Brandon Sanderson - Calea Regilor (Vol. 1-2)

Brandon Sanderson

Calea regilor

Vol. 1 ………………………… 2 Vol. 2 ………………………… 763

2

„M-am îndrăgostit de această carte. Ce altceva s-ar mai putea spune?” Patrick Rothfuss, autorul bestsellerurilor Numele vântului şi Teama înţeleptului

„Sanderson îşi vrăjeşte cititorii din primele pagini şi are talentul de a-i menţine în această stare până la final. Cei care îl iubesc deja pe autor şi îndrăgostiţii de literatură fantasy vor parcurge captivaţi ultimele pagini şi vor aştepta cu sufletul la gură următorul volum.” Library Journal

„Nu se întâmplă des ca autorii de ficţiune să înţeleagă cum funcţionează universul celor născuţi să conducă şi cum iubirea prinde cu adevărat rădăcini în sufletul uman. Sanderson este un autor de o inteligenţă fascinantă.” Orson Scott Card

3

Brandon Sanderson

CALEA REGILOR The Way of Kings Cartea întâi din ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ volumul I

Traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea

4

Pentru Emily, Care e prea răbdătoare, Prea blândă Şi prea minunată Pentru a spune toate acestea în cuvinte. Dar eu încerc, totuşi.

5

MULŢUMIRI Am terminat prima versiune a volumului Calea regilor în 2004, dar am început să scriu fragmente din carte la sfârşitul anilor ’90. În mintea mea, începuturile unor fire din urzeala poveştii coboară încă şi mai mult în timp. Niciuna dintre cărţile mele n-a mai avut nevoie de atât de mult timp pentru a ieşi la lumină: am construit-o în mai mult de un deceniu. Aşa că nu e câtuşi de puţin surprinzător că am făcut-o cu ajutorul unui număr foarte mare de oameni. Îmi va fi imposibil să-i amintesc pe toţi: pur şi simplu, memoria mea nu e destul de bună. Însă există o serie de persoane care şi-au adus o contribuţie majoră şi cărora trebuie să le adresez cele mai profunde mulţumiri. Pe primul loc se află soţia mea, Emily, căreia îi este dedicat acest roman. A făcut mari eforturi pentru a-l vedea venind pe lume. Şi nu s-a rezumat la a citi manuscrisul şi la a da sfaturi; în plus, a mai şi renunţat la bărbatul ei pe durata lungilor perioade rezervate scrisului. Dacă dumneavoastră, cititorii, aveţi şansa s-o întâlniţi, nişte mulţumiri vor fi bine primite. (Îi place ciocolata.) Ca întotdeauna, excelentul meu redactor şi excelentul meu agent – Moshe Feder şi Joshua Bilmes – au trudit din greu la acest roman. Menţionez în mod special că Moshe nu e plătit mai mult când autorii săi produc monstruozităţi de câte patru sute de mii de cuvinte. Dar a redactat cartea fără să se plângă câtuşi de puţin; contribuţia lui la transformarea ei în romanul pe care îl ţineţi acum în mână a fost nepreţuită. Tot el a apelat la F. Paul Wilson pentru o supervizare a scenelor legate de practica medicală, ceea ce le-a fost 6

de un real folos. Ţin să-i mulţumesc, în mod deosebit, şi lui Harriet McDougal, unul dintre cei mai mari redactori ai tuturor timpurilor, care din pură bunătate a citit cartea şi i-a făcut o redactare meticuloasă. Fanii romanului Roata Timpului o cunosc drept femeia care l-a descoperit pe Robert Jordan, i-a redactat scrierile şi l-a luat de bărbat. În ultimul timp, n-a mai redactat prea multe cărţi în afară de Roata Timpului, de aceea mă simt extrem de onorat pentru că s-a implicat şi m-a ajutat. Alan Romanczuk, care a lucrat împreună cu ea, trebuie să primească de asemenea mulţumirile mele pentru facilitarea acestei redactări. La Tor Books, Paul Stevens mi-a fost de un imens ajutor. Ca persoană care se ocupă de contractele mele cu editura, a fost uimitor. Eu şi Moshe suntem norocoşi fiindcă ne bucurăm de ajutorul său. De asemenea, Irene Gallo – director artistic – a fost minunat de îndatoritoare şi de răbdătoare în discuţiile cu un autor insistent, cu idei nebuneşti în privinţa ilustraţiilor cărţii sale. Multe mulţumiri pentru Irene, Justin Golenbock, Greg Collins, Karl Gold, Nathan Weaver, Heather Saunders, Meryl Gross şi pentru întreaga echipă de la Tor Books. Dot Lin, care a fost agentul meu până la apariţia acestei cărţi (şi pe care o preocupă adăugarea câtorva litere la sfârşitul numelui), nu numai că m-a ajutat nemaipomenit de mult în privinţa publicităţii şi m-a sfătuit, dar a şi organizat un grup de susţinători la New York. Vă mulţumesc tuturor. Şi, revenind la ilustraţii, veţi observa că în interiorul acestei cărţi există mult mai multe decât găsiţi de obicei într-un roman fantasy. Acest lucru a fost posibil datorită extraordinarelor eforturi depuse 7

de Greg Call, Isaac Stewart şi Ben McSweeney. Au muncit din greu, refăcând desenele de numeroase ori, pentru a reda totul corect. Rezultatele muncii lui Ben la schiţele lui Shallan sunt pur şi simplu minunate, o contopire a celor mai bune imagini create de mine cu interpretarea lui artistică. Isaac, care este totodată şi creatorul ilustraţiilor interioare din romanele seriei Născuţi din ceaţă, a depăşit cu mult aşteptările obişnuite. Lucrul până noaptea târziu şi termenele presante au constituit regula în cazul acestei cărţi. Isaac merită toate laudele. (Dacă vă întrebaţi cumva, miniaturile de la începuturile capitolelor, hărţile, ornamentaţia paginilor de sfârşit şi filele din carnetul lui Navani sunt creaţiile sale.) Ca întotdeauna, gruparea mea literară mi-a fost de un extraordinar ajutor. Membrilor săi li s-au alăturat câţiva cititori alfa şi beta. Fără a respecta o ordine anume, aceştia sunt: Karen Ahlstrom, Geoff şi Rachel Biesinger, Ethan Skarstedt, Nathan Hatfield, Dan Wells, Karylynn ZoBell, Alan şi Jeanette Layton, Janci Olds, Kristina Kugler, Steve Diamond, Brian Delambre, Jason Denzel, Michelle Trammel, Josh Walker, Chris King, Austin şi Adam Hussey, Brian T. Hill şi acel Ben al cărui nume nu ştiu să-l scriu corect. Sunt sigur că v-am uitat pe unii dintre voi. Sunteţi cu toţii nişte oameni minunaţi şi, dacă aş putea, v-aş da tuturor Cristalsăbii. Hopa! Aceste mulţumiri capătă proporţii epice. Dar tot mai sunt câteva persoane care trebuie menţionate. Scriu aceste cuvinte chiar în preajma aniversării unui an de la angajarea Inevitabilului Peter Ahlstrom ca asistent personal, corector şi cap limpede. Dacă veţi răsfoi paginile prin care am mai adresat mulţumiri cu alte ocazii, îl 8

veţi găsi întotdeauna acolo. Este, de ani buni, un prieten drag şi un susţinător al muncii mele. Acum sunt norocos fiindcă lucrează pentru mine cu normă întreagă. Azi s-a trezit la ora trei dimineaţa ca să termine ultima corectură a cărţii. Când îl veţi întâlni data viitoare la o convenţie, cumpăraţi-i un calup de brânză. De asemenea, aş da dovadă de neglijenţă dacă nu i-aş mulţumi lui Tom Doherty pentru că mi-a permis să lucrez nestingherit la această carte. Am reuşit să ducem la bun sfârşit un roman atât de lung pentru că el a crezut în acest proiect, şi tot el a fost cel care l-a sunat pe Michael Whelan, convingându-l să ilustreze coperta originală. Tom mi-a dat, probabil, mai mult decât merit; un astfel de roman (de asemenea proporţii şi cu atât de multe ilustraţii) i-ar fi făcut probabil pe mulţi editori s-o rupă la fugă. Datorită acestui om, Tor publică, în mod sistematic, cărţi excelente. În final, mă opresc un moment asupra minunatei coperte originale create de Michael Whelan. Pentru cei care n-au auzit povestea, eu unul am început să citesc romane fantasy (mai întâi am fost cititor, fireşte) în adolescenţă datorită minunatelor ilustraţii ale copertelor semnate de Michael Whelan. Deţine talentul unic de a prinde adevărata esenţă a unei cărţi într-un desen – am ştiut întotdeauna că pot citi cu încredere un roman cu o copertă de-a lui. Am visat întotdeauna la ziua în care voi avea una dintre creaţiile sale pe coperta uneia dintre cărţile mele. Părea unul dintre lucrurile de care era puţin probabil să am vreodată parte. Faptul că în cele din urmă s-a întâmplat – şi încă pentru romanul cel mai drag inimii mele, la care am lucrat atât de mult – e o extraordinară onoare. 9

CALEA REGILOR

10

11

12

PRELUDIU LA ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ Kalak ocoli un colţ de stâncă şi se opri, împleticindu-se, în faţa unui clastotrăsnet muribund. Uriaşa bestie de piatră zăcea căzută pe o parte, iar din piept îi ieşea ceva ce aducea cu nişte coaste rupte şi stâlcite. Silueta monstruozităţii era oarecum scheletică, cu membrele nefiresc de lungi crescute din umeri de granit. Pe faţa ca o săgeată, ochii de un roşu-închis păreau făuriţi dintr-un foc arzând în profunzimea pietrei. Se stingeau. Chiar şi după atâtea veacuri, Kalak se cutremură văzând un clastotrăsnet atât de aproape. O mână de-a bestiei avea lungimea trupului unui om. Astfel de mâini îl uciseseră înainte şi nu-i plăcuse. Fireşte, moartea nu-i plăcea aproape niciodată. Ocoli creatura, alegându-şi cu mare grijă calea pe câmpul de luptă. Câmpia era un loc al bolovanilor şi al stâncilor cu forme nefireşti – în jurul lui Kalak se înălţau coloane dăltuite de natură –, iar leşurile împânzeau pământul. Puţine plante creşteau acolo. Colţii de stâncă şi movilele de piatră purtau nenumărate cicatrice. Prin locurile unde luptaseră Undeunitorii, stâncile erau sfărâmate, distruse. Uneori, ceva mai rar, trecea pe lângă gropi cu forme bizare, pline de crăpături, rămase în urma clastotrăsnetelor care intraseră în luptă smulgându-se din piatră. Multe dintre leşurile din jur erau omeneşti; multe nu erau. Sângele se amestecase. Roşu. Portocaliu. Violet. Cu toate că niciunul dintre trupurile căzute în jurul lui nu se clintea, în aer plutea, neclar, 13

un amestec pâclos de sunete. Gemete de durere, urlete de suferinţă. Din rarele petice de vegetaţie sau din mormanele de cadavre mistuite de foc se înălţau rotocoale de fum. Până şi câteva bucăţi de stâncă ardeau mocnit. Prăfuitorii făcuseră treabă bună. „Dar eu am supravieţuit”, se gândi Kalak, ducându-şi mâna la piept şi grăbindu-se către locul întâlnirii. „De data asta chiar am supravieţuit.” Ceea ce era periculos. Când murea, era trimis înapoi, n-avea de ales. Dar şi când îi supravieţuia Devastării trebuia să se-ntoarcă. Să se ducă înapoi, într-un loc care-l îngrozea. Într-un loc al durerii şi al focului. Dacă se hotăra… să nu meargă acolo? Gânduri periculoase, poate gânduri trădătoare. Îşi continuă drumul, grăbindu-şi paşii. Locul întâlnirii era în umbra unei stânci imense, o turlă înălţată către cer. Ca de obicei, îl aleseseră împreună, toţi zece, înaintea luptei. Supravieţuitorii trebuiau să-şi croiască drum până acolo. Însă, în mod bizar, dintre toţi ceilalţi nu-l aştepta decât unul singur. Jezrien. Oare ceilalţi opt muriseră, cu toţii? Se prea poate. De data asta, lupta fusese năprasnică, una dintre cele mai cumplite. Duşmanul era din ce în ce mai dârz. Ba nu. Kalak se încruntă când ajunse la baza turlei. Acolo stăteau, mândre, şapte săbii magnifice, înfipte în solul stâncos. Fiecare era o capodoperă de o formă graţioasă, inscripţionată cu glife şi desene. Le recunoştea pe toate. Dacă stăpânii lor ar fi murit, Armele ar fi dispărut fără urmă. Acelea erau armele puterii, mai presus chiar şi decât 14

Cristalsăbiile. Erau unice. Preţioase. Jezrien stătea în afara inelului lor, privind către răsărit. — Jezrien? Silueta în alb şi albastru îi aruncă o privire. Chiar şi după atâtea veacuri, Jezrien părea tânăr, un bărbat de numai treizeci de ani. Barba lui neagră şi scurtă era tunsă cu grijă, deşi hainele cândva superbe îi erau arse şi pline de sânge. Se întoarse spre Kalak, încrucişându-şi braţele la spate. — Ce-nseamnă asta, Jezrien? îl întrebă el. Unde sunt ceilalţi? — Au plecat. Vocea lui Jezrien era calmă, adâncă, egală. Deşi nu mai purtase coroană de secole, îşi păstrase purtările regeşti. Părea să ştie întotdeauna ce-avea de făcut. — Ai putea spune c-a fost un miracol. De data asta, n-a murit decât unul dintre noi. — Talenel, zise Kalak. Sabia lui era singura pe care n-o vedea. — Da. A murit apărând trecerea aia de lângă fluviul nordic. Kalak dădu din cap. Taln avea tendinţa să-şi aleagă bătălii aparent lipsite de speranţă şi să le câştige. Şi mai avea şi tendinţa să moară în timp ce-o făcea. Deja ar fi trebuit să se întoarcă acolo unde stăteau, între Devastări. Locul coşmarurilor. Kalak îşi dădu seama că tremura. Când devenise atât de slab? — Jezrien, de data asta nu mă pot întoarce, zise rostind cuvintele în şoaptă, apropiindu-se şi încleştându-şi mâna de braţul celuilalt. Nu pot. 15

Şi, când recunoscu asta, simţi că-n el se rupea ceva. Cât timp trecuse? Secole, poate chiar milenii de tortură. Era atât de greu să le ţii socoteala. Focurile alea, cârligele alea, înfigându-i-se din nou în carne în fiecare zi. Pârjolindu-i pielea braţelor, apoi arzându-i grăsimea, apoi pătrunzând în os. Simţea mirosul. Atotputernicule, îl simţea! — Lasă-ţi sabia aici, spuse Jezrien. — Ce? Jezrien arătă către inelul de arme. — Am fost ales să te-aştept. Nu eram siguri c-ai supravieţuit. Sa… luat o hotărâre. E timpul să se pună capăt Pactului-Jurământ. Kalak simţi împunsătura ascuţită a groazei. — Ce-o să ne facem? — Ishar crede că, atâta vreme cât unul dintre noi e încă legat de Pactul-Jurământ, asta e de-ajuns. E posibil să ne aflăm la sfârşitul ciclului Devastărilor. Kalak se uită în ochii regelui nemuritor. De pe un mic petic de pământ din stânga lor se înălţa fum negru. De dincolo de el îi urmăreau gemetele muribunzilor. Acolo, în ochii lui Jezrien, Kalak văzu suferinţă şi amărăciune. Poate chiar şi laşitate. Era un om atârnat de-un stei cu un fir de aţă. „Atotputernicule din ceruri”, se gândi Kalak. „Şi tu eşti dărâmat, nu?” Aşa erau cu toţii. Kalak se apropie de o margine unde o culme prelungă domina o parte din câmpul de luptă. Erau atât de multe leşuri, iar printre ele mergeau cei vii. Oameni în veşminte rudimentare, ducând suliţe cu vârfuri din bronz. Printre 16

ei erau alţii, în armuri scânteietoare. Un grup trecu pe lângă el, patru bărbaţi în haine zdrenţuite din piele tăbăcită sau dintr-o piele de calitate tare proastă, alăturându-i-se unei siluete puternice, în armură argintie, cu un model uluitor de complicat. Ce contrast! Jezrien veni lângă el. — Toţi văd în noi nişte zei, şopti Kalak. Se bizuie pe noi, Jezrien. Suntem tot ce au. — Îi au pe Radianţi. Ar trebui să fie de-ajuns. Kalak clătină din cap. — Asta n-o să-l ţină legat. Pe duşman. Va găsi o cale s-o ocolească. Ştii c-o va face. — Poate. Regele Heralzilor nu-i mai oferi nicio explicaţie. — Şi Taln? întrebă din nou Kalak. Carnea arzând. Focurile. Durerea, iar şi iar şi iar durerea… — Mai bine să sufere unul singur decât zece, şopti Jezrien. Părea atât de rece. Ca o umbră născută din căldură şi lumină căzând peste cineva onorabil şi sincer, aruncându-i în urmă această copie întunecată. Jezrien se întoarse la inelul de săbii. Propria sa Armă căpătă substanţă în mâinile lui, apărând din ceaţă, umedă de condens. — S-a hotărât, Kalak. Vom merge pe căile noastre şi nu ne vom căuta unii pe alţii. Săbiile trebuie să rămână aici. Pactul-Jurământ se termină acum. Îşi ridică arma şi o înfipse în stâncă, alături de celelalte şapte. Şi şovăi, cu ochii la ea, apoi îşi înclină fruntea şi îi întoarse spatele. Ca şi cum i-ar fi fost ruşine. 17

— Ne-am ales de bunăvoie această povară. Ei bine, dacă vrem, ne putem hotărî s-o lepădăm. — Şi ce-o să le spunem oamenilor, Jezrien? întrebă Kalak. Ce vor spune ei despre ziua de azi? — E simplu, răspunse celălalt, îndepărtându-se. O să le spunem că, în sfârşit, au învins. E o minciună care nu cere aproape niciun efort. Cine ştie? Poate se va dovedi că e un adevăr. Kalak îl privi îndepărtându-se, pierzându-se în peisajul pârjolit. În cele din urmă, îşi invocă propria sabie şi o împlântă în stâncă, lângă celelalte opt. Îi întoarse spatele şi plecă în direcţia opusă celei în care pornise Jezrien. Şi totuşi, nu se putu împiedica să privească peste umăr la inelul de săbii şi la singurul loc gol. Locul unde ar fi trebuit să se afle cea de-a zecea. A aceluia dintre ei care se pierduse. A celui pe care-l abandonaseră. „Iartă-ne”, se gândi Kalak, apoi plecă.

18

CARTEA ÎNTÂI CALEA REGILOR 4500 de ani mai târziu

19

20

PROLOG SĂ UCIZI „Iubirea de oameni e rece, un pârâu de munte la numai trei paşi de gheaţă. Noi suntem ai lui. Oh, Părinte al Furtunii… suntem ai lui. N-au mai rămas decât o mie de zile până la sosirea Furtunii Eterne.” Culeasă în prima zi a săptămânii palah din luna shash a anului 1171, cu 31 de secunde înainte de moarte. Subiectul a fost o femeie ochi-întunecaţi însărcinată, de vârstă mijlocie. Copilul n-a supravieţuit.

Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, se îmbrăca în alb în ziua când trebuia să ucidă un rege. Veşmintele albe erau o tradiţie parshendi, pentru el străină. Dar făcea tot ce-i spuneau stăpânii săi şi nu cerea niciodată explicaţii. Se afla într-o încăpere mare, cu pereţi de piatră, dogorită de vetrele imense care aruncau o lumină supărător de puternică asupra chefliilor, brobonindu-le pielea cu sudoare în vreme ce dansau, şi beau, şi zbierau, şi cântau, şi băteau din palme. Unii cădeau la podea cu feţele împurpurate, orgia le depăşea puterile, pântecele li se dovedeau a fi burdufuri de vin de proastă calitate. Arătau de parcă ar fi răposat, cel puţin până când îi cărau prietenii afară din sala chiolhanului către paturile care-i aşteptau. Szeth nu se legăna în ritmul tobelor, nu bea din vinul de culoarea safirului şi nu se ridica să danseze. Stătea pe o banchetă din fundul încăperii – un servitor calm, în haine albe. Îl remarcau prea puţini 21

oaspeţi de la sărbătorirea semnării tratatului. Nu era decât o slugă, iar shin erau uşor de trecut cu vederea. Mai toţi oamenii de acolo, din Răsărit, îi credeau pe cei de soiul lui docili şi inofensivi. Şi, în general, aveau dreptate. Toboşarii schimbară ritmul. Răpăitul tobelor îl zguduia pe Szeth ca un cvartet de inimi bătând înfundat pentru a trimite în întreaga sală valuri de sânge invizibil. Stăpânii lui, respinşi de reprezentanţii regatelor mai civilizate, care îi considerau sălbatici, stăteau la mese separate. Erau oameni cu pielea marmorată, neagră cu roşu. Erau numiţi parshendi – veri ai unor servitori mai docili din fire, cunoscuţi în cea mai mare parte a lumii drept parshi. O ciudăţenie. Ei nu-şi spuneau parshendi; numai alethii îi numeau astfel. Într-o traducere aproximativă, însemna „parshi în stare să gândească”. Niciuna dintre cele două părţi nu părea să vadă în asta o insultă. Parshendii aduseră muzicanţii. La început, alethii ochi-luminoşi şovăiseră. Considerau tobele instrumente ordinare, preferate de ochi-întunecaţi – oamenii de rând. Însă vinul era un mare duşman al tradiţiilor şi al bunei-cuviinţe, iar elita alethi se abandona acum în voia dansului. Szeth se ridică şi începu să-şi croiască drum prin încăpere. Petrecerea se prelungise; până şi regele se retrăsese cu mai multe ceasuri în urmă. Dar mulţi încă mai continuau să se desfete. Szeth se văzu silit să-l ocolească pe Dalinar Kholin – însuşi fratele regelui – care se prăbuşise, beat, la o masă mică. Îmbătrânit, dar vânjos, îşi tot flutura mâna, respingându-i pe cei care-l sfătuiau să meargă la culcare. Unde era Jasnah, fiica regelui? Elhokar, fiul şi moştenitorul lui, stătea la masa înaltă, conducând ospăţul în lipsa tatălui său. 22

Vorbea cu doi bărbaţi, un azish cu pielea întunecată – având pe obraz o pată bizară, de culoare deschisă – şi un altul mai zvelt, alethi după înfăţişare, care se uita întruna peste umăr. Prietenii de chef ai moştenitorului n-aveau nicio importanţă. Szeth se ţinu departe de acesta şi o luă pe lângă toboşari, mergând pe la marginile încăperii. În jurul lor zburau cu mişcări iuţi muzicospreni – spirite minuscule ce luaseră forma unor panglici rotitoare, translucide. Toboşarii îl văzură pe Szeth când trecu prin preajma lor. Aveau să se retragă în curând, împreună cu toţi ceilalţi parshendi. Nu păreau ofensaţi. Nu păreau furioşi. Şi totuşi aveau să-ncalce tratatul peste numai câteva ore. N-avea niciun sens. Dar Szeth nu punea întrebări. Ajuns în capătul sălii, trecu pe lângă mai multe şiruri de lămpi azurii care împrăştiau o lumină uniformă, ţâşnind din locurile în care peretele se unea cu podeaua. Conţineau safire impregnate cu Lumină de Furtună. O profanare. Cum puteau oamenii acelor ţinuturi să întrebuinţeze ceva atât de sacru pentru o simplă iluminare? Mai rău decât atât, se spunea că eruditele alethi erau pe punctul să creeze Cristalsăbii noi. Szeth spera că se lăudau cu un simplu vis. Pentru că, dacă s-ar fi petrecut cu adevărat una ca asta, sar fi schimbat lumea. Astfel încât, în final, oamenii din toate ţările – din îndepărtata Thaylenah până în semeaţa Jah Keved – le-ar fi vorbit propriilor copii în alethi. Impresionanţi oameni, aceşti alethi. Chiar şi beţi, aveau o nobleţe înnăscută. Înalţi şi bine făcuţi, bărbaţii purtau haine de mătase întunecată, brodate migălos cu fire de argint sau de aur, având 23

nasturi ce coborau pe ambele părţi ale pieptului. Fiecare părea un general pe câmpul de luptă. Femeile îi întreceau în splendoare. Purtau rochii somptuoase, mulate pe trupuri, contrastând prin culorile lor strălucitoare cu nuanţele întunecate preferate de bărbaţi. Mâneca stângă a fiecărei rochii era mai lungă decât dreapta, acoperind palma. Alethii aveau concepţii bizare asupra bunei-cuviinţe. Părul de un negru intens al femeilor era prins în creştet, fie în cozi adunate în modele complicate, fie în mănunchiuri de bucle lejere. Printre şuviţe îşi împleteau adesea panglici de aur sau alte podoabe, precum şi pietre preţioase strălucind de la Lumina de Furtună. Superb. Profanator, dar superb. Szeth ieşi din sala de petrecere pentru a trece pragul celei în care se desfăşura Banchetul Cerşetorilor. Respectând tradiţia alethi, era o încăpere în care câţiva dintre cei mai săraci oameni din oraş, bărbaţi şi femei deopotrivă, aveau parte de un ospăţ, o completare a celui de care se bucurau regele şi oaspeţii săi. Un bărbat cu fire cărunte în lunga sa barbă neagră apăru în cadrul uşii, împleticindu-se şi zâmbind prosteşte – Szeth nu-şi dădu seama dacă de prea mult vin sau fiindcă avea mintea slabă. — M-ai văzut? întrebă bărbatul, cu voce neclară. Pe urmă râse şi începu să vorbească păsăreşte, întinzând mâna după un burduf cu vin. Aşadar, până la urmă era beat. Atingându-l în treacăt, Szeth îşi continuă drumul pe lângă şirul de statui ale celor Zece Heralzi din străvechea religie vorină. Jezerezeh, Ishi, Talenelat. Îi numără şi văzu că nu erau decât nouă. Lipsa unuia sărea în ochi. De ce fusese înlăturată statuia lui Shalash? Regele 24

Gavilar avea faima unui practicant pios al cultului vorin. Mult prea pios, după părerea unora. Coridorul cotea la dreapta, urmând conturul palatului boltit. Se aflau la etajul ocupat de rege, cu două niveluri deasupra solului, înconjuraţi de pereţi de stâncă, aşa cum erau şi podeaua, şi plafonul. O altă profanare. Nu se cădea să mergi pe stâncă. Dar ce-i trecea lui prin gând? Nu era decât un făr’adevăr. Făcea ce-i porunceau stăpânii lui. În ziua aceea, asta-nsemna să poarte alb. Pantaloni albi şi lejeri, legaţi în talie cu o funie, iar pe deasupra lor o cămaşă transparentă, cu mâneci lungi, desfăcută în faţă. Veşmintele albe ale unui ucigaş erau o tradiţie parshendi. Stăpânii lui îi explicaseră de ce, cu toate că el nu întrebase. Alb ca să fii curajos. Alb ca să nu te pierzi în întuneric. Alb ca savertizezi. Pentru că dacă voiai să asasinezi un om, el avea dreptul să te vadă venind. Szeth o luă la dreapta, pe culoarul care ducea drept către camerele regelui. Pe pereţi ardeau torţe, dar lumina lor nu-i ajungea, era ca o fiertură subţire după un post îndelungat. În jurul flăcărilor dansau focspreni minusculi, ca nişte insecte din lumină închegată. Torţele nu-i erau de niciun folos. Îşi duse mâna către propria pungă, în căutarea sferelor pe care le conţinea, dar şovăi când văzu apărându-i în faţă mai multe lumini albastre: două lămpi cu Lumină de Furtună prinse de perete, safire strălucitoare, răspândind incandescenţa din adâncul lor. Se apropie de una dintre ele şi-şi ridică mâna ca s-o aşeze, ca pe o cupă, în jurul nestematei 25

înfăşurate în sticlă. — Tu, de-acolo! strigă o voce în alethi. La răscrucea coridoarelor stăteau doi străjeri. Pază dublă, fiindcă în noaptea aceea în Kholinar se aflau sălbatici veniţi de dincolo de graniţe. Era adevărat, nişte sălbatici despre care se presupunea că le deveniseră aliaţi. Însă alianţele se puteau dovedi foarte firave. Aceea n-avea să dureze nici măcar o oră. Szeth îi privi pe cei doi apropiindu-se. Erau înarmaţi cu suliţe; nu erau ochi-luminoşi, aşa că n-aveau dreptul să poarte sabie. Însă platoşele lor roşii erau împodobite, aşa cum le erau şi coifurile. Or fi fost ochi-întunecaţi, dar se numărau printre cetăţenii de rang înalt, ocupând în garda regală poziţii ce impuneau respect. Cel din frunte se opri la o distanţă de câţiva paşi şi vorbi, gesticulând cu suliţa. — Pleacă imediat! N-ai ce căuta aici. Avea tenul închis la culoare specific alethilor şi o mustaţă subţire care îi înconjura gura, devenind barbă în partea de jos. Szeth nu se clinti. — Ei? spuse străjerul. Ce mai aştepţi? Szeth respiră adânc, absorbind Lumina de Furtună. O simţi scurgându-se în el, aspirată din perechea de lămpi cu safir de pe perete, parcă suptă odată cu aerul tras în adâncul pieptului. Şi se dezlănţui în el, iar coridorul deveni dintr-odată mai întunecos, căzând în umbră ca un vârf de deal ascuns luminii soarelui de un nor fugărit de vânt. Szeth simţi căldura Luminii, îi simţi furia ca pe o furtună împlântată direct în venele sale. Puterea ei era înviorătoare şi în 26

acelaşi timp periculoasă. Îl îmboldea să intre în acţiune. Să se mişte. Să lovească. Îşi ţinu răsuflarea şi se agăţă de Lumina de Furtună. Încă o mai simţea prelingându-se în afară. Nu putea să fie reţinută decât pentru scurt timp – cel mult câteva minute. Se scurgea, căci trupul omenesc era un vas prea poros. Auzise că Pustiitorii izbuteau s-o păstreze în totalitate. Dar ei existaseră măcar? Pedeapsa lui spunea că nu. Onoarea lui le cerea existenţa. Arzând de energie sacră, Szeth se întoarse spre străjeri. Cei doi vedeau că el pierdea Lumină de Furtună, că îi ieşea din piele încolăcindu-se în rotocoale, ca un fum luminiscent. Bărbatul din faţă îşi îngustă ochii, încruntându-se. Szeth era sigur că nu mai văzuse aşa ceva în toată viaţa lui. Din câte ştia, îi ucisese pe toţi umblătorii pe piatră care zăriseră vreodată ce putea face. — Ce… ce eşti? Vocea străjerului devenise nesigură. — Spirit sau om? — Ce sunt? şopti Szeth, cu un strop de Lumină scurgându-i-se de pe buze în timp ce se uita în lungul coridorului, pe lângă bărbatul din faţa lui. Sunt… în măsură să spun că-mi pare rău. Clipi, Ancorându-se de punctul îndepărtat pe care-l fixa cu privirea. Lumina de Furtună ieşi din el răbufnind şi răcindu-i pielea, şi pământul încetă imediat să-l mai atragă. Se trezi în schimb atras către punctul ales – ca şi cum, pentru el, direcţia pe care o avea drept ţintă ar fi însemnat, dintr-odată, în jos. Era o Ancorare de Bază, prima dintre cele trei tipuri de Ancorări. Îl înzestra cu puterea de a manevra orice lucru care-i lega pe oameni 27

de pământ, fie că era o forţă, un spren sau un zeu. Prin ea putea să lege oamenii sau obiectele de diverse suprafeţe sau de diverse direcţii. Din perspectiva lui, coridorul era acum un puţ adânc în care se prăbuşea, iar cei doi străjeri stăteau pe una dintre laturi. Primiră şocaţi loviturile de picior, câte una pentru faţa fiecăruia, cu care-i azvârli într-o parte. Szeth îşi schimbă direcţia privirii şi se Ancoră de podea. Lumina se scurse din el. Podeaua redeveni partea de jos şi ateriză între cei doi bărbaţi, cu hainele trosnindu-i în timp ce de pe ele cădeau fulgi de promoroacă. Se ridică şi începu să-şi cheme Cristalsabia. Unul dintre străjeri îşi căută suliţa pe bâjbâite. Szeth întinse mâna în jos, către el, şi îi atinse umărul uitându-se în sus. Îşi concentră privirea într-un punct de deasupra sa, dorind să-şi trimită lumina din trupul său într-al străjerului şi Ancorându-l pe bietul om de tavan. Soldatul ţipă, şocat, când ceea ce fusese sus ajunse pentru el jos. Cu lumina scursă din propriul trup în urma lui, se izbi de tavan şi scăpă suliţa. Fiindcă nu fusese Ancorată direct, arma căzu zăngănind pe podea, alături de Szeth. Să ucizi. Era cel mai mare păcat. Şi, cu toate acestea, Szeth stătea acolo, făr’adevăr, profanând cu paşii săi piatra folosită pentru construcţie. Şi lucrurile n-aveau să se sfârşească aici. Nu exista decât o singură viaţă pe care, fiind un făr’adevăr, n-avea dreptul s-o ia. Şi aceea era viaţa lui. La a zecea bătaie a inimii sale, Cristalsabia îi căzu în mâna care-o aştepta. Căpăta formă ca şi cum s-ar fi condensat din ceaţă, cu stropi 28

de apă pe toată lungimea sa metalică. Avea o Cristalsabie lungă şi subţire, cu ambele muchii ascuţite, dar mai mică decât majoritatea celorlalte. Cu o legănare a mâinii, făcând cu vârful ei o despicătură în podeaua de piatră, o trecu prin gâtul celui de-al doilea străjer. Şi Cristalsabia ucise într-un mod bizar, ca de obicei: cu toate că tăia cu uşurinţă piatra, oţelul şi orice altceva era lipsit de viaţă, metalul i se înceţoşă când atinse pielea vie. Străbătu gâtul străjerului fără să lase nicio urmă, dar, în clipa trecerii, ochii omului fumegară şi se aprinseră. Se înnegriră şi i se zbârciră în cap, şi se prăbuşi, mort, cu faţa-n jos. O Cristalsabie nu tăia carnea vie: despica însuşi sufletul. Sus, primul străjer icni. Reuşise să se ridice în picioare, deşi le avea proptite de tavan. — Un Cristalpurtător! strigă el. Un Cristalpurtător atacă pe coridorul regelui! La arme! „În sfârşit”, îşi spuse Szeth. Modul în care folosea el Lumina de Furtună nu le era cunoscut străjerilor, dar puteau să recunoască o Cristalsabie. Se aplecă şi ridică suliţa căzută de sus. În clipa aceea, eliberă răsuflarea pe care şi-o ţinea din momentul când trăsese în el Lumina de Furtună. Îl păstra în viaţă atâta vreme cât o avea în el, dar cele două lămpi nu conţinuseră o cantitate prea mare, aşa că în curând avea să fie nevoit să-nceapă să respire. Şi, odată ce nu-şi mai ţinu răsuflarea, lumina începu să se prelingă mai repede. Propti coada suliţei în podeaua de piatră, apoi se uită în sus. Străjerul de pe tavan amuţi, cu ochii larg deschişi când poalele cămăşii începură să-i alunece în jos, către podea, odată ce pământul 29

îşi reafirmă supremaţia. Lumina care i se scurgea din trup se împuţină. Se uită în jos, la Szeth. La vârful suliţei, îndreptat chiar spre inima lui. Spaimospreni violeţi i se târau în jur, pe tavan. Lumina se termină. Străjerul căzu. Ţipă când se izbi de suliţa care-i străpunse pieptul. Szeth lăsă suliţa să se prăbuşească, atrasă de trupul ce i se zvârcolea la un capăt, către podeaua pe care o izbi cu o bufnitură. Cu Cristalsabia în mână, intră pe un coridor lateral, urmărind planul palatului, pe care-l memorase. Se repezi dincolo de un colţ şi se lipi de perete chiar în clipa când un grup de străjeri ajunse la cei doi morţi. Nouveniţii începură imediat să strige, dând în continuare alarma. Instrucţiunile lui erau clare. Ucide-l pe rege şi ai grijă să fii văzut când o faci. Trebuia să-i lase pe alethi să afle că venea şi ce făcea. De ce? De ce acceptaseră parshendii tratatul, numai ca să trimită un asasin chiar în noaptea când îl semnaseră? Pe pereţii coridorului în care se afla străluceau mai multe nestemate. Regelui Gavilar îi plăcea să-şi arate luxul şi n-avea de unde să ştie că lăsase izvoare de forţă pe care Szeth le putea folosi pentru Ancorările sale. Ceea ce făcea el nu se mai văzuse de milenii. Istoria acelor vremuri era inexistentă, iar legendele înfiorător de inexacte. Szeth aruncă o privire în urmă, pe coridor. Unul dintre străjerii de la răscruce îl zări, îl arătă cu degetul şi începu să strige. El se asigură că-l vedea toată lumea foarte bine, apoi se îndepărtă în goană. Răsuflă adânc în timp ce alerga, absorbind Lumina de Furtună din lămpi. Şi, cu ea, trupul lui prinse viaţă, viteza îi crescu, 30

energia i se adună în muşchi, părând gata să explodeze. În el, Lumina deveni furtună; sângele îi bubuia în urechi. Era cumplit şi minunat în acelaşi timp. În faţă i se deschideau două coridoare, câte unul în fiecare parte. Deschise uşa unei magazii dintr-o smucitură, apoi şovăi preţ de-o clipă suficient de îndelungată pentru ca de după colţ să apară un străjer şi să-l vadă dând buzna înăuntru. Pregătindu-se de Ancorare Compactă, îşi înălţă braţele şi îi porunci Luminii de Furtună să se adune acolo, ceea ce îi făcu pielea să se lumineze dintr-odată, radiind. Apoi îşi îndreptă brusc mâna către cadrul uşii, împroşcându-l cu un jet de luminiscenţă albă, ca şi cum l-ar fi stropit cu vopsea. Trânti uşa chiar în clipa sosirii străjerilor. Lumina de Furtună ţinea uşa prinsă de toc cu forţa a o sută de braţe. O Ancorare Compactă lega lucrurile unele de altele, ţinândule strâns lipite până se termina toată Lumina. Era necesar mai mult timp decât la o Ancorare de Bază pentru a crea legătura – şi secătuia mult mai repede Lumina. Mânerul uşii se zgudui şi când, în timp ce o voce cerea să se-aducă o secure, străjerii începură să se-arunce cu toată forţa în tăblia ei, în lemn apărură crăpături. Szeth traversă încăperea cu paşi iuţi, şerpuind printre mobilele acoperite cu pânză care se aflau înăuntru. Erau din stofă roşie şi din lemn extrem de scump. Ajunse la peretele din partea opusă şi se pregăti pentru o altă blasfemie – înălţă Cristalsabia şi făcu o tăietură orizontală în piatra de un cenuşiu întunecat. Roca se despica uşor; o Cristalsabie putea să taie obiecte neînsufleţite. Urmară două tăieturi verticale şi încă una la baza lor, conturând un bloc de piatră mare, pătrat. Îşi apăsă mâna în el, dorind să trimită Lumina de Furtună în 31

piatră. În spatele lui, uşa încăperii începu să crape. Se uită peste umăr şi se concentră asupra ei în timp ce se zgâlţâia, Ancorând blocul de piatră în direcţia aceea. Pe haine i se formară cristale de promoroacă – era nevoie de foarte multă Lumină de Furtună ca să Ancorezi ceva atât de mare. Vijelia din el se domoli, ca o ploaie furtunoasă preschimbată în burniţă. Făcu un pas în lateral. Imensul bloc de piatră se cutremură, alunecând în încăpere. În mod firesc, ar fi fost imposibil să-l clinteşti din loc. Propria greutate l-ar fi ţinut pe piatra de dedesubt. Însă acum aceeaşi greutate îl eliberă; pentru el, direcţia în care se afla uşa încăperii însemna jos. Cu un scrâşnet gros, alunecă din perete şi se rostogoli prin aer, strivind mobila. Soldaţii izbutiră în scurt timp să treacă prin uşă şi intrară împleticindu-se, chiar în clipa când îi zdrobi blocul enorm. Szeth întoarse spatele sunetului cumplit în care urletele se amestecau cu trosnetul lemnului crăpat şi al oaselor frânte. Se aplecă şi trecu prin noua deschidere, ajungând pe culoarul din exterior. Înaintă încet, absorbind Lumină de Furtună din lămpile pe lângă care trecea, aducând-o în el şi stârnindu-şi din nou furtuna din interior. Lămpile păliră şi coridorul se întunecă. În capăt se afla o uşă groasă din lemn şi, când se apropie, din zidărie începură să iasă şerpuind spaimospreni mărunţi, ca nişte globuri violete şi vâscoase, îndreptându-se către uşă. Erau atraşi de groaza pe care-o simţeau de partea cealaltă. Szeth împinse uşa şi intră pe ultimul coridor care ducea spre 32

camerele regelui. De o parte şi de alta a culoarului erau vase înalte, din ceramică roşie, iar în golurile dintre ele stăteau oşteni agitaţi. Flancau un covor lung, îngust. Era roşu, ca un râu de sânge. Suliţaşii din faţă nu aşteptară să se apropie. Se avântară spre el în fugă, înălţându-şi suliţele scurte. Szeth lovi cu palma în lateral, împingând Lumina de Furtună în cadrul uşii şi folosind al treilea şi ultimul tip de Ancorare, Ancorarea Inversă, care acţiona cu totul altfel decât celelalte două. Nu făcea cadrul uşii să emită Lumina de Furtună; de fapt, părea să absoarbă lumina din apropiere, înconjurându-se de o penumbră stranie. Soldaţii îşi aruncară suliţele şi Szeth rămase nemişcat, cu mâna pe cadrul uşii. Pentru Ancorarea Inversă era nevoie de atingerea lui neîntreruptă, dar, comparativ cu celelalte două, consuma puţină Lumină de Furtună. În timpul ei, orice se apropia de el – şi mai ales obiectele uşoare, era atras în schimb chiar către locul de Ancorare. Suliţele îşi schimbară direcţia în aer, despărţindu-se unele de altele în jurul lui şi înfigându-se în cadrul de lemn. Când le simţi lovind, se avântă în aer şi se Ancoră pe sine însuşi de peretele din dreapta, cu tălpile plesnind zgomotos piatra. Îşi modifică pe loc perspectiva. Pentru ochii lui, nu el stătea pe perete, ci oştenii, cu covorul roşu ca sângele întinzându-se între ei ca o tapiserie lungă. Szeth făcu un salt în lungul coridorului, lovind cu Cristalsabia, trecând-o prin gâturile a doi dintre bărbaţii care-şi aruncaseră suliţele spre el. Ochii acestora arseră, iar ei se prăbuşiră. Ceilalţi străjeri de pe coridor începură să intre în panică. Unii încercară să-l atace, alţii strigară, cerând întăriri, iar alţii i se feriră speriaţi din cale. Atacatorii săi erau neliniştiţi – dezorientaţi de 33

stranietatea loviturilor menite cuiva care atârna de un perete. El seceră câţiva, apoi se avântă în aer, se roti şi se Ancoră din nou de pământ. Ajunse pe podea în mijlocul oştenilor. Complet înconjurat, dar ţinând în mâini o Cristalsabie. După cum spuneau legendele, Cristalsăbiile fuseseră purtate mai întâi de Cavalerii Radianţi, cu nenumărate ere în urmă. Daruri primite de la zeul lor, le îngăduiau să lupte cu ororile pietrei şi ale focului, de zeci de stânjeni înălţime, duşmani cu ochii arzând de ură, Pustiitorii. Când pielea duşmanului tău era la fel de dură ca piatra însăşi, oţelul se dovedea nefolositor. Era nevoie de ceva făurit de o mână divină. Szeth se ridică din poziţia ghemuită, cu hainele lui albe şi largi unduindu-se, cu dinţii scrâşnind, revoltat de propriile păcate. Lovi, cu lama licărind când reflectă lumina torţelor. Cu mişcări largi, elegante. Trei străjeri, apoi încă unul. Nu putea nici să-şi astupe urechile ca să n-audă urletele care urmară, nici să-şi ferească privirea ca să nu vadă oamenii care cădeau. Se prăbuşeau în jurul lui ca jucăriile trântite de lovitura nepăsătoare a unui picior de copil. Dacă Sabia atingea şira spinării unui om, acesta murea cu ochii arzându-i. Dacă trecea printr-un braţ sau printr-un picior, atingând măduva osului, ucidea braţul sau piciorul acela. Un oştean se îndepărtă de el împleticindu-se, cu un braţ legănându-i-se inutil din umăr. N-avea să-l mai simtă şi nici să-l mai poată folosi vreodată. Îşi lăsă Cristalsabia în jos, stând printre leşuri cu ochi de cenuşă. Acolo, în Alethkar, oamenii povesteau adesea legende despre greu câştigata victorie a oamenilor asupra Pustiitorilor. Dar, când armele 34

făurite ca să lupţi împotriva coşmarurilor se întorceau împotriva oştenilor obişnuiţi, vieţile oamenilor nu mai valorau într-adevăr aproape nimic. Szeth se întoarse cu spatele şi-şi continuă drumul, călcând cu tălpile papucilor pe covorul roşu, moale. Cristalsabia strălucea, ca întotdeauna, argintie şi curată. Când omorai pe cineva cu o astfel de lamă, nu curgea sânge. Asta părea să fie un semn. Cristalsabia nu era nimic mai mult decât o unealtă: nu putea fi învinuită pentru omoruri. Uşa din capătul culoarului se deschise brusc. Szeth îngheţă când un mic grup de soldaţi dădu buzna afară, însoţind un bărbat în robă regală, cu capul aplecat, ca şi cum ar fi vrut să se ferească de săgeţi. Oştenii purtau uniforme de un albastru intens, culoarea Gărzii Regelui, şi cadavrele nu-i făcură să se oprească, privindu-le cu gura căscată. Ştiau la ce să se aştepte din partea unui Cristalpurtător. Deschiseră o uşă laterală şi îşi conduseră protejatul dincolo de ea, mai mulţi îndreptându-şi suliţele spre Szeth în timp ce se retrăgeau, mergând cu spatele. Din apartamentul regelui mai ieşi cineva; un bărbat într-o armură sclipitoare, albastră, făcută din plăcuţe netede, legate între ele. Spre deosebire de armurile obişnuite, aceea nu avea nici piele, nici zale în locurile unde se îmbinau plăcuţele – ci doar alte plăcuţe, mai mici, prinse laolaltă cu o precizie laborioasă. Armura era superbă, cu albastrul încrustat cu fâşii de aur pe marginea fiecărei plăcuţe şi coiful împodobit cu trei şiruri ondulate de aripi mărunte, ca nişte coarne. O Cristalarmură, care era de obicei purtată împreună cu o 35

Cristalsabie. Nou-venitul avea şi o Cristalsabie imensă, de aproape un stânjen, împodobită pe toată lungimea lamei cu desene înfăţişând flăcări, o armă din metal argintiu care strălucea atât de tare încât părea să dogorească. O armă creată ca să măcelărească zei întunecaţi, perechea mai mare a celei din mâna lui Szeth. El şovăi. Nu recunoştea armura; nu fusese prevenit din timp că urma să primească acea însărcinare şi n-avusese când să memoreze diversele tipuri de Armuri şi de Săbii posedate de Alethi. Dar cu un Cristalpurtător trebuia să lupte înainte de a pleca în urmărirea regelui; nu putea să lase un asemenea duşman în urmă. În plus, poate că un Cristalpurtător izbutea să-l înfrângă, să-l ucidă, punând capăt vieţii lui mizerabile. Ancorările lui nu puteau acţiona direct împotriva cuiva în Cristalarmură, iar aceasta îmbunătăţea abilităţile omului, îi dădea mai multă putere. Onoarea nu-i îngăduia lui Szeth să trădeze misiunea încredinţată, nici să-şi caute moartea. Dar, dacă ea sosea, avea s-o întâmpine cu bucurie. Cristalpurtătorul atacă, iar Szeth se Ancoră pe partea laterală a coridorului, sări răsucindu-se şi se opri pe perete. Făcu mai multe salturi înapoi, cu Sabia în poziţie de luptă. Cristalpurtătorul intră într-o postură agresivă, alegând una dintre cele preferate acolo, în ţinuturile răsăritene. Mişcările erau mai vioaie decât te-ai fi aşteptat de la un bărbat într-o armură atât de voluminoasă. Cristalarmura era ceva deosebit, tot atât de vechi şi de magic precum Cristalsabia care o completa. Cristalpurtătorul atacă iarăşi. Szeth sări într-o parte şi se Ancoră de tavan, în timp ce Sabia celuilalt crestă un perete. Simţind fiorul înfruntării, Szeth se avântă şi atacă de sus în jos, ţintindu-i coiful. 36

Bărbatul se aplecă, sprijinindu-se într-un genunchi, iar Sabia lui Szeth despică aerul. Acesta se retrase dintr-un salt când Cristalpurtătorul îşi avântă lama în sus, spintecând tavanul. Szeth n-avea Armură. Şi nici nu se străduia să-şi facă rost. Ancorările lui interferau cu nestematele care dădeau putere Cristalpurtătorului, aşa că trebuia s-aleagă fie una, fie alta. În timp ce omul regelui se răsucea, Szeth începu s-alerge pe tavan. Aşa cum era de aşteptat, celălalt îşi roti din nou sabia, iar el sări într-o parte, rostogolindu-se în aer. Rotirea odată încheiată, se avântă într-un salt scurt şi se Ancoră din nou de podea. Apoi se răsuci, ca să poată coborî înapoia Cristalpurtătorului, şi îl izbi cu sabia în spatele rămas descoperit. Din nefericire, Armura oferea un mare avantaj: putea să blocheze o Cristalsabie. Arma lui Szeth lovi cu putere, făcând ca pe spatele armurii să apară un păienjeniş de linii strălucitoare, iar Lumina de Furtună începu să se scurgă nestânjenită din ele. Spre deosebire de metalul obişnuit, Cristalarmura nici nu se adâncea în locul unde primise o lovitură, nici nu se îndoia. Ca s-o străpungă, Szeth ar fi trebuit să-şi nimerească adversarul de două ori exact în acelaşi loc. Se feri cu un salt când acesta îşi repezi arma cu furie, încercând să-i reteze genunchii. Furtuna din interiorul său îl avantaja pe Szeth în multe feluri – oferindu-i inclusiv abilitatea de a-şi reveni rapid după rănile mărunte. Dar nu i-ar fi refăcut membrele tăiate de o Cristalsabie. Se învârti în jurul Cristalpurtătorului, apoi îşi alese un moment potrivit şi se repezi către el. Potrivnicul său îşi avântă din nou arma, 37

dar el se grăbi să se Ancoreze de tavan. Ţâşni în aer, ajungând deasupra Sabiei în mişcare, apoi se Ancoră din nou de podea. Lovi în timp ce ateriza, dar Cristalpurtătorul îşi reveni repede şi execută o lovitură perfectă de răspuns, ratându-l pe Szeth cu un mai mult decât grosimea unui deget. Bărbatul mânuia lama cu o măiestrie periculoasă. Mulţi Cristalpurtători depindeau într-o prea mare măsură de puterea armei şi a armurii. El nu era aşa. Szeth sări pe perete şi se lansă într-o succesiune de atacuri scurte şi rapide, ca un ţipar plesnind apa. Cristalpurtătorul pară cu mişcări largi, contraatacând rapid. Lungimea Sabiei lui îl ţinea pe Szeth la distanţă. „Durează prea mult!” îşi zise Szeth. Dacă regele apuca să fugă şi să se ascundă, el n-avea să-şi îndeplinească misiunea, indiferent câţi oameni ar fi ucis. Se avântă într-un nou atac, dar Cristalpurtătorul îl sili să se retragă. Fiecare secundă a luptei li se adăuga celor în care regele putea să scape. Era momentul să fie nechibzuit. Se lansă în aer, Ancorându-se de capătul opus al coridorului şi căzu către adversar cu picioarele înainte. Acesta lovi fără şovăire, dar Szeth se Ancoră pieziş de podea şi căzu imediat. Cristalsabia şuieră prin aerul de deasupra lui. Ateriză ghemuindu-se şi-şi folosi inerţia ca să se azvârle în faţă, apoi îşi repezi arma, alegându-şi drept ţintă coastele Cristalpurtătorului, unde îi crăpase armura. Îl izbi cu toată puterea. Plăcuţa lovită a armurii se sfărâmă, împrăştiind fărâme de metal topit. Cristalpurtătorul gemu, căzând într-un genunchi şi ducându38

şi o mână spre coaste. Szeth îşi ridică piciorul, aruncându-şi adversarul pe spate cu o lovitură a cărei forţă era sporită de Lumina de Furtună. Cristalpurtătorul masiv se izbi de uşa apartamentului regelui, spărgând-o şi prăbuşindu-se pe jumătate în încăperea de dincolo de ea. Szeth îl abandonă, năpustindu-se în schimb către uşa din dreapta, în urmărirea regelui. Intră pe un culoar acoperit cu un covor roşu identic şi lămpile cu Lumină de Furtună de pe pereţi îi oferiră şansa să-şi reîncarce furtuna interioară. Energia se aprinse din nou în el şi începu s-alerge mai repede. Dacă obţinea un avans considerabil, putea să se ocupe de rege şi să reia lupta cu Cristalpurtătorul. N-avea să fie uşor. O Ancorare Totală de cadrul unei uşi n-ar fi putut opri un Cristalpurtător, iar Armura îi permitea bărbatului să alerge cu o viteză supraomenească. Szeth se uită peste umăr. Cristalpurtătorul nu-l urmărea. În Armura lui, stătea în capul oaselor, părând năucit. El abia îl mai zărea, aşezat în cadrul uşii, înconjurat de sfărâmături de lemn. Poate că-l rănise mai grav decât credea. Sau poate… Szeth încremeni. Se gândi la capul plecat al bărbatului care fugise, la faţa lui ascunsă în umbră. Cristalpurtătorul încă n-o pornise în urmărirea lui. Era un luptător atât de iscusit! Se spunea că foarte puţini bărbaţi puteau rivaliza cu Gavilar Kholin în mânuirea sabiei. Oare era cu putinţă? Se întoarse spre stânga şi apoi o luă înapoi, încrezându-se în instinctele sale. Imediat ce-l zări, Cristalpurtătorul se ridică vioi în 39

picioare. Szeth începu să alerge mai repede. Care era cel mai sigur loc în care să se adăpostească regele? Să-şi fi pus viaţa în mâinile unor străjeri şi să fi fugit? Sau, apărat de o Cristalarmură, să fi fost lăsat în urmă, luat drept un oştean din gardă? „Ingenios”, medită Szeth, în timp ce fostul Cristalpurtător apatic lua din nou o poziţie de luptă. Îl atacă imediat, cu o vigoare reînnoită, repezindu-şi Sabia într-o rafală de lovituri. Cristalpurtătorul – regele – îi răspunse agresiv, cu mişcări largi şi iuţi. Szeth se feri de una dintre loviturile lui şi simţi arma trecând la o distanţă de numai câteva degete de el. Îşi calculă următoarea mişcare, apoi se avântă, trecând pe sub Sabia cu care riposta adversarul. Aşteptându-se la o altă lovitură din lateral, regele se răsuci, protejându-şi cu braţul gaura din Armură. Iar asta-i îngădui lui Szeth să treacă în fugă pe lângă el, intrând în apartamentul regal. Regele se întoarse în aceeaşi direcţie şi se repezi pe urmele lui, dar Szeth alergă prin încăperea bogat mobilată, cu mâna zvâcnindui în toate părţile şi atingând toate mobilele pe lângă care trecea. Se îmbibă cu Lumină de Furtună şi le Ancoră de un punct aflat în spatele regelui. Ca şi cum ar fi întors camera pe-o parte, se rostogoliră toate, canapele, scaune şi mese, căzând către regele luat prin surprindere. Gavilar făcu greşeala de a le ciopârţi cu Cristalsabia lui. Arma tăie cu uşurinţă o canapea mare, dar bucăţile căzură totuşi peste el, făcându-l să se clatine pe picioare. Pe urmă îl pocni un taburet, trântindu-l la podea. Regele se rostogoli, dându-se la o parte din calea mobilei, şi atacă, cu Lumina de Furtună scurgându-i-se din Armură prin 40

crăpături. Szeth se concentră, apoi se avântă în aer, Ancorându-se, în timp ce Gavilar se apropia, de un punct din spate şi din dreapta. Se feri cu mare repeziciune de lovitura regelui, apoi folosi de două ori Ancorarea de Bază, legându-se de două puncte aflate unul după altul în faţa lui. Lumina de Furtună îi ieşi din trup într-o răbufnire, îşi simţi hainele îngheţând şi fu atras către rege cu o viteză de două ori mai mare decât a unei căderi obişnuite. Poziţia regelui trăda surprinderea acestuia când adversarul se clătină în aer şi apoi, legănându-se, se răsuci către el. Szeth îl lovi cu Sabia în coif, apoi se Ancoră imediat de tavan şi căzu în sus, izbindu-se de acoperişul de piatră. Se Ancorase de prea multe locuri, într-o succesiune prea rapidă, şi trupul i se dezorientase, făcându-l să se oprească greoi, lipsit de eleganţă. Se săltă în picioare, împleticindu-se. Sub el, regele se dădu înapoi, căutând o poziţie din care să-l poată ataca. Coiful îi crăpase şi pierdea Lumină de Furtună, aşa că stătea astfel încât să-şi protejeze partea în care plăcuţa din armură îi era spartă. Lovi cu o singură mână, întinzându-şi-o spre tavan. Szeth se grăbi să se Ancoreze astfel încât să coboare, gândindu-se că atacul regelui avea să-l împiedice să riposteze la timp. Dar îşi subestimă adversarul. Gavilar păşi sub sabia lui, gândindu-se, încrezător, că propriul său coif avea să absoarbă lovitura. Chiar în clipa când acesta o primi – sfărâmându-se – mâna lui liberă zvâcni, izbindu-şi adversarul în faţă cu pumnul înmănuşat. În ochii lui Szeth fulgeră o lumină orbitoare, în contrast cu durerea zdrobitoare ce îi cuprinse întreaga faţă. Totul se înceţoşă şi 41

vederea prinse să i se-ntunece. Durere. Atât de multă durere! Ţipă, cu Lumina de Furtună părăsindu-l năvalnică, şi se izbi cu spatele de ceva tare. De uşile balconului. O altă durere îi răbufni dea latul umerilor, de parc-ar fi fost înjunghiat cu o sută de pumnale, şi căzu rostogolindu-se pe podea înainte de a se opri, cu toţi muşchii vibrând. Lovitura ar fi ucis un om obişnuit. „N-am timp pentru durere. N-am timp pentru durere. N-am timp pentru durere!” Clipi şi scutură din cap, cu lumea pâcloasă şi întunecată în faţa ochilor. Orbise? Nu. Afară era întuneric. Se afla pe balconul de lemn; forţa loviturii îl aruncase prin uşi. Ceva cădea cu zgomot surd. Paşi grei. Cristalpurtătorul. Szeth se ridică împleticindu-se şi privind ameţit. Sângele îi izvora din tâmplă şi Lumina de Furtună i se înălţa din piele, orbindu-i ochiul stâng. Lumina. Lumina avea să-l vindece, dacă era cu putinţă. Falca îi atârna, desprinsă. Ruptă? Îşi scăpase Cristalsabia din mână. În faţă i se mişcă o umbră masivă; armura Cristalpurtătorului pierduse destul de multă Lumină de Furtună şi mergea cu greutate. Dar se apropia. Cu un strigăt, Szeth îngenunche şi îmbibă cu Lumină balconul de lemn, Ancorându-l de pământul de dedesubt. În jurul său, aerul îngheţă. Furtuna se dezlănţui, călătorindu-i prin braţe, către lemn. Ancoră balconul de jos, o dată şi încă o dată. Făcu a patra Ancorare când Gavilar păşi peste pragul acestuia. Balconul se clătină sub greutatea adăugată. Lemnul crăpă sub apăsare. 42

Cristalpurtătorul ezită. Szeth Ancoră balconul de dedesubt pentru a cincea oară. Suporturile acestuia se sfărâmară şi se desprinse cu totul de clădire. În ciuda durerii din falca ruptă, Szeth ţipă când îşi folosi ultimul rest de Lumină de Furtună ca să se Ancoreze pe sine de peretele clădirii. Căzu într-o parte, trecând pe lângă Cristalpurtătorul şocat, apoi se izbi de perete şi se rostogoli. Balconul se prăbuşi, cu regele privind năucit în sus când îi fugi de sub picioare. Căderea fu scurtă. Szeth privi cu un aer solemn – cu vederea încă înceţoşată şi cu un ochi încă orb – construcţia de lemn care se strivea de solul stâncos. Zidul palatului vibră, iar trosnetul lemnului sfărâmat reverberă de clădirile din jur. Aflat încă pe zid, Szeth gemu, ridicându-se în picioare. Se simţea slăbit. Îşi folosise Lumina de Furtună prea repede, forţându-şi prea tare corpul. Coborî împleticit pe perete şi se apropie de resturile balconului, abia reuşind să se ţină pe picioare. Regele încă mai mişca. Cristalarmura ar fi trebuit să ofere protecţie în cazul unei asemenea căderi, dar o bucată mare de lemn însângerat era împlântată în coasta lui Gavilar, străpungându-l în locul de unde lipsea plăcuţa distrusă mai devreme de Szeth. Acesta îngenunche şi îi cercetă chipul schimonosit de durere. Trăsături puternice, bărbie pătrată, barbă neagră, vârstată cu alb, ochi de un verde-deschis izbitor. Gavilar Kholin. — Mă… aşteptam… să vii, spuse regele, respirând întretăiat. Szeth îşi duse mâna către platoşa lui şi trase de curelele care o fixau. Se desfăcură, şi el îndepărtă partea din faţă, scoţând la vedere nestematele din interior. Două erau strivite şi se întunecaseră cu 43

desăvârşire. Trei continuau să strălucească. Amorţit, Szeth respiră adânc, absorbind Lumina. Furtuna se dezlănţui iarăşi. Din obraz i se înălţă din nou Lumină, refăcându-i pielea şi oasele. Durerea era încă puternică; Lumina de Furtună nu vindeca instantaneu. Era nevoie de mai multe ore ca săşi revină. Regele tuşi. — Poţi să-i spui… lui Thaidakar… că a făcut-o prea târziu… — Nu ştiu despre cine vorbeşti, zise Szeth, ridicându-se, iar cuvintele îi sunară neclar din cauza fălcii rupte. Îşi întinse mâna într-o parte şi îşi rechemă Cristalsabia. Regele se încruntă. — Atunci cine…? Restares? Sadeas? Nu m-am gândit niciodată… — Stăpânii mei sunt parshendii, spuse Szeth. După zece bătăi de inimă, Sabia îi căzu în mână, umedă de ceaţă. — Parshendii? N-are niciun sens. Gavilar tuşi şi mâna îi tremură când şi-o duse la piept şi căută pe bâjbâite într-un buzunar. Scoase o mică sferă de cristal, aninată de un lănţişor. — Trebuie să iei asta. Nu trebuie să ajungă la ei, adăugă părând uluit. Spune-i… spune-i fratelui meu… că trebuie să găsească cele mai importante cuvinte pe care le poate rosti un bărbat… Gavilar încremeni. Szeth ezită, apoi îngenunche şi luă sfera. Era stranie, nu semăna cu nimic din ceea ce mai văzuse până atunci. Deşi era complet întunecată, părea, cumva, să strălucească. Cu o lumină neagră. „Parshendii?” spusese Gavilar. „N-are niciun sens.” 44

— Nimic nu mai are sens, şopti Szeth, păstrând sfera. Totul se destramă. Îmi pare rău, rege al alethilor. Mă-ndoiesc că-ţi pasă de asta. Sau cel puţin acum nu-ţi mai pasă, spuse ridicându-se în picioare. Măcar tu n-o să fii silit să vezi lumea sfârşindu-se, cu noi toţi. Cristalsabia regelui se materializă din ceaţă, zăngănind acum pe pietre, lângă trupul stăpânului ei mort. Valora o avere; în lupta oamenilor pentru dobândirea unei singure Cristalsăbii se prăbuşiseră regate întregi. Din palat se auziră strigăte care dădeau alarma. Szeth trebuia să plece. Dar… „Spune-i fratelui meu…” Pentru poporul lui Szeth, dorinţa unui muribund era sacră. Luă mâna regelui, o afundă în sângele lui şi o folosi ca să scrie pe lemn: „Frate, trebuie să găseşti cele mai importante cuvinte pe care le poate rosti un bărbat.” Szeth dispăru apoi în noapte. Lăsă în urmă Cristalsabia regelui; n-avea ce face cu ea. Îi ajungea blestemul celei pe care-o purta deja asupra lui.

45

PARTEA ÎNTÂI Deasupra tăcerii KALADIN●SHALLAN

46

1 CEL BINECUVÂNTAT DE FURTUNĂ „M-aţi ucis. Ticăloşilor, m-aţi ucis! Cât soarele e încă fierbinte, îmi dau sufletul!” Culeasă în a cincea zi a săptămânii chach din luna betab a anului 1171, cu zece secunde înainte de moarte. Subiectul a fost un soldat ochiîntunecaţi, în vârstă de treizeci şi unu de ani. Proba e considerată discutabilă.

CINCI ANI MAI TÂRZIU — O să mor, nu-i aşa? întrebă Cenn. Veteranul ars de soare şi de vânt de lângă el se întoarse să-l studieze. Un veteran cu barba tunsă scurt. În părţi, firele negre de păr începuseră să fie înlocuite de cele cărunte. „O să mor”, îşi zise Cenn, strângând în mână suliţa cu mânerul lucind, ud de sudoare. „O să mor. O, Părinte al Furtunii, o să mor…” — Câţi ani ai, fiule? îl întrebă veteranul. Cenn nu-şi amintea numele lui. Era greu să-ţi aduci aminte de ceva în timp ce priveai cealaltă armată aliniindu-se dincolo de câmpul de luptă stâncos. Alinierea aceea părea atât de paşnică. Ordonată, organizată. Purtătorii de suliţe scurte în primele rânduri, cei cu suliţe lungi şi cu javeline în spatele lor, arcaşii pe margini. Echipamentul suliţaşilor ochi-întunecaţi era identic cu al lui Cenn: 47

vestă de piele şi o fustă lungă până la genunchi, tot din piele, cu o cască simplă de metal pe cap, plus o platoşă de acelaşi fel cu casca. Mulţi ochi-luminoşi purtau armuri complete. Stăteau călare, fiecare cu garda lui de onoare îngrămădindu-i-se în jur, cu platoşe care străluceau, roşii sau de un verde intens. Oare printre ei se aflau şi Cristalpurtători? Luminlordul Amaram nu era Cristalpurtător. Oare vreunul din oamenii lui era? Ce se făcea Cenn dacă trebuia să lupte cu vreunul? Oamenii obişnuiţi nu puteau să omoare Cristalpurtători. Se întâmpla atât de rar, încât toate întâmplările de acest soi intrau în legendă. „Se întâmplă cu adevărat”, se gândi, din ce în ce mai înspăimântat. Nu făceau instrucţie în tabără. Şi nici nu se antrenau pe câmp, agitând beţe. Era o luptă adevărată. Pus faţă-n faţă cu realitatea – cu inima bătându-i în piept ca un animal speriat – Cenn înţelese brusc că era laş. N-ar fi trebuit să-şi lase turmele! N-ar fi trebuit s-o facă niciodată… — Fiule! repetă veteranul, cu voce fermă. Câţi ani ai? — Cincisprezece, domnule. — Şi care ţi-e numele? — Cenn, domnule. Omul bărbos, înalt cât un munte, dădu din cap. — Eu sunt Dallet. — Dallet, repetă Cenn, continuând să fixeze cu privirea cealaltă armată. Erau atât de mulţi! Cu miile. — O să mor, nu-i aşa? — Nu, răspunse Dallet cu o voce răguşită, dar asta avea, cumva, 48

ceva liniştitor. O să-ţi fie foarte bine. Păstrează-ţi mintea limpede. Nu te răzleţi de grup. — Dar n-am făcut instrucţie nici măcar trei luni! Ar fi putut să jure că auzea zăngănitul îndepărtat al armurilor şi scuturilor duşmanului. — Abia dacă ştiu cum să ţin suliţa. Părinte al Furtunii, sunt mort. Nu pot… — Fiule, îl întrerupse Dallet, cu voce blândă, dar fermă. Ridică o mână şi o puse pe umărul lui Cenn. Marginea scutului său mare, atârnat pe spate, reflecta lumina. — O să-ţi fie foarte bine. — Cum poţi s-o ştii? Cuvintele i se desprinseră de pe buze sunând a implorare. — Pot, fiule, fiindcă faci parte din plutonul lui Kaladin Cel Binecuvântat de Furtună. Ceilalţi ostaşi din apropiere dădură din cap, încuviinţând. În spatele lor, alţii se aliniau – val după val – cu miile. Cenn se afla chiar în primele rânduri, cu plutonul lui Kaladin, alcătuit din vreo treizeci de oameni. De ce fusese mutat în alt pluton, în ultima clipă? Avea ceva de-a face cu politica taberei. De ce se afla plutonul lui în prima linie, unde erau de obicei cele mai mari pierderi? Spaimospreni mărunţei – ca nişte globuri vâscoase, de culoare violet – începură să se înalţe din pământ şi să i se adune în jurul picioarelor. Într-o clipă de panică absolută, aproape că-şi scăpă suliţa, pregătindu-se s-o rupă la fugă. Mâna lui Dallet îi strânse mai tare umărul. Uitându-se în ochii lui plini de încredere, Cenn şovăi. 49

— Ai făcut pipi înainte de-a intra în formaţie? îl întrebă Dallet. — N-am avut timp să… — Du-te acum. — Aici? — Altfel o să te trezeşti în toiul luptei că-ţi curge pe picior în jos, abătându-ţi atenţia, poate c-o să şi mori din pricina asta. Fă-o. Stânjenit, Cenn îi întinse suliţa şi se uşură peste pietre. Când termină, aruncă priviri scurte către cei din jur. Niciunul dintre soldaţii lui Kaladin nu-l privea de sus, rânjind. Stăteau cu toţii neclintiţi, cu scuturile pe spate, ţinându-şi suliţele alături. Armata duşmană aproape că terminase. Câmpul dintre cele două tabere era golaş, o întindere de rocă netedă, incredibil de plană şi de uniformă, întreruptă doar pe alocuri de câte un mugur-de-stâncă. Ar fi fost o păşune bună. Vântul cald îi sufla lui Cenn în faţă, îmbibat de mirosul de umezeală al furtunii puternice din noaptea trecută. — Dallet! strigă o voce. Croindu-şi drum printre soldaţi, înainta spre ei un bărbat având în mână o suliţă scurtă, cu două teci din piele pentru cuţite înfăşurate în jurul cozii acesteia. Nou-venitul era un tânăr – având poate cu patru ani mai mult decât cei cincisprezece ai lui Cenn –, dar era cu câteva degete mai înalt chiar şi decât Dallet. Purta obişnuitul echipament din piele al suliţaşilor, pe sub care avea însă o pereche de pantaloni de culoare închisă. Aşa ceva n-ar fi trebuit să-i fie îngăduit. Părul lui negru de alethi se ondula, ajungându-i până la umeri. Avea şi noduri de şnur alb pe umerii vestei – însemnele unui 50

comandant de pluton. Cei treizeci de oameni din jurul lui Cenn luară poziţie de drepţi, înălţându-şi suliţele într-un salut. „Ăsta e Kaladin Cel Binecuvântat de Furtună?” se întrebă Cenn, nevenindu-i să creadă. „Tânărul ăsta?” — Dallet, o s-avem în curând un recrut nou, spuse Kaladin, cu o voce puternică. Vreau ca tu să… Vocea i se stinse când îl observă pe Cenn. — A sosit aici acum câteva minute, domnule, zâmbi Dallet. L-am pregătit. — Bine lucrat, zise Kaladin. Am plătit bani frumoşi ca să-l iau pe băiatul ăsta de la Gare. Omul ăla e atât de nepriceput încât dac-ar lupta de partea duşmanului ar fi tot una. „Ce?” se întrebă Cenn. „De ce-ar plăti cineva ca să mă ia pe mine?” — Ce zici de câmpul de luptă? întrebă Kaladin. Mai mulţi suliţaşi din jur cercetau din priviri stâncile cu câte-o mână ridicată ca să se apare de soare. — Adâncitura aia dintre cei doi bolovani aflaţi în capătul din dreapta? întrebă Dallet. Kaladin clătină din cap. — Locul e prea bolovănos. — Da. S-ar putea să fie. Dar dealul scund de-acolo? E destul de departe ca să nu fim doborâţi în primul val şi destul de aproape ca să nu înaintăm. Cenn nu vedea la ce se uitau, dar Kaladin dădu din cap. — Arată bine. 51

— Voi ăştialalţi, mocofanilor, aţi auzit? strigă Dallet. Oamenii îşi înălţară suliţele. — Stai cu-un ochi pe băiatul nou, Dallet, spuse Kaladin. N-o să cunoască semnele. — Bineînţeles, zâmbi Dallet. Zâmbea! Cum putea să zâmbească? Armata duşmană sufla în corni. Oare asta-nsemna că erau gata? Deşi abia se uşurase, Cenn îşi simţi urina prelingându-i-se în josul piciorului. — Fiţi tari, spuse Kaladin, apoi alergă de-a lungul primei linii ca să stea de vorbă cu următorul comandant de pluton. În spatele lui Cenn şi al celorlalţi, rândurile de oşteni continuau să se înmulţească. Arcaşi de pe flancuri se pregăteau să tragă. — Nu-ţi face griji, fiule, zise Dallet. O să scăpăm cu bine. Kaladin, comandantul nostru, e norocos. Celălalt oştean care stătea lângă Cenn dădu din cap. Era un veden înalt şi deşirat, cu părul negru şi pielea bronzată, mai închisă la culoare decât a alethilor. De ce lupta într-o oaste de-a lor? — Aşa e. Kaladin e binecuvântat de furtună, fără nicio îndoială. În ultima luptă am pierdut doar… cât, un singur om? — Dar cineva a murit totuşi, spuse Cenn. Dallet ridică din umeri. — Oamenii mor întotdeauna. Plutonul nostru are cele mai puţine pierderi. O să vezi. Kaladin termină de vorbit cu celălalt comandant şi se întoarse în fugă la oamenii lui. Era înarmat cu o suliţă scurtă – menită să fie ţinută cu o singură mână, scutul fiind purtat în cealaltă –, însă aceasta era, totuşi, cu o palmă mai lungă decât ale celorlalţi. 52

— Pregătiţi-vă, băieţi! strigă Dallet. Spre deosebire de restul comandanţilor, Kaladin nu intră în rând cu oştenii, ci rămase în faţa lor. Bărbaţii din jurul lui Cenn îşi frecară tălpile de pământ, aţâţaţi. Sunetul se repetă, răspândindu-se printre rândurile imensei oştiri, când neclintirea fu înlocuită de nerăbdare. Sute de picioare târşindu-se, scuturi lovite cu palmele, catarame zăngănind. Kaladin rămase nemişcat, fixând cu privirea cealaltă armată. — Calm, băieţi, spuse fără să se-ntoarcă. Prin spatele lor trecu călare un ofiţer cu ochi-luminoşi. — Fiţi gata de luptă! Le vreau sângele, băieţi. Luptaţi şi ucideţi! — Calm, repetă Kaladin, după ce ofiţerul se îndepărtase. — Fii gata s-o iei la fugă, îi spuse Dallet lui Cenn. — Să fug? Dar am fost instruiţi să mărşăluim în formaţie! Să rămânem în rând! — Sigur, zise Dallet. Dar cei mai mulţi oameni n-au făcut mai multă instrucţie decât tine. Cei care ştiu să lupte ajung până la urmă pe Câmpiile Sfărâmate, să se bată cu parshendii. Kaladin încearcă să ne pregătească pentru a putea merge acolo, să luptăm pentru rege. Arătă cu o mişcare a capului în lungul şirului. — Mai toţi cei de-aici vor rupe rândurile şi vor ataca; ochiluminoşii nu-s comandanţi destul de buni ca să-i poată ţine în formaţie. Aşa că rămâi lângă noi şi aleargă. — Ar trebui să-mi scot scutul? În jurul cetei lor, ceilalţi oşteni îşi dădeau scuturile jos din spate. Dar oamenii lui Kaladin nu se atinseră de ele. Înainte de a apuca Dallet să-i răspundă, în spatele lor sună un 53

corn. — Daţi-i drumul! strigă Dallet. Cenn n-avu de ales. Întreaga armată se puse în mişcare, în zgomotul cizmelor în marş. Aşa cum prezisese Dallet, nu înaintară prea mult în ordine. Unii începură să strige şi alţii le continuară urletele. Ochi-luminoşii le ordonau să meargă, s-alerge, să lupte. Rândurile se rupseră. Imediat după aceea, ceata lui Kaladin o luă înainte, alergând cu toată viteza. Cenn se strădui din răsputeri să ţină pasul, cuprins de panică şi de groază. Terenul nu era atât de neted cum păruse, şi fu cât pe ce să se-mpiedice de un mugur-de-stâncă ascuns, cu lujerii retraşi în carapace. Îşi regăsi echilibrul şi continuă s-alerge, cu suliţa într-o mână şi cu scutul lovindu-l peste spate. Şi armata din depărtare se mişca, şi soldaţii aceia alergau pe câmp. Nu exista nicio asemănare cu vreo formaţie de luptă sau cu înaintarea în rânduri ordonate. Realitatea nu semăna cu nimic din tot ce li se spusese la instrucţie. Cenn nici măcar n-avea habar cine era duşmanul. Un stăpânitor de pământuri intrase pe teritoriul Luminlordului Amaram – aflat, în fond, sub stăpânirea Înaltului Prinţ Sadeas. Era o încăierare de graniţă, iar Cenn credea că se băteau cu alt principat alethi. Ce rost avea să se lupte între ei? Probabil că regele ar fi putut pune capăt luptelor, dar el era pe Câmpiile Sfărâmate, dornic să răzbune asasinarea tatălui său, Gavilar, mort cu cinci ani în urmă. Duşmanul avea o groază de arcaşi. Panica lui Cenn ajunse la culme când primul val de săgeţi se avântă în aer. Se împletici iarăşi, dorindu-şi cu disperare să-şi scoată scutul. Însă Dallet îl prinse de 54

braţ şi-l smuci, făcându-l să înainteze. Sute de săgeţi despicară văzduhul, întunecând soarele. Traseră cu arcurile şi căzură ca nişte ţipari de văzduh asupra prăzii. Oştenii lui Amaram îşi înălţară scuturile. Dar nu şi oamenii lui Kaladin. Ei nu se atinseră de scuturi. Cenn ţipă. Şi săgeţile loviră în mijlocul armatei lui Amaram, în spatele lui. Cenn se uită peste umăr, încă alergând. Săgeţile cădeau în spatele lui. Soldaţii ţipau şi săgeţile se frângeau de scuturi; numai câteva, răzleţite, ajunseră în rândurile din faţă. — De ce? strigă el către Dallet. De unde-ai ştiut? — Trimit săgeţile acolo unde e înghesuiala mai mare, răspunse bărbatul masiv. Acolo unde au mai multe şanse să se-nfigă într-un trup. Şi alte grupuri din avangardă îşi lăsară scuturile în jos, dar cei mai mulţi continuau să alerge, stângaci, cu scuturile înclinate către cer, temându-se de nişte săgeţi care n-aveau să-i nimerească. Asta-i încetinea şi riscau să fie călcaţi în picioare de cei din spatele lor, care erau loviţi. Cenn simţea totuşi nevoia să-şi înalţe scutul; s-alerge fără el părea o greşeală atât de mare! A doua rafală căzu, iar oamenii urlară de durere. Oamenii lui Kaladin se apropiau cu iuţeală de duşmani, iar unii dintre ei mureau, nimeriţi de arcaşii lui Amaram. Cenn îi auzea pe soldaţii din tabăra opusă scoţând strigăte de luptă, reuşea să le desluşească feţele. Plutonul lui se opri brusc, într-un grup compact. Ajunseseră la movila aleasă mai înainte de Kaladin şi Dallet. Acesta din urmă îl înşfăcă pe Cenn şi-l împinse chiar în centrul 55

formaţiei. Oamenii lui Kaladin îşi lăsară suliţele în jos şi-şi desprinseră scuturile când duşmanul se năpusti asupra lor. Soldaţii care-i atacau nu alcătuiau niciun fel de formaţie ordonată; cei cu suliţe lungi nu rămâneau în spatele celor cu suliţe scurte. Alergau pur şi simplu înainte, strigând cu furie. Cenn se strădui să-şi desprindă scutul din spate. Cele două tabere intrară în luptă şi zăngănitul suliţelor se înălţă în aer. Un grup de suliţaşi duşmani năvăli asupra oamenilor lui Kaladin, probabil râvnind să ia în stăpânire acea movilă. Cele trei duzini de atacatori luptau ţinându-se oarecum laolaltă, dar nu într-o formaţie atât de compactă ca plutonul lui Kaladin. Duşmanii păreau hotărâţi din tot sufletul să cucerească locul: zbierau cu furie, atacând formaţia lui Kaladin. Aceasta nu-şi rupse rândurile, apărându-l pe Cenn ca şi cum el ar fi fost unul dintre ochi-luminoşi, iar ei garda lui de onoare. Cele două forţe se ciocniră cu zgomot de metal şi de lemn sfărâmat, cu scuturile izbindu-se unul de altul. Cenn se retrase, ghemuindu-se. Totul se termină în câteva clipe. Duşmanii se retraseră, lăsând în urmă, pe piatră, doi morţi. Plutonul lui Kaladin nu pierduse pe nimeni. Îşi păstră formaţia compactă, în formă de V, deşi un bărbat se retrăsese, scoţând un bandaj ca să-şi înfăşoare o rană de la coapsă. Ceilalţi se apropiară ca să umple golul. Rănitul era mătăhălos, cu braţe groase; înjura, dar rana nu părea gravă. O clipă mai târziu, era în picioare, dar nu se întoarse la locul său. Trecu întrunul dintre capetele V-ului, unde era mai ferit. Câmpul de luptă se preschimbase în haos. Cele două armate se amestecaseră, fiind greu să le mai deosebeşti; zăngăneli, scrâşnete şi 56

ţipete se învolburau în aer. Multe plutoane se risipiseră, cu oamenii alergând de la o înfruntare la alta. Se mişcau de parcă ar fi fost vânători, în grupuri de câte trei sau patru, în căutarea duşmanilor singuratici, asupra cărora se năpusteau cu brutalitate. Plutonul lui Kaladin îşi apăra terenul, intrând în luptă numai cu grupurile de duşmani care se apropiau prea mult. Aşa se purta, de fapt, o bătălie? La instrucţie, Cenn fusese învăţat să lupte într-o formaţie alcătuită din şiruri lungi de oameni, umăr la umăr. Nu într-o astfel de învălmăşeală nebunească, într-un astfel de iad brutal. De ce nu rămâneau mai mulţi în formaţie? „Toţi soldaţii adevăraţi au plecat”, îşi zise Cenn. „S-au dus să lupte într-o bătălie adevărată, pe Câmpiile Sfărâmate. Nu e de mirare că acolo vrea Kaladin să-şi ducă oamenii.” Loviturile de suliţă fulgerau din toate părţile; era greu să deosebeşti prietenii de duşmani, în ciuda blazoanelor de pe platoşe şi a scuturilor de culori diferite. Lupta se purta între sute de grupuri mici, ca şi cum s-ar fi dezlănţuit, în acelaşi timp, o mie de războaie diferite. După primele câteva înfruntări, Dallet îl luă pe Cenn de umăr şi-l aşeză în formaţie, chiar la baza V-ului. Însă el oricum nu era bun de nimic. Când intrau în luptă cu un grup inamic, tot ce învăţase la instrucţie îi zbura din minte. Era nevoie să-şi adune toate puterile ca să rămână pur şi simplu pe loc, cu suliţa îndreptată în afară, străduindu-se să pară fioros. Pentru aproape o oră, oamenii lui Kaladin rămaseră pe poziţia de pe dealul lor scund, luptând în grup, umăr la umăr. Kaladin îşi părăsea adesea locul din frunte, repezindu-se în dreapta şi-n stânga 57

şi lovindu-şi suliţa de scut într-un ritm straniu. „Astea sunt semnalele”, înţelese Cenn când văzu ceata abandonând formaţia în V şi aşezându-se sub formă de inel. Cu toate urletele muribunzilor şi cu miile de oameni care strigau unii la alţii, era aproape imposibil să distingi vocea unui singur om. Dar dangătul pătrunzător al suliţei lovite de scutul metalic al lui Kaladin se auzea limpede. De fiecare dată când îşi modificau formaţia, Dallet îl înşfăca pe Cenn de umăr, conducându-l. Oamenii lui Kaladin nu vânau duşmani răzleţiţi. Rămâneau în defensivă. Şi, cu toate că mai mulţi dintre ei se aleseră cu câte-o rană, niciunul nu căzu. Plutonul lor era prea intimidant pentru grupurile mai mici, iar unităţile mai mari se retrăgeau după câteva schimburi de lovituri, plecând în căutarea unor duşmani mai uşor de doborât. În cele din urmă, ceva se schimbă. Kaladin se răsuci, urmărind curgerea luptei cu agerimea ochilor săi căprui, îşi înălţă suliţa şi o lovi de scut într-un ritm rapid, pe care nu-l mai folosise până atunci. Dallet îl înhăţă de Cenn de umăr şi-l îndepărtă de micul deal. De cel părăseau? Chiar în clipa aceea, grosul forţelor lui Amaram se destrămă, iar oamenii se împrăştiară. De unde stătuse, Cenn nu-şi dăduse seama cât de lipsită de intensitate fusese lupta din sectorul lor. Retrăgându-se, trecură pe lângă mai mulţi răniţi şi muribunzi, iar lui i se făcu greaţă. Oamenii erau spintecaţi, cu maţele revărsânduli-se. Dar n-avea timp să se-ngrozească. Retragerea se transformă curând într-o fugă în debandadă. Dallet înjură, iar Kaladin bătu din 58

nou în scut. Grupul îşi schimbă direcţia, îndreptându-se spre est. Cenn văzu că acolo se menţinea pe poziţie un grup mai mare de oşteni de-ai lui Amaram. Însă duşmanul văzuse rândurile rupându-se şi căpătase curaj. Dădea năvală în grupuri, ca nişte toporcopoi sălbatici la vânătoare de porci răzleţiţi. Înainte de a apuca să traverseze jumătate din câmpul plin de morţi şi muribunzi, un grup mare de duşmani tăie calea oamenilor lui Kaladin. El bătu fără tragere de inimă în scut; ceata încetini. Cenn îşi simţi inima bătând din ce în ce mai repede. În apropierea lor, era nimicit un alt pluton din armata lui Amaram: ţipând şi încercând să scape cu fuga, oamenii se împleticeau şi cădeau. Folosindu-şi suliţele ca pe nişte frigări, duşmanii îi omorau pe cei căzuţi de parcă ar fi fost cremlingi. Oamenii lui Kaladin se ciocniră cu duşmanii în trosnet de suliţe izbite de scuturi. Se îmbrânceau unii pe alţii din toate părţile şi Cenn se trezi răsucit în loc. Învălmăşeala de prieteni şi duşmani, de muribunzi şi de ucigaşi îl copleşi. Atât de mulţi oameni alergau în atât de multe direcţii! Intră în panică şi o rupse la fugă, în căutarea unui loc sigur. Un grup de ostaşi din apropiere purta uniforme alethi. Plutonul lui Kaladin. Alergă spre ei, dar câţiva se întoarseră cu faţa către el şi se îngrozi când îşi dădu seama că nu-i recunoştea. Nu era plutonul lui Kaladin, ci un mic grup de soldaţi necunoscuţi, rămaşi într-un şir dezordonat, întrerupt. Răniţi şi înspăimântaţi, se împrăştiară imediat ce se apropie un pluton din cealaltă tabără. Cenn îngheţă, cu suliţa într-o mână asudată. Soldaţii duşmani 59

atacau, venind drept spre ei. Instinctul îl îndemna să fugă, însă văzuse atât de mulţi oameni doborâţi rând pe rând! Trebuia să rămână pe loc! Trebuia să-i înfrunte! Nu putea să fugă, nu putea… Scoase un strigăt, repezindu-şi suliţa către oşteanul din frunte. Omul i-o împinse nepăsător într-o parte cu scutul, apoi îi înfipse în coapsa lui propria suliţă scurtă. Durerea era arzătoare, atât de arzătoare încât, prin comparaţie, sângele care-i ţâşnea din picior părea rece. I se tăie răsuflarea. Soldatul îşi smulse arma. Cenn se retrase împleticindu-se, scăpându-şi suliţa şi scutul. Căzu pe pământul stâncos, împroşcând sângele altcuiva. Duşmanul, o siluetă ameninţătoare profilată pe cerul albastru, îşi înălţă din nou suliţa, gata s-o înfigă în inima lui Cenn. Şi-atunci, el fu acolo. Comandantul plutonului. Cel Binecuvântat de Furtună. Suliţa lui Kaladin apăru ca din pământ, abătând în ultima clipă lovitura care l-ar fi ucis pe Cenn. Kaladin se aşeză în faţa lui, singur, înfruntând şase suliţaşi. Nu se clinti. Atacă. Se întâmplă atât de repede. Cu o mişcare largă, îl trânti la pământ pe bărbatul care-l înjunghiase pe Cenn. În timp ce acesta se prăbuşea, el îşi duse mâna spre tecile de cuţit prinse de suliţă şi scoase unul cu o zvâcnire. Braţul se avântă şi cuţitul fulgeră prin aer, înfigându-se în coapsa unui al doilea duşman. Bărbatul lovit căzu în genunchi, urlând. Al treilea bărbat încremeni, cu ochii la însoţitorii lui căzuţi. Kaladin îşi făcu loc pe lângă un rănit din tabăra opusă şi-şi împlântă suliţa în pântecul unui al treilea om. Al patrulea căzu cu un cuţit în 60

ochi. Când aruncase Kaladin cuţitul ăla? Se învârti între ultimii doi, cu suliţa mânuită ca o bâtă mişcându-i-se atât de repede încât contururile îi păreau neclare. Pentru o clipă, Cenn avu impresia că vedea ceva în jurul comandantului de pluton. O răsucire a aerului, ca şi cum vântul ar fi devenit vizibil. „Am pierdut o groază de sânge. Curge atât de repede…” Kaladin se roti, doborându-i pe cei care-l atacau din lateral, şi ultimii doi suliţaşi se prăbuşiră cu bolboroseli pe care Cenn le luă drept semne ale surprinderii. Toţi duşmanii odată doborâţi, Kaladin se întoarse şi îngenunche lângă el. Îşi lăsă suliţa jos, scoase din buzunar o fâşie de pânză albă şi o înfăşură, cu pricepere, strâns în jurul piciorului tânărului. O făcea cu uşurinţa cuiva care mai bandajase zeci de răni. — Aveţi grijă, domnule Kaladin! spuse Cenn, arătând către unul dintre soldaţii răniţi de comandant. Duşmanul se ţinea de picior şi se ridica împleticindu-se. Însă, o clipă mai târziu, uriaşul Dallet era acolo, împingându-l cu scutul. Nu-l ucise pe rănit, ci îl lăsă să plece, neînarmat, clătinându-se. Sosi şi restul plutonului şi se aşeză, ca un inel, în jurul lui Kaladin, Dallet şi Cenn. Comandantul se ridică în picioare, săltându-şi suliţa la înălţimea umărului, iar Dallet îi înapoie cuţitele pe care le scosese din trupurile duşmanilor căzuţi. — M-ai speriat, spuse Dallet. Când ai luat-o la fugă. — Ştiam c-o să mă urmaţi, răspunse Kaladin. Înălţaţi steagul roşu. Cyn, Korater, voi vă retrageţi, cu băiatul. Dallet, rezistaţi aici. Soldaţii lui Amaram se revarsă spre noi. O să fiţi curând în siguranţă. 61

— Şi Domnia Ta? întrebă Dallet. Kaladin cuprinse cu privirea câmpul de luptă. Rândurile duşmanilor se desfăcuseră, făcând loc unui bărbat pe un cal alb, rotind o ghioagă înspăimântătoare. Purta o armură argintie completă, lustruită, strălucitoare. — Un Cristalpurtător, spuse Cenn. — Nu, pufni Dallet, slavă Părintelui Furtunii. Nu e decât un ofiţer ochi-luminoşi. Cristalpurtătorii sunt mult prea preţioşi ca să-şi irosească forţele într-o încăierare măruntă, de hotar. Kaladin se uita la ochi-luminoşi, clocotind de ură. Aceeaşi ură pe care-o dădea la iveală tatăl lui Cenn când venea vorba de hoţii de chulli sau cu aceea pe care-o arăta mama lui când o pomenea cineva pe Kusirim, care fugise cu fiul cizmarului. — Domnia Ta? întrebă şovăitor Dallet. — Grupele Doi şi Trei, în formaţie-cleşte. O să detronăm un luminlord. — Eşti sigur că e înţelept, Domnia Ta? Avem răniţi. Kaladin se-ntoarse spre el. — E unul dintre ofiţerii lui Hallaw. Ar putea fi chiar el. — N-ai de unde şti, Domnia Ta. — Oricum, e comandantul unui batalion. Dacă ucidem un ofiţer de rang atât de înalt, ne vom afla fără-ndoială cu toţii în următorul grup trimis pe Câmpiile Sfărâmate. Îl atacăm, zise şi privirea i se pierdu în depărtare. Imaginează-ţi, Dallet. Soldaţi adevăraţi. O tabără de război disciplinată şi ochi-luminoşi integri. Un loc unde lupta noastră o să-nsemne ceva. Dallet oftă, dar dădu din cap. Kaladin îşi flutură mâna către un 62

grup de soldaţi de-ai săi; apoi traversară cu toţii câmpul în fugă. Un grup mai mic, din care făcea parte şi Dallet, rămase în urmă, cu răniţii. Unul dintre aceştia – un bărbat zvelt, cu părul negru, de alethi, împestriţat de o mână de fire blonde, semn că avea ceva sânge străin – scoase din buzunar o panglică lungă şi roşie şi şi-o legă de suliţă. Apoi îşi înălţă arma, lăsând panglica să fluture în vânt. — Aşa chemăm curierii să ne ia răniţii pe de câmpul de luptă, îl lămuri Dallet pe Cenn. O să te scoatem de-aici în curând. Ai fost curajos când i-ai înfruntat pe cei şase. — Fuga mi s-a părut o prostie, spuse Cenn, încercând să-şi abată atenţia de la piciorul care-i zvâcnea. Cu atâţia răniţi pe câmp, cum să ne treacă prin minte că vor veni curierii tocmai la noi? — Kaladin, comandantul plutonului nostru, îi mituieşte, răspunse Dallet. De obicei nu-i iau decât pe ochi-luminoşi. Comandantul îşi dă aproape tot câştigul ca mită. — Plutonul ăsta e altfel, zise Cenn, slăbit. — Ţi-am spus. — Nu datorită norocului. Mulţumită instrucţiei. — Asta numai în parte. Mai e un motiv: noi ştim că, dac-o să fim răniţi, Kaladin o să ne ia de pe câmpul de luptă. Tăcu şi se uită peste umăr. Aşa cum prezisese Kaladin, grosul armatei lui Amaram se întorcea, recuperând terenul pierdut. Ofiţerul ochi-luminoşi din tabăra adversă despre care vorbiseră mai înainte continua să înainteze călare, lovind cu ghioaga în toate părţile, cu toată puterea. Un grup din garda lui de onoare se desprinse, intrând în luptă cu oamenii lui Kaladin. Ofiţerul ochi63

luminoşi îşi întoarse calul. Purta un coif deschis în faţă, cu părţile laterale înclinate şi cu un panaş bogat în vârf. Cenn nu-i putea vedea culoarea ochilor, dar trebuiau să fie albaştri sau verzi, sau poate galbeni, sau de un cenuşiu deschis. Era un luminlord, ales prin naştere de Heralzi şi însemnat ca să se ştie că era menit să conducă. Se uita, apatic, la cei care luptau în apropiere. Apoi unul dintre cuţitele lui Kaladin îl nimeri în ochiul drept. Luminlordul ţipă şi căzu pe spate, alunecând din şa în vreme ce Kaladin reuşea cumva să se strecoare printre liniile luptătorilor, sărind asupra lui, cu suliţa ridicată. — Da, asta e, în parte, datorită instrucţiei, continuă Dallet, clătinând din cap. Dar mai ales datorită lui. Omul ăsta luptă ca o furtună şi gândeşte de două ori mai repede decât alţii. Felul în care se mişcă uneori… — Mi-a bandajat rana, spuse Cenn, dându-şi seama că, din cauza pierderii de sânge, începea să vorbească aiurea. Ce rost era să scoată în evidenţă bandajarea unui picior? Era ceva simplu. Dallet se mulţumi să dea din cap. — Ştie o mulţime de lucruri despre răni. Şi poate şi să citească glifele. Pentru un simplu suliţaş ochi-întunecaţi, comandantul nostru e un bărbat straniu. Se întoarse spre Cenn. — Dar tu ar trebui să-ţi păstrezi puterile, fiule. Şefului n-o să-i placă dac-o să te pierdem, nu după cât de mult a plătit ca să te ia. — De ce? întrebă Cenn. 64

Pe câmpul de luptă, zgomotele se stingeau treptat, pe măsură ce ţipetele muribunzilor erau tot mai răguşite. Aproape toţi cei din jur le erau aliaţi, dar Dallet continua să-şi rotească privirile cu atenţie, asigurându-se că niciun duşman n-avea de gând să-i atace pe răniţii lui Kaladin. — De ce, Dallet? repetă Cenn, simţind că trebuia să afle neapărat. De ce-a vrut să mă aducă în ceata asta? De ce pe mine? Celălalt clătină din cap. — Pur şi simplu aşa e el. Nu poate suferi gândul că nişte băieţi tineri, care nici măcar n-au fost instruiţi ca lumea, sunt trimişi la luptă. Din când în când, pune mâna pe câte unul şi-l ia în ceata lui. Vreo cinci-şase oameni de-ai noştri au fost cândva ca tine, spuse Dallet, iar privirea i se pierdu în gol. Cred că-i aduceţi cu toţii aminte de cineva. Cenn îşi privi piciorul. Durerospreni – ca nişte mâini portocalii minuscule, cu degete prea lungi – i se târau împrejur, atraşi de suferinţa lui. Începeau să-i întoarcă spatele, grăbindu-se să se împrăştie în toate direcţiile, în căutarea altor răniţi. Durerea i se domolea, piciorul – de fapt, tot trupul – începea să-i amorţească. Se lăsă pe spate, fixând cerul cu privirea. Auzea un tunet îndepărtat. Ceea ce era ciudat. Nu se vedea niciun nor. Dallet înjură. Scos brusc din apatia lui, Cenn se răsuci. Un cal mare, negru, galopa drept către ei, purtând un călăreţ într-o armură sclipitoare, care părea să radieze lumină. Armura n-avea nicio îmbinare – dedesubt nu erau zale, doar plăcuţe mai mici, într-o suprapunere incredibil de complicată. Bărbatul purta un coif simplu, întreg, iar 65

platoşa era aurită. Ţinea într-o mână o sabie imensă, cât el de lungă. Nu era simplă şi dreaptă, ci se curba, având muchia neascuţită plină de ridicături ca nişte valuri. Era gravată pe toată lungimea. O armă frumoasă. Ca o operă de artă. Cenn nu mai văzuse niciodată un Cristalpurtător, dar ştiu imediat că asta era. Cum putuse să ia un simplu ochi-luminoşi în armură drept una dintre acele făpturi maiestoase? Oare Dallet nu spusese că pe câmpul lor de luptă n-avea să fie niciun Cristalpurtător? În clipa aceea, veteranul se grăbi să se salte în picioare, ordonându-i grupului său să intre în formaţie. Cenn rămase locului, acolo unde se afla. Cu rana lui, nu putea să se ridice. Se simţea atât de slăbit… Cât sânge pierduse? Abia dacă mai era în stare să gândească. Oricum, nu putea să lupte. Cu aşa ceva nu te luptai. Soarele strălucea, reflectat de armură. Şi sabia aceea, superbă, complicată, sinuoasă. Era ca şi cum… ca şi cum Atotputernicul însuşi s-ar fi întrupat ca să străbată câmpul de luptă. Şi de ce-ar fi vrut cineva să se lupte cu Atotputernicul? Cenn închise ochii.

66

2 NU MAI EXISTĂ ONOARE „Zece ordine. Cândva m-ai iubit. De ce ne-ai părăsit, Atotputernicule? Frântură din sufletul meu, unde-ai plecat?” Culeasă în a doua zi din kakash, în anul 1171, cu cinci secunde înainte de moarte. Subiectul a fost o femeie ochi-luminoşi, în al treilea deceniu al vieţii sale.

OPT LUNI MAI TÂRZIU Stomacul lui Kaladin chiorăia când întinse mâna printre gratii şi primi castronul cu zeamă lungă. Îl trase înapoi – era un castron mic, mai degrabă o cană –, îl adulmecă şi se strâmbă în timp ce căruţa cu gratii se punea din nou în mişcare. Zeama noroioasă, cenuşie, era din grăunţe de tallew fierte prea tare şi prin ea pluteau bucăţi întărite din mâncarea de ieri. Oricât de scârbos ar fi arătat, n-avea să primească altceva, aşa că se apucă să mănânce, cu picioarele atârnându-i printre gratii, privind peisajul care-i defila prin faţa ochilor. Ceilalţi sclavi din cuşcă îşi ţineau castroanele cu degete încleştate, apărându-le, de teamă că altcineva le-ar fi putut fura. În prima zi, unul încercase să fure mâncarea lui Kaladin. El aproape că-i rupsese braţul. De atunci se ţineau cu toţii deoparte. Lui îi convenea de minune. 67

Lua mâncarea cu degetele, fără să se sinchisească de murdărie. Trecuseră câteva luni de când n-o mai observa. Nu-i plăcea că se simţea stăpânit de aceeaşi paranoia pe care nu şi-o ascundeau ceilalţi. Cum altfel ar fi putut să fie, după opt luni de bătăi, lipsuri şi brutalitate? Se strădui să-şi alunge spaimele. Nu voia s-ajungă ca ei. Deşi renunţase la orice altceva – deşi i se luase totul, deşi nu mai spera să evadeze. Însă avea să păstreze ceva, un singur lucru. Era sclav. Dar nu trebuia să gândească precum sclavii. Termină repede zeama. În apropierea lui, un alt sclav începu să tuşească încet. Erau zece, bărbaţi cu toţii, murdari, cu bărbi încâlcite. Se aflau într-una din cele trei căruţe ale caravanei care străbătea Dealurile Nerevendicate. Soarele ardea la orizont, roşu-alburiu, aidoma celei mai încinse părţi din focul unui fierar. Lumina norii din jur cu stropi de culoare, ca o vopsea aruncată neglijent pe pânză. Acoperite cu iarbă înaltă, monoton de verde, dealurile păreau fără sfârşit. Pe o movilă din apropiere, în jurul plantelor zbura o siluetă măruntă, dansând ca o insectă, în fâlfâit de aripi. Era de o formă incertă, vag translucidă. Vântsprenii erau spirite răutăcioase, înclinate să rămână acolo unde nu erau dorite. Speră că acela se plictisise şi pleca, dar, când încercă să-şi scuture resturile de zeamă din castronul de lemn, se pomeni cu el lovindu-l peste degete. Vântsprenul râse, zburând cu iuţeală împrejurul lui – nimic altceva decât o panglică informă de lumină. El înjură şi-şi smuci castronul. Vântsprenii făceau uneori astfel de pozne. Kaladin trase de castron cu toată puterea şi izbuti în cele din urmă să-l elibereze. 68

Bombăni şi-l aruncă într-un alt sclav. Omul se grăbi să lingă rămăşiţele. — Hei, şopti o voce. Kaladin se uită într-o parte. Un sclav cu piele întunecată şi păr încâlcit se apropia încet, cu sfială, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie întâmpinat cu furie. — Nu eşti ca toţi ceilalţi. Privirea ochilor negri ai sclavului se ridică spre fruntea lui Kaladin, care purta trei semne. Primele două alcătuiau o pereche de glife cu care se alesese cu opt luni în urmă, în ultima lui zi din armata lui Amaram. Pe al treilea îl avea de puţină vreme, de la ultimul său stăpân. Era glifa shash. Periculos. Sclavul îşi ţinea o mână ascunsă în spatele zdrenţelor care-l acopereau. Un cuţit? Nu, era ridicol. Niciun sclav n-ar fi putut ascunde o armă; nimeni n-ar fi putut dosi nimic mai mult decât frunzele ascunse în centura lui Kaladin. Însă vechile instincte nu se lăsau izgonite cu uşurinţă, aşa că el rămase cu ochii la mâna aceea. — Am auzit paznicii vorbind, continuă bărbatul, târşâindu-şi picioarele mai aproape; avea un tic – clipea prea des. Spuneau c-ai încercat să evadezi. Că ai evadat. Kaladin nu-i răspunse. — Uite ce e, spuse sclavul, scoţându-şi de sub zdrenţe mâna în care-şi ţinea castronul cu zeamă. Era pe jumătate plin. Ia-mă cu tine data viitoare, şopti. O să-ţi dau asta. Jumătate din mâncarea mea, până când fugim. Te rog. Vorbind, atrase câţiva foamespreni. Semănau cu nişte muşte cafenii care-i zburau cu mare iuţeală în jurul capului – aproape prea 69

mici ca să-i poţi vedea. Kaladin îi întoarse spatele, îndreptându-şi privirea către dealurile nesfârşite, cu ierburile lor în necontenită mişcare. — Ei? întrebă sclavul. — Eşti idiot. Dacă mi-ai da jumătate din mâncarea ta, ai fi prea slăbit ca să poţi fugi cu mine dac-aş evada din nou. Ceea ce n-o să fac. Nu merge. — Dar… — Au fost zece, şopti Kaladin. Zece încercări de evadare în opt luni, fugind de la stăpâni diferiţi. Şi de câte ori am reuşit? — Păi… vreau să zic că… eşti încă aici… Opt luni. Opt luni de sclavie, opt luni de zeamă lungă şi de bătăi. Păreau totuna cu o veşnicie. Abia dacă-şi mai aducea aminte de armată. — Ca sclav, nu te poţi ascunde, spuse. Nu cu semnul ăsta pe frunte. Oh, am fugit de câteva ori. Dar m-au găsit întotdeauna. Şiam ajuns înapoi. Cândva, oamenii ziceau că era norocos. Binecuvântat de furtună. Nu fuseseră decât minciuni – dacă avea ceva ieşit din comun, atunci îl urmărea ghinionul. Oştenii erau superstiţioşi şi, dacă la început se împotrivise, respingând astfel de gânduri, de la o vreme îi venea tot mai greu s-o facă. Toţi cei pe care-ncercase vreodată să-i apere sfârşiseră prin a-şi găsi moartea. Se întâmplase iarăşi şi iarăşi. Şi acum, iată-l, era într-o situaţie încă şi mai cumplită decât la început. Era mai bine să renunţe la orice împotrivire. Asta îi era soarta şi o accepta cu resemnare. În cele din urmă, sclavul înţelese că el n-avea să mai spună nimic, 70

aşa că se retrase şi-şi mâncă zeama. Îşi continuau drumul pe câmpia care se-ntindea, verde, în toate direcţiile, însă zona din jurul căruţelor huruitoare era golaşă. La apropierea lor, iarba se retrăgea, fiecare fir se strecura în câte-o gaură minusculă din stâncă. După trecerea roţilor, iarba se iţea din nou, prudentă, şi-şi întindea firele în aer. Şi astfel, cuştile înaintau pe ceea ce părea un drum de piatră, croit numai pentru ele. Aici, într-un loc atât de îndepărtat din inima Dealurilor Nerevendicate, marile furtuni erau incredibil de puternice. Plantele învăţaseră să supravieţuiască. Asta trebuia să faci, să-nveţi să supravieţuieşti. Să-ţi aduni puterile şi să-nfrunţi furtuna. Kaladin simţi izul unui alt trup asudat şi nespălat, adus de o pală de vânt, şi auzi picioare târşindu-se. Se uită bănuitor într-o parte, aşteptându-se să-l vadă pe acelaşi sclav. Însă era altul. Avea o barbă neagră, lungă, plină de fărâme de mâncare şi încâlcită de murdărie. Kaladin îşi păstra barba mai scurtă, îi lăsa pe mercenarii lui Tvlakv să i-o reteze din când în când. Ca şi el, celălalt sclav purta zdrenţele unui sac maroniu, strânse în jurul trupului cu o altă zdreanţă care-i înconjura mijlocul, şi avea, fireşte, ochi întunecaţi – poate de un verde foarte închis, deşi era greu să-ţi dai seama. Toţi ochii întunecaţi păreau căprui sau negri dacă nu-i priveai în lumina potrivită. Nou-venitul se trase înapoi, făcându-se mic şi ridicând mâinile. Pe una avea o spuzeală şi pielea era uşor decolorată. Probabil se apropiase fiindcă-l văzuse pe Kaladin răspunzându-i celuilalt bărbat. Sclavii se temuseră de el încă din prima zi, dar îi rodea, în acelaşi timp, o curiozitate vizibilă. 71

Kaladin oftă şi-i întoarse spatele. Celălalt se aşeză şovăind. — Te superi dacă te rog să-mi povesteşti cum ai ajuns sclav, prietene? Nu pot să nu mă-ntreb. Ne întrebăm cu toţii. Judecând după accent şi după părul lui negru, omul era alethi, precum Kaladin. Aproape toţi sclavii erau alethi. Kaladin nu-i răspunse. — Eu unul am furat o turmă de chulli, spuse celălalt cu o voce răguşită, de parcă ar fi fost sunetul a două bucăţi de hârtie frecate una de alta. Dacă luam un singur chull, m-ar fi bătut, şi-atât. Dar o turmă întreagă! Şaptesprezece capete… Chicoti ca pentru sine, admirându-şi propria îndrăzneală. În celălalt colţ al căruţei, cineva tuşi iarăşi. Alcătuiau o adunătură jalnică, chiar şi pentru nişte sclavi. Slăbiţi, bolnavi, prost hrăniţi. Alţii, precum Kaladin, fugiseră de mai multe ori – deşi numai pe el îl înfieraseră cu semnul shash. Erau cei mai lipsiţi de valoare din soiul cel mai lipsit de valoare, cumpăraţi la un preţ simţitor micşorat. Probabil erau duşi, pentru vânzare, într-un loc îndepărtat, unde mâna de lucru se căuta cu disperare. Pe coastele Dealurilor Nerevendicate se aflau o mulţime de orăşele independente, unde legile vorine care vorbeau despre folosirea sclavilor nu erau decât un zvon neclar. Călătoria prin astfel de locuri era periculoasă. Ţinutul era ţara nimănui şi, tăind-o prin câmp şi ţinându-se departe de drumurile pe care mergeau de obicei negustorii, Tvlakv ar fi putut da cu uşurinţă peste mercenari neangajaţi. Oameni lipsiţi de onoare, care nu se temeau să măcelărească un om, cu tot cu sclavii lui, ca să fure câţiva chulli şi câteva căruţe. 72

Oameni lipsiţi de onoare. Existau şi oameni de onoare? „Nu”, îşi spuse Kaladin. „Nu mai există onoare de acum opt luni.” — Ei? insistă bărbatul cu barba încâlcită. Ce-ai făcut de-ai ajuns sclav? — Cum te-au prins? întrebă Kaladin, ridicându-şi braţele şi proptindu-le din nou de gratii. — A fost o treabă ciudată, spuse bărbatul. Kaladin nu răspunsese la întrebarea lui, dar intrase în vorbă. Părea să fie de-ajuns. — A fost vorba de-o femeie, fireşte. Ar fi trebuit să-mi dau seama c-o să mă vândă. — N-ar fi trebuit să furi chulli. Sunt prea lenţi. Dacă furai cai ar fi ieşit mai bine. Bărbatul râse zgomotos. — Cai? Ce crezi că sunt, vreun nebun? Dacă m-ar fi prins furând cai, m-ar fi spânzurat. Aşa, m-am ales doar cu stigmatul de sclav. Kaladin îi aruncă o privire. Semnul de pe fruntea hoţului de chulli era mai vechi decât al lui, pielea din jurul cicatricei se albise. Ce-nsemna perechea aia de glife? — Sas morom, citi el. Era numele acelei provincii a înaltului lord în care fusese înfierat. Bărbatul îşi ridică privirea, şocat. — Hei! Cunoşti glifele? O asemenea ciudăţenie îi făcu pe alţi câţiva sclavi din apropierea lor să se foiască neliniştiţi. — Prietene, probabil că ai o poveste mult mai grozavă decât 73

credeam. Kaladin fixa cu privirea iarba care se unduia sub adieri line. Ori de câte ori se înteţea vântul, cele mai sensibile fire se retrăgeau în adăposturile lor, lăsând în urmă un peisaj plin de petice, ca pielea unui cal răpciugos. Vântsprenul era încă acolo, foindu-se printre pâlcurile de iarbă. De cât timp îl urmărea? Se împliniseră cel puţin două luni. Era de-a dreptul bizar. Sau poate nu era acelaşi. Era imposibil să-i deosebeşti unul de altul. — Ei? îl îmboldi bărbatul. De ce eşti aici? — Din mai multe motive, răspunse el. Înfrângeri. Fărădelegi. Trădări. Probabil că sunt aceleaşi, pentru cei mai mulţi dintre noi. În jurul lui, mai mulţi bărbaţi mormăiră aprobator, iar una dintre acele mormăieli se preschimbă într-o tuse mistuitoare. „Tuse încăpăţânată”, gândi o parte a minţii lui Kaladin. „Cu prea multă flegmă şi cu prea multă hârâială noaptea. Trebuie să fie măcinătoarea.” — Ei, continuă vorbăreţul, poate-ar fi trebuit să pun întrebarea altfel. Să vorbesc mai clar, cum îmi zicea mama întotdeauna. Spune ceea ce gândeşti şi cere ceea ce vrei. Care-i povestea primului tău stigmat? Kaladin se aşeză, simţind cum căruţa înainta şi se hurduca sub el. — Am ucis un ochi-luminoşi. Însoţitorul lui fără nume fluieră din nou, cu mai multă admiraţie decât înainte. — Sunt uimit că te-au lăsat în viaţă. — N-am ajuns sclav pentru că l-am omorât pe el, zise Kaladin. Problema a fost celălalt ochi-luminoşi, pe care nu l-am ucis. 74

— Cum adică? Kaladin clătină din cap, apoi nu mai răspunse la întrebările celuilalt. Vorbăreţul se duse în cele din urmă în partea din faţă a cuştii, unde se aşeză şi rămase cu ochii pironiţi la propriile picioare desculţe. ● Câteva ore mai târziu, Kaladin stătea în acelaşi loc, pipăindu-şi absent semnele de pe frunte. Călătoria în căruţele alea blestemate era viaţa lui de zi cu zi. Primul stigmat i se vindecase de mult, dar pielea din jurul glifei shash era încă roşie, iritată şi plină de coji. Îi zvâcnea, aproape ca o a doua inimă. Îl durea chiar mai rău decât arsura pe care şi-o făcuse în copilărie, când înhăţase mânerul încins al unei cratiţe. Lecţiile pe care i le vârâse în cap tatăl său erau acum şoapte din adâncul minţii, dându-i sfaturi despre lecuirea arsurilor. Unge-o c-o alifie ca să nu se infecteze, spal-o în fiecare zi. Amintirile nu-i ofereau nicio uşurare, mai degrabă îl iritau. N-avea nici sevă de patrufoi, nici uleiul lui Lister; n-avea nici măcar apă ca să se spele. Părţile rănii care prinseseră coajă trăgeau de pielea frunţii, dându-i senzaţia că era prea întinsă. Nu treceau nici măcar câteva minute fără să şi-o încreţească, iritându-şi rana. Îi intrase în obicei să-şi şteargă firişoarele de sânge prelinse din crăpături; îşi mânjise tot antebraţul drept. Dac-ar fi avut o oglindă, ar fi putut probabil să vadă putredospreni minusculi, de culoare roşie, adunându-i-se în jurul rănii. La apus, soarele se făcu nevăzut, dar căruţele îşi continuară drumul. Peste linia orizontului din răsărit începu să se iţească Sales, 75

luna violetă, părând să şovăie la început, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că soarele dispăruse cu adevărat. Era o noapte senină şi stelele licăreau, îndepărtate. Cicatricea lui Tain – un şir de trei stele de un roşu intens, care pulsa, sărind în ochi pe fundalul scânteierilor albe ale celorlalte – era, în anotimpul acela, în partea de sus a bolţii. Tusea care îl chinuise mai înainte pe unul dintre ceilalţi sclavi reîncepuse. Răguşită, umedă. Cândva, Kaladin s-ar fi repezit să-l ajute, dar în el se schimbase ceva. Atât de mulţi oameni cărora încercase să le dea o mână de ajutor muriseră. Era absurd, dar i se părea că sclavului bolnav avea să-i fie mai bine fără ajutorul lui. După ce dăduse greş cu Tien, apoi cu Dallet şi cu plutonul lui şi pe urmă, unul după altul, cu zece grupuri de sclavi, îi era greu să-şi trezească dorinţa de a mai încerca încă o dată. La două ceasuri după răsăritul Primei Luni, Tvlakv dădu în sfârşit semnalul de oprire. Mercenarii din slujba lui, două brute, coborâră de pe locurile lor de deasupra căruţelor şi se apucară s-aprindă un foc mic. Taran Deşiratul – servitorul – se îngriji de chulli. Crustaceele uriaşe erau aproape tot atât de mari cât căruţele. Se aşezară, retrăgându-se în carapace ca să-şi petreacă noaptea, cu labele lor cu cleşti pline de grăunţe. În curând, nu mai erau decât trei ridicături învăluite de întuneric, pe care cu greu le puteai deosebi de grămezile de bolovani. În cele din urmă, Tvlakv începu să inspecteze sclavii, unul câte unul, dându-i fiecăruia câte un polonic de apă şi asigurându-se că-şi băgase banii în nişte oameni sănătoşi. Sau, cel puţin, atât de sănătoşi cât era de aşteptat din partea unui grup atât de jalnic. 76

Tvlakv începu cu prima căruţă şi Kaladin – fără să se ridice încă în picioare – îşi îndesă degetele în centura lui improvizată şi controlă frunzele ascunse acolo. Trosneau mulţumitor şi le simţea pe piele asprimea cojilor tari, uscate. Încă nu se hotărâse cum să le folosească. Le înhăţase dintr-o toană, într-unul din momentele în care i se îngăduia să coboare din căruţă ca să-şi dezmorţească picioarele. Se îndoia că altcineva din caravană ştia cum să recunoască veninul negru – trifoiul cu lobi înguşti –, aşa că nu riscase prea mult. Absent, le scoase şi le frecă între degetul arătător şi palmă. Era nevoie să se usuce ca să-şi capete întreaga putere. Avea de gând să i le dea lui Tvlakv, ca să se răzbune? Sau le păstra de teama unei întorsături neprevăzute, pentru cazul în care lucrurile ar fi mers prea rău, devenind de nesuportat? „Fireşte că n-am decăzut atât de mult”, se gândi. Era pur şi simplu mai degrabă vorba de instinctul care-l îndemna să pună la loc sigur orice armă care-i ieşea în cale, indiferent cât de bizară ar fi părut. În jur domnea întunericul. Salas era cea mai mică şi cea mai palidă dintre luni şi, cu toate că nenumăraţi poeţi fuseseră inspiraţ i de culoarea ei violetă, cu greu îţi puteai vedea mâna aşezată chiar în faţa ochilor. — O! exclamă o voce feminină, catifelată. Ce-i asta? O siluetă translucidă – cu înălţimea de o palmă –, aflată chiar lângă el, îl privea pe furiş, stând lângă marginea căruţei. Se urcă în ea ca şi cum s-ar fi căţărat pe un platou înalt. Vântsprenul luase înfăţişarea unei femei tinere – sprenii mai mari îşi puteau schimba forma şi dimensiunile cu faţa ascuţită şi cu păr lung, unduitor, care 77

se topea într-o ceaţă în partea din spate a capului. Era alcătuită – Kaladin nu se putea împiedica să vadă în acel vântspren o femeie – din nuanţe de albastru-deschis şi alb, iar rochia simplă şi albă, cu o croială tinerească, îi cobora până la jumătatea pulpelor. Ca şi părul, partea de jos i se pierdea într-o ceaţă. Mâinile, picioarele şi faţa îi erau bine conturate şi avea şoldurile şi sânii unei femei zvelte. Kaladin o privi încruntându-se. Sprenii mişunau pretutindeni; în cea mai mare parte a timpului, îi ignorai pur şi simplu. Dar acela era o ciudăţenie. Urca, părând să păşească pe o scară invizibilă. Ajunse la înălţimea de la care se putea holba la mâna lui, iar el îşi strânse degetele în jurul frunzelor negre. Merse în cerc, înconjurându-i pumnul. Strălucea ca o imagine ce stăruie înaintea ochilor după ce te-ai uitat mult la soare, dar silueta ei nu emana cu adevărat lumină. Se aplecă şi se uită la mâna lui din mai multe părţi, ca un copil care se-aşteaptă să găsească într-o ascunzătoare o bucată de prăjitură. — Ce e? întrebă ea, cu vocea ca o şoaptă. Mie poţi să-mi arăţi. No să spun nimănui. E o comoară? Ai tăiat o bucată din mantia nopţii şi-ai dosit-o? E inima unei gâze, atât de mică şi totuşi puternică? El nu răspunse, iar sprenul se bosumflă. Se înălţă, plutind fără să fi avut aripi, şi îl privi în ochi. — Kaladin, de ce nu mă iei în seamă? El tresări. — Ce-ai spus? Ea răspunse cu un zâmbet obraznic, apoi ţâşni, îndepărtându-se, şi silueta i se pierdu într-o lungă panglică difuză de lumină albastru-alburie. Se avântă printre gratii – răsucindu-se şi 78

înfăşurându-se în aer, ca o fâşie de pânză luată de vânt – şi se repezi sub căruţă. — Lua-te-ar furtuna! strigă Kaladin, sărind în picioare. Duhule! Ce-ai spus? Repetă! Sprenii nu rosteau numele oamenilor. Nu erau făpturi inteligente. Cei mai mari – vântsprenii şi râusprenii – puteau să imite glasuri şi expresii omeneşti, dar nu gândeau cu adevărat. Nu… — Voi aţi auzit? întrebă Kaladin, întorcându-se către ceilalţi sclavi din cuşcă. Acoperişul era exact atât de înalt cât să poată sta în picioare. Ceilalţi zăceau pe spate, aşteptându-şi polonicul de apă. Nu primi niciun răspuns, în afara câtorva mormăieli care-i cereau să tacă şi de tusea bărbatului bolnav din colţ. Până şi „prietenul” său de mai înainte îl ignoră. Căzuse în apatie şi se holba la propriile picioare, dând când şi când din degete. Poate că nu văzuseră sprenul. Poate că duhurile mai mari nu puteau fi văzute decât de aceia pe care-i chinuiau. Kaladin se aşeză din nou pe podeaua cuştii, cu picioarele atârnate în afară. Vântsprenul îi rostise într-adevăr numele, dar, fără nicio îndoială, nu făcuse nimic altceva decât să repete ceea ce auzise mai devreme. Însă… niciunul dintre bărbaţii din căruţă nu ştia cum îl cheamă. „Poate că-nnebunesc”, se gândi. „Văd lucruri care nu există. Aud voci.” Respiră adânc şi-şi deschise pumnul. În strânsoarea lui, frunzele se crăpaseră şi se rupseseră. Trebuia să le pună la păstrare ca să nu mai… 79

— Frunzele astea arată interesant, spuse aceeaşi voce feminină. Îţi plac foarte mult, nu-i aşa? El tresări şi se răsuci într-o parte. Vântsprenul stătea în aer, chiar lângă capul lui, cu rochia albă unduindu-i-se într-un vânt pe care Kaladin nu-l simţea. — De unde-mi ştii numele? întrebă el. Vântsprenul nu-i răspunse. Păşi prin aer către gratii, apoi îşi scoase capul printre ele şi se uită la Tvlakv, care le dădea de băut ultimilor câţiva sclavi din prima căruţă. Pe urmă se uită din nou la Kaladin. — De ce nu lupţi? Înainte luptai. Acum te-ai oprit. — Ce-ţi pasă ţie, duhule? Ea-şi lăsă capul pe-un umăr. — Nu ştiu, răspunse, ca şi cum ar fi fost ea însăşi surprinsă. Dar îmi pasă. Nu e ciudat? Era mai mult decât ciudat. Ce putea să creadă despre un spren care nu numai că-i folosea numele, dar îşi mai şi amintea ce făcuse el cu săptămâni în urmă? — Ştii, Kaladin, oamenii nu mănâncă frunze, spuse ea, încrucişându-şi braţele translucide şi apoi lăsându-şi din nou capul pe umăr. Sau mâncaţi? Nu reuşesc să-mi aduc aminte. Sunteţi atât de stranii, vă îndesaţi tot felul de lucruri în gură şi, când credeţi că nu se uită nimeni, lăsaţi să se scurgă din voi alte lucruri. — De unde-mi ştii numele? şopti el. — Tu de unde ţi-l ştii? — Eu îl ştiu pentru că… pentru că e al meu. Mi l-au spus părinţii mei. Nu ştiu. 80

— Ei bine, nici eu nu ştiu, spuse ea, dând din cap ca şi cum ar fi adus un argument cu greutate. — Bine, zise el. Dar de ce-l foloseşti? — Fiindcă aşa e politicos. Şi tu nu eşti politicos. — Sprenii nu ştiu ce-nseamnă asta! — Uite, vezi, făcu ea, arătându-l cu degetul. Nepoliticos. Kaladin clipi. Ei, se afla într-un loc foarte îndepărtat de acela în care crescuse, mergea pe piatră străină şi mânca mâncare străină. Poate că acolo trăiau altfel de spreni decât cei de acasă. — Aşa că, de ce nu lupţi? întrebă ea, coborând iute în zbor şi oprindu-se pe picioarele lui, cu privirea ridicată ca să-l privească în faţă. El nu-i simţea greutatea. — Nu pot lupta, îi răspunse încet. — Înainte ai făcut-o. Kaladin închise ochii şi-şi sprijini capul de gratii. — Sunt atât de obosit! Nu vorbea despre o oboseală fizică, deşi cele opt luni în care se hrănise cu resturi îl lipsiseră de mare parte din forţa căpătată cât mersese la război. Se simţea obosit. Chiar şi atunci când dormea îndeajuns. Chiar şi în rarele zile când nu-i era foame şi frig, sau când nu era ţeapăn după o bătaie. Atât de obosit… — Şi înainte ai fost obosit. — Am dat greş, duhule, răspunse el, strângând din ochi. Chiar trebuie să mă chinuieşti aşa? Erau morţi cu toţii. Cenn şi Dallet şi, înaintea lor, Tukks şi Adunătorii. Iar înaintea lor, Tien. Şi înainte de asta – sânge pe 81

mâinile lui şi leşul unei fete tinere, cu pielea palidă. Câţiva sclavi din apropiere bombăniră, probabil crezându-l nebun. Oricine putea s-atragă până la urmă un spren, dar învăţai la o vârstă fragedă că n-avea sens să vorbeşti cu unul dintre ei. Chiar era nebun? Poate-ar fi trebuit să şi-o dorească – pierderea minţilor te scăpa de durere. Dar pe el îl îngrozea. Deschise ochii. Aducând găleata de apă, Tvlakv se apropia în sfârşit, legănându-se, de căruţa lui. Bărbatul gras, cu ochi căprui, mergea şchiopătând foarte uşor, probabil ca urmare a unui picior rupt. Era thaylen, şi toţi bărbaţii din Thaylenah – oricare le-ar fi fost vârsta şi culoarea părului de pe cap – aveau bărbi de un alb curat, la fel ca sprâncenele. Sprâncene care le creşteau foarte lungi, drept care şi le dădeau după urechi. De aceea părea să aibă două şuviţe albe în părul altminteri negru. Hainele lui – pantaloni cu dungi negre şi roşii şi o tunică împletită, de un albastru la fel cu acela al tichiei, împletită şi ea – fuseseră cândva de bună calitate, dar începeau să se zdrenţuiască. Fusese vreodată altceva decât negustor de sclavi? O astfel de viaţă – nepăsătoarea cumpărare şi vânzare de carne omenească – părea să aibă un efect asupra celor care şi-o aleseseră. Istovea sufletul, deşi umplea punga cu bani. Tvlakv rămase la distanţă de Kaladin şi-şi apropie felinarul cu ulei de partea din faţă a cuştii, ca să se uite la sclavul care tuşea. Îşi strigă mercenarii. Bluth – Kaladin nu ştia de ce se obosise să lenveţe numele – se apropie agale. Tvlakv îi spuse ceva cu voce scăzută, arătându-l pe sclav. Bluth dădu din cap, cu faţa ca o lespede de piatră în umbra aruncată de lumina felinarului, şi-şi 82

desprinse bâta de la brâu. Vântsprenul luă forma unei panglici albe, apoi se grăbi să seapropie de bărbatul bolnav. Se învârti şi se răsuci de vreo câteva ori înainte de a coborî pe podeaua cuştii, redevenind femeie. Se aplecă să-l cerceteze pe sclav. Ca un copil curios. Kaladin se întoarse cu spatele şi închise ochii, dar tot mai auzea tusea. În minte îi răsună glasul tatălui său. „Ca să vindeci tusea măcinătoare…” – spunea, minuţios şi riguros – „… îi dai bolnavului, în fiecare zi, doi pumni de iederă sângerie, strivită până se face pulbere. Dacă n-ai aşa ceva, ai grijă să bea multe lichide, în care e de preferat să amesteci zahăr. Atâta vreme cât e hidratat, are toate şansele să supravieţuiască. Boala nu e nici pe departe atât de cumplită cum pare când îi auzi numele.” „Are toate şansele să supravieţuiască…” Tusea continua. Cineva trase zăvorul de la uşa cuştii. Ştiau cum să-l ajute? Leacul era atât de simplu! Daţi-i apă, şi-o să trăiască. N-avea importanţă. Era mai bine să nu se amestece. Oamenii murind pe câmpul de luptă. Un chip tânăr, atât de familiar şi de îndrăgit, privindu-l în aşteptarea ajutorului salvator. O tăietură de sabie, căscându-se pe-o parte a gâtului. Un Cristalpurtător şarjând printre oştenii lui Amaram. Sânge. Moarte. Eşec. Suferinţă. Şi vocea tatălui său. „Chiar eşti în stare să-l abandonezi, fiule? Săl laşi să moară când l-ai fi putut ajuta?” „Dar-ar furtuna!” — Opriţi-vă! strigă ridicându-se în picioare. 83

Ceilalţi sclavi se grăbiră să i se ferească din cale. Bluth tresări violent, trânti înapoi uşa cuştii şi-şi ridică bâta. Tvlakv se ascunse în spatele lui, folosindu-l drept scut. Kaladin răsuflă adânc, îşi strânse pumnul în jurul frunzelor şi şi-l duse pe celălalt la frunte, să şteargă o pată de sânge. Traversă mica lor cuşcă în zgomotul înfundat al lemnului izbit de tălpile lui goale. Bluth îi aruncă o privire fioroasă când îngenunche lângă bolnav. Lumina pâlpâitoare dezvăluia o faţă prelungă, suptă şi nişte buze aproape lipsite de sânge. Tusea i le umpluse de-o flegmă solidă, verzuie. Kaladin îi pipăi gâtul, căutând umflături, apoi îi cercetă ochii de un căprui întunecat. — Se numeşte tuse măcinătoare, spuse. O să trăiască dacă-i daţi câte-un polonic de apă în plus din două în două ore, vreme de vreo cinci zile. Va trebui să i-o turnaţi pe gât cu forţa. Puneţi zahăr în ea, dacă aveţi. Bluth îşi scărpină bărbia lată, apoi se uită la negustorul de sclavi mai scund ca el. — Trage-l afară, porunci Tvlakv. Sclavul bolnav se trezi când mercenarul trase zăvorul cuştii. Agitându-şi bâta, Bluth îi făcu semn lui Kaladin să se retragă, iar el se supuse fără tragere de inimă. După ce-şi lăsă arma alături, Bluth îl înşfăcă pe bolnav de subsuori şi-l scoase târâş din căruţă, străduindu-se tot timpul să nu-l scape din ochi pe Kaladin, în a cărui ultimă încercare de evadare eşuată fuseseră amestecaţi douăzeci de sclavi înarmaţi. Stăpânul lui ar fi putut să-l ucidă pentru asta, dar declarase că era „fascinant”, îl înfierase cu glifa shash şi îl vânduse pe-o nimica toată. 84

Trebuia să existe întotdeauna un motiv pentru care el supravieţuise, în timp ce toţi aceia pe care încerca să-i ajute mureau. Unii ar fi putut vedea în asta o binecuvântare, dar lui i se părea o tortură plină de ironie. La fostul său stăpân, îşi petrecuse o vreme stând de vorbă cu un sclav din vest, un selay care-i povestise despre Magia Veche din legendele lor şi despre puterea ei de a blestema oamenii. Era cu putinţă să i se-ntâmple lui aşa ceva? „Nu fi prost”, îşi spuse. Uşa cuştii se închise la loc cu un pocnet, fiind zăvorâtă din nou. Cuştile erau necesare – Tvlakv trebuia să apere de marile furtuni creaturile fragile în care-şi băgase banii. Aveau pereţi din lemn care se puteau ridica şi fixa în acest fel atunci când se dezlănţuia furia vijeliilor. Bluth târî bolnavul lângă foc, laolaltă cu butoiul de apă încă necoborât din căruţă. Kaladin simţi că se liniştea. „Uite”, îşi spuse. „Poate că încă mai poţi fi de ajutor. Poate că are de ce să-ţi pese.” Îşi deschise pumnul şi se uită la frunzele negre, zdrobite în palma lui. N-avea nevoie de ele. Să le strecoare în băutura lui Tvlakv n-ar fi fost greu, ci doar lipsit de sens. Chiar voia să-l omoare pe negustorul de sclavi? Ce-ar fi avut de câştigat? Aerul vibră din cauza unui pocnet apos, urmat de un altul, mai înfundat, ca şi cum cineva ar fi lăsat să cadă un sac cu grâne. Kaladin îşi ridică brusc capul, uitându-se către locul unde-l dusese Bluth pe sclavul bolnav. Mercenarul îşi ridică din nou bâta, apoi o repezi în jos, pocnind ţeasta sclavului cu un trosnet. Sclavul nu scosese niciun strigăt de durere sau de protest. Leşul i se prăvăli în întuneric; Bluth îl ridică nepăsător şi şi-l aruncă pe 85

umăr. — Nu! urlă Kaladin, străbătând cuşca dintr-un salt şi lovind cu palmele în gratii. Tvlakv se încălzea lângă foc. — Lua-te-ar furtuna! zbieră Kaladin. Ar fi putut să trăiască, nemernicule! Tvlakv se uită la el. Pe urmă se apropie tacticos, potrivindu-şi tichia albastră. — Vezi tu, v-ar fi îmbolnăvit pe toţi. Vorbea cu un uşor accent, strivind cuvintele alăturate şi apăsând pe alte silabe decât ar fi trebuit. Lui Kaladin i se părea întotdeauna că thaylenii mormăiau. — N-am vrut să pierd toată căruţa pentru un singur om. — Trecuse de faza în care era molipsitor! exclamă Kaladin, lovind din nou cu palmele în gratii. Dacă era să-l îmbolnăvească pe vreunul dintre noi, s-ar fi-ntâmplat până acum. — Sper că nu s-a-ntâmplat. Şi cred că el nu mai avea scăpare. — Eu îţi spun că nu e aşa! — Şi eu ar trebui să te cred, dezertorule? întrebă Tvlakv, amuzat. Să cred un om cu ochii mocnind de-nverşunare şi de ură? Ai vrea să mă ucizi, zise ridicând din umeri. Puţin îmi pasă. Atâta vreme cât o să fii puternic când o să vină vremea să te vând. Ar trebui să mă binecuvântezi fiindcă te-am salvat de boala omului ăluia. — O să-ţi binecuvântez mormântul, când o să ţi-l acopăr cu pietre. Tvlakv zâmbi şi o porni înapoi, către foc. — Păstrează-ţi furia asta, dezertorule, şi puterea. Îmi vor aduce 86

bani frumoşi la sosire. „Asta în cazul în care mai trăieşti până atunci”, se gândi Kaladin. Tvlakv încălzea întotdeauna apa rămasă în găleata din care le dădea de băut sclavilor. O atârna peste foc şi-şi făcea ceai. Dacă se asigura că era ultimul care primea apă, Kaladin ar fi putut să facă frunzele praf şi să le-arunce în… Îngheţă, apoi îşi privi mâinile. În toată agitaţia, uitase că ţinea veninul negru în ele. Scăpase fărâmele când izbise cu palmele în gratii. De mâini îi rămăseseră agăţate doar câteva firimituri, prea puţine ca să mai aibă vreo putere. Se răsuci şi se uită în spate; murdăria acoperea podeaua cuştii. Dacă fărâmele uscate ajunseră acolo, nu mai putea să le adune. O pală de vânt se stârni brusc, suflând praful, sfărâmăturile şi mizeria din căruţă şi împrăştiindu-le în noapte. Kaladin dăduse greş până şi cu asta. Se lăsă în jos, cu spatele sprijinit de gratii, şi-şi înclină capul. Înfrânt. Blestematul de vântspren continua să zboare în jurul lui, părând nedumerit.

87

88

3 ORAŞUL CLOPOŢEILOR „Un bărbat stătea pe o coastă stâncoasă şi-şi privea patria năruindu-se în ţărână. Sub el, jos, atât de departe, năvăleau apele. Şi auzea un copil plângând. Erau propriile sale lacrimi.” Culeasă în a patra zi din tanates, în anul 1171, cu 30 de secunde înainte de moarte. Subiectul era un cizmar cu o oarecare faimă.

Kharbranth, Oraşul Clopoţeilor, nu era un loc pe care Shallan şiar fi putut imagina vreodată că avea să-l viziteze. Deşi visa adesea să călătorească, se aşteptase să-şi petreacă prima parte a vieţii sechestrată în vila tatălui ei, de unde nu putea evada decât în paginile cărţilor din bibliotecă. Se aşteptase să se mărite cu unul dintre aliaţii tatălui ei şi să-şi petreacă restul vieţii sechestrată în vila lui. Dar aşteptările erau precum ceramica fragilă. Cu cât le strângeai mai tare în mâini, cu atât era mai probabil să crape. Se pomeni cu răsuflarea tăiată, strângându-şi la piept blocul de desen legat în piele, în timp ce docherii trăgeau corabia la mal. Kharbranth era imens. Înălţat pe o coastă abruptă, oraşul avea forma unei pene de lemn, ca şi cum ar fi fost construit într-o crăpătură largă, cu deschiderea către ocean. Clădirile erau masive, cu ferestre pătrate, şi păreau făcute dintr-un soi de mâl sau lut. Poate din crem? Erau vopsite în culori strălucitoare, cel mai adesea 89

în nuanţe de roşu şi portocaliu, dar uneori şi de albastru şi galben. Auzeau deja clopoţei, le auzeau clinchetele stârnite de vânt, răsunând ca tot atâtea glasuri limpezi. Trebuia să-şi înalţe gâtul ca să privească spre creasta cea mai de sus a oraşului; Kharbranth se înălţa ca un munte. Câţi oameni trăiau într-un asemenea loc? Mii? Zeci de mii? Se cutremură din nou – speriată şi aţâţată –, apoi clipi apăsat, întipărindu-şi imaginea oraşului în minte. Marinarii se agitau grăbiţi în jurul ei. Plăcerea Vântului era o corabie îngustă, cu un singur catarg, pe care abia dacă era destul loc pentru ea, pentru căpitan, pentru nevasta lui şi pentru cei şase oameni din echipaj. La început i se păruse atât de mică, dar căpitanul Tozbek, deşi păgân, era un bărbat calm şi prevăzător şi un marinar excelent. Condusese vasul de-a lungul coastei cu mare grijă, găsind întotdeauna câte un golf adăpostit în care să scape cu bine de marile furtuni. În clipa aceea, îi supraveghea pe oamenii care amarau corabia. Era scund, tot atât de lat în spate ca Shallan, şi sprâncenele lui lungi, de taylen, pe care şi le purta ridicate în sus, aveau o formă ciudată, de spic. Păreau două evantaie lungi de câte un picior, mişcându-i-se deasupra ochilor. Purta o bonetă simplă, împletită, şi o haină neagră, cu nasturi de argint. Shallan îşi închipuia că se alesese cu cicatricea de pe falcă ducând, pe mare, o luptă înverşunată cu piraţii. Cu o zi înainte, aflase, cu dezamăgire, că în realitate îl lovise o parâmă desprinsă pe vreme rea. Soţia lui, Ashiv, cobora deja pe pasarelă, ca să înregistreze sosirea corabiei. Căpitanul o văzu pe Shallan privindu-l, aşa că se îndreptă spre ea. Era o cunoştinţă a familiei, un om de care îi lega negoţul şi 90

în care tatăl ei avusese deplină încredere. Şi asta era bine, fiindcă în planul urzit de ea şi de fraţii ei nu-şi avea locul o doamnă de companie sau o guvernantă. Când se gândea la planul acela, Shallan devenea nervoasă. Foarte, foarte nervoasă. Nu-i plăcea să fie făţarnică. Dar starea bănească a familiei ei… Era necesar ori să primească o sumă spectaculoasă de bani, ori să capete vreun alt avantaj rezultat din politica locală privind casele vedene. Altminteri nu puteau să reziste nici măcar până la sfârşitul anului. „Toate lucrurile la timpul lor”, se gândi, silindu-se să fie calmă. „Găseşte-o pe Jasnah Kholin. Presupunând că n-a plecat din nou fără să te-aştepte.” — Am trimis un băiat să-ntrebe în numele tău, Luminăţia Ta, spuse Tozbek. O să aflăm în curând dacă prinţesa e încă aici. Shallan dădu din cap cu recunoştinţă, continuând să-şi strângă la piept blocul de desen. Afară, în oraş, oamenii mişunau peste tot. Unii purtau îmbrăcăminte familiară: pantaloni şi cămăşi încheiate în faţă cu şireturi, pentru bărbaţi, iar pentru femei, fuste şi bluze colorate. Aceia ar fi putut fi, cu toţii, din ţara ei de baştină, Jah Keved. Însă Kharbranth era un oraş liber. Un mic oraş-stat, fragil din punct de vedere politic, cu un teritoriu restrâns, dar care avea docuri deschise pentru orice corabie în trecere şi nu punea întrebări nici despre naţionalitate, nici despre poziţia socială. Râuri de oameni se scurgeau între hotarele sale. Ceea ce însemna că mulţi dintre cei care-i apăreau în faţa ochilor aveau o înfăţişare exotică. Cei înfăşuraţi într-o singură bucată de material erau bărbaţi şi femei din Tashikk, din vestul îndepărtat. Cei 91

cu haine lungi până la glezne, dar deschise în faţă, ca nişte mantii… ăştia de unde erau? I se întâmplase foarte rar să vadă atât de mulţi parshi la un loc, aşa cum erau la docuri, unde cărau mărfuri în spate. La fel ca aceia care fuseseră proprietatea tatălui ei, erau robuşti, cu membre groase, cu piele stranie, marmorată – cu unele părţi palide sau negre şi cu altele de un stacojiu intens. Modelul ei pestriţ era unic pentru fiecare individ. După ce-o urmărise pe Jasnah Kholin, din oraş în oraş, vreme de aproape şase luni, Shallan începuse să creadă că niciodată n-avea so ajungă din urmă. Oare prinţesa se ferea de ea? Nu, era puţin probabil – pur şi simplu, nu era destul de importantă ca să fie aşteptată. Luminata Jasnah Kholin era una dintre cele mai puternice femei din lume. Şi una dintre cele mai ticăloase. Singurul membru al unei case regale cucernice care se declarase eretic. Shallan se strădui să nu se neliniştească. Era foarte probabil să afle că Jasnah plecase iarăşi. Plăcerea Vântului avea să rămână în port pe durata nopţii, iar ea urma să negocieze cu căpitanul un preţ – din cale-afară de scăzut, pentru că familia ei băgase mulţi bani în negoţul lui – pentru călătoria până în următorul port. Trecuseră deja mai multe luni din momentul în care căpitanul crezuse c-avea să scape de ea. N-avusese niciodată impresia că asta îl indigna; onoarea şi loialitatea îi cereau să fie de acord cu cererile ei. Însă răbdarea lui nu putea totuşi să dureze la infinit, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru banii ei. Bineînţeles că n-avea s-o abandoneze într-un oraş străin, dar avea să insiste s-o ducă înapoi, în Vedenar. — Căpitane! strigă un marinar, urcând pasarela în fugă. Nu purta decât o vestă şi o pereche de pantaloni lejeri, lăbărţaţi, iar pielea îi 92

era acoperită de bronzul întunecat al oamenilor care muncesc îndelung în plin soare. Niciun mesaj, domnule. Condicarul portului spune că Jasnah încă n-a plecat. — Ha! exclamă Tozbek, întorcându-se către Shallan. Vânătoarea s-a terminat! — Heralzii fie binecuvântaţi, răspunse ea, încet. Căpitanul zâmbi, cu sprâncenele lui flamboaiante ca două dâre de lumină izvorâte din ochi. — Probabil că faţa ta frumoasă ne-a adus vânt bun! Ai fermecat chiar şi vântsprenii, Luminată Shallan, şi ei ne-au călăuzit aici! Ea roşi, cu gândul la un răspuns care nu era deosebit de potrivit. — Ah! zise căpitanul, arătând-o cu degetul. Îmi dau seama că ai un răspuns – o văd în ochii tăi, tânără domniţă! Rosteşte-l. Ştii, cuvintele nu sunt menite să rămână în noi. Sunt făpturi libere şi, dacă le zăvorăşti, fac rău la stomac. — Nu e politicos, protestă Shallan. Tozbek râse zgomotos. — După luni de călătorie, încă mai spui asta! Şi eu îţi tot repet că suntem marinari. Am uitat să fim politicoşi încă din momentul când am pus pentru prima oară piciorul pe o corabie; iar acum am ajuns prea departe ca să ne mai poată schimba ceva. Ea zâmbi. Guvernantele severe şi preceptorii o învăţaseră să-şi ţină limba în frâu – dar, din nefericire, fraţii ei o încurajaseră, cu încă şi mai multă hotărâre, să facă exact contrariul. Se obişnuise să-i distreze cu diferite comentarii spirituale, când n-o putea auzi nimeni altcineva. Îşi aducea cu drag aminte de orele petrecute lângă focul care trosnea în căminul din camera mare, unde i se 93

îngrămădeau în jur trei dintre cei patru fraţi ai ei, cei mai tineri, ascultând-o când îşi bătea joc de cel mai nou linguşitor al tatălui lor sau de vreun ardent rătăcitor. Adesea inventa conversaţii prosteşti, umplând cu sunete gurile oamenilor pe care-i puteau vedea, dar nui puteau auzi. Creaseră în ea ceea ce guvernantele numeau o „înclinaţie către insolenţă”. Iar marinarii apreciau comentariile spirituale încă şi mai mult decât fraţii ei. — Păi – îi spuse căpitanului, roşind, dar foarte dornică să vorbească – iată la ce mă gândeam. Zici că frumuseţea mea a convins vânturile să ne-aducă repede la Kharbranth. Dar asta nu dă de înţeles că, în celelalte călătorii, de întârzierea noastră s-a făcut vinovată lipsa mea de frumuseţe? — Păi… ăă… — Prin urmare, în realitate – continuă Shallan – mi-ai spus că sunt frumoasă în exact a şasea parte a timpului. — Prostii! Tânără domniţă, eşti ca un răsărit de soare, zău aşa! — Ca un răsărit de soare? Prin asta spui că sunt, întru totul, prea stacojie – şi aici se trase de părul lung şi roşu – şi am tendinţa să-i irit pe bărbaţii care dau cu ochii de mine? Căpitanul râse şi mai mulţi marinari din apropiere i se alăturară. — Bine, atunci eşti ca o floare. Ea se strâmbă. — Nu suport florile. El înălţă dintr-o sprânceană. — Nu, de fapt nu, recunoscu ea. Cred că sunt întru totul fermecătoare. Dar, dacă-mi dai un buchet, o să mă vezi în curând 94

pradă unei crize atât de puternice încât va trebui să-mi cauţi pe pereţi pistruii împrăştiaţi de forţa strănuturilor. — Ei, chiar dacă e adevărat, eu tot mai spun că eşti frumoasă ca o floare. — Dacă-i aşa, atunci tinerii de vârsta mea fac crize în preajma florilor – fiindcă faţă de mine păstrează cu toţii o distanţă apreciabilă, zise Shallan strângând din ochi. Ei, vezi, ţi-am spus că nu e un răspuns politicos. Femeile tinere n-ar trebui să aibă purtări atât de iritante. — Ah, tânără domniţă, zise căpitanul, înclinându-şi către ea tichia împletită. Eu şi flăcăii o să simţim lipsa limbii tale ascuţite. Nu prea ştiu ce-o să ne facem fără tine. — Probabil c-o să navigaţi, răspunse ea. Şi-o să mâncaţi, o să cântaţi şi-o să priviţi valurile. O să faceţi tot ce faceţi şi-acum, numai că o s-aveţi mai mult timp pentru toate, fiindcă n-o să vă mai împiedicaţi de-o fată care stă pe punte desenând şi mormăind pentru sine însăşi. Dar ai mulţumirile mele, căpitane, pentru o călătorie minunată, deşi, cumva, prea lungă. Tozbek îşi înclină din nou tichia către ea, în semn de apreciere. Shallan zâmbi larg – nu se aşteptase să se simtă eliberată într-o atât de mare măsură numai fiindcă era de capul ei. Fraţii săi se temuseră că avea să fie înspăimântată. O credeau timidă, fiindcă nui plăcea să se certe şi rămânea tăcută când se discuta în grupuri mai mari. Şi poate era timidă – era copleşitor să te afli atât de departe de Jah Keved. Dar, în acelaşi timp, era minunat. Umpluse trei blocuri de desen schiţând toţi oamenii şi toate făpturile pe care le-ntâlnise şi, cu toate că zăbovea ca un nor perpetuu, grija pentru problemele 95

băneşti ale casei sale era compensată de absoluta încântare a experienţei pe care o trăia. Tozbek începu să se ocupe de toate treburile pe care le presupunea amararea. Era un om bun. Cât despre laudele lui pentru presupusa ei frumuseţe, le luă exact drept ceea ce erau. Un semn binevoitor, deşi exagerat, de afecţiune. Într-o epocă în care pielea cafenie a populaţiei alethi era socotită un atribut al adevăratei frumuseţi, a lui Shallan era deschisă la culoare şi, în ciuda albastrului luminos al ochilor, părul castaniu-roşcat îi trăda originea impură. Nici măcar o singură buclă nu avea cuvenita culoare neagră. Pistruii îi păliseră – slavă Heralzilor – când devenise o tânără femeie, dar unii încă se mai vedeau, ca nişte fire de praf, pe obraji şi pe nas. — Tânără domniţă, spuse căpitanul după ce vorbise cu oamenii lui, Luminata Jasnah trebuie să fie, înţelegi tu, la Conclav, fără nicio îndoială. — Oh, acolo unde se află Palanaeumul? — Da, da. Acolo locuieşte şi regele. E, ca să zic aşa, centrul oraşului. Numai că se găseşte în vârful lui, adăugă Tozbek şi îşi scărpină bărbia. Ei, oricum, Luminata Jasnah Kholin e sora unui rege; nu poate sta nicăieri altundeva, nu când se află în Kharbranth. Yalb o să-ţi arate drumul. Cufărul ţi-l putem aduce mai târziu. — Multe mulţumiri, căpitane, spuse ea. Shaylor mkabat nour. „Vânturile ne-au scăpat de primejdii” – o expresie de mulţumire în limba thaylenă. El îi răspunse cu un zâmbet larg. — Mkai bade fortenthis! 96

Shallan n-avea idee ce însemna asta. Se descurca destul de bine când citea în thylenă, dar s-o audă vorbită era cu totul altceva. Îi zâmbi, ceea ce păru să fie un răspuns potrivit, pentru că bărbatul râse, arătând către un marinar de-al lui. — O să te aşteptăm aici, la docul ăsta, vreme de două zile, îi spuse apoi. Vezi tu, mâine vine o mare furtună, aşa că nu putem pleca. Dacă, în privinţa Luminatei Jasnah, lucrurile nu vor merge aşa cum ai sperat, te vom duce înapoi, la Jah Keved. — Vă mulţumesc încă o dată. — N-ai pentru ce, tânără domniţă, spuse el. N-am făcut niciun lucru pe care nu l-am fi făcut oricum. De-aici putem lua mărfuri şi tot restul. În plus, portretul soţiei mele, pe care l-ai desenat pentru cabina mea, e frumos. Cu adevărat frumos. Se îndreptă cu paşi mari spre Yalb, ca să-i dea toate instrucţiunile. Rămasă în aşteptare, Shallan îşi puse blocul de desen înapoi, în mapa de piele. Yalb. Pentru limba ei vedenă, numele era greu de pronunţat. De ce le plăcea taylenilor atât de mult să strivească literele una de alta, fără să pună vocalele necesare? Yalb îi făcu semn cu mâna. Ea i se alătură. — Ai grijă de tine, fetiţo, o sfătui în treacăt căpitanul. Chiar şi un oraş atât de sigur cum e Kharbranthul ascunde pericole. Nu-ţi pierde niciodată capul. — Capul meu stă întotdeauna pe umeri, căpitane, răspunse ea, păşind cu grijă pe pasarelă. N-am cum să mi-l pierd, atâta vreme cât nu mi-l retează nimeni. Căpitanul râse, fluturându-şi palma în semn de rămas-bun în timp ce ea cobora pasarela ţinându-se de balustradă cu mâna liberă. 97

Ca toate femeile din Vorin, îşi ţinea mâna stângă – mâna interzisă – acoperită, lăsându-şi la vedere numai mâna liberă. Femeile de rând, cu ochi întunecaţi, se mulţumeau să poarte o mănuşă, dar din partea uneia de rangul ei se aştepta să dea dovadă de mai multă modestie. Ea una îşi acoperea mâna interzisă cu manşeta mânecii stângi – foarte lungă şi închisă cu nasturi. Rochia ei avea croiala tradiţională în Vorin, strânsă pe umeri, pe bust şi pe talie, de unde fusta curgea în falduri. Era din mătase albastră, cu nasturi din carapace de chull în părţi, iar ea îşi ducea săculeţul de umăr ţinându-l lipit de piept cu mâna interzisă, în timp ce se sprijinea cu cea liberă de balustradă. Coborî de pe pasarelă în mijlocul activităţii febrile de pe docuri, cu mesageri alergând în toate părţile şi cu femei în haine roşii care înscriau mărfurile în registre. Kharbranth era un regat vorin, ca Alethkar şi ca Jah Keved, patria ei. Nu erau păgâni, aşa că, pentru ei, scrisul reprezenta o artă rezervată femeilor; bărbaţii nu învăţau decât glifele, lăsând literele pe seama soţiilor şi a surorilor lor. Shallan nu întrebase, dar era sigură că Tozbek ştia să citească. Îl văzuse cu cărţi în mâini, iar asta o împiedicase să se simtă în largul ei. Cititul era necuviincios pentru un bărbat. Sau cel puţin pentru unul care nu se număra printre ardenţi. — Vrei să fii purtată? o întrebă Yalb într-un dialect thaylen de la ţară, care înghesuia cuvintele atât de tare încât ea abia reuşea să le distingă. — Da, te rog. Bărbatul dădu din cap şi se grăbi să plece, lăsând-o singură în port, în mijlocul unui grup de parshi care mutau cu trudă nişte lăzi 98

de lemn de pe un doc pe altul. Deşi înceţi la minte, parshii erau muncitori foarte buni. Ne se plângeau niciodată şi făceau întotdeauna ce li se spunea. Tatăl ei îi preferase în locul sclavilor obişnuiţi. Oare alethii chiar se băteau cu ei pe Câmpiile Sfărâmate? Lui Shallan i se părea atât de bizar. Parshii nu luptau. Erau docili şi, practic, muţi. Fireşte, din câte auzise ea, cei de pe Câmpiile Sfărâmate – parshendii, cum li se spunea – nu semănau, fizic, cu parshii obişnuiţi. Erau mai puternici, mai înalţi, mai ageri la minte. Poate că, de fapt, nici nu erau parshi, ci doar un soi de rude de-ale lor, foarte îndepărtate. Spre surprinderea ei, în port zări, pretutindeni, semnele prezenţei animalelor. Câţiva ţipari de văzduh unduiau prin aer, în căutare de şobolani sau de peşti. Crabi minusculi se ascundeau în crăpăturile scândurilor de lemn ale docurilor, iar de buştenii groşi care susţineau aceleaşi docuri atârna un grup de hasperi. Pe o alee dintre docuri, o nurcă în căutare de pradă pândea în umbră, uitându-se după bucăţi de hrană căzute. Shallan nu reuşi să se abţină, îşi scoase mapa şi începu să deseneze un ţipar de văzduh. Nu se temea de atâţia oameni? Îşi ţinea blocul de foi cu mâna interzisă, cu degetele ascunse îndoite în jurul părţii de sus, şi desena cu un creion cu cărbune. Înainte de a termina, i se întoarse călăuza, însoţită de un bărbat care trăgea un obiect bizar, alcătuit din două roţi mari şi o banchetă pentru o persoană, acoperită de un coviltir. Ea îşi lăsă blocul de desen în jos, şovăind. Se aşteptase la un palanchin. Bărbatul care trăgea vehiculul era scund, cu pielea întunecată, cu 99

buzele pline, deschise într-un zâmbet larg. Cu un gest, o invită pe Shallan să se aşeze, iar ea se instală cu graţia decentă pe care guvernantele i-o întipăriseră în purtări. Bărbatul o întrebă ceva întro limbă concisă, cu nişte cuvinte ciuntite, pe care ea n-o recunoscu. — Ce-a spus? îl întrebă pe Yalb. — Vrea să ştie dacă preferi să fii dusă pe drumul lung sau pe drumul scurt, spuse marinarul şi se scărpină în cap. Nu sunt tocmai sigur care e diferenţa dintre ele. — Cred că unul durează mai mult, zise Shallan. — O, eşti ageră la minte. Yalb îi vorbi purtătorului în aceeaşi limbă ciuntită, iar acesta răspunse. — Drumul lung îţi oferă ocazia să vezi bine oraşul, tălmăci Yalb. Cel scurt duce direct la Conclav. Spune că nu sunt multe privelişti frumoase. Cred că şi-a dat seama că eşti nou-venită în oraş. — Ies chiar atât de mult în evidenţă? întrebă ea, roşind. — Ei, nu, sigur că nu, Luminăţie. — Şi prin asta vrei să spui că sar în ochi tot atât de mult ca un neg de pe nasul unei regine. Yalb râse. — Mă tem că da. Dar mă gândesc că nicăieri nu poţi merge a doua oară fără să te fi dus mai întâi prima oară. Toată lumea trebuie să sară cândva în ochi, aşa că-i totuna dac-o faci pe atât de frumos pe cât de frumoasă eşti tu! Shallan fusese nevoită să se înveţe cu flirturile inofensive ale marinarilor. Nu mergeau niciodată prea departe, iar ea bănuia că, după ce-o văzuse roşind, soţia căpitanului îi dojenise cu asprime. În 100

conacul tatălui ei, servitorii – chiar şi cei care erau cetăţeni cu drepturi depline – se temuseră întotdeauna să-şi ia nasul la purtare. Purtătorul continua să-i aştepte răspunsul. — Pe drumul scurt, te rog, îi spuse lui Yalb, deşi îşi dorea să meargă pe cel pitoresc. Ajunsese în sfârşit într-un oraş adevărat şi alegea calea cea mai scurtă? Însă Luminata Jasnah se dovedise tot atât de greu de prins ca un songling sălbatic. Era mai bine să se grăbească. Drumul principal urca pe coasta muntelui în zigzag, aşa că până şi traseul scurt îi oferi destul timp în care să vadă locurile. Oraşul se dovedi ameţitor de bogat în oameni stranii, privelişti ciudate şi clinchete de clopoţei. Shallan se destinse şi îşi întipări totul în minte. Clădirile păreau să fie grupate după culoare, iar culoarea părea să spună care le era rostul. Prăvăliile în care se vindeau aceleaşi lucruri erau vopsite în aceleaşi nuanţe – tonuri de violet pentru îmbrăcăminte, tonuri de verde pentru mâncare. Locuinţele îşi aveau propriul tipar, deşi ea nu reuşi să-i dea o interpretare. Culorile erau suave, într-o tonalitate pastelată, calmă. Yalb mergea pe lângă caretă, iar purtătorul începu să-i vorbească lui Shallan. Yalb traduse, cu mâinile în buzunarele vestei. — Spune că oraşul e aparte datorită laiturilor de aici. Ea zâmbi. Multe oraşe erau construite în laituri – locuri pe care formaţiunile stâncoase din jur le apărau de marile furtuni. — Kharbranth e unul dintre cele mai bine adăpostite oraşe importante ale lumii – continuă Yalb să traducă – şi clopoţeii sunt un simbol al acestui fapt. La început au fost montaţi ca să avertizeze că s-a pornit o mare furtună, fiindcă vântul era atât de blând încât 101

oamenii de obicei nu-şi dădeau seama, adăugă Yalb, apoi şovăi. Spune toate astea pur şi simplu fiindcă vrea un bacşiş mare, Luminăţie. Am mai auzit povestea asta, dar cred că e extraordinar de ridicolă. Dacă vântul bate destul de tare ca să mişte clopoţeii, înseamnă că şi oamenii îl simt. În plus, ce, nu-şi dau seama că plouă peste căpăţânile lor de lăudăroşi? Shallan zâmbi. — Nu contează. Poate să continue. Purtătorul pălăvrăgea cu vocea lui ciuntită – şi, până la urmă, în ce limbă vorbea? Ea ascultă traducerea lui Yalb, absorbind priveliştile, sunetele şi – din nefericire – mirosurile. Crescuse fiind obişnuită cu mirosul proaspăt al mobilei abia şterse de praf şi cu cel de pâine nedospită, coaptă în bucătărie. Iar călătoria pe ocean o deprinsese cu mirosuri noi, de apă sărată şi de aer de mare, curat. Dar în mirosurile oraşului nu era nimic curat. Fiecare alee pe lângă care treceau îşi avea propria combinaţie unică de izuri dezgustătoare. Acestea alternau cu aromele picante venind dinspre vânzătorii ambulanţi şi mâncărurile pe care le ofereau, iar combinaţia era încă şi mai îngreţoşătoare. Din fericire, purtătorul ei începu să meargă pe mijlocul drumului şi duhorile îşi pierdută puterea, însă asta îi încetini, fiindcă erau nevoiţi să se strecoare printr-o mulţime mai numeroasă. Shallan căsca gura la oamenii pe lângă care treceau. Bărbaţii cu mâini înmănuşate şi pielea uşor albăstruie erau din Natanatan. Dar cine erau oamenii înalţi şi maiestuoşi, în robe negre? Şi bărbaţii cu bărbile împletite ca nişte funii, motiv pentru care semănau cu nişte nuiele? Sunetele o duceau cu gândul la songlingii sălbatici din 102

apropierea casei ei, care se grupau în coruri şi se luau la întrecere, numai că erau mai variate şi mai puternice. O sută de voci strigau una la alta, amestecându-se cu zgomotul uşilor trântite, cu al roţilor rostogolite pe piatră şi, din când în când, cu ţipetele unui ţipar de văzduh. Clinchetul omniprezenţilor clopoţei se auzea în fundal, mai puternic când bătea vântul. Se vedeau în vitrinele prăvăliilor, atârnaţi de grinzi. Fiecare stâlp de felinar de pe stradă avea câte unul sub lampă, iar careta lor avea unul mic, argintiu, în vârful coviltirului. Când ajunseră cam pe la jumătatea coastei, în văzduh se rostogoli un val de sunete de clopot care anunţau ora. Nesincronizate, clinchetele de tot soiul se uneau într-o larmă zăngănitoare. Când ajunseră în sfertul de sus al oraşului, mulţimea se rări şi, în cele din urmă, purtătorul ei o trase către o clădire masivă, aflată chiar în vârful oraşului. Vopsită în alb, era, în cea mai mare parte, cioplită în stâncă, nu construită din cărămizi sau din lut. Coloanele de la intrare se ridicau direct din piatră, fără nicio îmbinare vizibilă, iar partea din spate a edificiului se pierdea lin în stâncă. Aflorimentele de pe acoperiş erau vopsite în culori metalice şi aveau deasupra cupole scunde. Femei ochi-luminoşi intrau şi ieşeau, având asupra lor ustensile de scris şi purtând rochii ca a lui Shallan, cu mâna stângă acoperită de manşetă, exact aşa cum trebuia. Bărbaţii care veneau sau plecau din clădire era îmbrăcaţi în stilul militar vorin, cu haine şi pantaloni scorţoşi, cu nasturi în părţi, până sus, la gulerul ţeapăn, care le înfăşura tot gâtul. Mulţi aveau săbii prinse în talie, de centurile care le strângeau hainele lungi până la genunchi. 103

Purtătorul se opri şi-i spuse ceva lui Yalb. Cu mâinile în şolduri, marinarul începu să se certe cu el. Shallan zâmbi la vederea expresiei lui aspre şi clipi apăsat, întipărindu-şi scena în memorie ca s-o deseneze mai târziu. — Se oferă să-mpartă diferenţa cu mine dacă-l las să umfle preţul călătoriei, o lămuri Yalb, clătinând din cap şi întinzând mâna ca s-o ajute să se dea jos din caretă. Când coborî, ea îl privi pe purtător, care ridică din umeri, zâmbind ca un copil prins când fură dulciuri. Shallan îşi prinse săculeţul agăţat de umăr sub braţul cu manşetă şi căută în el, cu mâna liberă, punga cu bani. — De fapt, cât ar trebui să-i dau? — Doi stropi străvezii ar trebui să fie mai mult decât destul. Eu iaş fi dat unul. Hoţomanul voia să-ţi ceară cinci. Înainte de a pleca în călătoria aceea, ea nu folosise niciodată bani; nu făcuse altceva decât să admire sferele, pentru frumuseţea lor. Erau alcătuite din câte o bobiţă de sticlă puţin mai mare decât unghia degetului mare, cu o piatră preţioasă încă şi mai măruntă în centru. Nestematele puteau absorbi Lumină de Furtună, ceea ce le dădea sferelor strălucire. Când îşi deschise punga, scânteierile acelor fărâme de rubine, smaralde, diamante şi safire îi luminară faţa. Pescui trei stropi de diamant, care aveau cea mai mică valoare. Cele mai preţioase erau smaraldele, fiindcă Animmozii le puteau folosi ca să creeze hrană. Partea de sticlă a tuturor sferelor avea aceeaşi dimensiune; valoarea era dată de mărimea nestematei din centru. De pildă, cei trei stropi aleşi aveau în interior numai câte-o frântură minusculă de 104

diamant. Până şi atât era de-ajuns ca să strălucească de Lumină de Furtună, mult mai palid decât o lampă, dar oricum vizibil. O pată – diviziunea medie a sferei – aproape că egala în strălucire flacăra lumânării şi valora cât cinci stropi. Shallan adusese cu sine numai sfere impregnate, fiindcă despre cele înnegurate auzise că trezeau bănuieli şi că uneori trebuia chemat un cămătar ca să verifice dacă nestemata era sau nu veritabilă. Şi fireşte că-şi păstra cele mai preţioase sfere în punga ascunsă, prinsă cu nasturi în interiorul mânecii ei stângi. Îi întinse cei trei stropi marinarului, care-şi lăsă capul pe umăr. Ea îi făcu semn purtătorului şi roşi, dându-şi seama că, din reflex, îl folosea pe Yalb ca intermediar, de parcă ar fi fost un maestruslujitor. Oare avea să se simtă ofensat? El râse şi-şi îndreptă spatele, îmbăţoşându-se ca şi cum ar fi vrut să imite un maestru-slujitor, şi-l plăti pe purtător cu un aer de severitate prefăcută. Acesta râse la rândul său, se înclină în faţa lui Shallan şi se îndepărtă trăgându-şi careta. — Pentru tine, spuse Shallan, scoţând o pată cu rubin şi întinzându-i-o marinarului. — E prea mult, Luminăţia Ta! — E, în parte, ca mulţumire, dar şi drept plată, ca să m-aştepţi aici câteva ore, în caz că mă-ntorc. — S-aştept câteva ore pentru o pată de foc? Asta e plata mea pentru o lună pe mare! — Atunci ar trebui s-ajungă ca să m-asigur că nu pleci. — O să fiu chiar în locul ăsta! făgădui el, cu o plecăciune complicată, de o corectitudine surprinzătoare. 105

Shallan răsuflă adânc şi urcă treptele către intrarea impozantă a Conclavului. Piatra sculptată era cu adevărat uimitoare – artista din ea a fi vrut să zăbovească şi s-o studieze, dar nu cuteza. Când intrai în clădirea imensă era ca şi cum ai fi fost înghiţit. Pe pereţii coridorului interior se înşiruiau lămpi cu Lumină de Furtună, care împrăştiau o strălucire albă. În ele se aflau, probabil, broami de diamant; în majoritatea clădirilor frumoase se folosea Lumina de Furtună. Un broam – cea mai mare diviziune a sferei – strălucea cât mai multe lumânări la un loc. Lumina se revărsa, uniformă şi suavă, asupra numeroşilor servitori, condeieri şi ochi-luminoşi de pe coridor. Conclavul părea construit sub forma unui unic tunel lung, lat şi înalt, sfredelit în stâncă. De o parte şi de alta se aflau încăperi mari şi coridoare suplimentare, ca ramificaţii ale grandioasei alei centrale. Shallan se simţea mult mai în largul ei decât afară. Locul acela – cu servitori în plină activitate, luminlorzi şi lumindoamne – îi era familiar. Îşi ridică mâna liberă, în semn că avea nevoie de ceva, şi, aşa cum era de aşteptat, un maestru-servitor cu o cămaşă apretată de culoare albă şi pantaloni negri se apropie în grabă. — Luminăţia Ta? o întrebă, în vedenă, ghicindu-i probabil limba maternă după culoarea părului. — O caut pe Jasnah Kholin, răspunse Shallan. Am aflat că se găseşte între aceşti pereţi. Bărbatul se înclină, rigid. Cei mai mulţi maeştri-slujitori se mândreau cu serviciile lor rafinate – aveau exact aerul pe care-l maimuţărise Yalb cu câteva clipe mai înainte. — Mă voi întoarce, Luminăţie. 106

Probabil că era de al doilea nahn, un cetăţean ochi-întunecaţi de rang foarte înalt. În credinţa vorină, Chemarea cuiva – misiunea căreia îşi dedica viaţa – era de o importanţă vitală. Alegerea unei meserii potrivite şi, apoi, munca din răsputeri asigurau un loc bun în viaţa de dincolo. Devoţiunea la care mergea pentru rugăciuni avea adesea legătură cu natura Chemării alese. Shallan îşi încrucişă braţele şi rămase în aşteptare. Se gândise la Chemarea ei vreme îndelungată. Alegerea evidentă era arta ei, şi îi plăcea într-adevăr foarte mult să deseneze. Dar ceea ce o atrăgea însemna mai mult decât atât – era vorba de studiu, de întrebările ridicate de observaţii. De ce nu se temeau ţiparii de văzduh de oameni? Cu ce se hrăneau hasperii? De ce prosperau şobolanii în anumite locuri şi nu le priia în altele? Aşa că alesese istoria naturală. Tânjea să fie o erudită veritabilă, să fie instruită cu adevărat, să-şi petreacă timpul făcând cercetări amănunţite şi studiind. Oare şi din acest motiv propusese, în parte, acel plan temerar care însemna s-o caute pe Jasnah şi să devină pupila ei? Poate. Oricum, trebuia să se concentreze fără întrerupere. Devenind pupila lui Jasnah – şi, aşadar, eleva ei – nu făcea decât primul pas. Se gândea la asta îndreptându-se agale spre o coloană, pe care-o pipăi trecându-şi mâna liberă peste piatra lustruită. Aidoma celei mai mari părţi a Rosharului – în afară de anumite locuri de pe coastă – Kharbranth-ul era construit din piatră brută, neprelucrată. Celelalte clădiri fuseseră înălţate direct pe stâncă, iar aceea fusese dăltuită în stâncă. Coloana era din granit, presupuse ea, deşi în privinţa geologiei avea cunoştinţe sumare. Podeaua era acoperită de covoare lungi, având culoarea 107

portocalie a cărămizii arse. Materialul era dens, conceput astfel încât să pară bogat, dar să suporte trecerea multor oameni. Coridorul larg, dreptunghiular, crea o senzaţie de vechime. Una dintre cărţile pe care le citise pretindea că oraşul Kharbranth fusese fondat demult, în zilele umbrei, cu mulţi ani înaintea Ultimei Devastări. Ceea ce ar fi însemnat că era vechi într-adevăr. Vechi de mii de ani, creat înainte de teroarea Hierocraţiei, chiar cu mult înaintea Mârşăviei. Pe vremea când, după cum se spunea, Pustiitorii cu trupuri de piatră stăteau la pândă pe pământ. — Luminăţia Ta? zise o voce. Shallan se răsuci şi văzu că servitorul se întorsese. — Pe aici, Luminăţie. Dădu din cap, iar el se grăbi s-o conducă prin vânzoleala de pe culoar. Ea repetă, în gând, felul în care intenţiona să i se prezinte lui Jasnah. Femeia era o legendă. Până şi Shallan – trăind în îndepărtatul Jah Keved – auzise de sclipitoarea şi eretica soră a regelui alethi. Jasnah n-avea decât treizeci şi patru de ani, însă mulţi aveau senzaţia că ar fi putut obţine toca de maestră erudită dacă nar fi condamnat cu glas tare religia. Mai exact, aducea acuzaţii la adresa devoţiunilor, diversele congregaţii religioase cărora li se alăturaseră oamenii de bine din Vorin. În cazul prinţesei alethi, glumele sarcastice nelalocul lor n-aveau să-i fie de folos lui Shallan. Trebuia să se poarte cuviincios. Să fii pupila unei femei faimoase era cea mai bună cale de a deprinde artele feminine: muzica, pictura, scrisul, logica şi ştiinţa. Semăna foarte mult cu modul în care se instruia un tânăr în garda de onoare a unui luminlord pe care-l respecta. 108

Shallan începuse prin a-i scrie lui Jasnah, cerând să fie acceptată ca pupilă, din disperare; de fapt, nu se aşteptase să primească un răspuns afirmativ. Când asta se întâmplase – prin intermediul unei scrisori în care Jasnah îi poruncea s-o aştepte în Dumadari peste două săptămâni – Shallan fusese şocată. Şi de atunci mergea pe urmele acelei femei. Jasnah era eretică. Oare avea să-i ceară lui Shallan să renunţe la credinţa ei? Ea se îndoia că ar fi fost în stare. Învăţăturile vorine care vorbeau de Slavă şi de Chemare fuseseră unul dintre puţinele sale refugii din zilele cumplite când tatăl ei se aflase în toanele cele mai rele. Intrară pe un culoar mai îngust şi apoi pe coridoare din ce în ce mai îndepărtate de sala principală. În cele din urmă, maestrulslujitor se opri lângă un colţ şi-i făcu semn să meargă mai departe. De pe coridorul din dreapta se auzeau voci. Shallan şovăi. Uneori se întreba cum se ajunsese la asta. Ea era cea tăcută, cea timidă, cea mai mică şi singura fată dintre cei cinci copii ai tatălui său. Ţinută la adăpost, ocrotită în întreaga ei viaţă. Şi acum speranţele întregii case se sprijineau pe umerii ei. Tatăl ei murise. Şi era vital ca moartea lui să rămână un secret. Nu-i plăcea să se gândească la ziua aceea – o împiedica să i se întoarcă în minte şi se deprinsese să-şi îndrepte gândurile către orice altceva. Dar urmările pierderii lui nu puteau fi trecute cu vederea. Tatăl ei făcuse multe promisiuni – unele erau înţelegeri negustoreşti, altele erau în scop de mituire, iar altele, sub masca primei categorii, făceau parte din a doua categorie. Casa Davar datora sume mari de bani unui număr mare de oameni şi, fără tatăl 109

ei, care ştia să-i domolească pe toţi, creditorii aveau să-şi prezinte cererile în curând. Nu aveau cui să-i ceară ajutor. Mai ales din cauza tatălui ei, familia nu era pe placul celor cu care se aliase. Înaltul Prinţ Valam – luminlordul căruia îi erau vasali, se îmbolnăvise şi nu le mai oferea protecţia de odinioară. Răspândirea veştii că tatăl ei murise şi că familia era falită avea să fie sfârşitul Casei Davar. Urmau să fie distruşi şi subjugaţi de o altă casă. Şi, ca pedeapsă, aveau să fie puşi să se spetească muncind – de fapt, ar fi putut fi chiar şi asasinaţi de creditorii nemulţumiţi. Depindea de ea să nu se ajungă la acest deznodământ, iar primul ei pas se numea Jasnah Kholin. Shallan inspiră adânc şi trecu dincolo de colţ.

110

4 CÂMPIILE SFĂRÂMATE „Mor, nu-i aşa? Vindecătorule, de ce-mi iei sângele? Cine e lângă tine, cu capul numai dungi? Văd un soare îndepărtat, întunecat şi rece, strălucind pe un cer negru.” Culeasă în a treia zi din jesnan, în anul 1172, cu 11 secunde înainte de moarte. Subiectul era un dresor de chulli. Proba are o notă aparte.

— Tu de ce nu plângi? întrebă vântsprenul. Kaladin stătea rezemat de un colţ al cuştii, privind în jos. În faţa lui, scândurile podelei erau crăpate, ca şi cum cineva fi săpat în ele numai şi numai cu unghiile. Porţiunea cu crăpături avea pete mai întunecate acolo unde se îmbibase cu sânge lemnul cenuşiu-închis. O încercare de evadare zadarnică şi dezamăgitoare. Căruţa îşi continua drumul. Rutina de zi cu zi. Se trezea supărat şi îndurerat, după o noapte de somn agitat, fără saltea şi fără pătură. Sclavii din fiecare căruţă erau scoşi pe rând, împiedicaţi cu lanţuri legate la glezne şi lăsaţi să-şi târşească o vreme picioarele şi să se uşureze. Pe urmă erau urcaţi la loc, primeau zeama lungă de dimineaţă, iar căruţele se puneau în mişcare şi mergeau până când venea vremea zemii de după-amiază. Drumul continua. Zeama de seară, apoi polonicul de apă dinainte de culcare. Pe fruntea lui Kaladin, pielea înfierată cu semnul shash continua să crape şi să sângereze. Dar cel puţin acoperişul cuştii îl ferea de 111

soare. Vântsprenul se preschimbă în ceaţă şi pluti ca un nor minuscul. Se apropie de Kaladin şi chipul i se contură în partea din faţă a norului, ca şi cum ar fi suflat ceaţa, împingând-o în urmă şi dezvăluind, sub ea, o formă mai substanţială. Vaporoasă, feminină şi subţire. Cu ochi atât de iscoditori. Altfel decât orice alt spren pe care-l mai văzuse Kaladin vreodată. — Ceilalţi plâng noaptea, spuse ea. Dar tu nu plângi. — De ce să plâng? se miră el, lăsându-se pe spate şi proptindu-se de gratii. Aş schimba ceva? — Nu ştiu. De ce plâng oamenii? El zâmbi şi închise ochii. — Întrebarea asta pune-i-o Atotputernicului, micuţă sprenă. Nu mie. Umiditatea verii estice îi umplea fruntea de sudoare şi usturimea îl chinuia când i se strecurau broboanele în rană. Din fericire, în curând aveau să se bucure din nou de câteva săptămâni de primăvară. Vremea şi anotimpurile erau imprevizibile. Nu ştiai niciodată cât durau, deşi de obicei se întindeau pe cel puţin câteva săptămâni. Căruţa îşi continuă mersul. După un timp, Kaladin simţi soarele pe faţă. Deschise ochii. Razele pătrundeau prin deschizătura din partea de sus a cuştii. De la amiază trecuseră aşadar două sau trei ore. Ce era cu zeama de după-amiază? Se ridică în picioare, agăţându-se cu o mână de gratiile de oţel şi trăgându-se în sus. Nu putea să-l vadă pe Tvlakv, care conducea căruţa din faţă, nu desluşea decât faţa turtită a lui Bluth, în spatele lui. Mercenarul 112

purta o cămaşă murdară, închisă cu şireturi în faţă şi o pălărie cu boruri largi, care-l ferea de soare, şi îşi ţinea suliţa şi ghioaga lângă el, pe capră. Nu purta sabie – nici măcar Tvlakv nu avea una, nu atât de aproape de un ţinut alethi. Iarba continua să le croiască drum căruţelor, despărţindu-se în două, dispărând exact din faţa lor şi furişându-se înapoi, la suprafaţă, imediat în urma lor. Peisajul din jur era presărat cu tufe stranii, necunoscute de Kaladin. Aveau tulpini şi crengi groase, şi ace verzi, ca nişte ţepi. Ori de câte ori se apropiau căruţele prea tare, acele se retrăgeau în tulpini, lăsând în urmă trunchiuri răsucite ca nişte viermi, cu crengi noduroase. Împestriţau ţinutul deluros, înălţându-se de pe stâncile acoperite cu iarbă ca nişte santinele minuscule. Căruţele îşi continuau pur şi simplu drumul, la o bună bucată de vreme după ceasul amiezii. „De ce nu facem popas pentru zeamă?” În cele din urmă, căruţa din frunte încetini şi încremeni. Celelalte două se opriră în spatele ei, legănându-se, iar chullii cu carapace roşii se foiră, cu antenele fluturându-le înainte şi înapoi. Animalele ca nişte cutii aveau carapace bombate, pietroase, şi picioare roşii, groase, ca nişte trunchiuri de copac. Din câte auzise Kaladin, cleştii lor puteau să reteze un braţ omenesc. Însă erau creaturi blânde, mai ales cei domestici, şi, din câte ştia, în armată nu se alesese nimeni, niciodată, cu mai mult de o ciupitură şovăielnică din partea lor. Bluth şi Tag coborâră din căruţele lor şi i se alăturară lui Tvlakv. Negustorul de sclavi stătea pe capra căruţei sale, umbrindu-şi ochii ca să-i ferească de lumina albă a soarelui, şi ţinea în mână o foaie de hârtie. Urmă un soi de ceartă. Tvlakv îşi flutura întruna mâna în 113

direcţia în care merseseră, apoi arăta către hârtie. — Te-ai rătăcit, Tvlakv? strigă Kaladin. Poate-ar trebui să te rogi Atotputernicului, ca să te călăuzească. Am auzit că are o slăbiciune pentru negustorii de sclavi. Ţine, în Iad, o încăpere specială numai pentru voi. În stânga lui Kaladin, unul dintre sclavi – bărbatul cu barbă lungă care-i vorbise cu câteva zile în urmă – se îndepărtă speriat, nedorindu-şi să stea atât de aproape de cineva care-l provoca pe stăpân. Tvlakv şovăi, apoi, cu un gest scurt, le ceru mercenarilor să tacă. Bărbatul corpolent sări jos din căruţă şi se apropie de Kaladin. — Tu, îi spuse. Dezertorule. Armata alethi merge la război trecând pe-aici. Ştii ceva despre ţinutul ăsta? — Să văd harta, răspunse Kaladin. Tvlakv ezită, apoi i-o întinse. El îşi scoase braţul printre gratii şi i-o smulse din mână. Pe urmă, fără să-i arunce vreo privire, o rupse în două. În câteva secunde, făcu din ea o sută de bucăţi, în faţa ochilor îngroziţi ai lui Tvlakv. Negustorul de sclavi îşi strigă mercenarii, dar, în clipa când sosiră, Kaladin avea doi pumni de confeti de aruncat spre ei. — Acum bucuraţi-vă, nemernicilor, le spuse, în timp ce fulgii de hârtie pluteau în jurul lor. Le întoarse spatele, se duse în cealaltă parte a cuştii şi se aşeză, cu faţa spre ei. Tvlakv rămase încremenit, fără grai. Pe urmă, roşu la faţă, arătă spre Kaladin şi şuieră ceva către mercenari. Bluth făcu un pas către cuşcă, apoi se răzgândi, îi aruncă o privire lui Tvlakv, ridică din 114

umeri şi se îndepărtă. Negustorul de sclavi se întoarse spre Tag, dar celălalt mercenar se mulţumi să clatine din cap, spunând ceva cu voce scăzută. După ce-şi înjură câteva minute mercenarii laşi, Tvlakv înconjură cuşca, apropiindu-se de Kaladin. Şi îi vorbi cu voce surprinzător de calmă: — Văd că-ţi merge capul, dezertorule. Ai izbutit să devii nepreţuit. Ceilalţi sclavi ai mei nu sunt de pe-aici, iar eu n-am mai făcut drumul ăsta niciodată. Te poţi tocmi. Ce vrei în schimb, ca să ne călăuzeşti? Eu îţi făgăduiesc o masă-n plus în fiecare zi, dac-o să fiu mulţumit. — Vrei să conduc eu caravana? — Ţi-am urma indicaţiile. — Bine. Mai întâi, găseşte o stâncă. — De ce, vrei un loc de unde poţi vedea bine ţinutul? — Nu, răspunse Kaladin, ar fi un loc de unde-aş putea să tearunc. Tvlakv îşi potrivi nervos tichia, împingându-şi spre spate una dintre sprâncenele albe, lungi. — Mă urăşti. Asta-i bine. Ura o să te ţină puternic, o să te vând pentru un preţ bun. Numai că n-o să te poţi răzbuna decât dacă ajung să te scot pe piaţă. Eu n-o să te las să fugi. Dar poate de la altcineva o să reuşeşti. Aşa că, vezi tu, ai tot interesul să fii vândut. — Nu vreau să mă răzbun, zise Kaladin. Vântsprenul se întoarse – se îndepărtase pentru o vreme ca să inspecteze unul dintre tufişurile stranii. Se opri în aer şi apoi începu să se învârtă în jurul feţei negustorului, studiindu-i-o. Dar se părea 115

că el nu putea să-l vadă. — Nu vrei să te răzbuni? se încruntă Tvlakv. — Nu merge. Am învăţat lecţia asta cu mult timp în urmă. — Cu mult timp în urmă? Nu pari să ai mult de optsprezece ani, dezertorule. Ghicise destul de bine. Avea nouăsprezece. Chiar nu trecuseră decât patru ani de când intrase în oastea lui Amaram? Se simţea ca şi cum ar fi îmbătrânit cu vreo doisprezece. — Eşti tânăr, continuă Tvlakv. Ai putea să-ţi schimbi soarta. Există oameni care au o viaţă dincolo de însemnul de sclav – vezi tu, ai putea să te răscumperi. Sau să-ţi convingi unul dintre stăpâni să te elibereze. Ai putea redeveni om liber. Nu e chiar atât de neobişnuit. — De stigmatele astea n-o să scap niciodată, Tvlakv, zise pufnind Kaladin. Probabil ştii c-am încercat să fug – şi am dat greş – de zece ori. Mercenarii tăi nu sunt prudenţi doar din pricina acestor glife, e vorba de mai mult decât atât. — Eşecurile din trecut nu dovedesc că nu există şanse în viitor, nu? — Sunt terminat. Nu-mi mai pasă, zise şi se uită la negustorul de sclavi. În plus, tu nu crezi ce spui. Mă-ndoiesc că unul ca tine ar mai putea să doarmă noaptea dacă s-ar gândi că sclavii pe care i-a vândut vor putea fi liberi într-o bună zi şi vor veni să-l caute. Tvlakv râse. — Poate, dezertorule. Poate ai dreptate. Sau, vezi tu, poate mă gândesc că, dac-o să fii liber, o să-l vânezi mai întâi pe primul om care te-a vândut ca sclav. Pe înaltul Lord Amaram, nu-i aşa? 116

Moartea lui o să mă avertizeze şi-o să mă ascund. De unde ştia? De unde auzise de Amaram? „O să-i dau de urmă”, îşi spuse Kaladin. „O să-l spintec cu mâna mea. O să-i sucesc gâtul, o să…” — Da, zise Tvlakv, privindu-i cu atenţie chipul, aşadar ai minţit când ai spus că nu eşti însetat de răzbunare. Înţeleg. — De unde ştii de Amaram? se încruntă Kaladin. De atunci am trecut printr-o jumătate de duzină de mâini. — Oamenii vorbesc. Negustorii de sclavi mai mult decât mulţi alţii. Vezi tu, trebuie să fim prieteni între noi, fiindcă nimeni altcineva nu ne-nghite. — Atunci ştii că n-am primit stigmatul de sclav pentru dezertare. — A, dar, vezi tu, asta trebuie să pretindem. Vinovaţii de fărădelegi grave nu se vând prea bine. Cu glifa shash de pe fruntea ta, o să-mi fie destul de greu să te dau la un preţ bun. Şi, dacă n-o să te pot vinde, atunci… ei, n-o să-ţi doreşti s-ajungi în situaţia asta. Aşa c-o să jucăm împreună un joc. Eu o să spun că eşti dezertor. Iar tu n-o să spui nimic. Cred că e simplu. — E ilegal. — Nu suntem în Alethkar, zise Tvlakv, aşa că nu există nicio lege. În plus, dezertarea e motivul oficial al vânzării tale. Încearcă să pretinzi altceva şi n-o să te-alegi decât c-o reputaţie de mincinos. — Iar tu, doar c-o bătaie de cap şi nimic altceva. — Parcă spuneai că-ţi lipseşte dorinţa de răzbunare împotriva mea. — Aş putea s-o capăt. Tvlakv râse. 117

— A, dacă n-ai căpătat-o până acum, n-o mai capeţi niciodată! În plus, nu m-ai ameninţat c-o să mă arunci de pe-o stâncă? Cred că ai căpătat-o deja. Însă acum trebuie să discutăm cum o să facem. Vezi tu, harta mea şi-a găsit sfârşitul înainte de vreme. Kaladin şovăi, apoi oftă. — Nu ştiu, spuse, cu sinceritate. Nici eu n-am mai fost pe-aici. Tvlakv se încruntă. Se aplecă spre cuşcă, uitându-se cu atenţie la Kaladin, dar păstră totuşi distanţa. O clipă mai târziu, clătină din cap. — Te cred, dezertorule. Ei bine, va trebui să mă-ncred în memoria mea. Harta era proastă, oricum. Aproape mă bucur c-ai rupt-o, fiindcă eram tentat s-o fac eu. Dac-o să dau peste portretele fostelor mele neveste, o să am grijă să-ţi iasă în cale şi să profite de talentele tale unice. Şi negustorul de sclavi se îndepărtă agale. Kaladin îl privi plecând, apoi înjură cu voce scăzută. — Pentru ce-a fost asta? întrebă vântsprenul, cu capul lăsat pe umăr, venind către el. — Aproape că m-am pomenit găsindu-l pe placul meu, răspunse Kaladin, dându-se cu capul se cuşcă. — Dar… după ceea ce-a făcut… El ridică din umeri. — N-am spus că Tvlakv nu e un nemernic. Numai că e unul simpatic, spuse şovăind, apoi se strâmbă. Ăştia sunt din soiul cel mai rău. După ce-i omori, te trezeşti în final că te simţi vinovat. ● În timpul marilor furtuni, apa pătrundea în căruţe. Ceea ce nu 118

era surprinzător; Kaladin bănuia că Tvlakv ajunsese negustor de sclavi în urma unui ghinion. Ar fi putut face negoţ cu altceva, dar, dintr-un anumit motiv – lipsa banilor, nevoia de a pleca în grabă din locul unde trăise până atunci – îl silise să-şi aleagă cea mai josnică îndeletnicire. Oamenii ca el nu-şi puteau permite niciun lux, şi nici măcar lucruri de calitate. Abia izbuteau să-şi plătească datoriile. În cazul său, asta însemna să aibă căruţe în care pătrundea apa. Părţile laterale, din scânduri, erau destul de rezistente ca să facă faţă vântului, dar nu erau confortabile. De data asta, Tvlakv fusese cât pe ce să n-apuce să facă toate pregătirile pentru marea furtună. Din câte se părea, pe harta ruptă de Kaladin, care fusese cumpărată de la un furtunoveghetor rătăcitor, era trecută şi o listă a datelor la care se aştepta o asemenea furtună. Acestea puteau fi prezise cu ajutorul calculelor matematice; tatăl lui Kaladin îşi făcuse din asta o pasiune. Era în stare să afle data exactă în opt cazuri din zece. Scândurile laterale zăngăneau lovindu-se de gratii sub izbiturile vântului şi căruţa se cutremura, clătinându-se de parcă ar fi fost jucăria unui uriaş neîndemânatic. Lemnul gemea şi prin crăpături ţâşneau jeturi de apă rece ca gheaţa. Tot pe-acolo pătrundea şi lumina fulgerelor, însoţită de bubuitul tunetelor. Era singura lumină pe care-o aveau. Din când în când, străfulgerarea luminoasă nu era urmată de tunet. Şi sclavii gemeau înspăimântaţi, gândindu-se la Părintele Furtunii, la umbrele Radianţilor Pierduţi sau la Pustiitori – căci despre toţi aceştia se spunea că bântuiau în timpul celor mai 119

violente furtuni. Sclavii se îngrămădeau unii într-alţii în celălalt capăt al căruţei, împărţindu-şi căldura trupurilor. Kaladin nu li se alăturase, stătea singur, cu spatele către gratii. Lui nu-i era frică de creaturile care umblau prin furtună. În armată, fusese nevoit să-nfrunte o furtună sau două stând sub buza protectoare a unui ieşind stâncos sau într-un alt adăpost improvizat. Nimănui nu-i plăcea să fie afară în timpul furtunilor, dar uneori naveai încotro. Creaturile care se plimbau prin vijelie – poate chiar şi Părintele Furtunii însuşi – nu erau nici pe departe atât de letale ca pietrele şi crengile azvârlite în aer. De fapt, partea cea mai periculoasă era prima rafală de apă şi de vânt – zidul furtunii. Pe urmă, cu cât dura mai mult, cu atât mai mult îşi pierdea furtuna puterea, până când nu mai lăsa în urmă decât câteva picături de ploaie – stropeala. Nu, nu-şi făcea griji cu gândul la Pustiitorii în căutare de carne pentru ospăţ. Se temea să nu i se-ntâmple ceva lui Tvlakv. Negustorul de sclavi aştepta încetarea urgiei într-o chichineaţă de lemn, construită în partea de jos a căruţei sale. Era, aparent, cel mai adăpostit loc din caravană, dar o întorsătură nenorocoasă a sorţii – un bolovan azvârlit de vânt sau prăbuşirea căruţei – l-ar fi putut ucide. Într-o asemenea eventualitate, Kaladin îi vedea pe Bluth şi Tab fugind şi lăsându-i pe toţi în cuştile lor, cu părţile laterale zăvorâte. Sclavii ar fi avut parte de o moarte lentă, ucişi de foame şi de sete şi copţi de soare în acele cutii. Furtuna continua, zgâlţâind căruţa. Vânturile păreau uneori vii. Şi cine putea spune că nu erau? Vântsprenii erau atraşi de palele de vânt sau erau pale de vânt? Suflete ale forţei care voia, cu disperare, 120

să distrugă căruţa lui Kaladin? Conştientă sau nu, forţa aceea dădu greş. Căruţele erau prinse cu lanţuri de nişte bolovani din apropiere şi aveau roţile blocate. Rafalele îşi pierdură puterea. Fulgerele încetară şi înnebunitorul răpăit de tobă al ploii se preschimbă într-o înşiruire de lovituri uşoare. În timpul călătoriei lor, o furtună răsturnase una dintre căruţe. Dar scăpase cu doar câteva urme de lovituri, iar sclavii din interior se aleseseră doar cu vânătăi. Paravanul de lemn din dreapta lui Kaladin se cutremură pe neaşteptate, apoi căzu, cu clemele desfăcute de Bluth. Ca să se apere de apă, mercenarul îşi purta haina de piele, iar de pe borul pălăriei i se revărsau şuvoaie în timp ce lăsa gratiile cuştii şi oamenii din ea în bătaia ploii. Era o ploaie rece, deşi nu atât de pătrunzătoare ca în toiul furtunii. Îi împroşcă pe Kaladin şi pe sclavii înghesuiţi laolaltă. Tvlakv poruncea întotdeauna să fie descoperite căruţele înainte de încetarea ploii; spunea că numai aşa puteau fi spălaţi sclavii, scăpându-i de duhoare. Bluth împinse paravanul din scânduri în locaşul lui de sub căruţă, apoi deschise alte două părţi laterale. Numai peretele din faţă – cel dincolo de care stătea vizitiul – nu se putea lăsa în jos. — E puţin cam devreme ca să dai jos paravanele, Bluth, zise Kaladin. Încă nu începuse stropeala – ultima parte a furtunii, când ploaia răpăia cu blândeţe. Încă mai cădea în rafale grele şi vântul se mai năpustea când şi când. — Stăpânul vrea să fiţi azi spălaţi pe de-a-ntregul. — De ce? întrebă Kaladin, ridicându-se, cu apa şiroindu-i din 121

zdrenţele cafenii. Mercenarul nu-i mai dădu atenţie. „Poate ne-apropiem de destinaţie”, se gândi el, plimbându-şi privirea peste peisajul din jur. În ultimele câteva zile, dealurile fuseseră înlocuite de movile pietroase neuniforme – locuri unde vânturile mistuitoare lăsaseră în urmă stânci sfărâmate şi contururi în zigzag. Iarba urca pe pantele stâncoase scăldate în soare în cea mai mare parte a timpului, iar în umbră creşteau din belşug alte plante. Imediat după o mare furtună, ţinutul era mai viu ca oricând. Polipii mugurilor de stâncă pocneau şi-şi azvârleau lujerii în jur. Din toate crăpăturile se înălţau alte soiuri de lujeri, absorbind rapid apa. Frunzele încreţite ale copacilor şi ale tufelor se întindeau. Cremlingi de toate felurile se tăvăleau prin bălţi, savurând festinul. Insectele zumzăiau în aer; crustaceele mai mari – crabii şi piciorogarii – ieşeau din ascunzători. Până şi pietrele păreau să prindă viaţă. Kaladin zări vreo şase vântspreni zburându-i pe deasupra capului, cu siluete lor translucide alergând după ultimele rafale ale furtunii – sau călătorind alături de ele. În jurul plantelor se înălţau lumini minuscule. Viaţăspreni. Păreau fire de praf verde, strălucitor, sau roiuri de insecte minuscule, translucide. Un piciorogar – cu ţepii ca nişte fire pe păr ridicaţi în aer ca să simtă orice schimbare a vântului – se urcă pe-o latură a căruţei cu zecile de perechi de picioare înşiruite sub trupul său lung. Priveliştea era destul de familiară, dar nu mai văzuse niciodată unul cu o carapace de un violet atât de intens. Unde ducea Tvlakv caravana? Dealurile necultivate erau perfecte pentru agricultură. Ai fi putut împrăştia pe ele sevă de cioată-grea – amestecată cu seminţe 122

de lavis – în timpul anotimpului cu furtuni slabe care urma după Lăcrimare. În patru luni, pe tot dealul ar fi crescut polipi mai mari decât un cap de om, gata să crape, revărsându-şi grăunţele din interior. Chullii se foiau greoi, ospătându-se cu muguri-de-stâncă, cu melci şi cu tot soiul de crustacee mărunte, apărute după furtună. Tag şi Bluth le puseră în tăcere hamurile şi Tvlakv se târî, ursuz, afară din adăpostul lui ferit de apă. Îşi puse o tichie şi o mantie neagră, ca să-l apere de ploaie. Ieşea rareori înainte de a înceta furtuna cu desăvârşire; era foarte nerăbdător să se vadă ajuns la destinaţie. Oare se aflau chiar atât de aproape de coastă? Era singurul loc de pe Dealurile Nerevendicate unde găseai oraşe. Câteva minute mai târziu, căruţele călătoreau iarăşi pe terenul denivelat. Kaladin se aşeză din nou când cerul începu să se limpezească, iar din marea furtună nu mai rămăsese decât o pată de întuneric, deasupra orizontului vestic. Soarele aduse bine-venita căldură şi sclavii o savurară, scăldaţi în razele sale, cu apa picurându-le din haine şi scurgându-se către partea din spate a căruţei care înainta legănându-se. O panglică translucidă de lumină veni imediat spre Kaladin, ca o săgeată. Prezenţa micului vântspren ajunsese să i se pară de la sine înţeleasă. Plecase în timpul furtunii, dar se întorcea. Ca de obicei. — Am văzut şi alţii de soiul tău, îi spuse Kaladin, într-o doară. — Alţii? întrebă ea, luând înfăţişarea unei femei tinere. Începu să-l înconjoare păşind prin aer, răsucindu-se din când în când şi dansând în ritmul unei muzici pe care el n-o auzea. — Alţi vântspreni, zise Kaladin. Alergau după furtună. Sigur nu 123

vrei să pleci cu ei? Ea se uită cu jind către vest. — Nu, răspunse în cele din urmă, continuându-şi dansul. Îmi place aici. Kaladin ridică din umeri. Vântsprena pusese capăt numeroaselor feste pe care i le juca la început, aşa că nu-l mai deranja câtuşi de puţin. — Sunt şi alţii ca tine prin preajmă, spuse ea. Alţii ca tine. — Sclavi? — Nu ştiu. Oameni. Nu cei de-aici. Ceilalţi. — Unde? Ea arătă către est cu un deget alb, translucid. — Acolo. Mulţi. O grămadă. Kaladin se ridică în picioare. Nu-şi putea imagina că un spren ştia să aprecieze corect distanţele şi mărimile. „Da…” Îşi îngustă ochii, scrutând orizontul. „Ăla e fum. Din coşurile caselor?” Mirosul ajunse la el pe o pală de vânt. Dacă n-ar fi fost ploaia, l-ar fi simţit mai devreme. Trebuia să-i pese? N-avea nicio importanţă unde era sclav, pentru că tot sclav avea să fie. Îşi acceptase soarta. Ăsta era noul lui fel de-a fi. Nu te sinchisi, nu te agita. Cu toate acestea, aruncă priviri pline de curiozitate când căruţa urcă pe un deal şi oferi sclavilor din cuşcă ocazia să vadă foarte bine tot ce se afla în faţa lor. Nu era un oraş. Era ceva mai grandios, mai întins. O imensă tabără militară. — Mărite Părinte al Furtunilor… şopti Kaladin. Zece corpuri de oaste îşi organizaseră bivuacul în familiarul stil 124

alethi – circular, după rang, cu vivandiere pe margini, cu mercenari pe un inel plasat foarte aproape, în interiorul celui ocupat de ele, avându-i în mijloc pe soldaţii-cetăţeni şi chiar în centru pe ofiţerii ochi-luminoşi. Se instalaseră în interiorul unui şir de formaţiuni stâncoase enorme, de forma unor cratere, cu deosebirea că marginile erau mai neuniforme, mai zigzagate. Ca o coajă de ou spart. Cu opt luni în urmă, Kaladin plecase dintr-o armată asemănătoare, cu toate că forţele de care dispunea Amaram erau mult mai puţine. Cea pe care o privea acum acoperea mai multe mile de stâncă, întinzându-se spre nord şi sud. O mie de stindarde, purtând o mie de perechi de glife de familie diferite, fluturau trufaşe în aer. Erau şi câteva corturi – mai ales pe marginile taberei – dar cea mai mare parte a soldaţilor erau adăpostiţi în barăci mari de piatră. Deci era vorba despre Animmozi. Deasupra taberei aflate chiar în faţa lor flutura un drapel văzut de Kaladin în cărţi. Albastru-închis, cu glife albe – khokh şi linil – stilizate şi pictate sub forma unei săbii aşezate pe verticală în faţa unei coroane. Casa Kholin. Casa Regală. Copleşit, Kaladin privi dincolo de tabără. Peisajul dinspre răsărit era aşa cum îl descriau zece istorisiri diferite şi amănunţite ale campaniei regelui împotriva trădătorilor parshendi. Era o suprafaţă stâncoasă plană, plină de crăpături – atât de întinsă încât nu-i zărea marginea din cealaltă parte – sfărâmată şi despicată de prăpăstii abrupte, late de trei până la cinci stânjeni. Erau atât de adânci încât se pierdeau în beznă şi alcătuiau un mozaic zimţat de platouri inegale. Unele imense, altele minuscule. Şesul vast părea o farfurie 125

care se spărsese şi fusese refăcută din bucăţi, cu mici goluri între ele. — Câmpiile Sfărâmate, şopti Kaladin. — Ce? întrebă vântsprena. Ce s-a-ntâmplat? El clătină din cap, uluit. — Mi-am petrecut mai mulţi ani străduindu-mă s-ajung aici. Era dorinţa lui Tien, cel puţin către sfârşit. Voia să vină aici, să lupte pentru rege… Şi acum Kaladin ajunsese în locul visat. În cele din urmă. „Din întâmplare.” Era atât de absurd încât îi venea să râdă. „Ar fi trebuit să-mi dau seama”, se gândi. „Ar fi trebuit să ştiu. Nu ne-am îndreptat niciodată către coastă şi către oraşele ei. Am mers încoace. Către război.” Ţinutul era supus legilor şi regulilor alethi. Crezuse că Tvlakv voia să se ferească de ele. Dar probabil că, pe de altă parte, acolo putea obţine preţurile cele mai bune. — Câmpiile Sfărâmate? întrebă un alt sclav. Serios? Toţi ceilalţi se îngrămădiră în jurul lui, să se uite afară. În entuziasmul lor subit, păreau să fi uitat că se temeau de Kaladin. — Sunt chiar Câmpiile Sfărâmate! exclamă altcineva. Aia e armata regelui! — Poate c-aici vom găsi dreptatea, spuse un alt bărbat. — Am auzit că servitorii Casei Regale trăiesc la fel de bine ca negustorii cei mai de soi, interveni altul. Probabil că şi sclavii lui o duc mai bine. Ne vom afla în ţinuturi vorine; o să primim şi plată pentru munca noastră. Cel puţin ăsta era un lucru adevărat. Când munceau, sclavii 126

trebuiau să primească în schimb o mică sumă de bani – jumătate din plata unui om liber, ceea ce adesea însemna deja mai puţin decât ar fi primit, pentru aceeaşi muncă, un cetăţean cu drepturi depline. Dar era totuşi ceva, şi legile poporului alethi o impuneau. Numai ardenţii – care nu puteau să posede nimic – nu erau obligaţi să plătească. Adică ei şi parshii. Însă parshii erau mai degrabă animale decât orice altceva. Un sclav îşi putea folosi câştigurile pentru plata datoriei sale, răscumpărându-şi astfel libertatea după ani de muncă. Teoretic. Ceilalţi continuară să pălăvrăgească în timp ce căruţa cobora dealul, dar Kaladin se trase deoparte. Bănuia că posibilitatea de a-ţi plăti propriul preţ era o înşelătorie, menită să păstreze docilitatea sclavilor. Datoria era enormă, mult mai mare decât suma pentru care fuseseşi vândut, iar strângerea banilor necesari se dovedea în realitate imposibilă. El le ceruse foştilor stăpâni să-i dea banii care i se cuveneau. Iar ei găsiseră întotdeauna cum să-l înşele – punându-i la socoteală adăpostul oferit, mâncarea. Aşa erau ochi-luminoşii. Roshone, Amaram, Katarotam… Toţi ochi-luminoşii pe care-i cunoscuse Kaladin, fie ca sclav, fie ca om liber, se dovediseră corupţi până-n măduva oaselor, în ciuda seninătăţii şi a frumuseţii lor exterioare. Erau ca nişte leşuri în putrefacţie, înveşmântate în mătăsuri superbe. Ceilalţi sclavi continuau să vorbească despre armata regelui şi despre dreptate. „Dreptate?” se întrebă Kaladin, rezemându-se de gratii. „Nu sunt convins că aşa ceva există.” Dar se pomeni totuşi punându-şi întrebări. Aceea era armata regelui – oştile celor zece 127

înalţi prinţi, adunate laolaltă – venită să ducă la îndeplinire Pactul Răzbunării. Dacă tânjea după ceva, atunci Kaladin îşi dorea să ţină în mână o suliţă. Să lupte din nou, să-ncerce să caute calea înapoi, către omul care fusese. Un om căruia îi păsa. Şi, dacă putea găsi undeva calea aceea, atunci avea s-o găsească acolo.

128

5 ERETICA „Am văzut sfârşitul, i-am auzit numele. Noaptea Suferinţelor, Adevărata Devastare. Furtuna Eternă.” Culeasă în prima zi din nanes, în anul 1172, cu 15 secunde înainte de moarte. Subiectul era un tânăr ochi-întunecaţi, de origine necunoscută.

Shallan nu se aşteptase ca Jasnah Kholin să fie atât de frumoasă. Era o frumuseţe maiestoasă, matură – pe care o poţi găsi în portretul câte unei erudite rămase în istorie. Shallan îşi dădu seama că fusese naivă când îşi închipuise că era o fată bătrână urâtă, ca matroanele severe care-i fuseseră profesoare cu ani în urmă. Cum altfel şi-ar fi putut imagina o eretică trecută de treizeci şi cinci de ani – şi încă nemăritată? Jasnah nu era nicidecum astfel. Era înaltă şi zveltă, cu pielea curată, cu sprâncene negre şi subţiri şi cu păr bogat, de un negru profund, ca onixul. Îl purta în parte ridicat, înfăşurat în jurul unei mici bijuterii aurii, de forma unui sul de pergament, şi fixat cu două ace de păr lungi. Restul îi cădea pe ceafă în bucle strânse, mici. Chiar şi aşa, răsucit şi buclat, îi ajungea până la umeri – lăsat liber, era probabil tot atât de lung ca al lui Shallan, care trecea de jumătatea spatelui. Avea faţa cam pătrăţoasă şi ochii de un violet-deschis, o culoare aparte. Asculta spusele unui bărbat în robă portocaliu-închis cu alb, 129

culorile regale din Kharbranth. Luminata Kholin era cu câteva degete mai înaltă decât bărbatul – după toate aparenţele, în tot ceea ce se spunea despre înălţimea alethilor nu exista nicio exagerare. Jasnah se uită la Shallan, remarcându-i prezenţa, apoi îşi îndreptă din nou atenţia către conversaţie. Părinte al Furtunii! Femeia aia era sora unui rege. Rezervată, statuară, cu veşminte imaculate, albastre cu argintiu. Ca şi a lui Shallan, rochia ei avea nasturi în părţi şi un guler înalt, numai că pieptul îi era mult mai plin. De la talie în jos, fusta largă curgea către podea în falduri generoase. Mânecile erau lungi şi maiestoase, iar stânga era închisă cu nasturi ca să-i ascundă mâna interzisă. Pe mâna liberă purta o bijuterie ieşită din comun: două inele şi o brăţară unite prin mai multe lănţişoare ce susţineau, pe dosul mâinii, un grupaj triunghiular de nestemate. Un Animmod – nume ce li se dădea atât omului care ducea actul la îndeplinire, cât şi fabrialului care-l făcea posibil. Shallan se strecură în încăpere, încercând să vadă mai bine imensele şi strălucitoarele pietre preţioase. Inima începu să-i bată ceva mai repede. Animmodul era identic cu cel găsit de ea şi de fraţii ei în buzunarul interior al hainei tatălui lor. Jasnah şi bărbatul în robă se îndreptară spre ea, continuând să discute. Cum avea să reacţioneze prinţesa acum, când noua pupilă o ajunsese în sfârşit din urmă? Avea să fie furioasă din pricina întârzierii? Pentru asta, Shallan n-avea nicio vină, dar oamenii le pretindeau adesea inferiorilor lor lucruri iraţionale. Aidoma sălii imense din exterior, şi culoarul acela fusese tăiat în stâncă, dar era mult mai bogat ornamentat, cu nişte candelabre 130

sofisticate, din pietre preţioase cu Lumină de Furtună. Predominau granatele de un violet intens, considerate nestematele de cea mai mică valoare. Chiar şi aşa, împrăştiindu-şi lumina violetă, străluceau în număr atât de mare încât un candelabru valora o mică avere. Shallan era impresionată de simetria şi de frumuseţea modelului alcătuit din cristalele aninate de o parte şi de alta a fiecărui candelabru. Când Jasnah se apropie, Shallan începu să audă ce spunea. — … daţi seama că o asemenea acţiune ar putea stârni o reacţie nefavorabilă din partea devoţiunilor? întreba ea, în alethi. Limba semăna foarte bine cu vedena maternă a lui Shallan, şi ea învăţase s-o vorbească încă din copilărie. — Da, Luminăţia Ta, răspunse bărbatul în robă. Era destul de bătrân, cu barba albă împletită şi cu ochi de un verde palid. Expresia sinceră şi blajină părea să trădeze o mare îngrijorare; purta o pălărie turtită, cilindrică, asortată cu portocaliul şi albul robei sale. Un veşmânt bogat. Oare era un soi de intendent regal? Nu. Nestematele de pe degetele lui, ţinuta, respectul pe care i-l arătau ceilalţi ochi-luminoşi din grup… „Părinte al Furtunii!” se gândi Shallan. „Trebuie să fie chiar regele!” Nu fratele lui Jasnah, Elhokar, ci regele Kharbranth-ului. Taravangian. Shallan se grăbi să facă o reverenţă potrivită cu rangul lui, fapt care nu-i scăpă lui Jasnah. — Ardenţii au o mare influenţă aici, Maiestate, spuse aceasta, cu voce egală. — Cum am şi eu, răspunse regele. Nu trebuie să vă faceţi griji din 131

pricina mea. — Perfect, zise Jasnah. Termeni voştri sunt uşor de respectat. Conduceţi-mă acolo şi-o să văd ce pot face. Dar pe drum vă rog să mă scuzaţi, trebuie să mă ocup de cineva. Îşi flutură scurt mâna către Shallan, invitând-o să li se alăture. — Fireşte, Luminăţia Ta, spuse regele. Părea să-i recunoască autoritatea lui Jasnah. Kharbranth era un regat foarte mic – alcătuit dintr-un singur oraş – pe când Alethkar era cel mai puternic din lume. Indiferent care-ar fi fost protocolul, o prinţesă alethi putea fi, în realitate, de rang mai înalt decât un rege al Kharbranth-ului. Shallan se grăbi s-o ajungă pe Jasnah, rămasă cu câţiva paşi în spatele regelui, care începuse să le vorbească servitorilor săi. — Luminăţia Voastră, spuse ea. Sunt Shallan Davar, cea căreia iaţi cerut să vă-ntâlnească. Regret profund că n-am izbutit să vin cât aţi fost în Dumadari. — Nu e vina ta, răspunse Jasnah, cu o fluturare a degetelor. Nu m-aşteptam s-ajungi la timp. Însă, când ţi-am trimis biletul, nu ştiam încotro o să mă-ndrept după plecarea din Dumadari. Nu părea furioasă; era semn bun. Shallan îşi simţi o parte a neliniştii spulberându-se. — Sunt impresionată de tenacitatea ta, copilă, continuă prinţesa. La drept vorbind, nu m-aşteptam să mă urmăreşti atât de departe. După Kharbranth n-aveam de gând să-ţi mai las bilete, credeam c-ai renunţat. Cele mai multe o fac după primele câteva opriri. Cele mai multe? Adică o pusese, într-un fel, la încercare? Şi ea făcuse ce trebuia? 132

— Da, chiar aşa, adăugă Jasnah, îngândurată. Poate-am să-ţi îngădui să ceri un loc în preajma mea, ca pupilă. Şocată, Shallan fu cât pe ce să se-mpiedice. Să ceară locul? N-o făcuse deja? — Luminăţie, spuse ea, credeam că… Ei bine, scrisoarea voastră… Jasnah îi aruncă o privire. — Ţi-am oferit o întrevedere, tânără Davar. N-am promis c-o să te accept. În prezent, instruirea unei pupile şi grija pe care trebuie să io port sunt o distragere a atenţiei spre care mă simt prea puţin înclinată şi pentru care am prea puţin timp. Însă ai făcut un drum lung. O să iau în considerare cererea ta, dar trebuie să-nţelegi că sunt foarte strictă în privinţa pretenţiilor pe care le am. Shallan îşi ascunse o strâmbătură. — Nicio criză de isterie, remarcă Jasnah. E semn bun. — Criză de isterie, Luminăţia Voastră? Din partea unei femei ochi-luminoşi? — Numărul celor care-o fac te-ar surprinde, veni răspunsul sec al prinţesei. Dar purtarea ta nu e de-ajuns ca să-ţi câştigi locul. Spunemi, cât de vastă îţi e educaţia? — E vastă în unele domenii, zise Shallan. Şi are lipsuri vaste în altele, adăugă ea, şovăind. — Prea bine, comentă Jasnah. În faţa lor, regele părea să se grăbească, dar era destul de bătrân pentru ca până şi mersul grăbit să-i fie lent. — Atunci s-o evaluăm. Răspunde-mi sincer şi fără exagerări, fiindc-o să-ţi descopăr repede minciunile. Şi nu simula modestia. N133

am timp pentru fandosite. — Am înţeles, Luminăţie. — Să-ncepem cu muzica. În ce măsură consideri că ai talent? — Am ureche muzicală, Luminăţie, răspunse Shallan, cu sinceritate. Mă descurc cel mai bine când cânt din gură, deşi am fost învăţată să cânt şi la ţiteră, şi la cimpoi. Sunt departe de cea mai bună interpretare pe care-aţi auzit-o, dar tot atât de departe şi de cea mai proastă. Ştiu cele mai multe balade istorice pe dinafară. — Cântă-mi refrenul din „Adrene cea vioaie”. — Aici? — Nu-mi place să mă repet, copilă. Shallan roşi, dar începu să cânte. Nu era cel mai bun spectacol pe care-l dăduse vreodată, dar vocea îi suna limpede şi nu se bâlbâi la niciun cuvânt. — Bine, spuse Jasnah când se-ntrerupse ca să-şi tragă răsuflarea. Limbile? Shallan şovăi o clipă, străduindu-se să pună capăt încercărilor disperate de a-şi aminti următorul vers. Limbi? — Ştiu alethi, limba voastră maternă, fireşte. Ştiu să citesc destul de bine în thaylen şi vorbesc bine în azish. În selay mă pot face înţeleasă, dar nu ştiu s-o citesc. Jasnah nu comentă. Nervozitatea lui Shallan începu să crească. — Scrierea? întrebă prinţesa. — Cunosc toate glifele majore, minore şi contemporane şi le pot trasa caligrafic. — La fel ca majoritatea copiilor. — Cunoscuţii mei spun că glifele ocrotitoare desenate de mine 134

arată impresionat. — Glife ocrotitoare? se miră Jasnah. Credeam că vrei să devii erudită, nu să faci negoţ cu superstiţii prosteşti. — Ţin un jurnal de când eram copil, continuă Shallan, ca să exersez scrierea. — Felicitări, comentă Jasnah. Dac-o să am nevoie de cineva care să scrie un tratat despre poneiul său împăiat sau o relatare despre pietricica interesantă pe care-a descoperit-o, o să trimit după tine. Nu-mi poţi spune nimic care să demonstreze că ai un talent adevărat? Shallan roşi. — Cu tot respectul, Luminăţie, aveţi o scrisoare scrisă de mâna mea, şi a fost destul de convingătoare ca să mă primiţi în această audienţă. — O dovadă valabilă, încuviinţă Jasnah, dând din cap. Ţi-a luat destul de mult ca s-o găseşti. Cum stai cu logica şi cu artele înrudite cu ea? — Mi-am însuşit toate cunoştinţele fundamentale din matematică – răspunse Shallan, cu obrajii încă împurpuraţi – şi l-am ajutat adesea pe tata, făcând calculele de mai mică importanţă. Am citit în întregime scrierile lui Tormas, Nashan, Niali cel Drept şi – fireşte – pe ale lui Nohadon. — Placini? Cine? — Nu. — Gabrathin, Yustara, Manaline, Syasikk, Shauka-fiică-Hazweth? Shallan strânse din umeri şi clătină din nou din cap. Ultimul 135

nume era evident shin. Din rândurile populaţiei shin chiar se ridicaseră maeştri ai logicii? Jasnah se aştepta cu adevărat ca pupilele ei să studieze texte atât de obscure? — Înţeleg, spuse prinţesa. Ei, cum e cu istoria? Istoria. Shallan strânse mai tare din umeri. — Păi… Luminăţie, e unul dintre domeniile în care am lipsuri evidente. Tata n-a reuşit niciodată să-mi găsească o profesoară destul de bună. Am citit cărţile de istorie aflate în posesia lui… — Ce cărţi? — În primul rând, toată seria Expuneri, semnată de Barlesha Lhan. Jasnah îşi flutură cu dispreţ mâna liberă. — Abia dacă valorează cât timpul consumat ca să le scrie. E, în cel mai bun caz, o trecere în revistă a evenimentelor, pe înţelesul tuturor. — Îmi cer scuze, Luminăţie. — Ai lipsuri stânjenitoare. Istoria e cea mai importantă dintre subartele literare. Ar fi fost de aşteptat ca părinţii tăi să dea dovadă de o grijă deosebită în acest domeniu, dacă sperau să te trimită la studiu sub oblăduirea unui istoric de talia mea. — Împrejurările în care mi-am făcut cererea sunt neobişnuite, Luminăţie. — Ignoranţa e rareori neobişnuită, tânără Davar. Cu cât înaintez în vârstă, cu atât înţeleg mai bine că e starea firească a minţii omeneşti. Sunt foarte mulţi cei care continuă să se străduiască să-i apere sacralitatea, aşteptându-se să fim impresionaţi de eforturile lor. 136

Shallan roşi din nou. Ştia că avea anumite lipsuri, dar pretenţiile lui Jasnah erau exagerate. Nu răspunse, continuă doar să meargă alături de femeia mai înaltă. Oricum, cât de lung putea fi coridorul ăla? Era atât de emoţionată încât nici măcar nu se uita la picturile pe lângă care treceau. Îşi continuară drumul, dând un colţ şi pătrunzând tot mai adânc în inima muntelui. — Ei, atunci să trecem la ştiinţe, continuă Jasnah, cu nemulţumire în glas. Ce poţi spune despre tine în privinţa lor? — Am cunoştinţele fundamentale la care te poţi aştepta, în mod rezonabil, de la cineva de vârsta mea, răspunse Shallan, pe un ton mai rigid decât îşi dorise. — Şi ce înţelegi prin asta? — Pot să discut cu pricepere despre geografie, geologie, fizică şi chimie. Am studiat în mod deosebit zoologia şi botanica, iar pe domeniul tatălui meu mi-am putut continua studiile la un nivel rezonabil de independenţă. Dar dacă vă aşteptaţi să rezolv Enigma lui Fabrisan pocnind din degete, bănuiesc că veţi fi dezamăgită. — N-am dreptul să le cer potenţialelor mele eleve lucruri rezonabile, tânără Devar? — Rezonabile? Cerinţele voastre sunt cam tot atât de rezonabile ca ale Celor Zece Heralzi în Ziua Încercării! Cu tot respectul, Luminăţie, s-ar părea că le cereţi potenţialelor pupile să fie deja maestre erudite. Aş putea găsi, în acest oraş, două ardente de optzeci de ani care ar avea şanse să corespundă pretenţiilor voastre. Ar putea veni la o întrevede pentru solicitarea unui loc de pupilă, dacă ar auzi destul de bine ca să vă poată răspunde la întrebări. — Înţeleg, răspunse Jasnah. Părinţilor tăi le vorbeşti cu aceeaşi 137

ranchiună? Shallan tresări. În răstimpul petrecut printre marinari devenise prea slobodă la gură. Bătuse atâta drum doar ca s-o ofenseze pe Jasnah? Se gândi la fraţii ei sărăciţi, care se străduiau să păstreze acasă nişte aparenţe firave. Voia să se-ntoarcă la ei înfrântă, după ce-şi irosise şansele? — Nu, Luminăţie. Nici vouă n-ar fi trebuit să vă vorbesc astfel. Îmi cer scuze. — Ei, măcar eşti destul de umilă ca să-ţi recunoşti greşeala. Cu toate astea, sunt dezamăgită. De ce-a considerat mama ta că eşti pregătită să intri sub tutela cuiva? — Mama a murit când nu eram decât o copilă, Luminăţie. — Şi tatăl tău s-a însurat, la scurt timp, pentru a doua oară. Cu Malise Gevelmar, dacă nu mă-nşel. Faptul că deţinea o asemenea informaţie o făcu pe Shallan să tresară. Casa Devar era foarte veche, dar puterea şi importanţa ei se aflau pe treapta de mijloc. Faptul că Jasnah cunoştea numele mamei vitrege a lui Shallan spunea foarte multe despre ea. — Mama mea vitregă a murit de curând. Nu ea m-a trimis să vă fiu pupilă. Am făcut totul din proprie iniţiativă. — Condoleanţele mele, zise Jasnah. Poate c-ar trebui să fii alături de tatăl tău, să te ocupi de domeniul lui şi să-i alini suferinţa, în loc să-mi iroseşti mie timpul. Bărbaţii care mergeau înaintea lor intrară într-un alt pasaj lateral. Jasnah şi Shallan îi urmară, pătrunzând într-un coridor mai mic; avea un covor cu model complicat, roşu cu galben, şi cu oglinzi atârnate de pereţi. 138

Shallan se întoarse spre Jasnah. — Tata n-are nevoie de mine. Şi, ei bine, spusese un adevăr. — Dar eu am mare nevoie de Luminăţia Voastră, după cum a dovedit-o chiar această întrevedere. Dacă ignoranţa vă scârbeşte atât de mult, puteţi renunţa cu conştiinţa împăcată la ocazia de a mă scăpa de a mea? — Am mai făcut-o, tânără Davar. Eşti a douăsprezecea copilă care-mi cere anul ăsta s-o accept drept pupilă. „A douăsprezecea?” se miră Shallan. „Într-un singur an?” Îşi închipuise că femeile se fereau de Jasnah fiindcă ea nu se împăca deloc cu devoţiunile. Ajuns la capătul culoarului îngust, grupul trecu de un alt colţ ca să se pomenească – spre surprinderea lui Shallan – într-un loc unde din tavan căzuse o bucată imensă de piatră. Lângă ea se aflau cam o duzină de servitori, unii părând foarte neliniştiţi. Ce se petrecea? Se vedea că o mare parte din sfărâmături fuseseră deja îndepărtate, cu toate că golul din tavan se căsca ameninţător. Nu se deschidea către cer; înaintaseră coborând întruna şi erau probabil la o mare distanţă sub pământ. Un bolovan masiv, mai înalt decât un om, căzuse în dreptul unei uşi din stânga. N-aveai cum să pătrunzi în încăperea de dincolo de el. Shallan avea impresia că din partea cealaltă se auzeau zgomote. Regele se apropie de piatră şi începu să vorbească pe un ton liniştitor. Scoase o batistă din buzunar şi-şi şterse fruntea bătrână. — Pericolele care te pândesc când locuieşti într-o clădire tăiată direct în stâncă, spuse Jasnah, înaintând cu paşi mari. Când s-a139

ntâmplat asta? După câte se părea, nu fusese chemată în oraş special în acest scop; regele profita pur şi simplu de prezenţa ei. — În timpul ultimei mari furtuni, Luminăţie, zise regele şi clătină din cap, stârnind tremurul mustăţii sale subţiri şi albe, cu colţurile atârnând. Arhitecţii palatului ar putea să taie o cale de intrare în cameră, dar ar dura, şi următoarea mare furtună e programată să ne lovească peste numai câteva zile. Mai mult, dacă o spargem s-ar putea să mai cadă o bucată din tavan. — Credeam că oraşul Kharbranth e apărat de Marile Furtuni, Maiestate, spuse Shallan, iar Jasnah îi aruncă o privire aspră. — Oraşul e adăpostit, copilă, răspunse regele. Însă muntele stâncos din spatele nostru este lovit cu o forţă destul de mare. Pe panta opusă, furtunile stârnesc uneori avalanşe, şi din acest motiv se cutremură tot interiorul. Se uită spre tavan. Surpările sunt o raritate şi noi am crezut zona asta foarte sigură, dar… — Dar stânca e stâncă, completă Jasnah, şi e greu de spus dacă imediat sub partea de la suprafaţă se află sau nu o vână slabă. Studie monolitul căzut din tavan, adăugând: — O să fie o treabă grea. Probabil c-o să pierd o piatră focală foarte valoroasă. — Dacă… începu regele, ştergându-şi din nou fruntea. Dacă am fi avut o Cristalsabie… Jasnah îl întrerupse cu o fluturare a mâinii. — Maiestate, nu încercam să renegociez înţelegerea noastră. Dreptul de intrare în Palanaeum merită preţul. E de dorit să trimiteţi pe cineva după nişte cârpe ude. Şi trimiteţi majoritatea 140

servitorilor în cealaltă parte a coridorului. Şi ar fi bine să aşteptaţi acolo, împreună cu ei. — Voi rămâne aici, spuse regele, stârnind protestele tuturor însoţitorilor săi; printre aceştia se număra un bărbat voinic cu o platoşă de piele, care-i era probabil gardă de corp. Dar el îşi ridică mâna zbârcită, reducându-i la tăcere. — N-o să m-ascund ca un laş când nepoata mea e captivă înăuntru. Nu era de mirare că părea atât de neliniştit. Jasnah nu mai insistă, iar Shallan îi citi în ochi că nu-i păsa dacă regele îşi risca viaţa. Şi, după toate aparenţele, nu se sinchisea nici de viaţa lui Shallan, fiindcă nu-i ceru să se îndepărteze. Servitorii veniră cu bucăţile de pânză udă şi le împărţiră. Jasnah o refuză pe ei. Regele şi garda sa de corp îşi acoperiră cu ale lor nările şi gura. Shallan luă bucata ei. La ce era bună? Doi servitori strecurară câteva cârpe umede şi prin spaţiul dintre bolovan şi perete, pentru cei din interior. După care toţi slujitorii se grăbiră să se îndepărteze. Jasnah cercetă piatra şi o împunse. — Tânără Davar, ce metodă ai folosi ca să afli greutatea acestui bolovan? întrebă ea. Shallan strânse din ochi. — Păi, cred că l-aş întreba pe Maiestatea Sa. Probabil că arhitecţii săi au calculat-o. Jasnah îşi lăsă capul pe-o parte. — Un răspuns elegant. Au făcut-o, Maiestate? — Da, Luminată Kholin, răspunse regele. Are, cu aproximaţie, cincisprezece mii de kavali. 141

Jasnah se uită la Shallan. — Un punct în favoarea ta, tânără Davar. O erudită ştie că n-are rost să piardă timpul căutând să afle lucruri deja ştiute. O lecţie pe care eu o uit uneori. La auzul cuvintelor, Shallan se simţi umflându-se în pene. Avea deja bănuiala că Jasnah nu împărţea cu uşurinţă astfel de laude. Asta-nsemna că încă o mai considera o posibilă pupilă? Jasnah îşi ridică mâna liberă, cu Animmodul strălucindu-i pe piele. Shallan îşi simţi inima bătând mai repede. Nu mai văzuse pe nimeni făcând o Animmodelare. Ardenţii erau foarte secretoşi în privinţa folosirii fabrialelor şi nu ştiuse că tatăl ei avea unul până când nu-l găsiseră asupra lui. Bineînţeles că acela nu mai funcţiona. Era unul dintre principalele motive care-o aduseseră acolo. Nestematele încastrate în Animmodul lui Jasnah erau enorme, unele dintre cele mai mari pe care le văzuse vreodată Shallan, fiecare valorând mai multe sfere. Una era cuarţ fumuriu, un cristal negru, pur. A doua era un diamant. Iar a treia era un rubin. Toate fuseseră tăiate – o piatră tăiată putea să absoarbă mai multă Lumină de Furtună – dându-li-se forma unor ovale strălucitoare, cu multe faţete. Jasnah închise ochii şi-şi apăsă mâna pe bolovanul căzut. Îşi înălţă capul, respirând cu încetineală. Pietrele de pe dosul mâinii ei începură să lucească mult mai puternic, şi mai ales cuarţul fumuriu căpătă o strălucire atât de mare încât nu-l mai puteai privi. Shallan îşi ţinu răsuflarea. Nu îndrăznea să facă nimic mai mult decât să clipească, întipărindu-şi scena în minte. Preţ de-o clipă îndelungată nu se întâmplă nimic. 142

Pe urmă auzi un sunet. Scurt. Un zăngănit gros, ca un cor de voci îndepărtate fredonând, la unison, o singură notă pură. Mâna lui Jasnah se afundă în piatră. Piatra dispăru. O răbufnire de fum negru umplu coridorul. Îndeajuns ca s-o orbească pe Shallan; părea rezultatul a mii de incendii şi mirosea a lemn ars. Shallan se grăbi să-şi ridice cârpa udă în dreptul feţei şi căzu în genunchi. Era ciudat, dar urechile parcă i se înfundaseră, ca şi cum ar fi coborât de la o mare înălţime. Se văzu nevoită să înghită în sec ca să le desfunde. Când începu să lăcrimeze, strânse cu putere din ochi şi-şi ţinu răsuflarea. Un sunet năvalnic îi inundă urechile. Şi se stinse. Deschise ochii şi-l văzu pe rege alături de garda lui de corp, îngrămădiţi unul într-altul şi sprijiniţi de perete, lângă ea. Fumul încă se mai aduna sub tavan; mirosul puternic i se simţea pe tot culoarul. Jasnah stătea în picioare, cu ochii încă închişi, fără să vadă fumul, deşi funinginea i se aşternuse pe faţă şi pe haine. Lăsase urme şi pe pereţi. Shallan citise despre astfel de lucruri, dar încă mai era cuprinsă de o veneraţie vecină cu spaima. Jasnah preschimbase bolovanul în fum şi, acesta fiind mult mai puţin dens decât piatra, transformarea îl spulberase dând naştere unei erupţii violente. Era adevărat; Jasnah chiar avea un Animmod activ. Unul puternic. Nouă din zece Animmozi puteau face doar câteva transformări limitate: creau apă şi grâne din stâncă; dădeau naştere unor construcţii de piatră simple, cu câte o singură încăpere, din aer sau din pânză. Pentru un Animmod mare, ca al lui Jasnah, toate 143

preschimbările erau posibile. Transforma practic orice substanţă în oricare alta. În ce hal trebuia să-i fi enervat pe ardenţi faptul că o relicvă atât de puternică şi de sacră se afla în mâinile cuiva care nu era dintr-ai lor… Şi încă într-ale unei eretice! Shallan se ridică împleticindu-se, cu cârpa umedă peste nas şi gură, respirând astfel un aer umed, dar fără praf. Înghiţi în sec, fiindcă urechile i se înfundaseră iarăşi în clipa revenirii presiunii la normal. O clipă mai târziu, regele se repezi în încăperea acum deschisă. De cealaltă parte a pragului stătea, tuşind, o fetiţă înconjurată de mai multe dădace şi de alte servitoare. Regele o strânse în braţe. Era prea tânără ca să aibă o mânecă a modestiei. Jasnah deschise ochii, clipind des, de parcă, pentru o clipă, n-ar fi ştiut prea bine unde se afla. Răsuflă adânc, dar nu tuşi. Ba chiar zâmbi, ca şi cum i-ar fi plăcut mirosul fumului. Se întoarse către Shallan şi-şi concentră atenţia asupra ei. — Încă mai aştepţi un răspuns. Mă tem că n-o să-ţi fie pe plac. — Dar încă mai aveţi să-mi puneţi întrebări, spuse ea, impunându-şi să fie cutezătoare. Fără-ndoială că n-o să luaţi hotărârea înainte de a se încheia. — N-am terminat? întrebă Jasnah, încruntându-se. — Nu m-aţi întrebat despre toate artele feminine. Aţi lăsat deoparte pictura şi desenul. — N-am niciodată cine ştie ce nevoie de ele. — Dar se înscriu printre arte, insistă Shallan, simţind cum o cuprindea disperarea; la nimic altceva nu era atât de talentată! Mulţi sunt de părere că artele vizuale reprezintă culmea rafinamentului. Mi-am adus mapa. V-aş putea arăta ce ştiu să fac. 144

Jasnah îşi ţuguie buzele. — Artele vizuale sunt frivole. Am cântărit faptele, copilă, şi nu te pot accepta. Îmi pare rău. Lui Shallan i se strânse inima. — Maiestate, îi spuse Jasnah regelui, aş vrea să merg la Palanaeum. — Acum? se miră regele, mângâindu-şi nepoata. Dar o s-avem un banchet… — Vă apreciez oferta, spuse Jasnah, numai că singurul lucru pe care nu-l am din abundenţă e timpul. — Puteţi merge, fireşte, încuviinţă regele. O să vă conduc chiar eu. Vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut. Când am auzit că aţi cerut să vi se permită intrarea… Continuă să trăncănească, adresându-i-se lui Jasnah, care străbătea coridorul alături de el fără nicio vorbă, lăsând-o pe Shallan în urmă. Ea îşi strânse săculeţul la piept şi lăsă în jos pânza pe care şi-o ţinuse la gură. Şase luni de urmărire, pentru asta. Strânse cârpa în pumn, frustrată, şi apa plină de funingine i se prelinse printre degete. Voia să plângă. Şi probabil că asta ar fi făcut dacă ar mai fi fost copila de-acum şase luni. Dar lucrurile se schimbaseră. Ea se schimbase. Dăduse greş, Casa Davar avea să cadă. Se simţi de două ori mai hotărâtă, deşi nu izbuti să-şi împiedice câteva lacrimi de frustrare să i se prelingă pe la colţurile ochilor. Nu intenţiona să renunţe decât dacă Jasnah avea so pună în lanţuri şi să le ceară apoi autorităţilor s-o scoată afară târâş. 145

Cu paşi surprinzător de fermi, plecă în aceeaşi direcţie în care dispăruse prinţesa. Cu şase luni în urmă, Shallan fusese aceea care le înfăţişase fraţilor săi un plan disperat. Avea să devină eleva lui Jasnah Kolin, erudita eretică. Nu ca să-şi desăvârşească educaţia. Nu ca să dobândească prestigiu. Ca să afle unde-şi ţinea Animmodul. După care avea să i-l fure.

146

147

6 PODUL PATRU „Mi-e frig, mamă, mi-e frig. Mamă? De ce mai aud încă ploaia? O să se-oprească?” Culeasă în vevishes 1172, cu 32 de secunde înainte de moarte. Subiectul a fost o fetiţă ochi-luminoşi, de circa şase ani.

Tvlakv eliberă toţi sclavii din cuşti în acelaşi timp. De data asta nu se temea că ar fi putut să fugă sau să se revolte – nu când în spate n-aveau altceva decât pustietatea, iar în faţă erau peste o sută de mii de oşteni înarmaţi. Kaladin coborî din căruţă. Se aflau în interiorul uneia dintre formaţiunile asemănătoare cu craterele, al cărei perete de piatră zimţată se înălţa chiar spre est. Terenul fusese curăţat de vegetaţie şi stânca era alunecoasă sub tălpile lui goale. Apa de ploaie se adunase în toate adânciturile, formând băltoace. Aerul era rece şi curat, iar soarele strălucea cu putere deşi, în acel ţinut răsăritean, el îşi simţea întotdeauna pielea jilavă. Tot ce se vedea în jur vorbea de o armată instalată acolo de multă vreme; războiul începuse imediat după moartea bătrânului rege, cu aproape şase ani în urmă. Toată lumea istorisea poveşti despre noaptea aceea, noaptea când oamenii din triburile parshendi îl asasinaseră pe Regele Gavilar. Pe lângă ei treceau grupuri de soldaţi, călăuzindu-se după 148

cercurile trasate în toate răscrucile. Tabăra era înţesată de buncăre lungi, din piatră, iar corturile erau în număr mai mare decât i se păruse lui Kaladin când se uitase de sus. Animmozii nu puteau fi folosiţi ca să creeze absolut toate adăposturile. După duhoarea din caravana sclavilor, locul acela mirosea bine, abundau izurile familiare, de piele argăsită şi de arme unse. Însă mulţi soldaţi aveau o ţinută dezordonată. Nu erau murdari, dar nu păreau nici din caleafară de disciplinaţi. Hoinăreau pe câmp în grupuri, cu tunicile descheiate. Unii îi arătau pe sclavi cu degetul şi-şi băteau joc de ei cu grosolănie. Asta era oastea unui înalt prinţ? Forţa de elită care lupta pentru onoarea Alethkarului? Forţa din care îşi dorise să facă parte? Bluth şi Tag îl urmăriră cu priviri atente în timp ce intra în rând, alături de ceilalţi sclavi, dar el nu încercă nimic. Nu era momentul să-i provoace – văzuse cum se purtau mercenarii când erau înconjuraţi de soldaţi adevăraţi. Cei doi îşi jucau rolul, mergând cu pieptul scos în faţă şi cu mâinile pe arme. Îmbrânciră câţiva sclavi ca să stea la locurile lor, împungându-l pe unul cu o bâtă în pântec şi înjurându-l cu brutalitate. De Kaladin se ţineau la distanţă. — Armata regelui, spuse sclavul de lângă el. Era bărbatul cu piele întunecată care-i vorbise despre fugă. Credeam c-o să fim vânduţi pentru lucrul în mină. Ei, aici n-o să fie nicidecum chiar atât de rău. O să curăţăm latrine sau o să reparăm drumuri. Ce ciudat, s-aştepţi cu nerăbdare munca în latrine sau sub soarele fierbinte. Kaladin spera altceva. Spera. Da, descoperise că încă mai putea să spere. O suliţă în mâinile lui. Un duşman pe care să-l 149

înfrunte. Aşa ar fi putut trăi. Tvlakv vorbea cu o femeie ochi-luminoşi, care părea o persoană importantă. Îşi purta părul ridicat, într-o împletitură complicată, scânteind de ametiste impregnate, iar rochia îi era de un stacojiu profund. Semăna foarte mult cu Laral, aşa cum ajunsese să arate în final. Era probabil de al patrulea sau al cincilea dahn, soţia unui scrib sau a unui ofiţer din tabără. Tvlakv începu să-şi laude marfa, dar ea ridică o mână delicată. — Sunt în stare să văd ce cumpăr, negustorule, spuse cu accent suav, aristocratic. O să-i inspectez singură. O porni în lungul şirului, însoţită de mai mulţi ostaşi. Avea rochia croită în stilul nobilimii alethi: o fâşie de mătase de bună calitate, bine întinsă, urmărind forma părţii de sus a trupului, şi o fustă lucioasă în partea de jos. Corsajul avea nasturi pe ambele părţi, din talie până la gât, unde se termina cu un guler îngust, brodat cu fir de aur. Manşeta mai lungă a mânecii stângi îi ascundea mâna interzisă. Mama lui Kaladin se mulţumise întotdeauna să poarte o mânuşă, un obicei care părea, în ochii lui, mult mai practic. Judecând după figura ei, nu era prea impresionată de ceea ce vedea. — Oamenii ăştia sunt pe jumătate morţi de foame şi bolnavi pe deasupra, spuse ea, luând de la o servitoare tânără o nuia subţire. Săltă cu ea părul de pe fruntea unui bărbat şi-i privi stigmatul. Ceri doi broami de smarald pe cap de om? Tvlakv începu să transpire. — Poate unul şi jumătate? — Şi la ce i-aş putea folosi? N-aş lăsa nişte oameni atât de 150

murdari să se apropie de mâncare şi pentru aproape toate celelalte treburi avem parshi. — Dacă nobila doamnă nu e mulţumită, pot lua legătura cu alţi înalţi prinţi… — Nu, spuse ea, plesnindu-l pe sclavul pe care-l cerceta, când aceasta se feri de ea. Unu şi un sfert. I-ar putea ajuta pe tăietorii noştri de lemne din pădurile din nord… Vocea i se stinse când îl remarcă pe Kaladin. Ia te uită! Asta-i o marfă mai bună decât ceilalţi. — M-am gândit că s-ar putea să vă placă, zise Tvlakv, apropiindu-se de ea. E destul de… Ea-şi înălţă nuiaua, iar negustorul de sclavi amuţi. Femeia avea o mică rană pe buză. Puţină rădăcină de cuss i-ar fi fost de folos. — Dezgoleşte-ţi pieptul, sclavule, porunci ea. Kaladin se uită în ochii ei albaştri şi nevoia s-o scuipe îl copleşi, aproape irezistibilă. Dar nu. Nu, nu şi-o putea îngădui. Nu şi când exista o şansă. Îşi scoase mâinile din veşmântul lui ca un sac, care-i căzu până-n talie, lăsându-i pieptul la vedere. În ciuda celor opt luni de sclavie, era mult mai musculos decât ceilalţi. — Cam multe cicatrice pentru cineva atât de tânăr, comentă femeia nobilă, pe un ton meditativ. Eşti soldat? — Da. Vântsprenul lui zbură ca o săgeată spre femeie şi îi cercetă faţa. — Mercenar? — Din oastea lui Amaram, răspunse Kaladin. Cetăţean de al doilea nahn. 151

— Fost cetăţean, se grăbi Tvlakv să se amestece. A… Ea îl făcu din nou să amuţească, înălţându-şi nuiaua şi privindu-l cu asprime. Pe urmă întrebuinţă aceeaşi nuia ca să dea părul lui Kaladin deoparte şi-i inspectă fruntea. — Glifa shash, spuse pocnind din limbă. Mai mulţi oşteni din jurul ei se apropiară, cu mâinile pe săbii. — Acolo de unde vin eu, sclavii care merită aşa ceva sunt pur şi simplu ucişi. — Sunt norocoşi, zise Kaladin. — Şi cum ai ajuns aici? — Am ucis pe cineva, răspunse el, pregătindu-şi cu grijă minciunile. „Vă rog”, îşi zise în gând, adresându-li-se Heralzilor. „Vă rog.” Trecuse mult timp de când nu se mai rugase pentru nimic. Femeia îşi înălţă o sprânceană. — Sunt un criminal, Luminăţie, continuă Kaladin. M-am îmbătat, am făcut nişte greşeli. Dar pot folosi o suliţă la fel de bine ca orice alt bărbat. Puneţi-mă în oastea lumninlordului vostru. Lăsaţi-mă să lupt din nou. Era o minciună bizară, dar ea nu l-ar fi lăsat niciodată să lupte dacă l-ar fi crezut dezertor. Era mai bine să creadă că i se-ntâmplase să ucidă pe cineva. „Vă rog”… îşi zise în gând. Să fie din nou oştean i se părea, deodată, cel mai măreţ lucru pe care şi-l dorise vreodată. Ar fi fost cu mult mai bine să moară pe câmpul de luptă decât să-şi irosească viaţa vărsând oale de noapte. Aflat într-o parte, Tvlakv veni lângă femeia ochi-luminoşi. Îi 152

aruncă o privire lui Kaladin şi oftă. — E dezertor, Luminăţie. Nu-i daţi crezare. „Nu!” Kaladin simţea cum o răbufnire de furie arzătoare îi mistuia speranţele. Îşi înălţă mâinile către Tvlakv. Avea să-l gâtuie pe şobolanul ăla şi… Ceva îl pocni peste spate. Gemu, se împletici şi căzu într-un genunchi. Nobila doamnă se retrase cu un pas, ducându-şi, alarmată, mâna interzisă la piept. Un oştean îl înşfăcă pe Kaladin şil ridică din nou în picioare. — Ei, spuse ea, într-un târziu. Păcat. — Pot să lupt, gemu Kaladin, străduindu-se să-şi înfrângă durerea. Daţi-mi o suliţă. Lăsaţi-mă să… Ea îl întrerupse ridicându-şi nuiaua. — Luminăţie, se amestecă din nou Tvlakv, ferindu-se săntâlnească privirea lui Kaladin, eu unul nu i-aş încredinţa niciodată o armă. E adevărat că e un ucigaş, dar se ştie şi că e nesupus şi conduce revolte împotriva stăpânilor săi. Aş fi putut să vi-l vând drept soldat condamnat. Dar conştiinţa nu mi-o îngăduie, adăugă şovăind. E posibil să fi corupt toţi sclavii din căruţa lui, vorbindu-le de evadare. Onoarea îmi cere să vă spun şi asta. Kaladin scrâşni din dinţi. Era tentat să-ncerce să-l doboare pe soldatul din spatele lui, să-i ia suliţa şi să-şi trăiască ultimele clipe împlântându-i-o lui Tvlakv în burdihanul umflat. De ce? Ce-i păsa negustorului de sclavi cum avea să fie tratat el în armata aia? „N-ar fi trebuit să-i rup harta”, îşi zise. „Pentru răutate îţi primeşti răsplata mult mai des decât pentru bunătate.” Era una dintre zicalele tatălui lui. 153

Femeia dădu din cap şi trecu mai departe. — Arată-mi-i pe toţi. O să-i iau totuşi, datorită sincerităţii tale. Avem nevoie de podari noi. Tvlakv dădu din cap, cu nerăbdare. Înainte de a se îndepărta, şovăi şi se aplecă spre Kaladin. — Nu pot avea încredere c-o să te porţi cum se cuvine. Iar oamenii din armata asta îi învinovăţesc pe negustorii care nu le dezvăluie tot ce ştiu. Îmi… pare rău. Şi cu asta se grăbi să plece. Kaladin mormăi din fundul gâtului, apoi se smuci din mâinile soldaţilor, dar rămase în şir. Fie şi aşa. Să taie copaci, să construiască poduri, să lupte în oaste. Nu conta. Avea să-şi ducă viaţa mai departe. Îi luaseră libertatea, familia, prietenii şi visurile, la care ţinea mai presus de orice. Nu mai aveau ce să-i facă. După inspecţie, doamna nobilă luă o planşetă de scris de la servitoarea ei şi notă în grabă câteva lucruri. Tvlakv îi întinse un registru cu detalii despre plăţile datoriilor de sclavi. Kaladin trase cu ochiul; scria că nimeni nu plătise nimic. Poate că negustorul minţea în privinţa cifrelor. Nu era greu de crezut. De data asta, el unul avea să lase, probabil, tot ce i se cuvenea să meargă la plata datoriei. Ca să se-agite ei văzând că le descoperise înşelăciunea. Ce-aveau să facă în momentul când răscumpărarea avea să fie aproape achitată? Probabil că n-o să afle niciodată – în funcţie de mărimea câştigului podarilor, de clipa aceea îl puteau despărţi între zece şi cincizeci de ani. Femeia ochi-luminoşi trimise cea mai mare parte a sclavilor la pădure. Pe cinci-şase dintre cei mai sfrijiţi îi hărăzi muncii în sălile 154

de mese, în ciuda spuselor ei de mai înainte. — Ăştia zece, adăugă apoi, înălţându-şi nuiaua ca s-arate către Kaladin şi către ceilalţi din căruţa lui. Duceţi-i la cetele de podari. Spuneţi-le lui Lamaril şi Gaz că pentru cel înalt trebuie un tratament special. Oştenii râseră şi unul începu să-mpingă grupul de sclavi pe potecă. Kaladin răbdă în tăcere; oamenii ăia n-aveau de ce să se poarte cu blândeţe, iar el nu voia să le dea niciun motiv ca să devină mai brutali. Dacă soldaţii-cetăţeni urau pe cineva mai mult decât pe mercenari, atunci îi urau pe dezertori. Pe drum, nu putu să nu observe stindardul care flutura deasupra taberei. Purta acelaşi simbol ca tunicile ostaşilor: o pereche de glife galbene, de forma unui turn şi a unui ciocan, pe un fond verdeînchis. Era steagul înaltului Prinţ Sadeas, stăpânul suprem al ţinutului natal al lui Kaladin. Ce-l adusese tocmai acolo, ironia sorţii sau destinul? Toţi soldaţii, chiar şi cei care păreau să fie de strajă, trândăveau nepăsători, iar aleile taberei erau pline de gunoaie. Însoţitorii obişnuiţi ai soldaţilor mişunau din belşug: prostituate, servitoare, dogari, lumânărari şi grăjdari. Pe aleile a ceea ce era pe jumătate tabără militară şi pe jumătate oraş alergau până şi copii. Şi mai erau şi parshi. Cărau apă şi saci, săpau şanţuri. Asta îl surprinse. Nu luptau împotriva parshilor? Nu se temeau că aceia care-i slujeau s-ar fi putut revolta? Se părea că nu. Munceau cu aceeaşi docilitate ca parshii din Vatra-de-Piatră. Poate că avea sens. În armatele de-acasă, alethii se luptau cu alţi alethi, aşa că de ce n-ar fost parshi în ambele tabere ale acelei bătălii? 155

Soldaţii îl duseră pe Kaladin până în nordul bivuacului, ceea ce le luă destul timp. Deşi toate barăcile de piatră create de Animmozi erau identice, porţiunea din marginea taberei avea o înfăţişare aparte, ciobită, ca a munţilor colţuroşi. Obiceiuri vechi îl făcură să memoreze drumul. În locul acela, impozantul zid circular fusese măcinat de nenumărate mari furtuni, oferind o privelişte clară asupra ţinutului din est. Peticul de pământ nezăgăzuit putea fi o zonă foarte bună pentru adunarea şi pregătirea armatei înainte de a coborî panta către Câmpiile Sfărâmate. Marginea de nord adăpostea un subcampament alcătuit din câteva zeci de barăci, în mijlocul căruia se afla un depozit pentru lemn de construcţie, înţesat de dulgheri. Făceau bucăţi trunchiurile unora dintre cei mai viguroşi copaci pe care-i văzuse Kaladin pe şesul din afara taberei; îi jupuiau de scoarţa fibroasă şi îi tăiau cu ferăstraiele, transformându-i în scânduri. Acestea erau luate în primire de un alt grup, care le asambla în construcţii de mari dimensiuni. — O să fim dulgheri? întrebă Kaladin. Unul dintre soldaţi râse cu brutalitate. — O să vă alăturaţi echipelor de podari. Îi arătă un grup de bărbaţi cu înfăţişare jalnică, aşezaţi pe bolovanii din umbra unei barăci, unde mâncau cu degetele din castroane de lemn. Mâncarea semăna deprimant de mult cu zeama cu care-i hrănise Tvlakv. Un oştean îl împinse din nou pe Kaladin, iar el se împletici în josul unei pante line şi ajunse în celălalt capăt al taberei. Ceilalţi nouă sclavi îl urmară, mânaţi de soldaţi. Niciunul dintre bărbaţii 156

aşezaţi în jurul barăcilor nu le aruncă vreo privire. Purtau pantaloni simpli şi veste de piele, unii peste cămăşi murdare, încheiate cu şireturi, iar alţii pe pieptul gol. Jalnicul grup posomorât nu arăta cu mult mai grozav decât sclavii, deşi oamenii păreau într-o formă fizică mai bună. — Recruţi noi, Gaz, strigă un oştean. Un bărbat trândăvea la umbră, la o oarecare distanţă de cei care mâncau. Se întoarse, arătându-şi faţa atât de plină de cicatrice, încât barba îi creştea în petice. Îi lipsea un ochi – celălalt era căprui – şi nu se ostenise să-şi acopere golul. Nodurile albe de pe umerii lui spuneau că era sergent şi avea acea fărâmă de asprime pe care Kaladin învăţase s-o asocieze cu un cunoscător al propriului rost pe un câmp de luptă. — Creaturile astea sfrijite? întrebă Gaz, mestecând ceva în timp ce se apropia. Ăştia abia pot opri o săgeată. Soldatul de lângă Kaladin ridică din umeri şi-l mai îmbrânci o dată înainte, inutil. — Luminata Hashal a spus să faci ceva deosebit cu ăsta. Pe ceilalţi îi poţi folosi cum te duce mintea. Oşteanul dădu apoi din cap către însoţitorii săi şi prinseră cu toţii să se îndepărteze cu paşi iuţi. Gaz inspectă sclavii pe rând. Pe Kaladin îl lăsă la urmă. — Am pregătire militară, spuse el. Din oastea înaltului Lord Amaram. — Drept să-ţi spun, puţin îmi pasă, îl întrerupse Gaz, scuipând într-o parte ceva întunecat la culoare. Kaladin şovăi. 157

— Când Amaram… — Repeţi întruna numele ăsta, se răsti Gaz. Ai luptat sub comanda vreunui lord fără importanţă, nu? Şi te-aştepţi să fiu impresionat? Kaladin oftă. Mai întâlnise oameni de soiul lui, sergenţi cu însărcinări mărunte, fără nicio speranţă de avansare. Singura lor plăcere era autoritatea asupra unora încă mai jalnici. Bine, fie şi aşa. — Ai stigmatul sclaviei. Mă-ndoiesc c-ai ţinut vreodată o suliţă-n mână. Oricum, va trebui să binevoieşti să ni te alături, Înălţimea Ta. Vântsprena lui Kaladin zbură iute spre Gaz şi-l cercetă, apoi închise un ochi, imitându-l. Dintr-un anumit motiv, vederea ei aduse pe buzele lui Kaladin un zâmbet. Gaz i-l înţelese greşit. Se încruntă şi făcu un pas către el, ţintuindu-l cu degetul. În clipa aceea, în întreaga tabără răsună, puternic, un cor de sunete de corn. Dulgherii îşi ridicară privirile, iar soldaţii care-l călăuziseră pe Kaladin o rupseră la fugă spre centrul taberei. Sclavii din spatele lui aruncară în jur priviri neliniştite. — Părinte al Furtunii! înjură Gaz. Podari! Sus, sus, mocofanilor! Îi lovi cu piciorul pe câţiva dintre bărbaţii care mâncau. Toţi îşi aruncară castroanele şi se grăbiră să se ridice. În locul cizmelor pe care-ar fi trebuit să le poarte, erau încălţaţi cu nişte sandale simple. — Ei, Înălţimea Ta, zise Gaz, arătând spre Kaladin. — N-am spus că… — Puţin îmi pasă ce blestemăţie ai spus! Eşti la Podul Patru, zise şi îi arătă un grup de podari care se-ndepărta. Voi, ceilalţi, aşteptaţi aici. Vă-mpart mai târziu. Mişcă, sau o să te văd atârnat de călcâie. Kaladin ridică din umeri şi alergă după grupul care-i fusese 158

arătat. Era unul dintre multele care se revărsau din barăci sau se adunau de pe alei. Păreau să fie o grămadă. Vreo cincizeci de barăci cu – probabil – câte douăzeci sau treizeci de oameni în fiecare… însemna că-n armata aia erau tot atât de mulţi podari câţi oşteni numărase întreaga oaste a lui Amaram. Grupul lui Kaladin traversă tabăra, strecurându-se printre scânduri şi mormane de rumeguş şi se îndreptă către una dintre imensele construcţii din lemn. Una care trecuse, evident, prin mai multe mari furtuni şi bătălii. Adânciturile şi găurile de pe întreaga lungime păreau urme lăsate de loviturile săgeţilor. Poate că era un pod şi de-asta se numeau podari? „Da”, îşi spuse Kaladin. Era într-adevăr un pod de lemn, de aproape cinci stânjeni lungime şi lat de unul. În părţile din faţă şi din spate cobora în pantă şi n-avea balustrade. Lemnul era gros, iar cele mai late scânduri treceau prin centru, susţinându-l. Patruzeci sau cincizeci de poduri se înşirau unul lângă altul. Poate câte unul pentru fiecare baracă, adică pentru fiecare echipă de podari? Lângă ele se adunau vreo douăzeci de echipe. Gaz îşi găsise un scut de lemn şi o bâtă lucioasă, dar pentru ceilalţi nu exista niciuna, nici alta. Inspectă în grabă toate echipele. Lângă Podul Patru se opri, şovăind. — Unde vă e şeful? întrebă. — Mort, răspunse un podar. S-a aruncat azi-noapte în Hăul Onoarei. Gaz înjură. — Nu sunteţi în stare să păstraţi un şef de pod nici măcar o săptămână? Dar-ar Furtuna! Aliniaţi-vă; o s-alerg pe lângă voi. 159

Ascultaţi comenzile mele. O s-alegem alt şef de pod după ce vedem cine supravieţuieşte. Înălţimea Ta, treci în partea din spate, zise arătând cu degetul spre Kaladin. Ceilalţi, mişcaţi-vă! Lovi-v-ar Furtuna, nu mai vreau să primesc mustrări din pricina voastră, idioţilor! Mişcaţi-vă, mişcaţi-vă! Ceilalţi trecuseră la treabă. Kaladin n-avu de ales, se îndreptă spre canalul deschis din spatele podului. Apreciase greşit numărul oamenilor; se părea că era nevoie de treizeci şi cinci sau chiar patruzeci pentru fiecare pod. De-a latul era loc pentru cinci bărbaţi – trei dedesubt şi câte unul în fiecare parte –, iar de-a lungul încăpeau opt, deşi în echipa lui nu erau destui oameni pentru fiecare poziţie. Ajută la ridicarea podului în aer. Probabil că era făcut dintr-un lemn foarte uşor, dar greutatea lui îţi aducea totuşi pe buze toate blestemele care pomeneau Furtuna. Kaladin gemu, luptându-se să-l ridice ca să se strecoare apoi dedesubt. Alţii se repeziră să umple golurile de pe toată lungimea construcţiei, pe care şi-o coborâră apoi încet pe umeri. Măcar pe fund existau bare de lemn în chip de mânere. Ceilalţi bărbaţi aveau pe umerii vestelor bucăţi de material care micşorau apăsarea şi le ajustau înălţimea, apropiind-o de cea necesară pentru susţinere. Kaladin nu primise vestă, aşa că suporturile de lemn îi săpau direct în carne. Nu vedea nimic; exista o scobitură pentru cap, dar privirea nu putea străbate prin lemnul care-l înconjura din toate părţile. Podarii de pe laturi vedeau mai bine; îşi imagină că locurile acelea erau râvnite de toată lumea. Lemnul mirosea a ulei şi a sudoare. — Daţi-i drumul! se auzi, din afară, vocea înăbuşită a lui Gaz. 160

Kaladin gemu când echipa se puse în mişcare, alergând uşor. Nu vedea pe unde mergea şi se strădui din răsputeri să nu se împiedice când grupul începu să coboare panta din est, către Câmpiile Sfărâmate. În scurtă vreme începu să transpire din belşug şi să înjure pe tăcute, cu lemnul frecându-i-se de pielea umerilor şi adâncindu-i-se în carnea lor. Începea deja să sângereze. — Biet neghiob, se auzi o voce dintr-o parte. Kaladin se uită în dreapta, dar mânerul de lemn nu-l lăsa să vadă nimic. — Cu mine… zise el gâfâind? Cu mine vorbeşti? — N-ar fi trebuit să-l insulţi pe Gaz, răspunse celălalt, cu vocea sunându-i găunos. Uneori îi lasă pe nou-veniţi pe unul dintre şirurile din margine. Uneori. Kaladin încercă să răspundă, dar deja gâfâia prea tare, făcând mari eforturi să respire. Se crezuse într-o formă mai bună, dar îşi petrecuse opt luni mâncând lături, încasând bătăi şi stând în timpul furtunilor în pivniţe în care se infiltra apa, în şoproane cu noroi pe jos sau în cuşti. Aproape că nu mai era acelaşi om. — Răsuflă adânc, îl sfătui glasul înăbuşit. Concentrează-te asupra paşilor. Numără-i. Asta ajută. El ascultă sfatul. Auzea celelalte echipe de podari alergând alături de ei. În spate răsunau zgomotele familiare ale oştenilor în marş şi ale copitelor lovind în piatră. Armata venea pe urmele lor. Din sol creşteau muguri-de-stâncă şi coajă-de-piatră, făcându-l să se împiedice. Câmpiile Sfărâmate păreau ciopârţite, zgrunţuroase şi despicate, pline de colţi de stâncă şi de lespezi de piatră. De aceea nu-şi puseseră podurile pe roţi – pe un teren atât de accidentat 161

hamalii erau, probabil, mult mai iuţi. În scurt timp, Kaladin se trezi cu tălpile zdrobite şi sfâşiate. Nu putuseră să-i dea nişte încălţări? Îşi încordă fălcile, înfruntând durerea, şi merse mai departe. Nu era decât o altă însărcinare. Avea să continue şi avea să supravieţuiască. O bufnitură. Simţi lemn sub picioare. Un pod, unul permanent, traversa golul dintre două platouri ale Câmpiilor Sfărâmate. Grupul îl traversă în câteva secunde şi tălpile îi ajunseră din nou pe piatră. — Mişcaţi-vă, mişcaţi-vă! zbieră Gaz. Lovi-v-ar furtuna, mergeţi înainte! Continuară să alerge în vreme ce armata trecea pe podul rămas în urma lor, sute de cizme răsunând pe lemn. În scurtă vreme, sângele şiroia în josul umerilor lui Kaladin. Fiecare răsuflare era o tortură, iar durerea din coaste devenise chinuitoare. Îi auzea pe ceilalţi gâfâind, sunetele călătoreau prin spaţiul închis de sub pod. Aşadar nu era singurul. Spera c-aveau s-ajungă la destinaţie în curând. Dar spera zadarnic. Următoarea oră se dovedi o adevărată tortură. Una mai cumplită decât toate bătăile pe care le încasase de când îşi pierduse libertatea, decât toate rănile cu care se alesese pe câmpul de luptă. Marşul părea fără sfârşit. Îşi aducea vag aminte că văzuse podurile fixe când se uitase în jos, către câmpii, din căruţa cu sclavi. Uneau platourile acolo unde golurile erau mai uşor de acoperit, nu în cele mai avantajoase locuri pentru călători. Ceea ce însemna ocoluri către nord sau către sud, înainte de a putea continua drumul spre est. Podarii bodogăneau, blestemau şi gemeau, apoi amuţeau. 162

Traversau pod după pod, platou după platou. Kaladin nu vedea niciodată prea bine vreunul dintre goluri. Continua doar să alerge mai departe. Tot mai departe. Nu-şi mai simţea picioarele. Dar continua să alerge. Ştia cumva că, dacă s-ar fi oprit, ar fi fost bătut. Avea impresia că, pe umeri, carnea îi fusese răzuită până la os. Încercă să-şi numere paşii, dar până şi pentru asta era prea istovit. Însă nu încetă s-alerge. În cele din urmă, din fericire, Gaz le ordonă să se oprească. Kaladin strânse din ochi şi rămase locului, împleticindu-se şi fiind cât pe-aci să se prăbuşească. — Ridicaţi! urlă Gaz. Bărbaţii săltară podul şi, după ce-l susţinuseră atât de mult rămânând în aceeaşi poziţie, mişcarea îi solicită intens braţele lui Kaladin. — Coborâţi-l! Păşiră cu toţii în lateral şi cei de dedesubt ieşiră şi apucară de mânerele din părţi. Era dificil şi stăteau în poziţii incomode, dar se părea c-o mai făcuseră în repetate rânduri. Izbutiră să coboare podul pe pământ fără să-l răstoarne. — Împingeţi! Kaladin se retrase năucit şi împleticindu-se iarăşi, în vreme ce restul podarilor împingeau în mânerele lor aflate pe laturile sau în spatele podului. Erau pe marginea unei spărturi fără pod permanent. De o parte şi de alta, celelalte echipe îşi împingeau propriile poduri. Se uită peste umăr. Armata era alcătuită din două mii de oameni înveşmântaţi în două culori: verde intens şi alb curat. O mie două 163

sute de suliţaşi ochi-întunecaţi şi câteva sute de călăreţi pe cai excelenţi, de mare valoare. În spatele lor se afla un grup numeros de pedestraşi ochi-luminoşi, cu armuri groase, ghioage imense şi scuturi pătrate, de oţel. Se părea că aleseseră intenţionat un loc unde spărtura era îngustă, iar primul platou se înălţa cu puţin deasupra celui de-al doilea. Lungimea podului era de două ori cât lăţimea golului. Gaz îl înjură, iar Kaladin li se alătură celorlalţi şi împinse alături de ei podul care aluneca scrâşnind pe terenul accidentat. După ce căzu cu zgomot surd de cealaltă parte a abisului, găsindu-şi locul potrivit, podarii se retraseră şi lăsară cavaleria să traverseze. Kaladin era prea obosit ca să-i privească. Se prăbuşi pe bolovani şi rămase aşa, zăcând pe spate şi ascultând tropăitul soldaţilor care treceau podul. Îşi rostogoli capul pe-o parte. Şi ceilalţi podari se întinseseră. Gaz mergea printre echipe clătinând din cap, cu scutul atârnat de spate şi bombănind întruna că nu erau buni de nimic. Kaladin tânjea să zacă aşa, cu ochii la cer, uitând de existenţa lumii. Însă instrucţia de care avusese parte îl avertiza că astfel s-ar fi putut alege cu nişte cârcei. Ceea ce ar fi îngreunat şi mai mult drumul de întoarcere. Instrucţia… Îi aparţinea unui alt om, dintr-un alt timp. Era aproape ca şi cum s-ar fi petrecut în zilele umbrei. Dar, chiar dacă era posibil să nu mai fie el însuşi, Kaladin încă mai putea să-şi dea atenţie lui însuşi. Aşa că gemu, se sili să se ridice în capul oaselor şi începu să-şi frece muşchii. Soldaţii traversau podul în şiruri de câte patru, cu suliţele ridicate, cu scuturile în faţă. Gaz îi privea cu o invidie bătătoare la ochi şi cu vântsprena lui Kaladin dansându-i în jurul 164

capului. În ciuda oboselii, el se simţi pentru o clipă cuprins de gelozie. De ce-l sâcâia pe palavragiul ăla în loc să-l sâcâie pe el? Câteva minute mai târziu, Gaz îl zări pe Kaladin şi îl fixă încruntându-se. — Se-ntreabă de ce nu zaci pe spate, spuse o voce cunoscută. Bărbatul care alergase alături de el stătea întins alături, uitânduse la cer. Era mai bătrân, cu părul încărunţit, iar faţa prelungă, cu pielea parcă tăbăcită, îi completa vocea blajină. Părea tot atât de ostenit cum se simţea Kaladin. Acesta continuă să-şi frece picioarele, ignorându-l ostentativ pe Gaz. Pe urmă rupse câteva bucăţi din îmbrăcămintea lui ca un sac şi-şi bandajă tălpile şi umerii. Din fericire, de când era sclav se învăţase să umble desculţ, aşa că rănile nu erau grave. Când termină, ultimul pedestraş trecuse podul. Urmară mai mulţi ochi-luminoşi călare, în armuri sclipitoare. În mijlocul lor călărea un bărbat într-o Cristalarmură magnifică, de un roşu strălucitor. Nu semăna cu cea pe care-o mai văzuse Kaladin – se spunea că oricare dintre ele era o operă de artă unică – dar crea aceeaşi impresie. Bogat ornamentată, din plăci împletite, cu un coif superb, cu viziera ridicată. O armură care părea, cumva, străină. Fusese făurită într-un alt ev, într-o vreme când prin Roshar cutreierau zeii. — Ăla e regele? întrebă Kaladin. Podarul cu faţa tăbăcită râse, obosit. — Am vrea noi. Kaladin se întoarse spre el, încruntându-se. — Dacă ar fi regele, îl lămuri podarul, ar însemna că facem parte 165

din oastea Luminlordului Dalinar. Lui Kaladin numele îi sună oarecum cunoscut. — E un înalt prinţ, nu-i aşa? Unchiul regelui. — Da. Cel mai bun dintre bărbaţi, cel mai demn de respect Cristalpurtător din toată armata regelui. Se spune că nu-şi încalcă niciodată cuvântul. Kaladin pufni dispreţuitor. Cam acelaşi lucru se spunea şi despre Amaram. — Ar trebui să-ţi doreşti să faci parte din forţele înaltului Prinţ Dalinar, flăcăule, spuse bărbatul mai vârstnic. El nu foloseşte echipe de podari. Cel puţin nu ca astea. — Gata, cremlingilor! zbieră Gaz. În picioare! Podarii gemură şi se ridicară împleticindu-se. Kaladin oftă. Puţina odihnă fusese de-ajuns doar ca să-şi dea seama cât de istovit era. — O să fac cale-ntoarsă bucuros, mormăi. — Cale-ntoarsă? se miră podarul cu pielea tăbăcită. — Nu mergem înapoi? Prietenul lui râse strâmb, pe înfundate. — Flăcăule, nici măcar n-am ajuns unde trebuia. Şi pentru asta trebuie să te bucuri. La sosire e cel mai rău. Şi aşa începu a doua parte coşmarului. Trecură podul, îl traseră după ei, apoi şi-l săltară iarăşi pe umerii îndureraţi. Traversară platoul în fugă. În capătul celălalt, coborâră iarăşi podul, peste un alt gol. Armata îl traversă, apoi îl cărară din nou. Totul se repetă de vreo douăsprezece ori. Se puteau odihni între două transporturi, dar Kaladin avea dureri aşa de mari şi era atât de 166

istovit încât scurtele întreruperi nu-i erau de-ajuns. De fiecare dată, abia izbutea să-şi tragă răsuflarea înainte de a fi silit să ridice din nou podul. Li se cerea să se mişte repede. Erau lăsaţi să se odihnească în vreme ce traversa armata, dar erau nevoiţi să recupereze timpul pierdut alergând pe platouri – treceau pe lângă şirurile de soldaţi – ca să ajungă la următoarea spărtură înaintea lor. La un moment dat, prietenul lui cu faţa tăbăcită îi spuse că, dacă nu-şi puneau podul la locul lui destul de repede, la întoarcerea în tabără aveau să fie pedepsiţi prin biciuire. Gaz dădea ordine, îi înjura pe podari, îi lovea cu piciorul când se mişcau prea încet, dar nu muncea niciodată cu adevărat. În scurt timp, Kaladin prinse să nutrească o ură clocotitoare împotriva bărbatului uscăţiv, cu faţa plină de cicatrice. Era bizar; nu-şi mai urâse niciodată vreun sergent. Era datoria lor să-njure oamenii, să le dea un motiv pentru înaintare. Însă nu asta-l măcina pe Kaladin. Gaz îl trimisese să care podul fără sandale şi fără vestă. Cu toate bandajele sale, avea să aibă cicatrice după munca din ziua aceea. În dimineaţa următoare avea să fie prea învineţit şi prea ţeapăn ca să poată merge. Gaz se purtase ca un tiran de duzină. Pusese misiunea în pericol, riscând să piardă un cărăuş, numai din pricina unei furii de moment. „Un om cu furtună-n sânge”, îşi zise Kaladin, folosindu-se de ura împotriva lui Gaz ca să poată face faţă întregului calvar. În mai multe rânduri i se întâmplase să se prăbuşească după ce împinsese podul la locul său şi avea impresia că n-o să se mai poată ridica din 167

nou în picioare. Dar izbutea cumva s-o facă, ori de câte ori le ordona Gaz. Altminteri ar fi-nsemnat să-l lase pe el să câştige. De ce trebuiau să treacă prin toate astea? Care era scopul? De ce alergau atât? Erau datori să-şi apere podul, povara preţioasă, încărcătura. Erau datori să-l ridice spre cer şi să alerge, erau datori să… Începea să delireze. Picioarele, fuga. Un, doi, un, doi, un, doi. — Staţi! Se opri. — Ridicaţi! Îşi înălţă braţele. — Coborâţi! Făcu un pas înapoi şi lăsă podul în jos. — Împingeţi! Împinse podul. „Muriţi!” Ultimul ordin îi aparţinea, îl dădea de fiecare dată. Se prăbuşi pe solul pietros şi un mugur-de-stâncă se grăbi să-şi retragă lujerii când i-i atinse. Închise ochii, nemaifiind în stare să-şi facă griji din cauza cârceilor. Intră în transă, ca şi cum ar fi fost pe jumătate adormit – doar pentru o clipă, sau aşa i se păru lui. — Sus! Se ridică în picioare, clătinându-se pe tălpile însângerate. — Traversaţi! Trecu podul, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga, la hăul în care-ţi puteai găsi moartea. — Trageţi! 168

Înşfăcă un mâner şi trase podul peste prăpastie, în urma lui. — Schimbaţi! Îşi îndreptă spatele, năucit. Nu înţelegea ordinul. Gaz nu-l mai dăduse până atunci. Soldaţii intrau în rânduri, punându-se în mişcare cu acel amestec de uşoară spaimă şi de destindere forţată pe care-l simţeai adesea înainte de o luptă. Câţiva presimţiospreni – ca nişte spirale roşii crescute din pământ pentru a biciui văzduhul – prinseră să încolţească din stâncă şi să fluture printre oşteni. O luptă? Gaz îl prinse de umeri şi-l îmbrânci către partea din faţă a podului. — Ăsta-i momentul în care nou-veniţii trec în faţă, Înălţimea Ta. Sergentul îi zâmbi cu răutate. Neînţelegând nimic, Kaladin ridică podul odată cu ceilalţi, săltându-şi-l deasupra capului. Mânerele erau şi aici la fel, dar primul rând avea o deschidere în dreptul feţei, o crăpătură care-i îngăduia să vadă. Toţi podarii îşi schimbaseră locurile, cei care alergaseră în faţă trecuseră în spate, iar cei din faţă – printre care se numărau Kaladin şi bărbatul cu faţa tăbăcită – ajunseseră în rândul întâi. Nu întrebă care era motivul. Nu-i păsa. Însă îi plăcea în faţă; era mai uşor să alerge văzând ce se afla înaintea lui. Pe platouri, peisajul era ca în orice alt ţinut al furtunilor violente; petice de iarbă ici şi colo, dar piatra era prea tare pentru ca seminţele ei să se poată îngropa pe deplin. Mugurii-de-stâncă apăreau mai des, creşteau pe întregul platou ca nişte băşici, imitaţii ale pietroaielor de dimensiunea unui cap de om. Mulţi erau 169

despicaţi şi-şi târau în afară lujerii ca nişte limbi groase, verzi. Câţiva chiar înfloriseră. După atât de multe ore în care răsuflase cu greu în spaţiul înăbuşitor de sub pod, alergarea în rândul din faţă era aproape relaxantă. De ce-i dăduseră unui nou-venit un loc atât de bun? — Talenelat’Elin, purtător al tuturor chinurilor, spuse bărbatul din dreapta lui, cu groază în glas. O să fie una urâtă! Sunt aliniaţi deja! O să iasă urât! Kaladin clipi şi-şi îndreptă atenţia către spărtura de care se apropiau. De partea cealaltă a golului stătea un şir de bărbaţi cu pielea marmorată, stacojiu cu negru. Purtau armuri ciudate, de un portocaliu-ruginiu, care le acopereau antebraţele, piepturile, capetele şi picioarele. Mintea lui amorţită avu nevoie de câteva secunde ca să priceapă. Parshendi. Nu semănau cu lucrătorii parshi obişnuiţi. Erau mult mai musculoşi, mult mai masivi. Aveau soldaţi voinici şi purtau cu toţii câte o armă agăţată în spate. Mulţi aveau bărbi de un roşu-închis combinat cu negru, în care stăteau agăţate sfărâmături de piatră, pe când obrajii altora erau perfect raşi. Sub ochii lui Kaladin, primul rând de parshendi îngenunche. Aveau arcuri scurte, în care-şi potriviseră deja săgeţile. Nu arcuri lungi, construite ca să trimită săgeţile în sus şi la distanţă. Erau scurte, încovoiate, făcute să tragă în linie dreaptă, repede şi cu forţă. Excelente dacă voiai să ucizi un grup de podari înainte de-a apuca să-şi aşeze podul. „La sosire e cel mai rău…” 170

În clipa aceea începea, în cele din urmă, adevăratul coşmar. Gaz rămase în urmă, strigând către echipele purtătoare de poduri să meargă mai departe. Toate instinctele lui Kaladin se revoltau, cerându-i să iasă din bătaia săgeţilor, dar inerţia podului îl silea să înainteze. Îl silea să intre drept în gura fiarei cu dinţii gata să i se închidă, clănţănind. Oboseala şi durerile lui Kaladin dispărură. Era şocat şi în alertă. Podurile se avântară înainte, cu oamenii de sub ele ţipând în timp ce alergau. Către moarte. Arcurile se destinseră. Primul val îl ucise pe prietenul lui Kaladin, bărbatul cu faţa tăbăcită, doborându-l cu trei săgeţi. Căzu şi cel din stânga lui Kaladin – el nici măcar nu-i văzuse faţa. Se prăbuşi cu un urlet şi nu muri pe loc, dar ceata de podari îl călcă în picioare. Şi podul devenea simţitor mai greu, cu fiecare om care cădea. Parshendii trimiseră, calmi, un al doilea val de săgeţi. Kaladin aproape că nici nu băgă de seamă cum se împleticea alături de ei un alt grup de podari. Parshendii păreau să-şi concentreze tirul asupra anumitor echipe. Aceea fu ţinta unei rafale pornite din zeci de arcuri, iar primele trei rânduri de podari se prăbuşiră, devenind o piedică pentru cei din spatele lor. Podul se clătină şi alunecă pe pământ cu un scrâşnet înfiorător când întreaga masă de trupuri se prăbuşi de-a valma, acestea căzând unele peste altele. Săgeţile zburară pe lângă Kaladin, omorând alţi doi bărbaţi din primul rând. Altele se înfipseră în lemn, în jurul lui, şi una îi despică pielea obrazului. El ţipă. Îngrozit, şocat, chinuit de durere, năucit. În nicio altă 171

bătălie nu se mai simţise atât de neajutorat. Atacase fortificaţii duşmane, alergase pe sub valuri de săgeţi, dar întotdeauna simţise că, într-o oarecare măsură, deţinea controlul. Avusese suliţă, avusese scut, putuse să contraatace. Dar nu şi de data asta. Grupurile de podari erau ca porcii alergând către măcelari. A treia rafală de săgeţi îşi luă zborul şi încă una dintre cele douăzeci de echipe purtătoare de poduri se prăbuşi. Valurile de săgeţi zburau şi dinspre alethi, căzând asupra parshendilor şi nimerindu-i. Podul lui Kaladin era aproape la marginea prăpastiei. Putea să vadă ochii negri ai parshendilor din cealaltă parte, putea să le distingă trăsăturile feţelor prelungi, marmorate. În jurul lui, podarii urlau de durere, doborâţi de săgeţi sub podurile lor. Încă unul căzu cu zgomot după uciderea purtătorilor săi. — Săltaţi-l şi lăsaţi-l jos, idioţilor! strigă Gaz, din spatele lor. Ceata de podari se opri clătinându-se în timp ce parshendii lansau încă o rafală. Câţiva bărbaţi din spatele lui Kaladin urlară. Tirul de răspuns al armatei alethi îl întrerupse pe al duşmanilor. Cu toate că şocul îl prostise, reflexele lui ştiau ce era de făcut. „Lasă podul jos, treci pe poziţie şi împinge.” Coborârea podului îi expuse pe bărbaţii aflaţi în siguranţă în rândurile din spate. Arcaşii parshendi ştiuseră, evident, că asta avea să urmeze; pregătiră şi lansară ultima rafală. Săgeţile izbită podul ca un val, doborând vreo şase oameni şi împroşcând lemnul întunecat cu sânge. Spaimospreni – şerpuitori şi violeţi – ţâşniră din lemn şi unduiră în aer. Podul se clătină, dintr-odată mai greu de împins după pierderea bruscă a acelor oameni. 172

Kaladin se împletici şi mâinile îi alunecară. Căzu în genunchi şi se înclină, aplecându-se deasupra hăului. Reuşi cu greu să-şi recapete echilibrul. Se legănă, cu o mână atârnându-i deasupra spărturii şi cu cealaltă încleştată de marginea ei. Mintea lui, silită să-şi depăşească limitele, şovăi, ameţită, când Kaladin se uită în josul pantei abrupte, în întunericul din abis. Înălţimile erau minunate; îi plăcuse întotdeauna să se caţere, alături de Tien, pe stânci înalte. Se aruncă din reflex înapoi, pe platou, şi se retrase împleticinduse. La adăpostul scuturilor, un grup de pedestraşi luase poziţie şi împingea podul. Arcaşii făcură schimb de săgeţi cu parshendii până ce podul ajunse la locul său şi cavaleria grea îl traversă în tunet de copite, nimicind duşmanii. Patru poduri căzuseră, dar celelalte şaisprezece fuseseră plasate unul lângă altul, făcând posibil un adevărat atac. Kaladin încercă să se mişte, încercă să se îndepărteze târâş de pod. Dar se prăbuşi acolo unde se afla, cu trupul refuzând să i se supună. Nu izbuti nici măcar să se rostogolească pe burtă. „Ar trebui să plec…” îşi spuse, istovit. „Să văd dacă omul cu faţa tăbăcită mai e în viaţă… Să-i bandajez rănile… Să-l salvez…” Dar nu putea. Nu putea să se mişte. Nu putea să gândească. Spre ruşinea lui, îşi lăsă pur şi simplu ochii să i se închidă, pierzându-şi cunoştinţa. ● — Kaladin. Nu voia să deschidă ochii. Trezirea însemna întoarcerea într-o cumplită lume a durerii. O lume în care oameni istoviţi şi fără apărare erau siliţi să atace şiruri de arcaşi. 173

Lumea aceea era coşmarul. — Kaladin! Vocea feminină era suavă ca o şoaptă şi totuşi insistentă. — Te vor lăsa aici. Trezeşte-te! O să mori! „Nu pot… Nu mă pot întoarce…” „Lasă-mă să plec.” Se simţi plesnit peste faţă şi primi un uşor impuls de energie, ca o palmă usturătoare. Se crispă. Nu însemna nimic în comparaţie cu celelalte dureri, dar era, cumva, una mult mai poruncitoare. Ridică o mână, vrând să lovească. Gestul fu de ajuns ca să-i alunge ultimele resturi de letargie. Încercă să deschidă ochii. Unul refuză să-l asculte, fiindcă sângele scurs dintr-o tăietură de pe obraz formase o crustă în jurul pleoapei. Soarele îşi schimbase locul. Trecuseră mai multe ore. Gemu şi se ridică în capul oaselor, frecându-şi sângele închegat din jurul ochiului. Era înconjurat de cadavre. Aerul mirosea a sânge şi a tot felul de alte lucruri, mai scârboase. Doi podari sleiţi de puteri scuturau pe rând fiecare om, verificând dacă mai era în viaţă, apoi îi scoteau vesta şi sandalele şi goneau cremlingii veniţi să mănânce leşurile. Lui Kaladin nu i-ar fi dat nicio atenţie. De la el n-aveau ce lua. L-ar fi lăsat printre cadavre, l-ar fi abandonat pe platou. Vântsprena îi zbura pe deasupra capului cu mişcări iuţi, foinduse neliniştită. Kaladin îşi frecă falca în locul unde-l pălmuise. Sprenii mari, cum era ea, puteau să mişte obiecte mărunte şi să transmită mici impulsuri înţepătoare de energie. Ceea ce-i făcea şi mai sâcâitori. 174

Însă de data asta probabil că-i salvase viaţa lui Kaladin. El gemu, pipăindu-şi toate locurile unde simţea dureri. — Ai un nume, duhule? întrebă Kaladin, forţându-se să se ridice pe picioarele vlăguite. Pe platoul către care se îndreptase oastea, soldaţii se uitau printre trupurile parshendilor morţi, căutând ceva. Se părea că forţele lui Sadeas învinseseră. Sau cel puţin acolo nu părea să mai fi rămas niciun parshendi în viaţă. Fie fuseseră ucişi, fie fugiseră. Platoul pe care se purtase lupta semăna perfect cu toate celelalte pe care le traversaseră. Singura deosebire era un bulgăre mare de… ceva, aflat chiar în centru. Părea un mugur-de-stâncă uriaş, sau poate un fel de pupă sau de carapace, de cel puţin trei stânjeni înălţime. O parte îi fusese despicată, lăsând la vedere un soi de măruntaie scârboase. Kaladin nu-l observase la început, în timpul atacului; îşi îndreptase toată atenţia spre arcaşi. — Un nume, răspunse vântsprena, cu răceală în glas. Da. Am un nume, zise ea şi se uită la Kaladin, părând nedumerită. De ce am un nume? — De unde să ştiu eu? zise el, impunându-şi să se mişte. Durerea din tălpi era arzătoare. Abia reuşea să înainteze şchiopătând. Podarii din apropiere îl priviră surprinşi, dar el nu-i luă în seamă, se mulţumi să străbată platoul şontâcăind până când găsi un leş care încă mai avea vestă şi sandale. Era bărbatul cu pielea tăbăcită, care fusese atât de bun cu el şi era acum mort, cu gâtul străpuns de o săgeată. Kaladin ignoră privirea şocată şi încremenită din ochii lui goi, care fixau cerul, şi îi culese hainele – vestă şi sandale din piele, 175

plus o cămaşă cu şireturi, pătată de sânge. Se simţea dezgustat de el însuşi, dar, dacă voia haine, nu putea conta pe Gaz. Se aşeză şi folosi părţile curate ale cămăşii ca să-şi schimbe bandajele improvizate, apoi îşi puse vesta şi sandalele, încercând să facă totul din cât mai puţine mişcări. Începuse să adie vântul, luând cu sine mirosul de sânge şi zgomotele soldaţilor care se strigau unii pe alţii. Cavaleria intra deja în formaţie, părând nerăbdătoare să sentoarcă. — Un nume, şopti vântsprena, ocolindu-l prin aer ca să i se oprească în faţa ochilor. Luase forma unei femei tinere, cu o fustă revărsată în falduri şi nişte picioare delicate. — Sylphrena. — Sylphrena, repetă Kaladin, încercând sandalele. — Syl, zise duhul şi îşi lăsă capul pe-un umăr. E amuzant. S-ar părea că am un nume de alint. — Felicitări, spuse el şi se ridică din nou, împleticindu-se. Într-o parte, Gaz stătea cu mâinile în şolduri şi cu scutul atârnat în spate. — Tu, zise, întinzând degetul spre Kaladin. Apoi îi arătă podul. — Cred că glumeşti, răspunse el, uitându-se la grupul adunat în jurul podului – rămăseseră mai puţin de jumătate din câţi fuseseră la plecare. — Îl cari sau rămâi aici, spuse Gaz. Ceva părea să-l fi înfuriat. „Ar fi trebuit să mor”, înţelese Kaladin. „De-aia nu i-a păsat că n176

aveam vestă şi sandale. Am fost în faţă.” Era singurul om din primul rând care supravieţuise. Se simţi îndemnat să se aşeze şi să-i lase să plece fără el. Dar nu-şi dorea să părăsească lumea murind de sete pe un platou pustiu. Se împletici către pod. — Nu-ţi face griji, îi spuse un alt podar. De data asta ne vor lăsa să mergem încet şi să facem multe pauze. Şi ne vor ajuta câţiva soldaţi – pentru ridicarea unui pod e nevoie de cel puţin douăzeci şi cinci de oameni. Kaladin oftă şi îşi ocupă locul în timp ce li se alăturau câţiva oşteni ghinionişti. Săltară împreună podul în aer. Era cumplit de greu, dar, cumva, izbutiră. Începu să meargă, amorţit. Crezuse că viaţa nu avea cum să-i aducă ceva mai rău decât stigmatul de sclav, plus un shash, nimic mai rău decât să piardă în război tot ce avusese, nimic mai cumplit decât pieirea celor pe care jurase să-i apere. Se părea că se înşelase. Se mai găsise ceva. O tortură supremă, pe care lumea o păstrase anume pentru el. Se numea Podul Patru.

177

7 ORICE DACĂ E REZONABIL „Îi mistuie focul. Ard. Când vin, aduc cu ei întunericul, aşa că nu mai poţi vedea decât că pielea lor e-n flăcări. Ard, ard, ard…” Culeasă în palahishev, 1172, cu 21 de secunde înainte de moarte. Subiectul a fost ucenicul unui brutar.

Shallan o porni în grabă pe coridorul dominat de nuanţe portocalii, cu tavanul şi cu partea de sus a pereţilor pătate acum de fumul negru din Animmodul lui Jasnah. Din fericire, tablourile nu fuseseră distruse. În faţa ei îşi făcu apariţia un grup de parshi trimis să cureţe funinginea cu cârpe, găleţi şi scări portabile. Se înclinară la trecerea ei, fără să scoată niciun cuvânt. Puteau să vorbească, dar o făceau foarte rar. Mulţi păreau muţi. În copilărie, Shallan găsea că modelele de pe pielea lor marmorată erau frumoase. Asta înainte de a-i interzice tatăl său să-şi mai petreacă timpul cu parshii. Îşi îndreptă din nou gândurile către misiunea ei. Cum avea s-o convingă pe Jasnah Kholin, una dintre cele mai puternice femei din lume, s-o accepte drept pupilă? Prinţesa era evident încăpăţânată. Îşi petrecuse mai mulţi ani opunându-se tuturor încercărilor de împăcare ale devoţiunilor. Shallan se întoarse în imensa cavernă principală, sub plafonul ei înalt de piatră şi în mijlocul freamătului atâtor oameni eleganţi. Se 178

simţea descurajată, dar scurta privire aruncată Animmodului o vrăjise. Clanul său, Casa Davar, prosperase în ultimii ani, ieşind din anonimat. Faptul se datorase în primul rând abilităţilor politice ale tatălui ei – îşi atrăsese ura multora, dar lipsa omeniei îl dusese departe. Aşa cum o făcuse şi avuţia dobândită după descoperirea mai multor noi şi bogate cariere de marmură pe pământurile familiei Davar. Shallan nu ştiuse niciodată destul ca să devină bănuitoare în privinţa originilor acelei bogăţii. Ori de câte ori secătuia una dintre cariere, tatăl ei pleca împreună cu topograful casei şi descopereau alta. Numai după ce-l luaseră pe topograf la întrebări aflaseră, ea şi fraţii ei, adevărul: folosindu-şi Animmodul interzis, tatăl ei crea cariere noi, într-un număr care să nu bată la ochi. Nu atât de multe încât să apară suspiciuni. Destul de multe ca să facă rost de banii necesari pentru ţelurile sale politice. Nimeni nu ştia cum dobândise fabrialul pe care-l ţinea ea acum în punga ascunsă. Devenise inutilizabil, se stricase în aceeaşi seară dezastruoasă în care murise tatăl ei. „Nu te gândi la asta”, îşi spuse ea cu hotărâre. Puseseră un giuvaergiu să repare Animmodul, dar fabrialul nu mai funcţiona. Majordomul lor – unul dintre cei mai apropiaţi confidenţi ai tatălui ei, un sfătuitor pe nume Luesh – fusese învăţat să-l întrebuinţeze, dar nu-l mai putea face să meargă. Datoriile şi promisiunile făcute de tatăl ei erau scandaloase. Urmaşii lui nu prea aveau de ales. Familia dispunea de ceva timp – poate chiar de un an – până în momentul când plăţile neonorate aveau să se ridice la o sumă ieşită din comun, iar absenţa tatălui ei 179

avea să bată la ochi. Pe moment, faptul că domeniul familiei, aflat într-un fund de ţară, era foarte izolat constituia un avantaj, oferea o explicaţie pentru întârziere. Fraţii ei făceau eforturi disperate, scriind scrisori în numele tatălui lor mort, ieşind foarte rar în lume şi lansând zvonuri despre un plan măreţ al Luminlordului Davar. Totul ca să-i ofere ei timp, pentru a-şi putea duce la îndeplinire planul temerar. Ca s-o găsească pe Jasnah Kholin. Ca să-i devină pupilă. Ca să afle unde-şi ţinea Animmodul. Şi ca să-l înlocuiască apoi pe cel stricat. Având fabrialul, puteau crea cariere noi, îşi puteau reface averea. Puteau fabrica hrană pentru oştenii casei. Şi odată ce ar fi strâns destui bani pentru plata datoriilor şi pentru a oferi mită, ar fi putut anunţa moartea tatălui lor fără ca asta să atragă după sine distrugerea clanului. Shallan şovăi în holul principal, cu gândul la următoarea sa mişcare. Avea un plan foarte riscant. Trebuia să plece fără să fie bănuită de furt. Deşi se gândise mult la asta, încă nu avea habar cum ar fi putut să izbutească. Dar se ştia că Jasnah avea foarte mulţi duşmani. Trebuia să existe o cale astfel încât vina pentru „stricarea” fabrialului să cadă asupra lor. Era un pas care urma mai târziu. Deocamdată trebuia s-o convingă pe Jasnah s-o ia sub tutela ei. Niciun alt deznodământ nu era acceptabil. Agitată, Shallan îşi ridică braţele şi schiţă semnul necesităţii, îndoindu-şi peste piept mâna interzisă acoperită şi atingându-şi cotul cu degetele răsfirate ale celei libere. De ea se apropie imediat o femeie îmbrăcată cu bluza albă şi apretată, încheiată cu şireturi, şi 180

cu fusta neagră care erau însemnele universale ale unei maestreslujitoare. Femeia robustă făcu o reverenţă. — Luminăţie? — Palenaeumul, spuse Shallan. Femeia se înclină şi o conduse pe culoarul lung. Cele mai multe femei din acel loc – printre care şi slujitoarele – îşi purtau părul strâns, aşa că Shallan simţea că atrage atenţia cu pletele ei revărsate în voie. Iar roşul lor intens o făcea încă şi mai bătătoare la ochi. Marele culoar începu curând să coboare în pantă abruptă. Dar, când se mai scurse jumătatea unei ore, încă mai putea auzi sunetul îndepărtat al clopoţeilor răsunând în urma ei. Poate că de aceea le plăceau tuturor atât de mult; chiar şi în adâncurile Conclavului puteai auzi ce se-ntâmplă afară. Servitoarea o conduse pe Shallan până în faţa unei perechi de uşi mari din oţel. Acolo făcu o plecăciune şi tânăra îi răspunse dând din cap, în semn că putea să plece. Shallan nu putu să nu admire frumuseţea uşilor: pe partea lor exterioară era sculptat un model geometric complicat, alcătuit din cercuri, linii şi glife. Şi păreau să fie cele două jumătăţi ale unui soi de hartă. Din nefericire, n-avea timp să studieze detaliile, aşa că-şi continuă drumul. Dincolo de prag se afla o încăpere atât de întinsă încât îţi tăia răsuflarea. Pereţii din piatră netedă se întindeau până la o înălţime foarte mare; cât de mare era imposibil de spus, din cauza luminii neîndestulătoare, dar zărea licăriri îndepărtate. În pereţi erau încastrate zeci de balcoane mici, foarte asemănătoare cu lojile 181

particulare dintr-un teatru. În multe dintre ele se vedea o lumină discretă. Singurele zgomote erau foşnetul paginilor întoarse şi nişte şoapte firave. Shallan îşi ridică mâna interzisă la piept, simţind că, în aceea sală magnifică, ea însăşi părea mai mică. — Luminăţie? întrebă un maestru-slujitor tânăr, apropiindu-se. De ce aveţi nevoie? — După toate aparenţele, de un nou simţ al perspectivei, răspunse ea, absentă. Cum…? — Această încăpere se numeşte Vălul, îi explică slujitorul cu voce joasă. E mai veche decât Palanaeumul însuşi. Amândouă erau aici când s-a construit oraşul. Unii cred că e posibil să le fi tăiat în munte chiar Cântăreţii din Zori. — Unde se află cărţile? — Palanaeumul propriu-zis e acolo. Servitorul îşi însoţi vorbele cu un gest şi o conduse către nişte uşi din partea opusă a sălii. Prin ele intrară într-o alta, de dimensiuni mai mici, pe care nişte pereţi din cristal gros o împărţeau în mai multe încăperi. Shallan se îndreptă spre cel mai apropiat şi îl pipăi. Avea suprafaţa aspră, ca piatra cioplită grosolan. — Animmod? întrebă ea. Servitorul dădu din cap. Prin spatele lui trecu un altul, conducând un ardent înaintat în vârstă. Aidoma majorităţii ardenţilor, avea capul ras şi barba lungă. Roba lui simplă, cenuşie, era legată cu o eşarfă maro. Servitorul îl călăuzi pe după un colţ şi Shallan le putu distinge siluetele vagi pe partea cealaltă, ca pe nişte umbre înotând prin cristal. Înaintă cu un pas, dar servitorul care o însoţea îşi drese glasul. 182

— Trebuie să-mi arătaţi permisul de intrare, Luminăţie. — Cât costă unul? întrebă Shallan, cu voce şovăielnică. — O mie de broami de safir. — Atât de mult? — Întreţinerea numeroaselor spitale ale regelui e costisitoare, răspunse bărbatul pe un ton de parcă şi-ar fi cerut scuze. Şi singurele lucruri pe care le poate vinde Kharbranth-ul sunt peştele, clopoţeii şi informaţiile. În ceea ce le priveşte pe primele două, nu suntem singurii care le oferă. Pe când al treilea… Ei bine, Palanaeumul se află în posesia celei mai bogate colecţii de tomuri şi de pergamente din Roshar. Ba chiar din întreaga Enclavă Sacră din Valath. După ultima numărătoare, în arhivele noastre se găsesc peste şapte sute de mii de texte diferite. Tatăl ei avusese exact optzeci şi şapte de cărţi. Shallan le citise de mai multe ori pe toate. Cât de multe lucruri puteau conţine şapte sute de mii? Greutatea unor informaţii atât de bogate o ului. Se pomeni dorindu-şi cu ardoare să caute prin rafturile ascunse. Şi-ar fi putut petrece o lună întreagă numai citindu-le titlurile. Dar nu. Poate după ce avea să se convingă că fraţii ei erau în siguranţă – că averea familiei se refăcuse – şi-ar fi putut permite să se întoarcă. Poate. Se simţea ca şi cum ar fi fost moartă de foame, dar lăsa neatinsă totuşi o plăcintă caldă cu fructe. — Unde aş putea s-aştept? întrebă. Dacă o persoană pe care-o cunosc se află înăuntru. — Puteţi folosi unul dintre separeurile pentru lectură, răspunse servitorul, destinzându-se; înainte se temuse probabil că ea avea să 183

facă o scenă. Nu e nevoie de permis ca să staţi într-unul din ele. Avem purtători parshi care vă vor duce la nivelurile de sus, dacă asta vă doriţi. — Mulţumesc, zise Shallan, întorcându-se cu spatele către Palanaeum. Se simţea din nou ca o fetiţă, închisă în camera ei şi neavând voie s-alege prin grădină din pricina spaimelor paranoice ale tatălui ei. — Luminata Jasnah are deja un separeu? — Pot să-ntreb, spuse servitorul, conducând-o înapoi, în Vălul al cărui tavan era undeva sus, neputând fi zărit. Se îndepărtă în grabă, îndreptându-se către alţii din tagma lui, şi o lăsă să aştepte lângă uşa Palanaeumului. Shallan ar fi putut să dea buzna înăuntru. Să se furişeze… Nu. Fraţii ei o tachinau fiindcă era prea timidă, dar nu timiditatea era cea care o reţinea. Existau paznici, fără îndoială; să se repeadă înăuntru n-ar fi fost doar inutil, ci i-ar fi distrus şi orice şansă de a o convinge pe Jasnah să-şi schimbe părerea. Să schimbe părerea lui Jasnah, să-şi dovedească valoarea. Numai gândindu-se la asta i se făcea rău. Detesta confruntările. În primii ani ai vieţii, se simţise ca un obiect delicat de cristal, încuiat într-o vitrină ca să poată fi privit fără a fi atins vreodată. Unica fiică, ultima amintire rămasă de la mult-iubita soţie a Luminlordului Davar. Încă i se mai părea straniu că ea fusese aceea care preluase conducerea după… După incident… După… Fu copleşită de amintiri. Nat Balat plin de vânătăi, cu haina sfâşiată. O sabie în mâna ei, lungă şi argintie, destul de ascuţită ca să treacă prin piatră ca prin apă. 184

„Nu”, îşi spuse, cu spatele lipit de peretele de piatră şi cu mâna încleştată de săculeţ. „Nu. Nu te gândi la trecut.” Îşi căută alinare în desen, strecurându-şi degetele în săculeţ, căutând hârtia şi creioanele. Dar servitorul se întoarse înainte de a apuca să le scoată. — Luminata Jasnah Kholin a cerut într-adevăr să i se pregătească un separeu pentru lectură, o înştiinţă el. Dacă doriţi, o puteţi aştepta acolo. — Da, fireşte, răspunse Shallan. Mulţumesc. Servitorul o conduse într-o incintă întunecoasă, în care patru parshi stăteau lângă o platformă solidă din lemn. Se urcară amândoi pe platforma aceea şi parshii traseră de nişte funii care treceau printr-un scripete de deasupra, ridicând-o prin puţul de piatră. Singurele lumini erau nişte sfere de un broam, câte una în fiecare colţ al plafonului. Ametiste cu o lumină blândă, violetă. Avea nevoie de un plan. Jasnah Kholin nu părea genul care se răzgândeşte cu uşurinţă. Shallan trebuia s-o surprindă, s-o impresioneze. Ajunseră în dreptul unui palier aflat la vreo şase stânjeni deasupra podelei, iar servitorul le făcu semn purtătorilor să se oprească. Shallan îl urmă pe un coridor întunecos, până în dreptul unuia dintre micile balcoane care ieşeau în afara peretelui, deasupra Vălului. Era rotund, ca o turlă, şi avea, la înălţimea taliei, o bordură de piatră cu o balustradă de lemn deasupra. Alte separeuri ocupate străluceau în diferite culori, date de sferele întrebuinţate ca lămpi. Întunecimea din spaţiul imens crea impresia că pluteau în aer. În interior se afla o masă de piatră, lungă şi curbată, prinsă chiar 185

de bordura balconului. Nu existau decât un singur scaun şi un singur bol de cristal, în formă de cupă. Shallan dădu din cap ca să-i mulţumească slujitorului care se retrase, apoi scoase un pumn de sfere şi le lăsă să cadă în bol, luminând separeul. Oftă, se aşeză pe scaun şi-şi puse săculeţul pe masă. Îi dezlegă şireturile, făcându-şi de lucru în vreme ce se străduia să se gândească la ceva – la orice – care-ar fi putut s-o convingă pe Jasnah. „Mai întâi trebuie să-mi limpezesc mintea”, se hotărî. Scoase din săculeţ un teanc de hârtie groasă pentru desen, un set de cărbuni pentru desen de diferite grosimi, câteva pensule şi câteva peniţe de oţel, nişte cerneală şi acuarele. În final, îşi scoase şi carnetul mai mic, legat sub forma unui manuscris, care conţinea toate schiţele făcute după natură în timpul săptămânilor petrecute la bordul Plăcerii Vântului. Erau, de fapt, lucruri simple, dar pentru ea valorau mai mult decât un sipet plin cu sfere. Luă o foaie din teanc, apoi alese un cărbune pentru desen bine ascuţit, răsucindu-l între degete. Închise ochii şi-şi aduse în minte o imagine: Kharbranth-ul, aşa cum şi-l întipărise în memorie la scurt timp după amararea corabiei la docuri. Valuri izbind în stâlpii de lemn, mirosul sărat al aerului, bărbaţi căţărându-se pe greement şi strigându-se entuziasmaţi unul pe altul. Şi oraşul însuşi, înălţându-se pe coasta muntelui, case aşezate deasupra altor case, fără să se irosească nici măcar o palmă de teren. Şi clopoţeii din depărtare, clinchetul lor plutind suav în aer. Deschise ochii şi începu să deseneze. Degetele i se mişcau de la 186

sine, mai întâi schiţând toate contururile. Valea de forma unei crăpături în care se afla oraşul. Portul. Aici dreptunghiuri care trebuiau să fie clădirile, acolo o trăsătură de cărbune, marcând cotul drumului principal, care-şi schimba brusc direcţia, îndreptându-se spre Conclav. Adăugă detaliile fără grabă, unul câte unul. Umbre drept ferestre. Linii care întregeau păienjenişul drumurilor. Vagi siluete de oameni şi carete, ca să redea haosul de pe străzi. Aflase din cărţi cum lucrau sculptorii. Mulţi luau un bloc de piatră şi ciopleau mai întâi o formă vagă. O formă modificată în repetate rânduri, adăugând tot mai multe detalii de fiecare dată. Ea desena în acelaşi mod. Mai întâi liniile de contur, apoi câteva detalii, apoi altele, mai multe, apoi liniile cele mai fine. N-o învăţase nimeni cum să întrebuinţeze creioanele; făcea pur şi simplu ceea ce simţea că era bine să facă. Oraşul căpătă formă sub mâna ei. Îl convinse să i se desprindă din memorie, linie cu linie, trăsătură cu trăsătură. Cum s-ar fi descurcat altfel? Încordarea i se scurse din trup, de parcă i-ar fi ieşit prin vârfurile degetelor, trecând în creion. Desenând, îşi pierdu simţul timpului. Uneori i se părea că intra în transă, că orice altceva pălea. Degetele păreau să lucreze din proprie voinţă. Îi venea mult mai uşor să se gândească când desena. În scurtă vreme, îşi copiase Amintirea pe hârtie. Ridică foaia, mulţumită, destinsă, cu mintea limpede. Imaginea memorată a Kharbranth-ului îi dispăruse din minte, o eliberase în desen. Era şi asta o formă de relaxare. Ca şi cum mintea i-ar fi stat sub tensiune, reţinând amintirile până când puteau fi folosite. Pe urmă îl desenă pe Yalb, îmbrăcat în vestă, fără cămaşă şi 187

gesticulând către purtătorul scund care-o aduse până la Conclav. Zâmbi în timp ce lucra, cu gândul la vocea binevoitoare a marinarului. Pesemne că se întorsese deja pe Plăcerea Vântului. Trecuseră două ore? Probabil. I se părea întotdeauna mai palpitant să deseneze animale şi oameni decât să redea obiecte. Punerea unei fiinţe vii pe pagină avea ceva stimulator. Un oraş însemna linii şi dreptunghiuri, pe când într-o persoană se uneau cercuri şi curbe. Putea să redea corect zâmbetul batjocoritor de pe chipul lui Yalb? Putea să-i înfăţişeze mulţumirea lenevoasă, modul în care flirta cu o femeie mai presus de poziţia lui socială? Şi purtătorul, cu degetele lui subţiri şi cu picioarele în sandale, cu haina lungă şi cu pantalonii lăbărţaţi. Limbajul lui straniu, ochii pătrunzători, planul de a-şi mări bacşişul oferind un tur al oraşului în locul unui simplu drum până la destinaţie. Când desena, nu simţea că lucra doar cu hârtie şi cărbune. Făcând un portret, îşi folosea chiar sufletul. Existau plante din care puteai să rupi o fărâmă minusculă – o frunză sau o bucăţică de tulpină – s-o pui în pământ şi să obţii alta la fel. Când reţinea Amintirea unei persoane, Shallan îi tăia acesteia un mugure din suflet, apoi îl planta şi-l creştea pe pagină. Cărbune pentru muşchi şi tendoane, pastă de hârtie pentru oase, cerneală pentru sânge, textura hârtiei pentru piele. Intra într-un ritm, într-o cadenţă, scârţâitul creionului pe foaie era sunetul răsuflării celor pe care-i înfăţişa. În jurul hârtiei începură să se adune creaţiospreni, privindu-i lucrarea. Despre ei se spunea, ca despre oricare alţii, că erau tot 188

timpul prin preajmă, dar rămâneau de obicei invizibili. Uneori îi atrăgeai. Alteori nu. În cazul desenului, talentul părea hotărâtor în această privinţă. Creaţiosprenii erau de dimensiune medie, cam cât degetele ei de înalţi, şi străluceau, împrăştiind o uşoară lumină argintie. Se transformau fără întrerupere, luând forme noi. De obicei redau ceea ce văzuseră de curând. O urnă, un om, o masă, o roată, un cui. Întotdeauna de aceeaşi culoare argintie şi de aceleaşi dimensiuni minuscule. Imitau perfect formele, dar le făceau să se mişte în mod bizar. O masă se rostogolea ca o roată, o urnă se spărgea şi se repara singură. În jurul desenului ei se strânseră vreo şase, atraşi de actul creaţiei aşa cum strălucirea flăcărilor atrăgea focsprenii. Shallan învăţase să nu le dea atenţie. N-aveau substanţă – dacă-şi trecea braţul printrunul, silueta i se preschimba într-o pată, de parcă ar fi fost trasată din nisip ce se spulbera, apoi îşi recăpăta forma. Shallan nu simţea niciodată nimic când îi atingea. În cele din urmă ridică pagina, mulţumită. Îi înfăţişase pe Yalb şi pe purtător în detaliu, schiţând în fundal forfota oraşului. Le redase bine ochii. Asta era cel mai important. Fiecare dintre cele Zece Esenţe avea drept analog câte o parte a trupului omenesc – sânge pentru lichid, păr pentru lemn şi aşa mai departe. Ochii erau asociaţi cu sticla şi cristalul. Ferestre către minte şi suflet. Puse pagina alături. Unii colecţionau trofee. Alţii, arme sau scuturi. Mulţi preferau sferele. Ea colecţiona oameni. Oameni şi făpturi interesante. Poate fiindcă-şi petrecuse prima parte a vieţii într-o adevărată închisoare. 189

Se învăţase să memoreze chipurile oamenilor şi să le deseneze mai târziu, asta după ce descoperise tatăl ei că-i desena pe grădinari. Fata lui? Să deseneze portretele unor ochi-întunecaţi? Se înfuriase – unul dintre rarele cazuri în care temperamentul lui detestabil se întorsese împotriva propriei fiice. Pe urmă nu mai desenase portrete decât atunci când era singură şi folosise orele pe care toţi ştiau că şi le dedica desenului ca să schiţeze insecte, crustacee şi plante din grădinile conacului. Asta nul deranja pe tatăl ei – zoologia şi botanica erau preocupări feminine cuviincioase – şi o încurajase să-şi aleagă drept Chemare istoria naturală. Shallan luă o a treia coală albă. Părea să implore să fie umplută. O pagină goală era doar un lucru potenţial, lipsit de valoare atâta vreme cât rămânea nefolosit. Ca o sferă pe deplin impregnată, închisă într-o pungă, fără să-şi poată face lumina utilă. „Umple-mă.” Creaţiosprenii se adunară în jurul paginii. Stăteau nemişcaţi, de parcă erau curioşi, în aşteptare. Shallan închise ochii şi şi-o imagină pe Jasnah Kholin în faţa uşii blocate, cu Animmodul strălucindu-i pe mână. Tăcere pe coridor, unicul zgomot fiind scâncetele unui copil. Servitori ţinându-şi răsuflarea. Un rege neliniştit. Veneraţie fără cuvinte. Shallan deschise ochii şi începu să deseneze plină de elan, lăsându-se transportată intenţionat. Cu cât se afla mai puţin în acum şi mai mult în atunci, cu atât mai bun avea să fie desenul. Cele două de mai înainte fuseseră pentru încălzire; acela era capodopera zilei. Cu foaia fixată pe suport – făcea treaba cu mâna interzisă –, mâna 190

liberă zbura pe hârtie, schimbând din când în când creioanele. Cu mină de cărbune moale pentru întunecimea profundă, densă, ca părul lui Jasnah. Mină tare pentru griul luminos, ca valurile de lumină intensă izvorâte din gemele Animmodului. Preţ de câteva clipe care păreau să nu se mai termine, Shallan se află din nou pe culoar, privind ceva care n-ar fi trebuit să existe: o eretică folosindu-se de una dintre cele mai sacre puteri din întreaga lume. Însăşi puterea schimbării, cea cu care Atotputernicul crease Rosharul. Mai avea şi un alt nume, care nu era îngăduit să se desprindă decât de pe buzele ardenţilor: Elithanathile. Cel care Preschimbă. Shallan putea să simtă mirosul de pe culoarul prăfuit. Putea saudă copilul scâncind. Putea să-şi simtă propria inimă bătând, în aşteptare. Bolovanul avea să se preschimbe în curând. Absorbind Lumina de Furtună din nestemata lui Jasnah, avea să renunţe la esenţa sa, devenind ceva nou. Lui Shallan i se oprise răsuflarea în gât. Şi pe urmă amintirea păli, readucând-o în separeul tăcut, slab luminat. Pagina conţinea acum o copie perfectă a scenei, în nuanţe de negru şi gri. Figura mândră a prinţesei cu ochii ţintă la bolovanul căzut, cerându-i să cedeze în faţa voinţei ei. Era ea. Cu certitudinea intuitivă a unui artist, Shallan ştiu că aceea era una dintre cele mai izbutite lucrări ale sale. Cu mijloace modeste surprinsese ceea ce o definea pe Jasnah Kholin, lucru pe care devoţiunile nu-l reuşiseră niciodată. Fu străbătută de un fior de încântare. Chiar dacă femeia aceea avea s-o respingă iarăşi, un anumit lucru nu se mai putea schimba. Jasnah Kholin intrase în colecţia ei. 191

Shallan îşi şterse degetele pe cârpa specială, apoi ridică foaia de hârtie. Observă, absentă, că între timp atrăsese vreo câteva zeci de creaţiospreni. Trebuia să lăcuiască pagina cu sevă de arbore-şnur, ca să fixeze cărbunele şi ca s-o ferească de pete. Avea aşa ceva în săculeţ. Dar voia să studieze mai întâi pagina şi personajul pe care-l înfăţişa. Cine era Jasnah Kholin? Cu siguranţă nu era o persoană pe care-o puteai intimida. Era femeie până-n măduva oaselor, maestră în toate artele feminine, dar în niciun caz o femeie firavă. Una ca ea ar fi apreciat hotărârea lui Shallan. Ar fi dat ascultare unei alte cereri de intrare sub tutela ei, presupunând că această cerere îi era prezentată aşa cum trebuia. Jasnah era, totodată, şi o raţionalistă, o femeie care, bazându-se pe propria raţiune, cuteza să nege până şi existenţa Atotputernicului. Jasnah ar fi apreciat forţa, însă numai modelată de logică. Dând din cap ca pentru sine, Shallan scoase o a patra foaie de hârtie şi o pensulă cu vârful subţire, apoi îşi scutură şi îşi deschise călimara. Jasnah îi ceruse să-şi dovedească talentul în privinţa logicii şi a scrisului. Şi cum ar fi putut s-o facă mai bine decât folosindu-şi cuvintele ca s-o implore? „Luminată Jasnah Kholin”, scrise ea, pictând literele cât mai îngrijit şi mai frumos posibil. Ar fi putut întrebuinţa o trestie, însă pentru lucrări de artă era mai potrivită pensula. Şi asta intenţiona să facă din pagina aceea. „Mi-aţi respins cererea. Accept asta. Totuşi, după cum ştie oricine are experienţa cererilor oficiale, nicio ipoteză nu trebuie tratată ca şi cum ar fi o axiomă.” Enunţul îndeobşte folosit era acesta: „nicio ipoteză – cu excepţia existenţei 192

Atotputernicului – nu trebuie tratată ca şi cum ar fi o axiomă”. Dar formularea aleasă de Shallan avea să fie pe placul lui Jasnah. „O erudită trebuie să fie dispusă să-şi schimbe teoriile dacă sunt contrazise de experimente. Îmi păstrez speranţa că vă priviţi hotărârile într-o manieră similară: drept rezultate preliminare în aşteptarea unor noi informaţii. În urma scurtei noastre întâlniri, mi-am dat seama că apreciaţi tenacitatea. M-aţi lăudat fiindcă am continuat să vă caut. De aceea presupun că nu veţi vedea în această scrisoare o lipsă de bun-gust. Luaţi-o drept o dovadă a ardorii cu care-mi doresc să vă fiu pupilă, nu drept o desconsiderare a hotărârii pe care mi-aţi făcut-o cunoscută.” Shallan îşi duse coada pensulei la buze, cu gândul la următorul său pas. Creaţiosprenii dispăreau, pălind încetul cu încetul. Se spunea că existau şi logicospreni – sub forma unor nori de furtună minusculi – pe care-i atrăgeau argumentările măreţe, dar ea nu văzuse niciodată vreunul. „Aşteptaţi o dovadă a valorii mele”, continuă apoi. „Aş vrea să vă fi putut demonstra că pregătirea mea e mult mai completă decât a reieşit din discuţia noastră. Din nefericire, nu am o bază pentru astfel de afirmaţii. Cunoştinţele mele nu sunt solide. E un fapt cât se poate de clar şi nu poate fi obiectul unei dispute rezonabile. Dar vieţile oamenilor nu sunt mai mult decât nişte simple construcţii logice; contextul experienţelor prin care trec e nepreţuit pe calea către o hotărâre corectă. Studiile mele de logică nu se ridică la înălţimea cerinţelor, dar până şi eu ştiu că raţionaliştii au o regulă: când e vorba de fiinţe omeneşti, nu poţi aplica principiile 193

logicii considerându-le absolute. Nu suntem creaturi călăuzite numai şi numai de gândire. Ca urmare, esenţa acestei argumentaţii este deschiderea unei perspective asupra ignoranţei mele. Nu drept scuză, ci drept explicaţie. V-aţi exprimat nemulţumirea trezită de faptul că o fată ca mine a primit o educaţie atât de nepotrivită. Ce legătură are asta cu mama mea vitregă? Dar cu guvernantele mele? De ce a fost educaţia mea atât de greşit îndrumată? Faptele sunt jenante. Am avut puţine guvernante şi, practic, n-am primit niciun fel de educaţie. Mama mea vitregă s-a străduit, dar această educaţie îi lipsea şi ei. Secretul e păstrat cu grijă, dar multe case vedene de la ţară nu se sinchisesc să le ofere femeilor lor o educaţie potrivită. Când eram mică, am avut trei guvernante, dar toate au plecat după numai câteva luni, invocând drept motiv temperamentul tatălui meu sau grosolănia lui. În privinţa educaţiei, am fost lăsată să mă descurc singură. Am învăţat tot ce-am putut citind, am umplut golurile profitând de acel avantaj care e curiozitatea mea înnăscută. Dar cunoştinţele mele nu se pot compara cu ale cuiva căruia i s-au oferit beneficiile unei educaţii riguroase şi costisitoare. De ce ar trebui să vă convingă acest argument să mă acceptaţi? Pentru că tot ce-am învăţat a venit în urma unor mari eforturi personale. Am fost nevoită să mă lupt pentru ceea ce alţii au primit de-a gata. Cred că din acest motiv educaţia mea – aşa limitată cum este – are o valoare şi un merit în plus. Vă respect hotărârea, dar vă cer să mai cântăriţi o dată totul. Ce aţi prefera? O pupilă capabilă să repete răspunsurile corecte pentru că i le-a întipărit în minte o 194

guvernantă costisitoare, sau una care a fost nevoită să se străduiască din greu şi să lupte pentru tot ceea ce a învăţat? Vă asigur că una dintre acestea două o să vă preţuiască lecţiile mai mult decât cealaltă.” Ridică pensula. Acum, când le analiza, argumentele ei păreau imperfecte. Îşi subliniase ignoranţa şi se aştepta să fie primită de Jasnah cu braţele deschise? Şi totuşi se părea că făcuse exact ceea ce trebuia făcut, ţinând cont că scrisoarea ei era o minciună. Una clădită pe adevăruri. De fapt, nu venise ca să-i fie împărtăşite cunoştinţe. Venise să fure. De aceea o sâcâia conştiinţa şi se abţinu cu greu să nu întindă mâna ca să mototolească pagina. Răsunetul unor paşi pe coridor o îngheţă. Sări în picioare răsucindu-se, cu mâna interzisă la piept. Îşi scotoci mintea în căutarea cuvintelor cu care să-i explice lui Jasnah Kholin prezenţa ei. Pe culoar pâlpâiră lumini şi umbre, apoi cineva aruncă în separeu o privire şovăitoare, cu o singură sferă albă în căuşul palmei, ca să-i ofere lumină. Nu era Jasnah. Era un bărbat între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, îmbrăcat într-o sutană simplă, cenuşie. Un ardent. Shallan se destinse. Tânărul o văzu. Avea faţa îngustă şi ochi albaştri, pătrunzători. Bărbii sale tunse scurt i se dăduse o formă pătată şi avea capul ras. Vorbi pe un ton rafinat. — Ah, îmi cer scuze, Luminăţie. Credeam că e separeul lui Jasnah Kholin. — Chiar este, răspunse ea. — O, tot pe ea o aştepţi? 195

— Da. — Te-ar deranja foarte mult dac-am aştepta împreună? Avea un uşor accent herdazian. — Bineînţeles că nu, ardentule. Shallan dădu din cap cu respect, apoi se grăbi să-şi adune lucrurile, pregătind scaunul pentru el. — Nu-ţi pot lua scaunul, Luminăţia Ta. Mă duc să-mi aduc altul. Ea îşi ridică mâna, în semn de protest, dar bărbatul se retrăsese deja. Se întoarse peste câteva clipe cu un scaun dintr-un alt separeu. Era înalt şi zvelt şi – conchise ea cu o oarecare stinghereală – mai degrabă frumos. Tatăl ei nu deţinuse decât trei ardenţi, cu toţii oameni bătrâni. Călătoriseră pe pământurile lor şi umblaseră prin sate, îngrijindu-se de oameni, ajutându-i să atingă Puncte din Glorificările şi Chemările lor. Avea chipurile lor în colecţia de portrete. Ardentul îşi lăsă jos scaunul. Dar înainte de a se aşeza ezită, cu ochii la masă. — Vai, vai, spuse surprins. Pentru o clipă, Shallan crezu că îi citea scrisoarea şi o străbătu un val de panică iraţională. Însă ardentul se uita la cele trei desene rămase la marginea mesei, aşteptând să fie lăcuite. — Tu ai făcut astea, Luminăţie? — Da, ardentule, răspunse Shallan, lăsându-şi ochii în jos. — Nu mai fi atât de protocolară! spuse el, aplecându-se şi potrivindu-şi ochelarii în timp ce-i studia lucrările. Te rog, eu sunt fratele Kabsal, sau doar Kabsal. Crede-mă, aşa e perfect. Iar tu eşti… — Shallan Davar. 196

— Pe cheile de aur ale lui Vedeledev, Luminăţie! exclamă ardentul, aşezându-se. Jasnah Kholin te-a învăţat să întrebuinţezi creionul cu atâta măiestrie? — Nu, ardentule, zise ea, încă în picioare. — Tot prea protocolară, îi zise el zâmbind. Spune-mi, te intimidez chiar atât de mult? — Am fost învăţată să le arăt respect ardenţilor. — Ei, eu unul găsesc că respectul e ca bălegarul. Foloseşte-l acolo unde e necesar şi recoltele vor fi bogate. Întinde-l în strat prea gros, şi lucrurile vor începe să duhnească. Ochii lui scânteiară. Un ardent – un slujitor al Atotputernicului – tocmai vorbise despre bălegar? — Un ardent e reprezentantul Atotputernicului însuşi, zise ea. Lipsa de respect faţă de tine ar fi lipsă de respect faţă de Atotputernic. — Şi aşa ai răspunde dacă Atotputernicul ţi s-ar arăta aici? Cu toate formalităţile şi reverenţele astea? Ea şovăi. — Păi, nu. — A, atunci cum te-ai purta? — Presupun că aş urla de durere, răspunse ea, dezvăluindu-şi gândul cu prea multă uşurinţă. După cum stă scris, Atotputernicul are o asemenea aureolă, încât oricine îl priveşte va fi ars pe loc, preschimbându-se în cenuşă. Asta stârni râsul ardentului. — Un răspuns într-adevăr înţelept. Te rog totuşi să te aşezi. 197

Ea îl ascultă, ezitând. — Încă mai am impresia că te lupţi cu tine însăţi, spuse el, luând în mâini portretul lui Jasnah. Ce trebuie să fac pentru ca să te simţi în largul tău? Să mă sui pe masa asta pentru un dans săltăreţ? Ea clipi, surprinsă. — N-ai nimic împotrivă? întrebă fratele Kabsal. Bine, atunci… Lăsă portretul jos şi se urcă pe scaun. — Nu, te rog! exclamă Shallan, întinzându-şi mâna liberă. — Eşti sigură? întrebă el, privind cercetător masa. — Da, răspunse Shallan, imaginându-şi că ardentul se legăna, făcea un pas greşit şi apoi cădea peste balustradă, plonjând de la peste cinci stânjeni înălţime. Te rog, îţi promit că nu te mai respect! Ardentul chicoti, sări de pe scaun şi se aşeză. Se aplecă spre ea cu un aer conspirativ. — Ameninţarea cu dansul pe masă dă rezultate aproape întotdeauna. O singură dată am fost nevoit s-o fac, fiindcă am pierdut un pariu cu fratele Lhanin. Maestrul ardent al mănăstirii noastre a fost atât de şocat, încât era cât pe ce să-şi dea duhul. Shallan se pomeni zâmbind. — Eşti ardent; vouă vă este interzis să posedaţi ceva. Pe ce-aţi pariat? — Că vom trage de două ori în piept mireasma trandafirului de iarnă şi că vom simţi căldura soarelui pe piele, răspunse fratele Kabsal, apoi zâmbi. Uneori suntem foarte inventivi. Când stai ani în şir într-o mănăstire, poţi ajunge aşa. Ei, dar tocmai începuseşi să-mi explici unde ai deprins măiestria cu care foloseşti creionul. — Am exersat. Bănuiesc că, în ultimă instanţă, aşa învaţă toată 198

lumea. — Alte vorbe înţelepte. Încep să mă-ntreb care dintre noi e ardentul. Dar ai avut, cu siguranţă, şi un maestru care ţi-a dat lecţii. — Dandos cel Ager. — A, un adevărat maestru al creionului, dac-a existat vreodată unul. Şi, cu toate că nu mă pot îndoi de adevărul spuselor tale, Luminăţie, mă simt totuşi intrigat, nu pricep cum a izbutit Dandos Heraldin să te instruiască în domeniul artelor, când – atunci când am verificat eu ultima oară – suferea de o boală incurabilă şi îndeobşte fatală. Mai exact, de boala numită moarte. De trei sute de ani. Shallan roşi. — Tata avea o carte cu instrucţiunile lui. — Ai învăţat asta, zise Kabsal, ridicând desenul în care-o înfăţişase pe Jasnah, dintr-o carte. — Ăă… da? El mai privi o dată foaia. — Trebuie să citesc mai mult. Shallan se pomeni râzând de expresia feţei lui şi şi-l întipări în amintire aşa cum stătea acolo, cu admiraţia şi uimirea contopindu-ise pe chip în vreme ce studia desenul ei, frecându-şi cu un deget bărbia pe care creştea barba. Cu un zâmbet încântător, ardentul lăsă foaia jos. — Ai lac? — Da, răspunse ea, scoţându-şi-l din săculeţ. Îl ţinea într-un pulverizator de soiul celor întrebuinţate pentru parfum. 199

El luă micul flacon şi-i răsuci clema din faţă, apoi îl scutură şi încercă lacul pe dosul palmei. Dădu din cap satisfăcut şi-ntinse mâna după desen. — Nu trebuie să laşi o astfel de lucrare să se mânjească. — Pot s-o lăcuiesc eu, zise Shallan. Nu e nevoie să te osteneşti. — Nu e nicio osteneală; e o onoare. În plus, sunt ardent. Nu ne găsim rostul dacă n-avem ceva de făcut, dacă nu ducem la bun sfârşit treburi pe care alţii le-ar putea face singuri. Asta mă ajută cel mai bine să mă binedispun. Începu lăcuirea, pulverizând cu atenţie ca să acopere foaia. Shallan se abţinu cu greu să nu-i smulgă desenul. Din fericire, ardentul lucra cu grijă, iar lacul se aşternea uniform. Era clar că mai făcuse aşa ceva şi în alte dăţi. — Presupun că eşti din Jah Kaved, nu? întrebă el. — Judecând după păr? răspunse ea cu o altă întrebare, ducânduşi mâna spre buclele roşii. Sau după accent? — După modul în care te porţi cu ardenţii. Biserica vedenă e, de departe, cea mai tradiţionalistă. Am vizitat de două ori încântătoarea voastră ţară; în vreme ce mâncarea bună mi-a căzut de minune la stomac, nenumăratele reverenţe şi plecăciuni adânci pe care le faceţi în faţa ardenţilor m-au stânjenit. — Trebuia să dansezi pe câteva mese. — M-am gândit la asta, ripostă el, dar fraţii şi surorile mele din tagma ardenţilor de la voi ar fi murit de ruşine. I-aş fi avut pe conştiinţă. Atotputernicul nu e prea blând cu ucigaşii de preoţi. — Eu credeam că orice omor îl mânie, răspunse ea, continuând să se uite cum aplica lacul. 200

I se părea straniu să lase pe altcineva să se ocupe de lucrările ei. — Ce părere are Luminata Jasnah de talentul tău? întrebă el, continuându-şi munca. — Nu cred c-o interesează, spuse Shallan, strâmbându-se când îşi aminti discuţia ei cu prinţesa. Nu pare să aprecieze prea mult artele vizuale. — Aşa am auzit. E, din păcate, unul dintre puţinele ei cusururi. — Un altul fiind acea neînsemnată problemă reprezentată de erezia ei? — Într-adevăr, zâmbi Kabsal. Trebuie să recunosc că am intrat aici aşteptându-mă să fiu primit cu indiferenţă, nu cu deferenţă. Cum ai ajuns să faci parte din anturajul ei? Shallan tresări, dându-şi pentru prima oară seama că ardentul o luase probabil drept una dintre însoţitoarele Lumindoamnei Kholin. Poate drept o pupilă. — Frate, spuse ea cu voce abia auzită. — Hmm? — S-ar părea că, din neatenţie, te-am indus în eroare, frate Kabsal. N-am nicio legătură cu Jasnah Kholin. Sau, oricum, nu încă. Mă străduiesc s-o conving să m-accepte ca pupilă. — Ah, zise el, încheind lăcuirea. — Îmi pare rău. — Pentru ce? N-ai greşit cu nimic. Suflă asupra desenului, apoi întoarse foaia, ca s-o vadă ea. O lăcuise perfect, fără nicio pată. — Vrei să faci ceva pentru mine, copilă? întrebă apoi, punând desenul deoparte. 201

— Orice. El îşi ridică o sprânceană. — Orice, dacă e rezonabil, se corectă ea. — După părerea cui? — Cred că după a mea. — Păcat, spuse el, ridicându-se în picioare. Atunci o să-mi impun limite. Vei avea amabilitatea să-i spui Luminatei Jasnah că am căutat-o? — Te cunoaşte? Ce treabă avea un ardent herdazian cu Jasnah, o atee înrăită? — Oh, n-aş spune asta, răspunse el. Însă sper că-mi cunoaşte numele, fiindcă i-am cerut de mai multe ori o audienţă. Shallan dădu din cap, ridicându-se la rândul ei. — Să presupun că vrei să-ncerci s-o converteşti? — Reprezintă o provocare fără egal. Nu cred c-aş putea trăi împăcat ştiind că nici măcar n-am încercat s-o conving. — Şi nu vrem să nu mai putem trăi împăcaţi, remarcă Shallan, fiindcă altminteri revenim la urâtul obicei de a fi cât pe ce să-i facem pe alţi ardenţi să-şi dea duhul. — Întocmai. Oricum, cred că un mesaj pe care o să i-l transmiţi personal ar putea fi de folos acolo unde cele scrise n-au fost luate în seamă. — În privinţa asta… mă îndoiesc. — Ei bine, dacă refuză, nu-nseamnă nimic altceva decât c-o să revin, zise Kabsal zâmbind. Iar asta ar însemna – sper – că ne vom revedea. Aşa că aştept cu nerăbdare. — Şi eu. Şi, repet, îmi pare rău că te-am condus spre concluzii 202

greşite. — Luminăţie! Te rog. Nu te considera răspunzătoare pentru presupunerile mele. Ea zâmbi. — Aş pregeta să mă consider răspunzătoare pentru tine în orice fel şi în orice privinţă, frate Kabsal. Dar tot prost mă simt. — O să treacă, spuse el, cu ochii albaştri scânteindu-i. Iar eu o să fac tot ce pot ca să te simţi din nou bine. Există ceva care-ţi place în mod special? Adică altceva în afară de a-ţi arăta respectul faţă de ardenţi şi de a face desene uimitoare? — Gemul. El îşi lăsă capul pe-o parte. — Îmi place, răspunse ea. M-ai întrebat ce-mi place în mod special. Gemul îmi place. — Atunci aşa să fie. Kabsal se retrase pe coridorul întunecos, pescuindu-şi din buzunar sfera cu care-şi lumina drumul. Şi, peste câteva clipe, ea nu-l mai văzu. De ce nu rămăsese s-aştepte întoarcerea prinţesei? Shallan clătină din cap, apoi îşi lăcui celelalte două desene. Tocmai se uscaseră – şi ea şi le punea în săculeţ – când auzi din nou paşi pe culoar şi recunoscu vocea lui Jasnah. Se grăbi să-şi adune lucrurile, lăsând pe masă doar scrisoarea, şi se retrase într-un colţ al separeului, unde rămase în aşteptare. Jasnah Kholin intră o clipă mai târziu, însoţită de un mic grup de slujitoare. Nu părea mulţumită. 203

8 MAI APROAPE DE FLACĂRĂ „Victorie! Suntem în vârful muntelui! Fug ca potârnichile din faţă noastră! Ne facem din casele lor bârloguri, din pământurile lor ogoare! Iar ei vor arde, precum am ars noi cândva, într-un loc gol şi părăsit.” Culeasă în ishashan 1172, cu 18 secunde înainte de moarte. Subiectul a fost o fată bătrână ochi-luminoşi, de al optulea dahn.

Temerile lui Shallan se adeveriră când Jasnah se uită drept la ea, apoi îşi lăsă mâna interzisă în jos, ca semn al frustrării. — Aşadar eşti aici. Shallan se făcu mică. — Slujitorii v-au dat de ştire, nu? — Doar nu ţi-ai închipuit că ar lăsa pe cineva în separeul meu fără să mă prevină. În spatele lui Jasnah, câţiva parshi aşteptau şovăielnici pe culoar, cu braţele pline de cărţi. — Luminată Jasnah, zise Shallan. Am vrut doar… — Mi-am pierdut deja destul timp cu tine, o întrerupse prinţesa, cu furie în privire. Acum o să te retragi, tânără Davar. Şi n-o să te mai văd cât o să mă aflu aici. M-am făcut înţeleasă? Speranţele lui Shallan se spulberară. Se trase înapoi. În firea lui Jasnah Kholin se simţea o anumită severitate. Nu puteai să nu i te 204

supui. Înţelegeai asta uitându-te o singură dată în ochii ei. — Îmi pare rău că v-am sâcâit, şopti Shallan, strângându-şi săculeţul la piept şi ieşind cu toată demnitatea de care se simţea în stare. Izbuti cu greu să-şi stăpânească lacrimile de ruşine şi dezamăgire şi se îndepărtă, străbătând culoarul în grabă şi simţind că se făcuse de râs. Ajunse la puţul purtătorilor, însă aceştia se întorseseră deja jos după ce o urcaseră pe Jasnah. Shallan nu trase de şnurul clopoţelului ca să-i cheme. În schimb, se sprijini cu spatele de perete şi se lăsă pe podea, cu genunchii la piept şi cu săculeţul în poală. Îşi cuprinse picioarele cu braţele, strângându-şi mâna interzisă cu cea liberă prin materialul manşetei, şi rămase aşa, respirând fără zgomot. Oamenii furioşi o tulburau. Nu putea să nu se gândească la tatăl ei, în timpul uneia dintre tiradele sale, nu-şi putea împiedica mintea să se umple de ţipete, de urlete şi de scâncete. Era slăbită fiindcă o descumpănise confruntarea? Simţea că aşa stăteau lucrurile. „Fată proastă şi idioată,” îşi zise, în timp ce câţiva durerospreni ieşeau încet din perete, lângă capul ei. „Cum de te-ai crezut în stare de aşa ceva? De când te ştii, n-ai călcat în afara domeniului familiei decât de şase ori. Idioato, idioato, idioato!” Îşi convinsese fraţii să aibă încredere în ea, să-şi pună speranţele în planul ei ridicol. Şi ce făcuse apoi? Irosise şase luni, în care cercul duşmanilor se strânsese mai tare. — Luminată Davar? întrebă o voce ezitantă. Shallan îşi ridică privirea, dându-şi seama că fusese atât de 205

absorbită de nefericirea ei încât nu-l văzuse pe servitor apropiinduse. Era un bărbat tânăr, într-o uniformă pe de-a-ntregul neagră, fără niciun blazon pe piept. Nu era un maestru-slujitor, dar putea să fi fost unul în devenire. — Luminata Kholin vrea să vă vorbească. Tânărul arătă către coridorul din spatele lui. „Ca să mă ocărască din nou?” se întrebă ea, cu o strâmbătură. Însă o înaltă doamnă ca Jasnah obţinea întotdeauna ceea ce voia. Shallan îşi impuse să nu mai tremure, apoi se ridică în picioare. Măcar reuşise să-şi reţină lacrimile, nu-şi stricase machiajul. Îl urmă pe servitor, întorcându-se către separeul luminat, cu săculeţul ţinut în faţă, ca un scut pe câmpul de luptă. Jasnah Kholin stătea pe scaunul pe care-l folosise ea mai înainte, cu masa plină de teancuri de cărţi. Prinţesa îşi freca fruntea cu mâna liberă. Animmodul i se odihnea pe dosul palmei, având cuarţul fumuriu întunecat şi crăpat. Deşi părea obosită, se aşezase în poziţia perfectă, cu rochia de mătase fină acoperindu-i pantofii şi cu mâna interzisă în poală, de-a curmezişul. Se uită la Shallan, lăsându-şi mâna liberă în jos. — N-ar fi trebuit să-ţi vorbesc cu atâta furie, tânără Davar, îi spuse cu voce obosită. Ai dat pur şi simplu dovadă de stăruinţă, o trăsătură de caracter pe care de obicei o încurajez. Luminate furtuni, de încăpăţânare m-am făcut vinovată adesea şi eu însămi. Uneori ne este greu să acceptăm la alţii unele lucruri la care ţinem noi înşine. Singura mea scuză e că, în ultima vreme, am fost din cale-afară de încordată. Shallan dădu din cap cu recunoştinţă, deşi se simţea cumplit de 206

stânjenită. Jasnah se întoarse să privească peste balustradă, în spaţiul întunecat al Vălului. — Ştiu ce se spune despre mine. Sper că nu sunt atât de aspră cum zic unii, deşi o femeie poate avea un renume prost din cauza unor lucruri mult mai rele decât severitatea. Iar aceasta din urmă poate fi utilă. Shallan se strădui din răsputeri să nu-nceapă să se foiască. Oare ar fi trebuit să se retragă? Jasnah clătină din cap ca pentru sine, dar Shallan n-ar fi putut să spună căror gânduri li se datora acel gest inconştient. În cele din urmă, prinţesa se întoarse din nou către ea şi arătă spre bolul mare, în formă de cupă, aflat pe masă. Conţinea vreo zece sfere de-ale lui Shallan. Şocată, tânăra îşi duse mâna liberă la buze. Uitase cu desăvârşire de bani. Îi mulţumi lui Jasnah cu o plecăciune, apoi se grăbi să-şi ia sferele. — Luminăţie, ca nu cumva să uit, trebuie să vă spun că, în timp ce aşteptam aici, aţi fost căutată de un ardent – fratele Kabsal. M-a rugat să vă transmit dorinţa lui de a vă vorbi. — Nu mă miră, zise Jasnah. Pari surprinsă în privinţa sferelor, tânără Davar. Am presupus că aşteptai afară ca să le recuperezi. Nu de aceea ai rămas atât de aproape? — Nu, Luminăţie. Pur şi simplu încercam să mă liniştesc. — A! Shallan îşi muşcă buza. Prinţesa părea să nu mai ţină cont de ceea ce spusese în răbufnirea de mai înainte. Poate… 207

— Luminăţie, spuse ea, speriată de propria impertinenţă, ce impresie v-a făcut scrisoarea mea? — Scrisoarea? — Am… Shallan aruncă o privire către masă. Sub teancul acela de cărţi, Luminăţie. O servitoare se grăbi să dea cărţile deoparte; parshul le pusese peste scrisoare fără s-o observe. Jasnah o luă, ridicându-şi o sprânceană, iar Shallan îşi desfăcu săculeţul cu mişcări repezi şi-şi puse sferele în punga pentru bani. Pe urmă se blestemă că se grăbise atât de tare, căci nu-i mai rămăsese nimic altceva de făcut decât să aştepte să termine Jasnah de citit. — E adevărat? întrebă aceasta, luându-şi privirea de la foaia de hârtie. Ai învăţat singură? — Da, Luminăţie. — E remarcabil. — Mulţumesc, Luminăţie. — Iar scrisoarea asta a fost o manevră inteligentă. Când ai presupus că o să răspund unei cereri scrise ai avut dreptate. Asta arată că ştii să te foloseşti de cuvinte, iar retorica scrisorii e o dovadă că poţi să gândeşti logic şi să aduci argumente solide. — Mulţumesc, Luminăţie, spuse Shallan, simţind un nou val de speranţă, amestecată cu oboseală. Sentimentele ei oscilaseră dintr-o parte într-alta ca o frânghie trasă când încolo, când încoace, la un concurs de luptă cu odgonul. — Ar fi trebuit să-mi laşi biletul şi să te retragi înainte de întoarcerea mea. — Dar s-ar fi pierdut sub teancul acela de cărţi. 208

Jasnah o privi ridicându-şi o sprânceană, de parcă ar fi vrut să-i dea de înţeles că nu-i plăcea să fie corectată. — Foarte bine. Circumstanţele în care un om îşi trăieşte viaţa sunt importante. În cazul tău, nu scuză lipsa cunoştinţelor de istorie şi filosofie, dar îţi dă dreptul să fii privită cu indulgenţă. Îţi voi îngădui să-mi prezinţi mai târziu o nouă cerere, un privilegiu pe care nu i l-am mai acordat niciodată vreunei tinere dornice să-mi devină pupilă. Când vei avea suficiente cunoştinţe în aceste două domenii, să vii din nou la mine. Te voi accepta dacă vei face progrese corespunzătoare. Speranţele lui Shallan se năruiră. Oferta lui Jasnah era plină de bunăvoinţă, dar pentru a realiza ce-i cerea, îi trebuiau ani de studiu. Casa Davar avea să se prăbuşească între timp, pământurile familiei aveau să fie împărţite între creditori, ea şi fraţii ei aveau să-şi piardă titlul de nobleţe şi să fie probabil trecuţi în rândul sclavilor. — Mulţumesc, Luminăţie, spuse înclinându-şi fruntea. Jasnah dădu din cap, ca şi cum ar fi considerat discuţia încheiată. Shallan se retrase, străbătu în tăcere culoarul şi trase de cordonul clopoţelului, chemând purtătorii. Prinţesa îi făgăduise că avea s-o accepte mai târziu. Pentru cele mai multe tinere de vârsta ei ar fi fost o mare victorie. Fiind instruită de Jasnah Kholin – considerată una dintre cele mai mari erudite în viaţă – şi-ar fi asigurat un viitor strălucit. S-ar fi măritat extraordinar de bine, probabil cu fiul unui înalt prinţ, şi i s-ar fi deschis noi cercuri sociale. Dacă ar fi avut timp să-şi desăvârşească educaţia sub tutela lui Jasnah, cu siguranţă că prestigiul afilierii la casa Kholin ar fi fost de-ajuns ca să-i salveze casa. 209

Dacă ar fi avut timp. În cele din urmă, Shallan ieşi din Conclav; nu existau porţi, ci doar coloane în faţa gurii căscate a cavernei. Văzu, uimită, ce mult se întunecase afară. Se târî în josul treptelor largi, apoi intră pe o alee laterală, mărginită de o vegetaţie mai bogată, unde putea să fie singură. De-a lungul acesteia fuseseră plantate mici colonii de coajăde-piatră ornamentală, iar tentaculele mai multor specii de plante stăteau răsfirate ca nişte evantaie, fluturând în vântul serii. Câţiva viaţăspreni leneşi – ca nişte fire de praf verde, strălucitor – zburau iute de pe o ramură pe alta. Shallan se rezemă de planta care părea o piatră, iar tentaculele acesteia se retraseră şi se ascunseră. Din locul acela putea să vadă întregul Kharbranth, cu luminile strălucind dedesubt ca apele unei cascade de foc prăvălindu-se pe peretele stâncii. Ea şi fraţii ei nu mai aveau de ales; fuga era tot ce le mai rămăsese. Nu mai puteau face altceva decât să-şi abandoneze proprietăţile din Jah Keved şi să se refugieze. Dar unde? Unde mai existau foşti aliaţi pe care tatăl ei nu şi-i înstrăinase? Mai era şi strania colecţie de hărţi pe care o găsiseră în camera lui de lucru. Ce semnificaţie aveau? Tatăl lor le vorbea foarte rar despre planurile sale. Nici măcar sfătuitorii lui nu ştiau mare lucru. Heraldan – cel mai vârstnic dintre fraţii ei – ştia mai multe, dar dispăruse cu mai bine de un an în urmă, iar tatăl ei îl declarase mort. Ca de obicei, gândul la propriul tată o făcu să se simtă rău, iar durerea începu să-i strângă pieptul. Îşi duse mâna liberă la cap, copleşită dintr-odată de greutăţile care apăsau Casa Davar, de rolul 210

ei în întreaga situaţie şi de secretul pe care-l purta acum, ascuns la o depărtare de zece bătăi de inimă. — Ei, tânără domniţă! strigă o voce. Se întoarse şi avu un şoc la vederea lui Yalb, stând în picioare pe un prag de stâncă, aproape de intrarea Conclavului. În jurul lui, pe lespedea de piatră stătea un grup de bărbaţi purtând uniforma gărzilor. — Yalb? întrebă ea, speriată. Marinarul ar fi trebuit să se-ntoarcă Ia corabie cu ore în urmă. Se îndreptă în grabă către el şi se opri în faţa pragului jos de stâncă. — De ce mai eşti încă aici? — O, răspunse el, cu un zâmbet larg. Am jucat kabers cu aceşti minunaţi şi oneşti cavaleri din garda oraşului. M-am gândit că nu e cu putinţă ca nişte oameni ai legii să trişeze, aşa că am făcut o partidă amicală în vreme ce te-am aşteptat. — Dar nu erai obligat să m-aştepţi! — Nu eram obligat nici să câştig optzeci de stropi de la oamenii ăştia, zise râzând Yalb. Dar am făcut şi una, şi alta! Bărbaţii din jurul lui păreau mult mai puţin entuziaşti. Uniformele lor erau nişte tunici portocalii, strânse în talie cu eşarfe albe. — Ei, acum presupun că ar trebui să te conduc înapoi la corabie, spuse marinarul fără tragere de inimă, adunând sferele din mormanul de la picioarele sale. Străluceau într-o mulţime de nuanţe. Deşi lumina lor era palidă – toate erau doar nişte stropi – alcătuiau împreună un câştig impresionant. 211

Shallan făcu un pas înapoi în timp ce Yalb sărea de pe pragul de stâncă. Însoţitorii săi protestară, nemulţumiţi că pleca, însă el arătă către Shallan. — Vreţi să las o femeie ochi-luminoşi de rangul ei să se-ntoarcă singură în port? Vă credeam oameni de onoare! Asta stinse protestele de pe buzele celorlalţi. Jubilând în sinea sa, marinarul se înclină în faţa lui Shallan şi se îndepărtă, conducând-o pe alee. Ochii îi scânteiau. — Părinte al Furtunii, a fost amuzant să câştig jucând cu aceşti oameni ai legii. Când o să se afle pe docuri, o să mi se facă cinste cu băutură. — N-ar fi trebuit să-ţi rişti banii la jocuri de noroc, spuse Shallan. N-ar fi trebuit să-ncerci să ghiceşti viitorul. Nu ţi-am dat sfera aia ca să o iroseşti pe astfel de lucruri. Yalb râse. — Tânără domniţă, când ştii c-o să câştigi, nu rişti nimic. — Ai trişat? şuieră ea, scandalizată. Se uită peste umăr la străjerii care se aşezaseră să-şi continue jocul la lumina sferelor din faţa lor. — Nu vorbi atât de tare! zise Yalb cu glas scăzut, dar părând foarte încântat de sine. Să trişezi când joci cu patru străjeri, ei, asta e ceva. Nu-mi vine să cred c-am izbutit! — M-ai dezamăgit. Nu se cade să te porţi aşa. — Ba da, tânără domniţă, când eşti marinar se cade, spuse el ridicând din umeri. Exact la asta se şi aşteptau din partea mea. Se uitau la mine de parc-ar fi umblat cu ţipari de văzduh veninoşi, serios. În jocul ăsta, n-au contat cărţile – ei s-au străduit să 212

descopere cum trişam, iar eu m-am străduit să-i împiedic să mă prindă. Cred că, dacă n-ai fi apărut, mi-ar fi luat pielea de pe mine! Dar asta nu părea să-l îngrijoreze prea mult. Pe drumul către docuri nu era la fel de multă lume ca mai înainte, dar numărul oamenilor care-i înconjurau continua să fie surprinzător de mare. Strada era luminată de felinare cu ulei; dacă ar fi fost sfere, acestea a fi sfârşit în punga cuiva, dar mulţi trecători le foloseau în lămpile lor, aşternând pe caldarâm un curcubeu de lumini colorate. Oamenii erau aproape ca sprenii, fiecare de câte o altă nuanţă, umblând încoace şi-ncolo. — Aşadar, tânără domniţă, spuse Yalb, conducând-o cu mare grijă prin înghesuială. Chiar vrei să te-ntorci? Eu am spus ce-am spus doar ca să pot pleca de la joc. — Da, vreau să mă-ntorc, te rog. — Şi prinţesa ta? Shallan se strâmbă. — Întâlnirea… n-a dat roade. — Adică nu te-a primit? Care-i necazul cu ea? — Faptul că se pricepe la orice, presupun. Totul i-a ieşit atât de bine încât are aşteptări exagerate de la alţii. Yalb se încruntă, călăuzind-o pe Shallan pe lângă un grup de cheflii beţi, care se împleticeau. Nu era puţin cam devreme pentru aşa ceva? Marinarul o luă cu câţiva paşi înaintea ei, apoi începu să meargă cu spatele, ca să n-o scape din priviri. — N-are sens, tânără domniţă. Ce-ar mai fi putut să vrea de la tine? — Mult mai multe, se pare. 213

— Dar eşti perfectă! Iartă-mi îndrăzneala. — Îndrăzneală? Văd că nu-ndrăzneşti să-mi întorci spatele. — Atunci iartă-mi sfiala. Arăţi bine din orice parte te-aş privi, tânără domniţă. Shallan se pomeni zâmbind. Marinarii lui Tozbek aveau o părere foarte bună despre ea. — Ai fi pupila ideală, continuă el. Curtenitoare, frumoasă, rafinată şi tot restul. Numai părerea ta despre jocurile de noroc numi place prea mult, dar era de aşteptat. O femeie nu e cu adevărat femeie dacă nu ocărăşte un bărbat pentru aşa ceva. Altminteri ar fi ca şi cum soarele ar refuza să răsară sau ca şi cum s-ar albi marea. — Sau ca şi cum ar zâmbi Jasnah Kholin. — Întocmai! Oricum, eşti desăvârşită! — Eşti drăguţ că-mi spui asta. — Păi e un adevăr, zise el, punându-şi mâinile-n şolduri şi oprindu-se. Aşadar asta e? Vrei să te dai bătută? Ea îl privi uluită. Stătea acolo, pe drumul plin de lume, scăldat în lumina galben-portocalie împrăştiată de felinarul de deasupra lui, cu mâinile-n şolduri, cu sprâncenele thaylene albe atârnându-i de-a lungul obrajilor, cu pieptul gol sub vesta descheiată. Nu era o postură pe care s-o fi adoptat vreun cetăţean, oricât de înalt i-ar fi fost rangul, în conacul tatălui ei. — Am încercat s-o conving, spuse Shallan, înroşindu-se. M-am întors la ea pentru a doua oară, dar m-a respins din nou. — De două ori, deci? La cărţi ai întotdeauna dreptul să încerci o a treia mână. Şi cel mai adesea te-ajută să câştigi. Ea se încruntă. 214

— Dar, de fapt, nu e adevărat. Legile probabilităţilor şi statistica… — Eu unul nu ştiu mare lucru despre afurisita de matematică, o întrerupse Yalb, încrucişându-şi braţele. Dar cunosc Patimile. Câştigi când ai cea mai mare nevoie de asta, o să vezi. Patimile. Superstiţii păgâne. Fireşte că Jasnah se referise şi la scrierea cu glife considerând-o superstiţie, aşa că poate totul se încadra în aceeaşi perspectivă. Să încerce a treia oară… Shallan se cutremură gândindu-se cum s-ar fi înfuriat Jasnah dacă ar fi sâcâit-o iarăşi. Şi-ar fi retras cu siguranţă oferta de-a o primi la studii în viitor. Numai că Shallan nu va putea niciodată să se folosească de oferta aceea. Era ca o sferă de sticlă fără nicio nestemată în centru. Frumoasă, dar inutilă. Nu era mai bine să încerce iarăşi, pentru ultima oară, şi să ajungă acum în poziţia pe care şi-o dorea? N-avea să meargă. Jasnah îi spusese foarte clar că încă nu era suficient de bine instruită. Nu era suficient de bine instruită… O idee îi scăpără în minte. Îşi duse mâna interzisă la piept şi, stând acolo, în mijlocul drumului, se gândi la cutezanţa acelei idei. Era foarte posibil să fie izgonită din oraş, la cererea lui Jasnah. Însă dacă se întorcea acasă fără să fi încercat tot ce se putea încerca, cum avea să dea ochii cu fraţii ei? Depindeau de ea. Pentru prima oară în viaţa ei, cineva avea nevoie de ea. O astfel de responsabilitate o entuziasma. Şi o îngrozea. — Trebuie s-ajung la un negustor de cărţi, se trezi spunând cu voce uşor tremurătoare. 215

Yalb îşi ridică o sprânceană. — A treia mână ţi-aduce câştigul de cele mai multe ori. Crezi cămi poţi găsi un negustor de cărţi care să mai aibă prăvălia deschisă la ora asta? — Kharbranth e un port important, tânără domniţă, zise el râzând. Prăvăliile sunt deschise până târziu. Aşteaptă-mă aici. Se pierdu, grăbit, în forfota serii, lăsând-o cu un protest încărcat de nelinişte pe buze. Shallan oftă, apoi se aşeză, într-o poziţie plină de modestie, pe postamentul de piatră al unui stâlp de felinar. N-ar fi trebuit să fie vreun pericol. Văzu şi alte femei ochi-luminoşi trecând pe stradă, deşi erau adesea purtate în palanchine sau în vehiculele acelea mici, trase cu mâna. Din când în când vedea chiar şi câte o trăsură adevărată, deşi numai cei mai bogaţi dintre bogaţi îşi puteau permite să aibă cai. Câteva minute mai târziu, Yalb apăru din mulţime ca şi cum ar fi ieşit din pământ şi-i făcu semn să-l urmeze. Ea se ridică şi se grăbi să i se alăture. — N-ar trebui să găsim un purtător? îl întrebă în timp ce o călăuzea pe o stradă laterală largă care traversa, dintr-o parte, colina pe care se înălţa oraşul. Păşea cu mare grijă; rochia îi era destul de lungă şi se temea că i s-ar fi putut rupe tivul, agăţându-l de pietre. Fâşia din partea de jos era făcută astfel încât să se poată schimba cu uşurinţă, dar ea nu-şi putea îngădui să irosească sfere pe astfel de lucruri. — Nu, răspunse Yalb. E chiar aici. Arătă în lungul unei alte străzi, care se intersecta cu strada pe 216

care se aflau ei. Acolo, pe panta abruptă, se înşiruiau mai multe prăvălii, fiecare având pe firma atârnată în faţă perechea de glife care însemna „carte”, adesea stilizată pentru a avea şi forma unei cărţi. Era necesar să fie recunoscută de servitorii analfabeţi trimişi la cumpărături. — Negustorilor de acelaşi soi le place să se-adune laolaltă, spuse Yalb, frecându-şi bărbia. Mie mi se pare o prostie, dar presupun că sunt ca peştii. Unde dai de unul, o să-i găseşti pe toţi. — Acelaşi lucru s-ar putea spune despre idei, comentă Shallan, numărând. Erau şase prăvălii. Lumina de Furtună era cea care strălucea în toate vitrinele, rece şi uniformă. — A treia pe stânga, zise Yalb, arătând cu degetul. Numele negustorului e Artmyrn. Sursele mele îl consideră cel mai bun. Numele era thaylan. Probabil că Yalb întrebase oameni din ţara lui, care îl trimiseră acolo. Dădu din cap către el şi începură să urce pe strada abruptă, către prăvălie. Marinarul nu o însoţi înăuntru; Shallan observase că mulţi bărbaţi nu se simţeau în largul lor în preajma cărţilor, chiar dacă nu erau din Vorin. Împinse uşa din lemn masiv în care fuseseră încastrate două geamuri de cristal şi intră într-o încăpere călduroasă, neştiind la ce trebuia să se-aştepte. Nu mai intrase niciodată într-o prăvălie să cumpere ceva; fie îşi trimisese servitorii, fie veniseră negustorii la ea. Încăperea părea foarte primitoare, cu fotolii largi, confortabile, aşezate în faţa unui şemineu. Pe buştenii aprinşi dansau focspreni, 217

iar podeaua era din lemn, fără nicio îmbinare; probabil fusese făcută cu un Animmod, direct din piatra de dedesubt. O adevărată opulenţă. În spatele tejghelei din fundul încăperii stătea o femeie. Purta o bluză şi o fustă, ambele cu broderii, în locul havahului lucios şi mătăsos, dintr-o singură piesă, purtat de Shallan. Avea ochii întunecaţi, dar părea o persoană influentă. În Regatul Vorin, ar fi fost de primul sau de al doilea nahn. Thaylenii îşi aveau propriul sistem de ranguri. Măcar nu erau cu desăvârşire păgâni – respectau culoarea ochilor, iar femeia purta o mănuşă în mâna interzisă. Nu se vedeau prea multe cărţi. Doar câteva pe tejghea şi una pe un pupitru, lângă fotolii. Pe perete ticăia un ceas de care atârnau o duzină de clopoţei argintii. Încăperea părea mai degrabă o locuinţă decât o prăvălie. Femeia puse un semn în cartea pe care-o citea, apoi îi zâmbi lui Shallan. Un zâmbet mieros, plin de nerăbdare. Aproape ca al unui prădător. — Vă rog, Luminăţie, luaţi loc, spuse ea, fluturându-şi mâna către unul dintre scaune. Femeia îşi încreţise sprâncenele thaylene lungi şi albe, aşa că-i atârnau de o parte şi de alta a feţei ca nişte bucle din breton. Shallan se aşeză, şovăind, în timp ce femeia suna dintr-un clopoţel de sub tejghea. Nu trecu mult timp şi în încăpere intră clătinându-se un bărbat corpolent, a cărui vestă părea gata să plesnească din cauza efortului depus pentru a-i cuprinde talia. Părul începea să-i încărunţească şi îşi purta sprâncenele date după urechi. 218

— A, dragă copilă, spuse el, pocnind din palme. Aţi venit să căutaţi un roman frumos? O lectură uşoară, ca să treceţi prin orele chinuitoare ale despărţirii de o iubire pierdută? Sau poate o carte de geografie, cu detalii despre locuri exotice? Vorbea pe un ton vag protector, în vedena ei maternă. — Păi… Nu, mulţumesc. Am nevoie de un set complet de cărţi de istorie şi de trei cărţi de filosofie. Se strădui să-şi amintească numele rostite de Jasnah. — Ceva de Placini, Gabrathin, Yustara, Manaline sau Shaukafiică-Hazweth. — Grele lecturi pentru cineva atât de tânăr, comentă bărbatul, dând din cap către femeie, care-i era probabil soţie. Ea se grăbi să plece în camera din spate. O folosea probabil ca să citească; chiar dacă era el însuşi în stare de asta, nu voia să-şi ofenseze clienţii făcând-o în prezenţa lor. Se ocupa doar de bani; negoţul reprezenta, de cele mai multe ori, o artă masculină. — Ei, dar de ce se oboseşte o floare atât de tânără cu astfel de subiecte? o întrebă pe Shallan, instalându-se în fotoliul din faţa ei. Nu vă pot trezi interesul faţă de un roman frumos, romantic? Ştiţi, acestea sunt specialitatea mea. Femeile tinere din tot oraşul vin aici şi le ofer întotdeauna ce e mai bun. Tonul lui o irită. O enerva şi-aşa destul de mult ştiind că-i o copilă protejată. Chiar era necesar să i se reamintească asta? — Un roman romantic, spuse strângându-şi săculeţul la piept. Da, poate c-ar fi drăguţ. Se-ntâmplă cumva s-aveţi un exemplar din Mai aproape de flacără? Negustorul clipi, surprins. Povestea era scrisă din punctul de 219

vedere al unui bărbat cuprins încetul cu încetul de nebunie după ceşi văzuse copiii murind de foame. — Sunteţi sigură că vreţi ceva atât de… ăă… ambiţios? întrebă el. — Ambiţia e o trăsătură chiar atât de scandaloasă pentru o fată tânără? — Ei, nu, cred că nu. Bărbatul zâmbi din nou – zâmbetul exagerat şi larg al negustorului care vrea să facă pe cineva să se simtă în largul său. — Îmi dau seama că sunteţi o femeie cu gusturi discriminatorii. — Sunt, răspunse ea cu voce fermă, deşi inima îi bătea agitată. Oare îi era menit să discute în contradictoriu cu toată lumea cu care se-ntâlnea? — Îmi place într-adevăr să mi se pregătească mâncarea cu multă grijă, fiindcă am cerul gurii foarte delicat. — Scuze, eu spuneam că aveţi gusturi discriminatorii când e vorba de cărţi. — Adevărul e că n-am mâncat niciodată vreuna. — Luminăţie, cred că glumiţi. — Nu, încă nu. Încă n-am început. — Păi… — Ei, spuse ea, aveţi dreptate să-mi comparaţi mintea cu stomacul. — Dar… — Mulţi dintre noi, continuă ea, îşi fac mari griji pentru cele care le-ajung în trup prin gură şi cu mult mai puţine pentru orice le-ar intra prin ochii şi urechi. Nu credeţi? Negustorul dădu din cap, probabil fiindcă nu credea că ea avea 220

să-l lase să vorbească fără să-l mai întrerupă. În sinea ei, Shallan ştia că îşi îngăduia prea multe, dar după întrevederea cu Jasnah se simţea prea încordată şi prea frustrată. În clipa aceea, puţin îi păsa. — Discriminare, spuse, parcă vrând să vadă cum suna. N-am convingerea că sunt de acord cu alegerea acestui cuvânt. A discrimina înseamnă a-i aduce cuiva prejudicii. A fi exclusivist. Îşi permite cineva să fie astfel cu ceea ce mănâncă? — Cred că trebuie să fie, răspunse el. Nu asta aţi zis adineauri? — Am zis că trebuie s-avem grijă ce citim şi ce mâncăm. Nu că trebuie să fim exclusivişti. Spuneţi-mi, ce credeţi că i se poate întâmpla unei persoane care mănâncă numai dulciuri? — Ştiu foarte bine. Am o cumnată care se deranjează mereu la stomac din pricina asta. — Vedeţi, îşi limitează opţiunile. Ca să rămână sănătos, corpul are nevoie de o mare varietate de mâncăruri. Iar mintea are nevoie de o mare varietate de idei ca să rămână ascuţită. Nu sunteţi de acord? Aşa că, dacă aş citi numai idilele prosteşti cărora presupuneţi că le poate face faţă ambiţia mea, mi s-ar îmbolnăvi fără-ndoială mintea, exact la fel ca stomacul cumnatei despre care vorbeaţi. Da, aş zice că metafora e bine aleasă. Sunteţi foarte inteligent, maestre Artmyrn. El îşi regăsi zâmbetul. — Fireşte – continuă Shallan, fără să zâmbească la rândul ei – când cineva îţi vorbeşte ca unui prost, ţi se deranjează şi mintea, şi stomacul. E foarte frumos că vă însoţiţi strălucita metaforă cu lecţii incisive. Aşa vă trataţi toţi clienţii? 221

— Luminăţie… Vă pierdeţi în sarcasm. — Ciudat. Eu credeam că merg drept spre el, zbierând cât mă ţin plămânii. Negustorul roşi şi se ridică. — Mă duc să-mi ajut soţia, zise el şi se grăbi să se retragă. Ea rămase locului şi-şi dădu seama că era supărată pe sine fiindcă lăsase frustrarea să se reverse. Exact ceea ce o avertizaseră guvernantele ei că nu se cuvenea să facă. O femeie tânără trebuia săşi cântărească vorbele. Limba neînfrânată a tatălui ei îi crease casei lor o reputaţie regretabilă. Oare ea voia s-o sporească? Se linişti, bucurându-se de căldură, şi privi dansul focsprenilor până când se întoarseră negustorul şi soţia lui, cu mai multe teancuri de cărţi. El se instală în acelaşi fotoliu, iar femeia îşi trase alături un taburet, aşeză volumele pe podea şi apoi i le arătă lui Shallan pe rând, în timp ce vorbea bărbatul ei. — Pentru istorie, avem două variante, zise el, de data asta fără condescendenţă – şi fără prietenie – în glas. Vremuri şi schimbări, de Rencalt, e o trecere în revistă, într-un singur volum, a istoriei Rosharului, începând cu epoca Hierocraţiei. Femeia ridică un volum legat în pânză roşie. — I-am spus soţiei mele că s-ar putea să vă simţiţi insultată de o variantă atât de superficială, dar ea a insistat. — Mulţumesc, zise Shallan. Nu mă simt insultată, dar vreau întradevăr ceva mai amănunţit. — Atunci poate c-o să vă fie de folos Eternathis, răspunse bărbatul, în timp ce soţia lui ridica patru volume cu coperte grialbăstrui. E o lucrare filosofică, un studiu al aceleiaşi perioade, care 222

se concentrează numai asupra interacţiunilor dintre cele cinci regate vorine. După cum vedeţi, evenimentele sunt prezentate în amănunt. Toate volumele erau groase. Cele cinci regate vorine? Ea crezuse că nu erau decât patru: Jah Keved, Alenthkar, Kharbranth şi Natanatan. Unite de religia comună, îşi fuseseră unele altora aliaţi puternici în anii de după Mârşăvie. Care era al cincilea regat? Volumele o intrigau. — O să le iau, spuse. — Minunat, zise negustorul, iar ochii lui îşi recăpătară oarecum strălucirea. Dintre lucrările filosofice pe care le-aţi enumerat, de Yustara n-avem nimic. Şi-avem doar o singură lucrare de-a lui Placini şi tot una de Manaline; ambele sunt colecţii de extrase din cele mai celebre scrieri ale lor. A lui Placini mi-a fost citită. E foarte bună. Shallan dădu din cap. — Cât despre Gabrathin, avem patru cărţi diferite. Cerule, dar ştiu c-a fost prolific! A, şi n-avem decât o singură carte de Shaukafiică-Hazweth. Soţia lui ridică un volum subţire, de culoare verde. — Trebuie să recunosc că n-am pus niciodată să mi se citească vreo lucrare de-a ei. Nu mi-am dat seama că există filosofi shini remarcabili. Shallan se uită la cele patru cărţi de Gabrathin. N-avea idee pe care ar fi trebuit s-o ia, aşa că evită să se pronunţe, arătând mai întâi către cele două colecţii amintite şi către singurul volum de Shaukafiică-Hazweth. O filosoafă din îndepărtatul Shin, unde oamenii trăiau în noroi şi venerau pietre? Bărbatul care-l ucisese pe tatăl lui 223

Jasnah cu aproape şase ani în urmă – ducând la izbucnirea războiului împotriva parshendilor în Natanatan – fusese shin. I se spunea Asasinul în Alb. — O să le iau pe acestea trei şi cărţile de istorie, spuse ea. — Minunat! repetă negustorul. Pentru că luaţi atât de multe, o să vă fac o reducere frumuşică. Să zicem, zece broami de smarald? Shallan fu cât pe ce să se sufoce. Un broam de smarald era cea mai mare diviziune a sferei, valorând o mie de stropi de diamant. Zece broami erau o sumă de câteva ori mai mare decât costul drumului ei până la Kharbranth! Îşi deschise săculeţul şi se uită la punga cu bani. Îi mai rămăseseră cam opt broami de smarald. Trebuia, evident, să ia mai puţine cărţi, dar pe care anume? Uşa se deschise brusc, trântindu-se. Shallan tresări şi, uimită, îl văzu în prag pe Yalb, cu tichia în mâini, agitat. Se apropie grăbit de fotoliul ei şi se lăsă într-un genunchi. Ea era prea uluită ca să mai scoată vreo vorbă. De ce părea marinarul atât de îngrijorat? — Luminăţie, spuse el, lăsându-şi capul în jos. Stăpânul meu vă imploră să vă-ntoarceţi. S-a gândit mai bine şi a schimbat oferta. Putem într-adevăr să acceptăm preţul pe care l-aţi oferit. Shallan deschise gura, dar era prea uluită ca să poată vorbi. Yalb se uită urât la negustor. — Luminăţie, nu cumpăraţi de la omul ăsta. E un mincinos şi un şarlatan. Stăpânul meu o să vă vândă cărţi mai bune la un preţ mai mic. — Ei, ce-nseamnă asta? zise Artmyrn, ridicându-se. Cum îndrăzneşti? Cine e stăpânul tău? 224

— Barmest, răspunse Yalb, parcă apărându-se. — Şobolanul ăla. Trimite un băiat în prăvălia mea, ca să-mi fure muşterii? Scandalos! — A intrat mai întâi în prăvălia noastră! exclamă marinarul. Shallan îşi veni în sfârşit în fire. „Părinte al Furtunii! Ce actor bun!” — Aţi avut o şansă, îi spuse lui Yalb. Pleacă şi spune-i stăpânului tău că refuz să mă las înşelată. Dac-o să fie nevoie, o să intru în toate prăvăliile cu cărţi din oraş, până o să găsesc pe cineva rezonabil. — Cu Artmyrn nu poţi discuta, zise Yalb, scuipând într-o parte. Negustorul făcu ochii mari de furie. — Vom vedea, răspunse Shallan. — Luminăţie, spuse negustorul, roşu la faţă. Sunt sigur că nu daţi crezare unor astfel de calomnii! — Cât aveai de gând să-i ceri? întrebă Yalb. — Zece broami de smarald, răspunse Shallan. Pentru aceste şapte cărţi. Marinarul râse. — Şi nu v-aţi ridicat imediat să plecaţi!? Stăpânului meu aproape că i-aţi smuls urechile şi v-a oferit un târg mai bun! Vă rog, Luminăţie, veniţi înapoi, cu mine. Suntem pregătiţi să… — Zece a fost doar o cifră ca să începem tocmeala, spuse Artmyrn. Nici nu mă aşteptam să le ia la preţul ăsta. Se uită la Shallan. Fireşte, opt… Yalb râse iarăşi. — Luminăţie, sunt sigur c-avem şi noi aceleaşi cărţi. Pun prinsoare că stăpânul meu vi le dă pentru două. 225

— Luminăţie, bodogăni Artmyrn, înroşindu-se mai tare, sunt sigur că nu veţi cumpăra de la cineva atât de grosolan încât să-şi trimită o slugă-n prăvălia altcuiva ca să-i fure cumpărătorii. — Poate c-o să cumpăr, ripostă Shallan. Măcar nu-mi insultă inteligenţa. Femeia îi aruncă bărbatului ei o privire aspră, iar faţa acestuia se împurpură şi mai mult. — Două smaralde şi trei safire. Mai jos de-atât nu-mi pot permite să cobor preţul. Dacă le vreţi mai ieftine, luaţi-le de la ticălosul de Barmest. Însă probabil că vor lipsi pagini din cărţi. Shallan ezită, aruncând o privire spre Yalb; bine intrat în rol, el se ploconi. Când îi prinse ea privirea, schiţă un soi de ridicare din umeri. — O să le iau, îi spuse lui Artmyrn, smulgându-i lui Yalb un geamăt. Marinarul se strecură afară, înjurat de nevasta negustorului. Shallan se ridică şi numără sferele; scoase broamii de smarald din punga ascunsă. Peste puţin timp, ieşi din prăvălie cu o traistă grea de pânză. O porni în josul străzii abrupte şi-l găsi pe Yalb tândălind sub un felinar. Îi zâmbi în timp ce el îi lua traista. — De unde-ai ştiut care-i preţul corect pentru o carte? — Preţul corect? se miră el, atârnându-şi traista de umăr. Pentru o carte? N-am nici cea mai vagă idee. Mi-am închipuit doar c-o săncerce să-ţi ia cât mai mulţi bani. De-aia am întrebat prin vecini cine-i face concurenţă cel mai mult şi-am venit să-l ajut să devină mai rezonabil. 226

— Era chiar atât de limpede c-o să mă las înşelată? El chicoti. — Numai un pic. Oricum, să păcăleşti oamenii de soiul lui e aproape tot atât de distractiv ca trişatul când joci cu străjerii. Probabil c-ai fi scos un preţ şi mai bun dac-ai fi plecat pur şi simplu cu mine şi te-ai fi întors mai târziu, ca să-i mai dai o şansă. — Pare foarte complicat. — Bunica mea spunea întotdeauna că negustorii sunt ca mercenarii. Cu deosebirea că mai întâi îţi iau capul şi pe urmă pretind că-ţi sunt prieteni. Şi asta o spunea un om care-şi petrecuse seara trişând la jocul de cărţi cu un grup de străjeri. — Ei, oricum, ai mulţumirile mele. — Pentru puţin. A fost amuzant, deşi nu-mi vine să cred c-ai plătit atât de mult. Nu-i decât un mănunchi de lemne. Aş fi putut găsi nişte lemn adus de ape şi să mâzgălesc pe el semne ciudate. Miai fi dat două sfere pure şi pentru aşa ceva? — Nu, zise ea, căutând în săculeţ şi scoţând desenul care-i înfăţişa pe el şi pe purtător. Dar primeşte, te rog, asta, împreună cu mulţumirile mele. El luă foaia şi se duse s-o privească sub cel mai apropiat felinar. Râse, îşi lăsă capul pe-o parte, apoi zâmbi larg. — Părinte al Furtunii! E ceva, nu? Ca şi cum m-aş privi într-o plăcuţă lustruită, nu-i aşa? N-o pot primi, Luminăţie! — Te rog. Insist. Şi strânse din ochi, întipărindu-şi Amintirea lui aşa cum stătea acolo, cu bărbia într-o mână, studiindu-şi propria imagine. Mai 227

târziu avea să-l deseneze din nou. După tot ce făcuse pentru ea, îşi dorea tare mult să-l aibă în colecţia ei. Yalb aşeză cu mare grijă desenul între paginile unei cărţi, apoi săltă traista şi porni mai departe. Se întoarseră pe drumul principal. Nomon – luna mijlocie – tocmai răsărea, scăldând oraşul într-o lumină palidă, albăstruie. În casa tatălui ei avusese foarte rar privilegiul de a sta trează până la o asemenea oră, dar oamenii din jur nu păreau să observe că se făcuse atât de târziu. Ce loc straniu era oraşul! — Acum ne-ntoarcem la corabie? întrebă Yelb. — Nu, răspunse Shallan, respirând adânc. Ne-ntoarcem la Conclav. Marinarul îşi ridică o sprânceană, dar o conduse înapoi. Odată ajunşi, ea îşi luă rămas-bun şi-i aduse aminte să-şi ia desenul. El o ascultă şi îi ură noroc, apoi se îndepărtă în grabă de Conclav, temându-se probabil de străjerii cărora le luase banii trişând. Shallan puse un servitor să-i care cărţile şi o porni pe coridor, făcând cale-ntoarsă către Văl. Imediat ce trecu de bogat împodobitele uşi din fier, îi făcu semn unui maestru-slujitor. — Da, Luminăţie? întrebă bărbatul. Aproape toate separeurile erau acum întunecate şi slujitorii cărau răbdători tomurile înapoi, ducându-le în siguranţă, dincolo de peretele de cristal. Străduindu-se să-şi alunge oboseala, Shallan numără şirurile. În separeul lui Jasnah era încă lumină. — Aş vrea să folosesc separeul acela, spuse, arătând către balconul de lângă cel ocupat de prinţesă. 228

— Aveţi permis de intrare? — Mă tem că nu. — Atunci, dacă vreţi să folosiţi spaţiul cu regularitate, va trebui să-l închiriaţi. Două pete azurii. Crispându-se la auzul preţului, Shallan scoase sferele potrivite şi plăti. Pungile ei cu bani arătau deprimant de dezumflate. Îi puse pe purtătorii parshi s-o ridice la nivelul dorit, apoi se îndreptă în tăcere către separeul ei. Acolo îşi folosi toate sferele rămase ca să umple cupa exagerat de mare a lămpii. Se văzu nevoită să întrebuinţeze sfere de toate cele nouă culori şi de toate cele trei dimensiuni, aşa că lumina nu era nici uniformă, nici de-aceeaşi culoare. Aruncă o privire peste marginea separeului, către cel de alături. Fără să-i pese că ora era târzie, Jasnah studia, având cupa plină până la margine cu broami de diamant pur. Erau sferele cele mai potrivite pentru iluminat, dar nu prea utile pentru Animmozi, de aceea n-aveau cine ştie ce valoare. Shallan se trase înapoi. Chiar la marginea mesei din separeu era un loc unde putea să stea astfel încât peretele s-o ascundă de Jasnah, aşa că se aşeză acolo. Poate c-ar fi trebuit să-şi aleagă un separeu de pe un alt nivel, dar voia să stea cu ochii pe cealaltă femeie. Spera că prinţesa avea să-şi petreacă acolo mai multe săptămâni, studiind. Un timp suficient pentru ca Shallan să se dedice cu înverşunare învăţăturii. Abilitatea de a memora imagini şi peisaje n-o ajuta la fel de mult când era vorba de texte, dar putea să-nveţe pe de rost liste şi date cu o viteză pe care preceptoarele ei o considerau remarcabilă. Se instală pe scaun, îşi scoase cărţile şi le aranjă. Se frecă la ochi. Era într-adevăr foarte târziu, dar n-avea timp de pierdut. Jasnah 229

spusese că-i putea prezenta o altă cerere după ce-şi completa cunoştinţele, umplând golurile. Ei bine, ea avea de gând s-o facă într-un timp record, urmând să i se înfăţişeze din nou prinţesei. În momentul când aceasta avea să fie gata să plece din Kharbranth. Era ultima ei speranţă, disperată şi atât de firavă încât o bruscă schimbare a situaţiei o putea da peste cap. Shallan inspiră adânc şi deschise prima carte de istorie. — N-o să scap niciodată de tine, nu-i aşa? întrebă o voce suavă, feminină. Shallan sări în sus, fiind cât pe ce să-şi răstoarne cărţile când se răsuci spre uşă. Jasnah stătea acolo, cu luciul mătăsos al rochiei de un albastru intens, brodată cu fir de argint, reflectând lumina sferelor din cupă. — Luminăţia Voastră, spuse tânăra, ridicându-se şi schiţând o reverenţă cu o grabă stângace. N-am vrut să vă deranjez. Eu… Jasnah o reduse la tăcere cu un gest. Se trase într-o parte în timp ce-n separeul lui Shallan intra un parsh cu un scaun. Îl puse lângă masă, iar prinţesa se apropie cu paşi uşori şi se aşeză. Shallan încercă să-şi dea seama în ce toane se afla, dar emoţiile femeii mai vârstnice erau imposibil de citit. — Vă spun cu toată sinceritatea că n-am vrut să vă deranjez. — Am mituit servitorii ca să-mi dea de ştire dacă te întorci în Văl, spuse Jasnah absentă, răsfoind una dintre cărţile lui Shallan şi citindu-i titlul. N-am vrut să fiu întreruptă iarăşi. — Eu… Tânăra îşi lăsă ochii în jos, roşind puternic. — Nu te osteni să te scuzi, zise Jasnah. 230

Părea obosită; mai obosită decât se simţea Shallan. Se uită pe rând la cărţi. — O selecţie excelentă. Le-ai ales bine. — De fapt, n-am prea avut din ce alege, răspunse Shallan. Atât avea negustorul. — Presupun c-aveai de gând să le studiezi foarte repede, nu? zise Jasnah, gânditoare. Ca să faci o ultimă încercare de a mă impresiona înainte de plecarea mea din Kharbranth? Shallan şovăi, apoi dădu din cap. — Un plan inteligent. Ar fi trebuit să-ţi impun un anumit interval de timp până la noua ta solicitare, zise măsurând-o pe Shallan cu o privire grăbită. Eşti hotărâtă. Asta e bine. Şi ştiu şi de ce-ţi doreşti cu atâta disperare să-mi fii pupilă. Tânăra tresări. Ştia? — Casa ta are mulţi duşmani, continuă Jasnah, iar tatăl tău trăieşte retras. Fără o alianţă tactică solidă, o să-ţi fie greu să te măriţi avantajos. Shallan se destinse, străduindu-se s-o facă fără să se observe. — Să-ţi văd săculeţul, spuse Jasnah. Ea se încruntă, rezistând impulsului de a şi-l trage mai aproape. — Luminăţie? Jasnah întinse mâna. — Ţi-am spus că nu-mi place să mă repet, ţii minte? Shallan îi întinse săculeţul fără tragere de inimă. Jasnah îi goli conţinutul cu grijă şi alinie frumos pensulele, creioanele, penele de scris, flaconul cu lac, cerneala şi dizolvantul. Aşeză teancul de hârtii, carnetele de notiţe şi desenele terminate în 231

şir. Pe urmă scoase pungile cu bani, remarcând că erau goale. Aruncă o privire spre cupa lămpii şi numără sferele. Ridică o sprânceană. Pe urmă începu să răsfoiască desenele lui Shallan. Mai întâi foile detaşate, unde zăbovi la cea care o înfăţişa. Shallan îi privi chipul. Era încântată? Surprinsă? Nemulţumită fiindcă Shallan pierdea atât de mult timp desenând marinari şi servitoare? În cele din urmă, Jasnah trecu la carnetul plin cu desene de plante şi animale întâlnite de Shallan în timpul călătoriei. Asupra lui zăbovi cel mai mult, citind toate notiţele. — De ce-ai făcut toate desenele astea? o întrebă la sfârşit. — De ce, Luminăţie? Păi, pentru că aşa am vrut. Şi Shallan se strâmbă. Oare ar fi trebuit să spună ceva mai profund? Jasnah dădu încet din cap. Apoi se ridică. — Am în Conclav camere care mi-au fost oferite de rege. Strângeţi lucrurile şi du-te acolo. Pari istovită. — Luminăţie? întrebă Shallan, ridicându-se, străbătută de un fior de entuziasm. Jasnah ezită în cadrul uşii. — La prima noastră întâlnire te-am luat drept o oportunistă de la ţară care nu vrea decât să profite de numele meu ca să sembogăţească. — Şi v-aţi schimbat părerea? — Nu, răspunse Jasnah, în tine e, cu siguranţă, şi aşa ceva. Dar suntem, cu toţii, foarte diferiţi unii de alţii, iar despre o persoană poţi spune foarte multe judecând după ceea ce poartă asupra ei. 232

Dacă acel carnet de notiţe oferă vreo indicaţie, aceasta e că în timpul tău liber înveţi de dragul de a învăţa. Asta e încurajator. E, poate, cel mai bun argument pe care-l puteai aduce în favoarea ta. Dacă nu pot să scap de tine, atunci pot măcar să te folosesc. Du-te la culcare. Mâine o să-ncepem devreme şi-o să-ţi împarţi timpul între învăţătura ta şi ajutorul pe care-o să mi-l dai la studiile mele. Cu asta, Jasnah se retrase. Shallan se aşeză, uluită, clipind des din ochii obosiţi. Scoase o foaie de hârtie şi scrise repede o rugăciune de mulţumire, pe care avea s-o ardă mai târziu. Pe urmă se grăbi să-şi adune cărţile şi căută un servitor pe care să-l trimită pe Plăcerea Vântului, după cufărul ei. Fusese o zi foarte, foarte lungă. Dar învinsese. Primul pas fusese făcut. Acum începea adevărata ei misiune.

233

234

9 CHINURILE IADULUI „Zece oameni, cu Cristalsăbii luminoase, stând în faţa unui zid negru, alb şi roşu.” Culeasă: jesachev 1173, cu 12 secunde înainte de moarte. Subiect: unul dintre ardenţii noştri, auzit din întâmplare în ultimele sale clipe.

Kaladin nu fusese trimis la Podul Patru din întâmplare. Dintre toate echipele, cea care-l căra avea cele mai mari pierderi. Care erau cu adevărat remarcabile, având în vedere că, în medie, numărul morţilor dintr-o echipă, în timpul unui singur drum, se ridica adesea la o treime sau chiar la o jumătate din totalul membrilor săi. Kaladin era aşezat afară, cu spatele sprijinit de peretele barăcii, sub stropii de ploaie. Nu era o mare furtună. Doar o ploaie obişnuită de primăvară. Verişoara ei sfioasă. Syl îi stătea pe umăr. Sau plana deasupra lui. N-avea importanţă. Părea total lipsită de greutate. Gârbovit, cu bărbia în piept, Kaladin fixa cu privirea o adâncitură din piatră, pe care apa o umplea încetul cu încetul. Ar fi putut să intre în baraca Podului Patru. Înăuntru era frig şi nu exista niciun fel de mobilă, dar cel puţin nu ploua. Însă el, pur şi simplu… nu era în stare să se sinchisească. Cât timp trecuse de când era la Podul Patru? Două săptămâni? Trei? O veşnicie? Dintre cei douăzeci şi cinci de oameni care supravieţuiseră 235

primului său drum cu podul, douăzeci şi trei muriseră între timp. Doi fuseseră mutaţi la alt pod, fiindcă făcuseră ceva care-l mulţumise pe Gaz, dar îşi găsiseră moartea acolo. Kaladin şi încă un bărbat erau singurii rămaşi. Doi din aproape patruzeci. Numărul membrilor cetei fusese întregit cu alţi ghinionişti, dintre care cei mai mulţi muriseră, la rândul lor. Fuseseră înlocuiţi. Şi mulţi dintre înlocuitorii lor îşi găsiseră sfârşitul. Şefii de pod se schimbaseră unul după altul. Ocupau cea mai râvnită poziţie din echipă, alergau întotdeauna în cele mai bune locuri. Dar la Podul Patru nu conta. Câteodată, deplasarea podului nu avea consecinţe chiar atât de grave. Dacă alethii soseau înaintea parshendilor, nu murea niciun podar. Dacă soseau prea târziu, uneori acolo se afla deja câte un alt înalt prinţ. Şi atunci Sadeas nu-l ajuta; îşi lua oastea şi se întorcea în tabără. Dar chiar şi-atunci când era rău, parshendii preferau adesea să-şi trimită săgeţile numai către anumite echipe, încercând să le doboare pe rând, una câte una. Uneori cădeau zeci de podari, dar niciunul de la Podul Patru. Numai că aşa ceva se întâmpla rar. Dintr-un anumit motiv, Podul Patru părea să fie ales întotdeauna drept ţintă. Kaladin nu se obosea să-nveţe numele camarazilor săi. Niciun alt podar n-o făcea. Ce rost ar fi avut? „Învaţă numele unui om, şi unul dintre voi o să fie mort înainte de sfârşitul săptămânii. Şi, cel mai probabil, veţi muri amândoi.” Poate că el ar fi trebuit să-nveţe nume. Ca să aibă cu cine sta de vorbă în chinurile Iadului. Să-şi aducă aminte ce cumplit fusese la Podul Patru şi să fie amândoi de părere că focurile veşnice erau mult mai plăcute. 236

Zâmbi batjocoritor şi plictisit, continuând să se uite la piatra din faţa lui. Gaz avea să vină în curând după ei, să-i trimită la muncă. La spălat latrine, la curăţat alei, la rânit grajduri, la adunat pietre. La ceva care să-i facă să nu se mai gândească la soarta lor. Kaladin încă nu ştia de ce se băteau pe platourile acelea acoperite de furtuni. Era ceva legat de pupele uriaşe. După câte se părea, în miezurile lor se găseau pietre preţioase. Dar ce legătură avea asta cu Pactul Răzbunării? Un alt podar – un veden tânăr, cu părul blond-roşcat – stătea întins undeva pe-aproape, holbându-se la cerul din care curgea o ploaie măruntă. Apa i se aduna în colţurile ochilor căprui, apoi i se prelingea pe faţă. El nu clipea. Nu puteau să fugă. Tabăra semăna foarte bine cu o închisoare. Podarii puteau merge la negustori să cheltuiască firavele lor câştiguri pe vin ieftin şi pe curve, dar nu puteau ieşi din tabără. Perimetrul era păzit. Unul dintre scopuri era acela de a-i ţine la distanţă pe soldaţii din alte tabere – acolo unde se întâlneau mai multe oşti, apăreau întotdeauna rivalităţi. Dar mai ales ca să nu fugă podarii şi sclavii. De ce? De ce trebuia să fie totul atât de îngrozitor? Nimic n-avea sens. De ce nu lăsau câţiva podari s-alerge în faţă, cu scuturi care să oprească săgeţile? Întrebase şi i se spusese că asta i-ar fi încetinit prea mult. Întrebase din nou şi i se spusese că, dacă nu-şi ţinea gura, avea să fie legat de-un stâlp în timpul furtunii. Ochi-luminoşii se purtau ca şi cum toată harababura aia ar fi fost un soi de joc grandios. Dacă era, atunci podarii nu-i cunoşteau regulile, exact aşa cum nu ştiu piesele de pe o tablă de joc nimic 237

despre strategia jucătorilor. — Kaladin? întrebă Syl, coborând lin şi oprindu-i-se pe picior, sub înfăţişarea de fetişcană cu rochie lungă, unduitoare, pierdută într-o ceaţă. Kaladin? N-ai mai vorbit de câteva zile. El continuă să privească fix, gârbovit. Avea o cale de ieşire. Podarii puteau merge până la cea mai apropiată prăpastie. Existau reguli care le-o interziceau, dar străjile nu le luau în seamă. Vedeau în asta singurul gest milos de care aveau parte purtătorii podurilor. Cei care o porneau într-acolo nu se mai întorceau. — Kaladin? repetă Syl cu voce slabă, îngrijorată. — Tata spunea că-n lume sunt două soiuri de oameni, şopti el cu voce aspră. Spunea că unii iau vieţii. Iar ceilalţi salvează vieţi. Syl se încruntă, lăsându-şi capul pe-o parte. Astfel de discuţii o năuceau; nu pricepea noţiunile abstracte. — Eu credeam că se înşela. Credeam că mai există şi un al treilea grup. Oamenii care ucid ca să salveze, zise clătinând din cap. Am fost un prost. Al treilea grup există şi e mare, dar nu e ceea ce credeam că e. — Ce grup? întrebă ea, aşezându-i-se pe genunchi, cu fruntea plină de cute. — Oamenii care există pentru a fi salvaţi sau pentru a fi ucişi. Grupul din mijloc. Cei care nu pot face nimic altceva decât să moară sau să fie apăraţi. Victimele. Asta sunt eu. Se uită spre curtea umedă în care era depozitată cheresteaua, numită lemnărie. Dulgherii de retrăseseră, după ce aruncaseră prelate peste lemnul nelucrat şi-şi adunaseră uneltele care puteau rugini. Barăcile podarilor se întindeau pe latura de vest şi pe cea de 238

nord a curţii cu lemne. Baraca Podului Patru era aşezată ceva mai departe de celelalte, ca şi cum ghinionul ar fi fost o boală care se ia. „Te molipseşti dacă te apropii”, ar fi spus tatăl lui Kaladin. — Noi existăm ca să fim ucişi, spuse el. Strânse din ochi, apoi aruncă o privire către ceilalţi câţiva oameni din ceata Podului Patru care stăteau apatici în ploaie. — Dacă nu suntem deja morţi. ● — Nu-mi place să te văd aşa, zise Syl, zumzăind în jurul capului lui Kaladin în vreme ce grupul lui de podari târa un buştean spre lemnărie. Parshendii incendiau adesea podurile permanente aflate la mare depărtare de tabără, aşa că inginerii şi dulgherii înaltului Prinţ Sadeas aveau întotdeauna de lucru. Vechiul Kaladin s-ar fi întrebat de ce nu făceau armatele mai multe eforturi pentru apărarea podurilor. „Ceva nu e în regulă aici!” spunea o voce din interiorul lui. „Nu vezi imaginea de ansamblu, îi lipsesc anumite părţi. Irosesc resurse şi vieţile podarilor. Nu par dornici să-i împingă pe parshendi spre interior şi să-i atace. Se mulţumesc să se lupte cu înverşunare pe platouri, apoi se-ntorc în taberele lor şi sărbătoresc. De ce? DE CE?” El ignoră vocea aceea. Îi aparţinea omului care fusese odinioară. — Cândva erai atât plin de viaţă, Kaladin. Atâţia oameni îşi ridicau ochii spre tine. Plutonul tău. Duşmanii cu care luptai. Ceilalţi sclavi. Chiar şi câţiva ochi-luminoşi. Ora prânzului era aproape. Pe urmă putea să doarmă până când aveau să-l trezească loviturile de picior ale şefului de pod, pentru 239

corvezile după-amiezii. — Te priveam când luptai, continuă Syl. Abia dacă-mi mai aduc aminte. Amintirile mele din vremea aia sunt ceţoase. Ca şi cum te-aş privi printr-o perdea deasă de ploaie. Ia stai. Era ciudat. Syl începuse să-l urmărească abia după ce părăsise armata. Şi atunci se purtase ca un vântspren obişnuit. Kaladin şovăi, alegându-se cu o înjurătură şi c-o lovitură de bici din partea supraveghetorului. Începu iar să tragă. Când munceau, podarii leneşi erau biciuiţi, iar când alergau, leneşii erau executaţi. În privinţa asta, armata nu glumea. Refuză să alergi spre parshendi, încearcă să rămâi în urma altor poduri, şi-o să fii scurtat de cap. De fapt, soarta asta le era rezervată doar celor ce se făceau vinovaţi de această nelegiuire. Un podar putea fi pedepsit într-o mulţime de feluri. Puteai primi o sarcină în plus, puteai să fii biciuit, puteai să nu mai fi plătit. Dacă făceai ceva cu adevărat rău, erai legat şi dat judecăţii Părintelui Furtunii: te înlănţuiau de un stâlp sau de un perete şi te lăsau acolo ca să-nfrunţi o mare furtună. Dar singurul lucru pe care-l puteai face ca să-ţi atragi execuţia neîntârziată era să refuzi s-alergi către parshendi. Mesajul era limpede. Fugind cu podul era posibil să fii ucis, dar dacă refuzai s-o faci erai cu siguranţă ucis. Kaladin şi ceilalţi oameni din echipa lui îşi ridicară buşteanul deasupra unei stive de lemne, apoi îşi desprinseră de el cârligele funiilor. Făcură cale-ntoarsă către marginea lemnăriei, unde aşteptau alţi buşteni. — Gaz! strigă o voce. 240

Un oştean înalt, cu un păr în care se amestecau fire blonde şi negre, stătea lângă poduri, cu un grup de bărbaţi cu înfăţişare jalnică îngrămădiţi în spatele lui. Era Laresh, unul dintre soldaţii care făceau de planton. Aducea podari noi în locul celor ucişi. Ziua era senină, fără urmă de nor, şi Kaladin simţea soarele arzându-i spatele. Gaz se grăbi către noii recruţi, iar Kaladin şi ceilalţi se îndreptară către un buştean aflat, din întâmplare, în aceeaşi direcţie. — Ce grup jalnic, spuse Gaz, uitându-se la nou-veniţi. Fireşte, dacă ar fi fost altfel, nu i-ar fi trimis aici. — Ăsta-i adevărul, zise Laresh. Ăştia zece, din faţă, au fost prinşi făcând contrabandă. Ştii ce ai de făcut. De podari noi era mereu nevoie, dar se găseau întotdeauna destui. Cel mai adesea erau sclavi, dar mai erau şi hoţi sau însoţitori ai trupelor care încălcaseră legea în alt mod. Dar niciodată parshi. Ei erau prea valoroşi şi, în plus, un soi de veri de-ai parshendilor. Era mai bine să nu li dea ocazia să vadă luptând nişte oameni atât de asemănători cu ei înşişi. Uneori, în rândurile podarilor ajungea şi câte un soldat. Numai şi numai dacă făcuse ceva din cale-afară de rău, de pildă dacă lovise un ofiţer. Pentru fapte care, în multe alte oştiri, ai fi ajuns în ştreang, acolo erai trimis la poduri. Se spunea că, dacă supravieţuiai unui număr de o sută de alergări, erai eliberat. Şi se povestea că asta se întâmplase o dată sau poate de două ori. Dar probabil că nu era nimic altceva decât o legendă, menită să le dea podarilor puţină speranţă. Kaladin şi ceilalţi trecură pe lângă nou-veniţi cu privirile în 241

pământ şi începură să-şi prindă funiile de un alt buştean. — La Podul Patru ar fi nevoie de oameni, spuse Gaz frecându-şi bărbia. — La Patru e întotdeauna nevoie de oameni, răspunse Laresh. Nu-ţi face griji. Pentru el ţi-am adus un lot special. Arătă cu capul către alţi câţiva recruţi, mult mai zdrenţăroşi, care veneau în urma celorlalţi. Kaladin îşi îndreptă încet spatele. Din al doilea grup făcea parte un băiat de cel mult paisprezece sau cincisprezece ani. Scund, subţirel, cu faţa rotundă. — Tien? şopti Kaladin, făcând un pas înainte. Se opri, scuturându-se. Tien murise. Însă nou-venitul avea o înfăţişare atât de familiară, cu ochii lui negri şi înspăimântaţi. Îi trezea dorinţa să-l ascundă, să-l apere. Însă… dăduse greş. Toţi cei pe care încercase să-i ocrotească – de la Tien la Cenn – muriseră până la urmă. Ce rost avea? Îşi îndreptă din nou atenţia către buşteanul pe care trebuiau să-l târască. — Kaladin, spuse Syl, coborând pe trunchi. O să plec. El clipi, uluit. Syl. Pleca? Dar… ea era ultimul lucru care-i mai rămăsese. — Nu, şopti. Şi cuvântul sună ca un croncănit. — Am să-ncerc să mă-ntorc, spuse ea. Dar nu ştiu ce-o să sentâmple când o să te părăsesc. Lucrurile sunt stranii. Am amintiri ciudate. Nu, cele mai multe nu sunt amintiri. Intuiţii. Una dintre ele îmi spune că, dacă te părăsesc, s-ar putea să nu mai ştiu de mine. 242

— Atunci nu pleca, spuse el, din ce în ce mai înspăimântat. — Trebuie, răspunse ea, lăsându-şi capul în jos. Dar o să măntorc, adăuga ea, părând mâhnită. Rămâi cu bine. Şi cu asta se avântă în aer, luând forma unui mic grup de frunze translucide, împrăştiate de vânt. Stupefiat, Kaladin privi cum se îndepărta. Apoi începu iar să tragă de buştean. Ce altceva ar fi putut face? ● Băiatul, cel care-i amintea de Tien, muri chiar în timpul următoarei deplasări a podului – podalergarea. Fusese una periculoasă. Parshendi se aflau pe poziţie, în aşteptarea lui Sadeas. Kaladin alerga către o prăpastie şi nici măcar nu clipea în vreme ce oamenii erau măcelăriţi în jurul lui. Nu era mânat de curaj; nici măcar nu-şi dorea să-l nimerească săgeţile şi să se termine totul. Fugea. Atât şi nimic mai mult. Ca un bolovan rostogolit pe panta unui deal sau ca ploaia căzută din cer, neavând de ales. Nu era un om; era un obiect, iar obiectele fac pur şi simplu ceea ce sunt menite să facă. Echipele îşi aşezaseră podurile într-un şir compact. Patru dintre ele fuseseră deja secerate. Şi a lui Kaladin pierduse destul de mulţi oameni cât să fie oprită. Odată aşezat podul la locul lui, Kaladin se întoarse cu spatele, în timp ce armata traversa bârnele ca să pornească adevărata luptă. Străbătu platoul împleticindu-se, făcând cale-ntoarsă. Câteva clipe mai târziu, găsi ceea ce căuta. Trupul băiatului. Rămase în picioare, cu părul biciuit de vânt şi cu privirea pironită 243

asupra leşului. Zăcea cu faţa în sus, într-o mică adâncitură a pietrei. Îşi aminti că stătuse el însuşi într-o adâncitură ca aceea, ţinând în braţe un mort ca acela. În apropiere căzuse un alt podar, din al cărui trup ieşeau mai multe săgeţi, ca nişte ţepi. Era cel care supravieţuise de când Kaladin alergase pentru prima dată cu podul, cu mai multe săptămâni în urmă. Căzuse într-o rână, pe o ridicătură stâncoasă aflată cu vreo treizeci de degete mai sus decât trupul băiatului. Sângele picura din vârful unei săgeţi care-i străpunsese spatele. Cădea în stropi rubinii, împroşcând unul dintre ochii băiatului, care era deschis, dar fără viaţă. Din el pornea un firicel roşu, prelingându-se de-a lungul feţei. Ca nişte lacrimi stacojii. Noaptea, Kaladin stătu ghemuit în baracă, ascultând cum izbea furtuna în pereţi. Se strânse covrig, lipit de piatra rece. Afară, tunetele cutremurau cerul. „Nu mai pot continua aşa”, se gândi. „Sunt mort pe dinăuntru, tot atât de mort ca şi cum mi-ar fi străpuns o suliţă gâtul.” Furtuna urla în continuare. Şi, pentru prima oară în opt luni, Kaladin se pomeni plângând.

244

10 POVEŞTI DESPRE CHIRURGI CU NOUĂ ANI ÎN URMĂ Kal intră în sala de operaţii împleticindu-se şi lumina albă a soarelui pătrunse înăuntru prin uşa deschisă. La zece ani dădea deja semne c-avea să fie înalt şi deşirat. Preferase întotdeauna să i se spună Kal, în loc să fie strigat pe numele întreg, Kaladin. Numele scurt i se potrivea mai bine. Celălalt suna ca un nume pentru ochiluminoşi. — Îmi pare rău, tată, spuse el. Tatăl lui, Lirin, strânse cu grijă o curea în jurul braţului unei femei tinere, legate pe masa îngustă de operaţie. Avea ochii închişi. Kal nu fusese prezent când i se administrase drogul. — Despre întârzierea ta o să discutăm mai târziu, zise Lirin, legând cealaltă mână a femeii. Închide uşa. Kal lăsă capul în jos şi se supuse. Ferestrele erau întunecate, cu obloanele bine înţepenite, aşa că în încăpere nu se revărsa decât Lumina de Furtună a unui glob mare, plin cu sfere. Toate erau de câte un broam, totalizând o sumă incredibilă, un împrumut permanent oferit de lordul stăpânitor al domeniului Vatra-dePiatră. Lămpile obişnuite pâlpâiau, însă Lumina de Furtună era întotdeauna egală. Şi asta, spunea tatăl lui Kal, putea salva vieţi. Băiatul se apropie de masă, îngrijorat. Tânăra femeie, Sani, avea părul negru, lucios, fără urmă de şuviţă castanie sau blondă. Avea 245

cincisprezece ani şi mâna liberă îi era înfăşurată într-un bandaj însângerat şi zdrenţuit. Kal se strâmbă văzând cu câtă stângăcie fusese făcut – pânza părea să fi fost ruptă din cămaşa cuiva şi legată în grabă. Capul lui Sani se rostogoli pe-o parte şi ea murmură ceva, drogată. Nu purta decât o cămaşă de bumbac şi mâna interzisă îi era la vedere. Băieţii mai mari din oraş chicoteau cu subînţeles, vorbind despre şansele pe care le avuseseră – sau pe care pretindeau că le avuseseră – de a vedea o fată doar în cămaşă, dar Kal nu înţelegea de ce erau atât de entuziasmaţi. El însă îşi făcea griji pentru Sani. Când cineva era rănit, întotdeauna îşi făcea griji. Din fericire, rana nu arăta foarte rău. Dacă ar fi pus în pericol viaţa femeii, tatăl lui Kal ar fi început deja să se ocupe de ea, folosindu-se de ajutorul Hesinei, mama băiatului. Lirin se îndreptă spre celălalt capăt al încăperii, de unde adună câteva sticluţe cu un conţinut transparent. Era un bărbat scund, relativ tânăr, dar deja chel. Purta ochelarii, considerându-i cel mai preţios dar pe care-l primise în viaţa lui. Exceptând cazurile în care opera, îi scotea rar de la locul lor, ca şi cum ar fi fost prea valoroşi ca să rişte, purtându-i peste tot. Dacă se zgâriau sau se spărgeau? Vatra-de-Piatră era un oraş mare, dar se afla într-un loc izolat din nordul Alethkarului, iar înlocuirea lor ar fi fost dificilă. În cameră era păstrată curăţenia, masa şi rafturile fiind spălate în fiecare dimineaţă şi toate lucrurile puse la locurile lor. Lirin considera că se puteau spune multe despre un om judecând după locul unde muncea. Îl ţinea ordonat sau era neîngrijit? Îşi respecta uneltele sau şi le lăsa, cu nepăsare, pe unde se nimerea? Unicul 246

fabrial cu rol de ceas din oraş stătea acolo, pe masa lungă de lucru. Micul aparat avea un singur cadran în centru şi, în miezul său, o piatră strălucitoare de cuarţ fumuriu. Ca să măsoare timpul, aceasta trebuia impregnată. În oraş nu exista nimeni care să ţină cont de scurgerea orelor şi minutelor mai mult ca Lirin. Kal îşi trase lângă masa de operaţie un taburet ca să poată vedea mai bine. În scurt timp, acesta n-avea să-i mai fie necesar; pe zi ce trecea, era tot mai înalt. Studie mâna lui Sani. „O să se facă bine”, îşi spuse, aşa cum îl învăţase tatăl lui. „Un chirurg trebuie să fie calm. Făcându-ţi griji, iroseşti pur şi simplu timpul.” Un sfat greu de urmat. — Mâinile, spuse Lirin, fără să se-ntoarcă spre el şi continuând să-şi adune instrumentele. Oftând, Kal sări de pe taburet şi se îndreptă grăbit spre ligheanul cu apă caldă amestecată cu săpun, aflat lângă uşă. — De ce e important? Voia să treacă la lucru, s-o ajute pe Sani. — Înţelepciunea Heralzilor, răspunse absent Lirin, repetând prelegerea pe care i-o mai ţinuse de multe ori. Moartesprenii şi putredosprenii nu pot suferi apa. O să-i ţină la distanţă. — Hammie zice că asta-i o prostie. Spune că moartesprenii se pricep foarte bine să ucidă oameni, aşa că de ce s-ar teme de-un strop de apă? — Înţelepciunea Heralzilor era mai presus de înţelegerea noastră. Kal se strâmbă. — Dar erau demoni, tată. Am auzit asta de la ardentul care a venit să predice astă-primăvară. 247

— Vorbea despre Radianţi, spuse Lirin cu voce tăioasă. Iar îi amesteci. Băiatul oftă. — Heralzii au fost trimişi să-nveţe omenirea, continuă tatăl lui. Ne-au condus la luptă împotriva Pustiitorilor după ce-am fost azvârliţi din ceruri. Radianţii erau cavalerii din ordinul pe care l-au înfiinţat. — Şi care erau demoni. — Şi care ne-au trădat după plecarea Heralzilor, zise Lirin, ridicând un deget. Nu erau demoni, erau doar nişte oameni care aveau prea multă putere şi prea puţină minte. Oricare ar fi adevărul, tu trebuie să te speli întotdeauna pe mâini. Vezi cu ochii tăi ce efect are asupra putredosprenilor, chiar dacă pe moartespreni nu-i poate zări nimeni. Kal oftă din nou, dar făcu ce i se spusese. Lirin se apropie din nou de masă, aducând o tavă plină cu bisturie şi cu flacoane mici de sticlă. Se purta ciudat: deşi insista ca fiul său nu-i confunde pe Heralzi cu Radianţii Pierduţi, Kal îl auzise spunând că, după părerea lui, Pustiitorii nu existau în realitate. Ridicol. Atunci pe cine se putea da vina când lucrurile dispăreau peste noapte sau când se umplea recolta de viermi săpători? Lumea din oraş era de părere că Lirin îşi petrecea prea mult timp printre cărţi şi printre oameni bolnavi şi din cauza asta era ciudat. Oamenii nu se simţeau în largul lor în preajma lui şi, prin asociere, nici în preajma lui Kal. Băiatul tocmai începea să-şi dea seama ce dureros era să te simţi diferit. Cu mâinile spălate, se urcă iarăşi pe taburet. Şi începu din nou să 248

se agite, sperând că totul avea să meargă bine. Tatăl lui folosi o oglindă ca să trimită lumina sferelor asupra mâinii lui Sani. Luă un bisturiu şi tăie cu delicateţe bandajul improvizat. Rana nu-i punea în pericol viaţa, dar mâna era mutilată. Cu doi ani în urmă, când tatăl lui începuse să-i dea lecţii, lui Kal i se făcea greaţă când vedea aşa ceva. Dar între timp se obişnuise cu carnea sfâşiată. Ceea ce era bine. Kal bănuia că avea să-i fie de folos într-o bună zi, când avea să meargă la război, să lupte pentru înaltul lui prinţ şi pentru ochi-luminoşi. Sani avea trei degete rupte şi pielea mâinii era zgâriată şi jupuită, cu rana plină de beţe şi de ţărână. Al treilea deget arăta cel mai rău, zdrobit şi răsucit urât, cu frânturi de os ieşind prin piele. Kal îl pipăi pe toată lungimea, simţindu-i fracturile şi observând pielea înnegrită. Cu o cârpă udă şterse cu grijă sângele uscat şi ţărâna, în timp ce tatăl lui tăia aţă pentru cusut. — Al treilea deget va trebui îndepărtat, nu-i aşa? întrebă el, legând la rădăcina acelui deget un bandaj, ca să împiedice sângerarea. Tatăl lui dădu din cap, cu o umbră de zâmbet pe chip. Sperase că băiatul avea să-şi dea seama. Lirin spunea adesea că un chirurg înţelept ştie ce să taie şi ce să salveze. Dacă acel al treilea deget ar fi fost aşezat aşa cum trebuia de la început… dar nu, nu se putea reface. Cosându-l la loc, l-ar fi lăsat să putrezească şi să se infecteze. El făcu amputarea propriu-zisă. Avea mâini atât de atente, de precise. Pregătirea unui chirurg dura mai bine de zece ani şi avea să mai treacă mult timp înainte de a-l lăsa Lirin pe Kal să lucreze cu bisturiul. Băiatul şterse în schimb sângele, îi dădu tatălui său 249

bisturiele şi ţinu tendonul ca să nu se înnoade în vreme ce tatăl lui cosea. Reparară mâna cât de bine se putea, lucrând cu o repeziciune bine chibzuită. Tatăl lui Kal termină ultima cusătură, evident mulţumit fiindcă reuşise să salveze patru degete. Numai că părinţii lui Sani n-aveau să privească astfel lucrurile. Aveau să fie dezamăgiţi fiindcă frumoasa lor fiică rămăsese cu o mână schilodită. Aproape întotdeauna se întâmpla aşa – la început îi îngrozea rana, apoi se înfuriau din cauză că Lirin nu putea face minuni. Asta pentru că orăşenii se obişnuiseră să aibă un chirurg, spunea el. Pentru ei, vindecarea devenise mai degrabă ceva la care se aşteptau, decât un privilegiu. Însă părinţii lui Sani erau oameni cumsecade. Aveau să facă o mică donaţie, iar familia lui Kal – părinţii lui, el şi fratele lui mai mic, Tien – urmau să aibă în continuare ce mânca. Era bizar că supravieţuiau mulţumită nenorocirilor care se abăteau asupra altora. Poate că ăsta era unul dintre motivele pentru care nu erau pe placul vecinilor. Lirin încheie folosind o mică baghetă încălzită ca să cauterizeze rana, acolo unde simţea că nu era de-ajuns cusătura. În cele din urmă, întinse pe mână usturătorul ulei al lui Lister, ca să împiedice orice infecţie – uleiul înspăimânta şi punea pe fugă putredosprenii mai tare decât apa şi săpunul. Kal înfăşură mâna în bandaje curate, având mare grijă să nu clintească atelele de la locurile lor. Lirin aruncă degetul şi Kal începu să se destindă. Fata avea să se facă bine. — Tot n-ai reuşit să-ţi ţii în frâu nervii, fiule, spuse Lirin cu voce 250

blândă, ştergându-şi sângele de pe mâini. Băiatul îşi lăsă privirea în pământ. — E bine să-ţi pese de alţii, continuă tatăl lui. Dar grija asta – ca orice altceva – poate fi o problemă care stă în calea îndemânării tale de chirurg. „Prea multe griji pentru soarta altora pot fi o problemă? Şi ce sentâmplă când eşti atât de altruist încât nu ceri bani pentru munca ta?” ripostă Kal, în gând. Dar nu îndrăzni să pronunţe cuvintele. Apoi făcură curăţenie. Băiatului i se părea că-şi petrece jumătate din viaţă făcând curat, dar Lirin nu-l lăsa să plece până când nu terminau. La sfârşit deschise obloanele, lăsând lumina soarelui să se reverse înăuntru. Sani dormea în continuare; iarba de iarnă avea s-o mai ţină în starea de inconştienţă vreme de câteva ore. — Aşadar, unde-ai fost? întrebă Lirin, în timp ce sticlele de ulei şi alcool zăngăneau când le ducea la locurile lor. — Cu Jam. — Jam e cu doi ani mai mare decât tine, zise Lirin. Mă-ndoiesc că-i face mare plăcere să-şi petreacă timpul cu băieţi mult mai mici ca el. — Tatăl lui a-nceput să-l antreneze în lupta cu bastonul. Eu şi Tien ne-am dus să vedem ce-a învăţat, se grăbi Kal să-i răspundă. Şi se uită în jos, aşteptându-se să fie dojenit. Tatăl lui se mulţumi să-şi continue lucrul, ştergându-şi toate bisturiele cu alcool şi apoi cu ulei, aşa cum spuneau vechile tradiţii. Nu se-ntoarse spre el. — Tatăl lui Jam a fost soldat în oastea Luminlordului Amaram, adăugă Kal, şovăind. 251

Luminlordul Amaram! Nobilul general ochi-luminoşi care veghea asupra zonei de nord a Alethkarului. Kal îşi dorea atât de mult să vadă ochi-luminoşi adevăraţi, nu doar pe bătrânul şi nesăratul Wistiow. Un soldat, ca aceia despre care vorbea toată lumea, despre care se istoriseau poveşti. — Ştiu cum stau lucrurile cu tatăl lui Jam, spuse Lirin. A trebuit să-i operez de trei ori piciorul ăla olog. Un dar din vremurile glorioase când era soldat. — Avem nevoie de soldaţi, tată. Ai vrea să ne calce thaylenii hotarele? — Thaylenah e un regat aflat pe o insulă, răspunse Lirin, calm. N-are nicio graniţă comună cu noi. — Păi, atunci ne-a putea ataca de pe mare! — În general, ei sunt negustori. Toţi cei pe care i-am întâlnit au încercat să mă-nşele la preţ, dar asta nu-i nicidecum totuna cu o invazie. Tuturor băieţilor le plăcea să li se spună poveşti despre locuri îndepărtate. Era greu să-ţi aduci aminte că, în tinereţea lui, tatăl lui Kal – singurul bărbat de al doilea nahn din oraş – ajunsese tocmai la Kharbranth. — Bine, dar ne luptăm cu cineva, continuă Kal, începând să frece podeaua. — Da, încuviinţă tatăl lui, după o pauză. Regele Gavilar găseşte întotdeauna nişte oameni cu care să ne batem. Asta e adevărat. — Atunci avem nevoie de soldaţi, cum am spus. — Avem mai mare nevoie de chirurgi, zise Lirin şi oftă destul de tare ca să fie auzit, întorcându-se cu spatele la dulap. Fiule, ţie îţi 252

vine să plângi de fiecare dată când ne e adus cineva; strângi din dinţi, neliniştit, în timpul celor mai simple operaţii. Ce te face să crezi c-ai fi în stare să răneşti un om? — O să devin mai puternic. — Asta-i o prostie. Cine-ţi bagă-n cap asemenea idei? De ce vrei să-nveţi cum să loveşti alţi băieţi cu un băţ? — De dragul onoarei, tată, răspunse el. Pe Heralzi, cine istoriseşte poveşti despre chirurgi? — Copiii bărbaţilor şi femeilor cărora le salvăm vieţile, răspunse Lirin cu voce egală, privindu-l în ochi. Ei povestesc despre chirurgi. Kal roşi şi se dădu înapoi ruşinat, apoi începu iarăşi să frece podeaua. — În lumea asta, fiule, sunt două soiuri de oameni, continuă tatăl lui cu asprime. Cei care salvează vieţi. Şi cei care iau vieţi. — Dar cei care apără, care îi feresc pe alţii de duşmani? Cei iau vieţi ca să salveze vieţi? — Asta-i ca şi cum ai încerca să opreşti furtuna suflând mai tare ca vântul, pufni Lirin. E ridicol. Nu poţi să aperi omorând. Băiatul continuă să frece podeaua. În cele din urmă, tatăl lui oftă, se apropie, îngenunche lângă el şi începu să-l ajute. — Care sunt proprietăţile ierbii de iarnă? — Gust amar, răspunse Kal imediat, şi de aceea o poţi păstra fără riscul de-a o mânca cineva din greşeală. O zdrobeşti până se face pulbere, o amesteci cu ulei şi, ca să droghezi o persoană, foloseşti o lingură de amestec pentru fiecare parte din greutatea ei – egală cu zece cărămizi. 253

— Şi cum îţi dai seama dacă un om are vărsat forfotitor? — După încordarea nervoasă: îi e sete, nu doarme bine, are umflături la subţiori. — Ai o minte atât de ageră, fiule, spuse încet Lirin. Eu am avut nevoie de mai mulţi ani ca să-nvăţ ce-ai învăţat tu în câteva luni. Am făcut economii. Mi-ar plăcea să te trimit la Kharbranth când o să-mplineşti şaisprezece ani, să iei lecţii de la chirurgi adevăraţi. Kal simţi un fior de entuziasm. Kharbranth? Asta era în cu totul alt regat! Tatăl lui călătorise până acolo ca mesager, dar nu era acela locul unde-şi învăţase meseria. Luase lecţii de la bătrânul Vathe din Shorsebroon, un oraş mai răsărit din apropiere. — Harul tău vine chiar de la Heralzi, continuă Lirin, punându-i mâna pe umăr. Ai putea fi un chirurg de zece ori mai bun ca mine. Nu te lăsa tentat de visele mărunte ale altora. Bunicii noştri au muncit şi au plătit ca s-ajungem de al doilea nahn şi să putem fi cetăţeni cu drepturi depline, cărora li se îngăduie să călătorească. Nu irosi asta ca să ucizi. Kal şovăi, dar se trezi în curând că dă aprobator din cap.

254

11 PICĂTURI „Trei din şaisprezece au condus, dar acum domneşte Cel Strivit.” Culeasă: chachanan 1173, cu 84 de secunde înainte de moarte. Subiect: un hoţ de buzunare bolnav de mistuială, parţial de origine iriali.

În cele din urmă, marea furtună se domoli. Erau în amurgul zilei în care murise băiatul, al zilei în care îl părăsise Syl. Kaladin îşi puse sandalele – aceleaşi pe care le luase în prima zi de la omul cu faţa tăbăcită – şi se ridică, îşi croi drum printre oamenii înghesuiţi în baracă. Nu erau paturi, doar câte o pătură subţire pentru fiecare podar. Puteai s-o foloseşti fie drept saltea, fie ca să-ţi ţină de cald. Puteai săngheţi sau să te doară toate oasele. Asta aveau de ales podarii, deşi mulţi îi găsiseră păturii o altă întrebuinţare. Şi-o înfăşurau în jurul capului, ca şi cum ar fi vrut să nu mai vadă, să nu mai audă, să nu mai simtă niciun miros. Să se-ascundă de lume. Însă lumea avea să-i găsească oricum. Se pricepea foarte bine la astfel de jocuri. Afară ploaia cădea în rafale, iar vântul încă era aspru. Fulgerele luminau orizontul la apus, căci într-acolo înainta centrul furtunii. Mai era o oră sau mai mult până la stropeală, în cel mai timpuriu moment al unei mari furtuni în care şi-ar fi putut dori cineva să iasă din adăpost. 255

Ei, fireşte că nimeni nu voia niciodată să iasă în bătaia ei. Dar era cel mai timpuriu moment în care puteai ieşi fără riscuri. Fulgerele se îndepărtaseră; vântului i se putea face faţă. Adus de spate ca să poată înfrunta vântul, Kaladin străbătu lemnăria întunecoasă. Crengile zăceau împrăştiate ca oasele din bârlogul unui creastă-albă. Apa de ploaie lipise frunzele de pereţii grosolani ai barăcilor. Trecând prin bălţi, împroşca apa care-i îngheţa şi-i amorţea picioarele. Asta îi plăcea, fiindcă tot îl mai dureau după podalergarea de mai înainte. Rafalele de ploaie rece ca gheaţa cădeau asupra lui, udându-i părul, scurgându-i-se pe faţă şi în barba încâlcită. Nu-i plăcea să fie bărbos, îl enervau mâncărimile pe care i le stârneau perii din colţurile gurii. Bărbile erau ca puii de toporcopoi. Băieţii visau la ziua când vor avea aşa ceva, fără să-şi dea seama cât de sâcâitor putea să fie. — Ai ieşit la plimbare, Înălţimea Ta? întrebă o voce. Kaladin îşi ridică privirea şi-l descoperi pe Gaz, ghemuit peaproape, în spaţiul dintre două barăci. Ce făcea afară, în ploaie? Ah! Prinsese de peretele adăpostit de vânt al uneia dintre barăci un coşuleţ de metal din care venea lumină. Îşi lăsase sferele afară, în furtună, şi ieşise mai din timp ca să şi le ia înapoi. Riscase. Chiar şi un coş pus într-un loc adăpostit se putea desprinde. Unii credeau că spiritele Radianţilor Pierduţi bântuiau în timpul furtunilor, furând sfere. Poate era adevărat. Dar în timpul petrecut în armată Kaladin întâlnise mai mulţi oameni răniţi când se furişaseră afară, în furtună, căutând sfere. Fără îndoială că superstiţiile apăruseră din cauza unor hoţi nu chiar aşa de 256

nepământeni. Existau şi moduri mai sigure de impregnare a sferelor. Zarafii schimbau sferele înnegurate cu sfere luminoase, sau puteau fi plătiţi ca să ţi le pună la impregnat în adăposturile lor sigure. — Ce faci aici? întrebă Gaz pe-un ton poruncitor. Era scund şi chior şi îşi strângea coşul la piept. — Pun să te lege-n furtună dac-ai furat sferele cuiva. Kaladin îi întoarse spatele. — Lua-te-ar furtuna! Pun să te lege oricum! Să nu crezi că poţi fugi; străjile sunt şi acum la posturi. Te… — Mă duc la Hăul Onoarei, spuse încet Kaladin. Vocea i se auzea cu greu în furtună. Gaz amuţi. Hăul Onoarei. Îşi lăsă jos coşul şi încetă să-l mai ocărască. Celor care plecau într-acolo li se arăta un anumit respect. Kaladin îşi continuă drumul. — Înălţimea Ta! îl strigă Gaz. El se răsuci către bărbatul chior. — Lasă-ţi aici sandalele şi vesta. Nu vreau să fiu nevoit să trimit pe careva după ele. Kaladin îşi trase vesta din piele peste cap şi o lăsă să cadă, împroşcând cu apă, apoi îşi abandonă sandalele într-o baltă. Rămase într-o cămaşă murdară, luată, ca şi pantalonii lui cafenii, scorţoşi, de la un mort. O porni din nou către partea de est a lemnăriei. Dinspre apus se auzi un bubuit gros de tunet. Cărarea care cobora către Câmpiile Sfărâmate îi era de-acum bine cunoscută. Alegase într-acolo de multe de ori, alături de echipele podarilor. Luptele nu se purtau în 257

fiecare zi, ci cam la două sau trei zile, şi nicio echipă nu participa la absolut toate alergările. Dar unele dintre acestea erau atât de istovitoare şi atât de cumplite încât, în zilele dintre ele, podarii rămâneau năuciţi, aproape indiferenţi la orice. Mulţi nu puteau să ia hotărâri. Aşa cum li se întâmpla şi oştenilor pe care-i apuca frica în timpul luptei. Kaladin o simţea pe pielea lui. Luase cu mare greutate chiar şi hotărârea de a pleca spre hău. Şi ochii sângerânzi ai băiatului fără nume îl obsedau. Nu voia să mai treacă prin aşa ceva a doua oară. Nu putea. Ajunse la baza pantei, cu ploaia purtată de vânt plesnindu-l peste faţă, ca şi cum ar fi încercat să-l împingă înapoi în tabără. Dar merse înainte, către cea mai apropiată prăpastie. Către Hăul Onoarei, cum îi spuneau podarii, fiindcă era locul unde puteau lua singura hotărâre care le mai aparţinea. Hotărârea „onorabilă”. Moartea. Hăurile – sau spărturile – nu erau opera naturii. Aceea era la început o crăpătură îngustă, care se prelungea către est, lărgindu-se şi adâncindu-se incredibil de repede. La doi stânjeni din punctul de pornire era deja aşa de lată că îţi era greu să sari peste ea. Fixate cu ţăruşi metalici de stâncă, acolo atârnau şase scări de frânghie cu treptele din bare de lemn, folosite de podarii trimişi jos să recupereze tot ce se putea recupera de pe leşurile căzute în timpul podalergărilor. Kaladin se uită în lungul platourilor. Întunericul şi ploaia nu-l lăsau să vadă mare lucru. Nu, locul ăla nu era o creaţie a naturii. Pământul fusese sfărâmat. Şi acum îi sfărâma pe oamenii ajunşi acolo. Kaladin trecu de scări, înaintând de-a lungul marginii prăpastiei. Pe urmă se aşeză, cu picioarele atârnându-i peste 258

margine, uitându-se cum cădea ploaia în jurul lui, cum plonjau picăturile de apă în adâncul întunecat. În stânga şi-n dreapta lui, cei mai aventuroşi cremlingi ieşiseră deja din bârloguri şi alergau de colo-colo, înfulecând plantele care sorbeau cu lăcomie apa ploii. Lirin îi explicase cândva că ploaia din timpul marilor furtuni era bogată în substanţe hrănitoare. Furtunoveghetorii din Kholinar şi Vedenar dovediseră că plantelor udate cu apă de furtună le mergea mai bine decât celor udate cu apă din lacuri sau din râuri. De ce îi entuziasma pe savanţi atât de mult descoperirea unor lucruri pe care ţăranii la ştiau de mai multe generaţii? Kaladin privea picăturile care cădeau grăbite către uitarea din adâncul crăpăturii. Ca sinucigaşii. Mii şi mii. Milioane şi milioane. Cine ştie ce îi aştepta în beznă? Nu puteai vedea ce era acolo, nu aveai cum să afli înainte de a li te alătura. Sărind în gol şi lăsând vântul să te poarte în jos… — Ai avut dreptate, tată, şopti el. Nu poţi opri o furtună suflând mai tare decât vântul. Nu poţi salva nişte oameni omorându-i pe alţii. Ar trebui să ne facem cu toţii chirurgi. Până la ultimul… Bătea câmpii. Dar, în mod bizar, mintea lui părea atât de limpede cum nu mai fusese de multe săptămâni. Poate că era claritatea perspectivei. Mulţi oameni îşi petreceau întreaga viaţă punându-şi întrebări despre viitor. Ei bine, viitorul lui era acum gol. Aşa că se întoarse în urmă, se gândi la tatăl lui, la Tien, la decizii. Cândva, viaţa păruse simplă. Asta înainte să-şi piardă fratele, înainte să fie trădat, în armata lui Amaram. Dacă ar fi putut, oare sar fi întors în acele zile ale inocenţei? Ar fi preferat să pretindă că 259

totul era simplu? Nu. El nu căzuse lin, ca stropii de ploaie. El îşi dobândise cu trudă cicatricele. Se izbise de pereţi, îşi lovise faţa şi mâinile. Omorâse oameni nevinovaţi din întâmplare. Mersese alături de oameni cu inimile negre cum e cărbunele, venerându-i. Se târâse şi se căţărase şi căzuse şi se împleticise. Şi acum iată-l. Când toate acestea se sfârşiseră. Înţelegând cu atât de mult mai multe, dar cumva fără să se simtă câtuşi de puţin mai înţelept. Se ridică în picioare pe buza hăului şi simţi dezaprobarea tatălui său plutind ameninţătoare deasupra lui, ca norii de furtună din văzduh. Îşi duse un picior deasupra golului. — Kaladin! Îngheţă la auzul vocii blânde, dar pătrunzătoare. O formă translucidă tresăltă în aer, apropiindu-se prin ploaia tot mai slabă. Silueta se azvârli înainte, apoi se lăsă să cadă în jos, pe urmă se avântă din nou în sus, ca şi cum ar fi cărat ceva greu. Kaladin îşi trase piciorul înapoi şi întinse mâna. Syl coborî pe ea fără prea multe fasoane, luând forma unui ţipar de văzduh care strângea ceva întunecat în gură. Îşi schimbă înfăţişarea, luându-şi-o pe cea a unei femei tinere cu rochia fluturându-i în jurul picioarelor, care-i era atât de familiară. Ţinea în mâini o frunză îngustă, de un verde întunecat, cu vârful despicat în trei. Venin negru. — Ce-i asta? întrebă Kaladin. Ea părea istovită. — Lucrurile astea sunt grele, răspunse ea săltând frunza. Am 260

adus-o pentru tine! El o prinse între două degete. Venin negru. Otravă. — De ce mi-ai adus-o? întrebă cu grosolănie. — Credeam… zise ea, trăgându-se cu sfială înapoi. Ei, ai păstrat celelalte frunze cu atâta grijă. Pe urmă le-ai pierdut când ai încercat să-l salvezi pe omul din cuşca sclavilor. Am crezut c-o să fii încântat dac-o să ai alta. Kaladin aproape că izbucni în râs. Ea n-avea idee ce făcuse aducându-i frunza aceea, una dintre cele mai puternice otrăvuri naturale din Roshar, ca să-l vadă fericit. Era ridicol. Şi atât de înduioşător. — Totul a-nceput să meargă rău după ce ai pierdut frunza, adăugă Syl încet. Până atunci ai luptat. — Am dat greş. Ea se ghemui, îngenunchind în palma lui, cu fusta ceţoasă în jurul picioarelor, cu picăturile de apă trecând prin ea şi vălurindu-i contururile. — Deci nu-ţi place? Am zburat atât de departe… Aproape că nam mai ştiut de mine. Dar m-am întors. M-am întors, Kaladin. — De ce? stărui el. De ce-ţi pasă? — Pentru că-mi pasă, răspunse ea, lăsându-şi capul pe-o parte. Te-am urmărit, ştii. Înainte, în armată. Găseai întotdeauna oameni tineri şi neinstruiţi pe care să-i aperi, chiar dacă îţi puneai propria viaţă în pericol. Pot să-mi aduc aminte. Cu greu, dar pot. — I-am dezamăgit. Acum sunt morţi. — Fără tine ar fi murit mai repede. Te-ai purtat astfel încât au avut în armată o familie. Îmi amintesc recunoştinţa lor. Asta m-a 261

atras în primul rând. I-ai ajutat. — Nu, zise el, strângând veninul negru între degete. Tot ce ating se veştejeşte şi moare. Se clătină pe margine. În depărtare bubui un tunet. — Oamenii ăia din echipa podului, şopti Syl. Ai putea să-i ajuţi. — E prea târziu, zise Kaladin închizând ochii şi gândindu-se la băiatul care murise în aceeaşi zi. Prea târziu. Am dat greş. Sunt morţi. O să murim cu toţii, nu există nicio cale de scăpare. — Atunci ce mai contează încă o încercare? întrebă ea cu o voce blândă, însă, cumva, mai puternică decât furtuna. Ce rău ar putea face? El şovăi. — De data asta n-ai cum să dai greş, Kaladin. Ai spus-o chiar tu. Vor muri oricum. El se gândi la Tien, la ochii lui fără viaţă, holbaţi către cer. — Când vorbeşti, de cele mai multe ori nu pricep ce vrei să spui. Mintea mi-e atât de înceţoşată. Dar s-ar părea că, dacă te temi să nu le faci rău oamenilor, pe podari n-ar trebui să-ţi fie frică să-i ajuţi. Ce le-ai putea face în plus pe lângă ceea ce li se întâmplă deja? — Păi… — Încă o încercare, Kaladin, şopti Syl. Te rog. Încă o încercare… Oamenii îngrămădiţi în baracă, cu câte o pătură ca unic obiect despre care puteau spune că le aparţinea. Temându-se de furtună. Temându-se unii de alţii. Temându-se de ceea ce le putea aduce ziua următoare. Încă o încercare… 262

Se gândi la el însuşi, plângând moartea unui băiat pe care nu-l cunoştea. A unui băiat pe care nici măcar nu încercase să-l ajute. Încă o încercare. Kaladin deschise ochii. Îi era frig şi era ud, dar simţea aprinzându-se în el, caldă, o scânteie de hotărâre. Îşi încleştă pumnul, zdrobi frunza de venin negru şi îi dădu apoi drumul peste buza abisului. Îşi lăsă în jos mâna cealaltă, în care-o ţinuse pe Syl. Ea se avântă în aer, neliniştită. — Kaladin? El se îndepărtă de prăpastie cu paşi hotărâţi, cu picioarele goale împroşcând apa bălţilor şi călcând cu nepăsare pe lujerii mugurilor de stâncă. Panta pe care-o coborâse era acoperită de plante turtite ca nişte lespezi, asemenea unor cărţi deschise, cu frunze creţe, dantelate, roşii şi verzi unindu-le cele două jumătăţi. Viaţăspreni – zvâcniri mărunte de lumină verde, mai strălucitori decât Syl, dar la fel de mari ca nişte spori – dansau în jurul plantelor, ferindu-se de stropi. Kaladin înainta cu paşi mari, cu apa scurgându-se pe lângă el în pârâiaşe minuscule. Odată ajuns în vârf, se întoarse în locul în care se aflau podurile. Era încă pustiu, dacă nu-l puneai la socoteală pe Gaz, care lega o prelată ruptă, aşezând-o la locul ei. Kaladin traversă cea mai mare parte a distanţei care-l despărţea de el înainte ca acesta să-l observe. Sergentul vânos se încruntă. — Prea laş ca să mergi până la capăt, Înălţimea Ta? Ei, dacă-ţi închipui c-o să-ţi dau înapoi… Se întrerupse cu un icnet sugrumat când tânărul se întinse spre el, înşfăcându-l de gât. Surprins, îşi înălţă braţul, dar Kaladin i-l 263

îndepărtă cu o lovitură şi-i săltă picioarele de pe pământ, apoi îl trânti pe solul stâncos, ridicând o trombă de apă. Şocul şi durerea îl făcură să-şi caşte ochii şi începu să se zbată sub apăsarea sclavului care-l strângea de gât. — Lumea tocmai s-a schimbat, Gaz, îi spuse acesta, aplecându-se mai mult, ca să se apropie de el. Am murit acolo, jos, în prăpastie. Acum trebuie să te-nţelegi cu spiritul meu răzbunător. Zvârcolindu-se, Gaz se uită cu disperare în jur, căutând un ajutor pe care nu-l găsea. Lui Kaladin nu-i venea greu să-l ţină la pământ. Podalergarea avea un avantaj: dacă supravieţuiai destul de mult, îţi întărea muşchii. Kaladin îşi slăbi puţin strânsoarea, îngăduindu-i să soarbă, gâfâind, o gură de aer. Pe urmă se aplecă mai mult către el. — O s-o luăm de la capăt, tu şi cu mine. Uitând tot ce-a fost până acum. Şi vreau să-nţelegi ceva de la bun început. Sunt deja mort. Nu-mi mai poţi face niciun rău. Ai priceput? Gaz dădu încet din cap şi Kaladin îl lăsă să-şi mai umple o dată plămânii cu aer rece şi umed. — Podul Patru e al meu, îi zise apoi. Tu ne poţi spune ce-avem de făcut, dar şeful de pod sunt eu. Celălalt a murit azi, aşa că oricum trebuia s-alegi altul. Ai priceput? Gaz dădu iarăşi din cap. — Înveţi repede, zise Kaladin, lăsându-l să respire în voie. Se retrase cu un pas, iar Gaz se ridică şovăind. În ochii lui era ură, dar încerca să nu şi-o arate. Părea să-l îngrijoreze ceva – şi era vorba de ceva mai mult decât ameninţările lui Kaladin. — Vreau să nu-mi mai plăteşti datoria de sclav, spuse el. Cât 264

câştigă un podar? — Două pete străvezii pe zi, răspunse Gaz, aruncându-i o privire încruntată şi frecându-şi gâtul. Prin urmare, un sclav primea jumătate din suma asta. O pată de diamant. Un câştig mizerabil, dar lui avea să-i fie necesar. — O să-ncep să-mi primesc plata, adăugă, dar tu o să păstrezi o pată din cinci. Gaz tresări şi-l studie în lumina slabă, mohorâtă. — Pentru eforturile tale, îl lămuri Kaladin. — Care eforturi? Kaladin făcu un pas spre el. — Eforturile tale de te feri din calea mea. Ai priceput? Gaz dădu din cap pentru a treia oară. Kaladin se îndepărtă. Nu-i plăcea să irosească banii pe mită, dar lui Gaz trebuia să i se amintească tot timpul de ce era nevoie să-l ferească de moarte. O pată la fiecare cinci zile nu-nsemna mare lucru – dar pentru un om dispus să rişte ieşind în furtună ca să-şi apere sferele ar fi putut fi de-ajuns. Se întoarse în mica baracă a Podului Patru, împingând uşa groasă de lemn. Oamenii erau îngrămădiţi înăuntru, exact aşa cum îi lăsase. Dar ceva se schimbase. Oare întotdeauna arătaseră atât de jalnic? Da. Întotdeauna. Kaladin era cel care se schimbase, nu ei. Avea o senzaţie stranie, de desprindere, ca şi cum şi-ar fi permis să dea uitării – fie şi numai în parte – ultimele nouă luni. Se întinse către trecut, traversând timpul, şi îl studie pe omul care fusese. Omul care ar fi continuat să lupte, făcând-o aşa cum trebuie. 265

Nu putea redeveni omul acela – nu-şi putea şterge cicatricele –, dar putea să-nveţe de la el, aşa cum învăţa noul conducător al unui corp de oaste de la generalii victorioşi din trecut. Kaladin cel Binecuvântat de Furtună murise, dar Kaladin Podarul era sânge din sângele lui. Un urmaş cu potenţial. Se apropie de prima siluetă ghemuită. Omul nu dormea – cine putea să doarmă în timpul unei mari furtuni? Se trase înapoi când îl văzu îngenunchind alături de el. — Care ţi-e numele? întrebă Kaladin. Iar Syl se avântă în zbor către faţa bărbatului, pe care-o cercetă; acesta nu putea s-o vadă. Era mai bătrân, cu obraji căzuţi, ochi căprui şi păr scurt, împestriţat de fire albe. Şi barba îi era scurtă şi n-avea însemnul sclaviei. — Numele tău? repetă Kaladin, cu hotărâre. — Lua-te-ar furtuna, răspunse omul, întorcându-i spatele. Kaladin şovăi, apoi se aplecă şi-i vorbi cu voce scăzută. — Ascultă, prietene. Fie mi-l spui, fie-o să te tot bat la cap. Dacă refuzi în continuare, o să te târăsc în furtună, unde-o să te-atârn deasupra prăpastiei, spânzurat de-un picior, până când o să-mi răspunzi. Bărbatul se uită peste umăr. Kaladin dădu încet din cap, susţinându-i privirea. — Teft, veni în cele din urmă răspunsul. Numele meu e Teft. — N-a fost chiar atât de greu, zise Kaladin, întinzându-i mâna. Eu sunt Kaladin. Şeful tău de pod. Celălalt ezită, apoi îi luă mâna, încreţindu-şi nedumerit fruntea. 266

El şi-l amintea, vag. Era în echipă de ceva timp, de cel puţin câteva săptămâni. Înainte fusese în echipa altui pod. Una dintre pedepsele pentru podarii care încălcau regulile taberei era mutarea la Podul Patru. — Odihneşte-te, îl îndemnă Kaladin, eliberându-i mâna. Mâine o s-avem o zi grea. — De unde ştii? întrebă Teft, scărpinându-şi bărbia. — Suntem podari, răspunse Kaladin, ridicându-se. Fiecare zi e grea. Teft şovăi, apoi schiţă un zâmbet firav. — Kelek ştie că ăsta-i adevărul. Kaladin îl lăsă şi merse de-a lungul şirului de siluete îngrămădite. Se opri la fiecare om, îmboldindu-l sau ameninţându-l până când îşi spunea numele. Cu toţii se împotriviră. Ca şi cum numele ar fi fost ultimul lucru pe care-l mai posedau şi nu trebuia dezvăluit cu uşurinţă, deşi păreau surprinşi – şi poate chiar încurajaţi – fiindcă se sinchisea cineva să-i întrebe. El se agăţă de numele acelea, repetându-le în gând, unul câte unul, păstrându-le în minte ca pe nişte nestemate de mare valoare. Numele lor contau. Poate că avea să moară la următoarea podalergare sau poate c-avea să fie zdrobit de prea multă încordare, oferindu-i lui Amaram o ultimă victorie. Dar, când îşi găsi un loc şi începu să-şi facă planuri, simţi un mic grăunte de căldură arzând în el, fără întrerupere. Era căldura hotărârii luate şi a stabilirii unui ţel. Era responsabilitatea. Când se aşeză, şoptind numele celorlalţi pentru el însuşi, Syl îi 267

coborî pe picior. Părea încurajată. Strălucitoare. Fericită. El nu simţea nimic din toate astea. Era trist, istovit şi ud. Dar se învălui în răspunderea pe care şi-o luase, răspunderea pentru oamenii aceia. Se agăţă de ea cum se agaţă un căţărător de ultimul colţ de stâncă pe care-şi poate încleşta mâna când se clatină, atârnat de suprafaţa ei verticală. Avea să găsească un mod în care să-i apere. Sfârşitul Părţii întâi

268

INTERLUDII ISHIKK●NAN BALAT●SZETH

269

I-1 ISHIKK Cu câte o găleată la fiecare capăt al cobiliţei pe care o ducea pe umeri, fluierând încetişor pentru sine şi împroşcând cu apă, Ishikk se îndrepta spre locul întâlnirii cu străinii ciudaţi. Purta sandale lacustre în picioarele cu care mergea prin apă şi o pereche de pantaloni bufanţi, până la genunchi. Dar n-avea cămaşă. Ferească Nu Ralik de-aşa ceva! Un bun lacstrăvezean nu-şi acoperea niciodată umerii când strălucea soarele. Altminteri s-ar fi putut îmbolnăvi fiindcă nu primea destulă lumină solară. Fluiera, dar nu fiindcă avea o zi plăcută. De fapt, ziua oferită de Nu Ralik era aproape oribilă. În găleţile lui nu înotau decât cinci peşti, dintre care patru erau din cel mai prost şi mai obişnuit soi. Fluxurile fuseseră neregulate, ca şi cum însuşi Lacul Străveziu n-ar fi fost în toane bune. Veneau zile rele; asta era la fel de sigur pe cât de sigure erau soarele şi fluxul. Lacul Străveziu se întindea în toate direcţiile, pe o lăţime de sute de mile, cu suprafaţa lui lucioasă perfect transparentă. În locurile cele mai adânci, de la sclipirile de deasupra şi până la fund nu erau niciodată mai mult de şase palme – şi, în cele mai multe părţi, apa caldă şi lenevoasă nu se ridica mai sus de jumătatea pulpei. Era plin cu peşti minusculi, cu cremlingi plini de culoare şi cu râuspreni cu înfăţişare de ţipari. Lacul Străveziu era însăşi viaţa. Cândva, ţinutul fusese revendicat de un rege. Poporul lui fusese numit Sela Tales şi era un 270

Regat Istoric. Ei bine, îl puteau numi cum le era voia, dar Nu Ralik ştia că hotarele statornicite de natură erau mult mai importante decât ale popoarelor. Mai întâi de toate, Ishikk era lacstrăvezean. Înainta prin apă cu încredere, deşi fundul lacului era uneori înşelător. Apa avea o căldură plăcută şi îi clipocea în jurul picioarelor, chiar sub genunchi, iar paşii lui ridicau foarte puţini stropi. Ştia să se mişte încet, având grijă să nu-şi lase greutatea de pe un picior pe altul înainte de a se convinge că nu călca pe o coamă-ţepuşă sau pe marginea ascuţită a unei pietre. În faţa lui, satul Fu Abra, un pâlc de clădiri cocoţate pe blocuri de piatră aflată în apă, întrerupea perfecţiunea sticloasă. Cu acoperişurile lor boltite, păreau muguri-de-stâncă încolţiţi din pământ şi, pe o distanţă de mai multe mile, erau singurele lucruri care ieşeau din apă. În jurul lui mergeau şi alţii, cu mişcări la fel de lente. Puteai salergi prin apă, dar aveai rareori motiv pentru aşa ceva. Ce putea fi atât de important încât să fii nevoit să umbli împroşcând-o zgomotos? La gândul ăsta, Ishikk clătină din cap. Numai străinii erau atât de grăbiţi. Îl salută cu un gest al capului pe Thaspic, un bărbat negricios care trecu pe lângă el trăgând o plută mică. Pe ea erau mai multe grămezi de haine; probabil le ducea la spălat. — Salutare, Ishikk, spuse bărbatul uscăţiv. Cum merge pescuitul? — Groaznic, strigă el. Azi, Vun Makak m-a năpăstuit. Ţie cum îţi merge? — Am pierdut o cămaşă în timp ce-o spălam, răspunse Thaspic, pe un ton vioi. 271

— A, ăsta-i mersul lucrurilor. Străinii mei sunt aici? — Sigur că da. Acasă la Maib. — Să dea Vun Makak să n-o aducă în sapă de lemn, spuse el, continuându-şi drumul. Sau să nu se molipsească de grijile lor neîntrerupte. — Cu asta au blagoslovit-o soarele şi fluxurile! spuse chicotind Thaspic şi-şi văzu de drum. Casa lui Maib era aproape de centrul satului. Ishikk nu ştia sigur de ce anume voia ea să trăiască într-o clădire. În cele mai multe nopţi, el unul dormea foarte bine pe propria plută. În Lacul Străveziu nu era frig decât în timpul marilor furtuni, dar puteai să te descurci de minune şi atunci: Nu Ralik oferise o cale. Când venea furtuna, Lacul Străveziu se scurgea în gropi şi în găuri, aşa că nu trebuia decât să-ţi înţepeneşti pluta în golul dintre două creste de stâncă şi să te ghemuieşti lângă ea, folosind-o ca să ţii piept furiei furtunii. Acolo vijeliile nu erau atât de rele ca-n est, unde luau bolovanii pe sus şi dărâmau casele. O, da, auzise poveşti despre un asemenea soi de viaţă. Nu Ralik nu îngăduise s-ajungă vreodată într-un loc atât de îngrozitor. În plus, probabil că acolo era frig. Lui Ishikk îi era milă de cei nevoiţi să vieţuiască în frig. De ce nu veneau pur şi simplu la Lacul Străveziu? „Să dea Nu Ralik să nu vină”, se gândi, îndreptându-se spre casa lui Maib. Dac-ar fi ştiut ce loc plăcut era Lacul Străveziu, cu siguranţă că toată lumea şi-a fi dorit să trăiască acolo şi n-ai mai fi avut pe unde să mergi fără să te împiedici de vreun străin! Intră în casă, scoţându-şi pulpele din apă. Podeaua era destul de 272

joasă ca s-o acopere totuşi vreo câteva degete de apă; lacstrăvezenilor le plăcea aşa. Era natural, deşi, la reflux, unele clădiri secau. În jurul degetelor de la picioare i se zbenguiau peşti mărunţi. Din soiuri cât se putea de obişnuite, fără nicio valoare. Maib era înăuntru, pregătind o oală cu supă de peşte, şi dădu din cap către el. Era o femeie robustă şi îl urmărea pe Ishikk de ani, sperând să-l momească şi să-l facă să se-nsoare cu ea fiindcă era o bucătăreasă atât de pricepută. Şi poate că într-o bună zi avea să se lase prins. Străinii erau aşezaţi într-un colţ, la o masă pe care numai ei ar fi putut s-o aleagă – cea care stătea puţin mai sus decât altele, având suporturi pentru picioare, astfel încât nu-şi udau tălpile. „Nu Ralik, ce proşti!” cugetă el amuzat. „Stau înăuntru, ascunzându-se de soare, poartă cămăşi care-i feresc de căldura lui şi îşi ţin picioarele afară din apă. Nu e de mirare că au gânduri atât de ciudate!” Îşi lăsă găleţile jos, dând din cap către Maib. Femeia îşi întoarse privirea spre el. — Ţi-a mers bine la pescuit? — Groaznic. — Ei, atunci supa e gratis azi. Ca să-ndulcească blestemul lui Vun Makak. — Mulţumesc tare mult, spuse el şi luă castronul aburind pe care i-l oferea. Maib zâmbi. Acum îi era dator. După un număr suficient de castroane, avea să fie obligat s-o ia de nevastă. — În găleată e un kolgril pentru tine, o anunţă el. L-am prins ceva mai devreme, în dimineaţa asta. 273

Expresia feţei ei grăsune deveni nesigură. Un kolgril era un peşte foarte norocos. După ce-l mâncai, te lecuia de durerile de încheieturi pentru o lună întreagă şi uneori îţi îngăduia să-ţi dai seama, citind în forma norilor, când urmau să te viziteze prietenii. Maib ajunsese brusc să-i îndrăgească din cauza unei dureri de degete cu care-o blagoslovise Nu Ralik. Dintr-un kolgril puteai prepara supă vreme de două săptămâni, iar asta o făcea pe ea să-i fie datoare lui. — Vun Makak să te vadă, bombăni, iritată, ducându-se să verifice. Asta e în ordine. Cum o să te prind eu vreodată, măi omule? — Sunt pescar, Maib, răspunse el sorbind din supă, căci forma castronului îţi îngăduia s-o faci cu uşurinţă. E greu să prinzi un pescar. Ştii asta. Chicoti în sinea lui, îndreptându-se către străinii lui în vreme ce femeia înhăţa kolgrilul. Erau trei. Doi erau makabaki cu pielea întunecată, deşi păreau cei mai ciudaţi pe care-i văzuse în toată viaţa lui. Unul avea braţe şi picioare groase, când toţi semenii lui erau mici de statură şi cu oase fine, iar capul îi chelise cu desăvârşire. Al doilea era mai înalt, cu părul scurt şi negru, cu muşchi firavi şi cu umeri laţi. Pornind de la personalităţile lor, Ishikk îi boteză, în gând, Ţâfnosu şi Grosolanu. Al treilea bărbat avea pielea de un cafeniu-deschis, ca un alethi. Însă nici el nu părea să arate cum ar fi trebuit. Ochii n-aveau forma corectă, iar accentul nu era cu siguranţă al unui alethi. Vorbea limba selay mai prost decât ceilalţi doi şi, de obicei, prefera să tacă. Însă părea să mediteze. Ishikk îl boteză Gânditoru. „Mă-ntreb cum s-o fi ales cu cicatricea aia de pe pielea capului”, 274

se gândi Ishikk. Viaţa în afara Lacului Străveziu era foarte periculoasă. O mulţime de războaie, mai ales la est. — Ai întârziat, călătorule, spuse Grosolanu, bărbatul înalt şi solid. Avea statura şi aerul unui soldat, deşi niciunul dintre cei trei nu purta vreo armă. Ishikk se încruntă, aşezându-se şi scoţându-şi fără tragere de inimă picioarele din apă. — Nu astăzi trebuia să ne-ntâlnim? — Ziua e corectă, prietene. Dar trebuia să ne-ntâlnim la amiază. Pricepi? zise Ţâfnosu. El era cel care vorbea cel mai mult. — N-a trecut mult de-atunci, răspunse Ishikk. Să fim serioşi! Cine se sinchisea de oră? Străinii ăştia! Întotdeauna atât de ocupaţi. Ţâfnosu clătină din cap în vreme de Maib le aducea supa. Casa ei era singurul loc din sat care aducea cât de cât cu un han. Lui Ishikk îi lăsă un şervet de pânză moale şi un pahar mare cu vin dulce, încercând să-şi plătească datoria pentru peşte cât mai repede cu putinţă. — Foarte bine, spuse Ţâfnosu. S-auzim ce-ai să ne spui, prietene. — Luna asta am fost în Fu Ralis, Fu Namir, Fu Albast şi în Fu Moorin, răspunse Ishikk, sorbind din supă. Nimeni nu l-a văzut pe omul pe care-l căutaţi. — Ai pus întrebările potrivite? zise Grosolanu. Eşti sigur? — Bineînţeles că sunt sigur. Fac deja asta de o mie de ani. — De cinci luni, îl corectă Grosolanu. Fără niciun rezultat. 275

Ishikk ridică din umeri. — Vreţi să inventez poveşti? Lui Vun Makak i-ar plăcea asta. — Nu, fără născociri, prietene, spuse Ţâfnosu. Nu vrem decât adevărul. — Juri pe Un Ralik, zeul ăla al vostru? — Sst! zise Ishikk. Nu-i rosti numele. Sunteţi idioţi? Ţâfnosu se încruntă. — Dar e zeul vostru. Nu-i aşa? Numele lui e sacru? Nu trebuie pronunţat? Străinii erau atât de proşti. Fireşte că Nu Ralik era zeul lor, dar trebuia să pretinzi întotdeauna că nu este. Vu Makak – răuvoitorul său frate mai tânăr – trebuia păcălit, făcut să creadă că el era cel venerat, altminteri devenea invidios. Despre astfel de lucruri era sigur să vorbeşti numai într-o grotă sacră. — Jur pe Vu Makak, spuse el, apăsând cuvintele. Să vegheze asupra mea şi să mă blesteme după bunul plac. Am căutat cu sârguinţă. N-a fost văzut niciun străin ca acela pe care l-aţi pomenit – cu păr alb, bun de gură, cu faţa ca o săgeată. — Uneori îşi vopseşte părul, zise Ţâfnosu. Şi se deghizează. — Am pus întrebări folosind toate numele pe care mi le-aţi dat. Nu l-a văzut nimeni. Ei, poate reuşesc să vă găsesc un peşte care să-i dea de urmă. Ishikk îşi frecă bărbia ţepoasă. Pun prinsoare că un cort bondoc ar fi în stare. Însă s-ar putea să-mi ia ceva timp până fac rost de unul. Cei trei se uitară la el. — Ştii, s-ar putea să fie ceva cu peştii ăştia, spuse Grosolanu. — Superstiţii, răspunse Ţâfnosu. Tu umbli întotdeauna după 276

superstiţii, Vao. Vao nu era un nume real; Ishikk nu se îndoia că foloseau nume false. De aceea le prefera pe cele alese de el. Dacă ei îi dădeau lui nume false, tot nume false primeau înapoi. — Şi tu, Temoo? se răsti Grosolanu. Nu putem înainta ţinându-ne predici… — Domnilor, spuse Gânditoru. Dădu din cap către Ishikk, care continua să-şi soarbă supa. Apoi începură toţi trei să vorbească într-o altă limbă, continuându-şi discuţia. El îi asculta numai pe jumătate, încercând să-şi dea seama ce limbă era. Nu se pricepuse niciodată la alte soiuri de limbi. De ce-ar fi avut nevoie de ele? Nu-l ajutau nici să prindă peşte, nici să-l vândă. Îl căutase într-adevăr pe omul lor. Umblase mult, ajunsese într-o mulţime de locuri din Lacul Străveziu. Era unul dintre motivele pentru care nu-şi dorea să pună Maib mâna pe el. Ar fi trebuit să se stabilească într-un loc şi, pentru prinderea peştilor, n-ar fi fost bine. Cel puţin pentru prinderea celor mari. Nu se ostenise să-i întrebe de ce-l căutau pe acel Hoid, oricine ar fi fost. Străinii căutau întotdeauna ceea ce nu puteau avea. Se destinse şi-şi lăsă degetele picioarelor să atârne în apă. Senzaţia era plăcută. În cele din urmă, cei trei îşi încheiară discuţia. Îi dădură alte instrucţiuni, îi întinseră o pungă cu sfere şi intrară cu picioarele în apa lacului. Ca mai toţi străinii, purtau cizme groase, care le ajungeau până la genunchi. Se îndreptară spre ieşire, împroşcând cu apă în toate 277

părţile. Ishikk îi urmă, fluturându-şi mâna către Maib şi luându-şi găleţile. Avea să se întoarcă mai târziu, pentru masa de seară. „Poate-ar trebui s-o las să pună mâna pe mine”, se gândi, ieşind la lumina soarelui şi oftând uşurat. „Nu Ralik ştie că-mbătrânesc. Ar putea fi plăcut s-o las mai moale.” Străinii lui mergeau prin Lacul Străveziu înălţând trâmbe de stropi. Ţâfnosu era ultimul. Părea foarte nemulţumit. — Unde eşti, Roamer? Ce căutare prostească! Apoi adăugă pe limba lui: — Alananta katnaloo kayana. Lipăi pe urmele însoţitorilor lor. — Ei, „prostească” e bine spus, zise chicotind Ishikk şi plecă în altă direcţie, să-şi cerceteze capcanele.

278

I-2 NAN BALAT Lui Nan Balat îi plăcea să ucidă tot soiul de creaturi. Nu oameni. Niciodată oameni. Doar animale, pe acelea putea să le omoare. Mai ales pe cele mici. Nu ştia sigur de ce îl făcea asta să se simtă mai bine; pur şi simplu aşa se întâmpla. Stătea pe veranda vilei sale, smulgând, unul câte unul, picioarele unui crab mic. Fiecare sfâşiere îi dădea satisfacţie – trăgea mai întâi uşor, iar animalul se crispa. Pe urmă trăgea mai tare, şi creatura începea să se zvârcolească. Ligamentul rezista, apoi începea să se sfâşie, urmat de un trosnet scurt. Crabul continua să se zbată, iar Nan Balat ridica în aer piciorul, strângând creatura între degetele celeilalte mâini. Oftă, mulţumit. Smulgerea unui picior îl alina, îi alunga durerile din trup. Îl aruncă peste umăr şi trecu la următorul. Nu-i plăcea să vorbească despre obiceiul lui. Nici măcar cu Eylita. Era, pur şi simplu, un lucru pe care-l făcea. Trebuia să-ţi păstrezi cumva mintea întreagă. Termină cu picioarele, apoi se ridică, sprijinindu-se în baston, şi cuprinse cu privirea grădinile Davar, alcătuite din pereţi de stâncă acoperiţi cu tot soiul de plante agăţătoare. Erau frumoase, cu toate că Shallan fusese singura care le apreciase cu adevărat. În acea regiune din Jah Keved – aflată la vest şi la sud de Alethkar, pe un teren mai înalt, întrerupt de munţi precum Piscurile Mâncătorului de Coarne – astfel de plante se găseau din abundenţă. Creşteau pe 279

orice, acopereau vilele, se întindeau peste trepte. În sălbăticie, atârnau de copaci, creşteau peste întinderile stâncoase, tot atât de omniprezente cum era iarba în alte părţi ale Rosharului. Balat se apropie de marginea verandei. Câţiva cântecăreţi începură să se audă în depărtare, zgâriindu-şi carapacele striate. Fiecare cânta în alt ritm şi după alte note, deşi înşiruirile de sunete nu puteau fi cu adevărat numite melodii. Melodiile erau creaţii omeneşti, n-aveau nimic de-a face cu animalele. Dar fiecare în parte era un cântec, şi uneori păreau să-şi răspundă unul altuia. Balat coborî treptele una câte una, cu lujerii agăţători tremurând şi retrăgându-se înainte de-a fi atinşi de tălpile lui. De la plecarea lui Shallan trecuseră aproape şase luni. În dimineaţa aceea, primiseră de la ea, prin distrestie, un mesaj care-i anunţa că izbutise să ducă la îndeplinire prima parte a planului, devenind pupila lui Jasnah Kholin. Şi astfel, sora lui mai mică – ea, care până atunci nu mai plecase niciodată de pe domeniul lor – se pregătea s-o jefuiască pe cea mai importantă femeie din lume. Coborârea treptelor era, pentru el, o treabă foarte grea. „Am doar douăzeci şi trei de ani şi deja sunt olog”, îşi zise. Încă mai simţea o durere neîntreruptă, ascunsă. Ruptura se dovedise urâtă şi chirurgul fusese cât pe-aci să-i taie tot piciorul. Probabil c-ar fi trebuit să fie recunoscător că până la urmă nu fusese nevoie de aşa ceva, deşi avea să meargă toată viaţa cu un baston. Scrak se juca pe pajiştea veşnic verde, un loc unde creştea iarbă semănată anume, din care erau smulse plantele agăţătoare. Toporcopoiul era o femelă mare, care se rostogolea, rozând ceva, cu antenele date pe spate şi lipite de ţeastă. 280

— Scrak, spuse el, şchiopătând către animal, ce-ai acolo, fetiţo? Toporcopoiul îşi privi stăpânul, cu antenele înclinate în faţă. Apoi, cu două voci suprapuse, scoase nişte sunete ca de trâmbiţă care stârniră mai multe ecouri, reluându-şi joaca. „Jivină blestemată, niciodată nu-mi dă ascultare cum s-ar cuveni”, îşi zise plin de afecţiune Balat. Creştea toporcopoi de când era foarte tânăr şi descoperise – ca mulţi alţii înaintea lui – că erau cu atât mai nesupuşi cu cât erau mai inteligenţi. Ei, Scrak era credincioasă, dar nu te lua în seamă când era vorba de lucruri mărunte. Ca un copil mic care încearcă să-şi dovedească independenţa. Când ajunse mai aproape, văzu că Scrak izbutise să prindă un cântecăreţ. Creatura cât un pumn avea forma unui disc ţuguiat, cu patru braţe care se întindeau de pe margini şi zgâriau ritmic partea de deasupra. De regulă, se prindea de un perete stâncos cu ajutorul celor patru picioare bondoace aflate dedesubt, dar Scrak îi rosese unul dintre ele. O lăsase şi fără două braţe şi reuşise să-i crape carapacea. Balat fu cât pe-aci să i-o ia ca să-i smulgă el celelalte două braţe, dar se gândi că era mai bine să-şi lase animalul să se distreze. Scrak lăsă cântecăreţul jos şi ridică privirea către Balat, cu antele înălţându-i-se întrebător. Era lucioasă şi zveltă, cu şase picioare întinzându-i-se în faţă când se aşeza pe coapsele din spate. Toporcopoii n-aveau nici carapace, nici piele; trupul le era în schimb acoperit cu un soi de amestec al celor două, neted la atingere şi mai flexibil decât o carapace, dar mai tare decât pielea şi alcătuit din porţiuni întrepătrunse. Pe faţa ascuţită a animalului se citea ceva care părea curiozitate, privindu-l pe Balat cu ochi negri şi profunzi. 281

Trâmbiţă încetişor. Balat zâmbi, se aplecă şi o scărpină în spatele găurilor în care avea urechile. Ea se sprijini de el – aveau probabil cam aceeaşi greutate. Toporcopoii mai mari îi ajungeau unui om până la talie, însă Scrak era dintr-o rasă mai mică şi mai iute. Cântecăreţul tremură şi ea se năpusti asupra lui cu înverşunare, zdrobindu-i carapacea cu fălcile puternice. — Sunt eu oare un laş, Scrak? întrebă bărbatul, aşezându-se pe o bancă. Îşi rezemă bastonul alături şi înşfăcă un crab mic ascuns lângă bancă, a cărui carapace îşi schimbase culoarea, devenind albă ca să se confunde cu piatra. Ridică animalul care se zbătea. Iarba verde fusese crescută astfel încât să fie mai puţin sfielnică, şi ieşi din borte la numai câteva clipe după trecerea lui. Plantele exotice înfloriră, ieşind din carapace sau din găurile lor din pământ şi, în scurt timp, în jurul lui fluturau în vânt petice roşii, portocalii şi albastre. Porţiunea din jurul toporcopoiului rămase golaşă, fireşte. Scrak se distra mult prea bine cu prada ei şi făcea până şi plantele de cultură să se ascundă în găurile lor. — Eu n-aş fi putut pleca pe urmele lui Jasnah, continuă Balat, începând să smulgă picioarele crabului. Doar o femeie ar putea ajunge destul de aproape de ea ca să-i fure Animmodul. Am ajuns împreună la concluzia asta. În plus, cineva trebuia să rămână aici, să se ocupe de nevoile casei. Scuzele erau găunoase. Se simţea laş. Mai smulse câteva picioare, ceea ce nu-i oferi nicio satisfacţie. Crabul era prea mic şi se 282

desprindeau prea uşor. — Probabil că planul ei n-o să meargă niciodată, adăugă el, smulgând ultimul picior. Era straniu să te uiţi la o asemenea creatură când îi lipseau picioarele. Crabul era încă viu. Dar de unde puteai să-ţi dai seama? Dacă nu-şi mişca picioarele, părea tot atât de mort ca o piatră. „Braţele ni le fluturăm ca să părem în viaţă. Pentru asta sunt bune”, medită el. Îşi strecură degetele între cele două jumătăţi ale carapacei crabului şi începu să le despartă. Cel puţin acum simţea o plăcută senzaţie de rezistenţă. Erau o familie destrămată. Anii în care suportaseră firea brutală a tatălui lor îl aruncaseră pe Asha Jushu în braţele viciului şi pe Tet Wikim într-ale disperării. Numai Balat scăpase nevătămat. El şi Shallan. Ea fusese lăsată în pace, niciodată nu se atinsese de ea. Balat o urâse uneori pentru asta, dar cum ai fi putut urî cu adevărat pe cineva ca ea? Sfioasă, tăcută, delicată. „N-ar fi trebuit s-o las niciodată să plece”, se gândi. Trebuie să fi existat şi altă cale. N-avea să reuşească niciodată de una singură. Probabil era îngrozită. Balat aruncă bucăţile de crab peste umăr. „Măcar dac-ar mai fi trăit Helaran.” Fratele lor mai mare – pe atunci cunoscut ca Nan Helaran, fiindcă fusese primul fiu – îl înfruntase pe tatăl lor de mai multe ori, cu mult curaj. Ei, dar acum era mort, aşa cum era şi tatăl lor. Lăsaseră în urmă o familie de schilozi. — Balat! strigă o voce. Pe verandă îşi făcu apariţia Wikim. Bărbatul mai tânăr părea să fi 283

trecut peste ultima lui criză de melancolie. — Ce e? întrebă Balat, ridicându-se. Wikim coborî cu iuţeală treptele şi se grăbi spre el, cu plantele agăţătoare – şi apoi cu iarba – retrăgându-se din faţa lui. — Avem o problemă. — Cât de mare? — Aş zice că destul de mare. Vino.

284

I-3 SPLENDOAREA IGNORANŢEI Jzeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, stătea pe podeaua de lemn a tavernei, cu berea de lavis îmbibându-i-se încet în pantalonii cafenii. Soioasă, ponosită şi rărită, îmbrăcămintea lui era cu mult diferită de cea albă, simplă – dar elegantă – pe care-o purtase cu mai bine de cinci ani în urmă, înainte de asasinarea regelui Alethkarului. Cu capul plecat şi cu mâinile în poală, nu purta nicio armă. Nu-şi mai chemase Cristalsabia de ani buni şi i se părea că tot atât timp trecuse şi de când făcuse ultima baie. Nu se plângea. Dacă arăta ca un amărât, atunci lumea îl trata ca pe-un amărât. Nu-i cerea nimeni să omoare oameni. — O să facă tot ce-i spui? întrebă unul dintre minerii aşezaţi la masă. Purta haine nu cu mult mai bune decât ale lui Szeth şi era atât de murdar şi de plin de praf, încât îţi era greu să deosebeşti pielea murdară de pânza soioasă. Erau patru de felul lui, cu căni de ceramică în mâini. Încăperea mirosea a noroi şi a sudoare. Tavanul era scund, iar ferestrele – aflate cu toatele numai pe partea ferită de vânt – simple deschizături înguste. Ca să nu se desprindă, scândurile mesei erau legate cu mai multe curele de piele, iar lemnul crăpase pe mijloc. Took – actualul stăpân al lui Szeth – îşi lăsă cana jos, pe porţiunea înclinată a mesei. Aceasta se încovoie sub greutatea braţului său. 285

— Da, bineînţeles. Hei, kurp, uită-te la mine. Szeth îşi ridică privirea. În dialectul bav local, „kurp” însemna copil. El se obişnuise să i se spună astfel, sau în alte moduri asemănătoare, în bătaie de joc. Deşi era în al treizeci şi cincilea an al vieţii – şi în al şaptelea de când fusese numit făr’adevăr – avea trăsăturile poporului său: ochi mari, rotunzi, statură măruntă şi un început de chelie, drept pentru care esticii susţineau că avea înfăţişarea unui copil. — Ridică-te, spuse Took. El se ridică. — Ţopăie. El se supuse. — Toarnă-ţi berea lui Ton în cap. Szeth întinse mâna spre cană. — Hei! strigă Ton, trăgând cana. Nici gând! Io încă n-am terminat-o! — Dacă ai fi terminat-o, n-ar mai putea să şi-o toarne drept în cap, nu? zise Took. — Pune-l să facă altceva, Took, protestă Ton. — Bine, zise Took, apoi îşi scoase cuţitul din cizmă şi i-l întinse lui Szeth. Kurp, fă-ţi o tăietură în braţ. — Took… interveni un bărbat arogant pe nume Amark. Nu-i drept să-i ceri aşa ceva, ştii asta. Dar Took nu-şi luă vorba înapoi, aşa că Szeth îi dădu ascultare, luă cuţitul şi îşi tăie carnea braţului. Sângele se prelinse în jurul lamei murdare. — Taie-ţi gâtul, îi ceru Took. 286

— Ei, Took, zise Amark, ridicându-se. N-o să… — Ei, taci, îl întrerupse Took. Acum îi priveau mai multe grupuri de bărbaţi, de la alte mese. — O să vedeţi. Kurp, taie-ţi gâtul. — Nu-mi este îngăduit să-mi iau singur viaţa, răspunse încet Szeth, în limba bav. Fiind făr’adevăr, prin natura suferinţelor caremi sunt impuse, îmi e interzis să simt gustul morţii aduse de propria mână. Amark se aşeză din nou, părând să se simtă ruşinat. — Mamă a Prafului, blestemă Ton. Întotdeauna vorbeşte aşa? — Cum? întrebă Took, sorbind din cana lui cu lăcomie. — Cuvinte frumoase, atât de blânde şi de potrivite. Ca un ochiluminoşi. — Da, răspunse Took. E ca un sclav, dar mai bun, pen’ că-i un shin. Nu fuge, nu răspunde obraznic şi alte chestii d-astea. Şi nici nu trebuie să-l plăteşti. E ca un parsh, da’ mai deştept. Aş zice că valorează, pe bună dreptate, multe sfere, zise privindu-i pe ceilalţi bărbaţi. Îl poţi lua cu tine când mergi la lucru în mină şi poţi primi şi banii lui. O să facă tot ce nu vrei să faci tu. Curăţă latrina, văruieşte casa. Tot felul de treburi utile. — Păi şi-atunci tu cum ai dat de el? întrebă unul dintre ceilalţi bărbaţi, scărpinându-şi bărbia. Took era zilier, umbla din oraş în oraş. Pe Szeth îl arăta peste tot, era unul dintre modurile în care-şi făcea repede prieteni. — Ei, asta-i o poveste în toată legea, răspunse Took. Ştiţi, călătoream o dată prin munţii din sud şi-am auzit un zgomot straniu, un soi de urlet. Nu urletul vântului, ştiţi, şi… 287

Povestea era o născocire, de la un capăt la altul; stăpânul de mai înainte al lui Szeth – un ţăran dintr-un sat din preajmă – i-l vânduse lui Took pentru un sac cu seminţe. Iar ţăranul îl luase de la un negustor ambulant, care-l avea de la un cizmar, care-l câştigase la un joc ilegal de noroc. Iar înaintea lui mai fuseseră vreo zece. La început, acei ochi-întunecaţi de rând se bucurau să-l aibă. Pentru cei mai mulţi, sclavii erau mult prea scumpi, iar parshii valorau încă şi mai mult. Aşa că era ceva nemaipomenit să-i poată da porunci cuiva ca Szeth. Le curăţa podelele, tăia lemne, îi ajuta la muncile câmpului şi căra poveri. Unii îl tratau bine, alţii nu. Dar scăpau întotdeauna de el. Poate că izbuteau cumva să intuiască adevărul, îşi dădeau seama că era în stare de mult mai multe decât cutezau ei să-i ceară. Să ai un sclav era una. Dar un sclav care vorbea ca un ochi-luminoşi şi ştia mai multe decât tine? Îi făcea să nu se simtă în largul lor. Szeth se străduia să-şi joace rolul, să se poarte cu cât mai puţin rafinament. Îi venea foarte greu. Poate că-i era imposibil. Ce-ar fi spus toţi oameni ăia dac-ar fi ştiut că sclavul care le golea oalele de noapte era Cristalpurtător şi Undeunitor? Un Vântalergător, aidoma Radianţilor din vechime? Când îşi chema Sabia, verdele întunecat al ochilor săi căpăta o nuanţă luminoasă, aproape strălucitoare, ca a smaraldului, un efect unic, pe care nu-l putea produce decât arma lui. Era mai bine să nu descopere asta niciodată. Szeth îi slăvea pe zei fiindcă se irosea astfel; fiecare zi în care era pus să cureţe sau să sape în loc să ucidă reprezenta o victorie. Seara aceea de-acum cinci ani continua să-l bântuie. I se mai ordonase şi înainte să omoare – dar 288

întotdeauna în taină, în linişte. Niciodată nu mai primise înadins instrucţiuni atât de cumplite. „Ucide, distruge, croieşte-ţi drum către rege. Ai grijă să fii văzut când o faci. Lasă martori. Răniţi, dar în viaţă…” — … şi atunci a jurat să-mi fie slugă câte zile oi avea io, încheie Took. De-atunci a fost tot timpul alături de mine. Ascultătorii se întoarseră spre Szeth. — E adevărat, întări el, aşa cum i se poruncise dinainte. Până la ultimul cuvânt. Took zâmbi. Szeth nu-l făcea să se simtă stânjenit; părea să creadă că supunerea lui era firească. Ca urmare, poate c-avea să-i fie stăpân mai multă vreme decât alţii. — Ei, spuse Took, tre’ să plecăm. Mâine o să ne-ncepem ziua devreme. Avem alte locuri de văzut, alte drumuri necunoscute pe care să-ndrăznim s-o apucăm… Îi plăcea să se creadă un călător experimentat, deşi, din câte-şi dăduse Szeth seama, se învârtea pur şi simplu într-un cerc larg. În acea parte a Ţării Bav erau multe mine mici – şi, prin urmare, multe sate mici. Probabil că mai ajunsese în acelaşi sat cu ani în urmă, dar minele foloseau mulţi muncitori ocazionali. Era foarte puţin probabil să-l fi ţinut cineva minte, dacă nu cumva îi remarcase poveştile din cale-afară de înflorite. Dar, înflorite sau nu, ceilalţi mineri păreau dornici s-audă mai multe. Îl rugară să continue, oferindu-i de băut, şi el acceptă cu modestie. Szeth stătea tăcut, cu picioarele încrucişate, cu mâinile în poală, cu sângele şiroindu-i din braţ. Oare parshendii ştiuseră în ce situaţie 289

îl puneau aruncându-i Piatra Jurământului în acea noapte, când fugiseră din Kholinar? Szeth fusese obligat s-o recupereze, apoi rămăsese pe marginea drumului, întrebându-se dacă avea să fie descoperit şi executat – sperând să fie descoperit şi executat – până când un negustor în trecere fusese destul de interesat ca să-i pună întrebări. Până atunci, Szeth aşteptase acolo purtând doar o fâşie de pânză care-i acoperea bărbăţia. Onoarea îl silise să-şi scoată hainele albe, căci purtându-le ar fi fost recunoscut cu mai multă uşurinţă. Trebuia să rămână în viaţă, ca să poată suferi. După o scurtă explicaţie din care omisese amănuntele ce-l învinovăţeau, se pomenise călătorind în spatele căruţei negustorului. Acesta – un bărbat pe nume Avado – fusese destul de inteligent ca să-şi dea seama că, în urma morţii regelui, era posibil ca străinii să nu fie prea bine trataţi. Plecase spre Jah Keved, fără să ştie că îl adăpostise, făcându-şi-l servitor, chiar pe ucigaşul lui Gavilar. Alethii nu-l căutaseră. Îşi imaginaseră că el, infamul „asasin în alb”, plecase împreună cu parshendii. Se aşteptau probabil să dea de el prin Câmpiile Sfărâmate. În cele din urmă, minerii se săturară de poveştile lui Took, care deveneau tot mai neclare. Îşi luară rămas-bun, fără să se sinchisească de aluziile clare prin care sugera că încă o cană cu bere l-ar fi îndemnat să spună cea mai frumoasă istorisire a sa: cea despre vremurile în care-o văzuse pe însăşi Veghetoarea Nopţii şi furase o sferă care strălucea, neagră, în întuneric. Povestea asta îl tulbura mereu pe Szeth, fiindcă-i amintea de strania sferă neagră pe care i-o dăduse Gavilar. O ascunsese cu mare grijă în Jah Keved. Nu 290

ştia ce era, dar nu voia să rişte să-i fie luată de vreun stăpân. Când nimeni nu-i mai dădu de băut, Took se ridică de pe scaunul său fără tragere de inimă. Împleticindu-se, îi făcu semn lui Szeth să-l urmeze şi ieşi din tavernă. Afară, strada era cufundată în întuneric. Aşezarea aceea, Calea Fierului, avea o piaţă a oraşului în adevăratul sens al cuvântului, mai multe sute de locuinţe şi trei taverne. În Ţara Bav – acea mică întindere de pământ pe care cel mai adesea toată lumea o trecea cu vederea şi care se afla chiar în partea de nord a munţilor de lângă Silnasen – aşa ceva era aproape o metropolă. Practic, regiunea făcea parte din Jah Keved, dar până şi înaltul ei prinţ se ţinea cât mai departe de ea. Szeth îşi urmă stăpânul pe străzile care duceau spre cartierul săracilor. Took era prea zgârcit ca să plătească pentru o cameră dintr-o zonă frumoasă sau măcar decentă a oraşului. Szeth se uită peste umăr, dorindu-şi ca A Doua Soră – cunoscută de acei oameni din est drept Nomon – să fi răsărit, ca să fie mai multă lumină. Beat, Took se împletici şi se prăbuşi. Szeth oftă. N-ar fi fost prima noapte în care-şi căra stăpânul acasă, în pat. Îngenunche să-l ridice. Şi îngheţă. Sub trupul bărbatului căzut, un lichid cald se aduna într-o băltoacă. Abia apoi văzu că avea un cuţit înfipt în gât. Se încordă brusc atunci când de pe o alee ieşi un grup de tâlhari. Unul înălţă o mână şi lumina stelelor se reflectă în lama cuţitului pe care se pregătea să-l arunce în Szeth. El se încordă. În punga lui Took erau sfere impregnate din care să tragă Lumină. — Aşteaptă, şuieră unul dintre tâlhari. Cel care avea cuţitul se opri. Un alt bărbat se apropie şi se uită cercetător la Szeth. 291

— E un shin. Ăsta n-ar face rău nici unui cremling. Alţii traseră leşul pe alee. Celălalt ridică din nou cuţitul. — Dar ar putea să ţipe. — Atunci de ce n-a ţipat? Ascultă ce-ţi spun, ăştia nu-s în stare să facă rău. Aproape la fel ca parshii. Îl putem vinde. — Probabil, zise al doilea bărbat. Uitaţi-vă la el. E îngrozit. — Vino-ncoa, spuse primul tâlhar, făcându-i semn lui Szeth să se apropie. El se supuse şi intră pe aleea care se lumină brusc când ceilalţi hoţi deschiseră punga lui Took. — Pe Kelek! exclamă unul. Aproape că n-a meritat osteneala. O mână de stropi, două pete şi nici măcar un singur broam. — Ascultaţi ce vă spun io, zise primul bărbat. Îl putem vinde ca sclav. Oamenilor le plac servitorii shin. — Nu-i decât un copil. — Nu. Aşa arată toţi. Hei, ce-ai acolo? Tâlharul smulse din mâna celui care număra sferele o bucată de rocă scânteietoare, la fel de mare ca acestea. N-avea absolut nimic ieşit din comun, era o simplă piatră, cu câteva cristale de cuarţ în ea şi cu o vână de fier ruginit într-o parte. — Ce-i asta? — N-are nicio valoare, spuse altul. — Sunt obligat să-ţi dau de ştire, zise încet Szeth, că ţii în mână Piatra Jurământului meu. Atâta timp cât se află în posesia ta, îmi eşti stăpân. — Ce-i aia? întrebă unul dintre ceilalţi tâlhari, ridicându-se în picioare. 292

Primul îşi strânse pumnul în jurul pietrei, aruncându-le celorlalţi priviri bănuitoare. Pe urmă se uită din nou la Szeth. — Stăpânul tău? Ce-nseamnă asta? Spune-mi limpede! — Trebuie să mă supun voinţei tale, îl lămuri Szeth. În toate privinţele, deşi n-o să te-ascult dac-o să-mi porunceşti să-mi iau viaţa. I se putea porunci şi să renunţe la Sabie, dar deocamdată nu era nevoie să pomenească şi de asta. — O să mi te supui? întrebă tâlharul. Adică o să faci tot ce zic io? — Da. — Orice zic io? Szeth închise ochii. — Da. — Ei, uite ceva interesant, spuse gânditor tâlharul. Ceva întradevăr interesant.

293

PARTEA A DOUA Furtunile aducătoare de lumină DALINAR●KALADIN●ADOLIN

294

295

12 UNITATE „Bătrâne prieten, sper că această misivă te găseşte bine, sănătos. Totuşi, de vreme ce acum eşti, în esenţă, nemuritor, presupun că această stare de bine a ta e de la sine înţeleasă.” — Ziua de azi – anunţă Regele Elhokar, călărind sub cerul strălucitor – e foarte potrivită ca să măcelăreşti un zeu. Nu credeţi? — Fără nicio îndoială, Maiestate, răspunse imediat Sadeas, cu voce mieroasă şi surâzând cu subînţeles. S-ar putea spune, de regulă, că zeii s-ar cuveni să se teamă de nobilii alethi. Sau măcar de cei mai mulţi dintre noi. Adolin strânse mai tare hăţurile; se simţea gata să izbucnească ori de câte ori vorbea Înaltul Prinţ Sadeas. — Chiar trebuie călărim aici, în faţă? şopti Renarin. — Vreau s-ascult, răspunse Adolin cu voce scăzută. El şi fratele său erau aproape în fruntea coloanei, la mică distanţă de rege şi de înalţii lui Prinţi. În spatele lor se întindea o procesiune măreaţă: o mie de soldaţi în albastrul Casei Kholin, zeci de servitori şi chiar şi femei în palanchine, ca s-aştearnă pe hârtie descrieri ale vânătorii. Adolin le aruncă o privire când se întinse după plosca lui cu apă. Îşi purta Cristalarmura, aşa că trebuia s-o ia cu mare grijă, ca să n-o strivească. Ori de câte ori erai în Armură, muşchii îţi dădeau ascultare cu mai multă rapiditate, aveai mai multă forţă şi mai 296

multă îndemânare. Asta îl lua uneori pe Adolin prin surprindere, deşi armura îi aparţinea, fiind moştenită de la familia mamei sale în ziua când împlinise şaisprezece ani. De atunci se scurseseră alţi şapte. Se răsuci şi sorbi îndelung din apa călduţă. Sadeas călărea în stânga regelui; în dreapta acestuia se afla silueta masivă a lui Dalinar, tatăl lui Adolin. Ultimul Înalt Prinţ participant la vânătoare era Vamah, care nu se număra printre Cristalpurtători. În Cristalarmura lui aurie, regele strălucea – dar, fireşte, o Cristalarmură dădea oricui o înfăţişare regească. Până şi Sadeas arăta impresionant când şi-o punea pe a sa, care era roşie, deşi faţa lui buhăită şi pielea roşcovană micşorau cumva efectul. Sadeas şi regele făceau paradă cu Armurile lor… Ei şi, poate c-o făcea şi Adolin. Pusese să-i fie vopsită în albastru şi să i se sudeze câteva ornamente pe coif şi pe apărătoarele umerilor, ca să pară mai fioros. Cum să nu te făleşti când purtai ceva atât de măreţ ca o Cristalarmură? Adolin luă încă o înghiţitură de apă, ascultându-l pe rege, care spunea cât de mult îl entuziasma vânătoarea. Un singur Cristalpurtător din acea procesiune – de fapt, unul singur din toate cele zece armate – nu avea Armura vopsită ori împodobită. Dalinar Kholin. Tatăl lui Adolin preferase să-i păstreze culoarea naturală, cenuşie ca ardezia. Dalinar călărea posomorât alături de rege. Îşi ţinea coiful legat de şa, lăsându-şi la vedere faţa pătrată şi părul negru şi scurt, albit la tâmple. Puţine femei spuseseră vreodată că era bărbat frumos; nasul lui avea o formă nepotrivită, iar trăsăturile erau colţuroase. Chipul 297

său era al unui luptător. Călărea un armăsar ryshadium negru, voinic, unul dintre cei mai mari cai pe care-i văzuse Adolin vreodată – şi, în timp ce Elhokar şi Sadeas aveau, în armurile lor, o înfăţişare regească, Dalinar reuşea cumva s-arate ca un soldat. Pentru el, Armura nu era o podoabă. Era o unealtă. Nu părea niciodată surprins de forţa sau de iuţeala pe care le căpăta datorită acesteia. Pentru Dalinar Kholin, purtarea Armurii părea să fie starea lui firească – era ceva ieşit din comun să n-o aibă. Poate că şi din acest motiv îşi câştigase reputaţia, ajunse să fie considerat unul dintre cei mai mari războinici şi generali care trăiseră vreodată. Adolin îşi dădu seama că-şi dorea cu ardoare ca tatăl lui să fi făcut şi-acum fapte care să se ridice la înălţimea reputaţiei sale. „Se gândeşte la viziuni”, îşi zise el văzându-i expresia distantă şi privirea neliniştită. — S-a întâmplat din nou azi-noapte, îi spuse lui Renarin. În timpul marii furtuni. — Ştiu, îi răspunse fratele lui cu glas egal, măsurat. Înainte de a răspunde la o întrebare, făcea întotdeauna o pauză, ca şi cum şi-ar fi cântărit cuvintele în gând. Unele femei pe care le cunoştea Adolin spuneau că, din cauza felului său de a fi, Renarin părea să le cerceteze minuţios în sinea lui. Când stăteau de vorbă cu el se cutremurau, deşi lui Adolin nu i se păruse niciodată că fratele lui ar fi fost câtuşi de puţin intimidant. — Ce crezi că-nseamnă? întrebă Adolin, cu glas atât de scăzut încât numai Renarin îl putea auzi. Aceste… crize ale tatei. — Habar n-am. 298

— Renarin, nu putem continua să nu le luăm în seamă. Soldaţii au început să vorbească. Zvonurile se răspândesc prin toate cele zece armate! Dalinar Kholin înnebunea. De câte ori îi lovea o mare furtună, cădea la podea şi începea să tremure. Pe urmă aiura, vorbind păsăreşte. Adesea se ridica în picioare, cu ochii lui albaştri larg deschişi către imagini iluzorii, legănându-se şi agitându-şi braţele. Adolin trebuia să-l ţină, ca nu cumva să-şi facă rău lui şi altora. — Vede lucruri, continuă el. Sau crede că le vede. Bunicul lui Adolin fusese chinuit de halucinaţii. La bătrâneţe, se crezuse din nou la război. Oare asta i se-ntâmpla şi lui Dalinar? Îşi retrăia luptele din tinereţe, din vremea când îşi câştigase renumele? Sau revedea iarăşi şi iarăşi noaptea aceea cumplită, noaptea în care Asasinul în Alb îi ucisese fratele? Şi de ce-i pomenea adesea pe Cavalerii Radianţi, la scurt timp după crizele sale? Toate astea îl îmbolnăveau pe Adolin. Dalinar era Ghimpele Negru, un geniu al câmpului de luptă şi o legendă vie. El şi fratele lui îi uniseră pe Înalţii prinţi războinici din Alethkar, după secole de neînţelegeri. Îşi înfrânsese nenumăraţi rivali în dueluri, câştigase zeci de bătălii. Întregul regat îl respecta. Şi acum se întâmpla asta. Ce faci, ca fiu, când tatăl tău, pe care-l iubeşti – cel mai măreţ om în viaţă –, începe să-şi piardă minţile? Sadeas vorbea despre o victorie recentă. Cu două zile în urmă, câştigase încă o inimă-nestemată şi se părea că regele încă nu aflase. Adolin se încordă când îl auzi lăudându-se. — Ar trebui să mergem mai în spate, spuse Renarin. — Rangul nostru e destul de înalt ca să putem rămâne aici, 299

răspunse Adolin. — Nu-mi place cum te porţi când stai pe lângă Sadeas. „Trebuie să fim cu ochii pe omul ăsta, Renarin. Ştie că tata e din ce în ce mai slab. Va încerca să-l lovească”, se gândi Adolin. Dar se sili totuşi să zâmbească. De obicei, nu-i era greu s-o facă. Fusese fericit toată viaţa, duelându-se, trândăvind şi făcând din când în când curte câte unei fete frumoase. Însă, mai nou, viaţa nu părea dispusă să-l lase să mai bucure de plăcerile ei simple. — … un adevărat model de curaj în ultima vreme, Sadeas, spunea regele. Te descurci foarte bine când e vorba de capturarea inimilor-nestemată. Meriţi toate laudele. — Mulţumesc, Maiestate. Deşi competiţia începe să nu mai fie incitantă, căci unii nu mai sunt interesaţi să participe. Presupun că până şi cele mai bune arme se tocesc până la urmă. Dalinar, care cândva ar fi răspuns acelei ofense mascate, păstră tăcerea. Adolin scrâşni din dinţi. Lovind în tatăl lui, în starea în care se afla, Sadeas se dovedea cu desăvârşire lipsit de scrupule. Poate car fi trebuit să-l provoace pe nemernicul ăla atât de plin de sine. Cu înalţii prinţi nu te duelai – pur şi simplu nu se cădea, decât dacă erai pregătit să dai naştere unui mare scandal. Dar poate că el era. Poate că… — Adolin… spuse fratele lui, pe tonul unei avertizări. El se uită într-o parte. Îşi întinsese mâna, ca şi cum ar fi vrut să-şi cheme Sabia. Şi-o folosi, în schimb, ca să ia frâul. „Om al furtunii. Lasă-mi tatăl în pace”, zise el în gând. — De ce nu vorbim despre vânătoare? întrebă Renarin. Cel mai tânăr Kholin călărea ca de obicei, cu spatele drept, în 300

poziţia perfectă, cu ochii ascunşi în spatele ochelarilor, un model de bună-cuviinţă şi solemnitate. — Asta nu-ţi dă avânt? — Pfui… zise Adolin. Nu găsesc niciodată că vânătoarea e atât de interesantă cum spune toată lumea c-o să fie. Nu-mi pasă cât de mare e animalul – până la urmă, totul nu e decât un măcel. Însă duelul, da, duelul era incitant. Senzaţia pe care ţi-o dădeau Cristalsabia din mâna ta şi înfruntarea unui adversar viclean, abil şi prudent. Un bărbat împotriva altui bărbat, forţă contra forţă, inteligenţă contra inteligenţă. Vânarea unui animal fără minte nu se compara cu aşa ceva. — Poate-ar fi trebuit s-o inviţi pe Janala să te-nsoţească, spuse Renarin. — N-ar fi venit. Nu după… ei, ştii. Rilla a fost foarte zgomotoasă ieri. Plecarea a fost cea mai bună soluţie. — Adevărul e c-ar fi trebuit să te porţi cu mai multă înţelepciune în privinţa ei, zise Renarin pe un ton dezaprobator. Adolin mormăi ceva în doi peri. Nu era vina lui că-şi consuma toate legăturile cu femeile atât de repede. Ei bine, de data aceea chiar era vinovat. Dar asta nu se-ntâmpla de obicei. Era o simplă neînţelegere. Regele începu să se plângă de ceva anume. Cei doi tineri rămăseseră în urmă, aşa că Adolin nu putea s-audă ce se vorbea. — Să ne apropiem, spuse îmboldindu-şi calul. Renarin îşi dădu ochii peste cap, dar îl urmă. ● „Uneşte-i.” 301

Cuvintele stăruiau, ca o şoaptă, în mintea lui Dalinar. Nu putea scăpa de ele. Îl frământau în vreme ce îl mâna pe Galant, în trap mărunt, pe un platou stâncos, presărat cu bolovani, de pe Câmpiile Sfărâmate. — N-ar fi trebuit s-ajungem până acum? întrebă regele. — Suntem încă la două sau trei platouri distanţă de locul vânătorii, Maiestate, răspunse Dalinar, cu gândul în altă parte. Probabil c-o să mai dureze încă o oră, dacă ţinem rânduiala. Din locul potrivit, probabil că am putea să zărim cortul… — Locul potrivit? Stânca aia din faţa noastră n-ar fi bună? — Cred că da, zise Dalinar, privind cu atenţie piatra în formă de turn. Am putea trimite nişte cercetaşi să verifice. — Cercetaşi? Pfui! Am nevoie de-o întrecere, unchiule. Fac prinsoare pe cinci broami întregi c-ajung înaintea ta în vârf. Şi zicând asta, o porni la galop, într-un răpăit de copite, lăsând în urmă un grup uimit de ochi-luminoşi, de oameni din suita sa şi de străjeri. — Dar-ar furtuna! înjură Dalinar, dând pinteni calului ca să-l pună în mişcare. Adolin, comanda îţi aparţine! Asigură paza platoului următor, pentru orice eventualitate. Fiul său, care rămăsese în urmă, dădu scurt din cap. Dalinar o porni în galop după rege – o siluetă în armură aurie, cu mantie lungă, albastră. Copitele loveau cu zgomot răsunător în solul pietros, trecând fulgerător printre stânci. În faţa lui, turla de piatră în formă de ţăruş se înălţa, abruptă, din buza platoului. Astfel de formaţiuni erau ceva obişnuit pe Câmpiile Sfărâmate. „Blestematul ăsta de băiat!” Deşi Elhokar era în al douăzeci şi 302

şaptelea an al vieţii sale, Dalinar continua să se gândească la el ca la un puştan. Iar uneori se purta ca şi cum ar fi fost un puştan. De ce nu putea să anunţe cum trebuie înainte să se avânte într-un asemenea tur de forţă? Totuşi, călărind, Dalinar recunoscu că era într-adevăr plăcut salerge în voie, fără coif, cu vântul suflându-i în faţă. Pulsul i se înteţi pe măsură ce continua cursa şi nu mai ţinu cont de începutul pripit. Pe moment, îşi îngădui să dea uitării şi grijile, şi cuvintele care-i răsunau în cap. Regele dorea o întrecere? Ei bine, avea să-i ofere una. Trecu în goană pe lângă el. Armăsarul lui Elhokar era de rasă bună, dar nu se putea măsura cu Galant, un ryshadium pur-sânge, cu două palme mai înalt şi cu mult mai puternic decât un cal obişnuit. Animalele de soiul lui îşi alegeau singure călăreţii şi, din toate taberele de luptă, numai o mână de oameni avuseseră un asemenea noroc. Dalinar era unul dintre ei, iar Adolin un altul. Dalinar ajunse la poalele stâncii în câteva secunde. Sări din şa când Galant mai alerga încă. Se izbi de pământ cu putere, dar Cristalarmura amortiză lovitura, iar piatra îi scrâşni sub tălpi când alunecă, înainte de a se opri. Bărbaţii care nu purtaseră niciodată o astfel de Armură – şi mai ales cei obişnuiţi cu verişoara ei mai nevolnică, alcătuită dintr-o platoşă obişnuită şi nişte simple zale – nu izbuteau nicidecum să înţeleagă. Nu era o doar o armură. Însemna cu mult mai mult. Alergă spre locul în care se ridica stânca, în timp ce Elhokar încă mai galopa în urma lui. Dalinar sări şi, ajutate de Armură, picioarele îl aruncară la o înălţime de peste un stânjen, apoi se agăţă de un colţ 303

de piatră. Armura îi dădea puterea mai multor bărbaţi, aşa că se trase în sus cu o zvâcnire. Simţi cum îl începe să-l cuprindă Fiorul întrecerii. Nu era la fel de puternic precum Fiorul bătăliei, dar reprezenta un înlocuitor demn de luat în seamă. Dedesubt, piatra hârşâi. Şi Elhokar începuse să se caţere. Dalinar nu se uită în jos. Rămase cu ochii la mica platformă naturală din vârful stâncii de şase stânjeni înălţime. Pipăi cu degetele acoperite de oţel şi-şi găsi un alt sprijin. Apărătoarele îi acopereau mâinile, dar armura străveche transmitea cumva senzaţia către palmele sale. Era ca şi cum ar fi purtat nişte mănuşi subţiri din piele. Din dreapta se auzi un scrijelit, urmat de sunetul unei voci care înjura încet. Elhokar o apucase pe o altă cale, sperând să-l întreacă, dar nimerise într-o zonă fără steiuri de care să se poată prinde. Asta-i încetinea înaintarea. Cristalarmura aurie a regelui scânteia în timp ce purtătorul ei se uita la Dalinar. Elhokar strânse din fălci, aruncă o privire în sus, apoi se avântă într-un salt puternic către o platformă stâncoasă care ieşea din pământ. „Băiat nebun!” îşi zise Dalinar, privindu-l pe rege care, înainte să se prindă de stâncă, clătinându-se, părea să fi plutit pur şi simplu prin aer. Pe urmă, regele se trase în sus şi continuă să se caţere. Dalinar începu să se mişte furios, cu piatra sfărâmându-se sub vârfurile metalice ale degetelor sale, cu aşchiile desprinse căzând. Vântul îi încreţea mantia. Se săltă, se încordă, se trase, reuşind să ajungă puţin mai sus decât regele. Până în vârf nu mai era nici măcar un stânjen. Fiorul întrecerii îi fremăta în trup. Întinse mâna către ţinta urcuşului, hotărât să câştige. Nu putea să piardă. Era 304

necesar… „Să-i uneşti.” Şovăi, neştiind prea bine de ce, iar nepotul său i-o luă înainte. Elhokar se trase în sus şi se ridică în picioare în vârful stâncii, cu un hohot de râs victorios. Se întoarse spre Dalinar şi-i întinse mâna: — Pe vânturile Furtunii, unchiule, ai făcut o cursă pe cinste. Şi aici, la urmă, am fost sigur că m-ai întrecut. Triumful şi încântarea de pe chipul regelui aduseră pe buzele lui Dalinar un zâmbet. În vremurile de-acum, bărbatul mai tânăr avea nevoie de victorii. Chiar şi cele mărunte îi erau de folos. Atraşi de sentimentul ţelului înfăptuit, în jurul lui începură să prindă viaţă gloriospreni – ca nişte globuri luminoase minuscule, translucide. Binecuvântându-se pentru ezitarea avută, Dalinar luă mâna nepotului său şi-l lăsă pe acesta să-l tragă lângă el. În vârful turnului creat de natură abia încăpeau amândoi. Respirând adânc, Dalinar îl bătu pe rege pe spate, cu un zăngănit de metal izbit de metal. — A fost o întrecere excelentă, Maiestate. Şi te-ai descurcat de minune. Regele îi răspunse cu un zâmbet radios. Cristalarmura lui aurie strălucea sub soarele amiezii; coiful avea viziera ridicată, dezvăluindu-i ochii de un galben-deschis, nasul puternic şi o faţă proaspăt bărbierită, aproape prea frumoasă, cu buze pline, frunte lată şi bărbie fermă. Şi Gavilar arătase astfel, înainte să-şi rupă nasul şi să capete cicatricea groaznică de pe bărbie. Dedesubt, se apropiau în goană Garda de Cobalt şi câţiva dintre membrii suitei regale, printre care şi Sadeas. Armura lui scânteia, 305

roşie, deşi nu era un Cristalpurtător deplin – avea numai Armura, nu şi Sabia. Dalinar îşi ridică privirea. De la înălţimea aceea putea să vadă o mare parte a Câmpiilor Sfărâmate şi trecu printr-un moment ciudat, când totul i se păru familiar. Se simţi ca şi cum ar mai fi fost şi altă dată acolo, în acel punct perfect de observare, privind în jos, către pământul sfârtecat. Momentul fu scurt, cât o bătaie a inimii. — Uite, zise Elhokar, arătând cu mâna acoperită de metal auriu. Văd locul în care trebuie să ajungem. Dalinar îşi umbri ochii şi desluşi, la trei platouri distanţă, un cort mare de pânză pe care flutura steagul regelui. Pe drumul până acolo se vedeau poduri permanente late; se aflau relativ aproape de acea parte a Câmpiilor Sfărâmate aparţinându-le alethilor, pe platouri pe care el însuşi le revendica. Acolo trăia un demon al spărturilor matur care îi aparţinea: era dreptul lui să-l vâneze şi să-şi revendice bogăţia din inima lui. — Ai avut din nou dreptate, unchiule, spuse Elhokar. — Încerc să-mi fac din asta un obicei. — Cred că nu te pot învinui pentru aşa ceva. Cu toate că te pot înfrânge, când şi când, în câte-o întrecere. Dalinar zâmbi. — M-am simţit din nou tânăr, ca atunci când acceptam câte-o provocare ridicolă şi alergam după tatăl tău. Buzele lui Elhokar se uniră într-o linie subţire şi gloriosprenii dispărură. Pronunţarea numelui lui Gavilar îl posomora; avea senzaţie că era comparat, în defavoarea lui, cu fostul rege. Şi, din 306

nefericire, cel mai adesea nu se înşela. Dalinar se grăbi să continue. — Probabil că am semănat cu cei zece nebuni, alergând astfel. Aş vrea să-mi fi dat mai mult timp, ca să-ţi pot pregăti o gardă de onoare. Ăsta e un loc unde se poartă un război. — Ei, na! Îţi faci prea multe griji, unchiule. De ani de zile parshendii n-au mai lansat un atac atât de aproape de partea din Câmpii care ne aparţine. — Ei, cu două nopţi în urmă păreai să-ţi faci griji pentru siguranţa ta. Elhokar oftă, destul de tare ca să fie auzit. — De câte ori trebuie să-ţi explic asta, unchiule? Pot să-nfrunt soldaţii duşmani cu sabia în mână. Tu trebuie să-ncerci să mă aperi de ceea ce ar putea trimite când nu ne aşteptăm, în beznă şi în tăcere. Dalinar nu răspunse. Neliniştea lui Elhokar – o puteai numi chiar paranoia – creştea ori de câte ori venea vorba de asasinat. Dar, luând în considerare ceea ce i se întâmplase tatălui său, cine l-ar fi putut învinui? „Îmi pare rău, frate”, se gândi, aşa cum făcea de fiecare dată când îşi aducea aminte de noaptea în care murise Gavilar. Singur, fără să fie apărat de fratele lui. — Am făcut cercetări, aşa cum mi-ai cerut, spuse silindu-se să-şi îndepărteze gândurile triste. — Da? Şi ce-ai descoperit? — Mă tem că nu mare lucru. Pe balconul tău nu era nici urmă de vizitator nepoftit şi niciun servitor n-a văzut vreun străin prin 307

împrejurimi. — A fost cineva care mă privea din întunericul nopţii. — Dacă a fost, atunci nu s-a mai întors, Maiestate. Şi n-a lăsat nicio urmă. Elhokar nu păru mulţumit, iar tăcerea dintre ei deveni apăsătoare. Jos, Adolin vorbea cu cercetaşii şi pregătea trupele pentru traversare. Elhokar protestase, nemulţumit de numărul mare de oameni aduşi de Dalinar. De cei mai mulţi nu era nevoie la vânătoare – Cristalpurtătorii aveau să ucidă animalul, nu soldaţii. Dar Dalinar voia să-şi ştie nepotul apărat. În timpul anilor de luptă, incursiunile parshendilor îşi pierduseră din îndrăzneală – condeierele alethi presupuneau că numărul le scăzuse la trei pătrimi faţă de cel de la început, dar era greu să faci un calcul – însă prezenţa regelui ar fi putut fi de-ajuns pentru ca un atac nesăbuit să devină tentant. O rafală de vânt trecu peste Dalinar, readucându-i aceea senzaţie de vagă familiaritate pe care-o avusese cu puţin timp înainte. El, pe o culme, privind ţinutul devastat. Senzaţia unei perspective cumplite şi uimitoare. „Aşa e”, îşi spuse. „Am stat într-adevăr în vârful unei astfel de stânci. S-a întâmplat în timpul…” În timpul uneia dintre viziunile sale. Al celei dintâi. „Trebuie să-i uneşti”, aşa sunaseră cuvintele stranii, tunătoare. „Trebuie să faci pregătirile. Ridică în sânul poporului tău o fortăreaţă a puterii şi a păcii, un zid care să reziste în faţa vânturilor. Puneţi capăt încăierărilor şi uniţi-vă. Furtuna Eternă se apropie.” 308

— Maiestate, se trezi el vorbind. Eu… Se opri la fel de brusc cum începuse. Ce-ar fi putut spune? Că avea viziuni? Că – în ciuda crezului lor şi a bunului simţ – el nutrea convingerera că i le trimitea însuşi Atotputernicul? Că se gândea car fi trebuit să plece de pe câmpul de luptă, întorcându-se în Alethakar? Curată prostie. — Unchiule? întrebă regele. Ce doreşti? — Nimic. Hai să ne-ntoarcem la ceilalţi. ● Răsucindu-şi în jurul degetului o parte în frâului din piele de porc, Adolin aştepta, călare, următorul raport al cercetaşilor. Reuşise să şi-i scoată din minte pe tatăl său şi pe Sadeas şi se gândea în schimb cum ar fi putut să explice despărţirea lui de Rilla într-un mod care ar fi putut-o face pe Janala să-l compătimească într-o oarecare măsură. Ei îi plăceau vechile poeme de dragoste: ar fi putut descrie ruptura în termeni spectaculoşi? Zâmbi, cu gândul la bogăţia exuberantă a părului ei negru, la zâmbetul ei viclean. Fusese cutezătoare, flirtase cu el, deşi se ştia că îi făcea curte altei femei. Sar fi putut folosi şi de asta. Poate că Renarin avea dreptate, poate-ar fi trebuit s-o invite la vânătoare. Lupta cu o carapace-mare i s-ar fi părut mult mai interesantă dacă l-ar fi privit o făptură frumoasă, cu păr lung… — Luminlord Adolin, au sosit veşti de la cercetaşi, îl anunţă Tarilar, apropiindu-se în fugă. Gândurile lui Adolin reveniră la ceea ce-l preocupa. El şi câţiva 309

membri ai Gărzii de Cobalt se aşezaseră lângă stânca înaltă în vârful căreia tatăl lui şi regele continuau să stea de vorbă. Tarilar, şeful cercetaşilor, era un bărbat cu faţa suptă, cu pieptul lat şi cu braţele groase. Privit din anumite unghiuri, capul său părea atât de mic în comparaţie cu corpul, încât aveai impresia că fusese strivit. — S-auzim, spuse Adolin. — Cei din avangardă s-au întâlnit cu mai-marele maeştrilor de vânătoare şi s-au întors. Pe platourile din jur nu e nici urmă de parshendi. Regimentele Optsprezece şi Douăzeci şi Unu sunt pe poziţie, dar mai avem alte opt, care n-au sosit încă. — Cei din Douăzeci şi Unu să trimită călăreţi care să stea de veghe pe platourile paisprezece şi şaisprezece. Şi câte doi pe platourile şase şi opt. — Şase şi opt? În spatele nostru? — Dacă aş vrea să prind grupul nostru într-o ambuscadă, eu aş ocoli pe-acolo şi i-aş tăia retragerea. Fă ce-ţi spun. Tarilar salută. — Da, Luminlordul meu, zise el şi plecă în grabă să transmită ordinele. — Chiar crezi că e nevoie? întrebă Renarin, venind lângă fratele lui. — Nu. Dar tata o să vrea s-o facem oricum. Ştii foarte bine. Deasupra lor, ceva se mişcă. Adolin îşi ridică privirea exact la timp ca să-l vadă pe rege sărind de pe stâncă, cu mantia fluturândui în urmă în timp ce cădea, de la o înălţime de şase stânjeni, către solul pietros. Dalinar stătea deasupra, pe buza stâncii, iar Adolin îşi imagina că înjura în sinea lui, nemulţumit de ceea ce considera o 310

mişcare nesăbuită. Cristalarmura putea face faţă unei asemenea căderi, dar înălţimea era destul de mare pentru ca săritura să fie primejdioasă. Elhokar lovi pământul cu un trosnet sonor, ridicând în aer sfărâmături de piatră şi o trâmbă imensă de Lumină de Furtună. Şi izbuti să rămână în picioare. Alegând o cale mai sigură, Dalinar coborî pe un prag pe stâncă mai apropiat de pământ înainte de a sări. „În ultima vreme, pare s-aleagă din ce în ce mai des calea cea mai lipsită de pericole”, îşi spuse Adolin, fără să dea prea mare importanţă întâmplării. „Şi pare să găsească tot mai des motive ca să mă lase pe mine la comandă.” Dus pe gânduri, îşi scoase calul, în trap mărunt, din umbra stâncii. Trebuia să primească raportul străjilor din ariergardă – ştia că tatăl său dorea să-l audă. În drumul său, trecu pe lângă un grup de ochi-luminoşi din suita lui Sadeas. Regele, Sadeas şi Vamah erau însoţiţi, fiecare, de câte o grămadă de aghiotanţi, servitori şi lingăi. Uitându-se cum călătoreau în haine comode de mătase, descheiate în faţă, şi în palanchine care îi fereau de soare, Adolin deveni conştient de armura lui voluminoasă, în care asuda. Cristalarmura era minunată şi îţi dădea putere, dar sub soarele fierbinte te putea face totuşi să-ţi doreşti o îmbrăcăminte mai lejeră. Dar, fireşte, el nu putea să poarte haine obişnuite, ca toţi ceilalţi. Trebuia să fie în uniformă, chiar şi la o vânătoare. Legile Războinicilor o impuneau. Nu conta că nu le mai respecta nimeni, de secole. Sau nimeni în afară de Dalinar Kholin – şi, prin extensie, de fiii săi. 311

Adolin trecu pe lângă doi dintre cei mai recenţi acoliţi ai lui Sadeas, ochi-luminoşii Vartian şi Lomard, care tândăleau. Vorbeau destul de tare ca să-i poată auzi. Probabil tocmai ca să-i poată auzi. — A alergat din nou după rege, spunea Vartian, clătinând din cap. Ca toporcopoii care se ţin scai pe urmele stăpânului. — Ruşinos, spuse Lomard. Cât a trecut de când n-a mai câştigat Dalinar nicio inimă-nestemată? Nu poate face rost de una decât atunci când îi lasă regele să vâneze fără rivali. Adolin îşi încleştă fălcile şi-şi continuă drumul. Modul în care tatăl lui interpreta Legile Războinicilor nu-i îngăduia să provoace pe nimeni la duel câtă vreme se afla într-o misiune sau la comandă. Astfel de limitări inutile îl iritau, dar tatăl său i le impusese în calitate de comandant. Ceea ce însemna că nicio discuţie nu era permisă. Avea să găsească o cale de a se duela cu cei doi lingăi idioţi într-o altă împrejurare, punându-i la locul lor. Din nefericire, nu se putea duela cu toată lumea care-i vorbea de rău tatăl. Cea mai mare problemă era faptul că, în tot ce se spunea, exista un sâmbure de adevăr. Principatele alethilor erau ca nişte regate, încă autonome în cea mai mare măsură, deşi îl acceptaseră pe Gavilar ca rege. Elhokar moştenise tronul, iar Dalinar primise, ca drept ce i se cuvenea prin naştere, Principatul Kholin. Însă toţi înalţii prinţi îl acceptau pe rege numai drept conducător suprem. Ceea ce îl lăsa pe Elhokar fără un ţinut care să fie doar al său. Avea tendinţa să se poarte ca un înalt prinţ al Kholinului, arătând un mare interes faţă de guvernarea lui de zi cu zi. Aşa că, deşi ar fi trebuit să conducă el însuşi, Dalinar se vedea nevoit să se plece în faţa toanelor nepotului său şi să se folosească de tot ce avea 312

la dispoziţie ca să-l protejeze. Ceea ce-l făcea să pară slab în ochii celorlalţi – nimic mai mult decât o gardă de corp cu un grad mai înalt. Cândva, de Dalinar se temuse toată lumea şi nimeni nu îndrăznise să şoptească astfel de lucruri. Dar acum? Dalinar lua parte la din ce în ce mai puţine asalturi ale platourilor şi trupele lui capturau din ce în ce mai puţine inimi-nestemată. În timp ce alţii se luptau şi învingeau, Dalinar şi fiii săi se ocupau cu probleme administrative. Adolin îşi dorea să lupte, să ucidă parshendi. La ce bun să respecţi Legile Războinicilor când reuşeai atât de rar să mergi la război? „Vina o poartă toate aceste amăgiri.” Dalinar nu era slab şi cu siguranţă nu era laş, indiferent ce-ar fi spus lumea. Era doar măcinat de gânduri. Căpitanii din ariergardă încă nu se adunaseră, aşa că Adolin se hotărî să-i dea raportul regelui. Îşi mână calul la trap mărunt întracolo – alăturându-i-se lui Sadeas, care făcea acelaşi lucru. Acesta îl privi încruntându-se, ceea ce nu era o surpriză. Înaltului Prinţ nu-i plăcea că Adolin avea o Sabie, pe când el însuşi n-o avea; şi râvnea de ani buni la una. Adolin îi întâlni privirea şi zâmbi. „Oricând doreşti să ne duelăm pentru Sabia mea, Sadeas, vino şi-ncearcă s-o câştigi.” Adolin ar fi fost în stare de orice ca să-l aducă pe omul ăla alunecos ca un ţipar într-o arenă de duel. Când Dalinar şi regele se apropiară, se grăbi să vorbească înaintea lui Sadeas. — Maiestate, am raportul cercetaşilor. 313

Regele oftă. — Presupun că n-au mai nimic de raportat. Sincer, unchiule, chiar trebuie să primim rapoarte detaliate legate de armată? — Suntem în război, Maiestate, răspunse Dalinar. Elhokar oftă cu durere. „Eşti un om ciudat, vere”, se gândi Adolin. Elhokar vedea câteun asasin în fiecare umbră, dar nesocotea adesea pericolul reprezentat de parshendi. Pornea la asalt fără nicio gardă de onoare, cum făcuse în ziua aceea, şi sărea de pe o stâncă de şase stânjeni. Dar rămânea treaz noaptea, de teama asasinilor. — Dă raportul, fiule, spuse Dalinar. Adolin şovăi, acum simţindu-se ca un idiot din cauza lipsei de substanţă a cuvintelor pe care urma să le rostească: — Cercetaşii n-au văzut niciun semn care să indice prezenţa parshendilor. S-au întâlnit cu maestrul de vânătoare. Două regimente asigură paza următorului platou, iar celelalte opt vor avea nevoie de ceva timp ca să ajungă la destinaţie. Dar suntem aproape. — Da, asta am văzut de sus, spuse Elhokar. Câţiva dintre noi am putea s-o luăm înainte… — Maiestate, îl întrerupse Dalinar, scopul pentru care ne însoţesc trupele mele ar fi, într-un fel, compromis, dacă sunt lăsate în urmă. Elhokar îşi dădu ochii peste cap. Dalinar nu ceda şi expresia de pe chipul lui era la fel de împietrită ca stâncile din jur. Văzându-l astfel – ferm, neînduplecat de cererea regelui –, Adolin zâmbi cu mândrie. De ce nu putea să fie aşa tot timpul? De ce se retrăgea atât de des din faţa insultelor şi a provocărilor? 314

— Foarte bine, zise regele. Atunci o să facem un popas şi-o să aşteptăm până ajunge armata. Însoţitorii săi se supuseră imediat, bărbaţii descălecând, iar femeile cerându-le purtătorilor palanchinelor să le lase jos. Adolin plecă să primească raportul ariergărzii. Când se întoarse, Elhokar îşi instalase practic curtea. Servitorii înălţaseră un mic cort care-l ferea de soare, iar alţii îl serveau cu vin. Rece, mulţumită unuia dintre noile fabriale care puteau răci diverse lucruri. Adolin îşi scoase coiful şi îşi şterse fruntea cu valtrapul calului, dorindu-şi din nou să li se fi putut alătura celorlalţi ca să savureze un pahar de vin. În loc de asta, se dădu jos din şa şi plecă să-şi caute tatăl. Dalinar ieşise afară din cort, ţinându-şi mâinile ascunse în mănuşile armurii încleştate la spate, uitându-se către est, în direcţia Obârşiei – locul îndepărtat şi nevăzut unde se năşteau marile furtuni. Renarin stătea alături de el, în picioare, tot cu privirea pierdută în depărtări, ca şi cum s-ar fi străduit să vadă ce i se părea tatălui lor atât de interesant. Adolin îşi lăsă o mână pe umărul lui Renarin, care îi zâmbi. Adolin ştia că fratele lui, ajuns la vârsta de nouăsprezece ani, simţea că nu acolo îi era locul. Deşi purta o sabie la şold, abia dacă ştia cum s-o folosească. Boala de sânge pe care-o avea îl împiedica să facă îndeajuns de multe exerciţii. — Tată, spuse Adolin, poate că regele a avut dreptate. Poate ar fi trebuit să înaintăm mai repede. Aş prefera să se termine odată vânătoarea asta. Dalinar se uită la el. — Când eram de vârsta ta, abia aşteptam o astfel de vânătoare. 315

Doborârea unei carapace-mari era, pentru un tânăr, momentul de glorie al anului. „Nu-ncepe iar”, se gândi Adolin. De ce se simţea toată lumea atât de ofensată fiindcă el nu găsea vânătorile incitante? — Nu e decât un chull foarte mare, tată. — Aceşti „chulli foarte mari” pot creşte până la o înălţime de peste şapte stânjeni şi pot strivi chiar şi un bărbat în Cristalarmură. — Da, aşa c-o să-l momim ore de-a rândul, cocându-ne la soare. Dac-o să se hotărască să se-arate, o să-l bombardăm cu săgeţi, n-o să ne-apropiem decât când o să fie atât de slăbit încât n-o să se mai poată împotrivi şi-o să-l ucidem ciopârţindu-l cu Cristalsăbiile. Foarte onorabil. — Nu e un duel, zise Dalinar. E o vânătoare. O tradiţie măreaţă. Adolin îşi ridică o sprânceană. — Şi da, adăugă Dalinar, poate fi plictisitor. Dar regele a insistat. — Adolin, pur şi simplu te mai frământă încă problemele tale cu Rilla, spuse Renarin. Acum o săptămână erai nerăbdător. Chiar ar fi trebuit s-o inviţi pe Janala. — Janalei nu-i plac vânătorile. Le consideră barbare. Dalinar se încruntă. — Janala? Cine e Janala? — Fiica Luminlordului Lustow, răspunse Adolin. — O curtezi? — Încă nu, dar mă străduiesc, asta e clar. — Ce s-a-ntâmplat cu cealaltă fată? Cea scundă, căreia îi plac panglicile argintii pentru păr? — Deeli? zise Adolin. Tată, nu-i mai fac curte de mai bine de 316

două luni! — Da? — Da. Dalinar îşi frecă bărbia. — Între ea şi Janala au mai fost încă două, tată, îl înştiinţă Adolin. Ar trebui să-mi dai mai multă atenţie. — Atotputernicul să-l ajute pe omul care va încerca să ţină socoteala femeilor cărora le faci tu curte, fiule, căci e o treabă tare încâlcită. — Ultima a fost Rilla, zise Renarin. Dalinar se încruntă. — Şi voi doi… — Am avut nişte probleme ieri, spuse Adolin, apoi tuşi, hotărât să schimbe vorba. Oricum, nu ţi se pare ciudat că regele a insistat să vină el însuşi să vâneze demonul spărturilor? — Nu tocmai. Nu se-ntâmplă prea des s-apară pe-aici unul foarte mare, iar regele ia rar parte la asalturile de pe platouri. În felul ăsta, participă şi el la luptă. — Dar e atât de paranoic! De ce vrea acum să iasă la vânătoare, punându-se în pericol pe Câmpii? Dalinar aruncă o privire spre cortul regelui. — Ştiu că pare ciudat, fiule. Dar regele are o fire mult mai complicată decât îşi imaginează majoritatea. Se teme că supuşii lui îl cred laş fiindcă îl înspăimântă asasinii, aşa că găseşte diverse căi pe care-şi poate dovedi curajul. Uneori sunt nesăbuite – dar, dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut, nu e primul care ar fi în stare să meargă la luptă fără nicio frică, deşi îl îngrozesc cuţitele din umbră. 317

Bravada e semnul nesiguranţei. Regele învaţă să conducă. Are nevoie de vânătoarea asta. Trebuie să-şi dovedească lui însuşi şi să-i convingă pe ceilalţi că e încă puternic şi că poate să conducă un regat aflat în război. De asta îl încurajez. O vânătoare izbutită, în împrejurări ţinute sub control, îi poate întări reputaţia şi încrederea în sine. Adolin închise încet gura, fiindcă vorbele lui Dalinar puseseră capăt nemulţumirilor sale. Era ciudat cât de mult sens căpătau acţiunile regelui când erau explicate astfel. Adolin îşi ridică privirea spre tatăl său. „Cum pot unii să şoptească pe la colţuri că e laş? Nu văd cât e de înţelept?” — Da, spuse Dalinar, cu privirea pierzându-i-se în zare. Vărul tău e un om mai capabil şi un rege mai puternic decât îl cred mulţi. Sau, cel puţin, ar putea fi. Mai rămâne să-mi dau seama cum îl pot convinge să plece de pe Câmpiile Sfărâmate. Adolin tresări. — Ce? — La început n-am înţeles, continuă Dalinar. Uneşte-i. Trebuie să-i unesc. Dar nu sunt deja uniţi? Luptăm împreună aici, pe Câmpiile Sfărâmate. Parshendii sunt duşmanul nostru comun. Încep să-mi dau seama că suntem uniţi numai cu numele. Înalţii prinţi pretind că-i sunt devotaţi lui Elhokar, dar războiul ăsta – asediul ăsta – nu e pentru ei decât un joc. Se iau la întrecere unii cu alţii. Aici nu-i putem uni. Trebuie să ne-ntoarcem în Alethkar şi să ne consolidăm ţara, să-nvăţăm să lucrăm împreună, ca un singur popor. Câmpiile Sfărâmate ne dezbină. Ceilalţi sunt prea preocupaţi să câştige bogăţii şi prestigiu. 318

— Bogăţia şi prestigiul sunt ceea ce înseamnă, în esenţă, să fii alethi, tată! exclamă Adolin. Nu cumva îl înşela auzul? — Şi cum rămâne cu Pactul Răzbunării? Înalţii prinţi au jurat să-i pedepsească pe parshendi! adăugă Adolin. — Şi i-am pedepsit, zise Dalinar privindu-l pe Adolin. Îmi dau seama că sună înfiorător, fiule, dar anumite lucruri sunt mai importante decât răzbunarea. L-am iubit pe Gavilar. Îi simt cumplit de mult lipsa şi îi urăsc pe parshendi pentru ceea ce au făcut. Dar Gavilar şi-a dedicat viaţa unirii Alethkarului, iar eu o să mă duc în Iad înainte de a-ngădui să se dezbine. — Tată, spuse Adolin, îndurerat, dacă aici e ceva rău, atunci e faptul că nu ne străduim îndeajuns. Tu crezi că e vorba de-un joc al Înalţilor prinţi? Bine, atunci arată-le ce ar trebui să facă! Nu despre retragere ar trebui să discutăm, ci despre înaintare, despre cum să-i distrugem pe parshendi în loc să-i asediem. — Poate. — Oricum, nu poate fi vorba de retragere, continuă Adolin. Oamenii au început deja să spună că Dalinar şi-a pierdut curajul. Ce-ar zice dacă ar auzi asta? Încă nu i-ai înfăţişat ideea asta regelui, nu-i aşa? — Încă nu. N-am găsit calea potrivită. — Te rog. Nu-i vorbi despre aşa ceva. — O să vedem. Dalinar se întoarse din nou către Câmpiile Sfărâmate, din nou cu privirea pierdută. — Tată… 319

— Ţi-ai spus părerea fiule, iar eu ţi-am dat un răspuns. Nu mai insista. Ai primit raportul ariergărzii? — Da. — Dar pe al avangărzii? — Tocmai am vorbit cu ei şi… Vocea i se stinse. Fir-ar să fie. Trecuse destul de mult de atunci şi era probabil timpul ca grupul regelui să se pună în mişcare. Restul armatei nu putea părăsi platoul acela până când regele nu ajungea în siguranţă pe următorul. Oftă şi plecă să ceară raportul. La scurtă vreme după aceea, călare pe cai, treceau cu toţii peste spărtură, îndreptându-se către platoul alăturat. Renarin înainta alături de fratele său şi încerca să-l atragă într-o discuţie, dar nu primea decât răspunsuri rostite cu jumătate de gură. Adolin începea să tânjească după ceva straniu. Majoritatea bărbaţilor mai vârstnici din oaste – chiar şi aceia care n-aveau decât vreo câţiva ani mai mult ca el – luptaseră alături de tatăl său în zilele lui de glorie. Descoperi că îi invidia pe toţi cei care-i cunoşteau tatăl şi îl văzuseră luptând pe vremea când nu era atât de pătruns de Legile Războinicilor. Dalinar începuse să se schimbe imediat după moartea fratelui său. Din ziua aceea cumplită începuse totul să meargă rău. Pierderea lui Gavilar aproape că-l zdrobise pe Dalinar, iar Adolin navea să-i ierte niciodată pe parshendi pentru că-i provocaseră tatălui tău o asemenea suferinţă. Niciodată. Oamenii luptau pe Câmpiile Sfărâmate din diverse motive, dar Adolin venise sperând că îi puteau bate pe parshendi şi că tatăl lui avea să redevină cel de mai 320

înainte. Poate că amăgirile fantomatice care-l bântuiau aveau să dispară. În faţa lui, Dalinar şi Sadeas vorbeau cu voci scăzute. Amândoi erau încruntaţi. Abia se mai puteau suporta, deşi cândva fuseseră prieteni. Şi asta se schimbase în noaptea morţii lui Gavilar. Ce se întâmplase între ei? Ziua continuă să se scurgă încetul cu încetul şi în cele din urmă sosiră la locul vânătorii: erau două platouri, unul unde avea să fie momită creatura ca să atace şi un altul, la o distanţă sigură, pentru privitori. Ca multe altele, şi aceste platouri aveau suprafaţa denivelată, populată de plante viguroase, obişnuite să-nfrunte furtunile, căci se aflau întotdeauna în calea lor. Lupta era mai periculoasă pe un asemenea teren înşelător, cu praguri de piatră şi adâncituri, fără porţiuni netede pe care să-ţi propteşti tălpile. Adolin i se alătură tatălui său, care aştepta alături de ultimul pod în timp ce regele intră pe platoul spectatorilor, însoţit de soldaţi. — Te descurci bine la comandă, fiule, spuse Dalinar, arătând către un grup de soldaţi care traversau salutându-i. — Sunt oameni pricepuţi, tată. N-au nevoie să li se dea ordine când mărşăluiesc de pe un platou pe altul. — Aşa e, recunoscu Dalinar. Dar tu trebuie să capeţi experienţă de comandant, iar ei trebuie să-nveţe să vadă în tine un comandant. Renarin se apropie de ei călare, în trap mărunt; era probabil timpul să treacă pe platoul spectatorilor. Cu o înclinare a capului, Dalinar îşi îndemnă fiii să i-o ia înainte. Adolin se răsuci, gata să plece, dar şovăi când observă ceva pe platoul din spatele lor. Venind dinspre taberele de război, un călăreţ 321

se grăbea s-ajungă din urmă grupul vânătorilor. — Tată, spuse Adolin, arătând către el. Urmărindu-i gestul, Dalinar se întoarse imediat în direcţia indicată. Însă Adolin îl recunoscu imediat pe nou-venit. Nu era un mesager, aşa cum se aşteptase. — Cuget! strigă el, fluturându-şi mâna. Nou-venitul se apropie de ei. Înalt şi zvelt, Mucalitul Regelui călărea cu uşurinţă pe un cal negru. Purta o haină scorţoasă de culoare neagră şi pantaloni de aceeaşi culoare, care se potrivea cu negrul intens, de onix, al părului său. Purta o sabie lungă şi subţire prinsă de centură, dar, din câte ştia Adolin, nu şi-o scotea niciodată din teacă. Mai degrabă floretă pentru duel decât sabie de război, aceasta era mai mult o armă simbolică. Când se apropie, Cuget îi salută cu o înclinare a capului, afişând unul dintre zâmbetele lui tăioase. Avea ochi albaştri, dar nu era cu adevărat un ochi-luminoşi. Nu era nici ochi-întunecaţi. Era… ei bine, era Mucalitul Regelui. Făcea parte dintr-o categorie aparte, numai a lui. — A, tinere Prinţ Adolin! exclamă el. Chiar ai izbutit să te desprinzi de domniţele din tabără cât să te poţi alătura acestei vânători? Sunt impresionat. Adolin chicoti, stânjenit. — Ei, ăsta e, în ultima vreme, subiectul unor discuţii… Cuget ridică o sprânceană. Adolin oftă. Celălalt avea să afle oricum până la urmă – era practic imposibil să-i ascunzi ceva. — Ieri am invitat o femeie la masa de prânz, dar eram… ei, îi 322

făceam curte alteia. Care e geloasă din fire. Aşa că niciuna nu-mi mai vorbeşte. — Adolin, sunt mereu uimit că reuşeşti să intri în astfel de încurcături. Fiecare e mai palpitantă decât cea dinaintea ei. — Ăă, da. Palpitantă. Chiar asta e senzaţia pe care-o oferă. Cuget râse din nou, cu toate că ţinuta lui păstra un aer demn. Mucalitul Regelui nu era un bufon de curte prostănac, aşa cum găseai în alte regate. Era o sabie, o unealtă căreia regele îi purta de grijă. Insultele la adresa altora erau sub demnitatea unui monarh, aşa că, la fel cum te foloseşti de o mănuşă când eşti silit să-ţi pui mâna pe ceva scârbos, regele se folosea de un Mucalit ca să nu fie nevoit să coboare la nivelul grosolăniei sau al agresivităţii. Noul Mucalit îi însoţea de câteva luni şi avea ceva… deosebit. Părea să ştie lucruri pe care n-ar fi trebuit să le ştie, lucruri importante. Utile. Cuget îl salută pe Dalinar înclinându-şi fruntea. — Înălţimea Ta. — Cuget, răspunse Dalinar, băţos. — Şi tânărul Prinţ Renarin! Acesta rămase cu privirea în pământ. — Nu vrei să mă saluţi, Renarin? întrebă Cuget, amuzat. Tânărul nu răspunse. — Crede c-o să-l iei în râs dacă-ţi vorbeşte, zise Adolin. Chiar în dimineaţa asta mi-a spus că e hotărât să nu mai scoată nicio vorbă când eşti prin preajmă. — Minunat! exclamă Cuget. Atunci pot spune tot ce vreau şi el no să mă contrazică? 323

Renarin şovăi. Cuget se aplecă spre Adolin. — Ţi-am povestit că, acum două nopţi, eu şi Prinţul Renarin neam plimbat pe aleile taberei? Şi, ştii, ne-am întâlnit cu două surori, cu ochii albaştri şi… — E o minciună! izbucni Renarin, înroşindu-se. — Bine, spuse Cuget, fără să piardă nicio secundă. Mărturisesc că, de fapt, au fost trei surori, dar Prinţul Renarin a sfârşit-o, cu totul inechitabil, alături de două dintre ele, iar eu n-am vrut să-mi ştirbesc reputaţia… — Cuget, îl întrerupse Dalinar cu asprime. Omul în negru se uită la el. — Poate c-ar trebui să-ţi păstrezi zeflemelele doar pentru cei care le merită. — Luminlord Dalinar. Cred că tocmai asta făceam. Dalinar se încruntă mai tare. Nu-l plăcuse niciodată pe Cuget, iar să-l sâcâi pe Renarin era cea mai sigură cale de a-i stârni furia. Adolin înţelegea asta, iar Cuget îl trata aproape întotdeauna pe Renarin cu blândeţe. Trecând pe lângă Dalinar, Cuget plecă, iar Adolin abia reuşi saudă ce-i şopti când se aplecă spre el: — Cei care „merită” bătaia mea de joc sunt aceia care pot trage foloase de pe urma ei, Luminlord Dalinar. Băiatul ăsta nu e nici pe departe atât de plăpând cum îl crezi. Făcu cu ochiul, apoi îşi întoarse calul şi traversă podul. — Pe vânturile furtunii, îmi place omul ăsta, zise Adolin. N-am mai avut un Mucalit atât de bun de-o veşnicie! 324

— Eu îl găsesc derutant, spuse încet Renarin. — Păi tocmai asta e jumătate din toată distracţia! Dalinar nu spuse nimic. Traversară toţi trei podul şi trecură pe lângă Cuget, care se oprise să tortureze un grup de ofiţeri – nişte ochi-luminoşi cu rang destul de mic ca să fie nevoiţi să slujească în armată, fiind plătiţi pentru asta. Unii râdeau în timp ce Cuget îşi bătea joc de altul. Cei trei nobili i se alăturată regelui şi-atunci se apropie de ei maestrul de vânătoare al zilei. Bashin era un bărbat scund, cu o burtă de dimensiuni considerabile; purta o haină de piele peste restul îmbrăcăminţii croite grosolan şi o pălărie cu boruri largi. Era un ochi-întunecaţi de primul nahn, cel mai mare şi cel mai prestigios rang pe care-l puteau deţine semenii lui şi care le dădea chiar dreptul intrării, prin căsătorie, într-o familie de ochi-luminoşi. Făcu o plecăciune în faţa regelui. — Maiestatea Voastră! Ce minunat! Aţi sosit în cel mai potrivit moment. Tocmai am aruncat momeala. — Excelent, spuse Elhokar, descălecând. Adolin şi Dalinar făcură acelaşi lucru, cu Cristalarmurile zăngănind uşor. Dalinar îşi desprinse coiful de şa. — Cât o să dureze? — Probabil două sau trei ore, răspunse Bashin, prinzând calul regelui de frâu. Grăjdarii îi luară pe cei doi ryshadiumi. Am pregătit totul acolo. Arătă către platoul de vânătoare, mai mic, pe care avea să se desfăşoare adevărata luptă, departe de însoţitori şi de grosul oştenilor. Un grup de vânători conducea un chull care înainta greoi 325

de-a lungul marginilor, trăgând după el o frânghie atârnată peste marginea stâncii. Cu frânghia aceea era târâtă momeala. — Folosim leşuri de porc, îi lămuri Bashin. Şi am turnat sânge de porc peste margini. Patrulele au văzut demonul spărturilor pe-aici de vreo zece ori. Îşi are cu siguranţă cuibul în apropiere – n-a venit ca să se transforme-n pupă. E prea mare pentru asta şi a rămas aici prea mult. Aşa că va fi o vânătoare minunată! Imediat ce-şi face apariţia, o să dăm drumul unui grup de porci sălbatici ca să-i distragă atenţia şi veţi putea începe să trageţi în el cu săgeţi, ca să-l slăbiţi. Aduseseră arcuri mari: erau imense, din oţel, cu corzi groase, atât de greu de încordat încât nu le puteau folosi decât Cristalpurtătorii, cu săgeţi groase de trei degete. Erau creaţii recente, realizate de inventatoarele alethi prin folosirea ştiinţei fabrialului şi aveau nevoie de câte o mică gemă impregnată pentru a putea fi întinse fără să se deformeze metalul. Navani, mătuşa lui Adolin – văduva Regelui Gavilar şi mama lui Elhokar – şi Jasnah, sora acestuia, conduseseră cercetările pentru construirea arcurilor. „Ar fi fost frumos dacă ea n-ar fi plecat”, îşi zise Adolin, gânditor. Navani era o femeie interesantă. În prezenţa ei, nimic nu era plictisitor. Unii începuseră să numească noile arme Cristalarcuri, dar lui Adolin cuvântul nu-i plăcea. Cristalarmurile şi Cristalsăbiile erau ceva special. Relicve din alte vremuri, când Radianţii umblau prin Roshar. În oricât de mare măsură ar fi fost folosită, ştiinţa fabrialului nu reuşise nici pe departe să le recreeze. Bashin îi conduse pe rege şi pe înalţii săi prinţi într-un cort din 326

centrul platoului spectatorilor. Adolin i se alătură tatălui său, vrând să-i dea un raport asupra traversării. Cam jumătate dintre soldaţi se aflau la locurile lor, dar mulţi însoţitori erau încă pe drum şi abia ajunseseră pe podul permanent care ducea la platoul spectatorilor. Steagul regelui flutura deasupra cortului; fusese înălţat un mic adăpost unde te puteai răcori. În spate, un oştean instala un suport pentru patru arcuri mari. Erau lucioase şi, cu săgeţile groase şi negre din cele patru tolbe aflate alături, arătau ameninţător. — Cred că veţi avea o zi minunată pentru vânătoare, îi spuse Bashin lui Dalinar. Judecând după veştile pe care le-am primit, animalul e unul mare. Mai mare decât toate cele pe care le-aţi ucis până acum, nobile Luminlord. — Gavilar şi-a dorit întotdeauna să omoare unul, zise Dalinar, melancolic. Îi plăceau vânătorile de carapace-mari, dar n-a ucis niciodată un demon al spărturilor. E ciudat că eu am doborât acum atât de mulţi. Chullul care trăgea momeala behăi în depărtare. — Pe ăsta, nobili Luminlorzi, trebuie să-l lăsaţi fără picioare, le atrase atenţia Bashin. Era dator să ofere sfaturi înainte de vânătoare şi îşi lua îndatorirea foarte în serios. — Aceşti demoni ai spărturilor, ei bine, sunteţi obişnuiţi să-i atacaţi când sunt pupe. Nu uitaţi cât de răi sunt altminteri. Cu unul atât de mare, folosiţi-vă de ceva care-i distrage atenţia şi asaltaţi-l… Tăcu, apoi gemu, înjurând cu voce scăzută. — Lovi-l-ar furtuna pe animalul ăla. Pe cinstea mea, probabil că la dresat vreun prostănac. 327

Se uita către platoul de alături. Adolin îi urmări privirea. Chullul cu înfăţişare de crab care trăgea momeala se îndepărta de prăpastie cu paşi înceţi, greoi, dar hotărâţi. Oamenii care-l conduceau alergau după el, strigând. — Îmi cer iertare, nobile Luminlord, se scuză Bashin. Aşa a făcut toată ziua. Chullul scoase un behăit gros. Adolin avea impresia că lucrurile nu mergeau pe de-a-ntregul cum ar fi trebuit. — Putem trimite după altul, zise Elhokar. N-ar trebui să dureze prea mult… — Bashin? întrebă Dalinar, pe un ton dintr-odată înspăimântat. De funia animalului n-ar trebui să fie legată momeala? Maestrul de vânătoare înlemni. Funia târâtă de chull avea capătul ros. Ceva întunecat – de o imensitate năucitoare – se înălţă din spărtură pe nişte picioare masive, chitinoase. Se urcă pe platou – nu pe cel mic, unde trebuia să se desfăşoare vânătoarea, ci pe cel al spectatorilor, unde se aflau Dalinar şi Adolin. Pe platoul plin cu slujitori, oaspeţi neînarmaţi, condeiere şi soldaţi luaţi prin surprindere. — Vai, blestematul! spuse Bashin.

328

13 ZECE BĂTĂI DE INIMĂ „Îmi dau seama că probabil mai eşti supărat. E plăcut să ştiu asta. Am învăţat să mă bazez pe nemulţumirea pe care ţi-o provoc, în aceeaşi măsură ca şi pe sănătatea ta perpetuă. Cred că e una dintre cele mai importante constante din cosmer.” Zece bătăi de inimă. Una. De atâta timp aveai nevoie ca să chemi Cristalsabia. Dacă inima lui Dalinar alerga nebuneşte, dura mai puţin. Dacă era liniştit, dura mai mult. Două. Pe câmpul de luptă, acele bătăi de inimă păreau să dureze o eternitate. Îşi puse coiful în timp ce alerga. Trei. Demonul spărturilor îşi coborî un braţ, izbind şi sfărâmând podul plin cu slujitori şi soldaţi. Oamenii se prăbuşiră în hău urlând. Dalinar se avântă pe urmele regelui, străbătând platoul în goană, căci picioarele îi erau mai puternice mulţumită armurii. Patru. Demonul spărturilor domina peisajul ca un munte alcătuit din porţiuni de carapace prinse unele de altele şi având nuanţe de un violet întunecat precum cerneala. Dalinar înţelese de ce parshendii le spuneau zei acelor creaturi. Faţa animalului era strâmbă, de 329

forma unui cap de săgeată, având mai multe perechi de fălci cu ţepi. Aducea oarecum a crustaceu, dar nu era nicidecum un chull masiv şi placid. Avea patru gheare periculoase, fiecare de mărimea unui cal, prinse de umerii săi laţi, şi o duzină de picioare mai mici, cu care se agăţase de marginea platoului. Cinci. Chitina hârâi, frecându-se de piatră, când creatura se ridică pe de-a-ntregul deasupra platoului, înşfăcând cu o mişcare iute de gheară un chull care trăgea o căruţă. Şase. — La arme, la arme! zbieră Elhokar, alergând în faţa unchiului său. Arcaşi, trageţi! Şapte. — Distrageţi-i atenţia de la oamenii neînarmaţi! le strigă Dalinar soldaţilor săi. Creatura sparse carapacea chullului – bucăţi de dimensiunile unor farfurii mari căzură cu zgomot pe platou, apoi îşi îndesă animalul în bot şi începu să se uite în jos, la condeierele şi la slujitorii care fugeau. Behăiturile chullului încetară când demonul începu să-l ronţăie. Opt. Dalinar sări de pe un prag de stâncă şi străbătu aproape trei stânjeni prin aer înainte de a cădea, azvârlind în sus frânturi de piatră. Nouă. Demonul spărturilor urlă, scoţând un sunet oribil, scrâşnit. Îl trâmbiţă pe patru voci suprapuse. 330

Arcaşii traseră. Elhokar îşi striga ordinele chiar în faţa lui Dalinar, cu mantia albastră fâlfâind. Dalinar îşi simţi braţul străbătut de fiorii aşteptării. Zece! Cristalsabia lui – Aducătoarea Jurământului – i se contură în mână, crescând din ceaţă; apăruse exact în clipa când în piept îi sună, surd, a zecea bătaie de inimă. Având trei coţi de la vârf până la mâner, ar fi fost greu de mânuit de cineva fără Cristalarmură. Pentru Dalinar era perfectă. O purta din tinereţe. Se legase de ea când n-avea decât douăzeci de lăcrimări. Era lungă şi uşor curbată, lată de o palmă, cu striuri ca nişte valuri lângă mâner. La vârf se încovoia ca un cârlig de pescar şi era umezită de-o rouă rece. Sabia era o parte din el. Îi simţea energia vibrând prin lama parcă nerăbdătoare. Un bărbat nu cunoştea cu adevărat viaţa până când, îmbrăcat în Armură, nu-şi folosea în luptă Sabia. — Hărţuiţi-l! strigă Elhokar, iar Cristalsabia lui – Însorirea – i se ivi în mână din ceaţă. Era lungă, subţire, cu un mâner mare, în cruce, şi avea gravate pe laturi cele zece glife esenţiale. Nu voia să lase demonul să-i scape; Dalinar îşi dădea seama de asta auzindu-i glasul. El unul îşi făcea griji în primul rând pentru soldaţi şi pentru însoţitori; vânătoarea asta luase deja o întorsătură teribil de urâtă. Poate izbuteau să distragă atenţia bestiei suficient de mult ca să scape toată lumea, după care se puteau retrage, lăsându-l să se ospăteze cu chulli şi porci. Creatura îşi slobozi din nou urletul pe mai multe voci, izbind cu gheara printre oşteni. Oamenii urlară; oasele se făcură ţăndări şi 331

trupurile se prăbuşiră grămadă. Arcaşii traseră, ţintind capul. O sută de săgeţi zbârnâiră prin aer, dar numai câteva nimeriră în muşchiul moale dintre plăcile carapacei şi chitină. În spatele lor, Sadeas striga, cerându-şi arcul mare. Dalinar nu putea aştepta – demonul se afla printre ei, era periculos, îi omora oamenii. Arcul era o armă prea lentă. Acolo trebuia folosită Sabia. Adolin trecu pe lângă el, călare pe Sânge Pur. În loc să atace, ca Elhokar, tânărul alergase să-şi ia calul. Dalinar fusese silit să rămână alături de rege. Ceilalţi cai – chiar şi cei de luptă – intraseră în panică, dar armăsarul ryshadium alb al lui Adolin nu se speriase. O clipă mai târziu, şi Galant era acolo, alergând la trap mărunt pe lângă Dalinar. El luă hăţurile şi, pentru că picioarele îi erau mai puternice mulţumită Armurii, ţâşni, ridicându-se în aer. Forţa cu care căzu în şa ar fi încovoiat spinarea unui cal obişnuit, dar Galant era mai solid. Elhokar îşi închise coiful, iar laturile acestuia se aburiră. — Retrage-te, Maiestate, îi spuse Dalinar, trecând pe lângă el călare. Aşteaptă până când eu şi Adolin îl facem să-şi piardă puterile, adăugă întinzând mâna şi lăsându-şi în jos viziera. În timp ce viziera cădea, părţile laterale ale coifului se aburiră, devenind translucide. Aveai totuşi nevoie de fanta vizierei – prin lateral vedeai ca prin sticlă murdară –, dar semitransparenţa era una dintre cele mai minunate însuşiri ale Cristalarmurilor. Dalinar călări până în umbra demonului. Soldaţii alergau în jurul lui, strângându-şi suliţele în mâini. Nu fuseseră antrenaţi să lupte cu animale înalte de patru stânjeni, aşa că dădeau dovadă de curaj 332

intrând oricum în formaţie şi străduindu-se să-i abată atenţia de la arcaşi şi de la însoţitorii care fugeau. Săgeţile cădeau în ploaie, ricoşând de carapace şi devenind mai periculoase pentru soldaţii aflaţi dedesubt decât pentru demonul spărturilor. Dalinar îşi ridică braţul liber ca să-şi acopere fanta vizierei când o săgeată i se izbi de coif zăngănind. Adolin se trase înapoi când fiara atacă un grup de arcaşi, strivindu-i cu o gheară. — O iau prin stânga, strigă el, cu vocea înăbuşită de coif. Dalinar dădu din cap luând-o la dreapta, trecând în galop pe lângă un grup de soldaţi uluiţi şi ieşind din nou în bătaia soarelui în vreme ce demonul îşi înălţa gheara pentru o altă lovitură. Alergă sub membrul ridicat, îşi mută Aducătoarea Jurământului în mâna stângă şi o întinse într-o parte, tăind unul dintre picioarele, gros ca un trunchi de copac, al demonului spărturilor. Lama trecu prin chitina groasă fără să-ntâmpine nicio rezistenţă. Ca de obicei, nu tăie carnea vie, deşi vătămă piciorul tot atât de mult ca şi când l-ar fi retezat. Membrul imens alunecă, inutil şi fără vlagă. Demonul urlă cu vocile lui groase, suprapuse, răsunătoare ca nişte trâmbiţe. Dalinar îl zări în cealaltă parte a creaturii pe Adolin, tăindu-i un picior. Fiara se cutremură şi se întoarse spre Dalinar. Cele două membre retezate i se târau în urmă, lipsite de viaţă. Monstrul era lung şi subţiratic, aşa cum sunt langustele, şi avea o coadă turtită. Mergea pe paisprezece picioare. Câte trebuia să-şi piardă ca să se prăbuşească? 333

Dalinar îl struni pe Galant, ocolind animalul, şi se întâlni cu Adolin, a cărui armură albastră strălucea, cu mantia fluturându-i în urmă. Îşi schimbară locurile, descriind arce largi, pentru a se îndrepta fiecare către un alt picior. — Până aici ţi-a fost, monstrule! strigă Elhokar. Dalinar se întoarse. Regele îşi găsise armăsarul şi reuşise să-l stăpânească. Răzbunare nu era un ryshadium, dar era unul dintre cei mai buni cai din rasa shin. Din nou în şa, regele ataca galopând cu sabia deasupra capului. Ei bine, n-avea cum să-i interzică să lupte. În armură ar fi trebuit să fie în siguranţă, câtă vreme rămânea în mişcare. — Picioarele, Elhokar! îi strigă Dalinar. Regele nu-l luă în seamă, repezindu-se drept spre pieptul animalului. Dalinar înjură, dând pinteni calului când monstrul îşi luă avânt. Elhokar îşi schimbă direcţia în ultima clipă, aplecându-se pentru a se feri de membrul care lovea. Gheara demonului se izbi de piatră cu un trosnet. Urlă de furie că nu-şi nimerise ţinta, iar sunetul stârni ecouri în spărturi. Regele îşi schimbă direcţia, îndreptându-se spre Dalinar, şi trecu pe lângă el în grabă. — Îi abat atenţia, neghiobule! Continuă atacul! — Eu am un ryshadium! îi strigă Dalinar drept răspuns. I-o abat eu – sunt mai iute! Regele îl ignoră şi de data asta. Unchiul său oftă. Ca de obicei, pe rege nu-l puteai înfrâna. O discuţie în contradictoriu ar fi irosit mai mult timp şi ar fi costat mai multe vieţi, aşa că Dalinar făcu ce i se ceruse. Ocoli demonul, pregătindu-se de un alt atac, pe când 334

copitele lui Galant izbeau în solul stâncos. Regele atrase atenţia creaturii, iar el izbuti să-i mai treacă Sabia printr-un picior. Fiara scoase patru urlete întrepătrunse şi se întoarse spre el. Dar, în acest timp, Adolin trecu în partea opusă, retezându-i un alt membru cu o lovitură abilă. Piciorul se prăbuşi, în timp ce arcaşii continuau să tragă. Animalul se cutremură, năucit de atacurile venite din toate părţile. Începea să-şi piardă puterile, iar Dalinar îşi înălţă braţul, gesticulând. Ordinul lui le cerea pedestraşilor să se retragă către cort. Comanda fiind dată, se strecură mai aproape şi îi mai zdrobi un picior. Ceea ce însemna că-l lăsase fără cinci picioare. Poate că era timpul să lase animalul să plece şchiopătând; nu merita să rişte atât de multe vieţi pentru a-l ucide. Îl strigă pe rege, care era pe-aproape, călare pe cal şi cu Sabia întinsă într-o parte. Elhokar se uită la el, dar era clar că nu-l auzise. În timp ce demonul spărturilor se înălţa imens în fundal, regele îl întoarse scurt pe Răzbunare spre dreapta, către Dalinar. Se auzi un pocnet uşor şi regele – cu şa cu tot – se trezi aruncat în aer. La întoarcerea bruscă a armăsarului, se rupsese chinga şeii. Un bărbat în Cristalarmură era greu şi apăsa greu asupra ei şi a calului. Dalinar simţi împunsătura spaimei şi îl struni pe Galant. Elhokar se izbi de pământ, scăpându-şi Sabia. Arma se preschimbă în ceaţă şi dispăru. Era un mod de a o apăra, ca să nu fie capturată de duşmani; dispărea dacă nu-ţi doreai să-ţi rămână alături când îi dădeai drumul. — Elhokar! strigă unchiul lui. Regele se rostogoli, cu mantia înfăşurată în jurul trupului, apoi 335

rămase nemişcat. Zăcu o clipă, năucit; Armura îi crăpase pe un umăr şi pierdea Lumină de Furtună. Dar amortizase căderea. Purtătorul său avea să-şi revină. Doar dacă nu cumva… O gheară ameninţătoare se înălţă deasupra lui. Dalinar intră pentru o clipă în panică şi-l întoarse pe Galant ca salege spre rege. Dar ştia c-avea să se mişte prea încet! Fiara ar fi… O săgeată enormă izbi capul demonului spărturilor, crăpând chitina. Sângele purpuriu ţâşni, făcând creatura să-şi trâmbiţeze urletul de durere. Dalinar se răsuci în şa. În Armura lui Roşie, Sadeas stătea în picioare, luând o altă săgeată groasă de la un servitor. Trase, trimiţând-o în umărul demonului cu un trosnet ascuţit. Dalinar îşi înălţă Sabia într-un salut. Sadeas îi răspunse ridicându-şi arcul. Nu erau prieteni şi nu se plăceau unul pe altul. Dar aveau să-l apare pe rege. Asta îi unea. — Du-te la adăpost! îi strigă Dalinar nepotului său, trecând pe lângă el când se repezi să atace demonul. Elhokar se ridică, împleticindu-se şi dădu din cap. Dalinar înaintă. Trebuia să abată atenţia demonului atât cât era nevoie ca să se-ndepărteze regele. Alte săgeţi trimise de Sadeas îşi nimeriră ţinta, dar creatura începu să nu le mai ia în seamă. Nu mai era lipsită de vlagă; scotea urlete tot mai mânioase, mai sălbatice, mai înnebunite. Se înfuria cu adevărat. Era partea cea mai periculoasă: de-acum n-avea să se mai retragă. Avea să-i urmărească până când îi omora sau până când era omorât. O gheară izbi pământul chiar lângă Galant, aruncând sfărâmături 336

de piatră în aer. Dalinar se ghemui, având grijă să-şi întindă sabia, şi tăie încă un picior. Adolin făcuse acelaşi lucru în partea opusă. Şapte picioare distruse, adică jumătate. Cât mai era până când avea să se prăbuşească demonul? În mod normal, în stadiul ăsta, aveau deja câteva zeci de săgeţi înfipte în trupul creaturii. Era greu să-ţi dai seama ce urma să se-ntâmple dacă puterile animalului nu fuseseră secătuite în acest fel şi, în plus, Dalinar nu mai înfruntase niciodată unul atât de mare. Îl întoarse pe Galant, încercând să atragă toată atenţia demonului doar asupra sa. Din fericire, Elhokar avusese… — Tu eşti un zeu? urlă regele. Dalinar gemu, uitându-se peste umăr. Nepotul său nu fugise. Se apropia de animal cu paşi mari şi cu mâna întinsă într-o parte. — Te provoc, monstrule! strigă Elhokar. Vreau să-ţi iau viaţa! Îşi vor vedea zeii zdrobiţi, aşa cum îşi vor vedea şi regele mort la picioarele mele! Te provoc! „Idiot blestemat!” se gândi Dalinar, rotindu-l în loc pe Galant. Cristalsabia lui Elhokar îşi recăpătă substanţa în mâna lui, iar el se repezi spre pieptul demonului, pierzând Lumină de Furtună prin crăpătura de pe umăr. Ajunse aproape şi îşi roti braţul spre trupul animalului, retezând o bucată de chitină – pe care Sabia putea s-o taie, aşa cum tăia părul şi unghiile. Pe urmă lovi cu sabia în pieptul creaturii, căutându-i inima. Demonul urlă şi se scutură, azvârlindu-l pe Elhokar. Regele abia izbuti să nu-şi scape arma din mână. Animalul se răsuci. Din nefericire, coada acestuia ajunse în dreptul lui Dalinar. El înjură şi smuci de frâul lui Galant, întorcându-l brusc, dar coada veni peste 337

ei prea repede. Lovi calul şi, într-o clipită, Dalinar se trezi rostogolindu-se. Aducătoarea Jurământului îi scăpă dintre degete şi spintecă adânc solul stâncos înainte de-a se transforma în ceaţă. — Tată! strigă o voce din depărtare. Dalinar se opri pe bolovani, năucit. Îşi săltă capul şi văzu că Galant se ridica, împleticindu-se. Din fericire, calul nu-şi rupsese nimic, deşi sângera, fiind zgâriat în mai multe locuri, şi se ferea să se sprijine pe un picior. — Pleacă! spuse Dalinar. Era un ordin care trimitea calul la loc sigur. Spre deosebire de Elhokar, Galant avea să-l asculte. Clătinându-se, Dalinar se ridică în picioare. Auzi un hârşâit în stânga sa şi se întoarse exact în momentul în care lovitura cozii demonului îl nimeri în plin, drept în piept, azvârlindu-l pe spate. Lumea se clătină din nou şi, când alunecă, metalul se lovi de piatră într-o cacofonie de sunete. „Nu!” îşi zise el, punându-şi o mână înmănuşată sub trup şi săltându-se, pentru a se folosi apoi de avântul pe care i-l dăduse alunecarea ca să se-arunce în poziţie verticală. Şi cerul se roti, ceva păru să se îndrepte, ca şi cum Armura însăşi ar fi ştiut care direcţie însemna în sus. Ateriză – încă în mişcare, cu tălpile scrâşnindu-i pe piatră. Îşi regăsi echilibrul, apoi alergă spre rege, în timp ce-şi chema din nou Cristalsabia. Zece bătăi de inimă. O eternitate. Arcaşii continuau să tragă şi nu puţine erau săgeţile care ieşeau din faţa demonului, ca nişte ţepi. El nu le lua în seamă, deşi cele mari, trase de Sadeas, păreau să-i atragă atenţia. Adolin îşi mai 338

trecuse Sabia printr-un alt picior, iar creatura înainta cu greutate, nesigură, cu opt din cele paisprezece picioare târându-i-se, nefolositoare. — Tată! Dalinar se răsuci şi-l zări pe Renarin – îmbrăcat într-o uniformă albastră şi scorţoasă a Casei Kholin, cu haină lungă, încheiată până sub gât – traversând călare terenul stâncos. — Tată, eşti teafăr? Pot să te-ajut? — Băiat idiot! exclamă Dalinar, arătând către el. Pleacă! — Dar… — N-ai armură şi nu eşti înarmat! urlă Dalinar. Întoarce-te până nu-ţi găseşti moartea! Renarin trase de frâu, oprindu-şi calul murg. — PLEACĂ! Tânărul se îndepărtă în galop. Dalinar se întoarse şi alergă spre rege, cu Aducătoarea Jurământului materializându-se din ceaţă în mâna lui, care o aştepta. Elhokar continua să ciopârţească partea de jos a trunchiului creaturii, iar porţiunile de carne lovite de Cristalsabie se înnegreau şi mureau. Dacă nimerea în locul potrivit, i-ar fi putut opri inima sau plămânii, dar era dificil să izbutească câtă vreme animalul mai era în picioare. Curajos ca întotdeauna, Adolin descălecase lângă rege. Încerca să-l ferească de gheare, lovindu-le când coborau spre ei. Din nefericire, erau patru, şi un singur Adolin. Două zvâcniră spre el în acelaşi timp şi, cu toate că reteză o bucată dintr-una, n-o văzu pe cea care se legăna în spatele său. Dalinar strigă prea târziu. Cristalarmura pocni când gheara îl 339

azvârli de Adolin în aer. El se arcui şi lovi pământul, rostogolinduse. Armura nu i se făcu bucăţi, slavă Heralzilor, dar în platoşă şi în dreptul coastelor se căscară crăpături largi, din care ieşeau dâre de fum alb. Adolin se rostogoli inert, dar cu mâinile mişcându-i-se. Trăia. Dalinar n-avea timp să se gândească la el. Regele se afla în pericol. Demonul lovi, izbind pământul lângă Elhokar şi trântindu-l. Sabia îi dispăru şi el căzu cu faţa pe pietre. În Dalinar se schimbă ceva. Orice reţinere îi dispăru. Orice alte griji deveniră absurde. Fiul fratelui său era în primejdie. Nu-l ajutase pe Gavilar, ci zăcuse, beat, într-o baltă de vin în vreme ce fratele lui se lupta ca să-şi salveze viaţa. Ar fi trebuit să fie lângă el, să-l apere. De la fratele lui nu-i mai rămăseseră decât două lucruri, două lucruri pe care le putea proteja cu speranţa dobândirii unui soi de mântuire: regatul lui Gavilar şi fiul lui. Elhokar era singur şi în pericol. Nimic altceva n-avea importanţă. ● Adolin clătină din cap, năucit. Îşi ridică viziera dintr-o smucitură şi luă o gură de aer curat ca să-şi limpezească mintea. Luptă. Se luptau. Auzea bărbaţi strigând, bolovani cutremurându-se şi un sunet puternic, ca un scâncet. Mirosea a ceva mucegăit. Sânge de carapace-mare. „Demonul spărturilor!” îi trecu prin gând. Chiar înainte de a i se limpezi mintea, îşi chemă Sabia şi se sili să se ridice, sprijinindu-se pe palme şi pe genunchi. 340

Silueta creaturii se întrezărea destul de aproape, o umbră neagră pe cer. Adolin căzuse lângă ea, în dreapta. Când i se limpezi privirea, văzu că regele era la pământ şi că armura i se crăpase în urma loviturii primite mai înainte. Demonul spărturilor înălţă o gheară masivă, gata să-l strivească. Şi Adolin îşi dădu dintr-odată seama că se aflau în pragul dezastrului. Regele avea să fie ucis la o simplă vânătoare. Regatul avea să se zdruncine, înalţii prinţi aveau să se despartă, singura legătură firavă care-i ţinuse împreună fiind tăiată. „Nu!” îşi spuse, uluit şi încă ameţit, şi încercă să înainteze, împleticindu-se. Şi apoi îşi văzu tatăl. Dalinar alerga spre rege, mişcându-se cu o iuţeală şi cu o graţie de care niciun om nu putea fi în mod normal în stare – nici măcar atunci când purta o Cristalarmură. Sări peste un prag de stâncă, apoi se aplecă şi alunecă pe sub o gheară care se năpustea spre el. Alţii îşi închipuiau că înţeleg Cristalsăbiile şi Cristalarmura, însă Dalinar Kholin… uneori le dovedea tuturor că nu erau decât nişte copii. Îşi îndreptă spatele şi sări – continuând să înainteze –, astfel încât ajunse să aibă la doar câteva degete deasupra capului o a doua gheară care spulberă lespedea de piatră de lângă el. Totul se petrecu într-o singură clipă. În răstimpul unei răsuflări. A treia gheară se repezea la rege, iar Dalinar se avântă într-acolo cu un urlet, dintr-un salt. Lăsă din mână Sabia – care lovi pământul şi deveni ceaţă – în timp ce aluneca sub gheara în cădere. Îşi ridică braţele şi… 341

Şi o prinse. Se încovoie sub lovitură, lăsându-se într-un genunchi, şi carapacea se izbi de Armură cu un zăngănit al cărui răsunet umplu aerul. Dar o prinse. „Părinte al Furtunii!” îi trecu lui Adolin prin gând când îşi văzu tatăl stând deasupra regelui, gârbovit sub enorma greutate a demonului mult mai mare ca el. Arcaşii şovăiră, uluiţi. Sadeas îşi lăsă arcul mare în jos. Lui Adolin i se tăie răsuflarea. Dalinar ţinea în loc gheara, răspunzând apăsării ei cu o forţă egală; era o siluetă din metal de un argintiu întunecat, părând aproape strălucitor. Deasupra lui, demonul îşi trâmbiţă urletul, iar Dalinar îi răspunse cu un strigăt puternic, sfidător. În clipa aceea, Adolin ştiu că îl avea în faţa ochilor. Pe Ghimpele Negru, pe bărbatul alături de care îşi dorise să lupte. Mănuşile şi apărătoarele de umeri ale Armurii lui Dalinar începură să crape, iar de-a lungul metalului străvechi se întinse un păienjeniş de lumină. Adolin se scutură, punându-se în sfârşit în mişcare. „Trebuie să-l ajut!” Cristalsabia prinse formă în mâna lui şi, repezindu-se dintr-o parte spre trupul creaturii, îi tăie cel mai apropiat picior. În aer răsună un trosnet. Cu atât de multe picioare distruse, celelalte nu mai izbutiră să susţină greutatea demonului, mai ales că se străduia din răsputeri să-l strivească pe Dalinar. Picioarele rămase în dreapta îi pocniră cu un zgomot dezgustător, iar din ele ţâşni un lichid violet, asemănător sângelui, iar creatura căzu pe o parte. Pământul se cutremură, aproape trântindu-l pe Adolin în genunchi. Dalinar aruncă într-o parte gheara lipsită acum de vlagă, 342

cu Lumina de Furtună scurgându-se din nenumăratele crăpături şi înălţându-se deasupra lui. Lângă el, regele se ridică – de când căzuse trecuseră doar câteva secunde. Împleticindu-se, Elhokar privi creatura prăbuşită. Pe urmă se întoarse către unchiul său, Ghimpele Negru. Dalinar îi mulţumi lui Adolin cu o înclinare a capului, apoi arătă cu un gest scurt către ceea ce trecea drept gâtul animalului. Elhokar dădu din cap, îşi chemă Sabia şi lovi, adâncind-o în carnea demonului. Ochii de un verde monoton ai acestuia se înnegriră, iar trupul i se cutremură şi în aer se încolăciră fuioare de fum. Adolin veni lângă tatăl lui şi îl priviră împreună pe Elhokar împlântându-şi arma în pieptul demonului spărturilor. Acum, când era mort, Sabia îi tăia carnea. Sângele violet ţâşni, iar regele lăsă Sabia din mâna pe care şi-o întinse spre rană, căutând cu degete cărora armura le sporea forţa şi apucând ceva. Smulse nestemata animalului – gema imensă care creştea în toţi demonii spărturilor. Zgrunţuroasă şi în stare brută, aceasta era un smarald pur, cât un cap de om. Adolin nu mai văzuse niciodată o piatră preţioasă atât de mare; chiar şi cele mici valorau o avere. Elhokar îşi înălţă trofeul sinistru şi în jur i se iviră gloriospreni aurii, iar soldaţii izbucniră în strigăte de triumf.

343

14 ZI DE PLATĂ „Îngăduie-mi să încep prin a te asigura că obiectul se află în siguranţă. I-am găsit un cămin bun. Se poate spune că-l apăr cu aceeaşi grijă cu care-mi păzesc pielea.” În dimineaţa de după hotărârea luată în timpul marii furtuni, Kaladin avu grijă să se trezească înaintea tuturor celorlalţi. Îşi aruncă pătura într-o parte şi străbătu cu paşi mari încăperea plină de moviliţe înfăşurate la rândul lor în pături. Nu era plin de elan, dar era cu adevărat hotărât. Hotărât să lupte iarăşi. Începu lupta deschizând dintr-o smucitură uşa şi lăsând să intre lumina soarelui. În spatele lui, podarii obosiţi se treziră mormăind şi înjurând. Se întoarse spre ei cu mâinile în şolduri. În momentul acela, în echipa Podului Patru erau treizeci şi patru de oameni. Numărul se modifica în permanenţă, dar pentru transportul podului era nevoie de cel puţin douăzeci şi cinci. Altminteri, podul s-ar fi răsturnat cu siguranţă. Uneori se răsturna şi când îl cărau mai mulţi oameni. — Ridicaţi-vă şi organizaţi-vă! strigă Kaladin, cu cea mai reuşită voce de şef de ceată de care se simţea în stare; autoritatea acesteia îl şocă şi pe el. Oamenii clipiră, cu ochii înceţoşaţi. — Asta-nseamnă, zbieră Kaladin, să ieşiţi din baracă şi să valiniaţi! O s-o faceţi, lovi-v-ar furtuna, că de nu o să vă car eu însumi 344

afară, unul câte unul! Syl coborî fluturând din aripi şi i se aşeză pe umăr, de unde privi curioasă. O parte dintre podari se săltară în capul oaselor şi se holbară la el, nedumeriţi. Alţii se răsuciră sub pături şi îi întoarseră spatele. Kaladin inspiră adânc. — Fie cum vreţi voi. Intră şi alese un alethi zvelt, pe nume Moash. Era un bărbat puternic; Kaladin avea nevoie de un exemplu şi unul dintre bărbaţii mai costelivi, cum erau Dunny sau Narm, n-ar fi fost potriviţi. În plus, Moash se număra printre cei care-i întorseseră spatele. Kaladin îi înşfăcă un braţ şi-l ridică, trăgând cu toată puterea. Moash se împletici. Era un bărbat tânăr, probabil cam de vârsta lui Kaladin, cu un chip ca al unei păsări de pradă. — Du-te-n furtună! se răsti Moash, smulgându-şi braţul. Kaladin îi trase un pumn în burtă, ştiind că asta îi tăia răsuflarea. Moash icni, şocat, şi se încovoie, iar el înaintă, îl luă de picioare şi-l puse pe umăr. Greutatea aproape că-l răsturnă. Din fericire, căratul podurilor era un antrenament aspru, dar cu rezultate remarcabile. Bineînţeles că prea puţini podari supravieţuiau îndeajuns cât să profite de pe urma lui. Perioadele de acalmie, de o lungime imprevizibilă, dintre două alergări, nu erau de folos. Şi asta era o parte a problemei; echipele podurilor îşi petreceau cea mai mare parte a timpului holbându-se la propriile picioare sau făcând corvezi de slugă, după care li se cerea s-alerge mile întregi cu un pod în spate. Îl cără afară pe Moash, care era năucit, şi-l lăsă pe solul de piatră. 345

Restul taberei se trezise, dulgherii se adunau în lemnărie, iar soldaţii alergau la micul dejun sau la instrucţie. Celelalte echipe de podari dormeau, fireşte. Erau adesea lăsaţi să doarmă până târziu, dacă în dimineaţa aceea nu trebuiau să-şi care podurile. Kaladin îl lăsă pe Moash şi se întoarse în baraca scundă. — O să fac acelaşi lucru cu fiecare dintre voi, dac-o să fie nevoie. Dar nu era. Podarii şocaţi se adunară afară, în lumină, clipind. Cei mai mulţi stăteau în bătaia soarelui cu spatele gol, purtând doar pantaloni până la genunchi. Moash se ridică în picioare, frecându-şi burta şi uitându-se urât la Kaladin. — La Podul Patru, lucrurile se vor schimba, spuse acesta. În primul rând, n-o să mai dormim până târziu. — Şi ce-o să facem în schimb? întrebă Sigzil. Avea pielea de un cafeniu întunecat şi părul negru, ceea ce însemna că era un makabaki din sud-vestul Rosharului. Era singurul podar fără barbă şi, judecând după accentul lui plăcut, era, probabil, azish sau emuli. Prezenţa străinilor în echipele podurilor era ceva obişnuit – cei care nu-şi găseau locul altundeva, ajungeau adesea în cremul unei oştiri. — Excelentă întrebare, zise Kaladin. O să ne antrenăm. În fiecare dimineaţă, înainte de corvezile zilnice, o să alergăm cu podul, ca să devenim mai rezistenţi. La asta, chipurile mai multor oameni se întunecară. — Ştiu la ce vă gândiţi, continuă Kaladin. N-avem o viaţă destul de grea? N-ar trebui să ne destindem în scurtul răgaz de care ne bucurăm? — Da, răspunse Leyten, un bărbat înalt şi robust, cu părul creţ. 346

Întocmai. — Nu, se răsti Kaladin. Podalergările ne obosesc fiindcă ne petrecem cea mai mare parte a zilei trândăvind. O da, ştiu c-avem de făcut corvezi – de căutat prin spărturi, de curăţat latrine, de frecat podele. Dar soldaţii nu se-aşteaptă să trudim din greu; vor doar să ne ţină ocupaţi. Ca să nu aibă ei grija noastră. Ca şef de pod, principala mea datorie e să vă ţin în viaţă. În privinţa săgeţilor trase de parshendi nu pot face mai nimic, aşa că trebuie să fac ceva în privinţa voastră. Trebuie să vă fac mai puternici, ca să puteţi alerga mai repede când duceţi podul pe ultima porţiune a drumului, printre săgeţi. Kaladin se uită, pe rând, în ochii tuturor bărbaţilor din şir. — Vreau să nu mai văd niciodată Podul Patru pierzând vreun om, adăugă el. Ceilalţi îl priviră, nevenindu-le să-şi creadă urechilor. În cele din urmă, din spatele celorlalţi, un bărbat vânjos, cu braţe şi picioare groase, izbucni în râs. Avea pielea bronzată, păr de un roşu intens, mai mult de un stânjen înălţime, mâini mari şi trunchi puternic. Unkalaki – numiţi de mai toată lumea pur şi simplu mâncători de coarne – erau un grup de oameni din centrul Rosharului, din apropiere de Jah Keved. În noaptea dinainte spusese că se numea Pietroi. — Nebun! spuse mâncătorul de coarne. E nebun cine crede acum că ne poate conduce! Începu să hohotească de râs. Ceilalţi i se alăturară, clătinând din cap la vorbele lui Kaladin. Câţiva râsspreni – duhuri argintii, ca nişte peşti mărunţi, care săgetau prin aer, învârtindu-se în cercuri – 347

începură să şuiere împrejurul lor. — Hei, Gaz, strigă Moash ducându-şi mâinile pâlnie la gură. Sergentul scund şi chior stătea de vorbă cu nişte soldaţi, în apropiere. — Ce e? strigă la rândul lui, încruntându-se. — Ăsta vrea să cărăm poduri ca să ne antrenăm, răspunse Moash. Trebuie să facem ce zice? — Pfui, făcu Gaz, fluturându-şi o mână. Şefii de pod nu dau ordine decât pe câmpul de luptă. Moash se uită la Kaladin. — Se pare că poţi să te duci în furtună, amice. Dacă nu cumva vrei să ne baţi pe toţi ca să-ţi dăm ascultare. Podarii se împrăştiară, unii întorcându-se în baracă, alţii luând-o spre sălile de mese. Kaladin rămase singur. — N-a mers prea bine, spuse Syl, de pe umărul lui. — Nu. N-a mers. — Pari surprins. — Nu, doar frustrat. Se uită la Gaz. Mai-marele podarilor îi întoarse ostentativ spatele. — În oastea lui Amaram, mi s-au dat oameni care n-aveau pic de experienţă, dar niciodată unii sfidător de nesupuşi. — Care e diferenţa? se miră Syl. O întrebare pusă cu atâta nevinovăţie. Răspunsul ar fi trebuit să fie evident, dar ea îşi lăsă capul pe-o parte, nedumerită. — Bărbaţii din oastea lui Amaram ştiau că era cu putinţă să ajungă în locuri mai rele. Puteai să-i pedepseşti. Podarii ştiu c-au ajuns la fund, adăugă oftând şi lăsând să i se spulbere o parte din 348

încordare. Am avut noroc c-am izbutit să-i scot din baracă. — Şi-acum ce-o să faci? — Nu ştiu. Kaladin se uită într-o parte, unde Gaz îşi continua pălăvrăgeala cu soldaţii. — Ba nu, de fapt ştiu. Gaz îl zări apropiindu-se şi singurul său ochi se mări de spaimă. Îşi întrerupse discuţia şi se grăbi să se facă nevăzut în spatele unei stive de buşteni. — Syl, mă ajuţi să-i dăm de urmă? zise Kaladin. Ea zâmbi, transformându-se într-o dâră albă şi palidă, apoi trecu prin aer ca o săgeată, lăsând în spate o urmă care dispăru încetul cu încetul. Kaladin se opri în locul unde stătuse Gaz. La puţin timp după aceea, Syl se întoarse, şuierând ca o săgeată, şi îşi reluă înfăţişarea de fetişcană. — Se-ascunde între cele două barăci de-acolo, zise ea arătând cu degetul. Stă ghemuit şi priveşte pe furiş ca să vadă dacă-l urmăreşti sau nu. Kaladin ocoli barăcile zâmbind. Pe aleea dintre ele zări o siluetă care, ghemuită în umbră, se uita în direcţia opusă. Se apropie tiptil şi-l înşfăcă pe Gaz de umăr. Bărbatul chior scoase un ţipăt, răsucindu-se şi încercând să-l lovească. El îi prinse pumnul cu uşurinţă. Gaz îl privi îngrozit. — N-am de gând să mint! Lovi-te-ar furtuna, tu nu dai ordine decât pe câmpul de luptă! Dacă-mi mai faci vreun rău, pun să te… — Linişte-te, Gaz, spuse Kaladin, eliberându-l. Nu-ţi fac niciun 349

rău. Cel puţin nu încă. Bărbatul mai scund se trase înapoi, frecându-şi umărul şi uitându-se urât la Kaladin. — Azi e a treia trecere, spuse acesta. Zi de plată. — O să-ţi primeşti plata peste o oră, ca toată lumea. — Nu. Ai banii acum. Te-am văzut vorbindu-i curierului, acolo. Întinse mâna. Gaz mormăi, dar scoase o pungă şi numără sferele. În mijlocul lor licăreau mici lumini albe, şovăitoare. Pete de diamant, valorând, fiecare, câte cinci stropi. Cu un strop puteai să cumperi o pâine. Gaz numără patru pete, deşi săptămâna avea cinci zile. I le dădu lui Kaladin, care rămase însă cu mâna întinsă şi cu palma deschisă. — Şi cealaltă, Gaz. — Ai spus… — Acum. Gaz tresări violent, apoi mai scoase o sferă. — Bizar mod de a-ţi ţine cuvântul, Înălţimea Ta. Mi-ai făgăduit… Kaladin îi înapoie sfera pe care abia o primise, aşa că vocea i se stinse; apoi se încruntă. — Nu uita de unde vine sfera asta, Gaz. Îmi ţin cuvântul, dar numi opreşti tu banii. Ţi-i dau eu. Ai priceput? Celălalt îl privi nedumerit, dar înşfăcă sfera din mâna lui. — Dacă păţesc ceva, nu-ţi mai dau bani, zise Kaladin, îndesânduşi celelalte patru sfere în buzunar. Apoi făcu un pas înainte. Îl domina cu înălţimea lui pe Gaz, care era mult mai scund. — Nu uita înţelegerea noastră. Nu-mi sta-n cale. 350

Gaz refuză să se lase intimidat. Scuipă într-o parte şi saliva întunecată la culoare se lipi de peretele din piatră, prelingându-se apoi cu încetineală. — N-o să mint pentru tine. Dacă-ţi închipui că pentru o pată mânjită de crem pe săptămână o să… — Mă aştept numai la ceea ce-am spus. Ce au azi de făcut cei de la Podul Patru în tabără? — Masa de seară. Frecat şi spălat. — Şi podalergare? — În schimbul de după-amiază. Ceea ce însemna că dimineaţa era liberă. Spre bucuria podarilor din echipă; îşi puteau cheltui banii la jocuri de noroc sau la târfe, uitând, poate, pentru scurt timp, ce viaţă mizerabilă duceau. După care trebuiau să se întoarcă şi s-aştepte în lemnărie, pregătiţi să-şi care podul dacă avea să fie necesar. Iar după masa de seară era datoria lor să cureţe oalele. Încă o zi irosită. Kaladin se întoarse şi o porni către lemnărie. — N-o să schimbi nimic, strigă Gaz în urma lui. Oamenii ăştia sunt podari dintr-un anumit motiv. Kaladin nu se opri. Syl coborî cu iuţeală de pe acoperiş şi i se aşeză pe umăr. — N-ai nicio putere, continuă Gaz să strige. Nu eşti un şef de pluton pe câmpul de luptă. Eşti un nenorocit de podar. M-ai auzit? Nu poţi avea putere când n-ai niciun rang! Kaladin ieşi de pe alee. — Se înşală. Syl îl ocoli ca să i se oprească în faţă, plutind dinaintea lui pe 351

când înainta. Îl privi cu capul lăsat pe-o parte. — Puterea nu ţi-o dă rangul, zise Kaladin, pipăindu-şi sferele din buzunar. — Dar ce anume? — Ţi-o dau oamenii. E singurul mod în care-o poţi obţine. Se uită în urmă. Gaz era tot pe alee. — Syl? Tu nu dormi, nu-i aşa? — Să dorm? Eu, un spren? Ideea părea s-o amuze. — O să mă păzeşti noaptea? o întrebă. O să ai grijă să nu se furişeze Gaz înăuntru şi să nu facă cine ştie ce când dorm? Ar putea pune pe cineva să mă omoare. — Crezi c-ar face într-adevăr aşa ceva? Kaladin căzu o clipă pe gânduri. — Nu. Nu, probabil că nu. Am cunoscut câţiva oameni de soiul lui – tirani mărunţi, care aveau doar atâta putere cât să fie sâcâitori. Gaz e o brută, dar nu cred că e un ucigaş. În plus, după părerea lui, nu e nevoie să-mi facă vreun rău; nu trebuie decât s-aştepte pur şi simplu până când sunt omorât în timpul unei podalergări. Însă e totuşi bine să mă ştiu în siguranţă. Păzeşte-mă, te rog. Trezeşte-mă dac-o să-ncerce ceva. — Sigur. Dar dacă se duce la nişte oameni mai importanţi? Dacă le cere să te execute? Kaladin se strâmbă. — Atunci nu-mi mai rămâne nimic de făcut. Dar nu cred c-o să ajungă la aşa ceva. Ar părea slab în faţa şefilor lui. În plus, decapitarea le era rezervată podarilor care refuzau să 352

alerge cu podul spre parshendi. Atâta timp cât alerga, nu putea fi executat. De fapt, comandanţii armatei păreau mai degrabă şovăielnici când venea vorba de pedepsirea unui podar. De când se număra Kaladin printre ei, un neghiob săvârşise o crimă, fapt pentru care fusese legat şi lăsat în voia unei mari furtuni. Dar, în afară de asta, Kaladin mai văzuse doar câţiva bărbaţi care nu-şi mai primiseră plata fiindcă se încăieraseră, iar alţi doi fuseseră biciuiţi fiindcă se mişcaseră prea încet în timpul primei părţi a unei podalergări. Pedepse minime. Comandanţii înţelegeau un lucru: podarii erau nişte oameni ajunşi aproape la limită; dacă erau împinşi peste acest prag, era posibil să nu le mai pese de nimic şi să se lase ucişi. Din păcate, asta mai însemna că nu-şi putea pedepsi echipa nici dacă ar fi avut autoritatea s-o facă. Trebuia să găsească altceva. Traversă lemnăria, îndreptându-se către locul unde dulgherii construiau poduri noi. După ce căută o vreme, găsi ceea ce voia – o scândură groasă, care aştepta să fie pusă la locul potrivit, într-un nou pod portabil. Într-o parte avea deja fixat mânerul pentru podarul purtător. — Pot să-mprumut asta? îl întrebă Kaladin pe un dulgher în trecere. Omul ridică o mână ca să se scarpine în capul acoperit cu rumeguş. — S-o împrumuţi? — O să rămân aici, în lemnărie, îl lămuri Kaladin, săltând scândura şi punându-şi-o pe umăr. Era mai grea decât se aşteptase şi se bucură că avea o vestă de 353

piele căptuşită. — La un moment dat o s-avem nevoie de ea… zise dulgherul, dar atâta lucru nu era suficient ca să-l împiedice pe Kaladin să plece cu scândura. Îşi alese o porţiune de stâncă netedă, aflată chiar în faţa barăcilor. Pe urmă începu să umble cu paşi mărunţi de la un capăt la altul al lemnăriei, cărând scândura pe umăr şi simţind pe piele căldura soarelui care urca pe boltă. Se antrenă mergând, apoi grăbind pasul, pe urmă alergând. Şi cără scândura mai întâi pe umăr, apoi ţinând-o cât mai sus, cu braţele întinse. Se antrenă până la istovire. De fapt, simţi de mai multe ori că era gata să se prăbuşească, dar găsi de fiecare dată, undeva, o rezervă pe putere. Şi continuă să se mişte, scrâşnind din dinţi ca să facă faţă durerii şi oboselii, în timp ce-şi număra paşii, ca să se poată concentra. Ucenicul dulgher cu care vorbise aduse un supraveghetor. Acesta se uită la Kaladin scărpinându-se-n cap, pe sub tichie. Până la urmă ridică din umeri, iar cei doi se retraseră. În scurt timp, în jur se adună destulă lume. Lucrători din lemnărie, câţiva soldaţi şi un număr mare de podari. Câţiva, din echipele altor poduri, îi strigară cuvinte batjocoritoare, dar cei de la Podul Patru se dovediră mai reţinuţi. Mulţi nu-i dădură atenţie. Alţii – Teft, cel cu părul sur, Dunny, cel cu faţa tinerească şi încă unii – stăteau în şir, privindu-l ca şi cum nu le-ar fi venit să creadă că era cu putinţă să facă aşa ceva. Privirile – aşa uluite şi ostile cum erau – reprezentau unul dintre motivele pentru care Kaladin continua. Se trudea şi ca să scape de frustrare, de furia clocotitoare care-l măcina. Era furios fiindcă nu 354

fusese în stare să-l ajute pe Tien. Furios fiindcă Atotputernicul crease o lume în care unii benchetuiau în lux, iar alţii cărau poduri. Se simţea surprinzător de bine istovindu-se într-un mod ales de el însuşi. La fel ca în primele câteva luni de după moartea lui Tien, când se antrena mânuind suliţa ca să uite. Când sună clopotul de la amiază, chemând soldaţii la masa de prânz, se opri în sfârşit şi puse scândura lată pe pământ. Îşi roti umărul. Alergase ore de-a rândul. De unde găsise atâta forţă? Cu sudoarea picurându-i pe pietre, fugi spre atelierul dulgherilor şi bău îndelung din butoiul cu apă. Dulgherii îi alungau de obicei pe podarii care încercau aşa ceva, dar niciunul nu scoase nicio vorbă când Kaladin goli două polonice pline cu apă de ploaie cu gust metalic. Scutură polonicul, dădu din cap către doi ucenici şi alergă înapoi, către scândură. Pietroi – mâncătorul de coarne voinic, cu pielea arsă de soare – tocmai o ridica, încruntându-se. Teft îl văzu pe Kaladin şi arătă spre Pietroi cu o mişcare a capului: — A pus prinsoare cu mai mulţi dintre noi, pe câte-un strop, c-ai luat o scândură uşoară, ca să ne impresionezi. Dac-ar fi putut să simtă oboseala lui, n-ar mai fi fost atât de sceptici. Se sili să ia scândura de la Pietroi. Bărbatul masiv îi dădu drumul cu o privire uluită, uitându-se apoi cum o ducea Kaladin, în fugă, în locul unde o găsise. El îşi flutură mâna către ucenic, în semn de mulţumire, apoi se întoarse, alergând uşor, la micul grup de podari. Pietroi plătea, fără tragere de inimă, stropii pe care-i pierduse. 355

— Sunteţi liberi să mergeţi la masă, le spuse Kaladin. Dupăamiază trebuie să fim pregătiţi să cărăm podul, dacă va fi nevoie, aşa că-ntoarceţi-vă într-o oră. La ultimul clopot dinainte de apus ne adunăm la sala de mese. Azi, corvoada noastră e curăţenia de după cină. Ultimul sosit freacă oalele. Ceilalţi îl urmăriră cu priviri năucite în timp ce se îndepărta în goană de lemnărie. La două străzi mai încolo, Kaladin intră pe o alee şi se sprijini de un perete. Pe urmă, gâfâind, se lăsă la pământ, apoi se întinse. Se simţea de parcă şi-ar fi forţat toţi muşchii din trup. Picioarele îi ardeau de sus până jos şi, când încercă să-şi strângă pumnul, descoperi că degetele îi erau prea slăbite ca să i se supună. Inspira adânc, icnind şi tuşind. Un soldat în trecere îi aruncă o privire, dar recunoscu îmbrăcămintea de podar şi-şi continuă drumul fără nicio vorbă. În cele din urmă, Kaladin simţi ceva atingându-l uşor pe piept. Deschise ochii şi o zări pe Syl plutind în aer, întinsă pe burtă, cu faţa către a lui. Avea picioarele îndreptate către perete, dar postura ei – chiar şi modul în care-i atârna rochia – creau impresia că stătea în poziţie verticală, nu cu faţa spre pământ. — Kaladin, trebuie să-ţi spun ceva. El închise din nou ochii. — Kaladin, e important! El simţi o zvâcnire uşoară pe o pleoapă. O senzaţie foarte stranie. Mormăi, deschise ochii şi se sili să se salte în capul oaselor. Ea merse prin aer, parcă plimbându-se pe suprafaţa unei sfere invizibile, până când ajunse cu trupul pe direcţia potrivită. 356

— Până la urmă – îi anunţă ea – sunt bucuroasă că ţi-ai ţinut cuvântul dat lui Gaz, deşi el e un individ dezgustător. Kaladin avu nevoie de o clipă ca să priceapă despre ce îi vorbea. — Sferele? Syl dădu din cap. — Am crezut c-o să-ţi încalci cuvântul, dar mă bucur că n-ai făcut-o. — Bine. Ei, cred că trebuie să-ţi mulţumesc fiindcă mi-ai spus-o. — Kaladin, continuă ea, bosumflată, strângându-şi pumnii pe lângă trup. E ceva important. — Păi… începu el, dar vocea i se frânse şi îşi rezemă din nou capul de zid. Syl, abia izbutesc să respir, darămite să gândesc. Te rog, spune-mi pur şi simplu ce te supără. — Ştiu ce e o minciună, zise ea, venind să i se aşeze pe genunchi. Acum câteva săptămâni, nici măcar nu înţelegeam ce înseamnă a minţi. Iar acum sunt încântată că n-ai minţit. Nu pricepi? — Nu. — Mă schimb, zise Syl cutremurându-se – probabil fără s-o fi vrut, fiindcă întreaga siluetă i se înceţoşă pentru o clipă. Ştiu lucruri pe care, cu numai câteva zile în urmă, nu le ştiam. E atât de straniu. — Păi, cred că e de bine. Cred că e cu atât mai bine cu cât înţelegi mai multe. Nu? Ea se uită în jos. — După furtuna de ieri, când te-am găsit lângă prăpastie – zise ea în şoaptă – aveai de gând să-ţi iei viaţa, nu-i aşa? Kaladin nu răspunse. Ieri. De-atunci trecuse o eternitate. — Ţi-am dat o frunză, continuă ea. O frunză otrăvitoare. Ai fi 357

putut s-o foloseşti ca să te omori sau ca să omori pe altcineva. Probabil că pentru asta aveai de gând s-o foloseşti la început, acolo, în căruţă. Se uită în ochii lui şi vocea ei firavă păru îngrozită. — Astăzi ştiu ce e moartea. De ce ştiu ce e moartea, Kaladin? El se încruntă. — Pentru un spren, ai fost întotdeauna ciudată. De la bun început. — De la bun început? El şovăi, întorcându-se cu gândul în urmă. Nu, în primele dăţi când venise, se purtase exact la fel ca orice alt vântspren. Îi jucase tot felul de feste, îi lipise pantoful de podea, ascunzându-se apoi. Chiar şi când îi fusese alături, în timpul lunilor de sclavie, se purtase, de cele mai multe ori, ca orice alt spren: pierzându-şi repede interesul, zburând cu iuţeală în jurul lui. — Ieri nu ştiam ce e moartea, spuse ea. Azi ştiu. Cu luni în urmă, nu ştiam că mă port ciudat pentru un spren, dar am ajuns să-mi dau seama că aşa e. Cum de ştiu fie şi numai cum ar trebui să se poate un spren? zise strângându-şi trupul şi părând mai mică. Ce mi sentâmplă? Ce sunt? — Nu ştiu. Are importanţă? — N-ar trebui? — Nici eu nu ştiu ce sunt. Podar? Chirurg? Soldat? Sclav? Toate astea nu sunt nimic altceva decât nişte etichete. În interior, sunt eu. Un om foarte diferit de cel care am fost cu un an în urmă, dar nu pot să-mi fac griji pentru asta, merg pur şi simplu înainte şi sper că picioarele mă duc acolo unde trebuie s-ajung. 358

— Nu eşti supărat pe mine fiindcă ţi-am adus frunza aia? — Syl, dacă nu m-ai fi întrerupt, aş fi păşit în spărtură. Frunza aia a fost ce-mi trebuia. A fost, cumva, obiectul potrivit. Ea zâmbi şi se uită cum începea el să se-ntindă. Când termină, ieşi din nou în stradă, aproape fără să mai simtă oboseala. Ea şuieră prin aer şi i se opri pe umăr, stând cu braţele trase înapoi şi cu picioarele atârnând, ca o fată pe marginea unei stânci. — Mă bucur că nu eşti supărat. Deşi chiar cred că tu eşti de vină pentru ceea ce mi se-ntâmplă. Înainte să te-ntâlnesc, n-am fost niciodată nevoită să mă gândesc la moarte sau la minciuni. — Aşa sunt eu, răspunse el, sec. Aduc cu mine, pretutindeni, moartea şi minciuna. Eu şi Veghetoarea Nopţii. Ea se încruntă. — Ăsta a fost… începu el. — Da, a fost sarcasm, zise ea şi îşi lăsă capul pe-o parte. Ştiu ce e sarcasmul. Şi repetă, cu un zâmbet prefăcut: — Ştiu ce e sarcasmul! „Părinte al Furtunii”, se gândi Kaladin, uitându-se în ochii ei mici, plini de încântare. „Mi se pare de rău augur.” — Ei, stai puţin, spuse. Înainte nu ţi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva? — Nu ştiu. Nu sunt în stare să-mi aduc aminte nimic din ce s-a petrecut cu mai mult de un an în urmă, când te-am întâlnit. — Serios? — Nu e ciudat, zise ea, ridicând din umerii translucizi. Majoritatea sprenilor nu-şi amintesc lucrurile petrecute cu mai 359

multă vreme în urmă, adăugă, apoi şovăi. Nu ştiu de ce ştiu asta. — Ei, poate că totul e normal. Poate-ai mai trecut prin aşa ceva, dar pur şi simplu ai uitat. — Asta nu mă linişteşte prea tare. Nu-mi place ideea. — Dar nu te-mpiedică moartea şi minciuna să te simţi în largul tău? — Ba da. Dar, dacă mi-aş pierde aceste amintiri… Privi în gol, iar Kaladin, urmărindu-i mişcările, zări doi spreni care săgetau văzduhul, duşi de o pală de vânt, nepăsători şi liberi. — Ţi-e frică să mergi înainte, spuse el, dar te îngrozeşte gândul cai putea redeveni ceea ce ai fost. Ea dădu din cap. — Ştiu ce simţi, adăugă Kaladin. Vino. Trebuie să mănânc, iar după masă vreau să fac rost de câteva lucruri.

360

15 CAPCANA „Nu aprobi căutările mele. Înţeleg asta, atât cât e cu putinţă să înţelegi pe cineva ale cărui păreri sunt atât de diferite de ale tale.” La patru ore după atacul demonului spărturilor, Adolin încă mai supraveghea curăţarea locului. În timpul luptei, creatura distrusese podul care ducea către taberele de război. Din fericire, câţiva soldaţi rămăseseră pe partea cealaltă şi plecaseră s-aducă o echipă de podari. Adolin mergea printre oşteni, adunând rapoarte, în vreme ce soarele după-amiezii târzii cobora încet către orizont. Aerul avea miros stătut, de mucegai. Mirosul sângelui de carapace-mare. Iar animalul zăcea exact acolo unde căzuse, cu pieptul despicat. Câţiva soldaţi îi desprindeau carapacea, înconjuraţi de cremlingii care veniseră să se ospăteze cu leşul. În stânga lui Adolin zăceau, în şiruri lungi, o mulţime de oameni, întinşi pe suprafaţa colţuroasă a platoului, cu mantii sau cămăşi în chip de perne. Erau îngrijiţi de chirurgii din oastea lui Dalinar. Adolin îşi binecuvântă tatăl fiindcă îi lua cu el pretutindeni, chiar şi în expediţii de rutină, cum fusese aceea. Îşi continuă drumul, încă purtând Cristalarmura. Soldaţii s-ar fi putut întoarce în tabere pe un alt drum – în partea cealaltă mai exista un pod, care ducea mai departe, pe Câmpiile Sfărâmate. Ar fi putut merge spre est, întorcându-se pe un drum ocolit. Însă – spre 361

marea supărare a lui Sadeas – Dalinar hotărâse c-aveau s-aştepte şi să-ngrijească răniţii, odihnindu-se în cele câteva ore necesare pentru sosirea unui pod portabil. Adolin aruncă o privire către cortul care răsuna de râsete. Fixate în furcile aurite aflate în vârfurile unor stâlpi, mai multe rubine mari străluceau cu putere. Erau fabriale care dădeau căldură, fără să fi fost nevoie de vreun foc. El unul nu înţelegea cum lucrau fabrialele, deşi cele mai spectaculoase aveau nevoie pentru asta de nestemate mari. Ceilalţi ochi-luminoşi îşi savurau din nou momentele de răgaz în vreme ce el muncea. Dar de data asta n-avea importanţă. N-ar fi putut să se distreze după un asemenea dezastru. Şi fusese întradevăr un dezastru. Un ofiţer ochi-luminoşi de rang mic se apropie, aducând lista completă a pierderilor. Soţia lui o citi, apoi îi lăsară foaia de hârtie şi se retraseră. Muriseră aproape cincizeci de oameni, iar răniţii erau de două ori mai numeroşi. Adolin îi cunoscuse pe foarte mulţi. Când i se adusese la cunoştinţă prima estimare a numărului victimelor, regele scosese de pe listă morţii, spunând că aveau să fie răsplătiţi pentru curajul lor, primind câte un loc printre Forţele Heraldice din ceruri. Părea să-i convină să dea uitării faptul că, dacă n-ar fi fost Dalinar, s-ar fi numărat el însuşi prin cei care-şi găsiseră sfârşitul. Adolin îşi căută tatăl din priviri; Dalinar stătea pe marginea platoului, uitându-se din nou către est. Ce voia să descopere acolo? Nu era pentru prima oară când Adolin îl vedea făcând ceva atât de remarcabil, dar atunci fusese deosebit de spectaculos. Stătuse sub uriaşul demon al spărturilor, împiedicându-l să-i ucidă nepotul, cu 362

Armura strălucind. Imaginea i se întipărise lui Adolin în memorie. Ceilalţi ochi-luminoşi se apropiau acum de el cu mai multă băgare de seamă şi, în ultimele câteva ore, Adolin nu-i mai auzise nici măcar pe oamenii lui Sadeas vorbind despre slăbiciunea lui. Dar se temea că n-avea să dureze. Dalinar se purta eroic, dar numai din când în când. În săptămânile următoare, ceilalţi aveau să înceapă să-l vorbească iarăşi de rău, spunând cât de rar asalta platouri şi cum îşi pierdea curajul. Adolin îşi dădu seama că-şi dorea mai mult. În ziua aceea, când sărise în ajutorul lui Elhokar, tatăl lui acţionase aşa cum se povestea că o făcuse în tinereţe. Adolin îl voia pe omul acela înapoi. Regatul avea nevoie de el. Oftă şi se întoarse în direcţia opusă. Trebuia să-i dea regelui raportul definitiv asupra pierderilor. Probabil că pentru asta avea să fie luat în râs, dar, în timp ce aştepta să şi-l prezinte, ar fi putut saudă tot ce spunea Sadeas. Continua să aibă impresia că, în privinţa lui, îi scăpa ceva. Ceva pe care tatăl său putea să-l vadă, însă el nu era în stare. Aşa că se oţeli, pregătindu-se să facă faţă înţepăturilor răutăcioase, şi se îndreptă spre cort. ● Ţinându-şi mâinile în care mai purta mănuşile Armurii încleştate la spate, Dalinar se uita spre est. Acolo, undeva, în centrul Câmpiilor Sfărâmate, îşi aveau parshendii tabăra principală. Aflat în război de aproape şase ani, Alethkarul se angajase întrun asediu îndelungat. Un asediu a cărui strategie fusese propusă de el însuşi – atacul poziţiei fortificate a parshendilor ar fi însemnat să363

şi facă tabăra pe Câmpiile Sfărâmate, înfruntând marile furtuni şi bazându-se pe un mare număr de poduri fragile. O singură luptă pierdută, şi alethii s-ar fi trezit prinşi în cursă şi încercuiţi, neavând cum să se întoarcă la propriile fortificaţii. Însă Câmpiile puteau fi şi o capcană pentru parshendi. Marginile dinspre est şi sud ale platourilor erau de netrecut – stihiile le măcinaseră atât de tare, încât unele nu prea mai erau decât nişte vârfuri ascuţite, şi parshendii n-aveau cum să sară peste golurile dintre ele. Câmpiile erau mărginite de munţi, iar în spaţiul care-i despărţea de ei hălăduiau haite de demoni ai spărturilor, imenşi şi periculoşi. Cu armata alethi blocându-i dinspre vest şi nord – şi având, pentru orice eventualitate, iscoade în sud şi est – parshendii nu puteau scăpa. Dalinar susţinuse că aveau să rămână fără provizii. Şi ar fi trebuit fie să se lase văzuţi şi să-ncerce să scape de pe Câmpii, fie să atace tabăra fortificată a alethilor. Planul fusese excelent. Numai că Dalinar nu prevăzuse apariţia inimilor-nestemată. Se întoarse cu spatele la prăpastie şi traversă platoul. Murea de nerăbdare să-şi vadă oamenii, dar trebuia să-şi arate încrederea în Adolin. Tânărul deţinea comanda şi avea să se descurce bine. De fapt, se pare că-i dădea deja lui Elhokar rapoartele definitive. Dalinar zâmbi, cu ochii la fiul său. Adolin era mai scund decât el şi avea părul blond amestecat cu negru. Moştenise partea blondă de la mama lui, sau cel puţin lui Dalinar aşa i se spusese. El însuşi nu-şi mai amintea nimic despre ea. Îl făcuseră s-o uite, iar în locul ei rămăseseră goluri bizare şi zone ceţoase. Putea să-şi amintească cu 364

exactitate o scenă, cu toţi ceilalţi clari, bine conturaţi, însă ea era o pată. Îi uitase până şi numele. Când îl rosteau alţii, îi aluneca din minte, ca o bucată de unt de pe un cuţit prea fierbinte. Îl lăsă pe Adolin să-şi dea raportul şi se îndreptă spre leşul demonului spărturilor. Zăcea căzut pe-o parte, cu gura deschisă şi ochii străpunşi. N-avea limbă, doar dinţii stranii ai unei carapacemari, cu o bizară şi complicată reţea de fălci. Cu mai mulţi dinţi ca nişte plăci, pentru strivirea şi distrugerea carapacelor, şi cu alţii mai mărunţi, pentru a sfâşia carnea sau pentru a o trimite în jos pe gâtlej. În apropiere se deschiseseră muguri-de-stâncă, cu lujerii întinzându-li-se ca să-i soarbă sângele. Între om şi animalul vânat exista o legătură şi, după uciderea unei creaturi atât de măreţe precum demonul, Dalinar se simţea întotdeauna cuprins de o melancolie stranie. Cele mai multe inimi-nestemată erau culese cu totul altfel decât cea din ziua aceea. Într-un anumit moment al bizarului lor ciclu de viaţă, demonii spărturilor se străduiau s-ajungă în vestul Câmpiilor Sfărâmate, unde platourile erau mai late. Se urcau deasupra şi-şi formau o pupă de piatră, rămânând în aşteptarea unei mari furtuni. În tot acest timp, erau vulnerabili. Nu trebuia decât s-ajungi pe platoul unde aşteptau, să spargi pupa cu ciocane de lemn sau cu o Cristalsabie şi apoi să tai inima-nestemată. O muncă uşoară, care-ţi aducea o avere. Şi animalele apăreau frecvent, adesea de mai multe ori în aceeaşi săptămână, atâta timp când vremea nu se răcea prea tare. Dalinar se uită la leşul voluminos. Spreni mărunţi şi aproape invizibili pluteau în jur, dispărând în aer. Semănau cu nişte limbi de 365

fum înălţate dintr-o lumânare abia stinsă. Nimeni nu ştia ce soi de spreni erau; nu-i vedeai decât în jurul carapacelor-mari proaspăt ucise. Clătină din cap. Inimile-nestemată schimbaseră felul în care era purtat războiul. Şi parshendii le voiau, îndeajuns de mult ca să se extindă. Avea rost să lupţi cu ei pentru marile carapace, fiindcă, spre deosebire de alethi, nu-şi puteau înlocui soldaţii căzuţi. Aşa că lupta pentru dobândirea carapacelor-mari nu numai că era profitabilă, dar reprezenta şi o tactică foarte bună de extindere a asediului. Fiindcă se apropia înserarea, Dalinar putea să vadă lumini licărind pe întinderea câmpiilor. Luminile turnurilor în care se stătea de veghe, în căutarea unor demoni ai spărturilor care se pregăteau să devină pupe. Stăteau de pază şi noaptea, cu toate că demonii spărturilor apăreau rareori după lăsarea serii. Cercetaşii foloseau prăjini pentru a sări peste spărturi, ajungând foarte uşor de pe un platou pe altul fără poduri. Odată ce vedeau un demon şi dădeau alarma, totul devenea o cursă – alethi contra parshendi. Pune stăpânire pe un platou şi păstrează-l destul de mult ca să iei inima-nestemată, atacă duşmanul dacă a ajuns acolo înaintea ta. Toţi înalţii prinţi voiau inimile-nestemată. Plata şi hrana soldaţilor erau costisitoare, însă o singură inimă-nestemată acoperea toate cheltuielile pe mai multe luni. În plus, cu cât gemele folosite de Animmozi erau mai mari, cu atât era mai puţin probabil ca acestea să se sfărâme. Marile inimi-nestemată aveau un potenţial aproape nelimitat. Aşa că înalţii prinţi se luau la întrecere. Primul care ajungea lângă pupă se lupta cu parshendii pentru inima366

nestemată. Ar fi putut face cu schimbul, dar aşa ceva nu se potrivea cu modul de viaţă alethi. Pentru ei, competiţia era dogmă. După cum spuneau învăţăturile vorinismului, cei mai buni luptători aveau privilegiul sacru de a li se alătura după moarte Heralzilor şi de a lupta pentru recucerirea Palatelor Împăcării de la Pustiitori. Înalţii Prinţi erau aliaţi şi rivali deopotrivă. Să renunţi la o inimănestemată în favoarea altcuiva… ei bine, asta părea o greşeală. Era de preferat o competiţie. Prin urmare, ceea ce fusese război se preschimbase în sport. Un sport letal – dar astea erau cele mai bune. Dalinar plecă de lângă demonul căzut. Înţelegea fiecare pas al transformării petrecute în ultimii şase ani. Ba chiar îi şi grăbise pe unii dintre ei. Şi abia acum îşi făcea griji cu adevărat. Izbuteau să împuţineze tot mai mult forţele parshendilor, dar aproape că-şi dăduseră uitării ţelul iniţial, răzbunarea morţii lui Gavilar. Alethii trândăveau, se jucau şi apoi stăteau degeaba. Chiar dacă uciseseră o mulţime de parshendi – un sfert din câţi se presupunea că fuseseră la început – totul se prelungea pur şi simplu prea mult. Asediul dura de şase ani şi ar fi putut, cu uşurinţă, să mai dureze încă şase. Asta îl neliniştea. Era clar că parshendii se aşteptaseră să fie asediaţi acolo. Îşi pregătiseră depozite cu provizii şi erau gata să-şi mute întreaga populaţie pe Câmpiile Sfărâmate, unde puteau folosi toate acele sute de spărturi şi platouri uitate de Heralzi ca pe nişte şanţuri de apărare şi fortificaţii. Elhokar trimisese soli, cerând să i se spună de ce îi uciseseră parshendii tatăl. Ei nu-i dăduseră niciodată vreun răspuns. Recunoscuseră că erau autorii asasinatului, dar nu oferiseră nicio 367

explicaţie. Şi, în ultima vreme, Dalinar părea să fie singurul care-şi mai punea întrebarea asta. Dalinar se uită într-o parte: însoţitorii lui Elhokar se retrăseseră în cort, unde savurau vinul şi răcoritoarele. Cu o deschidere laterală imensă, cortul era vopsit în violet şi galben, iar adierea blândă a vântului îi unduia pânza. Furtunoveghetorii spuneau că în noaptea aceea era puţin probabil să mai vină încă o mare furtună. Dea Atotputernicul să fie armata întoarsă înapoi, în tabără, dacă avea să se dezlănţuie într-adevăr! Marile furtuni. Viziuni. „Uneşte-i…” Oare credea într-adevăr în ceea ce văzuse? Chiar era convins că îi vorbise Atotputernicul însuşi? Lui, lui Dalinar Kholin, Ghimpele Negru, un războinic înspăimântător? „Uneşte-i…” Din cort ieşi Sadeas, înaintând în noapte. Îşi scosese coiful, lăsându-şi la vedere părul negru şi des care i se revărsa în bucle pe umeri. Arăta impozant în armură; cu siguranţă mult mai bine decât dacă ar fi purtat unul dintre costumele ridicole din dantelă şi mătase care erau acum la modă. Întâlni privirea lui Dalinar şi dădu scurt din cap. „Rolul meu s-a încheiat”, spunea gestul. Se mai plimbă o vreme, apoi intră iar în cort. Da. Sadeas îi amintise de ce fusese invitat Vamah la vânătoare. Dalinar trebuia să-l caute. Se îndreptă spre cort. Adolin şi Renarin stăteau la pândă, în apropierea regelui. Oare flăcăul îşi dăduse raportul? Adolin părea să încerce – iarăşi – să tragă cu urechea la 368

discuţia dintre Sadeas şi Elhokar. Iar Dalinar ştia că în privinţa asta trebuia făcut ceva; poate că rivalitatea personală dintre băiat şi Sadeas o fi fost de înţeles, dar era dăunătoare. Sadeas stătea de vorbă cu regele. Dalinar încercă s-ajungă la Vamah – celălalt înalt prinţ se afla în partea din spate a cortului – dar Elhokar îl întrerupse. — Dalinar, vino aici, zise el. Sadeas îmi spune că el a dobândit trei inimi-nestemată numai în ultimele câteva săptămâni! — Le-a dobândit, într-adevăr, spuse Dalinar, apropiindu-se. — Tu câte-ai dobândit? — Cu tot cu cea de astăzi? — Nu, răspunse regele. Înainte de asta. — Niciuna, Maiestate, recunoscu Dalinar. — Podurile lui Sadeas explică totul, spuse Elhokar. Dau rezultate mai bune decât ale tale. — Poate că n-oi fi câştigat nimic în ultimele săptămâni, ripostă Dalinar băţos, dar armata mea a câştigat în trecut destule bătălii. „Şi, dinspre partea mea, toate inimile-nestemată se pot duce-n focul Iadului!” — Poate, zise Elhokar, dar ce-ai făcut în ultima vreme? — Am fost ocupat cu alte lucruri importante. Sadeas ridică o sprânceană. — Mai importante decât războiul? Mai importante decât răzbunarea? E cu putinţă? Sau îţi cauţi pur şi simplu scuze? Dalinar îi azvârli celuilalt înalt prinţ o privire plină de subînţelesuri. Sadeas se mulţumi să ridice din umeri. Erau aliaţi, dar nu erau prieteni. Nu mai erau. 369

— Ar trebui să foloseşti poduri ca ale lui, spuse Elhokar. — Maiestate, podurile lui irosesc multe vieţi, răspunse Dalinar. — Dar sunt şi foarte rapide, spuse calm Sadeas. E o prostie să te bazezi pe poduri cu roţi, Dalinar. Pe suprafaţa acestor platouri sunt greoaie şi lente. — Legile Războinicilor spun că un general nu-i poate cere nimănui lucruri pe care nu le-ar face el însuşi. Aşa că spune-mi, Sadeas, tu ai alerga în faţa podurilor pe care le foloseşti? — Eu nu mănânc nici terci de ovăz, răspunse sec Sadeas, şi nici nu sap şanţuri. — Dar ai putea, dacă ar fi necesar, ripostă Dalinar. Podurile sunt altfel. Părinte al Furtunii, nu-i laşi nici măcar să folosească armuri şi scuturi! Tu ai intra în luptă fără armura ta? — Podarii au un rol foarte important, se răsti Sadeas. Abat atenţia parshendilor, care-şi ţintesc săgeţile spre ei, nu spre oşteni. La început le-am dat scuturi. Şi ştii ce s-a-ntâmplat? Parshendii nu le-au dat nicio atenţie şi şi-au trimis rafalele de săgeţi spre soldaţii mei şi spre cai. Am descoperit că, dublând numărul podurilor la fiecare alergare şi având grijă ca ei să fie foarte uşori – fără armuri şi scuturi care să-i îngreuneze –, podarii fac treabă mult mai bună. Înţelegi, Dalinar? Pe parshendi îi atrag prea mult podarii fără apărare ca să mai tragă în altcineva! Da, pierd câteva echipe de podari la fiecare atac, dar rareori sunt atât de mulţi încât lucrul ăsta să ne ţină în loc. Parshendii continuă pur şi simplu să tragă în ei – presupun că, dintr-un motiv oarecare, îşi închipuie că uciderea podarilor ne face rău. Ca şi cum un om neînarmat, care cară un pod, ar avea pentru oaste o valoare tot atât de mare ca un cavaler călare, 370

purtând Armură. Sadeas clătină din cap, amuzat de idee. Dalinar se încruntă. „Frate, trebuie să găseşti cele mai importante cuvinte pe care le poate rosti un bărbat…”, scrisese Gavilar. Era un citat din textul antic intitulat Calea regilor. El ar fi dezaprobat cu tărie ceea ce sugera Sadeas. — Oricum, continuă acesta, nu poţi susţine că metoda mea n-a fost eficientă, asta e clar. — Uneori, zise Dalinar, trofeul nu merită preţul plătit. Căile prin care ajungem la victorie sunt uneori tot atât de importante ca victoria însăşi. Sadeas îl privi, nevenindu-i să creadă ce auzise. Până şi Adolin şi Renarin – care veniseră mai aproape – păreau şocaţi de spusele lui. Atitudinea aceea contrazicea spiritul alethi. Cu viziunile care i se învârtejeau în ultima vreme prin minte, alături de cuvintele din acea carte, Dalinar nu prea se simţea în spiritul alethi. — Trofeul merită orice preţ, Luminlord Dalinar, sublinie Sadeas. Ca să câştigi concursul, merită să faci orice efort şi orice cheltuială. — Ăsta e un război, zise Dalinar. Nu e o întrecere. — Totul e o întrecere, îl contrazise Sadeas, fluturându-şi mâna. Orice înţelegere încheiată între doi oameni e o întrecere pe care unul o câştigă şi celălalt o pierde. Iar unii pierd într-un mod cu adevărat spectaculos. — Tatăl meu e unul dintre cei mai faimoşi luptători din Alethkar! interveni Adolin, pe un ton răstit. Regele îl privi ridicându-şi o sprânceană, dar nu se amestecă în 371

discuţie. — Ai văzut ce-a făcut adineauri, în timp ce tu, Sadeas, stăteai ascuns în cort, cu arcul tău. Tata a oprit demonul. Eşti un la… — Adolin! îl mustră Dalinar. Lucrurile merseseră prea departe. — Stăpâneşte-te. Tânărul îşi încleştă fălcile, cu mâna întinsă într-o parte, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să-şi cheme sabia. Renarin făcu un pas înainte şi îi puse mâna pe braţ cu blândeţe. El se dădu înapoi, fără tragere de inimă. Sadeas se întoarse spre Dalinar, cu zâmbetul unui atotcunoscător. — Un fiu care abia se poate controla şi unul care nu-i bun de nimic. Asta laşi lumii moştenire, bătrânul meu prieten? — Eu sunt mândru de amândoi, Sadeas, orice ai crede. — Pe cel năvalnic pot să-l înţeleg, continuă Sadeas. Şi tu ai fost cândva la fel de violent. Dar celălalt? Ai văzut cum a alergat azi pe câmpul de luptă. Nici măcar nu şi-a amintit să-şi scoată sabia sau arcul! E un neisprăvit! Renarin roşi şi-şi lăsă ochii în jos. Adolin îşi ridică dintr-odată capul. Mâna i se întinse din nou într-o parte şi făcu un pas către Sadeas. — Adolin! spuse Dalinar. De asta mă ocup eu! Tânărul se uită la el, cu ochii albaştri plini de furie, dar nu-şi chemă Sabia. Dalinar îşi îndreptă atenţia spre Sadeas, vorbindu-i foarte calm şi apăsat: — Sadeas, sunt sigur că adineauri nu te-am auzit spunând 372

deschis, în faţa regelui, că fiul meu e un neisprăvit. Sunt sigur că nu puteai spune asta, fiindcă o astfel de insultă m-ar fi obligat să-mi chem Sabia şi să-ţi vreau sângele. Să fac praf Pactul Răzbunării. Să-i pun pe doi dintre cei mai importanţi aliaţi ai regelui să se omoare unul pe altul. Sunt sigur că nu puteai fi atât de nesăbuit. Sunt sigur că n-am auzit bine. Totul încremeni. Sadeas ezită. Nu dădu înapoi; susţinu privirea lui Dalinar. Dar şovăi. — Probabil, spuse el cu glas scăzut, că nu mi-ai auzit bine cuvintele. Nu ţi-aş insulta fiul. N-ar fi înţelept din partea mea. În timp ce se fixau cu privirea, între ei se stabili o înţelegere, iar Dalinar dădu din cap. Sadeas făcu acelaşi lucru – un gest scurt. Naveau de gând să lase ura pe care şi-o purtau să devină un pericol pentru rege. Înţepăturile răutăcioase erau una, iar ofensele care duceau la duel – cu totul altceva. Nu puteau risca să ajungă la asta. — Bun, spuse Elhokar. Le îngăduia înalţilor săi prinţi să se certe şi să se lupte pentru o poziţie privilegiată şi pentru influenţă. Considera că erau, cu toţii, destul de puternici pentru asta şi se înşela de foarte puţine ori; era metoda obişnuită de guvernare. Iar Dalinar îşi dădea seama c-o aproba din ce în ce mai puţin. „Uneşte-i…” — Cred că putem trece mai departe, continuă Elhokar. Adolin părea nemulţumit, de parcă ar fi sperat într-adevăr că Dalinar avea să-şi cheme Sabia ca să-l înfrunte pe Sadeas. Şi lui Dalinar îi fierbea sângele, Fiorul luptei îl ispitea, dar îl izgoni. Nu. Nu acolo. Nu atunci. Nu atâta timp cât Elhokar avea nevoie de ei. 373

— Ar fi cu putinţă, Maiestate, zise Sadeas. Deşi mă îndoiesc că această discuţie dintre mine şi Dalinar se poate încheia vreodată. Cel puţin nu înainte de a învăţa să se poarte din nou ca un bărbat. — Am spus că e de-ajuns, Sadeas, repetă Elhokar. — De-ajuns, spui? interveni o nouă voce. Cred c-un singur cuvânt de-al lui Sadeas e „de-ajuns” pentru toată lumea. Cuget îşi făcu loc prin grupul de curteni, cu un pocal de vin întro mână şi cu sabia de argint la şold. — Cuget! exclamă regele. Când ai ajuns aici? — Am ajuns grupul din urmă chiar înainte de luptă, Maiestate, răspunse Cuget cu o plecăciune. Voiam să-ţi vorbesc, dar demonul ăla a ajuns la tine înaintea mea. Am auzit că aţi purtat o discuţie ceva mai aprinsă. — Atunci înseamnă c-ai sosit acum câteva ore! Ce-ai făcut în tot timpul ăsta? Cum de nu te-am zărit? — Am fost nevoit să mă ocup de… nişte lucruri, răspunse Cuget. Dar n-am putut să lipsesc de la locul vânătorii. N-am vrut să-mi simţi lipsa. — Până acum m-am descurcat bine. — Totuşi, erai tot fără cuget, sublinie Cuget. Dalinar îl studie pe omul în negru. Nu ştia ce se creadă despre el. Era inteligent. Dar îşi dezvăluia totuşi cu prea multă libertate gândurile, aşa cum o demonstrase mai devreme, cu Renarin. Acel Mucalit avea un aer straniu, căruia Dalinar nu izbutea să-i găsească locul potrivit. — Luminlord Sadeas, continuă Cuget, sorbind din vin. Îmi pare cumplit de rău că te văd aici. 374

— Credeam că eşti încântat, răspunse sec Sadeas. S-ar părea că-ţi ofer întotdeauna un prilej excelent de distracţie. — Din nefericire, e adevărat, răspunse Cuget. — Din nefericire? — Da. Vezi tu, Sadeas, cu tine totul e prea simplu. Un servitor tinerel, needucat, sărac cu duhul şi mahmur te-ar putea lua în râs cu uşurinţă. Aşa că nu sunt deloc nevoit să mă străduiesc şi însăşi natura ta îşi bate joc de bătaia mea de joc. Şi aşa se face că prostia ta absolută lasă impresia că eu nu-s bun de nimic. — Elhokar, serios vorbind, zise Sadeas, chiar trebuie să suportăm… creatura asta? — Mie-mi place, zise zâmbind regele. Mă face să râd. — Pe cheltuiala celor care-ţi sunt loiali. — Cheltuială? îl întrerupse Cuget. Nu te-am văzut niciodată socotindu-ţi sferele ca să mă plăteşti. Însă te rog să nu te oferi acum. Nu-ţi pot lua banii, când ştiu cât de mulţi mai trebuie să dai ca să capeţi ceea ce vrei. Sadeas roşi, dar izbuti să se stăpânească. — O glumă cu târfe, Cuget? Numai de-atât eşti în stare? Cuget ridică din umeri. — Eu, Luminlord Sadeas, atrag atenţia asupra adevărului, ori de câte ori îl descopăr. Fiecare om are un rol. Al meu e să-mpart insulte la un pahar. Iar al tău, să-mparţi bani în lupanar. Sadeas înlemni, apoi se împurpură la faţă. — Eşti tâmpit. — Dacă e tâmpit Cugetul, atunci omul a ajuns într-o stare jalnică. O să-ţi dau o şansă, Sadeas. Dacă poţi să-mi spui ceva în care să nu 375

găsesc nimic ridicol, te las în pace tot restul săptămânii. — Păi, mă gândesc că nu e greu deloc. — Şi totuşi ai dat greş, zise oftând Cuget. Pentru c-ai spus „mă gândesc” şi nu-mi pot imagina nimic mai ridicol decât ideea că tu ai fi în stare de aşa ceva. Şi tu, tinere Prinţ Renarin? Tatăl tău vrea să te las şi pe tine în pace. Tu eşti în stare să spui ceva care nu e ridicol? Toate capetele se întoarseră spre Renarin, care stătea chiar în spatele fratelui său. El şovăi şi făcu ochii mari văzând că i se dădea atâta atenţie. Dalinar se crispă. — Ceva care nu e ridicol, zise tânărul, rostind cuvintele pe îndelete. Cuget râse. — Da, cred că asta mă mulţumeşte. Foarte ingenios. Dacă Luminlordul Sadeas îşi pierde până la urmă cumpătul şi mă ucide, ai putea fi Mucalitul Regelui în locul meu. S-ar părea că ai mintea potrivită pentru aşa ceva. Renarin se simţi cuprins de mândrie, ceea ce păru să-l supere încă şi mai tare pe Sadeas. Dalinar îi aruncă o privire; mâna înaltului prinţ se dusese către sabie. Nu era o Cristalsabie, fiindcă nu avea una. Dar purta o sabie de-a ochi-luminoşilor. Una cât se poate de periculoasă; Dalinar luptase alături de el în multe rânduri, ştiind că era un spadasin excelent. Cuget făcu un pas înainte. — Ei, ce zici, Sadeas? îl întrebă cu glas scăzut. Îi faci Alethkarului o favoare, scăpându-l de noi amândoi? Pe Mucalitul Regelui puteai să-l omori fără să-ncalci nicio lege. Dar făcând-o, Sadeas şi-ar fi pierdut titlul şi pământurile. Mulţi erau 376

de părere că nu merita s-o faci în văzul tuturor. Însă, dacă puteai săl asasinezi fără să afle nimeni cine-i luase viaţa, era cu totul altceva. Sadeas îşi luă mâna de pe mânerul sabiei, apoi dădu scurt din cap către rege şi se îndepărtă cu paşi mari. — Cuget, zise Elhokar, Sadeas se bucură de favorurile mele. Nu e cazul să-l chinuieşti astfel. — Nu sunt de acord, îl contrazise Cuget. Favorurile regelui pot fi un chin destul de mare pentru mai toţi oamenii, dar nu şi pentru el. Regele oftă şi se uită la Dalinar. — Ar trebui să mă duc să-l împac pe Sadeas. Însă voiam totuşi să te-ntreb ceva. Ai făcut cercetările pe care te-am rugat să le faci? Dalinar clătină din cap. — M-am ocupat de nevoile armatei. Dar aş putea să le fac acum, Maiestate. Regele încuviinţă dând din cap, apoi se grăbi să plece după Sadeas. — Despre ce e vorba, tată? întrebă Adolin. Despre oamenii pe care-i crede spioni? — Nu. E ceva nou. O să-ţi arăt în curând, răspunse Dalinar. Şi se uită la Cuget. Cu ochii la Sadeas, bărbatul în negru îşi pocnea, rând pe rând, încheieturile degetelor, părând pierdut în gânduri. Văzu că Dalinar îl privea şi îi făcu cu ochiul, apoi se îndepărtă. — Omul ăsta-mi place, repetă Adolin. — Aş putea fi convins să am aceeaşi părere, zise Dalinar, frecându-şi bărbia. Apoi adăugă: Renarin, du-te să ceri un raport despre răniţi. Adolin, tu vino cu mine. Trebuie să fac cercetările 377

despre care vorbea regele. Cei doi tineri părură nedumeriţi, dar îi dădură ascultare. Dalinar începu să traverseze platoul, către locul unde zăcea leşul demonului. „Ia să vedem, nepoate, ce ne-au adus de data asta temerile tale”, se gândi. ● Adolin răsuci în mână cureaua lungă din piele. Lată de aproape o palmă şi groasă de un deget, avea un capăt zdrenţuit. Era chinga şeii regelui, cea care trecea pe sub burta calului. Se rupsese brusc în timpul luptei, aruncând jos şaua, cu călăreţ cu tot. — Ce părere ai? întrebă Dalinar. — Nu ştiu, răspunse Adolin. Nu pare chiar atât de uzată, dar cred că e, altminteri n-ar fi pocnit, nu? Dalinar luă chinga înapoi, părând dus pe gânduri. Soldaţii încă nu se întorseseră cu echipa de podari, deşi cerul se întuneca. — Tată, de ce-a vrut Elhokar să ne uităm la chinga asta? întrebă Adolin. Vrea să pedepsim grăjdarii fiindcă nu s-au ocupat de şaua lui aşa cum se cuvine? E… Înţelegând brusc şovăielile tatălui său, Adolin tăcu. — Regele crede c-a tăiat-o cineva, nu? Dalinar dădu din cap, răsucind cureaua între degetele lui înmănuşate, iar Adolin îşi dădu seama că se gândea la asta. O chingă se putea uza atât de mult încât să se sfâşie, mai ales sub greutatea unui bărbat în Cristalarmură. Se rupsese exact acolo unde era prinsă de şa, într-un loc pe care grăjdarii l-ar fi putut trece lesne cu vederea. Era cea mai logică explicaţie. Dar, dacă priveai lucrurile 378

dintr-un punct de vedere mai puţin raţional, ai fi putut crede că era vorba de o mârşăvie. — Tată, spuse Adolin, el e din ce în ce mai paranoic. Ştii că e. Dalinar nu răspunse. — I se pare că orice umbră e un asasin, continuă Adolin. Chingile se rup. Nu-nseamnă c-a încercat cineva să-l omoare. — Dacă regele îşi face griji, zise Dalinar, trebuie să facem cercetări. Ruptura e mai netedă într-o parte, ca şi cum ar fi fost despicată, ca să se sfâşie când ar fi fost întinsă. Adolin se încruntă. Nu observase asta. — Poate. Dar gândeşte-te, tată. De ce să-i fi tăiat cineva chinga? O cădere de pe cal nu-i poate face niciun rău unui om în Cristalarmură. Dac-a fost o încercare de asasinat, atunci a fost una prostească. — Dac-a fost o încercare de asasinat, chiar şi una prostească, atunci trebuie să ne ocupăm de asta. S-a întâmplat sub supravegherea noastră, iar calul lui a fost adus de unul dintre grăjdarii noştri. Va trebui să facem cercetări. Adolin gemu, scăpând astfel de o parte din frustrare. — Ceilalţi deja şoptesc c-am devenit gărzi de corp şi animale de casă ale regelui. Ce vor spune când vor afla că luăm în seamă toate spaimele lui paranoice, oricât de lipsite de raţiune ar fi? — Nu m-am sinchisit niciodată de ceea ce spun ei. — Ne petrecem tot timpul ocupându-ne de lucruri de rutină, în timp ce alţii câştigă avere şi glorie. Ieşim rar la asalt pe platouri, fiindcă suntem ocupaţi cu rezolvarea unor probleme ca asta! Trebuie să mergem la luptă dacă vrem să-l ajungem din urmă pe 379

Sadeas! Dalinar se uită la el, încruntându-se din ce în ce mai tare, iar Adolin îşi înghiţi următoarea răbufnire. — Văd că nu mai vorbim despre chinga ruptă, zise Dalinar. — Îmi… îmi pare rău. M-am repezit să-mi dau drumul la gură. — Poate. Dar, pe de altă parte, poate c-ai spus ce trebuia s-aud. Am observat că n-ai fost prea încântat mai înainte, când nu te-am lăsat să-l provoci pe Sadeas. — Ştiu că şi tu îl urăşti, tată. — Nu ştii chiar atât de multe cum crezi, zise Dalinar. O să facem ceva în privinţa asta peste câteva clipe. Deocamdată, pot să jur că… această chingă arată într-adevăr ca şi cum ar fi fost tăiată. Probabil că ne scapă ceva. Povestea asta ar putea face parte din ceva mai amplu, care n-a mers cum se dorea. Adolin şovăi. Părea mult prea complicat, dar dacă existau oameni cărora să le placă să-şi complice peste măsură urzelile, atunci aceştia erau ochi-luminioşii alethi. — Crezi că e posibil să fi-ncercat ceva unul dintre înalţii prinţi? — Este, răspunse Dalinar. Dar nu cred că vreunul dintre ei vrea să-l omoare. Atâta timp cât domneşte el, pot purta războiul ăsta după bunul lor plac, rotunjindu-şi pungile. Elhokar nu le cere nimic. Le place să le fie el rege. — Unii pot râvni tronul numai ca să iasă-n faţă. — Adevărat. După ce ne-ntoarcem în tabără, vezi dacă în ultimul timp s-a mai umflat vreunul în pene. Vezi dacă Roion mai e supărat din cauza insultelor pe care i le-a aruncat Mucalitul la ospăţul de săptămâna trecută şi pune-o pe Talata să se uite prin hârtiile 380

întocmite de Înaltul Prinţ Bethab când i-a oferit regelui dreptul de ai folosi chullii. Mai demult, în hârtii de felul ăsta a încercat să strecoare formulări care l-ar fi ajutat să pretindă că are drept la succesiune. De când a plecat mătuşa ta Navani, a prins curaj. Adolin dădu din cap. — Vezi dacă poţi reface, în sens invers, povestea acestei chingi, continuă tatăl lui. Pune un curelar s-o cerceteze şi să-ţi spună ce părere are despre ruptură. Întreabă-i pe grăjdari dac-au observat ceva neobişnuit şi vezi dacă în ultima vreme a primit vreunul neobişnuit de multe sfere, adăugă Dalinar, apoi şovăi. Şi dublează numărul celor din garda regelui. Adolin se întoarse s-arunce o privire spre cort. Sadeas tocmai ieşea, agale. Tânărul îşi miji ochii. — Crezi că… — Nu, îl întrerupse Dalinar. — Sadeas e alunecos ca un ţipar. — Fiule, trebuie să scapi de ideile astea fixe în privinţa lui. Îl place pe Elhokar, ceea ce nu se poate spune despre mulţi alţii. E unul dintre puţinii oameni în care am încredere că l-ar putea apăra pe rege. — Eu, tată, pot să-ţi spun că n-aş face-o. Dalinar amuţi pentru o clipă. — Vino cu mine. Îi întinse chinga ruptă şi se îndreptă spre cort. — Vreau să-ţi arăt ceva în privinţa lui Sadeas. Adolin îl urmă, resemnat. Trecură de cortul scăldat în lumină. Înăuntru, bărbaţi cu ochi-întunecaţi le serveau curtenilor mâncare şi 381

băutură, în vreme ce femeile scriau mesaje şi relatări ale luptei. Ochi-luminoşii discutau entuziasmaţi, complimentându-l pe rege pentru curajul său cu o abundenţă de cuvinte. Bărbaţii purtau culori întunecate, masculine: maro, albastru şi verde-închis, plus o nuanţă închisă de cărămiziu. Dalinar se apropie de Înaltul Prinţ Vamah, care stătea afară, în mijlocul unui grup de ochi-luminoşi, cu toţii curteni de-ai săi. Era îmbrăcat într-o haină maronie elegantă şi lungă, cu despicături prin care i se vedea căptuşeala de mătase galbenă, lucioasă. Deşi la modă, hainele nu erau nicidecum atât de ostentative încât să aibă mătasea la suprafaţă. Lui Adolin îi plăceau. Vamah era un bărbat chel, cu faţa rotundă. Puţinul păr care-i mai rămăsese era tuns scurt şi stătea ridicat drept în sus, iar ochii îi erau de un cenuşiu-deschis. Avea obiceiul să-şi mijească ochii, şi o făcu imediat ce-i văzu pe Dalinar şi Adolin apropiindu-se. „Despre ce-o fi vorba?” se întrebă Adolin. — Luminlordul meu, îi spuse Dalinar lui Vamah. Am venit să masigur că ţi s-a oferit tot confortul. — M-aş simţi mult mai confortabil dacă ne-am afla pe drumul de întoarcere. Vamah se uită urât la soarele care apunea, parcă învinuindu-l de vreo faptă nepermisă. De obicei nu era în toane atât de rele. — Sunt sigur că oamenii mei aleargă cât pot de repede, zise Dalinar. — N-ar fi fost nici pe departe atât de târziu dacă nu ne-ai fi încetinit atât de mult când am venit încoace, se plânse Vamah. — Îmi place să fiu prudent, răspunse Dalinar. Şi, apropo de 382

prudenţă, chiar aveam de gând să-ţi vorbesc despre ceva anume. Poţi discuta o clipă cu mine şi cu fiul meu, fără martori? Vamah se încruntă, dar se lăsă condus la o oarecare distanţă de curtenii lui. Adolin îi urmă pe ce doi bărbaţi mai vârstnici, din ce în ce mai nedumerit. — Animalul a fost mare, îi spuse Dalinar lui Vamah, arătând către monstrul ucis. Cel mai mare pe care l-am văzut vreodată. — Aşa cred. — Am auzit că ai fost victorios la ultimele atacuri de platouri şi ai ucis tu însuţi câţiva demoni ai spărturilor care se transformau în pupe. Trebuie să te felicit. Vamah ridică din umeri. — Gemele câştigate de noi au fost mici. Nici pe departe cât inima-nestemată dobândită azi de Elhokar. — O inimă-nestemată mică e mai bună decât niciuna, spuse politicos Dalinar. Am auzit că ai de gând să-ţi consolidezi zidurile taberei tale de război. — Hmm? Da. Vreau să umplu câteva goluri, să îmbunătăţesc fortificaţiile. — O să am grijă să-i spun Maiestăţii Sale că vrei să capeţi mai mult timp pentru întrebuinţarea Animmozilor. Vamah se-ntoarse spre el, încruntându-se. — Animmozi? — Pentru lemn de construcţie. Doar n-ai de gând să umpli golurile fără să foloseşti schele de lemn? Aici, pe platourile astea îndepărtate, e un adevărat noroc c-avem Animmozi care să ne ofere materiale cum e lemnul, nu crezi? 383

— Ăă, da, răspunse Vamah, posomorându-se mai tare. Adolin îşi luă ochii de la el şi-şi privi tatăl. Discuţia avea un subînţeles. Dalinar nu vorbea numai de lemnul pentru ziduri – armatele tuturor înalţilor prinţi erau hrănite cu ajutorul Animmozilor. — Regele se dovedeşte foarte generos când e vorba de întrebuinţarea Animmozilor, adăugă Dalinar. Nu crezi, Vamah? — Am înţeles unde baţi, Dalinar, răspunse acesta sec. Nu e nevoie să-mi vâri treaba asta sub nas ca să pricep. — Eu, Luminlordul meu, n-am fost niciodată renumit pentru subtilitate, zise Dalinar. Doar pentru eficienţă. Se îndepărtă, fluturându-şi mâna ca să-i ceară lui Adolin să-l urmeze. Tânărul îi dădu ascultare, privind peste umăr către celălalt înalt prinţ. — Se plânge în gura mare de preţurile pe care i le cere Elhokar pentru întrebuinţarea Animmozilor, spuse încet Dalinar. Era vorba de principala modalitate pe care Elhokar o folosea pentru a le impune înalţilor săi prinţi plata unor dări. Regele însuşi nu se lupta pentru inimi-nestemată şi nu le dobândea decât cu ocazia vânătorilor. Aşa cum se cuvenea, se ferea să ia el însuşi parte la război. — Şi…? întrebă Adolin. — Şi i-am amintit cât de mult se bizuie pe rege. — Presupun că e important. Dar ce legătură are cu Sadeas? Dalinar nu-i răspunse. Continuă să meargă de-a curmezişul platoului şi se urcă pe buza spărturii. Adolin i se alătură şi rămase în aşteptare. Câteva clipe mai târziu, cineva se apropie, venind din 384

spatele lor, în zăngănitul unei Cristalarmuri, şi Sadeas se urcă lângă Dalinar. Adolin îl privi cu ochi mijiţi, iar Sadeas îşi ridică o sprânceană, dar nu spuse nimic despre prezenţa tânărului. — Dalinar, zise celălalt înalt prinţ, privind în depărtare, peste întinderea platourilor. — Sadeas. Vocea lui Dalinar era stăpânită şi tăioasă. — Ai vorbit cu Vamah? — Da. Dar şi-a dat seama ce urmăresc. — Bineînţeles că şi-a dat, zise Sadeas, în glasul căruia se simţea un oarecare amuzament. Nici nu mă aşteptam la altceva. — I-ai spus c-o să-i ceri mai mulţi bani pentru lemn? Sadeas stăpânea cea mai mare pădure din ţinut. — C-o să-i dublez preţul. Adolin se uită peste umăr. Vamah îi urmărea pe toţi trei cu privirea, cu o expresie mai înverşunată decât o mare furtună şi cu furiospreni înălţându-se agitaţi de pe pământul dimprejur, ca nişte bălţi mici de sânge bolborosind. Dalinar şi Sadeas îi trimiseseră, împreună, un mesaj foarte clar. „Păi… probabil că de-asta l-au invitat la vânătoare”, îşi dădu seama Adolin. „Ca să-l poată manevra.” — O să meargă? întrebă Dalinar. — Sunt sigur că da, răspunse Sadeas. Vamah e un tip suficient de înţelegător, când e îmboldit – o să-şi dea seama că e mai bine săntrebuinţeze un Animmod decât să cheltuiască o avere ca să-şi aducă lemn din Alethkar. — Poate c-ar trebui să-i spunem regelui despre astfel de lucruri, 385

zise Dalinar aruncând o privire spre Elhokar, care stătea în cort, fără să ştie ce se petrecea. Sadeas oftă. — Am încercat. Mintea lui nu e făcută pentru aşa ceva. Lasă băiatul cu preocupările lui, Dalinar. Cu măreţul ideal al dreptăţii, spre care se-ndreaptă călărind cu sabia scoasă împotriva duşmanilor tatălui său. — În ultima vreme pare preocupat nu atât de parshendi, cât de asasinii care se-ascund în noapte, zise Dalinar. Paranoia băiatului mă îngrijorează. Nu ştiu de unde i se trage. Sadeas râse. — Dalinar, vorbeşti serios? — Eu vorbesc întotdeauna serios. — Ştiu, ştiu. Dar îţi poţi da cu siguranţă seama de unde vine paranoia băiatului. — De la felul în care i-a fost ucis tatăl? — De la felul în care-l tratează unchiul lui! O mie de străjeri? Opriri pe fiecare platou, până se conving soldaţii că următorul loc e „sigur”? Chiar aşa, Dalinar? — Îmi place să fiu prudent. — Unii ar spune că eşti paranoic. — Legile Războinicilor… — Legile Războinicilor sunt o adunătură de absurdităţi idealizate, scrise de poeţi ca să descrie modul în care credeau ei c-ar fi trebuit să meargă lucrurile, spuse Sadeas. — Gavilar credea în ele. — Şi uite cum a sfârşit. 386

— Şi tu unde erai, Sadeas, când se lupta pentru viaţa lui? Ochii celuilalt înalt prinţ se îngustară. — Prin urmare, începem iar să despicăm firul în patru? Ca doi foşti amanţi care se-ntâlnesc pe neaşteptate la un ospăţ? Tatăl lui Adolin nu răspunse, iar el îşi puse din nou întrebări legate de relaţia dintre Dalinar şi Sadeas. Înţepăturile răutăcioase pe care şi le adresau erau sincere; şi era de ajuns să-i priveşti în ochii ca să-ţi dai seama că se suportau cu greu unul pe altul. Totuşi erau împreună acolo şi, după toate aparenţele, plănuiau şi transformau în faptă manipularea unui alt înalt prinţ. — O să-l apăr pe băiat în stilul meu. Tu apără-l într-al tău. Dar nu mi te plânge de paranoia lui când tu te-ncăpăţânezi să-ţi porţi uniforma şi-n pat, de teamă că parshendii s-ar putea hotărî pe neaşteptate – fără nicio logică şi fără niciun precedent – să ne-atace taberele. „Nu ştiu de unde i se trage” – într-adevăr! — Să mergem, Adolin, zise Dalinar, întorcându-se, gata să plece. Tânărul îl urmă. — Dalinar, spuse Sadeas, din spatele lor. Dalinar şovăi şi se uită în urmă. — Ai aflat? întrebă Sadeas. De ce-a scris el ceea ce a scris? Dalinar clătină din cap. — Nici n-o să afli. E o căutare prostească, bătrâne prieten. Una sfâşietoare. Ştiu ce ţi se-ntâmplă în timpul furtunilor. Din cauza încordării nu-ţi mai poţi păstra şirul gândurilor. Dalinar se întoarse din nou şi se îndepărtă. Adolin se grăbi să-l ajungă. Despre ce fusese vorba în ultima parte? Ce scrisese „el”? Bărbaţii nu scriau. Deschise gura să-ntrebe, dar îşi dădea seama în 387

ce stare se afla tatăl său. Nu era momentul potrivit să-l irite. Merse alături de Dalinar până la o mică movilă stâncoasă de pe platou. Se urcară în vârf şi se uitară de acolo la demonul căzut. Oamenii lui Dalinar continuau să-i desprindă carnea şi carapacea. Cei doi rămaseră nemişcaţi o vreme; Adolin avea o mulţime de întrebări, dar nu ştia cum să le formuleze. În cele din urmă, Dalinar începu să vorbească. — Ţi-am spus care-au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura lui Gavilar? — Nu. Mi-am pus întotdeauna întrebări despre noaptea aia. — „Frate, în seara asta respectă Legile. În bătaia vântului se simte ceva straniu.” Asta mi-a spus şi a fost ultimul lucru pe care mi l-a zis înainte să începem sărbătoarea semnării pactului. — N-am ştiut că unchiul Gavilar urma Legile. — El a fost cel care mi le-a arătat pentru prima oară. Le-a găsit printre relicvele vechiului Alethkar, când s-a făcut prima noastă unire. A-nceput să le respecte cu puţin timp înainte de a muri, continuă Dalinar, din ce în ce mai ezitant. Au fost nişte zile stranii, fiule. Eu şi Jasnah nu mai ştiam ce să credem despre schimbările lui. La un moment dat, eu unul consideram Legile o tâmpenie, mai ales pe aceea care-i cerea unui ofiţer să se ferească de băuturile tari la vreme de război. Mai ales pe aceea, adăugă coborându-şi şi mai mult vocea. Când a fost ucis Gavilar, eram beat mort. Îmi aduc aminte de nişte voci, încercau să mă trezească, dar eu eram prea năucit de vin. S-ar fi cuvenit să-i fiu alături. Se uită la Adolin. — Nu pot să trăiesc în trecut. Ar fi o prostie. Mă-nvinovăţesc 388

pentru moartea lui Gavilar, dar acum nu se mai poate face nimic pentru el. Adolin dădu din cap. — Fiule, sper că, dacă te pot face să respecţi mai multă vreme Legile, o să-ţi dai seama – la fel ca mine – de importanţa lor. Sper să n-ai nevoie de un exemplu atât de dramatic ca acela de care-am avut eu parte. Oricum, trebuie să-nţelegi. Vorbeşti despre Sadeas, vrei să te lupţi cu el, să te iei la-ntrecere cu el. Ştii care-a fost rolul lui în noaptea morţii fratelui meu? — El a fost ţinta falsă, răspunse Adolin. Sadeas, Dalinar şi Gavilar fuseseră buni prieteni până la moartea celui de-al treilea. Cuceriseră Alethkarul împreună. — Da, răspunse Dalinar. Era cu regele când i-a auzit pe soldaţi strigând că erau atacaţi de un Cristalpurtător. Ţinta falsă a fost planul lui Sadeas – şi-a pus unul dintre veşmintele lui Gavilar şi a fugit în locul lui. Asta se cheamă sinucidere. Să n-ai armură şi să atragi un asasin Cristalpurtător pe urmele tale. Cred, cu toată sinceritatea, c-a fost unul dintre cele mai curajoase gesturi pe care am auzit să le fi făcut cineva vreodată. — Dar a dat greş. — Da. Şi o parte din mine nu-l poate ierta pentru asta. Ştiu că e lipsit de logică, dar ar fi trebuit să fie acolo, alături de Gavilar. Aşa cum ar fi trebuit să fiu şi eu. Niciunul dintre noi n-a izbutit să-şi apere regele, şi nu ne putem ierta unul pe altul. A mai rămas un singur lucru care continuă să ne unească. În ziua aceea am făcut un jurământ. Să-l apărăm pe fiul lui Gavilar. Indiferent cât ne-ar costa şi indiferent ce altceva ar interveni între noi, o să-l protejăm pe 389

Elhokar. Aşa că de-asta mă aflu aici, pe Câmpiile Sfărâmate. Nu pentru bogăţie şi nici pentru glorie. Nu-mi pasă de ele, nu îmi mai pasă. Am venit pentru fratele pe care l-am iubit şi pentru nepotul care, la rândul lui, îmi e drag. Şi, într-un fel, asta ne desparte pe mine şi pe Sadeas, unindu-ne în acelaşi timp. Sadeas crede că omorând parshendi îl apără cel mai bine pe Elhokar. Se aruncă în luptă cu brutalitate, cu oamenii lui cu tot, ca să cucerească platouri. Şi cred că o parte din el simte că, nefăcând acelaşi lucru, eu îmi încalc jurământul. Dar nu aşa trebuie apărat regele. Are nevoie de un tron stabil şi de aliaţi care să-l susţină, nu de înalţi Prinţi care se ciorovăiesc. Făcând din Alethkar o ţară puternică îl apărăm mai bine decât ucigându-ne duşmanii. Asta a fost munca de-o viaţă a lui Gavilar, unirea înalţilor prinţi… Vocea i se frânse. Adolin aşteptă să continue, dar nu mai urmă nimic. — Acest Sadeas… spuse, în cele din urmă, Adolin. Mă… surprinde să te-aud spunând că e curajos. — Chiar este. Curajos şi viclean. Uneori greşesc, mă las înşelat de îmbrăcămintea şi de purtările lui extravagante şi îl subestimez. Dar în el se ascunde un om bun, fiule. Nu e duşmanul nostru. Poate că, uneori, ne purtăm amândoi ca şi cum am fi înguşti la minte. Dar se străduieşte să-l apere pe Elhokar, aşa că te rog să-l respecţi. Ce răspuns s-ar fi putut da la una ca asta? „Îl urăşti, dar mie îmi ceri să n-o fac?” — Bine, spuse Adolin. O să mă controlez în prezenţa lui. Dar nam încredere în el. Te rog, gândeşte-te măcar că e cu putinţă ca în 390

realitate să nu fie la fel de devotat ca tine, să te înşele, prefăcânduse. — Da, răspunse Dalinar, o să am asta în vedere. Adolin şovăi. Mai era ceva. — Dar cum rămâne cu ceea ce a spus la sfârşit? Ceva despre scris? Dalinar ezită. — E un secret pe care-l cunoaştem amândoi. Şi, pe lângă noi, îl mai ştiu doar Jasnah şi Elhokar. Mă tot gândesc de ceva vreme dacă ar trebui să ţi-l dezvălui, fiindcă o să-mi iei locul când am să mor. Ţi-am vorbit despre ultimele cuvinte pe care mi le-a spus fratele meu. — Ţi-a cerut să respecţi Legile. — Da. Dar nu e numai atât. Mi-a mai spus ceva, dar nu prin viu grai. În schimb… a scris cuvintele acelea. — Gavilar ştia să scrie? — Când i-a găsit Sadeas trupul, alături era o bucată de scândură pe care fuseseră scrise, cu sângele lui, cuvintele astea: „Frate, trebuie să găseşti cele mai importante cuvinte pe care le poate rosti un bărbat.” Sadeas a ascuns bucata de lemn şi, mai târziu, a pus-o pe Jasnah să citească mesajul. Dacă e adevărat că Gavilar ştia să scrie – fiindcă orice altă presupunere nu pare verosimilă – atunci ascundea acest secret ruşinos. Cum ţi-am mai spus, către sfârşitul vieţii începuse să se poarte ciudat. — Şi ce înseamnă? Care e înţelesul cuvintelor? — E un citat, răspunse Dalinar. Dintr-o carte străveche, numită Calea regilor. În ultima parte a vieţii sale, Gavilar prefera lecturile 391

din volumul ăsta – îmi vorbea adesea despre el. Abia de curând miam dat seama că e vorba de un citat de acolo; Jasnah l-a descoperit. Până acum am pus să mi se citească textul de mai multe ori, dar nam descoperit nimic care să mă lămurească de ce a scris ce-a scris, adăugă el, apoi avu un moment de ezitare. Pentru Radianţi, cartea era un fel de călăuză, îi sfătuia cum să-şi trăiască vieţile. Radianţii? „Părinte al Furtunii!” îşi spuse Adolin. Vedeniile pe care le avea tatăl lui… păreau adesea să fie legate de Radianţi. O dovadă în plus că erau provocate de vinovăţia pe care-o simţea pentru moartea fratelui său. Dar cum ar fi putut Adolin să-l ajute? Pe piatra din spatele lor se auzi zăngănitul metalic al unor paşi. Tânărul se întoarse şi dădu respectuos din cap când văzu că se apropia regele, încă înveşmântat în Cristalarmura lui aurie, deşi îşi scosese coiful. Era cu câţiva ani mai în vârstă ca Adolin şi avea o figură cu trăsături ferme şi un nas proeminent. Unii spuneau că avea aerul şi ţinuta unui rege, iar femei pe care Adolin le considera demne de încredere îi mărturisiseră că-l găseau foarte chipeş. Nu atât de chipeş ca pe Adolin, fireşte. Dar chipeş. Însă regele era însurat; regina se ocupa de treburile lui din Alethkar. — Unchiule, zise Elhokar. N-am putea să plecăm? Sunt sigur că noi, Cristalpurtătorii, am putea sări peste prăpastie. Noi doi ne-am putea întoarce în tabără în scurt timp. — N-o să-mi abandonez oamenii, Maiestate, răspunse Dalinar. Şi mă-ndoiesc că vrei s-alergi pe platouri ore în şir, singur, neprotejat, fără gărzile de corp cuvenite. 392

— Cred că nu, zise regele. Oricum, vreau să-ţi mulţumesc pentru curajul tău de azi. S-ar părea că-ţi datorez din nou viaţa. — Vreau să-mi fac un obicei şi din a te ajuta să rămâi în viaţă, Maiestate. — Mă bucur. V-aţi uitat la obiectul pe care te-am rugat să-l cercetezi? Făcu un semn din cap către chinga pe care Adolin îşi dădu seama că o mai ţinea încă în mâna înmănuşată. — Da, răspunse Dalinar. — Şi? — N-am reuşit să ne lămurim, Maiestate, răspunse Dalinar, luând chinga şi întinzându-i-o regelui. E posibil să fi fost tăiată. Ruptura e mai netedă pe una dintre părţi. Ca şi cum ar fi fost slăbită ca să se sfâşie. — Ştiam eu! exclamă Elhokar, luând chinga şi studiind-o. — Nu suntem curelari, Maiestate, continuă Dalinar. Trebuie să dau ambele părţi ale chingii unor oameni pricepuţi şi să aflu ce cred ei. L-am pus pe Adolin să se-ocupe de asta în continuare. — A fost tăiată, zise regele. O văd limpede, chiar aici. Îţi repet, unchiule. Cineva încearcă să mă omoare. Îmi vor viaţa, exact aşa cum au vrut-o pe a tatălui meu. — Cu siguranţă nu-ţi imaginezi că e mâna parshendilor, zise Dalinar, părând şocat. — Nu ştiu a cui mână a fost. Poate chiar a cuiva de la vânătoarea asta. Adolin se încruntă. Ce insinua Elhokar? La vânătoare participaseră mai ales oamenii lui Dalinar. 393

— Maiestate, îi spuse acesta cu toată sinceritatea, o să facem cercetări. Dar trebuie să fii pregătit s-accepţi că e posibil să nu fi fost decât un accident. — Nu mă crezi, zise Elhokar pe un ton sec. Nu m-ai crezut niciodată. Dalinar inspiră adânc şi Adolin văzu să se străduia să nu-şi iasă din fire. — Nu spun asta. Chiar şi o posibilă ameninţare la adresa vieţii tale mă îngrijorează foarte mult. Dar îţi sugerez cu tărie să nu te grăbeşti cu concluziile. Adolin mi-a atras atenţia că ar fi fost o încercare teribil de stângace de a-ţi scurta zilele. O cădere pe de cal nu e o ameninţare serioasă pentru cineva în Cristalarmură. — Da, dar în timpul unei vânători? zise regele. Poate au vrut ca demonul spărturilor să mă omoare. — Nu ne-am aşteptat să fim în pericol la vânătoarea asta, zise Dalinar. Ar fi trebuit să doborâm carapacea-mare de la distanţă, cu săgeţi, şi abia apoi să ne apropiem călare ca s-o măcelărim. Mijindu-şi ochii, Elhokar îl privi pe Dalinar şi apoi pe Adolin. Ca şi cum bănuielile i s-ar fi îndreptat înspre ei. Acea privire dispăru într-o clipă. Oare Adolin şi-o imaginase? „Părinte al Furtunii!” îşi zise el. Din spate, Vamah îl strigă pe rege. Acesta se uită la el şi dădu din cap. — Nu-i de-ajuns, unchiule, îi spuse apoi lui Dalinar. Vezi cum e cu chinga asta. — Aşa o să fac. Elhokar i-o înapoie şi se îndepărtă, cu armura zăngănind. 394

— Tată, începu imediat Adolin, ai văzut…? — O să discut cu el despre asta, îl întrerupse Dalinar. Când n-o să mai fie atât de nervos. — Dar… — O să discut cu el, Adolin. Tu ocupă-te de chingă. Şi adună-i pe oamenii noştri. În depărtare, un mic grup de oameni purtând steagul lui Dalinar traversa platoul, conducând o echipă care căra unul dintre podurile mobile ale lui Sadeas. Trimiseseră după unul dintre ele, fiindcă erau mai rapide decât podurile mai late, trase de chulli, ale lui Dalinar. Adolin plecă în grabă să dea ordinele necesare, deşi îşi dădu seama că atenţia i se îndrepta către cuvintele tatălui său, către ultimul mesaj al lui Gavilar, iar acum şi către privirea neîncrezătoare a regelui. Se pare că avea destule lucruri la care să se gândească pe lungul drum de întoarcere în tabără. ● Dalinar îl privi pe Adolin cum se grăbea să-i îndeplinească ordinele. Pe armură încă i se mai întindea un păienjeniş de crăpături, dar Lumina de Furtună nu i se mai scurgea din ea. Cu timpul, avea să se repare singură. Se refăcea chiar şi atunci când era distrusă în întregime. Flăcăului îi plăcea să se plângă, dar era cel mai bun fiu pe care şi l-ar fi putut dori un bărbat. Extrem de loial, cu iniţiativă şi înzestrat cu un simţ aparte, care făcea din el un bun comandant. Era pe placul soldaţilor. Poate că se purta prea prieteneşte cu ei, dar asta i se putea ierta. Putea fi iertat şi pentru impulsivitate, presupunând că avea să-nveţe să şi-o îndrepte în direcţia potrivită. 395

Dalinar îl lăsă să-şi îndeplinească îndatoririle şi se duse să vadă ce făcea Galant. Îşi găsi ryshadiumul cu grăjdarii, care pregătiseră pentru cai, în partea de sud a platoului, un spaţiu împrejmuit cu ţăruşi. Bandajaseră zgârieturile armăsarului, care nu se mai ferea săşi folosească piciorul. Dalinar îl bătu pe gât, privind în ochii lui de un negru intens. Calul părea ruşinat. — N-a fost vina ta că m-ai aruncat, Galant, îi spuse el, cu voce mângâietoare. Mă bucur că n-ai fost rănit prea grav. Se întoarse către cel mai apropiat grăjdar. — În seara asta daţi-i mai multă mâncare, plus doi pepeni crocanţi. — Da, Luminăţia Voastră. Dar n-o să vrea mâncarea pe care-o primeşte în plus. De câte ori am încercat să-i dăm, n-a vrut. — În seara asta o să mănânce, zise Dalinar, bătându-l din nou pe gât. Nu vrea mai mult decât atunci când simte că merită, băiete. Tânărul părea derutat. Ca toţi ceilalţi, credea că Galant nu era decât un cal de altă rasă. Niciun om nu putea să înţeleagă un ryshadium înainte ca acesta să-l accepte drept călăreţ. Era ca atunci când purtai o Cristalarmură: o experienţă de nedescris. — O să mănânci amândoi pepenii, adăugă Dalinar, întinzând degetul spre cal. Îi meriţi. Galant fornăi. — Chiar îi meriţi, repetă Dalinar. Calul necheză, părând mulţumit. Dalinar îi privi cu atenţie piciorul, vrând să vadă în ce stare era, apoi îi făcu semn grăjdarului. — Ai mare grijă de el, băiete. Eu călăresc la-ntoarcere pe un alt 396

cal. Îi aduseră o iapă voinică, de culoarea nisipului. Dalinar se urcă în şa cu mare grijă. Caii obişnuiţi i se păreau întotdeauna atât de fragili! Regele călărea în urma primului grup de oşteni, avându-l pe Cuget alături. Dalinar observă că Sadeas rămânea tot timpul în spatele lor, probabil ca să nu mai fie ţinta Mucalitului. Echipa podului aştepta în tăcere, odihnindu-se în timp ce regele şi suita lui traversau. Ca aproape toate celelalte echipe de podari ale lui Sadeas, era un amestec de gunoaie umane. Străini, dezertori, hoţi, criminali şi sclavi. Probabil că mulţi îşi meritau pedeapsa, dar modul înfiorător în care-i făcea Sadeas să şi-o ispăşească îl irita pe Dalinar. Cât timp avea să mai găsească oameni de sacrificiu, îndeajuns de buni pentru echipele lui? Merita cineva, chiar şi un criminal, o asemenea soartă? În minte îi veni, nepoftit, un pasaj din Calea regilor. O carte din care i se citise de mult mai multe ori decât îi povestise lui Adolin. „Am văzut cândva un bărbat slăbănog cărând în spate o piatră mai mare decât capul lui. Fără altă îmbrăcăminte decât o pânză în jurul şalelor, se împleticea sub greutatea pietrei, cu pieptul gol pârjolit de soare. Înainta, clătinându-se, pe un drum larg, plin de oameni. Şi toată lumea îi făcea loc. Nu din milă, ci pentru că se temeau de avântul lui. Nu cutezi să stânjeneşti pe cineva cu o asemenea povară. Un monarh e ca omul acela, înaintează împleticindu-se, cu greutatea unui regat pe umeri. Mulţi se dau la o parte din calea lui şi prea puţini sunt dornici să se-apropie şi să-l ajute să-şi care piatra. 397

Nu vor să ia parte la truda lui, ca nu cumva să se osândească singuri la o viaţă plină de poveri în plus. În ziua aceea am coborât din caleaşcă şi am luat piatra, ridicând-o în locul acelui om. Cred că gărzile din escorta mea s-au simţit stânjenite. Un om poate să nu dea atenţie unui sărman fără cămaşă care munceşte din greu, dar nimeni nu trece cu vederea un rege care împarte cu el povara. Poate c-ar trebui să ne schimbăm locurile mai des. Dacă un rege este văzut luând asupră-i povara celui mai sărac dintre oameni, poate că se vor găsi unii să-l ajute s-o poarte pe a lui, care-i descurajantă, deşi ochiul n-o vede.” Dalinar era şocat fiindcă-şi putea aminti povestea cuvânt cu cuvânt, deşi probabil că n-ar fi trebuit. Străduindu-se să desluşească înţelesul ultimului mesaj al lui Gavilar, în lunile din urmă ceruse să i se citească din carte aproape zilnic. Fusese dezamăgit când descoperise că în spatele cuvintelor lăsate de Gavilar nu se ascundea un mesaj clar. Continuase oricum să asculte, deşi se străduise să păstreze tăcerea în privinţa lucrurilor care-l interesau. Cartea nu se bucura de o reputaţie bună, şi asta nu numai fiindcă oamenii făceau legătura între ea şi Radianţii Dispăruţi. Istorisirile despre un rege care muncea în locul unei slugi erau pasaje cel puţin stânjenitoare. În alte locuri, cartea susţinea clar că ochi-luminoşii erau mai prejos decât ochi-întunecaţii. Ceea ce contrazicea învăţăturile vorine. Da, cel mai bine era să păstreze tăcerea. Spusese adevărul când îi mărturisise lui Adolin că nu-i păsa ce credeau oamenii despre el. Dar, când îl împiedicau să-l apere pe Elhokar aşa cum se cuvenea, zvonurile puteau deveni periculoase. Trebuia să fie prudent. 398

Îşi întoarse calul şi trecu podul în tropot de copite, apoi dădu din cap către podari, în semn de mulţumire. Ocupau cel mai umil loc din armată, dar purtau totuşi pe umeri greutatea regilor.

399

400

16 COCONI CU ŞAPTE ANI ŞI JUMĂTATE ÎN URMĂ — Vrea să mă trimită în Kharbranth, spuse Kal, cocoţat pe bolovanul lui. Ca să mă instruiesc şi să devin chirurg. — Ce? Serios? întrebă Laral, mergând pe marginea bolovanului, chiar în faţa lui. Avea şuviţe blonde prin părul altminteri negru şi lung, care se unduia în urma ei pe o pală de vânt, în timp ce înainta legănat, cu braţele întinse în lateral. Părul o individualiza. Dar, fireşte, ochii o făceau cu atât mai mult. Strălucitori, de un verde-deschis. Atât de diferiţi ce cei căprui sau negri ai celorlalţi orăşeni. Să fii un „ochi-luminoşi” era, într-adevăr, ceva diferit. — Da, serios, răspunse el cu un mârâit. Vorbeşte deja despre asta de vreo doi ani. — Şi mie nu mi-ai spus nimic? Kal ridică din umeri. El şi Laral se aflau pe culmea unui şir de bolovani scunzi, la est de Vatra-de-Piatră. Tien, fratele lui mai mic, aduna pietre jos, la poale. În dreapta lui Kal, mai multe dealuri pitice se înşiruiau, unduitoare, către vest. Erau presărate cu polipi de lavis, o recoltă pe jumătate culeasă. Se simţea ciudat de trist privind dealurile acelea pline de oameni care munceau. Polipii de un maroniu-închis creşteau ca nişte pepeni 401

plini cu grăunţe. După ce erau puse la uscat, grăunţele hrăneau nu numai întregul oraş, dar şi oştile înaltului său prinţ. Ardenţii aflaţi în trecere prin oraş aveau mare grijă să le spună cât de nobilă era Chemarea unui lucrător al pământului, cea mai înălţătoare dintre toate, neîntrecută decât de a soldatului. Iar tatăl lui Kal zicea, pe şoptite, că îi vedea la loc de cinste mai degrabă pe aceia care hrăneau regatul decât pe cei care luptau şi mureau în războaie lipsite de sens. — Kal? spuse Laral pe un ton insistent. Mie de ce nu mi-ai spus? — Îmi cer scuze, răspunse el. Dar nu eram sigur că tata vorbeşte serios. De aceea am tăcut. Ceea ce era o minciună. Ştiuse că tatăl lui era serios. Dar nu voise să spună că pleca să devină chirurg, şi mai ales nu voise să i-o spună ei. Laral îşi puse mâinile în şolduri. — Credeam c-o să te faci soldat. Kal ridică din umeri. Fata îşi dădu ochii peste cap şi sări de pe muchia ei pe o piatră de-alături. — Nu vrei s-ajungi un ochi-luminoşi? Să dobândeşti o Cristalsabie? — Tata zice că nu se-ntâmplă prea des. Laral îngenunche în faţa lui. — Sunt sigură că tu ai izbuti. Ochii aceia, atât de strălucitori şi de vii, cu licăriri verzi, de aceeaşi culoare ca însăşi viaţa. Kal îşi dădea seama că îi plăcea tot mai mult s-o privească pe 402

Laral. Gândind logic, ştia ce i se întâmpla. Tatăl său îi explicase, cu precizie de chirurg, ce se întâmpla când te maturizai. Dar în asta intervenea atât de multă simţire, apăreau emoţii pe care descrierile serbede ale tatălui său nu le explicaseră. Unele erau trezite de Laral şi de celelalte fete din oraş. Altele aveau legătură cu melancolia stranie care-l învăluia, copleşindu-l uneori, când nu se aştepta. — Păi… spuse el. — Uite, zise Laral, ridicându-se iarăşi în picioare şi urcându-se pe bolovanul ei. Rochia frumoasă, galbenă, îi unduia în vânt. Peste încă un an, avea să-nceapă să poarte în mâna stângă o mănuşă, semnul care vestea intrarea unei fete în anii adolescenţei. — Hai, uită-te în sus. Kal o ascultă şi se uită spre răsărit. Acolo, tufele mârâitoare creşteau în pâlcuri dese la rădăcina viguroşilor arbori markel. — Ce vezi? îl întrebă ea. — Tufe mârâitoare cafenii. Par moarte. — Acolo, departe, e Originea, spuse ea, arătând cu degetul. Asta e ţara furtunilor. Tata spune că ne aflăm aici în chip de paravânt pentru ţinuturile mai lipsite de putere din vest, adăugă ea, întorcându-se către el. Noi, Kal, ochi-întunecaţii şi ochi-luminoşii deopotrivă, avem o moştenire nobilă. Ăsta-i motivul pentru care cei mai buni războinici sunt întotdeauna din Alethkar. Înaltul Prinţ Sadeas, generalul Amaram… însuşi Regele Gavilar. — Cred că da. Ea scoase un oftat exagerat. — Ştii, nu-mi place să vorbesc cu tine când eşti aşa. 403

— Cum adică? — Ca acum. Ştii tu. Eşti în toane rele, oftezi. — Tu ai oftat adineauri, Laral. — Ştii ce vreau să spun. Coborî de pe bolovan şi începu să se plimbe, bosumflată. Aşa făcea uneori. Kal rămase în acelaşi loc, privind spre est. Nu ştia sigur ce anume simţea. Tatăl lui chiar dorea să facă din el un chirurg, însă el însuşi şovăia. Nu doar din cauza poveştilor, a entuziasmului pe care-l stârneau, a minunăţiilor pe care le istoriseau soldaţii. Simţea că, fiind soldat, ar fi putut schimba lucrurile. Voia cu adevărat să le schimbe. O parte din el visa să meargă la război, să apare Alethkarul, să lupte alături de eroicii ochi-luminoşi. Să facă lucruri bune în altă parte, nu într-un orăşel unde nu venea niciodată vreo persoană importantă. Se aşeză. Uneori visa toate astea. Alteori îi venea greu să nu rămână indiferent la anumite lucruri. Sentimentele sumbre erau ca un ţipar negru, încolăcit în sufletul lui. Pentru a supravieţui în timpul furtunilor, tufele mârâitoare creşteau laolaltă, dese, la poalele viguroşilor arbori markel. Scoarţa lor avea un înveliş de piatră, iar crengile le erau tot atât de groase ca piciorul unui bărbat. Însă în momentul acela erau moarte. Nu supravieţuiseră. Nu fusese de-ajuns să se adune laolaltă. — Kaladin? întrebă o voce din spatele lui. Se întoarse şi-l văzu pe Tien. Băiatul avea zece ani, cu doi mai puţin decât Kal, dar părea mult mai mic. Pe când ceilalţi copii spuneau că e pitic, Lirin susţinea că, pur şi simplu, încă nu ajunsese la înălţimea pe care avea s-o atingă. Dar cu obrajii lui rotunzi şi 404

îmbujoraţi şi cu trupul firav, Tien chiar arăta ca un băiat care ar fi avut jumătate din vârsta lui. — Kaladin, zise el, cu ochi mari şi cu palmele făcute căuş. La ce te uiţi? — La buruieni moarte. — A, păi, trebuie să vezi asta. — Ce e? Tien îşi deschise palmele ca să-i arate o piatră mică, tocită de vânt şi ploaie pe toate părţile, dar cu o spărtură zimţată pe suprafaţa de jos. Kal o luă şi se uită la ea. Nu văzu absolut nimic deosebit. De fapt, n-avea niciun haz. — Nu e decât o piatră, zise el. — Nu-i doar o piatră, îl contrazise Tien, scoţându-şi bidonul cu apă. Îşi umezi degetul mare, apoi şi-l frecă de partea netedă a pietrei. Umezeala făcu piatra să capete o culoare mai închisă, dând la iveală o înşiruire de pete albe. — Vezi? întrebă Tien, înapoindu-i-o. Culorile straturilor de piatră, alb, maro şi negru, alternau. Modelul era uimitor. Dar, fireşte, tot nu era altceva decât o piatră. Dar, dintr-un motiv oarecare, Kal se pomeni zâmbind. — E frumoasă, Tien. Întinse mâna ca să i-o dea înapoi. Fratele lui clătină din cap. — Ţi-am adus-o ţie. Ca să te facă să te simţi mai bine. — Eu… Nu era decât o piatră idioată. Şi totuşi, inexplicabil, Kal se simţea 405

într-adevăr mai bine. — Mulţumesc. Hei, ştii ce? Pun prinsoare că pe undeva, printre pietrele astea, se-ascunde un lurg. Vrei să vedem dacă putem găsi unul? — Da, da, da! exclamă Tien. Râse şi începu să coboare de pe movila de bolovani. Kal îl urmă, dar se opri când îşi aduse aminte ceea ce aflase de la tatăl lui. Îşi turnă în palmă nişte apă din bidon şi o aruncă peste o tufă mârâitoare cafenie. În toate locurile atinse de picături, tufa se înverzi într-o clipă, de parcă băiatul ar fi aruncat cu vopsea. Nu era moartă, se uscase pur şi simplu şi aştepta următoarele furtuni. Kal rămase cu ochii la petele verzi care-şi recăpătau treptat culoarea ternă, pe măsură ce era absorbită apa. — Kaladin! strigă Tien. Îi spunea adesea pe numele întreg, deşi el îl rugase să n-o facă. — Ăsta e un lurg? Kal coborî de pe grămada de bolovani, punându-şi în buzunar piatra pe care-o primise. Şi trecu pe lângă Laral. Ea se uita spre vest, către vila familiei sale. Tatăl ei era lordul oraşului Vatra-de-Piatră. Kal se trezi din nou zăbovind cu privirea asupra ei. Părul ei, cu cele două culori contrastante, era atât de frumos! Fata se întoarse spre el şi se încruntă. — O să vânăm nişte lurgi, o lămuri Kal, zâmbind şi arătând către Tien. Haide. — Te-ai înveselit dintr-odată. — Nu ştiu de ce. Mă simt mai bine. — Cum face asta? Mă uimeşte. 406

— Cine şi ce face? — Fratele tău, răspunse Laral, arătând spre Tien. Te schimbă. De după nişte bolovani apăru capul băiatului mai mic, care îi făcu nerăbdător cu mâna, ţopăind plin de entuziasm. — Când eşti lângă el, pur şi simplu nu prea ai cum să fii trist, zise Kal. Haide. Vrei să vezi lurgul, sau nu? — Cred că vreau, spuse ea şi întinse o mână spre Kal. — Ce vrei? se miră el, cu ochii la braţul ei. — Să m-ajuţi să cobor. — Laral, tu te caţeri mai bine decât mine şi decât Tien. N-ai nevoie de ajutor. — Aşa e politicos, prostule, zise ea, întinzându-şi mâna cu mai multă insistenţă. Kal i-o luă cu un oftat, iar ea sări jos fără să se sprijine de mâna lui şi fără să aibă nici cea mai mică nevoie de ajutor. „În ultima vreme se poartă foarte ciudat”, se gândi Kal. I se alăturară amândoi lui Tien, care sări în adâncitura dintre câţiva bolovani. Apoi arătă nerăbdător cu degetul către un petic mătăsos de albeaţă cu o tentă verzuie, dintr-o crăpătură a pietrei. Era alcătuit din firicele mărunte, împletite într-un ghemotoc cât pumnul lui. — Am dreptate, nu-i aşa? întrebă. Ăsta e un lurg? Kal ridică bidonul şi lăsă nişte apă să curgă în jos pe bolovan, către peticul alb. Firele se dizolvară sub simulacrul de ploaie şi coconul se topi, dând la iveală o creatură mică, cu piele lucioasă, maro cu verde. Lurgul avea şase picioare de care se folosea ca să se prindă de piatră, iar ochii îi erau în mijlocul spatelui. Sări din 407

crăpătură în căutare de insecte. Tien râse privindu-l cum ţopăia din piatră-n piatră, lipindu-se de ele şi lăsând în urmă dâre de mucus. Kal se sprijini de bolovan, privindu-şi fratele şi aducându-şi aminte de zilele – nu prea îndepărtate – când vânătoarea de lurgi era mult mai incitantă. — Ei, zise Laral, încrucişându-şi braţele. Şi ce-ai de gând să faci? Dacă tatăl tău încearcă să te trimită la Kharbranth? — Nu ştiu, răspunse el. Chirurgii nu primesc niciun elev care n-a împlinit şaisprezece Lăcrimări, aşa că am timp de gândire. Chirurgii şi vindecătorii care învăţaseră la Kharbranth erau cei mai buni. Toată lumea ştia asta. Se spunea că oraşul avea mai multe spitale decât cârciumi. — S-ar părea că tatăl tău încearcă să te silească să faci ceea ce vrea el, nu ce vrei tu. — Aşa face toată lumea, zise Kal, scărpinându-se în cap. Celorlalţi băieţi nu le pasă că vor lucra pământul, fiindcă asta fac taţii lor, iar Ral tocmai a devenit noul dulgher al oraşului. Nu e supărat că are aceeaşi meserie ca tatăl lui. De ce-ar trebui să mă supăr eu fiindc-o să fiu chirurg? — Eu voiam doar… zise Laral, părând furioasă. Kal, dacă pleci la război şi dobândeşti o Cristalsabie, o să devii un ochi-luminoşi… adică… Of, n-are rost. Se trase înapoi, încrucişându-şi braţele mai strâns. Băiatul se scărpină în cap din nou. Laral se purta într-adevăr ciudat. — N-aş avea nimic împotrivă să merg la război, să câştig onoruri şi tot restul. Cel mai mult mi-ar plăcea să călătoresc. Să văd cum 408

arată alte ţinuturi. Auzise poveşti despre animale exotice, cum erau crustaceele uriaşe sau ţiparii cântători. Auzise de Rall Elorim, Oraşul Umbrelor, sau de Kurth, Oraşul Fulgerului. În ultimii câţiva ani îşi petrecuse foarte mult timp învăţând. Mama lui spunea că ar fi trebuit să i se îngăduie să aibă copilărie, în loc să dea atât de multă atenţie viitorului. Argumentul lui Lirin era că, pentru a fi primit de chirurgii din Kharbranth, trebuia să treacă nişte teste foarte severe. Dacă voia să aibă o şansă în privinţa lor, Kal trebuia să-şi înceapă învăţătura foarte devreme. Şi totuşi, să fie soldat… Ceilalţi băieţi visau să intre în oaste, să lupte cu Regele Gavilar. Se vorbea despre un război hotărâtor cu Jah Keved. Cum ar fi fost să-i vadă în sfârşit pe unii dintre eroii poveştilor? Să lupte cu Înaltul Prinţ Sadeas sau cu Dalinar, Ghimpele Negru? În cele din urmă, lurgul îşi dădu seama că fusese păcălit. Se instală pe un bolovan, să-şi ţeasă din nou coconul. Kal înşfăcă o piatră mică, tocită de stihii, şi-şi puse o mână pe umărul lui Tien, împiedicându-l să îmboldească pe amfibianul obosit. Apoi se apropie şi înghionti lurgul cu două degete, făcându-l să sară de pe bolovan pe piatra lui. Şi i-o întinse pe acesta lui Tien, care se uită cu ochi mari cum îşi ţesea lurgul coconul, scuipând mătase umedă şi folosindu-şi labele minuscule ca să-i dea formă. Căptuşită cu mucus uscat, partea interioară nu îngăduia trecerea apei, dar ploaia căzută din afară avea să dizolve gogoaşa. Kal zâmbi, ridică bidonul şi bău. Avea apă limpede, curată, din care se depusese tot cremul. Adică substanţa maronie noroioasă 409

care cădea pe pământ odată cu ploaia şi care te putea îmbolnăvi. Asta o ştia toată lumea, nu doar chirurgii. Apa era lăsată întotdeauna neatinsă timp de o zi, după care lichidul curat de deasupra era turnat în alt vas, iar cremul era folosit de olari. Lurgul îşi termină într-un târziu coconul. Tien întinse imediat mâna spre bidon. Kal îl ridică. — O să fie obosit, Tien. N-o să mai sară. — A… Kal lăsă bidonul în jos şi îşi bătu fratele pe umăr. — L-am pus pe piatra asta ca să-l poţi lua. Poţi să-l scoţi mai târziu, îi spuse zâmbind. Sau poţi să-l arunci, pe fereastră, în apa-n care face baie tata. Ideea aduse pe chipul lui Tien un zâmbet larg. Kal îi ciufuli părul negru. — Du-te să mai cauţi încă un cocon. Dacă prindem doi, avem unul cu care să ne jucăm în timp ce doarme celălalt în apa din baie. Tien puse cu grijă piatra deoparte şi o luă la fugă, trecând peste bolovani. În locul acela, coasta dealului se sfărâmase cu câteva luni în urmă, în timpul unei mari furtuni. Se năruise, parcă sub izbitura pumnului unei creaturi imense. Oamenii spuneau că-n locul dealului ar fi putut fi o casă. Arseseră rugăciuni, mulţumindu-i Atotputernicului şi, în acelaşi timp, vorbiseră în şoaptă despre ceea ce umbla prin beznă în timpul marilor furtuni. Oare în spatele distrugerii se aflau Pustiitorii, sau fuseseră umbrele Radianţilor Dispăruţi? Laral se uita din nou către vilă. Îşi netezi nervoasă rochia – în 410

ultima vreme avea mult mai multă grijă decât înainte să nu-şi murdărească hainele. — Încă te mai gândeşti la război? o întrebă Kal. — Ăă. Da. Mă gândesc. — E de înţeles, spuse el. Cu câteva săptămâni în urmă, pe acolo trecuse o oaste şi recrutase câţiva dintre băieţii mai mari, dar numai după le-o îngăduise Wistiow, Lordul Oraşului. — Ce crezi c-a sfărâmat stânca aici, în timpul furtunii? — N-aş putea să spun. Kal se uită spre est. Ce era acel lucru care trimitea Furtunile? Tatăl lui spunea că nicio corabie nu ajunse vreodată până la Obârşia lor pentru a se întoarce de-acolo cu bine. De fapt, foarte puţine se îndepărtau de coastă. Să fii prins de furtună în larg însemna să-ţi găseşti moartea – sau cel puţin aşa spuneau poveştile. Mai luă o gură de apă din bidon, apoi îi puse dopul, ca să păstreze restul pentru cazul că mai găsea Tien încă un lurg. În depărtare, pe câmp lucrau oameni purtând salopete, cămăşi cafenii încheiate cu şireturi şi cizme rezistente. Era anotimpul viermilor. Unul singur putea să distrugă toate grăunţele dintr-un polip. Creştea înăuntru şi le mânca pe toate. Toamna, când deschideai polipul, nu mai găseai decât un melc mare şi gros cât două mâini de om la un loc. Aşa că îi căutau primăvara, mergând de la un polip la altul. Unde găseau o gaură, strecurau înăuntru o trestie cu zahăr în vârf, iar viermele se prindea strâns de ea. Şi puteai să-l tragi afară, să-l striveşti sub călcâi şi s-astupi gaura cu crem. Puteai avea nevoie de mai multe săptămâni ca să cureţi bine de 411

viermi o plantaţie, şi fermierii parcurgeau de obicei dealurile de trei sau patru ori, fertilizând în acest timp solul. Kal auzise descrierea procedeului de o sută de ori. Nu puteai trăi într-un oraş ca Vatrade-Piatră fără să auzi oameni care se plângeau de viermi. Văzu un grup de băieţi mai mari care se adunau la poalele unuia dintre dealuri, ceea ce nu era un lucru obişnuit. Şi îi recunoscu pe toţi, fireşte. Fraţii Jost şi Jest, Mord, Tift, Naget, Khav şi ceilalţi. Purtau cu toţii nume serioase, nume de ochi-întunecaţi alethi. Nu ca al lui. Al lui era altfel. — De ce nu sunt la căutat de viermi? întrebă. — Nu ştiu, răspunse Laral, îndreptându-şi atenţia către băieţi; avea o privire stranie. Să mergem să vedem. Începu să coboare dealul înainte să apuce Kal s-o contrazică. El se scărpină în cap şi se uită spre Tien. — Noi coborâm, mergem spre dealul ăla. Capul băiatului mai mic apăru de după un bolovan. Gesticulă energic, în semn că înţelesese, apoi se întoarse la căutările lui. Kal se lăsă în jos, alunecând de pe bolovan, şi coborî panta pe urmele lui Laral. Ea ajunse lângă băieţi, iar ei o priviră stânjeniţi. Nu-şi petrecea niciodată prea mult timp cu aceştia, nu aşa cum făcea cu Tien şi Kal. Tatăl ei şi al lui erau prieteni destul de buni, cu toate că unul era ochi-luminoşi, iar celălalt ochi-întunecaţi. Ea se cocoţă pe un bolovan din apropiere, unde rămase în aşteptare, fără să spună nimic. Kal veni şi el. De ce voise să coboare acolo, dacă n-avea de gând să vorbească nimic cu ceilalţi băieţi? — Salut, Jost, zise Kal. Jost, cel mai mare dintre băieţii de paisprezece ani, era aproape 412

un bărbat – şi aşa şi arăta. Avea pieptul lat pentru vârsta lui şi picioare scurte şi groase, ca ale tatălui său. Ţinea în mână o creangă dintr-un pom tânăr, tăiată astfel încât să aducă oarecum a baston de luptă. — De ce nu căutaţi viermi? Nu era ceea ce ar fi trebuit să spună, şi îşi dădu seama imediat. Mai mulţi băieţi se întunecară la faţă. Kal nu trebuia să meargă niciodată pe dealuri, iar asta îi irita. Protestele lui – că era nevoit săşi petreacă ore întregi învăţând pe dinafară numele muşchilor şi ale oaselor şi tot felul de metode de lecuire – îi lăsau indiferenţi. Nu vedeau în el decât un băiat care stătea toată ziua la umbră în timp ce ei se speteau muncind sub soarele arzător. — Bătrânul Tarn a găsit o parcelă cu polipi care nu cresc aşa cum ar trebui, spuse în cele din urmă Jost, aruncând o privire spre Laral. Ne-au lăsat să plecăm o zi, până se hotărăsc ei dacă încearcă să replanteze locul sau aşteaptă să vadă ce se mai întâmplă. Kal dădu din cap, simţindu-se stânjenit aşa cum stătea, în faţa celor nouă băieţi. Erau cu toţii transpiraţi, cu petice în genunchii pantalonilor pătaţi de crem, fiindcă se tot frecau de piatră. Însă Kal era curat, purta o pereche de pantaloni frumoşi, cumpăraţi de mama lui cu numai o săptămână în urmă. Tatăl lor le îngăduise, lui Kal şi lui Tien, să plece de-acasă în ziua aceea, cât avea el de lucru la conacul lordului din acel oraş. Kal avea să plătească pentru pauza de care se bucura acum, învăţând până noaptea târziu, sub Lumina de Furtună a sferelor, dar era inutil să le explice asta celorlalţi. — Şi, ăă, despre ce vorbeaţi? întrebă Kal. — Kal, tu ştii tot felul de lucruri, spuse, în loc de răspuns, Nagel. 413

Avea părul de culoare deschisă şi era un lungan deşirat, cel mai înalt din tot grupul. — Nu-i aşa? Despre lume şi despre altele? — Da, răspunse Kal, scărpinându-se în cap. Uneori. — Ai auzit vreodată de ochi-întunecaţi care au devenit ochiluminoşi? îl întrebă Nagel. — Sigur că da. Tata zice că se poate întâmpla. Dacă sunt negustori bogaţi, ochi-întunecaţii se pot cununa cu ochi-luminoşi de rang mic, intrând în familiile lor. Şi e posibil să aibă copii cu ochi luminoşi. — Nu, nu aşa, zise Khav. Avea arcadele sprâncenelor joase şi părea încruntat tot timpul. — Ştii tu. Ochi-întunecaţii adevăraţi, ca noi. „Nu ca tine”, dădea de înţeles tonul vocii lui. Familia lui Kal era singura de al doilea nahn din tot oraşul. Toţi ceilalţi erau de al patrulea sau de al cincilea, iar rangul lui Kal îi făcea să nu se simtă în largul lor în prezenţa sa. Iar meseria stranie a tatălui lui nu îmbunătăţea lucrurile. Totul îl dădea lui Kal senzaţia clară că se afla într-un loc nepotrivit. — Ştii cum se poate întâmpla, spuse el. Întreab-o pe Laral. Tocmai mi-a vorbit despre asta. Dacă un bărbat dobândeşte o Cristalsabie pe câmpul de luptă, ochii lui devin luminoşi. — E adevărat, întări Laral. Toată lumea o ştie. Dacă dobândeşte o Cristalsabie, până şi un sclav poate deveni ochi-luminoşi. Băieţii dădură din cap; aveau, cu toţii, ochi căprui, negri sau de alte culori întunecate. Dobândirea unei Cristalsăbii era unul dintre 414

principalele motive pentru care mergeau la război oamenii de rând. În regatele vorine, toată lumea avea o şansă să urce pe scara socială. Era, cum ar fi spus tatăl lui Kal, o dogmă fundamentală a societăţii. — Da, zise nerăbdător Nagel. Dar ai auzit să se fi întâmplat vreodată? Adică nu doar în poveşti. Se întâmplă cu adevărat? — Sigur, răspunse Kal. Trebuie să se-ntâmple. Altminteri, de ce sar duce atâţia bărbaţi la război? — Fiindcă, ripostă Jest, trebuie să pregătim oamenii de luptă pentru Palatele Împăcării. Trebuie să trimitem oşteni la Heralzi, Ardenţii vorbesc întotdeauna despre asta. — Dar în acelaşi timp ne spun că e bine să fii şi fermier, zise Khav. De parcă munca pământului ar fi pe locul al doilea sau cam aşa ceva. — Ei, se amestecă în vorbă Tift. Tata e fermier şi se pricepe foarte bine la asta. E o Chemare nobilă! Toţi taţii noştri sunt fermieri. — Da, foarte bine, spuse Jost. Dar vorbeam despre altceva. Despre Cristalpurtători. Dacă mergi la război, poţi să câştigi o Cristalsabie şi să devii un ochi-luminoşi. Ei, ştiţi, tatălui meu ar fi trebuit să i se dea Cristalsabia aia. Dar cel cu care era i-a luat-o cât zăcea la pământ, fără cunoştinţă. I-a spus ofiţerului că el l-a ucis pe Cristalpurtător, aşa că a primit Sabia, iar ta… Îl întrerupse râsul cristalin al lui Laral. Kal se încruntă. Râdea altfel decât de obicei, cu mult mai multă stăpânire de sine şi, cumva, mai sâcâitor. — Jost, vrei să spui că tatăl tău a câştigat o Cristalsabie? întrebă ea. — Nu, i-a fost luată, răspunse băiatul mai voinic. — Tatăl tău n-a luptat în încăierările din nord, din ţinutul 415

gunoaielor? zise Laral. Spune-i, Kaladin. — Are dreptate, Jost. Acolo n-au fost Cristalpurtători – numai năvălitori reshi, care-au crezut că-l pot duce de nas pe noul rege. Ei n-au avut niciodată Cristalsăbii. Dacă tatăl tău povesteşte că a văzut vreuna, atunci nu-şi mai aduce bine aminte. — Nu-şi mai aduce bine aminte? zise Jost. — Ăă, sigur, se grăbi Kal să răspundă. Nu spun că minte, Jost. Probabil c-a avut halucinaţii din cauza unei răni sau ceva asemănător. Toţi băieţii amuţiră, cu ochii la Kal. Unul se scărpină în cap. Jost scuipă într-o parte. Părea să se uite cu coada ochiului la Laral. Ea se uită fără fereală la Kal şi îi zâmbi. — Izbuteşti întotdeauna să faci omul să se simtă ca un idiot, nu-i aşa, Kal? spuse Jost. — Ce? Nu, eu… — Vrei să-l faci pe tata să pară un prost, continuă Jost, roşu la faţă. Şi să mă creadă lumea pe mine un tâmpit. Ei, unii dintre noi nu au norocul să mănânce toată ziua fructe şi să trândăvească. Trebuie să muncim. — Eu nu… Jost îi aruncă bastonul lui. Kal îl prinse cu stângăcie. Jost luă bastonul fratelui său. — Mi-ai insultat tatăl, trebuie să te baţi. Asta-nseamnă onoare. Ai onoare, Înălţimea Ta? — N-ai niciun motiv să-mi spui asta, se răsti Kal. Părinte al Furtunii, Jost, sunt doar cu câţiva nahn mai sus decât tine. Cuvântul „nahn” aduse mai multă mânie în ochii lui Jost. Îşi 416

înălţă bastonul. — Te baţi cu mine, sau nu? Câţiva furiospreni de un roşu aprins începură să apară la picioarele lui, în grupuri mici. Kal ştia ce făcea Jost. Era normal ca alţi băieţi să încerce să pară mai buni decât el. Tatăl lui spunea că asta ţinea de nesiguranţa lor. El i-ar fi spus s-arunce bastonul şi să plece. Dar Laral era acolo şi se uita la el zâmbind. Iar bărbaţii nu devin eroi dacă refuză lupta. — Bine. Sigur. Kal îşi înălţă bastonul. Jost îl roti pe al lui mai repede decât se aşteptase el. Ceilalţi băieţi îi priveau cu un amestec de încântare, surprindere şi uimire. Kal abia avu timp să-şi ridice bastonul. Bucăţile de lemn se ciocniră cu un trosnet, zdruncinându-i braţele. Izbitura îl făcu să-şi piardă echilibrul. Jost se mişcă repede, făcând un pas într-o parte, rotindu-şi bastonul şi pocnindu-l pe Kal peste picior. El ţipă, străfulgerat de durere, îşi luă o mână de pe baston şi o duse în jos. Bastonul lui Jost zvâcni, lovindu-l în coaste. Kal icni, dădu drumul bastonului care căzu cu zgomot pe pietre, şi-şi duse mâinile în locul lovit, căzând în genunchi. Durerospreni mărunţei, alungiţi şi subţiri – nişte siluete strălucitoare, de un portocaliu-deschis, având forma unor mâini, aidoma unor tendoane şi muşchi întinşi – prinseră să se târască pe pietrele din jur îndreptându-se către el. Se sprijini cu o mână de pietre şi se aplecă în faţă, ţinându-se de locul dureros. „Pentru binele tău, sper că nu mi-ai rupt nicio coastă, 417

cremlingule”, se gândi. De pe margine, Laral îşi ţuguie buzele. Kal se simţi dintr-odată copleşit de ruşine. Jost îşi lăsă bastonul în jos, părând stânjenit. — Ei, vezi că tata m-a antrenat foarte bine? Poate că asta o să te convingă. Ce spune el e adevărat şi… Kal mârâi de furie şi de durere, îşi înşfăcă bastonul căzut şi sări la Jost. Băiatul mai mare înjură şi se trase înapoi, împleticindu-se şi înălţându-şi arma. Kal urlă şi lovi. În clipa aceea se schimbă ceva. Strângând bastonul în mâini, Kal simţi o energie, o incitare care îi spulberă durerea. Se răsuci şi îl pocni pe Jost cu bastonul peste mână. Băiatul mai mare şi-o trase cu un ţipăt. Kal îşi roti bastonul şi-l pocni peste coaste. Până atunci nu mai mânuise niciodată o armă şi nu avusese parte de vreo încăierare mai periculoasă în afara întrecerilor de luptă corp la corp cu Tien. Dar bucata de lemn i se potrivea perfect în strânsoarea degetelor. Încântarea pe care o simţea în momentul acela îl uluia. Jost mormăi, împleticindu-se iarăşi, şi Kal îşi roti arma, ducând-o la spate, pregătit să-l izbească în faţă. Îşi ridică bastonul, apoi înlemni. În urma loviturii lui, mâna lui Jost sângera. Foarte puţin, dar era sânge. Rănise pe cineva. Jost mârâi şi se îndreptă cu mişcări ezitante. Dar Kal nu mai apucă să riposteze, că băiatul mai voinic îi trase una peste picioare, trimiţându-l la pământ şi lăsându-l fără aer. Rana din coastă păru să-i ia foc şi durerosprenii alergară spre el, lipindu-i-se de trup şi 418

arătând ca o cicatrice portocalie în vreme ce se hrăneau cu durerea lui. Jost făcu un pas înapoi. Kal zăcea întins pe spate, gâfâind. Nu ştia ce să creadă. Clipa în care strânsese bastonul în mâini fusese minunată. Incredibilă. În acelaşi timp, o zărea cu coada ochiului pe Laral. Se ridicase şi, în loc să-ngenuncheze ca să-l ajute, îi întorsese spatele, plecând spre vila tatălui ei. Din ochii lui ţâşniră lacrimi. Se rostogoli cu un ţipăt şi înşfăcă din nou bastonul. N-avea să se dea bătut! — Ajunge, spuse Jost, din spatele lui. Kal simţi ceva tare apăsându-l, o cizmă care-l ţintuia de stâncă. Jost îi luă bastonul dintre degete. „Am dat greş. Am… pierdut.” O senzaţie de care avea oroare, chiar mai mult decât de durere. — Te-ai descurcat bine, recunoscu Jost fără tragere de inimă. Dar las-o baltă. Nu vreau să fiu nevoit să te rănesc de-adevăratelea. Kal lăsă capul în jos, sprijinindu-şi fruntea pe piatra caldă, dogorită de soare. Jost îşi ridică piciorul, iar ceilalţi băieţi se retraseră, vorbind între ei, cu cizmele hârşâind pe solul stâncos. Kal se sili să se salte pe palme şi pe genunchi, apoi se ridică în picioare. Jost îi întoarse spatele cu prudenţă, ţinându-şi bastonul într-o singură mână. — Învaţă-mă, spuse Kal. Celălalt clipi, surprins. Se uită la fratele lui. — Învaţă-mă, îl rugă Kal, făcând un pas înainte. O să caut viermi în locul tău, Jost. Tata-mi dă câte două ore libere în fiecare dupăamiază. O să muncesc pentru tine dacă mă-nveţi, seara, ce te-nvaţă 419

pe tine tatăl tău să faci cu băţul ăla. Trebuia să ştie. Trebuia să simtă din nou arma în mâini. Trebuia să vadă dacă senzaţia din momentul acela fusese doar ceva temporar. Jost căzu pe gânduri şi în cele din urmă clătină din cap. — Nu pot. Tatăl tău m-ar ucide. Vrei să te umpli de bătături pe mâinile alea de chirurg? N-ar fi corect, adăugă şi îi întoarse spatele. Trebuie să fii ceea ce eşti, Kal. Iar eu o să fiu ceea ce sunt. Kal rămase neclintit vreme îndelungată, uitându-se în urma băieţilor. Apoi se aşeză pe o piatră. Silueta lui Laral se îndepărta. Mai mulţi servitori coborau dealul, ca s-o conducă acasă. Oare ar fi trebuit s-alerge după ea? Încă-l mai dureau coastele şi, în primul rând, era furios fiindcă-l făcuse să-i înfrunte pe ceilalţi. Şi, mai presus de toate, încă se mai simţea stânjenit. Se întinse pe spate, lăsându-se năpădit de sentimente. Îi era greu să şi le clarifice. — Kaladin? Se întoarse, ruşinându-se când descoperi că avea ochii în lacrimi, şi îl văzu pe Tien aşezat pe pământ, în spatele lui. Şi se răsti la el. — De când eşti aici? Tien zâmbi şi puse jos o piatră. Apoi se sculă şi plecă în fugă, fără să se oprească nicidecum când îl strigă. Bombănind, Kal se chinui să se ridice şi luă piatra. Era tot una obişnuită, fără niciun haz. Tien avea obiceiul să le adune şi să le considere incredibil de preţioase. Acasă avea o colecţie întreagă. Ştia unde o găsise pe fiecare şi putea să spună din ce motiv se deosebea de altele. Cu un oftat, Kal o porni pe drumul de întoarcere către oraş. 420

„Trebuie să fii ceea ce eşti. Iar eu o să fiu ceea ce sunt.” Coastele îl dureau. De ce nu-l lovise pe Jost când avusese ocazia? Se putea deprinde să nu mai încremenească astfel în toiul unei lupte? Putea învăţa să facă rău. Nu-i aşa? Dar voia? „Trebuie să fii ceea ce eşti.” Ce făcea un om când nu ştia ce este? Şi nici măcar ce voia să fie? În cele din urmă, ajunse în Vatra-de-Piatră. Aşezarea era alcătuită din vreo sută de case, toate având forma unei pene de lemn, cu partea îngustă îndreptată către Obârşia Furtunilor. Acoperişurile erau din lemn gros, acoperit cu un strat de smoală, ca să nu lase apa ploilor să se scurgă înăuntru. Laturile dinspre nord şi sud aveau rareori ferestre, însă partea din faţă – orientată spre vest, la adăpost de furtună – era ocupată aproape în întregime de o fereastră. În ţinuturile pe care le bântuiau, marile furtuni nu dominau doar vieţile plantelor, ci şi pe ale oamenilor. Casa lui Kal se afla foarte aproape de marginea aşezării. Era mai mare decât majoritatea celorlalte şi destul de lată ca să adăpostească şi sala de operaţii, care avea intrare separată. Uşa era întredeschisă, iar el aruncă o privire înăuntru. Se aşteptase să-şi vadă mama făcând curăţenie, însă dădu în schimb peste tatăl său, care se întorsese de la conacul luminlordului Wistiow. Lirin stătea pe marginea mesei de operaţie, cu mâinile în poală şi cu capul chel în jos. Îşi ţinea ochelarii în mână şi părea istovit. — Tată, de ce stai pe întuneric? întrebă Kal. Lirin îşi ridică privirea. Părea posomorât, distant. — Tată? zise Kal, din ce în ce mai îngrijorat. 421

— Luminlordul Wistiow a fost luat de vânturi. — E mort? Şocul era atât de puternic, încât Kal dădu uitării durerea din coastă. Wistiow fusese mereu acolo. Nu putea să dispară. Şi ce-avea să se-ntâmple cu Laral? — Săptămâna trecută era bine, sănătos! — A fost întotdeauna bolnăvicios, Kal, răspunse Lirin. În cele din urmă, Atotputernicul cheamă oamenii înapoi, în Tărâmul Spiritual. — Şi tu n-ai făcut nimic? izbucni Kal, regretându-şi imediat cuvintele. — Am făcut tot ce mi-a stat în puteri, zise tatăl lui, ridicându-se. Poate că un om mai instruit decât mine… Ei, părerile de rău nu folosesc la nimic. Plecă din mijlocul încăperii şi ridică învelitoarea neagră a unei lămpi-cupă, plină cu sfere de diamant. Camera se lumină imediat, umplându-se de strălucirea unui soare minuscul. — Atunci oraşul nostru nu mai are lord, spuse Kal, ducându-şi o mână la cap. El n-a avut niciun fiu… — Cei din Kholinar ne vor trimite altul, zise Lirin. Să-i ajute Atotputernicul s-aleagă cu înţelepciune. Privi lampa-cupă. Înăuntru erau sferele lordului oraşului. O mică avere. Tatăl lui puse din nou învelitoarea peste cupă, de parcă n-ar fi ridicat-o niciodată. Mişcarea lui cufundă încăperea în beznă şi Kal clipi în timp ce ochii i se obişnuiau iarăşi cu întunericul. — Pe astea ni le-a lăsat nouă, spuse Lirin. Băiatul tresări. 422

— Ce? — O să fii trimis la Kharbranth când împlineşti şaisprezece ani. Sferele îţi vor plăti drumul – Luminlordul Wistiow a cerut asta, ca un ultim act prin care-şi arată grija faţă de oamenii săi. O să pleci acolo, o să devii un adevărat maestru chirurg, apoi o să te-ntorci la Vatra-de-Piatră. În clipa aceea, Kal ştiu că soarta îi fusese pecetluită. Dacă o ceruse Luminlordul Wistiow, atunci avea să plece la Kharbranth. Se răsuci pe călcâie şi ieşi din sala de operaţii, păşind în lumina soarelui, fără să-i mai spună nimic tatălui său. Se aşeză pe trepte. Ce voia? N-avea idee. Asta era problema. Glorie, onoare, lucrurile despre care vorbise Laral… pentru el nu conta niciunul. Însă când ţinuse bastonul în mâini apăruse ceva. Şi acum, dintr-odată, altcineva hotărâse pentru el. Pietrele primite de la Tien îi rămăseseră în buzunar. Le scoase, apoi îşi desprinse bidonul cu apă de la centură şi le spălă. Pe cea dintâi apărură vârtejurile albe şi straturile. Iar a doua părea să aibă şi ea un desen ascuns. Semăna cu o faţă care-i zâmbea, alcătuită din fărâme albe de piatră. Zâmbi şi el, fără s-o fi vrut, dar zâmbetul i se şterse iute de pe chip. O piatră n-avea cum să-i rezolve problemele. Stătu multă vreme pe gânduri, dar, din nefericire, nimic altceva nu părea să-i ofere vreo rezolvare. Nu era sigur că-şi dorea să fie chirurg şi se simţea, dintr-odată, îngrădit de constrângerile pe care i le impunea viaţa. Dar era încântat de clipa în care ţinuse bastonul în mâini. Un singur moment de limpezime într-o lume altminteri neclară. 423

17 UN APUS ROŞU ÎNSÂNGERAT „Pot să fiu sincer? M-ai întrebat, mai devreme, de ce eram atât de îngrijorat. Să-ţi povestesc de ce.” — E bătrân, se minună Syl, zburând în jurul spiţerului. Bătrân deadevăratelea. Nu ştiam că oamenii pot îmbătrâni atât de tare. Eşti sigur că nu-i vreun ruinospren în piele de om? Kaladin zâmbi în vreme ce spiţerul îşi târşâia picioarele, sprijinit în baston şi neavând habar de prezenţa sprenului nevăzut. La fel de numeroase pe faţa lui ca pe înseşi Câmpiile Sfărâmate, încreţiturile care-i brăzdau chipul ţeseau un model în jurul ochilor săi duşi în fundul capului. Purta o pereche de ochelari groşi aşezaţi pe vârful nasului şi era îmbrăcat în negru. Lui Kaladin îi vorbise tatăl său despre spiţeri – aflaţi la graniţa dintre cunoscătorii ierburilor şi chirurgi. Pentru oamenii simpli, arta vindecării era înconjurată de suficiente superstiţii pentru ca unui spiţer să-i vină uşor să-şi păstreze un aer misterios. Pereţii de lemn erau decoraţi cu pânzeturi purtând hieroglife protectoare ce alcătuiau modele criptice, iar pe rafturile din spatele tejghelei flacoanele se înşiruiau pe mai multe rânduri. În colţul cel mai îndepărtat atârna un schelet uman complet, având oasele prinse laolaltă cu sârmă. Încăperea fără ferestre era luminată cu mănunchiuri de sfere de rubin, atârnate în toate colţurile. În ciuda tuturor acestor obiecte, locul era curat şi ordonat. Avea 424

un miros familiar de antiseptice, legat, în mintea lui Kaladin, de sala de operaţii a tatălui său. — A, tinere podar! Spiţerul scund îşi potrivi ochelarii. Se înclină, trecându-şi degetele prin barba albă, subţire. — Ai venit, poate, după un talisman apărător de primejdii? Sau poate ţi-a atras privirile vreo spălătoreasă tinerică din tabără? Am o poţiune care-o să-ţi aducă bunăvoinţa ei dacă i-o strecori în băutură. Kaladin ridică o sprânceană. Dar Syl deschise gura, cu uimirea citindu-i-se pe faţă. — Ar trebui să-i dai asta lui Gaz, Kaladin. Ar fi bine dacă te-ar plăcea mai mult. „Mi-e greu să cred că asta-i este menirea”, se gândi el, zâmbind. — Tinere podar? continuă spiţerul. Vrei o amuletă care alungă nenorocirile? Tatăl lui îi vorbise despre aşa ceva. Mulţi spiţeri ofereau farmece despre care pretindeau că atrag dragostea sau poţiuni în stare, după spusele lor, să vindece orice boală. Le preparau doar din zahăr şi ierburi obişnuite, cam cât luai de câteva ori între degete, ca să dea senzaţia de vioiciune sau de moleşeală, în funcţie de efectul dorit. Totul nu era decât o prostie, deşi mama lui Kaladin avusese mare încredere în glifele protectoare. Tatăl lui îşi arătase întotdeauna nemulţumirea faţă de încăpăţânarea cu care se agăţa ea de „superstiţii”. — Îmi trebuie nişte bandaje. Şi o sticlă cu uleiul lui Lister sau cu sevă de buruiana dâmbului. Mai vreau un ac şi catgut, dacă ai. Spiţerul făcu ochii mari, surprins. 425

— Sunt fiul unui chirurg, recunoscu Kaladin. Instruit de el. Iar pe tata l-a instruit un bărbat care-nvăţase la Marele Conclav din Kharbranth. — Aha, bine, zise spiţerul şi îşi îndreptă spatele, lăsând bastonul deoparte şi netezindu-şi hainele. Bandaje, zici? Şi ceva antiseptic? Să văd… Se întoarse în spatele tejghelei. Kaladin clipi, nedumerit. Vârsta spiţerului nu se schimbase, dar nu mai părea Ia fel de firav. Avea călcătura mai fermă, iar cuvintele nu-i mai erau şoapte gâjâite. Căută printre flacoane, murmurând ceva doar pentru sine în vreme ce le citea etichetele. — Te-ai putea duce la sala de operaţii. Acolo preţul e mult mai mic. — Nu şi pentru un podar, răspunse Kaladin, strâmbându-se. N-ar fi primit nimic. Rezervele erau pentru soldaţi adevăraţi. — Înţeleg, zise spiţerul, punând un flacon pe tejghea şi aplecându-se apoi ca să scotocească prin nişte sertare. Syl zbură către Kaladin. — De câte ori se-apleacă, mă tem c-o să facă poc, ca o nuia. Începea să fie în stare să priceapă noţiuni abstracte, şi încă într-un ritm extrem de rapid. „Ştiu ce e moartea…” Încă nu-şi dădea seama dacă ar fi trebuit să-i fie milă de ea sau nu. Luă micul flacon, îi scoase dopul şi-i mirosi conţinutul. — Mucus larmic? zise, iar mirosul greţos îl făcu să se strâmbe. Nu e la fel de bun cum sunt cele două pe care ţi le-am cerut. 426

— Dar e mult mai ieftin, răspunse bătrânul, punând pe tejghea o cutie mare. Îi deschise capacul, ca să se vadă bandajele albe, sterile. Iar tu, după cum ai subliniat, eşti podar. — În cazul ăsta, cât costă mucusul? Era îngrijorat; tatăl lui nu-i spusese niciodată cât costau. — Două pete sângerii pentru flaconul ăsta. — Asta numeşti tu ieftin? — Uleiul lui Lister costă două pete de safir. — Şi seva de buruiana dâmbului? întrebă Kaladin. Am văzut nişte trestii din astea crescând chiar lângă tabără! Nu poate fi ceva chiar atât de rar. — Dar ştii câtă sevă scoţi dintr-o plantă? rosti apăsat spiţerul. Kaladin şovăi. De fapt, nu era cu adevărat sevă, ci doar o substanţă lăptoasă, pe care-o storceai din tulpini. Sau cel puţin aşa-i spusese tatăl lui. — Nu, mărturisi el. — O singură picătură, îl lămuri celălalt. Dacă eşti norocos. E mai ieftin decât uleiul lui Lister, sigur că da, dar mai scump decât mucusul. Cu toate că mucusul ăsta duhneşte într-adevăr ca dosul Veghetoarei Nopţii. — N-am atâţia bani, zise Kaladin. Un granat făcea cât cinci pete de diamant. Plata pe zece zile ca să cumpere un singur flacon cu antiseptic, unul mic. Părinte al Furtunii! Spiţerul pufni. — Acul şi catgutul costă două pete străvezii. Măcar pe astea ţi le poţi permite? 427

— Cu greutate. Pentru bandaje cât vrei? Două smaralde întregi? — Sunt resturi vechi, pe care le-am albit şi le-am fiert. Doi stropi pentru o bucată de lungimea unui braţ. — Îţi dau o pată pentru toată cutia. — Perfect. Kaladin îşi duse mâna la buzunar, în căutarea sferelor, în timp ce bătrânul spiţer continuă: — Voi, chirurgii, sunteţi toţi la fel. Nu vă sinchisiţi de unde vă vin leacurile. Nu faceţi altceva decât să vă folosiţi de ele ca şi cum nu s-ar termina niciodată. — Nu se poate spune cât costă viaţa unui om, răspunse Kaladin. Aşa spunea tatăl lui. Era principalul motiv pentru care Lirin nu cerea niciodată să i se plătească serviciile. Kaladin îşi scoase cele patru pete. Însă la vederea lor şovăi. Numai una îşi mai răspândea lumina blândă, cristalină. Celelalte trei se înneguraseră, cu fărâmele de diamant abia vizibile în centrul picăturilor de sticlă. — Asta-i acum, spuse spiţerul, îngustându-şi ochii. Încerci să-mi dai sfere înnegurate? Smulse una din palma lui Kaladin înainte de-a apuca el să protesteze, apoi căută pe sub tejghea. Găsi o lupă de giuvaergiu, îşi scoase ochelarii şi ridică sfera în lumină. — A, nu. E o nestemată veritabilă. Ar trebui să-ţi pui sferele la impregant, podarule. Nu e toată lumea la fel de încrezătoare ca mine. — Azi-dimineaţă străluceau, protestă Kaladin. Probabil că Gaz m-a plătit cu sfere descărcate. 428

Spiţerul îşi dădu jos lupa şi-şi puse din nou ochelarii. Alese trei pete, cea luminoasă numărându-se printre ele. — Aş putea s-o păstrez pe aia? întrebă Kaladin. Spiţerul se încruntă. — E-ntotdeauna bine să ai în buzunar o sferă strălucitoare, continuă Kaladin. Aduce noroc. — Eşti sigur că nu vrei o poţiune pentru dragoste? — Dacă te pomeneşti în întuneric, ai o lampă, răspunse sec Kaladin. În plus, aşa cum spuneai, cei mai mulţi oameni nu-s la fel de-ncrezători ca tine. Spiţerul schimbă, fără tragere de inimă, sfera impregnată cu una înnegurată – cu toate că o inspectă cu lupa. O sferă înnegurată valora la fel de mult ca una impregnată; nu trebuia decât s-o laşi afară în timpul unei mari furtuni, reîncărcând-o astfel cu lumină, ceea ce o făcea să strălucească pentru încă vreo săptămână. Kaladin îşi puse în buzunar sfera luminoasă şi-şi luă cumpărăturile. Dădu din cap către spiţer în semn de rămas-bun, iar Syl i se alătură când ieşi pe strada taberei. Îşi petrecu o parte a după-amiezii trăgând cu urechea la soldaţii care stăteau de vorbă în sala de mese şi află câte ceva despre taberele de război. Lucruri pe care-ar fi fost normal să le afle cu săptămâni în urmă, dar se simţise prea abătut ca să le dea atenţie. Înţelese mai bine ce era cu pupele de pe platouri şi cu inimilenestemată pe care le conţineau, cu întrecerea dintre înalţii prinţi. Înţelese de ce îşi forţa Sadeas oamenii atât de mult şi începu să priceapă de ce făceau cale-ntoarsă când ajungeau pe un platou mai târziu decât o altă armată. Ceea ce nu se întâmpla foarte des. Sadeas 429

era cel mai adesea primul, iar înapoi se întorceau alte oşti alethi, sosite mai târziu decât a lui. Taberele de război erau imense. Toată lumea spunea că-n diversele bivuacuri alethi se aflau peste o sută de mii de oameni, adică de mai multe ori cât numărul locuitorilor din Vatra-de-Piatră. Şi asta fără să fie puşi la socoteală civilii. O armată oprită pentru un popas scurt atrăgea o grămadă de însoţitori; iar când era vorba despre tabere staţionare, numărul acestora creştea şi mai mult. Fiecare dintre cele zece tabere îşi avea propriul crater şi era alcătuită dintr-un amestec grotesc de clădiri înălţate cu Animmozi, barăci şi corturi. O parte dintre negustori, cum era spiţerul, aveau destui bani ca să-şi construiască o prăvălie de lemn. Cei care stăteau în corturi şi le strângeau în timpul furtunilor şi erau primiţi, contra cost, în alte adăposturi. Marile furtuni erau puternice chiar şi în cratere, mai ales dacă zidurile care le-nconjurau erau scunde sau cu spărturi. O serie de locuri – ca lemnăria – erau lipsite de orice apărare împotriva stihiilor. Străzile erau pline de vânzoleala mulţimii care le invada de obicei. Femei îmbrăcate în fuste şi bluze – soţiile, surorile şi fiicele soldaţilor –, negustori şi meşteşugari. Muncitori în pantaloni de lucru sau în salopete. Un mare număr de soldaţi în veşminte din piele, cu săgeţi şi scuturi. Cu toţii numai oameni de-ai lui Sadeas. Oştenii dintr-o tabără nu se amestecau cu cei din alta; nu intrau în craterul altui lord dacă n-aveau nicio treabă pe-acolo. Kaladin clătină din cap cu mâhnire. — Ce e? întrebă Syl, aşezându-i-se pe umăr. — Nu mă aşteptam la atât de multă discordie între taberele de430

aici. Credeam că toată lumea face parte dintr-o singură armată unită, a regelui. — Oamenii sunt întotdeauna în discordie, zise Syl. — Cum adică? — Fiecare se poartă şi gândeşte altfel decât ceilalţi. Numai voi sunteţi aşa – animalele se poartă toate la fel, iar sprenii sunt, într-un fel, o singură individualitate. În asta există o armonie. Dar vouă vă lipseşte – s-ar părea că doi dintre voi nu pot niciodată să cadă de acord, indiferent despre ce-ar fi vorba. Întreaga lume face ce trebuie să facă, numai oamenii nu. Poate că de-asta vreţi atât de des să vă omorâţi unii pe alţii. — Dar nu toţi sprenii se poartă la fel, spuse Kaladin, deschizând cutia şi îndesând câteva bandaje în buzunarul pe care şi-l cususe în interiorul vestei de piele. Tu eşti dovada. — Ştiu, zise ea cu voce scăzută. Poate acum îţi dai seama de ce mă supără asta atât de mult. Kaladin nu ştiu ce să-i răspundă. În cele din urmă, ajunse în lemnărie. Câţiva oameni din echipa Podului Patru trândăveau la umbră, în partea de est a barăcii lor. Ar fi fost interesant să vadă cum se construiau barăcile – erau Animmodelate, transformându-se din aer direct în piatră. Din nefericire, Animmodelarea se făcea noaptea, sub pază strictă, pentru ca singurii martori ai ritualului să fie ardenţii sau ochi-luminoşii de un rang foarte înalt. Primul clopot al după-amiezii bătu exact în clipa când ajunse Kaladin lângă baracă, iar Gaz îi aruncă o privire aspră, fiindcă fusese cât pe-aci să-ntârzie, să nu se afle la datorie din prima clipă. Şi, în cea mai mare parte a timpului, avea să-şi facă „datoria” stând 431

acolo şi aşteptând să sune cornul. Ei bine, el nu intenţiona să piardă vremea astfel. Nu putea risca să se istovească din nou cărând o scândură, nu şi când o podalergare putea începe în orice clipă, dar ar fi putut să facă nişte extensii… În aer se înălţă un sunet de corn, scurt şi limpede. Ca al cornului legendar, cel care călăuzea sufletele vitejilor către bătăliile din paradis. Kaladin înlemni. Aşteptă, ca de obicei, să audă un al doilea sunet, o parte iraţională din el dorindu-şi o adeverire a celui dintâi. Şi acesta urmă, o înlănţuire de note menită să indice locul unde se afla un demon al spărturilor în stadiul de pupă. Soldaţii se năpustiră către locul de adunare de lângă lemnărie; alţii alergară spre tabără să-şi ia echipamentul. — Aliniaţi-vă! strigă Kaladin, repezindu-se către podarii lui. Lovi-v-ar furtuna! Toată lumea-n şir! Nimeni nu-l luă în seamă. Unii n-aveau vestele pe ei şi se îngrămădiră, bulucindu-se la uşa barăcii, fiindcă voiau să intre toţi în acelaşi timp. Cei care aveau veste alergară spre pod. Kaladin îi urmă, frustrat. Odată ajunşi, se strânseră în jurul podului, într-un mod stabilit dinainte, cu mare atenţie. Fiecăruia i se dădea şansa de a ocupa cea mai favorizată poziţie: să alerge în faţă pe drumul către ultima spărtură şi apoi, când ajungeau în imediata apropiere a acesteia, să treacă în spate, unde erau oarecum mai în siguranţă. Rotaţia se făcea cu stricteţe, greşelile nefiind nici săvârşite, nici iertate. Echipele de podari aveau un sistem brutal de autoorganizare. Dacă unul dintre ei încerca să trişeze, ceilalţi îl obligau să alerge în faţă pe ultima porţiune a drumului. Ceea ce era, chipurile, interzis, dar Gaz nu se sinchisea de soarta trişorilor. Şi nu 432

primea nici mită ca să lase oamenii să-şi schimbe poziţiile. Poate ştia că această rotaţie era unicul sprijin – şi unica speranţă – a podarilor. Viaţa era nedreaptă, să fii podar era nedrept, dar dacă alergai în linia morţii şi scăpai cu viaţă, aveai cel puţin dreptul să te afli în spate la următoarea alergare. Se făcea o singură excepţie. Ca şef de pod, Kaladin alerga în faţă pe cea mai mare parte a drumului şi trecea în spate când se pregăteau de atac. Era cea mai sigură poziţie, deşi niciun podar nu se afla cu adevărat în siguranţă. Kaladin era ca o crustă de mucegai din farfuria unui om lihnit de foame; în niciun caz înghiţit primul, dar oricum condamnat. Îşi ocupă locul. Yake, Dunny şi Malop sosiră ultimii. Odată ce-i văzu la locurile lor, Kaladin le ordonă tuturor să ridice podul. Fu pe jumătate surprins când se supuseră, dar aproape la fiecare alergare aveau câte un şef care dădea comenzile. Glasul se schimba, dar ordinele simple rămâneau aceleaşi. Ridicaţi, alergaţi, coborâţi. Douăzeci de poduri coborâră din lemnărie către Câmpiile Sfărâmate. Kaladin zări un grup de bărbaţi din echipa Podului Şapte privindu-i cu uşurare. Fuseseră de rând la pod până la primul clopot al după-amiezii; scăpaseră de alergarea aceea mulţumită câtorva secunde. Podarii se străduiau din răsputeri. Nu numai din cauza ameninţării cu biciuirea – alergau cât puteau de repede fiindcă-şi doreau să sosească la ţintă înaintea parshendilor. Dacă izbuteau, naveau să fie întâmpinaţi cu săgeţi şi niciunul dintre ei n-avea să moară. Aşa că podalergările erau singurul lucru pe care-l făceau fără rezerve şi lăsând deoparte lenea. Cu toate că mulţi ajunseseră 433

să-şi urască vieţile, se agăţau de ele cu acea fervoare care albeşte încheieturile degetelor. Traversară tropăind primul pod fix. Muşchii lui Kaladin protestau, fiind supuşi unui nou efort după o întrerupere atât de scurtă, dar se străduia să nu se gândească la oboseală. Ca urmare a furtunii din timpul nopţii, multe plante erau încă deschise, muguriide-stâncă îşi revărsau lujerii, crengile ca nişte gheare ale branzahilor înfloriţi se înălţau din crăpăturile pământului către cer. Mai erau, din când în când, şi ghimpetari: tufele mici, ţepoase, cu crengi ca de piatră, care-i atrăseseră atenţia când sosise pe Câmpiile Sfărâmate. Apa băltea în numeroasele crăpături şi adâncituri de pe platoul denivelat. Gaz ţipa la ei, spunându-le pe ce drum s-o apuce. Multe dintre platourile învecinate aveau trei sau patru poduri, dând naştere unor cărări ramificate care traversau Câmpiile. Alergarea deveni rutină. Era istovitoare, dar în acelaşi timp familiară, şi era bine să se afle în faţă, să vadă încotro se îndrepta. Se pierdu în mantra lui obişnuită constând în numărarea paşilor, aşa cum fusese sfătuit de podarul fără nume căruia încă îi mai purta sandalele. În cele din urmă ajunseră la ultimul pod permanent. Traversară un platou îngust, trecând pe lângă focul mocnit care mistuia ruinele unui pod distrus de parshendi în noaptea dinainte. Cum reuşiseră, în timpul unei mari furtuni? Ceva mai devreme aflase, trăgând cu urechea, că soldaţii îi priveau pe parshendi cu ură, cu mânie şi nu cu puţină admiraţie. Duşmanii lor nu semănau cu parshii aproape muţi care munceau în Roshar. Destoinicia lor de războinici nu era de neglijat. Şi asta îl izbea pe Kaladin, părând ceva cu totul 434

nelalocul său. Parshi? Luptând? Părea, pur şi simplu, atât de bizar. Toate echipele de podari îşi lăsară podurile jos, acoperind cea mai îngustă porţiune a unei spărturi. Oamenii lui se trântiră la pământ împrejurul podului, odihnindu-se cât traversa oastea. Kaladin era pe punctul să li se alăture – de fapt, genunchii i se îndoiau deja, anticipând. „Nu”, îşi zise, îndreptându-se. „Nu, o să rămân în picioare.” Gestul era prostesc. Ceilalţi podari aproape că nici nu-l luau în seamă. Unul dintre ei, Moash, chiar îl înjură. Însă hotărârea odată luată, Kaladin se agăţă de ea cu încăpăţânare, încleştându-şi mâinile la spate, şi rămase aşa, în poziţia „pe loc repaus”, uitându-se la armata care trecea. — Hei, micuţule podar! îi strigă un soldat dintre cei care-şi aşteptau rândul. Eşti curios să vezi cum arată un oştean adevărat? Kaladin se întoarse spre el: era un bărbat voinic, cu ochii căprui şi cu braţele de grosimea coapselor multor altora. Nodurile de pe umerii vestei lui de piele spuneau că era şef de pluton. Şi Kaladin purtase cândva astfel de noduri. — Cum îţi îngrijeşti suliţa şi scutul, şefule de pluton? îi strigă el, drept răspuns. Soldatul se încruntă, dar Kaladin ştia ce-i trecuse prin minte. Echipamentul unui soldat era viaţa lui; armelor le purtai de grijă ca unui copil şi adesea te convingeai mai întâi că se aflau în bună stare înainte de a te îndura să mănânci sau să te odihneşti. Kaladin arătă către pod cu o mişcare a capului. — Ăsta e podul meu, spuse cu glas sonor. E arma mea, singura care-mi este îngăduită. Aveţi grijă cum îl folosiţi. 435

— Şi ce ne faci dacă n-avem? întrebă un alt soldat, stârnind râsetele celor din jur. Însă şeful de pluton nu mai scoase nicio vorbă. Părea neliniştit. Spusele lui Kaladin erau o simplă bravadă. De fapt, ura podul. Însă rămase tot în picioare. Câteva clipe mai târziu, pe podul lui trecu însuşi Înaltul Prinţ Sadeas. Celălalt înalt prinţ, Amaram, avuse întotdeauna o înfăţişare atât de eroică, de distinsă. Înfăţişarea unui general plin de nobleţe. Acest Sadeas era o cu totul altă creatură, cu faţa lui rotundă, cu părul buclat, cu orgoliul întipărit pe chip. Călărea ca la paradă, cu o mână în faţă, ţinând lejer frâul şi purtând coiful sub braţul celălalt. Armura era vopsită în roşu, iar panaşul coifului avea ceva frivol. Era prea mult fast inutil, care aproape că punea în umbră măreţia artefactului antic. Kaladin uită de oboseală şi-şi încleştă pumnii. Se uita la un ochiluminoşi pe care-l ura mai mult decât pe mulţi alţii, la un om cu sufletul atât de împietrit încât irosea în fiecare lună vieţile câtorva sute de podari. Un om care, dintr-un motiv încă de neînţeles pentru Kaladin, le interzisese dinadins să poarte scuturi. Curând, Sadeas şi garda sa de onoare trecură, iar Kaladin îşi dădu seama că, probabil, ar fi trebuit să se-ncline în faţa lui. Sadeas nu observase, dar, dacă ar fi observat, Kaladin ar fi putut avea necazuri. Clătinând din cap, îşi ridică echipa în picioare – deşi se strădui din greu ca să-l urnească pe Pietroi, uriaşul mâncător de coarne. Odată trecuţi dincolo de spărtură, oamenii lui săltară podul şi alergară către următoarea. Totul se repetă de atâtea ori, încât Kaladin le pierdu şirul. De 436

fiecare dată, refuză să se-ntindă. Rămase în picioare, cu mâinile la spate, uitându-se cum trecea armata. Mai mulţi soldaţi îl observară şi îl luară în râs. El nu le dădu atenţie şi, la a cincea sau a şasea traversare, batjocoririle se împuţinară. Când îl văzu din nou pe Luminlordul Sadeas, Kaladin se înclină, deşi îşi simţi stomacul întorcându-i-se pe dos. Nu-l slujea pe omul ăla. Nu-i era loial. Dar se afla în slujba oamenilor lui, purtătorii Podului Patru. Trebuia să-i salveze, de aceea se ferea să fie pedepsit pentru insolenţă. — Schimbaţi poziţiile! strigă Gaz. Traversaţi şi schimbaţi! Kaladin se întoarse brusc. Următoarea traversare avea să se facă la locul atacului. Îşi miji ochii, uitându-se în depărtare, şi izbuti cu greu să desluşească un şir de siluete întunecate pe platoul următor. Parshendii sosiseră şi intrau în formaţie de luptă. În spatele lor, un alt grup se străduia să spargă pupa. Îşi simţi frustrarea ca pe o împunsătură. Iuţeala lor nu fusese deajuns. Şi, chiar aşa obosiţi cum erau, Sadeas avea să ordone un atac rapid, nelăsându-le parshendilor timp să scoată inima-nestemată din carapacea ei. Podarii se ridicară tăcuţi, chinuiţi de spaimă. Ştiau ce urma. Traversară hăul şi traseră podul, apoi se aranjară în ordine inversă. Oştenii intrau în rânduri. Totul se petrecea într-o asemenea linişte, încât ai fi crezut că se pregăteau să ducă un catafalc către rugul funerar. Podarii îi păstrară lui Kaladin un loc bine protejat, în spate. Syl coborî pe pod şi îl cercetă. Kaladin se îndreptă într-acolo, cu mintea şi trupul la fel de obosite. Se forţase prea mult dimineaţa, apoi o făcuse din nou, rămânând în picioare în loc să se odihnească. Oare 437

ce-l apucase să se poarte astfel? Abia mai era în stare să meargă. Se uită la podari. Erau resemnaţi, descurajaţi, îngroziţi. Dacă refuzau s-alerge, îi aştepta execuţia. Dacă alergau, îi aşteptau săgeţile. Nu priveau către şirurile de arcaşi parshendi, aflate în depărtare. Priveau în jos. „Sunt oamenii tăi, Kaladin”, îşi spuse el. „Au nevoie de tine ca să-i conduci, deşi nu-şi dau seama.” „Cum poţi conduce pe cineva stând în spate?” Ieşi din şir şi ocoli podul; doi bărbaţi – Drehy şi Teft – îl priviră şocaţi când trecu pe lângă ei. Locul mortului – poziţia din mijlocul şirului din faţă – era ocupat de Pietroi, vânjosul mâncător de coarne cu pielea arsă de soare. Kaladin îl bătu pe umăr. — Pietroi, te-ai aşezat pe locul meu. Omul îl privi uluit. — Dar… — Treci în spate. Pietroi se încruntă. Nimeni nu mai încercase vreodată să treacă în faţă înainte de a-i veni rândul. — Ai înnebunit de prea mult aer, câmpeanule, spuse cu accentul lui puternic. Vrei să mori? De ce nu sari pur şi simplu în spărtură? E mai uşor. — Sunt şef de pod. E privilegiul meu s-alerg în faţă. Du-te! Pietroi ridică din umeri, dar se supuse şi trecu în spate, în locul lui Kaladin. Nimeni nu mai scoase nicio vorbă. Dacă el dorea să se lase ucis, de ce s-ar fi opus ceilalţi? Kaladin îi cuprinse cu privirea. — Cu cât durează mai mult până punem podul jos, cu atât mai 438

multe săgeţi vor trage în noi. Nu şovăiţi, fiţi hotărâţi şi iuţi în mişcări. Ridicaţi podul! Îl săltară, iar cei din şiruirile interioare trecură dedesubt, aşezându-se în rânduri de câte cinci. Kaladin era chiar în faţă, avându-l în stânga pe Leyten, un bărbat înalt şi solid, iar în dreapta pe Murk, un bărbat mai slăbănog. Adis şi Cori erau pe margini. Cinci oameni în faţă. Linia morţii. Odată ridicate toate podurile, Gaz dădu ordinul de pornire: — Atacaţi! O rupseră la fugă, trecând în goană pe lângă şirurile de soldaţi neclintiţi, înarmaţi cu suliţe şi ocrotiţi de scuturi. Unii îi urmăreau cu priviri curioase, pesemne amuzaţi la vederea podarilor umili, care se îndreptau atât de grăbiţi către propria moarte. Alţii îşi întorceau ochii în altă parte, poate ruşinându-se când se gândeau la vieţile care urmau să plătească trecerea peste spărtură. Kaladin se uita drept înainte, înăbuşind vocea sceptică din adâncul minţii sale, care urla la el, spunându-i că făcea o mare prostie. Alega nebuneşte către ultima prăpastie, fixând cu privirea şirul de ostaşi parshendi. Siluete cu piele neagră şi purpurie, cu arcuri în mâini. Syl zbura pe lângă capul lui, nemaiavând acum formă omenească, ci licărind ca o panglică de lumină. Şuiera în faţa lui. Arcurile se ridicară. Kaladin nu mai alergase pe locul mortului în timpul unui atac atât de urât din prima zi a intrării sale în echipă. Acesta era locul ocupat întotdeauna de un om nou. Fiindcă, dacă-şi găsea moartea, nu mai era nevoie să fie instruit. Arcurile parshendilor se încordară, ţintind cinci sau şase dintre 439

echipele purtătoare de poduri. Podul Patru era fără îndoială una dintre ţinte. Săgeţile porniră. — Tien! urlă Kaladin, aproape înnebunit de oboseală şi frustrare. Strigase numele cu voce tare – fără să ştie de ce – în vreme ce valul de săgeţi zbura spre el. Şi simţi o zvâcnire de energie, o neaşteptată răbufnire de forţă, nebănuită şi de neexplicat. Săgeţile loviră. Murk se prăbuşi fără să scoată niciun sunet, nimerit de patru sau cinci săgeţi, iar sângele lui împroşcă pietrele. Căzu şi Leyten şi, alături de el, Adis şi Cori. Săgeţile loviră pământul de la picioarele lui Kaladin, rupându-se, şi cel puţin şase se înfipseră în lemn, în jurul mâinilor şi al capului său. El nu ştia dacă fusese lovit. Era prea agitat şi încordat. Continuă să alerge urlând, cu podul pe umeri. Dintr-un anumit motiv, un grup de parshendi din prima linie îşi lăsă arcurile în jos. Le zări pielea marmorată, coifurile stranii, roşii sau portocalii, şi îmbrăcămintea simplă, cafenie. Păreau nedumeriţi. Indiferent care ar fi fost cauza, asta îi oferi Podului Patru câteva secunde preţioase. În clipa când duşmanii îşi înălţară din nou arcurile, echipa lui Kaladin ajunsese lângă prăpastie. Podarii lui se aliniară cu celelalte echipe – nu mai rămăseseră decât cincisprezece poduri. Cinci căzuseră. Sosirea lor astupă un gol. În toiul unei alte rafale de săgeţi, Kaladin le strigă oamenilor săi să lase podul jos. Una îi despică pielea de pe coaste, ricoşând de os. Simţi izbitura, dar nu şi durerea. Ocoli podul în fugă şi-i ajută pe ceilalţi să-l împingă. Echipa îl fixă la locul potrivit în timp ce un val 440

de săgeţi trimise de soldaţii alethi abătea atenţia parshendilor. O trupă de cavalerie traversă prăpastia. Podarilor nu li se mai dădu în curând nicio atenţie. Kaladin căzu în genunchi lângă pod, pe când ceilalţi se îndepărtau împleticindu-se, răniţi şi însângeraţi: rolul pe care îl aveau în luptă se încheiase. El îşi duse mâna la coaste şi simţi sângele. „Tăietură dreaptă, de numai două sau trei degete lungime, nu atât de largă încât să reprezinte un pericol.” Era vocea tatălui său. Kaladin gâfâia. Trebuia s-ajungă la adăpost. Pe deasupra capului îi şuierau săgeţile arcaşilor alethi. „Există oameni care iau vieţi. Şi oameni care le salvează.” Încă nu terminase. Se sili să se ridice şi, clătinându-se, se îndreptă către cineva care zăcea alături de pod. Era un podar pe nume Hobber, căruia o săgeată îi străpunsese piciorul. Gemea, ţinându-se de coapsă. Kaladin îl prinse de subţiori şi îl trase, îndepărtându-l de pod. Omul înjură de durere, năucit, îl vreme ce Kaladin îl târa către o despicătură din spatele unei mici ridicături a solului stâncos, unde îşi găsiseră adăpost Pietroi şi alţi câţiva podari. După ce-l lăsă jos pe Hobber – săgeata nu-i retezase nicio arteră importantă, aşa că pe moment nu era în pericol – Kaladin se răsuci pe călcâie şi încercă să se-ntoarcă pe câmpul de luptă. Însă alunecă şi se împletici de oboseală. Se izbi zdravăn de pământ, mormăind. „Unii iau vieţi. Alţii le salvează.” Se strădui să se ridice în picioare, cu sudoarea picurându-i de pe frunte, şi se grăbi să se-ntoarcă lângă pod. Următorul podar pe care441

l găsi, un bărbat pe nume Koorm, era mort. Îi lăsă leşul acolo unde căzuse. Gadol avea o rană adâncă în coaste, unde o săgeată îl străpunsese pe de-a-ntregul. Faţa îi era plină de sânge scurs dintr-o tăietură de pe tâmplă şi reuşise să se târască, îndepărtându-se puţin de pod. Se uita în sus cu ochi negri, deliranţi, iar în jur îi unduiau durerospreni portocalii. Kaladin îl luă şi pe el de subţiori şi se îndepărtă târându-l, chiar înainte ca pe locul unde se aflase să treacă, în zgomot tunător de copite, o şarjă de cavalerie. În timp ce-l ducea în adâncitură, văzu încă două leşuri. Făcu o socoteală rapidă. Asta însemna douăzeci şi nouă de podari, cu tot cu morţii pe care-i găsise. Cinci lipseau. Se întoarse pe câmpul de luptă împleticindu-se. Soldaţii se adunaseră împrejurul părţii din spate a podului, cu arcaşii în lateral, trăgând în parshendi, în vreme ce cavaleria grea ataca – condusă de Înaltul Prinţ Sadeas în persoană, practic invincibil în Cristalarmura lui –, încercând să-mpingă înapoi liniile inamicului. Kaladin se clătină, năuc, îngrozindu-se la vederea unui număr atât de mare de oameni care alergau, urlau, trăgeau cu arcul şi aruncau suliţe. Cinci podari, probabil morţi, pierduţi în toată acea… Zări o siluetă ghemuită chiar lângă buza spărturii, cu săgeţile trase din ambele părţi zburându-i pe deasupra capului. Era Dabbid, unul dintre podari. Stătea încovrigat, cu braţul răsucit într-un unghi nefiresc. Kaladin se repezi către el. Se aruncă la pământ şi se târî pe sub 442

săgeţile care şuierau, sperând că parshendii n-avea să se sinchisească de doi podari neînarmaţi. Dabbid nici măcar nu-l văzu când ajunse lângă el. Era şocat, buzele i se mişcau fără să scoată niciun sunet, ochii priveau în jur uluiţi. Kaladin îl înhăţă cu stângăcie: îi era teamă să se ridice prea mult, ca să nu fie cumva nimerit de vreo săgeată. Târându-se greoi, îl trase pe Dabbid de la marginea hăului. Aluneca întruna pe sânge, cădea, se izbea cu faţa de piatră. Se încăpăţână să continue, târându-l pe bărbatul mai tânăr pe sub săgeţile în zbor. În cele din urmă se îndepărtă destul de mult ca să rişte să se ridice în picioare. Încercă să-l salte pe Dabbid. Dar avea muşchii atât de obosiţi… Se încordă şi alunecă istovit, căzând pe pietre. Rămase întins, gâfâind, copleşit în cele din urmă de durerea din coastă. „Sunt atât de obosit…” Se ridică tremurând şi încercă din nou să-l salte pe Dabbid. Clipi ca să scape de lacrimile provocate de frustrare, atât de slăbit încât nu mai putea nici măcar să-l târască pe celălalt. — Câmpean înnebunit de prea mult aer, mârâi o voce. Kaladin se întoarse în clipa când Pietroi ajunse lângă el. Masivul mâncător de coarne îl luă pe Dabbid de subţiori şi-l trase în sus. — Nebunule, mormăi către Kaladin, dar îl ridică pe podarul rănit cu uşurinţă şi-l duse în adâncitură. Kaladin îl urmă. Şi, odată ajuns la adăpost, se lăsă la pământ, sprijinindu-se cu spatele de stâncă. Podarii supravieţuitori se îngrămădiră în jurul lui, privindu-l nedumeriţi. 443

— Încă patru, spuse el, cu respiraţia întretăiată. Trebuie să-i găsim… — Murk şi Leyten, zise Teft. La alergarea aceea, podarul mai vârstnic fusese mai în spate, scăpând nevătămat. — Şi Adis şi Cori. Au fost în faţă. „E adevărat”, îşi zise Kaladin, istovit. „Cum se poate să fi uitat…?” — Murk e mort. Ceilalţi ar putea fi în viaţă. Încercă să se ridice, împleticindu-se. — Idiotule, îi zise Pietroi. Rămâi aici. Nu-ţi face griji. Mă ocup eu de asta, adăugă, şovăind. Cred că tot idiot sunt şi eu. Se încruntă, dar se întoarse pe câmpul de luptă. Teft stătu o clipă pe gânduri, apoi fugi după el. Kaladin respira sacadat, ţinându-se de coaste. Nu-şi putea da seama dacă durerea pricinuită de lovitura săgeţii era sau nu mai puternică decât aceea provocată de tăietură. „Salvează vieţi…” Se târî către cei trei răniţi. Hobber, cu piciorul străpuns de săgeată, putea să mai aştepte, iar Dabbid n-avea decât un braţ rupt. Cu gaura de la coaste, Gadol era în starea cea mai gravă. Kaladin se uită îndelung la rană. N-avea masă de operaţie; n-avea nici antiseptic. Cum ar fi putut să-l ajute? Îşi alungă disperarea. — Cineva să-mi aducă un cuţit, le spuse podarilor. Luaţi-l pe-al un unui soldat căzut. Şi altcineva să facă un foc! Ceilalţi se uitară unul la altul. 444

— Dunny, du-te să cauţi un cuţit, zise Kaladin, cu palma lipită de rana lui Gadol, încercând să oprească sângerarea. Narn, poţi să faci un foc? — Cu ce? întrebă omul. Kaladin îşi scoase vesta şi apoi cămaşa, întinzându-i-o pe aceasta din urmă. — Foloseşte-o drept iască şi adună nişte săgeţi în loc de lemne. Are cineva cremene şi amnar? Din fericire, Moash avea. Când plecai la podalergare, îţi luai cu tine orice obiect valoros; altminteri, ţi-l puteau fura ceilalţi podari. — Mişcaţi-vă repede! le ceru Kaladin. Altcineva să despice un mugur-de-stâncă şi să-mi aducă tigva cu apă dinăuntru! Preţ de câteva clipe, nimeni nu mişcă. Pe urmă, din fericire, îi dădură ascultare. Poate că erau prea uluiţi ca să i se opună. El sfâşie cămaşa lui Gadol, dând la iveală rana. Era urâtă, îngrozitor de urâtă. Dacă săgeata îi tăiase intestinele sau alte organe… Îi porunci unui alt podar să-i apese un bandaj pe frunte, oprindui sângerarea mai puţin gravă de acolo – orice îl putea ajuta – şi-i cercetă partea rănită a corpului cu viteza pe care o deprinsese de la tatăl lui. Dunny se întoarse repede cu un cuţit. Însă Narn nu izbutea s-aprindă focul, înjură, apoi făcu o nouă încercare cu cremenea şi amnarul. Gadol era cuprins de spasme şi Kaladin îi apasă bandajele pe rană, simţindu-se neajutorat. Nu se afla într-un loc unde-ar fi putut face un garou pentru o astfel de rană. N-avea altceva de făcut decât… Gadol tuşi, scuipând sânge. 445

— Au sfărâmat până şi pământul! şuieră, cu ochii larg deschişi. Şi-l doresc, dar, în furia lor, îl vor distruge. Aşa cum omul pizmaş arde lucrurile de preţ mai degrabă decât să le lase duşmanilor! Vin! Icni. Şi încremeni apoi, cu ochii morţi privind stăruitor în sus şi cu o dâră de scuipat sângeriu prelingându-i-se de-a lungul obrazului. Răscolitoare, ultimele sale cuvinte îi apăsau. Ceva mai încolo, soldaţii se luptau şi urlau, dar podarii păstrau tăcerea. Kaladin se trase înapoi, şocat – ca de obicei – de durerea pierderii unei vieţi. Lirin spusese întotdeauna că timpul avea să-i tocească sensibilitatea. În privinţa asta, tatăl lui se înşelase. Se simţea atât de obosit. Pietroi şi Teft se întorceau grăbiţi către crăpătura din stâncă, cărând între ei un trup. „Nu l-ar aduce dacă n-ar mai fi în viaţă”, îşi spuse Kaladin. „Gândeşte-te la cei pe care-i poţi ajuta.” — Ţine focul aprins! spuse arătând spre Narm. Nu-l lăsa să se stingă! Să ia cineva cuţitul şi să-l încingă-n flacără. Narm tresări violent, de parc-ar fi observat pentru prima oară că izbutise s-aprindă un foc mic. Kaladin îl lăsă pe Gadol, care era mort, şi le făcu loc lui Pietroi şi lui Teft. Cei doi îl întinseră la pământ pe Leyten, plin de sânge. Abia mai respira şi din trup îi ieşeau două săgeţi, una dintr-un umăr, iar a doua din celălalt braţ. O a treia săgeată îi făcuse o rană pe burtă, iar mişcarea adâncise rana. Piciorul stâng părea să-i fi fost strivit de copita unui cal; era rupt, iar în locul unde-i plesnise pielea avea o despicătură largă. — Ceilalţi trei sunt morţi, spuse Teft. Nici el nu mai are mult. Nu putem face mare lucru. Dar ai zis să-l aducem, aşa că… 446

Kaladin îngenunche imediat şi începu să lucreze rapid şi atent, cu multă pricepere. Îi apăsă un bandaj într-o parte, ţinându-l cu genunchiul său, apoi legă cu iuţeală un altul în jurul piciorului rănit, cerându-i unui podar să-l ridice şi să-l ţină nemişcat. — Unde-i cuţitul ăla? strigă, înfăşurând în grabă garoul în jurul braţului. Trebuia să oprească imediat sângerarea; la salvarea braţului avea să se gândească mai târziu. Tânărul Dunny veni în goană, aducând lama încinsă. Kaladin săltă bandajul şi cauteriză repede rana. Leyten era inconştient şi respira din ce în ce mai slab. — N-o să mori, murmură Kaladin. N-o să mori! Avea mintea amorţită, dar degetele lui cunoşteau mişcările. Pentru o clipă, se întoarse în camera de operaţii a tatălui său şi-i ascultă instrucţiunile amănunţite. Tăie săgeata din braţul lui Leyten, dar nu se atinse de cea din umăr şi trimise cuţitul din nou la-ncins. Peet se întoarse, în sfârşit, aducând tigva cu apă. Kaladin i-o smulse din mână şi o folosi ca să cureţe rana din picior, cea mai urâtă, fiindcă se produsese prin strivire. Când îi fu adus din nou cuţitul, Kaladin scoase şi săgeata din umăr şi cauteriză locul cât de bine putu, apoi folosi încă unul dintre bandajele sale, care dispăreau cu mare iuţeală, ca să lege rana. Folosi drept atele pentru picior nişte cozi de săgeţi – singurul lucru pe care-l avea. Cauteriză şi rana aceea, cu o strâmbătură. Nu-i plăcea să lase în urmă un număr atât de mare de cicatrice, dar nu-l putea lăsa să piardă mai mult sânge. Ştia că urma să aibă nevoie de antiseptic. Cât de repede ar fi putut face rost de nişte mucus? 447

— Să nu-ndrăzneşti să mori! spuse, aproape fără să-şi mai dea seama că vorbea. Legă repede rana de la picior, apoi îşi folosi acul şi aţa ca s-o coasă pe cea din braţ. O bandajă, apoi slăbi garoul, dezlegându-l aproape cu totul. În cele din urmă se retrase şi, complet secătuit de puteri, se uită la bărbatul rănit. Continua să respire. Pentru cât timp? Sorţii îi erau potrivnici. Podarii stăteau în picioare sau aşezaţi în jurul lui Kaladin, privindu-l cu un respect straniu. Istovit, el se apropie de Hobber şi-i cercetă rana din picior. Nu trebuia cauterizată. O spălă, îndepărtă nişte aşchii şi o cusu. În jurul bărbatului erau durerospreni, mâini mărunţele, portocalii, ridicându-se din pământ. Kaladin tăie partea curată a bandajelor pe care le folosise pentru Gadol şi legă rana lui Hobber. Nu-i plăcea pansamentul murdar, însă n-avea de-ales. Pe urmă se ocupă de braţul lui Dabbid, cu ajutorul unor cozi de săgeţi aduse de ceilalţi podari, legându-le cu fâşii din cămaşa celui bandajat. În cele din urmă se aşeză, sprijinindu-se de buza stâncii, şi răsuflă prelung, vlăguit. Din spate se auzeau strigătele soldaţilor şi zăngănitul metalului lovit de metal. El se simţea atât de obosit. Prea obosit şi ca să închidă ochii. Nu-şi dorea decât să rămână o veşnicie aşa, cu privirea pironită în pământ. Teft se opri lângă el. Bărbatul cărunt ţinea în mână tigva, în fundul căreia mai rămăsese puţină apă. — Bea, băiatule. Ai mare nevoie. — Ar trebui să spălăm rănile celorlalţi oameni, răspunse Kaladin, 448

amorţit. Au zgârieturi – la unii am văzut şi tăieturi – şi ar trebui… — Bea, repetă Teft, cu un glas aspru, insistent. Kaladin şovăi, apoi bău. Apa avea un puternic gust amărui, ca al plantei din care fusese luată. — Unde-ai învăţat să vindeci oamenii aşa? întrebă Teft. La auzul întrebării, mai mulţi podari din preajmă se întoarseră spre ei. — N-am fost întotdeauna sclav, şopti Kaladin. — Tot ce-ai făcut n-o să schimbe nimic, zise Pietroi, apropiinduse. Masivul mâncător de coarne se lăsă pe vine. — Gaz ne cere să-i abandonăm pe răniţii care nu pot merge. Are ordin de sus, adăugă Pietroi. — Vorbesc eu cu Gaz, zise Kaladin, sprijinindu-şi capul de stâncă. Duceţi cuţitul înapoi, la leşul de la care l-aţi luat. Nu vreau să fim învinuiţi de hoţie. Pe urmă, când o să vină vremea să plecăm, vreau doi oameni care să se ocupe de Leyten şi doi pentru Hobber. Îi legăm deasupra podului şi-i cărăm. La spărturi, va trebui să vă mişcaţi repede, să-i dezlegaţi înainte de a traversa armata şi să-i legaţi pe urmă la loc. Şi-o să fie nevoie şi de cineva care să-l conducă pe Dabbid, încă nu şi-a revenit. — Gaz n-o să ne-ajute, spuse Pietroi. Kaladin închise ochii, refuzând să continue discuţia. Lupta se prelungi. Parshendii se retraseră, în sfârşit, abia la căderea serii, sărind peste prăpăstii cu picioarele lor nefiresc de puternice. Strigătele oştenilor alethi, învingători în ziua aceea, se înălţară în cor. Kaladin se sili să se ridice şi plecă în căutarea lui 449

Gaz. Avea să mai dureze o vreme până când deschideau pupa – era ca şi cum ar fi spart piatră –, dar el trebuia să ducă tratative cu sergentul care răspundea de poduri. Îl găsi pe Gaz privind câmpul de luptă de la mare distanţă. Bărbatul se uită la el cu singurul său ochi. — Cât din sângele ăsta e al tău? Kaladin se uită în jos, dându-şi pentru prima oară seama că era plin de cruste de sânge întunecat, provenind în cea mai mare parte de la oamenii pe care-i bandajase. Lăsă întrebarea fără răspuns. — Luăm răniţii cu noi. Gaz clătină din cap. — Dacă nu pot merge, rămân aici. Ordinul ăsta nu se schimbă. Şi nu e hotărârea mea. — Îi luăm, repetă Kaladin, fără a folosi un ton mai ferm ori o voce mai sonoră. — Luminlordul Lamaril n-o să fie de acord, spuse sergentul. Lamaril era superiorul lui direct. — Trimite Podul Patru la urmă, pentru răniţii care se-ntorc în tabără. Lamaril n-o să meargă cu ei; o să plece înainte, cu grosul armatei, ca să nu piardă ospăţul dat în cinstea victoriei. Gaz deschise gura. — Oamenii mei se vor mişca repede, îl întrerupse Kaladin. Nu vor încetini pe nimeni, adăugă el, scoţând din buzunar ultima sferă şi întinzându-i-o. N-o să spui nimănui nimic. Gaz luă sfera pufnind. — O pată străvezie? Crezi că pentru asta o să risc aşa mult? — Dacă n-o faci, ripostă Kaladin calm, te omor şi-i las să mă 450

execute. Gaz clipi, surprins. — Niciodată n-ai… Kaladin mai făcu doar un pas, apropiindu-se de el. Gaz păli. Pe urmă înjură, ridicând mâna în care ţinea sfera întunecată. — Şi mi-ai dat o sferă înnegurată. Kaladin se încruntă. Era sigur că, înainte de podalergare, sfera încă mai strălucea. — E vina ta. De la tine o am. — Toate sferele au fost proaspăt impregnate cu lumină, chiar azinoapte, spuse Gaz. Vin direct de la trezorierul Luminlordului Sadeas. Ce-ai făcut cu ele? Kaladin clătină din cap, prea obosit ca să mai gândească. Syl i se aşeză pe umăr când se întoarse cu spatele ca s-o ia înapoi, către podari. — Ce-nseamnă ei pentru tine? strigă Gaz în urma lui. De ce-ţi pasă? — Sunt oamenii mei, răspunse în timp ce se îndepărta. — N-am încredere în el, zise Syl, uitându-se peste umăr. Ar putea trimite oameni să te aresteze, spunând că l-ai ameninţat. — Poate c-o s-o facă, răspunse Kaladin. Cred că nu pot conta decât pe faptul că-şi doreşte să-l mituiesc în continuare. Îşi urmă drumul, ascultând strigătele de triumf şi gemetele răniţilor din oastea lui Sadeas. Platourile erau presărate cu leşuri îngrămădite mai ales pe marginile spărturii, unde podurile fuseseră punctele centrale ale luptei. Parshendii îşi abandonaseră morţii – ca de obicei. Se spunea că-i părăseau chiar şi atunci când erau 451

victorioşi. Oamenii le cereau echipelor de podari şi soldaţilor să se întoarcă să ardă morţii, trimiţându-le sufletele în viaţa de apoi, unde cei mai buni aveau să lupte în oastea Heralzilor. — Sferele, spuse Syl, cu ochii la Gaz. Nu par ceva pe care te poţi bizui. — Poate că da. Poate că nu. Am văzut cum se uită la ele. Vrea banii pe care i-i dau. Poate că şi-i doreşte îndeajuns de mult ca să nu mă trădeze, spuse Kaladin şi clătină din cap. Adineauri ai avut dreptate: în multe privinţe, oamenii nu sunt demni de încredere. Dar, dacă există ceva pe care te poţi bizui, atunci te poţi bizui pe lăcomia lor. Era un gând chinuitor. Dar şi ziua fusese chinuitoare. Cu un început luminos, promiţător, şi cu un apus roşu, însângerat. Ca oricare altă zi.

452

18 ÎNALT PRINŢ AL RĂZBOIULUI „Ati a fost cândva un om bun şi generos, dar ai văzut ce s-a ales de el. Pe de altă parte, Rayse a fost unul dintre cei mai dezgustători, vicleni şi periculoşi indivizi pe care i-am întâlnit vreodată.” — Da, aici s-a făcut o tăietură, spuse curelarul gras, urmărit de Adolin cu privirea în timp ce-şi ridica în faţa ochilor cele două bucăţi de chingă. Nu eşti de aceeaşi părere, Yis? Celălalt curelar dădu din cap. Era un iriali cu ochi galbeni şi cu părul pe de-a-ntregul auriu. Nu blond, ci auriu. Avea chiar şi un luciu metalic. Şi-l tundea scurt şi purta tichie. Era evident că nu dorea s-atragă atenţia asupra lui. După părerea multora, o buclă din părul unui irali era un talisman aducător de noroc. Însoţitorul lui, Avaran, era un alethi ochi-întunecaţi, care purta şorţ peste vestă. Cei doi lucrau în stilul tradiţional, unul făcea obiectele mai mari, mai solide – precum şeile –, iar în seama celuilalt cădeau fineţurile. În partea din spate a încăperii muncea din greu un grup de ucenici, croind şi cosând piei de porc. — Tăiată, încuviinţă Yis, luând bucăţile de chingă de la Avaran. Aşa cred şi eu. — Să ard în Focul Infernului, bombăni Adolin. Vreţi să spuneţi că Elhokar a avut de fapt dreptate? — Adolin, spuse, din spatele lui, o voce de femeie. Ziceai că facem o plimbare. 453

— Şi tocmai o facem, răspunse el, întorcându-se să-i zâmbească. Janala, care stătea cu braţele încrucişate, purta o rochie galbenă, lucioasă, de o eleganţă desăvârşită, cu nasturi pe ambele părţi, având un guler ţeapăn, croit după forma gâtului şi brodat cu fir roşu. — Îmi imaginasem, spuse ea, că la o plimbare te plimbi mai mult. — Hm, făcu el. Da. Ajungem imediat şi la asta. O să fie extraordinar. Mers pe jos, hoinăreală şi ăă… — Promenadă? sugeră îndatoritor curelarul Yis. — Asta nu e o băutură? — Ăă, nu, Luminlordul meu. Sunt foarte sigur că e un alt cuvânt care-nseamnă plimbare. — Bine, atunci. Vom avea parte şi de aşa ceva, din plin, zise Adolin şi luă chinga înapoi, frecându-şi bărbia. Cât de siguri sunteţi în privinţa chingii? — Nu există nicio îndoială, Luminlordul meu, răspunse Avaran. Nu s-a sfâşiat, pur şi simplu. Trebuie să fiţi mai cu băgare de seamă. — Mai cu băgare de seamă? — Da, întări Avaran. Să fiţi siguri că nicio cataramă slăbită nu zgârie pielea, tăind-o. Pare să se fi întâmplat din pricina şeii. Când pun şaua deoparte peste noapte, oamenii lasă uneori chinga satârne şi se poate agăţa de ceva. Cred că aşa a apărut tăietura. — A, adică n-a fost tăiată dinadins? zise Adolin. — S-ar putea şi asta, răspunse Avaran. Dar de ce s-o fi tăiat cineva? „Într-adevăr, de ce?” se întrebă Adolin. Îşi luă rămas-bun de la cei doi curelari, îndesă chinga în buzunar, apoi îi oferi Janalei braţul. 454

Ea îşi puse mâna liberă pe cotul lui, vizibil încântată fiindcă plecau din atelierul curelarilor. Înăuntru plutea un miros vag, dar nici pe departe atât de neplăcut ca într-o tăbăcărie. Adolin o văzuse de câteva ori ducându-şi mâna la batistă şi părând că se pregătea să şio ridice la nas. Ieşiră în soarele amiezii. Tibon şi Marks – doi ochi-luminoşi din Garda de Cobalt – aşteptau afară, alături de camerista Janalei, Falksi, o tânără azish ochi-întunecaţi. Cei trei îşi potriviră pasul după Adolin şi Janala, mergând în spatele lor pe drumul din tabăra de război, în timp ce Falksi bombănea abia auzit, dar pronunţând clar vorbele – ceva despre lipsa unui palanchin cuviincios pentru stăpâna ei. Janala nu părea să se sinchisească de aşa ceva. Ajunsă în aer liber, respiră adânc, ţinându-se strâns de braţul lui Adolin. Era foarte frumoasă, cu toate că avea obiceiul să vorbească despre ea însăşi. Lui îi plăceau de obicei femeile vorbăreţe, dar în ziua aceea nu reuşi să-i dea atenţie când îi povestea ultima bârfă de la curte. Chinga fusese tăiată, însă amândoi curelarii presupuseseră că era vorba de un accident. Ceea ce însemna că mai văzuseră astfel de tăieturi. Piele tăiată de o cataramă slăbită sau care se rupsese, pur şi simplu. Numai că, de data asta, chinga tăiată îl aruncase pe rege la pământ în mijlocul unei lupte. Putea asta să însemne altceva? — … nu eşti de aceeaşi părere, Adolin? întrebă Janala. — Fără nicio îndoială, răspunse el, ascultând-o numai pe jumătate. — Atunci o să vorbeşti cu el? 455

— Hmm? — Cu tatăl tău. O să-i ceri să le-ngăduie oamenilor să mai poarte din când în când şi altceva în afară de uniforma voastră îngrozitor de demodată? — Păi, spuse Adolin, el ţine de fapt foarte mult la asta. În plus, nici nu e chiar atât de demodată. Janala îl privi drept în ochi. — Bine, cedă el. E puţin cam anostă. Ca toţi ceilalţi ofiţeri ochi-luminoşi de rang înalt din armata lui Dalinar, Adolin purta haine simple, albastre, cu o croială ostăşească. O haină lungă, de un albastru intens – fără nicio podoabă – şi pantaloni băţoşi, pe când la modă erau vestele, ornamentele de mătase şi eşarfele. Perechea de glife Kholin a tatălui său apărea, ca blazon, pe spate şi pe piept, iar haina se încheia cu nasturi de argint pe ambele părţi. Era o uniformă simplă, uşor de recunoscut, dar groaznic de searbădă. — Tatăl tău e iubit de oamenii săi, Adolin, adăugă Janala. Dar exigenţa lui devine obositoare. — Ştiu. Crede-mă. Dar mă-ndoiesc că-i pot schimba ideile. Cum i-ar fi putut explica? În ciuda celor şase ani de război, Dalinar rămânea la fel de hotărât să nu încalce Legile Războinicilor. Dacă se schimbase ceva în privinţa asta, atunci era faptul că le respecta cu şi mai mult devotament. Dar cel puţin acum Adolin îl înţelegea într-o oarecare măsură. Mult iubitul său frate îi ceruse lui Dalinar un ultim lucru: să respecte Legile. Era adevărat că o făcuse referindu-se la un singur eveniment, dar despre tatăl lui Adolin se ştia că ducea totul la 456

extrem. Adolin îşi dorea doar să nu le fi cerut asta tuturor celorlalţi. Luate separat, regulile impuse de Legile Războinicilor reprezentau nişte inconveniente minore: poartă întotdeauna uniforma în public, nu te îmbăta niciodată, evită duelurile. Dar luate laolaltă, erau împovărătoare. În tabără răsunară sunete de corn, întrerupând răspunsul pe care i-l dădea Janalei. Adolin îşi încordă auzul, se răsuci şi se uită spre est, către Câmpiile Sfărâmate. Numără următoarele sunete de corn. Pe platoul o sută patruzeci şi şapte fusese văzută o pupă. Asta era foarte aproape! Îşi ţinu răsuflarea, aşteptând a treia serie de sunete de corn, care ar fi chemat oştile lui Dalinar la luptă. Ceea ce nu se putea întâmpla decât la porunca tatălui său. O parte din el ştia că acele sunete n-aveau să urmeze. Între platoul o sută patruzeci şi şapte şi tabăra lui Sadeas, distanţa era destul de mică pentru ca şi celălalt înalt prinţ să-ncerce să atace. „Haide, tată”, zise Adolin în gând. „Ne putem lua la întrecere cu el de data asta!” Nu se mai auzi niciun sunet de corn. Adolin se uită la Janala. Ea îşi alesese drept Chemare muzica şi dădea foarte puţină atenţie războiului, deşi tatăl ei era unul dintre ofiţerii de cavalerie ai lui Dalinar. După expresia ei, Adolin îşi dădu seama că până şi ea înţelegea ce însemna lipsa celei de-a treia serii de sunete de corn. Dalinar Kholin preferase încă o dată să nu intre în luptă. Adolin se răsuci pe călcâie şi o porni în altă direcţie. 457

— Vino, spuse el, luând-o pe Janala de cot şi practic trăgând-o după el. Mai am ceva de verificat. ● Dalinar stătea cu mâinile încleştate la spate, cuprinzând Câmpiile Sfărâmate cu privirea. Se afla pe una dintre cele mai joase terase de lângă palatul înalt al lui Elhokar; regele nu locuia în niciuna dintre cele zece tabere de război, ci într-un mic grup de clădiri înălţate pe coasta unui deal din apropiere. Sunetele de corn întrerupseseră urcuşul lui Dalinar către palat. Rămase locului destul de mult ca să vadă armata lui Sadeas adunându-se în tabăra lui. Dalinar ar fi putut trimite un soldat care să-i anunţe oamenii să se pregătească de luptă. Se afla destul de aproape. — Luminlordul meu? întrebă o voce de alături. Vreţi să continuăm? „Apără-l aşa cum ştii tu, Sadeas”, îşi zise Dalinar. „Eu o s-o fac aşa cum ştiu eu.” — Da, Teshav, răspunse, întorcându-se ca să-şi reia urcuşul pe serpentine. Femeia i se alătură. Avea şuviţe blonde în părul ei alethi, de altminteri negru, pe care şi-l purta ridicat într-o împletitură complicată. Ochii îi erau violeţi, iar pe faţa osoasă i se aşternuse o expresie preocupată. Ceea ce era normal: părea să aibă întotdeauna nevoie de ceva pentru care să-şi facă griji. Atât ea cât şi condeiera care o însoţea erau soţiile unor ofiţeri. Dalinar avea încredere în ele. În majoritatea cazurilor. Era greu să-i acorzi cuiva încredere deplină. „Încetează”, îşi spuse. „Începi să fii 458

la fel de paranoic ca regele.” Oricum, întoarcerea lui Jasnah avea să-l bucure peste măsură. Dacă se hotăra vreodată să se-ntoarcă. Mai mulţi ofiţeri de-ai săi de cel mai înalt rang îi dădeau de înţeles că ar fi trebuit să se-nsoare din nou, fie şi numai pentru a avea o femeie care să-i fie condeiera principală. Credeau că le respingea sugestiile din pricina dragostei pe care continua să i-o poarte primei soţii. Nu ştiau că ea nu mai exista, că îi dispăruse din minte, că era doar un gol, un petic de ceaţă din memoria lui. Deşi, într-un fel, aveau dreptate. Ezita să se recăsătorească, fiindcă ideea înlocuirii ei îi repugna. Tot ce avea vreo legătură cu ea îi fusese luat. Nu-i mai rămăsese decât un gol şi i se părea o cruzime să-l umple numai de dragul de a avea o condeieră. Îşi continuă drumul. Pe lângă cele două femei, îl însoţeau Renarin şi trei bărbaţi din Garda de Cobalt. Ultimii purtau pălării din fetru şi mantii de un albastru-închis, peste pantaloni de aceeaşi culoare şi peste platoşe argintii. Erau ochi-luminoşi de rang inferior, demni să poarte săbii pentru lupta de la mică distanţă. — Ei bine, Luminlordul meu, spuse Teshav, Luminlordul Adolin mi-a cerut să vă raportez cum merg cercetările în privinţa chingii de şa. Stă de vorbă cu nişte curelari chiar în clipa asta, dar deocamdată n-a aflat prea multe. Nimeni n-a văzut pe cineva atingându-se de şaua calului Maiestăţii Sale. Spionii noştri spun că nu se vorbeşte nimic despre oameni din alte tabere care să se fi fălit cu o astfel de ispravă şi că, din câte se ştiu până acum, nimeni din tabăra noastră n-a primit din senin vreo sumă mare de bani. — Grăjdarii? 459

— Spun că au verificat şaua, dar, când au fost strânşi cu uşa, au recunoscut că nu-şi aduc sigur aminte dacă s-au uitat sau nu la chingă, răspunse ea şi clătină din cap. Un Cristalpurtător apasă cu mare putere asupra calului şi a şeii. Dacă ar exista o cale prin care să putem îmblânzi mai mulţi ryshadiumi… — Cred că mai degrabă ai putea să-mblânzeşti marile furtuni, Luminăţie. Ei, aş zice că asta e o veste bună. E mai bine pentru noi toţi dacă se dovedeşte că această poveste a chingii nu-nseamnă nimic. Ei, acum mai e ceva de care vreau să te ocupi. — E plăcerea mea să vă slujesc, Luminlordul meu. — Înaltul prinţ Aladar a-nceput să tot pomenească de o scurtă pauză, în care să se-ntoarcă în Alethkar. Vreau să ştiu dacă vorbeşte serios. — Da, Luminlordul meu, zise Teshav, dând aprobator din cap. Asta ar fi o problemă? — Ca să fiu sincer, nu ştiu. Dalinar n-avea încredere în înalţii prinţi, dar, dacă erau cu toţii acolo, cel puţin îi putea supraveghea. Dacă unul dintre ei se întorcea în Alethkar, ar fi putut unelti fără să se afle. Dar, fireşte, până şi vizitele scurte puteau fi de folos pentru consolidarea stabilităţii în ţinutul lor natal. Ce era mai important? Stabilitatea, sau posibilitatea de a-i supraveghea pe ceilalţi? „Pe sângele străbunilor mei”, îşi zise. „Nu sunt croit pentru politică şi pentru intrigi. Sunt croit ca să mânuiesc o sabie şi să dobor duşmanii.” Oricum, avea să facă tot ce trebuia făcut. — Dacă nu mă-nşel, ai spus că ai informaţii despre veniturile 460

regelui, Teshav? — Am spus, într-adevăr, adeveri ea, în timp ce-şi continuau scurta drumeţie. Aţi avut dreptate să-mi cereţi să mă uit în registre, fiindcă s-a părea că trei dintre înalţii prinţi – Thanadal, Hatham şi Vamah – au rămas mult în urmă cu plăţile. În afară de voi, Luminlordul meu, numai Înaltul Prinţ Sadeas a plătit în avans ceea ce datorează, după cum o cer legile războiului. Dalinar dădu aprobator din cap. — Cu cât se prelungeşte mai mult războiul, cu atât mai în largul lor se simt înalţii prinţi. Încep să-şi pună întrebări. De ce să plătească taxe de război pentru Animmodelare? De ce să n-aducă aici ţărani şi să-nceapă să-şi semene propriile recolte? — Îmi cer iertare, Luminlordul meu, dar vrem într-adevăr să-i descurajăm în privinţa asta? O a doua sursă de provizii ar putea fi valoroasă ca soluţie de rezervă, zise Teshav în timp ce treceau de cotul unei serpentine. Însoţitoarea ei, condeiera, îi urma, cărând într-un sac mai multe registre fixate pe plăci de lemn. — Soluţia de rezervă e deja oferită de negustori, răspunse Dalinar. E unul dintre motivele pentru care nu i-am izgonit. Nu mar deranja apariţia altei soluţii, dar numai cu ajutorul Animmozilor îi putem avea la mână pe înalţii prinţi. Erau datori să-i fie loiali lui Gavilar, însă faţă de fiul lui nu se simt astfel, zise Dalinar, privind printre pleoapele strânse. E un aspect de importanţă vitală, Teshav. Ai citit istorisirile pe care ţi le-am indicat? — Da, Luminlordul meu. — Atunci ştii. Un regat nu e niciodată mai şubred decât sub 461

domnia moştenitorului celui care l-a întemeiat. Cât timp conduce un om ca Gavilar, toţi ceilalţi îi sunt loiali fiindcă-l respectă. Apoi, în epoca următoarelor generaţii, toţi încep să se vadă ca părţi ale regatului, ca forţe unificate prin tradiţie. Dar în timpul domniei fiului… atunci e punctul critic. Gavilar nu mai e aici, să-i ţină pe toţi împreună, iar Alethkar nu e încă regat prin tradiţie. Trebuie să-l susţinem îndeajuns de mult pentru ca înalţii prinţi să-nceapă să vadă în ei înşişi părţi ale unui întreg mai cuprinzător. — Da, Luminlordul meu. Ea nu punea întrebări. Teshav îi era credincioasă până în măduva oaselor, aidoma majorităţii ofiţerilor lui. Niciunul nu-l întreba de ce era atât de important pentru el ca zece principate să vadă în ele însele o naţiune. Presupuneau, probabil, că Gavilar era cauza. Şi visul fratelui său de a uni Alethkarul reprezenta, într-adevăr, unul dintre motive. Însă mai era ceva. „Vine Furtuna Eternă. Adevărata Pustiire. Noaptea Suferinţelor.” Îşi reţinu un tremur. Era sigur că viziunea nu sugerase c-ar fi avut la dispoziţie o grămadă de timp pentru pregătiri. — Compune, în numele regelui, o scrisoare care anunţă scăderea preţului Animmodelării pentru cei care şi-au plătit datoriile la timp. Asta ar trebui să-i trezească pe ceilalţi. Dă-le-o condeierelor lui Elhokar şi cere-le să-i explice ce urmărim. Să sperăm că va fi de acord cu necesitatea mesajului. — Da, Luminlordul meu, răspunse Teshav. Dacă-mi este îngăduit să remarc, am fost cu desăvârşire surprinsă când mi-aţi sugerat să citesc acele istorisiri. În trecut, astfel de lucruri nu v-ar fi trezit un interes aparte. 462

— În ultima vreme, fac o mulţime de lucruri care nu se potrivesc în mod deosebit cu ceea ce mă atrage şi cu talentele mele, răspunse Dalinar, cu o strâmbătură. Nepriceperea mea nu schimbă necesităţile regatului. Ai adunat rapoartele despre tâlhăriile din regiune? — Da, Luminlordul meu, zise ea, apoi şovăi. Numărul lor e alarmant. — Spune-i soţului tău că-i dau comanda batalionului al patrulea. Vreau să găsiţi, amândoi, o metodă mai bună de patrulare a Dealurilor Nerevendicate. Atâta timp cât aici este prezentă monarhia alethi, nu vreau ca acesta să fie un ţinut al fărădelegilor. — Da, Luminlordul meu, zise Teshav, cu ezitare în glas. Vă daţi seama că astfel trimiteţi în patrulare două batalioane întregi? — Da. Dalinar ceruse ajutorul altor înalţi prinţi. Răspunsurile lor merseseră de la uimire până la hohote de râs. Nimeni nu-i dăduse nici măcar un singur soldat. — Asta pe lângă batalionul pe care l-aţi însărcinat să păstreze pacea în zonele dintre tabere şi în cele din afara lor, unde se face negoţ, continuă Teshav. În total, Luminlordul meu, în aşa ceva sunt prinse mai bine de un sfert din forţele voastre. — Ordinele mele rămân neschimbate, Teshav, spuse el. Ai grijă să fie duse la îndeplinire. Dar, mai întâi, trebuie să mai discutăm despre datornici. Du-te-n camera registrelor şi aşteaptă-ne acolo. Ea dădu din cap, respectoasă. — Desigur, Luminlordul meu. Se retrase, împreună cu femeia care o însoţea. 463

Renarin se apropie de Dalinar. — Ordinul tău n-a umplut-o de încântare, tată. — Îşi vrea soţul pe câmpul de luptă, zise Dalinar. Fiecare speră co să dobândesc acolo încă o Cristalsabie şi-o să i-o dau lui. Parshendii aveau Cristale. Nu multe, dar până şi existenţa unuia singur era surprinzătoare. Nimeni nu putea spune de unde le aveau. În primul an petrecut acolo, Dalinar le luase o Cristalsabie şi o Cristalarmură. I le dăduse pe amândouă lui Elhokar ca să răsplătească un războinic, fiindcă simţea că omul acela putea face, pentru Alethkar şi pentru câştigarea războiului, mai multe decât oricare altul. Dalinar pătrunse în palatul propriu-zis. Străjerii de la intrare îi salutară pe el şi pe Renarin. Tânărul privea drept înainte, fără să se uite la ceva anume. Unii îl credeau insensibil, însă Dalinar ştia că era doar preocupat. — Voiam să stau de vorbă cu tine, fiule, spuse Dalinar. Despre vânătoarea de săptămâna trecută. Renarin îşi lăsă pentru o clipă ochii în jos, ruşinat, şi colţurile gurii i se retraseră într-o strâmbătură. Da, avea într-adevăr sentimente. Numai că nu şi le trăda la fel de des ca alţii. — Îţi dai seama că n-ar fi trebuit să te repezi în mijlocul luptei, aşa cum ai făcut-o, continuă Dalinar cu asprime. Demonul spărturilor te-ar fi putut ucide. — Tu ce-ai fi făcut, tată, dacă aş fi fost eu în pericol? — Nu-ţi pun la îndoială curajul, ci înţelepciunea. Dacă ai fi avut una dintre crizele tale? — Poate că demonul m-ar fi aruncat de pe platou, răspunse 464

Renarin cu amărăciune, şi n-aş mai fi fost o irosire zadarnică a timpului altora. — Să nu mai spui asta! Nici măcar în glumă. — Unde-i gluma? Tată, nu sunt în stare să lupt. — Lupta nu e singurul lucru pe care-l poate face un om de valoare. Ardenţii o spuneau cât se putea de limpede. Da, cea mai înaltă Chemare a unui bărbat era să se alăture luptei din viaţa de apoi, pentru revendicarea Palatelor Împăcării, dar Atotputernicul accepta măiestria oricărui bărbat şi a oricărei femei, indiferent ce făceau în viaţă. Nu trebuia decât să-ţi dai toată silinţa, alegându-ţi o ocupaţie şi o însuşire a Atotputernicului pe care să-ncerci s-o egalezi. O Chemare şi o Glorie, cum se spunea. Te dedicai îndeletnicirii alese muncind din greu şi te străduiai toată viaţa să trăieşti având un singur ideal. Atotputernicul accepta asta, mai ales dacă erai un ochi-luminoşi – cu cât mai nobil îţi era sângele, cu atât aveai parte de mai multă Glorie înnăscută. Chemarea lui Dalinar era să fie conducătorul altora, iar Gloria pe care şi-o alesese era hotărârea. Le alesese pe amândouă în tinereţe, însă acum le privea altfel decât odinioară. — Ai dreptate, tată, fireşte. Nu sunt primul fiu de erou născut fără pic de talent pentru arta războiului. Ceilalţi s-au descurcat bine. Probabil că, în final, voi ajunge lordul unui orăşel. Presupunând că n-o să mă retrag într-o devoţiune. Băiatul îşi îndreptă din nou privirea înainte. „Mă gândesc în continuare la el numindu-l «băiatul»”, îşi spuse 465

Dalinar. „Deşi acum e în al douăzecilea an al vieţii sale.” Cuget avusese dreptate. Îl subestima pe Renarin. „Cum m-aş fi purtat eu dacă mi s-ar fi interzis să lupt? Dac-aş fi fost ţinut deoparte, cu femeile şi cu negustorii?” Dalinar s-ar fi înrăit, înverşunându-se mai ales împotriva lui Adolin. În fragedă tinereţe, îl invidiase adesea pe Gavilar. Însă Renarin era cel mai devotat susţinător al lui Adolin. Îşi venera pur şi simplu fratele mai mare. Şi era destul de curajos ca să se repeadă cu nepăsare în mijlocul unui câmp de luptă când o creatură de coşmar strivea suliţaşi şi azvârlea cât colo Cristalpurtători. Dalinar îşi drese glasul. — Poate e timpul să-ncerc din nou să te depind cu mânuirea sabiei. — Slăbiciunea sângelui meu… — N-o să mai conteze dacă te punem într-o Armură şi-ţi dăm o Sabie, zise Dalinar. Armura îi oferă putere oricărui bărbat, iar o Cristalsabie e tot atât de uşoară ca aerul. — Tată, spuse răspicat Renarin, eu n-o să fiu Cristalpurtător niciodată. Ai spus tu însuţi că Săbiile şi Armurile pe care le cucerim de la parshendi trebuie s-ajungă la cei mai destoinici luptători. — Niciun alt înalt prinţ nu-i dă regelui prăzile sale de război, răspunse Dalinar. Şi cine-o să-mi găsească vreo vină dacă, o singură dată numai, o să-i dăruiesc ceva fiului meu? Renarin se opri pe coridor, părând neobişnuit de emoţionat, cu ochii mari şi cu speranţă pe chip. — Vorbeşti serios? — Îţi jur, fiule. Dacă izbutesc să capturez o altă Sabie şi o altă 466

Armură, vor fi ale tale, zise el zâmbind. Ca să fiu sincer, aş face-o pur şi simplu ca să văd mutra lui Sadeas când o să devii Cristalpurtător deplin. În plus, când puterea îţi va fi egală cu a altora, mă aştept ca îndemânarea ta înnăscută să te facă să străluceşti. Renarin zâmbi. Cristalarmura nu putea să rezolve totul, dar urma să-i ofere o şansă. Dalinar avea să se ocupe de asta. „Ştiu cum e să fii al doilea fiu”, îşi spuse în vreme ce-şi continuau drumul către încăperile regelui. „Cum e când te afli în umbra unui frate mai mare pe care-l iubeşti şi-l invidiezi în acelaşi timp. Părinte al Furtunii, asta o ştiu. Şi încă o mai simt.” ● — A, bunul Luminlord Adolin, spuse ardentul, apropiindu-se cu braţele deschise. Kadash era un bărbat înalt, ajuns în anii înaintaţi ai vieţii, având capul ras şi o barbă tunsă drept – însemnele Chemării sale. Mai avea şi o cicatrice şerpuită în jurul creştetului, o amintire din zilele tinereţii, când fusese ofiţer în armată. Nu se-ntâmpla des să găseşti în ardenţă un bărbat ca el – un ochiluminoşi care fusese cândva oştean. De fapt, să-ţi schimbi Chemarea era bizar. Însă nu era interzis şi, cu toate că intrase târziu în ardenţă, Kadash ajunse departe. Dalinar spunea că asta îi dovedea fie credinţa, fie perseverenţa. Poate şi una, şi alta. Templul taberei fusese mai întâi o simplă clădire mare, boltită, înălţată cu un Animmod, dar Dalinar oferise bani şi zidari pentru al transforma într-un locaş mult mai potrivit pentru rugăciune. Acum, pe faţa interioară a zidurilor erau dăltuiţi Heralzii, iar 467

ferestrele largi din partea ferită de vânt erau din sticlă, ca să pătrundă lumina înăuntru. Mănunchiurile de sfere de diamant aninate de tavanul înalt îşi împrăştiau strălucirea şi fuseseră instalate podiumuri pentru instruire, exersare şi pentru verificarea deprinderii diverselor arte. În momentul acela, înăuntru se aflau multe femei care primeau lecţii de la ardenţi. Erau şi bărbaţi, dar mai puţini, în plin război, artele masculine se puteau exersa cu uşurinţă pe câmpul de luptă. Stând lângă Adolin, Janala îşi încrucişă braţele şi cercetă templul cu vădită nemulţumire. — Mai întâi atelierul împuţit al unui curelar, iar acum un templu? Credeam c-o să ne plimbăm printr-un loc cât de cât romantic. — Religia e romantică, spuse Adolin, scărpinându-se-n creştet. Dragostea eternă şi aşa mai departe, nu? Ea îi aruncă o privire. — O să aştept afară. Îi întoarse spatele şi se îndreptă spre uşă, urmată de cameristă. — Şi cineva să-mi aducă un afurisit de palanchin, adăugă ea. Adolin o urmări cu privirea, încruntându-se. — Cred că va trebui să-i cumpăr ceva foarte scump ca să-mi ierte asta. — Nu văd care e problema, zise Kadash. Eu consider religia romantică. — Tu eşti ardent, ripostă sec Adolin. În plus, după gusturile mele, cicatricea aia te urâţeşte cam prea mult, adăugă oftând. A supărat-o lipsa mea de atenţie, nu templul. Azi n-am fost un 468

însoţitor prea plăcut. — Ai gânduri apăsătoare, luminate lord? întrebă Kadash. E vorba de Chemarea ta? În ultima vreme n-ai făcut cine ştie ce progrese. Adolin se strâmbă. Îşi alesese drept Chemare duelul. Dacă lucra împreună cu ardenţii, stabilindu-şi propriile ţeluri şi îndeplinindule, îşi putea dovedi calităţile în faţa Atotputernicului. Din păcate, Legile Războinicilor îi cereau să-şi limiteze duelurile, fiindcă în încăierările stârnite din motive frivole era posibil să fie răniţi ofiţeri de care era nevoie pe câmpul de luptă. Însă tatăl lui Adolin evita luptele din ce în ce mai des. Prin urmare, ce rost avea să nu se dueleze? — Sfinţia Ta, trebuie să stăm de vorbă într-un loc ferit de urechile altora, spuse Adolin. Kadash înălţă o sprânceană şi-l conduse, ocolind culmea din centru. Templele vorine erau întotdeauna rotunde, având în mijloc o movilă cu pante line, de obicei înaltă de un stânjen şi jumătate. Construcţia îi era dedicată Atotputernicului şi se afla în grija lui Dalinar şi a ardenţilor pe care-i poseda. Toate devoţiunile erau binevenite dacă voiau s-o folosească, însă cele mai multe îşi aveau propriile locaşuri de rugăciune într-una din celelalte tabere. — Ce vrei să mă-ntrebi, luminate lord? zise ardentul, imediat ce ajunseră într-o porţiune mai ferită a încăperii imense. Vorbea cu respect, cu toate că fusese preceptorul şi instructorul lui Adolin în vremea copilăriei. — Tata înnebuneşte? Sau e cu putinţă să aibă într-adevăr viziuni trimise de Atotputernic, aşa cum crede el? — E o întrebare oarecum prea directă. 469

— Tu-l cunoşti de mai mult timp decât mulţi alţii, Kadash, şi ştiu că-i eşti loial. Mai ştiu şi că eşti un om cu auz fin şi cu ochi cărora nu le scapă nimic, de aceea sunt sigur că ai auzit zvonurile, adăugă Adolin ridicând din umeri. Dacă a existat vreodată un moment potrivit pentru întrebări directe, atunci pare să fie acesta. — Atunci presupun că zvonurile sunt neîntemeiate. — Din păcate, nu e aşa. Se întâmplă în timpul fiecărei mari furtuni. Delirează şi se zvârcoleşte, apoi pretinde că a văzut diverse lucruri. — Ce fel de lucruri? — Nu sunt sigur, nu pot spune cu exactitate, răspunse Adolin şi se strâmbă. Lucruri legate de Radianţi. Şi, poate… despre ceea ce urmează să se-ntâmple. Kadash dădu semne de nelinişte. — Mă aduci pe un teren primejdios, luminate lord. Întrebarea ta mă ispiteşte să-mi încalc jurămintele. Sunt un ardent care-i aparţine tatălui tău şi care-i este loial. — Dar nu e superiorul tău religios. — Nu. Dar e cel ales de Atotputernic ca să păzească acest popor şi ca să mă vegheze pe mine, să nu mă lase să mă ridic mai sus decât mi-o îngăduie rangul, spuse Kadash ţuguindu-şi buzele. Mergem pe o punte fragilă, luminate lord. Cât de multe ştii despre Hierocraţie şi despre Războiul Pierderii? — Biserica a-ncercat să preia conducerea, răspunse Adolin, ridicând din umeri. Preoţii s-au străduit să cucerească lumea – pretinzând c-o făceau spre binele ei. — Asta nu e decât o parte din ceea ce s-a petrecut. Partea despre 470

care vorbim cel mai des. Însă problema e mult mai profundă. Pe atunci, Biserica ţinea cunoştinţele pentru sine. Oamenii nu-şi alegeau singuri o cale a credinţei; preoţii păstrau controlul doctrinelor, iar cunoaşterea teologiei le era îngăduită doar câtorva feţe bisericeşti. Toată lumea era învăţată să-i slujească pe preoţi. Nu pe Atotputernic, nici pe Heralzi, ci pe preoţi. Se puse în mişcare şi îl conduse pe Adolin în jurul bordurii din spate a sălii templului. Trecură pe lângă statuile Heralzilor, cinci bărbaţi şi cinci femei. De fapt, Adolin ştia foarte puţine despre ceea ce-i spunea Kadash. Nu-şi bătuse niciodată prea mult capul cu acea parte a istoriei care nu se lega direct de comanda unei armate. — Problema, Luminăţia Ta, era misticismul, continuă ardentul. Preoţii susţineau că oamenii obişnuiţi nu erau în stare să-nţeleagă nici religia, nici pe cel Atotputernic. Acolo unde ar fi trebuit să existe sinceritate, erau şoapte şi ceaţă. Preoţii au început să pretindă că aveau viziuni şi să facă profeţii, dar astfel de lucruri au fost condamnate chiar de Heralzi. Pustiirea e un lucru întunecat şi rău, iar esenţa sa era încercarea de prorocire a viitorului. Adolin îngheţă. — Stai puţin, spui că… — Nu te grăbi să tragi concluzii, Luminăţia Ta, îl potoli Kadash, întorcându-se către el. Când preoţii hierocraţi au fost îndepărtaţi de la putere, Făuritorul Soarelui a ţinut să fie interogaţi cu toţii şi să fie citite scrisorile pe care şi le trimiteau unii altora. Şi s-a descoperit că nu existaseră profeţii. Nu exista nicio făgăduială mistică a Atotputernicului. Totul nu fusese decât un pretext, ca să liniştească oamenii şi să-i poată controla. 471

Adolin se încruntă. — Unde vrei s-ajungi cu asta, Kadash? — Atât de aproape de adevăr pe cât cutez, luminate lord, răspunse ardentul. Nu pot fi la fel de direct ca tine. — Aşadar crezi că viziunile tatălui meu sunt născociri. — Nu l-aş acuza niciodată pe înaltul meu prinţ de minciună, zise Kadash. Nici măcar de vreo slăbiciune a minţii. Dar nici nu pot trece cu vederea vreo formă de misticism sau de prorocire. Ar însemna să neg vorinismul. Vremea preoţilor a trecut. A trecut timpul în care oamenii erau minţiţi, ţinuţi în întuneric. Acum fiecare îşi alege singur calea, iar ardenţii îl ajută să se apropie, prin ea, de Atotputernic. În locul profeţiilor obscure şi al pretinselor puteri deţinute de câţiva, avem o populaţie care-şi înţelege credinţele şi legătura cu divinitatea. Se apropie şi îşi coborî foarte mult vocea. — Tatăl tău nu trebuie luat în râs şi nici nu trebuie să scadă în ochii nimănui. Dacă viziunile lui sunt reale, asta e între el şi Atotputernic. Eu nu pot spune decât un singur lucru: ştiu cum e când te macină gândul la moartea şi distrugerile pricinuite de război. Citesc în ochii lui o mare parte din ceea ce am simţit eu, dar mult mai cumplit. După părerea mea, lucrurile pe care le vede sunt mai degrabă reflexii ale trecutului decât vreo trăire mistică. — Aşadar înnebuneşte, şopti Adolin. — N-am spus asta. — Ai dat de înţeles că Atotputernicul probabil nu i-ar trimite astfel de viziuni. — Aşa e. 472

— Şi că viziunile vin chiar din mintea lui. — Ar fi cu putinţă, zise ardentul, ridicând un deget. Ştii, lucrurile astea sunt într-un echilibru fragil. Unul pe care e foarte greu să-l păstrezi când stai de vorbă chiar cu fiul înaltului Prinţ, spuse el, prinzându-l pe Adolin de braţ. Dacă îl poate ajuta cineva, acela trebuie să fii tu. Nu se cuvine s-o facă altcineva, nici măcar eu. Adolin dădu încet din cap. — Mulţumesc. — Ar trebui să vezi ce face tânăra ta însoţitoare. — Da, încuviinţă Adolin, cu un oftat. Mă tem că nici măcar dacă-i ofer darul potrivit n-o să-mi mai îngăduie să-i fac curte. Renarin o să râdă din nou de mine. Kadash zâmbi. — Nu-i bine să renunţi atât de uşor, Luminăţia Ta. Acum pleacă. Dar întoarce-te când vom putea vorbi despre ţelurile pe care ţi le impui pentru a-ţi desăvârşi Chemarea. A trecut prea mult timp de la ultima ta Elevare. Adolin dădu din cap şi se grăbi să părăsească încăperea. ● După ore întregi de răsfoire a registrelor împreună cu Teshav, Dalinar şi Renarin ajunseră pe coridorul care ducea spre încăperile regelui. Mergeau în tăcere, cu tocurile cizmelor lovind zgomotos podeaua de marmură, iar pocnetele stârneau ecouri între pereţii de piatră. Opulenţa coridoarelor din palatul de război al regelui creştea de la o săptămână la alta. Cel pe care înaintau fusese cândva un simplu tunel de piatră creat cu un Animmod. Odată ce se instalase acolo, 473

Elhokar poruncise să se facă îmbunătăţiri. Pe latura ferită de vânt fuseseră tăiate ferestre. Podeaua fusese acoperită cu dale de marmură. Pe pereţi se făcuseră basoreliefuri, în colţuri erau borduri de mozaic. Dalinar şi Renarin trecură pe lângă un grup de cioplitori în piatră care dăltuiau cu migală scena cu Nalan’Elin radiind lumină solară, cu sabia sentinţei deasupra capului. Pătrunseră în anticamera regelui, o încăpere mare, fără uşi, păzită de zece membri ai Gărzii Regale înveşmântaţi în albastru şi auriu. Dalinar recunoştea fiecare chip; de organizarea gărzii se ocupase el însuşi, alegând personal fiecare om. Înaltul Prinţ Ruthar aştepta să intre la rege. Îşi ţinea braţele vânjoase încrucişate la piept şi purta o barbă scurtă şi neagră, care-i înconjura gura. Scurtă era şi haina lui de mătase roşie, fără nasturi; aproape un soi de vestă cu mâneci, aceasta era o simplă dovadă a acceptării tradiţionalei uniforme alethi. Cămaşa de sub ea era albă, cu volane, iar pantalonii lui albaştri erau lejeri, cu manşete late. Aruncă o privire spre Dalinar şi dădu din cap – un semn minor de respect – apoi se-ntoarse către cineva din suita lui, adresându-ise. Dar se întrerupse când străjile de la intrare se traseră într-o parte, lăsându-l pe Dalinar să treacă. Ruthar pufni, iritat. Faptul că Dalinar putea pătrunde cu atâta uşurinţă în camerele regelui trezea ranchiuna celorlalţi înalţi prinţi. Elhokar nu se afla în sala de primire, dar uşile largi ale balconului erau deschise. Oamenii din garda lui Dalinar nu îl urmară când trecu dincolo de prag, cu Renarin mergând şovăitor în spatele lui. Afară, lumina se împuţina odată cu apropierea asfinţitului. Plasarea palatului de război la o asemenea înălţime reprezenta o decizie 474

înţeleaptă din punctul de vedere al tacticii, însă furtunile îl izbeau fără milă. Problema se ivea în toate campaniile. Trebuia s-alegi un loc unde furtunile îşi pierdeau cel mai mult puterea sau unul cât mai înalt? Mulţi ar fi ales prima soluţie; aflate la marginea Câmpiilor Sfărâmate, taberele lor erau într-o prea mică măsură expuse riscului unui atac, ceea ce scădea importanţa poziţionării pe o porţiune mai ridicată a terenului. Însă regii aveau o slăbiciune pentru înălţimi. Aşa că Dalinar îl încurajase pe Elhokar, pentru orice eventualitate. Balconul propriu-zis era o platformă groasă de piatră, tăiată în vârful unui pisc scund şi mărginită de o balustradă din fier. Încăperile locuite de rege alcătuiau un dom construit cu un Animmod pe culmea unei formaţiuni stâncoase naturale, cu rampe şi scări acoperite care-l legau de zone mai joase de pe colină. Acestea îi adăposteau pe diverşii însoţitori ai regelui: străjeri, furtunoveghetori, ardenţi şi rude îndepărtate. Dalinar îşi avea propriul buncăr, aflat în tabăra lui. Refuza să-l numească palat. Regele se sprijinea de balustradă, iar doi străjeri vegheau asupra lui de la distanţă. Dalinar îi făcu semn lui Renarin să li se alăture, ca să poată vorbi cu nepotul său între patru ochi. Aerul era răcoros – primăvara îşi intrase în drepturi de ceva vreme – şi parfumat de miresmele serii: muguri-de-stâncă înfloriţi şi piatră udă. Sub ei, taberele de război începeau să se lumineze, zece cercuri scânteietoare pe care le umpleau focurile străjilor şi ale bucătarilor, lămpile şi strălucirea nesmintită a nestematelor impregnate. Elhokar privea pe deasupra lor, către Câmpiile Sfărâmate. Acestea erau cufundate într-un întuneric deplin, 475

întrerupt ici şi colo de licărirea câte unui post de veghe. — Oare ei se uită la noi de acolo? întrebă regele, imediat ce i se alătură Dalinar. — Ştim că au bande de jefuitori care umblă la vreme de noapte, Maiestate, răspunse acesta, sprijinindu-şi o mână pe balustradă. E imposibil să nu-mi treacă prin minte că ne ţin sub observaţie. Din uniforma regelui făcea parte haina tradiţională, lungă şi cu nasturi de o parte şi de alta, însă aceasta era largă şi comodă, cu volane de dantelă ieşindu-i la guler şi la manşete. Pantalonii erau de un albastru intens, cu aceeaşi croială lăbărţată ca ai lui Ruthar. Lui Dalinar i se părea totul atât de neprotocolar! Oştenii lor erau conduşi, într-o măsură tot mai mare, de un grup lipsit de vlagă, care se îmbrăca în dantelă şi-şi petrecea serile la ospeţe. „Asta presimţea Gavilar”, îşi zise el. „De aceea cerea, din ce în ce mai insistent, să respectăm Legile.” — Pari pierdut în gânduri, unchiule, zise Elhokar. — Mă gândeam pur şi simplu la trecut, Maiestate. — Trecutul e lipsit de importanţă. Eu privesc numai către viitor. Dalinar nu era sigur dacă putea fi de acord cu vreuna dintre cele două afirmaţii. — Uneori cred că ar trebui să-i pot vedea pe parshendi, continuă regele. Am senzaţia că, dacă aş privi fix îndeajuns de mult, i-aş descoperi şi i-aş ţintui locului, ca să-i pot provoca. Aş vrea să se lupte pur şi simplu cu mine ca nişte oameni de onoare. — Dac-ar fi fost oameni de onoare, spuse Dalinar, încleştându-şi mâinile la spate, nu ţi-ar fi ucis tatăl aşa cum au făcut-o. — De ce crezi c-au făcut-o? 476

Dalinar clătină din cap. — Întrebarea asta mi se învârte mereu prin minte, ca un bolovan rostogolit pe panta unui deal. Le-a ofensat în vreun fel onoarea? A fost vorba de vreo neînţelegere de natură culturală? — Asta ar presupune că au o cultură. Sunt brute primitive. Cine ştie de ce dă un cal cu copita sau de ce muşcă un toporcopoi? N-ar fi trebuit să-ntreb. Dalinar nu răspunse. În primele luni de după asasinarea lui Gavilar, simţise şi el acelaşi dispreţ şi aceeaşi furie. I se părea de înţeles dorinţa lui Elhokar de a şi-i alunga din minte pe parshendi, bizarii locuitori ai unor ţinuturi sălbatice, considerându-i doar cu puţin mai presus decât animalele. Dar el îi văzuse atunci, în zilele de la început. Erau într-adevăr primitivi, dar nu erau brute. Nu erau proşti. „Noi nu i-am înţeles niciodată”, îşi zise. „Cred că asta este esenţa problemei.” — Elhokar, începu el, pe un ton blajin. E posibil să fi venit vremea să ne punem câteva întrebări la care e greu de răspuns. — Şi anume? — Şi anume până când vom continua războiul. Regele tresări. Se răsuci şi-şi privi unchiul. — O să luptăm până se va împlini tot ce ne cere Pactul Răzbunării şi până când cei care mi-au ucis tatăl vor plăti pentru asta! — Cuvinte pline de nobleţe, zise Dalinar. Dar s-au scurs şase ani de când am părăsit Alethkarul. Guvernarea de la prea mare distanţă nu e prielnică pentru regat. — Regii merg adesea la război pentru multă vreme, unchiule. 477

— Dar rareori pentru atât de multă, şi rareori iau cu ei toţi Cristalpurtătorii şi toţi înalţii prinţi din ţară. Rezervele noastre sunt pe sfârşite, iar veştile de acasă spun că atacurile de la hotarul cu reshii sunt tot mai îndrăzneţe. Ca popor, suntem încă prea divizaţi, avem prea puţină încredere unii într-alţii, iar felul în care se poartă acest război prelungit – fără a urma o cale clară către victorie şi străduindu-ne mai degrabă să cucerim bogăţii decât pământuri – nu e de niciun ajutor. Sub vântul care sufla asupra lor pe culmea stâncoasă, Elhokar pufni. — Spui că nu există o cale clară către victorie? Dar învingem! Atacurile parshendilor sunt tot mai rare şi nu mai înaintează atât de mult către vest, cum făceau înainte. I-am ucis în luptă cu miile. — Nu e de-ajuns, ripostă Dalinar. Încă ne mai atacă în forţă. Asediul ne face tot atât de mult rău cât le face şi lor, dacă nu chiar mai mult. — N-ai propus tu însuţi, de la bun început, tactica asta? — Atunci eram alt om, potopit de durere şi de furie. — Şi acum nu le mai simţi? întrebă Elhokar, punându-i cuvintele la îndoială. Unchiule, nu-mi vine să cred ce aud! Nu vorbeşti serios când sugerezi să renunţăm la războiul ăsta, nu-i aşa? Ai vrea să plec acasă cu coada-ntre picioare, ca un toporcopoi ocărât? — Am spus că e vorba de întrebări la care e greu de răspuns, Maiestate, zise Dalinar, străduindu-se să-şi înfrâneze furia. Dar trebuie să le luăm în considerare. Elhokar răsuflă zgomotos, enervându-se. — Atunci tot ce şuşotesc Sadeas şi ceilalţi e adevărat. Te schimbi, 478

unchiule. Are legătură cu crizele alea ale tale, nu-i aşa? — Crizele n-au nicio importanţă, Elhokar. Ascultă-mă! Ce suntem dispuşi să facem ca să ne putem răzbuna? — Orice! — Şi dacă acest orice înseamnă să renunţăm la tot ceea ce s-a străduit tatăl tău să înfăptuiască? Îi cinstim memoria distrugând Alethkarul pe care şi-l dorea el, şi asta pentru a-l răzbuna? Regele şovăi. — Îi urmăreşti pe parshendi, continuă Dalinar. O faptă lăudabilă. Dar nu poţi lăsa pasiunea care-ţi cere să-i pedepseşti să te orbească atunci când e vorba de nevoile regatului. Pactul Răzbunării i-a îndreptat pe toţi înalţii prinţi către acelaşi ţel, dar ce-o să se întâmple după ce vom învinge? Ne vom împrăştia? Cred că trebuie să-i aducem unii alături de alţii, să-i unim. Purtăm războiul ăsta de parcă am fi zece popoare diferite care luptă unele lângă altele, dar nu unele împreună cu altele. Regele nu răspunse imediat. Cuvintele păreau să se facă în sfârşit înţelese. Era un om bun şi avea mai multe în comun cu tatăl lui decât ar fi vrut alţii să recunoască. Se sprijini de balustradă, fără a-l mai privi pe Dalinar. — Crezi că nu sunt un rege bun, nu-i aşa, unchiule? — Ce? Sigur că nu-i aşa! — Vorbeşti întotdeauna despre ceea ce ar trebui să fac, despre ceea ce îmi lipseşte. Fii sincer, unchiule. Când te uiţi la mine, ai vrea să vezi în schimb chipul tatei? — Bineînţeles, răspunse Dalinar. Elhokar se posomorî. 479

Dalinar îi puse o mână pe umăr. — N-aş fi un frate bun dacă n-aş vrea ca Gavilar să mai fie în viaţă. N-am izbutit să-l apăr – a fost cel mai mare, cel mai groaznic eşec din viaţa mea. Elhokar se întoarse spre el, iar Dalinar îi susţinu privirea, ridicând un deget. — Dar faptul că ţi-am iubit tatăl nu-nseamnă că văd în tine un rege nevolnic. Şi nici că nu te iubesc pentru ceea ce eşti tu însuţi. Alethkarul s-ar fi putut prăbuşi după moartea lui Gavilar, dar tu ai organizat contraatacul şi l-ai transformat în faptă. Eşti un rege perfect. Elhokar dădu încet din cap. — Ai pus să ţi se citească din nou din cartea aia, nu? — Am pus. — Ştii, vorbeşti ca el, zise regele, întorcându-se din nou spre est. Aşa cum vorbea către sfârşit. Când începuse să se poarte… bizar. — Sunt sigur că n-am ajuns într-o stare atât de proastă. — Poate că nu. Dar seamănă foarte bine cu cea în care ajunsese el. Vorbeşti despre încheierea războiului, te fascinează Radianţii Dispăruţi, insişti ca toată lumea să respecte Legile Războinicilor… Dalinar îşi aducea aminte de zilele acelea – şi de discuţiile lui în contradictoriu cu Gavilar. „Ce fel de onoare putem găsi pe câmpul de luptă câtă vreme poporul nostru rabdă de foame?” îl întrebase la un moment dat regele. „E vorba de vreo onoare când ochi-luminoşii uneltesc şi complotează de parcă ar fi nişte ţipari într-un hârdău, care se târăsc unii peste alţii şi încearcă să se muşte de cozi?” Dalinar nu-i primise cuvintele cum ar fi trebuit. Şi tot aşa se purta 480

acum Elhokar, la auzul spuselor unchiului său. „Părinte al Furtunii! Încep să vorbesc ca el, nu?” Era îngrijorător şi, cumva, în acelaşi timp încurajator, însă Dalinar înţelese oricum ceva. Adolin avea dreptate. Elhokar – şi, alături de el, înalţii prinţi – n-aveau să-i dea niciodată ascultare dacă le sugera să se retragă. Îndreptase discuţia pe un făgaş greşit. „Atotputernicul fie binecuvântat fiindcă mi-a dăruit un fiu care-mi spune adevărul în faţă!” — Probabil că dreptatea e de partea ta, Maiestate, zise el. Sfârşitul războiului? Să părăsim un câmp de luptă unde duşmanul e încă stăpân pe situaţie? Ne-am face de ruşine. Elhokar încuviinţă cu o înclinare a capului. — Mă bucur că-nţelegi cum stau lucrurile. — Dar trebuie într-adevăr să se schimbe ceva. Trebuie să găsim o cale prin care să luptăm mai bine. — Sadeas a găsit deja una. Ţi-am vorbit despre podurile lui. Merg atât de bine şi a capturat atât de multe inimi-nestemată! — Inimile-nestemată n-au nicio importanţă, răspunse Dalinar. Nimic din toate astea n-are importanţă dacă nu găsim o cale de a ne răzbuna pe deplin. Nu poţi spune că-ţi face plăcere să-i vezi pe înalţii prinţi sfădindu-se şi nesocotind de fapt adevăratul motiv pentru care ne aflăm aici. Elhokar amuţi, părând nemulţumit. „Uneşte-i.” Dalinar îşi aminti cele două cuvinte, aşa cum îi răsunaseră în minte. — Elhokar, spuse, în timp ce în minte i se înfiripa o idee. Ţi-aduci aminte despre ce ţi-am vorbit eu şi Sadeas când am sosit aici, ca să 481

purtăm războiul? Despre rolurile diferite ale înalţilor prinţi? — Da, răspunse regele. Într-un trecut îndepărtat, fiecare dintre cei zece înalţi prinţi ai Alethkarului avea o însărcinare specifică, legată de guvernarea regatului. Unul stabilea legile supreme ale negoţului, iar oştenii lui patrulau pe drumurile din toate cele zece principate. Un altul se ocupa de judecători şi de magistraţi. Lui Gavilar îi plăcuse foarte mult ideea. O considerase un plan ingenios, menit să-i silească pe înalţii prinţi să lucreze umăr la umăr. Sistemul îi obligase cândva să se supună unii altora. Lucrurile merseseră astfel vreme de secole, încă de la împărţirea Alethkarului în zece principate autonome. — Elhokar, ce-ar fi să mă numeşti Înalt Prinţ al Războiului? Regele nu râse; ceea ce era semn bun. — Credeam că tu şi Sadeas aţi ajuns la concluzia că toţi ceilalţi sar revolta dacă am încerca una ca asta. — Poate m-am înşelat şi atunci. Elhokar păru să-i cântărească propunerea. În cele din urmă clătină din cap. — Nu. Abia dacă acceptă dominaţia mea. Dacă aş face ceva de genul ăsta, m-ar asasina. — Te-aş apăra. — Ei, da. Tu nici măcar acum nu iei în serios ameninţările la adresa vieţii mele. Dalinar oftă. — Maiestate, chiar le iau în serios. Condeierele şi slujitorii mei fac cercetări în privinţa chingii. 482

— Şi ce-au descoperit? — Ei bine, nu-i nimic clar, deocamdată. Nimeni nu s-a lăudat c-ar fi încercat să te ucidă, nu se aud nici măcar zvonuri. Nimeni n-a văzut ceva care să dea de bănuit. Dar Adolin stă de vorbă cu mai mulţi curelari. Poate o să găsească vreun argument hotărâtor. — A fost tăiată, unchiule. — Rămâne de văzut. — Nu mă crezi, spuse regele, împurpurându-se la faţă. Ar trebui să-ncerci să afli care-a fost planul asasinilor, nu să mă baţi la cap cerându-mi, cu aroganţă, să te numesc conducătorul întregii armate! Dalinar scrâşni din dinţi. — O fac pentru tine, Elhokar. Privirile li se întâlniră preţ de-o clipă, iar în ochii albaştri ai bărbatului mai tânăr apăru din nou străfulgerarea unei bănuieli, exact aşa cum se întâmplase cu o săptămână înainte. „Pe sângele străbunilor mei”, îşi zise Dalinar. „E din ce în ce mai rău.” O clipă mai târziu, expresia feţei regelui se îmblânzi şi el păru să se destindă. Oricare ar fi fost lucrul pe care-l citise în ochii lui Dalinar, acesta avusese darul să-l liniştească. — Ştiu că te străduieşti să faci cum e mai bine, unchiule. Dar trebuie să recunoşti că-n ultima vreme purtarea ta a fost stranie. Efectul furtunilor asupra ta, ultimele cuvinte ale tatălui meu transformate în obsesie… — Încerc să-l înţeleg. — Către sfârşit a devenit o fire din ce în ce mai slabă, spuse Elhokar. Toată lumea o ştie. Eu n-o să-i repet greşelile, şi-ar fi bine 483

să te fereşti şi tu de ele în loc să dai crezare unei cărţi care zice că ochi-luminoşii ar trebui să fie sclavii ochi-întunecaţilor. — Nu asta spune, îl contrazise Dalinar. A fost interpretată greşit. În ceea mai mare parte, nu e decât o culegere de istorisiri care nenvaţă că un conducător ar trebui să se pună în slujba celor pe care-i conduce. — Pfui! E scrisă de Radianţii Dispăruţi! — N-au scris-o ei. Au inspirat-o doar. Autorul e Nohadon, un om obişnuit. Elhokar îl privi, ridicându-şi o sprânceană. „Vezi, îi iei apărarea”, părea să spună. — Devii tot mai slab, unchiule. Eu n-o să profit de slăbiciunea ta, dar alţii o vor face. — Nu devin mai slab, zise Dalinar, străduindu-se din nou să-şi păstreze calmul. Discuţia asta s-a abătut de la subiect. Înalţii prinţi au nevoie de un singur conducător ca să-i oblige să lupte împreună. Jur că, dacă mă numeşti pe mine Înalt Prinţ al Războiului, voi avea grijă să fii protejat. — Aşa cum ai avut grijă să fie protejat tata? Dalinar amuţi brusc. Elhokar îşi feri privirea. — N-ar fi trebuit să spun asta. A fost o nedreptate. — Nu, zise Dalinar. Nu, a fost unul dintre cele mai adevărate lucruri pe care mi le-ai spus. Poate că ai dreptate să nu te-ncrezi în protecţia mea. Regele îl privi curios. — De ce te porţi astfel? 484

— Cum? — Înainte, dacă ţi-ar fi spus cineva aşa ceva, ţi-ai fi chemat Sabia şi l-ai fi provocat la duel! Acum, în schimb, te declari de acord. — Eu… — Către sfârşit, tata începuse să refuze duelurile, zise Elhokar şi bătu cu degetul în balustradă. Înţeleg de ce simţi că e nevoie de un Înalt Prinţ al Războiului şi s-ar putea să ai dreptate. Dar ceilalţi par foarte mulţumiţi de starea prezentă a lucrurilor. — Fiindcă se simt foarte bine aşa. Dac-o să-nvingem, o să trebuiască să-i supărăm, spuse Dalinar, apropiindu-se de el. Elhokar, poate că s-a scurs destul timp. Acum şase ani, numirea unui Înalt Prinţ al Războiului ar fi putut însemna o greşeală. Dar acum? Ne cunoaştem mai bine unii pe alţii şi am luptat cu toţii împotriva parshendilor. Poate e momentul să facem pasul următor. — Poate, răspunse regele. Crezi că sunt pregătiţi? O să-ţi dau vreme să mi-o dovedeşti. Dacă-mi poţi demonstra că sunt dornici să lupte alături de tine, unchiule, mă voi gândi la numirea ta ca Înalt Prinţ al Războiului. E o propunere mulţumitoare? Era un compromis întemeiat. — Da, e foarte bine. — Perfect, zise Elhokar, îndreptându-şi spatele. Atunci, pe moment, ne despărţim. Se face târziu şi trebuie să aflu ce vrea de la mine Ruthar. Dalinar dădu din cap în semn de rămas-bun şi făcu cale-ntoarsă prin încăperile regelui, cu Renarin pe urmele lui. Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai convins că alesese cea mai bună cale. Retragerea nu se potrivea cu stilul alethi şi, mai ales, 485

cu modul lor de a gândi din acel moment. Dar, dacă izbutea să le zdruncine mulţumirea de sine, să-i silească s-adopte o strategie mai agresivă… Încă se mai gândea la asta când ieşiseră din palat, coborând pe rampele către locul unde aşteptau caii. Încălecă pe Galant şi, cu o înclinare a capului, îi mulţumi grăjdarului care avusese grijă de ryshadium. Calul îşi revenise după căderea din timpul vânătorii, piciorul îi era sănătos şi robust. Străbătură în tăcere scurtul drum până la tabăra lui Dalinar. „Cu care dintre înalţii prinţi ar trebui să vorbesc mai întâi?” se întrebă Dalinar. „Cu Sadeas?” Nu, nu, el şi Sadeas fuseseră deja văzuţi prea des acţionând împreună. Ceilalţi ar fi putut să creadă că aveau o alianţă prea puternică, şi asta i-ar fi întors împotriva lui. Era mai bine să discute mai întâi cu cei mai puţin puternici, să vadă dacă-i putea convinge să-i fie alături, într-un fel sau altul. Poate atacând platouri împreună? Până la urmă, trebuia s-ajungă şi la Sadeas. Ideea nu-l încânta. Era întotdeauna mult mai simplu ca amândoi să păstreze distanţa. El… — Tată, spuse Renarin. Părea îngrozit. Dalinar îşi îndreptă spatele, cu mâna ducându-i-se către sabia de la şold şi pregătindu-se să-şi cheme Cristalsabia. Fiul său arătă cu degetul. Către est. În direcţia furtunilor. Orizontul se întuneca. — Azi era de aşteptat să fie vreo furtună? întrebă Dalinar, 486

alarmat. — Elthebar a zis că e foarte puţin probabil, răspunse Renarin. Dar s-a mai înşelat şi-n alte dăţi. În privinţa marilor furtuni se putea înşela oricine. Puteau fi prezise, dar asta nu se întâmplase niciodată în baza unei ştiinţe exacte. Dalinar îşi miji ochii, cu inima bătându-i nebuneşte. Da, simţea semnele. Praful care se ridica, schimbarea mirosurilor. Era seară, dar tot ar fi trebuit să fie mai multă lumină. În schimb, întunericul se lăsa cu iuţeală. Aerul însuşi părea, cumva, mai plin de furie. — Ar trebui să mergem la Aladar? întrebă Renarin, arătând cu degetul. Se aflau în apropierea taberei înaltului Prinţ Aladar şi, probabil, la numai un sfert de oră de mers călare de cea a lui Dalinar. Oamenii lui Aladar i-ar fi primit. Nimeni nu refuza să adăpostească un înalt prinţ în timpul unei furtuni. Însă Dalinar se cutremură gândindu-se că pe toată durata ei ar fi rămas prins întrun loc nefamiliar, înconjurat de slujitorii unui alt înalt prinţ. L-ar fi văzut în timpul unei crize. Şi zvonurile s-ar fi răspândit apoi ca săgeţile pe câmpul de luptă. — Ne continuăm drumul, strigă, dându-i pinteni lui Galant. Renarin şi oştenii din gardă se înşirară în spatele lui, cu tunetul copitelor ca un preludiu al furtunii. Dalinar se aplecă puternic spre gâtul calului, încordat. Praful şi frunzele purtate de vântul care preceda zidul de furtună acopereau cerul cenuşiu şi o umezeală prevestitoare îmbâcsea aerul. La orizont luau naştere nişte nori tot mai groşi. Dalinar şi ceilalţi galopară pe lângă străjerii de la 487

marginea taberei lui Aladar, care îşi vedeau agitaţi de treabă, strângându-şi hainele şi mantiile mai tare în jurul trupurilor, ca să se apere de vânt. — Tată! strigă Renarin, din spatele lui. Eşti…? — Avem timp! răspunse el. În cele din urmă ajunseră la zidul cu margini zimţate al taberei Kholin. Acolo fură salutaţi de soldaţii îmbrăcaţi în uniforme albastre cu alb care mai rămăseseră afară. Cei mai mulţi se retrăseseră deja în adăposturi. Dalinar îl încetini pe Galant ca să treacă prin postul de control. Oricum, de buncărul lui nu-l mai despărţea decât un scurt galop. Îl întoarse pe Galant, gata să plece. — Tată! spuse Renarin, arătând către est. Zidul de furtună atârna în aer ca o perdea, îndreptându-se cu repeziciune către tabără. Valul masiv de ploaie era cenuşiu-argintiu, iar fulgerele luminau când şi când norii negri ca onixul. Străjerii care-i salutaseră se grăbeau către un adăpost din apropiere. — Putem ajunge, zise Dalinar. Putem… — Tată! repetă Renarin, alăturându-i-se şi prinzându-l de braţ. Îmi pare rău. O rafală de vânt îi biciui şi Dalinar scrâşni din dinţi, privindu-şi fiul. În spatele ochelarilor, ochii lui erau măriţi de îngrijorare. Înaltul Prinţ privi din nou zidul de furtună. Avea să ajungă la ei în numai câteva clipe. „Are dreptate.” Întinse frâul lui Galant către un oştean agitat, care luă şi frâul calului lui Renarin, şi amândoi descălecară. Omul se îndepărtă în grabă, conducând armăsarii către un grajd de piatră. Dalinar se 488

pregătea să-l urmeze – în grajd ar fi fost văzut de mai puţini oameni – dar o clădire din apropiere avea uşa deschisă şi cei dinăuntru îi chemau neliniştiţi, fluturându-şi mâinile. Resemnat, Dalinar îl urmă pe Renarin, repezindu-se în clădirea de piatră. Oştenii le făcură loc; înăuntru se înghesuia şi un grup de servitori. În tabăra lui, nimeni nu era silit să se adăpostească în corturi pentru furtună sau în barăci şubrede din lemn, şi nimeni nu trebuia să plătească pentru a fi primit în clădirile de piatră. Oamenii părură şocaţi la vederea înaltului lor prinţ şi a fiului acestuia în mijlocul lor; mai mulţi păliră în timp ce uşa se închidea cu zgomot. Singura lumină venea dinspre câteva granate prinse pe pereţi. Cineva tuşi şi o rafală de sfărâmături de piatră purtate de vânt lovi pereţii. Dalinar încercă să nu ia în seamă ochii stânjenitori din jurul său. Afară, vântul urla. Poate că de data asta… Furtuna îi izbi. Începuse.

489

19 PLOAIA DE STELE „Deţine cel mai cumplit şi cel mai înspăimântător dintre toate Cristalele. Gândeşte-te puţin la asta, reptilă bătrână, şi spune-mi dacă rămâi la fel de ferm în insistenţa cu care te împotriveşti oricărui amestec. Fiindcă te asigur că Rayse n-o să poată fi oprit în acelaşi fel.” Dalinar clipi. Încăperea înăbuşitoare şi slab luminată dispăruse. În schimb, era în beznă. Aerul era îmbâcsit cu miros de grâne uscate şi când întinse mâna, dădu de un perete din lemn. Se afla într-un soi de hambar. Noaptea răcoroasă era liniştită, înviorătoare; nici urmă de furtună. Sabia de la şold îi dispăruse, la fel şi uniforma. Purta o tunică dintr-o ţesătură grosolană, o centură şi o pereche de sandale. Îmbrăcăminte de genul celei pe care-o văzuse la statuile din vechime. „Vânturi ale furtunii, unde m-aţi trimis de data asta?” Viziunile nu semănau între ele. Aceea era a douăsprezecea. „Numai douăsprezece?” se întrebă. Avea impresia că fuseseră mult mai multe, dar totul începuse cu numai câteva luni în urmă. Ceva se mişcă în întuneric. Tresări, surprins, când de el se lipi ceva viu. Era gata să lovească vietatea, dar îngheţă când o auzi scâncind. Îşi lăsă braţul în jos cu prudenţă şi îi pipăi spatele. Un trup plăpând şi mic – o copilă. Tremura. — Tată. 490

Şi vocea îi era tremurătoare. — Tată, ce se-ntâmplă? Ceilalţi îl vedeau, ca de obicei, sub înfăţişarea unui om al locului şi al timpului în care ajunsese. Fetiţa se agăţă strâns de el; era, în mod sigur, îngrozită. Dalinar bănuia că din pământ se înălţau spaimospreni, dar era prea întuneric ca să-i poată vedea. Îşi lăsă mâna pe spatele copilei. — Sst. O să fie bine. Părea cel mai potrivit lucru pe care l-ar fi putut spune. — Mama… — Şi ea o să fie bine. În încăperea întunecoasă, fetiţa se lipi şi mai tare de el. Dalinar rămase neclintit. Ceva părea să nu fie câtuşi de puţin aşa cum ar fi trebuit. Hambarul scârţâia în bătaia vântului. Nu fusese bine construit; scândura de sub mâna lui se clătina; se simţea tentat s-o împingă, desprinzând-o, ca să se poată uita afară. Dar liniştea, copila îngrozită… în aer plutea un miros straniu, dezgustător… Ceva zgârie, foarte uşor, peretele din partea opusă. Ca o unghie târâtă pe tăblia de lemn a unei mese. Fetiţa scânci, iar zgomotul încetă. Dalinar îşi ţinu răsuflarea, în timp ce inima îi bătea cu furie. Întinse din instinct mâna ca să-şi cheme Cristalsabia, dar nu se întâmplă nimic. În timpul viziunilor nu venea niciodată. Peretele din partea opusă fu spulberat, căzând în interior. Bucăţile de lemn zburară prin întuneric, iar înăuntru se năpusti ceva de dimensiuni considerabile. Conturată doar de lumina lunii şi a stelelor de-afară, creatura neagră era mai mare decât un 491

toporcopoi. N-o desluşea în amănunt, dar forma ei era nefiresc de greşită. Copila ţipă, iar Dalinar înjură, apucând-o cu mâna şi trăgând-o într-o parte când dihania neagră se năpusti asupra lor. Dacă nu i-ar fi smuls-o din cale, creatura ar fi înşfăcat-o. Ţipătul fetiţei se stinse când, de groază, i se tăie răsuflarea. Dalinar se răsuci, împingând-o în spatele lui. Se îndepărtă tiptil, lovindu-se cu şoldul de o stivă de saci plini cu grâne. În hambar se aşternu tăcerea. Afară, Salas îşi împrăştia pe cer lucirea violetă, dar mica lună nu era destul de strălucitoare ca să lumineze interiorul hambarului, iar creatura ajunsese într-un cotlon umbrit. Abia dac-o putea zări. Părea să facă parte dintre umbre. Dalinar se încordă, aducându-şi pumnii în faţă. Fiara scotea un şuier slab, sinistru, amintind vag de nişte şoapte ritmate. „E răsuflarea monstrului?” se întrebă Dalinar. „Nu. Adulmecă, în căutarea noastră.” Creatura se avântă dintr-un salt. Dalinar îşi duse brusc mâna într-o parte, înhăţă unul dintre sacii cu grâne şi şi-l trase în faţă. Animalul se izbi de el, sfâşiindu-l cu dinţii, iar Dalinar îl smuci, rupând pânza grosolană şi spulberând în aer un nor aromat de grăunţe de lavis prăfuite. Pe urmă păşi într-o parte şi izbi creatura cu piciorul, din toate puterile. I se păru prea moale, ca un burduf cu apă. Lovitura o trânti la pământ, iar aceasta şuieră. Dalinar azvârli în sus sacul, cu tot ce mai rămăsese în el, umplând aerul cu şi mai mult lavis uscat şi praf. Fiara se grăbi să se ridice şi se învârti în loc, cu pielea ei netedă 492

reflectând lumina. Părea dezorientată. Indiferent ce-ar fi fost, îşi găsea prada călăuzindu-se după miros, iar praful din aer o zăpăcea. Dalinar înşfăcă fetiţa, şi-o aruncă pe umăr, apoi trecu în goană pe lângă creatura năucită, repezindu-se către gaura din peretele spart. Dădu buzna afară, în lumina violetă a lunii. Se afla într-un mic lait – o despicătură largă în solul pietros, din care apa se scurgea suficient de repede ca să nu fie inundată, şi cu un perete de rocă înalt, care putea să împrăştie marile furtuni. Aici, stâncile din est aveau forma unui val imens şi adăposteau un cătun. Ceea ce explica şubrezimea hambarului. În adâncitură licăreau ici şi colo câteva lumini – arătând că aşezarea era alcătuită din câteva zeci de case. El se afla la margine. În dreapta avea un coteţ de găini, în stânga se zăreau câteva locuinţe îndepărtate şi chiar în faţă – lipită de dealul stâncos – era o altă casă de ţară, de dimensiuni mijlocii. Era construită în stil arhaic, cu pereţii din cărămizi de crem. Era uşor să ia o hotărâre. Creatura se mişcase cu iuţeală, ca un prădător. Dalinar n-ar fi putut s-alerge mai repede decât ea, aşa că se năpusti spre casa din faţă. Şi o auzi în urma lui, spărgând un perete al hambarului. Ajunse în pragul casei, dar uşa din faţă era zăvorâtă. Înjură cu voce sonoră, bătând cu pumnii în ea. Din spate, creatura sări spre ei, zgâriind piatra. Dalinar se aruncă în uşă, izbind-o cu umărul chiar în clipa când se deschidea. Intră împleticindu-se şi, încercând să-şi recapete echilibrul, scăpă fetiţa pe podea. Înăuntru se afla o femeie de vârstă mijlocie; în lumina violetă a lunii i se vedea părul des, buclat, şi ochii măriţi de spaimă. Trânti uşa în urma lui Dalinar, apoi trase zăvorul. — Lăudaţi fie Heralzii, exclamă ea, luând fetiţa în braţe. Ai găsit493

o, Heb. Fii binecuvântat. Dalinar se aplecă şi se apropie de fereastra fără geam, apoi aruncă o privire afară. Oblonul părea desprins, nu se putea zăvorî. Nu izbuti să vadă creatura. Aruncă o privire peste umăr. Casa avea o podea simplă din piatră şi un singur cat. Lângă unul dintre pereţii laterali era o vatră din cărămizi, fără foc, deasupra căreia atârna o oală turnată grosolan din fier. Totul părea atât de primitiv. În ce an se afla? „Nu-i decât o viziune”, îşi spuse. „Un vis cu ochii deschişi.” Atunci de ce părea atât de real? Se uită din nou pe fereastră. Afară era linişte. În partea dreaptă a curţii creştea un şir dublu de muguri-de-stâncă, probabil curnipi sau alte legume. Pământul neted reflecta lumina lunii. Unde era creatura? Oare…? Ceva negru, cu piele lucioasă, sări de sub fereastră, izbindu-se de ea. Îi sfărâmă rama şi Dalinar înjură, prăbuşindu-se când dihania căzu peste el. Ceva ascuţit îi biciui faţa, tăindu-i adânc obrazul şi împroşcându-i pielea cu sânge. Fetiţa ţipă iarăşi. — Lumină! urlă Dalinar. Faceţi-mi lumină! Dintr-o parte, izbi cu pumnul capul prea moale al creaturii, iar cu braţul celălalt dădu la o parte o labă cu gheare. Durerea îi ardea obrazul şi ceva i se freca de coaste, despicându-i tunica şi zgâriindui pielea. Îşi umflă pieptul şi azvârli creatura de deasupra lui. O văzu izbindu-se de perete, apoi se rostogoli şi se săltă în picioare, gâfâind. În încăperea întunecoasă, în timp ce creatura se ridica la rândul său, 494

Dalinar se grăbi să se îndepărteze, cu vechile instincte îmboldindu-l şi cu durerea dispărându-i în clipa când îl inundă Fiorul luptei. Avea nevoie de o armă! De un taburet sau de un picior de masă… încăperea era atât de… Lumina pâlpâi când femeia descoperi o lampă de lut. Obiectul primitiv folosea ulei, nu Lumină de Furtună, dar era de-ajuns ca să dezvăluie faţa ei îngrozită şi fetiţa care i se agăţa de rochia aducând cu un soi de robă. În cameră se aflau o masă joasă şi două taburete, dar mica vatră îi atrase imediat privirea. Acolo, strălucind ca o Sabie a Onoarei din legendele străvechi, se zărea un vătrai simplu de fier. Stătea sprijinit de vatra din piatră, având vârful albit de cenuşă. Dalinar se întinse spre el, îl înhăţă cu o mână şi îl roti ca să simtă cum trebuia mânuit. Fusese antrenat să lupte din Postura Vântului, dar intră într-a Fumului, mai potrivită pentru o armă imperfectă. Un picior înainte, celălalt în spate, sabia – sau, de data asta, vătraiul – în faţă, cu vârful spre inima duşmanului. Numai anii de antrenament îi îngăduiră să rămână în această poziţie când văzu cu ce se lupta. Pielea netedă şi neagră ca noaptea a creaturii reflecta lumina ca o baltă de smoală. Nu i se vedeau ochii, iar dinţii negri, ca nişte cuţite, păreau nişte ţepi pe capul susţinut de un gât şerpuitor, fără oase. Cele şase picioare erau zvelte şi curbate în lateral, părând mult prea subţiri ca să susţină greutatea trupului fluid, făcut parcă din cerneală. „Asta nu e o viziune”, se gândi el. „E un coşmar.” Creatura îşi înălţă capul, pocnindu-şi dinţii unii de alţii, şi şuieră, adulmecând aerul. 495

— Sfântă înţelepciune a lui Battar, murmură femeia, strângând fetiţa în braţe. Mâinile îi tremurară când înălţă lampa, ca şi cum ar fi vrut s-o folosească drept armă. De-afară se auzi un râcâit şi alte picioare ca fusele se furişară peste marginea ferestrei distruse. Al doilea animal se căţără şi sări în cameră, alăturându-i-se celuilalt, care se ghemui, neliniştit, adulmecându-l pe Dalinar. Părea prudent, ca şi cum ar fi simţit că avea un vrăjmaş înarmat – sau cel puţin hotărât să lupte. Dalinar se blestemă pentru prostia de care dăduse dovadă, ducându-şi o mână la coaste ca să-şi oprească sângerarea. Raţiunea îi spunea că, în realitate, era în clădirea din piatră, alături de Renarin. Totul se petrecea în mintea lui; nu era nevoie să lupte. Dar toate instinctele şi întreaga sa onoare, până la ultima fărâmă, îl îndemnară să facă un pas într-o parte, oprindu-se între femeie şi animale. Chiar dacă totul nu era decât o viziune, o amintire sau o nălucire, nu putea sta deoparte. — Heb, spuse femeia, în al cărei glas se simţea încordarea. Ce era pentru ea? Îi era soţ? Argat? — Nu fi prost! Nu ştii cum… Creaturile atacară. Dalinar făcu un salt înainte – esenţial pentru Postura Focului era să rămâi în mişcare – şi se roti între cele două fiare, lovind cu vătraiul într-o parte. O nimeri pe cea din dreapta, făcându-i o tăietură adâncă în pielea prea netedă. Din rană curse fum. Trecu în spatele creaturilor şi se învârti iarăşi, lovind în partea de jos a picioarelor celeilalte bestii, iar aceasta îşi pierdu echilibrul. 496

Lăsând vătraiul să-şi continue mişcarea, izbi cu el dintr-o parte, lovind în faţă animalul rănit, care tocmai se răsucea, vrând să-l muşte. Vechiul Fior, simţul luptei, îl mistuia. Nu-l înfuria, aşa cum li se întâmpla altora, ci îl făcea ca totul să i se pară mai clar, mai bine conturat. Muşchii i se mişcau cu uşurinţă; respira mai profund. Prindea viaţă. Când creaturile veniră grămadă spre el, Dalinar se retrase dintrun salt. Răsturnă masa cu o lovitură de picior, trântind-o peste una dintre fiare. Şi împinse vătraiul în botul deschis al celeilalte. Aşa cum sperase, interiorul gurii îi era sensibil. Animalul şuieră de durere şi se retrase târâş. Dalinar se apropie de masa răsturnată şi, cu o lovitură de sanda, îi desprinse unul dintre picioare. Îl ridică şi adoptă poziţia pentru sabie-şi-cuţit a Posturii Fumului. Se folosi de piciorul de lemn ca să se apere de una dintre creaturi în timp ce-o lovea de trei ori peste faţă pe cealaltă, făcându-i în obraz o tăietură din care ieşi fum, cu un şuierat. De-afară se auzeau ţipete îndepărtate. „Pe sângele străbunilor”, îşi zise el. „Nu sunt numai astea două.” Trebuia să le ucidă cât mai repede. Dacă lupta se prelungea, aveau să-l sleiască de puteri înainte de a obosi ele. Şi cine ştia dacă astfel de animale oboseau vreodată? Se avântă într-un salt şi le atacă urlând. Sudoarea îi curgea de pe frunte şi încăperea părea să se întunece încetul cu încetul. Sau nu, să se restrângă. Nu mai erau decât el şi creaturile. Aerul se clintea numai când îşi rotea armele, singurul zgomot era al tălpilor lui 497

izbind podeaua, singura vibraţie era a bătăilor puternice ale inimii sale. Neaşteptata lui trombă de lovituri înspăimântă fiarele. O pocni pe una cu piciorul mesei, făcând-o să se retragă, apoi se aruncă asupra celeilalte, care-i greblă braţul cu ghearele când îi înfigea vătraiul în piept. Pielea rezistă la început, apoi plesni, iar vătraiul o străpunse pe urmă cu uşurinţă. Un jet puternic de fum răbufni în jurul braţului lui Dalinar. Şi-l retrase, iar creatura dădu înapoi împleticindu-se; picioarele i se subţiară şi trupul i se dezumflă ca un burduf crăpat din care se scurge vinul. Dalinar ştia că, atacând, rămânea descoperit. N-avea altceva de făcut decât să-şi ridice mâna când celălalt animal sări asupra lui, crestându-i braţul şi fruntea şi muşcându-l de umăr. El ţipă, pocnindu-l cu piciorul mesei în cap, iarăşi şi iarăşi. Încercă să-l silească să se retragă, dar era incredibil de puternic. Aşa că se lăsă la pământ şi izbi cu picioarele în sus, aruncându-şi creatura peste cap. Când colţii îi ieşiră din umăr, sângele ţâşni. Animalul căzu pe podea într-o învălmăşeală de picioare negre. Ameţit, Dalinar se strădui să se ridice şi îşi reluă postura. „Păstrează întotdeauna postura.” Creatura se săltă în picioare aproape în acelaşi timp, iar el nu-şi mai luă în seamă durerea, nici sângele, lăsând Fiorul să-l ajute să se concentreze. Înălţă vătraiul. Piciorul mesei îi alunecase dintre degetele umezite de sânge. Fiara se ghemui, apoi atacă. Dalinar se lăsă condus de natura fluidă a Posturii Fumului, făcu un pas în lateral şi pocni animalul cu vătraiul peste picioare. Acesta se împiedică, iar Dalinar se răsuci, 498

prinse vătraiul în ambele mâini şi-l pocni drept în spinare. Lovitura puternică rupse pielea, trecu prin trupul creaturii şi se opri în podeaua de piatră. Fiara se zvârcoli, fără să se mai poată ţine pe picioare, în vreme ce fumul îi ieşea şuierând prin găurile din spate şi din burtă. Dalinar se retrase, îşi şterse sângele de pe frunte şi lăsă arma să-i cadă cu zgomot alături, cu capătul încă înfipt în trupul creaturii. — Pe Cei Trei Zei, Heb, şopti femeia. El se răsuci şi o văzu cum privea îngrozită leşurile care se dezumflau. — Ar fi trebuit să te-ajut, murmură ea, ar fi trebuit să-nşfac ceva să-i lovesc. Dar te-ai mişcat atât de repede. A… a durat doar câteva clipe. Unde…? Cum…? Îşi îndreptă toată atenţia către el. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Te-ai luptat ca… ca unul dintre Radianţi. Unde-ai învăţat asta? El nu-i răspunse. Îşi scoase cămaşa, strâmbându-se când simţi din nou durerea rănilor. Numai cea din umăr reprezenta un pericol imediat, dar era urâtă; braţul stâng începea să-i amorţească. Îşi rupse cămaşa în două, legă o bucată în jurul spintecăturii din antebraţul drept, apoi făcu din cealaltă un tampon pe care şi-l apăsă pe umăr. Se duse se smulgă vătraiul din trupul dezumflat, care semăna acum cu un sac de mătase neagră. Pe urmă se apropie de fereastră. Se părea că şi celelalte case erau atacate, se vedeau focuri şi vântul aducea ţipete slabe. — Trebuie să mergem într-un loc sigur, spuse. E vreo pivniţă prin apropiere? — O ce? 499

— O scobitură în stâncă, făcută natural sau de mâna omului. — Niciuna, răspunse ea, venind lângă el, în faţa ferestrei. Cum ar putea oamenii să găurească piatra? Cu o Cristalsabie sau cu un Animmod. Sau pur şi simplu săpând în ea – deşi ar fi fost dificil: cremul ar fi astupat intrările cavernelor, iar ploile din timpul marilor furtuni ar fi reprezentat un pericol, putând să le inunde oricând. Dalinar se uită din nou pe fereastră. În lumina lunii se mişcau siluete negre; unele veneau către ei. Se clătină, ameţit. Pierduse sânge. Scrâşni din dinţi şi-şi regăsi echilibrul sprijinindu-se de rama ferestrei. Cât avea să dureze viziunea? — Avem nevoie de o apă curgătoare. De ceva care să îndepărteze mirosul pe care-l lăsăm în urma noastră. E vreuna pe-aproape? Ea dădu din cap, pălind când desluşi în noapte siluetele negre. — Femeie, ia fetiţa! — Fetiţa? E Seeli, fiica noastră. Şi de când îmi spui „femeie”? Taffa e chiar atât de greu de rostit? Pe vânturile furtunii, Heb, ce-a intrat în tine? El clătină din cap, apropiindu-se de uşă şi deschizând-o dintr-o smucitură, cu vătraiul încă în mână. — Adu lampa. Lumina n-o să ne dea de gol. Nu cred că pot să vadă. Supusă, femeia se grăbi s-o ia pe Seeli – care părea de vreo şase sau şapte ani – apoi ieşi în urma lui Dalinar, cu flacăra firavă a lămpii de lut pâlpâind în noapte. Semăna oarecum cu un papuc. — Râul? întrebă Dalinar. — Ştii unde… 500

— M-am lovit la cap, Taffa, spuse el. Sunt ameţit. Mi-e greu să gândesc. Asta o îngrijoră pe femeie, dar păru să-i accepte lămuririle. Arătă în direcţia opusă satului. — Să mergem, zise el, înaintând prin întuneric. Atacurile acestor bestii sunt ceva obişnuit? — Poate în timpul Devastărilor, dar nu de când sunt eu pe lume! Pe vânturile furtunii, Heb! Trebuie să te ducem la… — Nu acum, o întrerupse el. Acum plecăm. Îşi continuară drumul de-a lungul potecii care ducea către partea din spate a stâncilor în formă de val. Dalinar se tot uita în urmă, către sat. Câţi oameni mureau acolo, jos, ucişi de creaturile din infern? Unde erau oştenii lordului din acel ţinut? Poate că satul era prea îndepărtat, la o distanţă prea mare de oraş ca să poată fi apărat de lordul acestuia. Sau poate că-n epoca şi-n locul acela mersul lucrurilor era altul. „Duc copilul şi femeia la râu, apoi mă-ntorc să îi ajut să se apere. Dac-a mai rămas cineva în viaţă.” Ideea părea ridicolă. Fusese nevoit să se folosească de un vătrai ca să nu fie doborât. Cum ar fi putut să-i ajute el să se apere? Alunecă pe o porţiune abruptă a potecii, iar Taffa lăsă lampa jos şi-l prinse de braţ, îngrijorată. Terenul era bolovănos, plin de pietroaie şi muguri-de-stâncă întinzându-şi în aerul răcoros şi umed al nopţii lujerii şi frunzele care foşneau în vânt. Dalinar se îndreptă, apoi dădu din cap către femeie, făcându-i semn să meargă mai departe. Din întuneric se auzi un râcâit uşor. 501

— Heb? îl strigă femeia, părând îngrozită. — Ţine lampa mai sus. Ea o ridică, aruncând peste coasta dealului o lumină galbenă, pâlpâitoare. Peste muguri-de-stâncă şi bolovani se furişau mai mult de zece pete negre ca noaptea, cu pielea prea netedă. Până şi dinţii şi ghearele lor erau tot de culoare neagră. Seeli scânci, trăgându-se mai aproape de mama ei. — Fugiţi, zise Dalinar încet, înălţând vătraiul. — Heb, sunt… — Fugiţi! urlă el. — Sunt şi în faţa noastră! El se răsuci şi văzu petele negre care le tăiau calea. — Acolo, spuse arătând către o stâncă din apropiere. Era înaltă şi plată. O împinse pe Taffa în direcţia aceea, iar femeia o trase după ea pe Seeli, cu rochiile lor albastre, croite dintr-o singură bucată, unduind în vânt. Alergau mult mai repede decât putea el, în starea în care se afla, şi Taffa ajunse prima la peretele de piatră. Se uită în sus, ca şi cum ar fi vrut să se caţere în vârf. Dar stânca era prea abruptă; Dalinar voia doar să aibă ceva rezistent în spate. Se opri pe stânca plată, aflată în faţa peretelui, şi îşi înălţă arma. Fiarele negre se furişau cu grijă peste pietre. Oare le putea abate cumva atenţia, ca să poată fugi femeia şi fetiţa? Se simţea atât de ameţit. „Ce n-aş da ca să am aici Cristalarmura…” Seeli scânci. Mama ei încercă s-o liniştească, dar vocea îi era lipsită de vlagă. Ştia. Ştia că acele gheme de întuneric, ca o noapte vie, aveau să-i sfâşie, să-i rupă în bucăţi. Ce cuvânt rostise ea? 502

Devastări. Cartea vorbea despre ele. Se petrecuseră în acele aproape legendare zile ale umbrei, înainte de începutul istoriei adevărate. Înainte de a-i învinge omenirea pe Pustiitori şi de a strămuta războiul în paradis. Pustiitorii. Asta erau acele creaturi? Legende. Legende care prinseseră viaţă ca să-l ucidă. Mai multe creaturi atacară, iar el simţi fiorul inundându-l iarăşi, dându-i putere când se răsuci. Creaturile se retraseră dintr-un salt, prudente, căutând punctele slabe. Altele adulmecau aerul, foinduse. Voiau s-ajungă la femeie şi la fetiţă. Dalinar sări la ele şi le sili să dea înapoi, neştiind de unde avea atâta putere. Una se apropie şi el se pregăti s-o lovească, intrând în Postura Vântului, fiindcă-i era mai familiară, cu loviturile ei năvalnice, cu eleganţa ei. Pocni animalul, crestându-i trupul într-o parte, dar alte două săriră la el din flancuri. Ghearele îi zgâriară spatele, iar greutatea lor îl azvârli peste pietre. Înjură, se rostogoli şi împunse o creatură, aruncând-o înapoi. O alta îl muşcă de încheietura mâinii şi durerea îl fulgeră, făcându-l să scape vătraiul. Urlă şi-şi repezi pumnul în falca animalului, care se deschise din reflex, eliberându-i mâna. Monştrii înaintară. Dalinar izbuti cumva să se ridice în picioare şi se retrase către peretele de stâncă împleticindu-se. Femeia aruncă lampa într-o creatură care se apropiase prea mult, împroşcând piatra cu ulei, care luă foc. Focul nu păru să deranjeze creaturile. Mişcarea o lăsă descoperită pe Seeli, căci aruncarea o dezechilibră pe mama ei. Un monstru o trânti, iar alţii se repeziră la fetiţă – însă Dalinar sări lângă ea, o luă în braţe şi se ghemui la pământ, cu 503

spatele spre creaturi. Una sări pe el. Ghearele îi tăiară pielea. Seeli scânci, îngrozită. Taffa ţipa, copleşită de monştri. — De ce-mi arăţi aşa ceva? urlă Dalinar în noapte. De ce trebuie să trăiesc viziunea asta? Blestem asupra ta! Ghearele îi zgâriară spatele; o strânse mai tare pe Seeli, încovoindu-se de durere. Îşi ridică privirea spre cer. Şi văzu o lumină albastră, strălucitoare, căzând prin văzduh. Părea o stea de piatră, căzând cu o iuţeală surprinzătoare. Dalinar ţipă când o văzu lovind pământul, nu departe de el, împroşcând peste tot aşchii de stâncă. Pământul se cutremură. Fiarele încremeniră. Dalinar se întoarse amorţit într-o parte şi privi apoi uimit cum lumina se ridică, desfăcându-şi picioarele şi braţele. Nu era nicidecum o stea. Era un bărbat – un bărbat într-o Cristalarmură de un albastru strălucitor, cu o Cristalsabie în mână şi cu fuioare de Lumină de Furtună înălţându-i-se din trup. Creaturile şuierară furioase şi se aruncară brusc asupra nouvenitului, uitând de Dalinar, de femeie şi de fetiţă. Cristalpurtătorul îşi înălţă Sabia şi lovi cu îndemânare, trecând la atac. Dalinar îl urmări cu uimire, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Nu semăna cu niciun Cristalpurtător pe care-l mai văzuse vreodată. Armura strălucea, împrăştiind o lumină uniformă, iar glifele – unele cunoscute, alte nu – erau gravate în metal. Din ele se înălţa un abur albastru. Bărbatul lovea monştrii cu mişcări fluide, cu armura zăngănindui. Fără niciun efort, tăie unul în două, azvârlind în noapte jumătăţile din care se scurgea fum negru. 504

Dalinar se duse lângă Taffa. Trăia, deşi în dreptul coastelor trupul îi era sfâşiat şi jupuit. Seeli trase de ea, plângând. „Trebuie să… fac ceva…”, îşi zise Dalinar, amorţit. — Pacea fie cu voi, spuse o voce. El se întoarse clătinându-se şi văzu o femeie într-o Cristalarmură delicată îngenunchind alături de el, cu un obiect strălucitor în mână. Erau două nestemate îngemănate, un topaz şi un heliodor, amândouă la fel de mari ca o mână omenească, puse într-o ramă frumoasă, metalică. Femeia avea ochi cafenii luminoşi, părând aproape strălucitoare în noapte, şi n-avea coif. Îşi purta părul strâns la spate, într-un coc. Îşi ridică o mână şi îi atinse fruntea. Un sloi de gheaţă îi străbătu trupul. Durerea îi dispăru dintrodată. Femeia întinse mâna şi o atinse pe Taffa. Carnea braţului ei crescu la loc cât ai clipi; muşchiul sfâşiat rămase acolo unde era, dar în locurile de unde fuseseră smulse bucăţi de carne crescu o alta. Pielea se prinse deasupra ei fără cusur, iar Cristalpurtătoarea şterse sângele şi carnea desprinsă cu o pânză albă. Taffa îşi ridică privirea cu veneraţie. — Ai venit, şopti. Atotputernicul fie binecuvântat. Cristalpurtătoarea se ridică; armura îi strălucea, împrăştiind o lumină egală, chihlimbarie. Zâmbi şi se răsuci pe jumătate, iar o Cristalsabie se întrupă din ceaţă în mâna ei în timp ce se grăbea să-şi ajute însoţitorul. „O femeie Cristalpurtător”, îi trecu lui Dalinar prin minte. Nu mai văzuse aşa ceva niciodată. Se ridică şi el, şovăielnic. Se simţea puternic şi sănătos, ca şi cum 505

abia s-ar fi trezit după o noapte întreagă de somn bun. Se uită în jos la propriul braţ şi-şi scoase bandajul improvizat. Îşi şterse urmele de sânge şi îndepărtă bucăţile de piele sfâşiată, sub care se afla o altă piele, perfect sănătoasă. Inspiră adânc de câteva ori. Apoi ridică din umeri, îşi luă vătraiul şi intră în luptă. — Heb? strigă Taffa în urma lui. Ai înnebunit? El nu-i răspunse. Nu putea să stea pur şi simplu locului în vreme ce doi străini luptau ca să-l apere. Creaturile negre erau cu zecile. Sub privirile lui, una îl izbi pe Cristalpurtătorul în albastru, zgâriindu-l cu ghearele, care crestară Cristalarmura, pătrunzând în interior şi spărgând-o. Cristalpurtătorii erau într-adevăr în pericol. Femeia se întoarse spre Dalinar. Acum îşi pusese coiful. Când anume? Păru şocată când Dalinar se năpusti asupra unei fiare negre, rănind-o cu vătraiul; el intră în Postura Fumului şi respinse contraatacul bestiei. Femeia se întoarse spre însoţitorul ei şi amândoi intrară în posturi, formând împreună cu Dalinar un triunghi, cu el aflându-se în vârful cel mai apropiat de stânci. Cu cei doi Cristalpurtători alături, lupta se desfăşură mult mai bine decât cea din casă. Nu izbuti să ucidă decât o creatură – erau iuţi şi puternice, iar el nu făcea altceva decât să se apere, încercând să le abată atenţia şi să le-mpiedice să-i atace pe Cristalpurtători cu toată forţa. Creaturile nu băteau în retragere. Atacul lor continuă până când femeia o tăie în două şi pe ultima dintre acestea. Dalinar se opri gâfâind şi îşi lăsă vătraiul în jos. Din cer, alte lumini căzuseră – şi continuau să cadă – în direcţia satului; probabil că acei Cristalpurtători stranii ajunseseră şi acolo. — Ei, zise o voce puternică, trebuie să recunosc că n-am mai avut 506

niciodată plăcerea să lupt alături de cineva care o face într-un mod atât de… neobişnuit. Dalinar se întoarse şi-l văzu pe bărbatul în Cristalarmură privindu-l. Îşi ţinea Sabia pe umăr şi îl studia pe Dalinar cu ochi de un albastru atât de luminos încât păreau aproape albi. Oare străluceau cu adevărat, ca Lumina de Furtună? Pielea îi era de un maroniu-închis, ca a makabakilor, iar părul negru, tuns scurt, era ondulat. Armura îşi pierduse strălucirea, dar simbolul imens – pictat pe platoşă ca un blazon – continua să împrăştie o lumină palidă, albastră. Dalinar îl recunoscu, era un model aparte, cu un ochi dublu, stilizat, cu opt sfere legate de cele două din centru. Fusese blazonul Radianţilor Dispăruţi, de pe vremea când se numeau Cavalerii Radianţi. Cristalpurtătoarea se uita către sat. — Cine te-a învăţat să lupţi cu sabia? îl întrebă bărbatul pe Dalinar. El îi întâlni ochii. Habar n-avea ce să-i răspundă. — E bărbatul meu, Heb, bunule cavaler, zise Taffa, apropiindu-se grăbită, cu fiica ei de mână. Din câte ştiu eu, n-a văzut niciodată o sabie. — Posturile tale nu-mi sunt cunoscute, spuse cavalerul. Dar s-a văzut experienţa din spatele lor şi precizia. La o asemenea îndemânare n-ajungi decât după ani de antrenament. Mi s-antâmplat rareori să văd un bărbat – fie el cavaler sau oştean – care să lupte atât de bine. Dalinar păstră tăcerea. 507

— Văd că n-ai niciun cuvânt pentru mine, continuă cavalerul. Bine. Dar, dacă vei dori să-ţi foloseşti antrenamentul misterios, vino la Urithiru. — Urithiru? întrebă Dalinar. Auzise undeva numele. — Da, veni răspunsul. Nu-ţi pot promite o poziţie în vreunul dintre ordine – hotărârea asta nu-mi aparţine – dar, dacă îndemânarea cu care mânuieşti vătraiul există şi când e vorba de sabie, sunt sigur că-ţi vei găsi un loc printre noi. Se întoarse spre est, către sat. Răspândiţi vestea. Astfel de semne nu sunt lipsite de importanţă. Se apropie o Devastare. Eu plec, adăugă, uitându-se la însoţitoarea lui. Păzeşte-i pe aceşti trei oameni şi condu-i în sat. Nu-i putem lăsa singuri printre primejdiile acestei nopţi. Femeia dădu din cap. Armura albastră a cavalerului prinse să strălucească uşor, iar el se avântă în aer, drept în sus. Dalinar se retrase cu un pas, şocat, cu ochii la silueta albastră care se înălţa, coborând apoi pe o traiectorie arcuită către sat. — Haideţi, spuse femeia, cu vocea răsunându-i în coif. Şi începu să coboare panta cu paşi iuţi. — Aşteaptă, zise Dalinar, grăbindu-se ca s-o ajungă din urmă, iar Taffa îşi luă fiica în braţe şi îi urmă. În urma lor, uleiul se stingea. Femeia cavaler îşi încetini mersul, pentru ca Dalinar şi Taffa să poată ţine pasul cu ea. — Trebuie să ştiu, zise Dalinar, simţindu-se ca un prost, în ce an suntem? Femeia se întoarse spre el. Coiful îi dispăruse. El clipi, nedumerit; 508

când se întâmplase? Spre deosebire de însoţitorul ei, avea pielea de culoare deschisă – nu palidă ca a celor din Shinovar, ci de un cafeniu-deschis, firesc, ca a unui alethi. — Trei sute treizeci şi şapte, în A Opta Epocă. „A Opta Epocă?” se întrebă Dalinar. „Ce-nseamnă asta?” Viziunea fusese altfel decât toate celelalte. În primul rând, mai scurtă. Şi vocea care îi vorbea. Unde era vocea aceea? — Unde mă aflu? o întrebă el pe femeia cavaler. În ce regat? Ea se încruntă. — Nu ţi-ai revenit? — Mă simt bine. Dar… pur şi simplu trebuie să ştiu. În ce regat mă aflu? — În Natanatan. Dalinar dădu drumul aerului din plămâni. Natanatan. Câmpiile Sfărâmate se aflau într-un ţinut care se numise cândva astfel. Un regat care se năruise cu secole în urmă. — Luptaţi pentru regele Natanatanului? întrebă. Ea râse. — Cavalerii Radianţi nu luptă pentru niciun rege şi luptă pentru toţi regii. — Atunci unde locuiţi? — Ordinele noastre îşi au centrul în Urithiru, dar locuim în toate oraşele din Alethela. Dalinar încremeni. Alethela. Era numele istoric al ţinutului care devenise Alethkar. — Treceţi dincolo de hotarele regatului ca să luptaţi? — Heb, zise Taffa, părând foarte îngrijorată. Tu eşti cel care m-a 509

încredinţat, chiar înainte de a pleca în căutarea lui Seeli, că Radianţii vor veni să ne apere. Ai mintea încă tulbure? Domniţă cavaler, îl poţi vindeca încă o dată? — Ar trebui să păstrez Recreşterea pentru alţii, care ar putea fi răniţi, răspunse femeia, uitându-se către sat. Lupta părea pe sfârşite. — Mă simt foarte bine, zise Dalinar. Alethk… Alethela. Acolo locuiţi? — E datoria şi privilegiul nostru, zise femeia, să fim vigilenţi, să nu fim luaţi prin surprindere de o Devastare. Iar toţi cei care se simt dornici să lupte ar trebui obligaţi să vină în Alethela. Lupta, chiar şi această luptă împotriva celor Zece Morţi, schimbă omul. Te putem învăţa ce să faci ca să nu te distrugă. Vino la noi. Dalinar se pomeni dând din cap. — Orice păşune are nevoie de trei lucruri, continuă ea, cu voce schimbată, ca şi cum ar fi citat cuvinte pe care le memorase. Turme care să se hrănească, păstori care să le poarte de grijă şi veghetori pe margini. Noi, cei din Alethela, suntem veghetorii – războinicii care apără şi luptă. Suntem păstrătorii cumplitelor arte ale uciderii, pentru a le dezvălui apoi altora, când vine Devastarea. — Devastarea, zise el. Adică Pustiitorii, nu? Asta sunt creaturile cu care ne-am luptat acum? Femeia pufni, dispreţuitoare. — Pustiitori? Ăştia? Nu, asta a fost Esenţa Nopţii, deşi rămâne un mister cine a eliberat-o. Îşi feri privirea şi expresia îi deveni distantă. Harkaylain spune că Devastarea e aproape, iar el nu se înşală prea des. El… 510

În noapte răsună pe neaşteptate un strigăt. Ea blestemă, uitânduse în direcţia din care venise. — Aşteptaţi aici. Strigaţi dacă se reîntoarce Esenţa. O să v-aud. Se avântă în întuneric. Dalinar ridică o mână, sfâşiat între dorinţa de a o urma şi cea de a rămâne să le apere pe Taffa şi pe fiica ei. „Părinte al Furtunii!” îşi zise, dându-şi seama că acum, când armura strălucitoare a femeii nu mai era, fuseseră lăsaţi în întuneric. Se întoarse spre Taffa. Stătea pe potecă, alături de el, cu o privire ciudat de absentă. — Taffa? — Duc dorul acestor vremuri, spuse ea. Dalinar tresări. Vocea nu era a ei. Era a unui bărbat, profundă şi puternică. Vocea care-i vorbea în timpul tuturor viziunilor. — Cine eşti? întrebă el. — Cândva erau cu toţii una, răspunse Taffa – sau cine-o fi fost. Ordinele. Oamenii. Erau neînţelegeri şi certuri, fireşte. Dar aveau un singur scop. Pe Dalinar îl străbătu un fior. Vocea avusese întotdeauna ceva care i se păruse oarecum familiar. Încă de la prima viziune. — Te rog. Trebuie să-mi spui ce e asta, de ce-mi arăţi aceste lucruri. Cine eşti? O slujitoare de-a Atotputernicului? — Aş vrea să te pot ajuta, spuse Taffa, uitându-se la el, dar neluându-i în seamă întrebarea. Trebuie să-i uneşti. — Aşa cum ai mai spus! Dar am nevoie de ajutor. Tot ce-a zis femeia cavaler despre Alethakar… E adevărat? Chiar putem fi din nou aşa? 511

— Îmi este interzis să vorbesc despre ceea ce ar putea fi, răspunse vocea. Iar ca să vorbim despre ceea ce a fost, trebuie ţinut cont de perspectivă. Dar voi încerca să-ţi fiu de ajutor. — Atunci oferă-mi ceva mai mult decât răspunsuri nelămurite! Taffa îl privi cu un aer posomorât. Cumva, la lumina stelelor, izbuti să desluşească ochii ei căprui. În spatele lor se ascundea ceva profund, obsedant. — Spune-mi măcar un singur lucru, îi ceru Dalinar, străduinduse să găsească o întrebare cât mai la obiect. Am avut încredere în Înaltul Prinţ Sadeas, dar fiul meu – Adolin – crede că am fost un prost. Ar trebui să am în continuare încredere în Sadeas? — Da, răspunse fiinţa aceea. E important. Nu te lăsa mistuit de certuri mărunte. Fii puternic. Fă totul cu onoare, şi onoarea te va ajuta. „În sfârşit, ceva concret”, îşi spuse Dalinar. Auzi voci. Peisajul întunecat din jurul lui se înceţoşă. — Nu! exclamă întinzând mâna către femeie. Încă nu mă trimite înapoi. Ce-ar trebui să fac în privinţa lui Elhokar şi a războiului? — O să-ţi ofer ceea ce pot, zise ea, cu vocea devenindu-i din ce în ce mai greu de înţeles. Îmi pare rău că nu-ţi pot oferi mai mult. — Ce soi de răspuns e ăsta? urlă Dalinar. Se cutremură, zbătându-se. Mai multe mâini îl reţinură. De unde apăruseră? Înjură, lovind ca să le-ndepărteze, răsucindu-se, străduindu-se să se elibereze. Pe urmă îngheţă. Se afla în clădirea de pe Câmpiile Sfărâmate, cu ploaia răpăind domol pe acoperiş. Toiul furtunii trecuse. Un grup de soldaţi îl ţintuia la pământ, sub privirile îngrijorate ale lui 512

Renarin. Se linişti, cu gura deschisă. Strigase. Oştenii păreau stânjeniţi, se uitau unii la alţii fără să-i întâlnească privirea. Dacă totul se petrecuse ca în alte rânduri, îşi jucase rolul din viziune, vorbind păsăreşte şi agitându-şi braţele. — Acum am mintea limpede, spuse. E în ordine. Îmi puteţi da drumul. Renarin dădu din cap către ceilalţi, care îl eliberară fără tragere de inimă. Renarin încercă să încropească nişte scuze, spunând că tatăl lui era pur şi simplu nerăbdător să lupte. Nu sunau prea convingător. Dalinar se retrase în fundul încăperii, unde se aşeză între două aşternuturi rulate, nemaifăcând altceva decât să respire şi să se gândească. Avea încredere în viziuni, însă viaţa lui din taberele de război fusese în ultima vreme destul de grea şi fără să-şi mai închipuie oamenii că înnebunise. „Fă totul cu onoare şi onoarea te va ajuta.” Viziunea îi spusese să aibă încredere în Sadeas. Dar niciodată navea să-i poată explica asta lui Adolin – care nu numai că-l ura pe Sadeas, dar mai şi credea că viziunile erau năluciri ale minţii lui Dalinar. Nu putea decât să continue ceea ce făcuse până atunci. Să găsească, cumva, o cale de a-i face pe înalţii prinţi să fie uniţi în ceea ce făceau.

513

20 ROŞU APRINS CU ŞAPTE ANI ÎN URMĂ — Pot s-o salvez, spuse Kal. Fetiţa n-avea decât cinci ani. Căzuse de la mare înălţime. — Pot s-o salvez, murmura pentru sine. În jur se adunase multă lume. De la moartea Luminlordului Wistiow trecuseră două luni. Încă n-aveau un alt lord al oraşului. Pe Laral n-o mai văzuse aproape deloc între timp. Kal n-avea decât treisprezece ani, dar fusese bine instruit. Cel mai mare pericol era pierderea de sânge; piciorul fetiţei se rupsese, era o fractură deschisă, iar din locul unde osul străpunsese pielea ţâşnea sânge. Când îşi apăsă degetele pe rană, Kal descoperi că-i tremurau mâinile. Osul rupt era alunecos, cu un capăt zimţat, ud de sânge. Ce artere fuseseră rupte? — Ce-i faci fiicei mele? zise Harl, un bărbat cu umerii laţi, care îşi făcea loc, împingându-se printre privitori. Cemlingule, gunoi lăsat de furtună! Nu te-atinge de Miasal! Nu… Harl amuţi când alţi bărbaţi îl traseră înapoi. Ştiau că singura speranţă a fetiţei era Kal, care trecuse pe-acolo din întâmplare. Alim fusese deja trimis să-l aducă pe tatăl lui. — Pot s-o salvez, repetă băiatul. Fetiţa era palidă şi nu mişca. Rana de la cap, poate că aceea… „Nu pot să mă gândesc la asta.” Una dintre arterele din partea de 514

jos a piciorului fusese retezată. Îşi folosi cămaşa ca să facă un garou pentru oprirea sângelui, dar acesta continua să se prelingă. — Foc! strigă, apăsând în continuare cu degetele pe tăietură. Am nevoie de foc! Şi să-mi dea cineva o cămaşă! Mai mulţi oameni se îndepărtară în fugă, în timp ce el ridica piciorul. Un bărbat se grăbi să-i dea cămaşa lui. Kal ştia unde să apese ca să-nchidă artera; garoul alunecă, dar nu şi degetele lui. Ţinu artera astfel, apăsând cămaşa pe restul rănii, până când sentoarse Valama cu o lumânare aprinsă. Începuseră deja să-ncălzească un cuţit. Bun. Kal îl luă şi-l apăsă pe rană, aşa încins cum era, împrăştiind un miros înţepător şi pătrunzător de carne arsă. O adiere răcoroasă trecu peste ei, luândul cu sine. Mâinile lui Kal nu mai tremurau. Ştia ce-avea de făcut. Cauteriză perfect, surprins el însuşi de îndemânarea cu care se mişca pe măsură ce pregătirea dobândită până atunci începea să-şi spună cuvântul. În plus, trebuia să înnoade artera – la una atât de largă, cauterizarea ar fi putut să nu fie de-ajuns –, dar amândouă ar fi trebuit să aibă efect. Când termină, sângerarea se oprise. Se destinse, zâmbind. Pe urmă observă că nu mai sângera nici rana de la cap. Pieptul fetiţei nu se mişca. — Nu! strigă Harl, căzând în genunchi. Nu! Fă ceva! — Am… zise Kal. Oprise sângerarea. O… O pierduse. Nu ştia ce să spună, cum să răspundă. Îl cuprinse o slăbiciune 515

profundă, cumplită. Harl îl împinse într-o parte, tânguindu-se, iar Kal căzu pe spate. Se pomeni tremurând din nou când Harl strânse în braţe trupul fără viaţă. În jurul lor, mulţimea tăcea. ● O oră mai târziu, Kal stătea pe treptele din faţa sălii de operaţii, plângând. Amărăciunea lui nu era zgomotoasă: câte un tremur; câteva lacrimi care nu se dădeau duse, alunecându-i pe obraz. Stătea cu genunchii ridicaţi, cuprinzându-i cu braţele, încercând să-şi dea seama cum ar fi putut să scape de suferinţă. Exista vreun leac care să-i alunge durerea? Vreun bandaj care să-i oprească scurgerea lacrimilor? Ar fi trebuit s-o poată salva. Auzi paşi apropiindu-se şi peste el căzu o umbră. Lirin îngenunche alături. — Am verificat ce-ai făcut, fiule. Te-ai descurcat bine. Sunt mândru de tine. — Am dat greş, şopti Kal. Hainele lui aveau pete roşii. Înainte să şi-l spele de pe mâini, sângele fusese de un roşu aprins. Dar, îmbibat în haine, avea o culoare mai lipsită de strălucire, era de un roşu maroniu. — Am cunoscut oameni care şi-au practicat meseria ani de-a rândul şi tot încremenesc când au de-a face cu un rănit. E mai greu când eşti luat prin surprindere. Tu n-ai încremenit, te-ai dus la ea, ai ajutat-o. Şi te-ai descurcat bine. — Nu vreau să fiu chirurg, spuse băiatul. Sunt înfiorător de nepriceput. Lirin oftă, ocoli treptele şi se aşeză lângă el. 516

— Kal, astfel de lucruri se-ntâmplă. E regretabil, dar nu puteai face mai mult. Trupul ei mic a pierdut sânge prea repede. Kal nu răspunse. — Trebuie să-nveţi când să te zbuciumi, fiule, zise Lirin cu blândeţe. Şi când să dai uitării totul. O să vezi. Când eram mai tânăr, am avut şi eu astfel de probleme. O să ţi se-năsprească sufletul. „Şi asta e bine?” se întrebă Kal, cu o altă lacrimă prelingându-i-se pe obraz. „Trebuie să-nveţi când să te zbuciumi… şi când să dai uitării totul…” În depărtare, Harl continua să jelească.

517

518

21 DE CE MINT OAMENII „Nu trebuie decât să iei în considerare urmările scurtei lui vizite la Sel ca să ai dovada adevărului celor spuse de mine.” Kaladin nu voia să deschidă ochii. Dacă şi-i deschidea, avea să fie treaz. Iar dacă se trezea, suferinţa – arsura din coastă, durerea din picioare, zvâcnirile surde din braţe şi umeri – n-ar mai fi fost doar un coşmar. Ar fi devenit realitate. Şi ar fi fost ale lui. Îşi înăbuşi un geamăt, rostogolindu-se pe-o parte. Îl durea totul. Fiecare fibră de muşchi, fiecare bucăţică de piele. Capul îi zvâcnea. Până şi oasele păreau cuprinse de durere. Voia să zacă nemişcat, cu trupul zvâcnindu-i dureros, până când Gaz avea să fie nevoit să-l târască afară, apucându-l de glezne. Ar fi fost uşor. Nu merita să aibă parte măcar o dată de ceva uşor de făcut? Dar nu putea. Să nu se clintească – să renunţe – ar fi fost totuna cu a muri, şi nu putea îngădui să i se-ntâmple una ca asta. Luase deja o hotărâre. Avea să-i ajute pe podari. „Fii blestemat, Hav”, îşi zise. „Poţi să mă scoţi din aşternut chiar şi-acum.” Îşi aruncă pătura într-o parte şi se sili să se ridice. Uşa barăcii era întredeschisă ca să lase aerul curat să pătrundă înăuntru. Stând în picioare se simţea mai rău, dar viaţa unui podar n-avea s-aştepte până se refăcea el. Ţineai pasul sau erai zdrobit. Kaladin îşi regăsi echilibrul, sprijinindu-se cu o mână de netezimea nefirească a peretelui Animmodelat al barăcii. Apoi inspiră adânc şi traversă 519

încăperea. I se păru ciudat că nu erau puţini oamenii care se treziseră şi stăteau în capul oaselor. Se uitau la el în tăcere. „Aşteaptă”, înţelese Kaladin. „Voiau să vadă dacă mă ridic.” Îi găsi pe cei trei răniţi în partea din faţă a barăcii, acolo unde îi lăsase. Îl cercetă cu sufletul la gură pe Leyten pentru a se lămuri în ce stare se afla. În mod uimitor, rămăsese în viaţă. Respira tot scurt, avea pulsul slab şi rănile lui arătau groaznic, dar era încă viu. Însă fără antiseptic n-avea să mai fie, nu pentru multă vreme. Deocamdată, niciuna dintre răni nu părea infectată cu putredospreni, dar, în locul acela închis şi murdar, nu era decât o chestiune de timp. Avea nevoie de nişte alifii de-ale spiţerului. Dar cum putea face rost de ele? Se duse la ceilalţi doi. Hobber zâmbea cu toată faţa. Era un bărbat slab, cu faţa rotundă, cu un gol între dinţi şi cu păr negru, scurt. — Mulţumesc, spuse. Îţi mulţumesc că m-ai salvat. Kaladin mormăi, cercetându-i piciorul. — O să te faci bine, dar n-o să poţi merge timp de câteva săptămâni. O să-ţi aduc mâncare din sala de mese. — Mulţumesc, spuse Hobber, luându-i mâna şi strângându-i-o. Părea gata să izbucnească în lacrimi. Zâmbetul rănitului îi alungă tristeţea şi îi domoli toate durerile. Tatăl lui îi descrisese genul acela de zâmbete. Nu devenise chirurg datorită lor, dar erau motivul pentru care rămăsese chirurg. — Odihneşte-te, îi spuse Kaladin, şi păstrează-ţi rana curată. Nu vrem s-atragi niciun putredospren. Anunţă-mă dacă vezi vreunul. Sunt mici şi roşii, ca nişte insecte mărunte. Hobber dădu din cap cu energie, iar Kaladin trecu la Dabbid. 520

Podarul tânăr arăta la fel ca în ziua dinainte: se uita drept în faţă, cu privirea pierdută. — Când am adormit stătea tot aşa, domnule, spuse Hobber. S-ar părea că nu s-a clintit toată noaptea. Când îl văd, mă trec fiorii. Kaladin pocni din degete în faţa ochilor lui Dabbid. Bărbatul tresări la auzul zgomotului, îşi fixă privirea asupra degetelor şi le urmări mişcările. — Cred c-a fost lovit în cap, spuse Hobber. — Nu, îl lămuri Kaladin. E şocul luptei. O să-i treacă. „Sper.” — Dacă spui tu, domnule, zise Hobber, scărpinându-se la tâmplă. Kaladin se ridică şi deschise larg uşa, luminând încăperea. Era o zi senină şi soarele abia se ridicase deasupra orizontului. În văzduh pluteau deja sunete din tabără, un fierar îşi începuse munca devreme, ciocanul lovea metalul, în grajduri trâmbiţau chulii. Neclintit şi îngheţat, aerul se agăţa de rămăşiţele nopţii. Avea miros curat, proaspăt. Era primăvară. „Lua-l-ar vânturile furtunii pe spiţer!” îşi zise Kaladin, scoţând un polonic plin de apă din butoiul podarilor ca să-şi spele propria rană. Regretă imediat că se înverşunase împotriva bătrânului spiţer. Ce-ar fi putut să facă omul ăla? Să-i dea antisepticul gratis? Ar fi trebuit să-l înjure pe Înaltul Prinţ Sadeas. Sadeas era vinovat pentru răni şi tot el le interzisese celor de la sala de operaţii să le dea leacuri podarilor, sclavilor şi servitorilor de nahn mic. Când îşi termină exerciţiile, o mână de podari se ridicaseră deja şi veniseră să-şi potolească setea. Stăteau în jurul butoiului, cu ochii la 521

Kaladin. El nu putea face decât un singur lucru. Îşi încleştă fălcile, traversă lemnăria şi găsi scândura pe care-o cărase cu o zi înainte. Dulgherii încă n-o adăugaseră la pod. Începu să se antreneze aşa cum făcuse cu o zi în urmă. Nu era în stare să se mişte la fel de repede. De fapt, în cea mai mare parte a timpului nu izbutea să alerge. Dar, în timp ce lucra, durerile i se mai potoliră. Cea care-i chinuia tâmplele dispăru. Picioarele şi umerii îl dureau în continuare şi simţea o oboseală profundă, latentă. Dar nu se făcu de râs prăbuşindu-se. În vreme ce se antrena, trecu pe lângă barăcile altor podari. Era greu să-i deosebească pe bărbaţii din faţa acestora de purtătorii Podului Patru. Aceleaşi veste din piele închisă la culoare, cu pete de sudoare, peste piepturi goale sau peste cămăşi legate neglijent. Din când în când, vedeai printre ei câte un străin, cel mai adesea thaylen sau veden. Dar cu toţii păreau costelivi, erau nebărbieriţi, cu ochi bântuiţi de spaime. Mai multe grupuri se uitau la Kaladin cu o duşmănie nedisimulată. Oare se temeau că exerciţiile lui îi puteau îndemna pe propriii lor şefi de pod să-i pună să se antreneze? El sperase că o parte dintre oamenii de la Podul Patru aveau să i se alăture. La urma urmelor, îi dăduseră ascultare în timpul luptei şi-l ajutaseră să-i salveze pe cei răniţi. Dar speranţa i se dovedea zadarnică. O parte dintre podarii lui îl priveau, iar ceilalţi nu-i dădeau nicio atenţie. Nimeni nu lua parte la exerciţiile lui. În cele din urmă, Syl coborî din zbor şi se opri pe capătul scândurii, lăsându-se purtată ca o regină în palanchinul său. — Vorbesc despre tine, spuse când trecură din nou prin dreptul 522

barăcii Podului Patru. — Nu mă surprinde, răspunse Kaladin, gâfâind. — Unii cred c-ai înnebunit, continuă ea. Ca bărbatul ăla care nu face altceva decât să se holbeze la podea. Spun că încordarea de pe câmpul de luptă ţi-a tulburat mintea. — Poate că au dreptate. Nu m-am gândit la asta. — Ce e nebunia? întrebă ea, cu un genunchi ridicat la piept şi cu rochia vaporoasă fâlfâindu-i în jurul pulpelor şi pierzându-se într-o ceaţă. — Eşti nebun când nu mai gândeşti corect, răspunse el, recunoscător pentru discuţia care îi abătea atenţia. — Oamenii nu par să gândească niciodată corect. — Nebunia e mai rea decât ar fi normal, zise Kaladin zâmbind. De fapt, depinde pur şi simplu de oamenii din jurul tău. Cât de mult te deosebeşti de ei? Presupun că eşti luat drept nebun când deosebirile sar în ochi. — Atunci voi… pur şi simplu, supuneţi asta la vot? întrebă ea, strâmbându-se. — Ei, nu la modul activ. Dar asta e ideea. Ea căzu o vreme pe gânduri. — Kaladin, de ce mint oamenii? întrebă din nou, într-un târziu. Îmi dau seama ce sunt minciunile, dar nu pricep de ce le spun oamenii. — Dintr-o mulţime de motive, răspunse el, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu mâna liberă, de care se folosi apoi ca să echilibreze scândura. — Asta e nebunie? 523

— N-aş zice. Toată lumea minte. — Poate sunteţi cu toţii puţin cam nebuni. El chicoti. — Da, poate. — Dar, dac-o face toată lumea, continuă ea, sprijinindu-şi capul pe genunchi, atunci acela care nu minte e nebun, nu? N-ai spus aşa mai devreme? — Păi, cred că da. Dar nu cred că există cineva care să nu fi minţit niciodată. — Dalinar. — Cine? — Unchiul regelui, răspunse Syl. Toată lumea zice că el nu minte niciodată. Voi, podarii, vorbiţi uneori despre asta. Era adevărat. Ghimpele Negru. Kaladin auzise de el, încă de când era un puşti. — E un ochi-luminoşi. Asta-nseamnă că minte. — Dar… — Sunt toţi la fel, Syl. Cu cât mai nobilă le este înfăţişarea, cu atât mai corupţi sunt pe dinăuntru. Totul nu e decât o mascaradă. Amuţi, surprins de violenţa propriei amărăciuni. „Lovi-te-ar furtuna, Amaram! Tu mi-ai făcut asta.” Se arsese prea des ca să mai aibă încredere. — Nu cred că oamenii sunt întotdeauna aşa, zise ea absentă, cu privirea pierdută. Eu… Kaladin aşteptă să continue, dar ea nu mai spuse nimic. Trecură din nou pe lângă oamenii de la Podul Patru; mulţi se odihneau, cu spatele sprijinit de peretele barăcii, aşteptând să-i acopere umbra de 524

după-amiază. Aşteptau foarte rar înăuntru. Poate că interiorul arăta prea lugubru chiar şi pentru podari. — Syl? o întrebă el, în cele din urmă. Voiai să spui ceva? — S-ar părea c-am auzit nişte oameni vorbind despre vremurile când nu existau minciuni. — Sunt poveşti despre Epocile Heraldice, când oamenii se simţeau obligaţi să-şi păstreze onoarea. Dar o s-auzi întotdeauna istorisindu-se despre presupuse zile mai bune. Urmăreşte ce se întâmplă. Un bărbat intră într-un pluton nou şi primul lucru pe care-l face e să le povestească tuturor ce minunat era fostul lui pluton. Ne-aducem aminte de vremuri bune şi de vremuri rele, uitând că, de cele mai multe ori, vremurile nu sunt nici bune, nici rele. Sunt, şi atât. Kaladin începu s-alerge. Pe cer, soarele începea să dogorească, dar el voia pur şi simplu să se mişte. — Poveştile, continuă el printre gâfâieli, o dovedesc. Ce s-a întâmplat cu Heralzii? Ne-au abandonat. Ce s-a întâmplat cu Cavalerii Radianţi? Au decăzut şi şi-au pierdut strălucirea. Ce s-a întâmplat cu Regatele Epocale? S-au năruit când a-ncercat Biserica să pună mâna pe putere. Syl, nu poţi avea încredere în niciunul dintre cei care deţin puterea. — Şi-atunci ce faci? Nu mai ai conducători? — Nu. Le dai puterea ochi-luminoşilor şi-o laşi să-i corupă. Pe urmă încerci să stai cât mai departe de ei. Cuvintele sunau găunos. Cât de bine se descurcase el ţinându-se departe de ochi-luminoşi? Părea să nimerească întotdeauna în mijlocul lor, să fie prins în smârcurile comploturilor, uneltirilor şi 525

lăcomiei lor. Syl amuţi şi, după acea ultimă alergare, Kaladin se hotărî să se oprească. Nu-şi putea îngădui să-l lase iarăşi puterile. Înapoie scândura. Dulgherii se scărpinară în cap, dar nu se plânseră. El se întoarse la podari şi observă că un mic grup – din care făceau parte Pietroi şi Teft – stătea la taclale, privind din când în când spre el. — Ştii, îi spuse lui Syl, faptul că vorbesc cu tine nu mă scapă câtuşi de puţin de faima de nebun. — O să fac tot ce-mi stă în puteri ca să nu mai par atât de interesantă, zise ea, coborându-i pe umăr. Îşi puse mâinile-n şolduri, apoi se aşeză zâmbind, evident încântată de propriul comentariu. Înainte de a ajunge la baracă, Kaladin îl zări pe Gaz traversând grăbit lemnăria către el. — Tu! strigă chiorul, arătându-l cu degetul. Opreşte-te! Kaladin se supuse şi rămase în aşteptare, cu braţele încrucişate. — Am veşti pentru tine, îl anunţă Gaz, privindu-l chiorâş cu ochiul teafăr. Luminlordul Lamaril a aflat ce-ai făcut cu răniţii. — De unde-a aflat? — Pe toate furtunile, băiete! Crezi că oamenii nu vorbesc? Ceaveai de gând? S-ascunzi trei oameni printre noi? Kaladin oftă din rărunchi, dar bătu în retragere. Gaz avea dreptate. — Bine. Şi ce dacă? N-am încetinit armata. — Aşa e, spuse Gaz, dar Lamaril nu e prea încântat să plătească şi să hrănească podari care nu pot munci. S-a dus la Înaltul Prinţ Sadeas, având de gând să pună să fii legat. 526

Pe Kaladin îl străbătu un fior. Asta însemna să fii atârnat afară, în timpul unei mari furtuni, pentru a fi judecat de Părintele Furtunii. Era, în esenţă, o condamnare la moarte. — Şi? — Luminlordul Sadeas n-a vrut să-ngăduie asta, răspunse Gaz. Ce? Îl judecase greşit pe Sadeas? Ba nu. Făcea parte din mascaradă. — Luminlordul Sadeas – continuă Gaz cu severitate – i-a spus lui Lamaril să te lase să păstrezi soldaţii, dar să interzică hrănirea şi plata lor atâta vreme cât nu pot munci. A spus că astfel va arăta de ce e silit să-şi părăsească podarii. — Cremlingul ăsta, murmură Kaladin. Gaz păli. — Sst. Vorbeşti despre Înaltul Prinţ în persoană, băiete! Se uită în jur, să vadă dacă nu-i auzise cineva. — Încearcă să-i pedepsească în mod exemplar pe oamenii mei. Vrea să vadă ceilalţi podari că răniţii suferă şi flămânzesc. Vrea să arate că se poartă milos cu ei tocmai atunci când îi lasă în urmă. — Ei, poate că are dreptate. — N-are inimă, zise Kaladin. Aduce înapoi soldaţii răniţi. Dar părăseşte podarii fiindcă e mai ieftin să cumpere sclavi noi decât săi îngrijească pe cei răniţi. Gaz nu mai zise nimic. — Îţi sunt recunoscător că mi-ai dat de ştire. — Ţi-am dat de ştire? se răsti Gaz. Am fost trimis să-ţi dau ordine, Înălţimea ta. Nu-ncerca să faci rost de hrană în plus de la sala de mese ca să le-o dai răniţilor; o să fii refuzat. 527

Şi, cu asta, se grăbi să plece, bombănind în sinea lui. Kaladin se-ntoarse la baracă. „Părinte al Furtunii!” Cum putea face rost de mâncare pentru trei oameni? Şi-ar fi putut împărţi porţia cu ei, dar, deşi erau bine hrăniţi, podarii nu primeau mai mult decât le trebuia. I-ar fi fost greu s-o împartă şi cu unul singur. Cu câte un sfert de porţie, răniţii ar fi fost prea prost hrăniţi ca să-şi revină, iar el n-ar mai fi fost în stare să alerge cu podul. Şi mai avea nevoie şi de antiseptic! Într-un război, putredosprenii şi bolile omorau mult mai mulţi oameni decât duşmanii. Se apropie de bărbaţii care trândăveau lângă baracă. Îşi petreceau timpul dedicându-se obişnuitelor activităţi ale podarilor – stăteau întinşi, cu braţele şi picioarele depărtate, şi priveau deznădăjduiţi în gol, sau stăteau în capul oaselor şi priveau deznădăjduiţi în pământ, ori stăteau în picioare şi priveau deznădăjduiţi în depărtare. În ziua aceea, Podul Patru nu era de rând la podalergări şi n-aveau nimic altceva de făcut până la al treilea clopot al după-amiezii. — Gaz spune că răniţii noştri nu vor primi nici mâncare, nici bani până când nu se vindecă, le spuse Kaladin celor din grup. Câţiva dintre ei – Sigzil, Peet, Koolf – dădură din cap, ca şi cum sar fi aşteptat la asta. — Înaltul Prinţ Sadeas vrea să ne pedepsească exemplar, continuă Kaladin. Vrea să demonstreze că nu merită să lecuieşti podari, iar pentru asta îi condamnă pe Hobber, Leyten şi Dabbid la o moarte lentă, chinuitoare. Inspiră adânc. Vreau să punem la un loc tot ce-avem ca să cumpărăm leacuri şi să facem rost de hrană pentru răniţi. Îi putem ţine în viaţă dacă unii dintre noi îşi împart mâncarea cu ei. Şi vom avea nevoie de vreo câteva zeci de pete străvezii ca să 528

cumpărăm leacurile potrivite şi tot ce mai trebuie. Are cineva ceva de care se poate lipsi? Toată lumea se holbă la el, apoi Moash începu să râdă. I se alăturară şi alţii. Îşi fluturară degetele cu indiferenţă şi îl lăsară pe Kaladin cu mâna întinsă. — Data viitoare aţi putea fi voi! le strigă. Ce-o să faceţi când o să fiţi voi cei care trebuie să se vindece? — O să mor, răspunse Moash, fără să mai arunce vreo privire în urmă. Mai bine acolo, pe câmpul de luptă, repede, decât aici, după o săptămână. Kaladin îşi lăsă mâna în jos. Oftă, le întoarse spatele şi aproape că se ciocni de Pietroi. Mâncătorul de coarne înalt şi musculos stătea cu braţele încrucişate, ca o statuie cu pielea cafenie. Kaladin îşi înălţă ochii spre el cu speranţă. — N-am nicio sferă, mormăi Pietroi. Le-am cheltuit deja pe toate. Kaladin oftă. — Oricum n-ar fi contat. Dacă suntem doar doi, nu ne putem permite să cumpărăm leacuri. Nu de unii singuri. — O să dau din mâncarea mea, murmură Pietroi. Kaladin îl privi surprins. — Dar numai pentru bărbatul cu săgeata în picior, adăugă Pietroi ţinându-şi în continuare braţele încrucişate. — Pentru Hobber? — Cum l-o fi chemând, răspunse mâncătorul de coarne. El dă semne că s-ar putea vindeca. Al doilea o să moară. E clar. Şi n-am pic de milă pentru cel care stă acolo, fără să facă nimic. Dar pentru celălalt, poţi lua mâncarea mea. O parte din ea. 529

Kaladin zâmbi şi-l strânse de braţ. — Mulţumesc. Bărbatul masiv ridică din umeri. — Ai trecut în locul meu. Altminteri aş fi fost mort. Acest fel de-a gândi îl făcu pe Kaladin să zâmbească batjocoritor. — Eu nu sunt mort, Pietroi. Ai fi scăpat şi tu. Celălalt clătină din cap. — Eu aş fi murit. Tu ai ceva ciudat. Toată lumea îşi dă seama, chiar dacă nu vorbeşte nimeni despre asta. M-am uitat la pod, în locul unde ai stat. Săgeţile au nimerit peste tot pe lângă tine – ţi-au trecut pe lângă cap, pe lângă mâini. Dar nu te-au lovit. — Am avut noroc. — Nu există aşa ceva, zise Pietroi, privind spre umărul lui Kaladin. În plus, mai e şi mafah’liki, care te urmăreşte peste tot. Uriaşul mâncător de coarne îşi plecă respectuos fruntea, uitânduse la Syl, după care făcu un gest straniu, atingându-şi umerii şi apoi fruntea. Kaladin tresări. — Poţi s-o vezi? Se uită la Syl. Fiind vântspren, putea să i se arate cui voia ea – adică de obicei numai lui Kaladin. Syl părea şocată. Nu i se arătase lui Pietroi. — Sunt alaii’iku, spuse acesta, ridicând din umeri. — Şi asta înseamnă… Pietroi se încruntă. — Câmpeni înnebuniţi de prea mult aer! Ştiţi voi vreun lucru cum se cuvine? Oricum, tu eşti un bărbat aparte. Dacă socotim şi 530

răniţii, Podul Patru a pierdut ieri opt alergători. — Ştiu, zise Kaladin. Nu mi-am ţinut prima promisiune. Am spus că n-o să mai pierdem niciunul. — Suntem podari, zise pufnind Pietroi. Murim. Aşa merg lucrurile. La fel de bine puteai făgădui c-o să faci lunile să se ajungă din urmă una pe alta! adăugă el şi se răsuci, arătând către celelalte barăci. Din toate podurile asupra cărora s-a tras, cele mai multe au pierdut o grămadă de oameni. Cinci au căzut. Fiecare a pierdut peste douăzeci de oameni şi-a fost nevoie de ajutorul soldaţilor ca să fie aduse înapoi. Podul Doi a pierdut unsprezece oameni şi nici măcar nu s-a tras în plin asupra lui. Se întoarse iarăşi spre Kaladin. — Podul Patru a pierdut opt. Opt oameni, în timpul celei mai cumplite alergări din ultima vreme. Şi poate c-o să salvezi doi dintre ei. Dintre toate podurile pe care-au încercat parshendii să le doboare, al nostru a pierdut cei mai puţini oameni. Podul Patru nu pierde niciodată cei mai puţini oameni. Toată lumea ştie cum e. — Noroc… Pietroi îndreptă spre el un deget gros, întrerupându-l. — Câmpean înnebunit de prea mult aer! Nu era nimic altceva decât noroc. Dar, sigur, Kaladin avea să-l ia ca pe o şansă neînsemnată, aşa cum era. N-avea rost să se certe cu cineva care se hotărâse în sfârşit să-i dea ascultare. Însă un singur om nu era de-ajuns. Chiar dacă şi el, şi Pietroi îşi înjumătăţeau porţiile, unul dintre răniţi tot urma să moară de foame. Avea nevoie de sfere. O nevoie disperată. Însă era sclav; majoritatea lucrurilor pe care le putea face ca să câştige bani îi erau 531

interzise. Ar fi putut doar să vândă ceva. Dar nu avea nimic. Nu… Îi veni o idee. — Vino, spuse îndepărtându-se cu paşi mari de baracă. Pietroi îl urmă, curios. Kaladin căută prin lemnărie până când îl găsi pe Gaz stând de vorbă cu un şef de pod în faţa barăcii Podului Trei. Aşa cum se întâmpla din ce în ce mai des, chiorul păli când îl văzu apropiindu-se şi se prefăcu dintr-odată grăbit. — Gaz, aşteaptă, spuse Kaladin, întinzând mâna. Vreau să-ţi propun ceva. Sergentul încremeni. De lângă el, şeful Podului Trei se încruntă la Kaladin. Modul în care-l tratau ceilalţi podari căpătă dintr-odată sens. Îi neliniştea faptul că Podul Patru scăpase dintr-o bătălie cu atât de puţine pierderi. Despre Podul Patru se credea că are ghinion. Aveau cu toţii nevoie de cineva la care să se uite de sus – ceilalţi se consolau cu gândul că li se făcuse mica favoare de a nu fi trimişi în echipa Podului Patru. Kaladin stricase ordinea firească a lucrurilor. Şeful de pod cu barbă neagră se retrase, lăsându-l pe Gaz singur cu Pietroi şi Kaladin. — Ce-mi mai oferi de data asta? întrebă Gaz. Alte sfere înnegurate? — Nu, răspunse Kaladin, făcându-şi rapid socotelile; treaba asta trebuia rezolvată cu foarte mare grijă. Nu mai am sfere. Dar nu putem continua astfel: tu să mă ocoleşti, iar celelalte echipe de podari să mă urască. — Nu văd ce-am putea face în privinţa asta. — Îţi spun eu, zise Kaladin, ca şi cum tocmai i-ar fi venit ideea, pe neaşteptate. Azi trebuie să meargă cineva la adunat pietre? 532

— Da, răspunse Gaz, arătând peste umăr. Podul Trei. Bussik tocmai încerca să mă convingă că echipa lui e prea slăbită pentru asta. Şi să mă lovească furtuna dacă nu-l cred. Ieri a pierdut două treimi din oameni, iar eu o să fiu cel înjurat dacă nu vor aduna destule pietre. Kaladin dădu din cap cu înţelegere. Adunatul pietrelor era una dintre cele mai detestate corvezi; trebuia să ieşi în afara taberei şi să umpli mai multe căruţe cu bolovani. Animmozii hrăneau armata transformând piatra în grâne şi – din motive numai de ei ştiute – o făceau cu mai multă uşurinţă dacă aveau bucăţi de piatră separate. Aşa că oamenii adunau bolovani. Era o muncă umilitoare, grea, istovitoare, stupidă. Perfectă pentru podari. — De ce nu trimiţi altă echipă? întrebă Kaladin. — Pfui! Ştii cu ce belele m-aleg, zise Gaz. Dacă se bagă de seamă că îi ajut doar pe unii, nu mai scap niciodată de plângerile celorlalţi. — N-o să se plângă nimeni dacă trimiţi Podul Patru la pietre. Gaz îl privi chiorâş. — Nu cred c-o să-ţi placă dac-o să fii tratat altfel decât ceilalţi. — Ba da, răspunse Kaladin, strâmbându-se. Numai de data asta. Uite ce e, Gaz, nu vreau să te înfrunt mereu, tot timpul cât mă voi afla aici. Sergentul şovăi. — Oamenii tăi se vor înfuria. N-o să-i las să creadă că eu sunt cel care le-a făcut asta. — O să le spun c-a fost ideea mea. — Bine, atunci. La al treilea clopot, ne întâlnim la punctul de control din vest. Cei de la Podul Trei pot spăla oalele. 533

Şi se grăbi să plece, ca şi cum ar fi vrut să fugă înainte de a se răzgândi Kaladin. Pietroi veni lângă acesta din urmă, uitându-se după Gaz. — Ştii, mărunţelul are dreptate. Oamenii te vor urî pentru aşa ceva. Abia aşteaptă câte-o zi uşoară. — Vor trece peste asta. — Dar de ce să trecem la o muncă mai grea? E adevărat – eşti nebun, nu? — Poate. Dar nebunia asta o să ne scoată din tabără. — La ce bun? — Înseamnă totul, răspunse Kaladin, uitându-se peste umăr, către baracă. Viaţă şi moarte. Dar o s-avem nevoie de ajutor. — De altă echipă de podari? — Nu, am vrut să spun că noi doi – tu şi cu mine – o s-avem nevoie de ajutor. Se uită prin lemnărie şi văzu că la umbra barăcii Podului Patru stătea cineva. Era Teft. Podarul cărunt nu se numărase printre cei care râseseră ceva mai devreme de Kaladin, iar cu o zi înainte se grăbise să dea o mână de ajutor, ducându-se împreună cu Pietroi după Leyten. Kaladin trase aer adânc în piept şi o porni spre el cu paşi mari, urmat de Pietroi. Syl îi părăsi umărul şi se avântă în aer, dansând pe o pală de vânt stârnită din senin. Teft îşi ridică privirea când îi văzu pe cei doi apropiindu-se. Bărbatul mai vârstnic îşi adusese micul dejun şi mânca de unul singur, cu o bucată de pâine nedospită ieşindu-i de sub castron. Avea barba pătată de sos şi îl măsură pe Kaladin cu prudenţă 534

înainte de a se şterge la gură cu mâneca. — Îmi place mâncarea mea, fiule, spuse el. Şi n-aş zice că mi se dă de-ajuns pentru un bărbat. Şi cu atât mai puţin pentru doi. Kaladin se aşeză pe vine în faţa lui. Pietroi se sprijini de perete şişi încrucişă braţele, privindu-l în tăcere. — Am nevoie de tine, Teft, zise Kaladin. — Am spus… — Nu de mâncarea ta. De tine. De loialitatea ta. De devotamentul tău. Bărbatul mai vârstnic continuă să mănânce. N-avea stigmatul de sclav, aşa cum nu-l avea nici Pietroi. Kaladin nu le cunoştea poveştile. Ştia doar că amândoi îl ajutaseră, când alţii nu o făcuseră. Nu erau pe deplin înfrânţi. — Teft… începu el. — Mi-am mai oferit loialitatea, spuse acesta. De prea multe ori. De fiecare dată s-a întâmplat acelaşi lucru. — Ţi-a fost trădată încrederea? întrebă Kaladin pe un ton scăzut. — Pe toate furtunile, nu, zise pufnind Teft. Eu am trădat-o. Nu te poţi bizui pe mine, fiule. Locul meu e aici, ca podar. — M-am bizuit pe tine ieri şi m-ai impresionat. — Din pură întâmplare. — Asta o s-o judec eu. Teft, suntem cu toţii zdrobiţi, într-un fel sau altul. Altminteri n-am fi podari. Eu am dat greş. Chiar fratele meu a murit din pricina mea. — Atunci de ce-ţi mai pasă de alţii? — Fiindcă altfel ar însemna să mă dau bătut şi să mor. — Şi dacă moartea e mai bună? 535

Se întorceau la aceeaşi problemă. De aceea nu le păsa podarilor dacă-i ajuta sau nu pe răniţi. — Moartea nu e mai bună, răspunse privindu-l drept în ochi pe Teft. Da, acum e mai simplu să spui că e. Dar când stai pe margine şi te uiţi jos, în hăul ăla întunecos, fără sfârşit, îţi schimbi părerea. Cum şi-a schimbat-o Hobber. Şi cum mi-am schimbat-o eu, spuse şovăind când desluşi ceva în ochii bărbatului mai bătrân. Cred c-ai văzut şi tu asta. — Da, răspunse celălalt, cu voce abia auzită. Da, aşa e. — Atunci eşti alături de noi în treaba asta? întrebă Pietroi, lăsându-se pe vine. „De noi?” se întrebă Kaladin, zâmbind uşor. Teft îşi mută privirea de la unul la altul. — Îmi pot păstra mâncarea? — Da, spuse Kaladin. Teft ridică din umeri. — Atunci cred că e-n ordine. Nu poate fi mai greu decât să stai aici, aşteptându-ţi moartea. Kaladin îi întinse mâna. Teft şovăi, apoi i-o strânse. Şi Pietroi i-o întinse pe-a lui. — Sunt Pietroi. Teft strânse mâna lui Kaladin, apoi pe-a mâncătorului de coarne. — Eu sunt Teft. „Părinte al Furtunii”, medită Kaladin. „Uitasem că majoritatea nici măcar nu se ostenesc să ţină minte numele celorlalţi.” — Ce fel de nume e Pietroi? întrebă Teft, dând drumul mâinii. — Unul prostesc, răspunse cel întrebat, cu o figură calmă. Dar cel 536

puţin are un înţeles. Numele tău înseamnă ceva? — Cred că nu, răspunse Teft, scărpinându-şi bărbia prin ciuful aspru. — Pietroi nu e adevăratul meu nume, recunoscu mâncătorul de coarne. E doar mai uşor de pronunţat pentru câmpeni. — Şi cel adevărat care e? vru să ştie Teft. — N-o să fii în stare să-l rosteşti. Teft îşi ridică o sprânceană. — Numuhukumakiaki’aialunamor, spuse celălalt. Bărbatul mai vârstnic ezită, apoi zâmbi. — Ei, în cazul ăsta, cred că Pietroi e perfect. Mâncătorul de coarne râse şi se aşeză lângă el. — Şeful nostru de pod are un plan. Unul măreţ şi cutezător. Legat de petrecerea după-amiezii afară din tabără, la adunat pietre sub arşiţa soarelui. Kaladin zâmbi. — Trebuie să culegem un anumit soi de plantă. O trestie care creşte în pâlcuri mici în afara taberei…

537

22 PRIVIRI, MÂINI SAU SFERE „În cazul în care te-ai făcut că nu vezi dezastrul ăla, află că atât Aona, cât şi Skai au murit, iar ceea ce ţineau în mâini a fost Sfărâmat. Probabil ca să-mpiedice pe oricine altcineva să se ridice la luptă, provocându-l pe Rayse.” La două zile după întâmplarea din timpul furtunii, Dalinar se îndrepta către bazinul ospeţelor regale, traversând terenul stâncos alături de fiii săi. Furtunoveghetorii lui preziseseră alte câteva săptămâni de primăvară, urmate de o întoarcere a verii. Spera ca, în loc de asta, să nu se transforme în iarnă. — Am fost la încă trei curelari, spuse Adolin cu glas scăzut. Au păreri diferite. S-ar zice că, înainte de a fi tăiată – dacă a fost întradevăr tăiată – chinga s-a ros, dar aici intervin alte lucruri. În general, toţi spun că a fost tăiată, dar nu neapărat cu un cuţit. E posibil să se fi întâmplat de la sine, din pricina uzurii. Dalinar dădu din cap. — Asta e singura dovadă care sugerează că ruperea chingii ar putea fi o întâmplare stranie. — Prin urmare, admitem că nu e vorba decât de paranoia regelui. — O să stau de vorbă cu el, se hotărî Dalinar. O să-i spun că neam blocat şi-o să văd dacă vrea să ne continuăm urmărirea pe alte căi. 538

— Aşa vom face, zise Adolin, părând să-şi îndrepte gândurile spre altceva, şovăitor. Tată. Vrei să vorbim despre cele petrecute în timpul furtunii? — N-a fost ceva care să nu se mai fi întâmplat şi altă dată. — Dar… — Bucură-te de seara asta, Adolin, îl întrerupse Dalinar, cu glas ferm. Mă simt foarte bine. Poate e bine să vadă lumea ce se petrece. Ascunzându-te, nu faci altceva decât să işti tot felul de zvonuri, dintre care unele pot fi mai rele decât realitatea. Adolin oftă, dar încuviinţă cu o înclinare a capului. Ospeţele regelui se desfăşurau întotdeauna în aer liber, la poalele dealului pe care i se înălţa palatul. Dacă furtunoveghetorii anunţau că era posibil să vină o furtună – sau dacă vremea se strica, pur şi simplu –, petrecerea era anulată. Lui Dalinar îi plăcea că banchetele se ţineau afară. Chiar şi atunci când se bucurau de o ornamentaţie bogată, clădirile înălţate cu un Animmod îţi lăsau impresia că te afli într-o peşteră. Bazinul Ospeţelor fusese inundat, aşa că se transformase într-un lac artificial de mică adâncime. Platformele circulare pe care se aflau mesele se înălţau din apă ca nişte insule mici de piatră. Minuţiosul peisaj miniatural fusese creat de Animmozii regelui, care deviaseră parţial un curs de apă din apropiere. „Îmi aminteşte de Sela Tales”, îşi spuse Dalinar în timp ce traversa primul pod. În tinereţe vizitase acea regiune vestică a Rosharului. „Şi de Lacul Străveziu.” Insulele erau în număr de cinci, iar ornamentaţia de pe balustradele podurilor care le uneau era atât de delicată încât acele balustrade erau îndepărtate după fiecare ospăţ şi puse la păstrare, 539

ca să nu fie cumva distruse în timpul marilor furtuni. În noaptea aceea, pe apa care curgea lin pluteau flori. Câte o barcă miniaturală – de lăţimea unei palme – trecea din când în când pe lângă ele, purtând o singură gemă impregnată. Dalinar, Renarin şi Adolin ajunseră pe prima platformă cu mese. — Un pocal de albastru, le spuse cel dintâi fiilor săi. Pe urmă beţi numai portocaliu. Adolin oftă destul de tare ca să fie auzit. — N-am putea, măcar o singură dată… — Atâta vreme cât faci parte din casa mea, respecţi Legile. Hotărârea mea e fermă, Adolin. — Bine, răspunse acesta. Haide, Renarin. Cei doi se despărţiră de Dalinar şi rămaseră pe prima platformă, unde se adunau tinerii ochi-luminoşi. Înaltul Prinţ traversă podul către insula următoare. Aflată în mijloc, acesta era rezervată pentru ochi-luminoşii de rang mai mic. De o parte şi de alta a acesteia se aflau insulele separate – a bărbaţilor, la dreapta, şi a femeilor, la stânga. Însă pe cele trei insule centrale bărbaţii şi femeile stăteau împreună. În jurul lui, oaspeţii norocoşi profitau de ospitalitatea lui Elhokar. Mâncarea creată de Animmozi n-avea, în mod firesc, niciun gust, însă la masa bogată a regelui erau servite mirodenii aduse de departe şi mâncăruri exotice. Dalinar simţi în aer mirosul fripturii de porc, ba chiar şi pe al celei de pui. Trecuse mult timp de când nu mai gustase din carnea straniilor creaturi zburătoare din Roshar. Pe lângă el trecu o servitoare ochi-întunecaţi într-o robă roşie străvezie, purtând o tavă cu picioare portocalii de crab. Dalinar 540

înaintă în continuare pe insulă, ocolind grupurile de petrecăreţi gălăgioşi. Cei mai mulţi beau vin violet, cea mai îmbătătoare şi cea mai aromată dintre culori. Niciunul nu purta ţinuta de luptă. Câţiva bărbaţi erau îmbrăcaţi în haine strâmte, lungi doar până în talie, dar cei mai mulţi renunţaseră la orice prefăcătorie, preferând în schimb cămăşi largi de mătase, cu volane la manşete şi papuci asortaţi. Materialele bogate scânteiau în lumina lămpilor. Acele creaturi pentru care moda era totul îi aruncau priviri scurte, studiindu-l, cântărindu-l. Dalinar îşi aducea aminte de o vreme când, la asemenea ospeţe, în jurul lui mişunau prieteni, cunoştinţe, ba chiar şi linguşitori. Acum nu se apropia nimeni, deşi îi făceau cu toţii loc. Poate că Elhokar îşi credea unchiul din ce în ce mai slab, însă faima lui îi ţinea în frâu pe aproape toţi ochi-luminoşii de rang mai mic. Ajunse în curând la podul către ultima insulă – insula regelui. O înconjura un inel de stâlpi de pe care nişte lămpi cu nestemate îşi revărsau albastra Lumină de Furtună, iar centrul platformei era dominat de adâncitura unei vetre. În măruntaiele ei mocneau cărbuni de un roşu aprins, împrăştiindu-şi căldura. Elhokar stătea la o masă din spatele focului, mâncând alături de mai mulţi înalţi prinţi. Mesele de pe margini erau ocupate de bărbaţi şi de femei deopotrivă, dar la niciuna dintre ele nu stăteau şi bărbaţi, şi femei. Cuget era instalat la capătul podului, pe un taburet înalt. Era îmbrăcat aşa cum ar fi trebuit să se-mbrace ochi-luminoşii – purta o uniformă băţoasă de culoare neagră, iar la centură îi atârna o sabie argintie. Dalinar înţelese ironia şi clătină din cap. Cuget insulta fiecare persoană care punea piciorul pe insulă. 541

— Luminată Marakal! Ce dezastru e pieptănătura asta – dai dovadă de atâta curaj arătându-te cu ea în lume! Luminord Marakal, aş fi vrut să ne dai de ştire c-o să iei parte la ospăţ, căci aş fi renunţat la cină. Nu-mi place deloc să vomit după o masă bogată. Luminlord Cadilar! Ce bine-mi pare că te văd. Chipul tău mi-aduce aminte de cineva care mi-e drag. — Serios? întrebă zbârcitul Cadilar, şovăind. — Da – răspunse Cuget, făcându-i cu mâna – de calul meu. Ah, Luminlord Neteb, azi ai un miros cu totul aparte – ai atacat o creastă-albă sau doar a strănutat vreuna peste tine? Doamnă Alami! Nu, te rog, nu scoate niciun cuvânt – lasă lumea să-şi păstreze iluziile, să te creadă inteligentă. Şi Luminlord Dalinar. Cuget îl salută cu o înclinare a capului. — Ah, dragul meu Luminlord Taselin, încă mai continui experimentul prin care vrei să dovedeşti că există un prag de sus al idioţeniei omeneşti? Bravo ţie! Metoda este extrem de empirică. Dalinar şovăi, oprindu-se lângă scaunul lui Cuget în timp ce Taselin trecea pe lângă ei clătinându-se bosumflat. — Cuget, întrebă el, chiar trebuie să faci asta, una-două? — Două ce, Dalinar? întrebă Cuget, cu ochii scânteind. Două priviri, două mâini, două sfere? Cu o privire te-aş săgeta, dar cuget că, fără arc, fapta mi-ar fi necugetată. O mână ţi-aş împrumuta, dar cuget că am săpat prea mult cu ele în noroi ca să mai fie vreuna potrivită pentru tine. Iar dacă ţi-aş da una dintre sferele mele, cuget că n-aş şti cum s-o-ntrebuinţez pe cea rămasă. Vezi tu, sunt foarte ataşat de sferele astea, spuse, apoi şovăi. Sau, mă rog, n-ai cum să vezi. Dar ai vrea? 542

Se ridică de pe scaun şi-şi duse mâna la centură. — Cuget, spuse Dalinar, sec. Celălalt râse şi-l prinse de braţ. — Îmi cer iertare. Aici sunt oameni care scot din mine umorul cel mai vulgar. Poate ăsta e noroiul despre care-ţi vorbeam. Mă străduiesc într-adevăr să fiu cât mai elevat, cu toată scârba pe care mi-o stârnesc, dar cu astfel de creaturi e greu. — Ai grijă de tine, Cuget, spuse Dalinar. Nu te vor suporta la nesfârşit. N-aş vrea să te văd ucis de cuţitele lor; cred că în tine e un om bun. — Da, zise Cuget, cercetând insula cu privirea. Omul ăla a fost foarte bun… la gust. Dalinar, mă tem că nu sunt eu acela care trebuie pus în gardă. La noapte, când ajungi acasă, rosteşte-ţi de câteva ori temerile în faţa unei oglinzi. Se aud zvonuri pline de gunoaie. — Gunoaie? — Da. Lucruri cumplite. Cresc pe oameni ca negii. — Buboaie? — Şi, şi. Ştii, se vorbeşte despre tine. — Despre mine se vorbeşte întotdeauna. — Acum e mai rău decât în multe alte dăţi, spuse Cuget, întâlnindu-i privirea. Chiar ai pomenit de-o abandonare a Pactului Răzbunării? Dalinar răsuflă adânc. — Asta a fost între mine şi rege. — Ei bine, probabil că el le-a povestit altora. Oamenii ăştia sunt laşi – şi fără îndoială de aceea au senzaţia că ştiu totul despre 543

laşitate, fiindcă e sigur că-n ultima vreme spun că tu eşti laşul. — Părinte al Furtunii! — Nu, eu sunt Cuget. Dar îmi dau seama cât de uşor se poate face confuzia asta. — Pentru că-ţi dai atâtea aere sau fiindcă faci atât de mult zgomot? mârâi Dalinar. Pe faţa lui Cuget se lăţi un zâmbet. — Ei, Dalinar! Sunt impresionat! Poate-ar trebui să te fac pe tine Mucalit! Iar eu aş putea fi înalt prinţ în locul tău, zise, apoi tăcu o clipă. Nu, n-ar fi bine. M-aş înfuria din prima clipă când i-aş auzi şi probabil că i-aş măcelări pe toţi. Şi poate-aş numi cremlingi în locurile lor. Regatului i-ar merge fără nicio îndoială mai bine. Dalinar îi întoarse spatele, pregătindu-se să plece. — Îţi mulţumesc că mi-ai atras atenţia. — Cu plăcere, răspunse Cuget, aşezându-se iarăşi pe taburetul lui, în timp ce Dalinar se îndepărta. Ah, Luminlord Habatab! Ce bine te-ai gândit să porţi o cămaşă roşie, când eşti aşa ars de soare! Dac-o să continui să-mi uşurezi atât de mult munca, mă tem că mintea mea o să devină tot atât de leneşă ca a Luminlordului Tumul! O, Luminlord Tumul! Nu mă aşteptam să te văd stând acolo! N-am vrut să-ţi insult prostia. De fapt, e de-a dreptul spectaculoasă şi demnă de multe laude. Lord Yonatan şi Doamnă Meirav, de data asta o să renunţ la insultele la adresa voastră, fiindcă v-aţi cununat de curând, deşi găsesc că pălăria ta, Yonatan, e de-a dreptul impresionantă. Cred că e convenabil să porţi pe cap ceva care-ţi poate folosi drept cort la vreme de noapte. A, şi acolo, în spatele tău, e Doamna Navani? De când te-ai întors pe Câmpii şi 544

cum de n-am simţit mirosul? Dalinar încremeni. Ce? — E evident că duhoarea ta a fost mai puternică decât a mea, Cuget, răspunse vocea caldă a unei femei. Încă nu i-a făcut nimeni fiului meu un serviciu curmându-ţi viaţa? — Nu, încă nu mi-a curmat-o nimeni, răspunse Cuget, înveselit. Deşi cu toţii au cur mat, n-am auzit să fie vreunul cu dosul străveziu. Dalinar se întoarse, şocat. Navani, mama regelui, era o femeie maiestoasă, cu părul negru împletit într-un coc complicat. Şi nu ar fi trebuit să se afle acolo. — Ei, haide, Cuget, spuse ea. Te credeam mai presus de genul ăsta de umor. — Aşa cum sunt, practic, mai pe sus decât tine, zâmbi el, de pe taburetul cu picioare lungi. Navani îşi dădu ochii peste cap. — Din păcate, Luminăţie, continuă Cuget cu un oftat, am fost silit să-mi rostesc insultele în cuvinte pe înţelesul acestei mulţimi. Dacăţi face plăcere, mă voi strădui să-mi îmbunătăţesc stilul, adăugândui unele mai elevate, spuse, apoi şovăi. De pildă, ştii vreunul care rimează cu a se spârcâi? Ea se mulţumi să-şi îndrepte privirea în altă parte şi se uită la Dalinar cu ochi de un violet palid. Purta o rochie elegantă, cu roşul sclipitor neîntrerupt de broderii. Tot roşii erau şi nestematele din părul ei, având câteva şuviţe cenuşii. Mama regelui era cunoscută drept una dintre cele mai frumoase femei din Alethkar, deşi lui Dalinar descrierea i se păruse întotdeauna nepotrivită, fiindcă, cu 545

siguranţă, în întregul Roshar nu mai exista nicio altă femeie a cărei frumuseţe să se poată măsura cu a ei. „Necugetatule!” îşi spuse, desprinzându-şi ochii de ea. „E văduva fratelui tău.” Gavilar fiind mort, trebuia să se poarte cu Navani ca şi cum i-ar fi fost soră. În plus, cum rămânea cu propria soţie? Murise în urmă cu zece ani şi, din prostie, şi-o ştersese din minte. Chiar dacă nu şi-o putea aminti, trebuia s-o respecte. De ce se-ntorsese Navani? În timp ce femeile îşi strigau saluturile către ea, Dalinar se grăbi să se-ndrepte către masa regelui. Se aşeză; câteva clipe mai târziu, o servitoare îi aduse o farfurie – preferinţele lui erau cunoscute. Era pui piperat, aburind, tăiat în formă de medalioane şi aşezat pe felii rotunde de tenem, o legumă pufoasă de un portocaliudeschis. Dalinar înhăţă o bucată de pâine şi-şi scoase cuţitul pentru masă din teaca prinsă de gamba dreaptă. Atâta timp cât mânca, Navani ar fi încălcat eticheta dacă venea să-i vorbească. Mâncarea era bună. Ca întotdeauna la ospeţele lui Elhokar – în privinţa asta, fiul îşi egala tatăl. Din capul mesei, regele dădu din cap către el, apoi îşi continuă conversaţia cu Sadeas. Înaltul Prinţ Roion stătea la câteva locuri distanţă de el. Dalinar avea peste câteva zile o întâlnire cu el, primul cu care voia să discute, încercând să-l convingă să i se alăture la asaltul unui platou. Niciun alt înalt prinţ nu veni să se aşeze lângă Dalinar. Numai ei – şi oaspeţii care se bucurau de o invitaţie specială – se puteau aşeza la masa regelui. Un bărbat destul de norocos ca să primească o asemenea invitaţie stătea în stânga lui Elhokar şi se vedea limpede că nu ştia dacă să participe sau nu la conversaţie. 546

În spatele lui Dalinar clipocea apa. În faţa lui, petrecerea continua. Era vremea destinderii, dar alethii erau oameni cu o fire rece, cel puţin prin comparaţie cu mult mai pasionalii mâncători de coane şi cu reshii. Însă şi ei păreau să fi devenit mai îmbuibaţi şi mai îngăduitori faţă de propriile slăbiciuni decât fuseseră în copilăria lui. Vinul era turnat cu generozitate şi mâncărurile sfârâiau deasupra focului, împrăştiindu-şi aromele. Pe prima insulă, mai mulţi tineri intraseră în arenă pentru câte un duel amical. La petreceri, tinerii găseau adesea motive ca să-şi scoată hainele lungi pentru a-şi demonstra, nestânjeniţi, îndemânarea de spadasini. Femeile erau mai modeste în privinţa afişării propriilor talente, dar o făceau şi ele. Chiar şi pe insula lui Dalinar erau mai multe care-şi instalaseră şevalete şi desenau, pictau sau scriau caligrafic. Ca întotdeauna, îşi ţineau mâna stângă ascunsă în manşetă şi îşi creau delicatele lucrări de artă cu mâna dreaptă. Stăteau pe taburete înalte, de genul celui pe care se instalase Cuget – care furase probabil unul pentru micul lui spectacol. Câteva atrăgeau creaţiospreni, siluete mărunte ce se rostogoleau pe şevalete sau pe mese. Navani adunase în jurul unei mese un grup de femei ochiluminoşi de rang înalt. Prin faţa lui Dalinar trecu o servitoare care le aducea mâncarea. Părea să fi fost pregătită tot din carnea unor pui de pasăre exotică, dar combinată cu fructe methi aburinde şi acoperită cu un sos maroniu-roşcat. În copilărie, îndemnat de curiozitate, Dalinar gustase pe furiş din mâncarea femeilor. I se păruse dezgustător de dulce. Navani puse pe masă ceva cam de mărimea unui pumn, un 547

obiect din alamă lustruită, cu un rubin impregnat în centru. Lumina de Furtună se împrăştie, roşie, aruncând umbre pe întreaga faţă de masă albă. Navani roti obiectul, arătându-le celorlalte femei prelungirile lui ca nişte picioare. Aşezat astfel, semăna vag cu un crustaceu. „N-am mai văzut niciodată un fabrial ca ăsta.” Dalinar îşi ridică ochii spre chipul ei şi-i admiră contururile obrazului. Navani era o artifabrialistă renumită. Poate că obiectul… Ea îi aruncă o privire şi Dalinar încremeni. Văduva fratelui său îi adresă cel mai scurt zâmbet cu putinţă, furiş şi plin de subînţelesuri, apoi îşi întoarse faţa înainte de a putea el să-i răspundă într-un fel sau altul. „Furtunoasă femeie!” îşi zise, îndreptându-şi ostentativ atenţia către farfurie. Îi era foame şi plăcerea mâncării îl acapară într-o asemenea măsură încât aproape că nu-l observă pe Adolin apropiindu-se. Tânărul blond îl salută pe Elhokar, apoi se grăbi să se aşeze pe unul dintre locurile goale de lângă Dalinar. — Tată, întrebă el în şoaptă, ai auzit ce vorbeşte lumea? — Despre ce? — Despre tine! M-am duelat până acum cu trei bărbaţi care-au spus că eşti un laş – că laşi sunt toţi cei din casa ta. Zic că i-ai cerut regelui să renunţe la Pactul Răzbunării! Dalinar îşi încleştă mâinile de marginea mesei şi era cât pe-aci să se ridice în picioare. Dar se opri. — Lasă-i să vorbească, dacă asta vor, zise şi începu iarăşi să mănânce, împlântându-şi cuţitul într-o bucată de pui piperat şi ducând-o la gură. 548

— Chiar ai făcut-o? întrebă Adolin. Despre asta ai discutat acum două zile cu regele? — Da, recunoscu Dalinar. Răspunsul îl făcu pe Adolin să scoată un mormăit. — Deja mi-am făcut griji. Când am… — Adolin, îl întrerupse Dalinar. Ai încredere în mine? Fiul său îl privi cu ochi mari şi sinceri, dar îndureraţi. — Vreau să am. Pe toate furtunile, tată, chiar vreau. — Ceea ce fac e important. Trebuie dus la bun sfârşit. Adolin se aplecă spre el şi îi vorbi în şoaptă: — Şi dacă sunt năluciri? Dacă… îmbătrâneşti pur şi simplu? Era prima oară când i-o spunea cineva în faţă, fără ocolişuri. — Aş minţi dacă aş spune că nu m-am gândit la asta, dar n-are sens să mă-ndoiesc de mine însumi. Cred că totul e real. Pare real. — Dar… — Nu ne aflăm în locul potrivit pentru o astfel de discuţie, fiule, zise Dalinar. Putem sta de vorbă mai târziu, şi-atunci o s-ascult şi-o să mă gândesc la tot ce ai de spus. Adolin îşi strânse buzele, transformându-le într-o linie subţire. — Bine. — Ai dreptate când îţi faci griji pentru reputaţia noastră, continuă Dalinar, sprijinindu-şi un cot pe masă. Am presupus că Elhokar va avea destul tact ca să păstreze secretul discuţiei noastre, însă ar fi trebuit să-i cer eu asta. Şi, apropo, ai avut dreptate în privinţa răspunsului său la propunerea mea. În cursul conversaţiei mi-am dat seama că n-o să dea înapoi niciodată, aşa că am trecut la o altă tactică. 549

— Şi anume? — Câştigarea războiului, zise Dalinar, cu hotărâre. Gata cu încăierările pentru inimi-nestemată. Gata cu asediul ăsta stăruitor şi interminabil. O să găsim o cale prin care să atragem un număr mare de parshendi pe Câmpii, apoi o să-i prindem într-o ambuscadă. Dacă izbutim să omorâm destul de mulţi, nu vor mai avea oameni cu care să continue războiul. Şi atunci o să reuşim cumva să le atacăm centrul şi-o să le ucidem sau o să le luăm prizonieri conducătorii. Nici măcar demonii spărturilor nu mai continuă lupta după ce le tai capul. Pactul Răzbunării îşi va atinge scopul, iar noi ne vom întoarce acasă. Adolin se gândi mai multă vreme, apoi dădu scurt din cap. — Perfect. — N-ai obiecţii? De obicei, fiul lui mai mare avea o mulţime. — Tocmai mi-ai cerut să am încredere în tine, răspunse Adolin. Şi, în plus, să-i atacăm pe parshendi cu mai multă forţă? E o tactică pe care pot s-o susţin. Însă vom avea nevoie de un plan bun – ceva care să anuleze obiecţiile pe care le-ai adus acum şase ani tu însuţi. Dalinar dădu din cap, bătând cu degetul în masă. — Pe vremea aia, până şi eu mă gândeam că suntem nişte principate separate. Dacă am fi atacat centrul individual, fiecare oştire de una singură, am fi fost împresuraţi şi distruşi. Dar dacă toate cele zece armate merg la asalt împreună? Cu mâncarea asigurată de Animmozii noştri, cu soldaţii cărând adăposturi portabile pentru marile furtuni? Cu peste o sută cincizeci de mii de oşteni? Să-i lăsăm pe parshendi să-ncerce să ne-nconjoare atunci. Cu 550

Animmozii putem crea, dac-o să fie nevoie, chiar şi lemn pentru poduri. — Pentru asta e nevoie de foarte multă încredere, zise Adolin, şovăind, apoi se uită în lungul mesei înalte, către Sadeas şi se întunecă la faţă. O să fim cu toţii blocaţi acolo, rupţi de lume, zile de-a rândul. Dacă înalţii prinţi încep să se ia la harţă în toiul marşului, ar putea fi un dezastru. — Mai întâi o să-i deprindem să lupte împreună, zise Dalinar. Suntem aproape, mai aproape ca oricând. În şase ani nici măcar un singur înalt prinţ nu le-a îngăduit oştenilor săi să se-ncaiere cu alţii. O făceau numai acasă, în Alethkar. Acolo încă mai purtau lupte fără sens pentru pământuri sau pentru vechile insulte. Era ridicol, dar să-ncerci să-i faci pe alethi să nu se mai războiască era ca şi cum ai fi încercat să-mpiedici vânturile să sufle. Adolin dădea din cap. — E un plan bun, tată. E mult mai bine decât să vorbeşti despre retragere. Însă nu vor renunţa la bătăliile pentru platouri. E un joc care le place. — Ştiu. Dar dacă izbutesc să conving unul sau doi dintre ei să atace platourile împreună, punându-şi soldaţii şi toate mijloacele de luptă laolaltă, ar putea fi un pas către ceea ce ne trebuie pe viitor. Încă mai aud că e de preferat să atragem mai mulţi parshendi pe Câmpii şi să-i înfruntăm pe unul dintre platourile mari, dar încă nu ştiu cum am putea s-o facem. Oricum, armatele noastre separate vor trebui să-nveţe să lupte împreună. — Şi ce facem în privinţa lucrurilor pe care le spune lumea despre tine? 551

— O să neg totul printr-un anunţ oficial, răspunse Dalinar. O să am grijă să nu dau de înţeles că regele s-a înşelat, explicând în acelaşi timp care e adevărul. Adolin oftă. — O dezminţire oficială, tată? — Da. — De ce nu un duel? întrebă tânărul şi se aplecă spre el, părând nerăbdător. O declaraţie oficială plictisitoare îţi poate explica ideile, dar n-o să-i facă pe oameni să le simtă. Alege pe cineva care spune că eşti laş, provoacă-l şi reaminteşte-le tuturor ce greşeală săvârşesc insultându-l pe Ghimpele Negru! — Nu pot, răspunse Dalinar. Legile Războinicilor nu le-o îngăduie celor de rangul meu. Probabil că nici Adolin n-ar fi trebuit să se dueleze, dar nu i-o interzisese cu desăvârşire. Duelul era viaţa lui. Ei, asta pe lângă femeile pe care le curta. — Atunci însărcinează-mă pe mine să apăr onoarea casei noastre, spuse Adolin. Mă duelez eu cu ei! O să-i înfrunt cu Sabia şi cu Armura şi-o să le-arăt ce-nseamnă onoarea noastră! — Ar fi ca şi cum aş face-o eu, fiule. Adolin clătină din cap şi-l fixă cu privirea. Părea să caute ceva. — Ce e? întrebă Dalinar. — Încerc să-mi dau seama ce anume te-a schimbat cel mai mult. Viziunile, Legile sau cartea aia. Dacă între ele există vreo deosebire. — Legile se deosebesc de celelalte două, spuse Dalinar. Sunt o tradiţie a vechiului Alethkar. — Nu. Au legătură unele cu altele, tată. Cumva, se adună laolaltă 552

în tine. Dalinar cugetă asupra spuselor lui. Era oare cu putinţă să aibă dreptate? — Ţi-am spus povestea regelui care căra bolovanul? — Da, răspunse Adolin. — Serios? — De două ori. Iar altă dată m-ai pus să ascult pasajul citit. — A, da. Ei bine, în acelaşi capitol e un pasaj despre deosebirea dintre a-i sili pe oameni să te urmeze şi a le îngădui să te urmeze. Noi, în Alethkar, îi silim într-o prea mare măsură. Când te duelezi cu cineva care susţine că eu sunt laş, nu-i schimbi părerea. S-ar putea să-l faci să n-o mai spună, dar continuă să fie convins că ăsta e adevărul. Ştiu că am dreptate. Trebuie să-mi acorzi încredere şi-n privinţa asta. Adolin oftă, ridicându-se. — Ei, cred că o dezminţire oficială e mai bună decât nimic. Cel puţin n-ai renunţat întru totul să-ţi aperi onoarea. — N-o să renunţ niciodată, zise Dalinar. Pur şi simplu trebuie să fiu prudent. Nu-mi pot permite să ne dezbinăm şi mai mult. Îşi îndreptă din nou atenţia asupra mâncării, înfigându-şi cuţitul în ultima bucată de carne şi ducând-o la gură. — Atunci mă-ntorc pe cealaltă insulă, spuse Adolin. O să… O clipă, aia e mătuşa Navani? Dalinar îşi ridică privirea şi văzu, cu surprindere, că Navani venea spre ei. Se uită în farfurie. Era goală, mâncase ultima bucată fără să-şi dea seama. Oftă, adunându-şi puterile, şi se ridică s-o întâmpine. 553

— Mathana, spuse Dalinar, înclinându-se şi alegând cuvântul protocolar care însemna „soră mai mare”. Navani era cu numai trei luni mai în vârstă ca el, dar formula de adresare era corectă. — Dalinar, răspunse ea, cu un zâmbet abia schiţat. Şi dragul meu Adolin. Tânărul îi răspunse cu un zâmbet larg. Ocoli masa şi îşi îmbrăţişă mătuşa. Ea îşi puse pe umărul lui mâna interzisă înfăşurată în materialul rochiei, un gest rezervat numai pentru rudele apropiate. — Când te-ai întors? întrebă Adolin, desfăcându-şi braţele. — Chiar în după-amiaza asta. — Şi de ce te-ai întors? întrebă Dalinar cu răceală. Aveam impresia că urma s-o ajuţi pe regină să apere interesele coroanei în Alethkar. — Of, Dalinar, răspunse ea cu afecţiune. Băţos, ca întotdeauna. Adolin, cum îţi merge în dragoste, dragul meu? — Continuă să-şi schimbe partenerele – pufni Dalinar – de parcar dansa ţinând pasul cu un ritm deosebit de iute. — Tată! protestă Adolin. — Ei, bravo ţie, Adolin, zise Navani. Eşti prea tânăr ca să te legi de cineva pentru totdeauna. Tinereţea e menită să trăiască experienţe variate cât mai e încă interesantă, zise, apoi se uită la Dalinar. N-ar trebui să fim siliţi să devenim plictisitori înainte de a îmbătrâni. — Mulţumesc, mătuşă, zâmbi Adolin. Îngăduie-mi să plec. Mă duc să-i spun lui Renarin că te-ai întors. Se îndepărtă în grabă, lăsându-l pe Dalinar să stea, stângaci, faţă 554

în faţă cu Navani, fiecare de câte o parte a mesei. — Sunt o ameninţare chiar atât de cumplită, Dalinar? întrebă ea, ridicându-şi o sprânceană. El îşi lăsă ochii în jos şi-şi dădu seama că încă mai strângea în mână cuţitul folosit la masă, cu o lamă lată şi zimţată, care, la nevoie, putea servi şi drept armă. Îl lăsă să cadă pe masă zăngănind, apoi tresări la auzul zgomotului. Toată încrederea în sine pe care-o simţise în timp ce vorbea cu Adolin păru să dispară într-o singură clipă. „Stăpâneşte-te!” îşi spuse. „E o femeie din familia ta, nimic mai mult.” Ori de câte ori stătea de vorbă cu Navani avea impresia că înfruntă cel mai periculos animal de pradă. — Mathana, spuse, dându-şi seama că stăteau în continuare de o parte şi de alta a mesei înguste. Poate c-ar trebui să mergem… Vocea i se stinse când ea îşi flutură mâna către o servitoare abia ajunsă la vârsta de la care trebuia să poarte o mânecă de femeie. Copila se grăbi să se apropie, aducând un taburet scund. Navani arătă către un loc de lângă ea, aflat la numai câţiva paşi de masă. Fata şovăi, dar, când Navani îşi repetă gestul cu mai multă insistenţă, puse taburetul jos. Navani se aşeză cu graţie, fără să stea la masa regelui – un loc rezervat numai pentru bărbaţi –, dar aflându-se cu siguranţă destul de aproape ca să sfideze protocolul. Servitoarea se retrase. Din capul mesei, Elhokar văzu ce făcea mama lui, dar nu spuse nimic. Nimeni n-o mustra pe Navani Kholin, nici măcar dacă era rege. — Of, stai jos, Dalinar, zise ea cu iritarea strecurându-i-se în glas. Avem de discutat lucruri importante. 555

El oftă, dar se supuse. Scaunele din jurul lor erau încă libere, iar muzica şi zumzetul conversaţiilor de pe insulă răsunau destul de tare ca să-i împiedice pe alţii să tragă cu urechea. Câteva femei începuseră să cânte la flaute şi, în jurul lor, muzicosprenii se învârteau în aer. — M-ai întrebat de ce m-am întors, începu ea cu glas scăzut. Ei bine, am avut trei motive. Mai întâi, am vrut să dau de ştire că vedenii şi-au îmbunătăţit „semicristalele”, cum le spun ei. Pretind că scuturile pot opri loviturile unei Cristalsăbii. Dalinar îşi încrucişă braţele pe masă, în faţa lui. Auzise zvonurile care vorbeau despre asta, dar nu le luase în seamă. Oamenii pretindeau întotdeauna că sunt pe punctul să creeze Cristale noi, însă promisiunile nu erau niciodată duse la îndeplinire. — Ai văzut vreunul? — Nu. Dar am primit o confirmare de la cineva în care am încredere. Spune că nu pot lua decât formă de scurt şi că nu oferă niciuna dintre celelalte puteri pe care ţi le dă Armura. Dar pot opri lovitura unei Cristalsăbii. Era un pas – unul foarte mic – către Cristalarmură. Suna tulburător. Dalinar nu putea să creadă până când nu vedea cu ochii lui ce puteau să facă acele „semicristale”. — Vestea asta puteai s-o trimiţi printr-o distrestie, Navani. — Ei bine, la scurt timp după ce-am ajuns la Kholinar, mi-am dat seama că plecarea mea de aici a fost o greşeală politică. Aceste tabere de război devin, din ce în ce mai mult, adevăratul centru al regatului nostru. — Da, zise Dalinar încet. Absenţa noastră din ţinuturile de 556

baştină e periculoasă. Şi nu fusese acesta principalul argument care-o convinsese pe Navani să se-ntoarcă acasă? Femeia maiestoasă îşi flutură mâna, respingând ideea. — Mi-am dat seama că regina e destul de bine înzestrată cu deprinderile necesare ca să ţină în frâu Alethkarul. Există intrigi şi comploturi – şi vor exista întotdeauna –, dar jucătorii cu adevărat importanţi se îndreaptă inevitabil încoace. — Fiul tău continuă să vadă asasini după fiecare colţ, spuse Dalinar cu glas scăzut. — Şi n-ar trebui? După ceea ce i s-a întâmplat tatălui său… — E adevărat, dar mă tem că el merge prea departe. Nu mai are încredere nici măcar în propriii aliaţi. Navani îţi puse mâinile în poală, cea liberă peste cea interzisă. — Nu e prea bun la treaba asta, nu-i aşa? Dalinar clipi, şocat. — Ce? Elhokar e un om bun! Mai onest decât orice alt ochiluminoşi din armata asta! — Dar domnia lui e slabă, spuse Navani. Trebuie să recunoşti. — E rege, zise Dalinar cu fermitate, şi îmi e nepot. Are atât sabia, cât şi inima mea, Navani, şi nu vreau s-aud pe nimeni – nici măcar pe mama lui – vorbindu-l de rău. Ea îl măsură cu privirea. Oare îi punea la încercare loialitatea? Semănând, în această privinţă, într-o mare măsură cu fiica sa, Navani era o fiinţă profund interesată de politică. Intrigile o făceau să înflorească precum un mugur-de-stâncă în aer umed, netulburat de vânturi. Dar, spre deosebire la Jasnah, în ea era greu să ai 557

încredere. Cu Jasnah ştiai întotdeauna cum stai – Dalinar se pomeni din nou dorind ca nepoata lui să-şi lase proiectele deoparte şi să sentoarcă pe Câmpiile Sfărâmate. — Nu-mi vorbesc fiul de rău, Dalinar, ripostă Navani. Ştim amândoi că-i sunt la fel de loială cum îi eşti şi tu. Dar vreau să ştiu cu ce am de-a face, şi pentru asta e necesară o clarificare. E privit ca un rege slab, iar eu vreau să-l ştiu protejat. Împotriva voinţei lui, dacă va fi necesar. — Atunci avem acelaşi scop. Dar, dacă al doilea motiv al reîntoarcerii tale a fost dorinţa de a-l apăra, care-a fost al treilea? Ea îi zâmbi cu ochii ei violeţi, cu buzele ei roşii. Un zâmbet plin de subînţelesuri. „Pe sângele străbunilor mei…” îşi zise Dalinar. „Vânturi ale Furtunii, e frumoasă. Frumoasă şi ucigătoare.” I se părea ironic mai ales faptul că din minte i se ştersese cu desăvârşire chipul propriei soţii, însă îşi putea aminti, în întregime, detaliile încâlcite ale lunilor pe care şi le petrecuse femeia aceea jucându-se cu el şi cu Gavilar. Îi întărâtase unul împotriva altuia, aţâţându-le dorinţa, înainte de a-l alege pe fratele mai mare. Ştiuseră cu toţii, tot timpul, că Gavilar avea să fie alesul. Dar tot fusese dureros. — La un moment dat va trebui să discutăm între patru ochi, răspunse Navani. Vreau să-ţi aflu părerea în privinţa mai multor lucruri despre care se vorbeşte în tabără. Adică, probabil, despre zvonurile pe seama lui. — Sunt… sunt foarte ocupat. Ea îşi dădu ochii peste cap. 558

— Nu mă-ndoiesc. O să ne-ntâlnim oricum, odată ce-o să mă instalez aici şi-o să aflu toate noutăţile. De azi într-o săptămână, ce zici? O să-ţi citesc din cartea aceea a soţului meu, apoi o să stăm de vorbă. Într-un loc public. E bine aşa? El oftă. — Foarte bine. Dar… — Înalţi prinţi şi ochi-luminoşi, spuse pe neaşteptate Elhokar. Dalinar şi Navani se întoarseră spre capul mesei, unde regele, purtând uniforma completă, cu mantia regală şi coroana, se ridicase în picioare. Îşi ridică o mână, arătând către insulă. Toată lumea amuţi şi în curând nu se mai auzi nimic altceva în afară de clipocitul apei. — Sunt sigur că zvonurile despre o încercare de a mi se curma viaţa în timpul vânătorii de acum trei zile au ajuns la urechile tuturor, anunţă regele. Chinga şeii mele a fost tăiată. Dalinar se uită la Navani. Ea îşi înălţă mâna liberă şi şi-o clătină, în semn că zvonurile nu i se păruseră convingătoare. Ştia de existenţa lor, fireşte. Era de-ajuns s-o laşi cinci minute într-un oraş ca să afle totul, plus toate lucrurile importante despre care circulau zvonuri. — Vă asigur că n-am fost niciodată cu adevărat în pericol, continuă Elhokar. Mulţumită, în parte, protecţiei oferite de Garda Regală şi vigilenţei unchiului meu. Sunt însă de părere că e înţelept să tratezi toate ameninţările cu prudenţa cuvenită şi cu seriozitate. De aceea, îl numesc pe Luminlordul Torol Sadeas Înalt Prinţ al Informării, însărcinându-l să scoată la lumină adevărul în privinţa acestei încercări de a mi se lua viaţa. 559

Dalinar clipi scurt, şocat. Apoi închise ochii şi lăsă să-i scape un geamăt slab. — Să scoată la lumină adevărul, spuse Navani, neîncrezătoare. Sadeas? — Pe sângele… Crede că eu nu iau în seamă ameninţările la adresa vieţii lui, aşa că s-a dus la Sadeas. — Ei, presupun că e în ordine, zise ea. Într-un fel, am încredere în Sadeas. — Navani, spuse Dalinar, deschizând ochii, totul s-a petrecut în timpul unei vânători organizate de mine, sub protecţia gărzii mele şi a oştenilor mei. Calul regelui a fost pregătit de grăjdarii mei. El mi-a cerut, în faţa tuturor, să văd ce-a fost cu chinga, iar acum dă cercetările pe mâna altcuiva. — O, doamne! Navani înţelegea. Era aproape ca şi cum regele ar fi declarat că-l bănuia pe Dalinar. Orice informaţie legată de „încercarea de asasinat” scoasă la lumină de Sadeas s-ar fi putut răsfrânge nefavorabil asupra lui Dalinar. Dacă ura lui Sadeas faţă de Dalinar şi dragostea lui faţă de Gavilar intrau în conflict, care avea să triumfe? „Dar viziunea? Mi-a spus să mă-ncred în el.” Elhokar se aşeză iarăşi şi, pe insulă, zumzetul conversaţiilor reîncepu într-o tonalitate mai înaltă. Regele nu părea să-şi dea seama ce făcuse. Sadeas zâmbea cu toată faţa. Se ridică, îşi luă rămas-bun de la rege şi se pierdu în mulţime. — Încă mai susţii că nu e un rege rău? şopti Navani. Sărmanul meu băiat zăpăcit şi orb la toate! 560

Dalinar se ridică şi se îndreptă spre rege, care continua să mănânce. Elhokar îşi ridică privirea. — A, Dalinar. Bănuiesc că vrei să-i oferi lui Sadeas ajutorul tău. El se aşeză. Jumătate din mâncarea lui Sadeas rămăsese pe masă, bucăţi de carne şi de pâine împrăştiate pe farfuria de alamă. — Elhokar, se sili Dalinar să spună, am vorbit cu tine abia acum câteva zile. Ţi-am cerut să mă numeşti Înalt Prinţ al Războiului, iar tu ai zis că e prea periculos! — Este. Am vorbit cu Sadeas despre asta, iar el a fost de acord. Înalţii Prinţi nu vor suporta niciodată să fie conduşi de cineva în război. Sadeas a subliniat că, dacă aş începe cu ceva mai puţin ameninţător, cum ar fi numirea unui Înalt Prinţ al Informării, i-aş pregăti pe ceilalţi pentru ceea ce vrei să faci. — El ţi-a sugerat asta, zise Dalinar cu glas egal. — Bineînţeles, confirmă Elhokar. E momentul s-avem un Înalt Prinţ al Informării şi el a amintit tocmai de chinga tăiată, spunând că e ceva de care-ar vrea să se ocupe. Ştie că tu ai spus mereu că nu eşti făcut pentru genul ăsta de lucruri. „Pe sângele părinţilor mei!” cugetă Dalinar, privind spre mijlocul insulei, unde în jurul lui Sadeas se adunase un grup de ochiluminoşi. „Tocmai mi s-a dejucat planul, într-un mod sclipitor.” Înaltul Prinţ al Informării avea autoritate când se făceau cercetări în privinţa fărădelegilor, mai ales în interesul Coroanei. Într-un fel, era o ameninţare tot atât de mare ca un Înalt Prinţ al Războiului, dar Elhokar nu-şi dădea seama. El nu vedea decât că în sfârşit găsise pe cineva care să dea atenţie spaimelor lui bolnăvicioase. 561

Sadeas era un bărbat foarte, foarte inteligent. — Nu mai fi atât de posomorât, unchiule, zise Elhokar. N-aveam idee că-ţi doreşti să ocupi poziţia asta, iar Sadeas părea atât de entuziasmat de idee. Poate că n-o să descopere nimic, poate că pielea s-a rupt pur şi simplu. Ţie, care mi-ai spus întotdeauna că nu mă aflu într-un pericol atât de mare cum cred, o să ţi se dea dreptate. — Dreptate? întrebă Dalinar încet, continuând să-l urmărească din priviri pe Sadeas. „Mă cam îndoiesc că aşa ceva e cu putinţă.”

562

23 NUMEROASE ÎNTREBUINŢĂRI „M-ai acuzat că-mi fac cercetările cu aroganţă. M-ai acuzat că le port în continuare pică lui Rayse şi Bavadin. Ambele învinuiri sunt întemeiate.” Kaladin stătea în picioare în căruţa acoperită, cercetând locurile din afara taberei, în vreme ce Pietroi şi Teft îi transformau planul – aşa cum era el – în faptă. Acasă, în ţinutul lui de baştină, aerul era mai uscat. Dacă ieşeai din oraş cu o zi înaintea unei mari furtuni, totul părea pustiit. După furtuni, plantele îşi conservau apa, retrăgându-se destul de repede în carapacele, trunchiurile şi ascunzătorile lor. Dar acolo, în acel climat mai umed, nu se grăbeau să se retragă. Mulţi muguri-destâncă nu dispăreau niciodată pe de-a-ntregul în carapace. Peticele de iarbă erau ceva obişnuit. Copacii pe care-i tăia Sadeas făceau parte dintr-o pădure la nord de tabere, dar câţiva creşteau, răzleţi, pe câmpii. Erau imenşi, arbori cu trunchiul gros, înclinaţi către vest, cu rădăcinile ca nişte degete înfipte în stânca din jur în care, de-a lungul anilor, făcuseră crăpături şi spărturi. Kaladin sări din căruţă. Treaba lui era să-ncarce pietrele. Ceilalţi podari le aduceau şi le stivuiau în grămezi alături de el. Munceau cu toţii pe întinsa câmpie, umblând printre muguri-destâncă, petice de iarbă şi pâlcuri de buruieni care se iţeau printre pietroaiele de sub ele. Creşteau mai ales în partea de vest, gata să se 563

retragă la adăpostul bolovanilor când se apropia o mare furtună. Era un efect straniu, ca şi cum fiecare bolovan ar fi fost capul unui om în vârstă, cu smocuri de păr verde sau cafeniu crescându-i în spatele urechilor. Smocurile acelea erau foarte importante, fiindcă printre ele se găseau şi trestiile subţiri numite buruiana dâmbului. Aveau în vârf ramuri cu frunze delicate, care se puteau retrage în interiorul tulpinilor rigide. Acestea rămâneau imobile, dar în spatele bolovanilor se găseau la loc destul de sigur. Câteva erau smulse la fiecare furtună – probabil ca să se fixeze în altă parte imediat ce se domoleau vânturile. Kaladin săltă un bolovan, îl puse în căruţă şi îl rostogoli alături de alţii. Avea partea de dedesubt umedă, plină de licheni şi de crem. Buruiana dâmbului nu era o plantă rară, dar nici atât de des întâlnită ca altele. O scurtă descriere fusese de-ajuns ca să-i trimită pe Pietroi şi Teft într-o căutare încununată de un oarecare succes. Însă începuseră s-o facă mai cu folos abia după ce li se alăturase Syl. Kaladin îşi aruncă privirea într-o parte în timp ce cobora după o altă piatră. Ea zbura şuierând, o siluetă palidă, abia vizibilă, călăuzindul pe Pietroi de la un pâlc de trestii la altul. Teft nu pricepea cum izbutea masivul mâncător de coarne să găsească mult mai multe decât el, iar Kaladin nu se simţea tentat să-l lămurească. În primul rând, nici el nu înţelegea încă de ce putea Pietroi s-o vadă pe Syl. Mâncătorul de coarne spunea că era un dar cu care se născuse. Se apropiară doi podari, tânărul Danny şi Jaks Fără-Urechi, trăgând o sanie de lemn pe care era un bolovan imens. Sudoarea le şiroia pe obraji. Când ajunseră la căruţă, Kaladin îşi scutură mâinile 564

de praf şi-i ajută să-l salte. Jaks Fără-Urechi în aruncă o privire încruntată, bombănind încet. — E foarte bun, spuse Kaladin, dând din cap în direcţia bolovanului. Minunată treabă. Jaks se uită urât la el şi se îndepărtă furios. Dunny îl privi pe Kaladin ridicând din umeri, apoi se grăbi pe urmele bărbatului mai vârstnic. Aşa cum bănuise Pietroi, trimiterea echipei la adunat pietre nu se dovedise în folosul popularităţii lui Kaladin. Dar fusese necesară. Era singurul mod în care puteau să-i ajute pe Leyten şi pe ceilalţi răniţi. După plecarea lui Jaks şi Dunny, Kaladin se urcă în căruţă cu nepăsare şi îngenunche, apoi dădu de-o parte o prelată care acoperea un morman mare de tulpini de buruiana dâmbului. Erau de lungimea unui antebraţ omenesc. Se mişca de parcă ar fi aranjat bolovanii, însă de fapt legă două mâini bune de trestii într-un mănunchi, folosindu-se de lujerul unui mugur-de-stâncă. Lăsă mănunchiul să cadă peste marginea căruţei. Vizitiul se dusese să stea de vorbă cu cel care mâna a doua căruţă. Kaladin rămăsese singur, numai cu chullul care se ghemuise în carapacea lui pietroasă, de unde privea soarele cu ochi ca două mărgele, ca la toate crustaceele. Kaladin sări din căruţa în care aruncă apoi un alt bolovan. Pe urmă îngenunche, ca şi cum ar fi vrut să tragă un altul de sub căruţă. Însă mâinile lui îndemânatice legară trestiile acolo, dedesubt, lângă alte două mănunchiuri, într-o parte a osiei era un gol mare, unde un drug de lemn îi oferea un suport excelent pentru fixarea mănunchiurilor. 565

„Dea Jezerezeh să nu verifice nimeni fundul căruţei când intrăm în tabără.” Spiţerul spusese că din fiecare tulpină storcea câte un strop. De câte trestii avea nevoie Kaladin? Îşi dădu seama că ştia răspunsul fără să fie nevoit să se gândească prea mult. Avea nevoie de fiecare picătură pe care-o putea obţine. Ieşi şi încărcă încă un bolovan. Pietroi se apropia; mâncătorul de coarne voinic, cu pielea închisă la culoare, căra un bolovan lunguieţ, aproape prea mare pentru ca oricare alt podar să-l poată duce de unul singur. El mergea încet, târşindu-şi picioarele, cu Syl zburându-i cu iuţeală în jurul capului şi aşezându-se din când în când pe bolovan ca să-l privească. Kaladin coborî şi alergă pe terenul denivelat ca să-l ajute. Pietroi dădu din cap în semn de mulţumire. Târâră împreună bolovanul până la căruţă şi-l urcară lângă ceilalţi. Pietroi îşi şterse fruntea, întorcându-se cu spatele la Kaladin. Din buzunar îi ieşea un mănunchi de trestii. Kaladin le luă şi le îndesă sub prelată. — Ce spunem dacă-şi dă cineva seama ce facem? întrebă Pietroi, fără să pară îngrijorat. — Că eu sunt ţesător şi că m-am gândit să-mi împletesc o pălărie, ca să mă apere de soare. Pietroi pufni. — Şi chiar s-ar putea s-o fac, zise Kaladin şi îşi şterse fruntea. Pe căldura asta, ar fi plăcut. Dar mai bine să nu vadă nimeni. Simplul fapt că ne dorim trestiile va fi probabil de-ajuns ca să nu ni se îngăduie să le păstrăm. — Asta e adevărat, încuviinţă Pietroi, întinzându-se şi ridicându566

şi privirea când trecu Syl în zbor prin faţa lui. Mi-e dor de Piscuri. Syl arătă cu degetul şi Pietroi îşi înclină respectuos fruntea înainte de a o urma. Însă, odată ce-l văzu pornind-o în direcţia potrivită, ea se grăbi să se-ntoarcă la Kaladin, tresăltând prin aer ca o panglică înainte de a coborî pe marginea căruţei şi de a-şi relua forma omenească, cu rochia fâlfâindu-i împrejur. — Îmi place foarte mult de el, declară Syl, ridicând un deget. — De cine? De Pietroi? — Da, răspunse ea, încrucişându-şi braţele la piept. E respectuos. Spre deosebire de alţii. — Perfect, zise Kaladin, săltând un alt bolovan în căruţă. Poţi să te ţii după el în loc să mă sâcâi pe mine. Încercă s-o spună ca şi cum nu şi-ar fi făcut griji. Se obişnuise s-o ştie lângă el. Ea strâmbă din nas. — Nu pot să mă ţin după el. E prea respectuos. — Tocmai ai spus că asta-ţi place. — Îmi place. Dar o şi detest. Vorbea cu o sinceritate firească, de parcă nu şi-ar fi dat seama că se contrazicea. Oftă şi se aşeză pe marginea căruţei. — L-am dus într-un loc cu balegă de chull, ca să-i joc o festă. Şi nici măcar n-a ţipat la mine! S-a uitat pur şi simplu la ea, ca şi cum ar fi vrut să descopere un înţeles ascuns, se strâmbă Syl. Nu e firesc. — Cred că mâncătorii de coarne venerează sprenii – sau cam aşa ceva, spuse Kaladin, ştergându-şi fruntea. — Asta-i o prostie. — Oamenii cred în lucruri încă şi mai prosteşti. Într-un anumit 567

fel, cred că are sens să venerezi un spren. Sunteţi, într-un fel, bizari şi magici. — Nu sunt bizară! protestă ea, ridicându-se în picioare. Sunt frumoasă şi expresivă. Îşi puse mâinile în şolduri, dar pe faţa ei citeai că, de fapt, nu se supărase. Părea să se schimbe de la o oră la alta, să devină tot mai… Mai cum? Nu tocmai umană. Mai originală. Mai deşteaptă. Tăcu când se apropie un alt podar – Natam. Bărbatul cu faţa prelungă aducea un bolovan mai mic, având evident grijă să nu se obosească prea tare. — Hei, Natam, zise Kaladin, lăsându-şi mâinile în jos ca să ia bolovanul. Cum merge? Celălalt ridică din umeri. — N-ai spus c-ai lucrat cândva pământul? Natam se opri să se odihnească lângă căruţă, fără să-i dea atenţie lui Kaladin. Acesta lăsă jos piatra, aşezând-o într-un loc potrivit. — Îmi pare rău că v-am pus să trudiţi astfel, dar avem nevoie de bunăvoinţa lui Gaz şi a celorlalte echipe de podari. Natam nu răspunse. — O să ne-ajute să rămânem în viaţă, continuă Kaladin. Credemă. Natam se mulţumi să ridice încă o dată din umeri, apoi se îndepărtă. Kaladin oftă. — Ar fi fost mult mai simplu dac-aş fi putut da vina pe Gaz pentru schimbarea corvezii de astăzi. 568

— N-ar fi fost prea cinstit, zise Syl, ofensată. — De ce-ţi pasă atât de mult de cinste? — Îmi pasă şi gata. — A, da? zise Kaladin şi începu să mormăie, reluându-şi lucrul. Dar călăuzirea oamenilor către mormane de balegă? Cât de cinstit e s-o faci? — E cu totul altceva. A fost o glumă. — Nu izbutesc să-mi dau seama… Vocea i se stinse când văzu că se apropia un alt podar. Se îndoia că, în afară de Pietroi, mai posedau şi alţii abilitatea de a o vedea pe Syl şi nu voia să fie văzut vorbind de unul singur. Podarul scund şi vânos spusese că se numea Cikatrice, deşi Kaladin nu-i vedea niciuna pe faţă. Avea păr negru, tuns scurt, şi trăsături colţuroase. Încercă să-l stârnească la vorbă, dar nu primi niciun răspuns. Omul merse până într-acolo încât schiţă un gest obscen înainte de a pleca. — Greşesc undeva, spuse Kaladin, clătinând din cap şi sărind din căruţa masivă. — Greşeşti? Syl se urcă pe marginea căruţei, cu ochii la el. — Am crezut că, salvându-i pe cei trei, le pot da speranţe. Dar au rămas tot indiferenţi. — Unii s-au uitat la tine mai devreme, când te-ai antrenat cu scândura. — S-au uitat. Dar nu le pasă de răniţi, nu vor să-i ajute. Asta e, în afară de Pietroi n-a vrut nimeni – iar el o face numai fiindcă îmi e dator. Şi nici măcar Teft n-a fost de acord să-şi împartă mâncarea cu 569

ei. — Sunt egoişti. — Nu. Nu cred că li se poate spune astfel, spuse ridicând o piatră şi străduindu-se să explice ce simţea. Când eram sclav… ei, tot sclav sunt şi acum. Dar, în cele mai urâte momente, când stăpânii mei au încercat să mă bată ca să mă dezveţe să mă-mpotrivesc, eram ca oamenii ăştia. Nu-mi păsa de nimic, nu îndeajuns de mult ca să fiu egoist. Eram ca un animal. Am făcut tot ce-am făcut fără să mă gândesc. Syl se încruntă. Nu era de mirare – nici măcar Kaladin nu pricepea ce voia să spună. Însă, pe măsură ce vorbea, începu să priceapă. — Le-am arătat că putem supravieţui, dar asta nu-nseamnă nimic. Dacă n-au o viaţă care să merite să fie trăită, n-o să le pese. E ca şi cum le-aş oferi mormane de sfere, dar nimic pe care să-şi poată cheltui bogăţia. — Cred că ai dreptate, spuse Syl. Dar ce pot face eu? El se uită în urmă, peste câmpia de stâncă, către tabără. — Nu ştiu. Dar cred c-o s-avem nevoie de mult mai multe trestii. ● În noaptea aceea, Kaladin, Teft şi Pietroi străbătură străzile improvizate ale taberei lui Sadeas. Nomon – luna mijlocie – îşi revărsa lumina palidă, albastru-alburie. În faţa clădirilor atârnau lămpi cu ulei, dând de ştire că adăposteau taverne sau lupanare. Lumina sferelor era mai puternică şi se putea reface, dar cu o singură sferă puteai cumpăra un mănunchi de lumânări sau o pungă cu ulei. Pe termen scurt, era adesea mai ieftin s-o faci, mai 570

ales dacă-ţi atârnai lumina într-un loc de unde putea fi furată. Sadeas nu impusese o oră a stingerii, dar Kaladin învăţase că, pentru un podar, era mai bine să rămână noaptea în lemnărie decât să umble de unul singur. Soldaţi pe jumătate beţi, în uniforme murdare, umblau de colo-colo, şoptind la urechile târfelor sau lăudându-se în faţa prietenilor. Îi insultau pe podari, râzând zgomotos. În ciuda felinarelor şi a lunii, străzile păreau întunecoase, iar alcătuirea dezordonată a taberei – în parte clădiri de piatră, în parte cocioabe de lemn, în parte corturi – o făcea să pară dezorganizată şi periculoasă. Kaladin şi însoţitorii lui se feriră din calea unui grup mare de soldaţi. Aceştia umblau cu hainele descheiate, dar nu erau foarte beţi. Unul îi zări pe podari, dar cei trei – printre care un mâncător de coarne vânjos – erau de-ajuns ca să-i taie oşteanului cheful de a face mai mult decât să râdă, arătând către Kaladin când trecu pe lângă el. Mirosea a transpiraţie şi a bere ieftină. Kaladin se stăpâni. Dacă riposta, avea să primească mai puţini bani la următoarea plată, drept pedeapsă pentru că se încăierase. — Asta nu-mi place, spuse Teft, uitându-se peste umăr la grupul de soldaţi. Mă-ntorc în tabăra noastră. — Ba o să rămâi aici, mârâi Pietroi. Teft îşi dădu ochii peste cap. — Crezi că mă sperii de-un chull mătăhălos ca tine? Dacă vreau să plec, plec şi… — Teft, spuse încet Kaladin. Avem nevoie de tine. Nevoie. Un cuvânt cu un efect straniu asupra oamenilor. Unii 571

fugeau când îl foloseai. Alţii deveneau nervoşi. Teft părea să tânjească după el. Dădu din cap, bombănind pentru sine, dar rămase cu ei. Ajunseră curând în locul unde erau ţinute căruţele. Porţiunea pătrată de teren stâncos, fără gard, se afla în partea de vest a taberei. La căderea nopţii plecase toată lumea, nu vedeai decât şiruri lungi de căruţe. Chullii dormeau în ţarcul de alături, arătând ca nişte movile scunde. Kaladin înaintă furişându-se, ca să nu fie zărit de vreo santinelă, dar se pare că nimeni nu se temea că, din mijlocul unei armate, s-ar fi putut fura ceva atât de mare ca o căruţă. Pietroi îl înghionti, apoi arătă către ţarcul întunecat al chullilor. Un singur băietan stătea pe unul dintre stâlpii îngrăditurii, uitânduse la lună. Chullii erau destul de valoroşi ca să fie păziţi. Bietul flăcău! Oare de câte ori i se cerea să stea treaz noaptea, păzind acele animale greoaie? Kaladin se ghemui în spatele unei căruţe şi ceilalţi doi îl imitară. El arătă către unul dintre şiruri, aşa că Pietroi plecă într-acolo. Pe urmă arătă în direcţia opusă, iar Teft îşi dădu ochii peste cap, însă îi dădu ascultare. Kaladin se furişă de-a lungul rândului din mijloc. Erau vreo treizeci de căruţe, dar verificarea se făcea cu mare repeziciune: îşi trecea degetele peste scândura din spate, în căutarea semnului pe care-l făcuse acolo. După numai câteva minute, pe şirul lui Kaladin intră o siluetă întunecată. Era Pietroi. Mâncătorul de coarne întinse mâna în lateral, apoi înălţă cinci degete. A cincea căruţă din capătul de la intrare. Kaladin dădu din cap şi o porni spre ea. Tocmai ajunsese când auzi un scâncet slab din direcţia în care 572

plecase Teft. Kaladin tresări şi-şi ridică privirea către santinelă. Băiatul continua să se uite la lună, lovind absent cu picioarele în stâlpul de lângă el. O clipă mai târziu, de Kaladin se apropiară în grabă Pietroi şi un Teft sfios. — Îmi pare rău, şopti acesta din urmă. Muntele umblător m-a speriat. — Dacă sunt cât un munte, de ce nu m-ai auzit când m-am apropiat? Ei? Kaladin pufni, pipăind în spatele căruţei indicate, şi degetele îi trecură peste X-ul crestat în lemn. Trase aer în piept, apoi intră sub căruţă, întins pe spate. Trestiile erau unde le lăsase, legate în douăzeci de mănunchiuri, toate groase de câte-o palmă. — Ishi, Heraldul Norocului, fie lăudat, şopti el, dezlegând primul mănunchi. — E totul acolo, da? spuse Teft, aplecându-se şi scărpinându-se în barbă în lumina lunii. Nu-mi vine să cred c-am găsit atât de multe. Probabil c-am smuls toate trestiile de pe câmpie. Kaladin îi întinse primul mănunchi. Fără Syl, n-ar fi găsit nici măcar o treime. Ea zbura cu iuţeala unei insecte şi părea să aibă un simţ care-i spunea unde sunt lucrurile. Kaladin desfăcu al doilea mănunchi şi îl întinse către ceilalţi. Teft îl legă de primul, într-un singur snop mai gros. În timp ce Kaladin îşi continua lucrul, sub căruţă pătrunseră nişte frunze mici şi albe, luând înfăţişarea lui Syl. Şi se opri lângă capul lui. 573

— N-am văzut străji în niciunul dintre locurile prin care m-am uitat. Doar un băiat, în ţarcul chullilor. Silueta ei translucidă, alb-albăstruie, era aproape invizibilă în întuneric. — Sper că trestiile astea sunt încă bune, şopti Kaladin. Dacă se usucă prea tare… — Vor fi perfecte. Îţi faci prea multe griji. Ţi-am găsit nişte sticle. — Da? întrebă el, atât de entuziasmat, încât fu cât pe-aci să se salte în capul oaselor. Dar se stăpâni tocmai la timp ca să nu-şi izbească creştetul de căruţă. Syl dădu din cap. — O să-ţi arăt. N-am putut să le car. Sunt prea solide. Kaladin se grăbi să dezlege restul mănunchiurilor, întinzându-ile unui Teft foarte neliniştit. Apoi ieşi de sub căruţă şi luă două dintre legăturile mari, care uneau câte trei mănunchiuri. Teft ridică încă două, iar Pietroi izbuti să ia trei, îndesându-şi una sub braţ. Aveau nevoie de un loc unde să lucreze fără să fie întrerupţi. Deşi buruienile dâmbului păreau să nu folosească la nimic, Gaz ar fi găsit o cale să le distrugă munca dacă vedea ce făceau. „Mai întâi sticlele”, îşi zise Kaladin. Dădu din cap către Syl şi, călăuziţi de ea, ieşiră dintre căruţe şi se îndreptară către o tavernă. Părea construită în grabă, din lemn mai prost, dar asta nu-i împiedica pe soldaţii dinăuntru să se simtă foarte bine. Văzând ce scandal făceau, Kaladin se temu că întreaga clădire s-ar fi putut dărâma. În spatele ei, într-o ladă fără capac, dintr-un lemn plin de aşchii, zăcea un morman de sticle în care fusese alcool. Sticla era un 574

material destul de preţios pentru ca acelea care rămâneau întregi să fie refolosite, însă cele din ladă erau crăpate sau cu gâturile sparte. Kaladin îşi lăsă jos legăturile de trestii, apoi alese trei sticle aproape întregi. Le spălă într-un butoi cu apă din apropiere, apoi le îndesă într-un sac pe care-l adusese anume pentru asta. Îşi săltă din nou legăturile şi le făcu semn celorlalţi. — Încercaţi să lăsaţi impresia că faceţi ceva plictisitor, le spuse. Mergeţi cu frunţile plecate. Cei doi dădură din cap şi o porniră cu toţii pe unul dintre drumurile principale, cărându-şi snopii de trestii ca şi cum ar fi fost vorba de o corvoadă obişnuită. Nu mai atraseră atenţia atât de mult ca înainte. Ocoliră lemnăria propriu-zisă, traversând terenul pietros deschis folosit ca loc de adunare al armatei înainte de coborârea pantei stâncoase care ducea spre Câmpiile Sfărâmate. O santinelă îi zări, iar Kaladin îşi ţinu răsuflarea, dar omul nu spuse nimic. Văzând cum mergeau, presupusese probabil că făceau ceea ce făceau dintrun motiv întemeiat. Dacă ar fi încercat să iasă din tabără, ar fi fost altceva, dar porţiunea aceea, care cobora spre prăpastia alăturată, nu trecea de marginile ei. Ajunseră în scurt timp la locul unde Kaladin fusese gata să se sinucidă. Cât de mult se puteau schimba lucrurile în câteva zile! Se simţea alt om – un amestec straniu dintre cel care fusese cândva, sclavul care devenise şi mizerabila creatură jalnică pe care încă se mai străduia s-o alunge. Îşi aduse aminte cum stătuse pe marginea prăpastiei, privind în jos. Bezna continua să-l îngrozească. „Dacă nu izbutesc să-i salvez pe podari, creatura mizerabilă ar 575

putea prelua din nou controlul. Şi de data asta o să facă tot ce vrea…” Kaladin se cutremură. Puse legăturile de trestii lângă marginea hăului, apoi se aşeză. Ceilalţi îi urmară exemplul, ceva mai ezitanţi. — O să le-aruncăm în prăpastie? întrebă Teft, scărpinându-se în barbă. După atâta muncă? — Sigur că nu, răspunse Kaladin. Şovăi; Nomon strălucea, dar era încă noapte. — N-aveţi nicio sferă, nu-i aşa? — Pentru ce? întrebă Teft, bănuitor. — Pentru lumină, omule. Celălalt mormăi, apoi scoase o mână de stropi de granat. — Aveam de gând să le cheltuiesc în noaptea asta, zise el. Sferele îi străluceau în palmă. — Bun, zise Kaladin, trăgând o trestie din legătură. Ce spusese tatăl lui despre ele? Ezitând, rupse vârful pufos, dând la iveală interiorul gol al tulpinii. O prinse de celălalt capăt şi-şi plimbă degetele pe toată lungimea ei, strângând-o cu putere. În sticla goală de alcool căzură două picături de lichid alb, lăptos. Zâmbi, satisfăcut, trecându-şi iar degetele strânse de-a lungul tulpinii. De data asta nu mai ieşi nimic, aşa c-o aruncă în prăpastie. În ciuda a tot ce spusese despre împletirea pălăriilor, nu voia să lase urme. — Parc-ai spus că nu le-aruncăm! zise acuzator Teft. Kaladin ridică sticla. — Numai după ce scoatem din ele asta. — Ce e? 576

Pietroi se aplecă şi se uită de aproape, strângându-şi pleoapele. — Sevă de buruiana dâmbului. Sau, mai degrabă, laptele buruienii dâmbului, fiindcă nu cred că e cu adevărat o sevă. Oricum, e un antiseptic excelent. — Un anti… ce? întrebă Teft. — Alungă putredosprenii, răspunse Kaladin. Din pricina lor apar infecţiile. Laptele ăsta e unul dintre cele mai bune antiseptice care există. Are efect şi dacă-l întinzi pe-o rană deja infectată. Ceea ce era bine, fiindcă pe ale lui Leyten începuseră să se târască putredospreni de un roşu intens. Teft mârâi, apoi se uită la legăturile de trestii. — Aici sunt o grămadă de tulpini. — Ştiu, răspunse Kaladin, întinzându-le celelalte două sticle. De aceea mă bucur că n-o să fiu nevoit să storc eu laptele din toate. Teft oftă, dar se aşeză şi desfăcu o legătură. Pietroi făcu acelaşi lucru fără să se plângă; se aşeză cu genunchii uşor depărtaţi şi cu labele picioarelor apropiate, pentru a ţine apoi sticla între ele în timp ce lucra. Suflă o adiere uşoară şi câteva trestii foşniră. — De ce-ţi pasă de soarta lor? întrebă Teft într-un târziu. — Sunt oamenii mei. — Nu asta-nseamnă să fii şef de pod. — Înseamnă ceea ce vrem noi, spuse Kaladin, văzând că Syl venise să-i asculte. Tu, eu, ceilalţi. — Crezi c-or să te lase să faci aşa ceva? întrebă din nou Teft. Ochi-luminoşii, căpitanii. — Crezi că ne dau destulă atenţie ca să observe? 577

Taft şovăi, apoi mârâi, storcând încă o trestie. — Poate că da, răspunse Pietroi. Mişcările cu care storcea bărbatul voinic trestiile aveau o delicateţe surprinzătoare. Kaladin n-ar fi crezut că degetele lui groase puteau fi atât de grijulii, atât de precise. — Ochi-luminoşii observă adesea acele lucruri pe care ai vrea să nu le vadă. Teft mârâi din nou, declarându-se de acord. — Cum ai ajuns aici, Pietroi? întrebă Kaladin. Cum poate ajunge un mâncător de coarne să-şi părăsească munţii şi să vină în ţinuturile joase? — N-ar trebui să pui astfel de întrebări, fiule, zise Teft, făcându-i cu degetul. Noi nu vorbim despre trecutul nostru. — Noi nu vorbim despre nimic, ripostă Kaladin. Niciunul dintre voi doi nu ştia nici măcar cum îl cheamă pe celălalt. — E-n ordine, zise Pietroi. O să vorbesc despre asta. Teft bombăni ceva pentru sine, dar se aplecă spre Pietroi, ca să-l audă mai bine când începu să vorbească. — Poporul meu n-are nicio Cristalsabie, începu mâncătorul de coarne, cu glasul lui gros, răguşit. — Nu e neobişnuit, zise Kaladin. În afară de Alethkar şi Jah Kaved, niciun regat n-are prea multe. — Nu e adevărat, îl contrazise Pietroi. Thaylenahul are cinci Săbii şi trei Armuri complete, toate în posesia gărzii regale. Selay îşi are partea de Armuri şi de Săbii. Alte regate, cum e Herdaz, au o singură Sabie şi o singură Armură – care trec din tată-n fiu în stirpea regală. Dar noi, unkalakii, n-avem nici măcar un singur 578

Cristal. La noi, mulţi nuatoma – ăştia-s la fel ca ochi-luminoşii voştri, numai că n-au ochi luminoşi… — Cum poţi să fii ochi-luminoşi fără să ai ochii luminoşi? se încruntă Teft. — Având ochi întunecaţi, răspunse Pietroi, ca şi cum ar fi fost evident. Noi nu ne-alegem conducătorii în felul ăsta. E complicat. Dar nu mă mai întrerupeţi, zise, storcând încă o trestie şi aruncându-i tulpina într-un morman de lângă el. Nuatoma socotesc că-i o mare ruşine să n-avem niciun Cristal. Îşi doresc armele astea din tot sufletul. Se crede că primul nuatoma care dobândeşte una va deveni rege, iar noi n-am mai avut un rege de foarte mulţi ani. Niciun pisc nu s-ar putea lupta cu acela unde cineva stăpâneşte una dintre Săbiile binecuvântate. — Şi-ai venit să cumperi una? întrebă Kaladin. Niciun Cristalpurtător nu şi-ar fi vândut arma. Fiecare era un vestigiu aparte, luat de la Radianţii Dispăruţi după trădarea lor. Pietroi râse. — Ha? Să cumpăr? Nu, nu suntem chiar atât de proşti. Nuatomaul meu cunoştea tradiţia voastră, nu? Spune că, dacă un om ucide un Cristalpurtător, îi poate lua în stăpânire Sabia şi Armura. Aşa că nuatoma-ul meu şi casa lui, noi toţi, am pornit-o într-o procesiune măreaţă, pentru ca el să-l găsească şi să-l ucidă pe unul dintre Cristalpurtătorii voştri. Kaladin aproape că izbucni în râs. — Presupun că s-a dovedit a fi o treabă mai grea decât crezuse. — Nuatoma-ul meu nu era prost, zise Pietroi, în apărarea acestuia. Ştia că o să fie greu, dar, vedeţi voi, tradiţia voastră ne dădea 579

speranţe. Din când în când, câte un nuatoma curajos coboară ca să se dueleze cu un Cristalpurtător. Într-o bună zi, unul o să-nvingă, şiatunci o s-avem Cristale. — Poate, spuse Kaladin, aruncând o trestie stoarsă în prăpastie. Presupunând că sunt de acord să se dueleze cu voi pe viaţă şi pe moarte. — A, se duelează întotdeauna, zise Pietroi, râzând. Nuatoma aduce multe bogăţii şi făgăduieşte că-i va da învingătorului tot ce posedă. Ochi-luminoşii voştri nu pot trece cu nepăsare pe lângă o pradă aşa bogată! Nu li se pare prea greu să omoare un unkalaki care nu are Cristalsabie. Au murit mulţi nuatoma. Dar nu-i nimic. Până la urmă vom învinge. — Şi-o s-aveţi o Sabie şi o Armură, spuse Kaladin. Alethkarul are câteva zeci. Pietroi ridică din umeri. — Una din fiecare e doar un început. Însă nautoma-ul meu a fost înfrânt, aşa că eu sunt podar. — Stai puţin, zise Teft. Ai bătut atâta drum împreună cu luminlordul tău şi, odată ce-a pierdut, ai fost capturat şi-ai ajuns într-un grup de podari? — Nu, nu, nu înţelegi, spuse Pietroi. Nuatoma-ul meu l-a provocat pe Înaltul Prinţ Sadeas. Se ştie foarte bine că aici, pe Câmpiile Sfărâmate, sunt mulţi Cristalpurtători. Nautoma-ul meu a crezut că e mai uşor să se lupte mai întâi cu cineva care n-are decât Armură şi să câştige o Sabie după aceea. — Şi? întrebă Teft. — Odată ce nuatoma-ul nostru a fost învins de Luminlordul 580

Sadeas, noi toţi am devenit proprietatea lui. — Atunci eşti sclav? întrebă Kaladin, ridicându-şi mâna şi pipăindu-şi semnul de pe frunte. — Nu, la noi nu există aşa ceva, răspunse Pietroi. Nu eram sclavul nautoma-ului meu. Îi eram rudă. — Rudă? se miră Teft. Pe Kelek! Eşti un ochi-luminoşi! Pietroi râse din nou, hohotind zgomotos. Kaladin zâmbi fără să vrea. Părea să fi trecut atât de mult timp de când nu mai auzise pe cineva râzând astfel! — Nu, nu. Nu eram decât umarti’a – vărul lui, cum aţi spune voi. — Totuşi, erai rudă cu el. — Pe Piscuri, rudele Luminlordului sunt servitorii lui. — Ce fel de obicei e ăsta? se văicări Teft. Trebuie să-ţi slujeşti propriile rude? Lua-m-ar furtuna! Cred că mai bine aş muri! — Nu e chiar atât de rău, zise Pietroi. — Nu-mi cunoşti rudele, ripostă Teft, înfiorându-se. Pietroi râse iar. — Preferi să fii sluga cuiva pe care nu-l cunoşti? Ca acest Sadeas? A unui om de care nu te leagă nimic? zise el, clătinând din cap. Câmpeni! Aici aveţi prea mult aer. Vă-mbolnăveşte minţile. — Prea mult aer? se miră Kaladin. — Da, răspunse Pietroi. — Cum ai putea avea prea mult aer? E în jurul nostru, pretutindeni. — Lucrul ăsta e greu de explicat. Pietroi vorbea bine limba alethi, dar uneori uita să adauge cuvintele cel mai des folosite. Alteori şi le amintea, aşa că frazele lui 581

sunau corect. Cu cât vorbea mai repede, cu atât uita mai multe cuvinte. — Aveţi prea mult aer, repetă el. Veniţi pe Piscuri. O să vedeţi. — Probabil, spuse Kaladin, aruncând o privire către Teft, care se mulţumi să ridice din umeri. Dar n-ai dreptate întru totul. Ai spus că slujim un om pe care nu-l cunoaştem. Ei bine, eu îl cunosc pe Luminlordul Sadeas. Îl cunosc bine. Pietroi îşi ridică o sprânceană. — E arogant, răzbunător, lacom şi corupt până-n măduva oaselor, continuă Kaladin. Pietroi zâmbi. — Da, cred că ai dreptate. Omul ăsta nu e unul dintre ochiluminoşii cu suflet nobil. — Printre ei nu există „suflete nobile”, Pietroi. Sunt toţi la fel. — Înseamnă că ţi-au făcut foarte mult rău, nu-i aşa? Kaladin ridică din umeri, fiindcă întrebarea dădea la iveală răni încă nevindecate. — Oricum, stăpânul tău a fost norocos. — A avut noroc fiindcă l-a ucis un Cristalpurtător? — A avut noroc că n-a învins, ca să descopere cum l-ar fi înşelat. Nu l-ar fi lăsat să plece cu Armura lui Sadeas. — Prostii, se amestecă Teft. Tradiţia… — Tradiţia e martorul orb de care se folosesc ca să ne osândească pe noi, Teft, zise Kaladin. E cutia frumoasă în care-şi ţin minciunile. Ne face să-i slujim. Teft nu se dădu bătut. — Am trăit mai mult decât tine, fiule. Ştiu destule. Dacă un om 582

simplu ucide un duşman Cristalpurtător, devine un ochi-luminoşi. Ăsta e mersul lucrurilor. Kaladin lăsă disputa să se stingă. Dacă iluziile îl făceau pe Teft să aibă o părere mai bună despre rolul pe care-l avea în acel război haotic, cine era el ca să-l convingă că greşea? — Prin urmare, erai servitor, îi spuse lui Pietroi. În suita unui luminlord? Ce fel de servitor? Se strădui să caute cuvântul potrivit, aducându-şi aminte de vremurile când se aflase în preajma lui Wistiow sau a lui Roshore. — Valet? Majordom? Pietroi râse. — Eram bucătar. Nuatoma-ul meu n-ar fi venit în ţinuturile joase fără să aibă bucătarul lui! În mâncarea voastră de-aici sunt atât de multe mirodenii încât nu mai simţi niciun alt gust! Ai putea la fel de bine să mănânci pietre piperate! — Tu n-ar trebui să vorbeşti despre mâncare, se strâmbă Teft. Un mâncător de coarne? Kaladin se încruntă. — Totuşi, de ce sunt numiţi ai voştri astfel? — Fiindcă mănâncă şi coarnele, şi carapacele creaturilor pe care le prind, răspunse Teft. Părţile dinafară. Pietroi zâmbi, cu privirea încărcată de nostalgie. — Păi, da, dar sunt atât de gustoase. — Chiar mâncaţi carapace? întrebă Kaladin. — Avem dinţi puternici, răspunse Pietroi cu mândrie. Dar, iată, acum mi-aţi aflat povestea. Luminlordul Sadeas nu ştia sigur la ce să ne folosească pe toţi. Unii au ajuns soldaţi, alţii sunt servitorii lui. 583

Eu i-am pregătit o singură masă şi m-a trimis la podari, spuse Pietroi, şovăind. Probabil că, ăă, i-am făcut supa mai bună. Kaladin îşi ridică o sprânceană. — Mai bună? Pietroi păru stânjenit. — Înţelegeţi, moartea nuatoma-ului meu mă înfuriase foarte tare. Şi, m-am gândit eu, câmpenii ăştia au toţi limbile arse de mâncarea lor. Nu mai simt gustul şi… — Şi ce? întrebă Kaladin. — Balegă de chull. Se pare c-a avut un gust mai puternic decât mă aşteptam. — Stai puţin, zise Teft. Ai pus balegă de chull în supa înaltului Prinţ Sadeas? — Ăă, da. De fapt, i-am pus şi-n pâine. Şi am folosit-o ca garnitură pentru cotletul de porc. Şi-am făcut din ea şi-un sos, cu mirodenii, pentru garamii cu unt. Am descoperit că balega asta de chull are foarte multe întrebuinţări. Teft izbucni în râs, stârnind ecouri. Se lăsă pe-o parte, hohotind cu atâta poftă încât Kaladin se temu să nu cumva să se rostogolească în prăpastie. — Mâncătorule de coarne, spuse Teft în cele din urmă, pentru asta-ţi fac cinste, dau de băut. Kaladin zâmbi. Clătină din cap doar pentru sine, uluit. Dintrodată, înţelegea. — Ce e? întrebă Pietroi, părând să-i fi observat expresia feţei. — Asta ne trebuie, răspunse Kaladin. Asta! E ceea ce-mi lipsea. Pietroi şovăi. 584

— Balegă de chull? Asta-ţi lipsea? Teft izbucni într-un alt hohot de râs. — Nu, zise Kaladin. E… ei, o să v-arăt. Dar mai întâi ne trebuie seva buruienii dâmbului. Abia terminaseră cu una dintre legături şi degetele îl dureau deja de atâta stors. — Dar tu, Kaladin? întrebă Pietroi. Eu mi-am spus povestea. Mi-o spui şi tu pe-a ta? Cum te-ai ales cu semnele astea de pe frunte? — Da, se i se alătură Teft, ştergându-se la ochi. Tu în a cui mâncare te-ai răhăţit? — Parcă spuneai că trecutul unui podar e tabu, zise Kaladin. — L-ai făcut pe Pietroi să şi-l dezvăluie, fiule. Corect e să ţi-l povesteşti şi tu. — Şi, dacă vă spun povestea mea, înseamnă c-o spui şi tu pe-a ta? Teft se încruntă imediat. — Ei, uite, eu n-o să… — Am omorât un om, îl întrerupse Kaladin. Asta-l amuţi pe Teft. Pietroi ciuli urechile. Kaladin observă că Syl îi privea în continuare cu interes. Ceea ce era ciudat pentru ea; de obicei, atenţia îi zbura repede în altă parte. — Ai omorât un om? întrebă Pietroi. Şi după asta te-au făcut sclav? Pedeapsa pentru crimă nu e de obicei moartea? — N-a fost crimă, răspunse Kaladin cu glas scăzut şi cu gândul la bărbatul cu barba încâlcită din căruţa sclavilor, care-i pusese aceleaşi întrebări. — De fapt, cineva foarte important mi-a mulţumit pentru fapta mea. 585

Şi tăcu. — Şi? întrebă Teft într-un târziu. — Şi… zise el, cu ochii la o trestie. Nomon cobora către apus, iar micul disc verde al lui Mishim – ultima lună – se înălţa dinspre răsărit. — Şi s-a dovedit că ochi-luminoşii nu se poartă prea frumos când le respingi darurile. Ceilalţi aşteptau mai mult, dar el amuţi şi-şi continuă lucrul la trestii. Amintirea celor petrecute în armata lui Amaram era încă şocat de dureroasă. Ceilalţi fie simţiră în ce toane proaste era, fie îşi dădură seama că atât cât spusese era de-ajuns, fiindcă îşi reluară munca şi nu-l mai îmboldiră să continue.

586

24 SALA HĂRŢILOR „Indiferent din ce punct de vedere ai privi lucrurile, nimic din ceea ce ţi-am scris aici nu se preschimbă într-un neadevăr.” Sala Hărţilor regelui se afla la hotarul dintre frumuseţe şi funcţionalitate. Costisitoarea clădire boltită din piatră, creată de un Animmod, avea suprafeţe laterale netede care se contopeau, fără a se zări vreo îmbinare cu stânca de dedesubt. Avea forma unei pâini thaylene alungite şi luminatoarele largi din tavan lăsau soarele să-şi trimită strălucirea pe superbele formaţiuni din coajă-de-piatră. Dalinar trecu pe lângă una dintre ele, cu nuanţe de roz, de verde strălucitor şi de albastru îmbinate într-un model noduros, crescut până la înălţimea umerilor lui. Plantele tari, acoperite cu o crustă, nu aveau cu adevărat tulpini şi frunze, ci doar lujeri unduind ca nişte plete pline de culoare. Dacă n-ar fi fost ele, coaja-de-piatră ar fi adus mai degrabă a piatră decât a plantă. Însă erudiţii susţineau că trebuie să fie plantă, judecând după modul în care creştea, întinzându-se către lumină. „Şi oamenii făceau acelaşi lucru”, îşi zise el. „Cândva.” Înaltul Prinţ Roion stătea în faţa uneia dintre hărţi, cu mâinile împreunate la spate, iar numeroşii săi însoţitori se înghesuiau în capătul opus al galeriei. Era un bărbat înalt, cu pielea de culoare deschisă şi cu barba neagră frumos tunsă. Părul i se rărise în creştet. Purta, ca majoritatea celorlalţi, o haină scurtă, deschisă în faţă, 587

lăsând la vedere cămaşa de dedesubt. Materialul ei roşu se înălţa deasupra gulerului hainei. „Atât de şleampăt!” îşi zise Dalinar, deşi costumul era croit după ultima modă. Şi-ar fi dorit ca hainele la modă să nu mai fie atât de… ei bine, atât de şleampete. — Luminlord Dalinar, spuse Roion. Mi-e greu să-mi dau seama care e scopul acestei întâlniri. — Fă o plimbare cu mine, Luminlord Roion, îl invită Dalinar, arătând într-o parte cu o înclinare a capului. Celălalt bărbat oftă, dar i se alătură şi o porniră pe aleea dintre grupurile de plante şi hărţi. Escorta lui Roion îi urmă; din ea făceau parte un paharnic şi un scutier. Fiecare hartă era luminată de nişte diamante prinse în suporturi de oţel lustruit ca oglinda. Toate erau redate detaliat, în cerneală, pe câte o singură coală de pergament, nefiresc de mare. Fuseseră create, evident, cu un Animmod. Cei doi ajunseră în centrul încăperii, lângă enorma şi detaliata Hartă Principală, fixată într-o ramă de pe perete. Înfăţişa întreaga zonă deja explorată a Câmpiilor Sfărâmate. Podurile permanente erau desenate cu roşu, iar perechile de glife albastre de pe platourile de lângă tabăra alethi indicau ce înalt prinţ le stăpânea. Către est, harta devenea din ce în ce mai săracă în detalii, liniile dispărând în final cu desăvârşire. În mijloc se afla câmpul de luptă, acea parte a platourilor unde se duceau cel mai adesea demonii spărturilor ca să intre în faza de pupă. În lateral, unde se aflau podurile permanente, apăreau foarte puţini. Iar dacă se iveau totuşi, o făceau ca să vâneze, nu ca să devină pupe. 588

Însă deţinerea platourilor din vecinătate era totuşi importantă, fiindcă – după cum se stabilise – niciun înalt prinţ nu putea traversa, fără permisiune, un platou aflat sub stăpânirea altuia. De asta se ţinea cont şi la alegerea celei mai potrivite căi spre platourile centrale, şi când se stabilea cine avea în grijă posturile de pază şi podurile permanente de pe platoul respectiv. Înalţii prinţi îşi vindeau unii altora platourile din vecinătatea taberelor. Pe coala de pergament de lângă Harta Principală era o listă a înalţilor prinţi şi a numărului de inimi-nestemată dobândite de fiecare dintre ei. Ţinea de felul de a fi al alethilor – oferea un scop şi spunea clar cine câştiga luptele şi cine lâncezea în tabără. Ochii lui Roion se îndreptară imediat către propriul nume. Dintre toţi înalţii prinţi, el câştigase cele mai puţine inimi-nestemată. Dalinar întinse mâna spre harta principală, trecându-şi degetele peste pergament. Platourile din centru purtau nume sau numere, pentru a se putea vorbi despre ele cu mai multă uşurinţă. Cel mai îndepărtat era mare şi se întindea, sfidător, chiar lângă zona stăpânită de parshendi. Îl numeau Turnul. Era enorm, de dimensiuni neobişnuite, avea o formă stranie şi demonii spărturilor păreau să-l prefere când le venea vremea să intre în faza de pupă. Privindu-l, Dalinar căzu pe gânduri. Mărimea platoului pe care voiai să-l cucereşti era hotărâtoare pentru stabilirea numărului de soldaţi care intrau în luptă. Pe Turn, parshendii aduceau de obicei foarte mulţi soldaţi şi respinseseră deja douăzeci şi şapte de atacuri. Niciun alethi nu câştigase acolo vreo luptă. El însuşi fusese întors din drum de două ori. Era, pur şi simplu, prea aproape de parshendi; puteau 589

întotdeauna s-ajungă acolo primii şi să intre în formaţie de luptă, folosindu-se de terenul în pantă, care le permitea să ocupe o poziţie excelentă în partea de sus. „Dar dacă i-am putea încolţi acolo având destui soldaţi…” îşi zise Dalinar. T-ar fi prins în cursă şi i-ar fi ucis pe foarte mulţi dintre ei. Poate îndeajuns de mulţi ca să nu mai fie în stare să continue războiul pe Câmpii. Merita să se gândească la asta. Dar înainte ca asta să se întâmple, avea nevoie de aliaţi. Îşi plimbă degetele către vest. — Înaltul Prinţ Sadeas s-a descurcat foarte bine în ultima vreme, zise Dalinar şi arătă tabăra celui despre care vorbea, bătând cu degetul în hartă. Cumpără platouri de la alţi înalţi prinţi şi îi e din ce mai uşor s-ajungă primul pe câmpurile de luptă. — Da, încuviinţă Roion, încruntându-se. Nu e nevoie să vezi o hartă ca să afli asta, Dalinar. — Priveşte lucrurile gândindu-te la ţelul nostru. Ne luptăm de şase ani fără întrerupere şi nimeni n-a văzut vreodată centrul Câmpiilor Sfărâmate. — N-am urmărit niciodată aşa ceva. Îi ţinem în frâu, îi asediem, îi înfometăm şi îi silim să vină la noi. N-a fost ăsta planul tău? — Ba da, dar nu mi-am imaginat niciodată c-o să dureze atât de mult. Mă gândesc c-ar fi timpul să schimbăm tactica. — De ce? Asta merge bine. Se-ntâmplă rareori să treacă o săptămână fără câteva ciocniri cu parshendii. Totuşi, aş putea spune că, în ultima vreme, tu n-ai prea fost un model care să ne inspire-n luptă. Arătă cu capul către numele lui Dalinar de pe coala mai mică. Lângă el se înşiruiau o mulţime de semne, câte unul pentru 590

fiecare inimă-nestemată pe care-o câştigase. Dar foarte puţine erau recente. — Mulţi spun că Ghimpele Negru nu mai e aşa de ascuţit, continuă Roion. Avea grijă să nu-l insulte pe Dalinar de-a dreptul, dar mergea mult mai departe decât ar fi făcut-o înainte. Se răspândise deja vestea despre ceea ce se întâmplase cu Dalinar când îl prinsese furtuna în baracă. El se sili să-şi păstreze calmul. — Roion, nu putem continua să privim războiul ăsta ca pe un joc. — Toate războaiele sunt nişte jocuri, unele dintre cele mai grandioase, având drept piese pierdute vieţile unor oameni reali şi drept trofee bogăţii reale! Asta e viaţa pentru care-au fost zămisliţi oamenii. Ca să lupte, ca să ucidă, ca să învingă. Îl cita pe Făuritorul Soarelui, ultimul rege alethi care-i unise pe înalţii prinţi. Gavilar îi venerase cândva numele. — Poate, răspunse Dalinar. Totuşi, care e scopul? Luptăm ca să dobândim Cristalsăbii, apoi le folosim în luptă ca să mai dobândim şi altele. E un cerc, ne învârtim iarăşi şi iarăşi, învârtindu-ne în jurul cozilor ca să ne putem învârti mai bine în jurul cozilor. — Luptând, ne pregătim să recâştigăm paradisul şi să luăm înapoi ceea ce ne aparţine. — Oamenii se pot antrena şi fără să meargă la război şi pot purta şi altfel de lupte, nu doar unele lipsite de sens. Au fost vremuri când războaiele noastre însemnau ceva. Roion îşi ridică o sprânceană. — Aproape că mă faci să dau crezare zvonurilor, Dalinar. Se 591

spune că ţi-ai pierdut pofta de război, că nu mai simţi dorinţa de a lupta, zise Roion, apoi îl privi iarăşi. Unii spun că e vremea să abdici în favoarea fiului tău. — Zvonurile mint, se răsti Dalinar. — Adică… — Mint, declară ferm Dalinar, dacă pretind că nu-mi mai pasă. Îşi puse din nou degetele pe hartă, plimbându-le pe pergamentul neted. — Îmi pasă, Roion. Îmi pasă foarte mult. De ceea ce se întâmplă cu poporul ăsta. De nepotul meu. De soarta războiului. De aceea propun să acţionăm, de acum înainte, cu mai multă agresivitate. — Păi cred că e cazul să mă bucur că aud aşa ceva. „Uneşte-i…” — Vreau să-ncerci să ataci un platou împreună cu mine, zise Dalinar. — Ce? — Vreau să ne unim forţele şi să atacăm în acelaşi timp, luptând împreună. — De ce-am vrea să facem asta? — Am putea avea mai multe şanse să câştigăm inimi-nestemată. — Dacă mai mulţi soldaţi îmi cresc şansele de a învinge, atunci o să aduc, pur şi simplu, mai mulţi soldaţi de-ai mei. Platourile sunt prea mici ca s-arunci în luptă armate mari, iar mobilitatea e mai importantă decât numărul în sine. Era un punct de vedere întemeiat. Pe câmpii, mai mult nu însemna neapărat mai bine. Spaţiul limitat şi marşul forţat către câmpul de luptă schimbau în mod semnificativ modul în care se 592

purta războiul. Numărul exact al soldaţilor depindea de mărimea platoului şi de filosofia marţială personală a fiecărui înalt prinţ. — Să atacăm împreună n-ar însemna neapărat mai mulţi soldaţi intraţi în luptă, răspunse Dalinar. Armata fiecărui înalt prinţ are diferite puncte tari. Eu sunt cunoscut pentru pedestrimea cu arme grele; tu ai cei mai buni arcaşi. Podurile lui Sadeas sunt mai iuţi decât oricare altele. Luptând împreună, putem descoperi tactici noi. Facem prea multe eforturi ca s-ajungem cât mai repede la un platou. Dacă nu ne-am grăbi aşa, luându-ne la întrecere unii cu alţii, poate c-am izbuti să-nconjurăm platoul. I-am putea lăsa pe parshendi sajungă primii, ca să-i atacăm apoi în condiţiile preferate de noi, nu de ei. Roion şovăi. Dalinar îşi petrecuse zile întregi discutând cu generalii lui despre posibilitatea unui atac comun. Se părea că existau avantaje clare, dar nu putea să fie sigur până când nu încerca un alt înalt prinţ să atace împreună cu el. Roion părea să analizeze propunerea. — Cine ar lua inima-nestemată? — Am împărţi bogăţiile în mod egal. — Şi dac-am captura o Cristalsabie? — Cel care ar câştiga-o în luptă ar păstra-o, evident. — Iar ăsta ai fi, probabil, tu, zise Roion încruntându-se. Pentru că tu şi fiul tău aveţi deja Cristale. Era marea problemă a Cristalsăbiilor şi a Cristalarmurilor – aveai foarte puţine şanse să le câştigi dacă nu foloseai deja una. De fapt, de obicei nu era de-ajuns să ai doar una dintre ele. Sadeas înfruntase Cristalpurtători pe câmpul de luptă, dar se văzuse întotdeauna 593

nevoit să se retragă ca să nu fie ucis. — Sunt sigur că putem găsi ceva mai echitabil, spuse Dalinar în cele din urmă. Sperase că, dacă mai reuşea să câştige un Cristal, avea să i-l poată dărui lui Renarin. — Cu siguranţă, zise Roion, sceptic. Dalinar trase aer în piept. Trebuia să fie mai cutezător. — Şi dacă ţi le-aş oferi ţie? — Poftim? — Încercăm să atacăm împreună. Dacă se-ntâmplă să câştig o Cristalsabie sau o Cristalarmură, tu o primeşti pe prima, din fiecare. Dar eu o păstrez pe a doua. Roion îl privi mijindu-şi ochii. — Ai face asta? — Pe onoarea mea, Roion. — Ei, de asta nu s-ar îndoi nimeni. Dar poţi învinovăţi un om dacă-şi face griji? — Pentru ce? — Sunt înalt prinţ, Dalinar. E adevărat că principatul meu e cel mai mic, dar eu nu depind de nimeni. Nu mă văd subordonândumă cuiva mai important. „Ai devenit deja o parte dintr-un întreg mai important”, zise în sinea lui Dalinar, simţindu-se frustrat. „S-a întâmplat în clipa când i-ai jurat credinţă lui Gavilar.” Roion şi ceilalţi refuzau să-şi îndeplinească făgăduielile. — Regatul nostru ar putea fi mult mai mult decât acum, Roion. — Poate. Dar poate că eu mă mulţumesc cu ceea ce am. Oricum, 594

mi-ai făcut o propunere interesantă. Am să mă gândesc la ea. — Foarte bine, zise Dalinar, deşi instinctul îi spunea că Roion avea să-i refuze oferta. Era prea bănuitor din fire. Înalţii Prinţi deabia puteau să se încreadă unii într-alţii cât să acţioneze împreună atunci când la mijloc nu erau Cristalsăbii şi inimi-nestemată. — O să te văd la ospăţul din seara asta? întrebă Roion. — De ce să nu mă vezi? — Păi, furtunoveghetorii au anunţat că la noapte e posibil să fie o mare furtună, înţelegi… — O să fiu acolo, spuse Dalinar, cu glas egal. — Da, fireşte, zise chicotind Roion. N-ai niciun motiv să nu vii. Îi zâmbi lui Dalinar şi se retrase, urmat de escorta lui. Dalinar oftă, se-ntoarse către Harta Principală şi o studie cu gândul la întâlnirea aceea şi la ceea ce însemnase. Rămase aşa vreme îndelungată. Privind în jos spre Câmpii, ca un zeu din înaltul cerului. Platourile arătau ca nişte insule izolate sau ca fragmentele unui vitraliu imens. Nu era pentru prima oară când simţea că ar fi fost în stare să desluşească un tipar al Câmpiilor Sfărâmate. Dacă ar fi văzut mai mult din ele, probabil că ar fi reuşit. Ce semnificaţie să fi avut aşezarea spărturilor într-o anumită ordine? Toţi ceilalţi erau atât de preocupaţi să pară puternici, să-şi arate curajul. Oare era singurul care-şi dădea seama câtă frivolitate se ascundea aici? Putere de dragul puterii? La ce era bună puterea dacă n-o foloseai la nimic? „Alethkarul a fost cândva o lumină”, se gândi el. „Asta pretinde cartea lui Gavilar şi asta-mi arată viziunile. Nohadon a fost regele 595

Alethkarului cu atât de mult timp în urmă. În vremurile dinaintea plecării Heralzilor.” Dalinar avea impresia că era aproape. De secret. De lucrul care-l entuziasmase atât de mult pe Gavilar în lunile dinaintea morţii. Dacă ar fi izbutit să ajungă puţin mai departe, Dalinar ar fi înţeles. Ar fi văzut tiparul după care se organizau vieţile oamenilor. Şi ar fi ştiut, în sfârşit. Dar asta făcea de şase ani. Se agăţa, se întindea, se străduia să mai înainteze puţin. Şi, cu cât ajungea mai departe, cu atât mai îndepărtate păreau răspunsurile. ● Adolin intră în Galeria Hărţilor. Tatăl lui era încă acolo, de unul singur. Doi membri ai Gărzii de Cobalt vegheau asupra lui de la distanţă. Roion nu se zărea nicăieri. Adolin se apropie încet. Dalinar avea privirea aceea, expresia absentă care i se aşternea atât de des pe chip în ultima vreme. Chiar şi atunci când n-avea o criză, nu era prezent pe de-a-ntregul. Nu aşa cum fusese cândva. — Tată? zise Adolin, alăturându-i-se. — Salut, Adolin. — Cum a mers întâlnirea cu Roion? întrebă tânărul, încercând să pară bine dispus. — Dezamăgitoare. Se dovedeşte că, în privinţa diplomaţiei, sunt mult mai nepriceput decât eram pe vremuri la război. — Pacea nu oferă niciun avantaj. — Asta spune toată lumea. Dar am avut cândva pace şi părea să fie bine. Ba chiar mai bine. 596

— N-a mai fost pace de pe vremea Palatelor Împăcării, se grăbi Adolin să răspundă. Pe Roshar, viaţa omului e o luptă. Era un citat din Dispute. Dalinar se întoarse spre el, părând amuzat. — Îmi dai mie citate din scriptură? Tu? Adolin ridică din umeri, simţindu-se ca un prost. — Păi, ştii, Malasha e destul de credincioasă, aşa că azi, ceva mai devreme, am ascultat… — Stai puţin, zise Dalinar. Malasha? Asta cine mai e? — Fiica Luminlordului Seveks. — Şi cealaltă fată, Janala? Adolin se strâmbă, cu gândul la plimbarea jalnică pe care-o făcuseră cu câteva zile în urmă. Mai multe daruri frumoase ar fi trebuit s-o împace. Dar el nu părea s-o mai entuziasmeze nici măcar pe jumătate cât înainte, aşa că acum curta pe altcineva. — Situaţia a devenit încordată. Malasha pare să promită mai mult, se grăbi Adolin să schimbe vorba. Înţeleg că Roion n-o să asalteze prea curând un platou împreună cu noi. Dalinar clătină din cap. — Se teme prea mult că-ncerc să-l aduc pe o poziţie de unde-i pot lua în stăpânire ţinuturile. Poate am greşit începând discuţiile cu cel mai slab dintre înalţii prinţi. Preferă să se ghemuiască la pământ ca să facă faţă oricăror nenorociri care se vor abate asupra lui, păstrând ceea ce are, în loc să rişte pentru a obţine mai mult. Dalinar se uita fix la hartă, părând din nou distant. — Gavilar a visat să unifice Alethkarul. Cândva am crezut, în ciuda spuselor lui, că reuşise. Dar cu cât lucrez mai mult cu aceşti 597

oameni, cu atât mai bine-mi dau seama că a avut dreptate. Am dat greş. I-am înfrânt, dar nu i-am unit niciodată. — Aşa că tot mai ai de gând să discuţi cu ceilalţi? — Da. Ca să pot începe, n-am nevoie decât de unul singur care să spună da. La cine crezi c-ar trebui să mergem acum? — Nu ştiu, răspunse Adolin. Însă deocamdată cred c-ar trebui să afli ceva. Sadeas a trimis la noi pe cineva prin care a cerut permisiunea să intre în tabără. Vrea să le pună întrebări grăjdarilor care-au avut grijă de calul Maiestăţii Sale în timpul vânătorii. — Noua lui poziţie îi dă dreptul să facă astfel de cereri. — Tată, spuse Adolin, apropiindu-se şi vorbind cu voce scăzută. Cred că are de gând să acţioneze împotriva noastră. Dalinar se uită la fiul său. — Ştiu că tu ai încredere în el, se grăbi acesta să continue. Şi acum îţi înţeleg motivele. Dar ascultă-mă. Mişcarea asta îl aduce în poziţia ideală din care să ne poată săpa. Regele a devenit suficient de paranoic ca să ne bănuiască până şi pe noi – ştiu c-ai văzut şi tu. Sadeas nu trebuie decât să găsească o „dovadă” imaginară care să ne lege de încercarea de a-l asasina pe rege ca să-l întoarcă pe Elhokar împotriva noastră. — Va trebui să ne asumăm riscul ăsta. Adolin se încruntă. — Dar… — Am încredere în Sadeas, fiule. Şi, chiar dacă n-aş avea, nu-i putem interzice să intre în tabără şi nu-l putem împiedica să cerceteze cele petrecute. Nu numai că am părea vinovaţi în ochii regelui, dar i-am mai şi nega autoritatea, spuse Dalinar, clătinând 598

din cap. Dacă vreau să fiu vreodată acceptat de ceilalţi prinţi drept conducător pe timp de război, trebuie să-i recunosc lui Sadeas autoritatea ca Înalt Prinţ al Informării. Nu mă pot baza pe vechile tradiţii ca să-mi impun autoritatea, negându-i lui, pe de altă parte, acelaşi drept. — Cred că ai dreptate, recunoscu Adolin. Dar am putea face totuşi nişte pregătiri. N-ai cum să-mi spui că nu eşti deloc îngrijorat. Dalinar şovăi. — Poate că da. Manevrele lui Sadeas sunt agresive. Dar mi s-a spus ce să fac. „Ai încredere în Sadeas. Fii puternic. Fă totul cu onoare, şi onoarea te va ajuta.” Ăsta e sfatul pe care l-am primit. — De unde? Dalinar se uită la el şi Adolin înţelese totul. — Prin urmare, acum ne punem în pericol viitorul casei noastre luându-ne după viziuni. — N-aş spune asta, răspunse Dalinar. Dacă Sadeas ar acţiona într-adevăr împotriva noastră, nu l-aş lăsa pur şi simplu să ne dea la o parte. Dar nici nu vreau să fac eu prima mişcare împotriva lui. — Fiindcă ai văzut ce-ai văzut, zise Adolin, din ce în ce mai frustrat. Tată, ai spus c-o să asculţi ce am de spus despre viziunile tale. Ei bine, te rog să m-asculţi acum. — Nu e locul potrivit. — Găseşti întotdeauna câte-o scuză. Până acum am încercat să deschid discuţia de cinci ori şi m-ai respins de fiecare dată! — Poate fiindcă ştiu ce-o să spui, răspunse Dalinar. Şi că n-o să fie de niciun folos. — Sau poate fiindcă nu vrei să fii pus în faţa adevărului. 599

— Ajunge, Adolin. — Nu, n-ajunge! În toate taberele de război suntem batjocoriţi, autoritatea şi buna noastră reputaţie dispar pe zi ce trece, iar tu refuzi să faci ceva hotărâtor în privinţa asta! — Adolin, nu accept aşa ceva din partea fiului meu! — Dar accepţi din partea oricui altcuiva? De ce, tată? Când alţii spun tot felul de lucruri despre tine, îi laşi să vorbească. Dar când eu sau Renarin facem cel mai mic pas către ceea ce consideri tu că nu se cuvine, ne pedepseşti imediat cu toată asprimea! Toţi ceilalţi pot spune minciuni, dar eu n-am voie să spun adevărul? Fiii tăi înseamnă chiar atât de puţin pentru tine? Dalinar încremeni, ca şi cum ar fi fost pălmuit. — Ce ţi se-ntâmplă nu e bine, tată! continuă Adolin. Ştia că mersese prea departe, că vorbea prea tare, dar din el răbufnea acum totul. — N-avem de ce să mai umblăm cu mănuşi! Nu trebuie să mai născocim explicaţii din ce în ce mai absurde ca să-ţi justificăm crizele! Ştiu că e greu s-o recunoşti, dar uneori oamenii îmbătrânesc. Uneori mintea încetează să mai lucreze aşa cum ar trebui. Nu ştiu ce se petrece. Poate că te simţi vinovat de moartea lui Gavilar. Cartea aia, Legile Războinicilor, viziunile – poate că toate nu sunt decât încercări de a scăpa, de a-ţi răscumpăra greşeala sau altceva. Ceea ce vezi nu e real. Viaţa ta e acum o reconstruire, un mod de a pretinde că nu se-ntâmplă ceea ce se-ntâmplă. Iar eu o să merg în Infern înainte de a te lăsa să duci toată casa de râpă odată cu tine, fără să-ţi spun tot ce cred! Rosti ultimele cuvinte aproape strigând. Stârniră ecouri în 600

încăperea imensă, iar Adolin îşi dădu seama că tremura. De când se ştia, nu-i mai vorbise niciodată astfel tatălui său. — Crezi că eu nu mi-am pus toate întrebările astea? zise Dalinar cu o voce de gheaţă şi priviri aspre. Am analizat de mai bine de zece ori fiecare lucru pe care mi l-ai spus. — Atunci poate ar trebui să le mai analizezi o dată. — Trebuie să am încredere în mine însumi. Viziunile încearcă sămi dezvăluie ceva important. Nu pot nici să ţi-o dovedesc, nici să-ţi explic de unde ştiu. Dar e adevărat. — Bineînţeles că tu crezi asta, ripostă Adolin exasperat. Nu-ţi dai seama? E exact ce-ai vrea să simţi. Oamenii reuşesc foarte bine să vadă ceea ce vor să vadă! Uită-te la rege. Vede câte-un asasin în fiecare umbră, iar o chingă uzată devine un complot întortocheat, care urmăreşte să-i ia viaţa. Dalinar amuţi iarăşi. — Tată, uneori răspunsurile simple sunt cele corecte! exclamă Adolin. Chinga regelui s-a uzat. Iar tu… tu vezi lucruri care nu există. Îmi pare rău. Se priviră fix în ochi. Adolin nu-şi coborî privirea. Nu voia să se uite în altă parte. În cele din urmă, Dalinar îi întoarse spatele. — Lasă-mă singur, te rog. — Bine. Perfect. Dar vreau să te gândeşti la asta. Vreau să… — Adolin. Pleacă! Tânărul scrâşni din dinţi, dar se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă furios. „Trebuia să i-o spun”, se gândi când ieşea din galerie. Ceea ce nu-l ajută să se simtă mai bine după ce fusese nevoit să i601

o spună chiar el.

602

25 CASAPUL CU ŞAPTE ANI ÎN URMĂ — Ce face ei nu-i bine, spunea o voce de femeie. Nu se cade să tai oamenii, să te uiţi la lucruri pe care Atotputernicul le-a ascuns dintrun motiv întemeiat. Kal încremeni pe aleea dintre două case din Vatra-de-Piatră. Deasupra, cerul se decolorase; pentru un timp, venise iarna. Se apropia Lăcrimarea, iar marile furtuni erau rare. Se făcuse prea frig pentru ca plantele să se bucure de acel răgaz; mugurii-de-stâncă îşi petreceau lunile de iarnă încolăciţi în carapacele lor. Multe făpturi hibernau, aşteptând să se facă iarăşi cald. Din fericire, anotimpurile durau, în general, câteva săptămâni. Imprevizibilitate. Astfel mergeau lucrurile în lume. Stabilitate există numai după moarte. Sau cel puţin aşa spuneau învăţăturile ardenţilor. Kal purta o haină groasă, vătuită, din bumbac de arbore spart. Materialul era aspru, dar călduros, şi fusese vopsit într-un cafeniu intens. Îşi ţinea gluga ridicată şi mâinile în buzunare. În dreapta lui era casa brutarului – familia dormea în încăperea triunghiulară din spate, care era atât de scundă încât n-aveai loc să stai în picioare, iar în faţă se afla prăvălia. În stânga lui Kal era una dintre tavernele oraşului, unde, în timpul săptămânilor de iarnă, curgeau din abundenţă berea de lavis şi berea tulbure. Două femei stăteau de vorbă în apropiere; nu le vedea, dar le 603

auzea. — Ştii c-a furat de la fostul lord al oraşului, spuse una dintre ele, cu glas scăzut. O cupă plină cu sfere. Chirurgul zice că le-a primit în dar, însă numai el a fost de faţă când a murit lordul. — Am auzit că există un hrisov, zise prima voce. — Câteva glife. Nu e un testament aşa cum se cuvine. Şi de-a cui mână a fost scrise glifele alea? Chiar de-a chirurgului. Nu e corect ca lordul oraşului să nu aibă acolo o condeieră. Ascultă ce-ţi spun eu. Ce face ei nu e bine. Kal scrâşni din dinţi, tentat să se apropie, ca să vadă femeile că le auzise. Însă tatăl lui n-ar fi fost de acord. Lirin nu voia să dea motiv de ceartă sau să pună oamenii în situaţii jenante. Dar asta era treaba tatălui său. Prin urmare, Kal ieşi de pe alee, trecând pe lângă nanha Terith şi nanha Relina, oprite la bârfă în faţa brutăriei. Terith era nevasta brutarului, o femeie grasă cu păr negru, buclat. Începuse iar să clevetească. Kal îi aruncă o privire pătrunzătoare şi se simţi satisfăcut când, pentru o clipă, îi citi în ochi stânjeneala. Băiatul traversă piaţa cu grijă, de teama peticelor de gheaţă. În spatele lui, cele două femei se grăbiră să intre în brutărie, trântind uşa. Satisfacţia lui nu dură prea mult. De ce spuneau oamenii mereu astfel de lucruri despre tatăl său? Ziceau că e macabru şi împotriva firii, dar se grăbeau să cumpere glife protectoare şi amulete de la câte un spiţer sau negustor ambulant de noroc care trecea prin oraş. Atotputernicul să aibă milă de cineva care făcea cu adevărat ceva folositor ca să-i ajute! 604

Încă fierbând de enervare, Kal îşi continuă drumul, cotind de câteva ori, până ce ajunse la mama lui, care în momentul acela era urcată pe o scară sprijinită de peretele lateral al clădirii ce adăpostea sfatul oraşului şi curăţa cu grijă streaşina. Hesina era o femeie înaltă şi de obicei îşi ţinea părul dat peste cap şi legat într-o coadă de cal, pentru a-şi acoperi apoi capul cu o basma. În ziua aceea, peste basma avea o pălărie tricotată. Purta şi o haină lungă, cafenie, asemănătoare cu a lui Kal, de sub care abia i se zărea tivul fustei albastre. Obiectul muncii ei erau bucăţile de piatră în formă de ţurţure care se formaseră pe marginea acoperişului. Marile furtuni însemnau ploaie, iar apa de ploaie aducea cu ea crem. Dacă nu i se dădea atenţie, acesta se întărea în cele din urmă, căpătând consistenţa pietrei. Pe clădiri apăreau stalactite, formate din cauza apei de ploaie care picura încet de pe streşini. Şi trebuia să le cureţi cu regularitate, altminteri îngreunau acoperişul atât de mult încât sfârşea prin a se prăbuşi. Hesina îl văzu pe Kal şi zâmbi, cu obrajii îmbujoraţi de frig. Cu faţa îngustă, bărbia fermă şi buzele pline, era o femeie frumoasă. Sau cel puţin aşa o vedea Kal. Cu siguranţă mai frumoasă decât nevasta brutarului. — Tatăl tău te-a lăsat deja să pleci de la lecţii? îl întrebă ea. — Toată lumea îl urăşte pe tata, izbucni Kal. Mama lui se întoarse cu spatele la streaşină. — Kaladin, ai treisprezece ani. Eşti destul de mare ca să nu mai spui astfel de prostii. — E adevărat, se încăpăţână el. Chiar adineauri am auzit nişte 605

femei vorbind. Ziceau că tatei îi place să taie oameni şi că face lucruri care e nefireşti. — Sunt nefireşti. — De ce nu pot vorbi şi eu ca toţi ceilalţi? — Fiindcă nu e corect. — Pentru nanha Terith e destul de corect. — Şi tu ce părere ai despre ea? — N-a învăţat carte. Şi îi place să trăncănească despre lucruri de care n-are habar. — Bine. Dacă vrei s-o imiţi, e clar că obiceiurile ei n-au de ce să te nemulţumească. Kal se strâmbă. Când stăteai de vorbă cu Hesina, trebuia să fii foarte atent. Îşi sprijini spatele de peretele clădirii, privindu-şi aburul răsuflării în aerul rece din faţa lui. Poate că altă tactică avea să meargă. — Mamă, de ce îl urăsc oamenii pe tata? — Nu-l urăsc, răspunse ea. Însă întrebarea pusă cu calm o făcu să adauge: — Dar îi face să nu se simtă în largul lor. — De ce? — Pentru că unora le e frică de cunoaştere. Tatăl tău e un bărbat învăţat; ştie lucruri pe care alţii nu sunt în stare să le-nţeleagă. Aşa că lucrurile acelea trebuie să fie tenebroase şi misterioase. — De vânzătorii de noroc şi de glifele protectoare nu le e frică. — Pentru că sunt lucruri pe care le pot înţelege, răspunse mama lui, netulburată. Arzi o glifă protectoare în faţa casei şi alungi răul. E simplu. Tatăl tău nu-i dă nimănui un talisman ca să se vindece. Îi 606

cere insistent să stea în pat, să bea apă, să-nghită un leac cu gust rău, să-şi spele rana în fiecare zi. E greu. Oamenii preferă să lase totul pe seama destinului. Kal îi cântări spusele. — Cred că-l urăsc fiindcă dă greş prea des. — Şi de asta. Dacă dă greş o glifă protectoare, poţi să dai vina pe voinţa Atotputernicului. Dacă greşeşte tatăl tău, e vina lui. Sau cel puţin aşa văd oamenii lucrurile. Mama lui continuă să lucreze, cu aşchii de piatră căzând pe pământul din jur. — De fapt, nu-l urăsc nicidecum – le e de prea mare folos. Însă no să fie niciodată cu adevărat unul de-al lor. E preţul pe care-l plăteşti ca să fii chirurg. Puterea asupra vieţii altora e o responsabilitate stânjenitoare. — Şi dacă eu nu-mi doresc responsabilitatea asta? Dacă vreau să fiu, pur şi simplu, un om obişnuit, ca un brutar, sau ca un lucrător al pământului, sau… „Sau ca un soldat”, adăugă în gând. Mai luase de câteva ori câte un baston în mână, pe furiş, şi, cu toate că nu mai reuşise niciodată s-ajungă la senzaţia din momentul luptei cu Jost, strângerea unei arme între degete avea ceva care-l însufleţea. Ceva care-l atrăgea şi-l entuziasma. — Cred, răspunse mama lui, c-o să descoperi că vieţile brutarilor şi ale lucrătorilor pământului nu sunt tocmai de invidiat. — Măcar au prieteni. — Şi tu ai. Ai uitat de Tien? — Tien nu e prietenul meu, mamă. E fratele meu. 607

— A, şi nu poate fi şi una, şi alta? Kal îşi dădu ochii peste cap. — Ştii ce vreau să spun. Ea coborî de pe scară şi îl bătu pe umăr. — Da, ştiu, şi-mi pare rău c-am luat totul în glumă. Dar tu te pui singur într-o situaţie dificilă. Vrei prieteni, dar chiar vrei să faci ce fac ceilalţi băieţi? Să renunţi la învăţătură ca să trudeşti pe câmp? Sămbătrâneşti înainte de vreme, ofilit şi zbârcit de-atâta stat în soare? Băiatul nu răspunse. — Ceea ce au alţii pare întotdeauna mai bun decât ceea ce ai tu, adăugă mama lui. Adu scara. Kal o urmă supus, ocolind clădirea până în partea opusă, unde aşeză scara, pentru ca ea să poată urca să-şi continue munca. — Ceilalţi cred că tata a furat sferele alea, zise Kal şi-şi îndesă mâinile în buzunare. Cred că el a scris porunca Luminlordului Wistiow şi l-a pus pe bătrân să semneze când nu ştia ce face. Mama lui nu zise nimic. — Detest minciunile şi bârfele lor, spuse el. Şi îi urăsc fiindcă inventează tot felul de lucruri despre noi. — Nu trebuie să-i urăşti, Kal. Sunt oameni buni. În cazul ăsta nu fac altceva decât să repete ce-au auzit. Privi în depărtare, spre conacul lordului oraşului, înălţat pe un deal care domina aşezarea. De câte ori îl privea, Kal simţea că ar fi trebuit să meargă acolo şi să stea de vorbă cu Laral. Dar, în cele câteva rânduri când încercase, nu i se îngăduise s-o vadă. De când îi murise tatăl, o supraveghea guvernanta ei, care era de părere că nu se cădea să se amestece cu băieţii din oraş. 608

Bărbatul guvernantei, Miliv, fusese majordomul Luminlordului Wistiow. Dacă zvonurile urâte despre familia lui Kal porniseră de la cineva anume, probabil că acela era el. Nu-l plăcuse niciodată pe Lirin. Dar, ei bine, în curând Miliv n-avea să mai conteze. Sosirea noului lord al oraşului era aşteptată din zi în zi. — Mamă, spuse Kal, sferele alea stau acolo fără să facă altceva decât să dea lumină. N-am putea cheltui câteva ca să nu mai fi nevoită să munceşti aici? — Îmi place să muncesc, spuse ea, reîncepând să răzuiască piatra. Îmi limpezeşte mintea. — Dar nu mi-ai spus tu, chiar adineauri, că mie n-o să-mi placă dacă va trebui să muncesc? C-o să mi se zbârcească obrajii înainte de vreme – sau altceva, tot atât de poetic? Ea şovăi, apoi râse. — Deştept băiat! — Un băiat îngheţat, mormăi el, tremurând. — Muncesc fiindcă vreau să muncesc. Nu putem cheltui sferele – sunt pentru educaţia ta – aşa că e mai bine să lucrez eu decât să-l silim pe tatăl tău să le ceară bani celor pe care-i vindecă. — Poate că, dac-ar lua bani, oamenii ne-ar respecta mai mult. — A, dar ne respectă. Nu, nu cred că asta e problema, adăugă şi se uită în jos, la Kal. Ştii că noi suntem de al doilea nahn. — Bineînţeles, zise băiatul, ridicând din umeri. — Un chirurg tânăr şi priceput, de rangul potrivit, ar putea atrage atenţia unei familii nobile mai sărace, dornice de bani şi de faimă. În oraşele mai mari se întâmplă. Kal privi din nou spre conac. 609

— De-asta m-aţi încurajat să mă joc atât de mult cu Laral. Voiaţi să mă-nsor cu ea, nu? — Era o posibilitate, răspunse mama lui, reluându-şi lucrul. Când se gândea la asta, Kal era sincer nelămurit în privinţa propriilor sentimente. Pentru el, ultimele câteva luni fuseseră stranii. Tatăl său îl silise să înveţe, dar, în secret, el îşi petrecuse timpul mânuind bastonul. Două căi posibile. Ademenitoare amândouă. Lui îi plăcea cu adevărat să-nveţe şi îşi dorea să poată ajuta oamenii, să le poată bandaja rănile, să-i poată face să se simtă mai bine. Vedea adevărata nobleţe a faptelor tatălui său. Dar i se părea că, dacă ar fi putut să lupte, ar fi făcut ceva încă şi mai nobil. Le-ar fi apărat ţinuturile, ca grandioşii eroi ochi-luminoşi din poveşti. Aşa se simţea când avea în mâini o armă. Două căi. Opuse, din multe puncte de vedere. Nu putea alege decât una. Mama lui continuă să cureţe streaşina, îndepărtând piatra bucată cu bucată, şi – cu un oftat – Kal aduse o a doua scară şi un set de unelte din atelier, apoi i se alătură. Era înalt pentru vârsta lui, dar tot trebuia să urce aproape până în vârful scării. Îşi surprinse mama zâmbind cu ochii la el, fără îndoială mulţumită că reuşise să crească un băiat atât de săritor. În realitate, el nu-şi dorea decât să poată lovi zdravăn ceva. Cum s-ar fi simţit dacă s-ar fi însurat cu o fată ca Laral? N-ar fi fost niciodată egalul ei. Copiii lor ar avut fie ochi luminoşi, fie ochi întunecaţi, aşa că până şi ei i-ar fi putut fi superiori în rang. Ar fi avut senzaţia cumplită că se afla acolo unde n-ar fi trebuit. Era şi asta o faţetă a meseriei de chirurg. Dacă alegea calea ei, alegea viaţa 610

tatălui său. Ar fi ales să fie altfel decât ceilalţi, să trăiască izolat. Însă dacă pleca la război ar fi avut un loc al lui. Poate-ar fi reuşit lucrul acela aproape de neimaginat, să câştige în luptă o Cristalsabie şi să devină un adevărat ochi-luminoşi. Şi atunci s-ar fi însurat cu Laral fără să-i fie inferior. De aceea îl încurajase ea întotdeauna să se facă soldat? Se gândise oare la toate astea încă de atunci? Pe atunci, lui Kal i se păruse că astfel de hotărâri – legate de însurătoare, de viitorul său – erau prea îndepărtate ca să se poată gândi la ele. Se simţea atât de tânăr! Chiar trebuia să-şi pună asemenea întrebări? Aveau să mai treacă nişte ani înainte să fie primit de chirurgii din Kharbranth ca să-şi dea testele, însă, dacă voia să devină soldat, trebuia să intre în armată înainte de asta. Ce-ar fi spus tatăl lui dacă ar fi plecat pur şi simplu cu recrutorii? Nu era sigur că s-ar fi putut uita în ochii dezamăgiţi ai lui Lirin. Parcă vrând să răspundă gândurilor sale, de undeva din apropiere se auzi vocea acestuia: — Hesina! Mama lui Kal se întoarse, zâmbind şi îndesându-şi o şuviţă rebelă de păr înapoi, sub basma. Tatăl lui străbătu strada în grabă, cu o înfăţişare neliniştită. Kal tresări, îngrijorat. Cine era rănit? De ce nu trimisese Lirin după el? — Ce s-a-ntâmplat? întrebă mama lui, coborând de pe scară. — E aici, Hesina, veni răspunsul. — Era şi timpul. — Cine? întrebă Kal, sărind de pe scara lui. Cine e aici? — Noul lord al oraşului, fiule, spuse Lirin, cu aburul răsuflării făcând un rotocol în aerul rece. Luminlordul Roshore. Mă tem că nu 611

e timp să vă schimbaţi hainele. Nu şi dacă vrem să-i prindem primul discurs. Haideţi! Plecară toţi trei în grabă, cu toate gândurile şi îngrijorările lui Kal surghiunite la ivirea şansei de a cunoaşte un alt ochi-luminoşi. — N-a trimis vorbă înainte, spuse Lirin, cu voce abia auzită. — Ar putea fi semn bun, răspunse Hesina. Poate nu simte nevoia să fie adulat de tot oraşul. — Da, dacă nu cumva e lipsit de orice politeţe. Părinte al Furtunii, nu-mi place când oraşul capătă un stăpân nou. Mă simt întotdeauna ca şi cum aş arunca o mână de pietre într-o partidă de frânge-gâtu’. Ce-o s-aruncăm? Regina sau turnul? — O s-aflăm destul de curând, spuse Hesina, uitându-se la Kal. Nu te descuraja din pricina vorbelor tatălui tău. În astfel de momente e întotdeauna pesimist. — Nu sunt, protestă Lirin. Ea îi aruncă o privire. — Spune când s-a mai întâmplat. — Când i-ai cunoscut pe părinţii mei. Tatăl lui Kal se opri brusc, clipind. — Pe vânturile furtunii, mormăi el, să sperăm că n-o să fie nici măcar pe jumătate la fel de rău ca atunci. Kal îi asculta plin de curiozitate. Nu-i întâlnise niciodată pe părinţii mamei lui; nici nu se vorbea prea des despre ei. În scurt timp, ajunseră toţi trei în partea de sud a oraşului. Se adunase multă lume, iar Tien îi aştepta deja acolo. Îşi flutură mâna în stilul lui entuziast, ţopăind. — Aş vrea să am măcar jumătate din energia acestui băiat, zise 612

Lirin. — Am ales deja un loc pentru noi! le strigă Tien, nerăbdător, arătând cu degetul. Lângă butoaiele cu apă de ploaie! Haideţi! N-o să-i mai prindem sosirea! Se repezi într-acolo şi se cocoţă pe butoaie. Mai mulţi alţi băieţi îl văzură şi îşi dădură coate, iar unul spuse ceva, dar Kal nu reuşi să-l audă. Comentariul îi făcu pe ceilalţi să râdă de Tien şi îl înfurie imediat pe Kal. Fratele lui nu merita să fie luat în râs numai din cauză că era prea scund pentru vârsta lui. Dar nu era momentul potrivit să-i înfrunte pe ceilalţi băieţi, aşa că li se alătură ursuz părinţilor săi, oprindu-se lângă butoaie. Tien îi zâmbi de pe butoiul lui. Îşi stivuise alături câteva dintre pietrele preferate, de culori şi mărimi diferite. Erau înconjuraţi de pietre, dar numai Tien vedea ceva nemaipomenit la ele. După o clipă de gândire, Kal se urcă la rândul lui pe un butoi – având mare grijă să nu răstoarne pietrele fratelui său – ca să vadă şi el mai bine alaiul lordului oraşului. Era enorm. Şirul era alcătuit din vreo douăsprezece căruţe, urmate de o trăsură frumoasă, neagră, trasă de patru cai cu părul lucios. Fără să vrea, Kal rămase cu gura căscată. Wistiow nu avusese decât un singur bidiviu, care părea la fel de bătrân ca stăpânul său. Era cu putinţă ca un singur om, fie el şi un ochi-luminoşi, să aibă atât de multă mobilă? Unde urma s-o pună pe toată? Şi erau şi oameni. Cu zecile, în căruţe sau mergând pe jos, în grupuri. Plus o duzină de soldaţi cu platoşe strălucitoare şi cămăşi de piele. Acel ochi-luminoşi îşi avea chiar şi propria gardă de onoare. Procesiunea ajunse, în cele din urmă, la răscrucea de la intrarea în 613

Vatra-de-Piatră. Un bărbat călare intră în oraş, călăuzind trăsura şi pe soldaţii care o însoţeau, în timp ce grosul căruţelor îşi continuă drumul către vilă. Kaladin deveni din ce în ce mai agitat pe măsură ce trăsura se apropia de locul unde trebuia să oprească. Avea să vadă în sfârşit un erou ochi-luminoşi în carne şi oase? În oraş se zvonise că era foarte posibil ca noul lor lord să fie cineva înălţat în rang de Regele Gavilar sau de Înaltul Prinţ Sadeas fiindcă se distinsese în războaiele care uniseră Alethkarul. Trăsura se întoarse până când portiera ajunse cu faţa către mulţime. Caii fornăiră şi copitele lor izbiră apăsat pământul, iar vizitiul sări jos şi se grăbi să deschidă portiera. Coborî un bărbat de vârstă mijlocie, cu barba brăzdată de şuviţe albe. Purta o haină violet, plisată, croită astfel încât să fie scurtă în faţă, unde nu-i ajungea decât până la mijloc, şi lungă în spate. Pe sub ea avea o takama aurie, o fustă dreaptă, lungă până la gambe. O takama. Puţini bărbaţi mai purtau aşa ceva, dar soldaţii bătrâni din oraş vorbeau despre vremuri în care era un veşmânt pe placul multor războinici. Kal nu se aşteptase să semene atât de mult cu o fustă femeiască, dar era totuşi un semn bun. Roshone însuşi părea puţin cam bătrân şi puţin cam slăbit ca să fie un soldat adevărat. Dar purta sabie. Bărbatul ochi-luminoşi îşi plimbă privirea pe deasupra mulţimii cu o expresie dezgustată pe chip, ca şi cum ar fi înghiţit ceva amar. Din spatele lui se iviră două capete. Al unui bărbat mai tânăr, cu faţa îngustă, şi al unei femei mai vârstnice, cu părul împletit în cozi. Roshone studie oamenii adunaţi, apoi clătină din cap şi le întoarse spatele, ca să urce din nou în trăsură. 614

Kal se încruntă. N-avea de gând să spună nimic? Ceilalţi orăşeni păreau tot atât de şocaţi; câţiva începură să vorbească în şoaptă, neliniştiţi. — Luminlord Roshone! strigă tatăl lui Kal. Mulţimea amuţi. Bărbatul ochi-luminoşi se uită peste umăr. Oamenii se traseră înapoi şi Kal se pomeni gârbovindu-se sub privirea lui. — Cine-a vorbit? întrebă Roshone cu voce groasă, de bariton. Lirin făcu un pas înainte, ridicând o mână. — Luminlordul meu, aţi avut o călătorie plăcută? Vă rog, vă putem arăta oraşul? — Cum te numeşti? — Lirin, Luminlordul meu. Chirurgul din Vatra-de-Piatră. — Aha, spuse Roshone. Tu eşti cel care l-a lăsat pe bătrânul Wistiow să moară, zise şi se întunecă la faţă. Într-un fel, din vina ta am ajuns în colţul ăsta jalnic şi prăpădit al regatului. Mârâi, apoi se urcă în trăsură şi trânti portiera. În câteva secunde, vizitiul ridică la loc scara, trecu la locul lui şi începu să-ntoarcă trăsura. Tatăl lui Kal îşi lăsă încet braţul în jos. Oamenii începură imediat să trăncănească, bârfind pe seama soldaţilor, a trăsurii, a cailor. Kal se aşeză pe butoiul lui. „Ei, presupun că din partea unui oştean era de aşteptat să fie tăios, nu?” îşi zise el. Eroii din legende nu erau neapărat politicoşi. Uciderea oamenilor nu se-mpacă întotdeauna cu discuţiile stilate, îi spusese cândva bătrânul Jarel. Lirin se întoarse, cu un chip pe care se citea neliniştea. — Ei? întrebă Hesina, încercând să pară veselă. Ce părere ai? Am 615

aruncat regina sau turnul? — Niciuna, nici alta. — Oh? Atunci ce-a fost? — Nu sunt sigur, răspunse el, uitându-se peste umăr. Poate o pereche şi o triadă. Haideţi să ne-ntoarcem acasă. Tien se scărpină în creştet, nedumerit, dar pentru Kaladin cuvintele aveau sens. Într-o partidă de frânge-gâtu’, turnul era totuna cu trei perechi. Regina era alcătuită din două triade. Primul însemna o înfrângere categorică, iar a doua o victorie de necontestat. Însă combinaţia dintre o pereche şi o triadă se numea casapul. Victoria sau înfrângerea depindeau de celelalte aruncări ale tale. Sau, într-o şi mai mare măsură, de aruncările tuturor celorlalţi.

616

26 NECLINTIRE „Sunt urmărit. Bănuiesc că e vorba de prietenii tăi din Al Şaptesprezecelea Cristal. Cred că încă mai rătăcesc, umblând pe urmele mele măsluite. În felul ăsta vor fi mai fericiţi. Mă-ndoiesc car avea idee ce să-mi facă dacă m-ar prinde.” — „Stăteam în încăperea întunecată din mănăstire, cu pete de întuneric în colţurile sale cele mai îndepărtate”, citi Litima din tomul deschis pe un pupitru. „M-am aşezat pe podea, gândindu-mă la întunecimea aceea, la acel Nevăzut. Nu puteam şti cu certitudine ce se ascundea în noaptea de acolo. Bănuiam că erau ziduri, groase, solide, dar cum aş fi putut să ştiu fără să le văd? Când totul e ascuns, pe ce se poate bizui un om, considerându-l Adevărat?” Litima – una dintre condeierele lui Dalinar – era înaltă şi durdulie şi purta o rochie de mătase violetă, cu borduri galbene. Îi citea lui Dalinar, care studia hărţile de pe peretele salonului său. În încăpere era mobilă frumoasă din lemn, adusă din Marat, ca şi covoarele din lână de cea mai bună calitate. Pe o masă cu picioare lungi aflată într-un colţ stătea o carafă cu vin pentru după-amiază – era din acela care nu te îmbăta, de culoare portocalie –, scânteind în lumina sferelor cu diamant din candelabre. — „Pe flăcările lumânărilor”, continuă Litima. Fragmentul era din Calea regilor, iar ea îl citea din exemplarul care-i aparţinuse cândva lui Gavilar. 617

— „Douăsprezece lumânări ardeau, mistuindu-se pe o poliţă din faţa mea. Respirând, le făceam să pâlpâie. Pentru ele eram un colos, le înspăimântam şi le puteam nimici. Şi totuşi, dacă mă apropiam prea mult, m-ar fi putut nimici ele. Răsuflarea mea invizibilă, pulsaţia vieţii care se scurgea din mine şi în mine, le putea curma existenţa fără a se sinchisi, pe când degetele mele n-o puteau face decât primind ca pedeapsă durerea.” Pierdut în gânduri, Dalinar îşi răsuci, absent, inelul cu sigiliu, având perechea de glife Kholin încrustată pe un safir. Renarin stătea lângă el, într-o haină albastră cu argintiu, cu noduri aurii pe umeri, ca însemn al rangului său de prinţ. Adolin nu era de faţă. După discuţia din galerie, el şi Dalinar se ocoleau cu mare grijă. — „Am înţeles într-o clipă de neclintire”, citi Litima. „Flăcările lumânărilor erau ca vieţile oamenilor. Atât de fragile. Atât de ucigătoare. Lăsate în pace, dădeau lumină şi căldură. Scăpate de sub control, distrugeau tocmai acele lucruri pe care fuseseră menite să le lumineze. Focuri de sărbătoare în devenire, purtau, fiecare, câte o sămânţă a distrugerii atât de puternică, încât putea devasta oraşe şi îngenunchea regi. În ultimii ani, mintea mea avea să se-ntoarcă în acea seară liniştită, tăcută, când privisem îndelung şirurile de lumini vii. Şi aveam să-nţeleg. Când alţii îţi oferă loialitatea lor, e ca şi cum ai fi impregnat ca o nestemată, ţi se dă înfricoşătoarea îngăduinţă de a nu te distruge doar pe tine însuţi, ci şi pe toţi cei pe care îi ai în grija ta.” Latima amuţi. Ajunsese la sfârşitul pasajului. — Mulţumesc, Luminată Latima, spuse Dalinar. E de-ajuns. Femeia îşi înclină fruntea cu respect. Îşi luă tânăra pupilă care 618

aştepta lângă un perete şi se retraseră, lăsând cartea pe pupitru. Fragmentul acela devenise unul dintre preferatele lui Dalinar. Cuvintele lui îi aduceau adesea alinare. Altcineva ştiuse, înţelesese ceea ce simţea el. Însă în ziua aceea nu-l îmbărbătă ca de obicei. Îi aminti doar de argumentele lui Adolin. Nu fuseseră lucruri la care să nu se gândească el însuşi, dar când cineva în care avea încredere îl pusese faţă în faţă cu ele, se zdruncinase totul. Se pomeni fixânduşi cu privirea hărţile, nişte cópii micşorate ale celor din Galerie. Fuseseră refăcute, pentru el, de Isasik Shulin, cartograful regelui. Dar dacă viziunile sale chiar erau simple năluciri? Tânjise adesea după trecuta glorie a Alethkarului. Oare viziunile veneau ca un răspuns oferit de propria minte, erau o cale subconştientă care-i îngăduia să fie erou, justificau urmărirea plină de încăpăţânare a ţelurilor sale? Gândul îl tulbura. Privind lucrurile astfel, poruncile fantomatice care-i cereau să „unească” semănau într-o foarte mare măsură cu ceea ce susţinuse Hierocraţia cu cinci veacuri înainte, când încercase să cucerească lumea. Îşi luă ochii de la hărţi şi traversă încăperea, călcând cu cizmele pe covorul moale. Un covor prea frumos. Dalinar îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii când într-o tabără de război, când într-alta; dormise în căruţe, în barăci de piatră şi în corturi bine ancorate pe partea ferită de vânt a stâncilor. Prin comparaţie cu ele, locuinţa lui din acel moment era, practic, un conac. Simţea nevoia să scape de toate obiectele de lux. Dar ce-ar fi rezolvat cu asta? Se opri lângă pupitru şi-şi plimbă degetele peste paginile groase, pline de linii trasate cu cerneală violetă. Nu putea să citească niciun 619

cuvânt, dar aproape că le simţea, izvorând din pagină precum Lumina de Furtună dintr-o sferă. Oare cuvintele acelei cărţi erau cauza necazurilor sale? Viziunile apăruseră la câteva luni după ce începuse s-asculte citindu-i-se din ea. Îşi lăsă mâna pe paginile reci, acoperite de cerneală. În ţara lui, încordarea era atât de mare încât aproape că se ajunsese la ruptură, războiul se împotmolise, iar el se trezise dintr-odată captivat de aceleaşi idei şi legende care pricinuiseră căderea fratelui său. Trăiau vremuri în care alethii aveau nevoie de Ghimpele Negru, nu de un soldat bătrân şi obosit care se credea filosof. „Fir-ar să fie, credeam c-am lămurit toate astea!” îşi zise închizând volumul legat în piele, iar cotorul trosni. Se apropie de raftul cu cărţi şi puse volumul la locul lui. — Tată, pot să fac ceva pentru tine? îl întrebă Renarin. — Aş vrea să poţi, fiule, răspunse el, bătând uşor cu degetul în cotorul cărţii. E o ironie. Cartea asta a fost cândva considerată una dintre marile capodopere ale filosofiei politice. Ştiai asta? Jasnah mia spus că regii din întreaga lume o studiau zi de zi. Acum e privită aproape ca o blasfemie. Renarin nu răspunse. — Oricum, continuă Dalinar, revenind lângă peretele cu hărţi, Înaltul Prinţ Aladar mi-a refuzat oferta de alianţă, ca şi Roion. Ai idee cine-ar trebui să urmeze, cui să-i mai fac propunerea? — Adolin spune c-ar trebui să ne facem mult mai multe griji din cauza lui Sadeas, a tacticii cu care vrea să ne distrugă. În încăpere se lăsă tăcerea. Renarin avea obiceiul ăsta, purta conversaţiile ca un arcaş care ţinteşte comandanţii duşmani pe 620

câmpul de luptă. — Fratele tău e îngrijorat pe bună dreptate, spuse Dalinar. Dar o mutare împotriva lui Sadeas ar dăuna regatului Alethkar. Din acelaşi motiv, Sadeas n-o să rişte acţionând împotriva noastră. O săşi dea seama. „Sper.” Afară se auziră pe neaşteptate cornii, cu sunetul lor profund stârnind ecouri. Dalinar şi Renarin încremeniră. Parshendii apăruseră pe Câmpii. Sunetele se repetară a doua oară. Platoul douăzeci şi trei din al doilea cvadrant. Cercetaşii lui Dalinar considerau că platoul râvnit era destul de aproape ca să poată ajunge primii. Dând pentru o clipă uitării orice alt gând, Dalinar traversă grăbit încăperea, paşii lui făcând un zgomot înfundat pe covorul gros. Deschise uşa dintr-o smucitură şi se repezi pe coridorul scăldat în Lumină de Furtună. Uşa sălii războiului era deschisă şi Teleb – înaltul ofiţer de gardă în acel moment – îl salută când trecu pragul. Era un bărbat falnic, cu ochii de un verde-deschis. Îşi purta părul lung împletit într-o coadă şi avea un tatuaj albastru pe un obraz, semn că era un Stirpe-Veche. Soţia lui stătea lângă perete, la o masă cu picioare lungi, pe un taburet înalt. Îşi purta numai o parte a părului negru împletită în două cozi scurte, iar restul i se revărsa pe spatele violet al rochiei, atingând marginea scaunului. Era o istoriografă renumită şi ceruse permisiunea să noteze tot ce se petrecea la astfel de întruniri; avea de gând să scrie o istorie a războiului. — Domnule, un demon al spărturilor a urcat pe platou cu mai 621

puţin de un sfert de oră în urmă, spuse Teleb. Arătă către harta câmpului de luptă, având platourile marcate cu glife. Dalinar se apropie de ea, iar un grup de ofiţeri se adună în jurul lui. — Cât de departe spuneai că e? întrebă Dalinar, frecându-şi bărbia. — Probabil la vreo două ore de mers, răspunse Teleb, arătând drumul desenat de oamenii lui pe hartă. Domnule, cred că, de data asta, avem multe şanse. Luminlordul Aladar ar trebui să traverseze şase platouri nerevendicate ca să ajungă în zona disputată, în vreme ce noi putem merge aproape în linie dreaptă. Iar Luminlordul Sadeas ar avea probleme, pentru că ar trebui să ocolească mai multe spărturi prea largi ca să poată fi acoperite de poduri. Fac prinsoare că nici măcar n-o să-ncerce. Dalinar ar fi putut într-adevăr ajunge pe cel mai scurt drum. Totuşi şovăia. Trecuseră câteva luni de când nu mai luase parte la cursa pentru un platou. Atenţia îi fusese distrasă, iar de soldaţii săi era nevoie pentru paza drumurilor şi pentru patrulare prin pieţele mari care luaseră fiinţă în afara taberelor. Iar întrebările lui Adolin îl apăsau, gârbovindu-l. Momentul părea groaznic de nepotrivit pentru începerea luptei. „Ba nu, trebuie s-o fac”, îşi zise. Câştigarea unei încăierări pentru un platou le-ar fi ridicat mult moralul soldaţilor şi ar fi dovedit netemeinicia zvonurilor. — Mergem! anunţă el solemn. Câţiva ofiţeri îi răspunseră cu strigăte de entuziasm, ceea ce reprezenta o manifestare ieşită din comun a emoţiilor pentru alethii 622

de obicei atât de rezervaţi. — Şi fiul vostru, Luminlordul meu? întrebă Teleb. Auzise de cearta lor. Dalinar se îndoia că în cele zece tabere exista vreun om care să nu fi auzit. — Trimiteţi pe cineva după el, spuse cu hotărâre. Adolin avea probabil nevoie de asta la fel de mult ca el, dacă nu chiar mai mult. Ofiţerii se împrăştiară. Purtătorii armurii lui Dalinar intrară o clipă mai târziu. De la primul sunet de corn trecuseră numai câteva minute, dar, după şase ani de lupte, mecanismul războiului mergea fără poticneli când se anunţa o bătălie. De afară, sunetul cornilor se auzi a treia oară, chemându-i oamenii la luptă. Scutierii îi inspectară cizmele, convingându-se că şireturile erau bine strânse, apoi îi aduseră o vestă lungă, vătuită, ca să şi-o pună peste uniformă. Pe urmă puseră pe podea, în faţa lui, armurile pentru cizme, care le acopereau întru totul şi ale căror tălpi cu suprafeţele aspre păreau să se agaţe de stâncă. Interiorul acestora strălucea în lumina safirelor aflate în buzunarele lor încrustate. Dalinar îşi aduse aminte de ultima sa viziune: Radiantul, cu armura lui plină de glife din care izvora lumină. Cristalarmurile din prezent nu străluceau astfel. Era oare cu putinţă ca mintea lui să fi inventat un asemenea detaliu? Chiar ar fi putut? „Acum nu e momentul să mă gândesc la aşa ceva”, îşi spuse, alungându-şi nesiguranţele şi îngrijorările, aşa cum se deprinsese să facă încă din tinereţe, din timpul primelor sale bătălii. Un luptător trebuia să se concentreze. Întrebările lui Adolin aveau să-l aştepte la întoarcere. Până atunci, nu-şi putea îngădui să se îndoiască de sine 623

însuşi, să fie nesigur. Era momentul să devină Ghimpele Negru. Păşi în apărătoarele pentru cizme, iar clemele se strânseră singure în jurul acestora, atât cât era necesar. Urmară jambierele, care îi acoperiră gambele şi genunchii, unindu-se cu apărătoarele cizmelor. Cristalarmura nu era o armură obişnuită: îmbinările nu se făceau nici cu plase de zale, nici cu vreo curea de piele. Existau, în schimb, plăcuţe mai mici, îmbucate, suprapuse, incredibil de complicate, care nu lăsau goluri vulnerabile. Se frecau foarte puţin unele de altele şi nu se uzau aproape deloc; toate piesele din alcătuirea ei se potriveau perfect, ca şi cum armura ar fi fost creată anume pentru Dalinar. Şi o îmbrăcai întotdeauna începând de la picioare. Era foarte grea; dacă n-ar fi fost puterea sporită pe care ea însăşi ţi-o dădea, nimeni n-ar fi putut s-o poarte în luptă. Dalinar rămase neclintit în vreme ce scutierii îi potriviră apărătoarele coapselor, prinzându-le de cele ale feselor şi de pulpare, în jurul taliei şi pe şale. Urmă o cămaşă alcătuită din plăcuţe mai mici, îmbucate, care îi cobora până aproape de genunchi. — Luminlordul meu, spuse Teleb, apropiindu-se. V-aţi gândit la propunerea mea în privinţa podurilor? — Îmi cunoşti părerea despre podurile cărate de oameni, Teleb, răspunse Dalinar în timp ce scutierii îi fixau platoşa, pentru a se ocupa apoi de piesele care-i apărau fiecare braţ, mai jos de cot şi deasupra lui. Simţea deja forţa Armurii străbătându-i trupul. — N-o să folosim podurile mai mici pentru atac, doar ca sajungem până la platoul care trebuie cucerit, zise Taleb. 624

— Vom fi totuşi nevoiţi s-aducem podurile trase de chulli pentru trecerea peste ultima spărtură. Nu sunt convins că echipele de podari ne vor ajuta să ne mişcăm mai repede. Fiindcă vom fi oricum nevoiţi s-aşteptăm sosirea animalelor. Teleb oftă. Dalinar se gândi mai bine. Un bun ofiţer era acela care nu cârtea împotriva ordinelor şi le ducea la îndeplinire chiar şi atunci când nu-i erau pe plac. Dar dovedea că e foarte bun dacă, în plus, se străduia să aducă îmbunătăţiri şi să ofere sugestii. — Poţi să recrutezi şi să antrenezi o singură echipă de podari, spuse el. Şi vom vedea. În cursele astea, chiar şi câteva minute pot fi de mare importanţă. Teleb zâmbi. — Mulţumesc, domnule. Dalinar îşi flutură mâna stângă, lăsând scutierii să-i pună mănuşa în dreapta. Strânse pumnul şi plăcuţele minuscule se curbară perfect. Urmă mănuşa stângă. Apoi grumăjerul îi coborî peste cap, acoperindu-i gâtul, şi scutierii îi fixară apărătoarele pentru umeri şi îi puseră coiful, iar la sfârşit îi prinseră mantia de umeri. Dalinar inspiră adânc, simţind Fiorul luptei care se apropia. Ieşi cu paşi mari din sala războiului, călcând ferm şi apăsat. Îngrijitorii şi servitorii se împrăştiară în toate părţile, dându-se din calea lui. Purtând din nou Cristalarmura după atâta vreme, avea impresia că se trezea după o noapte în care se simţise ameţit şi năucit. Sprinteneala paşilor şi imboldul dat de armură păreau să-l ia în stăpânire, îi insuflau dorinţa de-a alerga pe coridor şi… Şi de ce nu? 625

O rupse la fugă. Cu strigăte de surprindere, Teleb şi ceilalţi alergară după el, străduindu-se să ţină pasul. Dalinar îi întrecu fără efort, ajunse la porţile din faţă ale locuinţei sale şi trecu de ele dintro săritură, aruncându-se din vârful lungului şir de trepte care coborau din enclava lui. Exultă, zâmbind cu toată faţa în vreme ce plutea prin aer, apoi se izbi de pământ. Forţa loviturii crăpă stânca de sub picioarele sale şi îl făcu să se ghemuiască. În faţă i se întindeau şirurile ordonate de barăci ale propriei tabere, aşezate sub forma unor raze, cu un teren pe care se adunau soldaţii şi cu câte o sală de mese în centrul fiecărui batalion. Ofiţerii lui se stânseseră pe treapta de sus a scării, privind în jos uluiţi. Renarin se afla printre ei, purtând uniforma care nu văzuse niciodată o bătălie, cu mâna ridicată ca să-şi apere ochii de soare. Dalinar se simţi ca un prost. Era un tinerel care savura pentru prima oară puterea oferită de o Cristalarmură? „Înapoi la muncă. Gata cu joaca.” Perethom, comandantul pedestrimii, salută când Dalinar veni spre el cu paşi mari. — Azi e rândul batalioanelor doi şi trei să intre în luptă, Luminlordul meu. Intrăm în formaţia de marş. — Echipa Primului Pod e gata, Luminlordul meu, spuse Havanah, comandatul podarilor, apropiindu-se. Era un bărbat scund, cu ceva sânge herdazian, după cum o dovedeau unghiile lui închise la culoare şi cristaline, deşi nu purta o scânteietoare. — Ashelem mi-a trimis vorbă că şi compania de arcaşi e pregătită. 626

— Dar cavaleria? întrebă Dalinar. Şi unde e fiul meu? — Aici, tată, strigă o voce familiară. Adolin – având Cristalarmura vopsită în albastrul intens al clanului Kholin – îşi făcu loc prin mulţimea care se aduna. Avea viziera ridicată şi părea înflăcărat, însă îşi feri privirea când întâlni ochii lui Dalinar. Acesta ridică o mână, cerându-le să tacă mai multor ofiţeri care voiau să-i dea raportul. Se apropie cu paşi mari de Adolin, care-şi înălţă fruntea şi-i întâlni privirea. — Ai spus ceea ce ai simţit că trebuia să spui, zise Dalinar. — Şi nu-mi pare rău pentru asta, zise Adolin. Dar îmi pare rău pentru cum am spus-o şi unde am făcut-o. N-o să se mai întâmple. Tatăl său dădu din cap, iar asta se dovedi de-ajuns. Adolin păru să se destindă, ca şi cum i s-ar fi luat o greutate de pe umeri, iar Dalinar se întoarse spre ofiţerii lui. Câteva clipe mai târziu, Adolin conducea un grup grăbit către locul unde se adunau înaintea plecării. În acest timp, Dalinar îl zări făcându-i cu mâna unei femei tinere de pe marginea drumului, cu o rochie roşie şi cu părul împletit foarte frumos într-un coc. — Asta e… ăă… — Malasha? zise Adolin. Da. — Pare cumsecade. — În ceea mai mare parte a timpului chiar este, dar e cam supărată fiindcă n-am lăsat-o să vină cu mine azi. — A vrut să meargă la luptă? Adolin ridică din umeri. — Spune că e curioasă. 627

Dalinar nu răspunse. Războiul era o îndeletnicire bărbătească. O femeie care voia s-ajungă pe un câmp de bătaie era ca… ei bine, ca un bărbat care-şi dorea să-nveţe să citească. Împotriva firii. În faţa lor, la locul adunării, batalioanele se aliniau, iar un ofiţer ochi-luminoşi scund şi îndesat se îndrepta grăbit spre Dalinar. Avea şuviţe roşii prin părul altfel negru, cum îl aveau alethii, şi o mustaţă roşie. Era Ilamar, comandantul cavaleriei. — Luminlordul meu, spuse el, îmi cer scuze pentru întârziere. Cavaleriştii sunt pe cai, gata de plecare. — Atunci pornim, spuse Dalinar. Toate rândurile… — Luminlordul meu! strigă o voce. Dalinar se întoarse şi văzu că se apropia unul dintre mesageri. Bărbatul ochi-întunecaţi purta haine de piele, cu banderole albastre pe braţe. — Înaltul Prinţ Sadeas a cerut să i se-ngăduie să intre-n tabără. Dalinar se uită la Adolin. Fiul lui se înnegură la faţă. — Spune că ordinul prin care regele i-a cerut să se ocupe de cercetări îi dă acest drept, adăugă mesagerul. — Lăsaţi-l să intre, spuse Dalinar. — Da, Luminlordul meu, zise mesagerul şi se duse înapoi. Fu însoţit de Moratel, unul dintre ofiţerii de rang inferior, pentru ca Sadeas să poată fi întâmpinat şi escortat de un ochi-luminoşi, aşa cum se cuvenea, ţinând cont de poziţia lui socială. Dintre cei de faţă, Moratel avea rangul cel mai mic; toată lumea îşi dădea seama că el ar fi fost, oricum, cel trimis de înaltul lor prinţ. — Ce crezi că vrea Sadeas de data asta? îl întrebă Dalinar pe Adolin, cu voce scăzută. 628

— Sângele nostru. De preferat cald şi poate îndulcit c-o duşcă de rachiu din tallew. Dalinar se strâmbă şi amândoi trecură grăbiţi pe lângă şirurile de soldaţi. Toţi oamenii păreau să aştepte, cu suliţele ridicate, iar ofiţerii ochi-întunecaţi aşezaţi pe flancuri, ţinându-şi securile pe umeri. În faţa lor, un grup de chulli fornăia, răscolind pietrele cu picioarele; erau înhămaţi la mai multe poduri mobile enorme. Galant şi armăsarul alb al lui Adolin, Sânge Pur aşteptau, ţinuţi în frâu de grăjdari. Ryshadiumii nu prea aveau nevoie de oameni care să-i strunească. La un moment dat, când un grăjdar se mişcase prea încet, Galant îşi deschisese singur uşa grajdului cu o lovitură de copită şi se dusese la locul de adunare al oştirii. Dalinar îşi bătu calul negru ca noaptea pe grumaz, apoi se aruncă în şa. Îşi plimbă privirea peste terenul ocupat de oamenii săi, apoi ridică braţul, dând semnalul de plecare. Însă observă că spre ei călărea un grup de bărbaţi conduşi de cineva în Cristalarmură Roşie. Sadeas. Îşi înăbuşi un oftat şi dădu ordinul de pornire, deşi el unul rămase locului, aşteptându-l pe Înaltul Prinţ al Informării. Călare pe Sânge Pur, Adolin i se alătură, aruncându-i o privire care părea să spună: „Nu te teme, o să mă port frumos.” Sadeas era, ca întotdeauna, o întruchipare a ultimelor tendinţe ale modei, având armura vopsită şi coiful împodobit cu un ornament metalic – diferit de cel pe care-l purtase ultima oară –, în forma unui soare stilizat. Aducea cu o coroană. — Luminlord Sadeas, spuse Dalinar. Nu e un moment potrivit să faci cercetări. 629

— Din nefericire, răspunse Sadeas, strunindu-şi calul. Maiestatea Sa e foarte nerăbdător să primească răspunsuri, aşa că nici măcar asaltul unui platou nu-mi poate opri cercetările. Trebuie să le pun întrebări câtorva dintre soldaţii tăi. O s-o fac pe drumul către câmpul de luptă. — Vrei să vii cu noi? — De ce nu? N-o să vă-ntârzii, răspunse Sadeas şi aruncă o privire către chulii care se puneau în mişcare clătinându-se, trăgând podurile masive. Cred că nu v-aş încetini nici dacă m-aş târî. — Soldaţii noştri trebuie să-şi îndrepte toată atenţia către lupta care va urma, Luminlordul meu, spuse Adolin. Ar fi bine să nu li seabată gândurile în altă parte. — Dorinţa regelui trebuie îndeplinită, răspunse Sadeas, ridicând din umeri, fără a se obosi să se uite la Adolin. E necesar să v-arăt ordinul său? Sunt sigur că n-aveţi intenţia să-mi împiedicaţi cercetările. Dalinar îşi studie fostul prieten uitându-se în ochii lui şi încercând să-i pătrundă cu privirea în suflet. De pe faţa lui Sadeas lipsea obişnuitul zâmbet atotcunoscător; de obicei îl afişa când era mulţumit de modul în care i se realizau planurile. Oare-şi dăduse seama că Dalinar ştia să-i citească pe chip şi îşi masca sentimentele? — Nu trebuie să ne-arăţi nimic, Sadeas. Oamenii mei îţi stau la dispoziţie. Dacă ai nevoie de ceva, e de-ajuns să ceri. Adolin, vino cu mine. Dalinar îl întoarse pe Galant şi galopă către prima linie a armatei sale în marş. Adolin îl urmă fără tragere de inimă, iar Sadeas rămase în urmă, cu propria escortă. 630

Lungul drum începu. Podurile permanente din zonă erau ale lui Dalinar, fiind păstrate în bună stare şi păzite de soldaţii şi de cercetaşii lui şi unind platouri pe care le stăpânea. Sadeas călărea în mijlocul coloanei de două mii de oameni. Îşi trimitea din când în când câte un aghiotant să scoată din rânduri anumiţi soldaţi. Călărind, Dalinar îşi pregătea în minte lupta care avea să urmeze. Discută cu ofiţerii săi despre forma platoului, primi un raport despre locul ales de demonul spărturilor ca să devină pupă şi trimise cercetaşi înainte, ca să vadă ce făceau parshendii. Cercetaşii aveau prăjini lungi, care-i ajutau să sară de pe un platou pe altul în lipsa podurilor. Oamenii lui Dalinar ajunseră în cele din urmă în locul unde se terminau podurile permanente şi aşteptară să fie coborâte peste spărturi cele trase de chulli. Uriaşele maşinării erau construite ca nişte turnuri de asediu, având roţi imense şi întărituri în locurile de unde erau împinse de soldaţi. Când ajungeau la o prăpastie, deshămau chulii, împingeau podul înainte cu mâinile şi foloseau o manivelă şi o roată de clichet ca să-i lase în jos partea din spate. Odată ce-o puneau jos, mecanismul era desprins şi împins de-a lungul întregii construcţii. Aceasta era făcută astfel încât îl puteau fixa în capătul opus, după care ridicau podul, se întorceau şi înhămau din nou chullii. Era un procedeu lent. Dalinar privea de pe cal, bătând cu degetele în şaua din piele de porc în vreme ce coborau podurile peste prima prăpastie. Poate că Teleb avea dreptate. Oare ar fi putut întrebuinţa poduri mai uşoare şi mai simplu de cărat pentru trecerea peste primele abisuri, lăsându-le pe cele de asalt numai 631

pentru ultimul platou? Un ropot de copite izbite de stâncă anunţă apropierea unui călăreţ care mergea pe lângă coloană. Dalinar se întoarse, aşteptându-se să-l vadă pe Adolin, dar dădu în schimb cu ochii de Sadeas. Acesta ceruse să fie Înalt Prinţ al Informării. De ce oare? Şi de ce urmărea cu atâta încăpăţânare povestea chingii rupte? Dacă se hotărâse să creeze un soi de falsă sugestie a vinovăţiei lui Dalinar… „Viziunile mi-au spus să am încredere în el”, îşi zise unchiul regelui, ferm. Dar, în privinţa lor, devenea din ce în ce mai nesigur. Cum ar fi putut cuteza să rişte bizuindu-se pe ceea ce-i dezvăluiseră? — Soldaţii tăi îţi sunt loiali, remarcă Sadeas, odată ajuns lângă el. — Loialitatea e prima lecţie din viaţa unui oştean. Ar fi trebuit sămi fac griji dacă oamenii mei nu şi-ar fi însuşit-o temeinic. Sadeas oftă. — Serios vorbind, Dalinar, chiar trebuie să fii întotdeauna atât de moralist? Dalinar nu-i răspunse. — E ciudat când îţi dai seama cum poate schimba oamenii influenţa unui comandant, continuă Sadeas. Atât de mulţi au devenit versiuni ale tale, mai mărunte. Mănunchiuri de emoţii bine acoperite şi ţinute în frâu, până când se înţepenesc de-atâta apăsare. Atât de siguri în anumite privinţe şi atât de nesiguri în altele. Dalinar rămase cu fălcile încleştate. „Care ţi-e jocul, Sadeas?” Sadeas zâmbi, se aplecă spre el şi adăugă, cu voce scăzută: — Îţi doreşti atât de mult să te răsteşti la mine, nu-i aşa? Nici pe 632

vremuri nu-ţi convenea s-auzi spunându-ţi-se că eşti nesigur. Pe atunci, nemulţumirea ta se încheia adesea cu câte-un cap sau două rostogolindu-se pe pietre. — Am ucis mulţi oameni care nu-şi meritau moartea, răspunse Dalinar. Nimeni n-ar trebui să se teamă c-o să-şi piardă capul numai fiindc-a băut una sau două înghiţituri de vin în plus. — Poate, spuse Sadeas, cu nepăsare. Dar nu-ţi doreşti niciodată să te dezlănţui, cum îţi stătea în fire? Nu te îmboldeşte furia pe dinăuntru, ca şi cum ar fi captivă într-o tobă imensă, lovind în ea, făcând-o să răsune, încercând s-o sfâşie cu ghearele? — Ba da, recunoscu Dalinar. Răspunsul păru să-l surprindă pe Sadeas. — Şi Fiorul, Dalinar? Mai simţi Fiorul? Nu se vorbea prea des despre Fior, despre dorul de luptă şi bucuria ei. Era ceva intim. — Simt toate astea, Sadeas, zise Dalinar, uitându-se drept înainte. Dar nu le las întotdeauna să se vadă. Trăirile unui om sunt ceea ce îl defineşte, iar faptul că le ţine în frâu este adevăratul însemn al puterii. Când îţi lipsesc sentimentele eşti mort, dar când te laşi condus de toate sentimentele eşti copil. — Asta-mi miroase a citat, Dalinar. Presupun că e luat din cărticica despre virtuţi a lui Gavilar, nu? — Întocmai. — Nu-ţi pasă că Radianţii ne-au trădat? — Legende… De la Mârşăvie a trecut atât de multă vreme încât e ca şi cum s-ar fi petrecut în zilele umbrei. Ce-au făcut de fapt Radianţii? De ce-au făcut-o? Nu ştim. 633

— Ştim destule. S-au folosit de şmecherii complicate ca să imite puterile grandioase şi ca să pretindă c-aveau o chemare sacră. Când le-au fost descoperite înşelătoriile, au fugit. — Puterile lor nu erau o minciună. Erau reale. — A, da? zise Sadeas amuzat. Ştii tu asta? N-ai spus adineauri că de-atunci a trecut atât de multă vreme încât e ca şi cum totul s-ar fi petrecut în zilele umbrei? Dacă Radianţii aveau puteri magnifice, de ce nu le mai poate dobândi nimeni? Unde-au dispărut acele deprinderi incredibile? — Nu ştiu, răspunse încet Dalinar. Poate că nu mai suntem demni de ele. Sadeas pufni, iar Dalinar îşi dori să-şi fi muşcat limba. Singura dovadă a spuselor sale erau propriile viziuni. Şi totuşi, dacă Sadeas dispreţuia ceva, el dorea, instinctiv, să se ridice în apărarea acelui lucru. „Dar nu mi-o pot permite. Trebuie să mă concentrez asupra luptei care urmează.” — Sadeas, zise el, hotărât să schimbe vorba. Trebuie să ne dăm mai mult silinţa ca să unim taberele de luptă. Vreau să m-ajuţi acum, când eşti Înalt Prinţ al Informării. — La ce să te-ajut? — Să m-ajuţi să fac ceea ce trebuie făcut. Pentru binele Alethkarului. — Dar tocmai asta şi fac, bătrânul meu prieten, răspunse Sadeas. Omor parshendi. Dobândesc glorie şi bogăţie pentru regatul nostru. Caut să mă răzbun. Pentru Alethkar ar fi cel mai bine dacă tu n-ai mai pierde atât de multă vreme în tabără şi dacă n-ai mai spune să 634

fugim ca nişte laşi. Pentru Alethkar ar fi cel mai bine dac-ai începe să te porţi din nou ca un bărbat. — Ajunge, Sadeas! spuse Dalinar, mai tare decât ar fi vrut. Ţi-am îngăduit să ne-nsoţeşti ca să-ţi faci cercetările, nu ca să mă iei pe mine peste picior. Sadeas pufni din nou. — Cartea aia l-a distrus pe Gavilar. Acum îţi face ţie acelaşi lucru. Ai ascultat de-atâtea ori poveştile acelea, încât ţi-au umplut mintea de idei greşite. Nimeni n-a trăit vreodată cu adevărat aşa cum pretind Legile Războinicilor. — Pfui! exclamă Dalinar, fluturându-şi o mână şi întorcându-l pe Galant. Azi n-am timp pentru răutăţile tale. Plecă în trapul calului, furios pe Sadeas şi încă şi mai furios pe el fiindcă-şi ieşise din fire. Traversă podul fierbând în sinea lui, cu gândul la cuvintele celuilalt înalt prinţ. Şi îşi aduse brusc aminte de ziua în care stătuse împreună cu Gavilar lângă Cascadele Incredibile din Kholinar. „Lucrurile sunt altfel acum, Dalinar”, spusese fratele său. „Acum văd lucrurile altfel decât le vedeam înainte. Aş vrea să-ţi pot arăta ce-nseamnă asta.” Se întâmplase cu trei zile înainte de moartea lui. ● Zece bătăi de inimă. Dalinar închise ochii, umplându-şi şi golindu-şi pieptul de aer – încet, liniştindu-se – în vreme ce se pregăteau de asalt în spatele podului. Dă-l uitării pe Sadeas. Dă uitării viziunile. Dă-ţi uitării grijile şi temerile. Concentrează-te asupra bătăilor inimii. 635

În apropierea lui, chullii zgâriau piatra cu picioarele lor tari, acoperite de carapace. Vântul îi trecea peste faţă, aducând miros de umezeală. Întotdeauna mirosea aşa acolo, în acele ţinuturi umede ale furtunii. Soldaţii îşi zăngăneau armele, pielea scârţâia. Dalinar îşi înălţă fruntea spre cer, simţindu-şi bătăile inimii în adâncul trupului. Strălucitorul soare alb îi punea pe pleoape pete roşii. Oamenii se foiau, strigau, înjurau, îşi scoteau săbiile din teacă, îşi încercau arcurile. Le simţea încordarea, amestecul de teamă şi exaltare. Printre ei, presimţiosprenii începeau să ţâşnească din pământ, panglici cu un capăt prins de stâncă şi cu celălalt biciuind aerul. Ici şi colo clocoteau câţiva spaimospreni. — Eşti gata? întrebă Dalinar, încet. Fiorul creştea în el. — Da, răspunse Adolin, cu nerăbdare în glas. — Nu te plângi niciodată de stilul în care atacăm, spuse Dalinar, cu ochii încă închişi. În privinţa asta, n-ai nimic de reproşat, niciodată. — E stilul cel mai potrivit. Sunt şi oamenii mei. Ce rost are să fii Cristalpurtător dacă nu conduci atacul? În pieptul lui Dalinar răsună a zecea bătaie de inimă; când îşi chema Sabia, îşi auzea întotdeauna bătăile inimii, indiferent cât de zgomotoasă ar fi fost lumea din jurul lui. Cu cât erau mai iuţi, cu atât mai repede sosea arma. Aşadar, cu cât se apropia mai tare pericolul, cu atât te înarmai mai grabnic. Oare aşa se dorise să fie – sau nu era decât o ciudăţenie a Cristalsabiei? Simţi în mână greutatea familiară a Aducătoarei Jurământului. 636

— Să mergem, spuse, deschizând brusc ochii. Îşi lăsă viziera în jos în timp ce Adolin făcea acelaşi lucru. Lumina de Furtună se înălţă din părţile laterale ale coifurilor perfect închise, care deveniră translucide. Cei doi ţâşniră din spatele podului masiv – câte un Cristalpurtător de fiecare parte, o siluetă albastră şi una cenuşie ca ardezia. Energia armurii pulsă, străbătând trupul lui Dalinar pe când traversa în fugă terenul stâncos, cu braţele mişcându-i-se înainte şi înapoi, în ritmul paşilor. Valul de săgeţi porni imediat, din arcurile parshendilor îngenuncheaţi de cealaltă parte a hăului. Dalinar îşi înălţă braţul în faţa deschizăturii vizierei în vreme ce îl împroşcau săgeţile, unele zgâriind metalul, altele frângându-şi cozile. Se simţea ca şi cum ar fi alergat în bătaia unei furtuni cu grindină. În dreapta lui, Adolin scoase un strigăt de luptă, cu vocea înăbuşită de coif. Când se apropiară de buza spărturii, Dalinar lăsă braţul în jos, în ciuda săgeţilor. Era necesar să aprecieze distanţa. De abis nu-l mai despărţeau decât vreo câţiva paşi. Când ajunse pe margine, Armura revărsă în el un val de forţă. Apoi sări. Plană o clipă deasupra golului de culoarea cernelii, cu mantia fluturând în timp ce aerul din jur se umpluse de săgeţi. Îşi aminti de Radiantul zburător din viziune. Numai că el nu făcea ceva atât de misterios, ci doar un simplu salt, cu ajutorul armurii. Trecu peste spărtură şi se izbi de pământ pe partea cealaltă, lovind cu sabia în jos şi de-a latul, ca să ucidă trei parshendi dintr-o singură lovitură. Din ochii arşi şi înnegriţi ai celor trei ieşi fum când se prăbuşiră. El lovi din nou. Acolo unde până atunci zburaseră săgeţile, aerul se 637

umplu de frânturi din armuri şi din arme, tăiate de Sabia lui. Ca întotdeauna, aceasta reteza tot ce nu era viu, dar îşi pierdea claritatea contururilor când atingea carnea, parcă preschimbându-se în ceaţă. Din această cauză şi pentru că reteza oţelul cu atâta uşurinţă, Dalinar avea uneori senzaţia că lupta cu o sabie de fum. Atâta timp cât o ţinea în mişcare, nu se putea înţepeni în tăieturi şi nu putea fi oprită de masivitatea obiectelor pe care le ciopârţea. Se răsuci, rotindu-şi arma într-o mişcare aducătoare de moarte. Tăia înseşi sufletele, lăsându-i pe Parshendi să cadă morţi la pământ. Pe urmă izbi cu piciorul, azvârlind un leş peste feţele parshendilor din apropiere. Alte câteva lovituri făcură mai multe cadavre să zboare prin aer – când purtai armura era cu putinţă să faci un trup să se rostogolească până la vreo nouă stânjeni distanţă făcând curat în jur, ca să aibă mai mult loc pe care să-şi proptească tălpile. Adolin izbi platoul la mică distanţă, răsucindu-se şi oprindu-se în Postura Vântului. Îşi împinse umărul într-un grup de arcaşi, trântindu-i pe spate şi aruncându-i pe mai mulţi în prăpastie. Strângându-şi Cristalsabia în ambele mâini, dădu, ca şi Dalinar, o primă lovitură, omorând şase duşmani. Parshendii cântau şi mulţi aveau bărbi care străluceau, pline de nestemate mici, neşlefuite. Luptau întotdeauna cântând; cântecul se schimbă când îşi lăsară deoparte arcurile – scoţând securi, săbii sau ghioage – şi se aruncară asupra celor doi Cristalpurtători. Dalinar se aşeză la distanţa optimă faţă de Adolin, îngăduindu-i fiului său să-l apere de atacurile pe care nu le putea vedea, fără să se 638

apropie prea mult. Luptau încă aproape de buza spărturii, secerând parshendii care se străduiau cu disperare să-i împingă înapoi, folosindu-şi pur şi simplu superioritatea numerică. Era momentul în care aveau cele mai mari şanse să-i omoare. Dalinar şi Adolin erau singuri, fără gărzile lor de onoare. Iar o cădere de la înălţimea aceea ar fi ucis, cu siguranţă, până şi un bărbat în armură. Fiorul se înălţă în el, atât de dulce. Dalinar îndepărtă un alt leş cu o lovitură de picior, deşi avea loc destul. Observaseră că parshendii se înfuriau când le clinteai din loc morţii. Lovi încă un cadavru, aţâţându-i, ceea ce îi atrase spre el, ca să-l înfrunte luptând doi câte doi, aşa cum le stătea adesea în obicei. Doborî un grup care se năpustea, cântând cu voci înfuriate de ceea ce le făcuse morţilor. În apropiere, Adolin prinse să le-mpartă lovituri de pumn parshendilor care se apropiau prea mult; îi plăcea grozav tactica asta, trecerea de la mânuirea sabiei cu amândouă mâinile la cea cu o singură mână şi înapoi. Leşurile parshendilor zburau într-o parte şi-ntr-alta, cu oase şi armuri zdrobite de lovituri, cu sânge portocaliu împroşcând pământul. O clipă mai târziu, Adolin începu iar să lupte cu sabia, îndepărtând un mort cu o lovitură de picior. Fiorul îl mistuia pe Dalinar, oferindu-i energie, concentrare, putere. Splendoarea luptei deveni grandioasă. Stătuse prea mult departe de ea. Acum vedea limpede. Trebuia cu adevărat să facă mai multe eforturi, să atace mai multe platouri, să cucerească mai multe inimi-nestemată. Era Ghimpele Negru. Era o forţă a naturii, imposibil de oprit. Era moartea însăşi. Era… 639

Se simţi, pe neaşteptate, străfulgerat de o puternică repulsie, de o greaţă atât de violentă încât icni. Alunecă din cauza unei băltoace de sânge, dar şi pentru că i se înmuiaseră genunchii. Leşurile din faţa lui i se părură dintr-odată o privelişte oribilă. Ochi arşi, ca tăciunii stinşi. Trupuri moi, frânte, oase rupte de pumnul lui Adolin. Ţeste despicate, cu sânge, creieri şi măruntaie împrăştiate în jur. Atâta măcel, atâta moarte. Fiorul dispăru. Cum putea un om să găsească plăcere în asta? Parshendii năvăliră asupra lui. Adolin apăru lângă el cât ai clipi, atacând cu mai multă pricepere decât orice alt bărbat pe care-l cunoscuse vreodată Dalinar. Tânărul era un geniu în mânuirea Sabiei, un pictor cu vopsea de o singură nuanţă. Lovea cu mare îndemânare, silindu-i pe parshendi să bată în retragere. Dalinar scutură din cap şi reintră în postura de luptă. Se sili să continue şi, când Fiorul prinse să se înalţe iarăşi, îl primi şovăind. Greaţa bizară dispăru, iar reflexele lui de luptător preluară din nou controlul. Se răsuci către avangarda parshendilor, rotinduşi Sabia cu mişcări largi, agresive. Avea nevoie de victoria aceea. Pentru sine însuşi, pentru Adolin, pentru oamenii lor. De ce se îngrozise într-un asemenea hal? Parshendii îl asasinaseră pe Gavilar. Avea tot dreptul să-i ucidă. Era soldat. Meseria lui era să lupte. Şi lupta bine. Avangarda parshendilor se destrămă în faţa atacului său, împrăştiindu-se când se retrăgea către grosul trupelor, care intrau grăbite în formaţii. Dalinar se retrase cu un pas şi se trezi uitându-se în jos, la morţii din jurul lui, cu ochii lor înnegriţi. Din unii încă se mai înălţau fuioare spiralate de fum. 640

Senzaţia de greaţă reveni. Viaţa se sfârşea atât de repede! Un Cristalpurtător era întruparea distrugerii, cea mai puternică forţă de pe un câmp de luptă. „Cândva, armele astea însemnau apărare”, şopti o voce dinăuntrul lui. Cele trei poduri izbiră pământul la o depărtare de câţiva paşi şi cavaleria le traversă o clipă mai târziu, condusă de îndesatul Ilamar. Câţiva vântspreni dansau în aer, aproape invizibili. Adolin îşi strigă calul, însă Dalinar rămase locului, continuând să privească în jos, la morţi. Sângele parshendilor era portocaliu şi mirosea a mucegai. Însă feţele lor – marmorate cu nuanţe de alb sau negru şi roşu – păreau atât de omeneşti. De fapt, Dalinar fusese crescut de o guvernantă parshă. „Viaţă înainte de moarte.” Ce era vocea aceea? Aruncă o privire dincolo de spărtură, către locul unde stăteau Sadeas şi escorta lui – la o distanţă mult mai mare decât cea la care puteau ajunge săgeţile. Simţi dezaprobarea din postura adoptată de vechiul său prieten. Dalinar şi Adolin îşi riscaseră vieţile făcând un salt periculos peste prăpastie. Un asalt de tipul celor puse la punct de Sadeas costa mai multe vieţi. Dar câte vieţi ar fi pierdut armata lui Dalinar dacă unul dintre Cristalpurtătorii ei ar fi fost împins în hău? Galant traversă podul trecând pe lângă un şir de soldaţi care îl ovaţionară. Încetini când ajunse lângă Dalinar, care îl prinse de frâu. În clipa aceea, era nevoie de el. Oştenii lui luptau şi mureau, nu era momentul potrivit pentru regrete şi pentru critici. 641

Puterile mărite pe care i le dădea armura îl ajutară să încalece dintr-un salt. Apoi îşi înălţă Cristalsabia şi se avântă în luptă, să ucidă pentru oamenii lui. Nu pentru asta luptaseră Radianţii. Dar însemna totuşi ceva. ● Câştigară lupta. Dalinar se trase înapoi, simţindu-se obosit, în timp ce Adolin făcea onorurile scoaterii inimii-nestemată. Pupa părea un mugurde-stâncă imens, alungit, înalt de peste trei stânjeni, fixat de terenul stâncos, plin de gropi, cu ceva care semăna a crem. În jurul ei era plin de leşuri, unele omeneşti, altele ale parshendilor. Aceştia încercaseră s-o ia în grabă şi apoi să fugă, dar nu izbutiseră decât să crape carapacea în câteva locuri. Bătălia se desfăşurase cu cea mai mare furie acolo, în jurul pupei. Dalinar se sprijini de un prag de stâncă şi-şi scoase coiful, lăsându-şi capul asudat în bătaia vântului răcoros. Soarele ajunse sus, deasupra capului. Lupta durase vreo două ore. Adolin lucra cu pricepere, folosindu-şi cu grijă Cristalsabia ca să taie o felie subţire din partea exterioară a creaturii. Pe urmă o înfipse cu îndemânare, omorând pupa fără să pătrundă în zona unde se afla inima-nestemată. Vietatea muri astfel într-o clipă. Cristalsabia putea acum s-o taie, şi Adolin îndepărtă mai multe bucăţi de carne. Sângele purpuriu ţâşni când pătrunse în adâncul trupului, căutând inima-nestemată. Soldaţii ovaţionară când o desprinse, cu gloriospreni planând deasupra întregii armate ca nişte sute de globuri luminoase. Ţinându-şi coiful în mâna stângă, Dalinar îşi dădu seama că se 642

îndepărta. Traversă câmpul de luptă, trecând pe lângă chirurgii care duceau morţii către poduri. În spatele căruţelor trase de chulli erau sănii pentru transportul leşurilor, ca să poată fi arse după întoarcerea în tabără, aşa cum se cuvenea. Muriseră foarte mulţi parshendi. Privindu-i acum, nu se mai simţi nici dezgustat, nici aţâţat. Doar istovit. Luptase în zeci, sau poate chiar sute de bătălii. Şi niciodată nu mai simţise ceea ce simţise în ziua aceea. Acea repulsie care-i abătuse atenţia şi din pricina căreia ar fi putut fi ucis. În timpul unei bătălii n-aveai vreme să reflectezi; trebuia să te gândeşti la ceea ce făceai. Pe aproape toată durata înfruntării avusese impresia că Fiorul era foarte slab, iar el nu mai lupta la fel de bine ca pe vremuri. Lupta aceea ar fi trebuit să-i limpezească mintea. În schimb, necazurile lui păreau să fi căpătat proporţii. „Pe sângele strămoşilor mei”, îşi zise, urcându-se în vârful unei movile stâncoase. „Ce mi se întâmplă?” Slăbiciunea care-l cuprinsese în ziua aceea părea să fie cel mai recent şi cel mai puternic argument în favoarea celor spuse despre el de Adolin, ba chiar şi de mulţi alţii. Se opri pe culmea movilei şi se uită spre răsărit, către Obârşie. Ochii i se îndreptau într-acolo atât de des. De ce? Ce era…? Înlemni când zări un grup de parshendi pe un platou din apropiere. Şi cercetaşii îi priveau cu îngrijorare; era armata pusă pe fugă de oamenii lui. Deşi în ziua aceea omorâseră o mulţime de parshendi, imensa majoritate a acestora scăpase, retrăgându-se când înţelesese limpede că lupta era pierdută. Era unul dintre motivele pentru care războiul dura atât de mult. Parshendii înţelegeau ce era 643

aceea o retragere strategică. Armata stătea în formaţie, grupată în perechi de luptă. În frunte se afla comandantul, un bărbat masiv, într-o armură scânteietoare. O Cristalarmură. Chiar şi de la distanţa aceea, era uşor s-o deosebeşti de una obişnuită. Cristalpurtătorul nu se aflase pe câmpul de bătaie în timpul luptei. Ce căuta acolo după încheierea ei? Sosise prea târziu? Silueta în armură şi restul parshendilor îi întoarseră spatele şi plecară, sărind peste prăpastie ca să se refugieze în adăpostul nevăzut din centrul Câmpiilor.

644

645

27 CORVOADĂ ÎN SPĂRTURĂ „Dacă, din tot ce-am spus, ceva are cât de cât sens pentru tine, am încredere c-o să le porunceşti să se întoarcă. Sau poate ai izbuti să mă uluieşti cerându-le să facă, măcar o singură dată, ceva folositor.” Kaladin intră în prăvălia spiţerului împingându-se în uşa pe careo lăsă apoi să se trântească zgomotos în urma lui. Ca şi mai înainte, bătrânul se prefăcu neputincios, căutându-şi drumul cu ajutorul bastonului până când îl recunoscu pe Kaladin. Atunci îşi îndreptă spatele. — A, tu erai. Fuseseră două zile lungi. Îşi petrecuse timpul muncind şi antrenându-se cât era lumină – împreună cu Teft şi Pietroi, care acum i se alăturaseră –, iar seara se ducea la cea mai apropiată spărtură, scoţând trestiile dintr-o crăpătură care le servea drept ascunzătoare şi storcându-le ore de-a rândul. În ultima noapte, Gaz îi văzuse plecând şi devenise bănuitor, fără îndoială. Dar nu era nimic de făcut. În ziua aceea fuseseră chemaţi la o podalergare. Din fericire, ajunseseră înaintea parshendilor, aşa că nicio echipă de podari nu pierduse oameni. Însă pentru soldaţii alethi lucrurile nu merseseră la fel de bine. În cele din urmă, frontul lor cedase sub atacul parshendilor şi podarii fuseseră nevoiţi să conducă înapoi, spre 646

tabără, o trupă de oşteni istoviţi, furioşi şi înfrânţi. Kaladin avea ochii înceţoşaţi de oboseală după ce stătuse până noaptea târziu ca să stoarcă trestii. Stomacul îi chiorăia fără încetare fiindcă nu primise decât o parte din hrana care i se cuvenea, căci îşi împărţea porţiile cu doi răniţi. Dar toate aveau să se sfârşească în ziua aceea. Spiţerul se întoarse în spatele tejghelei, iar Kaladin se apropie de ea. Syl dădu buzna în încăpere şi mica ei panglică de lumină se transformă într-o femeie. Se avântă într-un salt de acrobat şi coborî pe tejghea cu o mişcare lină. — Ce-ţi trebuie? întrebă spiţerul. Alte bandaje? Păi ai putea să… Se întrerupse când Kaladin trânti pe masă o sticlă de băutură de mărime mijlocie. Era crăpată în partea de sus, dar i se putuse pune totuşi un dop. Tânărul i-l scoase, dând la iveală seva de un alb lăptos a buruienii dâmbului, aflată în interior. Folosise ceea ce storseseră la început ca să-i trateze pe Leyten, Dabbit şi Hobber. — Ce-i asta? întrebă bătrânul spiţer, potrivindu-şi mai bine ochelarii şi aplecându-se. Îmi oferi ceva de băut? Nu mai merge. Mă tem că-mi întoarce stomacul pe dos. — Nu e băutură. E sevă de buruiana dâmbului. Spuneai că e scumpă. Ei, cât îmi oferi pentru asta? Spiţerul clipi, apoi se aplecă mai mult şi mirosi conţinutul. — De unde-o ai? — Am adunat-o din trestiile care cresc în afara taberei. Spiţerul se întunecă la faţă. Ridică din umeri. — Mă tem că n-are nicio valoare. — Ce? — Plantele de câmp n-au destulă putere. 647

Spiţerul puse dopul la loc. O rafală de vânt izbi cu putere clădirea, pătrunzând pe sub uşă şi amestecând mirosurile numeroaselor prafuri şi întăritoare pe care le vindea. — Practic, nu e bună de nimic. O să-ţi dau două pete străvezii, adică un preţ generos. Va trebui s-o distilez şi-o să fiu norocos dac-o să scot două linguri pline. „Două pete!” îşi zise disperat Kaladin. „După trei zile de muncă, după ce ne-am trudit, trei oameni, dormind numai câteva ore pe noapte? Pentru ceva care nu face mai mult decât plata pe două zile?” Ba nu. Seva fusese bună pentru rănile lui Leyten, gonise putredosprenii şi infecţia se retrăsese. Kaladin îşi strânse pleoapele în vreme ce spiţerul pescuia două pete din punga cu bani şi le aşeza pe tejghea. Ca multe alte sfere, erau uşor turtite într-o parte, ca să nu se rostogolească. — De fapt, continuă spiţerul frecându-şi bărbia, o să-ţi dau trei. Scoase încă o pată străvezie. Nu-mi place să văd că ai muncit în zadar. — Kaladin, îi spuse Syl, studiindu-l pe bătrân. E agitat dintr-un anumit motiv. Cred că minte! — Ştiu, răspunse Kaladin. — Cum adică? întrebă spiţerul. Păi, dacă ştiai că n-are valoare, de ce te-ai muncit atât pentru asta? Întinse mâna spre sticlă, dar Kaladin i-o prinse. — Ştii, am scos cel puţin două picături din fiecare trestie. Bătrânul se încruntă. — Data trecută, continuă Kaladin, mi-ai spus c-o să fiu norocos 648

dac-o să storc câte-o picătură din fiecare. Ai spus că de-asta e seva atât de scumpă. N-ai spus că trestiile „sălbatice” au sevă mai proastă. — Ei, nu m-am gândit c-o să te duci să le culegi şi… Vocea i se stinse când întâlni privirea lui Kaladin. — Armata habar n-are, nu-i aşa? întrebă tânărul. Nimeni nu ştie cât de valoroase sunt plantele astea care cresc lângă tabără. Le culegi, vinzi seva şi te umpli de bani, fiindcă pentru soldaţi e nevoie de o grămadă de antiseptic. Spiţerul înjură, retrăgându-şi mâna. — Nu pricep despre ce vorbeşti. Kaladin îşi luă sticla. — Şi dacă mă duc la cortul vindecătorilor şi le spun de unde am asta? — Au să ţi-o ia! exclamă grăbit spiţerul. Nu fi prost. Porţi stigmatul sclavului, băiete. Au să creadă c-ai furat-o. Kaladin se pregăti să plece. — Îţi dau o pată azurie, spuse spiţerul. E jumătate din preţul pe care i-l cer armatei. Kaladin se întoarse spre el. — Le ceri două pete azurii pentru ceva care se-adună în numai două zile? — N-o fac numai eu, răspunse bătrânul, încruntându-se. Toţi spiţerii cer atât. Ne-am întâlnit şi am stabilit un preţ corect. — Cum poate fi ăsta un preţ corect? — Trebuie să ne câştigăm existenţa aici, în locul ăsta uitat de Atotputernic! E nevoie de bani ca să ne instalăm prăvălia, să ne 649

hrănim, să angajăm paznici. Se căută în pungă şi scoase o sferă cu o strălucire de un albastru intens. O sferă de safir valora aproape de douăzeci şi cinci de ori mai mult decât una de diamant. Kaladin câştiga o pată de diamant pe zi, iar una azurie era cât plata pe o jumătate de lună. Fireşte că un simplu soldat ochi-întunecaţi primea cinci pete străvezii pe zi, sfera aceea fiind plata lui pe o săptămână. Cândva, pentru Kaladin asta n-ar fi însemnat prea mult. Acum era o avere. Cu toate astea, şovăi. — Ar trebui să te dau de gol. Mor oameni din pricina ta. — Nu, nu mor, îl contrazise spiţerul. Înalţii prinţi au destui bani ca să plătească, ţinând cont de ceea ce câştigă pe platouri. Noi le facem rost de sticle cu sevă ori de câte ori au nevoie de ele. Dândune de gol, n-o să faci altceva decât s-ajuţi monştri ca Sadeas să-şi păstreze câteva sfere în plus în pungă! Spiţerul transpira. Kaladin ameninţa să-i dea peste cap întregul negoţ din Câmpiile Sfărâmate. Iar seva aducea atât de mulţi bani încât treaba asta putea deveni ceva periculos. Oamenii ucideau ca să păstreze astfel de secrete. — Îmi umpli mie buzunarele sau le umpli pe ale lorzilor, spuse Kaladin. Cred că nu pot contrazice o asemenea logică. Puse sticla la loc, pe tejghea. Facem târgul dacă mai adaugi şi nişte bandaje. — Perfect, zise spiţerul, destinzându-se. Dar ţine-te departe de trestiile alea. Mă surprinde că ai găsit pe-aproape atât de multe care să nu fi fost culese. Lucrătorilor mei le e din ce în ce mai greu să dea de ele. „N-au un vântspren ca să-i călăuzească”, îşi zise Kaladin. 650

— Atunci de ce vrei să mă descurajezi? Ţi-aş putea aduce mai multă sevă. — Păi da, răspunse spiţerul. Dar… — E mai ieftin dac-o aduni singur, continuă Kaladin, aplecânduse către el. Dar, în felul ăsta, îţi ştergi urmele. Dacă ochi-luminoşii descoperă vreodată ce fac spiţerii, poţi pretinde că n-ai ştiut nimic – nu ştii decât că un podar îţi vinde seva, iar tu i-o revinzi armatei cu un adaos rezonabil la preţ. Asta păru să-i placă bătrânului. — Ei, poate că n-o să-ţi pun prea multe întrebări despre felul în care ai adunat trestiile. E treaba ta, tinere. E într-adevăr treaba ta. Îşi târşâi picioarele către magazia lui, de unde se întoarse aducând o cutie cu bandaje. Kaladin o luă şi plecă fără să mai scoată niciun cuvânt. — Nu-ţi faci griji? zise Syl, plutindu-i deasupra capului când ieşi în bătaia soarelui după-amiezii. Dacă află Gaz ce faci, o să ai necazuri. — Ce-ar mai putea să-mi facă? întrebă Kaladin. Nu cred c-ar vedea în asta o fărădelege pentru care să mă atârne în furtună. Syl se uită în urmă, luându-şi o înfăţişare care aducea mai degrabă cu un nor sugerând vag o siluetă feminină. — Nu-mi pot da seama dacă e sau nu ceva necinstit în treaba asta. — Nu e necinstit. E negoţ, răspunse Kaladin şi se strâmbă. Lavisul se vinde în acelaşi mod. E plantat de ţărani şi vândut pe nimica toată negustorilor, care-l aduc la oraş şi-l vând altor negustori, care-l vând oamenilor la un preţ de patru sau cinci ori 651

mai mare decât cel cu care-a fost cumpărat. — Atunci de ce te deranjează? întrebă Syl, încruntându-se, în vreme ce ocoleau un grup de soldaţi. Unul dintre ei aruncă în capul lui Kaladin cu o bucată dintr-un fruct de pala. Ceilalţi soldaţi râseră, iar Kaladin îşi frecă tâmpla. — Datorită tatălui meu, încă mai am scrupule stranii când e vorba de banii ceruţi în schimbul leacurilor şi al vindecării. — S-ar părea că e un om foarte generos. — Dar n-a câştigat mare lucru din asta. Bineînţeles că, într-un anumit fel, Kaladin era făcut din acelaşi aluat. În primele sale zile de sclavie, ar fi făcut aproape orice ca să poată umbla astfel, nesupravegheat. Perimetrul taberei era păzit, dar, aşa cum izbutise să strecoare buruiana dâmbului înăuntru, ar fi reuşit probabil să se strecoare şi el afară. Cu acea pată de safir, avea chiar şi bani pe care să se poată bizui. Da, purta însemnul sclavului, dar lucrarea rapidă şi dureroasă a unui cuţit l-ar fi putut preschimba într-o „cicatrice de război”. Putea să vorbească şi să lupte ca un oştean, aşa că n-ar fi dat de bănuit. Ar fi fost luat drept dezertor, dar cu asta se putea împăca. Acesta îi fusese planul în ultimele luni de sclavie, numai că navusese niciodată mijloacele necesare. Era nevoie de bani pentru a călători, pentru a se îndepărta îndeajuns de locul în care oamenilor avea să le fie descrisă înfăţişarea sa. Avea nevoie de bani ca să-şi plătească găzduirea într-o mahala a oraşului – unde nu punea nimeni întrebări – până ce i se vindeca rana pe care avea să şi-o facă singur. În plus, întotdeauna existaseră ceilalţi. Aşa că rămăsese, 652

încercând să ia cu el cât mai mulţi cu putinţă. Şi dăduse întotdeauna greş. Şi acum repeta povestea încă o dată. — Kaladin? zise Syl, de pe umărul lui. Pari foarte serios. La ce te gândeşti? — Mă-ntreb dac-ar trebui să fug. Să scap din tabăra asta blestemată de furtună şi să-mi găsesc o nouă viaţă. Syl amuţi. — Aici viaţa e grea, spuse ea, în cele din urmă. Nu ştiu pe nimeni care să-ţi găsească vreo vină pentru aşa ceva. „Pietroi ar face-o”, îşi zise el. „Şi Teft.” Munciseră amândoi pentru seva buruienii dâmbului. Nu ştiau cât valora munca lor; crezuseră că era numai pentru vindecarea răniţilor. Dacă fugea, i-ar fi trădat. I-ar fi abandonat pe podari. „Pleacă, idiotule”, îşi spuse Kaladin. „N-o să-i salvezi pe podarii ăştia. Exact aşa cum nu l-ai salvat nici pe Tien. Ar trebui să fugi.” — Şi pe urmă ce-ar fi? Syl se întoarse spre el. — Ce? Cu ce s-ar fi ales dacă fugea? C-o viaţă în care ar fi muncit pentru stropi, în mahalalele unui oraş în declin? Nu. Nu putea să-i părăsească. Nu putuse niciodată să părăsească pe cineva despre care credea că are nevoie de el. Trebuia să-i apere. Trebuia. Pentru Tien. Şi ca să rămână întreg la minte. ● — Mergeţi la spărtură, spuse Gaz, scuipând într-o parte. Scuipatul era negru de la yamma, planta pe care-o mesteca. 653

— Ce? Odată întors, după ce vânduse buruiana dâmbului, Kaladin aflase că Gaz schimbase corvoada Podului Patru. Nu erau de rând la nicio podalergare – fiindcă fuseseră cu o zi înainte. În schimb, ar fi trebuit să meargă la fierăria lui Sadeas ca să ajute la ridicarea lingourilor de metal şi a altor provizii. Părea o muncă grea, însă era, de fapt, una dintre cele mai uşoare corvezi ale podarilor. Fierarii nu simţeau nevoia unor ajutoare. Sau îşi imaginau că podarii stângaci aveau să-i încurce. Când erai de rând la fierărie, de obicei munceai puţine ore şi-ţi petreceai restul timpului trândăvind. Gaz stătea, alături de Kaladin, sub soarele primelor ceasuri ale după-amiezii. — Vezi tu, spuse el, zilele trecute mi-ai dat de gândit. Nimănui nu-i pasă dacă Podul Patru primeşte corvezi nedrepte. Toată lumea urăşte corvoada la spărtură. M-am gândit că vouă n-o să vă pese. — Cu cât te-au plătit? întrebă Kaladin, apropiindu-se. — Du-te-n furtună, zise Gaz, scuipând iarăşi. Ceilalţi nu pot să vă sufere. Echipei tale o să-i prindă bine dacă e văzută plătind pentru ce-aţi făcut. — Pentru c-am supravieţuit? Gaz ridică din umeri. — Pentru c-aţi adus oamenii ăia înapoi. Dacă fac şi alţii la fel, o să umplem toate barăcile cu muribunzi înainte de-a trece partea fără furtuni a lunii! — Sunt oameni, Gaz. Când nu „umplem barăcile” cu răniţi, îi lăsăm acolo, să moară. 654

— Oricum vor muri şi-aici. — O să vedem. Gaz îl privi chiorâş. Părea să-l bănuiască pe Kaladin că-l păcălise cumva când ceruse să meargă la cărat pietre. După toate aparenţele, ceva mai devreme coborâse către spărtură, încercând probabil să-şi dea seama ce făcuseră acolo Kaladin şi ceilalţi doi. „Pe focul iadului”, îşi zise Kaladin. Crezuse că l-a înspăimântat pe Gaz îndeajuns ca să nu-i stea în cale. — Ne ducem, se răsti Kaladin, întorcându-i spatele. Dar nu-mi las oamenii să mă-nvinuiască pe mine pentru asta. Vor afla că e hotărârea ta. — Perfect, strigă Gaz în urma lui. Şi adăugă, pentru sine însuşi: — Dacă am noroc, mulţi dintre voi o să fie mâncaţi de vreun demon al spărturilor. ● Corvoada la spărtură. Cei mai mulţi podari ar fi preferat să-şi petreacă toată ziua cărând pietre în loc să fie trimişi în hău. Având legată în spate o torţă îmbibată în ulei pe care n-o aprinsese, Kaladin coborî pe şubreda scară de frânghie. În locul acela, spărtura nu era adâncă, fundul se afla la doar vreo zece stânjeni, dar era de-ajuns ca să se simtă într-o altă lume. O lume în care lumina naturală venea numai din crăpătura aflată sus, către cer. O lume care-şi păstra umezeala chiar şi în zilele cele mai fierbinţi, un tărâm inundat de muşchi, ciuperci şi plante viguroase, care putea supravieţui chiar şi cu lumina aceea slabă. Spărturile erau mai largi în partea de jos, probabil datorită 655

marilor furtuni. Atunci lua naştere un şuvoi de apă imens, care izbea în stâncă; dacă te prindea furtuna în prăpastie, acolo îţi găseai moartea. Un strat de crem întărit se aşternea neted la fundul spărturii, deşi urca şi cobora, ca roca roasă de apă de sub el. În câteva locuri, distanţa până la buza platoului era de numai vreo zece stânjeni; însă în cele mai multe depăşea treizeci. Kaladin sări de pe scară, căzând de la o înălţime de aproape trei picioare şi împroşcând apa de ploaie dintr-o băltoacă. Îşi aprinse torţa şi o înălţă, uitându-se în lungul fisurii neguroase. Pereţii acoperiţi cu muşchi de un verde-întunecat erau alunecoşi şi mai mulţi lujeri subţiri, dintr-un soi care nu-i era cunoscut, coborau de pe pragurile intermediare înguste. Bucăţi de oase, lemn şi pânză zdrenţuită erau împrăştiate pe jos sau înţepenite în crăpături. Cineva împroşcă apa de lângă el. Teft înjură, uitându-se în jos, la pulpele lui şi la pantalonii uzi leoarcă, în vreme ce ieşea dintr-o baltă mare. — Lua-l-ar furtunile pe cremlingul ăla de Gaz, bombăni podarul vârstnic. Ne-a trimis încoace când nu era rândul nostru. Pentru asta o să-i scot maţele. — Sunt sigur că moare de frica ta, spuse Pietroi, coborând de pe scară într-un loc uscat. Probabil că plânge în tabără, îngrozit. — Lua-te-ar furtuna, zise Teft, scuturându-şi apa de pe piciorul stâng. Cei doi duceau cu ei torţe stinse. Kaladin şi-o aprinsese pe a lui cu un amnar şi-o cremene, dar ei n-o făcuseră. Le foloseau pe rând, cu măsură. Ceilalţi bărbaţi de la Podul Patru începură să se adune lângă 656

scară, rămânând strânşi grămadă. Fiecare al patrulea om îşi aprinse torţa, dar nu izbutiră să risipească prea mult întunericul; abia dacă-l ajutară pe Kaladin să vadă o mai mare parte a peisajului nefiresc. În crăpături creşteau ciuperci stranii, ca nişte tuburi. Erau de un galben palid, ca pielea unui copil bolnav de gălbinare. Cremlingii se grăbeau să se ferească de lumină. Crustaceii minusculi erau roşiatici şi translucizi; unul trecu în goană pe lângă perete şi Kaladin îşi dădu seama că prin cochilia lui putea să vadă tot ce-avea în trup. La fundul spărturii, undeva pe-aproape, lumina dădu la iveală o siluetă răsucită, zdrobită. Kaladin îşi înălţă torţa şi se apropie. Începea deja să duhnească. În timp ce îngenunchea, ridică o mână, acoperindu-şi, cu un gest inconştient, nasul şi gura. Era – sau fusese – un podar dintr-o altă echipă. Nu murise de multă vreme. Dacă ar fi trecut mai mult de câteva zile, furtunile i-ar fi purtat trupul într-un loc mai îndepărtat. Oamenii Podului Patru se adunară lângă Kaladin, privindu-l în tăcere pe cel care preferase să se azvârle în hău. — Fie să găseşti, într-o bună zi, un loc onorabil în Palatele Împăcării, frate căzut, spuse Kaladin, stârnind ecouri. Iar nouă să ne fie dat un sfârşit mai bun decât al tău. Apoi se ridică şi, cu torţa ridicată, îi conduse pe ceilalţi pe lângă santinela moartă. Podarii îl urmară, încordaţi. Kaladin înţelesese repede tactica de bază a luptelor de pe Câmpiile Sfărâmate. Fiecare îşi dorea să înainteze în forţă, împingându-şi duşmanul către marginea platoului. De aceea luptele deveneau adesea sângeroase pentru alethi, care soseau de obicei după parshendi. 657

Alethii aveau poduri, pe când acei parshi bizari din est puteau să sară peste majoritatea prăpăstiilor, dacă îşi luau avânt alergând. Dar şi unii, şi alţii aveau probleme dacă erau înghesuiţi către stânci, unde îşi pierdeau de obicei echilibrul şi cădeau în gol. Numărul celor care se prăbuşeau era destul de mare pentru ca alethii să-şi dorească recuperarea echipamentului pierdut. Aşa că podarii erau trimişi la corvoada din spărtură. Era ca şi cum te-ai fi dus la jaf cu roaba, numai că n-aveai roabă. Aveau saci şi îşi petreceau ore în şir umblând peste tot după leşurile căzute, căutând orice obiect valoros. Sfere, platoşe, coifuri, arme. În unele zile, când trecuse puţină vreme de la ultima luptă, încercau s-ajungă acolo unde se purtase aceasta ca să adune lucruri de la morţi. Însă furtunile zădărniceau astfel de încercări. Dacă aşteptai câteva zile, purtau cadavrele în cu totul altă parte. În plus, spărturile alcătuiau un labirint năucitor, iar ca să ajungi la un anumit platou şi să te întorci într-un răstimp rezonabil era aproape imposibil. În general, era înţelept s-aştepţi o mare furtună care să-mpingă leşurile către acea parte a Câmpiilor stăpânită de alethi – care, la urma urmelor, porneau întotdeauna din est şi se îndreptau spre vest –, apoi să trimiţi podarii jos, în căutarea lor. Ceea ce însemna, într-o foarte mare măsură, să rătăcească la întâmplare. Dar, de-a lungul anilor, căzuseră în crăpături destui oameni, aşa că nu era prea greu să găseşti locuri de unde să ai ce aduna. Echipei i se cerea să aducă o anumită cantitate de obiecte, altminteri nu-şi primea plata pe săptămâna aceea, dar cerinţa nu era împovărătoare. Destul de mare ca să-i oblige să muncească, dar nu şi ca să trudească până la istovire. Ca mai toate corvezile pe care ar 658

fi trebuit să le facă, aceasta avea în primul rând menirea să le ocupe timpul. În vreme ce străbăteau prima spărtură, câţiva îşi scoaseră sacii şi culeseră câte ceva din locurile prin care treceau. De aici un coif, de dincolo un scut. Se uitau cu mare atenţie după sfere. Dacă găseau una valoroasă, toată echipa primea o mică recompensă. Bineînţeles că nu li se îngăduia să coboare în spărtură cu propriile sfere sau cu alte obiecte. Iar la ieşire erau căutaţi cu multă grijă. Umilinţa la carei supuneau acele căutări – nefiind uitat niciunul dintre locurile în care ar fi putut ascunde o sferă – era, în parte, motivul pentru care nimeni nu putea să sufere corvoada din spărturi. Dar numai în parte. Pe măsură ce înaintau, fundul spărturii se lărgi, ajungând la vreo trei stânjeni. Aici, pe pereţi se vedeau urmele unor spintecături de unde lipseau bucăţi de muşchi şi piatra era zgâriată. Podarii se străduiau să nu le privească. Din când în când, demonii spărturilor umblau pe acele poteci, căutând fie stârvuri, fie un platou potrivit, unde să se transforme în pupe. Să-ntâlnească unul dintre ei era puţin probabil, dar nu imposibil. — Kelek, urăsc locul ăsta, spuse Teft, mergând alături de Kaladin. Am auzit că, odată, un demon al spărturilor a mâncat o întreagă echipă de podari, unul câte unul, după ce i-a împins într-o fundătură. A stat pur şi simplu acolo, înhăţându-i rând pe rând când încercau să treacă în fugă pe lângă el. Pietroi chicoti. — Dacă i-a mâncat pe toţi, cine s-a-ntors să povestească? Teft îşi scărpină bărbia. — Habar n-am. Poate că, pur şi simplu, nu s-au mai întors 659

niciodată. — Atunci poate-au fugit. Au dezertat. — Nu, spuse Teft. Nu poţi să ieşi din spărturile astea dacă n-ai o scară. Se uită în sus, către despicătura îngustă, albastră, aflată la mai bine de zece stânjeni deasupra lor. Şi Kaladin îşi ridică privirea. Cerul azuriu părea atât de departe. De neatins. Ca Palatele însele. Şi, chiar dacă te-ai fi putut căţăra până sus într-unul dintre locurile mai puţin adânci, fie rămâneai captiv pe Câmpii, fără să poţi traversa spărturile, fie ajungeai suficient de aproape de partea stăpânită de alethi ca să fii văzut de cercetaşi când treceai pe podurile permanente. Puteai încerca să mergi către est, către ţinutul unde platourile erau atât de roase de stihii încât ajunseseră nişte simple turnuri. Dar asta ar fi însemnat să mergi săptămâni de-a rândul şi ar fi trebuit să supravieţuieşti unui mare număr de furtuni. — Ai fost vreodată într-un canion îngust în vremea când vin ploile, Pietroi? întrebă Teft, probabil cu gândurile urmându-i acelaşi curs. — Nu, răspunse Pietroi. Pe Piscuri n-avem aşa ceva. Există numai acolo unde preferă proştii să trăiască. — Păi tu trăieşti aici, Pietroi, îi atrase atenţia Kaladin. — Şi sunt un prost, răspunse uriaşul mâncător de coarne, chicotind. N-ai observat? În ultimele două zile, se schimbase foarte mult. Era mai prietenos, regăsindu-şi, într-o oarecare măsură, ceea ce presupunea Kaladin că îi era adevărata fire. 660

— Eu vorbeam despre canioanele înguste, zise Teft. Vrei să ghiceşti ce s-ar întâmpla dacă am fi captivi aici, jos, în timpul unei mari furtuni? — Cred c-ar fi o grămadă de apă, răspunse Pietroi. — O grămadă de apă care caută să se scurgă pe oriunde poate, spuse Teft. Se-adună-n valuri imense şi trece prin locul ăsta strâmt cu o forţă care poate sfărâma bolovanii. De fapt, aici, jos, o ploaie obişnuită ar părea o mare furtună… ei, cred că, din tot Rosharul, e cel mai cumplit loc în care te-ar putea prinde una dintre ele. Pietroi se încruntă şi se uită în sus. — Atunci e mai bine să nu te prindă aici. — Da, răspunse Teft. — Totuşi, adăugă Pietroi, ţi-ar face o baie de care ai mare nevoie, Teft. — Hei, mormăi acesta. Vorbeşti despre mirosul meu? — Nu, despre ceea ce sunt eu nevoit să miros. Uneori mă gândesc că o săgeată de-a parshendilor în ochi ar fi mai bună decât mirosul întregii echipe de podari, închisă noaptea în baracă! — M-aş supăra dacă n-ar fi adevărat, răspunse Teft chicotind şi trăgând pe nări aerul umed, cu iz de mucegai, din spărtură. Locul ăsta nu-i cu mult mai bun. Aici, jos, mirosul e mai rău decât al cizmelor unui mâncător de coarne la vreme de iarnă, adăugă el, apoi şovăi. Ăă, nu e o insultă. Adică nu vorbesc despre tine, personal. Kaladin zâmbi, apoi privi în urmă. Ceilalţi podari, vreo treizeci la număr, îi urmau ca nişte stafii. Câţiva păreau să se-apropie pe nesimţite de grupul lui, ca şi cum ar fi vrut să tragă cu urechea fără 661

să atragă atenţia. — „Mirosul e mai rău decât al cizmelor unui mâncător de coarne?” spuse el. Teft, în numele Palatelor, cum să nu se simtă insultat de vorbele astea? — Nu e decât o expresie, răspunse Teft, încruntându-se. Mi-a scăpat înainte să-mi dau seama ce ziceam. — Din păcate, zise Pietroi, smulgând un smoc de muşchi de pe perete şi mirosindu-l din mers, insulta ta m-a jignit. Dac-am fi fost pe Piscuri, ar fi trebuit să ne duelăm, în stilul tradiţional alil’tiki’i. — Cum adică? întrebă Teft. Cu suliţe? Pietroi râse. — Nu, nu. Noi, pe Piscuri, nu suntem barbari ca oamenii de-aici, de jos. — Atunci cum? întrebă şi Kaladin, cu adevărat curios. — Păi – răspunse Pietroi, aruncând muşchiul şi scuturându-şi palmele de praf – se face cu multă bere tulbure şi cu cântece. — Cum poate fi ăsta un duel? — Câştigă cine mai poate cânta după ce a băut cel mai mult. Ba mai mult, în scurtă vreme toată lumea e atât de beată, încât nimeni nu mai ştie de la ce-a pornit cearta. Teft râse. — Cred că-i mai tare decât lupta cu cuţitele, în zori. — Aş zice că depinde, spuse Kaladin. — De ce depinde? întrebă Teft. — Depinde dacă eşti sau nu negustor de cuţite. Ei, Dunny? Ceilalţi doi se uitară într-o parte, unde Dunny se apropiase destul de mult ca să-i audă. Tânărul înalt şi subţire tresări, roşind. 662

— Ăă… eu… Pietroi râse pe înfundate de cuvintele lui Kaladin, apoi i se adresă tânărului: — Dunny e un nume ciudat. Ce-nseamnă? — Ce-nseamnă? se miră Dunny. Habar n-am. Numele n-au întotdeauna un înţeles. Pietroi clătină din cap, nemulţumit. — Câmpeni. Cum ştiţi cine sunteţi, dacă numele voastre n-au niciun înţeles? — Adică numele tău înseamnă ceva? întrebă Teft. Nu… ma… nu… — Numuhukumakiaki’aialunamor, spuse Pietroi, cu sunetele limbii sale materne ieşindu-i cu uşurinţă de pe buze. Fireşte. E descrierea unei pietre foarte speciale, pe care-a descoperit-o tata cu o zi înainte de naşterea mea. — Adică numele tău e o întreagă propoziţie? întrebă Dunny, nesigur, ca şi cum n-ar fi fost convins că nu făcea vreo gafă. — E o poezie, răspunse Pietroi. Pe Piscuri, toate numele sunt poezii. — Serios? spuse Teft, scărpinându-se în barbă. Probabil că e destul de greu când trebuie să chemi familia la masă. Pietroi râse. — E-adevărat, e-adevărat. Şi duce şi la nişte certuri interesante. Pe Piscuri, insultele sunt de obicei poezii, asemănătoare cu numele persoanei în ceea ce priveşte alcătuirea şi rima. — Kelek, bombăni Teft. Nu pare să fie deloc uşor. — Poate că de-aia cele mai multe certuri se termină cu băutură, 663

zise Pietroi. Dunny zâmbi, şovăind. — Ei, matahală caraghioasă, puţi ca un porc infect, aşa că urcă-te pe casă şi sari în mocirlă, direct. Pietroi râse zgomotos, cu vocea lui tunătoare răsunând în spărtură. — E bună, e bună, spuse, ştergându-se la ochi. Simplă, dar bună. — A sunat aproape ca un cântec, Dunny, spuse Kaladin. — Ei, a fost primul lucru care mi-a trecut prin minte. Am pus-o pe melodia cântecului Cei doi ibovnici ai lui Mari, ca să-mi iasă ritmul corect. — Ştii să cânţi? întrebă Pietroi. Trebuie să te-aud. — Dar… zise Dunny. — Cântă! îi porunci Pietroi, arătându-l cu degetul. Dunny scânci, dar se supuse şi începu un cântec pe care Kaladin nu-l ştia. Era o poveste amuzantă, despre o femeie şi doi fraţi gemeni pe care ea îi credea unul şi acelaşi bărbat. Avea o voce limpede de tenor şi părea mai încrezător în sine când cânta decât atunci când vorbea. Cânta frumos. Când ajunse la a doua strofă, Pietroi începu să fredoneze cu voce groasă, acompaniindu-l în armonie. Mâncătorul de coarne era, evident, un cântăreţ cu experienţă. Kaladin se uită peste umăr la ceilalţi podari, sperând să-i mai atragă şi pe alţii în discuţie sau să-i facă să cânte. Îi zâmbi lui Cikatrice, dar nu primi în schimb decât o privire încruntată. Moash şi Sigzil, bărbatul azish cu pielea întunecată, nici măcar nu se uitară la el. Peet nu-şi ridica privirea de la propriile picioare. 664

Când se termină cântecul, Teft bătu din palme, în semn de apreciere. — E un spectacol mai bun decât am văzut prin multe hanuri. — E plăcut să-ntâlneşti un câmpean care ştie să cânte, zise Pietroi, aplecându-se să ia un coif pe care şi-l îndesă în sac. În spărtura aceea nu prea aveau multe lucruri de adunat. Începusem să cred că sunteţi cu toţii la fel de afoni ca bătrânul toporcopoi al tatălui meu. Ha! Dunny roşi, dar începu să păşească mai încrezător în sine. Îşi continuară drumul, trecând din când în când de coturi şi despicături ale stâncii în care apele adunaseră grămezi mari de obiecte folositoare. Munca se dovedi aici mai macabră şi în mai multe rânduri se văzură nevoiţi să dea deoparte hoituri sau mormane de oase ca s-ajungă la ceea ce voiau, sufocându-se din pricina mirosului. Kaladin le spuse să nu dea deocamdată atenţie celor mai dezgustătoare şi mai putrezite leşuri. Putredosprenii se simţeau înclinaţi să se-adune în jurul morţilor. Dacă nu găseau între timp destule obiecte, aveau să le ia pe acelea la întoarcere. La toate răscrucile şi la toate ramificaţiile, Kaladin făcea un semn alb pe perete cu o bucată de cretă. Era datoria şefului de pod, iar el o lua în serios. Nu voia să i se rătăcească echipa prin acele despicături ale pământului. În timp ce înaintau muncind, Kaladin avea grijă să nu se oprească discuţia. Râdea – se silea să râdă – alături de ceilalţi. Chiar dacă propriul râs îi suna găunos, ceilalţi nu păreau să observe. Poate că simţeau ce făcea, dar până şi râsul silit era de preferat în locul întoarcerii la tăcerea morocănoasă şi la afundarea în gânduri care-i 665

învăluiau pe majoritatea celorlalţi podari. În scurt timp, Dunny începu să vorbească şi să râdă cu Teft şi Pietroi, lăsându-şi sfiala deoparte. Alţi câţiva se ţineau după ei – Yate, Maps şi încă vreo câţiva – ca nişte sălbăticiuni momite de lumina şi căldura focului. Kaladin încercă să-i atragă în discuţie, dar nu reuşi, aşa că, în cele din urmă, îi lăsă în pace. În cele din urmă ajunseră într-un loc unde erau multe trupuri de curând răposate. Kaladin n-ar fi putut spune cum anume se combinaseră şuvoaiele de apă încât să transforme acea parte a spărturii într-un loc propice pentru aşa ceva, căci arăta la fel ca oricare alta. Poate doar un pic mai îngustă. Uneori, puteau reveni în aceleaşi cotloane şi să găsească o cantitate însemnată de obiecte; alteori le găseau goale, pe când în altele se aflau zeci de leşuri. Erau cadavre care arătau ca şi cum ar fi plutit pe apa adunată în timpul marilor furtuni, pentru ca apoi să fie depozitate când aceasta se retrăgea încetul cu încetul. Erau zdrobite şi răsucite, fie din cădere, fie pentru că le strivise năvala apei, iar multora le lipseau membrele. Printre ele nu se aflau însă trupuri de parshendi. Duhoarea de sânge şi de viscere plutea în aer. Kaladin îşi săltă torţa mai sus, iar însoţitorii lui amuţiră. Frigul împiedica leşurile să se descompună prea repede, deşi umezeala avea un efect contrar. Cremlingii începuseră să roadă pielea mâinilor şi să le mănânce ochii. Stomacurile aveau să se umfle în curând, pline de gaze. Câţiva putredospreni – mărunţi, roşii, translucizi – se căţărau pe cadavre. Syl coborî şi i se aşeză pe umăr, scoţând sunete dezgustate. Ca de obicei, nu-şi explică absenţa. 666

Oameni ştiau ce era de făcut. Chiar şi plin de putredospreni, locul ăsta era prea bogat ca să-şi continue drumul fără să-i dea atenţie. Trecură la treabă, înşiruind leşurile ca să le poată cerceta. Kaladin le făcu semn lui Pietroi şi lui Teft să li se alăture celorlalţi, în vreme ce el aduna câteva obiecte împrăştiate pe pământ, în jurul morţilor. Dunny veni să-l ajute. — Cadavrele astea poartă culorile înaltului Prinţ, remarcă Pietroi, în vreme ce Kaladin culegea un coif de oţel cu urme de lovituri. — Pun prinsoare că sunt de la alergarea de zilele trecute, răspunse acesta din urmă. A ieşit rău pentru Sadeas. — Luminlordul Sadeas, zise Dunny, apoi îşi lăsă capul în jos, ruşinat. Îmi pare rău, n-am vrut să te corectez. Eu uitam să spun titlurile şi maestrul meu mă bătea de fiecare dată. — Maestru? întrebă Tift, ridicând o suliţă căzută şi smulgându-i muşchiul de pe coadă. — Am fost ucenic. Adică înainte de… Dunny se întrerupse şi îşi feri privirea. Teft nu se înşelase. Podarilor nu le plăcea să vorbească despre trecutul lor. Oricum, tânărul îl corectase, probabil, pe bună dreptate. Ar fi fost pedepsit dacă îl auzeau vorbind despre ochi-luminoşi fără să le adauge titlurile. Kaladin puse coiful în sac, apoi îşi înţepeni torţa în golul dintre doi bolovani plini de muşchi şi începu să-i ajute pe ceilalţi să-nşiruie cadavrele. Nu stârni oamenii la vorbă. Cei căzuţi meritau un oarecare respect, dacă era cu putinţă să-i respecţi în timp ce-i jefuiai. Podarii se apucară apoi să le scoată armurile. Vestele de piele ale arcaşilor, platoşele de oţel ale pedestraşilor. Din grup făcea parte un 667

ochi-luminoşi cu haine de bună calitate pe sub o armură de o calitate încă şi mai bună. Trupurile ochi-luminoşilor căzuţi erau uneori scoase din spărturi de echipe speciale pentru a fi preschimbate, cu ajutorul unui Animmod, în statui. În afara cazului când erau bogaţi, ochi-întunecaţii erau arşi. Iar celor mai mulţi dintre soldaţii căzuţi în spărturi nu li se dădea nicio atenţie; oamenii din tabără spuneau că spărturile erau locuri de odihnă sfinţite, dar, în realitate, scoaterea cadavrelor era un efort mai costisitor şi mai periculos decât merita. Oricum, dacă dădeai acolo peste un ochi-luminoşi, însemna că familia lui fie nu era destul de bogată, fie nu se sinchisea de el atât de mult încât să trimită oameni care să-i recupereze trupul. Acesta avea faţa prea zdrobită ca să poată fi recunoscut, dar însemnul rangului arăta că era de al şaptelea dahn. Fără pământuri în stăpânire, făcând parte din suita altui ofiţer mai puternic. După ce-i luară armura, scoaseră pumnalele şi cizmele tuturor morţilor din şir, căci de cizme era nevoie întotdeauna. Le lăsară soldaţilor căzuţi hainele, dar le luară centurile şi le tăiară o mare parte dintre nasturii cămăşilor. În timp ce lucrau, Kaladin îi trimise pe Teft şi Pietroi dincolo de cotul spărturii, să vadă dacă prin apropiere nu mai erau şi alte cadavre. După ce armurile, armele şi cizmele fuseseră puse în grămezi separate, începu partea cea mai sinistră: căutarea sferelor şi a bijuteriilor în buzunare şi prin pungi. Acestea alcătuiau grămada cea mai mică, dar cea mai valoroasă. Nu găsiră niciun broam, ceea ce însemna că n-aveau să primească niciuna dintre jalnicele recompense oferite podarilor. 668

În timp ce era dusă la îndeplinire această îndatorire morbidă, Kaladin zări vârful unei suliţe ieşind dintr-o băltoacă aflată în apropiere. Scăpase neobservată când cercetaseră prima oară locul. Pierdut în gânduri, o scoase şi o scutură de apă, apoi o duse către mormanul de arme. Acolo şovăi, ţinând-o cu o mână deasupra grămezii, în timp ce apa rece îi picura de pe coadă. Îşi trecu un deget peste lemnul neted. Judecând după greutate, echilibrare şi şlefuire, îşi dădu seama că era o armă bună. Solidă, bine lucrată şi bine întreţinută. Închise ochii, aducându-şi aminte de zilele când era un băiat careşi încleşta degetele pe un baston de luptă. Îi reveniră în minte cuvintele rostite de Tukks cu ani în urmă, într-o zi luminoasă de vară, când, în armata lui Amaram, ţinuse o armă în mână pentru întâia oară. „Primul pas e să-ţi pese”, păruse să şoptească vocea lui Tukks. „Unii spun că-n luptă nu trebuie să fii lipsit de emoţii. Ei bine, presupun că important e să nu-ţi pierzi capul. Dar nu-mi place sentimentul ăla, al uciderii cu calm şi sânge rece. Am văzut că aceia cărora le pasă luptă cu mai multă forţă, un timp mai îndelungat şi mai bine decât cei cărora nu le pasă. Asta e diferenţa dintre mercenari şi soldaţii adevăraţi. Asta e diferenţa dintre a lupta ca să-ţi aperi pământul şi a lupta pentru apărarea unui pământ străin. E bine să-ţi pese în timp ce lupţi, atâta vreme cât nu te laşi mistuit de asta. Nu încercaţi să vă alungaţi sentimentele. O să vă speriaţi de ceea ce veţi deveni.” Suliţa tremură între degetele lui Kaladin, parcă implorându-l s-o rotească, s-o răsucească, să danseze cu ea. 669

— Ce-ai de gând, Înălţimea ta? îi strigă o voce. Vrei să-ţi înfigi suliţa aia în burtă? El îşi ridică privirea spre cel care vorbise. Moash – unul dintre podarii care-l ponegreau în continuare cu multă înverşunare – stătea lângă şirul de leşuri. De unde ştiuse să-i spună „Înălţimea ta”? Vorbise cu Gaz? — Pretinde că e dezertor, îi spuse Moash lui Narm, care muncea lângă el. Zice c-a fost un soldat important, un soi de şef de pluton sau cam aşa ceva. Însă Gaz spune că nu-s decât laude prosteşti. Nu l-ar fi trimis nimeni la poduri dac-ar fi ştiut cu adevărat să lupte. Kaladin lăsă suliţa în jos. Moash zâmbi dispreţuitor şi se întoarse la munca lui. Însă acum îl mai văzuseră şi alţii pe Kaladin. — Uitaţi-vă la el, spuse Sigzil. Ei, şefule de pod! Te crezi măreţ? Îţi închipui că eşti mai bun decât noi? Crezi că, dacă pretinzi că ai trupa ta de soldaţi, se schimbă ceva? — Lasă-l în pace, spuse Drehy şi îl împinse pe Sigzil când trecu pe lângă el. Cel puţin îşi dă silinţa. Jaks Fără-Urechi pufni, scoţând o cizmă dintr-un picior fără viaţă. — Îşi dă silinţa să pară important. Chiar de-o fi fost în armată, pun prinsoare că-şi petrecea zilele curăţând latrine. Se pare că exista ceva care izbutea să-i scoată pe podari din muţenia lor apatică: ura faţă de Kaladin. Şi alţii începură să vorbească, batjocorindu-l. — … din vina lui suntem aici, jos… — … vrea să ne scoată sufletul în timpul nostru liber numai ca să se simtă el important… 670

— … ne-a trimis la cărat pietre numai ca să ne-arate că ne poate hărţui… — … pun prinsoare că în viaţa lui n-a ţinut o suliţă în mână. Frecând lemnul între degete, Kaladin închise ochii şi-i ascultă cum îşi dădeau pe faţă dispreţul. „În viaţa lui n-a ţinut o suliţă în mână.” Poate că, dacă n-ar fi luat niciodată în mână prima suliţă, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Pipăi lemnul neted şi alunecos din pricina apei de ploaie, cu amintirile învălmăşindu-i-se în minte, învăţând să uite, învăţând să se răzbune, învăţând să se deprindă cu faptele petrecute şi să le înţeleagă. Cu gândul în altă parte, îşi puse dintr-o smucitură suliţa sub braţ, în poziţia de gardă, cu vârful în jos. Picăturile de apă de pe toată lungimea cozii i se împrăştiară pe spate. Moash se opri tocmai când arunca o nouă batjocură. Podarii amuţiră brusc. În abis se lăsă tăcerea. Şi Kaladin se simţi într-un alt loc. Îl asculta pe Tukks mustrându-l. Îl asculta pe Tien râzând. Îşi auzea mama tachinându-l, în stilul ei inteligent, mucalit. Se afla pe câmpul de luptă, înconjurat de duşmani, dar în mijlocul unui cerc de prieteni. Îşi asculta tatăl spunându-i, cu dispreţ în glas, că suliţele erau făcute numai şi numai pentru a curma vieţi. Nu puteai să ucizi ca să aperi. Era singur într-o spărtură, jos de tot, sub pământ, ţinând în mână 671

suliţa unui bărbat căzut în luptă, cu degetele încleştate pe lemnul ud, cu ceva picurând abia auzit undeva, în depărtare. Un val de forţă îl străbătu când roti suliţa, înălţând-o, într-o kata avansată. Corpul lui făcea de la sine mişcările în ordinea cuvenită, intrând în poziţiile pe care le exersase atât de des. Suliţa îi juca între degete, fără efort, părând o prelungire a mâinii. Se răsuci cu ea, o roti iarăşi şi iarăşi, în jurul gâtului, peste braţ, împlântând-o în aer şi legănând-o în calea unor lovituri nevăzute. Deşi trecuseră luni de zile de când nu mai ţinuse în mână o armă, muşchii lui ştiau ce aveau de făcut. Era ca şi cum suliţa însăşi ar fi ştiut ce trebuia să facă. Încordarea i se spulberă, ca şi nemulţumirile, iar trupul lui fu cuprins de încântare, cu toate că şi-l muncea cu furie. Mişcările erau familiare. Erau binevenite. Pentru ele fusese creat. Despre el se spusese întotdeauna că lupta ca nimeni altul. O simţise încă din ziua când ridicase pentru prima oară în mână un baston, dar sfaturile lui Tukks îl ajutaseră să rafineze şi să canalizeze ceea ce era în stare să facă. Kaladin pusese suflet de fiecare dată când purtase o luptă. Nu se bătuse niciodată cu nechibzuinţă sau cu indiferenţă. O făcuse ca să-şi ţină oamenii în viaţă. Dintre toţi recruţii din grupul lui, el învăţase cel mai repede cum să ţină suliţa, din ce poziţie să lovească. Putuse s-o facă aproape fără să fie nevoie de instrucţie. Asta-l şocase pe Tukks. Dar de ce? Nu erai şocat atunci când un copil ştia cum să respire. Nu erai şocat când un ţipar de văzduh îşi lua zborul pentru prima oară. N-ar fi trebuit să fii şocat nici când îi dădeai lui Kaladin Cel Binecuvântat de Furtună o suliţă şi el ştia cum s-o folosească. 672

Se răsuci, făcând ultima mişcare din kata, dând uitării spărtura, dând uitării podarii şi oboseala. Pentru o clipă, rămăsese doar el. El şi vântul cu care se luptase. Iar vântul râse. Cu mişcări iuţi, aduse suliţa la loc, ţinându-şi mâna la un sfert din lungimea ei faţă de capăt, cu vârful în jos, cu coada sub braţ, cu capătul acesteia ridicându-i-se la ceafă. Inspiră adânc, tremurând. „Ah, cât mi-a lipsit asta!” Deschise ochii. Flacăra sfârâitoare a torţei îi dezvălui un grup de podari uluiţi, stând în picioare într-un coridor de piatră ai cărui pereţi umezi reflectau lumina. În tăcerea plină de uimire, Moash, holbându-se la el cu gura căscată, scăpă o mână de sfere. Căzură toate plescăind în băltoaca de la picioarele lui şi o umplură de lumină, dar niciun podar nu le văzu. Aveau ochii aţintiţi asupra lui Kaladin, rămas în poziţie de luptă, pe jumătate ghemuit, cu sudoarea şiroindu-i pe obraji. Clipi, dându-şi seama ce făcuse. Dacă ajungea la urechile lui Gaz că se jucase cu suliţa… Se ridică şi lăsă arma să cadă peste celelalte. — Îmi pare rău, şopti, deşi nu ştia de ce. Apoi adăugă, cu voce mai sonoră: — Înapoi la lucru! Nu vreau să ne prindă noaptea aici. Podarii tresăriră şi se puseră în mişcare. Kaladin îi zări pe Teft şi Pietroi la o oarecare distanţă, în lungul culoarului pe care-l forma spărtura. Oare văzuseră toată kata? Roşi şi se îndreptă grăbit spre ei. Syl coborî pe umărul lui, în tăcere. — Kaladin, flăcăule, spuse Teft, cu voce respectoasă. A fost… — N-a avut nicio noimă, îl întrerupse Kaladin. O simplă kata. Menită să pună muşchii la treabă şi să te facă să exersezi mişcările 673

elementare de împlântare, lovire şi parare. E mai degrabă spectaculoasă decât utilă. — Dar… — Nu, serios, insistă Kaladin. Îţi poţi imagina un om care-şi învârteşte astfel o suliţă în jurul gâtului în timpul unei lupte? S-ar trezi imediat cu burta spintecată. — Flăcăule, zise podarul mai vârstnic, am mai văzut şi eu câte o kata, dar niciuna ca asta. Felul în care te-ai mişcat… Iuţeala, eleganţa… Şi mai era şi-un soi de spren care vâjâia în jurul tău, printre lovituri, strălucind ca o lumină palidă. A fost splendid. Pietroi tresări. — Ai putut să vezi asta? — Bineînţeles, răspunse Teft. N-am mai văzut niciodată un asemenea spren. Întreabă-i pe ceilalţi – câţiva îl arătau cu degetul. Kaladin îşi privi scurt umărul, încruntându-se la Syl. Ea stătea, afectată, picior peste picior, cu mâinile pe genunchi, una peste cealaltă, ferindu-se ostentativ să-i întâlnească privirea. — A fost o nimica toată, repetă Kaladin. — Nu, spuse Pietroi. Asta în niciun caz. Poate că tu ai putea să provoci un Cristalpurtător. Ai deveni luminlord! — Nu vreau să fiu luminlord! se răsti Kaladin poate cu mai multă asprime decât ar fi trebuit. Ceilalţi doi tresăriră. — În plus, adăugă el, ferindu-se să le-ntâlnească privirile, am încercat cândva. Unde e Dunny? — Aşteaptă, zise Teft, adică ai… — Unde e Dunny? repetă Kaladin cu voce fermă, apăsând pe 674

fiecare cuvânt. „Părinte al Furtunii. Trebuie să-mi ţin gura.” Teft şi Pietroi schimbară o privire, apoi primul arătă cu degetul. — Dincolo de cot am găsit câţiva parshendi morţi. Ne-am gândit că vrei să ştii. — Parshendi, zise Kaladin. S-aruncăm o privire. Ar putea avea ceva de valoare. Nu mai jefuise niciodată parshendi morţi; cădeau în spărturi întrun număr cu mult mai mic decât alethii. — Au într-adevăr, răspunse Pietroi, deschizând drumul cu o torţă aprinsă în mână. Armele alea ale lor sunt, da, foarte frumoase. Ca şi nestematele din bărbile lor. — Ca să nu mai vorbim despre armuri, spuse Kaladin. Pietroi clătină din cap. — Fără armuri. — Pietroi, le-am văzut armurile. Le poartă întotdeauna. — Ei, da, dar nu putem folosi chestia aia. — Nu pricep, zise Kaladin. — Vino, spuse Pietroi, gesticulând. E mai uşor decât să-ţi explic. Kaladin ridică din umeri şi trecură dincolo de cotitură. Pietroi îşi scărpină bărbia prin barba roşcată. — Păr idiot, bombăni. Ah, aş vrea s-o am din nou aşa cum se cuvine. Ca să fii un bărbat aşa cum se cuvine, trebuie să ai o barbă cum se cuvine. Kaladin îşi trecu mâna peste propria barbă. În curând avea să pună deoparte nişte bani ca să-şi cumpere un brici şi să scape de blestemăţia aia. Sau, cine ştie, poate că nu. De sferele lui era nevoie 675

pentru altceva. Trecură de cot şi-l găsiră pe Dunny trăgând de leşurile parshendilor ca să le aşeze în şir. Erau patru şi păreau să fi fost aduse dintr-o altă direcţie. Şi mai erau şi câţiva alethi. Kaladin se apropie cu paşi mari, făcându-i semn lui Pietroi să vină cu torţa, şi îngenunche să se uite la parshendii morţi. Arătau la fel ca parshii, având pielea marmorată cu negru şi stacojiu. Singura lor îmbrăcăminte era o fustă neagră, lungă până la genunchi. Trei purtau bărbi, ceea ce parshilor nu le stătea în obicei, şi îşi împletiseră în ele nestemate neşlefuite. Aşa cum se aşteptase Kaladin, purtau armuri de un roşu palid. Platoşe, coifuri, apărătoare ale braţelor şi picioarelor. Armura completă a unui pedestraş obişnuit, având crăpături datorate căderii sau valului de apă din timpul furtunii. Aşadar nu era din metal. Poate din lemn vopsit? — Parcă ziceai că n-au armuri, spuse. Ce încercai să-mi dai denţeles? Că nu cutezaţi să le luaţi de pe morţi? — Nu cutezăm? zise Pietroi. Kaladin, Maestru Luminlord, măreţ şef de pod, mânuitor de suliţă, poate izbuteşti tu să le scoţi. Kaladin dădu din umeri. Tatăl său îl familiarizase cu morţii şi muribunzii şi, cu toate că nu se simţea bine jefuind morţii, nu se simţea nici dezgustat. Îl împinse uşor pe primul parshendi şi îi văzu cuţitul. I-l luă şi căută cureaua care-i fixa apărătoarea de umăr. Nu exista nicio curea. Se încruntă şi se uită sub apărătoare, încercând s-o salte. Pielea se ridică odată cu ea. — Părinte al Furtunii! exclamă. 676

Se uită la coif. Pătrundea în cap. Sau crescuse din cap? — Ce e asta? Pietroi ridică din umeri. — Nu ştiu. S-ar părea că le creşte câte-o armură, nu? — E ridicol, spuse Kaladin. Nu sunt altceva decât oameni. Oamenilor – nici măcar parshilor – nu le cresc armuri. — Parshendilor le cresc, zise Teft. Kaladin şi ceilalţi doi se-ntoarseră spre el. — Nu vă uitaţi aşa la mine, spuse bărbatul mai vârstnic, încruntându-se. Am lucrat câţiva ani în tabără înainte de-a sfârşi printre podari – nu, nu vă spun cum, aşa că duceţi-vă după furtună. Oricum, soldaţii vorbeau despre asta. Parshendilor le cresc carapace. — Am cunoscut parshi, spuse Kaladin. În oraşul meu de baştină erau vreo doi în slujba lordului nostru. Niciunuia nu-i creştea vreo armură. — Ei, ăştia sunt un alt soi de parshi, zise Teft. Mai mari, mai puternici. Pot să sară peste spărturi, pentru numele lui Kelek. Şi le cresc armuri. Pur şi simplu le cresc. Nu-l puteau contrazice, aşa că se mulţumiră s-adune ce se putea. Mulţi parshendi foloseau arme grele – securi şi ciocane – care nu fuseseră aduse de apă odată cu trupurile, aşa cum se-ntâmplase cu o mare parte dintre arcurile şi suliţele soldaţilor alethi. Dar găsiră mai multe cuţite şi o sabie ornamentată, stând încă în teaca aşezată pe coastele unui parshendi. Fustelor le lipseau buzunarele, dar leşurile aveau pungi legate de mijloc. Cărau în ele cremene şi iască, cute şi alte obiecte neapărat 677

necesare. Aşa că podarii îngenuncheară şi începură să le smulgă nestematele din bărbi. Erau găurite, ca să se poată împleti în păr cu uşurinţă, şi Lumina de Furtună le impregnase, deşi nu străluceau la fel de tare cum ar fi făcut-o dacă ar fi fost şlefuite cum se cuvine. În timp ce Pietroi smulgea nestematele din barba ultimului parshendi, Kaladin apropie unul dintre cuţite de torţa lui Dunny şi îi studie modelul dăltuit. — Astea par să fie glife, spuse arătându-i-l lui Teft. — Nu ştiu să citesc glifele, băiete. „A, da”, îşi zise Kaladin. Păi, dacă erau glife, nu erau unele pe care le cunoştea. Fireşte, cele mai multe hieroglife puteau avea desene complicate, aşa că era greu să le citeşti dacă nu ştiai exact ce să cauţi. În centrul mânerului era o siluetă frumos sculptată. Înfăţişa un bărbat în armură. În Cristalarmură, cu siguranţă. În spatele lui era cioplit un simbol care-l înconjura, pornindu-i din spate, ca nişte aripi. Kaladin i-l arătă lui Pietroi, care venise să vadă ce i se părea atât de fascinant. — Despre parshendi se crede că sunt barbari, îi spuse mâncătorului de coarne. Că nu au o cultură. De unde fac rost de astfel de cuţite? Aş jura că asta-i imaginea unuia dintre heralzi. A lui Jezerezeh sau a lui Nalan. Pietroi ridică din umeri. Kaladin oftă, puse cuţitul în teacă şi-l aruncă în sac. Apoi se întoarseră la ceilalţi, aflaţi după cotitură. Echipa îşi umpluse sacii cu armuri, centuri, cizme şi sfere. Fiecare luă câte o suliţă ca s-o ducă până la scară, ţinând-o ca pe un baston cu care te-ajuţi la mers. Lăsară una pentru Kaladin, dar el i-o aruncă 678

lui Pietroi. Nu avea încredere în sine însuşi, se temea că, dacă o ţinea în mână, ar fi fost tentat să-nceapă o altă kata. Făcură cale-ntoarsă fără să li se-ntâmple nimic, însă cerul din ce în ce mai întunecat îi făcea să tresară la fiecare zgomot. Kaladin izbuti din nou să-i stârnească la vorbă pe Pietroi, Teft şi Dunny. Şi îi făcu şi pe Drehy şi Torfin să spună câte ceva. Ajunseră cu bine în prima fisură, spre marea uşurare a oamenilor lui. Kaladin îi trimise mai întâi pe ceilalţi sus, aşteptând să urce ultimul. Pietroi rămase alături de el şi, după ce începu în sfârşit să urce şi Dunny, îi puse mâna pe umăr şi îi vorbi cu voce scăzută: — Ai făcut treabă bună aici. Mă gândesc că, în câteva săptămâni, oamenii ăştia vor fi ai tăi. Kaladin clătină din cap. — Suntem podari, Pietroi. N-avem câteva săptămâni. Dacă e nevoie de atât de mult timp ca să-i câştig, jumătate din noi vom fi morţi până atunci. Celălalt se încruntă. — Nu e un gând care să te facă fericit. — De aceea trebuie să-i câştigăm pe ceilalţi imediat. — Cum? Kaladin se uită în sus, la scara care se clătina în timp ce urcau oamenii. N-o puteau face decât patru în acelaşi timp, altminteri nu rezista. — Ne întâlnim după ce ne percheziţionează. Mergem în piaţa taberei. — Bine, spuse Pietroi, prinzându-se de scară când ajunse sus Jaks Fără-Urechi. Şi ce-o să facem? 679

— O să-ncercăm arma mea secretă. Pietroi râse în vreme ce Kaladin ţinea scara neclintită pentru el. — Şi ce armă e asta? Kaladin zâmbi. — De fapt, tu eşti. ● Două ore mai târziu, când se aşternea lumina violetă a lui Salas, Pietroi şi Kaladin se întoarseră în lemnărie. Soarele abia apusese şi mulţi podari aveau să meargă în curând la culcare. „N-avem prea mult timp”, îşi zise Kaladin, făcându-i semn însoţitorului său să-şi lase povara în faţa barăcii Podului Patru. Uriaşul Mâncător de Coarne şi-o lăsă lângă Teft şi Dunny, cărora Kaladin le poruncise să construiască un mic inel din pietre şi saducă din mormanul de resturi al dulgherilor câteva bucăţi de lemn. Le putea lua oricine. Le era îngăduit chiar şi podarilor, iar unora le plăcea să-şi aleagă câte-o bucată şi s-o cioplească. Kaladin scoase o sferă, folosind-o în chip de lampă. Pietroi cărase un cazan vechi din fier. Deşi nu era nou, îl costase pe Kaladin o bună parte din banii luaţi pe seva buruienii dâmbului. Mâncătorul de Coarne începu să despacheteze proviziile din cazan, în vreme ce Kaladin aranja câteva bucăţi de lemn în inelul de pietre. — Dunny, apă, te rog, spuse, scoţându-şi cremenea. Tânărul plecă în fugă să umple o găleată din butoaiele cu apă de ploaie. Pietroi termină de golit cazanul, scoţând mai multe pachete mici, pe care Kaladin îşi cheltuise o mare parte din sfere. Nu-i mai rămăsese decât o mână de stropi străvezii. În timp ce munceau, Hobber ieşi din baracă şchiopătând. Se 680

vindeca repede, însă ceilalţi doi răniţi aflaţi în grija lui Kaladin erau încă într-o stare foarte proastă. — Ce pui la cale, Kaladin? îl întrebă când acesta aprindea focul. El zâmbi, ridicându-se. — Aşază-te. Hobber făcu întocmai. Nu-şi pierduse devotamentul pe care i-l arăta lui Kaladin fiindcă-i salvase viaţa. Dacă ceva se schimbase, fusese doar faptul că-i devenise şi mai loial. Dunny se întoarse cu o găleată de apă şi o turnă în cazan. El şi Teft fugiră apoi să mai aducă. Kaladin făcu flăcările să se-nalţe şi Pietroi începu să fredoneze pentru sine în timp ce tăia tuberculii în cubuleţe şi despacheta nişte mirodenii. După mai puţin de o jumătate de oră, aveau un foc zdravăn şi un cazan cu tocană care fierbea încet. Teft se aşeză pe o buturugă şi-şi încălzi mâinile. — Asta-i arma ta secretă? Kaladin se aşeză lângă bărbatul mai vârstnic. — Ai cunoscut mulţi soldaţi în viaţa ta, Teft? — Câţiva. — Ai cunoscut vreodată unul în stare să refuze un loc cald, lângă foc, şi o porţie de tocană după o zi grea? — Păi nu. Dar podarii nu-s soldaţi. Era adevărat. Kaladin se întoarse către uşa barăcii. Pietroi şi Dunny începură să cânte, iar Teft bătea din palme în ritmul muzicii. Câţiva podari din alte echipe încă nu se culcaseră şi le aruncară lui Kaladin şi celorlalţi priviri încruntate. Siluetele din interiorul barăcii se mişcară şi umbrele îşi schimbară 681

locurile. Uşa era deschisă şi mirosul tocanei lui Pietroi era din ce în ce mai puternic. Ispititor. „Haideţi”, îşi zise în gând Kaladin. „Aduceţi-vă aminte de ce trăim. Aduceţi-vă aminte de căldură, aduceţi-vă aminte de mâncarea gustoasă. Aduceţi-vă aminte de prieteni, de cântece, de serile petrecute în jurul vetrei. Încă n-aţi murit. Lua-v-ar furtuna! Dacă nu ieşiţi…” Dintr-odată, lui Kaladin, totul i se păru din cale-afară de nefiresc. Cântecul era silit, tocana, un act disperat. O simplă încercare de a abate pentru scurt timp atenţia de la viaţa jalnică pe care erau siliţi s-o ducă. În uşă apăru o siluetă. Cikatrice – scund, cu barba pătrată şi privirea tăioasă – ieşi în lumina focului. Kaladin îi zâmbi. Un zâmbet silit. Uneori era tot ce se simţea în stare să ofere. „Fă să fie de-ajuns”, se rugă el, ridicându-se şi afundând un castron de lemn în tocana lui Pietroi. Îi întinse castronul lui Cikatrice. Aburul se ridica unduitor de pe suprafaţa lichidului maroniu. — Vrei să ni te-alături? îl întrebă. Te rog. Cikatrice se uită la el, apoi la tocană. Râse şi luă castronul. — M-aş alătura chiar şi Veghetoarei Nopţii lângă un foc unde primeşti tocană! — Ai grijă, spuse Teft. E tocană făcută de-un mâncător de coarne. S-ar putea să plutească prin ea carapace de melc sau gheare de crap. — N-are aşa ceva! se răsti Pietroi. E-o nenorocire c-aveţi gusturi de câmpeni, lipsite de rafinament, dar am pregătit mâncarea aşa cum mi-a poruncit dragul nostru şef de pod. 682

Kaladin zâmbi, oftând din rărunchi în timp ce se aşeza Cikatrice. În urma lui ieşiră şi alţii, luând castroane şi instalându-se în jurul focului. Unii se mulţumiră să se holbeze la flăcări, fără să vorbească prea mult, dar alţii începură să râdă şi să cânte. La un moment dat, Gaz trecu pe lângă ei, privindu-i cu singurul său ochi, de parc-ar fi încercat să se hotărască dacă încălcau sau nu vreuna dintre regulile taberei. N-o făceau. Kaladin verificase. Şi tot Kaladin fu acela care afundă un alt castron în tocană şi-l întinse spre Gaz. Mai-marele podurilor pufni dispreţuitor şi se îndepărtă ţanţoş. „Nu te poţi aştepta la prea multe minuni într-o singură noapte”, cugetă Kaladin oftând şi aşezându-se la loc ca să guste tocana. Era destul de bună. Zâmbi şi, la următoarea strofă a cântecului lui Dunny, se alătură corului. ● În dimineaţa următoare, când le strigă să se trezească, trei sferturi dintre podari se îngrămădiră să iasă din baracă – toată lumea, în afară de nemulţumiţii cei mai zgomotoşi: Moash, Sigzil, Narm şi încă vreo doi. Cei care răspunseseră la chemarea lui păreau surprinzător de învioraţi, în ciuda lungii seri petrecute cântând şi mâncând. Când le porunci să i se alăture ca să se antreneze împreună cărând podul, îi dădură ascultare aproape toţi cei care se treziseră. Nu până la unul, dar destul de mulţi. Simţea că Moash şi ceilalţi aveau să cedeze în curând. Mâncaseră din tocana lui. Nimeni nu i-o refuzase. Şi acum, când avea de partea lui atât de mulţi, ceilalţi s-ar fi simţit ca nişte proşti dacă nu i s-ar fi 683

alăturat. Podul Patru era al lui. Nu mai trebuia decât să-i ţină în viaţă îndeajuns de mult pentru ca asta să-nsemne ceva.

684

28 HOTĂRÂREA „Pentru că nu m-am consacrat niciodată unui scop mai important, iar urmările războiului nostru de aici vor cutremura înşişi pilonii cerului, te rog din nou: ajută-mă! Nu sta deoparte, lăsând dezastrul să-nghită şi mai multe vieţi. Până acum, bătrâne prieten, nu te-am implorat niciodată. De data asta o fac.” Adolin era îngrozit. Stătea alături de tatăl său pe terenul de adunare a armatei. Dalinar părea… îmbătrânit. Riduri adânci pornind dinspre ochi, brăzdându-i toată pielea. Părul negru albit la tâmple, ca piatra decolorată de vreme. Cum putea un bărbat care purta o Cristalarmură completă – un om care-şi păstrase înfăţişarea de luptător în ciuda vârstei – să pară şubrezit? În faţa lor, doi chulli îşi urmau dresorul, intrând pe pod. Suprafaţa de lemn unea două mormane de piatră tăiată, trecând peste o spărtură falsă, cam de un stânjen adâncime. Animalele trăgeau un pod masiv de asediu, care înainta cu roţile de lemn scârţâind. — E mult mai lat decât podurile întrebuinţate de Sadeas, îi spuse Dalinar lui Teleb, care stătea lângă ei. — Trebuie să fie pe potriva podului de asediu, Luminlordul meu. Dalinar dădu din cap, absent. Adolin bănuia că numai el îşi putea 685

da seama dacă tatăl său era supărat. Asta fiindcă îşi păstra înfăţişarea obişnuită, de om încrezător în sine, şi îşi ţinea capul sus, vorbind cu glas ferm. Încă acei ochi… Erau prea roşii, cu prea multă încordare în privire. Şi, când se simţea încordat, tatăl lui Adolin devenea prea distant şi sobru. Îi vorbea lui Teleb pe un ton prea controlat. Dalinar Kholin se preschimbase pe neaşteptate într-un bărbat care trudea sub o povară prea grea. Iar el, Adolin, îl ajutase s-ajungă astfel. Chullii înaintau. Carapacele lor ca nişte bolovani erau vopsite în albastru şi galben, culorile şi modelul ducând cu gândul la insula dresorilor lor reshi. Podul de sub ei gemea ameninţător în vreme cel trăgeau pe celălalt, mai lat. De jur-împrejur, toţi soldaţii se întoarseră să se uite. Până şi muncitorii care săpau o latrină în solul stâncos dinspre est îşi încetară lucrul ca să privească. Gemetele podului erau tot mai puternice. Şi deveniră pocnete ascuţite. Dresorii opriră chullii, cu ochii la Teleb. — N-o să reziste, nu-i aşa? întrebă Adolin. Teleb oftă. — Dar-ar furtuna, speram… Pfui, când am lăţit podul mai mic, lam subţiat prea tare. Dacă-l făceam mai gros, ar fi fost greu de cărat, zise el, apoi se uită la Dalinar. Îmi cer scuze că v-am irosit timpul, Luminlordul meu. Aţi avut dreptate; e o treabă pe care n-ar face-o decât cei zece neghiobi. — Adolin, ce părere ai? întrebă Dalinar. Tânărul se încruntă. — Păi… Cred că poate-ar trebui să mai lucrăm la asta. Nu e decât 686

o primă încercare, Teleb. Poate că există totuşi o cale. Ce-ar fi să facem podurile de asediu mai înguste? — Ar costa prea mult, Luminlordul meu, răspunse Teleb. — Dacă ne-ajută să câştigăm o singură inimă-nestemată în plus, efortul va fi plătit de mai multe ori. — Aşa e, încuviinţă Teleb cu o înclinare a capului. O să vorbesc cu doamna Kalana. Poate reuşeşte să ne facă un desen nou. — Bun, spuse Dalinar. Se uită îndelung la pod, apoi, în mod ciudat, îşi îndreptă privirea către cealaltă parte a terenului de adunare, unde lucrătorii săpaseră în piatră şanţul latrinei. — Tată? întrebă Adolin. — De ce crezi că pentru muncitori nu există nişte costume de genul Cristalarmurilor? spuse înaltul prinţ. — Ce? — Cristalarmura îţi dă o forţă impresionantă, dar o folosim arareori pentru altceva, în afară de război şi măcel. De ce-au făcut Radianţii numai arme? De ce nu şi unelte puternice, pentru oamenii obişnuiţi? — Nu ştiu, răspunse Adolin. Poate fiindcă războiul e lucrul cel mai important. — Poate, zise Dalinar, cu voce mai scăzută. Şi poate că asta e condamnarea definitivă, a lor şi a idealurilor lor. Căci, în ciuda idealurilor măreţe pe care le-au propovăduit, nu le-au dat niciodată oamenilor simpli Armura şi nici nu le-au dezvăluit tainele lor. — Nu… nu înţeleg ce importanţă are asta, tată. Dalinar se scutură uşor. 687

— Ar trebui să ne continuăm inspecţia. Unde e Ladent? — Aici, Luminlordul meu. Un bărbat scund se apropie de Dalinar. Chel şi bărbos, ardentul purta o robă groasă, gri-albăstruie, din mai multe straturi de material, din care abia dacă-i ieşeau la iveală braţele. Semăna cu un crab prea mic pentru propria carapace. Veşmântul părea chinuitor de călduros, dar el nu lăsa impresia că i-ar fi păsat. — Trimite un mesager la Batalionul al Cincilea. E următorul pe care-l vom vizita. — Da, Luminlordul meu. Dalinar şi Adolin plecară. Preferaseră să-şi îmbrace Cristalarmurile în acea zi de inspecţie. Nu era neobişnuit; mulţi Cristalpurtători căutau pretexte ca să-şi poarte armurile. În plus, pentru soldaţi era bine să-şi vadă Înaltul Prinţ şi pe moştenitorul acestuia în toată splendoarea puterii lor. Când părăsiră terenul de adunare şi intrară în tabăra propriuzisă, atraseră atenţia tuturor. Ca şi Adolin, Dalinar nu-şi purta coiful, însă grumăjerul armurii era înalt şi gros, ridicându-i-se până sub bărbie, ca un guler de metal. Dădu din cap către soldaţii care-l salutau. — Adolin, întrebă el, tu simţi Fiorul în timpul luptei? Tânărul tresări. Ştiu imediat ce voia să spună tatăl său, dar se simţi şocat la auzul cuvintelor. Despre aşa ceva nu se vorbea prea des. — Păi… Da, fireşte. Cine nu-l simte? Dalinar nu răspunse. În ultima vreme fusese atât de rezervat. Oare în ochii lui era durere? „Înainte credea în amăgiri, dar era 688

încrezător în sine. De fapt, aşa era mai bine”, se gândi Adolin. Dalinar nu mai adăugă nimic şi îşi continuară drumul prin tabără. Cei şase ani scurşi le îngăduiseră soldaţilor să se stabilească acolo pe de-a-ntregul. Pe barăci erau pictate simbolul companiei şi al plutonului, iar spaţiul dintre ele era plin de vetre săpate în sol, de taburete şi de porţiuni umbrite cu acoperişuri din pânză, unde se lua masa. Tatăl lui Adolin nu interzisese nimic din toate acestea, deşi stabilise reguli care descurajau dezordinea. Dalinar aprobase şi cele mai multe cereri de aducere a familiilor pe Câmpiile Sfărâmate. Ofiţerii erau deja însoţiţi de nevestele lor, fireşte – un bun ofiţer ochi-luminoşi însemna o echipă, unde bărbatul comanda trupele şi lupta, iar femeia citea, scria, era inventator şi administrator al taberei. Adolin zâmbi, cu gândul la Malasha. Avea să se dovedească a fi femeia potrivită pentru el? În ultima vreme îl tratase cu o oarecare răceală. Bineînţeles că mai era şi Danlan. Abia o cunoscuse, dar îl intriga. Oricum, Dalinar aprobase şi cererile soldaţilor ochi-întunecaţi obişnuiţi, dornici să-şi aducă familia. Şi chiar le plătea jumătate din cheltuieli. Când Adolin îl întrebase de ce, îi răspunsese că nu i se părea corect să le-o interzică. Taberele de război nu mai erau atacate, aşa că nu exista niciun pericol. După cum bănuia Adolin, tatăl său simţea probabil că, atâta vreme cât el însuşi locuia în luxul a ceea ce era aproape un palat, oamenii săi se puteau bucura de confortul oferit de o familie. Aşa se face că prin tabără se jucau şi alergau copii. Femeile îşi puneau la uscat rufele şi glifele pictate, iar bărbaţii îşi ascuţeau suliţele şi îşi lustruiau platoşele. Interioarele barăcilor fuseseră 689

împărţite în mai multe camere. — Cred c-ai avut dreptate, zise Adolin în timp ce-şi continuau drumul, încercând să întrerupă meditaţia tatălui său. Ai avut dreptate atunci când ai lăsat atât de mulţi oameni să-şi aducă aici familiile. — Da, dar câţi vor pleca după ce se va termina totul? — Are vreo importanţă? — Nu sunt sigur. Câmpiile Sfărâmate sunt acum, de fapt, o provincie alethi. Cum o s-arate locul ăsta peste o sută de ani? Cercurile de barăci se vor transforma în cartiere? Prăvăliile din afara lor vor deveni pieţe? Dealurile din vest vor fi plantaţii? se întrebă clătinând din cap. S-ar părea că inimile-nestemată vor fi aici întotdeauna. Şi, atâta timp cât vor exista, vor fi aici şi oameni. — Ăsta e un lucru bun, nu? Atâta vreme cât oamenii sunt alethi, chicoti Adolin. — Poate. Dar ce se va întâmpla cu valoarea inimilor-nestemată dacă vom continua să le capturăm în ritmul ăsta? — Păi… Era o întrebare bună. — Mă-ntreb ce se-ntâmplă când cel mai rar şi, în acelaşi timp, cel mai râvnit lucru dintr-un ţinut devine brusc ceva obişnuit? Aici se petrec multe, fiule. Multe pe care nu le-am luat în seamă. Inimilenestemată, parshendii, moartea lui Gavilar. Tu va trebui să fii pregătit să ţii cont de ele. — Eu? se miră Adolin. Ce vrei să spui? Dalinar nu răspunse, dând în schimb din cap când comandantul Batalionului al Cincilea se grăbi să se apropie şi să-i salute. Adolin 690

oftă şi-l salută la rândul său. Companiile Douăzeci şi Unu şi Douăzeci şi Doi făceau instrucţie, deprinzându-se să intre în formaţiile de marş şi de paradă – un exerciţiu a cărui valoare era rareori recunoscută de cineva din afara armatei, iar companiile Douăzeci şi Trei şi Douăzeci şi Patru exersau intrarea în formaţie de luptă, mişcările de atac şi de apărare. Lupta pe Câmpiile Sfărâmate se deosebea într-o foarte mare măsură de un război obişnuit, după cum învăţaseră alethii în urma unor înfrângeri ruşinoase de la începutul confruntării. Parshendii erau scunzi, îndesaţi şi musculoşi, având acea armură stranie, care le creştea din piele. Nu-i acoperea în totalitate, ca o armură obişnuită, dar era mult mai eficientă decât ceea ce purta majoritatea pedestraşilor alethi. Fiecare parshendi era, în esenţă, un membru foarte mobil al unei pedestrimi grele. Parshendii atacau întotdeauna câte doi, nesocotind formaţiile de luptă obişnuite. În mod normal, o formaţie disciplinată i-ar fi putut înfrânge, din acest motiv, cu uşurinţă, însă fiecare pereche de parshendi îşi lua un asemenea avânt – şi avea armuri atât de bune –, încât putea străpunge un zid de scuturi. Pe de altă parte, săriturile lor pline de curaj puteau aduce pe neaşteptate şiruri întregi de parshendi în spatele liniilor alethilor. Dincolo de toate acestea, mai era felul aparte în care se mişcau, ca grup, în timpul luptei. Executau manevrele cu o coordonare inexplicabilă. Ceea ce păruse, la început, sălbăticia unui popor barbar se dovedise o mască pentru ceva mai subtil şi mai periculos. Nu descoperiseră decât două moduri în care-i puteau înfrânge. Primul era folosirea unei Cristalsăbii. Dădea rezultate, dar avea 691

limite. Armata Kholin n-avea decât două şi, pe lângă puterea incredibilă a Cristalelor, era nevoie şi de o susţinere corespunzătoare. Un Cristalpurtător izolat, copleşit numericeşte, putea fi făcut să se-mpiedice şi trântit la pământ de duşmani. De fapt, în unica împrejurare când văzuse Adolin un Cristalpurtător deplin, doborât de un luptător obişnuit, faptul fusese cu putinţă numai fiindcă în jurul lui mişunau suliţaşi care îi spărseseră platoşa. Pe urmă, un arcaş ochi-luminoşi îl ucisese de la cincizeci de paşi distanţă, dobândindu-i Cristalele. Nu era ceea ce s-ar fi putut numi un sfârşit glorios. Cealaltă cale prin care puteau fi înfrânţi parshendii depindea de rapiditatea cu care se mişcau formaţiile de luptă. Era nevoie de un amestec de flexibilitate şi disciplină, cea dintâi fiind răspunsul la modul bizar în care luptau parshendii, iar cea de-a doua pentru a face posibilă menţinerea formaţiei de luptă şi pentru a anula avantajul oferit de forţa fiecărui parshendi în parte. Havrom, lordul Batalionului al Cincilea, îi aştepta pe Adolin şi Dalinar cu lorzii companiilor sale aliniaţi pe un singur rând. Îl salutară, ducându-şi fiecare pumnul drept la umărul drept, cu încheieturile degetelor în afară. Dalinar dădu din cap către ei. — Ordinele mele au fost duse la îndeplinire, Luminlord Havrom? — Da, Înalt Principe. Havrom era masiv ca un turn şi, după moda mâncătorilor de coarne, purta o barbă cu părţile laterale lungi, bărbia fiindu-i rasă. Avea rude printre oamenii Piscurilor. — Oamenii care vă interesează aşteaptă în cortul pentru 692

audienţe. — Despre ce e vorba? întrebă Adolin. — Îţi arăt peste o clipă, răspunse Dalinar. Mai întâi inspectează trupele. Adolin se încruntă, dar soldaţii aşteptau. Havrom adunase oamenii în formaţie, companie după companie. Adolin trecu prin faţa lor, inspectându-le alinierea şi uniformele. Erau îngrijiţi şi ordonaţi, însă el ştia că o parte dintre soldaţi bodogăneau nemulţumiţi de importanţa pe care armata lor o acorda lustruirii obiectelor. În privinţa asta, se întâmpla să fie de acord cu ei. În încheierea inspecţiei, îi întrebă pe câţiva, aleşi la întâmplare, care le era rangul şi dacă aveau vreo problemă deosebită. Nimeni navea niciuna. Erau mulţumiţi sau pur şi simplu intimidaţi? După ce termină, Adolin se întoarse la tatăl său. — Te-ai descurcat bine, spuse Dalinar. — N-am făcut altceva decât să merg de-a lungul unui şir de oameni. — Da, dar ai făcut-o bine. Oamenii ştiu că-ţi pasă de nevoile lor şi te respectă. Dădu din cap, ca pentru sine însuşi. Ţi-ai învăţat bine lecţia. — Cred că vezi prea multe într-o simplă inspecţie, tată. Dalinar făcu un semn din cap către Havrom, aşa că lordul batalionului îi conduse pe amândoi către cortul pentru audienţe, aflat la marginea terenului de instrucţie. Adolin îşi privi tatăl, nedumerit. — I-am cerut lui Havrom să adune soldaţii cu care-a vorbit Sadeas zilele trecute, îl lămuri Dalinar. Cei cărora le-a pus întrebări 693

în timpul marşului către platoul asaltat. — Aha, spuse Adolin. Vrem să ştim ce i-a întrebat. — Întocmai. Tatăl său îi făcu semn s-o ia înainte şi intrară – urmaţi de câţiva dintre ardenţii lui Dalinar. Înăuntru aşteptau zece soldaţi, aşezaţi pe bănci. Se ridicară şi salutară. — Pe loc repaus, zise Înaltul Prinţ, încleştându-şi la spate mâinile acoperite de mănuşile armurii. Adolin? Dădu din cap către soldaţi, dându-le de înţeles că Adolin urma să le pună întrebările. Tânărul îşi înăbuşi un oftat. Din nou? — Soldaţi, trebuie să ştim ce v-a întrebat Sadeas şi ce i-aţi răspuns. — Nu vă faceţi griji, Luminlordul meu, răspunse unul dintre bărbaţi, vorbind cu accentul ţăranilor alethi din nord. Nu i-am spus nimic. Ceilalţi încuviinţară dând viguros din cap. — E un ţipar, iar noi ştim asta, zise altul. — E un înalt prinţ, spuse Dalinar, cu asprime. O să-l trataţi cu respect. Soldaţii păliră, apoi îşi înclinară capetele, în semn că înţeleseseră. — Ce anume v-a întrebat? zise Adolin. — A vrut să ştie ce îndatoriri avem în tabără, Luminlordul meu, răspunse omul. Ştiţi, noi suntem grăjdari. Toţi soldaţii erau instruiţi ca să mai capete una sau două deprinderi pe lângă mânuirea armelor. Era util să ai un grup de soldaţi care să se poată ocupa de cai, fiindcă ţineai civilii departe de 694

platourile asaltate. — A pus întrebări, adăugă unul dintre ceilalţi. Sau, mă rog, oamenii lui au făcut-o. A aflat că noi am avut grijă de calul regelui când era vânat demonul spărturilor. — Dar nu i-am spus nimic, repetă primul soldat. Nimic care să vă facă necazuri, domnule. Luminlordul meu, n-avem de gând să-i dăm ţip… ăă… înaltului prinţ funia cu care să vă spânzure. Adolin închise ochii. Dacă se purtaseră la fel şi în faţa lui Sadeas, asta îl încriminase mai mult decât o putea face chinga tăiată. Nu le putea pune la îndoială loialitatea, dar se purtaseră ca şi cum ar fi crezut că Dalinar chiar făcuse ceva rău şi trebuia să i se ia apărarea. Deschise ochii. — Mi-aduc aminte c-am mai stat de vorbă cu unii dintre voi. Dar vă mai întreb o dată: aţi văzut vreo chingă tăiată la şaua regelui? Soldaţii se uitară unii la alţii, clătinând din cap. — Nu, Luminlordul meu, răspunse unul dintre ei. Dacă am fi văzut vreuna, am fi schimbat-o, chiar asta am fi făcut. — Dar, Luminlordul meu, adăugă altul, în ziua aceea a fost mare zăpăceală, au fost o grămadă de oameni. N-a fost un asalt obişnuit de platou sau ceva de felul ăsta. Şi, ca să fiu sincer, domnule, cine sar fi gândit că, din toate lucrurile de sub Palate, trebuia să păzim tocmai şaua regelui? Dalinar dădu din cap către Adolin şi ieşiră din cort. — Ei? — Probabil că nu ne-au fost de prea mare ajutor, răspunse Adolin cu o strâmbătură. În ciuda ardorii de care dau dovadă. Sau, mai degrabă, din pricina ei. 695

— Din păcate, trebuie să fiu de acord. Dalinar lăsă să-i scape un oftat. Îşi flutură mâna către Tadet; ardentul scund stătea lângă cort. — Vorbeşte cu fiecare separat, îi spuse încet. Vezi dacă poţi scoate de la ei ceva precis. Încearcă să afli, cu exactitate, ce cuvinte a folosit Sadeas şi ce răspunsuri au dat ei. — Da, Luminlordul meu. — Vino, Adolin, continuă Dalinar. Mai avem de făcut câteva inspecţii. — Tată, spuse Adolin, punându-i mâna pe braţ. Armurile zăngăniră uşor. Dalinar se întoarse spre el, încruntându-se, iar Adolin gesticulă scurt către Garda de Cobalt, cerând să li se facă loc pentru a putea sta de vorbă. Străjerii se mişcară rapid şi eficient, lăsând în jurul celor doi un loc gol, care le oferea intimitate. — Despre ce e vorba, tată? întrebă Adolin, cu glas scăzut. — Cum adică? Facem inspecţii şi ne ocupăm de problemele taberei. — Şi, de fiecare dată, mă-mpingi pe mine în faţă, să iau conducerea. Cu stângăcie în unele cazuri, aş putea adăuga. Ce nu e bine? Ce se petrece în mintea ta? — Credeam că ai limpezit problema lucrurilor care se petrec în mintea mea. Adolin se crispă. — Tată, eu… — Nu, Adolin, totul e bine. Încerc doar să iau o hotărâre dificilă. M-ajută dacă, în timpul ăsta, mă foiesc de colo-colo, zise Dalinar şi 696

se strâmbă. Alţii şi-ar găsi un loc în care să mediteze, dar mie asta nu pare să-mi fie niciodată de folos. Am multe de făcut. — Ce hotărâre-ncerci să iei? întrebă Adolin. Poate reuşesc să teajut. — M-ai ajutat deja. Eu… Dalinar se întrerupse, încruntându-se. Spre locul de instrucţie al Batalionului Cinci se îndrepta un grup de soldaţi. Escortau un bărbat îmbrăcat în roşu şi cafeniu. Culorile lui Thanadal. — N-aveai o întâlnire cu el în seara asta? întrebă Adolin. — Ba da, răspunse Dalinar. Niter – comandantul Gărzii de Cobalt – alergă să-i întâmpine pe nou-veniţi. Uneori devenea mult prea bănuitor, dar, pentru un om dintr-o gardă de corp, asta nu era o trăsătură înspăimântătoare. Se întoarse la Dalinar şi Adolin în scurt timp. Niter avea faţa arsă de soare şi o barbă neagră, tunsă scurt. Era un ochi-luminoşi de rang foarte mic şi făcea parte din gardă de ani de zile. — Spune că Înaltul Prinţ Thanadal nu va putea veni la întâlnirea de azi. Dalinar se întunecă la faţă. — O să vorbesc eu însumi cu mesagerul. Fără tragere de inimă, Niter îi făcu străinului subţire semn să înainteze. Acesta se apropie şi se lăsă într-un genunchi în faţa lui Dalinar. — Luminlordul meu. De data asta, Dalinar nu-i mai ceru lui Adolin să preia conducerea. — Care ţi-e mesajul? 697

— Luminlordul Thanadal regretă că nu vă poate întâlni azi. — Şi a propus un alt moment al întâlnirii? — Vă anunţă, cu regret, că a devenit mult prea ocupat. Dar ar fi încântat să staţi de vorbă într-o seară, la ospăţul regelui. „În public, unde jumătate dintre cei din jur vor trage cu urechea, iar cealaltă jumătate – din care e posibil să facă parte şi Thanadal – vor fi probabil beţi”, se gândi Adolin. — Înţeleg, spuse Dalinar. A dat cumva de înţeles când n-o să mai fie ocupat? — Luminlordul meu, răspunse mesagerul, părând stânjenit. A spus că, dacă insistaţi, să vă explic că a vorbit cu mai mulţi înalţi prinţi şi crede că ştie ce anume vreţi să-i cereţi. A zis să vă spun că nu doreşte să-ncheie nicio alianţă şi nu are nici intenţia să asalteze platouri alături de Luminăţia Voastră. Faţa lui Dalinar se înnegură mai tare. Îşi flutură mâna către mesager, îngăduindu-i să plece, apoi se întoarse spre Adolin. Garda de Cobalt continua să păstreze un spaţiu gol în jurul lor, ca să poată sta de vorbă. — Thanadal a fost ultimul dintre ei, spuse Dalinar. Fiecare înalt prinţ îl refuzase în felul său. Hatham cu o curtoazie exagerată, Bethab lăsându-şi soţia să-i dea explicaţii, Thanadal cu o politeţe ostilă. — Toţi în afară de Sadeas, cel puţin. — Mă-ndoiesc că ar fi înţelept să-i faci lui propunerea asta, tată. — Probabil că ai dreptate. Dalinar vorbea cu răceală. Probabil că era supărat. Sau chiar furios. 698

— Toţi îmi trimit un mesaj. Nu le-a plăcut niciodată influenţa mea asupra regelui şi sunt nerăbdători să mă vadă căzând. Nu vor să facă nimic la rugămintea mea, de teamă că m-ar putea ajuta să-mi recâştig poziţia. — Îmi pare rău, tată. — Poate că e mai bine aşa. Ceea ce contează e că am eşuat. Nu-i pot convinge să acţioneze împreună. Elhokar a avut dreptate, zise el, apoi se uită la Adolin. Fiule, aş vrea să continui inspecţia în locul meu. Eu am ceva de făcut. — Ce? — O treabă pe care-o consider necesară. Adolin ar fi vrut să protesteze, dar nu-i veneau în gând cuvintele potrivite. În cele din urmă, oftă şi dădu din cap. — O să-mi spui despre ce e vorba în toată povestea asta, da? — Curând, îi făgădui Dalinar. Foarte curând. ● Dalinar îşi privi fiul îndepărtându-se hotărât, cu paşi mari. Avea să fie un înalt prinţ bun. Hotărârea lui Dalinar era una simplă. Era timpul să se dea deoparte, să-şi lase fiul să-i ia locul? Dacă ar fi făcut acest pas, lumea s-ar fi aşteptat să stea departe de politică, să se retragă pe domeniul lui şi să-l lase pe Adolin să domnească. Era o hotărâre la care se gândea cu durere şi trebuia să se ferească s-o ia în pripă. Dar, dacă înnebunea cu adevărat, aşa cum părea să creadă toată lumea din tabără, atunci trebuia să abdice. Şi asta cât mai curând, înainte ca starea în care se afla să ajungă într-un punct din care n-ar mai fi avut prezenţa de spirit necesară pentru a o face. 699

„A fi monarh înseamnă a conduce”, se gândi, amintindu-şi un pasaj din Calea regilor. „Monarhul oferă stabilitate. Asta îi e misiunea, cu asta se ocupă. Dacă nu se poate controla pe sine, cum poate controla vieţile altora? Ce negustor care-şi merită Lumina de Furtună n-ar profita de fiecare fruct pe care-l vinde?” Era ciudat că toate acele citate continuau să-i vină în minte chiar şi atunci când se întreba dacă nu cumva ele îl conduseseră – în parte – către nebunie. — Niter, adu-mi ciocanul de luptă, spuse el. Trimite-l pe terenul de adunare, vreau să-l găsesc acolo. Dalinar voia să se mişte şi să muncească în vreme ce se gândea. Garda lui grăbi pasul ca să nu rămână în urmă când o porni cu paşi mari pe poteca dintre barăcile batalioanelor Şase şi Şapte. Niter trimise mai mulţi oameni s-aducă arma. Vocea îi era încărcată de-o ciudată tensiune, ca şi cum ar fi crezut că înaltul prinţ avea de gând să săvârşească o faptă impresionantă. Dalinar se îndoia că avea să i se pară astfel. În cele din urmă, ajunse pe terenul de adunare, cu mantia fluturându-i şi cu cizmele protejate de armură zăngănind pe piatră. Nu fu nevoit s-aştepte prea mult până i se aduse ciocanul; sosi într-un cărucior tras de doi oameni. Soldaţii ridicară asudând arma cu mânerul gros cât încheietura mâinii unui bărbat şi cu partea din faţă a capului mai lată decât o palmă cu degetele răsfirate. Doi oameni abia reuşeau săl salte. Dalinar îl înhăţă cu o singură mână înmănuşată, punându-l pe umăr. Nu le dădu nicio atenţie soldaţilor care făceau instrucţie, ci se îndreptă spre locul unde un grup de muncitori murdari săpau în 700

solul stâncos şanţul latrinei. Oamenii îşi înălţară ochii spre el, îngroziţi la vederea înaltului prinţ în persoană, privindu-i de sus, în Cristalarmura lui completă. — Cine-i şeful aici? întrebă Dalinar. Un civil murdar, în pantaloni cafenii, ridică agitat o mână. — Cum vă putem fi de folos, Luminlordul meu? — Odihnindu-vă puţin, răspunse Dalinar. Ieşiţi de-acolo. Neliniştiţi, muncitorii se grăbiră să-i dea ascultare. Ofiţerii ochiluminoşi se adunară în spatele lui Dalinar, nedumeriţi de purtarea lui. El strânse în mâna înmănuşată coada ciocanului de luptă; era din metal, strâns înfăşurată în piele. Inspiră adânc, sări în şanţul săpat pe jumătate, înălţă ciocanul, apoi braţul îi zvâcni, izbind cu arma în stâncă. Pe întreg câmpul de instrucţie răsună un pocnet puternic, iar şocul îi urcă prin braţe ca un val. Cristalarmura absorbi cea mai mare parte din forţa reculului, iar în stâncă se căscă o crăpătură largă. Dalinar înălţă ciocanul şi lovi din nou, de data asta desprinzând o bucată mare de piatră. Deşi doi sau chiar trei oameni obişnuiţi abia ar fi izbutit s-o ridice, el o luă într-o singură mână şi o aruncă într-o parte. Bucata de stâncă se opri, troncănind, peste alte pietre. Unde erau Cristalele pentru oameni simpli? De ce anticii, care fuseseră atât de înţelepţi, nu creaseră nimic care să-i ajute? Continuând să lovească şi azvârlind în aer aşchii de piatră şi praf la fiecare izbitură, făcea, fără efort, munca a douăzeci de oameni. Cristalarmura ar fi putut fi întrebuinţată pentru atât de multe 701

lucruri, uşurând vieţile muncitorilor şi ale ochi-întunecaţilor din întregul Roshar. Se simţea bine lucrând. Făcând ceva util. În ultima vreme, avusese impresia că toate strădaniile lui fuseseră un soi de alergare în cerc. Munca îl ajuta să gândească. Îşi pierdea pofta de luptă. Asta îl îngrijora, fiindcă Fiorul – dorinţa de luptă şi încântarea pe care i-o trezea aceasta – era o parte din ceea ce călăuzea poporul alethi. Cea mai măreaţă dintre artele masculine era a unui mare războinic, iar cea mai importantă Chemare era lupta. Atotputernicul însuşi depindea de alethi, care se antrenau, luptând cu onoare pentru ca, după moarte, să se alăture oştii Heralzilor şi să recâştige Palatele Împăcării. Cu toate acestea, când se gândea să ucidă, începea să-l cuprindă greaţa. După ultimul asalt, lucrurile se înrăutăţiseră. Ce-avea să sentâmple în următoarea bătălie? Nu-şi putea conduce oamenii astfel. Era principalul motiv pentru care o abdicare în favoarea lui Adolin părea cea mai potrivită hotărâre. Continuă să lovească, iarăşi şi iarăşi, izbind pietrele. Soldaţii se adunaseră deasupra şi, în ciuda ordinelor sale, muncitorii nu plecaseră să se odihnească. Se uitau, uluiţi, cum un Cristalpurtător le făcea munca. Din când în când, îşi chema Sabia şi o folosea ca să taie roca, îndepărtând bucăţi din ea înainte de a-şi lua iarăşi ciocanul ca să le sfărâme. Probabil că părea ridicol. Nu putea face munca tuturor lucrătorilor din tabără şi avea însărcinări importante cu care să-şi umple timpul. N-avea niciun motiv să coboare într-un şanţ şi să se spetească săpând. Şi totuşi se simţea atât de bine. Era atât de 702

minunat să te pui serios pe treabă, făcând ceea ce era necesar în tabără. Toate strădaniile sale de a-l apăra pe Elhokar dădeau adesea rezultate greu de evaluat; se simţea împlinit făcând o muncă ale cărei progrese erau evidente. Dar chiar şi aici acţiona respectând idealurile care-i pătrunseseră în sânge. Cartea vorbea despre un rege care purta poverile poporului său. Spunea că toţi conducătorii se aflau pe cea mai joasă treaptă, fiindcă li se cerea să se pună în slujba tuturor celorlalţi. Totul se învârtea în jurul său: Legile Războinicilor, învăţăturile cărţii, lucrurile pe care i le dezvăluiau viziunile – sau nălucirile. Nu te lupta cu alţi oameni decât atunci când te sileşte războiul s-o faci. Trosc! Lasă-ţi faptele să te apere, nu vorbele. Trosc! Aşteaptă-te la onestitate din partea celor pe care-i întâlneşti şi oferă-le ocazia să se ridice la înălţimea acesteia. Trosc! Condu-ţi supuşii aşa cum ai vrea să fii condus. Trosc! Stătea până la brâu în ceea ce urma să fie o latrină, cu auzul potopit de gemetele pietrei sparte. Începea să creadă în toate acele idealuri. Ba nu, credea deja în ele. Trăia respectându-le. Cum ar fi fost lumea dacă toţi oamenii ar fi trăit după învăţăturile cărţii? Cineva trebuia să-nceapă. Cineva trebuia să le fie model altora. De aceea n-ar fi trebuit să abdice. Nebun sau nu, el unul făcea lucrurile urmând o cale mai bună decât a lui Sadeas şi a celorlalţi. 703

Era de-ajuns să vezi cum trăiau soldaţii şi oamenii lui ca să-ţi dai seama de asta. Trosc! Nu puteai schimba forma pietrei fără s-o loveşti. Oare tot aşa stăteau lucrurile şi cu un om ca el? De aceea i se părea dintr-odată totul atât de greu? Şi de ce tocmai el? Nu era nici filosof, nici idealist. Era soldat. Şi – dacă recunoştea adevărul – în anii tinereţii fusese un tiran, instigând la război. Era cu putinţă ca anii din amurgul vieţii, când pretinsese că urma preceptele unor oameni mai buni, să şteargă o întreagă viaţă de măceluri? Începuse să transpire. Brazda pe care-o tăiase în stâncă era lată de un stat de om, ca adâncime îi ajungea până la piept şi se întindea pe vreo cincisprezece stânjeni. Pe măsură ce lucra, tot mai mulţi oameni se adunau să-l privească, vorbind în şoaptă. Cristalarmura era sacră. Oare înaltul prinţ chiar săpa o latrină purtând-o? Încordarea de care era stăpânit îl afectase chiar atât de mult? Îl înspăimântau marile furtuni. Devenea tot mai laş. Refuza să se dueleze şi să se apere de ofense. Se temea să lupte, voia să renunţe la război. Era bănuit că-ncercase să-l omoare pe rege. În cele din urmă, Teleb hotărî că era lipsit de respect dacă-i lăsa pe toţi acei oameni să se holbeze la Dalinar, aşa că le ordonă tuturor să se-ntoarcă la îndatoririle lor. Îndepărtă muncitorii, luând în serios ordinul lui Dalinar şi poruncindu-le să se aşeze la umbră şi „să stea de vorbă cu voioşie”. Oricine altcineva ar fi dat ordinul cu un zâmbet, însă Teleb era tot atât de rigid ca pietrele. Dalinar îşi continuă munca. Ştia unde trebuia să se termine 704

latrina; el aprobase ordinul de începere a lucrului. Trebuia tăiat un canal lung, înclinat, acoperit apoi cu scânduri date cu ulei şi gudron, ca să nu se răspândească mirosul. Cabina latrinei trebuia construită în capătul de sus, iar conţinutul avea să fie preschimbat în fum odată la fiecare câteva luni, cu ajutorul unui Animmod. Munca i se păru mai plăcută după ce rămase singur. Un om spărgând pietre, dând lovituri răsunătoare una după alta. Aşa cum răsunaseră tobele parshendilor în acea zi, cu atât de mult timp în urmă. Dalinar încă le mai putea simţi, încă le mai auzea în minte, cutremurându-se. „Îmi pare rău, frate.” Vorbise cu ardenţii despre viziunile sale. Ei aveau impresia că era vorba, cel mai probabil, de născocirile unei minţi mult prea împovărate. Dalinar n-avea niciun motiv să creadă în adevărul faptelor pe care i le înfăţişau viziunile. Luându-se după ele, nu numai că nu dăduse atenţie uneltirilor lui Sadeas, dar mai şi riscase, secătuinduşi toate resursele. Reputaţia lui era gata să se ducă de râpă. Era în pericol să năruie întreaga casă Kholin. Şi acesta era cel mai important argument în favoarea abdicării sale. Continuând, acţiunile lui ar fi putut conduce cu uşurinţă la moartea lui Adolin, Renarin şi Elhokar. Putea să-şi pună în pericol propria viaţă pentru îndeplinirea idealurilor sale, dar avea oare dreptul să rişte vieţile fiilor lui? Aşchiile săreau în toate părţile, ricoşându-i de Armură. Începea să se simtă istovit. Armura nu muncea în locul lui – îi sporea puterile, dar el era cel care dădea fiecare lovitură de ciocan. 705

Degetele începeau să-i amorţească din cauza repetatelor vibraţii ale cozii. Era pe punctul de a lua o hotărâre. Era calm, cu mintea limpede. Ridică din nou ciocanul. — Sabia n-ar face o treabă mai bună? întrebă sec o voce feminină. Dalinar încremeni, cu ciocanul sprijinit pe o piatră spartă. Se întoarse şi o văzu pe Navani lângă şanţ, într-o rochie în nuanţe de albastru şi roşu blând, cu părul înspicat de fire cărunte strălucind în lumina unui soare ce mai avea neaşteptat de puţin până la asfinţit. O însoţeau două femei tinere – nu pupilele ei, ci unele împrumutate de la alte femei ochi-luminoşi din tabără. Stătea cu braţele la piept, cu lumina soarelui în spate, ca o aură. Şovăind, Dalinar îşi înălţă braţul apărat de armură ca să-şi ferească ochii de soare. — Mathana? — Ca să taie piatra, spuse ea, arătând către şanţ. Nu, nu-mi permit să judec eu lucrurile; lovirea obiectelor e o artă bărbătească. Dar nu te afli în posesia unei săbii care poate tăia piatra – după cum mi-ai descris-o cândva – cu aceeaşi uşurinţă cu care mătură o mare furtună un herdazian? Dalinar se uită din nou la pietre. Apoi îşi ridică încă o dată ciocanul şi le lovi, mulţumit de felul în care le zdrobise. — Cristalsăbiile taie prea bine. — Ciudat, zise ea. O să-mi dau toată silinţa să pretind că asta are sens. Pe de altă parte, n-ai fost niciodată uimit de faptul că toate artele bărbăteşti sunt legate de distrugere, pe când cele femeieşti ţin de creaţie? 706

Dalinar lovi din nou. Trosc! Ciudat, dar îi era mult mai uşor să poarte o conversaţie cu Navani dacă n-o privea. — Folosesc Sabia pentru tăieturile de pe margini şi din mijloc. Dar tot mai trebuie să sparg pietrele. Ai încercat vreodată să ridici o bucată de stâncă tăiată de o Cristalsabie? — Nu pot spune că da. — Nu e uşor. Trosc! — Săbiile fac o tăietură foarte subţire. Şi pietrele stau în continuare lipite una de alta. E greu să le apuci sau să le clinteşti. Trosc! — E mult mai complicat decât pare. Trosc! — Aşa e cel mai bine. Navani îşi scutură câteva sfărâmături de piatră de pe rochie. — Şi văd că face şi mai multă mizerie. Trosc! — Ei, ai de gând să-ţi ceri scuze? întrebă ea. — Pentru ce? — Pentru că ai lipsit de la întâlnirea noastră. Dalinar încremeni la jumătatea unei lovituri. Uitase cu desăvârşire că la ospăţul din ziua reîntoarcerii ei fusese de acord s-o asculte cum îi citea. Nu le vorbise condeierelor sale de întâlnirea stabilită. Se întoarse spre ea, ruşinat. Se înfuriase din cauza anulării întâlnirii cu Thanadal, dar înaltul prinţ se gândise măcar să trimită un mesager. Navani stătea cu braţele încrucişate, cu mâna interzisă ascunsă, 707

cu rochia părând să-i ardă în lumina soarelui. Pe buze avea o umbră de zâmbet. Fiindcă lipsise de la întâlnirea stabilită, onoarea îi cerea lui Dalinar să se pună la dispoziţia ei. — Îmi pare cu adevărat rău, spuse el. În ultima vreme am fost nevoit să mă gândesc la câteva lucruri dificile, dar asta nu mă scuză pentru faptul că te-am uitat. — Ştiu. O să mă gândesc la o cale prin care să-ţi răscumperi greşeala. Dar, pe moment, ar trebui să afli că una dintre distrestiile tale pâlpâie. — Ce? Care dintre ele? — Condeierele tale spun că e cea care te pune în legătură cu fiica mea. Jasnah! Trecuseră câteva săptămâni de când comunicase cu ea ultima oară; mesajele trimise către ea nu primiseră decât cele mai scurte răspunsuri posibile. Când era pe deplin absorbită de vreunul dintre proiectele ei, Jasnah ignora orice altceva. Dacă acum trimitea ea un mesaj, fie descoperise ceva, fie făcea o pauză ca să-şi reia legăturile. Dalinar se întoarse spre latrină. Aproape că o terminase; şi îşi dădu seama că, în subconştient, îşi propusese să ia hotărârea finală în momentul când avea s-ajungă la capăt. Îşi dorea cu ardoare să-şi continue munca. Însă dacă Jasnah voia să poarte o discuţie… Trebuia să stea de vorbă cu ea. Poate izbutea s-o convingă să sentoarcă pe Câmpiile Sfărâmate. Avea să se simtă mult mai sigur pe sine în privinţa abdicării dacă ştia că ea avea să vină să vegheze asupra lui Elhokar şi-a lui Adolin. 708

Îşi aruncă deoparte ciocanul – loviturile lui îi strâmbaseră coada cu cel puţin treizeci de grade, iar capul îi era un bulgăre diform – şi sări afară din şanţ. Trebuia să ceară să i se facă o armă nouă; nu era ceva neobişnuit pentru Cristalpurtători. — Îmi cer iertare, Mathana, spuse Dalinar, dar mă tem că, la atât de puţin timp după ce te-am implorat să mă ierţi, te voi ruga să pleci. Trebuie să primesc acest mesaj. Se înclină în faţa ei, apoi îi întoarse spatele, grăbit să plece. — De fapt, spuse Navani în urma lui, cred că acum o să te implor eu. Au trecut mai multe luni de când n-am mai vorbit cu fiica mea. Am să vin cu tine, dacă-mi îngădui. El şovăi, dar nu putea s-o refuze după ce o ofensase cu atât de puţină vreme în urmă. — Fireşte. Rămase în aşteptare până când Navani ajunse la palanchinul ei şi se aşeză. Purtătorii o ridicară şi, împreună cu pupilele împrumutate, îl urmară pe Dalinar. — Eşti un om bun, Dalinar Kholin, spuse Navani din scaunul ei capitonat, având pe buze acelaşi zâmbet viclean. Mă tem că sunt silită să te găsesc fascinant. — Simţul onoarei mă face uşor de manipulat, răspunse el, privind drept înainte; în momentul acela nu simţea câtuşi de puţin nevoia unei confruntări cu ea. Ştiu că e aşa. Nu e necesar să te joci cu mine, Navani. Ea râse încetişor. — Nu-ncerc să profit de tine, Dalinar, ci… zise ea, şovăind o clipă. Ei, poate că profit, într-o foarte mică măsură. Însă nu „mă joc” 709

cu tine. Mai ales în ultimul an ai început să fii ceea ce toţi ceilalţi pretind că sunt. Nu-ţi dai seama cât de fascinant ai devenit astfel? — N-o fac ca să fiu fascinant. — Dacă ai face-o înadins, nu ţi-ar reuşi, spuse ea şi se aplecă spre el. Ştii de ce l-am ales pe Gavilar, şi nu pe tine, cu atâţia ani în urmă? „Fir-ar să fie!” Comentariile şi prezenţa ei erau ca un pahar cu vin negru turnat în mijlocul gândurilor lui limpezi precum cristalul. Claritatea pe care-o căutase trudind din greu dispărea cu mare repeziciune. Chiar trebuia să vorbească aşa deschis? Lăsă întrebarea ei fără răspuns. În schimb, mări pasul, sperând că ea avea sănţeleagă că nu dorea să discute despre asta. Zadarnic. — Nu l-am ales pe el fiindcă urma să devină rege, Dalinar. Deşi aşa spune toată lumea. L-am ales pentru că tu mă înspăimântai. Acea ardoare a ta… ştii, îl speria până şi pe fratele tău. Dalinar rămăsese tăcut. — E încă acolo, înăuntru, continuă ea. Ţi-o zăresc în ochi. Dar ai pus o armură în jurul ei, o Cristalarmură scânteietoare care-o ţine în frâu. Face şi asta parte din ceea ce mi se pare fascinant. Dalinar se opri, cu ochii la ea. Se opriră şi purtătorii palanchinului. — N-o să meargă, Navani, spuse el cu voce blândă. — Nu? Dalinar clătină din cap. — N-o să dezonorez memoria fratelui meu. O privi cu asprime şi, în cele din urmă, ea dădu din cap. 710

Când el o porni din nou, ea nu mai spuse nimic, deşi continua săi arunce din când în când priviri şirete. În cele din urmă ajunseră la locuinţa lui, ale cărei semne erau nişte steaguri albastre pe care flutura perechea de glife khokh şi linil, prima desenată sub forma unui turn, iar a doua alcătuind o coroană. Desenul original fusese făcut de mama lui Dalinar şi era cel de pe inelul lui cu sigiliu, deşi Elhokar folosea, în schimb, o sabie şi o coroană. Soldaţii de la intrare îl salutară, dar Dalinar o aşteptă pe Navani şi trecu pragul abia după ce i se alătură ea. Interiorul cavernos era luminat de safire impregnate. Când sosiră în salonul lui, se simţi din nou şocat de luxul excesiv care ajunsese să domnească acolo în decursul câtorva luni. Înăuntru aşteptau trei dintre condeierele sale, însoţite de tinerele lor aghiotante. Când intră, se ridicară toate şase în picioare. Adolin era şi el acolo. Dalinar îl privi încruntat. — N-ar fi trebuit să-ţi continui inspecţiile? Adolin tresări. — Tată, le-am terminat cu ore în urmă. — Da? „Părinte al Furtunii! Cât timp am dat cu ciocanul în pietre?” — Tată, zise tânărul, făcând un pas spre el. Putem vorbi o clipă între patru ochi? Părul negru înspicat cu fire blonde al lui Adolin, era, ca de obicei, o claie rebelă. Îşi scosese armura, făcuse o baie şi purta acum o uniformă în pas cu moda – deşi potrivită pentru luptă –, cu o haină albastră lungă, cu două rânduri de nasturi, peste nişte pantaloni 711

cafenii, drepţi şi băţoşi. — Încă nu sunt pregătit să discut despre asta, fiule, răspunse încet Dalinar. Am nevoie de ceva mai mult timp. Adolin îl studie cu priviri îngrijorate. „O să fie un înalt prinţ minunat”, se gândi Dalinar. „E făcut pentru aşa ceva, aşa cum eu n-am fost niciodată.” — Bine, spuse tânărul. Dar vreau să te mai întreb şi altceva. Arătă către una dintre scriitoare, o femeie cu doar câteva şuviţe negre în părul castaniu. Era zveltă, cu gâtul lung, purta o rochie verde şi avea părul adunat în creştet, împletit într-un model complicat, din mai multe cozi ţinute laolaltă de cele patru ace de păr tradiţionale, din oţel. — E Danlan Marakotha, continuă Adolin, cu glas scăzut. A sosit în tabără ieri, ca să petreacă vreo câteva luni alături de tatăl ei, Luminlordul Marakotha. Mi-a făcut de curând o scurtă vizită şi miam luat libertatea de a-i oferi un loc printre condeierele tale, pentru timpul în care va sta aici. Dalinar clipi. — Şi ce s-a-ntâmplat cu… — Malasha? zise Adolin oftând. N-a mers. — Şi asta? întrebă Dalinar, în şoaptă, neîncrezător. De când spuneai că e în tabără? De ieri? Şi deja ţi-a făcut o vizită? Adolin ridică din umeri. — Ei, am o reputaţie pe care trebuie să mi-o păstrez. Dalinar oftă, cu ochii la Navani, care se afla suficient de aproape pentru a-i auzi. Ea se prefăcu – aşa cum o cerea buna-cuviinţă – că nu trăgea cu urechea. 712

— Ştii, se obişnuieşte să alegi, în cele din urmă, o singură femeie căreia să-i faci curte. „O să ai nevoie de-o soţie bună, fiule. Probabil foarte curând.” — Poate când o să fiu bătrân şi plicticos, răspunse Adolin, zâmbindu-i tinerei femei. Era frumoasă. Dar sosise în tabără abia cu o zi în urmă? „Pe sângele străbunilor!” îşi zise Dalinar. El îşi petrecuse trei ani curtând-o pe femeia care-i devenise în cele din urmă soţie. Chiar dacă nu-şi mai putea aminti chipul ei, îşi amintea foarte bine cu câtă insistenţă o urmărise. O iubise, cu siguranţă. Toate sentimentele legate de ea dispăruseră, şterse din mintea lui de forţe pe care n-ar fi trebuit să le ispitească niciodată. Din nefericire, nu uitase cât de mult o dorise pe Navani, cu mulţi ani înainte de a o întâlni pe cea care avea să-i fie nevastă. „Termină!” îşi spuse. Cu câteva clipe înainte fusese pe punctul de-a lua hotărârea să abdice. Nu era momentul potrivit să-şi abată atenţia din cauza lui Navani. — Luminată Danlan Morakotha, îi spuse tinerei femei, eşti binevenită printre condeierele mele. Am înţeles bine că am primit un mesaj? — Da, Luminlordul meu, răspunse ea, cu o reverenţă. Şi arătă cu un gest al capului către şirul de cinci distrestii aşezate în picioare, deasupra raftului său de cărţi, în suporturi pentru unelte de scris. Semănau cu nişte trestii pentru scris obişnuite, numai că de fiecare era fixat câte un mic rubin impregnat. Al celei aflate în capătul din dreapta pâlpâia încet. 713

Latima se afla în încăpere şi, cu toate că era cea mai vârstnică, îi făcu semn lui Danlan să aducă distrestia. Tânăra se îndreptă grăbită spre raft, o luă şi o puse, pâlpâind încă, pe mica masă de scris de lângă pupitrul pentru lectură. Fixă cu atenţie o foaie de hârtie pe suport şi aşeză călimara în locaşul acestuia, unde o răsuci ca să ajungă în cea mai potrivită poziţie, apoi îi scoase dopul. Femeile ochi-luminoşi se descurcau foarte bine folosindu-şi doar mâna liberă. Danlan se aşeză, părând uşor nervoasă când îşi ridică privirea spre Dalinar. Acesta n-avea încredere în ea, fireşte, căci ar fi putut fi, pur şi simplu, spioana unuia dintre ceilalţi înalţi prinţi. Din nefericire, Jasnah fiind plecată, în tabără nu exista nicio femeie în care să se încreadă pe deplin. — Sunt gata, Luminlordul meu, spuse Danlan. Avea o voce voalată, răguşită. Exact genul care-l atrăgea pe Adolin. Dalinar speră că nu era tot atât de nesărată ca alte femei pe care le alegea de obicei fiul său. — Să-ncepem, îi zise el lui Navani, făcându-i semn să se aşeze pe unul dintre fotoliile de pluş. Celelalte condeiere se aşezară pe bancheta lor. Danlan roti un pic nestemata distrestiei, anunţând că luaseră cunoştinţă de cererea lui Jasnah. Pe urmă verifică nivelele din părţile laterale ale suportului foii de hârtie – nişte flacoane mici, cu câte un strop de ulei în centru, care o ajutau să aducă foaia într-o poziţie cu desăvârşire plană. În cele din urmă, înmuie trestia în cerneală şi o puse în colţul din stânga sus al hârtiei. Ţinând-o dreaptă, răsuci din nou montura nestematei cu degetul mare. Pe 714

urmă îşi retrase mâna. Trestia rămase în acelaşi loc, cu vârful pe hârtie, parcă susţinută de mâna unei fantome. Pe urmă începu să scrie, imitând cu exactitate mişcările făcute de Jasnah, care se afla la mai multe mile distanţă şi scria cu o trestie aflată în legătură cu aceasta. Dalinar stătea lângă masa de scris, purtând în continuare armura, cu braţele încrucişate. Îşi dădea seama că Danlan era atât de nervoasă din cauză că stătea atât de aproape de ea, dar era prea tulburat ca să se aşeze. Scrisul lui Jasnah era elegant, fireşte, fiindcă ea făcea rareori ceva fără să-şi ofere timpul necesar perfecţionării. Dalinar se aplecă spre liniile de un violet intens, cu înfăţişare familiară – deşi indescifrabile – care apăreau pe pagină. Deasupra nestematei pluteau fuioare palide de fum roşiatic. Trestia se opri din scris, încremenind. — Unchiule, citi Danlan, presupun că eşti bine, sănătos. — Într-adevăr, răspunse Dalinar. Cei din jur îmi poartă foarte bine de grijă. Fraza era codificată, spunând, de fapt, că nu avea încredere – sau că nu ştia dacă poate avea încredere – în toţi cei care ascultau. Jasnah avea să fie prudentă, ferindu-se să spună ceva care trebuia să rămână confidenţial. Danlan luă trestia, răsuci nestemata şi scrise cuvintele, trimiţându-i-le lui Jasnah, dincolo de ocean. Oare era tot în Tukar? După ce termină, Danlan aduse din nou trestia în punctul din stânga sus – acolo unde ar fi trebuit să se afle ambele trestii pentru ca Jasnah să poată continua conversaţia –, apoi răsuci şi nestemata 715

în poziţia de mai înainte. — „Aşa cum speram, am izbutit s-ajung la Kharbranth”, citi Danlan. „Secretele pe care le caut sunt prea temeinic ascunse, nu sunt de găsit nici măcar în Palanaeum, dar am descoperit indicii. Fragmente ispititoare. Elhokar e bine?” „Indicii? Fragmente? Din ce?” Jasnah era înclinată să dramatizeze, deşi când era vorba de rege nu folosea cuvinte la fel de bombastice. — Acum câteva săptămâni, fratele tău s-a străduit din greu să se lase ucis de un demon al spărturilor, răspunse Dalinar. Asta-l făcu pe Adolin să zâmbească, sprijinindu-şi umărul de raftul pentru cărţi. — Însă e clar că Heralzii veghează asupra lui. E bine, deşi aici lipsa ta se resimte dureros. Sunt sigur că sfaturile tale i-ar folosi. Se bizuie într-o foarte mare măsură pe Luminata Lalai când are nevoie de o sfătuitoare. Poate că asta avea s-o facă pe Jasnah să se-ntoarcă. Ea şi verişoara lui Sadeas, care era principala condeieră a regelui în lipsa reginei, nu-şi erau prea dragi una alteia. Danlan luă trestia şi scrise cuvintele. Dintr-o parte se auzea cum Navani îşi drege glasul. — Oh, spuse Dalinar, adaugă asta: „Mama ta e din nou aici, în tabără.” La scurt timp după aceea, trestia scrise de la sine. — „Trimite-i mamei respectele mele. Ţine-o la o lungime de braţ distanţă, unchiule. Muşcă.” Din locul în care stătea, Navani pufni, iar Dalinar îşi dădu seama 716

că, de fapt, uitase să dea de înţeles că ea se afla acolo, ascultând. Roşi în timp ce Danlan continuă să citească: — „Nu-ţi pot vorbi prin distrestie despre munca mea, dar sunt din ce în ce mai îngrijorată. Aici e ceva ascuns chiar de marele număr de pagini al arhivelor istorice.” Jasnah era veristitaliană. Îi explicase cândva ce însemna asta; era vorba de un ordin al eruditelor care încercau să descopere adevărul în trecut. Voiau să scrie relatări imparţiale ale celor petrecute, ca săşi poată da astfel seama ce era de făcut în viitor. Dalinar nu era lămurit de ce se credeau diferite de restul femeilor care studiau istoria. — O să te-ntorci aici? o întrebă. — „Nu pot spune”, citi Danlan după sosirea răspunsului. „Nundrăznesc să-mi întrerup cercetările. Dar va sosi în curând o vreme când n-o să mai îndrăznesc nici să rămân departe.” „Ce?” îşi zise Dalinar. — „Oricum” – continuă Danlan –, „am câteva întrebări pentru tine. Trebuie să-mi mai povesteşti o dată tot ce s-a întâmplat acum şapte ani, când aţi întâlnit acea primă patrulă a parshendilor.” Dalinar se încruntă. În ciuda surplusului de forţă pe care i-l oferea Armura, săpatul îl obosise. Dar, câtă vreme o purta, nu îndrăznea să se aşeze pe vreun scaun din acea încăpere. Îşi scoase totuşi mănuşile şi îşi trecu mâna prin păr. Subiectul nu-l încânta, dar, în parte, era bucuros că i se distrăgea atenţia. Avea un motiv să amâne o hotărâre care i-ar fi schimbat viaţa pentru totdeauna. Danlan îl privea aşteptându-l să-şi dicteze cuvintele. De ce voia Jasnah să mai audă o dată povestea? Nu relatase chiar acele 717

evenimente în biografia tatălui ei, scrisă de ea? Ei, până la urmă avea să-i spună de ce şi, dacă descoperirile pe care le făcuse studiind trecutul ofereau vreun indiciu, actualul ei proiect avea să fie extrem de valoros. Îşi dorea să fi primit şi Elhokar o parte din înţelepciunea surorii lui. — Sunt amintiri dureroase, Jasnah. Aş vrea să nu-l fi convins niciodată pe tatăl tău să mergem în expediţia aia. Nu i-am fi descoperit niciodată pe parshendi şi ei n-ar fi putut să-l asasineze. Iam întâlnit pentru prima oară în timp ce exploram o pădure care nu era trecută pe hărţi, într-o vale aflată la două săptămâni de mers de Marea Seacă. În tinereţe, pe Gavilar nu-l încântau decât două lucruri: cuceririle şi vânătoarea. Când nu alerga după una, alerga după alta. La vremea aceea, i se păruse logic să-i sugereze o vânătoare. Gavilar se purta bizar, îşi pierduse pofta de luptă. Dalinar avusese de gând să-i reamintească fratelui său de vremurile bune din tinereţea lor. De aceea plecaseră să vâneze un legendar demon al spărturilor. — Tatăl tău nu era cu mine când am dat peste ei, continuă Dalinar, amintindu-şi. Campaseră pe dealurile umede, împădurite. Le puseseră întrebări băştinaşilor din Natan cu ajutorul unor tălmaci. Plecaseră în căutare de balegă sau de copaci rupţi. — Eu conduceam cercetaşii în susul unui afluent al râului Cotitura Morţii, în timp ce tatăl tău căuta în josul apei. I-am găsit pe parshendi într-o tabără de pe malul celălalt. La început nu mi-a venit să cred. Parshi. Într-o tabără, liberi şi organizaţi. Şi aveau arme. 718

Şi nu unele rudimentare. Săbii, suliţe cu cozile gravate… Vocea i se stinse. Nici lui Gavilar nu-i venise să creadă, când îi povestise. Nu exista niciun trib de parshi liberi. Erau servitori, întotdeauna fuseseră servitori. — „Pe-atunci aveau Cristalsăbii?” citi Danlan. Dalinar nu observase că Jasnah dăduse un răspuns. — Nu. Replica scrisă sosi după mai multă vreme. — „Dar acum au. Când ai văzut prima dată un Cristalpurtător parshendi?” — După moartea lui Gavilar, spuse Dalinar. Şi făcu legătura. Se întrebaseră întotdeauna de ce îşi dorise Gavilar un tratat cu parshendii. N-aveau nevoie de aşa ceva ca să vâneze carapace-mari pe Câmpiile Sfărâmate; pe atunci, parshendii nu trăiau acolo. Dalinar se înfioră. Oare fratele lui ştiuse că acei parshendi aveau acces la Cristalsăbii? Încheiase tratatul sperând să afle de la ei undeşi găsiseră armele? „E vorba despre moartea lui?” se întrebă Dalinar. „Ăsta e secretul pe care-l caută Jasnah?” Ea nu păruse niciodată să se dedice răzbunării cu aceeaşi ardoare ca Elhokar, însă nu gândea la fel ca fratele ei. Răzbunarea nu putea fi cea care o călăuzea. Ci întrebările. Da, întrebările ar fi putut. — „Ar mai fi ceva, unchiule”, citi Danlan. „Pe urmă mă pot întoarce să fac săpături în această bibliotecă labirintică. Uneori mă simt ca un jefuitor de morminte, răscolind printre osemintele unor oameni morţi de multă vreme. Nu contează. Parshendii ăştia – ai 719

spus cândva cât de repede păreau să ne-nveţe limba.” — Da, zise Dalinar. După câteva zile, o vorbeau destul de bine şi puteam comunica. Remarcabil. Cine-ar fi crezut că, dintre toate fiinţele omeneşti, tocmai parshii erau destul de ageri la minte pentru o asemenea minune? Dintre toţi cei pe care-i cunoscuse, cei mai mulţi nu vorbeau aproape deloc. — „Care-au fost primele lucruri despre care v-au vorbit?” spuse Danlan. „Primele întrebări pe care vi le-au pus? Ţii minte?” Dalinar închise ochii, aducându-şi aminte de zilele când tabăra parshendilor era faţă-n faţă cu a lor, pe celălalt mal al râului. Gavilar ajunsese să fie fascinat de ei. — Au vrut să ne vadă hărţile. — „Au spus ceva despre Pustiitori?” Pustiitori? — Nu-mi aduc aminte. De ce? — „Prefer să nu-ţi spun acum. Însă vreau să-ţi arăt ceva. Spune-i condeierei tale să pună o nouă foaie de hârtie.” Danlan prinse o altă coală de suport. Aşeză trestia în colţ şi-i dădu drumul. Unealta începu să se mişte repede, înainte şi înapoi, trăgând linii viguroase. Desena. Dalinar se ridică şi se apropie, iar Adolin se îngrămădi lângă el. Trestia şi cerneala nu erau foarte potrivite pentru aşa ceva, iar desenul făcut de la distanţă nu era precis. Unealta de scris lăsa mici stropi de cerneală care nu existau probabil în cealaltă parte şi rămânea adesea fără cerneală înaintea celeilalte, deşi călimara se afla exact în acelaşi loc – îngăduindu-i lui Jasnah să-şi umple ambele trestii în acelaşi timp. Cu toate acestea, desenul era minunat. „Asta nu e Jasnah”, îşi 720

dădu seama Dalinar. Indiferent cine-ar fi fost cea care desena, avea mult, mult mai mult talent decât nepoata lui. Odată terminat, desenul se dovedi o reprezentare a unei umbre înalte, care se ivea, ameninţătoare, deasupra unor clădiri. Liniile subţiri de cerneală conturau o carapace şi nişte gheare, iar umbrele erau alăturări de linii şi mai fine. Danlan puse schiţa deoparte şi fixă o a treia foaie de hârtie. Dalinar luă desenul, cu Adolin lângă el. Creatura de coşmar alcătuită din linii şi umbre îi era vag familiară. Ca… — E un demon al spărturilor, spuse Adolin, arătându-l cu degetul. E deformat, cu faţa mult mai fioroasă şi cu umeri mai laţi, şi nu văd al doilea rând de gheare – dar cineva a încercat, fără nicio îndoială, să deseneze unul. — Da, încuviinţă Dalinar, frecându-şi bărbia. — „E un desen dintr-o carte de-aici”, citi Danlan. „Noua mea pupilă e foarte talentată la desen, aşa că am pus-o să-l copieze pentru tine. Spune-mi, îţi aduce aminte de ceva?” „O nouă pupilă?” se întrebă Dalinar. Trecuseră ani de când nu mai luase niciuna. Spunea întotdeauna că n-are timp. — E desenul unui demon al spărturilor, răspunse el. Danlan scrise cuvintele. Răspunsul veni o clipă mai târziu. — „Cartea spune că înfăţişează un Pustiitor.” Danlan se încruntă, înclinându-şi capul spre umăr. — „Volumul e copia unui text scris pentru prima oară în anii de după Mârşăvie. Oricum, ilustraţiile sunt copiate dintr-un altul, încă şi mai vechi. De fapt, unii sunt de părere că desenul a fost făcut la numai două sau trei generaţii după plecarea Heralzilor.” 721

Adolin fluieră uşor. Asta făcea desenul într-adevăr foarte straniu. Din câte înţelesese Dalinar, aveau câteva opere de artă şi câteva scrieri datând din zilele umbrei, Calea regilor fiind una dintre cele mai vechi şi singurul text complet. Dar nici măcar ea nu supravieţuise decât în traducere; nu aveau niciun exemplar scris în limba originalului. — „Înainte de a ne grăbi să tragem concluzii” – citi Danlan – „nu sugerez că Pustiitorii erau tot una cu demonii spărturilor. Cred că artista din antichitate nu ştia cum arăta un Pustiitor, aşa că a desenat cea mai oribilă creatură pe care-o văzuse vreodată.” „Dar de unde ştia o artistă din antichitate cum arată un demon al spărturilor?” se întrebă Dalinar. „Noi de-abia am descoperit Câmpiile Sfărâmate.” Ba nu, fireşte. Deşi, în vremea lor, Dealurile Nerevendicate erau pustii, cândva fuseseră un regat locuit. Cineva din trecut ştiuse de existenţa demonilor spărturilor şi îi fuseseră destul de cunoscuţi încât să deseneze unul, etichetându-l drept Pustiitor. — „Acum trebuie să plec”, spuse Jasnah, prin Danlan. „Ai grijă de fratele meu în lipsa mea, unchiule.” — Jasnah, îi transmise Dalinar, alegându-şi cu mare atenţie cuvintele. Aici lucrurile sunt complicate. Furtunile încep pe neaşteptate, iar construcţia se clatină şi geme. S-ar putea să afli în curând veşti care te vor şoca. Bine-ar fi dac-ai putea să te-ntorci şi să ne ajuţi. Aşteptă în tăcere răspunsul, în timp ce trestia aşternea litere pe hârtie. — „Mi-ar plăcea să-ţi pot făgădui c-o să mă-ntorc la o dată 722

anume.” Dalinar aproape că auzi vocea calmă şi rece a nepoatei sale. — „Dar nu pot aprecia de cât timp mai am nevoie ca să-mi închei cercetările.” — E foarte important, Jasnah, spuse el. Te rog să te gândeşti mai bine. — „Unchiule, te asigur că am să vin, în cele din urmă. Numai că nu pot spune când.” Dalinar oftă. — „Ia notă” – scrise Jasnah – „că aştept cu mare nerăbdare să văd cu ochii mei un demon al spărturilor.” — Unul mort, răspunse Dalinar. Nici nu-mi trece prin minte să te las să repeţi experienţa fratelui tău de acum câteva săptămâni. — „O, dragul meu mult prea protector Dalinar”, veni răspunsul ei. „La un moment dat va trebui să accepţi faptul că nepoţii tăi preferaţi au crescut.” — O să vă tratez ca pe nişte adulţi când o să vă purtaţi ca atare, zise Dalinar. Vino fără-ntârziere, şi-o să-ţi aducem un demon al spărturilor mort. Ai grijă de tine. Aşteptară să vadă dacă sosea un nou răspuns, dar nestemata încetă să mai pâlpâie, semn că Jasnah îşi încheiase transmisia. Danlan puse la loc distrestia şi suportul foii, iar Dalinar le mulţumi condeierelor pentru ajutor. Femeile se retraseră; Adolin părea dornic să mai rămână, dar Dalinar îi făcu semn să plece. Pe urmă se uită din nou, nemulţumit, la desenul cu demonul spărturilor. Cu ce se alesese de pe urma discuţiei? Cu mai multe indicii vagi? De ce erau cercetările lui Jasnah atât de importante 723

încât nu se sinchisea de ameninţările la adresa regatului? Odată ce avea să-şi facă anunţul, trebuia să-i trimită o scrisoare mai sinceră şi mai clară, explicându-i de ce se hotărâse să abdice. Poate că asta avea s-o aducă înapoi. Şi, într-o străfulgerare, Dalinar înţelese că hotărârea lui era luată. Cândva, în timpul scurs de când ieşise din şanţ, încetase să se mai gândească la abdicarea lui întrebându-se dacă trebuia să se petreacă şi începuse să se întrebe când avea să se petreacă. Luase hotărârea corectă. Îi displăcea, dar era sigur. Un om trebuie să facă, uneori, şi lucruri care nu-i sunt pe plac. „S-a întâmplat în timpul discuţiei cu Jasnah”, înţelese el. „Când am vorbit despre tatăl ei.” El se purta ca Gavilar spre sfârşit. Când aproape că pusese în pericol regatul. Ei bine, el trebuia să se oprească înainte de-a ajunge atât de departe. Poate că, indiferent cum s-ar fi numit ceea ce i se întâmpla, era de fapt o boală a minţii, moştenită de la părinţii lor. Era… — Ţii foarte mult la Jasnah, spuse Navani. Dalinar tresări, luându-şi ochii de la desenul cu demonul spărturilor. Îşi imaginase c-a plecat şi ea, în urma lui Adolin. Însă era încă acolo, privindu-l. Se întoarse spre ea şi văzu că-şi trimisese cele două tinere însoţitoare afară, odată cu condeierele. Erau singuri. — Navani, spuse el. Aşa ceva nu se cuvine. — Ei, na! Suntem rude, iar eu am nişte întrebări pentru tine. Dalinar şovăi, apoi se duse în mijlocul încăperii. Navani stătea lângă uşă. Din fericire, însoţitoarele ei o lăsaseră deschisă pe cea din capătul anticamerei, iar pe coridorul de dincolo de ea se aflau doi 724

străjeri. Situaţia nu era ideală, dar, atâta timp când Dalinar îi vedea pe cei doi, iar ei îl vedeau pe el, discuţia lui cu Navani era la limita bunei-cuviinţe. — Dalinar? întrebă ea. Ai de gând să-mi răspunzi? De ce ai atât de multă încredere în fiica mea, când aproape toţi ceilalţi o ponegresc? — Pentru mine, dispreţul cu care-o tratează ei e o recomandare. — Este eretică. — N-a vrut să se alăture niciunui cult fiindcă nu crede în învăţăturile lor. În loc de compromisuri care să salveze aparenţele, a preferat să fie sinceră şi a refuzat să facă profesiuni de credinţă în care nu credea cu adevărat. Consider asta o dovadă de onoare. — Voi doi, pufni Navani, sunteţi făcuţi din acelaşi aluat. Seroşi, duri şi enervant de dornici să scăpaţi din laţ. — Acum ar trebui să pleci, spuse Dalinar, arătând spre coridor şi simţindu-se, dintr-odată, foarte obosit. Oamenii vor începe să vorbească. — N-au decât. Ne trebuie un plan, Dalinar. Eşti cel mai important înalt prinţ din… — Navani, o întrerupse el. O să abdic în favoarea lui Adolin. Ea clipi, surprinsă. — O să mă retrag imediat ce-o să pot pune lucrurile în ordine. În cel mult câteva zile. Se simţea ciudat când rostea cuvintele, ca şi cum, spunându-le, hotărârea lui ar fi devenit reală. Navani părea îndurerată. — Oh, Dalinar, şopti. E o greşeală cumplită. 725

— Oricum ar fi, îmi aparţine. Şi trebuie să-mi repet cererea. Trebuie să mă gândesc la multe, Navani, nu pot discuta cu tine acum. Arătă către uşă. Ea îşi dădu ochii peste cap, dar plecă. Şi trase uşa în urma ei. „Asta e”, îşi zise Dalinar, expirând prelung. „Am luat o decizie.” Prea istovit ca să-şi scoată armura fără ajutor, se lăsă pe podea şi îşi sprijini capul de perete. În dimineaţa următoare, Adolin avea să-i afle hotărârea pe care urma să le-o anunţe apoi tuturor la un ospăţ, în cel mult o săptămână. După care se putea întoarce în Alethkar, pe pământurile sale. Se terminase. Sfârşitul Părţii a doua

726

INTERLUDII RYSN●AXIES●SZETH

727

I-4 RYSN Rysn coborî şovăind din prima căruţă a caravanei. Simţi sub tălpi pământul moale, denivelat, care se lăsă uşor în jos sub ea. Ceea ce o făcu să se cutremure, mai ales fiindcă iarba prea groasă nu se retrase, aşa cum ar fi trebuit. Bătu de câteva ori din picior. Iarba nici măcar nu fremătă. — N-o să se mişte, spuse Vstim. Aici iarba nu se poartă ca în oricare alt loc. Sunt sigur c-ai auzit de asta. Bărbatul mai vârstnic stătea sub coviltirul de un galben strălucitor al căruţei din faţă. Îşi sprijinea un braţ de-o latură a căruţei, iar în cealaltă mână ţinea câteva registre. Una dintre sprâncenele lui lungi şi albe era dată după ureche, iar cealaltă îi atârna pe lângă faţă. Prefera robele albastre cu roşu, suficient de apretate ca să stea ţepene, şi o pălărie conică, turtită la vârf. Erau veşmintele clasice ale negustorilor thayleni: demodate de câteva decenii, dar având încă un aer distins. — Am auzit de iarba asta, răspunse Rysn. Numai că-i atât de bizară. Îşi continuă mersul, ocolind prima căruţă. Da, auzise de iarba de acolo, din Shinovar, dar îşi închipuise că nu era decât leneşă şi se spunea că nu dispare fiindcă se mişca prea încet. Însă nu, nu era aşa. Nu se mişca deloc. Cum supravieţuia? N-ar fi trebuit să fie mâncată de animale până la ultimul fir? Clătină din cap, minunându-se, şi-şi plimbă privirea peste câmpie. Iarba o 728

acoperea în întregime. Firele erau atât de apropiate unele de altele, încât nu vedeai pământul. Ce harababură! — Pământu-i moale, spuse revenind în locul de unde plecase. Şi asta nu din pricina ierbii. — Hmm, spuse Vstim, continuând să se uite prin registre. Da. Se numeşte lut. — Îmi dă senzaţia c-o să mă scufund până la genunchi. Cum suportă shinii să trăiască aici? — Sunt oameni interesanţi. N-ar trebui să instalezi fabrialul? Rysn oftă, dar se îndreptă spre partea din spate a căruţei. Celelalte căruţe din caravană – şase cu totul – tocmai se opreau, răsfirându-se într-un cerc. Ea lăsă în jos latura din spate a primei şi se opinti, trăgând afară un trepied de lemn aproape la fel de înalt ca ea. Şi-l puse pe umăr şi îl duse în mijlocul cercului acoperit de iarbă. Moda însemna pentru ea mai mult decât pentru babskul său; purta cele mai moderne haine, potrivite pentru o tânără de vârsta ei: o vestă de mătase de un albastru intens, cu model, peste o cămaşă verde-deschis, cu mâneci lungi şi manşete tari. Fusta lungă până la glezne – tot verde – era dintr-un material ţeapăn, cu o croială potrivită pentru o negustoreasă, dar cu broderii la modă. În mâna stângă avea o mănuşă verde. Acoperirea mâinii interzise era o tradiţie prostească, o simplă urmare a dominaţiei culturii vorine. Dar era de preferat să păstreze aparenţele. Mulţi thayleni mai tradiţionalişti – printre care se număra, din nefericire, şi babskul ei – încă mai găseau că era scandalos ca o femeie să iasă în lume cu mâna interzisă la vedere. Rysn aşeză trepiedul. Trecuseră cinci luni de când Vstim 729

devenise babskul ei, iar ea, ucenica lui. Era bun cu ea. Şi nu toţi babskii erau aşa; prin tradiţie, nu îi era doar maestru. Legea spunea că îi era şi tată, până când declara că era pregătită să facă negoţ pe cont propriu. Ea şi-ar fi dorit să nu petreacă atât de mult timp călătorind prin locuri atât de stranii. Vstim avea faima unui mare negustor, iar ea îşi imaginase că mari negustorii erau aceia care mergeau în oraşe şi în porturi exotice, nu cei care străbăteau pajişti pustii din ţări înapoiate. Odată aşezat trepiedul, fata se duse să ia fabrialul din căruţă. Partea din spate a acesteia era un spaţiu închis, cu pereţi groşi, ca şi acoperişul său, creat ca să ofere adăpost împotriva marilor furtunilor – chiar şi cele mai puţin puternice, din vest, puteau fi periculoase, cel puţin până ce străbăteai trecătorile şi intrai în Shinovar. Se grăbi să se-ntoarcă la trepied, aducând cutia fabrialului. Deschise capacul alunecător de deasupra şi scoase heliodorul mare din interior. Nestemata de un galben palid, de cel puţin cinci degete în diametru, era fixată într-o montură metalică. Avea o strălucire blândă, nicidecum atât de puternică pe cât te-ai fi aşteptat, judecând după cât era de mare. O aşeză pe trepied, apoi roti câteva dintre discurile gradate de dedesubt, îndreptând fabrialul către oamenii din caravană. Pe urmă scoase din căruţă un taburet şi se aşeză să-l privească. Fusese uimită la vederea sumei plătite de Vstim pentru aparatul acela – unul dintre tipurile noi, inventate de curând şi menite să dea de ştire când se apropia cineva. Era chiar atât de important? 730

Se destinse, rămânând cu ochii la nestemată, ca să observe imediat momentul când devenea mai strălucitoare. Iarba stranie de pe câmpiile Shinovarului se unduia în vânt, refuzând cu încăpăţânare să se retragă chiar şi din calea celor mai puternice rafale. În depărtare se înălţau piscurile albe ale Munţilor Ceţoşi, adăpostind ţinutul. Stăteau în calea marilor furtuni, făcându-le să se împrăştie şi să piară treptat, aşa că, din întregul Roshar, Shinovarul era unul dintre puţinele locuri ce nu se aflau sub stăpânirea furtunilor. Câmpia din jurul ei era presărată cu nişte copaci stranii, având trunchiuri drepte şi crengi ţepene, scheletice, pline de frunze care nu se retrăgeau din calea vântului. Întregul peisaj părea ireal, parcă mort. Nimic nu se mişca. Rysn îşi dădu seama, cu o tresărire, că nu vedea niciun spren. Absolut niciunul. Niciun vântspren, niciun viuspren, nimic. Ca şi cum întregul ţinut ar fi fost încet la minte. Ca un om care, lipsit din naştere de un creier întreg, nu ştia cum să se apere, ci se mulţumea să se holbeze la pereţi, în timp ce-i curgeau balele. Rysn îşi înfipse un deget în pământ, apoi îl ridică şi studie „lutul”, cum îl numise Vstim. Era ceva murdar. O rafală puternică de vânt ar fi putut smulge din rădăcini iarba de pe tot câmpul, azvârlind-o în văzduh. Noroc că marile furtuni nu puteau ajunge acolo. Lângă căruţe, servitorii şi străjerii descărcau lăzi şi instalau tabăra. Heliodorul începu brusc să pulseze, împrăştiind o lumină strălucitoare, galbenă. — Maestre! strigă ea, ridicându-se în picioare. E cineva în apropiere. 731

Vstim – care umbla printre lăzi – îşi ridică brusc privirea. Îi făcu semn cu mâna lui Kylrm, conducătorul străjilor, şi cei şase bărbaţi îşi luară arcurile. — Acolo, spuse unul dintre ei, arătând cu degetul. În depărtare se zărea un grup de călăreţi, venind către ei. Nu înaintau foarte repede şi mânau mai multe animale mari – aducând cu nişte cai masivi, dar scunzi –, înhămate la căruţe. Nestemata fabrialului pulsa din ce în ce mai puternic pe măsură ce se apropiau. — Da, spuse Vstim, cu ochii la fabrial. Obiectul ăsta o să fie foarte util. Bate la mare distanţă. — Dar ştiam că vin, spuse Rysn, ridicându-se de pe taburet şi îndreptându-se către el. — De data asta. Dar dacă ne avertizează de apropierea tâlharilor pe întuneric, o să-şi merite preţul de douăsprezece ori. Kylrm, lăsaţi arcurile jos. Ştiţi ce părere au ei despre asta. Străjerii se supuseră, iar grupul de thayleni rămase în aşteptare. Rysn se pomeni îndesându-şi nervoasă sprâncenele după urechi, deşi nu ştia cu ce o deranjau. Nou-veniţii nu erau decât nişte shini. Bineînţeles că Vstim îi repetase, cu insistenţă, că nu trebuia să-i considere barbari. Părea să le poarte un foarte mare respect. Când se apropiară, diversitatea înfăţişărilor lor o surprinse. Ceilalţi shini pe care-i văzuse purtau robe simple, maronii, sau alt soi de haine de lucru. Însă în fruntea acelui grup se afla un bărbat care purta, probabil, ceea ce înţelegeau ei prin podoabe: o mantie strălucitoare, multicoloră, care-l înfăşura în întregime, strâns legată în faţă. Atârna de ambele părţi ale calului, aproape atingând pământul. Nu-i lăsa la vedere decât capul. 732

În jurul lui călăreau patru bărbaţi, cu toţii în haine mai puţin stridente. Strălucitoare, dar nu la fel de strălucitoare. Purtau cămăşi, pantaloni şi pelerine bogat colorate. Pe lângă ei mergeau, pe jos, mai mult de treizeci de bărbaţi în tunici cafenii. Iar alţii conduceau cele trei căruţe imense. — Oho! spuse Rysn. A adus o mulţime de servitori. — Servitori? se miră Vstim. — Cei în haine cafenii. Babskul ei zâmbi. — Ăia sunt străjeri, copilă. — Ce? Par atât de şterşi. — Shinii sunt oameni ciudaţi. Aici, războinicii se află pe treapta cea mai de jos – sunt un fel de sclavi. Casele nobile îi vând şi îi cumpără folosindu-se de nişte pietricele care reprezintă dreptul de proprietate asupra lor, iar oricine altcineva pune mâna pe o armă trebuie să li se alăture, fiind tratat în acelaşi mod. Bărbatul în robă elegantă? E un lucrător al pământului. — Adică un proprietar de pământuri? — Nu. Din câte ştiu eu, iese în fiecare zi – mă rog, în cele când nu se ocupă de negoţ, ca azi – să muncească la câmp. Aşa îi tratează ei pe toţi ţăranii, răsplătindu-i cu atenţia şi respectul lor. Rysn rămase cu gura căscată. — Dar mai toate satele sunt pline de ţărani! — Într-adevăr, încuviinţă Vstim. Aici sunt considerate locuri sacre. Străinilor nu le este îngăduit să se apropie de ogoare sau de satele celor care le muncesc. „Ce bizar”, se gândi ea. „Probabil că traiul în locul ăsta le-a 733

tulburat minţile.” Kylem şi străjerii pe care-i conducea nu păreau prea încântaţi să se vadă copleşiţi numericeşte într-o atât de mare măsură, dar pe Vstim faptul nu părea să-l deranjeze. Când se apropiară shinii, ieşi dintre căruţele sale fără să dea vreun semn de îngrijorare. Rysn se grăbi pe urmele lui, măturând iarba cu fusta. „Fir-ar să fie!” îşi zise ea. Uite alt necaz pe care i-l făcea iarba aceea care nu se retrăgea. Avea să fie nevoită să-şi cumpere un tiv nou, ceea ce era, pentru ea, motiv de mare supărare. Vstim ajunse lângă shini, apoi se înclină într-un mod cu totul aparte, cu mâinile către pământ. — Tan balo ken tala, spuse el. Ea nu cunoştea înţelesul cuvintelor. Bărbatul cu mantie – ţăranul – dădu din cap cu respect, iar unul dintre călăreţi descălecă şi se apropie. — Vânturile Norocului să-ţi fie călăuză, prietene. Vorbea thaylena foarte bine. — Cel care adună e încântat că ai sosit cu bine. — Mulţumesc, Thresh-fiu-Esan, răspunse Vstim. Şi mulţumirile mele celui care adună. — Ce ne-ai adus din ţinuturile voastre stranii, prietene? întrebă Thresh. Pot să sper că mai mult metal? Vstim făcu un semn şi câţiva străjeri aduseră o ladă grea. O lăsară jos şi îi săltară capacul, dezvăluindu-i conţinutul. Bucăţi de resturi metalice, cele mai multe având forma unei frânturi de carapace, iar altele semănând cu nişte bucăţi de lemn. Lui Rysn i se părea că semănau cu gunoaiele transformate de un Animmod în metal, 734

dintr-un motiv inexplicabil. — Ah, spuse Thresh, ghemuindu-se pentru a cerceta lada. Minunat. — Nici măcar o singură fărâmă n-a fost extrasă din mină, zise Vstim. Nicio rocă n-a fost spartă sau topită pentru obţinerea acestui metal, Thresh. Am un document care o atestă, cu peceţi puse de cinci notari thayleni. — Nu era nevoie de aşa ceva, spuse Thresh. Ne-ai câştigat încrederea cu mulţi ani în urmă. — Prefer să fac totul aşa cum se cuvine, răspunse Vstim. Un negustor neglijent în privinţa contractelor se trezeşte cu duşmani în loc de prieteni. Thresh se ridică şi bătu de trei ori din palme. Bărbaţii cu haine cafenii lăsară în jos partea din spate a unei căruţe, dând la iveală mai multe lăzi. — Restul celor care ne vizitează nu par interesaţi decât de cai, zise Thresh, dând din cap şi apropiindu-se de căruţă. Toată lumea vrea să cumpere cai. Dar tu niciodată, prietene. De ce? — E prea greu să le porţi de grijă, răspunse Vstim, mergând pe lângă el. Şi, chiar aşa valoroşi cum sunt, câştigul meu e neînsemnat. — Dar nu şi cu ăştia, aşa-i? întrebă Thresh, ridicând una dintre lăzile uşoare. Înăuntru era ceva viu. — Nicidecum, zise Vstim. Puii se vând la preţ bun şi e uşor să-i îngrijeşti dacă ai mâncare pentru ei. — Ţi-am adus din belşug, îl asigură Thresh. Nu-mi vine să cred că vrei să cumperi aşa ceva de la noi. Nu valorează atât de mult cât 735

credeţi voi, străinii. Şi ne dai metal pentru ei! Metal fără nicio urmă de rocă spartă. O minune. Vstim ridică din umeri. — Acolo de unde vin eu, resturile astea n-au, practic, nicio valoare. Sunt făcute de ardenţi care exersează ca să înveţe cum se foloseşte un Animmod. Nu pot face hrană, fiindcă, dacă greşeşti cumva, iese otrăvitoare. Aşa că preschimbă gunoaiele în metal pe care-l aruncă. — Dar se poate prelucra! — De ce să prelucrezi metal, zise Vstim, când poţi să ciopleşti din lemn obiecte, exact de forma pe care-o vrei, ca să le Animmodelezi apoi? Thresh se mulţumi să clatine din cap, uluit. Iar Rysn privea şi ea cu uimire. Era cel mai nebunesc schimb de mărfuri la care asistase vreodată. De obicei, Vstim se certa şi se tocmea fără milă. Însă acolo dezvăluia, de bunăvoie, că marfa lui era lipsită de valoare! De fapt, cei doi îşi continuară discuţia, fiecare străduindu-se din greu să demonstreze cât de puţin valora ceea ce avea de oferit. În cele din urmă, ajunseră la o înţelegere – deşi Rysn nu izbuti să priceapă cum – şi îşi strânseră mâinile, pecetluind-o. O parte dintre soldaţii lui Thresh începură să descarce lăzile cu pui, ţesături şi carne uscată de pe alte meleaguri. Alţii cărau lăzile cu resturi de metal. — N-ai putea să-mi dai în schimb un soldat? întrebă Vstim, în vreme ce aşteptau. — Mă tem că nu pot fi vânduţi străinilor. — Dar a fost unul pe care mi l-ai dat… 736

— De-atunci au trecut aproape şase ani! râse Thresh. Şi tot îmi mai ceri aşa ceva! — Nu ştii cât am luat pe el, spuse Vstim. Şi mi l-ai dat, practic, pe-o nimica toată! Thresh ridică din umeri. — Era făr’adevăr. N-avea absolut nicio valoare. M-ai silit s-accept ceva în schimb, dar mărturisesc c-am aruncat plata primită în râu. Nu puteam să iau bani pentr-un făr’adevăr. — Ei, presupun că n-am motiv să mă supăr pentru aşa ceva, zise Vstim, frecându-şi bărbia. Dar, dac-o să mai ai vreodată unul, dă-mi de ştire. A fost cel mai bun servitor pe care l-am avut vreodată. Încămi mai pare rău că l-am vândut. — O să ţin minte, prietene. Dar cred că e foarte puţin probabil să mai avem vreunul ca el, răspunse Thresh, cu gândurile părând să-i zboare în altă parte. Ba chiar ar fi cazul să sper că n-o să mai avem niciodată… Schimbul de mărfuri odată încheiat, îşi strânseră din nou mâinile şi Vstim se înclină înaintea ţăranului. Rysn încercă să imite gestul, alegându-se cu nişte zâmbete din partea lui Thresh şi a câtorva dintre însoţitorii lui, care trăncăniră ceva în limba lor încărcată de şoapte. O călătorie atât de lungă şi de plictisitoare pentru o tocmeală atât de scurtă! Dar Vstim nu greşea: pentru pui aveau să capete sfere frumoase în Est. — Ce-ai învăţat? o întrebă Vstim când se întorceau la căruţa din faţă. — Că shinii sunt ciudaţi. 737

— Nu, răspunse Vstim, fără asprime în glas, căci nu părea s-o trateze niciodată cu asprime. Sunt pur şi simplu diferiţi, copilă. Ciudaţi sunt oamenii cu purtări schimbătoare. Iar Thresh şi ai lui sunt oricum, numai schimbători nu. S-ar putea să fie chiar prea statornici. Lumea din afară se schimbă, dar ei par hotărâţi să rămână la fel. Am încercat să le ofer fabriale, dar le consideră nefolositoare. Sau profanatoare. Sau prea sacre ca să fie întrebuinţate. — Astea sunt lucruri diferite, maestre. — Da, spuse el. Dar, când e vorba de shini, e adesea greu să le deosebeşti. Oricum, ce-ai învăţat, de fapt? — Că ei se tocmesc cu umilinţă, aşa cum herdazianii se tocmesc lăudându-se, răspunse ea. Amândoi v-aţi străduit din răsputeri să arătaţi cât de lipsită de valoare vă e marfa. Mi s-a părut ciudat, dar cred că ăsta e, probabil, modul în care obişnuiesc să se tocmească. Maestrul îi zâmbi larg. — Iar tu eşti deja mai înţeleaptă decât jumătate dintre bărbaţii pe care i-am adus aici. Ascultă. Asta e lecţia ta. Să nu-ncerci niciodată să-nşeli un shin. Nu umbla cu ocolişuri, spune-le adevărul sau – dacă e să li-l ascunzi cumva – atunci spune-le că marfa ta face mai puţin decât în realitate. Te vor adora pentru asta. Şi te vor şi plăti. Ea dădu din cap. Ajunseră la căruţă şi el scoase un vas mic, bizar. — Ia asta, îi spuse. Şi foloseşte-te de un cuţit ca să tai nişte iarbă. Ai grijă să tai cât mai mult, ca să fii sigură că iei lut din belşug. Planta nu poate trăi fără el. — De ce să fac aşa ceva? întrebă ea, strâmbând din nas când luă vasul. 738

— Fiindcă trebuie să-nveţi să ai grijă de planta asta, răspunse el. Vreau s-o ţii lângă tine până când n-o să te mai gândeşti că e ciudată. — Dar de ce? — Fiindcă aşa o să-nveţi să faci negoţ mai bine, răspunse Vstim. Rysn se încruntă. De ce trebuia să se poarte aşa ciudat în atât de multe situaţii? Poate că de-aceea era unul dintre puţinii thayleni în stare să-ncheie un târg bun cu un shin. Era la fel de bizar ca ei. Plecă să ducă la îndeplinire ceea ce i se ceruse. Nu câştiga nimic plângându-se. Dar mai întâi îşi puse nişte mănuşi grosolane şi îşi suflecă mânecile. N-avea de gând să strice bunătate de rochie pentru un vas cu iarbă imbecilă, care se holba la pereţi, curgându-i balele. Şi cu asta basta.

739

I-5 COLECŢIONARUL AXIES Colecţionarul Axies gemu, întins pe spate, cu capul zvâcnindu-i de durere. Deschise ochii şi îşi privi trupul. Era gol. „Mare belea”, îşi zise. Ei, cel mai bine era să vadă dacă n-avea cumva vreo rană gravă. Stătea cu degetele picioarelor către cer. Unghiile erau de un albastru intens, ceea ce nu era neobişnuit pentru un aimian, ca el. Încercă să le mişte şi, spre încântarea lui, chiar se mişcară. — Ei, asta e ceva, spuse el, lăsându-şi capul la loc, pe pământ. Şi auzi un zgomot, ca şi cum ar fi atins ceva fleşcăit, poate nişte gunoaie intrate în putrefacţie. Da, asta era. Simţi şi izul înţepător şi acru. Se concentră asupra propriului nas, schimbându-şi poziţia trupului astfel încât să nu mai poată simţi mirosul. „Ah, e mult mai bine”, îşi zise. Acum nu mai trebuia decât să alunge durerea de cap, dacă izbutea. Oare soarele de deasupra chiar trebuia să strălucească atât de puternic? Închise ochii. — Eşti tot pe aleea mea, spuse, din spatele lui, o voce ţâfnoasă. Vocea aia fusese cea care-l trezise. — O să plec imediat, promise. — Trebuie să-mi plăteşti chiria pentru o noapte de somn. — Pe o alee? — Pe cea mai frumoasă alee din Kasitor. — Aha, atunci acolo mă aflu? Excelent. 740

Câteva clipe de concentrare mentală îl scăpară în sfârşit de durerea de cap. Deschise ochii şi, de data asta, lumina soarelui i se păru de-a dreptul plăcută. De o parte şi de alta se înălţau spre cer ziduri de cărămidă năpădite cu o crustă de licheni roşii. În jurul lui erau împrăştiate mai multe grămăjoare de tuberculi putrezi. Nu. Nu împrăştiate. Păreau aranjate cu grijă. Şi erau, probabil, sursa duhorii pe care-o simţise mai devreme. Cel mai bine era să-şi lase simţul mirosului amorţit. Se săltă în capul oaselor şi se întinse, verificându-şi muşchii. Totul părea să funcţioneze, deşi avea nişte vânătăi. Trebuia să se ocupe puţin şi de ele. — Ei, spuse întorcându-se, nu cumva ai o pereche de pantaloni în plus? Posesorul vocii se dovedi a fi un bărbat cu barba încâlcită, aşezat pe o ladă din capătul aleii. Axies nu-l recunoscu şi nu recunoscu nici locul. Ceea ce nu era de mirare, având în vedere că fusese bătut, jefuit şi lăsat să moară. Din nou. „Ce sunt în stare să fac în numele ştiinţei!” îşi zise el oftând. Memoria începea să-i revină. Kasitor era un oraş iriali mare, al doilea ca mărime din Rall Elorim. Venise acolo intenţionat şi tot intenţionat se îmbătase. Poate-ar fi trebuit să-şi aleagă prietenii de pahar cu mai multă atenţie. — Din câte înţeleg, n-ai o pereche de pantaloni în plus, zise Axies, ridicându-se în picioare şi cercetându-şi tatuajele de pe braţ. Iar dacă ai fi avut, ţi-aş fi sugerat s-o porţi tu. Ce-i ăla de pe tine, un sac pentru lavis? — Trebuie să-mi plăteşti chiria, mormăi celălalt. Şi-mi datorezi 741

bani fiindc-ai distrus templul zeului nordic. — Ciudat, zise Axies, uitându-se peste umăr către capătul aleii. Mai încolo era o stradă plină de lume. Probabil că oamenii cumsecade din Kasidor n-ar fi fost prea încântaţi de goliciunea lui. — Nu-mi amintesc să fi distrus vreun templu. În mod normal, sunt foarte conştient de genul ăsta de lucruri. — Ai distrus o jumătate din strada Hapron, spuse cerşetorul. Şi jumătate din case. O să trec peste asta. — Extrem de amabil din partea ta. — În ultima vreme au fost păcătoşi. Axies se încruntă, întorcându-şi din nou ochii spre cerşetor. Şi, urmărindu-i privirea, se uită către pământ. Grămăjoarele de legume putrede fuseseră aşezate într-un mod aparte. Ca un oraş. — Ah, spuse, mişcându-şi piciorul, care fusese înfipt într-o mică grămadă de legume aşezate sub forma unui pătrat. — Aia era o brutărie, spuse cerşetorul. — Îmi pare cumplit de rău. — Familia nu era acasă. — Ce uşurare! — Se rugau cu toţii în templu. — Cel pe care l-am… — Strivit cu capul? Da. — Nu mă-ndoiesc că vei fi blând cu sufletele lor. Cerşetorul îl privi strângându-şi pleoapele. — Încă mă mai străduiesc să decid cum să te includ în ordinea lucrurilor. Eşti un Pustiitor, sau un Herald? — Mă tem că un Pustiitor. Pentru că, uite, chiar am distrus un 742

templu. Privirea cerşetorului deveni şi mai bănuitoare. — Numai pânza sacră mă poate alunga, continuă Axies. Şi de vreme ce nu ai… Ei, ce ţii acolo? Cerşetorul se uită în jos, la propria mână, care atingea una dinte păturile mizerabile întinse peste lăzile lui la fel de mizerabile. Stătea cocoţat pe ele ca… ei bine, ca un zeu ce priveşte în jos, către poporul său. „Sărmanul nebun”, îşi zise Axies. Era într-adevăr timpul să plece. Nu-şi dorea să atragă vreun ghinion asupra acelui om fără minte. Cerşetorul săltă pătura. Axies se trase înapoi speriat, ridicându-şi mâinile. Pe faţa cerşetorului apăru un zâmbet căruia i-ar fi prins bine mai mulţi dinţi. Sări de pe ladă, ţinând pătura ca pe un scut. Axies se retrase şi mai mult. Cerşetorul chicoti şi azvârli pătura către el. Axies o prinse din zbor şi-i arătă nebunului pumnul. Apoi ieşi de pe alee, înfăşurânduşi-o în jurul mijlocului. — Şi astfel, spuse cerşetorul în urma lui, fiara împuţită a fost alungată! — Şi astfel – spuse Axies prinzându-şi bine pătura –, fiara împuţită nu va mai fi întemniţată pentru indecenţă. Iralii erau foarte scrupuloşi în privinţa legilor referitoare la castitate. Erau scrupuloşi într-o mulţime de privinţe. Bineînţeles că asta se putea spune despre mai toate popoarele – lucrurile care făceau obiectul scrupulozităţii erau singura deosebire. Colecţionarul Axies avu parte de mai multe priviri holbate. Nu din pricina veşmântului său neobişnuit – Iri se afla la marginea 743

dinspre nord-vest a Rosharului, aşa că vremea era mult mai caldă decât în alte locuri, precum Alethkarul sau chiar Azizul. Un mare număr de bărbaţi iriali cu păr auriu umblau pe străzi doar cu o pânză legată în jurul şalelor, având pielea vopsită în tot felul de culori, care alcătuiau diferite modele. Acolo, nici măcar tatuajele lui Axies nu săreau prea tare în ochi. Poate că privirile erau atrase de unghiile lui albastre şi de ochii cristalini, de un albastru intens. Nu întâlneai prea des un aimian – chiar şi un siah aimian. Sau poate cauza era umbra lui, care de aşternea într-o direcţie greşită. Către lumină, nu în partea opusă luminii. Era un amănunt neînsemnat, iar umbrele nu erau lungi, nu şi când soarele se afla atât de sus. Dar cei care îl observau bombăneau sau se grăbeau să i se ferească din cale. Probabil că auziseră de semenii lui. Nu trecuse chiar atât de mult timp de când cutreieraseră prin ţinuturile lui. Doar îndeajuns de mult pentru ca poveştile şi legendele să devină o parte din lucrurile pe care le ştia aproape toată lumea. Poate că vreo persoană importantă avea să se simtă ofensată de prezenţa lui şi avea să ceară să fie dus în faţa vreunui judecător din oraş. N-ar fi fost pentru prima oară. Cu multă vreme în urmă, învăţase să nu-şi mai facă griji. Când te urmărea Blestemul Neamului, te deprindeai să accepţi tot ceea ce ţi se întâmpla. Începu să fluiere încetişor, doar pentru sine, cercetându-şi tatuajele şi ignorând trecătorii cu destul spirit de observaţie ca să se uite la el cu gura căscată. „Mi-aduc aminte c-am scris ceva, undeva…” îşi zise, privindu-şi încheieturile mâinilor, după care îşi răsuci braţele, încercând să vadă dacă avea tatuaje noi pe cealaltă 744

parte a lor. Ca orice alt aimian, putea să-şi schimbe culoarea semnelor de pe piele după bunul plac. Ceea ce era convenabil, căci, atunci când te trezeai jefuit cu regularitate de tot ce aveai asupra ta, era groaznic de greu să-ţi păstrezi notiţele într-un carnet. Ţinânduţi-le pe piele, măcar te puteai întoarce într-un loc sigur, unde să le transcrii. Spera că nu fusese atât de beat încât să-şi scrie observaţiile întrun loc nepotrivit. O făcuse o dată şi, pentru citirea acelei harababuri, avusese nevoie de două oglinzi şi de un băieş foarte nedumerit. „Of”, îşi spuse, descoperind o notiţă nouă în scobitura cotului stâng. O citi cu greutate, târşâindu-şi picioarele în josul unei pante. „Încercarea a reuşit. Am văzut spreni care apar numai când se îmbată cineva foarte tare. Iau forma unor bule mici, cafenii, lipite de obiectele din jur. S-ar putea să fie nevoie de mai multe încercări pentru a dovedi că nu sunt doar nălucirile unui beţiv.” — Foarte frumos, comentă el cu voce tare. Într-adevăr, foarte frumos. Mă-ntreb cum ar trebui să-i numesc. În istorisirile pe care le auzise, erau numiţi matolspreni, dar suna prosteşte. Ebrietatespreni? Nu, era o denumire prea greoaie. Berespreni? Simţi un val de entuziasm. Vâna soiul acela de spreni de ani de zile. Dacă se dovedea că erau reali, ar fi fost un adevărat triumf. De ce apăreau numai în Iri? Şi de ce atât de rar? Se îmbătase ca prostul de o grămadă de ori, şi nu-i văzuse decât o singură dată. Dacă-i văzuse cu adevărat şi atunci. Însă sprenii puteau fi foarte înşelători. Uneori refuzau să apară până şi cei mai obişnuiţi – de exemplu focsprenii. Era deosebit de 745

frustrant pentru cineva care făcuse din observarea, catalogarea şi studiul tuturor tipurilor de spreni din Roshar munca lui de-o viaţă. Continuă să fluiere, traversând oraşul către docuri. Pe lângă el se scurgea un mare număr de iriali cu păr auriu. Aidoma părului negru al alethilor, şi al lor era dovada purităţii obârşiei – cu cât era mai curat sângele, cu atât mai numeroase erau şuviţele aurii. Şi nu erau pur şi simplu blonde, erau cu adevărat de aur, luceau în soare. Îi plăceau irialii. Nu erau nici pe departe atât de orgolioşi ca vorinii din est şi se dovedeau rareori înclinaţi către certuri şi încăierări. Printre ei era mai uşor să umbli după spreni. Dar, fireşte, existau şi spreni pe care nu-i puteai găsi decât în timpul războaielor. Pe docuri se adunase un grup de oameni. „A, excelent. N-am ajuns prea târziu”, îşi zise el. Cei mai mulţi se îngrămădeau pe o platformă special construită pentru privitori. Axies îşi găsi un loc, îşi potrivi mai bine pătura sacră şi se sprijini de balustradă, în aşteptare. Nu dură mult. Exact la ora şapte şi patruzeci şi şase dimineaţa – localnicii se puteau folosi de asta ca să-şi potrivească ornicele – un spren enorm, albastru ca marea, se înălţă din apele golfului. Era translucid, iar apa pe care părea s-o împroaşte când se ridica nu era decât o iluzie. Adevărata suprafaţă a golfului rămăsese neclintită. „Ia forma unui jet imens de apă”, se gândi Axies, creându-şi un tatuaj de lungul unei porţiuni libere de pe un picior pentru a-şi scrie cuvintele. „În centru are cea mai întunecată nuanţă de albastru, ca adâncurile oceanului, dar marginile au o tentă mai deschisă. Judecând după catargele corăbiilor din apropiere, aş zice că sprenul a crescut până la o înălţime de cel puţin cincisprezece stânjeni. E 746

unul dintre cei mai mari pe care i-am văzut vreodată.” Din coloana înălţată înmuguriră patru membre lungi, care coborâră către marginile golfului, formându-şi degete. Se opriră pe nişte piedestale de aur, aşezate acolo de orăşeni. Sprenul apărea în fiecare zi la aceeaşi oră, fără greş. Îl strigară pe nume, Cusicesh – Protectorul. Unii îl venerau ca pe un zeu. Alţii îl acceptau, pur şi simplu, ca pe o parte a oraşului. Era unicat. Dintre toate tipurile de spreni pe care le ştia Axies, doar câteva păreau să fie reprezentate de un singur membru. „Dar ce soi de spren este?” scrise el, fascinat. „Şi-a creat o faţă care priveşte spre răsărit. Drept către Obârşie. O faţă care se schimbă uimitor de repede. Deasupra gâtului său scurt şi gros apar diferite chipuri omeneşti, fiecare înceţoşându-se pentru a deveni un altul.” Spectacolul dură zece minute bune. Oare se repeta vreo faţă? Nuşi putea da seama, căci se succedau cu atâta repeziciune. Unele erau bărbăteşti, altele feminine. Schimbarea chipurilor odată încheiată, Cusicesh se retrase în adâncul golfului, înălţând din nou valuri fantomatice. Axies se simţea secătuit, ca şi cum ceva ar fi absorbit o parte din el. Se spunea că era o senzaţie obişnuită, comună privitorilor. Oare şi-o imagina fiindcă se aşteptase să apară? Sau era o realitate? În timp ce medita, un puştan trecu în goană pe lângă el şi-i înşfăcă învelitoarea, desprinzându-i-o de pe trup cu un hohot de râs. Le-o aruncă unor prieteni şi o rupseră la fugă cu toţii. Axies clătină din cap. — Ce belea, spuse, în timp ce oamenii din jur începeau să scoată 747

sunete de indignare şi să bombăne. Probabil că sunt şi străjeri prin preajmă, nu? Ah, da. Patru. Minunat. Cei patru se apropiau deja, maiestuoşi, cu părul auriu curgândule pe umeri şi cu priviri aspre. — Ei, îşi spuse el, adăugând o ultimă notiţă în timp ce unul dintre străjeri îl înşfăca de umăr. S-ar părea că voi avea din nou ocazia să caut captivospreni. Era bizar că izbutiseră să-l ocolească în toţi acei ani, în ciuda numeroaselor lui întemniţări. Începea să-i creadă un simplu mit. Străjerii îl târau către temniţele oraşului, dar lui nu-i păsa. Doi spreni noi în tot atâtea zile! În ritmul ăsta, probabil că nu mai era nevoie decât de alte câteva secole ca să-şi încheie cercetările. Cu adevărat magnific. Începu iar să fluiere doar pentru sine.

748

I-6 OPERĂ DE ARTĂ Szeth-fiu-fiu-Valano, făr’adevăr din Shinovar, se ghemui pe o poliţă înaltă de piatră de lângă bârlogul cu jocuri de noroc. Poliţa ar fi trebuit să fie suportul unei lămpi; mantia lui lungă o ascundea, învăluind-o, aşa cum îi ascundea şi picioarele, creând impresia că era atârnat de perete. Primprejur erau puţine lumini. Makkek prefera ca Szeth să rămână în întuneric. Sub mantie purta un costum negru mulat şi o mască de pânză îi acoperea partea de jos a feţei – ambele erau creaţiile lui Makkek. Pentru un asasin, astfel de veşminte erau groaznice, dar Makkek voia spectacol, iar Szeth făcea orice îi poruncea stăpânul. Întotdeauna. Poate că spectacolul avea şi ceva util. Arătându-şi numai ochii şi ţeasta cheală, îi speria pe cei care treceau pe lângă el. Ochii lui de shin, prea rotunzi şi puţin prea mari. Oamenilor locului li se părea că semănau cu ai unui copil. De ce îi tulburau atât de mult? În apropiere, câţiva bărbaţi cu mantii cafenii stăteau de vorbă, frecându-şi degetul mare al mâinii de cel arătător. Dintre ele se înălţau şuviţe de fum, însoţite de un pocnet slab. Se spunea că, frecând muşchi-de-foc, mintea îţi devenea mai receptivă la gânduri şi idei. Singura dată când încercase, Szeth se alesese cu o durere de cap şi cu două degete băşicate. Dar se părea că, după ce-ţi făceai bătături, puteai intra într-o stare euforică. Bârlogul rotund avea în mijloc o tejghea unde se vindea o mare 749

varietate de băuturi, la o şi mai mare varietate de preţuri. Femeile care-o serveau purtau robe de culoare violet despicate în părţi şi cu decolteuri adânci. Mâinile interzise erau la vedere, un fapt pe care bavlanderii – din care descindeau vorinii – păreau să-l găsească extrem de provocator. Ce ciudat! Nu era decât o mână. De-a lungul întregului perimetru al bârlogului erau în plină desfăşurare tot felul de jocuri. Niciunul nu era declarat făţiş drept un joc de noroc – nu se aruncau zaruri, nu se paria pe valoarea cărţii de joc întoarse. Se juca frânge-gâtu’, erau lupte de crabi-de-vad şi – ciudat – jocuri cu preziceri. Asta era o altă ciudăţenie a popoarelor vorine; evitau să ghicească pe faţă viitorul. La jocurile ca frângegâtu’ trăgeau cărţi şi aruncau zaruri, dar nu pariau pe rezultat. Pariau însă pe mâna cu care se alegeau după asta. Pentru Szeth, deosebirea părea lipsită de semnificaţie, dar era adânc înrădăcinată în cultura localnicilor. Chiar şi acolo, într-una dintre cele mai abjecte văgăuni din oraş – unde femeile umblau cu mâinile la vedere iar bărbaţii vorbeau fără fereală despre crime –, nimeni nu risca să-i ofenseze pe Heralzi încercând să afle viitorul. Până şi prezicerea marilor furtuni îi făcea pe mulţi să nu se simtă în largul lor. Însă nimeni nu spunea nimic despre mersul pe piatră şi despre întrebuinţarea Luminii de Furtună pentru iluminatul zilnic. Ignorau spiritele lucrurilor care trăiau în jurul lor şi mâncau orice aveau chef, în orice zi aveau chef. Ciudat. Atât de ciudat. Şi totuşi asta era viaţa lui. În ultima vreme, începuse să pună sub semnul întrebării o parte dintre interdicţiile pe care le respectase cândva cu atâta stricteţe. Cum puteau acei oameni de la răsărit să nu calce pe piatră? În ţinuturile 750

lor nu exista lut. Cum ar fi putut să umble fără să pună piciorul pe piatră? Gânduri primejdioase. Obiceiurile după care îşi organiza viaţa erau tot ce-i mai rămăsese. Dacă punea la îndoială Şamanismul Pietrei, avea să se-ndoiască apoi de natura sa de făr’adevăr? Primejdios, primejdios. Deşi crimele şi păcatele lui aveau să-i aducă osânda, sufletul avea să-i fie dat pietrelor după moarte. Avea să continue să existe. Pedepsit, în chinuri, dar nu surghiunit în neant. Mai bine să exişti chinuindu-te decât să dispari cu desăvârşire. Makkek în persoană străbătu cu paşi mari podeaua bârlogului cu jocuri de noroc, ţinând de braţ două femei. Nu mai era doar piele şi os, căpătase, încetul cu încetul, o rotunjime viguroasă a obrajilor, ca un fruct care se cocea după retragerea apelor unui potop. Iar hainele lui zdrenţuite de hoţ la drumul mare dispăruseră, înlocuite cu mătăsuri luxoase. Însoţitorii lui – împreună cu care îl ucisese pe Took – erau morţi cu toţii, ucişi de Szeth, fiindcă i-o poruncise el. Totul ca s-ascundă taina Pietrei Jurământului. De ce se ruşinau esticii atât de tare de felul în care îl stăpâneau pe Szeth? Era din pricină că se temeau să nu le fure cineva Piatra Jurământului? Se temeau că arma pe care o puseseră în slujba lor cu atâta cruzime avea să se-ntoarcă împotriva lor? Poate se temeau că, dacă s-ar fi aflat cât de uşor îl puteau controla, li s-ar fi ştirbit reputaţia. Szeth auzise mai multe discuţii purtate în jurul misterului cumplit al eficientei gărzi de corp a lui Makkek. Dacă era slujit de o asemenea creatură, atunci el, stăpânul, trebuia să fie încă şi mai periculos. 751

Makkek trecu pe lângă locul de unde pândea Szeth, iar una dintre femeile de la braţul lui scoase un hohot de râs ca un clinchet de clopoţei. El se uită la Szeth, apoi schiţă un gest scurt. Szeth îşi înclină capul mascat, în semn că înţelesese. Coborî cu mişcări line din locul în care stătea şi atinse podeaua cu mantia prea largă, care îi flutură. Jucătorii încremeniră. Beţi sau nu, se întoarseră cu toţii să-l privească şi, când Szeth trecu pe lângă cei trei bărbaţi cu muşchi-defoc, degetele acestora îşi pierdură vlaga. Aproape toată lumea din încăpere ştia ce-avea Szeth de făcut în noaptea aceea. În Apănăscut se stabilise un bărbat care-şi deschisese propriul bârlog cu jocuri de noroc, sfidându-l pe Makkek. Se părea că nou-venitul nu credea în reputaţia asasinului fantomatic din slujba acestuia. Ei bine, avea de ce s-o pună la îndoială. Nu se potrivea cu realitatea. Szeth era mult, mult mai periculos decât i se dusese vestea. El părăsi încăperea, urcă treptele, străbătu prăvălia cu vitrină şi ieşi în curte. În trecere, îşi aruncă mantia şi masca într-o căruţă. Cea dintâi n-avea să facă altceva decât zgomot, şi la ce bun să-şi acopere faţa? Era singurul shin din oraş. Dacă-i vedea cineva ochii, avea să-l recunoască. Îşi păstră costumul negru, strâmt. Schimbându-se ar fi pierdut prea mult timp. Apănăscut era cel mai mare oraş din regiune; Makkek nu avusese nevoie de prea mult timp ca să ajungă la concluzia că Staplind era prea mic pentru el. Acum spunea c-ar vrea să se mute la Ţeapa din Genunchi, oraşul în care se afla conacul lordului acelui loc. Ca să fie cu putinţă, timp de mai multe luni Szeth avea să înoate în sânge, încolţindu-i şi ucigându-i până la unul pe toţi hoţii, asasinii şi 752

seniorii jocurilor de noroc care ar fi refuzat să i se supună lui Makkek. Asta avea să se întâmple peste câteva luni. Deocamdată nu era vorba decât de intrusul din Apănăscut, un bărbat pe nume Gavashaw. Szeth se furişa pe străzi, evitând să folosească Lumina de Furtună sau Cristalsabia şi bizuindu-se doar pe supleţea şi prudenţa care-i stăteau în fire ca să nu se facă remarcat. Îşi savura scurtul răstimp de libertate. Clipele în care nu era silit să rămână într-unul dintre bârlogurile pline de fum ale lui Makkek erau din ce în ce mai rare în ultima vreme. Strecurându-se printre clădiri – prin întuneric, cu mişcări iuţi, în timp ce simţea aerul umed şi rece pe piele aproape că se putea crede întors în Shinovar. Clădirile din jur nu erau din piatră blasfematoare, ci din nămol şi lut. Sunetele joase nu erau uralele înăbuşite din vreun alt bârlog cu jocuri de noroc stăpânit de Makkek, ci tropotul şi nechezatul cailor sălbatici de pe câmpii. Ba nu. În Shinovar nu simţise niciodată o astfel de duhoare – amestecul lăsat să se macereze săptămâni de-a rândul răspândea un miros înţepător. Nu ajunsese acasă. În Valea Adevărului nu mai era loc pentru el. Ajunse într-unul dintre cartierele bogate ale oraşului, unde spaţiile dintre case erau mult mai mari. Apănăscut se afla într-un lait, protejat de stâncile înalte dinspre răsărit. Gavashaw se instalase, cu aroganţă, într-unul din conacele mari din est, al cărui proprietar era seniorul provinciei; nou-venitul se bucura de favorurile lui. Lordul ţinutului auzise de Makkek şi de ascensiunea lui rapidă din lumea fărădelegii, iar susţinerea unui rival era o 753

foarte potrivită cale de a-i struni puterea de la bun început. Conacul nobilului avea trei caturi şi era înconjurat de o grădină compactă şi bine îngrijită, împrejmuită de un zid de piatră. Acolo, la marginea oraşului, solul era presărat cu muguri-de-stâncă bulboşi. La trecerea lui, plantele foşneau, retrăgându-şi lujerii şi închizându-şi alene carapacele. Szeth ajunse la zid şi se lipi de el. Era răstimpul dintre cele două luni noi, cea mai întunecată parte a nopţii. I se spunea ora odioasă, fiind unul dintre puţinele momente când zeii nu vegheau asupra omenirii. Soldaţii mergeau pe coama zidului, cu tălpile hârşâind pe piatră. Probabil că Gavashaw se credea în siguranţă în clădirea aceea, considerată un adăpost suficient de bun pentru un ochiluminoşi puternic. Szeth inspiră, îmbibându-se cu Lumină de Furtună din sferele pe care le avea în pungă. Începu să strălucească, cu vapori luminiscenţi înălţându-i-se din piele. În întuneric era foarte uşor de observat. Astfel de puteri nu fuseseră niciodată menite să vină în ajutorul asasinilor; Undeunitorii luptaseră la lumina zilei, înfruntând noaptea, nu bucurându-se de îmbrăţişarea ei. Locul lui Szeth nu era acolo. Trebuia pur şi simplu să devină mult mai prudent ca să nu fie văzut. La zece bătăi de inimă după ce trecuse de străjeri, se Ancoră de zid. Direcţia aceasta deveni „jos” pentru el, aşa că reuşi să urce pe fortificaţia de piatră. Când ajunse în vârf, făcu un salt înainte, apoi se Ancoră cu spatele, pentru scurt timp. Se roti peste creasta zidului, ghemuindu-se în zbor, pentru ca după aceea să se Ancoreze din nou de Zid. Coborî cu picioarele lipite de piatră şi cu faţa în jos. Alergă 754

şi se Ancoră iarăşi de sol, ultimii paşi parcurgându-i în cădere. Prin curte creşteau movile de coajă-de-piatră, cultivată astfel încât să alcătuiască mai multe terase mici. Szeth se aplecă şi străbătu grădina-labirint. La uşile clădirii stăteau de veghe străjeri, sub strălucirea sferelor. Cât de uşor i-ar fi fost să se năpustească, absorbindu-le lumina şi lăsând oamenii în întuneric înainte de a-i doborî. Însă Makkek nu-i poruncise să nimicească tot ce-i ieşea în cale. Gavashaw trebuia ucis, dar Szeth era liber să decidă cum. Alese o cale care nu-i impunea să omoare străjile. Aşa făcea întotdeauna, dacă i se oferea ocazia. Doar aşa îşi mai putea păstra un dram de omenie. Ajunse la peretele dinspre vest al vilei, se Ancoră de el şi alergă către acoperiş. Era lung, plat şi cobora în pantă foarte lină către răsărit – o caracteristică nicidecum necesară într-un lait, însă esticii vedeau lumea în lumina marilor furtuni. Szeth traversă grăbit partea din spate, îndreptându-se către cupola de piatră care acoperea o parte mai scundă a clădirii. Coborî pe cupola aceea, cu Lumina de Furtună scurgându-i-se din trup. Diafan, luminiscent, imaculat. Ca stafia unui foc ce ardea în el, mistuindu-l. Înconjurat de linişte şi întuneric, îşi chemă Cristalsabia şi găuri cupola, tăind o porţiune din ea, cu arma înclinată astfel încât bucata de piatră să nu cadă în interior. Îşi întinse mâna liberă în jos şi îmbibă cercul de piatră cu Lumină, Ancorându-l înspre partea de nord-vest a cerului. Ancorarea unui obiect de un punct foarte îndepărtat era posibilă, dar nu şi foarte precisă. Ca şi cum ai fi încercat să trimiţi o săgeată la o foarte 755

mare distanţă. Se trase înapoi când cercul de piatră se clătină şi se desprinse, revărsând Lumină de Furtună când se avântă spre stelele asemenea unor stropi de vopsea împroşcaţi pe boltă. Szeth sări prin gaură, Ancorându-se imediat de plafon. Se răsuci în aer şi ajunse cu tălpile pe partea interioară a cupolei, lângă marginea găurii pe care-o tăiase. Acum vedea lumea ca şi cum ar fi stat pe fundul unui imens castron de piatră, prin a cărui gaură, tăiată în zona cea mai adâncă, se uita în jos, către stele. Urcă spre marginea castronului, Ancorându-se spre dreapta. Câteva clipe mai târziu, era pe podea, reorientându-se astfel încât bolta să se înalţe deasupra lui. Auzi ceva căzând în depărtare. Rămasă fără lumină de furtună, bucata de piatră se prăbuşise pe pământ. O trimisese în afara oraşului. Spera că nu provocase, din întâmplare, moartea nimănui. Străjile aveau să-şi îndrepte acum atenţia în altă parte, străduindu-se să descopere sursa zgomotului îndepărtat. El inspiră adânc, secătuindu-şi nestematele din a doua pungă. Lumina care se scurgea din el deveni mai puternică, îngăduindu-i să vadă încăperea în care se afla. Aşa cum bănuise, era pustie. O sală de ospeţe folosită arareori, cu vetre fără foc, mese şi bănci. În aerul neclintit, cu miros de mucegai, domnea tăcerea. Ca într-un mormânt. Szeth se apropie în grabă de uşă, îşi strecură Cristalsabia între ea şi toc şi tăie zăvorul. Apoi o deschise cu grijă. Lumina de Furtună înălţată din trupul lui risipi întunericul de pe culoarul aflat dincolo de prag. La începutul perioadei petrecute alături de Makkek, avusese grijă 756

să nu folosească deloc Cristalsabia. Dar pentru că însărcinările lui deveniseră din ce în ce mai dificile, îi fusese necesară ca să nu ucidă fără rost. Iar zvonurile despre el erau acum pline de poveşti cu găuri tăiate în piatră şi cu morţi cu ochii arşi. Makkek începuse să dea crezare zvonurilor. Încă nu-i ceruse să renunţe la Sabie – şi, dacă o făcea, avea să afle care era cel de-al doilea lucru care-i era interzis lui Szeth. I se cerea să-şi poarte arma până la moarte, după care Şamanii shini ai Pietrei aveau s-o recupereze de la ucigaşul lui. O porni pe coridoare. Nu-l frământa gândul că Makkek ar putut dori să-i ia Sabia, dar se gândea cu îngrijorare la din ce în ce mai marea cutezanţă a lordului hoţilor. Cu cât se înmulţeau izbânzile lui Szeth, cu atât mai îndrăzneţ devenea Makkek. Cât timp avea să treacă înainte de a-l trimite să ucidă Cristalpurtători sau ochiluminoşi puternici în locul rivalilor lipsiţi de însemnătate? Şi cât timp mai era până când, în cele din urmă, cineva avea să facă legătura? Un asasin shin cu o Cristalsabie, în stare de isprăvi misterioase înfăptuite în cea mai mare taină? Ar fi putut fi Asasinul în Alb, de-acum vestit pentru mârşăvia sa? Makkek i-ar fi putut atrage pe regele alethi şi pe înalţii prinţi, făcându-i să renunţe la războiul de pe Câmpiile Sfărâmate ca să se năpustească asupra Jah Kevedului. Ar fi murit mii de oameni. Sângele s-ar fi revărsat ca ploaia din timpul marilor furtuni – dens, atotpătrunzător, distrugător. Szeth îşi continuă drumul pe coridoare alergând uşor, cu Sabia întoarsă invers, cu vârful în spate. Cel puţin în seara aceea trebuia să asasineze un om care-şi merita soarta. Oare pe culoare nu era 757

prea multă linişte? De când coborâse de pe acoperiş nu întâlnise nici măcar un singur suflet. Gavashaw putea fi atât de prost încât să-şi pună toate străjile afară, lăsându-şi dormitorul fără apărare? În faţa lui, în capătul unui coridor scurt, se zăreau uşile de la apartamentul stăpânului vilei, nepăzite şi întunecate. Dubios. Se furişă către ele, ascultând cu atenţie. Nimic. Şovăi, aruncând o privire într-o parte. O scară impozantă ducea către etajul următor. Se repezi într-acolo şi-şi folosi Sabia ca să-i taie bila de lemn din vârful unui stâlp. Era de dimensiunile unui pepene mic. Cu alte câteva lovituri de Sabie tăie din draperia de la fereastră o bucată cât o mantie. Se întoarse în faţa uşilor, îmbibă sfera de lemn cu Lumină de Furtună şi, cu o Ancorare de Bază, o îndreptă spre vest, drept înaintea lui. Tăie lacătul dintre uşi şi o deschise încet pe una dintre ele. De cealaltă parte a pragului era întuneric. Oare Gavashaw ieşise în seara aceea? Unde s-ar fi putut duce? Pentru el, oraşul încă nu era un loc sigur. Aşeză bila de lemn în mijlocul bucăţii de draperie, o ridică şi-i dădu drumul. Căzu drept înainte, către peretele din partea opusă. Înfăşurată în falduri, aducea vag cu un bărbat în mantie, care, stând aplecat, traversa încăperea în fugă. Niciun străjer îngrijorat nu se repezi s-o lovească. Momeala ricoşă de o fereastră zăvorâtă, apoi se opri, rămânând agăţată de un perete. Din ea se scurgea în continuare Lumină de Furtună. Lumina aceea cădea peste o masă mică, pe care se afla un obiect. Szeth îşi miji ochii, străduindu-se să vadă ce era. Înaintând pas cu pas, se strecură în încăpere, apoi se apropie tot mai mult de masă. 758

Da. Obiectul de pe ea era un cap. Cu trăsăturile lui Gavashaw. Umbrele aruncate de Lumina de Furtună îi dădeau feţei sinistre o înfăţişare încă şi mai fantomatică. Cineva îl asasinase înaintea lui Szeth. — Szeth-fiu-Neturo, spuse o voce. El se răsuci în loc, rotindu-şi Sabia şi luând poziţia de apărare. În partea opusă a încăperii, se zărea o siluetă învăluită în întuneric. — Cine eşti? întrebă Szeth, cu aura Luminii de Furtună căpătând mai multă strălucire odată ce bărbatul se opri, ţinându-şi răsuflarea. — Eşti mulţumit astfel, Szeth-fiu-Neturo? spuse vocea. O voce bărbătească, profundă. Ce accent avea? Nu era a unui veden. Poate a unui alethi? — Eşti mulţumit de crimele astea banale? Să ucizi pe teritoriul unor tâlhari neînsemnaţi din sate de mineri, într-un colţ de lume uitat? El nu răspunse. Cerceta camera, căutând mişcări în alte pete de umbră. Niciuna nu părea să ascundă nimic. — Te-am urmărit, continuă vocea. Ai fost trimis să bagi spaima-n prăvăliaşi. Ai ucis hoţi atât de neînsemnaţi încât nici măcar oamenii legii nu-i bagă-n seamă. Ai fost expus ca să impresionezi târfe, de parcă ar fi fost înalte doamne ochi-luminoşi. Ce bătaie de joc! — Fac ce-mi porunceşte stăpânul meu. — Te iroseşti. N-ai fost menit pentru jafuri şi crime mărunte. Când eşti folosit astfel, e ca şi cum ai înhăma un armăsar Rysnadium la o căruţă trimisă la piaţă. E ca şi cum ai întrebuinţa Cristalsabia ca să tai legume sau cel mai fin pergament ca să aţâţi focul sub oala cu apă pentru spălat rufe. Tu, Szeth-fiu-Neturo, eşti o 759

operă de artă, un zeu. Şi Makkek te împroaşcă zilnic cu balegă. — Cine eşti? repetă Szeth. — Un admirator al artelor. — Nu mă striga pe numele tatălui meu, îi ceru Szeth. N-ar trebui să fie întinat legându-l de al meu. Sfera de pe perete rămase în cele din urmă fără Lumină de Furtună şi se prăbuşi pe podea, cu zgomotul căderii înăbuşit de draperie. — Bine, răspunse silueta. Dar nu te revolţi împotriva acestei întrebuinţări jalnice a talentelor tale? N-ai fost menit pentru măreţie? — În omoruri nu există măreţie, răspunse Szeth. Vorbeşti ca un kukori. Oamenii măreţi creează hrană şi haine. Cel care adaugă ceva trebuie venerat. Eu sunt cel care ia. Măcar omorând astfel de oameni pot pretinde că-i fac un bine omenirii. — Asta o spune omul care aproape c-a năruit unul dintre cele mai mari regate ale Rosharului? — O spune omul care-a comis unul dintre cele mai odioase măceluri din Roshar, îl corectă Szeth. — Ce-ai făcut tu – zise pufnind silueta – a fost o simplă adiere pe lângă furtuna de măceluri săvârşite zi de zi de Cristalpurtători pe câmpul de luptă. Iar acelea sunt adieri pe lângă uraganul de care eşti tu în stare. Szeth începu să se îndepărteze. — Unde pleci? întrebă silueta. — Gavashaw e mort. Mă-ntorc la stăpânul meu. Ceva izbi podeaua. Szeth se răsuci, cu vârful Cristalsabiei în jos. 760

Silueta aruncase ceva rotund şi greu. Se rostogolea către Szeth. Un alt cap. Se opri pe-o parte. Szeth încremeni când îi desluşi trăsăturile. Avea obrajii dolofani mânjiţi de sânge, iar ochii morţi îi erau căscaţi de spaimă: Makkek. — Cum? întrebă Szeth. — L-am ucis noi, la câteva secunde după ieşirea ta din bârlogul cu jocuri de noroc. — Noi? — Slujitorii noului tău stăpân. — Şi Piatra Jurământului meu? Silueta îşi deschise mâna, dezvăluind o nestemată prinsă de palmă cu un lănţişor înfăşurat în jurul degetelor. Alături de ea, acum în lumină, era Piatra Jurământului lui Szeth. Faţa celui care-o ţinea era întunecată; purta o mască. Szeth îşi lăsă Cristalsabia să dispară şi se lăsă în jos, sprijinit întrun genunchi. — Care vă sunt poruncile? — Pe masă e o listă, răspunse silueta, închizându-şi pumnul şi ascunzând Piatra. Cuprinde, în amănunt, dorinţele stăpânului nostru. Szeth se ridică şi se îndreptă spre masă. Lângă capul lui Gavashaw, care fusese aşezat pe o tavă pentru a împiedica sângele să se împrăştie, era o foaie de hârtie. El o luă şi, sub Lumina sa de Furtună, citi câteva zeci de nume, scrise în limba războinicilor din ţara lui. În dreptul unora era câte o notiţă care spunea când şi unde ar fi trebuit ucişi purtătorii lor. „Plină de slavă!” îşi zise Szeth. 761

— Aici sunt câţiva dintre cei mai puternici oameni ai lumii! Şase înalţi prinţi? Un gerontocrat selay? Regele din Jah Keved? — A venit vremea să nu-ţi mai iroseşti talentul, răspunse silueta, îndreptându-se către peretele din partea opusă şi sprijinindu-şi mâna de el. — O s-aducă haos, şopti Szeth. Lupte interne. Tulburare şi durere, aşa cum lumea n-a mai cunoscut decât arareori. Nestemata prinsă cu lanţ de palma necunoscutului fulgeră. Peretele dispăru, preschimbat în fum. Un Animmod. Silueta întunecată se uită la Szeth. — Într-adevăr. Stăpânul nostru porunceşte să foloseşti tactici similare cu acelea de care te-ai servit atât de bine în Alethkar, acum şase ani. Când termini, o să primeşti alte instrucţiuni. Apoi ieşi prin deschizătură, lăsându-l pe Szeth îngrozit. Acesta era coşmarul lui. Să se afle în mâinile celor care-i înţelegeau puterile şi aveau ambiţia să i le întrebuinţeze aşa cum se cuvenea. Rămase locului, tăcut, încă multă vreme după ce i se scursese toată Lumina de Furtună. Pe urmă împături lista cu veneraţie. Era surprins de siguranţa cu care i se mişcau mâinile. Ar fi trebuit să-i tremure. Pentru că lumea însăşi avea să se cutremure în curând.

762

763

„Talentul scriitoricesc al lui Sanderson şi forţa narativă pură mau captivat pe tot parcursul poveştii. Prin Calea regilor, Sanderson se impune ca una dintre figurile preeminente ale genului fantastic, iar numele lui va sta alături de cele ale lui Tolkien, Leiber, Moorcock, Robert Jordan şi George R.R. Martin. Recomand această carte fără rezerve şi consider că va deveni unul dintre reperele literaturii fantasy, la care se va raporta întreaga suită de romane scrise de aici înainte.” Rob H. Bedford, SFFworld.com

„Sanderson scrie cu pasiune, iar acest lucru se oglindeşte în personajele pe care le creează şi care par a prinde viaţă dincolo de paginile cărţii.” sfsite.com

Nu citisem nici măcar un sfert din această carte când mi-am dat seama că am început un roman impresionant. Sanderson scrie ca şi cum viaţa lui ar depinde de asta, ştiind exact când să abandoneze un punct de vedere pentru a trece la altul, când să salveze în ultimul moment un personaj aflat pe marginea prăpastiei şi când să-i pună la încercare curajul. Josua S. Hill, Fantasy Book Review 764

Brandon Sanderson

CALEA REGILOR The Way of Kings Cartea întâi din ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ volumul II

Traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea

765

PARTEA A TREIA Murind KALADIN●SHALLAN

766

767

29 ERORGANŢĂ „Cei din cenuşă şi foc, cei care ucideau ca un roi, neîndurători în faţa Heralzilor.” Notaţie din Masly, pagina 337. Confirmată de Coldwin şi Hasavah.

„S-ar părea că intri în graţiile lui Jasnah cu mare repeziciune”, scrise distrestria. „Cât mai durează până când o să poţi face schimbul?” Shallan se strâmbă şi roti nestemata trestiei. „Nu ştiu”, răspunse ea. „Jasnah supraveghează Animmodul cu mare atenţie, după cum era de aşteptat. Îl poartă de dimineaţa până seara. Noaptea îl încuie în seiful ei şi ţine cheia la gât.” Răsuci nestemata şi rămase în aşteptarea unui răspuns. Se afla în camera ei, o încăpere mică, săpată în piatră, din apartamentele lui Jasnah. Era un loc auster: un pat îngust, o noptieră şi masa de scris erau singurele mobile. Hainele îi rămăseseră în cufărul în care le adusese. Niciun covor nu împodobea podeaua şi nu existau ferestre, fiindcă locuiau în Conclavul din Kharbranth, care se găsea sub pământ. „E cu adevărat supărător”, scrise trestia. De fapt, scria Eylita – logodnica lui Nan Balat –, dar toţi cei trei fraţi în viaţă ai lui Shallan se aflau în încăperea din Jah Keved, participând la discuţie. „Presupun că şi-l scoate când face baie”, scrise Shallan. „Odată ce 768

va avea mai multă încredere în mine, s-ar putea să se folosească de serviciile mele ca băieşiţă. Atunci s-ar putea ivi ocazia.” „Planul e bun”, scrise trestia. „Nan Balat vrea să subliniez că ne pare foarte rău fiindcă te punem să faci asta. Trebuie să-ţi fie greu să stai atât de mult timp departe de casă.” Greu? Shallan prinse distrestia în mână şi ezită. Da, era greu. Greu să nu se îndrăgostească de libertate, greu să nu se lase prea absorbită de studiile ei. De când o convinsese pe Jasnah s-o primească drept pupilă nu trecuseră decât două luni, dar deja se simţea pe jumătate mai puţin timidă şi de două ori mai încrezătoare în sine. Dar cel mai greu era să ştie că totul urma să se încheie în curând. Studiile în Kharbranth erau, fără îndoială, cel mai frumos lucru care i se întâmplase vreodată. „O să mă descurc”, scrise. „Voi sunteţi cei care au o viaţă grea, pentru că vă ocupaţi de interesele familiei acasă. Cum o duceţi?” Răspunsul le luă celorlalţi ceva timp. „Prost”, răspunse într-un târziu Eylita. „Datoriile tatălui tău au ajuns la scadenţă şi Wikim abia mai reuşeşte să abată atenţia creditorilor. Înaltul prinţ e bolnav şi toată lumea vrea să ştie pe ce poziţie se află casa noastră în privinţa succesiunii. Ultima carieră de marmură e aproape secătuită. Dacă se află că nu mai avem resurse, lucrurile vor lua o întorsătură urâtă pentru noi.” Shallan se strâmbă. „Cât timp mai am?” „Câteva luni, în cel mai bun caz”, îi răspunse Nan Balat, prin logodnica lui. „Deprinde cât mai trăieşte înaltul prinţ şi dacă îşi dă 769

seama toată lumea de ce ne vinde Asha Jushu bunurile.” Jushu era cel mai tânăr dintre fraţi, născut cu puţin înaintea lui Shallan. Vechiul lui obicei de a se ţine de jocuri de noroc le devenea cu adevărat util. Tânărul fura de ani de zile de la tatăl lor lucruri pe care le vindea ca să-şi acopere pierderile. Pretindea că face în continuare acelaşi lucru, dar aducea banii acasă, ca să le fie de ajutor. În ciuda acelui obicei, era un om bun. Şi, ţinând seama de toate, nu putea fi învinuit prea mult pentru ceea ce făcea. Niciunul dintre ei nu putea să-l învinuiască. „Wikim crede că mai poate ţine o vreme pe toată lumea la distanţă. Dar suntem în pragul disperării. Cu cât te-ntorci mai repede cu Animmodul, cu atât mai bine.” Shallan şovăi, apoi scrise: „Suntem siguri că asta e cea mai bună cale? Poate ar trebui s-o rugăm pur şi simplu pe Jasnah să ne ajute.” „Crezi că ea o să răspundă unei astfel de cereri?” o întrebară fraţii. „De ce ar ajuta o casă vedenă necunoscută şi deloc simpatizată? Şi oare ne-ar păstra secretul?” Probabil că nu. Cu toate că Shallan era din ce în ce mai sigură că reputaţia lui Jasnah era exagerată, prinţesa avea într-adevăr o latură lipsită de milă. N-ar fi lăsat deoparte importantele ei studii ca sajute familia lui Shallan. Întinse mâna, pregătindu-se să răspundă, dar trestia reîncepu să scrie. „Shallan”, spunea mesajul. „Sunt Nat Balat; i-am trimis pe ceilalţi afară. Acum îţi scriem doar eu şi Eylita. Trebuie să mai ştii ceva. Luesh a murit.” Ea clipi, surprinsă. Luesh, majordomul tatălui ei, era cel care ştiuse cum să folosească Animmodul. Se număra printre puţinii 770

oameni în care ea şi fraţii ei puteau avea deplină încredere. „Ce s-a întâmplat?” scrise ea, după ce schimbă foaia de hârtie. „A murit în somn şi n-avem niciun motiv să bănuim c-ar fi fost ucis. Dar, Shallan, la câteva săptămâni după moartea lui, ne-au vizitat nişte oameni care pretindeau că sunt prietenii tatei. Stând de vorbă cu mine, fără martori, au dat de înţeles că ştiu de Animmodul lui şi au sugerat, cu insistenţă, că trebuie să li-l înapoiez.” Shallan se încruntă. Încă mai ţinea Animmodul în punga ferită din mânecă. „Să-l înapoiezi?” scrise. „Noi nu ne-am dat niciodată seama de unde-l avea tata”, îi transmise Nan Balat. „A fost amestecat în ceva, Shallan. Hărţile alea, ceea ce spunea Luesh, iar acum asta. Continuăm să pretindem că tata e în viaţă şi din când în când primeşte de la alţi ochi-luminoşi scrisori care vorbesc, vag, de «planuri». Cred c-avea de gând să folosească o anumită tactică pentru a deveni înalt prinţ. Şi era sprijinit de nişte forţe puternice.” „Aceşti oameni, cei care-au venit, sunt foarte periculoşi. Genul de oameni pe care nu vrei să-i superi. Şi-şi vor Animmodul înapoi. Indiferent cine-ar fi, bănuiesc că i l-au dat tatei ca să se poată îmbogăţi şi să poată face o ofertă pentru succesiune. Ei ştiu că e mort. Cred că, dacă nu le înapoiem un Animmod care funcţionează, e posibil să ne aflăm, cu toţii, în mare pericol. Trebuie să ne aduci fabrialul lui Jasnah. O să-l folosim imediat ca să mai creăm nişte cariere de piatră valoroasă şi apoi o să-l putem da acelor oameni. Shallan, trebuie să reuşeşti. Eu am fost şovăielnic în privinţa planului tău, dar toate celelalte posibilităţi dispar cu mare 771

repeziciune.” Shallan se înfioră. Reciti paragrafele de vreo câteva ori, apoi scrise: „Dacă Luesh a mort, înseamnă cu nu ştim cum să folosim un Animmod. Asta e o problemă.” „Ştiu”, spuse mesajul trimis de Nan Balat. „Vezi dacă poţi afla cum se întrebuinţează. E periculos, Shallan. Ştiu că e. Îmi pare rău.” Ea trase aerul adânc în piept. „Trebuie s-o facem”, scrise. „Uite”, îi transmise Nat Balat. „Vreau să-ţi arăt ceva. Ai văzut vreodată simbolul ăsta?” Urmă o schiţă stângace. Eylita nu era cine ştie ce artistă. Din fericire, desenul era simplu – trei romburi, unite într-un model straniu. „Nu, niciodată”, scrise Shallan. „De ce?” „Luesh purta un pandantiv cu simbolul ăsta”, răspunse Nan Balat. L-am găsit asupra cadavrului său. Iar unul dintre bărbaţii veniţi în căutarea Animmodului avea acelaşi model tatuat pe mână, chiar sub degetul mare.” „Ciudat”, scrise Shallan. „Aşadar Luesh…” „Da”, veni răspunsul lui Nan Balat. „În ciuda spuselor sale, cred că el trebuie să fi fost cel care i-a adus tatei Animmodul. Era amestecat în asta, poate ca om de legătură între tata şi cei care-l sprijineau. Am încercat să le sugerez că ar putea să mă sprijine pe mine în locul lui, dar s-au mulţumit să râdă. N-au stat mult şi nici nau spus o dată exactă până la care trebuie înapoiat Animmodul. Măndoiesc că vor fi satisfăcuţi dacă vor primi unul stricat.” 772

Shallan îşi strânse buzele. „Balat, te-ai gândit că am putea isca un război? Dacă se află c-am furat un Animmod alethi…” „Nu, n-ar fi război”, răspunse Nan Balat. „Regele Hanavanar near preda pur şi simplu alethilor. Care ne-ar executa pentru furt.” „Extraordinar de liniştitor, Balat”, scrise ea. „Îţi mulţumesc atât de mult.” „Cu plăcere. Să sperăm că Jasnah n-o să-şi dea seama că i-ai luat Animmodul. Va presupune, probabil, că i s-a stricat, dintr-un motiv oarecare.” Shallan oftă. „Poate”, scrise ea. „Fii prudentă.” „Şi tu.” Şi cu asta încheiară. Ea puse distrestia alături, apoi citi toată conversaţia şi o memoră. Pe urmă mototoli hârtiile şi plecă în salonul apartamentului lui Jasnah. Prinţesa nu era acolo – îşi întrerupea rareori de studiile aşa că Shallan arse întregul schimb de replici în cămin. Rămase neclintită o vreme, cu ochii la foc. Era îngrijorată. Nan Balat ştia să se descurce, dar purtau cu toţii cicatricele vieţii pe care o duseseră. Eylita era singura condeieră în care puteau avea încredere şi… ei bine, era incredibil de frumoasă, dar nu foarte deşteaptă. Shallan părăsi încăperea cu un oftat şi se întoarse la studiile ei. Aveau s-o ajute să-şi scoată din minte propriile necazuri şi, în plus, Jasnah se enerva dac-o vedea pierzând vremea prea mult. 773

● Cinci ore mai târziu, Shallan se întrebă de ce fusese atât de nerăbdătoare. Îi plăcea cu adevărat că avea ocazia să înveţe. Dar, în ultima vreme, Jasnah o pusese să studieze istoria monarhiei alethi. Nu era cel mai interesant subiect cu putinţă. Se plictisea fiindcă era silită să citească mai multe cărţi pline de opinii pe care ea le găsea ridicole. Stătea în separeul lui Jasnah din Văl. Peretele imens cu lumini, separeuri şi cercetători misterioşi n-o mai copleşea. Locul începuse să i se pară confortabil şi familiar. Pe moment era singură. Se frecă la ochi cu mâna liberă, apoi închise cartea. — Ajung să detest de-a binelea monarhia alethi, murmură ea. — Chiar aşa? întrebă o voce din spate. Jasnah trecu pe lângă ea, îmbrăcată într-o rochie lucioasă de culoare mov, urmată de un hamal parsh cu un teanc de cărţi. — O să-ncerc să n-o iau personal. Shallan tresări, apoi roşi puternic. — Nu mă refeream la individualităţi, Luminată Jasnah. Vorbeam despre întreaga categorie. Jasnah se aşeză cu graţie pe scaunul ei. Se uită la Shallan ridicând o sprânceană, apoi îi făcu semn parshului să-şi lase povara jos. Shallan continua s-o considere o enigmă. Uneori părea o erudită severă, sâcâită de întreruperile ei. Alteori, în spatele faţadei serioase părea să se ascundă o umbră de umor sardonic. Oricum ar fi fost, Shallan descoperea cu uimire că în apropierea prinţesei se simţea în largul ei. Jasnah o încuraja să spună tot ce-i trecea prin minte, iar ea o făcea cu încântare. 774

— Judecând după răbufnirea ta, deduc că subiectul te oboseşte, spuse Jasnah, aranjându-şi cărţile după plecarea parshului. Ai spus că eşti dornică să devii erudită. Ei bine, trebuie să-nveţi ce este erudiţia. — Citind argumentaţii după argumentaţii, toate scrise de oameni care refuză să accepte orice alt punct de vedere? — Sunt siguri pe ei înşişi. — Nu sunt expertă în privinţa siguranţei de sine, Luminăţia Ta, spuse Shallan, ridicând o carte şi inspectând-o cu priviri critice. Dar îmi imaginez că sunt în stare s-o recunosc când o am înaintea ochilor. Şi nu cred că este un termen potrivit pentru cărţi cum e cea scrisă de Mederia. Mie mi se par mai degrabă pline de aroganţă decât de încredere în sine, adăugă oftând şi lăsând volumul jos. Ca să fiu sinceră, am impresia că „aroganţă” nu e cuvântul cel mai bine ales. Nu oferă cea mai bună caracterizare. — Şi-atunci care ar fi cuvântul cel mai inspirat? — Nu ştiu. Poate „erorganţă”. Jasnah îşi ridică o sprânceană cu un aer sceptic. — Înseamnă să fii de două ori mai sigur decât cineva care e numai „arogant” – continuă Shallan –, când cunoşti doar o zecime din faptele necesare. Cuvintele ei aduseră pe buzele lui Jasnah o umbră de zâmbet. — Te revolţi împotriva a ceea ce se numeşte Mişcarea Siguranţei de Sine, Shallan. Erorganţa e o tehnică literară. Eruditele îşi susţin cauza exagerând în mod intenţionat. — Mişcarea Siguranţei de Sine? întrebă Shallan, ridicând una dintre cărţile sale. Cred că m-aş ralia la această mişcare. 775

— A, da? — E o poziţie din care e mult mai uşor să-nfigi cuţitul între umeri. La asta nu i se răspunse decât cu o ridicare din sprâncene. Aşa că adăugă, vorbind cu mai multă seriozitate: — Cred că sunt în stare să înţeleg această tehnică, Luminăţia Ta, dar cărţile despre moartea Regelui Gavilar pe care mi le-ai dat îşi apără punctele de vedere devenind din ce în ce mai iraţionale. Ceea ce a-nceput ca o expunere emfatică pare să fi decăzut, devenind schimb de insulte şi ciorovăială. — Se străduiesc să provoace o discuţie. Ai prefera ca eruditele să se ascundă din faţa adevărului, ca mulţi alţii? Ai vrea ca oamenii să fi preferat ignoranţa? — Când am citit aceste cărţi, mi s-a părut că erudiţia şi ignoranţa sunt foarte asemănătoare, ripostă Shallan. Ignoranţa ar putea consta în ascunderea omului din faţa inteligenţei, dar erudiţia poate părea ignoranţă ascunsă în spatele inteligenţei. — Şi cum rămâne cu inteligenţa fără ignoranţă? Cu descoperirea adevărului fără ignorarea posibilităţii de a te înşela? — O comoară mitologică, Luminăţie, foarte asemănătoare cu Săbiile Onoarei şi Cristalele din Zori. Merită cu siguranţă să fie căutate, dar cu multă prudenţă. — Prudenţă? se miră Jasnah, încruntându-se. — Îţi pot aduce celebritatea, dar, în realitate, descoperirea lor ne-ar ucide pe toţi. O dovadă că e cu putinţă, în acelaşi timp, să fii inteligent şi să recunoşti inteligenţa celor care nu sunt de aceeaşi părere cu tine? Ei, aş zice că asta ar submina întreaga lume a 776

erudiţiei. — Mergi prea departe, copilă, zise pufnind Jasnah. Îndrăznesc să afirm că, dacă ai lua jumătate din energia pe care o foloseşti ca să fii spirituală şi ai îndrepta-o către munca ta, ai putea ajunge una dintre cele mai mari erudite ale epocii noastre. — Îmi cer scuze, Luminăţie, spuse Shallan. Sunt… ei bine, sunt derutată. Având în vedere golurile din educaţia mea, presupun că ar fi trebuit să fiu pusă să studiez fapte dintr-un trecut mai îndepărtat, nu doar de acum câţiva ani. Jasnah deschise una dintre cărţile sale. — Am descoperit că tinerele de vârsta ta dau dovadă de o oarecare lipsă de apreciere a trecutului îndepărtat. De aceea am ales un domeniu de studiu care e nu doar recent, ci şi senzaţional, ca săţi uşurez intrarea în adevărata lume a erudiţiei. Uciderea unui rege nu prezintă interes pentru tine? — Ba da, Luminăţie, răspunse Shallan. Copiilor le plac lucrurile strălucitoare şi zgomotoase. — Uneori îţi iei nasul la purtare. — Uneori? Adică nu-l port pe faţă tot timpul? Va trebui să… zise Shallan, dar vocea i se stinse şi ea îşi muşcă buzele, înţelegând că mersese prea departe. Îmi cer scuze. — Nu-ţi cere niciodată scuze fiindcă eşti inteligentă, Shallan. Creează un precedent dăunător. Oricum, ascuţimea minţii trebuie folosită cu băgare de seamă. Tu pari adesea să spui primul lucru inteligent acceptabil care-ţi trece prin minte. — Ştiu, mărturisi Shallan. E de multă vreme una dintre slăbiciunile mele. Pe care toate guvernantele şi profesoarele mele s777

au străduit din greu s-o descurajeze. — Probabil prin pedepse aspre. — Da. Metoda preferată era să mă pună la colţ, cu cărţi pe care trebuia să le ţin pe cap. — Ceea ce – spuse Jasnah cu un oftat – te-a deprins, în schimb, să-ţi găseşti replicile usturătoare mult mai repede, fiindcă ştiai că trebuie să le rosteşti înainte de a avea timp să te răzgândeşti şi să-ţi ţii gura. Shallan îşi lăsă capul pe umăr. — Pedepsele n-au fost bune de nimic, continuă Jasnah. În cazul cuiva ca tine, au reprezentat de fapt o încurajare. Un joc. Cât de multe trebuia să spui ca să fii pedepsită? Puteai găsi ceva atât de inteligent încât profesoarelor tale să le scape zeflemeaua? Statul la colţ îţi oferea mai mult timp în care să-ţi pregăteşti replicile. — Dar e necuviincios din partea unei femei tinere să vorbească aşa cum o fac eu uneori. — Singurul lucru „necuviincios” e să nu-ţi canalizezi inteligenţa către un scop util. Gândeşte-te la asta. Te-ai deprins să faci ceva foarte asemănător cu ceea ce te enervează la erudite: recurgi la o ingeniozitate în spatele căreia nu se află gândirea – s-ar putea spune că e vorba de inteligenţă lipsită de fundamentul unui raţionament potrivit în situaţia dată, zise Jasnah şi întoarse o pagină. Erorganţă, nu aşa i-ai spune? Shallan roşi. — Îmi place să am pupile inteligente, continuă Jasnah. Îmi oferă mai mult material cu care să lucrez. Ar trebui să te iau cu mine la Curte. Bănuiesc că măcar Cuget te-ar găsi amuzantă – fie şi numai 778

din cauză că timiditatea ta aparent înnăscută şi limba ascuţită sunt o combinaţie care intrigă într-o atât de mare măsură. — Da, Luminăţie. — Te rog doar să nu uiţi că mintea unei femei e cea mai preţioasă dintre armele sale. Nu trebuie întrebuinţată cu stângăcie sau înainte de vreme. Într-un mod foarte asemănător cu împlântarea cuţitului între umeri, mai înainte adusă în discuţie, eficienţa unei ironii inteligente e cu atât mai mare cu cât e aruncată atunci când te aştepţi mai puţin. — Îmi cer scuze, Luminăţie. — N-a fost o dojană, spuse Jasnah. Doar o simplă observaţie. Le fac în anumite ocazii: „Cărţile astea sunt prăfuite”, „Cerul e senin astăzi”, „Pupila mea e o obrăznicătură cu limba ascuţită”. Shallan zâmbi. — Ei, acum spune-mi ce-ai aflat. Tânăra se strâmbă. — Nu prea multe, Luminăţie. Sau ar trebui să spun că prea multe? Fiecare autoare îşi are propriile teorii în privinţa motivelor care i-au îndemnat pe parshendi să-ţi ucidă tatăl. Unele pretind că trebuie să-i fi insultat la ospăţul din noaptea aceea. Altele susţin că toată povestea cu tratatul a fost un vicleşug prin care parshendii să ajungă în apropierea lui. Ceea ce nu prea are sens, fiindcă mai înainte li s-au ivit ocazii mult mai bune. — Şi Asasinul în Alb? întrebă Jasnah. — O ciudăţenie în toată puterea cuvântului, răspunse Shallan. Notele de subsol sunt pline de comentarii despre el. De ce-au angajat parshendii un asasin care nu era de-al lor? S-au temut că ei 779

înşişi nu erau în stare să ducă treaba la bun sfârşit? Şi poate că nu lau angajat, că totul a fost pus la cale astfel încât să cadă vina asupra lor? Multe autoare cred că e puţin probabil, având în vedere că au revendicat asasinatul. — Şi părerea ta? — Cred că nu sunt persoana potrivită pentru formularea concluziilor. — Dacă nu tragi concluzii, care mai e scopul cercetărilor? — Profesoarele mele mi-au spus că supoziţiile pot fi făcute numai când ai o experienţă bogată, îi explică Shallan. — Profesoarele tale erau idioate, zise Jasnah pufnind. Imaturitatea tinerilor e unul dintre cei mai puternici catalizatori ai schimbărilor din cosmer, Shallan. Îţi dai seama că Făuritorul Soarelui n-avea decât şaptesprezece ani când a făcut prima cucerire? Iar Gavarah încă nu-şi trăise a douăzecea Lăcrimare când a propus teoria celor trei tărâmuri. — Dar pentru fiecare Făuritor al Soarelui sau Gavarah nu există câte trei sute de Gregorhs? Gregorhs fusese un rege tânăr, notoriu fiindcă începuse un război lipsit de sens împotriva aliaţilor tatălui său. — Din fericire, n-a existat decât un singur Gregorhs, spuse Jasnah cu o strâmbătură. Punctul tău de vedere e corect. De aici se deduce scopul educaţiei. Tinereţea înseamnă acţiune. Erudiţia înseamnă acţiune pe baza informaţiilor. — Sau şedere într-un separeu, citind despre o crimă săvârşită cu şase ani în urmă. — Nu ţi-aş fi cerut să faci acest studiu dacă n-ar fi existat un scop, 780

zise Jasnah, deschizând o altă carte de-a ei. Prea multe erudite nu văd în cercetare altceva decât o acţiune cerebrală. Dacă nu folosim la nimic cunoştinţele dobândite, atunci ne irosim studiul. Cărţile pot păstra informaţii mai bine decât noi înşine – dar nu le pot interpreta. Aşa că dacă nu tragi concluzii după ce citeşti, atunci e la fel de bine să laşi informaţiile la locul lor, în text. Shallan se lăsă pe spătarul scaunului, gânditoare. Când lucrurile îi erau prezentate astfel, îşi dorea să se-ntoarcă la studiu. Ce anume voia Jasnah să facă ea cu informaţiile? Simţi din nou împunsătura vinovăţiei. Jasnah se străduia din greu s-o instruiască, deschizândui calea erudiţiei, iar ea avea s-o răsplătească furându-i cel mai preţios dintre bunuri şi lăsându-i un înlocuitor stricat. Gândul o îngreţoşa. Se aşteptase ca studiul sub îndrumarea lui Jasnah să însemne memorarea unor texte şi alte activităţi absurde, însoţite de pedepse aspre pentru insuficienta ei inteligenţă. Aşa o instruiseră toate profesoarele de până atunci. Însă Jasnah era altfel. Îi dădea un subiect de studiu şi libertatea de a se ocupa de el după bunul plac. O încuraja şi îi oferea ipoteze, dar aproape toate conversaţiile lor se învârteau în jurul unor aspecte precum adevărata natură a erudiţiei, scopul învăţăturii, frumuseţea cunoaşterii şi a utilizării ei. Lui Jasnah Kholin îi plăcea cu adevărat să-nveţe şi voia să le placă şi altora. Dincolo de privirea ei aspră, de ochii pătrunzători şi buzele pe care apărea rareori câte un zâmbet, Jasnah Kholin credea cu adevărat în ceea ce făcea. Indiferent ce-ar fi făcut. Shallan îşi ridică una dintre cărţi şi, la adăpostul ei, aruncă o privire spre cotoarele volumelor din ultimul teanc studiat de Jasnah. 781

Alte istorisiri despre Epocile Heraldice. Legende, comentarii, cărţi ale unor autoare renumite pentru speculaţiile lor nebuneşti. Cea pe care o citea în momentul acela se numea Umbre rămase în amintiri. Shallan memoră titlul. Voia să încerce să găsească un exemplar şi săl răsfoiască. Ce urmărea Jasnah? Ce secrete spera să smulgă din tomurile acelea, în marea lor majoritate cópii vechi de secole ale altor cópii? Deşi Shallan descoperise câteva secrete legate de Animmod, natura cercetărilor lui Jasnah – motivul pentru care venise la Kharbranth – rămânea ascuns. Şi, în acelaşi timp, înnebunitor şi tentant. Prinţesei îi plăcea să vorbească despre marile femei din trecut, care nu se mulţumiseră doar să consemneze istoria, ci o şi influenţaseră. Indiferent ce ar fi studiat, simţea că era important. Că ar fi putut schimba lumea. „Nu trebuie să te laşi atrasă în asta”, îşi spuse Shallan, întorcându-se la cartea şi la notiţele ei. „Scopul tău nu e să schimbi lumea. Tu nu vrei decât să-ţi aperi fraţii şi casa.” Cu toate astea, trebuia să facă din ucenicia ei un spectacol convingător. Fapt care îi oferi un motiv să se cufunde în studiu pentru două ore, până o întrerupse zgomotul unor paşi pe coridor. Se părea că veneau servitorii cu masa de prânz. Jasnah şi Shallan mâncau adesea în balconul lor. Stomacul îi chiorăi când simţi mirosul mâncării, şi lăsă cartea deoparte cu încântare. De obicei desena în timpul mesei, o activitate pe care Jasnah o încuraja – cu toate că îi displăceau artele vizuale. Spunea că bărbaţii de obârşie înaltă găseau adesea „ademenitoare” înclinaţia unei femei către desen şi pictură, aşa că Shallan trebuia să782

şi păstreze îndemânarea, fie şi numai pentru a atrage peţitori. Shallan nu ştia dacă trebuia sau nu să vadă în cuvintele ei o insultă. Şi ce spuneau aceste cuvinte despre intenţia lui Jasnah de a se mărita ea însăşi, când niciodată nu se deranja să se ocupe de cele mai potrivite arte pentru o femeie, precum muzica şi desenul? — Maiestate, spuse Jasnah, ridicându-se cu o mişcare lină. Shallan tresări şi se grăbi să se uite peste umăr. Bătrânul rege din Kharbranth stătea pe coridor, în magnifica sa robă portocalie cu alb, având broderii lucrate cu migală. Shallan se ridică în picioare cu mare iuţeală. — Luminată Jasnah, spuse regele. V-am întrerupt? — Vizita Maiestăţii Voastre nu reprezintă niciodată o întrerupere, răspunse Jasnah; probabil că era tot atât de surprinsă ca Shallan, dar nu-şi trădă nicio clipă stânjeneala şi neliniştea. Ne pregăteam oricum să ne aşezăm la masa de prânz. — Ştiu, Luminăţia Ta, spuse Taravangian. Sper că nu vă deranjează dacă mă alătur şi eu. Un grup de servitori începu s-aducă mâncarea şi o masă. — Nicidecum, spuse Jasnah. Slujitorii se grăbiră să aranjeze totul, punând două feţe de masă pe aceeaşi tăblie, pentru a-i separa pe mesenii de sexe diferite în timpul prânzului. Fixară cele două semiluni de pânză – roşie pentru rege, albastră pentru cele două femei – cu greutăţi aşezate în centru. Urmară farfuriile cu mâncare, acoperite: o tocană de legume dulci, rece şi cu sos limpede, pentru femei, şi o supă cu miros puternic de mirodenii pentru rege; kharbranthienii preferau supele la masa de prânz. 783

Shallan văzu, cu surprindere, că pregăteau un loc şi pentru ea. Tatăl ei nu mâncase niciodată la aceeaşi masă cu copiii – până şi ea, preferata lui, era exilată la o alta. Când Jasnah se aşeză, ea îi urmă exemplul. Stomacul îi chiorăi iarăşi şi regele le făcu semn să-nceapă. Comparate cu graţia lui Jasnah, mişcările lui păreau greoaie. Peste câteva clipe, Shallan mânca mulţumită – cu eleganţă, aşa cum se cuvenea s-o facă femeile, cu mâna interzisă în poală şi folosindu-se de cea liberă şi de o ţepuşă ca să străpungă bucăţi de legume şi de fructe. Regele îşi sorbea supa, dar nu atât de zgomotos ca mulţi alţi bărbaţi. De ce binevoise să le viziteze? O invitaţie oficială la cină n-ar fi fost mai potrivită? Fireşte, aflase că Taravangian nu era renumit pentru cunoaşterea şi respectarea protocolului. Era un rege care se bucura de popularitate, iubit de ochi-întunecaţi pentru că le construia spitale. Însă ochi-luminoşii nu-l considerau prea sclipitor. Nu era un idiot. Din nefericire, când trebuia să faci faţă politicii ochi-luminoşilor, o inteligenţă care nu depăşea media era un dezavantaj. În timp ce mâncau, tăcerea se prelungi, devenind stânjenitoare. Regele păru de mai multe ori pe punctul de a spune ceva, pentru a se întoarce apoi la supa lui. Părea intimidat de Jasnah. — Ce face nepoata Maiestăţii Voastre? întrebă aceasta, în cele din urmă. Îşi revine fără probleme? — Fără nicio problemă, mulţumesc, răspunse Taravangian, părând uşurat fiindcă începuseră o conversaţie. Deşi acum ocoleşte coridoarele mai înguste din Conclav. Ţin să vă mulţumesc pentru ajutor. 784

— Când poţi să fii de ajutor, te simţi întotdeauna împlinit, Maiestate. — Dacă-mi îngăduiţi s-o spun, ardenţii nu sunt prea mulţumiţi de ceea ce faceţi, zise Taravangian. Îmi dau seama că e un subiect cu adevărat delicat. Poarte că n-ar fi trebuit s-aduc vorba, dar… — Nu vă sfiiţi să-l aduceţi discuţie, spuse Jasnah, mâncând un mic lurnip verde, înfipt în ţepuşa ei. Nu mă ruşinez de alegerile făcute. — Atunci veţi ierta curiozitatea unui bătrân? — Iert întotdeauna curiozitatea, Maiestate, răspunse Jasnah. Mi se pare una dintre cele mai autentice trăiri. — Atunci, spuneţi-mi, unde l-aţi găsit? întrebă Taravangian, arătând cu capul către Animmodul purtat de Jasnah sub o mănuşă neagră. Şi cum îl feriţi de devoţiuni? — Unii ar putea considera aceste întrebări periculoase, Maiestate. — Mi-am câştigat deja câţiva noi duşmani când v-am primit cu braţele deschise. — O să fiţi iertat, spuse Jasnah. Depinde ce devoţiune v-aţi ales. — Să fiu iertat? Eu? Bărbatul în vârstă păru să găsească ideea amuzantă şi, pentru o clipă, Shallan crezu că desluşea în expresia feţei lui un regret profund. — Puţin probabil, adăugă el. Dar asta e cu totul altceva. Vă rog. Nu renunţ la întrebările mele. — Iar eu nu renunţ la stilul meu evaziv, Maiestate. Îmi pare rău. Vă iert curiozitatea, dar nu vi-o pot răsplăti. Aceste secrete sunt numai ale mele. 785

— Fireşte, fireşte, zise regele şi se lăsă pe spătarul scaunului, părând stânjenit. Acum presupuneţi, probabil, că am adus acest prânz numai ca să vă iau prin surprindere şi să vă pun întrebări despre fabrial. — Aşadar aţi mai avut şi un alt scop? — Păi, vedeţi, am auzit cele mai minunate lucruri despre talentul artistic al pupilei voastre. M-am gândit că, poate… Îi zâmbi lui Shallan. — Fireşte, Maiestate, răspunse ea. Aş fi încântată să vă desenez. Regele radia de încântare când tânăra se ridică, lăsându-şi mâncarea pe jumătate terminată, şi-şi adună lucrurile. Se uită la Jasnah, dar chipul femeii mai vârstnice era impenetrabil. — Preferaţi un portret simplu, pe un fundal alb? Sau aţi vrea o perspectivă mai amplă, care să cuprindă şi decorul din jur? — Shallan, spuse apăsat Jasnah, oare n-ar fi bine s-aştepţi până ce terminăm de mâncat? Ea roşi, simţindu-se ca o proastă fiindcă se entuziasmase astfel. — Nu, nu, interveni regele. Eu am terminat. Un desen mai cuprinzător ar fi perfect, copilă. Cum vrei să stau? Îşi îndepărtă scaunul de masă, pozând apoi şi zâmbind cu aerul unui bunic. Ea clipi, întipărindu-şi imaginea în minte. — Aşa e perfect, Maiestate. Puteţi continua masa. — Nu e nevoie să stau nemişcat? Am mai pozat pentru portrete. — E în ordine aşa, îl asigură Shallan, aşezându-se. — Foarte bine, spuse regele, revenind lângă masă. Îmi cer scuze fiindcă te pun să mă foloseşti tocmai pe mine drept subiect al 786

lucrării tale. Sunt sigur că faţa mea e cea mai inexpresivă dintre toate cele pe care le-ai desenat vreodată. — Nicidecum, spuse Shallan. Un chip ca al Maiestăţii Voastre este exact ceea ce-i trebuie unei pictoriţe. — Serios? — Da, pentru că… Shallan se întrerupse. Fusese cât pe-aci să trântească o glumă usturătoare: „Da, pentru că pielea seamănă destul de bine a pergament ca să fie o pânză ideală…” — … aveţi acest nas frumos, precum şi înţelepciunea care vi se citeşte în cutele frunţii. Desenul în cărbune le poate scoate foarte bine în evidenţă. — O, minunat. Atunci începe. Deşi nu-mi dau seama cum o să lucrezi fără să-ţi pozez. — Luminata Shallan are câteva talente fără pereche, spuse Jasnah. Tânăra începu să deseneze. — Cred că aşa trebuie să fie, spuse regele. Am văzut desenele făcute de ea pentru Varas. — Varas? întrebă Jasnah. — Custodele-şef al colecţiilor din Palanaeum, o lămuri regele. Un văr îndepărtat de-al meu. Spune că tot personalul e pe deplin cucerit de tânăra voastră pupilă. Cum aţi găsit-o? — Pe neaşteptate – răspunse Jasnah – şi având mare nevoie de educaţie. Regele îşi lăsă capul pe-o parte. — Pentru talentul ei artistic nu-mi pot asuma merite, continuă 787

Jasnah. Îl avea deja. — A, deci o binecuvântare a Atotputernicului. — Aţi putea spune şi aşa. — Dar voi n-aţi face-o, nu? Taravangian chicoti stângaci. Shallan desena repede, conturându-i forma capului. El şovăi, stânjenit. — Vă este greu, Jasnah? Adică, e dureros? — Ateismul nu e o boală, Maiestate, răspunse ea sec. Nu e ca şi cum m-aş fi trezit cu o spuzeală pe picior. — Sigur că nu, sigur că nu. Dar… ăă, nu e dificil când n-ai nimic în care să crezi? Shallan se aplecă în faţă, continuând să deseneze, dar urmărind conversaţia cu atenţie. Ea îşi închipuise că instruirea sub îndrumarea unei eretice avea să fie ceva mai incitantă. Ea şi Kabsal – ardentul plin de haz pe care-l cunoscuse în prima ei zi în Kharbranth – discutaseră deja de mai multe ori despre credinţa lui Jasnah. Însă subiectul nu era abordat aproape niciodată în prezenţa prinţesei. Iar atunci când se întâmpla totuşi, ea schimba vorba. Dar în ziua acea nu o făcu. Poate că simţise sinceritatea întrebării puse de rege. — N-aş spune că n-am în ce să cred, Maiestate. De fapt, am multe. Cred în fratele şi în unchiul meu, în propriile deprinderi. În lucrurile pe care le-am învăţat de la părinţii mei. — Dar ceea ce este bine şi ceea ce este rău – acestea… Ei, pe acestea le-aţi respins. — Nu accept învăţăturile devoţiunilor, însă aceasta nu înseamnă 788

că pur şi simplu resping credinţa în bine şi rău. — Dar Atotputernicul hotărăşte ce e bine! — E nevoie să existe cineva, o creatură nevăzută, care să declare că un anumit lucru e bun pentru ca el să fie într-adevăr bun? Cred că etica mea – care nu dă socoteală decât în faţa inimii mele – e mai puţin îndoielnică şi mai apropiată de adevăr decât a acelora care fac binele doar de teama unei pedepse. — Dar aceasta este esenţa legii, spuse regele, părând derutat. Dacă nu există pedeapsă, nu poate fi decât haos. — Da, dacă n-ar exista legea, unii ar face tot ce le-ar trece prin cap, zise Jasnah. Dar nu e extraordinar faptul că, deşi există şansa unui câştig personal pe cheltuiala altora, atât de mulţi oameni aleg să facă mereu ceea e corect? — Fiindcă se tem de Atotputernic. — Nu, îl contrazise Jasnah. Cred că în noi există ceva înnăscut care pricepe că a alege ce e mai bine pentru societate e de obicei şi spre binele fiecărui individ. Omenirea e nobilă dacă îi oferim şansa de a fi nobilă. Această nobleţe există independent de poruncile oricărui zeu. — Eu pur şi simplu nu înţeleg cum poate exista ceva în afara poruncilor Zeului, spuse regele şi clătină din cap, năucit. Luminată Jasnah, nu vreau să vă contrazic, dar faptul că toate lucrurile există datorită Lui nu reprezintă de fapt însăşi definiţia Atotputernicului? — Unu plus unu fac doi, nu? — Păi, da. — Nu e nevoie de porunca niciunui zeu pentru ca acesta să fie un adevăr, continuă Jasnah. Prin urmare, n-am putea spune că 789

matematica există în afara Atotputernicului, independent de el? — Poate. — Ei, zise Jasnah, eu susţin, pur şi simplu, că şi etica şi voinţa omului există independent de el. — Dacă susţineţi asta, zise chicotind regele, atunci înlăturaţi toate scopurile existenţei Atotputernicului! — Întocmai. În balcon se lăsă tăcerea. Lămpile cu sfere ale prinţesei aruncau asupra lor o lumină albă, rece, uniformă. Trecu o clipă stânjenitoare, în care nu se auzi decât cărbunele lui Shallan scrijelind pe hârtie. Ea desena cu mişcări iuţi, hârşâite, tulburată de spusele lui Jasnah. O făceau să se simtă goală pe dinăuntru. În parte pentru că regele, în ciuda bunăvoinţei lui, nu se pricepea să aducă argumente. Era un bătrân adorabil, dar nu-i putea face faţă lui Jasnah într-o conversaţie. — Ei, spuse el, trebuie să recunosc că vă susţineţi foarte bine punctele de vedere. Totuşi, nu le pot accepta. — N-am intenţia să vă convertesc, Maiestate, răspunse Jasnah. Mă mulţumesc să-mi păstrez convingerile pentru mine, un lucru care pare dificil pentru cea mai mare parte a confraţilor mei din devoţiuni. Shallan, încă n-ai terminat? — E aproape gata, Luminăţie. — Dar n-au trecut decât vreo câteva minute! exclamă regele. — Talentul ei e remarcabil, Maiestate, răspunse Jasnah. După cum cred că am mai spus. Shallan se lăsă pe spătarul scaunului, cercetându-şi lucrarea. Fusese atât de concentrată asupra conversaţiei, încât, încrezătoare în 790

propriile instincte, îşi lăsase pur şi simplu mâna să deseneze. Desenul îl înfăţişa pe rege aşezat pe scaunul său, cu o figură înţeleaptă, având în spate pereţii balconului în formă de turlă. Uşa acestuia se afla în dreapta lui Taravangian. Da, era un portret reuşit. Nu cel mai bun pe care-l făcuse vreodată, dar… Încremeni, cu răsuflarea tăiată, cu inima tremurându-i în piept. Desenase ceva în cadrul uşii, în spatele regelui. Două creaturi înalte şi suple, cu mantii despicate în faţă şi atârnând prea ţepene în părţi, ca şi cum ar fi fost de sticlă. Deasupra gulerelor înalte şi tari, acolo unde ar fi trebuit să se afle capetele, aveau câte un mare simbol plutitor, o imagine contorsionată, plină de unghiuri şi de forme geometrice imposibile. Rămase nemişcată, năucită. De ce desenase aşa ceva? Ce o împinsese să… Îşi înălţă brusc capul. Coridorul era pustiu. Creaturile nu făceau parte din Amintirea pe care-o păstrase. Mâna ei desenase pur şi simplu din proprie voinţă. — Shallan? spuse Jasnah. Din reflex, tânăra lăsă cărbunele să-i scape şi mototoli foaia în mâna liberă. — Îmi cer scuze, Luminăţie. Am dat prea multă atenţie conversaţiei. Am desenat cu neglijenţă. — Ei, dar am putea cu siguranţă să vedem desenul, copilă, spuse regele ridicându-se. Ea strânse hârtia mai tare. — Vă rog, nu! — Uneori are temperament de artistă, Maiestate, zise oftând 791

Jasnah. Nu se poate scoate nimic de la ea. — O să fac altul, Maiestate, spuse Shallan. Îmi pare atât de rău! Regele îşi frecă barba rară. — Da, păi trebuia să fie un dar pentru nepoata mea… — Până la sfârşitul zilei, făgădui Shallan. — Ar fi minunat. Eşti sigură că nu e nevoie să-ţi pozez? — Nu, nu e necesar, Maiestate, răspunse Shallan. Pulsul îi zvâcnea nebuneşte şi nu-şi putea scoate din minte cele două chipuri diforme, aşa că-şi întipări o altă Amintire a regelui. O putea folosi ca să facă un tablou mai potrivit. — Bine, zise regele. Cred că trebuie să plec. Vreau să trec pe la unul dintre spitale şi să vizitez bolnavii. Poţi trimite desenul în apartamentul meu, dar nu te grăbi. Serios, totul e în ordine. Shallan făcu o reverenţă, încă ţinând la piept hârtia mototolită. Regele se retrase împreună cu slujitorii lui şi mai mulţi parshi intrară ca să ia masa. — Din câte ştiu eu, n-ai mai făcut niciodată o greşeală într-un desen, spuse Jasnah, aşezându-se din nou la masa de lucru. Cel puţin nu una atât de groaznică încât să distrugi hârtia. Shallan roşi. — Presupun că i se poate întâmpla până şi unei maestre. Haide, foloseşte următoarea oră ca să-i faci Maiestăţii Sale un portret mai bun. Shallan se uită în jos, la desenul distrus. Creaturile erau plăsmuiri, opera minţii ei lăsate să hoinărească în voie. Atât şi nimic mai mult. Rodul imaginaţiei. Poate că în subconştientul ei se găsea ceva pe care simţea nevoia să-l exprime. Însă ce semnificaţie puteau 792

avea acele chipuri? — Am observat că, la un moment dat, când vorbeai cu regele, ai ezitat, zise Jasnah. Ce n-ai spus? — Ceva nepotrivit. — Dar inteligent? — Inteligenţa nu mai pare niciodată la fel de impresionantă cât o desprinzi de momentul respectiv, Luminăţie. N-a fost decât o idee prostească. — Şi ai înlocuit-o cu un compliment găunos. Cred c-ai înţeles greşit ceea ce m-am străduit să-ţi explic, copilă. Nu vreau să păstrezi tăcerea. E bine să dai dovadă de inteligenţă. — Dar – obiectă Shallan – dacă aş fi vorbit, l-aş fi insultat pe rege şi poate că l-aş fi pus şi în încurcătură, făcându-l să se simtă stânjenit. Sunt sigură că ştie ce spune lumea despre mintea lui înceată. — Vorbe lipsite de temei, zise Jasnah, pufnind. Răspândite de idioţi. Dar poate că e înţelept să nu vorbeşti, ţinând însă cont de faptul că a-ţi canaliza talentele nu e totuna cu a le înăbuşi. Aş prefera să te gândeşti la ceva care-i în acelaşi timp inteligent şi binevenit. — Da, Luminăţie. — În plus, adăugă Jasnah, cred că l-ai făcut pe Taravangian să râdă. În ultima vreme pare chinuit de ceva. — Atunci nu-l găseşti plictisitor? întrebă Shallan, curioasă. Ea însăşi nu-l considera pe rege nici plictisitor, nici prost, dar credea că o femeie atât de inteligentă şi de instruită ca Jasnah ar fi putut să nu aibă răbdare cu un bărbat ca el. 793

— Taravangian e un om minunat, răspunse prinţesa, şi, în ceea ce priveşte manierele de la curte, valorează cât o sută de experţi autoproclamaţi. Îmi aduce aminte de unchiul meu, Dalinar. Zelos, sincer, interesat de orice. — Ochi-luminoşii spun că e o fire slabă, zise Shallan. Pentru că e mijlocitor între atât de multe alte capete încoronate, pentru că se fereşte de războaie, pentru că n-are o Cristalsabie. Jasnah nu răspunse, deşi părea tulburată. — Luminăţie? insistă Shallan, trecând la locul ei şi aranjându-şi cărbunii pentru desen. — În zilele de demult, spuse Jasnah, un bărbat care aducea pacea în regatul lui era considerat un rege de mare valoare. Acum, acelaşi bărbat e luat în râs, fiind numit laş, adăugă ea, clătinând din cap. O schimbare petrecută de-a lungul veacurilor. Ar trebui să nengrozească. Am putea trage foloase de pe urma mai multor bărbaţi ca Taravangian, şi am să-ţi cer să nu-l mai numeşti plictisitor niciodată, nici măcar într-o doară. — Da, Luminăţie, zise Shallan, lăsând capul în jos. Crezi întradevăr tot ceea ce ai spus? Despre Atotputernic? Jasnah păstră o clipă tăcerea. — Da. Deşi poate că mi-am exagerat convingerile. — Mişcarea Siguranţei de Sine privind teoria retorică? — Da, răspunse Jasnah. Cred că asta a fost. Azi trebuie să am grijă să nu stau cu spatele spre tine când citesc. Shallan zâmbi. — O adevărată erudită nu trebuie să-şi închidă mintea în faţa niciunui subiect, continuă Jasnah, indiferent cât de sigură pe sine s794

ar simţi. Simplul fapt că încă n-am găsit un motiv convingător ca să mă alătur unei devoţiuni nu înseamnă că nu voi găsi niciodată unul. Cu toate că mi se întăresc convingerile de fiecare dată când port câte o discuţie ca aceea de astăzi. Shallan îşi muşcă buza. Jasnah îi remarcă expresia feţei. — Trebuie să-nveţi să te controlezi, Shallan. Îţi face sentimentele prea evidente. — Da, Luminăţie. — Ei, spune ce ai de spus. — Atâta doar că discuţia ta cu regele n-a fost pe de-a-ntregul echitabilă. — A, da? — Din cauză că el… ei, ştii. Din cauza capacităţii lui limitate. S-a descurcat uimitor de bine, dar n-a adus argumentele pe care le-ar fi putut găsi cineva cu mai multă experienţă în domeniul teologiei vorine. — Şi cu ce argumente ar fi putut veni o asemenea persoană? — Păi nici eu nu sunt foarte bine instruită în domeniul ăsta. Dar cred că ai ignorat – sau cel puţin ai bagatelizat – o parte importantă a dezbaterii. — Şi anume? Shallan îşi atinse pieptul cu palma. — Inimile noastre, Luminăţie. Eu cred pentru că simt ceva, o apropiere de Atotputernic, o pace care coboară asupra mea când îmi trăiesc credinţa. — Mintea e în stare să imagineze răspunsurile emoţionale dorite. — Dar n-ai spus chiar tu că modul în care acţionăm – ceea ce 795

simţim despre bine şi rău – e o însuşire definitorie a umanităţii noastre? Ţi-ai folosit etica înnăscută ca să-ţi dovedeşti adevărul propriului punct de vedere. Prin urmare, cum poţi acum să scoţi din discuţie sentimentele mele? — Să le scot din discuţie? Nu. Să le privesc cu scepticism? Poate. Sentimentele tale, Shallan – oricât de puternice –, sunt ale tale. Nu ale mele. Iar ceea ce simt eu este că a-mi petrece viaţa străduindumă să câştig favorurile unei fiinţe nevăzute, necunoscute şi imposibil de cunoscut, care mă priveşte din cer, reprezintă un exerciţiu de o deplină inutilitate, zise ea îndreptându-şi condeiul către tânăra sa pupilă. Dar stilul tău retoric se îmbunătăţeşte. O să scoatem totuşi o erudită din tine. Shallan zâmbi, inundată de un val de plăcere. O laudă primită de la Jasnah era mai preţioasă ca un broam de smarald. „Dar… n-o să devin o erudită. O să fur Animmodul şi-o să plec.” Nu-i plăcea să se gândească la asta. Era ceva peste care trebuia să treacă; avea tendinţa să evite orice gând care-o făcea să nu se simtă în largul ei. — Acum grăbeşte-te să faci desenul regelui, o îndemnă Jasnah, luând o carte. După ce-l termini te mai aşteaptă încă mult de lucru, în adevăratul sens al cuvântului. — Da, Luminăţie, spuse ea. Dar, pentru prima oară în viaţa ei, desenul i se păru greu de făcut, fiind prea preocupată ca să se poată concentra.

796

30 ÎNTUNERICUL NEVĂZUT „Erau dintr-odată primejdioşi. Ca o zi senină cuprinsă brusc de furtună.” Acest fragment este obârşia unui proverb thaylen, ulterior modificat atribuindu-i-se o origine mai banală. Cred că e posibil să se refere la Pustiitori. Vezi Împăratul, de Ixsix, capitolul patru.

Kaladin ieşi din baraca întunecoasă în lumina limpede a primelor ore ale dimineţii. Sfărâmăturile de cuarţ din sol scânteiau în faţa lui, reflectând razele soarelui, de parcă pământul ar fi scăpărat şi s-ar fi aprins, gata să răbufnească din interior. Îl urma un grup de douăzeci şi nouă de oameni. Sclavi. Hoţi. Dezertori. Străini. Până şi câţiva bărbaţi al căror singur păcat fusese sărăcia. Cei care li se adăugaseră echipelor de podari din disperare. Plata era mai bună decât nimic şi li se promisese avansarea dacă supravieţuiau unui număr de o sută de podalergări. Asta însemna primirea unui post de străjer – ceea ce, în mintea unui om sărman, era totuna cu o viaţă de lux. Să fii plătit ca să stai toată ziua, uitându-te în dreapta şi-n stânga? Ce soi de nebunie mai era şi asta? Părea aproape ca şi cum ai fi fost bogat. Nu înţelegeau. Nimeni nu supravieţuia unui număr de o sută de podalergări. Kaladin avusese parte de douăzeci şi patru şi era deja unul dintre cei mai experimentaţi podari în viaţă. 797

Podul Patru îl urma. Ultimul dintre cei care i se împotriviseră – un bărbat pe nume Bisig – se dăduse bătut cu o zi în urmă. Kaladin prefera să-şi spună că râsetele, mâncarea şi omenia avuseseră, în cele din urmă, câştig de cauză. În realitate, fusese probabil vorba de câteva priviri încruntate şi ameninţări şoptite din partea lui Pietroi şi a lui Teft. Kaladin închidea ochii la aşa ceva. În final, loialitatea oamenilor avea să-i fie necesară, dar pe moment se mulţumea cu supunerea lor. Sub îndrumarea lui, făcură exerciţiile fizice de dimineaţă pe care le învăţase în prima zi de armată. Extensii urmate de sărituri. Dulgheri în haine de lucru cafenii, cu bonete de aceeaşi culoare sau verzi, treceau pe lângă ei în drum spre lemnărie, clătinând amuzaţi din cap. Soldaţii de pe culmea scundă de deasupra, aflată acolo unde începea tabăra propriu-zisă, se uitau în jos şi râdeau. Gaz îi urmărea de lângă cea mai apropiată baracă, cu braţele încrucişate şi cu nemulţumirea citindu-i-se în singurul său ochi. Kaladin îşi şterse fruntea. Preţ de-o clipă care părea să nu se mai sfârşească îl privi pe Gaz drept în ochi, apoi se întoarse din nou spre oamenii săi. Încă mai aveau timp să exerseze cărând podul înainte de micul dejun. ● Gaz nu se obişnuise nicidecum cu un singur ochi. Era posibil să te obişnuieşti cu aşa ceva? Ar fi preferat să-şi fi pierdut mai degrabă o mână sau un picior decât ochiul. Avea mereu senzaţia că în întuneric se ascundea ceva pe care alţii îl puteau zări şi el nu. Ce pândea acolo? Spreni care aveau să-i soarbă sufletul din trup? Aşa 798

cum un şobolan putea goli un întreg burduf de vin rozându-i colţul? Camarazii lui spuneau că era norocos. — Lovitura ţi-ar fi putut lua viaţa. Ei bine, măcar n-ar mai fi fost nevoit să-şi ducă traiul în acel întuneric. Unul din ochii lui era întotdeauna închis. Îl închidea pe celălalt şi gata, îl înghiţea bezna. Se uită în stânga, iar întunericul fugi într-o parte. Înalt şi zvelt, Lamaril stătea sprijinit de un stâlp. Nu era un bărbat masiv, dar nu era nici slab. Era numai muchii. Barbă dreptunghiulară. Trup dreptunghiular. Tăios. Ca un cuţit. Îl chemă pe Gaz cu o fluturare de mână, iar el se apropie fără tragere de inimă. Scoase din pungă o sferă şi i-o întinse. O pată străvezie de topaz. Nu-i convenea deloc s-o piardă. Niciodată nu-i convenea să piardă bani. — Îmi datorezi de două ori pe-atât, remarcă Lamaril ridicând sfera şi uitându-se prin ea în timp ce scânteia în bătaia soarelui. — Ei, asta-i tot ce primeşti deocamdată. Bucură-te că primeşti ceva. — Bucură-te că mi-am ţinut gura, spuse celălalt alene, sprijinindu-se din nou de stâlp. Era stâlpul care marca marginea lemnăriei. Gaz scrâşni din dinţi. Nu-i convenea să plătească, dar ce altceva a fi putut face? „Lua-l-ar furtunile! Lua-l-ar furtunile turbate!” — S-ar părea că ai o problemă, spuse Lamaril. În prima clipă, Gaz crezu că vorbea despre datoria pe jumătate neplătită. Bărbatul ochi-luminoşi arătă cu capul spre baraca Podului 799

Patru. Gaz se uită la podari, neliniştit. Tânărul şef de pod strigă un ordin şi ceilalţi străbătură lemnăria în fugă. Îi deprinsese deja să alerge în acelaşi ritm. Acea unică schimbare însemna atât de mult. Îi făcea mai iuţi, îi ajuta să gândească precum o echipă. Oare băiatul ăla fusese într-adevăr instruit ca soldat, aşa cum pretinsese cândva? Ce rost avusese să-l irosească, să-l facă podar? Fireşte, mai era şi stigmatul shash, aflat pe fruntea lui… — Nu văd nicio problemă, mârâi Gaz. Sunt rapizi. Asta e bine. — Sunt insubordonaţi. — Execută ordinele. — Poate pe ale lui, zise Lamaril şi clătină din cap. Podarii există cu un singur scop, Gaz. Ca să apere vieţile unor oameni mai valoroşi. — Serios? Şi eu, care credeam că rolul lor e să care poduri. Lamaril îi aruncă o privire tăioasă. — Nu-mi pune răbdarea la încercare, Gaz. Şi nu-ţi uita locul. Ţiar plăcea să li te alături? Gaz simţi împunsătura fricii. Lamaril era un ochi-luminoşi de rang neînsemnat, unul dintre cei fără pământuri. Dar era superiorul lui direct, omul de legătură dintre echipele de podari şi acel ochiluminoşi de rang mai înalt care supraveghea lemnăria. Îşi lăsă capul în jos. — Îmi cer scuze, Luminlordul meu. — Înaltul Prinţ Sadeas are un avantaj, spuse Lamaril, sprijininduse iarăşi de stâlp. Şi-l păstrează cerându-ne tuturor să ne dăm silinţa. Din toate puterile. Fiecare la locul lui, adăugă el, făcând un 800

semn din cap către oamenii Podului Patru. Viteza nu e rea. Nici iniţiativa. Dar oamenii cu iniţiativă, cum e băiatul ăsta, nu sunt prea des mulţumiţi de poziţia lor. Echipele de podari îşi fac treaba aşa cum sunt, nu e nevoie de modificări. Schimbarea poate fi neliniştitoare. Gaz se îndoia că vreunul dintre podari înţelegea cu adevărat ce rol ocupă în planurile lui Sadeas. Dacă ar fi ştiut de ce erau folosiţi cu atâta lipsă de milă – de ce le erau interzise scuturile şi armurile – s-ar fi aruncat în hăul dintre platouri. Momeală. Erau momeală. Atrăgeau atenţia parshendilor, îi lăsau pe sălbatici să creadă că făceau treabă bună omorând oameni din echipele câtorva poduri. Atâta vreme când găseai alţii din belşug, nu conta. Decât pentru cei masacraţi. „Părinte al Furtunii, mă dispreţuiesc pentru că iau parte la asta!” Dar se dispreţuia de mult. Nu descoperise o noutate. — O să fac ceva, îi promise lui Lamaril. Un cuţit în noapte. Otravă în mâncare. Gândul îi răsuci un cuţit în măruntaie. Băiatul îi dădea bani puţini, dar numai aşa putea să ţină pasul cu plăţile către Lamaril. — Nu! şuieră acesta. Vrei să se vadă c-a reprezentat într-adevăr o ameninţare? Soldaţii vorbesc deja despre el, adăugă Lamaril strâmbându-se. Ultimul lucru de care avem nevoie e un martir, ca punct de plecare pentru o revoltă a podarilor. Nu vreau nimic care să sugereze aşa ceva; nimic de care ar putea profita duşmanii înaltului nostru prinţ. Se uită la Kaladin, care alerga pe lângă oamenii lui. — Trebuie să moară pe câmpul de luptă, aşa cum merită. 801

Asigură-te c-o să se-ntâmple aşa. Şi plăteşte-mi restul datoriei, că altfel o să cari în curând unul dintre podurile astea. Se îndepărtă, cu mantia verde ca frunzişul pădurii fluturându-i în urmă. De când era soldat, Gaz învăţase să se teamă cel mai mult de ochi-luminoşii cu ranguri minore. Îi scârbea apropierea rangului lor de cel al ochi-întunecaţilor, însă aceşti ochi-întunecaţi erau singurii asupra cărora li se întindea autoritatea. Ceea ce îi făcea periculoşi. Să te afli în preajma unui om ca Lamaril era totuna cu a lua cărbuni încinşi între degetele goale. N-aveai cum să nu te arzi. Tot ce sperai era c-o să te poţi mişca destul de repede ca să te arzi cât mai puţin. Podul Patru trecu pe lângă el. Cu o lună înainte, Gaz n-ar fi crezut că aşa ceva era cu putinţă. Un grup de podari făcând instrucţie? Iar asta nu părea să-l fi costat pe Kaladin mai mult decât nişte mâncare şi câteva făgăduieli găunoase, care spuneau că avea să-i apere. N-ar fi trebuit să fie de-ajuns. Viaţa de podar era lipsită de speranţă. Gaz nu putea să li se alăture. Pur şi simplu nu putea. Înălţimea sa Kaladin trebuia să cadă. Dar, dacă nu mai veneau sferele de la el, Gaz ar fi putut ajunge podar cu tot atâta uşurinţă, fiindcă n-ar mai fi reuşit să-l plătească pe Lamaril. „Furtună a focurilor infernului!” se gândi. Era ca şi cum ar fi trebuit s-alegi gheara cu care urma să te strivească un demon al spărturilor. Continuă să se uite la echipa lui Kaladin. Şi întunericul ăla continua încă să-l aştepte. Ca o mâncărime într-un loc unde nu te puteai scărpina. Ca un ţipăt care nu putea fi oprit. O amorţeală furnicătoare de care nu izbutea să scape. Probabil că avea să-l urmeze chiar şi după moarte. 802

● — Podul sus! strigă Kaladin, alergând cu Podul Patru. Şi-l săltară deasupra capetelor când erau încă în mişcare. Era mai greu s-alergi astfel, ţinând podul deasupra capului, în loc să-l sprijini pe umeri. Îi simţea greutatea enormă în braţe. — Jos! ordonă. Cei din faţă dădură drumul podului şi alergară spre margini. Ceilalţi îl lăsară în jos cu o mişcare rapidă. Izbi greoi pământul, zgâriind piatra. Îşi ocupară poziţiile, prefăcându-se că-l împingeau peste o spărtură. Kaladin îi ajută dintr-o parte. „Va trebui să exersăm deasupra unei spărturi adevărate”, îşi zise când terminară. „Mă-ntreb cu ce-ar trebui să-l mituiesc pe Gaz ca să-mi îngăduie aşa ceva.” Odată încheiată falsa lor podalergare, oamenii se uitară la Kaladin, obosiţi, dar entuziaşti. El le zâmbi. În lunile petrecute în armata lui Amaram ca şef de pluton învăţase că laudele trebuiau să fie sincere, dar adresate întotdeauna fără reţinere. — Trebuie să mai exersăm coborârea podului, spuse. Dar, una peste alta, sunt impresionat. După numai două săptămâni, lucraţi deja împreună la fel de bine ca alte echipe instruite luni întregi. Sunt încântat. Şi mândru. Mergeţi să beţi apă şi luaţi o pauză. O să mai facem una sau două alergări înainte de corvoada zilei. Erau din nou de rând la adunat pietre, dar de asta nu se putea plânge. Convinsese oamenii că ridicarea bolovanilor avea să-i facă mai puternici şi îi luase pe cei în care avea mai multă încredere să-l ajute la cules de buruiana dâmbului, singura cale pe care putea continua – cu mare greutate – să le ofere tuturor mâncare în plus şi 803

să-şi facă o provizie de leacuri. Două săptămâni. Două săptămâni uşoare, judecând după modul în care se scurgeau vieţile podarilor. Numai două podalergări, dintre care la una ajunseseră pe platou prea târziu. Parshendii fugiseră deja cu inima-nestemată, înainte de sosirea lor. Ceea ce era bine pentru podari. Celălalt asalt nu fusese prea rău, dacă-l apreciai după numărul podarilor. Încă doi morţi: Amark şi Koolf. Încă doi răniţi: Narm şi Peet. Doar o mică parte din câţi pierduseră alte echipe, dar totuşi prea mulţi. Kaladin se strădui să-şi păstreze expresia optimistă în timp ce se îndrepta spre butoiul cu apă şi lua polonicul din mâna altui bărbat pentru a-l goli apoi cu sete. Podul Patru avea să se surpe din cauza propriilor răniţi. Nu erau decât treizeci de oameni în putere, cu cinci răniţi care nu primeau nicio plată şi trebuiau hrăniţi din banii obţinuţi de pe urma buruienii dâmbului. Punându-i la socoteală şi pe cei care muriseră, în săptămânile scurse de când se străduia să-ncerce să-i protejeze, pierduseră aproape treizeci la sută din totalul oamenilor. În armata lui Amaram, un astfel de ritm al pierderilor ar fi fost catastrofal. Pe atunci, viaţa lui Kaladin fusese una de instrucţie şi marşuri, punctată când şi când de răbufnirile frenetice de pe câmpul de bătaie. Acum luptele se ţineau lanţ. Una la fiecare câteva zile. Aşa ceva putea – avea – să istovească o armată. „Trebuie să existe o cale mai bună”, îşi zise Kaladin, plimbânduşi zgomotos apa călduţă prin gură înainte de a-şi turna un alt polonic în cap. Nu putea continua să piardă, săptămână de săptămână, câte doi oameni, fie morţi, fie răniţi. Dar cum puteau 804

supravieţui, când ofiţerilor puţin le păsa dacă trăiau sau mureau? Izbuti cu greu să se stăpânească, să nu arunce, frustrat, polonicul în butoi. I-l dădu, în schimb, lui Cikatrice, privindu-l cu un zâmbet încurajator. O minciună. Însă una importantă. Gaz îl privea din umbra barăcilor altor podari. Silueta translucidă a lui Syl – acum sub forma unui puf plutitor de buruiana dâmbului – se rotea, în zbor grăbit, în jurul sergentului podarilor. În cele din urmă, veni la Kaladin şi i se opri pe umăr, luându-şi înfăţişarea de femeie. — Pune ceva la cale, spuse ea. — Nu s-a amestecat, zise Kaladin. Nici măcar n-a încercat să nempiedice să facem tocană seara. — A stat de vorbă cu ochi-luminoşi ăla. — Cu Lamaril? Ea dădu din cap. — E superiorul lui, spuse Kaladin, intrând în umbra barăcii Podului Patru. Se sprijini de perete, cu ochii la oamenii lui, aflaţi lângă butoiul cu apă. Vorbeau între ei. Glumeau. Râdeau. Seara se duceau să bea împreună. Părinte al Furtunii, nu-şi închipuise niciodată c-o sajungă să se bucure fiindcă oamenii aflaţi sub comanda lui se duc la băut. — Nu mi-a plăcut cum arătau feţele lor, spuse Syl, aşezându-se pe umărul lui. Erau întunecate. Ca norii de furtună. N-am auzit ce spuneau. I-am zărit prea târziu. Dar nu îmi place asta şi, mai ales, nu-mi place Lamaril. Kaladin dădu încet din cap. 805

— Nici tu n-ai încredere în el? întrebă Syl. — E un ochi-luminoşi. Atât era de-ajuns. — Aşa că o să… — Aşa că n-o să facem nimic, spuse Kaladin. Nu pot riposta dacă ei nu-ncearcă nimic. Şi, dacă-mi cheltuiesc toată energia temândumă pentru ceea ce ar putea face ei, n-o să pot rezolva problemele pe care trebuie să le-nfrunt acum. Nu spuse şi care era adevărata lui temere. Dacă Gaz sau Lamaril se hotărau să-i ceară moartea, nu putea face aproape nimic ca să-i oprească. Fireşte, podarii erau rareori executaţi, cu excepţia cazului în care nu-şi făceau podalergarea. Dar până şi într-o armată „onestă” ca a lui Amaram se auzeau zvonuri despre învinuiri inventate şi dovezi măsluite. În tabăra lipsită de disciplină a lui Sadeas, unde abia dacă existau câteva reguli, nu s-ar fi sinchisit nimeni, nici măcar cât negru sub unghie, dacă el, Kaladin – un sclav care purta stigmatul shash – ar fi fost atârnat în furtună pentru vreo vină greu de înţeles. L-ar fi lăsat în seama unei mari furtuni şi s-ar fi spălat pe mâini de moartea lui, pretinzând că soarta îi fusese hotărâtă de Părintele Furtunii. Se ridică şi o porni spre acea zonă a lemnăriei în care lucrau dulgherii. Meşterii şi ucenicii lor trudeau din greu, tăind bucăţi de lemn pentru cozi de suliţe, poduri, stâlpi sau mobilier. Când trecu pe lângă ei, îl salutară toţi pe Kaladin cu înclinări ale capului. Le devenise familiar, se obişnuiseră cu cererile lui bizare, precum dorinţa de a împrumuta o bucată de lemn destul de lungă ca să fie ţinută de patru oameni în timp ce exersau alergarea în 806

aceeaşi cadenţă. Acum găsi un pod pe jumătate terminat. Până la urmă fusese făcut din acea scândură pe care o folosise el. Îngenunche şi studie lemnul. Un grup de bărbaţi muncea chiar în dreapta lui, cu un ferăstrău imens, tăind rondele subţiri dintr-un buştean. Probabil că aveau să intre în alcătuirea unor scaune. Îşi trecu degetele peste lemnul neted, de esenţă tare. Toate podurile mobile erau făcute dintr-un soi de lemn numit makam. De un maroniu intens, cu fibre care abia se puteau distinge, era, deopotrivă, durabil şi uşor. Dulgherii îi lustruiseră suprafaţa netedă şi mirosea a rumeguş şi a mosc. — Kaladin! îl strigă Syl, mergând prin aer şi apoi pe lemn. Pari dus pe gânduri. — Grija cu care sunt lucrate podurile astea e o ironie, zise el. Dulgherii din armata asta îşi cunosc meseria mult mai bine decât soldaţii. — E normal. Dulgherii vor să facă poduri durabile. Soldaţii pe care i-am auzit eu vorbind nu vor decât s-ajungă pe platouri, sănşface inima-nestemată şi să plece. Pentru ei e ca un joc. — Pătrunzătoare observaţie. Începi să ne studiezi cu din ce în ce mai multă pricepere. Ea se strâmbă. — Am impresia că mai degrabă îmi amintesc lucruri pe care leam ştiut cândva. — În curând aproape că nici n-o să mai fi spren. O să devii un mic filosof translucid. Vom fi nevoiţi să te trimitem la o mănăstire ca să-ţi petreci timpul cufundată în gânduri profunde, importante. — Da, aşa cum e cel mai bine să vă trimiteţi acolo ardenţii, ca să 807

bea din greşeală o poţiune care le albăstreşte gura, zise ea cu un zâmbet răutăcios. Kaladin zâmbi la rândul lui, continuând să-şi plimbe degetele pe lemn. Încă nu înţelegea de ce nu li se îngăduia podarilor să aibă scuturi. La întrebarea asta nu-i dădea nimeni un răspuns direct. — Se întrebuinţează makamul fiindcă e destul de rezistent ca să nu cedeze când şarjează cavaleria grea, spuse el. Ar trebui să ne putem folosi de asta. Nu vor să ne dea scuturi, dar noi cărăm deja unul pe umeri. — Dar ce vor face dacă-ncercaţi aşa ceva? Kaladin se ridică în picioare. — Nu ştiu, dar nici n-am de ales. O astfel de încercare ar fi fost un risc. Un risc imens. Dar ideile care nu implicau riscuri i se terminaseră cu multe zile în urmă. ● — Îl putem ţine aşa, spuse Kaladin, arătând spre Pietroi, Teft, Cikatrice şi Moash. Stăteau lângă podul aşezat pe una dintre suprafeţele laterale, cu partea de dedesubt la vedere. Aceasta din urmă era o construcţie complicată, cu opt şiruri a câte trei locaşuri, care permiteau ca douăzeci şi patru de oameni să stea chiar sub pod şi, în plus, existau şaisprezece mânere – câte opt de fiecare parte, pentru alţi şaisprezece oameni plasaţi în afară. Patruzeci de oameni, alergând umăr la umăr, când echipa era completă. Pentru fiecare om de sub pod existau un locaş în care să-şi ţină capul, două bucăţi de lemn curbate care se sprijineau pe umeri şi două bare cu rol de mânere. Podarii purtau veste căptuşite la umeri, 808

iar cei mai scunzi aveau căptuşeli mai groase, ca să compenseze diferenţa. Gaz se străduia de obicei să-i repartizeze pe nou-veniţi în echipe ţinând cont de înălţimea lor. Ceea ce, fireşte, nu se întâmpla în cazul Podului Patru. Podul Patru îi primea pe cei care mai rămâneau. Kaladin le arătă mai multe bare şi grinzi. — Am putea să-l apucăm de aici şi să alergăm drept înainte, cărând podul în dreapta noastră, întors pe-o parte şi uşor înclinat. Îi punem pe cei mai înalţi spre exterior şi pe cei mai scunzi spre interior. — La ce bun? întrebă Pietroi, încruntându-se. Kaladin aruncă o privire spre Gaz, care îi urmărea din apropiere. De la o distanţă supărător de mică. Era mai bine să nu spună de ce dorea, de fapt, să care podul astfel. În plus, nu voia nici să le dea oamenilor speranţe înainte de a se convinge c-avea să meargă. — Nu e decât un experiment, spuse. Dacă putem schimba din când în când poziţia, o să ne fie mai uşor. O să punem la treabă alţi muşchi. Stând deasupra podului, Syl se încruntă. Se încrunta ori de câte ori Kaladin ascundea adevărul. — Adunaţi oameni, spuse el cu o fluturare de mână către Pietroi, Teft, Cikatrice şi Moash. Îi numise pe cei patru comandanţi de grupă, deşi podarii n-aveau de obicei aşa ceva. Dar soldaţii lucrau în general mai bine în grupuri mici, de câte şase sau opt oameni. „Soldaţi”, îşi spuse Kaladin. „Aşa mă gândesc la ei acum”? Nu luptau. Dar erau soldaţi. Era prea uşor să-i subapreciezi când 809

îi considerai „doar” podari. Ca să te năpusteşti către arcaşii duşmani fără scuturi era nevoie de curaj. Chiar şi atunci când erai silit s-o faci. Îşi întoarse privirea şi văzu că Moash nu plecase cu ceilalţi trei. Bărbatul cu faţa îngustă avea ochii de un verde-închis şi părul castaniu presărat cu fire negre. — S-a întâmplat ceva, soldat? întrebă Kaladin. La auzul ultimului cuvânt, Moash clipi surprins, dar şi el, şi ceilalţi erau învăţaţi să se aştepte la tot felul de lucruri neobişnuite din partea lui Kaladin. — De ce m-ai făcut comandantul unei grupe? — Pentru că te-ai împotrivit conducerii mele mai mult decât oricine altcineva. Şi, în privinţa asta, e clar că ai protestat mai zgomotos decât ceilalţi. — M-ai făcut şef de grupă pentru că am refuzat să mă supun ordinelor tale? — Te-am făcut şef de grupă pentru c-am observat că eşti capabil şi inteligent. Dar, dincolo de asta, nu te-ai lăsat dominat prea uşor. Ai o voinţă puternică. De aşa ceva mă pot folosi. Moash îşi scărpină bărbia prin barba scurtă. — Bine, atunci. Dar, spre deosebire de Teft şi de mâncătorul ăla de coarne, eu nu cred că eşti un dar trimis de Atotputernic. N-am încredere în tine. — Atunci de ce mi te supui? Moash îi întâlni privirea, apoi ridică din umeri. — Presupun că sunt curios. Şi plecă să-şi adune grupa. 810

● „Pe vânturile turbate…” îşi zise Gaz, uluit, când trecu pe lângă el echipa Podului Patru. Ce-i apucase de încercau să care podul întors pe-o parte? Pentru asta, erau nevoiţi să se grupeze într-un mod bizar, pe trei rânduri în loc de cinci, ţinând podul de dedesubt şi ducându-l în dreapta lor. Abia aveau loc cu toţii, iar mânerele nu erau făcute ca să cari podul astfel. Gaz se scărpină în cap, urmărindu-i cu privirea în timp treceau pe lângă el, apoi întinse o mână, oprindu-l pe Kaladin când ajunse în dreptul lui. Înălţimea sa dădu drumul podului şi se grăbi să apropie, ştergându-şi fruntea, în vreme ce toţi ceilalţi îşi continuau alegarea. — Da? — Ce e asta? întrebă Gaz, arătând cu degetul. — Echipa podului. Cară ceea ce cred că e… da, e un pod. — Nu ţi-am cerut un răspuns obraznic, se răsti Gaz. Vreau o explicaţie. — Căratul podului deasupra capului e obositor, spuse Kaladin. Era înalt, destul de înalt ca să-l domine pe Gaz. „Dar-ar furtuna, n-o să mă las intimidat!” — E un mod de a folosi alţi muşchi. Ca atunci când muţi un sac de pe un umăr pe altul. Gaz se uită într-o parte. Oare se mişcase ceva în întuneric? — Gaz? întrebă Kaladin. — Ascultă, Înălţimea ta, spuse chiorul, uitându-se din nou la el. O fi obositor să-l cari deasupra capului, dar să-l cari aşa e pur şi 811

simplu o tâmpenie. O să vă-mpiedicaţi unul de altul, iar mânerele sunt groaznice. Abia ai găsit loc pentru toţi oamenii. — Da, răspunse Kaladin, ceva mai încet. Dar, de foarte multe ori, numai o jumătate din echipa podului scapă cu viaţă din podalergare. Aşa o să-l putem aduce înapoi şi dacă suntem mai puţini. Asta o să ne permită măcar să ne schimbăm poziţiile. Gaz şovăi. „Numai o jumătate din echipa podului…” Dacă-şi cărau podul aşa în timpul unui asalt adevărat, aveau să înainteze mai încet şi să se afle în bătaia săgeţilor. Avea să fie un dezastru. Cel puţin pentru Podul Patru. Zâmbi. — Îmi place. Kaladin păru şocat. — Ce? — Iniţiativă. Creativitate. Da, continuaţi instrucţia. Mi-ar plăcea foarte mult să vă văd îndreptându-vă către un platou cu podul ţinut astfel. Kaladin îşi strânse pleoapele. — Serios? — Da, răspunse Gaz. — Bine. Poate c-o s-o facem. Gaz zâmbi, urmărindu-l cu privirea pe Kaladin, care se retrase. Un dezastru era exact ce-i trebuia. Acum nu-i mai rămânea nimic altceva de făcut decât să găsească o altă cale de a-l plăti pe Lamaril.

812

31 SUB PIELER CU ŞASE ANI ÎN URMĂ — Să nu faci aceeaşi greşeală ca mine, fiule. Kal îşi ridică privirea de pe manuscris. Tatăl lui stătea în cealaltă parte a sălii de operaţii, cu o mână la cap şi cu un pocal de vin pe jumătate gol în cealaltă. Era vin violet, cea mai tare băutură. Lirin lăsă pocalul jos, iar lichidul de un violet intens – culoarea sângelui de cremling – se clătină şi se cutremură. Schimba direcţia Luminii de Furtună revărsate din două sfere de pe masă. — Tată? — Când ajungi la Kharbranth, rămâi acolo, zise Lirin cu o voce neclară. Să nu te-ntorci în oraşul ăsta de proşti, mic şi înapoiat. Să nu-ţi sileşti frumoasa soţie să trăiască departe de toţi oamenii pe care i-a cunoscut vreodată şi pe care i-a iubit. Tatăl lui Kal nu se-mbăta prea des; aceea era una dintre rarele nopţi în care se dovedea îngăduitor faţă de sine însuşi. Poate fiindcă mama lui Kal se dusese devreme la culcare, istovită după o zi de muncă. — Ai spus întotdeauna că trebuie să mă-ntorc, zise încet băiatul. — Sunt un idiot. Cu spatele la Kal, tatăl lui se uita la peretele pătat de lumina albă a sferelor. — Nu mă vor aici. Nu m-au vrut niciodată, adăugă el. 813

Kal îşi coborî privirea spre manuscris. Era plin cu desene înfăţişând trupuri disecate, cu muşchii măriţi şi scoşi în afară. Reprezentările erau atât de amănunţite! Fiecare avea câte o pereche de glife pentru denumirea fiecărei porţiuni, iar el le memorase. Acum studia procedeele, cercetând trupurile unor oameni morţi de multă vreme. Cândva, Laral îi spusese că oamenii nu trebuiau să vadă sub piele. Foile acelea, cu desenele lor, reprezentau o parte din ceea ce îi făcea pe toţi atât de bănuitori în privinţa lui Lirin. Să vezi sub piele era ca şi cum te-ai fi uitat sub haine, ba chiar mai rău. Tatăl lui îşi mai turnă vin. Cât de mult se putea schimba lumea, într-un timp atât de scurt! Înfrigurat, Kal îşi strânse mai tare haina în jurul trupului. Venise iarna, dar vasul lor pentru jar era gol; nu-şi puteau permite să cumpere cărbuni, pentru că pacienţii nu mai ofereau nimic. Lirin continua să-i trateze şi să-i opereze, dar îşi încetaseră pur şi simplu donaţiile, ca urmare a ordinului lui Roshone. — N-ar trebui să poată face asta, şopti Kal. — Dar poate, zise Lirin. Purta o cămaşă albă, o vestă neagră şi o pereche de pantaloni cafenii. Vesta era descheiată şi piepţii îi atârnau în lateral, ca pielea îndepărtată de pe trupurile oamenilor din desenele lui Kal. — Am putea cheltui sferele, spuse băiatul cu voce şovăitoare. — Alea sunt pentru educaţia ta, se răsti Lirin. Dacă te-aş putea trimite acum, aş face-o. Părinţii lui Kal le trimiseseră o scrisoare chirurgilor din Kharbranth, cerându-le să-i îngăduie lui Kal să-şi dea mai devreme 814

testele pentru admitere. Răspunsul lor fusese negativ. — El vrea să le cheltuim, zise Lirin, în cuvinte greu de înţeles. Deaia a spus ce-a spus. Încearcă să ne terorizeze, ca să avem nevoie de sfere. Cuvintele adresate de Roshone orăşenilor nu fuseseră exact ceea ce se înţelegea printr-o poruncă. Sugerase doar că, dacă tatăl lui Kal era prea prost ca să ceară bani, atunci nu trebuia plătit. În ziua următoare, oamenii îşi încetaseră donaţiile. Orăşenii îl priveau pe Roshone cu un amestec năucitor de adoraţie şi teamă. După părerea lui Kal, nu merita niciuna, nici alta. Era evident că fusese exilat la Vatra-de-Piatră din cauza înverşunării şi a numeroaselor lui cusururi. Nu merita să stea printre adevăraţii ochi-luminoşi, cei care luptau pe Câmpiile Sfărâmate ca să se răzbune. — De ce se străduieşte toată lumea atât de mult să-i facă pe plac? întrebă Kal, uitându-se la spatele tatălui său. Cu Luminlordul Wistiow nu se purtau aşa. — Pentru că Roshone e necruţător. Kal se încruntă. Oare vorbea vinul pe care-l băuse? Tatăl lui se întoarse spre el, cu atât de clara Lumină de Furtună reflectându-i-se în ochi. Ochi în care băiatul citi o luciditate surprinzătoare. — Luminlordul Wistiow lăsa oamenii de capul lor. Aşa că ei îl ignorau. Roshone le dă de înţeles că-i găseşte vrednici de dispreţ. Aşa că ei se îngrămădesc să-i facă pe plac. — Asta n-are sens, zise Kal. — E în firea lucrurilor, răspunse Lirin, jucându-se cu una dintre 815

sferele de pe masă, pe care o rostogolea sub un deget. Va trebui sănveţi asta, Kal. Când percep lumea ca fiind corectă, oamenii sunt mulţumiţi. Dar dacă văd o gaură – un defect – se grăbesc s-o umple. — Faci asta să sune a nobleţe. — Într-un fel, este, zise oftând Lirin. N-ar trebui să fim atât de supăraţi pe vecinii noştri. Sunt meschini, e adevărat, dar meschinăria asta vine din ignoranţă. Nu mă dezgustă ei. Mă dezgustă cel care-i manipulează. Ca să poată merge el mai departe, unul ca Roshone e-n stare să ia ceea ce e onest şi loial într-un om şi să-l deformeze, transformându-l într-o mizerie noroioasă pe care s-o calce în picioare. Sorbi din pocal, terminându-şi vinul. — Ar trebui să cheltuim pur şi simplu sferele, zise Kal. Ori să le trimitem undeva, la un cămătar, sau ceva de felul ăsta. Dacă ar dispărea, ne-ar lăsa şi el în pace. — Nu, răspunse încet Lirin. Roshone nu e genul care te cruţă după ce te-a înfrânt. El continuă să dea în tine cu picioarele. Nu ştiu ce greşeală politică l-a adus în locul ăsta, dar este evident că pe rivalii lui nu se poate răzbuna. Noi suntem, aşadar, tot ce are. Lirin rămăsese tăcut pentru câteva clipe. — Sărmanul neghiob! adăugă el. „Sărmanul neghiob?” se gândi Kal. „Omul ăsta încearcă să ne distrugă vieţile şi asta-i tot ce găseşte tata de spus?” Cum rămânea cu poveştile cântate de oameni lângă vatră? Acelea despre păstori deştepţi, care păcăleau şi înfrângeau un ochiluminoşi slab de minte. Existau zeci de variante, iar Kal le auzise pe toate. Lirin nu putea să riposteze cumva? Să acţioneze, în loc să stea 816

şi s-aştepte? Dar nu spuse nimic. Ştia ce i-ar fi răspuns tatăl lui: „Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta. Tu vezi-ţi de-nvăţătură.” Oftând, Kal se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi deschise din nou manuscrisul. În sala de operaţii, lumina era sărăcăcioasă, nu venea decât de la cele patru sfere de pe masă şi de la încă una, pe care Kal o folosea pentru citit. Lirin le păstra pe cele mai multe închise în dulap, bine ascunse. Băiatul o ţinea pe a lui în mână, luminându-şi pagina. Pe spatele acesteia erau explicaţii mai lungi ale procedeelor, pe care i le putea citi mama lui. Era singura femeie din oraş care ştia să citească, deşi Lirin spunea că, pentru femeile ochi-întunecaţi de rang înalt din marile oraşe, asta nu era ceva neobişnuit. În timp ce învăţa, scoase absent un obiect din buzunar. O piatră pe care o găsise pe scaunul lui, aşteptându-l, când venise să se apuce de învăţat. O recunoscuse drept piatra preferată a lui Tien, pe care, în ultima vreme, o căra cu el pretutindeni. Acum i-o lăsase lui Kaladin; făcea asta adesea, sperând că şi fratele lui mai mare avea să-i poată vedea frumuseţea ascunsă, deşi toate păreau să nu fie decât nişte pietre obişnuite. Trebuia să-l întrebe pe Tien ce găsea atât de nemaipomenit la ea. Întotdeauna exista ceva. Tien îşi petrecea acum zilele învăţând dulgheria de la Ral, un bărbat din oraş. Lirin i-l trimisese fără tragere de inimă: sperase să scoată din el încă un alt chirurg care să-i fie de ajutor, dar băiatul nu suporta să vadă sânge. Încremenea de fiecare dată, fără a izbuti să se obişnuiască. Era o problemă. Kal sperase că, dacă el pleca, tatăl său urma să rămână cu Tien drept ajutor. Şi avea să plece, într-un fel sau altul. Încă nu alesese între armată şi Kharbranth, deşi în 817

ultimele luni începuse să-şi dorească mai degrabă o viaţă de suliţaş. Dacă o lua pe acel drum, trebuia s-o facă pe furiş, imediat ce avea să fie destul de mare pentru ca recrutorii să-l poată lua fără acordul părinţilor lui. Era probabil de ajuns să aibă cincisprezece ani. Mai avea de aşteptat cinci luni. Deocamdată îşi zicea că-ţi prinde foarte bine să cunoşti muşchii – şi părţile vitale ale trupului –, indiferent dacă eşti chirurg sau suliţaş. Se auzi o bufnitură în uşă. Nu fusese o bătaie, ci o bufnitură. Se repetă. Ca şi cum ceva greu ar fi împins în lemn sau l-ar fi izbit. — Ce vânturile furtunii! zise Lirin, ridicându-se de pe taburetul lui. Traversă mica încăpere; vesta lui descheiată mătură masa de operaţie, unul dintre nasturi zgâriind lemnul. O altă bufnitură. Kal se grăbi să se ridice de pe scaun, închizându-şi manuscrisul. La paisprezece ani şi jumătate, era aproape tot atât de înalt ca tatăl său. Dinspre uşă se auzi un zgrepţănat, ca de unghii sau de gheare. Kal întinse mâna către Lirin, dintr-odată îngrozit. Era noaptea târziu, în cameră era întuneric, în oraş domnea tăcerea. Afară era ceva. Părea un animal. Ceva inuman. Se vorbea despre un bârlog al crestelor-albe, care făceau necazuri prin împrejurimi, atacând călătorii pe drum. Kal avea în cap o imagine a acelor creaturi reptiliene, mari cât un cal, dar cu spatele acoperit de carapace. Adulmeca vreuna dintre ele la uşă? Se freca de ea, încercând să intre cu forţa? — Tată! scânci băiatul. Lirin deschise brusc uşa. Lumina palidă a sferelor nu dezvălui un 818

monstru, ci un bărbat îmbrăcat în negru. Ţinea în mâini o bară lungă de metal şi purta o mască neagră din lână, cu găuri pentru ochi. Băiatul îşi simţi inima bătându-i mai repede, pradă panicii, când intrusul făcu un salt înapoi. — Nu v-aşteptaţi să găsiţi pe nimeni înăuntru, nu-i aşa? spuse tatăl lui. Au trecut ani de când n-a mai fost niciun hoţ în oraş. Mi-e ruşine pentru voi! — Dă-ne sferele! strigă o voce din întuneric. În umbră se mişcă încă o siluetă, apoi o alta. „Părinte al Furtunii!” Kal strânse manuscrisul la piept cu mâini tremurătoare. „Câţi sunt?” Hoţi la drumul mare, veniţi să jefuiască oraşul! Astfel de lucruri se întâmplau. Din ce în ce mai des în vremurile acelea, aşa spunea tatăl lui. Cum putea Lirin să fie atât de calm? — Sferele alea nu-s ale tale, strigă o voce. — Serios? spuse tatăl lui Kal. Şi asta le face să fie ale voastre? Credeţi c-o să vă lase să le păstraţi? Lirin nu le vorbea ca unor tâlhari din afara oraşului. Băiatul se apropie tiptil şi se opri exact în spatele lui, înspăimântat – şi în acelaşi timp ruşinându-se de spaima lui. Bărbaţii din întuneric erau creaturi obscure, de coşmar, mişcându-se încoace şi încolo, cu feţe negre. — O să i le dăm lui, spuse o voce. — Nu e nevoie s-ajungem la violenţă, Lirin, adăugă un altul. Oricum n-o să le cheltuieşti. Tatăl lui Kal pufni. Se repezi în cameră. Băiatul ţipă, trăgându-se înapoi când Lirin deschise dulapul în care ţinea sferele. Înşfăcă 819

pocalul mare de sticlă în care le păstra; era acoperit cu o pânză neagră. — Le vreţi? strigă, trecând pe lângă Kal în drum spre uşă. — Tată! spuse el, cuprins de panică. — Vreţi lumina pentru voi? zise Lirin, iar vocea îi deveni mai puternică. Iat-o! Smulse pânza. Pocalul răbufni, radiind văpăi de o strălucire aproape orbitoare. Kal îşi ridică braţul. Tatăl lui era o siluetă întunecată, care părea să ţină soarele între degete. Pocalul uriaş lucea, împrăştiind o lumină domoală. O lumină aproape rece. Băiatul clipi pentru a scăpa de lacrimi, iar ochii i se obişnuiră cu ea. Acum îi vedea clar pe bărbaţii de-afară. Acolo unde se conturaseră mai înainte siluete ameninţătoare, acum erau oameni care dădeau înapoi, cu mâinile ridicate. Nu mai păreau atât de intimidanţi; de fapt, bucăţile de stofă de pe feţele lor arătau ridicol. De unde până atunci se temuse, Kal se simţea acum ciudat de încrezător în sine. Pentru o clipă, tatăl său păru să ţină în mână nu doar lumina, ci însăşi înţelegerea faptelor. „Ăla e Luten”, îşi zise băiatul, văzând un bărbat care şchiopăta. Era uşor de recunoscut, în ciuda măştii. Lirin îi operase piciorul; mulţumită lui, încă mai putea să meargă. Kal îi recunoscu şi pe ceilalţi. Harl era cel cu umeri laţi, iar Balsas, cel cu o haină nouă, frumoasă. La început, Lirin nu spuse nimic. Stătea ţinând în mână acea strălucire vie, care lumina întreaga piaţă pietruită de afară. Bărbaţii păreau acum să se micşoreze, parcă ştiind că-i recunoscuse. — Ei? spuse chirurgul. M-aţi ameninţat. Haideţi. Loviţi-mă! Jefuiţi-mă! Faceţi asta ştiind că am trăit printre voi aproape toată 820

viaţa. Ştiind că v-am lecuit copiii. Haideţi! Vărsaţi sângele unuia deal vostru! Bărbaţii dispărură în noapte fără nicio vorbă.

821

32 CĂRAT PE-O PARTE „Locuiau sus, într-un loc pe care niciun om nu-l putea atinge, dar pe care-l puteau vizita cu toţii. În însuşi turnul oraşului, înălţat fără ajutorul mâinilor omeneşti.” Deşi e o poveste romantică fantastică din cel de-al treilea secol de după Mârşăvie, Cântecul ultimei veri reprezintă în acest caz o referinţă validă. A se vedea pagina 27 din traducerea Varalei, luându-se în considerare nota de subsol.

Se descurcau mai bine când cărau podul pe-o parte. Dar nu cu mult mai bine. Kaladin privea echipa Podului Patru înaintând cu stângăcie şi manevrând podul în lateral. Din fericire, sub pod se aflau o mulţime de mânere, iar ei descopereau cum era cel mai bine să le ţină. Erau nevoiţi să-i dea o înclinare mai puţin abruptă decât ar fi vrut el. Asta le expunea picioarele, dar poate reuşea să-i înveţe să-i schimbe poziţia când apăreau săgeţile. În momentul acela îl duceau într-o poziţie care le încetinea mişcările şi erau atât de înghesuiţi încât, dacă parshendii reuşeau să doboare un podar, ceilalţi s-ar fi împiedicat de el. Şi ar fi fost deajuns să piardă doar câţiva oameni pentru ca echilibrul să se strice, şi atunci podul le-ar fi scăpat în mod sigur din mâini. „Manevra asta va trebui făcută cu foarte mare grijă”, se gândi 822

Kaladin. Syl fâlfâia în urma podului sub înfăţişarea unui vârtej de frunze aproape translucide. În spatele ei, ceva îi atrase atenţia lui Kaladin: un soldat în uniformă călăuzea un grup de bărbaţi în zdrenţe, cu feţe deznădăjduite. „În sfârşit”, îşi zise. Era în aşteptarea unui nou grup de recruţi. Îşi flutură scurt mâna către Pietroi. Mâncătorul de coarne dădu din cap; avea să se ocupe el de antrenament. Era oricum vremea să facă o pauză. Kaladin urcă în fugă scurta pantă către marginea lemnăriei şi sosi exact în clipa când Gaz îi întâmpina pe nou-veniţi. — Ce adunătură jalnică! spuse chiorul. Credeam că data trecută mi-aţi trimis toate scursorile, dar grupul ăsta… Lamaril ridică din umeri. — Acum sunt ai tăi, Gaz. Împarte-i cum îţi place. El şi soldaţii lui se îndepărtară, lăsându-i în urmă pe recruţii ghinionişti. Unii purtau haine decente; erau, probabil, nelegiuiţi prinşi de curând. Ceilalţi aveau stigmatul sclaviei pe frunte. Vederea lor trezi în Kaladin sentimente pe care se silise să şi le alunge. Încă se mai afla în vârful unei râpe abrupte; un singur pas greşit l-ar fi putut rostogoli înapoi, în braţele disperării. — Aşezaţi-vă pe-un singur şir, cremlingilor, se răsti Gaz la nouveniţi, scoţându-şi bâta şi mişcând-o ameninţător. Îl văzu pe Kaladin, dar nu spuse nimic. Bărbaţii se aliniară în grabă. Gaz trecu pe lângă ei, numărându-i, şi-i alese pe cei mai înalţi. — Voi cinci sunteţi la Podul Şase. Ţineţi minte asta! Altminteri o să am grijă să fiţi biciuiţi. 823

Numără un alt grup. — Voi şase, la Podul Paisprezece. Voi patru din capăt, la Podul Trei. Tu, tu şi tu, la Podul Unu. Podul Doi n-are nevoie… Voi patru, la Podul Şapte. Ăştia erau toţi. — Gaz, spuse Kaladin, încrucişându-şi braţele. Syl îi coborî pe umăr, dând micii sale furtuni de frunze înfăţişarea unei femei tinere. Sergentul se răsuci spre el. — Podul Patru nu mai are decât treizeci de oameni teferi. — Podurile Şase şi Paisprezece au mai puţini. — Au câte douăzeci şi nouă şi tocmai le-ai dat destui oameni noi. Iar Podul Unu are treizeci şi şapte, şi i-ai trimis trei recruţi. — La ultima alergare n-aţi pierdut decât unul şi… Kaladin îl prinse pe Gaz de braţ când încerca să se îndepărteze. Sergentul tresări şi-şi ridică bâta. „Încearcă numai”, zise în gând Kaladin, întâlnindu-i privirea. Aproape că-şi dorea să-l vadă încercând. Gaz scrâşni din dinţi. — Bine. Un singur om. — Îl aleg eu. — N-ai decât. Oricum niciunul nu-i bun de nimic. Kaladin se întoarse spre noii podari. Se strânseră în grupuri mici, în funcţie de podurile la care fuseseră trimişi. El îşi îndreptă imediat atenţia către cei mai înalţi. Priviţi prin ochii unui sclav, păreau bine hrăniţi. Doi arătau ca şi cum… — Hei, gancho! strigă o voce dintr-un alt grup. Hei! Cred că mă 824

vrei pe mine. Kaladin se întoarse. Un bărbat scund şi subţire îi făcea semn cu mâna. N-avea decât un singur braţ. Cine-l trimisese să fie podar? „O să oprească o săgeată”, se gândi. „Pentru şefi, e singurul lucru la care-s buni unii dintre podari.” Bărbatul avea păr castaniu şi pielea de culoarea bronzului, de o nuanţă puţin prea închisă ca să fie un alerthi. Şi unghii translucide având culoarea ardeziei – aşadar era herdazian. În ochii celor mai mulţi dintre nou-veniţi se citea apatia, însă el zâmbea, deşi purta pe frunte stigmatul sclaviei. „Semnul e vechi”, se gândi Kaladin. „Fie a avut mai înainte un stăpân bun, fie a reuşit cumva să nu se lase doborât.” Era evident că nu înţelegea ce-l aştepta ca podar. Celor care înţelegeau le pierea zâmbetul. — Mă puteţi folosi, spuse bărbatul. Noi, herdazienii, suntem luptători de elită, gon. Ultimul cuvânt folosit părea să-l numească pe Kaladin. — Vezi tu, odată am avut de-a face, desigur, cu trei bărbaţi, şi erau beţi şi tot restul, dar tot i-am bătut. Vorbea într-un ritm foarte rapid şi accentul lui puternic făcea cuvintele neclare, contopindu-le. Avea să fie un podar groaznic. Ar fi putut să alerge cu podul pe umeri, dar nu şi să-l manevreze. Iar muşchii lui păreau cam fleşcăiţi în jurul taliei. Indiferent la ce pod ar fi ajuns, ceilalţi I-ar fi pus în faţă, astfel încât o săgeată să-i scape de el. „Trebuie să faci ce poţi ca să rămâi în viaţă”, şopti o voce din trecutul lui. „Transformă o povară într-un câştig…” 825

„Tien.” — Bine, spuse Kaladin, arătând cu degetul spre el. Îl iau pe herdazianul din spate. — Ce? zise Gaz. Bărbatul scund se apropie agale de Kaladin. — Mulţumesc, gancho! O să te bucuri că m-ai ales. Kaladin se întoarse să plece, trecând pe lângă Gaz. Sergentul podurilor se scărpină în cap. — Ai insistat atâta ca să-l poţi alege pe piticul ciung? Kaladin trecu de el fără să-i răspundă. Se întoarse în schimb spre herdazianul cu un singur braţ. — De ce-ai vrut să vii cu mine? Nu ştii nimic despre nicio echipă de podari. — Ai fost singurul care-a venit s-aleagă, răspunse omul. Astanseamnă că un om trebuie să fie deosebit, ceilalţi nu. Simt că eşti un om bun. Se vede în ochii tăi, gancho, adăugă el, apoi se întrerupse o clipă. Ce e o echipă de podari? Kaladin descoperi că detaşarea nou-venitului îl făcea să zâmbească. — O să vezi. Cum te cheamă? — Lopen. Nişte veri de-ai mei îmi spun lopenul, fiindcă n-au mai auzit niciodată de cineva cu numele ăsta. Am întrebat în toate părţile, poate o sută… sau două sute… o grămadă de oameni, sigur. Şi niciunul n-a auzit de numele ăsta. Kaladin clipi, surprins de torentul de cuvinte. Omul ăla se oprea vreodată ca să respire? Echipa era în pauză, la umbra podului masiv, proptit pe-o parte. 826

Cei cinci răniţi li se alăturaseră şi stăteau de vorbă; se ridicase până şi Leyten, ceea ce era un semn bun. Cu piciorul lui zdrobit, îi era foarte greu să meargă. Kaladin făcuse tot ce-i stătea în puteri, dar Leyten avea să şchiopăteze toată viaţa. Numai Dabbid, cel pe care lupta îl zdruncinase atât de puternic, nu vorbea cu ceilalţi. Îi urma peste tot, dar nu vorbea. Kaladin începea să se teamă că mintea lui istovită n-avea să-şi revină niciodată. Hobber – bărbatul cu faţa rotundă şi cu strungăreaţă care se alesese cu o săgeată în picior – mergea fără cârje. Peste puţin timp avea să poată alerga din nou cu podul, ceea ce era de asemenea bine. Aveau nevoie de orice pereche de braţe pe care-o puteau găsi. — Du-te-n baraca aia, îi spuse Kaladin lui Lopen. În mormanul din spate îţi găseşti o pătură, sandale şi o vestă. — Sigur, spuse Lopen şi se îndepărtă agale, făcându-le câtorva oameni cu mâna când trecu pe lângă ei. Pietroi se apropie de Kaladin şi îşi încrucişă braţele. — E noul membru? — Da, răspunse Kaladin. — Şi îmi închipui că doar de-ăştia o să ne mai dea Gaz, zise Pietroi şi oftă. Ar fi trebuit să ne-aşteptăm. De-acum înainte n-o să ne mai dea decât podarii care nu-s buni de nimic. Kaladin se simţi tentat să se declare de acord, dar şovăi. Syl ar fi văzut probabil în spusele lui o minciună şi s-ar fi întristat. — Felul ăsta nou în care cărăm podul, începu Pietroi. Cred că nu ne ajută prea tare. E… Se întrerupse când în tabără se auzi cornul, iar sunetul lui, 827

lovindu-se de clădirile din piatră, era asemenea behăitului unei carapace mari. Kaladin se încordă. Oamenii lui erau de rând la podalergare. Aşteptă, încordat, până când auzi cornii sunând a treia oară. — Aliniaţi-vă! strigă el. Să mergem! Spre deosebire de celelalte nouăsprezece echipe care erau de rând, oamenii lui Kaladin n-o luară la fugă în dezordine, ci într-o formaţie ordonată. Lopen se grăbi să iasă, purtând o vestă, apoi şovăi, uitându-se la cele patru grupe şi neştiind încotro s-o ia. Pus în faţă, ar fi fost făcut bucăţi, dar, aflat în orice altă poziţie, probabil că i-ar fi încetinit. — Lopen! strigă Kaladin. Bărbatul ciung salută. „Oare crede că face parte din armată?” — Vezi butoiul ăla cu apă de ploaie? Ia nişte burdufuri de la ucenicii dulgherilor. Mi-au spus că putem împrumuta câteva. Umple cât de multe poţi şi prinde-ne din urmă. — Sigur, gancho, răspunse nou-venitul. — Podul sus! strigă Kaladin, ocupându-şi locul în faţă. Pe umeri! Podul Patru se puse în mişcare. În timp ce alte echipe de podari se îngrămădeau în jurul barăcilor, cea condusă de Kaladin traversă în fugă lemnăria. Coborâră primii panta şi ajunseră la cel dintâi pod permanent când armata nici măcar nu se aliniase încă. Acolo, Kaladin le ordonă să pună podul jos şi să aştepte. La scurt timp după aceea, Lopen coborî cu paşi mărunţi dealul – şi, surprinzător, Dabbid şi Hobber îl însoţeau. Şchiopătatul lui Hobber îi împiedica să se mişte repede, dar construiseră un soi de targă dintr-o prelată şi două stinghii de lemn. În mijlocul ei erau 828

îngrămădite vreo douăzeci de burdufuri cu apă. Alergară către echipa podului. — Ce-i asta? întrebă Kaladin. — Mi-ai spus s-aduc cât de multe pot să car, gon, răspunse Lopen. Ei, am luat asta de la dulgheri. O întrebuinţează ca să care bucăţi de lemn, dar acum nu le trebuie, aşa că am luat-o şi iată-ne aici. Nu-i aşa, muli? Îi pusese întrebarea lui Dabbid, care se mulţumi să dea din cap. — Muli? se miră Kaladin. — Înseamnă mut, îl lămuri Lopen, ridicând din umeri. ’Pen că sar părea că nu vorbeşte prea mult, înţelegi. — Înţeleg. Ei, bună treabă. Pod Patru, din nou pe poziţii! Vine restul armatei. Următoarele ore se scurseră aşa cum era de aşteptat în timpul unei pod alergări. Muncă istovitoare, cărând podul greu de-a lungul platourilor. Apa se dovedi de mare ajutor, în timpul alergărilor, armata le dădea podarilor din când în când apă, dar niciodată atât de des cum ar fi fost necesar. Apa băută după traversarea fiecărui platou îi ajuta la fel de mult ca vreo cinci-şase oameni în plus. Dar adevărata schimbare se produsese datorită antrenamentului. Oamenii din echipa Podului Patru nu se mai simţeau istoviţi de fiecare dată când îl lăsau jos. Munca era tot atât de grea, dar trupurile lor erau pregătite să-i facă faţă. Kaladin surprinse în mai multe rânduri privirile pline de uimire şi de invidie ale podarilor din alte echipe când oamenii lui râdeau şi glumeau în loc să se prăbuşească, frânţi de oboseală. Să alergi cu un pod o dată sau de două ori pe săptămână – cum făceau ceilalţi – nu era de-ajuns. 829

Antrenamentul şi câte o masă în plus în fiecare seară îi ajutaseră să li se întărească muşchii, pregătindu-i pentru muncă. Avură parte de un marş îndelungat, cel mai lung pe care-l făcuse Kaladin vreodată. Merseră către est ore de-a rândul. Era semn rău. Când ţinta era un platou mai apropiat, soseau adesea înaintea parshendilor. Dar la o asemenea depărtare mergeau doar ca să-i împiedice pe duşmani să plece cu inima-nestemată; n-aveau nicio şansă s-ajungă înaintea lor. Ceea ce însemna că apropierea de ţintă avea să fie dificilă. „Încă nu suntem pregătiţi să cărăm podul pe-o parte”, se gândi supărat Kaladin când ajunseră în sfârşit în apropierea unui platou imens, înalt şi cu o formă neobişnuită. Auzise de el – i se spunea Turnul. Nicio armată alethi nu câştigase vreodată o inimă-nestemată acolo. Îşi lăsară podul jos înaintea penultimei spărturi, punându-l în poziţia potrivită şi, în timp ce iscoadele îl traversau, Kaladin avu o presimţire sumbră. Turnul avea formă ascuţită, cu vârful dinspre est la mare înălţime, ceea ce dădea naştere unei pante abrupte. Sadeas adusese un mare număr de soldaţi; platoul enorm permitea desfăşurarea unei forţe numeroase. Kaladin aşteptă, neliniştit. Poate aveau noroc, poate parshendii plecaseră deja cu inima-nestemată. La o depărtare atât de mare, era cu putinţă. Iscoadele se întoarseră în fugă. — Liniile duşmanului sunt pe marginea cealaltă! Încă n-au deschis pupa! Kaladin gemu încet. Armata începu să traverseze pe podul lui, iar oamenii din echipă îşi îndreptară spre el privirile grave şi triste. Ştiau ce urma. Unii dintre ei, probabil foarte mulţi, n-aveau să mai supravieţuiască. 830

De data asta avea să fie foarte rău. La alergările de până atunci avuseseră rezerve. Dacă pierdeau patru sau cinci oameni, puteau totuşi să meargă mai departe. Însă acum alergau numai cu treizeci. Fiecare om căzut avea să-i încetinească simţitor, iar o pierdere de numai patru sau cinci i-ar fi putut face să se clatine sau chiar să răstoarne podul. Dacă se întâmpla aşa ceva, parshendii aveau să-şi trimită majoritatea săgeţilor asupra lor. Fusese şi înainte martor la astfel de lucruri. Dacă echipa unui pod începea să se clatine, parshendii o atacau. În plus, când era clar că echipa unui pod avea un număr mic de oameni, parshendii îşi propuneau să-l doboare. Podul Patru dăduse de necaz. În urma acelei alergări puteau să moară cu uşurinţă cincisprezece sau douăzeci de oameni. Trebuia făcut ceva. Asta era. — Veniţi mai aproape, spuse. Oamenii se încruntară, strângându-se în jurul lui. — O să ţinem podul pe-o parte, zise el încet. Eu o să fiu în faţă. O să vă conduc. Fiţi pregătiţi să mergeţi în direcţia în care merg eu. — Kaladin, când ţinem podul într-o parte, înaintăm mai încet, spuse Teft. A fost o idee interesantă, dar… — Voi aveţi încredere în mine, Teft? — Păi, cred că da. Bărbatul cărunt se uită la ceilalţi. Kaladin observă că mulţi dintre ei nu aveau încredere, cel puţin nu pe de-a-ntregul. — O să meargă, spuse el cu înflăcărare. O să folosim podul în chip de scut care să oprească săgeţile. Trebuie să ne grăbim, să înaintăm mai repede decât alte poduri. O să fie greu să-i întrecem 831

ducând podul într-o parte, dar e singurul lucru care-mi vine în minte. Dacă n-o să meargă, o să mă aflu în faţă, aşa c-o să fiu primul care-o să cadă. Dacă mor, puneţi din nou podul pe umeri. Am exersat mişcarea. Şi-o să scăpaţi de mine. Podarii păstrară tăcerea. — Şi dacă nu vrem să scăpăm de tine? întrebă Natam cel cu faţa prelungă. Kaladin zâmbi. — Atunci alergaţi repede şi urmaţi-mă. O să schimb direcţia pe neaşteptate în timpul alergării; fiţi pregătiţi pentru asta. Se întoarse la pod. Soldaţii de rând erau pe partea cealaltă, iar ochi-luminoşii – printre care şi Sadeas, cu Cristalarmura lui bogat împodobită – treceau peste spărtură. Kaladin şi oamenii lui îi urmară, apoi traseră podul în urma lor. Îl cărară pe umeri până în faţa armatei, îl lăsară jos şi aşteptară să-şi ocupe locurile celelalte poduri. Lopen şi ceilalţi doi oameni care cărau apă rămaseră în urmă, cu Gaz; se părea că n-aveau să fie pedepsiţi fiindcă nu alergau. Aveau un dram de noroc. Kaladin simţi sudoarea brobonindu-i fruntea. Desluşea cu greu şirurile de parshendi aflate în faţă, pe cealaltă margine a spărturii. Bărbaţi cu pielea neagră cu stacojiu, săgeţi în arcuri scurte, gata de tragere. În spatele lor se înălţa imensa pantă a Turnului. Inima lui Kaladin începu să bată mai repede. Presimţiospreni ţâşneau împrejurul oamenilor din întreaga armată, dar nu şi în jurul podarilor lui. Spre cinstea lor, nu erau nici spaimospreni – nu fiindcă nu le-ar fi fost frică, ci fiindcă nu intraseră în panică, aidoma celorlalte echipe de pod către care se duseseră spaimosprenii. 832

„Să-ţi pese”, păru să-i şoptească Tukks, din trecut. „Cheia luptei nu e lipsa entuziasmului, ci entuziasmul ţinut în frâu. Să-ţi pese de victorie. De oamenii pe care-i aperi. Trebuie să-ţi pese de ceva.” „Îmi pasă”, îşi zise Kaladin. „Să mă lovească furtuna pentru prostia mea, dar îmi pasă.” — Podurile sus! tună vocea lui Gaz de-a lungul rândurilor din faţă, repetând ordinul lui Lamaril. Echipa lui Kaladin se puse în mişcare, întorcând repede podul pe o parte şi ridicându-l. Bărbaţii mai scunzi formară un şir, ţinând podul în dreapta, iar ceilalţi, mai înalţi, alcătuiră un alt rând compact în spatele lor, întinzându-şi braţele şi ridicând sau echilibrând podul. Lamaril le aruncă o privire aspră, iar lui Kaladin i se opri răsuflarea în gât. Gaz se apropie de Lamaril şi îi şopti ceva. Acesta dădu încet din cap şi nu spuse nimic. Răsună semnalul de atac. Podul Patru porni. Din spatele lor, valuri de săgeţi porniră peste capetele podarilor, coborând în arc către parshendi. Kaladin alerga cu fălcile încleştate. Se străduia din greu să nu se-mpiedice de mugurii de stâncă şi de coaja-de-piatră de pe platou. Din fericire, deşi echipa lui era mai lentă decât de obicei, antrenamentul şi rezistenţa dobândită îi permiteau să se mişte mai repede decât altele. Avându-l pe el în frunte, Podul Patru reuşi s-o ia înaintea tuturor celorlalte. Şi asta avea o mare importanţă, pentru că el îşi conduse oamenii ceva mai la dreapta, ca şi cum ar fi pierdut puţin direcţia, ducând podul greu pe o parte. Parshendii îngenuncheară şi începură un cântec monoton. Săgeţile alethi cădeau printre ei, abătând atenţia 833

unora, dar alţii îşi înălţară arcurile. „Pregăteşte-te…” îşi zise Kaladin. Înteţi ritmul înaintării şi simţi un val neaşteptat de putere. Încordarea din muşchii picioarelor îi dispăru şi încetă să mai gâfâie. Poate era neliniştea dinaintea luptei, poate că-l cuprindea nepăsarea, dar forţa neaşteptată îi dădu o uşoară senzaţie de euforie. Se simţea străbătut de un freamăt care-i intra în sânge. În clipa aceea simţi că trăgea podul în urma lui de unul singur, ca o pânză ce duce corabia înainte. Se întoarse mai mult spre dreapta, înclinându-se şi mai tare, ceea ce făcea ca el şi oamenii lui să fie complet expuşi în faţa parshendilor. Aceştia îşi continuară cântecul monoton, ştiind cumva – fără să primească vreun ordin – când să-şi încordeze arcurile. Îşi duseră săgeţile în dreptul obrajilor marmoraţi, ochind podarii. Aşa cum era de aşteptat, cei mai mulţi îi aleseră pe oamenii lui Kaladin. „E aproape!” După alte câteva bătăi de inimă… „Acum!” Kaladin se-ntoarse brusc spre stânga, exact în clipa când trăgeau parshendii. Echipa se mişcă odată cu el, înaintând acum cu suprafaţa podului îndreptată către arcaşi. Săgeţile îşi luară zborul, lovind zgomotos lemnul, afundându-se în el. Câteva săgeţi se loviră cu zgomot de piatra de la picioarele podarilor. Podul amplifică răsunetul loviturilor. Kaladin auzi strigătele disperate de durere care se înălţau din mijlocul altor echipe. Oamenii cădeau, unii fiind, probabil, la prima lor alergare. La Podul Patru nu ţipă nimeni. Nu căzu nimeni. 834

Kaladin întoarse din nou podul, alergând aplecat în direcţia opusă, cu podarii din nou în bătaia săgeţilor. Parshendii surprinşi îşi încordară din nou arcurile. De obicei trăgeau în rafale. Ceea ce era în avantajul lui Kaladin, pentru că, imediat ce îşi sloboziră duşmanii săgeţile, se întoarse, folosind podul masiv drept scut. Săgeţile izbiră din nou lemnul. Dinspre celelalte echipe de podari se auziră iarăşi ţipete. Kaladin reuşise din nou să-şi apere oamenii, alergând în zigzag. „Încă o dată”, îşi zise el. Acum avea să fie cel mai greu. Parshendii ştiau ce făcea. Aveau să fie gata de tragere imediat ce schimba direcţia. O schimbă. Nu trase nimeni. Uluit, îşi dădu seama că arcaşii duşmani îşi îndreptaseră întreaga atenţie asupra celorlalte poduri, văzând în ele ţinte mai uşoare. Spaţiul din faţa Podului Patru era practic liber. Spărtura era aproape şi – cu toate că alergase aplecat – Kaladin îşi aduse echipa acolo unde trebuia. Pentru ca atacul cavaleriei să aibă efect, podurile trebuiau înşiruite cât mai aproape unul de altul. Se grăbi să ordone coborârea podului. O parte dintre arcaşii parshendi îşi îndreptaseră din nou atenţia către ei, dar cei mai mulţi trăgeau în alte echipe. Un zgomot din spate anunţă prăbuşirea unui pod. Kaladin şi oamenii lui împinseră, cu soldaţii alethi din spatele lor trimiţând asupra duşmanilor o ploaie de săgeţi ca să-i împiedice să tragă podul înapoi. Fără să se-ntrerupă, Kaladin se uită peste umăr. Al doilea pod din şir era aproape. Era Podul Şapte, dar înainta cu 835

greutate, cu oamenii seceraţi rând pe rând de săgeţi care veneau una după alta. Căzură sub ochii lui şi podul se strivi de stâncă. Acum se clătina podul Douăzeci şi Şapte. Alte două poduri căzuseră deja. Podul Şase ajunse la spărtură, însă cu greu, cu numai jumătate dintre podari rămaşi în viaţă. Unde erau celelalte poduri? Privirea aruncată în grabă nu-l lămuri şi fu nevoit să-şi continue munca. Oamenii săi îşi aşezară podul cu o bufnitură şi el le strigă să se retragă. Se îndepărtară cu toţii în mare grabă, ca să poată traversa cavaleria. Dar nu apăru niciun călăreţ. Cu fruntea brobonită de sudoare, Kaladin se răsuci în loc. Alte cinci echipe îşi aşezaseră podurile, însă restul podarilor încă se mai chinuiau s-ajungă la spărtură. Spre surprinderea lui Kaladin, încercaseră să-şi încline la rândul lor podurile ca să se apere de săgeţi, imitându-i pe oamenii lui. Mulţi se împiedicară, fiindcă unii încercau să lase podul în jos, pentru protecţie, pe când alţii îşi continuau fuga. Domnea haosul. Celelalte echipe nu exersaseră alergarea cu podul pus pe-o parte. Încercând să-şi salte podul în noua poziţie, o echipă răzleţită îl scăpă. Parshendii, care continuau să tragă, secerară alte două echipe. Cavaleria grea atacă, traversând cele şase poduri aşezate. De obicei, câte doi călăreţi mergând alături pe fiecare pod alcătuiau un grup de o sută, împărţit pe trei rânduri de câte treizeci până la patruzeci de oameni. Totul depindea de numărul de poduri aliniate în şir, făcând posibilă o şarjă eficientă împotriva sutelor de arcaşi parshendi. 836

Dar de data asta podurile fuseseră puse mult prea la întâmplare. O parte a cavaleriei traversă, dar oamenii erau prea împrăştiaţi şi nu puteau ataca fără teama că vor fi împresuraţi. Pedestraşii începură să ajute la împingerea Podului Şase. „Ar trebui s-o facem şi noi”, se gândi Kaladin. „Să punem celelalte poduri peste spărtură.” Dar era prea târziu. El rămăsese lângă câmpul de luptă, însă oamenii lui se repeziseră – aşa cum erau obişnuiţi – în spatele celui mai apropiat pâlc de stânci care le putea oferi adăpost. De data asta aleseseră un loc aflat la o distanţă suficient de mică pentru a putea vedea lupta, dar foarte bine apărat de săgeţi. După primul atac, parshendii nu le mai dădeau niciodată atenţie podarilor, deşi alethii aveau grijă să lase în urmă străji care să apere punctul de trecere şi să nu le îngăduie parshendilor să le taie retragerea. Soldaţii izbutiră în sfârşit să aşeze Podul Şase şi alte două echipe le lăsară jos pe ale lor, dar jumătate dintre podari nu reuşiseră să-şi ducă treaba la bun sfârşit. Armata trebuia să se reorganizeze din mers, grăbindu-se să înainteze ca să susţină cavaleria şi împrăştiindu-se pentru a trece prin locurile unde se aflau poduri. Teft ieşi din spatele stâncilor şi îl înşfăcă pe Kaladin de braţ, trăgându-l în locul care-i oferea o relativă siguranţă. El se lăsă tras, continuând să nu scape din ochi câmpul de luptă şi înţelegând că se petrecuse ceva cumplit. Pietroi veni lângă el şi îl bătu pe umăr. Ud de sudoare, părul masivului mâncător de coarne i se lipise de cap, dar el zâmbea cu toată faţa. — E un miracol! Nici măcar un singur om n-a fost rănit! 837

Moash li se alătură. — Părinte al Furtunii! Nu-mi vine să cred ce-am făcut. Kaladin, ai schimbat podalergările pentru totdeauna! — Nu, răspunse el încet. Am dat peste cap tot atacul. — Păi… Ce? „Părinte al Furtunii!” se gândi Kaladin. Cavaleria grea fusese divizată. O şarjă de cavalerie nu trebuia întreruptă; intimidarea contribuia la victorie la fel de mult ca orice altceva. Însă acolo parshendii se puteau feri din calea ei, atacând apoi oamenii din flancuri. Iar pedestraşii nu ajungeau destul de repede ca să-i ajute. Mai multe grupuri de călăreţi erau complet încercuite. Soldaţii se îngrămădeau în jurul podurilor aşezate, încercând să traverseze, dar parshendii ocupaseră un avanpost stabil şi îi respingeau. Suliţaşii cădeau de pe poduri, iar duşmanii izbutiră în cele din urmă chiar să arunce unul dintre acestea în spărtură. În curând, forţele alethi se mulţumiră doar să se apere, concentrânduse asupra podurilor ca să asigure retragerea cavaleriei. Kaladin se uita, se uita cu adevărat. Până atunci, nu studiase niciodată tactica şi nevoile întregii armate în timpul atacurilor. Nu se gândise decât la echipa lui. Era o greşeală prostească, ar fi trebuit să-şi dea seama. Ar fi trebuit să-şi dea seama, dacă încă se mai considera un soldat adevărat. Îl ura pe Sadeas; detesta modul în care înaltul prinţ se folosea de podari. Dar n-ar fi trebuit să schimbe tactica de bază a Podului Patru fără să ţină cont de planul mai amplu al întregii lupte. „Le-am îndreptat atenţia asupra celorlalte poduri”, îşi zise. „Asta ne-a adus pe noi prea repede la spărtură şi i-a încetinit pe alţii.” 838

Şi, fiindcă alergaseră în faţa tuturor, mulţi alţi podari văzuseră foarte bine cum foloseau podul drept scut. Şi le venise ideea să-i imite. Ca urmare, fiecare echipă ajunsese până la urmă să alerge cu o altă viteză, iar arcaşii alethi nu mai ştiuseră unde să-şi concentreze rafalele ca să-i slăbească pe parshendi pentru a uşura coborârea podurilor. „Părinte al Furtunii! Tocmai l-am făcut pe Sadeas să piardă lupta asta.” Avea să fie pedepsit. Podarii fuseseră daţi uitării în timp ce generalii şi căpitanii se grăbeau să schimbe planurile de luptă. Dar imediat ce se termina totul, aveau să vină după el. Sau poate chiar mai devreme. Gaz şi Lamaril erau în marş către Podul Patru, însoţiţi de un grup de suliţaşi din forţele de rezervă. Pietroi i se alătură lui Kaladin, lângă care se opri nervos şi Teft, cu o piatră în mână. Podarii din spatele lui începură să murmure. — Staţi deoparte, le spuse el încet lui Pietroi şi lui Teft. — Dar, Kaladin! protestă Teft. Vor… — Staţi deoparte. Adunaţi podarii. Încercaţi să-i duceţi înapoi la loc sigur, în lemnărie. „Dacă scapă vreunul dintre noi din dezastrul ăsta.” Cei doi nu se retraseră, iar Kaladin făcu un pas înainte. Pe Turn, bătălia încă mai continua, dezlănţuită; grupul lui Sadeas – condus chiar de el, Cristalpurtătorul – reuşise să cucerească o mică porţiune de teren şi o apăra cu încăpăţânare. De ambele părţi se înălţau mormane de cadavre. Dar nu era de-ajuns. Pietroi şi Teft i se alăturaseră din nou lui Kaladin, dar el îi ţintui cu o privire aspră, făcându-i să se retragă. Pe urmă se întoarse spre 839

Gaz şi Lamaril. „O să le-atrag atenţia că Gaz m-a îndemnat să acţionez astfel, se gândi. El mi-a sugerat să car podul pe-o parte în timpul asalturilor.” Ba nu. N-avea martori. Ar fi fost cuvântul lui împotriva cuvântului chiorului. N-avea să meargă – în plus, un asemenea argument le-ar fi dat celor doi un motiv întemeiat ca să-l omoare pe loc, înainte să le poată vorbi superiorilor acestora. Trebuia să găsească altceva. — Ai idee ce-ai făcut? bolborosi Gaz, apropiindu-se. — Am dat peste cap strategia armatei, aruncând în haos întreaga forţă de asalt. Şi aţi venit să mă pedepsiţi, pentru ca, atunci când vor urla la voi superiorii din cauza celor întâmplate, să le puteţi spune măcar să v-aţi grăbit să vă ocupaţi de singurul vinovat. Gaz se opri, cu Lamaril şi suliţaşii în jurul lui. Sergentul podurilor părea surprins. — Dacă asta valorează ceva, adăugă Kaladin cu tristeţe, n-am ştiut c-o să iasă cum a ieşit. Am încercat pur şi simplu să supravieţuiesc. — Podarii nu trebuie să supravieţuiască, ripostă scurt Lamaril. Îşi flutură mâna către doi dintre soldaţii lui, apoi arătă spre Kaladin. — Dacă mă lăsaţi în viaţă, spuse acesta, făgăduiesc să le spun superiorilor voştri că n-aţi avut nicio legătură cu cele petrecute. Dacă mă ucideţi, o să lăsaţi impresia c-aţi vrut s-ascundeţi ceva. — S-ascundem ceva? spuse Gaz, aruncând o privire spre bătălia de pe Turn. O săgeată rătăcită se lovi cu zgomot de o piatră aflată la mică distanţă de el, iar coada i se rupse. Ce am avea de ascuns? 840

— Depinde. Totul ar putea foarte bine să pară c-a fost ideea voastră, de la bun început. Luminlord Lamaril, nu m-ai oprit. Ai fi putut, dar nu te-ai sinchisit, iar soldaţii v-au zărit pe tine şi pe Gaz stând de vorbă când v-aţi dat seama ce făceam eu. Dacă n-o să pot garanta că habar n-aveaţi care-mi era intenţia, o să apăreţi într-o lumină foarte, foarte proastă. Soldaţii lui Lamaril îşi priviră comandantul. Bărbatul cu ochi luminoşi se încruntă. — Trageţi-i o bătaie, dar nu-l omorâţi, spuse acesta. Se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre liniile rezervelor armatei alethi. Suliţaşii vânjoşi se apropiară de Kaladin. Erau ochi-întunecaţi, dar, având în vedere cu câtă îndurare aveau de gând să-l trateze, nu s-ar fi schimbat nimic dac-ar fi fost parshendi. Kaladin închise ochii şi îşi adună toate puterile. Nu se putea lupta cu ei. Nu şi dacă voia să rămână la Podul Patru. Coada unei suliţe îl pocni în burtă, trântindu-l la pământ, şi icni când începură să-l izbească picioarele soldaţilor. O lovitură de cizmă îi sfâşie punga de la brâu. Sferele lui – prea preţioase ca să le lase în baracă – se împrăştiară pe pietre. Îşi pierduseră cumva Lumina de Furtună şi erau înnegurate, fără viaţă. Soldaţii continuară să-l lovească.

841

842

33 CIMATICA „Îşi schimbau înfăţişarea chiar în vreme ce ne luptam cu ei. Erau ca umbrele, care-şi pot modifica forma în timpul dansului flăcărilor. Nu-i subestimaţi niciodată, judecând după prima impresie.” Fragment despre care se presupune că i-ar aparţine lui Talatin, un Radiant din ordinul Paznicilor Pietrei. Sursa – Întrupatul lui Guvlow – e în general considerată demnă de încredere, deşi aceste rânduri au fost preluate din copia unui fragment al Poemului celei de-a şaptea dimineţi, care s-a pierdut.

Uneori, când intra în Palanaeumul propriu-zis – imensul depozit de cărţi, manuscrise şi pergamente aflat dincolo de partea rezervată pentru studii a Vălului – Shallan era atât de distrasă de frumuseţea şi de mărimea lui, încât dădea uitării orice altceva. Palanaeumul avea forma unei piramide inversate cioplite în stâncă. De jur-împrejur avea galerii suspendate, asemenea unor balcoane uşor înclinate care se întindeau pe toţi cei patru pereţi, răsucindu-se maiestuos în unghiuri drepte şi formând o scară gigantică, îndreptată către centrul Rosharului. Mai multe lifturi ofereau o cale de coborâre mai rapidă. Sprijinită de balustrada de la nivelul de sus, Shallan nu putea să vadă decât jumătate din nivelul de jos. Construcţia părea prea mare, prea maiestuoasă pentru a fi creată de mâna omului. Cum reuşiseră să alinieze perfect terasele? Folosiseră Animmozi pentru crearea spaţiilor deschise? De câte 843

nestemate fusese nevoie? Locul era întunecos; nu exista o iluminare generală, ci doar nişte lămpi mici cu smaralde, plasate astfel încât lumina să cadă pe galerii. Ardenţi din Devoţiunea Cunoaşterii Profunde străbăteau periodic toate nivelurile, schimbând sferele. Probabil că acolo erau sute şi sute de smaralde; după toate aparenţele, alcătuiau tezaurul regal al Kharbranthului. Unde puteau fi păstrate mai bine decât în acel loc extrem de sigur care era Palanaeumul? Acolo, sferele erau apărate şi, în acelaşi timp, serveau la iluminarea imensei biblioteci. Shallan îşi continuă drumul. Slujitorul ei parsh ducea o lampă cu trei pete de safir. Lumina blândă de culoare albastră era reflectată de pereţii din piatră, cu porţiuni Animmodelate în cuarţ din motive pur ornamentale. Balustradele fuseseră sculptate din lemn, apoi transformate în marmură. Când îşi plimba degetele de-a lungul uneia, simţea fibrele lemnului iniţial. Şi, în acelaşi timp, netezimea rece a pietrei. O ciudăţenie care părea creată anume pentru derutarea simţurilor. Parshul ei căra şi un coş plin de cărţi cu desene ale unor erudite celebre, care studiaseră ştiinţele naturii. Jasnah începuse să-i îngăduie să-şi dedice o parte din timpul consacrat studiului cercetării unor subiecte alese de ea însăşi. O singură oră pe zi, dar ora aceea devenise foarte preţioasă, în ultima vreme, căuta prin Călătorii apusene, o carte scrisă de Myalmr. Lumea era un loc minunat, iar ea era însetată de cât mai multă învăţătură, dorea să studieze toate făpturile, să le deseneze în caietele ei. Să sistematizeze Rosharul, surprinzându-l în imagini. Cărţile pe care le studia, deşi minunate, erau incomplete. Fiecare 844

autoare avea talent fie la scris, fie la desenat, dar rareori la ambele. Şi în acele rare cazuri nu pricepea prea bine partea ştiinţifică. În abordarea lor erau atât de multe goluri. Pe care ea ar fi putut să le umple. „Nu”, îşi spuse cu hotărâre, continuându-şi drumul. „Nu pentru asta am venit aici.” Îi era din ce în ce mai greu să se concentreze asupra furtului, deşi – aşa cum sperase – Jasnah începuse s-o folosească drept băieşiţă. Ocazia de care avea nevoie s-ar fi putut ivi în curând. Cu toate acestea, cu cât studia mai mult, cu atât era mai însetată de cunoaştere. Shallan îşi conduse parshul către unul dintre lifturi. Acolo, alţi doi parshi începură să o coboare. Ea aruncă o privire către coşul în care se aflau cărţile. În lift, ar fi putut să-şi petreacă timpul citind şi, poate, să termine capitolul din Călătoriile apusene… Îşi desprinse privirea de coş. „Continuă să te concentrezi.” La al cincilea nivel de jos, ieşi pe pasarela mai scurtă care unea liftul cu rampele în pantă lină încastrate în pereţi. Când ajunse la acestea, o luă la dreapta şi coborî ceva mai jos. Peretele era plin de uşi şi, după ce o găsi pe cea dorită, intră într-o încăpere mare din piatră, plină până sus cu rafturi de cărţi. — Aşteaptă aici, îi spuse parshului, scoţându-şi blocul de desen din coş. Şi-l îndesă sub braţ, luă lampa şi dispăru grăbită printre rafturile pline de cărţi. Puteai să dispari în Palanaeum vreme de mai multe ore şi să nu te întâlneşti cu absolut nimeni. Shallan vedea rareori pe câte cineva 845

în timp ce căuta pentru Jasnah câte o carte obscură. Existau, fireşte, ardenţi şi servitori care să aducă volumele dorite, dar, după părerea lui Jasnah, era important ca Shallan să exerseze făcând-o ea însăşi. Sistemul de catalogare din Kharbranth părea să fi devenit o regulă pentru cele mai multe biblioteci şi arhive din Roshar. În partea din spate a încăperii găsi o mică masă de lucru din lemn de copac-ştiulete. Îşi puse lampa pe marginea acestuia şi se aşeză pe taburet, scoţându-şi mapa cu desene. În cameră era linişte şi întuneric, lumina lămpii nu-i dezvăluia decât marginile rafturilor din dreapta şi peretele neted de piatră din stânga. Aerul mirosea a hârtie veche şi a praf. Nu era umed. În Palanaeum nu era niciodată umezeală. Poate că lipsa ei avea o legătură cu jgheaburile lungi, pline cu o pudră albă, aflate în capătul fiecărei încăperi. Dezlegă şnururile de piele ale mapei. În interior, colile de deasupra erau albe, iar pe următoarele apăreau portretele unor oameni din Palanaeum. Mai multe chipuri pentru colecţia ei. În mijloc erau ascunse câteva desene mai importante: schiţe în care Jasnah lucra cu Animmodul. Prinţesa îl folosea destul de rar; poate ezita s-o facă în prezenţa lui Shallan. Dar ea o surprinsese în câteva rânduri, mai ales când era distrată şi părea să fi uitat că nu era singură. Shallan ridică unul dintre desene: Jasnah, în separeu, cu mâna într-o parte, atingând o bucată de hârtie mototolită; o nestemată a Animmodului strălucea. Shallan mai privi unul. Înfăţişa aceeaşi scenă, cu doar câteva secunde mai târziu. Hârtia devenise un ghem de foc. Nu arsese. Se transformase în flăcări. Limbi de foc încolăcinduse, o străfulgerare de căldură în aer. Ce anume conţinea, ce voise 846

Jasnah să ascundă? Într-un alt desen, Jasnah îşi Animmodela vinul din pocal, preschimbându-l într-o bucată de cristal sub care să-şi ţină hârtiile, în timp ce pocalul însuşi ţinea pe loc un alt teanc, într-una din rarele ocazii când cinaseră – şi studiaseră – într-o curte din afara Conclavului. Şi mai avea un desen, în care Jasnah ardea cuvintele după ce i se terminase cerneala. Când o văzuse arzând litere pe o pagină, Shallan fusese uluită de precizia Animmodului. Animmodul acela părea acordat mai ales cu trei esenţe: Abur, Scânteie şi Lucentia. Cu toate astea, ar fi trebuit să le poată crea pe toate cele zece, de la Zefir la Astragal. Ultima era cea mai importantă pentru Shallan, fiindcă în Astragal erau incluse piatra şi pământul. Ar fi putut crea zăcăminte noi de minereuri pe care să le extragă familia ei. Ar fi mers; în Jah Kaved, Animmozii erau foarte puţini, iar marmura, jadul şi opalul s-ar fi vândut la un preţ foarte bun. Cu un Animmod nu puteai crea nestemate – se spunea că era imposibil – dar era posibilă crearea altor zăcăminte, aproape la fel de importante. Odată ce le epuizau, ar fi fost nevoiţi să treacă la o îndeletnicire mai puţin profitabilă. Însă ar fi fost bine. Între timp, şi-ar fi putut plăti datoriile şi i-ar fi putut despăgubi pe cei faţă de care nu-şi onoraseră promisiunile. Casa Davar ar fi reintrat în rândul celor lipsite de importanţă, dar n-ar fi fost distrusă. Shallan studie încă o dată desenele. Prinţesa alethi părea să dea dovadă de o nemaipomenită nepăsare în privinţa Animmodului. Se afla în posesia unuia dintre cele mai puternice fabriale din întregul Roshar şi îl folosea ca să creeze greutăţi care să-i ţină hârtiile? La ce 847

altceva îl mai întrebuinţa când nu o vedea Shallan? Acum părea să-l folosească în prezenţa ei mai des ca la început. Shallan căută în punga ascunsă din mânecă şi scoase Animmodul stricat al tatălui ei. Avea două spărturi: prima de-a latul unuia dintre lanţuri şi cealaltă în montura uneia dintre pietre. Îl studie în lumină, căutând – pentru prima oară – un semn care să-i trădeze stricăciunile. Veriga lanţului fusese înlocuită perfect, aşa cum fusese refăcută şi montura. Chiar dacă ştia exact unde fuseseră spărturile, nu izbutea să-i găsească niciun cusur. Însă, din nefericire, simpla reparare a defectelor exterioare nu-l făcuse funcţional. Ridică obiectul greu, făcut din metal şi lanţuri. Apoi şi-l puse, aşezându-şi inelele lanţului pe degetul mare, pe cel mic şi pe cel mijlociu. În momentul acela, în el nu era montată nicio piatră preţioasă. Îl compară cu desenele, studiindu-l din toate părţile. Da, păreau identice. Îşi făcuse griji din cauza asta. Uitându-se la Animmodul stricat, îşi simţi inima tresărind ca aripile unei păsări speriate. I se păruse acceptabil să fure de la Jasnah când prinţesa fusese un personaj îndepărtat, necunoscut. Ar fi furat de la o eretică, pe care-o crezuse ţâfnoasă şi năzuroasă. Însă de la adevărata Jasnah? De la o erudită minuţioasă, severă dar corectă, de o înţelepciune uimitoare, aşa cum îi era şi intuiţia? Oare era într-adevăr Shallan în stare să fure de la ea? Încercă să-şi liniştească bătăile inimii. Aşa fusese încă din copilărie. Îşi aducea aminte de lacrimile care o podideau când i se certau părinţii. Nu se pricepea să facă faţă confruntărilor. Dar avea să fure. Pentru Nan Balat, Tet Wikim şi Asha Jushu. Fraţii ei depindeau de ea. Îşi lipi mâinile de coapse ca să le oprească 848

tremurul şi respiră adânc, metodic. După câteva minute, reuşind să se stăpânească, îşi scoase Animmodul stricat şi-l puse la loc, în punga ferită. Îşi adună hârtiile. Ar fi putut fi importante pentru descoperirea modului în care funcţiona Animmodul. Ce era de făcut în privinţa asta? O putea întreba cumva pe Jasnah fără să-i trezească bănuielile? Printre rafturile din apropiere pâlpâi o lumină, iar ea tresări şi-şi ascunse desenele. Dar nu era decât o ardentă bătrână îmbrăcată în robă, târşâindu-şi picioarele cu o lampă în mână, urmată de un servitor parsh. Nu se uită spre Shallan când coti printre două rânduri de rafturi, cu lumina lămpii strălucind printre cărţi. Luminată astfel – cu faţa ascunsă, dar cu lumina scurgându-se printre rafturi – părea unul dintre Heralzi, mergând printre vrafurile de cărţi. Cu inima bătându-i din nou cu putere, Shallan îşi duse mâna tăinuită la piept. „O să fiu o hoaţă groaznică”, îşi zise ea strâmbându-se. Îşi adună toate lucrurile şi o porni printre rafturi, cu lampa înainte. La capătul fiecărui şir erau gravate simboluri indicând data intrării cărţilor în Palanaeum. Aşa erau catalogate. La nivelul de sus se găseau dulapuri enorme, pline cu indexuri. Jasnah o trimisese să aducă – şi apoi să citească – un exemplar din Dialoguri, o renumită lucrare istorică, despre teoria politicii. Însă în încăperea aceea se afla şi Umbre rămase în amintiri – cartea pe care o citea Jasnah când le vizitase regele. Shallan se uitase în index. Probabil că între timp cartea fusese adusă din nou la locul ei. Cuprinsă dintr-odată de curiozitate, Shallan numără rândurile. Intră între ele şi numără rafturile. Cam pe la mijloc, în partea de jos, 849

găsi un volum subţire, roşu, legat în piele de porc: Umbre rămase în amintiri. Îşi lăsă lampa jos, scoase cartea şi începu s-o răsfoiască, simţindu-se ca o hoaţă. Ceea ce descoperi o derută. Nu-şi dăduse seama că era o carte cu poveşti pentru copii. Nu existau comentarii în subsol, era o simplă colecţie de basme. Shallan se aşeză pe podea şi o citi pe prima de la cap la coadă. Era vorba despre un copil care hoinărea noaptea la mare depărtare de casă şi era urmărit de Pustiitori până când se ascundea într-o peşteră de lângă un lac. Acolo cioplea o bucată de lemn, dându-i o formă cât de cât asemănătoare cu o siluetă omenească, şi o punea să plutească pe lac, păcălind creaturile, care o atacau şi o mâncau pe aceasta în loc să-l mănânce pe el. Shallan n-avea prea mult timp – Jasnah ar fi intrat la bănuieli dacă rămânea prea multă vreme jos –, dar răsfoi şi celelalte poveşti. Erau scrise într-un stil asemănător şi vorbeau despre duhuri şi Pustiitori. Singurul comentariu era la sfârşit şi oferea explicaţii despre curiozitatea pe care i-o stârniseră autoarei poveştile populare ale ochi-întunecaţilor. „Umbre rămase în amintiri, care-ar fi fost mai bine să fie uitate”, îşi zise Shallan. Asta citise Jasnah? Ea crezuse că volumul era o discuţie filosofică profundă despre o crimă secretă, de importanţă istorică. Prinţesa era veristitaliană. Reconstituia adevărul pornind de la cele petrecute în trecut. Ce fel de adevăr putea găsi în poveştile menite să-i înspăimânte pe copiii ochi-întunecaţi neascultători? Shallan puse volumul înapoi la locul lui şi se grăbi să plece. ● 850

Peste foarte puţin timp, Shallan reveni în separeu şi descoperi că toată graba ei nu fusese necesară. Jasnah nu era acolo. Însă era Kabsal. Tânărul ardent stătea la masa lungă, răsfoind una dintre cărţile despre artă ale lui Shallan. Ea îl zări înainte de a fi zărită şi, în ciuda tuturor necazurilor, se trezi zâmbind. Îşi încrucişă braţele la piept şi adoptă o expresie neîncrezătoare. — Iarăşi? întrebă ea. Kabsal sări în sus, închizând cartea cu un pocnet. — Shallan, spuse Kabsal, al cărui cap reflecta lumina albastră a lămpii parshului ei. Am venit s-o caut… — Pe Jasnah, completă Shallan. Ca de obicei. Şi totuşi, ea nu e niciodată aici când vii tu. — O coincidenţă nefericită, zise el, ducându-şi o mână la frunte. Nu mă pricep deloc să aleg momentul, nu-i aşa? — Iar la picioarele tale e un coş cu pâine? — Un dar pentru Luminata Jasnah. De la Devoţiunea Cunoaşterii Profunde. — Mă-ndoiesc că un coş cu pâine o s-o convingă să renunţe la erezie. Poate dacă adaugi şi nişte gem. Ardentul zâmbi, luă coşul şi scoase din el un mic borcan cu gem din boabe de sim. — Ţi-am spus, fireşte, că lui Jasnah nu-i place gemul, zise Shallan. Şi tu continui să-l aduci, ştiind că se numără printre preferinţele mele. Şi ai făcut asta de… vreo zece ori în ultimele câteva luni? — Încep să devin ceva cam transparent, nu? 851

— Doar un pic, zise ea zâmbind. E vorba despre sufletul meu, nu-i aşa? Eşti îngrijorat fiindcă-mi fac ucenicia sub îndrumarea unei eretice. — Ăă… ei bine, da, mă tem. — Ar trebui să mă simt insultată. Dar ai adus gem. Zâmbi din nou, făcându-i semn parshului să-i pună cărţile pe masă şi s-aştepte dincolo de uşă. Era adevărat că pe Câmpiile Sfărâmate existau parshi care luptau? I se părea greu de crezut. Dintre toţi cei pe care-i întâlnise vreodată, niciunul nu nu era în stare nici măcar să ridice vocea. Nu păreau destul de inteligenţi ca să devină nesupuşi. Bineînţeles că o parte dintre relatările pe care le auzise – printre care şi cele citite la îndemnul lui Jasnah, când studiase asasinarea lui Gavilar – indicau faptul că parshendii nu semănau cu ceilalţi parshi. Erau mai mari de statură, aveau o armură stranie, crescută din propria piele, şi vorbeau mult mai des. Poate că nici nu erau parshi, ci un soi de veri îndepărtaţi de-ai lor, o rasă pe de-a-ntregul diferită. Se aşeză la masă în vreme ce Kabsal scotea pâinea, iar parshul aştepta în cadrul uşii. Un parsh nu prea era cine ştie ce supraveghetor, dar, practic, Shallan n-avea nevoie de aşa ceva, căci Kabsal era ardent. Pâinea fusese cumpărată de la o brutărie thaylenă, ceea ce însemna că era pufoasă şi cafenie. Şi, tot pentru că el era ardent, nu conta că gemul era o mâncare feminină, o puteau savura împreună. Shallan îl privi în timp ce tăia pâinea. Ardenţii din slujba tatălui ei, bărbaţi şi femei deopotrivă, fuseseră bătrâni, ursuzi, aflaţi în ultimii ani ai vieţii, cu priviri severe şi neavând niciun pic de răbdare cu 852

copiii. Niciodată nu-i trecuse prin cap că devoţiunile puteau atrage oameni tineri, cum era Kabsal. În timpul ultimelor câteva săptămâni, se pomenise având în privinţa lui gânduri pe care-ar fi fost mai bine să le evite. — Te-ai întrebat vreodată ce dezvălui despre tine însăţi când îţi dai pe faţă preferinţa pentru gemul din boabe de sim? o întrebă el. — Nu mi-am dat seama că plăcerea pe care mi-o oferă gemurile e atât de importantă. — Unii au cercetat lucrurile astea, zise Kabsal, întinzând gemul gros şi roşu şi oferindu-i felia de pâine. Când lucrezi în Palanaeum, dai peste cărţi foarte bizare. E greu să nu tragi concluzia că totul a fost probabil studiat într-o epocă sau alta. — Hmm, făcu Shallan. Chiar şi gemul de sim? — După cum scrie în Plăcerea gustului şi personalitatea – şi, înainte de a începe să obiectezi, da, cartea e reală şi chiar aşa se numeşte –, preferinţa pentru boabele de sim indică o personalitate spontană, impulsivă. Şi, totodată, preferinţa pentru… Amuţi când îl lovi în frunte un cocoloş de hârtie. Clipi, nedumerit. — Îmi cer scuze, spuse Shallan. Se întâmplă uneori. Probabil din pricina impulsivităţii şi spontaneităţii mele. El zâmbi. — Nu eşti de acord cu aceste concluzii? — Nu ştiu, răspunse ea, ridicând din umeri. Am întâlnit oameni care mi-au spus că pot afla ce personalitate am pornind de la ziua în care m-am născut, de la poziţia Cicatricei lui Tain la a şaptesprezecea mea aniversare sau prin extrapolări numerice ale 853

celei de-a zecea paradigme glifice. Dar cred că oamenii sunt mult mai complicaţi. — Oamenii sunt mai complicaţi decât extrapolarea numerică şi decât a zecea paradigmă glifică? întrebă Kabsal, ungându-şi cu gem o felie de pâine. Nu e de mirare că-mi vine atât de greu să-nţeleg femeile. — Foarte amuzant. Vreau să spun că suntem mai complecşi decât o simplă adunătură de trăsături ale personalităţii. Sunt spontană? Uneori. Ai putea descrie astfel modul în care-am hăituit-o pe Jasnah ca să-i devin pupilă. Dar, înainte de asta, mi-am petrecut şaptesprezece ani din viaţă fiind cât se poate de lipsită de spontaneitate. În multe situaţii – dacă sunt încurajată – limba mea poate fi din cale afară de spontană, dar despre acţiunile mele se poate spune rareori acelaşi lucru. Suntem cu toţii spontani uneori, iar alteori suntem cu toţii din cale afară de prudenţi. — Atunci, după cum spui tu, cartea are dreptate. Spune că eşti spontană; tu eşti spontană uneori. Prin urmare, e corect. — Dacă judecăm aşa, are dreptate în privinţa tuturor. — Sută la sută! — Ei, nu sută la sută, îl contrazise Shallan, înghiţind încă o bucată din pâinea dulce, pufoasă. După cum am constatat, lui Jasnah nu-i place niciun soi de gem. — A, da, încuviinţă Kabsal. Este şi o eretică a dulceţurilor. Sufletul ei se află într-un pericol mult mai mare decât credeam, zise el rânjind şi muşcând din pâine. — Într-adevăr, spuse Shallan. Şi ce altceva mai spune cartea aia despre mine – şi despre jumătate din populaţia lumii – fiindcă ne 854

plac mâncărurile cu mult prea mult zahăr? — Ei, aprecierea boabelor de sim mai sugerează şi o îndrăgire a spaţiilor aflate sub cerul liber. — Ah, sub cerul liber, zise Shallan. Am fost cândva în acel loc legendar. Cu atât de mult timp în urmă, încât aproape că l-am uitat. Spune-mi, încă mai străluceşte soarele, sau am doar amintirea unui vis? — Studiile tale nu sunt, cu siguranţă, ceva atât de rău. — Jasnah e îndrăgostită nebuneşte de praf, spuse Shallan. Cred că-i prieşte, se hrăneşte cu particulele lui, cum ronţăie chulii muguri-de-stâncă. — Dar tu, Shallan? Ţie ce-ţi prieşte? — Cărbunele. Kabsal păru mai întâi nedumerit de răspuns, apoi se uită la mapa ei cu desene. — A, da. Am fost surprins de repeziciunea cu care s-a dus vestea şi ţi s-au răspândit prin Conclav desenele. Shallan îşi mâncă ultima bucăţică de pâine, apoi îşi şterse degetele cu o fâşie de pânză umedă, adusă de ardent. — Mă faci să par o molimă, zise ea şi îşi trecu un deget prin părul roşu, strâmbându-se. Cred că am culoarea unei spuzeli, nu-i aşa? — Prostii, se grăbi el să răspundă. N-ar trebui să spui astfel de lucruri, Luminăţie. E lipsit de respect. — Faţă de mine? — Nu, faţă de Atotputernic, care te-a creat. — Tot el a creat şi cremlingii. Ca să nu mai vorbesc de spuzeli şi de boli. Aşa că e, de fapt, o onoare să fiu comparată cu una dintre 855

ele. — Nu sunt în stare să urmăresc logica asta, Luminăţie. El a creat toate lucrurile, de aceea comparaţiile sunt lipsite de sens. — Ca şi afirmaţiile din cartea ta despre plăcerea gustului, nu? — Bun răspuns. — Există lucruri mai rele decât o boală, spuse ea alene, căzând pe gânduri. Când o capeţi, boala îţi aduce aminte că trăieşti. Te face să lupţi pentru ceea ce ai. Iar după ce-ţi trece, viaţa normală, de om sănătos, pare, prin comparaţie, minunată. — Şi n-ai prefera să fii o senzaţie de euforie? Să le-aduci celor pe care i-ai infectat o stare plăcută şi bucurie? — Euforia trece. De obicei ţine puţin, aşa că ne petrecem mai multă vreme tânjind după ea decât savurând-o, zise Shallan oftând. Acum sunt deprimată. Cel puţin întoarcerea la studiu o să mi se pară, prin comparaţie, incitantă. El se uită la cărţi, încruntându-se. — Aveam impresia că îţi place să studiezi. — Şi eu aveam impresia asta. Până când în viaţa mea a intrat cu paşi apăsaţi Jasnah Kholin şi mi-a dovedit că până şi ceva plăcut poate deveni plictisitor. — Înţeleg. Deci e o maestră severă? — De fapt, nu e, răspunse Shallan. Mie-mi plac la nebunie hiperbolele. — Mie nu, spuse el. Când trebuie să-l scrii, cuvântul ăsta e un pui de târfă. — Kabsal! — Îmi cer iertare, spuse el, apoi se uită în sus. Îmi cer iertare. 856

— Sunt sigură că tavanul te iartă. Ca să atragi atenţia Atotputernicului, probabil că ai putea să arzi o rugăciune. — Oricum îi datorez câteva, zise Kabsal. Ce spuneai? — Ei bine, Luminata Jasnah nu e o maestră severă. De fapt, este exact aşa cum se spune. Sclipitoare, frumoasă, misterioasă. Sunt norocoasă c-am ajuns pupila ei. Kabsal dădu din cap. — Se spune că e o femeie nepreţuită, n-o strică decât un singur lucru. — Erezia? El dădu aprobator din cap. — Pentru mine nu e atât de rău cum am crezut, spuse Shallan. Vorbeşte rar despre convingerile ei, dacă nu e provocată. — Atunci înseamnă că se ruşinează. — Mă îndoiesc. Are tact, atât şi nimic mai mult. El o privi cu atenţie. — Nu trebuie să-ţi faci griji din pricina mea, zise Shallan. Jasnah nu-ncearcă să mă convingă să abandonez devoţiunile. Kabsal se aplecă în faţă, devenind mult mai sobru. Era mai în vârstă decât ea – un bărbat de vreo douăzeci şi cinci de ani, sigur de sine, plin de zel şi serios. Era, practic, singurul bărbat cam de aceeaşi vârstă cu care stătuse vreodată de vorbă fără a se afla sub supravegherea atentă a tatălui ei. Dar era, totodată, un ardent. Aşa că, fireşte, asta nu putea duce nicăieri. Sau putea? — Shallan, o întrebă Kabsal cu blândeţe, nu-ţi dai seama ce ne îngrijorează – mă îngrijorează – totuşi? Luminata Jasnah e o femeie 857

foarte puternică şi fascinantă. Ne putem aştepta ca ideile ei să fie molipsitoare. — Molipsitoare? Parcă spuneai că eu sunt boala. — N-am spus niciodată asta! — Aşa e, dar eu am pretins că ai făcut-o. Ceea ce e, de fapt, acelaşi lucru. El se încruntă. — Luminată Shallan, ardenţii îşi fac griji pentru tine. Suntem responsabili pentru sufletele copiilor Atotputernicului. Jasnah are în spate o istorie a coruperii celor pe care îi are în preajmă. — Serios? întrebă ea, sincer interesată. A corupt alte pupile? — Nu ocup o poziţie care să-mi permită să vorbesc despre aşa ceva. — Atunci schimbă-ţi poziţia. — Ba mi-o păstrez cu fermitate, Luminăţie. Nu voi spune nimic în privinţa asta. — Atunci scrie. — Luminăţie… începu el, pe un ton îndurerat. — Of, bine, zise ea, oftând. Ei, te pot asigura că sufletul meu e în perfectă stare, nu s-a molipsit câtuşi de puţin. El se lăsă pe spătarul scaunului şi tăie o altă felie de pâine. Iar ea se trezi din nou studiindu-l şi începu iarăşi să fie sâcâită de propria absurditate copilărească. Avea să se întoarcă în curând la familia ei, iar Kabsal o vizita numai de motive care ţineau de Chemarea lui. Numai că ea ajunsese cu adevărat să-i îndrăgească prezenţa. Era sigurul om din Kharbranth cu care simţea că putea sta într-adevăr de vorbă. Şi era frumos; hainele simple şi capul ras nu făceau 858

altceva decât să-i scoată în evidenţă trăsăturile puternice. Ca mulţi alţi ardenţi, avea barba scurtă şi tunsă cu grijă. Folosea o tonalitate distinsă şi era atât de cultivat! — Ei, dacă eşti atât de sigură în privinţa sufletului tău – zise el, întorcându-se din nou spre ea, poate că te interesează devoţiunea noastră. — Am una. Devoţiunea Purităţii. — Da, dar nu e un loc potrivit pentru o erudită. Ceea ce glorifică aceasta nu are nicio legătură cu studiile sau cu arta ta. — Un om n-are nevoie de o devoţiune care să se concentreze nemijlocit asupra Chemării Sale. — Însă e minunat când cele două coincid. Shallan îţi reţinu o strâmbătură. Aşa cum era de imaginat, Devoţiunea Purităţii se concentra asupra deprinderii unui mod de a te apropia cât mai mult de onestitatea şi etica Atotputernicului. Ardenţii din palatul devoţiunii nu ştiuseră cum să interpreteze fascinaţia ei pentru artă. Îi ceruseră întotdeauna să deseneze numai lucruri pe care le considerau „pure”. Statuile Heralzilor sau reprezentările Ochiului Dublu. Iar devoţiunea îi fusese aleasă, bineînţeles, de tatăl ei. — Mă întreb doar dacă ai ştiut tot ce trebuia când te-ai hotărât, zise Kabsal. La urma urmelor, e permis să-ţi schimbi devoţiunea. — Da, dar nu-i aşa că nimeni nu vede cu ochi buni recrutarea? Ardenţii care se iau la întrecere, adunând cât mai mulţi membri…? — Într-adevăr, nu sunt văzuţi cu ochi buni. Obiceiul e deplorabil. — Dar îl practici, totuşi? — Şi să-njur mi se întâmplă din când în când. 859

— N-am observat. Eşti un ardent ciudat, Kabsal. — O să fii surprinsă. Nu suntem o adunătură de oameni atât de rigizi cum crezi. Ei, în afară de fratele Habsant; el îşi petrece prea mult timp stând cu ochii pe noi, ceilalţi, zise el, apoi şovăi. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că el a-nţepenit, c-a devenit rigid de-a binelea. Nu ştiu dacă l-am văzut vreodată mişcându-se… — Te îndepărtezi de subiect. N-ai încercat să mă atragi în devoţiunea ta? — Ba da. Nu e ceva atât de neobişnuit cum crezi. Ne uităm adesea chiorâş unii la alţii din cauza profundei noastre lipse de etică, spuse el şi se aplecă din nou în faţă, devenind mai serios. În comparaţie cu altele, devoţiunea mea are puţini membri, pentru că nu e la fel de cunoscută. Aşa că, ori de câte ori vine la Palanaeum cineva însetat de cunoaştere, luăm asupra noastră datoria de a-l informa. — De a-l recruta. — Îi oferim ocazia să vadă ce-i lipseşte, spuse Kabsal şi muşcă din felia de pâine cu gem. În Devoţiunea Purităţii vi se spune care e natura Atotputernicului? Prisma divină, cu cele zece feţe care-i reprezintă pe Heralzi? — Numai în treacăt, răspunse ea. Am vorbit mai ales despre atingerea ţelurilor mele în privinţa purităţii. E oarecum plictisitor, recunosc, de vreme ce, dinspre partea mea, impuritatea n-a prea avut şanse să-şi facă apariţia. Kabsal clătină din cap. — Atotputernicul ne dăruieşte tuturor talente şi, când ne alegem o Chemare care le fructifică, îl venerăm într-un mod cu adevărat 860

esenţial. O devoţiune – şi ardenţii săi – ar trebui să ajute la cultivarea acestui fel de a-l venera, încurajând stabilirea şi atingerea unor ţeluri care tind spre perfecţiune, zise el făcând semn cu mâna către teancul de cărţi de pe masă. În privinţa lor e cazul să te-ajute devoţiunea ta, Shallan. În ceea ce priveşte istoria, logica, ştiinţele, arta. E important să fii cinstit şi bun, dar ar trebui să ne străduim mai mult să încurajăm talentele înnăscute ale oamenilor, în loc să-i silim să se adapteze unor Glorificări şi Chemări pe care le considerăm noi importante. — Cred că e un argument rezonabil. Kabsal dădu din cap, părând să fi căzut pe gânduri. — E de mirare că o femeie ca Jasnah Kholin s-a îndepărtat de aşa ceva? Multe devoţiuni încurajează femeile să lase studiile dificile de teologie în seama ardenţilor. Dacă Jasnah ar putea măcar să vadă frumuseţea doctrinei noastre! Zâmbi şi scoase din coşul lui cu pâine o carte groasă. — La început, chiar am sperat că i-aş putea arăta ce vreau să spun, adăugă el. — Mă-ndoiesc că ar avea o reacţie favorabilă la aşa ceva. — Poate, spuse el absent, ridicând tomul. Dar dacă ai fi tu acela care ar izbuti în cele din urmă s-o convingă! — Frate Kabsal, asta sună aproape ca şi cum te-ai strădui să te distingi. El roşi, iar Shallan îşi dădu seama că spusese ceva care-l făcuse să se ruşineze cu adevărat. Tresări, blestemându-şi limba. — Da, răspunse el. Mă străduiesc să mă disting. N-ar trebui să-mi doresc cu atâta ardoare să fiu cel care o converteşte. Dar mi-o 861

doresc. Măcar dac-ar vrea să-mi asculte demonstraţia! — Demonstraţie? — Am dovada clară a existenţei Atotputernicului. — Mi-ar plăcea s-o văd, spuse Shallan şi ridică un deget, cerându-i s-o lase să termine. Nu fiindcă mă îndoiesc de existenţa lui, Kabsal. Sunt pur şi simplu curioasă. El zâmbi. — O să fie plăcerea mea să-ţi explic. Dar, înainte de toate, nu mai vrei o felie de pâine? — Ar trebui să răspund că nu, ca să mă feresc de excese, cum mau învăţat preceptoarele mele. Însă o să spun da. — De dragul gemului? — Bineînţeles, încuviinţă ea, luând pâinea. Cum mă descrie cartea ta cu afirmaţii ambigue? Impulsivă şi spontană? Pot să fiu aşa. Când e vorba de gem. El îi unse o felie, apoi îşi şterse degetele pe bucata lui de pânză, îşi deschise cartea şi o răsfoi până la o pagină pe care se afla un desen. Shallan se trase mai aproape ca să vadă mai bine. Nu era un portret; părea un soi de model. O formă triunghiulară, cu trei aripi pe margini şi cu ceva ascuţit în centru. — Recunoşti imaginea? întrebă Kabsal. I se părea cunoscută. — Am senzaţia că ar trebui. — E Kholinarul, spuse el. Capitala alethilor, desenată aşa cum sar vedea de sus. Vezi piscurile astea, vezi culmile? A fost construită în jurul unei formaţiuni stâncoase care exista deja acolo, spuse el, 862

întorcând pagina. Aici e Vedenarul, capitala Jah Kevedului. De data asta, modelul era hexagonal. Akinah. Modelul era circular. Thaylen. Modelul era o stea cu patru colţuri. — Ce înseamnă? — E dovada că Atotputernicul se află în toate lucrurile. Îl poţi vedea aici, în aceste oraşe. Observi cât de simetrice sunt? — Sunt oraşe construite de oameni, Kabsal. Ei şi-au dorit simetria, pentru că e sacră. — Da, dar în toate cazurile au fost construite în jurul unor formaţiuni stâncoase existente. — Asta nu-nseamnă nimic, spuse Shallan. Eu cred într-adevăr în existenţa lui, dar nu ştiu dacă asta e dovada. Vânturile şi apa pot crea simetrie; o vedem în natură tot timpul. Oamenii au ales locuri de o simetrie rudimentară, apoi şi-au construit oraşele astfel încât să elimine orice defect. El se întoarse din nou să caute în coş. Şi scoase – din toate lucrurile posibile – un platou de metal. Shallan deschise gura, gata să pună o întrebare, dar ardentul ridică din nou un deget şi aşeză platoul pe un mic suport de lemn înălţat la câţiva centimetri deasupra mesei. Kabsal presără pe foaia de metal nisip alb şi fin ca o pudră. Pe urmă scoase un arcuş, de genul celor trecute peste coardele instrumentelor muzicale. — Văd c-ai venit pregătit pentru demonstraţia asta, remarcă Shallan. Chiar voiai să-ţi susţii cauza în faţa lui Jasnah. El zâmbi, apoi trase arcuşul de-a curmezişul muchiei platoului, făcând-o să vibreze. Grăunţele de nisip săriră în sus şi ricoşară, ca 863

nişte insecte minuscule azvârlite pe o suprafaţă fierbinte. — Asta, spuse el, se numeşte cimatică. Studiul tiparelor create de sunete când interacţionează cu un mediu fizic. Trase din nou arcuşul peste margine, iar platoul scoase un sunet, o notă muzicală aproape pură. Asta fu de ajuns ca să atragă un singur muzicospren, care se răsuci o clipă în aerul de deasupra ardentului, apoi se făcu nevăzut. Kabsal încheie, apoi fluturându-şi arcuşul, arătă spre platou. — Adică…? întrebă Shallan. — Kholinar, spuse el, ridicând cartea, pentru comparaţie. Ea îşi lăsă capul pe-o parte. Modelul din nisip reproducea întocmai Kholinarul. Ardentul mai adăugă nisip, apoi îşi trecu din nou arcuşul peste marginea platoului, într-un alt punct, iar nisipul se reaşeză. — Vedenar, spuse. Ea făcu din nou comparaţia. Asemănarea era perfectă. — Thaylen, zise el, după repetarea procedeului într-un alt punct, apoi alese cu mare grijă încă unul şi atinse marginea cu arcuşul pentru o ultimă oară. Akinah. Shallan, dovada existenţei Atotputernicului se află chiar în oraşele în care locuim. Uită-te la simetria lor desăvârşită! Ea trebuia să admită că modelele aveau ceva captivant. — Ar putea fi o corelaţie falsă. Ambele au aceeaşi cauză. — Da, e Atotputernicul, spuse el, aşezându-se. Însăşi limba noastră e simetrică. Priveşte glifele. Toate pot fi îndoite, suprapunându-se perfect. La fel se întâmplă şi cu alfabetul. Ia orice rând scris şi îndoaie-l în jos, peste el însuşi, şi-o să-i descoperi 864

simetria. Ştii cu siguranţă povestea, faptul că şi glifele, şi literele provin de la Cântăreţii din Zori. — Da. — Chiar şi numele noastre. Al tău e aproape perfect: Shallan. O singură literă diferă, e un nume ideal pentru o femeie ochi-luminoşi. Nu prea sacru, dar atât de aproape! Gândeşte-te la numele celor zece Regate de Argint. Alethela, Valhav, Shin Kak Nish. Perfecte, simetrice. Întinse mâna, luând-o pe a ei. — E aici, în jurul nostru. Să nu uiţi asta, Shallan, indiferent ce-ar spunea ea. — N-o să uit, răspunse Shallan, dându-şi seama cum condusese el discuţia. Spusese că o credea, dar îi arătase toate dovezile. Era, în acelaşi timp, mişcător şi enervant. Ei nu-i plăcea să fie tratată părinteşte. Dar, pe de altă parte, oare chiar puteai învinui un ardent pentru că predica? Kabsal îşi ridică brusc privirea, lăsându-i mâna. — Aud paşi. Se ridică, iar Shallan se răsuci chiar în clipa când în separeu intra Jasnah, urmată de un parsh cu un coş plin de cărţi. Nu părea surprinsă de prezenţa ardentului. — Îmi cer scuze, Luminată Jasnah, spuse Shallan, ridicându-se. A… — Nu eşti prizonieră, copilă, o întrerupse prinţesa cu bruscheţe. Ţi se permite să ai oaspeţi. Dar verifică-ţi cu grijă pielea, să n-ai urme de muşcături. Cei din soiul ăsta obişnuiesc să-şi tragă prada în 865

mare, după ei. Kabsal roşi. Se grăbi să-şi adune lucrurile. Jasnah îi făcu semn parshului să-i pună cărţile pe masă. — Platoul poate reproduce şi modelul cimatic al Urithirului, preotule? Sau nu le aveţi decât pe ale celor patru oraşe de bază? Kabsal se uită la ea, evident şocat fiindcă ea ştia exact la ce folosea platoul. Îşi luă cartea. — Urithiru e o simplă fabulaţie. — Ciudat. Despre cei de soiul tău se presupune că dau crezare fabulaţiilor. Faţa i se înroşi mai tare. Termină de împachetat lucrurile, apoi o salută pe Shallan cu o scurtă înclinare a capului şi plecă în grabă. — Dacă-mi este îngăduit s-o spun, Luminăţie, zise Shallan, a fost din cale-afară de nepoliticos din partea ta. — Sunt predispusă la astfel de accese de grosolănie, răspunse Jasnah. Şi nu mă-ndoiesc că el a auzit cum sunt. Am vrut să mă asigur că primeşte ce se aştepta să primească. — Cu ceilalţi ardenţi din Palanaeum nu te porţi aşa. — Ceilalţi ardenţi din Palemaeum nu se străduiesc să-mi întoarcă pupila împotriva mea. — Dar n-a… începu Shallan, lăsându-şi fraza să se stingă. Doar îşi făcea griji pentru sufletul meu. — Încă nu ţi-a cerut să-ncerci să-mi furi Animmodul? Shallan se simţi dintr-odată străbătută de un fior. Mâna i se duse la punga ferită din mânecă. Oare Jasnah ştia? „Nu”, îşi spuse. „Nu, ascultă-i cu atenţie întrebarea.” — Nu, n-a făcut-o. 866

— Ai grijă, spuse Jasnah, deschizând o carte. Am experienţă în privinţa celor de teapa lui, zise ea, apoi se uită la Shallan şi expresia feţei i se îmblânzi. Nu-l interesezi. În niciunul dintre felurile în careţi închipui. Aici nu e vorba de sufletul tău. E vorba de mine. — Asta pare să aducă a aroganţă, nu crezi? zise Shallan. — Numai dacă mă-nşel, copilă, răspunse Jasnah, îndreptându-şi atenţia către cartea ei. Şi mă-nşel rareori.

867

34 ZIDUL DE FURTUNĂ „Am mers pe jos de la Abamabar la Urithiru.” Acest citat din A opta pildă a Căii regilor pare să le contrazică pe Varala şi Sinbian, care pretind că în oraş nu se putea ajunge mergând pe jos. Poate s-a construit un drum sau poate că Nohadon a folosit o metaforă.

„Podarii nu trebuie să supravieţuiască…” Mintea lui Kaladin era înceţoşată. Ştia că avea dureri, dar, în afară de asta, plutea. Ca şi cum capul i s-ar fi desprins de trup şi s-ar fi lovit de pereţi şi de tavane. — Kaladin! şopti o voce îngrijorată. Kaladin, te rog. Te rog să nu mai suferi. „Podarii nu trebuie să supravieţuiască…” De ce-l supărau cuvintele astea atât de mult? Îşi aminti ce se întâmplase, cum folosiseră podul drept scut, cum năuciseră întreaga armată, cum condamnaseră atacul la eşec. „Părinte al Furtunii, sunt un idiot!” îşi zise el. — Kaladin? Era vocea lui Syl. Riscă să deschidă ochii şi zări o lume cu susul în jos, cu cerul întinzându-se sub el, în timp ce familiara lemnărie se afla în aerul de deasupra. Nu. El stătea cu susul în jos. Atârnat de unul dintre pereţii barăcii Podului Patru. Vârful clădirii Animmodelate se afla la o înălţime de 868

peste patru metri şi jumătate şi acoperişul cobora în pantă lină. Kaladin avea gleznele legate cu o funie prinsă – la rândul ei – pe un inel fixat de acoperişul povârnit. Văzuse aşa ceva întâmplându-li-se altor podari. Unul săvârşise o crimă în tabără, iar altul fusese prins furând pentru a cincea oară. Era cu spatele la perete, aşa că privea spre răsărit. Mâinile îi atârnau libere pe lângă trup, aproape atingând pământul. Gemu din nou, simţind durere pretutindeni. Aşa cum îl învăţase tatăl său, începu să se împungă cu degetul, în căutarea coastelor rupte. Se crispă când descoperi că mai multe aveau probleme, fiind cel puţin crăpate. Probabil frânte. Îşi pipăi şi umărul, acolo unde avea impresia că i se rupsese clavicula. Avea un ochi umflat. Timpul urma să-i arate dacă suferise vătămări interne grave. Îşi frecă faţa, şi cruste de sânge uscat se desprinseră şi plutiră către pământ. O tăietură în pielea capului, nas însângerat, buză spartă. Syl i se opri pe piept, cu picioarele pe sternul lui, cu mâinile împreunate în faţă. — Kaladin? — Sunt în viaţă, murmură el, şi cuvintele sunară neclar din cauza buzei umflate. Ce s-a-ntâmplat? — Te-au bătut soldaţii, răspunse ea, părând să se micşoreze. Leam plătit-o. Pe unul l-am făcut să se-mpiedice azi de trei ori. Părea îngrijorată. El se pomeni zâmbind. Cât timp putea un om s-atârne astfel, cu tot sângele năvălindu-i în cap? — Au fost o mulţime de zbierete, spuse încet Syl. Cred că mai 869

mulţi oameni au fost degradaţi. Soldatul, Lamaril, a… — Ce? — A fost executat, continuă Syl pe un ton şi mai scăzut. A făcut-o Înaltul Prinţ Sadeas, cu mâna lui, când s-a-ntors armata de pe platou. A spus ceva despre răspunderea finală, care cade asupra ochi-luminoşilor. Lamaril a tot ţipat întruna că i-ai promis c-o să-l absolvi şi că-n locul lui ar trebui pedepsit Gaz. Kaladin zâmbi dispreţuitor şi trist. — N-ar fi trebuit să pună să fiu bătut pân-am leşinat. Gaz? — L-au lăsat pe aceeaşi poziţie. Nu ştiu de ce. — Legea răspunderii. Într-un asemenea dezastru, vina trebuie să cadă, în cea mai mare parte, asupra ochi-luminoşilor. Le place să respecte astfel de precepte vechi, făcând paradă, atunci când le convine. De ce mai sunt eu în viaţă? — Se pare că vor să dea un exemplu, răspunse Syl, cuprinzânduşi trupul cu braţele translucide. Kaladin, mi-e frig. — Poţi să simţi temperatura? întrebă el, tuşind. — De obicei nu. Acum da. Nu înţeleg asta. Nu… nu-mi place. — O să fie bine. — N-ar trebui să minţi. — Câteodată e-n ordine să minţi, Syl. — Şi asta e una dintre acele dăţi? El clipi, încercând să nu-şi ia în seamă rănile şi presiunea pe careo simţea în cap şi să-şi limpezească mintea. Nu-i reuşi nimic. — Da, şopti. — Cred că înţeleg. — Aşadar, spuse Kaladin, sprijinindu-şi creştetul capului de 870

perete, o să fiu judecat de o mare furtună. O vor lăsa să mă ucidă. Atârnat acolo, Kaladin urma să se afle drept în calea vântului şi a tuturor lucrurilor pe care putea să le-arunce în el. Dacă erai prudent şi făceai ceea ce trebuia, ai fi putut supravieţui afară, în furtună, deşi experienţa era groaznică. El unul o făcuse de mai multe ori, ghemuit, adăpostindu-se lângă stânci, în partea opusă vântului. Dar aninat de un perete, cu faţa în direcţia din care venea furtuna? Avea să fie făcut fâşii şi strivit de stânci. — Mă-ntorc imediat, spuse Syl, desprinzându-se de pieptul lui sub forma unei pietre în cădere, pentru a se preschimba, înainte de a atinge pământul, într-o trâmbă de frunze purtate de vânt, care se îndepărtă fâlfâind şi bombându-se spre dreapta. Lemnăria era pustie. Kaladin simţea mirosul de aer proaspăt şi rece, simţea întregul ţinut adunându-şi puterile pentru a face faţă furtunii. Acalmia, aşa se numeau acele momente de dinaintea furtunii, când vântul se oprea, aerul era rece, presiunea scădea şi umiditatea creştea. Câteva clipe mai târziu, de după colţul peretelui apăru capul lui Pietroi, cu Syl pe umăr. Se furişă către Kaladin, urmat de un Teft nervos. Li se alătură Moash; deşi protestase, spunând că n-avea încredere în Kaladin, cel de-al treilea părea la fel de îngrijorat ca primii doi. — Înălţimea ta? întrebă el. Ţi-ai revenit? — Sunt conştient, murmură Kaladin. S-a-ntors toată lumea cu bine de câmpul de luptă? — Toţi oamenii noştri, fireşte, răspunse Teft, scărpinându-se în barbă. Dar am pierdut lupta. A fost un dezastru. Peste două sute de 871

podari morţi. Supravieţuitorii au fost de-ajuns doar ca să care unsprezece poduri. „Două sute de oameni”, se gândi Kaladin. „E vina mea. I-am apărat pe ai mei pe socoteala altora. Am fost prea nechibzuit”. „Podarii nu trebuie să supravieţuiască. Aici se ascunde ceva.” Nu-l putea întreba pe Lamaril. Care primise, însă, ceea ce merita. Dacă ar fi putut alege, Kaladin le-ar fi hărăzit acelaşi sfârşit tuturor ochi-luminoşilor, cu regele lor cu tot. — Am vrut să-ţi spunem ceva, zise Pietroi. Din partea tuturor oamenilor. Cei mai mulţi nu vor ieşi. Vine o mare furtună şi… — E-n ordine, şopti Kaladin. Teft îl înghionti pe Pietroi, ca să continue. — Ei, asta e. Nu te vom uita. Noi, Podul Patru, nu vom mai fi iar ca înainte. Poate că vom muri cu toţii, dar le vom arăta celor noi. Focuri noaptea. Râsete. Viaţă. Vom face din asta o tradiţie. Pentru tine. Pietroi şi Teft ştiau de buruiana dâmbului. Puteau continua să câştige bani în plus ca să plătească totul. — Ai făcut-o pentru noi, se amestecă Moash. Am fi murit pe platoul ăla. Probabil în număr tot atât de mare cum s-a-ntâmplat la celelalte poduri. În felul ăsta, nu pierdem decât un singur om. — Eu cred că nu e corect ce fac ei, spuse Teft, încruntându-se. Am vorbit între noi că ar trebui să tăiem funia şi să te dăm jos… — Nu, îl întrerupse Kaladin. V-aţi alege şi voi cu aceeaşi pedeapsă. Cei trei se uitară unii la alţii. Se părea că ajunseseră la aceeaşi concluzie. 872

— Ce-a spus Sadeas? întrebă Kaladin. Despre mine. — Că înţelege de ce ar vrea un podar să-şi salveze viaţa, „chiar şi pe socoteala altora”, răspunse Teft. A spus că eşti un laş egoist, dar s-a purtat ca şi cum toate astea ar fi fost de aşteptat. — Zice că-l lasă pe Părintele Furtunii să te judece, adăugă Moash. Pe Jezerezeh, regele Heralzilor. Zice că, dacă meriţi să trăieşti, vei trăi… Vocea i se stinse. Ştia la fel se bine ca toţi ceilalţi că oamenii neprotejaţi nu puteau supravieţui marilor furtuni, nu astfel. — Vreau să faceţi toţi trei ceva pentru mine, spuse Kaladin, închizând ochii ca să nu-i intre sângele scurs de la rana din buză, care i se deschisese din nou în timp ce vorbea. — Orice, Kaladin, făgădui Pietroi. — Vreau să vă-ntoarceţi în baracă şi să le spuneţi oamenilor să iasă afară după furtună. Spuneţi-le să se uite-n sus, la mine, aşa cum sunt legat aici. Spuneţi-le c-o să deschid ochii şi-o să-i privesc la rândul meu, şi-o să ştie că am supravieţuit. Cei trei podari amuţiră. — Da, desigur, Kaladin, zise apoi Teft. O vom face. — Spuneţi-le – continuă Kaladin cu voce mai fermă – că nu se va sfârşi astfel. Spuneţi-le că aleg să nu-mi iau viaţa şi că n-o să cedez în faţa lui Sadeas în niciun chip, chiar de-ar fi să trec prin Infern. Pe chipul lui Pietroi se aşternu unul dintre zâmbetele lui largi. — Pe uli’tekanaki, Kaladin. Mai că te-aş crede. — Poftim, spuse Teft, întinzându-i ceva. Ca să-ţi poarte noroc. Kaladin luă obiectul într-o mână slăbită, pătată de sânge. Era o sferă, o pată azurie întreagă. Era înnegurată, cu toată Lumina de 873

Furtună secătuită. „Ia o sferă cu tine în furtună şi măcar o să ai o lumină, ca să poţi vedea”, spunea o zicală veche. — E tot ce-am putut să salvăm din punga ta, adăugă Teft. Gaz şi Lamaril au luat restul. Ne-am plâns, dar ce-am fi putut face? — Mulţumesc, spuse Kaladin. Moash şi Pietroi se retraseră în baracă, la loc sigur, iar Syl părăsi umărul celui din urmă, ca să rămână alături de Kaladin. Şi Teft mai zăbovi, ca şi cum s-ar fi gândit să rămână în furtună, alături de şeful său de pod. În cele din urmă clătină din cap, bombănind, şi plecă pe urmele celorlalţi. Lui Kaladin i se păru că-l auzise zicându-şi că e laş. Uşa barăcii se închise. Kaladin pipăi mica sferă de sticlă. Cerul se întuneca, şi nu doar fiindcă apunea soarele. Întunericul se îndesea. Marea furtună. Syl merse pe perete, apoi se aşeză pe el, uitându-se la Kaladin cu o expresie sumbră pe faţa ei minusculă. — Le-ai spus c-o să supravieţuieşti. Altminteri ce-o să sentâmple? Capul lui zvâcnea în ritmul pulsului. — Mama ar fi scandalizată dacă ar şti cât de repede m-au învăţat ceilalţi soldaţi jocuri de noroc. Era prima mea noapte în armata lui Amaram, iar ei m-au pus să joc pentru sfere. — Kaladin? spuse Syl. — Îmi cer scuze, răspunse el, legănându-şi capul dintr-o parte în alta. Întrebarea ta mi-a adus aminte de noaptea aia. Ştii, jucătorii au o vorbă: „a pune totul pe-o carte”. Se foloseşte atunci când îţi bagi toţi banii într-o singură prinsoare. 874

— Nu înţeleg. — Fac prinsoare pe tot ce am, murmură Kaladin. Dac-o să mor, vor ieşi din baracă, vor clătina din cap şi-şi vor spune c-au ştiut caşa se va întâmpla. Însă dac-o să fiu viu, vor ţine minte. Şi asta le va da speranţă. S-ar putea s-o vadă ca pe un miracol. Syl rămase o clipă tăcută. — Vrei să fii un miracol? — Nu, şopti Kaladin. Dar pentru ei o să fiu. Era o speranţă disperată, prostească. Spre est, orizontul, pe care ochii lui îl vedeau răsturnat, se întuneca din ce în ce mai tare. Pentru el, furtuna părea umbra unei fiare imense, înaintând greoi. Totul era supărător de neclar, cum se-ntâmplă când eşti lovit prea tare în cap. Comoţie. Aşa se numea. Îi venea greu să gândească, dar nu voia săşi piardă cunoştinţa. Voia să privească furtuna drept în faţă, deşi îl înspăimânta. Simţea aceeaşi panică ca în clipa când se uitase în întunericul spărturii, când fusese gata să-şi curme singur viaţa. Era teama de ceea ce nu putea să vadă, de ceea ce n-avea cum să ştie. Se apropia zidul de furtună, o perdea vizibilă de ploaie şi vânt, care era începutul. Era un val masiv de apă, praf şi pietre, înalt de zeci de metri, cu mii şi mii de vântspreni zburând în faţa lui, ca tot atâtea săgeţi şuierătoare. În luptă, se simţea în siguranţă mulţumită îndemânării cu care mânuia suliţa. Când păşise pe marginea spărturii, mai avea loc dentors. De data asta, n-avea nimic. Nicio armă cu care să lupte cu fiara întunecată, nicio cale pe care să ocolească umbra ce se lăţea, cuprinzând orizontul, afundând lumea într-o noapte timpurie. Marginea estică a craterului care adăpostea tabăra se măcinase, iar 875

baraca Podului Patru era prima din şirul ei. Între Kaladin şi Câmpii nu se afla nimic. Nimic între el şi furtună. Uitându-se la valul învârtejit de apă şi resturi purtate de vânt, care se apropia mugind, se simţea ca şi cum ar fi privit sfârşitul lumii prăvălindu-se asupra lui. Trase aer în adâncul pieptului, uitându-şi durerea din coaste, în vreme ce furtuna, traversând într-o clipită lemnăria, îl izbi.

876

35 O LUMINĂ CA SĂ POŢI VEDEA „Deşi mulţi ar fi dorit ca Urithiru să fie construit în Alethela, era evident că nu se putea. Şi aşa se face că am cerut să fie înălţat mai spre vest, într-un loc mai apropiat de Onoare.” Poate cea mai veche scriere originală care a supravieţuit şi în care este menţionat oraşul, citată în Vavibrar, versetul 1804. Ce n-aş da să găsesc o cale de traducere a cântului-din-zori!

Forţa zidului de furtună aproape că-l lăsă fără cunoştinţă, dar neaşteptata ei răceală îl făcu să-şi vină brusc în fire. Pentru o clipă, Kaladin nu simţi nimic altceva decât frigul. Un şuvoi mare de apă îl lipise de peretele barăcii. Pietre şi frânturi de crengi se izbeau de stâncă, în jurul lui; era deja prea amorţit ca să mai poată spune câte îi tăiau sau îi loveau pielea. O suporta, năucit, cu ochii strâns închişi şi ţinându-şi răsuflarea. Pe urmă zidul de furtună trecu, prăvălindu-se mai departe. Următoarea rafală de vânt veni dintr-o parte – aerul se învârtejea acum pretutindeni şi vântul biciuia din toate direcţiile. Îl azvârli în lateral, cu spatele frecându-i-se de piatră – şi apoi sus, în aer. Pe urmă se stabiliză, suflând din nou dinspre est. Kaladin atârna în beznă şi picioarele îi zvâcneau, trăgând de frânghie. Cuprins de panică, îşi dădu seama că acum fâlfâia în vânt, ca un zmeu de hârtie, legat de inelul din acoperişul înclinat. 877

Numai frânghia îl împiedica să fie luat pe sus, împreună cu tot felul de sfărâmături, pentru a fi rostogolit şi azvârlit înaintea furtunii, prin întregul Roshar. Preţ de câteva bătăi de inimă, nu putu să gândească. Nu izbutea să simtă decât panica şi frigul – una îi clocotea în piept, iar celălalt se străduia să-l îngheţe dinspre piele către interior. Ţipă, agăţându-se de singura lui sferă ca de o parâmă de salvare. Ţipătul se dovedi a fi o greşeală, fiindcă lăsă frigul să-i pătrundă în gură. Ca un duh ce se silea să-şi îndese braţul în gâtlejul lui. Vântul era ca un vârtej haotic, îndreptându-se în direcţii diferite. O rafală se repezi spre el, apoi trecu, lăsându-l în urmă, şi el căzu pe acoperişul barăcii cu o bufnitură. Aproape imediat, vântul cumplit încercă să-l salte din nou, lovindu-i pielea cu valuri de apă rece ca gheaţa. Bubui tunetul – bătaia de inimă a fiarei care-l înghiţise. Fulgerul spintecă bezna ca muşcătura unor dinţi albi în noapte. Vântul era atât de zgomotos încât aproape că acoperea tunetul cu urletele şi gemetele sale. — Ţine-te de acoperiş, Kaladin! Vocea lui Syl. Atât de slabă, de firavă. Cum de izbutea s-o audă? Amorţit, îşi dădu seama că zăcea cu faţa în jos pe acoperişul înclinat. Nu era chiar atât de abrupt încât s-alunece imediat, iar vântul îl împingea mai ales înapoi. O ascultă pe Syl şi se prinse de marginea acoperişului cu degete reci, alunecoase. Pe urmă rămase întins cu faţa în jos, cu capul între braţe. Încă mai ţinea sfera în mână, lipită de acoperişul de piatră. Degetele începură să-i alunece. Vântul sufla extrem de tare, încercând să-l împingă către vest. Dacăşi dădea drumul, ar fi ajuns să atârne din nou în aer. Frânghia care-l 878

lega nu era destul de lungă ca să poată ajunge în cealaltă parte a acoperişului uşor înclinat, unde s-ar fi aflat la adăpost. Un bolovan se izbi de acoperiş lângă el – nu putea nici s-audă lovitura, nici să-l vadă în bezna furtunii, dar simţea clădirea vibrând. Bolovanul se rostogoli şi căzu, zdrobindu-se de pământ. Nu toată furtuna avea o asemenea forţă, dar câte-o rafală putea din când în când să ridice şi să arunce obiecte mari, purtându-le pe distanţe de zeci de metri. Degetele îi alunecau în continuare. — Inelul, şopti Syl. Inelul. Funia îi lega picioarele de un inel din oţel, aflat sub el, peo latură a acoperişului. Kaladin îşi dădu drumul, apoi se agăţă de inel în timp ce suflul îl împingea înapoi. Îşi încleştă degetele de el. Frânghia îi cobora către glezne, fiind cam de lungimea corpului său. Se gândi pentru o clipă s-o dezlege, dar nu îndrăznea să dea drumul inelului. Rămase acolo, ca o flamură fluturând în bătaia vântului, ţinându-se de inel cu amândouă mâinile, cu sfera în căuşul uneia dintre ele, lipită de oţel. Fiecare clipă era o luptă. Vântul îl smucea spre stânga, apoi îl arunca spre dreapta. Nu putea şti de când dura totul, timpul fiind lipsit de noimă în acel loc al furiei şi tumultului. Mintea lui amorţită şi chinuită începu să creadă că totul nu era decât un coşmar. Un vis cumplit plăsmuit în capul său, bântuit de vânturi negre, vii. Ţipete în aer, strălucitoare şi albe, scăpărarea fulgerului dezvăluind o lume înfiorătoare, diformă, o lume a haosului şi a spaimei. Suflul vântului părea să mişte clădirile dintr-o parte într-alta, întreaga lume se strâmba, încovoiată de cumplita forţă a furtunii. 879

În acele scurte momente de lumină în care îndrăznea să se uite în jur, avea impresia c-o zărea pe Syl stând în faţa lui, în picioare, cu faţa în bătaia vântului, cu mâinile ei minuscule întinse înainte. Ca şi cum ar fi încercat să oprească furtuna şi să despice vântul, aşa cum despică pietrele un torent de apă vijelioasă. Răceala ploii îi amorţea zgârieturile şi vânătăile dureroase. Dar îi amorţea şi degetele. Nu le simţi alunecând. Pe urmă nu mai ştiu decât că flutura din nou prin aer, azvârlit într-o parte şi izbit de acoperişul barăcii. Se alese cu o lovitură puternică. Văzu în faţa ochilor scânteieri luminoase care se contopiră, urmate de negură. Nu de pierderea cunoştinţei, ci de negură. Kaladin clipi. Totul era neclintit. Furtuna era tăcută şi lumea era întuneric în stare pură. „Sunt mort”, îşi zise imediat. Dar de ce putea simţi piatra udă a acoperişului de sub el? Scutură din cap şi apa furtunii i se prelinse pe faţă. Nu erau fulgere, nu era vânt, nu ploua. Tăcerea era nefirească. Se ridică, împleticindu-se, şi izbuti să stea în picioare pe acoperişul în pantă lină. Simţea, sub vârfurile picioarelor, piatra alunecoasă. Dar nu-şi simţea rănile. Pur şi simplu, durerea nu mai era acolo. Deschise gura să strige în beznă, dar şovăi. Liniştea nu trebuia spartă. Aerul însuşi părea mai uşor, aşa cum era şi el. Aproape că se simţea în stare să se îndepărteze, plutind. În întunecimea aceea, dinaintea chipului său apăru un altul, imens. Un chip de negură, conturându-se totuşi slab în întuneric. Era lat – cam cât un nor alb de vreme bună – şi se întindea, în 880

ambele părţi, până departe, dar, nu se ştie cum, Kaladin îl putea vedea. Inuman. Zâmbitor. Kaladin simţi, în adâncul său, un fior – rostogolirea unor ace de gheaţă – străbătându-i grăbit şira spinării şi întregul trup. În mâna lui, sfera prinse brusc viaţă, revărsându-şi strălucirea pâlpâitoare, de safir. Lumină acoperişul de piatră de sub el, făcându-i pumnul să împrăştie lumina unui foc albăstrui. Cămaşa lui era o zdreanţă, pielea îi era sfâşiată. Se uită în jos la propriul trup, şocat, apoi îşi înălţă privirea către chipul imens. Dispăruse. Nu mai exista decât bezna. Un fulger brăzdă cerul şi durerile lui Kaladin reveniră. Icni, căzând în genunchi în faţa ploii şi a vântului. Alunecă în jos, lovindu-se cu faţa de acoperiş. Ce fusese? O viziune? O nălucire? Puterile îi scăzură brusc, iar gândurile îi redeveniră tulburi. Rafalele de vânt nu mai erau la fel de puternice, dar ploaia era încă atât de rece! Apatic, năucit, aproape copleşit de durere, îşi ridică mâna într-o parte şi se uită la sferă. Strălucea. Mânjită de sângele lui şi strălucitoare. Durerea era atât de cumplită, iar puterile îl lăsaseră. Închise ochii şi se simţi învăluit de o a doua întunecime. De bezna inconştienţei. ● Când se domoli furtuna, Pietroi ajunse primul la uşă. Teft îl urmă, mişcându-se mai încet şi mormăind doar pentru el. Îl dureau genunchii. Îl dureau întotdeauna în preajma unei furtuni. Bunicul lui se plângea de aşa ceva în ultimii ani ai vieţii, iar el îl considera nătâng. Acum ajunsese să sufere de aceeaşi meteahnă. „Blestem purtat de furtună”, îşi zise, ieşind obosit din baracă. Încă mai ploua, fireşte. Era burniţa mocnită de după toiul furtunii, 881

stropeala. Câţiva ploispreni stăteau în bălţi, ca nişte lumânări albastre, iar câţiva vântspreni dansau în rafalele furtunii. Burniţa era rece şi el împroşcă apa băltoacelor, care-i udă leoarcă picioarele încălţate cu sandale, îngheţându-i-le până la os. Nu-i plăcea să fie ud. Dar nu-i plăceau o mulţime de alte lucruri. Pentru o vreme, viaţa fusese promiţătoare. Acum nu mai era. „Cum a fost posibil ca într-un timp atât de scurt să se înrăutăţească aşa de mult lucrurile?” se întrebă, ţinându-şi braţele pe lângă trup, mergând încet şi privindu-şi picioarele. Câţiva soldaţi ieşiseră din barăcile lor şi stăteau pe-aproape, îmbrăcaţi în haine de ploaie, urmărind totul. Probabil ca să se asigure că nimeni nu se furişase mai devreme afară, ca să taie funia lui Kaladin. Însă nu încercară să-l oprească pe Pietroi. Furtuna se terminase. Podarul voinic trecu în fugă de colţul clădirii. Alţii ieşiseră din baracă în spatele lui Teft, care se ţinea după el. Afurisitul mâncător de coarne! Ca un chull mare, greoi. Credea cu adevărat. Credea caveau să-l găsească în viaţă pe tânărul podar neghiob. Probabil îşi închipuia c-aveau să dea de el bând o ceaşcă de ceai şi odihnindu-se la umbra Părintelui Furtunii în persoană. „Şi tu nu crezi”? se întrebă Teft, uitându-se tot în jos. „Dacă nu crezi, de ce te ţii după el? Dacă n-ai crede, te-ai uita. Nu te-ai holba la picioarele tale. Te-ai uita în sus, ca să vezi.” Era cu putinţă să crezi şi să nu crezi, în acelaşi timp? Teft se opri lângă Pietroi şi – adunându-şi toate puterile – se uită în sus, la peretele barăcii. Văzu ceea ce se aşteptase să vadă şi ceea ce se temuse c-avea să vadă. Leşul părea o bucată de carne de la măcelărie, jupuită şi 882

sângerândă. Era un om? Pielea lui Kaladin era crăpată într-o mie de locuri şi pe peretele clădirii se prelingeau stropi de sânge amestecaţi cu apă de ploaie. Trupul tânărului era încă atârnat de glezne. Cămaşa îi fusese sfâşiată; pantalonii de podar erau în zdrenţe. Ca o ironie, furtuna îi spălase faţa, lăsându-i-o mai curată decât în clipa când îl părăsiseră. Teft văzuse destui oameni morţi pe câmpul de luptă ca să ştie la ce se uita. „Sărmane flăcău!” se gândi, clătinând din cap în timp ce restul oamenilor Podului Patru se adunau în jurul lui şi al lui Pietroi, tăcuţi, îngroziţi. „Era cât pe-aci să te cred.” Ochii lui Kaladin se deschiseră brusc. Podarii adunaţi acolo icniră, iar unii înjurară admirativ şi căzură la pământ, împroşcând apa din bălţi. Kaladin trase aer în piept, hârâind şuierător şi privind drept înainte, concentrat, dar fără să vadă. Expiră, scuipând printre buze salivă însângerată. Mâna strânsă, care-i atârna dedesubt, i se deschise. Ceva căzu pe pietre. Sfera pe care i-o dăduse Teft. Intră clipocind într-o băltoacă şi rămase acolo. Era înnegurată, neavând Lumină de Furtună în ea. „Cum, pentru numele lui Kelek”? se întrebă Teft, îngenunchind. Laşi o sferă afară, în furtună, şi îi adună lumina. Ţinută în mâna lui Kaladin, aceea ar fi trebuit să se impregneze în totalitate. Ce se întâmplase? — Umalakai’ki! strigă Pietroi, arătând cu degetul. Kama mohoray namavau… Tăcu, dându-şi seama că vorbea într-o limbă neînţeleasă de ceilalţi. 883

— Să m-ajute cineva să-l dau jos! E încă viu! Avem nevoie de-o scară şi de un cuţit! Grăbiţi-vă! Podarii plecară în fugă. Soldaţii se apropiară bombănind, dar nui opriră. Însuşi Sadeas declarase că soarta lui Kaladin avea să fie hotărâtă de Părintele Furtunii. Toată lumea ştia că asta însemna moarte. În afara cazului când… Teft se ridică, ţinând în mână sfera înnegurată. „O sferă golită de lumină, după furtună”, îşi spuse. „Şi un om încă viu, deşi ar fi trebuit să fie mort. Două lucruri imposibile.” Împreună, dovedeau ceva care-ar fi trebuit să fie încă şi mai imposibil. — Unde e scara aia? se trezi strigând, la rândul lui. Lovi-v-ar blestemele, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! Trebuie să-l bandajăm. S-aducă repede cineva poţiunea aia pe care-o pune el întotdeauna pe răni! Se uită la Kaladin, apoi adăugă, mult mai încet: — Şi-ai face bine să supravieţuieşti, fiule. Pentru că vreau nişte răspunsuri.

884

36 LECŢIA „Luând Cristalul din Zori, despre care se ştie că orbeşte orice creatură pustiitoare sau muritoare, s-a târât în susul treptelor făurite pentru Heralzi, înalte, fiecare, de câte zece paşi, către marele templu de deasupra.” Din Poemul lui Ista. N-am găsit nicio explicaţie modernă care să dezvăluie ce erau aceste „Cristale din Zori”. Eruditele par să le ignore, deşi în relatările despre mitologia antică apar desigur foarte des.

„Nu era câtuşi de puţin neobişnuit să întâlnim băştinaşi în timpul călătoriei pe Dealurile Nerevendicate”, citi Shallan. „La urma urmelor, aceste ţinuturi străvechi au fost cândva unul dintre Regatele de Argint. Nu putem să nu ne întrebăm dacă animalele uriaşe cu carapace trăiau şi pe atunci acolo sau dacă au venit să se statornicească în pustietate abia după plecarea oamenilor.” Se lăsă pe spătarul scaunului, în aerul umed şi cald. În stânga ei, Jasnah Kholin plutea tăcută în bazinul încastrat în podeaua camerei de baie. Lui Jasnah îi plăcea să se înmoaie în apa băii, iar Shallan nu putea s-o condamne. De când se ştia, pentru Shallan baia fusese un chin, care însemna zeci de parshi cărând găleţi cu apă caldă, după care urma o spălare rapidă în cada de alamă, înainte de a se răci apa. Palatul din Kharbranth oferea mult mai mult lux. Bazinul de 885

piatră din podea părea un mic lac personal, încălzit cu dărnicie de fabriale ingenioase, care se înfierbântau. Shallan încă nu ştia prea multe despre fabriale, deşi asta o intriga oarecum. Acel tip se răspândea din ce în ce mai mult. Cu numai două zile înainte, maimarii Conclavului îi trimiseseră lui Shallan unul pentru încălzirea camerelor sale. Apa nu trebuia cărată, ci venea prin ţevi. Răsuceai o pârghie şi curgea în bazin. Sosea gata încălzită şi mai multe fabriale din pereţii laterali ai acestuia o păstrau astfel. Shallan făcuse ea însăşi baie acolo şi era absolut magnific. Foarte practică, ornamentaţia era alcătuită din pietricele colorate care împodobeau stânca, fiind fixate cu mortar pe părţile laterale ale pereţilor. Shallan stătea lângă bazin, complet îmbrăcată, citind în timp ce aştepta, gata s-o ajute pe Jasnah dacă era necesar. Cartea era istorisirea lui Gavilar – aşa cum i-o dictase lui Jasnah cu ani în urmă – după prima lui întâlnire cu straniii parshi numiţi apoi parshendi. „În timpul explorărilor noastre ne întâlneam din când în când cu băştinaşii”, citi ea. „Nu erau parshi. Natani, cu pielea lor de un albăstriu palid, cu nasuri late şi păr ca lâna. În schimbul mâncărurilor pe care li le dăruiam, ne arătau terenurile de vânătoare ale carapacelor-mari. Pe urmă am întâlnit parshi. Mai fusesem în vreo şase expediţii în Natanatan, dar nu mai văzusem niciodată aşa ceva! Parshi, trăind pe cont propriu? Logica, experienţa şi ştiinţa susţineau că e imposibil. Parshii au nevoie de un popor civilizat care să-i călăuzească. E un fapt dovedit în repetate rânduri. Lasă unul într-un ţinut sălbatic, şi o să stea pur şi simplu locului, nefăcând nimic, până când o s-apară cineva să-i dea ordine. 886

Şi totuşi, acolo se afla un grup în stare să vâneze, să facă arme, să înalţe clădiri şi – realmente – să-şi creeze propria civilizaţie. Ne-am dat în curând seama că acea singură descoperire putea să îmbogăţească, ba chiar să schimbe cu desăvârşire tot ceea ce ştiam despre docilii noştri slujitori.” Shallan îşi coborî privirea către partea de jos a paginii, unde – separată de o linie – se afla o notă de subsol, scrisă cu litere mici, înghesuite. Majoritatea cărţilor dictate de bărbaţi aveau note de subsol, adăugate de femeile sau de ardenţii care le aşternuseră pe hârtie. Ca urmare a unei înţelegeri nescrise, acestea nu erau niciodată citite cu voce tare. Acolo, o soţie explica uneori – sau chiar contrazicea – relatarea bărbatului ei. Singurul mod de a păstra astfel de comentarii sincere pentru eruditele din viitor era menţinerea caracterului sacru şi secret al scrierii. „Trebuie să se ţină cont”, scria Jasnah în nota de subsol a acelui pasaj, „că am adaptat cuvintele tatălui meu – respectându-i instrucţiunile – pentru a le face mai potrivite cu o istorisire scrisă.” Ceea ce însemna că-i redase cuvintele într-un stil mai erudit, mai impresionant. „În plus, judecând după majoritatea relatărilor, la început, regele Gavilar nu le-a dat atenţie acestor parshi stranii, capabili să se descurce singuri. A înţeles importanţa propriei descoperiri abia mai târziu, după explicaţiile primite de la eruditele şi condeierele sale. Acest adaos nu are menirea de a scoate în evidenţă ignoranţa tatălui meu; el a fost – şi este – un războinic. Atenţia nu i s-a îndreptat către importanţa antropologică a expediţiei, ci către vânătoarea care avea să fie punctul ei culminant.” 887

Shallan închise gânditoare cartea. Volumul era din colecţia personală a lui Jasnah – Palanaeumul se afla în posesia mai multor exemplare, însă lui Shallan nu-i era îngăduit să ia cărţile din bibliotecă într-o cameră de baie. Hainele lui Jasnah se găseau pe o banchetă de pe o latură a încăperii. Erau împăturite, având deasupra punga aurie care adăpostea Animmodul. Shallan se uită la prinţesă. Plutea cu faţa în sus în bazin, cu părul negru răsfirat în urma ei pe apă, cu ochii închişi. Baia zilnică era singurul moment în care părea să se destindă pe de-a-ntregul. Părea mult mai tânără aşa, lipsită şi de haine, şi de încordare, plutind ca un copil care se odihneşte după o zi de înot în forţă. Avea treizeci şi patru de ani. În anumite privinţe, părea foarte bătrână – alte femei de vârsta ei aveau copii de-o seamă cu Shallan. Şi totuşi, era atât de tânără! Destul de tânără ca să-i fie lăudată frumuseţea, destul de tânără pentru ca bărbaţii să afirme, sus şi tare, că era un păcat să nu fie încă măritată. Shallan se uită la teancul de haine. Îşi ţinea fabrialul stricat în punga ascunsă. Era momentul potrivit să le schimbe între ele. Prilejul pe care-l aştepta de atâta timp. Jasnah avea acum destul de multă încredere în ea încât să se relaxeze, savurându-şi baia fără nicio grijă în privinţa fabrialului. Oare Shallan era cu adevărat în stare s-o facă? Era în stare s-o trădeze pe femeia care o luase sub îndrumarea ei? „Având în vedere ce am făcut înainte, asta ar fi o nimica toată”, îşi zise. N-ar fi fost prima oară când trăda pe cineva care îi acorda încredere. 888

Se ridică în picioare. Dintr-o parte, Jasnah întredeschise un ochi. „Fir-ar să fie”, se gândi Shallan, îndesându-şi cartea sub braţ, apoi începu să măsoare încăperea cu pasul, luându-şi un aer meditativ. Jasnah o urmărea cu privirea. Nu bănuitoare. Curioasă. — De ce-a vrut tatăl tău să-ncheie un tratat cu parshendii? se trezi întrebând din mers. — De ce să nu fi vrut? — Ăsta nu e un răspuns. — Bineînţeles că este. Dar e unul care nu-ţi dezvăluie nimic. — Dacă ai vrea să-mi dai un răspuns util, Luminăţie, mi-ar fi de folos. — Atunci pune o întrebare utilă. Shallan strânse din dinţi. — Ce îşi dorea Regele Gavilar din ceea ce aveau parshendii? Jasnah zâmbi şi închise din nou ochii. — Eşti aproape. Dar presupun că poţi ghici răspunsul. — Cristale. Jasnah dădu din cap, continuând să se relaxeze în apă. — Textul nu le aminteşte, zise Shallan. — Tata nu vorbea despre ele. Dar, din ceea ce spunea… ei bine, acum bănuiesc că au fost motivul tratatului. — Atunci poţi fi sigură că el ştia? Poate că nu dorea decât inimilenestemată. — Poate, răspunse Jasnah. Parshendii păreau amuzaţi de interesul pe care ni-l stârneau nestematele împletite în bărbile lor, adăugă zâmbind. Ar fi trebuit să vezi ce şocaţi am fost când am descoperit de unde le aveau. Când s-a surpat Aimia şi au pierit toţi 889

lancerynii, am crezut că văzuserăm ultimele nestemate mari. Dar mai exista un animal cu carapace mare care le avea şi care trăia întrun ţinut nu prea îndepărtat de Kholinar. Oricum, parshendii erau de acord să le-mpartă cu noi, atâta vreme cât le puteau vâna şi ei. Din partea lor, dacă te osteneai să vânezi demonii spărturilor, nestematele acestora îţi aparţineau. Mă-ndoiesc că ar fi fost nevoie de un tratat pentru asta. Şi totuşi, chiar înainte de a pleca pe drumul de întoarcere către Alethkar, tatăl meu a-nceput să susţină cu fervoare necesitatea unei înţelegeri. — Şi ce se întâmplase? Ce se schimbase? — Nu pot fi sigură. Dar mi-a descris la un moment dat purtarea stranie a unui luptător parshendi în timpul vânătorii unui demon al spărturilor. În loc să-şi ducă mâna la suliţă când a apărut animalul, a întins-o într-o parte într-un fel care trezea bănuieli. Numai tata l-a văzut; şi, bănuiesc eu, a crezut c-avea să cheme o Sabie. Luptătorul şi-a dat seama ce făcea şi s-a oprit. Tata n-a mai vorbit despre asta, dar presupun că nu voia ca toată lumea să-şi îndrepte atenţia asupra Câmpiilor Sfărâmate mai mult decât o făcuse deja. Shallan bătu cu palma în carte. — Argumentul pare firav. Dacă era sigur în privinţa Săbiilor, trebuie să fi văzut mai multe. — Bănuiesc şi asta. Dar după moartea lui am studiat tratatul cu atenţie. Clauzele legate de favorizarea negoţului şi de trecerea hotarului dintr-o parte într-alta ar fi putut la fel de bine să fie un pas către includerea parshendilor, ca naţiune, în Alethkar. I-ar fi împiedicat în mod sigur să-şi vândă Cristalele altor regate, fără să vină mai întâi la noi. Poate că asta-i tot ce voia să facă. 890

— Dar de ce l-au omorât? întrebă Shallan, încrucişându-şi braţele şi îndreptându-se agale către teancul de haine împăturite. Şi-au dat seama că le voia Cristalsăbiile şi l-au atacat înainte de asta? — E îndoielnic, spuse Jasnah. Părea sceptică. De ce credea ea că-l omorâseră parshendii pe Gavilar? Shallan era gata s-o întrebe, dar avea senzaţia că n-ar fi aflat prea multe. Prinţesa voia s-o facă să se gândească, să descopere, să-şi tragă propriile concluzii. Tânăra se opri lângă banchetă. Punga Animmodului era deschisă, cu şnururile dezlegate. Vedea preţiosul obiect încolăcit înăuntru. Înlocuirea se putea face cu uşurinţă. Îşi cheltuise o mare parte din bani ca să cumpere nestemate asemănătoare cu ale lui Jasnah şi le pusese în Animmodul stricat. Cele două arătau acum exact la fel. Încă nu aflase nimic despre modul de folosire al fabrialului; se străduia să descopere o cale de a pune întrebarea asta, însă Jasnah evita să vorbească despre el. Iar dacă insista prea mult, ar fi trezit suspiciuni. Trebuia să obţină informaţii din altă parte. Poate de la Kabsal sau din vreo carte aflată în Palanaeum. Oricum, n-avea timp de pierdut. Shallan se pomeni că-şi duce mâna către punga ascunsă, şi-o strecoară înăuntru şi-şi plimbă degetele pe lanţurile fabrialului ei stricat. Inima îi bătea mai repede. Se uită la Jasnah, dar prinţesa continua să stea întinsă, plutind cu ochii închişi. Dacă îi deschidea? „Nu te gândi la asta!” îşi spuse. „Fă-o. Fă schimbul. Mai lipseşte atât de puţin…” — Progresezi mult mai repede decât aş fi crezut, spuse Jasnah pe neaşteptate. 891

Shallan se răsuci, dar ochii celeilalte erau tot închişi. — Am greşit judecându-te atât de aspru din cauza educaţiei pe care o aveai înainte. Am spus adesea că entuziasmul e mai important decât felul în care ai fost crescut. Tu ai hotărârea şi capacitatea necesare pentru a deveni o erudită respectată, Shallan. Îmi dau seama că răspunsurile par să vină prea încet, dar continuăţi cercetările. Până la urmă le vei afla. Shallan rămase o clipă nemişcată, cu mâna în pungă şi cu inima bătându-i puternic, fără niciun control. Îi era rău. „Nu pot s-o fac,” înţelese ea. „Părinte al Furtunii, dar sunt o idioată. Am bătut atâta drum… şi acum n-o pot face!” Îşi scoase mâna din pungă şi traversă tiptil camera de baie, întorcându-se la scaunul ei. Ce-avea să le spună fraţilor ei? Că tocmai îşi condamnase familia la pieire? Se aşeză şi-şi puse cartea alături oftând, ceea ce o făcu pe Jasnah să deschidă ochii. Prinţesa se uită la ea, apoi se ridică din apă şi arătă către săpunul pentru păr. Shallan se ridică strângând din dinţi şi plecă după tăviţa cu săpun; o aduse şi se ghemui ca să i-o întindă. Jasnah luă pudra pentru spălarea părului şi o strivi în pumn, preschimbând-o în spumă înainte se a şi-o pune, cu ambele mâini, pe părul negru, lucios. Chiar şi dezbrăcată, Jasnah Kholin rămânea impasibilă şi stăpână pe sine. — Poate că în ultima vreme ne-am petrecut prea mult timp numai înăuntru, îi spuse. Pari să te simţi ca-n cuşcă, Shallan. Încordată. — Mă simt foarte bine, se răsti tânăra. — Hmm, da. După cum o dovedeşte tonul tău destins, perfect 892

rezonabil. Poate că trebuie să-ţi schimbăm un obiect de studiu, să trecem de la istorie la ceva mai practic, mai intuitiv. — Ca ştiinţele naturale? întrebă Shallan, devenind mai atentă. Jasnah îşi lăsă capul pe spate. Shallan îngenunche pe un prosop de lângă bazin şi îşi întinse mâna liberă ca să frece cu săpun pletele bogate ale maestrei sale. — Mă gândeam la filosofie, spuse aceasta. Shallan clipi, nedumerită. — Filosofie? La ce ajută? „Nu e arta de a folosi cât mai multe cuvinte cu putinţă fără să spui nimic?” — Filosofia e un domeniu de studiu foarte important, răspunse Jasnah cu asprime. Mai ales dac-o să te amesteci în politica de la curte. Natura moralităţii trebuie luată în considerare şi e de preferat s-o faci înainte de a te găsi în situaţii care cer luarea unei decizii de ordin moral. — Da, Luminăţie. Deşi nu reuşesc să-mi dau seama cum poate fi filosofia mai „practică” decât istoria. — Istoria, prin definiţie, nu poate fi o experienţă directă. Ceea ce ni se întâmplă, ni se întâmplă în prezent, iar prezentul e tărâmul filosofiei. — Asta nu e decât o chestiune de definiţie. — Da, încuviinţă Jasnah, toate cuvintele au tendinţa să depindă de modul în care sunt definite. — Presupun, încuviinţă Shallan, trăgându-se înapoi şi lăsând-o să-şi afunde părul în apă ca să cureţe săpunul. Prinţesa începu apoi să-şi frece pielea cu un altul, uşor abraziv. 893

— Răspunsul ăsta n-are niciun haz, Shallan. Ce s-a întâmplat cu spiritul tău sclipitor? Tânăra aruncă o privire spre banchetă şi spre preţiosul fabrial de pe ea. După atâta timp, se dovedise prea slabă ca să transforme în faptă ceea ce ce trebuia făcut. — Spiritul meu a luat, pe moment, o pauză, Luminăţie, zise ea. Aşteaptă să fie revizuit de confraţii săi, sinceritatea şi temeritatea. Prinţesa o privi, ridicându-şi o sprânceană. Încă îngenuncheată pe prosop, Shallan se lăsă pe călcâie. — De unde ştii ce e corect, Jasnah? Dacă nu le dai ascultare devoţiunilor, cum poţi lua o hotărâre? — Asta depinde de filosofia fiecăruia. Ce contează cel mai mult pentru tine? — Nu ştiu. Poţi să-mi spui tu? — Nu, răspunse Jasnah. Dacă-ţi ofer răspunsurile, nu simt cu nimic mai bună decât devoţiunile, care impun credinţe. — Devoţiunile nu reprezintă răul, Jasnah. — În afara cazului când încearcă să conducă lumea. Shallan îşi strânse buzele într-o linie subţire. Războiul Pierderii distrusese Hierocraţia, împărţind vorinismul în devoţiuni. Era consecinţa inevitabilă a încercării unei religii de a guverna. Devoţiunile aveau menirea de a da lecţii de morală, nu de a o impune. Asta li se potrivea ochi-luminoşilor. — Spui că nu-mi poţi oferi răspunsuri, zise ea. Dar pot cere sfatul cuiva mai înţelept? Al cuiva care a trecut prin aceleaşi experienţe înaintea mea? De ce scriu filosoafele noastre, de ce trag concluzii, dacă nu pentru a-i influenţa pe alţii? Tu însăţi mi-ai spus că 894

informaţiile n-au niciun preţ dacă nu le folosim ca să facem raţionamente. Jasnah zâmbi, coborându-şi braţele în apă şi spălându-se de săpun. Shallan îi surprinse în ochi un licăr de triumf. Nu susţinea diverse idei fiindcă ar fi crezut neapărat în ele; voia doar s-o stârnească pe Shallan. Ceea ce era enervant. Cum puteai şti ce credea de fapt, dacă adopta asemenea puncte de vedere contradictorii? — Te porţi ca şi cum n-ar exista decât un singur răspuns, spuse prinţesa, făcându-i semn lui Shallan să-i aducă un prosop şi ieşind din bazin. Un singur răspuns, absolut valabil întotdeauna. Shallan se grăbi să se supună şi-i aduse un prosop mare, pufos. — Nu e ăsta rolul filosofiei? Să găsească răspunsuri? Să caute veridicitatea, adevăratul sens al lucrurilor? Continuând să se şteargă, Jasnah o privi, ridicându-şi o sprânceană. — Ce e? întrebă tânăra, cuprinsă brusc de sfială. — Cred că e momentul potrivit pentru un exerciţiu practic, răspunse Jasnah. În afara Palanaeumului. — Acum? E atât de târziu! — Ţi-am spus că filosofia e o artă practică. Jasnah se înfăşură în prosop, apoi întinse mâna şi scoase Animmodul din pungă. Îşi potrivi lanţurile în jurul degetelor, fixându-şi nestematele pe dosul palmei. — O să ţi-o dovedesc. Haide, ajută-mă să mă-mbrac. ● În copilărie, Shallan savurase serile în care izbutea să se furişeze 895

afară, în grădină. Când se aşternea peste ea pătura întunericului, părea un cu totul alt loc. În umbra nopţii putea să-şi imagineze că mugurii-de-stâncă, cojile-de-piatră şi copacii erau plante din ţinuturi străine. Râcâielile cremlingilor care ieşeau din crăpături păreau paşii misterioşi ai unor oameni de pe meleaguri îndepărtate. Negustori cu ochii mari, veniţi din Shinovar, un călăreţ de carapacemare din Kadrix sau un marinar de pe una dintre corăbiile înguste care pluteau pe Lacul Străveziu. Însă când mergea noaptea prin Kharbranth nu-şi imagina aceleaşi lucruri. Cândva îşi făcuse un joc incitant închipuindu-şi nişte siluete negre care cutreierau întunericul – însă acolo acele siluete ar fi putut fi reale. În loc să devină un loc misterios şi incitant, Kharbranth i se părea, pe timp de noapte, la fel ca ziua – dar ceva mai periculos. Jasnah nu lua în seamă strigătele purtătorilor de carete şi de palanchine. Mergea încet, purtând o rochie frumoasă, violetă cu auriu, cu Shallan pe urmele ei, îmbrăcată în mătase albastră. Jasnah nu întârziase ca să-şi aranjeze părul după baie, aşa că-l avea despletit, revărsându-i-se pe umeri în valuri, aproape scandalos în libertatea lui. Se plimbau pe Ralinsa – drumul principal, care şerpuia pe coasta dealului, legând Conclavul de port. În ciuda orei târzii, era plin de oameni şi mulţi dintre cei care-l străbăteau păreau să poarte noaptea în ei. Erau mai morocănoşi, mai întunecaţi la faţă. Locul continua să răsune de strigăte, dar noaptea era şi-n ele, în grosolănia cuvintelor şi în tonul tăios. Coasta abruptă de deal pe care se înălţa oraşul nu era mai puţin ticsită de clădiri decât în alte dăţi, dar şi ele păreau satragă noaptea. Erau negre, ca pietrele arse-n foc. Rămăşiţe 896

găunoase. Se auzeau şi clopoţeii. În întuneric, oricare dintre ei suna, de fiecare dată, ca un mic ţipăt. Făceau prezenţa vântului mai palpabilă, îl preschimbau în ceva viu, care stârnea, la fiecare trecere, un amalgam supărător de clinchete. O adiere se înălţă în văzduh şi peste Ralinsa se prăvăli o avalanşă de sunete. Shallan se pomeni că era cât pe-aci să se ghemuiască în faţa ei. — N-ar trebui să chemăm un palanchin, Luminăţie? întrebă ea. — Palanchinul ar putea dăuna lecţiei, răspunse Jasnah. — Dacă n-ai nimic împotrivă, aş putea învăţa lecţia asta în timpul zilei. Jasnah se opri şi-şi îndreptă privirea către o stradă lăturalnică, mai întunecată. — Ce zici de strada aia, Shallan? — Nu mi se pare deosebit de atrăgătoare. — Şi totuşi, e drumul cel mai scurt dintre Ralinsa şi cartierul teatrelor, spuse prinţesa. — Acolo mergem? — Nu „mergem” nicăieri, răspunse Jasnah, intrând pe strada laterală. Acţionăm, chibzuim şi învăţăm. Shallan o urmă, nervoasă. Noaptea le înghiţi; lumina venea numai din când în când, dinspre câte o tavernă sau o prăvălie deschisă până târziu. Jasnah purta peste Animmod mănuşa ei neagră, fără degete, care ascundea strălucirea nestematelor. Shallan îşi dădu seama că o cuprindeau fiori reci. Simţea, prin tălpile papucilor, toate denivelările terenului pe care umblau, toate pietricele, toate crăpăturile. Se uită nervoasă în jur când trecură pe 897

lângă un grup de muncitori adunaţi în faţa uşii unei taverne. Erau ochi-întunecaţi, fireşte. În întuneric, diferenţa părea mult mai mare. — Luminăţie? întrebă ea, în şoaptă. — Când suntem tineri, ne dorim răspunsuri simple, spuse Jasnah. Poate că nu există nicio dovadă a tinereţii mai puternică decât dorinţa ca totul să fie aşa cum ar trebui. Aşa cum a fost întotdeauna. Shallan se încruntă, continuând să se uite peste umăr la bărbaţii din faţa tavernei. — Cu cât ne maturizăm mai mult, cu atât ne punem mai multe întrebări. Începem să ne întrebăm de ce. Totuşi, încă ne mai dorim un răspuns simplu. Presupunem că oamenii din jur – adulţii, conducătorii – au aceste răspunsuri. Indiferent ce ne-ar oferi ei, de cele mai multe ori suntem mulţumiţi. — Eu n-am fost mulţumită niciodată, spuse Shallan. Am vrut mai mult. — Ai fost matură, spuse Jasnah. Ceea ce descrii ni se întâmplă multora dintre noi, pe măsură ce ni se înmulţesc anii. Am întradevăr impresia că înaintarea în vârstă, înţelepciunea şi întrebările puse nouă înşine sunt sinonime. Cu cât mai bătrâni suntem, cu atât e mai probabil să respingem răspunsurile simple. În afara cazului când ni se pune cineva în cale şi ne cere să-l acceptăm, indiferent ce s-ar întâmpla, zise Jasnah strângându-şi pleoapele. Te întrebi de ce resping devoţiunile. — Da, aşa e. — Pentru că aproape toate încearcă să pună capăt întrebărilor. Jasnah se opri. Pe urmă îşi scoase mănuşa cu un gest scurt, 898

folosindu-se de lumina de sub ea ca să poată vedea strada din jur. Nestematele de pe mâna ei – mai mari decât broamii – străluceau ca nişte torţe, una roşie, una albă, una cenuşie. — E înţelept să-ţi arăţi astfel bogăţia, Luminăţie? întrebă foarte încet Shallan, uitându-se în jur. — Nu e. Cu siguranţă nu. Mai ales aici. Vezi tu, strada asta şi-a câştigat recent o notorietate aparte. În ultimele două luni s-a întâmplat de trei ori ca oamenii care au ieşit de pe drumul principal ca să meargă spre teatre pe strada asta să fie opriţi de tâlhari. În toate cele trei cazuri, oamenii au fost ucişi. Shallan simţi cum sângele îi fugea din obraji. — Garda oraşului n-a făcut nimic, adăugă Jasnah. Taravangian ia mustrat de mai multe ori cu asprime, însă căpitanul gărzii e văr cu un ochi-luminoşi foarte influent din oraş, iar el nu e un rege deosebit de puternic. Unii bănuiesc că aici se mai ascunde şi altceva, că tâlharii mituiesc garda. Pe moment, acţiunile acesteia sunt irelevante, pentru că, precum vezi, în ciuda reputaţiei locului, nu-l păzeşte nimeni. Jasnah îşi puse mănuşa, cufundând iarăşi strada în beznă. Shallan clipi, obişnuindu-şi din nou ochii cu întunericul. — Cât de nesăbuite crezi că suntem venind aici, noi, două femei fără apărare, în haine scumpe şi cu bogăţii asupra lor? o întrebă Jasnah. — Foarte nesăbuite. Jasnah, putem pleca? Indiferent la ce lecţie teai gândit, nu merită aşa ceva. Prinţesa îşi uni buzele, transformându-le într-o linie, apoi îşi întoarse privirea către o alee îngustă, încă şi mai întunecoasă, care 899

pornea din strada pe care se aflau. Acum, după ce îşi pusese mănuşa la loc, bezna era aproape de nepătruns. — Te afli într-un moment interesant al vieţii tale, Shallan, spuse ea, îndoindu-şi degetele. Eşti destul de matură ca să-ţi pui întrebări, ca să-i întrebi pe alţii, ca să respingi ceea ce îţi este descris, pur şi simplu pentru că ţi-a fost descris. Dar te agăţi şi de idealismul tinereţii. Ai senzaţia că trebuie să existe un Adevăr unic, care defineşte totul – şi crezi că, odată ce-l vei găsi, tot ce te nedumereşte acum va căpăta dintr-odată sens. — Eu… Shallan ar fi vrut s-o contrazică, dar cuvintele prinţesei înfăţişau totul cu exactitate. Era obsedată de faptele cumplite pe care le săvârşise, de fapta cumplită pe care avea de gând s-o săvârşească. Era cu putinţă să faci ceva atât de îngrozitor din dorinţa de a înfăptui ceva minunat? Prinţesa intră pe aleea îngustă. — Jasnah! strigă Shallan. Ce faci? — Asta e filosofie în acţiune, copilă. Vino cu mine. Tânăra şovăi la intrarea pe alee, cu inima bătându-i puternic, cu mintea tulbure. Vântul sufla şi clopoţeii sunau ca nişte stropi de ploaie îngheţaţi care se sparg când se izbesc de piatră. Hotărându-se într-o clipă, se grăbi pe urmele lui Jasnah, preferând să aibă companie, chiar şi în întuneric, în loc să rămână singură. Licărirea umbrită a Animmodului izbutea cu greu să le lumineze drumul, iar Shallan mergea în umbra prinţesei. Se auziră zgomote în spatele lor. Shallan se răsuci cu o tresărire şi văzu mai multe forme întunecate îngrămădindu-se la intrarea pe 900

alee. — Of, Părinte al Furtunii, şopti. De ce? De ce făcea Jasnah asta? Tremurând, o prinse pe prinţesă de rochie cu mâna liberă. Alte umbre se mişcau în faţa lor, venind din capătul mai îndepărtat al aleii. Se apropiară, mormăind şi împroşcând apa murdară şi stătută din băltoace. Papucii lui Shallan erau deja îmbibaţi cu apă rece. Jasnah se opri. Slaba lumină a Animmodului ei acoperit se reflecta în metalul din mâinile celor care le vânau. Erau săbii sau cuţite. Bărbaţii aceia se pregăteau să ucidă. Nu jefuiai femei ca Jasnah şi Shallan, femei cu legături sus-puse, lăsându-le în viaţă ca să depună mărturie. Bărbaţii aceia nu erau tâlharii galanţi din poveştile romantice. Trăiau ştiind în fiecare clipă că dacă erau prinşi, aveau să fie spânzuraţi. Paralizată de frică, Shallan nu putea nici măcar să ţipe. „Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii!” — Şi acum, lecţia, spuse Jasnah cu voce aspră, cruntă. Îşi smulse mănuşa. Lumina revărsată brusc era aproape orbitoare. Shallan ridică o mână ca să-şi ferească ochii şi se retrase împleticindu-se pentru ca în cele din urmă să se sprijine de zidul care mărginea aleea. Erau înconjurate de patru bărbaţi. Nu cei din uşa tavernei, alţii. Pe care ea nu-i observase urmărindu-le. Acum le vedea cuţitele şi dorinţa de a ucide din adâncul ochilor. Ţipătul ei se înălţă, eliberat în sfârşit. Bărbaţii mormăiră la apariţia luminii orbitoare, dar continuară să 901

se apropie. Unul, cu pieptul lat şi barba neagră, se năpusti la Jasnah, cu arma ridicată. Prinţesa întinse liniştită mâna, cu degetele înclinate, şi o apăsă pe pieptul bărbatului care-şi repezea spre ea cuţitul. Lui Shallan i se opri răsuflarea în gât. Mâna lui Jasnah pătrunse prin pielea bărbatului, iar el încremeni. O clipă mai târziu, ardea. Nu, nu ardea, devenise foc. Cât ai clipi, se preschimbase în flăcări. Înălţate în jurul mâinii lui Jasnah, aveau conturul unui om cu capul dat pe spate şi cu gura căscată. Preţ de-o clipă, flăcările care-i aduceau moartea bărbatului întrecură în strălucire nestematele prinţesei. Ţipătul lui Shallan se stinse. Silueta de flăcări era de o frumuseţe stranie. Peste o clipă dispăru, iar focul se risipi în aerul nopţii, lăsând o imagine portocalie să zăbovească în ochii lui Shallan. Ceilalţi trei bărbaţi începură să înjure, îndepărtându-se în grabă şi împiedicându-se îngroziţi unul de altul. Unul căzu. Jasnah se răsuci, nepăsătoare, trecându-şi degetele peste umărul lui în vreme ce el se străduia să se salte în genunchi. Bărbatul se transformă în cristal – o siluetă de cuarţ pur, fără niciun defect – iar hainele i se transformară şi ele. Diamantul Animmodului păli, dar mai păstră suficientă Lumină de Furtună ca să trimită curcubeie de scântei prin leşul preschimbat. Ceilalţi doi bărbaţi fugiră în direcţii opuse. Jasnah respiră adânc, închise ochii şi-şi înălţă mâna deasupra capului. Shallan îşi duse mâna interzisă la piept, uluită, năucită, îngrozită. Lumina de furtună ţâşni din mâna prinţesei ca două fulgere gemene, simetrice. Fiecare dintre acestea lovi câte un tâlhar, iar ei 902

plesniră şi se umflară, devenind fum. Hainele goale le căzură la pământ. Cristalul de cuarţ fumuriu al Animmodului crăpă cu un pocnet ascuţit şi lumina îi dispăru, lăsând-o pe Jasnah doar cu diamantul şi cu rubinul. Rămăşiţele celor doi hoţi se înălţară în aer – vălurele de vapori unsuroşi. Ea deschise ochii, părând nefiresc de calmă. Îşi trase din nou mănuşa peste fabrial – folosindu-se de mâna interzisă ca să şi-o sprijine de burtă în timp ce-şi strecura înăuntru degete mâinii libere. Pe urmă se întoarse, senină, pe drumul pe care veniseră. Lăsă leşul de cristal în urmă, îngenuncheat, cu o mână ridicată. Încremenit pe vecie. Shallan se dezlipi de zid şi se grăbi pe urmele prinţesei, îngreţoşată şi uluită. Ardenţilor li se interzicea să-şi folosească Animmodurile asupra oamenilor. Şi chiar le foloseau rareori în văzul altcuiva. Dar cum reuşise Jasnah să lovească doi oameni de la distanţă? Judecând după tot ce citise – din puţinul pe care-l puteai găsi – pentru Animmodelare era nevoie de contact fizic. Prea copleşită ca să ceară răspunsuri, rămase tăcută – cu mâna liberă la tâmplă, străduindu-se să-şi controleze tremurul şi respiraţia întretăiată – în timp ce Jasnah striga după un palanchin. În cele din urmă apăru unul, şi cele două femei se urcară. Se aşezară faţă-n faţă şi purtătorii le duseră către Ralinsa, zgâlţâindu-le la fiecare pas. Jasnah scoase absentă cristalul de cuarţ fumuriu din Animmod şi şi-l îndesă în buzunar. Putea să fie vândut unui giuvaergiu care să facă nestemate mai mici din bucăţile recuperate. — A fost oribil, spuse Shallan în cele din urmă, cu mâna încă la 903

piept. Cea mai cumplită experienţă pe care am avut-o vreodată. Ai ucis patru oameni. — Patru oameni care aveau de gând să ne bată, să ne jefuiască, să ne ucidă şi, poate, să ne siluiască. — I-ai ademenit, ca să vină după noi! — I-am silit eu să facă vreo crimă? — Ţi-ai arătat nestematele. — O femeie nu poate merge cu lucrurile ei pe o stradă a oraşului? — Noaptea? întrebă Shallan. Printr-un cartier periculos? Arătându-şi bogăţiile? Ai provocat pur şi simplu cele petrecute! — Şi asta-nseamnă că era corect să se petreacă? Îi ierţi pentru ceea ce voiau să facă? — Sigur că nu! Dar nici ceea ce ai făcut tu nu e corect! — Totuşi, oamenii ăia au dispărut de pe străzi. Locuitorii oraşului sunt mult mai în siguranţă. Ceea ce-l îngrijora atât de mult pe Taravangian s-a rezolvat şi niciun trecător n-o să le mai cadă victimă acelor tâlhari. Câte vieţi am salvat? — Ştiu doar câte ai luat, răspunse Shallan. Şi asta folosind puterea unui obiect care ar trebui să fie sacru! — Filosofie în acţiune. O lecţie importantă pentru tine. — Ai făcut totul de dragul unei demonstraţii, spuse încet Shallan. Ca să-mi dovedeşti că poţi. Pe focurile infernului, Jasnah, cum ai putut să faci aşa ceva? Jasnah nu răspunse. Shallan rămase cu privirea asupra ei, căutând să desluşească vreun sentiment în ochii lipsiţi de expresie. „Părinte al Furtunii! O cunosc cu adevărat pe femeia asta? Cine e, de fapt?” 904

Jasnah se lăsă pe spate, uitându-se cum trecea oraşul pe lângă ele. — N-am făcut-o doar de dragul unei demonstraţii, copilă. De ceva vreme am senzaţia că profit de ospitalitatea Maiestăţii Sale. Nu-şi dă seama cât de multe necazuri poate avea din cauza alianţei cu mine. În plus, astfel de oameni… În vocea ei era ceva, o iritare pe care Shallan n-o mai simţise până atunci. „Ce ţi s-a făcut?” se întrebă tânăra, îngrozită. „Şi cine-a făcut-o?” — Oricum, continuă Jasnah, acţiunea din seara asta a avut loc pentru că am ales această cale, nu pentru că am simţit că e nevoie să vezi tu ceva anume. Însă prilejul ivit a oferit şi o şansă de instruire, de ridicare a unor întrebări. Sunt monstru, sau erou? Adineauri am ucis patru oameni, sau am împiedicat patru criminali să mai umble pe străzi? Merită o femeie să i se întâmple ceva rău numai pentru că s-a dus acolo unde o poate ajunge răul? Am avut dreptul să mă apăr? Sau am căutat doar o scuză ca să iau nişte vieţi? — Nu ştiu, şopti Shallan. — O să-ţi petreci următoarea săptămână analizând cele petrecute şi gândindu-te la ele. Dacă vrei să fii o erudită – una adevărată, care schimbă lumea – atunci va trebui să te confrunţi cu astfel de întrebări. Va veni o vreme când vei fi nevoită să iei hotărâri care-ţi vor întoarce stomacul pe dos, Shallan Davar. Trebuie să fii pregătită pentru astfel de hotărâri. Jasnah tăcu şi privi afară în timp ce purtătorii palanchinului le duceau către Conclav. Prea tulburată ca să mai spună ceva, Shallan suportă restul drumului în tăcere. Merse în urma lui Jasnah pe culoarele tăcute, trecând pe lângă erudite care se duceau spre 905

Palanaeum, pentru un studiu în miez de noapte. Odată ajunse în apartamentul lor, o ajută pe prinţesă să se dezbrace, deşi detesta s-o atingă. N-ar fi trebuit să simtă asta. Bărbaţii omorâţi de Jasnah erau creaturi cumplite şi Shallan nu se îndoia aproape deloc că ar fi ucis-o. Dar nu o nemulţumea fapta în sine, ci sângele rece şi insensibilitatea cu care fusese săvârşită. Simţindu-se încă amorţită, Shallan îi aduse lui Jasnah cămaşa de noapte, în timp ce prinţesa îşi scotea bijuteriile şi le punea pe măsuţa de toaletă. — I-ai fi putut lăsa pe ceilalţi trei să plece, spuse Shallan, întorcându-se la Jasnah, care se aşezase ca să-şi perie părul. Nu era nevoie să ucizi decât unul. — Nu, nu e aşa, spuse Jasnah. — De ce? Ar fi fost prea înspăimântaţi ca să mai jefuiască pe cineva vreodată. — N-ai de unde s-o ştii. Mi-am dorit sincer să-i văd pe oamenii ăia dispărând. O fată neatentă, care se-ntoarce acasă după o zi de muncă într-o tavernă, nu se poate apăra. Dar eu pot. Şi-am s-o fac. — Dar nu eşti împuternicită s-o faci, nu în oraşul altcuiva. — E adevărat, răspunse Jasnah. E un alt punct de vedere care trebuie luat în considerare, aşa cred. Îşi ridică peria spre păr, întorcându-se ostentativ cu spatele la Shallan. Închise ochii, ca şi cum ar fi vrut să-i ceară femeii mai tinere să tacă. Animmodul stătea pe o măsuţă, alături de cerceii prinţesei. Shallan strânse din dinţi, ridicând cămaşa de noapte moale, din mătase. Jasnah rămăsese numai în lenjeria de corp şi îşi peria părul. 906

„Va veni o vreme când vei fi nevoită să iei hotărâri care-ţi vor întoarce stomacul pe dos, Shallan Davar…” „M-am confruntat deja cu ele.” „Pe una o am în faţă chiar acum.” Cum îndrăznea Jasnah să facă aşa ceva? Cum îndrăznea s-o amestece pe Shallan? Cum îndrăznea să folosească pentru distrugere ceva atât de frumos şi de sacru ca un fabrial? Jasnah nu merita să stăpânească Animmodul. Cu o mişcare rapidă a mâinii, Shallan îşi îndesă cămaşa de noapte împăturită sub braţul interzis, apoi îşi strecură mâna în punga ascunsă şi scoase cristalul fumuriu intact din Animmodul tatălui ei. Se apropie de măsuţă şi – folosind mişcarea ca să plaseze cămaşa de noapte pe tăblie, ca acoperire, făcu schimbul. Îşi strecură Animmodul bun în mâna interzisă din mânecă şi făcu un pas înapoi în clipa când Jasnah deschise ochii, uitându-se la cămaşa care acum stătea, nevinovată, alături de Animmodul stricat. Lui Shallan i se tăie răsuflarea. Jasnah închise din nou ochii şi îi întinse peria. — De cincizeci de ori în seara asta, Shallan. A fost o zi obositoare. Cu mişcări mecanice, făcute din obişnuinţă, cu degetele mâinii interzise încleştate în jurul Animmodului furat, în timp ce peria părul lui Jasnah, Shallan era cuprinsă de panică la gândul că aceasta putea să observe înlocuirea în orice clipă. Dar nu o observă. Nici când îşi puse cămaşa de noapte. Nici când îndesă Animmodul stricat în caseta cu bijuterii, încuind-o apoi cu cheiţa purtată la gât în timpul somnului. Shallan ieşi din cameră năucită şi agitată. Istovită, îngreţoşată, 907

nedumerită. Dar fără să fi fost descoperită.

908

909

910

37 LATURI CU CINCI ANI ŞI JUMĂTATE ÎN URMĂ — Kaladin, uită-te la piatra asta, spuse Tien. Îşi schimbă culoarea când o priveşti din altă parte. Kal îşi desprinse privirea de fereastră şi se întoarse spre fratele lui. Acum, când împlinise treisprezece ani, Tien se transformase dintr-un băiat entuziast într-un adolescent entuziast. Deşi crescuse, era încă scund pentru vârsta lui şi claia lui de păr ciufulit, castaniu cu negru, încă respingea orice încercare de a-l aşeza cum trebuie. Stătea ghemuit lângă masa din lemn lustruit de copac-ştiulete, cu ochii la nivelul suprafeţei lucioase, uitându-se la o piatră mică, diformă. Kal stătea pe un taburet şi cojea rădăcini-lungi cu un cuţit scurt. Rădăcinile cafenii erau murdare pe exterior şi lipicioase când le tăia, aşa că, umblând cu ele, îşi acoperise degetele cu un strat gros de crem. Termină una şi i-o întinse mamei lui, care o spălă şi o tăie felii în oala pentru tocană. — Mamă, uită-te la asta, spuse Tien. Soarele după-amiezii târzii îşi strecura razele prin fereastra din partea ferită de furtună, scăldând masa în lumină. — Din partea asta, piatra are sclipiri roşii, dar când priveşti din partea cealaltă, e verde. — Poate că e magică, spuse Hesina. 911

Bucăţile de rădăcină-lungă cădeau una după alta în oală, iar clipocitul apei împroşcate scotea de fiecare dată o notă uşor diferită de cea dinaintea ei. — Cred că trebuie să fie, zise Tien. Sau are un spren? Sprenii trăiesc în pietre? — Sprenii trăiesc în orice, răspunse Hesina. — Nu pot trăi în orice, zise Kal, lăsând o coajă să cadă în găleata de la picioarele lui. Se uita pe fereastră, supraveghind drumul care lega oraşul de vila lordului său. — Ba da, spuse Hesina. Sprenii apar când se schimbă ceva – când se iveşte frica sau când începe să plouă. Sunt sufletul schimbării şi, ca urmare, sufletul tuturor lucrurilor. — Această rădăcină-lungă, spuse Kaladin, ridicând-o neîncrezător. — Are un spren. — Şi dacă o tai felii? — Fiecare bucată are un spren. Numai că e unul mai mic. Kal se încruntă, cu ochii la tuberculul lung. Creşteau în crăpăturile pietrei, acolo unde se aduna apa. Aveau un vag gust de minerale, dar erau uşor de cultivat. Era o perioadă când familia lui avea nevoie de hrană ieftină. — Atunci noi mâncăm spreni, spuse Kal cu voce egală. — Nu, răspunse ea, noi mâncăm rădăcinile. — Când suntem nevoiţi, adăugă Tien cu o strâmbătură. — Şi sprenul? insistă Kal. — Sprenii sunt eliberaţi. Se întorc în locul unde trăiesc ei, oricare 912

o fi acela. — Eu am un spren? întrebă Tien, privindu-şi pieptul. — Tu ai un suflet, dragule. Eşti om. Dar părţile corpului tău ar putea avea câte un spren care locuieşte în ele. Câte unul foarte mic. Tien se ciupi de piele, ca şi cum ar fi încercat să scoată micul spren afară. — Balega, spuse Kal pe neaşteptate. — Kal! se răsti Hesina. Nu e o discuţie potrivită la ora mesei. — Balega, repetă el cu încăpăţânare. Are un spren? — Cred că da. — Balegospren, spuse Tien, apoi chicoti. Mama lui continuă să taie rădăcinile. — De unde până unde toate întrebările astea, aşa, dintr-odată? Kal ridică din umeri. — Voiam doar… nu ştiu. Aşa. Se gândise de curând la felul în care mergeau lucrurile în lume şi se întrebase în ce fel îşi găsea el locul în ea. Ceilalţi băieţi de vârsta lui nu-şi puneau astfel de întrebări. Cei mai mulţi ştiau ce le aducea viitorul. Munca la câmp. Însă el avea totuşi de ales. În ultimele câteva luni se hotărâse, în sfârşit. Dorea să devină soldat. Împlinise cincisprezece ani şi se putea oferi voluntar la sosirea următorului recrutor în oraş. Exact asta avea de gând să facă. Gata cu şovăielile. Avea să-nveţe să lupte. Şi cu asta basta. Sau nu? — Vreau să înţeleg, spuse. Vreau doar ca totul să aibă sens. La asta, mama lui zâmbi, stând în picioare, în rochia ei cafenie de lucru, cu părul legat la spate într-o coadă, cu creştetul acoperit de 913

basmaua ei galbenă. — Ce e? întrebă el. De ce zâmbeşti? — Vrei doar ca totul să aibă sens? — Da. — Ei, data viitoare când vin ardenţii în oraş să ardă rugăciuni şi să Eleveze Chemările oamenilor, o să transmit mesajul, zise ea şi zâmbi. Până atunci, continuă să cureţi rădăcini. Kal oftă, dar îi dădu ascultare. Se uită din nou pe fereastră şi de uimire era cât pe-aci să scape rădăcina din mână. Trăsura. Cobora pe drumul dinspre conac. Cuprins de panică, simţi fiorul unei ezitări. Făcuse planuri, se gândise, iar acum, când nu mai avea timp, ar fi vrut să rămână locului şi să cureţe în continuare tuberculi. Avea să se mai ivească o altă ocazie, fără nicio îndoială… Nu. Se ridică în picioare şi încercă să nu-şi trădeze neliniştea în glas. — Mă duc să mă spăl, spuse arătându-i degetele pline de crem. — Ar fi trebuit să speli rădăcinile la început, cum ţi-am spus, observă mama lui. — Ştiu, zise băiatul. Oare oftatul plin de regret sunase fals? — Poate c-ar trebui să le spăl acum pe toate, adăugă el. Hesina nu spuse nimic, iar el adună rădăcinile rămase, traversă încăperea către uşă, cu inima bătându-i puternic, şi ieşi în lumina înserării. — Vezi – îl auzi pe Tien spunând în spatele lui – din partea asta e verde. Nu cred că e un spren, mamă. E lumina. Ea face piatra să se schimbe… 914

Uşa se închise. Kal lăsă tuberculii şi alergă pe străzile din Vatrade-Piatră, trecând pe lângă bărbaţi care tăiau lemne, pe lângă femei care aruncau lăturile după ce-şi spălaseră vasele, pe lângă un grup de bunici aşezaţi pe trepte ca să privească apusul. Îşi afundă mâinile în butoiul cu apă de ploaie, dar nu se opri în timp ce şi le scutura, împrăştiind stropi. Ocoli casa lui Mabrow Porcarul, trecu de apacomună – o gaură mare, tăiată în piatra din mijlocul oraşului, pentru strângerea apei de ploaie – şi pe lângă zidul-spărgător, coasta abruptă de deal lângă care era construit oraşul, ca să-l ferească de marile furtuni. Acolo găsi un mic pâlc de cioate-grele. Noduroşi şi aproape de înălţimea unui om, copacii aceia aveau frunze numai pe părţile ferite de furtună, iar acestea se întindeau pe toată lungimea pomului, ca treptele unei scări, fluturând în bătaia unei adieri răcoroase. La apropierea lui Kal, frunzele mari ca nişte steaguri se apropiară de trunchi cu un pocnet, scoţând un şir de sunete şuierătoare. Tatăl lui Kal stătea în partea cealaltă, cu mâinile împreunate la spate. Aştepta în locul unde drumul dinspre conac cotea către oraş. Când îl zări pe Kal, se răsuci cu o tresărire. Se îmbrăcase cu tot ce avea mai bun: o haină albastră, cu nasturi pe ambele părţi, ca ale ochi-luminoşilor. Dar o purta peste o pereche de pantaloni albi, care îşi arătau vechimea. Îl studie pe Kal prin ochelari. — Vin cu tine, răbufni băiatul. Sus, la conac. — Cum de-ai ştiut? — Toată lumea ştie. Credeai că n-o să se vorbească despre asta dacă Luminlordul Roshone te invită la cină? Tocmai pe tine? 915

Lirin îşi feri privirea. — I-am spus mamei tale să-ţi dea ceva de lucru. — S-a străduit, zise Kal, strâmbându-se. Probabil c-o s-aud o furtună când o să găsească rădăcinile-lungi afară, lângă uşa din faţă. Lirin nu zise nimic. Trăsura se opri în apropiere, cu roţile scrâşnind pe piatră. — N-o să fie o cină plăcută şi liniştită, Kal, spuse Lirin. — Nu sunt prost, tată. Când Hesinei i se spusese că în oraş nu mai era nevoie de munca ei… Ei bine, exista un motiv pentru care nu mai mâncau decât rădăcini-lungi. — Dac-o să-l înfrunţi, a fi bine să te susţină cineva. — Şi acel cineva eşti tu? — Sunt tot ce ai. Vizitiul îşi drese glasul. Nu coborî să le deschidă portiera, aşa cum o făcea pentru Luminlordul Roshone. Lirin se uită la Kal. — Dacă mă trimiţi înapoi, plec, spuse băiatul. — Nu. Vino, dacă trebuie. Lirin se apropie de trăsură şi deschise portiera. Nu era cea elegantă, aurită, pe care-o folosea Roshone. Era cea de-a doua, cea veche, maronie. Kal se urcă, simţind, după acea mică victorie, un val de entuziasm – şi, în aceeaşi măsură, de panică. Aveau să-l înfrunte pe Roshone. În sfârşit. Banchetele din interior erau uimitoare, materialul roşu care le acoperea era mai moale decât orice mai atinsese Kal vreodată. Se aşeză, iar locul i se păru surprinzător de elastic. Lirin şi-l alese pe cel 916

din faţa lui şi închise portiera, iar vizitiul pocni din bici asupra cailor. Trăsura întoarse şi porni la drum troncănind. Oricât de moale ar fi fost scaunul, drumul era cumplit de plin de hârtoape şi dinţii lui Kal clănţăneau, izbiţi unii de alţii. Era mai rău decât să mergi în căruţă, dar asta numai din cauză că înaintau mai repede. — De ce n-ai vrut să ştim nimic despre asta? întrebă el. — Nu eram sigur c-o să mă duc. — Ce altceva ai fi putut să faci? — Să plec, răspunse Lirin. Să te duc la Kharbranth şi să scap din oraşul ăsta, din regatul ăsta şi de meschinăria lui Roshone. Kal clipi, şocat. La asta nu se gândise niciodată. Dintr-odată totul păru să ia amploare. Viitorul i se schimbă, înfăşurându-se în sine însuşi, pliindu-se într-un cu totul alt mod. Tatăl şi mama lui, Tien… împreună cu el. — Serios? Lirin dădu din cap, absent. — Chiar dacă n-am merge la Kharbranth, sunt sigur că multe oraşe alethi ne-ar primi cu braţele deschise. Cele mai multe n-au avut niciodată un chirurg care să le poarte de grijă. Se descurcă aşa cum pot, cu localnici care au învăţat aproape tot ce ştiu din superstiţii sau ocupându-se de chullii răniţi din întâmplare. Ne-am putea muta chiar şi în Kholinar; sunt destul de priceput ca să găsesc de lucru ca ajutor al unui doctor. — Atunci de ce nu plecăm? De ce n-am plecat? Lirin se uită pe fereastră. — Nu ştiu. Ar fi trebuit să plecăm. E logic. Avem bani. Aici nu suntem doriţi. Lordul oraşului ne urăşte, oamenii n-au încredere în 917

noi, Părintele Furtunii însuşi pare dornic să ne nimicească. În glasul lui Lirin era ceva. Regret? — Cândva m-am străduit din răsputeri să plec, continuă el cu glas mai scăzut. Dar între căminul unui om şi casa lui există o legătură. Le-am purtat de grijă acestor oameni, Kal. Le-am adus pe lume copiii, le-am pus oasele la loc, le-am vindecat rănile. Tu ai văzut partea cea mai rea a lucrurilor, din ultimii ani, dar înainte de asta au fost alte vremuri, mai bune. Se întoarse spre Kal, ţinându-şi mâinile împreunate în faţă, în trăsura care troncănea. — Sunt ai mei, fiule. Şi eu sunt al lor. Acum, când Wistiow nu mai e, sunt răspunzător pentru ei. Nu-i pot lăsa în seama în Roshone. — Chiar dacă lor le e pe plac ce face el? — Mai ales din cauza asta, spuse Lirin, ducându-şi o mână la cap. Părinte al Furtuni, acum, când spun asta, sună şi mai prosteşte. — Nu. Înţeleg. Aşa cred, răspunse Kal ridicând din umeri. Ei bine, cred că încă mai vin la noi când sunt răniţi. Se plâng, spunând cât de nefiresc e să tai un om. Dar vin. Multă vreme m-am tot întrebat de ce. — Şi ai ajuns la vreo concluzie? — Într-un fel. Am dedus că, la urma urmelor, preferă să rămână în viaţă ca să mai aibă zile să te blesteme. Asta fac. Exact aşa cum tu nu faci altceva decât să-i vindeci. Şi înainte îţi dădeau bani. Un om poate să spună tot felul de lucruri, dar inima lui e acolo unde merg sferele lui, zise Kal încruntându-se. Cred că ei chiar te-au apreciat. Lirin zâmbi. 918

— Înţelepte vorbe. Uit mereu că eşti aproape bărbat, Kal. Când ai reuşit să te maturizezi fără să-mi dau eu seama? „În noaptea când era cât pe-aci să fim jefuiţi”, îi trecu imediat prin minte lui Kal. „În noaptea când ai pus lumina în ochii oamenilor de afară şi mi-ai arătat că între curaj şi suliţa folosită în luptă nu e nicio legătură.” — Te înşeli totuşi asupra unui lucru, adăugă Lirin. Ai spus că mă apreciau. Dar încă mă mai apreciază. A, da, bodogănesc, însă au făcut-o întotdeauna. Dar ne şi aduc de mâncare. Kal tresări. — Da? — De unde crezi c-am mâncat în ultimele patru luni? — Dar… — Le e frică de Roshone, aşa că nu vorbesc despre asta. Lăsau mâncare pentru mama ta când se ducea să muncească sau o puneau, ca şi acum, în butoiul cu apă de ploaie, când era gol. — Au încercat să ne jefuiască. — Şi oamenii ăia sunt dintre cei care ne aduc mâncare. Kal îi cântări spusele în timp ce trăsura oprea în faţa conacului. Trecuse mult timp de când nu mai fusese în vizită în clădirea imensă, cu două niveluri. Construcţia avea obişnuitul acoperiş cu o pantă îndreptată spre Obârşia marilor furtuni, dar era mult mai mare. Pereţii erau din pietre albe, masive, iar în partea ferită de vânt avea nişte maiestuoase coloane rectangulare. Avea s-o vadă pe Laral? Îi era ruşine că ajunsese să se gândească la ea numai arareori. Zona din faţă a curţii era înconjurată de un zid scund din piatră, 919

acoperit cu numeroase soiuri de plante exotice. Deasupra se înşirau muguri-de-stâncă ai căror lujeri îi acopereau partea din afară. Pe partea interioară creşteau mănunchiuri dintr-un soi bulbos de coajăde-piatră, deschizându-se într-o diversitate de culori. Nuanţe de portocaliu, de roşu, de galben şi de albastru. O parte dintre aceste ridicături aduceau cu nişte teancuri de stofă, cu faldurile deschizându-li-se ca nişte evantaie. Altele creşteau asemenea unor coarne. Cele mai multe aveau cârcei ca nişte fire unduind în bătaia vântului. Luminlordul Roshone se ocupa de curte cu mai multă atenţie decât o făcuse Wistiow. Trecură printre coloanele vopsite în alb şi intrară printre canaturile groase ale uşii de furtună. În interior, vestibulul avea un plafon scund, împodobit cu ceramică; sfere de zircon îl scăldau într-o lumină palidă, albastră. Îi întâmpină un servitor înalt, în haină neagră şi lungă, cu o eşarfă de un violet strălucitor. Era Natir, devenit noul majordom după moartea lui Miliv. Fusese adus din Dalilak, un oraş mare de pe coasta de nord. Îi conduse într-o sufragerie unde Roshone stătea la o masă lungă, dintr-un lemn de culoare întunecată. Câştigase în greutate, dar nu destul de mult ca să poată fi considerat gras. Încă mai purta barba aceea înspicată cu fire cărunte, iar părul îi era uns şi dat pe spate, coborând către guler. Avea pantaloni albi şi o vestă roşie şi strâmtă, peste o cămaşă albă. Începuse deja să mănânce, iar mirosul de mirodenii făcu stomacul lui Kal să chiorăie. De când nu mai mâncase carne de porc? Pe masă erau patru sosuri diferite în care putea fi cufundată, iar vinul lui Roshone era de un portocaliu intens, limpede. Mânca 920

singur; fiul lui şi Laral nu se vedeau nicăieri. Servitorul le arătă o altă masă, pregătită într-o încăpere de lângă sufragerie. Tatăl lui Kal îi aruncă o singură privire, apoi se îndreptă spre masa lui Roshone şi se aşeză. Lordul şovăi, cu ţepuşa la jumătatea drumului spre buze şi cu sosul picant de culoare maronie picurând pe masă, în faţa lui. — Sunt de al doilea nahn, spuse Lirin, şi am fost invitat să cinez cu tine. Cu siguranţă că respecţi îndeajuns de mult preceptele privitoare la rang ca să-mi oferi un loc la masa ta. Roshone strânse din dinţi, dar nu obiectă. Kal inspiră adânc şi se aşeză lângă tatăl lui. Înainte să plece la războiul de pe Câmpiile Sfărâmate, trebuia să ştie. Era oare tatăl lui un laş sau un om plin de curaj? În lumina sferelor de acasă, Lirin păruse întotdeauna slab. Lucra în sala lui de operaţii, neluând în seamă ce se vorbea în oraş despre el. Îi spusese fiului său că n-avea voie să-nveţe lupta cu suliţa şi-i interzisese să se gândească la război. Nu aşa proceda un om laş? Dar cu cinci luni în urmă descoperise la el un curaj neaşteptat. Şi, în lumina de un albastru liniştitor din palatul lui Roshone, Lirin privise în ochi un om care-i era cu mult superior ca rang, bogăţie şi putere. Şi nu şovăise. Cum reuşea? Inima lui Kal bătea cu putere, incontrolabil. Îşi puse mâinile în poală ca să nu-şi trădeze cumva nervozitatea. Roshone îi făcu semn unui servitor şi, în curând, la masă se pregătiră două locuri noi. Marginile încăperii erau întunecate. Masa lordului era o insulă de lumină în mijlocul unui vaste întinderi negre. 921

Pe masă erau vase cu apă pentru înmuierea degetelor, având alături şervete albe din pânză apretată. O masă pentru ochiluminoşi. Kal mâncase rareori lucruri de o asemenea fineţe; încercă să nu se facă de râs când luă şovăitor o ţepuşă şi îl imită pe Roshone, folosindu-şi cuţitul ca să taie bucata de carne de la bază, ducându-şi-o apoi la buze şi muşcând. Carnea era gustoasă şi fragedă, deşi mirodeniile erau mult mai picante decât mâncarea cu care se obişnuise. Lirin nu mânca. Îşi sprijinise coatele pe masă şi privea cum se ospătează luminlordul. — Voiam să-ţi ofer prilejul să mănânci liniştit înainte de a discuta probleme serioase, spuse în cele din urmă Roshone. Dar nu pari dornic să-mi accepţi generozitatea. — Nu sunt. — Bine, spuse Roshone, luând o felie de pâine nedospită din coş, înfăşurându-şi-o în jurul ţepuşei cu care adună apoi mai multe bucăţi de legume şi mâncând totul laolaltă. Atunci spune-mi, cât crezi că mă mai poţi sfida? Familia ta e săracă lipită. — Ne descurcăm foarte bine, îl întrerupse Kal. Lirin îi aruncă o privire aspră, dar nu-l dojeni fiindcă vorbise. — Fiul meu are dreptate. Avem din ce trăi. Şi, dacă n-o să mai meargă, putem pleca. N-o să mă înclin în faţa voinţei tale, Roshone. — Dacă plecaţi, zise Roshone ridicând un deget, o să iau legătura cu lordul noului tău oraş şi o să-i povestesc despre sferele pe care mi le-ai furat. — O cercetare în privinţa asta o să-mi dea dreptate. În plus, fiind chirurg, sunt imun la majoritatea cererilor pe care le-ai putea face. 922

Era adevărat. Tuturor bărbaţilor a căror îndeletnicire era esenţială pentru oraş şi ucenicilor acestora li se oferea o protecţie specială, chiar şi faţă de ochi-luminoşi. Codul de legi vorine ale cetăţeniei era destul de complicat pentru ca lui Kaladin să-i fie încă greu să-l înţeleagă. — Da, o cercetare ţi-ar da câştig de cauză, admise Roshone. Ai fost foarte meticulos, ai pregătit toate documentele necesare. Ai fost singur cu Wistiow când şi-a pus sigiliul pe ele. În mod bizar, niciuna dintre condeierele lui n-a fost de faţă. — Condeierele i-au citit documentele. — Şi au părăsit încăperea. — Pentru că Luminlordul Wistiow le-a poruncit să plece. Cred că au mărturisit asta. Roshone ridică din umeri. — N-am nevoie să dovedesc c-ai furat sferele, chirurgule. Nu trebuie decât să continui ceea ce fac acum. Ştiu că familia ta mănâncă resturi. Cât o să-i mai faci să sufere din cauza orgoliului tău? — Nu se vor lăsa intimidaţi. Aşa cum nu mă voi lăsa nici eu. — Nu-ntreb dacă sunteţi intimidaţi. Întreb dacă răbdaţi sau nu de foame. — În niciun caz, răspunse Lirin, cu voce din ce în ce mai seacă. Dacă ducem lipsă de mâncare, ne putem ospăta din atenţia pe care ne-o acorzi cu dărnicie, luminlordule. Îţi simţim ochii privindu-ne, îţi auzim şoaptele către orăşeni. Judecând după grija cu care ne urmăreşti, s-ar părea că tu eşti cel intimidat. Roshone încremeni, cu ţepuşa între degetele lipsite de vlagă, cu 923

ochii de un verde strălucitor îngustaţi, cu buzele strânse. În întuneric, ochii păreau aproape să-i strălucească. Kal trebuia să-şi impună să nu se mai simtă strivit sub greutatea privirii lui dezaprobatoare. Ochi-luminoşii ca Roshone aveau un aer de comandanţi. „Nu e un ochi-luminoşi adevărat. E un gunoi. În cele din urmă, o să-i întâlnesc pe cei adevăraţi. Pe oamenii de onoare.” Lirin îi susţinu privirea cu seninătate. — Fiecare lună în care rezistăm e o lovitură dată autorităţii tale. Nu mă poţi aresta, fiindcă o cercetare mi-ar da câştig de cauză. Ai încercat să-ntorci oamenii împotriva mea, dar ştiu cu toţii – în adâncul fiinţei lor – că au nevoie de mine. Roshone se aplecă în faţă. — Nu-mi place oraşul vostru prăpădit. Lirin se încruntă la auzul răspunsului bizar. — Nu-mi place să fiu tratat ca un surghiunit, continuă Roshone. Nu-mi place să trăiesc atât de departe de tot – de absolut tot – ce e important. Şi, mai presus de toate, nu-mi plac ochi-întunecaţii care se cred mai presus de rangul lor. — Nu sunt în stare să te compătimesc. Roshone rânji. Se uită în jos la mâncare, de parcă aceasta şi-ar fi pierdut brusc savoarea. — Perfect. Să facem o… înţelegere. Eu iau nouă zecimi din sfere. Tu poţi păstra restul. Kal se ridică, indignat. — Tatăl meu n-o să accepte niciodată… — Kal, îl întrerupse Lirin. Sunt în stare să vorbesc singur. 924

— Dar cu siguranţă n-o să faci târgul. Lirin nu-i răspunse imediat. — Du-te la bucătărie, Kal, spuse în cele din urmă. Întreabă-i dacă n-au ceva mai pe gustul tău. — Tată, nu… — Du-te, fiule. Vocea lui Lirin era fermă. Era adevărat? După tot ce se petrecuse, tatăl lui avea să capituleze pur şi simplu? Îşi simţi faţa împurpurându-se şi părăsi sufrageria în grabă. Ştia drumul către bucătărie. În copilărie mâncase adesea acolo, împreună cu Laral. Plecă nu fiindcă i se ceruse, ci fiindcă nu voia ca tatăl lui sau Roshone să-i poată citi sentimentele: amărăciune, fiindcă se ridicase să-l atace pe luminlord, când tatăl lui plănuia să facă o înţelegere, umilinţă fiindcă acesta era dispus să se gândească la o înţelegere, frustrare fiindcă fusese trimis afară. Se simţi înjosit când descoperi că plângea. Trecu pe lângă doi dintre străjerii lui Roshone, postaţi în faţa unei uşi, sub lumina flăcării foarte mici a unei lămpi cu ulei fixate de perete. Trăsăturile lor colţuroase se conturau în nuanţe chihlimbarii. Se îndepărtă de ei în grabă şi se opri să se lupte cu propriile emoţii abia dincolo de colţul unui zid, lângă suportul unei plante. Era un mugur de viţă de interior, o specie care fusese deprinsă să-şi păstreze florile la vedere; câteva, de formă conică, se ridicau din carapacea vestigială. Lampa de pe peretele de deasupra ardea cu flacără minusculă, dând o lumină chinuită. Se afla în partea din spate a vilei, lângă odăile servitorilor, unde nu se foloseau sfere 925

pentru iluminare. Kal se sprijini de perete, umplându-şi şi golindu-şi plămânii. Se simţea ca unul dintre cei zece neghiobi – mai exact, de parcă ar fi fost Cabine, care acţiona ca un copil, deşi îşi lăsase cu multă vreme în urmă copilăria. Dar ce putea să creadă despre purtarea lui Lirin? Se şterse la ochi, apoi împinse în uşile batante şi intră în bucătărie. Roshone îl păstrase pe bucătarul-şef al lui Wistiow. Barm era un bărbat înalt şi suplu, cu păr negru, pe care şi-l împletea. Mergea de-a lungul şirului de mese din bucătărie, dându-le instrucţiuni diverşilor bucătari din subordinea lui, în timp ce doi parshi intrau şi ieşeau pe uşile din spate ale vilei, cărând lăzi cu provizii. Barm ţinea în mână o lingură lungă de metal, cu care bătea într-o oală sau într-o cratiţă atârnată de tavan ori de câte ori dădea câte o poruncă. Abia dacă-l privi în fugă pe Kal cu ochii săi căprui, apoi îi spuse unui servitor s-aducă nişte pâine nedospită şi nişte tallew mărunţit, cu fructe. Mâncare pentru copii. Kal se simţi încă şi mai stânjenit fiindcă Barm îşi dăduse imediat seama de ce fusese trimis la bucătărie. Se îndreptă spre masa dintr-o firidă şi se aşeză, în aşteptarea mâncării. Era un separeu văruit în alb, cu tăblia mesei din ardezie. Se aşeză cu coatele pe piatră, cu capul în mâini. De ce-l înfuria atât de tare gândul că tatăl lui ar fi putut da cea mai mare parte a sferelor în schimbul unei vieţi sigure? Era adevărat că, dacă s-ar fi întâmplat asta, n-ar mai fi rămas destui bani pentru trimiterea lui la Kharbranth. Însă se hotărâse deja să devină soldat. Aşa că n-avea importanţă, nu? 926

„O să intru în armată, se gândi. O să fug. O să…” Visul lui – planul lui – i se păru dintr-odată incredibil de copilăresc. Îi aparţinea unui băiat care trebuia să primească mâncăruri cu fructe şi care era trimis afară când se discutau subiecte importante. Pentru prima oară, gândul că n-avea să fie instruit de chirurgi îl umplu de regrete. Uşa bucătăriei se deschise cu un pocnet. Fiul lui Roshone, Rillir, intră agale, vorbind cu cineva din spatele lui. — … nu ştiu de ce ţine tata ca totul s-arate aici atât de mohorât, tot timpul. Lămpi cu ulei pe coridoare? Ar putea fi mai provincial? Chiar i-ar face bine dacă l-aş putea scoate la o vânătoare sau două. Am putea să tragem foloase din faptul că ne aflăm într-un loc atât de îndepărtat. Rillir îl văzu pe Kal, dar trecu pe lângă el ca un om care a remarcat în trecere prezenţa unui taburet sau a unei etajere pentru vinuri; ştiind că se afla acolo, dar ignorându-l. Iar ochii lui Kal erau aţintiţi asupra celei care-l urma pe Rillir. Laral. Fiica lui Wistiow. Se schimbaseră atât de multe. Trecuse atât de mult timp, iar apariţia ei scoase la lumină sentimente vechi. Ruşine. Frământări. Ştia că părinţii lui speraseră să-l însoare cu ea? Simpla revedere îl tulbură pe de-a-ntregul. Dar nu. Tatăl lui putea să-l privească pe Roshone în ochi. Iar el putea să facă acelaşi lucru cu Laral. Se ridică şi o salută cu o înclinare a capului. Ea îi aruncă o privire şi roşi uşor în timp ce intra, urmată de o guvernantă bătrână – o doamnă de companie. Ce se-ntâmplase cu acea Laral pe care-o cunoscuse el, fata cu 927

părul blond cu negru atârnând liber pe umeri, care se căţăra pe stânci şi alerga pe ogoare? Acum era înfăşurată în mătase galbenă şi lucioasă, o femeie ochi-luminoşi elegantă, cu părul aranjat cu grijă şi vopsit ca s-acopere firele blonde. Mâna stângă era ascunsă cu modestie în mânecă. Laral arăta ca o femeie ochi-luminoşi. Averea lui Wistiow – câtă mai rămăsese – ajunsese la ea. Pe urmă, când autoritatea asupra Vetrei-de-Piatră îi fusese atribuită lui Roshone, care primise şi vila, şi terenul din jur, Înaltul Prinţ Sadeas îi oferise lui Laral, în compensaţie, o zestre bogată. — Tu, spuse Rillir, arătând cu capul către Kal şi vorbind cu un accent fără cusur, de orăşean. Fii băiat bun şi adu-ne ceva pentru cină. O să mâncăm aici, în firidă. — Nu sunt servitor la bucătărie. — Şi ce dacă? Kal roşi. — Dacă aştepţi vreun bacşiş sau vreo recompensă doar pentru că-mi aduci ceva de mâncare… — Nu sunt… adică… zise Kal şi se uită spre fiica lui Wistiow. Spune-i, Laral. Ea îşi feri privirea. — Ei, dă-i drumul băiete, spuse. Fă ce ţi s-a cerut. Ne e foame. Kal căscă gura la ea, apoi simţi că se înroşea şi mai mult. — Nu… nu v-aduc nimic, izbuti să spună. N-are importanţă câte sfere-mi oferiţi. Nu sunt cărăuş. Sunt chirurg. — A, eşti fiul ăluia. — Sunt, răspunse Kal, surprins când îşi dădu seama cât de mândru se simţea spunând-o. N-o să mă las intimidat de tine, Rillir 928

Roshone. Aşa cum nici tatăl meu nu se lasă intimidat de al tău. „Numai că acum cad amândoi la înţelegere…” — Tata nu mi-a spus ce amuzant eşti, zise Rillir, sprijinindu-se de perete. Părea cu zece ani mai mare decât Kal, nu doar cu doi. Ţi se pare aşadar ruşinos să-i aduci unui om ceva de mâncare? Fiind chirurg, ai devenit cu mult mai bun decât băieţii de la bucătărie? — Ei, nu. Dar nu e asta Chemarea mea. — Dar care e? — Să vindec oamenii bolnavi. — Şi eu n-o să mă-mbolnăvesc dacă nu mănânc? Nu se poate spune că e datoria ta să mă hrăneşti? Kal se încruntă. — E… ei bine, nu e nicidecum acelaşi lucru. — Mi se pare că seamănă foarte mult. — Auzi, de ce nu te duci pur şi simplu să-ţi iei singur mâncare? — Nu e asta Chemarea mea. — Dar care e? întrebă Kal, aruncându-i în faţă propriile cuvinte. — Sunt moştenitorul oraşului, răspunse Rillir. Datoria mea e să conduc – să mă conving că toate treburile sunt făcute şi că oamenii au ocupaţii utile. Şi, aşa stând lucrurile, le dau însărcinări importante ochi-întunecaţilor leneşi, ca să-i fac utili. Kal şovăi, din ce în ce mai furios. — Vezi cum lucrează puţina lui minte, îi spuse Rillir lui Laral. Ca un foc muribund, arzându-şi bruma de lemne şi scoţând fum. A, şi, uite, din cauza dogorii i s-a-nroşit faţa. — Rillir, te rog, zise Laral, punându-i mâna pe braţ. El îi aruncă o privire, apoi îşi dădu ochii peste cap. 929

— Uneori eşti la fel de provincială ca tata, draga mea. Îşi îndreptă spatele şi, cu o expresie resemnată, o conduse dincolo de firidă şi intrară în bucătăria propriu-zisă. Kal se trânti pe banchetă, fiind cât pe-aci să-şi învineţească picioarele când se izbi cu putere de ea. Un servitor veni cu mâncarea şi i-o aşeză pe masă, ceea ce nu izbuti decât să-i aducă aminte cât de copilăros era. Aşa că n-o mâncă; se uită pur şi simplu la ea, până când intră în bucătărie tatăl lui. Rillir şi Laral plecaseră între timp. Lirin se apropie de alcov şi se uită la Kal. — N-ai mâncat. Băiatul clătină din cap. — Ar fi trebuit să mănânci. Era gratis. Haide. Părăsiră vila în tăcere, ieşind în întunericul nopţii. Trăsura îi aştepta şi, peste puţină vreme, Kal se văzu din nou faţă în faţă cu tatăl lui. Vizitiul îşi ocupă locul, făcând vehiculul să se legene, apoi pocni din bici şi puse caii în mişcare. — Vreau să fiu chirurg, spuse Kal pe neaşteptate. Pe faţa tatălui său – ascunsă în umbră – nu se putea citi nimic. Dar când vorbi, păru nedumerit. — Ştiu asta, fiule. — Nu. Vreau să fiu chirurg. Nu vreau să fug ca să mă duc la război. Tăcere în întuneric. — Asta aveai de gând? întrebă Lirin. — Da, mărturisi Kal. Era o copilărie. Dar am hotărât că vreau în schimb să-nvăţ chirurgia. 930

— De ce? Ce te-a făcut să te răzgândeşti? — Trebuie să ştiu cum gândesc ei, răspunse Kal, arătând cu capul în direcţia conacului rămas în urmă. Sunt deprinşi să-i zăpăcească pe alţii cu vorbele lor şi vreau să fiu în stare să-i înfrunt, să le pot da replica. Să nu mă plec în faţa lor ca… Şovăi. — Cum am făcut eu? întrebă Lirin, oftând. Kal îşi muşcă buzele, dar trebuia să-ntrebe. — Câte sfere ai fost de acord să-i dai? Mi-au mai rămas destule ca să merg la Kharbranth? — Nu i-am dat nimic. — Dar… — Am stat o vreme de vorbă, certându-ne în privinţa sumelor. Pe urmă m-am prefăcut că mă-nfurii şi-am plecat. — Te-ai prefăcut? întrebă Kal, nedumerit. Lirin se aplecă spre el şi îi vorbi în şoaptă, ca să nu-l audă cumva vizitiul. Cu toate hurducăturile şi cu zgomotul făcut de roţi pe drumul de piatră, un asemenea pericol era, oricum, aproape inexistent. — Trebuie să creadă că sunt dispus să cedez. Întâlnirea de azi a fost ca să-i las impresia că sunt disperat. O împotrivire puternică la început, urmată de frustrare, făcându-l să creadă că mă are la mână. În final, o retragere. O să mă invite din nou peste câteva luni, după ce-o să mă lase să „asud”. — Dar n-o să cedezi nici atunci? şopti Kal. — Nu. Dacă-i dau câteva sfere, o să-i stârnesc lăcomia şi-o să le râvnească şi pe celelalte. Pământurile astea nu mai dau recolte la fel 931

de bogate ca pe vremuri, iar Roshone e aproape în pragul sărăciei după ce-a pierdut mai multe înfruntări politice. Încă nu ştiu ce înalt lord e în spatele trimiterii lui aici, ca să ne chinuiască, dar aş vrea să stau câteva clipe cu el într-o cameră întunecoasă… Ferocitatea cu care rostise ultimele cuvinte îl şocă pe Kal. Niciodată nu-şi mai auzise tatăl spunând ceva care să aducă atât de mult cu o ameninţare brutală. — Dar, în primul rând, de ce trebuie să trecem prin asta? şopti Kal. Ai spus că putem rezista. Şi mama e de aceeaşi părere. N-o să mâncăm bine, dar nici n-o să murim de foame. Tatăl lui nu răspunse, deşi părea tulburat. — E necesar să-l faci să creadă c-o să capitulăm? insistă băiatul. Sau că suntem pe punctul s-o facem? Ca să nu mai caute alte căi pe care să ne sape? Ca să-şi îndrepte atenţia către încheierea unui târg şi nu… Kal îngheţă. Văzu în ochii tatălui său ceva nefamiliar. Ceva care semăna a vinovăţie. Şi totul căpătă dintr-odată înţeles. Un înţeles ostil, cumplit. — Părinte al Furtunii, şopti. Chiar ai furat sferele, nu-i aşa? În trăsura veche, ascuns în întuneric, tatăl lui păstră tăcerea. — De-aia eşti atât de încordat de când a murit Wistiow, şopti Kal. Băutura, îngrijorarea… Eşti un hoţ. Suntem o familie de hoţi. Trăsura coti şi lumina violetă a lui Salas căzu pe faţa lui Lirin. Privită din acel unghi, nu mai părea atât de ameninţătoare – de fapt, părea fragilă. Îşi strânse mâinile în poală, cu ochii reflectând lumina lunii. — În ultimele sale zile, Wistiow n-a fost lucid, Kal. Ştiam că, prin 932

moartea lui, pierdeam promisiunea unei căsătorii. Laral nu ajunsese la majorat, iar noul lord al oraşului n-avea să-ngăduie unui ochiîntunecaţi să-i ia moştenirea prin căsătorie. — Aşa că l-ai jefuit? Kal simţea că se face mai mic. — M-am asigurat că promisiunile sunt respectate. Trebuia să fac ceva. Nu mă puteam încrede în generozitatea noului lord al oraşului. Şi, după cum se vede, am fost înţelept. În tot acel timp, Kal îşi imaginase că Roshone îi persecuta din răutate şi din ranchiună. Însă se dovedea că o făcea pe burtă dreptate. — Nu pot să cred. — Schimbă atât de mult lucrurile? şopti Lirin care, în lumina palidă, părea să se simtă hărţuit. Ce e altfel acum? — Totul. — Şi totuşi nimic. Roshone râvneşte în continuare sferele, iar noi le merităm în continuare. Dacă ar fi fost pe de-a-ntregul lucid, Wistiow ni le-ar fi dat, sunt sigur. — Dar n-a făcut-o. — Nu. Lucrurile stăteau la fel, şi totuşi altfel. Un singur pas, şi lumea se întorsese cu susul în jos. Nemernicul devenise erou şi eroul devenise nemernic. — Nu… spuse Kal. Nu-mi pot da seama dacă ai fost incredibil de curajos sau ai greşit incredibil de mult. Lirin oftă. — Ştiu ce simţi, îi zise lăsându-se pe spate. Te rog, nu-i spune lui Tien ce-am făcut noi. 933

Ce am făcut noi. Hesina îl ajutase. — Când o să înaintezi în vârstă, o să-nţelegi. — Poate, spuse Kal, clătinând din cap. Dar un singur lucru nu s-a schimbat. Vreau să merg la Kharbranth. — Chiar şi cu sfere furate? — O să găsesc o cale prin care să le înapoiez. Nu lui Roshone. Lui Laral. — Laral o să fie în scurt timp o Roshone, zise Lirin. E de aşteptat ca logodna ei cu Rillir să aibă loc înainte de sfârşitul anului. Roshone n-o s-o lase să-i scape, nu acum, când şi-a pierdut relaţiile politice din Kholinar. Ea reprezintă una dintre puţinele şanse ale fiului său de-a face o alianţă cu o casă onorabilă. La auzul numelui lui Laral, Kal simţi că i se strânge stomacul. — Trebuie să-nvăţ. Poate o să reuşesc… „Ce să reuşesc?” se întrebă. „Să mă-ntorc şi s-o conving să-l părăsească pe Rillir pentru mine? Ridicol.” Îşi ridică brusc privirea spre tatăl său, care-şi lăsase capul în jos, părând trist. Era un erou. Şi un nemernic. Dar un erou pentru familia lui. — N-o să-i spun lui Tien, şopti Kal. Şi-o să folosesc sferele ca sajung la Kharbranth şi să-nvăţ. Lirin îşi înălţă fruntea. — Vreau să-nvăţ să-i înfrunt pe ochi-luminoşi, aşa, ca tine, adăugă Kal. Oricare dintre ei mă poate lua în râs. Vreau să-nvăţ să vorbesc ca ei, să gândesc ca ei. — Vreau să-nveţi ca să poţi ajuta oamenii, fiule. Nu ca să-i poţi înfrunta pe ochi-luminoşi. 934

— Cred că pot face şi una, şi alta. Dacă pot învăţa să fiu suficient de inteligent. Lirin pufni. — Eşti suficient de inteligent, fiule. Ai moştenit-o pe mama ta într-o destul de mare măsură ca să poţi închide gura unui ochiluminoşi din câteva vorbe. La Kharbranth o să ţi se-arate cum, Kal. — Vreau să-ncep să-mi folosesc numele întreg, răspunse băiatul, surprins el însuşi de ceea ce spunea. Kaladin. Era numele unui bărbat. Nu-i plăcuse niciodată, fiindcă suna ca numele unui ochi-luminoşi. Acum i se părea potrivit. Nu era un lucrător al pământului ochi-întunecaţi, dar niciun lord ochi-luminoşi. Se afla undeva, la mijloc. Kal fusese un copil care voia să meargă în armată fiindcă asta visau ceilalţi băieţi. Kaladin avea să fie un bărbat care învăţa chirurgia şi deprindea toate obiceiurile ochi-luminoşilor. Şi într-o zi avea să se-ntoarcă în oraşul lui, ca să le dovedească lui Roshone, lui Rillir şi lui Laral însăşi că greşiseră dispreţuindu-l. — Foarte bine, spuse Lirin. Kaladin.

935

38 CLARVĂZĂTORUL „Născuţi din întuneric, încă îi mai poartă stigmatul pe trupuri, în aceeaşi măsură în care sufletele le sunt însemnate de foc.” Îl consider pe Gashash-fiu-Navammis o sursă demnă de încredere, deşi am dubii în privinţa acestei traduceri. Poate ar trebui să caut citatul în cea de-a paisprezecea carte din Seld şi să-l traduc eu însămi?

Kaladin plutea. Febră persistentă, însoţită de transpiraţii reci şi de halucinaţii. Cauza probabilă sunt rănile infectate: curăţaţi-le cu antiseptic ca să ţineţi putredosprenii la distanţă. Hidrataţi pacientul. Era din nou în Vatra-de-Piatră, alături de familia sa. Numai că era matur. Era soldatul care devenise. Şi nu-şi mai găsea locul în mijlocul ei. — Cum s-a întâmplat asta? întreba întruna tatăl lui. Spuneai că vrei să fii chirurg. Chirurg… Coaste rupte. Ca urmare a unei traume laterale, provocate prin lovire. Înfăşuraţi pieptul, pentru a împiedica subiectul să facă eforturi istovitoare. Din când în când deschidea ochii şi vedea o încăpere întunecată. Era friguroasă, cu pereţi de piatră şi tavan înalt. Alţii oameni stăteau întinşi în şiruri, acoperiţi cu pături. Leşuri. Erau leşuri. Se aflau întro magazie, aliniate pentru vânzare. Cine cumpăra leşuri? Înaltul Prinţ Sadeas. El cumpăra leşuri. Încă mai mergeau după 936

ce le cumpăra, dar erau leşuri. Leşuri proaste, care refuzau s-o recunoască, pretinzând că se aflau în viaţă. Răni pe faţă, braţe şi piept. Stratul exterior al pielii jupuit în mai multe locuri. Ca urmare a expunerii prelungite la vânturile unei mari furtuni. Bandajaţi porţiunile rănite, aplicând unguent cu denocax pentru a ajuta la refacerea pielii. Timpul trecea. O grămadă de timp. Ar fi trebuit să fie mort. De ce nu era mort? Voia să se-ntindă şi s-o aştepte. Ba nu. Nu reuşise să-l ajute pe Tien. Nu reuşise să-l ajute pe Goshel. Nu reuşise să-şi ajute părinţii. Nu reuşise să-l ajute pe Dallet. Pe Dallet, care-i fusese drag. Trebuia s-ajute Podul Patru. Trebuia! Hipotermie, provocată de temperaturi extrem de scăzute. Încălziţi subiectul şi obligaţi-l să rămână aşezat. Nu-l lăsaţi să adoarmă. Dacă supravieţuieşte în următoarele câteva ore, probabil că nu vor exista efecte ulterioare persistente. Dacă supravieţuieşte în următoarele câteva ore… Podarii nu trebuiau să supravieţuiască. De ce spusese Lamaril aşa ceva? Ce armată ar fi plătit nişte oameni care ar fi trebuit să moară? Perspectiva lui fusese prea îngustă şi prea redusă. Trebuia să înţeleagă ce urmărea armata. Privea mersul luptei, îngrozit. Ce făcuse? Trebuia să se-ntoarcă, să schimbe totul. Ba nu. Era rănit, nu-i aşa? Sângera, căzut la pământ. Era unul dintre suliţaşii doborâţi. Era un podar de la Podul Doi, trădat de neghiobii de la Podul Patru, care abătuseră atenţia tuturor arcaşilor. 937

Cum îndrăznesc? Cum îndrăznesc? Cum îndrăznesc să supravieţuiască omorându-mă pe mine? Tendoane întinse, muşchi sfâşiaţi, contuzii, oase fisurate şi dureri generalizate, ca urmare a solicitărilor extreme. Siliţi-l să rămână la pat, apelând la toate mijloacele necesare. Verificaţi dacă are vânătăi mari şi persistente sau dacă paloarea e provocată de hemoragii interne. Pot pune viaţa în pericol. Pregătiţi-vă de operaţie. Vedea moartespreni. Erau de mărimea unui pumn, negri, strălucitori, cu multe picioare şi cu ochi de un roşu intens, lăsând în urmă dâre de lumină arzătoare. Stăteau în grupuri în jurul lui, lunecând într-o parte şi într-alta. Vocile lor erau şoapte, sunete de hârtie ruptă. Îl îngrozeau, dar nu putea scăpa de ei. Abia dacă era în stare să se mişte. Numai muribunzii puteau să vadă moartespreni. Îi zăreai, apoi mureai. Numai cei foarte, foarte norocoşi supravieţuiau după ce-i văzuseră. Degetele mâinilor şi ale picioarelor băşicate din cauza degerăturilor. Aveţi grijă să puneţi antiseptic pe toate băşicile care se sparg. Favorizaţi vindecarea organismului pe cale naturală. Vătămările permanente sunt puţin probabile. În faţa moartesprenilor stătea o siluetă măruntă, alcătuită din lumină. Nu translucidă, cum i se înfăţişase întotdeauna până atunci, ci din lumină albă, pură. Faţa ei dulce, feminină, avea acum o formă mai nobilă, mai colţuroasă, de luptător din vremuri uitate. Nu mai era copilăroasă. Stătea de pază pe pieptul lui, cu o sabie de lumină. Era de o strălucire atât de pură şi de dulce. Părea să fie însăşi strălucirea vieţii. Ori de câte ori un moartespren se apropia prea 938

mult, îl ataca, mânuindu-şi sabia strălucitoare. Lumina îi alunga. Dar moartesprenii erau atât de mulţi! Din ce în ce mai mulţi, de fiecare dată când era destul de lucid ca să-i privească. Halucinaţii severe, provocate de trauma craniană. Ţineţi subiectul sub observaţie. Nu-i permiteţi să bea alcool. Siliţi-l să se odihnească. Administraţi-i scoarţă de fathom ca să reduceţi edemul cranian. Muşchiulde-foc poate fi utilizat în cazuri extreme, dar nu-i îngăduiţi subiectului să devină dependent. Dacă leacurile nu sunt de folos, ar putea fi necesară trepanarea craniului, pentru diminuarea presiunii. De obicei letală. ● Teft intră în baracă la amiază. Pătrundeai în interiorul întunecos ca într-o peşteră. Aruncă o privire în stânga, unde dormeau de obicei restul răniţilor. În momentul acela erau cu toţii afară, la soare. Se simţeau bine toţi cinci, chiar şi Leyten. Teft trecu pe lângă şirurile de pături rulate care se aflau pe marginile încăperii, îndreptându-se către partea din spate, unde zăcea Kaladin. „Bietul om,” îşi zise Teft. „Ce e mai rău, să fii bolnav de moarte, sau să stai tot timpul aici, departe de lumină?” Era necesar. Podul Patru mergea pe muchie de cuţit. Li se îngăduise să taie funia şi să-l dea pe Kaladin jos, iar până în momentul acela nu încercase nimeni să-i împiedice să-l îngrijească. Întreaga armată îl auzise pe Sadeas hotărând să lase judecata lui Kaladin pe seama Părintelui Furtunii. Gaz venise să-l vadă şi pufnise, uluit. Probabil le spusese mai939

marilor săi că podarul Kaladin avea să moară. Oamenii cu astfel de răni nu supravieţuiau prea multă vreme. Însă Kaladin rezista. Soldaţii se abăteau din drum, încercând să-i arunce o privire. Felul în care supravieţuia era incredibil. Prin toată tabăra se vorbea despre asta. Să fii dat Părintelui Furtunii pentru Judecată, apoi cruţat. Un miracol. Nu putea fi pe placul lui Sadeas. Cât timp avea să treacă înainte ca un ochi-luminoşi să ia hotărârea de a-şi scăpa luminlordul de o asemenea problemă? Sadeas nu putea face nimic pe faţă – nu fără să-şi piardă credibilitatea într-o foarte mare măsură –, dar o otrăvire sau o asfixiere discretă i-ar mai fi spălat ruşinea. Aşa că Podul Patru îl ţinea pe Kaladin cât mai departe cu putinţă de ochii străinilor. Şi lăsa întotdeauna pe cineva lângă el. Întotdeauna. „Furtunos om,” îşi zise Teft, îngenunchind alături de tânărul chinuit de febră, înfăşurat în pături mototolite, cu ochii închişi, cu faţa asudată şi cu trupul acoperit de un număr înspăimântător de bandaje, cele mai multe fiind pline de pete roşii. N-aveau bani să le schimbe prea des. Cikatrice rămânea de veghe. Bărbatul scund, cu trăsături puternice, stătea la picioarele lui Kaladin. — Cum îi e? întrebă Teft. — Parcă mai rău, răspunse încet Cikatrice. L-am auzit murmurând ceva despre forme întunecate, a dat din mâini şi le-a spus să plece. A deschis ochii. Nu m-a văzut pe mine, dar a văzut ceva. Jur. „Moartespreni”, se gândi Teft, străbătut de un fior. 940

— Rămân eu cu el, spuse Teft, aşezându-se. Du-te să-ţi iei ceva de mâncare. Cikatrice se ridică, palid la faţă. Celorlalţi li s-ar fi frânt sufletul dacă, după ce-i supravieţuise marii furtuni, Kaladin ar fi murit din cauza rănilor. Cikatrice plecă târşâindu-şi picioarele, cu umerii căzuţi. Teft îl privi îndelung pe Kaladin, încercând să-şi pună ordine în gânduri şi în sentimente. — De ce acum? şopti. Şi de ce aici? După ce-au vegheat şi-au aşteptat atâţia oameni, tu vii aici? Dar, fireşte, Teft se pripea. Nu ştia sigur. Făcea presupuneri, navea decât speranţe. Nu, nu speranţe – temeri. Îi respinsese pe clarvăzători. Şi totuşi, iată-l acolo. Se căută în buzunar şi scoase trei sfere mici de diamant. Trecuse foarte, foarte mult timp de când nu mai pusese deoparte nimic din câştigurile lui, dar pe acestea le păstrase, măcinat de gânduri şi de nelinişti. Oare chiar voia să ştie? Scrâşnind din dinţi, se apropie de Kaladin şi privi chipul tânărului inconştient. — Ticălosule, şopti. Odraslă a furtunii! Ai luat o mână de oameni spânzuraţi şi i-ai ridicat atât cât să poată respira. Şi-acum vrei să-i părăseşti? N-o să-ngădui una ca sta, ascultă ce-ţi spun. N-o săngădui. Aşeză sferele în mâna lui Kaladin, strângându-i degetele lipsite de vlagă peste ele şi aşezându-i apoi mâna pe burtă. Pe urmă se lăsă pe călcâie. Ce-avea să se-ntâmple? Clarvăzătorii n-aveau decât poveşti şi legende. Poveşti pentru neghiobi, aşa le numise el. Vise 941

prosteşti. Aşteptă. Şi, fireşte, nu se întâmplă nimic. „Eşti la fel de prost ca toţi ceilalţi, Teft”, îşi spuse. Se întinse către mâna lui Kaladin. Cu sferele alea putea să-şi cumpere ceva de băut. Kaladin icni pe neaşteptate, inspirând scurt, repede, cu putere. Strălucirea din mâna lui păli. Teft încremeni, cu ochii holbaţi. Din trupul lui Kaladin începură să se-nalţe fuioare de Lumină. Era slabă, dar strălucirea albă a Luminii de Furtună izvorâte din trupul lui era inconfundabilă. Kaladin părea să fi fost afundat într-o apă neaşteptat de fierbinte, ai cărei aburi îi ieşeau din piele. Şi ochii i se deschiseră brusc, iar din ei se prelinse lumină. Icni din nou, sonor, şi fuioarele începură să i se răsucească în jurul tăieturilor vizibile de pe piept. Câteva îşi apropiară marginile şi se închiseră. Pe urmă dispăru: toată lumina din micii stropi fusese consumată. Ochii lui Kaladin se închiseră şi el se destinse. Rănile lui erau în continuare grave, febra îl mistuia în continuare, dar obrajii şi pielea mai prinseseră culoare. Umflăturile roşii din jurul mai multor tăieturi se micşoraseră. — Pe toţi zeii, spuse Teft, dându-şi seama că tremura. Atotputernicule coborât din cer spre a sălăşlui în inimile noastre… E adevărat. Îşi plecă fruntea către podeaua de piatră, strângându-şi ochii de la colţurile cărora începuseră să-i izvorască lacrimi. „De ce acum?” se întrebă din nou. „De ce aici?” „Şi, pentru numele Cerului, de ce eu?” 942

Îngenunche preţ de o sută de bătăi de inimă, numărând, năpădit de gânduri şi de griji. În cele din urmă se ridică în picioare şi-şi luă sferele – acum înnegurate – din mâna lui Kaladin. Trebuia să le dea la schimb pentru unele impregnate cu Lumină. Pe urmă se putea întoarce, ca să-l lase pe flăcău să le secătuiască şi pe acestea. Trebuia să fie prudent. Câteva sfere în fiecare zi, dar nu prea multe. Dacă se vindeca prea repede, băiatul ar fi atras prea mult atenţia. „Şi trebuie să le spun clarvăzătorilor”, se gândi. „Trebuie să…” Clarvăzătorii nu mai erau. Muriseră, ca urmare a faptelor lui. Dacă mai existau şi alţii, n-avea nici cea mai mică idee unde s-ar fi putut afla. Cui i-ar fi putut spune? Cine l-ar fi crezut? Probabil că nici Kaladin însuşi n-ar fi înţeles ce făcea. Era mai bine să păstreze tăcerea, măcar până când reuşea să-şi dea seama ce avea de făcut.

943

39 ARSE ÎN EA CU FIERUL ROŞU „În răstimpul unei bătăi de inimă, Alezarv ajunse acolo, parcurgând o distanţă pe care ai fi străbătut-o cu piciorul în mai mult de patru luni.” O altă poveste populară, relatată în Printre ochi-întunecaţi, de Calinam. Pagina 102. Poveştile sunt pline de istorisiri despre călătorii fulgerătoare şi despre Porţile Jurământului.

Mâna lui Shallan zbura pe planşeta de desen, părând să se mişte cu de la sine putere, schiţând cu ajutorul cărbunelui, conturând, înnegrind. Mai întâi linii groase, ca urmele de sânge lăsate cu degetul mare târât peste granit aspru. Linii subţiri, ca zgârieturile făcute cu un ac. Se afla în Conclav, în camera ei ca un dulap cu pereţi de piatră. Fără ferestre şi fără ornamente pe zidurile de granit. Doar un pat, cufărul ei, noptiera şi mica masă de lucru care-i servea şi drept planşetă pentru desen. Un singur broam de rubin arunca peste desenul ei o lumină sângerie. De obicei, ca să dea naştere unui desen emoţionant, trebuia să memoreze conştient o scenă. Clipea scurt, încremenind lumea şi întipărindu-şi-o în memorie. Nu făcuse aşa ceva când Jasnah îi nimicise pe hoţi. Fusese înlemnită de groază şi de o fascinaţie morbidă. 944

Cu toate acestea, putea să revadă scenele de atunci cu ochii minţii, la fel de vii ca şi cum le-ar fi memorat cu bună ştiinţă. Iar amintirile nu dispăreau după ce desena. Nu putea să scape de ele. Morţile acelor oameni i se întipăriseră în minte, ca arse cu un fier roşu. Se lăsă pe spate, îndepărtându-se de planşetă, cu mâna tremurătoare, având în faţă copia exactă, redată în cărbune, a peisajului nocturn sufocant, strivit între zidurile aleii, cu o siluetă chinuită, conturată de flăcări, înălţându-se către cer. În clipa acea, faţa încă-şi mai păstra forma, cu ochii umbriţi larg deschişi, cu gura căscată. Mâna lui Jasnah era întinsă către ea, parcă apărându-se de ea sau venerând-o. Shallan îşi duse degetele pline de cărbune la piept, cu privirea ţintuită la propria creaţie. Era unul dintre zecile de desene pe care le făcuse în ultimele câteva zile. Bărbatul preschimbat în foc, cel încremenit şi devenit o statuie de cristal, cei doi transformaţi în fum. Pe unul dintre aceştia nu-l putea desena în întregime; ea se uita atunci către aleea din est. În desene, moartea celui de-al patrulea bărbat apărea ca un fum înălţându-se, cu hainele deja căzute la pământ. Se simţea vinovată că nu fusese în stare să păstreze în minte sfârşitul acestuia. Şi se simţea ca o proastă din cauza acelui sentiment de vinovăţie. Logic privind lucrurile, n-o condamna pe Jasnah. Da, prinţesa se pusese de bunăvoie în pericol, dar asta nu anula responsabilitatea celor care îi voiseră răul. Acţiunile lor erau condamnabile. Shallan îşi petrecuse zilele afundându-se în lectura unor cărţi de filosofie, 945

iar cele mai multe contexte etice o absolveau pe prinţesă de orice vină. Însă Shallan fusese acolo. Îi privise pe oamenii aceia murind. Le văzuse spaima nebună din ochi şi se simţise îngrozitor. Oare nu existase nicio altă cale? Ucide sau fii ucis. Era Filosofia Absolutului. O dezvinovăţea pe Jasnah. Acţiunile nu sunt rele. Rele sunt intenţiile, iar intenţia lui Jasnah fusese să-i împiedice pe oamenii aceia să le mai facă rău altora. Era Filosofia Scopului. O proslăvea pe Jasnah. Moralitatea n-are legătură cu idealurile oamenilor. Există undeva, întreagă, pentru a fi abordată, dar niciodată înţeleasă de muritori. Filosofia Idealurilor. Şi susţinea că îndepărtarea răului era, în esenţă, morală, prin urmare Jasnah fusese îndreptăţită să distrugă nişte oameni răi. Scopul trebuie cântărit fără să pui în balanţă metodele. Dacă e valoros, toţi paşii care te apropie de el merită să fie făcuţi, chiar dacă unii dintre ei sunt – în sine – condamnabili. Filosofia Aspiraţiei. Mai mult decât oricare alta, aceasta considera corecte acţiunile lui Jasnah. Shallan desprinse foaia de pe planşeta de desen şi o aruncă peste altele, împrăştiate pe pat. Degetele i se puseră din nou în mişcare, strângând cărbunele şi începând să contureze o nouă imagine pe o foaie albă, bine fixată ca să nu se desprindă. Furtul săvârşit de ea însăşi o sâcâia la fel de mult ca omorurile. Ironia era că Jasnah, cerându-i să studieze filosofia moralei, o silise să mediteze asupra propriilor acţiuni îngrozitoare. Venise la 946

Kharbranth ca să fure Animmodul, pentru a-l folosi apoi ca să-şi scape fraţii de datoriile imense şi de distrugere. Însă, în final, nu îl furase din acest motiv. Fusese mânată de furia împotriva prinţesei. Dacă intenţiile erau mai importante decât acţiunile, trebuia să se condamne pe sine însăşi. Poate că Filosofia Aspiraţiei – care afirma că scopurile erau mai importante decât paşii către atingerea lor – ar fi aprobat ceea ce făcuse, însă aceea era tocmai filosofia pe care o dispreţuia cel mai mult. Stătea acolo, desenând şi condamnând-o pe Jasnah. Însă ea, Shallan, o trădase pe femeia care-i acordase încredere, care o primise ca pupilă. Şi acum plănuia să comită o erezie, întrebuinţând Animmodul, deşi nu se număra printre ardenţi. Iar Animmodul se afla în compartimentul secret al cufărului ei. Trecuseră trei zile şi Jasnah nu spusese nimic despre dispariţia lui. Îl purta pe cel fals în fiecare zi. Şi nu zicea nimic, nu se purta altfel decât de obicei. Poate că nu-ncercase nicio Animmodelare. Atotputernicul făcuse astfel încât să nu mai iasă şi să nu se mai pună în pericol, aşteptând să-i ucidă pe cei care ar fi atacat-o. Întâmplarea din noaptea aceea mai avea, fireşte, încă un aspect pe care trebuia să-l ia în considerare. Ea avusese o armă ascunsă, pe care n-o folosise. Se simţea ca o proastă fiindcă nici măcar nu-i trecuse prin minte asta. Dar nu era obişnuită să… Încremeni, dându-şi pentru prima oară seama ce desena. Nu o altă scenă de pe alee, ci o încăpere luxoasă cu un covor gros cu model ornamental şi cu săbii pe pereţi. O masă lungă, cu farfuriile pe jumătate golite. Şi un bărbat în haine elegante, zăcând pe podea cu faţa în jos, 947

mort, cu o baltă de sânge în jur. Shallan sări înapoi, azvârli cărbunele şi mototoli hârtia. Se îndepărtă tremurând şi se aşeză pe pat, printre desene. Lăsându-l pe cel mototolit să cadă, îşi duse degetele la frunte şi simţi sudoarea rece care i-o acoperise. Ceva se întâmpla cu ea şi cu desenele ei. Trebuia să iasă. Să scape de moarte, de filosofie şi de întrebări. Se ridică şi se grăbi să intre în încăperea principală din apartamentului lui Jasnah. Prinţesa era plecată să studieze, făcând cercetări, ca de obicei. În ziua aceea nu-i ceruse lui Shallan să vină în Văl. Oare pentru că-şi dăduse seama că pupila ei avea nevoie să stea singură o vreme? Sau, bănuind că-i furase Animmodul, nu-i mai acorda încredere? Shallan străbătu încăperea în grabă. Era mobilată numai cu strictul necesar oferit de regele Taravangian. Shallan deschise uşa către coridor şi aproape că dădu peste maestra-slujitoare care ridicase mâna să bată. Femeia tresări, iar Shallan scoase un ţipăt scurt. — Luminăţie, spuse slujitoarea, făcând imediat o plecăciune. Îmi cer iertare. Dar una dintre distrestiile Luminăţiei Voastre pâlpâie. Şi ridică o trestie cu un rubin mic, fixat în lateral, care licărea. Shallan îşi umplu plămânii cu aer şi apoi şi-i goli, domolindu-şi bătăile inimii. — Mulţumesc, spuse. Ca şi Jasnah, îşi lăsa distrestiile în grija servitorilor, fiindcă lipsea foarte mult din camera ei şi ar fi putut să nu observe încercările celor dornici să ia legătura cu ea. Cu obrajii încă învăpăiaţi, se simţi tentată să lase obiectul şi să-şi 948

continue drumul. Însă trebuia să stea de vorbă cu fraţii ei şi, în primul rând, cu Nan Balat, căci el lipsise de la ultimele discuţii cu cei de-acasă, fiind plecat. Luă distrestia şi închise uşa. Nu îndrăzni să se-ntoarcă în camera ei, printre toate desenele care-o acuzau, dar în camera principală se găseau o masă şi o planşetă pentru distrestie. Se aşeză acolo, apoi răsuci rubinul. „Shallan?” scrise trestia. „Te simţi bine?” Întrebarea făcea parte dintr-un cod menit să-i indice că la capătul celălalt se afla într-adevăr Nan Balat – sau cel puţin logodnica lui. „Mă doare spatele şi am mâncărimi la încheietura mâinii”, dădu, la rândul ei, răspunsul codat. „Îmi pare rău că n-am fost de faţă la celelalte discuţii, dar a trebuit să iau parte la un ospăţ, în numele tatei. A fost cu Sur Kamar, aşa că nu puteam să-l ratez, deşi drumul a durat o zi la dus şi una la-ntors”, transmise Nan Balat. „N-are importanţă”, scrise ea şi respiră adânc. „Am obiectul.” Răsuci rubinul. Preţ de-o clipă care părea să nu se mai termine, distrestia nu se clinti. În cele din urmă, o mână grăbită scrise: „Lăudaţi fie Heralzii. O, Shallan, ai reuşit! Deci te întorci, eşti în drum spre noi? Cum poţi folosi distrestia pe ocean? Eşti în port?” „N-am plecat,” scrise ea. „Cum? De ce?” „Pentru că aş trezi prea multe bănuieli. Gândeşte-te, Nan Balat. Dacă Jasnah încearcă să-l folosească şi-şi dă seama că e stricat, s-ar putea să nu se gândească imediat c-a fost jefuită. Dar situaţia se schimbă dacă eu iau hotărârea bruscă şi dubioasă de a pleca. 949

Trebuie să aştept până descoperă, ca să văd ce face pe urmă. Dacă-şi dă seama că fabrialul ei a fost înlocuit cu un fals, pot să-i îndrept bănuielile către alţii. Ardenţii i-au trezit deja bănuieli. Dacă, pe de altă parte, o să creadă că s-a stricat, o să ştiu că am scăpat cu bine.” Răsuci nestemata şi aşeză trestia la locul ei. Apoi sosi întrebarea pe care-o aştepta: „Şi dacă presupune imediat că l-ai furat tu? Shallan, dacă nu-i poţi abate bănuielile? Dacă porunceşte să se caute în camerele tale şi e descoperit compartimentul secret?” Ea luă din nou condeiul. „Atunci tot e mai bine să fiu aici. Balat, am aflat multe despre Jasnah Kholin. E incredibil de hotărâtă şi tot incredibilă e şi puterea ei de concentrare. Dac-o să creadă c-am jefuit-o, n-o să mă lase să scap. O să mă vâneze şi o să facă tot ce-i stă în putere ca să mă pedepsească pe măsură. În numai câteva zile, ar ajunge pe domeniul nostru regele şi înalţii prinţi, care ne-ar cere să înapoiem fabrialul. Părinte al Furtunii! Sunt sigură că în Jah Keved are oameni cu care poate vorbi înainte de întoarcerea mea. În clipa când aş pune piciorul pe ţărm, m-aş trezi arestată. Singura noastră speranţă e să-i îndrept bănuielile spre altcineva. Dacă nu reuşesc, e mai bine să fiu aici, să i se reverse furia asupra mea cât mai repede. Probabil că miar lua Animmodul şi mi-ar cere să dispar pentru totdeauna din ochii ei. Însă dacă o facem să mă urmărească, poate fi necruţătoare, Balat. Nu ne-ar fi deloc bine.” Răspunsul se lăsă aşteptat îndelung. „De când ai căpătat o logică atât de bună, micuţo?” îi transmise Nan Balat. „Văd că te-ai gândit la toate. Mai bine decât mine. Dar, 950

Shallan, mai avem foarte puţin timp.” „Ştiu”, scrise ea. „Ai spus că mai poţi ţine lucrurile sub control timp de câteva luni. Te rog s-o faci. Dă-mi încă două sau trei săptămâni, să văd cum reacţionează Jasnah. În plus, cât sunt aici, pot să aflu cum funcţionează obiectul. Încă n-am găsit cărţi care oferă indicii, dar în locul ăsta sunt atât de multe, încât poate că pur şi simplu încă n-am dat de cea care-mi trebuie.” „Bine”, încuviinţă el. „Câteva săptămâni. Fii prudentă, micuţo. Bărbaţii care i-au dat tatei fabrialul ne-au vizitat iarăşi. Au întrebat de tine. Îmi fac griji din cauza lor. Mai mult decât din cauza banilor. Mă tulbură până-n adâncul sufletului. Rămas bun.” „Rămas bun”, răspunse ea. Până atunci, prinţesa nu reacţionase în niciun fel. Nici măcar nu amintise de Animmod. Aşa că Shallan era cu nervii încordaţi. Îşi dorea ca Jasnah să spună ceva. Aşteptarea devenise chinuitoare. În fiecare zi, când stătea alături de Jasnah, neliniştea o făcea să i se strângă stomacul, până când o cuprindea greaţa. Dar, cel puţin dacă te gândeai la omorurile săvârşite cu doar câteva zile în urmă, tulburarea ei avea o scuză foarte bună. Logică rece, calmă. Chiar şi Jasnah s-ar fi mândrit cu asta. Se auzi o bătaie în uşă şi Shallan se grăbi să adune hârtiile pe care se aşternuse discuţia ei cu Nan Balat şi să le arunce în foc. O servitoare din palat intră o clipă mai târziu, cu un coş pe braţ. Îi zâmbi lui Shallan. Era ora curăţeniei zilnice. La vederea nou-venitei, tânăra fu pentru o clipă cuprinsă de panică. Nu se număra printre servitoarele pe care le cunoştea. Dacă Jasnah o trimisese – pe femeia aceea sau pe altcineva – să caute în 951

camera pupilei sale? Oare o făcuse deja? Shallan dădu din cap către servitoare, apoi – ca să se liniştească – se duse în odaia ei şi încuie uşa. Se apropie grăbită de cufăr şi se uită în ascunzătoare. Fabrialul era acolo. Îl ridică şi îl cercetă. Cum putea şti că Jasnah nu făcuse, la rândul ei, un schimb? „Eşti o proastă”, îşi spuse. „Jasnah e subtilă, dar nu chiar atât de subtilă.” Cu toate astea, îşi îndesă Animmodul în punga ferită. Abia încăpea în învelişul de pânză având forma unui plic. Se simţea mult mai în siguranţă ştiindu-l asupra ei când servitoarea făcea curăţenie. În plus, punga ferită ar fi putut fi o ascunzătoare mai bună decât cufărul. Fiindcă era, prin tradiţie, locul unde o femeie îşi păstra cele mai intime sau mai preţioase obiecte. A te uita înăuntru era totuna cu a o căuta pe Shallan până la piele şi, având în vedere rangul ei, aşa ceva era practic de neimaginat, atâta vreme cât nu era în mod evident amestecată într-o crimă. Numai că Jasnah ar fi putut probabil s-o impună. Însă, dacă aşa stăteau lucrurile, ar fi putut porunci să-i fie cercetată camera, caz în care cufărul s-ar fi aflat în centrul atenţiei. Adevărul era că, dacă Jasnah ajungea s-o suspecteze, Shallan nu putea face mare lucru ca s-ascundă fabrialul. Punga ferită era o ascunzătoare la fel de bună ca oricare alta. Îşi adună desenele şi Ie puse pe masă cu faţa în jos, încercând să nu le privească. Nu voia să fie văzute de servitoare. În cele din urmă plecă, luându-şi blocul de desen. Simţea nevoia să iasă, să evadeze pentru o vreme. Să deseneze şi altceva, nu doar moarte şi omoruri. Conversaţia cu Nan Balat nu făcuse decât s-o neliniştească şi mai mult. 952

— Luminăţie! o strigă slujitoarea. Shallan înlemni, dar femeia îi întinse un coş. — A fost lăsat la maeştrii-slujitori, pentru Luminăţia Voastră. Ea îl luă şovăind şi aruncă o privire înăuntru. Pâine şi gem. Pe biletul legat de unul dintre borcane scria: „Gem de fâşie-albastră. Dacă-ţi place, înseamnă că eşti misterioasă, rezervată şi meditativă.” Era semnat de Kabsal. Îşi agăţă coşul de braţul ferit. Kabsal. Poate ar fi trebuit să-l caute. După o discuţie cu el se simţea întotdeauna mai bine. Ba nu. Urma să plece; nu mai puteau să se ţină scai unul de altul. Se temea de modul în care evoluau lucrurile. Se îndreptă în schimb spre grota principală şi apoi spre ieşirea din Conclav. Ieşi la lumina zilei şi inspiră adânc, privind cerul în timp ce slujitorii şi curtenii mişunau în jur, ocolind-o în drumul lor către şi dinspre palat. Îşi ţinea strâns blocul de desen, simţind adierea răcoroasă a vântului pe obraji şi contrastanta dogoare a soarelui care-i apăsa părul şi fruntea. În cele din urmă, cel mai mult o deranja faptul că Jasnah avusese dreptate. Lumea răspunsurilor simple, în care crezuse până atunci, fusese un loc prostesc, copilăresc. Se agăţase de speranţa că putea găsi adevărul şi că-l putea întrebuinţa ca să explice – sau poate să justifice – ceea ce făcuse în Jah Keved. Dar, dacă exista, adevărul era ceva mult mai complicat şi mai de nepătruns decât îşi închipuise. Unele probleme păreau să nu aibă niciun răspuns bun. Doar o droaie de răspunsuri nepotrivite. Se putea hotărî asupra motivului pentru care se simţea vinovată, dar nu şi asupra faptului că trebuia să scape complet de sentimentul vinovăţiei. 953

● Două ore mai târziu – după vreo douăzeci de desene schiţate la repezeală –, Shallan se simţea mult mai relaxată. Stătea în grădina palatului, cu hârtiile pe genunchi, desenând melcii. Grădina nu era atât de întinsă ca a tatălui ei, dar adăpostea o mai mare varietate de plante, iar izolarea era o binecuvântare. Ca multe alte grădini moderne, fusese gândită astfel încât să se afle între ziduri de coajă-de-piatră cultivată. Aşa că era un labirint din piatră vie. Iar zidurile erau destul de joase pentru ca, ridicându-se în picioare, să poată vedea tot drumul către ieşire. Însă dacă se aşeza pe una dintre banchete se simţea singură, ferită de privirile altora. Îl întrebase pe un grădinar cum se chema cel mai remarcabil soi de coajă-de-piatră; el îl numise „farfurie pietroasă”. Un nume inspirat, fiindcă avea forma unor discuri subţiri, stivuite unele peste altele, ca farfuriile într-un dulap. Privită din lateral, semăna a stâncă roasă de vreme, care lăsa să i se vadă nenumăratele straturi subţiri. Din pori creşteau lujeri mărunţi care se unduiau în bătaia vântului. Învelişul lor, care părea din piatră, avea o tentă albăstruie, dar lujerii erau gălbui. În clipa aceea, subiectul desenului ei era un melc cu o cochilie plată, orizontală, cu ridicături mici pe margini. Când lovea în ea cu degetul, se turtea, intrând într-o despicătură a cojii-de-piatră şi părând să facă parte din farfuria pietroasă. Se confunda cu ea pe dea-ntregul. Când îl lăsa să se mişte, ciugulea câte ceva de pe coaja-depiatră, dar nu o mânca de tot. „Curăţă coaja-de-piatră”, îşi dădu ea seama, continuând să-l 954

deseneze. „Mănâncă lichenii şi mucegaiul.” Melcul lăsa într-adevăr în urmă o dâră mai curată decât restul. De-a lungul farfuriei pietroase creşteau pâlcuri dintr-un alt soi de coajă-de-piatră – cu prelungiri ca nişte degete crescute dintr-un ciot central. Când se uită mai bine, văzu cremlingi mici – subţiri, cu multe picioare – târându-se pe ea şi ciugulind-o. Oare şi ei o curăţau? „Bizar”, se gândi ea, începând să deseneze cremlingii miniaturali. Aveau carapace întunecate la culoare, ca degetele plantei, pe când cochilia melcului copia îndeaproape nuanţele de galben şi albastru ale farfuriei pietoase. Era ca şi cum Atotputernicul i-ar fi creat pentru a fi perechi, planta oferindu-i animalului un loc sigur, iar animalul curăţând planta. Câţiva viaţăspreni – fire minuscule, strălucitoare – pluteau în jurul movilelor de coajă-de-piatră. Unii dansau printre nervurile cojii, iar alţii în aer, ca firele de praf, înălţându-se în zigzag, doar pentru a se lăsa iarăşi în jos. Shallan folosea un cărbune cu vârful foarte ascuţit ca să-şi scrie părerea despre legătura dintre animale şi plante. Nu ştia dacă existau cărţi despre aşa ceva. Eruditele păreau să prefere studiul animalelor mari, dinamice, cum erau carapacele-mari sau crestelealbe. Însă ceea ce vedea i se părea lui Shallan o descoperire minunată, nemaipomenită. „Melcii şi plantele pot să se-ajute între ei”, se gândi. „Dar eu am trădat-o pe Jasnah.” Îşi privi mâna interzisă şi punga ascunsă în mânecă. Se simţea mult mai în siguranţă cu Animmodul alături. Dar încă nu 955

îndrăznise să-l folosească. Fusese prea nervoasă din cauza hoţiei, se temuse prea mult să-l întrebuinţeze în apropierea lui Jasnah. Însă acum se afla într-un cotlon din adâncul labirintului, într-o fundătură din capătul unui culoar cotit. Se ridică, prefăcându-se nepăsătoare, şi se uită în jur. În grădină nu mai era nimeni, iar ea înaintase destul de mult pentru ca drumul de la intrare până în locul unde se oprise să dureze câteva minute. Se aşeză din nou şi-şi puse alături hârtiile şi creionul. „Aş putea încerca să-mi dau seama cum se foloseşte”, se gândi. „Poate că n-ar trebui să mai caut soluţia în Palanaeum.” Atâta timp cât se ridica din când în când ca să se uite în jur, cu siguranţă că nu se putea apropia nimeni pe neaşteptate şi n-o putea surprinde. Scoase fabrialul interzis. Îi atârna greu în mână. Masiv. Inspiră adânc şi îşi trecu lanţurile peste degete, înconjurându-şi cu ele încheietura, cu nestematele pe dosul mâinii. Metalul era rece şi lanţurile lejere. Le strânse îndoindu-şi degetele. Anticipă senzaţia de putere. Furnicături pe piele, conştientizarea unei forţe, a unei energii. Dar nu se întâmplă nimic. Bătu cu degetul în cele trei nestemate – îşi pusese cuarţul fumuriu în a treia montură. Alte fabriale, cum erau distrestiile, începeau să funcţioneze după ce loveai pietrele cu degetul. Dar era o prostie, n-o văzuse niciodată pe Jasnah făcând aşa ceva. Prinţesa doar închidea ochii şi atingea un lucru, Animmodelându-l. Fum, cristal şi foc, la astea era cel mai potrivit Animmodul acela. O singură dată o văzuse creând altceva. Şovăind, Shallan luă o bucată de coajă-de-piatră ruptă care căzuse lângă una dintre plante. O ridică în mâna liberă. 956

„Transformă-te-n fum!” îi porunci. Nu se întâmplă nimic. „Transformă-te-n cristal!” schimbă ea porunca. Întredeschise un ochi. Nu se schimbase nimic. „Foc! Arzi! Eşti foc! Eşti…” Se opri, dându-şi seama că era stupid. O mână arsă în mod misterios? Nu, asta n-ar fi dat deloc de bănuit. Se concentră în schimb asupra cristalului. Închise din nou ochii şi îşi imagină o bucată de cuarţ. Se strădui să vrea să modifice bucata de coajă-depiatră. Nu se întâmplă nimic, aşa că ea continuă să-ncerce doar să se concentreze, imaginându-şi cum se transforma coaja-de-piatră. După câteva minute de eşecuri, încercă să transforme punga, apoi banca, apoi un fir din părul ei. Nimic nu-i reuşi. Se asigură din nou că era singură, apoi se aşeză, frustrată. Nan Balat îl întrebase pe Luesh cum lucra fabrialul, iar răspunsul fusese că e mai uşor de arătat decât de explicat. Îi promisese că avea să-i lămurească după ce Shallan izbutea să fure Animmodul lui Jasnah. Şi între timp murise. Era ea oare osândită să ducă fabrialul familiei ei numai ca să li-l dea imediat acelor oameni primejdioşi, fără a-l folosi ca să adune bogăţii pentru salvarea casei Davar? Numai fiindcă nu ştiau cum să-l activeze? Celelalte fabriale pe care le întrebuinţase fuseseră uşor de pus în funcţiune, dar acelea erau construite de artifabrialiste din vremea ei. Animmodurile erau fabriale din timpuri străvechi. Nu foloseau metode moderne de activare. Se uită la nestematele strălucitoare prinse pe dosul mâinii ei. Cum puteai deduce modul de funcţionare 957

al unei unelte vechi de mii de ani, a cărei utilizare îi era interzisă oricui altcuiva în afara ardenţilor? Puse Animmodul la loc, în punga ferită. Se pare că era cazul să-şi reia căutările din Palanaeum. Sau să-l întrebe pe Kabsal. Dar cum ar fi putut s-o facă fără să-i trezească bănuieli? Scoase pâinea şi gemul trimise de ardent şi mâncă încet, în timp ce se gândea. Dacă fratele Kabsal nu ştia nimic şi dacă ea nu găsea niciun răspuns înainte să plece din Kharbranth, mai era ceva de făcut? Dacă îi ducea fabrialul regelui veden – sau dacă li-l dădea ardenţilor – ar fi putut aceştia săi protejeze familia în schimbul darului? La urma urmelor, nu i se putea găsi cu adevărat o vină fiindcă furase de la o eretică şi, atâta vreme când Jasnah nu afla cine îi luase fabrialul, ea şi ai ei ar fi fost în siguranţă. Dintr-un anumit motiv, asta o făcu să se simtă încă şi mai rău. Să fure Animmodul ca să-şi salveze familia era una, dar să li-l dea tocmai ardenţilor dispreţuiţi de Jasnah? Trădarea părea şi mai cumplită. Încă o decizie greu de luat. „Ei, bine că Jasnah e hotărâtă să mănveţe cum să mă descurc în asemenea cazuri. În cele din urmă, o să fiu expertă”, îşi spuse.

958

40 OCHI PENTRU ROŞU ŞI ALBASTRU „Moarte pe buze. Sunete în aer. Cărbune pe piele.” Din Ultima Devastare, de Ambrian, versetul 335.

Kaladin ieşi la lumină împleticindu-se, umbrindu-şi ochii ca să-i ferească de razele arzătoare, cu picioarele goale simţind trecerea de la piatra rece din interior la cea încălzită de soare de-afară. În aer era mai puţină umezeală şi atmosfera nu mai era înăbuşitoare, ca în săptămânile dinainte. Îşi sprijini mâna pe tocul de lemn al uşii, cu picioarele tremurându-i neascultătoare şi cu braţele istovite, de parcă ar fi cărat un pod vreme de trei zile. Inspiră adânc. Coastele ar fi trebuit să-i ia foc de durere, dar nu avea decât o jenă, o senzaţie neplăcută. O parte dintre tăieturile mai adânci încă mai aveau o crustă, însă cele mai puţin grave dispăruseră cu desăvârşire. Avea mintea surprinzător de limpede. Nici măcar nu-l mai durea capul. Ocoli baraca, simţindu-se tot mai puternic cu fiecare pas, deşi continua să se ţină cu mâna de perete. Lopen îl urma; herdazianul stătea de veghe lângă el când se trezise. „Ar trebui să fiu mort”, se gândi Kaladin. „Ce se petrece?” Odată ajuns de cealaltă parte a barăcii, descoperi cu surprindere că oamenii îşi făceau antrenamentul zilnic, cărând podul. Pietroi alerga în faţă, la mijloc, impunând ritmul, aşa cum făcuse mai 959

înainte Kaladin. Ajunseră în partea opusă a lemnăriei şi se întoarseră, luând-o la fugă înapoi. Abia când aproape că trecuseră de baracă, Kaladin fu zărit de unul dintre oamenii din faţă – Moash. Încremeni, aproape făcând întreaga echipă să se împiedice. — Ce-ai păţit? strigă din spate Torfin, cu capul înconjurat de lemnul podului. Moash nu-i dădu atenţie. Se aplecă şi ieşi de sub pod, apoi se uită la Kaladin cu ochi holbaţi. Pietroi se grăbi să le strige celorlalţi să lase podul jos. Atunci îl văzură mai mulţi şi îl priviră cu aceeaşi veneraţie ca Moash. Hobber şi Peet, cu rănile destul de bine vindecate, începuseră să se antreneze alături de ceilalţi. Asta era bine. Aveau să fie plătiţi din nou. Tăcuţi, oamenii îmbrăcaţi în veste de piele se îndreptară cu toţii spre Kaladin. Se ţinură la distanţă, şovăind, ca şi cum ar fi fost fragil. Sau sacru. Kaladin era cu pieptul gol, cu rănile aproape vindecate la vedere, şi nu purta decât pantalonii lui de podar, lungi până la genunchi. — Chiar trebuie să exersaţi ce-aveţi de făcut când se-mpleticeşte unul dintre voi, băieţi, zise Kaladin. Când s-a oprit Moash brusc, era cât pe-aci să cădeţi cu toţii. Pe câmpul de luptă, ar fi un dezastru. Se holbară la el, nevenindu-le să creadă, iar el nu se putu abţine să nu zâmbească. O clipă mai târziu, i se îngrămădiră în jur, râzând şi bătându-l pe spate. Nu era cel mai potrivit mod de a-l întâmpina pe un om bolnav, mai ales din partea lui Pietroi, însă Kaladin le aprecie entuziasmul. Numai Teft nu li se alătură. Podarul vârstnic stătea deoparte, cu braţele încrucişate. Părea preocupat. 960

— Teft, te simţi bine? întrebă Kaladin. Cel întrebat pufni, dar schiţă un zâmbet. — Mă gândesc că nişte flăcăi nu se spală destul de des ca să-mi doresc să m-apropii şi să-i îmbrăţişez. Şi n-o spun ca să jignesc pe cineva. Kaladin râse. — Înţeleg. Ultima lui „baie” fusese marea furtună. Marea furtună. Ceilalţi podari continuară să râdă, întrebându-l cum se simţea şi declarând că Pietroi trebuia să pregătească pentru masa lor nocturnă din jurul focului ceva cu totul aparte. Kaladin zâmbi şi dădu din cap, asigurându-i că se simţea bine, dar în minte îi revenise furtuna. Şi-o amintea foarte clar. Se ţinuse de inelul de pe acoperiş, cu capul în jos şi ochii închişi, ferindu-i de torentul biciuitor. Şi-o aducea aminte pe Syl, stând protectoare în faţa lui, de parcă ar fi putut întoarce furtuna din drum. Acum n-o vedea prin preajmă. Unde era? Şi îşi amintea chipul. Era chiar al Părintelui Furtunii? Cu siguranţă nu. O nălucire. Da… da, era clar că avusese halucinaţii. Amintirea moartesprenilor se contopea cu retrăirea unor momente din viaţă – şi amândouă se contopeau cu stranii şi neaşteptate străfulgerări de forţă – rece ca gheaţa, dar înviorătoare. Fusese ca aerul proaspăt al dimineţii după o noapte lungă, petrecută într-o încăpere înăbuşitoare, sau ca o frecţie cu sevă de gulket pe muşchii îndureraţi, făcându-l să se simtă încălzit şi răcorit în acelaşi timp. 961

Îşi aducea atât de limpede aminte de momentele acelea! Ce le provocase? Febra? — Cât a trecut? întrebă, uitându-se la podari şi numărându-i. Treizeci şi trei, socotindu-i şi pe Lopen şi pe tăcutul Dabbid. Erau de faţă aproape toţi. Imposibil. Dacă i se vindecaseră coastele, însemna că fusese inconştient cel puţin patru săptămâni. Câte podalergări? — Zece zile, răspunse Moash. — Imposibil. Rănile mele… — De-aia am fost atât de surprinşi să te vedem în picioare, mergând! zise râzând Pietroi. Probabil că ai oase ca granitul. Ar trebui să porţi numele meu! Kaladin se sprijini cu spatele de perete. Nimeni nu-l corectă pe Moash. Nu era posibil ca toţi cei din echipă să piardă astfel socoteala săptămânilor. — Idolir şi Treff? întrebă el. — I-am pierdut, îl lămuri Moash, devenind serios. Cât ai fost inconştient, am făcut două podalergări. Nimeni n-a fost grav rănit, dar am avut doi morţi. N-am… n-am ştiut cum să-i ajutăm. Asta îi întristă pe toţi. Dar moartea îşi avea locul său în viaţa unui podar, iar ei nu-şi puteau îngădui să se gândească prea mult la pierderi. Kaladin hotărî, totuşi, că era bine să-i înveţe pe câţiva dintre ei cum să vindece. Dar cum de se ridicase şi putea să meargă? Rănile lui fuseseră mai puţin grave decât crezuse? Şovăind, se împunse cu degetul în coaste, în căutarea celor rupte. Nu-şi provocă decât o durere uşoară. Se simţea slăbit, dar, altminteri, la fel de sănătos ca întotdeauna. 962

Poate că ar fi trebuit să acorde mai multă atenţie învăţăturilor religioase oferite de mama lui. Ceilalţi începură din nou să vorbească şi să sărbătorească, iar el observă cum îl priveau. Cu respect, cu veneraţie, îşi aduceau aminte ce spusese înainte de furtună. Privind în urmă, înţelese că delirase într-o oarecare măsură. Cuvintele rostite atunci i se părură de o aroganţă incredibilă, ca să nu mai vorbim că aduceau a profeţie. Dacă aflau ardenţii… Ei, nu putea să schimbe nimic din tot ce făcuse. Trebuia pur şi simplu să continue. „Te legănai deja deasupra spărturii”, îşi zise. „Era nevoie să te urci pe-o stâncă şi mai înaltă?” Un sunet sumbru de corn răsună pe neaşteptate în tabără. Podarii amuţiră. Cornul mai sună de două ori. — Ia ghiceşte, zise Natam. — Suntem de rând? întrebă Kaladin. — Da, răspunse Moash. — Aliniaţi-vă! se răsti Pietroi. Ştiţi ce-aveţi de făcut! Să-i arătăm căpitanului Kaladin că n-am uitat cum se face. — Căpitanul Kaladin? se miră el, în timp ce oamenii intrau în formaţie. — Bineînţeles, gancho, spuse Lopen de lângă el, vorbind cu acel accent repezit care nu părea să se-mpace cu nepăsarea lui. Au încercat să-l facă pe Pietroi şef de pod, fireşte, dar noi am început pur şi simplu să-ţi spunem ţie căpitan şi lui „şef de pluton”. Asta-l înfurie pe Gaz, adăugă rânjind. Kaladin dădu din cap. Ceilalţi erau atât de veseli, dar lui îi venea greu să le împărtăşească buna dispoziţie. 963

În vreme ce se adunau în jurul podului, începu să-şi dea seama de ce era trist. Oamenii lui se întorseseră de unde plecaseră. Sau se aflau într-o situaţie încă şi mai rea. El era slăbit şi rănit şi îl ofensase pe însuşi înaltul prinţ. Sadeas n-avea să se bucure aflând că el supravieţuise, scăpând de febră. Destinul podarilor avea să rămână în continuare acela de-a fi seceraţi unul câte unul. Cărarea podului pe-o parte se dovedise un eşec. Nu-şi salvase oamenii, le oferise doar o scurtă amânare a execuţiei. „Podarii nu trebuie să supravieţuiască…” Bănuia de ce. Scrâşnind din dinţi, îşi luă mâna de pe peretele barăcii şi se îndreptă spre locul unde se aliniaseră podarii, cu şefii de subgrupe verificându-le în grabă vestele şi sandalele. Pietroi îl văzu. — Ce-ţi închipui că faci? îl întrebă. — Alerg cu voi. — Şi ce i-ai spune tu unui om care abia şi-a revenit după ce-a avut febră o săptămână? Kaladin şovăi. „Eu nu sunt ca alţii”, se gândi, apoi regretă. Nu putea începe să se creadă invincibil. Să alerge cu echipa, aşa slăbit cum era, ar fi fost curată idioţenie. — Ai dreptate. — Poţi să ne ajuţi pe mine şi pe muli să cărăm apa, gancho, spuse Lopen. Acum suntem o echipă. Mergem la toate alergările. Kaladin dădu din cap. — Bine. 964

Pietroi îi aruncă o privire. — Promit să mă-ntorc înapoi dacă la capătul podurilor permanente mă simt prea obosit. Pietroi încuviinţă cu un gest, fără tragere de inimă. Cărând podul deasupra capetelor, ceilalţi se îndreptară spre zona de pornire, iar Kaladin li se alătură lui Lopen şi lui Dabbid, care umpleau burdufuri cu apă. ● Kaladin stătea pe marginea prăpastiei, cu mâinile încleştate la spate şi cu vârfurile sandalelor chiar la marginea stâncii. Spărtura se căsca în sus către el, dar privirea lui nu se opri asupra acesteia. Era concentrat asupra luptei de pe platoul alăturat. Se apropiaseră cu uşurinţă; sosiseră în acelaşi timp cu parshendii; în loc să se ostenească să omoare podari, aceştia ocupaseră o poziţie defensivă din centrul platoului, înconjurând pupa. În momentul acela, oamenii lui Sadeas se luptau cu ei. Ziua era călduroasă, iar fruntea lui Kaladin se umpluse de sudoare şi oboseala datorată slăbiciunii lui nu se dădea dusă. Însă nu se simţea atât de rău cum ar fi fost normal să se simtă. Fiul chirurgului era nedumerit. Pe moment, soldatul îl domina pe chirurg. Şi urmărea bătălia încremenit locului. Suliţaşii alethi, înveşmântaţi în piele şi purtând platoşe, înaintau ca o linie curbă, asaltându-i pe parshendi. Majoritatea acestora foloseau securi de luptă sau ciocane, deşi câţiva mânuiau săbii sau bâte. Aveau, cu toţii, armuri de un portocaliu roşiatic, crescute din piele, şi luptau în perechi, cântând tot timpul. Era cel mai rău tip de luptă, înfruntarea corp la corp. Adesea 965

pierdeai mult mai puţini oameni într-o încăierare în care duşmanii erau stăpâni pe situaţie. Când se întâmpla asta, comandantul tău ordona retragerea, ca să pună capăt pierderilor. Dar luptele corp la corp… erau brutale, scăldau totul în sânge. Privind încleştarea – trupurile căzute pe bolovani, străfulgerările armelor, oamenii împinşi de pe platou – îşi aduse aminte de primele lupte la care participase ca suliţaş. Comandantul lui fusese şocat când văzuse cu câtă nepăsare putea privi sângele. Tatăl lui ar fi fost şocat dacă ar fi văzut cu câtă nepăsare îl vărsa. Între luptele la care luase parte în Alethkar şi cele de pe Câmpiile Sfărâmate era o mare diferenţă. Acolo se aflase în mijlocul celor mai proşti – sau a celor mai prost instruiţi – soldaţi din regat. Oameni care nu rămâneau în formaţie. Totuşi, în ciuda harababurii lor, înţelegea luptele acelea. Pe cele de pe Câmpiile Sfărâmate, încă nu. Aici greşise. Schimbase tacticile de luptă înainte de a le înţelege. N-avea să repete aceeaşi greşeală. Pietroi veni lângă Kaladin, iar Sigzil li se alătură. Mâncătorul de coarne cu braţe şi picioare groase contrasta puternic cu azishul scund şi tăcut. Pielea lui Sigzil era de un cafeniu-închis – nu cu adevărat neagră, ca a unora dintre parshi. Avea tendinţa să senchidă în sine. — E o luptă urâtă, spuse Pietroi, încrucişându-şi braţele. Soldaţii nu vor fi încântaţi, indiferent dacă vor învinge sau nu. Kaladin dădu absent din cap, ascultând strigătele, urletele şi blestemele. — De ce luptă, Pietroi? — Pentru bani. Şi pentru răzbunare. Ar trebui să ştii. Nu pe 966

regele tău l-au ucis parshendii? — A, înţeleg de ce luptăm noi, răspunse Kaladin. Dar parshendii? Ei de ce luptă? Pietroi rânji. — Fiindcă nu-i încântă prea mult ideea de a fi decapitaţi pentru că v-au omorât regele, aşa aş zice! Un gest total lipsit de bunăvoinţă. Kaladin zâmbi, deşi veselia nu părea firească atunci când vedeai oameni murind. Tatăl său îl pregătise prea multă vreme ca să mai fie impresionat de moartea cuiva. — Poate. Însă atunci de ce se luptă pentru inimile-nestemată? Rămân din ce în ce mai puţini după încăierări. — Ştii tu asta? întrebă Pietroi. — Incursiunile lor s-au rărit, spuse Kaladin. Aşa se vorbeşte în tabără. Şi atacurile lor nu se mai apropie atât de mult de teritoriul ocupat de alethi. Pietroi încuviinţă, gânditor. — Pare logic. Ha! Poate c-o să câştigăm în curând războiul ăsta şi-o să ne-ntoarcem acasă. — Nu, spuse încet Sigzil. Vorbea foarte clar, fără urmă de accent străin. De fapt, care era limba azishilor? Regatul lor se afla atât de departe, încât Kaladin nu mai întâlnise niciodată altul. — Mă-ndoiesc. Şi îţi pot spune de ce luptă, Kaladin. — Serios? — Probabil că au Animmozi. Nestematele le trebuie din acelaşi motiv pentru care ne trebuie şi nouă. Ca să-şi creeze mâncarea. — Pare logic, spuse Kaladin, cu mâinile încă încleştate la spate şi 967

cu tălpile depărtate una de alta. Tot i se mai părea firesc să adopte poziţia „pe loc repaus”. — Nu e decât o presupunere, dar e logică. Atunci să te mai întreb ceva. De ce nu pot avea podarii scuturi? — Fiindcă ne-ar încetini, răspunse Pietroi. — Nu, îl contrazise Sigzil. Ar putea să trimită podari cu scuturi înaintea podurilor, să alerge în faţa noastră. N-ar încetini pe nimeni. Sigur, ar fi nevoie de mai mulţi oameni – dar s-ar salva îndeajuns de multe vieţi ca să rămână destui podari. Kaladin dădu din cap. — Sadeas deja trimite mai mulţi podari decât e nevoie. În mai toate cazurile, sunt puse mai multe poduri decât i-ar fi necesar. — Dar de ce? întrebă Sigzil. — Fiindcă suntem ţinte bune, spuse încet Kaladin, înţelegând. Suntem puşi în faţă ca s-atragem atenţia pershendilor. — Fireşte, încuviinţă Pietroi, ridicând din umeri. Aşa fac toate oştirile, întotdeauna. Cei mai şubrezi şi mai puţin instruiţi sunt trimişi înainte. — Ştiu, zise Kaladin, dar de obicei măcar li se dă ceva cu care să se apere. Nu înţelegeţi? Nu suntem doar un prim val de oameni de care te poţi lipsi. Suntem momeală. Suntem scoşi în faţă pentru ca parshendii să nu se poată abţine şi să tragă în noi. Şi asta le permite soldaţilor obişnuiţi să se apropie fără să fie răniţi. Arcaşii duşmani ochesc podarii. Pietroi se încruntă. — Scuturile ne-ar face mai puţin ademenitori, zise Kaladin. De aceea ne sunt interzise. 968

— Probabil, zise Sigzil gânditor. Dar pare o prostie să iroseşti oameni. — De fapt, nu este, spuse Kaladin. Dacă trebuie să ataci în repetate rânduri nişte poziţii fortificate, nu-ţi poţi permite să-ţi pierzi soldaţii instruiţi. Nu vă daţi seama? Sadeas are un număr limitat de oameni învăţaţi să lupte. Însă cei neinstruiţi sunt uşor de găsit. Orice săgeată care doboară un podar e una care nu loveşte un soldat, iar instruirea şi echipamentul soldaţilor costă o grămadă de bani. De-aia preferă Sadeas să trimită pe câmpul de luptă un număr mai mare de podari fără apărare în locul unuia mai mic de oameni protejaţi. Ar fi trebuit să-şi dea seama mai devreme. Atenţia îi fusese abătută de importanţa podarilor în luptă. Dacă podurile nu soseau la spărtură, armata nu putea s-o traverseze. Însă în echipa fiecărui pod erau o mulţime de oameni şi la fiecare atac erau trimise de două ori mai multe echipe decât ar fi fost necesar. Probabil că parshendii erau foarte mulţumiţi când cădea un pod, şi de obicei doborau două sau trei la fiecare alergare urâtă pentru podari. Uneori doborau chiar mai multe. Atâta vreme cât aceia care mureau erau podarii, iar parshemdii nu trăgeau în soldaţi, Sadeas avea motiv să-i menţină pe cărăuşii podurilor vulnerabili. Duşmanii ar fi trebuit să-şi dea seama, dar era greu să nu-ţi îndrepţi săgeata către un om fără armură, care mai şi cară echipament pentru atac. Despre parshendi se spunea că nu erau luptători sofisticaţi. Şi, privind bătălia de pe platoul de alături – studiind-o, concentrânduse asupra ei –, Kaladin îşi dădea seama că era adevărat. Pe când alethii atacau în linie dreaptă, disciplinaţi – fiecare om 969

apărându-i pe cei toţi ceilalţi –, parshendii luptau în perechi independente. Alethii aveau tactici şi tehnici superioare. Era adevărat că fiecare parshendi avea mai multă forţă şi că îşi mânuiau securile cu o pricepere remarcabilă. Însă oştenii alethi conduşi de Sadeas erau foarte bine instruiţi în privinţa formaţiilor de luptă moderne. Odată cucerit un avanpost – şi dacă puteau prelungi lupta –, disciplina îi conducea adesea la victorie. „Până la războiul ăsta, parshendii n-au mai purtat bătălii de o asemenea amploare”, deduse Kaladin. „Erau obişnuiţi cu încăierări mărunte, poate între sate şi clanuri.” Mai mulţi podari li se alăturară lui Kaladin, Pietroi şi Sigzil. În scurt timp, se adunară acolo cu toţii, unii imitând postura şefului de pod. Până la câştigarea bătăliei se mai scurse o jumătate de oră. Sadeas obţinuse victoria, dar Pietroi avusese dreptate. Soldaţii erau posomorâţi; în ziua aceea îşi pierduseră mulţi prieteni. Kaladin şi oamenii lui conduseră în tabără un grup de suliţaşi istoviţi, epuizaţi. ● Câteva ore mai târziu, Kaladin stătea pe o buturugă, lângă focul de noapte al Podului Patru. Syl i se aşezase pe genunchi, luând forma unei mici flăcări translucide, colorate în albastru şi alb. Se întorsese la el în timpul marşului către tabără, învârtindu-se veselă fiindcă-l vedea în picioare şi mergând, dar fără să-i explice de ce dispăruse. Adevăratul foc trosnea şi pocnea, cu imensa oală a lui Pietroi clocotind deasupra şi cu câţiva focspreni dansând pe lemne. La fiecare câteva secunde se găsea cineva care să-l întrebe pe Pietroi 970

dacă încă nu era gata tocana, adesea lovindu-şi uşor lingura de castron. El nu răspundea, ci mesteca în fiertură. Ştiau cu toţii că nu mânca nimeni până când nu declara el că tocana era gata; avea mare grijă să nu le dea mâncare „de calitate inferioară”. În aer se simţea mirosul de găluşte fierte. Oamenii râdeau. Şeful lor de pod supravieţuise şi podalergarea din ziua aceea nu îi costase nici măcar o singură viaţă. Erau binedispuşi cu toţii. În afară de Kaladin. Acum înţelegea. Înţelegea cât de inutile erau strădaniile lor. Înţelegea de ce nu se ostenise Sadeas să confirme supravieţuirea lui. Era deja podar, şi a fi podar era totuna cu o condamnare la moarte. El sperase să-i poată dovedi înaltului prinţ că echipa lui de podari era eficientă şi utilă şi că meritau să fie protejaţi – cu scuturi, cu armuri, prin instruire. Crezuse că, dacă se purtau ca nişte soldaţi, ar fi putut fi consideraţi soldaţi. Nimic din toate astea n-avea să meargă. Un podar care supravieţuia era, prin definiţie, un om care nu-şi îndeplinise misiunea. Oamenii lui râdeau şi se bucurau de foc. Aveau încredere în el. Făcuse imposibilul, supravieţuise în timpul unei mari furtuni, rănit şi legat de un zid. Mai putea face cu siguranţă şi un alt miracol, de data asta pentru ei. Erau oameni buni, dar gândeau la fel ca pedestraşii. Ofiţerii şi ochi-luminoşii şi-ar fi făcut griji pe termen lung. Însă ei se simţeau sătui şi mulţumiţi şi, pe moment, atât era de-ajuns. Nu şi pentru Kaladin. El se trezise faţă în faţă cu omul pe care-l lăsase în urmă. Cu omul 971

abandonat în noaptea când se hotărâse să nu se-arunce în spărtură. Un om cu ochi bântuiţi de obsesii, care renunţase să se mai sinchisească şi să mai spere. Un cadavru umblător. „O să-i dezamăgesc”, se gândi. Nu-i putea lăsa să continue podalergările, să moară rând pe rând. Dar nu-i venea în minte nicio alternativă. Aşa că râsetele lor îi sfâşiau sufletul. Unul dintre oameni – Hărţi – se ridică, înălţându-şi braţele şi făcându-i pe ceilalţi să amuţească. Acelea erau clipele dintre apusul unei luni şi răsăritul alteia, aşa că lumina de care se bucurau provenea, în cea mai mare parte, de la foc; bolta de deasupra era împânzită de stele. Unele se mişcau, ca nişte înţepături de ac minuscule, luminoase, alergând unele după altele, zburând ca nişte gâze mărunte, îndepărtate. Stelespreni. O raritate. Hărţi era un bărbat cu faţă turtită, barbă stufoasă şi sprâncene groase. I se spunea Hărţi din cauza unui semn din naştere de pe piept, despre care el unul jura că semăna leit cu harta Alethkarului, deşi Kaladin nu reuşise niciodată să descopere asemănarea. Hărţi îşi drese glasul. — E o noapte frumoasă, o noapte specială, şi-aşa mai departe. Ne-a venit înapoi şeful de pod. Câţiva bătură din palme. Kaladin încercă să nu arate cât de bolnav se simţea pe dinăuntru. — Aşteptăm să sosească mâncarea, mâncare bună, continuă Hărţi, uitându-se la Pietroi. Soseşte, nu-i aşa, Pietroi? — Soseşte, răspunse acesta, mestecând în oală. 972

— Eşti sigur? Am putea merge la încă o podalergare. Ca să-ţi mai dăm ceva timp, ştii, cel puţin vreo şase ore… Pietroi îi aruncă o privire fioroasă. Oamenii râseră, mai mulţi bătând cu lingurile în castroane. Hărţi chicoti, apoi băgă mâna în spatele bolovanului pe care-l folosea drept scaun. Scoase un pachet învelit în hârtie şi i-l aruncă lui Pietroi. Surprins, mâncătorul de coarne abia izbuti să-l prindă, fiind cât pe-aci să-l scape în tocană. — Din partea noastră, a tuturor, îl lămuri Hărţi, uşor stânjenit, fiindcă ne faci tocană în fiecare seară. Să nu crezi că n-am observat cât de mult munceşti. Găteşti în timp ce noi ne odihnim. Şi-i serveşti întotdeauna mai întâi pe ceilalţi. Aşa că ţi-am cumpărat ceva, drept mulţumire. Îşi şterse nasul cu braţul, stricând puţin momentul, apoi se aşeză. Alţi podari îl bătură pe spate, lăudându-i discursul. Pietroi îşi desfăcu pachetul şi se holbă la el o vreme. Kaladin se aplecă în faţă, încercând să vadă ce era. Pietroi îşi strecură mâna înăuntru şi scoase obiectul. Era un brici din oţel strălucitor, argintiu; o bucată de lemn acoperea partea ascuţită. Pietroi o îndepărtă şi cercetă lama. — Prostănaci înnebuniţi de aer, spuse încet. E frumos. — Ai şi o bucată de oţel lustruit, zise Peet. Ca oglindă. Şi nişte săpun pentru barbă, şi o curea de piele, ca să-l ascuţi. Spre uimirea tuturor, ochii lui Pietroi se umeziră. Se întoarse cu spatele la oală, luându-şi darurile. — Tocana e gata, spuse. Apoi fugi în baracă. 973

Ceilalţi rămaseră neclintiţi, în tăcere. — Părinte al Furtunii, spuse într-un târziu tânărul Dunny, credeţi că am făcut ce trebuia? Adică, felul în care se plânge el şi… — Cred c-a fost perfect, răspunse Teft. Lăsaţi-i marelui bădăran ceva timp ca să-şi revină. — Ne pare rău că nu ţi-am luat nimic, domnule, îi spuse Hărţi lui Kaladin. N-am ştiut c-o să te trezeşti. — E în ordine, răspunse Kaladin. — Ei, zise Cikatrice. Împarte cineva tocana aia, sau stăm aici şi flămânzim până se arde? Dunny se ridică dintr-o săritură şi luă polonicul. Podarii se adunară în jurul oalei, împingându-se unii pe alţii în timp ce tânărul le umplea castroanele. Fără Pietroi care să se răstească la ei, punându-i să stea la rând, totul semăna cu o încăierare. Numai Sigzil rămase deoparte. Tăcut, bărbatul cu pielea întunecată stătea pe margine, cu flăcările reflectându-i-se în ochi. Kaladin se ridică în picioare. Se temea, de fapt era îngrozit la gândul că bărbatul ar fi putut deveni iarăşi creatura aceea jalnică. Un om căruia nu-i mai păsa de nimic, fiindcă nu vedea nicio alternativă. De aceea, căutând pe cineva cu care să stea de vorbă, se apropie de Sigzil. Mişcarea o deranjă pe Syl, care pufni şi se repezi spre umărul lui, zumzăind. Îşi păstrase înfăţişarea de flacără pâlpâitoare; stându-i astfel pe umăr, îi abătea şi mai mult atenţia. Dar el nu spuse nimic; dac-ar fi ştiut că-l deranja, probabil că Syl ar fi continuat. La urma urmelor, era un vântspren. Kaladin se aşeză lângă Sigzil. — Nu ţi-e foame? 974

— Ei sunt mult mai nerăbdători ca mine. Dacă o să fie ca-n celelalte seri, după ce au să-şi umple cu toţii castroanele, o să rămână destul de multă mâncare şi pentru mine. Kaladin dădu din cap. — Mi-a plăcut cum ai analizat lucrurile azi, pe platou. — Uneori mă pricep la asta. — Eşti un om educat. Se vede după cum vorbeşti şi după cum te porţi. Sigzil şovăi. — Da, recunoscu în cele din urmă. Poporul meu nu consideră că un bărbat păcătuieşte dacă are mintea ascuţită. — Nici alethii nu văd în asta un păcat. — Am învăţat, din experienţă, că vouă vă pasă numai de războaie şi de arta uciderii. — Şi, în afară de armată, ce altceva ai mai văzut la noi? — Nu prea multe, recunoscu Sigzil. — Aşadar, un om educat, spuse Kaladin gânditor. Într-o echipă de podari. — Nu mi-am dus educaţia la bun sfârşit. — Nici eu. Sigzil îl privi curios. — Am fost ucenicul unui chirurg. Sigzil dădu din cap, cu părul des şi negru căzându-i pe umeri. Era unul dintre puţinii podari care se osteneau să se bărbierească. Acum, când Pietroi avea un brici, poate că asta avea să se schimbe. — Un chirurg, spuse. N-aş zice că e surprinzător, având în vedere cum te descurci cu răniţii. Oamenii spun că eşti, în taină, un 975

ochi-luminoşi de rang foarte înalt. — Ce? Dar ochii mei sunt căprui, de o nuanţă întunecată! — Scuză-mă, spuse Sigzil. N-am folosit cuvântul potrivit – nu-l aveţi în limba voastră. Pentru voi, un ochi-luminoşi e totuna cu un conducător. Însă în alte regate, alte lucruri fac dintr-un om un… blestemată limbă, această alethi. O persoană de obârşie înaltă. Un luminlord, numai că fără treaba cu ochii. Oricum, oamenii cred că ai fost crescut undeva, în afara Alethkarului. Ca să devii comandant. Sigzil se uită la ceilalţi. Începeau să se aşeze iar la locurile lor, atacându-şi în forţă tocana. — Conduci oamenii atât de firesc, într-un mod care-i face să te asculte. Ei asociază aşa ceva cu ochi-luminoşii. Şi ţi-au inventat şi un trecut. O să-ţi fie greu să le scoţi asta din cap, zise Sigzil privindu-l. Presupunând că e o născocire. Eram în spărtură în ziua când ai folosit suliţa. — O suliţă, sublinie Kaladin. Arma unui soldat ochi-întunecaţi, nu sabia unui ochi-luminoşi. — Pentru mulţi podari, diferenţa e foarte mică. Toate sunt cu mult mai presus de rangul nostru! — Aşadar, care e povestea ta? Sigzil rânji. — Mă gândeam dac-o să mă-ntrebi sau nu. Ceilalţi au povestit că te-ai străduit să afli de unde au venit. — Îmi place să-i cunosc pe oamenii pe care-i conduc. — Şi dacă unii dintre noi sunt criminali? întrebă încet Sigzil. — Atunci mă aflu într-o companie selectă, răspunse Kaladin. Dac-ai ucis un ochi-luminoşi, s-ar putea să-ţi fac cinste cu ceva de 976

băut. — Nu un ochi-luminoşi. Şi nu e mort. — Atunci nu eşti un ucigaş. — Nu fiindcă n-am vrut şi n-am încercat. Privirea lui Sigzil deveni distantă. — Eram sigur că izbutisem. N-a fost cea mai înţeleaptă dintre hotărârile mele. Stăpânul meu… Se întrerupse. — Pe el ai încercat să-l ucizi? — Nu. Kaladin aşteptă, dar nu mai urmă nimic. „Un erudit”, se gândi. „Sau cel puţin un om învăţat. Trebuie să ne putem folosi de asta, într-un fel sau altul. Găseşte o cale de ieşire din capcana asta ucigătoare, Kaladin. Foloseşte-te de ceea ce ai. Trebuie să existe o scăpare.” — Ai avut dreptate în privinţa podarilor, spuse Sigzil. Suntem trimişi la moarte. E singura explicaţie logică. În lumea asta există un loc, Marabethia. Ai auzit de el? — Nu. — Se află lângă mare, în nord, în ţinuturile selaylor. Locuitorilor li s-a dus vestea pentru plăcerea cu care poartă dezbateri. La toate răscrucile din oraş au mici piedestale pe care se poate urca oricine, făcându-şi cunoscute argumentele. Se spune că toţi oamenii din Marabethia poartă asupra lor o pungă cu un fruct prea pârguit, pentru cazul în care trec pe lângă un vorbitor cu care nu sunt de acord. Kaladin se încruntă. Nu-l mai auzise pe Sigzil rostind atâtea 977

cuvinte în tot răstimpul de când erau în aceeaşi echipă de podari. — Ceea ce ai spus mai devreme, pe platou, continuă Sigzil, mi-a adus aminte de marabethieni. Vezi tu, oamenii ăia îi tratează într-un mod bizar pe răufăcătorii condamnaţi. Îi atârnă deasupra falezei stâncoase de lângă oraş, la înălţimea la care ajunge apa în timpul fluxurilor înalte, cu câte o tăietură pe fiecare obraz. Acolo, în adâncuri, trăieşte o specie aparte de carapace-mare. Animalele sunt vestite pentru savoarea lor nemaipomenită şi, fireşte, au iniminestemată. Nu atât de mari ca ale acestor demoni ai spărturilor, dar totuşi frumoase. Aşa că răufăcătorii devin momeală. Pot cere să fie executaţi în schimb, dar se spune că-ţi dobândeşti iertarea dacă atârni acolo o săptămână fără să fii mâncat. — Şi se-ntâmplă des? întrebă Kaladin. Sigzil clătină din cap. — Niciodată. Dar condamnaţii riscă aproape întotdeauna. Marabethienii au o zicală despre cei care refuză să vadă cum stau lucrurile în realitate. „Ai ochi pentru roşu şi albastru”, spun ei. Roşu pentru sângele care picură. Albastru pentru apă. Se spune că asta-i tot ce văd condamnaţii. De obicei sunt atacaţi în prima zi. Totuşi, cei mai mulţi sunt dispuşi să rişte. Aleg o falsă speranţă. „Ochi pentru roşu şi albastru”, se gândi Kaladin, imaginându-şi tabloul morbid. — Faci o treabă bună, adăugă Sigzil, ridicându-se şi luându-şi castronul. La început te-am urât fiindcă minţi oamenii. Dar am ajuns să-nţeleg că speranţa falsă îi face fericiţi. Ceea ce faci tu e ca leacul oferit unui bolnav pentru a-i uşura durerea până în clipa morţii. Oamenii ăştia îşi petrec ultimele zile râzând. Eşti un lecuitor 978

adevărat, Kaladin cel Binecuvântat de Furtună. El îşi dori să-l contrazică, să spună că speranţa nu era falsă, dar nu putu. Nu când era cu inima în gât. Nu ştiind ceea ce ştia. O clipă mai târziu, Pietroi dădu buzna afară din baracă. — Mă simt din nou ca un adevărat alil’tiki’il anunţă el, ridicând în mână briciul. Prieteni, habar n-aveţi ce-aţi făcut! Într-o bună zi, o să vă duc pe Piscuri şi-o să v-arăt ospitalitatea regilor! În ciuda tuturor nemulţumirilor sale, nu-şi răsese barba pe de-antregul. Îşi lăsase favoriţi lungi, blond-roşcaţi, care i se ondulau către bărbie. Dar bărbia în sine era perfect rasă, ca şi pielea din jurul buzelor. Înfăţişarea aceasta îi dădea un aer cu adevărat special bărbatului înalt, cu faţa ovală. — Ha! exclamă, apropiindu-se de foc cu paşi mari. Îi înşfăcă pe podarii care se aflau lângă el şi-i îmbrăţişă, trăgându-i pe amândoi spre el, ceea ce aproape că-l făcu pe Bisig săşi verse tocana din castron. — Pentru asta, vă fac pe voi toţi familia mea. Humaka’aban-ul unui locuitor al piscurilor e mândria lui. Mă simt din nou ca un bărbat adevărat. Iată. Acest brici nu e numai al meu, ci al nostru, al tuturor. Oricine vrea să-l folosească trebuie s-o facă. Mă simt onorat să-l împart cu voi! Oamenii râseră şi câţiva îi acceptară oferta. Kaladin nu se număra printre ei. Pur şi simplu… nu părea să aibă prea mare importanţă pentru el. Primi castronul cu tocană adus de Dunny, dar nu mâncă. Preferând să nu se mai aşeze lângă el, Sigzil se retrase de cealaltă parte a focului. „Ochi pentru roşu şi albastru”, se gândi Kaladin. „Nu ştiu dacă 979

ni se potriveşte.” Pentru asta, Kaladin ar fi trebuit să creadă că oamenii din echipa podului aveau fie şi o infimă şansă de supravieţuire. În noaptea aceea, îi era greu să se convingă că aşa ceva era adevărat. Nu fusese niciodată un optimist. Văzuse lumea aşa cum era, sau cel puţin se străduise. Dar exista o problemă, fiindcă realitatea pe care o vedea era atât de cumplită. „Oh, Părinte al Furtunii”, îşi spuse, simţind greutatea zdrobitoare a disperării în timp ce îşi fixa castronul cu privirea. „Devin iarăşi creatura jalnică dinainte. Nu mai am control, nici asupra lucrurilor, nici asupra mea.” Nu putea să fie purtătorul speranţelor tuturor podarilor. Nu era destul de puternic.

980

981

41 DESPRE ALDS ŞI MILP CU CINCI ANI ŞI JUMĂTATE ÎN URMĂ Kaladin se împinse, făcându-şi loc pe lângă Laral, care ţipa ascuţit, şi intră în sala de operaţii împleticindu-se. Chiar şi după ce lucrase mai mulţi ani alături de tatăl său, tot era şocat de cât sânge era în acea încăpere. Arăta ca şi cum ar fi vărsat cineva o găleată de vopsea roşie, strălucitoare. Mirosul de carne arsă rămăsese în aer. Lirin se ocupa, frenetic, de Luminlordul Rillir, fiul lui Roshone. Din burta tânărului ieşea ceva care arăta îngrozitor, ca un soi de colţ de mistreţ, iar partea de jos a piciorului drept îi era zdrobită. Se ţinea numai în câteva tendoane şi frânturile de os ieşeau în afară ca trestiile din apa unui iaz. Întins pe masa din margine, Luminlordul Roshone însuşi gemea şi îşi strângea ochii închişi, ţinându-se de piciorul pe care i-l străpunsese o altă săgeată osoasă. Sângele i se scurgea prin bandajul improvizat, prelingându-se peste marginea mesei, şi picura pe podea, amestecându-se cu al fiului său. Kaladin stătea în prag, cu gura căscată. Laral ţipa în continuare. Se ţinea de tocul uşii, în timp ce mai mulţi străjeri de-ai lui Roshone se străduiau s-o desprindă. Urletele ei erau disperate. — Faceţi ceva! Străduiţi-vă mai mult! Nu poate! A fost acolo unde s-a-ntâmplat… nu-mi pasă… daţi-mi drumul! Frazele ei trunchiate deveneau ţipete. Străjerii izbutiră în sfârşit s982

o îndepărteze. — Kaladin! se răsti tatăl lui. Am nevoie de tine! Şocat, Kaladin se puse în mişcare: intră, îşi spălă mâinile şi adună apoi bandajele din dulap, călcând prin sânge. Aruncă o privire spre faţa lui Rillir; o mare parte a pielii de pe obrazul drept i se jupuise. Pleoapa dispăruse şi ochiul lui albastru era spintecat, storcit ca pieliţa unui strugure mustuit. Kaladin se grăbi să-i ducă tatălui său bandajele. Mama lui apăru în uşă o clipă mai târziu, cu Tien în urma ei. Îşi duse mâna la gură, apoi plecă, trăgându-l pe Tien după ea. Acesta se împleticea, părând năucit. Ea se întoarse singură, o clipă mai târziu. — Apă, Kaladin! strigă Lirin. Hesina, adu mai multă. Repede! Mama lui sări să dea ajutor, deşi în ultima vreme lua rareori parte la operaţii. Mâinile îi tremurau când înşfăcă una dintre găleţi şi alergă afară. Kaladin o luă pe cealaltă, plină, şi i-o duse tatălui său, care scotea încet bucata de os din pântecul tânărului ochi-luminoşi. Ochiul care-i mai rămăsese lui Rillir zvâcnea, iar capul îi tremura. — Ce-i asta? întrebă Kaladin, apăsând bandajul pe rană în vreme ce tatăl său arunca într-o parte obiectul bizar. — Un colţ de creastă-albă, răspunse Lirin. Apă. Kaladin înşfăcă un burete, îl afundă în găleată şi stoarse apoi apa pe rana din pântecul lui Rillir. Astfel spălă sângele, îngăduindu-i lui Lirin să vadă clar locul vătămat. Îl cercetă cu degetele, timp în care Kaladin pregăti un ac şi un fir. Piciorul avea deja un garou. Amputarea avea să se facă mai târziu. Lirin şovăi, cu degetele în gaura căscată din burta lui Rillir. Kaladin spăla din nou rana. Îşi ridică privirea spre tatăl lui, 983

îngrijorat. Lirin îşi scoase degetele şi se îndreptă spre Luminlordul Roshone. — Bandaje, Kaladin, spuse scurt. Kaladin se grăbi să se apropie, dar aruncă peste umăr o privire către Rillir. Tânărul ochi-luminoşi, cândva chipeş, tremura din nou, cuprins de spasme. — Tată… — Bandaje! zise Lirin. — Ce faci, chirurgule? zbieră Roshone. Ce-i cu fiul meu? În jurul lui roiau durerospreni. — Fiul tău e mort, răspunse Lirin, smulgându-i colţul din picior. Bărbatul ochi-luminoşi urlă de durere, deşi Kaladin n-ar fi putut spune dacă din cauza colţului sau a fiului său. Roshone strânse din dinţi când îi apăsă Kaladin bandajul pe picior. Lirin îşi înmuie mâinile în găleata cu apă, apoi şi le unse repede cu sevă de buruiana dâmbului, ca să alunge putredosprenii. — Fiul meu nu e mort, mârâi Roshone. Îl văd mişcându-se! Ocupă-te de el, chirurgule. — Kaladin, adu-mi apa năucitoare, porunci Lirin, luându-şi acul de cusut. Băiatul se duse repede în partea din spate a încăperii, cu tălpile lipăind prin sânge, şi deschise dintr-o smucitură uşa celui mai îndepărtat dulap. Scoase un flacon mic, plin cu un lichid limpede. — Ce faci? strigă Roshone, străduindu-se să se salte în capul oaselor. Uită-te la fiul meu! Pentru numele Atotputernicului din ceruri, uită-te la fiul meu! Kaladin, care turna apă năucitoare pe un bandaj, se întrerupse şi 984

se răsuci în loc, şovăind. Rillir era cuprins de spasme mai violente. — Roshone, eu lucrez respectând trei reguli, spuse Lirin, împingându-l cu toată forţa pe rănitul ochi-luminoşi înapoi, către masă. Cele pe care le respectă orice chirurg când are de ales între doi pacienţi. Dacă rănile sunt la fel de grave, începe cu omul mai tânăr! — Atunci ai grijă de fiul meu! — Dacă rănile nu sunt la fel de periculoase, continuă Lirin, trateaz-o întâi pe cea mai gravă. — Aşa cum îţi tot spun eu! — A treia regulă, Roshone, e mai presus de celelalte două. Un chirurg trebuie să-şi dea seama când cineva e într-o stare atât de gravă încât e peste puterile lui să-i dea ajutor. Îmi pare rău, Roshone. L-aş fi salvat dacă aş fi putut, ţi-o jur. Dar nu pot. — Nu! strigă Roshone, zbătându-se din nou. — Kaladin! Repede! spuse Lirin. Kaladin veni în grabă. Apăsă compresa cu apă năucitoare peste bărbia şi peste gura lui Roshone, silindu-l pe bărbatul cu ochi luminoşi să-i inhaleze vaporii. Iar el îşi ţinu răsuflarea, aşa cum fusese învăţat. Roshone ţipă şi urlă, dar cei doi îl ţintuiră pe masă; în plus, era slăbit din cauza pierderii de sânge. Urletele i se domoliră. Peste câteva clipe, vorbea în dodii şi zâmbea doar pentru sine. Lirin se întoarse la rana de la picior, iar Kaladin se duse să arunce compresa îmbibată cu apă năucitoare. — Nu. Pune-i-o lui Rillir, zise tatăl său fără să-şi ridice privirea, continuându-şi munca. E singura uşurare pe care i-o putem oferi. 985

Kaladin dădu din cap şi folosi bandajul pentru tânărul rănit. Respiraţia lui nu mai fu atât de frenetică, deşi nu părea destul de conştient ca să-şi dea seama de efecte. Pe urmă Kaladin azvârli compresa în vasul cu jar; căldura îi distrugea puterea. Compresa albă şi pufoasă se încreţi în foc, apoi deveni maronie şi aburul i se înălţă când marginile fură cuprinse de flăcări. Kaladin se întoarse cu un burete şi spălă rana lui Roshone, în vreme de Lirin o cosea. Înăuntru rămăseseră înţepenite câteva aşchii de colţ, iar chirurgul bombăni pentru sine, scoţându-şi cleştele şi un cuţit ascuţit ca briciul. — Din partea mea, să ardă toţi în infern, spuse el, scoţând prima aşchie rămasă din colţ. În spatele lui, spasmele lui Rillir încetară. — Nu le-ajunge că-i trimit pe jumătate dintre noi în războaie? Trebuie să caute moartea şi când trăiesc într-un orăşel liniştit? Roshone n-ar fi trebuit să plece niciodată în căutarea acelei blestemate creaste-albe. — A căutat-o? — S-au dus s-o vâneze, spuse Lirin dezgustat. Eu şi Wistiow glumeam pe seama ochi-luminoşilor de soiul lor. Dacă nu poţi omorî oameni, omori animale. Ei, ai găsit ce-ai căutat, Roshone. — Tată, spuse încet Kaladin. Când o să se trezească, n-o să fie mulţumit de tine. Luminlordul fredona încetişor, întins pe spate, cu ochii închişi. Lirin nu răspunse. Smulse o altă frântură de colţ, iar Kaladin spălă rana. Tatăl lui apăsă cu degetele marginile tăieturii lungi, cercetând-o. 986

Se mai vedea o aşchie de colţ, ieşind dintr-un muşchi aflat în interiorul rănii. Lângă acest muşchi zvâcnea artera femurală, cea mai mare arteră a piciorului. Lirin pătrunse în interior cu vârful cuţitului şi tăie cu grijă, eliberând frântura de colţ. Pe urmă se opri o clipă, cu muchia lamei la un fir de păr distanţă de arteră. „Dacă artera asta ar fi tăiată…” se gândi Kaladin. Roshone ar fi murit în câteva minute. Supravieţuise numai fiindcă, din întâmplare, colţul nu nimerise în arteră. Mâna lui Lirin, de obicei fermă, tremură. Pe urmă îşi ridică privirea spre Kaladin. Retrase cuţitul fără să atingă vasul de sânge, apoi luă cleştele şi scoase bucata de colţ. O aruncă într-o parte, după care întinse calm mâna după ac şi după fir. În spatele lor, Rillir încetă să mai respire. ● În seara aceea, Kaladin stătea pe treptele casei, cu mâinile în poală. Roshone se întorsese la conacul lui, pentru a fi îngrijit de propriii servitori. Fiul său se răcea în cripta de dedesubt şi un mesager fusese trimis să ceară un Animmod pentru cadavru. La orizont, soarele era roşu ca sângele. Oriunde s-ar fi uitat Kaladin, lumea era roşie. Uşa sălii de operaţii se închise, iar tatăl lui – arătând la fel de obosit cum se simţea el însuşi – ieşi clătinându-se pe picioare. Se lăsă încet în jos, oftând când se aşeză alături de Kaladin, cu ochii la soare. Oare i se părea şi lui că seamănă cu sângele? Rămaseră tăcuţi în timp ce astrul cobora încet sub ochii lor. De ce avea cea mai intensă culoare chiar înainte de a dispărea, lăsând loc 987

nopţii? Îl cuprindea furia fiindcă era silit să se scufunde sub orizont? Sau era un saltimbanc, dând un ultim spectacol înainte de plecare? De ce strălucirea sângelui lor, cea mai colorată parte a trupurilor omeneşti, era ascunsă sub piele, pentru a nu fi văzută decât atunci când se întâmpla ceva rău? „Nu”, îşi zise Kaladin. „Sângele nu e cea mai colorată parte a trupului. Şi ochii pot fi coloraţi.” Sângele şi ochii. Ambele reprezentări ale moştenirii cuiva. Şi ale nobleţei sale. — Azi am privit înăuntrul unui om, spuse el în cele din urmă. — N-a fost prima oară, spuse Lirin şi, cu siguranţă, nici ultima. Sunt mândru de tine. Mă aşteptam să te găsesc aici plângând, cum faci de obicei când pierdem un pacient. Înveţi. — Când am spus că am privit înăuntrul unui om, nu vorbeam despre rănile lui. Lirin nu răspunse imediat. — Înţeleg. — L-ai fi lăsat să moară dacă n-aş fi fost eu acolo, nu-i aşa? Tăcere. — De ce n-ai făcut-o? întrebă Kaladin. Ar fi rezolvat atât de multe! — Nu l-aş fi lăsat să moară. L-aş fi omorât. — Puteai să-l laşi pur şi simplu să sângereze şi să pretinzi apoi că nu l-ai putut salva. Nimeni nu ţi-ar fi pus cuvântul la îndoială. Puteai s-o faci. — Nu, răspunse Lirin, privind asfinţitul. Nu, nu puteam. — De ce? 988

— Fiindcă nu sunt un asasin, fiule. Kaladin se încruntă. Lirin avea privirea pierdută în depărtare. — Cineva trebuie să facă primul pas. Cineva trebuie să ia taurul de coarne şi să facă ceea ce e corect. Dacă nu-ncepe nimeni, ceilalţi n-au pe cine urma. Ochi-luminoşii se străduiesc din răsputeri să fie ucişi şi să ne ucidă. Ceilalţi încă nu i-au adus înapoi pe Aids şi Milp. Roshone i-a lăsat acolo. Aids şi Milp erau doi orăşeni care luaseră parte la vânătoare, dar nu se întorseseră cu grupul care-i adusese pe cei doi ochi-luminoşi răniţi. Roshone fusese atât de îngrijorat în privinţa lui Rillir, încât îi lăsase în urmă, ca să poată ajunge mai repede. — Ochi-luminoşii nu se sinchisesc de viaţă, spuse Lirin. Aşa că trebuie să-mi pese mie. Ăsta e un alt motiv pentru care nu l-aş fi lăsat pe Roshone să moară, chiar dacă tu n-ai fi fost de faţă. Însă am căpătat putere uitându-mă la tine. — Aş vrea să nu fi fost aşa, spuse Kaladin. — Nu trebuie să spui astfel de lucruri. — De ce nu? — Pentru că, fiule, trebuie să fim mai buni decât ei, răspunse Lirin, oftând şi ridicându-se în picioare. E cazul să mergi la culcare. S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău când îi vor aduce pe Aids şi Milp. Era puţin probabil; era foarte posibil ca acei orăşeni să fi murit între timp. Se spunea că rănile lor erau foarte urâte. În plus, crestelealbe se aflau tot acolo. Lirin intră în casă, dar nu-l obligă pe Kaladin să-l urmeze. 989

„Oare eu l-aş fi lăsat să moară?” se întrebă băiatul. „Sau poate chiar aş fi mişcat cuţitul, ca să-i grăbesc sfârşitul?” De când sosise în oraş, Roshone le adusese doar necazuri, dar îndreptăţea asta uciderea lui? Nu. Tăierea arterei n-ar fi fost justificată. Dar ce-l obliga pe Kaladin să-l ajute? A-ţi retrage ajutorul nu era totuna cu a ucide. Pur şi simplu nu era. Kaladin privi lucrurile din nenumărate perspective, cântărind spusele tatălui său. Ceea ce descoperi îl şocă. Îşi spuse, cu toată sinceritatea, că el unul l-ar fi lăsat pe Roshone să moară pe masa aia. Pentru familia lui Kaladin ar fi fost mai bine; ar fi fost mai bine pentru întregul oraş. Tatăl lui Kaladin râsese odată de dorinţa lui de-a merge la război. Iar acum, când se hotărâse din proprie voinţă să devină chirurg, gândurile şi acţiunile din anii de mai înainte i se păreau copilăreşti. Însă Lirin nu-l crezuse în stare să ucidă. „Tu nu poţi nici măcar să calci pe un cremling fără să te simţi vinovat, fiule, spusese el. Să-ţi înfigi suliţa într-un om nu e nicidecum atât de simplu cum ai crede.” Însă tatăl său se înşela. Era o revelaţie uimitoare, înspăimântătoare, nu o fantezie stupidă şi un vis cu ochii deschişi la gloria dobândită în luptă. Totul era real. În clipa aceea, Kaladin ştiu că putea să ucidă, dacă era necesar. Pe unii oameni trebuia pur şi simplu să-i înlături – ca pe un deget plin de puroi sau ca pe un picior prea zdrobit ca să se mai vindece vreodată. 990

42 CERŞETORI ŞI BIRTĂŞITE „Ca o mare furtună care soseşte cu regularitate, dar te ia întotdeauna prin surprindere.” Cuvântul „Devastare” e folosit de două ori în legătură cu apariţia lor. Vezi paginile 57, 59 şi 64 din Istorisiri în lumina vetrei.

— M-am hotărât, anunţă Shallan. Jasnah îşi desprinse privirea de pagina pe care o studia. Într-un moment de neobişnuită consideraţie faţă de Shallan, îşi împinse cărţile într-o parte şi se întoarse cu spatele la Văl, privind-o. — Foarte bine. — Ceea ce ai făcut a fost şi legal, şi corect, în sensul strict al cuvintelor, spuse tânăra. Dar n-a fost moral şi, cu siguranţă, nu a fost etic. — Moralitatea şi legalitatea sunt, aşadar, două lucruri diferite? — Aproape toate filosoafele au aceeaşi părere în privinţa asta. — Dar tu ce părere ai? Shallan şovăi. — Că aşa e. Poţi fi moral fără să respecţi legea şi poţi fi imoral respectând-o. — Însă ai mai spus şi că a fost „corect”, dar nu „moral”. Nu pare la fel de uşor să precizezi care-i deosebirea dintre acestea. — O acţiune poate fi corectă, răspunse Shallan. E pur şi simplu 991

ceva care s-a săvârşit, dintr-o perspectivă care nu ţine cont de intenţie. Să ucizi patru oameni ca să te aperi e corect. — Dar nu şi moral? — Moralitatea se referă la intenţie şi la contextul mai larg al situaţiei. Să cauţi oameni pe care să-i omori e imoral, Jasnah, lăsând la o parte rezultatul final. Jasnah bătu cu unghia în masă. Purta o mănuşă sub care se conturau, ca nişte umflături, nestematele Animmodului stricat. Trecuseră două săptămâni. Descoperise cu siguranţă că nu funcţiona. Cum putea fi atât de calmă? Încerca să-l repare în taină? Poate se temea că şi-ar fi pierdut puterea politică dacă dezvăluia că se stricase. Sau îşi dăduse seama că fusese înlocuit cu un altul? Era oare cu putinţă să nu fi încercat să-şi întrebuinţeze Animmodul? Shallan trebuia să plece în curând. Dar, dacă pleca înainte să fi descoperit prinţesa schimbul, era riscant dacă aceasta încerca să-şi folosească fabrialul imediat după aceea, toate bănuielile îndreptându-se direct către pupila dispărută. Aşteptarea încordată o aducea pe Shallan în pragul nebuniei. În cele din urmă, Jasnah dădu din cap şi se întoarse la cercetările ei. — N-ai nimic de spus? o întrebă Shallan. Tocmai te-am acuzat de crimă. — Nu, o contrazise prinţesa, crima defineşte ceva care ţine de lege. M-ai acuzat că am săvârşit un omor lipsit de etică. — Şi tu eşti de părere că greşesc, nu-i aşa? — Aşa e. Dar recunosc că eşti convinsă de adevărul spuselor tale şi că ai pus în spatele lor o gândire raţională. Ţi-am răsfoit notiţele şi 992

cred c-ai înţeles diversele filosofii. Consider că, în anumite cazuri, le-ai interpretat cu foarte multă putere de pătrundere. Lecţia a fost utilă. Jasnah îşi deschise cartea. — Asta e tot? întrebă Shallan. — Sigur că nu. Vom continua studiul filosofiei; deocamdată sunt mulţumită că ai căpătat o bază solidă în această privinţă. — Dar sunt în continuare de părere că ai greşit. Încă mai cred că, în afara noastră, există un adevăr absolut. — Da. Şi, ca s-ajungi la concluzia asta, te-ai străduit două săptămâni, zise Jasnah şi îşi ridică ochii, întâlnindu-i privirea. N-a fost uşor, nu-i aşa? — N-a fost. — Şi încă-ţi mai pui întrebări, nu-i aşa? — Aşa e. — E suficient. Prinţesa îşi strânse uşor pleoapele şi pe buze îi apăru un zâmbet încurajator. — Dacă asta te-ajută să te lupţi cu sentimentele tale, atunci trebuie să-nţelegi, copilă, că a fost un lucru bun. Uneori mă întreb dacă n-ar trebui să fac mai multe cu Animmodul meu. Îşi îndreptă din nou atenţia către cărţi. — Eşti liberă pentru tot restul zilei. Shallan clipi, nedumerită. — Poftim? — Liberă, repetă Jasnah. Poţi să pleci. Fă ceea ce-ţi place. Presupun c-o să-ţi petreci timpul desenând cerşetori şi birtăşiţe, dar 993

poţi alege ce vrei. Fugi. — Da, Luminăţie! Mulţumesc. Jasnah îşi flutură mâna, îndemnând-o să plece, iar ea îşi luă blocul de desen şi se grăbi să iasă din separeu. Nu mai avusese timp liber din ziua când desenase după bunul plac în grădină. Fapt pentru care fusese dojenită cu blândeţe; Jasnah o lăsase în camera ei ca să se odihnească, nu ca să plece să deseneze afară. Shallan aşteptă, nerăbdătoare, în timp ce purtătorii parshi coborâră liftul pe cel mai de jos nivel al Vălului, apoi se repezi în cavernosul coridor central. Merse mult, ajungând aproape de apartamentele oaspeţilor, unde dădu din cap, salutându-i pe maeştrii-servitori de acolo. Pe jumătate străjeri şi pe jumătate portari, ştiau cine intra şi cine ieşea. Shallan îşi folosi cheia groasă de alamă ca să descuie uşa către odăile lui Jasnah, încuind-o în urma ei după ce se strecură înăuntru. Camera de zi – o încăpere mică, în care nu se aflau decât un covor şi două scaune, lângă vatră – era luminată de topaze. Un pocal pe jumătate plin cu vin portocaliu şi o farfurie cu firimituri de pâine încă se mai aflau pe masă, rămase de la Jasnah, care studiase până noaptea târziu. Shallan se grăbi să intre în camera ei, închise uşa şi scoase Animmodul din punga ferită. Strălucirea caldă a nestematelor îi scăldă faţa în lumină albă şi roşie. Erau destul de mari – şi de aceea şi destul de strălucitoare – ca să-ţi fie greu să le priveşti direct. Fiecare valora câte zece sau douăzeci de broami. În timpul ultimei mari furtuni fusese nevoită să le ascundă afară ca să le impregneze, ceea ce reprezentase un alt motiv de nelinişte. 994

Respiră adânc, apoi îngenunche şi scoase de sub pat un beţişor de lemn. După o săptămână şi jumătate de exersări cu Animmodul, încă nu izbutise să facă… ei bine, absolut nimic. Încercase să bată cu degetul în nestemate, să le răsucească, să-şi scuture mâna şi să-şi îndoaie degetele, imitând-o cu precizie pe Jasnah. Studiase, rând pe rând, toate desenele în care surprinsese scene din timpul funcţionării fabrialului. Încercase să vorbească, să se concentreze şi chiar să implore. Totuşi, cu o zi înainte găsise într-o carte o idee care părea interesantă. Acolo se spunea că, mai presus de orice, fredonarea unei melodii putea face o Animmodelare mai eficientă. Nu era decât o referinţă strecurată în treacăt, dar reprezenta mai mult decât descoperise oriunde altundeva. Se aşeză pe pat şi îşi impuse să se concentreze. Închise ochii, ţinând în mână băţul, şi îşi imagină că se transforma în cuarţ. Pe urmă începu să fredoneze. Nu se întâmplă nimic. Ea nu se opri totuşi, încercând diferite note şi concentrându-se cât de tare putea. Şi continuă să-şi îndrepte atenţia asupra acelei încercări vreme de o jumătate de oră, dar, în cele din urmă, gândurile începură să-i fugă în altă parte. O frământa acum o nouă temere. Jasnah era una dintre cele mai strălucite şi mai intuitive erudite din lume. Îşi pusese Animmodul într-un loc de unde putea să fie luat. Dacă o păcălise, folosindu-se de un fals? Nu părea să merite atâta bătaie de cap. De ce să nu închidă pur şi simplu capcana, dând de gol furtul săvârşit? Fiindcă nu izbutea să facă nimic cu fabrialul, se străduia din greu să găsească explicaţii plauzibile. Se opri din fredonat şi deschise ochii. Băţul rămăsese neschimbat. 995

„Gata, sfatul nu e de folos”, se gândi, punând băţul deoparte cu un oftat. Îşi făcuse atâtea speranţe. Se întinse în pat şi se rămase nemişcată, cu ochii la tavanul de piatră maronie care, ca tot restul Conclavului, era tăiat direct în stâncă. Acolo piatra fusese lăsată intenţionat neşlefuită, ca să trimită cu gândul la tavanul unei peşteri. Era frumos într-un mod subtil, pe care Shallan nu-l observase până atunci, cu nuanţele şi contururile pietrei unduind ca suprafaţa tulburată a unui lac. Scoase o foaie din blocul de desen şi începu să schiţeze modelul pietrei. Un singur desen, ca să se calmeze, după care avea să sentoarcă la Animmod. Poate că trebuia să-l încerce din nou pe mâna cealaltă. Nu putea să redea culorile straturilor, nu în cărbune, dar putea să înfăţişeze modul fascinant în care se îmbinau. Ca o operă de artă. Oare vreun cioplitor în piatră tăiase intenţionat tavanul, dând naştere acelei creaţii subtile, sau totul nu era decât o simplă întâmplare, legată de natura pietrei? Zâmbi, imaginându-şi un tăietor în piatră istovit care observa cât de frumoasă era granulaţia pietrei şi se hotăra să creeze un model vălurit pentru propria delectare şi pentru a-şi mulţumi simţul frumosului. — Ce eşti? Shallan se ridică în capul oaselor cu un scâncet, iar planşeta de desen îi alunecă din poală. Cineva şoptise cele două cuvinte. Le auzise foarte clar. — Cine-i acolo? întrebă. Tăcere. — Cine-i acolo? repetă ea cu voce mai puternică şi cu inima 996

bătându-i tot mai repede. De dincolo de uşa ei, din camera de zi, se auzi ceva. Shallan tresări şi-şi ascunse mâna pe care purta Animmodul sub o pernă chiar în clipa când uşa se întredeschise şi îşi făcu apariţia o slujitoare zbârcită, cu ochi întunecaţi, îmbrăcată în uniforma albă cu portocaliu a palatului. — Vai, vai! exclamă femeia. N-am ştiut că eraţi aici, Luminăţie. Făcu o plecăciune. O servitoare de la palat. Venise să se ocupe de curăţenia camerelor, ca în orice altă zi. Afundată în gândurile ei, Shallan n-o auzise intrând. — De ce mi-ai vorbit? — V-am vorbit eu, Luminăţie? — Păi… Nu, fusese o şoaptă care se auzise clar din interiorul camerei sale. Nu fusese vocea servitoarei. Se înfioră şi se uită în jur. Dar era o prostie. Încăperea minusculă putea fi cercetată cu uşurinţă. Nu se ascundea niciun Pustiitor în colţuri sau sub pat. Atunci ce auzise? „Evident, zgomote de alături, din încăperea unde făcea femeia curat.” Mintea ei interpretase acele sunete întâmplătoare, dându-le înţelesul unor cuvinte. Străduindu-se să se destindă, privi dincolo de locul în care se afla servitoarea, în camera de zi. Femeia curăţase pocalul de vin şi firimiturile. De perete era sprijinită o mătură. În plus, uşa camerei lui Jasnah era întredeschisă. 997

— Ai intrat în odaia Luminatei Jasnah? întrebă. — Da, Luminăţie, răspunse femeia. Am făcut ordine pe masă, am aranjat patul… — Luminatei Jasnah nu-i place să intre nimeni în camera ei. Servitoarelor li s-a spus să nu facă acolo curăţenie. Regele garantase că toate slujitoarele erau alese cu mare grijă şi că nu se furase niciodată nimic, dar Jasnah insistase totuşi să nu intre nimeni în dormitorul ei. Femeia păli. — Îmi cer iertare, Luminăţie. N-am ştiut. Nu mi s-a spus… — Sst, nu-i nimic, o linişti Shallan. E bine să te duci să-i spui ce-ai făcut. Observă întotdeauna dacă e ceva mutat din loc. E mai bine săi explici. — D… da, Luminăţie. Femeia făcu o altă plecăciune. — De fapt – spuse Shallan, căreia îi venise o idee –, ar trebui să te duci chiar acum. N-are rost să amâni. Bătrâna servitoarea oftă. — Da, fireşte, Luminăţie, zise ea şi se retrase. Câteva clipe mai târziu, închise uşa şi o încuie din exterior. Shallan sări în sus, scoţându-şi Animmodul şi îndesându-l din nou în punga ferită. Se grăbi să iasă, cu inima bătându-i puternic şi dând uitării vocea stranie imediat ce întrezărise ocazia de a arunca o privire în camera lui Jasnah. Era puţin probabil să descopere ceva util despre Animmod, dar nu putea lăsa să-i scape prilejul – nu când exista o slujitoare pe care să dea vina pentru lucrurile mutate de la locurile lor. 998

Pentru asta nu simţi decât un dram de vinovăţie. Deja furase de la Jasnah. În comparaţie cu asta, să se furişeze în camera ei nu însemna nimic. Dormitorul era mai mare decât al lui Shallan, dar părea totuşi înghesuit din cauza inevitabilei lipse a ferestrelor. Patul prinţesei, o monstruozitate cu baldachin, ocupa jumătate din spaţiu. Măsuţa de toaletă era lângă peretele opus, alături de măsuţa de pe care furase Animmodul. În afară de aceasta, în cameră nu se mai afla decât o masă de lucru, cu o stivă înaltă de cărţi în partea stângă. Shallan nu avusese niciodată ocazia să se uite în carnetele de notiţe ale prinţesei. Poate că-şi notase ceva despre Animmod? Tânăra se aşeză la masă, se grăbi să deschidă sertarul de sus şi scotoci printre pensule, cărbuni de desen şi foi de hârtie. Toate erau ordonate cu grijă, iar colile erau albe. În sertarul din dreapta jos avea cerneală şi carnete de notiţe goale. Cel din stânga jos conţinea o colecţie restrânsă de cărţi de referinţă. Nu mai rămâneau decât cărţile de pe masă. Când lucra, Jasnah îşi lua cu ea majoritatea carnetelor cu notiţe. Dar… da, câteva rămăseseră totuşi acolo. Cu inima palpitând, Shallan luă trei carnete subţiri, aşezându-şi-le în faţă. „Note despre Urithiru”, scria pe primul. Şi, după toate aparenţele, era plin cu citate din diversele cărţi găsite de Jasnah şi cu notaţii despre ele. Toate se refereau la locul acela, Urithiru. Jasnah îl amintise mai înainte, când îi vorbise lui Kabsal. Shallan puse carnetul acela deoparte şi se uită în următorul, sperând să dea peste ceva despre Animmod. Şi carnetul acela era plin, dar n-avea niciun titlu. Îl răsfoi şi citi câteva paragrafe. 999

„Cei din cenuşă şi foc, care ucideau ca un roi, neîndurători în faţa Heralzilor…” Notaţie din Masly, pagina 337, confirmată de Coldwin şi Hasavah. „Luau lumina, indiferent unde ar fi stat la pândă. Piele care e arsă.” Cormshen, pagina 104. În notiţele despre poveştile din folclorul copiilor, Innia îi descrie pe Pustiitori după cum urmează: „Ca o mare furtună care soseşte cu regularitate, dar te ia întotdeauna prin surprindere”. Cuvântul Devastare e folosit de două ori în legătură cu apariţia lor. Vezi paginile 57, 59 şi 64 din Istorisiri în Lumina Vetrei. „Îşi schimbau înfăţişarea chiar în vreme ce ne luptam cu ei. Erau ca umbrele, care-şi pot modifica forma în timpul dansului flăcărilor. Nu-i subestimaţi niciodată, judecând după prima impresie.” Fragment despre care se presupune că i-ar aparţine lui Palatin, un Radiant din ordinul Paznicilor Pietrei. Sursa – Întrupatul lui Guvlow – e în general considerată demnă de încredere, deşi aceste rânduri au fost preluate din copia unui fragment din Poemul celei de-a Şaptea Dimineţi, care s-a pierdut. Şi continua tot aşa. Pagină după pagină. Jasnah o învăţase să ia notiţe folosind aceeaşi metodă – odată ce umpleai carnetul, toate notaţiile erau reevaluate, apreciindu-se cât de demne de încredere şi de utile erau, urmând să fie copiate în alte carnete, pentru a fi clasificate cu mai multă stricteţe. Încruntându-se, Shallan răsfoi ultimul carnet. Se referea la Natanatan, la Dealurile Nerevendicate şi la Câmpiile Sfărâmate. Conţinea relatări ale descoperirilor făcute de vânători, de exploatatori sau de negustori în căutarea văii unui râu care s-ajungă 1000

în Noul Natanan. Dintre toate cele trei carnete, mai gros era cel cu notiţe despre Pustiitori. Din nou Pustiitorii. Prin sate se vorbea mult şi în şoaptă despre ei şi despre alţi monştri ai întunericului. Scrâşnitorii, şoptitorii sau chiar şi temuţii noaptespreni. Preceptoarele ei severe o învăţaseră pe Shallan că toţi aceştia nu erau decât superstiţii, născociri ale Radianţilor Dispăruţi, care se foloseau de poveştile cu monştri ca săşi justifice dominaţia asupra omenirii. Ardenţii o învăţaseră altceva. Ei vorbeau despre lupta Radianţilor Pierduţi – numiţi pe atunci Cavalerii Radianţi – împotriva Pustiitorilor, în războiul de păstrare a Rosharului. Conform învăţăturilor lor, Radianţii căzuseră abia după înfrângerea Pustiitorilor şi după plecarea Heralzilor. Ambele grupuri erau de acord în privinţa dispariţiei Pustiitorilor. Fie ei născociri sau duşmani înfrânţi cu multă vreme în urmă, rezultatul era acelaşi. Lui Shallan i se părea plauzibil ca unii oameni, ba chiar şi câteva erudite, să fie convinşi că Pustiitorii mai existau încă, bântuind omenirea. Dar Jasnah, sceptica? Jasnah, care nega existenţa Atotputernicului? Putea avea o minte atât de sucită încât să nege existenţa Zeului Suprem, dar s-o accepte pe a acelor duşmani legendari? În uşa exterioară bătu cineva. Shallan tresări violent, ducându-şi mâna la piept. Se grăbi să pună carnetele pe masă în aceeaşi ordine şi orientându-le în aceeaşi direcţie. Pe urmă o luă spre uşă, neliniştită şi grăbită. „Jasnah n-ar ciocăni, proasto”, îşi spuse ea, descuind uşa şi întredeschizând-o. 1001

Afară stătea Kabsal. Chipeşul ardent ochi-luminoşi ţinea în mână un coş. — Am auzit că ai o zi liberă, zise el, clătinând coşul cu un gest ademenitor. Nu vrei nişte gem? Shallan se linişti, apoi se uită la uşa deschisă a camerei prinţesei. Ar fi trebuit să facă mai multe cercetări. Se întoarse spre Kabsal, vrând să spună nu, dar ochii lui o ademeneau. La fel şi umbra de zâmbet de pe chip, şi poziţia prietenoasă şi destinsă a trupului. Dacă primea invitaţia, poate reuşea să-l întrebe despre Animmozi. Însă nu asta o făcu să se hotărască. De fapt, simţea nevoia să se relaxeze. În ultima vreme fusese cu nervii încordaţi la limită şi cu mintea îndopată cu filosofie, petrecându-şi orice minut liber în încercarea de a activa Animmodul. Era de mirare că auzea voci? — Da, mi-ar plăcea, răspunse. ● — Gem de adeveritor, spuse Kabsal, ridicând în mână un borcan mic şi verde. E din Azish. Legendele susţin că, din momentul în care mănânci fructul şi până la următorul apus de soare, spui numai adevărul. Shallan îşi ridică o sprânceană. Stăteau pe perne, peste o pătură întinsă în grădina Conclavului, nu departe de locul primelor ei încercări de Animmodelare. — Şi e adevărat? — Nicidecum, răspunse Kabsal, deschizând borcanul. Fructele sunt inofensive. Dar dacă arzi frunzele şi tulpinile adeveritorului, fumul îmbată, te face euforic. S-ar părea că sunt culese adesea ca să 1002

fie puse pe foc. Oamenii mănâncă fructele lângă focul de tabără şi au parte de o noapte… interesantă. — Mă mir… începu Shallan, apoi îşi muşcă buza. — De ce? o îmboldi el. Ea oftă. — Mă mir că nu i se spune născător, având în vedere că… I se împurpurară obrajii. Kabsal râse. — Bine gândit! — Părinte al Furtunii – zise ea, roşind mai tare –, în privinţa păstrării bunei-cuviinţe sunt groaznică. Haide, dă-mi nişte gem. Ardentul zâmbi şi îi întinse o felie de pâine unsă cu gem verde. Un parsh cu ochi posomorâţi – luat din Conclav – stătea pe pământ, lângă coaja-de-piatră, jucând rolul unei doamne de companie de ocazie. Era atât de ciudat să fie alături de un bărbat apropiat de vârsta ei, doar sub supravegherea unui singur parsh. Se simţea eliberată. Însufleţită. Sau poate totul li se datora luminii soarelui şi faptului că se afla sub cerul liber. — Sunt groaznică şi ca erudită, adăugă, închizând ochii şi respirând adânc. Îmi place atât de mult sub cerul liber. — Dintre marile erudite, multe îşi petrec viaţa călătorind. — Şi, pentru fiecare dintre ele, alte o sută sunt înţepenite într-o vizuină de bibliotecă, îngropate sub cărţi. — Şi altcumva nu s-ar simţi deloc bine. Cei mai mulţi oameni înclinaţi către cercetare preferă să stea în vizuinile lor şi în biblioteci. Spre deosebire de tine. De aceea mă intrigi. Ea deschise ochii şi îi zâmbi, apoi muşcă o bucată savuroasă din 1003

pâinea cu gem. Pâinea thaylenă era atât de pufoasă încât părea o prăjitură. — Aşadar – spuse mestecând – acum, după ce-ai mâncat gemul, te simţi mai sincer? — Sunt ardent, răspunse el. Datoria şi Chemarea mea îmi cer să fiu sincer tot timpul. — Fireşte, zise ea. Şi eu sunt întotdeauna sinceră. Prea multă sinceritate dă ghes minciunilor, făcându-le să-mi iasă printre buze. Înţelegi, pentru ele nu e loc în mine. El râse din toată inima. — Shallan Davar. Nu-mi pot imagina ca o persoană atât de dulce ca tine să poată pronunţa neadevăr. — Atunci, de dragul sănătăţii tale mintale, am să le rostesc doar în perechi, îi zise ea zâmbind. Mă simt îngrozitor, iar mâncarea asta e mizerabilă. — Tocmai ai discreditat un întreg capitol din folclorul şi mitologia care înconjoară gemul de adeveritor. — Perfect, spuse Shallan. Gemul n-ar trebui să aibă nici folclor, nici mitologie. Ar trebui să fie dulce, viu colorat şi delicios. — Ca femeile tinere, presupun. — Frate Kabsal! zise Shallan, roşind din nou. Nu se cade câtuşi de puţin să spui aşa ceva. — Şi totuşi zâmbeşti. — Nu mă pot abţine, răspunse ea. Sunt dulce, viu colorată şi delicioasă. — În privinţa culorii ai dreptate, încuviinţă el, amuzat de puternica roşeaţă care năpădise obrajii lui Shallan. Şi în ceea ce 1004

priveşte dulceaţa. Nu mă pot pronunţa în privinţa deliciilor pe care le oferi… — Kabsal! exclamă ea, deşi nu era chiar atât de şocată. Îşi spusese cândva că ardentul nu era interesat decât de salvarea sufletului ei, dar îi venea din ce în ce mai greu s-o creadă. O vizita cel puţin o dată pe săptămână. Chicoti, jenată, dar asta o făcu să roşească şi mai tare. — Încetează! zise Shallan şi îşi ridică mâna în faţa ochilor. Probabil că am faţa de aceeaşi culoare ca părul! N-ar trebui să spui astfel de lucruri. Eşti un bărbat dedicat religiei. — Dar totuşi un bărbat, Shallan. — Unul care a spus că nu-l interesez decât din punct de vedere scolastic. — Da, scolastic, încuviinţă el alene. Ceea ce implică o mulţime de cercetări şi de experienţe directe, la prima mână. — Kabsal! El râse cu poftă şi muşcă din pâine. — Îmi cer scuze, Luminată Shallan. Dar nu puteam să pierd o astfel de reacţie! Ea mormăi, lăsându-şi mâna în jos, dar ştia că, în parte, el spusese toate astea fiindcă îl încurajase. Nu se putuse abţine. Nimeni nu-i mai arătase acel gen de interes pe care ardentul şi-l manifesta din ce în ce mai mult. Lui Shallan îi plăcea – îi plăcea să stea de vorbă cu el, îi plăcea să-l asculte. Era o întrerupere minunată a monotoniei studiului. Bineînţeles că perspectiva unei legături era cu desăvârşire inexistentă. Presupunând că izbutea să-şi salveze familia, avea 1005

nevoie de o căsătorie care să ofere avantaje politice solide. Nu-i folosea nimănui să-şi piardă vremea cu un ardent care-i aparţinea regelui din Kharbranth. „Deci trebuie să-i sugerez cât mai repede care e adevărul”, se gândi ea. „Trebuie să ştie că asta nu duce nicăieri. Nu-i aşa?” Kabsal se aplecă spre ea. — Eşti într-adevăr la fel cum arăţi, nu-i aşa, Shallan? — Capabilă? Inteligentă? Fermecătoare? El zâmbi. — Deschisă. — N-aş spune asta, zise ea. — Eşti. O văd în tine. — Nu sunt deschisă. Sunt naivă. Mi-am petrecut toată copilăria în conacul familiei. — Nu ai aerul cuiva care a trăit în izolare. Faci conversaţie cu atâta uşurinţă! — Am fost nevoită să devin astfel. Mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei de una singură şi detest discuţiile cu oameni plictisitori. El zâmbi, deşi în ochi i se citea îngrijorarea. — E păcat ca o persoană aşa cum eşti tu să aibă parte de atât de puţină atenţie. E ca şi cum ai atârna un tablou frumos cu faţa către perete. Ea se sprijini pe mâna liberă, terminându-şi pâinea. — N-aş spune că mi-a lipsit atenţia, nu cantitativ, cu siguranţă. Tata mi-a dat atenţie din plin. — Am auzit de el. Are reputaţia unui bărbat sever. 1006

— E… Shallan trebuia să pretindă că tatăl ei era încă în viaţă. — … E un bărbat pasional şi virtuos. Dar niciodată în acelaşi timp. — Shallan! Ar putea fi cel mai spiritual lucru pe care l-am auzit din partea ta. — Şi, poate, cel mai adevărat. Din nefericire. Kabsal o privi în ochi, căutând ceva. Ce vedea? — S-ar părea că nu ţii prea mult la tatăl tău. — Altă afirmaţie adevărată. Văd că fructele au efect asupra amândurora. — Să înţeleg că e un om rău? — Da, dar niciodată cu mine. Sunt prea preţioasă. Desăvârşita lui fiică ideală. Vezi tu, tata este exact genul de om care ar agăţa tabloul cu faţa la perete. Pentru ca privirile nedemne să nu-l întineze şi degetele nedemne să nu-l atingă. — E o ruşine. Mie îmi pari foarte tangibilă. Ea îl privi cu asprime. — Ţi-am spus, renunţă la tachinările astea. — Nu te tachinez, spuse el, fixând-o cu ochi de un albastru profund, plini de seriozitate. Mă intrigi, Shallan Davar. Ea îşi simţi inima bătând cu putere. Şi, bizar, în acelaşi timp o cuprinse o panică din ce în ce mai puternică. — N-ar trebui să intrig pe nimeni. — De ce nu? — Enigmele de natură logică intrigă. Calculele matematice pot să intrige. Intrigă şi manevrele politice. Însă femeile… ar trebui să fie, 1007

cumva, derutante. — Şi dacă eu cred că încep să te-nţeleg? — Atunci sunt într-un mare dezavantaj. Fiindcă eu nu mă-nţeleg. El zâmbi. — N-ar trebui să vorbeşti aşa, Kabsal. Eşti ardent. — Un bărbat poate părăsi ardenţa, Shallan. Ea avu un şoc. Kabsal o fixa neîncetat cu privirea, fără să clipească. Chipeş, dulce la vorbă, spiritual. „Povestea asta se poate transforma foarte repede în ceva periculos”, se gândi ea. — Jasnah crede că te apropii de mine fiindcă-i vrei Animmodul, izbucni ea. Pe urmă se cutremură. „Aşa răspunzi când un bărbat îţi spune că ar pleca din slujba Atotputernicului ca să fie cu tine?” — Luminata Jasnah e foarte inteligentă, zise Kabsal, tăindu-şi o altă felie de pâine. Ea clipi, nedumerită. — Of, ăă. Adică are dreptate? — Are şi nu are. Devoţiunea şi-ar dori foarte, foarte mult să pună mâna pe fabrialul ăla. Aveam de gând ca, eventual, să-ţi cer ajutorul. — Dar? — Dar superiorii mei sunt de părere că e o idee foarte proastă, zise Kabsal şi se strâmbă. Cred că regele Alethkarului e destul de violent şi că, pentru asta, i-ar declara război Kharbranthului. Animmozii nu sunt Cristalsăbii, dar pot fi la fel de importanţi, adăugă el, clătinând din cap şi muşcând din pâine. Lui Elhokar Kholin ar trebui să-i fie ruşine să-şi lase sora să folosească fabrialul, mai ales într-un mod 1008

atât de banal. Însă dacă l-am fura… Ei, urmările s-ar putea simţi în întregul Roshar vorin. — Chiar aşa? întrebă Shallan, având senzaţia că i se făcea rău. El dădu din cap. — Majoritatea oamenilor nu se gândesc la asta. Eu nu m-am gândit. Regii guvernează şi poartă războaie folosind Cristalele – dar armatele lor trăiesc mulţumită Animmozilor. Ai idee câte căi de aducere a proviziilor şi câţi oameni înlocuiesc Animmozii? Fără ei, războiul ar fi practic imposibil. Ar fi nevoie de sute de căruţe cu hrană în fiecare lună! — Cred… cred că ar fi o problemă, zise Shallan inspirând adânc. Animmozii mă fascinează. M-am întrebat întotdeauna ce simţi când foloseşti unul. — Şi eu. — Adică n-ai întrebuinţat niciunul, niciodată? — În Kharbranth nu e niciunul. „Aşa e”, se gândi ea. „Fireşte. De aceea a avut regele nevoie de Jasnah ca să-i ajute nepoata.” — Ai auzit vreodată pe cineva vorbind despre folosirea lor? Shallan puse întrebarea cutezătoare crispându-se. Oare avea să-i trezească vreo bănuială? Kabsal se mulţumi să dea din cap cu nepăsare. — În toate astea e un secret, Shallan. — Da? întrebă ea, cu inima la gât. Ardentul îşi ridică privirea spre ea, cu aerul unui conspirator. — În realitate, nu e chiar atât de greu. — Nu… Ce? 1009

— E adevărat, spuse el. Am auzit-o de la mai mulţi ardenţi. Animmozii sunt înconjuraţi de prea multe ritualuri şi de prea multe taine. Sunt învăluiţi în mister şi nu se folosesc în văzul lumii. Însă, în realitate, nu-i cine ştie ce mare lucru. Îţi pui unul, îţi apeşi mâna pe ceva şi baţi cu degetul într-o nestemată. Nimic mai simplu. — Jasnah nu face aşa, spuse ea, poate cu prea multă prudenţă. — Da, asta m-a derutat, dar presupun că, dacă foloseşti unul vreme îndelungată, înveţi să-l controlezi mai bine, spuse Kabsal clătinând din cap. Nu-mi place misterul creat în jurul lor. Aduce prea mult cu misticismul din vremea vechii Hierocraţii. Nu e bine să urmăm din nou aceeaşi cale. Ce dacă s-ar afla cât de uşor e să le foloseşti? Principiile şi darurile Atotputernicului sunt de multe ori simple. Shallan abia dacă mai ascultă ultima parte. Din nefericire, Kabsal se dovedea la fel de ignorant ca ea. Ba chiar mai ignorat. Ea aplicase cu exactitate metoda descrisă şi nu se întâmplase nimic. Poate că ardenţii cu care vorbise îl minţiseră, tocmai ca să păstreze secretul. — Oricum, continuă Kabsal, am impresia că ne-am îndepărtat de subiect. M-ai întrebat despre furtul Animmodului şi vreau să te asigur că n-o să te pun într-o asemenea situaţie. A fost o prostie să mă gândesc la aşa ceva şi, fără multă vorbă, mi s-a interzis să fac o asemenea încercare. Mi s-a poruncit să am grijă de sufletul tău, ca să nu fii cumva pervertită de învăţăturile lui Jasnah şi, poate, să recâştig şi sufletul prinţesei. — Ei, această ultimă poruncă o să fie greu de îndeplinit. — N-am observat, răspunse el sec. Shallan zâmbi, deşi nu-şi dădea seama ce ar fi trebuit să simtă. 1010

— Într-un fel, am distrus acel moment, nu-i aşa? Când discutam? — Mă bucur că ai făcut-o, spuse el, scuturându-şi mâinile de praf. Mă las dus de val, Shallan. Uneori mă întreb dacă nu cumva îmi e tot atât de greu să fiu ardent cum îţi e ţie să nu încalci bunacuviinţă. Nu vreau să fiu obraznic. E vorba doar de felul în care vorbeşti, îmi tulbură pur şi simplu mintea şi dintre buze îmi iese orice îmi trece prin gând. — Aşa că… — Aşa că pe ziua de azi ar fi cazul să încheiem, zise Kabsal, ridicându-se în picioare. Îmi trebuie nişte timp de gândire. Shallan se ridică la rândul ei, întinzându-şi mâna liberă ca să fie ajutată; era greu s-o faci de una singură când purtai o rochie vorină strâmtă. Se aflau într-o parte a grădinii în care coaja-de-piatră nu crescuse prea înaltă, aşa că, odată ridicată în picioare, Shallan văzu că regele însuşi trecea prin apropiere, vorbind cu un ardent de vârstă mijlocie, cu faţa prelungă. În miezul zilei, regele se plimba adesea prin grădină. Ea îi făcu cu mâna, însă bărbatul blajin nu o observă. Era adâncit în discuţia cu ardentul. Kabsal se răsuci, îl zări pe rege şi se lăsă repede în jos. — Ce e? întrebă Shallan. — Regele îşi urmăreşte ardenţii cu foarte mare grijă. El şi fratele Ixil cred că azi mă ocup de catalogare. Ea se trezi zâmbind. — Ai fugit de la lucru ca să mâncăm gem împreună? — Da. — Credeam că ţi s-a cerut să-ţi petreci timpul alături de mine, spuse ea, încrucişându-şi braţele. Ca să-mi aperi sufletul. 1011

— Mi s-a cerut. Dar printre ardenţii sunt şi unii care se tem că mă interesezi ceva cam prea mult. — Pe bună dreptate. — Vin să te văd mâine, spuse el, aruncând o privire pe deasupra cojii-de-piatră. Asta presupunând că n-o să fac indexuri toată ziua, drept pedeapsă, adăugă, zâmbindu-i lui Shallan. Dacă mă hotărăsc să plec din ardenţă se cheamă că asta e alegerea mea, iar ei nu mi-o pot interzice – deşi ar putea încerca să-mi abată atenţia. Se grăbi să se îndepărteze în timp ce ea se pregătea să-i spună că se ducea cu gândul prea departe. Nu putu să-şi desprindă cuvintele de buze. Poate fiindcă ştia cu din ce în ce mai puţină certitudine ce anume îşi dorea. N-ar fi trebuit să se concentreze asupra ajutorului de care avea nevoie familia ei? Probabil că Jasnah descoperise deja că nu-i mai funcţiona Animmodul, dar considera că nu era în avantajul ei să dezvăluie asta. Shallan trebuia să plece. O putea anunţa pe prinţesă, folosind groaznica întâmplare de pe alee drept scuză pentru renunţarea la studiu. Însă era cumplit de şovăielnică. În parte datorită lui Kabsal, dar nu era el cel mai important motiv. În realitate, deşi se plângea din când în când, îi plăcea să înveţe ca să devină erudită. Chiar şi după instruirea filosofică oferită de Jasnah, chiar şi după ce-şi petrecuse zilele citind carte după carte. Chiar şi aşa, cu toată tulburarea şi încordarea, se simţea uneori împlinită, aşa cum nu se mai simţise nicicând. Da, Jasnah greşise omorându-i pe oamenii aceia, însă Shallan voia să înveţe îndeajuns de multă filosofie ca să poată spune, corect, din ce motive. Da, cercetarea însemnărilor istorice 1012

putea fi plictisitoare, dar Shallan aprecia abilităţile şi răbdarea pe care le dobândea; era sigură că aveau să-şi dovedească valoarea în viitor, când urma să se adâncească în propriile cercetări. Să-şi petreacă zilele învăţând, să râdă cu Kabsal în timpul meselor de prânz, să aibă discuţii şi dezbateri seara, cu Jasnah. Asta îşi dorea. Şi aceste părţi din viaţa ei erau complet false. Chinuită de gânduri, luă coşul cu pâine şi gem şi se întoarse la Conclav, în apartamentul lui Jasnah. Acolo aştepta un plic care-i era adresat. Se încruntă, rupse sigiliul şi se uită în interior. „Fetiţo” – spunea scrisoarea – „am primit mesajul tău. Plăcerea Vântului va reveni curând în portul Kharbranth. Bineînţeles c-o să te ducem înapoi, pe domeniul tău. Va fi plăcerea mea să te am la bord. Suntem oamenii Casei Davar, chiar asta suntem. Îndatoraţi familiei tale. Facem o călătorie rapidă către continent, însă pe urmă ne vom grăbi să ajungem la Kharbranth. Venim să te luăm peste o săptămână. Căpitanul Tozbek.” Nota de subsol, scrisă de soţia lui Tozbek, era şi mai clară: „Te ducem cu mare plăcere gratis, Luminăţie, dacă vrei să scrii ceva pentru noi în timpul călătoriei. Registrele au mare nevoie să fie refăcute.” Shallan rămase cu ochii la bilet vreme îndelungată. Voise să ştie unde se afla căpitanul şi când plănuia să se întoarcă, dar, după toate aparenţele, el înţelesese că scrisoarea îi cerea să vină s-o ia. Termenul părea potrivit. Însemna să plece la trei săptămâni după ce furase Animmodul, exact aşa cum îi spusese lui Nan Balat să se aştepte. Dacă Jasnah nu dădea până atunci niciun semn că ar fi 1013

observat schimbarea fabrialului, Shallan avea să fie nevoită să tragă concluzia că asupra ei nu plana nicio bănuială. O săptămână. După care avea să se afle pe corabie. Înţelegând asta, se simţea sfâşiată pe dinăuntru, dar trebuia s-o facă. Lăsă hârtia jos şi plecă de pe coridorul oaspeţilor, iar paşii o purtară prin culoarele întortocheate care duceau spre Văl. Ajunse în scurt timp în faţa separeului lui Jasnah. Prinţesa stătea la masa de lucru, scriind într-un carnet. Îşi ridică privirea. — Parcă ţi-am spus că azi poţi face orice vrei. — Aşa e, răspunse Shallan. Şi mi-am dat seama că îmi doresc să studiez. Jasnah zâmbi mucalit, cu înţelegere. Aproape cu mulţumire de sine. Dacă ar fi ştiut! — Ei, n-o să te dojenesc pentru asta, îi răspunse, întorcându-se la cercetările ei. Shallan se aşeză şi îi oferi pâine şi gem, dar prinţesa clătină din cap şi-şi continuă studiul. Tânăra îşi tăie o felie şi o unse cu gem. Pe urmă deschise o carte şi suspină cu încântare. Peste o săptămână trebuia să plece. Dar, între timp, îşi putea permite să se mai prefacă puţin.

1014

43 CREATURA JALNICĂ „Îşi duceau traiul în sălbăticie, aşteptând întotdeauna Devastarea – sau, uneori, câte un copil nătâng, care nu lua în seamă bezna nopţii.” O poveste pentru copii, aşa e, dar acest citat din Umbre rămase în amintiri pare să mă conducă spre adevărul pe care-l caut. Vezi pagina 82, a patra poveste.

Kaladin se trezi cu o senzaţie familiară de spaimă. Îşi petrecuse cea mai mare parte a nopţii stând treaz, întins pe podeaua tare, fixând cu privirea întunericul de deasupra şi întrebându-se: „De ce să mă străduiesc? De ce să-mi pese? Pentru oamenii ăştia nu există speranţă.” Se simţea ca şi cum ar fi rătăcit cu disperare în căutarea unui drum spre oraş, ca să scape de fiarele sălbatice. Însă oraşul se afla în vârful unui munte abrupt şi, indiferent ce ar fi încercat, urcuşul era întotdeauna la fel. Imposibil. O sută de cărări diferite. Acelaşi rezultat. Supravieţuise pedepsei, dar asta n-avea să-i salveze oamenii. Navea să-i salveze nici antrenându-i ca să alerge mai repede. Erau o momeală. Eficienţa unei momeli nu-i schimbă nici scopul, nici soarta. Se sili să se ridice în picioare. Se simţea tocit, ca o piatră de moară 1015

întrebuinţată prea multă vreme. Încă nu înţelegea cum supravieţuise. „De ce mă păstrezi, Atotputernicule? Mă salvezi ca să-i pot vedea murind?” Trebuia să arzi rugăciuni şi să i le trimiţi Atotputernicului, care aştepta ca Heralzii să recucerească Palatele Împăcării. Pentru Kaladin, asta n-avusese niciodată sens. Atotputernicul ar fi trebuit să poată vedea tot şi să ştie tot. Aşa că de ce avea nevoie de o hârtie arsă înainte de a face ceva? Şi, în primul rând, de ce-avea nevoie să lupte oamenii pentru el? Kaladin ieşi din baracă, venind la lumină. Pe urmă înlemni. Oamenii erau aliniaţi, în aşteptare. O şleahtă de podari zdrenţăroşi, purtând veste cafenii din piele şi pantaloni scurţi care nu le ajungeau decât până la genunchi. Cămăşi murdare, legate cu şireturi în faţă, mâneci suflecate până la cot. Piele prăfuită, smocuri de păr ciufulit. Şi totuşi acum, mulţumită darului primit de Pietroi, aveau cu toţii bărbi frumos tăiate sau feţe rase. Tot ce purtau era uzat. Dar chipurile lor erau curate. Îşi duse o mână şovăitoare spre faţă, atingându-şi barba neagră, neîngrijită. Podarii păreau să aştepte ceva. — Ce e? îi întrebă. Oamenii se foiră stânjeniţi, aruncând priviri către lemnărie. Îl aşteptau ca să-şi înceapă antrenamentul sub conducerea lui, fireşte. Dar antrenamentul era inutil. Deschise gura să le-o spună, dar ezită când zări ceva apropiindu-se. Patru bărbaţi, purtând un palanchin. Şi un bărbat înalt şi subţire, în haina violetă a ochi-luminoşilor, mergând pe lângă el. Podarii se-ntoarseră să se uite. 1016

— Ce-i asta? întrebă Hobber, scărpinându-şi gâtul gros. — Trebuie să fie înlocuitorul lui Lamaril, răspunse Kaladin, împingându-se uşor ca să-şi facă loc în şirul de podari. Syl coborî în zbor iute şi i se aşeză pe umăr, în vreme ce purtătorii palanchinului se opreau în faţa lui şi se întorceau într-o parte, dând la iveală o femeie cu părul negru, într-o rochie lucioasă, violetă, împodobită cu glife galbene. Stătea întinsă pe-o parte, pe o canapea plină de perne, şi avea ochii de un albastru palid. — Sunt Luminata Hashal, spuse cu un uşor accent din Kholinar. Soţul meu, Luminlordul Matal, e noul vostru căpitan. Kaladin îşi ţinu gura, înghiţindu-şi replica. Avea ceva experienţă cu ochi-luminoşii promovaţi pe poziţii ca aceea. Matal nu scoase nicio vorbă, mulţumindu-se să-şi sprijine palma pe mânerul sabiei. Era înalt – aproape de înălţimea lui Kaladin –, dar subţire ca fusul. Cu mâini delicate. Sabia lui nu fusese folosită prea des. — Am fost informaţi că această echipă a creat probleme, continuă Hashal strângându-şi pleoapele şi concentrându-şi privirea asupra lui Kaladin. S-ar părea că ai supravieţuit judecăţii Atotputernicului. Îţi aduc un mesaj de la mai-marii tăi. Atotputernicul ţi-a oferit încă o şansă să-ţi dovedeşti valoarea ca podar. Asta e tot. Mulţi încearcă să desluşească prea multe înţelesuri ale celor petrecute, de aceea Înaltul Prinţ Sadeas le-a interzis curioşilor să vină să te vadă. Soţul meu n-are de gând să conducă echipele de podari cu la fel de multă indulgenţă ca predecesorul său. Soţul meu este unul dintre prietenii apreciaţi şi onoraţi ai însuşi Înaltului Prinţ Sadeas, nu o corcitură cu ochii aproape întunecaţi, ca Lamaril. — Serios? întrebă Kaladin. Şi cum a sfârşit prin a primi 1017

însărcinarea asta puturoasă ca o latrină? La auzul spuselor lui, Hashal nu dădu nici cel mai mic semn de furie. Pocni din degete într-o parte şi unul dintre soldaţi făcu un pas în faţă şi-şi repezi coada suliţei către burta lui Kaladin. El o prinse, cu vechile reflexe încă prea agere. Prin minte îi străfulgerară toate posibilităţile şi văzu lupta înainte de a se desfăşura. Smucirea suliţei, luându-l pe soldat prin surprindere. Un pas înainte şi înfigerea cotului în antebraţul lui, făcându-l să scape arma. Preluarea controlului, răsucirea suliţei cu coada în sus, pocnindul pe soldat în tâmplă. Răsucire rapidă, pentru a-i doborî pe cei doi soldaţi veniţi în ajutorul celui dintâi. Ridicarea suliţei pentru… Nu. Asta i-ar fi adus moartea. Dădu drumul suliţei. Soldatul clipi, surprins că un simplu podar izbutise să-i oprească lovitura. Încruntându-se, îl pocni pe Kaladin cu coada suliţei peste cap, dintr-o smucitură. Kaladin se lăsă pocnit, rostogolindu-se când fu lovit şi îngăduindu-i să-l trântească la pământ. Capul îi vâjâi din pricina şocului, dar, peste o clipă, simţi că nu se mai învârtea totul în jurul lui. O să-l doară capul, dar n-o să se aleagă, probabil, cu niciun cucui. Întins pe pământ, inspiră adânc de câteva ori, strângându-şi pumnii. Degetele păreau să-i ardă în locul în care atinseseră suliţa. Soldatul se retrase la locul lui, pe-o latură a palanchinului. 1018

— Fără indulgenţă, spuse Hashal calmă. Dacă ţineţi neapărat să ştiţi, atunci aflaţi că soţul meu a cerut această însărcinare. Echipele de podari sunt esenţiale pentru superioritatea Luminlordului Sadeas în Războiul Răfuielii. Modul jalnic în care le-a condus Lamaril a fost ruşinos. Pietroi îngenunche şi-l ajută pe Kaladin să se ridice, încruntânduse la ochi-luminoşi şi la oştenii lor. Kaladin se săltă împleticindu-se, cu mâna la cap. Îşi simţi degetele lipicioase şi umede şi un firicel de sânge cald i se prelinse pe gât, către umăr. — De acum înainte, continuă Hashal, pe lângă obişnuita îndatorire de podari, fiecare echipă va face numai un singur tip de muncă. Gaz! Sergentul scund îşi făcu apariţia de după palanchin. Kaladin nu-l observase stând în spatele purtătorilor şi al soldaţilor. — Da, Luminăţie? Chiorul făcu mai multe plecăciuni. — Soţul meu doreşte ca echipa Podului Patru să lucreze tot timpul în spărturi. Când nu e de rând la podalergări, vreau să muncească în spărturi. O să fie mult mai eficient. Vor şti în ce zone au căutat de curând şi nu vor merge în acelaşi loc. Înţelegeţi? Eficienţă. Vor începe imediat. Bătu cu degetele în marginea palanchinului, iar purtătorii acestuia se răsuciră şi se puseră în mişcare, ducând-o de-acolo. Soţul ei continuă să meargă lângă ea, fără să scoată vreo vorbă, iar Gaz se grăbi să ţină pasul cu ei. Kaladin se uită lung în urma lor, ţinânduse cu mâna de cap. Dunny alergă să-i aducă un bandaj. — Corvoadă la spărturi, mormăi Moash. Bună treabă, Înălţimea 1019

ta. Vrea să ne vadă ucişi de-un demon al spărturilor, dacă săgeţile parshendilor nu sunt în stare să ne vină de hac. — Ce-o să ne facem? întrebă chelul şi subţiraticul Peet, cu glasul plin de îngrijorare. — O să mergem la muncă, răspunse Kaladin, luând bandajul de la Dunny. Se îndepărtă, lăsând în urmă o grămadă de oameni înspăimântaţi. ● La scurtă vreme după aceea, Kaladin stătea pe marginea unei spărturi, uitându-se în jos. Lumina fierbinte a soarelui de amiază îi ardea ceafa şi-i arunca umbra în josul despicăturii, spre a se contopi cu cele de dedesubt. „Aş putea să zbor”, se gândi. „Aş putea să păşesc în gol şi să cad, cu vântul suflându-mi în faţă. Să zbor preţ de câteva clipe. Preţ de câteva clipe sublime.” Îngenunche şi se prinse de scara din frânghie, apoi coborî în beznă. Ceilalţi podari îl urmară, într-un grup tăcut. Se molipsiseră de starea lui de spirit. Kaladin ştia ce i se întâmplă. Pas cu pas, devenea iarăşi creatura jalnică de odinioară. Ştiuse întotdeauna că îl pândea acest pericol. Se agăţase de podari ca de un colac de salvare, însă acum îi dădea drumul. În timp ce cobora, o siluetă palidă, translucidă, albastru cu alb, cădea pe lângă el, aşezată pe un soi de leagăn. Frânghiile acestuia dispăreau la câţiva centimetri deasupra capului lui Syl. — Ce-ai păţit? întrebă ea încet. Kaladin se mulţumi să coboare în tăcere. 1020

— Ai trebui să fii fericit. Ai supravieţuit după furtună. Ceilalţi podari sunt atât de entuziasmaţi! — Tare-aş mai fi vrut să mă lupt cu soldatul ăla, şopti el. Syl îşi lăsă capul pe-o parte. — Aş fi putut să-l bat, continuă Kaladin. Probabil că i-aş fi înfrânt pe toţi patru. Am fost întotdeauna bun la lupta cu suliţa. Ba nu, nu bun. Durk spunea că sunt uimitor. Un soldat înnăscut, un artist al suliţei. — Atunci poate c-ar fi trebuit să te baţi cu ei. — Credeam că nu-ţi plac omorurile. — Le detest, răspunse ea, cu trupul din ce în ce mai translucid. Dar am mai ajutat oameni să ucidă. Kaladin încremeni pe scară. — Ce? — E adevărat, întări ea. Îmi aduc aminte, foarte neclar. — Cum? — Nu ştiu, zise ea, devenind şi mai palidă. Nu vreau să vorbesc despre asta. Dar a fost corect s-o fac. O simt. Kaladin mai rămase o clipă locului. Teft strigă de sus, întrebându-l dacă se întâmplase ceva. El îşi reluă coborârea. — Nu m-am luptat azi cu soldaţii, spuse privind la peretele spărturii, fiindcă n-ar fi mers. Tata mi-a spus că e imposibil să te aperi ucigând. Ei bine, s-a înşelat. — Dar… — S-a înşelat, continuă Kaladin, fiindcă a sugerat că poţi apăra oamenii în alte moduri. Nu poţi. Lumea asta îi vrea morţi şi e lipsit de sens să-ncerci să-i salvezi. 1021

Ajunse pe fundul spărturii şi înaintă prin întuneric. Teft sosi imediat în urma lui şi îşi aprinse torţa, scăldând muşchiul de pe pereţii de stâncă într-o lumină pâlpâitoare, portocalie. — De aceea n-ai acceptat? şopti Syl, coborând grăbită şi oprinduse din zbor pe umărul lui. Gloria. Cu luni în urmă. El clătină din cap. — Nu. Acolo a fost vorba de altceva. — Ce-ai spus, Kaladin? Teft înălţă torţa. În lumina ei pâlpâitoare, cu ridurile reliefate de umbre, faţa lui părea mai bătrână decât de obicei. — Nimic, Teft. Nimic important. La asta, Syl pufni. Kaladin n-o luă în seamă şi îşi aprinse torţa de la a lui Teft în timp ce apăreau ceilalţi. După ce coborâră toţi, deschise drumul prin spărtura întunecată. De acolo, cerul se întrezărea la mare distanţă, palid, ca un ţipăt îndepărtat. Locul în care se aflau era un mormânt, cu lemne putrede şi bălţi de apă stătută, prielnic numai pentru creşterea larvelor de cremlingi. Podarii se adunară laolaltă dintr-un impuls inconştient, aşa cum se întâmpla întotdeauna în acel loc cumplit. Kaladin mergea în frunte, iar Syl amuţise. El îi dădu lui Teft creta ca să marcheze direcţiile şi nu se opri să recupereze nimic. Dar nu mergea prea repede. Ceilalţi podari se îngrămădeau în spatele lor, vorbind din când în când în şoaptă, ca să nu stârnească ecouri puternice. Ca şi cum bezna le-ar fi sugrumat cuvintele. În cele din urmă, înaintând, Pietroi i se alătură Kaladin. — Ni s-a dat o muncă grea. Dar suntem podari! Viaţa e grea, nu? Nu e o noutate. Trebuie s-avem un plan. Cum luptăm mai departe? 1022

— Nu mai urmează nicio luptă, Pietroi. — Dar am avut o mare victorie! Uite, acum câteva zile delirai. Ar fi trebuit să fii mort. Ştiu asta. În schimb, acum mergi, la fel de puternic ca oricare altul. Ha! Mai puternic. E un miracol. Uli’tekanaki te călăuzeşte. — Nu e un miracol, Pietroi. E un blestem. — Cum să fie blestem, prietene? întrebă Pietroi, chicotind. Sări în sus, apoi într-o băltoacă, şi râse zgomotos când îl împroşcă pe Teft, care mergea chiar în spatele lui. Uriaşul mâncător de coarne putea fi uneori uimitor de copilăros. — Să trăieşti nu e un blestem! — Este, dacă mă aduce înapoi ca să vă privesc pe toţi pierind, spuse Kaladin. Ar fi fost mai bine să nu supravieţuiesc după furtună. O s-o sfârşesc ucis de o săgeată parshendi. Ca noi toţi. Pietroi păru tulburat. Kaladin nu mai adăugă nimic, iar el se retrase. Îşi continuară drumul, trecând neliniştiţi pe lângă zgârieturile lăsate pe pereţi de demonii spărturilor. Într-un târziu, dădură peste un morman de leşuri aduse de marile furtuni. Kaladin se opri, înălţându-şi torţa, şi ceilalţi podari se uitară în jur. Vreo cincizeci de oameni fuseseră aduşi de apă într-o scobitură din stâncă – un mic pasaj lateral înfundat. Cadavrele erau stivuite acolo, un zid de morţi, cu braţele atârnând, cu trestii şi cu tot felul de rămăşiţe plutitoare înţepenite între ele. Kaladin îşi dădu seama dintr-o privire că leşurile erau destul de vechi ca să-nceapă să se umfle şi să putrezească. În spatele lui, cineva vărsă, ceea ce îi făcu pe alţii să verse, la rândul lor. Mirosul era groaznic, iar trupurile fuseseră ciopârţite ori sfâşiate de 1023

cremlingi şi de alte creaturi amatoare de stârvuri, multe dintre acestea fugind chiar atunci, speriate de lumină. O mână desprinsă zăcea pe-aproape şi dinspre ea pornea o dâră de sânge. Mai erau şi nişte zgârieturi proaspete în lichenii de pe pereţi, la o înălţime de peste patru metri şi jumătate. Un demon al spărturilor smulsese un cadavru ca să-l devoreze. S-ar fi putut întoarce după altele. Kaladin nu vărsă. Îşi înţepeni torţa pe jumătate arsă între două pietre mari, apoi trecu la treabă, trăgând leşuri din morman. Cel puţin nu erau chiar atât de putrede încât să se rupă. Podarii se aliniară încetul cu încetul în jurul lui, muncind. Kaladin îşi lăsă mintea în amorţire, fără niciun gând. Leşurile odată date jos, oamenii le aşezară în şir. Începură să le scoată armurile, se uitară în buzunare, le scoaseră cuţitele din centuri. Kaladin lăsă adunatul suliţelor pe seama altora, preferând să lucreze mai la o parte, singur. Teft îngenunche lângă el, rostogolind un cadavru cu capul zdrobit în cădere. Începu să-i dezlege curelele platoşei. — Vrei să vorbeşti? Kaladin nu răspunse. Se mulţumi să-şi continue munca. „Nu te gândi la viitor. Nu te gândi la ce-o să se-ntâmple. Supravieţuieşte, şi-atât.” „Nu te sinchisi, dar nu dispera. Există, şi-atât.” — Kaladin! Vocea lui Teft era ca un cuţit, afundându-se în carapacea lui, făcându-l să se zvârcolească. — Dacă voiam să vorbesc, aş mai fi lucrat aici, de unul singur? mormăi el. 1024

— E logic, comentă Teft; reuşise în cele din urmă să dezlege platoşa. Ceilalţi sunt nedumeriţi, fiule. Vor să ştie ce urmează să facem. Kaladin oftă, apoi se ridică în picioare, întorcându-se către podari. — Nu ştiu ce să facem! Dacă-ncercăm să ne protejăm, Sadeas o să ne pedepsească! Suntem momeală, şi-o să murim. Nu pot face nimic ca să evit asta. E imposibil. Oamenii îl priviră şocaţi. Kaladin le întoarse spatele şi începu iar să muncească, îngenunchind lângă Teft. — Uite, spuse. Le-am explicat. — Idiotule, zise Teft, în şoaptă. După tot ce-am făcut, acum ne abandonezi? Podarii aflaţi într-o parte se întoarseră la muncă. Kaladin îi auzi pe câţiva bombănind. — Ticălosul, spuse Moash. Am spus c-aşa o să se-ntâmple. — Vă abandonez? şuieră Kaladin către Teft. „Lasă-mă-n pace. Lasă-mă să mă întorc la apatia mea. Cel puţin acolo nu există durere.” — Teft, mi-am petrecut ore în şir încercând să găsesc o cale de scăpare, dar nu există niciuna! Sadeas ne vrea morţi. Ochi-luminoşii capătă ce-şi doresc; ăsta e mersul lumii. — Şi? Kaladin nu-i mai dădu atenţie şi, întorcându-se la munca lui, trase de cizma unui soldat a cărui gambă părea zdrobită în trei locuri, aşa că era al furtunii de greu să scoţi cizma aia. 1025

— Ei, poate c-o să murim, spuse Teft. Dar poate c-aici nu e vorba de supravieţuire. De ce – dintre toţi ceilalţi – tocmai Teft încerca să-i dea curaj? — Dacă nu de supravieţuire e vorba, atunci ce rost are, Teft? Kaladin reuşi în sfârşit să scoată cizma. Se întoarse spre următorul cadavru şi încremeni. Era un podar. Nu-l recunoştea, dar vesta şi sandalele erau inconfundabile. Zăcea sprijinit de perete, cu braţele pe lângă trup, cu gura uşor întredeschisă şi cu pleoapele înfundate în orbite. Pielea de pe o mână i se desprinsese şi căzuse. — Nu ştiu ce rost are, mormăi Teft. Dar mi se pare jalnic să renunţi. Ar trebui să continuăm lupta. Până când ne vor veni de hac săgeţile alea. Ştii vorba aia: „călătorie înaintea destinaţiei”. — Ce-nseamnă asta? — Nu ştiu, răspunse bărbatul mai vârstnic, grăbindu-se să-şi coboare privirea. Sunt nişte vorbe pe care le-am auzit cândva. — Vorbe pe care le spuneau Radianţii Dispăruţi, zise Sigzil, trecând pe lângă ei. Kaladin se uită într-o parte. Azishul cu voce molatică aşeza un scut în vârful unui morman. Se uită în sus, cu pielea lui maronie părând neagră în lumina torţei. — Era deviza lor. Sau, cel puţin, o parte din ea. „Viaţă înaintea morţii. Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie înaintea destinaţiei.” — Radianţii Dispăruţi? întrebă Cikatrice, aducând un braţ de cizme. Cine a pomenit de ei? — Teft, răspunse Moash. — Nu-i adevărat! Sunt doar nişte vorbe pe care le-am auzit 1026

cândva. — Ştii măcar ce-nseamnă? întrebă Dunny. — Am spus că nu ştiu! exclamă Teft. — Se presupune că era unul dintre crezurile lor, îi lămuri Sigzil. În Yulay există grupuri de oameni care vorbesc despre ei. Şi-şi doresc să se-ntoarcă. — Cine-i vrea înapoi? întrebă Cikatrice, sprijinindu-se de perete şi încrucişându-şi braţele. Ne-au trădat, ne-au vândut Pustiitorilor. — Ha! făcu Pietroi. Pustiitori! Prostii de-ale câmpenilor. Poveşti spuse de copii în jurul focului. — Au existat, se apără Cikatrice. O ştie toată lumea. — Toată lumea care ascultă poveşti lângă focul de tabără! zise râzând Pietroi. Prea mult aer! Vă blegeşte minţile. Dar e în regulă, sunteţi tot rudele mele. Rudele mele proaste! Teft se încruntă în timp ce restul oamenilor continuau să vorbească despre Radianţi. — Călătorie înaintea destinaţiei, şopti Syl, de pe umărul lui Kaladin. Asta-mi place. — De ce? întrebă el, îngenunchind ca să dezlege sandalele podarului mort. — Aşa, răspunse ea ca şi cum asta ar fi fost o explicaţie suficientă. Teft are dreptate, Kaladin. Ştiu că vrei să renunţi. Dar nu poţi. — De ce nu? — Pentru că nu poţi. — De-acum înainte o să muncim numai în spărturi, zise el. N-o să mai putem aduna trestii ca să câştigăm bani. Adică n-o să mai avem nici bandaje, nici antiseptic, nici mâncare pentru cina de la 1027

căderea nopţii. Cu toate cadavrele astea, suntem condamnaţi să dăm peste putredospreni, iar oamenii se vor îmbolnăvi – asta în cazul în care nu ne mănâncă demonii spărturilor sau nu ne înecăm din cauza vreunei mari furtuni dezlănţuite pe neaşteptate. Şi va trebui s-alergăm cu podul până se sfârşeşte Infernul, pierzând om după om. Nu mai există speranţă. Podarii continuau să vorbească. — Radianţii Dispăruţi au ajutat tabăra cealaltă, susţinu Cikatrice. Fără pată n-au fost nicicând. Teft se simţi ofensat. Bărbatul vânos îşi îndreptă spatele şi-i răspunse ţintuindu-l cu degetul. — Nu ştii nimic! De-atunci a trecut prea mult timp! Nimeni nu ştie ce s-a-ntâmplat de fapt. — Atunci de ce spun toate poveştile acelaşi lucru? întrebă Cikatrice. Ne-au abandonat. Exact aşa cum ne abandonează ochiluminoşii acum. Poate Kaladin are dreptate. Poate că nu există speranţă. Kaladin îşi lăsă privirea în jos. Cuvintele acelea îl chinuiau. „Poate Kaladin are dreptate… poate că nu există speranţă…” Mai făcuse aşa ceva. La ultimul său stăpân, înainte să-i fie vândut lui Tvlakv şi să ajungă podar. Se dăduse bătut într-o noapte cufundată în tăcere, după ce-i îndemnase pe Goshel şi pe ceilalţi sclavi să se răscoale. Fuseseră măcelăriţi. Dar el supravieţuise, nu se ştie cum. Dar-ar furtuna-n toate, de ce supravieţuia el întotdeauna? „N-o pot face din nou,” îşi spuse, strângându-şi cu putere ochii închişi. „Nu pot să-i ajut.” Tien. Tukks, Goshel. Dallet. Sclavul fără nume pe care încercase 1028

să-l vindece în căruţa lui Tvlakv. Toţi sfârşiseră la fel. Kaladin purta stigmatul eşecului. Uneori oferise speranţă, dar ce altceva era speranţa, dacă nu o altă ocazie de a da greş, în cele din urmă? De câte ori trebuie să cadă un om înainte să nu se mai poată ridica? — Cred doar că suntem ignoranţi, bodogăni Teft. Nu-mi place sascult ce spun ochi-luminoşii despre trecut. Ştiţi, toate poveştile din trecut sunt scrise de femeile lor. — Teft, nu-mi vine să cred că ne certăm pentru aşa ceva, spuse exasperat Cikatrice. Ce mai urmează? Să-i lăsăm pe Pustiitori să ne fure inimile? Sau poate că sunt doar greşit înţeleşi. Sau aşa sunt parshendii. Poate ar trebui să-i lăsăm să ne omoare regele când au ei poftă. — Dar-ar furtuna, ce-ar fi să tăceţi amândoi? se răsti Moash. Nu contează. L-aţi auzit pe Kaladin. Până şi el crede că suntem ca şi morţi. Kaladin nu le mai putea suporta vocile. Plecă împleticindu-se şi pătrunse în întuneric, îndepărtându-se de lumina de torţei. Nimeni nu-l urmă. Ajunse într-un loc al umbrelor negre, unde singura lumină venea dinspre îndepărtata panglică de cer. Acolo scăpă de ochii lor. Se opri, împleticindu-se, când în întuneric dădu peste un bolovan. Era alunecos, plin de muşchi şi de licheni. Rămase cu mâinile proptite de acesta, apoi gemu şi se întoarse, sprijinindu-se cu spatele de el. Syl coborî din zbor în faţa lui, încă vizibilă, în ciuda întunericului. Se opri în aer, aranjându-şi rochia în jurul picioarelor. — Nu-i pot salva, Syl, şopti el îndurerat. — Eşti sigur? 1029

— Am mai dat greş şi înainte. — Aşa c-o să dai greş şi de data asta? — Da. Ea amuţi. — Bine, spuse într-un târziu. Să zicem că ai dreptate. — Aşa că de ce-aş mai lupta? Mi-am spus c-ar trebui să-ncerc, pentru ultima oară. Dar am dat greş înainte de-a începe. Pentru ei nu există scăpare. — Lupta nu-nseamnă nimic? — Nu şi dacă ţi-e hărăzit să mori. Îşi clătină capul. Cuvintele lui Sigzil îi răsunară în minte. „Viaţă înaintea morţii. Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie înaintea destinaţiei.” Se uită în sus, la cerul din crăpătura îngustă. Ca un râu îndepărtat de apă albastră, pură. Viaţă înaintea morţii. Care era înţelesul zicalei? Că oamenii ar trebui să caute să trăiască înainte de a-şi căuta moartea? Asta era evident. Sau voia să spună altceva? Că viaţa venea înaintea morţii? Evident, din nou. Totuşi, cuvintele acelea simple îi vorbeau. Moartea vine, îi şopteau. Vine pentru toată lumea. Dar mai întâi vine viaţa. Preţuieşte-o. Moartea e destinaţia. Însă călătoria, călătoria e viaţa. Asta contează. O pală de vânt rece trecu prin coridorul de piatră, învăluindu-l, aducând mirosuri proaspete, înviorătoare, şi luând cu sine duhoarea leşurilor în putrefacţie. Nimeni nu se sinchisea de podari. Nimeni nu se sinchisea de cei 1030

de jos, cu ochii cei mai întunecaţi. Şi totuşi, vântul părea să-i şoptească, iarăşi şi iarăşi: „Viaţă înaintea morţii. Viaţă înaintea morţii. Trăieşte înainte de a muri.” Piciorul i se lovi de ceva. Se aplecă şi ridică obiectul. O piatră mică. Abia dac-o zărea în întuneric. Recunoscu ceea ce i se întâmpla, acea melancolie, acel simţ al disperării. Îl cuprindea adesea când era mai tânăr, mai ales în săptămânile Lăcrimării, când norii acopereau cerul. Pe-atunci îl înveselea Tien, îl ajuta să se smulgă din disperare. Tien reuşea întotdeauna. După ce-şi pierduse fratele, înfruntase cu mai multă greutate perioadele de tristeţe. Devenise o creatură jalnică – nu se sinchisea de nimic, dar nici nu dispera. I se păruse că, în loc să simtă durerea, era mai bine să nu simtă nimic. „N-o să-i pot ajuta”, se gândi, strângându-şi cu putere pleoapele peste ochii închişi. „De ce să-ncerc?” Oare nu fusese o nebunie să se încăpăţâneze astfel? Măcar dac-ar fi putut câştiga o singură dată! Ar fi fost de-ajuns. Atâta vreme cât se putea crede în stare s-ajute pe cineva, atâta vreme cât putea crede că existau căi care duceau altundeva, nu în întuneric, mai putea spera. „Ţi-ai făgăduit c-o să mai faci o ultimă încercare”, îşi zise. „Încă nu sunt morţi.” „Sunt încă în viaţă. Deocamdată.” Mai exista un lucru pe care nu-l încercase. Ceva de care se temea prea mult. Ori de câte ori mai făcuse încercarea, pierduse totul. Creatura jalnică părea să stea în faţa lui. Însemna eliberare. Apatie. Oare voia într-adevăr să se-ntoarcă la asta? Era un fals 1031

refugiu. Când era bărbatul acela, nu fusese mai protejat. Se afundase tot mai adânc şi mai adânc, până când a-şi pune capăt vieţii i se păruse cea mai bună cale. „Viaţă înaintea morţii.” Se ridică, deschise ochii şi lăsă mica piatră să cadă. Făcu calentoarsă, către lumina torţei, cu paşi lenţi. Podarii care lucrau îşi ridicară privirile. Atâţia ochi întrebători. Unii întrebători, alţii trişti, alţii încurajatori. Pietroi, Dunny, Hobber, Leyten. Credeau în el. Îi supravieţuise furtunii. Un miracol neîndoielnic. — Am putea să-ncercăm ceva, le spuse. Dar, cel mai probabil, vom sfârşi prin a fi ucişi cu toţii de mâinile soldaţilor din armata noastră. — Suntem oricum condamnaţi la moarte, remarcă Hărţi. Ai spuso tu însuţi. Mulţi alţii dădură din cap, susţinându-l. Kaladin inspiră adânc. — Putem încerca să evadăm. — Dar tabăra e păzită! spuse Jaks Fără-Urechi. Podarii nu pot ieşi nesupravegheaţi. Ştiu c-am fugi. — Ne-am găsi moartea, zise Moash, cu un chip sumbru. Ori aşa, ori de săgeţile parshendilor. Toată lumea amuţi. — Ne vor trimite în fiecare zi aici, jos, să jefuim leşuri, spuse Kaladin. Şi nu ne trimit cu supraveghetori, fiindcă se tem de demonii spărturilor. Podarii sunt puşi să muncească doar ca să aibă ceva de făcut, ca să le abată atenţia de la soarta lor, aşa că e de-ajuns dacă aducem sus doar câteva lucruri recuperate. 1032

— Crezi c-am putea alege una dintre spărturile astea ca să fugim prin ea? întrebă Cikatrice. Au încercat să le facă o hartă. Echipele nau ajuns niciodată în cealaltă parte a Câmpiilor – au fost ucise de demonii spărturilor sau de şuvoaiele de apă din timpul marilor furtuni. Kaladin clătină din cap. — O să facem altceva. Lovi cu piciorul într-un obiect aflat jos, din faţa lui – o suliţă căzută. Lovitura o trimise în aer, către Moash, care o prinse, uimit. — Vă pot învăţa să le folosiţi, spuse încet Kaladin. Ceilalţi păstrară tăcerea, cu ochii la armă. — La ce bun? întrebă Pietroi, luând suliţa de la Moash şi studiind-o. Nu ne putem lupta cu o armată. — Nu. Dar dacă vă instruiesc, putem ataca noaptea un post de pază. Am putea să plecăm. Kaladin se uită la ceilalţi, întâlnind, pe rând, ochii fiecăruia. — Odată ce-o să fim liberi, Sadeas o să trimită soldaţi după noi. N-o să lase nişte podari să-i ucidă oştenii şi să fugă. Să sperăm c-o să ne subestimeze şi-o să trimită la început doar câţiva oameni. Dacă-i ucidem, am putea s-ajungem destul de departe ca să ne ascundem. O să fie periculos. Sadeas o să facă orice ca să ne prindă şi s-ar putea să sfârşim c-o întreagă companie pe urmele noastre. Dar-ar furtuna, probabil că nici n-o să putem ieşi din tabără. Dar e ceva. Tăcu şi aşteptă în timp ce podarii schimbau priviri nesigure. — Eu o s-o fac, spuse Teft, scoţând pieptul înainte. — Şi eu, i se alătură Moash, ieşind cu un pas în faţă. 1033

Părea nerăbdător. — Şi eu, zise Sigzil. Mai bine să-i scuip în ochii lor de alethi şi să mor de săbiile lor decât să rămân sclav. — Ha! exclamă Pietroi. Iar eu o să vă pregătesc o grămadă de mâncare, ca să fiţi sătui când o să-i ucideţi. — N-o să lupţi alături de noi? întrebă Dunny, surprins. — E sub demnitatea mea, răspunse Pietroi, înălţându-şi bărbia. — Ei, eu o să lupt, spuse Dunny. Sunt omul tău, căpitane. Ceilalţi începură să se ridice în picioare pentru a li se alătura; unii înşfăcau suliţe de pe pământul umed. Nu strigau, entuziasmaţi, şi nici nu răcneau ca alţi soldaţi pe care-i comandase Kaladin. Ideea luptei îi îngrozea – cei mai mulţi fuseseră sclavi obişnuiţi sau lucrători umili. Dar doreau să se bată. Kaladin ieşi în faţă şi începu să contureze un plan.

1034

1035

44 LĂCRIMAREA CU CINCI ANI ÎN URMĂ Kaladin nu putea să sufere Lăcrimarea. Marca sfârşitul unui an şi începutul altuia, patru săptămâni întregi de ploaie, într-o neîncetată cascadă de picături deprimante. Niciodată furioase, niciodată pătimaşe, ca la o mare furtună. Încete, statornice. Ca sângele unui an muribund, în timpul ultimilor săi paşi către propriul tumul. Toate celelalte anotimpuri începeau şi se sfârşeau pe neaşteptate, dar Lăcrimarea revenea, fără greş, în acelaşi moment al fiecărui an. Din nefericire. Kaladin stătea întins pe acoperişul în pantă al casei sale din Vatra-de-Piatră. Lângă el se afla o mică găleată cu smoală, acoperită cu o bucată de lemn. Era aproape goală acum, după ce terminase de peticit acoperişul. Lăcrimarea era un anotimp mizerabil pentru o asemenea muncă, dar, tot atunci, pătrunderea permanentă a apei putea fi mai enervantă ca oricând. Reparaţia urma să fie refăcută după terminarea Lăcrimării, însă în felul ăsta cel puţin nu mai erau nevoiţi să suporte, în următoarele săptămâni, neîntreruptul şir de picături ajuns pe masa din sufragerie. Stătea întins pe spate, uitându-se la cer. Poate ar fi trebuit să coboare şi să intre în casă, dar se udase deja până la piele. Aşa că rămăsese locului. Privea şi se gândea. Prin oraş trecea o altă armată. Una din numeroasele armate pe 1036

care le vedeai acum – veneau adesea în timpul Lăcrimării ca să-şi împrospăteze proviziile şi să plece spre alte câmpuri de luptă. Roshone îşi făcuse una dintre rarele sale apariţii, ca să-l întâmpine pe lordul războinic: Înaltul Mareşal Amaram în persoană, după toate aparenţele un văr îndepărtat, precum şi comandantul apărării alethilor din acea zonă. Era unul dintre cei mai renumiţi oşteni rămaşi în Alethkar; cei mai mulţi plecaseră pe Câmpiile Sfărâmate. Picăturile mărunte de ploaie îl împroşcau pe Kaladin. Săptămânile acelea erau pe placul multor altora – fără mari furtuni, în afară de una singură, chiar la jumătatea perioadei. Pentru oamenii din oraş, era un răstimp îndrăgit, când se odihneau după îndelungata muncă a pământului şi se relaxau. Însă Kaladin tânjea după soare şi după vânt. De fapt, chiar îi lipseau marile furtuni, cu turbarea şi vitalitatea lor. Zilele acelea erau mohorâte şi îi venea greu să facă o muncă utilă. De parcă lipsa furtunilor l-ar fi lăsat fără putere. Puţini oameni îl mai văzuseră pe Roshone după nefericita vânătoare de creste-albe şi după moartea fiului său. Se ascundea în vilă, izolându-se din ce în ce mai mult. Oamenii din Vatra-de-Piatră mergeau pe vârfuri, ca şi cum s-ar fi aşteptat în orice clipă să-l vadă răbufnind şi îndreptându-şi furia asupra lor. Kaladin nu-şi făcea griji pentru asta. O furtună – fie venind dinspre un om sau din cer – era ceva faţă de care puteai să reacţionezi. Însă sufocarea aceea, acea viaţă ca o necontenită scufundare… Era mult, mult mai rea. — Kaladin? strigă vocea lui Tien. Eşti tot acolo, sus? — Da, răspunse el, fără să se clintească. În timpul Lăcrimării, norii erau atât de serbezi. Exista ceva mai 1037

lipsit de viaţă decât acel cenuşiu mizerabil? Tien ocoli casa până când ajunse în spate, unde acoperişul în pantă atingea pământul. Îşi ţinea mâinile în buzunarele hainei lungi de ploaie şi purta o pălărie cu borul lat. Ambele păreau prea largi pentru el, dar aşa păreau hainele lui întotdeauna. Chiar şi cele care-i erau pe măsură. Fratele lui Kaladin se urcă pe acoperiş şi veni lângă el, apoi se întinse şi privi cerul. Oricine ar fi încercat să-l înveselească pe Kaladin ar fi dat greş. Însă Tien ştia, cumva, ce era cel mai bine să facă. Pe moment, asta însemna să păstreze tăcerea. — Îţi place ploaia, nu-i aşa? îl întrebă în cele din urmă Kaladin. — Da, răspunse Tien. Fireşte, lui îi plăcea foarte mult orice. — Numai că e greu să te uiţi aşa, în sus. Clipesc tot timpul. Dintr-un anumit motiv, asta îl făcu pe Kaladin să zâmbească. — Am făcut ceva pentru tine, spuse fratele lui. Azi, la atelier. Părinţii lui Kaladin erau îngrijoraţi; Ral, dulgherul, îl primise pe Tien, deşi nu mai avea nevoie de încă un ucenic, dar, după toate aparenţele, nu era mulţumit de munca lui. Se plângea că lui Tien îi zbura prea uşor gândul la alte lucruri. Kaladin se săltă în capul oaselor în timp ce el scotea ceva din buzunar. Era un căluţ de lemn, o sculptură complicată. — Nu-ţi face griji din pricina apei, spuse Tien. L-am lăcuit. — Tien, zise Kaladin, uluit. E superb. Detaliile erau uimitoare – ochii, potcoavele, contururile cozii. Arăta exact ca animalele maiestoase înhămate la trăsura lui Roshone. 1038

— I l-ai arătat lui Ral? — A spus că e bun, răspunse Tien, zâmbind sub pălăria prea mare. Dar că, în locul lui, ar fi trebuit să fac un scaun. Am cam dat de belea. — Dar cum… adică, Tien, omul trebuie să-şi dea seama c-ai făcut ceva uimitor! — O, nu ştiu, spuse Tien, continuând să zâmbească. Nu e decât un cal. Meşterului Ral îi plac lucrurile pe care le poţi folosi. Pe care stai, în care-ţi pui hainele. Dar cred că mâine o să pot face un scaun bun, ca să fie mândru de mine. Kaladin se uită la fratele lui, care avea un chip inocent şi o fire prietenoasă. Şi le păstrase, deşi intrase în anii adolescenţei. „Cum se face că zâmbeşti întotdeauna?” se gândi. „Afară e o vreme groaznică, meşterul tău se uită la tine ca la crem, lordul oraşului îţi sugrumă familia pe îndelete. Cum, Tien?” „Şi cum de mă faci să vreau să zâmbesc şi eu?” — Tata a mai cheltuit o sferă, Tien, se trezi spunându-i. De fiecare dată când era silit să facă asta, tatăl lor devenea un pic mai palid şi un pic mai scund. În zilele acelea, sferele erau înnegurate, fără lumină în ele. N-aveai cum să le impregnezi în timpul Lăcrimării. Până la urmă îşi pierdeau Lumina. — Mai sunt destule, răspunse Tien. — Roshone se străduieşte să ne înfrângă, zise Kaladin. Să ne sufoce încetul cu încetul. — Nu e atât de rău cum pare, Kaladin, spuse fratele lui, punându-i mâna pe braţ. Lucrurile nu sunt niciodată atât de rele cum par. O să vezi. 1039

Mintea lui Kaladin găsea atât de multe obiecţii, dar zâmbetul lui Tien le alungă. Atunci, în toiul celei mai mohorâte părţi a anului, avu pentru o clipă impresia că vedea razele soarelui. Ar fi putut jura că totul devenea mai strălucitor în jur, iar ploaia părea să bată în retragere, lăsând cerul să se lumineze. Mama lor ocoli clădirea şi se opri în spate. Se uită în sus, către ei, părând amuzată să-i vadă pe amândoi stând pe acoperiş, în ploaie. Păşi pe porţiunea mai joasă. Acolo, de piatră atârna un mic grup de hasperi; creaturile mărunte, cu două carapace, erau peste tot în timpul Lăcrimării. Păreau să crească din nimic, cam în acelaşi fel ca verii lor, melcii minusculi împrăştiaţi pe piatră. — Despre ce vorbiţi? îi întrebă ea, aşezându-se alături. Hesina se purta rareori aidoma celorlalte mame din oraş. Uneori, asta-l deranja pe Kaladin. N-ar fi trebuit să-i trimită în casă, sau cam aşa ceva, plângându-se c-aveau să răcească? Nu, ea se mulţumea să stea acolo, lângă ei, într-o haină de ploaie din piele cafenie. — Kaladin e îngrijorat fiindcă tata cheltuieşte sferele, spuse Tien. — A, eu nu mi-aş face griji din pricina asta, spuse ea. O să te trimitem la Kharbranth. Peste două luni o să fii destul de mare ca să poţi pleca. — Ar trebui să veniţi şi voi doi cu mine, zise Kaladin. Şi tata. — Şi să plecăm din oraş? întrebă Tien, ca şi cum nu s-ar fi gândit niciodată la asta. Dar mie-mi place aici. Hesina zâmbi. — Ce e? se miră Kaladin. — Mulţi tineri de vârsta ta se străduiesc din răsputeri să scape de părinţi. 1040

— Nu pot să plec şi să vă las aici. Suntem o familie. El încearcă să ne sufoce, adăugă Kaladin, uitându-se la Tien. Stând de vorbă cu fratele lui, începuse să se simtă mult mai bine, dar obiecţiile sale nu dispăruseră. — Nimeni nu mai plăteşte pentru vindecare, şi ştiu că nimeni n-o să mai plătească pentru munca ta. Şi, oricum, ce vrea tata să obţină în schimbul sferelor cheltuite? Legume, la un preţ de zece ori mai mare decât cel obişnuit, şi grâne mucegăite, la preţ dublu? Hesina zâmbi. — Nu-ţi scapă nimic. — Tata m-a învăţat să fiu atent la detalii. Cu ochi de chirurg. — Ei – spuse ea, cu scânteieri în privire – şi ochii tăi de chirurg au observat când am cheltuit prima sferă? — Bineînţeles, răspunse Kaladin. În prima zi de după accidentul de vânătoare. Tata a trebuit să cumpere pânză nouă pentru bandaje. — Şi aveam nevoie de bandaje? — Păi, nu. Dar ştii cum e tata. Nu-i place deloc când încep să se termine. — Aşa că a cheltuit una dintre sfere, spuse Hesina. Una dintre acelea pe care le-a păstrat luni de-a rândul, certându-se cu lordul oraşului pentru ele. „Ca să nu mai spunem că, în primul rând, a fost în stare să le fure”, îşi zise Kaladin. „Dar tu ştii totul despre asta.” Se uită la Tien, care privea din nou cerul. Din câte ştia el, fratele său mai mic nu descoperise încă adevărul. — Aşadar tatăl tău a rezistat atât de mult numai pentru ca, în cele din urmă, să cedeze şi să cheltuiască o sferă pentru nişte bandaje pe 1041

care nu le vom folosi decât peste cine ştie câte luni. Hesina avea dreptate. De ce se hotărâse Lirin dintr-odată că… — Îl lasă pe Roshone să creadă că l-a învins, spuse Kaladin cu surprindere, întorcându-i mamei sale privirea. Ea zâmbi cu viclenie. — Roshone ar fi găsit, până la urmă, un mod în care să-l pedepsească. Nu i-ar fi fost uşor. Tatăl tău e un cetăţean de rang înalt, ar fi avut dreptul să fie judecat. A salvat într-adevăr viaţa lui Roshone şi mulţi pot depune mărturie că rănile lui Rillir au fost foarte grave. Dar Roshone ar putea găsi o cale. Dacă n-ar avea senzaţia că ne-a înfrânt. Kaladin se întoarse către conac. Deşi era ascuns de pânza apei de ploaie, putea desluşi corturile armatei care-şi făcuse tabăra pe câmp, ceva mai încolo. Cum o fi fost să trăieşti ca soldat, adesea în bătaia vânturilor, a ploilor şi a furtunilor? Cândva, Kaladin ar fi fost curios, dar acum viaţa de suliţaş nu-l mai atrăgea. Avea mintea plină cu desenele muşchilor şi cu listele de simptome şi boli, pe care le memorase. — Vom continua să cheltuim sfere, spuse Hesina. Câte una la fiecare câteva săptămâni. În parte, ca să trăim, deşi familia mea ne-a oferit provizii. Dar mai ales ca să creadă Roshone că nu mai putem ţine capul sus. Şi pe urmă o să te trimitem de-aici. O să fii plecat, iar sferele se vor afla în siguranţă în mâinile ardenţilor, pentru a fi cheltuite în timpul anilor tăi de studiu. Kaladin clipi, înţelegând. Nu pierdeau. Câştigau. — Gândeşte-te, Kaladin, spuse Tien. O să trăieşti într-unul dintre cele mai mari oraşe din lume! O să fie atât de palpitant! O să fii un 1042

bărbat învăţat, ca tata. O să ai condeiere care-ţi vor citi din orice carte o să vrei. Kaladin îşi îndepărtă părul ud de pe frunte. Tien făcea ca totul să pară mult mai măreţ decât se gândise el. Desigur, Tien putea face şi o baltă cu crem să pară măreaţă. — E adevărat, spuse mama lui, încă privind în sus. O să poţi învăţa matematică, istorie, politică, tactică, toate ştiinţele… — Astea nu sunt lucruri pe care le-nvaţă femeile? întrebă Kaladin, încruntându-se. — Femeile ochi-luminoşi le studiază. Dar există şi bărbaţi erudiţi. Nu la fel de mulţi ca ele. — Toate astea ca să devin chirurg. — N-o să fii obligat să devii chirurg. Viaţa ta îţi aparţine, fiule. Dac-o s-alegi calea unui chirurg, o să fim mândri de tine. Dar să nu ai senzaţia că trebuie să trăieşti viaţa tatălui tău. Hesina se uită în jos la Kaladin, clipind ca să scape de apa de ploaie din ochi. — Ce altceva aş putea face? întrebă el, uluit. — Unui bărbat instruit, cu o minte bună, îi e deschisă calea către multe meserii. Dacă-ţi doreşti cu adevărat să studiezi toate artele, poţi deveni ardent. Sau poate furtunoveghetor. Furtunoveghetor. Îşi întinse din reflex mâna către rugăciunea cusută în mâneca stângă, în aşteptarea zilei când avea să fie nevoie de arderea ei pentru ajutor. — Furtunoveghetorii încearcă să prezică viitorul. — Nu e acelaşi lucru. O să vezi. Sunt atât de multe lucruri de explorat, atât de multe locuri unde poţi ajunge cu mintea. Lumea se 1043

schimbă. Ultimele scrisori primite de la familia mea descriu fabriale uimitoare, cum ar fi condeiele care pot scrie la mare distanţă. S-ar putea să nu mai dureze mult până când bărbaţii vor fi învăţaţi să citească. — N-aş vrea să-nvăţ niciodată aşa ceva, spuse Kaladin îngrozit, uitându-se la Tien. Chiar mama era aceea care spunea astfel de lucruri? Însă ea aşa fusese întotdeauna. Nu-şi ţinea în frâu nici mintea, nici limba. Totuşi, să devină furtunoveghetor… Un om care cerceta marile furtuni, le prezicea – da –, dar învăţa despre ele, despre tainele lor. Obiectul studiului lui erau chiar vânturile. — Nu, spuse el. Vreau să fiu chirurg. Ca tata. Hesina zâmbi. — Dacă asta va fi alegerea ta, atunci – cum spuneam – eu şi tatăl tău vom fi mândri de tine. Dar deocamdată vrem doar să ştim că vei avea posibilitatea să alegi. Rămaseră aşa o vreme, lăsând ploaia să-i ude până la piele. Kaladin continuă să se uite la norii cenuşii, întrebându-se ce găsea Tien atât de interesant la ei. Într-un târziu, auzi pe cineva lipăind prin apă, şi la colţul casei apăru faţa lui Lirin. — Ce-i asta, pentru numele…? zise el. Toţi trei? Ce faceţi acolo, sus? — Sărbătorim, răspunse mama lui Kaladin cu nonşalanţă. — Ce? — Neregulile. Lirin oftă. — Draga mea, ştii, uneori poţi fi foarte ciudată. 1044

— Şi n-am spus asta chiar adineauri? — Corect. Ei, haideţi. Trebuie să ne adunăm în piaţă. Hesina se încruntă. Se ridică şi coborî pe panta acoperişului. Kaladin se uită la Tien şi se ridicară amândoi în picioare. Kaladin îşi îndesă căluţul de lemn în buzunar şi coborî cu grijă pe acoperişul alunecos, cu pantofii fleşcăind. Când ajunse pe pământ, apa rece îi curgea în josul obrajilor. Îl urmară pe Lirin, îndreptându-se către piaţă. Tatăl lui Kaladin părea îngrijorat, mergea gârbovit, parcă înfrânt, aşa cum o făcea în ultima vreme. Poate se prefăcea, ca să-l păcălească pe Roshone, dar Kaladin bănuia că în asta era şi ceva adevăr. Tatălui său nu-i plăcea să renunţe la sfere, nici măcar ca vicleşug. Semăna prea mult a capitulare. În faţa lor, mulţimea se aduna în piaţa oraşului, cu umbrele sau haine de ploaie. — Ce e asta, Lirin? întrebă Hesina, dând semne de nelinişte. — O să-şi facă apariţia Roshone, răspunse el. I-a cerut lui Waber să cheme pe toată lumea. O adunare a întregului oraş. — Pe ploaie? se miră Kaladin. Nu putea s-aştepte Ziua Luminării? Lirin nu răspunse. Familia mergea în tăcere; chiar şi Tien căpătase un aer solemn. Trecură pe lângă câţiva ploispreni care stăteau în băltoace, ajungând până la înălţimea gleznelor, strălucind cu o palidă lumină albastră şi având forma unor lumânări fără flacără, cu ceara scurgându-li-se. Apăreau rareori în afara săptămânilor Lăcrimării şi se spunea că sunt sufletele picăturilor de ploaie, nişte vergele albastre părând să se topească fără a se micşora vreodată, cu un singur ochi albastru în vârf. 1045

Când sosi familia lui Kaladin, aproape toţi oamenii din oraş se adunaseră în piaţă şi stăteau de vorbă în ploaie. Jost şi Naget erau acolo, dar niciunul nu-i făcu vreun semn lui Kaladin; trecuseră ani de când nu-i mai lega nimic care să aducă a prietenie. Băiatul se cutremură; părinţii săi spuneau că acel oraş era căminul lor, iar Lirin refuza să plece, dar, din zi în zi, semăna tot mai puţin a cămin. „Eu o să plec în curând”, îşi zise, nerăbdător să părăsească Vatrade-Piatră şi să-i lase în urmă pe acei oameni înguşti la minte. Nerăbdător să plece într-un loc unde ochi-luminoşii erau oameni de onoare, oameni frumoşi, demni de poziţia înaltă pe care le-o oferise Atotputernicul. Trăsura lui Roshone se apropie. De-a lungul anilor cât stătuse în Vatra-de-Piatră îşi pierduse o mare parte din lustru, vopseaua cenuşie se cojea, iar pietrişul de pe drum îi umpluse de crăpături lemnul întunecat. Când se opri în piaţă, Waber şi băieţii lui reuşiră în sfârşit să înalţe o copertină mică. Ploaia se înteţise şi picăturile loveau pânza, răpăind. Cu atâţia oameni în jur, aerul mirosea altfel. Sus, pe acoperiş, acesta fusese curat şi proaspăt. Acum părea înăbuşitor şi umed. Uşa trăsurii se deschise. Roshone se mai îngrăşase şi costumul lui de ochi-luminoşi fusese modificat ca să i se potrivească pe talia din ce în ce mai groasă, iar ciotul piciorului drept avea o prelungire de lemn, ascunsă de manşeta pantalonului. Coborî din trăsură cu mers ţeapăn pentru a intra mormăind sub copertină. Cu barba şi cu părul umede şi unsuroase, cu greu părea să mai fie aceeaşi persoană. Însă ochii îi rămăseseră la fel. Din cauza obrajilor mai plini acum semănau ceva mai mult a mărgele, dar continuau să 1046

arunce priviri furioase în timp ce inspecta mulţimea. Ca şi cum ar fi fost lovit cu o piatră când se uita în altă parte şi acum ar fi căutat vinovatul. Era şi Laral în trăsură? Înăuntru se mai mişcă o siluetă, pregătindu-se să coboare, dar se dovedi a fi un bărbat suplu, cu faţa proaspăt rasă şi ochii de un cafeniu-deschis. Impozant, purta o uniformă militară verde, protocolară, îngrijit călcată, şi avea o sabie la şold. Înalt Mareşalul Amaram? Arăta fără-ndoială impresionant, cu trăsături puternice şi faţa pătrăţoasă. Deosebirea dintre el şi Roshone era izbitoare. În cele din urmă apăru şi Laral, într-o rochie galben-deschis de modă veche, cu fusta evazată şi corsaj gros. Se uită în sus, la ploaie, apoi aşteptă un lacheu care se apropie grăbit cu o umbrelă. Kaladin îşi simţi inima bătând cu putere. Nu-şi mai vorbiseră din ziua când îl umilise, în vila lui Roshone. Şi totuşi era superbă. Trecând prin anii adolescenţei, se făcea tot mai frumoasă. Unii ar fi putut considera că părul ei negru, presărat cu blondul acela străin, nu era atrăgător, fiindcă îi trăda sângele amestecat, dar în ochii lui Kaladin părea fascinant. Alături, tatăl lui se crispă şi înjură încet. — Ce e? întrebă Tien de lângă Kaladin, întinzându-şi gâtul ca să vadă mai bine. — Laral, răspunse mama lui Kaladin. Poartă o rugăciune de mireasă pe mânecă. Kaladin tresări la vederea bucăţii de pânză albă, cu glifele ei albastre cusute de mâneca rochiei. Laral avea s-o ardă cu ocazia anunţării oficiale a logodnei. 1047

Dar… logodnă cu cine? Rillir murise! — Am auzit zvonuri despre asta, spuse tatăl lui Kaladin. S-ar părea că Roshone nu vrea să renunţe la relaţiile pe care i le-ar aduce ea. — El? întrebă Kaladin, uluit. Roshone se însura cu ea? Pe măsură ce observau rugăciunea, şi alţi oameni din mulţime începură să vorbească. — Ochi-luminoşii se însoară mereu cu femei mult mai tinere, zise mama lui Kaladin. Pentru ei, căsătoriile ţin adesea de garantarea loialităţii faţă de casa lor. — Cu el? întrebă Kaladin, nevenindu-i să creadă şi făcând un pas în faţă. Trebuie să oprim asta. Trebuie să… — Kaladin! spuse tatăl lui, cu voce tăioasă. — Dar… — E treaba lor, nu a noastră. Kaladin tăcu, simţind cum îi loveau capul picăturile mai mari, pe când cele mai mici cădeau ca o pâclă. Apa se scurgea prin piaţă şi băltea în adâncituri. Pe lângă el ţâşni un ploispren, ca şi cum s-ar fi format din apă. Şi se uită în sus, fără să clipească. Roshone se sprijini în baston şi dădu din cap către Nadir, majordomul lui. Acesta era însoţit de soţia sa, o femeie cu înfăţişare severă, pe nume Alaxia. Nadir bătu din palmele lui înguste ca samuţească mulţimea şi în scurtă vreme nu se mai auzi decât zgomotul ploii liniştite. — Luminlordul Amaram – spuse Roshone, arătând cu o mişcare a capului către bărbatul ochi-luminoşi în uniformă – este înaltul mareşal desemnat al principatului nostru. În absenţa regelui şi a 1048

Luminlordului Sadeas, comandă trupele care ne apără graniţele. Kaladin dădu din cap. Toată lumea auzise de Amaram. Era o persoană cu mult mai importantă decât orice alt om de arme care mai trecuse cândva prin Vatra-de-Piatră. Amaram făcu un pas înainte şi începu să vorbească. — Aveţi aici un oraş minunat, li se adresă el cu o voce puternică şi profundă ochi-întunecaţilor adunaţi acolo. Vă mulţumesc pentru găzduire. Kaladin încremeni, cu ochii la ceilalţi orăşeni, care păreau la fel de nedumeriţi de spusele nobilului. — În mod normal, aş fi lăsat această îndatorire în seama unui ofiţer din subordinea mea. Dar mi-am vizitat vărul, aşa că am hotărât să cobor aici în persoană. Nu e o însărcinare atât de împovărătoare încât să fiu nevoit să i-o încredinţez altcuiva. — Îmi cer scuze, luminlordul meu, spuse Callins, unul dintre lucrătorii pământului. Dar despre ce îndatorire e vorba? — Păi, despre recrutare, bunule fermier, răspunse Amaram, făcându-i semn cu capul Alaxiei, care ieşi în faţă, ţinând o foaie de hârtie prinsă cu o clemă de o planşetă pentru scris. Regele a luat cea mai mare parte a oştilor noastre cu sine, străduindu-se să ducă la îndeplinire Pactul Răzbunării. Armata mea are foarte puţini oameni, aşa că e necesar să recrutăm bărbaţi tineri din toate oraşele şi satele prin care trecem. O facem mulţumindu-ne cu voluntari, ori de câte ori e posibil. Orăşenii încremeniră. Băieţii vorbeau despre fuga de-acasă pentru a se alătura armatei, dar puţini aveau cu adevărat de gând so facă. Datoria Vetrei-de-Piatră era să producă hrană. 1049

— Lupta mea nu e la fel de glorioasă ca războiul de răzbunare, continuă Amaram, dar avem datoria sacră să ne apărăm pământurile. Veţi sluji în armată vreme de patru ani şi, după ce-o să vă faceţi datoria, veţi primi o recompensă de război egală cu o zecime din totalul soldelor voastre. O să vă puteţi întoarce sau o să vă puteţi înrola pentru o altă perioadă. Distingeţi-vă, şi veţi fi ridicaţi la un rang mai înalt, ceea ce înseamnă că puteţi ajunge cu un nahn mai sus, atât voi, cât şi copiii voştri. Sunt voluntari? — Eu merg, zise Jost, făcând un pas înainte. — Şi eu, adăugă Abry. — Jost, strigă mama acestuia, prinzându-l de braţ. Recoltele… — Recoltele voastre sunt importante, femeie întunecată, spuse Amaram, dar nici pe departe atât de importante ca apărarea poporului nostru. Regele ne trimite bogăţii de pe Câmpiile prădate, iar pietrele nestemate pe care le capturează pot hrăni Alethkarul în situaţii neprevăzute. Voi doi sunteţi bine-veniţi, deopotrivă. Mai sunt voluntari? Încă trei băieţi din oraş ieşiră în faţă, plus un bărbat mai vârstnic – Harl, care-şi pierduse soţia din cauza scarlatinei. Era bărbatul căruia nu reuşise Kaladin să-i salveze fiica după cădere. — Excelent, spuse Amaram. Mai sunt şi alţii? Orăşenii nu se clintiră. Bizar. Mulţi băieţi pe care Kaladin îi auzise adesea vorbind despre plecarea la război îşi fereau acum privirea. El îşi simţi inima bătând mai tare şi picioarele îi zvâcniră, parcă dornice să-l scoată în faţă. Nu. Trebuia să devină chirurg. Lirin se uită la el, cu ochii de un căprui întunecat dând semne de îngrijorare profundă. Dar Kaladin 1050

nu schiţă nicio mişcare, aşa că se destinse. — Bine, zise Amaram, făcându-i semn cu capul lui Roshone. Până la urmă, vom avea nevoie de lista ta. — Listă? întrebă Lirin, cu voce sonoră. Amaram îi aruncă o privire. — Nevoile armatei sunt mari, întunecat-născutule. Iau mai întâi voluntarii, dar oastea trebuie să-şi completeze numărul de oameni. Ca lord al oraşului, vărul meu are datoria şi onoarea de a hotărî ce oameni să trimită. — Citeşte primele patru nume, Alaxia – spuse Roshone – şi pe ultimul. Femeia îşi coborî privirea spre listă şi citi cu voce seacă: — Agil, fiul lui Marf. Caull, fiul lui Taleb. Kaladin îşi ridică privirea neliniştită spre tatăl său. — Nu te poate lua, spuse Lirin. Suntem de al doilea nahn şi avem un rol vital în oraş – eu fiind chirurg, iar tu, singurul meu ucenic. Legea ne scuteşte de recrutare. Roshone ştie. — Habrin, fiul lui Arafik. Jorna, fiul lui Loats, continuă Alaxia; şovăi, apoi îşi ridică privirea. Tien, fiul lui Lirin. În piaţă, toată lumea încremeni. Chiar şi ploaia păru să se oprească o clipă. Pe urmă, toţi ochii se întoarseră spre Tien. Băiatul părea uluit. Lirin, chirurgul oraşului, era scutit. La fel şi Kaladin, ucenicul lui. Dar nu şi Tien. Era al treilea ucenic al unui dulgher, nu era important şi nici scutit de armată. Hesina îl strânse cu putere. — Nu! 1051

Lirin păşi în faţa lor, gata să-i apere. Kaladin stătea împietrit, cu ochii la Roshone. Un Roshone zâmbitor, încântat de sine. „Noi i-am luat fiul”, se gândi băiatul, întâlnind privirea din ochii ca nişte mărgele ai lordului. „Asta e răzbunarea lui.” — Eu… spuse Tien. În armată? Pentru prima oară părea să-şi fi pierdut încrederea şi optimismul. Făcu ochii mari şi păli foarte tare. Leşina când vedea sânge. Nu putea suferi încăierările. Era încă scund şi subţire ca un băţ, în ciuda vârstei sale. — E prea tânăr, declară Lirin. Cei din jurul lor se traseră deoparte, lăsându-i pe chirurg şi pe familia lui singuri în ploaie. Amaram se încruntă. — În oraşele mari, în armată sunt primiţi băieţi de numai opt sau nouă ani. — Fii de ochi-luminoşi! spuse Lirin. Ca să fie instruiţi ca ofiţeri. Nu sunt trimişi la luptă! Amaram se încruntă mai tare. Ieşi în ploaie şi se apropie de cei patru membri ai familiei. — Câţi ani ai, fiule? îl întrebă pe Tien. — Treisprezece, răspunse Lirin. Amaram îi aruncă o privire. — Eşti chirurgul. Am auzit de tine, spuse oftând şi se-ntoarse spre Roshone. N-am timp să m-amestec în urzelile meschine din orăşelul vostru, vere. Nu există niciun alt băiat care s-ar potrivi? — E alegerea mea! insistă Roshone. Un drept care mi s-a dat prin lege. Îi trimit pe cei de care se poate lipsi oraşul, iar acestui băiat o 1052

să i se simtă lipsa mai puţin decât oricui altcuiva. Lirin făcu un pas înainte, cu ochii plini de furie. Înaltul Mareşal Amaram îl prinse de braţ. — Nu face un lucru pe care o să-l regreţi, întunecat-născutule, spuse el. Roshone a respectat legea. — Tu te-ascunzi în spatele legii, luându-mă în râs, chirurgule, îi strigă Roshone lui Lirin. Ei bine, legea s-a-ntors acum împotriva ta. Păstrează-ţi sferele! Privirea ta din clipa asta valorează cât toate la un loc! — Eu… spuse iarăşi Tien. Kaladin nu-l mai văzuse niciodată atât de îngrozit. El însuşi se simţea fără nicio putere. Toată lumea din piaţă se uita la Lirin, rămas cu braţul în strânsoarea unui general ochi-luminoşi şi cu privirea susţinând-o pe a lui Roshone. — O să-l fac pe băiat curier pentru un an sau doi, făgădui Amaram. N-o să ia parte la luptă. E tot ce-mi stă în puteri. În vremurile astea avem nevoie de toată lumea. Lirin se gârbovi, apoi lăsă capul în jos. Roshone râse, făcându-i semn lui Laral către trăsură. Ea nu se uită la Kaladin în timp ce se urca. Lordul oraşului o urmă şi, cu toate că încă mai râdea, faţa i se posomorî, pierzându-şi însufleţirea. Se răzbunase, dar fiul lui era tot mort şi el rămânea în continuare în Vatra-de-Piatră. Amaram îşi întoarse privirea spre mulţime. — Recruţii îşi pot aduce două schimburi de haine şi alte lucruri, în greutate de cel mult patruzeci de livre. Vor fi cântărite. Alăturaţivă armatei în două ceasuri şi întrebaţi de sergentul Hav. Le întoarse spatele şi plecă pe urmele lui Roshone. 1053

Tien se uită în urma lui, palid ca o clădire văruită în alb. Kaladin văzu că despărţirea de familie îl îngrozea pe fratele lui, care-i readucea întotdeauna zâmbetul pe buze când ploua. Kaladin simţea o durere fizică văzându-l atât de speriat. Tien trebuia să zâmbească. Atunci era el însuşi. Pipăi căluţul de lemn din buzunar. Tien îi aducea întotdeauna uşurare când suferea. Brusc, îi trecu prin cap că putea face totuşi ceva în schimb. „E timpul să nu mă mai ascund în cameră când ridică altcineva în mâini un glob de lumină, îşi zise. E timpul să fiu bărbat.” — Luminlord Amaram! strigă. Generalul şovăi pe treapta trăsurii, cu un picior în uşă. Se uită peste umăr. — Vreau să iau locul lui Tien, zise Kaladin. — Nu e permis! se împotrivi Roshone, din trăsură. Legea spune că pot s-aleg. Amaram dădu din cap, posomorât. — Atunci luaţi-mă şi pe mine, spuse Kaladin. Pot să mă ofer voluntar? Aşa, cel puţin Tien n-avea să fie singur. — Kaladin! exclamă Hesina, prinzându-l de un braţ. — Este permis, răspunse Amaram. Nu refuz niciun soldat, fiule. Dacă vrei să ni te alături, eşti bine-venit. — Nu, Kaladin, spuse Lirin. Nu plecaţi amândoi. Nu… Kaladin se uită la Tien. Clătina din cap, dar ochii îi păreau plini de speranţă. — Mă ofer voluntar, spuse Kaladin, întorcându-se din nou spre 1054

Amaram. Vin. — Atunci ai două ore, zise Amaram, urcându-se în trăsură. Îţi poţi lua tot atâtea lucruri ca şi ceilalţi. Portiera trăsurii se închise, dar nu înainte de a zări Kaladin un Roshone încă şi mai încântat. Vehiculul porni zăngănind şi împroşcând, cu un val de apă prăvălindu-i-se de pe acoperiş. — De ce? întrebă tatăl lui Kaladin cu voce aspră, întorcându-se către el. De ce mi-ai făcut asta? După toate planurile pe care ni le-am făcut! Kaladin se întoarse spre Tien. Băiatul îl luă de braţ. — Mulţumesc, şopti. Mulţumesc, Kaladin. Mulţumesc. — V-am pierdut pe amândoi, spuse Lirin răguşit, lipăind prin bălţi. Dar-ar furtuna! Pe amândoi. Plângea. Plângea şi mama lui Kaladin. Îl apucă iarăşi strâns pe Tien. — Tată! strigă Kaladin, întorcându-se spre el, uluit fiindcă se simţea atât de încrezător. Lirin se opri în ploaie, cu un picior într-o băltoacă plină de ploispreni. Se îndepărtară încet de el, ca nişte melci stând pe verticală. — Peste patru ani, o să-l aduc acasă teafăr, spuse Kaladin. Îţi jur pe furtuni şi pe al zecelea nume al Atotputernicului însuşi. O să-l aduc înapoi. Făgăduiesc…

1055

45 UMBREMAR „Yelig-nar, numit Vânt Nimicitor, se număra printre aceia în stare să vorbească omeneşte, deşi vocea îi era adesea însoţită de vaietele celor pe care-i mistuia.” Nefăcuţii erau, evident, născociri din folclor. În mod bizar, cei mai mulţi nu erau consideraţi persoane, ci personificări ale unor căi de distrugere. Citatul e din Traxil, versetul 33, considerat sursa primară, deşi eu am dubii în privinţa autenticităţii sale.

„Aceşti parshi sălbatici sunt un grup ciudat de primitor”, citi Shallan. Avea din nou în faţă istorisirea Regelui Gavilar, scrisă cu un an înainte de moartea lui. „De Ia prima noastră întâlnire s-au scurs deja aproape cinci luni. Dalinar continuă să mă preseze să nentoarcem în ţinuturile noastre, susţinând cu insistenţă că expediţia a durat prea mult. Parshii au promis că mă vor duce la vânătoarea unui animal imens, cu carapace, pe care-l numesc ulo mas vara, cuvinte traduse de eruditele noastre prin «demonul spărturilor». Dacă ei o descriu corect, atunci această creatură are o inimă-nestemată imensă, iar capul său poate fi un trofeu cu adevărat impresionant. Mai vorbesc şi despre zeii lor cumpliţi, iar noi credem că se referă la nişte carapace-mari din spărturi, la unele aparte, uriaşe. Ne uimeşte descoperirea că aceşti parshi au o religie. Din ce în ce 1056

mai numeroasele dovezi ale existenţei unei societăţi desăvârşite a parshilor – cu o civilizaţie, o cultură şi o limbă unice – sunt uimitoare. Furtunoveghetorii din slujba mea au început să numească acest popor «parshendi». Evident, este vorba de un grup foarte diferit de obişnuiţii servitori parshi şi s-ar putea să nici nu aparţină aceleiaşi rase, în ciuda modelelor de pe pielea lor. Poate că sunt veri îndepărtaţi, toţi atât de diferiţi de parshii noştri ca toporcopoii alethi de rasa selay. Parshendii ne-au văzut servitorii, care îi nedumeresc. «Unde le e muzica?» mă întreabă adesea Klade. Nu ştiu ce vrea să spună. Dar slujitorii noştri nu reacţionează în niciun fel la vederea parshendilor, nu par câtuşi de puţin interesaţi să-i imite. Ceea ce e liniştitor. Întrebarea referitoare la muzică ar putea avea legătură cu obiceiul lor de a fredona şi de a cânta molcom şi monoton, destul de des. Au un talent uimitor de a cânta împreună. Jur că plec de lângă un parshendi care cântă pentru sine însuşi, apoi trec pe lângă altul, care se află destul de departe ca să nu-l poată auzi pe primul, dar cântă exact acelaşi cântec – nefiresc de asemănător în ceea ce priveşte ritmul, melodia şi cuvintele. Instrumentul lor preferat e toba. Au tobe rudimentare, cu urme lăsate de mâinile pline de vopsea pe părţile laterale. Se potrivesc cu clădirile lor simple, din crem şi piatră. Le construiesc în formaţiuni stâncoase de forma craterelor, aici, la marginea Câmpiilor Sfărâmate. L-am întrebat pe Klade dacă nu-şi fac griji din pricina furtunilor şi el s-a mulţumit să râdă. «De ce să ne-ngrijorăm? Dacă ne dărâmă casele, le putem reface, 1057

nu-i aşa?»” Din cealaltă parte a separeului se auzi foşnetul cărţii lui Jasnah când întoarse pagina. Shallan lăsă jos volumul din care citise şi căută printre celelalte, aflate pe masă. Deocamdată terminase cu filosofia şi începuse să cerceteze asasinarea Regelui Gavilar. Trase de la baza teancului o carte subţire; o istorisire dictată de Matain, un furtunoveghetor aflat printre erudiţii care-l însoţiseră pe rege. Shallan o răsfoi, căutând un anume pasaj. Era descrierea primului grup de vânători parshedi pe care-i întâlniseră. „S-a întâmplat după ce ne-am făcut tabăra pe malul unui râu adânc, dintr-o regiune cu păduri dese. Părea locul ideal pentru un popas îndelungat, fiindcă desişul de copaci-ştiulete ne putea apăra de furtuni, iar canionul prin care curgea râul ne scăpa de pericolul inundaţiilor. Maiestatea Sa a avut înţelepciunea de a-mi urma sfatul şi a trimis cercetaşi în susul şi în josul apei. Grupul condus de Înaltul Prinţ Dalinar a fost primul care s-a întâlnit cu ciudaţii parshi sălbatici. Când s-a întors în tabără şi ne-a povestit, eu – ca mulţi alţii – am refuzat să-l cred. Eram convins că dăduse, pur şi simplu, peste servitorii parshi ai unei alte expediţii ca a noastră. A doua zi, când au venit în vizită în tabăra noastră, realitatea existenţei lor n-a mai putut fi negată. Erau zece – parshi, cu siguranţă, dar mai înalţi decât cei pe care-i ştiam noi. Unii aveau pielea marmorată cu negru şi roşu, de tipul cel mai des întâlnit în Alethkar. Aveau arme magnifice, din oţel strălucitor, gravat cu modele complexe, însă purtau haine simple, din pânză de narbin. În scurt timp, Maiestatea Sa a ajuns să fie fascinat de aceşti parshi 1058

stranii şi a insistat să încep să le studiez limba şi societatea. Recunosc că la început am avut de gând să dovedesc că aveam de-a face cu un soi de farsă. Însă, cu cât aflam mai multe, cu atât mai bine îmi dădeam seama cât de greşite fuseseră primele mele presupuneri.” Shallan bătu cu degetul în pagină, gânditoare. Pe urmă scoase un volum gros, intitulat Regele Gavilar Kholin – o biografie, publicat de văduva lui, Navani, cu doi ani în urmă. Îl răsfoi, în căutarea unui paragraf. „Soţul meu a fost un rege minunat – un conducător plin de însufleţire, un duelist fără pereche şi un strateg de geniu. Dar n-a avut nici cea mai mică înclinaţie către erudiţie. Nu se arăta niciodată interesat de ţinerea unei evidenţe a furtunilor, îl plictiseau discuţiile despre ştiinţă şi ignora orice fabrial care nu se putea întrebuinţa în luptă. Era construit după modelul clasic al bărbatului ideal.” — De ce îl interesau atât de mult? întrebă Shallan, cu voce tare. — Hmmm? făcu Jasnah. — Vorbesc despre regele Gavilar. În biografie, mama ta susţine cu insistenţă că nu era un erudit. — E adevărat. — Dar îl interesau parshendii. Chiar şi înainte de-a auzi de Cristalsăbiile lor. După cum povesteşte Matain, a vrut să le cunoască limba, societatea şi muzica. A fost doar un mod de a-l înfăţişa într-o lumină mai bună, de a-l face să pară într-o mai mare măsură un iubitor al ştiinţei în ochii cititorilor din viitor? — Nu, răspunse Jasnah, lăsându-şi cartea în jos. În timpul petrecut pe Dealurile Nerevendicate, a devenit din ce în ce mai 1059

fascinat de parshendi. — Atunci apare o nepotrivire. De ce, pe neaşteptate, un om care până atunci nu fusese interesat de erudiţie, ar deveni atât de obsedat? — Da, zise Jasnah, şi eu mi-am pus întrebarea asta. Dar oamenii se schimbă uneori. Când s-a întors, m-am simţit încurajată de interesul lui; ne-am petrecut multe seri discutând despre descoperirile sale. A fost una dintre puţinele dăţi când m-am simţit cu adevărat legată de tata. Shallan îşi muşcă buza. — Jasnah, întrebă ea în cele din urmă, de ce m-ai pus să studiez evenimentul ăsta? Tu l-ai trăit: ştii deja tot ce „descopăr” eu. — Simt că o perspectivă nouă ar putea fi valoroasă, zise Jasnah lăsându-şi cartea jos şi uitându-se la Shallan. Nu vreau să găseşti răspunsuri precise. Sper, în schimb, că o să observi amănunte care mi-au scăpat mie. Ai ajuns să-ţi dai seama cum s-a schimbat personalitatea tatălui meu în acele luni, ceea ce înseamnă că priveşti în profunzime. Mă crezi sau nu, au fost puţini aceia care au remarcat nepotrivirea descoperită de tine – deşi, odată întors în Kholinar, mulţi au observat cum se schimba. — Chiar şi aşa, mi se pare oarecum straniu să cercetez asta. Poate sunt încă influenţată de părerea preceptoarelor mele, care susţineau că numai clasicii reprezintă un domeniu de studiu potrivit pentru o fată tânără. — Clasicii îşi au locul lor şi o să te trimit din când în când la astfel de lucrări, aşa cum am făcut pentru studiul moralităţii. Dar vreau ca aceste digresiuni să reprezinte nişte completări ale proiectelor tale. 1060

Trebuie să te concentrezi asupra acestora din urmă, nu asupra unor enigme istorice de mult căzute în uitare. Shallan dădu din cap. — Dar, Jasnah, tu nu eşti istorică? Nu sunt aceste enigme istorice uitate obiectul tău de studiu? — Sunt veristitaliană, răspunse prinţesa. Noi căutăm în trecut răspunsuri, pentru a reconstitui ceea ce s-a petrecut în realitate. Pentru multe altele, a scrie istorie nu înseamnă a spune adevărul, ci a prezenta faptele ca pe un tablou cât mai flatant pentru ele însele şi motivele lor. Eu şi surorile mele alegem proiecte în care simţim că există o neînţelegere sau o interpretare greşită şi le studiem în speranţa că vom înţelege mai bine prezentul. „Atunci de ce petreci atât de mult timp studiind poveşti populare şi căutând spirite rele?” Nu, Jasnah căuta ceva real. Ceva atât de important încât o atrăsese, făcând-o să abandoneze Câmpiile Sfărâmate şi lupta pentru răzbunarea tatălui ei. Voia să afle ceva din toate acele povestiri, iar cercetările lui Shallan făceau cumva parte din acţiunea aceea. Asta o entuziasma. Era ceea ce-şi dorea încă din copilărie, când răsfoia puţinele cărţi ale tatălui ei, frustrată fiindcă el mai pusese pe fugă încă o preceptoare. Acolo, alături de Jasnah, Shallan participa la ceva – şi, cunoscând-o pe prinţesă, îşi dădea seama că era ceva important. „Şi totuşi”, îşi spuse. „Corabia lui Tozbek soseşte mâine dimineaţă. O să plec.” „Trebuie să-ncep să mă plâng. Trebuie s-o conving pe Jasnah că totul e mult mai greu decât am bănuit, ca să nu fie surprinsă când 1061

voi pleca. Trebuie să plâng, să fiu distrusă, să mă dau bătută. Trebuie să…” În schimb, se trezi întrebând: — Ce e Urithiru? Spre surprinderea ei, Jasnah îi răspunse fără ezitare: — Se spunea că ar fi fost centrul Regatelor de Argint, un oraş care găzduia zece tronuri, câte unul pentru fiecare rege. Era cel mai maiestos, cel mai uimitor şi cel mai important din lume. — Serios? De ce n-am auzit de el până acum? — Fiindcă a fost abandonat chiar dinainte ca Radianţii Dispăruţi să se ridice împotriva omenirii. Multe erudite îl consideră o simplă legendă. Ardenţii refuză să-l pomenească, datorită asocierii sale cu Radiaţii şi, prin urmare, cu primul eşec important al vorinismului. Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le avem despre oraş sunt extrase din fragmentele de lucrări pierdute, citate de către erudite. Dintre lucrările clasice, multe au supravieţuit, ele însele, sub forma unor fragmente disparate. De fapt, singura scriere completă care nea rămas din vremea începuturilor este Calea regilor, iar asta numai datorită strădaniilor Vanrialului. Shallan dădu încet din cap. — Dacă ruinele unui magnific oraş străvechi sunt ascunse undeva, Natanatanul – neexplorat, părăginit, sălbăticit – este, fireşte, ţinutul unde să le cauţi. — Urithiru nu se află în Natanatan, zise zâmbind Jasnah. Dar presupunerea nu e rea, Shallan. Întoarce-te la studiu. — Armele, spuse Shallan. Jasnah îşi ridică o sprânceană. 1062

— Parshendii. Aveau cu ei arme frumoase, din oţel de bună calitate, gravat. Însă foloseau tobe din piele, cu urme grosolane de mâini pe laturi, şi trăiau în colibe de piatră şi crem. Nu te izbeşte nepotrivirea? — Ba da. Aş descrie-o cu siguranţă drept o ciudăţenie. — Atunci… — Shallan, îţi garantez că Urithiru nu e acolo. — Dar Câmpiile Sfărâmate te interesează. Ai vorbit cu Luminlordul Dalinar despre ele prin distrestie. — Da. — Ce erau Pustiitorii? Acum, când începuse de fapt să-i dea răspunsuri, poate că Jasnah avea să-i spună. — Ce erau, în realitate? Jasnah o studie cu o expresie stranie. — Nimeni nu ştie sigur. Multe erudite consideră că nu sunt decât o legendă, ca şi Urithiru, în timp ce teologii îi acceptă drept omologi ai Atotputernicului – monştrii care sălăşluiau în inimile oamenilor, în măsura în care el însuşi şi-a avut cândva sălaşul acolo. — Dar… — Întoarce-te la studiile tale, copilă, o îndemână Jasnah, luânduşi cartea. Poate o să discutăm despre asta altă dată. Cuvintele ei sunau a hotărâre finală. Shallan îşi muşcă buza ca să nu spună ceva necuviincios doar pentru a o atrage din nou pe Jasnah. „N-are încredere în mine,” se gândi. Poate dintr-un motiv întemeiat. „Pleci,” îşi spuse din nou ei însăşi. „Mâine. Corabia o să te ducă departe de locul ăsta.” 1063

Dar asta însemna că nu-i mai rămăsese decât o zi. Încă o zi în măreţul Palanaeum. Încă o zi cu toate acele cărţi, cu toată acea putere de cunoaştere. — Am nevoie de un exemplar din biografia tatălui tău, scrisă de Tifandor, zise Shallan, căutând prin cărţi. Găsesc întruna referinţe la ea. — E la unul dintre etajele de jos, răspunse Jasnah, cu gândul în altă parte. N-am reuşit să-i descopăr numărul de catalog. — Nu e nevoie, spuse Shallan, ridicându-se. O s-o caut. Trebuie să exersez. — Cum vrei, încuviinţă Jasnah. Shallan zâmbi. Ştia cu precizie unde se afla cartea, dar prefăcându-se că o căuta avea să poată sta mai multă vreme departe de Jasnah. Şi, în tot acel timp, avea să vadă dacă izbutea să descopere de una singură câte ceva despre Pustiitori. ● Două ore mai târziu, Shallan stătea într-una dintre încăperile de la cele mai de jos niveluri ale Palanaeumului, la o masă de lucru pe care domnea dezordinea, iar lampa ei cu sfere îşi revărsa lumina peste un teanc de cărţi adunate în grabă, dintre care niciuna nu se dovedise de prea mult folos. Se pare că toată lumea ştia câte ceva despre Pustiitori. Ţăranii vorbeau despre ei considerându-i creaturi care se iveau noaptea, când furau de la cei lipsiţi de noroc şi pedepseau nesăbuinţa. Pustiitorii lor păreau mai degrabă puşi pe şotii decât răi. Însă mai era şi o poveste stranie, despre un Pustiitor care luase înfăţişarea unui drumeţ rătăcit şi, după ce fusese primit cu bunătate de un 1064

ţăran, îi măcelărise toată familia, băuse sângele tuturor şi desenase pe pereţi, cu cenuşă neagră, simboluri de-ale semenilor săi. Însă cei mai mulţi orăşeni vedeau în Pustiitori spirite care se furişau prin întunericul nopţii, un soi de spreni demonici, care pătrundeau în inimile oamenilor şi-i puneau să comită fapte cumplite. Furia unui om cumsecade era lucrarea unui Pustiitor. Eruditele râdeau de toate aceste idei. Adevăratele relatări istorice – cele pe care reuşise să le găsească la repezeală – se dovedeau contradictorii. Erau Pustiitorii locuitori ai Infernului? Dacă era aşa, nu însemna oare că Infernul rămăsese gol, fiindcă Pustiitorii cuceriseră Palatele Împăcării şi alungaseră omenirea în Roshar? „Ar fi trebuit să-mi dau seama c-o să-mi fie greu să găsesc ceva demn de crezare”, îşi zise Shallan, lăsându-se pe spătarul scaunului. „Jasnah caută aşa ceva de luni bune, dacă nu cumva de ani. Ce maşteptam să găsesc eu, în câteva ore?” Cercetările nu izbutiseră decât s-o nedumerească mai tare. Ce vânturi pribege o aduseseră pe Jasnah la acel subiect? Era lipsit de sens. Să-i studiezi pe Pustiitori era totuna cu a încerca să afli dacă moartesprenii erau sau nu reali. Ce rost avea? Clătină din cap, stivuindu-şi cărţile. Ardenţii urmau să le aşeze din nou pe rafturi, în locul ei. Trebuia să ia biografia scrisă de Tifandor şi să se-ntoarcă în balconul lui Jasnah. Se ridică şi o porni către uşa încăperii, cu lampa în mâna liberă. Nu adusese niciun parsh; avea de gând să ia cu sine o singură carte. Când ajunse la ieşire, văzu lumina unei alte lămpi mişcându-se pe balcon. Chiar înainte de a ajunge în prag, cineva se opri în cadrul uşii, ridicând o lampă cu granate. 1065

— Kabsal? întrebă ea, surprinsă la vederea feţei lui tinere, violetă în bătaia luminii. — Shallan? zise şi el, ridicându-şi privirea către inscripţia care identifica încăperea. Ce cauţi aici? Jasnah spunea c-ai plecat în căutarea lui Tifandor. — Păi… am mers în cerc. El o privi ridicându-şi o sprânceană. — E o minciună neinspirată? întrebă ea. — Groaznică, răspunse el. Eşti cu două etaje mai sus şi la o distanţă de vreo mie de numere de catalog în lateral. După ce nu team găsit jos, le-am cerut purtătorilor liftului să m-aducă unde te-au lăsat pe tine, şi aşa am ajuns aici. — Să înveţi sub îndrumarea lui Jasnah poate fi istovitor, spuse Shallan. Aşa că uneori găsesc câte un ungher liniştit, unde mă destind şi mă adun. Numai aşa reuşesc să rămân o vreme singură. Kabsal dădu din cap cu un aer gânditor. — E mai bine? întrebă ea. — E încă problematic. Ai luat o pauză, dar pentru două ore? În plus, din câte-mi aduc aminte, spuneai că nu e chiar atât de rău să primeşti lecţii de la Jasnah. — Ea mi-ar da crezare. Are impresia că e mult mai severă decât în realitate. Sau… ei, este severă. Eu nu mă sinchisesc atât de mult cum crede ea. — Bun, zise Kabsal. Dar ce făceai aici? Ea îşi muşcă buza, stârnindu-i râsul. — Ce e? îl întrebă, roşind. — Pari atât de afurisit de plină de candoare când faci asta! 1066

— Sunt plină de candoare. — Nu m-ai minţit chiar adineauri, de două ori la rând? — Plină de candoare, în sensul că nu mai e loc pentru nimic sofisticat, zise Shallan strâmbându-se. Altminteri, minciunile ar fi fost mult mai convingătoare. Haide, stai cu mine cât caut cartea lui Tifandor. Dacă ne grăbim, n-o să fiu nevoită s-o mint pe Jasnah. — De acord, încuviinţă el, alăturându-i-se şi mergând agale pe lângă peretele Palanaeumului. Piramida inversată, goală pe dinăuntru, urca spre tavanul aflat departe, la mare înălţime, cu cei patru pereţi înclinaţi spre exterior. Cele mai de sus niveluri erau mai strălucitoare şi mai uşor de zărit, cu lumini minuscule tresăltând pe lângă balustrade în mâinile ardenţilor sau ale eruditelor. — Cincizeci şi şapte de etaje, spuse Shallan. Nici nu-mi pot imagina de câtă muncă a fost nevoie ca să fie creat totul. — N-am creat noi golul, răspunse Kabsal. Era aici. Sau cel puţin exista partea centrală. Kharbranthienii n-au tăiat în piatră decât încăperile pentru cărţi. — E o formaţiune naturală? — Tot atât de naturală ca oraşele de genul Kholinarului. Sau ai dat uitării demonstraţia mea? — N-am uitat-o. Dar de ce n-ai folosit drept exemplu şi locul ăsta? — Pentru el încă n-am găsit modelul de nisip corect. Dar suntem siguri că l-a creat Atotputernicul însuşi, aşa cum a creat şi oraşele. — Dar Cântăreţii din Zori? — Ce-i cu ei? 1067

— Nu e posibil să fie creaţia lor? El chicoti în timp ce ajungeau în dreptul liftului. — Nu făceau astfel de lucruri. Erau vindecători, spreni prietenoşi, trimişi de Atotputernic ca să le poarte de grijă oamenilor, după ce-au fost izgoniţi din Palatele Împăcării. — Invers decât Pustiitorii. — Cred că se poate spune şi aşa. Duceţi-ne cu două etaje mai jos, le ceru Kabsal purtătorilor parshi ai liftului. Aceştia începură să coboare platforma, cu scripeţii scârţâind şi cu podeaua de lemn clătinându-se sub tălpile lui Shallan. — Dacă-ţi închipui că-mi abaţi atenţia cu discuţia asta, zise Kabsal încrucişându-şi braţele şi sprijinindu-se de balustradă, să ştii că nu reuşeşti. Am stat sus, împreună cu maestra ta dispreţuitoare, mai bine de-o oră, şi dă-mi voie să-ţi spun că n-a fost o experienţă plăcută. Ştie, cred, că încă mai am de gând să-ncerc s-o convertesc. — Bineînţeles că ştie. E Jasnah. Ştie, practic, totul. — În afară de lucrul pe care-o fi venit să-l studieze aici. — E vorba de Pustiitori, spuse Shallan. Pe ei îi studiază. Kabsal se încruntă. Câteva clipe mai târziu, platforma se opri la etajul dorit. — Studiază Pustiitorii? întrebă el, părând curios. Shallan se aşteptase să fie batjocoritor sau amuzat. „Nu”, îşi spuse. „E ardent. Crede în existenţa lor.” — Ce sunt? îl întrebă, părăsind liftul. Puţin mai jos de locul în care se aflau, caverna imensă se sfârşea într-un punct. Acolo se găsea un diamant mare, impregnat, care marca nadirul. 1068

— Nouă nu ne place să vorbim despre asta, răspunse el, alăturându-i-se. — De ce nu? Eşti ardent. Ei reprezintă o parte a religiei tale. — O parte care nu e pe placul nimănui. Oamenii preferă să li se povestească despre Cele Zece Atribute Divine şi despre Cele Zece Greşeli Omeneşti. Şi le facem pe plac, fiindcă şi noi preferăm aşa ceva în locul trecutului îndepărtat. — Din pricina… îl îmboldi ea. — Din pricina eşecului nostru, răspunse el oftând. Shallan, devoţiunile – în esenţa lor – ţin încă de vorinismul clasic. Asta înseamnă că Hierocraţia şi căderea Radianţilor Dispăruţi sunt ruşinea noastră. Îşi înălţă lampa de un albastru intens. Shallan mergea agale pe lângă el, curioasă, mulţumindu-se să-l lase să vorbească. — Noi credem că Pustiitorii au existat în realitate. Au fost o pedeapsă şi o năpastă. Au năvălit asupra omenirii de o sută de ori. Mai întâi ne-au izgonit din Palatele Împăcării, apoi au încercat să ne distrugă aici, în Roshar. N-au fost nişte simpli spreni ascunşi pe sub pietre, de unde ieşeau ca să şterpelească rufele cuiva. Erau creaturi cu o teribilă putere de distrugere, făurită în Infern, din ură. — De cine? întrebă Shallan. — Ce? — Cine le-a făcut? Adică nu se poate crede că Atotputernicul ar creat ceva „din ură”. Prin urmare, ai cui operă sunt? — Pentru orice există şi opusul, Shallan. Atotputernicul e o forţă a binelui. Pentru a-i contrabalansa bunătatea, cosmerul a avut nevoie de Pustiitori. 1069

— Aşadar cu cât a făcut Atotputernicul mai mult bine, cu atât a creat, pe lângă el, şi mai mult rău? Ce sens are să faci ceva bun dacă prin asta pur şi simplu înmulţeşti şi răul? — Văd că Jasnah a continuat să te-nveţe filosofie. — Asta nu e filosofie, ripostă Shallan. E pur şi simplu logică. El oftă. — Nu cred că vrei să intri în profunzimea teologiei privitoare la această dogmă. E de-ajuns să spun că bunătatea absolută a Atotputernicului a creat Pustiitorii, dar oamenii pot alege binele fără să creeze răul, căci, ca muritori, au o natură duală. De aceea, în cosmer binele se poate înmulţi numai dacă-l creează oamenii – şi astfel binele poate ajunge să încline balanţa, depăşind răul. — Bine, spuse ea. Dar nu înghit explicaţia pentru Pustiitori. — Credeam că eşti credincioasă. — Sunt. Dar dacă-l cinstesc pe Atotputernic, nu înseamnă şi că accept orice explicaţie, Kabsal. O fi vorba despre religie, dar trebuie să aibă totuşi sens. — Nu mi-ai spus cândva că nu te înţelegi pe tine însăţi? — Ei, da. — Şi totuşi te-aştepţi să poţi înţelege cu exactitate lucrările Atotputernicului? Ea îşi strânse buzele, făcându-le să devină o linie. — Bine, de acord. Dar tot vreau să ştiu mai multe despre Pustiitori. El ridică din umeri în vreme ce o conducea într-o cameră a arhivelor, plină cu rafturi de cărţi. — Ţi-am spus lucrurile fundamentale, Shallan. Erau o întrupare a 1070

răului. Ne-am luptat cu ei de nouăzeci şi nouă de ori, conduşi de Heralzi şi de cavalerii aleşi de ei, din cele zece ordine ale Cavalerilor Radianţi. În cele din urmă a sosit Aharietiamul, Ultima Devastare. Pustiitorii au fost alungaţi înapoi, în Palatele Împăcării. Heralzii i-au urmat, ca să-i alunge şi din rai, iar Epocile Haraldice ale Rosharului s-au încheiat. Omenirea a intrat în Epoca Singurătăţii. Epoca Modernă. — Dar de ce e atât de fragmentar tot ce datează dinaintea ei? — Toate astea s-au întâmplat cu mii şi mii de ani în urmă, Shallan, răspunse ardentul. Dinainte de apariţia istoriei, dinainte ca oamenii să înveţe cum se fabrică oţelul. A fost nevoie să ni se dea Cristalsăbiile, altminteri ar fi trebuit să-i înfruntăm pe Pustiitori cu bâtele. — Şi totuşi, am avut Regatele de Argint şi Cavalerii Radianţi. — Instruiţi şi conduşi de Heralzi. Shallan se încruntă, numărând rafturile de cărţi. Se opri la cel care trebuia, îi întinse lampa ei lui Kabsal, apoi o porni pe culoarul dintre rânduri şi luă biografia de pe raft. Kabsal o urmă, ţinând ambele lămpi cât mai sus. — Aici e vorba de mai mult decât atât, spuse Shallan. Altminteri n-ar face Jasnah cercetări cu atâta înverşunare. — Pot să-ţi spun eu de ce le face, zise ardentul. Shallan se uită la el. — Nu vezi? o întrebă Kabsal. Încearcă să demonstreze că n-au existat. Că au fost o născocire a Radianţilor. Făcu un pas înainte şi se întoarse spre ea cu faţa care-i părea palidă în lumina lămpilor, reflectată de cărţile din ambele părţi. 1071

— Vrea să dovedească, o dată pentru totdeauna, că devoţiunile – şi vorinismul – sunt o înşelăciune imensă. La asta se referă totul. — Poate, spuse Shallan, gânditoare. Părea să se potrivească. Ce alt ţel mai bun putea să aibă o eretică declarată? Distrugerea credinţelor prosteşti şi demonstrarea falsităţii religiei? Explica de ce se apucase Jasnah să studieze ceva atât de lipsit de importanţă ca Pustiitorii. Ca să poată demonstra că dreptatea era de partea ei, nu trebuia decât să găsească în consemnările istorice dovada potrivită. — N-am fost destul de năpăstuiţi? spuse Kabsal, cu furie în privire. Ardenţii nu sunt o ameninţare pentru ea. În ziua de azi, nu suntem o ameninţare pentru nimeni. Nu putem avea nimic în proprietate… Blestem, suntem noi înşine proprietatea cuiva. Dansăm după capriciile lorzilor oraşelor şi ai războiului şi nu-ndrăznim să le spunem adevărul despre păcatele lor, de teamă c-o să fim pedepsiţi. Suntem creste-albe fără colţi şi gheare şi din partea noastră se aşteaptă să stăm la picioarele stăpânului şi să-l preamărim. Şi totuşi este real, totul este real, iar ei ne ignoră şi… Se întrerupse brusc, uitându-se la Shallan cu buzele strânse şi cu fălcile încleştate. Tânăra nu mai văzuse niciodată atâta fervoare şi atâta furie la acel ardent cumsecade. Nu-l crezuse capabil de aşa ceva. — Îmi cer scuze, zise el, întorcându-i spatele şi deschizând drumul înapoi, printre rafturi. — E în ordine, răspunse ea, grăbindu-se să-l urmeze, dintr-odată deprimată. Se aşteptase să descopere, în spatele cercetărilor secrete ale lui 1072

Jasnah, ceva mai măreţ, mai misterios. Era oare cu putinţă să nu fie vorba decât de dovedirea falsităţii vorinismului? Merseră în tăcere către balcon. Şi, odată ajunşi acolo, ea îşi dădu seama că trebuia să-i spună. — Kabsal, plec. Ardentul o privi surprins. — Am primit veşti de la familia mea, continuă ea. Nu pot vorbi despre asta, dar n-am cum să mai rămân aici. — E în legătură cu tatăl tău? — De ce? Ai auzit ceva? — Numai că, în ultima vreme, a preferat singurătatea. Ea îşi reţinu o tresărire. Vestea ajunsese atât de departe? — Îmi pare rău că plec atât de brusc. — O să te-ntorci? — Nu ştiu. El o privi cercetător în ochi. — Ştii când o să pleci? o întrebă pe un ton care devenise dintrodată rece. — Mâine dimineaţă. — Ei, atunci o să-mi faci măcar onoarea de a mă desena? Nu miai făcut niciodată un portret, deşi ai desenat mulţi alţi ardenţi. Ea tresări, dându-şi seama că era adevărat. În ciuda timpului petrecut împreună, pe Kabsal nu-l desenase niciodată. Îşi duse mâna liberă la gură. — Îmi pare rău! El păru uluit. — N-am spus-o cu amărăciune. De fapt, nu e chiar atât de 1073

important… — Ba da, este, îl contrazise Shallan, luându-l de mână şi trăgându-l după ea pe alee. Mi-am lăsat ustensilele pentru desen sus. Haide. Îl conduse grăbită către lift şi le ceru parshilor să-i ducă sus. În timp ce platforma începea să se ridice, Kabsal privi mâna ei într-a lui. Ea şi-o lăsă imediat în jos. — Eşti o femeie foarte năucitoare, spuse ardentul, ţeapăn. — Te-am prevenit, zise ea strângând la piept cartea găsită. Parcă spuneai că ai reuşit să mă-nţelegi. — Îmi retrag afirmaţia, spuse ardentul şi se uită la ea. Chiar pleci? Shallan dădu din cap. — Îmi pare rău, Kabsal… Nu sunt ceea ce crezi că sunt. — Cred că eşti o femeie frumoasă şi inteligentă. — Ei, da, în privinţa faptului că sunt femeie ai dreptate. — Tatăl tău e bolnav, nu-i aşa? Ea nu răspunse. — Îmi dau seama de ce vrei să te-ntorci, să fii cu el, spuse Kabsal. Dar sunt sigur că n-o să-ţi abandonezi studiile pentru totdeauna. O să te-ntorci la Jasnah. — Iar ea n-o să rămână în Kharbranth pentru totdeauna. În ultimii ani s-a tot mutat dintr-un loc într-altul. El privea drept înainte, holbându-se la partea din faţă a liftului în timp ce urcau. Aveau să se mute cât de curând într-altul, care să-i ducă în sus, la următoarele etaje. — N-ar fi trebuit să-mi petrec timpul cu tine, spuse în cele din 1074

urmă. Ardenţii cu vechime cred că mă gândesc prea mult la alte lucruri. Nu le place niciodată când unul dintre noi începe să privească în afara ardenţei. — Dreptul de a curta îţi este garantat. — Noi reprezentăm o proprietate. Drepturile unui om pot fi garantate, dar, în acelaşi timp, el este descurajat când vrea să se bucure de ele. Mi-am neglijat munca, nu m-am supus superiorilor… Fiind atras de tine, am atras asupra mea şi necazurile. — Nu ţi-am cerut nimic din toate astea. — Nu m-ai descurajat. Ea nu avea ce să-i spună; singurul răspuns era o îngrijorare crescândă. Un început de panică, o dorinţă de a fugi, de a se ascunde. În anii petrecuţi pe domeniul tatălui ei, aproape în singurătate, nu visase niciodată la o asemenea legătură. „Despre asta e vorba?” se întrebă, cuprinsă de panică. „E o legătură?” Intenţiile cu care venise la Kharbranth păruseră atât de lipsite de complicaţii! Cum ajunsese în punctul unde risca să frângă inima unui bărbat? Şi, spre ruşinea ei, recunoscu faţă de sine însăşi că avea să simtă mai degrabă lipsa cercetărilor din bibliotecă decât pe cea a lui Kabsal. Era oare o creatură oribilă fiindcă simţea astfel? Ardentul era pe gustul ei. O prezenţă plăcută. Interesantă. El o privi, iar ochii îi erau plini de dorinţă. Părea… Părinte al Furtunii, părea să se fi îndrăgostit cu adevărat. N-ar fi trebuit să fie şi ea îndrăgostită de el? Nu credea că e. Era doar năucită. Când ajunseră în partea de sus a sistemului de lifturi al Palanaeumului, Shallan aproape că se năpusti în Văl. Kabsal o 1075

urmă, dar avură nevoie de un alt lift ca să urce până la separeul lui Jasnah, şi astfel Shallan se trezi din nou prinsă în cursă, alături de el. — Aş putea să vin, spuse încet Kabsal. Să mă-ntorc împreună cu tine în Jah Keved. Panica ei se înteţi. Abia dacă-l cunoştea. Da, stătuseră adesea de vorbă, dar rareori despre lucruri importante. Dacă pleca din ardenţă, ar fi scăzut în rang până la al zecelea dahn, ajungând aproape la fel de jos ca ochi-întunecaţii. N-ar fi avut nici bani, nici casă, fiind într-o situaţie aproape tot atât de rea ca a familiei ei. Familia. Ce-ar fi spus fraţii ei dacă ar fi adus acasă pe cineva care era, de fapt, un străin? Un alt om care să se lupte cu problemele lor, care să le cunoască secretele? — Îmi dau seama, după expresia de pe chipul tău, că nu e o idee bună, spuse ardentul. S-ar părea că am înţeles greşit nişte lucruri foarte importante. — Nu, nu e aşa, se grăbi ea să răspundă. Doar că… Of, Kabsal. Cum m-aş putea aştepta să pricepi ceea ce fac, dacă nici măcar eu nu înţeleg? zise atingându-i braţul, ca să-l întoarcă spre ea. N-am fost cinstită cu tine. Şi nici cu Jasnah. Şi, ceea ce mă înfurie şi mai mult, nici măcar cu mine. El ridică din umeri, evident străduindu-se să se prefacă nepăsător. — Cel puţin o să primesc un desen. Nu-i aşa? Ea dădu din cap în timp ce liftul se oprea în sfârşit, cu o smucitură. O porni pe holul întunecat, cu Kabsal pe urmele ei, ţinând lămpile. Jasnah o măsură pe Shallan cu privirea când intră în separeul lor, dar nu o întrebă de ce avusese nevoie de atâta timp. În 1076

vreme ce-şi aduna ustensilele pentru desen, tânăra simţi că se înroşea. Kabsal şovăia în cadrul uşii. Lăsase pe masă un coş cu pâine şi gem. Era încă acoperit cu o bucată de pânză; Jasnah nu se atinsese de el, deşi ardentul îi oferea întotdeauna câteva felii, ca ofrandă de pace. Fără gem, fiindcă prinţesei nu-i plăcea câtuşi de puţin. — Unde ar trebui să stau? întrebă Kabsal. — E bine dacă rămâi acolo, spuse Shallan în timp ce se aşeza, sprijinindu-şi planşeta pentru desen pe genunchi şi ţinând-o cu mâna interzisă acoperită. Îl privi, aşa cum stătea, sprijinit cu o mână de tocul uşii. Capul ras, sutana de un cenuşiu-deschis drapată în jurul trupului, mânecile scurte, mijlocul înconjurat cu o eşarfă lată. Privirea nedumerită. Clipi, întipărindu-şi în memorie o Amintire, apoi începu să deseneze. Era una dintre cele mai stânjenitoare experienţe din viaţa ei. Nu-i spuse ardentului că putea să se mişte, aşa că el rămase în aceeaşi poziţie. Şi nu scoase nicio vorbă. Probabil se temea să nu strice portretul. Shallan descoperi că desena cu o mână tremurătoare, deşi – din fericire – izbutea să-şi stăpânească lacrimile. „Lacrimi”, îşi zise, trăgând ultimele linii ale peretelui lângă care stătea Kabsal. „De ce-ar trebui să plâng? Nu eu sunt cea care tocmai a fost respinsă. De ce nu pot avea sentimentele mele sens, măcar din când în când?” — Uite, spuse ea, desprinzând pagina şi întinzându-i-o. O să se mânjească dacă n-o dai cu lac. Kabsal şovăi, apoi se apropie şi luă portretul cu degete 1077

respectuoase. — E superb, şopti. Îşi ridică privirea, apoi se duse în grabă să-şi ia lampa şi scoase din ea broamul de granat. — Poftim, spuse el, oferindu-i-l. Ca plată. — Nu-l pot lua! În primul rând, nu e al tău. Pentru că era ardent, tot ce se afla asupra lui Kabsal îi aparţinea regelui. — Te rog, spuse Kabsal. Vreau să-ţi dau ceva. — Desenul e un dar, zise ea. Dacă mă plăteşti, înseamnă că nu ţiam dat nimic. — Atunci o să comand un altul, zise el, apăsând în palma ei sfera strălucitoare. O să iau primul portret ca pe un dar, însă mai fă-mi, te rog, încă unul. Unul cu noi doi, stând alături. Ea şovăi. Se desena rareori pe sine. I se părea bizar. — Bine. Luă sfera, apoi şi-o strecură pe furiş în punga ferită, alături de Animmod. Părea cam ciudat să poarte acolo ceva atât de greu, dar se obişnuise cu umflătura pungii şi cu greutatea. — Jasnah, ai o oglindă? întrebă ea. Cealaltă femeie răspunse cu un oftat sonor, evident sâcâită de întrerupere. Căută pe bâjbâite printre lucrurile ei şi scoase o oglindă. Kabsal o luă. — Ridică-ţi-o deasupra capului, spuse Shallan, ca să mă pot vedea. El se trase înapoi, făcând ce îi ceruse şi părând derutat. — Înclin-o puţin într-o parte, îi ceru Shallan. Bun, aşa. 1078

Clipi, întipărindu-şi în minte imaginea lui, alături de a ei. — Aşază-te. Nu mai e nevoie de oglindă. Am vrut-o doar ca punct de referinţă – mă ajută, dintr-un anumit motiv, să-mi încadrez trăsăturile în scena pe care vreau s-o desenez. O să apar stând lângă tine. El se aşeză pe podea, iar Shallan începu să lucreze, folosindu-se de asta ca să nu se mai gândească la sentimentele sale contradictorii. Simţea vinovăţie fiindcă ataşamentul ei faţă de Kabsal nu era tot atât de intens ca al lui, dar şi părere de rău fiindcă n-avea să-l mai vadă. Şi, mai presus de orice, nelinişte din cauza Animmodului. Să se deseneze pe ea însăşi alături de el era o provocare. Desena cu furie, contopind imaginea lui reală cu una imaginară, a ei însăşi, în rochia ei cu flori brodate, stând cu picioarele îndoite într-o parte. Chipul din oglindă deveni punctul ei de referinţă, în jurul căruia îşi construi imaginea capului. Prea prelung ca să fie frumos, cu părul prea deschis la culoare, cu obrajii pistruiaţi. „Animmodul”, îşi zise. „E periculos să stau cu el în Kharbranth. Dar la fel de periculos e să plec. Oare nu există şi o a treia soluţie? Dacă-l trimit departe de-aici?” Şovăi, ţinând cărbunele în aer, deasupra hârtiei. Putea îndrăzni să trimită fabrialul – împachetându-l pentru a-i fi înmânat lui Tozbek fără ştirea nimănui – în Jah Keved, fără să se ducă şi ea? În felul ăsta nu avea să-şi mai facă griji că i-ar fi fost cercetată camera în căutarea lui sau că ar fi fost găsit asupra ei, dar trebuia să distrugă toate desenele în care apărea Jasnah cu Animmodul. Şi nici n-ar mai fi existat riscul ca asupra ei să planeze vreo bănuială, în cazul în care Jasnah descoperea că nu-i mai funcţiona fabrialul. 1079

Continuă să deseneze, pierzându-se tot mai mult în gânduri şi lăsându-şi degetele să lucreze. Dacă trimitea Animmodul acasă, ea putea rămâne în Kharbranth. Era o perspectivă excelentă, ispititoare, dar care o făcea să se frământe şi mai tare. Se pregătea de plecare de atâta timp. Ce-ar fi putut face în privinţa lui Kabsal? Şi mai era şi Jasnah. Oare chiar ar fi putut rămâne acolo, acceptând tutela oferită de prinţesă, după tot ce făcuse? „Da”, îşi zise. „Aş putea.” Fervoarea acelui sentiment o surprinse. Ar fi putut trăi suportându-şi vinovăţia, zi după zi, dacă asta însemna că ar fi continuat să înveţe. Era dovada unui egoism înfiorător, făcând-o să se ruşineze. Dar ar mai fi mers aşa, cel puţin pentru scurtă vreme. În cele din urmă ar fi trebuit, fireşte, să se-ntoarcă. Nu-şi putea lăsa fraţii să-nfrunte singuri pericolul. Aveau nevoie de ea. Egoism, secondat de curaj. Al doilea o surprindea aproape la fel de mult ca primul. Pentru că pe niciunul nu-l asocia prea des cu propria persoană. Dar începea să-şi dea seama că nu ştiuse cine era de fapt. Nu înainte de a pleca din Jah Keved, lăsând în urmă tot ce-i era familiar, tot ce se aşteptase de la ea însăşi să fie. Începu să deseneze cu tot mai multă înflăcărare. Termină cele două personaje şi trecu la fundal. Nişte linii iuţi, îndrăzneţe, deveniră podeaua separeului şi arcada din spatele lui. O încâlceală întunecată pentru o latură a mesei de lucru, care arunca o umbră. Linii clare, subţiri, pentru lampa de pe podea. Linii impetuoase, ca suflarea vântului, pentru picioarele şi roba creaturii de dincolo de ea… Shallan încremeni, cu degetele trasând o linie nedorită înainte de 1080

se desprinde de silueta pe care-o desenase chiar în spatele lui Kabsal. O siluetă care nu era acolo, cu un simbol ascuţit şi colţuros plutindu-i deasupra gulerului, în loc de cap. Shallan se ridică, trântindu-şi scaunul pe spate, cu degetele mâinii libere încleştate pe cărbune şi pe planşeta pentru desen. — Shallan? spuse Kabsal. Împăcarea pe care începuse s-o simtă în timp ce desena se spulberă cât ai clipi şi inima prinse să-i bată nebuneşte. Tot ce o apăsa dădu năvală. Kabsal. Jasnah. Fraţii ei. Hotărâri. Alegeri. Probleme. — S-a întâmplat ceva? întrebă Kabsal, apropiindu-se cu un pas. — Îmi pare rău, răspunse ea. Am… am făcut o greşeală. El se încruntă. De unde stătea, Jasnah îşi ridică privirea, încreţindu-şi fruntea. — Nu-i nimic, spuse Kabsal. Uite, hai să mâncăm nişte pâine cu gem. O să ne liniştim, apoi o să termini. Nu-mi pasă de o… — Trebuie să plec, îl întrerupse Shallan, simţind că se sufoca. Îmi pare rău. Ieşi din separeu în goană, trecând pe lângă ardentul uluit şi ocolind de departe locul în care apăruse silueta din desenul ei. Ce era cu ea? Se grăbi către lift şi le strigă parshilor s-o ducă jos. Se uită peste umăr. Kabsal stătea pe coridor, privind în urma ei. Ea ajunsese la lift, cu planşeta pentru desen strânsă la piept, în timp ce inima îi bătea nebuneşte. „Linişteşte-te”, îşi spuse sprijinindu-se cu spatele de balustrada platformei în timp ce parshii începeau s-o coboare. Se uită la palierul pustiu aflat deasupra ei. Şi se trezi clipind, memorând scena. Începu iar să deseneze. 1081

Trăgea liniile cu gesturi scurte, sprijinindu-şi planşeta de mâna interzisă. Singura lumină venea de la câte două sfere foarte mici, plasate în dreapta şi-n stânga, unde frânghiile încordate vibrau. Se mişca fără să gândească, desena şi atât, uitându-se în sus. Îşi coborî privirea către ceea ce pusese pe hârtie. Pe palierul de deasupra stăteau două siluete, purtând robe prea ţepene, făcute parcă dintr-o ţesătură metalică. Stăteau aplecate şi o priveau cum se îndepărtează. Se uită din nou în sus. Palierul era gol. „Ce mi se-ntâmplă?” se întrebă, din ce în ce mai îngrozită. Când platforma atinse podeaua, se grăbi să iasă, cu fusta fluturând. Ajunse la ieşirea din Văl aproape în fugă, fără să le dea atenţie maeştrilor-slujitori şi ardenţilor care-o priveau nedumeriţi. Unde să se ducă? Sudoarea îi şiroia pe obraji. Unde poţi să fugi când înnebuneşti? Pătrunse în mulţimea de oameni din sala principală. Era dupăamiaza târziu şi începuse alergătura dinainte de cină – servitorii împingeau cărucioare cu mâncare, ochi-luminoşii se îndreptau alene spre camerele lor, eruditele umblau cu mâinile la spate. Se repezi în mijlocul lor, cu pletele desprinzându-i-se din coc, în timp ce acele de păr îi cădeau pe podeaua de piatră cu pocnete ascuţite. Eliberat, părul roşu îi unduia în urmă. Ciufulită şi gâfâind, intră pe coridorul care ducea la camera ei şi se uită înapoi. În urmă, prin puhoiul de oameni din care se desprinsese, lăsase un şir de capete întoarse spre ea, cu priviri nedumerite. Aproape fără voia ei, clipi şi-şi întipări o Amintire. Îşi înălţă din nou planşeta pentru desen, strângând cărbunele între degete 1082

alunecoase, şi desenă în grabă scena din sala plină de lume. Doar nişte siluete vagi. Bărbaţi alcătuiţi din linii drepte, femei schiţate cu ajutorul unor curbe, pereţi de piatră în pantă, răbufniri de lumină în lămpile cu sfere de pe pereţi. Şi cinci siluete cu simboluri în loc de capete, cu robe şi mantii prea ţepene. Simbolurile difereau unele de altele, erau diforme, nefamiliare, şi atârnau deasupra unor trupuri fără gât. Creaturile şerpuiau, nevăzute, prin mulţime. Ca nişte prădători. Concentrându-se asupra lui Shallan. „Sunt rodul imaginaţiei mele”, încercă să-şi spună. „Sunt prea încordată, mă copleşesc prea multe lucruri.” Oare figurile acelea erau o reprezentare a vinovăţiei ei? A tensiunii în care trăia, trădând-o pe Jasnah şi minţindu-l pe Kabsal? A faptelor săvârşite înainte de a pleca din Jah Keved? Încercă să rămână pe loc, aşteptând, dar degetele ei refuzau să stea neclintite. Clipi şi începu să deseneze pe o altă foaie. Termină cu o mână tremurătoare. Siluetele erau aproape de ea, cu falsele capete colţuroase atârnând, oribile, acolo unde ar fi trebuit să li se afle feţele. Logica o avertiza că exagerează, dar, indiferent ce şi-ar fi spus, nu i se părea demn de crezare. Creaturile erau reale. Şi veniseră după ea. O luă la fugă, spre surprinderea câtorva servitori care se apropiau, gata s-o ajute. Alergă, cu picioarele încălţate în papuci alunecându-i pe covoarele de pe coridor, şi ajunse în cele din urmă la uşa care ducea spre încăperile lui Jasnah. Ţinându-şi planşeta sub braţ, descuie cu degete tremurătoare, apoi se împinse în uşă şi o 1083

trânti în urma ei. Încuie din nou şi dădu buzna în propria cameră. Trânti şi uşa aceea, apoi se întoarse şi se îndepărtă de aceasta, mergând cu spatele. Singura lumină din cameră venea de Ia trei pete de diamant din lampa-cupă aflată pe noptiera ei. Se urcă în pat şi se trase cât mai departe de uşă, până ce ajunse să se sprijine de perete, respirând pe nas, înnebunită. Încă mai ţinea planşeta sub braţ, dar îşi pierduse cărbunele. Mai avea alţii înăuntrul noptierei. „N-o face”, îşi spuse. „Stai şi linişteşte-te, pur şi simplu.” Simţea un fior tot mai puternic, o groază crescândă. Trebuia să ştie. Se întinse după cărbune, apoi clipi şi începu să-şi deseneze camera. Mai întâi tavanul. Patru linii drepte, coborând către pereţi. Degetele continuau să i se mişte, desenând, descriind chiar planşeta pentru desen aflată în faţa ei şi mâna interzisă înfăşurată în mânecă în timp ce susţinea planşeta din spate. Şi trecură mai departe. La creaturile din jur, cu simboluri diforme pe care nimic nu le lega de umerii lor inegali. Acele non-capete aveau unghiuri stranii, suprafeţe care-şi pierdeau contururile în moduri bizare, imposibile. Creatura din faţă întindea degete prea netede către Shallan. La numai câţiva centimetri de partea dreaptă a planşetei pentru desen. „O, Părinte al Furtunii…” îşi zise ea, iar cărbunele i se opri. Era singură în cameră şi avea totuşi în faţă imaginea aceleiaşi încăperi pline de creaturi lucioase. Se aflau destul de aproape ca să le simtă răsuflarea, dacă ar fi respirat. Se simţea oare în cameră o adiere rece? Şovăind – îngrozită, dar incapabilă să se oprească – Shallan lăsă cărbunele să cadă şi-şi ridică 1084

mâna liberă, întinzând-o spre dreapta. Şi simţi ceva. Ţipă, sări în picioare pe pat, scăpând planşeta, şi se trase înapoi, lipindu-se de perete. Înainte să-şi dea seama ce făcea, se lupta deja cu propria mânecă, străduindu-se să scoată Animmodul. Dintre toate lucrurile pe care le avea asupra ei, era singurul care aducea cu o armă. Nu, era o prostie. Nu ştia să-l folosească. Era neajutorată. Doar dacă… „Pe furtună!” se gândi, înnebunită. „Nu-l pot folosi. Mi-am făgăduit.” Dar începu, totuşi. Zece bătăi de inimă ca să dea la iveală fructul sacrilegiului ei, câştigul adus de cea mai cumplită dintre faptele sale. La jumătate fu întreruptă de o voce, nefirească, dar clară: — Ce eşti? Îşi duse mâna la piept, pierzându-şi echilibrul din cauza patului moale, şi căzu în genunchi pe pătura mototolită. Întinse o mână într-o parte, sprijinindu-se de noptieră şi atingând în treacăt cu degetele cupa mare de sticlă aflată acolo. — Ce sunt? şopti. Sunt îngrozită. „E adevărat.” În jurul ei, dormitorul se transformă. Patul, noptiera, planşeta ei pentru desen, pereţii, tavanul – totul păru să plesnească, preschimbându-se în sfere minuscule din sticlă întunecată. Se pomeni într-un loc cu un cer negru şi un soare straniu, mic şi alb, suspendat la orizont, mult prea departe. Shallan ţipă când se văzu în aer, căzând pe spate, într-o ploaie de mărgele. În apropiere planau flăcări, zeci sau poate sute de flăcări. 1085

Ca nişte vârfuri de lumânare plutind în văzduh şi unduind în vânt. Se izbi de ceva. Era o mare întunecată, nesfârşită, lipsită de apă. Era alcătuită din mărgele mărunte, un întreg ocean de sfere. Se răsuceau în jurul ei, mişcându-se şi unduindu-se ca nişte valuri. Shallan icni, dând din braţe în încercarea de a se menţine la suprafaţă. „Vrei să mă preschimb?” întrebă, în capul ei, o voce caldă, clară şi diferită de şoapta rece pe care-o auzise mai înainte. Era profundă, găunoasă şi sugera o vârstă înaintată. Părea să vină din mâna ei, şiatunci îşi dădu seama că strângea ceva în pumn. Una dintre mărgele. Unduirea oceanului de sticlă ameninţa s-o tragă în jos; dădu nebuneşte din picioare, izbutind cumva să rămână la suprafaţă. „Sunt ceea ce sunt de foarte mult timp, spuse vocea caldă. Dorm atât de mult. O să mă schimb. Dă-mi ceea ce ai.” — Nu pricep ce spui! Te rog, ajută-mă! „O să mă schimb.” I se făcu deodată frig, ca şi cum ceva i-ar fi sorbit toată căldura trupului. Ţipă, în timp ce din mărgeaua aflată între degetele ei răbufnea căldura. O scăpă tocmai când o unduire a oceanului de sub ea o trase dedesubt, cu mărgele rostogolindu-se unele peste altele şi zornăind încet. Căzu pe spate şi se lovi de propriul pat, revenind în camera ei. Alături, cupa de pe noptieră se topi, sticla transformându-i-se întrun lichid roşu, astfel încât cele trei sfere căzură pe suprafaţa inundată a lemnului. Lichidul roşu se prelinse peste margini, împroşcând podeaua. Shallan se trase înapoi, îngrozită. 1086

Cupa se transformase în sânge. Când se retrase, şocată, Shallan izbi noptiera, zgâlţâind-o. Lângă cupă era o carafă pentru apă, goală. Aceasta se răsturnă şi căzu. Se sparse de podeaua din piatră, împroşcând sângele. „Asta a fost o Animmodelare!” îşi zise Shallan. Transformase cupa în sânge, care era una dintre cele Zece Esenţe. Îşi duse mâna la cap, ţintuind cu privirea lichidul roşu care se lăţea pe podea, adunându-se într-o baltă. Părea foarte mult. Era atât de uluită. Vocea, creaturile, marea din mărgele de sticlă, cerul negru şi rece. Toate apăruseră atât de repede! „Am Animmodelat”, repetă ea. „Am reuşit!” Avusese vreo legătură cu acele creaturi? Dar începuseră să-i apară în desene cu mult înainte de a fura fabrialul. Cum… ce…? Se uită în jos, la mâna ei interzisă şi la Animmodul ascuns în punga din mânecă. „Nu mi l-am pus”, îşi zise. „Dar l-am folosit, totuşi.” — Shallan? Era vocea lui Jasnah. Chiar dincolo de uşă. Probabil că prinţesa o urmărise. Shallan simţi înţepătura spaimei când văzu un firicel de sânge prelingându-se către uşă. Aproape că ajunsese acolo, avea să treacă pe sub ea într-o clipă. De ce trebuise să fie sânge? Îngreţoşată, sări în picioare, iar papucii i se îmbibară cu lichidul roşu. — Shallan? repetă Jasnah, a cărei voce venea acum de la mai mică depărtare. Ce s-a auzit? Tânăra se uită înnebunită la sânge, apoi la blocul pentru desen, plin cu reprezentările creaturilor stranii. Dacă între ele şi 1087

Animmodelare exista vreo legătură? Jasnah avea să-şi dea seama. Sub uşă era o umbră. Intrând în panică, îşi îndesă blocul cu desene în cufăr. Dar sângele, sângele avea s-o dea de gol. Era destul de mult ca să pară scurs dintr-o rană periculoasă. Jasnah avea să-l vadă. Avea să ştie. Sânge, acolo unde n-ar fi trebuit să existe? Una dintre Cele Zece Esenţe? Jasnah avea să-şi dea seama ce se întâmplase! Lui Shallan îi veni brusc o idee. Nu era genială, dar oferea o cale de ieşire şi era singurul lucru care-i trecea prin minte. Se lăsă în genunchi şi luă în mâna interzisă, prin materialul mânecii, un ciob din carafa spartă. Trase aer în piept, îşi suflecă mâneca dreaptă, apoi folosi ciobul ca să-şi facă o tăietură nu prea adâncă în braţ. Fiind sub stăpânirea panicii, aproape că nici n-o duru. Sângele ţâşni. În timp ce mânerul uşii se rotea şi aceasta începea să se deschidă, Shallan lăsă ciobul să cadă şi se întinse pe-o parte. Închise ochii, prefăcându-se leşinată. Uşa se deschise larg. Jasnah icni şi strigă imediat după ajutor. Se grăbi să vină lângă Shallan, o prinse de braţ şi-i apăsă rana cu mâna. Shallan mormăi ceva neclar, ca şi cum n-ar fi fost pe de-a-ntregul conştientă, strângându-şi în mâna interzisă punga – şi Animmodul din ea. Naveau să i-o deschidă, nu-i aşa? Îşi trase braţul mai aproape de piept, stând ghemuită, fără să scoată un sunet, în timp ce se auzeau tot mai mulţi paşi şi mai multe strigăte, servitorii şi parshii dădeau buzna în cameră, iar Jasnah striga, cerând mai multe ajutoare. „Asta n-o să se termine cu bine”, îşi zise Shallan. 1088

46 VLĂSTARUL LUI TANAVAST „Cu toate că în acea seară ar fi trebuit să iau cina în oraşul Veden, am insistat să vizitez Kholinarul şi să stau de vorbă cu Tivbet. În Urithiru, birurile creşteau fără nicio logică. La vremea aceea, aşanumiţii Radianţi începuseră deja să-şi arate adevărata fire.” După incendiul din Palanaeumul original, din memoriile lui Terxim na mai rămas decât o pagină, iar versetul acesta e singurul care-mi poate fi de folos.

Kaladin visa că era furtuna. Înainta dezlănţuit, cu zidul de furtună din spatele său ca o mantie fluturându-i în urmă, deasupra unei întinderi negre, unduitoare. Oceanul. Trecerea lui învolbura apele, izbind valurile unele de altele şi înălţând o spumă albă, spre a fi prinsă şi spulberată de vânturile sale. Se apropie de continentul întunecat şi se avântă mai sus. Şi mai sus. Tot mai sus. Lăsă marea în urmă. Imensitatea uscatului i se desfăşură înainte, părând fără sfârşit, un ocean de stâncă. „Atât de mare”, îşi zise cu uimire. Nu înţelesese. Cum ar fi putut? Se năpusti peste Câmpiile Sfărâmate. Arătau ca şi cum ceva imens le-ar fi izbit în centru, azvârlind spre exterior sfărâmături vălurite. Şi ele erau mai întinse decât se aşteptase; nu era e mirare că nimeni nu izbutise să-şi găsească drumul prin spărturi. 1089

În centru se afla un platou imens, însă pe întuneric şi de la distanţă nu putea să vadă mare lucru. Dar se zăreau lumini. Era locuit. Vedea foarte bine că partea estică a acestora era foarte diferită de cea din vest, marcată de coloane înalte, fusiforme, şi de platouri aproape măcinate de stihii. Cu toate acestea, observă simetria Câmpiilor. De la mare înălţime, păreau o operă de artă. O clipă mai târziu trecuse de ele, continuându-şi drumul către nord şi vest, spre a se avânta de-a lungul Mării de Suliţe, o mare interioară puţin adâncă, unde nişte degete frânte de piatră se înălţau deasupra apei. Trecu peste Alethkar, întrezărind Kholinarul, oraşul imens, construit în mijlocul unor formaţiuni stâncoase asemenea unor înotătoare de peşte crescute din piatră. Pe urmă se întoarse către sud, îndepărtându-se de toate locurile pe care le cunoştea. Trecu peste munţi semeţi, având culmi dens populate, cu sate îngrămădite în apropierea unor deschizături din care ieşeau aburi sau lavă. Piscurile Mâncătorului de Coarne? Le lăsă, bătute de ploaie şi de vânt, şi coborî tunător către ţinuturi străine. Trecu peste oraşe şi peste câmpii deschise, peste sate şi peste râuri şerpuitoare. Erau multe armate. Trecu peste corturi plate, fixate pe partea ferită de vânt a stâncilor, cu pari înfipţi în piatră ca să le ţină întinse şi cu oameni ascunşi înăuntru. Trecu peste coastele unor dealuri, unde soldaţii se îngrămădeau în despicături. Trecu peste căruţe mari de lemn, construite ca să-i adăpostească pe ochi-luminoşi în timp de război. Câte războaie se purtau în lume? Nu era pace nicăieri? O porni către sud-vest, suflând în direcţia unui oraş construit în 1090

interiorul unor despicături lungi din sol, aducând cu urmele unor gheare ce sfâşiaseră peisajul. Ajunse deasupra lui cât ai clipi, trecând peste o ţară în care piatra însăşi era crestată şi ondulată, ca nişte valuri îngheţate. Oamenii din regatul acela aveau pielea întunecată, ca Sigzil. Ţinuturile continuau să apară rând pe rând. Sute de oraşe. Mii de sate. Oameni cu vene de un albastru palid sub piele. Un loc unde presiunea furtunii care se apropia făcea apa să ţâşnească din pământ. Un oraş unde oamenii locuiau în stalactite uriaşe, goale pe dinăuntru, atârnate sub o culme titanică, aflată într-un loc adăpostit. Suflă către apus. Ţinutul era atât de vast. Atât de mare. Cu atât de mulţi oameni diferiţi. Te uluia. În vest, războiul părea să aibă o mai mică amploare decât în est, iar asta îl făcu să se simtă bine, dar neliniştea nu-l părăsi. În întreaga lume, pacea părea o marfă rară. Ceva îi atrase atenţia. Străfulgerări luminoase bizare. Suflă către ele, din fruntea furtunii. Ce erau? Veneau în rafale, alcătuind modele stranii. Aproape ca nişte obiecte spre care putea întinde mâna, atingându-le, erau bule sferice de lumină ce vibra, cu piscuri şi văi. Kaladin traversă un oraş straniu, de formă triunghiulară, cu piscuri înalte, ridicându-se ca nişte santinele în colţuri şi în centru. Străfulgerările veneau dintr-o clădire de pe piscul central. Kaladin ştia c-avea să treacă pe acolo cu mare repeziciune, căci, furtună fiind, nu putea să bată în retragere. Sufla către vest. Se folosi de vânt pentru a deschide cu violenţă o uşă, apoi intră pe un coridor lung, cu dale roşii pe pereţii strălucitori, cu mozaicuri murale pe lângă care trecea atât de repede încât nu putea să le 1091

desluşească. Făcu să foşnească fustele unor servitoare înalte, cu părul auriu, care duceau tăvi cu mâncare sau cu prosoape aburinde. Scoteau strigăte într-o limbă stranie, poate întrebându-se cine lăsase o fereastră nezăvorâtă în timpul unei mari furtuni. Străfulgerările luminoase veneau chiar din faţa lui. Atât de fascinante! Trecând pe lângă o femeie frumoasă, cu părul auriu şi roşu, care se ghemui înfricoşată într-un cotlon, Kaladin dădu buzna pe o uşă. Şi aruncă o scurtă privire dincolo de ea. Un bărbat stătea lângă două cadavre. Cu ţeasta palidă rasă, în haine albe, asasinul ţinea într-o mână o sabie lungă, subţire. Îşi ridică privirea, îndreptată până atunci asupra victimelor sale, şi aproape îi dădu impresia că-l văzuse pe Kaladin. Avea ochi mari, de shin. Era prea târziu ca să se mai poată uita şi la altceva. Răbufni printr-o fereastră, deschizându-i larg obloanele, şi se scurse în noapte. Alte oraşe, alţi munţi şi ale păduri trecură pe lângă el, ca tot atâtea imagini neclare. La apariţia lui, plantele îşi îndoiau frunzele, mugurii-de-stâncă îşi închideau carapacele şi tufele îşi retrăgeau crengile. În scurt timp, ajunse în apropierea oceanului din vest. VLĂSTRAR AL LUI TANAVAST. VLĂSTAR AL ONOAREI. VLĂSTAR AL CELUI DE MULT PLECAT. Răsunând pe neaşteptate, vocea îl zgudui pe Kaladin; se zbătu în aer. PACTUL JURĂMÂNT A ÎNCETAT. Sunetul tunător făcu să vibreze însuşi zidul furtunii. Kaladin izbi pământul, despărţindu-se de furtună. Alunecă până ce se opri, cu 1092

picioarele azvârlind trombe de apă. Vânturile furtunii se spulberară, lovindu-se de el, dar făcea într-o îndeajuns de mare măsură parte din ele, aşa că nici nu-l azvârliră, nici nu-l zguduiră. Vocea era tunet, bubuia în aer. PACTUL JURĂMÂNT A ÎNCETAT, VLĂSTAR AL ONOAREI. — Nu înţeleg, strigă Kaladin în furtună. În faţa lui se formă un chip, o faţă pe care-o mai văzuse, o faţă îmbătrânită, tot atât de imensă ca bolta cerului, cu ochii plini de stele. VINE OROAREA. CEA MAI PERICULOASĂ DIN TOATE ŞAISPREZECE. ACUM O SĂ PLECI. Simţi un suflu venind spre el. — Aşteaptă, strigă Kaladin. De ce se poartă aici atât de multe războaie? Trebuie să ne batem întotdeauna? Nu ştia sigur de ce întreba. Cuvintele i se desprindeau pur şi simplu de pe buze. Furtuna scoase un hârâit, de parc-ar fi fost un tată îmbătrânit, gânditor. Chipul dispăru, spărgându-se în picături de apă. O voce răspunse, cu mai multă blândeţe: DOMNEŞTE OROAREA. ● Kaladin se trezi icnind. Era înconjurat de siluete întunecate, care-l ţineau lipit de podeaua din piatră. Ţipă, cu vechile sale reflexe preluând controlul. Instinctiv, îşi întinse brusc braţele în lateral, înşfăcând cu fiecare câte o gleznă şi smucind ca să-şi dezechilibreze atacatorii. Cei doi se prăbuşiră înjurând. El îşi folosi avântul ca să se 1093

răsucească, în timp ce-şi ridica un braţ, rotindu-l. Lovi mâinile care-l ţintuiau, eliberându-se, se legănă şi se aruncă înainte, dând peste bărbatul aflat chiar în faţa lui. Se rostogoli peste acesta, ghemuindu-se şi ridicându-se în picioare, eliberat. Se răsuci, făcând sudoarea să-i zboare de pe frunte. Unde-i era suliţa? Îşi duse mâna spre cuţitul de la centură, gata să-l înşface. N-avea cuţit. N-avea suliţă. — Lovi-te-ar furtuna, Kaladin! Era Teft. Kaladin îşi duse mâna la piept, respirând greu şi spulberându-şi visul bizar. Podul Patru. Era cu Podul Patru. Furtunoveghetorii din slujba regelui preziseseră o furtună în primele ore ale dimineţii. — E în ordine, spuse către grupul de podari care se zvârcoleau, înjurând, după ce încercaseră să-l ţină. Ce făceaţi? — Ai încercat să ieşi în furtună, spuse Moash cu reproş, desprinzându-se din învălmăşeală. Încăperea era luminată de o singură sferă de diamant pusă de cineva într-un colţ. — Ha! adăugă Pietroi, ridicându-se şi scuturându-se de praf. Ai deschis uşa în ploaie şi te-ai uitat afară, de parc-ai fi fost lovit c-o piatră-n cap. A trebuit să te tragem înapoi. Nu cred că ţi-ar prinde bine încă două săptămâni bolnav în culcuş, nu? Kaladin se linişti; stropeala – burniţa liniştită de la sfârşitul unei furtuni – continua, împrăştiindu-şi stropii pe acoperiş. — N-am putut să te trezim, zise Sigzil. Kaladin aruncă o privire către azishul aşezat pe podea, cu spatele 1094

sprijinit de peretele din piatră. El nu încercase să-l oprească. — Ai avut un soi de vis stârnit de febră. — Mă simt foarte bine, răspunse Kaladin. Ceea ce nu prea era adevărat: îl durea capul şi se simţea istovit. Răsuflă adânc şi-şi trase umerii înapoi, încercând să-şi alunge oboseala. Sfera din colţ pâlpâi. Pe urmă deveni tot mai palidă, lăsându-i în întuneric. — Dar-ar furtuna! bombăni Moash. Ţiparul ăsta de Gaz! Iar ne dă sfere înnegurate. Păşind cu grijă, Kaladin traversă baraca cufundată în beznă. Durerea de cap îi dispăru în timp ce-şi căuta pe bâjbâite drumul către uşă. O deschise, lăsând să intre lumina slabă a dimineţii noroase. Vântul îşi pierduse puterea, dar ploaia continua să cadă. Ieşi afară şi în scurtă vreme fu udat până la piele. Ceilalţi podari îl urmară, iar Pietroi îi aruncă o bucată mică de săpun. Ca mai toţi ceilalţi, Kaladin nu purta decât acoperitoarea legată în jurul şalelor, aşa că se săpuni sub ploaia rece. Săpunul mirosea a ulei şi era zgrunţuros din cauza nisipului din el. Podarii n-aveau săpunuri parfumate şi moi. Kaladin îi aruncă bucata de săpun lui Bisig, un bărbat subţire, cu faţa colţuroasă. Acesta o luă cu recunoştinţă – nu vorbea niciodată prea mult – şi începu să se săpunească în vreme ce Kaladin lăsa ploaia să-i spele clăbucul de pe corp şi din păr. Pe margine, Pietroi folosea un castron cu apă ca să se radă şi să-şi tundă barba de mâncător de coarne, care era mai lungă pe margini şi îi acoperea 1095

obrajii, dar lăsa liberă pielea de sub buze şi de pe bărbie. Făcea o pereche stranie împreună cu părul de pe cap, pe care şi-l rădea pe mijloc, pornind exact de deasupra sprâncenelor şi mergând spre ceafă. Cât despre părul rămas, pe acesta şi-l tundea scurt. Avea mâna uşoară şi grijulie, aşa că în urma briciului nu rămase nici cea mai mică zgârietură. De-ndată ce termină, se ridică şi-şi flutură mâna către bărbaţii care aşteptau în spatele lui. Rând pe rând, îi bărbieri pe toţi cei care doreau. Se întrerupea din când în când ca să-şi ascută briciul pe tocilă şi pe cureaua de piele. Kaladin îşi duse degetele la propria barbă. Nu şi-o mai răsese cu totul de pe vremea când se aflase în armata lui Amaram, cu atât de mult timp în urmă. Se alătură şirului de oameni în aşteptare. Când îi veni rândul, uriaşul mâncător de coarne râse. — Aşază-te, prietene, aşază-te! E bine c-ai venit. Ce-i pe faţa ta seamănă mai degrabă a rămuriş de scoarţă-subţire decât a barbă îngrijită. — Rade-o de tot, îi ceru el, aşezându-se pe o buturugă. N-aş prea vrea să am una ciudată, ca a ta. — Ha! exclamă Pietroi, ascuţindu-şi briciul. Eşti câmpean, prietene. Nu se cuvine să porţi o humnka’aban. Ar trebui să-ţi trag o bătaie zdravănă dac-ai încerca. — Credeam că lupta e sub demnitatea ta. — E permisă în mai multe cazuri importante, de excepţie, îl lămuri Pietroi. Şi-acum, gata cu vorbăria, dacă nu cumva vrei să-ţi pierzi o buză. Mâncătorul de coarne îi scurtă mai întâi barba, apoi îl săpuni şi îl rase, începând cu obrazul stâng. Kaladin nu mai lăsase niciodată pe 1096

altcineva să-l bărbierească; când plecase pentru prima oară la război, fusese atât de tânăr, încât bărbieritul aproape că nu-i era necesar. Şi, pe măsură ce se maturizase, se deprinsese să se descurce singur. Mişcările lui Pietroi erau dibace, aşa că nu se alese cu zgârieturi şi ciupituri. Peste câteva minute, mâncătorul de coarne făcu un pas înapoi. Kaladin îşi ridică degetele către bărbie şi-şi simţi pielea netedă, sensibilă. La atingere, faţa lui părea rece, bizară. Bărbieritul îl dusese înapoi în timp, transformându-l – doar un pic – în omul care fusese. Era ciudat cât de mult te putea schimba faptul că-ţi rădeai barba. „Ar fi trebuit s-o fac cu săptămâni în urmă.” Stropeala se transformase într-o ploaie măruntă, vestitoarea ultimelor şoapte ale furtunii. Kaladin se ridică, lăsând apa să-i spele smocurile de păr tuns care-i căzuseră pe piept. Dunny, cu faţa lui de copilaş – ultimul dintre cei care stătuseră la rând – se aşeză ca să fie bărbierit, la rândul lui. Abia dacă avea nevoie de aşa ceva. — Îţi stă bine bărbierit, spuse o voce. Kaladin se răsuci şi-l văzu pe Sigzil sprijinit de zidul barăcii, chiar sub streaşină. — Faţa ta are linii puternice. Colţuroase şi ferme, cu o bărbie impozantă. Poporul meu ar numi-o faţă de conducător. — Nu sunt ochi-luminoşi, zise Kaladin, scuipând într-o parte. — Îi urăşti atât de mult! — Le detest minciunile. Nu-mi place că, pe vremuri, i-am crezut oameni de onoare. — Şi-o să-i dai deoparte? întrebă Sigzil, părând curios. O să 1097

conduci în locul lor? — Nu, răspunse, părând să-l surprindă pe azish. Syl îşi făcu în sfârşit apariţia dintr-o parte, sătulă de joaca în bătaia vânturilor marii furtuni. Kaladin se temea întotdeauna – nu prea tare, însă – că avea să plece cu ele, abandonându-l. — Nu eşti însetat de răzbunare împotriva celor care te-au tratat astfel? întrebă Sigzil. — O, îmi face mare plăcere să-i pedepsesc, răspunse Kaladin. Dar nu-mi doresc câtuşi de puţin nici să le iau locul, nici să le îngroş rândurile. — Eu aş intra în rândul lor cât ai clipi, spuse Moash, venind din spate şi încrucişându-şi braţele pe pieptul suplu, musculos. Dac-aş conduce eu, lucrurile s-ar schimba. Ochi-luminoşii ar lucra în mine şi pe câmp. Ar căra poduri şi ar fi ucişi de săgeţile parshendilor. — N-o să se-ntâmple aşa ceva, zise Kaladin. Dar nu te condamn fiindcă-ncerci. Sigzil dădu din cap, gânditor. — Aţi auzit vreodată de regatul Babatharnam? — Nu, răspunse Kaladin, aruncând o privire spre tabără. Soldaţii începuseră să se mişte încoace şi-ncolo. Erau destui aceia care se spălau, la rândul lor. — Oricum, e un nume de ţară ciudat. — Eu unul, zise pufnind Sigzil, m-am gândit întotdeauna că Alethkar e un nume ridicol. Cred că depinde de locul unde ai crescut. — Şi de ce-ai adus vorba despre Babab…? întrebă Moash. — Babatharnam, spuse Sigzil. Am mers odată acolo, cu stăpânul 1098

meu. Au copaci ciudaţi. Când se apropie o mare furtună, se întind la pământ cu trunchi cu tot, ca şi cum ar avea balamale. Cât am stat acolo, am ajuns de trei ori la închisoare. Pentru babathi, contează uimitor de mult modul în care vorbeşti. Stăpânul meu a fost foarte nemulţumit de suma pe care-a trebuit s-o plătească în schimbul eliberării mele. Fireşte, părerea mea e că s-au folosit de orice pretext pentru întemniţarea unui străin, ştiind că stăpânul meu avea buzunare adânci, adăugă el, zâmbind cu nostalgie. Pentru una dintre întemniţări, vina a fost a mea. Ştii, femeile de-acolo au vene care formează modele vizibile pe sub piele. Multor vizitatori asta le taie cheful, însă mie mi s-au părut frumoase. Aproape irezistibile… Kaladin se încruntă. Oare nu apăruse în visul lui ceva asemănător? — Am adus vorba despre babathi pentru că îşi conduc ţara întrun mod straniu, continuă Sigzil. Vedeţi voi, pe-acolo bătrânilor li se dă putere. Cu cât eşti mai bătrân, cu atât ai mai multă autoritate. Oricine ar putea să domnească, dacă trăieşte destul de mult. Regele este numit Cel mai Bătrân. — Pare corect, spuse Moash, alăturându-i-se lui Sigzil sub streaşină. Mai bine decât să-ţi alegi conducătorii după culoarea ochilor. — A, da, încuviinţă Sigzil. Babathii sunt foarte corecţi. În prezent, sunt conduşi de dinastia Monavakah. — Cum poţi avea o dinastie când îţi alegi conducătorii ţinând cont de vârsta lor? se miră Kaladin. — E foarte simplu. Îi execuţi pe toţi cei care ajung la o vârstă destul de înaintată ca să revendice tronul. 1099

Kaladin se înfioră. — Fac aşa ceva? — Da, din nefericire. În Babatharnam, e mare tulburare din pricina asta. A fost foarte periculos să-i vizităm. Monavakahii fac tot posibilul ca să se-asigure că membrii familiei lor trăiesc cel mai mult; vreme de cincizeci de ani, nimeni din afara ei n-a devenit Cel mai Bătrân. Oricine altcineva a fost asasinat, exilat sau a murit pe câmpul de luptă. — E oribil. — Mă-ndoiesc că se găsesc mulţi oameni care să nu fie de acord. Dar am adus vorba despre asemenea orori cu un scop. Înţelegeţi, am învăţat din experienţă că, oriunde te-ai duce, o să dai peste cineva care abuzează de putere, spuse el, ridicând din umeri. Diferenţierea după culoarea ochilor nu e o metodă chiar atât de stranie, în comparaţie cu altele pe care le-am văzut. Dacă tu, Moash, i-ai răsturna pe ochi-luminoşi şi ne-ai aduce pe noi la putere, măndoiesc că lumea ar deveni un loc diferit. Abuzurile ar continua. Ar fi săvârşite asupra altor oameni. Kaladin făcu un gest de încuviinţare, însă Moash clătină din cap, spunând: — Nu Sigzil, eu aş schimba lumea. Vorbesc serios. — Şi cum ai face-o? întrebă Kaladin, amuzat. — Am venit la război ca să dobândesc o Cristalsabie, răspunse Moash. Şi încă mai am de gând s-o fac, într-un fel sau altul. Roşi, apoi îşi feri privirea. — Te-ai alăturat armatei sperând c-o s-ajungi suliţaş, nu-i aşa? îl întrebă Kaladin. 1100

Moash şovăi, apoi dădu din cap. — Unii dintre cei sosiţi odată cu mine au ajuns soldaţi, dar cei mai mulţi am fost trimişi la echipele de podari, spuse el, privindu-l pe Kaladin şi înnegurându-se la faţă. Bine-ar fi ca planul tău să meargă, Înălţimea ta. Ultima dată când am fugit, m-am ales c-o bătaie. Mi s-a spus că, dacă mai încerc, o să capăt un stigmat de sclav. — N-am promis niciodată c-o să meargă, Moash. Dacă ai o idee mai bună, spune-ne-o. Moash ezită. — Ei, dacă ne-nveţi într-adevăr să luptăm cu suliţa, cum ai promis, cred că nu contează. Kaladin se uită prudent împrejur, convingându-se că nici Gaz, nici vreun podar din altă echipă nu se aflau pe-aproape. — Păstrează tăcerea, murmură către Moash. Nu vorbi despre asta decât în spărturi. Ploaia aproape că se oprise. Norii aveau să se împrăştie în curând. Moash se uită urât la el, dar nu spuse nimic. — Nu crezi cu adevărat că te-ar lăsa să ai o Cristalsabie, nu-i aşa? întrebă Sigzil. — Oricine poate câştiga una, răspunse Moash. Indiferent dacă e om liber sau sclav. Ochi-luminoşi sau ochi-întunecaţi. Aşa e legea. — Presupunând că ei o respectă, spuse oftând Kaladin. — Mă descurc eu cumva, zise iar Moash. Se uită într-o parte, observând cum Pietroi îşi închidea briciul şişi ştergea apa de ploaie de pe ţeasta cheală. 1101

Mâncătorul de coarne se apropie. — Sigzil, spuse el, am auzit de locul despre care vorbeai. Babatharnam. Vărul vărului unui văr de-al meu l-a vizitat odată. Au melci foarte gustoşi. — Pentru un mâncător de coarne, asta e o călătorie lungă, remarcă Sigzil. — Aproape la fel de lungă ca şi pentru un azish, spuse Pietroi. De fapt, pentru voi e chiar mai lungă, fiindcă aveţi picioare atât de scurte! Sigzil se încruntă. — Am mai văzut oameni de soiul tău, adăugă Pietroi, încrucişându-şi braţele. — Ce? făcu Sigzil. Azishi? Nu suntem chiar atât de rari. — Nu, nu vorbesc despre rasa ta, zise Pietroi. Despre oamenii de acelaşi soi. Cum li se spune oamenilor care vizitează lumea şi le povestesc altora ce-au văzut? Lumecântător. Da, ăsta-i cuvântul. Nu-i aşa? Sigzil încremeni. Pe urmă se ridică brusc şi se îndepărtă furios, fără să se uite înapoi. — Ei, de ce se poartă aşa? întrebă Pietroi. Mie nu mi-e ruşine că sunt bucătar. De ce se ruşinează el fiindcă-i lumecântător? — Lumecântător? întrebă Kaladin. Pietroi ridică din umeri. — Nu ştiu mare lucru. Sunt oameni ciudaţi. Spun că trebuie să călătorească prin toate regatele şi să le povestească oamenilor deacolo despre alte regate. Sunt un soi de povestitori, deşi ei se cred mult mai mult de-atât. 1102

— Probabil că-n ţara lui e un soi de luminlord, zise Moash. După felul în care vorbeşte. Mă-ntreb cum de-a sfârşit-o printre noi, cremlingii. — Hei, zise Dunny, alăturându-li-se. Ce i-aţi făcut lui Sigzil? Mi-a făgăduit că-mi povesteşte despre locul meu de baştină. — Locul tău de baştină? îl întrebă Moash pe bărbatul mai tânăr. Păi tu eşti din Alethkar. — Sigzil spune că ochii mei violeţi nu-s ai unui om de-aici. Crede că am sânge veden. — Ochii tăi nu sunt violeţi, zise Moash. — Ba sunt, îl contrazise Dunny. Pot să-ţi dai seama de asta în bătaia luminii strălucitoare a soarelui. Sunt într-adevăr de culoare închisă. — Ha! exclamă Pietroi. Dacă eşti din Vedenar, suntem veri! Piscurile sunt lângă Vedenar. Oamenii de-acolo au uneori păr roşu şi frumos, ca al nostru. — Bucură-te că nu i s-a părut nimănui că ai ochii roşii, Dunny, spuse Kaladin. Moash, Pietroi, adunaţi-vă subgrupele şi daţi-le de ştire lui Teft şi Cikatrice. Vreau să-şi ungă toată lumea vesta şi sandalele, ca le ferească de umezeală. Oamenii oftară, dar îi ascultară ordinul. Armata le dădea uleiul. Podarii erau sacrificabili, însă pielea de porc de bună calitate şi metalul pentru catarame nu erau ieftine. În timp ce se adunau la lucru, soarele ieşi dintre nori. Lumina lui caldă era o plăcere pentru pielea udă de ploaie a lui Kaladin. Urmat de soare, frigul din timpul marilor furtuni avea ceva înviorător. Polipii mugurilor-de-stâncă de pe o latură a barăcii se deschideau, 1103

absorbind umezeala din aer. Aceştia trebuiau răzuiţi, pentru că măcinau piatra pereţilor, umplând-o de ciupituri şi crăpături. Mugurii erau de un stacojiu intens. Era chachel, a treia zi a săptămânii. Pe piaţa sclavilor trebuia să apară marfă nouă. Adică podari noi. Echipa lui Kaladin se afla în mare pericol, în timpul ultimei alergări, o săgeată îl nimerise pe Yake în braţ, iar o alta îl nimerise pe Delp în gât. Kaladin nu putuse face nimic pentru el şi, cu Yale rănit, echipa nu avea decât douăzeci şi opt de oameni în stare să care podul. Aşa cum era de aşteptat, după o oră în care se ocupară de treburile din fiecare dimineaţă – să îngrijească echipamentul şi să ungă podul, în timp ce Lopen şi Dabbid alergau s-aducă oala cu terci şi s-o ducă pe urmă înapoi, în lemnărie –, Kaladin zări soldaţii aducând un şir de oameni murdari, care-şi târşâiau picioarele. Îi făcu semn lui Teft şi se îndreptară amândoi către Gaz. — Înainte să ţipi la mine – spuse acesta la sosirea lui Kaladin – trebuie să pricepi că aici nu pot schimba nimic. Sclavii erau strânşi grămadă, sub paza a doi soldaţi cu haine verzi, boţite. — Eşti sergentul podurilor, spuse Kaladin. Teft se opri lângă el. Nu se bărbierise, dar începuse să-şi tundă cu grijă barba căruntă şi scurtă. — Da, încuviinţă Gaz, dar nu mai împart eu oamenii. Luminata Hashal vrea s-o facă ea însăşi. În numele soţului ei, fireşte. Kaladin scrâşni din dinţi. Hashal avea să-i ţină mereu cu mai puţini oameni decât le-ar fi trebuit. — Adică nu primim nimic. 1104

— N-am spus asta, zise Gaz, scuipându-şi într-o parte saliva neagră. V-a dat unul. „E totuşi ceva”, se gândi Kaladin. În noul grup erau pe puţin o sută de oameni. — Pe care? Ar fi bine să fie destul de înalt ca să poată căra un pod. — A, este, răspunse Gaz, făcându-le câtorva sclavi semn să se dea deoparte. Şi e un muncitor bun. Oamenii se traseră în lături, dându-l la iveală pe cel aflat în spatele lor. Era mai scund decât media, dar destul de înalt ca să poată căra podul. Însă avea pielea marmorată, neagră cu roşu. — Un parsh? se miră Kaladin. Lângă el, Teft înjură în surdină. — De ce nu? întrebă Gaz. Sunt sclavii ideali. Nu ripostează niciodată. — Dar suntem în război cu ei! exclamă Teft. — Suntem în război cu un trib de ciudaţi, zise Gaz. Cei de pe Câmpiile Sfărâmate sunt foarte diferiţi de ăştia care lucrează pentru noi. Măcar atâta lucru era adevărat. În tabără se aflau o mulţime de parshi şi – în ciuda petelor de pe pielea lor – se asemănau foarte puţin cu parshendii războinici. De exemplu, din pielea niciunuia nu creştea ciudata carapace în formă de armură. Kaladin se uită la bărbatul robust şi chel. Parshul privea în pământ; nu purta decât o pânză în jurul şalelor şi avea un aer grosolan. Degetele lui erau mai groase decât ale oamenilor, braţele mai vânjoase, coapsele mai late. 1105

— E domesticit, spuse Gaz. N-aveţi de ce să vă faceţi griji. — Credeam că parshii sunt prea valoroşi ca să fie folosiţi la podalergări, zise Kaladin. — Nu e decât un experiment, îl lămuri Gaz. Luminata Hashal vrea să ştie de unde poate alege. În ultima vreme a găsit cu greu îndeajuns de mulţi podari, iar parshii ar putea umple golurile. — E o tâmpenie, Gaz, spuse Teft. Puţin îmi pasă dacă e „domesticit” sau nu. Să-i ceri să care un pod în lupta împotriva celor din neamul lui e neghiobie curată. Dacă ne trădează? Gaz ridică din umeri. — O să vedem ce se-ntâmplă. — Dar… — Las-o baltă, Teft, zise Kaladin. Tu, parshule, vino cu mine. Se întoarse şi începu să coboare dealul. Parshul îl urmă, îndatoritor. Teft înjură şi făcu la fel. — Ce soi de truc crezi că-ncearcă pe socoteala noastră? întrebă Teft. — Bănuiesc că este exact ce-a spus. O încercare, ca să vadă dacă se pot baza sau nu pe parshi pentru căratul podurilor. Poate c-o să facă tot ce i se cere. Sau poate o să refuze s-alerge, sau o să-ncerce să ne ucidă. Ea are oricum de câştigat. — Pe răsuflarea lui Kelek, înjură Teft. Situaţia noastră e mai neagră decât stomacul unui mâncător de coarne. Femeia asta ne vrea pe toţi morţi, Kaladin. — Ştiu. Privi peste umăr, către parsh. Era puţin mai înalt decât majoritatea oamenilor lui, cu faţa puţin mai lată, dar, pentru 1106

Kaladin, toţi arătau cam la fel. Când ajunse înapoi, echipa Podului Patru se aliniase. Surprinşi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor, oamenii se uitau la parshul care se apropia. Kaladin se opri în faţa lor, cu Teft alături şi cu parshul în spate. Prezenţa unuia ca el la distanţă de numai un pas îi incita. Se trase într-o parte, ca din întâmplare. Parshul rămase locului, cu ochii în jos, cu umerii căzuţi. Kaladin se uită la ceilalţi. Ghiciseră şi mârâiau, ostili. „Părinte al Furtunii,” îşi zise Kaladin. „În lumea asta există ceva mai prejos decât un podar. Un podar parsh.” Poate că parshii or fi costat mai mult decât sclavii, dar tot atât costau şi chulii. De fapt, comparaţia era potrivită, fiindcă parshii erau puşi la muncă aidoma animalelor. Văzând reacţia celorlalţi, lui Kaladin i se făcu milă de creatură. Şi se înfurie pe sine însuşi. De ce trebuia să reacţioneze aşa întotdeauna? Parshul era periculos, le abătea atenţia celorlalţi, era un factor de care nu-şi permiteau să depindă. O povară. „Transformă o povară într-un câştig ori de câte ori e cu putinţă.” Cuvintele fuseseră rostite de un om căruia nu-i păsa decât de pielea lui. „Dar-ar furtuna”, se gândi. „Sunt un prost. Un idiot desăvârşit, îndobitocit. Nu e acelaşi lucru. Nicidecum.” — Ai un nume, parshule? întrebă. Noul venit clătină din cap. Parshii vorbeau rareori. Erau în stare, dar trebuiau îmboldiţi. — Ei, trebuie să te strigăm cumva, spuse Kaladin. Ce zici de 1107

Shen? Parshul ridică din umeri. — Bun, atunci, li se adresă Kaladin celorlalţi. El e Shen. Acum e de-al nostru. — Un parsh? întrebă Lopen, care trândăvea lângă baracă. Nu-mi place, gancho. Uită-te cum se holbează la mine. — O să ne omoare-n somn, adăugă Moash. — Nu, e o treabă bună, spuse Cikatrice. Îl punem să alerge-n faţă. O să primească o săgeată în locul unuia dintre noi. Syl coborî din zbor pe umărul lui Kaladin şi se uită în jos spre parsh. Ochii ei erau trişti. „Dacă i-ai răsturna pe ochi-luminoşi şi ne-ai aduce pe noi la putere, abuzurile ar continua. Ar fi săvârşite asupra altor oameni.” Însă acela era un parsh. „Trebuie să faci tot posibilul ca să rămâi în viaţă…” — Nu, spuse Kaladin. Shen e acum unul de-al nostru. Puţin îmi pasă ce-a fost înainte. Aşa cum nu-mi pasă ce-aţi fost voi. Acum suntem Podul Patru. Şi asta e şi el. — Dar… începu Cikatrice. — Nu, spuse Kaladin. N-o să ne purtăm cu el cum se poartă ochiluminoşii cu noi, Cikatrice. Şi cu asta basta. Pietroi, găseşte-i o vestă şi nişte sandale. Podarii se împrăştiară, cu toţii în afară de Teft. — Şi cum rămâne… cu planurile noastre? întrebă el încet. — Le înfăptuim, răspunse Kaladin. Asta păru să-l neliniştească pe podarul mai vârstnic. — Ce crezi c-o să facă el, Teft? întrebă Kaladin. O să ne pârască? 1108

N-am auzit niciodată un parsh care să deschidă gura pentru a rosti mai mult de-un singur cuvânt. Mă-ndoiesc că poate fi spion. — Nu ştiu, mormăi Teft. Dar nu mi-au plăcut niciodată. Par în stare să vorbească unii cu alţii fără să scoată niciun sunet. Nu-mi place cum arată. — Teft, spuse Kaladin fără menajamente, dac-am respinge podarii luându-ne după înfăţişarea lor, ţi-e ţi-am fi tras un picior cu săptămâni în urmă, pentru mutra asta a ta. Teft mârâi. Apoi zâmbi. — Ce e? întrebă Kaladin. — Nimic. Doar că… pentru o clipă, mi-ai adus aminte de vremuri mai bune. Dinainte de-a fi zdrobit de furtuna care s-a năpustit asupra mea. Îţi dai seama care ne sunt şansele, nu? Şansele de a ne recăpăta libertatea luptând, de a scăpa de un om ca Sadeas? Kaladin dădu cu gravitate din cap. — Bun, zise Teft. Ei, fiindcă tu nu te simţi înclinat s-o faci, o să stau eu cu ochii pe prietenul nostru „Shen”, aici prezent. Poţi să-mi mulţumeşti după ce-o să-l împiedic să-ţi înfigă un cuţit în spate. — Nu cred că trebuie să ne facem griji. — Eşti tânăr, zise Teft. Eu sunt bătrân. — Şi e de presupus că asta te face mai înţelept? — Dar-ar furtuna, nu. Asta dovedeşte doar că am mai multă experienţă decât tine în privinţa supravieţuirii. O să-l supraveghez. Ţie-ţi rămâne doar să te ocupi de restul acestui grup jalnic, pentru ca… Se întrerupse, uitându-se în jur. — … Să nu se mai împiedice de propriile picioare când îi 1109

ameninţă cineva. Pricepi? Kaladin dădu din cap. Asta sunase aproape aidoma vorbelor unuia dintre sergenţii lui de pe vremuri. Teft se ferea cu insistenţă să vorbească despre trecutul său, dar nu părea la fel de zdrobit ca majoritatea celorlalţi. — Bine, zise Kaladin, asigură-te că oamenii se ocupă de echipamentul lor. — Tu ce-o să faci? — O să mă plimb. Şi-o să mă gândesc. ● O oră mai târziu, Kaladin încă mai hoinărea prin tabăra lui Sadeas. Trebuia să se întoarcă în lemnărie cât de curând. Oamenii lui erau din nou trimişi în spărturi şi nu li se lăsaseră decât vreo câteva ore libere, în care trebuia să se îngrijească de echipament. Când era foarte tânăr, nu înţelesese de ce tatăl lui pleca adesea la plimbare ca să se gândească. Dar, pe măsură ce se maturiza, se surprindea imitându-i din ce în ce mai mult obiceiurile. Mersul şi mişcarea acţionau asupra minţii lui. Trecerea necontenită pe lângă corturi, alternanţa culorilor, vânzoleala oamenilor, toate dădea naştere unui simţ al schimbării, iar gândurile îi deveneau la fel de dornice de mişcare. „Nu te zgârci când miza e viaţa ta, Kaladin”, îi spusese întotdeauna Durk. „Nu scoate doar un strop când ai buzunarul plin de pete. Ori pui totul pe masă, ori pleci.” Syl dansa înaintea lui, sărind de pe un umăr pe altul pe strada plină de oameni. Din când în când cobora pe capul cuiva care mergea în direcţia opusă şi se aşeza acolo, cu picioarele încrucişate, 1110

până când trecea de Kaladin. Toate sferele lui erau pe masă. Era hotărât să-i ajute pe podari. Dar îl irita ceva, o temere pe care nu putea să şi-o explice. — Pari neliniştit, spuse Syl, oprindu-i-se pe umăr. Purta, pe lângă obişnuita ei rochie, o tichie şi o haină, parcă vrând să-i imite pe negustorii din apropiere. Trecură pe lângă prăvălia spiţerului. Kaladin abia dacă se obosi să-i arunce o privire. Nu mai avea sevă de buruiana dâmbului de vânzare. În curând, avea să rămână fără provizii. Le spusese oamenilor săi că urma să-i înveţe să lupte, dar pentru asta era nevoie de timp. Şi, odată instruiţi, cum aveau să scoată suliţele din spărtură, ca să le folosească pentru evadare? S-o facă pe furiş era greu, având în vedere cum erau cercetaţi din cap până-n picioare. Ar fi putut începe lupta în momentul cercetării, dar ar fi alertat întreaga tabără. Probleme, probleme. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai imposibil părea totul. Făcu loc pentru doi soldaţi cu haine verzi ca frunzişul. Ochii lor de un căprui-închis îi desemnau drept cetăţeni obişnuiţi, însă judecând după nodurile albe de pe umeri, erau ofiţeri-cetăţeni. Sergenţi sau comandanţi de pluton. — Kaladin? întrebă Syl. — Scoaterea podarilor din tabără e cea mai complicată însărcinare pe care-am avut-o vreodată. Mult mai grea decât toate celelalte încercări de evadare din viaţa mea de sclav, şi toate-au dat greş. Nu pot să nu mă-ntreb dacă nu cumva nu pun la cale un alt 1111

dezastru. — De data asta o să fie altfel, Kaladin, zise ea. Îmi dau seama. — Cam aşa ceva ar fi spus Tien. Moartea lui dovedeşte că, de fapt, cuvintele nu schimbă nimic, Syl. Înainte să mă-ntrebi, află că nu mă arunc din nou în braţele disperării. Dar nu pot trece cu vederea ceea ce mi s-a întâmplat. A început cu Tien. De-atunci se pare că, de fiecare dată când am ales pe cineva anume, vrând să-l protejez, cel protejat a sfârşit prin a-şi găsi moartea. De fiecare dată. E de-ajuns ca să mă facă să mă-ntreb dacă nu cumva Atotputernicul însuşi mă urăşte. Ea se încruntă. — Cred că eşti prost. În plus, dacă a urât pe cineva, atunci i-a urât pe cei care au murit, nu pe tine. Tu ai supravieţuit. — Cred că sunt egocentric, leg totul de mine. Dar, Syl, eu am supravieţuit de fiecare dată, când aproape toţi ceilalţi au murit. Mereu. Fostul meu pluton de suliţaşi, prima echipă de podari din care am făcut parte, numeroşii sclavi pe care am încercat să-i ajut să evadeze. E un tipar. Şi e din ce în ce mai greu de ignorat. — Poate că Atotputernicul te păstrează, zise Syl. Kaladin se opri în mijlocul străzii, zornăind; un soldat în trecere îl înjură şi-l împinse într-o parte. În toată discuţia asta era ceva greşit. Se retrase lângă un butoi cu apă de ploaie aşezat între două prăvălii – nişte clădiri masive, cu pereţi de piatră. — Syl, spuse Kaladin. L-ai pomenit pe Atotputernic. — Tu ai făcut-o primul. — Nu ţine cont de asta. Crezi în Atotputernic? Ştii dacă există cu adevărat? 1112

Ea îşi lăsă capul într-o parte. — Nu ştiu. Ei, nu ştiu o grămadă de lucruri. Dar ar trebui să ştiu asta. Aşa cred. Poate că da? Părea foarte încurcată. — Eu nu sunt sigur că mă număr printre credincioşi, spuse Kaladin privind strada. Mama era credincioasă, iar tata vorbea întotdeauna cu veneraţie despre Heralzi. Credea şi el, aşa aş zice, dar poate numai datorită tradiţiilor vindecătorilor, despre care se spune că vin de la Heralzi. Ardenţii nu ne dau nicio atenţie nouă, podarilor. Când eram în armata lui Amaram, le făceau vizite soldaţilor, dar în lemnărie n-am văzut nici măcar unul. Nu m-am gândit prea mult la asta. Credinţa n-a părut s-ajute niciodată vreun soldat. — Păi, dacă nu crezi, n-ai de ce să-ţi închipui că Atotputernicul te urăşte. — Numai că dacă Atotputernicul nu există, ar putea exista altceva, adăugă Kaladin. Nu ştiu. Dintre toţi soldaţii pe care i-am cunoscut, o grămadă erau superstiţioşi. Vorbeau despre lucruri precum Magia Veche şi Veghetoarea Nopţii, care-i pot aduce cuiva ghinion. Eu îi luam în râs. Dar cât mai pot continua să ignor această posibilitate? Dacă toate eşecurile mele sunt, de fapt, dovada că există aşa ceva? Syl păru tulburată. Tichia şi haina ei se dizolvară, preschimbându-se în ceaţă, iar ea îşi înfăşură braţele în jurul trupului, ca şi cum comentariile lui ar fi făcut-o să-i fie frig. „Domneşte oroarea…” — Syl, continuă Kaladin încruntându-se, cu gândul la visul lui 1113

bizar. Ai auzit vreodată de ceva numit Oroare? Nu mă refer la sentiment, ci la… o persoană sau la un lucru care poartă numele ăsta. Ea şuieră pe neaşteptate. Un sunet neplăcut, sălbatic. Se desprinse grăbită de umărul lui, devenind o săgeată de lumină, şi se năpusti sub streaşina clădirii de alături. Kaladin clipi nedumerit. — Syl? o strigă el, atrăgând privirile unor spălătorese care treceau pe-acolo. Sprena nu mai apăru. El îşi încrucişă braţele. Cuvântul acela o pusese pe fugă. De ce? O înşiruire de înjurături sonore îi întrerupse gândurile. Se răsuci chiar în clipa când din clădirea frumoasă de pe cealaltă parte a străzii dădu buzna un bărbat, împingând în faţa lui o femeie pe jumătate dezbrăcată. Bărbatul avea ochii de un albastru strălucitor, iar haina verde ca frunzişul – pe care-o ţinea pe braţ – avea noduri roşii. Un ofiţer ochi-luminoşi, de un rang nu foarte înalt. Probabil de al şaptelea dahn. Femeia pe jumătate îmbrăcată căzu Ia pământ. Plângând, îşi strângea rochia descheiată în faţă, peste piept, iar părul lung şi negru îi atârna pe spate, legat cu două panglici roşii. Rochia era a unei femei ochi-luminoşi, numai că ambele mâneci erau scurte, lăsându-i mâna interzisă la vedere. O curtezană. Ofiţerul continuă să-njure în timp ce-şi punea haina. Nu şi-o încheie. În schimb, făcu un pas înainte şi lovi femeia cu piciorul în burtă. Ea icni, şi din pământ răsăriră durerospreni, adunându-i-se în jur. Niciun trecător nu se opri, dar mulţi grăbiră pasul, uitându-se 1114

în jos. Kaladin mârâi şi sări în stradă, făcându-şi loc printr-un grup de soldaţi. Pe urmă se opri. Trei bărbaţi îmbrăcaţi în albastru ieşiră din mulţime, oprindu-se hotărâţi între femeia căzută şi ofiţerul în verde. Numai unul era ochi-luminoşi, judecând după nodurile de pe umeri. Noduri aurii. Un bărbat de rang cu adevărat înalt, de al doilea sau al treilea dahn. Era evident că nou-veniţii nu făceau parte din armata lui Sadeas, nu cu hainele lor albastre, bine călcate. Ofiţerul lui Sadeas şovăi. Cel în albastru îşi puse palma pe mânerul sabiei. Ceilalţi doi aveau halebarde de bună calitate, cu semiluni strălucitoare în vârf. Un grup de soldaţi în verde se desprinse din mulţime şi începu să-i înconjoare pe cei în albastru. În aer se simţea încordarea, iar Kaladin îşi dădu seama că strada – fremătând de oameni cu doar câteva clipe în urmă – se golea cu mare repeziciune. El rămase practic singur, unicul spectator care se uita la cei trei bărbaţi în albastru, acum înconjuraţi de alţi şapte în verde. Femeia era tot la pământ, smiorcăindu-se. Se ghemui lângă ofiţerul în albastru. Bărbatul care o lovise cu piciorul – o brută cu sprâncene stufoase şi cu o claie de păr negru, nepieptănat – începu să-şi încheie partea dreaptă a hainei. — N-aveţi ce căuta aici, prieteni. S-ar părea c-aţi greşit tabăra prin care hoinăriţi. — Avem treburi care ne îndreptăţesc să ne aflăm aici, răspunse ofiţerul în albastru. Avea trăsături frumoase şi părul auriu, împestriţat cu şuviţe de un negru alethi. Întinse mâna în faţă, ca şi cum ar fi vrut s-o strângă 1115

pe-a ofiţerului lui Sadeas. — Ei, haide, spuse el pe-un ton afabil. Indiferent ce-ai avea de împărţit cu femeia asta, sunt sigur că se poate rezolva fără furie şi fără violenţă. Kaladin se retrase sub streaşina aleasă de Syl drept ascunziş. — E o curvă, spuse omul lui Sadeas. — De asta-mi dau seama, răspunse cel în albastru. Îşi ţinea mâna întinsă. Ofiţerul în verde i-o scuipă. — Înţeleg, spuse blondul. Îşi retrase braţul, şi în aer se adunară fuioare spiralate de ceaţă, unindu-i-se în mâinile ridicate într-o postură bătăioasă. O sabie masivă îşi făcu apariţia, cu lungimea egalând înălţimea unui bărbat. Apa condensată picura de pe întreaga lungime a lamei reci, sclipitoare. Era o armă frumoasă, lungă şi şerpuitoare, singura muchie pe care o avea fiind ondulată ca un ţipar şi curbată în sus, către vârf. Pe partea din spate avea proeminenţe delicate, ca nişte formaţiuni cristaline. Ofiţerul lui Sadeas se retrase împleticindu-se şi căzu, alb la faţă. Soldaţii în verde se împrăştiară. Ofiţerul îi înjură – cea mai scârboasă înjurătură pe care o auzise vreodată Kaladin –, dar niciunul nu se întoarse să-l ajute. Aruncând în urmă o privire urâtă, acesta urcă în grabă treptele clădirii. Uşa se trânti, lăsând locul cufundat într-o tăcere nefirească. În afară de soldaţii în albastru şi de curtezana căzută, Kaladin era singurul om de pe stradă. Cristalpurtătorul îi aruncă o privire şi consideră, evident, că nu reprezenta o ameninţare. Îşi aruncă sabia 1116

pe pietre; lama se înfipse cu uşurinţă şi rămase aşa, cu mânerul spre cer. Tânărul Cristalpurtător îi întinse mâna târfei căzute. — De curiozitate, ce i-ai făcut? Ea îi luă mâna, şovăind, şi îl lăsă s-o ridice. — A refuzat să-mi plătească, pretinzând că reputaţia lui a transformat totul într-o plăcere pentru mine, zise femeia şi se strâmbă. M-a lovit de-ndată ce-am făcut un comentariu despre „reputaţia” lui. S-ar părea că nu e cunoscut pentru ceea ce credea el. Luminlordul chicoti. — Îţi sugerez ca de-acum încolo să ceri plata înainte. O să te conducem până la hotar. Te sfătuiesc să nu te-ntorci prea curând în tabăra lui Sadeas. Femeia dădu din cap, ţinându-şi partea din faţă a rochiei lipită de piept. Mâna ei interzisă era încă la vedere. Netedă, cu pielea bronzată, cu degete lungi, delicate. Kaladin se trezi holbându-se la ea şi roşind. Ea se înclină spre luminlord, în timp ce însoţitorii lui supravegheau strada, cu halebardele pregătite. Chiar şi cu părul ciufulit şi cu faţa mânjită de fard, era destul de frumoasă. — Mulţumesc, luminlordul meu. Poate că te-aş interesa? Fără nicio plată. Tânărul îşi ridică o sprânceană. — Ispititor, spuse, dar tata m-ar omorî. Ţine la vechiul mod de viaţă. — Păcat, zise ea trăgându-se înapoi şi acoperindu-şi cu stângăcie pieptul în timp ce-şi strecura braţul în mânecă. Scoase o mănuşă pentru mâna interzisă. Atunci tatăl tău e foarte formalist? 1117

— Ai putea spune şi aşa, răspunse Cristalpurtătorul, întorcânduse către Kaladin. Hei, băiatule de pod! „Băiat de pod?” Tânărul lord părea să fie doar cu vreo câţiva ani mai în vârstă ca el. — Dă o fugă până la Luminlordul Reral Makoram, spuse aruncând ceva pe partea cealaltă a străzii, către Kaladin. O sferă. Scânteie în lumina soarelui înainte s-o prindă Kaladin. — E în batalionul al şaselea. Spune-i că Adolin Kholin n-o sajungă la întâlnirea de azi. O să-i trimit vorbă, ca s-o amânăm pentru altă dată. Kaladin se uită în jos la sferă. Un strop de smarald. Mai mult decât câştiga el de obicei în două săptămâni. Îşi ridică privirea; tânărul luminlord şi însoţitorii lui se retrăgeau deja, urmaţi de târfă. — Te-ai grăbit să-i sari în ajutor, spuse o voce. Se uită în sus la Syl, care cobora lin ca să i se aşeze pe umăr. — Foarte nobil din partea ta. — Ceilalţi au ajuns primii, răspunse el. „Şi unul era un ochi-luminoşi, nici mai mult, nici mai puţin. Ce folos putea trage de aici?” — Totuşi, ai încercat s-o ajuţi. — Prosteşte, spuse Kaladin. Ce-aş fi putut eu să fac? Să dobor un ochi-luminoşi? Asta ar fi ridicat jumătate dintre soldaţii din tabără împotriva mea, iar târfa ar fi fost bătută şi mai tare şi ar fi fost învinuită că a stârnit încăierarea. Şi-ar fi putut găsi moartea mulţumită eforturilor mele. Tăcu. Vorbele lui semănau prea mult cu ceea ce spusese mai înainte. 1118

Nu putea să cedeze tentaţiei de a presupunere că era blestemat, sau că avea ghinion, sau ce altceva o fi fost. Superstiţiile nu duceau niciodată nicăieri. Dar tiparul era supărător. Dacă acţiona ca şi până atunci, cum s-ar fi putut aştepta la rezultate diferite? Trebuia săncerce ceva nou. Să facă, într-un fel sau altul, o schimbare. Pentru asta era nevoie să se gândească mai mult şi mai bine. O porni înapoi către lemnărie. — N-ai de gând să faci ce ţi-a cerut luminlordul? întrebă Syl. Nu lăsa să se vadă niciun efect întârziat al neaşteptatei sale spaime; părea dornică să pretindă că nu se întâmplase nimic. — După felul în care s-a purtat cu mine? se răsti Kaladin. — N-a fost chiar atât de rău. — N-am de gând să mă plec în faţa lor. Nu mai am de gând să lendeplinesc toate capriciile doar fiindcă aşa se aşteaptă ei. Dacă îşi făcea atâtea griji pentru mesajul lui, atunci trebuia s-aştepte, să se convingă că vreau să i-l duc. — I-ai luat sfera. — Câştigată din sudoarea ochi-întunecaţilor care trudesc pentru el. Syl amuţi pentru o clipă. — Întunecimea pe care-o văd în tine când vorbeşti despre ei mă sperie, Kaladin. Când te gândeşti la ochi-luminoşi, nu mai eşti tu însuţi. El nu-i răspunse, ci se mulţumi să-şi continue drumul. Nu-i datora nimic luminlordului şi, în plus, i se ordonase să se-ntoarcă în lemnărie. Însă lordul sărise s-o apere pe femeie. 1119

„Nu”, îşi spuse Kaladin cu hotărâre. „Nu căuta decât un mod de a se pune în calea unuia dintre ofiţerii lui Sadeas. Toată lumea ştie că între cele două tabere domneşte încordarea.” Apoi nu-şi mai îngădui să se gândească în continuare la acelaşi subiect.

1120

47 BINECUVÂNTĂRILE FURTUNII CU UN AN ÎN URMĂ Kaladin răsuci piatra între degete, lăsându-i faţetele cu particule de cuarţ să prindă lumina. Se sprijini de un bolovan imens, cu un picior îndoit înapoi şi proptit în el, având suliţa alături. Piatra captă lumina, producând o învolburare de culori diferite, în funcţie de direcţia în care o învârtea. Frumoasele cristale naturale scânteiau aidoma cetăţilor din pietre nestemate despre care se vorbea în poveşti. În jurul lui, armata Înaltului Mareşal Amaram se pregătea de luptă. Şase mii de oameni ascuţeau suliţe sau îşi legau curelele armurilor din piele. Câmpul de luptă se afla alături şi fiindcă nu era aşteptată nicio mare furtună, armata îşi petrecuse noaptea în corturi. Din noaptea ploioasă în care se alăturase oştirii lui Amaram trecuseră aproape patru ani. Patru ani. Şi o eternitate. Soldaţii se mişcau grăbiţi de colo-colo. Câţiva îşi ridicară mâinile şi strigară la Kaladin, salutându-l. El le răspunse dând din cap în timp ce-şi punea piatra la loc în buzunar şi-şi încrucişa braţele, rămânând în aşteptare. Deja flutura stindardul roşu-închis al lui Amaram, purtând drept blazon o pereche de glife ce închipuiau o creastă-albă având colţii îndreptaţi în sus. Merem şi khakh, onoare şi hotărâre. Fâlfâia în faţa soarelui abia răsărit, cu răcoarea dimineţii începând să lase loc dogorii zilei. 1121

Kaladin se întoarse şi privi spre est, către o casă în care n-avea să se mai întoarcă. Luase hotărârea cu luni în urmă. Serviciul lui militar se încheia peste câteva săptămâni, dar avea să se-nroleze din nou. Nu-şi putea privi părinţii în faţă după ce nu-şi ţinuse promisiunea de a-l proteja pe Tien. Un soldat ochi-întunecaţi scund şi îndesat, cu securea legată la spate şi cu noduri albe pe umeri, alergă spre el. Arma ieşită din comun era privilegiul comandantului de pluton. Gare avea antebraţe vânjoase şi o barbă deasă şi neagră, dar îşi pierduse o mare porţiune din scalp, pe partea dreaptă a capului. Era urmat de doi dintre sergenţii săi: Nalem şi Korabet. — Kaladin, spuse el. Părinte al Furtunii, omule! De ce mă baţi la cap? Într-o zi de bătălie? — Ştiu foarte bine ce ne aşteaptă, Gare, răspunse Kaladin cu braţele încă încrucişate. Mai multe companii se adunau deja, înşiruindu-se în formaţie de luptă. Dallet avea să ducă plutonul lui Kaladin la locul său. În faţă, aşa hotărâseră. Duşmanului lor – un ochi-luminoşi pe nume Hallaw – îi plăceau la nebunie salvele lungi. Se mai luptaseră cu oamenii lui, de mai multe ori. Una dintre lupte i se întipărise lui Kaladin în amintire şi în suflet, ca arsă cu fierul roşu. Intrase în armata lui Amaram aşteptându-se să apere hotarele alerthilor – şi le apăra. Împotriva altor alethi. A unor proprietari de pământuri de rang mai mărunt, care-şi doreau bucăţele din domeniile Înaltului Prinţ Sadeas. Uneori, oştile lui Amaram încercau să pună stăpânire pe teritorii aflate sub stăpânirea altor înalţi prinţ – pământuri despre care acesta pretindea că îi 1122

aparţinuseră lui Sadeas şi că fuseseră furate cu ani în urmă. Kaladin nu ştia ce să creadă. Dintre toţi ochi-luminoşii, Amaram era singurul în care avea încredere. Dar se părea că şi ei, şi armatele împotriva cărora luptau făceau exact acelaşi lucru. — Kaladin? întrebă Gare, nerăbdător. — Ai ceva ce-mi doresc eu, răspunse el. Un recrut nou, care ni s-a alăturat abia ieri. Galan zice că-l cheamă Cenn. Gare se încruntă. — Trebuie să joc jocul ăsta cu tine acum? Vorbim după luptă. Dacă băiatul supravieţuieşte, poate ţi-l dau. Se-ntoarse să plece, urmat de prietenii lui. Kaladin se ridică, luându-şi suliţa. Mişcarea îl făcu pe Gare să se oprească busc. — O să fie o pacoste pentru tine, spuse încet Kaladin. Trimite băiatul la plutonul meu, şi gata. Ia-ţi plata. Ţine-ţi gura. Scoase o pungă cu sfere. — Poate nu vreau să-l vând, zise Gare, întorcându-i spatele. — Nu-l vinzi. Îl muţi la mine. Gare se uită la pungă. — Atunci poate nu-mi place cum face toată lumea ce spui tu. Numi pasă cât de bun eşti în lupta cu suliţa. Plutonul meu îmi aparţine. — Nu-ţi dau mai mult, Gare, zise Kaladin, aruncând punga pe pământ; sferele zornăiră. Ştim amândoi că băiatul nu ţi-e de niciun folos. Neinstruit, prost echipat, prea scund ca să fie bun în prima linie. Trimite-l Ia mine. Kaladin se răsuci pe călcâie şi începu să se îndepărteze. Câteva secunde mai târziu, auzi zornăitul pungii ridicate de Gare. 1123

— Nu poţi învinui pe nimeni fiindcă-ncearcă. Kaladin nu se opri. — Oricum, ce-nseamnă recruţii ăştia pentru tine? strigă Gare în urma lui. În plutonul tău, jumătate din oameni sunt prea scunzi ca să lupte cum trebuie! Aproape că-i vine omului să creadă că vrei să fii ucis! Kaladin nu-l luă în seamă. Străbătu tabăra, fluturându-şi mâna către cei care-i făceau, la rândul lor, semne cu mâna. Aproape toată lumea se ferea din calea lui, fie pentru că-l cunoştea şi-l respecta, fie pentru că-i cunoştea reputaţia: cel mai tânăr şef de pluton din armată, cu o experienţă de numai patru ani, însă deja aflat la comandă. Un ochi-întunecaţi trebuia să meargă pe Câmpiile Sfărâmate ca să poată urca mai mult în rang. Tabăra era cuprinsă de nebunia frenetică a soldaţilor care făceau ultimele pregătiri. Tot mai multe companii intrau în formaţie, iar Kaladin vedea duşmanii aliniindu-se pe culmea scundă care mărginea câmpul în partea de vest. Duşmanii. Aşa îi numeau. Totuşi, când apărea un conflict real la graniţa cu vedenii sau cu reshii, oamenii aceia li se alăturau trupelor lui Amaram, pentru a lupta împreună. Veghetoarea Nopţii se distra pe seama lor, atrăgându-i într-un joc interzis de noroc, pe a cărui tablă îi aşeza uneori ca aliaţi, pentru a-i pune a doua zi să se omoare unii pe alţii. Dar astfel de gânduri nu trebuiau să-l preocupe pe un suliţaş. Aşa i se spusese. În repetate rânduri. Probabil că ar fi trebuit să dea ascultare, fiindcă înţelegea că datoria lui era să facă tot ce putea ca să-şi ţină plutonul în viaţă. Victoria în luptă era pe locul doi. 1124

„Nu poţi ucide ca să aperi…” Găsi cu uşurinţă postul de lucru al chirurgilor: simţea mirosul antisepticelor şi al micilor focuri aprinse. Mirosuri care-i aminteau de prima lui tinereţe, care părea să fi rămas undeva, departe, foarte departe. Oare într-adevăr avusese vreodată de gând să devină chirurg? Ce se-ntâmplase cu părinţii lui? Dar cu Roshone? Nu mai avea importanţă. Le trimisese vorbă prin condeierele lui Amaram – un bilet scurt, care-l costase tot câştigul pe-o săptămână. Ştiau că dăduse greş şi că n-avea de gând să se-ntoarcă. Nu primise răspuns. Ven era şeful chirurgilor, un bărbat înalt, cu nasul borcănat şi cu faţa prelungă. Îşi supraveghea ucenicii care împătureau bandaje. Kaladin se gândise la un moment dat, într-o doară, să-şi facă o rană ca să li se poată alătura; toţi ucenicii aveau câte-un beteşug care-i împiedica să lupte. Dar nu fusese în stare. Să te răneşti singur era o dovadă de laşitate. În plus, chirurgia ţinea de vechea lui viaţă. Întrun fel, nu merita mai mult. Îşi duse mâna la punga cu sfere prinsă de centură, vrând să i-o azvârle lui Ven. Însă punga se înţepeni, refuzând să se desprindă. El înjură, împiedicându-se şi smucind-o. Reuşi s-o desprindă pe neaşteptate, ceea ce-l făcu să-şi piardă din nou echilibrul. O siluetă albă, translucidă, se îndepărtă ca o săgeată, răsucindu-se cu un aer nonşalant. — Vântspren afurisit, spuse el. Pe câmpiile acelea stâncoase, vântsprenii erau ceva obişnuit. Îşi continuă drumul pe lângă cortul chirurgilor, aruncându-i punga cu sfere lui Ven. Bărbatul înalt o prinse cu îndemânare, 1125

făcând-o să dispară într-un buzunar al voluminoasei sale robe albe. Mita garanta că oamenii lui Kaladin aveau să fie primii care primeau îngrijiri pe câmpul de luptă, dacă nu existau ochi-luminoşi pentru care să fie nevoie de ajutor. Era timpul să intre în formaţie. Mări pasul, alergând uşor, cu suliţa în mână. Nimeni nu-l mustra pentru pantalonii purtaţi pe sub fusta din piele pe care-o aveau suliţaşii – proceda aşa ca să poată fi recunoscut din spate. De fapt, în zilele acelea, nimeni nu-l mustra pentru nimic. Ceea ce încă i se mai părea ciudat, după numeroasele lupte din primii lui ani în armată. Încă nu simţea că-şi găsise locul. Reputaţia câştigată îl scotea în evidenţă, dar ce era menit să facă? Reputaţia îi apăra oamenii de batjocură şi de ocări, dar, după ani în care ţinuse piept dezastrelor venite unul după altul, era timpul să se oprească în sfârşit şi să se gândească. Nu era sigur că asta-i plăcea. În ultimul timp, gândurile se dovediseră periculoase. Trecuse multă vreme de când nu mai scosese piatra şi nu se mai gândise la Tien şi la casa părintească. Îşi croi drum către primele rânduri şi îşi găsi oamenii exact acolo unde le spusese să meargă. — Dallet, strigă el, apropiindu-se grăbit de suliţaşul uriaş care era sergentul plutonului. O s-avem în curând un recrut nou. Vreau să… Vocea i se stinse. Un tânăr, care trebuie să fi avut vreo paisprezece ani, stătea lângă sergent, părând minuscul în armura de suliţaş. Îmi minte îi reveni fulgerător o amintire. Un alt băiat, cu o figură asemănătoare, ţinând o suliţă de care n-ar fi trebuit să aibă nevoie. 1126

Două promisiuni încălcate în acelaşi timp. — A sosit aici acum câteva minute, domnule, zise zâmbind Dallet. L-am pregătit. El se scutură, spulberând momentul de aducere aminte. Tien era mort. Dar, Părinte al Furtunii, ce bine îi semăna băiatul cel nou! — Bine lucrat, îi spuse Kaladin lui Dallet, silindu-se să-şi ia ochii de la Cenn. Am plătit bani frumoşi ca să-l iau pe băiatul ăsta de la Gare. Omul ăla e atât de nepriceput, încât dac-ar lupta de partea duşmanului ar fi tot una. Dallet mormăi aprobator. Soldaţii ştiau ce era de făcut cu Cenn. „Bun”, îşi zise Kaladin, cercetând câmpul de luptă în căutarea unui loc potrivit din care oamenii săi să-şi apere poziţia. „Să-i dăm drumul.” Auzise istorisiri despre soldaţii care luptau pe Câmpiile Sfărâmate. Soldaţii adevăraţi. Dacă te dovedeai un luptător destul de promiţător în înfruntările de la graniţă, erai trimis acolo. Adică într-un loc mai sigur – cu mult mai mulţi soldaţi, dar cu mai puţine bătălii. De aceea dorea Kaladin să-şi ducă plutonul în acel loc, cât mai curând cu putinţă. Stătu de vorbă cu Dallet şi aleseră un loc în care să reziste. În cele din urmă, sunară cornii. Plutonul lui Kaladin atacă. ● — Unde e Cenn? întrebă Kaladin, smulgându-şi suliţa din pieptul unui bărbat îmbrăcat în cafeniu. Soldatul duşman se prăbuşi gemând. — Dallet! 1127

Sergentul masiv era prins într-o luptă. Nu se putea întoarce să vadă cine-l strigase. Kaladin înjură, cercetând cu privirea haoticul câmp de bătaie. Suliţele loveau în scuturi, în carne, în piele; oamenii strigau şi urlau. Durerosprenii mişunau pe pământ, ca nişte mâini mici şi portocalii sau ca nişte bucăţi de tendon care se ridicau din bălţile de sânge ale celor căzuţi. Toţi oamenii lui Kaladin erau acolo, cu răniţii în mijloc, protejaţi. Toţi, în afară de băiatul cel nou. Tien. „Cenn”, se gândi Kaladin. „Numele lui e Cenn.” Kaladin întrezări o străfulgerare verde în mijlocul cafeniului trupelor duşmane. O voce îngrozită străbătu, cumva, prin toată zarva. Era el. Kaladin se repezi afară din formaţie, urmărit de strigătul surprins al lui Larn, care lupta alături de el. Se feri din calea suliţei azvârlite de un duşman şi o rupse la fugă pe terenul stâncos, sărind peste leşuri. Cenn fusese trântit la pământ, cu suliţa ridicată. Un soldat inamic îşi repezea arma spre el. „Nu!” Kaladin blocă lovitura, abătând suliţa duşmană şi alunecând până când se opri lângă Cenn. În jur erau şase suliţaşi, cu toţii în cafeniu. Se roti în mijlocul lor, atacându-i cu violenţă. Suliţa lui părea să zboare de una singură. Lovi un bărbat peste picioare, făcându-l să cadă la pământ, şi îl doborî pe altul cu o lovitură de cuţit. Era ca o apă curgând năvalnic la vale, de neoprit. Vârfurile 1128

suliţelor fulgerau prin aer împrejurul lui, cozile mânuite cu iuţeală şuierau. Niciuna nu-l atinse. Nu putea fi oprit, nu când se simţea astfel. Când se umplea de energie ocrotindu-i pe cei căzuţi, când căpăta putere apărându-l pe unul dintre oamenii săi. Îşi aduse suliţa într-o poziţie de repaus, ţinând-o sub braţ şi ghemuindu-se cu un picior înainte şi cu unul în spate. Sudoarea i se prelingea pe frunte, răcorită de vânt. Ciudat. Până atunci nu fusese vânt. În clipa aceea părea să-l învăluie. Cei şase suliţaşi duşmani erau morţi sau răniţi. Kaladin îşi umplu şi îşi goli plămânii o singură dată, apoi se răsuci să se uite la rana lui Cenn. Îngenunche, lăsându-şi suliţa să cadă alături. Tăietura nu era chiar atât de gravă, deşi probabil că pe băiat îl durea cumplit. Kaladin scoase un bandaj şi aruncă o privire grăbită spre câmpul de luptă. În apropiere se mişcă un soldat duşman, dar era prea grav rănit ca să mai poată face vreun rău. La o prea mare distanţă, un ochi-luminoşi de rang înalt din armata duşmană aduna un mic grup de soldaţi, pregătindu-se pentru un contraatac. Purta o armură completă. Nu o Cristalarmură, fireşte, ci una de oţel argintiu. Un om bogat, judecând după calul lui. Cât ai clipi, Kaladin începu iar să-i bandajeze piciorul lui Cenn – deşi continua să-l supravegheze cu coada ochiului pe rănitul din tabăra duşmană. — Domnule Kaladin! exclamă Cenn, arătând către soldatul care se mişcase. Părinte al Furtunii! Băiatul îl observase abia atunci? Oare el însuşi fusese vreodată tot atât de lipsit de simţul luptei? Dallet îl împinse mai încolo pe duşmanul rănit. Restul plutonului 1129

se strânse, ca un inel, în jurul lui Kaladin, Dallet şi Cenn. Kaladin termină cu bandajul, apoi se ridică, luându-şi suliţa. Dallet îi înapoie cuţitele. — M-ai speriat acolo, când ai luat-o la fugă. — Ştiam c-o să mă urmaţi, răspunse Kaladin. Înalţă steagul roşu. Cyn, Korater, voi vă retrageţi cu băiatul. Dallet, rezistă aici. Oştenii lui Amaram năvălesc spre noi. O să fiţi curând în siguranţă. — Şi tu? întrebă Dallet. Nu departe de ei, ofiţerul ochi-luminoşi nu izbutise s-adune destui soldaţi. Era expus, ca o stâncă rămasă în mijlocul unei albii secate. — Un Cristalpurtător, spuse Cenn. — Nu, zise pufnind Dallet, slavă Părintelui Furtunii! Nu e decât un ofiţer ochi-luminoşi. Cristalpurtătorii sunt mult prea preţioşi ca să-şi irosească forţele într-o încăierare măruntă de la hotar. Kaladin îşi încleştă fălcile, cu ochii la războinicul ochi-luminoşi. Cât de puternic se credea, stând acolo, pe calul lui scump, a cărui înălţime îl ferea, împreună cu armura maiestuoasă, de loviturile suliţaşilor. Îşi legăna ghioaga, omorându-i pe cei din jurul său. Toate încăierările erau provocate de cei de soiul lui, de ochiluminoşi lacomi, având un rang neînsemnat, care încercau să pună stăpânire pe pământurile altora, în timp ce bărbaţi mai buni ca ei erau plecaţi să lupte cu parshendii. Şi cei de teapa lui aveau mult mai puţine pierderi decât suliţaşii, aşa că vieţile oamenilor de sub comanda lui Kaladin deveneau o marfă ieftină. În ultimii ani, pentru el, absolut toţi acei ochi-luminoşi mărunţi ajunseseră, din ce în ce mai mult, să-l reprezinte pe Roshone. Numai 1130

Amaram rămăsese deoparte. Amaram, care se purtase atât de bine cu tatăl lui Kaladin, făgăduindu-i să aibă grijă de Tien. Amaram, care vorbea întotdeauna cu respect, chiar şi atunci când i se adresa celui mai neînsemnat suliţaş. Era ca Dalinar şi Sadeas. Nu un gunoi. Sigur, Amaram nu reuşise să-l apere pe Tien. Dar, în privinţa asta, şi Kaladin dăduse greş. — Da? zise şovăitor Dallet. — Grupele Doi şi Trei, în formaţie de învăluire, spuse Kaladin cu răceală, arătându-l pe ofiţerul ochi-luminoşi duşman. O să detronăm un luminlord. — Eşti sigur că e înţelept să procedăm aşa? întrebă Dallet. Avem răniţi. Kaladin se-ntoarse spre el. — E unul dintre ofiţerii lui Hallaw. Ar putea fi chiar el. — N-ai de unde şti. — Oricum, e comandantul unui batalion. Dacă ucidem un ofiţer de rang atât de înalt, ne vom afla fără-ndoială cu toţii în următorul grup trimis pe Câmpiile Sfărâmate. Îl atacăm. Imaginează-ţi, Dallet. Soldaţi adevăraţi. O tabără de război disciplinată şi ochi-luminoşi integri. Un loc unde lupta noastră o să-nsemne ceva. Dallet oftă, dar dădu aprobator din cap. Kaladin îşi flutură mâna şi două grupe din plutonul său i se alăturară, la fel de înverşunate ca el. Oare ura faţă de ochi-luminoşii dornici de gâlceavă pornea chiar din sufletele lor, sau îi influenţase dezgustul lui? Fu neaşteptat de uşor să-l doboare pe luminlord. Problema celor de rangul lui – aproape a tuturor – era că-i subestimau pe ochiîntunecaţi. Şi poate că acela avea şi de ce. Câţi omorâse, de-a lungul 1131

vieţii lui? Grupa a treia distrase atenţia gărzii de onoare, iar cea de-a doua se ocupă de ofiţerul ochi-luminoşi, care nu-l văzu pe Kaladin apropiindu-se dintr-o a treia direcţie. Se prăbuşi cu un cuţit în ochi; faţa nu-i era protejată. Ţipă când căzu la pământ, cu armura zornăind, încă viu. Kaladin îi înfipse suliţa în faţă, lovindu-l de trei ori, în timp ce calul i se îndepărta în galop. Garda de onoare intră în panică şi fugi pentru a se alătura din nou armatei. Kaladin atrase atenţia celor două grupe, lovind cu suliţa în scut: acesta era semnul pentru menţinerea poziţiei. Trupele se desfăşurară în evantai, iar Toorim cel bondoc – salvat de Kaladin dintr-un alt pluton – se apropie, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că duşmanul doborât murise. De fapt, se uita pe ascuns după sfere. Furtul de la morţi era strict interzis, dar Kaladin îşi imagina că, dacă şi-ar fi dorit prada, Amaram ar fi putut – dar-ar furtuna! – să-l ucidă el însuşi pe nobilul duşman. Kaladin îl respecta pe Amaram într-o mai mare măsură decât pe cei mai mulţi ochi-luminoşi – ei, într-o mai mare măsură decât pe oricare altul. Dar ca să dai mită îţi trebuiau bani mulţi. Toorim veni la el. — Nimic. Fie n-a luat nicio sferă cu el, pe câmpul de luptă, fie lea ascuns pe undeva, pe sub platoşă. Kaladin dădu scurt din cap, cu ochii la câmpul de luptă. Forţele lui Amaram recuperau terenul pierdut; aveau să câştige lupta în curând. Probabil că Amaram conducea deja un atac direct împotriva duşmanului. De obicei intra în luptă la sfârşit. Kaladin îşi şterse fruntea. Trebuia să trimită după Norby, 1132

căpitanul lor, ca să poată confirma că uciseseră un ochi-luminoşi important. Însă mai întâi avea nevoie de vindecători ca să… — Domnule! strigă pe neaşteptate Toorim. Kaladin aruncă o privire către liniile duşmane. — Părinte al Furtunii! exclamă Toorim. Domnule! Bondocul nu se uita la duşmani. Kaladin se răsuci către liniile alor săi. Acolo – făcându-şi loc printre soldaţi, pe un cal de culoarea morţii înseşi – se zărea o imposibilitate. Bărbatul purta o armură strălucitoare, aurie. O armură aurie perfectă, părând modelul pe care ar fi trebuit să-l imite oricare alta. Fiecare piesă se potrivea de minune; fără goluri prin care să se vadă curelele sau pielea. Îl făcea pe călăreţ să pară imens, puternic. Ca un zeu cu o sabie măreaţă, prea mare pentru a fi folosită. Era gravată cu imagini stilizate, de forma unor flăcări în mişcare. — Părinte al Furtunii… murmură Kaladin. Cristalpurtătorul rupse rândurile lui Amaram. Călărea printre oameni, secerându-i din mers. Pentru o clipă, mintea lui Kaladin refuză să priceapă că acea creatură – acea divinitate superbă – putea fi un duşman. Faptul că-şi făcuse apariţia din rândurile armatei lor întărea iluzia. Confuzia dură până în clipa când Cristalpurtătorul îl călcă în picioare pe Cenn, coborându-şi Cristalsabia şi spintecând capul lui Dallet dintr-o singură lovitură, dată cu uşurinţă. — Nu! urlă Kaladin. Nu! Trupul lui Dallet căzu la pământ, cu dâre de fum înălţându-i-se din ochii ce păreau să-i fi luat foc. Înainte de a pleca mai departe, Cristalputătorul îl lovi pe Cyn şi trecu peste Lyndel. Făcuse toate 1133

astea cu indiferenţa unei femei care se opreşte să şteargă o pată de pe masa din bucătărie. — NU! ţipă Kaladin, alergând către oamenii căzuţi din plutonul lui. În lupta aceea nu pierduse pe nimeni! Avea să-i apere pe toţi! Căzu în genunchi lângă Dallet, aruncându-şi suliţa. Dar nu se mai auzea nicio bătaie de inimă, iar ochii aceia arşi… Murise. Durerea ameninţa să-l copleşească pe Kaladin. „Nu!” spuse acea parte a minţii care i se formase în urma educaţiei primite de la tatăl lui. „Salvează-i pe cei care pot fi salvaţi!” Se întoarse spre Cenn. Băiatul primise în piept o copită care-i spărsese sternul şi îi strivise coastele. Icnea, privind în sus şi străduindu-se din greu să respire. Kaladin scoase un bandaj. Apoi se opri, privindu-l. Un bandaj? Ca să vindece un piept zdrobit? Sunetul hârâit din răsuflarea băiatului dispăru. Trupul i se contractă o singură dată, dar ochii îi rămaseră deschişi. — Se uită! şuieră el. Flautistul negru, în noapte. Ne ţine în palmă… cântând o melodie pe care nimeni n-o poate auzi! Ochii lui Cenn deveniră sticloşi. Încetă să mai respire. Faţa lui Lyndel fusese strivită. Ochii lui Cyn ardeau mocnit şi nici el nu mai respira. Kaladin îngenunche în sângele lui Cenn, îngrozit, în timp ce Toorim şi oamenii din cele două grupe se adunau în jurul lui, părând la fel de uluiţi cum se simţea el. „Nu e cu putinţă. Eu… eu…” Urlete. Kaladin îşi ridică privirea. Verde cu roşu aprins, steagul lui 1134

Amaram flutura înspre sud. Cristalpurtătorul îşi croise drum prin plutonul lui Kaladin, mergând drept într-acolo. Suliţaşii fugeau în dezordine, urlând şi împrăştiindu-se din faţa Cristalpurtătorului. În Kaladin fierbea furia. — Domnule? zise Toorim. El îşi luă suliţa şi se ridică. Avea genunchii plini de sângele lui Cenn. Oamenii lui îl priveau nedumeriţi, îngrijoraţi. Stăteau fermi în inima haosului. Din câte-şi dădea Kaladin seama, erau singurii care nu fugeau. Cristalpurtătorul le făcuse zob liniile. Kaladin îşi avântă suliţa în aer, apoi începu să alerge. Oamenii lui scoaseră un strigăt de luptă, îl urmară intrând în formaţie şi traversară terenul stâncos atacând. Suliţaşi în uniforme de ambele culori li se fereau grăbiţi din cale, aruncându-şi suliţele şi scuturile. Kaladin prindea viteză cu fiecare pas, iar restul plutonului reuşea cu greu să se ţină după el. Chiar în faţa lor – şi a Cristalpurtătorului – un grup verde se împrăştie şi fugi. Garda de onoare a lui Amaram. Văzându-se faţă în faţă cu un Cristalpurtător, oamenii nuşi mai continuară şarja. Amaram însuşi nu mai era decât un bărbat solitar, pe un cal ridicat în două picioare. Purta o armură argintie, care părea atât de banală în comparaţie cu acea Cristalarmură! Plutonul lui Kaladin atacă, luând-o în sens contrar celui în care se scurgea grosul armatei, ai cărei soldaţi, adunaţi într-un grup de forma unei săgeţi, înaintau în direcţia greşită. Doar ei mergeau în direcţia greşită. Câţiva soldaţi care fugeau se opriră când trecură pe lângă Kaladin, dar nu i se alăturară. În faţa lui, Cristalpurtătorul se avântă pe lângă Amaram. Roti Sabia, trecând-o prin gâtul armăsarului călărit de luminlord. Arşi, 1135

ochii animalului deveniră două hăuri adânci, iar el se prăbuşi, zvârcolindu-se spasmodic, cu Amaram încă în şa. Cristalpurtătorul îşi mână calul de luptă într-un cerc strâns, apoi sări din şa cu cea mai mare iuţeală. Izbi pământul cu un scrâşnet, reuşind cumva să rămână în picioare şi alunecând până se opri. Kaladin îşi înteţi goana. Alerga ca să se răzbune, sau încerca să-şi apere înaltul mareşal? Pe singurul ochi-luminoşi care dăduse vreodată dovadă de o fărâmă de omenie? Avea importanţă? Amaram se zvârcolea în armura lui masivă, cu leşul calului căzut peste un picior. Cristalpurtătorul îşi ridică Sabia în ambele mâini, pregătit să-i curme viaţa. Venind din spate, Kaladin se repezi asupra atacatorului, strigând, rotindu-şi în jos mânerul suliţei şi punându-şi în lovitură tot avântul şi toată puterea muşchilor. Izbindu-se de partea din spate a gambei Cristalpurtătorului, suliţa se frânse în două, transformându-se întro ploaie de aşchii. Forţa izbiturii îl trânti pe Kaladin la pământ, cu braţele tremurându-i şi cu ciotul suliţei strâns în mâini. Cristalpurtătorul se împletici, lăsându-şi Sabia în jos. Îşi întoarse spre Kaladin faţa ascunsă de coif, într-o poziţie care-i trăda totala surprindere. Cei douăzeci de oameni rămaşi din plutonul lui Kaladin sosiră o clipă mai târziu, atacând în forţă. El se grăbi să se ridice şi alergă să ia suliţa unui soldat căzut. O aruncă pe cea ruptă după ce-şi scoase un cuţit din teacă, o smulse pe cea nouă din pământ, se întoarse şi-şi văzu oamenii atacând aşa cum îi învăţase. Se repezeau la duşman din trei direcţii, înfigându-şi suliţele în îmbinările dintre plăcile 1136

armurii. Cristalpurtătorul privi în jur, cu uimirea cu care s-ar fi uitat la o haită de căţeluşi lătrând împrejurul lui. Nici măcar o singură lovitură de suliţă nu părea să-i fi străpuns armura. Îşi clătină capul acoperit de coif. Apoi lovi. Cristalsabia se roti, dând un lung şir de lovituri letale şi secerând zece suliţaşi. Kaladin rămase paralizat de groază în timp ce Toorim, Acis, Hamei şi alţi şapte cădeau la pământ, cu ochii arzând, cu armurile şi armele retezate. Cristalpurtătorul atacă din nou, ucigându-i pe Raksha, Navar şi pe alţi patru. Kaladin rămase cu gura căscată. Oamenii lui – prietenii lui – morţi, cât ai bate din palme. Ultimii patru se grăbiră să se îndepărteze, cu Hab împiedicându-se de leşul lui Toorim, căzând şi scăpând suliţa. Cristalpurtătorul nu le mai dădu nicio atenţie, ci se întoarse spre Amaram, încă ţintuit la pământ sub greutatea calului. „Nu,” îşi spuse Kaladin. „Nu, nu, NU!” Ceva îl făcu să înainteze, împotriva logicii şi a bunului simţ. Cei patru oameni rămaşi ajunseră pe o movilă aflată la mică distanţă, dar nu fugiră. Îl strigară. — Kaladin! se auzi vocea lui Reesh. Kaladin, nu! El răspunse cu un strigăt. Cristalpurtătorul îl auzi şi se răsuci spre el – cu o iuţeală incredibilă –, rotindu-şi sabia. Kaladin se ghemui ca să evite lovitura şi-l pocni cu coada suliţei peste genunchi. Suliţa ricoşă. Kaladin înjură, aruncându-se înapoi chiar în clipa 1137

când sabia despica aerul din faţa lui. El sări şi fandă. Ţinti gâtul duşmanului cu priceperea unui expert. Grumăjerul respinse atacul. Suliţa abia dacă zgârie vopseaua armurii. Cristalpurtătorul se întoarse, ţinându-şi Sabia cu amândouă mâinile. Kaladin se repezi pe lângă el, rămânând exact la limita liniei până la care-l putea ajunge lovitura acelei săbii incredibile. Amaram se eliberase în sfârşit şi se îndepărta târâş, trăgându-şi după el un picior – cu multiple fracturi, după cât era de răsucit. Kaladin alunecă pentru a se opri, se răsuci şi se uită la Cristalpurtător. Creatura aia nu era un zeu. Reprezenta tot ceea ce era mai josnic la seminţia ochi-luminoşilor – avea abilitatea de a ucide oameni precum suliţaşii lui Kaladin, fără să se pună pe ei înşişi în pericol. Fiecare armură avea o fisură. Fiecare om avea un defect. Kaladin văzu ochii Cristalpurtătorului prin deschizătura coifului. Aceasta era îndeajuns de mare ca să permită pătrunderea unui pumnal, dar aruncarea trebuia să fie perfectă. Trebuia să se afle aproape. Letal de aproape. Kaladin atacă din nou. Sabia celuilalt zvâcni, făcând aceeaşi rotire amplă cu care ucisese atât de mulţi oameni. El se aruncă în jos, alunecând pe genunchi şi lăsându-se pe spate. Cristalsabia fulgeră pe deasupra lui, retezându-i vârful suliţei. Vârful zbură, răsucinduse de nenumărate ori prin aer. Kaladin se încordă şi se ridică în picioare dintr-un salt. Mâna i se înălţă, azvârlind cuţitul către ochii care-l priveau din spatele armurii impenetrabile. Pumnalul lovi viziera sub un unghi uşor diferit de cel corect, se izbi de marginea laterală a deschiderii şi ricoşă. 1138

Cristalpurtătorul înjură, rotindu-şi din nou Sabia imensă către Kaladin. El căzu în picioare, împins înainte de avântul dobândit. Ceva fulgeră prin aerul de lângă el, îndreptându-se către pământ. Vârful suliţei. Kaladin scoase un strigăt sfidător, se răsuci şi-l prinse din aer. Cădea cu vârful în jos, iar el îl prinse de cei zece centimetri de coadă rămaşi, strângându-l cu degetul mare apăsat pe ciot, cu vârful ieşindu-i din mână. Cristalpurtătorul îşi roti arma, în timp ce el se opri cu o alunecare şi-şi întinse braţul într-o parte, trântindu-i capul suliţei chiar în despicătura vizierei. Totul încremeni. Kaladin era în picioare, cu braţul întins, avându-l pe Cristalpurtător în dreapta lui. Amaram se târâse până la jumătatea drumului către muchia văii înguste şi puţin adânci în care se aflau. Suliţaşii lui Kaladin priveau de pe margine cu gurile căscate. El stătea neclintit, icnind, cu degetele încă încleştate pe jumătatea de suliţă, cu mâna în faţa ochilor Cristalpurtătorului. Acesta scoase un sunet ca un scârţâit, apoi căzu pe spate, izbindu-se de pământ. Sabia i se desprinse dintre degete, lovi pieziş stânca şi se înfipse în ea. Kaladin se îndepărtă cu un mers clătinat, simţindu-se secătuit. Uluit. Amorţit. Oamenii lui se apropiară în grabă, se opriră şi se adunară laolaltă, holbându-se la bărbatul căzut. Erau uimiţi, ba chiar cuprinşi de o oarecare veneraţie. — E mort? întrebă încet Alabet. — Da, răspunse un glas dintr-o parte. 1139

Kaladin se răsuci. Amaram zăcea în continuare la pământ, dar îşi scosese coiful, iar părul negru şi barba îi erau năclăite de sudoare. — Dac-ar mai fi fost viu, i-ar fi dispărut Sabia. Îi cade armura de pe el. E mort. Pe sângele străbunilor mei… ai ucis un Cristalpurtător! Bizar, Kaladin nu era surprins. Doar istovit. Se uită în jur, privind leşurile oamenilor care-i fuseseră cei mai buni prieteni. — Ia-o, Kaladin, spuse Coreb. El se întoarse şi se uită la Cristalsabia care se înălţa pieziş din pământ, cu mânerul spre cer. — Ia-o, repetă Coreb. E a ta. Părinte al Furtunii! Kaladin, eşti Cristalpurtător! El făcu un pas înainte, năucit, ridicându-şi mâna către mânerul armei. La numai doi centimetri distanţă de el, şovăi. Totul părea greşit. Dacă lua Sabia, devenea unul dintre ei. Dacă poveştile spuneau adevărul, avea să i se schimbe până şi culoarea ochilor. Deşi arma scânteia în lumină, curăţată de crimele pe care le săvârşise, lui i se păru, pentru o clipă, roşie. Mânjită de sângele lui Dallet. De al lui Toorim. De al oamenilor care fuseseră vii cu doar câteva clipe înainte. Era o comoară. În schimbul Cristalsăbiilor se dădeau regate. Cei câţiva ochi-întunecaţi care le dobândiseră trăiau pe vecie prin cântece şi poveşti. Dar când se gândea s-o atingă, i se făcea greaţă. Reprezenta tot ce ajunsese să urască la ochi-luminoşi şi tocmai îi măcelărise pe oamenii care-i erau atât de dragi. Nu putea deveni o legendă dintr1140

un asemenea motiv. Îşi privi imaginea oglindită în metalul necruţător al armei, apoi îşi lăsă mâna în jos şi-i întoarse spatele. — E a ta, Coreb, spuse. Ţi-o dau ţie. — Ce? întrebă Coreb, din spatele lui. În faţa lui, garda de onoare a lui Amaram se întorsese în sfârşit: soldaţii se iveau temători pe marginile micii văi, părând ruşinaţi. — Ce faci? îl întrebă Amaram când trecu pe lângă el. Ce… Nu iei Sabia? — N-o vreau, răspunse el încet. Le-o dau oamenilor mei. Kaladin se îndepărtă, istovit de emoţii, având lacrimi pe obraji în timp ce urca spre marginea văii şi-şi făcea loc printre oştenii din garda de onoare. Se întoarse în tabără singur.

1141

48 CĂPŞUNI „Luau lumina, indiferent unde ar fi stat la pândă. Piele care e arsă.” Cormshen, pagina 104.

Într-unul dintre numeroasele spitale din Kharbranth, într-un pat steril, cu cearşafuri albe, Shallan stătea în capul oaselor, tăcută. Avea braţul înfăşurat într-un bandaj rigid, bine făcut, şi îşi ţinea în faţă planşeta pentru desen. Infirmierele îi îngăduiseră fără tragere de inimă să deseneze, atâta timp cât nu se „obosea”. Braţul o durea; se tăiase mai adânc decât ar fi vrut. Sperase să lase impresia unei răni provocate de spargerea carafei; nu mersese până într-acolo încât să-şi dea seama cât de mult avea să aducă treaba asta cu o încercare de sinucidere. Deşi protestase, spunândule că pur şi simplu căzuse din pat, infirmierele şi ardenţii nu o crezuseră. Şi nu-i putea învinui pentru asta. Urmările erau jenante, dar cel puţin nu se gândise nimeni că sângele ar fi putut fi rezultatul unei Animmodelări. Merita să se afle într-o situaţie jenantă ca să scape de bănuieli. Continuă să deseneze. Se afla într-o încăpere mare care semăna cu un culoar, într-un spital din Kharbranth; de-a lungul pereţilor se înşirau numeroase paturi. În afara necazurilor inerente, totul mersese destul de bine în cele două zile pe care şi le petrecuse în 1142

spital. Avusese destul timp să se gândească la cea mai stranie dupăamiază din viaţa ei, când văzuse spectre, transformase sticla în sânge, iar un ardent se oferise să părăsească ardenţa ca să fie cu ea. Făcuse mai multe desene ale camerei de spital. În toate apăreau acele creaturi, pândind prin cele mai îndepărtate colţuri ale încăperii. În venea greu să doarmă în prezenţa lor, dar se obişnuia treptat cu ele. În aer se simţea mirosul săpunului şi al uleiul lui Lister; era îmbăiată cu regularitate, iar braţul îi era şters cu antiseptic, ca să fie puşi pe fugă putredosprenii. Aproape jumătate dintre paturi erau ocupate de femei bolnave, iar pentru a se bucura de intimitate, paturile puteau fi înconjurate cu paravane pe roţi, făcute din pânză montată pe un cadru din lemn. Shallan purta o cămaşă de noapte simplă, de culoare albă, care se desfăcea în faţă; mâneca stângă era mai lungă şi se putea lega, ca să-i protejeze mâna interzisă. Îşi mutase în cămaşă punga ascunsă, prinzând-o cu nasturi în interiorul mânecii stângi. Nimeni nu se uitase în pungă. Când o îmbăiaseră, i-o desprinseseră şi i-o înmânaseră fără niciun cuvânt, în ciuda greutăţii ei neobişnuite. Nimeni nu se uita în punga ascunsă a unei femei. Cu toate acestea, Shallan încerca, pe cât posibil, să nu se despartă de ea. În spital i se oferea tot ce-i era necesar, dar nu putea pleca. Asta-i aducea aminte de cum fusese acasă, pe domeniul tatălui ei. Iar teama ei creştea mereu, ajungând la fel de puternică precum aceea provocată de capetele-simbol. Simţise gustul independenţei şi nu voia să redevină ceea ce fusese. Alintată, răsfăţată, etalată. Din nefericire, era puţin probabil să-şi poată relua studiile cu 1143

Jasnah. Presupusa ei încercare de sinucidere îi oferise un excelent motiv de întoarcere acasă. Trebuia să plece. Dacă ar fi rămas, trimiţând numai Animmodul şi ignorând ocazia de a pleca fără să işte bănuieli, ar fi dat dovadă de egoism. În plus, întrebuinţase Animmodul. Ar fi putut folosi lungul răstimp al călătoriei către casă pentru a-şi da seama cum o făcuse, fiind apoi pregătită să-şi ajute familia la sosire. Oftă, apoi îşi termină desenul, adăugând câteva umbre. Era o imagine a locului straniu în care fusese. Orizontul îndepărtat, cu soarele lui puternic, dar rece. Deasupra, norii alergând către el; dedesubt, oceanul fără sfârşit, astfel încât astrul părea să se afle la capătul unui tunel lung. Peste ocean planau sute de flăcări, o mare de lumini deasupra uneia din mărgele de sticlă. Ridică foaia şi se uită la cea de sub ea. Acolo se înfăţişase pe sine însăşi, ghemuită în pat şi înconjurată de creaturile stranii. Nu cutezase să-i povestească lui Jasnah ce văzuse, de teamă că astfel ar fi dezvăluit că făcuse o Animmodelare, dând de gol furtul săvârşit. În desenul următor era tot ea, zăcând pe podea în balta de sânge. Îşi desprinse privirea de foaie. O ardentă în alb stătea sprijinită de peretele alăturat, în aparenţă cosând, dar în realitate supraveghindo pe ea, ca nu cumva să-şi facă iarăşi vreun rău. „E o acoperire bună,” îşi spuse Shallan. „Funcţionează perfect. Nu mai fi atât de jenată.” Îşi privi ultimul desen din ziua aceea. Era al unuia dintre capetele-simbol. Nici urmă de ochi, nici urmă de faţă, doar un simbol necunoscut, cu unghiuri, ca un cristal tăiat. Creaturile aveau probabil o legătură cu Animmodelarea. Nu? 1144

„Am fost într-un alt loc”, se gândi. „Cred… cred c-am vorbit cu duhul cupei.” Era posibil ca tocmai o cupă să aibă un suflet? Când deschisese punga să vadă în ce stare se afla Animmodul, descoperise că sfera primită de la Kabsal nu mai strălucea. Şi-şi amintea o senzaţie vagă de lumină, de frumuseţe, o furtună dezlănţuindu-se în ea însăşi. Luase lumina din sferă şi i-o dăduse cupei – sprenului cupei – drept mită pentru transformare. Aşa se săvârşea Animmodelarea? Sau pur şi simplu se străduia ea să facă legături? Lăsă blocul pentru desen jos când în încăpere intrară vizitatori şi începură să umble printre bolnave. Cele mai multe femei se ridicau, entuziasmate, la vederea Regelui Taravangian, cu roba lui portocalie şi cu aerul lui blând, de om bătrân. Se oprea lângă fiecare pat să stea de vorbă. Shallan auzise că făcea des vizite, cel puţin o dată pe săptămână. În cele din urmă ajunse lângă patul ei. Îi zâmbi, aşezându-se pe taburetul adus de unul dintre numeroşii săi însoţitori. — Şi tânăra Shallan Davar. M-am întristat cumplit când am auzit de accidentul tău. Îmi cer scuze fiindcă n-am venit mai curând. Mau reţinut îndatoririle mele de monarh. — N-aveţi de ce să vă cereţi scuze, Maiestate. — Ba da, ba da, spuse el. Dar aşa trebuie să fie. Mulţi se plâng că îmi petrec prea mult timp aici. Shallan zâmbi. Plângerile nu deveneau niciodată zgomotoase. Stăpânii domeniilor întinse şi şefii marilor case nobile interesaţi de politica de la curte erau cât se poate de mulţumiţi că regele îşi petrecea atât de mult timp în afara palatului, neavând habar de 1145

uneltirile lor. — Spitalul e uimitor, Maiestate, zise ea. Nu-mi vine să cred că toată lumea e îngrijită atât de bine. El zâmbi cu toată faţa. — E marea mea victorie. Ochi-luminoşi şi ochi-întunecaţi deopotrivă, nimeni nu e refuzat – nici cerşetorii, nici târfele, nici marinarii din ţări îndepărtate. Ştii, totul e plătit de Palanaeum. Întrun fel, chiar şi cel mai neînsemnat şi mai nefolositor caz înregistrat în arhive ajută la vindecarea bolnavilor. — Mă bucur că mă aflu aici. — De asta mă îndoiesc, copilă. Un astfel de spital e singurul lucru pentru care-ţi cheltuieşti banii bucurându-te dacă nu e folosit niciodată. E o tragedie că ai ajuns să-mi fii oaspete. — Am vrut să spun că prefer să fiu bolnavă aici, mai degrabă decât oriunde altundeva. Deşi cred că e cam tot una cu a spune că e mai bine să te îneci cu vin decât cu apă. Regele râse. — Ce dulce eşti, spuse el, ridicându-se. Pot să fac ceva ca să te simţi mai bine în timpul şederii tale aici? — Să-i puneţi capăt? — Mă tem că nu-ţi pot permite asta, spuse el cu o privire înduioşată. Trebuie să respect părerile înţelepte ale chirurgilor mei şi ale infirmierelor. Ei spun că eşti încă în pericol. Trebuie să ne gândim la sănătatea ta. — Stând aici, Maiestate, trupul mi se însănătoşeşte în defavoarea stării mele de bine. El clătină din cap. 1146

— Nu trebuie să ţi se dea ocazia să ai un alt accident. — Da… da, înţeleg. Dar jur că mă simt mult mai bine. Ceea ce mi s-a întâmplat a fost din cauză că am muncit prea mult. Acum, când sunt odihnită, nu mă mai pândeşte niciun pericol. — Asta e bine. Dar trebuie să te mai ţinem aici câteva zile. — Da, Maiestate. Dar, cel puţin, aş putea avea vizitatori? Până atunci, personalul spitalului susţinuse, cu insistenţă, că nu trebuia să fie deranjată. — Da… O să văd cum te pot ajuta. O să vorbesc cu ardenţii şi-o să le sugerez să îngăduie intrarea câtorva vizitatori, zise regele, apoi şovăi. Odată ce-o să te însănătoşeşti, poate c-ar fi mai bine să încetezi cu învăţătura. Ea îşi potrivi pe faţă o strâmbătură, străduindu-se să nu se simtă îngreţoşată de toată mascarada. — Nu mă-ncântă s-o fac, Maiestate. Dar familia îmi lipseşte foarte mult. Poate-ar trebui să mă-ntorc la ai mei. — O idee excelentă. Sunt sigur că ardenţii vor fi mult mai dispuşi să te lase să pleci dacă vor afla că vrei să te-ntorci acasă. Taravangian îi zâmbi cu blândeţe, punându-i mâna pe umăr. — În lumea asta, e uneori furtună. Dar, nu uita, pe urmă răsare întotdeauna soarele. — Mulţumesc, Maiestate. Regele plecă să viziteze alte bolnave, apoi purtă o discuţie cu ardenţii, pe un ton scăzut. După nici cinci minute, în încăpere intră Jasnah, cu spatele foarte drept, dând mersului ei obişnuita notă caracteristică. Purta o rochie superbă, de un albastru intens, cu broderii aurii. Părul ei negru şi lucios era împletit în cozi şi prins cu 1147

şase agrafe de aur; obrajii îi străluceau, îmbujoraţi, şi îşi vopsise buzele într-un roşu-sângeriu. Stătea în camera albă asemenea unei flori pe un podiş de piatră stearpă. Alunecă spre Shallan cu picioare ascunse sub faldurile bogate ale fustei de mătase, ţinând sub braţ o carte groasă. Un ardent îi aduse un taburet şi se aşeză în locul de unde abia se ridicase regele. Se uită la Shallan cu faţa imobilă, impasibilă. — Mi s-a spus că tutela mea e solicitantă, poate chiar prea aspră. E unul dintre motivele pentru care refuz adesea să iau pupile. — Îmi cer iertare pentru slăbiciunea mea, Luminăţie, spuse tânăra, cu ochii în jos. Jasnah păru nemulţumită. — N-am vrut să sugerez că e vina ta, copilă. Încercam să spun tocmai contrariul. Din nefericire, nu… sunt obişnuită cu un asemenea comportament. — Cu scuzele? — Da. — Ei, ştii, ca să-ţi poţi cere scuze cu pricepere, trebuie să faci mai întâi greşeli. Asta-i problema ta, Jasnah. Nu ştii să greşeşti. Expresia prinţesei se îndulci. — Regele mi-a spus c-ai vrea să te-ntorci la familia ta. — Ce? Când? — Când m-a întâlnit afară, pe coridor, şi mi-a îngăduit în sfârşit să te vizitez, răspunse prinţesa. — O spui de parcă ai fi aşteptat acolo. Jasnah nu răspunse. — Dar cercetările tale?! 1148

— Se pot face în sala de aşteptare a spitalului. În aceste ultime zile, mi-a fost cam greu să mă concentrez. — Jasnah! Asta-i aproape uman din partea ta! Prinţesa o privi cu reproş, iar Shallan se crispă, regretându-şi cuvintele. — Îmi pare rău. N-am învăţat prea multe, nu-i aşa? — Sau poate-ţi exersezi talentul de a cere scuze. Ca să nu fii confuză când e nevoie s-o faci, aşa cum mi se-ntâmplă mie. — Ce ingenios din partea mea. — Într-adevăr. — Acum mă pot opri? întrebă Shallan. Cred c-am exersat destul. — Aş zice că scuzele sunt o artă în care-am mai avea nevoie de câţiva maeştri. În privinţa asta, nu mă lua pe mine drept model. Mândria e luată adesea drept perfecţiune, răspunse Jasnah aplecându-se în faţă. Îmi pare rău, Shallan Davar. Punându-te să munceşti prea mult, s-ar putea ca eu să-i fi făcut lumii un deserviciu, lăsând-o fără una dintre cele mai mari erudite din generaţia în formare. Shallan roşi, simţindu-se mai idioată şi mai vinovată. Ochii ei priviră scurt către mâna maestrei sale. Jasnah purta mănuşa neagră care ascundea fabrialul măsluit. Tânăra îşi strânse degetele în jurul pungii în care se ascundea Animmodul. Dacă Jasnah ar fi ştiut… Prinţesa îşi scoase cartea de sub braţ şi o puse pe pat, lângă Shallan. — Pentru tine. Tânăra o luă. O deschise la prima pagină, dar era goală. La fel şi următoarea, şi toate celelalte. Se încruntă mai tare şi îşi ridică 1149

privirea spre Jasnah. — Se numeşte Cartea cu nenumărate pagini, spuse prinţesa. — Ăă, Luminăţie, sunt sigură că nu sunt nenumărate. Shallan dădu paginile cărţii până la ultima, apoi o ridică. Jasnah zâmbi. — E o metaforă, copilă. Cu mulţi ani în urmă, cineva drag mie a încercat să mă convertească la vorinism. Asta a fost calea aleasă. Shallan îşi lăsă capul pe-o parte. — Tu cauţi adevărul, continuă Jasnah, dar, în acelaşi timp, îţi păstrezi credinţa. În aşa ceva sunt multe de admirat. Caută Devoţiunea Sincerităţii. E una dintre cele mai mici, dar cartea asta îi este călăuză. — O carte cu paginile goale? — Da. Îl venerează pe Atotputernic, dar sunt călăuziţi de credinţa că întotdeauna se pot găsi mai multe răspunsuri. Cartea nu poate fi umplută, fiindcă întotdeauna mai e ceva de învăţat. Această devoţiune e locul unde nu e nimeni pedepsit fiindcă pune întrebări, nici măcar dacă se îndoieşte de însăşi dogmele vorinismului, zise ea, clătinând din cap. Nu pot să-şi explic căile pe care le urmează. Ar trebui să-i poţi găsi în Vedenar, deşi în Kharbranth nu există niciunul. — Păi… Vocea lui Shallan se stinse când văzu cu câtă dragoste ţinea Jasnah mâna pe carte. Pentru ea era preţioasă. Nu m-am gândit c-aş putea găsi ardenţi dornici să-şi pună sub semnul întrebării propriile credinţe. Prinţesa îşi ridică o sprânceană. — Vei găsi oameni înţelepţi printre adepţii oricărei religii, 1150

Shallan, şi oameni buni în orice popor. Cei aflaţi cu adevărat în căutarea înţelepciunii vor recunoaşte virtuţile duşmanilor şi vor învăţa de la aceia care le deschid ochii asupra propriilor greşeli. Toţi ceilalţi – eretici, vorini, ysperişti sau maakiani – sunt la fel de înguşti la minte. Îşi luă mâna de pe carte, părând că voia să se ridice în picioare. — Se înşală, spuse Shallan, înţelegând ceva. Jasnah se întoarse spre ea. — Kabsal, adăugă Shallan, înroşindu-se. Spune că faci cercetări în privinţa Pustiitorilor fiindcă vrei să dovedeşti falsitatea vorinismului. Jasnah pufni cu dispreţ. — Nu mi-aş dedica patru ani din viaţă unui scop atât de lipsit de sens. E o idioţenie să-ncerci să dovedeşti o trăsătură negativă. Vorinii n-au decât să creadă ce doresc – cei destul de înţelepţi vor găsi puritate şi alinare în credinţa lor; proştii vor rămâne proşti, oricare le-ar fi religia. Shallan se încruntă. Atunci de ce-i studia prinţesa pe Pustiitori? — A, vorbeşti de furtună şi i se şi aude urletul, spuse Jasnah, întorcându-se către uşă. Shallan îşi dădu seama, cu o tresărire, că tocmai intrase Kabsal, în obişnuita lui sutană cenuşie. Se certa cu voce joasă cu o infirmieră care arăta cu degetul către coşul lui. În cele din urmă, femeia îşi ridică brusc mâinile şi se îndepărtă, lăsându-l pe Kabsal să se apropie, triumfător. — În sfârşit! îi spuse el lui Shallan. Bătrânul Mungam poate fi un adevărat tiran. 1151

— Mungam? întrebă Shallan. — Ardentul care conduce locul ăsta, răspunse Kabsal. Ar fi trebuit să mi se-ngăduie să intru imediat. La urma urmelor, ştiu de ce ai nevoie ca să te simţi mai bine! Scoase un borcan cu gem, zâmbind larg. Jasnah rămase pe taburetul ei, privind la Kabsal peste pat. — Credeam, spuse ea sec, c-o să-i laşi lui Shallan un răgaz, având în vedere că atenţiile tale au adus-o la disperare. Kabsal roşi. Se uită la Shallan, iar ea văzu că ochii lui implorau. — N-a fost vina ta, Kabsal, îi zise. Pur şi simplu… n-am fost pregătită să trăiesc departe de domeniul familiei mele. Încă nu-mi dau seama ce m-a apucat. N-am mai făcut niciodată aşa ceva. El zâmbi, luându-şi un taburet. — Cred că lipsa de culoare a acestor locuri prelungeşte mult bolile oamenilor. Ca şi lipsa mâncării potrivite. Făcând cu ochiul, îi întinse lui Shallan borcanul. Era de un roşu intens, întunecat. — Căpşuni. — N-am auzit niciodată de aşa ceva, zise tânăra. — Sunt o raritate, o lămuri Jasnah, întinzând mâna spre borcan. Ca majoritatea plantelor din Shinovar, nu pot creşte în alte locuri. Kabsal păru surprins când Jasnah scoase capacul şi-şi afundă degetul în borcan. Şovăi, apoi duse o fărâmă de gem la nas şi îl mirosi. — Aveam impresia că nu vă place gemul, Luminată Jasnah, spuse Kabsal. — Nu-mi place, răspunse ea. Am vrut doar să văd cum miroase, 1152

din pură curiozitate. Despre căpşuni am auzit că se deosebesc de orice altceva. Înşurubă capacul la loc şi-şi şterse degetul cu o batistă. — Am adus şi pâine, spuse Kabsal, scoţând o pâine mică, pufoasă. E frumos din partea ta că nu-mi găseşti nicio vină, Shallan, dar îmi dau seama că atenţiile mele au mers prea departe. M-am gândit că, poate, îţi aduc astea şi… — Şi ce? îl întrerupse Jasnah. Te simţi absolvit? Îmi pare rău că te-am împins la sinucidere. Uite nişte pâine. El roşi şi-şi lăsă ochii în jos. — Bineînţeles c-o să mănânc nişte pâine, spuse Shallan, privind-o pe Jasnah cu asprime. O să mănânce şi ea. A fost foarte frumos din partea ta, Kabsal. Luă pâinea şi rupse o bucată pentru ea, una pentru ardent şi una pentru Jasnah. — Nu, spuse prinţesa. Mulţumesc. — Jasnah, zise Shallan, nu vrei să guşti măcar puţin? Cei doi nu se-nţelegeau deloc, şi asta o deranja. Femeia mai vârstnică oftă. — Of, bine. Luă pâinea şi o ţinu în mână cât mâncau ceilalţi. Deşi pâinea era proaspătă şi delicioasă, Jasnah îşi mestecă bucata strâmbându-se. — Ar trebui să guşti şi gemul, îi spuse Kabsal lui Shallan. Căpşunile sunt greu de găsit. Nu mi-a fost prea uşor. — Mituind negustorii cu banii regelui, fără-ndoială, zise Jasnah. Ardentul oftă. — Luminată Jasnah, îmi dau seama că nu vă sunt simpatic. Însă 1153

mă străduiesc din greu să fiu o prezenţă plăcută. N-aţi putea măcar să vă prefaceţi? Jasnah se uită la Shallan, amintindu-şi probabil că, după părerea ardentului, scopul cercetărilor ei era subminarea vorinismului. Nu se scuză, dar nici nu ripostă. „Tot e bine”, se gândi Shallan. — Gemul, Shallan, spuse Kabsal, întinzându-i o bucată de pâine cu care să-l mănânce. — O, da. Ea scoase capacul borcanului ţinându-l între genunchi şi folosindu-se de mâna liberă. — Cred c-ai pierdut corabia, spuse Kabsal. — Da. — Ce anume? întrebă Jasnah. Shallan se făcu mică. — Aveam de gând să plec, Luminăţie. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ţi spun. Jasnah se destinse. — Presupun că era de aşteptat, având în vedere cele întâmplate. — Gemul? o îndemnă din nou Kabsal. Shallan se încruntă. Era neobişnuit de insistent. Ridică borcanul şi îl mirosi, apoi îl respinse. — Miroase groaznic! Chiar e gem? Mirosea a oţet şi a nămol. — Ce? spuse Kabsal, alarmat. Îi luă borcanul, şi-l duse la nas şi îl îndepărtă, părând îngreţoşat. — S-ar părea c-ai greşit borcanul, zise Jasnah. Ar fi trebuit să 1154

miroasă altfel? — Nicidecum, răspunse ardentul; şovăi, apoi îşi îndesă oricum degetul în borcan şi îşi aruncă în gură un gogoloi de gem. — Kabsal! exclamă Shallan. E dezgustător! El tuşi, dar se sili să înghită. — Nu e chiar atât de rău, serios. Ar trebui să-l guşti. — Ce? — Serios, repetă el, întinzându-i borcanul. Adică, am vrut să fie ceva special, pentru tine. Şi s-a dovedit a fi groaznic. — Nu pun gura pe aşa ceva, Kabsal. El ezită, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă să i-l dea cu sila. De ce se purta atât de straniu? Îşi duse o mână la cap, se ridică şi se îndepărtă de pat, împleticindu-se. Pe urmă o luă la fugă spre uşă. Dar nu ajunsese decât la jumătatea drumului când se prăbuşi pe podea, cu trupul alunecându-i puţin pe piatra imaculată. — Kabsal! strigă Shallan, sărind din pat şi îndreptându-se grăbită spre el, numai în cămaşa de noapte albă. Ardentul tremura. Şi… şi… Tremura şi ea. Camera se învârtea. Se simţi dintr-odată foarte, foarte obosită. Încercă să se ridice, dar alunecă, ameţită. Abia dacă simţi izbitura când căzu pe podea. Cineva îngenuncheat se apleca peste ea, înjurând. Jasnah. Vocea îi venea de departe. — A fost otrăvită. Am nevoie de un granat. Aduceţi-mi un granat! „E unul în punga mea”, se gândi Shallan. Îl căută pe bâjbâite, 1155

reuşind să dezlege mâneca mâinii interzise. „De ce… de ce vrea…” „Dar nu, nu pot să i-l arăt. Animmodul!” — Shallan, zise încet Jasnah, cu nelinişte în glas. Va trebui să-ţi Animmodelez sângele, ca să-l curăţ. O să fie periculos. Foarte periculos. Nu mă pricep, când e vorba de carne şi sânge. Nu în asta constă talentul meu. „Are nevoie de el. Ca să mă salveze.” Slăbită, întinse mâna dreaptă şi-şi scoase punga ferită. — Nu… poţi… — Sst, copilă. Unde e granatul ăla? — Nu poţi Animmodela, spuse Shallan cu voce slabă, dezlegându-şi punga. O deschise şi simţi, vag, cum pe podea aluneca, odată cu granatul primit de la Kabsal, un obiect auriu, având contururi neclare. Părinte al Furtunii! De ce se-nvârtea camera atât de tare? Jasnah icni. Undeva, în depărtare… Un sunet care se pierdea încet… Se întâmplă ceva. O răbufnire de căldură o străbătu, arzătoare; ceva se petrecea sub pielea ei, ca şi cum ar fi fost aruncată într-un cazan cu apă fierbinte, aburindă. Ţipă, arcuindu-şi spatele, cu muşchii cuprinşi de spasme. Totul se întunecă.

1156

1157

49 SĂ VĂ PESE „Radiant / prin naşterea în locul acela, / vestitorul soseşte / să vestească acelora / locul naşterii Radianţilor.” Deşi eu nu apreciez în mod deosebit folosirea acestui gen poetic pentru comunicarea informaţiilor, ketekul semnat de Allahn este citat adesea în legătură cu Urithiru. După părerea mea, cineva a confundat reşedinţa Radianţilor cu locul lor de naştere.

În stânga şi-n dreapta lui Kaladin, apa picura din muşchiul griverzui de pe pereţii covârşitor de înalţi ai spărturii. Flăcările torţei lui dansau, lumina acesteia reflectându-se pe segmentele de piatră lucioasă, udată de ploaie. Aerul umed era rece şi marea furtună lăsase în urmă porţiuni noroioase şi băltoace. Din balta adâncă pe lângă care trecu ieşeau oase alungite – un cubitus şi un radius. El nu se uită să vadă dacă şi restul scheletului era tot acolo. „Inundaţii bruşte”, se gândi, ascultând paşii hârşâiţi ai podarilor din spatele lui. „Apa asta trebuie să se ducă undeva, altminteri am avea de traversat canale, nu spărturi.” Kaladin nu ştia dacă se putea încrede în visul său, dar pusese întrebări în dreapta şi-n stânga, şi era adevărat că marginea dinspre est a Câmpiilor Sfărâmate era ceva mai deschisă decât cea dinspre vest. Platourile se măcinaseră. Dacă reuşeau s-ajungă acolo, podarii ar fi putut fugi către est. 1158

Poate. În partea aceea trăiau mulţi demoni ai spărturilor şi cercetaşii alethi patrulau în perimetrul aflat dincolo de ea. Dacă îi întâlnea, echipei lui Kaladin i-ar fi fost greu să explice de ce se afla acolo un grup de oameni înarmaţi – mulţi dintre ei cu stigmate de sclavi. Syl mergea pe peretele spărturii, cam la nivelul capului lui Kaladin. Pământsprenii nu o trăgeau în jos, aşa cum făceau cu orice altceva. Mergea cu mâinile strânse la spate, fusta ei minusculă, lungă până la genunchi, unduind în bătaia unui vânt care nu se simţea. Evadare către est. Părea puţin probabilă. Înalţii prinţi se străduiseră din răsputeri să exploreze locul în căutarea unui drum către centrul Câmpiilor. Dăduseră greş. Demonii spărturilor uciseseră mai multe grupuri de cercetaşi. Altele fuseseră prinse în spărturi în timpul furtunilor, în ciuda tuturor precauţiilor. Era imposibil să prezici cu exactitate când aveau să se producă furtunile. Alte grupuri scăpaseră astfel de nişte deznodăminte nefaste. Folosiseră scări extensibile imense ca să se urce pe platouri în timpul marilor furtuni. Însă pierduseră foarte mulţi oameni, fiindcă suprafeţele platourilor te fereau prea puţin de furtună, iar în spărturi nu puteai duce căruţe sau altceva în care să te adăposteşti. Kaladin auzise că o problemă şi mai mare fuseseră patrulele de parshendi. Găsiseră şi uciseseră zeci de grupuri de cercetaşi. — Kaladin! îl strigă Teft, grăbind pasul şi împroşcând apa dintr-o băltoacă în care pluteau bucăţi de carapace goale de cremling. Te simţi bine? 1159

— Minunat. — Pari mistuit de gânduri. — Nu, mistui doar mâncarea din dimineaţa asta, răspunse Kaladin. Terciul a fost deosebit de gros azi. Teft zâmbi. — Nu m-am gândit niciodată că eşti priceput la vorbă. — Eram, încă şi mai mult. Am moştenit asta de la mama. Rareori puteai să-i spui ceva fără să-l sucească pe dos şi să ţi-l arunce înapoi. Teft dădu din cap. Munciră o vreme în tăcere, ascultând cum râdeau podarii din spatele lor în timp ce Dunny le povestea despre prima fată pe care-o sărutase. — Fiule, în ultima vreme ai simţit ceva straniu? întrebă Teft. — Straniu? În ce fel? — Nu ştiu. Pur şi simplu… ceva neobişnuit? Tuşi. — Ştii, ca un val neobişnuit de forţă? Ăă… senzaţia că eşti luminos? — Cum? — Luminos. Ăă, cumva, ca şi cum ai avea mintea luminată. Limpede. Ceva de soiul ăsta. Dar-ar furtuna, băiete, vreau să mă conving că nu mai eşti bolnav. Furtuna aia te-a stâlcit destul de tare. — Mă simt foarte bine, îl linişti Kaladin. Uimitor de bine. — E ciudat, nu? Era ciudat. Îi sporea teama că asupra lui se abătuse un blestem mai presus de fire, de soiul lucrurilor despre care se spunea că ţi se întâmplă când cauţi Magia Veche. Se spuneau poveşti despre oameni răi care fuseseră făcuţi nemuritori, fiind apoi torturaţi iarăşi 1160

şi iarăşi – ca Extes, căruia i se smulgeau braţele în fiecare zi, fiindcăşi jertfise fiul Pustiitorilor pentru a afla, în schimb, în ce zi avea să moară. Nu era decât o poveste, dar poveştile vin de undeva. Kaladin trăia când toţi ceilalţi mureau. Oare era lucrarea vreunui spren din Infern, care se juca aidoma vântsprenilor, dar era de un număr infinit de ori mai ticălos decât ei? Îl lăsa să creadă că putea face bine, pentru a-i ucide apoi pe toţi cei pe care încercase el să-i ajute? Se presupunea că pe lume erau mii de soiuri de spreni, pe care mulţi oameni nu-i văzuseră niciodată sau despre existenţa cărora nu ştiau nimic. Syl îl urmărea. Era oare cu putinţă s-o facă şi vreun spren malefic? Un gând foarte tulburător. „Superstiţiile nu folosesc la nimic”, îşi spuse plin de convingere. „Dacă te gândeşti prea mult la ele, o să sfârşeşti ca Durk, cel care ţinea morţiş să-şi poarte în fiecare luptă cizmele norocoase.” Ajunseră într-un loc în care spărtura se bifurca, despicându-se pentru a înconjura un platou aflat la mare înălţime. Kaladin se întoarse către podari. — E un loc la fel de bun ca oricare altul. Ceilalţi se opriră, adunându-se laolaltă. El le citi în ochi speranţa şi entuziasmul. Şi el le simţise cândva, înainte de a cunoaşte întristarea şi durerea care veneau odată cu experienţa. Bizar lucru, ajunsese să venereze suliţa mai mult decât în prima tinereţe, fiind, în acelaşi timp, dezamăgit de ea. Îi plăceau concentrarea şi certitudinea pe care le simţea în timpul luptei. Dar nu-i salvase pe cei care-l urmaseră. — Acum ar trebui să vă spun ce adunătură jalnică sunteţi, li se 1161

adresă el oamenilor. Aşa am văzut că se face întotdeauna. Sergentul le spune recruţilor ce demni de milă sunt. Le arată ce slăbiciuni au şi chiar se luptă cu vreo câţiva, trântindu-i pe spate ca să-i înveţe ce e umilinţa. Am făcut-o şi eu de vreo câteva ori când am instruit suliţaşi noi. Clătină din cap. — Azi n-o să-ncepem aşa. Voi n-aveţi de ce să fiţi umiliţi. Nu visaţi gloria. Visaţi să supravieţuiţi. Mai presus de toate, nu sunteţi grupul amărât şi neinstruit de recruţi cu care au de-a face cei mai mulţi sergenţi. Sunteţi căliţi. V-am văzut cărând un pod, în fugă, kilometri întregi. Sunteţi curajoşi. V-am văzut alergând drept către un şir de arcaşi. Sunteţi hotărâţi. Altminteri nu v-aţi afla aici, acum, cu mine. Se îndreptă spre marginea spărturii şi scoase o suliţă dintr-un morman de resturi aduse de ape. Însă după ce o ridică, văzu că vârful îi fusese retezat. Se pregăti s-o arunce, dar se răzgândi. Pentru el, era periculos să ţină în mână o suliţă. Îl făcea să-şi dorească să lupte şi l-ar fi îndemnat să se gândească la omul care fusese cândva: Kaladin cel Binecuvântat de Furtună, un comandant de pluton încrezător în forţele sale. Nu mai era acelaşi. Se părea că, ori de câte ori punea mâna pe arme, mureau oamenii din jurul lui – prieteni şi duşmani deopotrivă. Aşa că, deocamdată, era bine să ia bucata aceea de lemn; nu era decât un baston. Nimic mai mult. Un băţ pe care-l putea folosi pentru instrucţie. Avea să-nfrunte altă dată întoarcerea la suliţă. — E bine că sunteţi aproape pregătiţi, le spuse oamenilor. Pentru că n-avem cele şase săptămâni care mi se dădeau pentru instruirea 1162

unui grup de recruţi. În şase săptămâni, prin grija lui Sadeas, ar muri jumătate dintre noi. Eu vreau ca peste şase săptămâni să vă văd pe toţi bând bere tulbure într-o tavernă dintr-un loc sigur. La asta, mai mulţi podari scoaseră un soi de chicotit. — E necesar să ne mişcăm repede, continuă Kaladin. Va trebui să vă muncesc din greu. Dar n-avem de ales. Se uită la coada suliţei. — În primul rând, trebuie să-nvăţaţi că e bine dacă vă pasă. Cei treizeci şi trei de podari stăteau pe două rânduri. Toată lumea voise să vină. Până şi Leyten, care fusese atât de grav rănit. Nimeni n-avea răni atât de urâte încât să nu poată merge, dar Dabbid continua să se uite în gol. Pietroi stătea cu braţele încrucişate, ca şi cum n-ar fi avut nici cea mai mică intenţie să-nveţe să lupte. Shen, parshul, se afla tocmai în spate. Se uita în pământ. Kaladin n-avea de gând să-i pună o suliţă în mâini. Mulţi podari păreau nedumeriţi de ceea ce spusese despre sentimente, deşi Teft îşi ridicase o sprânceană, iar Moash căsca. — Ce vrei să zici? întrebă Drehy. Era un bărbat blond, deşirat, cu braţe şi picioare lungi, vânjoase. Vorbea cu un uşor accent. Era din vest, dintr-un loc îndepărtat, numit Rianal. — Mulţi soldaţi – începu Kaladin, plimbându-şi degetul mare dea lungul bastonului şi simţind fibrele lemnului – cred că lupţi mai bine dacă eşti rece, lipsit de orice pasiune. Eu cred că părerea asta e gunoi rămas după furtună. Da, trebuie să vă concentraţi. Da, sentimentele sunt periculoase. Dar dacă nu-ţi pasă de nimic, ce eşti? Un animal, mânat doar de dorinţa de a ucide. Pasiunile sunt cele 1163

care ne fac oameni. Trebuie să luptăm dintr-un anumit motiv. Deaceea vă spun că e bine să vă pese. O să vorbim despre controlul spaimei şi al furiei, dar nu uitaţi asta, ca primă lecţie pe care v-o ofer. Câţiva podari dădură din cap. Cei mai mulţi păreau încă năuciţi. Kaladin îşi aminti că aşa fusese şi el, că se întrebase de ce Tukks îşi pierdea vremea vorbind despre sentimente. Crezuse că le înţelegea – dorinţa de a deprinde lupta cu suliţa pornise de la sentimentele sale. Dorinţă de răzbunare. Ură. Setea de a le-o plăti lui Varth şi soldaţilor din plutonul lui. Îşi ridică privirea, străduindu-se să-şi alunge amintirile. Nu, podarii nu înţelegeau ce spunea despre sentimente, dar poate că aveau să-şi amintească mai târziu, aşa cum îşi amintise el. — A doua lecţie – adăugă el, izbindu-şi suliţa decapitată de un bolovan, cu un pocnet care stârni ecouri de-a lungul spărturii – e mai practică. Înainte de a învăţa să luptaţi, trebuie să-nvăţaţi cum să staţi în picioare. Lăsă suliţa să cadă. Podarii îl priveau încruntaţi, cu dezamăgire. Kaladin luă poziţia de bază a suliţaşului, cu tălpile depărtate – dar nu foarte mult – cu vârfurile în lateral, cu genunchii uşor îndoiţi. — Cikatrice, vreau să-ncerci să mă trânteşti pe spate. — Ce? — Încearcă să mă dezechilibrezi, îl lămuri Kaladin. Sileşte-mă să fac un pas greşit. Cikatrice ridică din umeri şi ieşi din rând. Încercă să-l împingă pe Kaladin înapoi, însă el îi îndepărtă cu uşurinţă mâinile cu o răsucire 1164

rapidă a încheieturii. Cikatrice înjură şi se repezi din nou, dar el îl prinse de braţ şi-l împinse înapoi, făcându-l să se împleticească. — Drehy, vino să-l ajuţi, spuse Kaladin. Şi tu, Moash. Faceţi-mă să-mi pierd echilibrul. Cei doi i se alăturară lui Cikatrice. Kaladin le evită atacurile, rămânând chiar în mijlocul lor şi modificându-şi postura ca să le respingă toate încercările. Îl înşfăcă pe Drehy de braţ şi-l smuci, silindu-l să înainteze şi aproape făcându-l să se prăbuşească. Păşi către Cikatrice, care se năpustea asupra lui ca să-l doboare cu o lovitură de umăr, deviindu-i greutatea trupului şi azvârlindu-l înapoi. Se retrase din faţa braţelor întinse de Moash spre el, făcându-l pe acesta să-şi piardă echilibrul. El îşi păstră calmul, şerpuind printre cei trei şi schimbându-şi centrul de greutate prin îndoirea genunchilor şi schimbarea poziţiei tălpilor. — Lupta începe cu picioarele, le spuse în timp ce se ferea de atacuri. Nu-mi pasă cu câtă iuţeală sunteţi în stare să loviţi şi cât de precisă vă e lovitura. Dacă duşmanul reuşeşte să vă pună piedică sau vă face să vă-mpleticiţi, sunteţi înfrânţi. Şi-nfrângerea înseamnă moarte. O parte dintre podarii care priveau încercară să-l imite, îndoinduşi genunchii. Cikatrice, Drehy şi Moash se hotărâră în cele din urmă să-şi coordoneze atacurile, străduindu-se să-l doboare împreună. El ridică o mână. — Bine lucrat, voi trei. Le făcu semn să se-ntoarcă lângă ceilalţi. Ei se întrerupseră cu părere de rău. 1165

— O să vă-mpart în perechi, spuse Kaladin. O să ne petrecem toată ziua de azi – şi probabil toate zilele acestei săptămâni – studiind poziţiile. O să-nvăţaţi să menţineţi o poziţie, să nu vă lăsaţi genunchii să-nţepenească în momentul când sunteţi ameninţaţi, să vă păstraţi centrul de greutate. Va fi nevoie de timp, dar vă promit că, începând astfel, o să-nvăţaţi mult mai repede cum să deveniţi un pericol de moarte. Chiar dacă vi se pare că la-nceput nu faceţi altceva decât să staţi neclintiţi. Oamenii încuviinţară. — Teft, ordonă Kaladin. Aşază-i în perechi, ţinând cont de înălţime şi de greutate, apoi pune-i să ia o poziţie elementară de înaintare cu suliţa. — Da, să trăiţi! zbieră Teft. Şi înlemni, dându-şi seama că se trădase. Iuţeala răspunsului arăta limpede că fusese soldat. Întâlni privirea lui Kaladin şi înţelese că el ştia. Se încruntă, însă Kaladin îi răspunse cu un zâmbet larg. Sub comanda lui se afla un veteran; asta avea să uşureze lucrurile într-o mare măsură. Teft nu se prefăcu neştiutor şi intră cu uşurinţă în rolul sergentului instructor, aşezând podarii în perechi şi corectându-le poziţiile. „Nu e de mirare că nu-şi scoate niciodată cămaşa aia”, se gândi Kaladin. „Probabil că ascunde o încâlceală de cicatrice.” În vreme ce Teft îi instruia pe ceilalţi, Kaladin întinse degetul spre Pietroi şi îi făcu semn să se apropie. — Da? spuse Pietroi, întrebător. Avea pieptul atât de lat încât vesta lui de podar se încheia cu mare greutate. 1166

— Ai spus ceva mai devreme, zise Kaladin. Că lupta ar fi sub demnitatea ta? — Aşa e. Nu sunt al patrulea fiu. — Ce legătură are asta? — De primul şi de al doilea fiu e nevoie ca să asigure hrana, răspunse Pietroi, ridicând un deget. E cel mai important lucru. Fără mâncare nu poate trăi nimeni, nu? Al treilea fiu e meşteşugar. Asta sunt eu. Îmi fac datoria cu mândrie. Numai al patrulea fiu poate fi războinic. De luptători e mai puţină nevoie decât de hrană şi de meşteşuguri. Înţelegi? — Meseria e hotărâtă de ordinea naşterii? — Da, încuviinţă Pietroi cu mândrie. E cel mai bine. N-au toate familiile câte patru fii. Aşa că nu e întotdeauna nevoie de un soldat. Eu nu pot să lupt. Ce bărbat ar putea s-o facă în faţa lui Uli’tekanaki? Kaladin aruncă o privire spre Syl. Ea ridică din umeri, părând să nu se sinchisească de spusele lui Pietroi. — Bine, zise el. Atunci vreau să faci altceva. Adu-i pe Lopen, pe Dabbid… Kaladin şovăi. Şi pe Shen. Cheamă-l şi pe el încoace. Pietroi se supuse. Lopen era în rând cu ceilalţi, învăţând poziţiile, însă Dabbid stătea deoparte, ca de obicei, fără să se uite la ceva anume. Indiferent ce i se întâmplase, se dovedea a fi ceva mult mai rău decât un obişnuit şoc al luptei. Shen rămăsese lângă el, ezitant, ca şi cum n-ar fi ştiut sigur unde îi era locul. Pietroi îl trase pe Lopen afară din şir, apoi îi înşfăcă pe Dabbid şi pe Shen şi se-ntoarse la Kaladin. — Gancho, spuse Lopen, cu un salut indolent. Presupun că, doar cu o mână, aş fi un suliţaş mizerabil. 1167

— Nu-ţi face griji, răspunse Kaladin. Am nevoie de tine pentru altceva. O să dăm de belea cu Gaz şi cu noul nostru căpitan – sau cel puţin cu nevasta lui – dacă ne-ntoarcem cu mâna goală. — Noi trei nu putem munci cât treizeci, Kaladin, spuse Pietroi, scărpinându-se în barbă. Nu e cu putinţă. — Poate că nu, zise Kaladin. Dar aici, în spărturi, ne petrecem cea mai mare parte a timpului căutând cadavre de la care nu s-a luat tot ce se putea. Cred c-am putea munci mult mai repede. Trebuie să muncim mult mai repede, dacă vrem să ne antrenăm pentru lupta cu suliţa. Din fericire, avem un avantaj. Întinse mâna, iar Syl îi coborî în palmă. Vorbiseră mai devreme şi fusese de acord cu planul lui. Kaladin nu avu impresia că ea ar fi făcut ceva deosebit, dar Lopen icni pe neaşteptate. Syl devenise vizibilă pentru el. — Ah, spuse Pietroi, înclinându-se în faţa ei cu respect. Ca la culesul de trestii. — Să-mi sară scânteile, zise Lopen. Pietroi, n-ai spus niciodată că e atât de frumoasă! Pe chipul lui Syl se lăţi un zâmbet. — Fii respectuos, îl dojeni Pietroi. Nu eşti demn să vorbeşti astfel despre ea, creatură neînsemnată. Existenţa lui Syl le era cunoscută celorlalţi, fireşte. Kaladin nu vorbea despre ea, dar îl văzuseră vorbind de unul singur, iar Pietroi le explicase. — Lopen, zise Kaladin, Syl se poate mişca mult mai repede decât un podar. Poate căuta locuri din care să adunaţi obiecte, şi-o să le puteţi descoperi mai repede. 1168

— E periculos, comentă Pietroi. Dacă-ntâlnim vreun demon al spărturilor cât suntem singuri? — Din nefericire, nu ne putem întoarce cu mâna goală. Ultimul lucru pe care ni-l dorim e ca Hashal să ia hotărârea de a-l trimite pe Gaz jos, să ne supravegheze. — El n-o să coboare niciodată, gancho. Aici e prea mult de lucru. — Şi e prea periculos, adăugă Pietroi. — Aşa zice toată lumea, spuse Kaladin. Dar eu unul n-am văzut decât zgârieturile de pe pereţi. — Sunt aici, jos, insistă Pietroi. Nu e doar o legendă. Chiar înainte de-a veni tu, a fost ucisă jumătate din echipa unui pod. Mâncată. Cele mai multe fiare vin spre platourile din mijloc, dar unele ajung şi aici. — Ei bine, nu-mi place să vă pun în pericol, dar dacă nu-ncercăm asta, n-o să mai fim trimişi în spărturi şi-o s-o sfârşim, probabil, la curăţat de latrine. — Am înţeles, gancho, zise Lopen. Eu mă duc. — Şi eu, i se alătură Pietroi. Având-o pe ali’i’kamura ca să ne apere, poate-o să fim în siguranţă. — Până la urmă o să te-nvăţ să lupţi, făgădui Kaladin. Şi, când Pietroi se încruntă, se grăbi să adauge: — Pe tine, Lopen. Un singur braţ nu-nseamnă că eşti inutil. O să fii în dezavantaj, dar te pot învăţa lucruri care să te-ajute să te descurci. Însă acum un jefuitor de cadavre ne e mai util decât un suliţaş. — Îmi sună bine. Lopen îi făcu semn lui Dabbid şi plecară amândoi să aducă saci 1169

în care să-şi pună prada. Pietroi vru să li se alăture, dar Kaladin îl prinse de braţ. — Încă n-am renunţat la căutarea unei căi de scăpare mai simple decât lupta, îi spuse. Dacă nu ne mai întoarcem, Gaz şi toţi ceilalţi îşi vor închipui probabil c-a dat peste noi un demon al spărturilor. Dacă există o cale de a ajunge în partea opusă… Pietroi părea să se-ndoiască. — Au căutat-o mulţi. — Marginea dinspre est e deschisă. — Da – răspunse râzând Pietroi – şi, când o să poţi ajunge atât de departe fără să fii mâncat de vreun demon al spărturilor sau ucis de inundaţii, o să te numesc kaluk’i’iki. Kaladin îşi înălţă o sprânceană. — Numai o femeie poate fi kaluk’i’iki, spuse Pietroi, ca şi cum i-ar fi explicat gluma. — Soţie? Pietroi râse mai tare. — Nu, nu. Câmpeni înnebuniţi de aer! Ha! — Minunat. Uite, vezi dacă poţi să ţii minte spărturile şi poate o să faci şi un fel de hartă. Cred că, dintre cei care-au coborât aici, cei mai mulţi au mers pe căi deja stabilite. Ceea ce înseamnă că e mult mai probabil să găsim ceva de recuperat în pasajele laterale; acolo o s-o trimit pe Syl. — Pasaje laterale? zise Pietroi, încă amuzat. Ai zice că vrei să fiu mâncat. Ha, şi încă de o carapace-mare! Astea ar trebui să fie gustate, nu să ne guste! — Eu… 1170

— Nu, nu, îl linişti Pietroi. E un plan bun. Am glumit, şi-atât. O să fiu prudent şi o să-mi prindă bine să fiu, de vreme ce nu vreau să mă lupt. — Mulţumesc. Poate se-ntâmplă să daţi peste un loc de unde să ne putem căţăra afară. — O s-o fac, zise Pietroi, dând din cap. Dar ca să ieşim, nu ne putem căţăra pur şi simplu. Armata are mulţi cercetaşi pe Câmpii. Aşa îşi dau seama când urcă demonii spărturilor ca să devină pupe, nu? Au să ne vadă, iar noi n-o să putem trece peste spărturi fără pod. Argumentul era solid, din nefericire. Dacă urcau în locul acela, ar fi fost văzuţi. Dacă urcau prin mijloc, ar fi rămas blocaţi pe un platou, fără să poată pleca nicăieri. Dacă urcau prea aproape de parshendi, ar fi fost găsiţi de cercetaşii lor. Asta presupunând că puteau ieşi din spărtură. Deşi adâncimea unora nu depăşea doisprezece sau cel mult cincisprezece metri, altele aveau peste treizeci. Syl se îndepărtă în zbor iute, ca o săgeată, conducând grupul lui Pietroi, iar Kaladin se întoarse la grosul oamenilor lui, ca să-l ajute pe Teft să-i înveţe poziţiile corecte. Era o muncă grea; aşa se întâmpla întotdeauna în primele zile. Podarii erau lenţi în mişcări şi nesiguri. Însă dădeau dovadă de o hotărâre uimitoare. Kaladin nu lucrase niciodată cu un grup care să se plângă mai puţin. Podarii nu cereau pauze. Nu-i aruncau priviri pline de reproş când îi forţa prea mult. Se încruntau din cauza propriilor defecte, furioşi pe ei înşişi fiindcă nu învăţau mai repede. Şi apoi reuşiră. După câteva ore, cei mai talentaţi dintre ei – 1171

Moash în primul rând – începură să se preschimbe în luptători. Poziţiile lor deveneau tot mai ferme, dovedind o mai mare încredere în propriile puteri. Când ar fi trebuit să se simtă obosiţi şi frustraţi, erau din ce în ce mai hotărâţi. Kaladin făcu un pas înapoi şi-l privi pe Moash luând poziţia pe care i-o arătase Teft. Era un exerciţiu de reechilibrare – Moash îl lăsa pe Teft să-l împingă înapoi, după care se grăbea să-şi reia poziţia, proptindu-se ferm pe picioare. De nenumărate ori. Scopul era să te deprinzi cu schimbarea poziţiei fără să te mai gândeşti înainte. În mod normal, Kaladin n-ar fi început astfel de exerciţii decât în a doua sau a treia zi. Însă Moash şi le însuşea după numai două ore. Mai erau încă doi – Drehy şi Cikatrice – care învăţau cu aceeaşi repeziciune. Kaladin se lăsă pe spate, sprijinindu-se de peretele stâncos. Apa rece se prelingea pe piatră, pe lângă el, şi, alături de capul lui, o floare-creaţă îşi deschise ezitant două frunze asemenea unor evantaie – late, portocalii, cu spini în vârfuri, desfăcându-se ca nişte pumni strânşi. „Să se fi întâmplat asta datorită antrenamentului lor de podari?” se întrebă Kaladin. „Sau era din cauza entuziasmului lor?” Le oferise ocazia să riposteze. O astfel de şansă poate schimba un om. Privindu-i cum stăteau, cu hotărâre şi pricepere, în poziţii pe care abia le învăţaseră, Kaladin înţelese ceva. Oamenii aceia – respinşi de armată, siliţi să trudească până când aproape că-şi dădeau sufletul şi primind apoi hrana suplimentară –, datorită planurilor atente ale lui Kaladin, erau, dintre toţi recruţii cu care avusese de-a face vreodată, cel mai bine pregătiţi pentru instrucţie. 1172

Încercând să-i înfrângă, Sadeas îi pregătise să dea tot ce aveau mai bun.

1173

50 PRAF DE FRÂNGESPATE „Flacără şi cărbune. Piele atât de groaznică. Ochi ca nişte hăuri de întuneric.” Probabil că un citat din Iviad n-are nevoie de nicio notaţie de referinţă, dar, pentru cazul că va fi necesar să-l găsesc foarte repede, este extras din versetul 482.

Shallan se trezi într-o cameră mică şi albă. Se ridică în capul oaselor, constatând cu uimire că se simţea perfect sănătoasă. Lumina strălucitoare a soarelui pătrundea în încăpere prin pânza jaluzelelor subţiri. Shallan se încruntă, scuturând din cap, năucită. Se simţea de parcă trupul i-ar fi ars din creştet până-n tălpi, iar pielea i s-ar fi cojit. Dar asta nu era decât o amintire. Avea tăietura pe braţ, însă altminteri se simţea foarte bine. Un foşnet. Se întoarse şi zări o infirmieră îndepărtându-se grăbită pe culoarul alb de dincolo de uşă; probabil o văzuse ridicându-se şi acum se ducea să anunţe pe cineva. „Sunt în spital”, se gândi Shallan. „M-au mutat într-o cameră separată.” Un soldat îşi strecură capul înăuntru, studiind-o. Camera părea să fie păzită. — Ce s-a întâmplat? îi strigă ea. Am fost otrăvită, nu-i aşa? Brusc, fu cuprinsă de panică. 1174

— Kabsal! E teafăr? Paznicul se mulţumi să se-ntoarcă la postul lui. Shallan începu să se tragă afară din pat, dar bărbatul se uită din nou înăuntru, aruncându-i o privire aspră. Ea scânci fără să vrea, trăgându-şi cearşaful în sus şi lăsându-se pe spate, încă mai purta una dintre cămăşile de noapte ale spitalului, care aducea foarte tare cu un halat de baie catifelat. Cât de mult timp fusese inconştientă? De ce se afla…? „Animmodul!” îşi aminti. „I l-am dat lui Jasnah.” Următoarea jumătate de oră se dovedi una dintre cele mai groaznice din toată viaţa ei. Şi-o petrecu suportând privirile aspre ale paznicului, simţindu-se îngreţoşată. Ce se petrecuse? În cele din urmă, Jasnah apăru în celălalt capăt al coridorului. Purta o altă rochie, una neagră, înspicată cu gri-deschis. Se îndreptă spre uşa camerei ca o săgeată, făcând paşi mari, şi, în trecere, eliberă soldatul din post cu un singur cuvânt. Bărbatul se grăbi să plece, cu cizmele răsunându-i pe podeaua de piatră mai tare decât papucii prinţesei. Jasnah intră şi, cu toate că nu rosti nicio acuzaţie, o privi cu atâta asprime, încât Shallan îşi dori să se ascundă, vârându-se sub pături. Ba nu, îşi dorea să se târască sub pat, să sape în podea, să pună piatră între ea şi ochii aceia. Dar alese să-şi coboare privirea, ruşinată. — Ai dat dovadă de înţelepciune înapoind Animmodul, spuse Jasnah. Ţi-a salvat viaţa. Eu ţi-am salvat-o. — Mulţumesc, şopti Shallan. — Pentru cine lucrezi? Ce devoţiune te-a mituit ca să-mi furi 1175

fabrialul? — Niciuna, Luminăţie. L-am furat pentru că am vrut eu să-l fur. — Nu câştigi nimic protejându-i. În cele din urmă, ai să-mi spui adevărul. — Ăsta e adevărul, zise Shallan, ridicându-şi privirea şi simţindu-se puţin sfidătoare. De-asta am vrut de la bun început să-ţi fiu pupilă. Ca să fur Animmodul. — Da, dar pentru cine? — Pentru mine, răspunse Shallan. E atât de greu de crezut că sunt în stare să acţionez doar pentru folosul meu? Sunt o creatură atât de jalnică încât ţi se pare că singurul răspuns plauzibil e că am fost păcălită sau manipulată? — N-ai niciun drept să-mi vorbeşti pe un ton ridicat, copilă, spuse Jasnah cu voce egală. Şi ai toate motivele să rămâi acolo unde ţi-e locul. Shallan îşi coborî din nou privirea. Jasnah tăcu o vreme. În cele din urmă, oftă. — Ce-a fost în capul tău, copilă? — Tata e mort. — Şi? — Lumea nu prea l-a plăcut, Luminăţie. De fapt, l-au urât, iar familia noastră e aproape ruinată. Fraţii mei se străduiesc să susţină că e încă în viaţă. Dar… Putea cuteza să-i spună lui Jasnah că tatăl ei avusese un Animmod? Nu, asta n-ar fi ajutat-o să dobândească iertarea prinţesei şi i-ar fi putut aduce casei Davar încă şi mai multe necazuri. 1176

— Aveam nevoie de ceva. De un avantaj. Trebuia să câştigăm repede bani sau să-i creăm. Jasnah rămase din nou tăcută. Într-un târziu vorbi, părând uşor amuzată. — Ai crezut că v-aţi fi salvat înfuriind nu doar întreaga ardenţă, ci şi Alethkarul? Îţi dai seama ce-ar fi făcut fratele meu dacă ar fi aflat asta? Shallan îşi feri privirea, simţindu-se, în acelaşi timp, idioată şi ruşinată. Jasnah oftă. — Uneori uit cât de tânără eşti. Îmi dau seama de ce ţi s-a părut tentant furtul. Dar a fost, oricum, o prostie. M-am ocupat de întoarcerea ta în Jah Keved. Pleci mâine dimineaţă. — Eu… Era mai mult decât merita. — Mulţumesc. — Prietenul tău, ardentul, e mort. Shallan îşi ridică privirea, uimită. — Ce s-a-ntâmplat? — Pâinea era otrăvită. Praf de frângespate. Extrem de letal, a fost presărat peste pâine ca să pară făină. Presupun că, de fiecare dată când venea aici, aducea pâine tratată în acelaşi fel. Urmărea să mă facă pe mine să mănânc o bucată. — Dar eu am mâncat o mulţime de pâine! — Antidotul era în gem, o lămuri Jasnah. L-am găsit în mai multe borcane goale pe care le-a folosit. — Nu se poate! 1177

— Am început să fac cercetări, spuse Jasnah. Ar fi trebuit să le fac de la bun început. Nimeni nu-şi aminteşte de unde a apărut acest Kabsal. Nouă ne vorbea despre ceilalţi ardenţi ca şi cum i-ar fi fost familiari, dar ei abia dacă-l cunoşteau. — Adică el… — S-a jucat cu tine, copilă. Tot timpul te-a folosit ca s-ajungă la mine. Ca să mă spioneze şi să mă ucidă, dac-ar fi putut. Jasnah vorbea cu voce atât de egală, atât de lipsită de emoţii… — Cred că la această ultimă încercare a folosit mai mult praf decât de obicei, sperând poate c-o să mă facă să-l trag în piept când respiram. Şi-a dat seama că era ultima ocazie. Dar s-a-ntors împotriva lui, făcându-şi efectul mult mai repede decât crezuse. Cineva aproape c-o omorâse. Nu cineva, Kabsal. Nu era de mirare că-ncercase cu atâta insistenţă s-o convingă să guste gemul! — M-ai dezamăgit foarte tare, Shallan, continuă Jasnah. Acum înţeleg de ce ai încercat să-ţi pui capăt vieţii. Te-ai simţit vinovată. Nu încercase să-şi pună capăt vieţii. Dar la ce i-ar fi folosit s-o recunoască? Jasnah o compătimea; era mai bine să nu-i dea motive să înceteze. Dar cum rămânea cu lucrurile stranii pe care le văzuse, cu întâmplările stranii prin care trecuse? Oare Jasnah avea o explicaţie pentru ele? Uitându-se la prinţesă şi văzându-i furia rece din spatele calmului exterior, Shallan se sperie îndeajuns de tare pentru ca întrebările despre bizarele capete-simbol şi despre locul straniu în care ajunsese să i se stingă pe buze. De ce se crezuse curajoasă? Nu era. Era o proastă. Îşi aduse aminte de vremurile în care furia tatălui ei făcea să răsune toată casa. Furia cu mult mai tăcută şi mai 1178

îndreptăţită a lui Jasnah nu era mai puţin intimidantă. — Ei bine, va trebui să-nveţi să trăieşti cu vinovăţia, adăugă prinţesa. Probabil că n-ai fi reuşit să fugi cu fabrialul meu şi ai aruncat la gunoi o evoluţie promiţătoare. Planul tău prostesc o să-ţi întineze viaţa vreme de mai multe decenii. Acum nicio femeie n-o să te mai vrea ca pupilă. Ţi-ai irosit şansa asta, zise ea, clătinând din cap, dezgustată. Detest faptul că m-am înşelat. Şi, cu asta, se-ntoarse să plece. Shallan ridică o mână. „Trebuie să-mi cer iertare. Trebuie să spun ceva.” — Jasnah? Cealaltă nu se uită înapoi, iar paznicul nu se întoarse. Shallan se ghemui în aşternut, simţind că i se strânge stomacul şi că îi e atât de rău încât – pentru o clipă – îşi dori să-şi fi înfipt ciobul de sticlă ceva mai adânc. Sau, poate, să nu fi reuşit Jasnah să folosească Animmodul destul de repede ca să-i salveze viaţa. Pierduse totul. Nu avea un fabrial cu care să-şi ajute familia şi, nemaifiind pupila nimănui, nu-şi putea continua studiile. Nu-l mai avea nici pe Kabsal. De fapt, pe el nu-l avusese niciodată. Lacrimile ei umeziră cearşafurile în timp ce, afară, lumina soarelui pălea, pentru ca apoi să dispară complet. Nimeni nu veni să vadă ce se-ntâmpla cu ea. Nu-i păsa nimănui.

1179

51 SAS NAHN CU UN AN ÎN URMĂ Kaladin stătea tăcut în sala de aşteptare a cartierului general al lui Amaram. Era o clădire din lemn, un întreg alcătuit dintr-o duzină de construcţii masive, care se puteau desprinde unele de altele şi erau trase de chulli. El aştepta lângă o fereastră, privind tabăra de-afară. Locul ocupat de plutonul lui era acum gol. De la fereastra aceea nu putea să-l vadă. Corturile fuseseră strânse şi date altor plutoane. Îi mai rămăseseră patru oameni. Patru, din douăzeci şi şase. Şi lumea spunea că era norocos. Îl numea Binecuvântat de Furtună. Începuse să se creadă astfel. „Azi am ucis un Cristalpurtător”, se gândi, cu mintea amorţită. „Ca Lanacin Sigur-pe-Picioare sau ca Evod Făuritorul-de-Semne. Eu. Am ucis unul.” Şi nu-i păsa. Îşi încrucişă braţele deasupra pervazului de lemn. Fereastra nu avea geam, aşa că simţea vântul. Un vântspren zbura de la un cort la altul. Încăperea care se întindea în spatele lui Kaladin avea un covor roşu şi gros, iar pe zidurile acesteia erau atârnate scuturi. Şi mai erau multe scaune de lemn, capitonate, ca acela pe care stătea el. Era „mica” sală de aşteptare a cartierului general – mică, însă mai mare decât casa lui din Vatra-de-Piatră, cu sala de operaţii cu tot. „Am ucis un Cristalpurtător”, îşi zise din nou. „Şi am renunţat la 1180

Armură şi la Sabie.” Acesta putea fi cea mai monumentală prostie săvârşită de cineva vreodată, în orice regat, în orice epocă. Devenind Cristalpurtător, ar fi ajuns o persoană mai importantă decât Roshone – mai importantă decât Amaram. Ar fi putut merge pe Câmpiile Sfărâmate, să lupte într-un război adevărat. Fără încăierările de la graniţe. Fără josnicii căpitani ochi-luminoşi din familii mărunte, înverşunaţi fiindcă fuseseră lăsaţi acasă. N-ar mai fi avut băşici din cauza cizmelor care nu i se potriveau, nu s-ar mai fi amărât din cauza poşircii cu gust de crem de la cină şi nici din cauza altor soldaţi puşi pe gâlceavă. Ar fi putut fi bogat. Şi el renunţase pur şi simplu la toate astea. Şi totuşi, gândul că ar fi putut atinge Sabia aia era de-ajuns ca să-i întoarcă stomacul pe dos. Nu-şi dorea bogăţii, titluri, armate, şi nici măcar o masă bună. Voia să se poată întoarce înapoi, să-i apere pe oamenii care avuseseră încredere în el. De ce alergase după Cristalpurtător? Ar fi trebuit să fugă din faţa lui. Dar nu, el ţinuse morţiş să atace un afurisit de Cristalpurtător. „Ţi-ai apărat înaltul mareşal”, îşi spuse. „Eşti un erou.” Dar de ce valora viaţa lui Amaram mai mult decât vieţile oamenilor săi? Kaladin lupta pentru el fiindcă se purta ca un om de onoare. Îi lăsa pe suliţaşi să se bucure de condiţiile bune din clădirea statului său major în timpul marilor furtuni, primind de fiecare dată câte un alt pluton. Insista ca oamenii să fie bine hrăniţi şi bine plătiţi. Nu-i trata ca pe nişte gunoaie. Însă îşi lăsa subordonaţii s-o facă. Şi nu se ţinuse de cuvânt, nu-l ocrotise pe Tien. 1181

„Aşa cum nu l-am ocrotit nici eu. Aşa cum nu l-am ocrotit nici eu…” Kaladin era chinuit de vinovăţie şi păreri de rău. Un singur lucru era limpede, ca o pată de lumină strălucitoare pe zidul unei încăperi întunecoase. Nu voia să aibă de-a face cu niciun Cristal. Nu-şi dorea nici măcar să le atingă. Uşa se deschise cu o bufnitură şi Kaladin se răsuci pe scaun. Amaram intră. Înalt, subţire, cu faţa pătrată şi purtând o haină lungă de războinic. Mergea sprijinindu-se într-o cârjă. Kaladin îi privi bandajele şi atela cu un ochi critic. „Eu aş fi făcut treabă mai bună.” Şi ar fi insistat ca pacientul să rămână în pat. Amaram vorbea cu unul dintre furtunoveghetorii din slujba sa, un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă pătrăţoasă, care purta o robă de un albastru intens. — … de ce să fi riscat Thaidakar să facă aşa ceva? spunea încet luminlordul. Dar cine altcineva ar fi putut fi? Duhurile însângerate capătă tot mai mult curaj. Trebuie să aflăm cine era. Ştim ceva despre el? — Era veden, Luminlordul meu, răspunse furtunoveghetorul. Nu l-am recunoscut. Dar voi face cercetări. Amaram dădu din cap şi tăcu. În urma lor intră un grup de ofiţeri ochi-luminoşi, dintre care unul aducea Cristalsabia, ţinând-o pe o bucată de pânză de un alb imaculat. În spatele acelui grup veneau cei patru supravieţuitori din plutonul lui Kaladin: Hab, Reesh, Alabet şi Coreb. Kaladin se ridică, simţindu-se istovit. Amaram rămase cu braţele încrucişate lângă uşa pe care-o închiseseră alţi doi bărbaţi, intraţi în 1182

urma tuturor. Şi aceştia erau tot ochi-luminoşi, dar de rang mai mic – ofiţeri din garda personală a înaltului mareşal. Oare se numărau printre cei care fugiseră? „O faptă înţeleaptă”, cugetă Kaladin. „Mai înţeleaptă decât ceea ce am făcut eu.” Amaram se sprijini în cârja lui, cercetându-l pe Kaladin cu ochi de un cafeniu strălucitor. Îşi consultase consilierii vreme de câteva ore, încercând să descopere cine fusese Cristalpurtătorul. — Azi ai dat dovadă de curaj, soldat, îi spuse lui Kaladin. — Eu… Ce-ar fi putut răspunde? „Aş vrea să vă fi lăsat să muriţi, domnule.” — Mulţumesc. — Toţi ceilalţi, inclusiv garda mea de onoare, au fugit. Cei doi bărbaţi de lângă uşă îşi lăsară ochii în jos, ruşinaţi. — Însă tu l-ai atacat. De ce? — Nu mi-am pus cu adevărat întrebarea asta, domnule. Amaram păru nemulţumit de răspuns. — Te numeşti Kaladin, nu-i aşa? — Da, luminlordul meu. Din Vatra-de-Piatră. V-aduceţi aminte? Înaltul mareşal se încruntă, părând nedumerit. — Vărul vostru, Roshone, e lordul oraşului. L-a trimis pe fratele meu în armată când aţi venit pentru recrutări. Eu… m-am înrolat odată cu el. — A, da. Cred că-mi aduc aminte de tine, zise Amaram fără să-l întrebe de Tien. Dar încă nu mi-ai răspuns. N-a fost pentru Cristalsabie. Ai refuzat-o. 1183

— Da, domnule. Într-o parte, furtunoveghetorul îşi ridică sprâncenele, ca şi cum n-ar fi crezut că refuzase într-adevăr Cristalele. Soldatul care ţinea Cristalsabia nu-şi lua ochii de la ea, privind-o cu veneraţie. — De ce? repetă Amaram. De ce-ai refuzat-o? — N-o vreau, domnule. — Da, dar de ce? „Pentru c-ar face din mine unul dintre voi. Pentru că n-o pot privi fără să văd feţele oamenilor măcelăriţi de mânuitorul ei cât ai clipi.” „Pentru că… pentru că…” — Chiar nu sunt în stare să vă dau un răspuns, domnule, zise Kaladin, oftând. Clătinând din cap, furtunoveghetorul se îndreptă spre vasul cu jar din încăpere. Începu să-şi încălzească mâinile. — Uitaţi, spuse Kaladin. Aceste Cristale sunt ale mele. Ei bine, am spus că i le dau lui Coreb. Dintre soldaţii mei, e cel mai mare în rang şi cel mai bun luptător. Ceilalţi trei aveau să-nţeleagă. În plus, odată devenit ochiluminoşi, Coreb avea să le poarte de grijă. Amaram se uită la acesta din urmă, apoi le făcu un semn cu capul însoţitorilor săi. Unul închise obloanele ferestrelor. Ceilalţi îşi scoaseră săbiile şi se îndreptară spre cei patru oameni rămaşi din plutonul lui Kaladin. El ţipă şi făcu un salt înainte, însă doi ofiţeri se aşezaseră în apropierea lui. Unul îl pocni cu pumnul în burtă imediat ce se puse în mişcare. Lovitura îl surprinse şi icni. „Nu!” 1184

Străduindu-se să-şi alunge durerea, se răsuci şi atacă la rândul său. Omul făcu ochii mari când pumnul lui Kaladin îl lovi, aruncându-l pe spate. Mai mulţi ofiţeri se aruncară asupra lui. El navea arme şi era atât de obosit după luptă, încât abia se mai ţinea pe picioare. Îl trântiră la pământ, cu pumni în coaste şi în spate. Se prăbuşi, săgetat de durere, dar încă în stare să vadă cum îi erau atacaţi oamenii. Pe Reesh îl uciseră primul. Kaladin icni, întinzând o mână şi străduindu-se să se salte în genunchi. „Nu e cu putinţă. Te rog, nu!” Hab şi Alabet aveau cuţitele scoase, dar căzură repede; Hab, înjunghiat de un soldat în pântec, în timp ce alţi doi îl ciopârţeau pe Alabet. Cuţitul lui izbi podeaua cu o bufnitură, urmat de braţul şi apoi de leşul lui. Coreb rezistă cel mai mult, retrăgându-se, cu mâinile întinse înainte. Nu ţipă. Părea să înţeleagă. Ochii lui Kaladin se umeziră, iar soldaţii îl înşfăcară din spate, împiedicându-l să-i sară în ajutor. Coreb căzu în genunchi şi începu să implore. Unul dintre oştenii lui Amaram îl lovi în gât, aproape retezându-i capul. Muri în câteva secunde. — Nemernicule! strigă Kaladin, cu respiraţia tăiată de durere. Nemernicule, lovi-te-ar furtuna! Se trezi plângând şi zbătându-se zadarnic ca să scape de cei patru oameni care-l ţineau. Podeaua era plină de sângele suliţaşilor căzuţi. Erau morţi. Muriseră cu toţii. Părinte al Furtunii! Cu toţii! Amaram făcu un pas înainte, cu faţa posomorâtă. Se lăsă într-un genunchi în faţa lui Kaladin. 1185

— Îmi pare rău. — Nemernicule! strigă Kaladin, din toate puterile. — Nu puteam risca, lăsându-le libertatea să spună ce-au văzut. Aşa trebuie să fie, soldat. E pentru binele armatei. Li se va da tuturor de ştire că plutonul tău l-a ajutat pe Cristalpurtător. Vezi tu, oamenii trebuie să creadă că l-am ucis eu. — Iei Cristalele pentru tine! — Sunt bun în lupta cu sabia, zise Amaram, şi sunt obişnuit cu armura. Voi servi mai bine Alethkarul purtând Cristalele. — Ai fi putut să mi le ceri! Lovi-te-ar furtuna! — Şi să se ducă vestea în toată tabăra? spuse Amaram cu înverşunare. Că tu ai ucis Cristalpurtătorul şi eu am luat Cristalele? Nimeni n-ar fi crezut că mi le-ai dat de bunăvoie. În plus, fiule, nu m-ai fi lăsat să le păstrez, adăugă Amaram clătinând din cap. Te-ai fi răzgândit. După o zi sau două, ţi-ai fi dorit bogăţie şi prestigiu – te-ar fi convins alţii că merită. Mi-ai fi cerut să ţi le înapoiez. A fost nevoie de mai multe ore ca să luăm hotărârea, dar Restares are dreptate – asta e ceea ce trebuie făcut. Pentru binele Alethkarului. — Aici nu e vorba de Alethkar. E vorba de tine! Lua-te-ar furtuna, lumea te crede mai bun decât alţii! Lui Kaladin i se scurgeau lacrimile de pe bărbie. Amaram păru dintr-odată să se simtă vinovat, ca şi cum ar fi ştiut că tot ceea ce spusese Kaladin era adevărat. Se răsuci şi îi făcu semn cu mâna furtunoveghetorului. Bărbatul se întoarse cu spatele la vasul cu jar, ţinând în mână un obiect încins. Un mic fier de însemnat. — Totul nu e decât prefăcătorie? întrebă Kaladin. Onorabilul 1186

luminlord, care le poartă de grijă oamenilor săi? Minciuni? Toate? — Asta e pentru oamenii mei, răspunse Amaram. Luă Cristalsabia de pe bucata de pânză, ridicând-o în mână. Din nestemata de pe mâner ţâşni un fulger de lumină albă. — Nu poţi pricepe ce povară port eu, suliţaşule. Vocea lui Amaram îşi pierduse ceva din tonul calm al raţiunii. Suna defensiv. — Nu-mi pot face griji pentru vieţile câtorva suliţaşi ochiîntunecaţi când hotărârea mea ar putea salva mii de oameni. Furtunoveghetorul se apropie de Kaladin, pregătind fierul de marcat. Glifele, inversate, erau sas nahn. Stigmatul unui sclav. — Ai venit după mine, spuse Amaram, şchiopătând către uşă şi ocolind trupul lui Reesh. Pentru că mi-ai salvat viaţa, o cruţ pe a ta. Cinci oameni care ar fi spus aceeaşi poveste ar fi fost crezuţi, dar un singur sclav n-o să fie luat în seamă. Toată tabăra o să afle că n-ai încercat să-ţi ajuţi oamenii, dar n-ai încercat nici să-i opreşti. Ai fugit şi ai fost prins de garda mea. Amaram şovăi în faţa uşii, cu muchia boantă a Cristalsabiei furate pe umăr. Vinovăţia i se mai citea încă în ochi, dar îşi aspri chipul, mascând-o. — Eşti scos din armată pentru dezertare şi primeşti însemnul de sclav. Dar, din mila mea, ţi se cruţă viaţa. Deschise uşa şi ieşi. Fierul de însemnat căzu, punând pecetea sorţii lui Kaladin pe pielea lui. El scoase un ultim urlet răguşit. Sfârşitul Părţii a treia 1187

INTERLUDII BAXIL●GERANID●SZETH

1188

I-7 BAXIL Baxil mergea grăbit pe coridorul luxos al palatului, ţinând strâns sacul voluminos, plin cu unelte. Din spatele lui se auzi ceva ca un zgomot de paşi, iar el tresări violent, răsucindu-se în loc. Nu văzu nimic. Culoarul era pustiu, cu un covor auriu pe podea, oglinzi pe pereţi şi un tavan boltit, acoperit un mozaicuri complicate. — Vrei să-ncetezi? spuse Av, care mergea alături de el. De fiecare dată când sari aşa, mă iei prin surprindere şi sunt pe punctul să-ţi trag una. — Nu mă pot abţine, zise Baxil. N-ar trebui să facem asta noaptea? — Stăpâna ştie ce face, răspunse Av. Ca şi Baxil, Av era emuli, cu pielea şi părul de culoare întunecată. Însă bărbatul mai înalt părea mult mai sigur pe sine. Umbla pe coridoare ca şi cum ei ar fi fost invitaţi acolo, ţinându-şi sabia cu lamă groasă într-o teacă prinsă de umăr. „Cu vrerea Primului Kadasix, aş prefera ca Av să nu-şi scoată niciodată arma. Mulţumesc”, zise în gând Baxil. Stăpâna celor doi mergea înaintea lor, fiind singura persoană care se mai afla pe coridor în afară de ei. Nu era emuli – nu părea nici măcar makabaki, deşi avea piele întunecată şi păr frumos, lung şi negru. Ochii ei erau ca ai unui shin, însă era înaltă şi zveltă, ca o alethi. Av credea că avea sânge amestecat. Sau cel puţin aşa spunea când cutezau să vorbească despre astfel de lucruri. Auzul stăpânei 1189

era bun. Ciudat de bun. Ea se opri la următoarea răscruce. Baxil se trezi că privea din nou peste umăr. Av îi trase un cot, dar el nu se putea abţine să nu se uite. Da, stăpâna spusese că servitorii din palat aveau să fie ocupaţi cu pregătirea aripii celei noi pentru oaspeţi, dar aceea era locuinţa lui Ashno al înţelepţilor însuşi. Care avea sute de servitori. Dacă intra unul dintre ei pe coridorul ăla? Cei doi bărbaţi i se alăturară stăpânei lor la răscruce. Baxil îşi sili ochii să privească drept înainte, ca să nu se mai uite peste umăr, dar se trezi holbându-se la stăpână. Era periculos să fii în slujba unei femei atât de frumoase ca ea, cu părul lung şi negru lăsat liber, ajungându-i până la mijloc. Nu purta niciodată o robă cuviincioasă, femeiască, şi nici măcar rochie sau fustă. Întotdeauna pantaloni, de obicei lucioşi şi strâmţi, şi o sabie cu lama subţire la şold. Ochii ei erau de un violet atât de pal încât păreau aproape albi. Era uimitoare. Frumoasă, îmbătătoare, copleşitoare. Av îl înghionti din nou cu cotul în coaste. Baxil tresări, apoi se uită urât la vărul lui, frecându-şi pântecul. — Baxil, spuse stăpâna. Uneltele mele. El deschise sacul şi-i întinse o centură cu unelte împăturită, care zornăi când femeia o luă, fără să-l privească. Pe urmă stăpâna intră cu paşi mari pe coridorul din stânga. Baxil o urmări cu privirea, stânjenit. Acela era Culoarul Sacru, locul unde un om bogat păstra şi venera imaginile Kadasixilor săi. Stăpâna se apropie de prima lucrare de artă. Pictura o înfăţişa pe Epan, Doamna Viselor. Era minunată, o capodoperă din foiţă de aur pe pânză neagră. 1190

Stăpâna scoase un cuţit şi ciopârţi pictura. Baxil se trase înapoi, crispându-se, dar nu spuse nimic. Aproape că se obişnuise cu nepăsarea cu care distrugea ea arta, deşi continua să-l uluiască. Şi, oricum, îi plătea pe amândoi foarte bine. Av se sprijini cu spatele de perete, scobindu-se cu unghia între dinţi. Coridorul larg era luminat de stropi de topaz montaţi în candelabre splendide, dar nu schiţară nicio mişcare pentru a le lua. Stăpâna nu era de acord cu furtul. — Mă gândesc să caut Magia Veche, spuse Baxil, în parte ca să nu se crispeze când stăpâna se apucă să scoată ochii unui bust superb. — De ce? zise pufnind Av. — Nu ştiu, răspunse Baxil. Pare un lucru potrivit pentru mine. Ştii, n-am căutat-o niciodată, şi se spune că toată lumea are o şansă. Poate cere o favoare de la Veghetoarea Nopţii. Tu ţi-ai folosit-o? — Nu, zise Av. Nu mă simt îndemnat să bat drumul până-n Vale. În plus, fratele meu a fost. S-a-ntors cu două mâini amorţite, cu care n-a mai putut să simtă niciodată nimic. — Şi ce favoare a primit? întrebă Baxil, în timp ce stăpâna înfăşura o vază într-o pânză, ca s-o spargă apoi fără zgomot de podea, zdrobind cioburile. — Nu ştiu, răspunse Av. N-a spus niciodată. Părea să se ruşineze. Probabil a cerut ceva prostesc, cum ar fi o tunsoare frumoasă. Av zâmbi cu dispreţ. — Mă gândeam să mă fac util, se destăinui celălalt. Să cer curaj, ştii? — Dacă ţi-l doreşti, cred că-l poţi dobândi pe căi mai bune decât Magia Veche. Nu ştii niciodată cu ce blestem te-alegi în cele din 1191

urmă. — Mi-aş putea formula perfect cererea. — Nu merge aşa, zise Av. Nu e un joc, indiferent în ce lumină ar încerca poveştile să-l înfăţişeze. Veghetoarea Nopţii nu te-nşală şi nu-ţi răstălmăceşte cuvintele. Tu ceri o favoare. Ea îţi dă ce simte că meriţi, apoi adaugă la asta un blestem. Uneori are legătură cu dorinţa ta, alteori nu. — Şi tu eşti expert? întrebă Baxil. Stăpâna ciopârţea alt tablou. — Spuneai că n-ai fost niciodată acolo. — N-am fost, încuviinţă Av. Dar ţine cont c-au fost tata, mama şi toţi fraţii mei. Tuturor, în afară de tata, le-a părut rău că s-au ales cu blestemul. El a primit un morman de stofă aurie şi a vândut-o acum câteva zeci de ani, când a fost foamete şi nu mai găseai nici urmă de lurnip. — Care a fost blestemul lui? — De-atunci a văzut lumea cu susul în jos. — Serios? — Da, răspunse Av. Complet de-a-ndoaselea. Ca şi cum oamenii ar fi mers pe tavane şi cerul s-ar fi aflat sub el. Spunea că s-a învăţat totuşi destul de repede cu asta şi, la vremea când a murit, nu i se mai părea un blestem. Lui Baxil i se făcea rău numai când se gândea la un asemenea blestem. Se uită în jos, la sacul cu unelte. Dacă n-ar fi fost atât de laş, ar fi izbutit – poate – să-şi facă stăpâna să vadă în el ceva mai mult decât o gardă de corp plătită? „Cu vrerea Primului Kadasix, ar fi tare frumos dac-aş şti ce e cel 1192

mai bine să fac. Mulţumesc”, îşi zise. Stăpâna se întoarse, cu părul oarecum răvăşit. Întinse mâna. — Ciocanul capitonat, Baxil. Acolo e o statuie. El se supuse, scoţând ciocanul din sac şi întinzându-i-l. — Poate ar trebui să-mi fac rost de o Cristalsabie, spuse ea, cu gândul în altă parte, punându-şi ciocanul pe umăr. Dar atunci totul ar deveni prea simplu. — Asta nu m-ar supăra, stăpână, remarcă Baxil. Ea pufni şi o luă înapoi pe culoar. Nu trecu mult şi începu să lovească statuia din capătul opus, spărgându-i braţele. Baxil tresări. — Cineva o s-audă. — Da, spuse Av. Probabil de-aia a lăsat statuia la urmă. Cel puţin căptuşeala ciocanului înăbuşea loviturile. Erau, probabil, singurii hoţi care se furişau în casa cuiva fără să ia nimic. — De ce trebuie să facă asta, Av? se pomeni Baxil întrebând. — Nu ştiu. Poate ar trebui s-o-ntrebi pe ea. — Credeam c-ai spus să nu fac niciodată aşa ceva! — Depinde, spuse Av. Când de mult ţii la braţele şi picioarele tale? — Destul de mult. — Ei, dacă pe viitor n-o să mai ţii, poţi să-ncepi atunci să-ţi vâri nasul în treburile stăpânei cu întrebările tale. Între timp, ţine-ţi gura. Baxil nu mai scoase nicio vorbă. „Magia Veche”, îşi zise. „M-ar putea schimba. O să plec s-o caut.” Însă ţinând cont de cât noroc avea, probabil că n-ar fi izbutit s-o 1193

găsească. Oftă şi se sprijini de perete în timp ce dinspre stăpâna lui continuau să se audă lovituri înăbuşite.

1194

I-8 GERANID — Mă gândesc să-mi schimb Chemarea, spuse Ashir, din spate. Geranid dădu din cap absentă, continuând să se ocupe de ecuaţiile ei. În mica încăpere de piatră domnea un miros înţepător de mirodenii. Ashir încerca încă un nou experiment. Pentru acesta erau necesare un soi de pudră de curry şi un fruct rar din Shinovar, pe care el îl caramelizase. Sau cam aşa ceva. Îl auzea sfârâind pe plita încinsă a noului lui fabrial. — M-am săturat să tot gătesc, continuă Ashir. Avea o voce catifelată, blândă. Ea îl iubea pentru asta. În parte pentru că lui îi plăcea să vorbească – şi, dacă tot trebuia s-auzi pe cineva vorbind în timp ce încercai să gândeşti, putea măcar să aibă vocea catifelată şi amabilă. — Nu mă mai pasionează ca pe vremuri, continuă el. În plus, la ce e bun un bucătar pe Tărâmul Spiritual? — Heralzii au nevoie de hrană, răspunse ea absentă, trăgând pe tăbliţa de scris o linie sub care înşiră apoi un alt rând de cifre. — Oare? întrebă Ashir. N-am fost niciodată convins. O, am citit speculaţiile, dar pur şi simplu nu mi se pare logic. Trupul trebuie hrănit pe Tărâmul Material, dar spiritul există într-o cu totul altă stare. — Sub formă de ideal, răspunse ea. Aşa că acolo ai putea crea, probabil, mâncăruri ideale. — Hmm… Şi care ar fi distracţia? N-aş mai experimenta. 1195

— M-aş putea descurca fără ele, spuse ea, aplecându-se ca să studieze vatra din încăpere, unde deasupra buştenilor cuprinşi de flăcări dansau doi focspreni. Dacă asta ar însemna să nu mai fiu niciodată nevoită să mănânc ceva care să semene cu supa aia verde pe care-ai făcut-o acum o lună. — A… spuse el, părând nostalgic. Supa aia a fost ceva, nu? Cu desăvârşire dezgustătoare, deşi era făcută numai şi numai din ingrediente apetisante. Părea s-o considere un triumf personal. — Mă-ntreb ce se mănâncă pe Tărâmul Cunoaşterii, adăugă Ashir. Oare acolo mâncarea se vede pe sine însăşi ca pe o fiinţă? Trebuie să citesc despre asta şi să văd dac-a mâncat cineva vreodată în timp ce vizita Umbremarul. Geranid răspunse cu un mormăit care nu însemna nici da, nici nu, îşi luă şublerul şi se apropie de flăcări, să măsoare focsprenii. Se încruntă şi mai notă ceva. — Uite, iubito, spuse Ashir, apropiindu-se şi îngenunchind lângă ea, ca să-i ofere un castron mic. Gustă. Cred c-o să-ţi placă. Ea privi conţinutul. Bucăţele de pâine acoperite cu un sos roşu. Era mâncare pentru bărbaţi, dar, fiind amândoi ardenţi, n-avea importanţă. De-afară se auzea clipocitul domol al valurilor care loveau încet stâncile. Se aflau pe o mică insulă reshi, trimişi practic acolo ca să răspundă nevoilor religioase ale oricărui vizitator vorin. Şi pentru asta veneau într-adevăr la ei câţiva călători, ba chiar, din când în când, şi câţiva reshi. Dar, în realitate, era doar o cale de a sta deoparte, concentrându-se asupra experimentelor. Geranid studia 1196

sprenii. Ashir studia chimia – prin intermediul artei culinare, fireşte, fiindcă aşa putea să mănânce rezultatele. Bărbatul masiv zâmbi cu bunătate; avea capul ras şi o barbă căruntă, tunsă cu grijă. În ciuda izolării, respectau amândoi regulile impuse de poziţia lor în societate. Nimeni nu încheia povestea unei vieţi evlavioase scriind cu neglijenţă ultimul capitol. — Nu e verde, observă ea, luând castronul. Semn bun. — Hmmm, spuse el, aplecându-se şi potrivindu-şi ochelarii ca să studieze însemnările ei. Leguma asta shin se caramelizează într-un mod de-a dreptul fascinant. Sunt atât de încântat că mi-a adus-o Gom! Va trebui să te uiţi peste notiţele mele. Cred că numerele sunt corecte, dar e posibil să mă-nşel. Nu se pricepea la matematică la fel de bine ca la teorie. Dar cu Geranid lucrurile stăteau exact invers, ceea ce se dovedea convenabil. Ea luă o lingură şi gustă. Nu purta o mânecă peste mâna interzisă – un alt avantaj al vieţii de ardent. Mâncarea era, de fapt, foarte bună. — Tu ai gustat-o, Ashir? — Nu, spuse el, tot cu ochii la cifrele ei. Tu eşti cea curajoasă, draga mea. Ea mirosi castronul. — E groaznică. — Îmi dau seama, după îmbucătura zdravănă pe care o iei în clipa asta. — Da, dar ţie n-o să-ţi placă. N-are fructe. Ce-ai pus în ea, peşte? — Am uscat o mână din plevuşcă pe care am prins-o azi1197

dimineaţă. Încă nu ştiu ce soi de peşte e. Dar are gust bun. Şovăi, apoi aruncă o privire spre vatră şi spre focspreni. — Geranid, ce e asta? — Cred c-avem o realizare, spuse ea încet. — Dar cifrele, comentă el, bătând în planşeta de scris. Spuneai că variază la întâmplare şi văd că tot aşa au rămas. — Da, răspunse ea, uitându-se la spreni printre pleoapele pe jumătate strânse. Dar pot prezice când se schimbă la întâmplare şi când nu. Bărbatul o privi încruntându-se. — Sprenii îşi schimbă comportamentul când îi măsor, Ashir, îi explică ea. Înainte de asta, dansează şi-şi modifică dimensiunile, luminozitatea şi forma. Dar cum fac o notaţie, cum încremenesc sub înfăţişarea din clipa aceea. Şi, din câte-mi dau eu seama, pe urmă rămân în permanenţă aşa. — Ce semnificaţie are asta? întrebă el. — Speram c-o să-mi poţi spune tu. Eu am cifrele. Însă tu, dragul meu, eşti cel care are imaginaţie. Ashir se scărpină în barbă, se destinse şi scoase ca prin farmec un castron şi o lingură pentru el. Presără fructe uscate peste porţia lui. Geranid era pe jumătate convinsă că intrase în ardenţă fiindcă era mort după dulciuri. — Ce se-ntâmplă dacă ştergi numerele? întrebă el. — Sprenul începe iarăşi să se schimbe. Altă lungime, altă formă, altă luminozitate. El gustă din terciul pe care-l pregătise. — Du-te-n camera cealaltă. 1198

— Ce? — Fă ce-ţi spun. Ia-ţi şi tăbliţa de scris. Ea oftă şi se ridică în picioare, cu încheieturile trosnindu-i. Îmbătrânise chiar atât de mult? Dar – pe lumina stelelor! – petrecuseră mult timp acolo, pe insulă. Trecu în camera alăturată, unde se afla patul lor. — Şi acum? strigă. — O să măsor sprenul cu şublerul tău, răspunse el, tot printr-un strigăt. De trei ori la rând. Dar să nu scrii decât unul dintre numerele pe care o să ţi le spun. Şi să nu-mi spui pe care. — Bine, zise ea. Fereastra era deschisă, iar ea privi întinderea de apă întunecată, sticloasă. Marea Reshi era mai adâncă decât Lacul Străveziu, dar apa ei era destul de caldă mai tot timpul, iar suprafaţa îi era presărată cu insule tropicale şi, pe alocuri, cu nişte monstruoase carapace-mari. — Nouă centimetri şi patru zecimi, strigă Ashir. Ea nu scrise numărul. — Şapte centimetri şi o zecime. Ea nu notă nici de data asta, dar îşi pregăti creta, gata să scrie – făcând cât mai puţin zgomot cu putinţă – următoarele cifre strigate de Ashir. — Cinci centimetri şi opt zecimi… Oho! — Ce e? strigă ea. — Nu-şi mai schimbă lungimea. Să presupun c-ai scris al treilea număr? Ea se încruntă şi se întoarse în mica lor cameră de zi. Era aranjată 1199

în stilul reshi, fără scaune, doar cu perne, şi toate mobilele erau mai degrabă plate şi lungi decât înalte. Se apropie de vatră. Unul dintre cei doi focspreni dansa deasupra unui buştean, schimbându-şi forma, în timp ce lungimea varia, ca pâlpâirea flăcărilor. Celălalt căpătase o înfăţişare mult mai stabilă şi lungimea nu i se mai schimba, în ciuda micilor variaţii ale formei. Părea, cumva, oprit. Aproape că aducea cu un omuleţ dansând deasupra focului. Geranid întinse mâna şi şterse cifrele notate. Sprenul începu imediat să pâlpâie din nou, modificându-şi lungimea la întâmplare, aşa cum făcea şi celălalt. — Oho! repetă Ashir. Ca şi cum ar şti, cumva, c-a fost măsurat. Ca şi cum simpla definire a formei sale l-ar prinde într-un soi de capcană. Scrie un număr. — Ce număr? — Oricare, spuse el. Dar unul care ar putea reprezenta lungimea unui focspren. Ea îl ascultă. Şi nu se întâmplă nimic. — Trebuie să-l măsori cu adevărat, constată Ashir, bătând uşor cu lingura în marginea castronului. Nu poţi să te prefaci. — Mă gândesc la precizia instrumentului, zise ea. Oare dacă folosesc unul mai puţin precis, îi las sprenului mai multă libertate? Sau există un prag, o acurateţe peste care nu poate trece? Geranid se aşeză, simţindu-se copleşită. — Trebuie să fac mai multe cercetări. Să fac o încercare pentru luminozitate, apoi să compar rezultatul cu ecuaţia generală a luminozităţii focsprenilor, aşa cum am formulat-o eu, în raport cu focul în jurul căruia sunt atraşi să danseze. 1200

Ashir se strâmbă. — Asta, draga mea, sună foarte mult a matematică. — Întocmai. — Atunci o să-ţi pregătesc o gustare cu care să-ţi faci de lucru în timp ce creezi noi miracole ale calculului matematic şi ale geniului tău. Zâmbi şi o sărută pe frunte. — Tocmai ai descoperit ceva minunat, adăugă el încet. Încă nu ştiu ce-nseamnă, dar ar putea schimba tot ce-am aflat până acum despre spreni. Şi despre fabriale. Geranid surâse şi se întoarse la ecuaţiile ei. Şi de data asta nu se mai sinchisi când el începu să trăncăne despre ingrediente, în vreme ce lucra la o nouă reţetă pentru ceva foarte dulce, pe care nu sendoia că ea avea să-l adore.

1201

I-9 MOARTEA E ÎMBRĂCATĂ ÎN ALB Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, se răsuci între cei doi străjeri, în vreme ce ochii lor ardeau. Cei doi se prăbuşiră fără zgomot pe podea. Cu trei lovituri rapide, el îşi trecu Cristalsabia prin balamalele şi prin lacătului uşii celei mari. Pe urmă inspiră adânc, absorbind Lumina de Furtună din punga cu nestemate de la brâu. Forţa reînnoită îl lumină brusc şi, cu o putere sporită de Lumină, piciorul lui izbi uşa. Nemaifiind prinsă în balamale, aceasta zbură în încăpere, apoi se prăbuşi pe podea, alunecând pe piatră. Uriaşa sală de ospeţe era plină de oameni, de trosnetele focurilor din cămine, de zăngănit de farfurii. Uşa grea se opri şi în încăpere se lăsă tăcerea. „Îmi pare rău”, zise el în gând. Pe urmă se năpusti ca să-nceapă măcelul. Şi se dezlănţui haosul. Ţipete, urlete, panică. Szeth sări pe cea mai apropiată masă şi prinse să se rotească, secerând pe oricine se afla pe-acolo. Şi avu grijă să se asigure că auzea sunetele scoase de muribunzi. Nu ignoră ţipetele şi gemetele de durere. Fu atent la tot şi la toate. Urându-se. Înaintă, sărind de pe o masă pe alta în timp ce-şi mânuia Cristalsabia, un zeu al arzătoarei Lumini de Furtună şi al morţii. — Oşteni! strigă bărbatul ochi-luminoşi dintr-o margine a sălii. Unde sunt oştenii mei? 1202

Cu mijlocul gros şi umerii laţi, acesta avea un nas proeminent şi o barbă castanie şi pătrăţoasă. Regele Hanavanar al Jah Kevedului. Nu era Cristalpurtător, deşi se zvonea că, în taină, ar fi stăpânit o Cristalsabie. Lângă Szeth, femei şi bărbaţi deopotrivă încercau să se îndepărteze, bulucindu-se şi împiedicându-se unul de altul. Asasinul sări în mijlocul lor, cu hainele albe unduindu-i-se. Străpunse un bărbat care-şi scotea sabia, dar seceră şi trei femei care nu voiau decât să fugă. Ochii acestora arseră şi trupurile se prăbuşiră. Szeth întinse mâna în spate, impregnând masa de pe care sărise şi pe care o legă apoi de peretele din partea opusă prin folosirea Ancorării de Bază, care putea schimba direcţia oricărui lucru, făcându-l să se îndrepte în jos. Masa imensă se răsturnă pe-o parte, căzând peste oameni, stârnind mai multe ţipete şi mai multă durere. Szeth descoperi că plângea. Porunca era simplă. Ucide. Ucide cum n-ai mai ucis niciodată. Trânteşte nevinovaţii la pământ, ca săţi urle la picioare, şi fă-i pe ochi-luminoşi să plângă. Fă-o îmbrăcat în alb, ca să ştie cu toţii cine eşti. Szeth nu obiectase. Nu era treaba lui. El era făr’adevăr. Făcea ceea ce-i porunceau stăpânii săi. Trei bărbaţi ochi-luminoşi găsiră destul curaj ca să-l atace, iar el îşi înălţă Cristalsabia într-un salut. Se repeziră asupra lui cu strigăte de luptă. Szeth nu scotea niciun sunet şi, cu o zvâcnire din încheietura mâini, reteză lama sabiei unuia dintre ei. Bucata de metal se răsuci în aer în vreme ce el îşi făcea loc printre ceilalţi, pentru a le reteza gâtul cu propria sabie şuierătoare. Căzură în 1203

acelaşi timp, cu ochii uscaţi. Szeth îl lovi pe al treilea din spate, împingându-şi în trupul lui Sabia care-i ieşi acestuia prin piept. Bărbatul căzu cu faţa înainte – cu o gaură în cămaşă, dar cu pielea intactă. Când izbi podeaua, lama retezată a propriei arme zăngăni pe piatră, alături de el. Un alt grup îl atacă pe Szeth dintr-o parte, iar el trase în palmă Lumină de Furtună, azvârlind-o, într-o Ancorare Compactă, de-a lungul podelei, la picioarele lor. Era Ancorarea care lega obiecte; când o traversară, picioarele atacatorilor se lipiră de podea. Se împiedicară şi se treziră având mâinile şi trupurile ţintuite. Szeth trecu trist printre ei, lovindu-i. Regele se îndepărta pas cu pas, ca şi cum ar fi vrut să ocolească sala şi să scape cu fuga. Szeth împroşcă tăblia unei mese cu o Ancorare Compactă, apoi impregnă întregul obiect şi cu o Ancorare de Bază, îndreptându-l către uşă. Masa se răsuci în aer şi se izbi de locul unde era ieşirea, cu partea care purta Ancorarea Compactă lipindu-se de perete. Oamenii încercară s-o desprindă, dar asta nu făcu decât să-i adune laolaltă, ca să treacă Szeth printre ei, secerându-i cu sabia. Atâtea morţi. De ce? Care era scopul? Cu şase ani înainte, când atacase Alethkarul, crezuse că săvârşea un masacru. Nu ştiuse ce însemna un masacru adevărat. Ajunse la uşă şi se trezi stând peste trupurile a vreo treizeci de oameni, cu sentimentele prinse în uraganul Luminii de Furtună din el însuşi. Şi începu, brusc, să urască Lumina de Furtună, tot atât de mult cum se ura pe sine. Atât de mult, încât blestemă Sabia pe care-o ţinea în mână. 1204

Şi… şi pe rege. Se întoarse spre el. Fără nicio logică, mintea lui confuză şi şubrezită îl învinui pe acesta. De ce dăduse un ospăţ în noaptea cu pricina? De ce nu se retrăsese mai devreme? De ce invitase atât de mulţi oameni? Se repezi la rege. Trecu pe lângă morţii care zăceau răsuciţi pe podea, fixându-l cu ochi arşi, acuzându-l cu priviri fără viaţă. Regele se ghemui în spatele mesei lui înalte. Aceasta se cutremură, cu vibraţii stranii. Ceva nu era în ordine. Szeth se ancoră, instinctiv, de tavan. Din punctul lui de vedere, camera se răsturnă şi podeaua deveni acum tavan. De sub masa regelui ţâşniră două siluete. Doi bărbaţi în Cristalarmuri, cu Cristalsăbii în mâinii, rotindu-le. Răsucindu-se în aer, Szeth se feri de loviturile lor, apoi se Ancoră din nou de podea, oprindu-se pe masa regelui chiar în momentul când acesta chema o Cristalsabie. Zvonurile erau aşadar adevărate. Regele lovi, dar Szeth se retrase dintr-un salt, ajungând în spatele Cristalpurtătorilor. De afară se auzeau paşi. El aruncă o privire şi văzu mai mulţi bărbaţi revărsându-se în sală. Nou-veniţii purtau nişte scuturi neobişnuite, romboidale. Semicristale. Szeth auzise de noile fabriale capabile să oprească o Cristalsabie. — Credeai că n-am ştiut că vii? îi strigă regele. După ce mi-ai ucis trei înalţi prinţi? Suntem pregătiţi pentru tine, asasinule. Săltă ceva de sub masă. Un alt scut cu semicristal. Erau din metal, cu câte o piatră preţioasă încrustată în partea din spate. — Eşti un prost, spuse Szeth, cu Lumina de Furtună scurgându-ise din gură. — De ce? strigă regele. Crezi c-ar fi trebuit să fug? 1205

— Nu, răspunse Szeth, privindu-l în ochi. Pentru că mi-ai pregătit o capcană în timpul unui ospăţ. Şi acum te pot învinui pe tine pentru moartea tuturor. Soldaţii umplură sala, răsfirându-se în evantai, pe când cei doi Cristalpurtători se îndreptau spre el. Cu Săbiile pregătite. Regele zâmbi. — Atunci aşa să fie, spuse Szeth, inspirând adânc şi absorbind Lumina de Furtună a numeroaselor nestemate din pungile prinse de centura lui. Lumina se dezlănţui în el, ca şi cum o mare furtună i-ar fi izbucnit în piept, arzând şi urlând. El sorbi mai multă decât oricând, reţinând-o până când de-abia mai izbuti s-o împiedice să-l rupă-n bucăţi. Încă mai avea lacrimi în ochi? Şi-ar fi dorit să-i poată ascunde crimele. Îşi desfăcu catarama dintr-o smucitură, lăsându-şi centura să cadă, cu tot cu sferele grele. Pe urmă îşi azvârli Cristalsabia. Adversarii lui înlemniră, şocaţi, când Sabia îi dispăru în ceaţă. Cine arunca o Cristalsabie în toiul luptei? Gestul sfida raţiunea. Şi asta făcea şi Szeth. „Tu, Szeth-fiu-Neturo, eşti o operă de artă. Un zeu.” Era timpul să vadă dacă era aşa. Soldaţii şi Cristalpurtătorii atacară. Cu câteva bătăi de inimă înainte de a-l putea atinge, Szeth se puse în mişcare, răsucindu-se, cu o furtună lichidă în vene. Se feri de primele lovituri de sabie şi pătrunse în mijlocul soldaţilor rotindu-se. Având în el atât de multă Lumină de Furtună, îi era uşor să impregneze lucrurile; lumina voia 1206

să iasă, îi împingea pielea din interior. În starea aceea, Cristalsabia n-ar fi făcut altceva decât să-i distragă atenţia. Adevărata armă era el însuşi. Îl înşfăcă de braţ pe unul dintre soldaţii care se năpusteau. N-avu nevoie decât de o singură clipă ca să-l impregneze şi să-l Ancoreze de sus. Omul urlă, căzând prin aer în vreme de Szeth se ferea din calea altei lovituri de sabie. Atinse piciorul atacatorului cu o iuţeală inumană. Cu o singură privire şi clipind o singură dată, îl Ancoră şi pe acela de tavan. Soldaţii înjurau, încercând să-l lovească, în timp ce scuturile lor masive cu semicristale se transformau brusc în tot atâtea obstacole când Szeth trecea printre ele cu graţia unui ţipar de văzduh, atingând mâini, picioare şi umeri şi făcând să zboare în toate direcţiile, zece, apoi douăzeci de oameni. Cei mai mulţi ajungeau sus, dar pe unii îi trimise, ca pe un tir de baraj, către Cristalpurtătorii care înaintau urlând ori de câte ori îi izbea câte un trup zvârcolitor. Când asupra lui năvăli o întreagă ceată de soldaţi, Szeth se retrase dintr-un salt, Ancorându-se de peretele opus şi răsucindu-se în aer. Încăperea îşi schimbă orientarea şi se opri pe zidul devenit acum, pentru el, podea. Alergă pe el către rege, care aştepta în spatele Cristalpurtătorilor. — Omorâţi-l! zbieră monarhul. Lovi-v-ar Furtuna! Ce păziţi? Omorâţi-l! Szeth sări de pe perete, Ancorându-se de adevărata podea în timp ce-şi lua avânt, oprindu-se cu un genunchi pe masă. Tacâmurile de argint şi farfuriile zăngăniră când înşfăcă un cuţit şi-l 1207

impregnă o dată, de două ori, de trei ori. Folosi o Ancorare de Bază triplă ca să-l îndrepte spre rege, apoi îl lăsă să cadă şi se ancoră de peretele din spate. Se îndepărtă, schimbându-şi brusc direcţia, în vreme ce un Cristalpurtător lovea, tăind masa în două. Şi lăsă cuţitul să cadă mult mai repede decât ar fi trebuit, ca un fulger pornit spre regele care abia izbuti să-şi ridice scutul la timp, făcând ochii mari când cuţitul izbi metalul, zăngănind. „Fir-ar să fie”, îşi spuse Szeth, legându-se de tavan cu un sfert de Ancorare de Bază. Asta nu-l trimise în aer, ci îl făcu doar mai uşor. Un sfert din greutatea lui îl trăgea acum în sus în loc să-l tragă în jos. În esenţă, greutatea lui era de două ori mai mică decât înainte. Se răsuci, cu hainele albe fâlfâindu-i graţios când ateriză în mijlocul soldaţilor obişnuiţi. Rămaşi fără Lumina de Furtună, cei pe care-i Ancorase de tavanul înalt începură să cadă. O ploaie de trupuri zdrobite, strivindu-se rând pe rând de podea. Szeth se întoarse din nou către ceilalţi soldaţi. Unii căzură, în timp ce-i făcea pe alţii să zboare. Scuturile lor scumpe zăngăniră pe podea, scăpate dintre degetele moarte sau amorţite. Oştenii încercară s-ajungă la el, dar Szeth sărea printre ei, folosindu-se de-o artă marţială antică, numită kammar, pentru care îţi foloseai doar mâinile. Era un mod de luptă mai puţin letal, bazat pe prinderea şi imobilizarea adversarului prin folosirea greutăţii acestuia. Şi, totodată, era ideală când voiai s-atingi pe cineva, impregnându-l. El era furtuna. Era distrugerea. Oamenii săreau în aer, cădeau şi mureau după bunul lui plac. Se trase spre marginea învălmăşelii, atinse o masă şi o legă de plafon cu o jumătate de Ancorare de Bază. 1208

Fiindcă o jumătate din greutatea ei o trăgea în sus şi cealaltă în jos, se transformă într-un obiect lipsit de greutate. Szeth creă apoi o Ancorare Compactă şi, cu o lovitură de picior, făcu masa să se îndrepte către soldaţi; iar oamenii se lipiră de ea, cu hainele şi pielea prinse de lemn. Prin aerul de lângă el şuieră o Cristalsabie, iar Szeth suflă uşor. Se feri, cu Lumina de Furtună înălţându-i-se de pe buze. Cei doi Cristalpurtători îl atacară în timp ce de sus cădeau trupuri, dar el era prea iute, prea mlădios. Cristalpurtătorii nu luptau împreună. Erau obişnuiţi să domine un câmp de bătaie sau să se dueleze cu un singur duşman. Din cauza armei lor prea puternice, deveneau neglijenţi. Szeth alerga cu mare uşurinţă, atras spre pământ cu o forţă de două ori mai mică decât cea care-i atrăgea pe ceilalţi. Scăpă fără probleme de o altă lovitură, făcând un salt şi Ancorându-se de tavan ca să-şi ia mai mult avânt înainte ca sfertul de Ancorare să-l tragă din nou în jos. Ca urmare, sări fără efort până la înălţimea de trei metri. Sabia care nu-şi nimerise ţinta lovi podeaua şi tăie centura aruncată de el mai devreme, deschizând una dintre pungile mari. Sferele şi nestematele fără montură se rostogoliră. Unele impregnate. Altele înnegurate. Szeth absorbi lumina din cele care se rostogoliseră aproape de el. Avându-i în faţă pe Cristalpurtători, se apropia însuşi regele, cu arma gata de luptă. Ar fi trebuit să fugă. Cei doi îşi rotiră săbiile prea mari către Szeth. El se feri, îndepărtându-se şi răsucindu-se în acelaşi timp, apoi întinse mâna, 1209

înhăţând din aer un scut în cădere. O clipă mai târziu, cel care-l purtase se strivi de podea. Szeth sări către unul dintre Cristalpurtători – un bărbat în armură aurie – oprindu-i Sabia cu scutul şi împingându-l ca să treacă pe lângă el. Celălalt bărbat, a cărui armură era roşie, lovi la rândul lui. Szeth opri Sabia cu scutul, iar acesta crăpă, rezistând cu greutate. Apoi, împingând în continuare în lama armei, se Ancoră în spatele Cristalpurtătorului în timp ce făcea un salt înainte. Mişcarea îl duse în sus, făcându-l să treacă peste adversar. Szeth continuă să se îndrepte către peretele opus, în vreme ce pe podea începu să cadă un al doilea val de soldaţi. Unul se izbi de Cristalpurtătorul în roşu, făcându-l să se-mpleticească. Szeth lovi peretele, oprindu-se pe piatră. Îl umplea atât de multă Lumină de Furtună, atâta forţă, atâta viaţă, atât de multă şi de cumplită putere distrugătoare! Piatră. Era sacră. Nu se mai gândea de mult la asta. Cum de mai putea avea acum ceva sacru? În vreme ce peste Cristalpurtători cădeau trupurile soldaţilor, el îngenunche şi îşi lipi mâna de o piatră mare din zidul pe care-l avea în faţă, impregnând-o. O Ancoră de mai multe ori în direcţia Cristalpurtătorilor. O dată, de două ori, de zece ori, de cincisprezece ori. Continuă s-o impregneze cu Lumină de Furtună. Strălucea cu putere. Mortarul crăpă. Piatra se freca de piatră. Cristalpurtătorul în roşu se întoarse chiar în clipa când piatra masivă şi impregnată căzu spre el, mişcându-se cu o acceleraţie de douăzeci de ori mai mare decât a unei pietre obişnuite. Îl izbi, spărgându-i platoşa şi împroşcând în toate părţile fărâme topite. 1210

Blocul de piatră îl azvârli în partea opusă a încăperii, unde se strivi de perete. Şi nu mai mişcă. Szeth aproape că rămăsese fără Lumină de Furtună. Se Ancoră pe sfert ca să-şi micşoreze greutatea, apoi traversă încăperea dintr-un salt. În jurul lui zăceau oameni zdrobiţi, rupţi în bucăţi, morţi. Pe podea se rostogoleau sfere, iar el le absorbi Lumina de Furtună. Aceasta se înălţă, precum sufletele celor pe care-i ucisese, impregnându-l. Începu să alege. Al doilea Cristalpurtător se retrase cu Sabia ridicată şi călcă, împleticindu-se, pe tăblia sfărâmată a unei mese cu picioarele desprinse. Regele înţelese, în sfârşit, că manevrele lui dăduseră greş. O luă la fugă. „Zece bătăi de inimă”, îşi zise Szeth. „Întoarce-te la mine, creaţie a Infernului.” Bătăile propriei inimi prinseră să-i răsune în urechi. Ţipă – cu Lumina răbufnindu-i din gură ca un fum strălucitor – şi se aruncă la pământ când Cristalpurtătorul se răsuci. Se Ancoră de peretele din partea opusă şi alunecă spre el, trecând printre picioarele Cristalpurtătorului. După care se Ancoră imediat de sus. Se avântă în aer când Cristalpurtătorul se răsuci din nou spre el. Doar că Szeth nu mai era acolo. Se Ancoră din nou invers şi căzu în spatele adversarului, pe tăblia spartă. Se aplecă şi o impregnă. Un om în Cristalarmură era ferit de Ancorări, dar lucrurile pe care stătea nu erau. Szeth legă tăblia de tavan, Ancorând-o de mai multe ori. Aceasta se înălţă, clătinându-se şi-l azvârli pe Cristalpurtător ca pe un soldat de jucărie. Szeth rămase pe ea, fiind purtat în sus de năvala aerului. 1211

Când ajunse la plafonul înalt sări, Ancorându-se de podea o dată, de două, de trei ori. Izbită de tavan, tăblia se făcu ţăndări. Szeth cădea cu o viteză incredibilă către Cristalpurtătorul care zăcea pe spate, năucit. Prinzând formă între degetele lui Szeth chiar în clipa când lovea, Sabia trecu prin Cristalarmură. Platoşa explodă şi lama se înfipse în pieptul omului şi în podeaua de sub el. Szeth se ridică, eliberându-şi arma. Din fugă, regele se uită peste umăr cu un strigăt de groază, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Amândoi Cristalpurtătorii lui căzuseră, în numai câteva secunde. Încordaţi, ceilalţi soldaţi se apropiară ca să-l apere în timp ce se retrăgea. Szeth se opri din plâns. Se pare că nu mai putea să plângă. Se simţea amorţit. Mintea lui… pur şi simplu nu mai era în stare să gândească. Îl ura pe rege. Îl ura atât de tare! Iar forţa şi naţionalitatea urii îl dureau, era o durere fizică. Cu Lumina de Furtună înălţându-se din el, se Ancoră în direcţia regelui. Căzu, cu picioarele parcă plutind, la mică distanţă de podea. Hainele îi fluturau. Străjerii rămaşi în viaţă aveau impresia că traversează încăperea alunecând. Se Ancoră de podea înclinându-se puţin şi începu să-şi rotească Sabia când ajunse printre soldaţi. Trecu printre ei ca şi cum ar fi coborât pe o pantă lină. Rotindu-se într-un vârtej, doborî vreo zece oameni – o făptură graţioasă şi cumplită, absorbind mai multă Lumină de Furtună din sferele împrăştiate pe jos. Ajunse la uşă, în timp ce oamenii cu ochii arşi se prăbuşeau în 1212

urma lui. Chiar dincolo de prag, regele fugea în mijlocul unui mic grup de bărbaţi din garda sa. Se întoarse şi ţipă când îl văzu pe Szeth, apoi îşi ridică scutul cu semicristal. Szeth îşi croi drum printre gărzi, apoi lovi scutul de două ori, sfărâmându-l şi silindu-l pe rege să dea înapoi. Monarhul se împiedică şi scăpă Sabia. Arma dispăru, devenind ceaţă. Szeth sări şi se legă de podea cu o dublă Ancorare de Bază. Căzu peste rege, rupându-i un braţ sub greutatea lui sporită şi imobilizându-l. Îşi roti Sabia, secerând soldaţii surprinşi, care simţiră că-i lasă picioarele. În cele din urmă îşi înălţă Cristalsabia deasupra capului, uitânduse în jos, la rege. — Cine eşti? şopti acesta, cu ochii umezi de durere. — Moartea, îi răspunse Szeth şi îşi înfipse apoi Sabia în faţa lui şi în piatra de dedesubt.

1213

PARTEA A PATRA Iluminarea Furtunii DALINAR●KALADIN●ADOLIN●NAVANI

1214

52 O CALE CĂTRE SOARE „Stau deasupra trupului unui frate. Plâng. Ăsta e sângele lui sau al meu? Ce-am făcut?” Datată vevanev 1173, cu 107 secunde înainte de moarte. Subiect: un marinar veden rămas pe drumuri.

— Tată, spuse Adolin, măsurând cu pasul salonul lui Dalinar. E o nebunie. — Ai ales cuvântul potrivit, răspunse sec Dalinar. Fiindcă – după cum s-ar părea – şi eu sunt nebun. — N-am pretins niciodată aşa ceva. — Ba cred că, de fapt, ai făcut-o, remarcă Renarin. Adolin aruncă o privire către fratele său. Renarin stătea lângă cămin, studiind noul fabrial instalat acolo cu câteva zile în urmă. Rubinul impregnat, încastrat într-o montură metalică, avea o strălucire blândă şi dădea o lumină plăcută. Era o soluţie convenabilă, deşi lui Adolin i se părea în neregulă ca acolo să nu trosnească niciun foc. Cei trei se aflau în salonul lui Dalinar, unde aşteptau începerea furtunii anunţate pentru ziua aceea. Nu trecuse decât o săptămână de când înaltul prinţ le spusese fiilor săi că voia să abdice. Impasibil, tatăl lui Adolin stătea pe unul dintre scaunele lui cu spătar înalt, cu mâinile împreunate în faţă. Încă nu-şi făcuse 1215

cunoscută hotărârea în taberele de luptă – binecuvântaţi fie Heralzii – dar voia s-o anunţe cât de curând. Poate chiar la ospăţul din seara aceea. — Bine, bine, cedă Adolin. Poate c-am spus-o. Dar n-am crezut-o cu adevărat. Sau cel puţin n-am vrut să aibă un asemenea efect asupra ta. — Am purtat discuţia asta acum o săptămână, Adolin, zise încet Dalinar. — Da, şi mi-ai făgăduit c-o să te mai gândeşti! — M-am gândit. Hotărârea mea a rămas neschimbată. Adolin continuă să măsoare încăperea cu pasul; Renarin stătea în picioare, uitându-se cum trecea ţanţoş pe lângă el. „Sunt un prost”, îşi zise Adolin. E de la sine înţeles că tata nu putea face altceva. Ar fi trebuit să-mi dau seama. — Ascultă-mă, doar pentru că ai nişte probleme nu înseamnă că trebuie să abdici. — Adolin, duşmanii vor folosi slăbiciunea mea împotriva noastră. De fapt, tu crezi c-o fac deja. Dacă nu renunţ acum la rangul de principe, lucrurile s-ar putea înrăutăţi. — Dar eu nu vreau să fiu înalt prinţ, se plânse Adolin. Cel puţin, nu încă. — Domnia e rareori un lucru pe care ni-l dorim, fiule. Dar cred că dintre nobilii noştri, prea puţini îşi dau seama. — Şi ce-o să se-ntâmple cu tine? întrebă Adolin, îndurerat. Se opri şi îşi privi tatăl. Dalinar era atât de puternic, chiar şi atunci când stătea aşa, cu gândul la propria nebunie. Cu mâinile încleştate în faţă, având fire 1216

argintii în părul de pe tâmple şi purtând o uniformă băţoasă, cu o haină a cărei culoare era albastrul Kholin. Mâinile lui erau groase, bătătorite, figura-i era hotărâtă. Luase o decizie şi nu renunţa la ea, fără să se îndoiască şi fără s-o discute. Nebun sau nu, era ceea ce îi trebuia Alethakarului. Şi – pripinduse – Adolin făcuse ceea ce nu izbutise niciun războinic pe câmpul de luptă: îl făcuse pe Dalinar Kholin să se prăbuşească şi îl izgonise, înfrânt. „O, Părinte al Furtunii”, îşi zise, cu stomacul strângându-i-se de durere. „Jezerezeh, Kelek şi Ishi, Heralzi din ceruri. Îngăduiţi-mi să găsesc o cale de a îndrepta asta. Vă rog.” — O să mă-ntorc în Alethkar, răspunse tatăl lui. Deşi nu-mi place să lipsesc armata noastră de un Cristalpurtător. Aş putea… dar nu, nu sunt în stare să renunţ la ele. — Sigur că nu! exclamă Adolin, înspăimântat. Un Cristalpurtător să renunţe la Cristalele sale? Nu s-a întâmplat aproape niciodată, dacă Purtătorul n-a fost prea slăbit şi prea bolnav ca să le folosească. Dalinar dădu din cap. — Mă tem de multă vreme că pământul nostru de baştină e în primejdie, acum, când toţi Cristalpurtătorii luptă aici, pe Câmpii. Ei, poate că schimbarea asta e o binecuvântare. O să mă-ntorc la Kholinar s-o ajut pe regină şi-o să fiu de folos luptând ca să pun capăt incursiunilor de la hotare. Poate că reshii şi vedenii vor fi mai puţin dornici să lupte împotriva noastră când vor vedea că au de înfruntat un Cristalpurtător întreg. — E posibil. Dar ar putea să atace cu şi mai multă furie, trimiţând şi ei un Cristalpurtător, spuse Adolin. 1217

Asta păru să-l îngrijoreze pe tatăl lui. Dintre toate celelalte regate din Roshar, Jah Keved era singurul în care se găseau multe Cristale, aproape tot atâtea ca-n Alethkar. Cele două ţări nu se mai înfruntaseră de secole într-un război. Alethkarul era prea divizat şi nici în Jah Keved lucrurile nu stăteau mult mai bine. Dar, dacă ciocnirea ar fi implicat întreaga forţă a ambelor tabere, războiul ar fi semănat foarte bine cu cele din vremea Hierocraţiei. De-afară se auzi un tunet îndepărtat, iar Adolin se-ntoarse brusc spre Dalinar. Tatăl lui rămase pe scaun, uitându-se către vest, în direcţia opusă furtunii. — O să continuăm discuţia pe urmă, spuse el. Deocamdată, voi doi ar trebui să-mi legaţi braţele de scaun. Adolin se strâmbă, dar făcu ce i se ceruse fără să protesteze. ● Dalinar clipi şi se uită în jur. Era pe crenelurile unei fortăreţe înconjurate de un singur zid. Construit din blocuri mari de piatră de un roşu intens, acesta era înalt şi perfect vertical. Se întindea de-a lungul unei spărturi, pe partea ferită de vânt a înălţimilor stâncoase care dominau un şes pietros, ca o frunză umedă lipită peste crăpătura unui bolovan. „Viziunile astea par atât de reale”, îşi spuse, privindu-şi suliţa pe care-o ţinea în mână şi uniforma antică: o fustă din pânză şi o vestă de piele. Îi venea greu să-şi aducă aminte că, în realitate, stătea pe scaunul lui, cu braţele prinse de scaun. Nu simţea frânghiile şi nu auzea furtuna. Se gândi s-aştepte încheierea viziunii fără să facă nimic. Dacă nimic din ceea ce se petrecea nu era real, de ce s-ar fi implicat? Însă 1218

nu credea pe de-a-ntregul – nu putea să creadă – că scornea el însuşi acele năluciri. Îndoielile sale îl făcuseră să abdice în favoarea lui Adolin. Era nebun? Înţelegea totul pe dos? În orice caz, nu se mai putea încrede în sine însuşi. Nu mai ştia ce era real şi ce nu. Într-o asemenea situaţie, trebuia să te retragi, renunţând la autoritatea asupra altora, şi să lămureşti lucrurile. Oricare ar fi fost adevărul, simţea nevoia să-şi trăiască viziunile, nu să le ignore. O parte disperată a propriei fiinţe încă mai spera să găsească o soluţie înainte de a abdica oficial. Nu lăsa partea aceea să preia prea mult controlul – un om trebuia să facă doar ce era corect. Dar putea să ajungă măcar la un compromis: cât timp îşi trăia viziunea, avea s-o considere reală. Dacă acolo se ascundea vreun secret, n-avea să-l găsească decât intrând în joc. Se uită în jur. Ce îi era arătat de data asta – şi de ce? Vârful armei sale era dintr-un oţel bun, însă coiful părea din bronz. Unul dintre bărbaţii aflaţi pe zid, alături de el, purta o platoşă din bronz; alţi doi aveau uniforme de piele urât peticite, cu bucăţi tăiate şi cusute la loc, lăsând în urmă găuri mari. Trândăveau cu toţii, uitându-se dincolo de zid, cu gândurile în altă parte. Suntem de strajă, se gândi Dalinar, făcând un pas înainte şi privind peisajul de dincolo de ziduri. Stâncile se aflau în capătul unei câmpii imense – locul ideal pentru o fortăreaţă. Nicio armată nu se putea apropia fără să fie văzută cu mult timp înainte. Aerul era destul de rece pentru ca în colţurile umbrite ale pietrei să fie lipite bucăţi de gheaţă. Razele soarelui nu izbuteau sămprăştie frigul şi o astfel de vreme explica lipsa ierbii; firele se retrăseseră în bortele lor, aşteptând mângâierea pe care avea să le-o 1219

aducă primăvara. Dalinar îşi înfăşură mantia mai strâns în jurul trupului, dându-i unuia dintre camarazii lui ideea să facă acelaşi lucru. — Afurisită vreme, bombăni omul. Cât o să mai ţină? Au trecut deja opt săptămâni. Opt săptămâni? Patruzeci de zile de iarnă la rând? Era neobişnuit. În ciuda frigului, alţi trei soldaţi păreau să se preocupe de orice altceva în afară de îndeplinirea datoriei lor de străji. Unul chiar aţipise. — Rămâneţi cu ochi-n patru, îi dojeni Dalinar. Se uitară cu toţii la el, iar cel care dormea clipi, trezindu-se. Toţi trei păreau neîncrezători. Unul – înalt, cu părul roşcat – se încruntă. — Tu spui asta, Leef? Dalinar îşi înghiţi răspunsul. Cine era el în ochii lor? În aerul rece, răsuflarea i se transforma în abur, iar de jos, din spatele lui, din locul unde oamenii lucrau la nicovale, se auzea zăngănitul metalelor. Porţile fortăreţei erau închise, iar în turnurile arcaşilor din dreapta şi din stânga erau oameni. Se aflau în război, dar să faci de strajă era întotdeauna o îndatorire plictisitoare. Îţi trebuiau soldaţi foarte bine instruiţi, care să rămână vigilenţi ore dea rândul. Poate că de aceea se aflau atât de mulţi oameni pe creneluri; nu puteai fi sigur de calitatea ochilor puşi să vegheze, dar numărul lor mare avea s-ajute. Însă Dalinar avea un avantaj. Viziunile nu-i înfăţişau niciodată episoade din vremuri liniştite, de pace; îl azvârleau în plin conflict, în plină schimbare. În momente cruciale. Aşa că, deşi stăteau zeci de ochi de veghe, el observă primul. 1220

— Acolo! spuse aplecându-se peste piatra grosolan cioplită a crenelurilor. Ce-i aia? Bărbatul cu păr roşcat îşi puse mâna streaşină la ochi. — Nimic. O umbră. — Ba nu, se mişcă, spuse un altul. Par să fie oameni. În marş. Dalinar presimţi ce avea să se întâmple, aşa că inima începu să-i bată cu putere, în timp ce roşcatul dădea alama. Mai mulţi arcaşi sosiră în grabă pe creneluri, încordându-şi arcurile. Soldaţii se adunară în curtea roşiatică aflată dedesubt. Totul era făcut din aceeaşi piatră roşie, iar Dalinar îl auzi pe unul dintre oameni spunându-i fortăreţei în care se aflau „Piatra Înfierbântată”. El nu mai auzise niciodată numele ăsta. Cercetaşii ieşiră pe poartă în galop. De ce n-aveau deja nişte călăreţi afară? — Trebuie să fie ariergarda forţelor de apărare, bombăni unul dintre soldaţi. Nu e cu putinţă să fi trecut de liniile noastre. Nu când luptă Radianţii… Radianţii? Se aproprie ca s-audă mai bine, dar omul se încruntă la el şi îi întoarse spatele. Indiferent cine ar fi fost Dalinar, ceilalţi nu-i dădeau prea multă atenţie. După toate aparenţele, fortăreaţa aceea era un punct de sprijin din spatele frontului, într-un război. Asta însemna fie că se apropia o oaste prietenă, fie că duşmanii spărseseră linia frontului şi trimiseseră o avangardă la asediu. Oamenii printre care se afla erau aşadar o forţă de rezervă, căreia i se lăsaseră puţini cai. Cu toate astea, ar fi trebuit să aibă nişte călăreţi pregătiţi. Când se întoarseră în sfârşit, cercetaşii purtau steaguri albe. 1221

Dalinar îşi privi camarazii şi bănuielile i se confirmară când îi văzu destinzându-se. Albul însemna că era vorba despre nişte prieteni. Însă dacă totul ar fi fost atât de simplu, ar mai fi fost el trimis acolo? Dacă totul se petrecea doar în mintea lui, de ce să fi născocit ceva simplu şi plictisitor, aşa cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci? — Ar trebui să fim pregătiţi pentru cazul în care ni se întinde o cursă, spuse. Să afle cineva ce-au văzut cercetaşii. Au zărit doar steagurile, ori s-au uitat mai de-aproape? Ceilalţi soldaţi – printre care şi câţiva dintre arcaşii care erau acum pe creasta zidului – îi aruncară priviri stranii. El înjură încet, aruncând o privire spre oastea încă învăluită în umbră care se apropia. În ceafă simţea un fior rău prevestitor. Neluând în seamă privirile bizare, îşi săltă suliţa şi alergă pe creasta zidului până dădu de o scară. Era alcătuită din grupuri de trepte, fiecare orientat în altă direcţie decât cel de dinaintea lui, ca un zigzag tăiat direct în zidul înalt, fără balustrade. Mai fusese şi în alte rânduri pe astfel de fortificaţii şi ştia cum să-şi fixeze privirea asupra treptelor, astfel încât să nu ameţească. Ajunse jos şi plecă în căutarea unui comandant, ţinându-şi suliţa pe umăr. Masive şi utilitare, clădirile din fortăreaţa Piatra Înfierbântată erau, lipite una de alta, fiind aşezate de-a lungul peretelui stâncos al fisurii naturale. Deasupra, cele mai multe aveau bazine pătrate pentru apa de ploaie. Cu provizii serioase de hrană – sau, dacă avea noroc, cu un Animmod – o astfel de fortăreaţă ar fi putut face faţă unui asediu de câţiva ani. Dalinar nu putea să citească însemnele rangurilor, dar putea 1222

recunoaşte un ofiţer când vedea unul cu o mantie roşie ca sângele, înconjurat de-o gardă de onoare. Nu purta zale, ci doar o platoşă strălucitoare de bronz pusă peste armura din piele, şi vorbea cu unul dintre cercetaşi. Dalinar se grăbi să se apropie. Abia apoi observă că bărbatul avea ochi căprui, de culoare închisă. Îl privi şocat, nevenindu-i să creadă. Cei din jur îl tratau ca pe un luminlord. — … Ordinul Paznicilor Pietrei, lordul meu, spunea cercetaşul, care nu coborâse încă de pe cal. Şi foarte mulţi călăreţi ai Vântului. Cu toţii merg pe jos. — Dar de ce? întrebă ofiţerul ochi-întunecaţi. De ce vin Radianţii aici? Ar trebui să lupte cu demonii, în prima linie! — Lordul meu, zise cercetaşul, ni s-a poruncit să ne-ntoarcem imediat ce ne dăm seama cine sunt. — Ei bine, întoarceţi-vă şi aflaţi ce caută aici! zbieră ofiţerul, iar cercetaşul tresări, apoi îşi întoarse calul şi plecă. Radianţii. De obicei aveau legătură, într-un fel sau altul, cu viziunile lui Dalinar. Când ofiţerul începu să le împartă porunci aghiotanţilor săi, cerându-le să elibereze nişte adăposturi şi să le pregătească pentru Radiaţi, el se îndreptă spre zid, pe urmele cercetaşului. Acolo, oamenii se îngrămădeau în jurul ambrazurilor, cercetând cu privirea câmpia. Asemenea celor de pe zid, şi ei aveau uniforme pestriţe, care păreau făcute din bucăţi. Nu umblau în zdrenţe, dar purtau, evident, lucruri rămase de la alţii. Cercetaşul se îndreptă către o poartă laterală, în timp ce Dalinar intră în umbra zidului imens, făcând cale-ntoarsă către mulţimea de soldaţi. 1223

— Ce se petrece? întrebă Dalinar. — Radianţii, îi răspunse cineva. Au luat-o la fugă. — Mai că-ţi vine să crezi c-ar avea de gând să ne atace, spuse un altul. Suna atât de ridicol, încât chicoti el însuşi, deşi în voce i se simţea o vagă nesiguranţă. „Ce?” se întreabă Dalinar neliniştit, adăugând cu glas tare: — Lăsaţi-mă să văd. Spre surprinderea lui, oamenii se dădură la o parte, făcându-i loc. Când se împinse, trecând pe lângă ei, le simţi nedumerirea. Le dăduse un ordin, cu vocea autoritară a unui înalt prinţ şi a unui ochi-luminoşi, iar ei îi dăduseră ascultare din instinct. Însă, văzându-l, deveniseră nesiguri. De ce le poruncea lor un simplu străjer? Dalinar nu le lăsă timp să-i pună întrebări. Se urcă pe platforma de lângă zid, de unde se vedea câmpia printr-o ambrazură dreptunghiulară. Era prea îngustă ca să permită trecerea unui om, dar arcaşii puteau să tragă prin ea. Iar Dalinar văzu că soldaţii care se apropiau formaseră o linie distinctă. Bărbaţii şi femei în Cristalarmuri sclipitoare se năpusteau spre ei. Cercetaşul se opri brusc, privindu-i pe Cristalpurtătorii porniţi la atac. Alegau umăr la umăr, fără ca vreunul să iasă în afara rândului. Ca un val cristalin. Când ajunseră mai aproape, Dalinar văzu că armurile lor nu erau vopsite, însă toate îmbinările şi glifele din faţă aveau o strălucire albastră sau chihlimbarie, ca la toţi ceilalţi Radianţi care-i apăruseră în viziuni. — N-au Cristalsăbiile în mâini, spuse el. E semn bun. 1224

Cercetaşul călare care se afla afară dădu înapoi. Acolo păreau să fie cel puţin două sute de Cristalpurtători. În Alethkar nu existau decât vreo douăzeci de Săbii, iar Jah Kevedul avea cam tot atâtea. Dacă le puneai la socoteală şi pe cele din restul lumii, s-ar fi putut aduna un număr egal cu totalul săbiilor din cele două regate vorine puternice. Adică, din câte ştia el, existau mai puţin de o sută, în întreaga lume. Iar acolo vedea două sute de Cristalpurtători, într-o singură armată. Se simţea năucit. Radianţii încetiniră, începând să meargă la trap, apoi la pas. Soldaţii aflaţi împrejurul lui Dalinar amuţiră. Radianţii din frunte se opriră într-un şir neclintit. Dintr-odată, din cer începură să cadă alţii. Loveau pământul cu zgomot de piatră spartă, în timp ce în jurul chipurilor li se înfiripau nişte nori din Lumină de Furtună. Toţi nou-veniţii aveau o strălucire albastră. Pe şesul pietros se adunară în curând vreo trei sute de Radianţi. Iar aceştia începură să-şi cheme săbiile. Armele le apărură în mâini, ca o ceaţă care se aduna şi se condensa. Totul se petrecea în tăcere. Vizierele coifurilor erau coborâte. — Dacă atacul lor fără săbii era un semn bun – şopti cineva de lângă Dalinar – atunci asta ce-nseamnă? Dalinar simţi înfiripându-i-se o bănuială şi se îngrozi la gândul că ştia ce urma să-i arate viziunea. Pierzându-şi în cele din urmă curajul, cercetaşul îşi întoarse calul şi galopă către fortăreaţă, strigând să i se deschidă poarta. De parcă puţin lemn şi puţină piatră l-ar fi putut apăra de sute de Cristalpurtători. Un singur Cristalpurtător făcea aproape cât o armată, asta fără a mai ţine cont şi de straniile puteri ale acelor oameni. 1225

Oştenii îi deschiseră poarta păzită. Hotărându-se brusc, Dalinar sări de pe platformă şi alergă către ieşire. În spatele lui, ofiţerul pe care-l văzuse mai devreme îşi croia drum spre ambrazură. Dalinar ajunse la poarta deschisă şi ţâşni afară la scurtă vreme după intrarea grăbită a cercetaşului. Soldaţii strigară în urma lui, îngroziţi. Fără să-i ia în seamă, el alergă pe câmpul deschis. Zidul lung şi drept se întindea deasupra lui, ca un drum către soare. Radianţii erau încă departe, deşi se opriseră la o bătaie de săgeată. Fascinat de siluetele lor superbe, Dalinar îşi încetini paşii, apoi se opri la o distanţă de vreo treizeci de metri. Un cavaler ieşi în faţa însoţitorilor săi, cu mantia lui strălucitoare de un albastru intens. Pe mijlocul Cristalsabiei sale se înşiruiau gravuri complicate. O înălţă o clipă spre fortăreaţă. Apoi o lăsă să cadă, cu vârful înainte, către solul pietros. Dalinar clipi, nedumerit. Cristalpurtărorul îşi scoase coiful, lăsându-şi la vedere capul frumos, cu pielea palidă, deschisă la culoare, ca a oamenilor din Shinovar. Azvârli coiful alături de sabie. Acesta se rostogoli uşor în timp ce îşi încleşta pumnii înmănuşaţi, cu braţele întinse în lături. Apoi îşi desfăcu larg palmele, iar mănuşile îi căzură pe solul stâncos. Se răsuci, iar Cristalarmura i se desprinse de trup – platoşa se prăbuşi nestingherită, apărătoarele picioarelor alunecară. Sub Armură, cavalerul purta o uniformă albastră, mototolită. Ieşi din apărătoarele pentru cizme şi se îndepărtă, iar Cristalsabia şi Cristalarmura – cele mai preţioase comori pe care le putea deţine un bărbat – rămaseră pe pământ, abandonate ca nişte gunoaie. Ceilalţi începură să-i urmeze exemplul, sute de bărbaţi şi femei 1226

înfigându-şi Cristalsăbiile în stâncă şi apoi scoţându-şi armurile. Zgomotul metalului izbit de piatră se auzea ca ropotul ploii. Apoi ca bubuitul tunetului. Dalinar se pomeni alergând. Poarta din spatele lui se deschise şi câţiva soldaţi curioşi ieşiră din fortăreaţă. El ajunse la Cristalsăbii. Se înălţau din piatră aidoma unor copaci de argint scânteietor, o pădure de arme. Străluceau uşor, aşa cum arma lui n-o făcuse niciodată, dar când se repezi printre ele, lumina începu să pălească. Atunci avu, brusc, o senzaţie cumplită. Simţi apăsarea unei tragedii imense, durere şi trădare. Se opri locului, gâfâind, cu mâna la piept. Ce se petrecea? Ce însemna sentimentul acela groaznic, urletul pe care ar fi jurat că aproape-l putea auzi? Radianţii. Se îndepărtau de armele pe care şi le aruncaseră. Acum păreau individualităţi distincte, mergând fiecare de unul singur, deşi făceau cu toţii parte din aceeaşi mulţime. Dalinar alergă după ei, împiedicându-se de platoşele aruncate şi de alte părţi ale armurilor. În cele din urmă izbuti să-şi croiască drum, ieşind dintre ele. — Aşteptaţi! strigă. Niciunul nu se întoarse. Acum vedea şi alţii, la mare distanţă. O mulţime de soldaţi, cu toţii fără Cristalarmuri, aşteptând întoarcerea Radianţilor. Cine erau, de ce nu înaintau? Dalinar îi ajunse pe Radianţi din urmă – căci nu mergeau prea repede – şi îl prinse pe unul de braţ. Bărbatul se întoarse. Avea pielea închisă la culoare şi părul negru, ca un alethi. Iar ochii îi erau de cel mai deschis albastru cu putinţă. De fapt, aveau o culoare nefirească – irisurile erau aproape albe. 1227

— Te rog, zise Dalinar. Spune-mi de ce faceţi asta. Fostul Cristalpurtător îşi trase braţul şi continuă să se îndepărteze. Dalinar înjură, apoi alergă în mijlocul Radianţilor. Erau din toate rasele şi din toate naţionalităţile, cu pielea întunecată sau deschisă la culoare, unii cu sprâncene thaylene albe, alţii cu pielea încreţită a selaylor. Mergeau privind drept înainte, fără să vorbească unii cu alţii, fără grabă, dar cu hotărâre. — Îmi spune cineva de ce? strigă Dalinar. Asta e, nu? Ziua Mârşăviei, ziua când aţi trădat omenirea! Dar de ce? Nimeni nu scoase nicio vorbă. Ca şi cum el n-ar fi existat. Toată lumea vorbea despre trădare, despre ziua în care Cavalerii Radianţi le întorseseră spatele semenilor lor. De ce luptaseră şi de ce îşi încetaseră lupta? „Sunt pomenite două dintre ordinele lor”, îşi zise Dalinar. „Însă au fost zece. Ce s-a-ntâmplat cu celelalte opt?” Căzu în genunchi, în marea de oameni cu aer solemn. — Vă rog. Trebuie să aflu. În apropierea lui, soldaţii din fortăreaţă ajunseseră la Cristalsăbii – dar, în loc s-alerge după Radianţi, smulgeau cu prudenţă săbiile din pământ. Câţiva ofiţeri ieşiră dintre ziduri, dând din coate şi strigându-le să lase săbiile jos. Dar mulţimea soldaţilor care năvăleau pe poartă îi copleşi în curând şi dădu buzna către arme. — Ei sunt cei dintâi, spuse o voce. Dalinar îşi ridică privirea şi văzu că unul dintre cavaleri se oprise alături de el. Era cel care părea alethi. Se uită peste umăr la gloata care se aduna în jurul Săbiilor. Oamenii începură să urle unii la alţii, fiecare grăbindu-se să-nşface câte o sabie înainte de a fi luate toate. — Ei sunt cei dintâi, repetă Radiantul, întorcându-se spre 1228

Dalinar. Iar Dalinar recunoscu profunzimea vocii. Era cea care îi vorbea întotdeauna în viziuni. — Au fost cei dintâi şi, totodată, cei de pe urmă. — E Ziua Mârşăviei? întrebă Dalinar. — Aceste fapte vor rămâne în istorie, răspunse Radiantul. Vor fi considerate josnice. Veţi avea multe nume pentru cele petrecute aici. — Dar de ce? Spune-mi, te rog. De ce şi-au abandonat îndatoririle? Celălalt păru să-l cerceteze. — Ţi-am spus că nu te pot ajuta prea mult. Va sosi Noaptea Suferinţelor, va urma Adevărata Devastare. Furtuna Eternă. — Atunci răspunde-mi la întrebări! exclamă Dalinar. — Citeşte cartea. Uneşte-i! — Care carte? Calea regilor? Bărbatul care-i vorbise îi întoarse spatele şi se îndepărtă, alăturându-li-se celorlalţi Radianţi care traversau câmpia pietroasă, îndreptându-se către un loc necunoscut. Dalinar se uită în urmă, la soldaţii care se încăierau pentru săbii. Multe fuseseră deja luate în stăpânire. Nu erau destule pentru toată lumea şi unii începuseră să le ridice, folosindu-le ca să-i respingă pe cei care se apropiau prea mult. Sub ochii lui, doi oameni atacară pe la spate un ofiţer care zbiera, cu o Sabie în mână. Strălucirea armelor dispăruse cu desăvârşire. Uciderea ofiţerului le dădu curaj altora. Se porniră alte încăierări, toată lumea repezindu-se să-i atace pe cei care aveau săbii, în speranţa de a-şi însuşi una. Ochii începură să ardă. Strigăte, urlete, 1229

moarte. Dalinar îi privi până când se pomeni în apartamentul lui, legat de scaun. Renarin şi Adolin erau lângă el, privindu-l încordaţi. El clipi, ascultând cum răpăia pe acoperiş ploaia de la sfârşitul marii furtuni. — M-am întors, le spuse fiilor săi. Liniştiţi-vă. Adolin îl ajută să se dezlege, în timp ce Renarin pleca să-i aducă un pahar de vin portocaliu. Când tatăl său fu eliberat, Adolin se trase înapoi. Îşi încrucişă braţele. Renarin reveni, palid la faţă. Părea cuprins de una dintre stările lui de slăbiciune; într-adevăr, îi tremurau picioarele. Dendată ce Dalinar luă pocalul, tânărul se aşeză pe un scaun şi-şi sprijini capul în mâini. Înaltul prinţ sorbi din vinul dulce. Viziunile îi mai arătaseră şi alte războaie. Văzuse morţi şi monştri, carapace-mari şi coşmaruri. Cu toate acestea, dintr-un anumit motiv, lupta aceea îl tulburase mai mult decât altele. Când ridică pocalul pentru o a doua înghiţitură, descoperi că îi tremura mâna. Adolin continua să-l fixeze cu privirea. — Ofer o privelişte chiar atât de îngrozitoare? — Păsăreasca pe care-o vorbeşti mă sperie, tată, răspunse Renarin. E nefirească, bizară. Şuie, ca o clădire împinsă de vânt întro rână. — Te zvârcoleşti, adăugă Adolin. Ai fost cât pe-aci să te răstorni cu scaunul. A trebuit să-l ţin până te-ai liniştit. Dalinar se ridică, oftând în timp ce se ducea să-şi umple din nou pocalul. — Şi tu încă mai crezi că nu e nevoie să abdic? 1230

— Crizele tale pot fi ţinute sub control, răspunse Adolin, deşi părea tulburat. Eu n-am urmărit niciodată să te fac să abdici. Am vrut doar să nu porneşti de la năluciri atunci când iei decizii în privinţa viitorului casei noastre. Atâta timp cât accepţi că vezi lucruri care nu sunt reale, putem merge mai departe. N-ai de ce să renunţi la rangul tău. Dalinar îşi turnă vinul. Se uita spre est, către perete, ocolind privirile celor doi tineri. — Nu pot accepta că lucrurile pe care le văd nu sunt reale. — Ce? se miră Adolin. Dar credeam că te-am convins… — Accept că nu mai sunt un om pe care te poţi bizui, spuse Dalinar. Şi că e posibil să înnebunesc. Accept că mi se întâmplă ceva, adăugă întorcându-se către fiii săi. Când am început să am viziuni, am crezut că-mi erau trimise de Atotputernic. M-ai convins că m-am pripit să trag concluzii. Nu ştiu destul de multe ca să pot avea încredere în ele. E posibil să fiu nebun. Sau e posibil ca viziunile să fie supranaturale, fără să mi le fi trimis Atotputernicul. — Cum s-ar putea întâmpla una ca asta? se miră Adolin, încruntându-se. — Prin Magia Veche, răspunse încet Renarin, care încă mai era aşezat pe scaun. Dalinar dădu din cap. — Ce? spuse cu sarcasm Adolin. Magia Veche e o legendă! — Din nefericire, nu e, zise Dalinar, luând încă o gură de vin rece. Ştiu sigur. — Tată, Magia Veche nu poate avea putere asupra ta decât dacă ai fost în Vest, în căutarea ei. Nu-i aşa? zise Renarin. 1231

— Aşa e, răspunse el, ruşinat. Locul gol din memorie, în care se aflase cândva soţia lui, i se părea mai evident ca oricând. Avea tendinţa să nu-l ia în seamă, şi asta dintr-un motiv întemeiat. Ea dispăruse cu desăvârşire şi uneori îi venea greu să-şi aducă aminte că fusese însurat. — Viziunile nu se potrivesc cu ceea ce am auzit despre Veghetoarea Nopţii, spuse Renarin. Unii consideră că nu e decât un soi de spren puternic. Odată ce-o cauţi şi-ţi primeşti răsplata şi blestemul, se presupune că te lasă în pace. Tu când ai căutat-o? — Cu mulţi ani în urmă, răspunse Dalinar. — Atunci probabil că viziunile n-au nicio legătură cu ea, zise Renarin. — Sunt de acord, încuviinţă Dalinar. — Dar ce i-ai cerut? întrebă Adolin, încruntându-se. — Răsplata mea şi blestemul pe care l-am primit mă privesc numai pe mine, fiule, răspunse Dalinar. Amănuntele nu contează. — Bine, foarte bine. Dar de ce ai adus vorba despre ea? — Pentru că, Adolin, nu ştiu ce mi se-ntâmplă, răspunse exasperat Dalinar. Viziunile sunt mult prea amănunţite ca să fie născociri ale minţii mele. Însă argumentele tale m-au pus pe gânduri. S-ar putea să mă-nşel. Sau s-ar putea să te-nşeli tu, iar acestea să-mi fie trimise de Atotputernic. Sau ar putea fi vorba de cu totul altceva. Nu ştim, şi de aceea e primejdios să fiu lăsat în frunte. — Ei, ceea ce am spus stă încă în picioare. Putem ţine totul sub control. — Nu, nu putem, îl contrazise Dalinar. Simplul fapt că, până acum, asta nu s-a întâmplat decât în timpul marilor furtuni nu 1232

înseamnă că nu s-ar putea petrece şi în alte momente de încordare. Dacă am o criză pe câmpul de luptă? Din acelaşi motiv nu-l lăsau pe Renarin să ia parte la bătălii. — Dac-o să se-ntâmple, o să ne descurcăm, răspunse Adolin. Deocamdată, am putea să nu dăm atenţie… Dalinar îşi înălţă cu violenţă braţul. — Să nu dăm atenţie? Nu putem trece aşa ceva cu vederea. Viziunile, cartea, ceea ce simt – totul mă schimbă, în toate privinţele. Cum pot conduce un principat când nu-mi pot asculta conştiinţa? Dacă rămân înalt prinţ, o să-mi pun la îndoială toate deciziile. Sau mă hotărăsc să am încredere în mine, sau abdic. N-am cum să aleg o cale de mijloc. În încăpere se lăsă tăcerea. — Atunci ce facem? întrebă Adolin. — Am luat o hotărâre, răspunse Dalinar. Eu am luat-o. — Abdici sau ţii în continuare cont de năluciri, se răsti Adolin. În ambele cazuri, ne lăsăm conduşi de ele. — Şi ai tu vreo soluţie mai bună? întrebă Dalinar. Te grăbeşti să te plângi, Adolin, pari să-ţi fi făcut din asta un obicei. Dar nu te văd oferind o alternativă acceptabilă. — Ţi-am oferit una, ripostă Adolin. Nu da atenţie viziunilor şi mergi mai departe. — Am spus că vreau o alternativă acceptabilă! Cei doi se fixară cu privirea. Dalinar se silea să-şi controleze furia. El şi Adolin semănau prea mult, în prea multe privinţe. Se înţelegeau unul pe altul, iar asta le îngăduia să scormonească în locuri dureroase. 1233

— Dar dacă am dovedi că viziunile sunt sau nu adevărate? întrebă Renarin. Dalinar îi aruncă o privire. — Ce? — Ai spus că visele sunt foarte amănunţite, continuă Renarin aplecându-se înainte, cu mâinile strânse în faţă. Ce vezi, mai precis? Dalinar şovăi, apoi bău restul vinului cu lăcomie. De data asta şiar fi dorit să fi avut îmbătătorul vin violet în locul celui portocaliu. — Viziunile sunt adesea legate de Cavalerii Radianţi. La sfârşitul fiecăreia, cineva – cred că unul dintre Heralzi – îşi face apariţia şi-mi porunceşte să-i unesc pe înalţii prinţi din Alethkar. În încăpere se lăsă tăcerea. Adolin părea tulburat, iar Renarin se mulţumea să tacă. — Azi am văzut Ziua Mârşăviei, continuă Dalinar. Radianţii şiau abandonat Cristalele şi-au plecat. Armurile şi săbiile… au pălit, cumva, după ce au renunţat la ele. Un amănunt care pare foarte straniu, zise privindu-l pe Adolin. Dacă viziunile sunt doar născociri, atunci sunt mult mai deştept decât credeam cândva. — Îţi aduci aminte de anumite lucruri pe care le-am putea verifica? întrebă Renarin. Nişte nume? Locurile în care se petreceau lucrurile acelea? Fapte pe care le-am putea găsi în cărţile de istorie? — Am avut ultima viziune într-o fortăreaţă numită Piatra Înfierbântată, răspunse Dalinar. — N-am auzit niciodată de ea, spuse Adolin. — Fortăreaţa Piatra Înfierbântată, repetă Dalinar. În viziunea mea, în apropierea acesteia se purta un fel de război. Radianţii luptaseră în prima linie. S-au retras către această fortăreaţă şi şi-au 1234

lepădat Cristalele în faţa ei. — Poate găsim ceva despre asta în istorie, zise Renarin. Fie o dovadă a existenţei acestei fortăreţe, fie a faptului că Radianţii au făcut ceea ce ai văzut tu. Pe urmă o să ştim, nu? O să ştim dacă visele sunt născociri sau adevăruri. Dalinar se pomeni dând aprobator din cap. Nu-i trecuse niciodată prin minte să-şi dovedească adevărul viziunilor, în parte fiindcă presupusese, de la bun început, că erau reale. Iar când începuse să-şi pună întrebări, preferase să ascundă natura viziunilor sale, fără a mai vorbi despre ele… Dar dacă ar fi ştiut că vedea fapte care se petrecuseră cu adevărat… ei, cel puţin asta ar fi eliminat posibilitatea nebuniei. N-ar fi rezolvat totul, dar l-ar fi ajutat foarte mult. — Nu ştiu, spuse Adolin, devenind mai sceptic. Tată, vorbeşti despre vremuri de dinaintea Hierocraţiei. O să putem găsi ceva în cărţile de istorie? — Există relatări din timpurile când au trăit Radianţii, zise Renarin. Nu sunt atât de îndepărtate ca Zilele Umbrei sau ca Epocile Heraldice. Am putea s-o întrebăm pe Jasnah. Nu cu asta se ocupă ea, ca veristitaliană? Dalinar se uită la Adolin. — S-ar părea că merită să-ncercăm, fiule. — Poate, răspunse Adolin. Dar nu putem lua drept dovadă existenţa unui singur loc. S-ar putea să fi auzit de această fortăreaţă numită Piatra Înfierbântată şi s-o fi amestecat în nălucirile tale. — Ei, aşa e, acceptă Renarin. Dar dacă tata vede simple închipuiri, atunci vom putea dovedi fără umbră de îndoială că 1235

anumite părţi nu sunt reale. Mi se pare imposibil să fi luat toate amănuntele pe care şi le imaginează din vreo poveste sau din însemnările istorice. În năluciri trebuie să existe şi lucruri care sunt pură închipuire. Adolin dădu încet din cap. — Păi… Ai dreptate, Renarin. Da, planul e bun. — Trebuie s-o chemăm pe una dintre condeierele mele, spuse Dalinar. Ca să-i pot dicta viziunea cât o am proaspătă în minte. — Da, încuviinţă Renarin. Cu cât avem mai multe amănunte, cu atât mai uşor ne va fi să dovedim adevărul – sau neadevărul – viziunilor. Dalinar se strâmbă, lăsă pocalul deoparte şi se apropie de cei doi tineri. Se aşeză. — Bine, dar de cine ar trebui să ne folosim ca să scrie ce dictez? — Ai un număr foarte mare de condeiere, tată, zise Renarin. — Şi oricare dintre ele e soţia sau fiica unuia dintre ofiţerii mei, ripostă Dalinar. Cum ar fi putut să le explice? Pentru el era destul de dureros să-şi expună slăbiciunea în faţa propriilor fii. Moralul ofiţerilor ar fi putut să scadă dacă aflau ce anume vedea. Era posibil să vină o vreme în care să le dezvăluie totul oamenilor săi, dar trebuia să fie foarte prudent. Şi prefera să ştie el însuşi dacă era sau nu nebun înainte să le vorbească altora despre asta. — Da, spuse Adolin dând din cap, pe când Renarin părea încă uluit. Înţeleg. Dar, tată, nu ne putem permite să aşteptăm întoarcerea lui Jasnah. E posibil să vină abia peste câteva luni. — De acord, încuviinţă Dalinar, oftând; mai exista o posibilitate. 1236

Renarin, trimite un mesager la mătuşa ta Navani. Adolin se uită la el, ridicându-şi o sprânceană. — E o idee bună. Dar credeam că n-ai încredere în ea. — Am, când trebuie să-şi ţină cuvântul, răspunse Dalinar, resemnat. Şi să păstreze un secret. I-am spus că am de gând să abdic şi n-a suflat nimănui nicio vorbă. Navani se pricepea foarte bine să ascundă o taină. Mult mai bine decât femeile de la curtea lui. În ele avea încredere într-o anumită măsură, dar pentru păstrarea unui asemenea secret era nevoie de cineva de o rigurozitate extremă în vorbe şi în gânduri. Şi acel cineva era Navani. Care avea probabil să găsească o cale de a-l manipula folosindu-se de cele aflate, dar cel puţin secretul navea s-ajungă la urechile oamenilor lui. — Du-te, Renarin, spuse. Fiul său dădu din cap şi se ridică. Se părea că-şi revenise din criză, îndreptându-se cu paşi siguri spre uşă. După plecarea lui, Adolin se apropie de Dalinar. — Tată, ce-o să faci dacă se va dovedi că am dreptate, că totul se petrece numai şi numai în mintea ta? — O parte din mine îşi doreşte asta, răspunse înaltul prinţ, privind uşa care se închidea în urma lui Renarin. Mă tem de nebunie, dar cel puţin e ceva cunoscut, ceva căruia i se poate face faţă. O să las principatul pe mâinile tale şi o să plec la Kharbranth, să caut ajutor. Însă dacă toate acestea nu sunt năluciri, mă voi afla în faţa altei hotărâri. Trebuie s-accept ceea ce-mi spun, sau nu? Pentru Alethkar ar putea fi mai bine dacă s-ar dovedi că sunt nebun. Cel puţin totul ar fi mai simplu. 1237

Adolin îi cântări spusele încruntat, cu fălcile strânse. — Dar Sadeas? Cercetările lui par aproape încheiate. Ce facem? Întrebarea era îndreptăţită. Disputa dintre tată şi fiu începuse pentru că primul se încredea în viziunile care-l priveau pe Sadeas. „Uneşte-i!” Nu era doar o poruncă primită în viziunile sale. Fusese visul lui Gavilar. Un Alethkar unit. Oare Dalinar îşi lăsase visul – şi vinovăţia pe care-o simţea fiindcă nu fusese în stare să-şi salveze fratele – să-l poarte către născocirea unor motive supranaturale pentru strădaniile de îndeplinire a dorinţei fostului rege? Se simţea nesigur. Detesta să se simtă nesigur. — Bine, spuse. Te las să ne pregăteşti pentru tot ce poate fi mai rău, în caz că Sadeas face vreo mişcare împotriva noastră. Anunţă ofiţerii şi cheamă înapoi companiile trimise să patruleze în căutarea tâlharilor. Dacă Sadeas mă denunţă, susţinând că am încercat să-l ucid pe Elhokar, blocăm intrările în tabără şi dăm alarma. N-am de gând să-l las să mă ducă la execuţie. Adolin păru să se simtă uşurat. — Mulţumesc, tată. — Sper că nu se va ajunge la asta, fiule, adăugă Dalinar. În clipa în care eu şi Sadeas vom intra cu adevărat în război, Alethkarul, ca naţiune, se va nărui. Principatele noastre, al meu şi al lui, îl sprijină pe rege şi, dacă noi ne certăm, ceilalţi vor alege una dintre tabere sau vor porni propriile războaie. Adolin dădu din cap, însă Dalinar se lăsă pe spătarul scaunului, neliniştit. „Îmi pare rău”, îi spuse în gând acelei forţe care îi trimitea viziunile, oricare ar fi fost ea. „Dar trebuie să fiu prevăzător.” 1238

Într-un fel, pentru el părea să fie vorba de o a doua verificare. Viziunile îi spuseseră să se-ncreadă în Sadeas. Ei bine, urma să vadă ce avea să se întâmple. ● — … şi apoi totul a pălit, spuse Dalinar. Pe urmă m-am trezit înapoi, aici. Navani ridică trestia cu care scrisese, părând dusă pe gânduri. El n-avusese nevoie de prea mult timp ca să-şi povestească întreaga viziune. Iar ea scrisese cu îndemânare, notând toate amănuntele şi ştiind când să-l îndemne să ofere mai multe. Nu spusese nimic despre cât de ciudată era cererea lui, nici nu păruse amuzată fiindcă dorea să-şi dicteze una dintre năluciri. Fusese eficientă şi atentă. Acum stătea la masa de scris, cu părul adunat în bucle prinse cu patru agrafe. Rochia ei roşie se potrivea cu fardul roşu de pe buze, iar în ochii violeţi i se citea curiozitatea. „Părinte al Furtunii, dar e de-a dreptul frumoasă!” îşi zise Dalinar. — Ei? întrebă Adolin. Stătea în picioare, sprijinit de uşa încăperii. Renarin plecase sadune rapoarte despre stricăciunile pricinuite de marea furtună. Tânărul trebuia să se deprindă cu acest gen de activităţi. Navani îşi ridică o sprânceană. — Ce-a fost asta, Adolin? — Ce părere ai, mătuşă? — N-am auzit niciodată nici de aceste locuri, nici de astfel de întâmplări, răspunse ea. Dar cred că nu vă aşteptaţi să ştiu ceva despre ele. Parcă ziceaţi că vreţi să iau legătura cu Jasnah, nu-i aşa? 1239

— Aşa e, recunoscu Adolin. Dar sunt sigur că ai ajuns la o concluzie. — Îmi păstrez părerile pentru mine, dragule, zise ea, ridicându-se şi împăturind hârtia pe care-o ţinea cu mâna interzisă. Apoi zâmbi, se apropie de Adolin şi îl bătu pe umăr. — Să vedem ce are Jasnah de spus înainte de a trage noi concluziile, da? — Cred că da, răspunse el. În voce i se simţea dezamăgirea. — Ieri am stat de vorbă cu tânăra ta prietenă, îi spuse Navani. Danlan, aşa o cheamă, nu? Cred că ai făcut o alegere înţeleaptă. Fata asta chiar gândeşte. Adolin deveni atent. — Îţi place? — Destul de mult. Şi-am mai descoperit că-i plac la nebunie pepenii avra. Ştiai? — De fapt, nu. — Bun. N-aş fi fost încântată dacă n-aş fi trudit atâta să găsesc ceva cu care i-ai putea face plăcere numai ca să aflu că ştiai deja. Când veneam încoace, mi-am îngăduit să cumpăr un coş cu pepeni. O să-i găseşti în anticameră, în paza unui soldat plictisit, care nu pare să aibă o misiune importantă. Dac-o să-i faci fetei o vizită în după-amiaza asta, luându-i cu tine, cred c-o să fii foarte bine primit. Adolin şovăi. Ştia, probabil, că Navani voia să-i abată atenţia, ca să nu-şi mai facă griji pentru Dalinar. Totuşi se destinse şi începu să zâmbească. — Ei, ţinând seama de cele petrecute în ultima vreme, asta ar fi o 1240

schimbare plăcută. — Aşa m-am gândit şi eu, spuse Navani. Te sfătuiesc s-o faci cât mai curând; pepenii sunt foarte copţi. În plus, vreau să vorbesc cu tatăl tău. Adolin o sărută pe obraz. — Mulţumesc, Mashala. Ei îi îngăduia lucruri pe care nu le tolera la alţii; lângă mătuşa lui preferată, aproape că se simţea iar copil. Zâmbetul i se lăţi când se îndrepta spre uşă. Dalinar se trezi zâmbind, la rândul lui. Navani îi cunoştea bine fiul. Însă zâmbetul îi pieri repede când îşi dădu seama că plecarea tânărului îl lăsa singur cu ea. Se ridică în picioare. — Ce voiai să mă-ntrebi? — N-am spus că vreau să te-ntreb ceva, Dalinar. Voiam doar să stăm de vorbă. La urma urmelor, suntem rude. Petrecem prea puţin timp împreună. — Dacă vrei să stăm de vorbă, o s-aduc câţiva oşteni să ne ţină companie. Dalinar aruncă o privire spre anticameră. Adolin închisese uşa din celălalt capăt, astfel încât el nu putea să-şi vadă soldaţii din gardă, iar aceştia, la rândul lor, nu-l puteau vedea. — Dalinar, zise ea, apropiindu-se. Asta ar însemna că n-a avut niciun rost să-l trimit pe Adolin în altă parte. Voiam să fim puţin singuri. El îşi dădu seama că se crispase. — Ar trebui să pleci. — Chiar trebuie? 1241

— Da. Lumea o să creadă că facem ceva necuviincios. O sănceapă să vorbească. — Sugerezi că s-ar putea întâmpla ceva lipsit de cuviinţă? întrebă Navani, aproape cu înflăcărarea unei fetişcane. — Navani, eşti sora mea. — Nu suntem rude de sânge, ripostă ea. În anumite regate, unirea noastră ar fi cerută de tradiţii, de vreme ce fratele tău a murit. — Nu suntem în alte ţări. Ăsta e Alethkarul. Există nişte reguli. — Înţeleg, spuse ea, continuând să se apropie încet de el. Şi ce-o să faci dacă nu plec? O să strigi după ajutor? O să pui să fiu târâtă afară? — Navani, spuse el cu voce chinuită. Te rog. N-o face din nou. Sunt obosit. — Minunat. Aşa o să capăt mai uşor ceea ce vreau. El închise ochii. „Nu pot s-o fac acum.” Viziunea, cearta cu Adolin, propriile sentimente nelămurite… Nu mai ştia ce să creadă. Verificarea viziunilor era o idee bună, dar nu putea să spulbere descumpănirea de care se simţea cuprins neştiind ce avea de făcut în continuare. Îi plăcea să ia decizii şi să le respecte. Nu putea face asta. Întreaga situaţie îl sâcâia. — Îţi mulţumesc fiindcă ai scris şi fiindcă eşti de acord să ţii totul sub tăcere, spuse deschizând ochii. Dar acum chiar trebuie să-ţi cer să pleci, Navani. — Of, Dalinar, spuse ea încet. Era destul de aproape ca să-i poată simţi parfumul. Părinte al 1242

Furtunii, şi ce frumoasă era! La vederea ei, gândul îi zbura la zile demult apuse, când o dorise cu atâta tărie, încât aproape că ajunsese să-l urască pe Gavilar pentru că-i dobândise dragostea. — Nu te poţi destinde, măcar pentru scurt timp? îl întrebă ea. — Regulile… — Toţi ceilalţi… — Eu nu pot fi toţi ceilalţi! spuse Dalinar, mai tăios decât ar fi vrut. Ce sunt eu, Navani, dacă nesocotesc legile şi morala noastră? Ceilalţi înalţi prinţi şi ochi-luminoşi merită să fie învinuiţi pentru ceea ce fac, iar eu am avut grijă s-o afle. Dacă mă lepăd de principiile mele, devin mult mai rău decât ei. Un ipocrit! Ea încremeni. — Te rog, continuă el, încordat. Pleacă. Nu mă provoca tocmai azi. Ea şovăi, apoi părăsi încăperea fără să mai adauge nimic. N-avea să ştie nicicând cât de mult îşi dorise Dalinar s-o audă obiectând din nou. În starea lui, probabil că n-ar fi fost în stare s-o mai contrazică. Uşa odată închisă, se aşeză pe scaun, răsuflând prelung. „Atotputernicule din ceruri, te rog, îngăduie-mi doar să ştiu ce am de făcut”, îşi zise el.

1243

53 DUNNY „Trebuie să-l ridice, să ridice titlul căzut! Turnul, coroana şi suliţa!” Datat vevahach 1173, cu 8 secunde înainte de moarte. Subiect: o prostituată. Antecedente necunoscute.

Ascuţit ca briciul, vârful unei săgeţi se înfipse cu un pocnet în lemn, lângă capul lui Kaladin. El simţi cum sângele cald i se scurgea din tăietura de pe obraz, prelingându-i-se de-a lungul feţei, amestecându-i-se cu sudoarea şi picurându-i de pe bărbie. — Nu şovăiţi! strigă, alergând pe terenul denivelat, cu greutatea familiară a podului pe umeri. În apropiere – chiar în faţă, mai la stânga – Podul Douăzeci se clătină violent, pentru că patru oameni aflaţi în faţă fuseseră doborâţi de săgeţi, iar podarii din spate se împiedicau de leşurile lor. Arcaşii parshendi stăteau în genunchi pe partea cealaltă a spărturii, cântând netulburaţi, în ciuda grindinei de săgeţi pornite dinspre trupele lui Sadeas. Ochii lor negri păreau cioburi de obsidian. Fără nicio urmă de alb. Doar negrul opac. În asemenea momente – ascultând strigătele, ţipetele, zbieretele şi urletele – Kaladin îi ura pe parshendi la fel de mult ca pe Sadeas sau pe Amaram. Cum puteau să cânte în timp ce ucideau? 1244

Parshendii din faţa echipei lui îşi încordară arcurile şi ţintiră. Kaladin ţipă la ei, simţindu-se cuprins de un straniu val de putere când porniseră săgeţile. Cozile de lemn zbârnâiră prin aer, într-un val aproape compact. Zece săgeţi se înfipseră în pod, lângă capul lui Kaladin, făcând întreaga construcţie să se clatine sub forţa izbiturii şi azvârlind peste tot aşchii de lemn. Dar niciuna nu intră în carne. Dincolo de spărtură, mai mulţi parshendi îşi lăsară arcurile jos, întrerupându-şi cântecul. Privirile de pe feţele lor demonice erau stupefiate. — Jos! strigă Kaladin când echipa ajunse la spărtură. În locul acela pământul era tare, acoperit cu muguri-de-stâncă. El călcă pe lujerul unei plante, făcând-o să se retragă. Podarii îşi săltară podul de pe umeri, apoi se dădură cu dibăcie la o parte, coborândul pe pământ. Alte şaisprezece echipe se aliniară lângă ei, lăsându-şi jos podurile. În urmă, cavaleria grea a lui Sadeas traversa platoul către ei, în tunet de copite. Parshendii traseră iarăşi. Kaladin scrâşni din dinţi, împingând cu toată greutatea trupului său una dintre barele laterale de lemn ca să ajute la împingerea podului masiv peste spărtură. Asta era partea pe care-o ura cel mai tare; podarii se aflau în bătaia săgeţilor mai mult ca oricând. Arcaşii lui Sadeas continuau să tragă, trecând la un atac concentrat, distrugător, menit să-i forţeze pe parshendi să se retragă. Ca întotdeauna, arcaşilor nu părea să le pese dacă nimereau şi nişte podari, aşa că mai multe săgeţi de-ale lor şuierară periculos de aproape de Kaladin. El continuă să împingă – asudând şi 1245

sângerând –, străfulgerat de mândria pe care-o simţea pentru Podul Patru. Începeau deja să se poarte ca nişte luptători, păşind cu agilitate şi mişcându-se astfel încât nu puteau deveni ţinte uşoare pentru săgeţile duşmane. Oare Gaz sau oamenii lui Sadeas aveau să observe? Podul fu aşezat la locul lui cu o bufnitură şi Kaladin le strigă celorlalţi să se retragă. Podarii se grăbiră să se dea deoparte, strecurându-se printre săgeţile negre şi groase ale parshendilor şi printre cele mai uşoare, cu pene verzi, ale alethilor. Moash şi Pietroi se săltară pe pod şi îl traversară, sărind apoi jos, lângă Kaladin. Alţii se împrăştiară în spatele podului, ferindu-se de cavaleria pornită la atac. Kaladin mai rămase locului, făcându-le oamenilor săi semn să plece din calea armatei. Odată ce-i văzu pe toţi scăpaţi, aruncă o privire în urmă, către podul care avea acum atâtea săgeţi înfipte în el, încât părea plin de ţepi. Nu căzuse nici măcar un om. Un miracol. Se-ntoarse, gata să fugă… De cealaltă parte a podului, cineva se împletici. Era Dunny. Din umărul tânărului podar ieşea o săgeată cu pene albe şi verzi. Privea cu ochi mari, năuciţi. Kaladin înjură şi alergă înapoi. N-apucă să facă doi paşi, că o săgeată cu coada neagră îl nimeri pe Dunny din partea opusă. Tânărul căzu pe pod, cu sângele ţâşnindu-i pe lemnul întunecat. Caii nu-şi încetiniră galopul. Înnebunit, Kaladin ajunse la marginea podului, dar ceva îl trase înapoi. Pe umerii lui erau mâinile cuiva. Se împletici, se răsuci şi dădu cu ochii de Moash. Mârâi, încercând să-l dea la o parte, dar – folosind o mişcare 1246

învăţată chiar de la el – celălalt podar îl smuci într-o parte, punându-i piedică. Moash se azvârli apoi la pământ, ţinându-l pe Kaladin în vreme ce cavaleria grea traversa podul cu copilele cailor bubuind şi cu săgeţile duşmane frângându-se de armurile argintii. Bucăţi din săgeţile rupte se împrăştiară pe pământ. Kaladin se zbătu o clipă, apoi cedă şi rămase nemişcat. — E mort, spuse Moash cu brutalitate. N-ai fi putut face nimic. Îmi pare rău. N-ai fi putut face nimic… „Nu pot face nimic. Părinte al Furtunii, de ce nu-i pot salva?” Podul nu se mai clătina; cavaleria se năpustea acum asupra parshendilor, zdrobindu-i şi făcându-le loc pedestraşilor, care traversară în urma ei, în zăngănit de arme. Cavaleriştii aveau să se retragă după ce pedestraşii câştigau teren, caii fiind prea valoroşi ca să fie puşi în primejdie într-o luptă prelungită. „Da”, îşi spuse Kaladin. „Gândeşte-te la tactici. Gândeşte-te la luptă. Nu te gândi la Dunny.” Îl împinse pe Moash într-o parte şi se ridică. Leşul lui Dunny era atât de mutilat, încât devenise de nerecunoscut. Kaladin îşi încleştă fălcile, se întoarse cu spatele şi se îndepărtă fără să privească înapoi. Trecu pe lângă podarii care priveau şi se opri pe buza spărturii, ducându-şi mâinile la spate şi apucându-se cu ele de antebraţe, în timp ce-şi ţinea tălpile depărtate. Nu era periculos, atâta vreme cât se ţinea la distanţă de pod. Parshendi îşi lăsaseră arcurile deoparte şi se retrăgeau. Pupa era o movilă de piatră ovală şi impunătoare, aflată în stânga, pe partea cealaltă a platoului. Kaladin voia să se uite. Îl ajuta să gândească precum un soldat şi, 1247

gândind astfel, îi era mai uşor să treacă peste moartea celor de lângă el. Ceilalţi podari se apropiară cu prudenţă şi se adunară în jurul lui, adoptând poziţia „pe loc repaus”. Li se alătură chiar şi Shen, parshul, imitându-i tăcut pe ceilalţi. Până atunci luase parte la toate podalergările fără să se plângă. Nu refuza să mărşăluiască împotriva celor din neamul lui; nu încerca să saboteze atacul. Gaz era dezamăgit, însă Kaladin nu era surprins. Îi cunoştea bine pe parshi. În afara celor aflaţi dincolo de spărtură. Privea fix lupta, dar îi venea greu să se concentreze asupra tacticilor. Moartea lui Dunny îl mâhnise prea tare. Băietanul fusese un prieten, unul dintre primii care-l sprijiniseră, unul dintre cei mai buni podari. Fiecare podar mort îi aducea cu un pas mai aproape de dezastru. Erau necesare mai multe săptămâni ca să antreneze un om aşa cum trebuia. Aveau să piardă jumătate din oameni – dacă nu chiar mai mulţi – înainte de a fi cât de cât pregătiţi de luptă. Situaţia nu era mulţumitoare. „Ei, va trebui să găseşti o cale de îmbunătăţire a lucrurilor”, îşi zise. Luase o hotărâre şi disperarea nu-şi avea locul. Disperarea era un lux. Ieşi din poziţia de repaus şi se îndepărtă furios de spărtură. Ceilalţi podari se întoarseră şi se uitară în urma lui, surprinşi. În ultima vreme se obişnuise să privească astfel întreaga luptă. Soldaţii lui Sadeas observaseră. Mulţi erau de părere că o astfel de purtare, la nişte simpli podari, era inacceptabilă. Însă câţiva păreau să respecte Podul Patru tocmai pentru asta. Kaladin ştia că se vorbea despre el fiindcă îi supravieţuise furtunii; nu era nicio îndoială că el 1248

însuşi dădea motive să se vorbească şi mai mult. Echipa Podului Patru îl urmă şi el o conduse în partea opusă a platoului stâncos. Îşi impuse să nu se mai uite la cadavrul strivit şi mutilat de pe pod. Dunny fusese singurul podar care mai păstra un grăunte de inocenţă. Şi era mort, călcat în picioare de Sadeas, lovit de săgeţile trase din ambele părţi. Ignorat, uitat, abandonat. Kaladin nu mai putea face nimic pentru el. În schimb, se îndreptă către locul unde, pe un petic de piatră netedă, zăceau istoviţi oamenii din echipa Podului Opt. Îşi amintea că după primele lui podalergări zăcuse la fel. Acum abia dacă simţea o vagă oboseală. Ca de obicei, celelalte echipe de podari se retrăgeau, lăsându-şi răniţii în urmă. Un amărât de la Podul Opt se târa spre ai lui, cu coapsa străpunsă de o săgeată. Kaladin se apropie de el. Avea pielea de un cafeniu întunecat şi ochii căprui, iar părul negru şi des era dat peste cap şi împletit într-o coadă lungă. În jurul îi mişunau durerospreni. Se uită în sus când îl zări pe Kaladin şi pe ceilalţi deasupra lui. — Nu te mişca, îi spuse Kaladin cu blândeţe, îngenunchind şi răsucindu-l ca să se uite mai bine la coapsa rănită. Îi apăsă rana încet, chibzuind. — Teft, o s-avem nevoie de foc. Scoate iasca ta. Pietroi, mai ai acul şi firele mele? Îmi vor trebui. Unde-i Lopen, cu apa? Oamenii Podului Patru tăceau. Kaladin îşi ridică privirea de la rănitul năucit. — Kaladin, spuse Pietroi, ştii cum ne-au tratat celelalte echipe de podari. — Nu-mi pasă, răspunse el. 1249

— Nu ne-au mai rămas bani, zise Drehy. Chiar dacă punem la un loc tot ce câştigăm, abia ne-ajung banii ca să luăm bandaje pentru oamenii noştri. — Nu-mi pasă. — Dacă ne ocupăm de răniţii din alte echipe – adăugă Drehy, clătinând din capul lui blond – va trebui să-i hrănim, să-i îngrijim… — O să găsim o cale, spuse Kaladin. — Eu… începu Pietroi. — Lua-v-ar furtuna! se răsti Kaladin, ridicându-se şi arătându-le platoul cu o mişcare a mâinii. Trupurile podarilor zăceau împrăştiate, neluate în seamă. — Uitaţi-vă! Cui îi pasă de ei? În niciun caz lui Sadeas. Nici podarilor din echipele lor. Mă-ndoiesc şi că însăşi Heralzii îşi îndreaptă vreun gând către ei. N-o să stau aici, privind, în vreme cen spatele meu mor oameni. Trebuie să fim mai buni! Nu ne putem uita în altă parte, ca ochi-luminoşii, prefăcându-ne că nu vedem. Omul ăsta e unul dintre noi. Aşa cum a fost Dunny. Ochi-luminoşii vorbesc despre onoare. Spun vorbe goale despre nobleţea lor. Ei bine, de când mă ştiu am cunoscut un singur bărbat care era un adevărat om de onoare. Un chirurg care ajuta pe toată lumea, chiar şi pe cei care-l urau. Ei, o să le-arătăm lui Gaz, lui Sadeas, lui Hashal – şi oricărei alte brute neghioabe care o să se ostenească să se uite – ce-am învăţat de la chirurgul ăla. Acum treceţi la treabă şi nu vă mai văicăriţi! Echipa Podului Patru îl privi cu ochi mari şi ruşinaţi, apoi se puse brusc în mişcare. Teft organiză un grup de triere, trimiţând câţiva oameni să caute podari răniţi, iar pe alţii s-adune scoarţă de 1250

muguri-de-stâncă pentru foc. Lopen şi Dabbid se grăbiră să-şi aducă targa. Kaladin îngenunche şi pipăi piciorul rănitului, verificând cât de repede se scurgea sângele şi dându-şi seama că rana nu trebuia cauterizată. Rupse săgeata şi şterse rana cu nişte mucus de cochilie conică, amorţind astfel locul. Pe urmă trase săgeata, smulgându-i rănitului un geamăt, şi-şi folosi propria rezervă de bandaje ca să lege rana. — Apasă bandajul cu mâinile, îi spuse omului. Şi nu te sprijini pe picior. Vin să văd cum îţi este înainte de-a ne întoarce în tabără. — Cum…? începu rănitul. N-avea nici urmă de accent. Din cauza pielii întunecate, Kaladin se aşteptase să fie azish. — Cum să merg înapoi dacă nu mă pot sprijini pe picior? — Te cărăm noi, răspunse Kaladin. Omul îşi ridică privirea, evident şocat. — Eu… zise el, cu lacrimi în ochi. Îţi mulţumesc. Kaladin dădu scurt din cap, apoi se întoarse, căci Pietroi şi Moash veneau cu un alt rănit. Focul lui Teft se înteţea, răspândind un iz înţepător de mugure-de-stâncă umed. Nou-venitul era lovit la cap şi avea o tăietură lungă în braţ. Kaladin întinse mâna după firele pentru cusut. — Kaladin, flăcăule, zise Teft cu voce blândă, întinzându-i firele şi îngenunchind. Nu, nu lua asta drept văicăreală, fiindcă nu e. Dar câţi oameni putem căra de fapt înapoi? — Am mai dus trei, răspunse Kaladin. Legaţi deasupra podului. Fac prinsoare că putem pune încă trei, plus unul în targa pentru 1251

apă. — Şi dacă avem mai mult de şapte? — Dacă-i bandajăm bine, unii ar putea fi în stare să meargă. — Şi dacă sunt totuşi mai mulţi? — Dar-ar furtuna, Teft! spuse Kaladin, începând să coasă. Ducem câţi putem şi ne-ntoarcem cu podul, ca să-i luăm pe cei rămaşi în urmă. Îl aducem pe Gaz cu noi, dacă soldaţilor o să le fie teamă că vrem să fugim. Teft nu mai zise nimic, iar Kaladin se pregăti să-i spulbere neîncrederea. Dar soldatul cărunt zâmbi. Ba chiar părea să aibă ochii puţin umezi. — Pe răsuflarea lui Kelek! E adevărat. Nu m-am gândit niciodată… Kaladin se încruntă, ridicându-şi privirea spre el şi apăsând rana cu o mână ca să oprească sângerarea. — Ce-a fost asta? — O, nimic, zise Teft şi se strâmbă. Înapoi, la treabă! Flăcăul ăsta are nevoie de tine. Kaladin începu să coasă. — Mai ţii o pungă plină cu sfere la tine, cum ţi-am spus? îl întrebă Teft. — Nu le pot lăsa în baracă. Dar vom fi în curând nevoiţi să le cheltuim. — N-o să faci aşa ceva, zise Teft. Sferele alea aduc noroc, m-ai înţeles? Ia-le mereu cu tine şi ai grijă să fie întotdeauna impregnate. Kaladin oftă. — Cred că e ceva în neregulă cu astea de-acum. Nu păstrează 1252

Lumina de Furtună. Se înnegurează după numai câteva zile, de fiecare dată. Poate că e ceva legat de Câmpiile Sfărâmate. Li s-a întâmplat şi altor podari. — O ciudăţenie, spuse Teft, frecându-şi bărbia. Azi, la sosire, ne-a mers rău. Au căzut trei poduri. Au murit o grămadă de podari. E interesant că noi n-am pierdut pe nimeni. — L-am pierdut pe Dunny. — Dar nu în momentul sosirii. Tu alergi întotdeauna în faţă şi săgeţile par să te ocolească mereu. Ciudat, nu? Kaladin îşi ridică din nou privirea, încruntându-se. — Ce tot spui, Teft? — Nimic. Vezi-ţi de cusut! De câte ori trebuie să-ţi spun? Kaladin îşi ridică o sprânceană, dar îşi reluă munca. Teft se purta ciudat în ultima vreme. Să fi fost din cauza oboselii? O mulţime de oameni erau superstiţioşi în privinţa sferelor şi a Luminii de Furtună. Pietroi şi echipa lui aduseră încă trei răniţi, spunând că numai atâţia găsiseră. Podarii căzuţi sfârşeau adesea asemenea lui Dunny, fiind călcaţi în picioare. Ei, cel puţin Podul Patru nu trebuia să facă un drum în plus, ca să se întoarcă pe platou. Cei trei fuseseră grav răniţi de săgeţi şi Kaladin îl lăsă pe bărbatul cu braţul crestat să se ocupe de ei, după ce-l învăţă pe Cikatrice cum să apese pe rana pe care n-o terminase de cusut. Teft încălzi un pumnal pentru cauterizare; evident, nou-veniţii pierduseră o grămadă de sânge. Unul dintre ei probabil că n-avea să supravieţuiască. „O atât de mare parte a lumii e în război”, se gândi în timp ce 1253

muncea. Visul lui scosese în evidenţă lucruri despre care alţii vorbeau deja. Crescând în îndepărtata Vatră-de-Piatră, Kaladin nu ştiuse cât de norocos era oraşul lui fiindcă fusese ferit de lupte. Întreaga lume era în război şi el se străduia să salveze câţiva podari săraci lipiţi. Cât bine făcea astfel? Şi totuşi, continuă să ardă carnea, să coasă, să salveze vieţi, aşa cum îl învăţase tatăl lui. Începea să înţeleagă acel sentiment al inutilităţii pe care-l desluşise în ochii lui Lirin în nopţile întunecoase când îşi bea vinul de unul singur. „Încerci să faci pentru alţii ceea ce n-ai putut să faci pentru Dunny”, îşi spuse. „Ajutându-i pe ei nu-l aduci pe el înapoi.” Îl pierdu pe rănitul despre care bănuise că avea să moară, dar îi salvă pe ceilalţi patru, iar cel lovit la cap începea să se trezească. Kaladin se aşeză din nou în genunchi, obosit, cu mâinile pline de sânge. Şi le spălă turnându-şi apă din burdufurile lui Lopen, apoi îşi ridică mâna, aducându-şi în sfârşit aminte de rana din obrazul lui tăiat de săgeată. Şi înlemni. Îşi pipăi pielea, dar nu descoperi rana. Simţise sânge pe obraz şi pe bărbie. Doar simţise săgeata tăindu-l, nu-i aşa? Se ridică în picioare, străbătut de un fior, şi-şi duse mâna la frunte. Ce se petrecea? Cineva se opri lângă el. Pe faţa acum bărbierită a lui Moash se vedea o cicatrice palidă, întinzându-se de-a lungul bărbiei. Îl studie pe Kaladin. — Cât despre Dunny… — Ai avut dreptate să faci ce-ai făcut, zise Kaladin. Probabil că mi-ai salvat viaţa. Mulţumesc. 1254

Moash dădu încet din cap. Se întoarse să se uite la cei patru bărbaţi răniţi. Lopen şi Dabbid le dădeau apă şi-i întrebau cum îi cheamă. — M-am înşelat în privinţa ta, spuse Moash pe neaşteptate, întinzându-i mâna lui Kaladin. El i-o luă, şovăind. — Mulţumesc. — Eşti un prost şi un instigator, dar eşti sincer, zise Moash, chicotind pentru sine. Dac-o să fim ucişi din cauza ta, n-o s-o faci dinadins. Ceea ce nu pot spune despre alţii, sub care am slujit. Oricum, să-i pregătim pe oamenii ăştia de plecare.

1255

54 PĂSĂRITOR „Poverile duse de nouă oameni au devenit ale mele. De ce trebuie să port eu nebunia tuturor? Oh, Atotputernicule, eliberează-mă!” Datată palaheses 1173, cu un număr necunoscut de secunde înainte de moarte. Subiect: un ochi-luminoşi bogat. Mostră culeasă la mâna a doua.

Aerul rece al nopţii părea să fie o ameninţare a nu prea îndepărtatei sosiri a iernii. Peste pantaloni şi cămaşă, Dalinar purta o haină de uniformă groasă şi lungă. Se încheia, ţeapănă, cu nasturi care urcau până la piept şi apoi către gât şi era mai lungă în spate şi în părţi, ajungându-i până la glezne şi curgând din talie ca o mantie. Mai demult ar fi putut fi purtată cu o takama, dar lui Dalinar nu-i plăcuseră niciodată hainele care semănau cu nişte fuste. Uniforma n-avea legătură nici cu moda, nici cu tradiţia, rolul ei fiind doar acela de a-l face uşor de recunoscut pentru cei care-l urmau. În privinţa celorlalţi ochi-luminoşi, aproape că nu şi-ar fi făcut probleme dacă fiecare şi-ar fi purtat măcar propriile culori. Păşi pe insula de ospeţe a regelui. Pe margini, în locurile în care se aflau de obicei vasele cu jăratic, fuseseră aşezate, fiecare pe câte un suport separat, noile fabriale care dădeau căldură. Torentul dintre insule îşi domolise curgerea şi se prelingea alene; gheaţa din ţinuturile înalte nu se mai topea. 1256

În seara aceea, la ospăţ se adunase puţină lume, dar asta numai pe cele patru insule care nu erau ale regelui. Dacă se puteau apropia de Elhokar şi de înalţii prinţi, oamenii ar fi venit chiar şi la un festin desfăşurat în toiul unei mari furturi. Dalinar intră pe aleea centrală, iar privirea îi fu atrasă de Navani, care stătea aşezată Ia masa femeilor. Ea îşi feri ochii: probabil că încă îşi mai amintea cât de tăios îi vorbise la ultima lor întâlnire. Cuget nu se afla la locul lui obişnuit, aruncându-le insulte celor sosiţi pe insula regelui; de fapt, nu se zărea nicăieri. „Nu e de mirare”, se gândi Dalinar. Lui Cuget nu-i plăcea să devină previzibil; la ultimele ospeţe stătuse pe piedestalul lui, împărţind insulte. Probabil simţise că tactica aceea nu mai avea nimic de oferit. Toţi ceilalţi nouă înalţi prinţi erau de faţă. De când îi refuzaseră propunerea de a lupta împreună, îl tratau pe Dalinar cu răceală. Ca şi cum propunerea în sine i-ar fi jignit. Ochi-luminoşii de rang mai mic încheiau alianţe, dar înalţii prinţi erau asemenea regilor înşişi. Ceilalţi le erau rivali şi trebuiau ţinuţi la o oarecare distanţă. Dalinar trimise un servitor să-i aducă mâncarea şi se aşeză la masă. Ascultase rapoartele companiilor rechemate, iar asta îl întârziase, aşa că sosise printre ultimii. Aproape toţi ceilalţi se adunaseră în grupuri. În dreapta, înconjurată de mai mulţi privitori, fiica unui ofiţer cânta la flaut o melodie lină. În stânga, trei femei îşi scoseseră blocurile cu schiţe şi desenau acelaşi bărbat. Despre femei se ştia că se provocau adesea una pe alta, asemenea Cristalpurtătorilor, numai că nu foloseau cuvântul duel. Era întotdeauna vorba de „întreceri prieteneşti” sau de „jocuri ale talentului”. 1257

Mâncarea lui Dalinar sosi: era stagm – un tubercul maroniu, care creştea în bălţile adânci –, aburind pe un stat de tallew fiert. Grăunţele fuseseră lăsate să se umfle în apă şi toată mâncarea era îmbibată cu un sos cafeniu, gros şi piperat. El îşi scoase cuţitul şi tăie o felie rotundă dintr-un capăt al stagmului. Cu acelaşi cuţit întinse tallew pe deasupra acesteia, apoi o prinse între două degete şi începu să mănânce. În seara aceea, mâncarea era şi condimentată, şi fierbinte, probabil din cauza frigului; când o mesteca, savoarea ei îi umplea gura, iar aburul înălţat din farfurie îi înceţoşa aerul din faţa ochilor. Până în momentul acela, Jasnah nu dăduse încă niciun răspuns legat de viziunea lui, dar Navani pretindea că ar fi putut afla şi ea câte ceva, descurcându-se de una singură. Era ea însăşi o erudită renumită, deşi o preocupau mai ales fabrialele. Aruncă o privire spre ea. Fusese un idiot s-o ofenseze în felul acela? Asta avea s-o facă să folosească împotriva lui ceea ce aflase despre viziuni? „Nu”, îşi zise. „Nu s-ar coborî până la o asemenea josnicie.” Navani părea să ţină la el cu adevărat, deşi afecţiunea ei era contra bunei-cuviinţe. Scaunele din jurul lui rămăseseră goale. Devenea un paria, mai întâi fiindcă vorbea despre Legile Războinicilor, apoi fiindcă încercase să-i facă pe înalţii prinţi să lupte alături de el şi, în final, din pricina cercetărilor lui Sadeas. Îngrijorarea lui Adolin nu era deloc surprinzătoare. Pe locul de lângă el se strecură pe neaşteptate un bărbat înfăşurat într-o mantie neagră, care-l apăra de frig. Nu era unul dintre înalţii prinţi. Cine-ar fi cutezat…? 1258

Nou-venitul îşi lăsă gluga în jos, dezvăluind profilul acvilin al lui Cuget. Era numai linii drepte şi unghiuri înguste, cu nasul şi bărbia ascuţite, cu sprâncenele delicate şi ochii pătrunzători. Dalinar oftă, aşteptând inevitabilul şuvoi de glume muşcătoare, prea inteligente. Însă Cuget nu scoase nicio vorbă. Studia mulţimea cu o expresie încordată. „Da”, îşi spuse Dalinar. „Adolin are dreptate şi în privinţa lui.” El unul îl judecase, în trecut, cu prea multă asprime. Nu era un bufon de felul unora dintre predecesorii săi. Cuget continuă să tacă şi Dalinar se gândi că, poate, renghiul ales pentru noaptea aceea era să se aşeze pur şi simplu lângă anumiţi oameni ca să-i enerveze. Nu era cine ştie ce farsă, dar lui Dalinar îi scăpa adesea scopul urmărit de Cuget. Îşi îndreptă din nou atenţia asupra mâncării. — Se schimbă vântul, şopti Cuget. Dalinar se uită la el. Cuget îşi strânse pleoapele şi cercetă cerul nopţii. — A început deja de câteva luni. Un vârtej. Îşi schimbă direcţia, se învolburează, suflarea lui ne învârteşte. Ca o lume rotitoare, dar n-o putem vedea, fiindcă suntem într-o prea mare măsură o parte din ea însăşi. — Lume rotitoare. Ce prostie mai e şi asta? — Prostia oamenilor cărora le pasă, Dalinar. Şi inteligenţa sclipitoare a celor care nu se sinchisesc. Aceştia din urmă depind de cei dintâi – dar îi şi asupresc – pe când cei dintâi îi înţeleg greşit pe ceilalţi, sperând că seamănă mai mult cu ei. Şi toate jocurile lor ne fură timpul. Secundă după secundă. — Cuget, zise oftând Dalinar. În seara asta nu mă simt în stare să 1259

pricep aşa ceva. Îmi pare rău dacă intenţia ta îmi scapă, dar n-am idee ce vrei să spui. — Ştiu, zise Cuget, apoi îl privi drept în faţă. Adonalsium. Dalinar se încruntă mai tare. — Ce? Cuget îi studie chipul. — Ai mai auzit vreodată cuvântul ăsta, Dalinar? — Ado… Cum? — Nimic, răspunse Cuget; părea preocupat, aşa cum nu-i stătea de obicei în fire. Prostii. Tâmpenii. Tiflanmierle. Nu e bizar că-n aceste cuvinte păsăreşti sunt uneori sunete din alte cuvinte, care-au fost ciopârţite-n bucăţi, luate apoi separat şi cusute alături de alte bucăţi – şi, în acelaşi timp, sună cu totul altfel? Dalinar se încruntă iarăşi. — Mă-ntreb dacă i-ai putea face asta unui om. Să-l desfaci, sentiment cu sentiment, fărâmă cu fărâmă, halcă de carne însângerată cu halcă de carne însângerată. Şi pe urmă să combini bucăţile în cu totul altceva, ca un dysian aimian? Dac-o să faci vreodată un astfel de om din bucăţi, Dalinar, să ai grijă să-l cheme Bolborositor, ca pe mine. Sau Păsăritor. — Deci ăsta e numele tău? Numele tău adevărat? — Nu, prietene, răspunse Cuget, ridicându-se. Mi-am abandonat adevăratul nume. Dar până la reîntâlnirea noastră, o să mă gândesc la unul deştept, pe care să-l foloseşti ca să mă strigi. Între timp, Cuget o să fie de-ajuns. Sau, dacă trebuie, îmi poţi spune Hoid. Ai grijă de tine; Sadeas are de gând să facă o dezvăluire la ospăţul ăsta, dar nu ştiu despre ce e vorba. Rămâi cu bine. Îmi pare rău că nu te1260

am insultat mai mult. — Stai aşa, ce faci, pleci? — Trebuie. Sper c-o să mă-ntorc. O s-o fac, dacă n-o să fiu ucis. Probabil c-o s-o fac oricum. Cere-i scuze nepotului tău în numele meu. — N-o să fie încântat, spuse Dalinar. Ţine la tine. — Da, e una dintre cele mai admirabile trăsături ale lui, spuse Cuget. Pe lângă asta, m-a plătit, m-a hrănit cu mâncarea lui scumpă şi mi-a dat ocazia să-mi bat joc de prietenii lui. Însă, din păcate, cosmerul e mai important decât mâncarea gratis. Ai grijă de tine, Dalinar. Viaţa devine primejdioasă, iar tu te afli în mijlocul ei. Cuget dădu din cap o singură dată, apoi se grăbi să se piardă în noapte. Îşi ridică gluga, iar Dalinar nu mai izbuti să-l distingă în întuneric. Înaltul prinţ începu iar să mănânce. „Sadeas are de gând să facă o dezvăluire la ospăţul ăsta, dar nu ştiu despre ce e vorba.” Cuget se înşela rareori – deşi era aproape întotdeauna bizar. Oare chiar pleca într-adevăr, sau avea să fie tot în tabără în dimineaţa următoare, râzând de festa pe care i-o jucase lui? „Nu,” îşi spuse Dalinar. „Asta n-a fost o farsă.” Îi făcu semn unui maestru-slujitor înveşmântat în alb şi negru. — Adu-l aici pe fiul meu cel mare. Servitorul se înclină şi se retrase. Dalinar termină de mâncat în tăcere, uitându-se din când în când la Sadeas şi la Elhokar. Nu mai stăteau la masă, aşa că li se alăturase şi soţia celui dintâi. Ialai era o femeie cu rotunjimi bogate, despre care se spunea că-şi vopseşte părul. Asta trăda prezenţa sângelui străin în trecutul familiei sale – 1261

părul alethilor reflecta întotdeauna obârşia, culoarea spunea în ce măsură îţi curgea prin vene sângele strămoşilor. Sângele străin însemna fire răzleţe de o altă culoare. Ca o ironie a sorţii, sângele străin se întâlnea mai des la ochi-luminoşi decât la ochi-întunecaţi. Aceştia din urmă se cununau rareori cu străini, însă casele nobile aveau adesea nevoie de alianţe şi de bani din afară. După ce-şi goli farfuria, Dalinar plecă de la masa regelui şi începu să cutreiere insula propriu-zisă. Femeia continua să-şi cânte melodia melancolică. Era destul de talentată. Câteva clipe mai târziu, Adolin îşi făcu apariţia, înaintând cu paşi mari. Se apropie de el în grabă. — Tată? Ai trimis după mine? — Stai pe-aproape. Cuget mi-a spus că Sadeas are de gând să facă-n seara asta ceva care va stârni o furtună. Chipul lui Adolin se întunecă. — Atunci e timpul să plecăm. — Nu. Trebuie să lăsăm lucrurile să meargă până la capăt. — Tată… — Dar poţi să te pregăteşti, adăugă încet Dalinar. Pentru orice eventualitate. Ai invitat ofiţeri din garda noastră la ospăţul ăsta? — Da, răspunse Adolin. Şase. — Sunt invitaţii mei pe insula regelui. Dă-le de veste. Dar Garda Regală? — M-am asigurat că printre străjerii insulei se numără unii dintre cei mai loiali oameni ai tăi, zise Adolin şi arătă cu un gest al capului către spaţiul întunecat dinspre marginea Bazinului Ospeţelor. Cred c-ar trebui să-i aducem acolo. O să fie o direcţie potrivită pentru 1262

retragere, dacă regele încearcă să ceară arestarea ta. — Tot nu cred că se va ajunge la asta. — Nu poţi fi sigur. La urma urmelor, Elhokar a-ngăduit să se facă aceste cercetări. E din ce în ce mai paranoic. Dalinar aruncă o privire spre rege. Bărbatul mai tânăr începuse să-şi poarte Cristalarmura aproape tot timpul, deşi în seara acea n-o avea. Părea în permanenţă nervos, se uita peste umăr, îşi rotea ochii în toate părţile. — Anunţă-mă când ajung oamenii pe poziţie, zise Dalinar. Adolin dădu din cap şi se îndepărtă cu paşi repezi. Într-o asemenea situaţie, Dalinar n-avea prea mult chef să se amestece printre invitaţi. Dar nici să stea de unul singur, părând stingherit, nu era mai bine, aşa că se îndreptă spre Înaltul Prinţ Hatham, care stătea de vorbă cu un mic grup de ochi-luminoşi, alături de fabrialul principal. Când Dalinar li se alătură, dădură cu toţii din cap către el; indiferent cum l-ar fi tratat în general, la ospeţele regelui nu-i întorceau niciodată spatele. Cuiva de rangul lui pur şi simplu nu-i puteai face aşa ceva. — A, Luminlordul Dalinar, spuse Hatham, în stilul lui mieros, de o curtoazie exagerată. Bărbatul zvelt şi cu un gât lung purta o cămaşă verde, cu jabou peste care îşi pusese o haină ca o robă şi o eşarfă de mătase de un verde mai întunecat. Pe fiecare deget avea câte un rubin cu strălucire palidă; un fabrial creat special în acest scop le absorbise o parte din Lumina de Furtună. Dintre cei patru însoţitori ai săi, doi erau ochi-luminoşi de rang mai mic, iar al treilea era un ardent scund, îmbrăcat în robă albă, pe 1263

care Dalinar nu-l cunoştea. Ultimul era un bărbat din Natan, cu mănuşi roşii, piele albăstruie şi păr de un alb curat, cu două şuviţe vopsite într-un roşu intens şi împletite astfel încât să-i atârne pe lângă obraji. Un demnitar venit în vizită; Dalinar îl mai văzuse la ospeţe. Cum îl chema? — Spune-mi, Luminlord Dalinar, dai vreo atenţie conflictului dintre tukari şi emuli? zise Hatham. — E un conflict religios, nu-i aşa? întrebă el. Era vorba despre două regate ale makabakilor, situate pe coasta de sud, unde negoţul se practica din plin şi cu mare profit. — Religios? spuse bărbatul din Natan. Nu, eu n-aş zice. Toate conflictele sunt, în esenţă, de natură bănească. „Au-nak”, îşi aminti Dalinar. „Aşa-l cheamă.” Vorbea cu un accent afectat, lungind toate „a”-urile şi „o”-urile. — În spatele tuturor războaielor sunt banii, continuă Au-nak. Religia nu e decât o scuză. Sau poate o justificare. — Există vreo deosebire? spuse ardentul, evident ofensat de tonul străinului. — Bineînţeles, răspunse acesta. Scuza se oferă după săvârşirea faptei, iar justificarea înainte. — Eu aş zice că o scuză e un lucru pe care-l afirmi, dar în care nu crezi, Nak-ali, spuse Hatham, care folosea forma elevată a numelui lui Au-nak. Pe când justificarea e ceva în care crezi cu adevărat. De ce-i acordă un asemenea respect? Probabil că natanul se află în posesia unui lucru râvnit de Hatham. — Oricum, războiul ăsta se poartă pentru oraşul Sesemalex Dar, pe care emulii şi l-au făcut capitală, spuse Au-nak. E un oraş 1264

excelent pentru negoţ, aşa că tukarii îl vor. — Am auzit de Sesemalex Dar, zise Dalinar, frecându-şi bărbia. E de-a dreptul spectaculos, se întinde în interiorul unor defileuri tăiate în stâncă. — Într-adevăr, încuviinţă Au-nak. Piatra are o compoziţie specială, care lasă să se scurgă apa. Proiectul e uimitor. Este, desigur, unul dintre Oraşele din Zori. — Soţia mea ar avea ceva de spus despre asta, zise Hatham. Studiază Oraşele din Zori. — Forma oraşului este esenţială pentru religia emulilor, spuse ardentul. Susţin că e patria strămoşilor lor, un dar primit de la Heralzi. Iar tukarii sunt conduşi de acel sacerdot al lor, Tezim. Prin urmare, conflictul chiar e de natură religioasă. — Dar dacă oraşul n-ar fi fost un port de-a dreptul fantastic, întrebă Au-nak, i-ar mai fi trâmbiţat cu atâta insistenţă semnificaţia religioasă? Eu cred că nu. La urma urmelor, sunt păgâni, aşa că nu putem presupune că religia lor are cu adevărat importanţă reală. Discuţiile despre Oraşele din Zori se bucurau în ultima vreme de popularitate printre ochi-luminoşi. Le plăcea ideea că anumite oraşe îşi puteau urmări originea, ajungând până în vremea Cântăreţilor din Zori. Poate… — A auzit vreunul dintre voi de un loc numit Fortăreaţa Piatra Înfierbântată? Ceilalţi clătinară din cap; nici măcar Au-nak n-avu nimic de spus. — De ce? întrebă Hatham. — Din pură curiozitate. Conversaţia continuă, însă Dalinar îşi lăsă gândurile să se 1265

întoarcă la Elhokar şi la cei din jurul lui. Oare când plănuise Sadeas să-şi facă anunţul? Dacă voia să propună întemniţarea lui, n-avea so facă la un ospăţ, nu-i aşa? Se sili să asculte din nou discuţia. Chiar ar fi trebuit să dea mai mare atenţie lucrurilor care se petreceau în lume. Cândva îl fascinaseră veştile despre regatele aflate în conflict. De când începuseră viziunile, se schimbaseră atât de multe! — Poate nu e nici de natură bănească, nici de natură religioasă, spuse Hatham, încercând să pună capăt disputei. Toată lumea ştie că între triburile makabaki există o ură stranie. — Poate, zise Au-nak. — Are vreo importanţă? întrebă Dalinar. Ceilalţi se întoarseră spre el. — Nu e decât un război ca oricare altul. Dacă nu se luptă între ei, vor găsi alte semeţii pe care să le atace. Asta facem cu toţii. Răzbunare, onoare, bogăţii, religie – toate motivele duc la acelaşi rezultat. Ceilalţi amuţiră, iar tăcerea deveni brusc stânjenitoare. — Ce devoţiune respecţi, Luminlord Dalinar? întrebă Hatham gânditor, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi amintească un lucru pe carel uitase. — Ordinului lui Talenelat. — A, zise Hatham. Da, înţeleg. Lor nu le plac disputele religioase. Probabil că discuţia noastră ţi se pare foarte plictisitoare. O portiţă onorabilă de abandonare a conversaţiei. Dalinar zâmbi, dând din cap către Hatham, în semn de mulţumire pentru curtoazia lui. 1266

— Ordinul lui Talenelat? se miră Au-ank. Am crezut întotdeauna că această devoţiune e pentru oameni de rang inferior. — Şi asta o spune un natan, comentă ardentul, arţăgos. — Ai mei au fost întotdeauna vorini drept-credincioşi. — Da, ripostă ardentul, e o alegere convenabilă, fiindcă v-aţi folosit întotdeauna de legăturile cu vorinii ca să vă meargă bine negoţul în Alethkar. Întrebarea e dacă aveţi acelaşi devotament faţă de credinţa noastră când nu vă aflaţi pe pământul nostru. — Nu sunt obligat s-ascult astfel de insulte, se răsti Au-nak. Le întoarse spatele şi se îndepărtă cu paşi mari, făcându-l pe Hatham să ridice o mână. — Nak-ali! strigă el, grăbindu-se să plece, neliniştit, pe urmele natanului. Te rog, nu-l lua în seamă! — Insuportabil de enervant, spuse încet ardentul, sorbind din pocalul lui cu vin – portocaliu, fireşte, fiindcă făcea parte din cler. Dalinar îl privi încruntat. — Eşti curajos, ardentule, spuse cu asprime. Poate şi nesăbuit. Ai insultat un om cu care Hatham vrea să facă negoţ. — De fapt, îi aparţin Luminlordului Hatham, spuse ardentul. El mi-a cerut să-i insult oaspetele – Luminlordul Hatham vrea să-l facă să creadă că se simte vinovat. Pe urmă, când o să se declare foarte repede de acord cu toate cererile lui, Au-nak o să creadă că ăsta e motivul şi n-o să mai amâne semnarea înţelegerii, bănuind că-i ceva în neregulă dacă a mers totul atât de uşor. „A, fireşte.” Dalinar se uită după cei doi bărbaţi care se îndepărtau în goană. „E-n stare de-aşa ceva.” Ţinând cont de asta, ce putea să creadă despre curtoazia pe care 1267

i-o arătase Hatham mai devreme, când oferise o explicaţie pentru aparentul lui dezgust faţă de războaie? Oare se pregătea să-l manipuleze? Ardentul îşi drese glasul. — V-aş fi recunoscător dacă nu mi-aţi repeta spusele în faţa nimănui, luminlordul meu. Dalinar îl zări pe Adolin întorcându-se pe insula regelui, însoţit de şase dintre ofiţerii lor, îmbrăcaţi în uniforme şi având la ei săbiile. — Atunci de ce mi-ai mai povestit toate astea? întrebă Dalinar, îndreptându-şi din nou atenţia către bărbatul în robă albă. — Aşa cum vrea Hatham ca omul cu care negociază să ştie că se bucură de bunăvoinţa lui, vreau şi eu să ştiţi că vă bucuraţi de bunăvoinţa noastră, luminlordul meu. Dalinar se încruntă. N-avusese niciodată prea mult de-a face cu ardenţii – credinţa lui era simplă şi clară. Îi ajungea porţia de politică de care avea parte la curte; nu dorea să mai găsească aşa ceva şi printre slujitorii credinţei. — De ce? Ce importanţă are bunăvoinţa voastră faţă de mine? Ardentul zâmbi. — O să mai stăm de vorbă. Făcu o plecăciune adâncă şi se retrase. Dalinar era pe punctul să mai întrebe ceva, dar apăru Adolin, uitându-se după Înaltul Prinţ Hatham. — Ce s-a întâmplat? Dalinar se mulţumi să clatine din cap. Indiferent care le-ar fi fost crezul, ardenţii nu trebuiau să se amestece în politică. Li se 1268

interzisese, oficial, de când se terminase cu Hierocraţia. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei în viaţă, idealul şi realitatea erau două lucruri diferite. Ochi-luminoşii nu se puteau abţine să se folosească de ardenţi în intrigile lor şi, astfel, devoţiunile se trezeau făcând parte – din ce în ce mai mult – din curtea regală. — Tată? întrebă Adolin. Oamenii sunt în locul stabilit. — Bun, spuse Dalinar. Îşi încleştă fălcile şi traversă mica insulă. Dorea să pună capăt întregii poveşti, odată pentru totdeauna. Trecu pe lângă vatra cu fabrialul şi un val dens de căldură făcu să-i răsară broboane de sudoare pe partea stângă a feţei, în timp ce obrazul drept îi era în continuare îngheţat din cauza aerului rece al toamnei. Adolin se grăbi să i se alăture, mergând cu mâna pe sabia de la şold. — Tată? Ce faci? — Provoc, răspunse Dalinar, apropiindu-se cu paşi mari de locul unde stăteau de vorbă Elhokar şi Sadeas. Mulţimea de lingăi îi făcu loc fără tragere de inimă. — … şi eu cred că… Regele se întrerupse, aruncându-i o privire. — Da, unchiule? — Sadeas, spuse Dalinar. Unde-ai ajuns cu cercetările în privinţa chingii de şa tăiate? Celălalt înalt principe clipi, surprins. Ţinea în mâna dreaptă un pahar cu vin violet, iar prin deschiderea din faţă a robei lungi, de catifea roşie, i se vedea cămaşa albă, cu jabou. — Dalinar, eşti… 1269

— Cum stai cu cercetările? repetă ferm Dalinar. Sadeas oftă, cu ochii la Elhokar. — De fapt, Maiestate, aveam de gând să fac în seara asta un anunţ chiar pe această temă. Voiam s-aştept până mai târziu, dar dacă Dalinar insistă atât de mult… — Insist, spuse acesta. — Continuă, Sadeas, îl îndemnă regele. Acum sunt curios. Îi făcu semn cu mâna unui servitor, care alergă să întrerupă cântecul flautistei, în timp ce un altul lovi clopoţeii, cerând să se facă linişte. Peste câteva clipe, toate vocile de pe insulă amuţiră. Sadeas îi adresă lui Dalinar o strâmbătură care, într-un fel, spunea: „Tu mi-ai cerut-o, bătrânul meu prieten.” Dalinar îşi încrucişă braţele, fixându-l cu privirea. Cei şase oameni ai săi din Garda de Cobalt trecură în spatele lui şi el văzu că în apropiere stătea un grup similar de ochi-luminoşi din tabăra de război a lui Sadeas. — Ei, nu plănuisem să am un asemenea public, zise acesta. De fapt, totul trebuia să fie doar pentru Maiestatea Voastră. „Greu de crezut”, se gândi Dalinar, încercând să-şi alunge neliniştea. Ce-avea să facă dacă Adolin avea dreptate şi Sadeas urma să-l acuze că-ncercase să-l asasineze pe Elhokar? Ar fi însemnat, într-adevăr, sfârşitul Alethkarului. El n-avea să se lase înfrânt fără împotrivire, iar taberele de război aveau să sentoarcă una împotriva alteia. Pacea încordată care-i ţinuse împreună în ultimii zece ani avea să se sfârşească. Elhokar n-avea să fie în stare să-i mai unească vreodată. Şi, dacă se ajungea la luptă, lui Dalinar n-avea să-i fie bine. 1270

Ceilalţi se înstrăinaseră de el; avea să-i fie destul de greu să-i facă faţă lui Sadeas, iar dacă împotriva lui se mai aliau şi alţii, avea să cadă, copleşit numericeşte în cel mai cumplit mod cu putinţă. Acum înţelegea de ce încrederea lui în viziuni i se părea lui Adolin o prostie incredibilă. Totuşi, într-o clipă desprinsă parcă de realitate, avu senzaţia că făcuse ceea ce trebuia. Niciodată n-o mai simţise cu atâta tărie ca în momentul acela, când se pregătea să-şi audă condamnarea. — Sadeas, nu mă obosi cu năravul tău de-a transforma totul în spectacol, spuse Elhokar. Oamenii te ascultă. Eu te ascult. O venă de pe fruntea lui Dalinar pare gata să plesnească. Vorbeşte. — Bine, spuse Sadeas, dând pocalul său cu vin unui slujitor. Ca Înalt Prinţ al Informării, prima mea însărcinare a fost să descopăr adevărata natură a încercării de-a lua viaţa Maiestăţii Sale în timpul vânătorii de carapace-mare. Îşi flutură mâna către unul dintre oamenii săi, care se grăbi să sendepărteze. Un altul făcu un pas înainte, întinzându-i chinga ruptă. — Am dus această chingă la trei curelari diferiţi, din trei tabere de război diferite. Cu toţii au ajuns la aceeaşi concluzie. A fost tăiată. Pielea e destul de nouă şi a fost bine întreţinută, după cum o dovedeşte lipsa oricăror crăpături şi jupuituri. Ruptura e prea dreaptă. A fost tăiată. Dalinar simţi un val de spaimă. Cam acelaşi lucru descoperise el însuşi, dar faptul era înfăţişat în cea mai proastă lumină posibilă. — În ce scop… începu el. Sadeas ridică o mână. — Te rog, înalt principe. Mai întâi mi-ai cerut un raport şi apoi 1271

mă întrerupi? Dalinar amuţi. În jurul lor se adunau tot mai mulţi ochi-luminoşi de rang înalt. Le simţea încordarea. — Dar când a fost tăiată? continuă Sadeas, întorcându-se către mulţime; ştia într-adevăr cum să ofere un spectacol. Era o întrebare esenţială, înţelegeţi. Mi-am luat libertatea de a pune întrebări mai multor oameni care-au participat la vânătoarea aceea. Niciunul n-a spus c-ar fi observat ceva anume, deşi toţi şi-au amintit un moment straniu. Acela când Luminlordul Dalinar şi Maiestatea Sa au alergat către o stâncă. Un răstimp în care-au fost singuri. Din spate se auziră şoapte. — Oricum, apărea o problemă. Ridicată de Dalinar însuşi. De ce să tai chinga şeii unui Cristalpurtător? E un gest prostesc. O cădere de pe cal nu pune în mare primejdie un om în Cristalarmură. Servitorul trimis altundeva de Sadeas se întorsese, aducând cu el un tânăr cu păr de culoarea nisipului, în care se zăreau doar câteva fire negre. Sadeas scoase dintr-o pungă pe care o avea la cingătoare un obiect pe care-l ridică, arătându-l celorlalţi. Un safir mare. Nu era impregnat. De fapt, privindu-l de aproape, Dalinar văzu că era crăpat – n-ar fi putut păstra Lumina de Furtună. — Întrebarea mi-a venit în minte când cercetam Cristalarmura regelui, adăugă Sadeas. După vânătoare, opt din cele zece safire menite să o impregneze erau crăpate. — Se-ntâmplă, spuse Adolin, venind alături de tatăl său, cu mâna pe sabie. Pierzi câteva în fiecare luptă. — Dar opt? întrebă Sadeas. Unul sau două e normal, însă ai 1272

pierdut vreodată opt într-o singură bătălie, tinere Kholin? Singurul răspuns al lui Adolin fu o privire cruntă. Sadeas puse nestemata la loc şi dădu din cap către tânărul adus de oamenii lui. — Acesta e unul dintre grăjdarii regelui. Fin te cheamă, nu-i aşa? — D… da, luminlordul meu, se bâlbâi băiatul. Nu părea să aibă mai mult de doisprezece ani. — Ce mi-ai povestit mai devreme, Fin? Te rog, repetă ca s-audă toată lumea. Băiatul ochi-întunecaţi se ploconi, părând năucit de emoţie. — Păi, domnule, luminlordul meu, asta-i ce ştiu: toată lumea spune că şaua a fost verificată în tabăra Luminlordului Dalinar. Şi cred c-a fost, sigur c-a fost. Însă eu am pregătit calul Maiestăţii Sale înainte de a-l încredinţa oamenilor Luminlordului Dalinar. Şi am făcut-o, jur că am făcut-o. I-am pus şaua preferată şi tot restul. Dar… Inima lui Dalinar bătea nebuneşte. Se strădui din greu să-şi înăbuşe dorinţa de a-şi chema sabia. — Dar ce? îl întrebă Sadeas pe Fin. — Dar când au trecut grăjdarii principali ai regelui cu calul, în drum spre tabăra înaltului Prinţ Dalinar, avea o altă şa. Jur. Dintre cei din jur, mai mulţi păreau năuciţi de mărturisirea băiatului. — Aha! exclamă Adolin, arătând cu degetul. Dar asta s-a întâmplat în grajdurile palatului! — Într-adevăr, încuviinţă Sadeas cu ochii la Adolin, ridicându-şi o sprânceană. De câtă inteligenţă dai dovadă, tinere Kholin. Această 1273

descoperire – la care se adaugă pietrele preţioase crăpate – înseamnă ceva. Presupun că, indiferent cine a încercat să-l ucidă pe Maiestatea Sa, i-a pus în Cristalarmură nestemate cu defecte, care aveau să se umple de crăpături în urma loviturilor, pierzându-şi Lumina de Furtună. Pe urmă a slăbit chinga şeii cu o tăietură făcută cu grijă. A sperat că regele avea să cadă în timpul luptei cu o carapace-mare, astfel încât animalul să-l poată ataca. Nestematele aveau să se spargă, Armura avea să se facă bucăţi şi Maiestatea Sa avea să moară în urma unui „accident de vânătoare”. Mulţimea începu să şuşotească din nou, iar Sadeas ridică un deget. — Însă e important să ne dăm seama că aceste fapte – schimbarea şeii şi punerea nestematelor în Armură – trebuie să se fi petrecut înainte ca regele să discute cu Dalinar. Am sentimentul că acesta din urmă nu poate fi bănuit. De fapt, în clipa asta presupun că vinovatul e cineva care a fost ofensat de Luminlordul Dalinar; un om care a vrut să credem, cu toţii, că înaltul prinţ are o legătură cu cele întâmplate. Poate că nici n-a avut de gând să-l omoare pe Maiestatea Sa, ci doar s-arunce bănuielile asupra lui Dalinar. Pe insulă se lăsă liniştea; se stinseseră până şi cele mai firave şoapte. Dalinar încremeni, uluit. „Am… am avut dreptate!” În cele din urmă, Adolin rupse tăcerea. — Ce? — Toate dovezile spun că tatăl tău e nevinovat, Adolin, răspunse răbdător Sadeas. Te surprinde? — Nu, dar… 1274

Adolin se încruntă. În jurul lor, ochi-luminoşii începură să discute, părând dezamăgiţi. Şi prinseră să se împrăştie. Ofiţerii lui Dalinar rămaseră în spatele lui, ca şi cum s-ar fi aşteptat la o lovitură prin surprindere. „Pe sângele străbunilor…” îşi spuse Dalinar. „Ce să însemne asta?” Sadeas făcu un semn cu mâna către oamenii săi, cerându-le astfel să plece cu grăjdarul, apoi dădu din cap către Elhokar şi se retrase către tăvile pe care oalele cu vin cald stăteau lângă felii de pâine prăjită. Dalinar îl ajunse din urmă când îşi umplea o farfurie. Îl prinse de braţ, simţindu-i sub degete materialul moale al robei. Bărbatul mai scund se uită la el, ridicând o sprânceană. — Mulţumesc, spuse Dalinar cu voce scăzută. Pentru că n-ai mers până la capăt. În spatele lor, flautista reîncepu să cânte. — Cu ce n-am mers până la capăt? întrebă Sadeas, lăsându-şi jos mica farfurie şi trăgându-se din strânsoarea degetelor lui Dalinar. Am sperat că voi putea face această prezentare după ce voi fi descoperit mai multe dovezi concrete care să demonstreze că nu eşti amestecat. Din nefericire, constrâns fiind, n-am putut face nimic altceva decât să indic că e foarte puţin probabil să ai vreun amestec. Mă tem că zvonurile n-au să dispară. — O clipă. Ai vrut să dovedeşti că n-am nicio vină? Sadeas se strâmbă şi-şi luă din nou farfuria. — Ştii care e problema ta, Dalinar? Şi de ce a început toată lumea să te găsească obositor? Dalinar nu răspunse. 1275

— Îngâmfarea. Ai devenit îngrozitor de convins că numai tu ai dreptate. Da, i-am cerut lui Elhokar să-mi ofere poziţia asta ca să pot dovedi că eşti nevinovat. E atât de-al naibii de greu să crezi că-n toată armata asta mai există şi altcineva în stare să fie onest? — Păi… spuse Dalinar. — Bineînţeles că există. Tu te-ai uitat la noi de sus, ca un om care s-a urcat pe o foaie de hârtie şi se crede ajuns la o înălţime atât de mare încât poate vedea până hăt, departe. Ei bine, eu cred că acea carte a lui Gavilar nu-i decât crem, iar Legile Războinicilor sunt minciuni pe care unii pretind că le urmează ca să găsească o justificare pentru micimea conştiinţei lor. Pe focurile iadului, tot o conştiinţă din asta am şi eu. Dar n-am vrut să fie aruncată asupra ta vina unei încercări stângace de asasinare a regelui. Dacă l-ai fi vrut mort, i-ai fi ars pur şi simplu ochii, şi gata! Sadeas sorbi din vinul lui violet, aburind. — Problema e că Elhokar a tot ţinut-o una şi bună cu nenorocita aia de curea. Iar lumea a-nceput să vorbească, fiindcă regele se afla sub protecţia ta şi fiindcă asta v-a făcut să vă îndepărtaţi unul de altul. Numai Părintele Furtunii ştie cum de şi-au putut închipui c-ai fi încercat să-l asasinezi pe rege. În ultima vreme de-abia mai eşti în stare să omori parshendi. Sadeas îşi îndesă în gură o bucăţică de pâine prăjită şi dădu să sendepărteze. Dalinar îl prinse din nou de braţ. — Îţi… îţi sunt dator. N-ar fi trebuit să mă port cu tine aşa cum am făcut-o în aceşti şase ani. Sadeas îşi dădu ochii peste cap în timp ce-şi mesteca pâinea. 1276

— N-a fost numai pentru tine. Atâta vreme cât toată lumea credea că tu eşti în spatele încercării de asasinat, nimeni n-avea cum să descopere cine a vrut de fapt să-l vadă mort pe Elhokar. Şi cineva a vrut, Dalinar. Nu accept ideea că opt nestemate au crăpat într-o singură luptă. Singură, chinga ar fost o încercare de asasinat ridicolă, dar Cristalarmura şubrezită… Sunt tentat să cred că şi apariţia neaşteptată a demonului spărturilor a fost pusă la cale. Însă n-am idee cum ar fi putut cineva să reuşească una ca asta. — Şi când ai spus că a încercat cineva să-mi însceneze asta…? — A fost mai mult ca să le dau celorlalţi subiect de bârfă până mă lămuresc ce se-ntâmplă de fapt, zise Sadeas uitându-se la mâna lui Dalinar, aşezată pe braţul său. Îmi dai drumul? Dalinar îşi retrase mâna. Sadeas îşi lăsă farfuria jos, netezindu-şi roba şi scuturându-şi umărul. — Încă n-o să te las în pace, Dalinar. Probabil c-o să mai am nevoie de tine înainte să se termine totul. Însă trebuie să spun că nu ştiu ce să cred despre purtarea ta din ultima vreme. Se zvoneşte că vrei să laşi baltă Pactul Răzbunării. E ceva adevărat în toată povestea asta? — Am adus vorba despre asta când am discutat cu Elhokar între patru ochi despre ce s-ar putea face. Şi da, trebuie să ştii că e adevărat. M-am săturat de toată lupta asta. M-am săturat de Câmpiile astea, m-am săturat să stau departe de civilizaţie şi să ucid câţiva parshendi în fiecare luptă. Însă am renunţat la ideea retragerii. În schimb, vreau să-nvingem. Numai că înalţii prinţi nu vor să m-asculte! Îşi închipuie că e vorba de un truc abil, prin care 1277

vreau să-i domin. Sadeas pufni. — Tu mai degrabă-i tragi omului un pumn în faţă decât să-l înjunghii pe la spate. Binecuvântată onestitate! — Aliază-te cu mine, spuse Dalinar, în urma lui. Sadeas încremeni. — Tu ştii că n-o să te trădez, Sadeas. Ai încredere în mine aşa cum alţii nu vor avea niciodată. Încearcă să faci ceea ce le-am cerut celorlalţi înalţi prinţi. Atacă platourile împreună cu mine. — N-o să meargă, răspunse Sadeas. N-avem de ce s-aducem mai mult de-o armată pentru un singur atac. Eu îmi las de fiecare dată jumătate din trupe în tabără. Pentru mai mulţi nu e loc de manevră. — Da, dar gândeşte-te, insistă Dalinar. Dac-am încerca tactici noi? Echipele tale de podari sunt iuţi, însă armata mea e mai puternică. Dacă tu ai ajunge mai repede pe platou cu o avangardă, ca să-i ţii la distanţă pe parshendi? I-ai putea opri până când sosesc forţele mele mai puternice, dar mai lente. Asta-l făcu pe Sadeas să şovăie. — Ar putea însemna o Cristalsabie, Sadeas. Privirea acestuia deveni lacomă. — Ştiu că te-ai luptat cu mai mulţi Cristalpurtători parshendi, continuă Dalinar, agăţându-se de firul pe care-l prinsese. Dar ai pierdut. Fără sabie, eşti dezavantajat. În ultima vreme, era ceva obişnuit ca parshendii Cristalpurtători să scape teferi din luptă. Fireşte că un suliţaş obişnuit nu putea ucide unul. Ca să omori un Cristalpurtător aveai nevoie de un alt Cristalpurtător. 1278

— Eu am ucis doi până acum. Însă nu mi se iveşte prea des un asemenea prilej, pentru că nu pot ajunge la platouri destul de repede. Tu poţi. Împreună, am învinge mult mai des, iar eu ţi-aş putea face rost de o sabie. Putem izbândi, Sadeas. Împreună. Ca pe vremuri. — Ca-n zilele de demult, spuse alene Sadeas. Mi-ar plăcea să-l văd din nou pe Ghimpele Negru în luptă. Cum am împărţi inimilenestemată? — Două treimi pentru tine, răspunse Dalinar. Pentru că tu ai câştigat până acum de două ori mai multe asalturi decât mine. Sadeas păru să cadă pe gânduri. — Şi Cristalsăbiile? — Dacă întâlnim un Cristalpurtător, eu şi Adolin îl vom înfrânge. Tu vei câştiga sabia, însă eu voi lua armura, adăugă Dalinar cu un deget ridicat. Pentru fiul meu, Renarin. — Ologul? — Ce-ţi pasă? Tu ai deja armură. Sadeas, asta ar putea însemna câştigarea războiului. Dacă vom începe să luptăm împreună, i-am putea atrage şi pe ceilalţi, am putea pregăti un asalt de mari proporţii. Pe furtuni! S-ar putea să nici nu fie nevoie de asta. Noi doi avem cele mai mari armate; dacă ne dăm seama cum să-i prindem pe parshendi pe un platou destul de mare ca să-i atacăm cu grosul trupelor – înconjurându-i ca să nu scape – le-am putea şubrezi forţele îndeajuns de mult cât să punem capăt întregii poveşti. Sadeas se gândi la tot ce-i spusese. Apoi ridică din umeri. — Bun. Dă-mi toate amănuntele printr-un mesager. Dar fă-o mai târziu. Deja am pierdut o mare parte a ospăţului din seara asta. 1279

1280

55 UN BROAM DE SMARALD „O femeie stă şi se zgârie pe ochi. Fiica regilor şi a vânturilor, o fiinţă barbară.” Datat palahevan 1173, cu 73 de secunde înaintea morţii. Subiect: un cerşetor destul de cunoscut pentru cântecele sale rafinate.

La o săptămână după pierderea lui Dunny, Kaladin stătea pe un alt platou, privind lupta în desfăşurare. Însă de data asta n-avea răniţi de salvat. De fapt, sosiseră înaintea parshendilor. Un fapt rar, dar bine-venit. Armata lui Sadeas rezista acum în centrul platoului, apărând pupa şi pe cei câţiva soldaţi care o tăiau. Parsehdii treceau întruna peste linia de apărare şi-i atacau oamenii care se ocupau de pupă. „Îl încercuiesc”, se gândi Kaladin. Lucrurile nu păreau să stea prea bine, iar asta însemna că la întoarcere urma să aibă parte de o călătorie groaznică. Oamenii lui Sadeas erau destul de răi când, sosind mai târziu decât duşmanul, erau respinşi. Dacă pierdeau inima-nestemată după ce sosiseră primii… ar fi fost încă şi mai frustraţi. — Kaladin! îl strigă o voce. El se răsuci şi-l zări pe Pietroi apropiindu-se în fugă. Era cineva rănit? — Ai văzut asta? Mâncătorul de coarne arătă cu degetul. 1281

Kaladin se întoarse, urmărindu-i gestul. De pe unul dintre platourile alăturate se apropia o altă armată. Îşi ridică sprâncenele; steagurile care fluturau erau albastre, iar soldaţii erau evident alethi. — Au întârziat un pic, nu-i aşa? spuse Moash, de lângă Kaladin. — Se-ntâmplă, zise el. Din când în când, după ce Sadeas ajungea pe platou, îşi făcea apariţia un alt înalt prinţ. Sadeas sosea cel mai adesea primul, iar cealaltă oaste alethi făcea cale-ntoarsă. De obicei asta se întâmpla înainte să ajungă atât de aproape. — E steagul lui Dalinar Kholin, spuse Cikatrice, alăturându-li-se. — Dalinar, spuse Moash, pe un ton în care se citea aprecierea. Se spune că nu foloseşte podari. — Atunci cum traversează spărturile? întrebă Kaladin. Răspunsul deveni curând evident. Noua oaste avea poduri enorme, ca nişte turnuri de asalt, trase de chulli. Huruiau pe platourile denivelate, fiind adesea nevoite să ocolească fisurile din stâncă. „Probabil se mişcă groaznic de încet”, îşi zise Kaladin. În schimb, armata nu trebuia să se apropie de spărtură în vreme ce se trăgea asupra ei. Soldaţii se puteau ascunde în spatele acelor poduri. — Dalinar Kholin, zise Moash. Se spune că e un adevărat ochiluminoşi, ca bărbaţii din vremurile de odinioară. Un om de onoare şi de cuvânt. Kaladin pufni. — Am văzut o grămadă de ochi-luminoşi cu aceeaşi reputaţie, şi toţi m-au dezamăgit, de fiecare dată. O să vă povestesc cândva 1282

despre Luminlordul Amaram. — Amaram? întrebă Cikatrice. Cristalpurtătorul? — Ai auzit de asta? întrebă Kaladin. — Sigur, răspunse Cikatrice. Ar trebui să se îndrepte spre noi. În taverne, toată lumea vorbeşte despre sosirea lui. Erai cu el când şi-a câştigat Cristalele? — Nu, răspunse încet Kaladin. Nimeni n-a fost de faţă. Armata lui Dalinar Kholin se apropia, traversând platoul din sud. Se îndrepta, în mod uimitor, drept către platoul pe care se purta lupta. — Atacă, spuse Moash, scărpinându-se în cap. Poate-şi dă seama că Sadeas o să piardă şi vrea să-şi încerce norocul după ce se retrage. — Nu, spuse Kaladin, încruntându-se. Intră în luptă. Parshendii trimiseră arcaşi care să tragă în armata lui Dalinar, dar săgeţile lor se loveau de chulli fără să le facă niciun rău. Un grup de soldaţi desprinse podurile şi le împinse la locul lor în timp ce arcaşii lui Dalinar îşi ocupau poziţiile, trăgând la rândul lor în parshendi. — Nu vi se pare că Sadeas a adus mai puţini soldaţi la podalergarea asta? întrebă Sigzil, alăturându-se grupului care privea armata lui Dalinar. Poate că aşa a fost planul. Poate că deasta a vrut să se lase încercuit. Podurile aveau manivele pentru a fi coborâte şi se puteau extinde; erau o minune a ingineriei în acţiune. Când începuseră să funcţioneze, se întâmplă ceva cu-adevărat straniu: doi Cristalpurtători, probabil Dalinar şi fiul său, săriră peste spărtură şi1283

i atacară pe parshendi. Confuzia astfel iscată le îngădui soldaţilor să instaleze podurile largi, aşa că putu traversa şi o parte a cavaleriei grele, ca să le vină în ajutor. Era un asalt cu poduri complet diferit, iar Kaladin se trezi cântărind urmările. — Se alătură într-adevăr bătăliei, zise Moash. Cred c-au de gând să lupte împreună. — O să meargă mult mai bine, spuse Kaladin. Mă surprinde că nau mai încercat până acum. — Fiindcă nu-nţelegi cum gândesc ochi-luminoşii, zise pufnind Teft. Înalţii prinţi nu vor doar să câştige o luptă, fiecare vrea s-o câştige de unul singur. — Mi-aş fi dorit să fiu recrutat în armata asta, spuse Moash, aproape cu respect. Armurile soldaţilor străluceau şi formaţiile de luptă erau evident îndelung exersate. Dalinar – Ghimpele Negru – făcuse treabă mai bună decât Amaram, construindu-şi o reputaţie bazată pe onestitate. Oamenii auziseră de el până şi-n Vatra-de-Piatră, dar Kaladin cunoştea toate blestemăţiile pe care le putea ascunde o platoşă perfect lustruită. „Totuşi, bărbatul care a luat apărarea târfei de pe stradă purta uniformă albastră. Era Adolin. Fiul lui Dalinar. Şi a apărat-o părând să nu aibă niciun interes ascuns”, cugetă el. Îşi încleştă fălcile, alungând astfel de gânduri. N-avea să se lase păcălit încă o dată. Nicidecum. O vreme, lupta fu mai sălbatică, dar parshendii erau copleşiţi – striviţi între două forţe care-i atacau din direcţii opuse. Nu trecu 1284

mult şi echipa lui Kaladin conduse un grup de soldaţi victorioşi înapoi în tabără. ● Kaladin roti sfera între degete. Sticla altminteri limpede se răcise, păstrând pe o parte un şir subţire de bule îngheţate pentru totdeauna. Bulele erau, la rândul lor, sfere minuscule care captau lumina. Era în spărtură şi îşi făcea datoria adunând lucruri de la morţi. Se întorseseră de la asaltul platoului atât de repede, încât Hashal, sfidând logica sau soarta, îi trimisese la spărtură în aceeaşi zi. Kaladin continuă să învârtească sfera între degete. Chiar în mijloc era suspendat un smarald mare, tăiat în formă rotundă, cu zeci de faţete minuscule pe întreaga suprafaţă. Pe o margine a nestematei atârna o ridicătură minusculă formată din bule, ca şi cum acestea ar fi tânjit să se afle în apropierea strălucirii sale. Din interiorul învelişului de sticlă izvora, strălucitoare, verde şi limpede, o Lumină de Furtună revărsată pe degetele lui Kaladin. Era un broam de smarald, cea mai mare diviziune a unei sfere. Valora sute de sfere mai mici. Pentru podari, însemna o adevărată avere. Una ciudat de inaccesibilă, fiindcă le era imposibil s-o cheltuiască. Lui Kaladin i se părea că în piatra aceea putea desluşi ceva care avea de-a face cu furtuna dezlănţuită. Lumina era precum… părea o parte din furtună, prinsă în interiorul smaraldului. Nu era cu desăvârşire uniformă; părea astfel doar prin comparaţie cu pâlpâirea lumânărilor, a torţelor sau a lămpilor. Ţinând sfera aproape, zărea lumina învolburându-se. — Ce facem cu ea? întrebă Moash, de alături. 1285

Pietroi stătea tot lângă Kaladin, în cealaltă parte. Cerul fiind înnorat, acolo, jos, întunericul era mai gros ca de obicei. Vremea rece din ultima perioadă lăsase loc primăverii, deşi frigul continua să fie neplăcut. Podarii lucrau cu spor, adunând cu iuţeală suliţe, armuri, cizme şi sfere de la morţi. Fiindcă aveau puţin timp şi fiindcă podalergarea de mai înainte fusese istovitoare, Kaladin hotărâse să renunţe la antrenamentul cu suliţa din ziua aceea. Încărcau obiectele găsite şi lăsau o parte din ele acolo, cu gândul de a le folosi la următoarea descindere în spărtură, evitând astfel pedeapsa. În timp ce munceau, descoperiseră un ofiţer ochi-luminoşi. Un om cu adevărat bogat. Numai acel broam de smarald valora cât plata pe două sute de zile a unui podar sclav. În aceeaşi pungă mai descoperiseră stropi şi pete care făceau, laolaltă, ceva mai mult decât un alt broam de smarald. Bogăţie. O avere. Iar pentru un ochiluminoşi asta nu însemna decât mărunţiş. — Cu ăsta i-am putea hrăni pe răniţi o lună, spuse Moash. Am cumpăra toate leacurile pe care ni le-am dori. Părinte al Furtunii! Probabil c-am putea mitui gărzile din jurul taberei ca să ne lase să ieşim. — Aşa ceva n-o să se întâmple, spuse Pietroi. E imposibil să scoţi sfere din spărtură. — Le-am putea înghiţi, zise Moash. — Te-ai îneca. Sunt prea mari, nu? — Fac prinsoare că pot, zise Moash şi ochii îi scânteiară, reflectând verzuia Lumină de Furtună. Sunt mai mulţi bani decât am văzut vreodată. Merită riscul. 1286

— Cu înghiţitul n-o să meargă, spuse Kaladin. Crezi că străjerii care ne păzesc la latrine sunt puşi acolo ca să nu fugim? Pun prinsoare că o brută de parsh trebuie să cerceteze ce iese din noi şi iam văzut pe străjeri notându-i pe cei care merg prea des acolo. Nu suntem noi primii care s-au gândit să-nghită sfere. Moash şovăi, apoi oftă, descurajat. — Probabil că ai dreptate. Lua-te-ar Furtuna, ai dreptate. Dar nu putem să le-o dăm pur şi simplu, nu-i aşa? — Ba da, putem, răspunse Kaladin, închizându-şi pumnul în jurul sferei. Lumina era atât de puternică încât îi strălucea mâna. Nam putea s-o cheltuim niciodată. Un podar cu un broam întreg? Near da de gol. — Dar… începu Moash. — O să le-o dăm, Moash. Kaladin ridică punga cu celelalte sfere. — Dar o să găsim o cale să păstrăm astea. Pietroi dădu din cap. — Da. Dacă le dăm sfera mai valoroasă, vor crede că suntem cinstiţi, nu? O să mascăm hoţia şi poate vom primi chiar şi o mică recompensă. Dar cum putem face treaba asta, cum putem păstra punga? — Mă gândesc, răspunse Kaladin. — Atunci gândeşte-te repede, spuse Moash, cu ochii la torţa lui Kaladin, înţepenită între două pietre de lângă peretele spărturii. Va trebui să ne-ntoarcem în curând. Kaladin îşi deschise pumnul şi roti sfera între degete. Cum? — Aţi mai văzut vreodată ceva atât de frumos? întrebă Moash, cu 1287

ochii la smarald. — Nu e decât o sferă, răspunse Kaladin, cu gândul în altă parte. O unealtă. Am avut cândva o cupă plină cu o sută de broami de diamant şi mi s-a spus că erau ai mei. De vreme ce n-am ajuns niciodată să-i cheltuiesc, e ca şi cum n-ar fi avut nicio valoare. — O sută de diamante? întrebă Moash. Unde… cum? Kaladin închise gura, blestemându-se în sinea lui. „N-ar trebui să povestesc astfel de lucruri.” — Haideţi, spuse îndesând broamul de smarald în punga neagră. Trebuie să ne mişcăm repede. Moash oftă, dar Pietroi îl bătu pe spate, binedispus, şi li se alăturară celorlalţi podari. Pietroi şi Lopen – călăuziţi de Syl – îi conduseră la un morman de leşuri în uniforme roşu cu maro. Nu ştiau în slujba cărui înalt prinţ fuseseră, dar muriseră de puţină vreme. Printre ei nu era niciun parshendi. Kaladin se uită într-o parte, unde lucra Shen – podarul parsh. Tăcut, supus, hotărât. Teft încă n-avea încredere în el. Într-un fel, Kaladin se bucura pentru asta. Syl se opri din zbor pe peretele de alături şi rămase cu picioarele pe suprafaţa acestuia şi cu ochii la cer. „Gândeşte-te”, îşi spuse Kaladin. „Cum păstrăm sferele astea? Trebuie să existe o cale.” Însă toate posibilităţile păreau mult prea primejdioase. Dacă erau prinşi furând, probabil că li s-ar fi dat o altă corvoadă. Kaladin nu voia să rişte aşa ceva. Viaţăspreni verzi şi tăcuţi începură să i se contureze în jur, plutind printre muşchi şi hasperi. Câteva flori creţe se deschiseră, desfăcându-şi frunzele roşii şi galbene lângă capul lui. Kaladin se 1288

gândise în repetate rânduri la moartea lui Dunny. Podul Patru nu se afla în siguranţă. Era adevărat că în ultima vreme avuseseră pierderi uimitor de reduse, dar se împuţinau, totuşi. Şi orice podalergare putea însemna oricând un dezastru total. Era suficient ca parshendii să-şi îndrepte o singură dată atenţia asupra lor. Dacă pierdeau trei sau patru oameni, aveau să se răstoarne cu podul. Şi valul de săgeţi avea să se dubleze, secerându-i pe toţi. Aceeaşi veche problemă, cu care-şi bătea capul zi de zi. Cum puteai proteja podarii, când toată lumea voia ca ei să rămână fără apărare, mereu în primejdie? — Hei, Sig, spuse Hărţi, trecând pe lângă ei cu un braţ de suliţe. Eşti un lumecântător, nu-i aşa? Hărţi devenise din ce în ce mai prietenos în ultimele săptămâni şi se dovedise foarte priceput când trebuia să-i stârnească pe ceilalţi la vorbă. Bărbatul chel îl făcea pe Kaladin să se gândească la un hangiu, întotdeauna grăbit să-şi facă muşteriii să se simtă în largul lor. Sigzil, care scotea cizmele mai multor cadavre înşiruite, se uită la Pietroi strângând din buze, ca şi cum ar fi vrut să spună: „E numai vina ta.” Ceilalţi aflaseră că era lumecântător, iar asta îl nemulţumea. — De ce nu ne spui o poveste? întrebă Hărţi, punându-şi suliţele jos. Ajută-ne să treacă timpul. — Nu sunt un nătâng de măscărici sau de povestitor, răspunse Sigzil, scoţând o cizmă. Nu „spun poveşti”. Răspândesc cunoştinţe despre diverse culturi, popoare, idei şi vise. Aduc pacea prin înţelegere. E o însărcinare sacră, primită de ordinul meu chiar de la 1289

Heralzi. — Păi de ce nu-ncepi să le răspândeşti? întrebă Hărţi, rămânând locului şi ştergându-şi mâinile de pantaloni. Sigzil oftă zgomotos. — Foarte bine. Despre ce vrei să-ţi vorbesc? — Nu ştiu. Despre ceva interesant. — Povesteşte-ne despre luminregele Alazansi şi despre flota lui de o sută de corăbii, strigă Leyten. — Nu sunt povestitor, repetă Sigzil. Istorisesc despre naţiuni şi despre popoare, nu spun poveşti pe care le asculţi prin taverne. Eu… — Există un loc în care oamenii trăiesc în scobituri făcute în pământ? întrebă Kaladin. Un oraş construit într-o încrengătură imensă de culoare ce par săpate în piatră! — Sesemalex Dar, răspunse Sigzil, dând din cap şi trăgând de o altă cizmă. Da, e capitala regatului Emul şi e unul dintre cele mai vechi oraşe din lume. Se spune că oraşul – ba chiar şi regatul – şi-au primit numele de la însăşi Jezrien. — Jezrien? întrebă Malop, ridicându-se în picioare şi scărpinându-se în cap. Cine-i ăsta? Malop era un bărbat cu păr bogat, cu o barbă neagră şi stufoasă şi cu câte cu tatuaj cu glife pe fiecare mână. Şi s-ar fi putut spune că nu era cea mai strălucitoare sferă din cupă. — Voi, aici, în Alethkar, îl numiţi Părintele Furtunii, îl lămuri Sigzil. Sau Jezerezeh’Elin. A fost regele Heralzilor. Stăpân al Furtunilor, aducător al apei şi al vieţii, cunoscut pentru furia şi pentru toanele lui, dar şi pentru îndurarea de care dădea dovadă. 1290

— Of, spuse Malop. — Povesteşte-mi mai multe despre oraş, îi ceru Kaladin. — Sesemalex Dar. E într-adevăr construit în nişte canale uriaşe. Alcătuiesc un model de-a dreptul uimitor. Apără oraşul împotriva furtunilor, fiindcă fiecare canal are o margine laterală, care împiedică apa de pe platoul de piatră din jur să se prelingă în interior. Asta, plus scurgerea printr-un sistem de crăpături, fereşte oraşul de inundaţii. Locuitorii sunt cunoscuţi pentru priceperea cu care fac vase din crem; oraşul e de o importanţă majoră pentru călătorii din sud-vest. Emulii sunt un trib askarki aparte şi, ca etnie, sunt makabaki – cu pielea de culoare întunecată, ca mine. Regatul lor se învecinează cu al meu şi, în copilărie, l-am vizitat de multe ori. E un loc minunat, plin de călători exotici. Vorbind, Sigzil se destindea din ce în ce mai mult. — În privinţa străinilor, legile lor sunt foarte îngăduitoare. Un om care nu face parte din poporul lor nu poate stăpâni o casă sau o prăvălie, dar când îi vizitezi eşti tratat „ca o rudă venită de departe, cu toată curtoazia şi cu toată îngăduinţa”. Un străin poate lua cina în orice casă doreşte, presupunând că e respectuos şi oferă un dar sau un fruct. Locuitorii sunt interesaţi mai ales de fructe exotice. Îl venerează pe Jezrien, deşi nu-l acceptă ca pe un personaj din religia vorină. Pentru ei e unicul zeu. — Heralzii nu sunt zei, zise încruntat Teft. — Nu sunt pentru tine, răspunse Sigzil. Alţii îi privesc diferit. Emulii au ceea ce eruditelor voastre le place să numească o „religie desprinsă” – conţine câteva idei vorine. Însă pentru emuli, religia voastră e cea desprinsă. 1291

Asta părea să-l amuze pe Sigzil, deşi Teft se mulţumea să se încrunte. Sigzil continuă să ofere tot mai multe amănunte, vorbind despre rochiile vaporoase ale femeilor şi despre felul în care-şi acopereau capul, ca şi despre robele preferate de bărbaţi. Despre gustul mâncării – sărat – şi despre modul în care salutau un prieten vechi – ducându-şi arătătorul stâng la frunte şi înclinându-se cu respect. Sigzil ştia impresionant de multe lucruri despre ei. Kaladin observă că din când în când zâmbea cu nostalgie, probabil amintindu-şi de propriile călătorii. Amănuntele erau interesante, dar pe Kaladin îl surprindea faptul că oraşul acela – peste care zburase în vis, cu câteva săptămâni în urmă – era de fapt real. Şi nu mai putea trece cu vederea strania repeziciune cu care i se vindecau rănile. I se întâmpla ceva ciudat. Ceva mai presus de fire. Dacă avea legătură cu faptul că toată lumea din jurul lui părea să moară întotdeauna? Îngenunche şi începu să caute prin buzunarele leşurilor, o îndatorire de care alţi podari se fereau. Acolo erau păstrate sfere, cuţite şi alte obiecte utile. Amintirile personale, de genul rugăciunilor nearse, erau lăsate asupra leşurilor. Găsi câţiva stropi de zirconiu, pe care-i adăugă în punga cu sfere. Poate că Moash avea dreptate. Dacă izbuteau să scoată banii din spărtură, ar fi putut da mită ca să părăsească tabăra? Ar fi fost, bineînţeles, o cale mai sigură decât lupta. Prin urmare, de ce-şi dorea cu atâta insistenţă să-i înveţe pe podari să lupte? De ce nu se gândise nicidecum să-i scoată din tabără pe furiş? Îl pierduse pe Dallet, îi pierduse pe toţi ceilalţi din plutonul 1292

armatei lui Amaram. Îşi imagina c-ar fi îndreptat toate acestea instruind un alt grup de podari? Voia să salveze nişte oameni pe care ajunsese să-i iubească, sau voia să-şi dovedească lui însuşi ceva anume? Experienţa îi spunea că bărbaţii care nu erau în stare să lupte aveau un mare dezavantaj în acea lume a războaielor şi a furtunilor. Poate că ar fi fost o soluţie mai bună să plece pe furiş, dar el nu se prea pricepea la aşa ceva. În plus, chiar dacă reuşeau să plece astfel, Sadeas tot ar fi trimis soldaţi după ei. Necazurile aveau să-i prindă din urmă. Indiferent ce cale ar fi ales, podarii trebuiau să ucidă ca să-şi păstreze libertatea. Închise ochii, strângând cu putere din pleoape, şi-şi aduse aminte de una dintre încercările lui de evadare, când izbutise să-i ajute pe sclavii care-l însoţeau să rămână liberi timp de o săptămână, ascunzându-se într-un ţinut nelocuit. În cele din urmă, fuseseră prinşi de vânătorii pe care-i trimisese stăpânul lor. Atunci îl pierduse pe Nalma. „Nimic din toate astea n-are legătură cu salvarea celor de aici, în momentele astea. Am nevoie de aceste sfere.” Sigzil încă mai vorbea despre emuli. — Pentru ei, spunea lumecântătorul, nevoia de a lovi un om anume e o prostie. Îşi poartă războaiele invers decât o faceţi voi, alethii. Sabia nu e o armă potrivită pentru un conducător. O halebardă e mai bună, suliţa e şi mai bună decât ea, iar cele mai bune sunt un arc şi o săgeată. Kaladin scoase o altă mână de sfere – nişte stropi azurii – din buzunarul unui soldat. Erau lipite de o bucată veche de brânză de 1293

scroafă, împuţită şi mucegăită. Se strâmbă, le desprinse şi le spălă într-o băltoacă. — Suliţele, întrebuinţate de ochi-luminoşi? se miră Drehy. E ridicol. — De ce? întrebă Sigzil, părând ofensat. Eu găsesc că obiceiurile emulilor sunt interesante. În unele ţări, e detestat orice fel de luptă. De pildă shinii spun că dacă trebuie să te lupţi cu un om, ai pierdut deja. Omorul e, în cel mai bun caz, un mod brutal de a rezolva problemele. — N-ai de gând să fii ca Pietroi şi să refuzi să lupţi, nu-i aşa? întrebă Cikatrice, aruncându-i mâncătorului de coarne o privire a cărei asprime era abia mascată. Pietroi pufni şi îi întoarse spatele bărbatului mai scund, îngenunchind ca să-ndese cizme într-un sac mare. — Nu, răspunse Sigzil. Cred că am înţeles cu toţii că pe orice altă cale am dat greş. Poate dacă stăpânul meu ar şti că sunt încă în viaţă… dar nu. E o prostie. Da, o să lupt. Dac-o să fie nevoie, suliţa pare o armă potrivită, deşi eu unul aş prefera, sincer, să pun o distanţă mai mare între mine şi duşmanii mei. Kaladin se încruntă. — Te gândeşti la un arc? Sigzil dădu din cap. — Pentru poporul meu, arcul e o armă nobilă. — Ştii să-l foloseşti? — Din păcate, nu, răspunse Sigzil. Dacă aş fi putut face aşa ceva, aş fi spus până acum. Kaladin se ridică, deschise punga şi puse sferele înăuntru, alături 1294

de celelalte. — Sunt arcuri printre leşuri? Podarii se uitară unii la alţii şi câţiva clătinară din cap. „Dar-ar furtuna!” se gândi Kaladin. În minte începuse să-i încolţească o idee, dar asta o anula. — Adunaţi nişte suliţe, spuse. Puneţi-le deoparte. O s-avem nevoie de ele pentru instrucţie. — Dar trebuie să le predăm, zise Malop. — Nu şi dacă nu le luăm cu noi sus, răspunse Kaladin. De fiecare dată când umblăm după lucrurile morţilor, o să păstrăm câteva suliţe şi-o să le stivuim aici. O s-adunăm curând destul de multe pentru antrenamentele noastre. — Şi cum o să le ducem sus când va sosi momentul evadării? întrebă Teft, frecându-şi bărbia. Suliţele lăsate aici, jos, nu le vor face niciun bine acestor flăcăi când o să-nceapă adevărata luptă. — O să găsim o cale de a le duce sus, răspunse Kaladin. — Mereu spui lucruri de felul ăsta, observă Cikatrice. — Încetează, Cikatrice, zise Moash. Ştie ce face. Kaladin clipi, nedumerit. Moash tocmai îi luase apărarea? Cikatrice roşi. — Nu asta am vrut să spun, Kaladin. Mă întrebam şi eu, asta-i tot. — Înţeleg. E… Kaladin amuţi când Syl coborî în spărtură sub forma unei panglici şerpuitoare. Ea se opri pe o piatră care ieşea în afara peretelui, luându-şi înfăţişarea de femeie. — Am găsit alt morman de leşuri. Sunt mai ales parshendi. 1295

— Sunt şi arcuri? întrebă Kaladin. Mai mulţi podari se uitară la el nedumeriţi, cu gura căscată, până când văzură că fixa cu privirea ceva aflat în aer. Atunci dădură din cap unii către alţii, cu subînţeles. — Cred că da, răspunse Syl. E în partea asta. Nu prea departe. Podarii aproape că terminaseră cu leşurile din jur. — Adunaţi-vă lucrurile, le spuse Kaladin. Am găsit un alt loc de unde avem ce lua. Trebuie s-adunăm cât de multe putem şi să depozităm apoi o parte aici, în spărtură, undeva unde obiectele au mari şanse să nu fie luate de apă. Oamenii adunară tot ce găsiseră, îşi aruncară sacii pe umeri şi fiecare luă câte o suliţă sau două. Câteva clipe mai târziu înaintau pe fundul umed al spărturii, urmând-o pe Syl. Trecură de crăpăturile din pereţi în care se înţepeniseră oase vechi, spălate de furtuni, dând naştere unor mormane de femururi, tibii, cranii şi coaste. După vreun sfert de oră ajunseră în locul descoperit de Syl. Împrăştiate, trupurile mai multor parshendi zăceau în grămezi din care se iţea din când în când uniforma albastră a unui alethi. Kaladin îngenunche lângă unul dintre cadavre. Recunoscuse perechea de glife stilizate din blazonul lui Dalinar Kholin, brodată pe haina acestuia. De ce armata lui Dalinar i se alăturase lui Sadeas în timpul luptei? Ce se schimbase? Kaladin le făcu semn oamenilor să-nceapă să adune lucruri de pe leşurile alethilor, în timp ce el se apropia de cadavrul unui parshendi. Murise de mult mai puţină vreme decât oamenii lui Dalinar. Parshendii pe care-i găseau nu erau nicidecum la fel de 1296

mulţi ca alethii. Nu numai fiindcă la orice luptă luau parte mai puţini, ci şi pentru că era mai puţin probabil să-şi găsească moartea căzând în spărturi. În plus, Sigzil bănuia că trupurile lor erau mai dense decât cele omeneşti, aşa că nici nu erau luate de apă, nici nu pluteau cu aceeaşi uşurinţă. Kaladin rostogoli leşul pe o parte, iar mişcarea asta îi smulse cuiva din spatele grupului de podari un şuierat neaşteptat. Kaladin se răsuci şi-l văzu pe Shen făcându-şi loc în faţă, cu un avânt neobişnuit. Teft se mişcă repede, înşfăcându-l din spate şi ţinându-l într-o strânsoare sufocantă. Ceilalţi podari se ridicară uluiţi, unii dintre ei intrând din instinct în poziţie de luptă. Shen se zbătu fără vlagă în strânsoarea lui Teft. Înfăţişarea parshului era diferită de a verilor săi morţi; aflându-se atât de aproape, deosebirile săreau în ochi mai tare. Aidoma majorităţii parshilor, Shen era scund şi cam grăsuţ. Îndesat, puternic, dar nu ameninţător. Însă cadavrul de jos era musculos şi construit ca un mâncător de coarne; ajungea cam la înălţimea lui Kaladin şi era mult mai lat în spate. Pielea amândurora era marmorată, dar a parshendiului avea acele excrescenţe stranii, roşii-portocalii, care alcătuiau o armură, protejând capul, pieptul, braţele şi picioarele. — Dă-i drumul, zise Kaladin, curios. Teft îi aruncă o privire, apoi, fără tragere de inimă, îi dădu ascultare. Împleticindu-se, Shen străbătu terenul denivelat şi-l împinse pe Kaladin cu blândeţe, dar cu fermitate, îndepărtându-l de parshendiul căzut. Şi rămase acolo, ca şi cum ar fi vrut să-l apere de Kaladin. 1297

— A mai făcut aşa ceva, spuse Pietroi, apropiindu-se. Când a mers cu mine şi cu Lopen în căutare de leşuri. — Protejează cadavrele parshendilor, gancho, adăugă Lopen. În mod sigur ar fi în stare să te-njunghie de-o sută de ori dacă ai clinti unul. — Toţi sunt aşa, spuse Sigzil, din spate. Kaladin se întoarse spre el, ridicându-şi o sprânceană. — Muncitorii parshi, îi explică Sigzil. Li se îngăduie să se ocupe de morţii lor; e unul dintre puţinele lucruri în care par să pună pasiune. Se înfurie când atinge altcineva leşurile. Le înfăşoară în pânză fină, le duc în pustietate şi le lasă pe lespezi de piatră. Kaladin se uită la Shen. „Mă întreb…” — Luaţi tot ce găsiţi la parshendi, le spuse oamenilor săi. Teft, probabil că tu va trebui să-l ţii pe Shen tot timpul. Nu-l pot lăsa săncerce să ne oprească. Teft îi răspunse cu o privire de om chinuit; încă mai era de părere c-ar fi trebuit să-l pună pe Shen în faţa podului şi să-l lase să moară. Dar făcu ce i se ceruse, împingându-l pe Shen deoparte şi cerând ajutorul lui Moash ca să-l ţină. — Şi purtaţi-vă respectuos cu morţii, băieţi, adăugă Kaladin. — Sunt parshendi! obiectă Leyten. — Ştiu, zise Kaladin. Dar ceea ce facem îl deranjează pe Shen. E unul dintre noi, deci bine-ar fi să nu-l întărâtăm prea tare. Parshul îşi lăsă braţele în jos cu părere de rău şi nu se opuse când Teft şi Moash îl traseră cât mai departe. Părea resemnat. Cei din neamul lui erau înceţi la minte. Cât de multe înţelegea Shen? — Căutai un arc? întrebă Sigzil, îngenunchind şi trăgând unul 1298

de-al parshendilor, scurt şi cu coarne, de sub un mort. Coarda i-a dispărut. — E una în punga ăstuia, spuse Hărţi, scoţând ceva din punga atârnată la cingătoarea altui cadavru. Ar putea fi încă bună. Kaladin luă arma şi coarda. — Ştie cineva să folosească arcul? Podarii se uitară unii la alţii. Arcurile nu erau de niciun folos pentru vânătoarea celor mai multe dintre animalele care aveau carapace; praştiile dădeau rezultate mult mai bune. Arcul nu era cu adevărat util decât pentru uciderea altor oameni. Kaladin se uită la Teft, care clătină din cap. Nu fusese învăţat să-l folosească; aşa cum nu-l învăţase nimeni nici pe Kaladin. — E simplu, spuse Pietroi, rostogolind trupul unui parshendi. Pui săgeata pe coardă. Ţinteşti în partea opusă. Tragi foarte tare. Îi dai drumul. — Mă-ndoiesc c-o să fie chiar atât de uşor, zise Kaladin. — Abia ai timp să-i obişnuieşti pe flăcăi cu suliţa, spuse Teft. Vrei să-i înveţi pe unii să tragă şi cu arcul? Şi încă fără un instructor care să ştie cum se foloseşte? Kaladin nu răspunse. Îşi îndesă arcul şi coarda în sac, adăugând câteva săgeţi, apoi îi ajută pe ceilalţi. O oră mai târziu, mergeau prin spărtură către scară, cu torţele sfârâind, în timp ce amurgul se apropia. Cu cât se întuneca mai tare, cu atât mai neplăcut era să stai în spărtură. Umbrele se îndeseau, iar sunetele îndepărtate – picurarea apei, căderea pietrelor, şuierul vântului – căpătau o tentă ameninţătoare. Când Kaladin trecu dincolo de un cot, un grup de cremlingi cu câte o droaie de picioare o luară la goană de-a lungul 1299

peretelui şi dispărură într-o crăpătură. Podarii vorbeau din ce în ce mai puţin, iar el nu se amesteca în discuţii. Din când în când se uita peste umăr la Shen. Parshul tăcut mergea cu capul în jos. Jefuirea leşurilor parshendilor îl tulburase peste măsură. „M-aş putea folosi de asta”, se gândi Kaladin. „Să îndrăznesc oare?” Ar fi fost un risc. Unul foarte mare. Şi mai fusese condamnat o dată la moarte pentru că schimbase soarta unei bătălii. „Mai întâi sferele”, îşi spuse. Dacă izbutea să le scoată pe platou, ar fi însemnat că putea scoate şi alte obiecte. În cele din urmă zări deasupra o umbră, întinzându-se de-a latul. Ajunseseră la primul pod permanent. Kaladin îşi continuă drumul alături de ceilalţi, până când ajunse într-un loc unde fundul spărturii era mai aproape de suprafeţele platourilor alăturate. Acolo se opri. Podarii se adunară în jurul lui. — Sigzil, spuse el, arătând cu degetul. Tu ştii câte ceva despre arcuri. Cât de greu crezi c-ar fi să nimereşti cu o săgeată? — Am tras de câteva ori cu arcul, dar nu mă pot considera expert. Îmi imaginez că n-ar trebui să fie prea greu. Ce distanţă să fie? Poate cincisprezece metri? — La ce-ar folosi? întrebă Moash. Kaladin săltă în mână punga plină de sfere, apoi se uită la ceilalţi înălţând o sprânceană. — Legăm punga de o săgeată, apoi o tragem, astfel încât să senfigă în partea de dedesubt a podului. Pe urmă, în timpul unei pod alergări, Lopen şi Dabbid se pot opri să bea apă, chiar lângă podul ăla. Pot întinde mâna sub lemnul lui şi pot scoate săgeata. Şi-o s1300

avem sferele. Teft fluieră. — Deşteaptă treabă. — Am putea scoate toate sferele, spuse Moash, înflăcărându-se. Chiar şi… — Nu, îl întrerupse Kaladin, cu hotărâre. Cele de valoare mai mică sunt şi-aşa destul de periculoase; lumea o să-nceapă să sentrebe de unde au podarii atâţia bani. Avea să fie nevoit să-şi cumpere proviziile de la mai mulţi spiţeri, ca să-şi ascundă bogăţia. Moash părea dezamăgit, dar ceilalţi erau entuziasmaţi. — Cine vrea să-ncerce? întrebă Kaladin. Poate ar trebui să tragem mai întâi de câteva ori, ca să exersăm, şi abia apoi să legăm punga. Sigzil? — Nu ştiu dacă vreau să iau asta asupra mea, răspunse azishul. Poate ar trebui să-ncerci tu, Teft. Teft îşi frecă bărbia. — Sigur. Cred că da. Cât de greu poate fi? — Cât de greu? întrebă Pietroi pe neaşteptate. Kaladin aruncă o privire într-o parte. Pietroi stătea în spatele grupului, dar înălţimea lui îl făcea uşor de văzut. Îşi ţinea braţele încrucişate. — Cât de greu, Teft? continuă el. Cincisprezece metri nunseamnă prea mult, dar nu e o lovitură uşoară. Iar ca să nimereşti, având o pungă cu sfere grele legată de săgeată? Ha! Trebuie să-nfigi săgeata aproape de margine, ca să poată Lopen s-ajungă la ea. Dacă greşeşti, ai putea să pierzi toate sferele. Şi dacă săgeata iese din 1301

spărtură şi e văzută de cercetaşii care stau sus, lângă pod? Le-ar da de bănuit, nu-i aşa? Kaladin se uită la mâncătorul de coarne. „E simplu”, spusese el. „Ţinteşti în partea opusă ţie… îi dai drumul…” — Ei, zise Kaladin, privindu-l pe Pietroi cu coada ochiului. Cred că va trebui să riscăm. Fără sferele astea, răniţii mor. — Am putea aştepta până la următoarea podalergare, spuse Teft. Am putea să legăm o frânghie de pod şi s-o aruncăm în spărtură, iar data viitoare am lega punga de ea… — Cincisprezece metri de frânghie? spuse Kaladin pe un ton tăios. Am atrage atenţia dac-am cumpăra aşa ceva. — Nu, gancho, se amestecă Lopen. Am un văr care lucrează întrun loc unde se vând frânghii. Cu bani, ţi-aş putea face rost uşor. — Poate, zise Kaladin. Dar tot ar trebui s-o ascunzi pe targă şi apoi să-i dai drumul în spărtură fără să te vadă nimeni. Şi s-o lăsăm atârnată acolo câteva zile? Ar fi văzută. Ceilalţi dădură aprobator din cap. Pietroi păru foarte stânjenit. Oftând, Kaladin scoase arcul şi câteva săgeţi. — Va trebui să ne încercăm norocul. Teft, de ce n-ai… — Of, pe spiritul lui Kali’kalin, mormăi Pietroi. Hai, dă-mi arcul. Îşi făcu loc printre podari şi luă arcul din mâna lui Kaladin, care îşi ascunse un zâmbet. Pietroi se uită în sus, apreciind distanţa în lumina care se împuţina din ce în ce mai mult. Legă coarda, apoi întinse mâna. Kaladin îi puse în ea o săgeată. El lăsă arcul în jos şi trase. Săgeata zbură cu mare iuţeală şi se izbi zăngănind de peretele spărturii. Pietroi dădu din cap doar pentru sine, apoi arătă spre punga lui 1302

Kaladin. — Punem numai cinci sfere, spuse. Dacă mai adaugi una, săgeata ar fi prea grea. Chiar şi-ncercarea cu cinci e o nebunie. Câmpeni zăpăciţi de prea mult aer! Kaladin zâmbi, apoi numără cinci pete de safir şi le puse într-o pungă goală. Pe aceasta i-o întinse lui Pietroi, care scoase un cuţit şi crestă coada unei săgeţi în apropierea vârfului. Cikatrice îşi încrucişă braţele şi se sprijini de peretele plin de muşchi. — Ştiţi, asta e hoţie. — Da, răspunse Kaladin, uitându-se la Pietroi. Şi nu mă simt câtuşi de puţin vinovat pentru ea. Tu te simţi? — Nicidecum, zise rânjind Cikatrice. — Mă gândesc că dacă cineva încearcă să te ucidă, n-are de ce să se mai aştepte să-i fi credincios, dar-ar furtuna, însă dacă s-ar duce careva la Gaz… Ceilalţi podari deveniră dintr-odată nervoşi, mai multe perechi de ochi îndreptându-se către Shen, deşi Kaladin îşi dădea seama că nu la parsh se gândise Cikatrice. Dacă un podar i-ar fi trădat pe ceilalţi, ar fi putut primi o recompensă. — Poate ar trebui să punem pe cineva de pază, propuse Drehy. Ştiţi, ca să fim siguri că nu se duce nimeni pe furiş la Gaz. — Nici gând, zise Kaladin. Ce vreţi? Să ne zăvorâm în baracă, bănuindu-se atât de tare unii pe alţii, încât să nu mai facem niciodată nimic? Nu. Nu e decât un pericol în plus, adăugă el, clătinând din cap. E unul real, dar nu ne putem irosi puterile spionându-ne între noi. Mergem înainte. 1303

Cikatrice nu părea convins. — Suntem Podul Patru, adăugă Kaladin cu fermitate. Am înfruntat moartea împreună. Trebuie s-avem încredere unii întralţii. Nu putem merge la luptă întrebându-ne care dintre noi o să treacă pe neaşteptate în tabăra cealaltă, le explică, uitându-se pe rând în ochii fiecăruia. Am încredere în voi. În toţi. Mergem până la capăt, şi-o facem împreună. Mulţi îi răspunseră cu gesturi aprobatoare; Cikatrice părea împăcat cu ideea. Pietroi termină de crestat săgeata, apoi începu să lege punga în jurul ei, cât mai strâns. Syl rămăsese tot pe umărul lui Kaladin. — Vrei să stau cu ochii pe ceilalţi? Să mă asigur că nu face nimeni ceea ce crede Cikatrice că ar putea să facă? El şovăi, apoi dădu din cap. Era mai bine să fie sigur. Însă nu voia ca oamenii să fie nevoiţi să se gândească la aşa ceva. Pietroi ridică săgeata în mână, cântărind-o. — O lovitură aproape imposibilă, se plânse el. Apoi, cu o mişcare lină, potrivi săgeata în arc şi şi-o duse lângă obraz, aşezându-se chiar sub pod. Mica pungă atârna, suspendată de lemnul săgeţii. Podarii îşi ţinură respiraţia. Pietroi trase. Săgeata se avântă drept în sus, pe lângă peretele spărturii, aproape prea repede ca să poată fi urmărită cu privirea. Lovi lemnul cu un pocnet uşor, iar Kaladin îşi ţinu respiraţia, dar săgeata nu se desprinse. Rămase atârnată, cu preţioasele sfere legate de coada ei, chiar lângă marginea podului, unde mâna cuiva putea ajunge cu uşurinţă. Kaladin îl bătu pe Pietroi pe umăr, în timp ce podarii îl 1304

ovaţionau. Mâncătorul de coarne se uită la Kaladin. — N-o să folosesc arcul în luptă. Trebuie să ţii minte asta. — Făgăduiesc, spuse Kaladin. O să te iau la luptă doar dac-o să vrei, dar n-o să te silesc. — N-am să lupt. Locul meu nu e pe câmpul de bătaie, zise Pietroi uitându-se la sferele de sus şi schiţând un zâmbet firav. Dar n-are nimic dacă trag în pod. — Cum ai învăţat? întrebă Kaladin. — E secret, răspunse mâncătorul de coarne cu fermitate. Ia arcul. Nu mă mai sâcâi. — Bine. Dar nu ştiu dacă-ţi pot făgădui că n-o să te mai sâcâi. S-ar putea să mai am nevoie să tragi câteva săgeţi pe viitor, spuse Kaladin luând arma. Apoi se uită la Lopen. — Chiar crezi că poţi cumpăra nişte frânghie fără s-atragi atenţia? Lopen se sprijini de perete. — Vărul meu nu m-a dezamăgit niciodată. — Şi până la urmă, câte rude ai? întrebă Jaks Fără-Urechi. — Nu poţi avea niciodată prea multe, răspunse Lopen. — Ei, avem nevoie de frânghie, spuse Kaladin, căruia începuse să-i încolţească în minte un plan. O să schimb sferele alea de sus şi-o s-avem mărunţiş ca să plătim.

1305

56 CARTEA AIA, LOVI-O-AR FURTUNA „Lumina se-ndepărtează atât de mult. Furtuna nu încetează niciodată. Sunt zdrobit, în jurul meu e numai moarte. Plâng pentru sfârşitul tuturor lucrurilor. A câştigat el. O, ne-a învins.” Datată palahakev 1173, cu 16 secunde înainte de moarte. Subiect: un marinar thaylen.

Dalinar lupta, cu Fiorul pulsând în el, rotindu-şi Cristalsabia din şaua lui Galant. În jurul lui, parshendii cădeau cu ochii negri şi arşi. Veneau spre el perechi, fiecare dintre acestea încercând să-l atace dintr-o altă direcţie, fără a-i lăsa vreun răgaz, în speranţa c-aveau să-l năucească. Dacă o pereche se năpustea asupra lui în timp ce atenţia îi era îndreptată în altă parte, ar fi putut să-l trântească de pe cal. Securile şi ghioagele lor, lovindu-l în repetate rânduri, i-ar fi putut crăpa armura. Plăteau scump o asemenea tactică; în jurul lui erau împrăştiate mai multe cadavre. Dar când luptai cu un Cristalpurtător, orice tactică te costa foarte mult. Dalinar îl făcea pe Galant să se mişte mereu dintr-o parte întralta, în timp ce-şi rotea sabia cu mişcări largi. Rămânea întotdeauna cu doar câţiva paşi înaintea primei linii a soldaţilor săi. Un Cristalpurtător avea nevoie de spaţiu pentru luptă; săbiile erau atât de lungi, încât exista mereu pericolul de a-i răni pe oamenii din propria tabără. Garda lui de onoare se apropia numai dacă se 1306

întâmpla să cadă sau să se ivească alte necazuri. Fiorul îl incita, îl întărea. Slăbiciunea aceea – greaţa care-l cuprinsese pe câmpul de luptă cu câteva săptămâni în urmă – nu mai apăruse. Poate că-şi făcuse griji fără rost. Îl răsuci pe Galant exact la timp ca să-nfrunte două perechi de parshendi care se repezeau asupra lui din spate, cântând încetişor. Îşi călăuzi calul cu genunchii, timp în care-şi roti sabia într-o parte cu o mişcare de maestru, tăind gâturile a doi atacatori, apoi braţul unui al treilea. Primii doi se prăbuşiră, cu ochii arşi. Al treilea scăpă arma din mâna rămasă brusc fără viaţă, atârnând cu nervii retezaţi. Al patrulea membru al grupului se grăbi să se îndepărteze, uitându-se urât la Dalinar. Era unul dintre parshendii care nu purtau barbă, iar chipul lui avea ceva ciudat. Forma obrajilor era pur şi simplu puţin cam… „A fost o femeie?” se întrebă Dalinar, uluit. „Nu e cu putinţă. Sau este?” În spate, oştenii lui izbucniră în urale când parshendii se împrăştiară în număr mare pentru a se regrupa. Dalinar îşi lăsă Cristalsabia în jos, cu metalul scânteind, cu gloriospreni licărind în aerul din jur. Stătea în faţa soldaţilor săi şi dintr-un alt motiv. Un Cristalpurtător nu era doar o forţă distructivă; era şi o forţă încurajatoare, inspiratoare. Oamenii luptau cu mai multă vigoare când îşi vedeau luminlordul doborând duşmanii unul după altul. Cristalpurtătorii schimbau soarta bătăliilor. Parshendii fiind pe moment înfrânţi, Dalinar descălecă, sărind pe bolovani. În jurul lui zăceau cadavre care nu erau mânjite de sânge, dar când ce se apropie de locul unde luptaseră oamenii săi, văzu pe 1307

pietre pete de sânge roşu-portocaliu. Cremlingii alergau de colocolo, lipăind prin lichid, iar durerosprenii şerpuiau printre ei. Parshendii răniţi zăceau fixând văzduhul cu privirea, cu feţele ca tot atâtea măşti ale durerii, cântându-şi o melodie abia auzită, obsedantă, adesea doar o înşiruire de şoapte. Nu-şi dădeau niciodată sufletul ţipând. Când ajunse lângă garda sa de onoare, Dalinar simţi fiorul retrăgându-se. — Parshendii se apropie prea tare de Galant, îi spuse lui Teleb, încredinţându-i hăţurile. Pielea Ryshadiumului avea pete de sudoare spumoasă. — Nu vreau să-l pun în pericol. Trimite un om să-l ducă în ultimele linii. Teleb dădu din cap şi-i făcu semn unui soldat să-ndeplinească ordinul. Dalinar îşi săltă Sabia şi studie câmpul de luptă. Parshendii se regrupau. Strategia lor se concentra, ca de obicei, în jurul echipelor de câte doi luptători. Fiecare pereche avea alte arme şi faţa unuia dintre cei doi oşteni era adesea complet rasă, pe când celălalt purta o barbă în care-şi împletise nestemate. Eruditele lui Dalinar sugeraseră că era vorba de un soi rudimentar de ucenicie. Dalinar îi cercetă pe cei fără barbă, în căutarea unor tuleie abia mijite. Nu văzu nici urmă de aşa ceva; în plus, mai mulţi aveau o formă uşor feminină a feţei. Era cu putinţă să fi fost femei? Nu prea păreau să aibă sâni, iar construcţia trupurilor părea bărbătească, deşi straniile lor armuri puteau ascunde multe. Cei fără barbă păreau într-adevăr cu câteva degete mai scunzi, iar formele feţelor… cercetându-le, părea posibil. Perechile ar fi putut fi soţ şi 1308

soţie, luptând împreună? Faptul i se părea izbitor şi fascinant de straniu. Era posibil ca, deşi purtau războiul de şase ani, nimeni să nu-şi fi găsit timp să afle cărui sex îi aparţineau duşmanii? Da. Platourile pe care se luptau se aflau atât de departe şi nimeni nu adusese vreodată în tabere cadavre de parshendi; trimiteau doar oameni care să le ia nestematele din bărbi sau să le-adune armele. De când pierise Gavilar, nu-şi mai prea dăduse nimeni osteneala săi studieze pe parshendi. Toţi îşi doreau doar să-i vadă morţi şi, dacă alethii se pricepeau la ceva, atunci ştiau să ucidă. „Acum şi tu ar trebui să-i ucizi, nu să le studiezi cultura”, îşi spuse Dalinar. Dar se hotărî să-şi pună soldaţii să ia câteva cadavre pentru erudite. Trecu la atac într-o altă parte a câmpului de luptă, ţinându-şi Cristalsabia în faţă, cu ambele mâini, şi având grijă să nu înainteze mai repede decât oamenii lui. Spre sud vedea fluturând steagul lui Adolin, conducând atacul diviziei sale. În ultima vreme, tânărul fusese neobişnuit de rezervat. Descoperind că se înşelase în privinţa lui Sadeas, părea să fi devenit mai meditativ. La vest flutura mândru steagul lui Sadeas, iar oamenii lui îi împiedicau pe duşmani s-ajungă la pupă. Sosise primul, ca de obicei, şi-i atrăsese pe parshendi în luptă, permiţându-le companiilor lui Dalinar să pătrundă cu uşurinţă pe câmpul de bătaie. Acesta din urmă se gândise să scoată pur şi simplu nestemata, pentru ca alethii să se poată retrage, dar de ce să fi pus capăt luptei atât de repede? Şi el, şi Sadeas simţeau că adevăratul scop al alianţei lor era nimicirea cât mai multor parshendi cu putinţă. 1309

Cu cât omorau mai mulţi, cu atât mai repede avea să se-ncheie războiul. Şi, cel puţin deocamdată, planul lui Dalinar dădea roade. Cele două armate se completau una pe alta. Asalturile lui fuseseră lente, îngăduindu-le parshendilor să-şi ocupe prea bine poziţiile. Sadeas era iute – mai ales acum, când îşi permitea să lase o parte din oameni în tabără şi să se concentreze mai mult asupra vitezei – şi înspăimântător de eficient când îşi conducea soldaţii pe platoul unde se purta lupta, numai că aceştia nu erau tot atât de bine instruiţi ca ai lui Dalinar. Aşa că dacă Sadeas putea sosi primul şi reuşea să reziste destul de mult pentru ca oastea lui Dalinar să traverseze la rândul ei, pregătirea ei superioară – şi numărul mai mare de Cristale – loveau în parshendi ca un ciocan, strivindu-i de nicovala lui Sadeas. Totuşi, nu era nicidecum simplu. Parshendii luptau ca nişte demoni ai spărturilor. Dalinar se repezi asupra lor, rotindu-şi Sabia şi omorându-i pe toţi cei din jur. Nu putea să nu-i respecte, dar îi şi invidia, în acelaşi timp. Puţini oameni îndrăzneau să atace direct un Cristalpurtător – cel puţin nu fără a avea în spate forţa unei armate întregi, care să-i silească să înainteze, aproape împotriva voinţei lor. Parshendii atacau cu mult curaj. Dalinar se răsuci, împărţind lovituri în stânga şi-n dreapta, străbătut de Fior. Cu o sabie obişnuită, luptătorul se concentra asupra loviturilor, aşteptând un recul al fiecăreia dintre ele. Îţi doreai să loveşti scurt şi repede, rotind-o pe arce mici. Cu o Cristalsabie era altfel. Aveai o armă imensă, dar uimitor de uşoară. Reculul nu apărea niciodată: lovea întotdeauna ca şi cum ar fi trecut doar prin aer. Toată şmecheria era 1310

să-i controlezi avântul şi s-o ţii tot timpul în mişcare. Patru parshendi se aruncară asupra lui; păreau să ştie că era cel mai uşor să-l doboare dacă se înghesuiau în jurul lui. Când se apropiau prea mult, lungimea mânerului Sabiei şi natura armurii făceau lupta foarte dificilă pentru el. Dalinar se răsuci atacând lung, cu Sabia la înălţimea taliei, şi-şi dădu seama că-i omorâse când simţi arma zvâcnind uşor la trecerea prin piepturile duşmanilor. Îi doborî pe toţi patru, simţindu-se cuprins de un val de satisfacţie. Care fu urmat imediat de greaţă. „Blestem!” se gândi. „Iarăşi! Nu se poate!” Se întoarse către un alt grup de parshendi în timp ce ochii morţilor ardeau şi fumegau. Se avântă într-un alt atac – ridicându-şi Sabia şi răsucind-o deasupra capului, pentru a o coborî apoi, mişcând-o paralel cu solul. Şase parshendi muriră. Odată cu împunsătura regretului, simţi nemulţumirea stârnită de Fior. Acei parshendi – acei soldaţi – meritau cu siguranţă să fie priviţi cu respect, nu cu încântare, când erau ucişi. Îşi aduse aminte de vremurile când Fiorul fusese mai puternic decât orice. Când îi înfrânsese pe înalţii prinţi, alături de Gavilar, în tinereţea lor, când îi respinseseră pe vedeni, când se luptaseră cu herdazienii şi când nimiciseră toată suflarea de pe Akak Reshi. Cândva, setea de luptă aproape că-l împinsese să-l atace până şi pe Gavilar. Îşi amintea gelozia din ziua aceea, rămasă cu zeci de ani în urmă, când setea de a-l ataca pe Gavilar – singurul rival pe care-l considera demn de sine însuşi, bărbatul care câştigase mâna lui Navani – aproape că-l mistuise pe de-a-ntregul. Garda lui de onoare ovaţiona în timp ce i se prăbuşeau duşmanii. 1311

El se simţea golit pe dinăuntru, dar luă în stăpânire Fiorul şi-şi controlă sentimentele şi emoţiile. Lăsă Fiorul să pulseze, străbătându-l. Din fericire, greaţa îi dispăru, ceea ce era bine, fiindcă un alt grup de parshendi îl atacă din flanc. Execută o întoarcere din Postura Vântului, mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul, lăsându-şi umărul în jos şi aruncându-şi toată greutatea în urma Sabiei, în timp ce se rotea. Mişcarea armei spulberă trei parshendi, dar ultimul se înghesui printre camarazii săi răniţi, se strecură prea aproape ca să mai poată fi lovit şi îşi roti ciocanul. În ochii mari i se citeau furia şi hotărârea, deşi nu striga şi nu urla. Coiful lui Dalinar fu lovit cu un pocnet. Izbitura îi înclină capul pe-o parte, dar armura preluă cea mai mare parte din forţa izbiturii, astfel încât nişte crăpături ca o pânză de păianjen i se întinseră pe toată lungimea. Dalinar le zări cu coada ochiului, strălucind uşor şi pierzând Lumină de Furtună. Parshendiul era prea aproape. Dalinar lăsă Sabia să-i cadă. Arma dispăru şi se transformă în ceaţă, în timp ce el îşi ridica braţul protejat de armură ca să oprească următoarea lovitură a ciocanului. Pe urmă îşi legănă celălalt braţ, lovind cu pumnul în umărul atacatorului. Lovitura îl aruncă pe acesta la pământ. Cântecul i se întrerupse. Strângând din dinţi, Dalinar îşi ridică piciorul şi îl izbi în piept, azvârlindu-i trupul prin aer, la o distanţă de cel puţin douăzeci de metri. Învăţase să se ferească de parshendii care mai aveau în ei un strop de vlagă. Lăsă braţul în jos şi începu să-şi recheme Sabia. Se simţea din nou puternic, îşi recăpătase pofta de luptă. „N-ar trebui să mă simt rău fiindcă ucid câţiva parshendi”, îşi spuse. „E drept s-o fac.” 1312

Se opri, observând ceva. Ce se zărea pe celălalt platou, în partea opusă? Părea… Părea o a doua armată parshendi. Mai multe grupuri de cercetaşi de-ai săi alegau către principalul front de luptă, dar el putea ghici ce veste aduceau. — Părinte al Furtunii! blestemă, arătând cu Sabia. Daţi de ştire! Se apropie încă o armată! Mai mulţi oameni se împrăştiară, ascultându-i ordinul. „Ar fi trebuit să ne aşteptăm la aşa ceva”, îşi spuse. „Noi am început saducem două armate pe acelaşi platou, iar acum fac şi ei acelaşi lucru.” Dar asta sugera că înainte îşi impuseseră nişte limite. O făcuseră dându-şi seama că pe un platou devenit câmp de luptă era puţin loc de manevră? Sau ca să se mişte mai repede? Dar acest al doilea motiv era lipsit de sens – alethii ar fi trebuit să-şi facă griji pentru poduri, acestea reprezentând puncte de strangulare a drumului, care-i încetineau cu atât mai mult cu cât aduceau mai mulţi soldaţi. Însă parshendii puteau sări peste spărturi. Aşa că de ce să nu-şi fi adus toţi oamenii? „Blestem!” se gândi, frustrat. „Ştim atât de puţine lucruri despre ei!” Îşi înfipse sabia în bolovanul de alături, ca să nu dispară. Începu să-şi strige ordinele. Garda de onoare i se adună în jur, chemând cercetaşii şi trimiţând mesageri. Pentru scurtă vreme, deveni mai degrabă un general preocupat de tactică decât un luptător din prima linie. Le trebuia timp ca să-şi schimbe strategia de luptă. O armată era 1313

uneori greoaie şi stângace, ca un chull masiv, reacţionând cu încetineală. Înainte ca oamenii să-i poată duce la îndeplinire ordinele, noua forţă parshendi începu să traverseze spărtura din nord. Acolo lupta Sadeas. Dalinar nu putea să vadă destul de bine ce se petrecea, iar rapoartele cercetaşilor soseau prea târziu. Se uită într-o parte; în apropiere se vedea o stâncă înaltă. Avea margini neuniforme şi aducea puţin cu o stivă de scânduri suprapuse. Îşi luă Cristalsabia în timp ce primea un raport şi străbătu în fugă terenul pietros, strivind câţiva muguri-de-stâncă sub cizmele lui protejate de armură. Garda de Cobalt şi mesagerii se grăbiră să-l urmeze. Odată ajuns, îşi aruncă arma, lăsând-o să se transforme în fum. Se avântă dintr-un salt şi se agăţă de stânca pe care începu apoi să se caţere. Câteva secunde mai târziu, se săltă pe vârful ei teşit. Câmpul de luptă se întindea dedesubt. În centrul platoului, armata principală a parshendilor era o masă de roşu şi negru, strivită în clipa aceea de alethi, din două părţi. Echipele de podari ale lui Sadeas aşteptau pe platoul din vest, neluate în seamă, în timp ce noua forţă a parshendilor traversa dinspre nord, spre câmpul de luptă. „Părinte al Furtunii, dar pot sări, nu glumă!” îşi spuse Dalinar, uitându-se la parshendii care treceau cu avânt peste spărtură. Şase ani de luptă îi demonstraseră lui Dalinar că oamenii – mai ales soldaţii cu armuri uşoare – puteau întrece trupele parshendi pe distanţe mai lungi de câteva zeci de metri. Dar picioarele groase şi viguroase îi ajutau pe parshendi să facă salturi lungi. Nici măcar unul nu se dezechilibră traversând spărtura. Se 1314

apropiau de ea alergând cu paşi mărunţi, apoi fugeau cu mare iuţeală pe distanţă de vreo trei metri, avântându-se în salt. Noua forţă se îngrămădea către sud, drept spre armata lui Sadeas. Ridicând o mână ca să-şi apere ochii de strălucirea de un alb orbitor a soarelui, Dalinar zări stindardul personal al celuilalt înalt prinţ. Se afla exact în calea parshendilor nou-veniţi; Sadeas avea tendinţa să rămână în spatele trupelor sale, pe o poziţie sigură. Dar poziţia aceea ajunsese pe neaşteptate în prima linie, iar soldaţii lui se desprindeau din alte încleştări şi reacţionau mult prea lent. Nu-l susţinea nimeni. „Sadeas!” îşi zise Dalinar, păşind pe buza stâncii, cu mantia fluturându-i în vânt. „Trebuie să-i trimit suliţaşii mei de rezervă…” Ba nu, se mişcau prea încet. Suliţaşii nu puteau ajunge la el. Dar un călăreţ ar fi putut. — Galant! strigă Dalinar, sărind de pe stâncă. Căzu pe bolovanii de dedesubt, cu Armura absorbind şocul izbiturii şi fisurând piatra. Lumina de Furtună i se învârteji în jur, înălţându-se din Armură, iar pe jambiere îi apărură crăpături subţiri. Auzindu-i chemarea, Galant de smulse din mâinile grăjdarilor şi galopă pe solul stâncos. Când ajunse aproape, Dalinar se prinse de mânerele şeii şi se săltă pe ea. — Urmaţi-mă dacă puteţi, strigă către garda lui de onoare, şi trimiteţi un mesager la fiul meu, să-i spună că acum el conduce armata noastră. Îl săltă pe Galant în două picioare, apoi o porni în galop pe marginea câmpului de luptă. Garda lui îşi chemă caii, dar era greu 1315

să ţină pasul cu un Ryshadium. Fie şi aşa. Soldaţii care luptau în dreapta lui deveniră nişte forme neclare. El se aplecă în şa, cu vântul şuierându-i pe lângă Cristalarmură. Întinse braţul şi îşi chemă arma. Sabia îi căzu în mână, aburită şi îngheţată, în timp ce-l întorcea pe Galant, ocolind colţul vestic al câmpului de luptă. Prima armată a parshendilor se afla, după cum şi-o doriseră, între forţele lui şi Sadeas. N-avea timp s-o ocolească. Aşa că inspiră adânc şi se năpusti în mijlocul ei. Datorită stilului în care luptau, soldaţii duşmani erau răsfiraţi. Galant galopă printre ei, iar parshendii se aruncară în lături, ferindu-se din calea uriaşului armăsar şi înjurând în limba lor melodioasă; Dalinar grăbi calul, îmboldindu-l cu genunchii. Trebuia să-şi păstreze avântul. O parte dintre parshendii care luptau în primele rânduri împotriva oamenilor lui Sadeas se întoarseră şi alergară spre el. Îşi dăduseră seama că era un moment prielnic. Dacă ar fi căzut, Dalinar s-ar fi trezit singur, înconjurat de sute de duşmani. Inima îi bătea cu putere când îşi întinse Sabia, străduindu-se să lovească orice parshendi care se apropia prea mult. În câteva minute, ajunse în faţa frontului duşman din nord-vest. Acolo, parshendii se aliniară, înălţându-şi suliţele şi proptindu-le în pământ. „Fir-ar să fie!” îşi zise Dalinar. Nu-i mai văzuse niciodată ţinându-şi suliţele astfel în faţa cavaleriei grele. Începeau să-nveţe. Şarjă către formaţie, apoi îl întoarse pe Galant în ultima clipă, ajungând să galopeze paralel cu şirul de suliţe duşmane. Îşi roti 1316

Cristalsabia într-o parte, retezându-le vârfurile armelor şi lovind câteva braţe. Chiar în faţa lui, un grup de parshendi şovăi, iar el inspiră adânc şi îl mână pe Galant drept într-acolo, tăind câteva vârfuri de suliţe. O alta îl lovi în umăr, ricoşând de armură, iar calul se alese c-o tăietură lungă pe partea stângă a trupului. Avântul pe care şi-l luaseră îi purtă înainte, călcând parshendi în picioare şi, cu un nechezat, armăsarul ţâşni dintre ei spre locul unde lupta grosul armatei lui Sadeas. Inima lui Dalinar bătea nebuneşte. Trecu de soldaţii aliatului său atât de repede, încât părea o pată în mişcare, galopând către liniile din spate, unde o masă dezorganizată şi învălmăşită de oameni se străduia să ţină piept noii forţe a parshendilor. Oamenii urlau şi mureau într-un vălmăşag de verde alethi şi negru amestecat cu roşu parshendi. „Acolo!” Dalinar zări stindardul lui Sadeas fluturând pentru o clipă, înainte de a se prăbuşi. Se aruncă din şaua lui Galant, sărind pe solul pietros. Calul se îndepărtă, înţelegând. Era grav rănit şi Dalinar nu voia să-i rişte în continuare viaţa. Era timpul să înceapă din nou măcelul. Intră din flanc printre parshendi, unii dintre aceştia întorcânduse către el cu surprinderea zugrăvită în ochii lor negri, de obicei fermi. Păreau uneori stranii, dar aveau sentimente atât de omeneşti! Fiorul îl cuprinse şi el nu încercă să-l alunge. Îi era mult prea necesar. Era timpul să-l lase pe Ghimpele Negru să se dezlănţuie. Trecu printre şirurile de parshendi, făcându-şi loc cu lovituri de pumn. Îşi înlătura duşmanii aşa cum mături firimiturile rămase pe 1317

masă după un ospăţ. Nu era vorba de o precizie bine controlată, nici de vreo confruntare atentă între câteva plutoane şi garda de onoare din spatele lui. Era un atac în plin, cu toată forţa letală a unui om care ucidea de-o viaţă, având puterile sporite de Cristale. Dalinar era ca o furtună, ciopârţind picioare, piepturi, braţe, gâturi, omorând, omorând, omorând. Armele se loveau de armura lui, lăsând în urmă crăpături minuscule. Ucidea parshendi cu zecile, tot timpul în mişcare, tăindu-şi drum către locul unde căzuse stindardul lui Sadeas. Ochii ardeau, săbiile străfulgerau către cer şi parshendii cântau. Faptul că erau ei înşişi atât de înghesuiţi – îngrămădindu-se să-i atace pe oştenii lui Sadeas – îi inhiba. Dar nu şi pe Dalinar. El n-avea de ce să se teamă nici că şi-ar fi putut răni prietenii, nici că arma i sar fi putut înţepeni în carnea sau în armura cuiva. Iar dacă îi stăteau în cale leşuri, le tăia – Sabia reteza carnea moartă la fel cum tăia metalul şi lemnul. Sângele parshendilor ţâşnea în aer în timp ce ucidea, ciopârţea şi îmbrâncea, croindu-şi drum prin înghesuială. Sabia pornea dinspre umăr, lovind într-o parte şi-ntr-alta, iar el se întorcea din când în când către cei care încercau să-l omoare pe la spate. Se împiedică de o fâşie de pânză verde. Steagul lui Sadeas. Se răsuci, căutând în jur cu privirea. În urmă lăsase un şir de leşuri peste care păşeau cu grijă tot mai mulţi parshendi, concentrându-se asupra lui. Numai din stânga nu venea nimeni. Niciun parshendi de acolo nu se-ntorcea spre el. „Sadeas!” se gândi Dalinar, făcând un salt înainte şi atacând parshendii din spate. Şi astfel văzu un grup adunat în cerc, lovind 1318

în ceva aflat mai jos de ei. Ceva din care se prelingea Lumină de Furtună. Într-o parte zăcea un ciocan mare de Cristalpurtător, rămas acolo unde, probabil, îl scăpase Sadeas. Dalinar se repezi la el dintr-un salt, înşfăcându-l în timp ce dădea drumul sabiei. Slobozind un urlet, izbi grupul cu el, îndepărtând din calea sa vreo zece parshendi, după care se răsuci şi lovi în partea opusă. Trupurile duşmanilor ţâşniră în aer, azvârlite pe spate. În locuri înghesuite, ciocanul făcea treabă mai bună decât Sabia. Aceasta ar fi ucis pur şi simplu, lăsând leşurile căzute la pământ, iar el ar fi rămas în continuare împresurat şi ţintuit locului. Însă ciocanul le azvârlea departe. Dalinar sări în mijlocul zonei pe care-o eliberase, aşezându-şi picioarele de-o parte şi de alta a trupului lui Sadeas, căzut la pământ. Începu să-şi cheme încă o dată Sabia, lovind în toate părţile cu ciocanul şi împrăştiindu-şi duşmanii. La a noua bătaie de inimă, azvârli ciocanul în faţa unui parshendi, apoi lăsă Aducătoarea Jurământului să i se materializeze în mâini. Intră imediat în Postura Vântului, privind în jos. Armura lui Sadeas pierdea Lumină de Furtună prin numeroase găuri şi crăpături. Platoşa fusese complet strivită; spartă, cu bucăţi de metal ieşind în afară, lăsa să se vadă materialul aflat dedesubt. Din găuri ieşeau fuioare de fum luminos. Nu avea timp să verifice dacă Sadeas mai trăia sau nu. Parshendii vedeau acum nu doar un Cristalpurtător la care puteau ajunge cu uşurinţă, ci doi, şi se năpusteau asupra lui Dalinar. El îşi apăra spaţiul din jur cu lovituri largi, măcelărindu-i unul după altul. Nu-i putea opri pe toţi. Armura lui primea lovituri, mai ales 1319

peste braţe şi în spate. Trosnea, ca un cristal sub apăsarea unei forţe prea mari. Scoase un urlet, doborând patru parshendi în timp ce alţi doi îl loveau din spate, făcându-i armura să vibreze. Se răsuci şi ucise unul, iar celălalt reuşi cu greu să scape, retrăgându-se la o distanţă sigură. Dalinar începuse să gâfâie şi, la fiecare mişcare grăbită, lăsa în aer dâre albastre de Lumină de Furtună. Se simţea ca o pradă însângerată, care se străduia să respingă, în acelaşi timp, o mie de prădători furioşi. Dar nu era un chull, ca să nu se poată apăra decât ascunzându-se. Ucidea, iar Fiorul se înălţa în el, crescând necontenit. Simţea un pericol real, simţea că s-ar fi putut prăbuşi, iar asta îi dădea Fiorului putere. Era pe punctul să se înece cu el, cu bucuria, cu plăcerea, cu dorinţa. Cu pericolul. Tot mai multe lovituri de-ale duşmanilor îşi atingeau ţinta; tot mai mulţi parshendi izbuteau să se ferească de sabia lui. Simţi o adiere pătrunzând prin partea din spate a platoşei. Rece, cumplită, înspăimântătoare. Crăpăturile se lărgeau. Dacă platoşa i se făcea ţăndări… Urlă, lovind cu Sabia de sus în jos, trecând printr-un parshendi, arzându-i ochii, doborându-l fără să-i lase nicio urmă pe trup. Apoi îşi înălţă arma, se răsuci şi tăie picioarele altui atacator. În el se dezlănţuise o furtună de sentimente, iar sub coif fruntea îi şiroia de sudoare. Ce-avea să se-ntâmple cu armata alethi dacă şi el, şi Sadeas cădeau acolo? Doi înalţi prinţi morţi în aceeaşi luptă, două armuri şi o sabie pierdute? Nu era cu putinţă. El n-avea să-şi găsească sfârşitul aici. Încă nu 1320

se lămurise dacă era într-adevăr nebun. Nu putea să moară înainte de-a afla! Pe neaşteptate, un întreg val de parshendi pe care nu-i atacase el se prăbuşi, fără viaţă. O siluetă într-o Cristalarmură de un albastru strălucitor se năpusti printre ei. Adolin îşi ţinea Cristalsabia masivă într-o singură mână, cu metalul scânteind. Lovi din nou şi Garda de Cobalt năvăli, scurgându-se prin golul creat de el. Cântecul parshendilor îşi schimbă ritmul, devenind frenetic, iar aceştia începură să se retragă pe măsură ce îşi făceau loc din ce în ce mai mulţi soldaţi, unii în verde, alţii în albastru. Dalinar îngenunche, istovit, şi-şi lăsă sabia să dispară. Garda sa îl înconjură, iar armata lui Adolin se revărsă asupra tuturor, copleşind duşmanii şi silindu-i să se retragă. În câteva minute, locul deveni sigur. Pericolul trecuse. — Tată, spuse tânărul, îngenunchind alături de el şi scoţându-şi coiful. Părul lui blond cu negru era ciufulit şi lipicios de sudoare. — Mii de furtuni! Mi-ai tras o spaimă! Eşti teafăr? Dalinar îşi scoase la rândul său coiful şi minunata răcoare a aerului îi cuprinse faţa udă de transpiraţie. Inspiră adânc şi dădu din cap. — Ai sosit… exact la ţanc, fiule. Adolin îl ajută să se ridice. — A trebuit să-mi fac loc prin întreaga armată parshendi. Nu vreau să fiu lipsit de respect, dar-ar furtuna, însă cum de ţi-a venit să faci un lucru atât de periculos? 1321

— Am avut certitudinea că poţi conduce armata dacă sunt ucis, răspunse Dalinar, bătându-l pe braţ, în zăngănitul celor două armuri. Adolin văzu cum arăta partea din spate a Cristalarmurii şi făcu ochii mari. — E rău? întrebă Dalinar. — Pare să se mai ţină într-un fir de păr, răspunse Adolin. Piezi Lumină ca un burduf de vin pe care-au exersat arcaşii tragerea la ţintă. Dalinar dădu din cap, oftând. Armura i se părea deja prea grea. Probabil că trebuia să şi-o scoată înainte de-a se întoarce în tabără, ca nu cumva să rămână imobilizat în ea. Alături, mai mulţi soldaţi îl scoteau pe Sadeas din Armura lui. Era atât de distrusă, încât din ea nu se mai scurgea Lumină, cu excepţia câtorva şuviţe minuscule. Putea fi reparată, dar avea să coste mult: de obicei, în timpul regenerării Armurii, nestematele prin care absorbea Lumină se spărgeau. Oştenii scoaseră coiful lui Sadeas şi Dalinar se simţi uşurat văzând că fostul lui prieten clipea dezorientat, dar părea teafăr. Avea o tăietură în coapsă, unde-l nimerise sabia unui parshendi, şi câteva zgârieturi pe piept. Sadeas îşi ridică privirea spre Dalinar şi Adolin. Cel dintâi se crispă, aşteptându-se să fie învinuit – totul se întâmplase numai şi numai fiindcă el insistase să aducă două armate la luptă pe acelaşi platou. Iar asta îi îmboldise şi pe parshendi să aducă încă una. Ar fi trebuit să găsească nişte cercetaşi mai buni, care să observe dacă se întâmpla aşa ceva. 1322

Dar Sadeas le adresă un zâmbet larg. — Părinte al Furtunii, de data asta a fost cât pe-aci! Cum merge lupta? — Parshendii au fost puşi pe fugă, răspunse Adolin. Mai rezistau doar cei care te înconjuraseră. Oamenii noştri scot deja nestemata. Victoria ne aparţine. — Am câştigat din nou! exclamă triumfător Sadeas. Dalinar, s-ar părea că, din când în când, bătrânul tău creier senil mai are vreo două idei bune! — Suntem de aceeaşi vârstă, Sadeas, remarcă Dalinar în timp ce se apropiau mesagerii cu rapoarte din alte zone ale câmpului de luptă. — Răspândiţi vestea, anunţă Sadeas. În seara asta, toţi oştenii mei vor benchetui ca nişte ochi-luminoşi! Zâmbi în timp ce soldaţii îl ajutau să se ridice, iar Adolin plecă să primească rapoartele cercetaşilor. Sadeas respinse ajutorul cu o mişcare a mâinii, insistând că se putea ţine pe picioare în ciuda rănilor, şi începu să-şi strige ofiţerii. Dalinar se întorsese, vrând să plece în căutarea lui Galant, ca să se asigure că se ocupa cineva de rana calului. Dar Sadeas îl prinse de braţ. — Ar fi trebuit să fiu mort, spuse el încet. — Poate. — N-am văzut mare lucru. Dar cred că te-am zărit luptând de unul singur. Unde era garda ta de onoare? — A trebuit s-o las în urmă, răspunse Dalinar. Eu eram singurul care putea ajunge lângă tine la timp. 1323

Sadeas se încruntă. — Ai riscat teribil de mult, Dalinar. De ce? — Nu-ţi abandonezi aliaţii pe câmpul de luptă. În afara cazului când nu mai există nicio scăpare. Aşa spun Legile Războinicilor. Sadeas clătină din cap. — Dalinar, onoarea asta a ta o să te ducă la pieire, spuse Sadeas, părând uluit. Dar azi n-aş avea de ce să mă plâng din cauza ei! — Dac-o să mor, o să ştiu că mi-am trăit viaţa aşa cum se cuvenea. Nu destinaţia contează, ci calea pe care ajungi acolo. — Legile Războinicilor? — Nu. Calea regilor. — Cartea aia, lovi-o-ar furtuna! — Cartea pe care vrei s-o lovească furtuna ţi-a salvat azi viaţa, Sadeas. Cred că-ncep să pricep de ce-i plăcea lui Gavilar. Auzind asta, Sadeas se încruntă, dar aruncă o privire către Armura lui, care zăcea alături, dezmembrată. Clătină din cap. — Poate ar trebui să te las să-mi explici ce vrei să spui. Mi-ar plăcea să te-nţeleg din nou, bătrâne prieten. Încep să mă-ntreb dacă te-am înţeles vreodată, zise el, luându-şi mâna de pe braţul lui Dalinar. Mi-aduce cineva afurisitul ăla de cal? Unde sunt ofiţerii mei? Dalinar se îndepărtă şi găsi curând mai mulţi oameni din garda lui care-l căutau pe Galant. Li se alătură şi fu izbit de numărul leşurilor. Se înşirau începând din punctul unde pătrunsese printre parshendi, îndreptându-se către Sadeas: o cale a morţii. Se uită spre locul în care ţinuse piept atacurilor. Zeci de morţi. Poate sute. 1324

„Pe sângele străbunilor”, se gândi. „Eu am făcut asta?” Nu mai omorâse atât de mulţi oameni din zilele începuturilor, când îl ajuta pe Gavilar să unească Alethkarul. Şi, tot din tinereţe, nu i se mai făcuse rău la vederea morţii. Însă acum se simţea întors pe dos şi reuşea cu greu să-şi ţină stomacul sub control. N-avea să verse pe câmpul de luptă. Oamenii lui nu trebuiau să vadă aşa ceva. Se îndepărtă împleticindu-se, cu o mână la cap şi având coiful în cealaltă. Ar fi trebuit să exulte. Dar nu putea. Pur şi simplu… nu putea. „Îţi trebuie mult noroc dacă-ncerci să mă-nţelegi, Sadeas. Fiindcă mi-e infernal de greu să-ncerc să mă-nţeleg eu însumi.”

1325

1326

57 VELA RĂTĂCITOARE „Am sugarul în mâini, îi ţin un cuţit la gât şi ştiu că tot ce e viu vrea să las lama să pătrundă. Să-i vărs sângele pe pământ şi pe mâinile mele şi să dobândesc astfel mai multe răsuflări pentru noi toţi.” Datată shashanan 1173, cu 23 de secunde înainte de moarte. Subiect: un tânăr ochi-întunecaţi de şaisprezece ani. Mostra are o notă aparte.

— Şi toată lumea s-a sfărâmat! strigă Hărţi, cu spatele arcuindu-ise, cu ochii larg deschişi, cu pete de salivă roşie pe obraji. Stâncile tremurau când păşeau ei, iar pietrele se-nălţau spre cer. Murim! Murim! Se zvârcoli pentru o ultimă oară şi lumina din ochi i se stinse. Kaladin se trase înapoi, cu sângele stacojiu şi alunecos pe mâini, cu pumnalul pe care-l folosise în loc de bisturiu scăpându-i dintre degete şi lovindu-se de piatră fără prea mult zgomot. Bărbatul acela prietenos zăcea mort pe bolovanii platoului, având în partea stângă a pieptului o rană de săgeată; aceasta din urmă îi trecea prin semnul din naştere care, după părerea lui, semăna cu Alethkarul. „Îi ia”, se gândi Kaladin. „Unul câte unul. Îi spintecă şi-i lasă să sângereze. Nu suntem nimic altceva decât pungi pentru sânge. Şi când murim, îl lăsăm să curgă peste pietre, ca potopurile aduse de o mare furtună.” 1327

„Doar eu rămân. Eu rămân întotdeauna.” Un strat de piele, un strat de grăsime, un strat de muşchi, un strat de os. Asta erau oamenii. Zgomotele luptei răzbăteau de dincolo de spărtură. Judecând după atenţia care li se dădea podarilor, aceasta ar fi putut la fel de bine să fie purtată într-un alt regat. Muriţi, muriţi, muriţi, apoi feriţivă din calea noastră. Solemnă, echipa Podului Patru se adunase în jurul lui Kaladin. — Ce-a spus la urmă? întrebă Cikatrice. „Stâncile tremurau”? — N-are importanţă, răspunse Yake, bărbatul cu braţe groase. Aiura înainte de moarte. Se-ntâmplă uneori. — S-ar părea că se-ntâmplă din ce în ce mai des, zise Teft. Îşi ţinea o mână pe celălalt braţ, în locul unde-şi înfăşurase în grabă un bandaj peste o rană de săgeată. N-avea să mai care podul prea curând. După moartea lui Hărţi şi a lui Arik nu mai rămăseseră decât douăzeci şi şase. De-abia erau destui ca să care un pod. Greutatea tot mai mare se simţea din plin şi trudeau tot mai mult ca să ţină pasul cu celelalte echipe de podari. După alte câteva pierderi, problemele lor aveau să fie cu adevărat grave. „Ar fi trebuit să mă mişc mai repede”, se gândi Kaladin, uitânduse în jos la Hărţi, al cărui trup spintecat lăsa măruntaiele să i se usuce la soare. Vârful săgeţii îi străpunsese plămânul şi i se înţepenise în şira spinării. Oare Lirin l-ar fi putut salva? Dacă ar fi mers la Kharbranth, aşa cum dorise tatăl lui, oare ar fi învăţat el însuşi destule – ar fi ştiut destule – ca să împiedice o astfel de moarte? „Uneori se-ntâmplă aşa ceva, fiule…” 1328

Kaladin îşi duse către faţă mâinile tremurătoare şi mânjite de sânge, strângându-şi între ele capul, măcinat de amintiri. O copiliţă, un cap spart, un picior rupt, un tată furios. Disperare, ură, pierdere, frustrare, groază. Cum putea trăi cineva astfel? Să fii chirurg, să ştii că nu poţi fi îndeajuns de bun pentru a salva pe toată lumea? Când greşeau alţii, recolta de pe un întreg ogor se umplea de viermi. Când greşea un chirurg, murea cineva. „Trebuie să-nveţi când să-ţi pese…” Ca şi cum ar fi putut să aleagă. Să-şi înăbuşe orice sentiment, la fel de simplu cum stingi o lampă. Kaladin se gârbovi sub povară. „Ar fi trebuit să-l salvez, ar fi trebuit să-l salvez, ar fi trebuit să-l salvez.” Hărţi, Dunny, Amark, Goshel, Dallet, Nalma, Tien. — Kaladin, zise vocea lui Syl. Fii tare! — Dacă aş fi fost, şuieră el, ar fi trăit toţi. — Ceilalţi podari încă mai au nevoie de tine. Le-ai făgăduit, Kaladin. Ai jurat. El îşi ridică privirea. Podarii păreau tulburaţi, îngrijoraţi. Nu erau decât opt; pe ceilalţi îi trimisese să caute răniţi din alte echipe. Găsiseră de la bun început trei, cu răni uşoare, de care se putea ocupa Cikatrice. Niciun mesager nu venise să-l cheme. Celelalte echipe nu mai aveau, probabil, alţi răniţi – sau răniţii lor nu mai puteau fi ajutaţi. Poate ar fi trebuit să se ducă să vadă, pentru orice eventualitate. Dar – amorţit – nu putea suporta eşecul încă unei încercări de a salva un om. Se ridică în picioare împleticindu-se şi se îndepărtă de cadavru. Se îndreptă spre spărtură şi se strădui să intre în postura 1329

pe care-o ştia de mult, de la Tukks. Picioarele depărtate, mâinile la spate, degetele încleştate de antebraţe. Spatele drept, privirea înainte. Familiaritatea poziţiei îi dădu forţă. „Te-ai înşelat, tată”, se gândi. „Ai spus c-o să mă-nvăţ cu aceste morţi. Şi totuşi, iată-mă. Peste mai mulţi ani. Cu aceeaşi belea.” Podarii se adunară în jurul lui. Lopen se apropie aducând un burduf cu apă. Kaladin şovăi, apoi îl luă şi îşi spălă faţa şi mâinile. Apa caldă îi împroşcă pielea, apoi se evaporă, aducându-i binevenita răcoare. El expiră prelung, mulţumindu-i herdazianului bondoc cu o înclinare a capului. Lopen îşi ridică o sprânceană, apoi arătă către punga legată de cingătoarea lui. Recuperase ultimele sfere ţintuite de pod cu o săgeată. O făcuse pentru a patra oară, reuşind de fiecare dată să nu fie observat. — Ai avut vreo problemă? întrebă Kaladin. — Nu, gancho, răspunse Lopen cu un zâmbet larg. Simplu ca piedica pusă unui mâncător de coarne. — Te-am auzit, spuse cu ţâfnă Pietroi, care se afla pe-aproape, stând în poziţia „pe loc repaus.” — Şi frânghia? întrebă Kaladin. — Am aruncat tot colacul peste margine, răspunse Lopen. Dar nam legat-o de nimic, întocmai cum ai spus. — Bun, zise Kaladin. O frânghie atârnată de pod ar fi sărit prea tare în ochi. Dacă Hashal sau Gaz miroseau ce punea el la cale… „Unde e Gaz?” se întrebă. „De ce n-a venit la podalergare?” Lopen îi întinse punga cu sfere, ca şi cum ar fi fost dornic să 1330

scape de răspundere. El o luă şi şi-o îndesă în buzunarul pantalonilor. Herdazianul se retrase, iar Kaladin intră din nou în poziţia „pe loc repaus”. Platoul de care-i despărţea spărtura era lung şi îngust, cu pante abrupte pe laturi. La fel ca în ultimele câteva bătălii, Dalinar îl ajuta pe Sadeas. Sosea întotdeauna târziu. Poate că dădea vina pe podurile lui lente, trase de chulli. Foarte avantajos. Oamenii lui îşi permiteau adesea luxul de a traversa fără să fie susţinuţi de tirul arcaşilor. Sadeas şi Dalinar câştigau astfel mai multe bătălii. Ceea ce oricum nu conta pentru podari. De partea cealaltă a spărturii mureau mulţi oameni, dar Kaladin nu simţea nimic pentru ei. Niciun imbold de a-i vindeca, nicio dorinţă de a-i ajuta. Pentru asta putea să-i mulţumească lui Hav, care-l deprinsese să gândească în termenii „noi” şi „ei”. Într-un fel, învăţase ceea ce spusese tatăl lui. În sensul negativ, dar era totuşi ceva. Apără-ne pe „noi”, distruge-i pe „ei”. Un soldat trebuia să gândească astfel. Prin urmare, Kaladin îi ura pe parshendi. Erau duşmanii. Dacă n-ar fi învăţat să-şi facă mintea să se disocieze în acest fel, războiul l-ar fi distrus. Poate că-l distrusese oricum. Urmărind lupta, se concentră mai ales asupra unui anumit fapt, ca să-şi abată atenţia. Cum îşi tratau parshendii morţii? Acţiunile lor păreau dezordonate. Soldaţii se atingeau rareori de morţii lor, odată ce cădeau pe câmpul de luptă; atacau ocolindu-i. Iar acolo unde alethii treceau în marş peste ei izbucneau încăierări cumplite. Oare alethii observau? Probabil că nu. Însă el îşi dădea seama că 1331

parshendii îşi venerau morţii – într-o asemenea măsură încât îi puneau pe cei vii în pericol ca să apere leşurile celor căzuţi. Kaladin se putea folosi de asta. Avea s-o folosească. Cumva. În cele din urmă, alethii câştigară lupta. Peste nu mult timp, Kaladin şi echipa lui înaintau cu greutate pe platou, cărându-şi podul, cu trei răniţi legaţi deasupra. Numai atâţia găsiseră, iar o parte a minţii lui se simţii dezgustată când îşi dădu seama că o alta se bucura. Salvase deja vreo cincisprezece oameni din alte echipe de podari şi îşi secătuiau resursele – chiar dacă foloseau şi banii din pungi – ca să-i hrănească. Aveau baraca ticsită de răniţi. Podul Patru ajunse la o spărtură şi Kaladin îşi schimbă poziţia ca să-l lase jos. Pentru el, ceea ce urma era deja rutină. Pune podul jos, dezleagă repede răniţii, împinge podul peste spărtură. Se uită să vadă cum se simţeau cei trei. Toţi cei salvaţi astfel erau uimiţi de ceea ce petrecuse, deşi făcea lucruri de felul ăsta de mai multe săptămâni. Mulţumit de starea lor, se aşeză în poziţia „pe loc repaus”, în timp ce soldaţii traversau. Echipa se alinie în jurul lui. Soldaţii – ochi-luminoşi şi ochiîntunecaţi deopotrivă – îi priveau din ce în ce mai încruntaţi. — De ce fac asta? întrebă încet Moash, când un oştean aruncă în ei cu un fruct putred. Îşi şterse de pe faţă fructul roşu şi cleios, apoi oftă şi-şi reluă poziţia. Kaladin nu-i rugase niciodată să i se alăture, dar ei o făceau întotdeauna. — Când luptam în armata lui Amaram, le povesti el, visam să mă alătur trupelor de pe Câmpiile Sfărâmate. Toată lumea ştia că soldaţii rămaşi în Alethkar erau drojdia. Ni-i imaginam pe cei 1332

adevăraţi, care luptau în afara ţării, în gloriosul război de pedepsire a ucigaşilor regelui nostru. Soldaţii aceia se purtau corect faţă de camarazi. Disciplina lor era fermă. Fiecare era un maestru al luptei cu suliţa şi niciunul nu ieşea din formaţie pe câmpul de luptă. Alături, Teft râse încetişor. Kaladin se întoarse spre Moash. — De ce ne tratează astfel? Pentru că ştiu că ar trebui să fie mai buni decât sunt. Pentru că văd disciplină la podari şi le e ruşine. Li se pare mai uşor să ne batjocorească pe noi decât să devină ei mai buni. — Soldaţii lui Dalinar Kholin nu se poartă aşa, spuse Cikatrice, chiar din spatele lui. Oamenii lui mărşăluiesc în rânduri drepte. În tabăra lor e ordine. Când sunt de gardă, nu-şi ţin hainele descheiate şi nu trândăvesc. „O să tot aud la nesfârşit despre Dalinar Kholin, lua-l-ar Furtuna?” se întrebă Kaladin. Lumea vorbise la fel şi despre Amaram. Ce uşor era să treci cu vederea un suflet negru când îl îmbrăcai într-o uniformă bine călcată şi în reputaţia unui om de onoare! Câteva ore mai târziu, grupul de podari asudaţi şi istoviţi urca panta de lângă lemnărie. Îşi lăsară podul să cadă cu zgomot surd pe locul în care era depozitat. Se făcuse târziu. Kaladin trebuia să cumpere cât mai repede ceva de mâncare dacă voiau provizii pentru tocana de seară. Îşi şterse faţa cu prosopul, în timp ce echipa Podului Patru se alinia. — Sunteţi liberi pentru tot restul serii, îi anunţă. Mâine, dis-dedimineaţă, trebuie să mergem la corvoada din spărtură. Vom muta 1333

antrenamentul cu podul către sfârşitul după-amiezii. Podarii dădură din cap, apoi Moash ridică o mână. Toţi, ca unul, îşi ridicară braţele şi le încrucişară, cu încheieturile mâinilor una peste alta şi cu pumnii strânşi. Gestul părea îndelung exersat. Pe urmă se îndepărtară. Kaladin îşi ridică o sprânceană, îndesându-şi prosopul sub centură. — Au vrut un salut, îl lămuri Teft. Nu putem folosi unul militar obişnuit – nu şi când suliţaşii deja ne cred prea cu nasul pe sus. Aşa că le-am arătat vechiul salut al plutonului meu. — Când? — Azi-dimineaţă. Când Hashal îţi spunea ce avem de făcut. Kaladin zâmbi. Era ciudat, dar încă mai putea să zâmbească. În apropiere, celelalte nouăsprezece echipe care alergaseră în ziua aceea îşi lăsau podurile să cadă rând pe rând. Oare echipa Podului Patru arătase vreodată la fel ca ei, cu aceleaşi bărbi neîngrijite, cu aceeaşi expresie chinuită? Câţiva se uitară la Kaladin în trecere, dar îşi lăsară ochii în jos imediat ce văzură că-i privea. Nu-i mai tratau pe cei de la Podul Patru cu dispreţul de mai înainte. În mod bizar, acum păreau să aibă faţă de echipa lui aceeaşi atitudine pe care o aveau faţă de oricine altcineva din tabără – o considerau mai presus decât ei înşişi. Îşi grăbiră paşii, ca să nu mai fie priviţi de el. „Sărmani neghiobi îndobitociţi”, se gândi Kaladin. Ar fi fost oare cu putinţă s-o convingă pe Hashal să-l lase să ia câţiva la Podul Patru? I-ar fi fost de folos nişte oameni în plus; la vederea siluetelor lor gârbovite i se frângea inima. — Cunosc privirea asta, flăcăule, spuse Teft. De ce trebuie s-ajuţi 1334

mereu pe toată lumea? — Ei, da, răspunse el. Nu pot să apăr nici măcar Podul Patru. Acum dă-mi voie să mă uit la braţul tău. — Nu e chiar atât de grav. Kaladin îl prinse oricum de braţ şi îi dezlipi bandajul acoperit cu o crustă de sânge închegat. Tăietura era lungă, dar nu şi adâncă. — Aici ne trebuie antiseptic, spuse el, văzând câţiva putredospreni roşii care se târau în jurul rănii. Probabil c-ar trebui so cos. — Nu e chiar atât de grav! — Totuşi, spuse Kaladin, făcându-i semn să-l urmeze în timp ce se îndrepta spre unul dintre butoaiele cu apă de ploaie de pe marginea lemnăriei. Rana era destul de puţin adâncă pentru ca în dimineaţa următoare Teft să le poată arăta celorlalţi, în spărtură, diverse moduri de a lovi cu suliţa şi de a para lovituri, dar asta nu însemna că trebuia neglijată, pentru că aşa ceva ar fi însemnat infecţie sau cicatrice. La butoiul cu apă, Kaladin o spălă, apoi îl strigă pe Lopen – care stătea lângă baracă, la umbră – ca să-i aducă instrumentele medicale. Herdazianul îl salută din nou, deşi o făcea cu singura lui mână, şi plecă să ia ce i se ceruse. — Ei, flăcăule, spuse Teft. Cum te simţi? Ai avut vreo experienţă ciudată în ultima vreme? Kaladin se încruntă, ridicându-şi privirea de la braţul lui. — Dar-ar furtuna, Teft! Îmi pui întrebarea asta pentru a cincea oară în două zile. Ce urmăreşti? 1335

— Nimic, nimic! — Ceva este, spuse Kaladin. Ce vrei să descoperi? Eu… — Gancho, spuse Lopen, apropiindu-se cu raniţa cu instrumente şi leacuri pe umăr. Poftim. Kaladin se uită la el, apoi o luă ezitând. Îi desfăcu şnururile. — O să vrem să… Teft schiţă brusc o mişcare. Ca o lovitură de pumn. Kaladin se mişcă din reflex, inspirând adânc şi intrând într-o poziţie defensivă, cu braţele ridicate, cu un pumn strâns şi cu cealaltă mână pregătită să pareze. În el se înfiripă ceva, ca o respiraţie profundă, ca o băutură arzătoare, pătrunsă direct în sânge. O undă puternică îi străbătu trupul. Energie, forţă, conştientizare. Ca o reacţie firească a corpului în faţa pericolului, numai că de o sută de ori mai intensă. Mişcându-se mai repede decât putea fi urmărit cu privirea, prinse pumnul lui Teft. Acesta încremeni. — Ce faci? întrebă Kaladin. Teft zâmbea. Se dădu înapoi cu un pas, trăgându-şi pumnul din strânsoare. — Pe Kelek, spuse scuturându-şi mâna. Strângi, nu glumă. — De ce-ai încercat să mă loveşti? — Am vrut să văd ceva. Ai punga cu sfere pe care ţi-a dat-o Lopen, înţelegi, plus punga ta, cu tot ce-am adunat noi. Mai multă Lumină de Furtună decât ai mai avut vreodată asupra ta, cel puţin în ultima vreme. — Ce legătură are asta cu orice altceva? întrebă Kaladin. Ce era dogoarea din el, ce-i ardea în vene? 1336

— Gancho, spuse Lopen, cu veneraţie în glas. Străluceşti. El se încruntă. „Ce tot spu…” Şi atunci văzu. Erau foarte palide, dar existau, şuviţe de fum luminos înălţându-i-se şerpuitoare din piele. Ca aburul dintr-un vas cu apă fierbinte, într-o noapte rece de iarnă. Tremurând, puse raniţa cu instrumente pe marginea lată a butoiului cu apă de ploaie. Simţi, pentru o clipă, o răceală pe piele. Ce era asta? Şocat, îşi înălţă cealaltă mână şi se uită la şuviţele care izvorau din ea. — Ce mi-ai făcut? întrebă, uitându-se la Teft. Podarul mai vârstnic continua să zâmbească. — Răspunde-mi! se răsti Kaladin, făcând un pas înainte şi înşfăcându-l de pieptul cămăşii. „Părinte al Furtunii, dar mă simt puternic!” — Nu ţi-am făcut nimic, flăcăule, răspunse Teft. Dar tu faci asta de mai multă vreme. Eu te-am surprins hrănindu-te cu Lumină de Furtună când erai bolnav. Lumină de Furtună. Kaladin se grăbi să-i dea drumul lui Teft şi-şi căută punga în buzunar. O scoase cu o smucitură şi o deschise. Înăuntru era întuneric. Toate cele cinci nestemate fuseseră golite. Strălucirea albă care se înălţa din el însuşi lumina slab interiorul. — Ei, asta e ceva, spuse Lopen, de lângă el. Kaladin se răsuci şi-l văzu aplecat, uitându-se la raniţa cu instrumente şi leacuri. De ce era atât de important? Apoi îşi dădu seama. Crezuse c-o aşezase pe marginea butoiului, dar, în graba lui, doar o apăsase pe suprafaţa exterioară. Şi raniţa era acum lipită de lemn. Înţepenise acolo, ca atârnată de un cârlig 1337

invizibil. Şi emanând o lumină slabă, exact cum i se întâmpla şi lui. Sub privirile lui, lumina păli şi pieri, iar raniţa se desprinsese şi căzu. Kaladin îşi duse mâna la frunte, mutându-şi privirea de la surprinsul Lopen la curiosul Teft. Apoi îşi roti înnebunit privirea prin lemnărie. Nimeni altcineva nu se uita la ei; în lumina soarelui, aburul era prea palid ca să fie zărit de la distanţă. „Părinte al Furtunii… ce… cum…” Întrezări deasupra capului o siluetă familiară. Syl era o siluetă neclară care se mişca precum o frunză-n vânt, purtată încet când într-o parte, când într-alta. „Ea a făcut-o!” se gândi Kaladin. „Ce mi-a făcut?” Se îndepărtă de Lopen şi de Teft cu paşi împleticiţi şi alergă spre Syl. Picioarele îl purtau cu prea multă iuţeală. — Syl! strigă, oprindu-se sub ea. Ea se grăbi să coboare şi plană în faţa lui, preschimbându-se din frunză într-o femeie tânără care plutea în aer. — Da? El se uită în jur. — Vino cu mine, spuse el, repezindu-se către o alee aflată între barăci. Se sprijini de un zid, stând în umbră şi respirând sacadat. Acolo nu putea să-l vadă nimeni. Syl coborî până la înălţimea feţei lui, îşi duse mâinile la spate şi îl privi cu atenţie. — Străluceşti. — Ce mi-ai făcut? 1338

Ea-şi lăsă capul pe o parte, apoi ridică din umeri. — Syl… spuse el ameninţător, deşi habar n-avea ce rău i-ar fi putut face unui spren. — Nu ştiu, răspunse ea cu sinceritate, apoi se aşeză, cu picioarele atârnându-i peste marginea unei platforme invizibile. Nu pot… Nu pot să-mi amintesc decât foarte neclar lucruri pe care le ştiam cândva atât de bine. Lumea asta, legătura mea cu oamenii. — Dar ai făcut ceva. — Noi am făcut ceva. N-am fost eu. N-ai fost tu. Însă împreună… Ridică din nou din umeri. — Asta nu mă ajută prea mult. Syl se strâmbă. — Ştiu. Îmi pare rău. Kaladin ridică o mână. În umbră, lumina care se scurgea din el se vedea şi mai bine. Dacă ar fi trecut cineva… — Cum scap de asta? — De ce vrei să scapi de ea? — Păi, pentru că… Eu… Pentru că… Ea nu răspunse. Lui îi trecu ceva prin minte. O întrebare pe care-ar fi trebuit, probabil, s-o pună mai de mult. — Nu eşti un vântspren, nu-i aşa? Syl şovăi, apoi clătină din cap. — Nu. — Atunci ce eşti? — Nu ştiu. Unesc obiecte. Le unea. Când juca farse, lipea diverse lucruri între ele. Încălţări 1339

lipite de pământ, făcând oamenii să se-mpiedice. Alţii se întindeau după hainele lor atârnate în cârlige şi nu le puteau desprinde. El îşi duse mâna în jos şi luă o piatră. Cât palma lui de mare, aceasta era netezită de vânturile furtunilor şi de ploi. O lipi de peretele barăcii şi îşi dori ca Lumina să treacă în ea. Simţi un fior rece. Piatra începu să emane vapori luminoşi. Şi, după ce îşi retrase el mâna, rămase neclintită, lipită de zid. Se aplecă şi o privi cu ochii mijiţi. Avea impresia că desluşea spreni minusculi, de un albastru întunecat şi de forma unor mici picături de cerneală, adunându-se în jurul locului unde piatra întâlnea peretele. — Uniospreni, spuse Syl, venind lângă capul lui; continua să stea în picioare, plutind în aer. — Ei ţin piatra acolo. — Poate. Sau poate au fost atraşi de ceea ce ai făcut ca s-o fixezi. — Dar nu aşa merg lucrurile, nu? — Putredosprenii sunt cauza bolii – întrebă alene Syl – sau sunt atraşi de ea? — Toată lumea ştie că ei sunt cauza. — Şi dau vântsprenii naştere vântului? Aduc ploisprenii ploaie? Aprind focsprenii focuri? Kaladin şovăi. Nu, n-o făceau. Oare aşa era? — N-are importanţă. Vreau să aflu cum scap de lumina asta, nu s-o studiez. — Dar de ce trebuie să scapi de ea? repetă Syl. Kaladin, ştii poveştile despre oameni care mergeau pe ziduri, oameni care se uneau cu furtunile. Vântalergătorii. De ce-ai vrea să scapi de aşa 1340

ceva? Kaladin se străduia să lămurească totul. Vindecarea lui, faptul că săgeţile nu-l nimereau niciodată, deşi alerga în partea din faţă a podului… Da, ştiuse că se petrecea ceva straniu. De ce-l speria atât de mult? Fiindcă se temea să fie altfel decât ceilalţi, aşa cum fusese tatăl său, pe când era chirurg în Vatra-de-Piatră? Sau la mijloc era ceva mai important? — Fac ceea ce făceau Radianţii, zise el. — Chiar asta am spus adineaori. — M-am tot întrebat dacă am ghinion sau dacă n-am dat din întâmplare peste ceva precum Magia Veche. Poate că asta-i explicaţia! Atotputernicul i-a blestemat pe Radianţii Dispăruţi fiindcă au trădat omenirea. Dacă sunt blestemat şi eu, pentru ceea ce fac? — Kaladin, nu eşti blestemat, spuse ea. — Parcă spuneai că nu ştii ce se petrece. El începu să măsoare cu pasul aleea. Alături, piatra se desprinse în sfârşit şi căzu. — Poţi să spui, fără absolut nicio îndoială, că ghinionul n-a fost atras de lucrurile pe care le fac eu? Ştii destul de multe ca să negi asta pe de-a-ntregul, Syl? Ea plutea tăcută prin aer, cu braţele încrucişate. — A… asta, continuă el, arătând către piatră. E împotriva firii. Radianţii au trădat omenirea. Şi-au pierdut puterile şi au fost blestemaţi. Toată lumea ştie legendele. Se uită în jos, la mâinile lui încă strălucitoare, deşi radiau o lumină mai palidă. Indiferent ce-am făcut noi, indiferent ce mi s-a întâmplat mie, am atras într-un fel 1341

asupra mea acelaşi blestem. De aceea mor toţi cei din jurul meu când încerc să-i ajut. — Şi crezi că eu sunt un blestem? îl întrebă ea. — Eu… Ei, spuneai că ai o legătură cu asta şi… Ea înaintă cu paşi mari, arătându-l cu degetul – o femeie furioasă minusculă, suspendată în aer. — Aşa că-ţi închipui că eu am provocat totul? Eşecurile tale? Morţile? Kaladin nu mai scoase nicio vorbă. Îşi dădu imediat seama că tăcerea era cel mai nepotrivit răspuns. Syl – cu sentimente surprinzător de omeneşti – se răsuci în aer cu o privire suferindă şi se îndepărtă cu iuţeală, dând naştere unei panglici de lumină. „Am exagerat”, îşi spuse el. Numai că se simţea atât de neliniştit… Se sprijini din nou de perete, cu mâna la cap. Înainte dea apuca să-şi adune gândurile, nişte umbre făcură să se întunece intrarea aleii. Teft şi Lopen. — Vorbitori cu pietrele! exclamă acesta din urmă. Chiar străluceşti în umbră, gancho! Teft îl strânse de umăr. — N-o să spună nimic nimănui, flăcăule. O să am grijă. — Da, gancho, zise Lopen. Jur că n-o să spun nimic. Într-un herdazian poţi avea încredere. Kaladin îi privi, copleşit. Se împinse, trecând pe lângă ei, ieşi de pe alee şi traversă lemnăria în fugă, ferindu-se de ochii tuturor. ● La căderea nopţii, din trupul lui Kaladin nu se mai scurgea lumină. Pălise ca un foc ce se stinge, apoi dispăruse în numai câteva 1342

minute. El mergea spre sud, de-a lungul marginii Câmpiilor Sfărâmate, prin porţiunea dintre taberele de război şi platourile propriu-zise. În unele locuri – ca acela de lângă lemnărie, unde se adunau trupele lui Sadeas – trecerea dintr-o zonă în alta se făcea pe o pantă lină. În altele exista câte o movilă de mică întindere şi de numai doi-trei metri înălţime. Trecu de una dintre ele; avea stâncile în dreapta, iar câmpiile se întindeau în stânga. Găuri, crăpături şi mici unghere stâncoase erau tot atâtea puncte de reper pe solul pietros. Gropile puţin adânci încă mai ascundeau bălţi rămase după ultima mare furtună. Vieţuitoarele încă se mai foiau grăbite printre bolovani, deşi aerul rece al serii avea să le trimită curând în ascunzişuri. Trecu pe lângă un loc ciuruit de găuri mărunte, pline cu apă; cremlingii – cu multe picioare, gheare minuscule şi trupuri prelungi, ocrotite de carapace – lipăiau pe margini, înfulecând. Unul dispăru în groapă, tras de un mic tentacul care ţâşnise afară. Era probabil un înşfăcător. Iarba creştea în susul movilei, cu firele ieşindu-i din găurile lor. În mijlocul verdelui ei se înălţau, ca nişte flori, pâlcuri de muşchideget. Lujerii lor strălucitori, roz sau violeţi, i se păreau lui Kaladin nişte tentacule pe care vântul le făcea să fluture spre el. La trecerea lui, iarba timidă se retrase, dar muşchiul-deget era mai curajos. Pâlcurile acelea se refugiau în carapacele lor numai dacă băteai în piatra de lângă ele. Deasupra lui, pe culme, câţiva cercetaşi scrutau Câmpiile Sfărâmate. Teritoriul de lângă movilă nu-i aparţinea unui înalt prinţ anume, iar cercetaşii nu-i dădură nicio atenţie lui Kaladin. Avea să 1343

fie oprit numai dacă încerca să părăsească taberele de luptă prin capătul sudic sau prin cel din nord. Niciun podar nu-l urmase. Nu ştia sigur ce explicaţii le dăduse Teft. Poate le spusese că era tulburat de moartea lui Hărţi. De unul singur, se simţea ciudat. De când fusese trădat de Amaram şi ajunsese sclav, fusese mereu cineva lângă el. Sclavii cu care complotase. Podarii cu care lucrase. Soldaţii care îl păziseră. Stăpânii de sclavi care îl bătuseră, prietenii care depinseseră de el. Nu i se mai întâmplase să fie singur din noaptea în care fusese legat pentru a fi ucis de marea furtună. „Nu”, îşi spuse. „În noaptea aia n-am fost singur. Syl era acolo.” Îşi lăsă capul în jos, trecând pe lângă micile crăpături din stânga lui. Prelungindu-se către est, crăpăturile acelea se lărgeau, devenind spărturi. Ce i se întâmpla? Nu avea halucinaţii. Şi Teft, şi Lopen văzuseră. Ba Teft chiar părea că se aşteptase la asta. Kaladin ar fi trebuit să moară în timpul acelei mari furturi. Însă îşi revenise, punându-se pe picioare la scurt timp după aceea. Coastele lui ar fi trebuit să fie încă sensibile, dar nu-l mai dureau de câteva săptămâni. Sferele lui, la fel ca ale podarilor din apropierea lui, îşi pierdeau întreaga Lumină de Furtună. Oare acea mare furtună îl schimbase? Nu, descoperise sfere secătuite şi înainte. Iar Syl… ea măcar recunoscuse că era responsabilă pentru o parte din cele întâmplate. Lucrurile mergeau astfel de multă vreme. Se opri lângă un colţ de stâncă şi se sprijini de el, făcând iarba să se retragă, scurtându-se. Se uită către est, plimbându-şi privirea 1344

peste Câmpiile Sfărâmate. Căminul lui. Mormântul lui. Să-şi ducă traiul pe întinderea lor i se părea un lucru sfâşietor. Podarii îşi înălţau privirile spre el, îl considerau conducătorul lor, salvatorul lor. Dar în fiinţa lui erau fisuri, aidoma celor din piatra de la marginile acelor Câmpii. Fisurile se lărgeau. Îşi făcea tot felul de promisiuni, ca atunci când alergi pe o distanţă lungă şi nu ţi-a mai rămas niciun strop de energie. Încă puţin. Mai aleargă doar până la următorul deal. Nu te poţi da bătut. Fisuri minuscule, crăpături în piatră. „E bine că am venit aici”, se gândi. „Suntem făcuţi să fim alături, tu şi cu mine. Îţi semăn.” Care fusese, de la bun început, cauza apariţiei fisurilor de pe Câmpii? Un soi de greutate imensă? Din depărtare începu să se audă o melodie, călătorind peste platouri. La auzul sunetului, Kaladin tresări. Era ceva atât de neaşteptat, atât de nelalocul lui, încât te înspăimânta în ciuda suavităţii sale. Cântecul venea de pe Câmpii. Şovăind, dar neizbutind să se împotrivească, Kaladin se puse în mişcare. O luă către est, peste stânca plată, măturată de vânturi. Pe măsură ce înainta, sunetul devenea tot mai puternic, dar încă mai era fantomatic, eteric. Cântecul unui flaut, dar al unuia cu o tonalitate mai joasă decât cele auzite până atunci de el. Când ajunse mai aproape, simţi miros de fum. Acolo ardea un foc. Un mic foc de tabără. Descoperi că era la marginea unui soi de peninsule străbătute de crăpături care se lărgeau într-o spărtură pierdută în întuneric. Chiar în vârful acelei peninsule – înconjurat de spărtură din trei părţi – 1345

Kaladin găsi un bărbat în uniforma neagră a ochi-luminoşilor, aşezat pe un bolovan. În faţa lui ardea un foc mic, făcut din cochilii de mugur-de-stâncă. Bărbatul avea părul scurt şi negru şi faţa colţuroasă. Purta la şold o sabie subţire, într-o teacă neagră. Ochi bărbatului erau de un albastru palid. Kaladin nu mai auzise niciodată de un bărbat ochi-luminoşi care să cânte la flaut. Nu considerau ei muzica o îndeletnicire feminină? Dacă nu erau ardenţi, bărbaţii cântau numai din gură, nu la vreun instrument. Cel pe care-l privea era extrem de talentat. Melodia stranie pe care o cânta părea străină, avea ceva aproape ireal, parcă dintr-un alt loc şi dintr-un alt timp. Reverbera în spărtură şi îşi trimitea ecourile înapoi; era aproape ca şi cum bărbatul ar fi cântat în duet cu el însuşi. Kaladin se opri la mică depărtare de el, dându-şi seama că ultimul lucru pe care şi-l dorea era să aibă de-a face cu un luminlord, şi mai ales cu unul destul de bizar din fire ca să se îmbrace în negru şi să hoinărească pe Câmpiile Sfărâmate, cântând la flaut. Se întoarse, gata să plece. Muzica se întrerupse. Kaladin se opri. — Mă tem întotdeauna c-o să uit cum să cânt la el, spuse, din spatele lui, o voce blândă. E o prostie, ştiu, ţinând cont cât de mult am exersat. Dar în ultimul timp îi dau rareori atenţia pe care o merită. Kaladin se întoarse din nou către străin. Flautul era cioplit dintrun lemn de culoare întunecată, aproape negru. Părea un instrument prea obişnuit ca să-i aparţină unui ochi-luminoşi, însă bărbatul îl ţinea în mână cu veneraţie. 1346

— Ce faci aici? întrebă Kaladin. — Stau. Câteodată cânt. — Voiam să-ntreb de ce te afli aici. — De ce mă aflu aici? spuse bărbatul, lăsându-şi flautul în jos, îndreptându-şi umerii şi destinzându-se. De ce se află oricare dintre noi aici? Tinere podar, întrebarea asta e cam prea profundă pentru o primă întâlnire. De obicei, prefer prezentările înaintea teologiei. Şi mâncarea de prânz, dacă e de găsit. Poate şi un somn bun. De fapt, aproape totul ar trebui să vină înaintea teologiei. Dar mai ales prezentările. — Bine, zise Kaladin. Şi tu eşti… — Aşezat aici. Câteodată cântând… cântându-le în strună podarilor, ca să mă joc cu minţile lor. Lui Kaladin i se împurpurară obrajii şi îi întoarse iarăşi spatele, pregătindu-se din nou să plece. Nebunul ochi-luminoşi n-avea decât să spună şi să facă orice voia. El unul trebuia să se gândească la nişte hotărâri importante. — Ei, atunci du-te, spuse, din spatele lui flautistul ochi-luminoşi. Mă bucur că pleci. Nu vreau să stai pe-aproape. Ţin destul de mult la Lumina mea de Furtună. Kaladin îngheţă. Apoi se răsuci. — Ce? — Vorbesc despre sferele mele, răspunse bărbatul straniu, ridicând în mână ceea ce părea să fie un broam de smarald, impregnat în totalitate. Toată lumea ştie că podarii sunt hoţi sau cel puţin cerşetori. Fireşte. Vorbea despre sfere. N-avea de unde să ştie de… năpasta 1347

lui. Nu-i aşa? Ochii necunoscutului sticleau ca şi cum ar fi făcut o glumă nemaipomenită. — Nu te simţi insultat că te-am numit hoţ! adăugă acesta, ridicând un deget. Kaladin se încruntă. Unde dispăruse sfera? O ţinuse în mâna aceea. — Am vrut să fie un compliment. — Un compliment? Când îi spui cuiva că e hoţ? — Fireşte. Eu însumi sunt hoţ. — Da. Ce furi? — Mândrie, răspunse bărbatul. Şi uneori plictiseală, dacă pot lua mândria asupra mea. Sunt Mucalitul Regelui. Sau cel puţin am fost, până mai deunăzi. Probabil c-o să-mi pierd titlul în curând. — Ce… al regelui? — Mucalitul. Treaba mea era să cuget, găsind vorbe de spirit. — A spune lucruri confuze nu e totuna cu a fi spiritual. — A! exclamă necunoscutul, cu ochii scânteindu-i. Te dovedeşti deja mai înţelept decât majoritatea cunoscuţilor mei din ultima vreme. Şi ce-nseamnă, atunci, să fii spiritual? — Să spui lucruri inteligente. — Şi ce e inteligenţa? — Cred… De ce purta o asemenea discuţie? — Cred că e abilitatea de a spune şi de a face lucrul potrivit în momentul potrivit. Mucalitul Regelui îşi lăsă capul pe-o parte, apoi zâmbi. În cele din urmă îi întinse mâna lui Kaladin. 1348

— Şi care ţi-e numele, podarul meu cugetător? El îşi întinse mâna şovăind. — Kaladin. Dar al tău? — Am mai multe, spuse necunoscutul şi îi strânse mâna. Mi-am început viaţa ca o idee, ca un concept, nişte cuvinte pe o pagină. Ăsta-i un alt lucru pe care l-am furat. Pe mine însumi. Cândva, am primit numele unei pietre. — Al uneia frumoase, sper. — Una superbă. Şi care şi-a pierdut orice valoare fiindcă i-am purtat eu numele. — Ei, şi cum te numesc acum oamenii? — În multe feluri, dintre care numai câteva sună politicos. Şi aproape toate mi se potrivesc cu adevărat, din păcate. Tu însă îmi poţi spune Hoid. — E numele tău? — Nu. E al cuiva care-ar fi trebuit să-mi fie drag. Repet, e un lucru pe care l-am furat. Noi, hoţii, facem aşa ceva. Se uită spre est, către Câmpiile asupra cărora întunericul se lăsa cu repeziciune. Micul foc aprins lângă bolovanul lui Hoid împrăştia lumina pâlpâitoare şi roşie a cărbunilor scânteietori. — Ei, mi-a făcut plăcere să te cunosc, spuse Kaladin. O să plec… — Nu înainte de a-ţi da ceva, zise Hoid şi îşi ridică flautul. Aşteaptă, te rog. Kaladin oftă. Avea sentimentul că bărbatul acela straniu n-avea să-l lase să plece înainte de a termina cu el. — E flautul unui Drumeţ, spuse studiind bucata de lemn 1349

întunecat la culoare. E făcut pentru un povestitor, ca să cânte în timp ce istoriseşte. — Vrei să spui că e menit să acompanieze un povestitor. Ca să cânte la el altcineva în timpul istorisirii. — De fapt, vreau să spun exact ce-am spus. — Cum poate cineva să istorisească o poveste în timp ce cântă la flaut? Hoid îşi ridică o sprânceană, apoi îşi duse flautul la buze. Cânta la el altfel decât la orice flaut pe care-l mai văzuse vreodată Kaladin – în loc să-l ţină în jos, în faţa lui, Hoid îl ridică în lateral şi suflă în capăt. Intonă câteva note, de probă. În aceeaşi tonalitate melancolică auzită de Kaladin mai înainte. — Povestea, spuse Hoid, e despre Derethil şi despre Vela Rătăcitoare. Începu să cânte. Notele erau mai iuţi şi mai tăioase decât cele pe care le cântase mai devreme. Păreau aproape să se rostogolească una peste alta, fugind din flaut ca nişte copii care aleargă, luându-se la întrecere. Erau frumoase şi vioaie, urcau şi coborau, într-o împletitură tot atât de complicată ca ţesătura unui covor. Kaladin se trezi ţintuit locului. Melodia era puternică, aproape poruncitoare. Fiecare notă era un cârlig azvârlit ca să-i străpungă carnea şi să-l ţină aproape. Hoid se opri brusc, dar notele continuau să stârnească în spărtură ecouri care se întorceau în timp el ce vorbea. — Derethil e bine-cunoscut în câteva ţinuturi, deşi aici, în est, am auzit vorbindu-se de el mult mai puţin. A fost un rege din zilele umbrei, dintr-un timp despre care n-avem amintiri. Un bărbat 1350

puternic. Comandantul mai multor mii de oameni, conducător al mai multor zeci de mii. Înalt, nobil, binecuvântat cu o piele deschisă la culoare şi cu ochi luminoşi. Era un bărbat de invidiat. În clipa când se stinseră ecourile, Hoid începu iar să cânte, preluând ritmul. De fapt, părea să continue exact de unde începuseră să se stingă notele ecoului, ca şi cum muzica nu s-ar fi întrerupt niciodată. Melodia deveni mai lină, sugerând plimbarea unui rege alături de curtenii săi. Cântând cu ochii închişi, Hoid se aplecă spre foc. Aerul suflat deasupra flautului învolbură fumul, agitându-l, şi Kaladin avu impresia că dintr-acesta se contura faţa unui bărbat cu bărbia ascuţită şi pomeţi înalţi. De fapt, fireşte că nu era acolo. Şi-o imagina. Însă cântecul obsedant şi fumul învârtejit îi încurajau închipuirile. — Derethil s-a luptat cu Pustiitorii în zilele Heralzilor şi ale Radianţilor, spuse Hoid, cu ochii încă închişi, cu flautul chiar sub buze, cu ecourile cântecului urcând din spărtură şi părând să-l acompanieze. Când s-a făcut în sfârşit pace, a descoperit că nu era mulţumit. Ochii lui priviseră întotdeauna către vest, către largul întinsei mări. A armat cea mai minunată corabie de care-a auzit vreodată omenirea, un vas maiestuos, creat pentru a face ceea ce nu mai cutezase nimeni până atunci: pentru a străbate mările în timpul marilor furtuni. Ecourile se stinseră, iar Hoid începu iar să cânte, schimbându-şi parcă locul cu un partener invizibil. Fumul se învârteji, înălţându-se în aer şi răsucindu-se, purtat de răsuflarea flautistului. Şi Kaladin se simţi aproape convins că vedea cum se conturează o corabie enormă, cu pânza cât o casă, întinsă pe o cocă în formă de săgeată. 1351

Melodia deveni alertă, sacadată, ca şi cum ar fi vrut să imite zgomotele ciocanelor de lemn şi ale fierăstraielor. — Ţelul lui Derethil – spuse Hoid întrerupându-se, era să caute obârşia Pustiitorilor, locul unde se născuseră. Mulţi spuneau că era nebun, dar el nu se putea opri. Şi-a numit corabia Vela Rătăcitoare şi a adunat un echipaj din cei mai curajoşi marinari. Apoi, într-o zi când se apropia o mare furtună, corabia a plecat. A pătruns în ocean, cu pânza întinsă, ca şi cum ar fi întâmpinat cu braţele deschise vânturile furtunii… O clipă mai târziu, flautul era la buzele lui Hoid, iar el aţâţa focul lovind cu piciorul o bucată din cochilia unui mugur-de-stâncă. Scânteile se avântară în aer şi fumul ţâşni, apoi se răsuci când, cu o rotire a capului, Hoid îndreptă spre el găurile flautului. Melodia deveni violentă, furtunoasă, cu note neaşteptate şi modulaţii bruşte. Gamele se ridicară către notele înalte, care deveniră ţipete eterice. Şi Kaladin văzu totul cu ochii minţii. Corabia masivă, dintr-odată minusculă în faţa copleşitoarei forţe a marii furtuni. Luată de vânt, purtată pe oceanul fără sfârşit. Ce se aştepta acest Derethil să găsească, ce sperase? O mare furtună era cumplită şi pe pământ. Dar pe apă? Sunetele se loveau de pereţii aflaţi dedesubt, născând ecouri. Kaladin se pomeni aplecându-se către bolovani, cu ochii la fumul învolburat şi la flăcările care se înălţau. Văzu nava minusculă prinsă în mijlocul unui vârtej furios. În cele din urmă, cântecul lui Hoid îşi încetini ritmul şi ecourile violente dispărură, înlocuite de o melodie mult mai blândă. Ca un clipocit de valuri. 1352

— Vela Rătăcitoare a eşuat pe uscat şi a fost aproape distrusă, dar Derethil şi cei mai mulţi marinari au supravieţuit. S-au trezit pe un inel de insule mici, care înconjurau un vârtej imens, unde se spunea că se scurge tot oceanul. Au fost întâmpinaţi de oameni stranii, cu trupuri înalte, mlădioase, care purtau robe într-o singură culoare şi aveau în păr scoici nemaivăzute în Roshar. Insularii i-au adăpostit pe supravieţuitori, i-au hrănit şi le-au purtat de grijă până s-au înzdrăvenit. În timpul săptămânilor în care s-a întremat, Derethil i-a studiat pe oamenii aceia stranii, care-şi spuneau uvara, poporul Marelui Abis. Duceau un trai bizar. Spre deosebire de locuitorii Rosharului, care se ceartă tot timpul, uvara păreau să fie întotdeauna de acord. Începând din copilărie, nu puneau nicio întrebare. Fiecare îşi făcea datoria. Hoid îşi reluă cântecul, lăsând fumul să se înalţe nestânjenit. Kaladin avu impresia că vedea un popor harnic, muncind fără odihnă. În mijlocul lor se înălţa o clădire, cu o siluetă la fereastră. Era Derethil, privindu-i. Muzica era liniştitoare, ciudată. — Într-o zi, continuă Hoid, pe când Derethil şi oamenii lui exersau mânuirea suliţei ca să-şi recapete forţele, o servitoare tânără le-a adus ceva să se răcorească. Păşind pe-o piatră colţuroasă, s-a împiedicat şi a scăpat pocalele, care s-au spart. Cât ai clipi, ceilalţi uvara s-au năpustit asupra nefericitei copile şi au ucis-o cu brutalitate. Derethil şi marinarii lui au fost atât de uluiţi încât, în momentul când şi-au revenit, fata era deja moartă. Furios, Derethil a cerut explicaţii pentru crima aceea fără rost. Unul dintre ceilalţi locuitori l-a lămurit: „Împăratul nostru nu îngăduie să dai greş!” Muzica reîncepu, tristă, iar Kaladin se cutremură. Văzu cum era 1353

ucisă cu pietre fata aceea şi silueta maiestuoasă a lui Derethil aplecându-se asupra trupului ei căzut. Kaladin cunoştea acea amărăciune. Amărăciunea eşecului, care te cuprinde când laşi să moară un om pentru care ar fi trebuit să poţi face ceva. Atât de mulţi oameni pe care-i îndrăgise muriseră. Acum ştia din ce motiv. Îşi atrăsese mânia Heralzilor şi pe-a Atotputernicului. Asta trebuia să fie, nu? Ştia că ar fi trebuit să se-ntoarcă la Podul Patru. Dar nu se putea desprinde. Era ţinut în loc de cuvintele povestitorului. — Când a început să fie mai atent la ceea ce se întâmpla în jurul său – continuă Hoid, acompaniat de ecourile slabe ale melodiei sale – Derethil a văzut şi alte crime. Acei unvara, acei oameni ai Marelui Abis, dădeau dovadă de-o cruzime uimitoare. Dacă unul de-al lor greşea în vreun fel – încălcând oricât de puţin o regulă sau făcând ceva nepotrivit, ceilalţi îl masacrau. Ori de câte ori întreba, femeia care-i purta de grijă îi dădea acelaşi răspuns: „Împăratul nostru nu îngăduie să dai greş.” Ecourile melodiei păliră, dar Hoid îşi duse încă o dată flautul la buze, exact în clipa când deveneau prea firave ca să mai poată fi auzite. Cântecul continuă cu note grave. Suave, încete, ca un bocet pentru cineva care pierise. Dar avea totuşi o încărcătură de mister, era presărat cu răbufniri scurte, sugerând nişte secrete. Kaladin se încruntă când văzu fumul rotindu-se şi luând forma a ceea ce părea un turn. Înalt, subţire, cu o structură deschisă în vârf. — Derethil a aflat că împăratul locuia în turnul de pe coasta estică a celei mai mari insule stăpânite de uvara. Kaladin simţi un fior rece. Imaginile de fum erau, pur şi simplu, 1354

plăsmuiri ale minţii sale, adăugate istorisirii, nu? Oare chiar văzuse turnul înainte de a-l pomeni Hoid? — Derethil a hotărât că trebuia să-l înfrunte pe acel împărat crud. Ce soi de monstru le putea cere unor oameni atât de paşnici să ucidă atât de des şi atât de cumplit? Şi-a adunat marinarii, un grup de oameni plini de eroism, şi s-au înarmat cu toţii. Uvara n-au încercat să-i oprească, deşi i-au urmărit cu priviri îngrozite când au dat buzna în turnul împăratului. Hoid tăcu, dar nu se-ntoarse la flaut. Lăsă, în schimb, ecourile melodiei să se înalţe din spărtură. De data asta păreau să zăbovească. Notele erau prelungi, sinistre. — Derethil şi oameni lui au ieşit în scurtă vreme din turn, ducând cu ei un cadavru uscat, care purta veşminte fine şi giuvaeruri. „Ăsta e împăratul vostru?” a întrebat el. „L-am găsit de unul singur, în încăperea de sus.” Se pare că murise de ani de zile, dar nimeni nu cutezase să intre în turnul lui. Îi înspăimânta pe toţi. Când le-a arătat leşul, uvara au început să se vaiete şi să plângă. Întreaga insulă s-a transformat într-un haos, căci uvara au început să ardă casele, să facă scandal pe străzi, să cadă în genunchi, chinuiţi. Uluiţi şi nedumeriţi, Derethil şi marinarii lui s-au repezit către locul unde era reparată Vela Rătăcitoare. Călăuza şi îngrijitoarea lor i-a însoţit şi i-a implorat s-o lase să fugă împreună cu ei. Şi aşa i s-a alăturat Nafti echipajului. Au întins pânza şi, cu toate că nu bătea vântul, au izbutit să înconjoare vârtejul şi s-au folosit de forţa lui ca să fie împinşi în afară şi să se îndepărteze de insule. După plecare, au mai zărit încă mult timp fumul înălţându-se de pe insulele care păruseră atât de 1355

paşnice. S-au adunat să-l privească de pe punte şi Derethil a întrebat-o pe Nafti care era motivul acelor dezlănţuiri cumplite. Hoid amuţi, lăsându-şi cuvintele să se înalţe odată cu fumul straniu, pierzându-se în noapte. — Ei? întrebă Kaladin. Care a fost răspunsul ei? — Înfăşurată într-o pătură şi privindu-şi ţara, bântuită de aduceri aminte, a spus: „Nu-nţelegi, călătorule? Dacă împăratul e mort şi dacă aşa a fost în toţi aceşti ani, nu poartă răspunderea crimelor săvârşite între timp. O purtăm noi.” Kaladin se trase înapoi. Vocea lui Hoid nu mai avea tonul jucăuş şi zeflemitor de la început. Nu-şi mai bătea joc. Limba lui ascuţită nu mai încerca să nedumerească. Istorisirea venise din inima lui, iar Kaladin descoperi că nu era în stare să vorbească. Stătea nemişcat, cu gândul la insulele acelea şi la faptele cumplite care se săvârşiseră. — Cred… spuse într-un târziu, trecându-şi limba peste buzele uscate. Cred că asta e inteligenţă. Hoid îşi ridică o sprânceană, luându-şi ochii de la flaut. — … Să-ţi poţi aduce aminte o astfel de poveste – adăugă Kaladin – şi s-o istoriseşti cu atâta grijă. — Ai grijă ce spui, zise zâmbind Hoid. Dacă pentru a fi inteligent nu e nevoie decât de o poveste frumoasă, atunci o să rămân fără slujbă. — N-ai spus că ai rămas deja? — Aşa e. Regele e, în sfârşit, fără cuget. Mă-ntreb ce-a devenit, în felul ăsta. — Ăă… necugetat? zise Kaladin. — O să-i dau de ştire c-ai spus asta, zise Hoid dând din cap, cu 1356

ochi scânteietori. Dar mă tem că nu e corect. Poţi avea un cuget, dar nu şi un necugetat. Ce e cugetul? — Nu ştiu. Poate un soi de spren din capul tău, care te face să gândeşti? Hoid îşi lăsă capul pe-un umăr, apoi râse. — Ei, cred că e o explicaţie la fel de bună ca oricare alta. Se ridică şi-şi scutură de praf pantalonii negri. — Povestea e adevărată? întrebă Kaladin, ridicându-se şi el. — Poate. — Dar cum am fi putut s-o aflăm? Derethil şi oamenii lui s-au întors? — Unele poveşti spun că da. — Cum ar fi putut? Marile furtuni nu suflă decât într-o singură direcţie. — Atunci presupun că povestea e o minciună. — N-am spus asta. — Nu, eu am spus-o. Din fericire, e o minciună de cel mai bun soi. — Şi care e soiul ăsta? — Păi, soiul de minciuni spuse de mine, fireşte. Hoid râse, apoi lovi focul cu piciorul, strivind ultimii tăciuni sub călcâi. Nu păreau destui ca să scoată fumul văzut de Kaladin. — Ce-ai pus în foc? întrebă el. Ca să scoată fumul ăla special. — Nimic. A fost un foc ca oricare altul. — Dar am văzut… — Ceea ce ai văzut îţi aparţine. O poveste nu există până când nu e imaginată în mintea cuiva. 1357

— Atunci ce semnificaţie are povestea? — Semnificaţia pe care-ţi doreşti s-o aibă, răspunse Hoid. Un povestitor nu-şi propune să-ţi spună cum să gândeşti, ci ridică întrebări la care să te gândeşti. Uităm prea des asta. Kaladin se încruntă şi se uită în urmă, spre vest, în direcţia taberelor de război. Erau luminate de sfere, lămpi şi lumânări. — E vorba despre asumarea răspunderii, spuse. Uvara au ucis cu inima uşoară atâta vreme cât au putut da vina pe împărat. Nu le-a părut rău decât după ce şi-au dat seama că nu mai exista nimeni care să-şi asume răspunderea. — Asta e una dintre interpretări, spuse Hoid. De fapt, e una excelentă. Prin urmare, tu pentru ce anume nu vrei să-ţi asumi răspunderea? Kaladin tresări. — Ce? — Oamenii găsesc în poveşti ceea ce caută, tinere prieten. Duse mâna în spatele bolovanului pe care stătuse, scoase o raniţă şi şi-o agăţă de umăr. — N-am niciun răspuns pentru tine. De cele mai multe ori, simt că n-am avut niciodată vreun răspuns. Am venit în ţinutul vostru ca să dau de urma unei vechi cunoştinţe, dar am ajuns să-mi petrec cea mai mare parte a timpului ascunzându-mă de ea. — Ai vorbit… despre mine şi despre responsabilitate… — N-a fost decât un comentariu prostesc, atât şi nimic mai mult, răspunse el, apoi se întinse şi-şi puse mâna pe umărul lui Kaladin. Comentariile mele sunt adesea prosteşti. Nu le pot pune să facă nimic trainic. Altminteri mi-aş putea pune cuvintele să care pietre. 1358

Ar fi ceva demn de văzut, adăugă, întinzându-i flautul din lemn întunecat. Uite. Ca să fiu sincer, l-am cărat după mine mai mult decât ţi-ar veni să crezi. Ia-l tu. — Dar nu ştiu să cânt la flaut. — Atunci învaţă, spuse Hoid, îndesându-i-l în mână. Când poţi face muzica să se-ntoarcă şi să-ţi cânte, înseamnă c-o stăpâneşti, mai zise el, pornind iarăşi la drum. Şi ai grijă de afurisitul ăla de ucenic al meu. Chiar ar fi trebuit să-mi dea de ştire că a rămas în viaţă. Poate s-o fi temut c-o să vin din nou să-l salvez. — Ucenic? — Spune-i că-l declar maestru, zise Hoid din mers. De-acum e un lumecântător deplin. Ai grijă să nu fie ucis. Mi-am petrecut prea mult timp străduindu-mă să bag cu de-a sila ceva raţiune în creierul ăla al lui. „Sigzil”, se gândi Kaladin. — O să-i dau lui flautul, strigă în urma lui Hoid. — Nu, n-o să i-l dai, răspunse acesta, întorcându-se către el şi începând să meargă cu spatele. E un dar pentru tine, Kaladin cel Binecuvântat de Furtună. M-aştept să fii în stare să-l foloseşti la următoarea noastră întâlnire! Şi cu asta, povestitorul îi întoarse spatele şi se îndepărtă, alergând în direcţia taberelor. Dar nu intră în niciuna dintre ele. Silueta lui întunecată o luă către sud, ca şi cum ar fi vrut să plece de pe Câmpiile Sfărâmate. Unde se ducea? Kaladin se uită în jos, la flautul din mâna lui. Era mai greu decât se aşteptase. Din ce fel de lemn fusese făcut? Îi pipăi gânditor suprafaţa lustruită. 1359

— Nu-mi place, spuse pe neaşteptate vocea lui Syl, venind din spatele lui. E ciudat. Kaladin se răsuci şi o văzu pe bolovan, acolo unde stătuse Hoid cu o clipă înainte. — Syl! De când eşti aici? Ea ridică din umeri. — Priveai povestea. N-am vrut să te-ntrerup. Stătea cu mâinile în poală, părând stânjenită. — Syl… — Eu sunt în spatele celor ce ţi se întâmplă, zise ea cu voce slabă. Eu o fac. Kaladin se încruntă şi făcu un pas în faţă. — Amândoi o facem, adăugă ea. Dar dacă n-aş fi fost eu, în tine nu s-ar fi petrecut nicio schimbare. Eu… iau ceva de la tine. Şi-ţi dau ceva în schimb. Aşa au mers lucrurile, deşi nu-mi pot aduce aminte cum sau de când. Ştiu doar c-a fost astfel. — Eu… — Sst, zise ea. Vorbesc eu. — Iartă-mă. — Sunt de acord să-i pun capăt, dacă vrei, continuă ea. Dar m-aş întoarce acolo unde eram. Asta mă sperie. Plutire în vânt, fără să-mi amintesc niciodată nimic pentru mai mult de câteva minute. Datorită legăturii dintre noi doi, pot gândi din nou, îmi pot aduce aminte ce şi cine sunt. Dacă-i punem capăt, pierd asta. Se uită la Kaladin, îndurerată. El o privi în ochi, apoi inspiră adânc. — Haide, îi spuse ea, întorcându-se cu spatele şi străbătând 1360

peninsula. Ea îşi luă zborul, deveni o panglică de lumină plutind leneşă în aer, lângă capul lui. Ajunseră curând în acel loc de sub culme de unde te puteai îndrepta spre tabere. El o luă spre nord, către a lui Sadeas. Cremlingii intraseră în crăpăturile şi în găurile lor, dar multe plante încă mai continuau să-şi lase frunzele bătute de vântul răcoros. La trecerea lui, iarba se retrăgea în pământ, părând, în noaptea luminată de Salas, blana unui animal negru. „Tu pentru ce anume nu vrei să-ţi asumi răspunderea…” Nu se ferea de răspundere. Îşi asuma prea multă! Lirin i-o spusese tot timpul, dojenindu-l fiindcă se simţea vinovat pentru morţi pe care nu putea să le-mpiedice. Exista totuşi un singur lucru de care se putea agăţa. O scuză, poate, asemenea împăratului mort. Sufletul creaturii jalnice. Apatia. Convingerea că nimic nu se petrecea din vina lui, că nu putea să schimbe nimic. Dacă erai blestemat sau dacă erai convins că n-are de ce să-ţi pese, n-aveai de ce să suferi când dădeai greş. N-aveai cum să eviţi eşecurile. Fuseseră sorocite de altcineva sau de altceva. — Dacă nu sunt blestemat, spuse el încet, atunci de ce supravieţuiesc când alţii mor? — Din cauza noastră, răspunse Syl. A legăturii dintre noi. Te face mai puternic, Kaladin. — Atunci de ce nu mă poate face destul de puternic ca să-i ajut pe alţii? — Nu ştiu, răspunse Syl. Poate totuşi e cu putinţă. „Dacă scap de asta, o să fiu iar un om obişnuit. Dar pentru ce… ca să pot muri, cum mor ceilalţi?” 1361

Îşi continuă drumul prin întuneric, trecând pe sub lumini care aruncau umbre palide şi vagi pe pietrele din faţa lui. Lujerii muşchiului-deget erau adunaţi în mănunchiuri. Umbrele lor păreau braţe. Se gândise adesea să-i salveze pe podari. Totuşi, cântărind lucrurile, îşi dădea seama că, de multe ori, se gândea că salvarea lor era totuna cu salvarea lui. Îşi spunea că n-avea să-i lase să moară pentru că ştia ce i s-ar fi întâmplat lui dacă mureau. Pentru că detesta atât de mult eşecurile, creatura jalnică ameninţa să-l ia în stăpânire ori de câte ori pierdea oameni. Ce-nsemna asta? De asta voia să afle motivele pentru care ar fi putut fi blestemat? Ca să se lămurească de ce dădea greş? Îşi grăbi paşii. Făcea un lucru bun ajutând podarii – dar o făcea şi din egoism. Propriile puteri îl nelinişteau, fiindcă însemnau că are o responsabilitate. O luă la fugă cu paşi mărunţi. În scurt timp, începu să alerge cât îl ţineau puterile. Însă dacă nu era vorba de el însuşi – dacă nu-i ajuta pe podari fiindcă detesta eşecurile sau fiindcă se ferea de durerea resimţită când îi vedea murind – atunci trebuia să fie vorba de ei. De ironiile prieteneşti ale lui Pietroi, de încordarea lui Moash, de asprimea şi seriozitatea lui Teft, de loialitatea tăcută a lui Peet. Cum avea să-i protejeze? Renunţând la iluzii? La scuzele lui? Profitând de orice prilej, indiferent cât de mult l-ar fi schimbat? Indiferent cât l-ar fi intimidat sau ce povară ar fi reprezentat? Se repezi în susul pantei, înspre lemnărie. 1362

Echipa Podului Patru gătea tocana de seară, oamenii stăteau de vorbă şi râdeau. Cei aproape douăzeci de răniţi din alte echipe mâncau recunoscători. Se simţea mulţumit văzând cât de repede ajunseseră să nu mai privească lumea cu ochi goi şi să râdă alături de ceilalţi. Mirosul tocanei condimentate a mâncătorului de coarne umplea aerul. Kaladin îşi încetini alergarea şi se opri apoi lângă podari. Câţiva se îngrijorară văzându-l că gâfâia, asudat. Syl îi coborî pe umăr. Kaladin îl căută pe Teft. Podarul vârstnic stătea de unul singur sub streaşina barăcii, ţintuind cu privirea bolovanul din faţa lui. Încă nu-l văzuse pe Kaladin. El le făcu semn celorlalţi să continue, apoi se apropie de Teft. Se ghemui în faţa lui. Teft îşi ridică surprins privirea. — Kaladin? — Ce ştii? îl întrebă el. Şi de unde ştii? — Păi… răspunse Teft. Când eram copil, familia mea făcea parte dintr-o sectă care aştepta întoarcerea Radianţilor. Eu am părăsit-o când nu eram decât un tinerel. M-am gândit că era o prostie. Ascundea ceva; Kaladin îşi dădea seama după vocea lui şovăielnică. „Responsabilitatea.” — Cât de multe ştii despre ceea ce pot face? — Nu prea multe. Doar legende şi poveşti. Nimeni nu ştie cu adevărat ce puteau face Radianţii, flăcăule. Kaladin îi întâlni privirea şi zâmbi. — Ei bine, o să aflăm. 1363

58 CĂLĂTORIA „Re-Shephir, Mama Miez-de-Noapte, dând naştere unor monstruozităţi cu esenţa ei atât de întunecată, de cumplită şi devoratoare. E aici! Mă priveşte murind!” Datată shashabev 1173, cu 8 secunde înainte de moarte. Subiect: un docher ochi-întunecaţi de vreo patruzeci şi ceva de ani, tată a trei fii.

— Îmi displace profund să greşesc. Adolin se lăsă pe spătarul scaunului, cu o mână rezemându-i-se, destinsă, pe tăblia de cristal a mesei şi cu o alta învârtindu-şi vinul în pocal. Vin galben. În ziua acea nu era de gardă, putea să se răsfeţe puţin. Vântul îi ciufulea părul; stătea, împreună cu un grup de ochiluminoşi tineri, la mesele în aer liber ale unei taverne din Piaţa de Afară. Era vorba despre un grup de clădiri care apăruseră în apropierea palatului regal, dar în afara taberelor. Un amestec de oameni de toate soiurile se scurgea pe străzile aflate sub terasa pe care stăteau. — Aş zice că e o nemulţumire împărtăşită de toată lumea, Adolin, spuse Jakamav, sprijinindu-se cu ambele coate de masă. Era un bărbat robust, un ochi-luminoşi de al treilea dahn din tabăra înaltului Prinţ Roion. — Cui îi place să greşească? adăugă Jakamav. 1364

— Am cunoscut mai mulţi oameni cu asemenea preferinţe, ripostă Adolin, meditativ. Fireşte că ei n-o recunosc. Dar ce altceva poţi să presupui, având în vedere cât de dese sunt greşelile lor? Inkima – însoţitoarea lui Jakamav din după-amiaza aceea – izbucni într-un râs cristalin. Era o creatură durdulie, cu ochi de un galben-deschis, care-şi vopsea părul în negru. Purta o rochie roşie. Culoarea nu i se potrivea. Şi Danlan era de faţă, fireşte. Stătea pe scaunul de lângă Adolin, păstrând distanţa cerută de buna-cuviinţă, deşi îi atingea din când în când braţul cu mâna ei liberă. Vinul ei era violet. Îl savura cu adevărat, cu toate că părea să-l fi ales ca să i se asorteze cu rochia. O particularitate ciudată. Adolin zâmbi. Părea extrem de fermecătoare, cu gâtul ei lung şi cu trupul graţios, acoperit de rochia lucioasă. Nu-şi vopsea părul, deşi era, în cea mai mare parte, castaniu-roşcat. Nu era câtuşi de puţin în neregulă să ai părul de culoare deschisă, în fond, de ce le plăcea tuturor atât de mult părul negru, când ochii luminoşi erau ideali? „Încetează”, îşi spuse Adolin. „O s-ajungi la fel de meditativ ca tata.” Ceilalţi – Toral şi însoţitoarea lui, Eshava – erau, amândoi, ochiluminoşi din tabăra înaltului Prinţ Aladar. Casa Kholin era pe moment în dizgraţie, dar Adolin avea prieteni şi cunoştinţe în aproape toate taberele. — Greşelile pot fi amuzante, spuse Toral. Fac viaţa interesantă. Unde-am ajunge dac-am avea cu toţii dreptate mereu? — Dragul meu, interveni însoţitoarea lui. N-ai pretins tu, acum câteva zile, că ai aproape întotdeauna dreptate? 1365

— Ba da, recunoscu Toral. Şi, dac-ar fi toată lumea ca mine, pe cine-am mai lua în râs? Dacă toţi ar fi la fel de pricepuţi, mă tem c-aş deveni banal. Adolin zâmbi, gustând din vin. În ziua aceea avea un duel oficial în arenă şi descoperise că un pocal de vin galben băut înainte îl ajuta să se destindă. — Ei, din partea mea nu trebuie să te temi c-o să am dreptate prea des, Toral. Eram sigur că Sadeas o să facă o mişcare împotriva tatălui meu. N-are sens. De ce n-a făcut-o? — Poate de dragul poziţiei? zise Toral. Acesta avea mintea ascuţită şi era cunoscut pentru gusturile sale rafinate. Adolin îşi dorea să-l aibă alături ori de câte ori degusta vinuri. — Vrea să pară puternic, adăugă Toral. — Era deja puternic, răspunse Adolin. N-are absolut nimic de câştigat dacă nu se ridică împotriva noastră. — Ei… spuse Danlan cu o voce blândă, care avea ceva liniştitor, ştiu că eu sunt nou-venită în tabere şi afirmaţiile mele îmi reflectă ignoranţa, dar… — Ştii, spui asta mereu, zise Adolin absent. Îi plăcea destul de mult vocea ei. — Ce spun mereu? — Că eşti ignorantă, răspunse Adolin. Însă numai aşa nu eşti. Te numeri printre cele mai inteligente femei pe care le-am întâlnit vreodată. Ea şovăi, părând, pentru o clipă, ciudat de stânjenită. Pe urmă zâmbi. 1366

— Adolin, n-ar trebui să spui astfel de lucruri când o femeie vrea să-şi arate modestia. — A, sigur. Modestie. Uitasem că există. — Ţi-ai petrecut chiar atât de mult timp în preajma ochiluminoşilor lui Sadeas? spuse Jakamav, provocând un alt hohot de râs cristalin din partea Inkimei. — Oricum, spuse Adolin, îmi cer scuze pentru întrerupere. Te rog, continuă. — Cum spuneam, reluă Danlan, mă-ndoiesc că Sadeas ar vrea să stârnească un război. Dacă s-ar fi îndreptat într-un fel atât de evident împotriva tatălui tău, asta s-ar fi întâmplat, nu? — Fără îndoială, răspunse Adolin. — Atunci poate că de aceea s-a abţinut. — Nu ştiu, zise Toral. Ar fi putut arunca ruşinea asupra familiei tale fără să vă atace – de pildă, ar fi putut sugera că aţi fost neglijenţi şi neghiobi fiindcă nu l-aţi protejat pe rege, deşi nu v-aţi aflat în spatele încercării de asasinat. Adolin dădu din cap. — Şi asta ar fi putut duce la război, zise Danlan. — Poate, răspunse Toral. Dar trebuie să recunoşti, Adolin, că reputaţia Ghimpelui Negru nu mai e, în ultima vreme, chiar atât de… impresionantă. — Şi asta ce vrea să-nsemne? se răsti Adolin. — Ei, Adolin, spuse Toral, fluturându-şi o mână şi ridicându-şi pocalul, în semn că mai dorea vin. Nu fi nesuferit. Ştii ce-am vrut să spun şi mai ştii şi că n-am vrut să te insult. Unde-i femeia aia care serveşte la mese? 1367

— Ai crede că după şase ani de la sosirea noastră aici, am putea avea o tavernă decentă, adăugă Jakamav. Inkima râse şi de data asta. Devenea cu adevărat enervantă. — Reputaţia tatălui meu e solidă, spuse Adolin. Sau n-ai dat atenţie victoriilor noastre din ultimul timp? — Obţinute cu ajutorul lui Sadeas, spuse Jakamav. — Obţinute totuşi. În ultimele câteva luni, tata n-a salvat doar viaţa lui Sadeas, ci şi pe a regelui. Luptă cu mult curaj. Îţi dai în mod sigur seama că zvonurile au fost întrutotul neîntemeiate. — Bine, bine, zise Toral. N-ai de ce să te superi, Adolin. Putem fi cu toţii de acord că tatăl tău e un om minunat. Dar tu ai fost cel care ni s-a plâns, spunând că ar vrea să se schimbe. Adolin îşi privi cercetător vinul. Ceilalţi doi bărbaţi de la masă purtau, amândoi, genul de veşminte care l-ar fi făcut pe tatăl lui să se încrunte. Haine scurte, peste cămăşi colorate din mătase. Toral avea în jurul gâtului o eşarfă subţire de mătase galbenă, iar o alta îi înconjura încheietura mâinii drepte. O îmbrăcăminte la modă, care părea mult mai confortabilă decât uniforma lui Adolin. Dalinar ar fi spus că arăta prosteşte, dar moda era uneori prostească. Îndrăzneaţă, diferită. Căpătai o anume energie când te îmbrăcai astfel încât să stârneşti interesul altora, să te laşi purtat de valurile stilului. Cândva, înainte de a i se alătura tatălui său în război, lui Adolin îi plăcuse să-şi poată crea o înfăţişare potrivită cu ziua respectivă. Acum nu mai avea decât două opţiuni: haina uniformei de vară şi cea a uniformei de iarnă. Femeia care servea apăru în sfârşit, aducând două carafe, una cu vin galben şi alta cu vin albastru-închis. Inkima chicoti când 1368

Jakamav se aplecă spre ea şi-i şopti ceva la ureche. Adolin ridică o mână, în semn că nu dorea să i se umple iarăşi pocalul. — Nu sunt sigur că vreau să-l văd pe tata schimbându-se. Nu mai sunt. Toral se încruntă. — Săptămâna trecută… — Ştiu, zise Adolin. A fost înainte să fiu martor la salvarea lui Sadeas. De fiecare dată când încep să uit cât de uimitor este, face câte ceva care-mi dovedeşte că sunt unul dintre cei zece neghiobi. Aşa s-a întâmplat şi când s-a aflat Elhokar în pericol. E ca şi cum… tata s-ar purta astfel numai când îi pasă de ceva cu adevărat. — Adolin, dragule, sugerezi că nu-i pasă cu adevărat de război, spuse Danlan. — Nu, o contrazise el, doar că vieţile lui Elhokar şi Sadeas ar putea fi mai importante decât uciderea parshendilor. Ceilalţi se mulţumiră cu explicaţia asta şi trecură la alte subiecte. Însă Adolin se trezi întorcând ideea pe toate părţile. În ultima vreme, se simţise nesigur. Faptul că se înşelase în privinţa lui Sadeas era unul dintre motive; iar altul avea legătură cu şansa de a putea dovedi adevărul sau falsitatea viziunilor. Se simţea prins în cursă. Îşi îmboldise tatăl să pună sub semnul întrebării propria sănătate mintală, iar acum – prin ceea ce stabiliseră în urma ultimei lor discuţii – fusese de acord să accepte abdicarea lui Dalinar, dacă viziunile nu se dovedeau adevărate. „Nimănui nu-i place să se înşele”, se gândi. „Numai tata spune că ar prefera să se-nşele, dacă ar fi mai bine pentru Alethkar.” 1369

Adolin se îndoia că existau mulţi ochi-luminoşi despre care s-ar fi putut dovedi mai degrabă că erau nebuni decât că aveau dreptate. — Poate, spuse Eshava. Dar asta nu schimbă niciuna dintre restricţiile lui stupide. Aş vrea să abdice. Adolin tresări. — Ce? Ce-a fost asta? Eshava îi aruncă o privire. — Nimic. Voiam doar să văd dacă urmăreşti conversaţia, Adolin. — Nu, zise el. Spune-mi despre ce vorbeai. Ea ridică din umeri, uitându-se la Toral. Acesta se aplecă în faţă. — Doar nu crezi că-n tabere nu se ştie ce i se-ntâmplă tatălui tău în timpul marilor furtuni, Adolin. Se vorbeşte că din cauza asta ar trebui să abdice. — Ar fi o prostie, răspunse Adolin cu hotărâre. Gândeşte-te cât de victorios e în luptă. — Abdicarea ar fi într-adevăr o exagerare, încuviinţă Danlan. Totuşi, Adolin, mi-aş dori cu toată sinceritatea să-ţi poţi convinge tatăl să-mblânzească toate restricţiile prosteşti din tabăra noastră. Tu şi ceilalţi bărbaţi Kholin ar trebui să puteţi reveni cu adevărat în societate. — Am încercat, răspunse el, verificând poziţia soarelui. Credemă. Iar acum, din nefericire, trebuie să mă pregătesc pentru un duel. Vă rog să mă scuzaţi. — Un alt lingău de-al lui Sadeas? — Nu, răspunse Danlan, zâmbind. E Luminlordul Resi. Au existat câteva provocări zgomotoase din partea lui Thanadal şi asta ar putea fi de folos ca să-i închidă gura, adăugă ea, privindu-l pe 1370

Adolin cu drag. Ne întâlnim acolo. — Mulţumesc, spuse el, ridicându-se şi încheindu-şi haina. Sărută mâna liberă a lui Danlan, o flutură pe a lui către ceilalţi şi ieşi în stradă. „A fost o plecare cam abruptă,” se gândi. „Oare-şi vor da seama cât de mult m-a stânjenit discuţia?” Probabil că nu. Nu-l cunoşteau tot atât de bine ca Renarin. Lui Adolin îi plăcea să trateze un mare număr de oameni cu familiaritate, dar nu se apropia foarte mult de niciunul dintre ei. Pe Danlan încă nici n-o cunoştea prea bine. Dar avea să facă din legătura lor una de durată. Se săturase să tot fie tachinat de Renarin fiindcă nu curta niciodată prea mult o femeie înainte de a o schimba cu alta. Danlan era foarte frumoasă; probabil că n-avea să o curteze degeaba. Străbătu Piaţa de Afară, simţindu-se apăsat de greutatea cuvintelor lui Toral. Nu-şi dorea să devină înalt Prinţ. Nu era pregătit. Nu era totuna cu a se duela şi a sta de vorbă cu prietenii lui. Să conduci o armată era una – dar, ca înalt Prinţ, trebuia să se gândească la alte lucruri. Spre exemplu, la viitorul războiului de pe Câmpiile Sfărâmate sau la protecţia regelui şi la sfaturile pe care să i le dea acestuia. „Asta n-ar trebui să fie problema noastră”, se gândi. Însă lucrurile stăteau aşa cum spunea întotdeauna tatăl lui. Dacă n-o făceau ei, cine avea s-o facă? Piaţa de Afară era mult mai dezorganizată decât cele din tabăra lui Dalinar. Aici, clădirile şubrede – cele mai multe construite din blocuri de piatră aduse din apropiere – apăruseră fără a ţine cont de vreun plan. Negustorii erau, în mare parte, thayleni, cu tichiile şi 1371

vestele lor caracteristice şi cu sprâncenele lor lungi, care se clătinau tot timpul. Plină de lume, piaţa se număra printre locurile unde se amestecau soldaţi din toate taberele. De fapt, acesta devenise unul dintre numeroasele ei roluri; reprezenta un teren neutru, unde se puteau întâlni bărbaţi şi femei din tabere diferite. Şi, în plus, era o piaţă fără prea multe restricţii, cu toate că Dalinar intervenise, stabilind o serie de reguli, imediat ce începuseră să apară semne de anarhie. În trecere, Adolin dădu din cap, ca răspuns la salutul unui grup de soldaţi Kholin, purtând uniforme albastre. Patrulau cu halebardele pe umeri, iar coifurile străluceau. Trupele lui Dalinar apărau locul acela, iar condeierele sale îl vegheau. Totul pe cheltuiala lui. Lui Dalinar nu-i plăceau nici poziţia pieţei, nici faptul că îi lipseau zidurile de apărare. Spunea că o incursiune duşmană ar fi fost catastrofală pentru ea şi că încălca spiritul Legilor Războinicilor. Însă trecuseră ani de când parshendii nu mai făcuseră nicio incursiune în acea parte a Câmpiilor stăpânită de alethi. Iar dacă se hotărau să atace taberele, cercetaşii şi paznicii ar fi anunţat pe toată lumea. Prin urmare, ce rost aveau Legile Războinicilor? Tatăl lui Adolin se purta de parcă ar fi fost de-o importanţă vitală. Să fii întotdeauna în uniformă, să fii întotdeauna înarmat, întotdeauna sobru. Să fii întotdeauna vigilent dacă există ameninţarea unui atac. Dar nu exista nicidecum. Mergând prin piaţă, Adolin se uită în jur – se uită cu adevărat – 1372

încercând pentru prima oară să vadă ce anume făcea tatăl său. Putea să-i recunoască pe ofiţerii lui Dalinar cu uşurinţă, îşi purtau uniformele, aşa cum li se poruncise. Haine şi pantaloni albaştri, cu nasturi argintii şi noduri pe umeri, ca însemn al gradului. Ofiţerii din alte tabere purtau tot felul de haine. Era greu să-i deosebeşti de negustori şi de alţi civili bogaţi. „Dar asta nu contează”, îşi spuse din nou Adolin. „Pentru că n-o să fim atacaţi.” Se încruntă în timp ce trecea pe lângă un grup de ochi-luminoşi care trândăveau în faţa altei taverne. În mare măsură, exact aşa cum făcuse el însuşi. Hainele lor – ba chiar şi poziţiile adoptate şi purtările – creau impresia că nu le păsa decât de distracţii. Adolin descoperi că se înfuriase. Erau în plin război. Mureau soldaţi aproape în fiecare zi. Şi asta în timp ce ochi-luminoşii beau şi stăteau la taclale. Poate că Legile Războinicilor nu se refereau doar la apărarea împotriva parshendilor. Poate însemnau mai mult – le ofereau oamenilor comandanţi pe care să-i poată respecta şi pe care să se poată baza. Poate că tratau războiul cu seriozitatea cuvenită. Poate spuneau că o zonă în care se desfăşura un război nu trebuia transformată în bâlci. Oamenii simpli stăteau de veghe, vigilenţi. Prin urmare, el şi Dalinar făceau acelaşi lucru. Adolin şovăi în mijlocul străzii. Nimeni nu-l înjură şi nimeni nu-i strigă s-o ia din loc – erau conştienţi de rangul lui. Îl ocoleau pur şi simplu. „Cred că acum înţeleg”, se gândi. De ce avusese nevoie de atât de mult timp? 1373

Tulburat, se grăbi să ajungă în locul unde avea loc duelul acelei zile. ● — „Am mers pe jos de la Abamabar la Urithiru”, spuse Dalinar, citând din memorie. „În această privinţă, metafora şi experienţa sunt un tot, inseparabile de mine însumi, precum mintea şi memoria mea. Una o conţine pe cealaltă şi, cu toate că v-o pot explica pe una, cealaltă e numai pentru mine.” Aşezat alături de el, Sadeas îşi ridică o sprânceană. Elhokar stătea şi el lângă Dalinar, purtându-şi Cristalarmura. O folosea din ce în ce mai des, fiind convins că asasinii abia aşteptau să-i ia viaţa. Se uitau cu toţii la bărbaţii care se duelau jos, pe fundul unui mic crater, ales de Elhokar drept arenă a duelurilor din tabere. Bordurile de piatră aşezate de jur-împrejurul peretelui interior înalt de trei metri erau nişte platforme excelente pe care să se poată aşeza spectatorii. Duelul lui Adolin încă nu începuse, iar luptătorii din momentul acela erau ochi-luminoşi, dar nu Cristalpurtători. Săbiile lor de duel, cu muchii boante, aveau o crustă dintr-o substanţă albă, precum creta. Lăsau semne vizibile ori de câte ori unul dintre ei reuşea să lovească armura căptuşită a celuilalt. — Stai puţin, îi spuse Sadeas. Acest bărbat care a scris cartea… — Nohadon e numele lui sacru. Alţii îi spun Bajerden, deşi nu se ştie sigur dacă aşa îl chema cu adevărat. — S-a hotărât să meargă pe jos, dar din ce loc şi către ce destinaţie? — De la Abamabar la Urithiru, răspunse Dalinar. Din felul în care e istorisită povestea, cred că trebuie să fi fost o distanţă foarte 1374

mare. — Nu era rege? — Ba da. — Şi de ce…? — E năucitor. Dar ascultă. O să vezi, zise Dalinar, apoi îşi drese glasul şi continuă. „Am străbătut toată această distanţă considerabilă de unul singur, neîngăduindu-i nimănui să vină cu mine. N-am avut vreun armăsar, ci doar sandalele mele tocite, şi nici vreun însoţitor în afara bastonului meu solid, care mi-a oferit, drept conversaţie, loviturile lui în piatră. Gura mi-a fost pungă; nu am îndesat în ea nestemate, ci cântece. Când nu mi-am putut câştiga pâinea cântând, braţele mele au lucrat cu îndemânare, curăţând podele sau coteţe pentru porci, şi mi-au adus adesea o răsplată satisfăcătoare.” „Cei dragi mie s-au temut pentru siguranţa mea şi, poate, pentru sănătatea minţii mele. Regii, mi-au explicat ei, nu merg pe jos sute de kilometri, precum cerşetorii. Le-am răspuns că, atâta vreme cât un cerşetor e în stare de o astfel de faptă, de ce n-ar fi şi un rege? Mă credeau mai nepriceput decât un cerşetor?” „Uneori cred că aşa sunt. Cerşetorul ştie multe lucruri pe care un rege nu poate decât să le bănuiască. Şi totuşi, cine dă legile care orânduiesc cerşitul? Mă-ntreb adesea dacă experienţa mea de viaţă – viaţa uşoară pe care am dus-o după Devastare şi huzurul de care mă bucur acum – m-a învăţat ceva care să mă ajute să dau legi. Dacă ar trebui să ne bizuim pe ceea ce ştim noi înşine, regii n-ar fi buni decât pentru legi care privesc încălzirea ceaiului şi capitonarea tronurilor.” 1375

La asta, Sadeas se încruntă. În faţa lor, cei doi spadasini îşi continuau duelul; Elhokar îi urmărea cu pasiune. Se dădea în vânt după dueluri. Aducerea nisipului care acoperea podeaua acelei arene se datorase primei hotărâri luate de el la sosirea pe Câmpiile Sfărâmate. — „Oricum…” – spuse Dalinar, continuând să citeze din Calea regilor – „… am făcut călătoria şi, după cum a dedus deja cititorul ager la minte, am supravieţuit. Istorisirea impresiilor sale va lăsa urme pe o altă pagină a acestei relatări, pentru că mai întâi trebuie să explic de ce am ales o cale atât de stranie. Deşi am fost dispus sămi las familia să mă creadă nebun, nu voi lăsa istoria să-mi asocieze numele cu aşa ceva.” „Familia mea a călătorit către Urithiru pe calea neocolită şi a avut de aşteptat câteva săptămâni până când am sosit şi eu. La poartă nam fost recunoscut fiindcă, în lipsa unui brici care s-o-mblânzească, îmi crescuse o chică bogată. Odată ce am dezvăluit cine sunt, am fost luat pe sus, dichisit, hrănit, mi s-a purtat de grijă şi am fost dojenit, exact în această ordine. Numai după ce s-au încheiat toate am fost în sfârşit întrebat despre scopul expediţiei mele. N-aş fi putut ajunge în oraşul sfânt pe calea obişnuită, simplă şi uşoară?” — Chiar aşa! exclamă Sadeas. N-ar fi putut cel puţin să facă drumul călare? — „Drept răspuns…” – cită Dalinar – „… mi-am scos sandalele şi le-am arătat tălpile mele pline de bătături. Le-am aşezat comod pe masă, alături de tava mea cu struguri pe jumătate golită. În momentul acela, pe chipurile tuturor s-a citit că mă credeau ţicnit, aşa că le-am dat explicaţii, istorisindu-le întâmplările din călătoria 1376

mea. Una după alta, aşa cum stivuieşti sacii cu tallew când aduni provizii pentru iarnă. O să fac în curând pâine nedospită din ei şi-o s-o înghesui în paginile acestei cărţi.” „Da, aş fi putut să călătoresc cu iuţeală. Dar până la urmă, toţi oamenii au aceeaşi destinaţie. Indiferent dacă ne găsim sfârşitul într-un mormânt săpat anume sau în şanţurile unde sunt aruncaţi săracii, în afara Herazilor înşişi, trebuie să stăm cu toţii la masă cu Veghetoarea Nopţii. Are aşadar destinaţia vreo importanţă? Sau calea pe care o alegem? Afirm în faţa tuturor că nicio realizare nu este, în esenţa ei, tot atât de măreaţă cum e calea pe care am ajuns s-o înfăptuim. Nu suntem creaţia destinaţiilor noastre. Cea care ne modelează e călătoria. Tălpile bătătorite, spatele mai puternic după ce a purtat greutăţile drumului, ochii deschişi de proaspăta încântare a experienţelor trăite.” „În final, trebuie să declar că niciun lucru bun nu se poate dobândi pe căi măsluite. Pentru că existenţa noastră nu e susţinută de realizare, ci de metodă. Un monarh trebuie să înţeleagă asta; nu trebuie să se concentreze asupra lucrurilor pe care vrea să le înfăptuiască, abătându-şi privirea de la calea urmată pentru a sosi unde şi-a dorit.” Dalinar se lăsă pe spate. Piatra de sub ei fusese capitonată şi i se adăugaseră suporturi pentru braţe şi spătare de lemn. Duelul se încheie când unul dintre ochi-luminoşi – îmbrăcat în verde, căci era un supus de-al lui Sadeas – izbuti să lovească în platoşa celuilalt, lăsând pe ea o urmă lungă, albă. Elhokar îşi exprimă aprobarea aplaudând şi făcând mănuşile armurii să zăngăne, apoi ambii 1377

luptători se înclinară. Victoria avea să fie înregistrată de femeile aşezate pe locurile judecătorilor. Tot ele ţineau şi cărţile cu regulamentele duelurilor şi dădeau sentinţele când existau dispute sau erau încălcate regulile. — Presupun că ăsta e sfârşitul poveştii tale, spuse Sadeas, în timp ce în arenă intrau următorii duelişti. — Întocmai, răspunse Dalinar. — Şi ai memorat tot fragmentul? — Probabil c-am greşit câteva cuvinte. — La cum te ştiu eu, asta-nseamnă că e posibil să fi uitat doar vreun cuvânt fără importanţă. Dalinar se încruntă. — Ei, nu fi atât de băţos, bătrâne prieten, zise Sadeas. A fost un compliment. Unul nu prea reuşit. — Ce zici de poveste? întrebă Dalinar, în vreme ce în arenă începea noul duel. — E ridicolă, răspunse cu sinceritate Sadeas, făcându-i semn unui servitor să-i aducă nişte vin – din cel galben, căci dimineaţa nu trecuse încă. A făcut atâta drum doar ca să demonstreze că regii trebuie să-şi cântărească urmările faptelor? — N-a făcut-o doar ca să demonstreze ceva, zise Dalinar. Şi eu am crezut asta, dar am început să-nţeleg. A făcut drumul pe jos fiindcă a vrut să trăiască experienţa lucrurilor făcute de poporul lui. L-a folosit ca metaforă, dar cred că, de fapt, a vrut să ştie cum e când mergi atât de mult. Sadeas sorbi din vin, apoi se uită la soare, strângându-şi pleoapele. 1378

— Nu s-ar putea pune aici o copertină sau ceva de felul ăsta? — Îmi place soarele, răspunse Elhokar. Îmi petrec prea mult timp închis în peşterile astea pe care le numim clădiri. Sadeas se uită la Dalinar, dându-şi ochii peste cap. — O mare parte din Calea regilor e scrisă la fel ca fragmentul pe care ţi l-am citat, zise Dalinar. O metaforă din viaţa lui Nohadon – o faptă reală, transformată în exemplu. El le numeşte cele patruzeci de parabole. — Toate sunt la fel de ridicole? — Eu cred că asta e superbă, spuse încet Dalinar. — Nu mă-ndoiesc. Ţie ţi-au plăcut întotdeauna poveştile sentimentale, zise Sadeas ridicând o mână. Şi ăsta a vrut să fie un compliment. — Unul nu prea reuşit? — Întocmai. Dalinar, prietene, ai fost întotdeauna sentimental. Ceea ce te face sincer. Însă tot asta poate sta şi în calea unei judecăţi echilibrate – dar, atâta timp cât continuă să te-ndemne să-mi salvezi viaţa, nu mă deranjează, zise el scărpinându-şi bărbia. Cred că, prin definiţie, trebuie s-o fac, nu? — Presupun. — Ceilalţi înalţi prinţi te cred îngâmfat. — Nu… Ce-ar fi putut spune? — Nu vreau să fiu. — Ei, îi provoci. Să luăm, de exemplu, felul în care refuzi să le iei în seamă argumentele şi insultele. — Protestele nu fac altceva decât să atragă atenţia asupra 1379

problemei, zise Dalinar. Cea mai bună înfăţişare a adevărului despre caracter e acţiunea corectă. Obişnuieşte-te cu virtuţile, dacă te aştepţi să fii tratat cum se cuvine de cei din jur. — Ei, vezi? spuse Sadeas. Cine vorbeşte astfel? — Dalinar, răspunse Elhokar, cu toate că încă mai urmărea duelul. Şi tata o făcea. — Întocmai, zise Sadeas. Dalinar, prietene, ceilalţi pur şi simplu nu pot accepta că vorbeşti serios. Îşi imaginează că te prefaci. — Şi tu? Tu ce crezi despre mine? — Eu sunt în stare să văd adevărul. — Care e adevărul ăsta? — Că eşti un moralist îngâmfat, răspunse Sadeas, vesel. Dar totul vine din onestitate. — Sunt sigur că şi ăsta vrea să fie un compliment. — De fapt, de data asta nu-ncerc decât să te sâcâi. Sadeas îşi înălţă pocalul cu vin către Dalinar. De lângă ei, Elhokar rânji. — Sadeas, aici ai fost aproape ingenios. Ar trebui să declar că eşti noul Cuget? — Ce s-a-ntâmplat cu celălalt? În vocea lui Sadeas se simţea curiozitatea, ba chiar şi entuziasmul, ca şi cum ar fi sperat să audă că lui Cuget i sentâmplase o nenorocire. Rânjetul lui Elhokar deveni încruntare. — A dispărut. — Serios? Ce dezamăgire! — Ei, da… zise Elhokar, fluturându-şi mâna ascunsă în mănuşa 1380

armurii. O face din când în când. O să se-ntoarcă până la urmă. La el, totul e la fel de nesigur ca osânda veşnică. Dacă nu m-ar fi făcut să râd cu atâta poftă, l-aş fi înlocuit cu mai multe anotimpuri în urmă. Tăcură, iar duelul continuă. Îl priveau şi alţi câţiva ochi-luminoşi – bărbaţi şi femei deopotrivă – aşezaţi pe bordurile acelea ca nişte bănci. Dalinar observă, stânjenit, că sosise şi Navani şi stătea de vorbă cu mai multe femei, printre care se număra şi cea mai recentă pasiune a lui Adolin, condeiera cu păr castaniu-roşcat. Ochii lui Dalinar zăboviră asupra lui Navani, sorbindu-i din priviri rochia violetă şi frumuseţea matură. Îi notase cele mai recente viziuni fără să se plângă şi părea să-l fi iertat fiindcă o gonise din apartamentul lui cu atâta bruscheţe. Nu-l lua niciodată în râs, nu părea niciodată sceptică. El aprecia asta. Oare ar fi trebuit săi mulţumească – sau ea ar fi luat mulţumirile drept o invitaţie? Îşi luă privirea de la ea, dar descoperi că nu putea să se uite la duelişti fără s-o vadă cu coada ochiului. Aşa că privi în schimb cerul, strângându-şi pleoapele ca să-şi ferească ochii de strălucirea soarelui după-amiezii. De jos venea zgomotul metalului lovit de metal. În spatele lui, câţiva melci mari stăteau lipiţi de piatră, în aşteptarea apei unei mari furtuni. Avea atâtea întrebări, atâtea incertitudini. Asculta Calea regilor şi se străduia să descopere ce însemnau ultimele cuvinte ale lui Gavilar. De parcă ele ar fi reprezentat, cumva, nu doar cheia nebuniei sale, ci şi aceea a naturii viziunilor, însă adevărul era că nu ştia nimic şi nu se putea baza pe hotărârile sale. Asta îl dezechilibra încetul cu încetul, pas cu pas. 1381

Acolo, pe câmpiile bătute de vânt, norii păreau să se adune mult mai rar. Nu era decât arzătoarea dogoare a soarelui, întreruptă de marile furtuni. Furtunile influenţau şi restul Rosharului – dar acolo, în est, erau neîmblânzite, brutale, supremaţia le aparţinea şi guvernau totul. Putea vreun rege muritor să spere că era în stare să revendice acele ţinuturi? Legendele spuneau că erau nelocuite, că însemnau mai mult decât nişte simple dealuri nerevendicate, platouri dezolante şi păduri prea întinse. Natanatan, Regatul Granitului. — Ah, spuse Sadeas, ca şi cum ar fi gustat ceva amar. Trebuia să vină şi el? Dalinar îşi lăsă capul în jos şi-i urmări privirea. Înaltul Prinţ Vamah venise să vadă duelurile, urmat de propria suită. Aproape toţi însoţitorii purtau culorile tradiţionale – cafeniul şi cenuşiul –, el însuşi fiind îmbrăcat cu o haină cenuşie şi lungă, cu despicături prin care i se vedeau veşmintele de dedesubt, din mătase portocalie şi de un roşu intens, asortate cu volanele care-i ieşeau din manşete şi din guler. — Credeam că-ţi place Vamah, zise Elhokar. — Îl tolerez, răspunse Sadeas. Dar are un simţ al modei de-a dreptul respingător. Portocaliu şi roşu? Nici măcar un portocaliuînchis, ci unul ţipător, care-ţi scoate ochii. Iar despicăturile nu se mai poartă de-o veşnicie. A, minunat, se-aşază chiar în faţa noastră. Voi fi silit să-l am înaintea ochilor pe toată durata duelurilor. — N-ar trebui să judeci oamenii cu atâta asprime pornind de la înfăţişarea lor, spuse Dalinar. — Dalinar, răspunse Sadeas pe un ton sec, suntem înalţi Prinţi. 1382

Reprezentăm Alethkarul. În întreaga lume, mulţi ne privesc ca pe un centru al culturii şi al autorităţii. Prin urmare, n-ar trebui să am dreptul de a încuraja prezentarea corespunzătoare în faţa lumii? — Da, prezentarea corespunzătoare, încuviinţă Dalinar. E bine să purtăm haine frumos croite şi îngrijite. „Bine-ar fi dacă soldaţii tăi, de pildă, şi-ar păstra uniformele curate.” — Frumos croite, îngrijite şi la modă, îl corectă Sadeas. — Şi eu? întrebă Dalinar, coborându-şi privirea către uniforma lui simplă. Ai vrea să mă vezi şi pe mine purtând jabouri şi culori strălucitoare? — Tu? Tu eşti un caz fără speranţă, zise Sadeas ridicându-şi mâna ca să-i oprească obiecţiile. Nu, sunt nedrept. Uniforma are ceva… mai presus de timp. În virtutea utilităţii sale, costumul militar nu va fi niciodată complet demodat. E o alegere sigură – permanentă. Într-un fel, tu eviţi problema modei, neintrând în joc, adăugă el, arătându-i-l pe Vamah cu o mişcare a capului. El încearcă, dar joacă foarte prost. Şi asta e de neiertat. — Tot mi se pare că dai prea multă importanţă acestor mătăsuri şi eşarfe, insistă Dalinar. Suntem soldaţi în război, nu curteni la bal. — Câmpiile Sfărâmate se transformă rapid într-o destinaţie pentru demnitarii străini. E important să ne prezentăm aşa cum se cuvine, spuse Sadeas ridicând un deget către Dalinar. Prietene, dacă am acceptat superioritatea ta morală, probabil că e timpul să-mi accepţi şi tu simţul modei. Unii ar putea să remarce că tu însuţi judeci oamenii după haine, chiar într-o măsură mai mare decât mine. 1383

Dalinar amuţi. Comentariul îl izbise prin adevărul lui. Cu toate acestea, erai oare prea pretenţios dacă-ţi doreai ca demnitarii sosiţi la întâlnirea cu înalţii Prinţi pe Câmpiile Sfărâmate să găsească acolo nişte tabere de război eficiente, conduse de oameni care măcar ar fi arătat ca nişte generali? Dalinar se lăsă pe spate şi văzu că duelul se încheiase. După socotelile lui, era timpul să-nceapă lupta lui Adolin. Cei doi ochiluminoşi care se înfruntaseră se înclinară în faţa regelui, apoi se retraseră într-un cort aflat lângă arenă. O clipă mai târziu, pe nisip păşi Adolin, în Cristalarmura lui de un albastru intens. Îşi ţinea coiful sub braţ, iar părul lui blond cu negru stătea într-o neorânduială căutată. Îşi înălţă către Dalinar mâna acoperită de mănuşa armurii şi se înclină în faţa regelui, apoi îşi puse coiful. Bărbatul care apăru în urma lui purta o Cristalarmură vopsită în galben. Luminlordul Resi era singurul Cristalpurtător deplin din armata înaltului Prinţ Thanadal – deşi în tabăra acestuia se mai aflau trei bărbaţi care aveau fie doar Cristalsabie, fie doar Cristalarmură. Thanadal n-avea niciuna, nici alta. Pentru un înalt prinţ, nu era ceva neobişnuit să se bazeze, drept Cristalpurtători, pe cei mai buni dintre luptătorii săi; era foarte logic, mai ales dacă erai genul de general care prefera să stea în spatele liniilor şi să stabilească tactici. De secole, în principatul lui Thanadal exista tradiţia de a-l numi Apărător Regal pe purtătorul Cristalelor casei Resi. În ultima vreme, Thanadal vorbise despre defectele lui Dalinar, aşa că Adolin – acţionând cu o oarecare subtilitate – îl provocase pe 1384

cel mai bun Cristalpurtător al înaltului prinţ la un duel amical. Puţine dueluri aveau ca miză Cristalele; în cazul acela, o înfrângere n-avea să-l coste pe niciunul dintre ei nimic mai mult decât poziţia din clasament. Duelul atrăgea atenţia într-o neobişnuit de mare măsură şi arena se umplu în următorul sfert de oră, în timp ce dueliştii se încălzeau şi se pregăteau. Mai multe femei îşi pregătiră planşeta, gata să deseneze sau să-şi noteze impresiile despre duel. Thanadal nu era de faţă. Duelul începu când înalta judecătoare prezentă, Lady Istow, le strigă combatanţilor să-şi cheme săbiile. Elhokar se aplecă din nou în faţă, concentrat, în timp ce Resi şi Adolin se învârteau unul în jurul altuia pe nisip, în timp ce li se materializau Cristalsăbiile. Dalinar se trezi aplecându-se şi el în faţă, deşi simţi împunsătura ruşinii. Potrivit Legilor Războinicilor, cele mai multe dueluri ar fi trebuit evitate atâta timp cât Alethkarul se afla în război. Exista o graniţă foarte fragilă între lupta ca exerciţiu şi duelul pricinuit de o insultă, care se putea sfârşi cu rănirea unor ofiţeri importanţi. Resi stătea în Postura Pietrei, cu braţele cât mai bine întinse în faţă, ţinându-şi Cristalsabia cu ambele mâini, cu vârful spre cer. Adolin folosea Postura Vântului, uşor întors într-o parte, cu mâinile în faţă şi coatele foarte puţin îndoite, cu vârful Cristalsabiei îndreptat în spate, deasupra capului. Se roteau unul în jurul altuia. Învingător avea să fie cel care ar fi reuşit primul să distrugă complet o parte din Armura celuilalt. Nu era foarte periculos; o Armură şubrezită putea cu uşurinţă să facă faţă unei lovituri, chiar dacă se spărgea din cauza acesteia. Resi atacă primul; făcu un salt înainte, îşi trase sabia în spate, 1385

deasupra capului, apoi se lăsă în jos, spre dreapta, lovind cu toată puterea. Postura Pietrei se concentra în jurul acestui gen de atac, lovind de fiecare dată cu cel mai mare avânt şi cu cea mai mare forţă cu putinţă. Dalinar o considera stângace – pe câmpul de luptă, în spatele unei Cristalsăbii nu era necesară o asemenea putere, cu toate că se dovedea utilă când înfruntai un alt Cristalpurtător. Adolin se feri sărind înapoi, agil în ciuda faptului că trebuia să susţină Cristalarmura groasă, cu o greutate de peste o mie patru sute de livre, tocmai fiindcă aceasta îi mărea forţa picioarelor. Deşi bine executat, atacul îl lăsase pe Resi descoperit, iar Adolin lovi cu precizie, ţintindu-i apărătoarea antebraţului, pe care o făcu să se crape. Resi atacă iarăşi, iar Adolin se feri din nou, parcă dansând, pentru a-l lovi apoi peste coapsa stângă. Unii poeţi descriau lupta ca pe un dans. Lui Dalinar, o înfruntare obişnuită i se părea rareori astfel. Doi bărbaţi în luptă, cu săbii şi scuturi, se năpusteau de obicei cu furie unul asupra altuia, lovinduşi armele în repetate rânduri, fiecare încercând să ocolească scutul celuilalt. Nu prea era un dans, ci mai degrabă o luptă corp la corp, cu arme. Însă în cazul Cristalsăbiilor, înfruntarea chiar ar fi putut semăna cu dansul. Aveai nevoie de foarte multă îndemânare ca să-ţi roteşti arma lungă aşa cum trebuia, iar Armura era rezistentă, aşa că loviturile erau de obicei deviate. Lupta era o succesiune de mişcări ample şi de rotiri largi. Avea fluiditate şi graţie. — E foarte bun, să ştii, comentă Elhokar. Adolin lovi coiful lui Resi, stârnind aplauzele privitorilor. — Mai bun decât a fost tata. Mai bun chiar şi decât tine, unchiule. 1386

— Munceşte foarte mult, răspunse Dalinar. Chiar îi place. Nu lupta, şi nici războiul. Duelul. — Ar putea fi campion, dacă şi-ar dori-o. Dalinar ştia că Adolin chiar şi-o dorea. Dar refuzase dueluri care i-ar fi putut oferi titlul. Dalinar bănuia că, într-un fel, o făcuse pentru a respecta Legile Războinicilor. Duelurile în campionate şi turniruri erau rezervate pentru acele rare momente când aveau parte de pace. Această atitudine putea fi contrazisă de argumentul că trebuia să-ţi aperi mereu onoarea familiei. Oricum ar fi fost, Adolin nu se duela ca să urce în clasamente, motiv pentru care ceilalţi Cristalpurtători îl subestimau. Se grăbeau să-i accepte provocările, iar el era provocat şi de bărbaţi care nu erau Cristalpurtători. Prin tradiţie, Cristalarmura şi Cristalsabia regelui se aflau, contra unei taxe imense, la dispoziţia celor care se bucurau de favorurile sale şi doreau să-nfrunte un Cristalpurtător. Dalinar se cutremură la gândul că altcineva ar fi putut să-i poarte armura şi să-i mânuiască Sabia. Era nefiresc. Cu toate acestea, împrumutarea sabiei şi armurii regelui – sau a Cristalelor unui înalt prinţ înainte de restaurarea monarhiei – erau o tradiţie bine înrădăcinată. Până şi Gavilar o respectase, deşi între patru ochi se plânsese fiindcă era nevoit s-o facă. Adolin evită o altă lovitură, dar începu să prefere formele ofensive ale Posturii Vântului. Resi nu era pregătit pentru asta – reuşi să dea o lovitură în apărătoarea umărului lui Adolin, dar fu una piezişă. Adolin avansa. Sabia i se rotea cu mişcări fluide. Resi se retrase, intrând într-o poziţie de evitare a loviturilor. Era Postura Pietrei, una dintre puţinele care se bazau pe aşa ceva. 1387

Adolin îi devie sabia, scoţându-l din postura aceea. Resi şi-o reluă, dar Adolin îl făcu s-o părăsească iarăşi. Resi reveni la ea de mai multe ori, cu mişcări din ce în ce mai stângace, şi Adolin începu să-l atace, lovindu-l când într-o parte, când într-alta. Lovituri uşoare, rapide, menite să-l enerveze. Şi reuşeau. Resi urlă, luându-şi avânt pentru una dintre loviturile specifice Posturii Pietrei, cu braţul coborând de la o înălţime aflată deasupra umărului. Adolin îi făcu faţă cu brio, lăsându-şi sabia în jos cu o mână şi primind lovitura în apărătoarea intactă de pe antebraţ. Aceasta se crăpă destul de tare, dar mişcarea îi îngădui lui Adolin să-şi tragă propria Sabie într-o parte şi să lovească în apărătoarea coapsei stângi a adversarului, deja crăpată. Apărătoarea se sfărâmă cu zgomot de metal spintecat şi mai multe bucăţi din ea zburară în toate părţile, strălucind ca oţelul topit şi lăsând în urmă dâre de fum. Resi se retrase împleticindu-se. Piciorul lui stâng nu mai putea suporta greutatea Cristalarmurii. Înfruntarea se încheiase. Duelurile mai importante continuau până la distrugerea a două sau chiar trei piese ale armurii, însă erau foarte periculoase. Înalta judecătoare se ridică şi anunţă încheierea luptei. Resi se îndepărtă împleticindu-se şi-şi smulse coiful. Înjurăturile lui ajungeau până la urechile privitorilor. Adolin îl salută, atingându-şi fruntea cu muchia boantă a Sabiei, pe care o lăsă apoi să dispară. Se înclină în faţa regelui. Alţi învingători intrau uneori în mijlocul mulţimii, pentru a se făli sau pentru a primi omagii, dar el se retrase în cortul destinat pregătirilor. — E într-adevăr talentat, comentă Elhokar. 1388

— Şi e un tânăr atât de… cuviincios, adăugă Sadeas, sorbind din vin. — Da, încuviinţă Dalinar. Uneori îmi doresc să fi fost pace, doar pentru ca Adolin să se poată dedica duelurilor. Sadeas oftă. — Altă discuţie despre renunţarea la război, Dalinar? — Nu asta am vrut să spun. — Te tot plângi, susţinând că ai lăsat baltă ideea aia, unchiule, zise Elhokar, întorcându-se către el. Însă continui să te învârţi în jurul ei, vorbind cu nostalgie despre pace. În tabere se spune că eşti laş. — Nu e laş, Maiestate, zise pufnind Sadeas. Pentru asta depun mărturie. — Atunci, de ce? întrebă Elhokar. — Zvonurile au căpătat o amploare absurdă, spuse Dalinar. — Totuşi, nu mi-ai răspuns la întrebare, insistă regele. Dacă ţi-ai putea impune hotărârea, unchiule, ne-ai cere să plecăm de pe Câmpiile Sfărâmate? Eşti laş? Dalinar şovăi. „Uneşte-i”, îi spusese vocea aceea. „E misiunea ta, ţi-o încredinţez ţie.” „Sunt laş?” se întrebă. Prin cartea lui, Nohadon îl provocase să mediteze asupra propriei persoane. Să nu se simtă niciodată atât de sigur pe sine şi să nu se creadă mai presus de orice, fiindcă asta l-ar fi făcut să nu-şi mai dorească să caute adevărul. Întrebarea lui Elhokar nu se referea la viziunile lui. Cu toate acestea, Dalinar avea impresia clară că dăduse dovadă de laşitate, 1389

cel puţin în privinţa dorinţei sale de a abdica. Dacă ar fi plecat din pricina lucrurilor care i se întâmplau, ar fi însemnat că alege cea mai uşoară cale. „Nu pot pleca”, înţelese el. „Indiferent ce s-ar întâmpla. Trebuie să duc totul până la capăt.” Chiar dacă era nebun. Sau chiar dacă viziunile erau reale, însă de obârşie îndoielnică, lucru care-l îngrijora şi mai tare. „Trebuie să rămân. Dar îmi trebuie un plan, trebuie să fiu sigur că nu-mi îndrept casa către distrugere.” Trebuia să aibă mare grijă. Nimic nu era clar, totul era în ceaţă. Fusese pe punctul de a fugi fiindcă îi plăcea să ia hotărâri clare. Ei bine, în privinţa lucrurilor care i se întâmplau, nimic nu era limpede. După toate aparenţele, decizia de a rămâne înalt prinţ reprezenta baza pe care-şi putea reclădi sinele. N-avea să abdice. Şi cu asta basta. — Dalinar? întrebă Elhokar. Te… simţi bine? El clipi, dându-şi seama că nu le mai dădea atenţie nici regelui, nici lui Sadeas. Se uita în gol, ca şi cum n-ar fi putut face nimic ca să-şi salveze reputaţia. Se întoarse către nepotul său. — Ai vrut să ştii adevărul, îi spuse. Da, dacă aş fi putut da ordinul, aş fi luat toate cele zece armate şi m-aş fi întors în Alethkar. În ciuda spuselor celorlalţi, asta nu era laşitate. Nu, tocmai dăduse piept cu propria laşitate şi aflase ce însemna asta. Aici era vorba de cu totul altceva. Regele părea şocat. — Aş pleca, confirmă cu hotărâre. Dar nu fiindcă vreau să fug sau fiindcă mă tem de luptă. Aş pleca fiindcă-mi fac griji pentru stabilitatea Alethkarului; dacă am abandona acest război, ne-am 1390

apăra mai bine ţara, iar înalţii prinţi ne-ar rămâne fideli. Aş putea să trimit mai mulţi mesageri şi mai multe erudite să afle de ce l-au ucis parshendii pe Gavilar. Am renunţat prea uşor la asta. Încă mă mai întreb dacă asasinatul n-a fost cumva pus la cale de nişte nemernici sau de nişte rebeli din rândul propriilor oameni. Aş descoperi în ce constă cultura lor – căci da, au una. Dacă în spatele asasinatului nu se află nişte rebeli, aş pune întrebări până când aş afla de ce au făcuto. Aş cere o compensaţie – poate chiar să ni-l dea pe regele lor, ca să-l executăm, la rândul nostru – în schimbul căreia să le garantăm pacea. Cât despre inimile-nestemată, aş sta de vorbă cu eruditele mele şi aş găsi o cale mai bună de păstrare a acestui teritoriu. Poate că populând masiv întreaga regiune şi transformând Dealurile Nerevendicate într-un teritoriu sigur, ne-am putea extinde hotarele, punând stăpânire pe Câmpiile Sfărâmate. N-aş renunţa la răzbunare, Maiestate, dar aş aborda-o cu mai multă chibzuinţă, lucru valabil şi în privinţa războiului pe care îl purtăm. În momentul de faţă, ştim prea puţine ca să fim eficienţi. Elhokar păru surprins. Dădu din cap. — Păi… Unchiule, asta chiar are sens. De ce nu ne-ai explicat mai devreme? Dalinar clipi, nedumerit. Cu doar câteva săptămâni în urmă, Elhokar se indignase imediat ce-l auzise pomenind de întoarcere. Ce se schimbase? „Nu i-am acordat băiatului destulă încredere,” îşi zise, înţelegând. — În ultima vreme mi-a fost greu să-mi clarific propriile gânduri, Maiestate. 1391

— Maiestate! exclamă Sadeas. Sunt sigur că n-ai de gând să… — Ultimul atentat la viaţa mea m-a pus pe gânduri, Sadeas. Spune-mi, ai mai descoperit ceva în privinţa nestematelor din armura mea? — Încă nu, Maiestate. — Încearcă să mă ucidă, spuse încet Elhokar, cu trupul crispându-i-se în interiorul armurii. Vor să mă vadă mort, ca pe tatăl meu. Uneori chiar mă-ntreb dacă aici nu alergăm cumva după cei zece neghiobi. Asasinul în alb – omul ăla era shin. — Parshendii şi-au asumat responsabilitatea pentru trimiterea lui, zise Sadeas. — Da, răspunse Elhokar. Dar ei sunt totuşi nişte sălbatici uşor de manipulat. Când vrei să distragi atenţia, arunci vina asupra unor parshi. Purtăm războiul ani şi ani de-a rândul, dar nu-i observăm niciodată pe adevăraţii vinovaţi, care complotează în tăcere, chiar în tabăra mea. Mă pândesc fără întrerupere. Aşteaptă. Le văd feţele în oglinzi. Simboluri contorsionate, inumane… Dalinar se întoarse spre Sadeas: se priviră unul pe altul cu îngrijorare. Paranoia regelui se înrăutăţise – sau devenise pur şi simplu mai evidentă? Vedea conspiraţii fantomă în orice umbră, iar încercarea de a i se lua viaţa îi oferise o dovadă cu care-şi hrănea temerile. — Retragerea de pe Câmpiile Sfărâmate ar putea fi o idee bună, spuse Dalinar cu prudenţă. Dar nu pentru a intra în război cu altcineva. Trebuie să ne unificăm poporul şi să-i asigurăm stabilitatea. Elhokar oftă. 1392

— Deocamdată nu prea are rost să-l vânăm pe asasin. Poate că nici n-o să fie nevoie s-o facem. Am auzit că unirea forţelor tale cu ale lui Sadeas a dat roade. — Într-adevăr, Maiestate, răspunse Sadeas, părând mândru – poate chiar prea plin de el. Deşi Dalinar insistă să folosească podurile lui lente. Uneori, trupele mele sunt aproape zdrobite înainte de sosirea lui. Totul ar merge mai bine dacă, în privinţa podurilor, ar folosi tactica modernă. — Pierderea de vieţi… zise Dalinar. — E acceptabilă, răspunse Sadeas. Sunt mai ales sclavi, Dalinar. Faptul că au şansa să participe cât de cât la luptă e o onoare pentru ei. „Mă-ndoiesc că ei văd lucrurile în aceeaşi lumină.” — Aş vrea să-ncerci măcar metoda mea, continuă Sadeas. Până acum ne-a mers, dar mă tem că parshendii vor continua să trimită două armate împotriva noastră. Nu mă încântă ideea de a lupta cu amândouă înaintea sosirii tale. Dalinar şovăi. Era într-adevăr o problemă. Dar cum să renunţe la podurile de asalt? — Păi de ce nu faceţi un compromis? propuse Elhokar. La următorul atac, unchiule, lasă podarii lui Sadeas să te ajute pe timpul marşului până la platoul asaltat. Are o mulţime de echipe de rezervă pe care ţi le-ar putea împrumuta. El ar merge totuşi înainte, cu o armată mai mică, dar folosind podurile lui, iar tu ai ajunge pe câmpul de luptă mult mai repede decât până acum. — Aş face acelaşi lucru dacă mi-aş folosi propriile echipe de podari, zise Dalinar. 1393

— Nu neapărat, îl contrazise regele. Ai spus că parshendii trag rareori asupra ta, odată ce sunt deja în luptă cu Sadeas. Oamenii lui pot începe asaltul ca de obicei, iar tu poţi să li te alături după ce-ţi creează un punct de traversare sigur. — Da… aprobă gânditor Sadeas. Podarii folosiţi de tine vor fi în siguranţă, iar traversarea ta n-o să însemne pierderea mai multor vieţi. Dar o să ajungi de două ori mai repede pe platou, ca să mă sprijini în luptă. — Şi dacă nu le poţi distrage atenţia parshendilor îndeajuns de mult? întrebă Dalinar. Dacă-şi vor pune totuşi arcaşii să tragă asupra podarilor mei când o să traversez? — Atunci o să ne retragem, răspunse oftând Sadeas. Dar cel puţin vom fi încercat. Numai aşa poţi merge înainte, bătrâne prieten. Încercând lucruri noi. Dalinar îşi scărpină bărbia, gânditor. — Ei, haide, Dalinar, spuse regele. El a primit propunerea ta, aţi atacat împreună. De data asta, încearcă şi tu să procedezi cum vrea el. — Bine, acceptă Dalinar. Să vedem cum merge. — Excelent, zise bucuros Elhokar, ridicându-se. Şi acum cred că mă duc să-ţi felicit fiul. Lupta a fost captivantă! Lui Dalinar nu i se păruse deosebit de captivantă – adversarul lui Adolin nu fusese niciodată în avantaj. Dar era cel mai bun tip de luptă. El unul nu le dădea crezare celor care susţineau că o luptă „bună” e o luptă strânsă. Când câştigai, era întotdeauna de preferat s-o faci cât mai repede şi având cel mai mare avantaj. El şi Sadeas se ridicară, în semn de respect, în timp de regele 1394

cobora către platoul nisipos; păşind pe acele proeminenţe ale stâncii care aduceau atât de mult cu o scară. Pe urmă se întoarse către Sadeas. — Trebuie să plec. Trimite-mi o condeieră care să-mi dea detalii despre platourile pe care simţi că am putea încerca manevra. La următorul atac asupra unuia dintre ele, o să-mi aduc armata în zona în care se adună trupele tale şi-o să plecăm împreună. Tu, însoţit de un grup mai mic şi mai rapid o s-o luaţi înainte, iar noi vă vom ajunge din urmă când veţi fi pe poziţie. Sadeas aprobă cu o mişcare a capului. Dalinar se întoarse cu spatele, gata să urce treptele către rampa de ieşire. — Dalinar! strigă Sadeas în urma lui. El se uită peste umăr la celălalt înalt prinţ. Sadeas rămăsese cu braţele încrucişate; eşarfa îi flutura în bătaia vântului, iar broderia de un auriu metalic scânteia. — Trimite-mi şi tu una dintre condeierele tale, cu un exemplar din cartea aia a lui Gavilar. S-ar putea să mă amuze lectura celorlalte poveşti. Dalinar zâmbi. — Aşa o să fac, Sadeas.

1395

59 O ADEVĂRATĂ ONOARE „Atârn deasupra celui din urmă gol: am prieteni şi-n urmă, şi înainte. Banchetul la care trebuie să beau e zugrăvit pe chipurile lor, iar cuvintele pe care trebuie să le spun îmi scânteiază în minte. Vechile jurăminte vor fi rostite iarăşi.” Datată betabanan 1173, cu 45 de secunde înainte de moarte. Subiect: un copil ochi-luminoşi de cinci ani. Cu pronunţia remarcabil îmbunătăţită când a oferit mostra.

Kaladin fixa cu privirea cele trei sfere strălucitoare de topaz aflate pe podeaua din faţa lui. În baracă era întuneric şi înăuntru nu se mai afla decât Teft. Lopen se sprijinea de canatul luminat de soare al uşii, privind în jur cu un aer nepăsător. Afară, Pietroi făcea instrucţie cu ceilalţi podari. Kaladin îi pusese să exerseze formaţiile de luptă. Nu se dădeau de gol. Totul avea să treacă drept un exerciţiu pentru transportarea podului, deşi în realitate se deprindeau să asculte ordinele şi să se reîncoloneze rapid. Cele trei sfere mărunte – în fapt, doar nişte stropi – luminau suprafaţa de piatră, conturând împrejurul lor mici inele cafenii. Kaladin se concentră asupra lor, ţinându-şi răsuflarea şi dorind să aducă lumina în el. Nu se întâmplă nimic. Îşi mări eforturile, privind fix în adâncurile lor. 1396

Nu se întâmplă nimic. Luă una, şi-o aşeză în căuşul palmei şi o ridică astfel încât să nu poată vedea decât lumina ei. Putea să-i desluşească în amănunt învolburarea, vârtejul schimbător de lumină. Porunci, tânji, imploră. Nu se întâmplă nimic. Gemu, sprijinindu-şi spatele pe piatră, şi se uită la tavan. — Poate nu ţi-o doreşti îndeajuns de mult, spuse Teft. — Mi-o doresc din toate puterile. Nu vrea să se clintească, Teft. Podarul mai vârstnic mormăi şi luă una dintre sfere. — Poate că te-nşeli în privinţa mea, spuse Kaladin. Poetic privind lucrurile, i se părea firesc ca, odată ce acceptase existenţa acelei stranii şi înfricoşătoare trăsături a propriei fiinţe, s-o poată folosi. — Poate că lumina soarelui ne-a jucat o festă. — Lumina soarelui ne-a jucat o festă, repetă sec Teft. Când ai putut lipi o raniţă de un butoi, ne-a jucat lumina o festă… — Bine. Atunci poate c-a fost o întâmplare stranie, ceva care s-a petrecut o singură dată. — Şi când ai fost rănit, şi în timpul podalergărilor, ori de câte ori îţi trebuie mai multă forţă sau rezistenţă, zise Teft. Kaladin oftă, nemulţumit, şi se izbi uşor cu capul de podeaua de piatră, de mai multe ori. — Bine, şi dacă sunt unul dintre Radianţii despre care tot vorbeşti, de ce nu pot face nimic? — Deduc, spuse podarul cărunt răsucind sfera între degete, că eşti ca un copil care-nvaţă cum să-şi facă picioarele să meargă. La început, nu se ştie cum, i se întâmplă, pur şi simplu. Apoi 1397

descoperă, încetul cu încetul, cum să le pună dinadins în mişcare. Ai nevoie doar de exerciţiu. — Mi-am petrecut o săptămână holbându-mă la sfere, Teft. Cât ar trebui să exersez? — Mai mult, în mod sigur. Kaladin îşi dădu ochii peste cap şi se lăsă pe spate. — De ce te ascult? Ai recunoscut că nu ştii mai mult decât mine. — Nu ştiu nimic despre folosirea Luminii de Furtună, spuse Teft, încruntându-se. Dar ştiu ce ar trebui să se-ntâmple. — Luându-te după poveşti care se contrazic unele pe altele. Mi-ai spus că Radianţii puteau să zboare şi să umble pe pereţi. Teft dădu aprobator din cap. — Puteau, cu siguranţă. Şi făceau piatra să se topească doar uitându-se la ea. Şi să străbată distanţe mari în timpul unei singure bătăi de inimă. Şi să-i poruncească luminii soarelui. Şi… — Şi de ce aveau nevoie să meargă pe pereţi şi, în acelaşi timp, să zboare? îl întrerupse Kaladin. Dacă puteau zbura, la ce s-ar mai fi obosit s-alerge pe pereţi? Teft nu răspunse. — Şi de ce să se fi obosit să facă oricare dintre lucrurile astea, dacă puteau „să străbată distanţe mari în timpul unei singure bătăi de inimă”? — Nu ştiu sigur, recunoscu Teft. — Nu putem avea încredere în poveşti sau în legende, zise Kaladin. Se uită la Syl, care coborâse lângă una dintre sfere şi o cerceta cu interes copilăresc. 1398

— Cine ştie ce e adevăr şi ce e născocire? Ştim sigur doar un lucru, adăugă el, apoi luă o sferă şi o ridică, ţinând-o între două degete. Radiantul din încăperea asta s-a săturat până peste cap de culoarea cafenie. Teft protestă. — Nu eşti Radiant, flăcăule. — Păi nu vorbeam despre… — O, poţi să impregnezi, spuse Teft. Poţi să absorbi Lumina de Furtună şi poţi să-i dai porunci. Dar să fii Radiant însemna mai mult decât atât. Felul în care trăiau, lucrurile pe care le făceau. Cuvintele Nepieritoare. — Ce? Teft răsuci din nou sfera între degete, ridicându-o şi uitându-se îndelung în interiorul ei. — Viaţă înaintea morţii. Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie înaintea destinaţiei. Asta era deviza lor, era Primul Ideal în Cuvinte Nepieritoare. Mai existau încă patru. Kaladin îşi ridică o sprânceană. — Care anume? — De fapt, nu ştiu, răspunse Teft. Însă Cuvintele Nepieritoare – aceste Idealuri – le călăuzeau toate faptele. Despre celelalte patru se spune că erau diferite pentru fiecare ordin al Radianţilor. Însă Primul era acelaşi pentru toate cele zece: „Viaţă înaintea morţii, putere înaintea slăbiciunii, călătorie înaintea destinaţiei”, adăugă el, apoi avu un moment de ezitare. Sau cel puţin aşa mi s-a spus. — Da, bine, mi se pare oarecum evident, zise Kaladin. Viaţa vine înainte de moarte. Aşa cum vine ziua înaintea nopţii sau unu 1399

înaintea lui doi. Evident. — Nu iei toate astea în serios. Poate de aceea ţi se refuză Lumina de Furtună. Kaladin se ridică şi se întinse. — Îmi pare rău, Teft. Sunt pur şi simplu obosit. — Viaţă înaintea morţii, spuse Teft, făcându-i semn cu degetul. Un Radiant se străduieşte întotdeauna să apere viaţa. Nu ucide niciodată dacă nu e necesar şi nu-şi riscă niciodată viaţa din motive lipsite de importanţă. Să trăieşti e mai greu decât să mori. Datoria Radiantului e să trăiască. Putere înaintea slăbiciunii. Toţi oamenii sunt slabi în anumite momente ale vieţii lor. Radiantul îi apără pe cei slabi şi-şi foloseşte puterea pentru binele altora. Puterea nu te face capabil să domneşti; te face capabil să slujeşti. Teft luă sferele şi le puse în pungă. Pe ultima o reţinu o clipă, apoi o îndesă lângă celelalte. — Călătorie înaintea destinaţiei. Un scop poate fi atins întotdeauna pe mai multe căi. Eşecul e preferabil unei victorii prin mijloace incorecte. Ca să aperi zece nevinovaţi, nu merită să ucizi unul. Toţi oamenii mor în cele din urmă. Modul în care ai trăit cântăreşte, în faţa Atotputernicului, mai mult decât ceea ce ai realizat. — În faţa Atotputernicului? Cavalerii aveau aşadar legătură cu religia? — Nu e totul? Toate astea i se datorează unui rege bătrân. Soţia lui le-a scris într-o carte sau cam aşa ceva. Idealurile Radianţilor se bazau pe ceea ce a scris acolo. Kaladin dădu din umeri, se ridică şi începu să verifice mormanul 1400

de veste din piele pentru podari. De ochii lumii, el şi Teft le verificau, căutând tăieturi sau curele rupte. Câteva clipe mai târziu, Teft i se alătură. — Chiar crezi într-adevăr aşa ceva? întrebă Kaladin, ridicând o vestă şi trăgând de curele. Că ar respecta cineva aceste jurăminte, şi mai ales un grup de ochi-luminoşi? — Nu erau doar ochi-luminoşi. Erau Radianţi. — Erau oameni, spuse Kaladin. Oamenii ajunşi la putere pretind întotdeauna că sunt plini de virtuţi sau că se află sub îndrumarea zeilor, că au un soi de împuternicire ca să ne „apere” pe noi, ceilalţi. Crezând că Atotputernicul i-a pus acolo unde se află, înghiţim cu mai multă uşurinţă ceea ce ne fac. Teft răsuci o vestă în mâini. Începea să se rupă sub porţiunea vătuită de pe umărul stâng. — N-am crezut niciodată. Şi apoi… te-am văzut pe tine impregnându-te cu Lumină şi am început să-mi pun întrebări. — Poveşti şi legende, Teft. Ne place să credem că noi, oamenii, am fost cândva mai buni. Ne face să ne închipuim că am putea ajunge din nou. Dar oamenii nu se schimbă. Erau corupţi şi atunci. — Poate, răspunse Teft. Părinţii mei credeau în toate. În Cuvintele Nepieritoare, în Idealuri, în Cavalerii Radianţi, în Atotputernic. Chiar şi în vechiul vorinism. Mai ales în vechiul vorinism. — Asta a dus la Hierocraţie. Devoţiunile şi ardenţii n-ar trebui să deţină pământuri şi bunuri. E prea periculos. — De ce? întrebă Teft, pufnind. Crezi că, ajunşi la putere, ar fi mai răi decât ochi-luminoşii? 1401

— Ei, poate că aici ai dreptate. Kaladin se încruntă. Îşi petrecuse atât de mult timp închipuinduşi că Atotputernicul îl părăsise – sau chiar că îl blestemase – încât îi era greu să accepte că poate (aşa cum spusese Syl) era, în schimb, binecuvântat. Da, fusese ţinut în viaţă şi bănuia că, pentru asta, ar fi trebuit să fie recunoscător. Însă ce putea fi mai cumplit decât să ţi se dea o mare putere, dar să fii totuşi prea slab ca să-i salvezi pe cei care-ţi sunt dragi? Îşi întrerupse presupunerile când Lopen, care stătea sprijinit de canatul uşii, se îndreptă, gesticulând pe furiş către el şi către Teft. Din fericire, nu mai aveau nimic de ascuns. De fapt, nici n-avuseseră de ascuns nimic altceva decât pe el însuşi, stând pe podea şi holbându-se la sfere ca un idiot. Lăsă vesta din mână şi o porni spre uşă. Palanchinul lui Hashal venea drept spre baraca lor; bărbatul înalt şi cel mai adesea tăcut al acesteia mergea alături. Eşarfa lui era violetă, la fel ca broderiile de pe manşetele hainei nu mai lungi decât o vestă. Gaz încă nu se întorsese. Trecuse o săptămână, şi nici urmă de el. Hashal şi soţul ei – plus aghiotanţii lor ochi-luminoşi – făceau acum ceea ce făcuse înainte sergentul podurilor şi refuzau să răspundă la întrebările despre el. — Dar-ar furtuna! zise Teft, venind lângă Kaladin. Când îi văd pe ăştia doi mă furnică pielea, ca atunci când ştiu că-n spatele meu stă cineva cu un cuţit. Pietroi aliniase podarii şi aşteptau cu toţii în tăcere, ca pentru inspecţie. Kaladin li se alătură, urmat de Teft şi de Lopen. Purtătorii lăsară palanchinul jos în faţa lui. Deschis în lateral şi având doar o 1402

copertină mică deasupra, nu prea era altceva decât un fotoliu pe o platformă. Multe femei ochi-luminoşi foloseau aşa ceva în tabere. Fără tragere de inimă, Kaladin se înclină în faţa lui Hashal aşa cum se cuvenea, făcându-le celorlalţi semn să-i urmeze exemplul. Nu era momentul să fie bătuţi pentru nesupunere. — Ai o echipă atât de bine instruită, şefule de pod, spuse ea, scărpinându-şi nepăsătoare obrazul cu o unghie de culoarea rubinului, în timp ce-şi ţinea cotul pe braţul fotoliului. Atât de… eficientă la podalergări. — Mulţumesc, Luminată Hashal, răspunse el, străduindu-se – fără succes – să-şi înlăture asprimea şi ostilitatea din voce. Îmi este îngăduit să-ntreb? Gaz n-a mai fost văzut de câteva zile. E sănătos? — Nu. Kaladin aşteptă o continuare a răspunsului ei, dar acesta nu mai veni. — Soţul meu a luat o hotărâre. Oamenii tăi sunt atât de buni la podalergări, încât aţi devenit un model pentru celelalte echipe. Aşa stând lucrurile, veţi lua de acum înainte parte la toate podalergările. Kaladin simţi un fior rece. — Şi curăţarea spărturilor? — A, va rămâne timp şi pentru asta. Oricum trebuie să mergeţi jos cu torţe, iar platourile nu sunt niciodată asaltate noaptea. Oamenii tăi vor dormi ziua – întotdeauna gata să se prezinte la datorie – şi vor lucra în spărturi noaptea. Aşa vă veţi întrebuinţa mult mai bine timpul. — Toate podalergările, spuse Kaladin. O să luăm parte la toate. — Da, întări ea cu nepăsare, făcându-le semn purtătorilor s-o 1403

ridice. Echipa ta e pur şi simplu prea bună. Trebuie folosită. Veţi începe de mâine. Consideraţi asta o… onoare. Kaladin inspiră scurt, ca să nu-i spună ce credea despre „onoarea” ei. Nu reuşi să se convingă s-o salute cu o plecăciune la plecare, dar ea nu păru să se sinchisească. Pietroi şi ceilalţi începură să murmure. Toate podalergările. Hashal tocmai accelerase ritmul în care puteau fi ucişi. Echipa n-avea cum să mai reziste alte câteva săptămâni. Rămăseseră deja atât de puţini încât, chiar dacă pierdeau doar un om sau doi la un asalt, aveau să se poticnească. Şi-atunci parshendii s-ar fi concentrat asupra lor, doborându-i. — Pe răsuflarea lui Kelek! exclamă Teft. Vrea să ne vadă morţi! — Nu e corect, adăugă Lopen. — Suntem podari, spuse Kaladin, întorcându-se către ei. De ce credeţi că ar avea cineva de gând să se poarte „corect” faţă de noi? — Hashal nu ne-a ucis destul de repede ca să fie pe placul lui Sadeas, zise Moash. Ştiai că soldaţii au fost bătuţi fiindc-au venit să te vadă, să-l privească pe omul care a supravieţuit unei mari furtuni? Nu te-a uitat, Kaladin. Teft continua să înjure. Îl trase pe Kaladin deoparte. Lopen îi urmă, iar ceilalţi rămaseră să vorbească între ei. — Blestem! spuse încet Teft. Le place să pretindă că se poartă corect cu echipele de podari. Aşa par drepţi. Dar s-ar zice că acum au renunţat. Nemernicii! — Ce facem, gancho? întrebă Lopen. — Mergem în spărturi, răspunse Kaladin, aşa cum ni s-a poruncit. Şi avem grijă să dormim mai mult în noaptea asta, fiindcă1404

n următoarea s-ar părea c-o să rămânem treji. — Oamenilor n-o să le placă să coboare noaptea-n spărturi, flăcăule, zise Teft. — Ştiu. — Dar încă nu suntem pregătiţi pentru… ceea ce trebuie să facem, adăugă Teft, uitându-se în jur, ca să fie sigur că nu-i putea auzi nimeni; nu erau decât el, Kaladin şi Lopen. O să mai avem nevoie de cel puţin câteva săptămâni. — Ştiu. — N-o să mai rezistăm câteva săptămâni! răbufni Teft. Cu Sadeas şi Kholin luptând împreună, avem podalergări aproape în fiecare zi. E de-ajuns una proastă – o singură dată în care să tragă toţi parshendii în noi – şi se termină totul. O să fim nimiciţi. — Ştiu! exclamă Kaladin frustrat, inspirând adânc şi încleştânduşi pumnii ca să nu răbufnească. — Gancho! spuse Lopen. — Ce e? se răsti Kaladin. — Se-ntâmplă iar. El înlemni, apoi se uită în jos, la propriile braţe. Aşa cum se aştepta, văzu dâre vagi de fum luminos ridicându-i-se din piele. Strălucirea era extrem de palidă – avea puţine sfere asupra lui –, dar exista. Dârele de fum dispărură în scurt timp. Spera că nu le zăriseră şi ceilalţi podari. — Blestem! Ce-am făcut? — Nu ştiu, răspunse Teft. E din cauză că te-ai înfuriat, cu gândul la Hashal? — Eram furios dinainte. 1405

— Ai absorbit lumina, spuse Syl entuziasmată, zburând în jurul lui ca o panglică luminoasă. — Ce? — Te-am văzut, răspunse Syl învârtindu-se. Erai furios, ai respirat, iar Lumina… ai sorbit-o şi pe ea. Kaladin se uită la Teft, dar fireşte că podarul mai vârstnic nu auzise nimic. — Adună oamenii, îi spuse. Mergem în spărtură. — Şi cum rămâne cu cele petrecute? întrebă Teft. Kaladin, nu putem lua parte la atât de multe podalergări. O să fim făcuţi bucăţi. — Azi o să mă ocup de asta. Adună oamenii. Syl, am nevoie de ajutorul tău. — Ce să fac? Syl coborî în faţa lui şi luă înfăţişarea unei femei. — Găseşte-ne un loc cu parshendi morţi. — Credeam că azi vă antrenaţi pentru lupta cu suliţa. — Se vor antrena ceilalţi, răspunse Kaladin. O să-i organizez la început. Pe urmă am de făcut altceva. ● Kaladin dădu semnalul bătând scurt din palme şi podarii se organizară destul de bine într-o formaţie „vârf de săgeată”. Purtau suliţele pe care le ascunseseră în prăpastie, într-un sac mare, umplut cu pietre, pe care îl îndesaseră într-o crăpătură. Bătu din nou din palme, iar ei îşi schimbară locul, aşezându-se într-o „formaţie zid”, pe două rânduri. La a treia bătaie din palme formară un inel, cu câte un om stând în spatele altor doi, ca rezervă gata să intre imediat în luptă. 1406

De pe pereţii spărturii curgeau picături de apă, iar altele săreau din băltoace, împroşcate de podari. Erau buni. Mai buni decât aveau dreptul să fie, mai buni – pentru nivelul lor de instruire – decât oricare alt grup cu care mai lucrase vreodată. Însă Teft avea dreptate. Tot nu puteau rezista prea mult într-o luptă. Mai avea nevoie de câteva săptămâni pentru ca loviturile şi modul de a se apăra unul pe altul să poată fi exersate îndeajuns de mult cât să devină periculoşi. Până atunci, nu erau decât nişte podari capabili să intre în formaţii frumoase. Aveau nevoie de mai mult timp. Iar Kaladin trebuia să le facă rost de timpul ăsta. — Teft, spuse el. Ia-i în primire. Podarul mai bătrân îi adresă unul din acele saluturi cu braţele încrucişate. — Syl, zise Kaladin, hai să vedem leşurile alea. — Sunt aproape. Haide. Ea se avântă prin spărtură, sub forma unei panglici strălucitoare. Kaladin o urmă. — Domnule! îl strigă Teft. Kaladin şovăi. De când începuse să-i spună „domnule”? Ciudat era că nu-i se părea deloc nepotrivit. — Da? — Vrei o escortă? Teft stătea în fruntea grupului de podari care semănau din ce în ce mai mult a soldaţi, cu vestele lor de piele şi cu suliţele ţinute cu pricepere în mâini, aşa cum îi deprinseseră exerciţiile. Kaladin clătină din cap. — O să mă descurc. 1407

— Demonii spărturilor… — Ochi-luminoşii i-au ucis pe toţi cei care se învârteau pe lângă taberele noastre. În plus, dacă dau peste unul, ce se schimbă în cazul în care mă-nsoţesc doi sau trei oameni? Teft făcu o strâmbătură în spatele bărbii sale scurte şi cărunte, dar nu mai găsi nimic de spus. Kaladin îşi continuă drumul pe urmele lui Syl. Avea în pungă restul sferelor descoperite asupra morţilor. Se obişnuiseră să păstreze o parte din tot ce adunau, agăţând pungile de poduri şi, cu ajutorul lui Syl, găseau mai multe decât până atunci. Avea cu el o mică avere. Lumină de Furtună care, spera el, avea să-i fie de folos în ziua aceea. Scoase o pată de safir ca să-şi lumineze drumul şi ocoli bălţile presărate cu oase. Dintr-una ieşea o ţeastă peste care crescuse muşchi verde şi unduitor, asemenea părului, cu viaţăspreni ţopăindu-i deasupra. Poate ar fi trebuit să i se pară sinistru să umble singur prin spărturile întunecate, dar asta nu-l deranja. Era un loc sacru, mormântul celor umili, peştera mortuară a podarilor şi a suliţaşilor care pieriseră din ordinul ochi-luminoşilor, împrăştiinduşi sângele pe acei pereţi ciobiţi. Da, locul nu era sinistru, ci sacru. De fapt, se bucura să fie singur cu tăcerea lui şi cu rămăşiţele morţilor. Oamenilor acelora nu le păsase de certurile altora, născuţi cu ochi de culoare mai deschisă decât ai lor. Le păsase de propriile familii sau – cel puţin – de pungile lor cu sfere. Câţi nu erau captivi în acel ţinut străin, pe acele platouri nesfârşite, prea săraci ca să poată pleca înapoi, către Alethkar? Mureau cu sutele în fiecare săptămână, dobândind nestemate pentru oameni deja bogaţi şi răzbunând un rege mort de mult. 1408

Kaladin trecu pe lângă o altă ţeastă – una fără falca de jos, cu creştetul spart de lovitura unei securi. Oasele păreau să-l privească pline de curiozitate, iar strălucirea albastră a Luminii de Furtună din mâna lui dădea o înfăţişare fantomatică solului şi pereţilor denivelaţi. Devoţiunile spuneau că, după moarte, cei mai bravi dintre oameni – cei care-şi preschimbaseră cel mai bine Chemarea în fapte – aveau să se ridice pentru a ajuta la revendicarea paradisului. Fiecare avea să facă exact ceea ce făcuse în viaţă. Suliţaşii aveau să lupte, ţăranii aveau să lucreze pământul, ochii-luminoşii aveau să conducă. Ardenţii subliniau cu insistenţă că, orice Chemare ţi-ai fi ales, ajungând la desăvârşire, căpătai putere. Doar cu o fluturare de mână, ţăranul avea să poată crea ogoare imense, cu recolte spirituale. Suliţaşul avea să fie un mare luptător, în stare să stârnească tunete cu scutul şi fulgere cu suliţa. Dar podarii? Oare Atotputernicul avea să le ceară tuturor celor căzuţi să se ridice şi să-şi continue corvoada? Dunny şi ceilalţi aveau să facă podalergări în viaţa de apoi? La ei nu venea niciun ardent care să le pună la încercare deprinderile sau să le făgăduiască înălţarea. Poate că-n Războiul pentru cucerirea Paradisului nu era nevoie de podari. Acolo ajungeau, oricum, doar cei mai iscusiţi. Ceilalţi aveau să doarmă până la redobândirea Palatelor Împăcării. „Aşadar, acum cred din nou?” Kaladin se căţără pe un bolovan înţepenit în spărtură. Pur şi simplu? Nu era sigur. Dar nu conta. Avea să facă doar ceea ce era mai bine pentru podarii lui. Dacă în asta era vreo Chemare, cu atât mai bine. Desigur, dacă izbutea să fugă împreună cu echipa lui, Sadeas 1409

avea s-aducă alţii, care urmau să moară în locul lor. „Nu trebuie să-mi fac griji decât pentru ceea ce-mi stă în puteri”, îşi spuse. „Nu trebuie să le port de grijă acelor noi podari.” Teft vorbea despre Radianţi, despre idealuri şi istorisiri. De ce nu puteau oamenii să fie cu adevărat aşa? De ce era nevoie să se inspire din vise şi din născociri? „Dacă fugiţi… îi lăsaţi pe toţi ceilalţi podari să fie măcelăriţi,” şopti în el o voce. „Trebuie să existe vreun lucru pe care să-l poţi face pentru ei.” „Nu!” se împotrivi Kaladin. „Dacă-mi fac griji pentru asta, n-o să pot salva Podul Patru. Dacă găsesc o cale de ieşire, plecăm.” „Dacă pleci, cine-o să mai lupte pentru ceilalţi?” păru să spună vocea. „Nimănui nu-i pasă. Nimănui.” Ce spusese tatăl lui, cu ani în urmă? Făcea ceea ce simţea că era corect pentru că trebuia să-nceapă cineva. Cineva trebuia să facă primul pas. Kaladin îşi simţi mâna caldă. Se opri şi închise ochii. De obicei nu simţeai niciun fel de căldură când atingeai o sferă, dar cea din palma lui părea caldă. Şi apoi – având senzaţia că făcea ceva absolut firesc – Kaladin trase aer în adâncul pieptului. Sfera se răci şi un val de căldură îi străbătu braţul. Deschise ochii. Sfera din mâna lui era cenuşie, iar pe degetele lui reci se formase chiciură. Lumina se înălţa din el ca fumul din foc, albă şi pură. Se simţea înviorat, plin de energie. N-avea nevoie să respire – de fapt, îşi ţinea răsuflarea, păstrând captivă Lumina de Furtună. Syl făcu cale-ntoarsă şi veni în grabă spre el, şuierând. I se învârti în jur, 1410

apoi se opri în aer, luând înfăţişarea unei femei. — Ai făcut-o. Ce s-a-ntâmplat? Kaladin clătină din cap, ţinându-şi respiraţia. Se simţi străbătut de un val puternic, aidoma… Aidoma unei furtuni. Îi urla în vene şi se învolbura, rotindu-i-se în coşul pieptului. Îl făcea să-şi dorească s-alege, să sară, să ţipe. Se simţea aproape gata să explodeze. Avea senzaţia că ar fi putut să meargă prin aer. Sau pe pereţi. „Da!” îşi spuse. O luă la fugă şi sări pe peretele spărturii. Cu tălpile înainte. Apoi ricoşă şi căzu la pământ. Asta îl ului atât de tare încât ţipă, simţind furtuna din el cum se domoleşte când dădu drumul aerului din piept. Rămase întins pe spate în vreme ce Lumina de Furtună se înălţa din el mai repede decât era în stare să respire. Rămase astfel până când arse toată. Syl îi coborî pe piept. — Kaladin? Ce-a fost asta? — Eu, purtându-mă ca un idiot, răspunse el şi se săltă în capul oaselor, cu spatele îndurerat şi cu o durere ascuţită în cotul cu care se izbise de pământ. Teft a spus că Radianţii puteau să umble pe pereţi, iar eu m-am simţit atât de plin de viaţă… Ea merse prin aer, păşind ca şi cum ar fi coborât pe scări. — Nu cred că eşti pregătit pentru aşa ceva. Nu mai risca atât. Să ştii că, dacă mori, eu mă prostesc la loc. — O să-ncerc să ţin minte asta, spuse Kaladin, ridicându-se în picioare. Poate scot moartea de pe lista cu lucruri pe care am de 1411

gând să le fac săptămâna asta. Ea pufni, şuierând prin aer şi transformându-se din nou într-o panglică. — Vino, grăbeşte-te. Se avântă din nou prin spărtură. Kaladin îşi luă sfera cenuşie, apoi căută în pungă o alta care să-i ofere lumină. Le golise pe toate? Nu. Celelalte continuau să strălucească puternic. Alese o pată de rubin şi se grăbi pe urmele lui Syl. Ea îl conduse într-o spărtură îngustă, unde se afla un mic grup de parshendi morţi de curând. — E morbid, Kaladin, remarcă ea, stând deasupra leşurilor. — Ştiu. Tu ai idee pe unde-i Lopen? — L-am trimis să caute prin apropiere, ca s-aducă tot ce i-ai cerut. — Cheamă-l aici, te rog. Ea oftă, dar se îndepărtă în grabă. Devenea irascibilă ori de câte ori îi cerea să i se arate şi altcuiva. Kaladin îngenunche. Parshendii semănau atât de mult între ei! Aceeaşi faţă pătrăţoasă, aceleaşi trăsături masive – tăiate parcă în piatră. Unii aveau bărbi în care-şi împletiseră fragmente de nestemate. Dădeau lumină, dar nu străluceau. Pietrele preţioase şlefuite păstrau mai bine lumina. De ce? Prin tabără circula zvonul că parshendii adunau oamenii răniţi şi îi mâncau. Se mai spunea şi că îşi abandonau morţii, că nu le păsa de cei căzuţi, că nu pregăteau pentru ei cuvenitele ruguri. Dar ăsta era un neadevăr. Le păsa de morţi. În privinţa acestora, păreau să fie cu toţii la fel de sensibili ca Shen, care făcea de fiecare dată o criză de nervi numai pentru că un podar atingea leşul unui 1412

parshendi. Aş face bine să nu mă-nşel în privinţa asta, îşi zise Kaladin sumbru, luând un cuţit de la unul dintre parshendii morţi. Era forjat şi cu ornamentaţii superbe pe toată lungimea oţelului, cu glife pe care el nu le recunoştea. Începu să taie platoşa stranie crescută din pieptul leşului. Îşi dădu repede seama că, fiziologic, parshendii erau diferiţi de oameni. Ligamente mici, de culoare albastră, uneau platoşa cu pielea de sub ea. Toată suprafaţa îi era prinsă în acest fel. Continuă să lucreze. Nu era mult sânge. Se strânsese în spatele lui sau se scursese ceva mai încolo. Cuţitul nu era un instrument chirurgical, dar îşi făcu treaba cât se putea de bine. Când Syl se întoarse cu Lopen, Kaladin desprinsese platoşa şi trecuse la carapacea sub formă de coif. Acesta era mai greu de îndepărtat. Crescuse pe alocuri chiar din ţeastă, iar el trebuia să taie cu partea zimţată a cuţitului. — Hei, gancho, spuse Lopen, cu un sac atârnat pe umăr. Ăştia nu-ţi plac deloc, nu-i aşa? După ce-şi şterse mâinile de cămaşa mortului, Kaladin se ridică în picioare. — Ai găsit ce ţi-am cerut? — Bineînţeles, răspunse Lopen, lăsând sacul jos şi căutând în el. Scoase un pieptar de piele şi o cască, de soiul celor folosite de suliţaşi. Apoi urmară câteva curele subţiri din piele şi un scut de dimensiuni medii, făcut tot pentru un suliţaş. În final, apărură câteva oase de un roşu intens. Oase de parshendi. Chiar în fundul sacului se afla frânghia, cea cumpărată de el şi aruncată în spărtură. 1413

— Nu ţi-ai pierdut minţile, nu-i aşa? îl întrebă pe Kaladin, cu ochii la oase. Fiindcă, dacă ţi le-ai pierdut cumva, am un văr care prepară o băutură pentru oameni care nu mai sunt zdraveni la cap, iar asta sigur o să-ţi ajute. — Dacă mi le-aş fi pierdut – zise Kaladin apropiindu-se de-o băltoacă în care spălă coiful-carapace – aş fi spus că e aşa? — Nu ştiu, răspunse Lopen, sprijinindu-se cu spatele de perete. Poate. Cred că nu contează dacă eşti smintit sau nu. — Ai urma un smintit în luptă? — Bineînţeles. Dacă eşti smintit, eşti unul din soiul care-mi place. Nu eşti din ăia care omoară oameni în somn, adăugă zâmbind. În plus, urmăm cu toţii nişte smintiţi, tot timpul. O facem zi de zi, cu ochi-luminoşii. Kaladin chicoti. — Prin urmare, pentru ce sunt astea? Kaladin nu răspunse. Puse platoşa peste vesta de piele şi o legă în faţă cu o parte din curele. Făcu acelaşi lucru cu casca şi coiful, deşi în cele din urmă se văzu nevoit să se folosească de cuţit pentru a face nişte crestături în coif, ca să-l poată fixa. Pe urmă folosi ultimele curele ca să lege oasele unul de altul şi să le prindă de partea din faţă a scutului rotund din lemn. Oasele zăngăniră când ridică scutul, dar el hotărî că rezultatul era mulţumitor. Luă sacul, casca şi platoşa şi le puse în sacul lui Lopen. Abia încăpeau. — Bun, spuse în timp ce se ridica. Syl, du-ne la spărtura mică. Îşi petrecuseră mai multă vreme făcând cercetări şi găsiseră cel 1414

mai bun loc din care să tragă cu săgeţi în podurile permanente. Unul dintre acestea se afla foarte aproape de tabăra lui Sadeas – aşa că îl traversau adesea când plecau la o podalergare – şi se întindea peste o spărtură foarte puţin adâncă. N-avea decât vreo doisprezece metri, iar adâncimea obişnuită era de cel puţin treizeci. Syl dădu din cap şi se avântă în faţa lor, călăuzindu-i. Kaladin şi Lopen o urmară. Teft primise ordin să-i ducă pe ceilalţi înapoi şi apoi să-i aştepte pe ei la baza scării, dar cei doi ar fi trebuit să ajungă mult mai repede ca restul echipei. Pe drum, Kaladin îl ascultă cam neatent pe Lopen, care-i vorbea despre familia lui lărgită. Cu cât se gândea mai mult la planul său, cu atât mai temerar i se părea. Poate că Lopen avea dreptate când se-ndoia de sănătatea lui mintală. Dar se străduise să fie raţional. Încercase să fie prudent. Iar planurile lui eşuaseră; acum nu mai avea timp pentru logică şi prudenţă. Era clar că Hashal dorea să nimicească echipa Podului Patru. Când planurile ingenioase şi prudente nu reuşeau, era momentul să-ncerci ceva disperat. Lopen tăcu brusc. Kaladin ezită. Herdazianul pălise şi înlemnise. Ce era… Un scrâşnet. Kaladin înlemni la rândul său, simţindu-se cuprins de panică. De pe unul dintre coridoarele laterale se auzea ecoul unui hârşâit. Kaladin se răsuci încet, exact la timp ca să vadă ceva mare – ba nu, ceva imens – înaintând pe culoarul îndepărtat. Umbre în lumina slabă, zgomot de picioare chitinoase zgâriind piatra. Kaladin îşi ţinu răsuflarea, asudând, dar animalul nu venea spre ei. Hârşâitul se auzea tot mai slab şi, în cele din urmă, încetă. Lopen 1415

rămase neclintit încă multă vreme după stingerea ultimului sunet. În cele din urmă vorbi: — Cred că n-au murit toţi cei de pe-aici, nu-i aşa, gancho? — Aşa e, răspunse Kaladin. Şi tresări brusc când Syl apăru grăbită, întorcându-se după ei. În clipa aceea, absorbi inconştient Lumină de Furtună şi, când se opri în aer, Syl văzu că emana o lumină firavă. — Ce se petrece? zise ea, cu mâinile în şolduri. — Un demon al spărturilor, răspunse Kaladin. — Adevărat? întrebă ea, părând entuziasmată. Ar trebui să-l urmărim! — Ce? — Sigur, spuse ea. Ai putea să te lupţi cu el, pun prinsoare. — Syl… Ochii ei sticleau cu veselie. Fusese doar o glumă. — Haideţi, spuse. Se îndepărtă ca o săgeată. Kaladin şi Lopen păşeau cu grijă, ca să facă mai puţin zgomot. În cele din urmă, Syl coborî pe o latură a spărturii şi rămase acolo, ca şi cum ar fi vrut să-şi bată joc de Kaladin, fiindcă încercase să umble de pereţi. El îşi ridică privirea către umbra pe care o făcea podul de lemn aflat cu doisprezece metri mai sus. Aceasta era spărtura cea mai superficială pe care reuşiseră s-o găsească; pe măsură ce înaintai spre est, spărturile se adânceau din ce în ce mai mult. Era tot mai clar că n-aveai cum să evadezi mergând în direcţia aceea. Trebuia sajungi prea departe şi era foarte dificil să supravieţuieşti pe timpul 1416

inundaţiilor provocate de marile furtuni. Planul iniţial – lupta sau mituirea străjilor, apoi fuga – era cel mai bun. Dar trebuia să rămână în viaţă îndeajuns de mult ca să poată încerca să-l pună în aplicare. Podul acela de sus le oferea o şansă, dacă el izbutea să ajungă până acolo. Îşi cântări în mână punga cu sfere şi-şi aruncă pe umăr sacul în care se aflau armura şi oasele. La început se gândise să-l pună pe Pietroi să tragă peste pod o săgeată cu frânghia legată de ea, astfel încât aceasta să atârne în spărtură. Dacă mai mulţi bărbaţi ţineau de un capăt, un altul putea urca să lege sacul sub pod. Dar asta ar fi însemnat riscul de-a înălţa săgeata deasupra şanţului, unde putea fi zărită de cercetaşi. Se spunea c-aveau vederea foarte ageră, fiindcă armatele depindeau de ei ca să descopere demonii spărturilor intraţi în stadiul de pupă. Kaladin se gândi că găsise ceva mai bun decât o săgeată. Poate. — Avem nevoie de pietre, spuse. De mărimea unui pumn. Ne trebuie o grămadă. Lopen ridică din umeri şi începu să caute. Kaladin i se alătură, pescuindu-le din bălţi şi smulgându-le din crăpături. În spărtură nu duceai lipsă de pietre. În scurt timp, adunase o grămadă într-un sac. Luă punga cu sfere în mână şi încercă să se gândească la aceleaşi lucruri ca mai înainte, când absorbise Lumina de Furtună. „E ultima noastră şansă.” — Viaţă înaintea morţii, şopti el. Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie înaintea destinaţiei. Primul Ideal al Cavalerilor Radianţi. Trase aer în adâncul pieptului şi un val de forţă îi inundă braţul. Îşi simţi muşchii arzând 1417

de energie şi de dorinţa de a se mişca. Furtuna se răspândi în el, simţindu-i apăsarea sub piele, umplându-i venele de ritmul violent al zvâcnirii sângelui. Deschise ochii. În jurul lui se înălţa un fum strălucitor. Putea să reţină o mare parte a Luminii, păstrând-o atâta timp cât îşi ţinea răsuflarea. „E ca o furtună în trupul meu.” Se simţea de parcă l-ar fi sfâşiat în bucăţi. Lăsă jos sacul cu armura, dar îşi înfăşură frânghia pe braţ şi-şi legă sacul cu pietre de cingătoare. Cântări în mână o singură piatră, pipăindu-i suprafeţele netezite de furtuni. „Bine-ar fi ca treaba asta să meargă…” Impregnă piatra cu lumină de furtună, iar pe braţ îi apărură cristale de promoroacă. Nu ştia sigur cum o făcea, dar totul părea firesc, ca şi cum ar fi turnat ceva într-o cană. Lumina părea să i se adune sub pielea mâinii, trecând apoi în piatră, de parcă ar fi pictato cu un lichid strălucitor, vibrant. Apăsă piatra pe peretele stâncos. Iar aceasta rămase acolo, lăsând să se prelingă din ea Lumină de Furtună şi lipindu-se atât de bine, încât n-o mai putea desprinde. O încercă, atârnându-se de ea cu toată greutatea, dar rezistă. Mai puse una puţin mai sus, apoi încă una, şi mai sus. Pe urmă, dorindu-şi să fi avut pe cineva care să ardă o rugăciune pentru izbânda lui, începu să se caţere. Se strădui să nu se gândească la ceea ce făcea. Se urca pe pietre lipite de perete cu… ce? Cu lumină? Cu un spren? Îşi continuă înaintarea. Tot aşa se urca pe stâncile din jurul Vetrei-de-Piatră împreună cu Tien, numai că acum îşi putea pune punctele de sprijin pentru mâini oriunde voia. 1418

„Ar fi trebuit să caut nişte praf de piatră cu care să-mi acopăr palmele”, se gândi, trăgându-se în sus, apoi luând o altă piatră din sac şi lipind-o de perete. Syl înainta cu uşurinţă pe lângă el, de parcă şi-ar fi bătut joc de efortul cu care se căţăra el. În timp ce-şi muta greutatea pe o altă piatră, auzi de dedesubt un sunet de rău augur. Riscă să se uite în jos. Prima piatră se desprinsese. Cele de lângă ea nu mai emiteau decât o Lumină foarte palidă. Pietrele se înşirau către el ca o dâră de urme arzătoare. Furtuna din trup i se domolise, deşi continua să-i sufle şi să-i urle în vene, umplându-l de exaltare şi, în acelaşi timp, distrăgându-i atenţia. Ceavea să se-ntâmple dacă rămânea fără Lumină înainte de a ajunge sus? Se desprinse şi a doua piatră. Cea de alături o urmă peste câteva secunde. Lopen stătea lângă celălalt perete al spărturii şi se sprijinea de el, interesat de ceea ce se petrecea, dar relaxat. „Mişcă-te!” îşi spuse Kaladin, supărat pe sine însuşi fiindcă se lăsase distras. Continuă să se caţere. Ajunse sub pod tocmai când începuseră să-l doară braţele din cauza urcuşului. Întinse mâna spre el în clipa când cădeau alte două pietre. Făceau un zgomot tot mai puternic, fiindcă se prăbuşeau de la o înălţime tot mai mare. Căutând să-şi ţină echilibrul cu picioarele încă sprijinite de pietrele aflate sus şi cu o mână prinsă de pod, trase capătul frânghiei peste unul dintre suporturile lui de lemn, făcând o buclă. Îl trecu încă o dată pe deasupra şi îl băgă prin bucla aceea, făcând un nod provizoriu. La capătul mai scurt îi rămăsese destulă 1419

frânghie. Lăsă restul frânghiei să-i alunece de pe umăr şi să cadă pe fundul pietros al spărturii. — Lopen! strigă el, cu Lumina scurgându-i-se din gură în timp ce vorbea. Trage cât de tare poţi. Herdazianul se supuse, iar Kaladin ţinu de capătul său, strângând astfel nodul. Apoi se agăţă de partea mai lungă a frânghiei şi începu să se legene, atârnat de pod. Nodul rezistă. Kaladin se destinse. Încă mai emana lumină şi, scăzând timpul în care îi vorbise lui Lopen, îşi ţinuse răsuflarea un întreg sfert de oră. „Asta ar putea fi o nimica toată”, se gândi, cu toate că plămânii începeau să-l ardă, făcându-l să-şi reia respiraţia normală. Lumina nu-l părăsi dintr-odată, deşi prinse să se scurgă mai repede. — Bun, îi spuse lui Lopen. Leagă celălalt sac de capătul de jos. Frânghia începu să se mişte şi, câteva clipe mai târziu, Lopen strigă că terminase. Kaladin prinse frânghia între pulpe ca să-şi stabilizeze poziţia, apoi se folosi de mâini ca să tragă în sus partea de sub el, săltând astfel sacul cu armura. Îşi strecură înăuntru punga cu sfere cenuşii, apoi întrebuinţă capătul scurt de frânghie ca să-l lege sub pod, unde spera că puteau ajunge la el, de deasupra, Lopen şi Dabbid. Se uită în jos. Solul spărturii părea mult mai departe decât ar fi crezut dac-ar fi stat pe pod. Acea perspectivă uşor diferită schimba totul. Nu ameţea din cauza înălţimii. Simţea, în schimb, o mică răbufnire de entuziasm. Avea în el ceva care-l făcuse să se simtă bine ori de câte ori se aflase la înălţimi mari. Deprimant era să te afli 1420

jos – captiv în gropi şi neavând cum să vezi lumea. Se gândi la următoarea mişcare. — Ce e? întrebă Syl, urcând către el şi rămânând proptită în aer. — Dacă las funia aici, s-ar putea s-o vadă cineva când trece podul. — Atunci tai-o. Kaladin se uită la ea, ridicându-şi o sprânceană. — Să tai o funie de care sunt agăţat? — N-o să păţeşti nimic. — Aş cădea de la doisprezece metri. O să-mi rup oasele, în cel mai bun caz. — Nu, insistă Syl. Simt c-o să fie bine, Kaladin. N-o să păţeşti nimic. Ai încredere în mine. — Să am încredere în tine? Syl, ai spus chiar tu că nu prea teajută memoria. — M-ai insultat săptămâna trecută, zise ea, încrucişându-şi braţele. Cred că-mi datorezi scuze. — Şi trebuie s-o fac tăind frânghia şi căzând de la doisprezece metri? — Nu, îţi ceri scuze având încredere în mine. Ţi-am spus. Simt că va fi bine. El oftă, privind din nou în jos. Lumina de Furtună îi era pe sfârşite. Ce altceva putea să facă? Să lase frânghia acolo ar fi fost o prostie. Era posibil s-o lege cu un altfel de nod, care să se desfacă imediat ce ajungea jos? Dacă exista un asemenea nod, el nu ştia cum să-l facă. Strânse din dinţi. Apoi, în vreme ce ultima lui piatră cădea, lovindu-se cu 1421

zgomot de stâncă, inspiră adânc şi scoase cuţitul parshendi pe care-l luase mai devreme. Nelăsându-şi timp să se răzgândească, reteză frânghia cu mişcări iuţi. Căzu imediat, încă strângând în mână funia tăiată, cu stomacul tresăltându-i din cauza vibraţiei neplăcute a căderii. Podul se îndepărtă brusc, de parcă s-ar fi ridicat, iar mintea lui cuprinsă de panică îl făcu să se uite imediat în jos. Nu era frumos. Era înspăimântător. Era oribil. Avea să moară. Avea… „Totul e bine.” Se linişti într-o clipă. Cumva, îşi dădu seama ce avea de făcut. Se răsuci în aer, lăsând frânghia să cadă şi lovind pământul cu ambele tălpi. Se ghemui, sprijinindu-se cu o mână de piatră, cu trupul străbătut de un zdruncinător fior rece. Toată Lumina de Furtună rămasă îl părăsi într-o singură răbufnire, risipindu-se într-un inel de fum luminos care se izbi de pământ şi apoi se spulberă, făcându-se nevăzut. Kaladin se ridică. Lopen icni. Simţea o durere în picioare din cauza izbiturii, dar era ca şi cum ar fi sărit de la cel mult un metru şi jumătate înălţime. — Ca zece tunete izbind munţii, gancho! exclamă Lopen. A fost incredibil! — Mulţumesc, spuse Kaladin. Îşi duse mâna la cap, uitându-se la pietrele împrăştiate pe lângă perete şi ridicându-şi apoi privirea în sus, către armura bine legată de pod. — Ţi-am spus, zise Syl, coborându-i pe umăr. Vocea ei era triumfătoare. 1422

— Lopen, crezi că poţi lua sacul cu armura în timpul următoarei podalergări? întrebă Kaladin. — Sigur. N-o să observe nimeni. Nu ne dau nicio atenţie nouă, herdazienilor, nu le dau nicio atenţie podarilor şi, mai ales, nu le dau nicio atenţie ologilor. Pentru ei, sunt atât de invizibil c-ar trebui să trec prin ziduri. Kaladin dădu din cap. — Ia-o. Ascunde-o. Dă-mi-o chiar înainte de asaltul ultimului platou. — N-o să le placă dac-o să vii la o podalergare în armură, gancho, zise Lopen. Nu cred că de data asta o să fie altfel decât înainte. — O să vedem. Tu fă ce ţi-am spus, şi-atât.

1423

60 CEEA CE NU PUTEM AVEA „Moartea e viaţa mea, puterea devine slăbiciunea mea, călătoria s-a sfârşit.” Datată betabanes 1173, cu 95 de secunde înainte de moarte. Subiect: un erudit de importanţă minoră. Mostră culeasă la mâna a doua. Considerată îndoielnică.

— De aceea, tată, nu poţi nicidecum să abdici în favoarea mea, indiferent ce am descoperi cu ajutorul viziunilor, spuse Adolin. — Chiar aşa? zise Dalinar, zâmbind în sinea lui. — Da. — Bine, m-ai convins. Adolin se opri brusc pe coridor. Cei doi se îndreptau spre încăperile lui Dalinar. El se întoarse şi se uită în urmă, la bărbatul mai tânăr. — Serios? se miră Adolin. Adică am câştigat într-adevăr o dispută cu tine? — Da. Tot ce-ai spus e întemeiat. Dalinar nu adăugă că luase oricum hotărârea de unul singur. — Indiferent ce s-ar întâmpla, o să rămân. Nu pot părăsi acum lupta. Adolin zâmbi cu toată faţa. — Însă – continuă Dalinar ridicând un deget – am o pretenţie. O 1424

să-ntocmesc un ordin – aşternut pe hârtie de condeiera cu cel mai înalt rang aflată în slujba mea, şi o să-l pun ca martor pe Elhokar – care să-ţi dea dreptul să mă înlături dacă mintea mea se va şubrezi prea tare. N-o să lăsăm să se ducă vestea în alte tabere, dar nu vreau să risc să înnebunesc într-atât încât să nu mai pot fi detronat. — Bine, spuse Adolin, venind lângă tatăl său. Erau singuri pe coridor. — Mi se pare ceva rezonabil. Atâta timp cât nu-i spui nimic lui Sadeas. Încă n-am încredere în el. — Nu-ţi cer să ai, zise Dalinar, deschizând uşa apartamentului său. Trebuie doar să ai încredere în faptul că se poate schimba. Sadeas mi-a fost cândva prieten şi cred că mi-ar putea fi iarăşi. Pietrele reci din încăperea Animmodului păreau să poarte în ele frigul primăverii. Care continua să refuze să se preschimbe în vară, dar cel puţin nu redevenea iarnă. Elthebar garantase că aşa ceva navea să se-ntâmple, dar tot ce garanta un furtunoveghetor era însoţit de numeroase avertismente. Căile Atotputernicului erau tainice şi nu te puteai încrede întotdeauna în semne. Acum îi accepta pe furtunoveghetori, deşi le respinsese ajutorul pe vremea când începuseră să fie cunoscuţi. Niciun om n-ar fi trebuit să-ncerce să cunoască viitorul sau să pretindă c-ar avea vreun drept asupra lui, fiindcă viitorul îi aparţinea numai şi numai Atotputernicului. În plus, Dalinar se întreba cum îşi puteau face cercetările fără să citească. Susţineau că nu citesc, dar le văzuse cărţile pline de glife. De glife! Menirea glifelor nu era să fie întrebuinţate în cărţi; erau desene. Un om care nu mai văzuse niciodată una putea totuşi să-şi dea seama ce însemna, pornind de 1425

la forma ei. De aceea interpretarea glifelor nu era totuna cu cititul. Furtunoveghetorii făceau o mulţime de lucruri care-i nelinişteau pe oameni. Din nefericire erau, pur şi simplu, foarte utili! Să ştii când era posibil să-nceapă o mare furtună, ei bine, asta era un avantaj prea ispititor. Deşi furtunoveghetorii se înşelau adesea, astfel de situaţii erau totuşi mai rare decât cele în care aveau dreptate. Renarin îngenunche lângă cămin, inspectând fabrialul pus acolo ca să-ncălzească încăperea. Navani sosise deja. Stătea la masa înaltă de scris a lui Dalinar, compunând o scrisoare; la intrarea lui, îşi flutură distrată mâna în care ţinea trestia. Purta fabrialul cu care o văzuse la un ospăţ de-acum câteva săptămâni; născocirea aceea cu multe picioare era agăţată de umărul ei, fiind prinsă de materialul violet al rochiei. — Nu ştiu, tată, spuse Adolin închizând uşa; încă mai părea să se gândească la Sadeas. Puţin îmi pasă că ascultă ce i se citeşte din Calea regilor. O face doar ca să dai tu mai puţină atenţie atacurilor de pe platouri, astfel încât oamenii lui să poată lua cât mai multe nestemate. Te manipulează. Dalinar ridică din umeri. — Inimile-nestemată nu sunt cel mai important lucru, fiule. Dacă mă pot alia din nou cu el, aproape că niciun preţ nu e prea mare. Într-un fel, eu sunt cel care-l manipulează pe Sadeas. Adolin oftă. — Bine. Dar şi de-acum încolo o să ţin bine de punga cu bani când o să-l ştiu prin preajmă. — Numai să nu-ncerci să-l insulţi, spuse Dalinar. A, şi mai e ceva. 1426

Vreau să dai mult mai multă atenţie Gărzii Regale. Dacă există soldaţi despre care ştii sigur că-mi sunt loiali, pune-i de strajă în faţa apartamentelor regelui. Mă-ngrijorează ceea ce a spus în legătură cu o conspiraţie. — Doar nu-i dai crezare, zise Adolin. — Cu armura lui s-a petrecut într-adevăr ceva ciudat. Toată povestea asta duhneşte ca mâzga de crem. Poate se va dovedi că n-a fost nimic. Însă deocamdată fă-mi pe plac. — Trebuie să remarc – intră în vorbă Navani, încheindu-şi scrisoarea cu o înfloritură – că pe vremea când tu şi Gavilar eraţi prietenii lui, nu-mi făceam prea multe griji din pricina lui Sadeas. — Nu-i el în spatele atacurilor împotriva regelui, spuse Dalinar. — Cum poţi fi sigur? întrebă ea. — Pentru că nu e stilul lui. Sadeas nu şi-a dorit niciodată titlul de rege. Ca înalt prinţ are destulă putere şi poate da vina pe altcineva în cazul unor greşeli mari, zise Dalinar clătinând din cap. N-a încercat niciodată să-i ia tronul lui Gavilar, iar sub Elhokar poziţia lui e încă şi mai avantajoasă. — Pentru că fiul meu e un om slab, zise Navani. Nu era o acuzaţie. — Nu e slab, o contrazise Dalinar. N-are experienţă. Dar e adevărat că asta face situaţia ideală pentru Sadeas. Spune adevărul – a cerut să fie Înalt Prinţ al Informării fiindcă-şi doreşte din toate puterile să afle cine încearcă să-l ucidă pe Elhokar. — Mashala, spuse Renarin, folosind cuvântul care însemna „mătuşă” în limbaj protocolar. Ce face fabrialul de pe umărul tău? Navani se uită în jos, privindu-şi invenţia cu un zâmbet şiret. 1427

Dalinar îşi dădu seama că aşteptase ca unul dintre ei să-i pună întrebarea. El se aşeză; marea furtună avea să-nceapă curând. — A, ăsta? E un soi de durerial. Hai să vi-l arăt. Îşi duse mâna interzisă la umăr şi apăsă pe clema care desfăcu picioarele cu rol de gheare, apoi ridică obiectul. — Te doare ceva, dragul meu? Te-ai lovit la vreun deget de la picior, ai vreo zgârietură? Renarin clătină din cap. — Eu mi-am întins un muşchi al mâinii în timpul duelului de ieri, spuse Adolin. Nu e grav, dar mă doare. — Vino-ncoace, îl invită Navani. Dalinar zâmbi cu drag – cumnata lui era cu adevărat ea însăşi când putea să se joace cu fabriale noi. Era una dintre puţinele împrejurări în care-o vedeai renunţând la orice prefăcătorie. Nu era nici Navani, mama regelui, nici Navani, femeia care urzea intrigi politice. Era Navani, inventatoarea entuziastă. — Comunitatea artifarialistelor făureşte câteva lucruri uimitoare, continuă Navani, în timp ce Adolin îşi întindea mâna spre ea. Mă mândresc foarte tare cu această mică născocire, fiindcă am participat la crearea ei. Prinse obiectul de mâna lui Adolin, înfăşurându-i picioarele în formă de gheară în jurul palmei şi fixându-le. Tânărul îşi ridică mâna şi o roti. — Durerea a dispărut. — Dar îţi simţi în continuare mâna, nu-i aşa? întrebă Navani, cu mulţumire de sine. El îşi împunse palma cu degetele celeilalte mâini. 1428

— Nu mi-a amorţit deloc. Renarin urmărea totul cu un viu interes, cu o privire intensă şi curioasă în ochii din spatele ochelarilor. Măcar dac-ar fi putut fi convins să devină ardent. Pe urmă, dacă şi-o dorea, ar fi putut ajunge şi inventator. Însă refuza. Iar Dalinar avea mereu impresia că motivele invocate de fiul său erau doar nişte jalnice scuze neîntemeiate. — E cam butucănos, observă înaltul prinţ. — Ei, nu e decât unul dintre primele modele, se apără Navani. Am pornit de la una dintre creaţiile îngrozitoare ale lui UmbrăLungă şi nu mi-am permis luxul de a-i schimba forma. Dar cred c-ar putea face o mulţime de lucruri. Imaginează-ţi că ai avea câteva fabriale ca ăsta pe câmpul de luptă, ca să domolească durerea soldaţilor răniţi. Imaginează-ţi un astfel de fabrial în mâinile unui chirurg, care n-ar mai trebui să-şi facă griji în privinţa durerii celor pe care-i operează. Adolin dădu din cap. Iar Dalinar recunoscu că obiectul părea folositor. Navani zâmbi. — Trăim în vremuri deosebite; am învăţat o mulţime de lucruri despre fabriale. Aici, de exemplu, avem unul diminuator: micşorează ceva – în cazul nostru, durerea. Nu vindecă realmente rana, dar ar putea fi un pas în direcţia asta. Oricum, e total diferit de fabrialele perechi, de genul distrestiilor. Dac-aţi putea vedea ce planuri avem pentru viitor… — Cum ar fi? întrebă Adolin. — Până la urmă o să aflaţi, răspunse ea cu un zâmbet misterios. 1429

Scoase fabrialul de pe mâna lui Adolin. — Cristalsăbii? întrebă el, părând entuziasmat. — Ei, nu, zise Navani. Concepţia şi funcţionarea Cristalsăbiilor şi Armurilor diferă de oricare altă descoperire de-a noastră. Cel mai aproape de asta s-a ajuns cu scuturile din Jah Keved. Dar, din câte ştiu eu, ele sunt create pornind de la un principiu total diferit de al adevăratelor Cristalarmuri. Probabil că anticii stăpâneau extraordinar de bine ingineria. — Nu, o contrazise Dalinar. I-am văzut, Navani. Erau… ei bine, erau doar oameni din vremuri foarte vechi. Toate uneltele lor erau primitive. — Şi Oraşele din Zori? întrebă ea neîncrezătoare. Fabrialele? El clătină din cap. — Nu le-am văzut nici pe unele, nici pe celelalte. În viziuni există Cristalsăbii, dar par atât de nelalocul lor. Poate că le-au primit chiar de la Heralzi, cum spun legendele. — Poate, spuse Navani. De ce nu… Şi dispăru. Dalinar clipi, nedumerit. N-auzise marea furtună care se apropia. Se afla într-o încăpere deschisă, de mari dimensiuni, cu câte un şir de coloane de o parte şi de alta. Erau uriaşe şi păreau sculptate din gresie moale, având laturile neşlefuite şi lipsite de ornamente. Tavanul era foarte înalt, tăiat în stâncă şi împodobit cu modele geometrice care-i păreau vag familiare. Cercuri unite prin linii, extinzându-se şi crescând unele din altele… — Nu ştiu ce să fac, bătrânul meu prieten, spuse vocea cuiva aflat lângă el. 1430

Dalinar se întoarse şi văzu un bărbat tânăr, îmbrăcat într-o robă regală, albă cu auriu; mergea cu mâinile împreunate în faţă, ascunzându-şi-le în mânecile ample. Avea părul negru, dat peste cap şi împletit într-o coadă, şi o barbă scurtă, cu vârf ascuţit. Prin păr i se întreţeseau fire de aur, unite pe frunte într-un simbol. Simbolul Cavalerilor Radianţi. — Spun întotdeauna acelaşi lucru, continuă bărbatul. Niciodată nu suntem pregătiţi să facem faţă Devastărilor. Ar trebui să putem rezista din ce în ce mai bine, însă noi suntem, de fiecare dată, cu un pas mai aproape de nimicire. Se întoarse spre Dalinar, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. Acesta se uită în jos. Şi el purta o robă cu podoabe bogate, dar nu la fel de bogate. Unde era? În ce epocă? Trebuia să descopere indicii pe care să le noteze Navani pentru ca, pornind de la ele, Jasnah să-i poată dovedi adevărul – sau falsitatea – viselor sale. — Nici eu nu ştiu ce să spun, îi răspunse. Dacă voia să afle informaţii, trebuia să se poarte mai firesc decât în viziunile de până atunci. Bărbatul în veşminte regale oftă. — Speram c-o să-mi poţi împărtăşi ceva din înţelepciunea ta, Karm. Îşi continuară drumul către o margine a încăperii, apropiindu-se de un loc în care peretele se deschidea într-un balcon masiv, cu balustradă de piatră. De-aici putea vedea cerul, pe înserat; soarele apunea, pătând văzduhul cu un roşu murdar, arzător. — Însăşi natura noastră ne distruge, spuse însoţitorul său cu înfăţişare regală, păstrându-şi tonul scăzut, deşi chipul îi era plin de 1431

furie. Alakavish era Undeunitor. Ar fi trebuit să ştie mai multe. Cu toate astea, legătura Nahel nu l-a făcut să fie mai înţelept decât un om obişnuit. Din păcate, ceilalţi spreni nu sunt, cu toţii, la fel de ascuţiţi la minte ca onoaresprenii. — De acord, încuviinţă Dalinar. Celălalt păru să răsufle uşurat. — Mă gândeam că ideile mele ţi s-ar putea părea prea îndrăzneţe. Undeunitorii tăi erau… Dar nu, n-ar trebui să privim în urmă. „Ce e un Undeunitor?” ar fi vrut să strige Dalinar, dar n-o putea face. Nu fără ca purtarea lui să pară cu desăvârşire nelalocul ei. „Poate…” — Ce crezi c-ar trebui făcut cu aceşti Undeunitori? întrebă cu prudenţă. — Nu ştiu dacă-i putem sili să facă un lucru sau altul. Paşii lor stârneau ecouri în încăperea goală. Nu existau străji, nu existau curteni? — Puterea lor… Ei bine, Alakavish dovedeşte că Undeunitorii sunt atraşi de oamenii obişnuiţi. Numai dacă ar exista o cale prin care să-i încurajăm… Se opri şi se-ntoarse spre Dalinar. — Trebuie să fie mai buni, bătrâne prieten. Cu toţii trebuie să fim mai buni. Îndatoririle legate de ceea ce ni s-a dat – fie că e vorba de coroană sau de legătura Nahel – trebuie să ne facă mai buni. Părea să aştepte ceva de la Dalinar. Dar ce? — Citesc pe faţa ta că eşti de altă părere, continuă bărbatul cu înfăţişare regească. Nu-i nimic, Karm. Îmi dau seama că, în privinţa asta, ideile mele sunt neobişnuite. Poate că voi, ceilalţi, aveţi 1432

dreptate, poate că puterile noastre sunt dovada unei alegeri divine. Dar dacă e aşa, n-ar trebui să acţionăm gândindu-ne mai bine cum o facem? Dalinar se încruntă. Cuvintele i se păreau cunoscute. Bărbatul care arăta ca un rege oftă, apropiindu-se de marginea balconului. Dalinar i se alătură, ieşind din încăpere. Şi putu în sfârşit să vadă peisajul care se întindea dedesubt. În faţa ochilor îi apărură mii de leşuri. Icni. Era doar moarte pe străzile oraşului, ale unui oraş pe care avu senzaţia vagă că îl recunoştea. „Kholinar”, îşi zise. „Ţara mea.” Stătea alături de omul cu înfăţişare de rege, în vârful unui turn mic, având trei etaje – un soi de donjon construit din piatră. Părea să se afle în acelaşi loc unde avea să fie ridicat, într-o bună zi, palatul. Oraşul era inconfundabil, cu piscurile lui stâncoase înălţându-se ca înotătoarele unui peşte. Tăietoare de vânt, aşa li se spunea. Dar erau mai puţin tocite decât le ştia el, iar oraşul din jurul lor arăta cu totul altfel. Era alcătuit din construcţii masive de piatră, multe dintre ele fiind distruse. Ruinele se întindeau până departe, de-a lungul străzilor primitive. Oare locul fusese lovit de un cutremur? Nu, oamenii fuseseră ucişi în luptă. Dalinar simţea duhoarea sângelui, a maţelor, a fumului. Cadavrele erau împrăştiate peste tot, multe aflându-se chiar lângă zidul scund care înconjura donjonul. Acest zid era spart şi sfărâmat în anumite locuri. Iar printre leşuri erau împrăştiaţi bolovani cu o formă stranie. Bolovani tăiaţi ca… „Pe sângele străbunilor!” îşi zise Dalinar, strângând în mâini balustrada de piatră şi aplecându-se. „Alea nu sunt pietre. Sunt fiinţe.” Creaturi masive, de cel puţin cinci sau şase ori mai mari 1433

decât un om, cu pielea mată şi cenuşie, precum granitul. Aveau membre lungi şi trupuri scheletice, cu picioarele din faţă – sau erau braţe? – pornind din umeri laţi. Aveau feţe prelungi, ascuţite ca nişte săgeţi. — Ce s-a-ntâmplat aici? se trezi întrebând fără să vrea. E groaznic! — Şi eu îmi pun aceeaşi întrebare. Cum de-am putut permite să se petreacă una ca asta? Li s-a spus pe bună dreptate Devastări. Am aflat rezultatele primelor numărători. Unsprezece ani de război şi, din fiecare zece oameni pe care-i cârmuiam cândva, au murit câte nouă. Mai avem regate pe care să le conducem? Sur a dispărut. Probabil că nici Tarma şi Eiliz nu vor supravieţui. Prea mulţi locuitori de-ai lor au căzut. Dalinar nu auzise niciodată de acele locuri. Celălalt îşi strânse pumnul şi lovi uşor în balustradă. În depărtare se zăreau ruguri; începuseră să ardă leşurile. — Ceilalţi vor să dea vina pe Alakavish. Şi, la drept vorbind, dacă nu ne-ar fi dus la război înaintea Devastării, poate că n-am fi fost zdrobiţi într-o asemenea măsură. Dar Alakavish a fost primul semn al unei boli care s-a dovedit mult mai gravă decât părea. Ce vor găsi Heralzii atunci când se vor întoarce? Un popor care i-a uitat încă o dată? O lume măcinată de război şi de certuri? Dacă vom continua astfel, poate că merităm să fim înfrânţi. Pe Dalinar îl străbătu un fior. Se gândise că faptele din viziunea aceea se petreceau după cele dezvăluite în cea de dinaintea ei, dar viziunile mai vechi nu se înşiruiseră în ordine cronologică. Încă nu zărise niciun Cavaler Radiant, dar asta nu neapărat din cauză că se 1434

împrăştiaseră deja. Poate că nu luaseră încă fiinţă. Şi poate că vorbele bărbatului de lângă el sunau atât de familiar dintr-un anumit motiv. Era oare cu putinţă? Se putea într-adevăr să se afle lângă omul căruia îi ascultase cuvintele în repetate rânduri? — În înfrângere există onoare, rosti el prudent cuvintele care apăreau de mai multe ori în Calea regilor. — Dacă înveţi din înfrângerea aceea, zise bărbatul zâmbind. Foloseşti din nou vorbele mele împotriva mea, Karm? Dalinar simţi că i se tăia răsuflarea. Era chiar el, Nohadon. Marele rege. Exista cu adevărat. Sau existase cu adevărat. Era mai tânăr decât şi-l imaginase, însă ţinuta lui modestă, dar în acelaşi timp regească… da, era adevărat. — Mă gândesc să renunţ la tron, spuse încet Nohadon. — Nu! Dalinar făcu un pas către el. Nu trebuie. — Nu-i pot conduce, spuse celălalt. Nu dacă la asta se ajunge sub conducerea mea. — Nohadon. Bărbatul se întoarse spre el, încruntându-se. — Ce? Dalinar şovăi. Era cu putinţă să se fi înşelat în privinţa identităţii celuilalt? Ba nu. Nohadon era mai degrabă un titlu decât un nume. Înainte de-a fi desfiinţată, Biserica le dăduse nume sacre multor oameni faimoşi, rămaşi în istorie. Probabil că nici Bajerden nu era numele său real; acela se pierduse în negura timpului. — Nimic, răspunse. Nu poţi renunţa la tron. Oamenii au nevoie de un conducător. 1435

— Au conducători, răspunse Nohadon. Există prinţi, regi, Animmodelatori, Undeunitori. Nu ducem niciodată lipsă de bărbaţi şi femei care vor să conducă. — E adevărat, zise Dalinar, dar ne lipsesc cei care se pricep s-o facă. Nohadon se aplecă peste balustradă. Se uită lung la morţi, cu o durere adâncă şi cu neliniştea citindu-i-se pe faţă. Era aşa de ciudat să-l vadă astfel. Era atât de tânăr! Dalinar nu-şi imaginase niciodată că-n el exista atâta nesiguranţă, atâta zbucium. — Cunosc sentimentul ăsta, spuse încet. Nesiguranţa, ruşinea, tulburarea. — Mă citeşti mult prea bine, bătrânul meu prieten. — Cunosc toate acestea fiindcă le simt eu însumi. Nu… nu mi-am închipuit nicicând că le simţi şi tu. — Atunci mă corectez. Poate că nu mă cunoşti destul de bine. Dalinar rămase tăcut. — Aşadar, ce să fac? întrebă Nohadon. — Mă-ntrebi pe mine? — Eşti sfetnicul meu, nu-i aşa? Ei, un sfat mi-ar prinde bine. — Eu… Nu poţi renunţa la tron. — Şi ce pot face cu el? Nohadon îi întoarse spatele şi o porni de-a lungul balconului. Acesta părea să se-ntindă împrejurul întregului etaj. Dalinar i se alătură, trecând pe lângă locuri unde piatra era spartă şi balustra lipsea. — Nu mai am încredere în oameni, bătrânul meu prieten, spuse Nohadon. Pune doi oameni laolaltă, şi vor găsi pentru ce să se certe. 1436

Adună-i în grupuri, şi unul dintre ele va găsi motive ca să-l oprime sau să-l atace pe celălalt. Şi acum asta. Cum îi apăr eu? Cum fac să nu se mai întâmple iarăşi aşa ceva? — Dictează o carte, răspunse Dalinar cu înflăcărare. O carte măreaţă, care să le dea oamenilor speranţă, să le explice principiile pe care se bazează cârmuirea ta şi să le arate cum ar trebui să-şi trăiască vieţile! — O carte? Eu? Să scriu o carte? — De ce nu? — Fiindcă e o idee nemaipomenit de prostească. Dalinar rămase cu gura căscată. — Lumea, aşa cum o ştim noi, a fost distrusă aproape în întregime, spuse Nohadon. Cu greu mai găseşti o familie întreagă! Cei mai buni oameni pe care-i avem zac morţi pe câmpul ăsta şi nu mai avem hrană decât pentru cel mult două sau trei luni. Şi eu ar trebui să-mi petrec timpul scriind o carte? Şi cine ar scrie-o pentru mine? Toţi oamenii mei de litere au fost măcelăriţi când Yelignar a pătruns în cancelarie. Dintre toţi condeierii pe care-i ştiu, tu eşti singurul rămas în viaţă. Un bărbat condeier? Erau vremuri stranii. — Atunci aş putea s-o scriu eu. — Cu o singură mână? Te-ai deprins să scrii cu stânga? Dalinar se uită în jos. Ambele lui braţe erau la locurile lor, dar se pare că Nohadon nu i-l vedea pe cel drept. — Nu, trebuie să reconstruim, spuse acesta. Aş vrea doar să existe o cale prin care să-i conving pe regii – pe cei care mai sunt în viaţă – să nu-ncerce să profite unii de alţii, adăugă el, bătând cu 1437

degetele în balustradă. Aşa că asta e hotărârea mea. Abdică, sau fă ce e de făcut. Vremurile nu sunt potrivite pentru scris. Aceasta e un timp al faptelor. Şi, din păcate, al săbiilor. „Al săbiilor?” se gândi Dalinar. „Tu spui asta, Nohadon?” N-avea să fie aşa. Omul acela urma să devină un mare filosof; avea să propovăduiască pacea şi respectul pentru ceilalţi, fără a sili pe cineva să-i facă lui pe plac. Avea să-i călăuzească spre câştigarea onoarei. Nohadon se uită la el. — Îmi cer iertare, Karm. N-ar trebui să-ţi resping sfaturile după ce ţi le-am cerut. Sunt la capătul răbdării, acolo unde îmi imaginez că am ajuns cu toţii. Din când în când, am impresia că a fi oameni înseamnă a dori ceea ce nu putem avea. Pentru unii, e vorba de putere. Pentru alţii, e vorba de pace. Se întoarse cu spatele, continuând să meargă pe balcon. Deşi înainta încet, ţinuta lui dădea de înţeles că îşi dorea să fie singur. Dalinar îl lăsă să se îndepărteze. — O să devină unul dintre cei mai de seamă scriitori de care s-a auzit vreodată în Roshar, spuse el. Îi răspunse liniştea, întreruptă doar de strigătele oamenilor de jos, care adunau leşurile. — Ştiu că eşti aici, continuă Dalinar. Tăcere. — Ce hotărâre o să ia? întrebă el. O să-i unească, aşa cum vrea? Vocea care-i vorbise adesea în viziuni nu se auzi. Nu primi niciun răspuns la întrebările sale. Oftă, întorcându-şi privirea către câmpul plin de morţi. 1438

— Ai dreptate cel puţin într-o privinţă, Nohadon. A fi oameni înseamnă a dori ceea ce nu putem avea. Soarele apuse şi totul se întunecă. Întunericul îl cuprinse şi el închise ochii. Când îi deschise, se afla din nou în apartamentele lui, în picioare, cu mâinile pe spătarul unui scaun. Se întoarse către Adolin şi Renarin, care stăteau şi ei în picioare, lângă el, îngrijoraţi şi gata să-l înşface dacă ar fi devenit violent. — Ei, spuse Dalinar, n-a avut niciun sens. N-am aflat nimic. Firar să fie! Nu fac treabă bună. — Dalinar, spuse tăios Navani, încă scriind cu o trestie pe hârtia din faţa ei. Ultimul lucru pe care l-ai spus, chiar înainte de încheierea vizunii. Ce înseamnă? El se încruntă. — Ultimul… — Da, spuse apăsat Navani. Ultimele cuvinte pe care le-ai rostit. — Am repetat spusele bărbatului cu care stăteam de vorbă. „A fi oameni înseamnă a dori ceea ce nu putem avea.” De ce? Ea continuă să scrie cu înverşunare, fără să-i dea atenţie. Imediat ce termină, se ridică de pe scaunul cu picioare înalte şi se apropie grăbită de raftul pentru cărţi. — Ai un exemplar din… Da, cred s-ar putea să ai. Astea sunt cărţile lui Jasnah, nu-i aşa? — Da, răspunse Dalinar. A vrut să le port de grijă până la întoarcerea ei. Navani luă un volum de pe raft. — Analectele lui Corvana. Aşeză cartea pe masa de scris şi începu s-o răsfoiască. 1439

Dalinar veni lângă ea, deşi – fireşte – privea paginile fără să priceapă nimic. — Ce importanţă are? — Uite, spuse Navani. Ştii că vorbeşti în timpul viziunilor. — Păsăreşte. Da, mi-au spus fiii mei. — Anak malah kaf, del makian habin yah, zise Navani. Îţi sună cunoscut? El clătină din cap, uluit. — Seamănă foarte bine cu ceea ce a spus tata, zise Renarin. În timpul viziunii. — Nu „seamănă foarte bine”, Renarin, îl contrazise Navani pe un ton care părea sfidător. Este exact aceeaşi frază. E ultimul lucru pe care l-ai spus înainte de a ieşi din transă, Dalinar. Am pus pe hârtie – când de bine am putut – tot ce-ai bolborosit azi. — De ce? întrebă înaltul prinţ. — Fiindcă m-am gândit c-ar putea fi de folos. Şi a fost. În Analecte apare aceeaşi frază, aproape identică. — Ce? se miră Dalinar. Cum? — E un vers dintr-un cântec, răspunse Navani. Un cântec al vanrialilor, un ordin de artişti care trăiesc pe coastele Muntelui Tăcut din Jah Keved. An de an, veac după veac, cântă aceleaşi cuvinte – ale unor cântece despre care pretind că au fost scrise chiar de Heralzi, în cântul-din-zori. Ei au cuvintele acestor cântece, scrise într-o limbă antică. Dar înţelesul li s-a pierdut. Acum nu mai sunt decât nişte sunete. O parte dintre erudite cred că limba acelor cuvinte – şi a cântecelor înseşi – ar putea fi în cântul-din-zori. — Iar eu… zise Dalinar. 1440

— Tu tocmai ai rostit un vers al unuia dintre ele, îi spuse Navani. În plus, dacă fraza pe care tocmai mi-ai dictat-o e corectă, l-ai şi tradus. Ceea ce ar putea dovedi adevărul Ipotezei Vanriale! O singură frază nu e mult, dar ne-ar putea oferi cheia traducerii întregului text. Asta mă frământa de la o vreme, tot ascultând viziunile tale. M-am gândit că tot ce spuneai suna prea închegat ca să fie o simplă bolboroseală, adăugă ea, zâmbindu-i cu însufleţire. Dalinar, probabil că ai oferit dezlegarea unuia dintre cele mai complicate şi mai vechi mistere din toate timpurile. — O clipă, se amestecă Adolin. Ce spui? — Spun, nepoate, răspunse ea privindu-l drept în ochi, că ai dovada pe care ţi-o doreai. — Totuşi, zise el. Adică, poate că tata a auzit undeva fraza aia… — Şi-a-nvăţat, din ea, un întreg limbaj? întrebă Navani, ridicând foaia plină de însemnări. Asta nu e păsărească, ci o limbă pe care n-o mai vorbeşte nimeni. Bănuiesc că e chiar ceea ce pare, cântul-dinzori. Dacă nu-ţi vine în minte un alt mod în care-ar fi putut învăţa tatăl tău o limbă moartă, înseamnă, Adolin, că viziunile lui sunt reale. În încăpere se lăsă tăcerea. Navani părea ea însăşi uluită de ceea ce spusese. Se dezmetici repede. — Şi acum, Dalinar, te rog să-mi descrii viziunea asta cât mai exact cu putinţă, zise ea. Am nevoie exact de cuvintele pe care le-ai spus, dacă ţi le poţi aduce aminte. Fiecare detaliu pe care-l adunăm le poate fi de folos eruditelor mele ca să pună totul cap la cap.

1441

1442

61 BINE CĂ A MERS RĂU „În furtună m-am trezit, căzând, rotindu-mă, jelind.” Datată kakanev 1173, cu 13 secunde înainte de moarte. Subiectul era un străjer al cetăţii.

— Cum poţi fi sigur că era el, Dalinar? zise încet Navani, cu voce scăzută. El scutură din cap. — Sunt, pur şi simplu. Era Nohadon. De la încheierea viziunii trecuseră câteva ore. Navani se ridicase de la masa de scris ca să se aşeze pe un scaun mult mai confortabil, lângă Dalinar. Renarin stătea în faţa lui, ţinându-le companie de dragul bunei-cuviinţe. Adolin plecase să primească raportul despre stricăciunile făcute de marea furtună. Tânărul părea foarte tulburat de faptul că vizuinile se dovediseră reale. — Dar bărbatul pe care l-ai văzut nu şi-a rostit niciodată numele, spuse Navani. — El era. Dalinar se uita fix la perete, undeva deasupra capului lui Renarin, privind piatra maronie, netedă, creată de un Animmod. — Avea ceva, o aură de comandant, greutatea unor responsabilităţi enorme. Regalitate. — Ar fi putut fi un alt rege, spuse ea. La urma urmelor, când i-ai 1443

spus să scrie o carte, ţi-a respins sfatul. — Pentru că încă nu era timpul s-o scrie. Atâta moarte… Era deprimat de o pierdere imensă. Părinte al Furtunii! Nouă oameni din zece, morţi în război. Îţi poţi imagina aşa ceva? — Devastările, spuse Navani. „Uneşte oamenii… Vine Adevărata Devastare…” — Ştii dacă s-a scris undeva despre Devastări? o întrebă Dalinar. Nu poveştile pe care le spun ardenţii. Există referinţe istorice? Navani ţinea în mână un pocal cu vin violet încălzit, cu picuri de condens pe buza de sticlă. — Da, dar nu mie trebuie să-mi pui o asemenea întrebare. Jasnah e cea care se ocupă de istorie. — Cred c-am văzut urmările uneia. E… e posibil să fi văzut cadavre de Pustiitori. Asta ne poate oferi o dovadă în plus? — Niciuna la fel de bună ca limbajul, răspunse Navani sorbind din vin. Devastările ne sunt cunoscute din legendele străvechi. S-ar putea spune că ţi-ai imaginat lucruri pe care te aşteptai să le vezi. Dar cuvintele acelea… dacă reuşim să le traducem, nimeni n-o să poată contesta că ai văzut ceva real. Planşeta de scris stătea pe masa scundă dintre ei, trestia şi cerneala fiind aşezate cu grijă peste hârtie. — Ai de gând să le spui celorlalţi? întrebă Dalinar. Despre viziunile mele? — Cum altfel am putea să explicăm ce ţi se-ntâmplă? Dalinar şovăi. Cum ar fi putut el să explice? Pe de o parte, se simţea uşurat ştiind că nu era nebun. Dar dacă un soi de forţă încerca să-l călăuzească pe căi greşite trimiţându-i viziunile, 1444

folosind imagini ale lui Nohadon şi ale Radianţilor pentru că el le găsea demne de încredere? „Cavalerii Radianţi au căzut”, îşi reaminti el. „Ne-au abandonat. Poate că alte ordine s-au întors împotriva noastră, aşa cum spun legendele.” În asta era ceva neliniştitor. Avea o altă piatră pentru reconstruirea temeliei sinelui său, dar cel mai important lucru rămăsese încă nelămurit. Se putea încrede în viziuni, sau nu? Nu putea să le pună din nou mai presus de orice îndoială, nu şi după ce scepticismul lui Adolin îl făcuse să se gândească la nişte lucruri care-l îngrijorau cu adevărat. Până când nu afla de unde veneau, nu putea îngădui să se răspândească vestea despre existenţa lor. — Dalinar, spuse Navani, aplecându-se în faţă. În taberele de război se vorbeşte despre crizele tale. Până şi soţiile ofiţerilor tăi au ajuns să se simtă stânjenite. Lumea crede că te temi de furtuni sau că suferi de o boală a minţii. Asta o să te reabiliteze. — Cum? Preschimbându-mă într-un soi de mistic? Mulţi se vor gândi că suflul acestor viziuni bate prea aproape de profeţie. — Tu vezi trecutul, tată, zise Renarin. Aşa ceva nu e interzis. Şi, dacă sunt trimise de Atotputernic, cum ar putea oamenii să le pună sub semnul întrebării? — Am stat de vorbă cu ardenţii, şi eu, şi Adolin, răspunse Dalinar. Au spus că e foarte puţin probabil ca aşa ceva să vină de la Atotputernic. Dacă ne vom hotărî într-adevăr că viziunile sunt demne de încredere, mulţi nu vor fi de acord. Navani se lăsă pe spate, sorbind din vin, cu mâna interzisă în poală. 1445

— Dalinar, fiii tăi mi-au spus că ai căutat cândva Magia Veche. De ce? Ce i-ai cerut Veghetoarei Nopţii şi ce blestem ţi-a dat în schimb? — Le-am spus că ruşinea asta e numai a mea. Şi că n-o împărtăşesc nimănui. În încăpere se lăsă tăcerea. Rafalele de ploaie de după marea furtună încetaseră, nu mai izbeau acoperişul. — Ar putea fi important, spuse într-un târziu Navani. — S-a întâmplat demult. Cu mult înainte de începerea viziunilor. Nu cred că are vreo legătură. — Dar ar putea avea. — Da, admise el. Oare ziua aceea avea să-l bântuie la nesfârşit? Pierderea tuturor amintirilor despre soţia lui nu era de-ajuns? Ce-avea să creadă Renarin? Avea să-şi condamne tatăl pentru un păcat atât de neobişnuit? Se sili să-şi ridice privirea şi întâlni ochii acoperiţi de ochelari ai fiului său. Era ciudat, dar tânărul nu părea supărat. Doar curios. — Îmi pare rău c-a trebuit să descoperi ruşinea mea, spuse Dalinar, uitându-se la Navani. Ea îşi flutură mâna cu indiferenţă. — Căutarea Magiei Vechi este o ofensă la adresa devoţiunilor, deşi nu e pedepsită niciodată cu asprime. Presupun că n-a trebuit să faci mare lucru ca să-ţi speli păcatul. — Ardenţii mi-au cerut sfere pentru săraci, răspunse Dalinar. Şi a fost necesară rostirea mai multor rugăciuni. Dar nimic nu m-a scăpat nici de urmări, nici de sentimentul de vinovăţie. 1446

— Ai fi uimit dac-ai afla cât de mulţi ochi-luminoşi cucernici sentorc către Vechea Magie într-un moment sau altul al vieţilor lor. Cel puţin cei care pot ajunge până în Vale. Însă eu chiar mă-ntreb dacă are vreo legătură cu treaba asta. — Mătuşă, interveni Renarin, întorcându-se spre ea. În ultima vreme, am cerut de mai multe ori să mi se citească despre Magia Veche. Sunt de aceeaşi părere cu tata. Asta nu dă senzaţia că ar fi lucrarea Veghetoarei Nopţii. Ea aruncă blesteme în schimbul îndeplinirii unei dorinţe neînsemnate. E întotdeauna vorba de un singur blestem şi de o singură dorinţă. Tată, cred că ştii care-i fiecare dintre ele, nu-i aşa? — Da, răspunse el. Ştiu exact care-a fost blestemul meu, şi n-are legătură cu asta. — Atunci e puţin probabil să fie vina Vechii Magii. — Da, încuviinţă Dalinar. Dar mătuşa ta e îndreptăţită să pună întrebări. Adevărul e că nu putem dovedi nici că viziunile vin de la Atotputernic. Ceva vrea să-mi dezvăluie lucrurile legate de Devastări şi de Cavalerii Radianţi. Poate c-ar trebui să ne-ntrebăm de ce. — Ce au fost Devastările, mătuşă? întrebă Renarin. Ardenţii vorbesc despre Pustiitori. Despre omenire, despre Radianţi şi despre luptă. Dar, de fapt, ce-au fost? Cunoaştem ceva care le defineşte? — Printre condeierele tatălui tău sunt folcloriste care ţi-ar fi de mai mult folos. — Poate, adăugă Dalinar, dar nu ştiu în care dintre ele pot avea încredere. 1447

Navani şovăi. — Ai dreptate. Din câte am înţeles eu, n-au rămas însemnări făcute de cineva care să fi trăit totul. S-a petrecut cu foarte, foarte mult timp în urmă. Mi-aduc aminte că Devastările sunt amintite în legenda lui Parasaphi şi Nadris. — Parasaphi, spuse Renarin. Cea care a găsit pietrele-sămânţă. — Da, răspunse Navani. Ca să refacă poporul ei înfrânt, s-a urcat pe piscurile Munţilor Dara – legenda are mai multe variante, existând diferite lanţuri muntoase din zilele noastre considerate adevăratele piscuri Dara – în căutarea pietrelor atinse de Heralzii înşişi. Le-a adus la Nadris, aflat pe patul de moarte, şi a luat sămânţa lui ca să dea viaţă pietrelor. Au făcut să se nască din ele zece copii pe care ea i-a folosit ca să creeze un popor nou. Cred că se numea marnah. — Din care se trag makabakii, spuse Renarin. Mama mi-a spus povestea când eram copil. Dalinar clătină din cap. — Născuţi din pietre? Rareori i se părea că vechile poveşti ar fi avut vreo noimă, deşi devoţiunile sacralizaseră destul de multe. — Devastările sunt menţionate la începutul legendei, continuă Navani. Se spune că ele au ras de pe faţa pământului poporul lui Parasaphi. — Dar ce-au fost? — Războaie, răspunse Navani, sorbind din vin. Pustiitorii au venit mereu, încercând din răsputeri să gonească omenirea din Roshar, trimiţând-o în Infern. Aşa cum mai siliseră cândva 1448

omenirea – şi pe Heralzi – să părăsească Palatele Împăcării. — Când a luat fiinţă Ordinul Cavalerilor Radianţi? întrebă Dalinar. Navani ridică din umeri. — Nu ştiu. Poate că erau un grup de soldaţi dintr-un regat anume sau poate-au fost, la început, un grup de mercenari. În felul ăsta nu-i greu să înţelegi cum au ajuns, în cele din urmă, nişte tirani. — Viziunile mele n-au dat de înţeles că ar fi fost tirani. Poate că ăsta e adevăratul scop al viziunilor. Să mă facă să cred nişte minciuni despre Radianţi. Să mă facă să mă-ncred în ei, poate încercând astfel să mă conducă spre o repetare a căderii şi a trădării lor. — Nu ştiu, zise Navani, părând sceptică. Cred că, în ceea ce-i priveşte, n-ai văzut niciun neadevăr. Toate legendele spun că n-au fost întotdeauna atât de răi. În măsura în care e posibil ca toate legendele să se pună de acord într-o anumită privinţă. Dalinar se ridică, luă pocalul ei gol şi se duse să-l umple. De vreme ce descoperiseră că nu era nebun, lucrurile ar fi trebuit să se limpezească, însă el era, în schimb, încă şi mai tulburat. Dacă în spatele viziunilor erau Pustiitorii? Auzise poveşti care spuneau că puteau poseda trupuri omeneşti, împingându-le spre fapte rele. Însă dacă viziunile îi fuseseră trimise de Atotputernic, care le era scopul? — Trebuie să mă gândesc la toate astea, spuse. A fost o zi lungă. Vă rog, m-aţi putea lăsa cu gândurile mele? Renarin se ridică de pe scaun şi-şi înclină respectuos fruntea înainte de a porni spre ieşire. Navani se ridică mult mai încet, cu rochia lucioasă foşnindu-i când îşi puse pocalul pe masă, apoi se 1449

duse să-şi ia fabrialul absorbitor de durere. Renarin plecă, iar Dalinar se îndreptă spre uşă, unde o aşteptă pe Navani. Nu-şi dorea să-l prindă din nou de unul singur. Se uită dincolo de prag. Soldaţii lui erau acolo, îi vedea. Bun. — Nu eşti câtuşi de puţin încântat? întrebă Navani, oprindu-se în prag, lângă el, cu o mână pe toc. — Încântat? — Nu înnebuneşti. — Dar nici n-am aflat dacă cineva încearcă să mă influenţeze, spuse el. Într-un fel, acum am mai multe întrebări decât înainte. — Viziunile sunt o binecuvântare, zise Navani, punându-şi mâna liberă pe braţul lui. O simt, Dalinar. Cum de nu-ţi dai seama cât de minunat e? El îi întâlni ochii de un violet-deschis, superb. Era atât de profundă, atât de inteligentă. Cât de mult îşi dorea să se poată încrede în ea pe de-a-ntregul! „Faţă de mine, a arătat întotdeauna doar onoare”, îşi zise. „N-a suflat nimănui un cuvânt despre intenţia mea de-a abdica. N-a încercat nici măcar să folosească viziunile împotriva mea.” Se ruşina la gândul că-şi făcuse cândva griji din pricina asta. Ea, Navani Kholin, era o femeie minunată. Minunată, uimitoare, periculoasă. — Eu văd mai multe griji, zise el. Şi mai multe primejdii. — Dar, Dalinar, avem erudite, istorice şi folcloriste cu experienţă care nu pot decât să viseze la astfel de lucruri! Eu una te invidiez, deşi spui că n-ai văzut niciun fabrial remarcabil. — Anticii n-aveau fabriale, Navani. De asta sunt sigur. 1450

— Iar asta schimbă tot ce credeam că am înţeles în privinţa lor. — Probabil că da. — Dar-ar grindina, Dalinar! spuse ea, oftând. Nu te mai însufleţeşte nimic? El trase aer în adâncul pieptului. — Ba da, Navani, mă însufleţesc prea multe. Sunt frământat de tot felul de simţăminte, învălmăşindu-se ca un ghem de ţipari. Adevărul acestor viziuni e neliniştitor. — E incitant, îl corectă ea. Mai devreme ai vorbit serios? Când ai spus că ai încredere în mine? — Am spus asta? — Ai spus că n-ai încredere în condeierele tale şi mi-ai cerut mie să-ţi pun pe hârtie viziunile. Asta sugerează ceva. Mâna ei rămăsese pe braţul lui. Apoi întinse mâna interzisă şi închise uşa către coridor. El îşi dori s-o oprească, dar şovăi. De ce? Uşa se închise cu un pocnet. Erau singuri. Şi ea era atât de frumoasă! Cu ochii ei inteligenţi, captivanţi, plini de pasiune. — Navani, spuse el, străduindu-se să-şi înăbuşe dorinţa. O faci din nou. Şi el de ce i-o îngăduise? — Da, răspunse ea. Sunt o femeie încăpăţânată, Dalinar. În tonul ei nu părea să fie nimic jucăuş. — Nu se cuvine. Fratele meu… Întinse mâna spre uşă, vrând s-o deschidă. — Fratele tău! se răsti Navani, cu o străfulgerare de furie pe chip. De ce trebuie să se învârtă toată lumea în jurul lui? Toată lumea îşi face mereu atâtea griji pentru un bărbat mort! El nu mai e aici, 1451

Dalinar. S-a dus. Îi simt lipsa. Dar s-ar părea că nici pe jumătate atât de mult cât i-o simţi tu. — Îi cinstesc memoria, răspunse el băţos, şovăind cu mâna pe încuietoarea uşii. — Minunat! Mă bucur c-o faci. Dar au trecut şase ani, şi nimeni nu vede în mine decât soţia unui bărbat care a murit. Celelalte femei se străduiesc să-mi facă plăcere cu bârfe prosteşti, dar nu mă primesc în cercurile lor politice. Mă cred o relicvă. Voiai să ştii de ce m-am întors atât de repede? — Eu… — M-am întors, continuă ea, pentru că nu-mi găsesc locul. Lumea se-aşteaptă să nu iau parte la evenimentele importante, pentru că bărbatul meu e mort! Trândăvesc, sunt răsfăţată, dar ignorată. Le împiedic să se simtă în largul lor. Pe regină şi pe celelalte femei de la curte. — Îmi pare rău, spuse Dalinar. Dar nu… Ea îşi ridică mâna liberă şi îl bătu uşor pe piept. — Din partea ta nu accept aşa ceva, Dalinar. Suntem prieteni încă de pe vremea când nici măcar nu-l cunoscusem pe Gavilar! Încă mă mai cunoşti ca pe mine însămi, nu ca pe o umbră a unei domnii care s-a năruit cu ani în urmă. Nu e aşa? Se uită la el, implorând. „Pe sângele străbunilor!” îşi spuse Dalinar, şocat. „Plânge.” Două lacrimi mărunte. Rareori o mai văzuse atât de sinceră. Aşa că o sărută. Era o greşeală. Ştia că era o greşeală. Şi totuşi, mâinile lui o 1452

prinseră, trăgând-o într-o îmbrăţişare strânsă, brutală, şi îşi apăsă gura pe a ei, neizbutind să se stăpânească. Ea se topi la pieptul lui. Dalinar îi gustă sarea lacrimilor când acestea se prelinseră către buzele ei, unde le întâlniră pe ale lui. Dură mult. Prea mult. Minunat de mult. Propria raţiune ţipa la el, ca un prizonier înlănţuit într-o celulă şi silit să se uite la ceva oribil. Dar o parte a fiinţei lui dorise asta vreme de zeci de ani petrecuţi privindu-şi fratele curtând-o, luând-o de nevastă şi apoi îmbrăţişând-o pe singura femeie pe care tânărul Dalinar şi-o dorise vreodată. Îşi spuse că n-ar fi trebuit să-ngăduie asta niciodată. Îşi negase sentimentele pentru Navani începând din clipa când mâna ei fusese câştigată de Gavilar. Se dăduse deoparte. Dar gustul ei – mirosul ei, căldura ei lipită de el – era prea dulce. Ca un parfum care înflorea, spălându-i vinovăţia. Pentru o clipă, atingerea aceea alungă totul. Îşi uită teama de viziuni, grijile pe care şi le făcea din cauza lui Sadeas, ruşinea pentru greşelile trecutului. Nu se putea gândi decât la ea. Frumoasă, cu o minte pătrunzătoare, gingaşă şi, în acelaşi timp, puternică. Se agăţă de ea ca de ceva de care se putea ţine în vreme ce restul lumii i se învolbura în jur. În cele din urmă, el îşi desprinse buzele. Navani îşi ridică ochii spre el, năucită. Prin aerul din jur coborau patimospreni, plutind ca nişte fulgi cristalini de zăpadă. Vinovăţia îl inundă iarăşi. Încercă so îndepărteze pe Navani cu blândeţe, dar ea se agăţă de el, ţinândul strâns. — Navani, spuse el. 1453

— Sst. Navani îşi lipi capul de pieptul lui. — Nu putem… — Sst, repetă ea, cu mai multă insistenţă. El oftă, dar îşi îngădui s-o strângă în braţe. — În lumea asta ceva nu merge cum ar trebui, Dalinar, zise Navani cu glas scăzut. Regele din Jah Keved a fost asasinat. Am aflat astăzi. A fost ucis de un Cristalpurtător shin în haine albe. — Părinte al Furtunii! exclamă Dalinar. — Se-ntâmplă ceva, continuă ea. Ceva mai important decât războiul nostru de aici, mai important decât Gavilar. Ai auzit ce lucruri stranii spun oamenii înainte de moarte? Cei mai mulţi nu dau importanţă, dar chirurgii vorbesc. Iar furtunoveghetorii spun, în şoaptă, că furtunile sunt tot mai puternice. — Am auzit, răspunse el, atât de îmbătat de ea încât îşi găsea cu greutate cuvintele. — Fiica mea caută ceva, zise Navani. Uneori mă sperie. E atât de înverşunată. Cred, sincer, că e cea mai inteligentă persoană pe careo cunosc. Iar lucrurile pe care le caută… Dalinar, ea crede că seapropie ceva foarte periculos. „Soarele se-apropie de orizont. Vine Furtuna Eternă. Adevărata Devastare. Noaptea Suferinţelor.” — Am nevoie de tine, spuse Navani. O ştiu de ani întregi, dar mam temut că vinovăţia te-ar distruge, aşa că am fugit. Dar n-am putut să stau deoparte. Nu când sunt tratată astfel. Nu când în lume se-ntâmplă asemenea lucruri. Sunt îngrozită, Dalinar, şi am nevoie de tine. Gavilar n-a fost aşa cum îl credea lumea. Mi-a fost drag, 1454

dar… — Te rog, o întrerupse Dalinar, nu-l vorbi de rău. — Bine. „Pe sângele străbunilor!” Nu putea să-şi scoată din minte parfumul ei. Se simţea paralizat, o strângea în braţe ca şi cum s-ar fi agăţat de o stâncă, în bătaia vânturilor furtunii. Navani îşi ridică ochii spre el. — Ei, atunci să spunem că Gavilar mi-a fost drag. Dar pentru tine simt mai mult decât atât. Şi m-am săturat s-aştept. El închise ochii. — Cum ar putea să meargă aşa ceva? — O să găsim o cale. — Au să ne dea de gol. — Taberele de război deja mă ignoră, zise ea, iar despre tine răspândesc zvonuri şi minciuni. Mai mult decât atât, ce ne-ar putea face? — Vor găsi ceva. Până acum devoţiunile nu m-au condamnat. — Gavilar e mort, spuse Navani, lipindu-şi din nou capul de pieptul lui. Cât a trăit, nu i-am fost necredincioasă niciodată, deşi Părintele Furtunii ştie că am avut motive din belşug. Iar devoţiunile n-au decât să spună ce vor, pentru că Argumentele nu interzic unirea noastră. Tradiţia nu e totuna cu doctrina şi n-am de gând să mănfrânez de teamă c-aş ofensa pe cineva. Dalinar inspiră adânc, apoi se sili să-şi desfacă braţele şi să se retragă. — Dac-ai sperat să-mi alini grijile pe ziua de azi, asta n-a ajutat. Ea îşi încrucişă braţele. El încă mai simţea, pe spate, locul unde îl 1455

atinsese mâna ei interzisă. O atingere tandră, rezervată numai pentru membrii familiei. — N-am venit aici ca să-ţi aduc ţie alinare, Dalinar. Dimpotrivă. — Te rog. Chiar am nevoie de timp ca să mă gândesc. — N-o să te las să mă-ndepărtezi. N-o să trec cu vederea ceea ce s-a-ntâmplat. N-o să… — Navani, o întrerupse el cu blândeţe, n-o să te părăsesc. Îţi promit. Ea îl privi, apoi peste faţă îi trecu un zâmbet silit. — Bine. Dar azi ai început ceva. — Eu am început? întrebă Dalinar amuzat, încântat, năucit, îngrijorat şi ruşinat în acelaşi timp. — Sărutul a fost al tău, Dalinar, spuse ea alene, deschizând uşa şi intrând în anticamera lui. — Pentru că m-ai sedus. — Ce? Te-am sedus? întrebă ea, întorcându-se pentru a-i arunca o privire. În viaţa mea n-am mai fost atât de sinceră. — Ştiu, răspunse el, zâmbind. Tocmai asta a fost partea seducătoare. Închise uşa încet, apoi oftă. „Pe sângele străbunilor, de ce nu sunt lucrurile astea niciodată simple?” se întrebă el. Şi totuşi, în contrast cu propriile gânduri, simţi că întreaga sa lume devenise, cumva, mai bună, tocmai pentru că lucrurile nu merseseră cum se cuvenea.

1456

62 TREI GLIFE „Întunericul devine palat. Lăsaţi-l să domnească! Lăsaţi-l să domnească!” Kakevah 1173, cu 22 de secunde înainte de moarte. Un selay ochiîntunecaţi, a cărui meserie nu e cunoscută.

— Crezi că una din astea o să ne salveze? întrebă Moash, uitându-se încruntat la rugăciunea legată în partea de sus a braţului drept al lui Kaladin. El îşi feri privirea. Stătea în poziţia de repaus în timp ce soldaţii lui Sadeas traversau podul. Acum, când îşi începuse munca, aerul rece al primăverii îi făcea bine. Cerul era strălucitor, fără nori, iar furtunoveghetorii îi asiguraseră că nu se apropia nicio mare furtună. Rugăciunea legată de braţul lui era simplă. Trei glife: vânt, protecţie, dragoste. Era o rugă către Jezerezeh – Părintele Furtunii – ca să-i apere prietenii şi pe toţi cei dragi. Era dintr-acelea directe, pe care le prefera mama lui. În ciuda subtilităţii şi a vicleniei ei, împletea şi scria întotdeauna rugăciuni simple şi sincere. Purtând rugăciunea aceea, îşi aducea aminte de ea. — Nu-mi vine să cred că ai plătit bani buni pentru aşa ceva, adăugă Moash. Chiar dacă Heralzii veghează, nu le acordă podarilor nicio atenţie. 1457

— Cred că-n ultima vreme am fost nostalgic. Probabil că rugăciunea era lipsită de sens, dar în ultima vreme avusese motive să-nceapă să se gândească mai mult la religie. Ducând o viaţă de sclav, multora le era greu să creadă că asupra lor veghea ceva sau cineva. Cu toate acestea, în timpul captivităţii, mulţi podari deveniseră mai credincioşi. Două grupuri, reacţii opuse. Oare însemna că unii erau proşti şi alţii cu sufletele împietrite, sau asta avea o cu totul altă semnificaţie? — Vor să ne vadă morţi, ştiţi doar, spuse Drehy, din spatele lor. Ăsta ne e sfârşitul. Podarii erau istoviţi. Kaladin şi ai lui fuseseră obligaţi să muncească în spărtură toată noaptea. Hashal fusese foarte strictă, cerându-le să aducă o cantitate mai mare de obiecte recuperate. Ca să le poată aduna, renunţaseră la instrucţie. Iar în dimineaţa aceea fuseseră treziţi pentru un asalt după numai trei ore de somn. Stăteau aliniaţi, cu umerii căzuţi, şi nici măcar nu ajunseseră încă la platoul disputat. — Lăsaţi-l să vină, spuse încet Cikatrice, din celălalt capăt al şirului. Ne vor morţi? Ei bine, eu n-o să dau înapoi. O să le-arătăm ce-nseamnă curajul. Ei se ascund în spatele podurilor noastre în timpul atacului. — Asta nu e o victorie, spuse Moash. Eu zic să atacăm soldaţii. Imediat. — Să ne-atacăm propriii oşteni? întrebă Sigzil, întorcându-şi faţa întunecată ca să se uite la podarii aliniaţi. — Bineînţeles, răspunse Moash, continuând să privească drept înainte. Oricum vom fi ucişi. Să luăm câţiva cu noi. Ce blestemăţie! 1458

De ce nu l-am ataca pe Sadeas? Garda lui nu se-aşteaptă la aşa ceva. Fac prinsoare că putem să doborâm câţiva şi să le luăm suliţele, apoi să ucidem ochi-luminoşi până când vom fi doborâţi. Vreo doi podari murmurară aprobator în vreme ce soldaţii îşi continuau traversarea. — Nu, spuse Kaladin. N-am reuşi să facem mai nimic. Ne-ar ucide înainte de-a apuca să ne-atingem de Sadeas. Moash scuipă. — Şi aşa o să reuşim ceva? Pe Infern, Kaladin, mă simt ca şi cum aş atârna deja în ştreang! — Am un plan, spuse Kaladin. Şi aşteptă să obiecteze cineva. Toate planurile lui de până atunci eşuaseră. Nimeni nu se plânse. — Bine, zise Moash. Care e? — O să vedeţi azi, răspunse Kaladin. Dac-o să meargă, o să câştigăm timp. Dacă nu, o să mor. Se întoarse să privească şirul de chipuri. — În cazul ăsta, Teft a primit ordin să vă conducă în încercarea de evadare din seara asta. Nu sunteţi pregătiţi, dar măcar o s-aveţi o şansă. Era mult mai bine decât să-l atace pe Sadeas în timp ce traversa. Podarii încuviinţară dând din cap, iar Moash păru mulţumit. Pe cât de mult i se împotrivise la început, pe atât de loial îi devenise. Era impulsiv, dar şi cel mai bun în lupta cu suliţa. Sadeas se apropia, călare pe armăsarul lui murg, purtând Cristalarmura roşie, cu coiful pus, dar cu viziera ridicată. Din 1459

întâmplare, traversă pe podul lui Kaladin, deşi avea la dispoziţie – ca întotdeauna – douăzeci de poduri din care putea s-aleagă. Către echipa podului nu aruncă nici măcar o privire. — Rupeţi rândurile şi traversaţi, ordonă Kaladin, după ce înaltul prinţ se îndepărtă. Oamenii lui trecură podul, iar Kaladin le ordonă să-l tragă după ei şi apoi să-l ridice. Părea mai greu ca niciodată. Podarii începură să alerge cu paşi mărunţi, ocolind coloana de soldaţi şi grăbindu-se să ajungă la spărtura următoare. Departe, în urmă, se zărea o a doua armată – una în albastru, traversând cu ajutorul altor echipe de podari de-ai lui Sadeas. Se părea că Dalinar Kholin renunţase la masivele lui poduri mecanice şi le folosea acum pe ale lui Sadeas. Gata cu purtarea plină de „onoare” şi cruţarea vieţilor podarilor! Kaladin avea în pungă un număr mare de sfere impregnate, primite de la zarafi în schimbul unuia şi mai mare de sfere cenuşii. Nu-i plăcea că ieşise în pierdere, dar avea nevoie de Lumina de Furtună. Ajunseră repede la următoarea spărtură. Era penultima, judecând după ce auzise de la Matal, soţul lui Hashal. Soldaţii începeau să-şi verifice armurile şi să-şi încordeze muşchii, iar presimţiosprenii se înălţau în aer ca nişte flamuri minuscule. Oamenii lui Kaladin îşi aşezară podul şi se retraseră. Când făcu un semn din cap, Lopen şi tăcutul Dabbid se apropiară cu targa lor plină de burdufuri cu apă şi bandaje. Lopen fixase targa de un cârlig agăţat la cingătoarea lui, ca înlocuitor pentru braţul lipsă. Cei doi trecură printre membrii echipei, dându-le apă. 1460

Când ajunse în dreptul lui Kaladin, Lopen îi arătă cu o înclinare a capului o umflătură mare din mijlocul tărgii. Armura. — Când o vrei? îl întrebă încet ciungul, lăsând targa în jos şi întinzându-i apoi un burduf cu apă. — Chiar înainte de asalt. Te-ai descurcat bine, Lopen. Acesta îi făcu cu ochiul. — Un herdazian cu o singură mână e de două ori mai util decât un alethi fără pic de creier. Făcu, pe ascuns, un gest necuviincios la adresa soldaţilor în marş. Kaladin zâmbi, dar începea să fie prea nervos ca să se mai poată înveseli. Trecuse mult timp de când nu i se mai întâmplase asta înaintea unei lupte. Credea că Tukks îl dezvăţase de aşa ceva cu ani în urmă. — Hei, strigă pe neaşteptate o voce. Îmi trebuie şi mie un pic. Kaladin se răsuci şi văzu un soldat apropiindu-se. Era exact tipul de om de care învăţase să se ferească în armata lui Amaram. Ochiîntunecaţi de rang modest, voinic de felul lui, fusese probabil avansat numai în virtutea faptului că era bine clădit. Avea armura bine îngrijită, dar uniforma de sub ea era pătată şi mototolită, şi-şi ţinea mânecile suflecate, lăsându-şi la vedere braţele păroase. La început, Kaladin îşi închipui că bărbatul văzuse gestul lui Lopen. Dar nu părea furios. Îl împinse pe el, apoi trase burduful din mâna lui Lopen. În apropiere, soldaţii care aşteptau să traverseze îi remarcaseră. Echipele lor de sacagii se mişcau mult mai încet, şi mulţi dintre cei care aşteptau îl văzuseră pe Lopen, cu burdufurile lui. Dacă-i lăsau pe soldaţi să le bea apa, s-ar fi creat un precedent 1461

îngrozitor – dar problema era minoră în comparaţie cu alta, mult mai gravă. Dacă s-ar fi învârtit pe lângă targă ca să ia apă, soldaţii ar fi descoperit sacul cu armura. Kaladin se puse repede în mişcare, smulgându-i nou-venitului burduful. — Aveţi echipele voastre de sacagii. Oşteanul se uită la el ca şi cum nu i-ar fi venit nici în ruptul capului să creadă că un podar îl înfrunta. Se încruntă urât şi îşi lăsă suliţa în jos, cu coada sprijinită de pământ. — Nu vreau s-aştept. — Ce ghinion! spuse Kaladin, venind chiar în faţa lui şi privindul în ochi. În gând, îl înjură pe idiot. Dacă se ajungea la o încăierare… Soldatul şovăi, încă şi mai uluit să vadă un podar atât de agresiv. Kaladin n-avea braţe la fel de groase ca ale lui, dar era cu un deget sau două mai înalt. Nesiguranţa i se citi pe faţă. „Retrage-te, şi-atât”, îi spuse în gând Kaladin. Dar nu. Să se retragă din faţa unui podar, sub privirile plutonului său? Omul îşi strânse pumnul, iar încheieturile îi trosniră. Peste câte clipe, în faţa lui era toată echipa Podului Patru. Soldatul clipi, uimit, când podarii se adunară în jurul lui Kaladin într-o formaţie agresivă, ca un triunghi inversat, mişcându-se firesc – lin – aşa cum învăţaseră de curând. Îşi strânseră cu toţii pumnii, dându-i soldatului ocazia să vadă clar că ridicarea podului greu îi adusese la un nivel al forţei fizice mai presus decât al unui oştean obişnuit. Bărbatul aruncă o privire peste umăr, la plutonul său, ca şi cum 1462

ar fi cerut ajutor. — Ai chef să te-ncaieri, prietene? îl întrebă încet Kaladin. Dacă răneşti podarii, mă-ntreb pe cine-o să pună Sadeas s-alerge cu podul. Soldatul îi întoarse privirea lui Kaladin, amuţi pentru o clipă, apoi se încruntă, înjură şi plecă furios. — Probabil că-i oricum plină de crem, bombăni, întorcându-se la plutonul lui. Echipa Podului Patru se calmă, primind însă destule priviri apreciative din partea soldaţilor care aşteptau. Era pentru prima oară când fusese vorba şi de altceva, nu doar de încruntări. Sperau ca nimeni să nu-şi fi dat seama că o echipă de podari intrase repede şi corect într-o formaţie de luptă folosită adesea de suliţaşi. Kaladin le făcu semn oamenilor săi să se liniştească şi dădu din cap către ei, drept mulţumire. Rupseră rândurile, iar Kaladin îi aruncă lui Lopen burduful recuperat. Bărbatul mai scund zâmbi strâmb. — De-acum înainte o să ţin chestiile astea mai bine sub control, gancho. Se uită la soldatul care încercase să-i ia apa. — Ce? întrebă Kaladin. — Păi, ştii, am un văr printre sacagii, răspunse Lopen. Şi cred cămi datorează o favoare, fiindcă odată am ajutat-o pe sora pritenului lui să scape de un individ care o căuta… — Ai, într-adevăr, o grămadă de veri. — Niciodată de-ajuns. Dacă-l superi pe unul dintre noi, ne superi pe toţi. Asta-i o treabă pe care voi, capete de paie, nu păreţi s-o 1463

pricepeţi niciodată. N-o lua drept jignire sau altceva, gancho. Kaladin îşi ridică o sprânceană. — Nu-i cazul să facem scandal din cauza soldatului. Nu azi. „O să stârnesc eu însumi destul scandal, în curând.” Lopen oftă, dar dădu din cap. — Fie. Pentru tine, zise el ridicând burduful. Sigur nu vrei niciun strop? Kaladin nu voia; stomacul îi era întors pe dos. Dar luă burduful şi se sili să bea câteva guri. Peste puţin timp traversară la rândul lor, traseră podul şi îl ridicară pentru ultima alergare. Pentru asalt. Soldaţii se încolonau, ochi-luminoşii călăreau înainte şi înapoi, strigându-şi ordinele. Matal îi făcu semn echipei lui Kaladin să înainteze. Armata lui Dalinar Kholin rămăsese în urmă; înainta mai lent din cauza numărului mai mare de soldaţi. Kaladin îşi ocupă locul în partea din faţă a podului. În faţă, arcaşii parshendi erau aliniaţi pe marginea platoului lor, urmărind din priviri forţa de atac care se apropia. Începuseră deja să cânte? Kaladin avea impresia că le auzea vocile. Moash se afla în dreapta lui, iar Pietroi în stânga. Numai trei oameni în linia morţii, fiindcă rămăseseră atât de puţini. Pe Shen îl pusese în ultimul rând, ca să nu vadă ce-avea de gând să facă. — O să plec de sub pod imediat ce-o să pornim, le spuse Kaladin celor doi. Pietroi, preiei conducerea. Alergaţi fără oprire. — Bine, răspunse Pietroi. O să ne fie greu să-l cărăm fără tine. Suntem puţini şi foarte slăbiţi. — O să izbutiţi. Trebuie. 1464

Stând sub pod, Kaladin nu putea să vadă faţa lui Pietroi, dar după voce, acesta părea îngrijorat: — Treaba asta, pe care vrei tu s-o faci, e primejdioasă? — Poate. — Te pot ajuta? — Mă tem că nu, prietene. Dar auzindu-ţi întrebarea, prind mai multă putere. Pietroi nu mai avu când să-i răspundă. Matal le strigă echipelor de podari să pornească. Pe deasupra zburau săgeţi menite să le abată atenţia parshendilor. Podul Patru plecă în fugă. Iar Kaladin se lăsă în jos şi se avântă în faţa lor. Lopen îl aştepta pe margine şi îi aruncă sacul cu armura. Matal zbieră la Kaladin, cuprins de panică, dar toate echipele de podari erau în mişcare. Kaladin, concentrat asupra scopului său dea apăra Podul Patru, trase scurt aer în piept. Simţi cum îl inundă Lumina de Furtună din punga de la centură, însă nu absorbi prea multă. Doar cât îi trebuia ca să-şi ia elan. Syl se avântă în faţa lui – o unduire în aer, aproape invizibilă. Kaladin dezlegă sacul dintr-o smucitură, scoase vesta şi şi-o trase cu stângăcie peste cap. Nu-i luă în seamă curelele din lateral şi-şi puse coiful în timp ce sărea peste o mică ridicătură stâncoasă. La sfârşit scoase scutul pe care zăngăneau, încrucişate, oasele roşii de parshendi. Chiar dacă în tot acel timp îşi îmbrăca armura, reuşi cu uşurinţă să rămână în faţa echipelor împovărate de greutatea podurilor. Picioarele lui impregnate cu Lumină de Furtună erau iuţi şi sigure. Arcaşii parshendi aflaţi chiar în faţa lui îşi încetară brusc 1465

cântecul. Mai mulţi îşi lăsară arcurile în jos şi, cu toate că se aflau prea departe ca să le poată desluşi feţele, Kaladin le putea simţi indignarea şi furia. La asta se aşteptase. Sperase că aşa avea să se întâmple. Parshendii îşi părăseau morţii. Nu fiindcă nu le-ar fi păsat de ei, ci fiindcă li se părea o cumplită profanare să îi clintească din loc. Simpla atingere a unui mort părea să fie un păcat. Aşa stând lucrurile, un om care le pângărise trupurile şi purta bucăţi din ele în luptă săvârşise un sacrilegiu mult mai mare. Când Kaladin ajunse mai aproape, arcaşii parshendi începură un alt cântec. Unul alert, violent, aducând mai degrabă a incantaţie decât a melodie. Cei care-şi coborâseră arcurile le ridicară. Şi încercară tot ce le stătea în puteri ca să-l ucidă. Săgeţile zburau către el. Cu zecile. Nu mai porneau în valuri bine ţintite. Zburau una câte una, iuţi, sălbatice, fiecare arcaş trimiţând-o pe-a lui cât de repede putea. Un roi al morţii se năpustea asupra lui Kaladin. Cu inima bătându-i nebuneşte, Kaladin se repezi în stânga, sărind peste un mic grup de bolovani. Săgeţile despicară aerul în jurul lui, periculos de aproape. Dar fiind impregnaţi cu lumină de furtună, muşchii îi lucrau cu mare repeziciune. Se strecură printre săgeţi, apoi se repezi în partea opusă, schimbându-şi direcţia la întâmplare. În spatele lui, Podul Patru ajunse în bătaia arcaşilor, dar absolut nicio săgeată nu porni către el. Nici alte echipe de podari nu erau luate în seamă, cei mai mulţi arcaşi concentrându-se asupra lui Kaladin. Săgeţile veneau spre el cu mai multă rapiditate, 1466

împrăştiindu-se în jurul lui şi ricoşându-i de scut. Una îi tăie carnea braţului când zbură pe alături; alta îl lovi în coif, aproape smulgându-i-l. Rana, din care i se prelinse Lumină în loc de sânge, începu, spre uimirea lui, să se închidă treptat, în timp ce o chiciură i se cristaliza pe piele, iar Lumina de Furtună se scurgea din el. Absorbi alta, îmbibându-se până în punctul maxim al strălucirii sale vizibile. Se ferea cu mişcări repezi, sărea, alerga. Rapiditatea astfel căpătată era o încântare pentru reflexele lui de luptător, iar el îşi folosea scutul ca să doboare săgeţile din zbor. Era ca şi cum trupul său tânjise după acea înzestrare, ca şi cum ar fi fost născut ca să se folosească de Lumina de Furtună. În prima parte a vieţii fusese inert şi lipsit de putere. Acum se lecuise. Nu făcea nimic mai presus de puterile lui – nu, în sfârşit şi le dobândise. Veni un val de săgeţi lacome de sânge, însă Kaladin se răsuci printre ele, alegându-se cu încă o tăietură în braţ din cauza uneia dintre ele, dar deviindu-le pe toate celelalte cu scutul sau cu platoşa. Sosi un alt stol, iar el îşi ridică scutul, temându-se că o făcea prea încet. Dar săgeţile îşi schimbară direcţia, venind în zbor arcuit către scut şi izbindu-se de el. Atrase de el. „Eu le fac să vină spre scut!” Îşi aduse aminte de alte zeci de podalergări, cu săgeţi lovind podul în apropierea locului unde-şi ţinea mâinile încleştate pe mânere. Şi întotdeauna ajungeau peaproape fără a-l nimeri. „De când fac asta?” se întrebă. „Câte săgeţi am atras către pod, îndepărtându-le de mine?” N-avea timp să se gândească. Continuă să alerge, ferindu-se. 1467

Simţea şi auzea săgeţile şuierând prin aer, le simţea aşchiile când se frângeau, lovindu-se de scut sau de piatră. Spera că abătuse atenţia unora dintre parshendi, ca să nu mai tragă în oamenii lui, dar navea idee cât de puternică era reacţia pe care o provocase. O parte a fiinţei lui exulta ferindu-se şi mânuind scutul, oprind ploaia de săgeţi. Însă mişcările începeau să i se încetinească. Încercă să mai absoarbă Lumină de Furtună, dar nu mai găsi nimic. Sferele erau secătuite. Pradă panicii, continuă să se ferească, însă în curând săgeţile se răriră. Văzu, cu o tresărire, că echipele de podari se răsfiraseră în jurul lui, lăsându-i loc să se ferească în timp ce treceau mai departe ca săşi lase jos povara. Podul Patru era pe poziţie, traversat de cavaleria care ataca arcaşii. Cu toate astea, mai mulţi parshendi continuau să ţintească spre el, înfuriaţi. Soldaţii îi doborau pe aceştia cu uşurinţă, înlăturându-i de pe platou şi făcând loc pentru pedestrimea lui Sadeas. Kaladin îşi lăsă scutul în jos. Era plin de săgeţi, dese ca nişte ţepi. Abia avusese timp să ia o gură de aer proaspăt când podarii ajunseră la el, strigându-l plini de veselie şi, în entuziasmul lor, aproape trântindu-l la pământ. — Nebunule! exclamă Moash. Nebun lovit de furtună! Ce-a fost asta? Ce-ai avut în cap? — A fost incredibil, spuse Pietroi. — Ar fi trebuit să fii mort! strigă Sigzil, dar faţa lui de obicei sobră era străbătută de un zâmbet. — Părinte al Furtunii, adăugă Moash, smulgând o săgeată înfiptă în vesta lui Kaladin, lângă umăr. Uitaţi-vă la astea! 1468

Kaladin îşi coborî privirea şi descoperi, şocat, vreo zece găuri de săgeată în părţile laterale ale vestei şi ale cămăşii sale, acolo unde erau cât pe-aci să-l lovească. Trei săgeţi se înţepeniseră în pielea vestei. — Binecuvântat de Furtună, zise Cikatrice. Asta-i tot ce se poate spune. Kaladin ridică din umeri, neluându-le în seamă laudele, cu inima încă bătându-i prea tare. Era amorţit. Uluit fiindcă supravieţuise, înfrigurat de Lumina de Furtună pe care o absorbise, obosit de parcă ar fi luat parte la o cursă grea, cu obstacole. Se uită la Teft, ridicându-şi o sprânceană şi arătând cu capul către punga cu sfere prinsă de centură. Teft clătină din cap. Îl urmărise; Lumina de Furtună care se înălţase din el nu fusese vizibilă pentru privitori, nu pe timpul zilei. Dar chiar şi fără ea, modul în care se ferise Kaladin păruse, probabil, incredibil. Dacă până atunci circulaseră poveşti despre el, de atunci încolo aveau să se înmulţească. Kaladin se uită la soldaţii care traversau. Şi îşi dădu seama de altceva. Încă nu lămurise lucrurile cu Matal. — Intraţi în formaţie, le spuse celorlalţi. Se supuseră cu toţii fără tragere de inimă, adunându-se în jurul lui, pe două rânduri. În faţă, Matal stătea lângă podul lor. Părea îngrijorat, aşa cum era firesc. Se apropia Sadeas. Kaladin îşi adună toate puterile, amintindu-şi că precedenta lui victorie – când alergaseră ţinând podul într-o parte – i se întorsese împotrivă. Şovăi, apoi se grăbi către pod, unde Sadeas avea să treacă pe lângă Matal. Oamenii săi îl urmară. 1469

Ajunseră tocmai când Matal se înclina în faţa lui Sadeas, care-şi purta superba Cristalarmură roşie. Se înclinară şi ei. — Avarak Matal, spuse înaltul prinţ, apoi arătă spre Kaladin cu o mişcare a capului. Omul ăsta mi se pare cunoscut. — E cel de mai înainte, luminlordul meu, răspunse Matal nervos. Cel care a… — A, da, zise Sadeas. „Miracolul”. Şi l-ai trimis înainte, aşa, ca momeală? Nimeni nu te-ar fi crezut capabil să iei o măsură atât de cutezătoare. — Îmi asum întreaga responsabilitate, Luminlordul meu, spuse Matal, străduindu-se să prezinte totul în cea mai bună lumină. Sadeas privi câmpul de luptă. — Ei, din fericire pentru tine, a mers. Presupun că acum trebuie să te avansez, adăugă el clătinând din cap. Sălbaticii ăia pur şi simplu n-au dat atenţie forţei de asalt. Douăzeci de poduri instalate, fără nicio pierdere. Într-un fel, pare o risipă. Consideră că ai primit laude. Băiatul ăsta s-a ferit incredibil de bine… Îşi îmboldi calul şi se îndepărtă, lăsându-i în urmă pe Matal şi pe podari. Era cea mai dispreţuitoare avansare de care auzise vreodată Kaladin, dar avea să rezolve totul. Zâmbi larg când Matal se întoarse spre el, cu ochii plini de furie. — Tu… se răsti ofiţerul. Aş fi putut fi executat din cauza ta! — Însă ai fost avansat, ripostă Kaladin, cu echipa Podului Patru adunându-i-se împrejur. — Tot ar trebui să te văd atârnat în furtună. — S-a mai încercat, răspunse Kaladin. Şi n-a mers. În plus, ştii că 1470

de-acum înainte Sadeas se-aşteaptă să mă vadă în faţa podurilor, abătând atenţia arcaşilor. Îţi urez noroc dacă vrei să găseşti alt podar dispus să-ncerce. Matal se împurpură la faţă. Se întoarse şi plecă furios, să vadă cum stăteau lucrurile cu celelalte echipe. Cele mai apropiate – a Podului Şapte şi a Podului Optsprezece – stăteau în picioare, cu ochii la Kaladin şi la oamenii lui. Toate cele douăzeci de poduri fuseseră aşezate? Aproape fără nicio pierdere? „Părinte al Furtunii”, îşi spuse Kaladin. „Câţi arcaşi au tras în mine?” — Ai reuşit, Kaladin! exclamă Moash. Ai găsit secretul. Trebuie să facem treaba asta să meargă. S-o extindem. — Pun prinsoare că m-aş putea feri de săgeţi dacă n-aş avea şi altceva de făcut, zise Cikatrice. Cu o armură destul de bună… — Ar trebui mai mulţi oameni, încuviinţă Moash. Vreo cinci, care s-alerge în toate părţile, abătând atenţia parshendilor. — Oasele, zise Pietroi, încrucişându-şi braţele. De-asta a mers. Parshendii s-au înfuriat atât de tare, încât n-au mai dat atenţie echipelor de podari. Dacă ar purta toţi cinci oase de-ale lor… Asta îi aminti lui Kaladin de altceva. Se uită în spate, căutând cu privirea printre podari. Unde era Shen? Acolo. Stătea pe bolovani, retras, privind drept înainte. Kaladin se apropie împreună cu ceilalţi. Parshul îşi ridică ochii spre el, cu durerea întipărită pe chip, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. Se uită la Kaladin, cutremurându-se vizibil, apoi îşi feri privirea şi închise ochii. — S-a aşezat jos imediat cum a văzut ce făceai, flăcăule, povesti 1471

Teft, frecându-şi bărbia. S-ar putea să nu mai fie bun pentru podalergări de-acum înainte. Kaladin îşi scoase casca legată de carapace şi-şi trecu mâna prin păr. Carapacea lipită de hainele lui avea o oarecare duhoare, deşi jos, în spărtură, o spălase. — O să vedem, spuse el, simţind împunsătura vinovăţiei. Aceasta nu era însă atât de puternică încât să-i umbrească reuşita încercării de a-şi proteja oamenii, dar măcar i-o atenua. — Deocamdată sunt totuşi destule echipe de podari asupra cărora s-a tras. Ştiţi ce-aveţi de făcut. Oamenii dădură din cap şi se grăbiră să plece în căutarea răniţilor. Kaladin puse pe cineva să stea cu ochii pe Shen – nu ştia ce altceva se putea face în privinţa parshului – şi se strădui să nu-şi trădeze oboseala când îşi puse pe targa lui Lopen casca şi vesta acoperite de carapace. Îngenunche ca să-şi verifice echipamentul medical – pentru cazul în care ar fi fost necesar – şi descoperi că îi tremura mâna. Şi-o lipi de pământ ca să-i oprească tremurul, controlându-şi respiraţia. „Piele rece şi umedă”, se gândi. „Greaţă. Slăbiciune.” Era în stare de şoc. — Te simţi bine, flăcăule? îl întrebă Teft, îngenunchind alături de el. Încă mai purta pe braţ un bandaj înfăşurat în jurul rănii căpătate cu câteva podalergări în urmă, ceea ce nu-l împiedicase să care din nou podul. Nu şi când rămăseseră atât de puţini. — O să-mi treacă, răspunse Kaladin, luând un burduf cu apă în mâna tremurătoare şi reuşind cu greu să-i scoată dopul. 1472

— Nu arăţi… — O să-mi treacă, repetă Kaladin, bând şi apoi lăsând burduful jos. Important e că oamenii sunt în siguranţă. — O să faci asta de fiecare dată? De câte ori o să mergem la luptă? — O să fac orice ca să-i apăr. — Nu eşti nemuritor, Kaladin, spuse încet Teft. Radianţii puteau fi ucişi, ca orice alt om. Mai curând sau mai târziu, una dintre săgeţile alea o să-ţi nimerească gâtul, nu umărul. — Lumina de Furtună vindecă. — Lumina de Furtună ajută trupul să se vindece. E cu totul altceva, aşa cred, zise Teft, punându-i mâna pe umăr. Nu te putem pierde, flăcăule. Oamenii au nevoie de tine. — N-o să mă feresc de pericol, Teft. Şi n-o să las oamenii sănfrunte o furtună de săgeţi când pot împiedica asta. — Atunci o să ne laşi pe câţiva dintre noi să ieşim în faţă împreună cu tine, zise Teft. Podul poate fi dus doar de douăzeci şi cinci de oameni, dacă trebuie. Asta ne lasă câţiva în plus, exact cum a spus Pietroi. Şi fac prinsoare că o parte dintre răniţii din alte echipe, pe care noi i-am salvat, se simt destul de bine ca să ne-ajute să ducem podul. Nu vor cuteza să-i trimită înapoi la echipele lor, nu atâta vreme cât Podul Patru va face ceea ce ai făcut tu azi, ajutând la bunul mers al întregului asalt. — Păi… Vocea lui Kaladin se stinse. Şi-l putea imagina pe Dallet făcând ceva asemănător. Spunea întotdeauna că, sergent fiind, era dator, printre altele, să-l ţină pe Kaladin în viaţă. 1473

— Bine. Teft dădu din cap şi se ridică. — Ai fost suliţaş, Teft, spuse Kaladin. Nu încerca să negi. Cum ai ajuns aici, în echipele de podari? — Aici mi-e locul, răspunse acesta şi plecă să supravegheze căutarea răniţilor. Kaladin se aşeză, apoi se întinse pe spate, aşteptând să iasă din starea de şoc. Dinspre sud sosise cealaltă armată, fluturând stindardul albastru al lui Dalinar Kholin. Se îndreptau spre platoul alăturat. Kaladin închise ochii ca să-şi revină. Într-un târziu, auzi ceva şi îi deschise. Syl îi stătea pe piept, cu picioarele încrucişate. În spatele ei, oastea lui Dalinar Kholin îşi începuse asaltul pe câmpul de bătaie şi reuşise s-o facă fără să se tragă asupra ei. Sadeas îi împrăştiase pe parshendi. — A fost uimitor, îi spuse Kaladin lui Syl. Ceea ce am făcut cu săgeţile. — Tot te mai crezi blestemat? — Nu. Mi-am dat seama că nu sunt, răspunse el, ridicându-şi privirea spre cerul înnorat. Dar asta-nseamnă că toate eşecurile au fost numai şi numai din vina mea. L-am lăsat pe Tien să moară, nam putut să-mi apăr suliţaşii, nu i-am putut apăra nici pe sclavii pe care am încercat să-i salvez, nici pe Tarah… Nu se mai gândise la ea de ceva vreme. În cazul ei, dăduse greş altfel decât cu alţii, dar tot un eşec fusese. — Dacă nu e nici blestem, nici ghinion, dacă niciun zeu din înalturi nu-şi revarsă furia asupra mea, atunci trebuie să trăiesc 1474

ştiind că, dacă m-aş fi străduit puţin mai mult, dacă aş fi exersat mai mult sau aş fi avut mai multă îndemânare, aş fi putut să-i salvez. Syl se încruntă şi mai tare. — Kaladin, trebuie să treci peste asta. Nimic nu s-a întâmplat din vina ta. El schiţă un zâmbet firav. — Aşa spunea întotdeauna tata. „Treci peste vinovăţie, Kaladin. Trebuie să-ţi pese, dar nu prea mult. Asumă-ţi răspunderea, dar nu te învinovăţi.” Apără, salvează, ajută, dar dă-ţi seama când e cazul să renunţi. Trebuie să mergi tot timpul pe muchie de cuţit. Cum s-o fac? — Nu ştiu. Nu ştiu nimic din toate astea, Kaladin. Dar tu te distrugi singur. Pe dinăuntru şi pe dinafară. El privi lung cerul de deasupra. — A fost minunat. Am fost o furtună, Syl. Parshendii nu m-au putut atinge. Săgeţile nu însemnau nimic. — Încă nu eşti obişnuit cu asta. Te-ai forţat prea tare. — „Salvează-i”, şopti el. „Fă imposibilul, Kaladin. Dar nu te forţa prea tare. Şi nu te simţi vinovat dacă dai greş.” O muchie de cuţit, Syl. Atât de îngustă… O parte dintre oamenii lui se întoarseră cu un rănit, un thaylen cu faţa pătrăţoasă, având o săgeată înfiptă în umăr. Kaladin trecu la treabă. Mâinile încă îi mai tremurau uşor, dar nici pe departe atât de tare ca mai înainte. Podarii se adunară în jurul lui, urmărindu-i mişcările. Începuse deja să le dea lecţii lui Pietroi, lui Drehy şi lui Cikatrice, dar văzându-i pe toţi adunaţi acolo, cu ochii la el, se trezi dând 1475

explicaţii. — Dacă apeşi aici, poţi încetini curgerea sângelui. Asta nu e o rană prea periculoasă, deşi probabil că senzaţia nu e plăcută… Rănitul se strâmbă, semn că era de acord. — … iar adevărata problemă va fi infecţia. Spălaţi rana, ca să fiţi siguri că n-a rămas nicio aşchie de lemn şi nicio fărâmă de metal, apoi o coaseţi. Muşchii umărului, ca şi pielea lui, vor fi puşi la treabă, aşa că aveţi nevoie de un fir rezistent, ca să nu se desfacă marginile rănii. Acum… — Kaladin, spuse Lopen cu un aer îngrijorat. — Ce e? întrebă el distrat, ocupându-se în continuare de rană. — Kaladin! Lopen îl strigase pe nume, în loc să-i spună gancho. El se ridică în picioare, se răsuci şi-l văzu pe herdazianul scund în spatele mulţimii, arătând către spărtură. Lupta se mutase departe, către nord, dar un grup de parshendi spărsese liniile lui Sadeas. Era alcătuit din arcaşi. Kaladin îi privi, uluit, cum intrau în formaţie, potrivindu-şi săgeţile în arcuri. Cincizeci de arcuri, toate îndreptate către echipa lui. Parshendilor nu părea să le pese că ar fi putut fi atacaţi din spate. Păreau concentraţi asupra unui singur lucru. Nimicirea lui Kaladin şi a oamenilor săi. El strigă, cuprins de panică, dar se simţea atât de lent, atât de obosit. Podarii din jur se întoarseră când duşmanii îşi încordau arcurile. Oamenii lui Sadeas apărau de obicei spărtura, împiedicându-i pe parshendi să le împingă înapoi podurile, tăindule retragerea. Dar de aceea dată, văzând că pe arcaşi nu-i interesau 1476

podurile, niciun soldat nu se grăbi să-i oprească. Lăsau podarii să moară, încercând în schimb să le taie duşmanilor calea către poduri. Oamenii lui Kaladin erau fără apărare. Ţinte perfecte. „Nu”, îşi zise el. „Nu! Nu se poate întâmpla una ca asta. Nu după ce…” Rândurile parshendilor fuseră sparte în forţă. O singură siluetă în armură de culoarea cenuşie a ardeziei, mânuind o sabie pe atât de lungă pe cât de înalţi erau cei mai mulţi dintre bărbaţi. Cristalpurtătorul trecu în grabă printre arcaşii preocupaţi de altceva, spărgându-le rândurile. Săgeţile zburară către echipa lui Kaladin, dar plecaseră din arcuri prea devreme şi erau prost ţintite. Câteva ajunseră aproape, în vreme ce podarii se fereau ghemuinduse, dar nu răniră pe nimeni. Parshendii cădeau în faţa Sabiei Cristalpurtătorului, unii prăbuşindu-se în spărtură, alţii dând înapoi cu paşi împleticiţi. Ceilalţi mureau cu ochii arşi. În câteva clipe, din grupul de cincizeci de arcaşi nu mai rămăseseră decât leşuri. Garda de onoare a Cristalpurtătorului îl ajunse din urmă. El se întoarse, cu armura părând să-i strălucească în momentul când îşi înălţă Sabia într-un salut plin de respect adresat podarilor. Pe urmă se năpusti într-o altă direcţie. — Ăsta a fost el, spuse Drehy, ridicându-se. Dalinar Kholin. Unchiul regelui! — Ne-a salvat! exclamă Lopen. — Ei, da, zise Moash scuturându-se de praf. Pur şi simplu a văzut un grup de arcaşi fără apărare şi a profitat, atacându-i. Ochiluminoşilor nu le pasă de noi. Nu-i aşa, Kaladin? Kaladin rămăsese cu privirea pironită în locul unde stătuseră 1477

arcaşii. Într-o singură clipă, ar fi putut pierde totul. — Kaladin? repetă Moash. — Ai dreptate, se trezi el răspunzând. A profitat pur şi simplu de ocazie. Însă de ce-şi înălţase Cristalsabia către Kaladin? — De acum înainte, ne retragem mai mult după ce traversează soldaţii, spuse Kaladin. Până acum nu ne mai dădeau atenţie după începerea luptei, dar de-acum înainte n-o să mai fie aşa. Ceea ce am făcut eu azi – şi ceea ce vom face în curând cu toţii – o să-i înfurie îngrozitor. Destul de mult ca să facă gesturi prosteşti, dar îndeajuns şi ca să ne vrea moartea. Deocamdată, voi doi, Leyten şi Narm, găsiţi puncte de observare bune şi urmăriţi câmpul de luptă. Vreau să ştiu dacă mai vine vreun parshendi către spărtură. Îl bandajez pe omul ăsta şi ne retragem. Cei doi cercetaşi se îndepărtară, iar Kaladin îşi îndreptă din nou atenţia asupra podarului cu umărul rănit. Moash îngenunche lângă el. — Un asalt împotriva unui duşman pregătit, fără să fi pierdut vreun pod, un Cristalpurtător venit din întâmplare în ajutorul nostru, Sadeas însuşi lăudându-ne. Mai că-mi vine să cred c-ar trebui să-mi iau o banderolă din aia. Kaladin aruncă o privire în jos către rugăciune. Era pătată de sângele scurs dintr-o tăietură de pe braţ, pe care Lumina de Furtună i-o vindecase în timp ce i se scurgea din trup, dispărând. — Aşteaptă să vezi dacă ne izbuteşte evadarea, zise Kaladin terminând cusătura. Asta e adevărata încercare. 1478

63 FRICA „Aş vrea să dorm. Acum ştiu de ce faci ceea ce faci şi te urăsc pentru asta. N-o să vorbesc despre adevărurile care nu se arată.” Kakashah 1173, cu 142 de secunde înainte de moarte. Un marinar shin, lăsat în urmă de echipajul lui, fiindcă se spunea că le aduce ghinion celorlalţi. Mostră în mare măsură inutilă.

— Vedeţi? zise Leyten răsucind bucata de carapace în mâini. Dacă-i facem scobituri pe margine, conduce lama – sau în cazul nostru săgeata – în direcţia opusă feţei. Nu vrem să vă distrugă frumuseţe de zâmbete. Kaladin surâse, luând înapoi acea parte a armurii. Leyten o cioplise ca un maestru, făcându-i găuri pentru curelele de piele, pentru a o putea fixa de vestă. Noaptea, spărtura era un loc friguros şi întunecat. Când nu se vedea cerul, aceasta părea o peşteră. Numai licărirea întâmplătoare a câte unei stele, aflată la mare înălţime deasupra lor, spunea că adevărul era altul. — Cât de repede le poţi termina pe toate? îl întrebă pe Leyten. — Pe toate cinci? Probabil că până la sfârşitul nopţii. Adevărata şmecherie a fost să descopăr cum se pot modifica, explică acesta, bătând în carapace cu încheieturile degetelor. Uimitor material. E aproape la fel de dur ca oţelul, dar cântăreşte numai pe jumătate cât el. Greu de tăiat sau de spart. Dar dacă-l poţi găuri, e uşor de 1479

modelat. — Perfect, zise Kaladin. Fiindcă nu vreau doar şapte seturi. Vreau câte unul pentru fiecare om din echipă. Leyten îşi ridică o sprânceană. — Dacă ne vor îngădui să purtăm armuri, îl lămuri Kaladin, toată lumea primeşte aşa ceva. În afara lui Shen, fireşte. Matal fusese de acord ca ei să-l lase pe parsh în tabără în timpul podalergărilor; acum acesta nici măcar nu se mai uita la Kaladin. Leyten dădu din cap. — Bine. Atunci n-ar strica totuşi să m-ajutaţi. — Poţi folosi răniţii. O să scoatem afară toate carapacele pe care o să le găsim. Izbânda lui Kaladin adusese vremuri ceva mai bune pentru Podul Patru. Insistase că oamenii lui aveau nevoie de timp pentru găsirea carapacelor, iar Hashal – neştiind exact cum stăteau lucrurile – micşorase cantitatea de obiecte care trebuiau adunate. Pretindea deja – cu mare uşurinţă – că armura fusese de la bun început ideea ei, ignorând întrebarea referitoare la apariţia primeia dintre acestea, însă când o privea în ochi, Kaladin îi vedea îngrijorarea. Ce altceva avea să-ncerce el? Până atunci, nu îndrăznise să-l înlăture. Nu atâta timp cât îi aducea atât de multe laude din partea lui Sadeas. — Totuşi, cum ajunge podar ucenicul unui armurier? întrebă Kaladin, în timp de Leyten îşi relua munca. Era un bărbat robust, cu braţe groase, cu faţa ovală şi părul deschis la culoare. — De obicei, nimeni nu se lipseşte de meşteşugari. 1480

Leyten ridică din umeri. — Când crapă o piesă a armurii şi un ochi-luminoşi primeşte o săgeată în umăr, vina trebuie să cadă asupra cuiva. Sunt convins că stăpânul meu ţine un ucenic în plus, special pentru astfel de situaţii. — Ei, pierderea lui e norocul nostru. — Fac tot ce-mi stă în puteri, domnule, răspunse el cu un zâmbet. Însă nu ştiu dacă poţi să strici o armură mai mult decât ai făcut-o tu. E uimitor că platoşa nu ţi s-a desprins la jumătatea drumului! Kaladin îl bătu pe umăr, apoi îl lăsă să-şi vadă de treabă, înconjurat de un mic inel de stropi de topaz. I se îngăduise să-i aducă după ce explicase că oamenii lui aveau nevoie de lumină ca să lucreze la armuri. Ceva mai încolo se aflau Lopen, Pietroi şi Dabbid, care se întorceau cu o nouă încărcătură de obiecte găsite. Syl zbura în faţa lor, călăuzindu-i. Kaladin o porni prin spărtură, luminându-şi drumul cu o sferă de granat dintr-un suport de piele atârnat la centură. În locul acela, spărtura se ramifica, dând naştere unei intersecţii triunghiulare largi – un loc ideal pentru antrenamentul cu suliţa. Destul de lat pentru ca oamenii să poată exersa şi destul de departe de podurile permanente pentru ca ecourile zgomotelor să nu ajungă la urechile cercetaşilor. În fiecare zi, Kaladin le dădea instrucţiunile de la început, apoi îi lăsa să exerseze sub supravegherea lui Teft. Se antrenau la lumina sferelor, cu mici mormane de stropi de diamant aşezate în colţurile intersecţiei, la lumina cărora de-abia reuşeau să vadă ceva împrejur. „N-aş fi crezut niciodată c-o să regret zilele când exersam sub dogoarea soarelui, în tabăra lui Amaram”, îşi zise. 1481

Se apropie de Hobber, podarul cu strungăreaţă, şi-i corectă poziţia, apoi îi arătă cum să-şi folosească întreaga greutate a corpului când lovea cu suliţa. Podarii făceau progrese rapide, dovedindu-şi meritele prin felul în care-şi însuşiseră lucrurile de bază. Unii se antrenau cu suliţa, exersând poziţia în care ţineau suliţele mai uşoare deasupra capetelor, cu scuturile ridicate. Cei mai talentaţi erau Cikatrice şi Moash. De fapt, cel din urmă era surprinzător de bun. Kaladin se trase deoparte ca să-l privească pe bărbatul cu faţă de şoim. Era concentrat, cu privirea înverşunată, cu fălcile încordate. Exersa atac după atac, cele câteva sfere aruncând asupra lui tot atâtea umbre. Kaladin îşi amintea că învăţase, la rândul său, cu tot atâta dăruire. După moartea lui Tien, îşi petrecuse un an în acest fel, muncind zi de zi până la extenuare. Hotărât să devină mai bun. Hotărât să nu mai lase pe nimeni altcineva să moară din cauza nepriceperii lui. Devenise cel mai bun din plutonul său, apoi cel mai bun din companie. Unii spuneau că era cel mai bun suliţaş din armata lui Amaram. Ce s-ar fi întâmplat cu el dacă Tarah nu l-ar fi abătut de la singurul său scop? Asta l-ar fi nimicit complet, aşa cum pretinsese ea? — Moash! strigă Kaladin. Moash se opri şi se uită la el. Nu ieşi din poziţia de luptă. Kaladin îi făcu semn să apropie, iar el veni fără tragere de inimă. Lopen le lăsase câteva burdufuri de apă, agăţate de un pâlc de hasperi. Kaladin desprinse unul şi i-l aruncă lui Moash. Acesta bău şi îşi şterse buzele. 1482

— Eşti din ce în ce mai bun, spuse Kaladin. Probabil cel mai bun pe care-l avem. — Mulţumesc. — Am observat că te antrenezi şi atunci când Teft îi lasă pe ceilalţi să facă pauze. E bine să-nveţi cu dăruire, dar n-o face până la epuizare. Vreau să fii una dintre ţintele false. Moash zâmbi larg. Toţi se oferiseră să se numere printre cei patru podari care aveau să-l ajute pe Kaladin să le abată atenţia parshendilor. Era uimitor. Cu câteva luni în urmă, Moash abia aştepta – ca toţi ceilalţi – să-i pună în faţa podului pe cei noi sau pe cei mai slabi, făcând din ei ţinta săgeţilor. Şi acum ajunseseră să se ofere toţi pentru cele mai periculoase însărcinări. „Îţi dai seama ce ţi-ar fi oferit oamenii ăştia, Sadeas? Dacă n-ai fi fost atât de ocupat să te gândeşti cum să-i duci la pieire?” se gândi Kaladin. — Ce se întâmplă cu tine? întrebă Kaladin, arătând către întunecosul teren de instrucţie. De ce munceşti din greu? Ce urmăreşti? — Răzbunarea, răspunse Moash, întunecat la faţă. Kaladin dădu din cap. — Odinioară, eu am pierdut pe cineva pentru că nu luptam destul de bine cu suliţa. Am exersat atât de mult, c-am fost cât peaci să-mi dau sufletul. — Cine-a fost? — Fratele meu. De data asta, Moash fu cel care dădu din cap. Se număra şi el printre podarii care păreau să privească „misteriosul” trecut a lui 1483

Kaladin cu veneraţie. — Mă bucur că m-am antrenat, adăugă acesta. Şi mă bucur că tu o faci cu dăruire. Dar trebuie să ai grijă. Dacă aş fi murit fiindcă trudeam din greu, moartea mea n-ar fi însemnat nimic. — Sigur. Dar între noi e o diferenţă, Kaladin. El îşi ridică o sprânceană. — Tu ai vrut să poţi salva pe cineva. Eu vreau să omor pe cineva. — Pe cine? Moash şovăi, apoi clătină din cap. — Poate o să spun într-o zi, zise întinzând mâna şi prinzându-l pe Kaladin de umăr. Renunţasem la planurile mele, dar tu mi le-ai redat. O să te apăr cu preţul vieţii mele, Kaladin. Ţi-o jur, pe sângele străbunilor mei. Kaladin îi întâlni privirea arzătoare şi zâmbi. — Bine. Du-te să-i ajuţi pe Hobber şi pe Yake. Loviturile lor sunt încă stângace. Moash se supuse, plecând în fugă. Nu-i spunea „domnule”, dar îl privea cu aceeaşi veneraţie nemărturisită care se citea în ochii celorlalţi. Iar asta îl făcea pe şeful de pod să se simtă mult mai liniştit în privinţa lui. Kaladin îşi petrecu următoarea oră ajutând oamenii, rând pe rând. Cei mai mulţi erau prea nerăbdători, se repezeau să atace. Le explică importanţa controlului şi a preciziei, care duceau la câştigarea mai multor lupte decât entuziasmul haotic. Îl ascultară, înţelegând. Aduceau tot mai mult cu fostul lui pluton de suliţaşi. Asta îl puse pe gânduri. Îşi aminti cum se simţise când le împărtăşise pentru prima oară planul de evadare. Atunci căutase o 1484

soluţie – un mod de luptă, oricât de riscant ar fi fost. O şansă. Dar lucrurile se schimbaseră. Acum avea o echipă de care era mândru, prieteni pe care ajunsese să-i îndrăgească şi – poate – o posibilitate de ocupare a unei poziţii stabile. Dacă puteau să se ferească, folosind armurile cât mai bine, s-ar fi aflat într-o situaţie destul de sigură. Poate la fel de sigură ca a fostului său pluton de suliţaşi. Oare fuga rămânea în continuare cea mai bună soluţie? — Asta-i o faţă îngrijorată, remarcă o voce tunătoare. Kaladin se întoarse şi-l văzu pe Pietroi cum se apropia, rezemându-se de perete lângă el şi încrucişându-şi braţele voinice. — Faţa unui conducător, zic eu. Întotdeauna neliniştit. Pietroi îşi ridică sprânceana roşcată şi stufoasă. — Sadeas n-o să ne lase niciodată să plecăm, mai ales acum, când am ieşit atât de mult în evidenţă. Ochi-luminoşii alethi dispreţuiau un om căruia îi fugeau sclavii; părea lipsit de putere. Capturarea fugarilor era esenţială pentru salvarea reputaţiei. — Ai mai spus-o, zise Pietroi. O să ne luptăm cu oamenii trimişi după noi, o să căutăm s-ajungem la Kharbranth, unde nu există sclavi. Şi de acolo, pe Piscuri, unde poporul meu ne va întâmpina ca pe nişte eroi! — S-ar putea să-nfrângem primul grup, dacă Sadeas e prost şi trimite numai câteva zeci de oameni. Însă pe urmă va trimite mai mulţi. Şi ce-o să facem cu răniţii? O să-i lăsăm să moară? Sau o să-i luăm cu noi şi-o ne mişcăm mult mai încet? Pietroi dădu încet din cap. 1485

— Vrei să spui că ne trebuie un plan. — Da, răspunse Kaladin. Cred că asta vreau să spun. Fie un plan, fie rămânem aici… ca podari. — Ha! zise Pietroi, cu aerul că-i lua spusele drept glumă. În ciuda noii armuri, o să murim curând. Ne transformăm în ţinte! Kaladin şovăi. Mâncătorul de coarne avea dreptate. Podarii urmau să fie folosiţi zi de zi. Chiar dacă izbutea să micşoreze tributul dat morţii la doi sau trei oameni pe lună – cândva ar fi considerat că era imposibil, însă acum părea să fi devenit cu putinţă –, echipa Podului Patru, cu oamenii pe care îi avea în acel moment, ar fi dispărut într-un an. — O să vorbesc cu Sigzil, spuse Pietroi, frecându-se pe bărbie, între cele două smocuri de barbă. O să ne gândim. Trebuie să existe o cale de scăpare din capcana asta, un mod de a ne face nevăzuţi. O urmă măsluită? Ceva care să abată atenţia? Poate reuşim să-l convingem pe Sadeas c-am murit în timpul unei podalergări. — Cum am face aşa ceva? — Nu ştiu, răspunse Pietroi. Dar o să ne gândim. Dădu din cap către Kaladin şi se îndreptă agale spre Sigzil. Azishul se antrena alături de ceilalţi. Kaladin încercase să-i vorbească despre Hoid, dar Sigzil – de obicei zgârcit la vorbă – nu voise să-nceapă o discuţie. — Hei, Kaladin! strigă Cikatrice. Făcea parte dintr-un grup avansat care se lupta cu suliţele sub supravegherea foarte atentă a lui Teft. — Vino să lupţi cu noi. Arată-le acestor nătărăi cu creiere de piatră cum se face treaba. 1486

Şi ceilalţi începură să-l cheme, la rândul lor. Kaladin îşi flutură mâna spre ei, clătinând din cap. Teft se apropie cu paşi iuţi, cu o suliţă grea pe umeri. — Cred c-ar fi bine pentru moralul lor dacă le-ai arăta câte ceva tu însuţi. — I-am instruit deja. — Folosindu-te de-o suliţă fără vârf. Mişcându-te foarte încet şi vorbind foarte mult. Au nevoie să vadă, flăcăule. Să te vadă pe tine. — Am mai vorbit despre asta, Teft. — Da, aşa e. Kaladin zâmbi. Teft avea grijă să nu pară furios sau agresiv – arăta ca şi cum ar fi purtat o discuţie normală. — Înainte ai fost sergent, nu-i aşa? — Nu contează. Haide, arată-le câteva lucruri simple, de rutină. — Nu, Teft, îl refuză Kaladin, mai serios de această dată. Podarul mai vârstnic se uită la el. — O să refuzi să lupţi pe câmpul de bătaie, exact ca mâncătorul de coarne? — Nu e vorba de asta. — Atunci despre ce e vorba? Kaladin se strădui să găsească o explicaţie. — O să lupt la timpul potrivit. Dar dacă mă las prins în treaba asta chiar acum, devin prea nerăbdător. O să insist să atacăm imediat. O să-mi vină greu s-aştept până când oamenii vor fi pregătiţi. Ai încredere în mine, Teft. Celălalt îl cercetă cu privirea. — Ţi-e frică, flăcăule. 1487

— Ce? Nu, eu… — Îmi dau seama, spuse Teft. Mi-am dat seama şi înainte. Când ai luptat ultima oară pentru cineva, ai dat greş, nu? Aşa că acum şovăi când vine vorba s-o mai faci. Kaladin ezită. — Ai dreptate, recunoscu. Dar era mai mult decât atât. Când avea să lupte din nou, trebuia să devină iarăşi cel care fusese cu mult timp în urmă, cel Binecuvântat de Furtună, cum i se spunea. Un bărbat încrezător în sine, puternic. Nu era sigur că putea fi din nou astfel. Şi asta îl speria. Odată ce lua iarăşi suliţa în mână, n-avea să mai existe cale de întoarcere. — Bine, zise Teft, frecându-şi bărbia. Când va veni timpul, sper co să fii pregătit. Fiindcă oamenii ăştia au nevoie de tine. Kaladin dădu din cap, iar Teft se grăbi să se-ntoarcă la ceilalţi, să le ofere un soi de explicaţie liniştitoare.

1488

64 UN OM AL EXTREMELOR „Vin din abis, doi bărbaţi morţi cu o inimă în mâini, iar eu ştiu că am văzut adevărata glorie.” Kakashah 1173, cu 13 secunde înainte de moarte. Un trăgător de caretă.

— Nu-mi puteam da seama dacă erai interesat sau nu, îi spuse Navani lui Dalinar cu voce scăzută, în timp ce se plimbau prin curtea reşedinţei lui Elhokar, ridicată în apropierea câmpului de luptă, la mare înălţime. Jumătate din timp păreai să flirtezi – îmi dădeai de înţeles că-mi faci curte, apoi te retrăgeai. În cealaltă jumătate a timpului, eram sigură că te înţelesesem greşit. Iar Gavilar era atât de direct! Îi stătea în obicei să pună întotdeauna stăpânire pe ceea ce dorea. Dalinar dădu din cap, gânditor. Îşi purta uniforma albastră, în timp ce Navani era îmbrăcată într-o rochie de un maroniu palid, cu tiv gros. Grădinarii lui Elhokar începuseră să cultive plante. În dreapta lor, un şir de coajă-de-piatră răsucită ajungea până la înălţimea taliei, ca o balustradă. Planta, care părea piatră, era năpădită de grupuri mici de hasperi cu carapace sidefii, care li se deschideau şi li se închideau lent la fiecare respiraţie. Păreau guri minuscule, vorbind fără grai într-un ritm propriu. Dalinar şi Navani aleseseră o alee care urca dealul în pantă lină. El mergea cu mâinile strânse la spate. Garda lui de onoare şi condeierele lui Navani îi 1489

urmau. Câţiva dintre aceşti însoţitori erau uluiţi de timpul îndelungat pe care Dalinar şi Navani şi-l petreceau împreună. Câţi bănuiau adevărul? Toţi? O parte? Niciunul? Avea importanţă? — N-am vrut să te derutez, atunci, demult, spuse el încet, pentru ca glasul să nu-i ajungă la urechi iscoditoare. Aveam intenţia să-ţi fac curte, dar Gavilar a spus că erai preferata lui. Aşa că în ce le din urmă a trebuit să mă dau deoparte. — Aşa, pur şi simplu? întrebă Navani. Părea ofensată. — Nu şi-a dat seama că eram şi eu interesat. S-a gândit că, prezentându-i-te lui, îi sugeram că ar fi trebuit să te curteze. Relaţia noastră mergea adesea aşa: eu descopeream oameni pe care ar fi trebuit să-i cunoască Gavilar, apoi îi aduceam la el. Când am înţeles ce făcusem dându-i-te lui, era prea târziu. — „Dându-mă”? Port pe frunte vreun stigmat de sclavă de care nu ştiu? — N-am vrut să spun că… — Oh, sst, spuse Navani, cu vocea brusc drăgăstoasă. Dalinar îşi înăbuşi un oftat; deşi Navani se maturizase mult faţă de vremea tinereţii lor, dispoziţia i se schimba, ca întotdeauna, la fel de repede ca anotimpurile. De fapt, făcea parte din farmecul ei. — Te dădeai adesea la o parte ca să-l laşi pe el în locul tău? întrebă ea. — Întotdeauna. — Nu devenea obositor? — Nu mă gândeam prea mult la asta, răspunse Dalinar. Când o făceam… da, era frustrant. Dar era vorba de Gavilar. Ştii cum era el. 1490

Acea tărie de caracter, acel aer al omului care are, în mod firesc, dreptul la orice. Părea întotdeauna surprins când îl respingea cineva sau când lumea însăşi nu mergea după bunul lui plac. Nu mă obliga să renunţ – pur şi simplu aşa era viaţa. Navani dădu din cap cu înţelegere. — Oricum, adăugă Dalinar, îmi cer scuze că te-am derutat. Mia… fost greu să mă retrag. Mă tem că – uneori – am lăsat să mi se vadă prea mult adevăratele sentimente. — Ei, cred că pentru asta pot să te iert, spuse ea. Deşi mi-am petrecut următoarele două decenii convingându-mă că mă urai. — N-am făcut nimic de genul ăsta! — A, da? Şi cum altfel ar fi trebuit să-ţi interpretez răceala? Felul în care părăseai adesea încăperea la intrarea mea? — Mă înfrânam, răspunse el. Luasem o hotărâre. — Ei bine, semăna foarte mult a ură. Deşi m-am întrebat de multe ori ce se ascundea în spatele ochilor tăi de piatră. Fireşte, pe urmă a apărut Şsşsşsşs. Aşa cum se întâmpla ori de câte ori rostea cineva numele soţiei lui, la Dalinar ajungea doar un foşnet uşor, care-i dispărea apoi imediat din minte. Nu putea nici să-i audă numele, nici să şi-l amintească. — Ea a schimbat totul, spuse Navani. Păreai s-o iubeşti cu adevărat. — O iubeam. Bineînţeles că o iubise. Nu era aşa? Nu putea să-şi amintească nimic. — Cum era? Adică, după părerea ta. Cum o vedeai? 1491

— Toată lumea o iubea pe Şsşsşsşs, răspunse Navani. M-am străduit din greu s-o urăsc, dar, până la urmă, n-am putut decât să fiu întrucâtva geloasă. — Tu? Geloasă pe ea? Pentru ce? — Pentru că ţi se potrivea atât de bine, nu făcea niciodată comentarii necuvenite, nu se purta niciodată urât cu cei din jurul ei şi era întotdeauna atât de calmă, spuse Navani, apoi zâmbi. Privind în urmă, chiar ar fi trebuit s-o pot urî. Dar era pur şi simplu atât de cumsecade. Deşi nu era foarte… ei… — Cum? întrebă Dalinar. — Deşteaptă, răspunse Navani roşind, ceea ce i se întâmpla foarte rar. Îmi pare rău, Dalinar, chiar nu era. Nu era proastă, dar… ei… nu se poate să fie toţi oamenii spirituali. Probabil că asta făcea parte din farmecul ei. Părea să-şi imagineze că Dalinar s-ar fi putut simţi ofensat. — Nu contează. Ai fost surprinsă că m-am însurat cu ea? — Cine ar fi putut fi surprins? Cum spuneam, era perfectă pentru tine. — Fiindcă ne potriveam ca inteligenţă? întrebă Dalinar, sec. — Nicidecum. Dar vă potriveaţi ca temperament. Pentru o vreme, după ce n-am mai încercat s-o urăsc, m-am gândit că noi patru am fi putut deveni foarte apropiaţi. Dar tu erai atât de băţos în prezenţa mea. — Nu-mi mai puteam îngădui să… mă las în voia pasiunii, făcând greşeli din pricina cărora să crezi că încă mai eram interesat. Rosti ultima parte cu stângăcie. La urma urmelor, nu asta făcea în clipa aceea? Nu se lăsa în voia pasiunii? 1492

Navani se uită la el. — O iei de la-nceput. — Cu ce? — Te simţi din nou vinovat. Dalinar, eşti un bărbat minunat, onorabil – dar eşti cu adevărat înclinat să-ţi îngădui prea multe. Lăsându-se în voia sentimentului de vinovăţie îşi îngăduia prea multe? — Până acum n-am privit niciodată lucrurile în felul ăsta. Ea îi adresă un zâmbet pornit din adâncul sufletului. — Tu chiar eşti sincer, nu-i aşa, Dalinar? — Încerc să fiu, răspunse el şi se uită peste umăr. Deşi natura relaţiei noastre continuă să perpetueze un soi de minciună. — N-am minţit pe nimeni. Lasă-i să creadă sau să-şi imagineze tot ce doresc. — Cred că ai dreptate. — De obicei am, zise ea, apoi rămase tăcută pentru câteva clipe. Regreţi ceea ce am… — Nu, spuse el tăios, surprins de tăria cu care obiecta. Navani se mulţumi să zâmbească. — Nu, continuă Dalinar, cu mai multă blândeţe. Nu regret, Navani. Nu ştiu ce să fac, dar n-am de gând să renunţ. Ea şovăi lângă un mănunchi de muguri-de-stâncă mici, de mărimea unui pumn, cu lujerii ca nişte limbi lungi şi verzi. Adunaţi laolaltă aproape ca un buchet, crescuseră pe o piatră mare şi ovală de lângă alee. — Cred că-ţi cer prea mult dacă vreau să nu te mai simţi vinovat, spuse ea. Nu-ţi poţi îngădui să te abaţi de la principiile tale, măcar 1493

puţin? — Nu sunt sigur că pot. Mai ales acum. E greu să-ţi explic de ce. — Nu poţi încerca? Pentru mine? — Sunt… Ei bine, sunt un om al extremelor, Navani. Am descoperit asta în tinereţe. Am constatat, în repetate rânduri, că singurul mod în care pot controla aceste extreme e să-mi dedic viaţa cuiva. La început a fost Gavilar. Acum sunt Legile Războinicilor şi învăţăturile lui Nohadon. Asta mă face să nu mă împrăştii în mai multe direcţii. Ca o îngrăditură din jurul focului, menită să-l înfrâneze, să-l controleze. Inspiră adânc. — Sunt un om slab, Navani. Chiar sunt. Dacă mă abat cu doar câţiva paşi, îmi încalc imediat toate interdicţiile. Impulsul de a respecta Legile Războinicilor mi-a dat putere în toţi aceşti ani de după moartea lui Gavilar. Dacă las să-mi apară câteva crăpături în armura asta, s-ar putea să devin iarăşi cel care am fost cândva. Nu vreau să mai fiu vreodată omul de-atunci. Omul care se gândise să-şi ucidă propriul frate pentru tron – şi pentru femeia care se măritase cu acel frate. Dar nu-i putea explica asta, nu-ndrăznea s-o lase pe Navani să afle ce fusese în stare să săvârşească pentru că o dorea. În ziua aceea, Dalinar jurase că navea să ia niciodată tronul pentru el însuşi. Era una dintre interdicţiile pe care şi le impusese. Putea să-i explice că, fără ca măcar să fi încercat aşa ceva, ea îl împingea către încălcarea interdicţiilor? Şi cât de greu îi era să-mpace îndelung dospita lui dragoste pentru ea cu vinovăţia pe care-o simţea luând în sfârşit un lucru la care renunţase de mult în favoarea fratelui său? 1494

— Nu eşti un om slab, Dalinar, spuse Navani. — Ba da. Dar slăbiciunea poate părea putere dacă e bine controlată, aşa cum şi laşitatea poate fi luată drept eroism dacă n-ai unde să fugi. — Dar în cartea lui Gavilar nu există nimic care să ne oprească. Numai tradiţia e aceea care… — Pare o greşeală, spuse Dalinar. Dar, te rog, nu-ţi face griji; îmi fac eu, pentru amândoi. O să găsesc o cale de a face lucrurile să meargă; te rog doar să fii înţelegătoare. Va fi nevoie de timp. Când par nemulţumit nu e din cauza ta, situaţia e de vină. — Cred că o să accept asta. Presupunând că tu poţi să te împaci cu zvonurile. Au început deja. — Nu vor fi primele care se abat asupra mea. Încep să-mi fac mai puţine griji pentru ele şi mai multe pentru Elhokar. Cum o să-i explic lui? — Mă-ndoiesc c-o să observe, spuse Navani, pufnind uşor şi reluându-şi plimbarea. E atât de obsedat de parshendi şi, din când în când, de ideea că-n tabără e cineva care-ncearcă să-l ucidă. — Asta ar putea înrăutăţi lucrurile. Şi-ar putea imagina o serie de conspiraţii pornind de la faptul că noi doi vrem să fim împreună. — Păi, el… De jos se auziră sunete puternice de corn. Dalinar şi Navani se opriră să asculte pentru a înţelege mesajul. — Părinte al Furtunii! Un demon al spărturilor a fost văzut chiar pe Turn. E unul dintre platourile supravegheate de Sadeas, spuse el. Simţi un val de entuziasm. — Înalţii prinţi n-au izbutit până acum să câştige nicio inimă1495

nestemată pe platoul ăla. Dacă noi doi am reuşi împreună, ar fi o victorie de mare importanţă. Navani părea neliniştită. — Ai dreptate în privinţa lui, Dalinar. Avem într-adevăr nevoie de el pentru cauza noastră. Dar ţine-l la o lungime de braţ distanţă. — Urează-mi să am parte de vânt prielnic. Întinse braţele spre ea, dar se opri. Ce avea de gând să facă? S-o îmbrăţişeze acolo, în public? Gestul ar fi stârnit zvonurile la fel de repede cum se întinde focul într-o baltă de ulei. Încă nu era pregătit pentru asta. În schimb, se înclină în faţa ei, grăbit să răspundă chemării şi să-şi ia Cristalarmura. Abia la jumătatea drumului se opri să se gândească la cuvintele alese de Navani. Spusese: „Avem nevoie de el pentru cauza noastră”. Care era cauza lor? Se îndoia că Navani ştia. Dar începuse deja să se gândească la ei doi ca şi cum ar fi trebuit să-şi unească eforturile. Şi îşi dădu seama că tot aşa gândea şi el. ● Cornii sunară, un sunet atât de limpede şi de frumos pentru a vesti o bătălie inevitabilă. În lemnărie se stârni o agitaţie frenetică. Sosiseră ordinele. Urmau să atace din nou Turnul – acelaşi loc unde Podul Patru dăduse greş, unde Kaladin provocase un dezastru. Cel mai mare platou. Cel mai râvnit. Podarii alergau în toate părţile să-şi ia vestele. Dulgherii şi ucenicii se fereau din calea lor. Matal îşi striga ordinele; podalergările erau singurele momente când o făcea fără să fie însoţit de Hashal. Dând dovadă de un oarecare talent de conducători, şefii 1496

de poduri strigau la echipele lor să se alinieze. Bătea vântul, azvârlind în văzduh iarbă uscată şi aşchii. Oamenii zbierau şi se auzeau clopotele. Şi prin tot acel haos trecea cu paşi mari echipa Podului Patru, avându-l pe Kaladin în frunte. În ciuda grabei, soldaţii se opriră, podarii rămaseră cu gura căscată, dulgherii şi ucenicii înlemniră. Treizeci şi cinci de oameni mărşăluiau în armuri-carapace de un portocaliu cu tentă ruginie, cioplite de Leyten cu măiestrie, astfel încât să se potrivească peste veste de piele şi coifuri. Tăiaseră şi apărători pentru braţe şi picioare ca să-şi completeze armurile. Coifurile erau făcute din mai multe piese şi fuseseră ornamentate – la insistenţele lui Leyten – cu creste şi şanţuri asemenea unor coarne minuscule sau a muchiilor unei carapace de crab. Şi platoşele, şi apărătorile erau ornamentate cu modele ca nişte dinţi, oricare dintre ele ducându-te cu gândul la o lamă de fierăstrău. Jaks Fără-Urechi adusese vopsea albastră şi albă, cu care desenase modelele pe armurile portocalii. Fiecare podar din echipă avea un scurt mare din lemn, de care fuseseră legate cu nişte curele – de data asta strâns – oase roşii de parshendi. Erau mai ales coaste, alcătuind modele spiralate. Unii îşi legaseră în mijloc falange, ca să zăngănească. Iar alţii îşi fixaseră pe laturile coifurilor coaste ascuţite, ieşind în afară ca nişte colţi sau ca nişte fălci. Privitorii se uitau uluiţi. Nu era pentru prima oară când vedeau armura aceea, dar era prima alergare la care o purta întreaga echipă a Podului Patru. Era o privelişte impresionantă. Zece zile, cu şase podalergări, le oferiseră oamenilor lui Kaladin ocazia să-şi perfecţioneze strategia. Cinci oameni în faţă, pe post de 1497

ţinte false, şi alţi cinci în primul rând al podului, ţinându-l cu un singur braţ şi folosind scuturi. Datorită răniţilor de la alte poduri pe care-i salvaseră şi care erau deja destul de puternici ca să-i ajute, echipa devenise mai numeroasă. Până în momentul acela – deşi fuseseră la şase podalergări – pierduseră un singur om. Ceilalţi podari vorbeau, în şoaptă, despre un miracol. Kaladin nu ştia nimic despre asta. El nu făcea altceva decât să ţină tot timpul asupra sa o pungă cu sfere impregnate. Aproape toţi arcaşii parshendi păreau să se concentreze asupra lui. Uneori ai fi putut spune că totul se petrecea avându-l pe el în centru. Ajunseră la pod şi-şi ocupară locurile, cu scuturile legate de barele din lateral, în aşteptarea momentului când aveau să fie folosite. Când ridicară podul, celelalte echipe izbucniră spontan în urale. — O noutate, spuse Teft, aflat în stânga lui Kaladin. — Cred că şi-au dat în sfârşit seama ce suntem. — Şi ce suntem? Kaladin îşi potrivi podul pe umeri. — Campionii lor. Cu podul înainte! Alergând uşor, deschiseră drumul către zona de adunare, însoţiţi de uralele celorlalţi. ● „Tata nu e nebun”, îşi spuse Adolin, însufleţit de energie şi de entuziasm, în timp ce-i erau legate curelele Cristalarmurii. Adolin întorsese descoperirea lui Navani pe toate părţile, vreme de mai multe zile. Se înşelase într-un mod atât de cumplit. Dalinar 1498

Kholin nu devenea slab. Nu devenea senil. Nu era laş. Dalinar avusese dreptate şi el, Adolin, se înşelase. După ce-şi cercetase îndelung sufletul, Adolin ajunsese la o concluzie. Se bucura că se înşelase. Zâmbi, îndoindu-şi degetele în mănuşa Cristalarmurii, în vreme ce scutierii treceau la curelele din cealaltă parte. Nu ştia ce însemnau viziunile şi ce urmări puteau avea. Tatăl lui era un soi de profet, iar el se simţea intimidat când se gândea la asta. Dar pe moment era de-ajuns să ştie că Dalinar nu era nebun. Era momentul să se-ncreadă în el. Părintele Furtunii ştia că Dalinar îşi câştigase acest drept în faţa copiilor săi. Scutierii îşi terminară treaba. Se retraseră, iar Adolin părăsi încăperea, ieşind în lumina soarelui şi adaptându-se la amalgamul de forţă, rapiditate şi greutate pe care-l aducea Cristalarmura. Niter şi alţi cinci membri al Gărzii de Cobalt se apropiară în grabă, unul dintre ei aducându-l pe Sânge Pur. Adolin luă frâul, mergând mai întâi pe lângă ryshadium, fiindcă-şi dorea mai mult timp de acomodare cu propria Armură. Ajunseră în curând în zona de adunare. Dalinar, purtând Cristalarmura, se sfătuia cu Teleb şi Ilamar. Arăta spre est, părând să-i domine întrutotul. Câteva companii de soldaţi se îndreptau deja către marginea Câmpiilor. Adolin se apropie de tatăl lui cu paşi mari, nerăbdător. La un prea mare distanţă, zări un bărbat care călărea de-a lungul marginii de est a taberelor. Purta o Cristalarmură de un roşu strălucitor. — Tată? spuse tânărul, arătând cu degetul. Ce caută aici? N-ar trebui să ne aştepte în tabăra lui? 1499

Dalinar îşi ridică privirea. Îi făcu semn unui grăjdar să i-l aducă pe Galant, după care încălecară amândoi. Porniră în întâmpinarea lui Sadeas, urmaţi de doisprezece membri ai Gărzii de Cobalt. Oare Sadeas voia să anuleze atacul? Se temea că asaltul Turnului avea să fie din nou un eşec? Odată ajunşi destul de aproape, Dalinar îşi opri calul. — Ar fi trebuit să pleci deja, Sadeas. Viteza e importantă dacă vrem s-ajungem înainte ca parshendii să fugă cu inima-nestemată. Celălalt înalt prinţ dădu din cap. — Sunt de acord, în parte. Dar mai întâi trebuie să ne sfătuim. Dalinar, asaltăm Turnul! Părea înverşunat. — Da, şi? — Blestem, omule! Tu eşti cel care a spus că trebuie să-ncolţim cumva un număr mare de parshendi pe un platou. Turnul e ideal. Acolo aduc întotdeauna o forţă numeroasă, iar două dintre laturile lui sunt inaccesibile. Adolin se pomeni dând aprobator din cap. — Da, spuse. Tată, are dreptate… De obicei, parshendii fugeau ori de câte ori aveau pierderi mari. Era unul dintre motivele pentru care războiul dura atât de mult. — Ar putea fi un punct din care să se schimbe mersul întregului război, adăugă Sadeas, cu ochi arzători. Condeierele mele apreciază că nu le-au mai rămas decât vreo douăzeci sau treizeci de mii de soldaţi. Acolo vor aduce zece mii – aşa fac mereu. Dar dacă putem să-i încolţim şi să-i ucidem pe toţi, aproape că le-am distruge toată forţa cu care poată războiul de pe aceste Câmpii. 1500

— O să meargă, tată, spuse Adolin entuziasmat. Ar putea fi ceea ce aştepţi, ceea ce ai aşteptat tot timpul. Un mod de a schimba mersul războiului, de a le omorî îndeajuns de mulţi soldaţi ca să nu mai poată continua lupta! — Avem nevoie de oameni, Dalinar, spuse Sadeas. De o grămadă. Care-i cel mai mare număr de oameni pe care-i poţi aduce pe câmpul de luptă? — Într-un timp atât de scurt? întrebă Dalinar. Poate vreo opt mii. — Ar trebui să fie suficient. Eu am reuşit să mobilizez în jur de şapte mii. O să-i iau pe toţi. Vino cu cei opt mii ai tăi în tabăra mea, iar eu îmi voi lua toate echipele de podari ca să mergem împreună. Parshendii vor ajunge primii – e inevitabil când platoul e atât de aproape de partea lor – dar dacă ne mişcăm destul de repede, îi putem încolţi acolo. Apoi le arătăm de ce e în stare o adevărată armată alethi! — Nu vreau să pun în primejdie vieţile unor oameni cu podurile tale, Sadeas, spuse Dalinar. Nu ştiu dacă pot fi de acord cu un atac în totalitate comun. — Ei, na! zise Sadeas. Avem un nou mod de folosire a podarilor, astfel că nu se mai pierd atât de multe vieţi. Nu mai au aproape nicio pierdere. — Serios? se miră Dalinar. Datorită acelor podari cu armuri? Ce te-a făcut să te răzgândeşti? Sadeas ridică din umeri. — Poate c-ai reuşit să mă influenţezi. Oricum, trebuie să plecăm imediat. Împreună. La cât de mulţi soldaţi au ei, nu pot risca săncep lupta şi s-aştept să mă ajungi din urmă. Vreau să mergem 1501

împreună şi să atacăm unul după altul, în cât mai scurt timp cu putinţă. Dacă totuşi îţi faci griji pentru podari, pot să atac primul, să cuceresc o poziţie şi să te las apoi să traversezi fără să pui în primejdie alte vieţi. Dalinar părea să fi căzut pe gânduri. „Haide, tată”, îşi spuse în gând Adolin. „Aşteptai ocazia potrivită ca să le dai parshendilor o lovitură puternică. Asta e!” — Bine, încuviinţă Dalinar. Adolin, trimite mesageri să mobilizeze Diviziile Patru şi Opt. Să pregătească oamenii pentru marş. Să punem capăt acestui război.

1502

1503

65 TURNUL „Îi văd. Ei sunt pietrele. Sunt spiritele răzbunătoare. Ochii roşii.” Kakakes 1173, cu 8 secunde înainte de moarte. O tânără ochi-întunecaţi, în vârstă de cincisprezece ani. Despre subiect se spune că a fost instabil mintal încă din copilărie.

Câteva ore mai târziu, Dalinar şi Sadeas se aflau pe o stâncă înaltă, cu vedere chiar spre Turn. Fusese un marş lung şi greu. Platoul se afla departe, în est, la cea mai mare distanţă la care atacaseră vreodată. Pe cele de dincolo de el era imposibil să poarte o luptă. Parshendii puteau ajunge atât de repede, încât luau inimanestemată cu mult înainte de sosirea alethilor. Uneori, acelaşi lucru se întâmpla şi când era vorba de Turn. Dalinar cercetă cu privirea platoul. — O văd, spuse arătând cu degetul. Încă nu i-au scos inimanestemată! Aşezaţi în cerc, parshendii loveau pupa. Însă carapacea ei era ca o piatră groasă. Încă mai rezista. — Ar trebui să fii încântat că-mi foloseşti podurile, bătrâne prieten, spuse Sadeas, umbrindu-şi faţa cu mâna înmănuşată. Spărturile astea sunt prea largi, un Cristalpurtător nu poate sări peste ele. 1504

Dalinar dădu din cap. Turnul era enorm; nici măcar dimensiunile foarte mari de pe hărţi nu-i făceau dreptate. Spre deosebire de alte platouri, nu era plan – avea în schimb forma unei uriaşe pene de lemn care cobora brusc spre vest, cu vârful îndreptat către suprafaţa vastă a unei stânci aflate în bătaia furtunilor. Era prea abrupt – şi spărturile erau prea largi – ca să poţi ajunge pe el venind dinspre est sau dinspre sud. Asaltul putea porni doar de pe trei dintre platourile alăturate, de-a lungul laturii de vest sau a celei din sudvest. Spărturile care-l despărţeau de ele erau neobişnuit de largi, aproape prea largi ca să poată fi acoperite de un pod. Pe platourile alăturate erau adunaţi mii şi mii de soldaţi purtând albastru sau verde, culori ce nu se amestecau pe acelaşi platou. Laolaltă, alcătuiau cea mai mare forţă adusă împotriva parshendilor pe care o văzuse vreodată Dalinar. Numărul acestora era chiar atât mare pe cât anticipaseră. Erau aliniaţi acolo cel puţin zece mii. Urma să fie o luptă adevărată, aşa cum spera Dalinar, una care le-ar fi îngăduit să concentreze un mare număr de alethi împotriva unei uriaşe forţe parshendi. Acesta ar fi putut fi punctul de cotitură în mersul războiului. Învinge azi şi totul o să se schimbe. Dalinar îşi umbri la rândul său ochii, ţinând coiful sub braţ. Observă cu satisfacţie că echipele de cercetaşi ale lui Sadeas se aflau pe platourile învecinate, de unde puteau vedea sosirea unor eventuale întăriri pentru parshendi. Simplul fapt că aceştia aduseseră atât de mulţi soldaţi de la bun început nu însemna că nu mai existau şi alte forţe duşmane, aşteptând să-i înconjoare. Dalinar 1505

şi Sadeas n-aveau să fie luaţi din nou prin surprindere. — Vino cu mine, spuse Sadeas. Să-i atacăm împreună! Un singur val imens de atacatori, pe patruzeci de poduri! Dalinar se uită la echipele de podari; mulţi dintre membrii lor zăceau epuizaţi pe platou. Aşteptându-şi – probabil îngroziţi – următoarea însărcinare. Foarte puţini purtau armurile despre care vorbise celălalt înalt prinţ. Aveau să fie măcelăriţi cu sutele dacă el şi Sadeas atacau împreună. Dar oare se deosebea asta de ceea ce făcea el însuşi, cerându-le oamenilor săi să intre în luptă pentru cucerirea platoului? Nu făceau cu toţii parte din aceeaşi armată? Crăpăturile. Nu le putea lăsa să se lărgească. Dacă avea să fie împreună cu Navani, trebuia să-şi dovedească sieşi că putea rămâne ferm în celelalte privinţe. — Nu, spuse. O să atac, dar numai după ce creezi un punct de coborâre a podurilor pentru echipele mele. Chiar şi atât e mai mult decât ar trebui să îngădui. Nu-ţi sili niciodată oamenii să facă un lucru pe care nu l-ai face tu însuţi. — Dar tu îi ataci pe parshendi! — N-aş face-o niciodată cărând unul dintre podurile alea, ripostă Dalinar. Îmi pare rău, bătrâne prieten. Nu te judec. Doar că asta-i ceea ce trebuie să fac eu. Sadeas clătină din cap, punându-şi coiful. — Ei bine, va trebui să se facă. Cinăm în seara asta împreună ca să discutăm strategia, cum am plănuit? — Cred că da. Dacă nu cumva face Elhokar o criză fiindcă lipsim amândoi de la ospăţul lui. Sadeas pufni. 1506

— Ăsta-i un lucru cu care va trebui să se obişnuiască. Şase ani în care benchetuieşti seară de seară încep să-ţi taie cheful de ospeţe. În plus, cred că după ce-o să-nvingem azi, micşorând numărul soldaţilor parshendi cu o treime, n-o să simtă nimic altceva decât încântare. Ne vedem pe câmpul de luptă. Dalinar dădu din cap, iar Sadeas sări de pe stâncă şi, odată ajuns jos, li se alătură ofiţerilor săi. Dalinar mai rămase sus, privind Turnul. Nu era doar mai mare decât majoritatea platourilor, ci şi mai denivelat, plin cu grămezi de crem solidificat, tare ca piatra. Terenul era vălurit, cu pante line, şi totuşi foarte neuniform – ca un câmp plin de ziduri scunde, acoperit cu o pătură de zăpadă. Vârful estic al platoului urca spre un punct a cărui înălţime domina Câmpiile. Cele două platouri pe care le foloseau se aflau în mijlocul laturii vestice; Sadeas avea să pornească de pe cel dinspre nord, iar Dalinar urma să atace de pe următorul, aflat imediat sub el, după ce Sadeas elibera un loc pentru aşezarea podurilor. „Trebuie să-i împingem pe parshendi către sud-est şi să-i încolţim acolo”, îşi zise el, frecându-şi bărbia. Totul depindea de asta. Pupa se afla sus, aproape de vârf, aşa că duşmanii ocupau deja o poziţie numai bună pentru ca Dalinar şi Sadeas să-i împingă către marginea stâncii. Probabil că parshendii aveau să le-o îngăduie, fiindcă astfel ajungeau într-o zonă mai înaltă. Dacă sosea o a doua armată duşmană, aceasta ar fi fost despărţită de prima. Şi alethii s-ar fi putut concentra asupra celor blocaţi în vârful Turnului, păstrându-şi o formaţie de apărare împotriva nouveniţilor. Avea să meargă. Se simţi cuprins de entuziasm. Sări pe o stâncă mai joasă, apoi 1507

coborî pe nişte fisuri asemănătoare unor trepte, ajungând pe platou, unde aşteptau ofiţerii săi. Pe urmă ocoli stânca, vrând să vadă cum mergeau lucrurile sub conducerea lui Adolin. Tânărul în Cristalarmură îndruma companiile care traversau podurile mobile ale lui Sadeas, îndreptându-se către platoul de pregătire dinspre sud. La mică distanţă, oamenii lui Sadeas intrau în formaţiile de asalt. Aşteptând începerea luptei în mijlocul primelor rânduri ale echipelor de podari, tovarăşii purtători de armură ai acestora îţi săreau în ochi. De ce li se îngăduia să poarte armuri? De ce numai lor, dar nu şi celorlalţi? Semănau cu acele carapace ale parshendilor. Dalinar clătină din cap. Asaltul începu, cu echipele de podari alergând în faţa armatei lui Sadeas şi apropiindu-se primele de Turn. — Unde vrei să atacăm, tată? întrebă Adolin, chemându-şi Cristalsabia şi sprijinindu-şi-o apoi pe apărătoarea de umăr, cu muchia ascuţită în sus. — Acolo, spuse Dalinar, arătându-i un punct de pe platoul lor de pregătire. Ai grijă să fie toată lumea gata. În depărtare, podarii începeau să moară. „Să vă arate Heralzii calea, bieţii de voi”, se gândi Dalinar. „Şi să mi-o arate şi mie.” ● Kaladin se mişca iute în bătaia vântului. Săgeţile curgeau în jurul lui, la foarte mică distanţă, aproape atingându-l cu penele lor din scoarţă subţire, vopsită. Trebuia să le lase să treacă astfel pe lângă el, să le creeze parshendilor impresia că nu mai lipsea mult ca să-l ucidă. 1508

Cu toate că le mai distrăgeau atenţia şi alţi patru podari şi cu toate că, în spatele lor, toţi ceilalţi oameni ai Podului Patru îşi făcuseră armuri din scheletele parshendilor căzuţi, cei mai mulţi arcaşi trăgeau în Kaladin. El era un simbol. Un stindard viu, care trebuia distrus. Se învârtea printre săgeţi, îndepărtându-le cu scutul. În el urla o furtună, de parcă sângele i-ar fi fost sorbit din trup şi înlocuit de vijelie. Energia îi trimitea furnicături în vârfurile degetelor. În faţa lui, parshendii îşi cântau melodia monotonă, încărcată de furie. Un cântec pentru cel care le pângărise morţii. El rămase în fruntea ţintelor false, lăsând săgeţile să ajungă cât mai aproape. Sfidându-le. Bătându-şi joc de ele. Cerându-le parshendilor să-l ucidă, până când nu mai căzu nicio săgeată şi vântul încremeni. Atunci se opri, ţinându-şi răsuflarea ca să păstreze furtuna în el. Parshendii se retrăgeau cu părere de rău din faţa forţei lui Sadeas. O forţă enormă, dacă ţineai cont că era vorba de atacul unui platou. Mii de oameni şi treizeci şi două de poduri. În ciuda strădaniilor lui Kaladin de a abate atenţia, cinci poduri căzuseră şi oamenii care le cărau fuseseră nimiciţi. Niciunul dintre soldaţii care dăduseră năvală dincolo de spărtură nu făcea vreun efort ca să-i atace pe arcaşii care trăgeau în Kaladin, dar aceştia dădeau înapoi, copleşiţi numericeşte. Câţiva îi aruncară priviri ostile, însoţite de un gest straniu, cu o mână dusă căuş la urechea dreaptă şi arătând către el cu cealaltă înainte de a se retrage definitiv. Kaladin nu-şi mai ţinu răsuflarea, iar Lumina de Furtună pulsă, 1509

părăsindu-l. Se afla într-un echilibru foarte fragil, absorbind destulă Lumină de Furtună încât să rămână în viaţă, dar nu atât de multă încât s-o zărească soldaţii care-l priveau. Turnul se înălţa în faţa lui, o lespede de piatră cu partea dinspre vest înclinată în jos. Era înconjurat de o spărtură atât de largă, încât se temuse că oamenii aveau să scape podul în abis când încercau săl aşeze. De cealaltă parte, Sadeas îşi desfăşurase forţele sub forma unei cupe şi îi împingea pe parshendi înapoi, într-o încercare de a-i oferi lui Dalinar o deschidere. Poate că ataca astfel ca să salveze imaginea imaculată a lui Kholin. Acesta nu trimitea podari la moarte. Cel puţin nu direct. Nu conta că venea pe urmele celor care căzuseră pentru ca Sadeas să poată traversa. Leşurile lor erau adevăratul lui pod. — Kaladin! strigă o voce din spate. Se răsuci. Unul dintre oamenii lui era rănit. „Dar-ar furtuna!” se gândi, repezindu-se către Podul Patru. În vene încă-i mai pulsa destul de multă Lumină de Furtună ca să nu simtă oboseala. Începuse să se simtă mulţumit de sine. Şase podalergări fără nicio victimă. Ar fi trebuit să-şi dea seama că nu putea să dureze. Îşi făcu loc printre podarii adunaţi şi-l găsi pe Cikatrice căzut la pământ, ţinându-şi laba piciorului în mâini, cu sângele scurgându-i-se printre degete. — Săgeată în laba piciorului, spuse rănitul printre dinţii încleştaţi. În afurisita de labă a piciorului! Cine e lovit în laba piciorului? — Kaladin! strigă Moash cu disperare. Podarii se dădură la o parte pentru a-i face loc lui Moash; îl 1510

aducea Teft, cu o săgeată ieşindu-i din umăr, în locul dintre platoşa făcută din carapace şi braţ. — Dar-ar furtuna! exclamă Kaladin, ajutându-l pe Moash să-l pună jos pe Teft. Podarul mai vârstnic părea năucit. Săgeata i se înfipsese adânc în muşchi. — S-apese cineva pe piciorul lui Cikatrice şi să-l lege cu un bandaj până când mă pot uita la el. Teft, mă auzi? — Îmi pare rău, flăcăule, murmură podarul cărunt, cu ochii sticloşi. Eu sunt… — Eşti bine, spuse Kaladin, grăbindu-se să ia nişte bandaje de la Lopen şi dând din cap, posomorât. Lopen avea să încălzească un cuţit pentru cauterizare. — Cine mai e? întrebă Kaladin. — Toţi ceilalţi sunt bine, spuse Drehy. Teft a-ncercat să-şi ascundă rana. Probabil c-a fost lovit când împingeam podul peste spărtură. Kaladin apăsă o bucată de tifon peste rană, apoi îi făcu semn lui Lopen să aducă repede cuţitul încins. — Vreau să stea cercetaşii noştri de veghe. Să fie siguri că parshendii nu încearcă vreo manevră, ca acum câteva săptămâni. Dacă sar pe platoul ăla ca s-ajungă la Podul Patru, suntem morţi. — Stai liniştit, spuse Pietroi, umbrindu-şi ochii. Sadeas îşi ţine oamenii în zona asta. De ei nu trece niciun parshendi. Cuţitul sosi; fumul se înălţa de pe toată lungimea lui, ondulânduse, iar Kaladin îl luă şovăind. Teft pierduse prea mult sânge; nu putea risca să-l coasă. Dar dacă răsucea cuţitul, i-ar fi putut lăsa o 1511

cicatrice urâtă, din cauza căreia să-i înţepenească muşchiul şi să nu mai poată mânui cu uşurinţă suliţa. Cu inima îndoită, Kaladin apăsă cuţitul pe rană, iar carnea sfârâi şi sângele se uscă în cruste negre. Din pământ ieşiră şerpuind durerospreni fibroşi şi portocalii. Într-o sală de operaţii puteai să coşi. Însă pe câmpul de luptă aceea era adesea singura soluţie. — Îmi pare rău, Teft. Kaladin clătină din cap şi continuă să lucreze. ● Oamenii începură să ţipe. Săgeţile loveau lemnul şi carnea, sunând ca nişte lovituri îndepărtate de secure ale unor tăietori de lemne. Dalinar aştepta alături de soldaţii lui, privind cum luptau oamenii lui Sadeas. „Bine-ar fi să ne facă loc”, se gândi. „Îmi doresc din ce în ce mai tare platoul ăsta.” Din fericire, Sadeas începu să pună stăpânire pe Turn cu iuţeală şi trimise trupe adiacente care să-i facă loc lui Dalinar. N-aveau cum să-şi ocupe complet poziţia înainte ca Dalinar să se pună, la rândul său, în mişcare. — Să vină cu mine o echipă de podari! strigă el, repezindu-se înainte. Îl urmă una dintre cele opt echipe de podari pe care i le împrumutase Sadeas. Dalinar trebuia s-ajungă neapărat pe platou. Parshendii observaseră ce se întâmpla şi începuseră să atace în forţă micul grup de soldaţi în verde şi alb trimis de Sadeas să apere zona de pătrundere. 1512

— Podari, acolo! spuse Dalinar, arătând locul. Oamenii se grăbiră să-şi aşeze podul, părând mulţumiţi că nu li se cerea să-l manevreze sub o ploaie de săgeţi. Imediat ce-l văzu pe poziţie, Dalinar traversă în goană, urmat de Garda de Cobalt. Chiar în faţa lui, soldaţii lui Sadeas se împrăştiau. Dalinar scoase un strigăt de luptă, încleştându-şi degetele apărate de Armură pe mânerul Aducătoarei Jurământului, care prindea contur din ceaţă. Izbi şirul de parshendi care se năpusteau, rotinduşi larg Sabia ţinută cu amândouă mâinile, şi doborî patru duşmani. Parshendii începură să intoneze o melodie monotonă în limba lor stranie, pornindu-şi astfel cântecul de război. Dalinar împinse un cadavru cu o lovitură de picior şi trecu la atac, apărând cu zel şi frenezie poziţia cucerită pentru el de oamenii lui Sadeas. Câteva minute mai târziu, în jur năvăliră propriii soldaţi. Cu Garda de Cobalt păzindu-i spatele, Dalinar intră în luptă înaintând pas cu pas şi împrăştiind duşmanii aşa cum n-o putea face decât un Cristalpurtător. Seceră primele rânduri ale parshendilor, lăsând locuri goale în jur, ca un peşte care sare din undele unei ape curgătoare, lovind în dreapta şi-n stânga, fără a-i lăsa pe duşmani să se organizeze. Cadavrele cu ochii arşi şi hainele crestate rămâneau în urma lui ca o dâră. Golurile erau umplute de tot mai mulţi soldaţi alethi. Adolin se repezea asupra unui grup de parshendi aflat în apropiere, în timp ce plutonul său din Garda de Cobalt îl urma la o distanţă sigură. Îşi aduse întreaga armată pe platoul asediat – era necesar să urce repede panta şi să-i împingă pe parshendi înapoi, blocându-i, astfel încât să nu poată scăpa. Sadeas trebuia să păzească laturile de nord şi de vest ale Turnului. 1513

Dalinar simţea vibraţia dată de ritmul luptei: melodia monotonă a parshendilor, icnetele şi strigătele soldaţilor, Cristalsabia din mâinile lui şi revărsarea de putere a Cristalarmurii. În el se înălţa Fiorul. De când nu-l mai cuprindea greaţa, îi dădea cu prudenţă frâu liber Ghimpelui Negru şi simţea încântarea oferită de dominarea unui câmp de bătaie şi dezamăgirea provocată de lipsa unui adversar pe măsură. Unde erau Cristalpurtătorii parshendi? Văzuse unul în timpul unei bătălii, cu câteva săptămâni în urmă. De ce nu mai apărea? Trimiseseră pe Turn atât de mulţi soldaţi şi niciun Cristalpurtător? Ceva greu îi lovi cu zgomot răsunător Cristalarmura şi o mică trâmbă din Lumina de Furtună scăpă prin îmbinările din partea de sus a braţului. Dalinar înjură şi-şi ridică o mână ca să-şi apere faţa, în timp ce privea cu atenţie împrejur. „Acolo”, îşi spuse zărind în apropiere o stâncă pe care stăteau câţiva parshendi, rotind cu ambele mâinii nişte praştii enorme. Pietrele de mărimea unui cap de om loveau deopotrivă alethi şi parshendi, deşi ţinta era, evident, el însuşi. Gemu când o piatră îl nimeri din nou în antebraţ, zdruncinându-i puţin întreaga Armură. Izbitura fusese destul de puternică, umplându-i apărătoarea braţului cu un păienjeniş de crăpături subţiri. Dalinar icni şi se avântă, alergând cu puterile sporite de Armură. Fiorul creştea în el cu tot mai multă forţă, aşa că izbi cu umărul un grup de parshendi, împrăştiindu-l, apoi îşi roti Sabia şi-i seceră pe cei prea lenţi ca să se retragă din calea lui. Se feri, trăgându-se iute într-o parte, în timp ce pe locul unde stătuse cădea o ploaie de 1514

pietre, apoi sări pe un bolovan scund. După doi paşi, făcu un nou salt, avântându-se către bordura de piatră pe care se aflau prăştiaşii. Se prinse de marginea ei cu o mână, ţinându-şi sabia în cealaltă. Parshendii de pe pragul îngust se dădură înapoi împleticindu-se, dar Dalinar se ridică destul de sus ca să-şi rotească Aducătoarea Jurământului la nivelul pulpelor lor, iar patru se prăbuşiră, rămânând fără picioare. El lăsă Sabia să-i cadă – şi arma dispăru – apoi se folosi de ambele mâini ca să se salte pe bordură. Acolo se opri ghemuindu-se, cu Armura zăngănind. Mai mulţi parshendi încercară să-şi rotească praştiile, însă el înhăţă dintr-un morman două pietre mari cât un cap de om – ţinându-le cu uşurinţă în palmele mâinilor înmănuşate – şi le azvârli către duşmani. Pietrele loviră cu destul de multă forţă ca să-i scoată pe prăştiaşi din formaţie, strivindu-le piepturile. Dalinar zâmbi şi continuă să arunce pietre. Când ultimul parshendi cădea de pe bordură, el se răsuci, chemându-şi Sabia şi cercetând cu privirea câmpul de luptă. Un zid de suliţe, tot numai albastru şi oţel oglindind lumina, înfrunta negrul şi roşul parshendilor. Oamenii lui se descurcau bine, împingându-i pe duşmani în sus, către sud, unde aveau să fie prinşi în cursă. Adolin le călăuzea eforturile, cu Armura strălucind. Respirând adânc şi simţindu-se pătruns de Fior, Dalinar îşi ridică deasupra capului Cristalsabia, cu razele soarelui reflectându-se în ea. Sub el, soldaţii ovaţionară, trimiţând în văzduh strigăte care acoperiră cântecul parshendilor. În jur i se iviră gloriospreni. Părinte al Furtunii, ce bine era să câştige din nou! Se aruncă de pe stâncă, de data asta preferând să nu mai coboare cu prudenţă. 1515

Nimeri în mijlocul unui grup de parshendi, izbindu-se de piatră în timp ce Lumina de Furtună albastră i se înălţa din Armură. Se răsuci, ucigând şi aducându-şi aminte de anii în care luptase alături de Gavilar – învingând, cucerind. În anii aceia, el şi Gavilar creaseră ceva. Făuriseră o naţiune solidă, unită, pornind de la ceva sfărâmat. Aidoma maeştrilor olăritului, care puteau reface un vas din ceramică fină după ce se zdrobise. Cu un urlet, Dalinar sparse liniile parshendilor, îndreptându-se către Garda de Cobalt, care se străduia să-l ajungă din urmă. — Îi strivim! strigă. Daţi de veste! Toate companiile urcă spre marginea Turnului. Soldaţii îşi înălţară suliţele şi mesagerii plecară în grabă să-i transmită ordinele. Dalinar se răsuci şi-i atacă pe parshendi, croindu-şi drum pentru ca el şi armata lui să poată înainta. La nord, forţele lui Sadeas erau blocate. Ei bine, armata lui putea lupta şi-n locul lor. Dacă izbutea să înainteze, Dalinar putea împărţi armata parshendilor în două, făcând apoi jumătatea din nord să fie strivită de oastea lui Sadeas şi pe cea din sud să se zdrobească de marginea stâncii. Soldaţii năvăleau în urma lui, iar Fiorul clocotea în el. Era o forţă. Mai mare decât a Cristalarmurii. O vitalitate mai presus de cea a tinereţii. O pricepere mai mare decât cea dobândită într-o viaţă de strădanii. O febră a puterii, în faţa Sabiei lui, parshendii cădeau unul după altul. Nu le putea tăia carnea, dar le împuţina rândurile. Avântul cu care-l atacaseră făcea adesea ca trupurile lipsite de viaţă ale acestora să treacă pe lângă el, împleticindu-se, cu ochii arzând. 1516

Începuseră să se împrăştie, fugind sau retrăgându-se. El zâmbea larg din spatele vizierei aproape translucide. Asta însemna să trăieşti. Asta însemna să deţii puterea. Gavilar fusese conducătorul, impulsul şi esenţa cuceririlor lor. Însă Dalinar fusese războinicul. Adversarii lor se predaseră, acceptând domnia lui Gavilar, însă Ghimpele Negru fusese cel care-i împrăştiase, cel care se duelase cu mai-marii lor şi cel care le omorâse cei mai buni Cristalputători. Dalinar strigă la parshendi, iar trupele acestora dădură înapoi, risipindu-se. Alethii dădură buzna înainte, ovaţionând. El li se alătură oamenilor săi, conducându-i în luptă pentru a nimici perechile de luptători parshedi care fugeau spre nord sau spre sud, în încercarea de a ajunge la grupurile mai mari care aşteptau acolo. Prinse din urmă o pereche. Unul se întoarse să-l înfrunte cu un ciocan, dar Dalinar îl seceră din mers, apoi îl înşfăcă pe celălalt şi-l azvârli la pământ cu o răsucire a braţului. Rânjind, îşi înălţă apoi Sabia, ridicându-se ameninţător deasupra soldatului. Parshendiul se rostogoli stângaci, ţinându-se de braţul pe care cu siguranţă i-l zdrobise când îl azvârlise la pământ. Ridică îngrozit privirea spre Dalinar, în timp ce în jurul său apăreau spaimospreni. Nu era decât un băietan. Înaltul prinţ încremeni, cu Sabia deasupra capului, cu muşchii încordaţi. Ochii aceia… chipul acela… Poate că parshendii nu erau oameni, dar trăsăturile lor – expresiile lor – erau omeneşti. Dacă nu ţineai cont de pielea marmorată şi de straniile excrescenţe care alcătuiau armura-carapace, băiatul ar fi putut fi unul dintre grăjdarii lui Dalinar. Ce vedea deasupra lui? Un monstru fără chip, într-o 1517

armură impenetrabilă? Care era povestea acelui tânăr? În momentul asasinării lui Gavilar nu era, probabil, decât un copil. Dalinar se retrase împleticindu-se, iar Fiorul îi dispăru. Un soldat din Garda de Cobalt trecu pe lângă ei şi îşi înfipse cu nepăsare sabia în gâtul băiatului parshendi. Dalinar ridică o mână, dar totul se petrecu prea repede, nu izbuti să intervină. Soldatul nici măcar nu-i observă gestul. Dalinar îşi coborî braţul. În jur năvăleau oamenii lui, năpustinduse asupra parshendilor care fugeau. Cei mai mulţi dintre aceştia încă mai luptau, opunându-li-se forţelor lui Sadeas într-o parte şi celor ale lui Dalinar în cealaltă. Marginea de est a platoului se afla acum la mică distanţă, în dreapta lui Dalinar – el se repezise asupra duşmanilor ca o suliţă, trecând prin mijlocul lor şi împingându-le jumătate din trupe spre nord şi jumătate spre sud. În jurul lui zăceau morţii. Mulţi căzuseră cu faţa în jos, loviţi în spate de suliţele sau săgeţile din tabăra lui Dalinar. Dintre parshendii doborâţi, unii erau încă vii, deşi îşi trăiau ultimele clipe. Murmurau sau şopteau un cântec straniu, obsedant. Cel pe care-l cântau când voiau să moară. Şoptită, melodia se înălţa ca blestemele spiritelor din Marşul Sufletelor. Cântecul morţii i se păruse întotdeauna lui Dalinar cel mai frumos lucru pe care-l auzise la parshendi. Acesta părea să-şi croiască drum printre gemetele, zăngănitul şi ţipetele luptei. Ca întotdeauna, cântecul fiecărui parshendi se potrivea perfect cu ale semenilor săi. Ca şi cum ar fi putut auzi cu toţii aceeaşi melodie venind de undeva, de departe, pentru a o cânta apoi cu buze printre care bolborosea sângele, cu o respiraţie şuierătoare. 1518

„Legile Războinicilor”, se gândi Dalinar, întorcându-se către soldaţii săi prinşi în luptă. „Nu le cere niciodată oamenilor tăi un sacrificiu pe care nu l-ai face tu însuţi. Nu le cere niciodată să lupte acolo unde tu însuţi ai refuza să lupţi. Nu-i cere niciodată nimănui să săvârşească o faptă cu care tu însuţi nu ţi-ai mânji mâinile.” Se simţi îngreţoşat. Nu era frumos. Nu era glorios. Nu era forţă, nu era energie, nu era viaţă. Era revoltător, dezgustător, oribil. „Dar l-au ucis pe Gavilar”, îşi spuse, căutând să-şi înfrângă cumva greaţa care-l cuprinsese dintr-odată. „Uneşte-i…” Rosharul fusese cândva unit. Oare unirea aceea îi indusese şi pe parshendi? „Nu ştii dacă poţi sau nu să te încrezi în viziuni”, îşi spuse, cu garda de onoare adunându-i-se în urmă. Ar putea veni de la Veghetoarea Nopţii sau de la Pustiitori. Sau de la cu totul altceva. În clipa aceea, orice obiecţie părea prea slabă. Ce voiau viziunile să facă? Să aducă pacea în Alethkar, să-şi unească poporul, să ţină cont de dreptate şi onoare în tot ce înfăptuia. Putea oare să nu le judece bazându-se pe asta? Îşi puse Cristalsabia pe umăr, înaintând printre luptătorii căzuţi şi îndreptându-se către parshendii din nord, prinşi între oamenii lui şi ai lui Sadeas. Greaţa era tot mai puternică. Ce i se întâmpla? — Tată! Strigătul lui Adolin era disperat. Dalinar se întoarse către fiul său, care alerga spre el. Cristalarmura tânărului era împroşcată cu sângele parshendilor, dar 1519

Sabia îi strălucea, ca întotdeauna. — Ce facem? întrebă Adolin, gâfâind. — Despre ce vorbeşti? spuse Dalinar. Fiul său se întoarse, arătând către sud-est – spre platoul aflat în sudul celui de pe care îşi începuseră atacul cu o oră în urmă. Acolo, sărind peste spărtura lată, se afla o a doua armată enormă de parshendi. Dalinar îşi săltă brusc viziera, lăsând aerul proaspăt să-i scalde faţa asudată. Făcu un pas înainte. Anticipase o asemenea posibilitate, dar cineva ar fi trebuit să le dea de veste. Unde erau cercetaşii? Ce se…? Simţi un fior rece. Tremurând, se târî către una dintre ridicăturile stâncoase cu pante line care împânzeau Turnul. — Tată? spuse Adolin, alergând în urma lui. Dalinar se căţără, cu ochii către culme, lăsând Sabia să-i cadă. Ajunse pe creastă şi se întoarse să privească spre nord, dincolo de armata parshendilor. Spre nord, către Sadeas. Adolin se urcă lângă el, săltându-şi viziera cu mâna înmănuşată. — O, nu… şopti. Traversând spărtura, armata lui Sadeas se retrăgea către platoul din nord, cel de pe care venise. Jumătate se afla deja de cealaltă parte. Cele opt echipe de podari pe care i le împrumutase lui Dalinar îşi luaseră podurile şi dispăruseră. Sadeas îi abandona pe Dalinar şi pe soldaţii lui, lăsându-i pe Câmpiile Sfărâmate singuri şi înconjuraţi din trei părţi de parshendi. Pleca şi îşi lua toate podurile cu el. 1520

66 LEGILE RĂZBOINICILOR „Incantaţia aia, cântecul ăla, vocile alea aspre.” Kaktach 1173, cu 16 secunde înainte de moarte. Un olar de vârstă mijlocie. Conform zvonurilor, în ultimii doi ani avusese vise stranii în timpul marilor furtuni.

Kaladin descoperi cu grijă rana lui Cikatrice, ca să-i cerceteze cusătura şi să-i schimbe bandajele. Săgeata îl nimerise în dreapta gleznei, fusese deviată de capătul peroneului şi o luase în jos, sfâşiind muşchii de pe partea laterală a labei piciorului. — Ai avut mare noroc, îi spuse punându-i un alt bandaj. O să poţi merge din nou dacă nu-ţi sprijini greutatea de piciorul ăsta până când se vindecă. O să punem câţiva oameni să te care înapoi în tabără. În spatele lor continuau strigătele şi loviturile, iar bătălia dezlănţuită îşi înteţea ritmul. Lupta se purta acum departe, concentrându-se către marginea estică a platoului. În dreapta lui Kaladin, Teft bea apa pe care Lopen i-o turna direct în gură. Bărbatul mai vrâstnic se încruntă, luând burduful ciungului în mâna teafără. — Nu sunt infirm, se răsti. Scăpase de ameţeala de la început, dar era slăbit. Kaladin se destinse, simţindu-se secătuit. Când Lumina de 1521

Furtună dispărea, era istovit. Dar avea să-şi revină în curând. De la începutul atacului trecuse mai bine de o oră. Mai avea în pungă câteva sfere impregnate; se silea să se împotrivească dorinţei de a le absorbi Lumina. Se ridică în picioare, cu gândul să adune câţiva oameni care să-i ducă pe Cikatrice şi pe Teft în partea opusă a platoului, pentru cazul în care lupta lua o întorsătură urâtă şi erau nevoiţi să se retragă. Dar era puţin probabil; când se uitase ultima oară, soldaţii alethi se descurcau bine. Îşi îndreptă din nou privirea spre câmpul de bătaie. Şi încremeni. Sadeas se retrăgea. La început, lucrurile pe care le vedea i se păruseră atât de improbabile, încât nu reuşi să accepte realitatea. Sadeas îşi punea oamenii să facă un ocol, ca să atace din altă direcţie? Ba nu, ariergarda traversa deja podurile, iar stindardul lui Sadeas se apropia. Oare înaltul prinţ era rănit? — Drehy, Leyten, luaţi-l pe Cikatrice. Pietroi şi Peet, voi luaţi-l pe Teft. Duceţi-vă repede pe latura de vest a platoului şi pregătiţi-vă de plecare. Voi, ceilalţi, ocupaţi-vă poziţiile lângă pod. Observând abia atunci ce se întâmpla, oamenii îi dădură ascultare, neliniştiţi. — Moash, tu vino cu mine, adăugă Kaladin, îndreptându-se cu paşi repezi spre pod. Moash se grăbi să-l ajungă din urmă. — Ce se petrece? — Sadeas se retrage, răspunse Kaladin, cu ochii la valul de oameni în verde care se îndepărtau de liniile parshendilor, părând 1522

să se prelingă precum ceara topită. Şi n-are niciun motiv. Lupta abia a început şi forţele lui câştigă. Singura explicaţie care-mi vine în minte e că el însuşi a fost rănit. — Şi de ce să retragă o întreagă armată pentru asta? se miră Moash. Doar nu crezi că a… — Stindardul lui e încă ridicat, îl întrerupse Kaladin. Probabil că nu e mort. Dacă nu cumva l-au lăsat aşa ca să nu intre oamenii în panică. El şi Moash ajunseră la marginea podului. În spatele lor se alinie cu iuţeală restul echipei. Matal era de cealaltă parte a spărturii, unde vorbea cu comandantul ariergărzii. După un scurt schimb de cuvinte, traversă şi începu să alerge de la o echipă de podari la alta, strigându-le să fie gata să-şi ridice podurile. Aruncă o privire spre oamenii lui Kaladin, văzu că erau deja pregătiţi şi se grăbi să plece mai departe. În dreapta lui Kaladin, pe platoul alăturat – cel care fusese punctul de plecare al asaltului lui Dalinar – cele opt poduri date cu împrumut se îndepărtau de câmpul de luptă, fiind cărate de echipele lor către platoul unde se aflau toţi ceilalţi podari. Un ofiţer ochi-luminoşi – pe care Kaladin nu-l cunoştea – dădea ordinele. Dincolo de ele, mai departe, spre sud, îşi făcuse apariţia o nouă armată parshendi, care năvălea pe Turn. Sadeas se apropie de spărtură în şaua calului său. Vopseaua Cristalarmurii îi strălucea în soare; n-avea nici măcar o singură zgârietură. De fapt, întreaga lui gardă de onoare era nevătămată. Deşi fuseseră pe Turn, se îndepărtaseră de inamici şi făcuseră calentoarsă. De ce? 1523

Şi apoi Kaladin văzu. Armata lui Dalinar Kholin, care în momentul acela lupta la jumătatea părţii de sus a platoului care avea forma unei pene de lemn, era înconjurată. Noua forţă parshendi se revărsa în zonele controlate până atunci de Sadeas, care ar fi trebuit să asigure retragerea lui Dalinar. — Îl abandonează! exclamă Kaladin. A fost o capcană. O înşelătorie. Sadeas îi lasă pe Înaltul Prinţ Kholin şi pe toţi oştenii lui să moară. Ocoli capătul podului, făcându-şi loc printre soldaţii care coborau de pe el. Moash înjură şi îl urmă. Kaladin nu ştia de ce îşi făcea loc cu coatele ca s-ajungă la podul următor – Podul Zece – pe care traversa Sadeas. Poate simţea nevoia să se convingă că înaltul prinţ nu era rănit. Poate că era încă uluit. Ceea ce vedea era o imensă trădare, pe lângă care trădarea lui Amaram faţă de el însuşi părea aproape banală. Sadeas traversă podul, cu copitele calului lovind zgomotos lemnul. Era însoţit de doi ochi-luminoşi în armuri obişnuite, şi toţi trei îşi ţineau coifurile sub braţ, ca la paradă. Garda de onoare îl opri pe Kaladin cu gesturi ostile. Însă ajunsese destul de aproape ca să vadă că Sadeas era într-adevăr nevătămat. Şi, totodată, destul de aproape ca să-i studieze figura orgolioasă când îşi întoarse calul şi se uită în urmă, spre Turn. A doua armată parshendi mişuna în jurul soldaţilor lui Kholin, înconjurându-i. Şi, chiar dacă n-ar fi fost aşa, Kholin n-avea poduri. Nu se putea retrage. — Ţi-am spus, bătrâne prieten, zise Sadeas cu glas scăzut, dar clar, acoperind strigătele din depărtare. Ţi-am spus că onoarea asta 1524

a ta o să te ucidă într-o bună zi. Clătină din cap. Apoi îşi întoarse calul şi se îndepărtă de câmpul de luptă. ● Dalinar doborî o pereche de luptători parshendi. Dar exista întotdeauna alta care să-i ia locul. Îşi încleştă fălcile, intră în Postura Vântului şi îşi luă o poziţie defensivă, rămânând pe mica lui movilă de pe coasta dealului, ca o stâncă pe care valul de parshendi trebuia s-o spargă. Sadeas îşi plănuise bine retragerea. Soldaţii lui nu avuseseră niciun fel de probleme; li se ordonase să lupte astfel încât să se poată îndepărta cu uşurinţă de inamici. Pentru traversare avuseseră la dispoziţie patruzeci de poduri. Luate laolaltă, toate acestea îl ajutaseră să-şi abandoneze aliatul cu mare repeziciune, ţinând cont de modul în care se scurgea timpul pe durata bătăliilor. Deşi Dalinar le ordonase oamenilor săi să-şi forţeze înaintarea, sperând să-l prindă pe Sadeas înainte de retragerea podurilor, nu izbutiseră să se mişte cu destulă iuţeală. Podurile lui Sadeas erau deja trase şi întreaga lui armată îşi încheiase traversarea. Adolin lupta alături. Erau doi bărbaţi obosiţi, în Cristalarmuri, înfruntând o armată întreagă. Crăpăturile Armurilor ajunseseră la un număr înspăimântător. Niciuna nu era foarte gravă, dar prin toate se prelingea preţioasa Lumină de Furtună. Se înălţa în şuviţe firave, aidoma cântecelor parshendilor muribunzi. — Te-am avertizat să nu te-ncrezi în el! urlă Adolin în timp ce lupta, nimicind o pereche de parshendi şi fiind ţinta valului de săgeţi trimis de un grup de arcaşi care se instalase în apropiere. 1525

Armura îi era împroşcată de săgeţi care îi zgâriau vopseaua. Una nimeri într-o crăpătură, lărgind-o. — Ţi-am spus, continuă să strige Adolin, coborându-şi braţul din dreptul feţei şi secerând următoarea pereche de parshendi chiar în momentul în care aceştia se pregăteau să-i dea o lovitură de ciocan. Ţi-am spus că e un ţipar! — Ştiu! îi răspunse Dalinar, tot cu un strigăt. — Am picat drept în laţ, continuă Adolin, strigând ca şi cum nu lar fi auzit pe Dalinar. L-am lăsat să ne ia podurile. L-am lăsat să ne aducă pe platou înaintea sosirii celui de-al doilea val de parshendi. L-am lăsat să controleze cercetaşii. Şi chiar am sugerat un mod de atac în urma căruia să rămânem încercuiţi dacă nu ne mai sprijinea el! — Ştiu. Dalinar îşi simţi inima strângându-i-se în piept. Sadeas dusese la îndeplinire un plan pus la cale cu grijă, iar trădarea fusese deplină. Nu-l copleşiseră duşmanii, nu se retrăsese ca să fie în siguranţă – deşi, odată întors în tabără, avea să pretindă fără îndoială că aşa se petrecuseră lucrurile. Un dezastru, avea să spună. Parshendi pretutindeni. Atacând împreună stricaseră echilibrul şi – din nefericire – el fusese silit să se retragă şi să-şi părăsească prietenul. A, poate că o parte din oamenii lui Sadeas aveau să vorbească, să spună adevărul, iar ceilalţi înalţi prinţi aveau să ştie, fără urmă de îndoială, ce se petrecuse în realitate. Dar nimeni n-avea să-l provoace pe Sadeas direct. Nu după o manevră atât de puternică, de hotărâtoare. În tabere, povestea lui avea să fie acceptată. Ceilalţi înalţi prinţi 1526

erau prea nemulţumiţi de Dalinar ca să protesteze. Singurul care ar fi putut să spună lucrurilor pe nume era Elhokar, dar Sadeas se bucura de favorurile lui. Asta îi frângea inima lui Dalinar. Totul nu fusese decât prefăcătorie? Îl judecase pe de-a-ntregul greşit pe Sadeas? Şi cum rămânea cu cercetările prin care acesta îl dezvinovăţise? Cu planurile şi cu amintirile lor? Numai minciuni, toate? „Ţi-am salvat viaţa, Sadeas.” Dalinar privi stindardul celuilalt înalt prinţ traversând platoul alăturat. În mijlocul acelui grup îndepărtat, un călăreţ în Cristalarmură stacojie se întoarse şi se uită înapoi. Sadeas, uitându-se cum lupta Dalinar să-şi apere viaţa. O siluetă care se opri o clipă, apoi se răsuci în loc şi-şi continuă drumul. Parshendii înconjurau poziţia de avangardă unde luptau Dalinar şi Adolin, chiar în faţa armatei lor. Copleşeau garda lui Dalinar, care se repezi şi ucise altă pereche de inamici, primind încă o lovitură în antebraţ. Parshendii mişunau împrejurul său, iar garda lui începea să cedeze. — Retrage-te! îi strigă lui Adolin, dând la rândul său înapoi şi apropiindu-se de grosul armatei. Tânărul înjură, dar făcu ce i se ordonase. El şi tatăl lui se retraseră în spatele primei linii a apărării. Gâfâind, Dalinar îşi scoase coiful crăpat. Luptase fără oprire îndeajuns de mult ca să i se taie răsuflarea, în ciuda Cristalarmurii. Un soldat din gardă îi întinse un burduf cu apă, iar Adolin primi un altul. Dalinar îşi stropi gura deschisă şi faţa cu apa aceea caldă. Avea gustul metalic al apei de furtună. 1527

Adolin îşi lăsă burduful în jos şi apa susură, umplându-i gura. Întâlni privirea tatălui său şi îi văzu faţa chinuită, sumbră. Ştia. Aşa cum ştia şi Dalinar. Cum ştiau probabil şi soldaţii. Nu puteau supravieţui în bătălia aceea. Parshendii nu lăsau în urmă supravieţuitori. Dalinar îşi adună puterile, aşteptând acuzaţiile lui Adolin. Băiatul avusese dreptate tot timpul. Şi, indiferent ce-ar fi fost viziunile, îl înşelaseră cel puţin într-o privinţă. Încrederea acordată lui Sadeas le adusese osânda. Oamenii mureau la câţiva paşi distanţă, ţipând şi blestemând. Dalinar tânjea să intre în luptă, dar trebuia să se odihnească. Pierderea unui Cristalpurtător din cauza oboselii nu le-ar fi slujit la nimic oamenilor săi. — Ei? i se adresă lui Adolin. Spune-o. Am fost duşi la pieire din cauza mea. — Eu… — E vina mea, sublinie Dalinar. N-ar fi trebuit să pun casa noastră în primejdie de dragul unor vise prosteşti. — Nu, zise Adolin, părând surprins de propriile cuvinte. Nu, tată, nu e vina ta. Dalinar se holbă la fiul lui. Se aşteptase s-audă cu totul altceva. — Ce-ar fi trebuit să faci? întrebă Adolin. Să nu mai încerci să transformi Alethkarul în ceva mai bun? Să devii la fel ca Sadeas şi ca toţi ceilalţi? Nu. N-aş fi vrut să devii un asemenea om, indiferent ce-am fi câştigat astfel. Aş vrea ca Heralzii să nu-i fi îngăduit lui Sadeas să ne atragă în capcană, dar n-o să te învinuiesc pentru această amăgire. Adolin întinse mâna şi-l strânse pe Dalinar de braţul acoperit de 1528

Armură. — Ai făcut bine că ai respectat Legile Războinicilor. Ai făcut bine că ai încercat să uneşti Alethkarul. Iar eu am fost un neghiob fiindcă am încercat să te-mpiedic la fiecare pas. Poate că dacă nu mi-aş fi petrecut atât de mult timp abătându-ţi atenţia, ţi-ai fi dat seama că ziua asta avea să vină. Dalinar îşi strânse pleoapele, uluit. Adolin rostise toate acele cuvinte? Ce se schimbase la el? Şi de ce i le spunea atunci, în pragul celui mai cumplit dintre eşecurile lui? Însă ecoul vorbelor sale nu se stingea, iar Dalinar îşi simţi vinovăţia destrămându-se şi risipindu-se printre urletele muribunzilor. Era un sentiment egoist. Oare ar fi trebuit să se schimbe? Da, ar fi putut să fie mai prudent. Ar fi putut să nu se încreadă atât de mult în Sadeas. Dar ar fi putut să renunţe la Legile Războinicilor? Să devină iarăşi ucigaşul nemilos care fusese în tinereţe? Nu. Avea importanţă că viziunile greşiseră în privinţa lui Sadeas? Îi era ruşine de omul în care îl transformaseră acestea, laolaltă cu lucrurile pe care le citise în carte? În sinea lui, ultima piesă, ultima cheie de boltă îşi găsi locul potrivit, iar el descoperi că nu-şi mai făcea griji. Toate nedumeririle i se spulberaseră. Ştia, în sfârşit, ce avea de făcut. Nu-şi mai punea întrebări. Nu mai era nesigur. Întinse mâna şi îl strânse pe Adolin de braţ. — Mulţumesc. Tânărul dădu scurt din cap. Încă mai era furios. Dalinar îşi dădea seama de asta, dar fiul său se hotărâse să-l urmeze – iar a urma un 1529

conducător însemna, printre altele, să-l susţii chiar şi atunci când mersul luptei se întorcea împotriva lui. Se desprinseră unul de celălalt şi Dalinar se întoarse către soldaţii din jur. — E timpul să luptăm, le spuse cu voce din ce în ce mai puternică. Şi o facem nu fiindcă ne dorim gloria, ci fiindcă alte căi sunt mai rele. Nu respectăm Legile Războinicilor pentru că ne aduc câştiguri, ci pentru că ne dezgustă oamenii în care ne-am transforma altminteri. Ne aflăm singuri aici, pe acest câmp de luptă, pentru că suntem ceea ce suntem. Adunaţi în jurul lui ca un inel, membrii Gărzii de Cobalt se întoarseră, toţi ca unul, să-l privească. Dincolo de ei, soldaţii păstraţi ca rezervă – ochi-luminoşi şi ochi-întunecaţi deopotrivă – se strânseră mai aproape, cu groază în ochi, dar cu feţe hotărâte. — Moartea e sfârşitul tuturor oamenilor, strigă Dalinar. Dar cum e măsurat omul, odată ce nu mai este? După averea pe care-a adunat-o şi pentru care i se ceartă moştenitorii? După gloria pe carea dobândit-o, doar pentru a trece apoi asupra celor care l-au ucis? După poziţia înaltă pe care-a deţinut-o din întâmplare? Nu. Luptăm aici pentru că înţelegem. Sfârşitul e acelaşi. Ceea ce-i deosebeşte pe oameni e calea aleasă. Când vom gusta acel sfârşit, o vom face ţinându-ne capul sus, cu ochii către soare. Ridică mâna, chemând Aducătoarea Jurământului. — Nu mi-e ruşine de ceea ce am devenit, strigă el, descoperind că spunea adevărul. Era atât de straniu să te simţi eliberat de orice sentiment de vinovăţie. 1530

— Alţii se pot înjosi ca să mă distrugă, continuă el. Să se bucure de gloria lor. Eu mi-o păstrez pe-a mea! Cristalsabia prinse contur, căzându-i în mână. Oamenii nu ovaţionară, dar se ţinură mai drepţi, devenind mai mândri. Groaza care pusese stăpânire pe el se mai diminuă puţin. Adolin îşi puse coiful şi propria Sabie îi apăru în mână, acoperită de condens. Dădu aprobator din cap. Şi iarăşi se avântară împreună în luptă. „Şi astfel mor”, îşi zise Dalinar, lovind şirurile de parshendi. Şi îşi găsi pacea. Un sentiment atât de neaşteptat pe un câmp de luptă, dar cu atât mai bine-venit. Îşi descoperi totuşi un regret: îl lăsa pe sărmanul Renarin ca Înalt Prinţ Kholin, derutat şi înconjurat de duşmani care se îngrăşaseră cu carnea tatălui şi a fratelui său. „N-am apucat să-i dau Cristalarmura pe care i-am făgăduit-o”, îşi zise. „Va trebui să-şi croiască drum fără ea. Onoarea străbunilor să te aibă în pază, fiule. Fii puternic – şi învaţă să fii înţelept mai repede decât a făcut-o tatăl tău. Adio.”

1531

67 CUVINTE „Să nu mă mai doară! Să nu mai plâng! Dai-Gonarthis! Pescarul Negru se repede la durerea mea şi mi-o devorează!” Tanatesach 1173, cu 28 de secunde înainte de moarte. O saltimbancă ambulantă, ochi-întunecaţi. A se lua notă de similitudinea cu proba 117289.

Podul Patru rămăsese în urma restului armatei. Cu doi răniţi, pe care-i cărau patru oameni, greutatea podului îi băga în pământ. Din fericire, Sadeas îşi adusese aproape toate podurile, printre acestea numărându-se şi cele opt pe care i le împrumutase lui Dalinar. Ceea ce însemna că soldaţii nu erau nevoiţi să aştepte echipa lor ca să traverseze. Kaladin se simţea istovit până-n măduva oaselor, iar podul de pe umerii lui părea făcut din piatră. Nu se mai simţise atât de obosit din prima sa zi de podar. Syl plutea înaintea lui, privindu-l îngrijorată în timp ce mergea în fruntea oamenilor săi, cu faţa scăldată în sudoare, luptându-se la fiecare pas cu terenul denivelat. În faţa lor, ultima parte a armatei lui Sadeas se aduna de-a lungul spărturii, traversând-o. Platoul pe care se grupaseră înainte de atac era aproape pustiu. Doar la gândul cumplitei cutezanţe a faptei lui Sadeas, Kaladin se simţea întors pe dos. Până atunci, credea că lui i se întâmplase ceva oribil. Însă acolo Sadeas condamnase la moarte 1532

mii de oameni, ochi-luminoşi şi ochi-întunecaţi deopotrivă. Pe care-i numise aliaţi. Trădarea părea să-l apese pe Kaladin la fel de greu ca podul. Îl strivea, îi tăia răsuflarea. Mai exista speranţă pentru oameni? Îi ucideau pe cei pe care ar fi trebuit să-i iubească. La ce bun să lupţi şi la ce bun să câştigi dacă între duşmani şi aliaţi nu exista nicio diferenţă? Ce era victoria? O absurditate. Ce însemnau morţile prietenilor şi ale camarazilor de arme? Nimic. Întreaga lume era un buboi îngreţoşător de verde şi de infestat cu putreziciune. Amorţiţi, Kaladin şi ceilalţi ajunseră la spărtură, dar prea târziu ca să mai ajute la traversare. Cei pe care-i trimisese înainte erau acolo: Teft cu o figură sumbră, Cikatrice sprijinindu-se într-o suliţă ca să nu-şi lase greutatea pe piciorul rănit. În apropiere zăcea un mic grup de suliţaşi morţi. Când era cu putinţă, soldaţii lui Sadeas îşi recuperau răniţii, însă unii muriseră în timp ce erau ajutaţi. Dintre aceştia, o parte fuseseră abandonaţi; era evident că Sadeas se grăbea să părăsească locul. Morţilor nu li se luase echipamentul. Probabil că acolo îşi găsise Cikatrice cârja. Nişte amărâţi de podari aveau să se întoarcă mai târziu ca să ia tot ce era de luat de la ei şi de la leşurile oamenilor din armata lui Dalinar. Echipa lui Kaladin lăsă podul jos, iar el îşi şterse fruntea. — Nu puneţi podul peste spărtură, le spuse celorlalţi. Aşteptaţi să traverseze şi ultimul soldat, apoi treceţi-l peste unul din celelalte poduri. Matal îi văzu, dar nu le ceru nici el să-şi aşeze podul. Îşi dădea seama că abia ar fi avut timp să-l fixeze pe poziţie înainte de a fi 1533

nevoiţi să-l ridice iarăşi. — Avem ce vedea, nu? spuse Moash, venind lângă Kaladin şi uitându-se în urmă. Kaladin se întoarse. Turnul se înălţa în spatele lor, înclinat către ei. Armata lui Kholin era un cerc albastru, blocat la jumătatea pantei după ce încercase să forţeze coborârea şi s-ajungă la Sadeas înainte de retragerea podurilor. Parshendii erau un roi întunecat, cu pete de roşu de la pielea lor marmorată. Se îngrămădeau în jurul inelului alethi, micşorându-l. — Ce ruşine! exclamă Drehy, aşezat pe marginea podului lor. Mă scârbeşte. Ceilalţi podari dădură din cap, iar pe Kaladin îl surprinse îngrijorarea care li se citea pe chipuri. Pietroi şi Teft li se alăturară lui Kaladin şi lui Moash, purtându-şi cu toţii armurile din carapace parshendi. El se bucura că îl lăsaseră pe Shen în tabără. La vederea tuturor acestor lucruri, ar fi rămas complet încremenit. Teft îşi susţinea braţul rănit. Pietroi îşi umbri ochii cu o mână şi clătină din cap, privind spre vest. — E o ruşine. Pentru Sadeas. Şi pentru noi. — Podul Patru! strigă Matal. Haideţi! Îşi flutura mâna, făcându-le semn să părăsească platoul, trecând pe Podul Şase. Lui Kaladin îi veni brusc o idee. O idee fantastică, înflorindu-i în minte ca un mugur-de-stâncă. — O să vă urmăm pe podul nostru, Matal, strigă el. Abia am ajuns la spărtură. Mai avem nevoie să ne tragem sufletul câteva minute. — Traversaţi imediat! zbieră Matal. 1534

— Asta o să ne facă doar să rămânem şi mai mult în urmă! ripostă Kaladin. Vrei să-i explici lui Sadeas de ce trebuie să ţină pe loc o întreagă armată pentru o nenorocită de echipă de podari? Avem podul. Lasă-mi oamenii să se odihnească. Vă prindem din urmă mai târziu. — Şi dacă vin sălbaticii ăia după voi? întrebă Matal. Kaladin ridică din umeri. Matal îşi strânse pleoapele, părând să-şi dea seama cât de mult îşi dorea să se-ntâmple asta. — Treaba voastră! strigă acesta, grăbindu-se să traverseze pe Podul Şase, în timp ce erau ridicate toate celelalte. După câteva secunde, echipa lui Kaladin rămânea singură pe acea parte a spărturii, în timp ce armata se retrăgea către vest. El zâmbi larg. — Nu-mi vine să cred, după ce ne-am făcut atâtea griji… Suntem liberi! Ceilalţi se întoarseră spre el, nedumeriţi. — O s-o pornim după ei peste puţin timp – îi lămuri el, înflăcărat –, iar Matal o să presupună că ne vom continua drumul spre tabără. O să rămânem din ce în ce mai mult în urma armatei, până când nu ne vor mai vedea. Atunci o s-o luăm spre nord, folosindu-ne de pod ca să traversăm Câmpiile. Putem scăpa mergând într-acolo, şi toată lumea o să presupună că ne-au prins parshendii şi ne-au măcelărit! Ceilalţi îl priviră cu ochi mari. — Provizii, spuse Teft. — Avem sferele astea, zise Kaladin scoţându-şi punga. O avere, chiar aici. Putem lua armurile şi armele morţilor de-acolo şi-o să ne 1535

folosim de ele ca să ne apărăm de tâlhari. O să fie greu, dar n-o să ne urmărească nimeni! Oamenii începură să se entuziasmeze. Dar ceva îl făcu pe Kaladin să şovăie. „Şi ce-o să se-ntâmple cu răniţii din tabără?” — Eu va trebui să rămân în urmă, spuse. — Ce? întrebă Moash. — Cineva trebuie s-o facă, răspunse el. Pentru binele răniţilor din tabără. Nu-i putem părăsi. Iar dacă rămân eu în urmă, voi avea o poveste credibilă. Răniţi-mă şi lăsaţi-mă pe unul dintre platouri. Sunt sigur că Sadeas o să trimită oameni după lucrurile morţilor. O să le spun că echipa mea a fost vânată pentru c-a profanat leşurile parshendilor şi că podul ne-a fost aruncat în spărtură. Îmi vor da crezare; au văzut ce mult ne urăsc parshendii. Toată echipa stătea acum în picioare, schimbând priviri stânjenite. — Nu plecăm fără tine, spuse Sigzil. Mulţi alţii dădură din cap, încuviinţând. — O să vă urmez, făgădui Kaladin. Nu-i putem lăsa pe oamenii ăia în urmă. — Kaladin, flăcăule… începu Teft. — O să vorbim despre mine mai târziu, îl întrerupse el. Poate-o să vin cu voi şi-o să ne furişăm mai târziu în tabără, ca să-i salvăm pe cei răniţi. Deocamdată luaţi tot ce puteţi de la morţii ăştia. Podarii şovăiră. — E un ordin! Se puseră cu toţii în mişcare fără să se mai împotrivească şi se grăbiră să jefuiască leşurile abandonate de Sadeas. Kaladin rămase 1536

de unul singur lângă pod. Se simţea totuşi neliniştit. Nu era vorba doar de răniţii din tabără. Ce mai era, atunci? Li se ivise o ocazie fantastică. De soiul celor pentru care ar fi fost în stare să ucidă în toţi acei ani de când era sclav. Ocazia de a se face nevăzuţi, de a fi crezuţi morţi? N-aveau nevoie să lupte. Erau liberi. Atunci de ce era atât de îngrijorat? Se întoarse să-şi supravegheze oamenii şi observă, şocat, că alături de el stătea cineva. O femeie translucidă, din lumină albă. Era Syl, aşa cum n-o mai văzuse niciodată; de mărimea unui om obişnuit, cu mâinile strânse în faţă, cu părul şi rochia fluturându-i într-o parte, în vânt. N-avusese idee că se putea înfăţişa sub asemenea dimensiuni. Se uita către est, îngrozită, cu ochii mari, plini de durere. Era faţa unui copil care e martor la o crimă brutală, pierzându-şi astfel inocenţa. Kaladin se răsuci încet şi privi în direcţia în care se uita ea. Către Turn. Către armata disperată a lui Dalinar Kholin. La vederea acelor soldaţi, i se frânse inima. Lupta lor era lipsită de speranţă! Fuseseră abandonaţi. Încercuiţi. Lăsaţi singuri, ca să moară. „Avem un pod”, îşi dădu el seama. „Dacă l-am putea aşeza…” Atenţia celor mai mulţi parshendi se îndrepta către armata alethi, având doar o rezervă simbolică jos, lângă spărtură. Un grup destul de mic pentru ca podarii să-l poată înfrânge. Ba nu. Era o idioţenie. Erau mii de parshendi care-i blocau drumul lui Kholin către spărtură. Şi cum şi-ar fi putut aşeza podul fără arcaşi care să-i susţină? 1537

Încheindu-şi scurta incursiune de jaf, mai mulţi podari se întoarseră. Pietroi i se alătură lui Kaladin şi se uită la rândul său spre vest, înnegurându-se la faţă. — E cumplit, spuse. Nu putem face nimic ca să-i ajutăm? Kaladin clătină din cap. — Ar fi sinucidere, Pietroi. Ar trebui să mergem la asalt fără nicio armată care să ne susţină. — Nu ne-am putea abate doar puţin din drum? întrebă Cikatrice. Să aşteptăm, să vedem dacă nu cumva Kholin îşi poate croi drum către noi? Dacă izbuteşte, aşezăm podul. — Nu, răspunsese Kaladin. Dacă rămânem în afara bătăii săgeţilor armatei lui Kholin, o să-şi închipuie că suntem cercetaşi trimişi de Sadeas. Trebuie să alergăm spre spărtură. Altminteri n-o să coboare nicidecum la noi. Auzind asta, podarii păliră. — În plus, adăugă Kaladin, dacă reuşim cumva să-i salvăm pe unii dintre oamenii ăştia, vor duce vorba, iar Sadeas va afla că suntem în viaţă. Ne va hăitui şi ne va ucide. Întorcându-ne, renunţăm la şansa de a fi liberi. Dând din cap, podarii îi aprobară spusele. Se adunaseră cu toţii, aducând arme. Era timpul să plece. Kaladin încercă să scape de disperarea cuibărită în el. Acel Dalinar Kholin era, probabil, ca toţi ceilalţi. Ca Roshone, ca Sadeas, ca orice alt ochi-luminoşi. Făcând-o pe virtuosul, însă corupt în interior. „Dar îl însoţesc o mie de soldaţi ochi-întunecaţi”, îl contrazise o parte a fiinţei sale. „Oameni care nu merită această soartă cumplită. Oameni ca fostul meu pluton de suliţaşi.” 1538

— Nu le datorăm nimic, şopti. Avea impresia că zăreşte stindardul albastru al lui Dalinar Kholin, fluturând în fruntea armatei. — Tu i-ai băgat în asta, Kholin. N-o să-mi las oamenii să moară pentru tine. Se întoarse cu spatele către Turn. Syl continua să stea alături de el, cu faţa spre est. Disperarea din privirea ei îi sfâşie sufletul. — Vântsprenii sunt atraşi de vânt – întrebă ea încet – sau ei sunt cei care îi dau naştere? — Nu ştiu, răspunse Kaladin. Are importanţă? — Poate că nu. Ştii, mi-am adus aminte ce fel de spren sunt. — E momentul potrivit pentru asta, Syl? — Unesc lucrurile, Kaladin, zise ea, răsucindu-se şi întâlnindu-i privirea. Sunt un onoarespren. Un spirit al jurămintelor. Al făgăduielilor. Şi al nobleţei. Kaladin auzea slab zgomotele luptei. Sau nu era decât mintea lui, căutând ceva despre care ştia că se afla acolo? Putea să audă oamenii murind? Îi vedea pe soldaţi fugind, împrăştiindu-se, părăsindu-şi lordul comandant? Toţi ceilalţi se îndepărtau în goană. Kaladin îngenunchea lângă trupul neînsufleţit al lui Dallet. Un stindard verde cu roşu-închis, aproape violet, flutura stingher pe câmpul de luptă. — Am mai trăit asta! urlă Kaladin, întorcându-se din nou către stindardul albastru. 1539

Dalinar lupta întotdeauna în frunte. — Ce s-a întâmplat ultima dată? strigă Kaladin. Mi-am învăţat lecţia! N-o să fac aceeaşi prostie a doua oară! Părea să se simtă zdrobit din cauza trădării lui Sadeas, a epuizării care-l cuprinsese, a morţii atâtor oameni. Pentru o clipă se află din nou acolo, îngenuncheat în cartierul general mobil al lui Amaram, privind cum îi erau măcelăriţi prietenii, prea slăbit şi prea rănit ca să-i poată salva. Îşi duse la cap o mână tremurândă şi îşi pipăi stigmatul de pe frunte, ud de sudoarea lui. — Nu-ţi datorez nimic, Kholin. Şi vocea tatălui său păru să-i şoptească un răspuns: „Cineva trebuie să facă primul pas. Cineva trebuie să ia taurul de coarne şi să facă ceea ce e corect. Dacă nu-ncepe nimeni, ceilalţi n-au pe cine urma.” Dalinar venise să-i ajute pe oamenii lui Kaladin, atacase arcaşii şi salvase Podul Patru. „Ochi-luminoşii nu se sinchisesc de viaţă”, spusese Lirin. „Aşa că trebuie să-mi pese mie. Să ne pese nouă.” „Să-ţi pese ţie.” Viaţă înaintea morţii. „Am dat greş atât de des. Am fost doborât la pământ şi călcat în picioare.” Putere înaintea slăbiciunii. „Moartea ar fi ţinta spre care mi-aş conduce prietenii…” Călătorie înaintea destinaţiei. „… moartea şi ceea ce e corect.” 1540

— Trebuie să ne ducem înapoi, spuse încet. Dar-ar furtuna, să ne ducem înapoi! Se întoarse spre echipa Podului Patru. Rând pe rând, oamenii dădură din cap. Oameni care, cu numai câteva luni în urmă, fuseseră scursorile armatei – oameni cărora cândva nu le păsase de nimic altceva în afară de propria piele – inspirară adânc, renunţară la propria siguranţă şi dădură aprobator din cap. Aveau să-l urmeze. Kaladin se uită în sus şi-şi umplu plămânii cu aer. Lumina năvăli în el ca un val, de parcă şi-ar fi lipit buzele de o mare furtună, sorbind-o. — Podul sus! ordonă. Echipa Podului Patru ovaţionă, în semn că era de acord, înşfăcă podul şi îl săltă. Kaladin trase de un scut şi îi apucă în mână curelele. Pe urmă se întoarse cu spatele, ridicându-l. Cu un strigăt, îşi conduse oamenii la atac, către abandonatul stindard albastru. ● Armura lui Dalinar pierdea Lumină de Furtună prin zeci de crăpături mărunte; nicio piesă importantă nu scăpase nevătămată. Lumina se înălţa din el ca aburul dintr-un cazan, leneşă, aşa cum era întotdeauna Lumina de Furtună, împrăştiindu-se lent. În timpul luptei, soarele îşi trimitea dogoarea direct asupra lui, făcându-l să se simtă de parcă ar fi fost pus la frigare. Era atât de obosit. De la trădarea lui Sadeas nu trecuse mult, dacă te luai după cum era socotit timpul în luptă. Însă Dalinar se forţase prea tare, stătuse mereu în prima linie, luptând cot la cot cu Adolin. Armura 1541

lui pierduse multă Lumină de Furtună. Era tot mai grea şi, cu fiecare lovitură, îi dădea tot mai puţină putere. Greutatea ei avea săl doboare în curând, încetinindu-l într-atât încât parshendii să poată năvăli asupra lui. Omorâse atât de mulţi. Atât de mulţi. Un număr înspăimântător, şi o făcuse fără a simţi Fiorul. Era gol pe dinăuntru. Era mai bine decât să se simtă inundat de plăcere. Însă nici vorbă să fi omorât destui duşmani. Se concentrau asupra lui şi a lui Adolin; având Cristalpurtători în prima linie, orice breşă era în scurt timp astupată de un bărbat în armură strălucitoare, cu o Sabie ucigaşă. Parshendii trebuiau să-i doboare mai întâi pe el şi pe Adolin. Iar ei ştiau. Dalinar ştia. Adolin ştia. Poveştile vorbeau despre lupte în care ultimii rămaşi în picioare fuseseră Cristalpurtătorii, doborâţi de duşmanii lor după lupte lungi, eroice. Cu desăvârşire nerealist. Dacă omorai mai întâi Cristalpurtătorii, puteai să le iei Săbiile, întorcându-le împotriva inamicilor. Lovi din nou, cu muşchii încetiniţi de oboseală. Să mori primul. Aşa era bine. „Nu le cere ceva ce n-ai face tu însuţi…” Dalinar se împletici pe pietre, Cristalarmura părându-i-se la fel de grea ca o armură obişnuită. Putea să fie mulţumit de modul în care-şi trăise viaţa. Cât despre oamenii lui… îi dezamăgise. Gândul la modul stupid în care-i condusese într-o capcană îl îngreţoşa. Şi mai era şi Navani. „Tocmai când începusem în sfârşit să-i fac curte”, îşi spuse. „Şase ani irosiţi. O viaţă irosită. Şi acum va trebui să jelească iarăşi.” 1542

Gândul îl făcu să-şi înalţe braţele şi să-şi proptească bine tălpile, echilibrându-se. Îi respinse pe parshendi. Continuând să lupte. Pentru ea. Nu voia să se lase doborât cât mai avea încă putere. Alături, Armura lui Adolin pierdea şi ea Lumină de Furtună. Tânărul se străduia din ce în ce mai mult să-şi apere tatăl. Nici măcar nu luaseră în discuţie o încercare de a sări peste spărtură şi de a scăpa cu fuga. Cu spărturi atât de largi, şansele erau firave – dar, dincolo de asta, nu voiau să-şi părăsească oamenii, lăsându-i să piară. El şi Adolin trăiseră în spiritul Legilor Războinicilor. Şi tot în spiritul acestor Legi aveau să-şi încheie vieţile. Dalinar lovi iarăşi, stând alături de Adolin; luptau fără să se despartă unul de altul, ţinându-şi duşmanii la o distanţă care-i ferea de armele lor, într-un stil tipic pentru doi Cristalpurtători. În vreme ce, sub coif, sudoarea îi şiroia pe faţă, Dalinar aruncă o ultimă privire spre armata care dispărea în depărtare. Locul în care se afla în momentul acela îi oferea o bună perspectivă către vest. „Blestemat să fie omul ăsta, pentru că…” „Pentru că…” „Pe sângele străbunilor, ce e asta?” Un mic grup traversa platoul din vest, îndreptându-se spre Turn. O echipă singuratică de podari ducând podul pe umeri. — Nu se poate, spuse Dalinar, retrăgându-se din luptă şi lăsând Garda de Cobalt – atât cât mai rămăsese din ea – să vină în grabă pentru a-l apăra. Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, îşi ridică viziera coifului. Restul armatei lui Sadeas dispăruse, dar acea singuratică echipă de podari era acolo. De ce? 1543

— Adolin! strigă el, folosindu-şi Cristalsabia ca să arate întracolo, în timp ce-şi simţea braţele şi picioarele inundate de un val de speranţă. Tânărul se răsuci, urmărindu-i mişcarea. Şi încremeni. — Imposibil! strigă. Ce capcană mai e şi asta? — Una prostească, dacă e într-adevăr o capcană. Suntem deja morţi. — Dar de ce să trimită o echipă înapoi? Cu ce scop? — Are vreo importanţă? Şovăiră o clipă în toiul luptei. Ştiau amândoi răspunsul. — Formaţii de atac! strigă Dalinar, întorcându-se către soldaţi. Părinte al Furtunii, rămăseseră atât de puţini! Mai puţin de jumătate din cei opt mii de la început. — Intraţi în formaţii! ordonă Adolin. Fiţi gata să vă puneţi în mişcare! Ne facem loc printre ei. Adunaţi-vă toate puterile. Avem o şansă! „Una foarte firavă”, se gândi Dalinar, lăsându-şi viziera în jos. „Va trebui să străpungem restul armatei parshendilor.” Chiar dacă ajungeau jos, probabil c-aveau să găsească întreaga echipă de podari moartă, cu podul aruncat în spărtură. Arcaşii parshendi se adunau deja; erau mai bine de o sută. Avea să fie un măcel. Dar exista o speranţă. Infimă, preţioasă. Dacă armata lui avea să piară, atunci avea s-o facă încercând să nu-şi piardă speranţa aceea. Ridicându-şi Sabia cât putea de sus şi simţindu-se inundat de un val de forţă şi de hotărâre, Dalinar atacă, în fruntea oamenilor săi. ● Pentru a doua oară în aceeaşi zi, Kaladin alerga către o poziţie 1544

ocupată de parshendii înarmaţi, cu scutul în faţă şi purtând o armură tăiată de pe trupul unui duşman căzut. Poate ar fi trebuit să se simtă revoltat de ceea ce făcuse ca s-o creeze. Dar nu era cu nimic mai cumplit decât ceea ce săvârşiseră parshendii omorându-i pe Dunny, pe Hărţi şi pe bărbatul fără nume care-l tratase cu prietenie în prima lui zi de podar. Încă îi mai purta sandalele. „Noi şi ei”, se gândi. Era singurul mod în care putea privi lucrurile un soldat. În ziua aceea, Dalinar Kholin şi oamenii lui erau o parte din „noi”. Un grup de parshendi îi văzuse pe podari apropiindu-se şi îşi pregătea arcurile. Din fericire, se părea că îi văzuse şi Dalinar, pentru că armata în albastru încerca să-şi croiască drum către salvare. N-avea să meargă. Parshendii erau prea numeroşi, iar oamenii lui Dalinar erau probabil obosiţi. Avea să urmeze un nou dezastru. Dar, pentru prima oară, Kaladin se repezea drept în mijlocul lui, cu ochii larg deschişi. „E alegerea mea”, îşi zise, în timp ce arcaşii parshendi intrau în formaţie. „Nu mă priveşte niciun zeu furios, nu-mi joacă feste niciun spren şi nu e vorba de o întorsătură a sorţii.” „Sunt eu. Eu am hotărât să-l urmez pe Tien. Eu am hotărât să-l salvez pe Amaram. Eu am hotărât să fug din minele unde lucrau sclavii. Eu m-am hotărât acum să-ncerc să-i salvez pe oamenii ăştia, deşi probabil că nu voi izbuti.” Parshendii îşi sloboziră săgeţile, iar Kaladin se simţi cuprins de exaltare. Oboseala îi dispăru rapid, slăbiciunea pieri. Nu lupta pentru Sadeas. Nu se străduia să umple buzunarele nimănui. Lupta 1545

ca să apere pe cineva. Săgeţile se apropiară şuierând, iar scutul lui trasă un arc prin aer, împrăştiindu-le. Sosiră altele, trase din toate părţile, căutându-i carnea. El le stătea chiar în faţă, sărind când îi ţinteau coapsele, răsucindu-se când îi ţinteau umerii, ridicându-şi scutul când îi ţinteau faţa. Nu era uşor şi nu puţine săgeţi ajungeau foarte aproape, zgâriindu-i platoşa sau jambierele. Dar niciuna nu-l lovea. Le făcea faţă. Putea… Ceva nu era cum ar fi trebuit să fie. Se răsuci între două săgeţi, nedumerit. — Kaladin! strigă Syl, planând pe lângă el după ce-şi reluase forma ei minusculă. Uite! Arătă către platoul de alături, de pe care pornise atacul lui Dalinar. Parshendii săriseră acolo în număr mare şi îngenuncheau, ridicându-şi arcurile. Nu le îndreptau către el, ci către flancul lipsit de apărare al Podului Patru. — Nu! strigă Kaladin, cu Lumina de Furtună scăpându-i printre buze ca un nor. Se întoarse şi traversă în fugă platoul stâncos, către echipa de podari. Săgeţile porniră către el din spate. Una îi nimeri platoşa în plin, dar alunecă într-o parte. O alta îi nimeri coiful. Sări peste crăpătura din stâncă, alergând cu toată iuţeala pe care i-o putea da Lumina de Furtună. Parshendii trăgeau dintr-o parte. Erau cel puţin cincizeci. Avea să ajungă prea târziu. Avea să… — Podul Patru! strigă. Întoarceţi podul într-o parte, pe dreapta! Nu mai exersaseră manevra de mai multe săptămâni, dar 1546

instrucţia îşi spuse cuvântul când se supuseră fără cârtire, coborând podul pe-o latură chiar în clipa când arcaşii începuseră să tragă. Ploaia de săgeţi lovi suprafaţa podului, umplând-o de ţepi. Ajuns lângă echipa care-şi încetinise paşii ca să poată duce podul pe-o parte, Kaladin răsuflă uşurat. — Kaladin! strigă Pietroi, arătând cu degetul. El se răsuci. În spatele său, pe Turn, arcaşii se pregăteau pentru o salvă masivă. Echipa era expusă. Parshendii traseră. Kaladin strigă din nou, din toate puterile, cu Lumina de Furtună impregnând aerul când şi-o trimise în scut până la ultimul strop. Strigătul îi reverberă în urechi; Lumina răbufnea din el, iar îmbrăcămintea îngheţată îi trosnea. Săgeţile întunecară cerul. Ceva îl pocni; era o lovitură prelungită, care-l aruncă pe spate, peste ceilalţi podari. Îi izbi cu putere, gemând când forţa continuă să-l apese. Podul încremeni când oamenii se opriră. Nimic nu se mai clintea. Kaladin îşi strânse pleoapele, simţindu-se complet secătuit. Braţele îi tremurau, spatele îl chinuia, durerea îi cuprindea tot trupul. Cea din încheietura mâinii era ascuţită. Gemu, deschizând ochii, şi se împletici în timp ce braţele lui Pietroi îl propteau din spate. O bufnitură înfundată. Podul era aşezat pe platou. „Idioţilor!” se gândi Kaladin. „Nu-l lăsaţi jos… Retrageţi-vă…” Podarii se îngrămădiră în jurul lui în vreme ce aluneca la pământ, copleşit de prea multa Lumină de Furtună folosită. Clipi uluit când 1547

văzu ce avea în faţa ochilor, prins de braţul care-i sângera. Scutul îi era acoperit cu zeci cu săgeţi, unele dintre acestea fiind despicate de altele. Oasele încrucişate pe suprafaţa scutului se făcuseră fărâme. Câteva săgeţi străpunseseră lemnul, intrându-i în braţ. De acolo venea durerea. Peste o sută de săgeţi. O întreagă salvă. Toate înfipte într-un singur scut. — Pe razele Celui ce Cheamă Lumina! spuse încet Drehy. Ce… ce-a fost… — A fost ca un izvor de lumină, zise Moash, îngenunchind lângă Kaladin. Ca şi cum din tine, Kaladin, ar fi răbufnit însuşi soarele. — Parshendii… murmură Kaladin, lăsând scutul să cadă. Curelele de prindere se rupseseră şi, în timp ce se străduia să se ridice în picioare, scutul aproape fărâmiţat căzu, făcându-se ţăndări şi împrăştiindu-i la picioare zeci de săgeţi frânte. Câteva îi rămaseră înfipte în braţ, dar el nu luă în seamă durerea, continuând să se uite la parshendi. Arcaşii de pe ambele platouri încremeniseră, uluiţi. Cei din faţă începură să strige către ceilalţi într-o limbă pe care Kaladin nu o înţelegea: — Nashua Kadal! Se ridicară cu toţii în picioare. Şi apoi fugiră. — Ce se-ntâmplă? întrebă Kaladin. — Nu ştiu, răspunse Teft, susţinându-şi propriul braţ rănit. Dar te ducem într-un loc mai ferit. Afurisit să fie braţul ăsta! Lopen! Bărbatul mai scund îl aduse pe Dabbid şi amândoi îl conduseră 1548

pe Kaladin către centrul platoului, unde s-ar fi aflat mult mai în siguranţă. El se ţinea de braţ, amorţit şi atât de istovit încât abia mai putea să gândească. — Podul sus! strigă Moash. Încă nu ne-am terminat treaba! Plini de hotărâre, ceilalţi se întoarseră la pod şi îl ridicară. Pe Turn, oamenii lui Dalinar luptau, croindu-şi drum către posibila scăpare oferită de echipa podarilor. „Probabil că au pierderi atât de grele…” se gândi Kaladin, amorţit. Se împletici şi căzu. Teft şi Lopen îl traseră la adăpost într-o adâncitură în care se aflau Cikatrice şi Dabbid. Bandajul de la piciorul celui dintâi se înroşise, îmbibat de sângele prelins, iar suliţa pe care-o folosise drept cârjă stătea alături de el. „Deşi i-am spus… să nu se sprijine pe piciorul ăla…” — Avem nevoie de sfere, spuse Teft. Cikatrice? — Ni le-a cerut azi-dimineaţă, răspunse bărbatul uscăţiv. I-am dat tot ce aveam. Cred că aşa a făcut aproape toată lumea. Teft înjură în barbă, scoţând săgeţile care mai rămăseseră în braţul lui Kaladin, apoi i-l înfăşură în bandaje. — O să-şi revină? întrebă Cikatrice. — Nu ştiu, spuse Teft. Nu ştiu nimic. Pe Kelek! Sunt un idiot. Kaladin, flăcăule, m-auzi? — Nu e… decât şocul… răspunse Kaladin. — Arăţi ciudat, gancho, spuse Lopen cu îngrijorare. Te-ai albit. — Eşti palid ca un mort, flăcăule, adăugă Teft. S-ar zice că adineaori ţi-ai făcut ceva. Nu ştiu… Eu… zise el, apoi înjură din nou, lovind cu palma în piatră. Ar fi trebuit s-ascult! Idiotul de 1549

mine! Îl întinseră pe o parte, aşa încât abia putea să vadă Turnul. Alţi parshendi – grupuri noi, care n-apucaseră să vadă ce făcuse Kaladin – se apropiau de spărtură. Podul Patru ajunse la marginea platoului şi echipa îl lăsă jos. Îşi desprinseră scuturile şi se grăbiră să ia suliţe din sacii legaţi de pod, în care se aflau lucruri de-ale morţilor. Pe urmă îşi ocupară poziţiile pentru a împinge podul întors pe o parte, pregătindu-se să-l aşeze peste abis. Parshendii nu aveau arcuri. Intrară în formaţii şi rămaseră în aşteptare, cu armele pregătite. Erau cel puţin de trei ori mai numeroşi decât podarii, iar alţii continuau să se apropie. — Trebuie să mergem să-i ajutăm, spuse Cikatrice către Lopen şi Teft. Aceştia dădură din cap şi toţi trei – doi răniţi şi un ciung – se ridicară. Kaladin încercă să facă acelaşi lucru, dar căzu din nou la pământ, prea slăbit ca să se poată ţine pe picioare. — Stai aici, flăcăule, zise zâmbind Teft. O să ne descurcăm foarte bine. Luară câteva săgeţi din cele puse de Lopen pe targa lui, apoi plecară şchiopătând, ca să li se alăture celorlalţi podari. Îi urmă până şi Dabbid. Nu mai scosese nicio vorbă de când fusese rănit, la acea primă alegare cu podul, cu atât de mult timp în urmă. Kaladin se târî pe buza adânciturii, de unde îi urmări cu privirea. Syl coborî pe piatra de lângă el. — Lua-i-ar furtuna de proşti, bombăni Kaladin. N-ar fi trebuit să mă urmeze. Dar sunt mândru de ei. — Kaladin… spuse Syl. 1550

— Ai putea să faci ceva? Dar-ar furtuna, el se simţea atât de obosit! — Ceva care să-mi dea putere? Ea clătină din cap. Nu departe, în faţa lor, podarii începură să împingă. Lemnul podului trecea peste piatră cu un hârşâit zgomotos şi înainta peste spărtură, către duşmanii aflaţi în aşteptare. Parshendii prinseră să intoneze un cântec de luptă strident, aşa cum făceau ori de câte ori îl vedeau pe Kaladin în armură. Şi păreau nerăbdători, furioşi, înverşunaţi. Voiau sânge. Aveau să-i căsăpească pe podari, să-i sfâşie şi să arunce apoi podul – şi leşurile lor – în hăul dintre platouri. „Se-ntâmplă iarăşi”, îşi spuse Kaladin, năucit şi copleşit. Se trezi că se face ghem, secătuit şi zguduit. „Nu pot ajunge la ei. Vor muri. Sub ochii mei. Tukks. Mort. Nelda. Mort. Goshel. Mort. Dallet. Cenn. Hărţi. Dunny. Morţi. Morţi. Morţi…” „Tien.” „Mort.” Zăcea ghemuit într-o adâncitură a stâncii. Cu zgomotele luptei răsunând în depărtare. Înconjurat de moarte. O clipă mai târziu, era din nou acolo, în cea mai oribilă dintre zile. ● Kaladin se împleticea prin haosul încărcat de înjurături şi blesteme al luptei, strângându-şi în mână suliţa. Îşi pierduse scutul. Trebuia să găsească undeva altul. N-ar fi trebuit să aibă unul? Era a treia lui luptă adevărată. Se afla în armata lui Amaram doar 1551

de câteva luni, dar Vatra-de-Piatră părea deja într-o altă lume. Găsi o adâncitură în stâncă şi se ghemui în ea, cu spatele lipit de rocă, răsuflând sacadat, cu degetele alunecoase pe mânerul suliţei. Tremura. Nu-şi dăduse niciodată seama cât de idilică îi fusese viaţa. Departe de război. Departe de moarte. Departe de toate acele urlete, de toată cacofonia metalului izbind metalul, a metalului izbind lemnul, a metalului izbind carnea. Strânse cu putere din pleoape, încercând să nu mai audă. „Nu,” îşi spuse. „Deschide ochii. Nu-i lăsa să te găsească şi să te ucidă cu-atâta uşurinţă.” Îşi impuse să-şi salte pleoapele, apoi se răsuci şi privi câmpul de luptă. Era o harababură totală. Se luptau pe coasta largă a unui deal, mii de oameni din fiecare tabără, amestecându-se şi ucigându-se. Cum puteai să urmăreşti ceva în toată nebunia aia? Armata lui Amaram – a lui Kaladin – încerca să-şi păstreze poziţia dominantă de pe culmea dealului. O altă armată, tot alethi, încerca să i-o ia. Asta era tot ce ştia Kaladin. Duşmanii păreau mai numeroşi decât soldaţii din armata lui. „O să fie în siguranţă”, se gândi Kaladin. „O să fie!” Dar îi era greu să se convingă. Limitarea îndatoririlor lui Tien la acelea de mesager nu ţinuse mult. Recrutările mergeau prost, i se spusese, aşa că era nevoie de orice mână în stare să ţină o suliţă. Tien şi alţi mesageri, mai vârstnici decât el, fuseseră organizaţi în mai multe plutoane de rezervă. Dallet spusese că n-aveau să fie folosiţi niciodată. Probabil. În afara cazului când armata s-ar fi aflat într-un mare pericol. Oare să 1552

fii încercuit pe o culme de deal abrupt – cu liniile propriei armate preschimbate în haos – era un pericol mare? „Du-te-n vârf”, îşi spuse, privind în susul pantei. Acolo continua să fluture stindardul lui Amaram. Probabil că soldaţii lor rezistau. Kaladin nu vedea decât o masă învolburată de bărbaţi în haine portocalii şi, ocazional, câte un strop de verde vegetal. Începu să urce în fugă. Nu se întoarse când auzi voci strigând la el, nu se uită să vadă din ce tabără erau. Peticele de iarbă din faţa lui se retrăgeau. Se împiedică de câteva leşuri, ocoli doi arbori cioatăgrea piperniciţi şi se feri de locurile unde se purtau lupte. „Acolo”, îşi spuse, văzând drept înainte un grup de suliţaşi care se uitau în jur cu prudenţă. Erau îmbrăcaţi în verde. Culoarea lui Amaram. Se îndreptă în grabă spre ei, iar aceştia îl lăsară să treacă. — Din ce pluton eşti, soldat? îl întrebă un ochi-luminoşi îndesat, cu noduri de căpitan de rang inferior pe umeri. — Morţi, domnule, se sili să răspundă. Morţi cu toţii. Făceam parte din compania Luminlordului Tashlin şi… — Pfui! spuse căpitanul, întorcându-se spre un mesager. Al treilea raport care ne spune că Tashlin a căzut. Să-i dea cineva de ştire lui Amaram. Flancul de est slăbeşte încetul cu încetul, zise el, apoi se uită la Kaladin. Tu, fugi la rezerve pentru altă repartizare. — Da, domnule, zise el pe un ton indiferent. Se uită în jos, spre locul de unde venise. Panta era presărată cu morţi, mulţi dintre aceştia fiind îmbrăcaţi în verde. Chiar sub ochii lui, duşmanii tăiară calea unui grup de trei soldaţi răzleţiţi şi-i uciseră. Niciunul dintre oamenii din vârf nu se clinti ca să-i ajute. El 1553

însuşi ar fi putut cădea la fel de uşor, la numai câţiva metri de locul unde şi-ar fi putut găsi adăpost. Ştia că, strategic privind lucrurile, era probabil important ca soldaţii din linia aceea să-şi păstreze poziţia. Dar neclintirea lor părea atât de lipsită de inimă! „Găseşte-l pe Tien”, îşi spuse, alergând cu paşi mărunţi către rezervele aflate în partea de nord a pantei late. Însă acolo nu găsi decât un alt haos. Grupuri de bărbaţi năuciţi, plini de sânge, împărţiţi în plutoane noi şi trimişi înapoi pe câmpul de luptă. Kaladin se strecură printre ei, căutând plutonul alcătuit din mesageri. Dădu mai întâi peste Dalar. Sergentul deşirat, cu numai trei degete la o mână, stătea lângă un stâlp înalt pe care fluturau două stindarde triunghiulare. Repartiza noile plutoane abia formate, astfel încât să umple golurile, înlocuind oamenii pierduţi de companiile care luptau în partea de jos a pantei. Kaladin încă le mai auzea strigătele. — Tu, spuse Dalar, arătând către el. Repartizarea în plutoane se face în partea aia. Fugi acolo! — Trebuie să găsesc plutonul alcătuit din mesageri, răspunse Kaladin. — Pentru numele Infernului, de ce-ai vrea să faci aşa ceva? — De unde să ştiu eu? răspunse el, ridicând din umeri şi străduindu-se să-şi păstreze calmul. Execut un ordin. Dalar mormăi. — Compania Luminlordului Sheler. Spre sud-est. Poţi… Kaladin se îndepărta deja în fugă. Aşa ceva n-ar fi trebuit să sentâmple. Tien ar fi trebuit să fie în siguranţă. Părinte al Furtunii! Nu 1554

intrase în armată nici măcar de patru luni! Îşi croi drum către sudestul pantei, căutând s-ajungă la un stindard aflat la un sfert din drumul către baza pantei. Cele două glife negre şi puternic reliefate pe care le purta erau shesh lerel – compania lui Sheler. Surprins el însuşi fiindcă se simţea atât de hotărât, trecu printre soldaţii care păzeau culmea dealului şi se trezi din nou pe câmpul de luptă. Acolo lucrurile păreau să stea mai bine. Compania lui Sheler se menţinea pe poziţie, deşi o asalta un val de duşmani. Kaladin se repezi în josul pantei, alunecând uneori când călca pe sânge. Frica îi dispăruse. Fusese înlocuită de îngrijorarea pentru soarta fratelui său. Sosi în formaţia companiei tocmai când o atacau plutoanele duşmane. Încercă să se repeadă în spatele liniilor, în căutarea lui Tien, dar era prins în valul atacurilor. Împleticindu-se, se retrase într-o parte şi se alătură unui pluton de suliţaşi. Duşmanul năvăli asupra lor într-o clipă. Kaladin îşi ţinea suliţa cu amândouă mâinile, rămânând la marginea grupului celorlalţi suliţaşi şi având grijă să nu le stea în drum. De fapt, nu prea ştia ce face. Abia dacă învăţase destul de multe ca să-şi poată folosi camarazii drept scut. Încăierarea se termină rapid, iar el lovi o singură dată. Soldaţii respinseseră duşmanul şi el izbutise să scape nevătămat. Rămase locului, gâfâind, cu suliţa strânsă în mâini. — Tu, spuse o voce poruncitoare. Un bărbat cu noduri pe umeri făcea semn către Kaladin. Comandantul plutonului. — Era şi timpul să primesc întăriri. Începusem să cred că toţi 1555

oamenii ajung la Varth. Unde ţi-e scutul? Kaladin se repezi să ia scutul unui soldat. În timp ce-o făcea, îl auzi pe comandant înjurând în spatele lui. — Blestem! Iar vin. De data asta din două părţi. Aşa nu putem rezista. Un bărbat cu vestă verde de mesager sări în grabă peste o ridicătură stâncoasă aflată în apropiere. — Respinge atacul dinspre est, Mesh! — Şi valul dinspre sud? urlă Mesh, comandantul plutonului. — E sub deja sub control. Respinge-l pe cel din est! Astea sunt ordinele tale. Noul sosit se îndepărtă în grabă, având acelaşi mesaj pentru următorul pluton din formaţie. — Varth. Plutonul tău trebuie să respingă atacul dinspre est! Kaladin se ridică, ţinându-şi scutul. Trebuia să-l găsească pe Tien. Nu putea… Se opri împleticindu-se. Acolo, în următorul pluton, ieşeau în evidenţă trei siluete. Băieţi mai tineri, părând scunzi în armurile lor şi ţinându-şi suliţele cu stângăcie. Unul era Tien. Grupul lui de rezerve fusese evident împărţit ca să umple golurile din alte plutoane. — Tien! strigă Kaladin, ieşind din rând chiar în momentul când duşmanii îşi porniră atacul. De ce erau Tien şi ceilalţi doi aşezaţi în mijlocul primei linii din pluton? Abia dacă ştiau cum se ţine o suliţă! Mesh strigă în urma lui, dar Kaladin nu-l luă în seamă. O clipă mai târziu, duşmanii se năpustiră asupra lor şi plutonul lui Mesh se 1556

împrăştie, uitând de disciplină şi trecând la o rezistenţă mai frenetică şi mai dezorganizată. Kaladin simţi un fel de lovitură în pulpă. Se împletici şi căzu la pământ, apoi îşi dădu seama, surprins, că avea piciorul străpuns de o suliţă. Nu simţea nicio durere. Bizar. „Tien!” îşi zise, impunându-şi să se ridice. Ceva se înălţa ameninţător deasupra lui, aşa că reacţionă imediat, rostogolindu-se când o suliţă coborî spre el, ţintindu-i inima. Avea deja propria suliţă în mâini, înainte să-şi fi dat măcar seama că o înşfăcase, aşa că o repezi în sus. Pe urmă încremeni. O trecuse prin gâtul unui soldat duşman. Se întâmplase atât de repede. „Tocmai am ucis un om.” Se rostogoli, lăsându-şi potrivnicul să cadă în genunchi când îşi eliberă arma cu o smucitură. Plutonul lui Varth era puţin mai în spate. Duşmanii se repeziră asupra lui ceva mai târziu, la scurt timp după ce atacaseră locul unde se afla Kaladin. Fratele lui şi ceilalţi doi erau tot în faţă. — Tien! strigă el. Băiatul se uită spre el, cu ochii larg deschişi. Şi chiar zâmbi. În spatele lui, restul plutonului se retrase, lăsându-i descoperiţi pe cei trei. Simţind punctul slab, soldaţii din cealaltă tabără îi atacară. În fruntea lor era un ochi-luminoşi în armură din oţel strălucitor. Roti o sabie. Fratele lui Kaladin se prăbuşi dintr-o dată! Cu o clipă în urmă stătuse acolo, îngrozit. În clipa următoare era la pământ. — Nu! urlă Kaladin. 1557

Încercă să se ridice, dar alunecă în genunchi. Piciorul nu i se supunea cum ar fi trebuit. Plutonul lui Varth se grăbi să înainteze, atacând; atenţia duşmanilor fusese distrasă de cei trei băieţi. Puseseră soldaţii neinstruiţi în faţă ca să le taie avântul atacatorilor din cealaltă tabără. — Nu, nu, nu! strigă Kaladin. Îşi folosi suliţa ca să se salte în picioare, apoi înaintă împleticindu-se. Nu era cu putinţă să se termine atât de repede. Printr-un miracol, nu-l doborî nimeni în timp ce parcursese restul distanţei şchiopătând. Abia dacă se gândi la asta. Fixa cu privirea locul unde căzuse Tien. Se auzi un tunet. Nu. Tropot de copite. Sosise cavaleria lui Amaram şi pătrundea în liniile duşmane. Lui Kaladin nu-i păsa. Ajunse în sfârşit la locul dorit. Acolo găsi trei morţi: tineri, scunzi, zăcând într-o adâncitură a solului pietros. Îngrozit, amorţit, Kaladin întinse mâna şi-l rostogoli pe cel aflat cu faţa în jos. Tien fixa cerul cu ochi fără viaţă. Kaladin îşi continuă mişcarea, îngenunchind lângă cadavru. Ar fi trebuit să-i lege rana, ar fi trebuit să-l ducă la loc sigur, dar mintea îi era prea amorţită. Se mulţumi să îngenuncheze. — Era şi timpul să aducă aici călăreţii, spuse o voce. Kaladin îşi ridică privirea şi văzu un grup de suliţaşi îngrămădiţi în apropiere, cu ochii la cavalerie. — A vrut să-i vadă adunaţi aici, împotriva noastră, spuse unul dintre ei. Avea noduri pe umeri. Varth, comandantul lor. Omul avea nişte 1558

ochi atât de pătrunzători! Nu era nici pe departe un bădăran brutal. Era uscăţiv şi gânditor. „Ar trebui să fiu furios”, îşi zise Kaladin. „Ar trebui să fiu… cumva.” Varth îşi coborî privirea spre el, apoi spre trupurile celor trei băieţi care fuseseră mesageri. — Nemernicule, şuieră Kaladin. Tu i-ai pus în faţă. — Te descurci cu ceea ce ai, răspunse Varth, dând din cap către oamenii lui şi arătându-le apoi o poziţie fortificată. Dacă-mi dau soldaţi care nu-s în stare să lupte, le găsesc o altă întrebuinţare. Şovăi, în timp ce plutonul lui se îndepărta. Părea cuprins de regret. — Trebuie să faci tot ce poţi ca să rămâi în viaţă, fiule. Transformă o povară într-un câştig, ori de câte ori e cu putinţă. Nu uita asta, dac-o să supravieţuieşti. Şi plecă în fugă. Kaladin se uită în jos. „De ce n-am putut să-l apăr?” se întrebă, cu ochii la Tien, amintindu-şi râsul lui. Inocenţa lui, zâmbetul, entuziasmul cu care cerceta dealurile din jurul Vetrei-de-Piatră. „Te rog. Te rog. Îngăduie-mi să-l apăr. Dă-mi putere. Se simţea atât de slăbit. Pierduse sânge. Se pomeni alunecând într-o parte şi, cu mâini obosite, îşi bandajă rana. Apoi, simţindu-se cumplit de gol pe dinăuntru, se întinse alături de Tien şi-l trase mai aproape. — Nu-ţi face griji, şopti. Când începuse să plângă? — O să te duc acasă. O să te apăr, Tien. O să te duc înapoi… 1559

Seara ţinu leşul în braţe, mult timp după ce lupta se încheiase, agăţându-se de el, simţind cum se răcea încetul cu încetul. ● Kaladin clipi. Nu era în adâncitura aceea, cu Tien. Era pe platou. Auzea cum, în depărtare, oamenii mureau. Nu-i plăcea să se gândească la ziua aceea. Aproape că-şi dorea să nu fi plecat în căutarea lui Tien. Să nu fi fost nevoit să privească. Să nu fi fost nevoit să cadă-n genunchi acolo, neputincios, în timp ce-i era măcelărit fratele. Şi se întâmpla din nou. Pietroi, Moash, Teft. Aveau să moară cu toţii. Iar el zăcea, din nou neputincios. Abia dacă se putea mişca. Se simţea atât de secătuit. — Kaladin, se auzi o voce. Clipi, nedumerit. Syl se învârtea prin aer în faţa ochilor lui. — Ştii Cuvintele? — Nu vreau decât să-i apăr, şopti el. — De aceea am venit. Cuvintele, Kaladin. — Vor muri. Nu-i pot salva. Sunt… Amaram îi căsăpise oamenii în faţa lui. Un Cristalpurtător fără nume îl ucisese pe Dallet. Un ochi-luminoşi îi omorâse fratele. „Nu.” Se rostogoli şi se sili să se ridice – clătinându-se, cu picioarele slăbite. „Nu!” Echipa încă nu aşezase podul. Asta îl surprinse. Încă îl mai împingeau peste spărtură, cu parshendii îngrămădiţi în cealaltă 1560

parte, nerăbdători, înălţându-şi cântecul cu tot mai multă frenezie. Avusese impresia că nălucirile lui duraseră ore întregi, dar totul nu ţinuse mai mult de câteva secunde. „NU!” Targa lui Lopen rămăsese în faţa lui. Printre burdufurile golite de apă şi bandajele zdrenţuite stătea o suliţă al cărei vârf de oţel reflecta razele de soare. Îi şoptea lui Kaladin. Îl îngrozea, iar el o adora. „Când va veni timpul, sper c-o să fii pregătit. Fiindcă oamenii ăştia au nevoie de tine.” Înşfăcă suliţa, prima armă adevărată pe care-o ţinea în mână după demonstraţia din spărtură, de la care se scurseseră atât de multe săptămâni. Apoi începu să alerge. La început, nu prea tare. Apoi cu tot mai multă iuţeală. Cu nesăbuinţă, cu trupul istovit. Dar nu se opri. Se sili să înainteze, cu tot mai multe sforţări, năpustinduse către pod. Acesta ajunsese abia la jumătatea spărturii. Syl ţâşni în faţa lui şi se uită înapoi, îngrijorată. — Cuvintele, Kaladin! Pietroi ţipă când îl văzu intrând în fugă pe podul aflat în mişcare. Sub el, suprafaţa de lemn se legăna, întinzându-se deasupra golului, fără să fi ajuns în capătul opus. — Kaladin! zbieră Teft. Ce faci? Ajuns la capătul podului, Kaladin scoase un strigăt. Reuşind să-şi adune puterile, îşi înălţă suliţa şi se aruncă spre marginea platformei de lemn, avântându-se în aer, deasupra golului cavernos. Podarii ţipară, îngroziţi. Syl şuieră pe lângă el, îngrijorată. Parshendii se uitau cu uimire la podarul singuratic care străbătea văzduhul, venind către ei. 1561

În trupul lui secătuit şi istovit nu mai era aproape niciun strop de putere. În acea frântură de timp cristalizat îşi privi duşmanii aflaţi jos. Parshendi cu piele marmorată, neagră cu roşu. Soldaţi înălţând arme migălos lucrate, parcă vrând să-l doboare de pe cer. Creaturi străine, ciudăţenii având carapace în formă de coif şi platoşă. Şi mulţi dintre ei purtau bărbi. Bărbi împletite, împodobite cu nestemate strălucitoare. Kaladin trase aer în piept. Ca o forţă a mântuirii însăşi – ca razele de soare din ochii Atotputernicului – Lumina de Furtună răbufni din nestematele acelea. Se scurse prin aer în torente vizibile, ca nişte coloane strălucitoare de fum luminos. Răsucindu-se, curbându-se şi alcătuind spirale ca nişte minusculi nori în formă de pâlnie, până când îl izbiră, pătrunzând în el. Şi furtuna reveni la viaţă. Kaladin se izbi de marginea stâncoasă a spărturii, cu picioarele devenindu-i dintr-odată puternice, cu mintea, trupul şi sângele vibrând de energie vie. Se opri, ghemuindu-se cu suliţa sub braţ şi cu un mic inel de Lumină de Furtună crescând din el ca o undă împinsă în jos, către piatra pe care căzuse. Uluiţi, parshendii se retraseră – cu ochii mari, în timp ce cântecul li se stingea. O dâră de Lumină de Furtună închise rănile din braţul lui Kaladin. El zâmbi, întinzându-şi suliţa înainte. Îi era tot atât de familiară ca trupul unei ibovnice de mult pierdute. „CUVINTELE”, spuse o voce insistentă, vorbindu-i parcă direct în minte. Şi, în clipa aceea, îşi dădu uimit seama că le ştia, deşi nu i le spusese nimeni, niciodată. 1562

— Îi voi apăra pe aceia care nu se pot apăra singuri, şopti. Al doilea ideal al Cavalerilor Radianţi. ● Un trosnet zgudui aerul, aidoma unui tunet puternic, deşi cerul era cu desăvârşire senin. Teft se trase înapoi, împleticindu-se – după ce tocmai fixaseră podul – şi se trezi privind cu gura căscată, alături de întreaga echipă. Kaladin se transformase într-o explozie de energie. Din el ţâşni o răbufnire albă, un val de fum. Lumină de Furtună. Forţa acesteia izbi primul rând de parshendi, azvârlindu-i înapoi; Teft îşi întinse mâna în sus, ferindu-se de vibraţia luminii. — În clipa asta s-a schimbat ceva, şopti Moash, cu mâna ridicată. Ceva important. Kaladin îşi înălţă suliţa. Lumina puternică prinse să pălească, retrăgându-se. Din trup începu să i se scurgă o strălucire mult mai blândă. Radiantă, ca fumul unui foc eteric. O parte dintre parshendii aflaţi lângă el fugiră, însă alţii înaintară, ridicându-şi provocatori armele. Kaladin pătrunse printre ei ca un vârtej, ca o furtună vie de oţel, lemn şi îndârjire.

1563

68 ESHONAI „Au numit-o Ultima Devastare, dar au minţit. Zeii noştri au minţit. O, cum au mai minţit. Furtuna Eternă vine. Îi aud şoaptele, îi văd zidul, îi cunosc inima.” Tanatanes 1173, cu 8 secunde înainte de moarte. Un azish, muncitor nomad. Mostră de o notă aparte.

Soldaţii în albastru răcneau, încurajându-se cu strigăte de luptă. Sunetele păreau tunetul unei avalanşe dezlănţuite în spatele lui Adolin, în timp ce-şi rotea sabia cu gesturi largi. N-avea loc pentru o postură corectă. Trebuia să fie tot timpul în mişcare, să pătrundă printre parshendi, conducându-şi oamenii către spărtura din vest. Caii, al lui şi al tatălui său, se aflau încă în siguranţă, în rândurile din spate, cărând răniţi. Însă Cristalpurtătorii nu cutezau să încalece. Cu duşmanii atât de aproape, Ryshadiumii ar fi fost ciopârţiţi, iar călăreţii lor s-ar fi prăbuşit. Fără Cristalpurtători, acel gen de manevră de luptă n-ar fi fost posibil. Să dea năvală asupra unor duşmani mai numeroşi decât ei înşişi? Nişte oameni răniţi, istoviţi? Ar fi fost opriţi imediat şi zdrobiţi. Însă Cristalpurtătorii nu puteau fi opriţi cu atâta uşurinţă. Cu armurile pierzând Lumină de Furtună, cu Săbiile de aproape doi metri tăind fulgerător brazde largi, Adolin şi Dalinar zdruncinau 1564

apărarea parshendilor, croind o deschidere, o fisură. Iar oamenii lor – cel mai bine înarmaţi din toate taberele alethi – ştiau s-o folosească. Se organizaseră într-o formaţie triunghiulară în spatele Cristapurtătorilor, forţând ruperea rândurilor armatei duşmane. Se foloseau de formaţiile de suliţaşi ca să-şi croiască drum printre ele şi continuau să înainteze. Adolin aproape că alerga. Panta dealului îi avantaja, le susţinea mai bine paşii, le îngăduia să coboare ca nişte chulli porniţi la atac. Şansa de a supravieţui, după ce crezuseră că totul era pierdut, le oferea un val de energie, făcându-i să-şi ia avânt, într-o ultimă încercare de dobândire a libertăţii. Aveau pierderi enorme. Mai căzuseră deja încă o mie – sau chiar mai mulţi – dintre cei patru mii de oameni rămaşi. Dar nu conta. Parshendii luptau ca să ucidă, însă – de data asta – alethii luptau ca să supravieţuiască. ● „Heralzi vii din ceruri”, îşi zise Teft, uitându-se cum lupta Kaladin. Cu doar câteva clipe înainte, flăcăul păruse aproape mort, cu pielea de un cenuşiu tern, cu mâinile tremurând. Şi acum era un vârtej strălucitor, o furtună care mânuia o suliţă. Teft fusese pe multe câmpuri de luptă, dar, din tot ce văzuse, nimic nu semăna cu asta, nici pe departe. Kaladin apăra, de unul singur, terenul din faţa podului. Lumina de Furtună albă izvora din el ca o vâlvătaie. Rapiditatea lui era incredibilă, aproape inumană, ca şi precizia loviturilor – suliţa nimerea de fiecare dată un gât, o coastă sau o altă parte neprotejată de armură a cărnii unui parshendi. 1565

Era ceva mai mult decât Lumina de Furtună. Teft îşi amintea doar frânturi din lucrurile pe care familia lui se străduise să-l facă să le-nveţe, dar tot ce ţinea minte se potrivea. Lumina de Furtună nu-ţi oferea îndemânare. Nu putea să transforme un om în ceea ce nu era. Sporea, fortifica, dădea vigoare. Desăvârşea. Kaladin se ghemui, lovind picioarele unui parshendi cu mânerul suliţei şi doborându-l la pământ, apoi se ridică şi opri rotirea unei securi, blocându-i coada cu suliţa. Îşi luă o mână de pe armă, împingându-i cu cealaltă vârful în sus, pe sub braţul duşmanului, şi înfigându-i-l sub braţ. Pe când acesta cădea, el îşi trase suliţa, folosindu-i coada pentru a-l pocni în cap pe un parshendi ajuns prea aproape. Lemnul se frânse, împroşcând aşchii, iar coifulcarapace se sparse. Nu, nu era doar Lumină de Furtună. Era un maestru al suliţei, cu îndemânarea sporită până la culmi uimitoare. Podarii se adunară în jurul lui Teft, uluiţi. Braţul rănit părea să nu-l mai doară atât de tare cum ar fi fost normal. — Pare să fie una cu vântul însuşi, spuse Drehy. Adus pe pământ şi însufleţit. N-arată deloc a om. E ca un spren. — Sigzil? zise Cikatrice, privind cu ochi mari. Ai mai văzut vreodată aşa ceva? Bărbatul cu piele întunecată clătină din cap. — Părinte al Furtunii, şopti Peet. Ce… ce-i el? — E şeful nostru de pod, răspunse Teft, smulgându-se din reverie. De cealaltă parte a spărturii, Kaladin se feri cu greu de lovitura 1566

ghioagei unui parshendi. — Şi are nevoie de ajutorul nostru! Prima şi a doua echipă, mergeţi în stânga. Nu lăsaţi parshendii să-l împresoare. Echipele trei şi patru, veniţi cu mine în dreapta! Pietroi şi Lopen, fiţi gata să-i trageţi înapoi pe toţi cei care sunt răniţi. Ceilalţi, alcătuiţi o formaţie „zid încreţit”. Nu atacaţi, încercaţi doar să rămâneţi în viaţă şi respingeţi-i. Iar tu, Lopen, aruncă-i o suliţă care nu e ruptă! ● Cu un strigăt puternic, Dalinar doborî un grup de spadasini parshendi. Trecu în goană peste trupurile lor, alergând în susul unei pante scurte, şi sări, de la mai bine de doi metri, asupra duşmanilor de dedesubt, secerându-i cu o lovitură de Sabie. Armura îi apăsa spatele cu o greutate enormă, dar avântul cu care lupta îl purta înainte. Puţinii membri ai Gărzi de Cobalt rămaşi în viaţă săriră de pe pantă în urma lui, cu strigăte de luptă. Nu aveau scăpare. Podarii fuseseră probabil omorâţi între timp. Dar Dalinar îi binecuvânta pentru sacrificiul lor. Poate că, pentru ţinta aleasă, sacrificiul lor fusese lipsit de sens, dar drumul parcurs pentru atingerea acesteia se schimbase. Aşa trebuiau să cadă soldaţii lui: nu încolţiţi şi îngroziţi, ci luptând cu înverşunare. N-avea să alunece fără zgomot în întuneric. Nu, nici gând. Strigă din nou, sfidător, aruncându-se cu putere asupra unui grup de parshendi, răsucindu-se şi rotindu-şi Sabia. Înaintă împleticindu-se prin pâlcul de parshendi morţi, ai căror ochi ardeau în cădere. Apoi năvăli într-un loc deschis. Clipi, uluit. „Am reuşit”, îşi spuse, nevenindu-i să creadă. „Neam tăiat drum printre ei.” În spatele lui răsunară strigătele 1567

soldaţilor, iar în vocile lor se putea simţi aproape tot atâta de uimire ca la el. Drept înainte, între Dalinar şi spărtură nu mai stătea decât un ultim grup de parshendi. Dar cu spatele către el. De ce erau…? Podarii. Podarii luptau. Dalinar rămase cu gura căscată, lăsându-şi Aducătoarea Jurământului în jos, cu braţe obosite. Mica forţă a podarilor apăra capul podului, luptând cu disperare împotriva parshendilor care se străduiau să-i împingă înapoi. Era cel mai uluitor şi cel mai glorios fapt văzut vreodată de Dalinar. Adolin scoase un strigăt de bucurie, răzbătând printre parshendii din stânga lui Dalinar. Armura tânărului era zgâriată, plină de crăpături şi de crestături, iar coiful îi fusese zdrobit, lăsându-i capul expus. Dar exulta. — Du-te! strigă Dalinar, gesticulând. Ajută-i, dar-ar furtuna! Dacă podarii ăia cad, suntem morţi! Adolin şi Grada de Cobalt se repeziră înainte. Galant şi Sânge Pur, armăsarul lui Adolin, galopară pe lângă ei, purtând, fiecare, câte trei răniţi. Lui Dalinar nu-i plăcea că abandonase atât de mulţi răniţi pe pante, dar Legile Războinicilor erau clare. Într-o împrejurare ca aceea, apărarea celor care puteau fi salvaţi era mai importantă. Dalinar se întoarse s-atace grosul parshendilor din stânga, asigurându-se astfel că rămânea un culoar deschis pentru soldaţii săi. Mulţi se grăbeau s-ajungă la loc sigur, deşi câteva plutoane îşi dovediră curajul intrând în formaţie pe margini şi continuând lupta, pentru a lărgi deschiderea. Sudoarea de pe fruntea lui Dalinar i se 1568

îmbibase în fâşia de pânză prinsă de coif, iar picăturile cădeau, trecându-i de sprâncene şi intrându-i în ochiul stâng. Înjură şi-şi ridică mâna ca să-şi salte viziera – apoi încremeni. Soldaţii duşmani se despărţeau în două. Şi acolo, în mijlocul lor, stătea un parshendi uriaş, de peste doi metri, în Cristalarmură strălucitoare, argintie. I se potrivea aşa cum numai o astfel de armură o putea face, modelându-se după statura lui enormă. Cristalsabia lui era înspăimântare, răsucită, asemenea unor flăcări încremenite, preschimbate în metal. Şi-o înălţă către Dalinar, într-un salut. — Acum? strigă înaltul prinţ, nevenindu-i să creadă. Acum vii? Cristalpurtătorul făcu un pas înainte, cu cizmele de oţel zăngănindu-i pe piatră. Ceilalţi parshendi se retraseră. — De ce nu mai devreme? întrebă Dalinar, grăbindu-se să intre în Postura Vântului şi clipind din ochiul stâng ca să scape de stropii de sudoare. Stătea în umbra unei stânci mari şi alungite care avea pe una dintre laturi forma unei cărţi. — De ce-ai aşteptat pe tot timpul luptei şi-ataci abia acum? Când… Când Dalinar era punctul să cedeze. După cum se părea, Cristalpurtătorul îi lăsase pe ceilalţi parshendi să se arunce asupra lui Dalinar atâta vreme când nu se îndoise c-avea să fie doborât. Poate că le dădeau soldaţilor obişnuiţi prilejul să câştige Cristale, aşa cum se-ntâmpla şi-n armatele oamenilor. Iar în momentul acela, când Dalinar ar fi putut să scape, potenţiala pierdere a unei Săbii şi a unei Armuri era prea importantă, aşa că-şi trimiseseră 1569

Cristalpurtătorul să-l înfrunte. Acesta se apropie, vorbind în limba lor răguşită. Dalinar nu înţelese nici măcar un singur cuvânt. Îşi înălţă Sabia şi intră în postură. Parshendiul mai adăugă ceva, apoi mormăi şi înaintă, lovind. Dalinar înjură în sinea lui, fără să-şi fi recăpătat vederea la ochiul stâng. Se trase înapoi, rotindu-şi sabia şi lovind-o pe a duşmanului. Din interiorul Armurii, Dalinar simţi forţa izbiturii ca pe o zdruncinătură. Muşchii lui răspundeau cu încetineală. Lumina de Furtună continua să se scurgă prin crăpături, dar se împuţina. Nu mai era mult până când Armura n-avea să-l mai slujească. Cristalpurtătorul parshendi îl atacă iarăşi. Postura lui nu-i era cunoscută, dar ceva îi spunea că era îndelung exersată. Nu lupta cu un sălbatic aflat în stăpânirea unei arme puternice, cu care se juca. Adversarul era un războinic instruit. Dalinar se văzu din nou silit să lovească, deşi Postura Vântului nu era potrivită pentru aşa ceva. Muşchii lui împovăraţi de greutatea armurii erau prea lenţi ca să se poată feri, iar Armura era prea crăpată ca să-şi asume riscul de a fi lovit din plin. Forţa izbiturii aproape că-l scoase din postură. Strânse din dinţi şi-şi puse toată greutatea în spatele armei, exagerând cu bună ştiinţă, în timp ce venea următoarea lovitură. Săbiile se încrucişară cu un zăngănit năprasnic, azvârlind o ploaie de scântei, ca şi cum cineva ar fi aruncat în aer o găleată de metal topit. Dalinar îşi reveni cu iuţeală şi se avântă înainte, încercând să-şi izbească duşmanul cu umărul în piept. Însă aceasta era încă plin de forţă, cu Armura intactă. Se feri şi fu cât pe-aci să-l lovească pe 1570

Dalinar în spate. Dar acesta se răsuci exact la timp. Pe urmă se întoarse cu spatele şi sări pe o stâncă măruntă, apoi păşi pe un prag mai înalt şi reuşi s-ajungă în vârf. Potrivnicul său îl urmă, aşa cum sperase. Poziţia precară a picioarelor mărea pericolul – ceea ce nu-l deranja. O singură lovitură l-ar fi putut distruge pe Dalinar. Dar asta-nsemna să rişti. Când celălalt se apropie de vârful stâncii, Dalinar atacă, folosindu-se de avantajul unei poziţii mai sigure şi de al unui teren mai înalt. Parshendiul nu se obosi să se ferească. Primi lovitura în coif, iar acesta crăpă, dar avu astfel şansa de a-şi îndrepta lovitura către picioarele lui Dalinar. El făcu un salt înapoi, simţindu-se dureros de lent. Izbuti cu greu să se ferească, însă fără a putea să dea o a doua lovitură când celălalt se căţăra spre vârful stâncii. Parshendiul izbi cu furie. Strângând din dinţi, Dalinar îşi ridică antebraţul ca să pareze şi păşi către atacator, rugându-se Heralzilor să-i reziste Armura. Lama duşmanului o lovi, zguduind-o şi trimiţând şocul de-a lungul braţului lui Dalinar. Mănuşa care-i ocrotea pumnul păru dintr-odată grea ca plumbul, dar el nu se opri, ci roti Sabia, atacând la rândul său. Dar nu-şi alesese drept ţintă armura celuilalt, ci o piatră de sub el. Exact în clipa când aşchiile de metal topit din apărătoarea antebraţului său zburară în aer, el îşi trecu Sabia prin pragul de piatră de sub picioarele adversarului. O întreagă bucată se desprinse, iar Cristalpurtătorul căzu pe spate. Se prăbuşi la pământ cu un bubuit. Dalinar lovi în piatră cu pumnul – cel de sub apărătoarea de 1571

antebraţ distrusă –, desprinzându-şi mănuşa de restul Armurii. Apoi îşi trase mâna din ea, lăsându-şi-o liberă în aerul pe care-l simţea răcoros din cauza pielii sale asudate. Abandonă mănuşa – no mai putea folosi corect, din cauza apărătorii distruse – şi scoase un strigăt, rotindu-şi Sabia cu o singură mână. Tăie o altă bucată de piatră şi o trimise în jos, către Cristalpurtătorul duşman. Acesta se ridică împleticindu-se, dar piatra căzu peste el cu un trosnet puternic, răspândind în jur un val de Lumină de Furtună. Dalinar coborî dintr-o săritură, încercând s-ajungă la parshendi înainte ca acesta să poată face vreo mişcare. Din nefericire, îşi târa piciorul drept, aşa că, odată ce se văzu jos, nu mai putu să-nainteze decât şchiopătând. Dacă şi-ar fi scos apărătoarea cizmei, n-ar mai fi putut susţine restul Cristalarmurii. Scrâşni din dinţi, oprindu-se în clipa în care adversarul său începu să se ridice. Se mişcase prea încet. Deşi crăpată în mai multe locuri, Armura celuilalt nu era nici pe departe tot atât de vătămată ca a lui. Era impresionat că reuşise să nu-şi scape Sabia. Îşi înclină spre Dalinar capul apărat de coif, cu ochii ascunşi în spatele îngustei deschideri a vizierei. În jurul lor, ceilalţi parshendi priveau în tăcere, alcătuind un inel, fără să intervină. Dalinar îşi înălţă Sabia, ţinând-o cu o mână înmănuşată şi cu una dezgolită. Simţea vântul rece pe pielea lui umedă, expusă. N-avea rost să fugă. Avea să lupte acolo. ● Pentru prima oară după multe, multe luni, Kaladin se simţea pe de-a-ntregul treaz şi pe de-a-ntregul viu. Splendoarea suliţei, şuierând prin aer. Comuniunea trupului şi a 1572

minţii, cu mâinile şi picioarele supunându-i-se instantaneu, mai repede decât i se puteau contura gândurile. Claritatea şi familiaritatea vechilor poziţii de luptă cu suliţa, învăţate în cea mai cumplită perioadă a vieţii. Arma era o prelungire a fiinţei sale; putea s-o mişte instinctiv, cu aceeaşi uşurinţă cu care îşi mişca degetele. Rotind-o, împlântând-o în parshendi, răzbunându-se fiindcă-i uciseseră atât de mulţi prieteni. Plătindu-le cu vârf şi îndesat pentru fiecare săgeată trimisă către carnea lui. Cu Lumina de Furtună pulsându-i extatic în trup, simţea un ritm al luptei. Aproape ca la cântecul parshendilor. Şi ei cântau. Îşi reveniseră după ce-l văzuseră absorbind Lumina şi rostind cuvintele celui de-Al Doilea Ideal. Îl atacau în valuri, străduindu-se cu înverşunare s-ajungă la pod şi să-l răstoarne. Unii săriseră pe marginea cealaltă, ca să atace din altă direcţie, dar Moash adusese podarii să le ţină piept. Şi, uimitor, reuşeau. Syl se răsucea în jurul lui Kaladin, atât de repede încât i se învălmăşeau contururile, lăsându-se purtată de valurile Luminii de Furtună care se ridicau din pielea lui, ca o frunză în voia unei vijelii. Era încântată. Aşa cum n-o mai văzuse niciodată până atunci. El nu-şi întrerupea atacurile – într-un fel, nu era decât unul singur, cu fiecare lovitură pornind direct din cea de dinaintea ei. Suliţa nu i se oprea niciodată şi, împreună cu oamenii lui, îi împingea pe parshendi înapoi, acceptând orice provocare a perechilor care ieşeau în faţă. Omora. Măcelărea. Sângele ţâşnea în aer şi răniţii îi gemeau la picioare. Se străduia să nu le dea prea multă atenţie. Ei erau 1573

duşmanul. Însă gloria deplină a faptelor sale părea să se bată cap în cap cu distrugerile pe care le provoca. Apăra. Salva. Şi totuşi ucidea. Cum era cu putinţă să existe ceva atât de cumplit şi, în acelaşi timp, atât de frumos? Se feri de lovitura unei săbii splendide, argintii, apoi lovi cu suliţa din flanc, sfărâmând nişte coaste. Răsuci suliţa, pocnind cu coada ei deja crăpată coastele perechii parshendiului. Apoi azvârli bucăţile rupte într-un al treilea duşman şi prinse suliţa nouă aruncată de Lopen. Herdazianul le aduna de la alethii căzuţi în apropiere şi i le dădea când îi trebuiau. Când atacai un om, aflai ceva despre el. Duşmanii erau atenţi şi meticuloşi? Înaintau încercând să intimideze, agresivi şi dominatori? Te înjurau ca să te scoată din sărite? Erau necruţători, sau lăsau în viaţă un om care era cu siguranţă destul de grav rănit ca să nu mai poată lupta? Parshendii îl impresionau. Înfruntase mai multe zeci, fiecare cu un stil de luptă uşor diferit. Păreau să nu trimită asupra lui mai mult de doi sau patru în acelaşi timp. Atacau atent, controlat, şi fiecare pereche lupta ca o echipă. Păreau să-l respecte pentru măiestria lui. Mai grăitor decât orice, păreau să evite lupta cu Teft şi Cikatrice, care erau răniţi, concentrându-se asupra lui Kaladin, a lui Moash şi a celorlalţi suliţaşi pricepuţi. Parshendii nu erau sălbaticii dezlănţuiţi şi neinstruiţi la care fusese făcut să se aştepte. Erau soldaţi bine pregătiţi care pe câmpul de luptă respectau un cod al onoarei inexistent pentru cei mai mulţi dintre alethii pe care-i întâlnise. Găsea, la ei, ceea ce sperase să găsească la soldaţii de pe 1574

Câmpiile Sfărâmate. Descoperirea îl zdruncină. Se trezi respectându-i pe cei pe care-i ucidea. În cele din urmă, furtuna din interiorul său îl purtă mai departe. El îşi alesese o cale, iar parshendii aveau să măcelărească armata lui Dalinar Kholin fără s-o regrete nici măcar o singură clipă. Se dedicase unui ţel. Şi avea să meargă, alături de oamenii săi, până la capăt. Nu ştia de cât timp intrase în luptă. Podul Patru rezista uimitor de bine. Fără îndoială că nu luptau de prea mult timp, altminteri ar fi fost copleşiţi. Şi totuşi, numărul mare de răniţi şi muribunzi din jurul lui părea să spună că trecuseră ore întregi. Simţi nu doar uşurare, ci şi o dezamăgire bizară când o siluetă în Armură sparse rândurile parshendilor, deschizând calea unui şuvoi de soldaţi în albastru. Kaladin se retrase cu părere de rău, cu inima bătându-i puternic, cu furtuna din trup domolită. Era evident că Lumina înceta să se mai scurgă din pielea lui. Neîntrerupta sosire a parshendilor cu nestemate în bărbile împletite îl hrănise în prima parte a luptei, însă cei care se repeziseră în ultimul timp asupra lui nu aveau nestemate. Un alt indiciu că nu erau creaturi subumane, încete la minte, aşa cum pretindeau ochi-luminoşii. Văzuseră ce făcea şi ţinuseră cont de asta, chiar dacă nu înţelegeau de ce. Avusese destulă Lumină ca să nu se prăbuşească. Dar în timp ce alethii îi împingeau înapoi pe parshendi, înţelese că sosiseră exact la timp. „Trebuie să am mare grijă cu asta”, se gândi. Furtuna interioară îi trezea setea de mişcare şi de atac, dar folosirea ei îl secătuia. Cu cât 1575

folosea mai multă şi cu cât o folosea mai repede, cu atât mai rău se simţea când o termina. Soldaţii alethi ocupară poziţii de apărare pe ambele laturi ale podului, iar podarii istoviţi se retraseră, cei mai mulţi aşezându-se şi apăsând cu mâinile pe răni. Kaladin se grăbi să li se alăture. — Raportaţi! — Trei morţi, răspunse Pietroi înnegurat, îngenunchind lângă trupurile pe care le întinseseră pe pământ. Malop, Jaks Fără-Urechi şi Narm. Kaladin se încruntă, îndurerat. „Bucură-te că trăiesc ceilalţi”, se gândi. Uşor de spus. Greu de acceptat. — Şi voi cum staţi? Mai erau cinci cu răni grave, dar Pietroi şi Lopen se ocupaseră deja de ei. Cei doi deveniseră destul de pricepuţi ascultându-l pe Kaladin. El însuşi nu mai putea face mare lucru pentru răniţi. Se uită la trupul lui Malop. Primise în braţ o lovitură de secure care îi retezase carnea şi-i spărsese osul. Murise din cauza pierderii de sânge. Dacă n-ar fi luptat, Kaladin ar fi putut să… „Nu. În clipa asta, fără regrete.” — Traversaţi înapoi, le spuse podarilor, gesticulând. Teft, tu eşti şeful. Moash, crezi că mai ai destulă putere ca să vii cu mine? — Bineînţeles, răspunse acesta, cu un zâmbet larg pe faţa mânjită de sânge. Părea entuziasmat, nu istovit. Toţi cei trei morţi luptaseră în partea apărată de el, însă Moash şi restul supravieţuitorilor se descurcaseră uimitor de bine. Ceilalţi podari se retraseră. Kaladin se întoarse să se uite la 1576

soldaţii alethi. Era ca şi cum ar fi aruncat o privire într-un cort de triere a răniţilor. Niciunul nu era nevătămat. Cei din mijloc se împleticeau şi şchiopătau. Cei de pe margini continuau să lupte, cu uniformele însângerate şi rupte. Retragerea se preschimbase în haos. Kaladin îşi croi drum către răniţi, făcându-le semn să traverseze podul. Unii îl ascultară, dar alţii stăteau locului, cu un aer năucit. El se apropie în grabă de un grup care părea într-o stare mai bună decât mulţi alţii. — Cine e comandantul vostru? — E… începu soldatul, care avea o tăietură de-a latul obrazului. Luminlordul Dalinar. — Comandantul direct. Cine e căpitanul vostru? — Mort, răspunse omul. La fel ca lordul companiei mele. La fel ca secundul lui. „Părinte al Furtunii!” îşi zise Kaladin. — Treceţi podul, spuse, apoi plecă mai departe. Trebuie să vorbesc cu un ofiţer! Cine conduce retragerea? Drept în faţă se zărea o siluetă în Cristalarmură albastră, plină de zgârieturi, luptând în fruntea unui grup. Probabil că era Adolin, fiul lui Dalinar. Se străduia să-i ţină pe parshendi la distanţă; n-ar fi fost înţelept să-i abată atenţia. — Aici, strigă cineva. L-am găsit pe Luminlordul Havar! E comandantul ariergărzii. „În sfârşit”, îşi spuse Kaladin, străbătând în grabă haosul ca să descopere un ochi-luminoşi bărbos, care zăcea pe pământ scuipând sânge. Îl cercetă cu privirea şi-i văzu rana enormă din pântec. 1577

— Cine e secundul lui? — Mort, răspunse bărbatul de lângă comandant. Era un ochi-luminoşi. — Şi tu cine eşti? întrebă Kaladin. — Nacomb Gaval. Părea tânăr, mai tânăr decât el. — Eşti avansat, îi spuse. Du-i pe oamenii ăştia dincolo de pod cât mai repede cu putinţă. Dacă te-ntreabă cineva, spui că ai primit o misiune pe câmpul de luptă, în calitate de comandant al ariergărzii. Dacă pretinde cineva că are rang mai mare, îl trimiţi la mine. Tânărul tresări, uluit. — Avansat… Cine eşti? Poţi face asta? — Cineva trebuie s-o facă, se răsti Kaladin. Du-te! Îndeplineşte misiunea! — Păi… — Du-te! strigă Kaladin. Spre surprinderea lui, tânărul ochi-luminoşi îl salută, apoi începu să-şi strige plutonul. Oamenii lui Kholin erau răniţi, istoviţi şi năuciţi, dar bine instruiţi. Imediat ce luă cineva comanda, ordinele se transmiseră repede. Plutoanele traversară podul, intrând în formaţie de marş. În toată zăpăceala, păreau să se agaţe de tiparele familiare. Peste câteva minute, grosul armatei lui Kholin se scurgea peste pod ca nisipul dintr-o clepsidră. Inelul luptătorilor se îngustă. Oamenii încă mai continuau să strige şi să moară în tumultul haotic al săbiilor izbite de scuturi şi al suliţelor lovite de metal. Kaladin se grăbi să-şi scoată armura-carapace – în momentul 1578

acela nu era înţelept să-i înfurie pe parshendi – apoi se strecură printre răniţi în căutarea mai multor ofiţeri. Găsi doi, însă erau năuciţi, răniţi, cu răsuflarea tăiată. Se părea că toţi cei care mai erau în stare să lupte se aflau în fruntea oamenilor de pe cele două flancuri, ţinându-i la distanţă pe parshendi. Urmat de Moash, Kaladin se repezi către linia din centrul frontului, unde alethii păreau să reziste cel mai bine. Acolo găsi în sfârşit un comandant: un ochi-luminoşi înalt, impunător, cu platoşă de oţel şi coif pe măsura ei, purtând o uniformă de un albastru mai închis decât ale celorlalţi. Conducea lupta chiar din spatele primelor linii. Dădu din cap către Kaladin, strigând ca să se facă auzit peste zgomotul bătăliei. — Eşti comandantul podarilor? — Da. De ce nu trec oamenii tăi podul? — Suntem Garda de Cobalt, răspunse bărbatul. Datoria noastră e să-l apărăm pe Luminlordul Adolin. Arătă către Cristalpurtătorul în Armură albastră din faţa lor. Părea să-şi forţeze înaintarea către ceva anume. — Unde e înaltul prinţ? strigă Kaladin. — Nu suntem siguri, zise bărbatul ochi-luminoşi, iar faţa i se schimonosi. Garda lui a dispărut. — Trebuie să vă retrageţi. Grosul armatei e dincolo de pod. Dacă rămâneţi aici, o să fiţi încercuiţi! — Nu-l putem părăsi pe Luminlordul Adolin. Îmi pare rău. Kaladin se uită în jur. Grupurile de alethi care luptau îşi păstrau cu greu poziţiile, dar n-aveau să se retragă dacă nu li se ordona. 1579

— Bine, spuse înălţându-şi suliţa şi făcându-şi loc către prima linie. Acolo, parshendii luptau cu înverşunare. Kaladin îl doborî pe unul dintre ei cu o lovitură în gât, apoi se roti în mijlocul unui grup, cu vârful suliţei străfulgerând. Lumina lui de Furtună aproape că se terminase, dar parshendii aceia aveau nestemate în bărbi. Inspiră – sorbind foarte puţină Lumină, ca să nu se trădeze în faţa soldaţilor alethi – şi se avântă, atacând. Parshendii dădură înapoi din faţa asaltului său plin de furie şi câţiva membri ai Gărzii de Cobalt aflaţi în apropiere se traseră deoparte, împleticindu-se şi părând uluiţi. În jurul lui Kaladin căzuseră vreo zece duşmani, răniţi sau morţi. Asta îi oferi o deschidere, iar el se strecură prin ea, urmat îndeaproape de Moash. O mulţime de parshendi se concentrau asupra lui Adolin, a cărui Cristalarmură albastră era plină de zgârieturi şi crăpături. Kaladin nu mai văzuse niciodată una într-o stare atât de jalnică. Lumina de Furtună care se înălţa din crăpături semăna foarte bine cu aceea scursă din pielea lui, când o avusese – sau o folosise – din belşug. Furia cu care lupta Criastalpurtătorul îl făcu pe Kaladin să se oprească locului. El şi Moash rămaseră chiar la marginea spaţiului acoperit de Sabia lui Adolin, iar parshendii îi ignorară, străduinduse cu evidentă disperare să-l doboare pe fiul lui Dalinar. Adolin secera mai mulţi duşmani dintr-o singură lovitură – dar Sabia lui nu tăia carnea, lucru pe care Kaladin îl mai văzuse o singură dată. Ochii parshendilor ardeau şi se înnegreau, iar ei cădeau morţi cu zecile. Cadavrele picau în jurul lui ca fructele coapte dintr-un pom. Cu toate acestea, era clar că Adolin făcea eforturi mari. 1580

Cristalarmura lui nu era doar crăpată, ci pe alocuri avea chiar găuri. Coiful îi dispăruse, dar fusese înlocuit cu o cască obişnuită de suliţaş. Şchiopăta de piciorul stâng, aproape târându-l. Sabia lui era letală, dar parshendii se apropiau tot mai mult. Kaladin nu îndrăzni să pătrundă în raza Sabiei. — Adolin Kholin! strigă el. Luminlordul continuă să lupte. — Adolin Kholin, strigă el încă o dată cu voce tunătoare, simţind cum din el se ridica un norişor de Lumină. Cristalpurtătorul se opri, apoi se uită la el. Se retrase fără tragere de inimă, lăsând Garda de Cobalt să se repeadă înainte – folosinduse de golul creat de Kaladin – şi să-i ţină la distanţă pe parshendi. — Cine eşti? întrebă Adolin când ajunse lângă el. Chipul său tânăr şi mândru lucea de sudoare, iar părul îi era o încâlceală de şuviţe blonde şi negre. — Sunt cel care ţi-a salvat viaţa, răspunse Kaladin. Trebuie să ordoni retragerea. Soldaţii tăi nu mai sunt în stare să lupte. — Tatăl meu e acolo, podarule, ripostă Adolin, arătând cu sabia lui foarte lată. L-am văzut chiar acum câteva clipe. Ryshadiumul lui s-a dus la el, dar nu s-a mai întors nici calul, nici omul. O să conduc un pluton către… — O să te retragi! exclamă Kaladin, exasperat. Uită-te la oamenii tăi, Kholin! Abia se mai ţin pe picioare, nici vorbă să mai lupte. Pierzi câteva zeci în fiecare minut. Trebuie să-i scoţi de-aici. — N-o să-mi abandonez tatăl, zise Adolin, cu încăpăţânare. — Pentru liniştea… Dacă tu cazi, Adolin Kholin, oamenii ăştia nu mai au nimic. Comandanţii lor sunt răniţi sau morţi. Nu te poţi duce 1581

la tatăl tău; abia mai poţi să mergi! Repet, du-ţi oamenii la loc sigur! Tânărul Cristalpurtător făcu un pas înapoi, clipind uluit de tonul lui Kaladin. Se uită către nord-est, unde o siluetă cenuşie ca ardezia apăru pe o ridicătură stâncoasă, luptându-se cu o alta, tot în Cristalarmură. — E atât de aproape… Kaladin inspiră adânc. — Mă duc eu după el. Tu condu retragerea. Apără podul, dar numai podul… Adolin îi aruncă o privire aspră. Făcu un pas, dar ceva din armura lui cedă, făcându-l să se împleticească şi să cadă într-un genunchi. Strângând din dinţi, reuşi să se ridice. — Căpitane Malan! strigă. Ia-ţi soldaţii şi du-te cu omul ăsta. Scoateţi-l pe tata de-acolo. Bărbatul cu care vorbise Kaladin mai înainte salută cu hotărâre. Adolin aruncă o nouă privire spre Kaladin, apoi îşi ridică sabia şi o porni maiestuos către pod. — Moash, du-te cu el, spuse Kaladin. — Dar… — Fă-o, Moash, insistă Kaladin cu îndârjire, uitându-se către stânca pe care lupta Dalinar. Inspiră adânc, îşi îndesă suliţa sub braţ şi începu să alerge cât de repede era în stare. Soldaţii din Garda de Cobalt strigară în urma lui, străduindu-se să ţină pasul, dar el nu se uită înapoi. Se izbi de linia atacatorilor parshendi, se răsuci şi doborî doi dintre ei cu suliţa, apoi sări peste ei şi-şi continuă drumul. În locul acela, atenţia celor mai mulţi 1582

parshendi se îndrepta către lupta lui Dalinar sau către bătălia purtată pe drumul spre pod; între cele două fronturi, rândurile erau rare. Kaladin se mişca repede, absorbind mai multă Lumină pe măsură ce alerga, ferindu-se şi ocolindu-i pe duşmanii care încercau să-l atace. În câteva clipe ajunse în locul unde luptase Dalinar. Pe stâncă nu mai era acum nimeni, însă în jurul ei se adunase un grup numeros de parshendi. „Acolo”, îşi spuse, avântându-se dintr-un salt. ● Un cal necheză. Dalinar îşi înălţă şocat privirea când Galant năvăli în spaţiul liber din interiorul inelului format de parshendii care priveau. Ryshadiumul venise la el. Cum… unde…? Calul ar fi trebuit să fie liber şi la loc sigur, pe platoul alăturat. Era prea târziu. Dalinar căzuse într-un genunchi, doborât de Cristalpurtătorul duşman. Pashendiul îl izbi cu piciorul în piept, trântindu-l pe spate. Urmă o lovitură în coif. Alta. Şi alta. Coiful explodă, iar forţa loviturilor îl ameţi pe Dalinar. Unde se afla? Ce se întâmpla? De ce îl ţintuia la pământ ceva atât de greu? „Cristalarmura”, se gândi, străduindu-se să se ridice. „O port… Cristalarmura mea…” O pală de vânt îi trecu peste faţă. Lovituri în cap; trebuia să te fereşti de loviturile în cap, chiar şi atunci când purtai o Armură. Duşmanul stătea deasupra lui, ameninţător, şi părea să-l cerceteze. Ca şi cum ar fi căutat ceva. Dalinar îşi scăpase Sabia. Soldaţii parshendi înconjurau locul 1583

duelului. Îl siliră pe Galant să se retragă, iar calul necheză şi se ridică în două picioare. Dalinar îl privea, iar imaginea i se învârtea înaintea ochilor. Oare de ce nu-l omora Cristalpurtătorul, pur şi simplu? Parshendiul uriaş se aplecă, apoi vorbi. Cuvintele aveau un accent puternic şi mintea lui Dalinar aproape că le respinse. Dar aflându-se acum atât de aproape, îşi dădu seama de ceva. Pricepea ce i se spunea. Accentul făcea cuvintele aproape de neînţeles, dar erau în alethi. — Eşti tu, spuse Cristalpurtătorul parshendi. Te-am găsit, în sfârşit. Dalinar clipi, surprins. În rândurile din spate ale soldaţilor privitori se produse o agitaţie. Scena era oarecum familiară: parshendii înconjurau un Cristalpurtător în pericol. Dalinar o mai trăise, dar atunci se afla de cealaltă parte. Cristalpurtătorul ăla n-avea cum să-i vorbească lui. El primise lovituri prea puternice în cap. Probabil aiura. Ce-i tulbura pe parshendii aflaţi împrejurul lui? „Sadeas”, se trezi Dalinar zicându-şi, cu mintea înceţoşată. „A venit să mă salveze, aşa cum l-am salvat şi eu pe el.” „Uneşte-i…” „Va veni, ştiu că va veni. O să-i adun…” Parshendii ţipau, se mişcau, se răsuceau. Brusc, dintre ei ţâşni cineva. Nici vorbă să fi fost Sadeas. Un bărbat tânăr, cu trăsături puternice şi păr ondulat, lung şi negru. Avea o suliţă. Şi strălucea. 1584

„Ce?” se întrebă Dalinar, năucit. ● Kaladin se opri în mijlocul cercului. Cei doi Cristalpurtători erau în mijloc, unul căzut la pământ, cu o undă firavă de Lumină scurgându-i-se din corp. Era prea firavă. Judecând după numărul de crăpături, nestematele lui erau aproape secătuite. Celălalt – un parshendi, după mărimea şi forma braţelor şi a picioarelor sale – era deasupra celui căzut. „Grozav”, îşi zise Kaladin, avântându-se înainte ca soldaţii parshendi să-şi dea seama că ar fi trebuit să-l atace. Cristalpurtătorul duşman era aplecat, concentrându-se asupra lui Dalinar. Armura lui pierdea Lumină de Furtună printr-o crăpătură largă din jambieră. Şi – aducându-şi fulgerător aminte cum îl salvase pe Amaram – Kaladin se apropie şi-şi înfipse suliţa în crăpătură. Cristalpurtătorul ţipă şi, surprins, scăpă Sabia din mână. Kaladin îşi trase suliţa şi se dădu înapoi. Cristalpurtătorul se răsuci, repezindu-şi către el pumnul ocrotit de armură, dar nu-l nimeri. Kaladin se apropie dintr-un salt şi – punându-şi în lovitură toată puterea – îşi înfipse din nou suliţa în crăpătura Armurii. Cristalpurtătorul ţipă, de data asta chiar mai tare, se împletici şi căzu în genunchi. Kaladin încercă să-şi smulgă suliţa, dar celălalt se prăbuşi peste ea, frângându-i coada. Kaladin se retrase cu mâinile goale, având acum în faţă inelul de parshendi. Lumina de Furtună îi izvora din trup. Tăcere. Şi ei prinseră apoi să vorbească iarăşi, repetând cuvintele pe care le rostiseră mai înainte. 1585

— Neshua Kadal! Şi le spuneau unii altora pe şoptite, părând năuciţi. Începură un cântec pe care Kaladin nu-l mai auzise niciodată. „E bine şi-aşa”, îşi zise el. Atâta vreme cât nu-l atacau. Dalinar Kholin se mişca, săltându-se în capul oaselor. Kaladin îngenunche, poruncindu-i Luminii sale de Furtună să intre în solul stâncos şi păstrându-şi din ea doar atât cât avea nevoie ca să nu-şi piardă puterile, dar nu destul de multă ca să mai strălucească. Apoi se repezi către calul cu armură care se afla lângă inelul format de parshendi. Aceştia i se feriră din cale, părând îngroziţi. El luă frâul şi se grăbi să se-ntoarcă lângă înaltul prinţ. ● Dalinar scutură din cap, străduindu-se să-şi limpezească mintea. Lumea încă i se mai învârtea înaintea ochilor, dar gândurile îi prindeau din nou formă. Ce se întâmplase? Fusese lovit în cap şi… şi acum Cristalpurtătorul era la pământ. La pământ? Ce îl doborâse? Creatura chiar vorbise cu el? Nu, probabil că îşi imaginase. Şi asta, şi faptul că tânărul suliţaş strălucea. În clipa aceea n-o făcea. Ţinându-l pe Galant de frâu, îl chema pe Dalinar, fluturându-şi cu disperare mâna. Înaltul prinţ se sili să se ridice în picioare. În jurul lor, parshendii murmurau ceva de neînţeles. „Cristalarmura asta,” îşi zise Dalinar, privindu-şi la adversarul căzut în genunchi. „O Cristalarmură… aş putea să-mi ţin promisiunea faţă de Renarin. Aş putea…” Cristalpurtătorul gemu, strângându-şi cu o mână înmănuşată 1586

piciorul. Dalinar se simţea îmboldit să-l ucidă. Făcu un pas înainte, târându-şi piciorul care nu-l asculta. În jur, parshendii priveau în tăcere. De ce nu atacau? Suliţaşul înalt alergă spre Dalinar, ducându-l pe Galant de frâu. — Încalecă, ochi-luminoşi. — Ar trebui să-l omorâm. Am putea… — Încalecă! porunci tânărul, azvârlindu-i frâul, în timp ce parshendii se întorceau să-nfrunte un grup de soldaţi alethi. Tu ar trebui să fii un om de onoare, mârâi suliţaşul. Lui Dalinar i se-ntâmplase rareori să i se vorbească astfel, mai ales când cuvintele erau ale unui ochi-întunecaţi. — Ei bine, oamenii tăi nu vor pleca de-aici fără tine, iar oamenii mei nu vor pleca fără ei. Aşa c-o să te urci pe cal şi-o să ieşim din capcana asta în care ne-aşteaptă moartea. Pricepi? Dalinar îi întâlni ochii. Şi dădu din cap. Fireşte. Avea dreptate; trebuia să-l lase-n pace pe Cristalpurtătorul duşman. Căci cum i-ar fi putut lua Armura? Ar fi târât leşul după ei tot drumul? — Retrageţi-vă! le strigă soldaţilor săi, săltându-se în şaua lui Galant. Şi abia izbuti s-o facă, atât de puţină era Lumină de Furtună rămasă în armura lui. Sigur pe picioare, Galant ţâşni în galop prin culoarul de fugă pentru care oamenii lui Dalinar îşi vărsaseră sângele. Suliţaşul fără nume alerga în urma lui, iar Garda de Cobalt îi înconjura. În faţă, pe platoul salvator se vedea o parte mai mare a armatei sale. Podul încă mai era la locul lui, iar Adolin aştepta neliniştit în capăt, apărându-l ca să asigure retragerea tatălui său. 1587

Cu un suspin de uşurare, Dalinar străbătu puntea de lemn care ducea către platoul alăturat. Adolin şi ultimii săi soldaţi se aliniară în spatele lui. Îl întoarse pe Galant şi se uită spre est. Parshendii se îngrămădeau pe marginea spărturii, dar nu-i urmăriră. Un grup se ocupa de pupa din vârful platoului. În furia luptei, ambele părţi o dăduseră uitării. Nu-i mai urmăriseră pe alethi niciodată, dar dacă s-ar fi răzgândit, i-ar fi putut hărţui pe tot drumul de întoarcere până la podurile permanente. Însă nu o făcură. Se aliniară şi începură un alt cântec de-al lor, cel pe care-l cântau la fiecare retragere a forţelor alethi. Sub privirile lui Dalinar, o siluetă în Cristalarmură argintie crăpată şi cu o mantie roşie trecu, împleticindu-se, în fruntea celorlalţi. Coiful fusese scos, dar se afla prea departe ca să-i poată fi desluşite trăsăturile de pe faţa marmorată, neagră cu roşu. Cel cu care se luptase înainte Dalinar îşi înălţă Cristalsabia cu o mişcare de neconfundat. Un salut, un gest de respect. Instinctiv, Dalinar îşi chemă arma şi, după zece bătăi de inimă, îi răspunse la salut. Podarii îşi traseră podul aflat deasupra spărturii, despărţind cele două armate. — Ocupaţi-vă de răniţi! strigă Dalinar. Nu abandonăm niciun om care are şanse de supravieţuire! Parshendii nu ne vor ataca aici! Oamenii lui îşi uniră glasurile într-un strigăt. Faptul că scăpaseră de pe Turn părea, într-un fel, o victorie mai importantă decât toate inimile-nestemată pe care le câştigaseră. Soldaţii alethi istoviţi se împărţiră în batalioane. Opt intraseră în luptă, iar acum erau tot opt, deşi în unele nu mai rămăseseră mai mult de câteva sute de oameni. 1588

Cei care aveau pregătire de chirurgi militari treceau printre rânduri, în timp ce ofiţerii îi numărau pe supravieţuitori. Printre durerospreni şi istoviospreni începeau să se aşeze oameni însângeraţi, unii fără arme, mulţi cu uniformele rupte. Pe celălalt platou, parshendii îşi continuau cântecul straniu. Dalinar se trezi urmărind cu atenţie echipa de podari. Tânărul care-l salvase părea să le fie şef. Oare doborâse un Cristalpurtător? Dalinar îşi amintea ca prin ceaţă de o ciocnire bruscă şi scurtă şi de o suliţă în picior. Tânărul era, evident, abil şi norocos deopotrivă. Echipa de podari dădea dovadă de mai multă coordonare şi disciplină decât s-ar fi aşteptat Dalinar din partea unor oameni de condiţie atât de joasă. Nu mai putea aştepta. Îl îmboldi pe Galant şi traversă terenul stâncos, trecând printre răniţi şi printre oameni istoviţi. Îi aminteau de propria oboseală, dar acum, după ce avusese ocazia să stea jos şi să-şi tragă sufletul, nu-i mai vâjâia capul. Şeful podarilor cosea rana unui rănit, iar degetele i se mişcau cu măiestrie. Un om cu pregătire de chirurg printre podari? „Ei, de ce nu?” îşi spuse Dalinar. „Nu e mai ciudat decât priceperea cu care luptă.” Sadeas avusese încredere în el. Tânărul îşi ridică privirea. Şi Dalinar îi văzu pentru prima oară stigmatul de sclav de pe frunte, ascuns de părul lung. Podarul se ridică, adoptând o poziţie ostilă, cu braţele încrucişate. — Sunteţi demni de laudă, spuse Dalinar. Cu toţii. De ce s-a retras înaltul vostru prinţ, pentru ca după aceea să vă trimită iarăşi la noi? Mai mulţi podari chicotiră. — Nu ne-a trimis înapoi, spuse şeful lor. Noi am luat hotărârea 1589

asta. Împotriva voinţei lui. Dalinar se trezi că dădea din cap şi înţelese că era singurul răspuns care avea sens. — De ce? întrebă. De ce-aţi venit după noi? Tânărul ridică din umeri. — Felul în care v-aţi lăsat prinşi în cursă a fost de-a dreptul spectaculos. Dalinar dădu iarăşi din cap, obosit. Poate că ar fi trebuit să se enerveze din cauza tonului folosit, însă tânărul avea dreptate. — Da, dar de ce-aţi venit? Şi cum aţi învăţat să luptaţi atât de bine? — Din întâmplare, spuse tânărul. Şi se întoarse la răniţii lui. — Ce pot face ca să vă răsplătesc? întrebă Dalinar. Tânărul se uită din nou la el. — Nu ştiu. Voiam să fugim de la Sadeas, să ne facem nevăzuţi în toată zăpăceala. Încă am mai putea, dar o să ne urmărească şi-o să ne ucidă. — Ţi-aş putea lua oamenii în tabăra mea, l-aş putea face pe Sadeas să vă elibereze. — Mă tem că nu ne-ar lăsa să plecăm, răspunse podarul, cu o privire chinuită. Şi mă tem că tabăra ta n-ar fi nici pe departe un loc sigur. Mişcarea făcută azi de Sadeas… Va însemna război între voi doi, nu-i aşa? Aşa era? Dalinar se ferise să se gândească la Sadeas – toate gândurile lui se îndreptaseră spre supravieţuire –, dar furia împotriva celuilalt înalt principe era un abis clocotitor. Din adâncul 1590

fiinţei sale ar fi trebuit să-i ceară socoteală lui Sadeas pentru fapta sa. Dar putea îngădui un război între principate? Ar fi zguduit Alethkarul. Mai mult decât atât, ar fi distrus casa Kholin. N-avea nici soldaţi, nici aliaţi alături de care să-l înfrunte pe Sadeas, nu după dezastrul ăla. Cum avea să reacţioneze Sadeas la întoarcerea lui? Avea să-l atace, încercând să termine ce începuse? „Nu”, îşi răspunse Dalinar. „Nu, a procedat aşa dintr-un anumit motiv.” Sadeas nu îl înfruntase direct. Îl abandonase, dar în concepţia unui alethi, asta era cu totul altceva. Nici el nu voia să pună regatul în primejdie. Sadeas nu voia un război făţiş, iar Dalinar nu şi-l putea permite, în ciuda furiei lui clocotitoare. Strânse pumnii şi se întoarse către podar. — N-o să se-ajungă la război, răspunse. Cel puţin, nu încă. — Păi, în cazul ăsta, luându-ne în tabăra ta ai săvârşi un jaf. Legea regelui şi Legile Războinicilor, pe care oamenii mei pretind că le respecţi întotdeauna, îţi vor cere să ne trimiţi înapoi la Sadeas. No să ne lase să plecăm cu uşurinţă. — De Sadeas o să mă ocup eu. Întoarceţi-vă cu mine şi veţi fi în siguranţă. V-o garantez cu toate fărâmele de onoare care mi-au mai rămas. Tânărul îl privi în ochi, căutând ceva. Pentru un bărbat atât de tânăr, era atât de dur! — Bine, spuse. Ne vom întoarce. Nu-mi pot abandona oamenii din tabără, iar acum, cu atât de mulţi răniţi, n-avem tot ce ne trebuie ca să putem fugi. Apoi se întoarse la munca lui, iar Dalinar, călare pe Galant, plecă 1591

să afle ce pierderi avuseră. Se sili să-şi stăpânească furia împotriva lui Sadeas. Era greu. Nu, el unul nu putea îngădui ca totul să se transforme într-un război, dar nici nu putea lăsa lucrurile să redevină ceea ce fuseseră. Sadeas dezechilibrase balanţa, iar echilibrul nu putea fi redobândit. Nu în acelaşi mod.

1592

1593

69 DREPTATE „Mi se ia totul. Mă ridic împotriva celui care mi-a salvat viaţa. Îl apăr pe cel care mi-a ucis speranţele. Ridic mâna. Furtuna răspunde.” Tanatanev 1173, cu 18 secunde înainte de moarte. O femeie ochiîntunecaţi, mamă a patru copii, în al şaizeci şi doilea an al vieţii sale.

Navani se împinse ca să-şi facă loc printre străjeri, fără să ia în seamă protestele lor şi strigătele doamnelor ei de companie. Se silea să-şi păstreze calmul. Avea să-şi păstreze calmul! Ceea ce auzise era un simplu zvon. Trebuia să fie. Din nefericire, cu cât îmbătrânea mai mult, cu atât mai greu îi venea să păstreze cuvenita seninătate a unei lumindoamne. Străbătu tabăra lui Sadeas grăbind pasul. Soldaţii pe lângă care trecea îşi întindeau mâinile către ea, fie ca s-o ajute, fie ca să-i ceară să se oprească. Ea îi ignora oricum; n-aveau să-ndrăznească niciodată s-o atingă, nici măcar cu un deget. Ca mamă a regelui, se bucura de câteva privilegii. Tabăra era dezordonată şi prost împărţită. Grupuri de negustori, târfe şi muncitori se aciuaseră în cocioabe lipite de partea ferită de vânt a barăcilor. De streşinile din aceeaşi parte atârnau scursuri de crem întărit, ca nişte dâre de ceară lăsate să se prelingă peste marginea unei mese. Totul contrasta de la o poştă cu aşezarea 1594

ordonată şi curăţenia clădirilor din tabăra lui Dalinar. „N-o să păţească nimic”, îşi spuse Navani. „Să facă bine să nu păţească”. Ca dovadă a tulburării sale, abia dacă se gândi să conceapă un plan al străzilor pentru tabăra lui Sadeas. Se îndreptă direct către locul de adunare al soldaţilor, unde găsi o armată care nu arăta aproape deloc ca după o luptă. Pe uniforme nu erau pete de sânge, oamenii vorbeau şi râdeau, ofiţerii treceau printre rânduri şi le îngăduiau să părăsească formaţia, pluton după pluton. Asta ar fi trebuit s-o liniştească. Bărbaţii pe care-i avea în faţa ochilor nu păreau o armată care tocmai trecuse printr-un dezastru. Însă ceea ce vedea îi spori îngrijorarea. Sadeas, în Cristalarmura lui roşie, impecabilă, stătea de vorbă cu câţiva ofiţeri sub un umbrar din apropiere. Ea se îndreptă într-acolo cu paşi maiestuoşi, dar un grup de străjeri reuşi să-i taie calea, aşezându-se umăr la umăr în timp ce unul se ducea să-l înştiinţeze pe Sadeas despre venirea ei. Navani îşi încrucişă nerăbdătoare braţele. Poate ar fi trebuit să ia un palanchin, aşa cum o sfătuiseră doamnele ei de companie. Câteva tocmai soseau în zona de adunare, părând copleşite de situaţie. În ultimă instanţă, îi explicaseră ele, un palanchin avea să fie mai rapid, fiindcă lăsa timp pentru trimiterea unor mesageri la Sadeas, ca s-o poată primi. Cândva respectase şi ea astfel de reguli de protocol. Îşi aducea aminte că fusese o femeie tânără, expertă în jocuri de societate, manipulând cu încântare sistemul în mai multe moduri. Şi ce câştigase? Un soţ mort, pe care nu-l iubise niciodată, şi o poziţie 1595

„privilegiată” la o curte regală, care echivala cu excluderea din cauza vârstei înaintate. Oare ce-ar fi făcut Sadeas dacă ea ar fi început să ţipe? Mama regelui, urlând ca un toporcopoi cu o antenă răsucită? Se gândi la asta în timp ce soldatul aştepta să se ivească ocazia potrivită ca să-i anunţe înaltului prinţ sosirea ei. Cu coada ochiului, zări un tânăr în uniformă albastră care tocmai intra în zona de adunare a trupelor, însoţit de o mică gardă de onoare, alcătuită din trei oameni. Era Renarin, a cărui faţă exprima pentru prima oară altceva în afara unei curiozităţi calme. Se apropie de ea în grabă, cu ochii mari, înnebunit. — Mashala, o imploră pe tonul lui scăzut. Te rog! Ce-ai auzit? — Oastea lui Sadeas s-a întors fără armata tatălui tău, răspunse Navani. Se vorbeşte de o retragere forţată, dar oamenii ăştia nu par să fi trecut prin aşa ceva. Aruncă o privire aspră spre Sadeas, gândindu-se cu toată seriozitatea dacă n-ar fi cazul să facă scandal. Din fericire, el vorbi în sfârşit cu soldatul şi îl trimise înapoi. — Puteţi trece, Luminăţie, spuse omul, făcând o plecăciune. — Era şi timpul, bombăni Navani, făcându-şi loc pe lângă el şi intrând sub copertină. Renarin i se alătură, înaintând cu mai puţină hotărâre. — Luminată Navani, spuse Sadeas, impozant în armura lui stacojie, cu mâinile strânse la spate. Speram c-o să-ţi pot da vestea în palatul fiului tău. Presupun că un asemenea dezastru e prea mare ca să poată fi ascuns. Condoleanţe pentru pierderea fratelui tău. Renarin suspină încet. 1596

Navani îşi adună puterile, încrucişându-şi braţele şi încercând săşi înăbuşe în sinea ei strigătele de durere prin care refuza să accepte realitatea celor auzite. Lucrurile se desfăşurau după un tipar. Vedea adesea astfel de tipare oriunde. În cazul acela, conform tiparului, ea nu putea să aibă ceva valoros pentru prea multă vreme. Îi era mereu luat cu de-a sila, tocmai când începea s-arate promiţător. „Hai, gata!” se mustră singură. — O să dai explicaţii, îi spuse lui Sadeas, uitându-se drept în ochii lui. Exersase privirea aceea preţ de mai multe decenii, aşa că se simţi încântată văzând că îl pusese în încurcătură. — Îmi pare rău, Luminăţie, repetă el, bâlbâindu-se. Parshendii au copleşit armata fratelui tău. A fost o nebunie să luptăm împreună. Sălbaticii s-au simţit atât de ameninţaţi de această schimbare de tactică, încât au aruncat în lupta asta toţi oştenii pe care i-au putut găsi şi ne-au înconjurat. — Aşa că l-ai abandonat pe Dalinar? — Ne-am luptat din greu ca s-ajungem la el, dar numărul duşmanilor era pur şi simplu copleşitor. A trebuit să ne retragem, altminteri am fi fost nimiciţi şi noi! Aş fi putut continua lupta, dar lam văzut cu ochii mei pe fratele tău căzând, năpădit de parshendi cu ciocane, zise el cu o strâmbătură. Începuseră să ia bucăţi din Cristalarmura însângerată drept trofee. Monştri barbari! Navani simţi că i se face frig. Era rece şi amorţită. Cum se putuse întâmpla una ca asta? După ce reuşise în sfârşit – în sfârşit – să-l facă pe căposul ăla s-o privească mai degrabă ca pe o femeie decât ca pe o soră. Şi acum… 1597

Şi acum… Îşi încleştă fălcile ca să nu plângă. — Nu cred. — Înţeleg că vestea e greu de suportat, zise Sadeas, făcându-i semn unui slujitor să caute un scaun pentru Navani. Aş fi vrut să nu fiu nevoit să ţi-o aduc. Eu şi Dalinar… ei bine, îl cunoşteam de mulţi ani şi, cu toate că n-am văzut întotdeauna lucrurile în aceeaşi lumină, l-am considerat aliatul meu. Şi prietenul meu, adăugă el, apoi blestemă cu glas scăzut, privind spre est. Vor plăti pentru asta. O să am grijă să plătească. Lăsa impresia că vorbeşte atât de serios, încât Navani se trezi şovăind. Sărmanul Renarin, cu faţa palidă şi ochii mari, părea atât de năucit încât nu mai era în stare să vorbească. Când sosi scaunul, ea refuză să se aşeze, aşa că se aşeză Renarin, atrăgându-şi o privire dezaprobatoare din partea lui Sadeas. Tânărul îşi luă capul în mâini, cu ochii în pământ. Tremura. „Acum e înalt prinţ”, îşi dădu seama Navani. Nu. Nu. Nu era înalt prinţ decât dacă accepta ea ideea morţii lui Dalinar. Şi nu murise. Nu se putea să moară. „Sadeas a avut toate podurile”, se gândi ea, uitându-se spre lemnărie. Ieşi în soarele după-amiezii târzii şi îi simţi căldura pe piele. Se apropie de doamnele ei de companie. — Pensulă, îi spuse lui Makal, care ţinea punga cu lucrurile ei. Cea mai groasă. Şi cerneala mea inflamabilă. Femeia scundă şi rotofeie deschise punga şi scoase o pensulă lungă, având la unul din capete un smoc din păr de porc, de 1598

grosimea degetului mare al unui bărbat. Navani o luă. Urmă cerneala. Deveni ţinta privirilor tuturor soldaţilor din jur când înmuie pensula în cerneala de culoarea sângelui. Îngenunche şi începu să picteze pe terenul stâncos. Arta însemna creaţie – sufletul ei, esenţa ei. Creaţia şi ordinea. Luai ceva lipsit de ordine – o pată de cerneală, o pagină goală – şi, pornind de la acel ceva, construiai altceva. Ceva din nimic. Sufletul creaţiei. Picta simţindu-şi lacrimile pe obraji. Dalinar n-avea nici soţie, nici fiice; n-avea pe nimeni care să se roage pentru el. Aşa că Navani picta o rugăciune chiar pe piatră, trimiţându-şi însoţitoarele după mai multă cerneală. Măsura glifa cu pasul, extinzându-i marginile, făcând-o enormă, întinzându-şi cerneala pe pietrele cafenii. Soldaţii se adunară în jurul ei şi Sadeas ieşi de sub copertină. Priveau cu toţii cum picta, cu soarele în spate, târându-se şi afundându-şi cu furie pensula în călimări. Ce era o rugăciune, dacă nu o creaţie? Puneai ceva acolo unde nu exista nimic. Creai o dorinţă din disperare, o rugă din suferinţă. Te plecai în faţa Atotputernicului, dând naştere umilinţei din mândria găunoasă a unei vieţi omeneşti. Ceva din nimic. Adevărata creaţie. Lacrimile i se amestecară cu cerneala. Goli patru călimări. Se târî, sprijinindu-se cu mâna interzisă de stâncă, vopsind pietrele cu pensula şi mânjindu-şi obrajii de cerneală când îşi ştergea lacrimile. Când termină, îngenunche din nou în faţa unei glife lungi de douăzeci de paşi, care părea pictată cu sânge. Cerneala umedă 1599

reflecta soarele, iar ea o aprinse cu o lumânare; era făcută să ardă oricum ar fi fost, uscată sau nu. Flăcările se întinseră pe toată lungimea rugăciunii, mistuind-o şi trimiţându-i sufletul către Atotputernic. Ea îşi plecă fruntea în faţa acelei rugi. Deşi era un singur caracter, era unul complex. Thath. Dreptate. Toată lumea privea în tăcere, temându-se parcă să nu-i întineze ruga solemnă. Începu un vânt rece, şfichiuind flamurile şi mantiile. Rugăciunea se stinse, dar era perfect. N-avea menirea să ardă vreme îndelungată. — Luminlord Sadeas! strigă o voce plină de nelinişte. Navani îşi ridică privirea. Mulţimea soldaţilor se dădu în lături, făcând loc unui mesager în verde. Omul se apropie grăbit de Sadeas şi începu să vorbească, dar înaltul prinţ îl înşfăcă de umăr cu toată puterea unui Cristalpurtător şi arătă cu degetul, cerându-le oştenilor din garda lui să înconjoare locul. Apoi îl trase pe mesager sub copertină. Navani rămase îngenuncheată alături de rugăciune. Flăcările lăsaseră pe piatră o cicatrice neagră, având forma glifei. Cineva veni lângă ea. Era Renarin. Se lăsă într-un genunchi şi îi puse o mână pe umăr. — Mulţumesc, Mashala. Ea dădu din cap şi se ridică, cu mâna liberă plină de stropi de vopsea roşie. Avea obrajii încă uzi de lacrimi, dar îşi strânse pleoapele, privindu-l pe Sadeas printre soldaţii adunaţi. Avea o expresie de rău augur, cu faţa din ce în ce mai roşie, cu ochii măriţi de furie. 1600

Navani se răsuci şi îşi făcu loc prin mulţime, grăbindu-se să ajungă la marginea zonei de adunare. Renarin şi câţiva dintre ofiţerii lui Sadeas i se alăturară, scrutând toţi cu privirea Câmpiile Sfărâmate. Şi acolo văzură un şir de oameni care se întorceau spre tabere încet, şchiopătând, conduşi de un bărbat călare, în armură de culoarea cenuşie a ardeziei. ● Dalinar călărea pe Galant, urmat de două mii şase sute cincizeci şi trei de oameni. Atât mai rămăsese din cei opt mii de soldaţi cu care plecase la asalt. Îndelungata traversare a platourilor îi oferise timp de gândire. Sentimentele continuau să i se învălmăşească într-o adevărată furtună. Călărea închizându-şi şi deschizându-şi în repetate rânduri pumnul stâng, acum acoperit de o mănuşă albastră, împrumutată de la Adolin. Pentru refacerea propriei mănuşi avea să fie nevoie de câteva zile. Sau chiar mai mult, dacă parshendii încercau să producă o întreagă armură din ceea ce lăsase el în urmă. Dar n-aveau să reuşească, atâta vreme cât armurierii o impregnau pe a lui cu Lumină de Furtună. Mănuşa abandonată avea să se descompună, transformându-se în praf, în timp ce pentru Dalinar avea să crească una nouă. Deocamdată o purta pe a lui Adolin. Adunaseră toate nestematele impregnate ale celor două mii şase sute de oameni ai săi şi le folosiseră Lumina de Furtună ca să reîncarce şi să întărească Armura lui. Încă mai era plină de crăpături. Pentru repararea unor stricăciuni atât de numeroase avea să fie nevoie de mai multe zile, 1601

dar Armura putea fi folosită din nou în luptă, dacă se ajungea aici. El trebuia să se asigure că nu avea să se întâmple asta. Se hotărâse să-i vorbească lui Sadeas şi voia s-o facă îmbrăcat în armură. De fapt, îşi dorea să urce în goană panta, pătrunzând în tabăra „vechiului său prieten”, ca să-i declare oficial război. Şi poate să-şi cheme Sabia, ca să-l vadă mort. Dar n-avea s-o facă. Soldaţii lui erau prea slăbiţi, poziţia lui prea şubredă. Un război oficial nu l-ar fi distrus numai pe el, ci ar fi nimicit întreg regatul. Trebuia să facă altceva. Ceva care să apere unitatea Alethkarului. Răzbunarea avea să vină. În cele din urmă. Pe primul loc era Alethkarul. Îşi lăsă în jos pumnul acoperit de mănuşa albastră şi strânse în mâini hăţurile lui Galant. Ceva mai încolo, Adolin venea şi el călare. Reparaseră şi armura lui, deşi acum îi lipsea o mănuşă. La început, Dalinar refuzase mănuşa oferită în dar de fiul său, dar cedase în faţa logicii lui Adolin. Când purtau Cristalarmuri, diferenţa de vârstă dintre ei nu conta – dar, altfel, Adolin era un bărbat tânăr, de douăzeci şi ceva de ani, iar Dalinar unul îmbătrânit, de cincizeci şi ceva. Încă nu ştia ce să creadă despre viziunile sale, despre faptul că păreau să-l fi îndrumat greşit când îi arătaseră să se încreadă în Sadeas. De asta avea să se ocupe mai târziu. Problemele trebuiau rezolvate pas cu pas. — Elthal! strigă el. Purtătorul acestui nume, ofiţerul cel mai mare în grad dintre supravieţuitorii dezastrului, era un bărbat suplu, cu trăsături distinse şi mustaţă subţire. Avea braţul prins într-o eşarfă. Făcuse 1602

parte dintre cei care, alături de Dalinar, apăraseră trecerea peste spărtură în ultima parte a luptei. — Da, Luminlordul meu! spuse el, apropiindu-se în fugă. În afară de cei doi Ryshadiumi, toţi caii cărau răniţi. — Du răniţii în tabăra mea, îi ceru Dalinar. Pe urmă spune-i lui Teleb să ţină pe toată lumea în alertă. Să mobilizeze toate celelalte companii. — Da, Luminlordul meu, răspunse omul, salutând. Pentru ce să le spun să fie pregătiţi? — Pentru orice. Dar să sperăm că nu va fi nimic. — Am înţeles, Luminlordul meu, zise Elthal, plecând să îndeplinească ordinele. Dalinar îl întoarse pe Galant şi se îndreptă spre grupul de podari care îşi urmau în continuare şeful posomorât, un bărbat pe nume Kaladin. Îşi abandonaseră podul imediat ce ajunseseră la cele permanente. Sadeas putea să trimită pe cineva după el mai târziu. Văzând că se apropia, podarii se opriră, părând tot atât de istoviţi cum se simţea el însuşi, şi intrară apoi într-o formaţie sugerând o ostilitate subtilă. Îşi ţineau strâns suliţele, ca şi cum ar fi fost siguri că el va încerca să-i lase fără ele. Îl salvaseră, însă era evident că nu-i acordau încredere. — Îmi trimit răniţii înapoi în tabără, le spuse Dalinar. Ar trebui să mergeţi cu ei. — O să vorbeşti cu Sadeas? întrebă Kaladin. — Trebuie. Trebuie să ştiu de ce-a făcut ce-a făcut. Atunci o să vă cumpăr şi libertatea. — În cazul ăsta, rămân cu tine, spuse Kaladin. 1603

— Şi eu, zise bărbatul cu figură de şoim aflat lângă el. Imediat, toţi ceilalţi podari cerură să rămână. Kaladin se întoarse spre ei. — Ar trebui să vă trimit înapoi. — Ce? întrebă un bărbat mai bătrân, cu o barbă scurtă, încărunţită. Tu te poţi pune în primejdie, dar noi nu? Avem oameni rămaşi în tabăra lui Sadeas. Trebuie să-i scoatem de-acolo. Sau cel puţin să rămânem împreună. Să ducem lucrurile până la capăt. Ceilalţi încuviinţară, dând din cap. Disciplina lor îl uimi din nou pe Dalinar. Era din ce în ce mai sigur că Sadeas n-avea nimic de-a face cu asta. Meritul era al bărbatului din fruntea lor. Deşi cu ochii de un căprui-închis, se purta ca un luminlord. Ei bine, dacă nu voiau să plece, el nu-i putea sili. Îşi continuă drumul şi, peste puţină vreme, o mie de soldaţi se despărţiră de coloană şi se îndreptară spre sud, către tabăra lui. Ceilalţi nu-şi schimbară direcţia, mărşăluind către tabăra lui Sadeas. Când ajunseră mai aproape, Dalinar observă, lângă ultima spărtură, un mic grup de oameni. În faţă stăteau două persoane. Renarin şi Navani. — Ce caută ei în tabăra lui Sadeas? întrebă Adolin, zâmbind în ciuda oboselii şi aducându-l pe Sânge Pur lângă Dalinar. — Nu ştiu, răspunse acesta, dar Părintele Furtunii să-i binecuvânteze că sunt acolo! Văzându-le feţele pline de încântare, începu – în sfârşit – să înţeleagă cu adevărat că scăpase cu bine după ziua aceea. Galant traversă podul. Renarin era acolo, aşteptând, şi Dalinar se înveseli. 1604

Pentru prima oară, băiatul îşi arăta pe faţă bucuria. Dalinar sări din şa şi îl îmbrăţişă. — Tată, trăieşti! exclamă Renarin. Adolin râse, sărind la rândul său din şa, cu armura zăngănind. Renarin se desprinse din îmbrăţişare şi îl prinse de umăr, bătând uşor în Cristalarmură cu cealaltă mână şi zâmbind cu toată faţa. Şi Dalinar zâmbi, desprinzându-şi privirea de la cei doi fraţi ca să se uite la Navani. Ea stătea cu mâinile strânse în faţă şi cu o sprânceană ridicată. Era ciudat că pe faţă avea câteva pete de vopsea roşie. — Nici măcar n-ai fost îngrijorată, nu-i aşa? îi spuse el. — Îngrijorată? întrebă ea. Dalinar o privi în ochi şi abia acum văzu că i se înroşiseră. — Am fost îngrozită. Şi Dalinar se trezi că o cuprindea în braţe. Fiind în Cristalarmură, trebuia să-şi controleze îmbrăţişarea, dar mănuşile îi îngăduiră să-i simtă mătasea rochiei şi, fiindcă nu purta coif, simţi şi mirosul de flori al săpunului ei parfumat. O strânse cât de tare cuteza, înclinându-şi fruntea şi îndesându-şi nasul în părul ei. — Hmm, s-ar părea că mi s-a simţit lipsa, observă ea pe un ton cald. Ne vede lumea. O să-nceapă să bârfească. — Puţin îmi pasă. — Hmm… Se pare că mi s-a simţit foarte mult lipsa. — Pe câmpul de luptă, spuse el cu glas aspru, am crezut c-o să mor. Şi mi-am dat seama că n-are nimic. Ea îşi lăsă capul pe spate, părând năucită. — Mi-am petrecut prea mult timp gândindu-mă la ce-o să spună 1605

lumea şi făcându-mi griji pentru asta, Navani. Când am crezut că mi-a sosit ceasul, mi-am dat seama că toate grijile mele au fost în van. În final, m-am simţit mulţumit de felul în care mi-am trăit viaţa. Îşi coborî privirea spre ea, apoi văzu cu ochii minţii cum îşi desfăcea mănuşa dreaptă, lăsând-o să cadă cu un zăngănit. Îşi întinse mâna bătătorită şi-i prinse bărbia în palmă. — Am avut doar două regrete. Unul te privea pe tine şi altul pe Renarin. — Adică spui că dacă ai muri, nu s-ar întâmpla nimic? — Nu. Spun că, fiind faţă-n faţă cu veşnicia, am văzut acolo pace. Iar asta o să schimbe modul în care-mi duc viaţa. — Fără nicio urmă de vinovăţie? El şovăi. — Fiind cel care sunt, nu cred c-o să pot scăpa complet de ea. Sfârşitul însemna doar pace, dar viaţa… e o furtună. Totuşi, acum văd lucrurile altfel. E timpul să nu mă mai las manevrat de mincinoşi. Îşi ridică privirea către culmea de deasupra lor, unde se adunau mai mulţi soldaţi în verde. — Mă tot gândesc la una dintre viziuni, spuse el încet. La ultima, în care l-am întâlnit pe Nohadon. Nu i-a plăcut când i-am sugerat să-şi scrie cugetările înţelepte. Aici e ceva. Un lucru pe care trebuie să-l aflu. — Ce? întrebă Navani. — Încă nu ştiu. Dar o să-l descopăr, sunt aproape. O strânse din nou la piept, ţinându-şi mâna pe ceafa ei şi 1606

mângâindu-i părul. Îşi dorea să-i dispară Armura, să nu mai existe metal între ea şi el. Dar încă nu venise timpul pentru asta. Se desprinse de ea fără tragere de inimă, întorcându-se către Renarin şi Adolin, care îi priveau stânjeniţi. Soldaţii lui se uitau în sus, către armata lui Sadeas, care se aduna pe culme. „Nu pot îngădui să se ajungă la vărsare de sânge”, îşi zise Dalinar, întinzându-şi mâna şi punându-şi-o în mănuşa căzută. Curele se strânseră, fixând-o de restul armurii. „Dar nici n-o să mă furişez în tabăra mea fără să-i vorbesc.” Trebuia măcar să afle de cel trădase. Până atunci, totul mersese atât de bine. În plus, le făgăduise ceva podarilor. Începu să urce panta, cu mantia lui albastră pătată de sânge fluturându-i în urmă. Adolin mergea alături, în zăngănitul armurii, iar Navani, aflată în cealaltă parte, ţinea pasul cu ei. Renarin îi urma, iar cei o mie şase sute de oameni care-i rămăseseră făceau acelaşi lucru. — Tată… spuse Adolin, privindu-i pe soldaţii ostili. — Nu-ţi chema Sabia. N-o să se-ajungă la luptă. — Sadeas v-a abandonat, nu-i aşa? întrebă încet Navani, cu ochii arzând de furie. — Nu numai atât, răspunse Adolin cu scârbă. Ne-a atras într-o cursă, apoi ne-a trădat. — Am supravieţuit, spuse Dalinar cu hotărâre. Începea să vadă limpede drumul pe care trebuia să-l urmeze. Ştia ce-avea de făcut. — N-o să ne-atace aici, dar ar putea încerca să ne provoace. Păstrează-ţi Sabia în ceaţă, Adolin, şi nu-i lăsa pe oamenii noştri să 1607

facă nicio greşeală. Ezitanţi, soldaţii în verde se dădură în lături, strângându-şi suliţele în mâini. Kaladin şi podarii lui mergeau pe lângă primele rânduri ale oştenilor lui Dalinar. Adolin nu-şi chemă sabia, deşi se uita cu dispreţ la trupele lui Sadeas. Oamenii lui Dalinar n-aveau cum să se simtă în largul lor când erau iarăşi înconjuraţi de duşmani, dar îl urmară, pătrunzând pe terenul de adunare. Sadeas era în faţa lor. Înaltul prinţ trădător aştepta cu braţele încrucişate, încă îmbrăcat în Cristalarmură, cu buclele părului negru unduind în vânt. Acolo, pe pietre, cineva arsese o glifă thath imensă, iar Sadeas stătea în mijlocul ei. Dreptate. Sadeas călca dreptatea în picioare şi asta se potrivea magnific de bine. — Dalinar, exclamă el, bătrâne prieten! Se pare că m-am pripit închipuindu-mi că soarta ţi-era pecetluită. Îmi cer scuze că m-am retras când încă mai erai în pericol, dar am pus pe primul loc siguranţa oamenilor mei. Sunt convins că înţelegi. Dalinar se opri la mică distanţă de el. Cei doi se priviră în faţă, în mijlocul soldaţilor încordaţi. Un vânt rece biciuia umbrarul din spatele lui Sadeas. — Fireşte, răspunse Dalinar cu voce egală. Ai făcut ceea ce trebuia să faci. Sadeas se destinse vizibil, deşi mai mulţi soldaţi de-ai lui Dalinar bombăniră la auzul cuvintelor. Adolin îi amuţi, aruncând priviri tăioase. Dalinar se răsuci şi, cu o fluturare de mână, le ceru fiilor şi oamenilor lui să se îndepărteze. Navani îşi ridică o sprânceană, dar, 1608

la îndemnul lui, se retrase odată cu ceilalţi. Dalinar se întoarse spre Sadeas şi acesta – părând curios – le făcu semn aghiotanţilor săi să dea înapoi. Dalinar se apropie de marginea glifei thath, iar Sadeas înaintă până când nu-i mai despărţeau decât câteva degete. Erau de aceeaşi înălţime. Stând atât de aproape, Dalinar se gândi că vedea încordarea – şi furia – din privirea lui Sadeas. Supravieţuirea lui îi distrusese planurile urzite luni de-a rândul. — Trebuie să ştiu de ce, spuse Dalinar, prea încet ca să fie auzit de altcineva în afara celuilalt înalt prinţ. — Din cauza jurământului meu, bătrâne prieten. — Ce? întrebă Dalinar, strângându-şi pumnii. — Am făcut amândoi un jurământ, cu ani în urmă. Sadeas oftă şi, lăsând deoparte prefăcătoria neruşinată, vorbi deschis: — Să-l apărăm pe Elhokar. Să apărăm regatul, adăugă el. — Şi eu asta fac! răspunse Dalinar. Urmăream amândoi acelaşi scop. Şi luptam împreună, Sadeas. Şi mergea bine. — Da. Dar eu sunt sigur că îi pot înfrânge pe parshendi de unul singur. Pot face tot ce-am făcut împreună împărţindu-mi armata în două – o parte care să se năpustească înainte şi o alta, mai mare, care s-o urmeze. Trebuia să mă folosesc de prilejul ăsta ca să te înlătur, Dalinar, nu înţelegi? Gavilar a murit din pricina slăbiciunii sale. Eu voiam să-i atacăm pe parshendi de la bun început, să le cucerim teritoriul. El a insistat să încheiem un tratat, şi asta i-a adus moartea. Iar tu începi să te porţi exact ca el. Aceleaşi idei, acelaşi stil de a vorbi. Prin tine, Elhokar începe şi el să se molipsească de 1609

lucrurile astea. Se îmbracă la fel ca tine. Îmi vorbeşte despre Legile Războinicilor, despre faptul că poate ar trebui să impunem respectarea lor în toate taberele, începe să se gândească la retragere. — Adică vrei să văd toată treaba asta ca pe un act de onoare? — Nicidecum, chicoti Sadeas. M-am străduit ani de-a rândul să devin cel mai de încredere sfătuitor al lui Elhokar – dar tu erai întotdeauna acolo, abătându-i atenţia, făcându-l să-şi plece urechea către tine, în ciuda tuturor eforturilor mele. Nu pot pretinde c-a fost vorba numai de onoare, deşi a existat şi aşa ceva. În cele din urmă, mi-am dorit pur şi simplu să dispari. Vocea lui Sadeas deveni de gheaţă. — Dar înnebuneşti, bătrâne prieten. N-ai decât să mă faci mincinos, însă am procedat aşa şi din milă. Am găsit o cale prin care să-ţi ofer o moarte glorioasă, în loc să te privesc decăzând din ce în ce mai mult. Lăsându-i pe parshendi să te omoare, puteam să-l apăr pe Elhokar de tine, preschimbându-te în acelaşi timp într-un simbol care să le aducă tuturor aminte de lucrurile pe care le facem de fapt aici. Moartea ta ar fi fost cea care ne-ar fi unit în sfârşit. Ce ironie, dacă stai să te gândeşti. Dalinar inspiră, apoi dădu drumul aerului din plămâni. Era greu să nu se lase mistuit de furie şi de indignare. — Spune-mi un singur lucru. De ce n-ai lăsat vina încercării de asasinat să cadă asupra mea? De ce-ai îndepărtat bănuielile, numai ca să mă trădezi mai târziu? Sadeas pufni abia auzit. — Pfui! Nimeni n-ar fi crezut cu adevărat c-ai încercat să-l omori pe rege. Ar fi vorbit despre asta, dar n-ar fi crezut. Aruncând vina 1610

asupra ta prea devreme, aş fi riscat să mă amestec pe mine în complot, zise el clătinând din cap. Cred că Elhokar ştie cine-a încercat să-l omoare. Atâta lucru a recunoscut faţă de mine, deşi n-a vrut să-i spună numele. „Ce?” se întrebă Dalinar. „Ştie? Dar… de unde? De ce nu spune cine a fost?” Dalinar îşi modifică planurile. Nu era sigur că Sadeas spunea adevărul dar, dacă era sincer, dezvăluirea i-ar fi putut fi de folos. — Ştie că n-ai fost tu, continuă Sadeas. Pot să-mi dau seama, deşi el habar n-are că e aşa uşor de citit. N-ar fi avut nicio noimă să te acuz. Elhokar ţi-ar fi luat apărarea, iar eu mi-aş fi putut pierde poziţia de Înalt Prinţ al Informării, însă asta chiar mi-a oferit o minunată ocazie de a-ţi recâştiga încrederea. „Uneşte-i…” Viziunile… Dar cel care-i vorbea lui Dalinar în fiecare dintre ele se înşelase cumplit. Purtându-se cinstit, nu câştigase loialitatea lui Sadeas. Devenise doar mai uşor de trădat. — Dacă asta înseamnă ceva, spuse nepăsător Sadeas, să ştii că ţin la tine. Ţin cu adevărat. Dar eşti un bolovan în calea mea, o forţă care – fără s-o ştie – pune umărul la distrugerea regatului lui Gavilar. Când mi s-a ivit un prilej, l-am folosit. — N-a fost o simplă ocazie favorabilă. Ai pus totul la cale, Sadeas. — Mi-am făcut planuri, dar aşa procedez de multe ori. Nu ţin întotdeauna cont de preferinţele mele. Azi am făcut-o. — Ei bine, zise pufnind Dalinar, azi mi-ai demonstrat ceva – miai demonstrat-o pur şi simplu fiindcă ai încercat să mă înlături. — Ce ţi-am demonstrat? întrebă Sadeas, amuzat. 1611

— Că încă mai sunt o ameninţare. ● Înalţii prinţi îşi continuau discuţia cu voci scăzute. Istovit, Kaladin stătea lângă soldaţii lui Dalinar, alături de ceilalţi bărbaţi din echipa Podului Patru. Sadeas le aruncă o privire. Din mulţime, Matal, roşu la faţă, nu-i scăpa din ochi. Ştia probabil că avea să fie pedepsit, aşa cum fusese Lamaril. Ar fi trebuit să-nveţe din cele petrecute atunci. Ar fi trebuit să-l ucidă pe Kaladin de la bun început. „Au încercat”, se gândi. „Şi au dat greş.” Nu ştia ce i se întâmplase, ce se petrecuse cu Syl şi ce se alesese de cuvintele din mintea lui. Lumina de Furtună părea să-l slujească acum mai bine. Avea mai multă forţă, devenise mai puternic. Dar forţa aceea dispăruse şi era atât de obosit… Secătuit. Trăsese prea mult de el însuşi, de echipa Podului Patru. Mersese prea departe. Poate că toţi ceilalţi ar fi trebuit să plece în tabăra lui Kholin. Însă Teft avea dreptate; trebuia să ducă lucrurile până la capăt. „A făgăduit”, îşi zise. „A făgăduit c-o să ne elibereze din mâinile lui Sadeas.” Înalţii Prinţi îşi întrerupseră discuţia şi se îndepărtară unul de altul. — Ei bine, spuse tare Sadeas, se vede că oamenii tăi sunt istoviţi, Dalinar. O să vorbim mai târziu despre ceea ce n-a mers, deşi cred că putem presupune, fără să greşim, că alianţa noastră s-a dovedit imposibilă. — Imposibilă, repetă Dalinar. E un mod delicat de exprimare, adăugă el, arătând cu o mişcare a capului către podari. Pe oamenii 1612

ăştia îi iau în tabăra mea. — Mă tem că nu mă pot despărţi de ei. Kaladin simţi un junghi în inimă. — Sunt sigur că nu valorează prea mult pentru tine. Spune un preţ. — Nu vreau să-i vând. — Îţi plătesc şaizeci de broami de smarald pentru fiecare om. Soldaţii din ambele tabere scoaseră sunete de uimire. Era de douăzeci de ori mai mult decât preţul unui sclav bun. — Nu-i dau nici pentru câte o mie de fiecare, Dalinar, răspunse Sadeas, iar Kaladin citi în ochii lui că podarii aveau să moară. Ia-ţi soldaţii şi pleacă. Pe cei care-mi aparţin lasă-i aici. — Nu-mi forţa mâna, Sadeas. Încordarea se reinstaură brusc. Ofiţerii lui Dalinar îşi duseră mâinile la săbii, iar suliţaşii îşi scoaseră pieptul înainte, strângânduşi mai tare armele. — Să nu-ţi forţez mâna? întrebă Sadeas. Ce soi de ameninţare e asta? Pleacă din tabăra mea. E clar că nu ne mai leagă nimic. Dacămi furi ceea ce îmi aparţine, o să am toate motivele să te atac. Dalinar nu se clinti. Părea încrezător în sine, deşi Kaladin nu pricepea de ce. „Încă o promisiune spulberată”, îşi zise întorcânduse cu spatele. Până la urmă, cu toate bunele lui intenţii, Dalinar Kholin era la fel ca toţi ceilalţi. Oamenilor din spatele lui Kaladin li se tăie răsuflarea de uimire. El rămase împietrit, apoi se răsuci. Dalinar Kholin îşi ţinea în mână Cristalsabia masivă; abia şi-o chemase, aşa că de pe ea cădeau picături de apă. Din armură ieşea un abur subţire şi Lumina de 1613

Furtună se înălţa din crăpături. Sadeas se retrase împleticindu-se, cu ochii larg deschişi. Soldaţii din garda lui de onoare îşi scoaseră săbiile. Adolin Kholin întinse mâna într-o parte, ca şi cum şi-ar fi chemat propria armă. Dalinar făcu un pas înainte, apoi îşi înfipse Sabia în mijlocul glifei înnegrite de pe piatră. Pe urmă se trase înapoi. — Pentru podari, spuse. Sadeas clipi, nedumerit. Toate murmurele se stinseră şi oamenii de pe întregul câmp părură să împietrească, nemaiputând nici măcar să respire. — Ce? întrebă Sadeas. — Sabia, răspunse Dalinar, a cărui voce plină de hotărâre făcea aerul să vibreze. În schimbul podarilor tăi. Al tuturor podarilor tăi. Vreau toţi podarii din tabăra ta. Devin ai mei, fac cu ei ce vreau, tu nu te mai atingi de ei niciodată. Primeşti în schimb Sabia. Sadeas îşi coborî privirea spre Cristalsabie, nevenindu-i să creadă. — Arma asta valorează mai multe averi. Oraşe, palate, regate. — Facem târgul? întrebă Dalinar. — Tată, nu! spuse Adolin Kholin, în timp ce propria armă i se materializa în mână. Nu… Dalinar îşi ridică braţul, făcându-l pe tânăr să tacă. Continua să se uite la Sadeas. — Facem târgul? întrebă din nou, rostind cuvintele cu voce apăsată. Kaladin se uita cu ochii holbaţi, fără a putea să se mişte sau să vorbească. 1614

Sadeas învălui Cristalsabia într-o privire încărcată de dorinţă. Se uită la Kaladin, şovăi puţin, apoi întinse mâna şi apucă Sabia de mâner. — Ia creaturile blestemate. Dalinar dădu scurt din cap şi se îndepărtă de Sadeas. — Să mergem, le spuse însoţitorilor săi. — N-au nicio valoare, să ştii, zise Sadeas. Eşti unul dintre cei zece nebuni, Dalinar Kholin! Nu vezi cât de ţicnit eşti? Toată lumea o săşi aducă aminte de asta ca de cea mai ridicolă hotărâre pe care-a luat-o vreodată un înalt prinţ alethi! Dalinar nu se uită în urmă. Se îndreptă spre Kaladin şi spre ceilalţi bărbaţi din echipa Podului Patru. — Plecaţi, le spuse cu voce blândă. Luaţi-vă lucrurile şi oamenii pe care i-aţi lăsat în urmă. O să trimit soldaţi să vă servească drept gardă. Lăsaţi podurile şi veniţi repede în tabăra mea. Acolo veţi fi în siguranţă. Vă dau cuvântul meu de onoare. Începu să se îndepărteze. Kaladin se scutură de amorţeală. Se grăbi să-l ajungă din urmă pe înaltul prinţ şi îl prinse de braţul acoperit de armură. — Aşteaptă. Tu… Asta… Ce s-a-ntâmplat? Dalinar se întoarse spre el. Apoi îi puse o mână pe umăr, cu mănuşa sa strălucitoare şi albastră, nepotrivită cu restul armurii cenuşii ca ardezia. — Nu ştiu ce v-au făcut. Nu pot decât să-mi imaginez cum a fost viaţa voastră. Dar ştiu un singur lucru. În tabăra mea n-o să fiţi nici podari, nici sclavi. — Dar… 1615

— Cât valorează viaţa unui om? întrebă încet Dalinar. — Stăpânii de sclavi spun că în jur de doi broami de smarald, răspunse Kaladin, încruntându-se. — Şi tu ce spui? — E nepreţuită, zise Kaladin fără să stea pe gânduri, repetând cuvintele tatălui său. Dalinar zâmbi, făcând să i se încreţească ridurile care-i porneau din colţurile ochilor. — Din întâmplare, tot atât valorează şi o Cristalsabie. Azi, tu şi oamenii tăi v-aţi sacrificat ca să-mi cumpăraţi mie două mii şase sute de vieţi nepreţuite. Şi a trebuit să dau în schimb doar o singură sabie nepreţuită. Eu numesc asta chilipir. — Chiar eşti convins că ai făcut un schimb avantajos, nu-i aşa? Dalinar îl privi cu un zâmbet izbitor de părintesc. — Pentru onoarea mea? E discutabil. Du-te să-ţi conduci oamenii la loc sigur, soldat. Mai târziu, spre seară, am să-ţi pun nişte întrebări. Kaladin se uită la Sadeas, care-şi ţinea cu veneraţie în mână noua Sabie. — Ai spus c-o să ai grijă de Sadeas. Asta aveai de gând? — Aici n-am avut grijă de Sadeas, răspunse Dalinar, ci de tine şi de oamenii tăi. Azi mai am încă treburi de rezolvat. ● Dalinar îl găsi pe regele Elhokar în salonul palatului său. Dădu încă o dată din cap către străjerii de afară, apoi închise uşa. Soldaţii păreau tulburaţi. Şi chiar aşa ar fi trebuit să fie: ordinele lui fuseseră neobişnuite. Dar aveau să facă tot ce le ceruse. Purtau 1616

culorile regelui, albastru şi auriu, dar erau oamenii lui Dalinar, anume aleşi pentru loialitatea lor. Uşa se închise cu un pocnet. Îmbrăcat în Cristalarmură, regele fixa cu privirea una dintre hărţile sale. — A, unchiule, spuse întorcându-se spre Dalinar. Bun. Voiam să stăm de vorbă. Ai aflat de zvonurile despre tine şi mama? Îmi dau seama că nu s-a putut întâmpla nimic necuviincios, dar îmi fac griji când mă gândesc la ce cred oamenii. Dalinar traversă încăperea, iar cizmele lui, lovind covorul gros, făceau un zgomot surd. În colţuri atârnau diamante impregnate, iar în pereţii sculptaţi fuseseră încrustate bucăţi mici de cuarţ, care reflectau lumina. — Sincer, unchiule – spuse Elhokar, clătinând din cap – încep să nu mai suport felul în care eşti privit în tabără. Ceea ce se spune se reflectă negativ asupra mea, înţelegi, şi… Tăcu când Dalinar se opri la un pas de el. — Unchiule? E totul în ordine? Străjerii de la uşă mi-au raportat că la asaltul platourilor de azi, lucrurile n-au mers cum trebuie, dar mintea mi-era plină de gânduri. Mi-a scăpat ceva important? — Da, răspunse Dalinar. Pe urmă îl pocni pe rege cu piciorul în piept. Puterea loviturii îl aruncă pe tânăr cu spatele pe masă. Lemnul fin se făcu ţăndări când Cristalpurtătorul masiv se prăbuşi peste el. Elhokar se izbi de podea şi platoşa i se crăpă uşor. Dalinar se apropie de el şi îl lovi din nou cu piciorul, de data asta în coaste, făcându-i încă o crăpătură pe platoşă. — Străjeri! La mine! Străjeri! ţipă Elhokar, cuprins de panică. 1617

Nu veni nimeni. Dalinar îl izbi din nou cu piciorul şi regele înjură, prinzându-l de cizmă. Dalinar gemu, dar se aplecă, îl înşfăcă pe rege de braţ, ridicându-l dintr-o smucitură, apoi îl azvârli către perete. Regele se împiedică de covor şi căzu peste un scaun. Picioarele rotunde din lemn săriră în toate părţile, împrăştiind aşchii. Cu ochii mari, Elhokar se grăbi să se ridice. Dalinar se îndreptă spre el. — Ce-ai păţit, unchiule? strigă tânărul. Eşti nebun! Străjeri! Asasin în camera regelui! Străjeri! Încercă s-alege spre uşă, dar Dalinar îl izbi cu umărul, trântindu-l din nou la podea. Elhokar se rostogoli, dar reuşi să-şi tragă o mână sub el şi se ridică în genunchi, întinzându-şi într-o parte cealaltă mână, în care îi apăru o dâră de ceaţă când îşi chemă Sabia. Dalinar îl pocni peste braţ exact în momentul în care Cristalsabia îi cădea între degete. În urma loviturii, aceasta îi fu azvârlită din mână, transformându-se imediat în ceaţă. Elhokar îşi repezi cu frenezie pumnul către unchiul său, dar acesta i-l prinse, apoi îl trase în picioare. Îl smuci către el şi îi dădu un pumn în platoşă. Tânărul se zbătu, dar Dalinar repetă mişcarea, izbindu-şi mănuşa de platoşă, spărgând oţelul care-i proteja degetele şi făcându-l pe rege să geamă. Următoarea lovitură sparse platoşa acestuia, într-o explozie de aşchii topite. Dalinar îl lăsă să cadă. Elhokar se strădui să se ridice iarăşi, dar platoşa era focarul puterii unei Cristalarmuri. Lipsa ei îngreuna 1618

braţele şi picioarele. Dalinar se lăsă într-un genunchi, alături de regele care se zvârcolea. Cristalsabia regelui se materializă iarăşi, dar Dalinar îi prinse mâna de încheietură şi i-o izbi de podeaua de piatră, făcându-l s-o scape iarăşi. Arma dispăru în ceaţă. — Străjeri! ţipă tânărul, cu glas strident. Străjeri, străjeri, străjeri! — Nu vor veni, Elhokar, spuse Dalinar, cu glas scăzut. Sunt oamenii mei, iar eu le-am poruncit să nu intre – şi să nu lase pe nimeni înăuntru – indiferent ce-ar auzi. Chiar dacă ai striga după ajutor. Elhokar amuţi. — Sunt oamenii mei, repetă Dalinar. Eu i-am instruit. Eu i-am adus aici. Mi-au fost loiali întotdeauna. — De ce, unchiule? Ce faci? Te rog, spune-mi. Aproape că plângea. Dalinar se aplecă, apropiindu-se destul de mult ca să-i simtă mirosul răsuflării. — Chinga şeii pe care ai folosit-o în timpul vânătorii, spuse el încet. Ai tăiat-o chiar tu, nu-i aşa? Elhokar făcu ochii şi mai mari. — Şeile au fost schimbate înainte să ajungi la mine în tabără, continuă Dalinar. Fiindcă n-ai vrut să-ţi strici şaua preferată în momentul când cădeai de pe cal. Ai pus totul la cale, ai avut grijă să ţi se realizeze planul. De-asta erai atât de sigur c-a fost tăiată chinga. Începând să cedeze, Elhokar dădu din cap. — Cineva încerca să mă ucidă, dar tu nu voiai să mă crezi! Mam… m-am temut că puteai fi chiar tu! Aşa că m-am hotărât… mam… 1619

— Ţi-ai tăiat singur chinga, ca să vadă toată lumea o aşa-zisă încercare de a ţi se lua viaţa, spuse Dalinar. Ceva care să ne convingă pe mine sau pe Sadeas să facem cercetări. Elhokar şovăi, apoi dădu din nou din cap. Dalinar închise ochii, răsuflând rar. — Nu-ţi dai seama ce-ai făcut, Elhokar? Ai atras asupra mea bănuielile oamenilor din toate taberele noastre! I-ai dat lui Sadeas prilej să mă distrugă. Deschise ochii şi-şi coborî privirea către rege. — Trebuia să aflu, şopti acesta. Nu puteam avea încredere în nimeni. Gemu sub greutatea lui Dalinar. — Şi nestematele crăpate din Armura ta? Tot tu le-ai pus? — Nu. — Atunci poate-ai descoperit într-adevăr ceva, mârâi Dalinar. Presupun că nu poţi fi învinuit pe de-a-ntregul. — Atunci mă laşi să mă ridic? — Nu. Dalinar se aplecă şi mai tare, sprijinindu-şi mâna pe pieptul regelui. Elhokar încetă să se mai zbată şi se uită îngrozit în sus. — Dacă apăs, spuse Dalinar, mori. Îţi crapă coastele ca nişte crengi uscate, iar inima ţi se storceşte ca o boabă de strugure. Nimeni nu mi-ar găsi vreo vină. Şoptesc cu toţii că Ghimpele Negru ar fi trebuit să ia tronul pentru sine cu ani în urmă. Garda ta îmi e loială mie. Nimeni nu te-ar răzbuna. Nimeni nu s-ar sinchisi. Elhokar lăsă să-i iasă aerul din piept când mâna lui Dalinar îl apăsă uşor. 1620

— Pricepi? îl întrebă încet acesta. — Nu! Dalinar oftă, apoi îşi eliberă nepotul şi se ridică. Elhokar îşi umplu plămânii gâfâind. — Temerile tale ar putea fi neîntemeiate, spuse Dalinar, sau ar putea fi îndreptăţite. Oricum ar fi, trebuie să-nţelegi ceva. Nu-ţi sunt duşman. Elhokar se încruntă. — Aşadar n-o să mă ucizi? — Dar-ar furtuna, nu! Te iubesc ca pe un fiu, băiete. Regele îşi frecă pieptul. — Ai… instincte paterne foarte bizare. — Mi-am petrecut ani întregi urmându-te, spuse Dalinar. Ţi-am oferit întreaga mea loialitate, devotamentul meu, sfaturile mele. Am jurat să-ţi slujesc – făgăduindu-mi, jurându-mi mie însumi că n-o să râvnesc niciodată la tronul lui Gavilar. În ciuda tuturor acestor lucruri, tu n-ai încredere în mine. Pui la cale farse ca asta cu chinga, arunci bănuieli asupra mea, le oferi tocmai duşmanilor tăi poziţii din care să te atace, fără să ai habar ce faci. Făcu un pas către rege. Elhokar îşi vârî capul între umeri. — Ei bine, acum ştii, continuă Dalinar cu glas aspru. Dac-aş fi vrut să te omor, Elhokar, aş fi putut s-o fac de zece ori. De-o sută de ori. S-ar părea că nu accepţi loialitatea şi devotamentul ca dovezi ale sincerităţii mele. Prin urmare, dacă te porţi ca un copil, eşti tratat ca un copil. Acum ştii sigur că nu-ţi vreau moartea. Fiindcă altminteri ţi-aş fi zdrobit pieptul şi-aş fi terminat cu tine! Se uită în ochii regelui. 1621

— Acum pricepi? Elhokar încuviinţă, înclinându-şi încet capul. — Bun, zise Dalinar. Mâine o să mă numeşti Înalt Prinţ al Războiului. — Ce? — Sadeas m-a trădat azi, spuse Dalinar. Se apropie de masa sfărâmată şi lovi bucăţile cu piciorul. Sigiliul regelui se rostogoli din sertarul unde stătea de obicei, iar el îl ridică. — Aproape şase mii de oameni de-ai mei au fost măcelăriţi. Eu şi Adolin abia am scăpat cu viaţă. — Ce? spuse Elhokar, străduindu-se să se ridice în capul oaselor. Imposibil! — Nicidecum, ripostă Dalinar, privindu-şi nepotul. A găsit ocazia potrivită să se retragă, lăsându-i pe parshendi să ne nimicească. Un gest cât se poate de alethi. Nemilos, dar îngăduindui să pretindă că e vorba de onoare şi de moralitate. — Atunci… vrei să fie judecat? — Nu. Sadeas nu e nici mai rău, nici mai bun decât ceilalţi. Oricare înalt prinţ l-ar trăda pe altul, dacă ar avea prilejul s-o facă fără să se pună el însuşi în primejdie. Am de gând să găsesc o cale prin care unirea lor să nu fie doar o vorbă goală. Vei vedea cum anume. Mâine, odată ce-o să mă numeşti Înalt Prinţ al Războiului, o să-i dau Armura mea lui Renarin, ca să-mi îndeplinesc o promisiune. Sabia mi-am dat-o deja, ca să-ndeplinesc o alta. Veni mai aproape şi îl privi din nou în ochi pe Elhokar, apoi apucă în mână sigiliul acestuia. — Ca Înalt Prinţ al Războiului, voi impune respectarea Legilor 1622

Războinicilor în toate cele zece tabere. Şi voi hotărî în ce fel se poartă luptele, stabilind ce armate pleacă la asalt şi care va fi platoul atacat de fiecare. Toate inimile-nestemată vor fi ale Coroanei şi tu le vei împărţi apoi ca trofee. Din întrecere, o să transformăm ceea ce se petrece aici în război adevărat, iar eu mă voi folosi de el ca să fac soldaţi adevăraţi din oamenii celor zece armate ale noastre şi din comandanţii lor. — Părinte al Furtunii! Ne vor ucide! Înalţii prinţi se vor revolta! N-o să treacă nici măcar o săptămână! — Nu vor fi încântaţi, asta-i sigur, răspunse Dalinar. Şi da, tot ce vreau să fac o să ne pună în mare pericol. Va trebui să fim mult mai atenţi când ne alegem oamenii din gardă. Dar dacă ai dreptate, cineva încearcă deja să te ucidă, aşa că ar trebui s-o facem oricum. Elhokar se holbă mai întâi la el, apoi la mobila distrusă, frecânduşi pieptul. — Vorbeşti serios, nu-i aşa? — Aşa e, răspunse Dalinar, aruncându-i lui Elhokar sigiliul. Va trebui să-ţi pui condeierele să-mi scrie numirea imediat ce voi pleca. — Dar parcă spuneai că nu e bine să-i silim pe oameni să respecte Legile Războinicilor, zise Elhokar. Ai spus că, pentru a schimba oamenii, cea mai bună cale e să duci o viaţă corectă, astfel încât ei să-ţi urmeze exemplul! — Asta a fost înainte să fiu înşelat de Atotputernic, răspunse Dalinar, care încă nu ştia ce să creadă despre asta. Din tot ce ţi-am spus, o mare parte am aflat din Calea regilor. Dar n-am înţeles ceva. Nohadon a scris cartea asta către sfârşitul vieţii sale, după ce a făcut ordine – după ce a silit regatele să se unească, după ce a refăcut 1623

ţinuturile distruse în urma Devastării. Cartea a fost scrisă pentru a da formă unui ideal. Le-a fost oferită oamenilor care se simt deja îndemnaţi să acţioneze aşa cum se cuvine. Aici am greşit eu. Înainte să fie posibile toate astea, poporul nostru trebuie să ajungă la un nivel minim al onoarei şi demnităţii. Adolin mi-a spus acum câteva săptămâni ceva foarte profund. M-a întrebat de ce mi-am obligat fiii să se ridice la înălţimea unor aşteptări atât de înalte, dar i-am lăsat pe ceilalţi să-şi urmeze căile greşite fără să-i condamn. I-am tratat pe ceilalţi înalţi prinţi şi pe ochi-luminoşii de la curţile lor ca pe nişte adulţi. Un adult e în stare să ia un principiu şi să-l adapteze nevoilor sale. Dar noi încă nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva. Noi suntem copii. Iar când educi un copil, îi impui să se poarte aşa cum e corect până când creşte destul de mare ca să ia propriile hotărâri. Regatele de Argint n-au început prin a fi bastioane ale onoarei, unite şi încărcate de glorie. Au fost deprinse să fie astfel, au fost educate, ca nişte tineri îndrumaţi până la vârsta maturităţii. Se apropie cu paşi mari şi îngenunche lângă Elhokar. Regele continua să-şi frece pieptul, iar Armura lui arăta ciudat, lipsită fiind de partea ei esenţială. — O să transformăm Alethkarul în ceva măreţ, nepoate, spuse încet bărbatul mai vârstnic. Înalţii prinţi i-au jurat credinţă lui Gavilar, dar acum îşi nesocotesc jurămintele. Ei bine, e timpul să nui mai lăsăm s-o facă. O să câştigăm războiul ăsta şi-o să transformăm din nou Alethkarul într-un loc demn de invidiat. Nu pentru puterea sa militară, ci fiindcă locuitorii săi vor trăi în siguranţă şi pentru că aici va domni dreptatea. O s-o facem – sau o 1624

să murim amândoi încercând s-o facem. — O spui cu înflăcărare. — Fiindcă ştiu în sfârşit ce am de făcut, răspunse Dalinar, ridicându-se. M-am străduit să fiu Nohadon pacificatorul. Dar nu sunt. Sunt Ghimpele Negru, un general, un comandant de oaste. Nam niciun fel de talent când e vorba de urzeli politice secrete, dar mă pricep foarte bine să instruiesc soldaţii. Începând de mâine, toţi bărbaţii din taberele noastre vor fi ai mei. Din punctul meu de vedere, vor fi cu toţii recruţi neinstruiţi. Chiar şi înalţii prinţi. — Presupunând că fac numirea. — O s-o faci. Şi, în schimb, îţi promit c-o să aflu cine încearcă să te ucidă. Elhokar pufni, începând să-şi scoată Cristalarmura bucată cu bucată. — După ce-o să se ducă vestea despre numirea ta, o să fie simplu să descoperi cine-ncearcă să mă ucidă! O să poţi pune pe listă toate numele din taberele de război! Zâmbetul lui Dalinar se lăţi. — Atunci măcar n-o să mai fiu nevoit să ghicesc! Nu mai fi atât de supărat, nepoate. Azi ai aflat ceva. Unchiul tău nu vrea să te omoare. — Nu vrea decât să mă transforme în ţintă. — Spre binele tău, fiule, spuse Dalinar, îndreptându-se către uşă. Nu te agita prea tare. Am nişte planuri, ştiu exact ce trebuie făcut ca să te ţin în viaţă. Deschise uşa şi văzu mai mulţi străjeri care se străduiau să ţină la distanţă un grup de slujitori şi de curteni neliniştiţi. 1625

— E teafăr şi nevătămat, le spuse el. Vedeţi? Se trase într-o parte, lăsând străjerii şi servitorii să meargă la rege. El se răsuci în loc, gata să plece. Pe urmă şovăi. — A, ştii ceva, Elhokar? Acum îi fac curte mamei tale. Vreau săncepi să te obişnuieşti cu asta. În ciuda tuturor celor petrecute în ultimele câteva minute, asta aduse pe faţa regelui o expresie de nemaipomenită uimire. Dalinar zâmbi, închise uşa şi se îndepărtă cu paşi fermi. Majoritatea lucrurilor nu se rezolvaseră încă. Era în continuare plin de furie împotriva lui Sadeas, încă îndurerat de pierderea atâtor soldaţi de-ai săi, încă prea năucit ca să ştie ce-avea de făcut în privinţa lui Navani, încă uluit de viziunile sale şi încă intimidat de ideea unificării taberelor de luptă. Dar cel puţin acum avea ceva de la care să pornească.

1626

PARTEA A CINCEA Tăcerea deasupra SHALLAN●DALINAR●KALADIN●SZETH●WIT

1627

70 MAREA DE STICLĂ Shallan zăcea, nemişcată, în patul din camera ei de spital. Plânsese până îi secaseră lacrimile, apoi vărsase în ploscă, peste ceea ce era în ea. Se simţea mizerabil. O trădase pe Jasnah. Şi Jasnah ştia. Faptul că o trădase pe prinţesă părea, cumva, mai cumplit decât furtul în sine. Întregul plan fusese prostesc, de la bun început. În plus, Kabsal era mort. De ce se simţea atât de rău din cauza asta? Fusese un asasin, îi pusese în pericol viaţa încercând s-o ucidă pe Jasnah. Cu toate astea, ea îi simţea lipsa. Jasnah nu păruse surprinsă că îi dorea cineva moartea; poate că asasinii erau ceva obişnuit în viaţa ei. Probabil îl credea pe Kabsal un ucigaş înrăit, însă cu Shallan se purtase frumos. Era cu putinţă ca totul să fi fost doar minciună? „Într-un fel, trebuie să fi fost sincer”, îşi spuse ea, stând ghemuită în pat. „Dacă nu-i păsa de mine, de ce s-a străduit atât să mă facă să mănânc gemul?” Îi dăduse antidotul mai întâi ei, în loc să-l fi luat el însuşi. „Şi totuşi, până la urmă l-a luat”, îşi zise. „Şi-a vârât degetul plin de gem în gură. De ce nu l-a salvat antidotul?” Întrebarea începu s-o obsedeze. Şi atunci îşi dădu brusc seama de un lucru pe care l-ar fi remarcat mai devreme dacă n-ar fi distras-o propria vinovăţie. Jasnah mâncase pâinea. 1628

Cuprinzându-se cu braţele, Shallan se săltă în capul oaselor şi se sprijini de tăblia patului. „A mâncat-o, dar nu s-a otrăvit”, îşi zise. „De la o vreme, viaţa mea nu mai are nicio logică. Creaturile cu capete schimonosite, locul cu un cer întunecat, Animmodelarea… şi acum asta.” Cum izbutise Jasnah să supravieţuiască? În ce fel? Cu degete tremurătoare, întinse mâna către punga de pe noptieră. Înăuntru descoperi sfera de granat întrebuinţată de Jasnah ca s-o salveze. Împrăştia o strălucire slabă; restul fusese folosit în timpul Animmodelării. Dar era de-ajuns ca să-i lumineze blocul cu schiţe. Probabil că Jasnah nu se ostenise să-l răsfoiască. Dispreţuia atât de mult artele vizuale! Lângă schiţe era volumul pe care i-l dăduse prinţesa, Cartea cu nenumărate pagini. De ce i-o lăsase? Îşi luă cărbunele pentru desen şi răsfoi blocul, în căutarea unei pagini albe. Trecu peste mai multe desene ale creaturilor cu simboluri în loc de capete, dintre care unele fuseseră surprinse chiar în încăperea aceea. Stăteau la pândă în jurul ei, mereu. Uneori avea impresia că le zărea cu coada ochiului. Alteori le auzea şoptind. Nu mai îndrăznise să le răspundă iarăşi. Începu să deseneze cu degete nesigure, înfăţişând-o pe Jasnah aşa cum arătase atunci, la spital. Stând lângă patul ei, cu gemul în mână. Nu o memorase în mod special şi reprezentarea nu era atât de exactă cum ar fi fost altminteri, dar şi-o amintea destul de bine ca s-o deseneze având degetul înfipt în gem. Degetul pe care şi-l ridicase ca să miroasă căpşunele. De ce? De ce îşi vârâse degetul în gem? N-ar fi fost de-ajuns să-şi ducă borcanul la nas? Mirosul n-o făcuse să se strâmbe. De fapt, nu spusese că gemul 1629

era stricat. Pusese doar capacul la loc şi îi înapoiase borcanul. Shallan căută o altă foaie albă şi o desenă pe Jasnah cu bucata de pâine la buze. Care o făcuse să strâmbe, după ce o mâncase. Ciudat. Shallan lăsă cărbunele jos şi se uită la desenul în care Jasnah ţinea bucata de pâine între degete. Nu era o reproducere perfectă, dar se apropia destul de mult de realitate. În schiţă, bucata de pâine părea să se topească. Ca şi cum degete lui Jasnah ar fi strâns-o într-un mod nefiresc înainte de a şi-o băga în gură. „S-ar putea… ar fi cu putinţă?” Shallan coborî din pat, luă sfera şi plecă, ţinând-o în mână, cu blocul pentru desen îndesat sub braţ. Străjerul dispăruse. Se părea că nu-i mai păsa nimănui ce se întâmplă cu ea; în dimineaţa următoare avea să fie oricum dată afară. Sub picioarele ei goale, podeaua de piatră era rece. Nu purta decât o cămaşă de noapte albă şi subţire, simţindu-se aproape dezbrăcată. Cel puţin mâna interzisă îi era acoperită. Ajunsă la capătul coridorului, trecu pragul unei uşi care se deschidea către oraş. Îl traversă grăbită, îndreptându-se către Ralinsa şi ferindu-se să intre pe alei întunecoase. Mergea spre Conclav, cu părul lung şi roşu fluturându-i în urmă, atrăgând destule priviri nedumerite şi fiind ţinta câtorva perechi de ochi holbaţi. Ora nopţii era atât de înaintată încât pe tot parcursul drumului nu se găsi nimeni care să se sinchisească îndeajuns cât s-o întrebe dacă n-avea nevoie de ajutor. Maeştrii-slujitori de la intrarea Conclavului o lăsară să treacă. O recunoscură şi nu fură puţini aceia care o întrebară dacă nu-şi dorea s-o ajute. Îi refuză şi se îndreptă de una singură către Văl. Intră, apoi 1630

îşi ridică privirea către pereţii plini de balcoane; unele dintre acestea erau luminate de sfere. Separeul lui Jasnah era ocupat. Bineînţeles. Jasnah lucra întotdeauna. Probabil că o nemulţumea foarte tare faptul că-şi pierduse atât de mult timp din cauza presupusei încercări de sinucidere a lui Shallan. În vreme ce era ridicată de parshi la nivelul lui Jasnah, Shallan simţea platforma şubredă sub tălpi. Urca în tăcere, ruptă parcă de lumea din jur. Umbla prin palat – prin oraş – numai într-o cămaşă de noapte? Se ducea s-o-nfrunte din nou pe Jasnah Kholin? Nu învăţase nimic? Dar ce-avea de pierdut? Străbătu familiarul culoar de piatră care ducea spre separeu, ţinând sfera violetă în faţa ei. Jasnah stătea la masa de lucru. Părea neobişnuit de obosită, cu cearcăne negre sub ochi, cu o figură încordată. Îşi ridică privirea şi încremeni la vederea lui Shallan. — Nu eşti bine-venită aici. Tânăra intră totuşi, surprinsă că se simţea atât de calmă. Ar fi trebuit să-i tremure mâinile. — Nu mă sili să chem soldaţii ca să scap de tine, spuse Jasnah. Ţinând cont de ceea ce ai făcut, te-aş fi putut arunca în temniţă pentru o sută de ani. Ai idee ce…? — Animmodul pe care-l porţi e un fals, spuse încet Shallan. A fost un fals tot timpul, chiar şi înainte de-a face eu schimbul. Jasnah încremeni. — M-am întrebat de ce n-ai observat că l-am înlocuit, continuă Shallan, aşezându-se pe celălalt scaun din încăpere. Am fost 1631

nedumerită săptămâni de-a rândul. Să fi observat, păstrând tăcerea ca să prinzi hoţul? Să nu fi Animmodelat nimic în tot acel timp? Navea niciun sens. În afara cazului când Animmodul furat de mine era o momeală. Jasnah se destinse. — Da. O deducţie foarte inteligentă din partea ta. Am mai multe falsuri. Vezi tu, nu eşti prima care a încercat să fure fabrialul. Pe cel adevărat îl ascund cu mare grijă, fireşte. Shallan îşi scoase blocul cu schiţe şi căută una anume. Era un desen în care înfăţişase locul straniu, cu marea de mărgele, flăcările plutitoare, soarele îndepărtat de pe cerul negru, foarte negru. Îl privi o clipă, apoi îl răsuci şi îl ridică în faţa ochilor lui Jasnah. Consternarea absolută pe care-o citi în privirea prinţesei aproape că o răsplătea pentru noaptea când se simţise bolnavă şi chinuită de vină. Jasnah făcu ochii cât cepele şi, preţ de-o clipă, rosti ceva de neînţeles, căutându-şi cuvintele. Shallan îşi strânse pleoapele, păstrând Amintirea momentului. Nu se putea abţine. — Unde-ai găsit asta? întrebă prinţesa. Ce carte ţi-a descris o asemenea scenă? — Niciuna, Jasnah, răspunse ea, lăsând desenul jos. Am fost în locul ăla. În noaptea când am Animmodelat din întâmplare conţinutul pocalului şi mi-am ascuns apoi fapta înscenând o încercare de sinucidere. — Imposibil. Doar nu-ţi imaginezi c-o să cred… — Nu există niciun fabrial, nu-i aşa, Jasnah? Niciun Animmod. N-a existat niciodată. Îl foloseşti pe cel fals ca să nu-şi dea nimeni seama că ai puterea de a Animmodela fără niciun ajutor. 1632

Jasnah amuţi. — Am făcut-o şi eu, adăugă Shallan. Animmodul era îndesat în punga mea ferită. Nu-l atingeam – dar oricum n-avea importanţă. Era un fals. Ceea ce am făcut, am făcut fără el. Poate că stând aproape de tine m-am schimbat, într-un fel sau altul. Are legătură cu locul ăla şi cu acele creaturi. Nici de data asta nu primi vreun răspuns. — Kabsal ţi-a trezit bănuieli şi te-ai gândit c-ar putea fi un asasin, adăugă Shallan. Când am căzut, ai ştiut imediat ce s-a întâmplat; teai aşteptat să fii otrăvită sau cel puţin ţi-ai dat seama că nu era exclus să fii otrăvită. Dar ai crezut că otrava era în gem. Ai Animmodelat-o când ai desfăcut capacul şi te-ai prefăcut c-o miroşi. Dar n-ai ştiut să recreezi gemul de căpşuni şi, când ai încercat, ţi-a ieşit un amestec scârbos. Ai crezut că scapi de otravă. Însă, fără să vrei, ai Animmodelat şi ai distrus antidotul. N-ai vrut să mănânci nici pâinea, te-ai temut să nu fie ceva şi-n ea. Ai refuzat-o întotdeauna. Dar când te-am convins să iei o bucăţică, ai Animmodelat-o în altceva înainte să ţi-o pui în gură. Ai spus că nu te pricepi să faci substanţe organice, aşa că şi ceea ce ţi-a ieşit a fost dezgustător. Dar ai reuşi să-ndepărtezi otrava, aşa că pâinea nu te-a ucis. Shallan întâlni privirea fostei sale maestre. Oare oboseala o făcea atât de indiferentă faţă de consecinţele confruntării cu ea? Sau cunoaşterea adevărului? — Ai făcut toate astea, Jasnah, cu un Animmodul. Încă nu ştiai că-l înlocuisem. Nu încerca să-mi spui altceva. L-am luat în noaptea când i-ai ucis pe cei patru tâlhari. 1633

În ochii violeţi ai lui Jasnah apăru un licăr de surpriză. — Da, întări tânăra, cu atât de mult timp în urmă. Nu l-ai înlocuit cu un fals. Ai aflat c-ai fost înşelată abia în clipa când l-am scos, ca să-mi poţi salva viaţa. — Nu e aşa, ripostă Jasnah. Ai năluciri, din pricina oboselii şi a încordării. — Bine, spuse Shallan şi se ridică, strângând în mână sfera palidă. Cred că trebuie să-ţi demonstrez. Dacă pot. „Creaturilor”, spuse apoi în gând. „Mă auziţi?” „Da, întotdeauna”, veni răspunsul şoptit. Deşi sperase să-l audă, Shallan tresări. „Mă puteţi duce înapoi, în locul acela?” „Trebuie să-mi spui ceva adevărat. Cu cât e mai adevărat, cu atât mai puternică va fi legătura noastră.” „Jasnah foloseşte un Animmod fals”, zise în gând Shallan. „Sunt sigură că ăsta e adevărul”, spuse o voce. „Nu e de-ajuns”, şopti vocea. „Trebuie să ştiu ceva adevărat despre tine. Spune-mi. Cu cât mai puternic şi mai tainic e adevărul, cu atât mai puternică devine legătura. Spune-mi. Spune-mi. Ce eşti?” — Ce sunt? şopti Shallan. Cu toată sinceritatea? Era o zi a confruntărilor. Se simţea ciudat de puternică, de hotărâtă. Era momentul să vorbească. — Sunt o ucigaşă. Mi-am omorât tatăl. „Aha!” şopti vocea. „Un adevăr extrem de puternic…” Şi separeul dispăru. Shallan se prăbuşi, căzând în marea de mărgele din sticlă 1634

întunecată. Se zbătu, încercând să rămână la suprafaţă. O clipă, izbuti. Pe urmă ceva o prinse de picior şi o trase în jos. Când alunecă dedesubt, ţipă, aşa că micile boabe de sticlă îi umplură gura. Intră în panică. Avea să… Stratul de mărgele aflat deasupra ei se despică. Cele de sub ea se înălţară, scoţând-o la suprafaţă. Acolo stătea cineva, cu mâna întinsă. Era Jasnah, întoarsă cu spatele la cerul negru şi cu faţa luminată de flăcările plutitoare din apropiere. Prinţesa o apucă de mână şi o trase deasupra, pe ceva. Pe o plută. Făcută din mărgele de sticlă. Care păreau să se supună voinţei lui Jasnah. — Copilă idioată, spuse prinţesa, dând din mână. Marea de mărgele se despică, făcând pluta să se clatine, iar ele fură duse într-o parte, către câteva văpăi de lumină. Jasnah o aruncă pe Shallan într-una dintre acele flăcări mici, iar ea părăsi pluta căzând pe spate. Şi se izbi de podeaua separeului. Jasnah stătea în acelaşi loc de mai înainte, cu ochii închişi. O clipă mai târziu, îi deschise şi-i azvârli tinerei o privire furioasă. — Copilă idioată! repetă ea. N-ai idee în ce pericol ai fost. Te duci în Umbremar cu o singură sferă, cu lumina aproape secătuită? Idioato! Shallan tuşi, cu senzaţia că-i rămăseseră mărgele în gât. Se ridică împleticindu-se şi întâlni privirea lui Jasnah. Femeia mai vârstnică părea încă furioasă, dar nu mai spuse nimic. „Ştie c-o am la mână”, înţelese Shallan. „Dacă dezvălui adevărul…” Ce-ar fi însemnat? Jasnah avea puteri stranii. Să fi fost un fel de Pustiitor? Ce-ar fi spus oamenii? Nu era de mirare că-şi crease 1635

fabrialul fals. — Vreau să iau parte la asta, se trezi Shallan spunând. — Poftim? — Vreau să iau parte la ceea ce faci tu, indiferent despre ce e vorba. La cercetările tale, oricare ar fi. — N-ai idee despre ce vorbeşti. — Îmi dau seama, spuse Shallan. Sunt ignorantă. Pentru asta, tratamentul e simplu, adăugă ea, făcând un pas înainte. Vreau să înţeleg, Jasnah. Vreau să-ţi fiu cu adevărat pupilă. Indiferent de unde-ar veni aceste lucruri pe care le poţi face, sunt şi eu în stare să le fac. Vreau să mă-nveţi şi să-mi îngădui să iau parte la munca ta. — Ai furat de la mine. — Ştiu, răspunse Shallan. Şi-mi pare rău. Jasnah îşi ridică o sprânceană. — N-o să-mi caut scuze. Dar să ştii, Jasnah, că am venit aici cu intenţia să fur de la tine. Am plănuit furtul de la bun început. — Asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine? — Am plănuit să fur de la Jasnah, eretica înverşunată, spuse Shallan. Nu mi-am dat seama c-o s-ajung să regret că nevoia mămpinge să fur. Şi nu ţi s-a datorat doar ţie, ci şi gândului că trebuia să las în urmă toate astea. Lucrurile pe care am ajuns să le-ndrăgesc. Te rog. Am făcut o greşeală. — Una imensă. Peste care nu se poate trece. — Nu face una şi mai mare izgonindu-mă. Aş putea fi cineva în faţa căruia nu trebuie să minţi. Cineva care ştie. Jasnah se lăsă pe spătarul scaunului. — Am furat fabrialul în noaptea în care i-ai ucis pe bărbaţii ăia, 1636

Jasnah. Ajunsesem la concluzia că n-o pot face, dar tu m-ai convins că adevărul nu e chiar atât de simplu cum îl crezusem eu. Ai deschis în mine un sălaş al furtunilor. Am făcut o greşeală. O să mai fac şi altele. Am nevoie de tine. Jasnah inspiră adânc. — Stai jos. Shallan se aşeză. — N-o să mă mai minţi niciodată, spuse Jasnah, ridicând un deget. Şi n-o să mai furi niciodată, nici de la mine, nici de la altcineva. — Făgăduiesc. Jasnah rămase o clipă nemişcată, apoi oftă. — Trage-ţi scaunul mai aproape, spuse ea, deschizând o carte. Şi, în timp ce Shallan îi dădea ascultare, scoase mai multe foi de hârtie pline de notiţe. — Ce sunt astea? întrebă tânăra. — Vrei să iei parte la ceea ce fac? Ei bine, trebuie să le citeşti, zise Jasnah, coborându-şi privirea spre notiţe. Sunt despre Pustiitori.

1637

71 SCRIS CU SÂNGE Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, mergea cu spatele încovoiat, cărând pe docurile din Kharbranth un sac cu grâne descărcat de pe o corabie. Oraşul Clopoţeilor avea mirosul proaspăt al dimineţilor de pe ocean, paşnic şi totodată incitant, iar pescarii îşi pregăteau năvoadele, strigându-şi prietenii. Szeth li se alătură celorlalţi hamali, cărându-şi sacul pe străzile întortocheate. Poate că un alt negustor ar fi folosit o căruţă trasă de chulli, dar toată lumea ştia despre îngrămădeala din Kharbranth şi străzile lui abrupte. Un şir de hamali era o soluţie eficientă. Szeth îşi ţinea ochii în jos. În parte, ca să imite înfăţişarea unui lucrător. Pe de altă parte, ca să-şi ferească privirea de soarele arzător, zeul zeilor, care îl privea şi îi vedea ruşinea. Szeth n-ar fi trebuit să iasă în timpul zilei. Ar fi trebuit să-şi ascundă chipul îngrozitor. Simţea că toţi paşii lui ar fi trebuit să lase câte o urmă de sânge. După masacrele pe care le comisese în ultimele luni, lucrând pentru stăpânul lui tainic… Ori de câte ori închidea ochii, auzea urletele celor ucişi. Îi măcinau sufletul, distrugându-i-l, îl bântuiau, îl mistuiau. Atâţia morţi! Atât de mulţi morţi! Oare îşi pierdea minţile? De câte ori săvârşea un asasinat, se trezea dând vina pe victime. Le blestema fiindcă nu aveau destulă putere ca să riposteze şi să-l ucidă. 1638

În timpul fiecărui măcel purta haine albe, aşa cum i se poruncise. „Un picior înaintea celuilalt. Nu te gândi. Nu te concentra asupra faptelor săvârşite. Nici asupra celor… pe care le vei săvârşi.” Ajunsese la ultimul nume de pe listă: Taravangian, regele Kharbranthului. Un monarh îndrăgit, renumit pentru construirea spitalelor din oraşul lui şi pentru sprijinul acordat acestora. Până şi în îndepărtatul Azir se ştia că, dacă erai bolnav, Taravangian te primea. Vino la Kharbranth şi vindecă-te. Regele îi iubea pe toţi. Şi Szeth urma să-l ucidă. Ajuns în vârful oraşului abrupt, Szeth îşi duse sacul în partea din spate a palatului, la fel ca restul hamalilor, şi intră într-un culoar de piatră slab luminat. Taravangian era slab de minte. Asta ar fi trebuit să-l facă pe Szeth să se simtă încă şi mai vinovat, dar el se trezi chinuit de dezgust. Taravangian n-avea să fie destul de inteligent ca să se pregătească să-i ţină piept. Neghiob. Idiot. Oare Szeth n-avea să-nfrunte niciodată un duşman destul de puternic ca să-l omoare? Ajunsese în oraş devreme şi se angajase ca hamal. Trebuia să cerceteze şi să studieze totul, pentru că indicaţiile primite îi porunceau – numai de acea dată – să nu ia viaţa nimănui altcuiva în timp ce săvârşea asasinatul. Taravangian avea să fie ucis fără zarvă. De ce apărea această deosebire? Instrucţiunile spuneau că trebuia să transmită un mesaj: „Ceilalţi sunt morţi. Am venit să-nchei lucrarea.” Porunca era cât se putea de explicită: „Înainte de a-i face vreun rău lui Taravangian, convinge-te că ţi-a auzit şi ţi-a înţeles cuvintele.” Aşa ceva suna mai degrabă a răzbunare. Cineva îl trimisese să-i vâneze şi să-i distrugă pe cei care-l nedreptăţiseră. Szeth lăsă sacul 1639

jos, în cămara palatului. Se răsuci pe călcâie şi urmă şirul de hamali care-şi târşâiau picioarele, parcurgând culoarul în sens invers. Făcu un semn din cap către latrina servitorilor, iar şeful hamalilor îi arătă că poate să intre. Szeth cărase astfel de poveri cu mai multe ocazii şi se presupunea că era demn de încredere: avea să-şi facă treaba şi săi ajungă pe ceilalţi din urmă. În latrină nu mirosea nici pe jumătate atât de urât cum se aşteptase. Era o încăpere întunecoasă, tăiată în peretele peşterii subpământene, iar alături de bărbatul care stătea lângă jgheabul pentru urinat ardea o lumânare. Omul dădu din cap către Szeth, legându-şi şnururile prohabului şi ştergându-şi degetele de coapse în timp ce se îndrepta către uşă. Îşi luă lumânarea, dar, înainte de a ieşi, fu destul de amabil ca să aprindă un alt muc de lumânare rămas pe acolo. Imediat după plecarea lui, Szeth se îmbibă cu Lumină de Furtună din propria pungă, apoi îşi lipi mâna de uşă, creând o Ancorare Compactă între ea şi toc şi astfel blocând-o. Pe urmă i se ivi Cristalsabia. În palat, totul era construit de sus în jos. Încrezându-se în planurile pe care le cumpărase, îngenunche şi tăie o bucată pătrăţoasă din podea, cu baza mai lată. Când bucata începu să alunece, o îmbibă cu Lumină de Furtună şi o prinse de plafon, folosind jumătate dintr-o Ancorare de Bază şi lipsind-o astfel de greutate. Pe urmă se prinse el însuşi de sus, folosind o Ancorare ingenioasă care-i reduse greutatea la numai o zecime din cât era de obicei. Sări pe piatră, iar greutatea lui împuţinată o împinse încet în jos. Coborî cu ea în încăperea aflată dedesubt. De-a lungul pereţilor, 1640

sub oglinzi elegante din argint se întindeau trei canapele cu perne de catifea violet. Privata ochi-luminoşilor. Într-un suport, o lampă ardea cu flacără mică, dar Szeth era singur. Piatra se opri pe podea cu o bufnitură uşoară şi el sări jos. Îşi aruncă hainele, lăsându-le la vedere pe cele în alb şi negru, de maestru-slujitor, pe care le purta pe dedesubt. Scoase din buzunar o bonetă asortată, punându-şi-o apoi pe cap fără prea mare tragere de inimă. Îşi lăsă Sabia să dispară, se furişă pe coridor şi închise uşa din spatele lui, Ancorând-o. Acum dădea rareori atenţie faptului că mergea pe piatră. Odinioară, ar fi privit cu veneraţie un astfel de coridor făcut în stâncă. Oare omul de odinioară era chiar el? Avusese el vreodată ceva sfânt? Szeth îşi iuţi pasul. N-avea mult timp. Din fericire, regele Taravangian respecta un orar strict. La al şaptelea clopot: meditaţie în singurătatea camerei sale de lucru. Szeth vedea uşa acesteia în faţa lui, păzită de doi soldaţi. Îşi lăsă capul în jos ca să-şi ascundă trăsăturile shin şi se apropie grăbit de ei. Unul dintre cei doi întinse spre el o mână în semn de avertizare, aşa că el i-o înşfăcă, răsucindu-i-o şi rupându-i încheietura. Îl lovi cu cotul în faţă, izbindu-l cu spatele de perete. Însoţitorul uluit al străjerului deschise gura să ţipe, dar Szeth îl pocni cu piciorul în burtă. Chiar şi fără Cristalsabie era periculos, fiind impregnat cu Lumină de Furtună şi antrenat în kammar. Îl înşfăcă pe al doilea paznic de păr şi-l trânti cu fruntea de podeaua din piatră. Pe urmă se ridică şi deschise uşa cu o lovitură de picior. Intră într-o încăpere bine luminată de un şir dublu de lămpi 1641

prinse de peretele din stânga. Cel din dreapta era acoperit, din podea până în tavan, cu dulapuri lipite unele de altele, pline de cărţi. Chiar în faţa lui Szeth, un bărbat stătea pe un covor mic, cu picioarele încrucişate. Se uita pe o fereastră imensă tăiată în stâncă, cu privirea pierdută asupra oceanului de dincolo de ea. Szeth înaintă cu paşi mari. — Am primit ordin să-ţi spun că toţi ceilalţi sunt morţi. Am venit să-nchei lucrarea. Îşi înălţă mâinile, iar Cristalsabia începu să prindă contur. Regele nu se clinti. Szeth şovăi. Trebuia să se convingă că spusele lui fuseseră înţelese. — M-ai auzit? întrebă el, continuând să înainteze. — Mi-ai ucis străjerii, Szeth-fiu-fiu-Vallano? întrebă încet regele. Szeth încremeni. Înjură şi făcu un pas înapoi, ridicându-şi Sabia, gata de apărare. Încă o cursă? — Ţi-ai făcut bine treaba, îi spuse regele, tot fără a-şi întoarce faţa către el. Conducători morţi, vieţi pierdute. Panică şi haos. Oare ăsta ţi-a fost destinul? Te-ai întrebat vreodată? Să primeşti o Cristalsabie monstruoasă de la poporul tău, să fii izgonit şi absolvit de toate păcatele pe care-ţi vor cere stăpânii tăi să le săvârşeşti? — Nu sunt absolvit, răspunse Szeth, încă prudent. Toţi umblătorii pe piatră greşesc, crezând asta. Fiecare viaţă pe care-o iau mă trage în jos, îmi mistuie sufletul. „Glasurile… ţipetele… spiritele de dedesubt, pe care le aud urlând…” — Cu toate astea, ucizi. 1642

— E pedeapsa mea, răspunse Szeth. Să ucid, să n-am de ales, dar să port totuşi păcatele. Sunt făr’adevăr. — Făr’adevăr, cugetă regele. Aş zice că ştii multe adevăruri. În momentul ăsta, mai multe decât cunosc oamenii din ţinutul tău. Se întoarse în sfârşit către Szeth, care văzu că se înşelase în privinţa lui. Regele Taravangian nu era slab de minte. Avea ochi pătrunzători şi o expresie înţeleaptă pe chipul inteligent, încadrat de o barbă pe de-a-ntregul albă, cu mustăţile lăsate în jos, ca nişte vârfuri de săgeţi. — Ai văzut ce-i pot face unui om moartea şi omorurile. Ai putea spune, Szeth-fiu-fiu-Vallano, că porţi păcate imense pentru cei din poporul tău. Înţelegi ceea ce nu sunt ei în stare să înţeleagă. Aşa că tu ai adevărul. Szeth se încruntă. Şi apoi totul începu să capete sens. Ştiu ce avea să urmeze, chiar în clipa când regele îşi strecură mâna în mâneca lui voluminoasă şi scoase o mică piatră ce scânteia în lumina celor două duzini de lămpi. — Tu ai fost, dintotdeauna, spuse Szeth. Stăpânul meu nevăzut. Regele aşeză piatra pe podea, între ei. Piatra Jurământului lui Szeth. — Ţi-ai trecut numele pe listă, spuse acesta. — Pentru cazul că ai fi fost capturat, răspunse Taravangian. Cea mai bună apărare împotriva bănuielilor e să te afli printre victime. — Şi dacă te-aş fi ucis? — Instrucţiunile au fost clare. Şi, după cum ne-am dat seama, tu te pricepi foarte bine să le urmezi. Probabil că nu e nevoie s-o spun, dar ţi-am ordonat să nu-mi faci niciun rău. Acum spune, mi-ai ucis 1643

străjerii? — Nu ştiu, răspunse Szeth, silindu-se să se lase într-un genunchi şi îngăduindu-i Sabiei să dispară. Vorbea tare, încercând să acopere ţipetele despre care era sigur că veneau de pe cornişa din partea de sus a încăperii. — I-am trântit pe amândoi, aşa că şi-au pierdut cunoştinţa. Cred că unuia i-am crăpat ţeasta. Taravangian expiră, oftând. Se ridică şi se îndreptă spre uşă. Szeth se uită peste umăr şi îl văzu pe bătrânul rege aplecându-se asupra străjerilor şi cercetându-le rănile. Pe urmă strigă după ajutor şi alţi străjeri veniră să se ocupe de răniţi. Szeth rămăsese prins în vârtejul unei furtuni de sentimente. Bărbatul acela blajin şi gânditor îl trimisese să omoare, să fie un asasin? El stârnise ţipetele? Taravangian se întoarse. — De ce? întrebă Szeth, cu voce răguşită. Ca să te răzbuni? — Nu, zise regele cu un glas care-i trăda oboseala. Unii dintre oamenii pe care i-ai ucis îmi erau prieteni, Szeth-fiu-fiu-Vallano. — Ca să te simţi mai în siguranţă? se răsti Szeth. Ca să fii mai presus de orice bănuială? — În parte. Şi, în plus, fiindcă moartea fiecăruia dintre ei era necesară. — De ce? întrebă Szeth. La ce poate servi? — Pentru stabilitate. Cei pe care i-ai ucis se numărau printre cei mai puternici şi mai influenţi oameni din Roshar. — Şi cum asigură asta stabilitatea? — Uneori e nevoie să dărâmi o construcţie ca să înalţi alta, cu 1644

ziduri mai trainice, răspunse Taravangian, apoi se întoarse şi se uită spre ocean. Şi, în anii care vin, vom avea nevoie de ziduri trainice. Foarte, foarte trainice. — Cuvintele tale sunt ca o sută de porumbei. — Uşor de eliberat, greu de păstrat, adăugă Taravangian, în limba shin. Szeth îi aruncă o privire pătrunzătoare. Vorbea limba poporului lui şi îi cunoştea proverbele? Asta era ciudat, la un umblător pe piatră. La un asasin. — Da, vă vorbesc limba. Uneori mă-ntreb dacă nu cumva mi-ai fost trimis de însuşi Fratele-Vieţii. — Ca să mă umplu de sânge în locul tău, spuse Szeth. Da, pare să fie unul dintre lucrurile pe care le-ar face zeii voştri vorini. Taravangian păstră o vreme tăcerea. — Ridică-te, spuse într-un târziu. Szeth se supuse. Se supunea întotdeauna stăpânului său. Regele îl conduse către o uşă de pe o latură a camerei de lucru. Bătrânul luă o lampă cu sfere de pe perete şi lumină o scară în spirală, cu trepte înalte şi înguste. Le coborâră şi ajunseră, în cele din urmă, pe un palier. Taravangian împinse o altă uşă şi intrară într-o sală mare, care nu apărea nici în planurile palatului cumpărate de Szeth, nici în cele pe care avusese ocazia să le vadă, mituind diferiţi oameni. Era lungă, cu balustrade late pe margini, lăsând impresia că te aflai pe o terasă. Totul era vopsit în alb. Era plină cu paturi. Sute şi sute de paturi, multe ocupate. Szeth îl urmă pe rege, încruntându-se. O imensă încăpere ascunsă, tăiată în piatra Conclavului? Prin ea se agitau oameni în 1645

haine albe. — Un spital? întrebă Szeth. Te aştepţi să văd în strădaniile tale umanitare o răscumpărare a faptelor pe care mi-ai poruncit să le fac? — Astea nu sunt strădanii umanitare, zise Taravangian înaintând încet, în foşnetul veşmintelor sale în nuanţe de alb şi portocaliu. Oamenii pe lângă care treceau se înclinau în faţa lui cu respect. Regele îl conduse pe Szeth într-un separeu cu mai multe paturi, în fiecare dintre acestea aflându-se câte un bolnav. De ei se ocupau nişte vindecători. Le făceau ceva la braţe. Le scurgeau sângele. Lângă paturi stătea o femeie cu o planşetă de scris şi cu un condei pregătit, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Ce? — Nu înţeleg, spuse Szeth, privind îngrozit cum patru dintre bolnavi erau cuprinşi de paloare. Îi omorâţi, nu-i aşa? — Da. N-avem nevoie de sânge; e pur şi simplu un mod de a-i ucide lent şi uşor. — Pe toţi? Pe toţi oamenii din sala asta? — Ne străduim să alegem şi să mutăm aici doar cazurile cele mai grave, fiindcă, odată aduşi în locul ăsta, nu-i mai putem lăsa să plece dacă încep să-şi revină, răspunse el, apoi se întoarse spre Szeth cu o privire îndurerată. Uneori avem nevoie de mai multe trupuri decât ne pot oferi muribunzii. Şi atunci trebuie să-i aducem pe cei abandonaţi şi pe cei mai săraci. Pe oamenii cărora nu li se simte lipsa. Szeth nu putea să vorbească. Nu putea da glas groazei şi repulsiei. Sub ochii lui, una dintre victime – un bărbat tânăr – îşi 1646

dădu ultima suflare. Doi dintre cei rămaşi erau copii. Szeth făcu un pas înainte. Trebuia să oprească asta. Trebuia să… — O să te potoleşti, spuse Taravangian. Şi-o să te-ntorci lângă mine. El ascultă porunca stăpânului. Ce mai însemnau câteva vieţi pierdute? Doar alte ţipete care să-l bântuie. Le auzea venind de sub paturi, din spatele oricărei mobile. „Sau ai putea să-l ucizi”, se gândi. „Ai putea opri asta.” Fu cât pe-aci s-o facă. Dar onoarea învinse, pe moment. — Vezi aşadar, Szeth-fiu-fiu-Vallano, că nu te-am trimis să te umpli de sânge în locul meu, spuse regele. O fac aici eu însumi. Am ţinut adesea chiar eu cuţitul şi am lăsat să curgă sângele din venele multora. Într-o mare măsură asemenea ţie, ştiu că nu pot scăpa de păcatele mele. Suntem doi oameni cu o singură inimă. E unul dintre motivele care m-au făcut să te caut. — Dar de ce? întrebă Szeth. Într-un pat, un tânăr pe moarte începu să vorbească. Una dintre femeile cu planşetă de scris se apropie în grabă şi notă cuvintele. — Ziua era a noastră, dar ei au luat-o! strigă băiatul. Părinte al Furtunii! Ei vin, vin scrâşnind, iar luminile se năruie. O, Părinte al Furtunii! Băiatul îşi arcui spatele, apoi amuţi brusc, cu privirea împietrită. Regele se întoarse spre Szeth. — E mai bine să păcătuiască un singur om decât să fie distrus un întreg popor, nu crezi, Szeth-fiu-fiu-Vallano? — Eu… — Nu ştim de ce unii vorbesc şi alţii nu, continuă regele. Dar 1647

muribunzii văd ceva. A început acum şapte ani, pe vremea când Regele Gavilar cerceta Câmpiile Sfărâmate pentru prima oară, adăugă el, cu privirea pierdută în depărtare. Se apropie, iar oamenii ăştia văd că se apropie. Pe puntea dintre viaţă şi nesfârşitul ocean al morţii, întrezăresc ceva. Cuvintele lor ar putea să ne salveze. — Eşti un monstru. — Da, răspunse Taravangian. Dar un monstru care va salva lumea asta, mai zise regele, uitându-se la Szeth. Mai am un nume de adăugat pe listă. Am sperat c-o să-l pot ocoli, dar evenimentele din ultima vreme au făcut moartea lui inevitabilă. Nu-l pot lăsa să ia controlul. Ar duce totul de râpă. — Cine? spuse Szeth, întrebându-se dacă exista ceva care să-l poată îngrozi şi mai mult. — Dalinar Kholin, răspunse Taravangian. Mă tem că trebuie s-o faci repede, înainte de-a apuca să-i unească pe înalţii prinţi alethi. Pleci pe Câmpiile Sfărâmate şi-i curmi viaţa, mai spuse, având o ezitare. Şi mă tem că va trebui s-o faci cu brutalitate. — Rareori mi-am permis luxul de a face altfel, spuse Szeth, închizând ochii. Ţipetele îi veniră în întâmpinare.

1648

72 VERISITALIANĂ — Înainte de a citi, spuse Shallan, trebuie să-nţeleg ceva. Mi-ai Animmodelat sângele, nu-i aşa? — Ca să scot otrava, răspunse Jasnah. Da. Am acţionat extrem de repede; cum spuneam, probabil c-a fost o pulbere foarte concentrată. În timp ce te făceam să vomiţi, a trebuit să-ţi Animmodelez sângele de mai multe ori. Corpul tău continua să absoarbă otrava. — Dar ziceai că nu te pricepi la substanţe organice, spuse Shallan. Ai transformat gemul în ceva necomestibil. — Cu sângele e altceva, sublinie Jasnah, dând din mână. E una dintre Esenţe. O să-nveţi asta, dacă mă hotărăsc într-adevăr să-ţi dau lecţii de Animmodelare. Deocamdată, ştii că forma pură a unei esenţe e destul de uşor de creat; e mai uşor să creezi cele opt tipuri de sânge decât, de pildă, apă. Dar să fac ceva atât de complex ca gemul de căpşuni – un terci dintr-un fruct pe care nu l-am gustat şi nu l-am mirosit niciodată – a fost mult peste puterile mele. — Dar ardenţii? întrebă Shallan. Cei care Animmodelează? Folosesc cu adevărat fabriale, sau e doar pură înşelătorie? — Nu, fabrialele pentru Animmodelare sunt cât se poate de reale. Din câte ştiu, toţi ceilalţi le folosesc pentru a realiza ceea ce eu – noi – putem face fără ele. — Dar creaturile cu simboluri în loc de capete? îşi continuă Shallan întrebările. 1649

Îşi răsfoi desenele, apoi ridică unul dintre cele în care erau înfăţişate creaturile respective. — Le vezi şi tu? Ce legătură au? Jasnah luă desenul, încruntându-se. — Vezi astfel de făpturi? În Umbremar? — Apar în desenele mele, zise Shallan. Sunt în jurul meu, Jasnah. Tu nu le vezi? Eu… Prinţesa ridică o mână. — Sunt un fel de spreni, Shallan. Au legătură cu ceea ce faci tu, îi explică Jasnah, bătând uşor în masă. Ordinele Cavalerilor Radianţi aveau de la bun început puterea de a Animmodela; primele fabriale au fost construite pe baza acestei puteri, aşa cred. Am presupus că tu… Dar nu, n-ar fi avut, cu siguranţă nicio noimă. Acum înţeleg. — Ce? — O să-ţi explic când o să te instruiesc, spuse Jasnah, înapoindu-i hârtia. Vei avea nevoie de o bază mai solidă înainte să poţi înţelege. E de-ajuns să spun că toate puterile Radianţilor erau legate de câte un spren. — Stai puţin, Radianţi? Dar… — O să-ţi explic, promise Jasnah. Însă mai întâi trebuie să vorbim despre Pustiitori. Shallan dădu din cap. — Crezi că se vor întoarce, nu-i aşa? Jasnah o cercetă cu privirea. — De ce spui asta? — Legendele povestesc că Pustiitorii au venit de o sută de ori ca să-ncerce să distrugă omenirea, continuă Shallan. Am… am citit 1650

câteva notiţe de-ale tale. — Ce-ai făcut? — Căutam informaţii despre Animmodelare, mărturisi tânăra. Jasnah oftă. — Ei, cred că e cea mai puţin gravă nelegiuire săvârşită de tine. — Nu pot să-nţeleg, zise Shallan. De ce-ţi baţi capul cu poveştile astea despre legende şi fantasme? Alte erudite – unele pe care ştiu că le respecţi – consideră Pustiitorii o invenţie. Cu toate astea, tu cauţi poveştile istorisite de ţărani şi le notezi. De ce, Jasnah? De ce-ai crede aşa ceva, când respingi lucruri mult mai plauzibile? Jasnah îşi privi foile. — Ştii în ce constă cu adevărat deosebirea dintre mine şi un credincios, Shallan? Tânăra clătină din cap. — Mă şochează faptul că religia – în esenţa ei – se străduieşte să atribuie cauze supranaturale unor fapte fireşti. În schimb, eu mă străduiesc să iau fapte supranaturale şi să găsesc firescul din spatele lor. Poate că asta e linia care desparte fără dubiu ştiinţa de religie. Feţele opuse ale unei cărţi de joc. — Aşadar… crezi… — Pustiitorii sunt legaţi de ceva firesc, din lumea reală, spuse Jasnah cu hotărâre. Sunt sigură. Ceva a dus la naşterea legendelor. — Ce anume? Jasnah îi întinse lui Shallan o pagină cu notiţe. — Aici sunt cele mai bune indicii pe care-am reuşit să le descopăr. Citeşte-le. Spune-mi ce părere ai. Shallan îşi lăsă privirea să alunece de-a lungul paginii. O parte 1651

dintre citate – sau cel puţin ideile conţinute – îi erau familiare din ceea ce citise deja. „Dintr-odată primejdioşi. Ca o zi senină, cuprinsă brusc de furtună.” — Au existat în realitate, repetă Jasnah. „Creaturi de cenuşă şi foc.” — Ne-am luptat cu ei, continuă prinţesa. I-am înfruntat atât de des, încât oamenii au început să vorbească despre ei în metafore. O sută de bătălii – de zece ori câte zece. „Flacără şi cărbune. Piele atât de groaznică! Ochi ca nişte hăuri de întuneric. Cântă când ucid.” — I-am înfrânt… spuse Jasnah. Shallan simţi un fior rece. — … dar legendele mint într-o singură privinţă, adăugă prinţesa. Pretind că i-am gonit pe Pustiitori din întregul Roshar sau că i-am nimicit. Însă oamenii nu acţionează aşa. Noi nu aruncăm lucruri care ne sunt utile. Shallan se ridică, se apropie de marginea balconului şi se uită la platforma care cobora, trasă încet de cei doi purtători ai săi. Parshi. Cu pielea neagră cu roşu. Cenuşă şi foc. — Părinte al Furtunii… şopti îngrozită. — N-am nimicit Pustiitorii, spuse Jasnah din spatele ei, cu voce chinuită. I-am înrobit.

1652

73 ÎNCREDERE Vremea răcoroasă de primăvară părea să se fi preschimbat în sfârşit în vară. Noaptea era încă rece, dar nu cât să-ţi fie frig. Kaladin stătea pe locul de adunare din tabăra lui Dalinar Kholin, uitându-se spre est, către Câmpiile Sfărâmate. După ce avusese loc trădarea, salvarea şi înfăptuirea promisiunii lui Kholin, Kaladin se simţea neliniştit. Libertate. Cumpărată cu o Cristalsabie. Părea imposibil. Toate experienţele prin care trecuse până atunci îi spuneau să se aştepte la o capcană. Îşi încleştă mâinile la spate; Syl îi stătea pe umăr. — Să-ndrăznesc să mă-ncred în el? întrebă încet. — E om bun, răspunse Syl. L-am urmărit. În ciuda acelui lucru pe care-l poartă cu el. — Acel lucru? — Cristalsabia. — De ce-ţi faci tu griji din pricina ei? — Nu ştiu, răspunse ea, cuprinzându-şi trupul cu braţele. Simt, pur şi simplu, că e rea. O detest. Mă bucur c-a scăpat de ea. Aşa a devenit un om mai bun. Nomon, luna mijlocie, începu să se înalţe. Era de un albastru strălucitor şi palid, scăldând orizontul în lumină. Undeva, departe, pe Câmpii, se afla Cristalpurtătorul parshendi cu care se luptase Kaladin. Îl înjunghiase în picior, din spate. Parshendii care-i priveau nu se amestecaseră în duel şi nu-i atacaseră pe podarii răniţi ai lui 1653

Kaladin, însă el le atacase unul dintre luptători, folosindu-se de cea mai laşă poziţie cu putinţă şi intervenind astfel în luptă. Propria faptă îl frământa, iar asta îi dădea o stare de frustrare. Un luptător nu trebuia să-şi facă probleme, gândindu-se pe cine atacase şi în ce fel. Pe câmpul de luptă, supravieţuirea era singura regulă. Ei, da, supravieţuirea şi loialitatea. Şi el lăsa uneori răniţii din tabăra duşmană în viaţă, dacă nu reprezentau un pericol. Şi salva soldaţii tineri, care aveau nevoie să fie protejaţi. Şi… Nu se pricepuse niciodată cu adevărat la acele lucruri pe care trebuia să le facă un războinic. În ziua aceea, salvase un înalt prinţ – un alt ochi-luminoşi – şi, odată cu el, mii de soldaţi. Îi salvase omorând parshendi. — E cu putinţă să ucizi ca să aperi? întrebă cu glas tare. E vreo contradicţie în asta? — Nu… nu ştiu. — Te-ai purtat ciudat în timpul luptei, spuse Kaladin. Ai fost ca un vârtej în jurul meu. Pe urmă ai plecat. Nu te-am văzut prea mult. — Omorurile, răspunse ea încet. Îmi fac rău. A trebuit să plec. — Tu eşti cea care m-a-ndemnat să mă-ntorc şi să-l salvez pe Dalinar. Tu ai vrut să mă-ntorc şi să ucid. — Ştiu. — Teft spunea că Radianţii respectau nişte legi, adăugă Kaladin. Spunea că, după regulile lor, faptele măreţe nu trebuiau înfăptuite prin săvârşirea unor lucruri cumplite. Şi ce-am făcut eu azi? Am măcelărit parshendi ca să-i salvez pe alethi. Ce-a-nsemnat asta? Nu sunt inocenţi, dar nici noi nu suntem. Nu suntem furtună, dar nici adiere. 1654

Syl nu răspunse. — Dacă nu m-aş fi întors să-i salvez pe oamenii lui Dalinar, continuă Kaladin, i-aş fi îngăduit lui Sadeas să ducă până la capăt o trădare oribilă. Aş fi lăsat să moară oameni pe care puteam să-i salvez. Aş fi fost îngreţoşat, dezgustat de mine însumi. Dar am pierdut trei oameni buni, nişte podari pe care doar câteva răsuflări îi mai despărţeau de libertate. Meritau vieţile altora sacrificiul ăsta? — N-am răspunsurile, Kaladin. — Le are cineva? Din spate se auziră nişte paşi. Syl se întoarse. — El e. Luna abia răsărise. Dalinar Kholin părea să fie punctual. Se opri alături de Kaladin. Ţinea un pachet sub braţ şi, chiar în lipsa Cristalarmurii, avea aerul unui om de arme. De fapt, fără ea era mai impresionant. Trupul său musculos dădea de înţeles că nu se bizuia pe forţa oferită de Armură, iar uniforma îngrijit călcată spunea că purtătorul ei înţelese că oamenii capătă elan când au în frunte un comandant cu o înfăţişare demnă de statutul său înalt. „Şi alţii ar fi putut avea o înfăţişare la fel de nobilă”, îşi zise Kaladin. Dar cine altcineva ar fi oferit o Cristalsabie doar pentru a păstra aparenţele? Şi, dacă ar fi făcut-o, în ce moment ar fi devenit aparenţele realitate? — Îmi pare rău că te-am chemat la o întâlnire atât de târzie, spuse Dalinar. Ştiu c-a fost o zi lungă. — Oricum, mă-ndoiesc c-aş fi putut să dorm. Dalinar mormăi încet, ca şi cum ar fi înţeles. — Li s-a acordat destulă atenţie oamenilor tăi? 1655

— Da, răspunse Kaladin. Chiar foarte multă. Îţi mulţumesc. Primise barăci goale pentru podari, iar aceştia fuseseră îngrijiţi de cei mai buni dintre chirurgii lui Dalinar, care se ocupaseră mai întâi de ei şi apoi de ochi-luminoşii răniţi. Podarii din alte echipe decât a Podului Patru îl acceptaseră imediat pe Kaladin drept şef, fără să stea la discuţii. Dalinar dădu din cap. — Câţi crezi că-mi vor accepta oferta de a primi bani şi de a deveni oameni liberi? — Mulţi podari din celelalte echipe. Dar pun prinsoare că încă şi mai mulţi nu vor accepta. Podarii nu se gândesc la fugă şi la libertate. N-ar şti încotro să se îndrepte. Cât despre echipa mea… Ei bine, mi se pare că vor stărui să facă la fel ca mine, indiferent ce-aş alege. Dacă eu rămân, vor rămâne şi ei. Dacă plec, vor pleca. Dalinar dădu iarăşi din cap. — Şi ce-o să faci? — Încă nu m-am hotărât. — Am vorbit cu ofiţerii mei, zise Dalinar, strâmbându-se. Cu cei care-au supravieţuit. Mi-au spus că le-ai dat ordine, că ai luat comanda ca un ochi-luminoşi. Fiul meu încă mai simte un gust amar când se gândeşte cum a decurs… conversaţia voastră. — Până şi un neghiob şi-ar fi dat seama că nu era în stare sajungă până la tine. Cât despre ofiţeri, cei mai mulţi erau zăpăciţi sau morţi de oboseală. Eu n-am făcut altceva decât să-i îmboldesc. — Îţi sunt dator pentru că mi-ai salvat în două rânduri viaţa. Şi-ţi sunt dator şi pentru vieţile fiului meu şi ale oamenilor mei. — Ţi-ai plătit datoria asta. 1656

— Nu, răspunse Dalinar. Dar am făcut ce-am putut. Se uită la Kaladin, ca şi cum l-ar fi cântărit, evaluându-l. — De ce-a venit echipa ta de podari după noi? Care a fost adevăratul motiv? adăugă Dalinar. — De ce-ai renunţat la Cristalsabie? Dalinar îi susţinu privirea, apoi dădu din cap pentru a treia oară. — Am înţeles. Vreau să-ţi fac o propunere. Eu şi regele ne-am pus în gând ceva foarte, foarte primejdios. Ceva care o să tulbure toate taberele de război. — Felicitări. Dalinar avu o umbră de zâmbet. — Garda mea de onoare a fost aproape nimicită, iar oamenii care mi-au rămas trebuie să-ntărească garda regelui. Astăzi mi-a scăzut încrederea în oameni. Am nevoie de cineva care să mă apere pe mine, să-mi apere familia. Iar de asta vreau să te ocupi tu şi oamenii tăi. — Vrei o şleahtă de podari pe post de gărzi de corp? — Îi vreau pe cei mai buni ca gărzi de corp, răspunse Dalinar. Pe cei din echipa ta, cei instruiţi de tine. Iar ceilalţi vreau să fie soldaţi în armata mea. Am auzit cât de bine au luptat oamenii tăi. I-ai instruit fără ştirea lui Sadeas, şi asta în timp ce alergaţi cu podurile. Sunt curios să văd ce-ai putea face având resursele potrivite. Dalinar se întoarse şi se uită spre nord. Spre tabăra lui Sadeas. — Armata mea s-a împuţinat. O să am nevoie de toţi oamenii pe care-o să-i pot găsi, dar toţi cei pe care-o să-i recrutez vor fi dubioşi. Sadeas o să-ncerce să-mi trimită în tabără spioni. Şi trădători. Şi asasini. Elhokar crede că n-o să rezistăm nici măcar o săptămână. 1657

— Părinte al Furtunii, spuse Kaladin. Ce ţi-ai pus în gând? — O să-i lipsesc de jocurile lor şi mă aştept să se poarte ca nişte copii care-şi pierd jucăriile preferate. — Copiii ăştia au armate şi Cristalsăbii. — Din nefericire. — Şi de ei vrei să te apărăm? — Da. Fără tertipuri. Totul pe faţă. Pentru asta merita respect. Din multe puncte de vedere. — O să fac echipa Podului Patru mai puternică, pentru a deveni Garda ta de Onoare, spuse Kaladin. Şi o să-i instruiesc pe ceilalţi, o să fac din ei o companie de suliţaşi. Cei din Garda de Onoare vor fi plătiţi ca orice altă gardă de onoare. În general, ochi-luminoşii care erau gărzi de corp primeau o soldă de trei ori mai mare decât a unui suliţaş. — Bineînţeles. — Am nevoie de un loc pentru instrucţie, adăugă Kaladin. Drept deplin de rechiziţie în magaziile cu provizii. Eu stabilesc programul oamenilor mei, iar sergenţii şi şefii de plutoane vor fi numiţi de noi. Nu ne supunem niciunui alt ochi-luminoşi în afară de tine, de fiii tăi şi de rege. Dalinar îşi ridică o sprânceană. — Ultima parte e puţin cam… neobişnuită. — Vrei să vă apăr pe tine şi pe cei din familia ta? întrebă Kaladin. Împotriva celorlalţi înalţi prinţi şi a asasinilor trimişi de ei, care s-ar putea strecura în armata ta şi printre ofiţerii tăi? Ei bine, nu am cum să primesc ordine de la toţi ochi-luminoşii din tabere, nu-i aşa? 1658

— Aici ai dreptate, răspunse Dalinar. Însă îţi dai totuşi seama că asta înseamnă, în esenţă, să-ţi dau o autoritate egală cu a unui ochiluminoşi de al patrulea dahn. Vei conduce o mie de foşti podari. Un batalion întreg. — Da. Dalinar căzu o clipă pe gânduri. — Foarte bine. Consideră-te ridicat la rangul de căpitan – cel mai înalt pe care cutez să i-l ofer unui ochi-întunecaţi. Dacă te-aş numi lord de batalion, ar apărea o grămadă de probleme. Însă o să dau de ştire că te afli în afara lanţului de comandă. Nu dai ordine ochiluminoşilor cu grad mai mic decât al tău, iar cei mai mari în grad nu au nicio autoritate asupra ta. — Perfect, spuse Kaladin. Însă vreau ca aceşti oşteni pe care-i instruiesc eu să fie trimişi în patrulare, nu la asalturile platourilor. Am auzit c-ai avut mai multe batalioane care-i căutau pe tâlhari şi care asigurau liniştea şi ordinea în Piaţa de Afară – genul ăsta de lucruri. Acolo merg oamenii mei, pentru cel puţin un an. — E destul de simplu, răspunse Dalinar. Presupun că vrei să ai timp pentru instrucţie înainte de a-i trimite la luptă. — Şi asta. În plus, azi am ucis o mulţime de parshendi. M-am trezit regretându-le moartea. Au dat dovadă de mai multă onoare decât mulţi oameni din armata mea. Asta nu mi-a plăcut şi-mi trebuie un timp de gândire. Noi, cei instruiţi ca să-ţi fim gardă de corp, vom merge pe câmpul de luptă, dar principalul nostru rol va fi acela de a te apăra, nu de a omorî parshendi. Dalinar părea uluit. — Bine. N-ai de ce să-ţi faci griji pentru asta. Pe viitor, n-am de 1659

gând să mă aflu prea des în primele linii. Rolul meu se schimbă. Oricum, ne-am înţeles. Kaladin întinse o mână. — Asta depinde de hotărârea pe care-o iau oamenii mei. — Parc-ai spus că fac ceea ce faci tu. — Probabil, răspunse Kaladin. Eu le sunt comandant, nu stăpân. Dalinar îi luă mâna şi i-o strânse sub lumina lunii de safir care răsărea. Pe urmă îşi scoase pachetul de sub braţ. — Poftim. — Ce e? întrebă Kaladin, primind darul. — Mantia mea. Cea pe care-am purtat-o azi în luptă, spălată şi peticită. Kaladin o desfăşură. Era de un albastru intens, cu perechea de glife khokh şi linil brodate cu alb pe spate. — Fiecare om care-mi poartă culorile face parte, într-un fel, din familia mea, adăugă Dalinar. Mantia e un dar simplu, dar, din tot ceea ce pot oferi, este unul dintre puţinele lucruri care au o semnificaţie. Primeşte-o împreună cu recunoştinţa mea, Kaladin cel Binecuvântat de Furtună. Tânărul împături încet mantia. — Unde-ai auzit numele ăsta? — La podarii tăi. Te admiră foarte mult. Şi asta te ridică foarte sus în ochii mei. Am nevoie de oameni ca tine, ca voi toţi. Dalinar îşi strânse pleoapele, părând să cadă pe gânduri. — Întregul regat are nevoie de voi. Poate întregul Roshar. Vine Adevărata Devastare… adăugă el. — Ce-au vrut să-nsemne lucrurile de la sfârşit? 1660

— Nimic, zise Dalinar. Te rog, du-te să te odihneşti, căpitane. Sper în curând să-mi dai veşti bune. Kaladin dădu din cap şi se retrase, trecând pe lângă cei doi bărbaţi care-i serveau lui Dalinar drept gardă în seara aceea. Înaltul prinţ îi dăduse câte o clădire pentru fiecare echipă de podari. Peste o mie de oameni. Ce-avea să facă el cu atât de mulţi? Nu comandase niciodată mai mult de douăzeci şi cinci. Baraca Podului Patru era pustie. Kaladin şovăi în prag, uitânduse înăuntru. Era mobilată cu câte un pat şi un cufăr cu lacăt pentru fiecare om. Părea un palat. Simţi miros de fum. Încruntându-se, ocoli baraca şi-şi găsi oamenii în jurul unei vetre, stând relaxaţi pe buturugi şi pietre şi aşteptând să pregătească Pietroi o oală cu tocană. Îl ascultau pe Teft, care avea braţul bandajat şi le vorbea încet. Shen era de faţă; parshul tăcut stătea chiar la marginea grupului. Îl recuperaseră din tabăra lui Sadeas, odată cu podarii răniţi. Teft se întrerupse imediat ce-l zări pe Kaladin, iar ceilalţi se răsuciră către el; aproape toţi purtau câte un bandaj de vreun fel sau altul. „Dalinar şi-i doreşte ca gardă de corp?” se întrebă Kaladin. Erau într-adevăr o şleahtă zdrenţăroasă. Însă alegerea lui Dalinar coincidea cu a lui. Dac-ar fi trebuit să-şi pună viaţa în mâinile cuiva, atunci ar fi preferat şleahta aceea. — Ce faceţi? îi întrebă cu asprime. Ar trebui să vă odihniţi. Podarii se uitară unii la alţii. — Pur şi simplu… spuse Moash. Nu ni s-a părut corect să mergem la culcare înainte de a avea o şansă să… ei, să facem asta. 1661

— E greu să dormi într-o astfel de zi, gancho, adăugă Lopen. — Vorbeşte pentru tine, îl repezi Cikatrice, sprijinindu-şi piciorul rănit de o buturugă. Dar pentru tocană merită să rămâi treaz. Chiar dacă pune pietre-n ea. — Nu pun! se răsti Pietroi. Câmpeni îmbătaţi de aer! Îi făcură loc lui Kaladin. El se aşeză, folosind mantia lui Dalinar drept pernă pentru spate şi cap. Luă cu recunoştinţă castronul cu tocană întins de Drehy. — Vorbeam despre ce-au văzut oamenii azi, spuse Teft. Despre ce-ai făcut. Kaladin şovăi, cu lingura la gură. Aproape că uitase – sau poate că voise să uite – că le arătase oamenilor săi ce putea face cu Lumina de Furtună. Din fericire, soldaţii lui Dalinar nu văzuseră. Lumina lui de Furtună fusese atunci palidă, iar ziua strălucitoare. — Înţeleg, spuse Kaladin, pierzându-şi pofta de mâncare. Oare lor li se părea diferit? Înspăimântător? Îl considerau ceva care trebuia îndepărtat, cum i se întâmplase tatălui său în Vatra-dePiatră? Sau, şi mai rău, ceva care trebuia venerat? Se uită în ochii lor larg deschişi, apoi şi îşi adună curajul. — A fost uimitor! exclamă Drehy, aplecându-se în faţă. — Eşti unul dintre Radianţi, zise Cikatrice, arătându-l cu degetul. Cred asta, chiar dacă Teft zice că nu-i adevărat. — Încă nu e, se răsti Teft. N-asculţi ce spun? — Mă poţi învăţa să fac ce-ai făcut tu? îi întrerupse Moash. — Şi eu vreau să-nvăţ, gancho, spuse Lopen. Ştii, dacă ne dai lecţii şi tot restul. Copleşit, Kaladin clipi, pe când ceilalţi se tot amestecau în vorbă. 1662

— Ce poţi să faci? — Ce simţi când o faci? — Poţi să zbori? El ridică o mână, oprindu-le întrebările. — Nu sunteţi speriaţi de ceea ce-aţi văzut? Mai mulţi ridicară din umeri. — Te-a ţinut în viaţă, gancho, zise Lopen. Mă sperii doar când mă gândesc cât de irezistibilă li se pare femeilor treaba asta. „Lopen”, vor spune ele, „n-ai decât un braţ, dar văd că străluceşti. Cred că acum ar trebui să mă săruţi.” — Dar e straniu şi înspăimântător, protestă Kaladin. Asta făceau Radianţii! Toată lumea ştie c-au fost trădători. — Da, spuse pufnind Moash. Aşa cum ştie toată lumea că ochiluminoşii au fost aleşi de Atotputernic ca să conducă şi că ei sunt întotdeauna nobili şi corecţi. — Noi suntem Podul Patru, adăugă Cikatrice. Am trecut prin multe. Am trăit în crem şi-am fost folosiţi ca momeală. Dacă te-ajută să supravieţuieşti, e un lucru bun. Asta-i tot ce trebuie spus. — Aşadar, poţi să mă-nveţi? întrebă Moash. Ne poţi arăta cum să facem ce faci tu? — Nu… nu ştiu dacă e posibil să-nveţi pe cineva, spuse Kaladin, cu ochii la Syl, care stătea pe o piatră din apropiere cu o expresie plină de curiozitate pe chip. Nu ştiu sigur ce este. Ceilalţi păreau dezamăgiţi. — Dar, adăugă el, asta nu-nseamnă că n-am putea încerca. Moash zâmbi. — Poţi s-o faci? întrebă Drehy scoţând o sferă, un mic şi 1663

strălucitor strop de diamant. Acum? Vreau s-o văd atunci când maştept s-o văd. — Nu e o distracţie pentru zile de sărbătoare, Drehy, zise Kaladin. — Nu crezi c-o merităm? Stând pe piatra lui, Sigzil se aplecă în faţă. Kaladin şovăi. Pe urmă, ezitând, întinse un deget şi atinse sfera. Inspiră brusc; absorbirea Luminii devenea un lucru din ce în ce mai firesc. Sfera păli. Lumina de furtună începu să se prelingă din pielea lui Kaladin, iar el respiră normal, ca s-o lase să se scurgă mai repede, făcând-o mai vizibilă. Pietroi luă o pătură zdrenţuită – pe care-o foloseau la aţâţarea focului – şi o aruncă peste vatră, tulburând focsprenii şi lăsându-i în beznă pentru câteva clipe, înainte ca flăcările s-o mistuie. În întuneric, Kaladin strălucea cu o lumină albă, imaculată, care i se înălţa din piele. — Pe furtună… şopti Drehy. — Şi ce poţi să faci cu ea? întrebă nerăbdător Cikatrice. Nu ne-ai răspuns. — Nu ştiu sigur ce pot să fac, spuse Kaladin, ridicându-şi o mână în faţa ochilor. Într-o clipă, intensitatea Luminii începu să crească, apoi focul răbufni prin pătură, luminându-i iarăşi. — Abia acum câteva săptămâni am început să fiu sigur de toate astea. Pot s-atrag săgeţile către mine şi pot lipi pietrele una de alta. Lumina mă face mai puternic, mai iute şi îmi vindecă rănile. — Cât de mult îţi sporeşte puterile? întrebă Sigzil. Când de mare 1664

e greutatea pe care-o pot susţine pietrele după ce le lipeşti unele de altele şi cât timp rămân unite? Cu cât îţi sporeşte iuţeala? De două ori? Cu o pătrime faţă de cum eşti? Cât de departe poate fi săgeata ca s-o atragi? Poţi atrage şi alte lucruri? Kaladin clipi, năucit. — Nu… nu ştiu. — Păi, pare foarte important să ştii toate astea, spuse Cikatrice, frecându-şi bărbia. — Putem face încercări, zise Pietroi şi îşi încrucişă braţele, zâmbind. E o idee bună. — Poate-o să ne-ajute să ne dăm seama cum s-o facem şi noi, remarcă Moash. — Nu e ceva care se-nvaţă, răspunse Pietroi, clătinând din cap. E ceva holetental. Numai pentru el. — Nu ştii sigur, spuse Teft. — Tu nu ştii sigur că eu nu ştiu sigur, îi spuse Pietroi ameninţându-l cu lingura. Mănâncă-ţi tocana. Kaladin îşi ridică amândouă mâinile. — Nu-i puteţi vorbi nimănui despre asta, băieţi, le zise. O să le fie frică de mine, poate-au să-şi imagineze că sunt înrudit cu Pustiitorii şi cu Radianţii. Vreau să-mi juraţi asta. Se uită la ei cum dădeau din cap, unul câte unul. — Dar vrem să-ţi fim de folos, spuse Cikatrice. Chiar dacă nu putem învăţa. Asta face parte din tine, iar tu eşti unul de-al nostru. De la Podul Patru. Corect? Kaladin le privi feţele nerăbdătoare şi nu putu să nu dea din cap. — Da. Da, îmi puteţi fi de folos. 1665

— Excelent, spuse Sigil. O să fac o listă de încercări prin care să măsurăm viteza, precizia şi forţa acestor legături pe care le poţi crea. Trebuie să găsim o cale prin care să aflăm ce altceva mai poţi face. — Îl aruncăm de pe-o stâncă, spuse Pietroi. — La ce bun? întrebă Peet. Pietroi ridică din umeri. — Dacă are şi alte talente, aşa vor ieşi la iveală, nu? Când e vorba să faci un bărbat dintr-un băiat, nimic nu ajută mai mult decât căderea de pe-o stâncă! Kaladin îl privi cu acreală, iar Pietroi râse. — O să fie o stâncă mică, zise ridicându-şi degetul mare şi arătătorul, ca s-arate cât de mică. Îmi placi prea mult ca s-aleg una mare. — Cred că glumeşti, spuse Kaladin, luând o gură de tocană. Dar, ca să fiu sigur, o să te lipesc de tavan la noapte, ca să nu faci vreo experienţă când dorm. Podarii chicotiră. — Numai să nu străluceşti prea tare când încercăm noi să dormim, da, gancho? zise Lopen. — O să-mi dau toată silinţa. Mai luă o lingură de tocană. Avea gust mai bun decât de obicei. Oare Pietroi schimbase reţeta? Sau era altceva? Când începu să mănânce, ceilalţi se apucară să vorbească despre casele şi despre trecutul lor, lucruri care fuseseră tabu până atunci. Mai mulţi bărbaţi din alte echipe – răniţi pe care-i îngrijise Kaladin, ba chiar şi câţiva singuratici care încă nu adormiseră – se apropiară agale. Oamenii Podului Patru îi primiră 1666

cu prietenie, întinzându-le castroane cu tocană şi făcându-le loc. Toţi arătau la fel de obosiţi cum se simţea Kaladin, dar nimeni nu vorbea de plecare. Şi el înţelegea acum de ce. Erau împreună, mâncau tocana lui Pietroi şi ascultau discuţiile purtate cu voci scăzute în timp ce focul pocnea şi trosnea, trimiţând în aer fulgi jucăuşi de lumină galbenă… Era mult mai liniştitor decât ar fi putut fi somnul. Kaladin zâmbi, se lăsă pe spate şi se uită în sus, privind cerul întunecat şi luna de safir. Pe urmă închise ochii, ascultând. Încă trei oameni muriseră. Malop, Jaks Fără-Urechi şi Narm. Kaladin nu reuşise să-i salveze. Dar el şi Podul Patru apăraseră alţi oameni, cu sutele. Sute de oameni care n-aveau să mai alerge niciodată cu un pod, n-aveau să mai stea neajutoraţi în faţa săgeţilor parshendilor, n-aveau să mai meargă niciodată la luptă dacă nu voiau s-o facă. Privind lucrurile din punct de vedere personal, putea spune că douăzeci şi şapte dintre prietenii săi trăiau. În parte datorită faptelor lui, în parte datorită eroismului lor. Douăzeci şi şapte de oameni trăiau. Izbutise în sfârşit să salveze pe cineva. Deocamdată era de-ajuns.

1667

74 DUHURILE SÂNGELUI Shallan se frecă la ochi. Citise notiţele lui Jasnah – cel puţin pe cele mai importante. Care reprezentau, numai ele, un teanc impresionat. Tânăra se afla tot în separeu, dar trimiseseră un parsh să aducă o pătură în care se înfăşurase, acoperindu-şi cămaşa de spital. Ochii o ardeau după o noapte de plâns şi apoi de citit. Era istovită. Dar se simţea atât de vie! — E adevărat, spuse. Ai dreptate. Pustiitorii sunt parshi. Nu văd nicio altă concluzie. Jasnah zâmbi, părând ciudat de mulţumită de ea însăşi, dacă te gândeai că nu convinsese decât o singură persoană. — Şi acum? întrebă Shallan. — Ceea ce urmează are legătură cu lucrurile pe care le-ai cercetat înainte. — Lucrurile pe care le-am cercetat? Vorbeşti de moartea tatălui tău? — Întocmai. — Parshendii l-au atacat, spuse Shallan. L-au ucis pe neaşteptate, fără nicio avertizare, adăugă ea concentrându-şi atenţia asupra celeilalte femei. Asta te-a făcut să-ncepi să cercetezi totul, nu-i aşa? Jasnah dădu din cap. — Aceşti parshi sălbatici – parshendii de pe Câmpiile Sfărâmate – sunt cheia, explică ea, aplecându-se în faţă. Shallan, dezastrul care 1668

ne aşteaptă e mult prea real, mult prea cumplit. N-am nevoie de avertismente mistice sau de predici teologice care să mănspăimânte. Sunt sincer îngrozită de propriile concluzii. — Dar i-am domesticit pe parshi. — Oare? Shallan, gândeşte-te ce fac, cum sunt priviţi, cât de des îi folosim. Tânăra şovăi. Parshii erau pretutindeni. — Ne servesc la masă, continuă Jasnah. Lucrează în depozitele noastre. Ne îngrijesc copiii. În Roshar nu există nici măcar un singur sat fără câţiva parshi. Nu le dăm atenţie; pur şi simplu ne aşteptăm să fie acolo, să facă exact ceea ce fac. Să muncească fără să se plângă. Însă o parte s-au transformat pe neaşteptate din prieteni paşnici în luptători feroce. Ceva i-a stârnit. Exact ca acum mai multe sute de ani, în vremurile pe care le numim Epocile Heraldice. O vreme a fost pace, apoi a urmat o invazie a parshilor care – din motive neştiute de nimeni – au fost cuprinşi brusc de o furie nebună. Asta s-a aflat în spatele luptei purtate de oameni ca să nu fie „izgoniţi în Infern”. Asta a fost cât pe-aci să pună capăt civilizaţiei noastre. Astea au fost cumplitele cataclisme repetate, atât de înfricoşătoare încât au ajuns să fie numite Devastări. Noi le-am purtat de grijă parshilor. I-am integrat în fiecare parte a civilizaţiei noastre. Depindem de ei, fără să ne dăm seama că am pus în ham o furtună care aşteaptă să răbufnească. Veştile primite de pe Câmpiile Sfărâmate vorbesc despre puterea acestor parshendi de a comunica între ei, care le permite să-şi cânte melodiile la unison când se află la mari distanţe unii de alţii. Minţile lor sunt în legătură, ca distrestiile. Îţi dai seama ce-nseamnă asta? 1669

Shallan dădu din cap. Ce s-ar fi întâmplat dacă fiecare parsh din Roshar s-ar fi întors pe neaşteptate împotriva stăpânului său? Dornic de libertate sau, mai rău, de răzbunare? — Totul s-ar preschimba în ruine. Civilizaţia, aşa cum o cunoaştem noi, s-ar prăbuşi. Trebuie să facem ceva! — Facem, spuse Jasnah. Punem laolaltă faptele, ne asigurăm că ştim într-adevăr ceea ce credem că ştim. — Şi de cât de multe fapte avem nevoie? — De multe. De mult mai multe, răspunse Jasnah aruncând o privire către cărţi. Istorisirile cuprind câteva lucruri pe care încă nu le înţeleg. Se povesteşte că alături de parshi luptau nişte creaturi, nişte animale de piatră care ar putea fi un soi de carapace-mari şi alte ciudăţenii în a căror descriere cred că există un oarecare adevăr. Dar am luat tot ce ne putea oferi Kharbranthul. Eşti în continuare hotărâtă să te adânceşti în cercetarea asta? Vom purta o povară grea. O vreme n-o să te poţi întoarce pe domeniile familiei tale. Shallan îşi muşcă buza, cu gândul la fraţii ei. — M-ai lăsa să plec acum, după ce-am aflat tot ce-am aflat? — Nu vreau să te am în slujba mea în timp ce te gândeşti cum să fugi. Jasnah părea istovită. — Nu-mi pot părăsi pur şi simplu fraţii, zise Shallan, simţind din nou cum i se strânge sufletul. Dar asta e ceva mai important decât ei. Blestem! E mai important decât mine şi decât oricare dintre noi. Trebuie să te-ajut, Jasnah, nu pot sta deoparte. O să găsesc o altă cale prin care să-mi ajut familia. — Bine. Atunci împachetează-ţi lucrurile. Plecăm mâine cu nava 1670

pe care am închiriat-o pentru tine. — Mergem în Jah Keved? — Nu. Trebuie s-ajungem în miezul lucrurilor, spuse prinţesa uitându-se la Shallan. Trebuie să aflăm dacă parshendii au fost vreodată parshi obişnuiţi şi, dacă e aşa, ce anume i-a schimbat. Poate că-n privinţa asta mă-nşel, dar, dacă am dreptate, atunci ei pot deţine cheia preschimbării parshilor obişnuiţi în soldaţi. Şi adăugă apoi cu un aer sumbru: — Trebuie s-o facem înaintea altora, care ar folosi apoi ce-au aflat împotriva noastră. — Înaintea altora? întrebă Shallan, simţind cum teama o străpungea ca un cuţit. Mai sunt şi alţii care fac cercetări? — Bineînţeles. Cine crezi că s-a străduit atât de mult să mă asasineze? zise prinţesa, întinzând mâna către un teanc de hârtii aflat pe masă. Nu ştiu prea multe despre ei. Din câte-am aflat, mai multe grupări caută să afle aceste secrete. Şi, oricum, de una dintre acestea sunt sigură. Îşi spun Duhurile Însângerate, explică ea scoţând o foaie de hârtie. Prietenul tău Kabsal era unul dintre ei. Iam găsit simbolul lor tatuat pe partea din interior a braţului. Puse foaia jos. Pe ea erau desenate trei romburi care alcătuiau un model, suprapunându-se. Era acelaşi simbol pe care i-l arătase Nan Balat, cu săptămâni în urmă. Simbolul purtat de Luesh, majordomul tatălui ei, omul care ştiuse cum se folosea Animmodul. Simbolul purtat de bărbaţii care veniseră la familia ei, insistând să-l înapoieze. Oamenii care-i sprijiniseră tatăl, oferindu-i bani când încercase să ajungă înalt prinţ. 1671

— Atotputernicule din ceruri, şopti Shallan ridicându-şi privirea. Jasnah, cred că… cred că tatăl meu a făcut parte din această grupare.

1672

75 VEDERE DE SUS Palatul lui Dalinar începu să fie lovit de vânturile unei mari furtuni îndeajuns de puternice ca să facă pietrele să geamă. Navani se lipi de Dalinar, strângându-l în braţe. Femeia mirosea încântător. Era… umilitor să ştie prin ce spaimă cumplită trecuse, temându-se pentru el. Bucuria de a-l avea din nou alături fusese de-ajuns ca să-i domolească furia stârnită de purtarea lui faţă de Elhokar. Era de acord că totul fusese necesar. Când furtuna lovi cu toată forţa, Dalinar simţi viziunea apropiindu-se. Închise ochii, lăsând-o să-l ia în stăpânire. Trebuia să ia o decizie, avea o responsabilitate. Ce urma să facă? Viziunile îl minţiseră sau măcar îl îndrumaseră pe o cale greşită. Se părea că nu se putea încrede în ele, cel puţin nu pe de-a-ntregul, ca până atunci. Inspiră adânc, deschise ochii şi se trezi pe un tărâm al fumului. Se răsuci, uitându-se bănuitor în jur. Cerul era negru, iar el se afla pe o câmpie de piatră albă ca oasele, lipsită de strălucire şi plină de creste mărunte şi de bolovani, care se întindea în toate direcţiile. Pierzându-se în eternitate. Din sol se înălţau vălătuci amorfi de fum. Iată un scaun. Dincolo, un mugur-de-piatră cu lujerii întinşi răsucindu-i-se într-o parte şi într-alta şi dispărând. Alături de el apăru silueta unui bărbat în uniformă, tăcută şi vaporoasă, ridicându-se inert spre cer, cu gura deschisă. Siluetele se topeau, destrămându-se pe măsură ce urcau, deşi păreau să-şi păstreze 1673

forma mai mult decât ar fi trebuit. Era descurajant să stai pe câmpia nemărginită, având deasupra întunericul de nepătruns, cu forme de fum înălţându-se împrejur. Nu semăna cu niciuna dintre viziunile de mai înainte. Era… „Nu, stai aşa”. Se încruntă, făcând un pas înapoi când un copac ţâşni din pământ lângă el. „Am mai văzut locul ăsta. În prima viziune, cu atât de multe luni în urmă.” Îşi amintea vag. Se simţise dezorientat, viziunea fusese neclară, ca şi cum mintea lui nu ar fi învăţat să accepte ceea ce vedea. De fapt, singurul lucru pe care şi-l amintea clar era… — Trebuie să-i uneşti, tună o voce puternică. …era vocea. Vorbindu-i din toate părţile, înnegurând şi deformând siluetele de fum. — De ce m-ai minţit? întrebă Dalinar întunericul. Am făcut ce miai spus şi am fost trădat! — Uneşte-i. Soarele se apropie de orizont. Vine Furtuna Eternă. Adevărata Devastare. Noaptea Suferinţelor. Trebuie să vă pregătiţi. Construieşte-i poporului tău o fortăreaţă a puterii şi a păcii, un zid care să reziste în faţa vânturilor. Terminaţi cu certurile şi uniţi-vă. — Am nevoie de răspunsuri, spuse Dalinar. Nu mă mai încred în tine. Dacă vrei să-ţi dau ascultare, trebuie să… Viziunea se schimbă. Dalinar se răsuci, descoperind că era tot pe un şes întins şi pietros, dar pe cer se afla soarele familiar. Câmpia de piatră era una obişnuită, din Roshar. O viziune care-l ducea într-un loc pustiu, unde nu existau alţi oameni cu care să vorbească şi să interacţioneze, era foarte stranie. Însă, ca niciodată, era îmbrăcat în propriile haine. Purta uniforma 1674

de un albastru intens, albastrul Kholin. Oare asta se mai întâmplase şi înainte, atunci când ajunsese pentru prima oară pe tărâmul de fum? Da… se întâmplase. Dar nu se mai întâmplase să fie adus încă o dată într-un loc unde mai fusese. De ce? Cercetă cu atenţie peisajul din jur. De vreme ce vocea nu-i mai vorbea, se puse în mişcare, umblând printre bolovani crăpaţi, bucăţi de marnă sfărâmate, pietre mărunte şi colţi de stâncă. Nu exista nicio plantă, nici măcar muguri-de-stâncă. Doar un peisaj pustiu, plin de piatră spartă. Într-un târziu, văzu o culme. Se gândi că era o idee bună s-ajungă pe un teren mai înalt, dar urcuşul părea să dureze ceasuri întregi. Viziunea nu se încheie. În viziunile lui, timpul curgea adesea întrun fel straniu. Îşi continuă drumul pe panta stâncoasă, dorindu-şi să fi avut Cristalarmura, ca să-i dea mai multă putere. Ajuns în cele din urmă pe culme, se apropie de margine şi se uită în jos. Şi văzu Kholinarul, căminul lui, capitala Alethkarului. Fusese distrusă. Construcţiile frumoase se dărâmaseră. Tăietoarele de vânt se năruiseră. Nu se vedeau leşuri, doar piatră sfărâmată. Nu era ca în viziunea de mai înainte, cea cu Nohadon. Nu avea în faţa ochilor Kholinarul din trecutul îndepărtat; vedea ruinele propriului palat. Însă nu se zărea nicio formaţiune stâncoasă ca aceea care se ridica lângă Kholinarul din lumea reală. Până atunci, viziunile îi arătaseră întotdeauna trecutul. Oare acum avea o viziune a viitorului? — Nu mă mai pot lupta cu el, spuse vocea. Dalinar tresări şi se uită într-o parte. Acolo era un bărbat cu 1675

pielea întunecată şi părul de un alb desăvârşit. Înalt şi lat în umeri, fără a fi masiv, purta haine exotice, cu o croială bizară: pantaloni bufanţi largi şi o haină care nu-i ajungea decât până la mijloc. Toate păreau de aur. Da, acelaşi lucru se mai întâmplase şi înainte, în prima lui viziune. Acum îşi aducea aminte. — Cine eşti? întrebă. De ce-mi trimiţi viziunile astea? — O poţi vedea acolo, spuse celălalt, arătând cu degetul. Dacă te uiţi cu atenţie. Începe undeva, în depărtare. Dalinar se uită într-acolo, enervat. Nu desluşea nimic deosebit. — Dar-ar furtuna! zise. Nu-mi poţi răspunde la întrebări măcar o dată? La ce sunt bune toate astea dacă nu-mi spui decât ghicitori? Celălalt rămase tăcut. Continua să arate în aceeaşi direcţie. Şi… da, acolo se întâmpla ceva. În aer era o umbră care se apropia. Un zid de negură. Ca o mare furtună, dar având ceva nepotrivit. — Spune-mi măcar atât: în ce vremuri ne aflăm? insistă Dalinar. Ăsta e trecutul, viitorul sau cu totul altceva? Celălalt nu-i răspunse imediat. Pe urmă spuse: — Probabil te-ntrebi dacă asta e o viziune a viitorului. Dalinar tresări. — Tocmai… tocmai am întrebat… Totul era familiar. Prea familiar. „Data trecută a spus exact acelaşi lucru”, îşi dădu el seama, străbătut de un fior rece. „Toate astea s-au mai întâmplat. Am aceeaşi viziune.” Bărbatul privea orizontul cu pleoapele strânse. — Nu pot vedea viitorul în întregime. În privinţa asta, Cultivarea 1676

e mai bună decât mine. E ca şi cum viitorul a fi o fereastră care se sparge. Cu cât te uiţi mai mult, cu atât se sparge în mai multe bucăţi. Viitorul apropiat se poate anticipa, dar cel foarte îndepărtat… Nu pot decât să-l ghicesc. — Nu mă poţi auzi, nu-i aşa? întrebă Dalinar, simţindu-se cuprins de groază pe măsură ce începea, în sfârşit, să înţeleagă. „Pe sângele străbunilor… nu mă ignoră. Nu poate să mă vadă! Nu-mi spune ghicitori. Par astfel, pentru că i-am luat vorbele drept răspunsuri criptice la întrebările mele.” Nu mi-a spus să am încredere în Sadeas. Aşa… aşa am presupus eu. În jurul lui Dalinar, totul părea să se clatine. Toate ideile lui preconcepute, tot ce crezuse că ştia. Pământul însuşi. — Asta e ceea ce o să se-ntâmple, continuă celălalt, arătând cu un gest al capului spre depărtări. E ceea ce mă tem că se va întâmpla. E ceea ce vrea el. Adevărata Devastare. Nu, zidul din aer nu era o mare furtună. Nu ploaia făcea acea umbră enormă, ci un vârtej de praf. Acum îşi amintea viziunea aceea de la un capăt la altul. Se încheiase acolo, în timp ce urmărea nedumerit, cu ochii holbaţi, cum se apropia zidul de praf. Însă de data asta viziunea continuă. Bărbatul se întoarse spre el. — Îmi pare rău că-ţi fac asta. Sper că tot ce-ai văzut până acum ţia oferit o bază de la care să porneşti, ajungând să înţelegi. Dar nu pot fi sigur. Nu ştiu nici cine eşti, nici cum ai găsit drumul până aici. — Eu… Ce-ar fi putut să spună? Avea vreo importanţă? 1677

— Ţi-am arătat mai ales scene pe care le-am văzut eu însumi, nemijlocit, spuse bărbatul. Însă altele, cum e cea de acum, s-au născut din spaimele mele. Dacă eu mă tem de asta, ar trebui să te temi şi tu. Pământul se cutremura. Fusese ceva ce ridicase acel zid de praf. Ceva care se apropia tot mai mult. Terenul se surpa. Dalinar icni. Pietrele din faţa lui crăpau, se făceau bucăţi, se preschimbau în praf. Se trase înapoi când totul începu să se zdruncine; era un cutremur uriaş, însoţit de urletul pietrei muribunde. El căzu la pământ. Era un moment cumplit, chinuitor, înspăimântător, de coşmar. Zguduiturile, distrugerea, zgomotele pământului însuşi, care părea să moară. Apoi încetă. Dalinar inspiră, apoi expiră înainte să se ridice, fără să se poată ţine cum trebuie pe picioare. El şi celălalt stăteau pe un vârf de stâncă singuratic. Pe o mică porţiune care, dintr-un anumit motiv, fusese protejată. Era ca un stâlp de stâncă, lat de câţiva paşi, dar foarte înalt. În jurul lui, pământul dispăruse. Kholinarul dispăruse. Se surpase într-un nemăsurat hău de întuneric. Dalinar simţea că ameţeşte stând pe minuscula bucată de stâncă rămasă – incredibil – în picioare. — Ce e asta? întrebă el, deşi ştia că fiinţa de alături nu putea să-l audă. Aceasta se uită în jur, îndurerată. — Nu pot lăsa prea multe în urmă. Doar aceste câteva imagini pe 1678

care ţi le dăruiesc. Indiferent cine ai fi. — Viziunile… sunt un fel de jurnal, nu-i aşa? O istorie pe care ai scris-o, o carte pe care le-o laşi urmaşilor, numai că eu n-o citesc, ci o văd. Celălalt privi cerul. — Nici măcar nu ştiu dac-o să vadă cineva vreodată toate astea. Am plecat, înţelegi? Dalinar nu răspunse. Se uita îngrozit peste marginea povârnită a vârfului de stâncă, în golul de dedesubt. — Aici nici nu e vorba doar despre tine, spuse celălalt, ridicânduşi mâna în aer. Pe cer licări o lumină, una pe care Dalinar n-o observase. Pe urmă clipi o alta. Soarele părea să se întunece. — E vorba despre toţi, adăugă celălalt. Ar fi trebuit să-mi dau seama c-o să vină după mine. — Cine eşti? întrebă Dalinar, rostind cuvintele doar pentru sine. Celălalt continua să fixeze cerul cu privirea. — Las asta, pentru că trebuie să existe ceva. Speranţa unei descoperiri. O şansă de-a afla cineva ce e de făcut. Vrei să te lupţi cu el? — Da, se trezi Dalinar spunând, deşi era conştient că n-avea importanţă. Nu ştiu cine e, dar dacă vrea să facă asta, atunci o să mă lupt cu el. — Cineva trebuie să-i conducă. — O s-o fac eu, zise Dalinar. Cuvintele i se desprinseră pur şi simplu de pe buze. — Cineva trebuie să-i unească. 1679

— O s-o fac eu. — Cineva trebuie să-i apere. — O s-o fac eu! Celălalt păstră o clipă tăcerea. Apoi vorbi cu glas limpede, plin de însufleţire: — Viaţă înaintea morţii. Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie înaintea destinaţiei. Reînnoieşte jurămintele străvechi şi înapoiază Cristalele oamenilor care le-au purtat cândva. Se întoarse spre Dalinar şi-i întâlni privirea. — Cavalerii Radianţi trebuie să se ridice din nou la luptă. — Nu pricep cum s-ar putea face asta, spuse Dalinar cu voce scăzută. Dar voi încerca. — Oamenii trebuie să-i înfrunte împreună, zise celălalt, făcând un pas spre Dalinar şi punându-i mâna pe umăr. Nu vă mai puteţi certa, ca în trecut. El a înţeles că dacă vi se dă timp, veţi deveni propriii voştri duşmani. Nu e nevoie să lupte cu voi. Nu şi dacă vă poate face să uitaţi, să vă-ntoarceţi unul împotriva altuia. Legendele voastre spun că aţi câştigat. Dar adevărul e că am pierdut. Şi pierdem. — Cine eşti? întrebă din nou Dalinar, de data asta şi mai încet. — Aş vrea să fi putut face mai mult, repetă bărbatul în veşminte de aur. L-aţi putea sili să aleagă un luptător. E obligat să se supună unor legi. Cu toţii suntem. Folosirea unui luptător v-ar putea fi de ajutor, dar nu e sigur. Şi… fără Cristalele din Zori… Ei, eu am făcut ceea ce-mi stătea în puteri. E cumplit, cumplit să vă las singuri. — Cine eşti? întrebă încă o dată Dalinar, deşi credea că ştie. — Sunt… am fost… Zeul. Cel pe care-l numiţi Atotputernicul, 1680

creatorul omenirii, spuse făptura închizând ochii. Şi acum sunt mort. Odios m-a ucis. Îmi pare rău.

1681

EPILOG CEL MAI VALOROS — Simţiţi? întrebă Cuget, sub cerul nopţii. Tocmai s-a schimbat ceva. Cred că ăsta-i sunetul pe care-l scoate lumea când se pişă pe ea însăşi. Dincolo de porţile din lemn masiv ale Kholinarului stăteau trei străjeri. Îl urmăreau pe Cuget cu priviri îngrijorate. Porţile erau închise; iar cei trei bărbaţi făceau parte din garda de noapte – o denumire care era, într-un fel, nepotrivită. Pentru că, mai degrabă decât să stea de gardă, îşi petreceau noaptea pălăvrăgind, căscând, ţinându-se de jocuri de noroc sau – ca în momentul acela – stând stingheriţi în picioare şi ascultând vorbele unui nebun. Nebunul avea, din întâmplare, ochi albaştri, ceea ce îl ajuta să scape de-o grămadă de necazuri. Cuget ar fi trebuit, poate, să fie uluit de importanţa pe care o dădeau oamenii aceia unui fapt atât de banal cum e culoarea ochilor, dar umblase prin multe locuri şi văzuse multe metode de guvernare. Aceea nu i se părea mai ridicolă decât multe altele. Şi, fireşte, oamenii făceau ceea ce făceau dintr-un anumit motiv. Mă rog, de obicei exista un motiv. Iar în cazul acela se întâmpla să fie unul întemeiat. — Luminlordul meu! spuse unul dintre străjeri, uitându-se la Cuget, care stătea pe lăzile lui. Fuseseră stivuite şi lăsate acolo de un negustor care mituise străjile din garda de noapte ca să aibă grijă să nu i se fure nimic. 1682

Pentru Cuget, lăzile erau, pur şi simplu, ceva pe care se putea cocoţa. Avea raniţa în spate, iar pe genunchi ţinea un enthir, un instrument muzical pătrat, cu coarde, pe care-l acorda. La el cântai cu mâna deasupra lui, ţinându-l în poală când îi ciupeai strunele. — Luminlordul meu! repetă soldatul din gardă. Ce faci acolo, sus? — Aştept, răspunse Cuget, ridicându-şi privirea şi uitându-se către est. Aştept să vină furtuna. La auzul răspunsului, cei trei se simţiră şi mai stingheriţi. Pentru noaptea aceea nu fusese prezisă nicio mare furtună. Cuget începu să cânte la enthir. — Să stăm de vorbă ca să treacă timpul. Spuneţi-mi, ce anume preţuiesc oamenii la alţi oameni? Muzica era oferită unui public alcătuit din clădiri şi alei tăcute, din pietre de pavaj tocite. Străjerii nu-i răspunseră. Nu ştiau ce să creadă despre bărbatul ochi-luminoşi îmbrăcat în negru, care intrase în oraş chiar înainte de căderea serii, apoi se aşezase pe lăzile de lângă poartă şi începuse să cânte. — Ei? întrebă Cuget, întrerupând muzica. Ce părere aveţi? Dacă un bărbat sau o femeie ar putea avea un singur talent, care ar fi cel mai respectat, cel mai bine privit şi care ar fi considerat cel mai valoros? — Ăă… muzica? spuse în sfârşit unul dintre străjeri. — Da, e un răspuns obişnuit, zise Cuget, scoţând câteva note joase din coardele ciupite. Am pus cândva această întrebare unor erudite înţelepte. Una a pomenit de talentele artistice, după cum ai ghicit cu mintea ta pătrunzătoare. Alta a ales inteligenţa sclipitoare. 1683

Iar ultima a preferat talentul de a inventa, abilitatea de a concepe şi construi instrumente minunate. Nu cânta la enthir o melodie anume, ciupea doar, ici şi colo, câte o coardă, intonând din când în când o gamă sau o cvintă. Ca o pălăvrăgeală pe strune. — Geniul estetic, continuă el, inventivitatea, perspicacitatea, creativitatea. Idealuri cu adevărat nobile. Dacă li s-ar oferi ocazia, mulţi oameni ar alege unul dintre ele şi l-ar numi cel mai mare dintre talente, mai spuse ciupind o coardă. Suntem nişte mincinoşi superbi. Străjerii se uitară unul la altul; torţele care ardeau în suporturile de pe zid îşi aruncau lumina portocalie asupra lor. — Vă gândiţi că sunt cinic, adăugă Cuget. Credeţi c-o să vă spun cum pretind oamenii că preţuiesc aceste idealuri, preferând, în taină, talentele josnice. Abilitatea de a strânge bani sau de a fermeca femeile. Ei bine, sunt cinic, dar în cazul ăsta cred că acele erudite au fost sincere. Răspunsurile acelea li se adresau sufletelor oamenilor. În inimile noastre, ne dorim să credem în marile realizări şi virtuţi – şi pe acestea le-am alege. De aceea minciunile noastre, mai ales cele pe care ni le spunem nouă înşine, sunt atât de frumoase. Începu un cântec adevărat. Mai întâi o melodie simplă, suavă, tristă. O melodie pentru o noapte liniştită, în care se schimbă întreaga lume. Unul dintre soldaţi îşi drese glasul. — Atunci care e cel mai valoros talent al unui om? Părea însufleţit de o curiozitate sinceră. — N-am nici cea mai mică idee, răspunse Cuget. Din fericire, n-a 1684

fost asta întrebarea. Am întrebat ce preţuiesc oamenii cel mai mult. Diferenţa dintre cele două întrebări e, în acelaşi timp, minusculă şi tot atât de colosală ca lumea însăşi. Îşi continuă cântecul. Nimeni nu zdrăngănea la un enthir. Nu se cuvenea, cel puţin nu din partea unor oameni care aveau un minim simţ al decenţei. — Aici, continuă Cuget, ca în orice altă privinţă, acţiunile noastre ne trădează. Dacă o artistă creează o lucrare de o frumuseţe trainică – folosind tehnici noi, inovatoare –, va primi laude, fiind considerată o maestră, şi va da naştere unui nou curent estetic. Totuşi, dacă o alta, lucrând pe cont propriu, cu exact la fel de mult talent, va ajunge la aceleaşi realizări, cu numai o lună mai târziu? Va fi aclamată în acelaşi fel? Nu. Se va spune că a copiat. Inteligenţa. Dacă un mare gânditor formulează o nouă teorie în matematică, ştiinţele naturii sau filosofie, îl vom numi înţelept. Ne vom prosterna la picioarele sale, vom învăţa şi îi vom înscrie numele în istorie, pentru a fi venerat de mii şi mii de oameni. Dar dacă un altul descoperă aceeaşi teorie prin propriile puteri, dar o face publică doar cu o săptămână mai târziu? Va rămâne în amintirea tuturor pentru măreţia lui? Nu. Va fi dat uitării. Invenţiile. O femeie construieşte un nou instrument, de o mare valoare – un fabrial sau o realizare inginerească măreaţă. Va deveni cunoscută ca inventatoare. Dar dacă o alta, cu acelaşi talent, creează acelaşi instrument cu un an mai târziu – fără să ştie că a fost deja construit – va fi şi ea răsplătită pentru creativitate? Nu. Se va spune că e o imitatoare, o falsificatoare. Îşi ciupi strunele, lăsând melodia să continue – unduitoare, 1685

obsedantă, dar cu vagi accente batjocoritoare. — Şi astfel, în cele din urmă, ce constatăm? îşi reluă el spusele. Venerăm inteligenţa sau geniul? Dacă le-am ridica în slăvi măiestria artistică şi frumuseţea minţii, nu le-am preamări indiferent dacă până atunci am mai văzut sau nu un lucru asemenea celui produs de ele? Dar n-o facem. Având două lucrări artistice măreţe, exact de aceeaşi calitate, aclamaţiile noastre vor fi pentru omul care a terminat-o pe a sa cel dintâi. Nu contează ce creezi. Contează s-o faci înaintea oricui altcuiva. Aşa că nu admirăm frumuseţea. Şi nici puterea minţii. Nu inventivitatea, nu estetica, nu talentul în sine. Cea mai mare calitate pe care credem că o poate avea un om? întrebă el, ciupind o strună pentru nota finală. Mi se pare că-i vorba doar de ceea ce ni se pare nou. Străjerii păreau năuciţi. Porţile se zgâlţâiră. Erau lovite de ceva din afară. — A venit furtuna, spuse Cuget, ridicându-se. Soldaţii se repeziră la suliţele sprijinite de perete. Aveau o gheretă, dar era pustie; preferau aerul nopţii. Poarta se zgudui din nou, ca şi cum afară ar fi fost ceva enorm. Străjerii strigară, chemând alţi soldaţi de pe culmea zidului. Când, pentru a treia oară, poarta bubui puternic, cutremurându-se şi vibrând de parcă ar fi fost izbită de un bolovan, totul se transformă în haos şi buimăceală. Şi-apoi o lamă cu o strălucire argintie intră între cele două canaturi masive, alunecând în sus şi tăind drugul care le ţinea lipite. 1686

O Cristalsabie. Poarta se deschise. Străjerii se traseră grăbiţi înapoi. Cuget aştepta pe lăzi, cu enthirul într-o mână şi cu raniţa pe umăr. Dincolo de poartă se afla un singur bărbat, cu pielea tot atât de întunecată ca piatra drumului pe care stătea. Avea părul lung şi încâlcit şi nu purta nimic altceva în afara unei bucăţi zdrenţuite de pânză, ca aceea de sac, legată în jurul mijlocului. Îşi ţinea capul plecat, cu pletele ude şi murdare atârnându-i de-a lungul feţei şi contopindu-se cu barba în care se înţepeniseră bucăţi mărunte de lemn şi de frunze. Muşchii îi luceau, ca şi cum ar fi parcurs înot o mare întindere de apă. Căra o Cristalsabie masivă, al cărei vârf era orientat în jos, înfigându-se în piatră pe o adâncime cât un lat de deget. Sabia reflecta lumina torţelor; era lungă, îngustă şi dreaptă, de forma unui ţăruş imens. — Bine ai venit, tu, cel pierdut! şopti Cuget. — Cine eşti? strigă un străjer nervos, în timp ce un altul fugea să dea alarma. În Kholinar intrase un Cristalpurtător. Nou-venitul nu luă în seamă întrebarea. Înaintă târându-şi Cristalsabia, ca şi cum ar fi fost foarte grea. Tăia piatra în urma lui, lăsând pe drum un şanţ minuscul. Mergea clătinându-se şi aproape că se împiedică. Îşi regăsi echilibrul sprijinindu-se de poartă, iar o şuviţă de păr îi alunecă de pe obraz, dându-i la iveală ochii. Erau de un căprui întunecat, ca ai unui om din clasa de jos. Ochi sălbatici, buimaci. Îi văzu în cele din urmă pe cei doi oameni din gardă care, 1687

îngroziţi, îşi ţineau vârfurile suliţelor coborâte către el. Îşi ridică spre ei mâna liberă. — Plecaţi, le spuse istovit într-o alethi perfectă, fără niciun accent. Fugiţi! Daţi de ştire! Daţi alarma! — Cine eşti? se sili un străjer să întrebe. Ce alarmă? Cine ne atacă? Bărbatul şovăi. Îşi duse la cap o mână tremurătoare. — Cine sunt? Sunt… Talenel’Elin, Cel Tare ca Piatra, Herald al Atotputernicului. A venit Devastarea. O, Zei… a venit. Şi eu am dat greş. Înaintă împleticindu-se şi se prăbuşi pe solul pietros, cu Cristalsabia zăngănind lângă el. Arma nu dispăru. Străjerii se apropiară încet. Unul îl înghionti pe cel căzut cu coada suliţei. Bărbatul care-şi spusese Herald nu se clinti. — Ce preţuim noi? şopti Cuget. Inovaţia. Originalitatea. Noutatea. Dar, mai presus de toate… oportunitatea. Mă tem că e posibil să fi întârziat prea mult, nedumeritul şi nefericitul meu prieten. Sfârşitul Primei Cărţi din ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ

1688

NOTA DE FINAL „Deasupra tăcerii, furtuni iluminatoare – furtuni muribunde – iluminând furtuna tăcerii deasupra.” Citatul de mai sus merită consemnat pentru că este un ketek, o formă complexă de poezie vorină sacră. Ketekul nu numai că se citeşte la fel, atât de la început către sfârşit cât şi de la sfârşit către început (fiind permisă modificarea formei verbelor şi a substantivelor), ci, totodată, se poate împărţi în cinci părţi distincte mai mici, fiecare dintre acestea fiind o cugetare complexă. Întreaga poezie trebuie să alcătuiască o singură frază, corectă din punct de vedere gramatical, care are (teoretic) o semnificaţie subtilă. Datorită dificultăţii construirii unui ketek, acesta a fost cândva considerat cea mai înaltă şi cea mai impresionantă formă a poeziei vorine. Cel de mai sus a fost rostit, în pragul morţii, de un herdazian analfabet, într-o limbă pe care o vorbea cu mare greutate, fapt care ar trebui considerat de o importanţă aparte. Ketekul nu e consemnat în nicio culegere de poezie vorină, aşa că e foarte puţin probabil ca subiectul să fi repetat ceea ce a auzit cândva. Niciunul dintre ardenţii cărora le-a fost arătat nu-l cunoştea, deşi trei dintre ei i-au lăudat structura şi au vrut să-l cunoască pe poet. Într-o admirabilă zi, lăsăm mintea Maiestăţii Sale să-i descifreze înţelesul, descoperind de ce ar putea fi importante furtunile şi ce vrea să spună poezia, sugerând că tăcerea se află atât deasupra lor, cât şi sub ele. 1689

– Joshor, Conducătoarea Antologatoarelor Tăcute ale Maiestăţii Sale, tanatanev 1173.

1690

ARS ARCANUM

Esenţă

Safir

Zefir

Inspiraţia

2 Nan

Abur

Expiraţia

3 Chach

Cuarţ fumuriu Rubin

Scânteie

Sufletul

4 Vev

Diamant

Lucentia

Ochii

5 Palah

Smarald

Pulpa de fruct

Părul

6 Shash

Granat

Sânge

Sângele

7 Betab

Zircon

Grăsime

Uleiul

1691

Atribute divine primare/ secundare

Nestemată

1 Jes

Proprietăţile Animmodelării

NUMĂR

Concentrare în corp

CELE ZECE ESENŢE ŞI ASOCIERILE LOR ISTORICE

Gaz translucid, aer Gaz opac, fum, ceaţă Foc

Protector/ Conducător Corect/ Încrezător Curajos/Supus

Cuarţ, sticlă, cristal Lemn, plante, muşchi

Iubitor/ Vindecător Erudit/ Generos

Sânge, toate lichidele neuloioase Toate tipurile de uleiuri

Creativ/ Onest Înţelept/ Prudent

8 Kak

Ametist

Unghiile

Metal

Topaz

Foiţă metalică Astragal

9 Tanat

Osul

Piatră şi stâncă

10 Ishi

Heliodor

Tendon

Carnea

Carne

Dârz/ Creator Demn de încredere/ Ingenios Pios/ Călăuzitor

Lista de mai sus e o culegere imperfectă de informaţii legate de simbolismul vorin tradiţional asociat celor Zece Esenţe. Adunate laolaltă, acestea alcătuiesc Ochiul Dublu al Atotputernicului, un ochi cu două pupile, reprezentând creaţia plantelor şi animalelor. Şi este, totodată, fundamentul formei de clepsidră, adesea asociată Cavalerilor Radianţi. Erudiţii din antichitate au plasat pe această listă şi cele zece ordine ale Cavalerilor Radianţi, alături de Heralzii înşişi, caracterizaţi printr-o asociere clasică a fiecăruia cu câte un număr şi cu câte o esenţă. Încă nu ştiu sigur în ce mod se potrivesc în această paradigmă cele zece niveluri ale Pustiirii şi ale Magiei Vechi, dacă se potrivesc cu adevărat. Cercetările mele sugerează că ar trebui să existe întradevăr o altă serie de abilităţi, chiar mai ezoterice decât Pustiirea. Poate că acolo îşi are locul Magia Veche, deşi încep să bănuiesc că reprezintă cu totul altceva. DESPRE CREAREA FABRIALELOR

1692

Până acum au fost descoperite cinci grupuri de fabriale. Metodele prin care sunt create reprezintă tot atâtea secrete păstrate cu grijă de comunitatea artifabrialistelor, dar acestea par să fie opera unor savante devotate muncii lor, spre deosebire de mult mai misticele Undeuniri realizate odinioară de Cavalerii Radianţi. FABRIALE MODIFICATOARE Augmentatori: Sunt fabriale realizate pentru a mări ceva. Pot crea căldură şi durere sau, de pildă, chiar şi un vânt cald. Ca orice alt fabrial, îşi iau energia din Lumina de Furtună. Par să acţioneze cel mai bine când e vorba de forţe, sentimente şi senzaţii. Aşa-numitele semicristale din Jah Keved sunt create prin ataşarea acestui tip de fabrial la o folie metalică, mărindu-i rezistenţa. Am văzut cum au fost create astfel de fabriale folosindu-se mai multe tipuri de pietre preţioase; presupun că oricare dintre cei zece Pietropoli va da rezultate. Reductori: Din punct de vedere al acţiunii lor, sunt opuşii augmentatorilor şi, în general, par îngrădiţi de aceleaşi restricţii care apar la celelalte fabriale înrudite. Artifabrialistele care mi-au acordat încredere par să fie de părere că e posibilă crearea unor fabriale mult mai bune decât cele de până acum, mai ales în ceea ce priveşte augmentarea şi reducerea. PERECHI DE FABRIALE Conectori: Impregnând un rubin şi folosind un procedeu care nu 1693

mi-a fost dezvăluit (deşi am bănuielile mele), se pot crea perechi de fabriale conectate. Pentru aceasta e necesară divizarea rubinului iniţial. Aflate la o anumită distanţă, cele două jumătăţi vor avea reacţii similare. Distrestiile sunt cea mai des întâlnită formă a acestui tip de fabrial. Forţa care acţionează asupra unuia dintre ele se conservă; de exemplu, dacă unul este prins de o piatră grea, forţa necesară pentru ridicarea fabrialului pereche este egală cu forţa necesară pentru ridicarea pietrei. Se pare că un anumit procedeu utilizat în timpul fabricării fabrialului influenţează distanţa până la care se menţine activă legătura dintre cele două jumătăţi. lnversori: Folosind un ametist în locul rubinului, sunt de asemenea create două jumătăţi legate între ele, numai că aceste fabriale dau naştere unor reacţii opuse. De exemplu, dacă ridici unul, celălalt va fi împins în jos. Acest tip de fabial a fost descoperit recent şi se fac deja presupuneri asupra posibilităţilor de întrebuinţare. S-ar părea că apar limitări neaşteptate, dar nu am reuşit să aflu în ce constau. Din această categorie face parte un singur tip de fabrial, numit Vestitor. Un Vestitor poate avertiza în privinţa unor obiecte, sentimente, senzaţii sau fenomene din apropiere. Pentru focalizare e folosit un heliodor. Nu ştiu dacă acesta este singurul tip de nestemată care dă rezultate sau e întrebuinţat din alte motive. În cazul unui astfel de fabrial, cantitatea de Lumină de Furtună cu care poate fi îmbibat îi modifică raza de acţiune. De aceea e foarte importantă mărimea nestematei folosite. 1694

VÂNTALERGAREA ŞI ANCORĂRILE Rapoartele despre puterile stranii ale Asasinului în Alb m-au condus către nişte surse de informare despre care cred că sunt, în general, necunoscute. Vântalergătorii erau membrii unui ordin al Cavalerilor Radianţi şi se foloseau de două tipuri elementare de Undeunire. Efectele acestor Undeuniri erau numite – în limbajul de zi cu zi al membrilor ordinului – Cele Trei Ancorări. ANCORAREA DE BAZĂ: MODIFICAREA GRAVITAŢIEI Acest tip de ancorare era folosit cel mai des de membrii ordinului, deşi nu e cel mai uşor de realizat. (Precizarea este preluată din descrierea Ancorării Compacte, despre care se vorbeşte mai jos.) O Ancorare de Bază presupunea anularea legăturii spirituale de tip gravitaţional a unui obiect cu planeta de sub el, înlocuind-o temporar cu legarea fiinţei sau a obiectului respectiv de un alt obiect sau de o altă direcţie. De fapt, prin aceasta ia naştere o schimbare a atracţiei gravitaţionale, fiind distorsionate înseşi energiile planetei. Ancorarea de Bază îi permitea unui Vântalergător să meargă pe pereţi, să facă oamenii şi obiectele să zboare sau să creeze alte efecte similare. Utilizatorii experimentaţi ai acestui tip de Ancorare îşi puteau micşora greutatea, orientând în sus o parte a masei trupului lor. (Analizând lucrurile din punct de vedere matematic, a orienta în sus un sfert din masa corporală a unei persoane înseamnă a-i 1695

înjumătăţi greutatea. Orientând în sus o jumătate din masa corporală, persoana respectivă devine imponderabilă.) Ancorările de Bază Multiple pot de asemenea să tragă un obiect sau o persoană în jos cu o forţă egală cu dublul ori triplul greutăţii sale, sau cu orice alt multiplu al acesteia. ANCORAREA COMPACTĂ: LEGAREA OBIECTELOR ÎNTRE ELE O Ancorare Compactă poate părea foarte asemănătoare cu Ancorarea de Bază, însă cele două acţionau pornind de la principii diferite. Pe când una avea legătură cu gravitaţia, cealaltă folosea forţa (sau Unda, cum o numeau Radianţii) de adeziune – legând obiectele între ele, ca şi cum ar fi fost unul singur. Cred că această Undă avea ceva de-a face cu presiunea atmosferică. Pentru a crea o Ancorare Compactă, un Vântalergător impregna un obiect cu Lumină de Furtună, apoi apăsa un altul peste el. Cele două obiecte se lipeau unul de altul, obţinându-se o legătură extrem de puternică, aproape imposibil de desfăcut. De fapt, cele mai multe materiale se spărgeau înainte să fie anihilată legătura. ANCORAREA INVERSĂ: ÎNZESTRAREA UNUI OBIECT CU O FORŢĂ DE ATRACŢIE GRAVITAŢIONALĂ Cred că acesta era, de fapt, un caz particular al Ancorării de Bază. Se putea înfăptui utilizând mai puţină Lumină de Furtună decât în 1696

cazul celorlalte două tipuri de Ancorare. Vântalergătorul impregna ceva, dădea o comandă mentală şi-i oferea obiectului o forţă de atracţie care smulgea alte obiecte, atrăgându-le către el. În esenţă, această Ancorare crea în jurul obiectului ales o bulă care imita legătura lui spirituală cu pământul aflat dedesubt. Astfel stând lucrurile, acest tip de Ancorare i se aplica mai greu unui obiect care atingea solul, fiindcă legătura lui cu planeta era mai puternică. Era mult mai simplu să influenţezi obiecte aflate în cădere sau în zbor. Avea efect şi asupra celorlalte, dar realizarea ei cerea mult mai multă îndemânare şi consuma mult mai multă Lumină de Furtună.

1697