Calendarul Popular Al Romanilor

CALENDARUL POPULAR AL ROMÂNILOR

„VASILCA” ŞI „VERGELUL”: DATINI DE-NCEPUT DE AN Cea mai misterioasă noapte, mult aşteptată de toţi românii, a fost cu siguranţă cea a „Anului Nou”, în care cu mic, cu mare, copii, tineri sau bătrâni, au avut au rolul lor în sărbătoare, în aducerea-aminte a datinilor străbune. Ca să fie protejaţi şi să aibă parte de un an mai bun, de cu seară femeile se grăbeau să aprindă la icoană o lumânare de ceară curată pe care o lăsau să ardă întreaga noapte. Din noaptea „Anului Nou” şi până la „Bobotează” au rămas, dincolo de trecerea anilor, tot felul de credinţe din bătrâni. Urările de „An Nou” sunt de belşug şi sănătate, de aceea colindătorii vin cu „Pluguşorul”, iar pruncii cu „Sorcova”. Bătrânii n-au uitat nici astăzi să facă un calendar simplu, să desfacă mai multe cepe din care au ales 12 părticele, pe care presară sare, făcând astfel împărţirea lunilor anului abia început, aflând dacă va fi ploios sau secetos. „Vasilca” îşi are propriul rol în această perioadă chiar dacă, în timp, rolul ursului dus în lanţ de ursari a fost preluat de un fecior ce îmbracă blana fiorosului animal, îmblânzit cândva de cei care mergeau din sat în sat şi prin bâlciuri cu urşii în lanţ, până în prima jumătate a secolului XX, când obiceiul a fost interzis iar urşii eliberaţi. „Expresiunea „Vasilcă” e o sincopare din „Vasilică”, nume obicinuit a se da de către ţigani urşilor domesticiţi, pe cari îi joacă prin sate sau prin oraşe, pe la răspântii sau în curţile oamenilor. În general ţiganii ursari pun acest nume urşilor sau ursoaicelor nu prin întâmplare, ci dintr-un vechi uz, cu timpul devenit aproape invariabil, spre a se potrivi cântecului următor: „De te-ai face mai baró Vasilica mó Să-ţi dea tica un grasnó Vasilica mó» (…)1”. Tot din scrierile lui Simion Florea Marian aflăm despre „Vergel”, datină care începea în ziua „Anului Nou” şi „ţine două-trei zile şi tot atâtea nopţi”, cu triplu rol, pe de o parte în profeţirea norocului pentru anul început, urmat de o petrecere organizată de cei ce serbau „Vergelul” şi de încuscrire sau înrudire. „Vergelul” de profeţire a norocului era buciumat de cu seară, dându-se de ştire celor care doreau să fie prezenţi la casa unei gazde: feciori, fete mari, bărbaţi, neveste, băieţi, copile, moşnegi şi babe. „Tot insul care voieşte a-şi cunoaşte viitorul aruncă în apa neîncepută dintr-un ciubăraş câte un semn: un cuţitaş, un crucer, un bumb, un inel, o cheiţă, (…) în scurt, fiecare ce are la îndemână, însă fiecare trebuie să-şi cunoască semnul când se va scoate din apă. După aceasta se rânduieşte un băiat de vreo 10-13 ani ca să scoată semnele. Băiatul rânduit, în vreme ce toţi ceilalţi adunaţi stau departe de masă, se apropie încet de ciubăraşul cu semnele, dimpreună cu alt om bun de gură, care se numeşte vergelator sau vestitor de „An Nou”. „Vergelatorul”, având câte un beţişor verde de pom în fiecare mână, începe a toca încet cu aceste beţişoare pe marginea ciubăraşului cu semnele şi a ura: „(...) Semnele din acest vas Să vă fie tot de tras De tras sorţ de bucurie Din anul ce o să vie Scoate-un semn şi spune drept Mâine care an să-ncep? (...)” „Vergelatorul” numeşte cutare sărbătoare însemnată sau vreun sfânt ce vine la rând, când Dumnezeu are să dea noroc celui cu semnul. După ce sfârşeşte de înşirat toţi sfinţii şi sărbătorile de peste an, dacă mai rămân semne în vas, „Vergelatorul” spune celui cu semnul dacă va avea noroc de vite.” 1

Simion Florea Marian „Sărbătorile la români (vol. I)”, Editura Vestala, Bucureşti, 2012.

18

În unele zone ale ţării, fetele şi feciorii care voiau să-şi găsească perechea se veseleau cu mese întinse, la o casă unde era o fată de măritat, unde un fecior, desemnat din vreme de alţii din leatul său, era numit „Vergel” şi aducea „ghinars” („vinars”) şi muzicanţi care să le zică din strune. Aici se adunau, de regulă, mai multe fete, iar mamele lor, prezente şi ele, erau cu băgare de seamă să vadă cine le juca odrasla şi dacă era vreun rost sau nu de nuntă în acel an. Odinioară, la ieşirea de la biserică era înaintată invitaţia la „Vergel”: „Sân-Vasei cu Bobotează Tot după Crăciun urmează Să lăudăm Să cântăm Să ne bucurăm Iacă vin câşlegile, Se mărită fetele”. Această datină se prelungea până în ajunul „Bobotezei”, zi de sec, când nu se mănâncă de frupt, ci se ţine post aspru.

18

TIMP RITUAL LA ÎNCEPUT DE AN ŞI DE CALENDAR Primele zile ale anului sunt sub semnul observaţiilor astronomice, al întocmirii calendarului meteorologic, al încercării norocului.

Iată-ne ajunşi la început de „An Nou”, atunci când ţăranul spune că „se aşează vremurile”. Şi pentru că vrem să ştim totul de la bun început, deschidem „Gromovnicul”, facem şi desfacem calendare, privim cerul, numărăm stelele-logostelele, întrebăm zodiile, ne aliem cu apa, cu pământul, cu focul...: „Foc, focuşoru’ meu eu te-oi învăli, tu nu te învăli, eu oi durmi, tu nu durmi, eu oi somna, tu nu somna, eu oi visa, tu nu visa. Să te faci laur, balaur, cu solzii de aur, să te duci la ursitul meu şi să mi-l aduci: prin păduri fără sine, prin sate fără ruşine (…).” Este un timp ritual, un timp magic ce ţine până de „Bobotează”, ziua în care se crede că s-a făcut lumea. Atunci cerurile se deschid, comorile ard, iar îngerul păzitor îi arată fetei de măritat cum îi va fi soarta. Sunt zile marcate de începerea simbolică a lucrului, stând sub semnul observaţiilor astronomice, al întocmirii calendarului meteorologic, al încercării norocului. De „Bobotează”, „Cetele de Feciori” se sparg, nu înainte de a organiza o ultimă masă la casa gazdei, unde toţi cei prezenţi rup o bucată din colacul ritualic. Se colindă gazda, părinţii spirituali ai feciorilor pe durata cetei, după care urmează un joc ce marchează sfârşitul petrecerii comune şi totodată anularea atribuţiilor pe care ceata le-a avut în perioada dintre ani. Anul sa înnoit, timpul a fost revigorat prin alungarea forţelor haosului, iar la toată această reîmprospătare a lumii, contribuţia cetei colindătorilor a fost decisivă. Se încheie astfel, cu o petrecere de pomină, o perioadă marcată de veselie, în timpul căreia au fost îngăduite excesele de comportament. „Jocul beţivului”, practicat de unele „Cete de Feciori” din Ţara Făgăraşului în ziua de „Bobotează”, este doar un exemplu ce aminteşte de „beţiile rituale”, de acel „desfrâu sacru”, al sărbătorilor dionisiace legate de moarte şi renaştere, ca mod de a reacţiona la crizele din viaţa divinităţii, a lumii şi a omului. Nici femeile nu se lasă mai prejos la început de „An Nou”. În ziua de „Sânt-Ion” se organizează şi ele în cete pentru a petrece. Obiceiul se numeşte „Tontoroiul femeilor” sau „Iordănitul femeilor” şi se pare că este tot o relicvă a cultului închinat zeului Dionysios. În această zi sunt abolite normele stricte ale satului tradiţional, femeile sunt considerate mai puternice decât bărbaţii, preluându-le libertatea şi comportamentul excesiv. Într-o ceremonie specială sunt primite tinerele neveste în comunitatea femeilor măritate, după care îşi aleg o gazdă unde petrec până în zori, dansând, cântând şi bând peste măsură. Este vorba despre o reprezentare a unor vechi ritualuri feminine de iniţiere, care se regăsesc şi în alte momente de peste an.

18

Sigur că sărbătoarea creştină a influenţat-o pe cea păgână, atât prin ceremoniile de celebrare a celor ce poartă numele Sfântului, cât şi prin fixarea „Zilei moaşei”, Ioan Botezătorul fiind considerat patronul pruncilor. Se spune că naşterea lui a fost vestită de înger, că mai târziu a fost păstor de capre, că propovăduia pocăinţa şi îi boteza în apele Iordanului pe cei care îi ascultau predicile. Când unii oameni s-au grăbit să îl considere Mesia, Sfântul Ioan Botezătorul le-a spus: „Sunt solul trimis să pregătesc cale înaintea Lui”. În satele noastre ritualurile s-au amestecat, creştinismul a biruit în lege, iar obiceiurile pământului au dăinuit în fapte: „La „Bobotează” afumăm grajdurile cu tămâie, pân-ce să dee Dumnezău roade în bucate. Apoi la „Bobotează”, sara de agiun, doi coconi ai casî, o bărbatu’ casî dacă nu-s coconi, apoi cu colacu’ în mână şi cu lumina aprinsă înconjura casa de trii ori şî strâga: „Kir Alexa, Doamne, Grâu de primăvara şî-n pod şî-n cămară.” („Graiul Maramureşului”, 1925)

18

„BOBOTEAZA” ŞI „SÂNTIONUL”: ZILELE PURIFICĂRII PRIN APĂ ŞI FOC Oamenii duc acasă agheasmă, în vase special pregătite, şi toarnă câte puţin din ea în toate fântânile ce le ies în drum.

Praznice creştine grefate pe vechi practici păgâne, „Boboteaza” şi „Sântionul” închid cercul sărbătorilor de iarnă iniţiate la Sfântul Nicolae. Sunt zile cu puternice valenţe magice în care se colindă, se fac farmece, se descântă, se ghiceşte, se află ursitul, se fac prorociri asupra vremii şi rodului noului an. Mai demult, de „Bobotează” se aprindea focul viu, se afumau oamenii, grădinile şi animalele din gospodării pentru alungarea duhurilor rele, pentru atragerea norocului şi a belşugului. Înainte de aprinderea focului din vatră, în zorii zilei de „Bobotează” se strângea cenuşa din sobă şi se păstra până primăvara, când se presăra pe straturile cu legume şi la rădăcina pomilor, pentru rod bogat şi pentru a fi feriţi de omizi. În Ardeal se mai practică încă un ritual agrar străvechi de stimulare a recoltei numit „Ciuralexa”, „Chiraleisa” sau „Kira Leisa”, toate aceste denumiri provenind din grecescul „Kyrie Eleison” („Doamne miluieşte”). Focul este simbolul energiei vitale, al inimii, al Soarelui, al puterii de zămislire. Este simbolul sacru al vetrei casei. Limbile de foc i-au însufleţit pe apostoli, simbolizând inspiraţia şi Duhul Sfânt. Focul este purtător al luminii spirituale. Este flacăra vieţii. De „Bobotează” fetele de măritat vrăjesc focul, printr-un descântec de dragoste care începe aşa: „Cum sar scânteile din jăratic, aşa să scânteie şi inima lui; eu nu înteţesc focul, eu înteţesc inima lui...”. În Bucovina se aprinde „focul de Bobotează” la marginea satului, iar atunci când se domoleşte, feciorii sar peste el pentru a-şi purifica sufletul şi trupul. Apa însufleţeşte şi fertilizează. Apare din razele Lunii sau din lacrimile „Zeiţei Zorilor”, spală păcatele moştenite de la strămoşi şi generează renaşterea. De „Bobotează”, valenţele apei purificatoare se extind asupra gospodăriei, a comunităţii, asupra întregii lumi, stimulând recolta şi alungând dracii, strigoii, moroii, şerpii, lupii şi bolile până la Sfântul Andrei. Aceştia sunt asociaţi uneori cu viscolele şi prăpădul iernii, marcând astfel trecere în celălalt anotimp. Numărând opt zile începând de la „Bobotează” nu se spală rufe deoarece apele lumii au fost sfinţite o dată cu scufundarea crucii în apă. Ceremonia creştină are loc la o fântână din sat, în curtea bisericii sau în vecinătatea unei ape curgătoare. În ultimul dintre locurile amintite, după ce preotul aruncă crucea în râu, bărbaţii tineri („Feciorii, acolo unde există Ceată”) intră în apă după ea. Despre cel care scoate crucea la mal se spune că va avea noroc tot anul sau – în cazul „Feciorilor” – că se va însura în acel an. Se mai crede că atunci când preotul aruncă crucea în râu, ies dracii din apă şi fug pe câmp. Atunci, singurii care îi pot vedea sunt lupii şi tot ei îi prind şi îi sfâşie în bucăţi. Este momentul în care se arată şi „Solomonarii” ţinând „Cartea Tainelor Lumii” într-o mână, iar în cealaltă un căpăstru din coajă de tei. Ei sunt cei care călătoresc pe cer călare pe balauri conducând norii, stăpâni ai furtunilor şi ai ploilor cu piatră. După sfinţire, apa se transformă în agheasmă. Oamenii o iau acasă în vase special pregătite şi toarnă câte puţin din ea în toate fântânile ce le ies în drum. Îşi stropesc apoi casa, şura, animalele şi livada într-un străvechi ritual de purificare. Un ritual asemănător are loc în satele transilvane pe 7 ianuarie, de „Sântion”, şi poartă numele de „Udatul Ionilor”". Practici populare străvechi sunt încă vii în hotarul satului şi la venirea preotului cu „Botezul”. Sub scaunul pe care se aşază preotul se pun boabe de porumb „ca să stea cloştile pe ouă” şi busuioc „ca să vină peţitorii”. Cea mai bătrână femeie din casă prinde un fuior de cânepă la cruce cu credinţa că din acesta Maica Domnului va face un năvod cu care va prinde sufletele morţilor din iad şi le va ridica în rai. Fetele de măritat pun un fir de busuioc sub pernă ca să-şi viseze ursitul sau îl aşază dincolo de prag, iar dacă îl găsesc a doua zi „argintat” e semn că acesta va fi bogat. Se mai credea că pomii încărcaţi cu promoroacă din ajunul „Bobotezei” sunt semn de bogăţie şi belşug.

18

MIEZUL IERNII: „ZIUA SÂNPETRULUI LUPILOR” Ţăranii spun că, dacă au dat miezul iernii la spate, au pus mâna pe primăvară. Astăzi, în calendarul popular avem una dintre cele mai importante sărbători, guvernată de o divinitate mito-folclorică pe măsură: „Sânpetru Lupilor”. I se mai spune „Sânpetru de iarnă” şi este frate al „Sânpetrului de Vară”, şi el stăpân peste lupi, cel care păzeşte grindina, iar atunci când pocneşte din bici scânteile care sar se prefac în licurici pentru a lumina cărările celor rătăciţi. Şi pentru că sunt fraţi buni, iar numele lor vine de la „piatră”, la „Sânpetru de Iarnă” ţăranii ţin ziua unor divinităţi meteorologice, „Fulgerătoarele”, de frica grindinii verii şi a viscolelor iernii. Înainte vreme, ţăranii lăsau o noapte întreagă nişte pietre albe pe pragul casei, pe care a doua zi le aşezau pe pragul bisericii, să calce preotul peste ele. Apoi, le aduceau acasă şi în ziua „Sânpetrului de Iarnă” le puneau în grajd, să le apere vitele de lupi peste an. SUPERSTIŢII ŞI PRACTICI MAGICO-RITUALE

Timpul ceremonial al „zilelor rele de lupi” provoca în vechime o explozie a gândirii magice, care culmina cu adevărate ritualuri de îndepărtare a acestora de turmele de oi şi de împiedicare a înmulţirii lor. Era interzisă aruncarea cenuşii din vatră, deoarece cărbunii aprinşi, odată găsiţi de lupi, le-ar putea stimula fecunditatea. Celelalte interdicţii, exceptând-o pe aceea a pronunţării numelui animalului-totem pentru a nu-l invoca, le priveau în special pe femei. Acestea nu aveau voie să-şi descurce părul pentru ca pădurea, la rândul ei, să încurce cărările lupilor, nu aruncau gunoiul din casă, nu împrumutau nimic, nu coseau, nu torceau, nu împleteau. În schimb, legau simbolic ochii şi gura lupului prin încleştarea dinţilor metalici de la pieptenii de scărmănat lâna şi prin chituirea gurii sobei. Tot în această zi, femeile spălau rufele cu apă clocotită pentru a opări astfel şi gura lupului. „CÂINII LUI SÂNPETRU”

Deoarece credinţele în sacralitatea lupului şi în puterea magico-mistică a acestui animal erau nu numai foarte răspândite, ci şi bine împământenite pe teritoriul vechii Dacii, proto-creştinismul l-a investit pe Sfântul Petru cu însemnele de patron/ păstor al lupilor. Astfel, teribilele animale au fost numite „câinii lui Sânpetru”, punându-se în slujba lui şi dându-i deplină ascultare. Legendele spun că la miezul iernii, în ziua Sânpetrului de Iarnă, numită în vechime şi „Nedeea Lupilor”, lupii primesc partea lor de hrană pentru tot anul. Atunci, în miez de noapte, Sânpetru se arată înaintea lor călare pe un cal alb, le aduce ofrande şi le dă dezlegare să prade animale şi oameni. „Lupu se zice că e câinele lui Sf. Petru şi unde-i porunceşte el, acolo face pradă. Când se strâng mai mulţi lupi la un loc, de urlă, se zice că se roagă lui Sf. Petru să le rânduiască pradă. El îi orânduieşte după pradă când se adună la urlătoare, de obicei pe la răspântii: «— Tu să mănânci oaia lui cutare din cutare sat, tu, porcul cutăruia; tu, pe cutare om etc.», fii cică pe cine o rândui Sf. Petru câinilor lui, nu scapă nici în gaură de şarpe2.” SÂNPETRU: STĂPÂNUL CHEILOR RAIULUI

Pentru ţăranul român, „Sânpetru” ocupa un loc special în „Panteonul popular”. El este cel care apare în colinde coborând pe o scară de ceară împreună cu Dumnezeu pe pământ. Mergând din casă în casă ca doi bătrâni săraci, iau pulsul sufletului oamenilor, răsplătindu-i pe cei buni şi pedepsindu-i pe cei haini. În momentele sacre de peste an, când la miezul nopţii, preţ de o clipă, se deschid cerurile, oamenii cu sufletul curat îl pot vedea pe Sf. Petru stând la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu. 2

Antoaneta Olteanu „Calendarele poporului român”, Editura Paideia, Bucureşti, 2010.

18

DIVINITĂŢI UITATE ÎN MIEZ DE ANOTIMP: „CIRCOVII DE IARNĂ” A trecut miezul iernii, şi calendarele vechi numără cicluri de zile festive închinate unor divinităţi de demult, ale căror nume astăzi nu ne mai spun aproape nimic. Sunt sărbători compozite, care, cu siguranţă, odinioară manifestau, fiecare în parte, o individualitate foarte puternică. Calendarul pastoral rămâne sub semnul „Filipiilor de Iarnă” până la sfârşitul lunii, când se încheie lunga perioadă de împerechere a lupilor începută în urmă cu mai bine de două luni, la „Filipii de Toamnă”. Zilele lor, tributare lunii şi iernii înfrigurate, au început pe 16 ianuarie, la „Sânpetrul Lupilor”, dezlănţuind – aşa cum am văzut – felurite ritualuri şi practici magice. Calendarul agrar consemnează şi el câteva zile de sacralitate (16-18 ianuarie), în care venerează o pleiadă de divinităţi foarte temute, numite „Fulgerătoarele, responsabile” de fenomenele meteorologice extreme, atât de păguboase recoltei. Sunt zilele în care se crede că au îngheţat fulgerele, dar că acestea vor lovi oamenii şi câmpurile pe timp de vară dacă nu le este respectată sărbătoarea. Totodată, acest interval de timp festiv era folosit în comunităţile tradiţionale pentru invocarea Antanasiilor („reprezentări mitice româneşti care poartă numele amalgamat al Cuviosului Antonie cel Mare şi al Sfântului Atanasie din Calendarul Ortodox3”). Antanasiile erau ţinute pentru apărarea oamenilor, a păsărilor şi a animalelor de unele boli năprasnice, fără de leac în secolele trecute. Zilele îl includ şi pe Sf. Chiril, numit de ţărani „Chirilă” sau „Chiriţă şchiopul”, responsabil îndeosebi cu paralizia şi cu „bolile picioarelor”. Din chestionarele întocmite la începutul veacului trecut de Th. Speranţia aflăm că „Chirilă şchiopul se serbează pentru ca cei şchiopi să se îndrepte”, că „Atanasie şi Chiril sunt cei care ţin ciuma în lanţ. De va îndrăzni cineva să lucreze în ziua asta e lovit de ciumă, fiindcă sfinţii îi dau drumul boalei asupra lui, iar cei ce serbează ziua asta sunt feriţi de ciumă, fiindcă sfinţii o ţin legată, nu-i dau voie să se agaţe de om”. Vreme înainte, ţăranii credeau că, dacă respectă „Antanasiile”, vitele vor fi ferite de ciumă, găinile nu li se vor mai prăpădi, iar caii lor nu vor şchiopăta. Pentru aceasta, femeile le aduceau ofrande, împărţind de pomană colaci, pâine cu zahăr şi turte calde. Toate aceste sărbători, cunoscute sub numele de „Circovii de Iarnă”, îşi află „fraţii” de calendar popular în miez de vară (16-18 iulie), atunci când „Circovii de Vară”, dacă nu sunt respectaţi cum se cuvine, provoacă furtuni, prăpăd în turmele de vite, precum şi o boală ciudată numită „Luatul din Circovi”, asemănătoare cu „Luatul din Căluş”. În veacurile trecute, majoritatea ţăranilor nu ştiau carte, iar ca să ţină minte sărbătorile mărunte de peste an, le uneau sub semnul uneia singure atunci când acestea urmau unele după celelalte. Aşa s-a petrecut atât cu „Circovii de Iarnă” (Sf. Petru de Iarnă, Sf. Antonie, Sf. Atanasie şi Sf. Chiril), cât şi cu fraţii lor din miezul verii, „Circovii de Vară” (Sf. Mc. Chiric şi Iulita, Sf. Mc. Atinoghen, Sf. Mare Muceniţă Marina). Denumirea de „circovi” este împrumutată din slavonă („ţerkovnâie sviata”) şi înseamnă „sfinţii bisericii”. Cu toate că, o dată cu venirea creştinismului, calendarul ortodox îi prăznuieşte pe aceşti sfinţi ai bisericii, mentalul popular a rămas încă tributar prezenţei divinităţilor străvechi, deosebit de active în zilele din miez de anotimp.

3

Ion Ghinoiu „Panteonul Românesc: Dicţionar”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

18

DESPRE OMĂT ŞI FELURIMEA NINSORILOR LA ROMÂNI Întrăm în ultima parte a lui „Ghenarie”, a lui „Gerar” cum îi spun cei mai mulţi, şi toate câmpurile trebuie să se odihnească sub pătura de omăt, protectoare şi dătătoare de viaţă. Ţăranii spun că dacă nu e ger şi zăpadă în ianuarie, atunci va fi cu prisosinţă în februarie, şi iarna se va prelungi până în martie-aprilie. Asta s-a mai întâmplat şi nu ne sperie. Mai rău e că, dacă în ianuarie „pământul e neacoperit şi suflă vânturi calde, apoi se umplu cimitirele4” Să vedem ce credeau vreme înainte oamenii satelor noastre despre zăpadă, de unde vin ninsorile şi care sunt semnele ce le vestesc.

„Eftepir, Crăiasa geto-dacă a Zăpezilor”, şi-a început balul ce ţine cât un anotimp în noaptea de „Sânandrei”, iar fulgii de nea se spune că ar cădea în timpul dansului din aripile zânelor şi ale îngerilor. Lunga noapte de iarnă se încheie de „Dragobete”, ziua în care alaiul lui „Dragomir” cuprinde întreaga lume, iar primăvara deschide primii muguri şi glasul păsărilor. Prin unele sate se povesteşte că Dumnezeu face omătul, îl „samănă” în „nourii de ninsoare”, apoi îl cerne cum ar cerne mălaiul, prin ciur şi prin sită. Dumnezeu are grijă în fiece an să acopere pământul cu zăpadă, ca să ferească de îngheţ semănăturile de toamnă şi rădăcinile florilor. Prin ale locuri se spune că Sf. Niculai ar aduce ninsorile, atunci când îşi scutură barba albă şi lungă, iar dacă trece luna lui „Neios” (decembrie) fără să ningă, de rămâne pământul negru, se zice că a întinerit Moş Nicolae. Ninsoarea mare şi deasă se numeşte ningău. E cea care îmbracă pământul, face strat de omăt, iar nu de puţine ori se troieneşte, se adună în nămeţi. Mai există un fel de ninsoare, în zilele îngheţate şi întunecoase de iarnă, atunci când fulgii sunt sticloşi şi îţi biciuiesc chipul şi mâinile. Ţăranii îi zic ţârţâră şi spun că nu e bună de nimic... Atunci când ninsoarea e cu fulgi mari şi rari se cheamă fulguială, prâşcău, sau fluştureală, ţine puţin şi nu se aşază. A nu se confunda cu lapoviţa din „Zilele Babelor”, căreia i se spune zloată sau şlepoiţă. Oamenii satelor spun că ar mai fi încă un fel de ninsoare, cu fulgi „apoşi” ce îngheaţă de cum ating pământul. Îi spun policie sau poliviţă şi se tem de ea pentru că e rea de gheţuş. Copiii, în schimb, se bucură de orice ninsoare şi-şi găsesc de joacă indiferent de cum sunt fulgii şi de cine îi trimite. Când ninge spun că „vin oile de la munte/ cu steluţe mândre-n frunte”, se întreabă unul pe celălalt: „câte stele logostele/ lucesc sub picioarele mele?”, fac tunele, cetăţi şi oameni de zăpadă, se bat cu bulgări şi se dau pe derdeluş. Până la ninsorile straşnice din amintirea copilăriei noastre, să luăm aminte la semnele prevestitoare, adunate în cartea „Văzduhul după credinţele poporului român”, de Tudor Pamfile, etnolog interbelic şi culegător de frunte, fără de care folcloristica noastră ar fi fost mult mai săracă. Prin urmare, „dacă ferestrele vor asuda, va ninge”, „dacă visezi ouă, oi albe, gâşte, raţe sau brânză, va ninge a doua zi”, „când câinele se tăvăleşte pe jos, are să ningă”, „dacă mâţa se va pune cu spatele la foc, va ninge”, „dacă slănina lăcrămează în pod, ninge”, „dacă vrăbiile se vor strânge la un loc şi vor ciripi sau vor zbura în toane, va ninge”, „dacă ceaunul va arde pe fund, este semn că va ninge”, „dacă ciorile se vor strânge grămadă şi vor croncăni ori dacă vor zbura pe sus, va ninge”...

„FILIPII DE IARNĂ”: 4

Simeon Mangiuca „Călindaru julianu, gregorianu şi poporalu românu”, 1881.

18

PATRONI AI LUPILOR ŞI ZEI AI CASEI Despre sacralitatea lupului şi despre îndepărtarea lui prin tot felul de practici magico-rituale am povestit în ziua „Sânpetrului de Iarnă”, patronul acestui animal simbol care, pendulând între benefic şi malefic, guvernează peste treizeci de sărbători ale calendarului popular. Dintre acestea, o importanţă deosebită o au zilele „Filipilor de Iarnă”, ce marchează încheierea perioadei de împerechere a lupilor începută în urmă cu 80 de zile, la „Filipii de Toamnă”, sărbătoare numită şi „Dragostiţele”, pentru că atunci se „drăgostesc” lupii.

Cum o mare parte a sărbătorilor şi ritualurilor străvechi au fost canonizate, „Filipii” au preluat numele Sfântului Apostol Filip, pentru că ziua în care acesta este prăznuit (14 noiembrie) este începutul răstimpului în care lupii se înmulţesc. Aşa se explică faptul că în mentalul popular aceste divinităţi precreştine au împrumutat aura sfântului, răspunsurile ţăranilor la „chestionarele” întocmite de Theodor Dimitrie Speranţia la începutul veacului trecut fiind relevante în acest sens: „„Filipii se închipuiesc ca nişte sfinţi însărcinaţi de Dumnezeu cu îngrijirea vitelor”. „„Filipii” au fost nişte apostoli care, pe vremea prigonirilor în contra creştinilor, au fost daţi într-o groapă cu lupi, de unde au scăpat. Aceşti „Filipi” au fost şase fraţi zdrenţăroşi, cari rătăceau prin lume şi aveau puterea să schimonosească, să pocească pe cei care nu ţineau zilele lor.” „„Filipii” o ţin şi femeile, şi bărbaţii, iar mocanii o ţin atâtea zile câţi cai au. (...) Ca să mai scape de ele, le mai dau şi copiilor la căsătorie câte o zi de ţinut. Fiecare noră e datoare să ţină atâtea zile câte a ţinut soacra sa.” În imaginarul popular, „Filipii” sunt nişte divinităţi cumplite şi răzbunătoare, care trebuie îmblânzite prin îndeplinirea unor ritualuri şi întreruperea lucrului: „O babă a tors în acele zile pe cuptor, iar lupii, făcând o gaură acolo, au mâncat-o5.” „Se povesteşte că o babă n-a voit să ţină „Filipii”, sub cuvânt că, neavând vite, n-o s-o mănânce pe ea, dar ieşind seara pe afară a muşcat-o un lup6.” În culegerile lui Tudor Pamfile, „Filipii” apar ca nişte zei ai casei, sărbătoriţi prin nemuncă îndeosebi de femei, pentru a le apăra casa „de rele, de primejdii, de foc, de lupi, de şerpi”. Pentru asta, ele atârnă de lemnul coşului o secure şi o lasă acolo pe toată perioada „Filipilor” „pentru ca întreaga familie să fie păzită de pagube”. Prin unele locuri se crede că „Filipii” sunt nişte sfinţi mai mari peste toate fiarele sălbatice, în altele, că sunt patroni ai lupilor, în timp ce unii spun că „Filipii” sunt chiar întruchipări ale acestor animale. Credinţele în „zilele rele de lupi” au fost atestate în toate zonele ţării noastre până în prima jumătate a secolului al XX-lea. Astăzi, sărbătorile lor se mai respectă doar în mediul pastoral, însă datele la care se ţin diferă de la o zonă la alta, cuprinzând intervalul situat între „Sânpetrul Lupilor” (16 ianuarie) şi ultima zi a lunii, patronată de „Filipul cel Şchiop”. Faptul că divinitatea ce încheie ciclul de zile festive închinate lupului este „însemnată” o situează în panteonul zeităţilor subpământene, ale morţii şi întunericului, ancorate în noapte şi stăpânite de frica mitologică de soare, în Maramureşul Voievodal existând credinţa potrivit căreia „în ziua lui „Filip Şchiopul” lupii se ascund în bârlog, pentru că-şi văd umbra şi se tem de ea”... TRISFETIŢELE

În această zi, în calendarul popular regăsim „Trisfetiţele” („Trisfetiţile”), zi de sărbătoare în care, sub ameninţarea feluritelor beteşuguri, lucrul în casă era stict interzis femeilor. Antoaneta Olteanu spune în volumul „Calendarele poporului român” că „„Tri sviatiteli”, „Cei Trei Sfinţi Ierarhi luminători”, sunt înlocuiţi de trei personaje feminine, uneori de… trei fetiţe care, pornind de la interdicţiile impuse de sărbătoare, îşi construiesc propria imagine”. Fie că sunt prezentate ca mironosiţe, fie ca simple fete despre care se spune că, pe vremea când Dumnezeu umbla pe pământ, i-au dat apă, în imaginarul popular „Trisfetiţele” îi pedepsesc pe cei care nu 5 6

Tony Brill „Legendele românilor”, Editura Grai şi Suflet, Bucureşti, 1994. Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914.

18

respectă sărbătoarea, ologindu-i, luându-le vederea şi minţile. Se spune de asemenea că, în această zi, grâul neîncolţit toamna răsare sub zăpadă.

ÎNCEPUT DE AN NOU VITICOL. 18

LEGENDA LUI „FEBRUAR CEL CHEFLIU” ŞI A VIŢEI-DE-VIE Astăzi e prima zi a lui „Făurar”, cel care împreună cu meşterii fauri pregăteşte fiarele aratului pentru a răscoli cu ele pământul reavăn de primăvară. Este luna în care se amestecă anotimpurile şi, o dată cu ele, poveştile pierdute şi regăsite într-o carte îngălbenită de vreme ori spuse tainic la gura sobei de bătrânii satelor noastre. De la ei am aflat că „Făurar”, cel mai mic dintre copiii „Moşului An”, e nestatornic şi schimbător ca vremea: râde când Soarele străluceşte pe cer şi plânge când începe a bate viscolul.

E cea mai scurtă lună a anului, motiv pentru care aromânii îi spun şcurtul. Şi asta se întâmplă pentru că i-a împrumutat fratelui său, „Martie”, câteva zile, iar acesta nu mai vrea să i le dea înapoi. Se spune că sunt zilele cele mai friguroase şi că fratele mai mare le ţine ascunse, ca să poată strica cu ele florile lui „April”. Din „Legendele Cosmosului”, culese şi alese de Tony Brill, aflăm că „anul, un moş bătrân, avea 12 feciori numiţi ca lunile anului: „Ianuar”, „Februar”, „Martie” şi aşa mai departe. Altă avere nu avea, decât o vie. Dă Dumnezeu şi culeg şi ei via. Vinul ce le-a ieşit l-au pus într-un singur butoi şi s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea. Bun şi făcut! Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus cana. Oameni cuminţi. Cel mai mic dintre ei, „Februar”, şi-a pus cana jos de tot, aproape de doagă. Aşa era pe vremuri: cel mai mic rămâne la urmă. Fiecare din fraţi dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalţi. Numai „Februar” a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea. Trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea. Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: „Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face”. Îi vine poftă lui „Ianuar” să-şi guste şi el vinul. Suceşte de cană, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau. Numai jos la doagă, partea lui „Februar” mai curgea. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după „Februar”, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, „Februar” plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui „Februar” şi e schimbătoare: aici cald, aici viscol, aici frig – după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui”. Povestea vinului şi a lui „Februar cel chefliu” ne aminteşte faptul că în „Calendarul Popular al românilor” ziua de 1 februarie marchează începutul „Anului Nou Viticol”. Legenda spune că prima plantă sădită de Noe după potop a fost viţa-de-vie. Şi pentru că strugurii erau acri, Noe a sacrificat la îndemnul dracului patru animale: un miel, un leu, o maimuţă şi un porc. Atunci, strugurii s-au îndulcit iar vinul a fost ameţitor de parfumat, însă a primit de la drac şi puterea de a-l transforma pe om. Acesta, pe măsura paharelor băute, împrumută comportamentul animalelor jertfite. La început e blând ca mielul, apoi curajos ca leul, mai târziu ridicol ca maimuţa, devenind în cele din urmă asemeni porcului şi adeverind spusele lui Anton Pann: „la buciumul viţei trei vlăstari cresc, unul al sănătăţii, unul al bucuriei şi unul al turbării”… Despre sacralitatea viţei-de-vie la români, practicile magico-mistice pentru rodul viilor şi suprapunerea sfinţilor creştini peste divinităţile străvechi ale vinului vom povesti în zilele ce vin.

18

ZIUA LUI „TRIF NEBUNUL” Primele zile ale lunii februarie stau sub semnul începerii „Anului Nou Viticol” ce guvernează ciclul vegetal al pomilor fructiferi şi al viţei-de-vie. De data aceasta, bărbaţii sunt cei care împlinesc ritualul, fiind însoţiţi în multe cazuri de preot, chiar dacă este vorba despre obiceiuri în esenţă precreştine. Calendarul popular consemnează pe 1 februarie „Ziua lui Trif cel Nebun”, patron al dăunătorilor care distrug pomii şi viile.

Acest personaj mitic, a cărui zi este ţinută de frica nebuniei, a născut fel de fel de poveşti, majoritatea dintre ele explicându-i nebunia printr-un blestem al Maicii Domnului. Ba mai mult, se spune că dacă nu i se respectă ziua, „Trif” abate asupra recoltelor oamenilor lăcustele, cărăbuşii, omizile şi toate gângăniile pământului, pe care le ţine legate în lanţuri. Aşadar, să luăm aminte: „„Trif” nu-i îngăduitor, e nebun; de ziua lui să nu se lucreze”. Ritualurile apotropaice şi de fertilizare sunt nenumărate şi diferă de la o regiune la alta. Bunăoară, în Banat, pomii fructiferi sunt stropiţi cu agheasmă, iar de pe dealurile cu vie se rostogoleşte, în scop purificator, o roată de foc. În alte locuri se citeşte un blestem împotriva dăunătorilor, după care se taie simbolic câteva corzi de viţă-de-vie, iar butucii se udă cu vin. Un ceremonial magic atestat în sudul ţării poartă numele de „Târcolitul viilor” şi presupune ocolul ritual al podgoriei pentru sporirea rodului, în timp ce în Transilvania s-a păstrat un obicei străvechi, „Scuturatu’ pomilor”, care constă în lovirea rituală a pomilor pentru a le stimula înmugurirea şi rodul. Toate aceste practici erau urmate de petreceri colective, cu mese copioase şi vin din belşug. Poate cel mai interesant obicei legat de începutul de „An Nou Viticol” este „Arezanul Viilor”. În zorii zilei, bărbaţii pornesc în alai spre podgorii unde, odată ajunşi, taie corzi din care îşi fac cununi şi cingători, dezgroapă sticla cu vinul ultimei recolte, apoi fac un foc mare pe care îl înconjoară, stropindu-l cu vin. Este momentul în care începe petrecerea, iar oamenii joacă, mănâncă şi beau, incinerând vechiul an viticol spre renaşterea celui nou.

18

„URSINA” ŞI „MARTINII DE IARNĂ” Prizonieri între coduri de diverse culori şi schimbări politice de tot felul, am uitat de „Ursină” şi de „Martinii de Iarnă”, primele zile din „Făurar” închinate ursului, animal fabulos din mitologia noastră, care schimbă anotimpurile odată cu ritmul hibernării sale şi în deplin acord cu constelaţia ce-i poartă numele („Ursa Mare”). Ţăranii nu-i spun pe nume, îi spun „Moş Martin”, situându-l astfel în galeria strămoşilor totemici. Stând sub semnul lunii, întocmai ca vegetaţia care dispare şi reapare în tot anul, „Ursul” este venerat, dar şi temut de ţărani. „Dintre toate lighioanele pământului, Domnu’ Dumnezău ne-o dat „Ursul”, a măi faină şi mai tare fiară, care-i primejdie mare la animalele omului din gospodărie, că-ţi mâncă o vacă cum mânci tu un pui7”. Cu toate că în „Calendarul Popular” îi sunt închinate mai multe sărbători de-a lungul anului, cele mai importante zile ale Ursului sunt cele de la începutul lunilor februarie şi august. Ele împart anul calendaristic în două părţi egale, care, în vechime, este posibil să fi format cele două anotimpuri: iarna şi vara. Se crede un copil bolnăvicios rebotezat cu numele de „Urs” sau „Ursu” împrumută, printr-un transfer magic de proprietăţi, vigoarea, forţa şi puterea animalului totem. Bărbaţii încă mai poartă dintele de urs drept talisman şi obişnuiesc să-l invoce, prin intermediul măştii, atât în nopţile cele de priveghi, cât şi în cele din preajma schimbării de an. Se mai spune că ursul alungă duhurile rele şi bolile, că este singurul care poate interveni pe lângă ursitoare spre a schimba în bine destinul nou-născutului, că ajută sufletul morţilor să nu rătăcească drumul…. Măştile de urs simbolizează moartea şi renaşterea, în legendele culese de Elena Niculiţă-Voronca apare „ursul-morar”, iar în „jocul ursului de paie”, consemnat de Romulus Vulcănescu, este invocat „ursulsecerător”, toate acestea permiţând o posibilă analogie între hibernarea animalului şi „somnul” bobului de grâu pe timpul iernii.

7

Marcel Lapteş „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”, Editura Corvin, Deva, 2009.

18

HARALAM DE CIUMĂ: „STĂPÂNUL TUTUROR BOALELOR” Mâine e zi însemnată în „Calendarul Popular al românilor” şi e bine să luăm aminte. „Îi zi rauă de tăt feliu de boli… ciumă… vărsat… friguri, că Domnu’ Dumnezău i-o dat Sfântului să ţână toate boalele din lume şi să facă ce-o vre cu iele păntru uamenii răi… Haralambu de ciumă… aşe să spune… ţâne moartea într-un drot şi-o slobode la hăi cu inimă neagră8.” Sfântul Haralambie, „Haralam de ciumă” sau „de boale”, cum îi spun ţăranii, a primit de la Dumnezeu putere asupra morţii şi a bolilor cele rele, multe dintre ele fiind fără de leac în veacurile trecute. Anticipată în „Calendarul Popular” încă din luna ianuarie prin „Atanasia Ciumelor”, sărbătoare peste care s-a suprapus praznicul Sfinţilor Atanasie şi Chiril (consideraţi şi ei apărători de boli), ziua de 10 februarie este respectată cu stricteţe în toate zonele ţării. Despre Sf. Haralambie circulă multe legende, toate dintre acestea încercând să explice marele har cu care a fost învestit de Dumnezeu: „Sfântul Haralambie, care fusese dintru-întâi cioban la oi, a învăţat de la un doftor lecuirea tuturor felurilor de boli şi, tămăduind oamenii fără plată, lumea l-a făcut Sfânt. Ivindu-se însă într-un rând „Ciuma”, oamenii au început să moară cu droaia şi, în puţină vreme, a rămas singur, singurel. Dumnezeu ia dat atunci Sfântului Haralambie „Ciuma” în seamă. De atunci, el ţine „Ciumele” de păr, ca să nu-şi mai facă de cap, cum şi-au făcut cu ai lui. Câteodată le scapă, şi atunci „Ciumele” se reped în lume ca lupii între oi. Deosebirea este numai că lupul omoară cât omoară şi se duce, în vreme ce „Ciuma” ia de-a rândul, şi pe bun, şi pe rău, până bagă Sf. Haralambie de seamă, şi o strânge din nou din lume, înhăţând-o de păr9”. Într-o altă legendă, Sfântul e răzbunător şi cumplit. Cu toate că ţine „Ciuma” legată de grumaz cu un lanţ de fier, îi dă drumul din când în când în lume pentru a se răzbuna pe cei care nu-i cinstesc ziua „şi „Ciuma”, care are aripi şi o sabie lată în mână, cum se vede scăpată din lanţul în care e înferecată, îndată aleargă la oamenii ce nu-i ţin ziua, şi pe toţi îi omoară10”. Oamenii se tem de ea, pentru că „„Ciuma” este o dihanie nevăzută, cu un picior de vacă şi unul de om, cu coarne şi cu coase în mână, cu care seceră sufletele vitelor şi ale oamenilor11”. Şi nu-i pronunţă numele pentru a nu o invoca, spunându-i „Alba”, „Maica Bătrână” sau „Călătoarea”. Îi aduc drept ofrandă adevărate ospeţe ritualice pentru a o sătura (în precreştinism se pare că existau şi sacrificii umane) şi îi fac veşminte noi, spre a o îndupleca să plece mai departe în lungul ei drum prin lume. „Cămaşa Ciumei” trebuie făcută într-o singură noapte, de nouă femei iertate, pentru a fi agăţată înainte de răsăritul soarelui într-un copac din hotarul satului. Înainte vreme, cu „Cămaşa Ciumei” se îmbrăca o figură antropomorfă construită din paie, în timp ce – în unele sate – prin gura veşmântului trebuiau să treacă toţi oamenii din comunitate, pentru a fi feriţi de cumplita boală. Astăzi, deşi ciuma a dispărut de mult, oamenii ţin sărbătoarea pentru ca Haralambie să-i apere de celelalte boli. Mai mult, cum el este Sfântul care ia sufletul omului când îşi dă duhul, se spune că celui care lucrează de ziua lui „îi iese greu sufletul din trup”. Aşa că, pe lângă ofrandele aduse „Ciumei”, se împarte de sufletul Sfântului Haralambie şi colivă. Pentru „Ciumă”, femeile fac un colăcel ritual („Colacul Ciumei”), pe care îl rup în patru bucăţi şi aruncă în cele patru vânturi. În Hunedoara este vie o practică străveche, consemnată de etnologul Marcel Lapteş: „În satul Boşorod facem „Hrana Ciumei”… mai acolo, în hotaru’ satului punem o cruce din lemn de prun şî jos punem oase de-alea mari de nu le mai mâncă cânii… un dărab de pită d-aia veche şi puneam să mânce ciuma să nu vină în holdele noaste… aşe… altele tăiau o găină neagră şi o pune în gardul de sus a ocolului lângă Dealu’ Căpăţânii să mănânce „Ciuma” şi să nu vină în satul nost12”. Iar ca să fie siguri că bolile nu vor intra în satul lor, ţăranii fac o brazdă cu un plug tras de doi boi negri de-a lungul hotarului, închizând comunitatea într-un cerc protector. Marcel Lapteş „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”, Editura Corvin, Deva, 2009. I. Candrea şi O. Densusianu „Din popor”, Editura Librariei „Leon Alcalay”, Bucureşti, 1908. 10 Simion Florea Marian „Sărbătorile la români (vol. I)”, Editura Vestala, Bucureşti, 2012. 11 Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914. 12 Marcel Lapteş „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”, Editura Corvin, Deva, 2009. 8 9

18

„LĂSATUL SECULUI DE CARNE”: JERTFĂ CREŞTINĂ ŞI RITUALURI PĂGÂNE Ieri a fost „Lăsatul Secului de carne” iar astăzi începe „Săptămâna Albă”, interval de timp profund ritualizat, care pregăteşte intrarea în „Postul Mare”. Se spune că cine vrea „să intre cu sufletul curat în post” trebuie să renunţe de astăzi la carne şi să mănânce toată săptămâna doar frupt alb: aluaturi, ouă, lapte. Dar să nu uităm că în lumea satului arhaic această perioadă coincide cu trecerea de la iarnă la vară, iar pragul dintre cele două anotimpuri presupune nenumărate scenarii rituale de înnoire a timpului. „LUCRĂ MAMĂ, CE-I LUCRA/ ŞI-MI PORNEŞTE URSITA…”

În Duminica premergătoare „Lăsatului Sec de carne” avea loc ultimul joc din „Câşlegile de iarnă”. Dacă în vechime dansul avea funcţie ritualică, mistică sau războinică, jocul satului continuă să delimiteze un spaţiu sacru, care se deschide celor care lasă în urmă vârsta copilăriei, o perioadă de doliu sau boală şi se închide celor care nu respectă normele morale transmise prin generaţii. Orice joc al satului stă sub semnul strigăturilor, iar strigăturile au în primul rând o funcţie de comunicare prin care îţi poţi exprima bucuria, supărarea, părerea despre lume, despre un eveniment sau despre o persoană, poţi răni şi poţi cuceri. În satul tradiţional, bărbatul care nu strigă la joc are mari probleme de integrare în comunitate, fiind considerat incapabil să îşi exprime sentimentele, starea psihică, disponibilitatea erotică. Jocul organizat înaintea intrării în „Săptămâna Albă” se deosebeşte tocmai prin mesajul strigăturilor: „Astăzi îi Lăsat de Sec Mă duc, mamă, să mă-nec Unde-o fi Prutu’ mai lat C-am rămas neînsurat” sau: „Supărate-s fetele Că se trec câşlegile Nu vă, fete, supărare C-o veni el Postu’ Mare Şi veţi da la sărindare, Doară vă veţi măritare”. Este noaptea în care sunt satirizaţi cei care nu s-au căsătorit înainte de post şi, dacă nu reuşesc să facă nunta nici săptămâna asta (numită şi „Săptămâna Nebunilor”), vor fi încă o dată „pomeniţi” duminica viitoare, de „Lăsatul Secului de brânză”, la „Alimori”. „LUNEA ALBĂ”, „LEGAREA GRÂNELOR” ŞI „TĂRBACUL CÂINILOR”

Astăzi e ziua incantaţiilor şi a gesturilor magice de legare a păsărilor cerului pentru a nu strica holdele. Toate resturile rămase de la ultima masă de dinaintea „Lăsatului Sec de carne” au fost păstrate spre a fi aruncate în „Lunea Albă” cât mai sus, către răsărit, rostind: „Păsările cerului, eu vă dau hrană de la masa mea spre a fi îndestulate şi de la holdele mele oprite!”. Se numeşte „Legarea grânelor” şi este un ritual străvechi celebrat pentru ca păsările să nu distrugă recoltele. La începutul secolului al XX-lea, Simion Florea Marian consemna un alt obicei potrivit căruia femeile ieşeau seara în curte cu diferite grăunţe în gură, pe care le scuipau cu ochii închişi, spunând: „Cum nu văd eu acuma nimic, aşa să nu vadă nici păsările holda mea13”. 13

Simion Florea Marian „Sărbătorile la români (vol. I)”, Editura Vestala, Bucureşti, 2012.

18

Zilei de azi i se mai spune şi „Lunea Burdufului”, pentru că acum se isprăveşte burduful cu brânză. În vechime, la această dată aveau loc bătăi rituale spre a stimula fertilitatea amorţită în timpul iernii. „Lunea Burdufului” era ziua în care ţăranii tăiau burdufurile golite şi le dădeau unor tineri mascaţi să-i lovească pe holtei şi pe femeile sterpe. Nu scăpau de „bătaie” nici câinii, pentru că tot astăzi are loc „Tărbacul Câinilor”, „Goana Câinilor” sau „Jujeul”. Însă, de data aceasta, aveam de-a face cu o practică magică surprinzător de violentă, prin care se alungă simbolic iarna patronată de lupi, pentru a face loc verii patronate de cal, animal solar ce însoţeşte divinităţile din calendarul de vară al românilor.

18

18

POVEŞTI DESPRE ZILELE LUI APRIL În fiecare an cumpărăm, primim şi dăruim cele mai frumoase calendare. Frumoase şi fără de suflet, frumoase şi fără de poveste, frumoase şi atât. Între calendarul nostru şi calendarul străbunilor noştri sunt deosebiri fundamentale de percepţie, de asumare a timpului şi mai ales de sens. Şi pentru că nu voi înţelege niciodată cum de a ajuns calendarul, apărut bunăoară pentru a delimita timpul sacru de timpul profan, să ne organizeze sec viaţa în loc s-o rostuiască, vă propunem să descoperim împreună dimensiunea magică a timpului şi anotimpului, a ritualului şi a poveştii, a sărbătorii şi a pământului, să descoperim împreună dimensiunea magică a CALENDARULUI ROMÂNILOR. „Fără calendar ce ne-am face? Că doar acolo spune cum sunt zilele şi cum trebuie să le trecem. Calendaru’ este o împărţeală a timpului; e adevărat, da’ el vine de ne rostuieşte timpu’, că nici ceasu’, nici ziua nu samănă între ele; e un ceas bun şi un ceas rău, e zi bună şi e zi sacă. Calendaru’ ne-nvaţă să le deosebim şi cum să ne purtăm cugetu’ şi fapta după timp. Calendaru’ ne rostuieşte lucru’ şi viaţa.” Asta îi povestea o ţărancă din Poiana Mărului lui Ernest Bernea în urmă cu mai bine de o jumătate de veac. POVESTEA ZILELOR SĂPTĂMÂNII

În imaginarul ţărănesc, zilele au şi ele sufletul lor, „sunt aşa, ca nişte făpturi”, iar înainte vreme umblau pe pământ, de aceea avem zile bune şi zile rele, zile îmbelşugate şi zile sterpe, zile femeie şi zile bărbat. Se povesteşte că „Luni” e bărbat şi e bun pentru începutul tuturor lucrurilor, ţine cheia de la cea dintâi poartă a ceriului, iar când treci pragul spre lumea de dincolo îţi arată drumul pe care trebuie să mergi. „Marţi” e tot bărbat, dar e zi pocită, zi rea, în care nu-i bine să începi nimic şi nici să pleci la drum. E ziua Sfântului Ilie şi postul se ţine pentru duşmani. „Miercuri” e femeie, zi bună, solară, în care se posteşte pentru Maica Domnului, iar „Joi” e bărbat, zi norocoasă, benefică dragostei şi căsătoriei, aflată sub protecţia Sfântului Neculai. „Vineri” e una dintre zilele cele mai încărcate de sacralitate, e sora „Duminicii” şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte. Sâmbătă e tot femeie, însă e zi nefastă, ziua în care se aduc ofrande moşilor de neam, când cerul se deschide, iar morţii se uită să vadă dacă au primit ceva de pe „astă lume”. Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum şi, îndată ce te scoli, trebuie să-ţi faci cruce, „căci dracii toată săptămâna rod lanţurile diavolului”, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai ţin. Avem noroc că vine „Duminica”, zi solemnă, festivă, luminoasă, cea mai mare şi mai frumoasă dintre toate, ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunţilor şi jocurilor. Se povesteşte că „Duminica” e o sfântă înveşmântată în alb care locuieşte într-un palat de aur, dincolo de apa sâmbetei; unii spun că ar fi verişoară primară cu soarele, alţii că ar fi mama Mântuitorului. MARTIE

Astăzi e ultima zi din martie şi nu trebuie să uităm că pentru moşii noştri luna aceasta avea însemnătatea începutului de an. De aceea, în acest interval de timp magic al începuturilor, pot avea loc excese de comportament ce amintesc de acel „desfrâu sacru” al sărbătorilor dionisiace, legate de moarte şi renaştere, ca mod de a reacţiona la crizele din viaţa divinităţii, a lumii şi a omului. Au trecut „Zilele Babei Dochia”, complexă zeitate agrară, celebrată pe teritoriul ţării noastre încă din străvechime, „Săptămâna Nebunilor”, care patronează o lume întoarsă pe dos, reminiscenţă clară a sărbătorilor de primăvară ale antichităţii, precum şi „Săptămâna Cailor lui Sântoader”. Spirit demonic, restrictiv şi agresiv, „Sântoader” îşi trimite şapte nopţi la rând herghelia sa nevăzută, la casele în care fetele nu-l cinstesc cum se cuvine şi le pedepseşte cu cruzime pe acelea care se mai adună în şezători. Vremea „Câşlegilor” aducătoare de voie bună a trecut demult, nopţile sunt tot mai scurte, iar tinerii trebuie să se odihnească pentru a putea lucra pământul.

18

1 APRILIE...

E primăvară şi totul este posibil, pentru că primăvara este un anotimp incert, de trecere înspre vară, schimbător şi capricios ca femeia, nelămurit şi fascinant ca ea, un anotimp al mugurilor şi al florilor suave, al incertitudinii, al instabilităţii, al miresmelor, al apelor, al îndrăgostirii, al plantelor de leac, al vrăjilor şi descântecelor de tot felul. Mâine e întâi aprilie, zi ce stă sub semnul ludicului, al jocului, al amăgirii: „Azi e zi întâi april/ Eu glumesc ca un copil”. În Maramureş se mai numeşte şi „Ziua Nebunilor”, amintind de „Săptămâna Nebunilor” de dinaintea „Lăsatului de Sec”. Nu se ştie ce vechime are, nici dacă a apărut la noi sau a fost împrumutată, însă un lucru este sigur: „păcălitul” este consecinţa vremii înşelătoare a lui April, putând face parte totodată şi dintr-un străvechi scenariu ritual de înnoire a timpului, ţinând cont că vine imediat după încheierea primei luni din calendarul roman. MIEZUL PĂRESIMILOR

Suntem în a patra săptămână a Postului Mare, săptămână de cumpănă al cărei mijloc – „Miezul Păresimilor” – personificare a timpului imaginată drept „om mare, făcător de rele”, aduce interdicţia de a lucra după asfinţitul soarelui, de a vărui pereţii caselor şi pedepseşte năpraznic pe cei care nu postesc. În zorii acestei zile se face numărătoarea magică a ouălor pentru a atrage sporul, nu se numără în mod obişnuit, ci „o mie de ouă, două mii de ouă, trei mii...”, apoi se aleg cele care urmează a fi vopsite de Paşti. Număratul ouălor avea şi valenţe oraculare, întrucât, dacă numărul era impar, se credea că va muri cineva din familie. Pentru belşug se amesteca un ou cu gunoiul din grajd iar, dacă tânjeau după frumuseţe, tinerele fete mergeau la râu şi aşteptau să se tragă primul clopot la biserică. Atunci se spălau cu apă curgătoare ca să aibă pielea albă şi netedă ca oul. Toate acestea stau sub semnul „Săptămânii Număratului”, cea de-a patra săptămână a Postului Mare. În miezu’ „Păresii” trebuie să pui pe nouă pari fărină şi să dai un ou la un copil mic care nu ştie mulţămi. Dacă dai acestea, ziceau că nu se arată „Cele Frumuşele”. Dacă dai, mai poţi lucra în casă câte ceva şi ce este oprit. Dacă nu le dai, vara se fac val-vârtej şi pânza care o faci în ziua aceea toată, toată ţi-o duce, de nu o mai afli în veci. La mijlocul Postului, până n-a răsărit soarele, m-am sculat dimineaţa şi-am pus fărină de grâu şi sare în trii rosturi de gard şi-am zâs aşe: „Sfântă Maică Precistă, sfântă de tine, dau fărină şi prescuri la Cele Frumuşele, să n- aibă treabă cu copiii mei, cu galiţele mele, cu mine. Vântul cel rău să-l departă Dumnezeu de cătă casa noastră, de cătă copiii noştri14.”

14

Pamfil Bilţiu „Basme, poveşti, legende, povestiri şi mito-credinţe din judeţul Maramureş”, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999.

18

ZIUA TUTUROR FLORILOR „Iaca vin sărbătorile şi parcă-i altfeliu lumea, parcă-i mai blândă, mai frumoasă. E atâta lumină şi pace, e atâta bucurie de crezi c-o coborât Dumnezeu pe pământ.”

Sărbătoarea este un timp împrumutat timpului, este expresia unei lumi mitice de dinaintea istoriei, civilizaţiei, legilor şi obiceiurilor. Este purtătoare de speranţă, simulând eternitatea. Sărbătoarea permite acea comuniune periodică dintre om şi divinitate, redă dimensiunea sacră a existenţei şi asigură – aşa cum remarca Eliade – „o veşnică întoarcere «in illo tempore», într-un trecut care este mitic şi nu are nimic istoric”. ZEU AUTOHTON ŞI ZEIŢĂ SABINĂ

Una dintre cele mai frumoase şi aşteptate sărbători de peste an este „Duminica Floriilor”, ziua tuturor florilor. Înflorirea lor e lucrarea tainicei iubiri dintre apă, consacrat simbol feminin, şi foc, principiu masculin reprezentat de razele Soarelui. Sărbătoarea, astăzi eminamente creştină, poartă cu sine amintirea vechilor festivităţi romane dedicate zeiţei Flora, cea care aducea primăvara şi dăruia oamenilor mierea împreună cu toate seminţele florilor. Nu întâmplător „Duminica Floriilor” vine imediat după „Sâmbăta lui Lazăr”, sărbătoare religioasă grefată şi ea pe incantaţiile unei străvechi ceremonii de renaştere a naturii, prin moartea şi învierea unui zeu autohton al vegetaţiei. „Lăzărel („Lazăr”, „Lăzărică”) este evocat, îndeosebi în sudul ţării, printr-un dans, ritual executat de copii în „Sâmbăta Floriilor” sau printr-o ceată de fetiţe-colindătoare, care aduc în curţile oamenilor un fel de spectacol alegoric al morţii, privită ca nuntă. Tot ele (întocmai ca în prag de An Nou, când umblă cu Sorcova) ating gazdele cu ramurile verzi de salcie, pentru ca acestea să fie înfloritoare, mlădioase, pururi tinere şi viguroase tot anul. RAMURI DE SALCIE

Biserica ortodoxă celebrează de „Florii” intrarea Mântuitorului în Ierusalim, unde a fost întâmpinat cu flori şi ramuri de finic, după minunea învierii din morţi a lui Lazăr. În amintirea acestui moment, românii duc la biserică ramuri de salcie spre a fi sfinţite, transferându-li-se astfel proprietăţi apotropaice, de propiţiere şi purificare valabile pe durata întregului an. Substitut fitomorf al zeiţei Flora şi totodată al ramurilor verzi cu care a fost primit Iisus în Ierusalim, salcia devine unul dintre principalele elemente vegetale învestite cu sacralitate. După sfinţirea ramurilor de salcie, oamenii le pun în casă la icoana Maicii Domnului şi în „locurile-prag” din gospodărie spre a le folosi în caz de furtună, pentru vindecarea anumitor boli, pentru sporul semănăturilor şi al stupilor, pentru vrăji şi descântece. Salcia e bună de leac, e bună de dragoste, de sperietură, de trăsnet, de cutremur. Mugurii de salcie, mâţişorii, se pun în scaldă, se pun sub pernă, se pun în hrană, în pământ, în foc. Se pun pe morminte pentru tihna morţilor. Din ramurile de salcie se fac coroniţe şi salbe (din nou avem de-a face cu gesturi ritualice precreştine), cercul fiind un binecunoscut simbol solar. SUPERSTIŢII Nu trebuie să uităm că Sărbătoarea Floriilor aduce şi ea numeroase interdicţii: nu-i bine să-ţi speli părul pentru că vei albi înainte de vreme, nu trebuie să faci curat şi să lucrezi dacă vrei să nu-ţi meargă rău tot anul, nu ai voie să plantezi sau să semeni, deoarece vor răsări doar flori şi nimic nu va face fruct, nu ai voie să mănânci urzici, pentru că astăzi au înflorit şi fac nuntă… Iar dacă se întâmplă să culegi flori în această atât de specială zi, trebuie să le ceri iertare, pentru că şi ele au sufletul lor. Consacrarea salciei ca plantă sacră este atestată de nenumărate poveşti şi legende româneşti. Vă împărtăşim una dintre acestea, consemnată de Simion Florea Marian, la 1899:

18

„Pe când era Iisus Cristos răstignit pe cruce, Maica Domnului a auzit şi a încălţat opinci de fier, a luat în mână toiag de oţel şi a plecat plângând ca să-l găsească pe Iisus. În cale a întâlnit o broască, iar acesta a întrebat-o de ce plânge. Maica Domnului i-a spus că a avut un băiat şi l-au răstignit jidovii. Broasca i-a spus că ea a avut nouă pui mititei şi frumuşei, iar un car i-a omorât pe toţi, şi tot nu se mai plânge atât. Atunci Maica Domnului i-a zis că murind să nu se mai împută. Apoi, mergând mai departe, a dat peste o apă la marginea căreia se afla o salcie şi i-a zis să se facă punte peste apă. Salcia a ascultat, s-a prefăcut în punte şi Maica Domnului, trecând peste dânsa, a binecuvântat-o, ca să nu se poată face cărbuni din ea şi să se ducă în ziua de Florii rămurele înflorite de salcie la biserică.”

18

SUB SEMNUL ÎNVIERII „Lasă călindaru’ să meargă aşa, lasă judecăţile să meargă aşa, da zilele să hie cum le-o lăsat Domnul Nostru Hristos”. Asta i-a spus Tofan Lenuţa din Vârlezi, Galaţi, lui Ernest Bernea după reforma calendarului bisericesc din 1924.

Suntem în plină Săptămână a Patimilor când timpul se degradează progresiv, se întorc sufletele morţilor, se deschid mormintele iar Mântuitorul este trădat, chinuit şi ucis. După trei zile de haos şi întuneric, se înfăptuieşte miracolul Învierii Domnului, urmat de actele de purificare din Săptămâna Luminată. În toată această perioadă se fac sacrificii animale, se prepară alimente rituale, se aprind lumini, se crede că animalele vorbesc şi comorile ard. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că, la fel ca în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, şi în această zi, miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste rituri străvechi de renaştere şi reînviere, provocate de explozia de lumină şi viaţă, generată de anotimpul pascal. Astfel, momentul Pascal celebrează deopotrivă misterul creştin al Învierii Mântuitorului şi cel al renaşterii universului, sacralizat ca urmare a Învierii hristologice. În această perioadă are loc o sacralizare a spaţiului. Paştile nu au o dată fixă în calendarul creştin-ortodox, însă este obligatoriu să cadă într-o duminică, după echinocţiul de primăvară şi după lună plină. La români solstiţiile şi echinocţiile au generat adevărate structuri mitice, constituind totodată nucleul sărbătorilor din calendarul popular, în jurul căruia se reactualizează, an după an, nemuritoare obiceiuri şi poveşti. Casa, gospodăria, grădina – primenite şi împodobite în perioada prepascală – se încarcă acum cu noi valenţe spirituale. şi timpul din această perioadă este „sfânt”, se spune că este singurul moment din an când „se aude toaca din cer”. Sunetul de toacă este cel al înnoirii, al reînvierii şi al nemuririi. Toaca îndepărtează diavolul, alungă ispitele, purifică locul în care sălăşluieşte duhul lui Dumnezeu. Toaca este un simbol al crucificării Mântuitorului. Poartă însemnele jertfei încifrate în simbolul crucii deoarece, prin răstignirea lui Iisus, aceasta a devenit altarul jertfei pentru ispăşirea păcatului şi mijlocul de împăcare a omului cu Dumnezeu. Semnalul de toacă înseamnă chemarea la rugăciune prin rugăciune. Acum, lumea de dincolo este mai aproape de noi iar Raiul este deschis: „Cine moare în ziua de Paşti merge drept în Rai”. „CĂ VINOVAT E TOT FĂCUTUL/ ŞI SFÂNT, DOAR NUNTA, ÎNCEPUTUL”

Legenda naşterii lumii din oul mitic este întâlnită la egipteni, celţi, greci, fenicieni, hinduşi tibetani, vietnamezi, chinezi, japonezi precum şi la populaţiile din Siberia şi Indonezia. Oul de Paşti este un substitut al divinităţii primordiale, împodobit în Săptămâna Patimilor şi jertfit în ziua de Paşti. Prezentă în cultura romanilor, a slavilor, a chinezilor şi a vechilor perşi, imaginea arhetipală a oului vopsit a fost preluată de creştinism ca simbol al Mântuitorului care moare şi învie din morţi. Astfel, Paştile se încadrează în tiparul preistoric de moarte şi renaştere simbolică a timpului, prin jertfa substitutului divinităţii adorate. Pentru ţăranul român, oul pascal reprezintă mormântul cu viaţă iar spargerea cojii, eliberarea pentru o nouă fiinţare. Ciocnirea rituală a ouălor vopsite înseamnă biruinţa prin Înviere, biruinţa vieţii asupra morţii, a adevărului asupra minciunii, a binelui asupra răului. Odinioară, în prima zi a sărbătorii, ouăle se ciocneau numai cu vârful, acest gest simbolic însemnând coborârea lui Iisus în iad şi deschiderea porţilor Raiului. În ce-a de-a doua zi, se ciocnea vârful unui ou cu partea rotunjită a celuilalt, ceea ce însemna anularea morţii, a răului fiinţial, în timp ce a treia zi, ouăle se ciocneau numai cu „dosul”. Astfel, Învierea Mântuitorului devine şi învierea noastră. SFÂNTUL ĂL MAI MARE PESTE CÂMPURI

Anul acesta Sf. Gheorghe este prăznuit înainte cu o zi de Învierea Mântuitorului, suprapunând obiceiuri, cutume, ritualuri ce trebuie luate în seamă. Dincolo de semnificaţiile magice, apotropaice sau iniţiatice, acestea sunt momente individuale sau colective ceremonioase, care deschid porţile timpului şi spaţiului sacru, făcând posibilă comunicarea cu lumea divină. Cerurile se deschid până după „Rusalii”, se aprind focuri ritualice – proiecţii simbolice ale soarelui – („Focurile de Joimari”, „Focul Viu, aprins la stână de Sângiorz”) iar oamenii 18

trăiesc cu intensitate timpul festiv alături de spiritele moşilor de neam. Este vremea în care oamenii spun „poveşti încheiate”, neştiute şi nepovestite, protejându-şi astfel gospodăria prin puterea magică a cuvântului. Arhetip al străvechilor eroi civilizatori, martir militar reprezentat iconografic ucigând „fiara din cetatea Viritului”, Sf. Gheorghe („Sân-Giorgiul”, „Sângiorzul”) apare în calendarul popular al românilor drept „înverzitorul naturii şi semănătorul tuturor seminţelor”, protector al cirezilor şi turmelor. În imaginarul oamenilor satelor noastre, „Sân-Giorgiul” – alături de „Sâmedru” – este „primul străjer al timpului”, cel care deschide „Anul Nou Pastoral, împărţăndu-l totodată în două anotimpuri. Se povesteşte că, în vremuri de demult, cei doi sfinţi umblau pe pământ iar oamenii îi vedeau mergând călare şi rânduind timpul. Pe 26 octombrie „Sâmedru” primea cheile anotimpurilor din mâna lui „Sângiorz”, apoi cu grabă mare închidea vremea bună cu o cheie şi cu cealaltă deschidea iarna, care cădea ca un prăpăd asupra lumii, devenea năpraznică la Sânpetru de Iarnă, pe 16 ianuarie, după care începea să se înmoaie pentru a face loc verii la „Sângiorz”, pe 23 aprilie. Miezul verii era pe 20 iulie, la Sântilie. Amândoi Sfinţii purtau cheile vremii la brâu, ca nu cumva să le fure cineva din uşile anotimpurilor şi să se joace cu vremea cum îi place, iar după ce le încuiau plecau unul în dreapta şi altul în stânga, la şase luni distanţă unul de altul. Astfel, ziua de 23 aprilie, început de „An Nou Pastoral”, stă sub semnul nenumăratelor practici ritualice, organizatorice, economice şi chiar juridice, consacrând-o ca una dintre cele mai importante date din calendarului popular. RAMURA VERDE A CREDINŢEI ADEVĂRATE

În lumea pastorală, sărbătoarea Sfântului Gheorghe reprezintă momentul culminant când turmele încep să urce, când s-au stabilit păstorii la turmele care urcă spre zonele de vărat. Sunt nenumărate tradiţii şi obiceiuri legate de această mare sărbătoare. Una dintre ele spune că, dacă înainte de Sfântul Gheorghe prinzi un şarpe, îi tai capul, apoi îl porţi la pălărie şi întâlneşti ciurdele de vite sau turmele de oi când ies din sat, vei putea vedea strigoii călare pe animale. Legendele mai spun că de Sfântul Gheorghe ard comorile în păduri sau pe dealuri şi cine le vede noaptea luminând ziua le poate găsi. În ajunul sărbătorii, fetele de măritat cred că-şi pot vedea ursitul dacă privesc, în acea noapte, într-o cofă plină cu apă. Tot de Sfântul Gheorghe încă se mai obişnuieşte să se împodobească stâlpii de la poarta casei cu ramuri verzi de salcie înmugurită pentru ca oamenii să fie apăraţi de boli şi pagubă. Gospodarii dau foc gunoaielor şi vechiturilor din gospodării, iar cenuşa de la acest foc este amestecată cu untură şi apoi se ung uşile şi ferestrele grajdurilor pentru a-i împiedica pe strigoii care intră la animale în această noapte să le fure mana. În dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe, flăcăii pleacă la cules de „iarba fiarelor”, o plantă miraculoasă, ce poate să sfărâme lacătele şi mai ales le poate oferi flăcăilor puteri miraculoase.

18

ÎN PRAG DE NOU ANOTIMP „Zilele nu-s la fel şi nici timpu’ nu-i la fel. Cum să fie la fel dacă e zi şi noapte, e sărbătoare şi lucrătoareĂ Timpu’ e după calendar, care ne îndrumează şi ne face să mergem după cum e ziua asta sau e ailantă zi.” Aşa i-a răspuns antropologului Ernest Bernea, Ana Turtubă de 73 de ani, din Poiana Mărului, când a întrebat-o, la mijlocul veacului trecut, ce-i cu timpul şi cu calendarul românilor.

Săptămâna aceasta se numeşte „Săptămâna Luminată” sau „Albă” şi aduce timp înnoit şi ceriuri deschise, arhaice ceremonialuri funerare prezente încă în hotarul satelor noastre („Lioara” în Bihor, Masa Moşilor în Maramureş, „slobozirea apelor pentru morţi” în Mehedinţi) şi obiceiuri precum „plugarul”, „tânjeaua”, „udatul” ori „stropitul fetelor”, ce odinioară constituiau importante practici magice de protecţie, fertilizare, purificare. Astăzi toate acestea sunt mai degrabă pretexte de socializare, desacralizate, ultimele dintre cele menţionate conservând îndeosebi aspectul ludic al momentului. Ziua de marţi a deschis ciclul „Marţilor Oprite”, cu stricte interdicţii de muncă, slobozind însă legarea frăţiilor de cruce. Urmează „Sfânta Mercurie”, zi luminată, favorabilă lucrului, „Joia Nemaipomenită”, „Necurată” sau „Rea” din seria nefastă a „Joilor” de după Paşti, „Vinerea Scumpă” în care se prăznuieşte „Izvorul Tămăduirii”, când apa este pusă sub semnul magicului, a puterii miraculoase de vindecare. „Sâmbăta Tomii”, prima din ciclul celor nouă sâmbete interzise şi „Duminica Tomii”, numită în „Calendarul Popular Paştile Mic” sau „Paştile Morţilor”, sunt precum un ecou în lumea de dincolo a celei mai importante sărbătorii creştine, zile în care se împart pomeni pentru morţii uitaţi. Urmează „Săptămâna Neagră” sau „a Negrilor”, aflată sub semnul morţii, în care nu-i bine să faci pomeni că se înnegresc colacii, nu-i bine să lucrezi că ţi se face negru înaintea ochilor, nu se pun cloşti deoarece ouăle se înnegresc… PAŞTELE BLAJINILOR

Cea mai însemnată zi din această perioadă, adevărat prag dintre „Săptămâna Albă” şi „Săptămâna Neagră”, este ziua de luni din a doua săptămâna după Paşti. I se spune „Paştele Blajinilor”, „Paştele Rohmanilor” sau „Mătcălăul”. „Mătcălăul” e patronul fetelor care, în această zi, se prind „mătcuţe”, adică surate, surori de cruce, e o „fiinţă parte omenească şi parte îngerească, un tânăr frumos şi nemuritor, care umblă prin lume, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi. „Mătcălăul” e frate mai mic cu Paştele15.” Tot în această zi de luni se crede că sufletele morţilor sunt slobode şi se întorc acasă, spre a se ospăta din hrana ofrandă, iar dacă cineva uită să împartă de pomană, vin noaptea şi o cer. Peste zi au loc adevărate serbări câmpeneşti, unde se mănâncă ouă roşii, spre bucuria „Blajinilor” care sunt fericiţi atunci când îi văd pe oameni că le ţin sărbătoarea. „Blajinii” sunt entităţi mito-folclorice despre care se povesteşte că trăiesc pe „Tărâmul Celălalt”, în „Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei”, râu mitic aflat la horarul dintre cele două lumi. Li se mai spune „Rogmani” (Moldova), „Ragmani” (Maramureş), „Rohmani” (Bucovina), sau „Rugmani” (Năsăud) şi se crede că s-au întrupat din sufletele curate ale copiilor morţi nebotezaţi sau că ar fi descendenţi ai oamenilor primordiali prezenţi la facerea lumii şi că, încă de pe atunci, susţin stâlpii Pământului. Singurul moment din an când oamenii pot comunica cu „Blajinii” este cel pascal. Atunci tinerele fete neajunse la pubertate şi femeile „iertate” aruncă coji de ouă roşii pe apele curgătoare, pentru ca o săptămână mai târziu, şi anume în a doua luni după Paşte, aceste fiinţe enigmatice să primească vestea Învierii Mântuitorului. Îi poţi auzi cum se bucură de sărbătoare lipind urechea de pământ, însă preţul pe care îl vei plăti este pe măsură: vei rămâne surd pe viaţă. În poveştile populare, „Blajinii” sunt blânzi, înţelepţi şi pururi fericiţi, nu cunosc războiul, răul, ura, minciuna iar rugăciunile lor ţin omenirea întreagă. De Paştele lor, „Blajinii” se căsătoresc şi rămân împreună cu nevestele doar între 6 şi 30 de zile, pentru că în restul anului trăiesc în post şi rugăciune. 1 MAI: 15

Simion Florea Marian „Sărbătorile la români (vol. I)”, Editura Vestala, Bucureşti, 2012.

18

ARMINDENIUL, ÎNCEPĂTORUL VERII

O altă zi importantă în calendarul popular al românilor, de data aceasta cu dată fixă (1 mai), este „Sărbătoarea de Armindeni”. Reminiscenţe ale unor ritualuri magice de fertilitate şi belşug situează sărbătoarea sub semnul unei străvechi divinităţi a vegetaţiei. Substitutul acesteia este „Armindeniul”, un pom curăţat de crengi şi împodobit cu flori şi spice de grâu (Ţara Lăpuşului), sau ramurile înfrunzite atârnate cu scop apotropaic la intrarea în curte, în casa, în grajd. În unele sate se împodobesc cu crengi de mestacăn porţile caselor unde sunt fete de măritat, în altele se organizează adevărate serbări câmpeneşti iar oamenii poartă la ei frunze de pelin, pentru a alunga strigoii, ielele şi duhurile rele. Ziua se serbează pentru odihna pământului, pentru înmulţirea turmelor şi cirezilor, pentru ca oamenii „să intre cu sănătate în vară”. Se bea pelin roşu pentru a fi „puternic şi rumen în obraji” tot anul. „Sărbătorii de Armindeni” i se mai spune şi „Ziua Pelinului” sau „Ziua Beţivilor”, fiind considerată început de vară. LUMILE DE SUB LUME

„Sub noi e lume ca şi la noi, numa’ oamenii de acolo sunt cu capul de şoarec da’ cu trupul de om. De Paşti, când aruncăm noi găoacile prin parău, ele merg până în fundul mării şi se duc la dânşii pe acolo, pe unde se scurg toate apele. Până la dânşii, ouăle se fac întregi şi doisprezece se înfruptă dintr-un ou. Atunci sunt Paştile lor. Iar mai adânc, sub rohmani, este altă lume; oamenii ce trăiesc acolo se cheamă «duşmani». Şi sub duşmani e încă o lume, cu oameni ce au capu’ de porc, pântecile mare şi sunt îmbrăcaţi ca domnii. Toate aceste lumi sunt ale lui Dumnezeu şi au fost şi mai înainte16.” ZIUA ÎN CARE PĂSĂRILE ÎŞI ÎNVAŢĂ PUII SĂ ZBOARE

În tradiţia populară, sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este numită şi „Constandinul Puilor” sau „Constantin Graur”. După ce le-a fost dezlegat glasul la „Vlăsie”, la 11 ianuarie, iar perioada de împerechere şi de construire a cuiburilor (la „Dragobete”) s-a încheiat de multă vreme, păsările au deja pui pe care îi învaţă să zboare. Ziua se serbează în special pentru apărarea recoltelor. În trecut exista obiceiul ca, pentru a preîntâmpina distrugerea strugurilor de către grauri, podgorenii să nu lucreze în această zi. De aceea nu se muncea pământul, iar celor care lucrau în această zi li se „ardeau” bucatele pe câmp. De altfel, „Constandinul Puilor” nu este singura sărbătoare dedicată păsărilor cerului. „Circul Păsărilor” se sărbătoreşte la 1 septembrie, moment în care păsările care nu pleacă în ţările calde îşi pregătesc „cămările” de iarnă. Păsările migratoare au şi ele sărbătorile lor: „Ziua Berzelor” (atunci când după Mucenici cade o nouă zăpadă), „Ziua Cucului” – la 25 martie –, când se consideră că pasărea solitară începe a cânta, precum şi „Amuţitul Cucului” – la 24 iunie, când cucul va înceta să glăsuiască. Tot prin tradiţiile transmise de la o generaţie la alta, păstorii hotărăsc în această zi, a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cine va fi baci şi unde vor fi făcute stânele. Totodată, laptele de la oile fiecăruia este măsurat şi cantitatea este însemnată pe răboj (o tăbliţă de lemn). Se fac ritualuri specifice pentru apărarea stânelor şi ciobanilor de forţe malefice, prin aprinderea „Focului Viu”, alungarea vrăjitoarelor care fură soporul laptelui prin strigăte şi zgomote puternice. Se mai spune, de asemenea, că pentru a avea sorţi de izbândă în orice încercare este bine să împarţi cruciuliţe tuturor cunoscuţilor.

RITURI ADUCĂTOARE DE PLOAIE ŞI BELŞUG 16

Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008.

18

„Când zici: fă toate la vremea lor, atunci zici că timpu’ are însuşirile lui şi că fiecare lucrare are vremea ei. Obiceiurile de primăvară sunt de primăvară, că atunci e vremea lor...” Aşa îi povestea o ţărancă lui Ernest Bernea prin anii ’30, atunci când timpul părea să aibă mai multă răbdare cu oamenii.

Aproape uitat, nesocotit şi neluat în seamă, CALENDARUL POPULAR a ajuns până la noi transmis din generaţie în generaţie prin uimitorul şi misteriosul cod al culturii de sorginte orală. De o fundamentală importanţă pentru păstrarea acestui fond străvechi de semne, a cărui semiotică atât de personală nu a fost încă pe deplin decriptată, sunt excepţionalele cercetări făcute de etnologi de prestigiu precum Simion Florea Marian, Elena Niculiţă-Voronca, Tudor Pamfile, Ernest Bernea, Take Papahagi, Adrian Fochi, Tudor Pamfile, Antoaneta Olteanu, Ion Ghinoiu, Narcisa Ştiucă, Pamfil Bilţiu, Ion Drăguşanul, Marcel Lapteş şi mulţi alţii. De la ei am aflat că între timpul moşilor noştri şi timpul nostru există deosebiri esenţiale de structură, semnificaţie, nivel de sacralitate, iar calendarul le rânduia o lume cu sensuri proprii, suficientă sieşi. Astăzi, calendarul popular întoarce încă o filă din seria nefastă a „Joilor” în care n-ai voie să lucrezi pentru că se abate grindina asupra recoltelor şi trăsnetul asupra vitelor aflate în câmp. Urmează „Vinerea şchioapă”, „rea de sărăcie”, sâmbăta ofrandelor pentru moşii de neam şi – în sfârşit – mult aşteptata duminică, cu cele mai frumoase nunţi ale primăverii, ce vin după şapte săptămâni încheiate de post. Intrăm sub semnul veseliei, aşadar, în cea de-a treia săptămână de după Paşti, care ne aduce alte fascinante şi misterioase obiceiuri din calendarul popular al Românilor: „Paparudele” şi „Caloianul”. „PAPARUDĂ, RUDĂ/ VINĂ DE NE UDĂ...”

Apa însufleţeşte şi fertilizează. Apare din razele lunii şi din lacrimile „Zeiţei Zorilor”, spală păcatele şi generează renaşterea. Consacrat simbol feminin, apa este elementul principal al ceremonialului de aducere a ploii, prin principiul magic al similitudinii. Ritualul înfăptuit în vechime în a treia săptămână de după Paşti era închinat unei zeiţăţi a ploii, numită la români „Paparudă” sau „Dodoloaie”, la aromânii „Pirpiruna” sau „Duduleţu”, la sârbi şi croaţi „Dodola-Dodole”, iar la bulgari „Peperuna” sau „Perperuda”. Cu toate că acum nu mai au o dată fixă în calendarul popular, „Paparudele” nu au dispărut din hotarul satului, reactualizându-se atunci când seceta pune stăpânire pe comunitate. Ritualul presupune o mască vegetală purtată de personaje pure (în special copii) care, prin diverse forme de manifestare ceremonială, provoacă ploaia. Astfel, printr-o travestire vegetală, se învesteşte o fetiţă (în unele zone o femeie gravidă) în rolul de paparudă, personaj sacru care se naşte simbolic o dată cu masca, trece prin toate curţile oamenilor din sat însoţită de alaiul său, apoi moare pe malul unui râu, prin aruncarea costumului – confecţionat de frunze – în apa curgătoare. Cântecul şi dansul ritual al „Paparudei”, susţinut ritmic de bătăi din palme şi pocnituri din degete, reprezintă nu numai o invocare a ploii prin imitarea cadenţei acesteia, ci şi o urare de belşug, bunăstare, prosperitate. Oamenii stropesc alaiul cu apă, asocierea celor două elemente – acvatic şi vegetal – fiind întâlnită şi în alte scenarii ceremoniale prezente în ritualurile de trecere.

PAPARUDA

18

„Paparudă – rudă, Vino de ne udă Cu găleata – leata Peste toată gloata, Cu ciubărul – bărul Peste tot poporul. Dă-ne, Doamne, cheile Să descuiem Cerurile, Să pornească ploile, Să curgă şiroaiele, Să umple pâraiele. Hai, ploiţă, hai! Udă tu pământurile, Ca să crească grânele Mari ca şi porumbele. Hai, ploiţă, hai!” CALOIANUL „Iene, Iene, Caloiene, Ia ceriului torţile şi deschide porţile, şi porneşte ploile, Curgă ca şuvoaiele, Umple-să pâraiele Printre toate văile, Umple-să fântânile, Să răsară grânele, Florile, verdeţele, Să crească fânăţele, Să-s-adape vitele, Fie multe pitele.” „Iene, Caloiene! Tinerel te-am îngropat, De pomană că ţi-am dat, Apă multă şi vin mult Să dea Domnul ca un sfânt, Apă multă să ne ude, Să ne facă poame multe!” „Iene, Iene, Caloiene, Du-te-n cer la Dumnezeu Ca să plouă tot mereu, Zilele şi nopţile, Să dea drumul roadelor, Roadelor, noroadelor, Ca să fie-mbelşugată Ţara toată, lumea toată!” Studii etnologice comparate demonstrează că iniţial, „Caloianul” şi „Paparudele” s-au numărat printre ritualurile de iniţiere pentru tinerele fete, transformându-se în timp în ceremoniale agrare de primăvară, situate 18

în „Calendarul Popular” în cea de-a treia săptămână de după Paşti. „Caloianul” a ajuns în mod miraculos până la noi, oprind şi aducând ploaia, invocat fiind prin confecţionarea unei figurine antropomorfe din lut sau lemn, împodobită cu coji de ouă roşii – în Dobrogea – sau cu elemente vegetale, în celelalte zone în care a fost atestat. Acest substitut al zeităţii invocate este supus unui adevărat ceremonial de înmormântare. Este aşezat în sicriu, bocit, petrecut, îngropat într-un loc secret la răscruce de drumuri ori pe mal de râu, pentru ca după câteva zile să fie dezgropat, apoi distrus printr-un gest violent şi dat pe apă. Dacă este secetă, este sacrificat „Tatăl Soarelui”, iar dacă plouă prea mult, se sacrifică „Moaşa/ Muma Ploii”. Ceremonialul se încheie cu un ospăţ numit „pomana caloienilor”. Este interesant faptul că din „cortegiul funerar” fac parte numai fetiţe şi femei gravide, iar în unele părţi una dintre ele se îmbracă în mireasă. Acest lucru confirmă faptul că la origine „Caloianul” a fost un ritual de iniţiere, probabil de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior sărbătoarea romană de primăvară, „Robigalia”, închinată lui Jupiter Pluvius, transformându-l într-un ritual al aducerii/ alungării ploilor.

STRĂVECHI PRACTICI DE PREZICERE A VREMII 18

Cum va fi vremea mâine? Este o întrebare simplă, al cărei răspuns îl aflăm astăzi fără să depunem efort, urmărind buletinele meteorologice realizate de specialişti, prin intermediul unor tehnologii performante. Ei bine, odinioară, ţăranii români nu aveau astfel de privilegii, iar citirea semnelor cerului şi cercetarea unor lucruri mărunte. Totul era transmis de la o generaţie la alta şi se învăţa pe neaşteptate, încă din primii ani ai copilăriei, odată cu deprinderea vorbirii. Semnele vremii sunt şi astăzi cunoscute de bătrânii satelor care sunt cu băgare de seamă la orişice amănunt din jur, fără să aibă cunoştinţe de astronomie, fără să consulte termometrul sau barometrul.

Simeon Florea Marian, unul dintre cei mai de seamă folclorişti şi etnografi români, a consemnat în volumul „Sărbătorile la români” repere importante legate de aceste rânduieli deloc străine bunicilor noştri: „Paserile şi insectele, patrupedele şi reptilele, plantele şi mineralele, soarele, luna şi stelele, precum şi multe alte semne de pe cer şi de pe pământ, pe cari le observă românul mai în fiecare zi peste an, sunt pentru dânsul cele mai bune, mai sigure, mai acurate barometre. (…) Atâta-i trebuie, nimic mai mult17”, pentru a profeţi „umblarea timpului” de la un anotimp la altul, de la o zi la alta. Aşa cum spune şi proverbul „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”, încă din zori ţăranii cercetează cerul pentru a cunoaşte cum va fi vremea peste zi. „Dacă soarele sau luna se văd împrejur cu un cerc strălucit, dacă nourii, la apus, au o coloare galbenă, dacă negura e deasă şi întunecoasă, urmează ploaie. După roşeaţa dimineţei urmează mai totdeauna vânt cu ploaie18”, spune Simeon Florea Marian, arătând că atunci când „soarele şi luna strălucesc curat, dacă seara spre răsărit se vede curcubeul, dacă negura e albie şi nourii au culoarea rozei, e bună seamă, va fi vreme senină19.” Florile au propriile semne, pe care noi rareori le sesizăm. Se spune că ziua ce urmează va fi senină dacă mireasma florilor nu este puternică, în schimb, atunci când mirosul lor devine puternic, greoi, ziua următoare va fi ploioasă. Şi păsările prevestesc vreme rea sau bună. Atunci când ciorile zboară pe sus, croncănind, vestesc zăpadă sau ploaie în funcţie de anotiomp. Vrăbiile adunate la un loc, de parcă ar sta la sfat, vestesc omăt. De asemenea, vara, atunci când rândunelele zboară atingând pământul din când în când, ciripind ascuţit, vestesc ploi. Atunci când iarna este grea şi gerul este năpraznic, cocoşii anunţă domolirea frigului dacă vor cânta foarte mult peste zi. Bătrânii sunt cu băgare de seamă şi la comportamentul animalelor din gospodărie, care dau semne despre schimbările vremii. Mâţa prevesteşte ninsoare şi frig puternic atunci când se furişează în casă şi se aşază cu spatele spre sobă, în timp ce oile, atunci când sunt prea zburdalnice şi se bat cap în cap, prevestesc furtuni. Femeile, în vreme ce pregătesc mămăliga în vatră, observă schimbările timpului, în funcţie de felul în care ard lemnele, dacă sunt umede sau uscate, acest indicator fiind valabil şi pentru sare. Chiar şi focul are semnele lui, iar atunci când vâlvătaia se tot plimbă pe oale, se spune că vine furtuna. Din bătrâni se mai zice că atunci când iarna este întreruptă de călduri, viscole şi vânturi straşnice, recolta va fi puţină, iar vara ce urmează, friguroasă.

IELELE, MĂIESTRELE… 17

Simion Florea Marian „Sărbătorile la români (vol. I)”, Editura Vestala, Bucureşti, 2012. Ibidem. 19 Ibidem. 18

18

„Timpu' nu-i tot la un fel; e deosebit după ceas, după zi sau după lună. Omu' cu judecată le ia toate în samă şi le grijăşte”…(Oprea Constanţa, din Vârlez, consemnată de Ernest Bernea în anul 1938)

A patra săptămână de după Paşti poartă numele de „Săptămâna Rusaliilor” şi stă sub semnul acestor misterioase divinităţi mito-folclorice, care continuă să inspire cântece, descântece şi felurite poveşti. Cea mai importantă zi a lor va fi miercuri, când „Rusaliile” vor primi puterea peste vară de la „Caii Sântoaderului”, patroni ai primăverii, spre a putea guverna cum se cuvine anotimpul ce va să vină. În calendarul popular acestei zile i se spune „Buciumul Rusaliilor” sau „Todorusele” şi cade la jumătatea timpului dintre Paşti şi „Rusalii”, timp magic în care cerurile sunt deschise iar oamenii trebuie să respecte numeroase interdicţii pentru a se proteja de furia temutelor zâne. Cine lucrează de ziua Todoruselor va fi ridicat în vârtejuri de pe pământ şi „smintit” de „Rusalii”, grindina se va abate peste satul lui, apa se va revarsă peste ogoare, pomii se vor usca şi casele vor lua foc. Sărbătoarea „Rusaliilor”, ţinută cu mare fast la 50 de zile după Sfintele Paşti, se regăseşte în mitologia romană, unde apare ca o zi închinată cultului morţilor, în care se aduceau ofrande florale sufletelor celor plecaţi. Preluată de geto-daci, această „Sărbătoarea a Trandafirilor” se transformă destul de radical sub influenţa cultului solar autohton, fiind identificată mai târziu cu sărbătoarea creştină postpascală numită Duminica Rusaliilor, când – până în zilele noastre – casele şi gospodăriile sunt împodobite cu ramuri verzi. Cu toate acestea, în imaginarul popular „Rusaliile” continuă să apară drept zâne asemănătoare „Ielelor” şi se povesteşte că sunt fiicele lui „Rusalim Împărat”, care au murit fecioare. După ce părăsesc mormintele în Joia Mare şi petrec Paştile cu cei vii, „Rusaliile” nu mai vor să se întoarcă în lumea lor. Pentru a le face să plece, oamenii le aduc ofrande şi le împart pomeni în ajunul sărbătorilor patronate de ele: „Todorusele”, „Duminica Rusaliilor”, prima zi din postul Sfântului Petru. „FRUMOASELE”, „DOMNIŢELE”, „MUŞATELE”…

Ţăranii se tem nespus de ele, poartă foi de pelin la brâu şi usturoi în sân, înfig un craniu de cal în stâlpul porţii iar în ziua de „Rusalii” intră în jocul magico-ritual al „Căluşului”, convinşi că doar căluşarii le pot îmblânzi şi trimite în lumea de unde au venit. Nu le spun niciodată pe nume, de teamă că prin cuvânt le-ar putea invoca. Le spun „Dânsele”, „Ielele”, iar atunci când doresc să le intre în graţii le alintă: „Măiestrele”, „Frumoasele”, „Domniţele”, „Muşatele”, „Fetele Câmpului” sau „Împărătesele Văzduhului”. Numele lor sunt tainice şi se povesteşte că doar vrăjitoarele le cunosc. Luna lui „Florar” dezlănţuie şi dansurile „Ielelor”. Seducătoare, zburdalnice, tinere şi frumoase sunt asemenea „Nimfelor”, „Naiadelor” şi „Dryadelor”, dansează în horă iar locul pe care joacă rămâne pârjolit. Cine calcă locul însemnat de Iele înnebuneşte, cine din întâmplare le aude cântecul rămâne mut iar cine bea apă din izvoarele lor primeşte pedepse cumplite, pe care numai jocul căluşarilor le mai poate dezlega. Boala pricinuită de Iele e nepământeană, misterioasă şi aproape fără de leac. Ţăranii nu au vrut să-i pună un nume şi îi zic „luat de Rusalii”. „Sălaşul Ielelor” poate fi în văzduh, pe mal de apă, în peşterile munţilor sau în scorburile copacilor. Apar uneori întrupate în tinere fete cu veşminte albe sau străvezii, încununate cu flori şi părul despletit, revărsat peste sânii goi. Alteori apar ca nişte năluci, făpturi iluzorii ce vrăjesc oamenii prin cântecele şi dansurile lor. „Ielele” nu au viaţă individuală, umblă întotdeauna în ceată, câte 3, 5, 7, 9 sau 12, sporind pericolul unei posibile întâlniri. Dar să nu uităm că în ce-a de-a patra săptămână numărată de la Duminica Învierii, la mijlocul perioadei dintre Paşti şi „Rusalii”, în miercurea numită „Strat de Rusalii”, „Buciumul Rusaliilor” sau „Todorusele” se constituie „Ceata Căluşarilor”. Aceasta va apăra satele noastre până la „Duminica Rusaliilor”, după care „Ielele”, „Măiestrele”, îşi vor mai pierde din puteri pentru încă o vreme…

DESCÂNTEC DE IELE

18

„Apuca N. Pe cale, Pe cărare, Se-ntâlnia cu nouă fete mari în cale, Nouă flăcăi, Nouă şoimani, Nouă fete mari, Nouă şoimane. Şoimanii Cu steagurili ridicate Şi steagurili în capul lui N. Le-a azvârlit, În orbituri L-a orbit, În muţituri L-a muţit, În surzituri L-a surzit, În zgârcituri L-a zgârcit, În ameţituri L-a ameţit, În băşici L-a băşicat, În uscături L-a uscat, În umflături L-a umflat, Şi trupul i-a cletinat, În zeprituri L-a zeprit Şi trupul i-a schilodit. Şi şoimanile Cu suliţile L-a înţepat, Cu cuţitile L-a tăiat: – Voi şoimanelor! De-ţi fi din miez de miez de noapte, De-ţi fi din răsăritul zorilor, De-ţi fi din apus, De-ţi fi din răsărit, De-ţi fi din vârtej, De-ţi fi din loc rău, Eu nu v-am desântat Să vă duceţi voi în alt loc spurcat; Şi eu v-am descântat, Că voi apă aţi băut Şi tot pe apă aţi zburat, Şi eu tot pe apă v-am mânat 18

Ca să mergeţi din vad in vad, Să mergeţi la Ţarigrad, Unde e locu’ curat. C-acolo v-aşteaptă pe voi Cu mese ’ntinse, Cu pâinele puse, Făclii aprinse, Buţi de vin, Buţi de rachiu, Să beţi, Să mâncaţi, De la N. să plecaţi, Să vă depărtaţi, Fântâni reci să destupaţi, Burfili să le spălaţi, Leacul lui N. să-l daţi, Pân câmp cu miroase Să vă plimbaţi, De la N. să plecaţi, Voi ca mierea să vă îndulciţi După toate încheieturile să ieşiţi, Că eu m-am apucat Şi v-am descântat, Carnea am grămădit, Sângili l-am limpezit, Vinile picioarelor le-am slobozit, Să râmâie N. Curat, Luminat. Ca steaua din cer lăsat, Ca argintul strecurat, Că eu Cu crucea lui Dumnezeu v-am depărtat, Cu gura v-am descântat, Leacul lui N. că l-am dat, Să rămâie N. curat, Luminat, Ca Maica Precista În ceas ce l-a creştinat Şi l-a botezat, Cu nici o rană pe trup nu l-a lăsat!” Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”

DESCÂNTEC DE RUSALII

18

„ A plecat N Pe cale, Pe cărare, Pe drumul cel mare. Şi când la dealul Cănănăului, Sub umbra nourului, În zăpdia rugului, În heliştea vântului, Iacă acolo, Anania Santasia Şi cu soru-sa Irodia, Doamna Zânelor, La un copac frunzuros, Cu tatăl lor, Cu fraţii lor, Cu surorile lor Şi cu toate neamurile lor. Şedea jos şi mânca Şi bea Şi petrecea Şi din revolvere da Şi pe cine întâlnia Îl ologia. N. pe acolo a trecut, În loc a stătut, La dânsele s-o uitat, Rusaliile o zis: – Vin’ N. de mănâncă! El o zis: – Nu mânânc la masa voastră! – Vin’ de bea un pahar de vin! – Nu voiu să beau din paharul vostru! – Vin’ de cântă! – Nu vin! – Vin’ de joacă! – Nu vin să joc la jocul vostru! Dar Erodia, doamna Zânelor, Cu toate neamurile ei, S-a mâniat, Cuvânt în samă N. nu le-au luat, Că ruşine mare le-au făcut. Ele s-au îmburzuluit, De jos s-au sculat, La N. au alergat, Brânci din picioare alţii i-o dat. Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”

RUSALIILE ŞI CĂLUŞUL ROMÂNESC 18

„Loc rău e unde joacă cele frumoase, ielele. Se uscă iarba roată şi se face roşie. De calci, te poceşte.” Aşa i-a spus Pîşeu I. Valeria, din Poiana Mărului, lui Ernest Bernea, în 1948.

Provenită de la latinescul „Rosalia”, sărbătoare a trandafirilor când mormintele erau împodobite cu roze, „Rusaliile” s-au suprapus peste praznicul creştin postpascal al „Cincizecimii”, devenit „Duminica Mare”, a „Rusaliilor”, a „Pogorârii Sfântului Duh”. Cu origini mitologice, „Rusaliile” evidenţiază vechi ritualuri de pomenire a morţilor. Este totodată o sărbătoare legată de abundenţa vegetală a verii. Sâmbăta dinaintea „Rusaliilor”, denumită şi „Moşii de Vară”, este consacrată prăznuirii morţilor. Este numită şi „Moşii cei Mari” sau „Moşii Rusaliilor”, iar din bătrâni se spune că sufletele morţilor („Moşilor”) se întorc în lăcaşurile subpământene în „Ajunul Rusaliilor”, după ce au părăsit mormintele la Joia Mare şi au petrecut Paştile printre cei vii. Ca să îmbuneze sufletele celor răposaţi, femeile dădeau de pomană vase de lut, linguri de lemn, vin, apă, lapte, pâine, flori şi lumânări aprinse. Obiceiul este consemnat atât în Moldova, cât şi în Dobrogea, Muntenia, Banatul de Est şi Oltenia. Ritualul era foarte bine structurat, considerându-se că, prin împlinirea lui, morţii vor fi îmbunaţi şi se vor întoarce în lăcaşurile lor subterane. În Muntenia, această rânduială este păstrată şi astăzi. Femeile pregătesc străchini de lut, cumpărate din vreme, de la târguri, în care pun orez cu lapte, aşezând deasupra câteva cireşe şi o lingură de lemn. În acelaşi timp, sunt date de pomană ulcele cu apă, iar la codiţa oalei se aşază câteva flori de iasomie şi frunze de nuc. Blidele sunt împărţite în cimitir, la căpătâiul celor răposaţi, în miezul zilei, după ce preotul încheie la biserică slujba pentru cei adormiţi. Ţăranii nu uită însă să-şi împodobească porţile cu flori de tei sau frunze de nuc, cu rol apotropaic. FĂPTURI MITICE, CIUDATE

Se spune că în săptămâna dinaintea „Duminicii Mari”, când vara îşi intră în drepturi, câmpurile sunt pândite de fel de fel de primejdii: furtuni, vârtejuri, grindină, iar oamenii sunt urmăriţi de „Rusalii”, făpturi mitice, ciudate, stăpâne ale văzduhului, de care bătrânii satelor se tem şi le numesc în fel şi chip: „Ielele”, „Şoimanele”, „Zânele”, „Dânsele”, „Frumoasele”, „Măiestrele”, „Milostivele”, „Împărătesele văzduhului”, „Fetele Câmpului”, „Ursoaicele” („Ursitoarele”). Le spun astfel ca să nu le zică pe nume, să nu le supere. Oamenii în vârstă vorbesc cu teamă despre aceste misterioase femei şi aduc în discuţie legende pe care le ştiu de la moşii lor. Spun că „Rusaliile” ar fi fost slujnice ale lui Alexandru Macedon şi, după ce au băut apă vie pe furiş, s-au transformat în zâne. Alţii spun că „Rusaliile” sunt bătrâne malefice care-i pedepsesc pe cei care nu le-au respectat sărbătoarea, sluţindu-i, în timp ce o altă legendă vorbeşte despre fetele lui „Rusalim Împărat”. Rusaliile apar noaptea, înainte de cântatul cocoşilor. Se mai zice că sunt spirite răzvrătite ale morţilor care, după ce au petrecut Paştile cu cei vii, părăsind mormintele la „Joimari”, nu mai vor să se întoarcă sub pământ. Cu o înfăţişare antropromorfă, îmbrăcate în alb, umblă numai în cete, de obicei în număr impar, 3-5-7 ori 9. Se spune că plutesc şi fâlfâie în aer, însă nu oriunde, ci în preajma fântânilor din răspântii, pe sub streşini sau prin pomi. Sună din clopoţei, din trâmbiţe, bat tobele, joacă şi cântă în cor. Încing hore năvalnice, ca un vârtej, în locuri neumblate, dar şi la răspântii ori în poieni tăinuite, iar pe locul în care au învârtit hora iarba se înroşeşte şi se usucă, în timp ce pământul devine neroditor. Spre deosebire de strigoi, „Rusaliile” populează peisajul mitic românesc doar pe timpul verii, şi nu oricând, ci doar în anumite zile, cunoscute în calendarul popular drept „Rusaliile”, „Săptămâna Rusaliilor”, „Todorusalii”. Locuinţele „Rusaliilor” s-ar afla prin codri neumblaţi, prin văzduh, pe câmpii, pe ostroave pustii, pe ape mari. „Rusaliile” se deosebesc de „Iele”, fiind babe gârbovite şi urâte, în timp ce „Ielele” au înfăţişarea unor fete frumoase care apar tot noaptea, şi tot vara, însă în perioada altei sărbători, „Drăgaica”, închinată coacerii holdelor (24 iunie). LEACURI

18

Bătrânii spun că în săptămâna dinaintea sărbătorii „Rusaliilor” nu este bine să se doarmă sub cerul liber, nici să se aducă noaptea apă de la fântână, pentru a nu fi atinşi de Şoimane, sluţiţi, pierzându-şi minţile. Şoimanele îi pocesc şi pe cei pe care îi întâlnesc în drum şi le răspund la întrebări, dar şi pe cei care nu le-au respectat zilele care preced sărbătoarea. „Cine le vede şi le spune altora acesta amuţeşte, adică nu mai poate vorbi 20.” Sunt puţine leacuri pentru cei atinşi de „Rusalii”. Puteri tămăduitoare au câteva plante: avrămeasa, odoleanul, leuşteanul, pelinul, usturoiul, dar şi frunzele de nuc, de unde şi versurile despre care se spune că ar fi fost auzite chiar de la Şoimane: „De n-ar fi avrămeasă, Cărstineasă şi floarea albastră, n-ar fi în lume cruce de nevastă şi toată lumea ar fi a noastră!”. Cel mai mare ajutor al oamenilor în această perioadă este Jocul Căluşului. Cei pociţi de Rusalii erau adesea vindecaţi dacă-i jucau căluşarii, trecând peste ei şi cântându-le: „Din Rusalii să te scoli, Din căluş, să sai în sus!”. Cel mai spectaculos, complex, arhaic şi misterios dans bărbătesc de la noi este fără îndoială „Căluşul”. Joc ritual, apotropaic, atinge apogeul în „Săptămâna Rusaliilor”, când alungă „Ielele”, îi vindecă pe cei atinşi de aceste divinităţi malefice şi apără de energiile lor pustiitoare întreaga comunitate. Se povesteşte că aceşti dansatori magici, care aduceau fertilitate şi prosperitate comunităţii, nu erau feriţi de pericole. Căluşarii vieţuiau împreună în perioada funcţionării cetei şi dormeau sub acoperişul bisericilor, pentru a fi apăraţi de „Iele”. În acest răstimp, mergeau din sat în sat şi jucau căluşul pentru a-i tămădui pe cei bolnavi cu puterea pe care o dobândiseră după jurământ şi cu forţa magică a plantelor ce le purtau cu sine: frunze de pelin, usturoi, alun, nuc. NUMELE CĂLUŞULUI

Denumirea jocului prezintă particularităţi în funcţie de regiunea în care se desfăşoară. Astfel, în Oltenia se numeşte „Căluş” şi „Căluşar”, în Transilvania – „Căluşer”, în Moldova şi Banat – „Călucean” şi „Căluşan”. Atât etimonul, cât şi originea dansului sunt greu de stabilit şi continuă să nască controverse. Unii cercetători susţin că este vorba despre o străveche celebrare a cultului totemic cabalin şi consideră ceata de „Căluşari” un fel de herghelie divină, care luptă împotriva zânelor rele ale „Rusaliilor”, grupate la rândul lor în cete. Înainte de apariţia creştinismului, Zeul cal era celebrat la echinocţiul de primăvară. Cu timpul, aceste serbări păgâne, fiind incompatibile cu cea mai importantă sărbătoare creştină – Paştile –, au fost mutate la ieşirea din ciclul pascal, mai precis de „Rusalii”. Alţi cercetători fac trimiteri la căluşul cu care se înfundă gura, luând în consideraţie conspiraţia tăcerii, care face parte din mecanismul obligatoriu al magiei, scoţând totodată dansul în afara originii cabaline. Într-adevăr, conspiraţia mutismului este esenţială în ritualul jocului, întrucât coeziunea cetei este determinată de păstrarea secretului, de jurământul tăcerii, de discreţia comenzilor vătafului şi de repetatul apel la prudenţă faţă de posibila prezenţă a „Ielelor”: „I-auzi, i-auzi, mă!”. Această ipoteză este susţinută şi de teoria potrivit căreia structura magică a dansului are rădăcini fixate înainte de domesticirea calului pe aceste meleaguri. În acest context, zurgălăii, nelipsiţi din recuzita căluşarilor, nu au nici o legătură cu pintenii, ci mai degrabă sunt echivalentul tobei şamanice care asigură acel sunet ritmic menit să gonească duhurile rele. ORIGINEA DANSULUI. IPOTEZE 20

Tudor Pamfile „Mitologie românească”, Editura Grai şi Suflet, Bucureşti, 2000.

18

Mircea Eliade considera căluşul ca fiind un ritual de iniţiere a tinerilor la geto-daci, dar consemnează totodată obiceiul înfigerii unui craniu de cal în parul porţii, pentru alungarea Ielelor, drept indiciu al prezenţei ritualice a calului în jocul căluşarilor. O altă ipoteză a originii Căluşului ar fi Saliile romane – un spectacol coregrafic ritual executat de 12 Salii, preoţi ai zeului Marte şi ai lui Hercule, în timpul Idelor din mai. Dansul ritual al „Saliilor” era condus de o căpetenie „Vates” (echivalentul – „Vătafului”), iar aceştia erau supranumiţi „Colissali”. Există şi teorii care susţin originea greacă a dansului, considerând căluşarii drept descendenţi ai dansului ritual dedicat zeiţei Rhea, protectoare a vegetaţiei, sau urmaşii dansului magic al preoţilor călători executat în cinstea lui Demeter, zeiţa fertilităţii. În ceea ce priveşte originea tracă a jocului, există teoria referitoare la un dans solstiţial solar, cu implicaţii rituale ludice, medicale şi războinice, în care bărbaţii purtau toiege-mastoide ce semnificau razele soarelui, transformate mai târziu în mastoide de cai solari. Într-adevăr, spectaculoasa dezlănţuire de energie din timpul dansului, executat până la epuizare în cazul în care se întâlneau două cete de căluşari, arderea, zvâcnirea de flacără, precum şi jocul armelor ne pot duce cu gândul la un străvechi cult al soarelui. CEATA CĂLUŞARILOR

Cetele au un număr impar de căluşari, dintre care se detaşează „Mutul” şi „Vătaful”. Există şi cazuri în care nu este semnalată prezenţa „Mutului”, taina ritualului fiind garantată de întreaga ceată. „Vătaful” are misiunea supravegherii corectitudinii jocului, a chemării periodice la vigilenţă şi a menţinerii stării de taină. „Căluşarii” fac legământul pe durate diferite de timp. Primirea în ceată este socotită act iniţiatic, iar o eventuală trădare va fi pedepsită de divinitate, ca orice sacrilegiu. Scenariul ritual al căluşarilor mitologici, aşa cum consemnează cercetătorul Ion Ghinoiu, cuprinde trei episoade, bine determinate, fiecare cu caracteristicile specifice: „Naşterea Căluşului”, „Jocul Căluşarilor” şi „Moartea Căluşului”. „Naşterea Căluşului” are loc în a patra săptămână de după Paşti, cunoscută ca „Sfredelul Rusaliilor” sau „Todorusalii”, o dată cu formarea cetei de căluşari în jurul steagului şi a depunerii jurământului. Jurământul se face la loc de taină, în pădure, cu mâinile pe steag sau trecând pe sub steag, şi reprezintă părăsirea lumii profane şi intrarea în lumea sacrului. „Căluşarii” sunt aleşi în funcţie de calităţile lor morale şi fizice, absolut necesare pentru a putea executa un astfel de joc. După depunerea jurământului sunt consideraţi personaje sacre şi obligaţi să respecte o perioadă impusă de castitate. Costumul căluşarilor îmbină două culori: albul semnificând puritatea, jocul pus în slujba zeului Luminii şi roşu (brâul, fundele, betele încrucişate pe piept) – împotriva deochiului. Nu trebuie uitat faptul că în vechime albul, culoarea oaselor, simboliza moartea, pe când roşu, culoarea sângelui, era culoarea vieţii. Fiecare căluşar trebuie să poarte un băţ în mână, simbol al iniţierii în vechime, dar şi posibilă armă împotriva forţelor malefice sau reprezentare a razelor Soarelui, într-un ancestral cult solar. RITUALUL DANSULUI

Desfăşurarea dansului pentru vindecarea bolnavilor urmează un adevărat ritual, cu semnificaţii simbolice de exorcizare. Se povesteşte că atunci când căluşarii ajungeau la casa unui bolnav, acesta era scos afară, aşezat cu faţa în sus, cu capul spre răsărit. Se aşeza lângă el steagul, iar alături o oală nouă din lut plină cu apă, de care se lega o aţă roşie şi un pui de găină. Dacă, după executarea tuturor melodiilor, bolnavul începea să tremure, era semn clar că e luat de căluş. Atunci se stabilea o zi în care vor veni să-l scoale din căluş. Odată întorşi la casa cu pricina, căluşarii repetau jocul de trei ori, iar când bolnavul era şi el prins în horă, vătaful lua oala de lut şi o arunca în sus. Căzând, oala se spărgea, omorând puiul. Dacă pe bolnav vor sări câteva picături de apă, atunci acesta se va ridica şi va fugi după căluşari jucând, dar dacă nu-l va atinge nici o picătură, înseamnă că „e ursit să moară”. Cele mai multe poveşti sunt despre cei atinşi de puterea „Rusaliilor”, fiicele lui „Rusalim Împărat”, care iau minţile oamenilor. Despre aceştia se spune că sunt „luaţi din căluş”. Nefiind o boală propriu-zisă, ci mai degrabă o transă hipnotică, nu poate fi vindecată decât prin puterea magică a dansului căluşarilor. „Vătaful”, cel care deţine taina şi puterea practicilor magice, diagnostichează spiritul bolii, în funcţie de semnele date de bolnav în timpul dansului ritual. Actul care aduce vindecarea este doborârea din căluş. 18

„Vătaful” atinge cu steagul împodobit, cu o legătură de usturoi, una de pelin şi un şnur roşu, pe unul dintre căluşari, care, căzut la pământ, preia simbolic suferinţa bolnavului. Se mai spune că până în zilele noastre tinerele mame îşi dau pruncii căluşarilor să-i joace în braţe, ca să crească mari şi să fie feriţi de boli, tot timpul vieţii. „Dezlegarea Căluşului” are loc în a doua marţi de după „Rusalii”, când se celebrează „Moartea şi Îngroparea Căluşului” – un adevărat ritual funerar executat în taină, după apusul soarelui, lângă o apă curgătoare. Odată îngropat steagul, fiecare căluşar pleacă în altă direcţie, pentru ca, atunci când se va întâlni întâmplător cu alţi oameni, să nu pomenească nimic din tot ce s-a întâmplat, conform jurământului. Regulamentul riguros al „Jocului”, funcţia magică, tămăduitoare a căluşarilor înzestraţi cu energii psihofizice oculte, caracterul exorcist al dansului, precum şi întreaga dimensiune mitologică a ritualului demonstrează originea ancestrală a „Căluşului Românesc”, justificând pe deplin includerea acestuia pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţiii UNESCO în anul 2005.

LEGENDA BUSUIOCULUI DE CÂMP „Timpu' merge după calendar. Că mergi la lucru, că ţii o sărbătoare sau împlineşti o datină, toate merg la vremea lor. E anume timp, că nu tot timpu-i bun”, îi spunea Ceapă Ana, de 93 de ani, din Poiana Mărului lui Ernest Bernea, în 1965.

18

Calendarul popular s-a respectat cu mare rigoare în satele noastre până la începutul secolului al XX-lea însă influenţa acestuia asupra mentalităţii oamenilor persistă până acum. Calendarul popular nu măsura timpul ţăranului român ci mai degrabă îi planifica viaţa. Stabilea care erau cele mai bune zile pentru peţit şi logodit, pentru organizarea nunţilor şi pomenirea morţilor, pentru lucrul pământului, formarea şi desfacerea turmelor, scosul stupilor la vărat, îngrijirea livezilor şi a viţei-de-vie, culegerea plantelor de leac şi, nu în ultimul rând, pentru împlinirea ritualurilor aducătoare de belşug şi bunăstare în comunitate, pentru aflarea ursitei… Creat de popor şi transmis exclusiv pe cale orală, „Calendarul Popular” rânduia viaţa ţăranului român, îi dădea sens, ritm, o rostuia. În cea de-a cincea săptămână de după Paşti „Calendarul Popular” nu consemnează sărbători sau obiceiuri speciale. Şi, pentru că suntem în miez de Florar, vă vom spune o poveste inedită despre cea mai îndrăgită plantă a românilor, auzită de Simion Florea Marian la sfârşitul secolului al XIX-lea, într-un sat din Bucovina: LEGENDA BUSUIOCULUI DE CÂMP

„Zice că era o dată o fată foarte frumoasă, care mâna în fiecare dimineaţă vacile la păscut, într-o pădure unde petrecea Sburătorul. Sburătorul, văzând-o şi plăcându-i, i-a ieşit mai deseori înainte, s-a dat cu dânsa în vorbă, până ce în urma urmelor, plăcându-şi unul altuia, s-au dat şi-n dragoste. Şi Sburătorul o cuprindea, o strângea în braţe şi o săruta. Fata, cugetând că Sburătorul e un fecior ca toţi feciorii, atâta numai că e cu mult mai frumos şi mai plăcut decât alţi feciori de sama lui, şi crezând că va lua-o de soţie, s-a dus la o babă din sat şi i-a spus cum îi iesă în toată dimineaţa un fecior aşa şi aşa înainte şi cum o drăgosteşte. – Draga mătuşei!, îi spuse baba după ce o ascultă, acela nu-i fecior ca toţi feciorii, ci acela-i Sburător şi prin urmare trebuie să te dezbari numaidecât de dânsul şi cât mai curând, că de nu, e vai şi amar de capul tău! Fata, auzind aceasta, s-a spăriat şi a rugat-o ca să facă ce va face, dacă e aşa treaba, doară scapă cât mai degrabă de dânsul. – Bine, zise baba, las' că-ţi fac eu să scapi de dânsul, numai să fii cuminte! Şi rostind cuvintele-acestea, se duse-n câmp, luă busuioc de câmp şi ce-a făcut, ce-a dres cu el, destul atâta că, dându-i fetei zama de busuioc de-acesta de băut, Sburătorul din ziua aceea nu s-a mai putut apropia de dânsa. Sburătorul, văzând aceasta, aşa de tare s-a mâniat pe busuiocul de câmp, că în mânia lui a luat o coasă şi tot l-a cosit. De-atunci mucul, sau vârful busuiocului de câmp e retezat”. Şi, tot de atunci, femeile folosesc busuiocul de câmp ca leac împotriva mai multor boli, vindecă cu el „boala Sburătorului”, îl folosesc în descântece şi farmece, îl poartă în sân, la salbă sau în păr, îl pun la grindă să le apere casa de rele şi sub pernă ca să-şi viseze drăguţul…

VIN PAŞTILE CAILOR… “Iaca, sunt bătrână, da’ zilele nu le-am văzut niciodată la fel; parcă atâtea câte am trăit, tot în alt fel au fost trecute.” Aşa îi povestea lui Ernest Bernea, Şerban Maria din Tohanu Nou în urmă cu mai bine de o jumătate de secol.

18

A şasea săptămână de la Paşti aduce zile însemnate în „Calendarul popular al românilor”: „Miercurea Bălţatelor” sau „Pestriţele” – ţinută pentru primejdii – şi Joia Înălţării Domului, ce vine odată cu „Ispasul” şi „Paştile Cailor”, la 40 de zile după Înviere, încheind astfel ciclul sărbătorilor pascale. „MIERCUREA BĂLŢATELOR”

Sărbătoare populară aproape dată uitării, „Bălţatele” sau „Pestriţele” se serbau timp de două zile, una dintre acestea fiind miercurea de dinaintea Ispasului iar cealaltă, vinerea de după „Ispas”. În prima zi se lucra până la amiază după care se sărbătorea, urmând ca, în ce-a de-a doua zi, lucrurile să se desfăşoare pe dos, dimineaţa se ţinea sărbătoarea iar după masă se muncea. „Miercurea Bălţatelor” era o zi magică, zi în care se culegeau plante bune de leac şi de dragoste, fermecătoarele încercau încă din zorii zilei să ia mana câmpului şi laptele vitelor iar femeile suflau în bucium ca să le îndepărteze vrăjile. Se povesteşte că în noaptea aceasta înfloreşte feriga. Tot acum înfloreşte şi se scutură floarea de alun iar cine o culege şi o bea, scapă de orice boală. Alte practici şi obiceiuri magice cu un pronunţat caracter apotropaic vorbesc despre atingerea vitelor cu frunze de leuştean pentru a le proteja de strigoi, precum şi de împodobirea ferestrelor, uşilor şi porţilor cu această plantă magică, ce apară oamenii de sufletele rătăcitoare şi spiritele malefice. Tot despre leuştean se crede că ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos. JOI, LA „PAŞTILE CAILOR”…

Calul a fost considerat dintotdeauna un animal sacru, fiindu-i atribuită de multe ori conştiinţa misterelor divine. În mitologia nordică, Dag, zeul teutonic al Zilei, a fost dus la ceruri de un armăsar alb, care a împrăştiat lumina peste întreaga lume. Tot ca simbol solar, calul apare trăgând carul ceresc al lui Apolo, cel al lui Mithras, carul de foc al Sfântului Ilie. În poveştile româneşti apare calul năzdrăvan, fiinţă profetică, magică, superioară cailor imortali Xanthos şi Balios ai lui Ahile prin polifuncţionalitate şi înţelepciune. În legendele creştine calul apare ca purtător al unor călăreţi sacri: Sfântul Gheorghe, cel care a omorât balaurul, Sfântul Martin, cel care îşi dăruieşte mantia, Sf. Hubertus şi Sf. Eustahie. În calendarul popular al românilor calul, animal totem venerat în străvechime, este sărbătorit în mai multe rânduri, însă ce-a de-a şasea zi de joi de după Paşti îi aduce libertatea absolută: nu este pus la căruţă, nu este încălecat, poate să pască pe unde vrea şi cât vrea. Aşadar, se crede că, o singură dată pe an, preţ de un ceas, caii se satură pe deplin şi asta se întâmplă de „Paştile Cailor”. O legendă populară povesteşte că la naşterea lui Iisus în grajdurile bătrânului Crăciun, boii şi oile şi-au mâncat fânul şi au adormit, în timp ce caii au tropotit şi au nechezat iar după ce au terminat fânul primit, l-au mâncat şi pe acela sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod. Atunci, Maica Domnului i-a blestemat să nu se mai sature decât o dată pe an, de „Ispas”, oricât de mult ar mânca. De atunci ziua poartă numele de „Paştile Cailor”. În această zi se făceau plăţile amânate, care nu fuseseră achitate la „Sângiorz” (după cum cerea tradiţia), acest lucru generând probabil, în timp, sensul peiorativ al expresiei „la Paştile Cailor”, care a ajuns să însemne „a amâna”, „a nu înapoia la timp ce ai împrumutat”, „a nu te ţine de cuvânt”, fiind echivaletă cu expresia „la Sfântu Aşteaptă”. Pe de altă parte, neavând o dată fixă în calendar precum „Sângiorzul”, această sărbătoare cu dată mobilă a fost asimilată ca fiind o zi oarecum incertă. Astfel, sintagma „la Paştile Cailor” şi-a schimbat sensul, în loc de „altă dată” sau „mai târziu”, însemnând astăzi „niciodată”, „nicicând”. Se pare că avem de-a face cu o metaforă pur românească, care în Transilvania Evului Mediu desemna un fapt concret şi oarecum banal. Atunci când catolicii sărbătoreau Paştile, românii cereau caii ungurilor ca să-şi lucreze pământul iar când biserica ortodoxă prăznuia Învierea Domnului, era rândul maghiarilor să ia cu împrumut caii de la români. Când se întâmpla ca Paştile ortodox şi cel catolic să cadă în aceeaşi zi, caii se odihneau. Atunci era ziua lor, „Paştile Cailor”.

18

POVEŞTILE POTCOAVEI

Şi, dacă tot am povestit despre cai, nu-i bine a uita că potcoava este un simbol al norocului, un semn sfânt. Se povesteşte că diavolul ar fi rugat un sfânt să-i potcovească copitele, dar durerea a fost atât de mare încât ar fi jurat că nu va mai intra niciodată în casa unde vede o potcoavă. Se mai spune că vrăjitoarele se tem de potcoavele cailor şi de aceea zboară călare pe mătură. Unii spun că e musai să pui în pragul uşii o potcoavă ca să oprească blestemele şi farmecele iar fata care vrea să se mărite trebuie să bage o potcoavă de cal în foc şi să nu o scoată până nu i se arată ursitul. Pentru ca strigoii să nu ia mana laptelui, se înfierbântă o potcoavă şi se pune în doniţă, apoi se toarnă şi se clăteşte doniţa cu potcoava într-însa. Se ştie însă de când lumea că, pentru a fi de folos, potcoava nu trebuie căutată sau luată de la potcovar, ci găsită întâmplător, apoi dusă acasă şi păstrată cu coarnele în sus, sub formă de semilună. Alţii spun că, cine găseşte o potcoavă de cal, trebuie să o ridice cu mâna dreaptă, să scuipe pe ea, să-şi pună o dorinţă, după care să o arunce peste umărul stâng şi să plece mai departe, fără a privi locul unde a căzut. Până atunci „nu căutaţi potcoave de cai morţi” şi nu uitaţi că „“cine nu se îndură de un cui pierde şi potcoava”. Şi de-ar fi să visaţi o potcoavă, veţi primi sigur o veste bună iar un potcovar apărut în vis este semn de mare noroc.

„ISPASUL” ŞI STRĂMOŞII TOTEMICI A venit şi joia Înălţării Domnului la Cer, ultima zi în care se mai înroşesc ouă, încheind astfel ciclul sărbătorilor pascale. Oamenii se salută cu „Hristos s-a Înălţat!/ Adevărat s-a Înălţat!”. 18

Biblia spune că Mântuitorul i-a chemat pe cei 12 apostoli pe Muntele Măslinilor, a mâncat alături de ei, le-a dat cele din urmă învăţături, i-a binecuvântat şi i-a trimis în lume să predice cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, Iisus s-a ridicat dintre apostoli şi s-a înălţat la cer. Înălţarea este unul din cele 12 mari Praznice Împărăteşti ale Bisericii noastre şi are loc la 40 de zile de la Înviere. Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, odată cu marele praznic al Înălţării Domnului are loc şi pomenirea eroilor neamului. Nu întâmplător, această sărbătoare are loc la 40 de zile de la Învierea Mântuitorului, prăznuindu-se în fiecare an într-o zi de joi. Cu multiple semnificaţii simbolice legate de cele ale pătratului şi ale crucii, cifra 4 este des întâlnită: ea reprezintă cele patru Evanghelii, patru colţuri ale lumii, patru anotimpuri, patru faze ale lunii, patru stâlpi ai universului, cele patru vânturi… Numărul 40 este numărul aşteptării, al pregătirii, al încercării şi al pedepsei: David a domnit 40 de ani, la fel şi Solomon; legământul lui Noe urmează după 40 de zile de potop; Moise a fost chemat la Dumnezeu când a împlinit 40 de ani şi rămâne 40 de zile pe Muntele Sinai; Iisus predică 40 de luni, evreii necredincioşi primesc pedeapsa de a rătăci 40 de ani în pustie, Iisus este dus la Templu după 40 de zile de la Naştere, Învie din morţi după 40 de ore şi se Înalţă la Cer după 40 de zile. Tot 40 de zile se crede că rămâne sufletul mortului pe pământ înainte de marea trecere. Se crede că cine moare de Înălţare ajunge în Rai. ÎNĂLŢAREA

În „Calendarul Popular al românilor”, Înălţarea Domnului este cunoscută şi ca „ziua de Ispas”. Legenda spune că „Ispas” a fost de faţă la Înălţarea Domnului şi martor la ridicarea sufletelor morţilor, că era un om vesel şi credincios. De aceea toţi oamenii încearcă să fie bine dispuşi de „Ispas” şi totodată să-şi pomenească, prin ofrande ritualice specifice, moşii şi strămoşii, ale căror suflete se înalţă în această zi la ceruri. Se împart de pomană îndeosebi plăcinte, lapte, pâine, ceapă verde şi rachiu, iar ciobanii dau şi primesc miei şi caş. Pe lângă toate aceste lucruri, oamenii îşi iau şi măsuri de apărare împotriva sufletelor rătăcitoare care, neputându-se înălţa la ceruri, „se strică”, adică devin strigoi, moroi, spirite malefice periculoase pentru sat. Astfel, în noaptea premergătoare „Ispasului” culeg plante cu proprietăţi apotropaice (alun, leuştean, nuc, paltin) cu care împodobesc casa, gospodăria şi mormintele, le poartă în sân sau se încing cu ele. În unele zone, ziua de „Ispas” este considerată şi o sărbătoare a câmpului, a holdelor şi a fânului. „MOŞII DE ISPAS”

Obiceiul „Moşilor” la români continuă cultul arhaic al strămoşilor totemici, întâlnit în mitologia a numeroase popoare (la indieni – „Pitarah”, la romani – „Manes şi Lares”, la nord caucazieni – „Narţi”, la polonezi – „Dziady”, la bieloruşi şi ucraineni – „Dedy”). „Moşii” sunt cei care fac legătura între cer şi pământ, sunt înţelepţii mântuitori ai neamului. Cuvântul „moş” se pare că este de origine tracă, deci avem de-a face cu un obicei precreştin de cinstire a morţilor, de o importanţă foarte specială în calendarul popular. Astfel, pe parcursul unui an calendaristic, ţăranii din satele noastre ţin 19 zile pentru „Moşi”. Unele dintre aceste zile, cele mai vechi, nu au nici o legătură cu calendarul religios, ci mai degrabă cu pragurile anotimpurilor: „Moşii de Primăvară”, „Moşii de Vară”, „Moşii de Toamnă”, „Moşii de Iarnă”, iar altele s-au suprapus peste sărbătorile creştine: „Moşii de Arhangheli”, „Moşii de Crăciun”, „Moşii de Ispas”, „Moşii de Joimari”, „Moşii de Sânpetru” etc. În aceste perioade se credea că cerurile sunt deschise, sufletele morţilor vin acasă, iar pentru a se întoarce de unde au plecat li se aduc ofrande ritualice bogate în alimente şi băutură. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, obiceiul a fost atestat atât în mediul rural, cât şi urban, în zilele de „Moşi” consemnându-se adevărate petreceri în aer liber, cu lăutari şi bună dispoziţie. Dintre toate acestea, a ajuns până la noi doar împărţitul pomenilor pentru sufletele celor plecaţi. Un alt aspect interesant legat de cultul morţilor, al moşilor şi strămoşilor sunt măştile rituale purtate la înmormântare. Acest obicei misterios şi arhaic, prezent îndeosebi în satele din zona înaltă a Vrancei, este descris de Romulus Vulcănescu în „Mitologie română”: „Mascarea (…) se făcea în afara satului, pe o culme sau într-o pădure care simboliza spaţiul de dincolo de lume, de unde, pe înserate, veneau ca arătări, în monom, în sat. Defilau pe uliţele satului, în faţa celor care

18

aşteptau să-i vadă; călcau încet, auzindu-se numai pasul felin pe pământ. Se opreau în faţa porţii casei îndoliate. Băteau ritmic cu bastoanele în poartă şi, fără să aştepte răspunsul, intrau tot în monom, până în faţa rugului. Aici se prindeau de mână şi porneau o horă deschisă în jurul rugului care, într-un ritm din ce în ce mai apăsat şi mai rapid, culmina într-o horă, în care păreau că zboară în semiîntunericul brăzdat de lumina limbilor de foc. În freamătul horei rapide, când telurică, când aeriană, dezlănţuiau o incantaţie bocet, în care evocau destinul uman: Omule – pomule, Nu te milui, Nu te jelui; bucură-te, bucură că rădăcina ta murind în pământ a prins în Cer, şi lutul tău s-a încurat de unde-a venit în vis liniştit. Bucuraţi-vă, bucuraţi şi voi ceilalţi oamenilor – pomilor, femei şi bărbaţi; beţi şi mâncaţi, cântaţi şi jucaţi că (…) nu e răpus e numai dus, e numai întors în lumea ce-o fos (…)21.”

ZILE MÂNIOASE ŞI PĂŢANII NEMAIAUZITE „Este undeva o putere pe care nu o poţi birui, o putere care ţine lucrurile laolaltă şi e dincolo de noi...22 .” 21 22

Romulus Vulcănescu „Mitologie română”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985. Ernest Bernea „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român (Ediţia a II-a)”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

18

De luni intrăm în ultima săptămână importantă a calendarului mobil, o săptămână intensă din punct de vedere al concentrării de sacralitate, o săptămână de vară, în care fiecare zi poartă un nume, iar numele ei, până nu demult, era respectat şi temut. „Lunea Încurcată”, dacă nu e ţinută cum se cuvine, „încurcă maţele” animalelor din ocol, omorându-le pe loc şi tot ea dezlănţuie duhurile văzduhului care, uneori, îşi amestecă rătăcitoarele cărări cu cele ale oamenilor, iar atunci multe rele se pot întâmpla. Nici nu scăpăm bine de „Lunea Încurcată” că vine „Marţea Trăsnetelor” sau „a Morţilor”, zi în care sufletele morţiilor din neam se întorc acasă unde, potrivit etnologului Tudor Pamfile, îşi află loc lângă pragul uşii. De aceea, înainte de a merge la câmp, femeile mătură cu mare grijă casa şi aştern după uşă o pânză albă, ca să aibă sufletul unde se aşeza. MIERCUREA STRÂMBĂ

Ziua de miercuri evocă o divinitate malefică, vinovată de toate ceasurile rele. „Miercurea Strâmbă” se ţine de mai multe ori pe an de frica patroanei ei, o babă urâtă şi rea, care strâmbă oamenii şi lemnele din pădure spre a-şi arăta puterea. Oamenii îi spun „Frumoasa”, pentru a o îmblânzi şi îi ţin ziua pentru că altfel îi poceşte, le strâmbă gura şi capul. Femeile tinere nu lucrează de ziua ei ca să nu nască prunci strâmbi iar babele... nici atât, de groază să nu li se strâmbe şalele. Dacă totuşi se întâmplă ca „Miercurea Strâmbă” să pocească pe cineva, etnologul Theodor Speranţia a aflat leacul: „Cui i se strâmbă gura, pentru ca să-i vie la loc, trebuie să procedeze astfel: să cheme trei femei pe nume Maria. Acestea o iau şi se duc cu femeia la un pârâu din apropiere. Totdeauna iau cu ele şi un război, pe care îl aşază pe pârâu. Pe cea cu gura strâmbă o pun pe scaunul dindărăt al războiului. Fiecare dintre cele trei Marii intră în război şi zice de trei ori vorbele: «I înainte, i îndărăt, gura cutărei femei să vină la loc». După fiecare zicere trage cu spata. După ce fiecare a zis vorbele de mai sus de câte trei ori, fărâmă războiul şi pleacă acasă, unde încetul cu încetul gura bolnavei vine la loc”. JOIA MÂNIOASĂ

I se spune „Joia Mânioasă” sau „Joia Verde” şi este una dintre cele mai înfricoşătoare zile de peste an: înverzeşte feţele celor care nu o cinstesc, e rea de mană, de grindină, de ameţeli, de lovituri şi de căzături, e rea pentru născutul femeilor şi fătatul animalelor, e rea de venin... ţăranii se tem de ea dar o şi cinstesc, convinşi fiind că, dacă îi intră în graţii, le păzeşte copiii de moarte şi casa de strigoi. În această zi, dacă vrei să înălbeşti rufele pe iarbă, sigur se vor înverzi, iar de spălat, nici nu-i bine a pomeni: „Joia Mânioasă e rea şi de trăznet!” Nici ziua de vineri nu e mai blândă. „Vinerea a doua după „Rusalii” se ţine de tunete, grindină şi vifore; se serbează cu nelucrare.23” Astfel, după cinci zile marcate de pericole şi interdicţii de tot felul, vine, în sfârşit, sâmbăta a doua de la „Rusalii”, care încheie ciclul zilelor nefaste ale ultimei săptămâni însemnate din calendarul sărbătorilor cu dată mobilă.

PĂŢANII CU „FATA PĂDURII”

Şi dacă tot am vorbit despre zile mânioase şi temute, şi dacă tot e iunie iar codrul, mai frumos ca niciodată, ne tulbură şi ne vindecă, ne ascunde şi ne regăseşte, să vedem despre ce păţanii cu „Fata Pădurii” povestesc ţăranii din Maramureşul Voievodal. Chiar dacă oraşul e parcă tot mai aproape, chiar dacă televizorul le sperie duhul casei şi le sminteşte lumea, poveştile lor nu au murit. 23

Simeon Mangiuca „Călindaru julianu, gregorianu şi poporalu românu”, 1881.

18

Credinţa în fiinţe fabuloase, în ceremonii şi ritualuri străvechi, în practici şi gesturi magice, este încă vie în satul românesc, iar brazda hotarului le apără cu străjnicie misterul şi vraja. Sunt poveşti culese de etnologul Parasca Făt şi publicate în revista „Memoria Ethnologica”, Baia Mare 2002: „Auzem de Crăiasa Pădurii. Era o fimeie – da’ înainte de-a şi dacii p-aici – era o fimeie mare. Merem cu porcii cu sămădăii, cu o sută douăzăci de scroafe, cu purceii di la ele – făceu o turmă. Şi zâce sămădău cel bătrân c-o mărs cu porcii la codru, la Mnireş, ş-acolo s-o uitat înt-o râpă adâncă c-o început porcii să fugă di la râpa ceie. Şi când s-o dus să vadă ce-i, acolo era o fimeie cât o claie de fân, ş-avé păru lung până la pticioare şi pastă păr era încinsă cu on brâu de tei. Ş-avé unghiile cât jejetele de lungi. I s-o văzut faţa şi dinţii; o fost tăt aşé de lungi. Ş-o zâs cată el: «Vină aici, de te-ai săturat de viaţă». D-apoi io mă mnir cum de o ştiut vorbi româneşte.” (de la Coza Ioan din Lucăceşti) „Cu mult timp înainte, trăia un păcurar pe nume Bălăjanu. Şi Bălăjanu avé o drăguţă, Cigălita. Păcurariu trăia împreună cu oile lui Sub Piatră. Cigălita mergé aproape în fiecare seară să-şi vadă drăguţu’. Într-o seară de vineri, o mers ca de obicei. Bălăjanu încă nu era gata de muls oile. Cigălita o intrat în strungă şi i-o ajutat să le gate de muls. După ce-au gătat de muls, o intrat în colibă, o pus laptele să se fiarbă şi s-o aşezat înaintea focului. Focu’ ardea mocnit, dar fiindu-le foame, Bălăjanu o mai pus trii vreascuri pe el. Focu’ o prins a arde şi a lumina coliba. Bălăjanu o înlemnit de mirare. Cigălita lui avé picioare de cal. S-o uitat la el, o râs cu hohot hăt mult, şapoi l-o luat în spate şi l-o purtat o noapte întreagă prin prăpăstii şi grohotişuri. Bălăjanu s-o trezit a doua zi la amiază cu tot corpu’ plin de sânge şi oasele rupte, nemaiamintindu-şi nimic de cele întâmplate după ce a plecat din colibă.” (de la Libotean Gheorghe din Deseşti) „Ne povesté on om când umblam în şăzătoare. Ş-apoi o zâs că o ieşit Cuşmanu înt-o zî, aşe p-amniazăţ, la fân, în locu’ mâne-sa, că era beteagă, bunăminte cum îs io. Ş-o văzut înaintea lui pe cărare o femeie tare mândră şi el, după ié, s-o ajungă. Da’ n-o putut-o ajunge. O zâs: «Lasă că în vârvu’ Gruiului tăt a sta, că acolo stau oaminii şi pun desagii jos, că la noi hotaru-i tare departe. Da’ pe când o fost în vârvu Gruiului, n-o fost nimnic. Nu-i şi nu-i. Noa, o gândit, s-o ascuns de mine, că s-o temut c-oi prinde-o ş-oi drăgosti-o, noa. Ş-o prins a o căta pântre corciuri. ş-o aflat-o înt-on corci. Da’ avé on nas p-atâta – de două pălmi – ş-o fost hâdă, hâdă, de feri Doamne. Ş-apoi, o zâs că ié meré alăturea cu el oriunde să ducé. De să băga în casă, ié pe vatră. Şi sta tătă noaptea pe vatră. Noa, ş-aşé o umblat după el până n-o rămas de slab. Da’ l-o purtat părinţii pe la popi şi nu ştiu mai pe unde şi ce-o făcut că apoi o scăpat de ié. Da’ tare cu greu». Aşé ne povesté omu’ acela.” (de la Pop Măria lu’ Ghiuri, din Sat Şugatag)

DE „SÂNZIENE”… În centrul calendarului popular al românilor stă soarele, străveche epifanie uraniană. Soarele înfrunzeşte şi desfrunzeşte codrul, leagă şi dezleagă anotimpurile, reactualizează timpul sacru şi ne ajută să renaştem mai puri, mai frumoşi, mai înţelepţi. Sărbătorile solare sunt praguri peste an, precum pragurile din viaţa omului, şi 18

presupun ritualuri asemănătoare. Solstiţiile şi echinocţiile nasc scenarii şi făpturi mitice, acte de divinaţie şi propiţiere, taine şi poveşti ancestrale, deschizând porţile cerului. La câteva zile după solstiţiul de vară, moment ce marchează apogeul drumului solar, când astrul se află la zenit, punctul cel mai înalt al boltei cereşti, vin „Sânzienele”, cu noaptea cea mai albă a dragostei şi ziua cea mai călduroasă a anului. Sărbătoare solară şi lunară totodată, Sânzienele sunt tributare focului, prin făcliile aprinse de feciori şi rotite după cum merge soarele pe cer, dar şi apei, prin ritualul scăldării în rouă, practicat de tinerele fete. I se mai spune „Drăgaica”, „Ziua Soarelui”, „Ursina”, „Amuţitul Cucului” şi are loc pe 24 iunie: „Du-te, soare, vino, lună, Sânzienele îmbună, Să le crească floarea, floare, Galbenă, mirositoare, Fetele să o adune, Să le prindă în cunune…” „Sânzienele” sunt zâne, „Sânzienele” sunt flori, „Sânzienele” sunt fete-flori, personaje mitice care stau sub semnul unei tainice antropomorfizări a plantei cu acelaşi nume. În unele locuri li se spune „Drăgaice”, în slavă „draga” însemnând „frumoasă”, „dragă”. Spre deosebire de „Rusalii”, care sunt frumoase şi rele, „Sânzienele” sunt frumoase şi bune. Trăiesc în cete, ascunse de ochiul omenesc şi îşi fac simţită prezenţa doar în noaptea de 23 spre 24 iunie, când cerurile se deschid. Atunci plutesc în văzduh, dansează în poieni şi pe mal de ape, cresc bobul grâului, intensifică mirosul florilor, sporesc puterea tămăduitoare a plantelor de leac. Tot ele apără copiii de boli, alungă grindina şi vijelia, înmulţesc păsările cerului şi animalele pământului. Femeilor le aduc prunci frumoşi şi sănătoşi, iar fetelor mari, ursitul. Dacă oamenii sunt răi, „Sânzienele” devin nemiloase şi îi pedepsesc pe măsură: provoacă secetă, iau înapoi leacul plantelor, mirosul florilor, fertilitatea femeilor, puterea bărbaţilor, rodul pământului… Cu toate acestea, „Sânziana”, „Drăgaica”, este mai mult iubită decât temută, i se pronunţă fără frică numele, iar atunci când este invocată, ţăranii o cheamă în felurite chipuri: „Regina Holdelor”, „Doamna Zânelor”, „Doamna Căluşarilor”, „Stăpâna Surorilor”, „Mireasă”, „Împărăteasă”… TAINELE NOPŢII

În noaptea de „Sânziene”, oamenii aşteaptă, speră, iubesc, iar cerul se deschide pentru cei care ştiu să-l privească. Este una dintre marile nopţi de peste an, în care cele două lumi comunică energetic şi vibraţional. La fel şi cei care se iubesc cu adevărat. Este noaptea în care plantele magice au cel mai mare leac şi florile câmpului cel mai puternic parfum. Se povesteşte că, tot atunci, feriga ar face o floare albă (chiar dacă se ştie că nu înfloreşte niciodată, ci se înmulţeşte prin spori), strălucitoare ca o stea, iar cine o va găsi va avea noroc toată viaţa, le va putea citi gândurile oamenilor şi va afla comori, de mii de ani ascunse. În noaptea de „Sânziene” înfloreşte „iarba-fiarelor” şi străluceşte în întuneric ca aurul, iar la răsărit picură sânge, lăsând urme ca de rugină pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor” şi este o plantă miraculoasă, cu care hoţii şi haiducii pot deschide orice încuietoare, pot rupe zăbrelele şi cătuşele. Oamenii care au văzut-o înflorită în noaptea de „Sânziene” spun că are cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină şi-şi tot schimbă locul. În restul anului, se pare că arată ca o iarbă obişnuită, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului ori când face să-i sară calului potcoava. În noaptea de „Sânziene”, şi numai în noaptea de „Sânziene” se culege „nebunariţa”, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura. În noaptea de „Sânziene”, animalele grăiesc cu glas de om şi, de le poţi asculta, numai în astă-noapte poţi afla de la ele nebănuitele taine ale lumii. În noaptea de „Sânziene”, porţile cerului sunt deschise şi se întorc strămoşii acasă. Sunt „Moşii de Sânziene”, când se pomenesc morţii din neam, se aprind lumânări, se aduc ofrande vegetale la morminte, se dă de pomană… 18

În noaptea de „Sânziene”, feciorii umblă cu făclii aprinse, le rotesc după cum merge soarele pe cer, înconjoară cu ele curţile şi grădinile într-un ritual solar de purificare şi fertilizare, după care le împlântă, înainte de a se stinge, în mijlocul holdelor şi al livezilor. ÎN NOAPTEA DE „SÂNZIENE” ÎNFLORESC „SÂNZIENELE”…

Plante oracol, plante magice, plante tămăduitoare… Dacă dormi cu ele sub pernă, îţi arată ursitul, dacă le prinzi în păr ori le pui în sân, eşti drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua lor, eşti frumoasă şi dragă cui vrei tu, dacă îţi înfăşori talia cu ele, te apără de dureri… În noaptea de „Sânziene”, fetele fac coroniţe din florile galbene ca soarele şi dalbe ca luna, pe care în zorii zilei le aruncă pe casă. Dacă una dintre ele cade de pe acoperiş, e semn rău pentru cel căruia i-a fost împletită. În unele părţi, cununile se aruncă pe casă de fiecare membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are până la „Sânzienele” anului ce vine. Cununile bărbaţilor sunt împletite în formă de cruce, iar cele ale fetelor în formă de cerc. În alte părţi, coroniţele se aruncă în ocolul animalelor şi, dacă se anină de o vită tânără, se spune că şi ursitul va fi tânăr. În cele mai multe locuri, cununile de sânziene se ţin peste an, cu credinţa că sunt bune de belşug, de noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima: „Eu voi înturna ulcica asta, şi ulcica întoarnă vatra, şi vatra întoarnă soba, şi soba întoarnă grinzile cu horna, şi grinzile întoarnă podelele, …şi crângurile întoarnă pe Sânziene. Şi Maica Domnului să întoarne inimile celor împricinaţi unul asupra altuia cu cugetele şi cu dragostea să se împăciuiască!”. CEREMONIAL

În ziua de „Sânziene”, soarele joacă pe cer la răsărit, de bucurie că astăzi străluceşte cel mai tare pe boltă, iar la amiază încremeneşte în loc, înflăcărat şi biruitor. În ziua de „Sânziene” se joacă „Drăgaica”. Dans ritual, asemenea celui al „Căluşarilor”, implică formarea unei cete de fete (câteva îmbrăcate în haine bărbăteşti, purtând numele de „Drăgăici”, „Drăghicuţe” sau „Drăgane”) care străbat uliţele satului, formând, prin drumul lor simbolic, un brâu apotropaic, ce cuprinde întreaga comunitate. Alaiul este însoţit de un muzicant şi de un steag purtat de una dintre fete, împodobit cu batice colorate, spice de grâu, usturoi, pelin, flori de sânziene şi alte plante magice. În unele sate, fetele aveau şi coase, vestind că e vremea de cosit fânul şi holdele, că plantele şi-au încheiat drumul, au fost sămânţă, au germinat, au crescut, s-au înmulţit, iar acum urmează să moară. În alte locuri, cea mai frumoasă fată se alege „Drăgaică”, se găteşte cu spice de grâu şi cu flori de sânziene, ca o mireasă, după care, însoţită de alaiul său, cutreieră holdele, câmpurile şi satele într-un extraordinar parcurs ritualic, aducător de belşug şi fertilitate, reminiscenţă a unui străvechi cult agrar. În ziua de „Sânziene” se „înstruţează Boul”, adică se împodobeşte cu flori, şi se plimbă prin sat, obicei ceremonial cu o simbolistică nupţială, atestat îndeosebi în nordul Transilvaniei şi dedicat unei divinităţi taurine, fertilizatoare, ce poate fi identificată cu Mitra sau Dionysos. În ziua de „Sânziene” amuţeşte cucul, orologiul calendaristic al românilor, pasăre oraculară care-şi începe cântecul la echinocţiul de primăvară, de „Blagoveştenie”, pentru a-l sfârşi acum, la solstiţiul de vară. În ziua de „Sânziene”, vara începe „să se întoarcă spre iarnă”, florile câmpului îşi pierd treptat mirosul şi puterea tămăduitoare, în păduri apar licuricii, pe cer răsare „Cloşca cu Pui”…

18

SĂRBĂTOAREA LUPILOR „Gându’ e, aşa, ceva minunat, că, vezi, se duce fără să vrei. Gându’ se duce departe, se duce, aşa, fără fir. Gându’ nost e cugetu’ nost şi are multă putere… că merge aşa, ca radio… Gându’ are putere de nici nu ne dăm seama24.”

24

Ernest Bernea „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român (Ediţia a II-a)”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

18

Ultimele zile ale lui Cireşar aduc cu sine miezul verii în calendarul agrar, precum şi o mare sărbătoare închinată lupului, animal totem al dacilor, căruia calendarul popular al românilor îi închină peste 35 de zile de-a lungul anului. SFÂNTUL ĂL MARE PESTE GRÂNARE

„Sânpetru de Vară”, divinitate autohtonă ce patronează agricultura şi anunţă începutul secerişului, a preluat din calendarul creştin data şi numele Sfântului Apostol Petru, astfel încât, ziua de 29 iunie îi este acum consacrată. Prestigiului religios al Sfântului Petru (mâna dreaptă a lui Dumnezeu, cel care ţine cheile Raiului, iscoada lui Dumnezeu pe pământ etc.), suprapus peste cel al miticului „Sânpetru de Vară” („ăl mai mare peste grânare”, stăpân al lupilor, cel care păzeşte grindina şi îmblânzeşte seceta, iar atunci când pocneşte din bici sar scântei şi se prefac în licurici, spre a lumina cărările celor rătăciţi…), aduce o încărcătură specială sărbătorii. După un post, oarecum inedit – cu un număr variabil de zile – ţinut cu stricteţe pentru Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi dublat de o frică magico-ritualică de a nu se distruge recolta dată în pârg, această sărbătoare este prăznuită timp de trei zile. „... Odată, două muieri se vorbeau între ele: Să meri, Savetă, la biserică să sfinţeşti colacul lui Sf. Pătru… că ne dă recoltă faină. La Moşii de Sf. Pătru ducem de tăte, colaci, lumini… altele colivă de grâu. Da’ muierea zâce: No’, că numa’ astă treabă oi ave’, să mărg cu merinde la biserică! Şi, ce crezi… după un timp… vine o arşiţă de topea tăt în cale… apoi o piatră, cât un ou de găină. Amândouă aveau holdele tăt una lângă alta… pe-a muierii ce-o nesocotit pe Sf. Pătru o fărâmat-o de n-o rămas nemică, iar pă holda muierii ce-o dus colac la biserică nici c-o atins-o...25” „CÂINII LUI SÂNPETRU”

În acest ceremonial al sărbătorii „Sânpetrului de Vară” se împart mere, zarzăre, colaci, faguri de miere şi lumânări pentru morţi, se fac târguri, iar în mediul pastoral se practică „Jocul Sclavilor”, un joc ritual fecioresc atestat şi la aromâni. Tot acum sunt „zilele rele de lupi”, ce aduc o seamă de interdicţii, începând cu cea a pronunţării numelui animalului-totem, venerat încă din timpul vechilor daci. Astfel, femeile nu-şi piaptănă părul pentru ca pădurea să încurce cărările lupilor spre a nu da de urma turmelor, nu aruncă gunoiul şi cenuşa din casă, nu împrumută nimic, nu cos, nu torc, nu împletesc. Lupul nu este văzut însă doar ca simplu distrugător al turmelor, în cosmologia ţăranului român el este singurul animal ce alungă bolile copiilor şi poate vedea dracii. Se spune că lupii sunt „câinii lui Sânpetru”, cu care acesta pleacă în căutarea cailor furaţi. Etnologul Ion Ghinoiu vorbeşte despre o „vietate, în egală măsură temută şi îndrăgită, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate, personificată şi aleasă totem de către strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii”, în timp ce Mircea Eliade susţine că dacii se numeau ei înşişi „lupi” sau „cei care sunt asemenea lupilor”. Cert este faptul că lupul rămâne animalul cel mai venerat din calendarul popular al românilor, prezenţă simbolică în momentele-cheie din viaţa omului. „… Şi-ţi va mai ieşi Lupul înainte Frate bun să-l prinzi Că lupul mai ştie Seama codrilor Şi el te va scoate La drumul de plai La fecior de crai Să te duci în Rai”. În acest fragment al unui cântec ceremonial de înmormântare din Gorj, lupul deţine un rol psihopomp, de animal-călăuză al sufletului mortului spre lumea de dincolo. Această ipostază a lupului, închipuit ca stăpân al 25

Marcel Lapteş „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”, Editura Corvin, Deva, 2009.

18

lumii morţilor, se regăseşte în mitologia greacă, a ţărilor nordice, precum şi în cea etruscă, unde zeul morţii are urechi de lup. CREDINŢE, SUPERSTIŢII, LEGENDE

În satele noastre există credinţa potrivit căreia copii care plâng înainte de a se naşte se transformă în pricoloci (animale fantastice cu chip de lup), iar urletul acestui animal este considerat, indiscutabil, purtător al unui mesaj funest. Prestigiul sacral al acestui animal în peisajul rural românesc este atestat, o dată în plus, de faptul că, în Maramureş, mamele îşi pun copii bolnavi sub semnul lupului, botezându-i cu numele lui, iar în Hunedoara le dau primul lapte printr-un instrument ritual în formă de cerc, numit „gură de lup”. Astfel, printr-un transfer simbolic al puterii animalului invocat, se transmite copilului vigoarea, vitalitatea şi forţa acestuia. Totodată, caracterul totemic al lupului este dat şi de credinţa în metamorfozarea oamenilor în lupi (pricolici, tricolici, vârcolaci), acest animal-devorator al soarelui şi al lunii, datorită faptului că vede noaptea – fiind adesea asociat cu simbolurile luminii. Lupul albastru din mitologia mongolă, lupul singuratic al popoarelor din preeria nord-americană, lupul ceresc al chinezilor, lupul romanilor, atribuit Zeului Marte, acest animal legendar iese din calendar popular al românilor şi le bântuie poveştile, basmele şi legendele fără de număr. Una dintre acestea a fost consemnată, acum mai bine de un veac, de Elena Niculiţă-Voronca în excepţionala culegere „Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică”: „Diavolul s-a apucat să facă dihănii de plop, ca să-l mănânce pe Dumnezeu, şi a făcut pe lup. Iată vine Dumnezeu! «Ce faci?» – îl întreabă. «Ia, fac şi eu, numai nu poate umbla.» «Mai ciopleşte-l puţin!»… L-a cioplit. «Dă-mi-l mie, zice Dumnezeu, c-a umbla.» «Ţi-l dau!» Dumnezeu l-a blagoslovit şi s-a făcut lup; iar din surcelele cioplite, căţei, şi i-a amuţat asupra dracului. Dracul, la fugă. Lupul şi câinii, după drac. Dracul, de frică, s-a suit într-un copac, da’ lupu a sărit şi l-a apucat de călcâi. De aceea e dracul cu călcâiul rupt”.

CASE PĂRĂSITE DE ÎNGER „Fiecare casă are înger, fără înger nu se poate. Îngerul vine în toată ziua, până la miezul nopţii, că el tot ce se întâmplă în casă ştie… El intră, iute, de se uită şi iar se duce 26.” Peste casele din satele noastre, îngerul trece tot mai grăbit, acoperişurile semeţe îi smintesc zborul, iar ferestrele, ce au uitat de mult semnul crucii, nu-l mai slobozesc 26

Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008.

18

înlăuntru. Multe case au rămas fără de înger, iar singura lor podoabă e steagul negru, de sub streaşină. Ele sunt parcă cele mai frumoase, frumoase înainte de moarte, înainte să vină fiul sau fiica de la oraş ca să-şi facă în locul lor casa de vacanţă mult visată, cu termopane şi încălzire centralizată, obligatoriu, cu etaj. Ei le spun „case bătrâneşti”, adică demodate, învechite, desuete, le e ruşine cu ele, „aşa se făceau mai demult, ce să-i faci…”. NEPROTEJATE

Nu-i împiedică nimeni să le dărâme, nici primarul, nici legea, nici păcatul. Nici îngerul, care de atâta tristeţe abia îşi mai poate deschide aripile. Ei au văzut case măreţe pe unde au fost la lucru, case de domni, cu living, dressing, cu camere se supraveghere, „ce înger, domnule?”, au venit acasă şi s-au străduit să le construiască întocmai, fără să ţină cont de arhitectura locului, de duhul lui, fără să le pese de-i câmpie, munte ori deal. Vă spun cu mâna pe inimă că, mă plimb prin ţara asta şi, nu mai ştiu pe unde sunt, parcă era Vrancea, parcă Maramureş, satele încep să arate la fel, adică în nici un fel, după sufletul nostru de împrumut, după telenovele… Noroc cu babele de pe la porţi, noroc cu munţii şi cu Dunărea, noroc cu îngerul care îmi arată că încă mai există căsuţe din poveşti, cu muşcate în fereastră şi busuioc sub streaşină, cu ferestre în formă de cruce şi pasărea sufletului pe acoperiş, case cu o arhitectură uimitoare, perfect proporţionate, case boiereşti cu foişor, case cu prispă, cu stâlpi şerpuiţi, cu capiteluri şi frontoane, cu acoperiş din şindrilă, din trestie, din stuf, din paie… Sunt ultimele case cu duh, sunt casele ce dispar, una câte una, neprotejate de nici o lege a patrimoniului arhitectural rural, rămase la voia întâmplării, a lipsei de criteriu, a falei peste măsură, a prostului gust. Lelea Victoria Măieran din Spermezeu, Bistriţa Năsăud, s-a stins din viaţă luna trecută. Am cunoscut-o în urmă cu doi ani, locuia singură într-o căsuţă albastră precum privirea ei, iar în curte avea flori colorate de toamnă şi pisici cu cozi vărgate. Tot singuri, în case ce ar putea fi incluse într-o listă a patrimoniului ţărănesc, trăiesc lelea Carolină, din Stoiceni, Elvira Cociş, din Suciu de Jos, cantorul Vasile Şanta, din Rogoz, moaşa şi moşucu’ Vasile Deac, din Bogdan Vodă (Maramureş), Liţa Veta, din Munţii Sebeşului, Maria Poenariu, din Laz, Alecsandru Tanasă, din Mitocaş (Suceava), lelea Valerie, din cătunul Cotorăşti, comuna Râmeţ… Acest ultim sat, ascuns printre culmile de piatră ale Apusenilor, ar trebui urgent conservat, casă cu casă, şură cu şură. Priveliştea pare desprinsă din alte timpuri, casele sunt mici, cu acoperişuri de paie, înalte şi rotunde ca nişte căpiţe uriaşe. O împietrire tainică a pus aici stăpânire pe loc şi pe lume. Deasupra uşii Valeriei Bradea e scrijelit anul în care a fost făcută casa – 1850. M-am plimbat pe drumul pietruit şi am văzut case mai aproape de cer decât unele de altele. Am văzut satul românesc de demult. O lume închisă, retrasă în sine, în care rânduiala, înţeleasă ca ordine ancestrală, îl face să dăinuie, iar oamenii se supun necondiţionat legilor lui nescrise. M-am apropiat de case. Unele respirau agonic, altele erau părăsite, gata să se prăbuşească… Să fi fost locul rău? Ori întemeietorul satului blestemat? O fi ajuns până aici mirajul oraşului, al străinătăţii? Sau poate e doar destinul care îşi întinde aripa neagră asupra veşniciei din satele noastre…

POVEŞTI DESPRE MAREA CEA MARE „Scos din fundul mării celei mari sub chipul unui pumn de lut din care mai apoi a crescut cât nu-l poate cuprinde gândul, pământul nostru, ca o turtă de rotund, este înconjurat şi astăzi de apa cea mare şi pluteşte şi astăzi, cum va pluti în vecii vecilor, deasupra acestei ape fără margini, care se întinde şi dincolo de poalele

18

cerului. Atât de mare este apa şi atât de mică este turta pământului nostru faţă de cuprinsul apei, încât, cu drept cuvânt, se poate spune că pământul stă pe mare ca o frunză de stejar într-un ţarc de fân27.” Poveştile din bătrâni spun că Soarele, după asfinţit, îşi află odihna într-o luntre cu care pluteşte pe mare, iar când ajunge la răsărit, urcă din nou pe cer. Şi mai spun că Soarele se scaldă noaptea în apa mării pentru a se spăla de toate relele văzute peste zi, apoi merge la mama lui ca să-i dea haine primenite, să strălucească a doua zi de curăţenie şi frumuseţe. Oamenii cred că atunci când Soarele se scaldă „arde marea”, că altfel ne-am îneca de câte ape curg în ea... Marea e începutul şi sfârşitul, e imaginea arhetipală a vieţii şi a morţii, urcă şi se pierde în cer, coboară şi rămâne ferecată în miezul pământului. Marea e devoratoare şi regeneratoare, naşte zeităţi şi e stăpânită de zeităţi. „La începutul începutului nimic nu era pe lume decât întuneric şi o mare fără de sfârşit. În mijlocul acestei mări s-a ridicat un vârtej de spumă, din care s-a născut Dumnezeu28.”. Marea e simbolul maternităţii germinatoare, a femeii mamă, în unele imnuri catolice Maica Domnului fiind numită Steaua Mării (Stella Maris). Marea stă sub semnul femininului, al zbaterii, al imprevizibilului, în timp ce stânca e simbolul bărbăţiei, al hotărârii de neclintit, al stabilităţii. LEGENDE

Marea înseamnă şi necunoscut, taină, întuneric, mormânt al corăbiilor scufundate. Pe mare pleacă sufletul morţilor iar adâncul ei e sălaşul unor entităţi monstruoase şi malefice care dau cârceie înotătorilor, găuresc bărcile şi scufundă vapoarele. „Sunt nişte oameni jumătate peşti, aşa de mari de nu-i poţi urni cu o sută de boi. Corăbiile ce merg în America au cuţite pe dedesupt, sa să le taie degetele când vor să-i tragă la ei29.” Se mai crede că „diavolul ăl mare” stă legat pe fundul mării şi că toată ziua îşi roade lanţurile ca să poată umbla liber pe pământ. Fierarii, făurarii ştiu asta şi în fiecare duminică – aşa cum au primit învăţătură de la moşii lor – „bat o dată degeaba cu ciocanul pe ilău şi atunci lanţurile diavolului se fac la loc”. Se pare că tot în adâncurile mării vieţuieşte un peşte uriaş, cu iarbă şi buruieni crescute pe spinare, un fel de insulă pe care oamenii apei şi peştii vin să se odihnească. E un peşte bun, păzeşte marea şi pământul. Nu se mişcă, de frică să nu tulbure apa, însă când apare vreun drac să se scalde, fuge după el să-l înghită. De aceea marea face valuri, de la lupta dracului cu peştele cel mare. Iar aceste valuri ascund nişte făpturi uimitoare, cu corpul jumătate de femeie şi jumătate de peşte, care doar sâmbăta, când marea se odihneşte, ies din apă şi cântă neînchipuit de frumos. Li se spune „faraoni” şi se crede că ştiu toate poveştile şi cântecele câte sunt în lume. Oamenilor plăcuţi lui Dumnezeu le e îngăduit să asculte cântecele lor, să le înveţe şi să le ducă mai departe. Alţii cred că, dimpotrivă, cântecul faraonilor nu e bun: adoarme marinarii şi scufundă corăbiile. Toate aceste entităţi acvatice mito-folclorice sunt guvernate de ştima Apei, despre care circulă o seamă de poveşti şi despre care s-a scris o întreagă literatură de specialitate. Dar poveşti despre ea vom afla într-o altă pagină a calendarului popular din astă vară...

SĂRBĂTORI STRĂVECHI ÎN MIEZ DE VARĂ E luna lui „Cuptor”, a soarelui şi a focului, a spicelor coapte şi a secerişului, a „Racului” ce dă înapoi ca zilele de după solstiţiu, a „Leului” mândru cu coama de aur. E luna „Imperatorului”. DIVINITĂŢILE FOCULUI 27

Tudor Pamfile „Povestea lumii de demult după credinţele poporului român”, Editura Paideia, Bucureşti, 2002. Ibidem. 29 Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008. 28

18

Patronul suprem al acestei luni e justiţiarul „Sântilie”, zeitate solară ce se preumblă pe cer într-o trăsură cu roţi de foc, purtată de cai înaripaţi şi care trăzneşte dracii descărcând fulgere din bici. Celebrat pe 20 iulie, preluând data şi numele Sfântului Prooroc Ilie, este anunţat încă de la începutul lunii. Astfel, 1 iulie este ziua focului şi se spune că, dacă o respecţi, „Ana-Foca” te păzeşte de foc tot anul iar de nu, te arde când ţi-e mai dragă lumea. La fel este şi „Pricopul”, sărbătorit pe 8 iulie, care – de-l superi – provoacă incendii năpraznice şi îşi pârjoleşte toată recolta. E ziua în care se crede că „s-a înecat Luna” când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă. Aflând că vor să se cunune soră cu frate, Dumnezeu s-a mâniat şi l-a pus pe „Pricopie” să le topeasca puntea. Urmează „Ciurica”, o divinitate răzbunătoare despre care vom povesti mai pe îndelete, apoi „Circovii de Vară” şi – în sfârşit – „Pâliile” sau „Paliele”, care se ţin în ajun de „Sântilie” pentru foc, secetă şi „beteşuguri arzătoare”. Se spune despre ele că sunt surorile Sfântului iar, înainte vreme, de ziua lor, fetele din Maramureş se duceau la marginea lanului de cânepă, îşi lepădau hainele, se tăvăleau pe pământ, după care se îmbrăcau degrabă, se duceau acasă şi se culcau. Dacă visau cânepă verde, era semn că se vor mărita cu bărbaţi tineri iar, de visau cânepă uscată, ursitul era trecut de prima tinereţe. În mentalul popular al românilor, aspectul distructiv al focului implică existenţa unor divinităţi malefice chiar dacă, în esenţă, focul ce arde şi mistuie este simbolul regenerării şi al purificării. Astfel, „Sântilie” împreună cu surorile sale numite „Pâliile”, „Paliele”, sau „Panteliile” (19 iulie), cu „Sfântul Foca”, patronul incendiilor devastatoare (23 iulie) şi cu fraţii săi „Ilie Pălie” (21 iulie) şi „Pantelimon” (27 iulie), desemnează perioada cea mai toridă a anului, marcată de nenumărate şi severe interdicţii de muncă, cu scopul de a feri recolta de primejdia focului iar pe membri familiei – de boli aducătoare de „fierbinţeală”. În aceste zile ţăranii se fereau să folosească cuptorul, nu lucrau pământul, dăruiau apă şi fructe călătorilor. Pentru ţăranul român nu era uşoară respectarea acestor interdicţii. E vremea când se munceşte de la răsăritul până la apusul soarelui: se merge la seceriş, se scoate ceapa şi usturoiul din straturi ca să nu încolţească, se pregătesc podurile şi hambarele pentru a depozita recoltele, se seamănă pentru a doua oară varza şi spanacul, se sapă viile şi se curăţă buruienile, ca să un se strice strugurii… Totuşi, unele dintre aceste sărbători se ţin până în zilele noastre, îndeosebi cele ale căror patroni sunt aspri şi neînduplecaţi. Se crede că ultimul dintre fraţii lui „Sântilie” este cel mai răzbunător. Este numit diferit de la zonă la zonă: „Pantelimon”, „Pintelei-Călătorul”, „Pintilie” sau „Sf. Ilie ăl şchiop” şi este temut peste măsură, acest lucru amintindu-ne de alte divinităţi ce încheie un ciclu festiv, precum „Filipul cel Şchiop” sau „Sânmicoara”. „… Când trăznea Pintilie, săreau pruncii din femei. Când a trăznit o dată, a sărit Maica Precistă din scaun, iar ea l-a blestemat şi i-a luat mâna dreaptă şi piciorul drept, aşa că acum, când trăzneşte, dă cu stânga30”. Se spune că de la „Pantelimon” „se călătoreşte vara” şi vine toamna, că iese cerbul din apă iar apa se răceşte, că frunzele teiului se întorc pe dos, jelind plecarea verii, că încep să se scuture petalele florilor şi frunzele codrului, că se pregătesc să plece cocorii… Este o zi de hotar, o zi în care se mănâncă mere, ziua în care se scutură mărul de aur din rai. SĂRBĂTORI MATRIARHALE

Fraţi ai „Circovilor de Iarnă”, care marchează miezul iernii şi împreună cu care împart anul pastoral în două anotimpuri, „Circovii de Vară” sunt nişte divinităţi malefice care provoacă furtuni, vârtejuri, tunete şi fulgere, prăpăd în turmele de vite, precum şi o boală ciudată numită „Luatul din Circovi”, asemănătoare cu „Luatul din Căluş”. Sărbătoarea lor ţine trei zile – 15, 16 şi 17 iulie – trei zile în care e interzis cusutul, ţesutul, torsul, prelucrarea lânii şi a pieilor de animale. În veacurile trecute, majoritatea ţăranilor nu ştiau carte şi, ca să ţină minte mai uşor sărbătorile mărunte de peste an, atunci când urmau unele după celelalte, le uneau sub semnul uneia singure. Aşa s-a petrecut atât cu „Circovii de Iarnă” („Sfântul Petru de Iarnă”, Sfântul Antonie, Sfântul Atanasie şi Sfântul Chiril, prăznuiţi pe 16, 17 şi 18 ianuarie) cât şi cu fraţii lor din miezul verii, „Circovii de Vară” sau „Circovii Mărinei” (Sf.Mc. Chiric şi Iulita, Sf. Mc. Atinoghen, Sf. Mare Muceniţă Marina) însemnaţi în 30

Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914.

18

calendarul popular între 15 şi 17 iulie. Denumirea de „circovi” este împrumutată din slavonă („ţerkovnâie sviata”) şi înseamnă „Sfinţii Bisericii”. Cu toate că, odată cu venirea creştinismului, sărbătoarea cuprinde prăznuirea acestor sfinţi ai bisericii, mentalul popular a rămas profund ancorat în prezenţa unor divinităţi străvechi, deosebit de active în aceste zile de miez de vară. Sunt zeităţi feminine rele care îi pedepsesc aspru pe cei care nu le respectă zilele, abătând asupra recoltelor grindină şi foc iar oamenilor aducându-le o boală stranie, un fel de vrajă din care doar cu anumite descâncece şi ierburi de leac mai pot ieşi. Sărbătorile lor au o individualitate puternică şi sunt oarecum tabu, „această sărbătoare n-o spune popa că-i moare preoteasa”. Prima, şi cea mai interesantă dintre ele, vine pe 15 iulie şi i se spune „Ciurica”. CIURICA

Numele sărbătorii provine din contopirea numelor Sfinţilor Mucenici Chiriac şi Iulita însă nu aminteşte prin nimic de martiriul acestora întru dreapta credinţă. Ciurica a rămas în imaginaţia oamenilor o divinitate feminină care „ciuruie în bătaie” pe cei care lucrează de ziua ei. Mai mult, în acestă zi se crede că femeile au puteri şi mai ales drepturi speciale, că pot să le poruncească bărbaţilor, să-i pedepsească şi chiar să-i bată. Reminiscenţă a unor străvechi sărbători feminine, regăsite şi în alte momente de peste an cum ar fi „Tontoroiul Femeilor” de la Bobotează sau „Spolocania” din prima zi a Postului Mare, Ciurica este, în accepţia etnologului Antoaneta Olteanu, „patroana unei confrerii feminine deosebit de puternice, care conferea iniţiatelor forţa necesară pentru a lupta cu armele bărbaţilor într-o societate masculină, ce a înlocuit vechea societate matriarhală”. În această zi, de obicei caniculară, femeile nu lucrează deloc, ţin sărbătoarea ca să nu le bată bărbaţii tot anul şi spun că e zi cu primejdie, rea de boală, de pagubă, de foc, de lup. Este încă o zi de miez de vară în care se activează magia plantelor tămăduitoare…

SERBĂRILE ZEILOR FOCULUI „Ceru’ stă boltit şi nu să frânge; stă cu soare, cu lună, cu stele şi nu să frânge. Uite şi munţii, şi pădurile, şi apele, ele sunt şi sunt aşa de când veacu’. Câte-s în lumea asta toate sunt minunate şi ţân de undeva de la început şi nimic nu lea schimbat.” Maria Rogozea, Drăguş 1943, 70 de ani.

18

Dacă în ultima filă a „Calendarului Popular” vorbeam despre străvechile divinităţi solare din miez de vară, guvernate de „Sântilie”, se cade ca de astă-dată să povestim şi despre serbările aduse de ele. Întreaga lună a lui „Cuptor” stă sub semnul meteorologic extrem, al muncii câmpului, dar şi al interdicţiilor severe impuse de aceşti sfinţi populari năprasnici şi – mai ales – răzbunători cu cei care nu le cinstesc zilele. Arşiţă şi ploaie, flăcări şi gheaţă, fulgere şi curcubeu, toate sunt descătuşate de ei, în timp ce cutreieră văzduhul în căruţe cu roţi de foc, trase de cai înaripaţi. Oamenii se roagă lor, aprind lumânarea pă strată la icoană de la Paşti şi afumă mâţişorii de salcie de la „Florii”. Se crede că aceste reprezentări mitice devin mai puţin periculoase după data de 27 iulie. Începând cu această zi, berzele şi cocorii îşi pregătesc zborul cel mare, cerbii ies din râuri, semn că apa începe să se răcească, merele sunt bune de mâncat, turmele încep să coboare la vale, crugul cerului se întoarce spre toamnă... HORE, NEDEI, TÂRGURI DE FETE

Sărbătorile focului, îndeosebi cea a Sfântului Ilie, prin organizarea nedeilor şi a horelor în comunităţile tradiţionale pastorale, aduc cu sine şi o descătuşare erotică. „Hora Sântiliei” este o tradiţie prenupţială potrivit căreia tinerii păstori, când coborau în sat spre a cinsti sărbătoarea, le dăruiau fetelor iubite un caş rotund ca soarele şi o furcă de tors cioplită de ei la stână, după care le luau la joc, introducându-le în horă. Fata care nu era băgată în horă nu putea fi peţită în acel an, fiind nevoită să aştepte luna lui „Cuptor” din anul următor. Astfel, jocul impunea ordine într-o lume haotică, iar prin joc omul contribuia la menţinerea echilibrului acestei lumi. Intrarea în cerc, în ritm, presupune asumarea unei posibile iniţieri, deoarece jocul este învestit, pe măsură ce se desfăşoară, cu semnificaţia unui act sacru. „Hora Sântiliei” devine o metaforă pentru comunitate, delimitând un spaţiu sacru: se deschide acelora care au lăsat în urmă vârsta copilăriei, o perioadă de doliu sau o boală şi se închide celor care nu au respectat normele morale transmise prin generaţii. Tot de sorginte pastorală, cu puternice conotaţii erotice, este şi sărbătoarea cunoscută sub numele de „Miţuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Are loc în miez de vară pastorală şi constituie, de fapt, prima întâlnire a ciobanilor cu nevestele şi logodnicele lor, cunoscut fiind faptul că până la Sântilie ciobanii îşi impuneau o perioadă de castitate pentru prosperitatea turmei. Un alt obicei pastoral străvechi, desfăşurat cu ocazia marilor serbări solare, este „nedeia” (sl. nedìlja – duminică, sărbătoare). Atestate documentar abia în secolul al XIV-lea, nedeile păstoreşti ne întorc în timp cu mii de ani, pe când dimensiunea lor sacrală era fundamentală. Aceste sărbători şi-au schimbat treptat conotaţia, transformându-se într-un prilej de petrecere, şi au coborât de pe versanţii munţilor în vatra satului. Este perioada vestitelor târguri de fete, la care veneau tinerii să se cunoască în vederea căsătoriei. Este important de menţionat faptul că nedeile nu au ţinut niciodată cont de hotare, unele dintre acestea fiind cunoscute sub denumirea de „târg de două ţări”. Odinioară, ciobanii obişnuiau să numere zilele începând de la Nedeie, şi nu de la Anul Nou. MOŞII DE SÂNTILIE

Sărbătoarea Sfântului Ilie este închinată şi cultului strămoşilor, însă – spre deosebire de ceilalţi „Moşi” de peste an – acum sunt pomeniţi îndeosebi copii morţi. „Moşii de Sântilie”, celebraţi în paralel cu serbările solare amintite, invocau spiritele morţilor care, potrivit credinţei, se întorceau acasă. În această zi, femeile împart copiilor mere scuturate dintr-un măr neatins, să se bucure şi cei în viaţă, şi cei morţi. Cutuma cere ca merele de vară să nu se culeagă până în ziua de „Sântilie”, pentru că „mărul este un dar al lui Dumnezeu, făcut de Sfântul Ilie”. Considerat patron al merelor verzi, timpurii, „Sântilie” este singurul care poate da dezlegare la consumul acestor fructe. În unele sate, înainte de a fi oferite drept ofrandă, merele sunt sfinţite în biserică pentru a se preschimba în mere de aur pe lumea cealaltă. Tot în această zi se împart ceremonial faguri de miere, într-o sărbătoare de mare importanţă pentru calendarul apicol: „retezatul stupilor” sau „tunsul stupilor”. Este vorba despre recoltarea mierii, eveniment ce prilejuia o pomană aparte, încheiată cu o petrecere la casa prisăcarului. Mierea, considerată din vechime un aliment sacru, hrană a zeilor şi ofrandă adusă moşilor, are proprietăţi magice, de vindecare şi protecţie. Aşa se explică faptul că prisăcarul trebuie să se roage şi să postească în ajunul acestei zile, să-şi pregătească vasele 18

respectând un întreg ritual, să dea de pomană miere şi faguri într-un cadru festiv, de mare sărbătoare. Toate poveştile spun despre albină că este sfântă, divinitate zoomorfă solară, caracterizată de hărnicie, înţelepciune şi convieţuire comunitară perfectă. Există totuşi o legendă care povesteşte cum că, într-o bună zi, albina s-a certat cu părinţii ei, iar Sfântul Ilie, auzind asta, s-a mâniat grozav şi a lovit-o cu biciul lui de foc. Se spune că de atunci are albina dungi negre pe corp şi mijlocul subţire, după cum a încins-o Sfântul cu biciul în jurul trupului. „Cum se apucă dracii de zavistii, de răscolesc norii, Sf. Ilie înhamă caii la căruţă, pleacă prin cer şi începe să trăsnească după ei. Ei când îl aud pe Sf. Ilie cu căruţa fug de se prăpădesc şi se pitulează pe unde pot. Dracii se pitulează mai mult după câini şi se vâră în capre. De aceea, pe vreme de furtună, nu e bine să laşi câini şi capre pe alături, nici să stai pe la strâmtori, pe unde poate să treacă vreun drac, ori să te pitulezi prin scorburi, că se poate întâmpla să fie vreun drac pitulat acolo, şi când va trăsni pe drac, te trăsneşte şi pe tine. Ferestrele şi uşile caselor să nu le laşi deschise în vreme de furtună, că poate să se aciueze vreo spurcăciune de drac în casă şi s-o trăsnească. Dracul trage mai mult la carpen şi de aceea e bine să nu pui la casă lemn de carpen ori să te adăposteşti sub carpeni în vreme de furtună. În vreme de furtună să stai la luminişuri şi mai bine să te plouă decât să te duci la adăposturi, că la adăposturi se duc şi dracii31.”

AUGUST: CU GUST DE STRUGURI ŞI MIERE „Vorbim despre timp, dar ce e timpu’? El este cum te văd, că d-aia zicem dimineaţă, amiază şi seară; tot aşa zicem: când am fost june. Vezi că timpu’ este şi are felu’ lui: azi într-un fel şi mâine în altu’, d-aia trebuie să-i luăm sama!32” 31 32

Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007. Ernest Bernea „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român (Ediţia a II-a)”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

18

August vine pe negândite, punctual la întâlnirea cu vara, la despărţirea de ea. Fierbinte şi năvalnic, întoarce paginile nescrise ale calendarului popular, aduce post şi sărbătoare, muncă trudnică în zilele dogoritoare şi odihnă răcoroasă în nopţile înstelate. În „Calendarul Popular”, lunii august i se spune „Gustar”, fiindcă acum se gustă strugurii. Odinioară, acest gest, atât de firesc, avea loc într-un context ritualic foarte bine definit. Tot acum „se gustă” fructele de cais cu coacere târzie şi cele de piersic, prunele, merele şi perele de vară. I se mai spune „Secerar”, amintind că-i timpul secerişului, precum şi „Augustru”, „Agust”, „Ogust”, după numele primului împărat roman, Augustus Octavian Caesar. La fel ca iulie, august are 31 de zile, pentru că împăratul a dorit ca luna lui să aibă tot atâtea zile câte are luna lui Iulius Caesar. POSTUL SÂNTĂMĂRIEI MARI

Pentru creştinii ortodocşi, luna se deschide cu post, un post de mare însemnătate, unul dintre marile posturi de peste an – „Postul Sântămăriei Mari”. I se mai spune „postul lui August” şi – chiar dacă are numai două săptămâni – este considerat la fel de sever ca „Postul Paştelor”. Se spune că acest interval de timp este „rupt” din Postul Mare, care – înainte vreme – ar fi ţinut nouă săptămâni, dar cum primăvara e mai săracă în alimente, ar fi fost mutat vara, când legumele şi fructele sunt numai bune de mâncat. Bătrânii povestesc că aceluia care ţine cu tot sufletul Postul Maicii Domnului, respectând cu stricteţe toate regulile şi rugându-se neîncetat, i se poate îndeplini orice dorinţă. Este perioada în care se mii de oameni se unesc întru credinţă în pelerinaje ce duc la mănăstirile cu hramul Adormirii Sfintei Fecioare. ZIUA MACAVEILOR

„Calendarul Popular” îi atribuie primei zile a lunii august străvechi valenţe totemice. „Macoveiul Ursului”, „Ziua Ursului”, „Împuiatul Urşilor” sunt denumiri care au ajuns până la noi, relicve ale unor sărbători precreştine care coincideau cu începerea perioadei de împerechere a urşilor. Oamenii mergeau la biserică pentru a sfinţi plantele de leac, stropeau livezile şi gospodăriile cu agheasmă pentru a nu fi prădate de urs, iar în zonele de trecere ale acestui animal, căruia românii i-au dedicat numeroase sărbători de-a lungul anului, îi lăsau o pulpă de viţel drept ofrandă. Tot ziua de 1 august mai este numită şi „Macaveiul Stupilor”, pentru că este ultima oară când mai poţi lua miere din stupi. Şi pentru că închide o perioadă în care acest aliment, considerat multă vreme sacru, mai poate fi cules, mierea capătă în această zi miraculoase proprietăţi apotropaice şi de vindecare. Astfel, sătenii se ospătează cu miere, turte calde, vin îndulcit cu miere şi fac lumânări cu „ceara de la Macavei”, pe care le păstrează peste an, pentru a le arde în zilele cu primejdii. În accepţia etnologului Ion Ghinoiu, „Macavei” este o „divinitate protectoare a urşilor, celebrată la 1 august, care a preluat numele celor şapte fraţi Macabei, fiii Salomoniei şi mucenicii lui Eleazar, sau al Sfântului Mucenic Macobei, prins şi ars de păgâni într-un cuptor încins de flăcări”. Până săptămâna viitoare, când vom povesti despre „Schimbarea la Faţă” şi despre preschimbarea verii în toamnă, să nu uităm de post, de miere şi de urs, de poveştile românilor uitate şi nepreţuite. „Ursu’ e om, că demult şi oamenii erau ca urşii, aveau, aşa, păr pe ei şi, pe urmă, Dumnezeu i-a făcut cum sunt astăzi şi le-a lasat numai semn pe subsuori, că au fost odată şi ei aşa. Oamenii noştri sunt din urşi făcuţi.” „Ursu-i ca ş-un om: el îşi face căsuţă ca omul şi îşi aduce de toate, numai cât atâta, că n-are foc.” „Ursu’ e din om, era morariu, a greşit nu ştiu ce şi Dumnezeu l-a trimes în pădure să fie urs.” „Pe urs, întâi, zice că la miere îl trăgea cu lanţul şi nu vrea să se ducă, se temea de albine. Când a văzut că mierea-i dulce şi albinele nu-i pot face nimică, că el are blană groasă, a început a mânca, ş-a mânca, de s-au fost spăriet oamenii că are să le mănânce toată prisaca, ş-au început a-l trage înapoi; l-au apucat de coadă şi atâta lau tras, pân i-au rupt coada. De aceea, acuma, ursu n-are coadă33.”

33

Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008.

18

PROBEJENIA: PRAG DE TIMP ŞI ANOTIMP Dacă Iarna stă sub semnul lui Hefaistos, zeul metalelor, personificare a focului, Primăvara sub semnul lui Hermes, solul zeilor, iar vara sub cel a lui Apollo, zeul luminii, personificare a Soarelui, Toamna îi aparţine lui Dionysos, zeul vegetaţiei, al pomilor şi al viţei-de-vie, al vinului, al extazului, al fertilităţii. Ziua de 6 august e ziua când se amestecă vara cu toamna, e prag de timp, de anotimp, şi – ca orice prag – , aduce ritualuri, superstiţii, sărbători… 18

Pe 6 august calendarul creştin-ortodox vesteşte „Praznic Mare”, „Împărătesc”, „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Tabor”, revelare a esenţei sale divine. Ca în cazul marilor zile de peste an, sărbătoarea s-a suprapus peste o alta, existentă încă din străvechime în calendarul popular al românilor: „Probejenia”. De „Probejenie” codrul începe să-şi schimbe culoarea, apele se răcesc, copacii plâng pentru că nu-şi mai văd crescând lăstarii, cerul devine mai albastru, iar berzele pleacă purtând rândunelele pe aripi. Oamenii rămân acasă şi se roagă ca ele să ajungă cu bine şi să se întoarcă la primăvara ce vine. Se spune că nu-i bine ca oamenii să pornească la drum lung în aceeaşi zi cu păsările călătoare că vor rătăci cărările şi cu greu vor mai găsi drumul spre casă. Tot în această zi, se crede că cine are inimă bună şi îşi doreşte din tot sufletul să scape de o patimă, va fi vindecat. Ţăranii spun că la „Probejenie” „se ceartă toamna cu vara”. Peste noapte ferestrele nu mai pot fi lăsate deschise, pentru că, din cauza frigului ce va să vină, duhurile rele se pot ascunde în case. Gângăniile şi şerpii se retrag la „căldura din inima pământului”, numai şarpele casei rămâne cuminte sub prag, spirit bun al locului, aducător de noroc şi belşug. Se spune că dacă un fecior întâlneşte în astă zi un şarpe, trebuie să-l omoare, pentru că altfel acesta se va preface în zmeu. „NUM' ATÂT ÎI VARA VARĂ,/ CÂT STĂ PATU' MÂNDRII AFARĂ...”

În satul românesc există obiceiul ca de la „Sânziene” până la „Probejenie” oamenii să-şi scoată patul pe prispă şi, astfel, preţ de şase săptămâni, să respire mireasma nopţilor de vară, să numere stelele, să viseze şi să se conecteze la vibraţiile locului, la energiile pământului şi ale cerului. Fiind o zi prag, ziua de 6 august are şi puternice valenţe premonitive: se crede că dacă în această zi e soare, toamna va fi călduroasă şi roditoare, iar dacă, dimpotrivă, va fi ploaie, noul anotimp va fi capricios şi deloc prietenos. Se spune că de la „Probejenie” „nu se mai aleg fructele”, adică nu mai cad din pom înainte de vremea coacerii, că este momentul cel mai prielnic cositului otavei şi că stupii trebuie aduşi acasă, pentru că „florile nu mai au dulceaţă”. Tot în această zi, începe culesul viilor cu „cu rod de vară”. De „Probejenie” este ultima zi în care se mai pot culege plantele de leac: leuştean, usturoi, flori de muşetel, avrămeasă, busuioc, crenguţe de alun, precum şi cele ce poartă numele Maicii Domnului – „Părul Maicii Domnului”, „Palma Maicii Domnului”. Se spune că începând de acum plantele nu mai au putere tămăduitoare, „de la „Obrejenie” toate buruienile şi plantele dau înapoi, se veştejesc” şi că înfloresc rujele de toamnă. Oamenii ţin sărbătoarea de frică să nu se usuce ca florile câmpului, iar fetele nu-şi spală părul de teamă că nu le va mai creşte, pentru că nici iarba nu mai creşte după acest prag de anotimp. Ziua de „Probejenie” e o zi magică, timp ritual în care odinioară tinerele femeile împlineau ritualuri de frumuseţe şi divinaţie. Astfel, în zorii zilei se spălau cu roua culeasă de pe flori ca să fie fermecătoare şi iubite, cu pielea netedă şi parfumată precum petalele de floare. În oglindă nu aveau voie să se uite toată ziua, pentru că duhurile rele, ascunse în ea, ar putea să le fure frumuseţea. În schimb, de ştiau vreo fântână cu apă neîncepută, îşi căutau în oglinda ei ursitul, la lumina unei lumânări de ceară, la ceas târziu de noapte. Dacă nu erau mulţumite cu „vedenia” din apele fântânii, fetele mergeau la descântătoare să le „facă” de dragoste şi de iubit. „Se pune miere şi sare pe un vătrai, apoi se bagă vătraiul pe o vatră încinsă rostind: Tu, sare mare, Tu, miere mare, Eu te încinz, Te aprinz, Tu să te încinzi, Să te aprinzi, Cum te încinzi, Cum te aprinzi, Aşa să se-ncingă Aşa să se-aprindă N. 18

De chipul meu De trupul meu. Să nu-i dai stare a sta, Să-l încinzi, Să-l aprinzi, De chipul meu, De trupul meu, Cum se încinge Vatra de foc, Focul de vatră, Aşa să se-ncingă Inima-n N. De chipul meu, De trupul meu, Cum plesneşte sarea, Cum se-ncinge mierea, Aşa să se-ncingă Aşa să se aprinză Aşa să plesnească, Să nu se stăvească Inima-n N. De chipul meu, De trupul meu, Nici în lung, Nici în lat, Nici la noi în sat, Să nu-i stare a sta, Nici mâncare a mânca, Nici hodin-a hodini, Nici somn a durmi, Până la mine a veni34.”

POVEŞTI DE SÂNTĂMĂRIA MARE „Pentru ţăranul român, sărbătoarea este punctul luminos al calendarului; se poate spune chiar că întreg calendarul este în funcţie de sărbătoare. (…) Pentru mentalitatea satului tradiţional, calendarul a fost un dat care venea de dincolo, dintr-o zonă unde e obârşia lucrurilor35.”

„Sântămăria Mare” luminează data de 15 august a „Calendarului Românilor”. Este o sărbătoare de mare însemnătate, pregătită printr-un post cu reguli stricte, asemănător „Postului Paştelor”, în care se fac pelerinaje la 34 35

Marcel Olinescu „Mitologie Românească”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2003. Ernest Bernea „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român (Ediţia a II-a)”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

18

mănăstirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului, se pomenesc morţii, se pregăteşte intrarea într-o perioadă marcată de veselie, o perioadă a târgurilor de toamnă, a nunţilor, a culesului viilor, a vinului… MAICA DOMNULUI

În imaginarul popular, Maica Domului, Maica Precesta e „o stea care se află lângă lună 36”, un fel de „Zeiţă Mumă a Pământului”, precum Geea: „pământul este al Maicii Domnului, pentru că ea ne hrăneşte”, „Pământul aşa vine, că ar fi al Maicii Domnului37”. Se povesteşte că Maica Domului s-a născut după ce mama ei, Ana, a mirosit o floare sau a sărutat o frunză de păr. La rândul său, Maica Domnului îl zămisleşte miraculos pe Pruncul Iisus după ce sărută o icoană, iar naşterea are loc în grajdul lui Moş Crăciun, bătrân năpraznic şi violent, care îi taie mâinile nevestei sale, „Crăciuneasa”, pentru că o ajută să nască. Maica Domnului îi pune mâinile la loc şi i le face să strălucească precum soarele, apoi binecuvântează boii, vacile, oile pentru că au păzit-o şi au încălzit-o cu răsuflarea lor în timpul naşterii. Se spune că tot atunci blesteamă caii, să nu se sature decât o singură dată pe an, pentru că – după ce au terminat fânul primit – l-au mâncat şi pe acela sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod: „Voi, cailor, să n-aveţi saţ/ pân’ în ziua de Ispas”. Tot ea Blagosloveşte fierarul pentru că a făcut cuiele răstignirii mai mici, rândunelele pentru că au vestit Învierea Domnului, ciocârlanul pentru că L-a văzut răstignit, salcia pentru că a ajutat-o să treacă apele unui râu, broasca pentru că i-a spus cuvinte de mângâiere: „Da’ taci Maică, nu mai plânge, Nu vărsa lacrămi de sânge, Că şi eu înca-am avut, Doisprezece copilaşi, Drăgălaşi, Tare frumuşei, Şi lăbănăţei, De-a dragul să caţi la ei, Şi-a venit o roată, Fărfăcată, Şi i-o luat pe toţi deodată. Numai unul mi-o rămas, Mititel, Şi şchiopăţe”. În schimb, blesteamă păianjenul pentru că a întrecut-o la tors, lemnarul pentru ca i-a făcut lui Iisus crucea grea, iar pe năvalnicul Dragobete, care i-a ieşit în drum şi a sperit-o, îl transformă într-o plantă asemănătoare ferigii, folosită de babe în descântecele de dragoste: „Năvalnic eşti, năvalnic să fii. Între buruieni de dragoste eşti şi buruiană de dragoste să rămâi!”. Maica Domnului, cea mai cunoscută, iubită şi venerată divinitate feminină a Panteonului românesc, în viziunea etnologului Ion Ghinoiu, „păstrează trăsăturile „Marii Zeiţe” neolitice şi este invocată în momentele de grea cumpănă”. Tot el susţine că preluarea modelului stăvechi, potrivit căruia divinitatea ajunsă la vârsta senectuţii moare, pentru a renaşte câteva zile mai târziu, indică păstrarea amintirii morţii şi renaşterii „Zeiţei-Mumă” la trecerea pragului dinspre vară spre toamnă. „ÎNTRE SÂNTĂMĂRII”

Intervalul de timp care se deschide după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, („Sântămăria Mare”) şi se încheie pe 8 septembrie, de Naşterea Maicii Domnului („Sântămăria Mică”) se numeşte „Între Sântămării” şi 36

Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007. Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008. 37

18

este de mare însemnătate pentru toate calendarele ce compun marele „Calendar Popular al Românilor”: „cel Agrar”, „Pastoral”, „Apicol” şi „Pomiviticol”. Este perioada în care în podgorii se angajează pândarii şi se leagă magic viţa-de-vie pentru a nu fi prădată de păsări, se începe culesul strugurilor, se face mustul, care – prin fermentare – devine vin, licoare folosită odinioară în beţiile rituale închinate zeului trac Dionysos. Tot „Între Sântămării” se pregătesc stupii pentru iernat. Debutul iernii apicole, situat undeva la mijlocul lunii septembrie, aduce cu sine o perioadă de aproximativ şase luni în care albinele se hrănesc cu mierea adunată în timpul verii. Este o perioadă sterilă a stupului, care durează până la data de 17 martie, când începe vara apicolă. „Calendarul agricol” marchează acum începutul semănăturilor de toamnă, iar cel pastoral, coborârea turmelor de la munte: „La Sântămărie Mare cobor oile la vale,/ La Sântămărie Mică nu mai rămâne nimică”. „Între Sântămării” este situat şi Anul Nou Biblic, cu începere la 1 septembrie, când se presupune că a început Facerea Lumii. Despre cum s-a făcut pământul aflăm din două frumoase legende din nordul Moldovei, culese de Elena Niculiţă-Voronca la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea. „Zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea mult şi nu încăpea sub ceri. Ce să facă? Ce să dreagă? Ia şi trimite pe albină să întrebe pe arici. Albina a mers la arici, dar acesta nu a voit să-i spuie, zice: «Dacă-i Dumnezeu, lasă că ştie singur ce să facă!» Albina, cuminte, nu s-a dus, ci s-a ascuns lângă borta lui. Ariciul, crezând că-i singur, zice la sine: „Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă! Da de ce nu strânge pământul în mână boţ, că s-ar face ici dealuri, acolo văi, şi ar încăpea!” Albina, cum a auzit, a zburat la Dumnezeu şi i-a spus. Dumnezeu, pentru lucrul acesta, a blagoslovit-o ca să facă miere şi oamenii să mănânce şi de aceea e albina bună la Dumnezeu”. „Dumnezeu a făcut pământul ca o minge şi apoi l-a întins cum ai întinde un aluat. Pământul a fost drept, neted ca pe palmă şi, când te uitai, vedeai peste tot locul. Dar ce folos, că pe pământ izvoare, apă, nu erau. Merge Dumnezeu la arici şi-l întreabă: „Ei, cum îţi pare, am făcut frumos pământul?” „Dă, frumos, i-a răspuns ariciul, dar oamenii pe dânsul, vite, să ştii că nu vor putea trăi, căci n-au apă! «Apoi, dară, fă tu cum ştii!», i-a zis Dumnezeu. Ariciul a luat şi s-a băgat pe sub pământ ş-a rădicat munţii, a făcut gârlele, a scos izvoarele şi de la dânsul pământul e aşa deluros şi râpos cum îl vedem.”

LA COBORÂTU’ OILOR „La Sântă Mărie Mare Cobor oile la vale, La Sântă Mărie Mică Nu mai rămâne nimică. Rămân stâni fără stăpâni, Strunguţă fără oiţă Şi turme fără băciţe. 18

Cine stân-a mătura? Vânturile de-or sufla, Pasărea cu aripa. …” În „Calendarul Pastoral”, sfârşitul lunii august înseamnă părăsirea sălaşelor de la munte şi coborârea turmelor la vale. Se stinge focul ritual de la stână, se lasă în urmă viaţa sihastră a înălţimilor, austeritatea unui trai deloc uşor, poveştile aflate întotdeauna la graniţa dintre mit şi realitate. Transhumanţa a făcut ca civilizaţia pastorală să fie privită drept civilizaţie nomadă însă, în cazul ciobanilor români, este vorba despre o deplasare ciclică şi circulară. Atât reperele temporale – coborâtul şi urcatul oilor la munte – precum şi cele spaţiale – satul şi stâna – sunt statornice. Cu toate acestea, păstoritul transhumant de la noi a pus în mişcare imense turme de oi pe distanţe de sute de kilometri, a rânduit drumuri ale oilor şi ale sării, ne-a dat „Mioriţa”. Ciobănia, în mod tradiţional, era considerată o profesie exclusiv masculină: austeră, cu norme stricte, perioade de adevărată sihăstrie, elemente culturale proprii, ritualuri specifice de iniţiere şi fortificare. Stânele care îngăduiau vizita femeilor impuneau reguli bine definite, interzicând de cele mai multe ori contactul acestora cu turma, din cauză că erau considerate impure, cu influenţe nefaste asupra oilor şi păzitorilor lor. Au existat totuşi dintotdeauna şi cazuri de ciobănit familial, la care luau parte şi femeile, îndeosebi în Mărginimea Sibiului şi Ţara Oltului. În schimb, pe latura sudică a munţilor, ciobanii nu aveau voie să se întâlnească cu femei până de Sântilie, când avea loc sărbătoarea numită „Miţuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Tot atunci, tinerii ciobani coborau în sat ca să-şi bage drăguţele în „Hora Sântiliei”. CALENDARUL OIERILOR

Mari călători, vigilenţi, contemplativi, cu o viziune filozofică asupra lumii, cunoscători ai munţilor şi cerului, ai văilor şi cărărilor, ai plantelor şi oamenilor, ai leacurilor şi poveştilor, ciobanii au un timp şi un spaţiu numai al lor, un orizont necunoscut nouă, spre care îşi înalţă în fiecare zi privirea. Au şi un calendar, care atestă vechimea tagmei lor, primit şi păstrat din străvechime: Calendarul Pastoral. Este un calendar cu două anotimpuri: vara şi iarna. Vara pastorală începe pe 23 aprilie, la Sângiorz, atinge apogeul pe 20 iulie, de Sântilie şi lasă locul iernii pe 26 octombrie, de Sâmedru. Miezul iernii pastorale e noaptea de 15 spre 16 ianuarie, când se povesteşte că Sfântul Petru, călare pe un cal alb, împarte hrana lupilor pentru tot anul. Atunci se prăznuieşte Sânpetrul de Iarnă, cunoscut şi sub numele de Sânpetrul Lupilor. Ciobanii spun că ţin sărbătorile pentru că şi ele îi ţin pe ei. Şi, chiar dacă rareori ajung să coboare la vreo biserică ori mănăstire când turmele sunt la munte, îşi fac rugăciunile la brad. BRADUL DE SPOVADĂ

Între cioban şi brad există o legătură tainică, greu de descifrat. În anumite contexte rituale şi ceremoniale bradul îl poate înlocui şi adăposti simbolic, îi poate deveni frate, soţie, templu. În folclorul românesc este cunoscut „bradul de spovadă”, la care se roagă ciobanul atunci când nu poate coborî în sat, precum şi „biserica de brazi”, loc cu valenţe magico-religioase în care, păstorii bătrâni oficiau logodnele sau căsătoriile ciobanilor, atunci când părinţii fetelor nu erau de acord cu nunta. De la Babu Dumitru, un cioban bătrân şi înţelept din Gura Râului, am aflat că există „brad bărbat” şi „brad femeie” şi o vreme am ştiut să îi deosebesc. Tot el spunea că „din ce stai mai mult singur, te apropii de Dumnezeu”. Dincolo de a fi o simplă ocupaţie, ciobănia la români a avut întotdeauna valenţe mistice. În mitologia românească oile sunt considerate animale sfinte. Diavolul, deşi se poate înfăţişa în orice vieţuitoare, nu se poate întruchipa în oaie. Ciobanii sunt însoţiţi de câini – despre care se spune că le-au fost daţi de Dumnezeu ca tovarăşi – şi de măgari, însemnaţi pe spate cu semnul crucii. Se mai crede că atunci când e gata urda, crapă întotdeauna în semn de cruce. PĂSTORUL-ZEU

18

În literatura populară, în special în colinde, apare frecvent divinitatea-păstor, ciobanul-Moş, întemeietor de neam şi de obşte: „Pe cel câmp verde-nflorit, Holerunda, leru-i Doamne, Paşte-mi o turmă de oi. Dar la oi cine-mi şedea? Şedea-mi Zeul Dumnezeu, Şi-mi şedea pe-un buciumaş, Şi-mi zicea din fluieraş…” Se spune că fluierul a fost făcut de Dumnezeu pe când era păstor pe pământ şi avea turma Lui de oi. Tot El l-a pus sub lâna oii pentru a-l găsi ciobanii la vremea tunsului. Prin glasul fluierului, ciobanul vorbeşte cu turma, îşi „stâmpără urâtul”, îmblânzeşte ielele, pe fata pădurii, alungă duhurile rele. Asemenea tuturor instrumentelor tradiţionale ale popoarelor, datorită presupusei origini divine, fluierul este purtător de valoare ritualică. Sunetul său joacă un rol esenţial în viaţa ciobanului, având puterea de a crea mitul, de a stabili contactul cu lumea văzută şi nevăzută. Şi, la fel ca sufletul ciobanului, este străbătut de glasul vântului, al singurătăţii, al dorului…

„ŞI DE-A FI SĂ MOR…” „Trei păcurărei Hai, Linoi, Lino, Doamne La munte suie. Şi-acolo era O fată ficioară. Cel mai mic zâce: - Eu m-aş însura. 18

Ceilalţi zâce: – Tu de ti-nsura, Noi te-om împuşca. – Voi de mi-ţi puşca, Să-mi săpaţi groapa, În staur de miei, Printre berbecei; În staur de oi, Să fiu tot cu voi. Bota me ce' luce Mi-o puneţi de cruce; Fluierul cel drag Mi-l puneţi la cap, Vântul când a bate, Prin el va străbate, Albele s-or strânge, Pe mine m-or plânge Cu lacrimi de sânge.” („Mioriţa”, colindă culeasă de Virgil Medan, în 1976; informator Maria Peter – Onu, de 51 de ani, Salva, Bistriţa-Năsăud) În articolul precedent al Calendarului povesteam despre coborâtul oilor de la munte, moment de mare însemnătate pentru „Calendarul Pastoral”, un răstimp rămas dincolo de anotimp şi istorie, dincolo de mit şi cuvânt, un răstimp circular neînceput şi nesfârşit, un răstimp despre care a auzit fiecare dintre noi, l-am învăţat la şcoală, apoi – neînţelegând că e şi al nostru – l-am uitat, un răstimp cât toată cultura populară a românilor, răstimpul în care s-a născut „Mioriţa”. Mai mult citată decât citită, tradusă în nenumărate limbi străine, redusă la o singură variantă, şi aceea cu pronunţate accente livreşti, descifrată superficial la nivel simbolic şi interpretată stereotip, „Mioriţa” predată în şcoală nu are aproape nici o legătură cu substratul străvechi al mitului. Aproape toţi marii etnologi, filozofi şi filologi de la noi au fost interesaţi de decriptarea mitului mioritic. S-a scris şi s-a vorbit mult despre „Mioriţa” şi, totuşi, singura varianta cunoscută este cea lui Alecsandri. Sa scris şi s-a vorbit mult despre „Mioriţa” lui Alecsandri şi au fost pe nedrept uitate cele peste 2.000 de alte variante răspândite pe tot întinsul ţării, precum şi în Bulgaria, Macedonia, Albania. Peste 2.000 de variante, formate în tot atâţia ani. Un străvechi mit ontic, care a experimentat, de-a lungul veacurilor o suprapunere continuă de elemente, motive, simboluri, interpretări… Alexandru Odobescu consideră că în „Mioriţa” avem de-a face cu un zeu al vegetaţiei care moare şi învie, George Coşbuc crede că, de fapt, ar fi vorba despre o parabolă cosmogonică în care ciobanul ucis este soarele iar maica bătrână – pământul, iar concluzia la care ajunge Constantin Brăiloiu este că totul a pornit de la un bocet arhaic sau de la un descântec de împiedicare a mortului să se întoarcă printre cei vii ca strigoi. Mircea Eliade identifică „Mioriţa” cu conceptul de „creştinism cosmic”, iar Horia Vintilă, cu un ritual pythagoric. Pentru Victor Kernbach viziunea morţii în mijlocul naturii drept nuntă cerească reprezintă trecerea omului de la starea umană la starea divină, în formula sacrală a unui ritual de pasaj. Decriptată din această perspectivă, „Mioriţa” poate fi privită drept conversiune a spaţiului concret, profan, în timp cosmic, abstract sau, mai simplu, înghiţirea spaţiului de către timp. Unii cercetători, precum H. Sanielevici, încearcă cheia descifrării mitului mioritic prin „uciderea ritualică a lui Zamolxis”, alţii fac presupuneri legate de cultul mithraic şi de zodiac. În aces sens, Ion Filipciuc susţine că „Mioriţa” a apărut în perioada romanizării Daciei, când cultul zeului Mithra era foarte puternic şi, prin urmare, ciobanul nu este o victimă, ci un ales, un sol. „Integrată în sistemul celor 12 creaţii folclorice închinate crugului zodiacal, „Mioriţa” nu este o colindă sau o baladă păstorească, ci expresia poetică a unei doctrine filozoficomitologice profund însuşite de daco-romani”. La rândul său, Petru Caraman vorbeşte şi el despre acelaşi ritualul 18

arhaic al morţii, argumentându-l prin seninătatea ciobanului ce aminteşte de tânărul dac aruncat în suliţă pentru a ajunge, ca sol viu, la zeul său. Al. I. Amzulescu, aducând în atenţie variante transilvane de „Mioriţa-colind”, susţine că aceasta îşi are originea într-un ritual păstoresc şi concluzionează că ar fi vorba despre o moarte iniţiatică. Din această perspectivă, numeroşi alţi etnologi au privit „Mioriţa” drept un ritual profesional de iniţiere ocupaţională, având drept argumente situarea morţii sugerate în context profesional, acceptarea ei fără nici o teamă, continuarea post-mortem a legăturii cu turma şi cu însemnele păcurăreşti: bâta, fluierele, tilinca... Toate aceste elemente se înscriu în stilistica universală a iniţierii prin separaţie şi reintegrare, prin moarte şi reînviere simbolică. În versiunile din Transilvania, ciobanul este „cel mai mic”, „strănişel”, „străinel”, fapt ce face posibilă ipoteza iniţierii novicelui, deci a unui ritual de intrare a acestuia în tagma păstorilor. Dacă în unele colinde ardelene cei doi ciobani vor să îl omoare pentru a-l împiedica să se însoare, în aproape toate baladele şi doinele din celelalte zone ale ţării aceştia vor să îl omoare pentru a-l tâlhări. Interesant este faptul că în ambele situaţii ciobanul respinge ideea înmormântării în cimitir, sugerarea îngropării la stână continuând practica arhaică de îngropare în preajma casei. El cere să fie îngropat „în strunguţa oilor”, împreună cu obiectele care l-au însoţit pe drumul vieţii, specificând ca fluierele să fie puse în aşa fel încât, prin acţionarea naturală a acestora, mormântul să fie descoperit: „Când vânt mare a veni Fluieraşu’ m-a jăli Trâmbiţa a trâmbiţa Tilinca a prinde-a zâce”… În multe culturi fluierul, ca obiect magic, este capabil să resusciteze morţii. Aşa se explică faptul că s-au descoperit fluiere în mormintele unor populaţii care nu se ocupau cu păstoritul şi care nici măcar nu foloseau acest instrument muzical. Momentul trecerii precum şi imaginea estetică a morţii exclud teama. Integrarea în cosmicitate nu se poate realiza sub presiunea fricii, momentul de trecere presupunând un ritual complex, cu caracter iniţiatic. Cărţile morţilor cele mai cunoscute, tibetană şi egipteană, sunt axate pe ideea eliberării de frică, a integrării voluntare şi curajoase într-o altă dimensiune. Din acest punct de vedere se poate spune că „Mioriţa” tratează în spirit autohton moartea resurecţională prin jertfă. Silvia Chiţimia vorbeşte despre cele patru arhetipuri creştine din Mioriţa: păstorul, oaia, maica, în căutarea fiului, şi nunta. „Hotărârea ciobanilor” – element epic caracteristic „Mioriţelor-colind” din Transilvania – are loc în timp ce ciobanul este trimis să întoarcă oile. În creştinismul primar mieii, oile erau adepţii noii credinţe iar Iisus, „Păstorul cel Bun”. Dacă ne raportăm la acest context simbolic legat de biserica primară, trimiterea păstorului „să-ntoarne oile” ar putea exprima imaginea alegorică a lui Hristos trimis în lume să aducă oamenii pe drumul credinţei. Astfel, crima devine o jertfa, apoi o înălţare, iar „Mioriţa”, povestea alegorică a unui ritual sacrificial pentru salvarea celor atinşi de spiritul răului. Modelul poate fi jertfa Mântuitorului, care ştiind că va muri şi-a asumat moartea pentru mântuirea păcatelor noastre. În acest context se poate presupune că avem de-a face cu un mesaj religios arhaic de esenţă paleo-creştină. După cum se observă, o adevărată arheologie etnologică şi mistică a situat „Mioriţa” printre cele mai cercetate teme ale culturii noastre populare. Însă un mit ontic străvechi nu e niciodată simplu de descifrat. „Mioriţa” nu e un subiect de roman poliţist, nu ilustrează resemnarea ciobanului în faţa morţii ca prototip al spiritului românesc, nu înseamnă doar cântec ceremonial. Nenumăratele interpretări mito-filozofice îi pot ştirbi, într-un fel, vraja, misterul. Ar trebui ca fiecare dintre noi să o caute, să o descopere, să o preţuiască. Pentru că „Mioriţa” poate fi drumul nostru, al românilor, prin viaţă, iniţiere, dragoste şi moarte.

18

SEPTEMBRIE ÎN POVEŞTILE ŞI LEGENDELE ROMÂNILOR Despre septembrie multe sunt de povestit. În prima zi a acestei luni începe Anul Nou Biblic şi tot atunci e prăznuit Sfântul Simion „Stâlpnicul”, cel care „toată viaţa lui a stat într-un picior pe un stâlp înalt şi cu mâinile ţinea pământul să un cadă38”. Luna septembrie este numită în „Calendarul Popular” „Răpciune”, „Brumărel”, sau „Brumar cel Mic”, denumiri prevestitoare ale frigului ce va aduna tot mai mulţi oameni în jurul sobei: „în Răpciuni cad copiii pe tăciuni”, lucrurile urmând să se agraveze din acest punct de vedere în octombrie: „în Brumari cad şi cei mari”… Numele de „Vinimeriu”, „Viniceriu”, „Viniţel” sunt legate de culesul viilor şi facerea 38

Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007.

18

vinului. Din Gromovnic aflăm că lunii septembrie i se mai zice şi „Cumpănă” pentru că „se face ziua întocmai ca noaptea; se potrivesc zilele cu nopţile, soarele aicea stând”. DIN „GROMOVNIC” CITIRE

„Gromovnicul” este o carte de înţelepciune populară astro-divinatorie de origine orientală, cu o mare circulaţie la noi începând cu secolul al XVIII-lea. Interzise în anii comunismului, ascunse în locuri tainice şi descifrate doar de cei iniţiaţi, textele acestor cărţi, majoritatea scrise în alfabet chirilic, continuă să incite şi să dezlege. Din „Gromovnicul din bătrani”, scos la lumină de Editura Porţile Orientului 1993 aflăm că „în 10 sau în 11 ale lunii aceştia, de va fi senin, poame multe din destul şi vin bun va fi; de voieşti să ştii anul viitor în ce chip va fi, să iei mere de stejar (ghindă) în ziua minunii Arhanghelului, adică în 6 ale lunii aceştia şi să tai acele mere în două, şi de vei găsi viermi va fi anul bun; iar de nu vei găsi nimic să te temi foarte de ciumă. Mere de stejar de vor fi din destul la vremea lor, să ştii că iarna devreme va începe şi zăpadă multă mai 'nainte de vreme va cădea şi, la urmă, frig deajuns va fi, iar de vor fi merele de stejar la mijloc bune, şi vara va fi bună, şi roadă în toate sămănăturile pământului va fi; iar de vor fi merele acelea la mijloc ude, va fi vara ploioasă; iar de vor fi merele uscate, va fi şi vara secetoasă.” ÎNCEPUT DE AN NOU BIBLIC

Dacă Anul Nou Bisericesc nu prezintă o mare însemnătate pentru „Calendarul Popular” la capitolul ritualuri de înnoire a timpului, legende sau superstiţii, cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce-l priveşte pe Sf. Simion „Stâlpnicul”. Prăznuit în aceeaşi zi, despre primul Părinte Stâlpnic circulă nenumărate şi felurite poveşti. Ţăranii cred că în ziua de 1 septembrie vrăbiile „merg pe măsură să-şi facă boierescul”, adică duc împărătesei lor boabele ce li se cuvin din fiecare holdă, pentru a avea provizii peste an. De aceea „nu vei găsi o vrabie, nici sa dai un galben” în această zi. Şi pentru că sărbătoarea Sfântului Simion coincide cu începutul de an nou bisericesc, se mai crede că după cum e ziua cu pricina se poate citi tot anul. Astfel, dacă dimineaţa e ploioasă şi primăvara va fi ploioasă, iar dacă la amiază străluceşte soarele, va fi tot anul bun. Dacă ziua e mohorâtă, toamna va fi potrivnică şi oamenii nu-şi vor putea strânge recolta, în schimb, dacă tună de Sfântului Simion, toamna va fi lungă şi mănoasă. SFÂNTUL TRĂITOR ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT

Cărţile sfinte spun că preacuviosul Părinte Simion „Stâlpnicul” (390-459) s-a născut într-o familie de păstori dintr-un sat din Capadocia, la frontiera Siriei cu Cilicia. A ales din tinereţe drumul pustniciei extreme, a locuit luni de zile într-un puţ secat, apoi s-a legat de picior cu un lanţ lung de zece metri pe vârful unui munte din Antiohia pentru a rezista ispitei de a pleca. A doua parte a vieţii, Sfântul şi-a petrecut-o pe un stâlp înălţat chiar de el. Acolo a vieţuit peste 37 de ani, în post şi rugăciune, fiind întâiul „Părinte Stâlpnic”, tămăduitor şi îndrumător a mii de credincioşi. Suspendat între cer şi pământ, deschizător de drum pentru această formă bizară de ascetism, Sfântul Simion „Stâplnicul” apare în zeci de poveşti ale românilor. Chiar dacă astăzi a dispărut şi poate părea chiar de neimaginat, vreme de o mie de ani monahismul stâlpnicilor a fost o formă de asceză foarte des întâlnită în Orient, în Ghetsimani existând chiar şi o mânăstire de acest fel, ce număra aproape 100 de coloane. Viaţa lui Simion Stâplnicul a incitat imaginarul ţăranului român, iar icoanele ortodoxe şi frescele bisericilor – care îl zugrăveau aproape suprarealist în vârful unei coloane înalte din lemn – a născut unele dintre cele mai surprinzătoare poveşti. Pentru români, Simion „Stâplnicul” este cel care urcă oamenii la cer pe o scară nemărginită, susţine stâlpii pământului, este patronul vânturilor şi al cutremurelor, ajută la pronosticul vremii şi la rodul pământului. Dacă nu îi cinsteşti cum se cuvine ziua, se spune că Sfântul se supără şi devine năprasnic, provoacă furtuni şi cutremure, surpă casele necredincioşilor, iar pe ei îi transformă în stâlpi de piatră… Dar să vedem cum apare 18

Simion „Stâplnicul” în povestea lui Gheorghe Postolachi din Bagiurea, spusă acum mai bine de 100 de ani etnologului Elena Niculiţă-Voronca: „Simion „Stâlpnicul” ţine ceriul şi pământul, el e pe vânt; poartă vânturele. El are aşa o bute şi, când ştie el, îi dă drumul vântului din bute. Zice că el a fost avut un copil şi a murit. El, de jale mare, s-a mâniat pe Dumnezeu şi n-a vrut să deie drumul vântului în lume, zicea: „Mi-ai luat tu copilul meu, n-am să dau nici eu la lume vânt!” Ce l-a rugat Dumnezeu, ce a trimis pe alţi sfinţi, dară el nu voia şi pace… Amu se făcuse aşa pe lume că nici nu mai puteau trăi oamenii de necurăţenii şi de boli, căci vântul e ca o scăldătoare, curăţă totul. A venit până la atâta, că a trimis Dumnezeu pe toate dobitoacele, pănă şi pe paseri a trimis la el. Vine rândul şi la cucoş; merge şi cucoşul: „De ce nu dai drumul vântului, Sfinte Simioane, căci uită-te ce rău e pe lume?” „Nu dau! Pentru că mi-a luat Dumnezeu copilul, am să-i fac şi eu.” „Ara, ce poznaş mai eşti, pentru aceea nu-i dai drumul? Da mie câţi copii mi-a luat Dumnezeu? Dară mie nici nu-mi pasă; dacă moare unul, fac altul în loc!”, şi ia un pui şi-i suceşte capul. „Vezi ce-am făcut? Încă azi fac altul şi până în trei săptămâni vei videa ce pui am să fac! Ia, aşa fă şi dumneata!” Sf. Simion să uită la cucoş şi începe a râde: „Că bine zici, pe nimene n-am ascultat, dar pe tine am să te ascult!” şi a luat şi a dat drumul la vânt. Dar şepte ani de zile vânt nu fusese prin lume, cât a jelit el copilul lui. Şi de aceea, când moare cineva, se jăleşte şepte ani şi pe urmă se uită. Dumnezeu, după ce i-a făcut cucoşul treaba asta, l-a chemat la dânsul şi i-a zis: «Pentru că mi-ai făcut tu aşa un bine, îţi dau de la mine, ca să poţi ţine patruzeci de femei şi prin sat să îmbli», şi de atunci e cucoşul aşa de voinic39.”

ŞARPELE CASEI Ziua Crucii, este marea sărbătoare creştină prăznuită la 14 septembrie. În „Calendarul Popular al românilor”, această dată are o dublă semnificaţie. I se mai spune „Ziua Şarpelui” şi se crede că acum toate insectele, reptilele, florile şi buruienile intră în pământ, ca să aştepte iarna. În vechime, anul era împărţit în două anotimpuri: vara, cu începere de „Alexii” (17 martie), şi iarna, ce vine o dată cu „închiderea pământului”, de Ziua Crucii (14 septembrie). Situate în preajma echinocţiilor de primăvară şi toamnă, ambele sărbători se situează sub semnul şarpelui, zeitate preistorică ce marchează pragurile dintre cele două anotimpuri principale, prin intrarea şi ieşirea din hibernare. Datorită faptului că îşi schimbă pielea, şarpele este considerat în mitologia mai multor popoare 39

Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008.

18

simbolul renaşterii ciclice a naturii, a vieţii care se reînnoieşte. Imaginea şarpelui muşcându-şi coada este una dintre cele mai cunoscute metafore plastice a ciclicităţii lucrurilor şi a lumii, a veşnicei reîntoarceri, a eternităţii. TEAMĂ

În cele două „Zile ale Şarpelui”, 17 martie şi 14 septembrie, ţăranii nu-i pronunţă numele. Îi spun „Domn”, „Curea”, „Cel care se Târăşte”, sperând că în acest fel vor fi potejaţi de şarpe tot anul. Dacă cineva, din nebăgare de seamă ori fără voia sa, îl invocă spunându-i pe nume, trebuie să rostească în mare grabă un descântec, altfel şarpele îi va transforma toate visele în coşmaruri: „Meletică, Peletică, Pog conopago Cara gana carga Cararata pune. Cruce-n cer, Cruce pe cer, Cruce pe pământ; Veninul Şarpelui Să fie înfrânt40”. Interdicţiei de rostire a numelui i se adaugă altele, la fel de severe. Dacă vrei să nu-ţi iasă şerpi în drum tot anul, nu trebuie să atingi nici un obiect a cărui formă aminteşte de a sa. În plus, nu ai voie să tai lemne, ca să nu-ţi intre şerpii în casă. Se spune că înainte de Ziua Crucii, deci până să apuce să intre în pământ, toţi şerpii se adună pe un vârf de munte şi fac o mărgică, o piatră nestemată, bună de leac pentru toate bolile. Şi se mai spune că, pe şarpele care a muşcat vreun om sau animal, nu-l primeşte pământul şi „umblă rătăcind în toate părţile, iese la drum să-l omoare omul”. În imaginarul ţărănesc, atingerea tainelor şi a cunoaşterii absolute este posibilă prin înţelegerea „limbii păsărilor”, iar aceasta se poate întâmpla doar atunci când cineva mănâncă din carnea şarperlui. ŞARPELE CASEI

Există totuşi un şarpe ce nu trebuie omorât nicicând. Şarpele casei. Credinţa în această entitate protectoare a familiei, numită şi „Ceasul Casei” (vechi simbol al timpului), „Ştima Casei” sau „Şarpele Străjer”, este o adevărată relicvă a unei străvechi reprezentări, de dinaintea cristalizării mitului biblic potrivit căruia şarpele este întruchiparea răului, a demonului generator al păcatului primordial. Se spune că fiecare casă are şarpele ei, un singur şarpe, dar acesta are atâţia pui câte suflete are casa. „Şarpele casei” bate cu coada în perete, ticăind ca un ceas, veghează familia, aduce noroc, belşug, îndepărtează vrăjile şi farmecele. Ţăranii ştiu că şarpele casei stă sub prag. Şi mai ştiu că, dacă îl omoară, moare cineva din familie, iar dacă îl nesocotesc şi pleacă, rămâne casa pustie. Animal sacru şi simbol arhetipal în mai toate religiile arhaice ale lumii, şarpele este relaţionat cu adâncul pământul, cu împărăţia morţilor, fiind considerat purtătorul spiritului strămoşilor. Astfel, „Şarpele casei” devine un fel de „lar domesticus”. Încă mai există case bătrâneşti în care şarpele casei apare sculptat pe stâlpii pridvorului ori gravat pe tocul uşii. Uneori, această imagine apare şi pe crucea stăpânului casei, pentru a-i călăuzi sufletul spre lumea de dincolo. „Pe şarpe e păcat să-l omori. El nu muşcă decât dacă-ţi face cineva vreun rău. Şerpe este la toată casa; unde este şarpe e noroc la casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu săl omori, că îndată moare unul din gospodari. Acela se cheamă „Şarpe de casă”. S-au văzut astfel de şerpi bând 40

I. Aurel Candrea „Folclorul medical român comparat”, Editura Polirom, Bucureşti, 1999.

18

lapte din strachină, de-a valma cu copiii. Copiii îi dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mănâncă laptele, dar şarpele mânca înainte, nu se supăra.” „Şarpele nu a fost de la început şarpe. A fost om şi locuia la Dumnezeu în cer, dar l-a blestemat şi l-a făcut şarpe când a înşelat-o pe Eva.” „În ceri, la Dumnezeu, sunt de toate lighioanele, numai Şerpi nu. Şarpele dintâi era zburător, avea aripi şi picioare, şedea în Rai şi era bun la Dumnezeu, dar el a primit duh rău într-însul, pe diavolul, şi a învăţat-o pe Eva de a păcătuit. Dumnezeu s-a mâniat şi i-a dat, atât pe dânşii, cât şi pe şarpe, afară din Rai, iar şarpelui i-a luat picioarele şi aripele şi l-a trântit jos. I-a spus să se târâie ca funia şi când îl va durea capul să iasă la drum, că va veni popa şi îi va face agheasmă să-i treacă. De aceea iese şarpele la drum, iară omul merge cu măciuca de-i dă în cap şi-l omoară.” „Şarpele e din drac, el are pe dânsul piele de drac.” „Şarpele e din degetul diavolului. Avea diavolul un deget mai şurubari şi s-a gândit: oare ce să facă dintrînsul? Ia să-l tai să-mi fac mie un ajutor. Şi cum l-a aruncat pe pământ a început a umbla, şi-i şarpe41.”

POVEŞTI CU SOLOMONARI „Şi-o trecut solomonaru’ Care umblă cu şercanu’ (balaurul) Din zbici o pocnitu Pe iel s-o suitu Şi s-o tot rotitu Ploaia s-o pornitu.”

41

Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008.

18

Fără a încerca să clarificăm ceva ori să dezlegăm misterul, vom povesti de data aceasta „despre cele mai complexe şi problematice figuri ale mitologiei populare42”, despre solomonari. Mai mult decât nişte simpli vrăjitori ori şamani autohtoni, aceşti „gonitori de nori” au fost asociaţi ba cu peroţii asceţi traco-geţi, ba cu urmaşii taumaturgului „Sântilie”, ba cu cei ai înţeleptului împărat Solomon. Spirite superioare, iniţiaţi în descifrarea stihiilor, a vechilor scrieri, în prezicerea viitorului şi în stăpânirea fenomenelor meteorologice extreme, despre solomonari se spune că sunt activi din luna mai până la sfârşitul lui septembrie. Poveşti cu solomonari am auzit pentru prima oară la fascinanţii huţuli din nordul Bucovinei, apoi în Ţinutul Pădurenilor, unde coamele dealurilor ascund pâlcuri pestriţe de case adunate în jurul bisericii. Fiecare cătun este înconjurat de un brâu de grădini şi de livezi, după care urmează brâul de holde, brâul fâneţelor, apoi cel al păşunilor şi pădurea. Aceste uriaşe trepte vegetale dau specificitate locului, făcând totodată ca intrarea în sat să capete valenţe iniţiatice. Caii, lăsaţi liberi în afara vetrei satului, completează strania frumuseţe a locului. Coborâţi din poveşti, caii pădurenilor par ireali, apar unde te aştepţi mai puţin şi dispar în galop, ca o herghelie divină chemată de duhul pădurilor. Poveştile oamenilor de aici sunt ciudate, populate de fiinţe mito-folclorice fabuloase: spiriduşi, fata pădurii, omul nopţii, strigoi, solomonari… Suprapunerea textelor apocrife referitoare la regele Solomon, cu legendele populare despre Sfântul Ilie, a dus la apariţia acestor personaje mitologice. Întruchipare a haosului acvatic precosmogonic, solomonarii călătoresc pe cer călare pe balauri, sunt conducători de nori, stăpâni ai furtunilor şi ai ploilor cu piatră. Sunt descrişi ca având înfăţişare de cerşetori, însă sunt recunoscuţi după accesoriile purtate: o carte veche, un frâu din coajă de mesteacăn, un topor vrăjit şi un toiag cu care a fost omorât un şarpe. Unii spun că ar avea şi o toacă mică din lemn, corespondent clar al tobei şamanului. Trebuie amintit faptul că toaca a fost folosită la noi mult înainte de apariţia creştinismului, prin glasul său invocându-se diverse divinităţi fitomorfe specifice civilizaţiei lemnului. Ploile înseamnă rod pentru recoltă, viaţă pentru câmp, însă nu toate sunt bune, nu toate vin când trebuie şi pleacă la timp. De aceea, ţăranul român se roagă tot anul la Dumnezeu să-i trimită „ploaie la vreme şi ploaie bună”, pentru că există şi ploaia rea, ploaia păguboasă, blestemată, pricinuită de căderea unui balaur pe pământ. Când se întâmplă asta, trebuie „să cetească popa din cartea cea veche”, iar balaurul se ridică numaidecât la ceruri şi norii se risipesc. E ploaia cu piatră, temută de toată lumea, care apare şi când doi balauri trec în zbor unul pe lângă celălalt. Atunci, se iscă un asemenea vânt şi frig de îngheaţă ploaia. Alte poveşti spun că solomonarul, atunci când vrea să abată gheaţa peste un loc, merge la marginea unui lac, se roagă din „carte” şi îi îngheaţă apa. Apoi, se duce până la mijlocul lacului, taie gheaţa cu un topor şi eliberează balaurul. Când balaurul iese din apă, îi pune frâul în gură, şaua pe spinare, îl încalecă şi se înalţă cu el în văzduh. În urma lor se ridică la cer toată gheaţa de pe lac, iar solomonarul o mărunţeşte în pumni şi o aruncă unde vrea el. Unii cred că balaurul se roagă din carte împreună cu solomonarul şi că acesta din urmă are cizme din fier cu care sfarmă gheaţa, înainte de a o trimite pe pământ. „Solomonarii îs oameni care umblă călare pe balauri şi poartă piatra pe unde vor. Îs călători pân nori. Balaurul e şerpe. Dacă nu vede om şepte ani, se face balaur. Când toţi şerpii suflă la un loc, fac o mărgică. Balaurul, după ce o înghite, poate zbura pe unde vrea. Solomonarul îl cheamă cu descântece, îl scoboară până jos învălit în pâclă, îi pune frâu de tei, să suie pe iel, iar apoi se rădică în văzduh. Solomonarii îs oameni ai lui Dumnezeu şi numa’ unul din şepte iese solomonar. Ei merg de dau piatra ca să pedepsească pe cei ce nu ţin sărbătorile ori au greşit înaintea lui Dumnezeu.” „Odată un solomonar s-o întâlnit pe drum cu un om şi l-a rugat să-l ieie în car. Solomonariul era tare trudit şi a adormit. Omul a luat cartea solomonariului, o carte mare cu slove vechi, şi a început a ceti. Nici n-a ştiut când s-o fost rădicat de pe pământ. Când s-a trezit solomonariul, era cu caru’ cu boi în ceri. «Vai de mine, ce-ai făcut!», i-o zâs şi o început a ceti îndărăt şi pe încetul s-au scoborât.”

42

Mihai Coman „Studii de mitologie”, Editura Nemira, Bucureşti, 2009.

18

OCTOMBRIE: CITIT ÎN STELE ŞI TRĂIT ÎN ROST „Nu tot timpu’ e la un fel; aşa vine că nu poţi face oricând lucru’ tău. Că e nuntă sau rugăciune, că e secetă sau leac, toate ţin de timp. Ce faci la timp, rodeşte, merge bine43.” Spînu Elisabeta, 73 de ani, Bran, 1960.

43

Ernest Bernea „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român (Ediţia a II-a)”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

18

„Brumărel” i se spune lunii octombrie prin satele noastre, iar oamenii aşteaptă, începând de acum, bruma de argint, întâia vestitoare a zăpezilor iernii. Despre „Brumărel” se spune că ar fi un fecior frumos, cu inima de gheaţă, şi că atunci când trece călare peste dealuri, munţi şi câmpii, iarba îngălbeneşte în urma lui, copacii îşi leapădă frunzele, florile mor. Ţăranii ştiu asta şi pregătesc livezile şi grădinile pentru iarnă: curăţă pomii de uscături, sapă de jur împrejurul lor şi la rădăcină le pun pământ negru, hrănitor. În unele sate din Ardeal încă din prima zi a lunii se scot icoanele la câmp şi se face agheazma, apoi încep semănăturile de toamnă. În „Calendarul Popular al Românilor” prima săptămână a lunii se cheamă „Săptămâna lui Procoavă”, după numele sfântului care acoperă iarna pământul cu zăpadă, celei de-a doua i se spune „Săptămâna Satului” şi stă sub semnul lucrului din gospodărie, cea de-a treia e cunoscută ca „Săptămână a Lucinului”, în amintirea zeului protector al lupilor, iar ultima săptămână a lunii e „Săptămâna lui Sâmedru”, zeitate însemnată a Panteonului românesc, peste care s-a suprapus praznicul Sfântul Mucenic Dimitrie, „Izvorâtorul de Mir”. DIN „GROMOVNIC” CITIRE

Şi în această lună, bătrânii satelor deschid „Gromovnicul”, privesc cu atenţie cerul şi pământul, iar observaţiile meteorologice pe care le fac sunt luate în seamă de întreaga comunitate. Aflăm astfel că, dacă frunzele copacilor cad în prima parte a lunii, este semn de iarnă timpurie şi grea, iar dacă plouă mocăneşte, vor fi viscole năpraznice în decembrie. În schimb, dacă bruma poleieşte câmpul şi mai şi fulguieşte din când în când, prima lună a anului va fi însorită, întocmai ca primăvara. Cerul lui octombrie are şi el semnele lui, care aşteaptă să fie citite şi înţelese. În vreme de seară, de vrei să ştii ce vreme va să fie în anul următor, trebuie să cauţi „stelele ce se numesc „Cloşca””. Dacă înainte de apusul acestei constelaţii e vreme bună, înseamnă că vara viitoare va fi timpurie şi plină de rod; dacă la apusul ei va ploua, „va fi roadă de mijloc la semănături”; de vin ploile după apusul constelaţiei, e semn clar că vara se va lăsa aşteptată. Citind cerul înstelat, pomii, comportamentul animalelor, ţăranii ştiu de cât fân au nevoie, când trebuie să semene pământul, câte lemne de foc să-şi pregătească pentru iarnă. Se spune că va fi iarnă grea dacă în noaptea de „Sâmedru” oile se culcă grămadă, şoarecii de câmp se retrag spre sat, nucii şi gutuii sunt prea încărcaţi de rod… Dacă tună în octombrie, e semn de iarnă blândă, iar ceaţa deasă înseamnă zăpadă din belşug la sfârşit de an. VREMEA SCORPIEI

Tot Gromovnicul ne spune că în luna aceasta „Soarele intră în numărul semnului cerului al Scorpiei, care este şi friguroasă. Se numeşte aşa pentru că este veninată, cu dureri şi boale pentru nepotrivirea aerului, că dimineaţa este răceală, iar la miazăzi căldură şi zăbuşeală. În vremea aceea să te fereşti de leacuri şi nici într-un chip să nu te apuci de lucru nou. Întru acele zile, când Soarele se află în semnul „Scorpiei”, de va fi tunet, pâinea se va scumpi, iar pe alte locuri va fi foamete. Iar de va tuna spre miazăzi în ţara Arabiei, vor fi ploi multe şi oamenii se vor îneca în mări şi ape. Iar de va tuna noaptea, multe oraşe şi sate se vor surpa şi fiare vor fi multe spre nenorocul oamenilor. Iar de va fi cutremur, pâine va fi multă, belşug de toate bunătăţile. Iar dacă se va cutremura pământul întru miazăzi, atunci între împăraţi va fi pace şi dragoste.” ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI

În „Calendarului Popular” prima zi din octombrie aduce în vatra satelor noastre una dintre sărbătorile de peste an considerate îndeosebi ale femeilor: „Procoavele” sau „Acoperământul Maicii Domnului”. Înainte vreme, pe întâi ale lunii toată lumea ţinea „Procoavele” pentru ca vitele să fie apărate, casa şi recolta ferite de foc, iar oamenii păziţi de înec şi de boli. Femeile posteau pentru sănătatea copiilor, iar fetele se rugau „Sfântului Procoavă” să aibă părul frumos şi să le aducă cât mai degrabă cununa de mireasă. Pentru aceasta, tinerele făceau diverse acte de divinaţie. Mai întâi ajunau, apoi mâncau o jumătate dintr-o turtiţă sărată făcută în acea zi, iar cealaltă jumătate o puneau sub pernă. Se crede că procedând astfel fetele îşi 18

visau prima întâlnire cu ursitul. „„Sfântul Procoavă” este un sfânt sfinţit de Dumnezeu printre cei dintâi. El acoperă pământul cu un strat de zăpadă; de aceea fetele i se închină, pentru a le acoperi şi lor capul cu belşugul părului şi pentru a le ajuta să se mărite cât mai curând44.” În Panteonul românesc, întocmit de cercetătorul Ion Ghinoiu, „Procoavă” este o divinitate meteorologică celebrată la 1 octombrie care înveleşte iarna pământul cu zăpadă. Numele lui vine din slava veche şi înseamnă „văl”, iar sub influenţa bisericii acesta este identificat cu vălul cu care Maica Domnului îşi acoperea capul. De aceea, în Bocovina, fetele se roagă de „Procoave” şi Maicii Domnului pentru a le „înveli” cât mai curând cu vălul imaculat de mireasă. Se povesteşte că în această zi Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului plutind în văzduh cu mâinile întinse, rugându-i-se lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, iar de atunci oamenii o roagă, la rândul lor, să îi acopere cu mila sa şi să-i păzească de toate relele…

DE LA „SFÂNTA VINERI” LA CUVIOASA PARASCHEVA „Simbolurile şi valorile ce le angajează reprezentarea Sfintei Vineri sunt atât de multe şi materialul concret atât de bogat, încât ar putea constitui ea însăşi o temă specială de studiu45.” Aşa cum se întâmplă în cazul marilor sărbători de peste an, şi ziua de 14 octombrie – marcată în calendarul creştin-ortodox de prăznuirea Sfintei Cuv. Parascheva – este grefată pe o sărbătoare precreştină, ce odinioară avea o mare însemnătate în Calendarul Popular al Românilor: Vinerea Mare. Dacă acum, an după an, tot mai mulţi oameni merg în pelerinaj la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi pentru a se închina la moaştele Sfintei Parscheva, vreme înainte o divinitate autohtonă, 44 45

Antoaneta Olteanu „Calendarele poporului român”, Editura Paideia, Bucureşti, 2009. Ernest Bernea „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român (Ediţia a II-a)”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

18

„Sfânta Vineri”, era invocată pentru vindecarea bolilor, pentru legarea căsătoriilor şi naşterea pruncilor. Pentru ducerea neamului. SFÂNTA VINERI, BLAJINĂ ŞI CUMPLITĂ

Duminica este cea mai importantă zi a săptămânii din punct de vedere al sacralităţii, iar ziua de vineri o urmează în rost. În unele părţi e considerată „jumătate de duminică”, în altele, sora ei mai mică. Imaginarul popular o descrie pe „Sfânta Vineri” ca fiind o bătrână blajină, îmbrăcată în alb, cu un toiag în mână, de multe ori plină de răni, pentru că unele femei necredincioase lucrează de ziua ei. Este considerată protectoarea animalelor sălbatice şi a copiilor. Odinioară era respectată de toată lumea prin post şi rugăciune, era numită împărăteasa văzduhului, cea care păzeşte toate lighioanele pământului, iar o eventuală întâlnire cu ea nu putea fi decât benefică. Copiii o cunoşteau din basme şi poveşti, din poezioarele învăţate de la bunici: „Vineri avea un ficior şi-l purta domnişor. El plângea şi lăcrăma Da’ nime nu-l auzea...”. Descântătoarele o invocau şi ele pentru a spori puterea tămăduitoare a plantelor de leac. Ţăranii credeau în ea, considerând-o o divinitate ocrotitoare şi bună, un fel de „Mumă a Pământului”: „Vinerea este o babă bătrână şi miloasă, care serveşte pe Dumnezeu. Ea este foarte sfântă şi locuieşte înspre miazănoapte”. Însă era bine ştiut că, dacă nu o respecţi cum se cuvine, poate deveni răzbunătoare „vineri, cine coase îşi coase gura, cine toarce îşi toarce maţele, cine sparge ou face culcuş moroilor în casa lui, cine-şi taie unghiile îşi pune spini pe calea pe care o trece desculţă, cine se spală pe mâini nu are parte de colivă, cine aţâţă focul îşi aţâţă flacăra de sub cazanul în care are să fiarbă în iad...46” Aceeaşi imagine cumplită a „Sfintei Vineri”, descrisă de ţăranii din Muntenia în cercetările lui Speranţia, o întâlnim şi în povestea unei bătrâne din Maramureş, consemnată de etnologul Pamfil Bilţiu: „La noi nu se lucrează în nici o vinere din săptămână. Nu se toarce. Nu se face în cuptor pâine. Nu se moaie rufe. Da’ odată nu am ştiut şi m-am dat şi am făcut foc în cuptor şi am muiat haine, ce nu era slobod. Noaptea am visat că a venit la mine un om tare hâd şi tot a vrut să-mi bage nişte fuse-n ochi. Avea atâtea fuse câte degete avea la o mână. Era o matahală mare şi neagră tătă huc, ca dracu’. Eu, de spaimă, i-am spus la o femeie bătrână, care mi-a spus: – No, aista-i semn. Ţi s-a arătat ca să nu mai lucri altu’ vinerea, că, de mai lucri, poţi păţi mai rău. Poate veni şi Marţolea şi toată te răsuceşte şi te bolnăveşti, de şi mori”.

VINEREA MARE ŞI ÎNGROPATUL VERII

În „Calendarul Pastoral”, data de 14 octombrie este considerată zi de soroc, stâlp între vară şi iarnă, fiind ziua în care se dă drumul berbecilor în turmele de oi pentru împerechere. I se mai spune „Vinerea Mare”, „Nunta Oilor” sau „Năpustitu’ Berbecilor”. Astfel, în funcţie de împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul mieilor, „Calendarul Pastoral” împarte anul în două anotimpuri egale, străjuite de „Sâmedru” (26 octombrie) şi „Sângiorz” (23 aprilie). Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, „Vinerea Mare” marchează „deschiderea ţarinilor pentru păşunatul devălmaş, organizarea turmelor pentru iernatul transhumant, începerea coborârii oilor în zonele de iernat, angajarea ciobanilor pentru noul sezon pastoral, slobozirea berbecilor la turmele de oi, organizarea unor târguri 46

Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914.

18

de toamnă unde se valorificau produsele turmelor de oi, se făceau praznice pentru morţi şi se împărţeau ofrande”. Despre vreme se spune că la 14 octombrie se îngroapă vara, că aşa cum va fi timpul în această zi se va menţine până la Sf. Dumitru. Se mai crede că dacă nu plouă până la Cuv. Parascheva, iarna vine mai devreme. În zorii acestei zile, ciobanii merg să vadă cum s-au culcat oile, convinşi fiind că, dacă le găsesc dormind grămadă, va fi iarnă grea, iar dacă, dimpotrivă, le găsesc împrăştiate, vor avea parte de o iarnă blândă. De acum, ţăranii se aşteaptă să ningă, pentru că „Vinerea Mare se pregăteşte să cearnă pentru noi făina sa, care este pentru noi zăpada.47” Aşa că, începând din această zi, leagă căruţele sub şoproane şi pregătesc săniile, nu mai pornesc la drum lung şi îşi fac proviziile pentru iarnă.

SÂMEDRU CU FOC SACRU, OFRANDE ŞI POVEŞTI „Sunt două babe, care umblă totdeauna cu câte un „Făt-Frumos” alături, şi anume „Baba Dochia” şi „Baba Paraschiva”, „Baba Dochia” cu „Sân-Toader”, iar „Baba Paraschiva” cu „Sânmedru”. Amândoi „Feţi-Frumoşii” aceştia au câte nouă cai. Lumea e cuprinsă şi ferecată cu două lanţuri: „lanţul lui Sân-Petru” şi „lanţul lui SântIon”. Când vine „Sân-Toader” cu caii săi, sparge „lanţul lui Sân-Petru”, îşi face drum şi intră primăvara, şi nemijlocit vine după dânsul şi Baba Dochia, cu zile urâte şi ploioase. Când vine „Sân-Medru” cu caii săi, sparge lanţul lui „Sânt-Ion” şi intră iarna, şi nemijlocit după dânsa vine şi „Baba Paraschiva”48.” 47 48

Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914. Simion Florea Marian „Sărbătorile la români (vol. II)”, Editura Vestala, Bucureşti, 2012.

18

La 26 şi 27 octombrie, două importante praznice creştin-ortodoxe ne îndreaptă paşii spre biserică: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, „Izvorâtorul de Mir” şi Sfântului Dimitrie cel Nou, patron al Bucureştiului, numit şi „Basarabov”, după localitatea bulgară în care s-a născut. Puţini dintre noi ne mai amintim însă de sărbătoarea focului din satele bunicilor noştri, un adevărat Revelion aşteptat de întreaga comunitate: „Focul lui Sâmedru”. Preluând numele şi data calendaristică a Sfântului Dimitrie, 26 octombrie apare în „Calendarul Popular” drept „Ziua lui Sâmedru”. Stâlp de hotar între cele două anotimpuri pastorale, în această zi este celebrată moartea şi renaşterea lui „Sâmedru”, divinitate de origine indo-europeană, protectoare a tagmei păstorilor. Se povesteşte că atunci când păsările călătoare sunt demult plecate, când nu se mai vede pui de broască pe afară, când bruma îngălbeneşte câmpul, iar vântul dezbracă pădurea, „Sâmedru” primeşte cheile anotimpurilor din mâna lui „Sângiorz”. Apoi, fără să stea prea mult pe gânduri, închide vremea bună cu o cheie şi cu cealaltă deschide iarna, care cade ca un potop asupra lumii. Ţăranii spun că „Sângiorz” şi „Sâmedru” poartă cheile vremii la brâu şi că au mare grijă de ele ca nu cumva să le fure cineva şi să se joace cu vremea cum îi place… MOŞII CEI MARI

În „Calendarul Popular al românilor”, sâmbăta ce precede sărbătoarea „Sâmedrului” este considerată una dintre cele mai însemnate zile a morţilor şi este cunoscută sub numele de „Moşii lui Sâmedru”, „Moşii de Toamnă” sau „Moşii cei Mari”. Femeile împart colaci, grâu fiert în lapte, mere, nuci şi must. În unele locuri ofranda se numeşte „cununa roadelor” şi se crede că în ea stă sporul, bunăstarea şi puterea de a trece peste iarnă. Acest obicei continuă cultul arhaic al strămoşilor, întâlnit în mitologia mai multor popoare (la indieni – „Pitarah”, la romani – „Manes” şi „Lares”, la nord-caucazieni – „Narţi”, la polonezi – „Dziady”, la bieloruşi şi ucraineni – „Dedy”). Moşii sunt cei care fac legătura între cer şi pământ, sunt înţelepţii mântuitori ai neamului. Originea tracă a cuvântul „moş” atestă faptul că avem de-a face cu un cult precreştin de cinstire a morţilor, de o importanţă foarte specială în calendarul popular, care îi rezervă peste nouăsprezece zile pe parcursul unui an calendaristic. În aceste perioade se credea că cerurile sunt deschise şi că sufletele morţilor vin acasă. Pentru a se întoarce de unde au plecat, oamenii le aduceau ofrande ritualice bogate în alimente şi băutură. Obiceiul datului de pomană pentru cei plecaţi, prezent în toate comunităţile până în ziua de azi, continuă acest cult de cinstire a morţilor, a moşilor de neam, a marilor strămoşi totemici. „ZIUA SOROACELOR”, CU TÂRGURI ŞI IARMAROACE

Tot acum este perioada „Târgurilor de Sâmedru”, a celor mai importante iarmaroace şi serbări ale toamnei. Muzicanţii se întrec în cântat, pentru că este momentul cel mai bun să se facă remarcaţi pentru viitoarele jocuri şi nunţi din răstimpul Câşlegilor. În sate se pun la cale adevărate schimburi economice cu vecinii de hotar, se fac noi învoieli între ciobani, se dă socoteala pentru cele vechi… „La „Sângeorz” se încaieră câinii, la „Sâmedru” se bat stăpânii.” Este o „Zi a Soroacelor” în care, respectând o veche regulă nescrisă, cine a luat pe datorie, dă înapoi de două ori. În marile oraşe, unii chiriaşi reînnoiau contractele cu proprietarii, alţii, mai puţin norocoşi, părăseau vechile locuinţe. În Bucureşti, bunăoară, sunt descrise de cronicile vremii adevărate exoduri ce porneau din periferiile Capitalei, străbăteau centrul şi se îndreptau spre alte locuri, tot mărginaşe, unde traiul era mai ieftin. Până la începutul secolului trecut, „Târgurile şi Moşii de Sâmedru” se ţineau în toate oraşele din România. FOCUL LU’ SÂMEDRU

În noaptea de 25 octombrie, pe un rug format din mai multe straturi de cetină se înalţă un brad „cât turla besericii de mare”, apoi se aprinde ca o torţă spre cer. „Hai la focul de Sâmedru!” răsună peste sat, iar oamenii se strâng să împlinească rânduiala. Femeile împart pomeni de sufletul morţilor, copii aleargă în jurul focului, bărbaţii aruncă tăciuni aprinşi peste grădini, într-o străveche invocare solară a astrului ce se pregăteşte să intre în iarnă. Vine apoi „Hora lui Sâmedru”, poate ultimul joc de dinaintea Postului Crăciunului. Se spune că anul viitor va fi cu atât mai bogat, cu cât focul se va înălţa mai aproape de cer. 18

Ceremonia urmează acelaşi scenariu violent al morţii şi renaşterii unei divinităţi îmbătrânite la sfârşit de an. Dacă în noaptea de 24 decembrie se arde un butuc, substitut al lui Crăciun, zeu solar autohton a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstiţiului de iarnă, în noaptea de Sâmedru este incinerat un brad, arborele sacru al românilor, prezent în toate ritualurile de trecere. Când focul se potoleşte, copiii sar peste el pentru a fi păziţi de boli tot anul, iar tinerii pentru a se căsători curând. În unele sate se aprind focuri în crucile drumurilor, pe malul apelor, pe coamele dealurilor, în toate locurile în care ar putea sălăşui duhurile necurate. Aşa se explică faptul că, pe lângă priveghiul ritualic despre care am vorbit, există credinţa că la „Sâmedru” unii morţi se pot preschimba în strigoi, moroi şi vârcolaci iar, în acest caz, intervenţia focului ca element purificator este obligatorie. OAIA NEAGRĂ, OAIA ALBĂ

Fiind prag de anotimp pastoral şi totodată, potrivit etnologului Ion Ghinoiu, posibil început de „An Nou dacic” şi celtic, de „Sâmedru” se fac prognoze asupra vremii, se prezice timpul în funcţie de comportamentul oilor. În noaptea de 25 octombrie, ciobanul îşi aşterne cojocul în mijlocul stânei şi aşteaptă să vadă ce oaie se aşază pe el. De se aşază o oaie albă e semn că iarna va fi bogată în zăpadă şi geroasă, în schimb, dacă oaia e neagră, iarna va fi uşoară şi mai călduroasă ca de obicei. Ca să fie sigur asupra vremii şi a anotimpului, ciobanul urmăreşte cu atenţie oile şi în zorii următoarei zile. Dacă, imediat după ce se va trezi, prima oaie o va lua spre sud, iarna va fi grea, însă de va porni spre nord iarna va fi blândă, iar primăvara timpurie. Tot aşa, şi ultima oaie care va ieşi prin strungă la muls în ziua de „Sâmedru”, vesteşte cum va fi vremea. De data aceasta, oaia neagră va aduce zile întunecate iar cea albă, vreme cu Soare.

ÎNCEPUT DE BRUMAR: „COSMANDINUL” ŞI „ARHANGHELII” În „Calendarul Popular”, lunii noiembrie i se spune „Brumar”, „Promorar” sau „Vinar”. Este vremea în care fierbe mustul şi se transformă în vin, licoare folosită odinioară în beţiile rituale închinate zeului trac Dionysos, iar acum este consumată în mod tradiţional la marile praguri şi sărbători de peste an. Oamenii îngrijesc pomii pentru a da rod în anul ce vine, curăţă gardurile şi curţile, se pregătesc pentru iarnă. Este o lună ce stă sub semnul şezătorilor, al postului, al sărbătorilor precreştine, „Filipii de Toamnă”, „Ziua Lupului”, „Ziua Strigoilor”, a sărbătorilor creştine, precum „Cosmandinul”, „Sfinţii Arhangheli”, „Ovidenia”, „Sântandrei”. COSMANDINUL

18

Întâia zi a lunii este cunoscută sub denumirea de „Vrăcel” sau „Cosmandin” şi este consacrată leacurilor băbeşti şi ritualurilor de medicină populară. Denumirea este de fapt o contopire a numelor Sfinţilor Cosma şi Damian, „doctori fără arginţi”, despre care se povesteşte că umblau prin lume şi îi tămăduiau pe bolnavi, fără a le lua acestora vreo plată. De aceea, sunt adesea pomeniţi în descântece şi invocaţi când se prepară leacuri din plantele tămăduitoare culese peste vară. ARHANGHELII

Cea mai importantă sărbătoare a începutului de „Brumar” este „Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril”, din 8 noiembrie, numită în „Calendarul Popular” „Arhanghelii”. În satele româneşti, sărbătoarea ţine trei zile, de pe 8 până pe 10 noiembrie. Prima zi este „Capul Arhanghelului”, a doua – „Mijlocul” şi a treia – „Coada Arhanghelului”. Se spune că cine va lucra în acest interval sacru de timp va muri în chinuri grozave. Femeile împart de pomană, aprind lumânări, împlinesc rânduiala cuvenită „Moşilor de Arhangheli”. Este perioada în care se aduc rugăciuni şi ofrande celor morţi în condiţii violente, pentru că tot acum „a fost omorâtă” şi vara. În aceste zile finii aduc daruri naşilor. Acest lucru nu este deloc întâmplător, întrucât cele două lumânări ţinute de naşi la cununie, sunt simbolurile Arhanghelilor Mihail şi Gavriil. În imaginarul popular, Arhanghelul Gavriil este cunoscut drept vestitorul Naşterii Mântuitorului Iisus şi – împreună cu Sf. Haralambie – stăpânitor peste ciumă. În schimb, Arhanghelul Mihail este cel care veghează la căpătâiul bolnavului, iar când acesta moare, îi conduce sufletul în „Lumea Cealaltă”. Ţăranii spun că ţin sărbătoarea ca să aibă o moarte uşoară, iar drumul sufletului lor să fie cel al Raiului. Arhanghelul Mihail este văzut drept un sfânt războinic, aflat încă de la începuturi în luptă cu necuratul, adică din ziua în care unii îngeri au căzut din rai şi, pe loc, s-au transformat în diavoli. Lupta lui va dăinui până la sfârşitul lumii, când va suna din trâmbiţă iar morţii vor ieşi din morminte. Până atunci, are grijă ca diavolii să nu fure sufletul omului, atunci când îi iese din trup, şi tot el este responsabil să păzească Luna şi Soarele, în caz de eclipsă. Se spune că Sfântul Mihail stă în ceruri numai de Vinerea Mare şi de Paşte, restul anului fiind mai tot timpul plecat cu treburi pe pământ. În Transilvania i se spune „Sânmihai” şi se vorbeşte că a fost un om ca toţi oamenii, că s-a îndrăgostit de o fată frumoasă pe nume „Stăncuţa”, iar aceasta, după ce a luat-o de nevastă, s-a transformat într-o femeie rea, care i-a făcut viaţa amară. Pentru că Mihail a dat dovadă de multă răbdare şi înţelepciune, Dumnezeu l-a făcut sfânt. Oamenii ştiu că, începând cu ziua lui, Sfântul Mihail începe să slobozească gerul şi zăpezile puţin câte puţin, cu toate că nevastă-sa ar vrea ca iarna să vină dintr-o dată, iar oamenii, nepregătiţi, să îngheţe de frig. În unele zone, acestei sărbători i se spune „Vara Arhanghelilor”, pentru că mai întotdeauna aduce zile însorite. Ţăranii îşi iau astfel rămas bun de la anotimpul călduros şi capătă nădejde pentru ieşirea cu bine din iarnă. În comunităţile pastorale, ciobanii numesc sărbătoarea „Năpustitul Arieţilor” (berbecilor), întrucât e perioada în care se amestecă berbecii cu oile pentru împerechere, iar pe cei doi Sfinţi îi consideră „ocrotitori ai oilor”. „Prin Transilvania se obişnuieşte ca în această zi să se facă turta arieţilor, arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi. Acum arieţii se amestecă din nou cu oile şi, cu acest prilej, se face o turtă de făină de cucuruz ori de grâu, care, după ce se coace, se aruncă între oi. Dacă această turtă cade cu faţa în sus, este semn că oilor le va merge bine când vor făta; dacă turta va cădea cu faţa în jos, se zice că le va merge rău. Ziua aceasta se socoteşte ca o sărbătoare mare; deci se serbează cu desăvârşit nelucru49.” CHIPUL ŞI NUMELE

În biserica ortodoxă, chipurile celor doi Arhangheli sunt zugrăvite pe uşile altarelor bisericeşti, cel al Sfântul Mihail pe uşa dinspre nord, iar cel al Sfântul Gavriil (Gabriel) pe cea dinspre sud. Amândoi sunt consideraţi sfinţi protectori ai bisericii. Arhanghelul Mihail, după încercarea la care au fost supuşi toţi îngerii înainte de Facerea Lumii, a rămas credincios lui Dumnezeu, fiind rânduit căpetenie peste oştile cereşti. În ebraică, numele lui înseamnă „Cine este 49

Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007.

18

ca Dumnezeu” sau „Puterea lui Dumnezeu”. Sf. Mihail apare în iconografie cu uniformă de soldat, ţinând în mână sabia de foc cu care apără legea lui Dumnezeu şi biruie puterea răului. Numele arhanghelului Gavriil se traduce prin sintagma „Dumnezeu este puterea mea” sau „Apărătorul meu este Dumnezeu” şi este considerat mesagerul veştilor bune. Tradiţia creştină spune că el a vestit naşterea Fecioarei Maria, apoi tot el îi apare în vis de Bunavestire, aducându-i vestea Întrupării Mântuitorului. Arhanghelul Gavriil este îngerul cu veşminte albe, care a răsturnat piatra de pe uşa Sfântului Mormânt, fiind martor al Învierii Domnului. De aceea, Arhanghelul Gavriil este zugrăvit în icoane ca purtător al unui semn divin – crinul alb.

LĂSATUL SECULUI DE DULCELE TOAMNEI Odată cu Postul Crăciunului au ajuns în mod uimitor, până în zilele noastre, reminiscenţe ale unor străvechi ritualuri de purificare, precum şi practici oraculare, de magie premaritală ori apotropaice, care odinioară aveau loc în această perioadă, atât de importantă din punct de vedere al concentrării de sacralitate. Era vremea când tinerele fete, în fiecare zi a Postului, adunau câte o surcică de lemn, iar în Ajunul Crăciunului făceau cu ele un foc mare, mare, la care fierbeau crupe fără sare, le aşezau apoi pe masă şi aşteptau miezul nopţii. Atunci, umbra ursitului lor venea pe cahlă, şi se ospăta… ZIUA TÂLHARILOR

18

Postul Crăciunului este precedat de Ziua Tâlharilor, serbată la 11 noiembrie atât de hoţi, ca să nu fie prinşi, cât şi de cei păgubiţi. Aceştia din urmă se roagă Sfântului Mina pentru dovedirea făptuitorilor şi pentru aflarea lucrurilor furate. „În această zi, femeile duc la biserică lumânări, pe care le lipesc la sfeşnice cu capătul care de obicei se aprinde, ca să se întoarcă spre casa lor inimile voitorilor de rău, întocmai cum au întors lumânarea. Fetele mari duc şi ele astfel de lumânări, ca să se întoarcă spre ele inimile celor doriţi50.” LĂSATUL SECULUI DE CRĂCIUN

Ziua de 13 noiembrie aduce Lăsatul Secului de Crăciun, zi-hotar ce deschide un nou interval de timp marcat de sacralitate, cu profunde semnificaţii rituale. Vine după cea mai lungă perioadă de Câşlegi, Câşlegii de Toamnă, în care oamenii s-au veselit, au petrecut împreună, iar după strânsul recoltei au făcut cele mai bogate nunţi şi cele mai frumoase serbări câmpeneşti. Se spune că cine vrea să postească aşa cum se cuvine renunţă la carne încă din săptămâna de dinaintea postului şi mănâncă doar frupt alb: aluaturi, ouă, lapte. Ţăranii i-au spus acestui răstimp „săptămâna albă- şi o consideră de mare însemnătate, deoarece îi ajută să „intre cu sufletul curat în post. În „Joia Albă”, femeile spală cămăşile, feţele de masă şi aşternuturile, ca să rămână dalbe peste an, şi curăţă cu mare grijă toate vasele, ca să nu fiarbă mâncarea într-o oală de frupt. Tot acum se fac incantaţii şi gesturi magice de legare a păsărilor cerului pentru a nu strica holdele. Astfel, de Lăsatul Secului de Carne pentru Postul Crăciunului se adună toate resturile de la masă şi a doua zi se aruncă în sus, spre răsărit, rostind: „Păsările cerului, eu vă dau hrană de la masa mea spre a fi îndestulate şi de la holdele mele oprite!”. Apoi se spală toate oalele şi se pun cu gura în jos, pentru ca familia, casa şi gospodăria să fie ferite tot postul de pagube. „FILIPII” ŞI „SPOLOCANIA”

Ţăranii spun că ţin sărbătorile pentru că şi ele îi ţin pe ei şi postesc pentru că „postul lungeşte zilele omului”. În Bucovina se crede că cine posteşte săptămâna cea dintâi a Postului Crăciunului, de luni până joi, fără să mănânce nimic, va şti când o să moară cu trei zile înainte. Se spune că postul a fost lăsat de Maica Domnului bătrânului Crăciun drept pedeapsă pentru că i-a tăiat mâinile nevestei sale, Crăciuneasa, cea care o moşise la Naşterea Mântuitorului. Se mai povesteşte că, înainte de intrarea în Postul Crăciunului, ţăranii aveau trei sărbători la rând: „Ajunul”, „Lăsatul Secului” şi „Spolocania”. Primele două zile le ţineau pentru lupi – „Filipii de Toamnă” şi „Ziua Lupului”. Până şi ciobanii, care rareori ajungeau să coboare la vreo biserică ori mănăstire cât turmele erau la munte, îşi făceau rugăciunile la brad şi nu mâncau niciodată frupt în zilele de „Filipi” de peste an. Spuneau că ţin Postul Crăciunului pentru oi, să nu le prăpădească lupii turma. Din „Legendele românilor” culese de Tony Brill aflăm că în zilele de la începutul postului, de Filipi, nu-i bine să torci, pentru că vin lupii. „O babă a tors în acele zile pe cuptor, iar lupii, făcând o gaură acolo, au mâncat-o. Aşa că, de „Filipi”, ţăranii erau în sărbătoare, pregăteau bucate alese, iar de „Spolocanie” mergeau la crâşmă şi beau toată ziua „săşi spele gura, ca să intre cum se cuvine în Post. De Spolocanie, până şi femeile – potrivit lui Tudor Pamfile – „îşi iau furca în brâu şi se duc la crâşmă”. Reminiscenţă a unor străvechi sărbători feminine care se regăsesc şi în alte momente de peste an, obiceiul este decriptat de imaginarul ţărănesc prin personificarea „Spolocaniilor” în nişte sfinte lăsate de Dumnezeu anume pentru petreceri, care se cer sărbătorite „în băutură şi încântări”. În unele locuri se povesteşte că „Spolocaniile” ar fi nişte fete frumoase care merg la Maica Domnului pentru a o ruga să le ierte păcatele, iar în alte părţi se crede, exact pe dos, că ar fi nişte babe urâte şi afurisite care te îndeamnă la rele dacă nu le „cinsteşti” ziua. În tot cazul, pe 15 noiembrie, de „Spolocanie”, sunt îngăduite excese de comportament ce amintesc de acel „desfrâu sacru” al sărbătorilor dionisiace legate de moarte şi renaştere, ca mod de a reacţiona la crizele din viaţa divinităţii, a lumii şi a omului.

50

Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007.

18

POSTUL CRĂCIUNULUI: RÂNDUIELI DIN BĂTRÂNI Vestind nu numai Naşterea Mântuitorului, ci şi sfârşitul anului, Postul Crăciunului poartă amprenta unor străvechi sărbători solare dominate de ritualuri de purificare, de magie premaritală, precum şi de numeroase practici oraculare şi de propiţiere. Cu toate acestea, oamenii respectă întocmai restricţiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de post pentru a întâmpina cum se cuvine cea mai fastuoasă sărbătoare a românilor: Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Ziua de 13 noiembrie aduce „Lăsatul Secului de Crăciun”, zi-hotar ce deschide un interval de timp marcat de sacralitate, cu profunde semnificaţii rituale. Vreme înainte, începând cu această dată, fetele adunau câte o surcică de lemn în fiecare zi de post, iar în Ajunul Crăciunului făceau cu ele un foc mare, la care fierbeau crupe

18

fără sare. Odată fierte, le aşezau pe masă şi aşteptau miezul nopţii, când umbra ursitului lor venea pe cahlă şi se ospăta, iar ele încercau să ghicească cărui fecior îi vor fi sortite. În calendarul popular, cea de-a doua săptămână de post începe cu „Ovidenia”, sărbătoare deschizătoare de iarnă, marcată de puterea luminii, a focului, a vederii şi a viziunii. În noaptea de „Ovidenie” comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, fetele îşi pot vedea ursitul, vrăjitoarele încep şi ele „să vadă”, iar femeile dau de pomană „lumina de veci”, adică lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. Ţăranii petrec noaptea cu lumânări şi focuri aprinse, privesc cerul şi fac previziuni asupra vremii şi rodului noului an. „Ovidenia” stă sub semnul focului, iar focul este simbolul Soarelui pe Pământ, al energiei vitale, al inimii, fiind purtătorul luminii spirituale. În ziua de Ovidenie, pe 21 noiembrie, se celebrează şi „Filipul cel Şchiop” sau „Filipul cel Mare”, divinitate arhaică a lupilor şi conducător al cetei „Filipilor”, ale căror zile preced lăsatul de sec. Ciobanii ţin această sărbătoare să nu vină lupul ăl şchiop şi să le fure oile. Cu toate acestea, ei ştiu că lupul nu este doar un prădător al turmei, ci şi singurul animal care vede dracii, alungă bolile copiilor şi, alături de vidră, călăuzeşte sufletul mortului spre lumea de dincolo. Cu toţii obişnuim să semănăm grâu pe 30 noiembrie, în noaptea Sfântului Andrei, pentru a vedea rodul şi norocul anului ce vine. De astă dată, cele mai păstrătoare sunt tinerele fete care, încercând să dezlege misterul ursitului, ba coboară o verighetă şi o lumânare în fântână pentru a-i vedea chipul oglindit, ba îşi pun grâu sub pernă pentru a-l visa, ba citesc urmele făcute de vânt în zăpadă. Iar dacă nu sunt mulţumite de rezultat, fac farmece de ursită, de peţire, de dragoste, de despărţire…De „Sântandrei” toţi oamenii sunt vigilenţi, pentru că se ştie de când lumea că e noaptea în care bântuie strigoii şi încearcă să pătrundă în case, iar acolo unde dau de usturoiul pus în locurile de trecere, caută să-i cheme afară pe cei aflaţi înăuntru sau măcar să intre în vorbă cu ei. „Sânnicoară” îndulceşte postul prin dezlegarea la peşte, aduce daruri copiilor cuminţi şi ninsori de poveste ori de câte ori îşi scutură barba sa cea lungă şi albă. Începând de acum, spiritele malefice – care prinseră forţă din cauza îmbătrânirii anului şi a degradării timpului calendaristic – încep să bată în retragere. Este ziua în care se adună cetele de colindători, iar prin satele noastre încep să se audă dobele, semn că intrăm într-o perioada sacră, de refacere a timpului primordial, a timpului pur. Doba, nelipsită în vechime din recuzita zeilor războiului, însoţeşte colindătorii, protejându-i de haosul provocat de agonia şi moartea „Zeului An”. Totodată, la fel ca zurgălăii, tălăngile, clopoţeii, are şi un rol de semnalizare iar prin fixarea ritmului devine instrumentul care ordonează haosul, amplificând astfel eficienţa rituală a colindului.

SPOLOCANIA: RITUAL DE PURIFICARE SAU PRILEJ DE BEŢIE? În „Calendarul Popular al românilor”, Postul Crăciunului începe cu îngăduinţă. „Spolocania” este numele primei zile de post şi stă sub semnul purificării. În această zi, vasele în care s-a gătit şi s-a mâncat „de dulce” se curăţă şi se urcă în pod, iar în casă sunt coborâte oalele şi blidele speciale pentru perioadele de post. Avem de-a face, de fapt, cu o spălare ritualică a tuturor urmelor ce ar putea spurca Postul Crăciunului, respectat cu stricteţe în hotarul satelor noastre. „Spolocania” e una dintre zilele despre care se spune că „scurtează postul”, deoarece îngăduie beţiile şi petrecerile, acestea din urmă desfăşurându-se îndeosebi sub patronajul femeilor. Acestea se adună într-o casă şi torc, ca să le crească înaltă cânepa iar la ceas de seară petrec cu multă băutură, ca să-şi spele

18

gura şi stomacul, să fie curate în post. „Toată ziua beu şi joacă – pentru cânepă, şi aduc pe cineva ’nalt în casă, ca să fie cânepa subţire şi ’naltă?51” Reminiscenţă a unor străvechi sărbători feminine care se regăsesc şi în alte momente de peste an, obiceiul este decriptat de imaginarul ţărănesc prin personificarea „Spolocaniilor” în nişte sfinte lăsate de Dumnezeu anume pentru petreceri, care se cer sărbătorite „în băutură şi încântări”. În unele locuri se povesteşte că „Spolocaniile” ar fi nişte fete frumoase care merg la Maica Domnului pentru a o ruga să le ierte păcatele iar în alte părţi se crede, exact pe dos, că ar fi nişte babe urâte şi afurisite care te îndeamnă la rele dacă nu le respecţi şi cinsteşti ziua. Despre această sărbătoare matriarhală, considerată de numeroşi etnologi ca având o vechime foarte mare, Simion Florea Marian – reputatul cercetător bucovinean de la începutul veacului al XX-lea – are o altă părere. Acesta crede că, dacă iniţial era vorba despre un gest ritual de curăţare a organismului prin consumarea unui singur aliment întreaga zi, şi anume borşul „holtei” („adică borş fără oareşicari legume, numai cu pâne sau mălai, anume ca să-şi spele şi să-şi curăţească gura şi gâtul de rămăşiţele mâncărurilor celor de frupt”), ulterior această „spălare” a degenerat într-o beţie care nu are nici o legătură cu sărbătoarea „Spolocaniei”. „Pe când mai înainte femeile se adunau la o casă particulară, unde nu numai că îşi spălau gura şi gâtul cu borş, ci totodată şi torceau, în timpul de faţă cele mai multe dintre dânsele se adună nu numai la o casă anumită, ci şi la crâşmă, unde fac „Spolocania” cu rachiu sau cu ale băuturi spirtoase. Iar dacă una sau alta dintre dânsele nu are parale de ajuns ca să aibă ce bea, atunci se însoţesc mai multe la un loc, pune fiecare câte două-trei cr. şi, cumpărând rachiu pe dânşii, beau şi se veselesc împreună mai toată ziua, adecă până ce se îmbată cum se cuvine şi nu-i mai rămâne nici uneia nici un crucer la suflet. Apoi, după ce s-au ameţit de cap şi au pierdut nu numai o zi de lucru, ci şi toţi banii câţi i-au avut, se întorc acasă şi postesc apoi tot postul”.

DIN „GROMOVNIC” CETIRE Începând cu secolul al XVI-lea, pe teritoriul actual al României au circulat, pe lângă scrierile eschatologice, nenumărate texte divinatorii şi de prevestire, majoritatea în manuscris. Dacă primele dintre acestea au fost tolerate de biserică, „Gromovnicul”, „Rojdanicul”, „Trepetnicul”, „Fulgeralnicul”, „Socotitorul de Vise” şi „Cetitorul de Zodii” au fost catalogate de către preoţi drept scrieri eretice, diavoleşti. Aceste cărţi proscrise, desluşitoare de zodii şi de semne, considerate deosebit de periculoase de biserică, au fost vehement interzise în şi anii comunismului. Chiar şi în aceste condiţii, ascunse în locuri tainice şi descifrate doar de către cei iniţiaţi, textele acestor cărţi nu s-au pierdut, ba dimpotrivă, au continuat să incite şi să dezlege.

51

Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008.

18

Gromovnicul este o carte de înţelepciune populară astro-divinatorie, cu o mare circulaţie la noi începând cu secolul al XVIII-lea, care interpretează viitorul în funcţie de semnele zodiacale şi de momentul zilei în care se produce un tunet, un fulger sau un cutremur. În Ţările Române au circulat şapte versiuni ale „Gromovnicului”, traduse din slavonă sau din greacă, cea mai răspândită fiind atribuită Împăratului bizantin Heraclius („Gromovnic al lui Iraclie împărat, carele au fost numărătoriu de stele”), al cărei text a fost copiat în 1703 de Costea Dascălul din Scheii Braşovului. Din „Gromovnicul din bătrani”, scos la lumină de Editura Porţile Orientului în anul 1993, aflăm că Venera (Venus) ne stăpâneşte anul, aducând cu sine vremea marilor călătorii, a legării prieteniilor şi frăţiilor de cruce. Despre Venera, a cincea planetă după Saturn, Joe, Marte şi Soare, îndeaproape urmată de Mercur şi de Lună, se zice că ar fi norocoasă, bună la firea femeiască şi că ar aduce o toamnă „călduroasă şi seninoasă până la mijloc”, iar în ultima parte, geroasă şi aspră. Iarna se pare că va fi „la început uscată”, apoi cu zăpadă şi moină, aducând zile blânde şi chiar însorite după Anul Nou. Ce-a de-a doua jumătate a lunii noiembrie, eliberată de sub semnul malefic al „Scorpiei”, vine cu „vreme bună de neguţătorie, de luat leacuri, de-aţi face haine noi şi altele”. Odată aflată „prima cheie a cărţii”, putem desluşi numele şi datele zodiilor şi – o dată cu ele – misterul ce ni-l dezleagă toate aceste semne. Astfel, potrivit „Gromovnicului”, din 11 noiembrie până pe 11 decembrie ne aflăm în zodia „Săgetătorului”. Despre cel născut sub acest semn se arată că „va fi cu mintea bună şi cu socotinţă înţelept, cucernic, iubitor de chipul cel duhovnicesc, drept, smerit, milostiv, ruşinos şi norocos, sfătuitor bun, de rău nu se bucură; va fi frumos la stat, minunat la obraz, bine va grăi, va avea ochii negri, va fi tare în umeri, părul neted, trupul drept, va fi vesel, blând, bun la minte, cu chiverniseală aşezată, dinţi laţi, nasul lung şi cărnos. Oamenii vor fi mult mai mari, unii de mijloc; buzele mari, la boală flegmatici. De mânie se învineţesc şi le ies vinele în faţă, vor suferi de dureri de cap şi junghiuri. Va avea noroc la toate lucrurile şi va fi nerecunoscător celui ce-i va face bine...”

ALTFEL, DESPRE POSTUL CRĂCIUNULUI „În mare e un peşte, pe peştele acela stau patru stâlpi şi pe stâlpi, pământul; când peştele clatină din coadă, atunci şi pământul se cutremură. De ar vra să se întoarcă sau s-ar clătina mai tare, şi pe noi ni-ar prăpădi. Cei patru stâlpi sunt cele patru posturi. Noi posturile le postim de aceea, ca să nu ne cufundăm. Dar amu’ un stâlp e mai mâncat, căci oamenii nu postesc52.” 52

Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008.

18

Despre post vorbeşte preotul în biserică, vorbesc textele cărţilor sfinte, vorbeşte Gromovnicul din Bătrâni. Despre post vorbesc şi ţăranii, unii cu gravitate şi convingere („posturile înseamnă mare lucru înaintea lui Dumnezeu”; „cine posteşte mare dar îşi câştigă”; „cu postul, cu rugăciunile şi cu faptele bune se capătă împărăţia ceriului”), alţii, mai hâtri, cu îngăduinţă şi umor („baba călătoare/ n-are sărbătoare”; „postul bolnavilor şi rugăciunea beţivilor, Dumnezeu nu le ia în seamă”; „nu-i păcat ce intră în om, e păcat ce iese”; „cine posteşte/ bine făptuieşte;/ cine nu posteşte/ nicidecum nu greşeşte”, „de n-aş bea, de n-aş mânca/ ca frunzuţa m-aş usca”. În unele locuri, postul e privit ca o pedeapsă: „Acest post a fost poruncit de Maica Domnului bătrânului Crăciun, pentru că a tăiat mâinile bătrânei Crăciunoaie, nevasta sa, care moşise pe Maica Domnului 53”. În altele e considerat drept făcător de minuni: „Cine posteşte săptămâna cea dintâi a postului de luni până joi, fără să mănânce nimic, va şti când o să moară cu trei zile înainte54.” O vorbă din bătrâni spune că postul lungeflte zilele omului, iar străvechiul Gromovnic o argumentează aproape ştiinţific: „Postul nu îngreuiază circulaţia sângelui; asimilarea, adică însuşirea hranei, prin mistuire se face mult mai uşor şi mult mai complet. Din aceasta urmează o sănătate vioaie şi cu temei, urmează prelungirea vieţii. Este ştiut că acolo unde postul este nesocotit, bântuiesc boli grele...”. Din aceeaşi carte de înţelepciune populară aflăm că a posti nu înseamnă a înlocui mâncarea de dulce cu cea de post, ci a renunţa total la mâncare şi băutură, în anumite intervale de timp. „Postind, adică nemâncând câte o zi întreagă (sau şi mai multe, cei ce pot) ori mâncând pâine şi bând apă o dată în zi (după ceasul al treilea de după-amiază), ne înfrânăm pornirile trupeşti şi facem loc aplecării spre mai lesnicioasă îndeplinire a îndatoririlor sufleteşti. Postind, în felul arătat, ne depărtăm mai cu deadinsul de cele lumeşti, pentru a stărui mai uşor şi mai prelung în cele duhovniceşti.” Sărbătoarea a înseamnat dintotdeauna pentru ţăranul român punctul luminos al calendarului, un vârf spiritual ce se cerea atins prin jertfă, un timp sacru, care, aşa cum spunea Mircea Eliade, duce la „o veflnică întoarcere in illo tempore, într-un trecut care este mitic fli nu are nimic istoric”. Prin ritual şi dincolo de el, timpul sacru e „recuperabil şi repetabil”. Iar Postul Crăciunului înseamnă jertfă, înseamnă aliment ritual, înseamnă pregătire spirituală pentru întâmpinarea sărbătorii.

„OVIDENIA” ŞI „FILIPUL CEL ŞCHIOP” După prima săptămână din Postul Crăciunului, pe 21 noiembrie, atunci când ortodocşii cinstesc Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în calendarul popular al românilor este trecută cu slove mari „Ovidenia”. Sărbătoare deschizătoare de iarnă, „Ovidenia” este marcată de puterea luminii, a focului, a vederii, a viziunii. Se spune că în noaptea de „Ovidenie” comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid iar fetele „văd” chipul ursitului în fântână, la lumina albă a unei lumânări. Oamenii petrec noaptea cu lumină, lumânări şi focuri aprinse, privesc cerul şi fac previziuni asupra vremii şi rodului noului an. 53 54

Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007. Ibidem.

18

Se spune că în această noapte vrăjitoarele „văd cel mai bine”, fac farmece, descântă, ghicesc viitorul, sporind taina unui timp magic în care totul pare cu putinţă. „Ovidenia” stă sub semnul focului, iar focul este simbolul energiei vitale, al inimii, al Soarelui, al puterii de zămislire. Este simbolul sacru al vetrei casei, purtător al luminii spirituale. De aceea, de „Ovidenie”, femeile dau de pomană „lumina de veci”, adică lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. Pentru cei morţi fără lumânare, bucovinencele se trezesc înainte de răsăritul soarelui şi aruncă un vreasc în foc. În Maramureş se crede că „în această zi s-a vedit lumea, pe care Dumnezeu a blagoslovit-o la Blagoveştenie55”, că animalele grăiesc cu glas de om, că se deschid cerurile, iar cei fără de păcat pot vedea Raiul. Ţăranii ţin sărbătoarea pentru ochi, pentru a avea o vedere bună, dar şi de teama „Filipului cel Şchiop”. ZEUL ÎNSEMNAT, MARELE PATRON AL LUPILOR

În ziua de „Ovidenie” se celebrează şi „Filipul cel Şchiop” sau Filipul cel Mare”, divinitate arhaică a lupilor şi conducător al cetei formate „Filipilor”, ale căror zile preced „Lăsatul de Sec”. „Filipul cel Şchiop este sfânt. A fost şchiopat de Dumnezeu pentru că s-a abătut de la dreapta credinţă 56.” Se povesteşte că un om a nesocotit sărbătoarea şi a lucrat de „Ovidenie”, iar din acea zi a rămas şchiop până la capătul zilelor. Ciobanii ţin sărbătoarea ca să nu vină lupul ăl şchiop şi să le fure oile. Cu toate acestea, ei nu văd în lup doar prădătorul turmei, ei ştiu foarte bine că lupul e singurul animal ce poate vedea dracii, alungă bolile copiilor şi, alături de vidră, călăuzeşte sufletul mortului spre lumea de dincolo. De „Ovidenie”, femeile încep să ungă cu usturoi locurile de trecere (prag, ferestre, cuptor), ca să nu intre farmecele în casă, pentru că, potrivit credinţei populare, urmează o perioadă în care forţele malefice se vor descătuşa. Din acelaşi motiv, începând cu această zi şi până la „Sângiorz”, femeile nu au voie să mai spele rufele la râu, iar prelucrarea pieilor de animale şi a lânii este strict interzisă în comunitate. „Sărbătoarea de „Ovidenie” împreună cu „Filipii de Toamnă”, „Noaptea Strigoilor”, „Sântandrei” şi „Sânnicoară” (Moş Nicolae) formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil „Anul Nou dacic””, consemnează etnologul Ion Ghinoiu. Astfel se explică reminiscenţa unor practici străvechi de aflare a sorţii, a ursitei, a rodului noului an. Însă toate aceste ecouri ale unor sărbători solare sunt puse în satele noastre sub semnul sacralităţii, iar oamenii respectă cu stricteţe restricţiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de post, pentru a întâmpina cum se cuvine cea mai fastuoasă sărbătoare a românilor: Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. „Filipii” se ţin cu trei zile înaintea fiecărei lăsări de post. Trei se serbează toamna, în ultimele zile ale dulcelui dinaintea Postului Crăciunului Aceştia sunt mai buni. (…) „Filipii” au fost nişte apostoli care, pe vremea prigonirilor în contra creştinilor, au fost daţi într-o groapă cu lupi, de unde au scăpat. Aceşti „Filipi” au fost şase fraţi zdrenţăroşi, care rătăceau prin lume şi aveau puterea să schimonosească, să pocească pe cei care nu ţineau zilele lor. Unul din „Filipi”, fiind şchiop, a rămas în urmă, şi de aceea se ţine mai târziu, în ziua de 21 noiembrie. Toţi Filipii te mai pot ierta, dar „Filipul Şchiop” – niciodată. Filipii o ţin şi femeile, şi bărbaţii, iar mocanii o ţin atâtea zile câţi cai au. De obicei se ţine trei zile, 12, 13 şi 14 noiembrie. Ca să mai scape de ele, le mai dau şi copiilor la căsătorie câte o zi de ţinut. Fiecare noră e datoare să ţină atâtea zile câte a ţinut soacra sa57.”

VESTIGII DE SĂRBĂTORI STRĂVECHI Considerat de mai mulţi etnologi început de An Nou Dacic, acest interval de timp este marcat de numeroase practici magice, prevestiri meteorologice şi astrologice, acte rituale situate ulterior sub semnul sacralităţii datorită suprapunerii sărbătorilor creştine. Astfel, marele praznic din calendarul creştin-ortodox celebrat la 21 noiembrie – Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – s-a suprapus peste unele dintre cele mai importante sărbători ale calendarului popular al românilor: „Ovidenia” şi „Filipul cel Şchiop”. LUMINA „OVIDENIEI” 55

Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007. Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914. 57 Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914. 56

18

Se spune că de „Ovidenie”, la ceas tainic de noapte, comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, animalele grăiesc cu glas de om. Iar fetele îşi pot „vădea” ursitul prin nenumărate practici magice. Oamenii petrec noaptea cu lumină, lumânări şi focuri aprinse, privesc cerul, fac previziuni meteorologice şi „citesc” anul ce vine în stele. Este noaptea în care vrăjitoarele descântă, fac farmece, leagă şi dezleagă, pentru că, începând de acum şi până la „Sântandrei”, „văd cel mai bine”. De „Ovidenie” şi puterea lumânării e mare, iar femeile ştiu asta prea bine. Este ziua în care dau de pomană "lumina de veci" (lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă), aprind lumânări pentru cei răpuşi de moarte năpraznică şi aduc ofrande speciale pentru copiii morţi nebotezaţi. Se spune că lumânarea de la „Ovidenie” îşi păstrează propietăţile magice peste an şi că numai la lumina ei se poate vedea, în fântână, chipul ursitului. ZEUL LUP

Acum se celebrează şi „Filipul cel Şchiop” sau „Filipul cel Mare”, divinitate arhaică a lupilor şi conducătorul „haitei divine” a „Filipilor”, activă în mai multe zile ale anului. Animal totem al dacilor, lupul este venerat în calendarul popular al românilor, fiindu-i închinate anual peste treizeci de sărbători. Pendulând între benefic şi malefic, lupul stă sub semnul lunii, fiind considerat de ţărani drept patron al iernii înfrigurate. Departe de a fi un element mitic uşor de decriptat datorită apariţiei în plan real în mediul pastoral, lupul este o prezenţă simbolică de necontestat în momentele-cheie din viaţa omului. În Ţinutul Pădurenilor a fost atestată o practică străveche potrivit căreia nou-născuţii primeau primul lapte printr-un instrument ritual numit „gură de lup”, transferându-se astfel pruncului puterea animalului invocat, iar în Maramureş există încă sate în care copii bolnavi sunt vânduţi simbolic şi rebotezaţi cu numele de „Lupu”, „Lupşor”, „Lupaş”, „Lupaşcu”, primind în acest fel protecţie de tip totemic. Cea mai uimitoare prezenţă simbolică a lupului în pragurile de trecere rămâne totuşi cea din cântecele funerare, unde apare drept călăuză a sufletului mortului spre lumea de dincolo, imagine care ţine de un substrat mitic străvechi, foarte greu de evaluat astăzi. Caracterul totemic al lupului este dat şi de credinţa în metamorfozarea oamenilor în lupi (pricolici, tricolici, vârcolaci). Acest animal-devorator al soarelui şi al lunii, datorită faptului că vede noaptea, este adesea asociat cu simbolul luminii, fiind considerat totodată şi singurul animal care poate vedea dracii.

POVESTEA ZILELOR SĂPTĂMÂNII SFÂNTA MIERCURI

În calendarul popular al românilor, departe de a fi doar simple noţiuni abstracte de măsurare a timpului, zilele săptămânii sunt mai degrabă organice, vii, născute din poveşti şi făuritoare de poveşti. Ţăranii cred că au

18

şi ele sufletul lor („Zilele sunt aşa ca nişte făpturi58.”), că înainte vreme umblau pe pământ, împărţindu-se în zile bune şi zile rele, zile îmbelşugate şi zile sterpe, zile femeie şi zile bărbat. Se povesteşte că „Luni” e bărbat şi că e bun pentru începutul tuturor lucrurilor, că ţine cheia de la cea dintâi poartă a ceriului şi, când treci pragul spre lumea de dincolo, îţi arată drumul pe care trebuie să mergi. „Marţi” e tot bărbat, dar e zi pocită, zi rea, în care nu-i bine să începi nimic şi nici să pleci la drum. E ziua Sfântului Ilie şi postul se ţine pentru duşmani. „Miercuri” e femeie, zi bună, solară, în care se posteşte pentru Maica Domnului, „Joi” e bărbat, zi norocoasă, benefică dragostei şi căsătoriei, aflată sub protecţia Sfântului Nicolae, iar „Vineri” e sora „Duminicii” şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte. „Sâmbătă” e tot femeie, însă e zi nefastă, bună doar pentru farmece, în care nu-i bine să începi nimic, pentru că e ziua morţilor, când cerul se deschide iar ei se uită să vadă dacă au primit ceva de pe "astă lume”. „Duminica”, zi solemnă, festivă, cea mai mare şi mai frumoasă dintre toate, e ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, şi a petrecerilor de tot felul. Se povesteşte că umblă înveşmântată în alb, că locuieşte într-un palat de aur, dincolo de apa Sâmbetei şi că e verişoară primară cu Soarele. În filozofia populară ziua de miercuri este specială prin rostul ce-l impune ţăranului, care o cinsteşte prin post şi înălţare spirituală. Din chestionarele Elenei Niculiţă-Voronca, efectuate la sfârşitul secolului al XIX-lea în satele bucovinene, aflăm că într-o zi de miercuri s-a născut Soarele şi că în astă zi nu e bine să începi pânza, pentru că tot acum s-ar fi urzit şi Pământul. Se spune că „Sfânta Miercuri” e văduvă, iar dacă nu vrei să rămâi văduv de tânăr, nu e bine să mergi niciodată în peţit de ziua ei. Tot din acest motiv sunt interzise petrecerile şi nunţile. În schimb, este ziua cea mai bună pentru descântece şi prepararea leacurilor băbeşti. Aflându-se sub semnul zeului Mercur, miercuri este ziua negoţului, a călătoriilor, a cunoaşterii. De aceea, în poveştile populare ale românilor, Sfânta Miercuri apare ca o bătrână milostivă care păzeşte drumul, arată cărarea drumeţilor rătăciţi şi oblojeşte animalele sălbatice. „În credinţele şi folclorul românesc, „Miercuri” este înfăţişată ca o sfântă bătrână (Neamţ), slabă şi necăjită (Iaşi), îmbrăcată în alb (Vaslui) sau, dimpotrivă, dezbrăcată şi despletită (Suceava). Locuinţa ei s-ar afla în cer (Fălciu), în pustiu (Tecuci), în păduri (Botoşani, Vaslui), în chilii (Tutova, Botoşani) sau în palate mari (Neamţ). Poartă de grijă de animalelor sălbatice, le apără şi le ajută să-şi procure hrana. Când apare în visul bolnavilor le tămăduieşte suferinţa (Vaslui)59.” „SFÂNTA JOI”, PROTECTOAREA HOLDELOR

„Oamenii pe cari i-a făcut Dumnezeu au început a face la copii şi tot făceau în toată ziua câte unul; aşa a vrut Dumnezeu ca să facă zilele. În ziua întâi a făcut pe „Duminica”, fată; apoi pe „Luni”, bărbat; pe „Marţi”, bărbat; pe „Miercurea”, femeie; pe „Joi”, bărbat, apoi pe „Vinerea”, femeie, precum şi pe „Sâmbăta”, ca să aibă oamenii sfinţi zile.” Aceasta e una dintre poveştile zilelor săptămânii, consemnată de folclorista Elena NiculiţăVoronca înainte de primul război mondial, când a încercat să aşeze, „în ordine mitologică”, datinile şi credinţele poporului român. Ţăranul de atunci, puternic ancorat în credinţe, superstiţii, legende şi poveşti de tot felul, avea răspunsuri la toate întrebările lumii. S-au scris nenumărate studii despre existenţa unei filozofii populare transmise prin generaţii, despre paradigma timpului ţăranului român şi chiar despre existenţa unui „timp etnologic”, specific satului românesc. Dar toate acestea rămân doar simple repere bibliografice abstracte atâta timp cât poveştile vechi şi adevărate ale românilor sunt tot mai puţin auzite iar noi, pe zi ce trece, ne îndepărtăm tot mai mult de ceea ce este cu adevărat al nostru. Despre ziua de joi, românii au avut multe de povestit… Pentru că purta numele lui Jupiter, zeul roman al cerului şi al trăsnetelor, ţăranii au pus ziua sub protecţia „Sfintei Joi”, apărătoarea recoltelor de ploile cele rele şi au început să-şi boteze vitele cu numele de „Joiana”, pentru a le feri de fulger. Între Paşti şi „Rusalii” femeile ţineau „Joile Oprite”, adică nu munceau nouă joi ca să-şi ferească recoltele de furtună, grindină şi incendii. Unii spuneau despre „Sfânta Joi” că ar fi o fecioară frumoasă şi neprihănită, alţii că ar fi o femeie bătrână şi binevoitoare, asemenea surorilor sale „Sfânta Miercuri”, „Sfânta Vineri” şi „Sfânta Duminică”, însă în toate poveştile aceasta apare drept protectoare a holdelor şi a dragostei. 58 59

Ernest Bernea „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român (Ediţia a II-a)”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005. Ion Ghinoiu „Panteonul Românesc: Dicţionar”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

18

Aşa cum am văzut, în unele locuri se credea că „Joi e bărbat” şi probabil de aceea se zice că din ouăle puse sub cloşcă în această zi a săptămânii „vor ieşi numai cucoşei”. Oamenii mai spun că joia e a Sfântului Neculai şi că poartă noroc celor care se nasc în această zi. E una dintre zilele bune, prielnice iubirii, în care e bine „să speli icoana Maicii Domnului cu busuioc, apoi să te speli cu apa aceea şi s-o arunci pe flori, pentru dragoste”. Este ziua în care fetele îşi spală părul înainte de răsăritul Soarelui pentru a fi frumoase şi iubite. „Joi îi bine întotdeauna să te lai, să te piepteni, pentru dragoste; să scuturi, să grijeşti în casă, că toţi te iubesc; aceea zi îi a dragostei60.” „Joia” e considerată zi benefică pentru începerea unui lucru nou, favorabilă logodnelor şi chiar nunţilor. Din această cauză unii etnologi au avansat ipoteza că în vechime această zi era considerată şi respectată ca sărbătoare a săptămânii. Astăzi, a doua zi de joi din Postul Crăciunului, calendarul popular îl sărbătoreşte pe „Climătă Vântul”, divinitate meteorologică răspunzătoare de vânturile periculoase. În satele din Bucovina se obişnuia să se pună în apă o crenguţă de vişin şi, în funcţie de cum înflorea până în ziua de Crăciun, se citea soarta şi norocul în anul ce urma să vină. SFÂNTA VINERI, BLAJINA ŞI TERIFIANTA

Dincolo de personificarea mitică a zilelor ce o alcătuiesc, săptămâna este o repetare a misterului creaţiei („Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, iar într-a şaptea s-a hodinit”) pe care oamenii ar trebui să o imite („aşa ar trebui să facem şi noi: o zi din săptămână să nu lucrăm şi numai să ne rugăm”). Astăzi este a doua vineri după „Lăsatul Secului de Dulcele Toamnei”, iar oamenii o păzesc, postesc şi se roagă. Pentru români, vinerea este ziua consacrată în mod tradiţional postului şi este considerată, după duminică, cea mai însemnată zi din săptămână ("vezi, vinerea e ca o sărbătoare; e un timp nu la fel cu alte zile61.” Ziua de „Vineri” este o zi curată şi binefăcătoare, marcată de numeroase superstiţii şi interdicţii de lucru. Este considerată „jumătate de Duminică” sau soră a ei şi se află sub protecţia „Sfintei Vineri” şi a „Crucii dătătoare de viaţă”, pentru care se şi posteşte. În unele zone există credinţa că cine se naşte vinerea va fi evlavios şi iubit de Dumnezeu, pe când în alte părţi se spune că cel născut în această zi va fi lipsit de noroc toată viaţa, acest lucru explicându-se probabil prin solemnitatea şi austeritatea impuse de post. Imaginarul popular o descrie pe „Sfânta Vineri” ca fiind o bătrână blajină şi milostivă care locuieşte înspre miazănoapte, un fel de „Mumă a Pământului”, protectoare a animalelor sălbatice, a femeilor şi a copiilor. Apare în multe dintre basmele şi poveştile românilor îmbrăcată în alb, cu un toiag în mână, de multe ori plină de răni, pentru că unele femei necredincioase lucrează de ziua ei. Respectată prin post şi nelucrare, invocată în rugăciuni şi descântece, „Sfânta Vineri” este considerată o divinitate ocrotitoare şi bună doar atât timp cât îi respecţi interdicţiile impuse. Altfel, devine răzbunătoare şi cumplită: „Vinerea, cine coase îşi coase gura, cine toarce îşi toarce maţele, cine sparge ou face culcuş moroilor în casa lui, cine-şi taie unghiile îşi pune spini pe calea pe care o trece desculţă, cine se spală pe mâini nu are parte de colivă, cine aţâţă focul îşi aţâţă flacăra de sub cazanul în care are să fiarbă în iad…62” Aceeaşi imagine terifiantă a „Sfintei Vineri”, consemnată de Theodor Dimitrie Speranţia în cercetările făcute în Muntenia, o întâlnim şi în povestea unei bătrâne din Maramureş, culeasă de etnologul Pamfil Bilţiu: „La noi nu se lucrează în nici o vinere din săptămână. Nu se toarce. Nu se face în cuptor pâine. Nu se moaie rufe. Da’ odată nu am ştiut şi m-am dat şi am făcut foc în cuptor şi am muiat haine, ce nu era slobod. Noaptea am visat că a venit la mine un om tare hâd şi tot a vrut să-mi bage nişte fuse-n ochi. Avea atâtea fuse câte degete avea la o mână. Era o matahală mare şi neagră tătă huc, ca dracu’. Eu, de spaimă, i-am spus la o femeie bătrână, care mi-a spus: No, aista-i semn. Ţi s-a arătat ca să nu mai lucri altu’ vinerea...”. „O bătrână blajină şi milostivă care locuieşte înspre miazănoapte, un fel de „Mumă a Pământului”, protectoare a animalelor sălbatice, a femeilor şi a copiilor.” 60

Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008. 61 Ernest Bernea „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român (Ediţia a II-a)”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005. 62 Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914.

18

MAGIE ÎN NOAPTEA DE AJUN A SFÂNTULUI ANDREI. CUM ÎŞI AFLĂ FETELE URSITUL ŞI CUM SE ALUNGĂ STRIGOII Despre noaptea de ajun a Sfântului Andrei se crede că ar fi vrăjită şi – ca în toate nopţile vrăjite de peste an – cerul se deschide, animalele grăiesc, spiritele morţilor se întorc acasă, strigoii hălăduiesc şi se adună în cete, vrăjitoarele au puteri de nestăvilit. Sântandreiul este considerat „cap de iarnă” şi – ca orice zi hotar care aduce cu sine moarte unui anotimp şi renaşterea altuia nou – este guvernat de amintirea haosul primordial.

18

Din această cauză, actele magice, îndeosebi cele apotropaice şi de divinaţie, sunt la loc de cinste. Mai mult, etnologul Ion Ghinoiu susţine, perfect argumentat de altfel, că „sărbătoarea de „Ovidenie” împreună cu „Filipii de Toamnă”, „Noaptea Strigoilor”, „Sântandrei” şi „Sânnicoară” (Moş Nicolae) formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil „Anul Nou dacic””. Tot el avansează teoria potrivit căreia „Sântandrei” este o străveche divinitate geto-dacă, al cărui nume s-a pierdut în timp, peste care s-a suprapus Sfântul Apostol Andrei. Astfel se explică reminiscenţa unor practici străvechi de aflare a sorţii, a ursitei, a rodului noului an, multe dintre acestea mai putând fi încă întâlnite prin satele noastre uitate de vreme. FARMECE ŞI PRACTICI MAGICE

Cele mai bune păstrătoare ale actului magic se pare că au fost, de astă dată, tinerele fete, care dintotdeauna încearcă să dezlege misterul ursitului lor. Pentru aceasta, în noapte premergătoare sărbătorii, coboarau o verighetă şi o lumânare în fântână până în dreptul găleţii pentru a-i vedea chipul oglindit, îşi puneau grâu sub pernă pentru a-l visa, citeau urmele făcute de vânt în zăpadă… Iar dacă nu erau mulţumite de semnele arătate, mergeau la femeile bătrâne pentru a le face farmece de ursită, de peţire, de dragoste sau de despărţire. Unul dintre cele mai interesante „scenarii” de aflare a ursitului este consemnat de Tudor Pamfile, la începutul secolului trecut. „Fetele mari, care se adună la casa uneia pentru facerea turtei de Andrei, aduc apă cu gura, apă neîncepută. La turtă se pun în aceeaşi măsură apă, sare şi făină, măsurându-le cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi coace turta sa pe vatră şi apoi o mănâncă, aşteptând peste noapte voinicul care va veni în vis să-i dea apă pentru astâmpărarea setei ce-i pricinuieşte turta.” „NOAPTEA STRIGOILOR” ŞI „PĂZITUL USTUROIULUI”

În noaptea de Sântandrei toţi oamenii sunt vigilenţi, se ştie de când lumea că e noaptea în care bântuie strigoii, se bat între ei şi încearcă să pătrundă în case. Acolo unde dau de usturoiul pus în locurile de trecere, rătăcitoarele spirite malefice caută să-i cheme afară pe cei aflaţi înăuntru sau măcar să intre în vorbă cu ei. „Ai mâncat usturoi – Dacă omul răspunde, îl muţeşte, iar dacă tace, se îndepărtează.63” Până la începutul secolului trecut, în Moldova se organizau petreceri de veghe rituală, asemănătoare revelionului, ce purtau numele de „Păzitul Usturoiului”, fiind singurele manifestări de acest gen îngăduite de postul Crăciunului. Usturoiul era adus de fete în „Noaptea Strigoilor”, depus într-o covată de lemn şi păzit de o bătrână la lumina unei lumânări. A doua zi dimineaţa tinerii scoteau usturoiul în curte, jucau cu el în mijlocul horei, apoi îl împărţeau tuturor celor prezenţi. Femeile îl păstrau la icoană şi îl considerau un leac preţios la toate bolile de peste an, iar descântătoarele îl foloseau la farmece şi dezlegări. PREVESTIRI DE VREMURI NOI

În vechime nu-i lipseau acestei zile nici prevestirile meteorologice şi astrologice. „Cetitorii în stele” vedeau întregul an ce urma să vină pe cerul nopţii de „Sântandrei”, interpretau semne numai de ei ştiute şi le spuneau oamenilor dacă va fi sterp ori roditor, dacă va aduce războaie sau va pune pace între împărăţii. Din „Gromovnicul din Bătrâni” aflăm că „în ziua de Sfântul Andrei, adică la 30 ale lunii noiembrie, se umple un vas cu apă şi se pune pe masă sau pe un alt loc neted ca să nu se clătească nici într-un chip şi, dacă apa singură din vas se varsă, închipuie anul ploios; iar dacă apa din vas nu se varsă ci stă în ce chip s-a pus, arată anul secetos”. Unele practici de ghicire a belşugului noului an s-au păstrat până în zilele noastre chiar şi în mediul urban, încolţirea grâului semănat într-o oală cu pământ în ajunul sărbătorii sau înflorirea crenguţei unui pom fructifer pus într-o cană cu apă tot atunci, fiind semne vrednice de luat în seamă. SFÂNTUL APOSTOL ANDREI: OCROTITORUL ROMÂNIEI 63

Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007.

18

Despre Sfântul Andrei se povesteşte că fost stăpânul animalelor sălbatice, că a fost cioban şi că de turma lui nu s-a atins nici un lup. De aceea se spune că Dumnezeu l-a învoit să dea hrană lupilor şi – în ajunul praznicului său – să le îngăduie să mănânce animalele celor care „n-au păzit sărbătoarea”. I se mai zice şi „Andrei Pescarul” pentru că „după cuvântul lui, nişte oameni care se necăjeau cu pescuitul au tras cu voloacele şi au prins peşte mult.64” Se mai spune că Sfântul Andrei l-a urmat cu tot sufletul pe Mântuitorul Iisus Hristos, că a fost primul dintre apostoli chemat la învăţătura lui, fiind numit „Întâiul chemat”, şi că a primit puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. Sfântul Andrei, cel care i-a creştinat pe vechii traci, este numit ocrotitorul României.

NOAPTEA VRĂJITĂ DIN AJUN DE SÂNTANDREI Astăzi începe lunga noapte de iarnă, o noapte cât un anotimp, o noapte cât toată mitologia noastră, pe cât de cercetată, pe atât de puţin cunoscută. Acum începeau în vechime „serbările obârşiei şi ale iubirii”, „o noapte horă, care începea cu alaiul zânelor „Crăiesei Zăpezii Eftepir” şi se încheia cu alaiul celui beat de dragoste, „Dragobete” („Dragomir cel beat de dragoste”), în ziua împerecherii păsărilor pădurii65.” Este noaptea străvechilor sărbători mithraice, a luminii şi a focului, simbol al Soarelui pe Pământ. Este noaptea în care se afla 64 65

Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914. Ion Drăguşanul, „Datina, Biblia Românilor”, Editura Ion Gramadă, Suceava, 2005.

18

ursitul şi rodul noului an, o noapte a marelui „Lup Alb”, peste care s-au suprapus mai târziu credinţele în strigoi şi duhuri necurate (presupuse a fi de sorginte slavă), apoi creştinismul dătător de speranţă. Dimensiunea sacră a intervalului de timp ce se deschide astăzi este profundă şi nuanţată, ducând în vreme la un fascinant metisaj de credinţe şi practici ancestrale, la acea „religie cosmică” a ţăranului român despre care Mircea Eliade vorbea în „Nostalgia Originilor”. În calendarul popular „Ajunului Sântandreiului”, atât de aşteptat şi totodată atât de temut, este numit „Noaptea strigoilor”. Se crede că în astă noapte ies spiritele morţilor din morminte, se bat cu strigoii în răscrucile drumurilor şi la hotarele satelor, apoi încearcă să se ascundă prin casele oamenilor. E momentul din an cel mai propice daimonologiei funerare, care permite acum până şi transformarea unor oameni vii în pricolici, căpătând înfăţişare de lupi sau de câini. De aceea în această noapte trebuie să ne închidem în casă şi să punem usturoi în toate locurile de trecere: ferestre, prag, horn. Până la începutul secolului trecut în Moldova se organiza „Păzitul Usturoiului”, adevărată petrecere de veghe rituală asemănătoare revelionului, în care veselia şi muzica erau îngăduite chiar dacă era perioada postului. Usturoiul era adus de fete în cursul zile, pus într-o covată de lemn şi păzit de o bătrână la lumina unei lumânări. A doua zi dimineaţa tinerii scoteau covata în curte, o „jucau” în mijlocul horei, apoi împărţeau usturoiul tuturor celor prezenţi. Femeile îl păstrau la icoană tot anul şi îl considerau un leac preţios pentru toate bolile, iar descântătoarele îl foloseau la farmece şi dezlegări. Unul dintre cele mai vechi şi interesante „descântece în usturoi”, exemplu de sincretism al elementelor păgâne cu cele creştine, a fost cules de Elena Niculiţă-Voronca, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Bătrâna care i l-a spus, Safta Grosului din Roşa, a asigurat-o că e bun „pentru toate cele: pocitură, deochi, ursită”, cu condiţia ca usturoiul să fie descântat „cu cuţit părăsit”. Apoi trebuie să bei o parte din apa în care speli cuţitul şi ce rămâne să o arunci, în cruce, pe un câine. Dacă acesta se va scutura e semn că omul pentru care s-a făcut descântecul e lecuit pentru totdeauna. „Ustur mere şi Maica Precista./ Pe-un jij de deal/ Cată-n carte,/ Cată-n parte,/ Cată-n toate părţile,/ Unde a vedea/ Nouă strigoaice/ Cu nouă ţânci răi,/ Nouă lupoaice,/ Cu nouă lupi răi/ Şi-a strigat Maica Precista/ În gura mare:/ Voi nu-l pociţi,/ Nu-l săgetaţi,/ Nu-l giunghieţi./ Da luaţi giungheturele,/ Săgetăturele/ Şi le duceţi/ În dealul Galariilor,/ Pocitoarea ciutelor./ Voi acolo pociţi,/ Acolo giunghieţi,/ Acolo săgetaţi,/ În strachină de argint/ Cupele sprijinind./ Da N. să rămâie/ Curat şi luminat,/ Ca Dumnezeu ce l-a dat/ Şi Maica Precista ce l-a lasat.”

DESPRE STRIGOI SAU VÂRCOLACI ŞI PRICOLICI Strigoi vii, strigoi morţi, pricolici şi alte arătări. Nişte entităţi ciudate, terifiante, pentru care omul a găsit mijloace pentru a le anihila: de la ungerea casei – a ferstrelor, a uşilor – cu usturoi până la înfigerea unui fier în inima mortului cosniderat strigoi, şi multe alte metode. Se apropie „Noaptea Strigoilor”, 29 spre 30 noiembrie.

18

„Credinţele despre strigoi sau moroi reflectă credinţa de nestrămutat a românilor în nemurirea sufletului şi în viaţa de după moarte66”, spune profesorul Ion Ghinoiu în studiul dedicat strigoilor. „Raţionamentul pe care şil face ţăranul e simplu: dacă sufletele rătăcite au viaţă, cu atât mai mult cele fericite, ajunse cu bine în lumea de dincolo, trebuie să trăiască. Pentru el, totalitatea sufletelor oamenilor vii şi ale celor morţi se împart în lumea de aici şi lumea de dincolo.” În lumea de aici , oamenii intră prin naştere şi pleacă prin moarte; o socoteală foarte simplă. Lumea morţilor însă „este un sistem închis, cu intrări şi fără ieşiri”. Problema apare când nu toţi cei plecaţi de aici ajung dincolo, se arată în studiu. „Din diferite motive, unele suflete care nu sosesc după dificila călătorie de 40-50 de zile în lumea de dincolo se întorc şi fac rele comunităţii în care au trăit, în primul rând propriilor familii (strigoii sau moroii) sau aştrilor de pe cer (vârcolacii). Acestor suflete postume rătăcite li se asociază şi unele suflete ale oamenilor vii (pricolicii), care îşi părăsesc corpurile în anumite nopţi, fac rele consătenilor, după care se întorc acasă şi intra în trupuri înainte să se lumineze de ziuă.” Strigoii au fost împărţiţi de imaginaţia poporului în mai multe categorii, cea mai importantă categorisire ţinând de durata părăsirii corpurilor. „Strigoii, rusalii (iele) şi vârcolacii proveniţi din sufletele ieşite prin moarte definitiv din corp; pricolicii, suflete ieşite temporar din corpuri, care se prefac pe timp de noapte în diferite vietăţi. Primii se numesc şi strigoi morţi, secunzii strigoi vii67.” „În Moldova, activitatea cea mai intensă a strigoilor vii se desfăşoară în „Noaptea Strigoilor” (29/30 noiembrie). Atunci, aceştia îşi părăseau în somn corpul, ieşeau pe horn sau pe uşă din casă, se rostogoleau de trei ori, pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască), încălecau pe meliţe, butoaie, cozi de mătură pentru a merge în locurile cunoscute numai de ei. Acolo redeveneau oameni, se băteau cu limbile de meliţă, se zgâriau, se răneau până ieşea învingător unul dintre ei. Acesta le era conducătorul pentru un an de zile. Se boceau unii pe alţii, îşi vindecau pe loc rănile, se întrupau din nou în animale şi porneau împăcaţi spre case înainte de primul cântat al cocoşilor. În alte zone, în special prin Oltenia şi Muntenia, în ajunul „Sângiorzului”, la „Mânecătoare” (noaptea de 22/23 aprilie), strigoii vii îşi părăsesc la fel trupurile pentru a merge, de data aceasta, să fure mana holdelor, laptele vitelor, să strice taurii, să lege sau să ia puterea bărbaţilor etc68.” De „Noaptea Strigoilor” şi „Mânecătoarea”, „oamenii se ungeau cu mujdei, ascundeau meliţele, produceau zgomote, îi strigau pe nume („Moroiul”, „Strigoiul”), aprindeau focuri, păzeau cu atenţie vitele şi păşunile etc. Prin Moldova, „Noaptea Strigoilor” se numea „Păzitul Usturoiului” şi se celebra ca un Revelion în zilele noastre69.”

DESPRE SFÂNTUL ANDREI DIN CĂRŢILE SFINTE ŞI DIN POVEŞTILE ROMÂNILOR Creştinismul românilor este de sorginte apostolică iar aceasta i se datorează Sfântului Apostol Andrei, cel care i-a creştinat pe locuitorii ţinuturilor danubiano-pontice, fiind considerat şi ocrotitorul României. Astfel, 66

Ion Ghinoiu „Panteonul Românesc: Dicţionar”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001. Ibidem. 68 Ibidem. 69 Ibidem. 67

18

ziua de 30 noiembrie reprezintă pentru noi mai mult decât o mare sărbătoare a ortodoxiei. Fiind premergătoare Zilei Naţionale, Sfântul Andrei uneşte spiritual sărbătoarea Bisericii Ortodoxe Române cu sărbătoarea României. Cărţile Sfinte spun că Sf. Apostol Andrei a fost frate cu Sf. Apostol Petru, că erau originari din Betsaida, localitate situată pe malul Lacului Genezaret din provincia Galileea, în nordul Ţării Sfinte şi că erau erau pescari, asemenea tatălui lor, pe nume Iona. Conform Evangheliei Sf. Apostol Ioan, Sf. Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al Proroocului Ioan Botezătorul, care l-ar fi îndrumat să-l urmeze pe Iisus din Nazaret. Spunându-i că l-a găsit pe Mesia, Andrei l-a dus şi pe fratele său, Petru, la Hristos Domnul. A fost numit „cel întâi chemat” şi se spune că a primit puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. După Învierea Mântuitorului şi Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii au mai rămas câţiva ani la Ierusalim pentru a începe formarea Bisericii iar la Sinodul Apostolic, care a avut loc în jurul anilor 49-50 d.Hr, s-au întâlnit şi au tras la sorţi pentru a decide încotro va merge fiecare. Sfântului Apostol Andrei i-a revenit Scytia (Dobrogea). La început Sf. Andrei l-a însoţit pe fratele său, Sf. Apostol Petru, prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit o bună vreme. Şi-a continuat apoi drumul până în sudul Rusiei, de unde s-a întors în Grecia pentru a consolida comunităţile creştine înfiinţate de Sf. Apostol Pavel, ajungând până în Peloponezul grecesc. Acolo, în oraşul Patras, a fost martirizat, fiind răstignit pe o cruce în forma de X, cunoscută sub denumirea de „Crucea Sfântului Andrei”. DIN IMAGINARUL POPULAR

Despre Sfântul Apostol Andrei se povesteşte că fost stăpânul animalelor sălbatice, că a fost cioban şi că de turma lui nu s-a atins nici un lup. De aceea Dumnezeu l-a învoit să dea hrană lupilor şi, de ziua lui, să le îngăduie să le mănânce vitele celor care „n-au păzit sărbătoarea”. I s-a spus „Apostolul Lupilor”, nume derivat din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar şi de la animalul totem al acestora: lupul. Legendele spun ca aceste animale au fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei şi că cel care le era căpetenie l-ar fi vegheat pe Sf. Apostol Andrei prin pustia Dobrogei spre Peştera care i-a fost adăpost şi care acum îi poartă numele. I se mai zice şi Andrei Pescarul pentru că „după cuvântul lui, nişte oameni care se necăjeau cu pescuitul au tras cu voloacele şi au prins peşte mult70.” Se povesteşte că începând de atunci, de ziua lui se obişnuieşte să se mănânce peşte.

DESPRE LEGEA ŢĂRII, A FIRII, A PĂMÂNTULUI ŞI A OMENIEI E postul Crăciunului, e început de decembrie şi e „Ziua Naţională a românilor”. Astăzi, mai mult ca oricând, cuvinte precum lege, dreptate, adevăr, identitate naţională ar trebui să fie rostite cu inima. Să ne întoarcem în timp, atunci când cuvintele nu ne jucau feste, iar litera legii nu era nici mişcătoare, nici abstractă. Pentru moşii noştri au existat dintotdeauna două tipuri de legi, amândouă nescrise: o „lege divină” şi o „lege a firii” sau „a pământului”. Mai exista şi o „lege a sângelui”, a credinţelor neamului, cuprinsă în „pravilele strămoşeşti”, precum şi un cod dacic al legilor naturii, „belagines”, a cărui învăţătură a rămas necunoscută până astăzi. Legea divină, 70

Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914.

18

generatoare de mituri şi rituri, este adusă în vatra satului de bătrânii înţelepţi, un „Sfat al Bătrânilor” care rânduia lumea după modelul arhetipal, „cel de la începuturi”. Ovidiu Papadima vorbea despre o justiţie imanentă de ordin cosmic la poporul român, despre rânduială ca „lege a firii”, pe care omul „nici n-o creează, nici n-o păzeşte, ci i se integrează firesc”. Iar rânduială înseamnă „ierarhie, muncă şi echilibru”… Sistemul de cutume juridice arhaice cuprindea tot felul de rânduieli legate de proprietate, familie, muncă, dreptate. Şi mai cuprinde ceea ce noi am cam început să dăm uitării: legea ospitalităţii şi legea omeniei... SFATUL BĂTRÂNILOR

Înainte vreme, bătrânii înţelepţi se aşezau în cerc, într-un loc consacrat (vatra sau hotarul satului, bradul, biserica), dispuneau de un instrumental al judecăţii rituale (răbojuri, însemne puse pe cel judecat şi pe locuinţa lui) şi aveau puterea de a pedepsi abaterile de la datină şi lege. Judecata înaintea Sfatului Bătrânilor începea în zorii zilei şi se termina o dată cu asfinţitul soarelui. Sentinţele erau fără drept de apel, după „legea bătrână şi dreptate”, iar pedepsele, de la „dojană” până la alungarea din sat. „ORDALIA”: JUDECATA DIVINĂ

În vechime existau două feluri de judecată divină: cea exercitată exclusiv de divinitate şi cea făcută prin intermediul oamenilor, cunoscută sub numele de „Ordalia”. Cel condamnat la ordalie era supus unei singure probe, care putea fi a focului, a pământului, a apei sau a fiarelor sălbatice, iar dacă scăpa cu viaţă era considerat nevinovat. În ordalia pastorală, vinovatul era legat de un copac şi supus judecăţii divine, una sau două zile. La vechile bisericuţe de lemn din Ţara Crişurilor există un fel de nişe exterioare în stânga altarului, numite perindele, locul în care cei găsiţi vinovaţi erau îngenuncheaţi şi puşi într-un fel de jug, fiind astfel expuşi oprobriului public timp de o săptămână. Judecătorii erau preotul, judele şi sfatul bătrânilor, iar „ceremonia” se desfăşura după slujba de duminică, atunci când se făcea „strigarea la biserică”, obicei extins asupra întregii comunităţi pe 23 aprilie, la Sângiorz. Stabilirea adevărului prin judecata divină, folosirea jurămintelor sacre (pe apă, pâine, sare, Biblie sau cruce), oraldia, pedeapsa perindelelor, riturile, cutumele şi tradiţiile paleojuridice, sfatul bătrânilor sau „ceata oamenilor bătrâni şi buni71”, cum o numea Romulus Vulcănescu, dovedesc sacralitatea legilor străbune, supravieţuitoare pe alocuri în satele noastre, ca un preţios şi poate nemeritat dar identitar.

POVESTE ŞI SEMNE LA ÎNCEPUT DE DECEMBRIE „Zeii pepământ şi din lumea de jos s-au venerat îndeosebi în decembrie, când câmpurile au fost iar semănate, şi agronomul şi-a pus speranţa în Saturn şi Ops şi când toate au fost ascunse la Consus, în sânul pământului72.”

71

Romulus Vulcănescu „Mitologie română”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985. Anastasie Marian Marienescu „Cultul păgân şi creştin. Sărbătorile şi datinile romane vechi”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2005. 72

18

Ţăranii spun că imediat după „Sântandrei” ziua începe să crească „cât bobul de mei”, pentru că încă din primele zile ale lui decembrie soarele „luptează cu noaptea”. Decembrie este luna a zecea din calendarul roman, cu început de an la 1 martie, iar numele îi vine din latinescul decem (zece). În calendarul popular al românilor i se spune „Indrea”, „Undrea” sau „Andrea”, denumiri care, potrivit lingvistului Marius Sala, au la origine numele Sfântului Andrei, fiind întâlnite şi în alte limbi precum slovenă, maghiară şi albaneză. Lunii decembrie i se mai spune şi „Neios”, pentru ninsorile de poveste aduse de „Crăiasa Zăpezilor” atunci când, preschimbată în fulgi de nea, coboară pe pământ să-şi caute iubitul printre mestecenii albi. În mitologia geto-dacilor, aceasta poartă numele de „Aurelia-Eftepir” şi este patroana anotimpului alb. Legenda povesteşte că, în vremuri de demult, trăia o fată frumoasă pe care o chema „Aurelia-Eftepir” şi că, înainte de nuntă, vrăjitoarele cele rele i-au preschimbat mirele într-un copac tânăr, cu trunchiul alb. Fata l-a aşteptat ani în şir îmbrăcată în mireasă şi a plâns, şi a tot plâns, până ce cosiţele i-au devenit dalbe ca neaua. Atunci, zânele bune, înduioşate de suferinţa ei, au făcut-o nemuritoare, dăruind-o cu aripi. Unii spun că ar fi „Albă ca Zăpada”, alţii că ar fi chiar „Crăiasa Zăpezilor”, că locuieşte deasupra norilor într-un palat de cleştar, din care coboară în fiecare iarnă pe pământ să-şi caute iubitul prin pădurile de mesteacăn. Se povesteşte că la ea vin tinerii morţi înainte de nuntă, pentru că în curtea palatului se află o biserică mare, de gheaţă, unde aceştia îşi găsesc liniştea şi pacea. În noaptea de „Sânandrei”, cu toţii încep un bal care ţine până la începutul primăverii, de „Dragobete”, iar în timpul dansului, din aripile lor cad fulgii de nea. Povestea lui „Eftepir” a fost dată uitării, la fel şi semnele ce se arată în această lună. Pe acestea din urmă, etnologul Antoaneta Olteanu în „Calendarele poporului român” ne ajută să ni le amintim: „● Dacă începutul lui decembrie va fi geros, tot aşa va fi zece săptămâni. ● Dacă în decembrie e ger bun, atunci va fi vară secetoasă şi călduroasă, iar dacă în luna aceasta va fi vremea domoală, vara va fi ploioasă. ● Când câinii latră la lună, urmează ger mare. ● Gerul şi neaua din decembrie vestesc grâu mult.n Indrea geros aduce an mănos. ● Crăciun negru, Paşti albe. ● De va fi Crăciun ploios, vor fi Paştile friguroase. ● Moş Crăciun zăpădos prevesteşte an mănos. ● Când porcii de îngrăşat mănâncă bine, va fi timp senin. ● De se arată multe gâşte sălbatice şi iepurii se apropie de sat, va fi iarna grea. ● Spălarea cu prima neauă se crede că face fetele frumoase şi drăgăstoase. ● Dacă va ninge în Indrea, va ploua mult în Cireşar, de nu poţi săpa cucuruzul de moale, iar de va fi ger în Indrea şi vreme bună, atunci în Cireşar va fi secetă mare, de nu poţi săpa cucuruzul de tare ce e locul73”. DIN IMAGINARUL POPULAR

Sf. Mc. Varvara a căpătat funcţii polivalente în calendarul popular, fiind considerată stăpână a minelor, pe motiv că le-ar indica minerilor unde să sape ca să dea de aur – iar de agricultori şi de păstori – stăpână a bubatului. În satele româneşti, femeile au şi astăzi grijă ca, între 3 şi 5 decembrie, să nu iasă din tiparele datinilor străbune, considerând că, astfel, copiii lor vor fi feriţi de bolile copilăriei, în special de bubat. „Pentru a opri creşterea bubatului şi întărirea lui ca sâmburii, copiii nu mâncau în ziua ei de sărbătorire seminţe de fasole, linte, mazăre, dovleac, porumb – fierte sau coapte – (Bucovina, Moldova, Basarabia). Ca reprezentare antropomorfă, Varvara apare în tradiţiile populare ca zână, femeie bătrână, stăpână peste bolile copilăriei74.” Nu trebuie să uităm de asemenea că, astăzi, în Ajun de Sf. Nicolae, cei mici îşi pregătesc ghetuţele, în aşteptarea lui „Sânt Nicoară”, despre care vom povesti mâine.

73 74

Antoaneta Olteanu „Calendarele poporului român”, Editura Paideia, Bucureşti, 2009. Ion Ghinoiu „Comoara satelor: Calendar Popular”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.

18

„SÂN-NICOARĂ” ŞI FORMAREA CETELOR DE COLINDĂTORI Dacă zilele de post din luna noiembrie sunt guvernate de sărbători ale lupilor şi ale luminii, luna decembrie stă sub semnul celor doi sfinţi-moşi: „Moş Andrei” şi „Moş Nicolae”. În amintirea Sfântului Andrei, sărbătorit – aşa cum am văzut – pe 30 noiembrie, lunii decembrie i se mai spune „Andrea”, „Indrea” sau „Undrea”. La început de decembrie, Sfântul Nicolae îndulceşte postul prin dezlegarea la peşte şi luminează cu daruri noaptea celor mici. Tot el aduce ninsori de poveste, pentru că se ştie de când lumea că, atunci când îşi scutură Sfântul Nicolae barba, ninge negreşit. Dacă trece luna decembrie fără să ningă şi rămâne pământul negru, se zice că a întinerit „Moş Nicolae”. Ţăranii îi spun „Sân-Nicoară” şi îl văd ca pe un sfânt bătrân, ca şi anul care se apropie de sfârşit. Îl

18

consideră protectorul copiilor, al orfanilor şi al văduvelor, al corăbierilor şi al soldaţilor, bun şi generos, aducător de bogăţie şi noroc. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul sărbătorilor dedicate lupului iar strigoii şi spiritele malefice, care începuseră să capete forţă din cauza îmbătrânirii anului şi a degradării timpului calendaristic, încep să bată în retragere odată cu intrarea în drepturi a cetelor de colindători. În această zi se aud dobele prin satele noastre, semn că intrăm într-o perioadă sacră, de refacere a timpului primordial, a timpului pur. Din cauza îmbătrânirii Anului, timpul începuse să se degradeze şi să tindă spre haos. Drept urmare, intervenţia colindătorilor este obligatorie, pentru că doar ei mai pot restabili ordinea, purifica spaţiul şi reînnoi vremea. DOBA MAGICĂ

Doba, nelipsită în vechime din recuzita zeilor războiului, însoţeşte ceata de colindători şi îi apără de duhurile malefice dezlănţuite de haosul provocat de agonia şi moartea „Zeului An”. În general e confecţionată din piele de câine sau de capră, animale în care ţăranii cred că se poate întruchipa diavolul. Funcţia apotropaică a dobei e susţinută şi de ungerea acesteia cu usturoi, plantă magică utilizată împotriva spiritelor rele. Există şi o strigătură de drum care subliniază rolul exorcist al dobaşului: „Eu bat doba, eu colind/ Eu duc sacii cu colacii/ Şi vă apăr de toţi dracii”. Totodată, doba are şi un rol de semnalizare iar prin fixarea ritmului devine instrumentul care ordonează haosul. Aceleaşi funcţii de semnalizare, ordonare şi purificare le au şi zurgălăii, tălăngile şi clopoţeii, amplificând totodată eficienţa rituală a colindului. ALAI STRĂVECHI AL ZEILOR SOLARI

„Ceata de Feciori”, cea mai arhaică formă de colindat atestată la noi, se adună de Sfântul Nicolae, se organizează după reguli riguros stabilite, urmând să se spargă de „Bobotează”. Se alege mai întâi gazda, apoi conducătorul cetei (Vătaful mare) şi ajutoarele acestuia: „Vătaful mic”, „Crâşmarul” şi „Colcerul”. În toată această perioadă, ceata pune stăpânire pe sat, devenind cea mai importantă autoritate din comunitatea ţărănească. Unele cete sunt însoţite de turcă, altele de steag. În mai multe sate din ţară, conducătorul cetei de colindători poartă o bâtă, semn arhaic al iniţierii feciorilor în vechime. Bâta are şi menirea de a înspăimânta diavolii, conferindu-i purtătorului rangul de aliat al forţelor supranaturale pozitive, solare, în lupta împotriva celor malefice, ale întunericului. Exista şi o veselie la casa gazdei în timpul funcţionării cetei, reminiscenţă a sărbătorilor dionisiace legate de moarte şi renaştere ca mod de a reacţiona la crizele din viaţa divinităţii, a lumii şi a omului. Turca sau capra, divinitate taurină de sorginte indoeuropeană, se naşte simbolic la confecţionarea măştii cu acelaşi nume, petrece cu ceata de feciori şi apoi moare de „Bobotează”, pentru a renaşte împreună cu timpul calendaristic cu care se confundă. Moartea simulată a caprei urmată de ospăţului feciorilor sunt reminiscenţe ale sacrificiului regelui Saturnaliilor. Prezenţa măştii, a jocului împlineşte colinda şi are o funcţie augurală, vechiul sincretism dintre cuvânt, muzică şi dans fiind întâlnit până astăzi. Trecerea colindătorilor pe uliţele satului constituie un parcurs magic, adevărat brâu protector ce cuprinde întreaga comunitate, iar colinda îndeplineşte rolul unui cântec-urare, care se repetă şi se reactualizează la fiecare casă. Toate aceste vestigii străvechi prezente încă în hotarul satelor noastre în perioada postului Crăciunului sunt puse sub semnul sacralităţii. Chiar dacă reminiscenţele serbărilor antice marcate de ospeţe, jertfe animaliere, rituri de purificare şi practici oraculare au ajuns până la noi, creştinii respectă întocmai restricţiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de post pentru a întâmpina cum se cuvine marele praznic al Naşterii Mântuitorului, cea mai fastuoasă sărbătoare a românilor.

18

CIUDA SFÂNTULUI NECULAI ŞI SFÂNTA FILOFTEIA După o săptămână în care „Sântandreiul” a adus zile sumbre, puse sub semnul lupului, al strigoilor, al spiritelor rătăcitoare, o lume întoarsă pe dos ce tindea spre haos şi noapte veşnică, a venit „Sânt-Nicoară”, salvatorul luminii şi al vieţii pe Pământ. Se povesteşte că „Sânt-Nicoară” a fost pus de Dumnezeu să păzească poarta dinspre apus a ceriului pentru ca Soarele să nu poată fugi „îngrozit de răutăţile ce le vede pe Pământ”, iar poarta de la răsărit a lăsat-o în grija mult mai tânărului „Sântoader” şi a hergheliei lui divine. Ţăranii se temeau că într-o zi Soarele va reuşi să scape pe poarta dinspre miazănoapte, pentru că „Sân-Nicoară” e bătrân şi nici nu are opt cai precum „Sântoader” şi că atunci va fi sfârşitul lumii. Pentru astă îndatorire grea şi de la Dumnezeu 18

lăsată, oamenii îi poartă mare cinste bătrânului Sfânt, sărbătorindu-l în calendarul popular timp de mai multe zile şi respectând cu stricteţe interdicţiile impuse de sacralitatea lor. Ziua de 7 decembrie este cunoscută în popor sub numele de „Ciuda Sfântului Neculai”. „Ciuda lui Sf. Neculai se serbează a doua zi de Sf. Neculai. Nu se lucrează de nimeni, ci numai se bea75.” I se mai spune şi „Poitra Sfântului Nicolae” sau „Sfânta Filofteia”. În imaginarul popular aceasta apare ca soră a lui „Sântilie”, „cea care umblă cu ploile pe timp de secetă”. Totodată, este considerată – la fel ca Sfântul Nicolae – protectoare a femeilor, a tinerilor şi a copiilor. Se spune că ajută fetele sărace să se mărite şi să aibă parte de o viaţă tihnită. „Sfânta Filofteia se ţine mai ales de fete, ca să le ajute Sfânta de a ajunge şi a trăi bine în căsătorie.” Urmând imediat după „Zilele bubatului”, ţăranii din nordul Olteniei încă se mai temeau de ecoul nefast al acestora şi o sărbătoreau prin nelucru, considerând-o „rea de bubat”. Sfânta Muceniţa Filofteia a trăit în secolul al XIII-lea la sud de Dunăre şi a fost martirizată la doar 12 ani, chiar de tatăl său. Un secol mai târziu, moaştele au fost depuse la Curtea de Argeş, unde se găsesc şi astăzi. Şi pentru că ocroteau Ţara Românească de mai bine de 600 de ani, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din 1950 a decis generalizarea cultului Sf. Filofteia de la Argeş şi prăznuirea ei la 7 decembrie. Urmând imediat după sărbătoarea Sfântului Nicolae, în tradiţia populara este numită „Poitra lui Nicolae”, poitră însemnând ziua care urmează după o sărbătoare (sau o precedă) şi în care se face praznic. Este considerată „aducătoarea de ploi”, iar de-a lungul timpului au fost consemnate nenumărate procesiuni cu moaştele Sfintei Filofteia pe timp de secetă, urmate de fiecare dată de ploi bogate, aducătoare de rod. Numele ei înseamnă „cea iubitoare de Dumnezeu”. În „Calendarul Popular al Românilor”, etno-antropologul Antoaneta Olteanu consemnează povestea ei: „Sf. Filofteia a fost o fată de sărman. (…) Ea era trimisă de tatăl său cu vitele la păşune. În cale întâlni un cerşetor, care-i ceru milă. Fetiţa-i dete de pe ea hăinuţa şi o bucată de pâine. Altă dată mamă-sa o trimise cu mâncare la tată-său, ce ara cu plugul în ţarină, să-i ducă merinde pentru prânz. Pe drum ea a împărţit mâncarea săracilor şi a dus tatălui său puţină. Acesta, de necaz că nu i-a adus mâncare îndestulătoare, a azvârlit cu o bardă după fată, a ajuns-o într-un picior şi a tăiat-o. Fata de atunci a murit, iar corpul său s-a făcut moaşte, devenind sfânt pentru faptele cele bune din viaţă.”

SÂMNICHIOARA ŞI ANA ZACETANIA Cu toate că „Sân-Nicoară, Moşul cel bun, aducător de bogăţie şi noroc”, a plecat de trei zile de pe la noi, ecourile sărbătorii nu s-au stins în calendarul popular al românilor. Ziua de astăzi e cunoscută în popor fie drept soră a Sfântului Nicolae, „Sâmnichioara”, fie drept frate al acestuia, „Simicoară”, „Sim-Nicoară”, „Sf. Nicolae Mic”. Sărbătoare străveche ale cărei semnificaţii sunt destul de greu de decriptat astăzi, ziua de 9 decembrie aduce, pe lângă ambiguitatea denumirii, nenumărate restricţii comportamentale, atât individuale, cât şi colective. 75

Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914.

18

Caracterul nefast al zilei, al cărui pronunţat demonism o apropie mai mult de Sântandrei decât de SânNicoară, era odinioară strict respectat în comunităţile tradiţionale. Se crede că astăzi, din cauza gerului, dracii se ascund în morile de apă, motiv pentru care morarii sunt deosebit de vigilenţi şi ţin ziua prin nelucru şi rugăciuni. Unii zic că e o sărbătoare mai mare şi mai rea decât cea a Sfântului Nicolae, iar dacă lucrezi, lucrează şi boala în casa ta. „Sora lui Sf. Nicolae se ţine de femei şi mai ales de fete mari. O fată mare, care a lucrat în ziua aceasta, s-a îmbolnăvit şi a murit, iar mamă-sa i-a cântat la moarte: „În ziua de Sâmnichioara A urzit o scorţişoară. Nu urzi , fată, scoarţa Că te loveşte moartea. Şi ea scoarţa a urzit-o Şi moartea a şi lovit-o În negru pământ a vârât-o76.” Despre această divinitate mito-folclorică, ce apare ba parte femeiască, ba bărbătească, se crede că ar fi surdă şi că nu ar şti când îi e ziua… Că dacă ar şti „ar face mari besade (răutăţi). Cert este că în cele mai multe cazuri sărbătoarea se ţine de frică: «Sânmicoară se ţine pentru friguri77», «Sânmicoară e rea de lovituri, boli cauzate în tot corpul, de pocit»… Se ţine pentru că e rău de gadini… cine lucrează de „Sânmicoară” se îneacă… Se ţine ca să nu zboare rufele după spălatul femeilor…78”. Se mai spune că oamenii care se îmbolnăvesc astăzi nu mai scapă… În unele zone, femeile încearcă să o îmblânzească aducându-i ofrande: „La „Sânmicoară” dau femeile colaci de pomană, ca să le ferească copiii de boale79.” Dimensiunea nefastă a acestei zile este atenuată de o sărbătoare mai recentă (dacă se poate spune aşa), sărbătoare creştină Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana. Din legende aflăm că Ana a rămas grea cu Maria într-un mod miraculos, „după ce a mirosit şi a sărutat o frunză de păr” ori „din durere de inimă”. Denumirile populare ale sărbătorii, pătrunse la noi prin filieră slavă, sunt „Ana Zacetania” sau „Ana Zaştenia”. Interesant este faptul că şi această sărbătoare religioasă are un substrat străvechi ce povesteşte despre zămislire, de data aceasta despre zămislirea luminii şi a primăverii. Ziua de 9 decembrie, când avea loc solstiţiul de iarnă pe stil vechi, iar „soarele se întorcea spre vară”, era un important reper pentru măsurarea timpului calendaristic. Fiind considerată o zi a începutului, existau odinioară numeroase practici magice pentru asigurarea sporului în gospodărie. Bunăoară, ţăranii se trezeau astăzi înainte de răsăritul soarelui pentru a începe ritual lucrul, care, credeau ei, le va creşte precum creşte ziua începând cu această sărbătoare. „De la „Ana Zacetania” începe a se mări ziua cu cât sare cucoşul din prag80.”

BRADUL: COPAC TOTEM AL PROTO-ROMÂNILOR În spiritualitatea tradiţională românească, bradul este elementul vegetal ce guvernează întreaga viaţă a ţăranului. Bradul de naştere, de nuntă sau de înmormântare, bradul dat de pomană sau bradul „arbitru divin”, bradul de „spovadă” sau bradul cosmic, ce face legătura între Pământ şi cer, sunt doar câteva dintre ipostazele care îi atestă sacralitatea. Bradul apare şi în legende, basme, poveşti, balade, colinde, proverbe, strigături, fiind un adevărat laitmotiv vegetal al fondului mitologic străvechi al românilor. „– Doamne, când vom avea noi putere mare în lume? întrebară odată dracii pe Dumnezău. 76

Theodor Dimitrie Speranţia „Răspunsul la chestionarul de sărbători păgâneşti”, 1914. Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007. 78 Ibidem. 79 Ibidem. 80 Ibidem. 77

18

– La vremea de apoi, răspunse Dumnezău. – Apoi, când o să fie lumea de apoi? întrebară mai departe dracii. – Când o cădea frunza bradului! Dracii, auzind răspunsul acesta, se puseră şi îngăuriră trunchiul bradului cu sfredele şi bătură cuie de corn, că doar se va usca mai iute. Dar bradul, ca un sfânt, stă tot verde, până când va porunci Dumnezău să vie vremea de apoi. Atunci frunza bradului va cădea şi acesta va fi un semn81.” Bradul de naştere este bradul viu, ales din pădure şi dăruit simbolic pruncului, este bradul la care moaşa îl închină, punându-l sub semnul ocrotitor al arborului sacru. „Rogu-mă Brad ţie/ Să-l primeşti pe Ion/ Făt să-ţi fie/ Făt iubit/ Rupt din tine/ Şi cât trăieşti/ Să-l ocroteşti.” În vechime, bradului de naştere părinţii îi aduceau ofrande la fiecare aniversare a copilului, apoi, când acesta creştea, îl îngrijea singur, între cei doi creându-se o legătură puternică şi tainică. În satul românesc mai exista şi obiceiul de a sădi un brad la naşterea pruncului, alter-ego al acestuia pe tot parcursul vieţii, care în anumite contexte ceremoniale îl putea chiar înlocui. Totodată, se credea că atunci când se naşte un copil, răsare un brad pe culmile munţilor. Substitut ritual al mirelui, bradul de nuntă, împodobit, păzit şi jucat, este prezent în aproape toate zonele ţării, având funcţie augurică şi apotropaică. Există un „cântec al bradului”, o „horă a bradului”, precum şi oraţii speciale: „La fata dumneavoastră mă-nchin Ca la o ramură de măslin Şi vă aduc acest brad înalt De împăratu nostru-mbrăcat Să-l stăpânească voioasă Cu toată casa sănătoasă…”. Bradul de înmormântare este purtătorul unui complex de simboluri, dificil de decriptat, putând reprezenta un substitut al defunctului (în cazul celor morţi departe de casă), pereche postumă (pentru cei nenuntiţi), călăuză a sufletului pe drumul marii treceri sau axa ce leagă lumea noastră de lumea nevăzută. Tulburătoarele Cântece ale bradului din ceremonialul funerar cuprind texte sacre de iniţiere a „dalbului de pribeag” în vederea drumului mitic ce-l are de parcurs pentru a ajunge în lumea de dincolo. „… Iar în groapa mărilor Unde-i bradul zânelor, Trecătoarea apelor, Sufletul stătea Şi mi se ruga: – Brade, brade Să-mi fii frate. Întinde-ţi, întinde Eu să le pot prinde Vârfurile tele Să trec peste ele Marea în ce parte Ce lumea-mi desparte.” Bradul de pomană este întâlnit doar în Transilvania, în zilele de Nedeie, obicei pastoral străvechi, desfăşurat cu ocazia marilor serbări solare. Împodobit cu fructe şi dulciuri, bradul de pomană este dăruit copiilor.

81

Simion Florea Marian „Botanica poporană română”, Editura Academiei Române, Suceava, 2010.

18

În ordalia pastorală cel care era bănuit că ar fi săvârşit o fărădelege era dus în pădure, legat de un brad şi lăsat acolo două, trei zile. Dacă acesta supravieţuia pedepsei, se considera că bradul de judecată i-a stabilit nevinovăţia. Tot în mediul pastoral de la noi întâlnim bradul de spovadă, la care se roagă ciobanul atunci când nu poate coborî în sat, precum şi „biserica de brazi”, loc cu valenţe magico-religioase în care păstorii bătrâni oficiau logodnele sau căsătoriile ciobanilor, atunci când părinţii fetelor nu erau de acord cu nunta. Bradul împodobit de Crăciun este un împrumut occidental recent, care nu a existat în satele noastre până la mijlocul veacului trecut. „Eram copil şi văzând pe la Crăciun la o casă un pom gătit, am stat şi am căscat şi eu gura acolo. Pasămite era pomul Crăciunului. Mi-era milă, vedeţi dumneavoastră, de nenorocirea ce credeam eu că ar fi căzut peste casa aceea, tocmai la aşa zile mari cum e Crăciunul, şi vrând să ştiu tot, cum e copilul, mă încumăt şi întreb pe om: «Cine a murit aici, nene, de i-a făcut un brad aşa frumos?»82” În schimb, în colindele româneşti de sorginte precreştină, apare frecvent motivul bradului împodobit. Este arborele cosmic, „axis-mundi” al românilor, în jurul căruia s-a format lumea: „Sus la munte ce-mi vedere? (Leru-i Doamne) Îmi vedere-ncetinat, Brad cu stele încărcat, Brad cu neguri îmbrăcat; Şi în vârfu-i ce-mi vedere? Cerul leagăn de mătase, Dar în leagăn cine-mi şade? Şade Luna sfântă Şi cu Bradul preacuvântă…”

SFÂNTUL SPIRIDON, „FĂCĂTORUL DE MINUNI” DIN IMAGINARUL POPULAR

Ţăranii spun că la 12 decembrie creşte ziua „cât sare cocoşul peste gard” şi îl numesc pe Sf. Ierarh Spiridon tăbăcar sau cojocar ori patron al ciubotarilor şi, indiferent de treburile pe care le au de făcut în gospodărie, nu lucrează în această zi. „De ziua lui, ferit-a sfântu’ să lucreze, ci duc în această zi mai mult în petrecere şi veselie. Prin judeţul Neamţ se povesteşte că doi stoleri n-au ţinut socoteală de această sărbătoare şi au muncit în 82

Narcisa Ştiucă „Sărbătoarea noastră cea de toate zilele şi Sărbătoarea noastră cea de toate zilele: Sărbători în cinstea primăverii”, Editura Cartea de Buzunar, Bucureşti, 2005.

18

această zi. Seara, ca de obicei, după lucru, s-au dus la crâşmă, dar aceasta, fiind dintr-un alt sat, au purces călări: unul pe un cal alb, celălalt pe un cal negru. Lăsară caii afară, ce să vadă? Capul calului negru, la calul alb şi capul celui alb, la cel negru. Mult se minunară ei de această minune, până ce, într-un târziu, îşi aduseră aminte că munciseră în ziua de Sf. Spiridon, făcătorul de minuni83.”

COLINDATUL ŞI DESCOLINDATUL Adunaţi în cete şi rânduiţi după criterii de vârstă şi neam, colindătorii au început să se pregătească încă din seara Sfântului Niculae pentru parcursul ceremonial ce-l au de săvârşit nu peste multe timp. Şi, pentru că se apropie momentul în care ne vor bate la uşă, e important să aflăm ce se întâmplă în cazul în care nu vrem să îi primim. În lumea satului tradiţional, acest lucru se întâmpla foarte rar, iar atunci este sancţionat printr-un gest ritualic contrar colindatului, numit „descolindat”. Etnologul ieşean Petru Caraman a introdus acest termen în circuitul ştiinţific, explicându-l prin „a întoarce în rău urările de bun augur ale colindei sau ale colindelor 83

Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007.

18

cântate anterior”. Dar înainte de a urmări ripostele vindicative ale colindătorilor refuzaţi, să vedem ce e colinda, de unde vine, cum şi unde se cântă. Colinda este o urare cântată vocal, cu caracter festiv, augural, de prevedere a viitorului şi asigurare a norocului, de comunicare şi împăcare cu sufletele morţilor, de invocare a naşterii luminii, iar, odată cu venirea creştinismului, a Naşterii Mântuitorului. Se leagă de latinescul „calendae”, care în contact cu slava („koleda”), a generat forma românească – colinda. Unii cercetători derivă termenul din grecescul "corus", care înseamnă rotire, horă, precum colindatul înseamnă a umbla dintr-un loc în altul, a parcurge un drum ancestral circular. Se colindă noaptea, timp considerat magic, iar locurile consacrate sunt îndeosebi cele de trecere: pragul casei, fereastra, poarta. În desfăşurarea acestui obicei străvechi se mai întâlnesc încă practici care ne amintesc de funcţia de iniţiere a cetelor din vechime, rituri agrare, forme de incantaţie, de provocare a primăverii, de invocare a zorilor, a victoriei luminii solare asupra întunericului. Descolindatul implică gesturi ritualice violente precum smulsul porţii, mânjitul uşilor cu păcură, stricatul acoperişului, alungarea vitelor şi păsărilor din curte şi este însoţit de formule incantatorii aducătoare de rele, un contraritual păgubos, revers malefic al colindatului. Uneori, versurile sunt comice: „Câte cuie sunt pe casă Atâţia păduchi în casă Şi-atâţia şoareci pe masă!” Alteori chiar licenţioase: „Colindă, colindă Bagă iapa-n tindă O leagă de grindă Îi dă fân să roadă Şi-o pupă sub coadă!”. De multe ori, descolindatul devine ameninţător: „Descolindă-l, drace Cu curu-n darace C-o găină neagră Praful să se-aleagă/” Sau se transformă în adevărate blesteme versificate, care mai de care mai înspăimântătoare: „Dare-ar brânca-n porci Şi holera-n găini Dare-ar ciuma-n boi Şi gălbeaza-n oi Dare-ar turba-n câni Lovi-i-ar inima pe stapâni!”. În Muntenia a fost atestată cea mai cumplită formulă de descolindat, în care vătaful rosteşte blestemul, iar ceata de colindători îl confirmă printr-un „Amin!” strigat în cor: „Trăsni-v-ar Dumnezeu pe toţi din casă Amin! Şi casa să v-o trăsnească Amin! În foc să se topească 18

Amin! Holdele-n câmp să nu vă mai crească Amin! Oile şi vacile să vă stârpească Amin! Şi nimic să nu vă mai sporească Amin!”. O altă formă de descolindat poate fi considerată şi restituirea darurilor gazdei zgârcite, situaţie extrem de ruşinoasă, în care colindătorii nemulţumiţi aruncă darurile, spunând: „Să vă fie pomana dracului”, apoi întăresc greutatea celor zise cu un „Amin!” rostit tot în cor.

CEATA DE FECIORI: CONFRERIA SACRĂ A COLINDĂTORILOR „Ceata de Feciori” sau „Ceata Junilor” reprezintă cea mai veche formă de organizare a colindătorilor. Se adună de Sfântul Nicolae, când se stabileşte gazda, se alege vătaful, se împart celelalte „roluri” („Crâşmar”, „Colcer”, „Tăciunar” etc.) şi se transmit regulile stricte de funcţionare. Apoi, „Ceata de Feciori” aduce doi brazi falnici la porta gazdei pentru a marca locul în care, începând din acel moment şi până la „Sântion”, va funcţiona 18

cea mai importantă autoritate din comunitate. Obligaţia principală a „Feciorilor” este să tocmească muzicanţii însoţitori ai „Cetei”, să colinde toate casele în Ajunul Crăciunului şi să organizeze jocul în sat în perioada sărbătorilor, asigurând în comunitate o stare de veselie, euforie şi fast până după Bobotează, când „Ceata” se sparge. Colindatul începe noaptea, timp al iniţierii ceremoniale, iar mersul „Cetei” însoţită de muzicanţi pe uliţele satului, într-un adevărat parcurs magic, situează comunitatea sub cuprinderea unui cerc sacru, cu puternice valenţe apotropaice. Tot în cerc se aşează colindătorii în jurul mesei cu darurile ritualice (devenită în acel moment altar) şi, cu braţele petrecute pe după umeri, îl colindă pe cel mai tânăr din casă, introducându-i numele în textul augural. Apoi îl ridică la grindă. După numeroasele studiile de teren făcute în perioada 1932-1938 în Ţara Făgăraşului, Traian Herseni arată că în mentalitatea ţărănească arhaică, simpla amintire a numelui în colinde era considerată de săteni un fel de vrajă, de incantaţie, menită să se înfăptuiască. Iar majoritatea colindelor de fată şi de băiat au texte de dragoste, cu puternice elemente ancestrale legate de ceremonialul căsătoriei: „Să crească Vasile mare Soare! Să-l văd vrâstă de voinic Soare! Pe bun cal încălecându-l, Soare! Călecându-l şi frângându-l Soare! Cum frâng junii fetele, Soare! fii le iau inelele...” (Colindă de băiat) Intrând în Ceată, Feciorii sunt iniţiaţi, fiind iniţiaţi împrumută sacralitate în perioada confreriei şi astfel, prin repetarea la fiecare casă – de cele mai multe ori mecanic – a unui text straniu, cu refrene uneori neinteligibile, împlinesc ritualul. Prin reiterarea colindei de zeci sau poate de sute de ori într-o noapte, feciorii activează forţa magică a cuvântului, devenind protectori supremi ai comunităţii, aducători de noroc şi belşug. Cu toate că o dată cu venirea creştinismului unele colinde au asimilat şi elemente religioase, îndeosebi legate de Naşterea Mântuitorului, majoritatea textelor sunt străvechi, adevărate relicve ale ritualurilor solare de sorginte precreştină. Aşa se explică faptul că atmosfera din Ceată este ludică, excesivă, tumultuoasă, amintind de veselia Saturnaliilor sau chiar de acel "desfrâu sacru" al Sărbătorilor dionisiace. În această perioadă, străbunii noştri credeau că „Zeul-An” intră în agonie şi moare iar pentru a renaşte se cereau înfăptuite numeroase ritualuri. Astfel, în casele în care sunt fete de măritat şi tinere neveste, desfăşurarea jocului imediat după colindat este obligatorie, femeia – ca simbol al fertilităţii – fiind asociată dintotdeauna cu riturile de reînviere simbolică. Iar divinitatea celebrată în vechime în această perioadă a anului nu era nemuritoare prin viaţa fără de moarte ci prin moarte şi renaştere ciclică.

MISTERIOASA „COLINDĂ A LEULUI” Nenumărate sunt colindele românilor, tematica lor este de o mare diversitate, iar clasificările au ajuns să fie adevărate provocări pentru etnologi. Există colinde de gazdă, profesionale, de june, de fată, de peţit, familiale, cosmogonice, satirice, de doliu, de vânătoare şi multe altele. Sunt colinde de tip roman (agrare), colinde mithraice (solare), colinde creştine (pe teme biblice), colinde „hibrid” mito-religioase... Despre „Colinda Leului” voi încerca să vă povestesc astăzi, retrăind emoţia de acum câtiva ani, când am auzit-o pentru prima dată la un bătrân din Ţinutul Pădurenilor. 18

Unii cercetători argumentează apariţia leului în colindele româneşti, susţinând ipoteza prezenţei acestui animal în spaţiul balcanic până la sfârşitul mileniului I, imaginea lui fiind păstrată din străvechime în memoria sacrală a oamenilor. La rândul lor, analiştii cultului mithraic – prezent în numeroase forme de manifestare la noi – demonstrează că feciorul în luptă cu leul este însuşi Mithra, în ipostaza sa războinică, de vânător. În acest sens, Cristian Istrătescu-Târgovişte susţine că Mithra, la chemarea Atotputernicului, este „singurul care ar fi fost în stare să învingă leul, să-l îmblânzească şi să-l folosească mai târziu ca ajutor în lupta cu taurul – Întunericul”, leul întruchipând focul, lumina Soarelui pe Pământ. Adrian Fochi propune o posibilă derivare a Colindei Leului din mitul lui Herakles, iar Monica Brătulescu este de părere că leul a fost preluat ca un topos din bestiarele şi folclorul Europei Medievale. Alături de ei, Mihai Pop şi Octavian Buhociu exclud varianta prezenţei leului în arealul carpato-danubian, ipoteză susţinută de reputatul folclorist Ion Taloş. „Colinda Leului” povesteşte despre o vânătoare alegorică, în care feciorul caută leul, îl găseşte dormind, îl trezeşte, îl provoacă la luptă dreaptă şi îl învinge. „Pe foaia mălinului Găsi urma leului, Sub rechita mohorâtă Găsi leul d’adormit.” Este o vânătoare neînfăptuită deoarece feciorul nu omoară leul, ci îl leagă şi îl aduce în sat, spre mândria comunităţii şi a mamei lui: „Ferice, Doamne, de mine, Ce-am băiat şi ce-am scăldat Că-mi aduce leu legat, Leu legat năvătămat. Noi umblăm şi colindăm Şi lui (numele celui colindat) i-o-nchinăm, Să ne fie sănătos, Pe cum îi nalt şi frumos. Trăiască!” Toate textele întâlnite pe teren şi în culegeri se opresc aici. Din această perspectivă, prezenţa leului în colinde poate fi privită ca relicvă a vechilor rituri de iniţiere, când tinerii se identificau simbolic cu totemul, fie prin naştere, fie prin mimarea comportamentului animalului venerat. Iniţierea culmina cu vânătoarea ritualică în care tânărul trebuia să se confrunte cu leul într-o luptă egală: „Nici cu arcu săgetatu Numai cu lupta luptatu”. Privită din această perspectivă, interdicţia omorârii leului se regăseşte în practicile arhaice în care animalul totemic era, de cele mai multe ori, prins de viu şi hrănit de trib. La acest lucru se referă şi Ion Taloş atunci când afirmă că, în străvechime, unele animale nu erau ucise ci „supuse de om pentru ca acesta să le poată folosi puterea”. Până când vom afla dacă leul a trăit sau nu pe aceste meleaguri, să ne bucurăm că încă mai avem şansa să ascultăm „Colinda Leului”, atestată în sute de variante în aproape toate zonele etnofolclorice de la noi.

18

DE LA NAŞTEREA SOARELUI NEBIRUIT, LA NAŞTEREA MÂNTUITORULUI Se apropie Crăciunul şi e important să ştim ce e cu el, de unde vine şi de când se prăznuieşte. Să aflăm de ce, dincolo de cântecele de stea ce vestesc Naşterea Mântuitorului, prin satele noastre se aud colinde cu texte stranii despre leu, despre dulf, despre cerb, cântate războinic de bărbaţi grupaţi în cete, unii cu chipul acoperit de măşti, alţii purtând o recuzită de obiecte simbolice, ale căror semnificaţii s-au pierdut odată cu trecerea anilor. În opinia lui Petru Caraman „Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza

18

tuturor solemnităţilor, cutumelor, superstiţiilor şi riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă, consacrate cultului Soarelui şi, totodată, cultului morţilor84.” „NATALIS SOLIS INVINCIT” ŞI SATURNALIILE ROMANE

În primele ei veacuri, biserica Creştină nu a celebrat Crăciunul, data naşterii lui Iisus Hristos nefiind precizată în textele cărţilor sfinte. Totuşi, străbunii noştri se pregăteau în această perioadă a anului pentru cea mai importantă sărbătoare a lor. Aceasta avea loc – deloc întâmplător – pe 25 decembrie şi era cunoscută sub numele de „Naşterea Soarelui Nebiruit”. După vechiul calendar, aceasta era data solstiţiului de iarnă, moment în care ziua începea să crească iar soarele renăştea, dând de veste că a biruit încă o dată forţele întunericului. Totodată, ziua de 25 decembrie se situa undeva la mijlocul Saturnaliilor romane, sărbătoare ce îl venera pe zeul Saturn, străveche divinitate de origine italică ce patrona muncile agricole şi roadele pământului. MITHRA: ZEUL PERSAN AL LUMINII

În perioada antichităţii, cultul zeului persan al luminii, Mithra, a pătruns şi s-a răspândit cu repeziciune pe întreg teritoriul Imperiului Roman, în acest sens stând mărturie atât numeroasele temple şi sanctuare cât şi relicvele ceremoniale ajunse până la noi prin intermediul colindelor. Naşterea lui Mithra era prăznuita tot la 25 decembrie, când lumea cea veche cinstea Naşterea Soarelui Nebiruit, cele două sărbători contopindu-se ulterior. „Intrând cultul lui Mithras la romani, aici a aflat calendarul reformat prin Iuliu Cezar şi s-a întâlnit mai deodată cu Sol Invictus, cu care s-a şi identificat şi a cărui sărbătoare s-a ţinut asemenea la solstiţiul de iarnă, crezut pe atunci în 25 decembrie, într-o zi cu „Natalis Solis Invincit”85.” Ulterior, fundamentele mithraismului fiind în bună măsură apropiate de cele ale creştinismului, populaţia nu a opus rezistenţă atunci când biserica creştină a hotărât, abia în secolul al IV-lea, să instituie sărbătoarea Naşterii lui Iisus Hristos în aceeaşi zi, de 25 decembrie. NAŞTEREA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS

După cum se observă, până în anul 354, când biserica creştină – pentru a contracara sărbătorile păgâne prilejuite de renaşterea zeilor solari – a consfinţit la Roma sărbătorirea Naşterii Mântuitorului, au existat cel puţin trei divinităţi venerate în această zi. În toate cazurile, este vorba de zeităţi care mor şi învie iar frânturi din serbările şi ceremoniile închinate lor sunt încă vii în hotarul satului românesc. Aşa cum sublinia istoricul francez Albert Bayet, citat de Gabriel Gheorghe în „Studii de cultură şi civilizaţie românească”, „nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. (...) Teologii repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra (a Soarelui, a lui Saturn etc.), dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea Naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgânismul triumfă în fapte86.” CALENDARE, CALENDARE…

Calendarul popular e din bătrâni iar legea lor e sfântă. Aşa cum era firesc, biserică a impus cu timpul un calendar creştin-ortodox, respectat astăzi de aproape toată lumea. Nu trebuie să uităm însă că o mare parte a sărbătorilor şi ritualurilor străvechi au fost canonizate, că în spatele multor sfinţi creştini se ascund divinităţi mito-foclorice autohtone extrem de interesante şi că, doar împreună, pot reda întreaga dimensiune identitară a poporului român.

84

Petru Caraman, „Studii de etnologie”, Editura Grai şi Suflet, Bucureşti, 1998. Anastasie Marian Marienescu „Cultul păgân şi creştin. Sărbătorile şi datinile romane vechi”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2005. 86 Gabriel Gheorghe „Studii de cultură şi civilizaţie românească (vol. I şi II)”, Editura Gândirea, Bucureşti, 2001. 85

18

IGNATUL: LEGENDĂ ŞI RIT SACRIFICIAL Chiar dacă astăzi conotaţiile gastronomice au luat locul celor ceremoniale, Ignatul demonstrază permanenţa şi continuitatea sărbătorilor precreştine în calendarul popular al românilor. Înainte vreme, în noaptea de Crăciun se ardea un butuc, iar tăciunele rămas se păstra de leac peste an. Butucul era un substitut al zeului autohton Crăciun, zeu solar întocmai ca Saturn al romanilor sau iranianul Mithra, a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea Solstiţiului de iarnă.

18

Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, sacrificarea sângeroasă a porcului, animal asociat în antichitate divinităţilor vegetaţiei, precum şi ritualul de după înjunghiere: pârlitul, procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului sunt reminiscenţele unei practici preistorice strămutată de la Echinocţiul de primăvară la Solstiţiul de iarnă. La fel ca în cazul butucului, şi de această dată este sacrificat de fapt, prin substituţie, zeul care moare şi renaşte anual, o dată cu timpul. La români ziua în care s-a împământenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 decembrie şi portă numele de Ignatul Porcilor sau Inătoarea. Se spune că la tăierea porcului nu trebuie să asiste nici un om căruia să-i fie milă de animalul sacrificat pentru că atunci ritualul îşi va pierde eficienţa, iar carnea nu mai va mai fi bună. În această zi demonismul ritual atinge cote maxime. Dacă până la pătrundea mithraismului în Dacia ceremonialul cerea jertfă umană, ulterior acesta a fost înlocuit cu cel animal, considerat obligatoriu deoarece, potrivit credinţelor populare, „trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat”. Supoziţia că în vechime ritualul implica nu doar sacrificii animale este întărită de credinţa potrivit căreia „Ignatul are rânduit să moară negreşit un om în ziua sa”. În acest context trebuie amintit tăiatului ritual pentru obţinerea de remedii magice. Etno-antropologul Antoaneta Olteanu vorbeşte despre sacrificare în această zi doar a porcilor negri, din sângele cărora, amestecat cu făină, obţinându-se un leac tămăduitor. Copiilor li se făcea un semn pe frunte cu sângele animalului sacrificat ca să fie sănătoşi, rumeni şi feriţi de deochi tot anul. În unele zone se spune că cine mănâncă din carnea unui porc negru se poate vindeca de dor şi că untura este folositoare la descântecele de dragoste, în timp ce pentru magia neagră, la mare preţ sunt copitele animalului sacrificat. INĂTORAREA

Severele interdicţii de lucru, excepţie făcând doar activităţile relaţionate cu îndeplinirea ritului sacrificial, făceau ca sărbătoarea să fie respectată cu stricteţe îndeosebi de femei. Ele se temeau mai cu seamă de „Inătoare”, nevasta lui Ignat, o femeie cumplită care le opăreşte mâinile celor care lucrează de ziua ei, le poceşte sau le face să-şi piardă vlaga. Tot femeile erau acelea care aveau grijă ca sacrificiul să se desfăşoare în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Astfel, pentru împlinirea ritualul, datina străveche cerea ca locul să fie purificat prin tămâiere sau stropire cu apă neîncepută, iar momentul ales să fie după răsărit şi înainte de apus, când Soarele străluceşte biruitor pe cer. PRACRICI STRĂVECHI DE IGNAT

În majoritatea zonelor ţării întâlnim obiceiul sacrificării porcilor în ziua de 20 decembrie. Etnologii spun că anumite practici preistorice, legate de cultul „Focului” şi al „Soarelui”, au supravieţuit trecerii timpului şi au preluat numele şi data sărbătorii creştine, primind numele „Ignatul Porcilor”. Acest sacrificiu sângeros al tăierii porcilor – substitut preistoric al spiritului grâului – este legat şi de ritul funerar de incinerare – pârlitul porcului (Ignis provenind din latinescul foc) –, dar şi de un străvechi obicei, de a sacrifica porcii primăvara, în perioada semănatului, acesta fiind însă mutat de la „Echinocţiul de Primăvară” la „Solstiţiul de Iarnă”, asemenea datinilor de Anul Nou: „Sorcova”, „Pluguşorul”, „Semănatul”.

COLINDE DE RĂZBOI „În loc de popă cu carte, Doi soldaţi cu dobă-n spate, De tri ori pă zî o bate şi le iartă din păcate. În loc de tras clopotile, Dau nemţî cu tunurile, 18

De răsună dealurile”. „HAIDEŢ, FRAŢ’, SĂ MAI UMBLĂM, CU JELE SĂ COLINDĂM...”

E 21 decembrie, şi ziua stă sub semnul morţilor noştri. E 21 decembrie şi m-am gândit multă vreme despre ce colinde să vă povestesc. Mi-am amintit de badea Badea Niculaie a Petrii Curtii şi de bătrânii din Mărişel. Acolo, la poarta Apusenilor, am auzit pentru prima dată colinde de război... Războiul şi cătănia şi-au pus amprenta într-un mod covârşitor asupra satului românesc. Scrisori versificate de pe front şi din armată, cântece de jale şi de înstrăinare, de prizonierat şi refugiere, amintiri cazone tulburătoare, durerea celor rămaşi în ţară, doliul, văduvia, satul pustiu, toate acestea au constituit teme centrale ale culturii noastre de factură orală. Ţăranii îi priveau cu respect pe cei care plecau, se rugau pentru ei, iar de Sărbători le colindau din depărtări: „Du-te pasăre şi zboară, În Rusia de coboară, Deasupra de lagăre, Unde dorm cătanele. Şi le cântă cu glas tare, Să ştie că-i sărbătoare. Şi le cântă cu glas bun, Să ştie că îi Crăciun.” Având o durată de multe ori nedeterminată, cătănia a fost considerată o „trecere”, la fel de importantă ca naşterea, nunta, moartea, iar războiul, dincolo de incertitudinea întoarcerii în vatra satului, însemna suferinţă, scoaterea din rosturile vieţii, persecuţie, batjocură, amânarea căsătoriilor: „Dalbe flori, de sărbători, Nu s-aud colindători, Cum erau, de alte ori, De cu sară, până-n zori. Triste sunt fecioarele Că şi-au tors fuioarele, Şi-şi aşteaptă mirele. Dar mirele nu mai vine, Că-i plecat în ţări streine...?” Nu de puţine ori, îmbrăcaţi în cămeşa cătunească, cusută cu însemne care să le amintească de cele mai sfinte valori ale lor, feciorii nu mai ajungeau acasă niciodată. O colindă de război din Ţara Chioarului, culeasă de Pamfil Bilţiu, povesteşte cum îşi roagă tânărul recrut mama să-i brodeze cămeşa: „Pe mânica de-a dreapta, Scrie-mi-te dumneata, Pe mânica de-a stânga, Scriem’, maică, drăguţa, Pe lătuţu’ dinapoi Scrie-mi plug cu patru boi...”. Sunt colinde care nu se cântă la fereastră, ci tainic, la lumina focului din vatră, cu nealinată durere.

18

„Când o fost de colindat S-o rugat de comandant Să le deie săbăceac. Săbăceagu’ nu le-o dat, Că i-o dus la împuşcat. I-o-mpuşcat tăt prin picioare Şi-o căzut morţi pă răzoare. Cine le-a fi maică dulce? Sanitarii când îi duce. Cine le-a fi maică dragă? Sanitarii când îi leagă?...” Oamenii satului deosebeau moartea bună de moartea în străini, făceau ceremonii speciale pentru cei căzuţi pe front, iar în locul lor puneau un brad în copârşeu. În colinde, ceremonialul funerar este tulburător descris: „În loc de popă cu carte, Doi soldaţi cu dobă-n spate, De tri ori pă zî o bate şi le iartă din păcate. În loc de tras clopotile, Dau nemţî cu tunurile, De răsună dealurile/”. Cântate îndeosebi de femei, aceste colinde-cântec sunt evocatoare, tămăduitoare şi purtătoare de speranţă: „E Crăciun cu bucurie Ei pă câmp de bătălie, Dă, Doamne, o pace-n ţară Şi alt Crăciun vesăl iară, Să să-ntoacă-nvingători La dragi căsuţăle lor...” Sau: „O, Iisuse, vino iară! Păste nori ca pe o scară. Vino şi Te naşte-n noi, Şi ne scapă de război.” Urările din finalul colindelor de război sunt şi ele tragice, cutremurătoare: „Rămâi ţară sănătoasă! De-oi trăi, te-oi cota iară De-oi muri, m-or îngropa Pă front, în Galiţia...”

18

CRĂCIUN. MOŞUL NOSTRU RĂU ŞI BUN Calendarul popular a rânduit dintotdeauna munca şi viaţa ţăranului român. În paginile lui nescrise, ajunse la noi din generaţie în generaţie, precum limba maternă, descoperim o lume uitată, cu sensuri şi înţelesuri proprii, guvernată de o filozofie populară, o mitologie şi chiar de o semiotică populară. Să vedem, de data aceasta, cine

18

este Moş Crăciun pentru noi şi mai ales cât de bătrân este în comparaţie cu mult mai cunoscutul Santa Claus, rotofei şi mucalit, îmbrăcat întotdeauna în roşu, imagine standardizată de americani la începutul secolului trecut. Moş Crăciun poate fi o reprezentare folclorică a lui Cronos, Zalmoxe sau a lui Saturn Senex, Saturn cel Bătrân care dăruia oamenilor un trai uşor şi fericit. Tot el e cel care încheie şirul sfinţilor bătrâni ce patronează sărbătorile de sfârşit de an, Moş Andrei, Moş Niculae, Moş Ajun, simbolizând îmbătrânirea timpului calendaristic. În cartea sa – „Universul mitic al românilor” – Victor Kernabach îl descrie pe bătrânul Crăciun ca pe „un personaj antropomorf, cu alură rurală”. Ca personaj mito-folcloric, după cum apare în colindele româneşti, „Crăciun” este ba un cioban cu turme nenumărate, uneori numit chiar stăpânul păstorilor, ba un sfânt bătrân care apare în compania lui Dumnezeu. Legendele povestesc însă că ar fi soţul „Crăciunesei”, care, furios că soţia sa a găzduit-o pe Maica Domnului şi a ajutat-o să-l nască pe Iisus, i-a tăiat mâinile. Maica Domnului însă nu a lăsat lucrurile aşa, punându-i bătrânei „Crăciunese” mâinile la loc şi transformându-le în aur curat. Atunci, cuprins de spaimă în faţa minunii săvârşite de Maica Domnului şi bucuros că şi-a văzut nevasta întreagă, „Crăciun” a aprins un rug enorm în curte şi a început să joace de bucurie în jurul focului, împărţind daruri tuturor celor prezenţi. În toate aceste legende populare apare imaginea lui „Moş Crăciun” în contextul Naşterii Mântuitorului, însă, de fiecare dată, este specificat faptul că, în acel momentul, personajul nostru era deja bătrân, deci anterior venirii pe lume a pruncului Iisus. Oricum, prin portretul făcut Crăciunului (un bătrân beţiv, avar, invidios pe posibilul „concurent” nou-născut şi deosebit de brutal), imaginea acestei divinităţi străvechi putea fi, în timp, eliminată din mentalul colectiv şi înlocuită definitiv cu cea a lui Iisus Hristos, expresie a bunătăţii şi a dreptăţii. Din fericire, nu s-a întâmplat aşa, iar de atunci, în fiecare an, pe 25 decembrie, românii îi aşteaptă pe amândoi să le bucure sufletul şi să le lumineze viaţa. LEGENDĂ

„Când s-a început lumea, oamenii lucrau la lună, noaptea, cum ar lucra ziua, la lumina soarelui, că erau mai credincioşi, nu erau legile împărţite. Maica Domnului s-a simţit grea de Ovidenie. Pe atunci era unul, Crăciun. Acela pornise 12 cară cu povară, la moară. El era aşa de rău, că nu lăsa pe nimene să doarmă noaptea; pe fete, pe femeie le bătea, că toate erau betege şi stâlcite. Când a pornit el de acasă, mă-sa le-a zis fetelor: «De-amu culcaţi-vă câte oleacă, pe rând, pân’ ce el va veni, şi apoi voi dormi eu». Când venea el trăsnind, huind – mă rog, 12 cară cu povară – toate trebuia să fie cu furcile-n mână. Vine Maica Domnului în ziua de Ajun la femeie lui Crăciun: «Mă rog, lasă-mă să fac la D-ta!». «Bucuroasă te-aş lăsa, dară am bărbat tare rău. Uită-te la fetele mele: una-i şchiopă, alta-i oarbă, a treia-i oloagă. Da’ eu uită-te ce am pe trup şi pe mâini!». Era toată ucisă. Maica Domnului ştia. «Lasă-mă, te rog, măcar în ocol să mă duc.» Ea a lăsat-o. Atunci încă nu erau stele pe ceri, numai luna îmbla, şi oamenii la lună lucrau. Cum L-a născut pe Domnul Hristos, boii L-au aburit şi femeia lui Crăciun i-a ajutat – atunci s-a arătat şi luceafărul de sară pe casa lor şi apoi stelele. Crăciun vede de departe şi zice: «Oare ce-au făcut nebunele cele de mi-au aprins casa?». Trimite Crăciuneasa pe fata cea ciuntă cu rodini la Maica Domnului. Maica Domnului i-a pus mâinile din aur la loc. Trimite pe cea şchioapă, i-a pus piciorul. Trimite pe cea oarbă, i-a pus ochii. Vine Crăciun spre casă şi se miră: vede stelele pe ceri, luceafărul de miezul nopţii, luceafărul de dimineaţă, apoi zorile de ziuă, ziua şi pe urmă soarele răsărind. Crăciun, când a văzut aceste toate, auzând şi cine se află la dânsul, a cunoscut puterea lui Dumnezeu. A mers de-a adus-o pe Maica Domnului în casă şi a cinstit-o – căci, mă rog, a văzut că-i sfântă, fără păcat87.”

„ÎNGROPAREA CRĂCIUNULUI” Din „Calendarul Popular” „Comoara Satelor”, editat de Academia Română, aflăm despre un obicei, pe cât de străvechi pe atât de singular, ce are loc în ziua de 28 decembrie. Poartă numele de „Îngroparea Crăciunului”, iar desfăşurarea ceremonială de rit funerar ne aminteşte de cea a „Caloianului”. În ambele cazuri, divinitatea moare şi renaşte, refăcând echilibrul lumii şi al vieţii, revigorând timpul şi fertilizând pământul. 87

Legendă culeasă de Elena Niculiţă-Voronca de la Maria Cloşca şi publicată în „Datinile şi credinţele populare româneşti”, Cernăuţi 1903.

18

Scenariul descris de etnologul Ion Ghinoiu şi consemnat la cetele de feciori de pe Valea Someşului debutează cu alegerea tânărului care îl va interpreta pe Crăciun mort şi a celui care se va masca în popă. Acesta din urmă trebuie să fie convingător, un bun orator şi să însoţească, aşa cum se cuvine, ultimul drum al bătrânului Crăciun. Ales dintre feciorii din ceată, Crăciunul este culcat pe o scară de lemn, având funcţia de targă funerară, acoperit pentru a nu fi recunoscut de participanţii la ceremonial şi purtat pe umeri de şase tineri. Cortegiul astfel pregătit se va îndrepta, ca şi în cazul Caloianului, spre o apă curgătoare. Pe drum lăutarii cântă „morţeşte”, popa slujeşte la răspântii, iar oamenii din alai bocesc pe un text ritual, cântat pe melodia prohodului: „Măi, Crăciune, măi, bătrâne, Astăzi te-ngropăm pe tine. Haideţi toţi, cu mic cu mare, Să ducem Crăciunu-n vale fii să-l băgăm în produc, Pe el să punem butuc. O, Crăciune, o, bătrâne, Du-te de la noi cu bine; Meri pe apa sâmbetii fii-napoi nu mai veni, C-a veni altu’ Crăciun fii-a fi ca tine mai bun.” Ajunşi la râu, după o „slujbă” de dezlegare a păcatelor, Crăciunul mort este aruncat pe gheaţă. Momentul imediat următor constituie punctul culminant al ritualului: tânărul, întruchipându-l de data aceasta pe Crăciunul renăscut, „Crăciun cel Nou”, se ridica în picioare în uralele întregii asistenţe. Urmează întoarcerea alaiului în sat, însoţit de muzică de joc şi voie bună, unde este pregătită „comândarea” sau pomana Crăciunului, o mare petrecere de întâmpinare a noului an. Nu trebuie să uităm că odinioară Crăciunul reprezenta cumpăna dintre ani, Anul Nou fiind stabilit la 1 ianuarie abia începând cu secolul al XVI-lea. Astfel, timpul calendaristic îmbătrânit trebuia să moară spre a renaşte, sfârşitul de an aducând cu sine o reactualizare a cosmogonie şi totodată refacerea Timpului Primordial, a timpului pur care exista în momentul Creaţiei. Privită din această perspectivă, „Îngroparea Crăciunului” nu semnifică doar încheierea unui interval de timp şi începutul unui alt interval, ci anularea trecutului şi a păcatului individual sau colectiv printr-o purificare rituală. Un alt obicei, similar „Îngropării Crăciunului”, este cel al „Omorârii Turcii”. „Turca”, divinitate taurină de origine indo-europeană, se naşte simbolic la confecţionarea măştii cu acelaşi nume, petrece cu ceata de feciori şi apoi moare după Anul Nou pentru a renaşte împreună cu timpul calendaristic cu care se confundă. „Moartea Turcii” este violentă: prin lovire cu ciomagul, dezmembrarea măştii, înecarea sau împuşcarea simbolică a acesteia şi este întotdeauna urmată de ospăţului feciorilor, posibilă relicvă a sacrificiului regelui Saturnaliilor. „Turca” va reînvia abia în pragul Crăciunului următor, o dată cu formarea cetei de colindători şi construirea măştii, substitut simbolic al anului care moare şi renaşte.

OBICEIURILE DE AN NOU ÎN PRESA DE LA 1902 La începutul veacului trecut, gazetarii acordau o deosebită importanţă datinilor străbune, iar documentarea lor era extrem de riguroasă. Paginile îngălbenite ale publicaţiilor de odinioară ascund o preţioasă sursă de informaţii pentru etnologii de astăzi. De unde vine „Pluguşorul”? Dar „Turca”, „Brezaia”, „Cerbuţul” şi „Văsilca”? Iată ce aflăm din revista Foaia Diecesana, apărută la Caransebeş la 29 decembrie 1902: 18

„Din religiunile şi mitologiele tuturor popoarelor vechi, începând dela Indieni, Egipteni, Greci, Romani, până la Germani şi Slavi, este cunoscut cum că toate au avut cult de soare şi, personificând soarele drept Zeu, şi l-au închipuit a umbla, a trece în cursul său prin zodiac, unde cu zodiele (constelaţiunile) respective representătoare mai vârtos de animale a avut 12 lupte, începând dela răsărit cătră apus, ca şi Ercule (Hercules), care asemenea a fost erou de soare. Colinda plugşorului. Dnul Teodorescu în «Colinde, datini şi moravuri, ale poporului român», Bucuresci 1874 pag. 59, ne spune, cum că în oraşe băeţii, iară la ţară junii, colindează cu plugul. Băeţii îşi fac un plug în miniatură, imitând pe cât se poate adevăratul plug, îl înfrumseţează cu hârtii colorate şi flori, şi-i pun un clopoţel sau două în coarne, iar junii dela ţeară iau chiar adevăratul plug, cu un clopot mai mare, îl târăesc, şi astfeliu merg la fiesce care casă de orează (aorează) (...) Aceasta colindă a plugşorului adeveresce chiar şi luminat despre simbolica serbare a soarelui personificat ca Zeu. Plugul a fost atributul Zeilor de soare Visnu şi Osiris, şi aceste Zeităţi ţin plugul în mână. Zeul Buddha se zice că a purtat numele de «Halivahana» dela «Hala» ce înseamnă plug. Şi Mântuitoriul nostru Iisus Cristos a purtat predicatul de «Araţor» lat. adecă arătoriu, litaneele primei biserici creştine. Tibul cânta despre Zeul de soare Osiris şi despre plugul lui arătoriu în următoriul mod: Primus aratra manu sollerti fecit Osiris Et teneram ferro sollicitavit humum.(...) În cultul şi religiunile popoarelor vechi s’a crezut cumcă soarele personificat cu razele sale, ca un plug despică pământul, şi apoi îl fructifichează. De aici se înţelege, pentru ce a fost plugul simbolul Zeilor de soare, şi pentru ce li s’a făcut cult şi ceremonii cu plugul, mai vârtos la începerea anului, când soarele a reînviat şi a început iară a-şi recâştiga puterea luminei sale. Plugşorul nostru este o străveche sărbătoare, asemenea Saturnalielor şi Opalelor. Turca, Bresaia, Văsilca şi Cerbuţul cari se joacă în prima zi a lui Crăciun şi la Anul Nou nu sunt alta, decât nesce masche, adecă un om învăluit într’o mantauă (zeghe, ţoală) lungă şi înfrumseţat cu o mulţime de basmale (cârpe, năframe) pănclice, flori de diferite colori etc.; cu cap de animal cu bot (cap de capră, de ţap, de lup etc.) sau de pasăre cu cioc (cap de cocor, de păun, de cocoş etc.), cari masce joacă, modificându-şi mişcările botului, sau sunetul ciocului după cântecul unui botrân viorariu (lăutar) care recită oarecare versuri (parte şi necuviincioase) imitând într’aceea şi tonurile animalelor respective. Aci este mai pe sus de toată îndoiala dovedit cultul de soare. Din mitologiele şi religiunile popoarelor vechi ştim, cumcă acele popoare şi-au închipuit şi au crezut, că soarele personificat ca Zeu, în precurgerea, rotarea sa prin zodiac, în fiecare zodie ia altă mască (faţă de animal, de după cum şi’au închipuit cei vechi figurile, ori constelaţiunile din zodiac c’ar representa pe cutare, ori pe cutare animal). Drept aceste Turca, Bresaia, Cerbuţul, şi Văsilca nu sunt alta, decât o dramatică representare ori propunere a soarelui personificat ca Zeu în precurgerea sa prin zodiac (...). Văsilca este Iupiter, care stă în capul anului (chiar Sântul Văsile, Sân-Văsii creştin). Bresaia este Bachus, un alt zeu de soare; crescătoarea şi lăptătoarea lui a fost’ ziua Briseis (Brisa, Hippodamia). Şi purtarea necuviincioasă (lascivă) a Bresaiei noastre adeveresce de cultul lui Bachus. Cerbuţul, precum se propune în Bănat şi în părţile Haţegului din Transilvania, este chiar «Cervulus» din evul de mijloc, despre care vorbesce Du Cange: Glossarium mediae et infimae latinitatis, Parisiis 1840-50 sub «Cervulus» şi în contra cărui au emulat atât de tare sânţii părinţi: episcopi din Germania, Francia, Spania şi Italia. Iată cumcă se adeveresce că şi Turca, Bresaia, Cerbuţul şi Văsilca sunt cult de soare, şi sunt o parte întregitoare, dramatico-representătoare a colindei. Iară Dicţionariul Limbei Române (de Academia Română) Bucuresci, 1871 face o mare absurditate, când zice, cumcă «Bresaia» este un monstru. Bresaia cu bot de animal ori cu cioc de pasere, este o mască întru dramatică representare a cultului soarelui personificat ca Zeu, care în percurgerea sa prin zodiac ia în zodiile respective masca ori faţa animalelor cari înfăţişează zodiele”.

18

COLINDE DE DRAGOSTE, COLINDE DE MOARTE Cu texte ce par fără de sfârşit, colindele se cântă ca să nu se uite. Adevărată procesiune a satului românesc, colindatul înseamnă a umbla din casă în casă într-o rotire ceremonială ce cuprinde întreaga comunitate. În timp 18

ce cântecele de stea au teme religioase, lait-motivul fiind naşterea Mântuitorului, colindele vorbesc despre facerea lumii şi vânători alegorice, despre fete de crai şi boieri mari, despre disputa dintre vin, grâu şi mir, dintre tei şi brad, despre dragoste şi moarte, despre sfârşitul lumii. De multe ori colinda ce se aude de Crăciun în satele noastre este o poezie a dragostei, cu puternice elemente ancestrale legate de ceremonialul căsătoriei, precum „pomii de tulpini întulpinaţi/ de vârfuri apropiaţi”, inelul, cununa, mărul, fântâna. „Merge Lina (numele fetei colindate) prin gradină Florile dalbe, flori de măr În grădină la fântâna (...) Găsi apa tulburată, De trei crai înconjurată, Toţi trei mâna i-o cerură, Şi pe doi îi refuzară Cătr-al treilea-aşa zicea: Ţie-ţi dau mânuţa mea! Amândoi mâna o dară Şi apoi se cununară.” Formula repetitivă cu caracter incantatoriu de invocare magică a primăverii „florile dalbe de măr” ne întoarce cu mii de ani în urmă. Pe atunci, florilor de măr li se atribuiau însuşiri miraculoase, fiind identificate cu tinereţea veşnică iar fructul avea o conotaţie erotică şi era considerat simbolul fertilităţii. Fântâna, prin apele ei schimbătoare, permite pătrunderea în universul necunoscut al subconştientului, face legătura cu lumea nevăzută, simbolizează perpetua întinerire şi este unul dintre locurile consacrate în care fetele fac vrăji de aflare a ursitului în nopţile de „Probejenie”, „Ovidenie” şi de „Sântandrei”. În colindele de fată, la fântână apare întotdeauna feciorul („Ceata de Feciori”) care prinde fata şi îi ia cununa (mărul din sân/ inelul/ salba). Ea se apără, plânge, îl roagă: „Adă, june, cununa-lu Cununa-te-ai cu dânsa, Să-ţi fie de cununie, La părinţi de veselie”. Formula de blestem are aici sensul de urare iar obiectul este furat ca un gaj de dragoste. În unele variante, flăcăul înapoiază cununa fetei („Ia, Ioană, cununiţă/ să ne fie de credinţă”) ca legământ al cununiei lor sau, poate, ca străvechi simbol solar, asemenea cununii de sânziene, cu care în vechime se făceau vrăji de măritiş. Portretul fetei din colindele de peţit însumează idealul de frumuseţe al miresei dorite. Ea e nepreţuită ca lumina ochilor („lumioară, ochii-s negri”), desprinsă din poveşti („fată dalba de-mpăratu”) şi ruptă din soare precum Ileana Cosânzeana: „Ia Ileană Sânziană, Cu cosiţă de aramă Noi cosiţa i-om tăiere Şi-om pune-o în turnurele Să o bată vâturele, Ca pă fecior gândurele Gândurele de-nsurat, Pe fete de măritat”.

18

În unele colinde fata se preschimbă în căprioară, în „ciutalină” şi se ascunde de peţitor „în pădurea unei zâne”, unde este găsită abia după „nouă ani şi nouă luni/ şi p-atâtea săptămâni”. Flăcăul, la rândul lui, este numit „crai, dalb voinic”, „arcaş mare”, el prinde cerbul, se luptă cu leul, bucurându-se apoi de laudele tuturor. Există colinde care vorbesc despre gazda care aşteaptă peţitorii, despre fata fără de zestre, despre schimbarea de inele în ziua Crăciunului, despre porumbeii peţitori, despre răpirea fetei din goana calului sau despre calul nărăvaş al ei, îmblânzit în cele din urmă doar de cel ales. Una dintre cele mai speciale colinde, întâlnită în zeci de variante, are ca motiv dragostea împlinită prin moarte, fiind catalogată drept „colindă de doliu” sau "de dragoste funestă". Despre „Mă luai, luai” părerile specialiştilor sunt împărţite. Unii etnologi susţin că ar fi vorba despre o colindă premaritală, având la bază mitul „Zburătorului”, în timp ce alţii, mergând pe linia lui Ovidiu Bârlea, consideră că avem de-a face cu o veritabilă „Mioriţă a fetelor”, înscriind-o în categoria „colindelor de doliu”. MĂ LUAI, LUAI... Mă luai, luai, Cu secera-n brâu, La holdă de grâu. M-aplecai, plecai, Mănunchiu’ să-mi tai, Şi-o floare aflai Şi-n sân o ţâpai. Nime nu mă vede, Numai Ionaş, Ionaş din munte, Cu zâlele scurte. Mă luără-n braţă, Mă sărută-n faţă. – Meri, Ion, de-aici! C-a vini maica, N-am gătat holda! – Spune-i la mă-ta Că nu ai gătat, Că te-ai sărutat. Că te-o lovit doru’, Dor cu junghiuri grele, Moarte fără vrere. Maica să luară, Cu nouă ulcele După lecurele. – Stăi, maică, nu mere După lecurele! Că apele-s late Satele-s departe. Io ştiu ce mi-i leacu: Joljiul şi colacu’ Şi Ion săracu’.

SFÂRŞIT ŞI ÎNCEPUT PENTRU „ZEUL AN”. RITUALURI ŞI CREDINŢE STRĂMOŞEŞTI DE ANUL NOU

18

În centrul calendarului popular al românilor stă Soarele, străveche epifanie uraniană. Soarele înfrunzeşte şi desfrunzeşte codrul, leagă şi dezleagă anotimpurile, reactualizează timpul sacru şi ne ajută să renaştem mai puri, mai frumoşi, mai înţelepţi. Sărbătoarea Anului Nou nu a avut o mare însemnătate în comunităţile tradiţionale româneşti, Revelionul fiind un import târziu de sorginte urbană, destul de greu de acceptat de bătrânii satelor. „La noi, în vremurile mai vechi, lumea nu ştia de Revelion. (...) În seara precedentă vârstnicii se adunau, povesteau, se omeneau, ca în seara de Crăciun. (...) La miezul nopţii se trăgea clopotul la biserică, iar sătenii ieşeau din case şi pocneau şi puşcau să alunge diavolii, să nu fure Anul Nou88.” Pe teritoriul ţării noastre au fost identificate cel puţin trei începuturi de an: la 1 ianuarie (calendarele iulian şi gregorian), la 1 martie (calendarul roman), şi la 1 septembrie (calendarul biblic). În plus, potrivit cercetărilor etnologului Ion Ghinoiu, este posibil ca în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie, profund marcată de ritualuri de înnoire a timpului („Ovidenia”, „Filipii de Toamnă”, „Sântandrei” şi „Sf. Niculai”) să fi fost celebrat „Anul Nou dacic”. În vechime revelionul era un ceremonial funerar, ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a zeului an. Acesta, începând cu 1 ianuarie, creştea, întinerea, se maturiza, îmbătrânea şi devenea „Moş”, apoi murea şi reînvia odată cu timpul calendaristic cu care se identifică, parcurgând un drum circular, fără de sfârşit. Iniţial, timpul acestei sărbători se împărţea în două intervale egale ca număr de zile şi total opuse ca încărcătură simbolică. Astfel, între Crăciun şi Anul Nou avem un timp bătrân, agonic, nefast, aflat sub semnul întoarcerii sufletelor morţilor acasă şi implicit a pomenirii moşilor de neam. Începând cu „Sân-Vasii” şi până de „Bobotează” spiritele malefice, alungate de colindători, încep să dispară, timpul revigorat, este tânăr şi fast, numai bun pentru practicile de divinaţie şi magie. Să ne amintim câteva practici magice, relicve ale unei lumii îndepărtate, stranii şi simbolice, săvârşite în lunga noapte albă, hotar luminos între „Anul Vechi” şi „Anul Nou”. Se spune că în noaptea dintre ani nu-i bine să stingi lumina în casă şi nici să adormi, pentru că altfel pune stăpânire pe tine demonul somnului şi al morţii. Porţile se ţin deschise ca să poată intra norocul iar ferestrele se deschid şi ele la miezul nopţii ca să iasă anul vechi şi să intre cel nou. Se spune că atunci, dacă ai sufletul curat şi ai ţinut Postul Crăciunului, se deschid cerurile şi poţi vedea toţi sfinţii stând la masă cu Dumnezeu. În Maramureş, la miezul nopţii se sprijină de perete, în picioare, câte un lemn pentru fiecare suflet din casă şi dacă până dimineaţa vreunul dintre acestea cade, se consideră că e semn rău pentru persoana căreia îi era destinat. Tot aici se practică „legatul mesei”, pentru ca familia să fie unită şi animalele din gospodărie să fie păzite de fiarele pădurii. Picioarele mesei se leagă simbolic cu un lanţ, sub masă se presară o mână de fân, iar în fân se pune câte un colăcel mic de grâu pentru fiecare animal din grajd. După slujba de Sfântul Vasile, colăceii sunt daţi hrană vitelor, masa urmând să rămână „legată” până de „Bobotează”. Fetele ies în curte, privesc cerul şi numără nouă stele iar cum va fi cea de-a noua dintre ele (strălucitoare/ palidă/ mică/ mare) aşa le va fi şi ursitul. Dacă rezultatul nu li se pare edificator, intră în casă, pun o verighetă de aur într-un pahar cu apă, de o parte şi de alta a paharului aşază câte o lumânare, iar în spatele lui, o oglindă. Se spune că cea care se uită în oglindă îşi vede ursitul deschizând uşa. În zona Buzăului, fetele nemăritate mătură gunoiul din casă cu mâinile la spate, îl presară pe mătură sau pe făraş în pragul casei sau în mijlocul curţii, se aşază cu picioarele pe gunoi şi ascultă din ce parte latră câinii pentru a afla direcţia în care se vor mărita. Bătrânii pun pe cuptor câte 5-6 boabe de porumb, grâu, orz şi ovăz, aşază pe fiecare un cărbune aprins, considerând că cea mai bună recoltă o vor da boabele care fac cea mai multă cenuşă. Tot ei ghicesc vremea pentru întreg anul, citind „calendarul de ceapă”. Pentru aceasta, taie o ceapă în două iar în 12 dintre foile de la mijloc, câte una pentru fiecare lună a anului, presară sare în cantităţi egale. Le lasă aşa peste noapte iar dimineaţa, în funcţie de cantitatea de apă adunată, socotesc care lună va fi ploioasă şi care secetoasă. În dimineaţa de Anul Nou oamenii se spală ritualic, înainte de răsăritul Soarelui, cu apă neîncepută în care pun un bănuţ de argint, un fir de busuioc şi o crenguţă de brad, cu credinţa că vor fi căutaţi şi iubiţi ca banii, norocoşi şi curaţi ca busuiocul, frumoşi şi viguroşi ca brazii. Copiii umblă cu Sorcova şi cu Pluguşorul, aducând în case belşug şi noroc iar noi ne salutăm folosind formula magică „An Nou Fericit!”.

88

Marcel Lapteş „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”, Editura Corvin, Deva, 2009.

18

CALENDARUL POPULAR AL ROMÂNILOR. POVEŞTI NEMAIAUZITE DESPRE STRĂVECHI ZEITĂŢI DE PE LA NOI

18

În vechime, anul era împărţit în două anotimpuri: vara, cu începere de „Alexii” (17 martie) şi iarna, ce vine o dată cu „închiderea pământului”, la 14 septembrie.

Chiar dacă biserica a adus un calendar creştin-ortodox respectat astăzi în toate comunităţile tradiţionale, nu trebuie să uităm că în spatele multor sfinţi creştini se ascund divinităţi mito-folclorice autohtone, ale căror poveşti aşteaptă să fie dezlegate pentru a recupera întreaga dimensiune identitară a poporului român. Vom încerca o prezentare a celor mai importante sărbători din „Calendarul Popular al Românilor”, marcat de renaşterea ciclică a „Zeul An”, de mersul Soarelui prin zodiac, de orologii cosmice ce nasc scenarii şi făpturi mitice, acte de divinaţie şi propiţiere, ceremonialuri şi ritualuri ancestrale. Vom vedea cum „Timpul” ia chipul unor divinităţi tinere la început de an („Sânvasii”, „Dragobete”, „Sântoader”, „Sângiorz”, „Floriile”, „Sânzienele”, „Ielele”), apoi se maturizează („Sântilie”, „Sâmedru”, „Sântandrei”, „Sfânta Vineri”, „Inătoarea”, „Crăciuneasa”), devenind „Moş/ Babă” la sfârşit de an („Moş Niculae”, „Moş Ajun”, „Moş Crăciun”, „Baba Dochia”), cu precizarea că, de-a lungul vremii, început de An Nou au fost şi zilele de 25 decembrie şi 1 martie. Anul Nou al vremurilor noastre a început sub semnul „Bobotezii” şi al „Sântionului”, zile ale purificării prin apă şi foc ce închid cercul „Sărbătorilor de Iarnă”. Ne aflăm sub protecţia lui Ianus, zeul cu două feţe – una întoarsă spre anul care a trecut, iar cealaltă îndreptată spre anul ce tocmai a venit. El ne va aduce „Miezul Iernii” şi „Circovii de Iarnă”, deschizând totodată ciclul de sărbători consacrate „Lupilor”: „Sâmpetru de Iarnă”, (16 ianuarie), „Filipii de Iarnă” (25 ianuarie), „Filip Şchiopul” (31 ianuarie). Pendulând între benefic şi malefic, patron al iernii înfrigurate şi animal totem al dacilor, „Lupul” este venerat în calendarul popular al românilor, fiindu-i închinate anual peste treizeci de sărbători. Urmează luna lui Faur, cel mai mic şi schimbător dintre copiii „Zeului An”. Patronează „Martinii de Iarnă”, sărbătoare dedicată „Ursului”, animal fabulos din mitologia noastră, care schimbă anotimpurile odată cu ritmul hibernării sale şi în deplin acord cu constelaţia ce-i poartă numele: „Ursa Mare”. Tot în „Făurar” sunt veneraţi sfinţi protectori ai bolilor fără de leac printre care „Haralambie, păzitorul ciumei” (10 februarie), precum şi enigmaticul „Dragobete” (24 februarie) considerat "Cap de Primăvară". Aceasta este ziua în care ia sfârşit lunga noapte de iarnă, deschisă la Sântandrei de alaiul zânelor „Crăiesei Eftepir” şi încheiată acum cu alaiul lui Dragomir cel beat de dragoste, în ziua împerecherii păsărilor pădurii. Pe 27 februarie se deschide Postul Sfintelor Paşti, cel mai mare praznic ortodox, celebrat anul acesta pe 15 aprilie. Săptămâna premergătoare „Lăsatului de Sec” poartă numele de „Săptămâna Albă”, pentru că se renunţă deja la consumul cărnii. I se mai spune şi „Săptămâna Nebunilor” deoarece numai nebunii, proştii şi urâţii satului lasă nunta până în pragul Postului Mare. Începutul Postului aduce cu sine un interval de zile festive cunoscut sub numele de „Săptămâna Cailor lui Sântoader”. Spirit demoniac, restrictiv şi agresiv, „Sântoader” îşi trimite şapte nopţi la rând herghelia divină la casele în care fetele şi femeile nu-l cinstesc cum se cuvine, spre a le pedepsi cu cruzime. Jumătate oameni, jumătate cai, „Sântoaderii” pot fi alungaţi doar cu vrăji, iar pentru a scăpa de vizitele lor nocturne oamenii trebuie să respecte o serie de norme şi interdicţii. Calendarul popular cu dată mobilă cunoaşte o întreagă galerie de personaje mito-folclorice demoniace, care domină primele săptămâni de Post: „Marţea Încuiată”, „Miercurea Strâmbă”, „Joi-Mărica” etc. Atât Calendarul roman cât şi un străvechi calendar agrar, consemnează ziua de 1 martie ca fiind început de „An Nou”. Este ziua în care firul vremii, tors de „Baba Dochia”, se împletea în culorile celor două anotimpuri: alb şi negru, iarnă şi vară, zi şi noapte, moarte şi viaţă. Vreme înainte, cele două fire răsucite de lână albă şi neagră se dăruiau atunci când pe cerul lui „Mart” strălucea „Luna Nouă”. Apoi firul negru a fost înlocuit cu cel roşu, spre a fi dăruit de 1 martie, înainte de răsăritul Soarelui, în chip de mărţişor. Ce-a de-a patra lună a anului, „Prier”, se deschide cu o zi enigmatică şi zurlie, situată sub semnul ludicului, al amăgirii, al jocului. Nu se ştie ce vechime are „păcălitul” de la 1 Aprilie, nici dacă a apărut la noi sau a fost împrumutat, însă cu siguranţă este consecinţa vremii înşelătoare a acestei luni, înscriindu-se totodată într-un străvechi scenariu ritual de înnoire a timpului, în care oamenii se jucau cu ei şi cu lumea, explorând forţa lucrurilor făcute pe dos la început de an nou roman. Urmează o sărbătoare interesantă, „Sâmbăta lui Lazăr” (7 aprilie), grefată şi ea pe incantaţiile unui ceremonial de renaştere a naturii, prin moartea şi învierea unui zeu autohton al vegetaţiei: „Lăzărel”/ „Lazăr”/ „Lăzărică”.

18

Una dintre cele mai aşteptate duminici de peste an este cea a „Floriilor” (8 aprilie), ziua tuturor florilor. Sărbătoarea, astăzi eminamente creştină, poartă amintirea vechilor festivităţi romane dedicate zeiţei Flora, cea care aducea primăvara şi dăruia oamenilor mierea, împreună cu toate seminţele florilor. În ultima săptămână a Postului, numită „Săptămâna Patimilor”, timpul se degradează progresiv, sufletele morţilor se întorc acasă, iar Mântuitorul este trădat, chinuit şi ucis. După trei zile de haos şi întuneric, în care omenirea rămâne fără protecţie divină, se înfăptuieşte miracolul Învierii Domnului (15 aprilie), urmat de actele de purificare din „Săptămâna Luminată”. În toată această perioadă se fac sacrificii animale, se prepară alimente rituale, se aprind lumini, se crede că animalele vorbesc şi comorile ard. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că, la fel ca în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, şi în această zi miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste rituri străvechi de renaştere şi reînviere, provocate de explozia de lumină şi viaţă a primăverii. Nu întâmplător, opt zile mai târziu, pe 23 aprilie este sărbătorit „Sângiorz, sfântul ăl mai mare peste câmpuri”, protector al cirezilor şi turmelor. Arhetip al vechilor eroi civilizatori, este considerat, alături de „Sâmedru, străjer al timpului”, cel care deschide „Anul Nou Pastoral”, împărţindu-l în două anotimpuri: vară şi iarnă. A treia săptămână de după Paşti (30 aprilie – 6 mai) aduce unele dintre cele mai fascinante şi misterioase obiceiuri din „Calendarul popular al Românilor”: „Paparudele” şi „Caloianul”. Studii etnologice comparate au demonstrat că în vechime acestea au constituit ritualuri de iniţiere pentru tinerele fete, care, în timp, s-au transformat în ceremonialuri agrare de primăvară. „Rusaliile” (3 iunie), sărbătoare ţinută cu mare fast la 50 de zile după Sfintele Paşti, se regăseşte în mitologia romană ca zi în care se aduceau ofrande florale sufletelor celor plecaţi. Preluată de geto-daci, această sărbătoare italică a rozelor suportă transformări sub influenţa cultului solar, „Rusaliile” fiind imaginate drept zâne moarte fecioare care, după ce îşi părăsesc mormintele în Joia Mare şi petrec Paştile cu cei vii, nu mai vor să se întoarcă în lumea lor. Ţăranii se tem nespus de ele, le aduc ofrande, poartă pelin la brâu şi usturoi în sân, înfig un craniu de cal în stâlpul porţii şi intră în jocul magico-ritual al „Căluşului”, convinşi că doar aşa le pot îmblânzi şi trimite de unde au venit. SĂRBĂTORILE VERII

La 40 de zile după Înviere, „Calendarul Creştin” prăznuieşte marea sărbătoare a Înălţării Domului, iar „Calendarul Popular” – „Ispasul” şi „Paştile Cailor”, încheind astfel ciclul sărbătorilor pascale. Urmează ultima săptămână importantă a calendarului mobil (11-17 iunie), o săptămână în care fiecare zi poartă un nume, iar numele ei, până nu demult, era respectat şi temut: „Lunea încurcată”, „Marţea Trăsnetelor”, „Miercurea Strâmbă”, „Joia Mânioasă”... Imediat după solstiţiul de vară, moment ce marchează apogeul drumului solar, vin „Sânzienele” cu noaptea magică a cerurilor deschise şi a dragostei. Sărbătoare solară şi lunară totodată, rămâne tributară atât focului, prin făcliile aprinse de feciori şi rotite după cum merge Soarele pe cer, cât şi apei, prin ritualul scăldării în rouă, practicat de tinerele fete. I se mai spune „Drăgaica”, „Ziua Soarelui”, „Ursina”, şi are loc pe 24 iunie. ZEII FOCULUI

Urmează luna lui „Cuptor”, a spicelor coapte şi a secerişului, a „Racului” ce dă înapoi ca zilele de după solstiţiu, a „Leului” mândru cu coama de aur. Patronul suprem al acestei luni e justiţiarul Sântilie, zeitate solară ce se preumblă pe cer într-o trăsură cu roţi de foc, purtată de cai înaripaţi şi trăsneşte dracii descărcând fulgere din bici. Celebrat pe 20 iulie, este anunţat încă de la începutul lunii prin „Ana-Foca” (1 iulie) şi sărbătoarea „Pricopul” (8 iulie), zi în care se crede că s-a înecat Luna pe când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă. Urmează „Ciurica”, o divinitate cumplit de răzbunătoare, apoi „Circovii de Vară”, „Pâliile” (19 iulie), „Sfântul Foca” (23 iulie), „Ilie Pălie” (21 iulie) şi „Pantelimon” (27 iulie). Este perioada cea mai toridă a anului, marcată de nenumărate şi severe interdicţii de muncă, cu scopul de a feri recolta de primejdia secetei şi a focului, iar oamenii de „beteşuguri arzătoare”. ÎNCEPUT DE AN NOU BIBLIC

18

„Calendarul Popular” îi atribuie primei zile a lunii lui „Gustar” străvechi valenţe totemice. „Ziua Ursului”, „împuiatul Urşilor”, sunt denumiri care au ajuns până la noi, relicve ale unor sărbători precreştine care coincideau cu începerea perioadei de împerechere a urşilor. Totodată, este ultima zi în care se mai poate lua mierea din stupi, acest aliment sacru din vechime căpătând în astă zi proprietăţi apotropaice şi de vindecare. Pentru creştinii ortodocşi, 1 august înseamnă începerea Postului „Sântămăriei Mari”, iar ziua de 6 august le aduce Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, revelare a esenţei Sale divine. La fel ca în cazul tuturor marilor zile de peste an, sărbătoarea s-a suprapus peste una mai veche, „Probejenia”, zi în care se schimbă culoarea codrului, se răcesc apele, copacii plâng pentru că nu-şi mai văd crescând lăstarii, iar berzele pleacă purtând pe aripile lor rândunelele... Pregătită printr-un post cu reguli stricte în care se fac pelerinaje la mănăstirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi se pomenesc morţii, „Sântămăria Mare” luminează data de 15 august a „Calendarului Românilor”. Până pe 8 septembrie, de Naşterea Precestei („Sântămăria Mică”), avem un interval de timp extrem de dinamic numit „între Sântămării”, în care este situat şi Anul Nou Biblic, cu începere la 1 septembrie, când se presupune că a început „Facerea Lumii”. Este perioada în care se pregătesc stupii pentru iernat, se leagă magic viţa-de-vie pentru a nu fi prădată de păsări, se încep semănăturile de toamnă, se coboară oile de la munte... „ZIUA ŞARPELUI”, PRAG ÎNTRE VARĂ ŞI VARĂ

Marea sărbătoare ortodoxă prăznuită pe 14 septembrie, Înălţarea Sfintei Cruci, este consemnată în „Calendarul Popular” sub numele de „Ziua Şarpelui”, prag între vară şi iarnă, guvernat de nenumărate legende şi ritualuri străvechi în care amintirea animalului totem este încă vie. În vechime anul era împărţit în două anotimpuri: vara, cu începere de „Alexii” (17 martie) şi iarna, ce vine o dată cu „închiderea pământului”, la 14 septembrie. Situate în preajma echinocţiilor de primăvară şi toamnă, ambele sărbători se situează sub semnul şarpelui, zeitate preistorică ce marchează pragurile dintre cele două anotimpuri principale, prin intrarea şi ieşirea din hibernare. Datorită faptului că îşi schimbă pielea, şarpele este considerat simbolul renaşterii ciclice a naturii, a vieţii care se reînnoieşte, a eternităţii. Despre „Brumărel” se spune că ar fi un fecior frumos cu inima de gheaţă şi că atunci când trece călare peste dealuri, munţi şi câmpii, iarba îngălbeneşte în urma lui, copacii îşi leapădă frunzele, florile mor. În „Calendarul Popular al Românilor” prima săptămână a lunii octombrie se cheamă „Săptămâna lui Procoavă”, după numele sfântului care acoperă iarna pământul cu zăpadă, celei de-a doua i se spune „Săptămâna Satului” şi stă sub semnul lucrului din gospodărie, cea de-a treia e cunoscută ca „Săptămână a Lucinului”, în amintirea zeului protector al lupilor, iar ultima e „Săptămâna lui Sâmedru”, zeitate însemnată a Panteonului românesc, peste care s-a suprapus praznicul Sfântului Mucenic Dimitrie. „LĂSATUL SECULUI DE DULCELE TOAMNEI”

Lunii noiembrie i se spune „Brumar”, „Promorar” sau „Vinar”. Este vremea în care mustul se transformă în vin, licoarea beţiilor rituale închinate zeului trac Dionysos. Una dintre cele mai importante sărbători este Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, numită în „Calendarul Popular” „Arhanghelii”. În satele noastre sărbătoarea ţine trei zile, de pe 8 până pe 10 noiembrie, timp sacru în care femeile împart de pomană, aprind lumânări şi îndeplinesc rânduiala cuvenită „Moşilor de Arhangheli”. Vestind nu numai Naşterea Mântuitorului ci şi sfârşitul anului, Postul Crăciunului poartă amprenta unor străvechi sărbători solare dominate de ritualuri de purificare, de magie premaritală, de numeroase practici oraculare şi de propiţiere. „Lăsatul Secului de Dulcele Toamnei” are loc pe 13 noiembrie, zi hotar ce deschide un interval de timp marcat de o intensă sacralitate. Cele mai importante sărbători ale postului lui „Brumar” sunt „Ovidenia” (21 noiembrie), când comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, fetele îşi pot vedea ursitul iar femeile dau de pomană „lumina de veci”, şi „Sântandreiul” (30 noiembrie), ce stă sub semnul vrăjilor şi al practicilor magice de alungare a strigoilor. TIMPUL ÎMBĂTRÂNIT ADUNĂ COLINDĂTORII

18

În „Calendarul Popular”, lunii Decembrie, se spune „Indrea”, „Undrea” sau „Andrea” şi este cea care patronează sărbătorile în cinstea morţii şi renaşterii „Zeului An”. Timpul îmbătrânit adună colindătorii în ziua de Moş Nicolae pentru a ordona haosul provocat de agonia sa. Eficienţa rituală a colindelor este de netăgăduit. „Bătrânul An” moare şi renaşte de Crăciun, reface echilibrul lumii şi al vieţii, revigorează timpul şi fertilizează pământul, iar în drumul lui circular şi fără de sfârşit adună poveşti nemaiauzite despre străvechi zeităţi autohtone, despre timpul cel mai bun pentru culesul plantelor magice, pentru peţit şi logodit, pentru aflarea ursitei şi dezlegarea norocului...

SĂVÂRŞITU’ LUMII 18

De câte ori ajung prin sate uitate de timp şi de lume întreb întotdeauna oamenii locului despre solomonari, strigoi, fata pădurii şi omul nopţii, despre vedenii, plante de leac, descântece, despre facerea şi sfârşitul lumii. Ascunşi prin sate ce trăiesc încă „în zariştea cosmică”, ei mă surprind întotdeauna cu răspunsuri bine ticluite, cu întrebări neaşteptate şi poveşti nemaiauzite. În urmă cu doi ani, la o stână de pe Muntele Şatra l-am întrebat pe Teofil-ciobanul ce crede el despre sfârşitul lumii. S-a uitat la mine pieziş, cu tot cerul Maramureşului în privire, şi mi-a răspuns sec: „Ce să cred? Sfârşitul lumii e când mor eu. Că dară nu ne-am născut tăţi odată ca să plecăm împreună. Atâta-i tăt”. În imaginarul popular românesc, sfârşitul lumii apare cel mai frecvent ca o pedeapsă divină binemeritată ce va veni curând drept urmare a pierderii credinţei. Însă la fel de grav şi aspru pedepsită poate fi şi neîmplinirea ritualurilor străvechi transmise de mii de ani prin generaţii graţie uimitorului cod al culturii de sorginte orală. În nordul Ardealului, bătrânii spun că „diavolul cel mare tot una întreabă: se mai scriu ouă de Paşti?”, iar de află că tradiţia nu mai e respectată, va veni pe pământ şi va fi „săvârşitu’ lumii”. Tot de la ei am aflat că atunci când nu se vor mai auzi colindele peste sat „se va găta lumea, iar dracii vor pune stăpânire pe ea” şi că n-ar trebui să uităm nici să postim, că doar „săvârşitu’ lumii o fo când s-or plinit 2000 de ani. Dar atunci ne-am rugat tot satu’ la Maica Domnului să ceară de la Ficioru’ ei să ne mai îngăduie încă o sută…”. În majoritatea culturilor populare, miturile escatologice vorbesc despre sfârşitul lumii prin cataclisme ce ating proporţii cosmice precum potopul, prăbuşirea munţilor, zguduirea pământului, ploaia de foc, toate acestea venind ca răspuns al mâniei Demiurgului provocată de degenerarea lentă şi constantă a creaţiei sale. Interesant este faptul că în cazul acestor mituri nu avem de-a face cu un apocaliptic sfârşit colectiv, ci mai degrabă cu o recreare a lumii, deoarece întotdeauna va supravieţui cel puţin un cuplu de oameni care va face posibilă renaşterea vieţii paradiziace pe pământ. În mitologia mai multor popoare apare ideea distrugerii şi creării ciclice a lumii ca năzuinţă spre „perfecţiunea începuturilor”, însă extraordinară, prin plasticitate şi simbolistică, mi se pare povestea unui ţăran din Bucovina, consemnată de Elena Niculiţă-Voronca acum mai bine de 100 de ani. RĂCHITA ŞI BALAURUL

„La sfârşitul lumei are să iasă împăratul Constantin cu oastea lui şi are să bată pe toţi împăraţii şi apoi bătălie n-are să mai fie. Lumea asta are să mai fie 100 de ani şi apoi i se sfârşeşte veleatul, căci, cum are omul timp hotărât de trăit, aşa şi lumea. Mai întăi, are să fie bătălie aşa mare, că s-or împuţina oamenii, pe urmă, vor mânca vârcolacii soarele, că nu s-a mai videa pe lume nicidefel şi atunci au să iasă paserile cele cu clonţul de fer, de au să mănânce pe oameni. Oamenii s-or ascunde în pământ, în pivniţe, dar de dânsele nu se poate nime ascunde, căci ele şi pe sub pământ vor umbla. Atunci are să deie Dumnezeu ploaie de foc, de are să fie curat şi după ce va arde pământul, are să se răstoarne şi s-a înturna cu partea cea de sub noi deasupra, cu partea cea curată – şi atunci Domnul Hristos iar va veni pe pământ, dacă va fi curat, şi va face oameni, tot aşa doi ca dintăi, să se înmulţească şi să fie lume.” Întâlnim aici imaginea războiului, metaforă a haosului primordial, a purificării prin foc, apoi imaginea apocaliptică a lumii pe dos, pentru ca în final escatologia să configureze o reinstaurare a Paradisului pierdut. Astfel, în imaginarul popular, timpul este circular, un timp al întoarcerii eterne, iar lumea este nemuritoare tocmai prin moarte şi renaştere ciclică, cheie atât a ritualurilor de trecere, cât şi a celor de intrare într-un nou interval de timp, o dată cu schimbarea anotimpurilor. Alte poveşti ţărăneşti despre „săvârşitul lumii” aduc în prim-plan balaurul, scorpia, fiara care înghite lumea, făcând-o prizonieră în pântecul ei. În acest caz, întunericul locului de recluziune nu e altceva decât întunericul nopţii premergătoare creaţiei. „La sfârşitul lumei are să iasă scorpia care e legată în fundul mărei de Sf. Gheorghe. El s-a fost dus cu calul să-l adape şi scorpia ieşind, Sf. Gheorghe i-a înfipt suliţa în gură, a legat-o ş-a pecetluit-o acolo; dar să nu fi fost Sf. Gheorghe, mânca toată lumea89.” Elena Niculiţă-Voronca, „Datinile şi credinţele poporului român”. O altă uimitoare poveste despre sfârşitul lumii şi balaur a fost culeasă de acelaşi reputat etnolog la sfârşitul secolului al XIX-lea, de la Ghiţă Vasiliu, 89

Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008.

18

fânaragiu din judeţul Botoşani. „La Suliţă (districtul Botoşani) se află un balaur de când s-a făcut lumea. Pe şerpe câte punte sunt, de atâţia ani este. Balaurul acela stă într-un deal lung. Gura, pe unde el iese, e zidită şi acolo se află pe o piatră o inscripţie, – iar lângă ieşire este o răchită, care e totdeauna verde. În inscripţia ceea spune că balaurul, când va fi sfârşitul lumei, se va duce de acolo şi răchita se va usca; – pe aceasta să cunoască oamenii că e sfârşitul lumei. Dealul acela împrejur e îngrădit, căci se primejduiesc vitele care pasc pe acolo, se otrăvesc şi oamenii ameţesc. Dealul acesta e spre Storeşti90.” Am întâlnit prin sate nenumărate practici şi poveşti în care axis-mundi (columna cerului, centrul pământului) indica începutul creaţiei, marcând totodată locul de întemeiere, spaţiul în care se va forma o nouă lume, acesta fiind prezent mai întotdeauna şi în mediul pastoral. Niciodată însă începutul şi sfârşitul lumii, în jocul circular, nesfârşit şi infinit repetat al Demiurgului nu a fost mai straniu imaginat ca în povestea culeasă de Elena Niculiţă-Voronca în urmă cu mai bine de un veac. „Când va fi sfârşitul lumei, are să fie o turmă ş-un păstor. Dumnezeu are să înfigă un băţ în pământ şi de va fi cineva voinic să-l scoată, va mai lăsa lumea, de nu va arde-o de 9 arşini. Şi după noi, au să fie aşa oameni, cât jumătate de deget, că 12 vor rostogoli un ou, aşa are să le pară de greu – şi 12 vor îmblăti într-un cuptor91.” SEMNE ŞI CREDINŢE POPULARE

„Când va fi să se sfârşească lumea, ploaie nu va fi trei ani – şi pământul va fi ca fierul. Atunci Diavolul va umbla cu leşia ce să face vinerea şi va adăpa oamenii şi-i va însemna cu pecete roşă pe degetul cel mezin şi are să steie 32 de ani. Da’ Sf. Ilie, păn’ atunci, are să ucidă pe toţi dracii care sunt pe lume şi atunci se va coborî pe pământ cu Samson cel tare, ce ţine ceriul pe umere, şi încă cu unul – şi diavolul îl va omorî cu sabia lui. Pământul s-a aprinde şi după ce va fi curat, vor face judecata. Apele se vor preface în sticlă, zic unii… Apele vor fi de aur, zic alţii; – galbeni şi ruble vor fi prin bălţi, prin râuri, dar oamenii nu se vor uita, vor fi lihniţi de foame şi de sete. Dumnezeu va trimite şerpi zburători şi paseri cu clonţul de fier să-i mănânce şi oamenii vor merge la mormânturi şi vor zice: «Sculaţi voi, morţilor, să întrăm noi, viii!»”

90 91

Ibidem. Ibidem.

18