biochimie - curs

I. II.

III.

o o

o

o

o

o

o

o

o

Arsuri datorate căldurii: GRADUL I – roșeață, pe arsură se va pune un tampon de vată îmbibat cu mult alcool etilic de 90-96o, în lipsa alcoolului curat se poate folosi spirt denaturat. GRADUL II – se manifestă prin apariția bășicilor, se tamponează imediat arsura cu apă îmbibată cu alcool sau cu soluție de 3 până la 5% permanganat de potasiu. GRADUL III – se manifestă prin distrugerea țesuturilor, rana se acoperă în tifon sau pansament steril și se cheamă urgent medicul. Arsuri provocate de acizi ( acid clorhidric, acid azotic, fosforic, sulfuric ): Se spală arsura cu multă apă apoi cu o soluție de 5% bicarbonat de sodiu Arsuri provocate de acid florhidric: Se spală imediat cu apă timp de 4 până la 6 ore când arsura albă și coabulată se va acoperi cu roșeață, apoi se face un pansament cu o suspensie de 20% oxid de magneziu în glicerină Arsuri provocate de alcali: Se spală arsura cu mulă apă sau se tamponează cu vatăîmbibată cu acid boric sau oțet diluat de 10 ori apoi se spală cu apă Arsuri în ochi: Se spală ochii cu multă apă curgătoare dacă arsura se datorește alcalilor se spală cu o soluție de 2% acid boric, dacă se datorează acizilor cu o soluție de 3% bicarbonat de sodiu Tăieturi: Dacă rana este mică se spală cu săpun și apă și se face un pansament cu substanță solid pisată, dacă tăietura este adâncă și însoțită de o puternică hemoragie se va lega strâns mai sus de rană, aceasta se acoperă cu tifon sterilizat și se cheamă medicul Intoxicații acute cu aldehide: Se bea un pahar mare plin cu o soluție de 0,2% amoniac după care la câteva minute lapte Intoxicații cu amoniac: Se bea mulă apă la care se adaugă oțet sau suc de lămâie se provoacă vomitări se dă să se bea ulei vegetal în lipsa acestuia lapte sau albuș de ou Intoxicații cu acizi: Dacă acidul a intrat în gură se face gargară cu o soluție 5% bicarbonat de sodiu, se bea lapte și o suspensie de 10 gr oxid de magneziu la 150 cm3 de apă sau ulei vegetal sau un terci de făină Intoxicații cu iod: Se provoacă vomitări, se bea amidon sau lapte Intoxicații cu arsen: 1

o Se provoacă vomitări, se bea sulfat de magneziu, apoi un antidot compus din apă cu sulfat feric Intoxicații cu compuși ai mercurului: o Se beau 3 ouă crude cu aproximativ 1 L lapte și se provoacă vomitări Intoxicații cu compuși ai argintului: o Se bea o cantitate mare de soluție de clorură de sodiu Paharul Berzeliul

Eprubeta

Cilindrele gradate

Erlenmayer    

 

o 

CELULA – din punct de vedere biochimic Biochimia ( chimia vieții ) studiază recțiile chimice care au loc în organismele vii. Aceasta respectă aceleași legi ca și celelalte reacții chimice, dar au complexitate mai mare. Ființele vii au nevoie de energie. Regnul vegetal și microorganismele ( ființele vii microscopice ) își iau energia de care au nevoie printr-un proces complex de reacții chimice transferă energia luminii solante = fotosinteză. Regnul animal își ia energia din alimente pe care le consumă fiind o energie chimică. Acestea sunt transportate printr-un ansamblu de reacții chimice care au loc la aparatul digestiv ( digestia ) și apoi la nivelul celulelor ( respirația celulară ). DIGESTIA – proces chimic în care aparatul digestiv acționează asupra alimentelor descompunându-le în mici molecule numite substanțe nutritive care sunt transportate de sânge până la celulele unde suferă anumite transformări. LIPIDELE (grăsimile ) provin din materii grase și aduc organului Carbon și O2 Sunt solubile în solvenți organici și au rol de rezervă energetică și plastic 2

o GLUCIDELE ( zaharurile ) sunt bogate în C, H, O asimilate direct de organism, aducând acestuia energia necesară unui efort fizic solicitant și rapid  Sunt folosite drept combustibil o PROTEINELE – au rol esențial în organism reglând activitatea celulară, creșterea, înmulțirea organismelor vii prin intermediul aminoacizilor și acizilor nucleici Acizi nucleici:  Au rol esențial în perpetuarea speciei  Fiind purtătorii și transmițătorii codului genetic prin intermediul ARN0ului și ADN-ului  Principala caracteristică a materiei vii, față de acea nevoie este autoconservarea  În sistemul individual este un continuu proces de autoreproducere al elementelor componente  Ca sursă energetică și plastică la baza acestora stă metabolismul = însușire esențială a ființei vii Se realizează prin 2 procese antagonice: o Asimilația = anabolismul o Desasimilația = catabolism  Sunt condiționate reciproc și indispensabile vieții  Un sistem ca să existe și să se reînoiască antogenetic și filogenetic, trebuie să dea naștere unui sistem ≈ identic cu el !!! REPRODUCEREA  Proces specific materiei vii care se bazează pe însușirile ADN-ului de a se scinda în 2 lanțuri complementare.  Fiecare lanț vechi funcționează ca matriță pentru sinteza unui lanț nou.  S-a crezut că generațiile apar spontan.  Pasteur este primul care dovedește prin experiențe că microorganismele nu apar spontan. APA  Format din ioni ( anioni, cationi ).  Este o substanță indispensabilă vieții, unul dintre cei mai universali solvenți, compuși ai hidrogenului și ai O.  Incoloră, insipidă, inodoră este una dintre substanțele cele mai importane.  Este una din substanțele cele mai răspândite pe planetă formând unul din învelișurile acestuia numit hidrosferă.  Se găsește cu apă sărată ( mări, oceane ), dulce, olidă, precipitații, gazoasă ( nori ), freatică, difuză ( umiditatea ) apa din consumul uman este apă potabilă, 3





o o o o o

 

o o o o o

1. 2.

din punct de vedere biologic este un bun solvent, are densitate maximă la 4o, această densitate scăzând pe măsură ce se răcește. Este un bun conducător de electricitate datorită ionilor sărurilor minerale și a dioxidului de carbon dizolvat în apă. Apa prezintă anioni de hidrosim și cation de hidroni, aproape 72% din masa corpului uman fără grăsimi este apa. Corpul are nevoie de aproximativ 2 până la 7 L de apă/zi pentru a evita deshidratarea cantitativă exactă depinzând de nivelul de activitate, temperatură, umiditate. Pentru femei se recomandă până la 2,7 L iar la bărbați 3,7 L apă/zi. Apa se pierde din organism pe mai multe căi: Lăcrimare Trenspirație Expirare ( picăturile Flugge ) Prin sângerare ( la femei ) Urină !!! ESTE OBLIGATORIU CA ÎN APĂ CONȚINUTUL DE IONI ( CATIONI ȘI IANIONI ) SĂ FIE ÎNTR-O PROPORȚIE CARE SĂ DEA NUMĂRUL SARCINILOR POZITIVE = CU CELE NEGATIVE. PROTEINELE Proteus = fundamental PROTEINELE = reprezintă o clasă de substanțe organice fundamentale necesare vieții. Se dovedește esențial de glucide și lichide deoarece creșterea și multiplicarea sunt condiționate de prezența lor. Au în organism rol plastic intrând în structura tuturor celulelor vegetale și animale. Proteinele formează: Baza țesuturilor de susținere ( scheletul oaselor, tendoanelor, cartilagilor ). Au rol de protecție intrând în structura părului, lânii, penelor, unghiilor. Sunt transportatoare de O ( în constituția hemoglobinei ). Au funcție în contribuția musculară ( intră în structura miozinei ). Intră în constituția enzimelor, hormonilor, toxinelor bacteriene. Înmulțirea, creșterea, dezvoltarea organismelor vii, autoreproducerea, autoreînoirea structurilor celulare sunt legate de rolul proteinelor la nivelul diferitelor organe și organite. Rolul proteinelor: Sintetizează materia vie și dirijează metabolismul prin intermediul enzimelor și hormonilor. Au rol energetic degajând prin degradarea energiei. Un gr. de substanțe degajă 4 calorii. 4

3. Au rol fizico-chimic deoarece mențin și reglează presiunea onomastică. Mențin pH constant, reacționând cu acizii și bazele. 4. Au specificitatea biologică fiecărei specie animală și vegetală chiar virușii și bacteriile au proteine specifice. pH = puterea ionului de hidrogen Proprietăți fizico-chimice ale proteinelor: o Complexitatea proteinelor le face să fie foarte labil, ceea ce îngreunează izolarea și purificarea lor. o Proteinele care se obțin sunt sub formă de pulbere amorfă și uneori în stare cristalizată. o Unele proteine sunt solubile și datorită mărimii moleculelor formează soluții coloidale sau geluri. o În apă are loc un proces de hidratare a proteinelor. Proprietate importantă:  Toate proteinele sunt amfotere, au rol de soluție tampon menținând pH organismului constant.  Denaturarea sub acțiunea agenților fizico-chimici, proteinele își pot schimba aspectul și proprietățile. Aceste denaturări sunt reversibile ( mai blânde ) și ireversibile. Agenți denaturați: o Detergentul o Alcoolul etilic o Razele X o Razele UV o Căldura  Acești agenți distrug sau lezează identitatea celulei vii.  Sunt cele mai mari și complexe formațiuni moleculare datorate masei lor, având o greutate moleculară mare. Molecula de proteină este formată de aminoacizi uniți între ei.  O moleculă de proteină conține 20 aminoacizi  Molecula de proteină este formată de carbon, hidrogen, O și azot ( N ) și se numesc substanțe cuaternare.  Uneori poate să mai apară sulful, fosfor, fierul, cuprul, zincul, magneziu  Proteinele au specificitate, fiecare specie, organ având proteine specifice.  Vibrațiile structurale ale proteinelor au fost puse în evidență prin metode imunologice. Ex:

5

 Dacă se inoculează un animal, o proteină, serul animalului injectat are proprietate de a precipita proteina străină. Această proprietate imunologică este importantă în prepararea serului terapeutice.  Dacă unui iepure i se inoculează celule roșii de oaie, după o serie de inoculări sângele iepurelui dobândește proprietatea de a distruge globulele roșii de oaie. Globulele injectate de la oaie conțin o proteină străină care joacă rol de antigen iar corpul iepurelui va produce anticorpi care pot lupta contra proteinelor străine. Antigenul = este din exterior atacantul Anticorpul = este arma din organism care te apără Sinteza proteinelor: o Insulina Reacții de recunoaștere: Pot fi recunoscute în laborator datorită a 2 proprietăți importante:  Precipitarea – ele precipită în anumite condiții sub acțiunea agenților denaturați ( alcool, acetonă ), sub acțiunea acizilor ( acid picrit ), sub acțiunea metalelor grele ( plumbul ), sub acțiunea sărurilor neutre ( sulfat de magneziu, sulfat de natriu ).  Colorarea în mediu acid proteinele se colorează în galben, iar în mediu alcalin se colorează în violet.  Toate aceste proprietăți se folosesc în analiza fracțională a proteinelor din ser. Clasificarea proteinelor: 1. Aminoacizi 2. Peptide ( sunt substanțe simple alcătuite din cel puțin 2 aminoacizi ) 3. Proteinele  Holoproteide ( proteinele propriu-zise )  Heteroproteide 4. Nucleoproteide 5. Cromoproteide 1. AMINOACIZII – sunt substanțe organice care conțin în molecula lor o funcție carboxilică acidă și o funcție aminică. Aminoacizii sunt: o Esențiali, care nu pot fi sintetizați în organism și sunt procurați din alimente ( ex: valina, leucina, arginina, histidina, triptofanul ). o Neesențiali, care sunt sintetizați în organism și pot lipsi din alimentație. Sunt substanțe incolore, cristalizate, solubile în apă, cu caracter amfoter, au rol de soluții tampon menținând pH-ul constant și dau reacții de culoare. 6

2. PEPTIDELE Sunt combinații formate din 2, mai multe moleculo-aminoacizi legate prin legături peptidice. După numărul de aminoacizi din contrucția lor se clasifică în: o Oligopeptide – au 2-5 moleculo-aminoacizi o Polipeptidele – au mai mult de 5 aminoacizi O oligopeplidă ( tripeptidă ) glutationul, care au rol în respirația celulei, iar polipeptide, important din clasa hormonilor: insulina, vasofresina. În cursul digestiei din molecula de proteine → în I etapă mai multe molecule de polipeptide. 3. PROTEINELE Substanțe macro-moleculare alcătuite dintr-un număr mare de aminoacizi, fiind componente esențiale ale celulei vii. Se împart în:  Holoproteide ( proteinele adevărate ) care prin hidroliză eliberează numai aminoacizi.  Holoproteide – proteine adevărate dar și alte substanțe, acestea numindu-se grupări prostetice.  Holoproteidele sunt alcătuite numai din aminoacizi, conțin 16% azot. Macro-moleculele de proteine au confirmație bine determinată, fii organizate pe mai multe structuri: o Primară o Secundară o Terțială a. FIBRILAME  Insolubile în apă și în soluțiile de electroliți, au rol de susținere și...............mecanică ( unghii, păr, piele ) kerativa, colagenele. b. GLOBULARĂ  Fac parte proteinele din plasmă, enzimele, hormonii proleici.  Soluție în aă / soluții diluate de săruri c.   

CU CARACTER INTERMEDIAR Sunt de tip fibrilan, fac parte: Fibrinogen- este de tip fibrilar soluție în apă Miozina – solubilă în electroliți Tipuri de proteine: o Protaminele se găsesc în nucleul celulelor spermatice ale peștilor 7

o Histonele / globina care alcătuiește hemoglobina Atât protaminele cât și histolele sunt proteine toxice. o Prolaminele se găsesc în boabele cerealelor ( porumb, grâu, orez ) au valoare redusă o Gluteinele o Globulinele alături de.............alcătuiesc plasma sangvină și protoplasma celulară o Albuminele / proteine stabile, se găsesc în plasmă, ouă, lapte numite seruri albumile SCLEROPROTEIDELE  Rol de susținere și protecție Se găsesc în vegetale iar în organismul animal se găsesc sub formă solidă: o Colagene  Specifice țesutului conjunctiv, alcătuiesc ligamente, tendoane, cartilagi, piele  Prin încălzire se transformă în gelatină o Elastinele  Participă la structura fibrelor elastice, se găsesc  Artere  Tendoane  Seamănă cu colagenele dar la cald nu se transformă în gelatină  Au proprietăți elastice și termo-elastice o Keratinele  Se găsesc în epidermă  Nu au valoare alimentară  Sunt bogate în sulf  Nu pot fi digerate  Molia are enzime digestive pentru keratine  Fibra prin denaturare este ireversibilă o Miozina  Conferă țesutului elasticitate  Prin transformări ireversibile contribuie la construcția musculară Proteinele conjugate – alcătuite din o componentă proteică și una neproteică Clasificare –după gruparea prosteică: a. Metaloproteinelor – conțin în molecula lor un metal b. Feroproteine – siderofimina ( sideremie ) c. Finitina – măduva roșie, splină d. Deproproteine – celuloplasmina e. Fosfoproteine  Gruparea acidului ortofosforic ( lapte, ouă )  Important pentru hrănirea embrionului și animalului tânăr 8

 Caseina:  Se găsește în lapte de vacă sub formă de sare solubilă de Ca, iar în laptele matern ca sare de potasiu  Este o proteină completă, are toți aminoacizi esențiali, moleculă de caseină + ion de Ca din lapte sub acțiunea a 2 fermenți labferment + pepsină → coagularea laptelui f.   g.   

Lipoproteinele Are ca grupare lipoproteică Se găsesc în toate țesuturile Glucoproteinele Au ca grupare un glucid Se găsesc în țesutul cartilaginos, salivă, albuș, plasmă sangvină Creșterile lor se asociază cu dereglări metabolice

4. NUCLEO-PROTEIDELE Conțin ca gruapre acizi nucleici din aceștia prin hidroliză → acidul artofosfric, compoziția glucidică care diferențiază acizii nucleici. Baze azotate:  Baze puternice ( denină, guanină )  Baze pirimidimice ( citozină, timină ) Nucleozidele → acizi nucleici, pancreas Mononucleotidele → acizi nucleici Acizi nucleici → substanțe complexe, alcătuite din peste 2000 de mononucleotide → ARN, ADN ARN-ul  Se găsește în nucleolii protoplasmatici și microzomi  Rol în creșterea celulelor și formarea anticorpilor ADN-ul  Se găsește în nucleul celular  Indiviziunea celulară → transmiterea caracterelor ereditare 5. CROMOPROTEIDELE Gruparea este o substanță colorată și fac parte: o Hemoglobina – cromoproteina din sângele vertebrelor  Hemul – gruparea  Globina – gruparea proteică Rol:  Menținerea rezervei de O2 9

 Transportul O2  Menținerea pH-ului constant GLOBINA este diferită de la un individ la altul  Globina dă speciei și organelor specidicitate  Este diferită chiar la același individ cu vârsta HEMUL tuturor hemoglobinelor are aceiași structură HEMOGLOBINA  96% globină  4% hem, fiecare moleculă de hem conține un atom de Fe, deoarece fiecare moleculă are 4 molecule de hem, va conține 4 atomi de Fe MIOGLOBINA  Pigmentul roșu al mușchilor  Conține o singură grupare de hem  Are rol de a depozita O2 pe care-l folosești la contracția musculară CITOCROMII  Gruparea postetică este feroparfinina  Se găsește în mușchiul cardiac, bere, în toate țesuturile și celulele foarte mari consumatoare de O2 CATALIZELE și PEROXIDAZELE → cromoproteine cu rol catalizator CLOROFILA  Pigmentul colorat al frunzelor verzi are strat asemănător cu hemul doar că în loc de Fe are Mg Rol:  In fotosinteză

A.

     

METABOLISMUL PROTEINELOR METABOLISMUL DIGESTIV Toate proteinele trebuie ajunse la stadiul aminoacizilor Acordul de proteine: Proteinele din organism provin din alimente vegetale și animale Pentru a putea fi sintetizate, proteinele trebuie prin digestie să aducă la stratul de aminoacizi Aminoacizii esențiali nu pot fi sintetizați, ei sunt procurați din alimente Cu cât conținutul în aminoacizi esențiali este mai mare, cu atât valoarea biologică a alimentelor este mai mare Organismul are o capacitate limitată de proteine, ele fiind răspândite în toate țesuturile și organele Spre deosebire de glucide ( sunt depozitate sub formă de glicogen hepatic în ficat ) sau lipidele ( depozitate în țesutul adipos ) 10

 Ca urmare, proteinele au durată de viață scurtă 2-10 săptămâni, fiind degradate de organism, altele resintetizându-se prin aportul de hrană  Dacă aportul de hrană este redus astfel are loc un bilanț azotat negativ  Organismul are nevoie de un bilanț azotat + prin care aportul de proteine din ex, trebuie să întreacă degradarea și eliminarea lui Digestia proteinelor: o Proteinele luate din organism din alimente, sunt degradate de enzimele proteolitice ale tractului gastrico-intestinal → aminoacid o Prima degradare a proteinelor are loc în stomac, saliva nu conține enzime propeolitice o Pepsina, pepsinogenul, tripsinogen, chimiotripsinogen, tripsina sunt enzime care începând din stomac → intestin degradează proteinele până la stadiu de aminoacizi Absorbția proteinelor:  Aminoacizi  Din vena portă ajung la ficat Transportul proteinelor: o Aminoacizii sunt reținuți la ficat fiind...............restul ajung în circulația sangvină fiind transmise la mușchi La nivelul celulelor, aminoacizii servesc ca materie primă pentru sinteza proteinelor necesar creșterii și înmulțirii celulelor. La nivelul mitocondriilor, aminoacizii formează enzime. La nivelul țesutului specializate, aminoacizii formează hormonii. La nivelul țesutului histocitare, aminoacizii formează proteine plasmatice și anticorpi. B. METABOLISMUL INTERMEDIAR AL AMINOACIZILOR Degradarea sau catabolismul aminoacizilor se realizează pe 3 căi: a. DEZAMINARE Este mai frecventă cale de degradare a aminoacizilor ducând la formarea de amoniac și a unui comportament care conșine carbon, hidrogen și O2. Amoniacul se transformă în uree. În organismul uman dezaminare are loc în ficat și rinichi. b. TRANSAMINAREA Este un mecanism care stă la baza metabolismului aminoacizilor. Enzimele care participă la acest proces de cataliză poartă numele de transmiterea sau transminaze, sunt 2 transaminări importante:  T.G.O. ( transminaza glutamat oxalacetică )  T.G.P. ( transminaza glutaminat ) 11

c.

C. 1.

2.

D.

a.

T.G.P. → transaminarea se produce în celula hepatică T.G.O. → are activitatea mai intensă în mușchiul cardiac DECALBOXILARE Este o cale minoră de degradare a aminoacizilor dar produși → sunt foarte importanți având rol în formarea hormonilor și enzimelor METABOLISMUL HETERO-PROTEINELOR Cele mai importante: Nucleoproteinele Sunt preluate din hrană. Suportă modificări în digestia stomacului și a intestinului transformat în acizi nucleici. Ei ajung în zona portă, o parte trec în ficat, iar altă parte în țesuturi unde servesc ca materie primă pentru nucleoproteide, enzime, etc. Din descompunerea nucleoproteidelor mai rezultă și bazele purinice. !!! → ca reprezentat al bazelor purinice este acidul puric → important produs de degradare al proteinelor excretat mai ales prin urină. Hemoglobina Hemoglobina care este pigmentul sanguin al tuturor vertebrelor este sintetizat în măduva roșie din oasele late și în epifizelor oaselor lungi prin distrugerea hematiilor, hemoglobina este pusă în libertate și catabolizată. Zilnic se catabolizează 6-8 gr de hemoglobină, dar în același ritm se și sintetizează păstrându-se un echilibru. Biosinteza globinei din hemoglobină la maturitate hematiile trec din măduva osoasă în sângele circulat, trăiesc 3-4 luni după care începe distrugerea hemoglobinei ducând la produși finali numiți pigmenți biliari din aceștia făcând parte: bilirubina eliminată de Celulele hepatice prin bilă. În sânge foarte mică nedozabilă de bilirubină iar în urină nu se găsește deloc, doar în cazuri patologice cantitatea poate crește atât în sânge cât și în urină. Bilirubina în mod normal este elimitată prin intestin sub formă stercobilină pigment care colorează materi fecale. TULBURĂRI METABOLICE PROTEICE Metabolismul proteic poate fi dereglat datorită tulburărilor de digestie și absorbție, tulburărilor din metabolismul aminoacizilor, tulburări de sinteză a proteinelor, tulburări în metabolismul hemului. 1. DOZAREA PROTEINELOR PROTEINE SANGUINE proteinele plasmatice sunt substanțe complexe formate din aminoacizi → totalitatea lor definește proteinemia ( determinată în analiza sângelui ). 12

o o o

b.          

Valoarea normală → 6,5 → 8,6 gr%/ml sânge Valori normale la copii nou-născuți 5,9 → 9 gr% 5,5 → 8,6 gr% 1-3 ani 6 → 8,6 gr% PROTEINELE PLASMATICE Albumine = constituie 4,5 gr% / ml sânge Globuline 3% gr / ml sânge Fibrinogen ( Fb. ) – 0 → 3 gr% / ml sânge Proteinele plasmatice cu greutate moleculară foarte mare cuprinsă între 10.000 → mai multe milioane. În constituția corpului se găsesc câteva mii de proteină diferă cu structuri speciale care corespund anumitor funcții speciale. Analiza calității și cantității se bazează pe reacțiile date de gruparea aminică. În prezența unor compuși specifici, proteinele dau colorații caracterisice care pot fi calorimentate ( violet, galben ) pot precipita în prezența metalelor grele, alcoolitor, acetonă sau la încălzire. Precipită cu clorurile urică, acid azotic sulfosolicilie cu alcooli. Cantitativă – prin citirea intensității culorii la aparate de tipul fotometrelor cu filtru, spectrofutometrelor, cu speconi și analizori. Hiperproteinemiile – apar în caz de diabet, de poliurie, vărsături, diaree, anemii, infecții acute și cronice. Hipoproteinemiile – apar în acțiuni hepatice ( ciroze ) în intoxicații ( cu benzen, cu fosfor ); în stări de șoc ( hemoragii, arsuri ), în afecțiuni renale ( glomerulorefrunze ), în tumori maligne, în colagenoze. PROTEINE URINARE ( albuminurie sau proteinurie ) – reprezintă concentrația proteinelor în urină. Valorile normale 30-90 ml/gr/24h Datorită unor afecțiuni renale sau extrarenale în urină poate apărea o cantitate anormală de substanță proteică ( care se poate ‟măsura‟ ) Dacă în eprubetă de probă rămâne limpede ( - ) → albumină absentă Dacă ușor opdeșcentă → urme foarte fine de albumină ( + - ) Dacă o tulburare apreciabilă → nor fin de albumină ( + ) Dacă în eprubetă foarte multe Floculare abundentă Albumină dozabilă Cu albuminometru se măsoară urina Proteina normală din urină nu se evidențiază în analize 13

o

   



PROTEINELE PATOLOGICE Apar în sângerări la nivelul căilor urinare, în litiaze renale, în FBC renal, în tumori ale vezicii urinare, ale bazinetului în uritite cistită, glumerulorefrite acute și cronice, dar și în afecțiuni extrarenale cum sunt: insuficiențe cardiace, tromboza, a vezici renale, în hemoragii cerebrale și în traumatisme cerebrale. 2. DOZAREA FIBRINOGENULUI Termenul de fibrinogen derivă din cuvântul fibrină grecesc genand = a produce. Fibrinogenul este o proteinăglobulară prezentă în plasma sangvină care sub acțiunea trombinei se hidrolizează parțial și rezultă o proteină insolubilă numită fibrină. Trombina → fibrinogen → fibrină Fibrina constituie aproximativ 5% din totalul proteinelor plasmatice, este o glicoproteină cu greutate moleculară foarte mare una dintre cele mai puțin solubile proteine din sistemul proteic sorfuin. Transformă fibrinogenul în fibrină se poate reliza artificial și fiziologic. Valoarea normală ale fibrinogenului → 200-400 ml gr / 100 ml sânge, iar coagularea sângelui este compromisă dacă fibrinogenul scade sub 100 ml gr / 100 ml sânge. !!! Fiziologic transformă fibrinogenul în fibrină sub acțiunea trombinei se realizează în 2-3 secunde. Reacția în laborator poartă numele de timpul Quick – între 12-14 secunde. Fibrina are o importanță deosebită în coagularea sângelui, finalul procesului de coagulare manifestării prin acțiunea fibrină când și sângerarea a încetat. Timpul de sângerare este normal între 1-3 minute → iar cel de coagulare 1-5 minute. Trombina → fibrinogen → fibrina Variațiile patologice ale fibrinogenului: Valori crescute în afecțiuni: În anemii, afecțiuni cardio-vasculare ( infarctul miocardic ), reumatismul poliarticular acut, tumori maligne, după tratament cu radiații ionizate. Valori scăzute: În afribinogeni, hiprofibrinogenie, în insuficiențe hepatice grave ( ciroze hepatice, hepatită acută virală, hepatită toxică ) după unele operații chirurgicale leucemii, neoplasm de prostată și pancreas Tulburări de coagulare pot fi:

a. Congenitale – hemofilii A și B 14

b. Dobândite – care pot fi în cazul: deficit de viață, boli ale ficatului, mușcături de șarpe, lupus, transfuzii native sau deficit de fibrinogen. 3. DOZAREA ACIDULUI URIC  Uricemia = dozat în sânge  Uricozurile = dozat în urină  Valoarea normală a acidului uric în sânge 2-5 ml% sânge  Uricozuria = 3,5-10 mg / kg corp / 24h în urină Acidul uric poate fi definit ca un acid organic care se găsește în sânge și în urină → din arderea proteinelor. Sub formă de acid uric se elimină din organism bazele urinice ( adenina, guanina ) deci, acidul uric reprezintă un produs de catabolism al nucleo-proteinelor. Se pune în evidență în sânge datorită unui complex colorat care rezultă din reacțiile biochimice. !!! PATOLOGIA acidului uric este dominată de boala numită GUTĂ ( este o boală specifică omului ). Nivelul acidului uric în sânge poartă numele de URICEMIE, în mod normal volumul acidului uric în ser variază în funcție de factori cum sunt: o Alimentația o Sexul o Vârsta o Factorii genetici o Diferite stări fiziologice  Menopauza  Eforturi fizice Alimentația bazată în purine dat creșterea uricemiei și excreției de acid uric în urină. Alimentația sărată în purine produce o scădere până la 0,8 mg acid uric %. La nou-născuți uricemia este mai mare ca la adult pe când la copii este mai mică ca la adult. La bărbați valoarea medie ca la femei, dar relativ constantă pe durata vieții. La femei uricemia este mai mică înaintea menopauzei, mai mare după menopauză, când are valori egale cu ale bărbaților. Există o variație nictemerală a uricemiei ( noaptea este mai mică decât ziua ). !!! Acidul uric este la om cel mai important produs final al oxidării purinelor Ex: teobromina, teofilina... 15

o o o o o o o

o

         o o o o o

Guta mai poartă numele și de boală boierească. Alimentele cu conținut mare în acidul uric sunt: Extractul de carne Sarmalele Ficatul de vită Carnea de pasăre Mazărea Fasolea Spanacul Într-un regim alimentar mixt se elimină zilnic prin urină 0,2 → 1,2 gr de acid uric. Acidul uric eliminat prin urină este controlat printr-un mecanism dereglare neuro-vegetativ care la rândul său este controlat de hipofiză și suprarenală. Toate alimentele care conțin purine stimulează eliminarea acidului uric prin stimularea diurezei. Variații fiziologice: La om acidul uric poate fi definit drept cel mai important produs final al oxidării purinelor în organism Valori crescute: Apare gută Insuficiență renală cronică Leucemii Boli infecțioase Poliglobulie Degradări de țesuturi după radioterapii Tratamente antimicotice cu hidrocortizon Stări de gravitate toxică Intoxicații cu plumb și mercur Valori scăzute: După administrarea de medicamente uricozurice în urină înaintea crizelor de gută În boli renale ce screloză renală În apariția gutei cu rol important îl joacă aspectul individului, sistemul nervos, structura neuro-vegetativă Apare mai ales la bărbați în timpul picnomorf Accesul gustos apare cu o bruscă creștere a acidului uric în sânge și scăderea lui în urină GUTA = este o tulburarea a funcției renale, de eliminare a acidului uric. Este de natură pur-funcțională determinată de modificări patologice ale 16

controlului pe care sistemul neuro-vegetativ îl exercită asupra secreției renale. RINICHIUL = este organul cel mai afectat de gută. Litiaza urică presupune pietre de acid uric care se formează în rinichi. Urina de noapte este de obicei o soluție suprasaturată de acid uric care rămâne în suspensie în urină. La pH-ul acid urina începe să floculeze ( să se adune ) în acest caz acidul uric și sărurile sale ies din soluția și cristalizează. Cristalele de acid uric iau forme tipice de piatră de gresie și în butoiașe. În cazul litiazei renale intervine o dereglare vegetativă care acționează asupra secreției renale acidifind urina și favorizând cristalizarea, sedimentarea acidului uric. Între gută și litiaza renală există ca factori comuni raporturile lor cu dereglările sistemului neuro-vegetativ. Valorile crescute – ale acidului uric în gută pot favoriza formarea de calcul de acid uric; guta însă nu constituie o condiție necesară pentru formarea calculelor de acid uric. 4. DOZAREA UREEI ÎN SÂNGE Valoarea normală este între 15-50 m gr/100 ml sânge iar în urină între 20-35 gr/100 ml urină/24h. Ureea este un produs final al metabolismului proteic. Este produsă în ficat, făcând purta din bio-sistemul de excreție fiind unul din mecanismele principale de detoxifiere a amoniacului ( produs toxic care este astfel rapid transformat la nivelul ficatului ). Ureea rezultă din rocesele de catabolism a proteinelor și bazelor pirimidimice. De la ficat ureea trece în circulație și este eliminată prin urină și transpirație. Dozarea ureei se bazează tot pe reacție de culoare rezultând o culoare albastră sau roșie în funcție de reactivii folosiți. Valoarea ureei sanguine este dependentă de aportul proteinelor, de volumul urinei excretată și de starea funcțională a rinichiului. Ureea crește în insuficiența renală, în tumori după iradieri, tratamente cu citoplasme, consum de tetraciclină, de corticoizi, după aport excesiv de proteine alimentare și altele.  Poliuria → mult  Poligurie → puțin urinat  Anuria → deloc Variații patologice – valori crescute, insuficiență renală, acută și cronică ( ureea urinară este scăzută ) în antrii extrarenale ( insuficiență cardiacă, boli 17

infecțioase acute, hemoragii gastro-intestinale, excefalite, diabet zaharat, boala Addison, deshidratări prin vărsături, diaree masivă...) în maladii febrile. Valori scăzute o În stadiul final al insuficienței hepatice decompensări ( în coma hepatică când se produce lezarea profundă a parenchimului hepatic ). Variații fiziologice în urină – ureea urinară depinde de regimul alimentar, crește în cazul unui regim bogat de proteine, scade în cazul unui regim vegetal. Variații patologice în urină:  VALORI SCĂZUTE – în insuficiența renală acută și cronică, în insuficiența hepatică decompensate.  VALORI CRESCUTE – în hipercatabolismul proteic endogen și exogen. 5. DOZAREA ȘI RECUNOAȘTEREA HEMOGLOBINEI ȘI A PRODUȘILOR DE CATABOLISM ÎN URINĂ În urină apare atât hemoglobină liberă ( hemoglobinurie ) cât și hemată ( hematurie ). Diferența se face prin examenul microscopic al urinei. Hemoglobinuria apare în cazul unor procese hemolitice masive când hemoglobina nu se mai poate transforma în pigmenți biliari. Atunci ea trece prin filtrul renal și se varsă în urină. Distrugeri masive de hemată pot să apară în infecții grave, intoxicații, anemii hemolitice, malarie, sifilis. În aceste cazuri urina este roșie sau roșu închis și conține proteine, oxal de calciu, pigmenți biliari. Hematuria poate apărea în boli ale cîilor urinare sau boli hemoragice. Dacă cantitatea de sânge este mică, urina are culoare roșie clară, iar dacă este > se ajunge la roșu închis până la brun. 6. RECUNOAȘTEREA PIGMENȚILOR BILIARI Produși din catabolizarea hemoglobinei. Bilirubina și biliverdina principali reprezentați. Bilirubina se găsește atât în ser cât și în urină însă numai în cazuri patologice. Bilirubina este de 2 feluri: 1. BILIRUBINA LIBERĂ ( neconjugată sau indirectă )  Este produsă prin dereglarea hemoglobinei și circulă în plasmă, ajungând în ficat 2. BILIRUBINA DIRECTĂ ( conjugată ) ea va fi excretată prin bilă în mod normal nu se găsește în ser. Valori normale: o Bilirubina directă trebuie să fie mai mică de 0,25 mg% ea apare în sânge în cazul icterelor prin obstrucție când poate trece și în urină. Această bilirubină 18

produce un icter mai intens, tegumentele și mucoasele se colorează datorită acumulării de pigmenți biliari. o Fluidele oculare pot deveni încărcate cu bilirubină și apare vederea galbenă, deasemenea se pigmentează sudoarea mâinii, urina, lichidul spermatic, laptele matern. o Bilirubina indirectă crește in ictere mecanice în mod normal valoarea normală trebuie să fie mai mică de 0,75 mg%. a. TIPUL HEMOLITIC o Crește bilirubina indirectă se degradează hematiile ducând la anemii hemolitice care pot fi:  Genetice  Dobândite b. TIPUL COLESTATIC o Cresc ambele bilirubine, icterul se produce prin obstrucția canalului coledoc de către o piatră sau o tumoară și scaunul apare colorat. c. TIPUL HEPATO-CELULAR o Când icterul apare ca o suferință hepato-celulară în hepatită cronică, în ciroză alcoolică când crește bilirubina. o Valori crescute ale bilirubinei apar în toate sindroamele icterice. Bilirubina crește în ictere parentimatoase din hepatită virală în hepatită toxică, ciroze, insuficiență cardiacă, în tumori primitive ale canalelor biliare, în paraziți canaliculari, în chisturi hidastice, în aderențe după intervenții chirurgicale la nivel abdominal superior. 7. RECUNOAȘTEREA URBIRINOGENULUI ( U.B.G. ) ȘI A PIGMENȚIILOR BILIARI Derivați ai bilirubinei:  Urobirinogenul  Stercobirinogenul  Urobilina  Stercobilina Reducerea acestora se face în intestin sub inflamația bacteriilor. O parte din aceștia ajung prin reabsorbție la ficat unde se transformă din nou în bilirubină directă iar prin urnă se elimină 1-4 mg. Urina normală conține foarte puțin U.B.G. care dau culoarea naturală a urinei. Eliminarea unei cantități mari de U.B.G. se produce în:  Icter hemolotic 19

     



         

Anemii Hipersplemism Hepatită Intoxicații cu cloroform Ciroză Ex: Se pun 2-3 ml de urină în eprubetă, iar în probă se adaugă câteva picături de reactiv Erilich. Dacă nu apare culoare indică o cantitate normală de U.B.G. este normal. Pigmenții biliari care indică existența hepatitei, metoda Lugol, se pun 5 ml/eprubetă + 2 ml/Lugol ( iod + iodură de potasiu ), dacă este bilirubină apare un inel verde. 8. IDENTIFICAREA PORFIRINELOR În mod normal apare în urină în cantități foarte mici. Poate apărea ca urmare a blocării sintezei hemului. Se identifică cu reactivul Erlich în urină când dă o colorație roșie. Buletinul de analiză normal de urină se notează: Volum → 120-180 ml Aspect → se scrie normal Densitatea → 1015-1025 pH-ul → slab acid 6,5 Albumine → absent Glucide → absent U.B.G. → absent Compuși cetonice → absent Pigmeți biliari → absent Săruri biliari → absent 9. DETERMINAREA CREATININEI La adulți 0,5-1,2 mg%. La copii 1,2 mg. În urină creatinuria 0,8-1,9 gr/24h. Creatinina se sintetizează în țesutul muscular prin intermediul unui proces de transformare a creatininei ( component participant la procesul metabolic de contracțe musculară). Creatinina sintetizează în țesutul muscular fiind direct proporțională cu masa de țesutul muscular în condiții normale având o valoare constantă. Sinteza creatininei are loc în ficat și rinichi fiind eliminată prin urină. La fel ca ureea se găsește în contracții fiziologice constante în sânge care le și transportă. 20

  o o

o o

o o

Valorile creatininei ( constituient azotat sangvin ) variază numai în funcție de eliminarea sa renală și ajută la stabilirea tulburărilor filtrației a glomerului. Există o creatinurie fiziologică în timpul creșterii, al sarcinii și în perioada de oscilație alimentară. Valorile patologice crescute se găsesc în ser și în urină în insuficiența renală cronică, distrofie musculară progresivă, acromegalie. În urină găsim valori crescute, în acromegalie, hipotiroidism, iar hiporeatinomie în afecțiuni musculare și hipertiroidism. GLUCIDELE Denumirea de glucide se atribuie unei clase de compuși care dau prin hidroliză substanțe carbonilice ( ex: glucoză, galactoză, manoză, etc. ). Termenul de glicemie vine din: Glykis = dulce Haima = sânge Glucidele se clasifică după gradul de hidroliză în 2 categorii: Oze Ozide OZELE ( monozaharidele ) = sunt compuși la care hidroliza acidă sau enzimatică duce la compuși mai simpli dar care-și păstrează proprietatea grupului. Ozele se clasifică în: Aldoze care au o funcție aldehidică Cetoze care au o funcție cetonică OZIDELE = sunt glucide care prin hidroliză pun în libertate una sau mai multe molecule de monozaharide. Ele de împart în holozide și heterozide. Glucidele sunt răspândite atât în regnul vegetal unde are loc biosinteza lor dar și în regnul animal unde sunt în cantitate mai mică: În regnul vegetal constituie 80% din materia uscată În regnul animal constituie 20% din materia uscată !!!!! Pentru regnul animal rolul fundamental al glucidelor este cel energetic, ele formând aproximativ 60% din energia necesară unui om adult. Rolul glucidelor este mai mic în organism decât al proteinelor. Metodele de dozare canitativă a glucidelor se exprimă prin valorile glicemiei. Efectuarea glicemiei constituie metoda clinică prin care se evidențiază diabetul. Metoda clasică de determinare se face prin recoltarea sângelui venos pe nemâncate 4-5 ml/sânge pe un anticoagulant obligat de obicei florură de sodiu peste care se adaugă un reactiv de culoare ( verde ), se pune proba la fiert timp de 8 minute și apoi se fotometrază intensitatea culorii. 21

o o o    

  



 

Valoarea normală a glicemiei → 75-110 mg%: Creșterea glucozei în sânge = hiperglicemie Scăderea glucozei în sânge = hipoglicemie Determinarea în sânge a zahărului = glicemie Hiperglicemie > 110 mg% Hipoglicemie < 75 mg% Glicozuria = zahăr în urină Glicemia = zahăr în sânge Hipoglicemia se constată de cele mai multe ori după administrarea unei doze excesive de insulină sau alte preparate hipoglucemiante ( ex: tolbutamina ). Hipoglicemia mai apare în adenoane ale insulelor lui Langerhans, această boală poartă numele de Insulinon ( în insuficiență gravă, în insuficiență hipotizară, in insuficiență renală ). Creșterea glucozei sangvine este o manifestare clinică caracteristică diabetului zaharat, este o boală de durată. Există și hiperglicemii trecătoare, se observă postprandial după administrarea unor medicamente sau legate de stări emoționante. 50 gr glucoză + 25 ml apă Diabetul netratat are 3 urmări grave: Orbirea Ipotența Screloza renală La oamenii normali glicemia nu crește peste 160, iar la pacienții cu diabet asintomatici, defectul metabolic se evidențiază prin faptul că glicemia nu duce la normal ( ex: variații patologice, în diabetul de origine hipofizară, diabet de origine suprarenală, diabetul de origine tiroidiană, după unele infecții, după intoxicații cu cofeină sau dioxid de carbon, în tumori, encefalite, în accidente celebro-musculare, în unele leziuni pancreatice → pancreatectonii, histerectomi, neoplasm-pancreatic ). Hipoglicemia apare în Langerhans, în insuficiență cardio-suprarenală ( boala Addison ), în insuficiență tiroidiană ( mixedemul ), în insuficiență antehipofizară ( simmonds ), în insuficiență hepatică gravă cu ciroză după administrarea unor doze mari de insulină, sindrom de stomac operat. La nou-născuți glicemia scade în primele ore de viață și crește ușor după câteva zile. Hipoglicemia nou născuțiilor este mai accentuată la prematur la subponderal. La adult glicemia variază ușor în funcție de diverși factori dând o ușoară hiperglicemie: Temperaturi scăzute 22

   

Altitudine Schimbul climatului Stări hemotide Mese bogate în glucide Efortul muscular, postul prelungit duc la ușoare hipoglicemii. Menținerea glicemiei în limite normale este un proces la care participă:  Ficatul  Țesuturile extrahepatice  Glandele endocrine Modificările de permeabilitate a membrelor celulare devin principalii factori de reglare a glicemiei și a captării de glucoză de către țesuturi. FICATUL = este un organ permeabil pentru glucoză și în absența insulinei, el metabolizează glucoza transformând în glicogen hepatic dar poate să și sintetizeze, să depoziteze glucoza dacă valoarea glicemiei depășește normalul. INSULINA = este un hormon hipogliceminat, este secretată de celulele β ale insulelor Langerhans din pancreas. Dereglarea insulinei se face foarte repede, timpul de înjumătățire când concentrația de insulină scade la jumătate este de 7-15 minute. Degradarea insulinei se produce în musculatură sub acțiunea unor enzime. !!!!! Secreția insulinei este stimulată de concentrația crescută de glucoză în sânge pe când inactivitatea insulinei se face de către insulinază, enzima care se găsește în țesutul hepatic și cel renal. Insulina este o substanță capabilă să diminueze nivelul glucozei în sânge, uneori însă efectul ei hipoglicemian poate deveni grav ducând la coma hipoglicemică. !!!!! Insulina are o acțiune antagonică cu glucagonul, hormon secretat tot de pancreas care crește concentrația glucozei în sânge. !!!!! Ele se administrează diabeticilor în caz de hipoglicemie datorat administrării unei doze prea mari de insulină. DIABETUL Diabetul este o boală caracterizată prin hipoglicemie persistentă sau variabilă mai ales după mâncare. Hiperglicemia poate duce la deshidratare și chetoacidoză, complicațiile ducând la probleme cardio-vasculare, renale, retiniene, orbire, ipotență, cangrenă cu risc de amputare. Formele mai importante ale diabetului sunt cauzate de o producție scăzută de insulină. Prima injecție cu insulină a fost făcută în 1922 la Toronto.

23

  o o o

       A. B.

Diabetul este un sindrom, cauzele nu sunt cunoscute, poate fi un stil de viață negativ. Se presupune că diabetul ar fi ereditar determinat de mecanisme autoimune de distrugeri ale celulelor β pancreatice care produc insulina. Diabetul are 2 tipuri: Diabetul de tip 1 Diabetul de tip 2 DIABETUL DE TIP 1 Îl au 10% din populație diabetică este insulino dependent DIABETUL DE TIP 2 Apariția lui este influențată de proast aalimentație, de obezitate, de mediul înconjurător și apare în partea a 2-a a vieții după 40-50 de ani. Se găsește la 90% din populația diabetică este non-insulino dependent și apare după 40 de ani. Complicații acute pe care le dă diabetul sunt: Acidoza diabetică apare în coma diabetică iar aceste hipoglicemii care dau comă se tratează în spitale. Complicații cronice sunt: Cardio-vasculare Infarcturi Retinopațiile Nefropatiile Complicații hepatice cronice și orteoarticulare Rolul hormonilor în reglarea glicemiei: Hormoni hipoglicemici Hormoni hiperglicemici

a. Somato-tropi ( hormoni de creștere )  Are efect contrar insulinei inhibă utilizarea glucozei în țesuturi, favorizează sinteza proteinelor numai în prezența insulinei.  Au un efect antagonic, dar se condiționează reciproc. b. Catecolamine ( adrenalină și noradrenalină )  Este secretată de medulo-suprarenale.  Sinteza adrenalinei este favorizată de hipoglicemie și stres, adrenalina favorizează activarea lipoliză ( distrugerea grăsimilor ). c. Hormoni tiroidieni  Au rol de a accelera metabolismul bazal prin accelerarea proceselor de lipoliză.  Prin activarea acestora crește glicemia. 24

d. Hormoni gluco-corticoizi  Sunt secretați de cortico-suprarenale.  Se eliberează în starea de stres și de hipoglicemie ducând la creșterea glicemiei. e. Glucagonul -

Insulina este secretată de celulele β ale insulelor Langerhans Glucagonul este secretat de celulele L ale insulelor Langerhans

 Este eliberat de stimulul adrenalinei și duce la creșterea glicemiei.  Are ca efect favorizarea secreției de insulină pentru a preveni creșterea necontrolată a glicemiei. PATOLOGIA METABOLISMULUI GLUCIDULUI Tipuri de hiperglicemie: 1. HIPERGLICEMIA ALIMENTARĂ  În general nu trece de pragul renal ( 160-180 mg ) 2. HIPERGLICEMIA PRIN HIPOINSULINISM a. În diabetul zaharat se datorează lipsei de utilizare a glucozei la nivelul țesuturilor și mobilizării glucozei hepatice din proteine. b. Diabetul bronzat este un sindrom complex produs prin insuficienta eliminare a fierului din organism. Fierul se depune în țesut că hemosiderină și determină procese conjunctive screlogene cu tulburări grave funcțional.  Ciroze hepatice  Miocardoză  Tulburări pigmentare cutanate  Pancreatite 3. HIPERGLICEMII PRIN HIPERFUNCȚILE ANTAGONIȘTILOR APARATULUI INSULAR a. Boala susching ( adenom bazofil hipofizal ). b. Acromegalia ( crește nivelul de fosfor în sânge ). c. Sindromul susching ( are rol suprarenal cu hiperproducție de glucocorticoism ). d. Feocromocitom – apar simptome de diabet zaharat, crește potasiul și sodiul rezidual. 25

e. Hipertiroidismul – dă notificări de glicemie. 4. HIPERGLICEMIA DE TIPUL GRAVITĂȚII  Apar tulburări reduse și trecătoare ale metabolismului hidrocarbonat iar către sfârșitul gravității poate surveni și o laptozurie inifensivă 5. HIPERGLICEMII DIN ALTE BOLI  Este în cazul sindromului susching de tip iatrogen. HIPOGLICEMIA – glicemia sub 60 mg% Apariția hipoglicemiei: o Poate să apară datorită lipsei unei mese, unui efort neașteptat dar și independent de acesta. Atacurile de hipoglicemie sunt foarte periculoase iar dacă sunt numeroase, prevestesc o evoluție nefavorabilă pentru individ. Dacă pacientul este conștient când are criza i se administrează imediat o linguriță de zahăr, miere; dacă e conștient i se administrează intra-venos glucoză. De obicei pacienții trebuie să aibă la ei o fiolă de glucagon și se administrează 1 mg intra-muscular. Simptomele hipoglicemiei:  Palpitații  Vome  Tulburări digestive  Vertij  Lipotimi  Anorexii  Oboseală psihică seara  Au apetit pentru sare Clasificarea hipoglicemiei: 1. HIPOGLICEMII FIZIOLOGICE  În post / subnutriție prelungită  După eforturi musculare mari și de durată  După ingerarea rapidă de dulciuri 2. HIPOGLICEMI PRIN APORT ȘI FORMARE INSUFICIENTĂ DE GLUCOZĂ a. În boli intestinale prin absorbție insuficientă de hidrocarburant b. În boli ale parentimului hepatic în care capacitatea de glicogeneză și de mobilizare a glucozei din ficat este redusă. Crizele apar dimineața pe nemâncate.

26

c. În glicogeneza for gierke când pot survani hipoglicemi grave datorită acumulării masive de glucogen în ficat și rinichi se ajunge la acidoză, la hipoglicemii, hipercolesterolemie, creatinurie marcantă. 3. HIPOGLICEMII DIN PIERDERI MARI DE GLUCOZĂ  Apar în diabetul renal mai ales când e tratat greșit datorită unui regim foarte sărac în hiporcarburanți. 4. HIPOGLICEMIA PRIN TULBURĂRI DE REGLARE HORMONALĂ ȘI TULBURĂRI NEUROGENE a. Hiperfuncția aparatului insular o Formă organică datorită hiperplaziei sau adenomului insular pe fondul unei hipersecretă de insulină când se pot produce exagerări cu crize hipoglicemice grave. Apar de obicei dimineața pe nemâncate sau la 2-4 ore după mese. o Forma funcțională declanșată de emoții, încordare psihică și ameliorată de repaus. Apare la 2-3 ore după mese fiind o hipoglicemie secundară. b. Hiperfuncția antagoniștilor insulinei o Determinat de hipofiză, suprarenală ( boala Addison ) sau tiroidă ( mixedem ). c. Tulburări de origine nervoasă ( de reglare a organismului homeostatice ) o De origine nervoasă central în cefalite, meningite, tulburări cerebrale, hipertensiune intracraniană. o De origine nervos-neurovegetativă ( la astenici ) după eforturi musculare mari. 5. HIPOGLICEMII ÎN CURSUL UNOR INTOXICAȚII a. Prin leziuni hepatice grave ( cu fosfori, clorofor, ciuperci ) b. În supradozare de insulină Prima urină dimineața, se urinează în toaletă. Există glicozurii false și glicozurii adevărate. False glicozurii: o Lactozuria se întâlnește în prima parte a sarcinii și la femeile care alăptează fără a avea semnificații patologice. o Galactozuria apare la sugari în timpul alăptării. o Fructozuria apare după ingestia de fructe mai ales în timpul sarcinii și al leuzei. o Patozuria cronică se manifestă prin apariția în urină a arabinozei și xinozei se datorează unui deficit de metabolism intermediar a unor aminoacizi glucoformatori, ea poate fi și de natură alimentară prin mâncarea în exces de cireșe, vișine, prune. Glicozuriile adevărate sau patologice sunt caracteristice pentru diabetul zaharat pentru reacțiile caritative se folosește urina de la o singură emisie iar pentru determinarea cantității urina din 24h. 1. Glicozuria alimentară nu apare la indivizii sănătoși dar dacă apar prezente în urină în urma unui consum excesiv de zahăr sunt determinate mai ales de o 27

2.     3.

4.

5. 6. o     o o

    

sensibilitate individuală a rinichiului față de nivelul glicemiei, au deci o componentă renală. Glicozuria diabetică – procesul renal. Este diferit din cauza influențelor rinichiului. Apar glomelunar își pierde capcitatea de filtrare cu toată hiperglicemia pierdută, glicozuria nu apare. În acest caz greutatea specifică a urinei crește fiind vorba de o solușie de glucoză cu concentrația moleculară mare. Nu există o corelație strictă între cantitatea de urină eliminată și mărimea glicozuriei. La fecare, bolnavul de diabet există o ‟amprentă diencefalică‟ care explică și obezitatea și hipertensiunea. Glicozurii innocens ( are loc în diabetul renal ) este o boală rară cu caracter familiar, este o tulburare a absorbției glucozei la nivelul tubilor renali, se manifestă printr-o glucozurie fără hiperglicemi. Glicozuria prin hiperfuncția antagoniștilor endocrini ai aparatului insular. Apare în cazul diabetului zaharat extrainsular din unele afecțiuni hipofizare sau corticosuprarenale. Glicozurii în cazul gravității este o glicozurie de tip renal fără hiperglicemi alteori un diabet zaharat veritabil care se poate declanșa în timpul gravității. Glicozurii în cazul altor boli: Apar în pancreato Necroze Infarct miocardic Leziuni cerebrale Hipertiroidism În diabetul netratat apare în urină și corpi cetonici urinari Aceștia sunt produși intermediari din metabolismul lipidic, cantitatea lor în urină crește apreciabil în afecțiuni de cotogeneză hepatică sau scade utilizarea compușilor cetonici în țesuturile extra hepatice în următoarele situații Efort muscular stresant Inamiție sau regim alimentar dezechilibrat Diabet zaharat METABOLISMUL LIPIDIC Valoarea normală la bărbați între 500-800 mg% Valoarea normală la femei între 400-700 mg% Denumirea de lipide + glicos, gras / grăsime Grăsimile intră în grupa grăsimile simple și reprezintă eteri compuși ai acizilor și alcoolul trivalent al glicemiei. 28

o o o o o

 

       

Lipidele constituie o sursă energetică importantă importantă la 1 gr de lipide consumat se degajă 9 kiloklorii. Lipidele reprezintă una din principalele rezerve și surse de energie. La animale lipidele sunt depozitate în stratul adipos subcutanat și în jurul organelor interne. Rolul lipidelor: Au rol plastic și de protecție Ele intră în structura membrelor celulare și a citoplasmei Lipidele depozitează în țesutul conjunctiv adipos subcutanat constituie un izolator termic al organismelor Grăsimea subcutanată are rol protector contra loviturilor iar învelișul adipos din jurul organelor are atât rol protector cât și de susținere al acesteia Lipidele mai au rol de transport al vitaminelor liposolubile ( vitamina A, B, E, K) Spre deosebire de glucide, lipidele se caracterizează într-un conținut mare de carbon și H și o valoare nutritivă mare. După funcția lor lipidele sunt de 2 feluri: De constituție De rezervă Lipidele de constituție intră în elementele celulei, au o structură complexă și caracteristică pentru fiecare categorie de țesuturi. Lipidele de rezervă sunt depozitate în țesutul conjunctiv adipos, au o compoziție variabilă în funcție de grăsimile alimentare. Grăsimile provin în mare parte din grăsimile alimentare dar organismul are posibilitatea de producere de lipide celulare proprii pe baza prelucrării glucidelor și proteinelor. Clasificarea lipidelor: Sunt grăsimi propriu-zise Monogliceridele Digliceridele Trigliceridele Steride Glicorofosfatide Sfingolipide Carotenoide În compoziția lipidelor intră acizii grași și alcooli. Dintre alcooli face parte colesterolul – metabolismul colesterolului. Valoarea normală a colesterolului total este 180-220 mg% simbolul CH. Se întâlnește în structura tuturor celulelor animale sub formă liberă sau 29

  o o o o o o o

1. 2. 3. 4.

esterificată. Conținutul variază după diferite organe. Glandele suprarenale sunt cele mai legate în colesterol urmează țesutul nervos și pielea. Colesterolul se găsește în sânge, are rolul de a permeabiliza celula, are acțiune antitoxică și antihemolitică, este folosită de organism ca materie primă în formarea hormonilor sexuali, a hormonilor corticoizi și a vitaminelor din gr D. Din colesterol se formează acizi biliari la nivelul ficatului, există calculi biliari format din colesterol. Ficatul este organul care realizează procentul cel mai mare de colesterol. Colesterolul este insolubil în apă și solubil în solvenți organici. În organismul animal colesterolul are o dublă origine: Exogenă Endogenă Colesterolul de origine exogenă provine din alimente de origine animală: Carne grasă Ficat Splină Lapte Ouă Unt Untură Colesterolul de origine endogenă e sintetizat în organi. Un apert mare de colsterol exogen scade sinteza colesterolului endogen. Colesterolul adus cu alimente este absorbit la nivelul intestinului subțire și apoi pe cale limfatică trece în circulația sangvină. Absorbția colesterolului depinde de următorii factori: Acizii biliari care au proprietate de a solubiliza colesterolul. Grăsimile neutre și fosfolipide care măresc absorbția colesterolului. Enzimele de esterificare care catalizează reacția de formare a colesterolului. Cantitatea de colesterol ingerată. Colesterolul din alimente pătrunde în intestinul subțire unde sub acțiunea diferiților factori trece prin mucoasa intestinală și înainte de a ajuta în limfă intră în amestec cu colesterolul endogen. Colesterolul absorbit prin intestin este transportat spre limfă și trece în circulația generală. Aici se găsește sub termenul de colesterolemie = colesterol endogen + colesterol exogen 180-220 normal. Colesterolul sanghin este de origine hepatică. 1/3 se găsește sub formă liberă și 2/3 sub formă esterificată. 30

 

 

Colesterolul plasmatic se găsește asociat cu alte lipide. Sub formă liberă sau esterificat și cu proteinele complexe moleculare solubile = lipoproteine. Colesterolul este o componentă a tuturor țesuturilor animale. Din circulația CH exogenă și endogenă trec prin ficat unde o parte este metabolizat iar altă parte este excretat în bilă. Zilnic este eliminat din bilă circa 2 gr de colesterol. În bilă colesterolul este solubil datorită acizilor biliari și a unor complexe solubile numite acizi coleimici. Colesterolul eliminat prin bilă se întâlnește la intestin cu colester alimentar, o parte a colesterol intestinal este reabsorbit pe calea circuitului enterobiliar iar altă parte trece în intestinul gros fiind eliminat prin fecale. Eliminarea prin fecale se face parțial sub formă de CH pur, parțial sub formă de produși transformați datorită florii microbiene intestinale colesterolul și dehiderocolesterol. CH reabsorbit pe calea circuitului enterobiliar este readus prin vena portă la ficat și din nou excretat prin bilă realizându-se un circuit enterohepatic al colesterolului CH. Biosinteza colesterolului: !!!!! Se poate realiza în toate țesuturilor cu excepția țesutului nervos. !!!!! Biosinteza este mai activă în ficat și intestin. O dată din colesterolul ajuns în ficat este transformat în acizi biliari, aproximativ 75-86% din colesterolul circulant. După mai multe treceri în circuitul enterobiliar hepatic este eliminat sub formă acizilor biliari sau sub forma sărurilor biliare de sodiu și potasiu. CIRCUITUL ENTEROHEPATIC AL ACIZILOR BILIARI Acizi biliari sintetizează în ficat sunt secretați în bilă; pe căile biliare ajung în intestin, în special în timpul absorbției lipidelor cu care formează complexe solubile. În condiții normale numai 10% din acizi biliari sunt excretați prin fecale, restul fiind recuperați în circuitul entero-hepatic. Durata acestui circuit este de aproximativ 8h.

 IMPORTANȚA ACIZILOR BILIARI  Au rol în diferite etape ale metabolismului lipidic și vitaminelor liposolubile și anume: a. În digestia și absorbția lipidelor, deoarece favorizează emulsonarea fină a particulelor de grăsime. b. Activează lipoza poacreatică. 31

c. Mențin în vezica biliară colesterolul în stare solubilă. !!!!! În lipsa lor colesterolul precipită și favorizează calculi biliari. d. Stimulează secreția biliară. e. Se combină cu acizi grași în intestinul subțire formând combinații solubile care pot fi ușor absorbite. f. Influențează absorbția vitaminelor liposolubile și anume: A, D, E, F, K. În unele afecțiuni cum ar fi : icter prin absorbție sau hepatite grave, acizii biliari ajung direct în circulație de unde sunt eliminați la nivelul rinichiului prin urină.  TRANSFORMAREA COLESTEROLULUI ÎN HORMONI STEROIZI  Transformă colesterolul datorită unor reacții de oxido-reducere care au loc la nivelul glandelor sexuale și suprarenale duc la formarea hormonilor steroizi.  TRANSFORMAREA COLESTEROLULUI ÎN VITAMINA D  În prima etapă colesterolul se transformă în provitamină iar în etapa a 2-a sub acțiunea razelor UV provitamina se transformă în vitamina D.  REGLAREA METABOLISMULUI CH ( colesterol ) În reglarea aceasta rulul cel mai important îl are ficatul mai intervin hormoni sexuali, tiroidieni și corticosuprarenali. METABOLISMUL LIPIDELOR Se află sub controlul necro-endocrin. Exercitarea fibrelor simpatice produce mobilitatea lipidelor în țesut în timp ce secționarea nervilor simpatici duce la acumularea lipidelor de depozitare. !!!!! Hipofiza anterioară – glandele sexulale, medulosuprarenale și tiroidiene acționează asupra metabolismul grăsimilor. Tulburări în metabolismul lipidelor: o Transformarea care are loc în organism duc la tulburări și dereglări ale metabolismului lipidic a. Tulburări ale mecanismului de digestie și absorbție a lipidelor în insuficiența pancreatică și obstrucția căilor biliare. b. În intoxicații cu alcool, fosfor când apare degenerescența grasă a ficatului, datorită încercării celulei hepatice cu lipide. c. În diabet, hipoinsulinism prin neutralizarea glucidelor. d. Tulburări în depozitarea lipidelor, când se acumulează excesiv ducând la obezitate aceasta mai putând fi determinat de alimentația excesivă, sedentarism tulburări neuriendocrine. ARTEROSCRELOZA o Se caracterizează prin îngroșarea pereților cu depozite de lipide în special se colesterol 32

a. b. c. d. e.

Este determinată de factorii: Alimentația bogată în lipide animale Sedentarism Suprasolicitarea nervoasă Factori endocrini Staze biliare, care duc la formarea de calculi biliari din colesterol

o Acizi biliari sunt absorbiți la nivelul veziculei biliare și colesterolul precipită. f. Uneori pot să apară boli ca urmare a dereglărilor metabolismului lipidic caracterizate prin stocarea unui lipoid caracteristic în sistemul reticuloendoteliar = boala. o Hiperlipemia – poate fi consecința > transportului de lipide în sânge între sediul resorbiri și cel al eliberării din țesutul de depozit o Lipidele sunt depozitate în ficat în țesutul adipos, mușchi și celulele de depozit o Colesterolul se găsește în mușchi, celulele sanguine participând la constituirea membrelor celulare. El este prezent în inimă, intestin, ficat, glande cortico-suprarenale și organe genitale. TRIGLICERIDE o Pot fi definite ca esteri ai glicemiei cu acizi grași !!!! Ei sunt sintetizați la nivelul celulelor hepatice și ai țesutului grăsos din glicemie și acizi grași o Substanțele participante la acest proces sunt glucidele și mai puțin proteinele. Valorile normale  La bărbați: 50-150 mg/100 ml sânge  La femei: până la 100 mg / 100 ml sânge Valori patologice: peste 150 mg – se întâlnesc în hiperglicemii ( în sarcină, ateroscreloze, hipotiroide, sindrom nefrotic ). Valorile scăzute al trigliceride sunt constante în infecții cronice, neoplasme, hipertiroidie. Determinarea trigliceridei la intervale regulate permite instituirea tratamentelor hipoglicemiei. FOSFOLIPIDELE o Sunt definite ca esteri ai unui alcool cu acizi grași superiori o Cea mai cunoscută fosfolipidă este lecitina Sfingomielina și fosfalit etandomina sunt celelalte 2 fosfolipide cu rol important în metabolismul celular. Valori normale la fosfolide: 33

o Între 210-270 mg% o Fosfor lipidic 8-11 mg% Variații fiziologice: o Fosfolipidele seroase scad la naștere, au nivelul > la femei gravide, valoarea crește odată cu vâesta la bărbați și femei. Valori patologice o > în ciroze biliară în ostrucția biliari sindrom nefrotic, diabet zaharat, hiperlipemie esențiali, hipercolesteronomie esențială. 1. LECITINĂ – sunt lipide fosforate lipsite de sulf Biologic → lecitina din ou stimulează nutriția activează schimburile azotate și favorizează fixarea fosforului având acțiune benefică în anemii, în covalescență, neuroastenii și unele tulburări de creștere. 2. CEFALINELE –sunt prezente în creier și în alte fragmente de țesut nervos !!!! Rolul lor biologic este în transmiterea influxului nervos 3. STINGOMIELINELE – seamănă cu leucocitele doar că conțin sfingozină !!!! Sunt prezente în țesutul nervos -4,5 - 6,8%, în plasmă, în globulele sangvine. 4. LIZOLECITINELE – se găsesc în gălbenușul de ou 1% din masa uscată și în ficat. Au rol în creșterea permeabilității membrelor eritrocitelor. Ea este utilizată experimental pentru a atesta rezistența eritrocitată. BIOCHIMIA URINEI Cea mai mare parte a produșilor de excreție se elimină din organism printr-un ansamblu de organe care formează aparatul urinar sau aparatul excretor. Aparatul urinar este alcătuit din rinichi și căi excretoare. Rinichiul este un organ glandular pereche stâng, drept care constituie partea esențială a aparatului urinar, el este situat în cavitatea abdominală retropritoneal în regiunea lombală de-o parte și de alta a coloanei vertebrale. Rinichiul drept este situat mai jos decât rinichiul stâng, locul ocupat de cei 2 rinichi poartă numele de lojă renală. Din punct de vedere funcțional și morfologic rinichiul este format din lobi și lobuli iar ca elemente caracteristice prezintă tuburi urinifere sau nefron. Nefronul este unitatea esențială morfologică a rinichiului, este format din 2 elemente:  Glomerulul  Tubul urinifer Rinichiul are eproximativ un milion de nefroni. Rinichiul seamănă cu o boabă de fasole sau cafea = formă reniformă, dimensiunile sunt: 34

     o o

o

o

o            



Lungime 10-12 cm Lățime 5-6 cm Grosime 3-4 cm Greutate 120-150 gr Culoare → brun roșcată Formarea urinei: Nefronul este format din glomerulul renal și din tubi renali. Fiecare glomerul este format dintr-un ghem de ramificații capilare prin care pătrunde sângele printr-o arteriolă aferentă în jurul glomerulului se găsește o capsulă epitelială numită capsula lui Bowman. Sângele din capilare glomulare este filtrat la nivelul capsulei lui Bwoman → urina primară, compoziția urinei primare este foarte asemănătoare cu a plasmei ( sângelui ) cu excepția proteinelor plasmatice care fiind macromoleculare nu trec prin prin epiteliul glomerular și rămân în sânge. Cantitatea de sânge care trece prin tubii renali este supusă unui proces intens de reabsorbție și unui proces lent de excreție în urma căruia → urina secundară, ea reprezintă 1500-1800 ml/24 h. Această urină secundară străbate tubi colectori, bazinetul, uretrele, este colectată de vezica urinară și se elimină prin uretră de circa 4-5 ori în 24 h. Rolul urinei: Prin intermediul urini rinichiul îndeplinește următoarele funcții: Reglează echilibrul posmotic dintre plasmă și țesut Reglează echilibrul acidobazic sintetizând amoniacul Reține în organism componentele importante proteina și glucoza Eliminarea metaboliților ( uree, acidul uric, creatinină, Ca ) Volumul urinii: Cantitatea de urină emisă în 24 h este: La bărbați între 1500-2000 La femei între 1000-1500 Din totalul urinii emise: 2/3 se elimină ziua 1/3 se elimină noaptea Volumul de urină emis este valabil în funcția de conducere fiziologice și patologice Variațiile fiziologice sunt legate de felul alimentar, de temperatură, scade diureza cu creșterea temperaturii deoarece eliminarea se poate produce și prin transpirație, de vârstă, sex Eliminarea unui volum de urină 500 ml = oligurie Mai mare 2000 ml = poligurie 35

Lipsa totală = anurie  

          

        

o 

Culoarea urinei: Variază de la galben spre brun în funcție de compoziție și de concentrație Se datorează prezenței pigmentului urocromul, urobilină, uroporfirină și indoxil Vâscozitatea urinii: Este puțin mai mare decât a apei fiind determinat de cantitatea ureei Presiunea osmotică a urinii: Determinată de prezența sărurilor minerale în special a clorurii de sodiu Densitatea urinii: 1015-1025 Se face cu urodensiometru Variază în cazuri patologice, în nefrite pH-ul urinii: Este uțor acid între 5,5-6,5 În regim bogat în proteine pH-ul este mai acid Urina este uțor alcalină după un regim vegetarian Mirosul: Urina proaspătă are un miros aromatic Urinile concentrate mirosul este mai pătrunzător Urinile infectate au miros infectat, amonia în acidoze Alimente: hreanul, usturoiul dau un miros neplăcut Reacția urinii: Culoarea hârtiei indică diverse pH al urinii pH-ul 4,6 apare culoarea roșie pH-ul 5 apare culoarea roșu intens pH-ul 5,4 apare culoarea roșu intens galben pH-ul 5,8 apare culoarea galben pH-ul 6,2 apare culoarea verde galben pH-ul 6,6 apare culoarea verde pH-ul 7 apare culoarea verde albastru pH-ul 7,4 apare culoarea albastră Calculul se elimină 12% prin urină și 88% prin fecale. Eliminarea este scăzută în insuficiența renală și în sarcină. Constituenți organici ai urinii: Compuși azotați: Ureea, compoziție principală a urinii, variațiile ei depinzând de regimul alimentar, de vârstă, de sex. Creșterea ureei se produce în boli febrile, în diabet, în icter. 36

 Amoniacul este crescut în regim alimentar bogat în proteine sau cazuri patologice.  Acidul uric este produsul final al metabolismului urinelor. Se elimină o cantitate mare în caz de leucemie, gută, arsuri, insuficiență hepatică iar valorile scăzute în nefrite, diabet.  Creatinina crește în urma eforturilor musculare și scade în diabet și screloză renală. Constituenți patologici în urină:  Glucoza apare doar când nivelul glicemiei depășește pragul renal ( 160-180 )  Corpii cetonici apar în creșteri mari de glucoză  Proteinele apar în inflamarea căilor urinare, în stări febrile, intoxicații medicamentoase  Hemoglobina – apare hemoglobină eliberată de eritrocite  Bilirubina apare în icterul parenchimatos și icter mecanic Sedimentul urinar: o Este constituit din toate elementele insolubile care se depun prin centrifugarea urinii, la turații mici Se împart în funcție de elementele care îl compun în: a. Sedimentul organizat b. Sedimentul neorganizat I. Se compune din celulele epiteliale. Are o formă caracteristică fiecărei regiuni a trectului urinar de unde provin. Celulele epiteliale pavimentoase care provin din deshumarea epiteliului căilor urinare mai ales a straturilor superficiale a vezicii urinare. Celule epiteliale renale provin din epiteliul tubilor renali, au dimensiuni mai mici decât leucocitele au nucleu mare, protoplasmă granulată și colorată în brun. Leucocitele apar izolate sau grupate, se notează medical ‟piurir‟. Eritrocitele arată ca niște discuri rotunde mai mici ca leucocitele, ușor colorate în galben, roz, nu au nucleu, prezintă un contur dublu. Se pot confunda uneori cu leucocitele. Un sediment normal cuprinde în câmp maxim un leucocit și câteva celule epiteliale. Înmulțirea leucocitelor este un semn la proces eliminator care au coc în vezică, uretră, rinichi. Înmulțirea hematiilor de notă o hemoragie fie în litiază renală, tuberculoză renală, tumori renale, nefrite. Leucocitele, hematii și cilindri apar în glomerulonefrite. Cilindrii de obicei apar foate rar în urină. Sunt formați din proteine coagulante. Apar în urina proaspătă și sunt cilindri adevărați și psendocilindri. 37

      a. b. c. II.

o o o

1.

o o

Cilindri adevărați sunt: Hialini – transparenți se găsesc în proteină în stări febrile sau după munci fizice mari Branduloși – provin din dezintegrarea leucocitelor și a hematiilor Eritrocitari ( hematici ) – se găsesc în nefrita acută și cronică Leucocitari – apar în pilonefrite Ciroși – apar în nefrita cronică avansată Granulo-grăsoși – provin din degenerarea grasă a celulelor renale Pseudocilindrii: Cilindroizii Pseudocilindrii de urați Pseudocilindrii bacteriei apar în pielonefrite Elemente neorganizate – din săruri minerale și substanțe organizate separate sub formă cristalină. Din urină acidă se separă acidul uric, urații de sodiu, de amoniu, cristale de oxalat de calciu și acid hiuric. În urină alcalină apar fosfați amorfi fosfat amoniaco-magnezian, fosfații bimagnezieni urați, oxalatul de Ca, fosfatul de Ca, acidul uric. Se găsesc mai rar colesterină, cistină iar în leziuni grave ale ficatului apar leucină și tirozină. Alte formațiuni organice: Filamente urinare – leucocite + săruri + celule epiteliale Secreții ale glandelor sexuale – spermatozoizi, corpusculi prostatici, mucus Paraziți Trichomonas vaginalis, Candida albicanis. DIGESTIA Alimentele ingerate sunt supuse acțiuni sucurilor digestive care le transformă în compuși absorbabili. Sub influența suarilor digestive alimentele trec în compoziții chimice, relativ simple, ușor solubile care suferă în continuare o serie de transformări chimice la nivelul celular și tisular. Sunt utilizate ca surse energetice sau compoziții cu rol structural și funcțional. Toate transformările mecanice și fiziochimice pe care le suferă alimentele pentru a fi abs constituie procesul de digestie. Etape de funcții de porțiunile tubului digestiv: DIGESTIA BUCALĂ – alimentele sunt supuse fărămițări urmat de masticație. Sunt îmbibate cu salivă formându-se bolul alimentar. Saliva provine din glucide salivare mari – parolide sublinguale și submaxilare și glande mici din mucoasă. Gradul de umiditate și natura alim inf intestinală sucului alim: Alimente uscate → secreție abundentă Alimente lichide → secreție redusă 38

o Gustul plăcut → secreție bogată în mucus Saliva secretată în 24 h 1000-1500 ml  pH-ul 5,8 → 8,1  99,5% apă și 05-06% substanță uscată → 1/7 albumine 1/20 combexe macromoleculare  Platinina – produs al glandelor parotide Rolul:  Paricipă la formarea bolului alimentar  Solubilizează unele alimente  Spală cavitatea bucală de resturi alimentare  Are rol digestiv datorită ptialinei care acționează asupra amidonului și glicogenului  Rol digestiv numai asupra glucidelor Bolul alimentar - ‟pleacă‟ din deglutiție prin faringe și esofag în stomac. 2. DIGESTIA GASTRICĂ – ajuns în stomac bolul alimentar se amestecă cu sucul gastric care acționează asupra proteinelor. Acționează ușor și asupra grăsimilor emulsionândule. În urma digestiei gastrice conținutul devine mai fluid și se transformă în chim gastric care iese din stomac prin pilar și trece în duoden unde începe digestia intestinală. Sucul gastric este bogat în mucus incolor sau ușor opalescent , este foarte acid având 0,9 → 2 pH. Adultul secretă ≈ 1 X 200 1500 ml suc gastric în 24 ¼. Densitatea 1X007-1030 conține substanțe organice care mucina, nistamina, fermenți, sodiu potasiu, Ca, Mg s.a. Clorul. Se găsește sub formă de acid clorhidric liber având o cantitate de Cl mai mare decât sângele. Cel mai important component al sucului gastric HCl crește la pubertate pre deosebire de bătrâni unde se diminuează. Există o hipercapacitate, o normaciditate, o hipoaciditate, o anoaciditate și ahilia care este lipsa de HCl și pepsinogen. Hipoclorhidria apare la indivizii psiholabili (...). Anaciditate apare în cancer gastric, anemie provoacă modificări ale cont. gastric, a florei microbiene, duce la creșterea numărului speciilor bacteriene și o cantitate de acid lactic enzimele gastrice ale sucului gastric. I. PEPSINA – descompune proteinele II. LIPAZA GASTRICĂ – acționează asupra grăsimilor alimentare III. LABFERMENTUL – acționează asupra laptelui Analiza sucului gastric se face cu sonda Einhorn. Tubajul fracțional prin: o Metoda Leporski cu 3 zile înaintea tubajului se evită administrarea medicamentelor iar cu 12 h înainte bolnavul nu mănâncă și nu bea nimic. 39

o

  o o o o o o

   

Dimineața se introduce sonda care se controlează radiologic până în dreptul lui L2, se extrage conținutul gastric cu o seringă aceasta e lichidul de stază. După aceea se introduce prin sondă 300 ml soluție alcoolică 5% ( 5 ml alcool ) sau 300 ml apă distilată cu 0,25 gr cafeină, după 25 minute se evacuează iar tot conținutul și începe să se facă 4 extracții din 15 în 15 minute. După ultima extracție se scoate sonda și se dozează acidul clorhidric în fiecare probă. Metoda cu histamină după evacuarea completă a lichidului de stază se injectează bolnavul 1 ml de soluție 1‰ clorhidrat de histamină subcutanat și se recoltează 8 probe. Examinarea sucului gastric: Se măsoară volumul fiecărei probe Se notează mirosul, culoarea, substanțe de suspensie extrase Sucul gastric normal este: Incolor Limpede Acid Fără miros Cel patologic are un miros: Acru Putred Mirosul este urât în cazul cancerelor gastrice, fecalod în cazul ocluziilor intestinale, are culoare neagră în cazul hemoragiilor gastrice. Examentul chimic: În condiții de stază volumul este de aproximativ 60-70 ml într-o oră Aclorhidria are o atrofie musculară în cazul unui neoplasm Creștere moderată a H2O ulcer duodenal Modificările neînsemnate pot arăta ulcerul gastric

3. DIGESTIA INTESTINALĂ Bulul alimentar din stomac sub formă de chim părăsește stomacul și intră în duoden unde se amestecă cu cele 3 lichide digestive: o Bila o Sucul pancreatic o Sucul intestinal BILA o Produs de secreție externă a ficatului, ajunge în intestin prin canalul coledoc o Acest canal are o ramificație numită canalul cistic prin care bila ajunge în vezica biliară o Cantitatea de bilă în 24 h/800-1000 ml 40

 Bila hepatică care este galbenă-aurie, pH-ul = 7,1-7,3  Bila vezicală care este tulbure bogată în mucină de culoare verde-brună, pH-ul = 7,9-7,7 mai concentrat decât bila hepatică Bila conține:  Săruri biliare  Pigmenți biliari  Lipide  Mucină  Săruri anorganice Rolul bilei: o Neutralizează aciditatea chimului o Are rol excretor pentru:  Pigmenți biliari  Colesterol  Medicament  Emulsionează grăsimile  Menține echilibrul în digestie

o o o o o o       o o o o o

SUCUL PANCREATIC Secreția exocrină a pancreasului se varsă în duode în canalul Wirsung Sucul pancreatic este incolor, clar vâscos, alcalin În 24 h se elimină 1,2-1,5 ml de suc pancreatic Densitatea 1005-1014 pH-ul = 8,8-7,5 Este un amestec de substanțe organice și anorganice Produce și secretă anzime digestive care acționează asupra celor 3 grupe: Glucide Proteine Lipide Enzimele secretate sunt: Trispina Lipaza Amiaza SUCUL INTESTINAL Este secretat de glandele Brunner și Lieberkuhn Servește unor faze ale digestiei intestinale În 24 h se elimină 1500-3000 ml Densitatea 1010-1012 pH-ul alcalin 8,3 41

o Este albicios, gălbui uneori tulbure ( când are leucocite, celule epiteliale și mucus ) Enzimele secretate sunt:  Enterochinaza  Erepsina  Carbohidraza  Lipaza  Nucleo-chidaza  Fostataza Sucul intestinal împreună cu sucul pancreatic realizează forma finală de degradare a proteinelor alimentare și a aminoacizilor. Sub această intră în circuitul sangvin după ce străbat mucoasa intestinală. 4. DIGESTIA ÎN INTESTINUL GROS Aminoacizii sunt influenții bacteriilor lui cecum sunt supuși unor reacțiii de decarboxidare, de oxidare → substanțe cum ar fi: aminele, fenoli. Acești produși sunt resorbiți prin pereții intestinului și conduși la ficat sau distruși pe loc. Nu se reabsorb și sunt eliminate prin fecale: o Indolul o Scatolul Dacă în intestinul gros ajung cantități mari de aminoacizi și proteine indică o tulburare mare în organism ( inflamația intestinului ). Resturile alimentare care nu au fost absorbite la nivelul intestinului subțire împreună cu o parte din secrețiile produse de-a lungul tubului digestiv ajungând în intestinul gros. Conținutul intestinului gros este evacuat prin rect și prin anus sub formă de materi fecale. Fecalele conțin în general resturi de alimente nefecale, grăsimi și pigmenți. Gazele introduse în intestin prin acțiunea bacteriilor sunt formate prin: Azol, H2O, Metan. Cantitatea și compoziția materiilor fecale depind de alimentele ingerate și de starea funcțională a tubului digestiv. COMPOZIȚIA CHIMICĂ A MATERIILOR FECALE o Apă 75% o Materii solide 25% dintre care celuloza din legume și fructe 2% o Fibre musculare din decumări alimentare 2% o Grăsimi 6% o Bacterii 8% o Săruri, mucus, stercobilină 7% o Cantitatea evacuată zilnic 150-200 gr 42

o Variind cu vârsta, natura alimentelor, condiții fiziologice ele producându-se și în inamiție având o compoziție specifică și anuma scaunul format din celule epiteliale de descumare și bacterii intestinale o Aspectul scaunului păstos sau lichid în cazuri patologice, conțin mucus, puroi, sânge, elemente nedigerate o Culoarea e brună la scaunul normal datorită stercoglimiei Poate fi mai închisă la culoare în cazul alimentelor mai carnoase Poate fi mai deschisă în cazul alimentelor vegetale o Fecale decolorate apar în icten prin obstrucția căilor biliare, cenușiu deschis în cazul tulburărilor de absorbție a lipidelor o Mirosul îl dă indolul și scatolul, hidrogen sulfurat, mepcaptanele, este influențat de natura alimentelor, stadiul de putrefacție intestinal o pH-ul se face cu hârtia indicator, ea se umezește cu apă distilată și se aplică pe materiilor de examinare o reacția e uțor alcalină 7-7,6, mai acidă în alimentație glucidică o în alimentație lipidică ușor acidă și în creșterea fermentaților, reacție alcalină în putrefacție o în mod patologic scaunul poate conține sânge sânge, mucus, puroi MUCUSUL  se elimină odată cu materii fecale în staze, ocluzii ntestinale, iritații produse de factori chimici, bacterieni și nervoși  se elimină ca filamente, ca flocoane sau pseudomembran PUROIUL  este un proces patologic care are loc în partea inferioară a colonului, apare în dizenteri, în cancere letale sau deshidratări deasemeni în deschiderea unor apcese de vecinătate din părțile terminale ale intestinului SÂNGELE  apare roșu când provine din partea inferioară a tubului digestiv ( hemoroizi, cancer, dizenterii ), apare negru = melena în hemoragii nazale, faringiene, în ulcere gastrice, duodenale, în cancer gastric, colite, ocluzii intestinale Depistarea hemoragiilor oculte: o bolnavul este ținut 3 zile fără carne și verdeață iar reacția de determinare = reacția Adler o se ia o porțiune de materii fecale și se diminuează cu apă distilată peste 5 ml din această..................se adaugă 1-2 ml soluție alcoolică de benzidină se agită și se adaugă 4-5 picături de acid acetic glaciar se agită din nou și se mai adaugă 2 picături de apă oxigenată concentrație 3%. Dacă în sticlă nu se modifică culoarea înseamnă că sângele e absorbit. Examenul microscopic apar: 43

o fibre musculare cu striații longitudinale și contururi drepte dacă este o digerare incompletă o țesut conjunctiv dacă arată o insuficiență gastrică o acizi grași o grăsimi neutre o resturi alimentare vegetale o amidon crud o celuloză digestivă Constante biologică

44