CALISTRAT HOGAŞ Pe Drumuri de Munte - Amintiri Dintr-o Calatorie

CALISTRAT HOGAŞ n.1847-d.1917 Prozator român, profesor, a fost premiat postum, în 1922, de Societatea Scriitorilor Români pentru cartea “Pe drumuri de munte”

Pe drumuri de munte Amintiri dintr-o călătorie Spre manastiri Pentru început, autorul povestirii Spre Manastiri, Calistrat Hogaş, îşi expune părerea despre mersul pe jos : numai acesta înseamna a vedea tot ce vrei. Aşadar, porni la drum peste munţi, de la Piatra până la Dorna, cu un tovarăş de călătorie. Aveau lucrurile aşezate într-o boccea de forma unei raniţi soldăţeşti, legată în spate cu două curele ce se încrucişau pe piept, erau încălţaţi cu opinci solide legate cu sfori peste colţunii de lână, iar capetele le erau apărate de o pălărie neagră cu boruri largi, pentru scriitor, şi un chipiu de uniformă pentru tovarăşul său de drum. Ajutoare de nădejde: câte un revolver la şoldul stâng şi câte un baston sănătos în mâna dreaptă.Ajunşi la bariera oraşului în revărsatul zorilor stârniră câinii, uimiţi de straniul măritiş dintre straiele de sublocotenent ale tovarăşului de drum şi opincile, bastonul şi bocceaua. Ajunseră la o casă albă, pe prispa căreia dormeau, lipiti unul de altul sub o plapumă, gospodarul şi gospodina lui. Scriitorul ridică plapuma de pe nasul gospodarului cu bastonul, acesta facu ochii mari, iar faţa i se lungi de surpriză. La întrebarea scurtă despre drum, el răspunse şi mai scurt, arătând cu mâna. Cei doi porniră. Cerul era senin, iar picăturile de rouă străluceau ca nişte mărgăritare. Pe drum se întâlniră cu un preot, cunoscut al scriitorului, însoţit de un ţăran care era ajutor de primar al comunei sale. Trecură mai departe, fiecare în drumul său, dar văzându-i aşa ciudat îmbrăcaţi, ajutorul îşi aminti că are şi îndatoriri poliţieneşti. Îl întrebă pe preot dacă îi cunoaşte pe cei doi. Preotul, cu chef de glumă, zise că nu i-a văzut în viaţa lui, apoi întrebă dacă n-or fi scapat din vreun arest. Atât îi trebui ajutorului, că se şi întoarse din drum, să meargă la primărie după vătăjei. Preotul îl lăsă să facă câţiva paşi apoi îl chemă râzând cu hohot şi îl lămuri. Urmară drumul spre Almaş, urmărind cu privirile colinele care se schimbau în dealuri, iar acestea, în depărtare, deveneau munţi. La Almaş poposiră peste noapte la un mic schit de călugăriţe. De aici primiră călăuză pe maica Filofteia. Aceasta mergea de parca zbura şi, în mers, spuse şi o rugăciune, însoţită de cruci mari şi mătănii către răsărit. Seara ajunseră la mânăstirea Horaiţa, aflată în linişte şi singurătate, unde se auzeau numai lăstunii ţipând. De aici, a doua zi de dimineaţă apucară spre Văratic. Prima parte a drumului mergea pe sub nişte fagi şi paltini cât lumea de bătrâni. Toţi călătorii care trecuseră pe acolo îşi crestaseră numele în scoarţa netedă a fagilor. Aceşti zgârietori de copaci erau vinovaţi căci urmele lăsate de ei ştirbeau măreţia singurătăţii. Când călătorii ieşiră din pădurea cea bătrână, soarele îi întâmpină cu o ploaie de foc care îi făcu să se grăbească fără a se

mai uita la poporul de broscoi care îi saluta orăcăind, apoi sărea înapoi în băltoacele glodoase şi verzi din calea lor. La apa Cracăului îşi stâmpărară setea, apoi începură a străbate de-a curmezişul un şir de coline lutoase acoperite cu aluni, mesteacăni şi arini. De pe cea din urmă, care se înălţa chiar deasupra Văraticului, se vedeau în depărtare, cenuşii, munţii Neamţului, cu oraşul alb şi scânteietor în lumina soarelui, alături de care stătea parcă nemişcată şi gânditoare Cetatea Neamţului. Călătorii se odihniră săturându-şi ochii şi sufletul cu această măreaţă privelişte şi, spre seară, intrară în Văratic.

De la Varatic la Sacu Pe drumul mânăstirii Văratic, cei doi călători întâlniră și călugărițe și oaspeți ai mânăstirii. Merseră la arhondaric, unde li se dădu casă și masă pentru două zile. Cu părere de rău pentru tinerețea și frumusețea înmormântate sub îmbrăcămintea sacramentală, autorul și tovarășul său de drum porniră mai departe în a treia dimineață. Plecară către Sihla, având drept călăuz pe dascălul Alecu din Văratic. Străbătură podișul de peste Ciungi, cu milioane de flori strălucitoare și pâlcuri de mesteceni cu trunchiul de argint, cu adieri răcoroase și văzduhul plin de țârâitul greierilor și gâlceava gaițelor. Pe măsură ce se apropiau de Sihla, natura devenea mai aspră: un covor de frunze uscate lua locul florilor, fagul sau bradul pe al mestecenilor, copacii erau mai deși, lumina mai puțină. Ajunseră la Sihla, în creierii munților, acolo unde se spunea că trăise Sfânta Teodora. Stânci, frig, singurătate și sălbăticie… Singurul călugăr care trăia acolo îi duse pe călători să vadă întâi peștera sfintei, o scobitură în stânca muntelui în care se spunea că ar fi trăit sfânta timp de 60 de ani. Îi duse apoi la fântâna sfintei, o scobitură în piatră, în vârful muntelui, deasupra prăpastiei. În scobitura asta se adunau câteva picături de apă, din ploi sau din roua nopților. Urcară la Stânca Căprioarei și se bucurară de odihnă și de frumusețea locurilor. Stătură de vorbă cu pustnicul, care se tânguia că l-au călcat hoții. Întrebat de ce mai stă atunci pe acolo, el răspunse smerit că pentru Domnul, deși fața plină și roșie și ochii scânteietori nu se potriveau cu smerenia lui. Scoaseră merindele, pâinea și rachiul, din care sfinția sa se împărtăși cu mare poftă. Plecară apoi spre mânăstirea Săhăstria. Natura nu era acolo așa aspră ca la Sihla, dar pustietatea părea și mai mare. Întâlniră acolo un călugăr păros și murdar, dar oboseala și foamea nu le dădeau de ales. Dascălul Alecu îi ceru ceva de mâncare și sihastrul aduse o legătură de ceapă și două pâini mici, negre și tari. Dascălul aduse apă de la pârâu și înmuie pâinile, apoi se puseră pe mâncat cu mare poftă. După două ore de mers, ajunseră și la Săcu, mânăstire bine păstrată încă, dar rămasă fără frumusețea și viața de altădată. La vemea aceea mai trăiau acolo câțiva călugări bătrâni. Nu mai veneau carete trase de patru cai. Nu mai erau cirezi de boi, herghelii de cai și turme de oi.

Bucătăriile uriașe erau reci și pustii, căci secularizarea alungase trecutul strălucitor și plin de sine.

La Agapia Călătorii plecară de la Secu spre mânăstirea Agapia pe o cărare ce tăia de-a curmezișul un lanț de coline verzi și însorite. Pe aici vântul era blând, aerul era cald, plin de stoluri de fluturi, spre deosebire de drumul sălbatic de la Sihla și Săhăstria. După două ceasuri ajunseră deasupra Agapiei-vechi, sub care se zăreau chiliile albe și turnurile stărlucitoare ale Agapiei-Noi. Scufundate în valea de verdeață păreau un șirag de perle pe o tavă de smarald. La Agapia – Veche, cea întemeiată de Petru-Șchiopul la 1585, dădură de cucoane și duduci, venite în gazdă, care culegeau flori de prin grădini. Trecură spre Agapia-Nouă și în drum se opriră la Piatra lui Aron. Se spune că Aron-Vodă și-ar fi petrecut copilăria la Agapia-Veche, pe lângă un călugăr bătrân, rudă cu el. Sătul de asprimea vieții călugărești, copilul fugi de la mânăstire, dar călugărul îl găsi și îi dădu o bătaie strașnică, chiar în locul unde acum era piatra. Mai târziu, când ajunse domnitor, puse piatra acolo, în semn de amintire. Ajunseră la Agapia – Nouă, în valea adâncă și umbroasă pe unde curge pârâul Agapiei. Aici se aflau, sub haina călugărească, multe scoborâtoare din vechile familii boierești. Fură bine primiți și ospătați. Autorul îeși în cerdac și privi frumoasa noapte cu lună, atât de frumoasă încât nu putea găsi cuvinte să își exprime admirația. A doua zi vizitară interiorul bisericii. Pictura fusese făcută de Nicolae Grigorescu. Pictorul îmbinase cu măiestrie cerințele picturii bisericești cu trăsăturile picturii moderne, astfel că figurile nu mai erau uscate și ascuțite, ca în pictura de inspirație rusească de la Văratic. Izbutise genial să înfățișeze în același timp în chipul Fecioarei Maria maternitatea și virginitatea, femeia și fecioara.

Spre Pipirig Călătorii îl lăsară pe dascălul Alecu la Agapia și se întoarseră la Secu, unde fură găzduiți peste noapte. A doua zi de dimineață porniră spre Pipirig. O luară prin pădure și ieșiră la șosea, în drumul mare al Pipirigului, la Dumesnicu. Se opriră la un han spre a se odihni. Crâșma era plină de oameni care beau rachiu, căci asta se bea pe acolo. Pe când drumeții stăteau pe o bancă astâmpărându-și stea cu apă cu zahăr, se treziră în fața lor cu un moșneag. Avea un pahar într-o mână și o sticlă cu rachiu în alta. Îl recunoscuse pe scriitor, pe care îl văzuse la Piatra Neamț cu ocazia alegerilor parlamentare. Moșneagul voia neapărat să îi cinstească și autorul nu scăpă până nu își muie buzele în băutura infectă. Tovarășul său, crezând că așa ar fi frumos, bău tot paharul, apoi se oțărî groaznic.

Ca să scape de o nouă cinstire, porniră iar la drum. Drumul era lung, soarele ardea pe dinafară și rachiul pe dinăuntru. Către seară îl întâlniră pe părintele Ionică Găleanu din Valea Pipirigului, care îi pofti la el acasă. Până se pregăti masa, autorul se întinse pe un strat de iarbă, gândind la vremile biblice, la patriarhul Abraham și la nevasta lui, Sarah, vizitați de îngerii călători. Mai apoi gândi că totuși se află la părintele Ionică, ce nu semăna deloc a patriarh, la nevasta lui, o femeie voinică ce făcuse fără intervenții divine cinci copii, la ei doi, călătorii, care nu aduceau deloc a îngeri. Gândurile îi fură întrerupte de chemarea la masă a părintelui Ionică. Mâncară borș de oaie și mămăligă aurie și aburindă, pe care o luară fiecare cu mâna, căci nu aveau furculițe. Apoi, scriitorul se culcă afară, pe patul de iarbă acoperit cu o pocladă de lână făcută chiar de preoteasă, sub cap puse o pernă înfățată chiar atunci și se înveli cu altă pocladă. Dormi dus și noaptea trecu cât ai clipi din ochi.

Halauca A doua zi dimineață cei doi calatori porniră mai departe, spre muntele Halauca. Era după cum îl arăta numele, înalt și deșirat, arătând ca o scară întinsă de la pământ la cer. Pe cât era de cald la poalele munților, pe atât era de frig pe culmea Hălăucei, de le clănțăneau dinții în gură călătorilor. Tovarășul de drum al naratorului, înghețat și mort de foame, își pierduse răbdarea, mai ales că se lăsase și întunericul. Când erau pe cale să se adăpostească în vreo văgăună, auziră lătrând niște câini. Ajunseră la o stână și, după ce scăpară de atacul câinilor, îi liniștiră și pe ciobanii care așteptau cu ciomegele în mână. Înăuntru, totul era murdar, afumat și unsuros și mirosea tare a brânză. Ciobanii puseră masa, cu mămăligă fierbinte și toate felurile de brânză. Călătorii scoaseră rachiul și tutunul, fără de care autorul nu pleca la drum, căci le deschideau toate ușile. După ce mâncară, călătorii obosiți voiră să se culce. De frica ploșnițelor, care probabil foiau prin blănurile de oaie din stână, și a mirosului de brânză, ieșiră și se duseră în vechea stână, acum părăsită. Chiar dacă bătea un vânt înghețat, chiar dacă baciul le spusese că ar putea veni lupii, frica de checherițe fu mai tare. Dimineață se treziră întregi, își luară rămas-bun și porniră mai departe. După ce atinseră ultima culme de pe Halauca, începură a coborî. Era cald când ajunseră la pădurile de mesteceni și fagi. Pe cărare, în fața lor, apăru un băietan cu o putină pe cap. Mergea în aceeași direcție și fu atât de surprins când îl strigară încât lăsă putina cu lapte acru jos și se ascunse în niște tufe dese. Glumeț din fire, autorul îl scoase pe voinicul flăcău din tufe sub amenințarea pistolului. Îl întrebă amenințător despre el și despre ai lui, încât băiatul crezu întâi că sunt tâlhari. Autorul, ca să râdă, spuse că sunt vestiții tâlhari Profir și Gheorghe a Nastasiei, dar abia atunci îi veni inima la loc flăcăului. Știa cum arată aceia și își dăduse seama că nu sunt ei și e o glumă. Cum autorul întrebă unde ar putea găzdui în seara aceea, îi pofti la casa părintească.

În Valea Sabasei Pe o căldură copleșitoare, cei doi călători, conduși de un băietan, ajunseră in Valea Sabasei, lăsând în spate muntele Hălăuca. Tovarășul de drum al autorului era necajit că i se rupseseră opincile. Autorul îl liniști, spunând că vor găsi altele și fu de părere să se scalde, iar băiatul le arătă un loc numai bun. Porniră iar la drum și ajunseră, pe la apus, la casa băiatului. Mama băiatului, o femeie înaltă și arătoasă, arătând mai mult a târgoveață decât a țărancă, le așternu două lăvicere curate pe prispa casei. Fiul cel mic, Vasilică, un băiețel de vreo opt ani, foarte curat îmbrăcat, aduse și el apă rece, pahare și zahăr pentru călători. Autorul îi spuse femeii că poposiseră peste noapte pe muntele Hălăuca și se învoiseră cu Ion, băiatul cel mare să îi aducă în gazdă la ea. Întrebând de stăpânul casei, află că femeia nu îl mai văzuse de zece ani, de când îi căzuse un butuc peste picioare și îl lăsase olog. Omul rămăsese la vite, iar femeia nu putuse să se ducă să-l vadă, că era departe. După ce glumi puțin cu femeia și cu băiețelul de opt ani care nu îl văzuse de zece ani pe tată-său, autorul contemplă apusul soarelui după înălțimile munților. Îl întrerupse chemarea la masă și se miră de tacâmul complet pus pe fața de masă, de îmbelșugarea mâncării și de curățenia desăvârșită a tuturor lucrurilor. Dimineață, porniră iar la drum, după ce tovarășul de drum căpătă o pereche nouă de opinci. Acesta o luă cu mare grabă înainte și nici nu răspunse la chemările autorului. Acesta își făcu socoteala în gând că tovarășul lui era supărat fiindcă gazda se uitase mai galeș la el și se opri, după vreo două ceasuri, să se odihnească la umbră. Îi scrise o scrisoare glumeață, în versuri, în care zugrăvea decăderea zeilor din Olimp, apoi adormi. Se trezi, după un timp, și porni mai departe in valea Sabasei, printre munții împăduriți cu brazi și cu mesteceni. Ajunse la Borca, unde Sabasa se varsă în Bistrița. La crâșmă se afla tovarășul său, care mânca un covrig și bea vin. Îi trecuse. Băură împreună niște vin și plecară mai departe.

Pe Sestina Ca să ajungă la Șarul Dornei, călătorii hotărâră să taie peste Cerbul și pe Sestina. Pentru asta, însă, le trebuiau cai. Luară cai de la gospodăria unui om, iar tânăra nevastă a acestuia, Axinia, avea să le fie călăuză și să se întoarcă înapoi cu caii după ce vor fi ajuns. Muntele Cerbu era abrupt și golaș, cu vegetație puțină. Poteca era așa de povârnită, încât călătorii se temeau că aveau să cadă pe spate, cu cai cu tot. Călăuza, care mergea pe jos, trebuia să se țină de coada unui cal ca să poată urca. Ajunși pe culme, intrară într-un mestecăniș des, din care abia puteau vedea tulpanul galben-verzui de pe capul Axiniei.

Se făcuse noapte când pătrunseră din mestecăniș pe Sestina, platou ierbos întins și în lungime și în lățime. Mai merseră două ceasuri până la cârciuma lui Avrum, care se culcase demult. Veni cu greu la ușă și nu voi să le deschidă, trimițîndu-i să înnopteze la șatra de țigani potcovari de alături. Făcându-se că vor să-i spargă ușa, îl siliră să deschidă și îl convinseră cu bani că nu sunt decât niște boieri care vor să mănânce și să doarmă o noapte acolo. Avrum le aduse o conservă de pește veche și duhnitoare, apoi o fâșie de pastramă neagră-verzuie și pâine neagră și uscată. Cum totul era vechi și murdar pe acolo, nu mai făcură mofturi, mâncară pastrama și pâinea, apoi cerură odaie. Primiră numai cei doi călători. Sura, nevasta lui Avrum, voia morțiș ca Axinia să doarmă afară. Autorul, milos, spuse că avea să înghețe și o aduse să doarmă pe jos în cameră cu ei. După ce dădu drumul cailor să pască ierburile Șeștinei, călăuza veni să se culce, aducând poclăzile de pe cai să le aștearnă pe jos. Odaia avea un singur pat și un scaun. Autorul se culcă de-a latul patului, dar tovarășul său de drum nu putu să facă același lucru. Avea picioarele prea lungi. Luă din păturile Axiniei și se culcă și el pe jos. Dimineață devreme, înainte de a se ridica soarele de după munți, porniră să meargă pe Sestina mai departe. Era foarte frig, iar călătorul cel mai tânăr, cam subțire îmbrăcat, salută cu mare bucurie apariția soarelui. Începură să coboare pe Sestina, spre Neagra Broștenilor. Axinia mergea din ce în ce mai repede, căci văzuse semne că are să plouă. Într-adevăr, vântul aduse iute nori negri de furtună. Când începu să plouă ajunseră la o târlă părăsită, unde se adăpostiră, învelindu-se în poclăzi. După o oră ploaia se opri și își continuară drumul până la Mârcu, în valea Negrei Broștenilor.

Jupaneasa Zamfira Călare pe cai și călăuziți de Axinia, călătorii ajunseră la hanul Mârcu, pe valea Negrei. Aici era plin de căruțe ce poposiseră în drumul lor spre iarmarocul din Fălticeni, unde duceau mangal, oale, cofe, pânză, ștergare, piei, lăvicere, opinci, scăfiți, coveți, știubeie, linguri și fel de fel de alte lucruri. Intrară în crâșmă. La mesele grosolane și unsuroase erau bărbați și femei cu rachiul în față. Rachiul, colorat cu fel de fel de dresuri otrăvitoare le zbârcise fețele și îi îmbătrânise, arătând ca niște moșnegi și niște babe. Întrebară femeia crâșmarului dacă nu au vreo odaie unde să mănânce și să se odihnească. Cârciumarul o trimise pe jupaneasa Zamfira să îi servească în odaie. Zamfira avea vreo 25 de ani, ochi căprui și păr castaniu, pielea albă și obrajii rumeni cu gropițe, arătând cu totul altfel decât femeile de prin sat. Axinia se duse și ea să mănânce și cei doi călători se întinseră pe cele două paturi care se aflau în odaie. Jupaneasa Zamfira puse masa, iar autorul începu să glumească cu ea, ba că nu vrea borș

de ochi căprui și friptură de obraji trandafirii, ba că el se poate sătura cu lumina luceferilor de seară. Stârni astfel observația tovarășului său că va mânca trânteală de la badea Ilie, cârciumarul. De altfel, tovarășul său se repezise la masă și se apucase să mănânce cu mare lăcomie. A doua zi de dimineață călătorii plecară. Cârciumarul și cârciumăreasa le urară drum bun, iar femeia îi pofti să mai treacă pe la ei când se vor întoarce. Pe drum, autorul merse cu gândurile duse, prilej pentru tovarășul său de drum de a-i întoarce glumele pe care le i le adresase cu un prilej asemănător.

Ion Rusu Cei doi călători și Axinia ajunseră la locul unde Dârmocsu, un pârâu, se varsă în Neagra Șarului. Chiar acolo se afla o crâșmă. Se opriră acolo și trimiseră pe Axinia după crâșmar, dar ea veni speriată și spuse că Ion Rusu e acolo. Crâșmarul aduse de mâncare, dar Axinia nu-și potolea spaima de Ion Rusu. Când să termine de mâncat, apăru un ditamai voinicul, numai mușchi, de vreo patruzeci de ani. Se vedea că nu se întrecuse cu băutura, ci doar cu chef. Era Ion Rusu. Ca să-i ia apa de la moară, autorul îl salută ca și cum l-ar fi cunoscut. Întrebat de Ion Rusu de unde îl cunoaște, îi spuse că era vestit, că tot satul știe de frica lui și toate fetele și nevestele mor după mustățile lui galbene și stufoase. Bărbatul dădu cu ochii de ceata de femei aflată ceva mai departe. Se repezi către ele, ele o luară la fugă. În mijlocul lor se aflase o babă, o ghicitoare. Baba se repezi drept în apă, să treacă Neagra. Zăpăcit de băutură, omul nu știa după care să se ia și rămase înțepenit în drum, trimise babei niște înjurături, apoi se întoarse. Ion Rusu nu-i lăsă să plece până nu trecură și pe la el pe acasă. Gardul și casa stăteau să cadă, curtea era plină de gunoaie, iar omul avea ca familie un purcel, o găină și un cocoș. Îi cășunase mai devreme pe Axinia și voise să-i sucească gâtul. Acum cășună pe tovarășul de drum al autorului. Ca să-l țină liniștit pe Ion Rusu, autorul se prezentase ca inginer de drumuri, iar pe tovarășul său, drept storăș de la subprefectură (paznic la subprefectura poliției). După ce îi zise și acestuia niște înjurături, aduse un cocoloș de unt în niște frunze și îl trânti drept dar în mâinile ”storășului”. Îi îmbrățișă, cu acea prietenie produsă de băutură, apoi îi ceru ”inginerului”, când o face noul drum, să dărâme colțul dealului care stătea să cadă peste casa lui. Autorul se prefăcu a nota dorința omului și în timpul acesta tovarășul lui de drum încălecă și se îndepărtă repede, după ce lăsase untul pe prispă. Omul se repezi după storăș, cu înjurăturile pe buze. Autorul profită, strigă Axiniei să fugă și încălecă și el repede, ocolindu-l pe Ion Rusu în ultima clipă. Mergând ei prin lumina roșietică a apusului, întâlniră pe badea Gheorghe, cunoscut de Axinia. Mergea la târg să vândă niște boi și îi trimise pe drumeți să înnopteze la lelea Catrina, nevastă-sa.

Un popas Cei doi călători și călăuza Axinia ajunseră la Păltiniș pe înnoptate. Trimiși de badea Gheorge, cu care se întâlniseră pe drum, merseră la casa lui să ceară găzduire jupânesei Catrina, femeia acestuia. Jupâneasa, însă, pesemne că n-avea de gând să doarmă singură în lipsa omului ei, căci nu îi primi. Făcură un popas la doi flăcăi. Mâncară împreună mămăligă, brânză și ceapă, apoi Axinia iesi afară și se culcă într-o căpiță de fân. Autorul primi fân și înjghebă un culcuș pe jos, iar tovarășul lui de drum, mai subțirel, se culcă pe o laviță, lângă perete. Noaptea avu loc un atac al unei armate de ploșnițe, care-l făcu pe autor să fugă afară și să-și scuture hainele, apoi să se culce și el în căpița de fân. Dimineață, când văzu ce se întâmplase, fugi și tovarășul lui după casă și începu să își scuture hainele una câte una. Plecară dis de dimineață, prin negura rece. Pe la amiază ajunseră la Neagra-Șarului sau Dorna românească. Aceasta era ținta călătoriei lor. Aveau treabă cu un negustor din Piatra, aflat vremelnic la Șar. Mai făcură deci un popas la Halunga. Acesta, cu felul său laconic de a vorbi, înțeles perfect de autor, vechi prieten, îi spuse tot ce trebuia să știe despre plutărie. Duminică, merseră împreună la cârciumă, nu pentru a bea, ci pentru a-i vedea adunați pe toți țăranii muntelui. Ghinionul lor să dea peste ei Ilie Marcu, personaj cunoscut, al cărui cal rodea pastramă, bea rachiu și cunoștea muntele ca nimeni altul. Ilie Marcu voi neapărat să le facă cinste și autorul întâlni iar rachiul infect pe care mai fusese nevoit să-l bea nu demult. Amețiți rău, plecară la gazdă care le puse la cap legături udate în apă rece și le dădu cafea neagră și amară. După ce dormiră câteva ceasuri, începură a vorbi despre întoarcere. Tovarășul de drum nu voia nicidecum să se întoarcă de la Dorna la Piatra pe același drum, ci voia să se întoarcă cu pluta, pe Bistrița. Halunga, în câteva cuvinte, le demonstră cu ajutorul lucurilor din jur, o basma, un carnet, încălțările și pălăria, pericolele drumului cu pluta, căci fusese secetă și Bistrița era mică. Făcând haz de această demonstrație, hotărâră totuși să se întoarcă cu pluta.