C - A.W. Tozer - Cunoaşterea Celui Preasfint

A. W. Tozer

-

Cunoaşterea Celui Preasfînt

în româneşte de Mircea Mitrofan

Coperta: Marius Rusu Tehnoredactare computerizată: Marius Rusu Drepturile în limba engleză: ©1961 by Aiden Wilson Tozer Publişhed by arrangement with Harper San Francisco, a division of HarperCollins Publisher Inc. Drepturile în limba română: ©1996 Editura LOGOS, Cluj Toate citatele din Biblie, cu excepţia locurilor precizate, sînt din versiunea Cornilescu. 1923.

ISBN 973-9212-05-0 Tiparul executat la Imprimeria „ARDEALUL" Cluj Cotnanda nr. 60206

CUPRINS

Introducerea autorului.................................................................................................................................. 7 1. De ce e necesar să avem o concepţie corectă despre Dumnezeu.......................................................... 10 2. Dumnezeul de nepătruns....................................................................................................................... 15 3. Atributul divin: un adevăr referitor la Dumnezeu ................................................................................. 22 4. Sfînta Treime........................................................................................................................................ 28 5. Existenţa în Sine a lui Dumnezeu......................................................................................................... 36 6. Autosuficienfa lui Dumnezeu................................................................................................................ 44 7. Eternitatea lui Dumnezeu..................................................................................................................... 50 8. Infinitatea lui Dumnezeu...................................................................................................................... 56 9. Imuabilitatea lui Dumnezeu ................................................................................................................. 62 10. Omniscienţa divină............................................................................................................................. 68 11. Inţelepciunea lui Dumnezeu............................................................................................................... 73 12. Omnipotenţa lui Dumnezeu................................................................................................................ 80 13. Transcendenţa divină.......................................................................................................................... 84 14. Omniprezenţa lui Dumnezeu.............................................................................................................. 89 15. Credincioşia lui Dumnezeu.................................................................................................................

93 16. Bunătatea lui Dumnezeu..................................................................................................................... 97 17. Dreptatea lui Dumnezeu................................................................................................................... 101 18. îndurarea lui Dumnezeu................................................................................................................... 106 19. Harul lui Dumnezeu......................................................................................................................... 110 20. Dragostea lui Dumnezeu.................................................................................................................. 114 21. Sfinţenia lui Dumnezeu..................................................................................................................... 121 22. Suveranitatea lui Dumnezeu............................................................................................................. 126 23. Taina descoperită............................................................................................................................... 132

INTRODUCEREA AUTORULUI Pentru versiunile din limba engleză au fost folosite următoarele abrevieri:

KJV — King James Version (versiunea King James a Biblie engleze)

Adevărata religie pune cerul şi pămîntul faţă în faţă şi face ca veşnicia să atingă timpul. Solul lui Hristos, deşi vorbeşte din cartea lui Dumnezeu, trebuie şi „să se adreseze situaţiei" în care e află ascultătorii săi, aşa cum spuneau quakerii; altfel va vorbi limbă înţeleasă numai de el. El trebuie să vorbească generaţiei ale. Mesajul acestei cărţi nu-şi trage rădăcinile din timpurile oastre, dar este adecvat lor şi cerut de o situaţie care există în iserică de mai mulţi aai şi care se înrăutăţeşte constant. Mă efer la pierderea conceptului de maiestate din gîndirea religioasă enerală. Biserica a abandonat concepţia înaltă despre Dumnezeu e care o avea cîndva şi a înlocuit-o cu una atît de ieftină şi de ipsită de demnitate, încît aceasta a ajuns cu totul nevrednică de >amenii inteligenţi care vor să se închine cu adevărat. Ea nu a "facut lucrul acesta în mod deliberat, ci treptat şi fără să-şi dea «ama; şi tocmai această inconştienţă a Bisericii face ca situaţia i să fie cu atît mai tragică. Imaginea aceasta ieftină despre Dumnezeu, aproape universal >rezentă în rîndul creştinilor, este cauza a nenumărate alte rele nai mici. Din această eroare de bază a gîndirii noastre religioase rezultat o nouă filosofie a vieţii creştine. O dată cu pierderea sentimentului maiestăţii s-au pierdut şi ientimentul de teamă sfîntă şi cel al conştiinţei prezenţei divine, e-am pierdut spiritul de închinare şi capacitatea de a ne retrage noi înşine pentru a-L întîmpina pe Dumnezeu în tăcere şi dorare. Creştinismul modern nu produce de fapt acel tip de reştin care să poată preţui sau trăi o viaţă în Duhul. Cuvintele: priţi-vă şi să ştiţi că Eu sînt Dumnezeu"1 nu înseamnă aproape imic pentru credinciosul sigur de sine şi agitat al acestui mijloc e secol douăzeci. Pierderea conceptului de maiestate a intervenit tocmai în omentul în care forţele religioase fac cuceriri dramatice, iar copleşitoarea problemă privitoare la Dumnezeu: anume, faptul că El există, cum

anume este El şi ce anume trebuie să facem noi, ca fiinţe morale, relativ la acestea. Omul care ajunge la o credinţă corectă despre Dumnezeu este eliberat de o mulţime de probleme vremelnice, căci dintr-o dată îşi dă seama că ele sînt legate de chestiuni care, în cel mai rău caz, îl pot preocupa pentru scurtă vreme; dar, chiar dacă mulţimea de probleme vremelnice i-ar fi ridicate de pe umeri, această mare povară a veşniciei, singură, l-ar apăsa cu o greutate mai zdrobitoare decît toate nenorocirile din lume puse una peste alta. Povara aceasta atît de mare reprezintă obligaţia lui faţă de Dumnezeu. Ea include datoria de a-L iubi pe Dumnezeu neîntîrziat şi pentru toată viaţa, cu toată puterea cugetului şi a sufletului, de a dovedi ascultare desăvîrşită faţă de El şi de a I se închina într-un chip vrednic de El. Iar atunci cînd conştiinţa chinuită a omului îi spune că el n-a făcut nimic de felul acesta, ci încă din copilărie s-a făcut vinovat de răzvrătire nelegiuită împotriva Maiestăţii cereşti, povara lăuntrică a autoacuzaţiilor poate deveni insuportabilă. Evanghelia ne poate lua de pe inimă această povară nimicitoare, poate aduce frumuseţe acolo unde nu mai este decît cenuşă moartă şi poate îmbrăca în slavă un duh mîhnit. Dar dacă omul nu simte greutatea acestei poveri, Evanghelia nu înseamnă nimic pentru el; şi, pînă cînd nu va ajunge să-L vadă pe Dumnezeu înălţat pe scaunul Lui de domnie, nu va simţi nici un chin şi nici o povară. O concepţie măruntă despre Dumnezeu

distruge Evanghelia pentru toţi cei care gîndesc astfel. Dintre toate păcatele spre care este înclinată inima omului, cu greu ai putea găsi unul pe care Dumnezeu să-1 urască mai mult decît idolatria, căci idolatria este, în esenţă, o denigrare a caracterului Său. Inima idolatră presupune că Dumnezeu este altfel decît cum este — un păcat monstruos în sine — şi îl substituie pe adevăratul Dumnezeu cu unul făcut după chipul şi asemănarea sa. Acest dumnezeu va fi întotdeauna după chipul celui care 1-a creat şi va fi rău sau neprihănit, crud sau milostiv, conform stării morale a minţii din care izvorăşte. Este ceva cît se poate de normal ca un dumnezeu născut în tenebrele unei inimi decăzute să nu semene deloc cu Dumnezeul cel adevărat. „Ţi-ai închipuit — zice Domnul omului rău din psalm — că Eu sînt ca tine."2 Fără îndoială că acesta este un grav afront adus Dumnezeului Preaînalt, înaintea căruia heruvimii şi serafimii strigă fără încetare: „Sfint, sfint, sfint este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic". Să fim cu mare băgare de seamă ca nu cumva, în mîndria noastră, să acceptăm ideea eronată că idolatria constă numai în îngenuncherea în faţa unor obiecte de închinăciune vizibile şi, prin urmare, că popoarele civilizate nu practică aşa ceva. Esenţa idolatriei constă în a nutri gînduri despre Dumnezeu care sînt nedemne de El. Ea începe în minte şi poate fi prezentă chiar şi atunci cînd nu există nici un act evident de închinare. „...Măcar că au cunoscut pe Dumnezeu", scria Pavel, „nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu Vau mulţămit; ci s-au dedat la gîndiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat."3 După aceea a urmat închinarea la idoli făcuţi după chipul omului, păsărilor, animalelor patrupede sau tîrîtoare. Seria acestor acte degradante a început însă în minte. Ideile greşite despre Dumnezeu nu reprezintă doar izvorul din care se revarsă toate apele murdare ale idolatriei, ci sînt ele însele idolatre. Omul idolatru îşi imaginează anumite lucruri despre Dumnezeu şi apoi se comportă ca şi cînd ar fi adevărate. Noţiunile pervertite despre Dumnezeu degradează religia în care îşi fac apariţia. Lunga istorie a lui Israel demonstrează destul de clar lucrul acesta, iar istoria Bisericii îl confirmă. O concepţie înaltă despre Dumnezeu este atît de necesară Bisericii, încît, pe măsură ce această concepţie degenerează, Biserica, împreună cu formele ei de închinare şi standardele morale, degenerează la rîndul ei. Primul pas înapoi pentru orice biserică este făcut atunci cînd ea renunţă la ideile ei înalte despre Dumnezeu. Inainte ca Biserica creştină să intre în eclipsă, trebuie să fi avut loc o denaturare a teologiei ei fundamentale. Ea porneşte cu un răspuns greşit la întrebarea: „Cum este Dumnezeu?". Chiar dacă ar continua să aibă un crez teoretic sănătos, crezul cu care operează ea de fapt este fals. Marea masă a membrilor ei ajunge să creadă că Dumnezeu este altfel decît este El în realitate; şi aceasta este o erezie, şi încă una dintre cele mai ucigătoare şi mai perfide. Cea mai serioasă obligaţie care apasă astăzi pe umerii Bisericii creştine este aceea de a-şi purifica şi eleva concepţia despre Dumnezeu, pînă va ajunge să fie iarăşi vrednică de El — şi de ea însăşi. Acest lucru ar trebui să deţină primul loc în toate rugăciunile şi lucrările ei.

Facem cel mai mare serviciu posibil generaţiei viitoare de creştini dacă lăsăm în urma noastră, limpede şi neştirbită, acea nobilă concepţie despre Dumnezeu pe copleşitoarea problemă privitoare la Dumnezeu: anume, faptul că El există, cum anume este El şi ce anume trebuie să facem noi, ca fiinţe morale, relativ la acestea. Omul care ajunge la o credinţă corectă despre Dumnezeu este eliberat de o mulţime de probleme vremelnice, căci dintr-o dată îşi dă seama că ele sînt legate de chestiuni care, în cel mai rău caz, îl pot preocupa pentru scurtă vreme; dar, chiar dacă mulţimea de probleme vremelnice i-ar fi ridicate de pe umeri, această mare povară a veşniciei, singură, l-ar apăsa cu o greutate mai zdrobitoare decît toate nenorocirile din lume puse una peste alta. Povara aceasta atît de mare reprezintă obligaţia lui faţă de Dumnezeu. Ea include datoria de a-L iubi pe Dumnezeu neîntîrziat şi pentru toată viaţa, cu toată puterea cugetului şi a sufletului, de a dovedi ascultare desăvîrşită faţă de El şi de a I se închina într-un chip vrednic de El. Iar atunci cînd conştiinţa chinuită a omului îi spune că el n-a făcut nimic de felul acesta, ci încă din copilărie s-a făcut vinovat de răzvrătire nelegiuită împotriva Maiestăţii cereşti, povara lăuntrică a autoacuzaţiilor poate deveni insuportabilă. Evanghelia ne poate lua de pe inimă această povară nimicitoare, poate aduce frumuseţe acolo unde nu mai este decît cenuşă moartă şi poate îmbrăca în slavă un duh mîhnit. Dar dacă omul nu simte greutatea acestei poveri, Evanghelia nu înseamnă nimic pentru el; şi, pînă cînd nu va ajunge să-L vadă pe Dumnezeu înălţat pe scaunul Lui de domnie, nu va simţi nici un chin şi nici o povară. O concepţie măruntă despre Dumnezeu distruge Evanghelia pentru toţi cei care gîndesc astfel. Dintre toate păcatele spre care este înclinată inima omului, cu greu ai putea găsi unul pe care Dumnezeu să-1 urască mai mult decît idolatria, căci idolatria este, în esenţă, o denigrare a caracterului Său. Inima idolatră presupune că Dumnezeu este altfel decît cum este — un păcat monstruos în sine — şi îl substituie pe adevăratul Dumnezeu cu unul făcut după chipul şi asemănarea sa. Acest dumnezeu va fi întotdeauna după chipul celui care 1-a creat şi va fi rău sau neprihănit, crud sau milostiv, conform stării morale a minţii din care izvorăşte. Este ceva cît se poate de normal ca un dumnezeu născut în tenebrele unei inimi decăzute să nu semene deloc cu Dumnezeul cel adevărat. „Ţi-ai închipuit — zice Domnul omului rău din psalm — că Eu sînt ca tine."2 Fără îndoială că acesta este un grav afront adus Dumnezeului Preaînalt, înaintea căruia heruvimii şi serafimii strigă fără încetare: „Sfint, sfint, sfînt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic". Să fim cu mare băgare de seamă ca nu cumva, în mîndria noastră, să acceptăm ideea eronată că idolatria constă numai în îngenuncherea în faţa unor obiecte de închinăciune vizibile şi, prin urmare, că popoarele civilizate nu practică aşa ceva. Esenţa idolatriei constă în a nutri gînduri despre Dumnezeu care sînt nedemne de El. Ea începe în minte şi poate fi prezentă chiar şi atunci cînd nu există nici un act evident de închinare. „...Măcar că au cunoscut pe Dumnezeu", scria Pavel, „nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu Ij-au mulţămit; ci s-au dedat la gîndiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat."3 După aceea a urmat închinarea la idoli făcuţi după chipul omului, păsărilor,

animalelor patrupede sau tîrîtoare. Seria acestor acte degradante a început însă în minte. Ideile greşite despre Dumnezeu nu reprezintă doar izvorul din care se revarsă toate apele murdare ale idolatriei, ci sînt ele însele idolatre. Omul idolatru îşi imaginează anumite lucruri despre Dumnezeu şi apoi se comportă ca şi cînd ar fi adevărate. Noţiunile pervertite despre Dumnezeu degradează religia în care îşi fac apariţia. Lunga istorie a lui Israel demonstrează destul de clar lucrul acesta, iar istoria Bisericii îl confirmă. O concepţie înaltă despre Dumnezeu este atît de necesară Bisericii, încît, pe măsură ce această concepţie degenerează, Biserica, împreună cu formele ei de închinare şi standardele morale, degenerează la rîndul ei. Primul pas înapoi pentru orice biserică este făcut atunci cînd ea renunţă la ideile ei înalte despre Dumnezeu. Inainte ca Biserica creştină să intre în eclipsă, trebuie să fi avut loc o denaturare a teologiei ei fundamentale. Ea porneşte cu un răspuns greşit la întrebarea: „Cum este Dumnezeu?". Chiar dacă ar continua să aibă un crez teoretic sănătos, crezul cu care operează ea de fapt este fals. Marea masă a membrilor ei ajunge să creadă că Dumnezeu este altfel decît este El în realitate; şi aceasta este o erezie, şi încă una dintre cele mai ucigătoare şi mai perfide. Cea mai serioasă obligaţie care apasă astăzi pe umerii Bisericii creştine este aceea de a-şi purifica şi eleva concepţia despre Dumnezeu, pînă va ajunge să fie iarăşi vrednică de El — şi de ea însăşi. Acest lucru ar trebui să deţină primul loc în toate rugăciunile şi lucrările ei. Facem cel mai mare serviciu posibil generaţiei viitoare de creştini dacă lăsăm în urma noastră, limpede şi neştirbită, acea nobilă concepţie despre Dumnezeu pe care am pnmit-o de la strămoşii noştri evrei şi creştini din generaţiile trecute. Lucrul acesta se va dovedi de mai mare valoare pentru ei decît tot ce ar putea născoci ştiinţa sau arta. O, Dumnezeul Betelului, prin ale cărui mîini şi azi este hrănit al Tău popor; Tu, care i-ai condus pe-ai noştri părinţi în această trudnică peregrinare! Aducem acum rugăciunile şi juruinţele noastre înaintea tronului Tău de har: Dumnezeul părinţilor noştri, fii şi Dumnezeul urmaşilor lor! Philip Qoddridge

Note: 1. Ioan 1:1. 2. Ps. 50:21.

3. Rom. 1:21.

Capitolul 2

DUMNEZEUL DE NEPĂTRUNS Doamne, în ce impas ne aflăm! h prezenţa Ta se cuvine să păstrăm tăcerea, însă dragostea ne înflăcărează inimile şi ne sileşte să vorbim. De vom tăcea noi, pietrele vor striga; iar de vorbim, ce-am putea spune ? învaţă-ne să ştim că noi nu putem cunoaşte, căci omul nu poate cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Fă ca acolo unde raţiunea este neputincioasă, credinţa să ne susţină; şi vom gîndi deoarece credem, şi nu pentru a putea crede. In Numele Domnului /sus. Amin.

Copilul, filosoful şi omul religios pun aceeaşi întrebare: „Cum este Dumnezeu?". Cartea de faţă reprezintă o încercare de a răspunde la această întrebare. Totuşi, trebuie să recunosc, chiar de la bun început, că nu se poate răspunde decît că Dumnezeu nu poate fi asemănat cu nimic; adică El nu poate fi asemănat în mod exact cu nimeni şi nimic. Noi învăţăm folosindu-ne de ceea ce ştim deja ca de o punte pe care trecem spre necunoscut. Minţii noastre îi este imposibil să sară brusc dintr-un mediu familiar într-un mediu total necunoscut. Nici cea mai ascuţită şi mai îndrăzneaţă gîndire nu este în stare să creeze ceva din nimic printr-un act spontan al imaginaţiei. Fiinţele stranii care populează lumea mitologiei şi a superstiţiilor nu sînt pure născociri ale fanteziei. Imaginaţia le-a creat pornind de la vieţuitoarele obişnuite de pe uscat, din aer, din mare, exagerîndu-le dimensiunile obişnuite sau combinînd formele a două sau mai multe dintre ele pentru a produce ceva nou. Oricît de frumoase sau groteşti ar fi ele, prototipurile lor pot fi întotdeauna identificate, deoarece seamănă cu ceva ce cunoaştem deja. Strădania oamenilor inspiraţi de a exprima inefabilul a modelat profund ideile şi limbajul Sfintelor Scripturi. Deoarece ele erau adesea revelaţia unei lumi superioare lumii naturale şi deoarece mintea celor pentru care au fost scrise era parte a lumii naturale, scriitorii au fost siliţi să folosească o mulţime de cuvinte de genul „ca", „asemenea", pentru a se face înţeleşi. Cînd Duhul Sfînt vrea să ne facă cunoscut ceva ce depăşeşte sfera cunoaşterii noastre, ne spune că acel lucru este asemănător cu ceva ce noi cunoaştem deja, însă El are întotdeauna grijă să formuleze descrierea în aşa fel încît să ne ferească de robia faţă de literă. De exemplu, cînd profetul Ezechiel a văzut cerurile deschise şi a avut vedenii de la Dumnezeu, s-a trezit că priveşte lucruri pe care limba nu le putea descrie. Ceea ce vedea era cu totul diferit de tot ce ştiuse el pînă atunci, aşa încît a recurs la limbajul similitudinilor. In mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi.1 Cu cît se apropie mai mult de tronul de foc, cuvintele lui devin tot mai nesigure. Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut iarăş o lucire de aramă lustruită ca nişte foc, înlăuntrul căruia era omul acesta, şi care strălucea de jur împrejur... Astfel era arătarea slavei Domnului.2

Oricît de ciudat ar părea acest limbaj, el nu creează, totuşi, impresia de ireal. Cititorul are impresia că întreaga scenă este foarte reală, dar absolut diferită de tot ceea ce cunoaşte omul aici pe păinînt. Astfel, pentru a ne da o idee despre ceea ce vede el, profetul trebuie să folosească expresii ca: „arătare", „părea", „asemănare" sau „arătarea a ceea ce părea să fie". Pînă şi tronul devine „ceva ce arăta ca un scaun de domnie", iar Cel care şedea pe el, deşi semăna cu un om, este atît de diferit de oameni, încît poate fi descris doar ca fiind „cineva care aducea a chip de om". Cînd Scriptura afirmă că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, noi nu trebuie să îndrăznim să adăugăm vreo idee de la noi şi să pretindem că înseamnă „imaginea exactă". A proceda astfel ar însemna să facem din om o replică a lui Dumnezeu şi în acest fel să desfiinţăm unicitatea lui Dumnezeu şi să sfîrşim prin a nu mai avea nici un Dumnezeu. Ar însemna să dărîmăm zidul, infinit de înalt, care separă ceea ce este Dumnezeu de ceea ce nu este Dumnezeu. A gîndi că Acela care a creat toate lucrurile este la fel ca şi făptura creată de El în esenţa fiinţei Sale înseamnă săL deposedăm pe Dumnezeu de cele mai multe din atributele Sale şi să-L reducem la statutul de creatură. De pildă, înseamnă să-L deposedăm de infinitatea Lui: nu pot exista două esenţe infinite în Univers. înseamnă să-I luăm suveranitatea: nu pot exista două fiinţe absolut libere în Univers, pentru că două voinţe total libere, mai devreme sau mai tîrziu, se vor ciocni. Aceste atribute, fără a mai menţiona altele, nu pot aparţine decît unei singure persoane. Cînd încercăm să ne imaginăm cum este Dumnezeu, trebuie neapărat să folosim ca materie primă pentru procesele minţii noastre ceea ce Dumnezeu nu este şi să pornim de aici; aşadar, tot ce vizualizăm noi în mintea noastră că ar fi Dumnezeu nu este Dumnezeu, deoarece noi ne-am construit imaginile din lucrurile făcute de El şi ceea ce este creat de El nu este Dumnezeu. Dacă persistăm în încercarea noastră de a ni-L imagina, vom sfîrşi prin a crea un idol, făcut nu cu mîinile, ci cu gîndurile; şi un idol rod al minţii este la fel de insultător pentru Dumnezeu ca şi un idol rod al mîinilor. „Mintea ştie că nu Te cunoaşte", spunea Nicolaus Cusanus, „căci ştie că Tu nu poţi fi cunoscut, afară dacă ceea ce este de necunoscut poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul atins."3 „Dacă cineva ar prezenta un concept prin care să poţi fi priceput", mai spune Nicolaus, „ştiu că acel concept nu ar fi un concept despre Tine, căci orice noţiune se izbeşte de zidul Paradisului... Aşijderea, dacă cineva ar vraa să vorbească despre faptul că Te înţelege, căutîni să ofere un mijloc prin care Tu să poţi fi priceput, omul acela ar fi încă departe de Tine... într-atît eşti Tu mai presus de orice concepte pe care ar putea să le formuleze un om."4 Lăsaţi de capul nostru, noi tindem imediat să-L reducem pe Dumnezeu la nişte termeni cu care putem opera. Am vrea să-L aducem în poziţia în care să ne putem folosi de El sau, cel puţin, să ştim unde Se află atunci cînd avem nevoie de El. Am dori un Dumnezeu pe care să-L putem controla într-o oarecare măsură. Avem nevoie de sentimentul de siguranţă care rezultă din faptul că ştim cum arată Dumnezeu, iar felul în care ni-L închipuim noi este, bineînţeles, o imagine compozită alcătuită din toate tablourile religioase pe care le-am văzut, din cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut

sau de care am auzit şi din toate gîndurile mai înalte pe care le-am avut. Dacă toate acestea sună ciudat în auzul omului modern, este numai datorită faptului că, timp de o jumătate de secol, tot ce am auzit despre Dumnezeu am acceptat ca fiind de la sine înţeles. Slava lui Dumnezeu nu s-a arătat oamenilor acestei generaţii. Dumnezeul creştinismului contemporan este doar cu puţin superior zeilor Greciei şi Romei antice, dacă

nu cumva chiar inferior acestora, în sensul că el este slab şi neajutorat, pe cînd ei, cel puţin, aveau putere. Dacă Dumnezeu nu este ceea ce ne imaginăm noi, atunci cum să ne gîndim la El? Dacă este într-adevăr incomprehensibil, aşa cum proclamă Crezul, şi inaccesibil, cum afirmă Pavel, cum putem noi, creştinii, să ne astîmpărăm dorul după El? Cuvintele dătătoare de speranţă: „împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu, şi vei avea pace"5 răsună şi astăzi, după trecerea atîtor secole; dar cum să ne împrietenim noi cu Cineva care scapă oricăror eforturi susţinute ale minţii şi inimii? Şi cum să ni se pretindă să cunoaştem ceea ce nu poate fi cunoscut? „Poţi spune tu că poţi pătrunde adîncimile lui Dumnezeu", întreabă Ţofar din Naama; „că poţi ajunge la cunoştinţa desăvîrşită a Celui Atot puternic? Cît cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adîncă decît Locuinţa morţilor: ce poţi şti?"6 „Tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul", a spus Domnul nostru, „şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere".7 Evanghelia după Ioan ne revelează cît de neajutorată este mintea omenească în faţa marii Taine care este Dumnezeu, iar în Epistola întîi către corinteni Pavel ne învaţă că Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin descoperirea de Sine înfăptuită de către Duhul Sfînt în inima omului care-L caută. Dorinţa fierbinte de a cunoaşte Ce nu poate fi cunoscut, de a pătrunde Nepătrunsul, de a atinge şi gusta Inaccesibilul se naşte din chipul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în natura umană. Adîncul cheamă adîncul şi, deşi pîngărit şi legat de ţărînă prin teribilul dezastru pe care teologii îl numesc „Cădere", sufletul îşi intuieşte originea şi tînjeşte să se întoarcă la izvorul care 1-a născut. Cum ar putea s-o facă? Răspunsul Bibliei este simplu: „prin Isus Hristos, Domnul nostru". In Hristos şi prin Hristos Dumnezeu Se descoperă total, deşi El Se arată nu raţiunii, ci credinţei şi dragostei. Credinţa este un organ al cunoaşterii, iar dragostea un organ al experienţei. Dumnezeu a venit la noi prin întrupare; prin ispăşire ne-a împăcat cu Sine, iar prin credinţă şi dragoste intrăm şi rămînem în prezenţa Lui. „Cu adevărat Dumnezeu este de o infinită măreţie", spune înflăcăratul rapsod al lui Hristos, Richard Rolle; „mai mult decît putem gîndi; ...nu poate fi cunoscut de către lucrurile create; şi noi nu-L putem cunoaşte niciodată aşa cum este în Sine. Dar chiar acum şi aici, oriunde inima începe să ardă de dorinţa după Dumnezeu, ea este ajutată să vadă acea lumină necreată, inspirată şi împlinită de darurile Duhului Sfînt, gustă bucuria cerului. Ea transcende toate lucrurile văzute şi este înălţată către dulceaţa vieţii veşnice... în aceasta constă dragostea perfectă: cînd toate năzuinţele minţii, toate lucrările tainice ale inimii sînt înălţate în dragoste către Dumnezeu."8 Faptul că Dumnezeu poate fi cunoscut cu sufletul într-o dulce experienţă personală, rămînînd totuşi la o depărtare infinită de orice privire curioasă a raţiunii, constituie un paradox care este cel mai bine descris ca: Bezna nopţii pentru minte, dar rază de soare pentru inimă. Frederick W. Faber

Autorul celebrei lucrări Norul necunoaşterii dezvoltă această teză în cartea sa. El arată că, în dorinţa sa de a se apropia de Dumnezeu, inima însetată descoperă că Fiinţa Divină sălăşluieşte într-un tărîm neştiut, ascunsă îndărătul unui nor de necunoaştere; cu toate acestea, ea nu trebuie să se lase descurajată, ci să-şi angajeze voinţa în căutarea asiduă a lui Dumnezeu. Norul acesta se află între Dumnezeu şi cel care-L caută, pentru ca el să nu-L poată vedea niciodată limpede pe Dumnezeu în lumina propriei lui înţelegeri, nici să-L simtă prin simţămintele sale. Dar, prin îndurarea lui Dumnezeu, credinţa poate pătrunde în prezenţa Sa, dacă sufletul în căutare crede Cuvîntul şi perseverează în căutarea sa.9 Miguel de Molinos, un sfînt spaniol, a susţinut acelaşi lucru. In lucrarea sa, Călăuza Spirituală, el ne spune că Dumnezeu ia sufletul de mînă şi-1 conduce pe calea credinţei curate „şi, făcîndu-1 să priceapă că trebuie să renunţe la toate consideraţiile raţiunii sale, îl conduce înainte... Şi, astfel, sufletul, cu ajutorul unei simple şi umile cunoaşteri prin credinţă, îl caută numai pe Mirele său, purtat pe aripile dragostei."10 Pentru aceste învăţături şi pentru altele asemănătoare, Molinos a fost declarat eretic de către Inchiziţie şi condamnat la închisoare pe viaţă. A murit în închisoare curînd după aceea, dar adevărul pe care 1-a afirmat nu va muri niciodată. Iată ce spune despre sufletul creştinului: „...trebuie să considere că lumea întreagă, împreună cu cele mai rafinate concepţii ale celor mai înţelepte minţi omeneşti nu-1 pot învăţa nimic şi că bunătatea şi frumuseţea Preaiubitului său depăşesc infinit de mult toate cunoştinţele lor; să fie convins că toate fiinţele create sînt prea neştiutoare pentru a-i putea vorbi şi a-1 conduce la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu... Apoi se cuvine să meargă înainte purtat de dragostea Sa, lăsînd totul în urmă. Să-L iubească pe Dumnezeu aşa cum este El în Sine însuşi, nu aşa cum i-L prezintă şi descrie propria sa imaginaţie".11 „Cum este Dumnezeu?" Dacă prn asta înţelegem: „Cum este Dumnezeu în Sinel", pentru o asemenea întrebare nu există răspuns. Dacă vrem să spunem „Ce anume ne-a descoperit Dumnezeu despre Sine şi poate fi priceput de către o minte pioasă?", cred că există un răspuns deplin şi mulţumitor. Căci, deşi Numele lui Dumnezeu este tainic şi natura Lui de nepătruns, în dragostea Lui binevoitoare El a declarat, prin revelaţie, anumite lucruri ca fiind adevărate cu privire la Sine. Pe acestea le numim atributele Sale. Tată Atotputernic, al cerurilor Domn, îndrăznim acum un imn să-Ţi înălţăm; Cu bucurie îţi mărturisim atributele, Nenumăratele şi slăvitele. Charles Wesley

Note: 1. Ezec. 1:13. 2. Ezec. 1:26-28. 3. Nicolaus Cusanus, The Vision of God [înfăţişarea lui Dumnezeu], E. P. Dutton & Sons, New York, 1928, p. 60. 4. ibid. p. 58-59. 5. Iov 22:21.

6. Iov 11:7-8. 7. Mat. 11:27. 8. Richard Rolle, The Amending of Life [Bucuria vieţii], John M. Watkins, Londra. 1922, p. 83-84. 9. The Cloud of Unknowing, [Norul necunoaşterii], Johri M. Watkins, Londra, 1946. 10. Miguel de Molinos, The Spiritual Guide [Călăuza spirituală], Methune & Co., Ltd., Londra, ediţia a 6-a, 1950, p. 56. 11. ibid. p. 56-57.

Capitolul 3

ATRIBUTUL DUMNEZEU

DIVIN:

UN

ADEVĂR

REFERITOR

LA

0, Maiestate indicibilă, sufletul meu doreşte să Te privească. Strig către Tine din pulberea pămîntului. Dar, cînd vreau să-Ji cercetez Numele, descopăr că este tăinuit. Tu stai ascuns într-o lumină de care nici un om nu se poate apropia; ceea ce eşti Tu nu poate fi nici conceput, nici rostit în cuvinte, căci slava Ta e de nedescris. Şi totuşi, profeţi şi psalmişti, apostoli şi sfinp m-au încurajat să cred că, într-o anumită măsură, Te pot cunoaşte. De aceea, Te rog ajută-mă să cercetez tot ce ai binevoit să descoperi despre Tine, ca pe o comoară mult mai de preţ decît toate mărgăritarele şi giuvaerurile de aur curat: căci cu Tine voi trăi atunci cînd stelele nopţii nu vor mai fi şi cerurile vor dispărea, cînd Singurul care rămîne eşti Tu. Amin.

Studiul atributelor lui Dumnezeu, departe de a fi greoi şi searbăd, poate constitui pentru creştinii iluminaţi un exerciţiu plăcut şi captivant. Nimic nu poate încînta mai mult sufletul însetat după Dumnezeu. Ce bucurie nespusă Să zăboveşti cugetînd la Dumnezeu! Spre El să ne înălţăm gîndul, Numele şoptindu-I; Fericire mai deplină pe pămînt nu poate fi. Frederick W. Faber

Inainte de a merge mai departe, s-ar părea că este necesar să definim cuvîntul atribut aşa cum este el folosit în lucrarea de faţă. Nu l-am folosit în sens filosofic şi nici nu l-am limitat la sensul său teologic cel mai restrîns. Prin el înţelegem pur şi simplu tot ceea ce Ii este atribuit în mod corect lui Dumnezeu. In accepţiunea cărţii noastre, un atribut al lui Dumnezeu reprezintă tot ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu, într-un fel sau altul, ca fiind adevărat cu privire la Sine. Şi astfel ajungem la problema numărului de atribute divine, învăţaţii credincioşi au păreri diferite în privinţa aceasta. Unii au insistat că atributele divine sînt şapte, dar Faber a cîntat despre „Dumnezeul cu o mie de atribute", iar Charles Wesley a exclamat: Cu bucurie îţi mărturisim atributele. Nenumăratele şi slăvitele. Este adevărat, oamenii aceştia se închinau, nu numărau; dar poate că e mai înţelept să urmăm călăuzirea inimii subjugate de iubire decît raţionamentele prudente ale gîndirii teologice. Dacă un atribut divin afirmă un adevăr cu privire la Dumnezeu, nu avem de ce să încercăm să le enumerăm. Ba mai mult, numărul atributelor nici nu contează aici, pentru această meditaţie asupra fiinţei lui Dumnezeu, deoarece vom menţiona numai cîteva dintre ele. Dacă un atribut este ceva adevărat referitor la Dumnezeu, este în acelaşi timp şi ceva ce noi putem concepe ca fiind adevărat despre El. Dumnezeu fiind infinit, posedă neapărat atribute despre care noi nu putem şti nimic. Aşa cum îl putem noi pricepe, un atribut este un concept, un răspuns la o întrebare, o replică dată de Dumnezeu interogatoriului la care-L supunem noi cu privire la Persoana Sa. Cum este Dumnezeu? Ce fel de Dumnezeu este El? Cum trebuie să ne aşteptăm să Se raporteze la noi şi la restul creaturilor? Astfel de întrebări nu sînt pur academice. Ele ating adîncimile spiritului uman, iar răspunsurile pe care le primim ne afectează viaţa, caracterul şi destinul. Cînd sînt puse cu reverenţă şi răspunsurile lor sînt căutate în smerenie, întrebările nu pot decît să-I facă plăcere Tatălui nostru ceresc. „El doreşte să fim preocupaţi de cunoaşterea şi iubirea Lui — a scris Julian de Norwich — pînă în ziua cînd vom fi desăvîrşiţi în ceruri... Căci, dintre toate lucrurile, contemplarea şi îndrăgirea Ziditorului fac sufletul să se vadă mai mic în propriii săi ochi şi-1 umplu de o teamă sfîntă şi de blîndeţe adevărată, de dragoste îmbelşugată faţă de fraţii săi creştini."1 Dumnezeu a pregătit răspunsuri la întrebările noastre; nu toate răspunsurile, desigur, dar suficiente pentru a ne satisface intelectul şi pentru a ne fermeca inimile. El ne-a pus la dispoziţie aceste răspunsuri în natură, în Scriptură şi în Persoana Fiului Său. Ideea că Dumnezeu Se revelează prin Creaţie nu este susţinută cu prea multă convingere de către creştinii moderni; totuşi, ea este afirmată de către Cuvîntul inspirat, îndeosebi în scrierile lui David şi Isaia în Vechiul Testament şi în Epistola lui Pavel către romani în Noul Testament. Revelaţia prin Sfintele Scripturi este şi mai clară. Doamne, cerurile cîntă slava Ta Şi-n orice stea se-oglindeşte înţelepciunea Ta, Dar, mai presus de toate, Numele-Ţi Preasfînt Ni-1 revelezi în veşnicu-Ţi Cuvînt. Isactc Watts O parte a mesajului creştin, sacră şi indispensabilă, mărturiseşte că splendoarea revelaţiei în plinătatea ei a venit prin întrupare, cînd Cuvîntul Veşnic S-a făcut trup şi a locuit printre noi. Chiar dacă prin această întreită revelaţie Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie răspunsuri referitoare la Sine, răspunsurile nu sînt cîtuşi de puţin uşor de aflat. Ele trebuie căutate prin rugăciune, prin meditaţie îndelungată asupra Cuvîntului scris, prin muncă serioasă şi disciplinată. Oricît de puternic ar

străluci lumina, ea poate fi văzută doar de aceia care sînt pregătiţi s-o primească. Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!2 Dacă vrem să avem o concepţie corectă despre atributele lui Dumnezeu, trebuie să învăţăm să respingem anumite cuvinte care vor începe negreşit să se înghesuie în mintea noastră, ca de pildă trăsătură, însuşire, calitate, cuvinte care sînt potrivite şi necesare atunci cînd discutăm despre fiinţele create, dar cu totul nelalocul lor în legătură cu Dumnezeu. Trebuie să ne dezvăţăm de obiceiul de a ne gîndi la Creatorul nostru aşa cum ne gîndim la creaturile Lui. E, poate, cu neputinţă să gîndim fără cuvinte, dar dacă ne îngăduim să gîndim cu cuvinte greşite, vom nutri curînd gînduri eronate; căci cuvintele, care ne-au fost date pentru a ne exprima gîndurile, au obiceiul de a trece dincolo de graniţele lor cuvenite şi de a determina conţinutul gîndirii. „După cum nimic nu e mai uşor decît să gîndeşti — zice Thomas Traherne — tot astfel nimic nu e mai greu decît să gîndeşti corect."3 Şi, mai mult ca oricînd, atunci cînd ne gîndim la Dumnezeu trebuie să gîndim corect. Un om este suma părţilor lui componente, iar caracterul său — suma trăsăturilor care-1 alcătuiesc. Aceste trăsături diferă de la om la om şi chiar în unul şi acelaşi om de-a lungul timpului. Caracterul uman nu este constant fiindcă trăsăturile sau calităţile care-1 constituie sînt instabile. Ele vin şi trec, sînt palide ca o licărire sau intense ca o torţă aprinsă de-a lungul vieţilor noastre. Astfel, un om care la treizeci de ani este bun şi politicos, poate fi crud şi grosolan la cincizeci. O asemenea schimbare este posibilă pentru că omul este făcut; el este o compoziţie, la modul cel mai real: este suma trăsăturilor care-i alcătuiesc caracterul. In mod natural şi, de altfel, corect, noi ne gîndim la om ca la o lucrare făurită de înţelepciunea Divină. Este şi creat şi făcut. Cum anume a fost el creat rămîne unul din secretele nedescoperite ale lui Dumnezeu; cum a fost adus din nefiinţă la fiinţă, din nimic la ceva ce există, nu ne este cunoscut şi poate nu va fi niciodată cunoscut decît de Acela care 1-a adus în fiinţă. Totuşi, cum 1-a făcut Dumnezeu nu este un secret atît de mare şi, măcar că nu ştim decît o mică parte din întregul adevăr, ştim că omul posedă trup, suflet şi spirit; ştim că are memorie, raţiune, voinţă, inteligenţă, simţuri şi mai ştim că, pentru a da tuturor acestora un rost, omul posedă minunatul dar al conştiinţei. Ştim, de asemenea, că acestea, împreună cu diferite particularităţi ale temperamentului, alcătuiesc ansamblul sinelui uman. Ele sînt daruri ale lui Dumnezeu stabilite printr-o înţelepciune infinită, note care alcătuiesc partitura celei mai înălţătoare simfonii a creaţiei, urzeala pe care se ţese cea mai măiastră tapiserie a Universului. Cu toate acestea, noi gîndim precum nişte fiinţe create şi, pentru a ne exprima gîndurile, folosim cuvinte care aparţin domeniului fiinţelor create. Dar nici gîndurile şi nici cuvintele acestea nu sînt pe potriva Divinităţii. „Pe Tatăl nu L-a făcut nimeni", proclamă Crezul Atanasian; „El nu este nici creat, nici născut. De la Tatăl singur Fiul este, nici făcut, nici creat, ci născut. De la Tatăl şi de la Fiul este Duhul Sfînt: nici făcut, nici creat, nici născut, ci de la Ei purces."4 Dumnezeu există în Sine şi prin Sine. El nu-Şi datorează existenţa nimănui, esenţa Sa este indivizibilă. Dumnezeu nu este alcătuit din părţi, ci este Unul în Fiinţa Sa unitară. Doctrina unităţii divine nu înseamnă numai că nu există decît un singur Dumnezeu; ci înseamnă şi că Dumnezeu este simplu, nu complex, una cu Sine. Armonia Fiinţei Sale este rezultatul nu al unui echilibru perfect al părţilor componente, ci al absenţei părţilor. între atributele Sale nu poate exista nici o contradicţie; El tiu are nevoie să-Şi suspende un atribut pentru a exercita un altul, căci în El toate atributele Sale sînt una. Tot ce este Dumnezeu face tot ce face Dumnezeu; El nu Se împarte pentru a îndeplini o lucrare, ci acţionează în deplina unitate a Fiinţei Sale. Aşadar, un atribut nu este o parte componentă a lui Dumnezeu. El ne indică cum este Dumnezeu şi, după cîţ poate

pricepe mintea raţională, am putea spune că ne arată ce este Dumnezeu, deşi, după cum am încercat să explic, El nu ne poate spune exact ce este. Cum anume Se vede Dumnezeu cînd Se contemplă pe Sine, numai El ştie: ... nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afara de Duhul lui Dumnezeu.' Numai unui egal i-ar putea comunica Dumnezeu taina Dumnezeirii Sale; şi a gîndi că Dumnezeu are un egal este o absurditate intelectuală. Atributele divine reprezintă ceea ce ştim ca fiind adevărat despre Dumnezeu. Ele nu sînt calităţi pe care Dumnezeu le posedă, ci constituie ceea ce Dumnezeu este, aşa cum Se revelează El creaturilor Sale. Dragostea, bunăoară, nu este ceva ce Dumnezeu are şi care poate să crească, să scadă sau să înceteze. Dragostea Sa este felul Lui de-a fi şi iubind El este pur şi simplu El însuşi. La fel stau lucrurile şi cu celelalte atribute.

O, unic Dumnezeu! O, Maiestate fără seamăn! Doar Tu eşti Dumnezeu! Unitate neţărmurită şi neschimbată! Ocean insondabil! Izvor al vieţii, A Ta viaţă e-a Ta ferice unitate. Frederick W. Faber

Note: 1 Julian de Norwich, Revelations of Divine Love [Revelaţii ale dragostei divine], Methune & Co., Ltd., Londra, ediţia a şaptea, 1920, p. 14-15. 2. Mat. 5:8. 3. Thomas Traherne, Londra, 1948, p. 6. 4. Crezul Atanasian. 5. 1 Cor. 2:11.

Centuries

of Meditations

[Secole

de cugetare], P.J. şi A.E. Dobell,

Capitolul 4

SFÎNTA TREIME Dumnezeul părinţilor noştri, Tu, Cel care domneşti In lumină, cît de bogată, cit de plăcută urechii este limba ţării mele! Şi totuşi, cînd încercăm să exprimăm minunile Tale, cît de sărace par cuvintele noastre, iar limba atît de aspră! Cînd ne gîndim la taina înfricoşată a Dumnezeirii Triune, rămînem mup de uimire. înaintea rugului în flăcări cerem nu să înţelegem, ci să Te adorăm cum se cuvine pe Tine, 0, Tu, Unul în Trei Persoane, Dumnezeul nostru. Amin.

A medita la cele trei Persoane ale Dumnezeirii înseamnă a străbate cu gîndul grădina de la răsărit de Eden şi a păşi pe pămînt sfînt. Cea mai sinceră încercare a noastră de a pătrunde taina de nepătruns a Treimii nu poate fi decît zadarnică şi numai reverenţa cea mai profundă o poate salva de aroganţă. Unii oameni care resping tot ceea ce nu pot explica au tăgăduit faptul că Dumnezeu este o Treime. Supunîndu-L pe Cel Preaînalt unei cercetări reci, limitate la ce văd ochii, ei au conchis că nu este cu putinţă ca El să fie Unul şi totodată Trei. Ei uită că propria lor viaţă este un mister; nu ţin seama de faptul că explicaţia adecvată a celui mai simplu fenomen din natură zace neştiută de noi şi că nu-1 putem explica mai bine decît putem explica taina Dumnezeirii. Orice om trăieşte prin credinţă, necredinciosul la fel ca şi cel credincios; unul prin credinţa în legile naturii, altul prin credinţa în Dumnezeu. Orice om, în decursul întregii lui vieţi, acceptă realitatea fără să ceară explicaţii. învăţatul cel mai sagace poate fi redus la tăcere cu o singură întrebare: „Ce?". Răspunsul la această întrebare rămîne pentru totdeauna în abisul necunoaşterii care depăşeşte capacitatea oricărui om de a descoperi realitatea. „Dumnezeu îi ştie drumul, El îi cunoaşte locuinţa"1, dar omul muritor nu-1 va şti niciodată. Thomas Carlyle, urmîndu-1 pe Platon, îl zugrăveşte pe om ca pe un profund gînditor păgîn care a trăit pînă la maturitate într-o peşteră întunecată şi care ajunge deodată să vadă răsăritul soarelui: „Ce mare ar fi mirarea lui", exclamă Carlyle, „uimire extaziată la vederea a ceea ce noi privim zilnic cu indiferenţă! Cu cîtă spontaneitate şi deschidere, asemeni unui copil şi totuşi cu maturitatea unui adult, i s-ar încălzi inima în faţa acelui spectacol... Vederâa cîmpului verde acoperit cu muşchi şi flori, copacii, munţii, rîurile, freamătul mării; oceanul de azuriu de deasupra; vîntul ce-1 străbate de la un ţărm la altul, norul întunecat luînd forma pe care o doreşte şi care acum varsă foc, acum grindină şi acum ploaie; ce slnt toate acestea? Da, ce sînt ele? De fapt, noi nu ştim încă şi nu vom putea şti niciodată".2 Cît de diferiţi sîntem noi, care ne-am obişnuit cu toate acestea, care am ostenit să ne mai mirăm! „Nu datorită înţelegerii noastre superioare nu realizăm această dificultate", spune Carlyle, „ci datorită uşurătăţii noastre trufaşe, datorită neglijenţei, datorită absenţei priceperii. Atunci cînd nu mai gîndim încetăm să ne mai minunăm... Noi numim «electricitate» flacăra ce izbucneşte din norul întunecat şi o explicăm savant, ba chiar o reproducem în laborator: dar ce anume este ea? De unde vine? încotro se îndreaptă? Ştiinţa a făcut multe pentru noi; dar vai de ştiinţa care ne ascunde nemărginirea profundă, sacră a Necunoaşterii, pe care n-o putem pătrunde niciodată, la suprafaţa căreia ştiinţa noastră pluteşte ca o spumă uşoară. Lumea aceasta, în pofida întregii noastre ştiinţe şi a tuturor ştiinţelor, continuă să rămînă un

miracol; minunată, de nepătruns, magică şi mai mult de atît, pentru oricine vrea să reflecteze la ea." Cuvintele acestea pătrunzătoare, aproape profetice, au fost scrise în urmă cu mai bine de un secol, dar nici una din răsunătoarele realizări ale ştiinţei şi tehnologiei de atunci nu au invalidat nici măcar un cuvînt şi nu au dovedit ca fiind depăşite nici un punct sau o virgulă din ele. Noi încă nu cunoaştem destul! Salvăm aparenţele repetînd în mod uşuratic jargonul popular al ştiinţei. Exploatăm măreaţa energie care străbate lumea noastră; o stăpînim perfect cu maşini şi utilaje; o facem să ni se supună precum djinul din lampa lui Aladin, dar tot nu ştim ce este ea. Spiritul lumii, materialismul şi agasanta prezenţă a lucrurilor au înăbuşit lumina din sufletul nostru, transformîndwne într-o generaţie de păpuşi din paie. Ne ascundem ignoranţa îndărătul cuvintelor şi ne este ruşine să ne minunăm, ne este teamă să şoptim cuvîntul „taină". Biserica nu a şovăit să propovăduiască doctrina Sfintei Treimi. Fără să pretindă că o înţelege pe deplin, ea şi-a prezentat mărturia şi a afirmat neîncetat ceea ce ne învaţă Sfînta Scriptură. Unii tăgăduiesc faptul că Sfintele Scripturi propovăduiesc Treimea Dumnezeirii, pe temeiul că întreaga idee a trinităţii în unitate este o contradicţie în termeni; dar, din moment ce noi nu putem înţelege nici măcar căderea unei frunze pe marginea drumului sau cum iese din găoace un pui de graur, de ce am pretinde că înţelegem ceva din Sfînta Treime? „Vom avea o imagine mai înaltă despre Dumnezeu", spune Miguel de Molinos, „ştiind că El este de nepătruns şi mai presus de capacitatea noastră de înţelegere, decît dîndu-I vreun chip, încercînd să definim frumuseţea fiinţei Lui cu ştiinţa noastră neîndestulătoare".3 Nu toţi cei care s-au numit creştini au fost de-a lungul secolelor trinitarieni, dar, aşa cum prezenţa lui Dumnezeu în stîlpul de foc strălucea deasupra taberei lui Israel în tot timpul călătoriei sale prin pustie, declarînd întregii lumi: „Acesta este poporul Meu", la fel a strălucit şi credinţa în Treime deasupra Bisericii întîilor născuţi, începînd cu vremea apostolilor, în timp ce ea (Biserica) a continuat să dăinuiască de-a lungul veacurilor. Credinţa aceasta a fost însoţită de puritate şi putere. Sub stindardul ei au mărşăluit apostolii, părinţii, martirii, misticii, autorii de imnuri, reformatorii, iniţiatorii marilor treziri spirituale şi pecetea girului divin s-a văzut în viaţa lor şi în osteneala lor. Deşi aveau păreri diferite în chestiuni minore, doctrina Treimii îi unea pe toţi. Ceea ce Dumnezeu declară inima credincioasă mărturiseşte fără să aibă nevoie de o altă dovadă. într-adevăr, a cere o dovadă înseamnă a lăsa loc îndoielii şi cînd ai dovezi credinţa este inutilă. Cel care are darul credinţei va recunoaşte înţelepciunea din următoarele cuvinte pline de îndrăzneală ale unuia dintre primii părinţi ai Bisericii: „Cred că Isus Hristos a murit pentru mine fiindcă este incredibil; cred că El a înviat din morţi fiindcă este imposibil". Aceasta a fost şi atitudinea lui Avraam, care, în ciuda tuturor dovezilor, a rămas tare în credinţă, dîndu-I slavă lui Dumnezeu. A fost şi atitudinea lui Anselm, „al doilea Augustin", unul dintre cei mai mari gînditori ai creştinismului, care a susţinut că credinţa trebuie să preceadă orice încercare de a înţelege. Reflecţia asupra adevărului revelat decurge în mod firesc din existenţa credinţei, dar credinţa vine mai întîi la urechea ce aude, nu la mintea ce cugetă. Omul credincios nu cîntăreşte Cuvîntul, ajungînd la credinţă printr-un şir de raţionamente, nici nu caută confirmarea credinţei în filosofie şi ştiinţă. Strigătul lui este: Ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului!...4 Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi5.

Inseamnă aceasta că trebuie să renunţăm la învăţătură şi erudiţie ca fiind lipsite de valoare în domeniul religiei revelate? Nicidecum! învăţatul are o sarcină de o importanţă vitală ce trebuie îndeplinită în cadrul unui perimetru bine definit. Datoria lui este să garanteze puritatea textului, pentru ca acesta să fie cît mai fidel Cuvîntului scris iniţial. El compară verset cu verset pînă ce descoperă adevăratul înţeles al textului. Dar aici se şi sfîrşeşte autoritatea sa. El nu trebuie să adopte niciodată o atitudine de judecător faţă de ceea ce s-a scris. Să nu se încumete să aducă înţelesul Cuvîntului înaintea scaunului de judecată al raţiunii lui. Să nu îndrăznească să elogieze sau să condamne Cuvîntul ca fiind rezonabil sau nerezonabil, ştiinţific sau neştiinţific. După ce a descoperit înţelesul, acel înţeles îl va judeca pe el şi niciodată invers. Doctrina Treimii este un adevăr al inimii. Numai duhul omului poate pătrunde dincolo de perdea pentru a ajunge în Sfînta Sfintelor. „Fă-mă să Te caut însetat de dor", implora Anselm, „fă-mă să tînjesc după Tine atunci cînd Te caut; lasă-mă să Te găsesc în dragoste şi să Te iubesc atunci cînd Te găsesc."6 Dragostea şi credinţa se simt acasă în preajma tainei Dumnezeirii. Fie ca raţiunea să îngenuncheze plină de reverenţă în curtea de afară! Hristos nu a şovăit să folosească forma de plural atunci cînd a vorbit despre Sine, alături de Tatăl şi Duhul: „Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el"'. Şi a mai spus: „Eu şi Tatăl una sîntem"8. Este deosebit de important să ne gîndim la Dumnezeu ca la o Trinitate în unitate, fără să confundăm Persoanele sau să divizăm Esenţa. Numai astfel vom avea o gîndire corectă despre Dumnezeu, care să fie vrednică de El şi de propriile noastre suflete. Tocmai afirmaţia Domnului nostru că El este egal cu Tatăl i-a înfuriat pe oamenii „religioşi" din timpul Său şi I-a adus în cele din urmă moartea prin răstignire. Atacul împotriva doctrinei Treimii, condus două secole mai tîrziu de către Arius şi alţii a fost şi el îndreptat împotriva afirmaţiei lui Hristos despre dumnezeirea Sa. în timpul controversei ariene, trei sute optsprezece părinţi ai Bisericii (mulţi dintre ei mutilaţi sau purtînd urmele rănilor provocate de violenţa fizică suferită în timpul persecuţiilor anterioare) s-au întrunit la Niceea şi au adoptat o afirmaţie de credinţă din care redăm o secţiune:

Cred în singurul Domn. Isus Hristos. Singurul Fiu al lui Dumnezeu, Născut din El înaintea vremurilor. Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, Născut şi nu creat, Din aceeaşi esenţă cu Tatăl, Prin care au fost făcute toate lucrurile. Timp de mai bine de o mie şase sute de ani, această afirmaţie a rămas în picioare ca test suprem al credinţei adevărate şi pe bună dreptate, deoarece condensează în limbaj teologic învăţătura Noului

Testament despre poziţia Fiului în Dumnezeire. Crezul de la Niceea aduce un omagiu şi Duhului Sfint ca fiind Dumnezeu la rîndul Său, egal cu Tatăl şi cu Fiul: Cred în Duhul Sfînt, Domnul şi Dătătorul vieţii. Care purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Care. la un loc cu Tatăl şi Fiul, Trebuie adorat şi slăvit.

Afară de problema dacă Duhul purcede numai de la Tatăl sau de la Tatăl şi de la Fiul, această învăţătură a vechiului crez a fost susţinută şi de Biserica de Răsărit, şi de cea de Apus, şi de toţi creştinii, cu excepţia unei mici minorităţi. Autorii Crezului Atanasian au exprimat cu mare grijă relaţia dintre cele Trei Persoane cu fiecare dintre celelalte, completînd lacunele gîndirii omeneşti cît au putut mai bine şi rămînînd totuşi în hotarele Cuvîntului inspirat. „In această Treime", spune Crezul, „nici o Persoană nu este înainte sau după cealaltă, nu este mai mare sau mai mică: ci toate trei sînt deopotrivă veşnice, egale şi nedespărţite." Cum se armonizează cuvintele acestea cu afirmaţia lui Isus: „Tatăl este mai mare decît Mine"?9 Aceşti teologi de odinioară au ştiut şi au scris în Crez: „Egal cu Tatăl în ce priveşte Dumnezeirea Lui; mai prejos decît Tatăl în ce priveşte umanitatea Lui" şi interpretarea aceasta se recomandă oricărui căutător serios al adevărului într-o zonă în care lumina este orbitoare. Pentru a răscumpăra omenirea, Fiul Cel Veşnic nu a părăsit sînul Tatălui Său; cît timp a umblat printre oameni, El a vorbit despre Sine ca despre „singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui"10 şi S-a referit din nou la Sine ca la „Fiul omului, care este în cer"11. Recunoaştem că aici este o taină mare, dar nu şi o confuzie. Prin întruparea Sa, Fiul Şi-a acoperit dumnezeirea, dar nu Şi-a anulat-o. Unitatea Dumnezeirii făcea cu neputinţă ca El să renunţe la ceva din dumnezeirea Lui. Cînd a luat chip de om, El nu S-a degradat şi nu a devenit, nici măcar pentru un timp, mai puţin decît fusese înainte. Dumnezeu nu poate deveni mai puţin decît ceea ce este. Pentru Dumnezeu, a deveni ceva ce nu a fost dintotdeauna e un lucru de neconceput. Persoanele Dumnezeirii, fiind una, au o singură voinţă. Ele lucrează întotdeauna împreună şi nici cea mai mică acţiune nu are loc vreodată fără acordul imediat al celorlalte două. Fiecare act al lui Dumnezeu este împlinit de întreaga Trinitate, în unitate deplină. Aici, desigur, sîntem nevoiţi să-L concepem pe Dumnezeu în termeni omeneşti. Ne gîndim la Dumnezeu în analogie cu omul, iar rezultatul va fi inevitabil mai prejos de adevărul suprem; dar, dacă trebuie să ne gîndim la Dumnezeu, trebuie s-o facem adaptînd gîndurile şi cuvintele fiinţelor create la Creator. Este o greşeală, chiar dacă e de înţeles, să concepem Persoanele Dumnezeirii ca stînd de vorbă una cu alta, dezbătînd şi ajungînd la un acord prin schimb de idei, aşa cum fac oamenii. întotdeauna am avut impresia că Milton a introdus un element de slăbiciune în celebrul său roman, Paradisul pierdut, cînd a prezentat Persoanele Dumnezeirii stînd de vorbă despre răscumpărarea rasei umane.

Cînd Fiul lui Dumnezeu a umblat pe pămînt ca Fiu al omului, El a vorbit de multe ori cu Tatăl şi Tatăl I-a răspuns: ca Fiu al omului, El mijloceşte acum înaintea lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dialogul dintre Tatăl şi Fiul relatat în Scriptură trebuie să fie întotdeauna înţeles ca avînd loc între Tatăl etern şi Omul Isus Hristos. Comuniunea aceea instantanee şi imediată dintre Persoanele Dumnezeirii care există din veşnicie nu cere sunet, efort sau mişcare: în mijlocul tăcerii veşnice

Cuvîntul infinit a fost rostit; Nimeni nu 1-a auzit decît Cel ce I-a grăit Şi liniştea n-a contenit. Ce minunat! Ce vrednic de-nchinare!

Nici un cînt sau sunet nu se-aude, Dar peste tot şi-n orice ceas în dragoste, înţelepciune şi putere Tatăl dă grai Cuvîntului etern şi preaiubit. Frederick W. Faber

O idee răspîndită printre creştini împarte lucrarea lui Dumnezeu între cele Trei Persoane, acordîndu-I fiecăreia o parte anume, ca, de pildă, creaţia revenindu-I Tatălui, răscumpărarea Fiului şi naşterea din nou Duhului Sfînt. Acest lucru este adevărat în parte, dar nu în întregime, fiindcă Dumnezeu nu Se poate diviza astfel încît o Persoană să lucreze în timp ce alta este inactivă. în Scripturi, cele Trei Persoane sînt prezentate ca acţionînd în unitate şi armonie în toate măreţele lucrări care au loc în Univers. în Sfintele Scripturi, lucrarea creaţiei îi este atribuită Tatălui (Gen. 1:1), Fiului (Col. 1:16) şi Duhului Sfînt (Iov 26:13 şi Ps. 104:30). întruparea este prezentată ca fiind realizată de către cele Trei Persoane în acord deplin (Luca 1:35), deşi numai Fiul S-a făcut trup şi a locuit printre noi. La botezul lui Hristos, Fiul a ieşit din apă, Duhul S-a pogorît asupra Lui şi glasul Tatălui s-a auzit vorbind din ceruri (Mat. 3:16-17). Probabil că cea mai frumoasă descriere a lucrării de ispăşire o găsim în Evrei 9:14, unde se afirmă că Hristos, prin Duhul Cel Veşnic, S-a adus pe Sine însuşi ca jertfă fără cusur înaintea lui Dumnezeu; şi aici Le vedem pe cele Trei Persoane lucrînd împreună. Invierea lui Hristos este de asemenea atribuită cînd Tatălui (Fapte 2:32), cînd Fiului (Ioan 10:17-18), cînd Duhului Sfînt (Rom. 1:4). Mîntuirea omului ca individ este prezentată de către apostolul Petru ca fiind lucrarea tuturor celor Trei Persoane ale Dumnezeirii (1 Petru 1:2) şi ni se spune că în sufletul creştinului locuiesc Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt (Ioan 14:15-23). Doctrina Treimii, aşa cum am afirmat deja, este un adevăr care vorbeşte inimii. Faptul că nu poate fi explicată într-un mod satisfăcător, în loc să fie împotriva ei, pledează în favoarea ei. Un astfel de adevăr a trebuit să fie revelat: nimeni nu şi l-ar fi putut imagina.

O, binecuvântată Treime! O, Maiestate pură! Voi, Trei într-Unui! Veşnic unic Dumnezeu, Treime Sfîntă! Binecuvîntaţi fie toţi Cei Trei Dumnezeule, Tu, Cel ce Unul eşti. Pe Tine Te preamărim. Frederick IV. Faber

Note: 1. Iov 28:23. 2. Thomas Carlyle, Heroes and Hero Worship [Eroii şi cultul eroilor]. Philadelphia, Henry Altemus Co.. p. 14-15. 3. Miguel de Molinos, op. cit., p. 58. 4. Ier. 22:29. 5. Rom. 3:4. 6. St. Anselm, Proslogium, Open Court Publishing Co., LaSalle. 111. 1903, p. 6. 7. Ioan 14:23. 8. Ioan 10:30. 9. Ioan 14:28. 10. Ioan 1:18. 11. Ioan 3:13.

Capitolul 5

EXISTENŢA ÎN SINE A LUI DUMNEZEU Doamne al tuturor făpturilbr! Numai Tu pop afirma: EU SÎNT CEL CE SÎNT: şi totuşi, noi, care slntem făcuţi după chipul Tău putem repeta fiecare „eu sînt", mărturisind astfel că ne tragem din Tine şi că vocea noastră nu este decît un ecou al glasului Tău. Te recunoaştem pe Tine ca măreţul Original ale cărui copii sîntem noi. imperfecte, dar pline de recunoştinţă, şi aceasta datorită bunătăţii Tale. Te adorăm, o. Tată Etern: Amin.

„Dumnezeu nu are început" a spus Novatian1 şi tocmai acest concept al absenţei începutului deosebeşte ceea ce este Dumnezeu de ceea ce nu este Dumnezeu. „Origine" este un cuvînt care se poate aplica numai lucrurilor şi fiinţelor create. Cînd ne gîndim la ceva care are origine, nu ne gîndim niciodată la Dumnezeu. Dumnezeu există în Sine, pe cînd toate lucrurile create provin neapărat din ceva, începîndu-şi existenţa la un moment dat. în afară de Dumnezeu, nimic nu-şi mai are cauza în sine.

Prin încercarea noastră de a descoperi originea lucrurilor, noi ne mărturisim credinţa că totul a fost creat de Cineva care nu a fost creat de nimeni. Experienţele curente ne învaţă că totul „provine" din altceva. Tot ceea ce există trebuie să fi avut o cauză care îl precede şi a fost cel puţin egală cu el, pentru că un lucru mic nu poate produce ceva mai mare decît el. Orice om sau lucru poate să fie concomitent rezultatul unei cauze şi cauza altei persoane sau a altui lucru; şi tot aşa, pînă ajungem la Cel care este cauza tuturor, fără ca El însuşi să aibă o cauză în afară de Sine. Cînd pune întrebarea „Dar cine L-a făcut pe Dumnezeu?", copilul recunoaşte, fără să-şi dea seama, statutul său de fiinţă creată. Conceptul de cauză, sursă sau origine este deja bine întipărit în mintea sa. El ştie că tot ce se află în jurul său provine din ceva din afara sa şi nu face decît să extindă acest concept asupra lui Dumnezeu. Micul filosof gîndeşte în idiomul său de fiinţă creată şi, în ciuda lipsei de informaţii temeinice, el raţionează corect. Lui trebuie să i se explice că Dumnezeu nu are început şi acest lucru i se va părea greu de înţeles, deoarece introduce o categorie nefamiliară, care contrazice tendinţa de a descoperi cauza fiecărui lucru, tendinţă foarte adînc înrădăcinată în toate fiinţele inteligente şi care-i îndeamnă să caute mereu începuturile nedescoperite. Nu este uşor, ba, poate, este chiar imposibil, să reflectezi îndelung la o fiinţă căreia nu i se poate aplica ideea de origine. Aşa cum, în anumite condiţii, un punct minuscul de lumină poate fi văzut mai clar nu privind direct la el, ci concentrîndu-ne privirea asupra unui punct apropiat, la fel este şi cu noţiunea de Necreat. Cînd încercăm să ne concentrăm gîndirea asupra Celui care este necreat, s-ar putea să nu vedem nimic fiindcă El locuieşte într-o lumină de care nu se poate apropia nici un om. Numai prin ochii credinţei şi ai dragostei putem să-L zărim atunci cînd trece prin dreptul adăpostului nostru din crăpătura stîncii. „Şi chiar dacă această cunoaştere este foarte incertă, vagă şi generală", spune Miguel de Molinos, „totuşi, fiind supranaturală, ea are drept rezultat o cunoaştere mult mai clară şi adecvată a lui Dumnezeu decît orice formă de cunoaştere senzorială sau particulară pe care am putea să ne-o formăm în viaţa aceasta, fiindcă orice imagine fizică sau senzorială este nespus de departe de ceea ce este Dumnezeu."2 Mintea omenească, fiind creată, întîmpină în preajma Celui Necreat o stinghereală lesne de înţeles. Ni se pare cam incomod să admitem prezenţa Unuia care depăşeşte întru totul sfera cunoaşterii noastre. Ne cam nelinişteşte gîndul că există Cineva care nu ne dă socoteală pentru faptul că există, nu răspunde înaintea nimănui, există în Sine, fiind autodependent şi suficient Sieşi. Filosofia şi ştiinţa nu au privit întotdeauna cu bunăvoinţă ideea existenţei lui Dumnezeu, motivul fiind faptul că ele s-au dedicat misiunii de a explica rostul lucrurilor şi nu manifestă îngăduinţă pentru ceva ce refuză să le dea socoteală despre sine. Filosoful şi omul de ştiinţă vor recunoaşte că există multe lucruri pe care nu le cunosc; dar asta e cu totul altceva decît a admite că există ceva ce ei nu vor putea cunoaşte niciodată, pentru care nu posedă nici o metodă spre a-1 descoperi. A recunoaşte că există Cineva care ne transcende, care nu poate fi încadrat în nici una din categoriile noastre, care nu poate fi etichetat cu un nume şi care nu poate fi somat să Se prezinte în faţa judecăţii raţiunii noastre, nici obligat să Se supună curiozităţii noastre: aşa ceva cere foarte multă smerenie, mai multă decît posedăm cei mai mulţi dintre noi, aşa că încercăm să salvăm aparenţele coborîndu-L pe Dumnezeu la nivelul nostru sau, cel puţin, la un nivel la care II considerăm accesibil nouă. Dar, vai, cum ne scapă! Fiindcă El este pretutindeni şi nicăieri, fiindcă „unde" se referă la materie şi spaţiu, iar Dumnezeu este independent de ambele. Timpul sau mişcarea nu au nici o influenţă asupra Lui, El este dependent doar de Sine şi nu este dator cu nimic lumii pe care mîna Sa a creat-o. Infiniţi, nemărginiţi şi unici, Maiestuoşi, însinguraţi şi sublimi Trei. Tu eşti întotdeauna Una, Măreaţă unitate a Treimii! Unic în măreţie, unic în slavă. Cine poale frumuseţea să-Ţi descrie? înfricoşată

Treime! Frederick W. Fuber

Nu este cîtuşi de puţin o bucurie să ne dăm seama de faptul că milioane de oameni dintre noi, care trăim într-o fără plină de biblii, sîntem membri ai unei biserici şi lucrăm pentru a promova religia creştină putem, cu toate acestea, să ne petrecem toată viaţa fără a încerca măcar o dată să reflectăm serios la fiinţa lui Dumnezeu. Puţini dintre noi şi-au lăsat inimile să privească, pline de uimire, la Cel ce ESTE, la Fiinţa care există în Sine şi care e mai presus de orice gînduri ale omului. Astfel de gînduri sînt prea dureroase, preferăm să ne gîndim la ceva mai la îndemîna noastră: cum să facem o cursă de şoareci mai eficientă, de pildă, sau cum să facem să crească două fire de iarbă în locul unde pînă acum creştea doar unul. Şi din această cauză plătim acum un preţ foarte mare ce constă în secularizarea religiei şi în decăderea vieţii noastre lăuntrice. Poate că vreun creştin sincer, dar nedumerit, ar vrea ca în acest moment să întrebe care este importanţa practică a conceptelor pe care încerc să le prezint aici. „Ce importanţă ar avea lucrul acesta pentru viaţa mea?" ar putea întreba el. „Ce poate să însemne existenţa în Sine a lui Dumnezeu pentru mine şi pentru alţii ca mine, într-o lume ca a noastră şi în astfel de vremuri?" Răspunsul meu este că, deoarece noi sîntem lucrarea mîinilor lui Dumnezeu, toate problemele noastre şi răspunsurile la ele sînt teologice. O oarecare cunoaştere a Dumnezeului care lucrează în Univers este indispensabilă pentru a-ţi forma o filosofie de viaţă sănătoasă şi o concepţie temeinică despre lume. Mult citatul sfat al lui Alexander Pope: Cunoaşte-te pe tine însuţi, Nu te-ncumeta sâ-L cercetezi pe Dumnezeu, Omul se cuvine să studieze omul, dacă este urmat literal, va distruge orice posibilitate a omului de a se cunoaşte pe sine altfel decît superficial. Nu vom putea şti niciodată cine sîntem pînă nu cunoaştem măcar o fărîmă din ceea ce este Dumnezeu. Din acest motiv, existenţa în Sine a lui Dumnezeu nu reprezintă un mănunchi de doctrine aride şi academice, lipsite de viaţă; ci este ceva la fel de aproape de noi ca şi suflarea noastră şi la fel de practic ca şi cea mai nouă tehnică chirurgicală. Din raţiuni cunoscute numai de El însuşi, Dumnezeu 1-a cinstit pe om mai mult decît pe oricare altă fiinţă, creîndu-1 după chipul şi asemănarea Sa. Şi trebuie să înţelegem bine că acest chip divin în om nu este o fantezie poetică sau o idee născută din zel religios. Este un fapt teologic temeinic, propovăduit cu claritate în întreaga Sfîntă Scriptură şi recunoscut de Biserică drept un adevăr necesar bunei înţelegeri a credinţei creştine. Omul este o fiinţă creată, un „eu" derivat şi contingent care în sine nu posedă nimic şi este dependent în fiecare clipă a existenţei sale de Cel care 1-a creat după asemănarea Sa. Realitatea existenţei lui Dumnezeu este necesară pentru realitatea existenţei omului. Îndepărtaţi-L pe Dumnezeu din gîndire şi omul nu mai are nici un temei pentru propria-i existenţă. Faptul că Dumnezeu este totul şi omul nu este nimic este un principiu de bază al credinţei şi închinării creştine; şi aici învăţăturile creştinismului coincid cu cele ale religiilor mai avansate şi filosofice ale Răsăritului. Omul, în ciuda gemului său, nu este decît un ecou al glasului originar, o

reflectare a luminii necreate. Aşa cum raza de soare dispare cînd se rupe de soare, tot aşa, omul despărţit de Dumnezeu ajunge înapoi la nimicnicia din care a ieşit la auzul glasului Celui ce 1-a creat. Nu numai omul, dar şi tot ceea ce există se trage din acest impuls creator continuu şi depinde de el. La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu... Toate lucrurile au fost făcute prin El: şi nimic din ce a fost tăcut, n-a fost tăcut tară El.' Aşa explică Ioan lucrul acesta şi apostolul Pavel este de acord cu el: Pentrucă prin El au fost făcute toate lucrurile cari sint în centri şi pe pămînt. cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.4 La această mărturie îşi alătură glasul autorul Epistolei către evrei, mărturisind despre Hristos că El este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi expresia Fiinţei Sale, că El ţine toate lucrurile prin Cuvîntul puterii Sale. In dependenţa absolută a omului faţă de Dumnezeu se înscrie posibilitatea sfinţeniei şi a păcatului. Una din trăsăturile distinctive ale chipului lui Dumnezeu în om este capacitatea acestuia de a-şi exercita liberul arbitru în sfera morală. învăţătura creştinismului afirmă că omul a ales să fie independent de Dumnezeu şi şi-a confirmat această alegere prin încălcarea deliberată a unei porunci divine. Acest act a violat relaţia care exista între Creator şi făptura Sa; L-a respins pe Dumnezeu ca temelie a existenţei sale şi l-a făcut pe om să-şi ia soarta în propriile mîini. De atunci, el a devenit nu o planetă care se învîrte în jurul unui soare central, ci un soare de sine stătător, în jurul căruia trebuie să se rotească toate celelalte lucruri. O afirmare mai pozitivă a existenţei în sine nu putea fi imaginată altfel decît prin cuvintele rostite de Dumnezeu lui Moise: EU SÎNT CEL CE SÎNT.5 Tot ceea ce Dumnezeu este, toate cîte sînt Dumnezeu, e prezentat în această declaraţie absolută a unei fiinţe independente. Şi totuşi, în Dumnezeu, şinele nu este păcat, ci chintesenţa oricărei bunătăţi, sfinţenii şi a oricărui adevăr posibil. Omul obişnuit este păcătos numai şi numai fiindcă el contestă poziţia Sinelui lui Dumnezeu faţă de cea a sinelui său. în toate celelalte privinţe, el recunoaşte bucuros suveranitatea lui Dumnezeu; însă o respinge în propria sa viaţă. Pentru el, stăpînirea lui Dumnezeu se sfîrşeşte acolo unde începe stăpînirea sa. Pentru el, eul devine EU şi, astfel, îl urmează fără să-şi dea seama pe Lucifer, pe fiul căzut al zorilor care a spus în sinea sa: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; ...voi fi ca Cel Prea înalt." Atît de insidios este eul, încît puţini sînt conştienţi de prezenţa sa. Deoarece omul se naşte rebel, el nu-şi dă seama că este rebel. Afirmarea constantă a eului său, în măsura în care se gîndeşte la el, i se pare ceva cu totul normal. El este gata să se dăruie, uneori chiar să se sacrifice pentru atingerea unui scop dorit, dar niciodată nu consimte să abdice. Nu contează cît de jos ar aluneca pe scara acceptării sociale, în ochii săi el se consideră un rege pe tron şi nimeni, nici măcar Dumnezeu, nu-i poate lua acest tron.

Păcatul are multe chipuri, dar esenţa sa este aceeaşi. O fiinţă morală, creată pentru a se închina înaintea tronului lui Dumnezeu, sade pe tronul propriului său eu şi, de la acea înălţime, declară: „EU SÎNT". Acest lucru este păcatul în esenţa sa concentrată; dar, deoarece este ceva firesc, pare ceva bun. Numai atunci cînd, cu ajutorul Evangheliei, sufletul este adus înaintea Celui Preasfînt fără scutul protector al neştiinţei, numai atunci teribila incongruenţă morală se dezvăluie cugetului său. în limbajul evanghelizării, omul care este astfel confruntat cu prezenţa Dumnezeului Atotputernic este un om convins de păcatul său. Hristos S-a referit la aceasta cînd a vorbit despre Duhul pe care-L va trimite în lume: Şi cînd va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.7 Prima împlinire a acestor cuvinte ale lui Hristos a avut loc în Ziua Cincizecimii, după ce Petru a ţinut prima mare predică creştină: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?»". Acest „ce să facem?"8 este strigătul ce ţîşneşte din străfundul inimii oricărui om care şi-a dat seama că este un uzurpator şi că sade pe un tron furat. Oricît ar fi de dureroasă, tocmai această consternare morală acută determină adevărata pocăinţă şi formează un creştin robust, după ce penitentul a fost detronat şi a găsit iertare şi pace prin intermediul Evangheliei. „Puritatea inimii înseamnă să voieşti un singur lucru", a spus Kierkegaard şi putem parafraza acest adevăr declarînd: „Esenţa păcatului înseamnă să voieşti un singur lucru", pentru că a interpune voinţa noastră în calea voinţei lui Dumnezeu înseamnă a-L detrona pe Dumnezeu şi a ne asuma rolul suprem în mica împărăţie a sufletului omenesc. Acesta este păcatul în profunzimea sa, aceasta este esenţa păcatului. Păcatul se poate înmulţi şi ajunge cît nisipul de pe ţărmul mării, dar toate aceste păcate sînt în esenţă unul singur. Păcatele există pentru că există păcat. Iată motivul pentru care este atît de hulită doctrina despre decăderea naturală, care susţine că omul nepocăit nu poate face nimic altceva decît să păcătuiască şi că faptele lui bune nu sînt, de fapt, cîtuşi de puţin bune. Cele mai bune acte religioase ale sale sînt respinse de Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a respins jertfa lui Cain. Numai după ce îi va restitui tronul furat, îi va primi Dumnezeu faptele. Străduinţa creştinului de a fi bun, în timp ce această înclinaţie spre afirmarea sinelui trăieşte încă în el ca un fel de reflex moral inconştient, este foarte bine descrisă de către apostolul Pavel în capitolul 7 din Epistola către romani; iar mărturia lui este în deplină concordanţă cu învăţătura profeţilor. Cu opt sute de ani înainte de venirea lui Hristos, profetul Isaia a identificat păcatul ca răzvrătire împotriva voii lui Dumnezeu şi ca impunerea dreptului fiecărui om de a alege singur pe ce cale să meargă: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi", spune el, „fiecare îşi vedea de drumul lui"9, şi nu cred că există vreo descriere mai exactă a păcatului. Mărturia sfinţilor este în deplină armonie cu cea a profeţilor şi a apostolilor, afirmînd că un principiu lăuntric al sinelui constituie sursa întregului comportament uman, transformînd tot ceea ce fac oamenii în ceva rău. Pentru a ne mîntui pe deplin, Hristos trebuie să contracareze această înclinaţie a firii noastre; El trebuie să planteze un nou principiu în noi, astfel încît comportamentul nostru ulterior să izvorască din dorinţa de a încuraja cinstirea lui Dumnezeu şi facerea de bine aproapelui nostru. Păcatele vechiului eu trebuie să moară şi singurul instrument prin care pot fi omorîte este crucea. Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze"'. a spus Domnul nostru şi, cîţiva ani mai tîrziu, Pavel a putut spune victorios: Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine."

Dumnezeul meu, nimiceşte-n mine puterea păcatului Şi nu-1 lăsa să se înalţe sfidător împotriva Ta! Nu e de ajuns că Tu m-ai iertat. Crucea trebuie să se-nalţe şi eul meu pe ea să fie atîrnat. Dumnezeu al dragostei, puterea Ta arată-Ţi: Nu e de-ajuns să ştiu că a .înviat Hristos, Şi eu, cătînd la cerurile sfinte, Să mă ridic din morţi aş vrea, asemeni lui Hristos. Imn creştin grecesc

Note: 1. Novatian, On the Trinity, [Despre Treime], Macmillan Co. New York, 1919, p. 25. 2. Miguel de Molinos, op. cit., p. 58. 3. Ioan 1:1-3. 4. Col. 1:16-17. 5. Ex. 3:14. 6. Isa. 14:13-14. 7. Ioan 16:8. 8. Fapte 2:37. 9. Isa. 53:6. 10. Mat. 16:24. 11. Gal. 2:20.

Capitolul 6

AUTOSUFICDENŢA LUI DUMNEZEU Invaţă-ne, o, Dumnezeule, că Tu nu ai nevoie de nimic. Dacă ai avea nevoie de ceva, acel lucru ar fi măsura imperfecţiunii Tale: şi cum ne-am putea noi închina unuia care este imperfect? Dacă nu ai nevoie de nimic, înseamnă că nici nu ai nevoie de nimeni, deci nici de noi. Noi Te căutăm fiindcă noi avem nevoie de Tine, căci în Tine avem mişcarea, viaţa şi fiinţa. Amin.

Tatăl are viaţa în Sine"1, a spus Domnul nostru şi o caracteristică a învăţăturii Lui era ştiinţa de a exprima în cîteva cuvinte adevăruri atît de înalte, încît să transceandă cele mai înalte culmi ale

gîndirii omeneşti. Dumnezeu, a spus El, îşi este suficient Sieşi; El este ceea ce este în Sine, în accepţiunea supremă a acestor cuvinte. Orice este Dumnezeu şi tot ceea ce este Dumnezeu, El este în Sine. Orice formă de viaţă este în şi din Dumnezeu, fie că este vorba de forma cea mai rudimentară de viaţă inconştientă, fie de cea extrem de conştientă de sine şi inteligentă a unui serafim; orice fărîmă de viaţă este un dar de la Dumnezeu. Viaţa lui Dumnezeu, dimpotrivă, nu este un dar de la altcineva. Dacă Dumnezeu ar primi darul vieţii, sau orice alt dar, de la altcineva, acel altul ar fi de fapt Dumnezeu. Un mod simplu, dar corect, de a ne forma o imagine despre Dumnezeu este să ne gîndim la El ca la Cel care cuprinde toate lucrurile, care dă tot ceea ce există, fără ca El însuşi să poată primi vreun lucru pe care să nu-1 fi dat El mai întîi. A admite că Dumnezeu are trebuinţă de ceva, înseamnă a admite nedesăvîrşirea fiinţei divine. „Trebuinţă" este un cuvînt caracteristic fiinţelor create şi nu poate fi folosit cu referire la Creator. Dumnezeu Se află într-o relaţie voluntară cu tot ceea ce a creat El, însă nu are nici o relaţie necesară cu ceva exterior Sieşi. Interesul pe care îl poartă creaturilor Sale izvorăşte din voinţa Lui suverană, nu din vreo nevoie pe care acele făpturi I-ar putea-o satisface, nici din vreo contribuţie pe care ele şi-ar putea-o aduce la desăvârşirea Celui care este desăvîrşit în Sine. Acum va trebui să ne schimbăm din nou cursul obişnuit al gîndurilor şi să încercăm să pricepem ceea ce este unic, ceea ce este adevărat doar în această situaţie şi nicăieri altundeva. Modul nostru obişnuit de a gîndi admite existenţa nevoii în rîndul fiinţelor create. Nimic nu este complet în sine, ci necesită ceva exterior sieşi pentru a exista. Toate fiinţele care respiră au nevoie de aer; orice organism are nevoie de hrană şi de apă. Dacă aerul şi apa ar dispărea de pe pămînt, orice formă de viaţă ar muri într-o clipă. Putem afirma la modul axiomatic că, pentru a rămîne în viaţă, orice fiinţă creată are nevoie de un alt lucru creat şi toate lucrurile au nevoie de Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu nu-I este necesar nimic. Rîul creşte datorită afluenţilor săi, dar unde este afluentul care L-ar putea face să crească pe Acela din care se trag toate lucrurile? Căci infinitei Sale plinătăţi îşi datorează fiinţa întreaga creaţie. Ocean insondabil: orice viaţă izvorăşte din Tine, Şi viaţa Ta este fericea-Ţi Unitate. Fredehck IV. Fuber Intrebarea de ce a creat Dumnezeu universul îi mai tulbură încă pe gînditori; dar, chiar dacă nu ştim de ce, cel puţin putem şti că El nu a adus lumea în fiinţă pentru a-Şi satisface vreo nevoie neîmplinită, aşa cum omul construieşte o casă, pentru ca ea să-1 adăpostească de frigul iernii sau cultivă cu grîu un ogor, pentru a-şi asigura hrana necesară. Cuvîntul necesar Ii este cu totul străin lui Dumnezeu. Din faptul că Dumnezeu este Fiinţa ce se situează mai presus de toate lucrurile, rezultă că El nu poate fi înălţat. Nimic nu este deasupra Lui, nimic dincolo de El. Orice mişcare în direcţia Sa înseamnă înălţare pentru creatură; îndepărtarea de El înseamnă coborîre. El îşi menţine poziţia prin Sine însuşi, fără să ceară permisiunea nimănui. Aşa cum nimeni nu-L poate susţine, tot astfel nimeni nu-L poate degrada. E scris că El ţine toate lucrurile prin Cuvîntul puterii Lui. Cum poate fi El ridicat ori susţinut de lucrurile pe care El le ţine? Chiar dacă toţi oamenii ar orbi dintr-o dată, soarele ar continua să strălucească ziua şi stelele noaptea, căci ele nu datorează nimic milioanelor de oameni care beneficiază de lumina lor. în mod similar, dacă toţi oamenii de pe pămînt ar deveni atei, aceasta nu L-ar afecta în nici un fel pe Dumnezeu. El este ceea ce este în Sine însuşi, independent de oricine altcineva. Credinţa în El nu adaugă nimic

perfecţiunii Sale; îndoiala cu privire la El nu ştirbeşte cu nimic ceea ce este El. Dumnezeul atotputernic, tocmai pentru că este atotputernic, nu are nevoie de nici un sprijin. Imaginea unui Dumnezeu agitat, băgăreţ, care Se linguşeşte pe lîngă oameni pentru a le intra în graţii nu e deloc plăcută; dar, dacă privim cu atenţie la concepţia obişnuită despre Dumnezeu, exact aşa ceva percepem. Creştinismul veacului al douăzecilea L-a pus pe Dumnezeu pe lista nevoiaşilor, dependent de mila publică. Atît de bună este părerea^ noastră despre noi înşine, încît ne este uşor, ca să nu spunem că ne place, să credem că Dumnezeu are nevoie de noi. Dar adevărul este că Dumnezeu nu este mai mare datorită nouă şi nici nu ar fi mai mic dacă noi n-am exista. Existenţa noastră se datorează în întregime hotărîrii lui Dumnezeu, nu vreunui merit al nostru ori unei necesităţi divine. Poate că gîndul cel mai greu de îndurat pentru egotismul nostru înnăscut este acela că Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul nostru. Adesea ni-L închipuim ca pe un Tată ocupat, nerăbdător, oarecum frustrat, agitîndu-Se încoace şi încolo în căutare de ajutor pentru a-Şi îndeplini mărinimosul plan de a aduce în lume pacea şi mîntuirea; însă, aşa cum a spus lady Julian: „Am văzut într-adevăr că Dumnezeu face toate lucrurile, fie ele cît de mici".2 Dumnezeul care a făcut toate lucrurile cu siguranţă că nu are nevoie de nimeni care să-I vină în ajutor. Prea multe apeluri misionare sînt bazate pe această frustrare imaginară a Dumnezeului cel Atotputernic. Un vorbitor dibaci poate foarte uşor stîrni mila ascultătorilor săi nu doar faţă de păgîni, ci şi pentru Dumnezeul care a încercat cu atîtea eforturi şi de atîta timp să-i mîntuiască, dar a dat greş, din lipsă de sprijin. Mi-e teamă că mii de tineri intră în lucrarea creştină fără o motivaţie mai înaltă decît aceea de a-L scăpa pe Dumnezeu din situaţia jenantă în care L-a adus dragostea Sa şi din care sar părea că nu poate ieşi datorită posibilităţilor Lui limitate. Dacă adăugăm la aceasta o măsură oarecare de idealism lăudabil şi o doză considerabilă de compasiune faţă de cei nenorociţi, vom obţine adevărata forţă motrice din spatele unei mari părţi a activităţii creştine de astăzi. Repet: Dumnezeu nu are nevoie de apărători. Din veşnicie în veşnicie El nu este apărat de nimeni. Ca să comunice cu noi într-un limbaj pe care să-1 putem înţelege, în Scriptură, Dumnezeu face deseori uz de termeni militari; dar fără îndoială că intenţia Lui nu a fost niciodată ca noi să gîndim despre Tronul Măririi din locurile preaînalte ca fiind luat cu asalt şi că Mihail împreună cu ostile sale ori cu alte fiinţe cereşti l-ar apăra împotriva unei răsturnări prin forţă. A gîndi astfel înseamnă a înţelege greşit tot ce ne spune Biblia despre Dumnezeu. Nici iudaismul şi nici creştinismul nu ar putea fi de acord cu asemenea noţiuni puerile. Un Dumnezeu care are nevoie de apărare ne poate ajuta doar atunci cînd El însuşi este ajutat de către altcineva. Putem conta pe El do.ar în măsura în care va învinge în nedecisa bătălie cosmică dintre bine şi rău. Un astfel de Dumnezeu n-ar putea cîştiga respectul oamenilor inteligenţi; le-ar stîrni doar mila. Pentru a nu greşi, trebuie să avem o imagine vrednică de Dumnezeu. Este un imperativ moral să ne curăţim gîndurile de orice idei nedemne despre Dumnezeire şi să-L lăsăm pe El să fie şi în gîndurile noastre Dumnezeul care este în Universul Său. Religia creştină se ocupă de Dumnezeu şi de om, însă centrul atenţiei ei este Dumnezeu, nu omul. Singurul argument pe care îl poate invoca omul pentru revendicarea importanţei sale este faptul că a fost creat după chipul divin; în sine însuşi, nu este nimic. Psalmiştii şi profeţii din Scriptură vorbesc cu dispreţ amar despre omul fragil, a cărui suflare se află în nările sale, care creşte ca iarba dimineaţa, pentru a fi tăiat şi a se usca înainte de apusul soarelui. Biblia subliniază învăţătura conform căreia Dumnezeu există pentru Sine, iar omul pentru slava lui Dumnezeu. Slava supremă a lui Dumnezeu există mai întîi în ceruri şi aşa trebuie să fie şi pe pămînt.

Din toate cele spuse pînă aici, putem pricepe de ce se ocupă Sfintele Scripturi atît de mult de rolul vital pe care îl joacă credinţa şi de ce necredinţa este considerată un păcat de moarte. Dintre fiinţele create, nici una să nu îndrăznească să se încreadă în sine. Numai Dumnezeu Se poate încrede în Sine; toate celelalte fiinţe trebuie să se încreadă în El. Necredinţa este, de fapt, credinţă pervertită, căci îşi pune încrederea în omul muritor, şi nu în Dumnezeul cel Viu. Necredinciosul neagă autosuficienţa lui Dumnezeu şi uzurpă atribute care nu-i aparţin. Acest dublu păcat îl necinsteşte pe Dumnezeu şi, în cele din urmă, distruge sufletul omului. In dragostea şi mila Sa, Dumnezeu a venit la noi în Persoana lui Hristos. Aceasta este poziţia pe care Biserica a susţinut-o cu consecvenţă încă din zilele apostolilor. Pentru credinţa creştină, lucrul acesta este stabilit în doctrina întrupării Fiului cel Veşnic. Totuşi, în ultimul timp, această doctrină a ajuns să însemne ceva diferit şi mai puţin decît a însemnat ea pentru Biserica Primară. Omul Isus, aşa cum a apărut El în trup, a fost egalat cu Dumnezeirea, iar toate slăbiciunile şi limitările Lui omeneşti au fost atribuite Divinităţii. Adevărul este că omul care a umblat printre noi n-a fost o demonstraţie a Divinităţii dezvăluite, ci a umanităţii desăvîrşite. Măreţia înfricoşătoare a Dumnezeirii a fost cu multă îndurare ascunsă în învelişul fragil al naturii Sale umane, pentru a-i proteja pe oameni. „Pogoară-te", i-a spus Dumnezeu lui Moise pe munte, „şi porunceşte poporului cu tot dinadinsul să nu dea busna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei"a; şi apoi: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască"4. Creştinii de astăzi par să-L cunoască pe Hristos numai ca om. Ei încearcă să ajungă în comuniune cu El ignorîndu-I sfinţenia mistuitoare şi maiestatea inaccesibilă, tocmai acele atribute pe care Şi le-a acoperit cît a fost în lume, dar. pe care Şi le-a asumat în plinătatea slavei în momentul înălţării Sale la dreapta Tatălui. Hristosul creştinismului popular are un zîmbet şters şi un nimb deasupra capului. El a devenit „Cineva acolo sus" care iubeşte oamenii, cel puţin pe unii oameni, iar aceştia sînt recunoscători, dar nu foarte impresionaţi. E adevărat că ei au nevoie de El, dar şi El are nevoie de ei! Să nu ne închipuim că adevărul despre autosuficienţa divină va paraliza activitatea creştină. Ba, mai degrabă, va stimula orice efort sfînt. Deşi acest adevăr este o mustrare necesară la adresa încrederii omului în sine, dacă este văzut în lumina perspectivei sale biblice, va îndepărta din mintea noastră povara istovitoare a tot ceea ce este muritor şi ne va încuraja să luăm asupra noastră jugul uşor al lui Hristos şi să ostenim, sub inspiraţia Duhului Sfînt, spre slava lui Dumnezeu şi spre binele oamenilor. Căci vestea bună şi binecuvîntată este că Dumnezeul care nu are nevoie de nimeni, în bunăvoinţa Lui suverană, S-a coborît pentru a lucra în şi prin copiii Săi care-L ascultă. Dacă toate aceste lucruri par să se contrazică, Amin, aşa să fie. Diferitele elemente ale adevărului se află într-o perpetuă antiteză, cerîndu-ne uneori să credem lucruri aparent contradictorii, aşteptînd clipa în care vom cunoaşte pe deplin, aşa cum sîntem şi noi cunoscuţi pe deplin. Atunci, adevărul care acum pare să fie în conflict cu el însuşi, va răsări în unitate strălucitoare şi se va vedea că acel conflict nu exista în realitate, ci doar în minţile noastre afectate de păcat. Intre timp, împlinirea noastră lăuntrică constă în împlinirea în dragoste a poruncilor lui Hristos şi a îndemnurilor inspirate ale apostolilor Săi. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi/ El nu are nevoie de nimeni, dar, acolo unde credinţa este prezentă, El lucrează prin oricine. Această frază conţine două afirmaţii, iar o viaţă spirituală sănătoasă ne cere să le acceptăm pe amîndouă. Pentru o întreagă generaţie, prima afirmaţie s-a aflat într-o eclipsă aproape totală; şi aceasta ne-a adus

profunde daune spirituale. Izvor de bunătate, toate binecuvintările Curg din Tine; plinătatea-Ţi nu cunoaşte lipsă; Ce altceva îţi poţi dori decît pe Tine însuţi? Totuşi, măcar câ-Ţi eşti in toate deajuns. Doreşti inima mea nevrednică; Pe aceasta, doar pe aceasta. Tu o ceri. Johann Scheffler

Note: 1. Ioan 5:26. 2. Julian de Norwich, op. cit., p. 27. 3. Ex. 19:21. 4. Ex. 33:20. 5. Filip. 2:13.

Capitolul 7

ETERNITATEA LUI DUMNEZEU Inimile noastre aprobă astăzi cu bucurie ceea ce mintea noastră nu va putea pricepe niciodată pe deplin, anume eternitatea Ta, o, Tu, Cel îmbătrînit de zile! Nu exişti Tu din veşnicie, o, Doamne, Dumnezeul meu cel Sfînt? Ne închinăm înaintea Ta, Tată Veşnic, ai cărui ani nu vor avea slîrşit; şi a Ta. Fiu preaiubit, a cărui purcedere din Tatăl este dintotdeauna; Te recunoaştem şi Te adorăm şi pe Tine. Duh Veşnic, care exişti şi iubeşti dinainte de întemeierea lumii, egal în slavă cu Tatăl şi cu Fiul. Lărgeşte şi curăţă sufletul nostru ca să fie un locaş potrivit pentru Duhul Tău, care preferă o inimă curată şi cinstită tuturor templelor din lume. Amin.

Conceptul veşniciei traversează întreaga Biblie asemenea unui semeţ lanţ muntos şi se profilează măreţ în gîndirea ortodoxă ebraică şi creştină. Dacă am respinge acest concept, ne-ar fi complet imposibil să înţelegem gîndurile prorocilor şi ale apostolilor, atît de pătrunse sînt ele de străvechiul vis al veşniciei. Deoarece cuvîntul veşnic este utilizat uneori de către autorii scrierilor sfinte doar în sensul de trainic, statornic (precum „dealurile veşnice")', s-au purtat discuţii aprinse în jurul faptului că acei autori nu sar referi la conceptul de existenţă nesfîrşită atunci cînd folosesc acest cuvînt, ci că el ar fi contribuţia ulterioară a teologilor. O asemenea opinie este, fără îndoială, o gravă eroare şi, după cîte îmi dau seama, nu are nici un suport în cercetarea academică serioasă. A fost folosită de către unii învăţători

ca un mijloc de eludare a doctrinei pedepsei veşnice. Ei resping caracterul etern al răsplătirii morale şi, pentru a fi consecvenţi, sînt obligaţi să minimalizeze întreaga idee de veşnicie. Nu este singurul caz în care s-a încercat suprimarea adevărului, pentru a-1 reduce la tăcere, ca nu cumva să apară ca probă materială împotriva unei erori. Adevărul este că, dacă Biblia nu ar fi afirmat că fiinţa lui Dumnezeu este eternă în sensul absolut al cuvîntului, am fi fost obligaţi să deducem lucrul acesta din celelalte atribute ale Sale şi dacă Sfînta Scriptură nu ar fi avut nici un termen pentru a desemna veşnicia absolută, ar fi trebuit să inventăm noi unul care să exprime acest concept, deoarece el este presupus, implicat şi, în general, considerat ca de la sine înţeles pretutindeni în Scrierile Sfinte. Ideea de veşnicie este pentru împărăţia lui Dumnezeu ceea ce este carbonul pentru împărăţia naturii. După cum carbonul este prezent aproape pretutindeni, fiind un element esenţial al materiei vii şi furnizînd energie pentru toate formele de viaţă, tot astfel conceptul de veşnicie este necesar pentru a da sens oricărei doctrine creştine. De fapt, nu ştiu să existe vreo teză a crezului creştin care să-şi poată menţine afirmaţia neştirbită dacă eliminăm din ea ideea de eternitate. „Din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu"2 a zis Moise prin Duhul. „De la minus infinit la plus infinit" ar fi o altă formulare posibilă, păstrînd sensul spuselor lui Moise. Mintea priveşte înapoi în timp pînă cînd trecutul cel mai îndepărtat dispare, apoi se întoarce şi priveşte spre viitor pînă cînd gîndurile şi imaginaţia se prăbuşesc epuizate; şi Dumnezeu Se află la ambele capete, neafectat de nici unul dintre ele. Timpul marchează începutul existenţei create şi, deoarece Dumnezeu nu a început niciodată să existe, timpul nu îl poate afecta în nici un fel. „A început" este un cuvînt ce aparţine categoriei timpului şi nu poate avea nici o semnificaţie personală pentru Cel Preaînalt şi Slăvit, a cărui locuinţă este veşnicia. Care veac poate vîrsta să-Ţi cuprindă? Dumnezeu iubit! Tu însuţi eşti propria-Ţi veşnicie. Frederick W. Faber

Deoarece Dumnezeu trăieşte într-un veşnic acum, El nu are nici trecut, nici viitor. Cînd în Scriptură apar cuvinte ce desemnează durata, acestea se referă la timpul nostru, nu la al Lui. Cînd cele patru făpturi vii strigă zi şi noapte, fără încetare, înaintea scaunului de domnie: Sfint, Sfînt, Sfint este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine,' ele îl descriu pe Dumnezeu în analogie cu etapele vieţii unei creaturi, folosind cele trei timpuri obişnuite; şi lucrul acesta este bun şi corect, căci Dumnezeu, în mod suveran, a voit să fie prezentat astfel. Dar, fiindcă Dumnezeu este necreat, El nu este afectat de acea succesiune de schimbări pe care noi o numim timp. Locuinţa lui Dumnezeu este veşnicia, iar timpul îşi are locuinţa în Dumnezeu. El a trăit deja toate zilele noastre viitoare, aşa cum le-a trăit pe toate cele trecute. O ilustraţie oferită de C. S. Lewis ne poate fi de ajutor aici. El ne invită să ne imaginăm o coală de hîrtie de dimensiuni infinite. Ea ar reprezenta eternitatea. Apoi, pe foaia de hîrtie tragem o linie scurtă, care să reprezinte timpul. După cum linia începe şi se termină pe acea suprafaţă infinită, tot astfel timpul a început şi se va sfîrşi în Dumnezeu. Că Dumnezeu Se află la începutul timpului nu este prea greu de înţeles, dar că El se află simultan la începutul şi sfîrşitul timpului nu este chiar uşor de priceput; şi totuşi, aşa stau lucrurile. Noi cunoaştem timpul ca pe o succesiune de evenimente. Este modul în care explicăm schimbările consecutive din univers. Schimbările nu au loc toate deodată, ci în mod succesiv, una după alta, iar

raportul dintre „după" şi „înainte de" ne dă ideea de timp. Noi aşteptăm ca soarele să se deplaseze de la răsărit la apus ori ca arătătorul să se rotească pe cadranul ceasului, dar Dumnezeu nu are de ce să aştepte după ele. Pentru El, toate lucrurile care se vor întîmpla s-au şi întîmplat deja. De aceea, Dumnezeu poate spune: Eu sînt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit dela început ce are să se întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit.4 El cuprinde dintr-o singură privire atît începutul, cît şi sfîrşitul. „Căci timpul infinit, care este centrul eternităţii, cuprinde toate succesiunile", spune Nicolaus Cusanus, „iar tot ceea ce nouă ni se pare a fi în succesiune nu există ulterior noţiunii Tale, care este eternitatea... Astfel, pentru că Tu eşti Dumnezeu Atotputernic, Tu locuieşti în centrul Paradisului, al cărui zid împrejmuitor este locul unde «mai tîrziu» coincide cu «mai devreme», unde sfîrşitul este una cu începutul, iar Alfa şi Omega sînt una... Căci, în interiorul Paradisului, ACUM şi ATUNCI se suprapun. însă, o, Dumnezeul meu, Cel absolut şi etern, Tu exişti şi-Ţi rosteşti Cuvîntul dincolo de prezent şi trecut."5 Cînd a îmbătrînit, Moise a scris psalmul din care am reprodus mai devreme o propoziţie. în acest psalm, el celebrează eternitatea lui Dumnezeu. Pentru el, acest adevăr este o realitate teologică de necontestat, la fel de solidă şi neclintită ca şi Muntele Sinai, pe care Moise îl cunoştea atît de bine; pentru el lucrul acesta avea o dublă semnificaţie practică: de vreme ce Dumnezeu este etern. El poate fi şi va continua să fie singurul adăpost sigur pentru copiii Lui purtaţi de valurile timpului. Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam.6 Al doilea gînd este mai puţin consolator: veşnicia lui Dumnezeu este atît de necuprinsă, iar anii noştri pe pămînt sînt atît de infimi, încît cum am putea noi oare întări lucrarea mîinilor noastre? Cum putem noi evita acţiunea erozivă a evenimentelor care ne vor istovi şi ne vor nimici? Dumnezeu umple şi domină cu prezenţa Sa psalmul şi Lui îi adresează Moise rugămintea sa: învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!7 Ajută-mă să nu irosesc aceste cunoştinţe despre eternitatea Ta! Ar fi înţelept ca noi, cei care trăim în acest veac agitat, să medităm îndelung şi adesea la viaţa noastră şi la zilele noastre, înainte de a da ochii cu Dumnezeu în pragul veşniciei. Căci noi sîntem făcuţi pentru veşnicie, la fel de sigur cum sîntem făcuţi pentru timp şi, ca fiinţe morale responsabile, trebuie să ne preocupăm de amîndouă. „A pus în inima lor chiar şi gîndul veciniciei"8, a zis propovăduitorul şi cred că aici el prezintă atît măreţia, cît şi mizeria omului. Să fii creat pentru veşnicie şi silit să trăieşti în timp este o tragedie de proporţii uriaşe pentru omenire. Tot ce este în noi strigă după viaţă şi permanenţă, iar în jurul nostru totul este marcat de moarte şi schimbare. Totuşi, faptul că Dumnezeu ne-a făcut din materialul veşniciei este o slavă şi o profeţie totodată; o slavă ce-şi aşteaptă realizarea şi o profeţie ceşi aşteaptă împlinirea. Sper să nu mă repet inutil dacă voi reveni iarăşi la importantul stîlp al teologiei creştine, şi anume la chipul lui Dumnezeu în om. Trăsăturile chipului divin au fost atît de mult întunecate de păcat, încît nu sînt uşor de recunoscut, dar nu este oare just să credem că una dintre aceste trăsături este nepotolita aspiraţie a omului după nemurire? Nu ne vei lăsa în ţarină: Tu l-ai făcut pe om; de ce, el nu pricepe; El crede că n-a fost creat ca să piară apoi. Căci Tu l-ai făcut: iar Tu eşti drept.9

Astfel gîndeşte Tennyson şi cele mai adînci năzuinţe ale inimii omeneşti sînt de acord cu el. Străvechiul chip al lui Dumnezeu şopteşte în inima fiecărui om despre nădejdea veşniciei; undeva, în noi, chipul acesta va continua să existe. Totuşi, omul nu se poate bucura, căci lumina care-1 luminează pe orice om, venind în lume, îi tulbură conştiinţa, înfricoşîndu-1 cu dovezi ale propriei vinovăţii şi cu mărturii despre moartea care se apropie. Astfel, el este prins şi măcinat între două pietre de moară: cea de sus, a speranţei, şi cea de jos, a fricii. Dar chiar în acest punct se dezvăluie minunata relevanţă a mesajului creştin. Hristos Fsus... a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie.'" Aşa a scris cel mai de seamă dintre creştini cu puţin înainte de a se duce să-şi întîmpine călăul. Natura eternă a lui Dumnezeu şi cea muritoare a omului se unesc pentru a ne convinge că a crede în Isus Hristos nu este o alegere facultativă. Pentru fiecare om, alternativa este ori Hristos, ori tragedia veşnică. Din eternitate, Domnul nostru a intrat în timp pentru a-i salva pe oamenii-fraţii Săi, a căror nesăbuinţă morală i-a făcut nu doar nebuni în ce priveşte lumea aceasta trecătoare, ci şi robi ai păcatului şi ai morţii. O viaţă efemeră ni-i partea aici, întristări de-o clipă, trecătoare griji; Viaţa ce nu cunoaşte sfirşit, Viaţa far' de lacrimi e acolo. Acolo veşnic îl vom vedea Pe Dumnezeu, Regele şi Moştenirea noastră, în toată măreţia-I plină de har Şi-n faţa Lui adînc ne vom închina. Bernard de Cluny

Note: 1. Gen. 49:26. 2. Ps. 90:2. 3. Apoc. 4:8. 4. Isa. 46:9-10 (KJV). 5. Nicolaus Cusanus, op. cit., p. 48, 49, 50. 6. Ps. 90:1. 7. Ps. 90:12. 8. Ecles. 3:11. 9. Tennyson, In Memoriam. 10. 2 Tim. 1:10.

Capitolul 8

INFINITATEA LUI DUMNEZEU Tatăl nostru care eşti în ceruri, îngăduie-ne să-Ţi vedem slava, fie şi din crăpătura stîncii sau dindărătul mîinii Tale ocrotitoare. Oricare ar fi pentru noi preţul: pierderea prietenilor, a bunurilor materiale, a lungimii zilelor noastre. îngăduindu-ne să Te vedem aşa cum eşti, ca să Te putem adora aşa cum se cuvine. Prin Isus Hristos. Domnul nostru. Amin.

Lumea este stricată, timpul se apropie de sfirşit, iar gloria lui ^Dumnezeu s-a îndepărtat de Biserică, aşa cum altădată norul de foc s-a ridicat de la uşa Templului, sub privirea prorocului Ezechiel. Dumnezeul lui Avraam Şi-a retras prezenţa perceptibilă dintre noi; un alt dumnezeu, pe care părinţii noştri nu l-au cunoscut, îşi face loc printre noi. Pe acest dumnezeu l-am creat noi şi, fiindcă este creaţia noastră, îl putem înţelege; fiindcă l-am creat noi, el nu ne poate niciodată surprinde, copleşi, uimi ori transcende. Dumnezeul slavei S-a revelat uneori ca un soare care încălzeşte şi binecuvîntează, e adevărat, însă adesea uimind, copleşind şi orbind, înainte de a vindeca şi de a dărui vedere permanentă. Acest Dumnezeu al părinţilor noştri vrea să fie şi Dumnezeul urmaşilor lor. Trebuie doar să-I pregătim o locuinţă, plini de dragoste, credinţă şi smerenie. Nu trebuie decît să-L dorim din toată inima noastră şi El va veni şi ni Se va descoperi. Ii vom îngădui oare unui om sfînt şi înţelept să ne sfătuiască? Ascultaţi-1 pe Anselm; sau, mai bine zis, luaţi aminte la cuvintele lui: Ridică-te acum, omule firav! Uită o clipă de treburile tale, ascunde-te pentru o vreme de gîndurile ce te tulbură. Aruncâ-ţi de pe umeri grijile ce te împovărează şi lasă la o parte munca istovitoare. Preţ de cîteva clipe fa-I loc Iui Dumnezeu şi odihneşte-te puţin în El. Intră în cămăruţa minţii tale; dă afară toate gîndurile. mai puţin cele despre Dumnezeu şi cele care te pot ajuta să-L cauţi pe El. Vorbeşte acum, inima mea! Vorbeşte-1 acum lui Dumnezeu zicînd: caut faţa Ta; faţa Ta, Doamne, o voi căuta.1 Dintre toate lucrurile care se pot gîndi sau spune despre Dumnezeu, infinitatea Lui este cel mai greu de priceput. Pînă şi încercarea de a o concepe pare o contradicţie în sine, căci o astfel de conceptualizare ne cere să întreprindem ceva despre care ştim de la bun început că nu vom putea duce niciodată la bun sfîrşit. Şi totuşi, trebuie să încercăm, fiindcă Sfînta Scriptură afirmă că Dumnezeu este infinit şi, dacă acceptăm celelalte atribute ale Sale, se impune cu necesitate să-1 acceptăm şi pe acesta. Deşi drumul este greu şi nu există nici un fel de mijloace mecanice pentru a face urcuşul mai uşor, nu trebuie să dăm înapoi dinaintea efortului necesar pentru a înţelege. Căci, de acolo în sus, priveliştea este mai frumoasă, iar călătoria nu se face cu piciorul, ci cu inima. Să căutăm, deci, astfel de „extaze ale gîndului şi înălţimi ale minţii", pe care Dumnezeu ni le va da cu plăcere, ştiind că adesea Domnul dă vedere orbilor şi şopteşte la urechea pruncilor şi sugarilor adevăruri nici măcar visate de cei înţelepţi şi pricepuţi. Acum, orbul trebuie să vadă, iar surdul să audă. Acum trebuie să aşteptăm să primim comorile ascunse şi bogăţiile locurilor tainice. Infinitate înseamnă, desigur, nemărginire şi este evident că minţii limitate îi este cu neputinţă să-L priceapă pe Cel Nemărginit. în acest capitol sînt silit să gîndesc sub nivelul subiectului despre care scriu, iar cititorul e constrîns şi el să gîndească la un nivel inferior obiectului meditaţiei sale. O, adîncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, iar

căile Lui ne depăşesc puterea de pricepere! Motivul dilemei noastre a fost sugerat mai devreme: ne propunem să contemplăm un mod de existenţă cu totul străin nouă şi în întregime diferit de orice altceva cunoaştem în lumea noastră obişnuită, a materiei, spaţiului şi timpului. „Aici si in toate meditaţiile noastre asupra calităţilor şi esenţei lui Dumnezeu", scrie Novatian, „păşim pe un tărîm aflat dincolo de puterea noastră de imaginaţie, iar elocinţa omenească nu este în stare să se măsoare cu măreţia Lui. Cînd e vorba de contemplarea sau de exprimarea maiestăţii Sale, orice elocinţa amuţeşte pe bună dreptate, orice efort intelectual este prea plăpînd. Căci Dumnezeu este mai mare decît mintea omenească. Măreţia Lui nu poate fi pătrunsă. Nu, căci dacă am putea noi concepe măreţia Lui, El ar fi mai prejos de mintea omului care L-ar concepe.JEl este mai presus de orice limbaj şi cuvintele nu-L pot exprima. într-adevăr, dacă L-am putea exprima în cuvinte, El ar fi mai prejos de graiul omului care, printr-o asemenea rostire, ar putea să cuprindă şi să rezume tot ce este El. Toate gîndurile noastre despre El îi sînt inferioare şi cuvintele noastre cele mai nobile sînt mai prejos decît El".2 Din nefericire, cuvîntul infinit nu a fost folosit întotdeauna cu sensul lui exact, ci a fost utilizat în mod neglijent cu sensul de mult sau foarte mare, ca de exemplu atunci cînd spunem că un artist depune eforturi infinite pentru a-şi picta tabloul sau că o învăţătoare are o răbdare infinită cu copiii. Folosit corect, cuvîntul nu se aplică nici unui lucru creat şi nici unei fiinţe, ci numai lui Dumnezeu. Rezultă de aici că a susţine că spaţiul este sau nu infinit înseamnă a te juca cu cuvintele. Infinitul nu poate aparţine decît Unuia singur. Nu poate exista un al doilea. Cînd spunem că Dumnezeu este infinit, vrem, de fapt, să spunem că El nu cunoaşte hotare. Oricum este Dumnezeu şi în tot ceea ce este Dumnezeu, El este fără limite. Aici iarăşi trebuie să ne desprindem de înţelesul obişnuit al cuvintelor. „Bogăţie nelimitată" şi „energie nemăsurată" sînt alte exemple de exprimare improprie. Bineînţeles că nici o bogăţie nu este nelimitată şi nici o energie nu este nemăsurată, afară numai dacă vorbim despre bogăţia şi energia lui Dumnezeu. Din nou, a spune că Dumnezeu este infinit înseamnă a spune că El este nemăsurat. Mărimea sau dimensiunea este o modalitate prin care se prezintă şi se cîntăresc lucrurile create. Ele descriu limitări, imperfecţiuni şi nu se pot aplica lui Dumnezeu. Greutatea se referă la atracţia gravitaţională pe care o exercită pămîntul asupra corpurilor materiale; distanţa se referă la intervalele existente între corpurile din spaţiu; lungimea înseamnă întinderea în spaţiu; şi există multe alte măsurători cunoscute, ca de pildă cele pentru lichide, energie, sunet, lumină şi mulţimi de numere, încercăm să măsurăm şi însuşirile abstracte şi să vorbim despre credinţă mare sau mică, despre inteligenţă multă sau puţină, talent mare sau mic. Nu este oare limpede că toate acestea nu se aplică şi nu pot fi folosite în cazul lui Dumnezeu? Acesta este felul în care vedem lucrarea mîinilor Sale, dar nu felul în care îl vedem pe El. El este deasupra, în afara lor, dincolo de ele. Ideea noastră despre măsurare cuprinde munţii şi oamenii, atomii şi stelele, gravitaţia, energia, numerele, viteza, niciodată, însă, pe Dumnezeu. Nu putem vorbi despre măsură, ori cantitate, ori dimensiune, ori greutate şi despre Dumnezeu în acelaşi timp, fiindcă acestea implică gradaţii, iar în Dumnezeu nu există gradaţii. Tot ceea ce este, El este fără să crească, să I se adauge ceva sau să Se dezvolte. Nimic nu este mai mult sau mai puţin în Dumnezeu, nici mare sau mic. El este ceea ce este în Sine însuşi, fără să aibă nevoie de gînduri sau cuvinte care exprimă calificative. El este pur şi simplu Dumnezeu.

Se poate ca în adîncul înfricoşător al fiinţei divine să existe atribute despre care noi nu ştim nimic şi care nu au nici un înţeles pentru noi, după cum atributele îndurării şi harului nu au nici un înţeles pentru serafimi sau heruvimi. Aceste fiinţe sfinte pot şti despre existenţa acestor calităţi ale lui Dumnezeu, dar nu au capacitatea de a le experimenta în mod direct deoarece ele nu au păcătuit şi, de aceea, nu apelează la harul şi îndurarea lui Dumnezeu. Tot aşa, ar putea exista, şi eu cred că există negreşit, şi alte aspecte ale esenţei fiinţei lui Dumnezeu, pe care El nu le-a revelat nici chiar copiilor Săi răscumpăraţi şi luminaţi de Duhul Sfînt. Aceste faţete ascunse ale naturii lui Dumnezeu nu privesc relaţiile Lui cu altcineva, ci doar cu Sine însuşi. Ele sînt ca cealaltă faţă a Lunii, despre care ştim că există, dar care nu a fost explorată niciodată şi nu are nici o semnificaţie directă pentru oamenii de pe pămînt. Nu avem nici un motiv să încercăm să descoperim ceea ce n-a fost revelat. Este suficient să ştim că Dumnezeu este Dumnezeu. Fiinţa Ta pe veci umplînd-o Cu flacără din Tine-aprinsă, în Tine însuţi picuri Miresme fără nume! Fără închinarea făpturilor, Fără tăinuirea însuşirilor, Dumnezeu pururi neschimbător! Frederick W. Faber

Insă, nemărginirea lui Dumnezeu este a noastră şi ne este făcută cunoscută spre beneficiul nostru veşnic. Totuşi, dincolo de simpla uimire pe care ne-o produce cînd ne gîndim la ea, ce anume înseamnă ea pentru noi? Mult, în toate privinţele, şi va însemna şi mai mult pe măsură ce îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi pe noi înşine. Deoarece natura lui Dumnezeu este infinită, tot ce izvorăşte din ea este, de asemenea, infinit. Noi, biete creaturi umane, sîntem mereu frustraţi de limitări impuse asupra noastră dinăuntru şi din afară. Zilele anilor vieţii noastre sînt puţine şi zboară mai iute decît suveica ţesătorului. Viaţa este o scurtă şi febrilă repetiţie pentru un concert pe care nu mai apucăm să-1 susţinem. Tocmai cînd s-ar părea că am dobîndit o oarecare îndemînare, sîntem siliţi să lăsăm jos instrumentele. Pur şi simplu nu avem destul timp pentru a gîndi, a deveni, a îndeplini ceea ce alcătuirea naturii noastre ne arată că sîntem în stare să facem. Ce mulţumire simţim cînd ne întoarcem de la limitările noastre spre un Dumnezeu care nu are nici una! Anii veşniciei se găsesc în inima Lui. Pentru El, timpul nu trece, ci rămîne; şi cei care sînt în Hristos împart cu El toate bogăţiile timpului nelimitat şi ai anilor fără număr. Dumnezeu nu Se grăbeşte niciodată. Nu există termene limită pentru finalizarea lucrărilor Lui. Simplul fapt că ştim aceste lucruri ne linişteşte sufletul şi ne relaxează nervii. Pentru cei fără Hristos, timpul este o fiară vorace; în faţa fiilor noii creaţii, timpul se pleacă la pămînt, se gudură şi le sărută mîinile. Duşmanul vechii umanităţi devine prietenul celei noi şi pînă şi stelele, pe cărarea lor, luptă pentru omul pe care Dumnezeu are plăcerea să-1 cinstească. Iată ce putem învăţa din nemărginirea divină! Dar asta nu e tot. Darurile lui Dumnezeu în natură îşi au limitările lor. Sînt limitate pentru că au fost create, însă darul vieţii veşnice în Hristos Isus este la fel de nelimitat ca şi Dumnezeu. Creştinul posedă însăşi viaţa lui Dumnezeu şi împărtăşeşte nemărginirea Lui. în Dumnezeu există suficientă viaţă pentru toţi şi timp suficient pentru a te bucura de ea. Tot ceea ce avem în această viaţă naturală trece prin ciclul obişnuit al naşterii, morţii şi nefiinţei, dar viaţa din Dumnezeu e perpetuă şi nu încetează niciodată. Şi aceasta este viaţa veşnică: să-L cunoşti pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-a trimis El. Indurarea lui Dumnezeu este, de asemenea, nemărginită şi omul care a cunoscut durerea chinuitoare a vinovăţiei lăuntrice ştie că aceasta nu este doar o afirmaţie teologică. Unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult. Abundenţa păcatului este un teribil flagel pentru lume,

dar abundenţa harului este speranţa omenirii. Oricît s-ar înmulţi păcatul, el are totuşi limite, fiindcă este produsul unor minţi şi inimi mărginite; dar acest „şi mai mult" al lui Dumnezeu ne introduce în nemărginire. Pentru starea noastră gravă de creaturi bolnave, Dumnezeu are o infinită capacitate de vindecare. Mărturia creştină de-a lungul secolelor a fost că „atît de mult a iubit Dumnezeu lumea"4; rămîne ca noi să vedem această dragoste în lumina infinităţii lui Dumnezeu. Dragostea Lui este nemăsurată. Mai mult: este nelimitată. Nu are margini pentru că nu este un obiect, ci o faţetă a esenţei naturii lui Dumnezeu. Dragostea Lui este ceva ce El este şi, deoarece El este infinit, această dragoste poate cuprinde la sînul ei întreaga lume creată, şi tot mai rămîne loc pentru zeci de milioane de alte lumi. Acesta este Dumnezeul pe care-L adorăm, Prietenul nostru credincios, neschimbat, Iubirea Lui cît Puterea-I e de mare, Şi nu cunoaşte limite sau margini. E Isus, Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Duhul Lui ne va călăuzi cu bine-acasă; ii vom lăuda pentru tot cea fost, Şi-n El ne vom încrede pentru tot ce va veni. Joseph Hart

Note: 1. Sfîntul Anselm, op. cit., p. 3. 2. Novatian, op. cit, p. 26-27. 3. Rom. 5:20. 4. Ioan 3:16.

Capitolul 9

IMUABILITATEA LUI DUMNEZEU 0, Hristoase, Domnul nostru. Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam. Ca şi iepurii ce se refugiază in vizuina lor, aşa am alergat noi la Tine. pentru a fi în siguranţă; ca şi păsările care se întorc din pribegia lor, aşa am zburat noi la Tine, pentru a avea pace. întîmplarea şi schimbarea umplu lumea noastră, a oamenilor şi a naturii, dar în Tine nu găsim nici schimbare, nici umbră de mutare. Ne odihnim în Tine fără teamă şi fără îndoială şi privim spre ziua de mîine fără urmă de îngrijorare. Amin.

Imuabilitatea lui Dumnezeu este unul din atributele Lui mai uşor de înţeles, însă, pentru a-i prinde sensul, trebuie să ne disciplinăm mintea să facă o distincţie între gîndurile pe care le avem cînd ne gîndim la lucrurile create şi acele gînduri, mai rare, care se nasc atunci cînd încercăm să cuprindem ceea ce poate fi priceput despre Dumnezeu. A spune că Dumnezeu este imuabil înseamnă a spune că El nu diferă niciodată de Sine însuşi. Ideea unui Dumnezeu care creşte sau Se dezvoltă nu există în Scriptură. Mi se pare imposibil să crezi că Dumnezeu S-ar schimba în vreun fel. Şi iată de ce: Pentru ca o fiinţă morală să se schimbe este necesar ca schimbarea respectivă să se efectueze

într-una din următoarele trei direcţii: trebuie să treacă de la mai bine la mai rău ori de la mai rău la mai bine; sau, în cazul în care calitatea morală rămîne aceeaşi, trebuie să se schimbe în ea însăşi, de la imaturitate la maturitate, sau de la un nivel de existenţă la altul. Ar trebui să ne fie clar că Dumnezeu nu Se poate înscrie în nici una din aceste direcţii. Perfecţiunea Sa elimină pentru totdeauna orice posibilitate de acest gen. Dumnezeu nu Se poate schimba devenind mai bun. Deoarece El este sfînt în mod desăvîrşit, înseamnă că nu a fost niciodată mai puţin sfînt decît este acum şi nu poate fi niciodată mai sfînt decît este acum şi a fost întotdeauna. De asemenea, Dumnezeu nu Se poate schimba devenind mai rău. Orice deteriorare în natura indicibil sfîntă a lui Dumnezeu este imposibilă. Ba chiar cred că aşa ceva este imposibil de imaginat, căci, în clipa în care încercăm să ni-L imaginăm, obiectul gîndirii noastre nu mai este Dumnezeu, ci altceva şi altcineva mai prejos de Dumnezeu. Cel la care ne gîndim ar putea fi o creatură măreaţă şi înfricoşătoare, dar, fiindcă este o creatură, nu poate fi Creatorul ce există prin Sine însuşi. Aşa cum nu poate exista nici o mutaţie în caracterul moral al lui Dumnezeu, tot astfel nu poate exista nici o schimbare în esenţa divină. Fiinţa lui Dumnezeu este unică în singurul sens corect al cuvîntului; adică este altfel, diferită de toate celelalte fiinţe. Am văzut cum Dumnezeu diferă de făpturile Sale prin faptul că există prin Sine, îşi este Sieşi suficient şi este etern. în virtutea acestor atribute, Dumnezeu este Dumnezeu şi nu altceva. Cineva care poate suferi cea mai mică schimbare nici nu există prin sine, nici nu-şi este suficient, nici nu este etern, deci nu este Dumnezeu. Doar o fiinţă alcătuită din mai multe părţi componente se poate schimba, fiindcă schimbarea este, de fapt, o modificare a relaţiei dintre părţile întregului sau admiterea unui element străin în compoziţia originală. Deoarece Dumnezeu există prin Sine însuşi, El nu este compus din mai multe gărţi. în El nu există părţi care să sufere schimbări. Şi, pentru că îşi este în toate suficient, nimic nu poate fi adăugat fiinţei Lui din exterior. „Tot ce este alcătuit din părţi", spune Anselm, „nu este o unitate deplină, ci este un fel de pluralitate şi variază în sine însuşi; şi, în practică sau în teorie, este capabil de a se descompune. Dar aceste lucruri sînt străine de Tine, Cel decît care nimic mai bun nu poate fi imaginat. Rezultă deci că nu există părţi componente în Tine, Doamne, şi că Tu eşti Unul. Tu eşti într-o asemenea măsură o fiinţă unitară şi atît de identică cu Tine însuţi, încît nu eşti în nici un fel altfel decît Tine; ci Tu eşti unitatea însăşi, imposibil de divizat de imaginaţia cuiva".1 „Tot ce este Dumnezeu a fost întotdeauna, şi tot ce El a fost şi este va fi pe vecie". Nimic din ce a spus Dumnezeu vreodată despre Sine nu va suferi modificare; nimic din ce au spus despre El profeţii şi apostolii inspiraţi nu va fi revocat. Imuabilitatea Lui garantează acest lucru. Imuabilitatea lui Dumnezeu apare în frumuseţea ei desăvîrşită cînd este privită în contrast cu caracterul schimbător al oamenilor. în Dumnezeu nici o schimbare nu este posibilă; la oameni nimic nu scapă schimbării. Nici omul şi nici lumea lui nu sînt stabile, ci atît el, cît şi lumea sînt într-o continuă mişcare. Fiecare om îşi face apariţia pentru un timp, rîzînd şi plîngînd, muncind şi jucînduse, pentru ca apoi să plece, spre a face loc celor care-1 vor urma în nesfîrşitul ciclu. Unii poeţi au găsit o plăcere bolnăvicioasă în legea nestatorniciei şi au cîntat pe un ton nostalgic cîntecul permanentei schimbări. Omar, făuritorul de corturi, a fost cel care a cîntat plin de patos şi umor despre schimbare şi moarte, cele două maladii gemene care afectează omenirea. „Nu izbi lutul atît de dur", îl sfătuieşte el pe olar, „bucata aceea cu care umbli cu-atîta nepăsare ar putea fi ţărîna bunicului tău"; „Cînd înalţi cupa să sorbi din roşul vin", îi aminteşte petrecăreţului, „săruţi

poate buzele vreunei fete frumoase moartă de mult". Această notă de întristare potolită exprimată cu umor subtil conferă catrenelor sale o frumuseţe irizată, dar, oricît ar fi de frumoasă, poezia întreagă este bolnavă de moarte. Asemeni păsării fermecate de şarpele ce o va devora, poetul este fascinat de duşmanul care-1 distruge pe el, pe toţi oamenii şi pe fiecare nouă generaţie de oameni. Scriitorii sfinţi se confruntă, la rîndul lor, cu nestatornicia omului, dar gîndirea lor este sănătoasă şi există o putere tămăduitoare în cuvintele lor. Ei au găsit leacul pentru teribila maladie. Dumnezeu, spun ei, nu Se schimbă. Legea schimbării aparţine unei lumi căzute, dar Dumnezeu este imuabil şi oamenii credinţei găsesc, în sfîrşit, eterna permanenţă în El. între timp, schimbarea lucrează în favoarea copiilor împărăţiei, nu împotriva lor. Transformările care apar în ei sînt lucrarea mîinii Duhului care locuieşte în ei. „Nu toţi", spune apostolul, „privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului".2 Intr-o lume a schimbării şi a degradării, nici omul credinţei nu poate fi întru totul fericit. El caută instinctiv ceea ce este neschimbător şi este îndurerat de efemeritatea lucrurilor dragi. O, Doamne! Mi-e inima bolnavă De această veşnică schimbare; Iar viaţa aleargă trudnic de iute în cursa ei neobosită pe felurite poteci. Schimbarea nu se poate abate pe la Tine Şi nu-şi află ecou în liniştea eternităţii Tale. Frederick W. Faber

Aceste cuvinte ale "lui Faber găsesc un răspuns aprobator în fiecare inimă; totuşi, oricît de mult am deplînge lipsa statorniciei în lucrurile pămînteşti, într-o lume căzută ca a noastră tocmai capacitatea de schimbare este o comoară de aur, un dar de la Dumnezeu, de o valoare fabuloasă, care ar trebui să ne îndemne să-I aducem neîncetate mulţumiri. întreaga posibilitate de răscumpărare a fiinţelor omeneşti constă în capacitatea lor de a se schimba. Trecerea de la un fel de a fi la un altul constituie esenţa pocăinţei: mincinosul devine un om sincer, hoţul devine cinstit, desfrînatul devine curat, cel mîndru ajunge smerit. întreaga textură morală a vieţii este schimbată. Gîndurile, dorinţele, sentimentele sînt transformate şi omul nu mai este ceea ce a fost înainte. Atît de radicală este această schimbare, încît apostolul îl numeşte pe omul care am fost, „omul cel vechi", iar pe omul care sîntem acum, „omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce 1-a făcut".' Şi totuşi, schimbarea este mai profundă şi mai fundamentală decît ar putea arăta faptele exterioare, fiindcă include primirea unei vieţi de o calitate diferită, superioară. Omul cel vechi, chiar la apogeul său, nu posedă decît viaţa lui Adam; omul cel nou, însă, are viaţa lui Dumnezeu. Cînd rostim aceste vorbe facem mai mult decît să rostim cuvinte frumoase: afirmăm un lucru întru totul adevărat. Cînd Dumnezeu insuflă viaţă veşnică în spiritul unui om, acel om devine membrul unui ordin nou, superior, de existenţă. în desfăşurarea procesului Său răscumpărător. Dumnezeu Se foloseşte din plin de schimbare şi, printro succesiune de transformări, ajunge în cele din urmă la permanenţă. în cartea Evrei, lucrul acesta este arătat foarte clar: „El desfiinţează astfel pe cele dintîi, ca să pună în loc pe a doua"4 este un fel de rezumat al învăţăturii acestei remarcabile cărţi. Vechiul legămînt, fiind ceva provizoriu, a fost abrogat,

iar legămîntul cel nou şi veşnic i-a luat locul. Sîngele ţapilor şi al taurilor şi-a pierdut semnificaţia odată ce a fost vărsat sîngele Mielului Pascal. Legea, altarul, preoţia — erau toate temporare şi supuse schimbării; acum, legea eternă a lui Dumnezeu este săpată pentru totdeauna în materialul viu şi sensibil din care este alcătuit sufletul omului. Vechiul sanctuar nu mai este, dar noul sanctuar este veşnic în ceruri, iar acolo Fiul lui Dumnezeu este preot în veci de veci. Aici vedem că Dumnezeu foloseşte schimbarea ca pe un slujitor umil, spre a-i binecuvînta pe cei din casa Lui, dar El însuşi este în afara legilor schimbării şi nu este afectat de nici una din transformările care apar în Univers. Şi toate lucrurile schimbîndu-se vestesc Pe Domnul neschimbat în veci. Charles Wesley Problema utilităţii apare din nou. „La ce-mi foloseşte mie să ştiu că Dumnezeu este imuabil?" ar putea întreba cineva. „Nu cumva totul e doar o speculaţie metafizică, ceva ce ar putea aduce satisfacţie unor persoane de o anumită formaţie intelectuală, dar care nu are nici o semnificaţie reală pentru oamenii cu simţ practic?" Dacă prin „oameni cu simţ practic" înţelegem oamenii necredincioşi, absorbiţi de treburile lor zilnice şi indiferenţi la chemarea lui Hristos, la binele sufletului lor şi la foloasele lumii care vine, atunci o carte ca cea de faţă nu are absolut nici un rost pentru ei; şi, din păcate, nici vreo altă carte care ia religia în serios. Dar, deşi aceşti oameni pot alcătui majoritatea, ei nu reprezintă nicidecum întreaga populaţie. Mai există încă acei „şapte mii" care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Aceştia cred că au fost creaţi pentru a se închina lui Dumnezeu şi pentru a se bucura pe vecie de prezenţa Lui şi sînt dornici să înveţe cît mai mult despre Dumnezeul cu care aşteaptă să petreacă veşnicia. In lumea aceasta unde oamenii ne uită, îşi schimbă atitudinea faţă de noi după cum le dictează interesele personale şi îşi revizuiesc părerile despre noi pentru cea mai mică pricină, nu este oare o sursă de minunată putere să ştii că Dumnezeu nu Se schimbă? Că atitudinea Lui faţă de noi astăzi este identică cu cea din veşnicia trecută şi cu cea din veşnicia care vine? Cîtă pace pentru inima creştinului să înţeleagă că Tatăl Ceresc nu diferă niciodată în felul Său de a fi! Putem veni la El oricînd, fără să ne întrebăm dacă îl vom găsi în toane bune, pentru a fi primiţi. El este întotdeauna sensibil la suferinţă şi probleme, precum şi la dragoste şi credinţă. El nu are ore de primire şi nici nu-Şi stabileşte ore la care nu primeşte pe nimeni, nici nu Se răzgîndeşte cu privire la vreun lucru. Astăzi, în această clipă, El simte împreună cu creaturile Sale, cu pruncii, cu bolnavii, cu cei căzuţi, păcătoşi, exact aşa cum a simţit atunci cînd L-a trimis pe Unicul Lui Fiu în lume, ca să moară pentru omenire. Dumnezeu nu are toane, nu este distant în sentimentele Lui, nici nu-Şi pierde entuziasmul. Atitudinea Sa faţă de păcat este acum la fel ca şi atunci cînd l-a izgonit pe omul păcătos din grădina Edenului, iar atitudinea Lui faţă de păcătos este identică cu cea pe care a avut-o cînd Şi-a întins mîna şi a strigat: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă".5 Dumnezeu nu face compromisuri şi nu are nevoie de linguşiri. El nu poate fi înduplecat să-Şi modifice Cuvîntul şi nu poate fi dus cu vorba ca să răspundă rugăciunilor egoiste. în toate eforturile noastre de a-L găsi pe Dumnezeu, de a face ce-I place Lui, de a fi în comuniune cu El, nu trebuie să uităm că orice schimbare trebuie să aibă loc din partea noastră. „Eu sînt Domnul, Eu nu Mă schimb"h. Nu trebuie decît să îndeplinim condiţiile Lui clar prezentate, să ne punem vieţile în acord cu voia Sa revelată şi puterea Lui infinită va deveni numaidecît activă în noi, în maniera prezentată prin

intermediul Evangheliei din Cuvîntul adevărului. Izvor de viaţă! Sursă de Bine! Tu neschimbat rămîi! Nici urmă de schimbare Nu poate umbri slava domniei Tale. Pămîntul cu tot ce are poate dispărea, Dacă măreţul Creator aşa va vrea. El însă pe veci acelaşi rămînînd. Cu veşnicul Nume „Eu sînt". Din Colecţia Walker

Note: 1. Sfîntul Anselm, op. cit., p. 24-25. 2. 2 Cor. 3:18. 3. Col. 3:10. 4. Evrei 10:9. 5. Mat. 11:28. 6. Mal. 3:6.

Capitolul 10

OMNISCIENŢA DIVINĂ Doamne, Tu cunoşti toate lucrurile; ştii cînd stau jos şi cînd mă scol şi cunoşti toate căile mele. Eu nu am ce să-Ţi aduc la cunoştinţă şi este zadarnic să încerc să ascund ceva de Tine. în lumina cunoaşterii Tale desăvîrşite aş fi la fel de neîndemînatic ca un copilaş. Ajută-mă să dau la o parte orice grijă, căci Tu cunoşti calea pe care merg şi cind mă vei încerca voi ieşi de acolo ca aurul curat. Amin.

A spune că Dumnezeu este omniscient înseamnă a spune că El posedă o cunoaştere perfectă, deci nu are nevoie să înveţe. Ba mai mult, înseamnă a spune că Dumnezeu n-a învăţat niciodată şi nici nu poate învăţa. Scripturile afirmă că Dumnezeu nu a învăţat niciodată ceva de la cineva. „Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Gu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură! Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii! Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii?"1 „Cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?"2 Aceste întrebări retorice puse de către profetul Isaia şi apostolul Pavel declară că Dumnezeu n-a învăţat niciodată. De aici şi pînă la concluzia că Dumnezeu nu poate învăţa nu este decît un pas. Dacă Dumnezeu ar putea primi vreodată, în vreun fel, cunoştinţe pe care nu le avea înainte şi pe care să nu le fi avut din veşnicie, înseamnă că El ar fi imperfect şi mai prejos de ceea ce este. Să te gândeşti la un

Dumnezeu care trebuie să şadă la picioarele unui învăţător, chiar dacă învăţătorul ar fi un arhanghel sau un serafim, înseamnă să te gîndeşti la altcineva, nu la Dumnezeul Cel Preaînalt, Creatorul cerului şi al pămîntului. Această abordare negativă a omniscienţei divine este, cred eu, cît se poate de justificată în împrejurările date. Deoarece cunoştinţele noastre intelectuale despre Dumnezeu sînt atît de reduse şi obscure, putem cîştiga un avantaj considerabil în efortul nostru de a înţelege cum este Dumnezeu, folosind o soluţie simplă, şi anume gîndindu-ne cum nu este Dumnezeu. Pînă în momentul de faţă, în această examinare a atributelor lui Dumnezeu, am fost siliţi să spunem adesea cum nu este Dumnezeu. Am văzut că Dumnezeu nu are origine, nu are început, nu are nevoie de nici un ajutor, că El nu suferă nici o schimbare şi că, în esenţa fiinţei Sale, nu există nici un fel de limitări. Această metodă, prin care vrem să-i facem pe oameni să vadă cum este Dumnezeu arătîndu-le cum nu este El, e folosită şi de către scriitorii inspiraţi ai Sfintelor Scripturi. „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel vecinie", zice Isaia, „Domnul a făcut marginile pămîntului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă."3 Iar afirmaţia abruptă a lui Dumnezeu: „Eu sînt Domnul, Eu nu Mă schimb"4 spune mai mult despre omniscienţa divină decît un tratat de zece mii de cuvinte, dacă toate negativele ar fi eliminate în mod arbitrar. Veridicitatea eternă a lui Dumnezeu este afirmată în formă negativă de către apostolul Pavel: „Dumnezeu... nu poate să mintă"5, iar cînd îngerul a declarat că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă"6, cele două negative se unesc într-un afirmativ răsunător. Nu numai Scriptura ne învaţă că Dumnezeu este omniscient, ci faptul acesta trebuie dedus şi din tot ce se poate învăţa cu privire la El. Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine în mod desăvîrşit şi, fiind sursa şi autorul tuturor lucrurilor, rezultă că El cunoaşte tot ce se poate cunoaşte. Iar El ştie aceasta instantaneu, într-o perfecţiune deplină, care include orice posibilă informaţie cu privire la tot ce există sau ar fi putut exista oriunde în Univers, în orice moment din trecut, ori în viitor, în secolele sau erele nenăscute încă. Dumnezeu cunoaşte instantaneu şi fără efort orice problemă şi toate problemele, tot ce are inteligenţă şi minţile tuturor, tot ce are duh şi fiecare duh în parte, toată fiinţa şi orice fiinţă, toată lumea creată şi fiecare creatură în parte, orice pluralitate şi toate pluralităţile, toată legea şi orice lege, toate relaţiile, toate cauzele, toate gîndurile, toate tainele, toate enigmele, toate sentimentele, toate dorinţele, orice secret nerostit, toate domniile şi toate împărăţiile, toate personalităţile, toate lucrurile văzute şi nevăzute din cer şi de pe pămînt, mişcarea, spaţiul, timpul, viaţa, moartea, binele, răul, raiul şi iadul. Pentru că Dumnezeu ştie în mod desăvîrşit toate lucrurile, El nu cunoaşte un lucru mai bine decît altul, ci toate lucrurile la fel de bine. El nu descoperă nimic niciodată. El nu este niciodată surprins, niciodată uimit. El nu Se miră niciodată de nimic şi (cu excepţia ocaziilor în care îi atrage pe oameni la Sine, spre binele lor) nici nu caută informaţii, nici nu pune întrebări. Dumnezeu există prin Sine şi în Sine şi ştie că nici o făptură nu va putea să-L cunoască pe El vreodată în mod desăvîrşit. Nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.7 Numai Infinitul poate cunoaşte Infinitul. In omniscienţa divină vedem puse în contrast groaza şi fascinaţia pe care le naşte Dumnezeirea în inima omului. Faptul că Dumnezeu cunoaşte pe cineva pînă în cele mai mici amănunte poate fi un motiv de teamă grozavă pentru omul care are ceva de ascuns — vreun păcat ce

n-a fost părăsit, vreo tainică nelegiuire împotriva omului sau a lui Dumnezeu. Sufletul neoblăduit de El are de ce să se cutremure la gîndul că Dumnezeu ştie şubrezenia tuturor pretextelor şi nu acceptă niciodată scuzele firave invocate pentru justificarea comportamentului păcătos, de vreme ce El cunoaşte foarte bine adevăratele motive. Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre, şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse." Ce lucru înfricoşător să-i vezi pe fiii lui Adam căutînd să se ascundă printre copacii unei alte grădini. Dar unde ar putea să se ascundă? Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?... Dacă voi zice: „Cel puţin întunerecul mă va acoperi, şi se va face noapte lumina dimprejurul meu!" Iată că nici chiar întunerecul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea străluceşte ca ziua.' Dar pentru noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea pusă înaintea noastră în Evanghelie, cîtă negrăită binecuvîntare să ştim că Tatăl nostru Ceresc ne cunoaşte în întregime! Nici un informator nu poate da relaţii despre noi, nici un duşman nu poate aduce vreo acuzaţie; nici o amintire a trecutului nu poate veni asupra noastră pentru a ne face de ruşine dîndu-ne pe faţă trecutul; nici o slăbiciune nebănuită din caracterul nostru nu poate ieşi la lumină, îndepărtîndu-L astfel pe Dumnezeu de noi, fiindcă El ne-a cunoscut cu mult înainte de a-L cunoaşte noi pe El şi ne-a chemat la Sine în deplină cunoştinţă de tot ceea ce era împotriva noastră. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta dela tine, şi legămîntul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.10 Tatăl nostru din ceruri ştie din ce sîntem făcuţi şi nu uită că sîntem ţărînă. El cunoaşte infidelitatea noastră înnăscută şi, din pricina Numelui Său, S-a angajat să ne salveze (Isaia 48:8-11). Singurul Său Fiu, cînd a trăit printre noi, a simţit durerile noastre în toată intensitatea lor chinuitoare. Cunoaşterea nenorocirilor şi suferinţelor noastre de către Dumnezeu nu este doar teoretică; ea este personală, caldă şi plină de compasiune. Orice s-ar abate asupra noastră, Dumnezeu ştie şi îi pasă ca nimănui altcuiva. El tuturor oferă bucuria Sa Făcindu-Se un copilaş; Om al durerii a devenit Mîhnirea toată pentru a o purta. Să nu crezi că poţi un suspin a scoate Şi Făcătorul tău să nu fie aproape; Ori vreo lacrimă să-ţi cadă Şi El lucirea-i să n-o vadă. Oh! El ne dă bucuria Lui Durerea să ne-o curme; Lîngă noi stă El şi geme Pînă mîhnirea ni se şterge. William Blake

Note: 1. Isa. 40:13-14. 2. Rom. 11:34. 3. Isa. 40:28. 4. Mal. 3:6. 5. Tit 1:2.

6. Luca 1:37 (KJV). 7. 1 Cor. 2:11. 8. Ps. 90:8. 9. Ps. 139:7, 11-12. 10. Isa. 54:10.

Capitolul 11

ÎNŢELEPCIUNEA LUI DUMNEZEU O, Hhstoase, Tu, care ai fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar găsit fără păcat, întăreşfe-ne. ca să biruim dorinţa de a fi înţelepţi şi de a fi consideraţi înţelepţi de către alţii, care sînt la fel de neştiutori ca şi noi. Ne întoarcem atît de la înţelepciunea noastră, cît şi de la nebunia noastră şi alergăm la Tine, care eşti înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Amin.

Vom începe acest studiu sumar despre înţelepciunea divină cu credinţa în Dumnezeu. Urmărind modelul nostru obişnuit, nu vom căuta să înţelegem pentru a putea crede, ci să credem pentru a putea înţelege. De aceea, nu vom căuta dovezi că Dumnezeu este înţelept. Mintea necredincioasă nu poate fi convinsă de nici o dovadă, iar inima ce I se închină nu are nevoie de ele. „Binecuvîntat să fie Numele lui Dumnezeu, din vecinicie în vecinicie!" strigă profetul Daniel. „A Lui este înţelepciunea şi puterea... El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descopere ce este adînc şi ascuns; El ştie ce este în întunerec, şi la El locuieşte lumina."1 Omul credincios răspunde la aceste cuvinte şi la cîntecul îngerilor: „A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţămirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin".2 Unui astfel de om nu-i trece prin minte că Dumnezeu ar trebui să-i aducă dovezi ale înţelepciunii şi puterii Lui. Nu este destul că El e Dumnezeu? Cînd teologia creştină declară că Dumnezeu este înţelept, prin cuvîntul „înţelept" ea înţelege mult mai mult decît spune sau poate el spune, deoarece încearcă să folosească un cuvînt relativ pentru a reda un sens a cărui plenitudine de necuprins ameninţă să-1 rupă în bucăţi şi să-1 strivească sub greutatea ideii. „Priceperea Lui este fără margini"3, zice psalmistul. Ceea ce se străduieşte să exprime teologia aici nu este altceva decît nemărginirea însăşi. Deoarece cuvîntul infinit descrie ceea ce este unic, el nu poate fi cuantificat. Nu putem spune „mai unic" sau „foarte infinit". în faţa nemărginirii, rămînem fără glas. Există, într-adevăr, o înţelepciune secundară, creată, pe care a dat-c Dumnezeu cu măsură făpturilor Sale, după cum era necesar pentru binele lor suprem; însă, înţelepciunea oricărei creaturi sau cea a tuturor creaturilor la un loc este jalnic de mică dacă e pusă alături de înţelepciunea fără margini a lui Dumnezeu. De aceea, are dreptate apostolul cînd îl numeşte pe Dumnezeu drept „singurul înţelept"4. Adică, Dumnezeu este înţelept în Sine, iar toată înţelepciunea sclipitoare a oamenilor sau a îngerilor nu este decît o reflectare a acelei străluciri necreate ce izvorăşte din scaunul de domnie al Măririi din ceruri. Ideea că înţelepciunea lui Dumnezeu este fără margini stă la baza întregului adevăr. Este o doctrină fundamentală, necesară formulării corecte a tuturor celorlalte doctrine despre Dumnezeu. Fiind ceea

ce este independent de creaturile Sale, Dumnezeu, fără îndoială, nu este afectat de părerea noastră despre El, dar sănătatea noastră morală cere să-I atribuim Ziditorului şi Susţinătorului Universului o înţelepciune întru totul desăvîrşită. A refuza s-o facem ar însemna să trădăm tocmai acel lucru din noi care ne deosebeşte de animale. In Sfintele Scripturi, înţelepciunea, cînd e folosită cu referire la Dumnezeu sau la oamenii neprihăniţi, are întotdeauna o accentuată conotaţie morală. Este concepută ca fiind curată, iubitoare, bună. înţelepciunea care nu e decît şiretenie este adesea atribuită oamenilor răi, însă această înţelepciune este perfidă şi falsă. Aceste două feluri de înţelepciune se găsesc într-un permanent conflict. într-adevăr, văzută de pe înălţimea muntelui Sinai ori a Calvarului, întreaga istorie a lumii se dezvăluie a fi o luptă între înţelepciunea lui Dumnezeu şi viclenia lui Satan şi a oamenilor căzuţi. Rezultatul luptei nu este incert. Imperfecţiunea va fi nevoită să se plece, în cele din urmă, învinsă, în faţa perfecţiunii. Dumnezeu a avertizat că îi va prinde pe înţelepţi în viclenia lor şi va nimici priceperea celor pricepuţi. înţelepciunea, printre altele, este aptitudinea de a stabili ţeluri perfecte şi de a le atinge prin mijloace desăvîrşite. Ea vede sfîrşitul încă de la început, astfel încît nu are nevoie să ghicească ori să presupună. înţelepciunea aduce toate lucrurile în centrul atenţiei, fiecare fiind înţeles în lumina relaţiei sale cu toate celelalte şi poate astfel să lucreze în direcţia obiectivelor predestinate cu o precizie impecabilă. Toate lucrările lui Dumnezeu sînt îndeplinite cu o înţelepciune desăvîrşită, întîi de toate spre slava Lui şi apoi spre binele suprem al cîtor mai mulţi, pentru timpul cel mai îndelungat. Toate faptele Sale sînt tot atît de curate pe cît sînt de înţelepte şi tot atît de bune pe cît sînt de curate şi înţelepte. Nu numai că faptele Lui n-ar putea fi făcute mai bine, ci o cale mai bună pentru împlinirea lor nici nu poate fi imaginată. Un Dumnezeu nemărginit în înţelepciunea Lui trebuie să lucreze într-o manieră care nu poate fi îmbunătăţită de către creaturile mărginite. O, Doamne, cît de felurite sînt lucrările Tale! Cu înţelepciune le-ai făcut pe toate şi pămîntul este plin de bogăţiile Tale! Fără actul creaţiei, înţelepciunea lui Dumnezeu ar fi rămas pentru totdeauna zăvorită în adîncul fără sfirşit al naturii divine. Dumnezeu a adus făpturile Sale în fiinţă pentru a Se bucura de ele şi pentru ca ele să se bucure de El. Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.5 De-a lungul secolelor, mulţi oameni au declarat că nu pot crede în înţelepciunea ce stă la baza unei lumi în care se pare că există atîta rău. Voltaire, în lucrarea sa Candide, ne prezintă un personaj numit Dr. Pangloss, care este un optimist incorigibil şi în gura căruia pune toate argumentele în favoarea filosofiei „lumii celei mai bune dintre toate lumile posibile". Bineînţeles, cinicul scriitor francez a simţit o mare voluptate în a-1 pune pe bătrînul profesor în situaţii care fac filosofia sa să pară ridicolă. Perspectiva creştină asupra vieţii este însă cu mult mai realistă decît cea a Dr. Pangloss, cu conceptul său de „raţiune suficientă". Şi anume, că lumea aceasta nu este deocamdată cea mai bună dintre toate lumile posibile, ci o lume ce zace în umbra unui dezastru imens: Căderea omului. Scriitorii inspiraţi insistă asupra faptului că, în prezent, întreaga creaţie suspină şi suferă durerile naşterii datorită puternicului şoc provocat de Cădere. Ei nu încearcă să ofere „raţiuni suficiente"; ci afirmă că „firea a fost supusă deşertăciunii — nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o — cu nădejdea, însă, că şi ea va fi izbăvită...".6 Nu se face aici nici un efort de justificare a căilor lui Dumnezeu faţă de oameni; se

afirmă doar o stare de fapt. Fiinţa lui Dumnezeu este propria-I apărare. Dar, în ciuda stării noastre de plîns, există speranţă. Cînd va veni ceasul victoriei lui Hristos, această lume în suferinţă va fi adusă în glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu. Pentru oamenii noii creaţii, vîrsta de aur nu se află în trecut, ci în viitor, iar atunci cînd va sosi, un Univers uimit va vedea că Dumnezeu a revărsat într-adevăr, din belşug peste noi orice fel de înţelepciune şi pricepere. Pînă atunci, speranţa noastră se bizuie pe singurul Dumnezeu înţelept, Mîntuitorul nostru, şi aşteptăm cu răbdare desfăşurarea lentă a planurilor Sale milostive. In ciuda lacrimilor, a durerii şi a morţii, noi credem că Dumnezeul care ne-a creat pe toţi este infinit de înţelept şi bun. După cum Avraam nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu prin necredinţă, ci a fost tare în credinţă, a dat slavă lui Dumnezeu şi a fost deplin încredinţat că ce făgăduieşte El poate să şi împlinească, tot astfel ne punem şi noi speranţa numai în Dumnezeu şi nădăjduim împotriva oricărei nădejdi, pînă se va crăpa de ziuă. Ne odihnim în ceea ce este Dumnezeu. Eu cred că numai aceasta este credinţă adevărată. Orice credinţă care are nevoie să fie susţinută de dovezile furnizate de simţuri nu este o credinţă adevărată. „Tomo", i-a zis Isus. „pentrucă M-ai văzut, ai crezut. Ferice de ceice n-au văzut, şi au crezut."7 Mărturia credinţei constă în aceea că, indiferent cum par lucrurile în această lume căzută, toate lucrările lui Dumnezeu sînt făcute cu o înţelepciune desăvîrşită. întruparea Fiului cel Veşnic în chip omenesc a fost una dintre faptele măreţe ale lui Dumnezeu şi putem fi siguri că această lucrare uimitoare a fost îndeplinită cu o perfecţiune posibilă numai Celui Nemărginit. Fără îndoială, mare este taina evlaviei: Dumnezeu S-a arătat în trup/ Răscumpărarea noastră a fost, de asemenea, dusă la îndeplinire cu aceeaşi măiestrie fără greş care caracterizează toate acţiunile lui Dumnezeu. Oricît de puţin o înţelegem, ştim că lucrarea ispăşitoare a lui Hristos a adus o reconciliere desăvîrşitâ între Dumnezeu şi oameni şi a deschis împărăţia cerurilor tuturor celor care cred. Preocuparea noastră nu este de a explica, ci de a vesti. Ba chiar mă întreb dacă Dumnezeu ne-ar putea face să înţelegem tot ce s-a întîmplat acolo, la cruce. După cum spune apostolul Petru, nici îngerii nu ştiu, oricît de mult ar dori ei să pătrundă aceste lucruri. Acţiunea Evangheliei, naşterea din nou, venirea Duhului Sfînt în natura umană, înfrîngerea finală a răului şi instaurarea definitivă a împărăţiei neprihănite a lui Hristos — toate acestea au izvorit şi continuă să izvorască din plinătatea infinită a înţelepciunii lui Dumnezeu. Ochiul cel mai ager al celui mai sfînt observator din binecuvîntata societate a sferelor înalte nu ar putea descoperi nici un cusur în căile lui Dumnezeu, prin care El aduce totul la înfăptuire şi toată înţelepciunea serafimilor şi heruvimilor strînsă la un loc n-ar putea găsi vreo modalitate de îmbunătăţire a procedurii divine. Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceeace face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de Eli' Susţinerea adevărului despre înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu ca fiind o doctrină fundamentală a crezului nostru are o importanţă vitală; dar nu este de ajuns. Prin practicarea credinţei şi a rugăciunii trebuie să-1 aducem în lumea practică a experienţei noastre cotidiene. Credinţa activă că Tatăl nostru Ceresc aşterne mereu împrejurul nostru circumstanţe providenţiale, care lucrează spre binele nostru prezent şi bunăstarea noastră eternă aduce sufletului o

veritabilă binecuvîntare. Cei mai mulţi dintre noi trecem prin viaţă mai rugîndu-ne niţel, mai planificînd puţin, dînd un pic din coate pentru a obţine o poziţie, sperînd, dar nefiind vreodată siguri de ceva şi, în ascuns, temîndu-ne mereu că vom da greş. O asemenea viaţă este o tragică irosire a adevărului, care nu aduce niciodată odihnă inimii. Există o cale mai bună: să repudiem înţelepciunea noastră şi, în locul ei, să recurgem la înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu. Dorinţa noastră insistentă de a vedea calea înainte este destul de firească, dar constituie o adevărată piedică în calea progresului nostru spiritual. Dumnezeu Şi-a asumat întreaga răspundere pentru fericirea noastră veşnică şi este gata să preia conducerea vieţilor noastre în clipa în care ne întoarcem la El cu credinţă. Iată promisiunea Lui: Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei; voi preface întunerecul în lumină, înaintea lor, şi locurile strîmbe în locuri netede: iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi.1"

Lasă-L să te conducă fără să ştii ce-i înainte, Dragostea n-are nevoie să ştie; Copiii ce se lasă conduşi de Tatăl Nu întreabă unde merg, Deşi cărarea e neştiută Peste cimpii şi munţi singuratici. Gerhard Teisteegen

Dumnezeu ne îndeamnă mereu să ne încredem în El atunci cînd drumul este necunoscut. Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfarima uşile de aramă, şi voi rupe zăvoarele de fer. Iţi voi da visterii ascunse, bogăţii îngropate, ca să ştii că Eu sînt Domnul care te chem pe nume. Dumnezeul lui Israel." Ne simţim încurajaţi să aflăm cît de multe din lucrările măreţe ale lui Dumnezeu au fost făcute în taină, departe de ochii curioşi ai oamenilor sau ai îngerilor. înainte ca Dumnezeu să creeze cerurile şi pămîntul, întunericul acoperea faţa adîncului de ape. Cînd Fiul cel Veşnic S-a făcut trup, a fost purtat o vreme în întuneric, în pîntecele gingaşei fecioare. Cînd El a murit pentru ca lumea să aibă viaţă, lucrul acesta s-a petrecut în întuneric, nevăzut de nimeni în final. Cînd a înviat din morţi, era „dis de dimineaţă"12. Nimeni nu L-a văzut cînd a înviat. Ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Ceea ce sînt Eu este tot ce contează pentru tine, căci în asta constă nădejdea şi pacea ta. Eu fac ceea ce fac şi la urmă totul va ieşi la lumină, dar cum fac ceea ce fac, este treaba Mea. încrede-te în Mine şi nu te teme". Avînd bunătatea lui Dumnezeu, care doreşte binele nostru suprem, înţelepciunea lui Dumnezeu, care îl plănuieşte, şi puterea lui Dumnezeu, care îl aduce la îndeplinire, ce ne lipseşte? Negreşit, sîntem cele mai privilegiate creaturi.

In toate măreţele planuri ale Creatorului nostru, Strălucesc atotputernicia şi înţelepciunea; Lucrările Lui, prin minunata zidire, Vestesc gloria binecuvîntatului Său Nume. Thomas Blacklock

Note: 1. Dan. 2:20-22. 2. Apoc. 7:12. 3. Ps. 147:5. 4. 1 Tim. 1:17 (KJV). 5. Gen. 1:31. 6. Rom. 8:20-21. 7. Ioan 20:29. 8. 1 Tim. 3:16 (KJV). 9. Ecles. 3:14. 10. Isa. 42:16. 11. Isa. 45:2-3. 12. Luca 24:1.

Capitolul 12

OMNIPOTENŢA LUI DUMNEZEU Tatăl nostru ceresc, noi le-am auzit zicînd: „Eu sfnt Dumnezeul Cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană". Dar, dacă nu ne învredniceşti Tu, prin nemărginita mărime a puterii Tale, cum am putea noi, care sîntem din fire slabi şi păcătoşi, să umblăm pe o cale fără prihană? Ajută-ne să învăţăm să ne folosim de lucrarea puterii tăriei care se manifesta în Hristos cînd L-ai înviat din morţi şi L-ai pus să şadă la dreapta Ta în locurile cereşti. Amin.

In timpul vedeniei sale, Ioan, autorul Apocalipsei, a auzit ceva ca glasul unei mari mulţimi, ca vuietul unor ape mari şi ca bubuitul unor tunete puternice răsunînd prin tot Universul; şi glasul acela proclama suveranitatea şi omnipotenţa lui Dumnezeu: Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărătească.' Suveranitatea şi omnipotenţa trebuie să fie nedespărţite. Una nu poate exista fără cealaltă. Pentru a domni, Dumnezeu are nevoie de putere, iar pentru a domni în mod suveran trebuie să aibă toată puterea. Şi aceasta înseamnă a fi omnipotent: a avea toată puterea. Cuvîntul vine din limba latină şi este identic în conţinut cu termenul mai obişnuit atotputernic. Acesta din

urmă apare de cincizeci şi şase de ori în Biblie2 şi nu este folosit decît cu referire la Dumnezeu. Numai El este atotputernic. Dumnezeu posedă ceea ce nici o creatură nu poate avea: o incomprehensibilă plinătate de putere, o tărie absolută. Ştim acest lucru prin revelaţie divină, dar, odată cunoscut, el este în deplin acord cu raţiunea. Admiţînd că Dumnezeu este infinit şi că există prin Sine, vom observa imediat că El trebuie să fie şi atotputernic, iar raţiunea îngenunchează în semn de închinare în faţa omnipotenţei divine. „Puterea este a lui Dumnezeu"3 zice psalmistul, iar apostolul Pavel declară că natura însăşi mărturiseşte despre puterea veşnică a Dumnezeirii (Rom. 1:20). Ştiind aceasta, deducem omnipotenţa lui Dumnezeu în felul următor: Dumnezeu are putere. Fiindcă Dumnezeu este şi infinit, tot ce are El trebuie să fie fără limite; aşadar, Dumnezeu are putere nelimitată, este omnipotent. Observăm în continuare că Dumnezeu, Creatorul care există prin Sine, este sursa oricărei puteri care există şi, pentru că o sursă trebuie să fie cel puţin egală cu tot ceea ce izvorăşte din ea, rezultă cu necesitate faptul că Dumnezeu este egal cu toată puterea care există, iar aceasta înseamnă că El este omnipotent. Dumnezeu a delegat putere creaturilor Sale, dar, fiindu-Şi Sieşi suficient, El nu poate pierde nimic din perfecţiunea atributelor Lui şi, deoarece puterea este unul dintre ele, Dumnezeu nu a renunţat niciodată nici măcar la o fărîmă din puterea Sa. El dă, însă nu înstrăinează ceea ce a dat. Tot ce dă El rămîne al Lui şi se întoarce iarăşi la El. El trebuie să rămînă de-a pururi ceea ce a fost mereu: Domnul Dumnezeul cel Atotputernic. Nu poţi citi multă vreme Scripturile cu o inimă receptivă fără să observi deosebirea radicală dintre perspectiva oamenilor Bibliei şi cea a oamenilor moderni. Noi suferim astăzi de o mentalitate secularizată. Acolo unde scriitorii sfinţi L-au văzut pe Dumnezeu, noi vedem legile naturii. Lumea lor era în întregime populată; a noastră este aproape pustie. Lumea lor era vie şi personală; a noastră este impersonală şi moartă. Dumnezeu guverna lumea lor; lumea noastră este guvernată de legile naturii, iar noi sîntem tot mai îndepărtaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Şi care sînt aceste legi ale naturii care L-au dat la o parte pe Dumnezeu din minţile a milioane de oameni? Legea are două semnificaţii. Prima este aceea de normă exterioară impusă de către autorităţi, cum ar fi legea obişnuită împotriva furtului şi a violenţei. Cuvîntul este folosit şi pentru a desemna uniformitatea modului în care se petrec lucrurile în Univers, însă această a doua accepţiune a cuvîntului este eronată. Ceea ce vedem în natură nu sînt decît căile prin care puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu operează în creaţie. La drept vorbind, acestea sînt fenomene, nu legi, noi însă le numim legi prin analogie cu legile arbitrare ale societăţii. Ştiinţa observă cum anume operează puterea lui Dumnezeu, descoperă undeva un tipar ce se repetă şi-1 stabileşte ca „lege". Uniformitatea activităţilor lui Dumnezeu în creaţia Sa îi dă omului de ştiinţă posibilitatea de a prezice cursul fenomenelor naturale. Constanţa comportamentului lui Dumnezeu în lumea Sa reprezintă fundamentul întregului adevăr ştiinţific. Pe el îşi întemeiază omul de ştiinţă credinţa şi de acolo porneşte pentru a realiza lucruri

mari şi folositoare în domenii ca navigaţia, chimia, agricultura şi ştiinţele medicale. Religia, pe de altă parte, trece dincolo de natură, către Dumnezeu. Ea nu se ocupă de urmele paşilor lui Dumnezeu pe cărarea creaţiei, ci de Acela care lasă aceste urme. Religia este interesată în primul rînd de Cel care este sursa tuturor lucrurilor, de făuritorul oricărui fenomen. Pentru acest Unul, filosofia are diverse nume, dintre care cel mai îngrozitor ce mi-a fost dat să-1 văd este cel furnizat de Rudolf Otto: „Absoluta, gigantica, neobosita forţă activă a lumii"4. Creştinul îşi aduce aminte cu deosebită bucurie că această „forţă a lumii" a zis cîndva „EU SÎNT"5, iar cel mai mare învăţător dintre toţi cîţi au existat vreodată i-a învăţat pe ucenicii Săi să I se adreseze ca unei persoane: „Cînd vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău".6 Oamenii Bibliei au comunicat pretutindeni cu acest „gigantic absolut" într-un limbaj atît de personal pe cît poate permite graiul omenesc şi, împreună cu El, profeţii şi sfinţii au umblat cuprinşi de extaz şi de o devoţiune caldă, intimă şi profund împlinitoare. Omnipotenţa nu este numele dat sumei întregii puteri care există, ci atributul unui Dumnezeu personal despre care noi, creştinii, credem că este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos şi al tuturor celor care-şi pun încrederea în El pentru viaţa veşnică. Omul plin de reverenţă găseşte în acest adevăr izvorul unei minunate puteri pentru viaţa sa lăuntrică. Credinţa lui se ridică, pentru a se avînta în părtăşia cu Cel care poate face orice voieşte, pentru care nimic nu este greu sau dificil, fiindcă deţine puterea absolută. Deoarece are sub porunca Sa toată puterea din Univers, Domnul, Dumnezeul Cel Atotputernic poate face toate lucrurile la fel de uşor. Toate lucrările Sale sînt făcute fără efort. El nu cheltuieşte energie care apoi trebuie să fie completată din nou. Autosuficienţa Sa face inutilă căutarea unei posibilităţi de reînnoire a tăriei Lui în afara propriei persoane. Toată puterea necesară pentru a înfăptui tot ce doreşte Dumnezeu să facă locuieşte în fiinţa Sa infinită, într-o plinătate niciodată diminuată. Pastorul prezbiterian A. B. Simpson, apropiindu-se de vîrsta mijlocie, cu sănătatea şubredă, profund descurajat şi gata să abandoneze lucrarea creştină, s-a întîmplat să audă unul din cîntecele religioase ale negrilor: Nimic nu-i prea greu pentru Isus, Nimeni nu poate lucra ca El. Mesajul i-a străpuns inima ca o săgeată, aducînd credinţă şi speranţă şi viaţă pentru trup şi suflet. A căutat un loc unde să se retragă şi, după un timp petrecut singur cu Dumnezeu, s-a ridicat în picioare complet vindecat şi a plecat cu o bucurie deplină pentru a înfiinţa una dintre cele mai mari societăţi misionare pentru străinătate din lume. După această întîlnire cu Dumnezeu, a muncit enorm în slujba lui Hristos timp de treizeci şi cinci de ani. Credinţa lui în Dumnezeul puterii nelimitate i-a dat toată tăria de care avea nevoie pentru a merge înainte. Mă prostern în ţarină în faţa Ta, Atotputernic Creator! Chiar heruvimii astfel se prostern cu feţele acoperite; In liniştită şi tăcută închinare Te ador. Prietene atotprezent, atoateştiutor. Tu pămîntul l-ai îmbrăcat cu haină de smarald, Ori l-ai drapat în alb, Soarele strălucitor şi luna de pe ceru-nalt, în faţa Ta adînc se-nchină, Dumnezeule Preaînalt.

Sir John Bowring

Note: 1. Apoc. 19:6. 2. King James Version (n.trad.) 3. Ps. 62:11. 4. Rudolf Otto, The Idea of The Holy [Ideea despre Cel Sfînt] Oxford University Press, New York, 1958, p. 24 5. Ex. 3:14. 6. Luca 11:2.

Capitolul 13

TRANSCENDENŢA DIVINĂ 0, Doamne, Domnul nostru, nu este nimeni ca Tine sus în cer sau jos pe pămînt. A Ta este puterea, cinstea şi măreţia. Tot ce se află în cer ori pe pămînt este al Tău: a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. o. Dumnezeule, căci Tu eşti Înălţat ca stăpîn peste toate. Amin.

Cînd spunem că Dumnezeu este transcendent, înţelegem, bineînţeles, faptul că El este înălţat cu mult mai presus de Universul creat, atît de sus, încît mintea omenească nici nu poate realiza. Totuşi, pentru a ne face o idee corectă, trebuie să nu uităm că expresia „mult deasupra" nu se referă la distanţa fizică ce-L desparte de Pămînt, ci la calitatea existenţei. Preocuparea noastră nu este localizarea în spaţiu sau simpla altitudine, ci viaţa. Dumnezeu este duh şi, pentru El, mărimea şi distanţele nu au nici o însemnătate. Pentru noi, ele sînt utile ca analogii şi ilustrări şi, de aceea, Dumnezeu face mereu uz de ele atunci cînd ne vorbeşte, coborîndu-Se la capacitatea noastră limitată de înţelegere. Cuvintele lui Isaia despre Dumnezeu: „Căci aşa vorbeşte Cel Prea înalt, a cărui locuinţă este vecinică"1 dau o impresie clară de înălţime, însă asta fiindcă noi, care trăim într-o lume a materiei, spaţiului şi timpului, avem tendinţa să gîndim în termeni proprii materiei şi nu putem pricepe ideile abstracte, decît dacă le putem găsi o oarecare corespondenţă în lucrurile materiale. în strădania ei de a se elibera de sub tirania lumii fireşti, inima omenească trebuie să înveţe să traducă în sens ascendent limbajul pe care îl foloseşte Duhul pentru a ne da învăţătură. Spiritul este acela care dă semnificaţie materiei şi afară de spirit nimic nu are valoare perenă în final. Un copilaş se îndepărtează de grupul de turişti căruia îi aparţine şi se rătăceşte pe munte; şi, dintr-o dată, dispoziţia mentală a membrilor grupului se schimbă în întregime. Admiraţia mută faţă de frumuseţile naturii face loc mîhnirii profunde provocate de copilul pierdut. Grupul se răspîndeşte pe versantul muntelui, strigînd îngrijoraţi copilul pe nume şi cercetînd cu grijă fiecare loc izolat unde ar putea fi ascunsă micuţa fetiţă pierdută.

Ce a adus această schimbare bruscă? Muntele acoperit de păduri este tot acolo, înălţîndu-şi vîrful pînă în nori, de o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia, dar acum nimeni nu-1 mai bagă în seamă. Toată atenţia este concentrată pentru găsirea unei fetiţe cu păr cîrlionţat, care nu are nici doi ani şi cîntăreşte mai puţin de zece kilograme. Cu toate că este atît de tînără şi de măruntă, ea preţuieşte pentru părinţii şi prietenii ei mai mult decît toată acea masă imensă a muntelui străvechi şi impunător, pe care-1 admirau cu cîteva minute în urmă. Şi toată lumea civilizată va fi de acord cu judecata lor, căci fetiţa poate iubi, poate rîde, poate vorbi şi se poate ruga, pe cînd muntele nu poate. Calitatea fiinţei copilului îi conferă acestuia valoare. Totuşi, nu putem compara fiinţa lui Dumnezeu cu nimic altceva, aşa cum am comparat adineaori copilul cu muntele. Nu trebuie să ne gîndim la Dumnezeu ca ocupînd poziţia cea mai înaltă într-o ordine ascendentă a fiinţelor: pornind de la unicelulare, urcînd apoi la peşti, păsări, animale, oameni, îngeri, heruvimi şi Dumnezeu. Aşa ceva ar însemna să recunoaştem eminenţa, chiar preeminenţa lui Dumnezeu, ceea ce nu este suficient; trebuie să recunoaştem transcendenţa Lui, în sensul deplin al cuvîntului. Dumnezeu este întotdeauna aparte, într-o lumină de care nu te poţi apropia. El este tot atît de sus faţă de un arhanghel pe cît este şi faţă de o omidă, fiindcă prăpastia care desparte arhanghelul de omidă nu este decît una finită, în timp ce prăpastia dintre Dumnezeu şi arhanghel este infinită. Deşi foarte îndepărtate între ele pe scara lucrurilor create, arhanghelul şi omida sînt totuşi unite prin faptul că sînt amîndouă fiinţe create. Amîndouă fac parte din categoria „ceea ce nu este Dumnezeu" şi sînt despărţite de Dumnezeu prin nemărginirea însăşi. Reticenţa şi rîvna sînt într-un veşnic conflict în inima care doreşte să vorbească despre Dumnezeu. Nişte muritori corupţi s-ar putea încumeta Gloria sau harul a-Ţi cînta? Atît de sus Ţi-e urma de privirea muribundă, Că numai pin' la umbra Feţei Tale poate să ajungă. Isaac Watts

Ne consolăm, totuşi, cu gîndul că Dumnezeu însuşi este Acela care ne pune în inimă dorinţa de a-L căuta şi, într-o anumită măsură, ne face posibilă cunoaşterea Sa şi Se bucură chiar şi de cea mai slabă încercare de a-L face cunoscut. Dacă vreun observator sau sfint oarecare, ce şi-a petrecut fericitele-i veacuri pe ţărmul mării de foc ar trebui să vină pe Pămînt, cît de fără sens i s-ar părea vorbăria necontenită a seminţiilor omeneşti în continuă activitate. Cît de ciudate şi lipsite de conţinut i-ar suna cuvintele serbede, banale şi nefolositoare ce pot fi auzite de la un amvon obişnuit, săptămînă de săptămînă. Şi dacă un astfel de om ar vorbi pe pămînt, n-ar vorbi el oare despre Dumnezeu? Nu şi-ar fermeca şi fascina ascultătorii cu descrieri incitante despre Dumnezeire? Şi, după ce am auzit cele spuse, am mai consimţi noi să ascultăm altceva mai prejos decît teologie, doctrina despre Dumnezeu? Nu ar trebui deci să le cerem celor care se încumetă să ne înveţe să ne vorbească de pe muntele priveliştii divine sau să nu mai vorbească deloc? Cînd psalmistul a văzut nelegiuirea celui rău, inima sa i-a arătat cum era posibil lucrul acesta. „Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lui"2, explică el şi, spunînd aceasta, ne-a descoperit psihologia păcatului. Cînd oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, încalcă legile Lui fără şovăială.

Teama de consecinţe nu mai reprezintă un motiv de reţinere, atunci cînd frica de Dumnezeu a dispărut. In vremurile de odinioară, se ^spunea despre oamenii credinţei că „au frică de Dumnezeu" şi că „îl slujesc pe Dumnezeu cu frică". Oricît de intimă ar fi fost comuniunea lor cu Dumnezeu, oricît de îndrăzneţe le erau rugăciunile, la temelia vieţii lor religioase era convingerea că Dumnezeu este mare şi înfricoşător. O astfel de idee a unui Dumnezeu transcendent străbate întreaga Biblie, dînd culoare şi relief caracterului sfinţilor. Frica aceasta de Dumnezeu era mai mult decît o presimţire a unui pericol; era o teamă nonraţională, un sentiment acut de- insuficienţă în prezenţa Dumnezeului Atotputernic. Oriunde Se arăta Dumnezeu oamenilor în timpurile biblice, rezultatul era acelaşi — un sentiment covîrşitor de groază şi spaimă, o chinuitoare realizare a păcătoşeniei şi vinovăţiei. Cînd a vorbit Dumnezeu, Avraam s-a aruncat cu faţa la pămînt ca să asculte. Cînd Moise L-a văzut pe Domnul în rugul aprins, şi-a ascuns faţa, căci se temea să-L privească. Vederea lui Dumnezeu într-o vedenie i-a smuls lui Isaia strigătul: „Vai de mine!" şi mărturisirea: „Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate."3 Intîlnirea lui Daniel cu Dumnezeu a fost poate cea mai înfricoşătoare şi mai minunată dintre toate. Profetul şi-a ridicat ochii şi a văzut pe Unul pe care îl descrie astfel: „Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau ca nişte flăcări de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită, şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi". „Eu, Daniel, am văzut singur vedenia", scrie el după aceea, „dar oamenii cari erau cu mine n-au văzut-o; totuş au fost apucaţi de o mare spaimă, şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur, şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, coloarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui; şi pe cînd auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pămînt".4 Aceste experienţe arată că vederea transcendenţei divine va face curînd să înceteze orice controversă dintre om şi Dumnezeul său. Orice dorinţă de luptă dispare din om, iar el este gata ca, împreună cu Saul cel învins, să întrebe smerit: „Doamne, ce vrei să fac?"6 în contradicţie cu aceasta, siguranţa de sine a creştinilor moderni, uşurătatea nelipsită din multe din întrunirile noastre, lipsa şocantă de respect faţă de persoana lui Dumnezeu constituie suficiente dovezi ce demonstrează orbirea adîncă a inimii. Mulţi se numesc cu numele lui Hristos, vorbesc mult despre Dumnezeu şi se roagă uneori, dar dovedesc clar că nu ştiu cine este El. ,.Frica de Domnul este un izvor de viaţă"6, însă această frică tămăduitoare este greu de găsit astăzi printre creştini. Discutînd o dată cu prietenul său Eckermann, poetul german Goethe şi-a îndreptat gîndurile spre religie şi a vorbit despre abuzul comis asupra Numelui divin. „Oamenii îl tratează, a zis el, ca şi cum Fiinţa supremă şi incomprehensibilă, pînă la care gîndul nostru nu poate ajunge, ar fi seamănul lor! Altfel n-ar spune: «Doamne, Dumnezeule! Ce Dumnezeu! Dragă Doamne!». Aceste expresii devin pentru ei, în special pentru clericii care le au zilnic pe buze, cuvinte goale, nume fără semnificaţie, cărora nu li se ataşează nici o idee. Dacă ar fi impresionaţi de măreţia Lui, ar fi muţi de admiraţie şi, venerîndu-L, n-ar mai dori să-I dea nume."7 Doamne al tuturor, pe tronul Tău înălţat. Slava Ta străluceşte de la soare pîn' la stele; Inimă şi suflet eşti oricărei sfere, Şi totuşi atît de-apropiat oricărei inimi iubitoare!

Domn al vieţii-ntregi, de sus şi de jos. Lumina Ta e-adevăr, căldura Ta dragoste, în faţa tronului Tău veşnic aprins Lepădăm a noastră strălucire. Oliver Wendell Holmes

Note: 1. Isa. 57:15. 2. Ps. 36:1. 3. Isa. 6:5. 4. Dan. 10:6-9. 5. Fapte 9:6. 6. Prov. 14:27. 7. Johann Peter Eckermann, Conversations with Eckermann [Convorbiri cu Eckermann], M. Walter Dunn, Washington şi Londra, 1901, p. 45.

Capitolul 14 OMNIPREZENŢA LUI DUMNEZEU Tatăl nostru, ştim că eşti aici cu noi, dar cunoaşterea noastră nu este decît o umbră, o palidă imagine a adevărului şi are atît de puţin din savoarea spirituală şi dulceaţa lăuntrică pe care ar trebui s-o ofere o astfel de cunoaştere. Lucrul acesta este pentru noi o mare pierdere şi cauza unei mari slăbiciuni spirituale. Ajută-ne să facem acele schimbări în viaţa noastră care sînt necesare înainte de a pricepe adevăratul sens al cuvintelor: „în prezenţa Ta sînt bucurii nespuse". Amin.

Cuvîntul prezent înseamnă, desigur, aici, aproape de, Ungă, iar prefixul omni îi conferă ideea de universalitate. Dumnezeu este aici pretutindeni, aproape de orice lucru, lîngă orice fiinţă. Puţine adevăruri sînt exprimate în Scripturi la fel de clar ca doctrina omniprezenţei divine. Pasajele care susţin acest adevăr sînt atît de clare, încît ar fi necesar un efort considerabil pentru a le înţelege greşit. Ele declară că Dumnezeu este imanent în creaţia Sa, că nu există loc în cer, pe pămînt ori în infern unde oamenii s-ar putea ascunde de prezenţa Lui. Ele ne învaţă că Dumnezeu este în acelaşi timp şi departe şi aproape şi că în El oamenii se mişcă, trăiesc şi îşi au fiinţa. în plus, la fel de convingător e faptul că de fiecare dată, pentru a explica şi celelalte realităţi ce ne sînt comunicate despre El, respectivele pasaje ne obligă să presupunem că Dumnezeu este omniprezent. De exemplu, Scriptura afirmă că Dumnezeu este infinit. Asta înseamnă că fiinţa Lui nu cunoaşte limite. Aşadar, nu există limite pentru prezenţa Sa; Dumnezeu este omniprezent. în nemărginirea Lui, El înconjoară mărginită creaţie şi o cuprinde. Dincolo de El nu mai poate fi loc pentru nimic. Dumnezeu este mediul nostru de viaţă, cum este apa pentru peşti şi aerul pentru păsări. „Dumnezeu este deasupra tuturor lucrurilor, scria Hildebert din Lavardin, sub toate lucrurile; în afara tuturor; înăuntru, dar nu inclus; în afară, dar nu exclus; deasupra, dar nu ridicat; dedesubt, dar nu coborît; întru totul deasupra, conducînd; întru totul dedesubt, susţinînd; întru totul înăuntru, umplînd."1

Credinţa că Dumnezeu este prezent în Universul Său nu poate fi susţinută izolat de alte adevăruri. Ea are implicaţii practice în multe domenii ale gîndirii teologice şi este legată direct de anumite probleme religioase, cum ar fi, de pildă, natura lumii noastre. Gînditorii din aproape toate timpurile şi culturile s-au întrebat ce fel de lume este cea în care trăim. Este ea o lume materială care se guvernează singură sau este spirituală şi e condusă de puteri nevăzute? Se explică acest sistem interdependent de la sine sau va rămîne el un mister? începe oare şi se termină în sine fluxul existenţei? Ori îşi are el izvorul mult mai sus şi mult mai departe de munţii cei înalţi? Teologia creştină afirmă că deţine răspunsurile la aceste întrebări. Ea nu speculează şi nici nu-şi dă cu părerea, ci autoritatea ei constă în faptul că „Aşa vorbeşte Domnul". Ea declară cu hotărîre că lumea este spirituală: îşi are originea în spirit, izvorăşte din spirit, este spirituală în esenţa ei şi este lipsită de sens fără Duhul, care locuieşte în ea. Doctrina omniprezenţei divine dă un caracter personal relaţiei omului cu Universul în care el se găseşte. Acest adevăr fundamental dă semnificaţie tuturor celorlalte adevăruri şi conferă o valoare supremă scurtei sale vieţi. Dumnezeu este prezent, aproape de el, alături de el; şi acest Dumnezeu îl vede şi-1 cunoaşte pe deplin. Aici începe credinţa şi, deşi continuă cu o mie de alte adevăruri minunate, ele se sprijină toate pe adevărul că Dumnezeu este şi El este aici. „Căci cine se apropie de Dumnezeu", spune Epistola către evrei, „trebuie să creadă că El este"2. Iar Hristosul însuşi a spus: „Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în ..."3 Orice „şi în" s-ar adăuga la credinţa fundamentală în Dumnezeu va reprezenta o suprastructură şi, indiferent de înălţimea la care se va ridica, ea va continua să se rezeme ferm pe temelia iniţială. Invăţătura Noului Testament este că Dumnezeu a creat lumea prin Logos, Cuvînt, şi Cuvîntul este identificat cu a doua Persoană a Dumnezeirii, care era prezentă în lume chiar înainte de a Se întrupa în firea umană. Cuvîntul a făcut toate lucrurile şi a rămas în creaţia Sa pentru a o susţine şi a o întreţine şi pentru a fi în acelaşi timp o lumină morală, care să-1 ajute pe orice om să deosebească binele de rău. Universul funcţionează ca un sistem ordonat, dar nu pe baza unor legi impersonale, ci datorită glasului creator al prezenţei imanente şi universale, Logosul. Preotul W.G.H. Holmes, din India, spunea că a văzut hinduşi care mîngîiau copacii şi pietrele, şoptind: „Eşti acolo? Eşti acolo?", către dumnezeul care sperau că se află înăuntru. Creştinul instruit aduce, cu toată smerenia, răspunsul la această întrebare. Dumnezeu este acolo, într-adevăr. El este acolo, aşa cum este aici şi pretutindeni, nu închis în copaci sau pietre, ci liber în Univers, aproape de orice, alături de oricine şi, prin Isus Hristos,.accesibil imediat oricărei inimi iubitoare. Doctrina omniprezenţei divine stabileşte acest adevăr pentru vecie. Pentru un creştin convins, adevărul acesta este o sursă de profundă mîngîiere în întristări şi de siguranţă neclintită în felurite experienţe prin care trece în viaţa sa. Pentru el, „practicarea prezenţei lui Dumnezeu" constă nu în proiectarea unui obiect imaginar în mintea sa, a cărui prezenţă să încerce a o realiza ulterior; ci înseamnă mai degrabă a recunoaşte prezenţa reală a Aceluia despre care orice teologie temeinică declară că este deja acolo, o entitate obiectivă,

existînd independent de orice concepţie despre El din partea creaturilor Sale. Experienţa care rezultă nu va fi vizuală, dar va fi reală. Certitudinea că Dumnezeu este mereu aproape de noi, prezent în orice colţ al lumii Sale, mai aproape de noi decît chiar gândurile noastre, ar trebui să ne menţină mai tot timpul într-o stare de înaltă fericire morală. Dar nu tot timpul. Nu ar fi cinstit să promitem fiecărui credincios o stare de continuă jubilaţie şi ar fi nerealist să ne aşteptăm la aşa ceva. Aşa cum un copil poate plînge de durere chiar şi adăpostit în braţele mamei sale, tot astfel, un creştin poate cunoaşte suferinţa chiar dacă este conştient de prezenţa lui Dumnezeu. Chiar dacă „totdeauna sîntem veseli"4, Pavel a recunoscut că, uneori, el şi tovarăşii lui erau întristaţi, iar Hristos a trecut din pricina noastră prin momente de durere profundă şi lacrimi grele în rugăciune, măcar că nu părăsise niciodată sînul Tatălui (Ioan 1:18). \ Insă totul va fi bine. într-o lume ca aceasta, lacrimile au un efect terapeutic. Balsamul vindecător ce picură din veşmîntul Prezenţei care ne înconjoară ne vindecă durerile, înainte de a deveni fatale. Certitudinea că nu sîntem niciodată singuri potoleşte marea zbuciumată a vieţii noastre şi aduce pace sufletului nostru. Atît Scripturile, cît şi raţiunea, afirmă că Dumnezeu este prezent. Rămîne doar ca noi să învăţăm să experimentăm acest adevăr în mod conştient. O frază dintr-o scrisoare scrisă de Dr. Allen Fleece rezumă mărturia multor alţi oameni: „Este o binecuvîntare să ştii că Dumnezeu este prezent, dar a simţi prezenţa Lui este o nespusă fericire".

Dumnezeu îşi dezvăluie prezenţa: Veniţi sâ-L adorăm Şi plini de teamă sfîntă Lui să ne-nchinăm. Singurul nostru Dumnezeu, El ne e şi Domn şi Mîntuitor. Lăudaţi-I Numele nemuritor! Dumnezeu însuşi e cu noi: Cel pe care puternice oşti îngereşti îl slujesc în locurile cereşti. Gerhard Tersteegen

Note: 1. A New Dictionary of Quotations, selectat şi editat de H. L. Mencken, Alfred A. Knopf, New York, 1942, p. 462-463. 2. Evrei 11:6. 3. Ioan 14:1. 4. 2 Cor. 6:10.

Capitolul 15

CREDINCIOŞIA LUI DUMNEZEU Este bine să-Ji aducem mulţumiri şi să cîntăm laude Numelui Tău, Preaînalte, să vestim dimineaţa bunătatea Ta şi noaptea credincioşia Ta. După cum Fiul Tău, cînd era pe pămînt, a fost credincios faţă de Tine — Tatăl Său ceresc — tot astfel, acum, în ceruri, El este credincios faţă de noi, fraţii Lui pămînteşti; ştiind lucrul acesta mergem înainte cu nădejde deplină pentru toţi anii şi toate veacurile ce vor veni. Amin.

Aşa cum am subliniat mai sus, atributele lui Dumnezeu nu sînt trăsături izolate ale caracterului Său, ci faţete ale fiinţei Lui unitare. Ele nu sînt lucruri în sine; mai degrabă sînt idei care ne ajută să ni-L imaginăm pe Dumnezeu, aspecte ale unui întreg perfect, nume pe care le dăm adevărurilor pe care le ştim despre Dumnezeire. Pentru a avea o înţelegere corectă a atributelor este necesar să le vedem ca fiind una. Ne putem gîndi la ele în mod distinct, dar ele nu pot fi despărţite. „Toate însuşirile atribuite lui Dumnezeu, în realitate nu pot diferi una de alta, datorită simplităţii Lui desăvîrşite, cu toate că noi folosim cuvinte diferite referindu-ne la Dumnezeu în situaţii diferite", spune Nicolaus Cusanus. „Urmează că, deşi îi atribuim lui Dumnezeu vedere, auz, gust, miros, pipăit, sentimente, raţiune, intelect şi aşa mai departe, potrivit cu semnificaţia fiecărui cuvînt, cu toate acestea, în El, văzul nu este diferit de auz, ori gust, ori miros, ori pipăit, ori sentiment, ori pricepere. Astfel, toată teologia se înscrie într-un cerc, deoarece fiecare atribut al Său este afirmat de un alt atribut."1 în procesul studierii oricărui atribut, unitatea de esenţă a tuturor atributelor devine evidentă. Vedem, de pildă, că, dacă Dumnezeu există prin Sine, trebuie, de asemenea, să-Şi fie Sieşi suficient; şi, dacă are putere, fiind infinit, trebuie să aibă toată puterea. Dacă posedă cunoaştere, natura Lui infinită ne asigură că El posedă toată cunoaşterea. în mod similar, imuabilitatea Sa presupune credincioşia Lui. Dacă este neschimbat, rezultă că El nu poate fi neloial, fiindcă aceasta I-ar cere să Se schimbe. Orice lipsă în caracterul divin ar demonstra imperfecţiune şi, întrucît Dumnezeu este perfect, ea nu poate exista. în felul acesta, atributele se explică unele pe altele şi dovedesc că ele nu sînt decît licăriri, întrezărite cu bucurie de mintea omenească, ale Dumnezeirii care este perfectă la modul absolut. Toate acţiunile lui Dumnezeu sînt în armonie cu toate atributele Sale. Nici unul dintre atribute nu contrazice vreun altul, ci toate se armonizează şi se îmbină în adîncul infinit al Dumnezeirii. Tot ceea ce Dumnezeu face este în acord cu ceea ce este El; a fi şi a face sînt una în El. Imaginea obişnuită despre Dumnezeu ca fiind sfîşiat între dreptatea şi îndurarea Sa este cu totul falsă. Să ţi-L închipui pe Dumnezeu ca oscilînd cînd spre unul din atributele Lui, cînd spre un altul înseamnă să-ţi imaginezi un Dumnezeu care este nesigur de Sine, frustrat şi instabil emoţional, ceea ce, desigur, ar însemna că cel la care ne gîndim nu este adevăratul Dumnezeu, ci o palidă reflectare mentală a Lui, cît se poate de neclară. Fiindcă Dumnezeu este ceea ce este, nu poate înceta să fie ceea ce este şi, din această cauză, El nu

poate acţiona în neconcordanţă cu Sine însuşi. El este în acelaşi timp credincios şi neschimbat, deci toate cuvintele şi faptele Lui trebuie să fie şi să rămînă statornice. Oamenii devin infideli din pricina dorinţelor, fricii, slăbiciunii, pierderii interesului faţă de ceva sau din cauza unei influenţe puternice din afară. Este evident că nici una dintre aceste forţe nu-L poate afecta în vreun fel pe Dumnezeu. El îşi este propria raţiune pentru tot ce este şi face. El nu poate fi constrins din afară, ci întotdeauna vorbeşte şi acţionează din Sine însuşi, prin propria Lui voinţă suverană, aşa cum găseşte El de cuviinţă. Cred că s-ar putea dovedi că aproape orice erezie care a lovit Biserica de-a lungul anilor a apărut ori datorită faptului că au fost crezute lucruri neadevărate despre Dumnezeu, ori datorită accentuării exagerate a unor aspecte adevărate, dar umbrind astfel alte aspecte la fel de adevărate. A amplifica orice atribut cu preţul excluderii altui atribut înseamnă a te îndrepta direct spre una dintre mlaştinile îngrozitoare ale teologiei; cu toate acestea, sîntem mereu tentaţi s-o facem. De pildă, Biblia ne învaţă că Dumnezeu este dragoste; unii oameni au interpretat adevărul acesta în aşa fel încît practic neagă faptul că El este drept, lucru pe care Biblia îl afirmă de asemenea. Alţii împing doctrina biblică despre bunătatea lui Dumnezeu atît de departe, încît ajung să contrazică sfinţenia Lui, sau fac ca mila Lui să-I umbrească adevărul. Iar alţii înţeleg suveranitatea lui Dumnezeu într-un fel care distruge sau, cel puţin, diminuează considerabil bunătatea şi dragostea Sa. Putem avea o percepţie corectă a adevărului numai dacă îndrăznim să credem tot ce a spus Dumnezeu despre Sine. Un om îşi asumă o responsabilitate imensă atunci cînd îndrăzneşte să elimine din revelaţia de Sine a lui Dumnezeu acele aspecte care lui, în ignoranţa sa, i se par că pot ridica obiecţii. Nu încape îndoială că o orbire parţială a căzut peste oricine a încercat aşa ceva. Şi, de fapt, este cu totul inoportun. Nu trebuie să ne fie teamă să lăsăm adevărul exact aşa cum este scris. Nu există nici un conflict între atributele divine. Fiinţa lui Dumnezeu este unitară. El nu Se poate dezbina pe Sine astfel ca, la un moment dat, să acţioneze pe baza unuia dintre atribute, în timp ce celelalte rămîn inactive. Tot ceea ce Dumnezeu este trebuie să fie în perfect acord cu ceea ce El face. Dreptatea trebuie să fie prezentă în îndurare şi dragostea în judecată. La fel stau lucrurile şi cu celelalte atribute divine. Credincioşia lui Dumnezeu este o premisă fundamentală a unei teologii temeinice, însă, pentru cel credincios, ea este mult mai mult: trece prin procesul de înţelegere şi ajunge să fie o hrană consistentă pentru suflet. Fiindcă Scripturile nu doar afirmă adevărul, ci şi arată care-i sînt foloasele pentru toţi oamenii. Scriitorii inspiraţi ai Bibliei au fost oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, trăind în viitoarea vieţii. Ceea ce au învăţat despre Dumnezeu a devenit pentru ei o sabie, un scut, un ciocan; a devenit motivaţia vieţii lor, speranţa lor de mai bine, o aşteptare plină de încredere. Din realităţile obiective ale teologiei, inimile lor au făcut mii de deducţii fericite şi aplicaţii personale! Cartea Psalmilor vibrează de bucurie şi de recunoştinţă pentru credincioşia lui Dumnezeu. Noul Testament preia această temă şi celebrează loialitatea lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului Său, Isus Hristos, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont; în Apocalipsa, Hristos este văzut călare pe un cal alb, îndreptîndu-se spre victorie, iar numele pe care le poartă sînt „Cel credincios" şi „Cel adevărat". Cîntarea creştină, la rîndul ei, laudă atributele lui Dumnezeu şi, printre acestea, se găseşte şi credincioşia lui Dumnezeu. în imnurile noastre, în cele mai izbutite dintre ele, atributele reprezintă izvorul din care curg rîuri de melodii voioase. Mai există încă unele cărţi vechi de imnuri în care cîntările nu au titluri; un rînd scris cu caractere italice deasupra indică tema fiecăruia, iar inima credinciosului nu poate decît să tresară de bucurie la ceea ce descoperă: „Proslăvirea perfecţiunii

glorioase a lui Dumnezeu", „înţelepciune, măreţie şi bunătate", „Omniscienţă", „Omnipotenţă şi imuabilitate", „Slavă, îndurare şi har". Iată doar cîteva exemple luate dintr-o carte de imnuri publicată în 1849, dar oricine este familiarizat cu imnologia creştină ştie că izvorul cîntărilor sfinte îşi are sursa cu mult înainte, în primii ani de existenţă ai Bisericii. De la început, credinţa în perfecţiunea lui Dumnezeu a adus credincioşilor un sentiment plăcut de siguranţă şi i-a învăţat în decursul veacurilor să cînte. Toată speranţa binecuvântării noastre viitoare se bizuie pe credincioşia lui Dumnezeu. Legămîntul Lui rămîne valabil şi promisiunile Sale vor fi onorate pe măsura credincioşiei Lui. Numai avînd o deplină încredinţare că El este credincios putem trăi în pace şi putem privi cu încredere înainte, spre viaţa viitoare. Faima fiecăruia dintre noi îşi poate dezvolta propriile aplicaţii ale acestui adevăr şi poate trage acele concluzii pe care el i le sugerează, iar nevoile sale i le aduc în atenţie. Cei ispitiţi, cei îngrijoraţi, cei plini de teamă, cei descurajaţi pot cu toţii să găsească o speranţă nouă şi un motiv de bucurie în faptul că Tatăl nostru ceresc este credincios. El îşi va respecta întotdeauna cuvîntul prin care S-a legat. Fiii greu apăsaţi ai legămîntului pot fi siguri că El nu-Şi va îndepărta niciodată bunătatea de la ei, nici nu va putea accepta vreodată să slăbească credincioşia Lui.

Ferice de omul a cărui speranţă E-n Dumnezeul lui Israel; El a făcut cerurile, Şi, cu tot ce e-n ele, pămîntul şi mările; Adevărul Lui pe veci stă neclintit; El pe sărac hrăneşte şi scapă pe cel asuprit, Promisiunile Lui nu sînt pentru nimeni zadarnice. Isaac Watts

Note: 1. Nicolaus Cusanus, op. cit., p. 12.

Capitolul 16

BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU 0, Doamne, fă-ne bine după placul Tău. Lucrează în vieţile noastre nu după cum merităm, ci aşa cum îţi sade bine Jie, fiind Dumnezeul care eşti. Astfel nu vom avea de ce să ne temem în lumea aceasta sau în cea care va veni. Amin.

Cuvîntul bun înseamnă aşa de multe lucruri pentru aşa de mulţi oameni, încît acest studiu succint despre bunătatea divină va începe cu o definiţie. înţelesul cuvîntului poate fi precizat numai cu ajutorul cîtorva sinonime, plecînd şi întorcîndu-ne în acelaşi loc pe mai multe căi.

Afirmaţia teologiei creştine că Dumnezeu este bun nu este acelaşi lucru cu a spune că El este drept sau sfînt. Sfinţenia lui Dumnezeu este proclamată cu putere în ceruri, iar ecoul reverberează pînă pe pămînt, prin gura sfinţilor şi înţelepţilor, pretutindeni unde Dumnezeu S-a revelat oamenilor; totuşi, de data asta nu vom vorbi despre sfinţenia Lui, ci despre bunătatea Lui, ceea ce este cu totul altceva. Bunătatea lui Dumnezeu este 'ceea ce-L face să fie bun, iubitor, milostiv şi binevoitor faţă de oameni. El are o inimă duioasă şi plină de compasiune, atitudinea Lui statornică faţă de toate fiinţele morale fiind deschisă, sinceră şi prietenoasă. Prin natura Sa, El este înclinat să reverse binecuvîntări asupra noastră şi găseşte o plăcere sfîntă în asigurarea fericirii poporului Său. Fiecare pagină a Bibliei afirmă explicit sau implicit faptul că Dumnezeu este bun, ceea ce trebuie acceptat ca un articol de credinţă la fel de neclintit ca şi scaunul Său de domnie. Acest adevăr constituie o piatră de temelie pentru o concepţie corectă despre Dumnezeu şi este necesar pentru sănătatea morală a omului. A admite posibilitatea că Dumnezeu ar putea fi altfel decît bun înseamnă a contesta validitatea gîndirii în general şi ar duce în final la negarea oricărei judecăţi morale. Dacă Dumnezeu nu este bun, atunci nu există nici o deosebire între blîndeţe şi cruzime, iar raiul poate fi iad şi iadul, rai. Bunătatea lui Dumnezeu stă la baza tuturor binecuvîntărilor pe care El le revarsă zilnic asupra noastră. Dumnezeu ne-a creat pentru că bunătatea Sa L-a îndemnat să o facă şi tot de aceea ne-a şi răscumpărat. Julian de Norwich, care a trăit cu şase sute de ani în urmă, a văzut limpede că temeiul oricărei binecuvîntări este bunătatea lui Dumnezeu. Capitolul şase din mica ei lucrare, azi clasică, de o nespusă frumuseţe şi putere de pătrundere, Revelations of Divine Love [Revelaţii ale dragostei divine], începe astfel: .Această demonstraţie a fost făcută pentru ca sufletele noastre să înveţe să se alipească cu înţelepciune de bunătatea iui Dumnezeu". După care enumera cîteva dintre lucrările măreţe pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi şi, după fiecare, ea adaugă cuvintele: „în bunătatea Lui". Autoarea a observat că toate activităţile noastre religioase şi toate mijloacele harului, oricît de bune şi folositoare ar fi, nu sînt nimic pînă nu înţelegem că bunătatea nemeritată şi spontană a îui Dumnezeu se află în spatele şi la baza tuturor acţiunilor Sale. Bunătatea divină, fiind unul dintre atributele lui Dumnezeu, îşi are cauza în sine însăşi, fiind infinită, perfectă şi eternă. De vreme ce Dumnezeu este imuabil, intensitatea bunătăţii Lui nu este variabilă. El n-a fost niciodată mai bun decît este acum, nici nu va fi vreodată mai puţin bun. El nu-i privilegiază pe unii în defavoarea celorlalţi, ci face ca soarele Lui să strălucească peste cei răi ca şi peste cei buni şi îşi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Cauza bunătăţii Lui se află în Sine însuşi; destinatarii bunătăţii Lui sînt cu toţii beneficiarii Săi, fără a avea vreun merit sau a putea oferi ceva în schimb. Raţiunea este de acord, iar înţelepciunea morală care se cunoaşte pe sine se grăbeşte să recunoască faptul că nu poate exista nici un merit. în conduita umană, nici în cea mai bună şi mai curată dintre ele. Aşteptările noastre se întemeiază întotdeauna pe bunătatea lui Dumnezeu. Deşi necesară, pocăinţa nu este meritorie, ci o condiţie pentru a primi darul fără plată al iertării pe care o acordă Dumnezeu în bunătatea Sa. Rugăciunea nu este nici ea meritorie în sine. Ea nu-L obligă pe Dumnezeu cu nimic şi nici nu-L face dator nimănui. El ascultă rugăciunile numai pentru că este bun şi pentru nici un alt motiv. Nici credinţa nu creează merite; ea nu este decît încredere în bunătatea lui Dumnezeu, iar lipsa ei echivalează cu punerea sub semnul întrebării a caracterului Său sfînt.

Intreaga perspectivă a oamenilor s-ar schimba dacă am ajunge cu toţii să credem că locuim sub un cer prietenos şi că Dumnezeul cerurilor, deşi înălţat în putere şi măreţie, doreşte din toată inima să ne fie prieten. Dar păcatul ne-a făcut fricoşi şi timoraţi, aşa cum îi stă în putere s-o facă. Anii trăiţi în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu au făcut să crească în noi o frică ce nu poate fi învinsă peste noapte. Rebelul prins nu se înfăţişează de bunăvoie înaintea regelui contra căruia a luptat atîta timp ca să-1 înlăture, dar fără succes. Dacă însă se căieşte cu adevărat, va veni totuşi, încrezîndu-se numai în îndurarea Domnului său şi trecutul nu i se va mai lua în socoteală. Meister Eckhart ne îndeamnă să nu uităm că, dacă ne întoarcem la Dumnezeu, chiar dacă păcatele noastre ar fi tot atît de numeroase cît cele ale întregii omeniri la un loc, Dumnezeu nu va ţine cont de ele, ci ne va arăta încrederea Sa ca şi cînd n-am fi păcătuit niciodată. Cineva care, în ciuda păcatelor lui din trecut, doreşte sincer să se împace cu Dumnezeu, ar putea întreba circumspect: „Dacă mă întorc la Dumnezeu, cum Se va purta El cu mine? Ce fel de atitudine va avea El? Ce voi descoperi despre cum este El în realitate?" Răspunsul este că vom descoperi că Dumnezeu este exact ca Isus. „Cine M-a văzut pe Mine", a zis Isus, „a văzut pe Tatăl".1 Hristos a umblat pe pămînt, printre oameni, ca să le arate cum este Dumnezeu şi ca să poată face cunoscută adevărata natură a lui Dumnezeu unui neam care avea idei greşite despre El. Acesta este doar unul dintre lucrurile pe care le-a făcut cît timp a trăit aici, în trup, şi a făcut-o într-un mod desăvîrşit. De la El învăţăm cum Se poartă Dumnezeu cu oamenii. Ipocritul, omul nesincer, îl va găsi rece şi distant aşa cum li s-a părut şi Isus odinioară celor din vremea Lui, care erau aşa; celui ce se căieşte, însă, i se va părea plin de îndurare; celui care se judecă singur I se va părea generos şi bun. El este prietenos cu cel cuprins de teamă, iertător cu cel sărac în duh, atent faţă de cel neştiutor, blînd cu cel slab şi ospitalier cu cel străin. Prin atitudinea noastră putem determina felul în care vom fi primiţi de El. Deşi bunătatea lui Dumnezeu este infinită, un izvor nesecat de bunăvoinţă, El nu Şi-o va impune cu forţa. Dacă vrem să fim bine primiţi, asemeni fiului risipitor, trebuie să venim la El aşa cum a venit fiul risipitor; şi cînd venim astfel, chiar dacă fariseii şi legaliştii vor rămîne afară, supăraţi, înăuntru va fi o sărbătoare de bun venit, cu muzică şi dans, în timp ce Tatăl îşi va strînge din nou copilul la piept. Măreţia lui Dumnezeu ne inspiră teamă, dar bunătatea Lui ne îndeamnă să nu ne temem de El. Să te temi, dar să nu fii stăpînit de frică — iată paradoxul credinţei. O, Doamne, Tu, nădejdea mea, odihna mea cerească Şi-ntreaga fericire ce aici am adunat, Cererea-mi stăruitoare ascultă Şi bunătatea Ta mi-o arată; Descoperă-Ţi chipul minunat, Strălucirea ce face ziua să zăbovească. 'Naintea ochilor luminaţi de credinţa în Tine Desfăşoară bunătatea-Ţi şi harurile divine; Bunătatea Ta — iată ce ochii mei preţuiesc; O, de-aş zări un zîmbet de-al Tău, ceresc! Sufletul meu firea preasfintă

să-Ţi vestească A ta dragoste şi al Tău Nume să slăvească. Charles WesJey

Note: 1. Ioan 14:9.

Capitolul 17

DREPTATEA LUI DUMNEZEU Tatăl nostru, Te iubim pentru dreptatea Ta. Recunoaştem că judecăţile Tale sînt intru totul adevărate şi drepte. Dreptatea Ta susţine ordinea în Univers şi garantează siguranţa tuturor celor care-şi pun încrederea în Tine. Noi trăim fiindcă Tu eşti drept — şi milostiv. Sfînt, sfînt, sfînt eşti Doamne, Dumnezeule Atotputernic, drept în toate căile Tale şi sfînt în toate lucrările Tale. Amin.

In Sfintele Scripturi, dreptatea şi neprihănirea abia pot fi deosebite una de cealaltă. Acelaşi cuvînt din original este tradus fie cu dreptate, fie cu neprihănire, termenii fiind lăsaţi — s-ar putea crede — la latitudinea traducătorului. Vechiul Testament afirmă dreptatea lui Dumnezeu într-un limbaj clar, elaborat şi tot atît de artistic ca al oricărei opere a literaturii universale. Cînd a aflat de distrugerea Sodomei, Avraam a mijlocit pentru cei neprihăniţi din cetate, spunîndu-I lui Dumnezeu că este sigur că El va acţiona în acea situaţie critică potrivit cu caracterul Său. „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibă aceeaş soartă ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pămîntul nu va face oare dreptate?"1 Concepţia psalmiştilor şi a profeţilor lui Israel despre Dumnezeu era aceea a unui conducător atotputernic, înălţat mai presus de orice, domnind cu nepărtinire. „Norii şi negura îl înconjoară, dreptatea şi judecata sînt temelia scaunului Său de domnie."2 Despre mult aşteptatul Mesia se profeţise că, atunci cînd va veni, îşi va judeca poporul cu dreptate şi pe săraci cu nepărtinire. Oamenii sfinţi, plini de adîncă compasiune, revoltaţi de nedreptatea conducătorilor lumii, se rugau: „Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, Tu, Dumnezeul răzbunărilor, arată-Te! Scoală-Te, Judecătorul pămîntului, şi răsplăteşte celor mîndri după faptele lor! Pînă cînd vor birui cei răi, Doamne, pînă cînd vor birui cei răi?"3 Ceea ce trebuie înţeles ca fiind nu o cerere de răzbunare personală, ci expresia unei arzătoare dorinţe de a vedea că dreptatea morală învinge în societatea umană. Oameni ca David şi Daniel şi-au recunoscut propria lipsă de neprihănire în contrast cu neprihănirea lui Dumnezeu şi, ca urmare, rugăciunile lor de pocăinţă au dobîndit o mare putere şi eficacitate. „Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine..."4 Iar cînd îndelung amînata judecată a lui Dumnezeu începe să se abată asupra lumii, Ioan îi vede pe sfinţii biruitori stînd în picioare pe o mare de sticlă amestecată cu foc. Ei ţin în mîini harfele lui Dumnezeu şi cîntecul lor este cîntarea lui Moise şi a Mielului, iar tema ei este dreptatea divină. „Mari şi minunate sînt lucrările tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sînt căile Tale, împărate

al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfînt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentrucă judecăţile Tale au fost arătate!"5 Justiţia cuprinde şi ideea de echitate morală, iar inechitatea este exact opusul ei; este inechitate, absenţa egalităţii dintre gîndurile şi faptele omului. Judecata este aplicarea echităţii la situaţii morale şi poate fi favorabilă sau nefavorabilă, după cum cel care este cercetat a fost echitabil sau inechitabil în inima şi conduita sa. Uneori auzim spunîndu-se: „Dreptatea cere ca Dumnezeu să facă lucrul cutare", cu referire la o lucrare pe care ştim că El o va face. Este o eroare atît de gîndire, cît şi de exprimare, deoarece se postulează existenţa unui principiu al dreptăţii în afara lui Dumnezeu, care L-ar obliga să acţioneze într-un anumit mod. Bineînţeles că nu există un asemenea principiu. Dacă ar exista, el I-ar_fi superior lui Dumnezeu, căci numai o putere superioară poate impune ascultare. Adevărul este că nu există şi nici nu poate exista ceva exterior naturii lui Dumnezeu, care să-L poată determina să acţioneze într-un fel sau altul. Toate mobilurile activităţii lui Dumnezeu provin din interiorul fiinţei Sale necreate. Din veşnicie, nimic nu a pătruns în fiinţa lui Dumnezeu, nimic nu a fost înlăturat, nimic nu s-a schimbat. Atunci cînd vorbim despre dreptate, făcînd referire la Dumnezeu, ea nu este decît un nume pe care-1 dăm felului Său de a fi şi nimic mai mult; cînd Dumnezeu acţionează cu dreptate, n-o face pentru a Se conforma unui criteriu independent, ci pur şi simplu în situaţia respectivă El este El însuşi. După cum aurul este un element ireductibil şi nu-şi poate schimba sau altera natura, ci este aur oriunde s-ar găsi, tot astfel, Dumnezeu este Dumnezeu, întotdeauna, în întregime Dumnezeu, numai Dumnezeu şi niciodată nu poate fi altfel decît ceea ce este. Orice lucru din Univers este bun în măsura în care se conformează naturii lui Dumnezeu şi este rău în măsura în care nu îndeplineşte această condiţie. Dumnezeu îşi este propriul Său principiu al dreptăţii morale, de sine stătător, şi, cînd îi pedepseşte pe cei răi sau îi răsplăteşte pe cei drepţi, acţionează în conformitate cu Sine însuşi, din interior, nefiind influenţat de nimic din ceea ce nu este El însuşi. Toate acestea par, însă numai par, să distrugă speranţa îndreptăţirii păcătosului pocăit. Filosoful şi sfîntul creştin Anselm, arhiepiscop de Canterbury, a căutat o soluţie pentru contradicţia aparentă dintre dreptatea şi îndurarea lui Dumnezeu. „Cum poţi cruţa Tu pe cel rău", L-a întrebat el pe Dumnezeu, „dacă eşti drept, de o dreptate absolută?"6 Apoi a privit direct la Dumnezeu pentru a primi răspunsul, fiindcă ştia că acesta se găseşte în ceea ce Dumnezeu este. Descoperirea lui Anselm poate fi parafrazată astfel: fiinţa lui Dumnezeu este unitară; nu este alcătuită din mai multe părţi care lucrează împreună în armonie, ci este una. Nu există nimic în dreptatea Sa care să împiedice manifestarea îndurării Lui. A-L concepe pe Dumnezeu aşa cum ne imaginăm noi uneori o curte de justiţie, unde un judecător blînd, constrîns de lege, condamnă pe cineva la moarte, cu ochii în lacrimi şi cerîndu-şi scuze, înseamnă să gîndim într-o manieră cu totul nevrednică de adevăratul Dumnezeu. în Dumnezeu nu există niciodată contradicţii interne. Nici un atribut al Său nu se află în conflict cu un altul. Mila lui Dumnezeu izvorăşte din bunătatea Lui, iar bunătatea fără dreptate nu este bunătate. Dumnezeu ne cruţă pentru că este bun, însă nu ar putea fi bun, dacă n-ar fi drept. Cînd Dumnezeu îl pedepseşte pe cel rău, conchide Anselm, este drept, fiindcă este în concordanţă cu ceea ce acesta merită; iar cînd Dumnezeu îl cruţă pe cel rău, este drept, fiindcă este potrivit cu bunătatea Lui; deci El face ceea ce se potriveşte cu firea Sa de Dumnezeu bun la modul absolut. Aceasta este raţiunea care caută să înţeleagă, nu pentru a crede, ci pentru că deja crede. O soluţie mai simplă şi mai familiară la întrebarea „Cum poate Dumnezeu să fie drept şi, în

acelaşi timp, să-1 justifice pe cel nedrept?" se găseşte în doctrina creştină a răscumpărării, ce postulează că, prin lucrarea ispăşitoare a lui Hristos, dreptatea nu este încălcată, ci satisfăcută, atunci cînd Dumnezeu îl cruţă pe un păcătos. Teologia răscumpărării afirmă că îndurarea nu devine eficace în viaţa omului pînă cînd dreptatea nu şi-a făcut lucrarea. Dreapta pedeapsă pentru păcat a fost ispăşită în mod perfect atunci cînd Hristos, înlocuitorul nostru, a murit pentru noi pe cruce. Oricît de neplăcut ar suna aceasta în urechile omului firesc, pentru urechea credinţei a fost întotdeauna un sunet dulce. Milioane de oameni au fost transformaţi moral şi spiritual de acest mesaj, au trăit o viaţă de o mare putere morală şi la urmă au murit plini de pace, avînd încredere în el. Acest mesaj al achitării juridice şi al îndurării active a lui Dumnezeu reprezintă mai mult decît o teorie teologică agreabilă; el anunţă o realitate necesară datorită nevoii profunde în care ne găseam noi, oamenii. Din pricina păcatului nostru sîntem cu toţii condamnaţi la moarte, sentinţă ce a fost dată atunci cînd dreptatea a examinat situaţia noastră morală. Cînd echitatea infinită s-a întîlnit cu inechitatea noastră voită şi cronică, a avut loc un război aprig între cele două, un război pe care 1-a cîştigat şi trebuie să-1 cîştige întotdeauna Dumnezeu. Dar cînd păcătosul pocăit se aruncă în braţele lui Hristos pentru a fi mîntuit, situaţia morală se schimbă total. Dreptatea analizează noua situaţie şi-1 declară pe credincios drept. Astfel, dreptatea trece, de fapt, de partea copiilor lui Dumnezeu care se încred în El. Aceasta este semnificaţia cuvintelor îndrăzneţe ale apostolului Ioan: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire".7 Insă dreptatea lui Dumnezeu se ridică mereu plină de severitate împotriva păcătosului. Speranţa vagă şi firavă că Dumnezeu este prea bun pentru a-i pedepsi pe cei răi a devenit un narcotic fatal pentru conştiinţa a milioane de oameni. Le adoarme temerile şi le permite să practice tot felul de fărădelegi plăcute, în timp ce moartea se apropie tot mai mult, pe zi ce trece, iar porunca de a se pocăi este neglijată. întrucît sîntem fiinţe morale responsabile, să nu îndrăznim să ne jucăm astfel cu viitorul nostru veşnic. Isuse, sîngele Tău şi neprihănirea Ta Sînt frumuseţea mea, haina-mi de slavă; Cu ele îmbrăcat în lumea de lumină, Cu bucurie fruntea voi ridica, încrezător voi sta în ziua-Ţi cea mare; Căci cine să mă acuze va putea? Deplin eliberat sînt de acestea toate — Păcat şi moarte, vină şi ruşine. Contele N. L. von Zinzendorf

Note: 1. Gen. 18:25. 2. Ps. 97:2. 3. Ps. 94:1-3. 4. Dan. 9:7. 5. Apoc. 15:3-4. 6. Sfîntul Anselm, op. cit., p. 14. 7. Ioan 1:9.

Capitolul 18

ÎNDURAREA LUI DUMNEZEU Tată sfînt, înţelepciunea Ta ne cîştigă toată admiraţia, puterea Ta ne umple de teamă, omniprezenţa Ta transformă fiecare palmă de loc in pămint sfînt; dar cum să-Ţi mulţumim îndeajuns pentru îndurarea Ta, care se coboară pînă la cea mai umilă dintre nevoile noastre, ca să ne dea o cunună împărătească în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în locul plînsului şi o haină de laudă în locul unui duh mîhnit? Preamărim şi binecuvîntăm îndurarea Ta, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Amin.

In ziua cînd, graţie sîngelui legămîntului cel veşnic, noi, copiii umbrelor, vom ajunge în cele din urmă acasă, în împărăţia luminii, vom primi harfe cu o mie de corzi, dar cea mai dulce melodie va fi cea care va cînta fără cusur îndurarea lui Dumnezeu. Căci cu ce drept ne vom afla noi acolo? Nu am luat noi parte, prin păcatele noastre, la acea nelegiuită răzvrătire care a căutat, plină de nesăbuinţă, săL detroneze pe slăvitul împărat al creaţiei? Şi nu am umblat noi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, al duhului care lucrează acum în fiii neascultării? Nu am trăit noi în poftele firii noastre pămînteşti? Nu eram noi din fire copii ai mîniei, la fel ca ceilalţi? Dar noi, care odinioară eram vrăjmaşi şi străini, prin gândurile şi prin faptele noastre rele, îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă şi Numele Lui va fi pe frunţile noastre. Noi, care meritam să fim alungaţi, ne vom bucura de părtăşie cu El; noi, care meritam chinurile iadului, vom cunoaşte fericirea nespusă a raiului. Şi toate acestea datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare în locurile cereşti. Cînd sufletu-mi se-nalţă, Doamne, Şi ia aminte la ale Tale îndurări, Fermecat de ce văd, mă pierd In uimire, laudă şi dragoste. Joseph Addison Indurarea lui Dumnezeu

Indurarea este un atribut al lui Dumnezeu, o energie infinită şi inepuizabilă, izvorînd din interiorul naturii divine care-L predispune pe Dumnezeu să Se manifeste plin de compasiune activă. Atît Vechiul, cît şi Noul Testament proclamă îndurarea lui Dumnezeu, însă Vechiul Testament o face de cel puţin patru ori mai mult decît Noul Testament. Trebuie să renunţăm pentru totdeauna la ideea răspîndită, dar eronată, că dreptatea şi judecata îl caracterizează pe Dumnezeul lui Israel, în timp ce îndurarea şi harul aparţin Domnului Bisericii. De fapt, în principiu, nu există nici o diferenţă între Vechiul şi Noul Testament. în Scripturile Noului Testament găsim o dezvoltare completă a adevărului răscumpărător, dar acelaşi Dumnezeu vorbeşte în ambele perioade şi ceea ce spune El este în armonie cu ceea ce este El. Oriunde şi oricînd Se arată oamenilor, Dumnezeu Se manifestă aşa cum este. Fie în grădina Edenului, fie în grădina Ghetsimani, Dumnezeu este atît milostiv, cît şi drept. El a manifestat întotdeauna îndurare faţă de omenire şi Se va purta întotdeauna cu dreptate atunci cînd mila Lui este dispreţuită. Aşa a procedat El în perioada antediluviană; aşa a procedat cînd Hristos a umblat printre oameni; aşa procedează şi astăzi şi o va face întotdeauna, pentru singurul motiv că El este Dumnezeu. Dacă n-am pierde din vedere faptul că îndurarea divină nu este un capriciu trecător, ci un atribut al fiinţei eterne a lui Dumnezeu, nu ne-am mai teme că, într-o bună zi, va înceta să existe. îndurarea n-a început la un moment dat, ci există din veşnicie; de asemenea, ea nu va înceta niciodată să existe. Nu va fi niciodată mai mare, căci este infinită în ea însăşi; şi niciodată nu va fi mai mică, fiindcă infinitul nu poate descreşte. Nimic din ce s-a întîmplat sau se va întîmpla în cer, pe pămînt ori

în iad nu va putea afecta în vreun fel marea îndurare a Dumnezeului nostru. îndurarea Lui rămîne în veci, o copleşitoare, nemărginită imensitate de milă şi compasiune divină. După cum judecata este dreptatea divină ce se confruntă cu inechitatea morală, tot astfel, îndurarea este bunătatea lui Dumnezeu ce se confruntă cu suferinţa şi vinovăţia omului. Chiar dacă nar exista nici urmă de vină în lume, nici o lacrimă şi nici o durere, Dumnezeu ar fi tot infinit de milostiv; dar îndurarea Lui ar rămîne zăvorită în inima Lui, necunoscută Universului creat. Nici un glas nu s-ar înălţa să slăvească o îndurare căreia nimeni nu-i simte nevoia. Nenorocirea şi păcatul omului cer acţiunea îndurării divine. „Kyrie eleison! Christe eleison!"1 s-a rugat Biserica de-a lungul veacurilor; însă, dacă nu mă înşel, desluşesc în glasul rugii ei o notă de tristeţe şi deznădejde. Strigătul ei tînguitor, repetat adesea pe tonul unei mîhniri resemnate, îl sileşte pe ascultător să tragă concluzia că Biserica se roagă pentru un hatîr pe care, de fapt, nu se aşteaptă să-1 primească vreodată. Ea poate continua să cînte cu sîrg despre măreţia lui Dumnezeu şi să recite crezul de nenumărate ori, dar cererea ei pentru îndurare sună ca o speranţă deşartă şi nimic mai mult, ca şi cum îndurarea ar fi un dar ceresc după care trebuie să tînjeşti, dar de care nu-ţi este dat niciodată să te bucuri cu adevărat. Să fie oare neputinţa noastră de a recepta bucuria pură a îndurării experimentate în mod conştient, rezultatul necredinţei sau ignoranţei noastre sau, poate, al amîndurora? Acesta era cazul odinioară în Israel. „Le mărturisesc", spune Pavel despre Israel, „că ei au rîvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere."2 Ei au dat greş pentru că a existat cel puţin un lucru pe care nu l-au ştiut, un lucru care ar fi schimbat totul. Iar autorul Epistolei către evrei scrie despre Israel în pustie: „Dar lor cuvîntul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentrucă n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit."3 Ca să primim îndurare trebuie mai întîi să ştim că Dumnezeu este milostiv. Şi nu este de ajuns să crezi că odinioară El Şi-a manifestat îndurarea faţă de Noe, Avraam sau David, ori că Şi-o va arăta din nou, cîndva, într-un viitor fericit. Trebuie să credem că îndurarea lui Dumnezeu este fără margini, fără plată şi, prin Isus Hristos, Domnul nostru, la îndemîna noastră acum, în situaţia noastră actuală. Putem implora îndurare o viaţă întreagă fără credinţă, iar la sfîrşitul zilelor noastre să nutrim doar o tristă speranţă că undeva, cîndva, o vom primi. Aceasta ar însemna să murim de foame chiar la uşa sălii ospăţului la care am fost invitaţi cu toată dragostea. Sau, dacă vrem, putem să beneficiem de îndurarea lui Dumnezeu prin credinţă, intrînd în sală şi aşezîndu-ne la masă cu un suflet îndrăzneţ şi flămînd, care nu va îngădui ca sfiala şi neîncrederea să-1 oprească să se înfrupte din bucatele gustoase pregătite pentru el. Ridică-te, ridică-te, sufletul meu Alungă din preajma ta frica şi vina; Jertfa-nsîngerată Se arată în locul meu: El, Chezăşia mea, stă în faţa tronului, Pe palmele Lui e scris numele meu. Dumnezeul meu este împăcat; I-aud vocea iertătoare: Sînt al Lui, copilul Lui; De-acum nu mă mai tem: Acum mă apropii cu încredere Şi strig: „Tată, Ava, Tată!" Charles Wesley

Note: 1. „Doamne, miluieşte-ne! Hristoase, miluieşte-ne!" 2. Rom. 10:2. 3. Evrei 4:2.

Capitolul 19

HARUL LUI DUMNEZEU Dumnezeul oricărui har, ale cărui gînduri faţă de noi sînt întotdeauna gînduri de pace şi nu de nenorocire, dăruieştene o inimă care să creadă că sîntem acceptap în Preaiubitul Tău; şi dăruieşte-ne o minte în stare să admire acea perfecţiune a înţelepciunii morale care a găsit o cale prin care să păstrezi integritatea cerului şi totuşi să ne primească acolo. Sîntem înmărmuriţi şi uluiţi că Cineva atît de sfînt şi înfricoşat ne invită în casa Lui de ospăţ şi face ca dragostea să fie steagul fluturat peste noi. Nu putem da glas recunoştinţei ce-o simţim, dar, Te rugăm, priveşte în adîncul inimii noastre şi citeşte-o Tu acolo. Amin.

In Dumnezeu, îndurarea şi harul sînt una; însă, în relaţia lor cu noi, ele sînt două, înrudite, dar nu identice. După cum îndurarea este răspunsul bunătăţii lui Dumnezeu cînd se confruntă cu vinovăţia şi mizeria umană, tot aşa harul este bunătatea lui Dumnezeu îndreptată spre datoria şi lipsa noastră de merite. Prin harul Său, Dumnezeu atribuie merite acolo unde înainte nu exista nici unul şi declară că nu se mai află nici o datorie acolo unde, cu puţin timp înainte, aceasta exista. Harul este buna plăcere a lui Dumnezeu care-L predispune să-Şi reverse binefacerile asupra celor ce nu le merită. Este un principiu de sine stătător, inerent naturii divine, şi nouă ni se înfăţişează ca o înclinaţie autodeterminată de a manifesta milă faţă de cel nenorocit, de a-1 cruţa pe cel vinovat, de a-1 primi pe cel proscris, de a acorda bunăvoinţă celui pe drept dezavuat. Faţă de noi, păcătoşii, rostul harului este acela de a ne mîntui şi de a ne aşeza împreună în locurile cereşti, ca să arate veacurilor viitoare nemărginita bogăţie a bunătăţii Lui Dumnezeu faţă de noi, în Hristos Isus. Datorită faptului că Dumnezeu este exact ceea ce este, beneficiile noastre sînt eterne. Fiindcă El este ceea ce este, El ne înalţă capul, ne scoate din temniţă, ne schimbă hainele de detenţie cu veşminte împărăteşti şi ne întinde neîncetat masa înaintea Feţei Lui, în toate zilele vieţii noastre. Harul izvorăşte din însăşi inima lui Dumnezeu, din adîncul măreţ şi de neînţeles al fiinţei Lui sfinte; însă canalul prin care se revarsă către oameni este Isus Hristos, Cel răstignit şi înviat. Apostolul Pavel, care a prezentat şi a explicat, mai mult decît oricine, harul răscumpărător, nu disociază niciodată harul lui Dumnezeu de Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit. în învăţăturile sale, cele două se află mereu împreună, unite organic şi indisolubil. Un rezumat exact şi complet al învăţăturii lui Pavel despre acest subiect se găseşte în Epistola sa către efeseni: „...ne-a rînduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni 1-a dat în Prea Iubitul Lui. în El avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său..."1. Ioan, de asemenea, în evanghelia ce-i poartă numele, II identifică pe Hristos ca fiind calea

prin care harul ajunge la oameni: „Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos".2 Dar tocmai aici este uşor să te rătăceşti, abătîndu-te de la adevăr; şi unora chiar aşa li s-a întîmplat. Au luat acest verset şi l-au izolat, neraportîndu-1 la celelalte texte din Scriptură referitoare la doctrina harului, folosindu-1 astfel ca bază a afirmaţiei că Moise n-a cunoscut decît Legea, iar Hristos nu cunoaşte decît harul. Astfel, Vechiul Testament este transformat într-un cod de legi, iar Noul Testament într-o carte a harului. Adevărul este cu totul altul. Legea a fost dată oamenilor prin Moise, dar ea nu-şi are începutul o dată cu Moise. Ea exista în inima lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Pe muntele Sinai, a devenit codul de legi al poporului Israel; însă principiile morale pe care le exprimă sînt eterne. Nu a existat niciodată o vreme cînd Legea să nu fi reprezentat voia lui Dumnezeu pentru oameni şi nici nu a fost un timp în care încălcarea ei să nu fi atras pedeapsa cuvenită, cu toate că Dumnezeu a fost răbdător şi uneori a „trecut cu vederea" greşelile datorită ignoranţei oamenilor. Temeinica argumentaţie a lui Pavel din capitolele 3 şi 5 ale Epistolei către romani clarifică foarte bine acest lucru. Izvorul moralităţii creştine este dragostea lui Hristos, şi nu Legea lui Moise; cu toate acestea, principiile moralităţii cuprinse în Lege nu au fost abrogate. Nu există nici o clasă privilegiată, care să fie scutită de neprihănirea pe care o cere Legea. Vechiul Testament este, într-adevăr, o carte a Legii, dar nu numai a Legii. înainte de potop, Noe „a căpătat har înaintea Domnului"3, iar după ce a fost dată Legea, Dumnezeu i-a zis lui Moise: „ai căpătat har înaintea Mea".4 Şi cum ar fi putut să fie altfel? Dumnezeu va fi întotdeauna El însuşi, iar harul este un atribut al fiinţei Lui sfinte. El nu-Şi poate ascunde harul, după cum soarele nu-şi poate ascunde strălucirea. Oamenii pot fugi de lumina soarelui în întuneric sau în peşterile mucegăite ale pămîntului, dar nu pot stinge soarele. Tot aşa, oamenii din toate timpurile pot dispreţui harul lui Dumnezeu, dar nu-1 pot nimici. Dacă vremurile Vechiului Testament ar fi fost caracterizate doar de legi aspre şi neînduplecate, înfăţişarea lumii vechi ar fi fost mult mai puţin veselă decît cum o găsim descrisă în scrierile antice. N-ar fi existat nici Avraam, prietenul lui Dumnezeu; nici David, omul după, inima lui Dumnezeu; nici Samuel, nici Isaia, nici Daniel. Capitolul 11 din Evrei, acea catedrală a giganţilor spirituali din Vechiul Testament, ar rămîne întunecat şi pustiu. Harul a făcut posibilă sfinţenia în Vechiul Testament, aşa cum o face posibilă şi astăzi. Nimeni, începînd de la Abel şi pînă în clipa de faţă, nu a fost mîntuit vreodată altfel decît prin har. Din momentul în care oamenii au fost alungaţi din Grădina Răsăritului, nimeni nu a mai beneficiat de favoarea divină decît prin bunătatea lui Dumnezeu şi numai prin ea. Şi în orice loc în care harul a întîlnit vreun om, lucrul acesta s-a întîmplat întotdeauna prin Isus Hristos. Cu adevărat, harul a venit prin Isus Hristos, însă nu a aşteptat ca El să Se nască în iesle sau să moară pe cruce pentru a-şi manifesta eficacitatea. Hristos este Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii. Primul om din istoria omenirii readus în părtăşie cu Dumnezeu a beneficiat de aceasta prin credinţa în Hristos. Oamenii din vechime priveau înainte, spre lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos; cei de mai tîrziu îşi aţintesc privirea înapoi, tot spre ea, dar dintotdeauna au venit şi vor veni la El prin har, prin credinţă. Trebuie, de asemenea, să nu uităm că harul lui Dumnezeu este infinit şi veşnic. Nu are sfîrşit, după cum nu are nici început şi, fiind un atribut al lui Dumnezeu, este la fel de nemărginit precum infinitul însuşi. In loc să facem eforturi să pricepem acest lucru ca pe un adevăr teologic, ar fi mai bine şi mai

simplu să comparăm harul lui Dumnezeu cu nevoile noastre. Nu vom putea cunoaşte niciodată grozăvia păcatului nostru şi nici nu este necesar. Ceea ce putem şti este că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult".5 A „înmulţi" păcatul: iată lucrul cel mai rău şi totodată tot ce putem sau am putea noi să facem. Verbul a înmulţi (a spori) defineşte limita posibilităţilor noastre finite; şi, măcar că simţim cum nelegiuirea noastră se înalţă peste noi ca un munte, cu toate acestea, ea are graniţe ce pot fi delimitate: are cutare lăţime, cutare înălţime, cutare greutate şi nimic mai mult. Dar cine poate defini harul nemărginit al lui Dumnezeu? Acest „şi mai mult" ne adînceşte gîndurile în abisul infinitului, pierzîndu-se acolo. Lui Dumnezeu I se cuvine toată recunoştinţa noastră pentru harul Său îmbelşugat! Noi, care eram străini de părtăşia cu Dumnezeu, ne putem înălţa acum feţele descurajate şi putem privi în sus. Prin puterea morţii ispăşitoare a lui Isus, motivul izgonirii noastre a fost înlăturat. Ne putem întoarce acum, asemenea fiului risipitor şi vom fi primiţi cu bunăvoinţă. Apropiindu-ne de Grădină, casa noastră de dinainte de Cădere, vedem că sabia învăpăiată a fost vîrîtă în teacă. Păzitorii pomului vieţii se dau la o parte cînd văd un fiu al harului apropiindu-se şi-1 lasă să treacă. Intoarce-te, acum întoarce-te, fugarule, Şi cată-n sus la faţa Tatălui ceresc; Dorinţele acelea noi ce-ţi ard în vine Aprinse-au fost de harul Lui în tine. Intoarce-te, acum întoarce-te, fugarule, Şi ştergîndu-ţi lacrima de pe obraz: Tatăl te cheamă pe nume, curmă-ţi plînsul Iubirea Lui te cheamă la Dînsul. William Benco Collyer

Note: 1. Efes. 1:5-7. 2. Ioan 1:17. 3. Gen. 6:8 (KJV). 4. Ex. 33:17 (KJV). 5. Rom. 5:20.

Capitolul 20

DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU Tatăl nostru care eşti in ceruri, noi, copiii Tăi, sîntem adesea tulburaţi de o voce lăuntrică ce rosteşte. în acelaşi timp, şi afirmaţiile credinţei şi acuzaţiile conştiinţei. Sintem convinşi că nu avem nimic in noi înşine care ar putea atrage dragostea Unuia atît de sfînt şi drept cum eşti Tu. Cu toate acestea, Tu, în Isus Hristos, ai declarat dragostea Ta nestrămutată ţaţă de noi. După cum nimic din fiinţa noastră nu-Ţipoate cîştiga dragostea, nimic din Univers nu Te poate opri să ne iubeşti. Dragostea Ta este necauzată şi nemeritată. Tu însuţi eşti motivul dragostei cu care sîntem iubiţi. Ajută-ne să credem în intensitatea şi în eternitatea dragostei care ne-a găsit. Atunci, dragostea va alunga frica; iar inimile noastre tulburate vor afla pacea, încrezînduse nu în ceea ce sîntem noi, ci în ceea ce ai declarat Tu că eşti. Amin.

Apostolul Ioan, prin Duhul Sfînt, a scris: „Dumnezeu este dragoste"1 şi unii oameni au

considerat spusele acestea drept o afirmaţie definitivă referitoare la esenţa naturii lui Dumnezeu. Ceea ce este o mare eroare. Prin aceste cuvinte Ioan afirma o realitate, nu pretindea să ofere o definiţie. A pune semnul egalităţii între Dumnezeu şi dragoste este o greşeală majoră, care a generat o mare parte din filosofia religioasă nesănătoasă şi a provocat o avalanşă de poezie vaporoasă în complet dezacord cu Sfintele Scripturi şi avînd un climat afectiv cu totul diferit de cel al creştinismului istoric. Dacă apostolul ar fi afirmat că dragostea este ceea ce este Dumnezeu, am fi dedus în mod necesar că Dumnezeu este ceea ce este dragostea. Dacă Dumnezeu este literalmente dragoste, atunci, tot literalmente, dragostea este Dumnezeu şi noi am fi constrînşi să ne închinăm dragostei ca singurului Dumnezeu care există. Dacă dragostea este egală cu Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu este decît egalul dragostei, iar Dumnezeu şi dragostea sînt acelaşi lucru. In felul acesta, distrugem conceptul de personalitate în cazul lui Dumnezeu şi îi negăm categoric toate atributele, cu excepţia unuia, iar pe acel unul îl substituim lui Dumnezeu. Dumnezeu astfel rămas nu este Dumnezeul lui Israel; nu este Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos; nu este Dumnezeul prorocilor şi al apostolilor; El nu este Dumnezeul sfinţilor, al reformatorilor şi al martirilor, nici Dumnezeul teologilor sau al compozitorilor Bisericii. Pentru binele sufletelor noastre, trebuie să învăţăm să înţelegem corect Scripturile. Trebuie să ne eliberăm de tirania cuvintelor şi, în schimb, să ne ţinem cu fidelitate de sensul lor. Cuvintele trebuie să exprime idei, nu să le genereze. Noi spunem că Dumnezeu este dragoste; spunem că Dumnezeu este lumină; spunem că Hristos este adevăr; şi urmărim ca aceste cuvinte să fie înţelese în acelaşi mod în care înţelegem cuvintele următoare cînd le spunem despre cineva: „este bunătatea întruchipată". Vorbind astfel nu afirmăm că bunătatea şi omul sînt unul şi acelaşi lucru şi nimeni nu ne înţelege cuvintele în felul acesta. Cuvintele „Dumnezeu este dragoste" ne spun că dragostea este un atribut esenţial al lui Dumnezeu. Dragostea este ceva adevărat despre Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu. Ea exprimă cum anume este Dumnezeu în fiinţa Lui unitară, la fel cum o fac cuvintele sfinţenie, dreptate, credincioşie şi adevăr. Fiindcă este imuabil, Dumnezeu Se manifestă întotdeauna aşa cum este şi fiindcă este o unitate, El nu-Şi suspendă niciodată un atribut pentru a-Şi exercita un altul. Celelalte atribute deja cunoscute ale lui Dumnezeu ne pot învăţa multe despre dragostea Sa. Putem şti, de pildă, că, deoarece Dumnezeu există prin Sine însuşi, dragostea Lui nu are început; fiindcă El este etern, dragostea Lui nu poate avea sfirşit; fiindcă este infinit, ea nu are limite; fiindcă este sfînt, iubirea Lui este chintesenţa purităţii absolute; fiindcă El este atît de mare, dragostea Lui este un ocean a cărui întindere nu poate fi cuprinsă, un ocean fără fund şi fără ţărmuri, în faţa căruia îngenunchem într-o fericită tăcere şi dinaintea căruia cea mai strălucită elocinţă se retrage încurcată şi ruşinată. Totuşi, dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi, din dragoste faţă de semenii noştri, să le spunem şi lor ceea ce ştim, trebuie să încercăm să vorbim despre dragostea Lui. Toţi creştinii s-au străduit s-o facă, dar nici unul cu prea mult succes. Căutînd să vorbesc aşa cum se cuvine despre această măreaţă şi minunată temă, mă simt ca un copil care încearcă să prindă o stea. Şi, totuşi, ridicîndu-şi mîna către stea, copilul poate atrage atenţia asupra ei şi ar putea chiar indica direcţia în care cineva trebuie să privească ca s-o vadă. în acelaşi fel, în timp ce eu îmi înalţ inima spre dragostea preaînaltă, strălucitoare, a lui Dumnezeu, poate că o persoană care nu a auzit despre ea va fi încurajată să privească în sus şi să aibă nădejde.

Noi nu ştim, şi poate nu vom şti niciodată ce este dragostea, dar putem şti cum se manifestă ea şi asta ne este, deocamdată, de ajuns. Mai întîi, o vedem sub forma bunăvoinţei. Dragostea vrea binele tuturor şi nu vrea răul nimănui. Ceea ce explică vorbele apostolului Ioan: „în dragoste nu este frică; ci dragostea desăvîrşită izgoneşte frica"2. Frica este acel sentiment dureros care apare la gîndul că cineva sau ceva ne-ar putea face vreun rău sau ne-ar putea pricinui durere. Frica aceasta persistă atîta timp cît sîntem la cheremul unei persoane care nu ne vrea binele. în momentul în care ne bucurăm de protecţia binevoitoare a cuiva, frica dispare. Un copil care s-a rătăcit într-un supermagazin aglomerat este plin de teamă pentru că îi percepe pe străinii din jurul lui ca duşmani. Cîteva clipe mai tîrziu, în braţele mamei sale, toată groaza i se topeşte. Bunăvoinţa cunoscută a mamei îi alungă frica. Lumea este plină de duşmani şi, atîta vreme cît există posibilitatea ca ei să ne facă rău, frica este inevitabilă. Efortul de a învinge frica fără a înlătura cauzele ce o produc este cu totul zadarnic. Inima este mai înţeleaptă decît cei ce propovăduiesc liniştea. Atîta timp cît sîntem la discreţia întîmplării, cîtă vreme trebuie să ne punem speranţele în statistici, cît timp, pentru a supravieţui, trebuie să ne încredem în abilitatea noastră de a fi mai isteţi sau mai şmecheri decît adversarii noştri, avem toate motivele să ne fie teamă. Iar frica este chinuitoare. Să ştii că dragostea este de la Dumnezeu şi să pătrunzi în Sfînta Sfintelor rezemîndu-te pe braţul Celui Preaiubit — iată singurul lucru care poate alunga frica! Dacă un om ajunge la convingerea că nici un rău nu i se poate întîmpla, toată frica din Univers va dispărea pentru el instantaneu. Reflexele emoţionale, aversiunea firească faţă de durerea fizică se vor face uneori simţite, dar chinul profund al fricii s-a dus o dată pentru totdeauna. Dumnezeu este dragoste şi Dumnezeu este suveran. Datorită dragostei Sale, El doreşte binele nostru veşnic, iar datorită suveranităţii Sale, El este pe deplin capabil să ni-1 asigure. Unui om bun nu i se poate întîmpla nimic rău. Trupul, ei.mi-1 pot nimici; Dar al Lui adevăr va dăinui; Veşnică-i împărăţia Lui. Martin Luther

Dragostea lui Dumnezeu ne spune că El este prietenos, iar Cuvîntul Său vine să ne asigure că El ne este prieten şi că doreşte ca şi noi să fim prietenii Lui. Nici un om ţu un dram de smerenie nu sar încumeta să spună că este prietenul lui Dumnezeu; însă ideea nu a pornit de la om. Avraam n-ar fi cutezat niciodată să zică: „Sînt prietenul lui Dumnezeu", dar Dumnezeu însuşi a afirmat că Avraam este prietenul Lui. Apostolii ar fi ezitat poate să se dea drept prietenii lui Hristos, dar Hristos este Cel ce le-a zis: „Voi sînteţi prietenii Mei"3. Modestia ezită înaintea unui gînd atît de nesăbuit, dar o credinţă curajoasă va îndrăzni să creadă Cuvîntul şi să-şi afirme prietenia cu Dumnezeu. îl cinstim mai mult pe Dumnezeu atunci cînd credem ceea ce a afirmat despre Sine şi avem curajul să venim cu încredere la tronul harului, decît atunci cînd ne ascundem cu umilinţă timidă printre copacii din grădină. Dragostea este şi o identificare emoţională. Ea socoteşte că nimic nu-i aparţine şi dăruieşte totul, fără plată, celor care constituie obiectul afecţiunii ei. Lucrul acesta îl vedem mereu în lumea noastră, a oamenilor. O tînără mamă, firavă şi obosită, alăptează la sînul ei un copilaş sănătos şi durduliu şi, departe de a se plînge de asta, ea îşi priveşte copilul cu ochii strălucind de fericire şi mîndrie. Jertfirea de sine este ceva obişnuit în cazul dragostei. Hristos a zis despre Sine: „Nu este mai mare dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi"4. Dumnezeu, care este absolut liber, Şi-a lăsat inima să se identifice afectiv cu oamenii, permiţîndu-Şi o curioasă şi minunată excentricitate. Deşi îşi este suficient în toate, El doreşte dragostea noastră şi nu va fi mulţumi* pînă n-o va avea. Deşi Se bucură de libertate absolută, El de

bunăvoie Şi-a legat inima de noi pe vecie. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre5. „Sufletul nostru", scrie Julian de Norwich, „este iubit cu o dragoste atît de deosebită de către Cel Preaînalt, încît ea depăşeşte puterea de înţelegere a oricărei făpturi: ceea ce înseamnă că nici o făptură nu poate cunoaşte cît de mult, de dulce şi de duios ne iubeşte Făcătorul nostru. De aceea, prin harul Lui şi cu ajutorul Lui, ne putem aţinti privirea lăuntrică asupra Sa, minunîndu-ne veşnic de această înaltă, necuprinsă, nepreţuită dragoste pe care Dumnezeul cel Atotputernic, în bunătatea Lui, o are faţă de noi"6. O altă trăsătură a dragostei este aceea că îşi găseşte plăcerea în obiectul ei. Dumnezeu Se bucură de creaţia Lui. Apostolul Ioan afirmă direct că scopul lui Dumnezeu în creaţie a fost propria Lui plăcere (Apoc. 4:11, KJV). Dumnezeu Se bucură, iubind tot ce a creat. E imposibil să nu remarcăm sentimentul de plăcere al lui Dumnezeu ce răzbate din referirile Lui, făcute pe un ton plin de încîntare, la lucrarea mîinilor Sale. Psalmul 104 este un poem al naturii de inspiraţie divină, exultînd de fericire, iar desfătarea lui Dumnezeu se face simţită de la un capăt la celălalt. „în veci să ţină slava Domnului! Să Se bucure Domnul de lucrările Lui!"7 Domnul îşi găseşte o plăcere deosebită în sfinţii Lui. Mulţi oameni şi-L închipuie pe Dumnezeu undeva departe, sumbru şi extrem de nemulţumit de toate, privind în jos, cu o profundă apatie, spre o lume pentru care Şi-a pierdut de mult interesul; dar această idee este eronată. Este adevărat, Dumnezeu urăşte păcatul şi niciodată nu poate privi cu plăcere nelegiuirea, dar, cînd oamenii caută să-I facă voia, El le răspunde cu o veritabilă afecţiune. Prin jertfa Lui ispăşitoare, Hristos a înlăturat definitiv bariera ce ne împiedica să avem părtăşie cu Dumnezeu. Acum, în Hristos, toţi cei credincioşi sînt obiectivul desfătării divine. Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.8 Potrivit cărţii lui Iov, lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu a fost făcută cu acompaniament muzical. „Unde erai tu", întreabă Dumnezeu, „cînd am întemeiat pămîntul?... atunci cînd stelele dimineţii izbucneau în cîntări de bucurie, şi cînd toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?"9 John Dryden a dus ideea mai departe, dar, probabil, nu prea departe pentru a fi adevărată:

Din armonie, cerească armonie, Trupul lumii se-ncheagă... Pe cînd Firea-mpovărată De-al atomilor joc nestăpînit Fruntea-n ţarină o ţinea plecată, Din cer vocea ca de tunet a glăsuit: „Sculaţi şi prindeţi viaţă!" şi-ndată, Ce-i cald, rece, ud, uscat, Spre locul cuvenit se-ndreaptă

Porunca Muzicii urmînd nepregetat. Din armonie, cerească armonie, Trupul lumii se-ncheagă: Din armonie-n armonie, Notele ce pe rind lucrarea au slăvit în Om s-au reunit desăvîrşit. Din A Song for St. Cecilia 's Day [Un cîntec de ziua Sfintei Cecilia]

Muzica reprezintă atît o expresie, cît şi o sursă a bucuriei, iar bucuria cea mai curată şi mai aproape de inima lui Dumnezeu este cea a dragostei. Iadul este un loc lipsit de orice bucurie pentru că acolo nu există dragoste. Cerul este plin de cîntare fiindcă este locul unde bucuriile dragostei sfinte abundă. Pămîntul este locul în care bucuriile dragostei sînt amestecate cu durere, pentru că aici există păcat şi ură şi intenţii rele. într-o lume ca a noastră, dragostea are de suferit uneori, după cum şi Hristos a suferit dîndu-Se pe Sine însuşi pentru ai Săi. Avem însă promisiunea sigură că, în cele din urmă, cauza întristării va fi înlăturată şi noua rasă se va bucura veşnic într-o lume a dragostei altruiste şi desăvîrşite. Dragostea, prin natura ei, nu poate rămîne pasivă. Ci este activă, creativă şi milostivă. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi"10. „Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu..."11. Aşa se întîmplă unde este dragoste; dragostea trebuie să dăruiască mereu celor ce-i aparţin, oricît ar costa-o. Apostolii au mustrat aspru tinerele biserici pentru faptul că unii dintre membrii lor au neglijat acest aspect şi îngăduiau ca dragostea lor să se irosească în satisfacţii egoiste, în timp ce fraţii lor se găseau în nevoie. „Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămîne în el dragostea lui Dumnezeu?"12 Aşa a scris Ioan, cel care a rămas cunoscut peste veacuri ca „ucenicul preaiubit". Dragostea lui Dumnezeu este una dintre marile realităţi ale Universului, un stîlp pe care se reazămă speranţa lumii. Dar ea este şi ceva intim şi personal. Dumnezeu nu iubeşte populaţii, El iubeşte oameni. Nu iubeşte mase, ci indivizi. El ne iubeşte pe toţi cu o dragoste puternică, fără început şi fără de sfîrşit. Experienţa creştină conţine acest element al iubirii dătătoare de profundă împlinire, care o deosebeşte de toate celelalte religii şi o ridică pe culmi mult mai înalte decît cea mai pură şi mai nobilă filosofic Acest conţinut de dragoste nu este doar un fapt; este însuşi Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale, cîntînd poporului Său. Adevărata bucurie creştină este răspunsul armonios al inimii faţă de cîntecul de dragoste al Domnului.

Iubire tainică divină, cu înălţimi Şi adîncimi de om nepătrunse, De departe zăresc minunataŢi lumină, Suspin adine după liniştea Ta; Inima-mi tînjeşte neaflîndu-şi tihna Pînă cînd în Tine se va odihni.

Gerhard Tersteegen

Note: 1. 1 Ioan 4:8. 2. 1 Ioan 4:18. 3. Ioan 15:14. 4. Ioan 15:13. 5. 1 Ioan 4:10. 6. Julian de Norwich, op. cit., p. 58. 7. Ps. 104:31. 8. Ţef. 3:17. 9. Iov 38:4, 7. 10. Rom. 5:8. 11. Ioan 3:16. 12. 1 Ioan 3:17.

Capitolul 21

SFINŢENIA LUI DUMNEZEU Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte! Te lăudăm, Doamne, Te binecuvîntăm şi ne închinăm înaintea Ta, din pricina slavei Tale marele. Doamne, am vorbit fără să le înţeleg de minuni care sînt mai presus de mine şi pe care nu le pricep. Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea, mi-e scîrba de mine şi mă pocăiesc în ţarină şi cenuşă. O, Doamne, îmi pun mîna la gură. Am vorbit o dată şi nu voi mai răspunde; de două ori şi nu voi mai adăuga nimic. Dar în timp ce eu cugetam astfel, focul ardea. Doamne, trebuie să vorbesc despre Tine, ca nu cumva prin tăcerea mea să păcătuiesc împotriva acestei generapi de copii ai Tăi. lată că Tu ai ales lucrurile nebune ale lumii ca să faci de ruşine pe cele înţelepte şi lucrurile slabe ale lumii ca să faci de ruşine pe cele tari. O, Doamne, nu mă părăsi. Ajută-mă să arăt puterea Ta acestei generapi şi tăria Ta tuturor acelora care vor urma. Ridică proroci şi văzători în Biserica Ta, care să preamărească slava Ta şi care, prin Duhul Tău cel Atotputernic, să redea poporului Tău cunoaşterea Celui Preasfînt. Amin.

Socul moral pe care l-am suferit în urma rupturii noastre violente de voia înaltă a cerului, ne-a lăsat cu un traumatism cronic, care afectează fiecare aspect al naturii noastre. Purtăm în noi o maladie ce a afectat şi mediul nostru ambiant. Inţelegerea bruscă a propriei stări de păcat a cuprins fulgerător inima tremurîndă a profetului Isaia în clipa în care sfinţenia lui Dumnezeu i s-a revelat într-o vedenie ce i-a revoluţionat întreaga viaţă. Strigătul său plin de durere: „Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut pe

împăratul, Domnul oştirilor!"1 exprimă sentimentul pe care-1 încearcă orice om cînd şi-a descoperit adevărata faţă şi cînd se vede confruntat cu acea privelişte lăuntrică a strălucirii sfinte a lui Dumnezeu. Este cu neputinţă ca o asemenea experienţă să nu aibă un puternic impact emoţional. Pînă nu ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu, este puţin probabil că vom fi tulburaţi de situaţia din jurul nostru, atîta timp cît nu iese de sub control într-atît încît să nu ne ameninţe stilul de viaţă confortabil. Ne-am obişnuit să trăim în necurăţie şi am ajuns s-o privim ca fiind ceva natural şi de aşteptat. Nu sîntem dezamăgiţi că nu găsim întregul adevăr la învăţătorii noştri, sau loialitate la politicienii noştri, sau deplină onestitate la comercianţii noştri, sau totală credincioşie la prietenii noştri. Ca să ne putem continua existenţa, facem legi care să ne protejeze de concetăţenii noştri şi ne mulţumim cu atît. Nici autorul şi nici cititorul acestor rînduri nu au competenţa să aprecieze sfinţenia lui Dumnezeu. Putem spune, fără exagerare, că ar fi necesară săparea unui nou canal prin deşertul gîndirii noastre care să permită apelor dulci ale adevărului, ce pot vindeca boala noastră cea mai grea, să se reverse în noi. Nu putem pătrunde adevăratul sens al sfinţeniei lui Dumnezeu gîndindu-ne la cineva sau la ceva foarte curat şi apoi ridicînd ideea aceasta pînă la nivelul cel mai înalt de care sîntem noi capabili. Sfinţenia lui Dumnezeu nu este doar lucrul cel mai bun pe care-1 cunoaştem îmbunătăţit la infinit. Nimic din ce cunoaştem noi nu se poate compara cu sfinţenia divină. Ea este diferită, unică, inabordabilă, de neînţeles şi de neatins. Omul obişnuit este orb faţă de ea. El se poate teme de puterea lui Dumnezeu şi-I poate admira înţelepciunea, dar sfinţenia Lui nu şi-o poate nici măcar imagina. Numai Duhul Celui Sfînt poate dărui duhului omenesc cunoaşterea a tot ceea ce este sfint. Dar, după cum energia electrică se transmite numai printr-un conductor, tot astfel şi Duhul vine numai prin adevăr şi trebuie să găsească o anumită măsură de adevăr în mintea noastră, ca să ne poată ilumina inima. Credinţa se trezeşte la glasul adevărului, însă nu răspunde la nici un alt sunet. „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos."2 Cunoaşterea teologică este mijlocul prin care Duhul Se revarsă în inima omului, dar, înainte ca adevărul să poată produce credinţa, în inima aceea trebuie să aibă loc pocăinţa în smerenie. Duhul lui Dumnezeu este Duhul adevărului. Este posibil să ai o doză de adevăr în minte fără a avea Duhul în inimă, dar niciodată nu poţi avea Duhul în inimă fără adevăr. In pătrunzătorul său studiu despre sfinţenie, Rudolf Otto insistă asupra prezenţei în inima omului a ceea ce el numeşte „numinos" şi pare-se că prin aceasta vrea să spună că în lume există un vag şi incomprehensibil Ceva, acel Mysterium Tremendum, teribilul mister, care înconjoară şi învăluie Universul. Acesta este un ce, un lucru înfricoşător, care nu poate fi conceput raţional, ci numai perceput şi simţit în adîncurile spiritului omenesc. Subzistă acolo ca un instinct religios permanent, un simţ al prezenţei fără nume şi nedescoperite care „curge ca argintul viu prin venele creaţiei" şi uneori uluieşte mintea, confruntînd-o cu manifestarea sa supranaturală şi supraraţională. Omul astfel confruntat este doborît, copleşit şi, rămas fără grai, nu poate decît să tremure în tăcere. Această groază nonraţională, sentimentul existenţei în lume a acestui mister necreat, se află în spatele tuturor religiilor. Religia curată a Bibliei, la fel ca şi animismul primitiv al triburilor sălbatice, există numai datorită acestui instinct primar, prezent în natura umană. Bineînţeles că diferenţa dintre religia unui Isaia sau a unui Pavel şi cea a unui animist constă în faptul că primii au adevărul, iar cel de pe urmă nu-1 are; el are numai instinctul „numinos"-ului. El „simte nevoia" unui Dumnezeu necunoscut, dar unii ca Isaia şi Pavel, bunăoară, L-au găsit pe adevăratul Dumnezeu prin descoperirea de Sine pe care El a făcut-o în Sfintele Scripturi.

Sentimentul misterului, fie el şi Marele Mister, este un element de bază al naturii umane şi este indispensabil credinţei, însă nu este suficient. Datorită lui, oamenii ar putea să vorbească în şoaptă despre „lucrul acela groaznic", dar nu pot striga: „Dumnezeul meu, Sfîntul meu!"3 în Scripturile evreilor şi ale creştinilor, Dumnezeu îşi continuă revelaţia de Sine şi îi conferă personalitate şi conţinut moral. Prezenţa aceasta înfricoşătoare este arătată a fi nu un lucru, ci o fiinţă morală cu toate calităţile pline de afecţiune ale autenticei personalităţi. Ba mai mult, El este chintesenţa desăvîrşirii morale, de o perfecţiune infinită în ce priveşte neprihănirea, puritatea, corectitudinea şi nepătrunsa-I sfinţenie. Şi în toate acestea El este necreat, suficient Sieşi, mai presus de tot ce poate concepe mintea omenească sau de ce poate limba să rostească. Prin revelaţia de Sine a lui Dumnezeu în Scripturi şi prin iluminarea făcută de Duhul Sfînt, creştinul cîştigă totul şi nu pierde nimic. Noţiunii lui de Dumnezeu i se adaugă cele două concepte gemene de personalitate şi caracter moral, dar sensul original de uimire şi teamă în prezenţa misterului care umple lumea rămîne. Astăzi creştinul poate tresaltă de bucurie strigînd: „Ava, Tată! Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Mîine poate îngenunchea cu inima tremurînd de încîntare, pentru a-L admira şi a-L adora pe Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnicia. Sfint înseamnă aşa cum este Dumnezeu. Pentru a fi sfînt, El nu Se conformează unui standard. El însuşi este standardul. El este sfint la modul absolut, cu o puritate de o infinită şi nepătrunsă plinătate şi care nu poate fi decît aşa cum este. Fiindcă El este sfînt, toate atributele Lui sînt sfinte; adică orice credem că-I aparţine lui Dumnezeu trebuie conceput ca ceva sfînt. Dumnezeu este sfînt şi El a făcut ca sfinţenia să fie condiţia morală necesară pentru sănătatea Universului Său. Prezenţa temporară a păcatului în lume nu face decît să accentueze acest adevăr. Tot ce este sfînt este sănătos; răul este o boală morală care, în cele din urmă, duce la moarte. Deoarece preocuparea primordială a lui Dumnezeu pentru Universul Său este sănătatea lui morală, adică sfinţenia lui, tot ce contravine acestui principiu produce numaidecît în Dumnezeu o nemulţumire veşnică. Pentru a-Şi proteja creaţia, Dumnezeu trebuie să distrugă tot ce ar putea s-o nimicească. Cînd Se ridică pentru a îndepărta nelegiuirea şi a salva lumea de la o prăbuşire morală ireparabilă, se afirmă despre El că este mînios. Orice judecată plină de mînie, ivită în decursul istoriei lumii, a fost o acţiune sfîntă de conservare. Sfinţenia lui Dumnezeu, mînia Lui şi sănătatea creaţiei sînt inseparabile. Mînia lui Dumnezeu reprezintă intoleranţa Sa absolută faţă de tot ce este degradant şi distrugător. El urăşte nelegiuirea aşa cum o mamă urăşte poliomielita care ameninţă viaţa copilului ei. Dumnezeu este sfînt, de o sfinţenie absolută, care nu cunoaşte grade şi pe aceasta n-o poate acorda făpturilor Lui. Există însă o sfinţenie relativă şi contingenţă pe care El o împarte cu îngerii şi serafimii în ceruri şi cu oamenii răscumpăraţi de pe pămînt, în pregătirea lor pentru cer. Această sfinţenie, Dumnezeu poate s-o dea şi o dă copiilor Lui. Le face parte de ea atribuindu-le-o şi acordîndu-le-o şi, pentru că le-a pus-o la dispoziţie prin sîngele Mielului, Dumnezeu le-o şi pretinde. Dumnezeu a vorbit mai întîi lui Israel şi apoi Bisericii Sale, zicînd: „Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt"4. El nu a zis: „Fiţi la fel de sfinţi ca Mine", fiindcă asta ar fi însemnat să ne pretindă sfinţenie absolută, calitate ce-I aparţine numai Lui. înaintea flăcărilor necreate ale sfinţeniei lui Dumnezeu, îngerii îşi acoperă faţa. Nici chiar cerul nu este curat şi nici stelele nu sînt fără pată în ochii Lui. Nici un om sincer nu poate spune „Sînt sfînt", însă nici un om sincer nu trebuie să ignore cuvintele solemne ale scriitorului inspirat: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul"5. Prinşi în această dilemă, ce trebuie să facem noi, creştinii? Trebuie să ne acoperim, asemenea lui Moise, cu credinţă şi smerenie, în vreme ce aruncăm o privire fugară la Dumnezeul pe care nici un

om nu poate să-L vadă şi să rămînă în viaţă. El nu va dispreţui o inimă zdrobită şi mîhnită. Trebuie să ne ascundem nesfinţenia în rănile lui Hristos cum s-a ascuns Moise în crăpătura stîncii în timp ce slava lui Dumnezeu trecea prin faţa lui. Trebuie să ne adăpostim de mînia lui Dumnezeu în Dumnezeu. Mai presus de orice, trebuie să credem că Dumnezeu ne vede desăvîrşiţi în Fiul Lui, deşi ne disciplinează, ne pedepseşte ca un tată şi ne curăţeşte pentru a fi părtaşi la sfinţenia Lui. Prin credinţă şi ascultare, prin continuă meditaţie la sfinţenia lui Dumnezeu, iubind neprihănirea şi urînd nelegiuirea, crescînd în cunoaşterea Duhului sfinţeniei, ne putem deprinde cu tovărăşia sfinţilor de pe pămînt şi ne putem pregăti pentru compania eternă a lui Dumnezeu şi a sfinţilor de acolo. în felul acesta, aşa cum spun credincioşii de rînd cînd se întîlnesc, vom avea un cer de dus cu noi în ceruri. Anii Tăi cei veşnici mă-nfioară, O, Doamne veşnic! Tu, Cel proslăvit necurmat De duhurile ce Tenconjoară!

Ce minunat, ce minunat, A Ta faţă s-o ador! Puterea-Ţi fără margini, înţelepciunea-Ţi fără hotar. Sfinţenie la care sufletu-mi a tresâltat! Nutresc grozavă teamă, Cea mai adîncă şi mai duioasă teamă, Dar de-o firavă speranţă mînat, Sufletu-mi penitent Ţie s-a-nchinat. Frederick W. Faber

Note: 11 Isa. 6:5. 2. Rom. 10:17. 3. Hab. 1:12. 4. 1 Petru 1:16. 5. Evrei 12:14.

Capitolul 22

SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU Cine nu se va teme de Tine, o, Doamne, Dumnezeul oştirilor, cel mai înălţat şi cel mai de temut? Căci numai Tu eşti Domnul. Tu ai făcut cerurile şi cerurile cerurilor, pămîntul, cu tot ce este pe el, şi în mîinile Tale se află sufletul oricărei făpturi

vii. Tu şezi ca un împărat deasupra noianului de ape; da. Tu domneşti pe vecie. Tu eşti Măreţul împărat al întregului pămînt; eşti îmbrăcat cu putere şi în faţa Ta sînt slava şi mărirea. Amin.

Suveranitatea lui Dumnezeu este atributul prin care El conduce întreaga creaţie, iar pentru a fi suveran, Dumnezeu trebuie să fie atotştiutor, atotputernic şi absolut liber. Motivele sînt următoarele: Dacă ar exista un domeniu al cunoaşterii, oricît de mic, care să-I fie necunoscut lui Dumnezeu, stăpînirea Lui s-ar frînge în acel punct. El trebuie să posede toată cunoaşterea pentru a fi Domn peste întreaga creaţie. Şi dacă lui Dumnezeu I-ar lipsi o cantitate infinitezimală de putere, acea lipsă ar determina sfîrşitul stăpînirii Sale şi I-ar distruge împărăţia; acel atom rătăcit de putere ar aparţine altcuiva şi Dumnezeu ar fi un Stăpîn limitat, deci n-ar fi suveran. In plus, suveranitatea Lui cere ca Dumnezeu să fie liber în mod absolut, ceea ce înseamnă că El este liber să facă tot ce vrea, în orice loc şi în orice timp, pentru a-Şi duce la îndeplinire planul Său etern pînă în cele mai mici detalii, fără amestecul nimănui. Dacă ar fi mai puţin liber, El nu ar fi suveran. Este necesar un efort susţinut al minţii pentru a putea pricepe ideea libertăţii totale. Din punct de vedere psihologic, noi nu avem capacitatea de a înţelege libertatea decît în formele ei imperfecte. Concepţia noastră despre ea s-a conturat într-o lume în care nu există libertate absolută. Aici fiecare element natural depinde de multe alte elemente şi această dependenţă îi limitează libertatea. La începutul poemului său „Preludiul", Wordsworth se bucură că este departe de oraşul care-1 sufoca şi acum este liber, „liber ca o pasăre să mă aşez unde vreau". Dar a fi liber ca pasărea înseamnă a nu fi liber deloc. Un naturalist ştie că aşa-zisa pasăre liberă îşi duce, de fapt, toată viaţa într-o colivie a fricii, a foamei şi a instinctelor; este limitată de condiţiile atmosferice, de presiunea variabilă a aerului, de posibilităţile locale de hrană, de animalele de pradă şi de opreliştea cea mai ciudată: constrîngerea irezistibilă de a rămîne în cadrul suprafeţei mici de pămînt şi văzduh care reprezintă teritoriul familiei ei. Cea mai liberă pasăre, la fel ca oricare alt lucru creat, este ţinută tot timpul în şah de o plasă a necesităţii. Numai Dumnezeu este liber. Spunem despre Dumnezeu că este liber pentru că nimeni şi nimic nu-L poate împiedica, obliga sau opri să facă ce vrea. El poate acţiona aşa cum îi place întotdeauna, oriunde, pe vecie. Pentru a avea această libertate trebuie să posede autoritate universală. Ştim din Scripturi că El are putere nelimitată şi putem deduce lucrul acesta şi din alte atribute ale Sale. Dar ce putem spune despre autoritatea Lui? Chiar simpla discutare a autorităţii Dumnezeului Cel Atotputernic pare cam fără sens, iar punerea ei sub semnul întrebării ar fi absurdă. Ni-L putem noi imagina pe Domnul Dumnezeul oştirilor pus în situaţia de a cere permisiunea cuiva sau făcînd cerere pentru ceva unei autorităţi superioare? Cui îi va cere Dumnezeu permisiunea? Cine este mai înalt decît Cel Preaînalt? Cine este mai puternic decît Cel Atotputernic? Cine poate spune că a existat înainte de Cel Veşnic? La tronul cui va îngenunchea Dumnezeu? Unde este acela mai mare la care va trebui să apeleze? „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu»."1 Suveranitatea lui Dumnezeu este un fapt stabilit foarte clar în Scriptură şi afirmat cu voce tare de către logica adevărului. Dar, după cum se recunoaşte, el ridică unele probleme care pînă în momentul de faţă nu au fost rezolvate satisfăcător. Ele pot fi clasificate, în mare, în două categorii. Prima este generată de prezenţa în creaţie a acelor lucruri pe care Dumnezeu nu le poate aproba, cum ar fi: răul, suferinţa şi moartea. Dacă Dumnezeu este suveran, El ar fi putut împiedica

apariţia lor. De ce nu a făcut-o? Zend-Avesta, cartea sacră a zoroastrismului, religia cea mai elevată dintre marile religii nebiblice, a ocolit cu eleganţă problema aceasta, postulînd un dualism teologic. Existau doi dumnezei, Ormuz şi

Ahriman, şi ei amîndoi au creat lumea. Cel bun — Ormuz — a creat toate lucrurile bune, iar Ahriman — cel rău — a făcut restul. A fost destul de simplu. Ormuz nu deţinea o suveranitate pentru care să se îngrijoreze şi se pare că nu-1 deranja să-şi împartă prerogativele cu altcineva. Pentru un creştin, explicaţia nu rezolvă nimic, deoarece contrazice categoric adevărul afirmat atît de răspicat în întreaga Biblie, şi anume că există un singur Dumnezeu şi că El singur a creat cerul şi pămîntul, cu tot ce conţin ele. Natura atributelor lui Dumnezeu face imposibilă existenţa unui alt dumnezeu. Creştinul recunoaşte că nu are răspunsul final pentru enigma răului îngăduit. Dar el ştie care nu este răspunsul. Şi el ştie că nici Zend-Avesta nu-1 are. Deşi o explicaţie completă a originii păcatului ne depăşeşte, există totuşi cîteva lucruri pe care le cunoaştem. în înţelepciunea Lui suverană, Dumnezeu a permis răului să existe în anumite zone din creaţia Sa delimitate cu grijă, ca un fel de proscris fugar ale cărui activităţi sînt temporare şi limitate ca sferă de cuprindere. Procedînd astfel, Dumnezeu a acţionat după nemărginita Lui înţelepciune şi bunătate. Nimeni nu ştie în momentul de faţă mai mult; şi nimeni nu are nevoie să ştie mai mult. Numele lui Dumnezeu este o garanţie suficientă pentru perfecţiunea lucrărilor Sale. O altă problemă reală creată de doctrina suveranităţii divine are de-a face cu voinţa omului. Dacă Dumnezeu conduce Universul prin intermediul decretelor Sale suverane, cum este posibil ca omul să-şi exercite libertatea de a alege, cum poate fi el responsabil pentru comportarea sa? Nu este el o simplă marionetă, ale cărui acţiuni sînt determinate de un Dumnezeu din spatele scenei, care trage sforile după cum îi convine? Incercarea de a răspunde la aceste întrebări a dus la divizarea Bisericii creştine în două tabere distincte, care au purtat numele a doi teologi remarcabili: Jacobus Arminius şi Jean Calvin. Cei mai mulţi creştini se mulţumesc să se alăture uneia dintre tabere şi să nege ori suveranitatea lui Dumnezeu, ori voinţa liberă a omului. Se pare, totuşi, că este posibilă o reconciliere între cele două poziţii fără a leza vreuna dintre ele, deşi tentativa care urmează va părea, poate, defectuoasă pentru partizanii uneia din tabere. Iată punctul meu de vedere: Dumnezeu a decretat în mod suveran că omul trebuie să fie liber să facă alegeri morale şi omul a împlinit această hotărîre de la început, alegînd între bine şi rău. Cînd omul alege să facă răul, prin aceasta el nu contrazice voia suverană a lui Dumnezeu, ci o îndeplineşte, întrucît hotărîrea divină a decis încă din veşnicie nu ce anume va trebui să aleagă omul, ci faptul că el trebuie să fie liber să aleagă. Dacă Dumnezeu, în libertatea Sa absolută, a voit să-i acorde omului o libertate limitată, cine poate să stea împotriva mîinii Lui sau să-I zică „Ce faci?"2. Voinţa omului este liberă, pentru că Dumnezeu este suveran. Un Dumnezeu care nu ar fi suveran nu ar putea acorda libertate

morală creaturilor Sale. I-ar fi teamă s-o facă. Poate că o ilustraţie simplă ne va ajuta să înţelegem. Un vapor de pasageri transoceanic pleacă din New York cu destinaţia Liverpool. Destinaţia i-a fost stabilită de autorităţile în drept. Nimic n-o poate schimba. Aceasta este doar o palidă imagine a suveranităţii. La bordul vasului se află cîteva zeci de pasageri. Nu sînt în lanţuri, activităţile lor nu sînt determinate de decrete. Ei sînt în întregime liberi să umble pe vas după cum doresc. Mănîncă, dorm, se joacă, stau tolăniţi pe punte, citesc, discută, toate acestea după bunul lor plac; dar, în tot acest timp, marele transatlantic îi duce neabătut înainte spre un port prestabilit. Atît libertatea, cît şi suveranitatea, se regăsesc aici fără să se contrazică una pe alta. La fel este, cred eu, cu libertatea omului şi suveranitatea lui Dumnezeu. Marele vapor al planului suveran făurit de Dumnezeu 'îşi menţine cursul neîntrerupt pe marea istoriei. Dumnezeu Se îndreaptă netulburat şi nestînjenit spre împlinirea acelor scopuri veşnice pe care le-a plănuit în Hristos Isus înainte de întemeierea lumii. Noi nu ştim tot ce e cuprins în acele planuri, însă ne-a fost descoperit suficient pentru a ne forma o imagine generală despre lucrurile care vor veni şi pentru a ne da o nădejde bună şi o încredere neclintită în binele nostru viitor. Ştim că Dumnezeu îşi va împlini toate promisiunile făcute prorocilor; ştim că, într-o zi, păcătoşii vor fi înlăturaţi de pe faţa pămîntului; ştim că un popor de răscumpăraţi va intra în bucuria lui Dumnezeu şi că cei neprihăniţi vor străluci în împărăţia Tatălui lor; ştim că, pînă la urmă, lucrările lui Dumnezeu vor primi aclamaţiile tuturor, că toate făpturile dotate cu inteligenţă II vor recunoaşte pe Isus Hristos ca Domn, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că imperfecta ordine prezentă va dispărea şi că va fi întemeiat un pămînt nou ce va dăinui veşnic. Dumnezeu Se îndreaptă spre realizarea tuturor acestora cu o infinită înţelepciune şi cu o precizie perfectă în acţiune. Nimeni nu-L poate abate de la scopurile Sale; nimic nu-L poate întoarce de la planurile Lui. Deoarece El este omniscient, nu pot exista situaţii neprevăzute sau accidente. Pentru că este suveran, nu pot exista ordine contramandate şi nici momente de pierdere a autorităţii; şi, fiindcă este omnipotent, nu poate exista nici un neajuns în puterea necesară jaentru a-Şi aduce la îndeplinire toate ţelurile propuse. Dumnezeu îşi este suficient Sieşi pentru a realiza toate^ aceste lucruri. Intre timp, lucrurile nu sînt atît de simple precum le-ar putea sugera această schiţare rapidă. Taina nelegiuirii lucrează deja. în spaţiul larg al voii suverane, permisive, a lui Dumnezeu, conflictul de moarte dintre bine şi rău continuă cu o furie crescîndă. Totuşi, Dumnezeu îşi va continua lucrarea chiar şi pe vifor şi furtună, dar furtuna şi viforul sînt aici, iar noi, ca fiinţe responsabile, trebuie să ne hotărîm în situaţia morală prezentă. Anumite lucruri au fost determinate de hotărîrea liberă a lui Dumnezeu, iar unul dintre ele este legea alegerii şi a consecinţelor. Dumnezeu a hotărît că toţi cei care se vor dărui de bunăvoie Fiului Său Isus Hristos, prin ascultarea credinţei, vor căpăta viaţa veşnică şi vor deveni fii ai lui Dumnezeu. El a hotărît, de asemenea, că toţi cei care vor iubi întunericul şi vor stărui în răzvrătire împotriva înaltei autorităţi cereşti vor rămîne într-o stare de alienare spirituală, iar în cele din urmă vor avea parte de moartea eternă.

Dacă transpunem totul în termeni individuali, ajungem la concluzii vitale şi foarte personale. în conflictul moral dezlănţuit acum în jurul nostru, oricine se găseşte de partea lui Dumnezeu este de partea învingătorilor şi nu poate pierde; oricine se află de partea cealaltă este de partea învinşilor şi nu poate cîştiga. Aici nu există întîmplare sau noroc. Există libertatea de a alege de partea cui vrem să fim, însă libertatea de a negocia rezultatele alegerii o dată făcute este exclusă. Prin mila lui Dumnezeu, avem şansa de a ne pocăi de o alegere greşită şi putem schimba consecinţele făcînd o alegere nouă şi corectă. Dincolo de aceasta nu putem trece. Intregul subiect al alegerii morale se concentrează în jurul persoanei lui Isus Hristos. Hristos a afirmat deschis: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea"3 şi „Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine"4. Mesajul Evangheliei cuprinde trei elemente distincte: o veste, o poruncă, o chemare. El anunţă vestea bună a răscumpărării înfăptuite prin îndurare; porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască şi cheamă pe toţi oamenii să capituleze în faţa condiţiilor harului crezînd că Isus Hristos este Domn şi Mîntuitor. Noi toţi trebuie să alegem dacă vom asculta de Evanghelie sau dacă îi vom întoarce spatele cu necredinţă şi-i vom respinge autoritatea. Alegerea este a noastră, dar consecinţele ei au fost deja stabilite prin voia suverană a lui Dumnezeu şi, în cazul acesta, nu există drept de apel. Domnul coboară din înălţime, Plecînd cerurile preaînalte Şi aruncînd sub picioarele Sale întunericul bolţii albastre. Călărea pe heruvimi şi serafimi Ca un adevărat Rege, Şi pe aripile vînturilor puternice Zbura venind tot mai aproape. Stătea netulburat deasupra apelor, Domolindu-le furia; Căci ca un Domn şi Rege suveran El va domni în veci. Psalm parafrazat de Thomas Sternhold

Note: 1. Isa. 44:6. 2. Dan. 4:35. 3. Mat. 12:30. 4. loan 14:6.

Capitolul 23

TAINA DESCOPERITĂ Văzută din perspectiva eternităţii, nevoia cea mai imperioasă a momentului de faţă este ca Biserica să fie adusă înapoi din îndelungata ei robie babiloniană şi Numele lui Dumnezeu să fie slăvit iarăşi în ea ca în zilele de odinioară. Totuşi, Biserica nu trebuie înţeleasă ca un organism anonim, o abstracţie religioasă mistică. Noi, creştinii, sîntem Biserica şi tot ce facem noi, aceea face Biserica.

Problema este deci una personală pentru fiecare dintre noi. Orice pas înainte în Biserică trebuie să înceapă cu individul. Ce putem face noi, nişte creştini simpli, ca să aducem înapoi gloria trecută? Există vreun secret pe care l-am putea învăţa? Există vreo formulă pentru trezirea spirituală personală pe care s-o putem aplica situaţiei prezente, propriei noastre situaţii? Răspunsul la aceste întrebări este „Da". Totuşi, răspunsul i-ar putea dezamăgi pe unii cititori pentru că nu este deloc profund. Nu aduc nici o criptogramă ezoterică, nici un cod mistic greu de descifrat. Nu apelez la nici o lege ascunsă a inconştientului, nici la o cunoaştere ocultă destinată doar cîtorva iniţiaţi. Secretul este unul deschis, pe care orice călător îl poate citi. Nu este altul decît vechiul şi mereu noul sfat: împrieteneşte-te cu Dumnezeu. Pentru a-şi recîştiga puterea pierdută, Biserica trebuie să vadă cerul deschis şi să aibă o viziune transformatoare despre Dumnezeu. Insă Dumnezeul pe care trebuie să-L vedem nu este Dumnezeul utilitarist, atît de popular astăzi, ale cărui principale afirmaţii despre Sine vizează capacitatea Sa de a aduce succes în diversele noastre activităţi şi care, din cauza aceasta, este linguşit şi flatat de toţi cei care doresc să obţină o favoare. Dumnezeul pe care trebuie să învăţăm să-L cunoaştem este Maiestatea cerurilor, Dumnezeu Tatăl Cel Atotputernic, Ziditorul cerului şi al pămîntului, singurul Dumnezeu înţelept şi Mîntuitorul nostru. El este Acela care sade pe globul pămîntesc, care întinde cerul ca o maramă subţire şi-1 lăţeşte ca pe un cort, ca să locuiască în el, care a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea stelelor şi care le cheamă pe toate pe nume prin marea Lui putere, care vede ca o nimica lucrarea omului, care nu Se încrede în voievozi şi nu cere sfatul împăraţilor. Cunoaşterea unei asemenea fiinţe nu poate fi dobîndită numai prin studiu. Ea vine printr-o înţelepciune despre care omul obişnuit nu ştie nimic, nici nu poate şti, fiindcă trebuie judecată duhovniceşte. A-L cunoaşte pe Dumnezeu este, în acelaşi timp, şi cel mai uşor, dar şi cel mai greu lucru din lume. Este uşor, pentru că această cunoaştere nu este dobîndită prin muncă intelectuală asiduă, ci este un dar fără plată. După cum lumina soarelui cade pe cîmpul deschis fără să ceară ceva în schimb, tot astfel cunoaşterea Dumnezeului Cel Sfînt este un dar fără plată acordat oamenilor care sînt deschişi spre a-1 primi. însă, cunoaşterea aceasta este dificilă, fiindcă există anumite condiţii ce trebuie îndeplinite, iar firea îndărătnică a omului căzut nu le agreează deloc. Ingăduiţi-mi să prezint un scurt rezumat al acestor condiţii aşa cum sînt ele prezentate de Biblie şi repetate de-a lungul secolelor de către cei mai deosebiţi, cei mai minunaţi sfinţi pe care i-a cunoscut lumea: In primul rînd, trebuie să ne lepădăm de păcate. Convingerea că un Dumnezeu sfînt nu poate fi cunoscut de către oamenii cu o viaţă păcătoasă nu este ceva nou, aparţinînd doar creştinismului, în cartea ebraică înţelepciunea lui Solomon, scrisă cu mulţi ani înaintea apariţiei creştinismului, se găseşte următorul pasaj: Iubiţi dreptatea, voi care sînteţi judecătorii pămîntului; gîndiţi-vâ la Domnul cu o inimă bună şi căutaţi-L în smerenia inimii. Căci El va fi găsit de cei care nu-L ispitesc; şi Se va arăta acelora care nu se îndoiesc de El. Căci gîndurile îndărătnice despart de Dumnezeu, iar puterea Lui, cînd este pusă la încercare, mustră pe cel neînţelept. în sufletul rău nu va pătrunde înţelepciunea; şi nici nu va locui în trupul supus păcatului. Căci spiritul sfint al disciplinei va fugi de amăgire, se va retrage din faţa gîndurilor fără pricepere şi nu va rămîne atunci cînd intră nelegiuirea. Aceeaşi idee se găseşte în nenumărate afirmaţii de la un capăt al Sfintelor Scripturi la celălalt,

dintre care poate cea mai bine cunoscută se găseşte în cuvintele lui Hristos: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!"1. In al doilea rind, trebuie să aibă loc o predare totală a întregii vieţi lui Hristos, prin credinţă. Aceasta înseamnă „a crede în Hristos". Implică o ataşare volitivă şi emoţională faţă de El, însoţită de o hotărîre fermă de a asculta de El în toate lucrurile. Ceea ce înseamnă să păzim poruncile Lui, să ne ducem crucea şi să-L iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. In al treilea rînd, trebuie să ne socotim morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus, lucru urmat de o deschidere a întregii noastre personalităţi pentru ca Duhul Sfînt să ne inunde. Apoi va trebui să punem în aplicare orice formă de autodisciplină cerută de umblarea prin Duhul şi să ţinem în frîu poftele cărnii. In al patrulea rînd, trebuie să respingem cu hotărîre valorile ieftine ale lumii decăzute şi să ne separăm cu totul în duhul nostru de orice lucru de care îşi leagă inima oamenii necredincioşi, permiţîndu-ne numai bucuriile simple ale naturii, pe care Dumnezeu le-a revărsat deopotrivă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. In al cincilea rînd, trebuie să practicăm arta meditaţiei îndelungate, cu dragoste, asupra măreţiei lui Dumnezeu. Ea va cere un oarecare efort, deoarece gîndul măreţiei a dispărut cu totul din mintea oamenilor. Acum atenţia omului se concentrează asupra lui însuşi. Umanismul, în variatele lui forme, a luat locul teologiei, fiind considerat cheia pentru înţelegerea vieţii. Cînd poetul Swinburne, care a trăit în secolul al XlX-lea, a scris: ..Glorie omului în locurile preaînalte! Căci omul este stăpînul lucrurilor", el a dat lumii noul ei Te Deum. Toate acestea trebuie inversate printr-un act deliberat de voinţă şi menţinute în poziţia aceasta printr-un efort susţinut al minţii. Dumnezeu este o persoană şi El poate fi cunoscut prin treptele ascendente ale unei legături intime de prietenie, pe măsură ce ne pregătim inimile pentru această minune. Va trebui, poate, să ne schimbăm concepţia anterioară despre Dumnezeu, în timp ce slava ce împodobeşte Scripturile Sfinte se coboară peste viaţa noastră lăuntrică. Este posibil, de asemenea, să fie necesar so rupem cu blîndeţe şi în tăcere cu textualismul mort care predomină în bisericile evanghelice şi să ne opunem caracterului uşuratic al multor lucruri care trec drept creştinism printre noi. Ca urmare, pentru un timp este posibil să pierdem prieteni şi să ne cîştigăm o reputaţie trecătoare de „eu sînt mai sfînt decît tine"; însă cel care permite ca iminenţa unor consecinţe neplăcute să-1 influenţeze într-o chestiune atît de importantă nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu. In al şaselea rînd, pe măsură ce cunoaşterea lui Dumnezeu devine tot mai minunată, se impune să ne implicăm tot mai mult în slujirea semenilor noştri. Această binecuvîntată cunoaştere nu ne este dată pentru a ne bucura de ea într-un mod egoist. Cu cît îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, cu atît vom simţi mai mult dorinţa de a transforma nou-descoperita cunoaştere în fapte de milostenie faţă de cei aflaţi în suferinţă. Dumnezeul care ne-a dăruit nouă totul va continua să dăruiască totul, prin noi, pe măsură ce îl vom cunoaşte tot mai bine. Pînă aici am avut în vedere relaţia personală a individului cu Dumnezeu, dar, asemeni parfumului ce-şi răspîndeşte mireasma „trădîndu-1" pe posesorul Iui, orice cunoaştere aprofundată a lui Dumnezeu va începe curînd să-i afecteze pe cei care ne înconjoară în comunitatea noastră creştină. Iar noi va trebui să căutăm în mod deliberat să împărtăşim lumina noastră crescîndă cu ceilalţi oameni din casa lui Dumnezeu. Putem face aceasta menţinînd măreţia lui Dumnezeu în centrul atenţiei în timpul serviciilor publice

din biserică. Nu numai rugăciunile noastre în taină trebuie să fie pline de Dumnezeu, ci şi mărturia noastră, cîntarea noastră, predicile noastre, scrierile noastre, toate vor trebui să se axeze în jurul persoanei Domnului de trei ori sfînt şi să preamărească neîncetat mărimea puterii şi a demnităţii Sale. La dreapta Măririi, în ceruri, se află un Om glorificat, care ne reprezintă cu cinste acolo. Sîntem lăsaţi pentru o vreme în mijlocul oamenilor; să-L reprezentăm cu cinste aici. Note: 1. Mat. 5:8.

Seria

IZVOARE DE SPIRITUALITATE CREŞTINĂ a editurii LOGOS intenţionează să pună la dispoziţia cititorului român lucrări cu caracter devoţional ale unor clasici ai genului, din primele secole după Hristos şi pînă în prezent. Titlurile selectate îmbrăţişează o largă diversitate de forme (meditaţii, biografii, aleag|}, mistică etc.) şi provin de la autori din toate marile curejp creştinş^protestantism, catolicism, ortodoxie). Deşi ele ijftpS în mg|rtvident PJpP teologica diferite, ceea ce jjpffneşte eşj* căutarea ^nscendentei,*filtivarea vieţii lăultrice şi «sfieJcentuarea importanţei unei «rotunde relaţii personale cu Hristos,

fără de care corevtudinea doctrinară rămîrtş un demers pur intelectual. Această serie se doreşte o contribuţie la redescoperirea dimensiunii devoţionale, mistice, a trăirii creştine. Ea a fost inaugurată de cea mai populară lucrare a lut Aiden Wilson Tozer, „în căutarea lui Dumnezeu". Această exemplară carte prezintă, aşa cum afirmă Dr. Samuel M. Zwemer, „o teologie a inimii, nu a minţii" căci subiectul ei central este „setea sufletului după Dumnezeu". Cu siguranţă, aceste prime două lucrări vâ vor deschide interesul pentru cele ce vor urma. Fratele Laurenţîu PRACTICAREA PREZENŢEi Lui DUMNEZEU ♦ R. Foster DISCIPLINELE SPIRITUALE ♦ Thomas a Kempis IMITATIO CHRISTI ♦ John Bunyan CĂLĂTORIA PELERINULUI