Bernard Werber - Trilogia FURNICILE

Bernard Werber Trilogia

Furnicile Vol. 1 – Furnicile …………………………… 2 Vol. 2 – Ziua furnicilor ………………….. 326 Vol. 3 – Revolutia furnicilor ………….. 850

MB

Bernard Werber FURNICILE

În cele câteva secunde necesare pentru a citi aceste patru rânduri: ― pe Pământ se nasc 40 de oameni şi 700 de milioane de furnici. ― pe Pământ mor 30 de oameni şi 500 de milioane de furnici. OM: Mamifer a cărui talie variază între 1 şi 2 metri. Greutate: între 30 şi 100 kg. Perioada de gestaţie a femelelor: 9 luni. Modul de nutriţie: omnivor. Populaţia estimată: peste cinci miliarde de indivizi. FURNICA: Insectă a cărei talie variază între 0,01 şi 3 centimetri. Greutatea: între 1 şi 150 mg. Ouă depuse: oricâte, în funcţie de numărul de spermatozoizi. Mod de nutriţie: omnivor. Populaţia probabilă: peste un miliard de miliarde de indivizi. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

2

1 TREZIREA

― VEŢI VEDEA, nu e deloc ceea ce vă aşteptaţi să fie. Notarul îi spuse că imobilul fusese catalogat ca monument istoric şi că în el locuiseră nişte bătrâni înţelepţi din Renaştere, cărora le uitase numele. Urcară scara şi pătrunseră pe un culoar întunecat unde notarul bâjbâi îndelung, apăsând zadarnic pe un buton înainte de a exclama înciudat: ― Ah, la naiba! nu funcţionează. Se afundară în întuneric, pipăind cu zgomot pereţii. După ce găsi în sfârşit uşa, o deschise şi, de data asta, apăsă cu succes pe întrerupătorul electric, notarul îşi văzu clientul schimbat la faţă. ― Nu vă simţiţi bine, domnule Wells? ― Am un fel de fobie. Dar nu-i nimic. ― Vă e frică de întuneric? ― Exact. Dar mi-e deja mai bine. Vizitară împreună locul. Era un subsol de două sute de metri pătraţi. Deşi nu comunica cu exteriorul decât prin câteva răsuflători înguste, situate la nivelul tavanului, apartamentul îi plăcu lui Jonathan. Cenuşiul pereţilor era uniform şi praful se lăfăia peste tot... Dar nu era cazul să facă mofturi. Actualul lui apartament era cu mult mai mic decât acesta. Şi nici nu mai avea cu ce plăti chiria; atelierul de lăcătuşerie la care lucra hotărâse de curând să se lipsească de serviciile lui. Moştenirea lăsată de unchiul Edmond era într-adevăr un chilipir nesperat. 3

Două zile mai târziu, Jonathan se instala la nr. 3 de pe strada Sibariţilor împreună cu nevasta lui, Lucie, cu fiul lor, Nicolas, şi căţeluşul Ouarzazate, un caniş pitic corcit. ― Mie îmi plac zidurile astea cenuşii, zise Lucie ridicându-şi părul des şi roşcat. Vom putea tapeta cum vrem noi. Totul trebuie refăcut aici. E ca şi când ai avea de transformat o închisoare în hotel. ― Unde e camera mea? întrebă Nicolas. ― În capăt, la dreapta. ― Hau, hau, făcu Ouarzazate, şi începu s-o muşte în joacă pe Lucie de pulpe, fără să ţină seama de faptul că stăpâna lui avea în braţe serviciul de veselă din zestre. Drept pentru care a fost închis imediat la toaletă; cu cheia, pentru că sărea până la clanţe şi ştia să apese pe ele. ― Îl cunoşteai bine pe generosul tău unchi? reluă Lucie. ― Pe unchiul Edmond? De fapt, tot ce-mi amintesc despre el e că mă lua de mâini şi mă învârtea când eram mic de tot. O dată mi-a fost aşa de frică încât am făcut pipi pe el. Râseră amândoi. ― Încă de pe atunci erai fricos! îl tachină Lucie. Jonathan se prefăcu a nu auzi. ― Nu s-a supărat. I-a spus doar atât mamei: "Bun, ştim deja că nu-l putem face aviator..." Mai târziu, mama spunea că-mi urmărea cu atenţie evoluţia, dar nu l-am mai văzut. ― Ce meserie avea? ― Era savant. Biolog, mi se pare. Jonathan căzu pe gânduri. La urma urmei, nici măcar nu-şi cunoştea binefăcătorul. 4

La 6 km de acolo: BEL-O-KAN, 1 metru înălţime 50 de etaje sub sol 50 de etaje deasupra solului Cel mai mare oraş din regiune Populaţie estimată: 18 milioane de locuitori. Producţie anuală ― 50 litri de mierat de păduche-de-frunză. ― 10 litri de mierat de coşenilă. ― 4 kilograme de ciuperci agaricacee. ― Pietriş expulzat: 1 tonă. ― Kilometri de culoare practicabile: 120 ― Întinderea la suprafaţă: 2m2. O rază de soare a reuşit să pătrundă. Un picior s-a mişcat. Primul gest de la intrarea în hibernare, în urmă cu trei luni. Un alt picior, terminat cu două gheare care se depărtează puţin câte puţin, se deplasează lent înainte. Al treilea picior se întinde şi el. Apoi un torace. Apoi un individ. Apoi doisprezece indivizi. Tremură pentru a-şi ajuta sângele transparent să circule prin reţeaua arterelor. Sângele devine din vâscos fluid, apoi lichid. Treptat, pompa cardiacă se pune din nou în mişcare. Ea împinge lichidul vital până la extremitatea membrelor. Structurile biomecanice se încălzesc. Articulaţiile hipercomplexe pivotează. Peste tot, rotulele cu plăcile lor protectoare se mişcă până la punctul extrem de răsucire. Se ridică. Corpurile lor îşi recapătă răsuflarea. Mişcările sunt descompuse. Dans cu încetinitorul. Se agită uşor, se scutură. Picioarele din faţă se împreunează în faţa gurii de parcă ar vrea să se roage, dar nu, îşi umezesc ghearele pentru a-şi lustrui antenele. 5

Cele douăsprezece creaturi sculate din somn se fricţionează unele pe altele. Apoi încearcă să-şi trezească vecinii. Dar abia au destulă putere pentru a-şi mişca propriile lor corpuri, nu au energie de oferit. Renunţă. Apoi pornesc greoi printre corpurile încremenite ale surorilor lor. Se îndreaptă spre marele Exterior. Organismul lor cu sânge rece trebuie să capteze caloriile soarelui. Înaintează istovite. Fiecare pas e o adevărată durere. Ar dori atât de mult să se culce din nou şi să fie liniştite cum sunt milioane asemenea lor! Dar nu. Ele s-au trezit primele. Acum trebuie să reînsufleţească întreaga cetate. Traversează scoarţa oraşului. Lumina solară le orbeşte, dar contactul cu energia pură este nemaipomenit de reconfortant. Soare, intră în trupurile noastre flămânde Pune în mişcare muşchii care ne dor Şi uneşte-ne gândurile împrăştiate E o veche serenadă a furnicilor roşcate din mileniul o sută. Încă de pe atunci simţeau în creierul lor pornirea de a cânta în momentul primului contact cu căldura. Ajunse afară, încep să se spele metodic. Secretă o salivă albă cu care îşi ung maxilarele şi picioarele. Se perie. E un întreg ceremonial imuabil. Mai întâi ochii. Cele o mie trei sute de mici hublouri care formează fiecare ochi sferic sunt curăţate de praf, umezite, uscate. La fel procedează cu antenele, cu picioarele din spate, cu cele de la mijloc şi cu cele din faţă. Iar la sfârşit, îşi lustruiesc platoşele roşcate până când strălucesc ca nişte picături de foc. Printre cele douăsprezece furnici trezite din somn se află şi un mascul de reproducere. Corpul lui e ceva mai mic 6

decât talia mijlocie a populaţiei belokaniene. Are mandibule înguste şi este programat să trăiască doar câteva luni, în schimb se bucură de avantaje necunoscute celorlalţi din neamul lui. Primul privilegiu al castei sale: fiind sexuat, el are cinci ochi. Doi ochi mari şi globuloşi, care îi conferă o percepţie vizuală amplă de 180 de grade, plus trei oceli mici plasaţi în formă de triunghi pe frunte. Ultimii sunt de fapt nişte captatori de radiaţii infraroşii care îi permit să detecteze de la distanţă orice sursă de căldură, chiar şi atunci când e întuneric beznă. O astfel de caracteristică se dovedeşte cu atât mai preţioasă, cu cât majoritatea locuitorilor din marile cetăţi ale acestei sute de mii de milenii au devenit complet orbi ca urmare a faptului că şi-au petrecut întreaga existenţă sub pământ. Dar nu e singura lui particularitate. El mai are (ca şi femelele) aripi care într-o zi îi vor permite să zboare ca să facă dragoste. Are toracele protejat cu o placă-scut specială, numită mezotonum. Antenele lui sunt mai lungi şi mai sensibile decât antenele celorlalţi locuitori. Acest tânăr mascul reproducător zăboveşte îndelung pe dom, ghiftuindu-se de soare. Apoi, după ce s-a încălzit bine, se întoarce în cetate. Temporar, face parte din casta furnicilor "mesagere termice". Circulă pe culoarele etajului trei de la subsol. Aici, toată lumea încă mai doarme profund. Corpurile îngheţate stau încremenite. Antenele zac în dezordine. Furnicile încă mai visează. Tânărul mascul îşi întinde piciorul spre o lucrătoare pe care vrea să o trezească din somn cu căldura corpului său. Contactul călduţ provoacă un şoc agreabil. 7

După ce apăsă a doua oară pe butonul soneriei, se auzi, în sfârşit, un pas de şoricel. Uşa se deschise, cu un moment de pauză, în care bunica Augusta desfăcu lanţul de siguranţă. De la moartea copiilor, bătrâna trăia retrasă în acest mic apartament de treizeci de metri pătraţi, rememorând întruna vechile amintiri. Desigur că asta nu putea să-i facă bine, dar rămăsese la fel de cumsecade. ― Ştiu că e ridicol, dar pune-ţi tălpicii. Am dat parchetul cu ceară. Jonathan se conformă. Bătrâna o porni repede înaintea lui, conducându-l spre un salon plin de mobile acoperite cu huse. Jonathan se aşeză cu multă grijă pe marginea marii canapele; în ciuda străduinţei sale, plasticul scârţâi. ― Îmi pare tare bine c-ai venit... Poate că n-ai să mă crezi, dar aveam de gând să-ţi dau un telefon. ― Serios? ― Închipuie-ţi că Edmond îmi dăduse ceva pentru tine. O scrisoare. Mi-a spus: "Dacă mor, va trebui să-i dai neapărat această scrisoare lui Jonathan." ― O scrisoare? ― O scrisoare, da, o scrisoare... Mmm, nu mai ştiu unde am pus-o... Stai o clipă... Mi-a dat scrisoarea; îi spun că mă duc s-o pun bine şi o pun într-o cutie. Trebuie să fie într-una din cutiile de tablă din dulapul cel mare. Bătrâna îşi puse în mişcare tălpicii, dar se opri după a treia alunecare. ― Vai, ce proastă sunt! Uite cum te primesc! Bei un ceai de verbină? ― Cu plăcere. Bunica intră în bucătărie şi zdrăngăni cratiţele. ― Spune-mi cum o mai duci, Jonathan! îi strigă ea. 8

― Păi, nu prea grozav. Am fost concediat. Bătrâna îşi scoase la iveală capul de şoricel alb, apoi apăru în întregime, cu un aer grav, înfăşurată într-un şorţ lung de culoare albastră. ― Te-au dat afară? ― Da. ― De ce? ― Ştii, lăcătuşeria e o meserie specială. Societatea noastră, SOS Serrure, funcţionează douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru în toate cartierele din Paris. Numai că de când unul din colegii mei a fost agresat, am refuzat să mă mai deplasez seara în cartierele dubioase. Atunci mi-au făcut vânt. ― Ai făcut foarte bine. Mai bine să fii şomer şi sănătos decât invers. ― Şi pe urmă, nu mă prea înţelegeam cu şeful meu. ― Dar experimentele tale de comunităţi utopice? Pe vremea mea, asta se numea "comunităţile NewAge", se amuză ea, pronunţând "nuiaj". ― Am renunţat după eşecul fermei din Pirinei. Lucie se săturase să tot gătească şi să spele vasele pentru toată lumea. Aveam mulţi paraziţi printre noi. Ne-am certat cu ei. Acum trăiesc numai cu Lucie şi cu Nicolas... Dar tu, bunico, ce mai faci? ― Eu? Exist. E şi asta o ocupaţie care-ţi umple tot timpul. ― Norocoaso! Ai trăit trecerea de la un mileniu la altul... ― Oh! Ştii, ceea ce mă frapează cel mai mult e faptul că nimic nu s-a schimbat. Înainte, când eram tinerică de tot, se spunea că după anul două mii se vor petrece nişte lucruri extraordinare, şi, după cum vezi, nu s-a întâmplat nimic. Şi acum avem bătrâni singuri, şi acum avem şomeri, şi acum maşinile scot fum. Nici măcar ideile n-au evoluat Uită-te şi tu, anul trecut au redescoperit suprarealismul, 9

cu un an înainte rock n roll-ul, iar ziarele anunţă deja, pentru această vară, marea întoarcere la minijupe. Dacă o s-o ţinem tot aşa, în curând vom dezgropa vechile idei de la începutul secolului trecut: comunismul, psihanaliza şi relativitatea... Jonathan zâmbi. ― S-au făcut totuşi şi unele progrese: a crescut durata medie a vieţii omului, după cum au crescut şi numărul divorţurilor, şi nivelul de poluare al aerului, şi lungimea liniilor de metrou... ― Mare scofală. Eu credeam că toţi vom avea avioanele noastre personale şi că vom decola de pe balcon... Ştii, când eram tânără, oamenilor le era frică de războiul atomic. O frică grozavă. Să mori la o sută de ani în vâltoarea unei ciuperci nucleare gigantice, să mori o dată cu planeta... era totuşi o chestie. Aşa, o să mor ca un cartof stricat. Şi nimănui n-o să-i pese. ― Ba nu, bunico, ba nu. Bătrâna îşi şterse fruntea. ― Şi mai e şi cald, mereu mai cald. Pe vremea mea nu era aşa de cald. Aveam ierni adevărate şi veri adevărate. Acum canicula începe din martie. Se întoarse la bucătărie unde se repezi să apuce, cu o dexteritate neobişnuită, toate instrumentele necesare pentru pregătirea unui adevărat ceai de verbină. Aprinse un chibrit şi, după ce auzi şuieratul gazului care trecea prin vechile conducte ale bucătăriei, reveni mult mai destinsă. ― Dar ia spune, probabil că ai venit la mine cu un motiv anume. În zilele noastre nimeni nu-i vizitează pe bătrâni doar aşa... ― Nu fi cinică, bunico. ― Nu sunt cinică, dar ştiu pe ce lume trăiesc, asta e tot. Haide, destul cu fasoanele, spune-mi ce te aduce la mine. 10

― Aş vrea să-mi vorbeşti despre "el". Îmi lasă moştenire apartamentul lui şi eu nici măcar nu-l cunosc. ― Nu ţi-l aminteşti pe Edmond? Cu toate astea îi plăcea tare mult să te învârtească când erai mic. Chiar îmi aduc aminte că odată... ― Da, asta-mi amintesc şi eu. Dar în afară de această anecdotă totul e beznă. Bătrâna se instală într-un fotoliu mare, având grijă să nu şifoneze prea tare husa. ― Edmond este... Hm, era o figură. Unchiul tău mi-a făcut necazuri încă de mic. Nu era floare la ureche să fii mama lui. Uite, de exemplu îşi distrugea sistematic toate jucăriile ca să le demonteze, mai rar ca să le şi monteze la loc. Şi dacă ar fi fost numai jucăriile! Desfăcea totul: ceasul, picupul, periuţa de dinţi electrică. Odată a demontat chiar frigiderul. De parcă ar fi vrut să-i confirme spusele, vechea pendulă din salon începu să bată lugubru. Micul Edmond îi făcuse şi ei zile fripte. ― Şi mai avea o dambla: ascunzătorile. Răsturna casa cu fundul în sus pentru a-şi construi adăposturi. Construise în pod unul din cuverturi şi umbrele, altul, din scaune şi haine de blană, în camera lui. Îi plăcea să stea ascuns în ele, în mijlocul comorilor pe care le îngrămădise înăuntru. Odată m-am uitat şi eu şi am văzut că era plin de perne şi de tot felul de mecanisme pe care le scosese de la aparate. De altfel, arăta destul de confortabil. ― Toţi copiii fac aşa... ― Se poate, numai că la el chestia asta lua proporţii uimitoare. Nu se mai culca în pat, nu mai voia să doarmă decât într-unul din culcuşurile lui. Stătea uneori zile întregi fără să se mişte de-acolo. De parcă hiberna. Mama ta spunea despre el că trebuie să fi fost veveriţă într-o viaţă anterioară. 11

Jonathan zâmbi pentru a o încuraja să continue. ― Într-o zi a vrut să-şi construiască adăpostul între picioarele mesei din salon. Asta a fost picătura de apă care a umplut paharul; bunicul tău s-a înfuriat rău de tot, lucru care i se întâmpla foarte rar. I-a tras o bătaie la fund, i-a distrus toate culcuşurile şi l-a obligat să doarmă în patul lui. Bătrâna suspină. ― Din ziua aceea l-am pierdut definitiv. De parcă am fi rupt cordonul ombilical. Nu mai făceam parte din lumea lui. Dar cred că această experienţă era necesară, trebuia să ştie că universul nu se va pleca veşnic în faţa capriciilor lui. După aceea, crescând, a început să ne facă probleme. Nu suporta şcoala. Îmi vei spune din nou: "Ca toţi copiii". Dar la el aversiunea asta mergea prea departe. Cunoşti mulţi copii care se spânzură la toaletă cu cureaua de la pantaloni pentru că i-a certat învăţătorul? El a făcut asta la şapte ani. L-a dat jos de acolo omul de serviciu. ― Poate că era prea sensibil... ― Sensibil? Aiurea! Un an mai târziu a încercat să-şi înjunghie unul din profesori cu o foarfecă. A ţintit inima. Din fericire, nu a reuşit decât să-i prăpădească tabachera. Bătrâna ridică ochii în tavan. Prin minte îi zburătăceau tot felul de amintiri, ca nişte fulgi de zăpadă. ― După aceea treaba a început să meargă mai bine, pentru că unii profesori reuşeau să-l pasioneze. Avea zece la materiile care îl interesau şi doi la toate celelalte. Nu lua decât doi sau zece. ― Mama îl considera genial. ― Era fascinată pentru că el îi explicase că încerca să dobândească "cunoaşterea absolută". Mama ta, crezând de la vârsta de zece ani în vieţile anterioare, era convinsă că el e o reîncarnare a lui Einstein sau a lui Leonardo da Vinci. ― Pe lângă cea a veveriţei? 12

― De ce nu? "E nevoie de multe vieţi pentru plămădirea unui suflet..." a spus Buddha. ― A făcut teste QI? ― Da. Şi a ieşit tare prost. A fost notat cu douăzeci şi trei de puncte din o suta optzeci, ceea ce se traduce prin "puţin debil". Educatorii credeau că e nebun şi că trebuie internat într-un centru specializat. Totuşi eu ştiam că nu era nebun. Era doar "altfel". Îmi aduc aminte că odată ― nu cred că avea mai mult de unsprezece ani ― mi-a spus că nam să fiu în stare să fac patru triunghiuri echilaterale cu numai şase chibrituri. Să ştii că nu e uşor, stai să încerci ca să vezi... Bătrâna plecă la bucătărie, aruncă o privire spre ceainic şi se întoarse cu şase chibrituri. Jonathan ezită un moment. Lucrul părea realizabil. Aşeză cele şase beţişoare în diferite feluri, dar după câteva minute de încercări trebui să renunţe. ― Care e soluţia? Bunica Augusta se concentră. ― Ei bine, cred că de fapt nu mi-a dezvăluit-o niciodată. Nu-mi amintesc decât de cuvintele pe care mi le-a spus, ca să mă ajute la rezolvare: "Trebuie gândit în mod diferit, nu aşa cum se obişnuieşte, altfel nu ajungi la nimic." Îţi închipui, un mucos de unsprezece ani să debiteze astfel de chestii! Oh! mi se pare că aud fluieratul ceainicului. Probabil că s-a încălzit apa. Bătrâna se întoarse cu două ceşti pline cu un lichid gălbui foarte parfumat. ― Ştii, îmi face plăcere că te văd interesându-te de unchiul tău. În zilele noastre oamenii mor şi nu se mai ştie nici măcar că s-au născut. Jonathan lăsă chibriturile şi sorbi delicat de câteva ori din ceaiul de verbină. ― Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 13

― Nu mai ştiu. După ce şi-a început studiile la universitatea de ştiinţe n-am mai ştiut nimic de el. Am auzit vag de la mama ta că şi-a luat în mod strălucit doctoratul, că a lucrat pentru o societate de produse alimentare, că după aceea a plecat în Africa, apoi că s-a întors şi locuieşte pe strada Sibariţilor, iar de atunci nimeni nu a mai auzit de el până când a murit. ― Cum a murit? ― Ah! nu ştii? O poveste incredibilă. Toate ziarele au scris despre asta. Închipuie-ţi că a fost omorât de nişte viespi. ― De viespi? Cum aşa? ― Hoinărea singur prin pădure. Probabil că a deranjat, fără să vrea, un roi. S-au năpustit asupra lui. "N-am văzut niciodată o persoană cu atâtea înţepături!", ar fi zis medicul legist. A murit cu 0,3 grame de venin la litrul de sânge. Ceva ce nu s-a mai văzut. ― Are un mormânt? ― Nu. Ceruse să fie îngropat în pădure sub un pin. ― N-ai nici o fotografie? ― Ba da, colo, pe perete, deasupra comodei. La dreapta e mama ta, Suzy (ai mai văzut-o aşa tânără?). Iar la stânga e Edmond. Edmond avea un început de chelie, o mustaţă mică şi ascuţită, iar urechile, fără lob, à la Kafka, depăşeau nivelul sprâncenelor. Zâmbea cu maliţie. Un adevărat drăcuşor. Lângă el, Suzy era de o frumuseţe strălucitoare în rochia ei albă. Se măritase cu câţiva ani mai târziu, dar ţinuse săşi păstreze numele de Wells. De parcă n-ar fi dorit ca bărbatul ei să-şi lase urma numelui asupra progeniturii sale. Uitându-se mai de aproape, Jonathan băgă de seamă că Edmond ţinea două degete ridicate deasupra capului surorii sale. 14

― Era tare poznaş, nu? Augusta nu răspunse. Un văl de tristeţe îi înceţoşase privirea când revăzuse chipul radios al fiicei sale. Suzy murise cu şase ani în urmă. Un camion de cincisprezece tone condus de un şofer beat îi împinsese maşina într-o râpă. Agonia durase două zile. Dorise să-l vadă pe Edmond, dar Edmond nu venise. Şi de data asta era plecat... ― Mai cunoşti pe cineva care ar putea să-mi vorbească de Edmond? ― Mmm... Avea un prieten din copilărie cu care se întâlnea deseori. Fuseseră colegi şi la universitate. Jason Bragel. Cred că încă mai am numărul lui de telefon. Augusta îşi consultă rapid ordinatorul şi îi dădu lui Jonathan adresa acestui prieten. Îşi privi cu dragoste nepotul. Era ultimul supravieţuitor al familiei Wells. Un băiat de treabă. ― Haide, bea-ţi ceaiul, o să se răcească. Am şi prăjiturele, dacă vrei. Le fac chiar eu, cu ouă de prepeliţă. ― Nu, mulţumesc, trebuie să plec. Treci într-o zi pe la noi, am terminat cu aranjatul noului apartament. ― Bine, dar aşteaptă, nu pleca fără scrisoare. După ce scotoci cu îndârjire în dulapul cel mare şi prin cutiile de tablă, bătrâna găsi în sfârşit un plic alb pe care fusese trecut cu un scris febril: "Pentru Jonathan Wells." Deschizătura plicului era protejată cu mai multe straturi de bandă adezivă pentru a evita orice intervenţie nedorită. Jonathan rupse cu grijă plicul la un capăt. Din el căzu o foaie ruptă dintr-un carnet de şcolar. Citi cele câteva cuvinte scrise pe hârtia mototolită: "SĂ NU COBORI NICIODATĂ ÎN PIVNIŢĂ!"

15

Furnica tremură uşor din antene. E ca o maşină pe care ai lăsat-o multă vreme sub zăpadă şi pe care te străduieşti s-o faci să pornească. Masculul insistă. O fricţionează. O unge cu salivă caldă. Trăieşte. Gata, motorul se pune din nou în mişcare. Perioada a trecut. Totul reîncepe de parcă această "moarte scurtă" nici n-ar fi fost. Masculul o freacă din nou pentru a-i transmite calorii. Acum ea se simte bine. În timp ce el îşi continuă strădaniile, furnica îşi îndreaptă antenele în direcţia lui. Îl gâdilă uşor. Vrea să ştie cine e. Îi atinge primul segment pornind de la cap şi îi citeşte vârsta: o sută şaizeci şi trei de zile. Al doilea segment o ajută pe lucrătoarea oarbă să-i repereze casta: mascul reproducător. Al treilea îi dezvăluie specia şi cetatea: furnică roşcată de pădure provenind din oraşul-mama Belo-kan. Pe segmentul al patrulea descoperă numărul pe care-l avea în seria lui de ouă depuse şi care îi serveşte ca denumire: este al 327-lea mascul ouat de la începutul toamnei. Furnica îşi opreşte aici descifrarea olfactivă. Celelalte segmente nu sunt emiţătoare. Al cincilea segment serveşte la recepţionarea moleculelor-urme. Al şaselea e folosit pentru dialogurile simple. Al şaptelea permite dialogurile complexe de tip sexual. Al optulea este destinat comunicărilor cu matca. În sfârşit, ultimele trei au rolul unor mici ciomege. Gata, a pipăit toate cele unsprezece segmente ale celei de a doua jumătăţi a antenei. Dar nu are ce să-i spună masculului. Aşa că se îndepărtează şi se duce să se încălzească şi ea pe acoperişul Cetăţii. El îi urmează exemplul. S-a sfârşit cu munca de mesager termic, încep activităţile de refacere! Masculul 327 ajunge sus în vârf şi cercetează 16

stricăciunile. Cetatea este construită în formă de con, pentru a suferi cât mai puţin de pe urma intemperiilor, totuşi iarna a fost distrugătoare. Vântul, zăpada şi grindina au smuls primul strat de crenguţe. Găinaţul păsărilor a astupat unele ieşiri. Trebuie să se apuce repede de treabă. 327 se repede spre o pată mare de culoare galbenă şi smulge cu mandibulele materia tare şi fetidă. De cealaltă parte se întrezăreşte deja silueta unei insecte care sapă din interior. Vizorul se întunecase. Cineva îl privea prin uşă. ― Cine e? ― Domnul Gougne... Pentru legatul cărţii. Uşa se întredeschise. Numitul Gougne îşi coborî privirea spre un băieţel blond, de vreo zece ani, apoi şi mai jos, spre un câine micuţ care, scoţând nasul printre picioarele copilului, începu să mârâie. ― Tata nu e acasă! ― Eşti sigur? Profesorul Wells trebuia să treacă pe la mine şi... ― Profesorul Wells este unchiul meu. Dar a murit. Nicolas vru să închidă uşa, dar omul puse piciorul în deschizătură, insistând. ― Sincere condoleanţe. Dar eşti sigur că n-a lăsat un fel de mapă mare plină cu hârtii? Sunt legător de cărţi. M-a plătit dinainte ca să-i leg notele de lucru într-o copertă de piele. Cred că voia să facă o enciclopedie. Trebuia să treacă pe la mine şi n-am mai avut nici o veste de la el de multă vreme... ― V-am spus că a murit. Omul îşi împinse şi mai mult piciorul înainte, forţând uşa cu genunchiul de parcă ar fi vrut să intre dând brânci băiatului. Miniatura de câine începu să latre furios. Omul 17

încremeni pe loc. ― Înţelegi, aş fi tare stingherit dacă nu mi-aş putea ţine promisiunea, chiar şi cu titlu postum. Te rog, verifică. Trebuie să fie neapărat undeva un registru mare roşu. ― O enciclopedie, ziceţi? ― Da, el numea acest ansamblu "Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute", dar m-ar surprinde să fi scris aşa pe copertă... ― Dacă ar fi fost la noi am fi găsit-o deja. ― Scuză-mă că insist, dar... Canişul pitic reîncepu să vocifereze. Omul se trase puţintel înapoi, suficient ca băiatul să-i trântească uşa în nas. Acum, întreaga Cetate s-a trezit. Culoarele sunt pline de furnici mesagere-termice care îşi dau toată osteneala să încălzească Roiul. Totuşi, la unele intersecţii au mai rămas trupuri inerte. Zadarnic le scutură mesagerele, zadarnic le lovesc: nu mişcă. Şi nici nu se vor mai mişca. Sunt moarte. Pentru ele, hibernarea a fost fatală. Nu oricine poate sta trei luni cu o activitate cardiacă practic inexistentă. N-au suferit. Au trecut din somn în moarte brusc, cât i-ar trebui unei pale de vânt să învăluie Cetatea. Cadavrele sunt scoase afară şi aruncate la groapa de gunoi. Cetatea se debarasează astfel, în fiecare dimineaţă, de celulele ei moarte, ca şi de celelalte mizerii. După curăţarea drumurilor de impurităţi, oraşul insectelor începe să palpite. Picioarele mişună peste tot. Maxilarele sapă. Antenele zvâcnesc de informaţii. Totul se reia ca înainte. Ca înainte de anestezia iernii.

18

În timp ce masculul 327 transportă o crenguţă cam de şaizeci de ori mai grea decât el, o războinică în vârstă de peste cinci sute de zile se apropie de el. Îi pipăie ţeasta cu segmentele-ciomege pentru a-i atrage atenţia. Masculul înalţă capul. Ea îşi lipeşte antenele de ale lui. Războinica vrea ca el să-şi lase munca de refacere a acoperişului pentru a pleca împreună cu un grup de furnici într-o expediţie de vânătoare. El îi atinge gura şi ochii. Ce expediţie de vânătoare? Ea îi dă să adulmece o bucată de carne destul de uscată, ascunsă într-o cută a articulaţiei toracelui. Se pare că a fost găsită, exact înainte de începerea iernii, în regiunea vestică, la un unghi de 23 de grade faţă de soarele amiezii. El gustă. E, cu siguranţă, carne de coleopteră. Mai exact, de crisomelă. Ciudat. În mod normal, coleopterele sunt încă în hibernare. După cum ştie toată lumea, furnicile roşcate se trezesc când aerul atinge temperatura de 12 grade, termitele la 13 grade, muştele la 14 grade iar coleopterele la 15 grade. Bătrâna războinică nu se dă bătută în faţa acestui argument. Ea îi spune că bucata de carne provine dintr-o regiune deosebită, încălzită artificial de un izvor subteran. Acolo nu există iarnă. E un microclimat unde s-au dezvoltat o faună şi o floră specifice. Şi apoi, Roiului îi e totdeauna foarte foame când se trezeşte. Are urgentă nevoie de proteine pentru a se pune din nou în mişcare. Căldura nu e suficientă. El acceptă. Expediţia e formată din douăzeci şi opt de furnici din casta războinică. Cele mai multe sunt, precum cea care îl 19

solicitase pe mascul, bătrâne asexuate. Masculul 327, singurul care face parte din casta sexuaţilor, îşi scrutează de la distanţă însoţitoarele prin mozaicul ochilor săi. Cu miile lor de faţete, furnicile nu percep aceeaşi imagine repetată de mii de ori, ci mai curând o imagine văzută ca printr-un grilaj. Acestor insecte le este greu să distingă detaliile. În schimb sesizează cele mai mici mişcări. Exploratoarele din această expediţie par, toate, deprinse cu călătoriile îndepărtate. Abdomenele lor grele sunt pline de acizi. Capetele le sunt prevăzute cu armele cele mai puternice. Platoşele poartă urmele numeroaselor lovituri de mandibulă primite în lupte. Merg drept înainte de câteva ore. Trec pe lângă mai multe oraşe ale Federaţiei, care se înalţă spre cer sau la adăpostul copacilor. Oraşele-fiice ale dinastiei Ni: Yodu-lubaikan (cel mai mare producător de cereale); Giu-li-aikan (ale cărui legiuni ucigaşe au învins în urmă cu doi ani o coaliţie a termitelor din sud); kedi-bei-nakan (celebru pentru laboratoarele sale chimice, capabile să producă acizi de luptă hiperconcentraţi); Li-viu-kan (al cărui alcool de coşenilă are un gust de răşină foarte solicitat). Căci furnicile roşcate se organizează nu numai în cetăţi, ci şi în coaliţii de cetăţi. Unirea face puterea. În Jura s-au putut vedea federaţii de furnici roşcate formate din 15 000 de furnicare, ocupând o suprafaţă de 80 de hectare şi având o populaţie totală de peste 200 de milioane de indivizi. Bel-o-kan nu a ajuns încă la o asemenea dezvoltare. Ea este o federaţie tânără, a cărei dinastie originară a fost întemeiată în urmă cu cinci mii de ani. Mitologia locală spune că o fiică rătăcită din cauza unei furtuni cumplite ar fi eşuat demult pe aceste locuri. Fiindu-i cu neputinţă să mai ajungă la propria ei federaţie, aceasta ar fi creat Bel-o20

kan, iar din Bel-o-kan ar fi luat naştere Federaţia şi sutele de generaţii de regine Ni din care este formată. Prima regină se numea Belo-kiu-kiuni. Ceea ce înseamnă "furnica rătăcită". Dar toate reginele care au ocupat cuibul central şi-au luat acest nume. Deocamdată, Bel-o-kan e alcătuită doar dintr-o mare cetate centrală şi 64 de cetăţi-fiice, răspândite la periferia ei, dar se impune deja ca cea mai mare forţă politică din această parte a pădurii de la Fontainebleau. După ce au trecut de cetăţile aliate, şi mai ales de Lachola-kan, cetatea belokaniană situată cel mai la vest, exploratorii ajung în faţa unor mici muşuroaie: cuiburile de vară sau "posturile avansate". Deocamdată sunt goale. Dar 327 ştie că în curând, odată cu începerea vânătorilor şi războaielor, ele se vor umple de luptătoare. Trupa îşi continuă drumul în linie dreaptă. Străbat o pajişte de culoare turcoaz şi coboară o colină mărginită de scaieţi. Părăsesc zona teritoriilor de vânătoare. În depărtare, către nord, se zăreşte deja cetatea duşmană Shigae-pou. Dar locuitorii ei probabil că încă mai dorm la această oră. Merg mai departe. Cele mai multe animale din jurul lor sunt cufundate încă în mrejele somnului hibernal. Ici-colo, câteva mai vrednice îşi scot capul din vizuină. Dar se ascund înfricoşate de îndată ce văd armurile roşcate. Furnicile nu sunt prea prietenoase. Mai ales când înaintează aşa, înarmate până-n antene. Acum, exploratorii au ajuns la limită teritoriului cunoscut. Cetăţile lor au rămas în urmă. La orizont nu se mai zăreşte nici un post avansat. Nici cea mai mică potecă săpată de picioarele ascuţite. Abia câteva urme infime ale unei vechi cărărui parfumate care arată că belokanienele au trecut cândva pe-acolo. Ezită. Frunzişul din faţa lor nu e trecut pe nici o hartă 21

olfactivă. El formează un acoperiş întunecat prin care lumina nu mai pătrunde. Această masă vegetală prin care se fac simţite prezenţe animale pare că vrea să le înghită. Cum să le spună să nu se ducă acolo? Îşi scoase haina şi-şi sărută nevasta şi băiatul. ― Aţi terminat cu despachetatul? ― Da, tată. ― Bine. Apropo, aţi văzut uşa din fundul bucătăriei? ― Tocmai voiam să-ţi vorbesc despre ea, zise Lucie, trebuie să fie acolo o pivniţă. Am încercat s-o deschid dar este încuiată. Are o crăpătură mare. După cât se poate vedea prin ea, pare o pivniţă destul de adâncă. Va trebui să forţezi broasca. Măcar la atâta lucru să fie bun un bărbat lăcătuş. Lucie zâmbi şi veni să se ghemuiască în braţele lui. Ea şi Jonathan erau împreună de treisprezece ani. Se întâlniseră în metrou. Într-o zi, un derbedeu care nu avea ce face aruncase o bombă lacrimogenă într-un vagon. Toţi pasagerii ajunseseră imediat la podea, plângând şi tuşind de mama focului. Lucie şi Jonathan căzuseră unul peste celalalt. După ce-şi reveniseră din accesul de tuse şi din lăcrimat, Jonathan îi propusese s-o conducă până acasă. Apoi o invitase într-una din primele lui comunităţi utopice: o locuinţă destinată demolării, la Paris, pe lângă Gara de Nord. După trei luni, luau hotărârea să se căsătorească. ― Nu. ― Cum adică, nu? ― Nu, nu vom forţa broasca şi nu ne vom folosi de această pivniţă. Nu mai vorbim despre ea, nu ne mai apropiem de ea, şi mai ales trebuie să ne iasă din cap deschiderea ei. ― Glumeşti? Fii mai explicit! 22

Jonathan nu se gândise să-şi întocmească un raţionament logic pentru interzicerea accesului în pivniţă. Fără să vrea, provocase contrariul a ceea ce dorea. Nevasta şi fiul lui erau acum teribili de curioşi. Ce putea să facă? Să le explice că asupra unchiului binefăcător plana un mister şi că el însuşi ţinuse să-i avertizeze că era periculos să coboare în pivniţă? Nu era o explicaţie. Era, în cel mai bun caz, o superstiţie. Oamenilor le place logica, aşa că Lucie şi Nicolas n-ar fi înghiţit asta pentru nimic în lume. ― Notarul mi-a atras atenţia, bolborosi el. ― În ce privinţă? ― Această pivniţă e năpădită de şobolani. ― Ptiu! Şobolani? Dar cu siguranţă că vor trece prin crăpătură, protestă băiatul. ― Nu vă faceţi griji, vom astupa totul. Jonathan era mulţumit de efectul pe care-l produsese. Noroc că îi trecuse prin minte ideea cu şobolanii. ― Bun, atunci ne-am înţeles, nimeni nu se apropie de pivniţă, da? Jonathan se îndreptă spre baie. Lucie veni imediat după el. ― Ai fost la bunica ta? ― Exact. ― Şi asta ţi-a luat toată dimineaţa? ― Întocmai. ― Doar n-o să-ţi pierzi timpul în felul ăsta! Îţi aminteşti ce le spuneai celorlalţi la ferma din Pirinei: "Lenea e mama tuturor viciilor." Trebuie să găseşti de lucru în altă parte. Banii se-mpuţinează! ― Tocmai am moştenit un apartament de două sute de metri pătraţi într-un cartier select, lângă pădure, şi tu-mi spui să-mi găsesc de lucru. Chiar nu ştii să te bucuri de clipa de faţă? 23

Vru s-o ia în braţe dar ea se trase înapoi. ― Ba da, ştiu. Dar ştiu să mă gândesc şi la viitor. Eu nam nici o situaţie, tu eşti şomer, cum vom trăi peste un an? ― Mai avem rezerve. ― Nu te prosti! Avem cu ce s-o ducem câteva luni, şi pe urmă... Îşi puse pumnişorii în şolduri şi-şi umflă pieptul. ― Ascultă Jonathan, ţi-ai pierdut slujba pentru că nu voiai să te duci seara în cartierele primejdioase. Bine, te înţeleg, dar nu se poate să nu găseşti altceva! ― Sigur că am sa caut de lucru, lasă-mă doar să răsuflu puţin. Îţi promit că după aceea, să zicem peste o lună, consult mica publicitate. Îşi făcu apariţia un cap blond, urmat în curând de o blăniţă cu labe. Nicolas şi Ouarzazate. ― Tată, mai adineauri venise un domn ca să lege o carte. ― O carte? Ce carte? ― Nu ştiu. Vorbea de o mare enciclopedie scrisă de unchiul Edmond. ― Ei, drăcie... A intrat? Aţi găsit-o? ― Nu, nu mi-a plăcut de el, şi cum tot nu era nici o carte... ― Bravo, fiule, ai făcut foarte bine. Această veste îl surprinse pe Jonathan, apoi îi stârni curiozitatea. Scotoci prin tot subsolul, dar zadarnic. După aceea rămase un timp în bucătărie, inspectând uşa interzisă, broasca ei mare şi crăpătura. Ce mister sălăşuia dincolo de ea? Trebuie să pătrundă în acest hăţiş. Una dintre cele mai bătrâne exploratoare lansează o sugestie: să se aşeze în formaţia "şarpe cu cap mare", 24

modul cel mai bun de a înainta pe un teren neospitalier. Consens imediat, toate au avut aceeaşi idee în acelaşi moment. În faţă, cinci cercetaşe plasate în formă de triunghi inversat constituie ochii trupei. Cu paşi mici şi bine cumpăniţi, ele pipăie solul, adulmecă aerul, inspectează muşchiul. Dacă totul e în regulă, lansează un mesaj olfactiv care înseamnă: "Nimic în faţă!" După aceea se aşază la coada şirului pentru a fi înlocuite de indivizi "noi". Acest sistem de rotaţie transformă grupul într-un soi de animal lung al cărui "nas" e în permanenţă hipersensibil. Mesajul "Nimic în faţă!" răsună clar de vreo douăzeci de ori. A douăzeci şi una oara, e întrerupt de un "hâc" dezgustător. Una din cercetaşe s-a apropiat în mod imprudent de o plantă carnivoră. O dionee. Furnica a fost atrasă de parfumul ei ameţitor şi şi-a prins picioarele în clei. E pierdută. Contactul cu perişorii declanşează mecanismul capcanei organice. Cele două frunze mari, articulate, se închid inexorabil. Franjurile lungi servesc drept dinţi. Se îmbină, transformându-se în gratii solide. Când victima e complet strivită, fiara vegetală îşi secretă enzimele vorace, capabile să digere cele mai dure carapace. Furnica se topeşte. Tot corpul se transformă într-o sevă efervescentă. Lansează un abur de disperare. Dar nu mai poate fi ajutată cu nimic. Este unul din incidentele obişnuite în orice expediţie îndepărtată. Nu le mai rămâne decât să semnaleze "Atenţie, pericol în vecinătatea capcanei naturale. Furnicile îşi reiau drumul pe poteca mirositoare, uitând incidentul. Feromonii-pistă le indică direcţia. Traversează hăţişul şi-şi continuă calea spre vest. Mereu la un unghi de 23 de grade faţă de razele soarelui. Abia dacă se odihnesc, atunci când timpul e prea rece sau prea cald. Trebuie să se 25

mişte repede, altfel se vor întoarce în plin război. Se mai întâmplase ca exploratoarele să constate la întoarcere că cetatea lor era încercuită de trupe inamice. Şi forţarea încercuirii nu era niciodată o treabă uşoară. În sfârşit, găsesc feromonul-pistă care indică intrarea în grotă. Solul emană căldură. Furnicile se afundă în adâncurile pământului stâncos. Cu cât coboară mai mult, cu atât mai puternic percep susurul unei ape. Este izvorul de apă caldă. Scoate aburi degajând un miros puternic de sulf. Furnicile se adapă. La un moment dat reperează un animal ciudat: ai zice că e o bilă cu picioare. E de fapt un gândac de bălegar. Împinge o sferă de balegă şi nisip în interiorul căreia şi-a închis ouăle. Precum Atlas, cel din legendă, îşi poartă globul. Când drumul e în pantă, sfera se rostogoleşte singură şi el vine după ea. Când panta îi e potrivnică se opinteşte, alunecă şi deseori trebuie să coboare iar în vale după sferă. E un animal care trăieşte mai ales în zonele calde... Belokanienele îl lasă să treacă. Oricum, carnea lui nu e prea bună, iar carapacea îl face greu de transportat. O siluetă neagră ţâşneşte în stânga lor şi se ascunde într-o scobitură a stâncii. O urechelniţă. Asta, în schimb, e delicioasă. Cea mai bătrână exploratoare este cea mai rapidă. Îşi basculează abdomenul sub gât, se plasează în poziţie de tir echilibrându-se cu picioarele din spate, ocheşte din instinct şi trimite de foarte departe o picătură de acid formic. Lichidul coroziv cu o concentraţie de peste patruzeci la sută despică aerul. Ţinta a fost atinsă. Urechelniţa e fulgerată în plină goană. Acidul cu o concentraţie de patruzeci de grade nu e un fleac. Înţeapă şi când are doar patruzeci la mie, aşa că la patruzeci la sută 26

treaba se-mpute! Insecta se prăbuşeşte, şi toate se reped să-i devoreze carnea arsă. Exploratoarele de astă-toamnă au lăsat feromoni buni. Zona pare bogată în vânat. Expediţia va fi rodnică. Furnicile coboară într-un puţ artezian şi terorizează tot soiul de specii subterane până atunci necunoscute. Un liliac încearcă să pună capăt vizitei lor, dar ele îl gonesc învăluindu-l într-un nor de acid formic. În zilele următoare continuă cercetarea grotei calde, adunând rămăşiţele unor mici animale albe şi bucăţele de ciuperci de un verde deschis. Cu glandele anale împrăştie noi feromoni-pistă, care le vor permite suratelor lor să vină să vâneze aici fără probleme. Misiunea a reuşit. Teritoriul şi-a întins un braţ până aici, trecând de hăţişul de la vest. Încărcate cu de-ale gurii, înainte de a porni pe drumul de întoarcere, furnicile instalează drapelul chimic federal. Parfumul lui flutură în aer: "BEL-O-KAN!" ― Vreţi să repetaţi? ― Wells, sunt nepotul lui Edmond Wells. Uşa se deschide lăsând să apară un tip înalt de aproape doi metri. ― Domnul Jason Bragel?... Scuzaţi-mă că vă deranjez, dar aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră despre unchiul meu. Nu l-am cunoscut iar bunica mi-a spus că eraţi prietenul lui cel mai bun. ― Hai, intră... Ce vrei să ştii despre Edmond? ― Totul. Nu l-am cunoscut şi regret... ― Mmmm. Înţeleg. Oricum, Edmond era dintre aceia care sunt adevărate mistere vii. ― Îl cunoşteaţi bine? ― Cine poate pretinde să cunoască pe altcineva? Să 27

zicem că persoanele noastre mergeau adesea umăr la umăr şi că nici el, nici eu nu aveam nimic împotrivă. ― Cum v-aţi întâlnit? ― La Facultatea de biologie. Eu mă omoram cu plantele, el cu bacteriile. ― Alte două lumi paralele. ― Da, numai că a mea e mult mai sălbatică, preciză Jason Bragel arătând spre talmeş-balmeşul de plante verzi care îi invadau sufrageria. Le vezi? Toate sunt rivale, gata să se ucidă unele pe altele pentru o rază de lumină sau pentru o picătură de apă. De îndată ce o frunză se află la umbră, planta o abandonează şi frunzele vecine cresc mult mai mari. Lumea vegetalelor este într-adevăr o lume care nu cunoaşte mila... ― Dar bacteriile lui Edmond? ― El însuşi declara că nu făcea decât să-şi studieze strămoşii. Să zicem că-şi lua arborele genealogic mai de departe decât ar fi fost normal... ― De ce bacteriile? De ce nu maimuţele sau peştii? ― Voia să înţeleagă celula în stadiul ei cel mai primitiv. Omul nefiind pentru el decât un conglomerat de celule, trebuia să înţeleagă temeinic "psihologia" unei celule pentru a deduce funcţionarea ansamblului. "O problemă mare şi complexa nu este în realitate decât o înmănunchere de probleme mici şi simple." A luat această maximă în sensul strict al cuvintelor. ― Nu a studiat decât bacteriile? ― Nu, nu. Era un soi de mistic, un adevărat generalist, ar fi vrut să ştie totul. Mai avea şi ciudăţeniile lui... de exemplu, voia să-şi controleze bătăile inimii. ― Dar e cu neputinţă! ― S-ar părea că unii yoghini hinduşi şi tibetani realizează această performanţă. ― Şi la ce serveşte asta? 28

― Nu ştiu... El dorea să reuşească pentru a se putea sinucide oprindu-şi singur bătăile inimii. Credea că astfel va fi în măsură să iasă din joc în orice moment. ― Pentru ce? ― Poate că îi era frică de durerile inerente bătrâneţii. ― Hm... Şi ce-a făcut după ce şi-a dat doctoratul în biologie? ― A lucrat în sectorul particular, la o societate care producea bacterii vii pentru iaurturi. "Sweetmilk Corporation". I-a mers bine acolo. A descoperit o bacterie capabilă să creeze nu numai un gust, ci şi un parfum! A obţinut atunci premiul pentru cea mai bună invenţie a anului 1963... ― Şi pe urmă? ― Pe urmă s-a însurat cu o chinezoaică. Ling-mi. O fată dulce, veselă. Reuşise să-i schimbe firea ursuză. Era foarte îndrăgostit. Din acel moment l-am văzut mai rar. Normal. ― Am auzit că a plecat în Africa. ― Da, dar după aceea. ― După ce? ― După dramă. Ling-mi avea leucemie. Cancerul sângelui, o boală care nu iartă. În trei luni a murit. Sărmanul... El, care declara pe faţă că celulele erau pasionante iar oamenii neglijabili... Lecţia a fost dură. Şi na putut face nimic. Concomitent cu acest dezastru s-a certat şi cu colegii de la "Sweetmilk Corporation". Şi-a părăsit munca şi a rămas închis în apartamentul lui. Lingmi îi redase încrederea în oameni, pierderea ei l-a făcut să recadă şi mai rău în mizantropie. ― A plecat în Africa s-o uite pe Ling-mi? ― Poate. În orice caz, a dorit mai mult să-şi cicatrizeze rana consacrându-se cu disperare muncii sale de biolog. Probabil că a găsit o altă temă de studiu pasionantă. Nu ştiu exact ce anume, dar nu mai era vorba despre bacterii. 29

S-a instalat în Africa pentru că probabil această temă de lucru putea fi tratată mai uşor acolo. Mi-a trimis o ilustrată în care-mi scria doar că e cu o echipă de la CNCS şi că muncea împreună cu un oarecare profesor Rosenfeld. Un domn pe care nu-l cunosc. ― Dar mai târziu l-aţi revăzut pe Edmond? ― Da, o dată, întâmplător, pe Champs-Elysées. Am stat puţin de vorbă. Era limpede că îşi recăpătase gustul pentru viaţă. Dar a fost foarte evaziv şi a ocolit toate întrebările legate de profesie. ― Se pare că scria şi o enciclopedie. ― Asta e ceva mai vechi. Era marea lui chestie. Să-şi adune toate cunoştinţele într-o lucrare. ― Aţi văzut-o cumva? ― Nu. Şi nu cred că a arătat-o vreodată cuiva. După cum îl cunosc pe Edmond, probabil că a ascuns-o în Alaska şi a pus de pază lângă ea un balaur care scuipă flăcări. "Mare vrăjitor", asta era una din faţetele lui. Jonathan se pregătea să-şi ia rămas bun. ― Ah! încă o întrebare. Ştiţi cum să formaţi patru triunghiuri echilaterale din şase chibrituri? ― Evident. Era testul lui de inteligenţă preferat. ― Atunci care e soluţia? Jason izbucni în râs. ― Asta, poţi fi sigur că n-am să ţi-o spun! Cum zicea Edmond: "Fiecare trebuie să-şi găsească singur calea." Şi vei vedea, satisfacţia descoperirii e de zece ori mai mare. Cu toată carnea aceea în spinare, drumul la întoarcere pare mai lung. Trupa înaintează voiniceşte pentru a nu fi surprinsă de frigul nopţii. Furnicile sunt capabile să lucreze douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, din martie până în noiembrie, 30

fără odihnă. Cu toate astea, fiecare scădere a temperaturii le adoarme. De aceea, rare sunt cazurile când o expediţie durează mai mult de o zi. Cetatea furnicilor roşcate studiase multă vreme această problemă. Era important să-şi extindă teritoriile de vânătoare şi să cunoască ţări îndepărtate, unde cresc altfel de plante şi unde trăiesc alte animale cu alte obiceiuri. În mileniul opt sute cincizeci, Bi-stin-ga, o regină roşcată din dinastia Ga (dinastie din est, dispărută de o sută de mii de ani), avusese ambiţia nebunească de a cunoaşte "marginile" lumii. Trimisese sute de expediţii în cele patru puncte cardinale. Nici una nu se mai întorsese. Actuala regină, Belo-kiu-kiuni, nu era chiar atât de lacomă. Curiozitatea ei se limita la descoperirea acelor mici coleoptere aurii care seamănă cu nişte pietre preţioase (şi care se găsesc în sudul extrem), sau la contemplarea plantelor carnivore care i se aduceau uneori vii, cu rădăcini cu tot, şi pe care spera că într-o zi va reuşi să le domesticească. Belo-kiu-kiuni ştia că cel mai bun procedeu de a cunoaşte noi teritorii era mărirea constantă a Federaţiei. Cât mai multe expediţii până hăt departe, cât mai multe cetăţi-fiice, cât mai multe posturi avansate şi un război necruţător împotriva tuturor celor care ar avea pretenţia să împiedice această înaintare. Fireşte, cucerirea capătului lumii va fi o acţiune de durată, dar această politică a paşilor mici şi înverşunaţi se potrivea perfect cu filozofia generală a furnicilor. "Încet, dar mereu înainte." Federaţia Bel-o-kan cuprindea pentru moment 64 de cetăţi-fiice. 64 de cetăţi cu acelaşi miros. 64 de cetăţi legate între ele printr-o reţea de 125 de km de piste săpate şi de 780 km de piste odorante. 64 de cetăţi solidare în timpul 31

bătăliilor ca şi în perioadele de foamete. Conceptul de federaţie de cetăţi permitea unor oraşe să se specializeze. Iar Belo-kiu-kiuni visa chiar la ziua când o cetate s-ar fi ocupat numai cu prelucrarea cerealelor, alta numai cu aprovizionarea cu carne, a treia numai cu războiul. Dar încă nu ajunseseră până acolo. În orice caz, era un concept care se potrivea bine cu un alt principiu al filozofiei globale a furnicilor: "Viitorul aparţine specialiştilor." Exploratoarele sunt încă departe de posturile avansate. Grăbesc pasul. Când trec din nou pe lângă planta carnivoră, o luptătoare propune ca aceasta să fie scoasă din rădăcini pentru a-i fi dusă reginei Belo-kiu-kiuni. Forumul antenelor. Furnicile discută emiţând şi recepţionând minuscule molecule volatile şi odorante. Feromoni. Nişte hormoni care reuşesc să iasă din corpul lor. Ne-am putea închipui fiecare din aceste molecule ca pe un borcan în care fiecare peşte ar fi un cuvânt. Datorită feromonilor, furnicile întreţin dialoguri ale căror nuanţe sunt practic infinite. După nervozitatea cu care se mişcă antenele, dezbaterea pare animată. E prea incomod. Mama nu cunoaşte acest gen de plantă. Riscăm să avem pierderi şi asta va însemna mai puţine braţe pentru a transporta prada. După ce vom domestici plantele carnivore, ele vor fi pentru noi adevărate arme, cu care vom putea susţine fronturi întregi doar plantându-le aliniate. Suntem obosite, vine noaptea. Hotărăsc să renunţe, ocolesc planta şi-şi continuă drumul. Pe când grupul se apropie de un boschet înflorit, masculul 327, aflat în spate, reperează o părăluţă roşie. Nu a mai văzut până acum un astfel de specimen. Nu are nici 32

o ezitare. Nu am luat dioneea, dar o vom duce pe asta. Rămâne puţin în urmă şi taie cu precauţie tija florii. Clic! Apoi, ţinându-şi strâns descoperirea, dă fuga să prindă din urmă trupa. Trupa însă nu mai există. Expediţia numărul unu a noului an este, fireşte, în faţa lui, dar în ce stare... Şoc emoţional. Stres. Picioarele lui 327 încep să tremure. Toate războinicele zac moarte. Oare ce s-o fi întâmplat? Atacul trebuie să fi fost fulgerător. Nici măcar nu avuseseră timp să se aşeze în poziţie de luptă; şi acum sunt tot în formaţie "şarpe cu cap mare". Inspectează corpurile. Nu s-a tras nici un jet de acid. Furnicile roşcate nici măcar n-au avut timp să-şi elibereze feromonii de alarmă. Masculul 327 continuă ancheta. Cercetează antenele unei luptătoare. Contact olfactiv. Nici o imagine chimică nu a fost înregistrată. Mergeau şi dintr-o dată totul s-a întrerupt brusc. Trebuie să înţeleagă, trebuie să înţeleagă. Există neapărat o explicaţie. Mai întâi să-şi cureţe aparatul senzorial. Cu ajutorul celor două gheare curbate ale piciorului din faţă îşi răzuie tijele frontale, ştergând spuma acidă produsă de începutul de stres. Le îndoaie spre gură şi le linge. După aceea le usucă pe micul pinten perie, subtil plasat de natură în partea de sus a celui de al treilea cot. Apoi îşi coboară antenele curate până în dreptul ochilor şi le activează uşurel la 300 de vibraţii pe secundă. Nimic. Accelerează mişcarea: 500, 1000, 2 000, 5 000, 8 000 de vibraţii pe secundă. A ajuns la două treimi din puterea lui receptoare. Instantaneu, captează cele mai infime efluvii care 33

plutesc în jur: vapori de rouă, polen, spori şi o aromă slabă, cunoscută, dar pe care nu o poate identifica. Accelerează şi mai mult. Putere maximă: 12 000 de vibraţii pe secundă. Învârtindu-se în toate sensurile, antenele lui stârnesc mici curenţi de aer care aspiră şi aduc spre el toate pulberile. Gata: a identificat acel parfum uşor. Este mirosul lăsat de agresoare. Da, nu pot fi decât ele, vecinele necruţătoare din nord, care le provocaseră atâtea necazuri şi anul trecut. Sunt furnicile pitice din Shi-gae-pou... Prin urmare se treziseră şi ele. Probabil că organizaseră o ambuscadă şi utilizaseră o nouă armă fulgerătoare. Nu mai are nici o secundă de pierdut, trebuie să alarmeze toată Federaţia. "- Toţi au fost ucişi cu o armă laser de mare amplitudine, şefule. ― O rază laser? ― Da, o armă nouă capabilă să topească la distanţă navele noastre cele mai mari. Şefule... ― Crezi că... ― Da, şefule, numai venusienii au putut să facă asta. E mâna lor. ― În cazul acesta, represaliile vor fi cumplite. Câte rachete de luptă mai avem staţionate în Centura lui Orion? ― Patru, şefule. ― Nu va fi de ajuns, va trebui să cerem ajutorul trupelor din..." ― Mai vrei ciorbă? ― Nu, mulţumesc, zise Nicolas, complet hipnotizat de imagini. ― Haide, uită-te puţin şi la ce mănânci că altfel 34

închidem televizorul! ― Oh! mămico, te rog... ― Nu te-ai mai săturat de poveştile astea cu omuleţi verzi şi planete cu nume de mărci de detergenţi? întrebă Jonathan. ― Mă interesează. Sunt sigur că într-o zi vom întâlni nişte extratereştri. ― Da de unde... De când se tot vorbeşte de ei! ― A fost trimisă o sondă spre steaua cea mai apropiată ― Marco Polo se numeşte sonda ―, aşa că s-ar putea să aflăm în curând cine sunt vecinii noştri. ― Va da şi ea chix ca toate celelalte sonde care au fost trimise să polueze spaţiul. Ascultă-mă pe mine, e prea departe. ― Poate, dar de unde ştii că n-or să vină extratereştrii să ne vadă? În fond, încă n-au fost elucidate toate mărturiile despre OZN-uri. ― Chiar dacă. La ce ne-ar folosi să întâlnim alte popoare inteligente? Până la urmă am ajunge fatalmente la război. Nu crezi că există deja destule probleme între pământeni? ― Ar fi ceva exotic. Poate că am avea noi locuri unde să mergem în vacanţă. ― Am avea mai curând necazuri noi. Îl prinse pe Nicolas de bărbie. ― Lasă, băiete, ai să vezi tu că atunci când ai să fii mai mare o să gândeşti ca mine: singurul animal cu adevărat pasionant, singurul animal a cărui inteligenţă este cu adevărat diferită de a noastră este... femeia! Lucie protestă de formă. Râseră împreună. Nicolas se încruntă. Ăsta era probabil umor pentru adulţi... Mâna lui porni în căutarea blăniţei liniştitoare a căţelului. Dar sub masă nu era nimic. ― Unde-o fi Ouarzazate? Nu era în sufragerie. 35

― Ouarzi! Ouarzi! Nicolas începu să fluiere printre degete. De obicei efectul era imediat: se auzea un lătrat urmat de zgomotul labelor. Fluieră din nou. Nici un rezultat. Plecă să-l caute prin numeroasele încăperi ale apartamentului. Părinţii veniră după el. Nici urmă de căţel. Uşa era încuiată. N-ar fi putut să iasă cu propriile lui mijloace; câinii încă nu ştiu să folosească cheile. Se îndreptară cu toţii instinctiv spre bucătărie, mai exact spre uşa de la pivniţă. Crăpătura încă nu fusese astupată. Şi era destul de lată ca să poată trece prin ea un animal de mărimea lui Ouarzazate. ― E acolo înăuntru, sunt sigur că e acolo! se tângui Nicolas. Trebuie să ne ducem după el. Ca un răspuns parcă, din pivniţă se auzi un lătrat sacadat. Părea că se aude de destul de departe. Se apropiară de uşa interzisă. Jonathan se aşeză în faţa lor. ― Am spus: nimeni nu coboară în pivniţă! ― Scumpule, zise Lucie, dar trebuie să-l scoatem deacolo. Poate că e atacat de şobolani. Ai spus că acolo sunt şobolani:.. El se întunecă la faţă. ― Cu atât mai rău pentru câine. Mâine o să ne cumpărăm altul. Puştiul era stupefiat. ― Dar tăticule, eu nu vreau "altul". Ouarzazate e prietenul meu, nu-l poţi lăsa să moară aşa. ― Ce te-a apucat, adăugă Lucie, lasă-mă pe mine să cobor dacă ţie ţi-e frică! ― Eşti fricos, tăticule, eşti laş? Jonathan nu se mai putea stăpâni. Bolborosi: "Bine, mă voi duce să arunc o privire", şi plecă să aducă o lanternă. Lumină crăpătura. Era întuneric, complet întuneric, un 36

întuneric care absorbea totul. Se înfioră. Ar fi luat-o imediat la sănătoasa. Dar nevasta şi fiul lui îl împingeau spre acel hău. Gânduri neplăcute îi invadară mintea. Îl năpădea tot mai mult frica lui de întuneric. Nicolas izbucni în plâns. ― A murit! Sunt sigur că a murit! E vina ta! ― Poate că e rănit, îl domoli Lucie, ar trebui să mergem să vedem. Jonathan se gândi din nou la mesajul lui Edmond. Tonul era imperativ. Dar cum să facă? Mai mult ca sigur că într-o zi unul din ei nu va mai rezista şi se va duce să cerceteze. Trebuia să ia taurul de coame. Acum ori niciodată. Îşi trecu mâna peste fruntea umedă de sudoare. Nu, n-o s-o lase baltă. Avea în sfârşit ocazia să-şi înfrunte spaimele, să facă pasul, să ţină piept primejdiei. Întunericul voia să-l înghită? Foarte bine. Era pregătit să meargă până la capăt. Oricum, nu mai avea ce pierde. ― Mă duc! Îşi aduse sculele şi forţă broasca. ― Orice s-ar întâmpla, să nu vă mişcaţi de-aici, mai ales nu încercaţi să veniţi după mine sau să chemaţi poliţia. Aşteptaţi-mă! ― Vorbeşti cam ciudat! La urma urmelor, nu e decât o pivniţă ca toate pivniţele. ― Nu sunt chiar atât de sigur... Luminat de ovalul portocaliu al soarelui care scăpăta, masculul 327, ultimul supravieţuitor al primei expediţii de vânătoare a primăverii, aleargă singur. Insuportabil de singur. De multă vreme bâjbâie cu picioarele prin bălţi, noroi şi frunze mucezite. Vântul i-a uscat buzele. Praful i-a acoperit 37

corpul cu un veşmânt de ambră. Nu-şi mai simte muşchii. Are câteva gheare rupte. Dar la capătul firului olfactiv pe care a pornit îşi zăreşte în curând obiectivul. Printre muşuroaiele cetăţilor belokaniene, o formă cunoscută devine cu fiecare pas tot mai mare: enorma piramidă Bel-o-kan, cetatea-mamă, farul odorant care îl magnetizează şi îl aspiră. 327 ajunge în sfârşit la poalele impozantului furnicar şi se uită în sus. Oraşul lui s-a făcut şi mai mare. S-a început construcţia noului strat protector al domului. Vârful muntelui de crenguţe gâdilă luna. Tânărul mascul caută un moment, găseşte la nivelul solului o intrare încă deschisă şi pătrunde înăuntru. Era şi timpul. Toate lucrătoarele şi soldaţii care activează în exterior s-au întors deja. Gărzile se pregăteau să astupe ieşirile pentru a păstra căldura din interior. De altfel, nici n-a trecut bine pragul că zidăriţele s-au şi pus pe treabă iar gaura se închide în urma lui. Aproape cu zgomot. Gata, nu se mai vede nimic din lumea exterioară, rece şi barbară. Masculul 327 a pătruns din nou în civilizaţie. Se poate pierde acum în Roiul liniştitor. Nu mai e singur, aici sunt o sumedenie ca el. Se apropie santinelele. Stratul subţire de praf îl face de nerecunoscut, 327 emite repede parfumurile de identificare şi ceilalţi se liniştesc. Toate furnicile au în abdomen un fel de buzunar, de fapt un stomac secundar, care nu digeră alimentele. Rezerva. În ea se poate stoca hrana, care rămâne proaspătă şi intactă la infinit. Pot după aceea s-o înghită din nou pentru a o trimite în stomacul care digeră. Sau să o scoată pentru a o oferi semenelor lor. Gesturile sunt totdeauna aceleaşi. Cea care oferă o acostează pe cea cu care vrea să facă schimbul de hrană 38

pipăindu-i capul. Dacă furnica astfel anunţată acceptă, atunci îşi lasă în jos antenele. Dacă însă le ridică drept în sus, acesta e un semn de refuz, nu-i e foame. Masculul 327 nu ezită. Rezervele sale de energie sunt atât de slabe încât este pe punctul de a cădea în catalepsie. Gurile se îmbucă. Hrana urcă. Cea care oferă dă mai întâi afară salivă, apoi mierat şi un terci de cereale. E bun şi foarte întăritor. Schimbul a luat sfârşit, masculul se desprinde imediat. Îşi reaminteşte de tot ce s-a întâmplat. De furnicile moarte. De ambuscadă. Nu e nici o clipă de pierdut. Îşi ridică antenele şi pulverizează informaţia de jur împrejur în picături fine. Alarmă. E război. Piticele ne-au distrus prima expediţie. Au o armă nouă cu efecte distrugătoare. Pregătire de luptă. S-a declarat război. Santinela se îndepărtează de el. Aceste mirosuri de alertă îi agasează creierul. Deja s-a format un grup în jurul masculului 327. Ce este? Ce s-a întâmplat? Zice că s-a declarat război. Are dovezi? Furnicile vin în fugă de peste tot. Vorbeşte de o armă nouă şi de o expediţie decimată. E grav. Are dovezi? În jurul masculului se află acum o sumedenie de furnici. Alarmă, alarmă, s-a declarat război, pregătiri de luptă! Are dovezi? Toate furnicile repetă această frază. Nu, nu are dovezi. Era atât de şocat încât nu s-a gândit să aducă vreuna. Mişcări de antene. Capetele se clatină neîncrezătoare. 39

Unde s-a petrecut asta? La vest de La-chola-kan, între noul punct de vânătoare găsit de cercetaşe şi cetăţile noastre. O zonă în care patrulează adesea piticele. E imposibil, spioanele noastre s-au întors. Ele sunt categorice: piticele nu s-au trezit încă! Acest feromon-frază a fost emis de o antenă anonimă. Mulţimea se împrăştie. Pe ea o cred. Pe el nu-l cred. Are, desigur, accente de adevăr, dar relatarea lui este foarte puţin plauzibilă. Războaiele de primăvară nu încep niciodată atât de devreme. Ar fi o nebunie din partea piticelor să atace când nici măcar nu s-au trezit toate. Fiecare îşi reia activitatea fără să ţină cont de informaţia transmisă de masculul 327. Unicul supravieţuitor al primei expediţii de vânătoare este năucit. Furnicile acelea moarte, fir-ar să fie, nu le-a inventat el! Până la urmă vor băga de seamă că efectivul uneia dintre caste nu este complet. Antenele îi recad prosteşte pe frunte. Are sentimentul degradant că existenţa sa nu mai serveşte la nimic. De parcă n-ar mai trăi pentru ceilalţi, ci doar pentru el însuşi. Acest gând îl face să se înfioreze de oroare. Se repede înainte, aleargă febril, asmute şi interpelează lucrătoarele. Celelalte ezită să se oprească, până şi atunci când pronunţă formula consacrată: Am explorat cu piciorul Am văzut cu ochii M-am întors ca stimul nervos. Nimănui nu-i pasă. Îl ascultă fără să-i dea atenţie. Apoi toată lumea pleacă mai departe fără să-şi facă griji. Ia să termine cu îmbolditul! 40

Trecuseră deja patru ore de când Jonathan coborâse. Nevasta şi fiul lui stăteau ca pe ace. ― Chemăm poliţia, mămico? ― Nu, nu încă. Lucie se apropie de uşa pivniţei. ― Tăticu a murit? Spune-mi, mămico, tăticu a murit tot aşa cum a murit Ouarzi? ― Ba nu, ba nu, scumpule, ce prostii poţi să spui! Lucie era foarte îngrijorată. Se aplecă să examineze crăpătura. La lumina puternică a lămpii cu halogen pe care o cumpărase de curând i se părea că întrezăreşte ceva mai departe o... scară în spirală. Se aşeză pe podea. Nicolas veni lângă ea. Ea îl sărută. ― Se va întoarce, trebuie să avem răbdare. Ne-a cerut să aşteptăm, aşa că mai aşteptăm. ― Şi dacă nu se mai întoarce? 327 e ostenit. Are impresia că se zbate în apă. Se mişcă, dar nu înaintează. Hotărăşte să se adreseze reginei Belo-kiu-kiuni în persoană. În vârstă de paisprezece ierni, Matca are multă experienţă, pe când furnicile asexuate care formează grosul populaţiei trăiesc cel mult trei ani. Numai ea îl poate ajuta să găsească un mijloc de a transmite informaţia. Tânărul mascul o porneşte pe drumul cu sens unic care duce până în inima cetăţii. Prin această galerie largă se agită câteva mii de lucrătoare încărcate de ouă. Îşi urcă poverile de la etajul patruzeci al subsolului până în spaţiile pentru nou-născuţi din solariul situat la etajul treizeci şi cinci deasupra solului. Un flux mare de cochilii albe purtate de jos în sus şi de la dreapta la stânga. E nevoit să meargă în contra curentului. Nu e deloc 41

uşor. 327 îmbrânceşte câteva doici care se plâng imediat de acest vandal. Este şi el izbit, călcat, împins, zgâriat. Din fericire, culoarul nu este complet ocupat. Reuşeşte să-şi croiască un drum prin masa viermuitoare. O ia apoi prin micile tuneluri, itinerar mai lung dar mai puţin dificil, mergând cât poate de repede. Din artere trece în arteriole, din arteriole în vine şi vinişoare. Parcurge astfel kilometri întregi, trece poduri, arcade, traversează pieţe goale sau arhipline. Se orientează fără greutate în întuneric, graţie celor trei oceli frontali cu vedere în infraroşu. Pe măsură ce se apropie de Cetatea interzisă, mireasma dulceagă de Matcă devine din ce în ce mai apăsătoare iar numărul gărzilor e în continuă creştere. Sunt acolo indivizi din toate subcastele războinice, de toate mărimile, de la toate armele. Furnici mici cu mandibule lungi şi zimţate, altele solide, echipate cu plăci toracice tari ca lemnul, altele bondoace, cu antene scurte, precum şi artileriste, al căror abdomen scurt şi subţire e plin de otrăvuri. Înarmat cu mirosuri-paşaport valabile, masculul 327 trece fără probleme de posturile lor de control. Soldaţii sunt calmi. Se simte că marile războaie teritoriale încă nau început. Ajuns foarte aproape de ţintă, masculul se identifică în faţa furnicilor portărese, apoi pătrunde pe ultimul culoar care duce la loja regală. Se opreşte în prag, copleşit de frumuseţea pe care o degajă acest loc unic. În faţa lui se află o sală mare, circulară, construită după regulile arhitecturale şi geometrice foarte precise pe care reginele mame le transmit fiicelor lor din antenă în antenă. Bolta principală are o înălţime de douăsprezece capete şi un diametru de treizeci şi şase (capul este unitatea de 42

măsură a Federaţiei; un cap este echivalent cu trei milimetri). Pilaştri din cimenturi rare susţin acest templu de insectă care, cu forma concavă a podelei, este conceput astfel încât moleculele odorante emise de indivizi să ricoşeze timp cât mai îndelungat fără să impregneze pereţii. Este un remarcabil amfiteatru olfactiv. În centru se odihneşte o doamnă voluminoasă. Stă culcată pe burtă şi din când în când îşi întinde piciorul spre o floare galbenă. Floarea se închide uneori brusc. Dar piciorul a fost deja retras. Această doamnă este Belo-kiu-kiuni. Belo-kiu-kiuni, ultima regină a furnicilor roşcate din cetatea centrală. Belo-kiu-kiuni, singura care ouă, generatoarea tuturor corpurilor şi spiritelor Roiului. Belo-kiu-kiuni, care domnea deja în timpul marelui război cu albinele, în timpul cuceririi termitierelor din sud, în timpul pacificării teritoriilor cu păianjeni, în timpul cumplitului război de uzură impus de viespile stejarului, iar de anul trecut ea coordona efortul cetăţilor pentru a rezista presiunii exercitate de furnicile pitice la frontierele de nord. Belo-kiu-kiuni, care bate recordurile longevităţii. Belo-kiu-kiuni, mama lui. Acest monument viu e acolo, foarte aproape de el, ca altădată. Numai că acum e umezită şi mângâiată de vreo douăzeci de tinere lucrătoare servile, în timp ce pe vremuri el, 327, o îngrijea cu picioruşele lui încă neîndemânatice. Tânăra plantă carnivoră îşi pocneşte maxilarele şi Matca emite o mică tânguire odorantă. Nu se ştia de unde îi venise această pasiune pentru fiarele vegetale. 327 se apropie. Văzută de aproape, Matca nu e foarte frumoasă. Are craniul alungit înainte, înzestrat cu doi ochi enormi, globuloşi, care par că privesc peste tot în acelaşi 43

timp. Ocelii infraroşii sunt adunaţi în mijlocul frunţii. În schimb antenele sunt exagerat de depărtate. Sunt foarte lungi, foarte uşoare şi vibrează cu zvâcniri scurte, perfect controlate. Belo-kiu-kiuni se trezise de câteva zile din marele somn şi de atunci oua întruna. Abdomenul ei, de zece ori mai voluminos decât în mod normal, e parcurs de spasme continue. Chiar în momentul acela dă drumul la opt ouă firave, de un cenuşiu deschis cu reflexe sidefii, ultima generaţie de belokanieni. Viitorul rotund şi lipicios se desprinde din măruntaiele ei pentru a se rostogoli prin cameră, imediat luat în primire de doici. Tânărul mascul recunoaşte mirosul acestor ouă. Sunt luptătoare sterile şi masculi. Este încă frig şi glanda care produce "fiice" nu s-a activat încă. De îndată ce vremea îi va permite, Matca va oua indivizi din fiecare castă, după nevoile exacte ale Cetăţii. Lucrătoarele vor veni să-i spună că "e lipsă de personal pentru măcinatul cerealelor sau de artileriste", iar ea va furniza după comandă. Se mai întâmplă şi ca Belo-kiu-kiuni să iasă din încăperea ei şi să se ducă să adulmece culoarele. Antena ei este destul de fină pentru a detecta cel mai mic deficit în cadrul unei anumite caste. Şi completează imediat efectivele. Matca mai dă naştere altor cinci unităţi plăpânde, apoi se întoarce spre vizitatorul ei. Îl atinge şi îl linge. Contactul cu saliva regală este totdeauna un moment extraordinar. Această salivă este nu numai un dezinfectant universal, ci şi un adevărat panaceu pentru vindecarea tuturor rănilor, cu excepţia totuşi a celor din interiorul capului. Dacă Belo-kiu-kiuni nu e în măsură să recunoască personal nici unul din nenumăraţii ei copilaşi, în schimb arată prin acest exerciţiu salivar că i-a identificat mirosurile. E al ei. Dialogul antenelor poate să înceapă. 44

Bine ai venit în sexul Roiului. M-ai părăsit, dar iată că ai venit din nou. Fraza rituală a unei mame pentru copiii ei. După ce o transmite, regina adulmecă feromonii celor unsprezece segmente, cu un calm care insuflă respect tânărului 327... I-a înţeles deja motivele vizitei... Prima expediţie trimisă în vest a fost complet nimicită. Împrejurul locului unde avusese loc catastrofa detectase mirosurile furnicilor pitice. Probabil că descoperiseră o armă secretă. A explorat cu piciorul, A văzut cu ochii, S-a întors ca stimul nervos. Fireşte. Numai că nu reuşeşte să stimuleze Roiul. Efluviile lui nu conving pe nimeni. Consideră că numai ea, Belokiu-kiuni, va şti cum să transmită mesajul şi să dea alarma. Matca îl adulmecă cu o atenţie sporită. Îi captează cele mai mici molecule volatile de la articulaţii şi picioare. Da, acolo se găsesc semnele morţii şi ale misterului. Ar putea fi vorba de război... Şi tot aşa de bine ar putea să nu fie. Ea îi dă de înţeles că, oricum, nu deţine nici o putere politică. În Roi, hotărârile se iau în urma unei concentrări permanente, prin formarea unor grupuri de lucru axate asupra unor proiecte liber alese. Dacă nu e în stare să genereze un asemenea centru nervos, pe scurt, să excite un grup, experienţa lui nu serveşte la nimic. Ea nici măcar nu-l poate ajuta. Masculul 327 insistă. Acum că are o interlocutoare care pare dispusă să-l asculte până la capăt, emite cu toată puterea moleculele lui cele mai seducătoare. După părerea lui, această catastrofă ar trebui să fie grija prioritară. Imediat ar trebui să se trimită spioane pentru a afla care 45

era această armă secretă. Belo-kiu-kiuni răspunde că Roiul e copleşit de "griji prioritare". Nu numai că trezirea de primăvară nu s-a încheiat complet, dar încă se lucrează la scoarţa Cetăţii. Şi, atâta timp cât ultimul strat de crenguţe nu va fi aşezat, ar fi riscant să plece la război. Pe de altă parte, Roiul duce lipsă de proteine şi de glucoză.. În sfârşit, trebuie deja să se gândească la pregătirile pentru sărbătoarea Renaşterii. Toate astea necesită energiile vii ale tuturor. Chiar şi spioanele sunt supraaglomerate. Asta ar explica de ce mesajul lui de spaimă nu a putut fi ascultat. Urmează o pauză. Nu se aud decât buzele lucrătoarelor care ling carapacea reginei. Matca începe să sâcâie din nou planta carnivoră. Se răsuceşte până când îşi aduce abdomenul sub torace. Cele două picioare din faţă îi atârnă. Îşi trage repede piciorul când maxilarele vegetale se închid, apoi îi spune lui 327 ce armă formidabilă ar putea fi acestea. Am putea înălţa un zid de plante carnivore pentru a proteja toate frontierele de la nord-vest. Singura problemă este că deocamdată aceşti mici monştri nu ştiu să facă deosebirea între populaţia Cetăţii şi străini... 327 revine asupra subiectului care îl obsedează. Belokiu-kiuni îl întreabă câţi indivizi au murit în "accident". Douăzeci şi opt. Toţi din subcasta războinicelor exploratoare? Exact, el era singurul mascul din această expediţie. Matca se concentrează şi ouă succesiv douăzeci şi opt de perle, care sunt tot atâtea surori lichide. Au murit douăzeci şi opt de furnici, aceste douăzeci şi opt de ouă le vor lua locul. ÎNTR-O ZI, FATALMENTE: Într-o zi, fatalmente, nişte degete se vor aşeza pe aceste pagini, nişte ochi vor parcurge 46

aceste cuvinte, nişte minţi le vor interpreta sensul. Nu vreau ca acest moment să sosească prea devreme. Consecinţele ar putea fi cumplite. Iar acum, când scriu aceste fraze, încă mai lupt pentru a-mi apăra secretul. Totuşi, va trebui ca într-o zi să se afle ce s-a întâmplat. Chiar şi cele mai bine ascunse secrete sfârşesc prin a ieşi la suprafaţă. Timpul este duşmanul lor cel mai aprig. Oricine ai fi, mai întâi te salut. În momentul în care îmi citeşti rândurile, probabil că am murit de vreo zece, dacă nu chiar de vreo sută de ani. Cel puţin aşa sper. Uneori regret că am ajuns la această cunoaştere. Dar sunt o fiinţă omenească şi, chiar dacă solidaritatea mea de specie se află în acest moment pe treapta cea mai de jos, cunosc îndatoririle pe care mi le impune simplul fapt că m-am născut într-o zi printre voi, oameni din acest univers. Trebuie să transmit povestea mea. Dacă eşti atent, vezi că toate poveştile seamănă între ele. Există la început un subiect "în devenire" care moţăie. Subiectul suferă o criză. Această criză îl forţează să reacţioneze. După felul cum se va comporta, va muri sau va evolua. Prima poveste pe care am să v-o istorisesc este povestea universului nostru. Pentru că trăim în interiorul lui. Şi pentru că toate lucrurile, mici sau mari, se supun aceloraşi legi şi au aceleaşi legături de interdependenţă. De exemplu, tu, care întorci această pagină, îţi freci întrun punct arătătorul de celuloza hârtiei. Din acest contact se naşte o încălzire infimă, totuşi foarte reală. Raportată la lumea microscopică, această încălzire provoacă saltul unui electron care îşi părăseşte atomul şi ciocneşte altă particulă. Dar această particulă, raportată la ea însăşi, este de fapt imensă. Astfel încât şocul cu electronul constituie pentru ea o adevărată perturbare. Înainte era inertă, goală, rece. Pentru că tu ai întors pagina, iat-o intrată în criză. Scântei gigantice 47

o străbat. Prin acest simplu gest ai provocat un lucru ale cărui consecinţe nu le vei cunoaşte niciodată în întregime. Poate că au luat naştere lumi, populate de indivizi, iar aceşti indivizi vor descoperi metalurgia, bucătăria provensală şi călătoriile stelare. S-ar putea dovedi chiar mai inteligenţi decât noi. Dar ei n-ar fi existat niciodată dacă n-ai fi avut în mână această carte şi dacă degetul tău n-ar fi provocat o încălzire chiar în acel loc al hârtiei. Tot aşa şi universul nostru îşi găseşte cu siguranţă locul în colţul unei pagini de carte, al unui toc de pantof sau în spuma unei căni de bere a vreunei alte civilizaţii gigante. Fără îndoială că generaţia noastră nu va avea niciodată posibilitatea de a verifica acest lucru. Dar ceea ce ştim este că, în urmă cu multă vreme, universul nostru, sau în orice caz particula în care se află lumea noastră, era gol, rece, nemişcat. Şi apoi ceva sau cineva a provocat criza. Cineva a întors o pagină, a călcat pe o piatră, a curăţat spuma unei căni de bere. Fapt este că a avut loc un traumatism. Particula noastră s-a trezit. În cazul nostru, ştim că a fost o explozie gigantică. I s-a spus Big Bang. În fiecare secundă, în lumea infinit de mare, în lumea infinit de mică, în lumea infinit de îndepărtată, poate că se naşte un univers, aşa cum s-a născut al nostru, în urmă cu mai mult de cincisprezece miliarde de ani. Pe celelalte nu le cunoaştem. Dar în ceea ce ne priveşte pe noi, ştim că totul a început cu explozia celui mai "mic" şi mai "simplu" atom: hidrogenul. Închipuie-ţi acest vast spaţiu de tăcere trezit brusc de o deflagraţie uriaşă. De ce a fost întoarsă pagina, acolo sus? De ce a fost curăţată spuma berii? N-are importanţă. Oricum, hidrogenul arde, explodează, pârjoleşte. O lumină imensă străbate spaţiul imaculat. Criză. Lucrurile încremenite încep să se mişte. Lucrurile reci se încălzesc. Lucrurile tăcute zumzăie. 48

În focarul iniţial, hidrogenul se transformă în heliu, atom abia cu puţin mai complex decât el. Dar din această transformare se poate deduce deja prima mare regulă a jocului din universul nostru: TOT MAI COMPLEX. Această regulă pare evidentă. Dar nimic nu dovedeşte că în universurile vecine ea nu e diferită. În altă parte poate că este TOT MAI CALD, sau TOT MAI TARE, sau TOT MAI COMIC. Şi la noi lucrurile devin mai calde, sau mai tari, sau mai comice, dar nu aceasta este legea iniţială. Ele sunt doar secundare. Legea noastră de bază, în jurul căreia se organizează toate celelalte, este: TOT MAI COMPLEX. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Masculul 327 rătăceşte pe culoarele de sud ale oraşului. Nu s-a liniştit. Rumegă în gând faimoasele cuvinte: Am explorat cu piciorul, Am văzut cu ochii, M-am întors ca stimul nervos. De ce nu merge? Unde e greşeala? Corpul lui clocoteşte de informaţie neprelucrată. Roiul a fost rănit şi nici măcar nu a băgat de seamă, crede el. Or, el este stimulul de durere. Deci trebuie să facă Cetatea să reacţioneze. Oh, cât de greu e să deţii un mesaj de durere, să-l păstrezi în tine, fără să găseşti nici o antenă dispusă să-l primească. Ar dori atât de mult să se descarce de toată această povară, să împartă cu alţii cumplita lui informaţie. O furnică mesageră-termică trece pe lângă el. Simţindu-l deprimat, crede că nu s-a trezit bine şi îi oferă caloriile ei 49

solare. Asta îi redă puţină forţă, pe care o foloseşte imediat încercând s-o convingă. Alarmă, o expediţie a fost distrusă într-o ambuscadă pusă la cale de pitice, alarmă! Dar nici măcar nu mai are accentele de adevăr de la început. Mesagera-termică pleacă mai departe de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 327 nu renunţă. Aleargă pe culoare lansându-şi mesajul de alarmă. Din când în când, războinicele se opresc, îl ascultă, ba chiar dialoghează cu el, dar povestea lui cu arma pustiitoare e foarte puţin credibilă. Nici un grup capabil săşi ia în sarcină o misiune militară nu se formează. Merge abătut... Deodată, în timp ce parcurge un tunel pustiu de la etajul patru al subsolului, detectează un zgomot în spatele lui. Cineva îl urmăreşte. Masculul 327 se întoarce. Inspectează culoarul cu ocelii lui infraroşii. Pete roşii şi negre. Nu e nimeni. Ciudat. Trebuie să fie o greşeală. Dar zgomotul de paşi se aude din nou în urma lui. Scârţ... ţîîî, scârţ... ţîîî. E cineva care probabil că şchioapătă cu două picioare din şase, şi care se apropie. Ca să se asigure că nu se înşală, coteşte la fiecare intersecţie, apoi se opreşte un moment. Zgomotul se întrerupe. De îndată ce porneşte: Scârţ... ţîî, scârţ... ţîî, scârţ... ţîî, zgomotul se aude din nou. Nu poate fi nici o îndoială, cineva îl urmăreşte. Cineva care se ascunde când se întoarce spre el. Ciudat comportament, cu totul inedit. De ce o celulă a Roiului ar urmări o alta fără să-şi declare identitatea? Aici fiecare e cu toată lumea şi nu are nimic de ascuns. Şi totuşi "prezenţa" e acolo. Mereu la distanţă, mereu ascunsă. Scârţ... ţîî, scârţ... ţîî. Ce să facă? Încă de pe când 50

era larvă, doicile îl învăţaseră că totdeauna trebuie să înfrunte primejdia. Se opreşte şi se preface că se spală. Prezenţa nu mai e foarte departe. Aproape că o simte. În timp ce mimează că îşi face toaleta, îşi mişcă antenele. Gata, percepe moleculele odorante ale urmăritorului. E o mică războinică de un an. Degajă un parfum ciudat, care îi acoperă identificările curente. Greu de definit. S-ar zice un miros de stâncă. Mica războinică nu se mai ascunde. Scârţ... ţîîî scârţ... ţîîî... Acum o vede în infraroşu. Într-adevăr, îi lipsesc două picioare. Mirosul ei de stâncă devine mai puternic. Masculul emite. Cine e acolo? Nici un răspuns. De ce mă urmăreşti? Nici un răspuns. Vrând să uite incidentul, 327 îşi reia mersul, dar în curând detectează o a doua prezenţă, care soseşte din faţă. O războinică mare de data asta. Galeria este îngustă, nu va putea să treacă. Să se întoarcă din drum? Asta ar însemna s-o înfrunte pe şchioapă, care de altfel se grăbeşte spre el. E prins la înghesuială. Acum simte: sunt două războinice. Şi amândouă au acel parfum de stâncă. Furnica mare îşi deschide foarfecile lungi. E o cursă! E de neconceput ca o furnică a Cetăţii să vrea să ucidă o alta. Să fie o dereglare a sistemului imunitar? Nu i-au recunoscut mirosurile de identificare? Îl iau drept un corp străin? Era pur şi simplu absurd, ca şi cum stomacul lui ar fi hotărât să-i asasineze intestinul... Masculul 327 măreşte forţa de emisie: Sunt, ca şi voi, o celulă a Roiului. Aparţinem aceluiaşi 51

organism. Sunt nişte luptătoare tinere, probabil că se înşală. Dar mesajele lui nu le potolesc pe cele care îl încolţiseră. Mica şchioapă îi sare în spinare şi îl ţine de aripi, în timp ce furnica mare îi strânge capul între mandibule. Cele două războinice îl târăsc astfel spre locul unde sunt aruncate murdăriile. Masculul 327 se zbate. Cu segmentul său de dialog sexual, victima emite tot felul de emoţii pe care asexuatele nici măcar nu le cunosc. Li se par de neînţeles până la panică. Pentru a nu fi murdărită de aceste idei "abstracte", şchioapa, lipită de placa lui protectoare, îi răzuieşte antenele cu mandibulele. Îl uşurează cu acest gest de toţi feromonii şi mai ales de parfumurile-paşaport. Oricum, acolo unde îl duc nu-i vor servi la mare lucru... Sinistrul trio înaintează anevoie pe culoarele cel mai puţin frecventate. Mica şchioapă îşi continuă metodic munca de curăţire. S-ar zice că nu vrea să lase nici o informaţie pe acel cap. Masculul nu se mai zbate. Resemnat, se pregăteşte să moară, încetinindu-şi bătăile inimii. "De ce atâtea violenţe, de ce atâta ură, fraţilor? De ce? Unul, nu suntem decât unul, toţi împreună suntem copiii Pământului şi ai Domnului. Să punem capăt certurilor noastre deşarte. Secolul XXII va fi spiritual sau nu va fi deloc. Să renunţăm la vechile noastre dispute bazate pe orgoliu şi pe duplicitate. Individualismul, iată adevăratul nostru duşman! Dacă lăsaţi să moară de foame un frate aflat în nevoie, atunci nu mai sunteţi demni să faceţi parte din marea comunitate a lumii. Dacă o fiinţă pierdută vă cere sprijin şi ajutor iar voi 52

îi închideţi uşa, atunci nu sunteţi de-ai noştri. Vă cunosc bine, conştiinţe împăcate, cocoloşite în puf! Nu vă gândiţi decât la confortul vostru, nu doriţi decât gloria individuală, fericirea, da, dar numai a voastră şi a cercului strâmt al familiei voastre. Vă cunosc, ascultaţi la mine. Tu, tu, tu şi tu! Nu mai zâmbiţi în faţa ecranelor, vă spun lucruri grave. Vă vorbesc despre viitorul omenirii. Situaţia asta nu poate dura. Acest mod de viaţă e lipsit de sens. Irosim totul, distrugem totul. Pădurile sunt tăiate pentru a face din ele batiste de unică folosinţă. Totul a devenit de unică folosinţă: tacâmurile, stilourile, hainele, aparatele fotografice, maşinile, şi fără să băgaţi de seamă veţi deveni voi înşivă de unică folosinţă. Renunţaţi de această formă de viaţă superficială. Trebuie să renunţaţi chiar azi, mai înainte ca mâine să fiţi forţaţi so faceţi. Veniţi printre noi, alăturaţi-vă armatei noastre de credincioşi. Fraţilor, toţi suntem soldaţii Domnului." Imaginea unei crainice. "Această emisiune evanghelică ne-a fost propusă de părintele Mac Donald de la noua Biserică adventistă de ziua a 45-a şi de societatea de produse congelate «Sweetmilk». Ea a fost difuzată prin satelit în mondovision. Şi acum, înaintea serialului nostru SF «Sunt mândru că sunt extraterestru», câteva minute de publicitate." Lucie nu reuşea, aşa cum făcea Nicolas, să nu se mai gândească la nimic în timp ce se uita la televizor. Trecuseră opt ore de când Jonathan era acolo jos şi nici o veste! Îşi apropie mâna de telefon. El îi spusese să nu întreprindă nimic, dar dacă murise, dacă se prăbuşise ceva peste el? Încă nu avea curajul să coboare. Ridică receptorul. Formă numărul politiei. ― Alo, poliţia? 53

― Îţi cerusem să nu telefonezi, făcu o voce slabă şi lipsită de sonoritate, din direcţia bucătăriei. ― Tăticule! Tăticule! Lucie închise în timp ce din receptor se auzea: "Alo, vorbiţi, daţi-mi adresa." Clac. ― Da, da, eu sunt, nu trebuia să vă, îngrijoraţi. Vă spusesem să mă aşteptaţi liniştiţi. Să nu se îngrijoreze? Asta era bună! Jonathan nu numai că ţinea în braţe rămăşiţele a ceea ce fusese Ouarzazate şi care nu mai era decât o grămadă de carne sângerândă, dar chiar el era transfigurat. Nu părea înfricoşat sau copleşit, mai curând era zâmbitor. Nu, nu asta, mai degrabă aveai impresia că îmbătrânise sau că era bolnav. Avea o privire febrilă, tenul livid, tremura şi părea la capătul puterilor. Văzând corpul fără viaţă al câinelui său, Nicolas izbucni în lacrimi. Ai fi zis că bietul caniş fusese sfâşiat cu sute de lovituri scurte de brici. Îl aşezară pe un ziar desfăcut. Nicolas plângea nemângâiat pierderea tovarăşului său. Se sfârşise. Niciodată nu-l va mai vedea sărind pe perete când i se spunea cuvântul "pisică". Niciodată nu-l va mai vedea deschizând clanţele uşilor cu o săritură veselă. Niciodată nu-l va mai scăpa de ciobăneştii germani homosexuali. Ouarzazate nu mai era. ― Mâine îl vom duce la cimitirul câinilor de la PèreLachaise, îi promise Jonathan. Îi vom cumpăra mormântul acela de patru mii cinci sute de franci, ştii, cel la care îi vom putea pune fotografia. ― Oh, da! oh, da! zise Nicolas printre suspine, merită măcar atât. ― Şi apoi vom merge la SPA şi îţi vei alege un alt animal. 54

De ce n-ai lua de data asta un căţeluş maltez? Sunt tare drăguţi. Lucie nu reuşea să-şi vină în fire. Nu ştia cu ce întrebare să înceapă. De ce stătuse atât de mult? Ce i se întâmplase câinelui? Dar lui, ce i se întâmplase? Voia să mănânce? Nu se gândise la spaima lor? ― Ce e acolo jos? făcu ea în cele din urmă cu o voce ştearsă. ― Nimic, nimic. ― Dar nu vezi în ce hal te-ai întors? Şi câinele... Parcă ar fi nimerit într-o maşină de tocat electrică. Ce-a păţit? Jonathan îşi trecu o mână murdară peste frunte. ― Notarul avea dreptate, e plin de şobolani acolo jos. Ouarzazate a fost făcut bucăţele de nişte şobolani furioşi. ― Dar tu? Bărbatul rânji. ― Eu sunt un animal mai mare, de mine se sperie. ― E curată nebunie! Ce-ai făcut acolo jos timp de opt ore? Ce e în fundul acestei pivniţe blestemate? se înfurie ea. ― Nu ştiu, n-am ajuns până la capăt. ― N-ai ajuns până la capăt! ― Nu, e foarte adâncă. ― În opt ore n-ai ajuns la capătul... la capătul pivniţei noastre! ― Nu. M-am oprit când am văzut câinele. Peste tot era numai sânge. Ştii, Ouarzazate s-a luptat cu îndârjire. E incredibil cât de mult a putut să reziste un câine atât de mic. ― Dar unde te-ai oprit? La jumătatea drumului? ― De unde să ştiu? Oricum, nu puteam să merg mai departe. Îmi era şi mie frică. Ştii că nu suport întunericul şi violenţa. Oricine ar fi fost în locul meu s-ar fi oprit. Nu poţi merge la nesfârşit aşa, în plin necunoscut. Şi pe urmă m55

am gândit la tine, la voi. Nici nu-ţi poţi închipui cum e... E tare întunecos. E ca moartea. La aceste ultime cuvinte un fel de tic îi ridică în sus colţul gurii. Lucie nu-l mai văzuse niciodată aşa. Înţelese că trebuia să-l lase în pace. Îşi petrecu braţele pe după mijlocul lui şi îl sărută pe buzele reci. ― Linişteşte-te, s-a terminat. Vom sigila această uşă şi n-o să mai vorbim despre ea. El se trase uşor înapoi. ― Nu. Nu s-a terminat. Acum m-am lăsat oprit de acea zonă roşie. Oricine s-ar fi oprit. Violenţa ne sperie totdeauna, chiar şi atunci când victime sunt animalele. Dar nu pot să rămân aşa, poate doar la un pas de ţintă... ― Doar n-ai să-mi spui că vrei să te întorci acolo? ― Ba da. Dacă Edmond a putut, voi putea şi eu. ― Edmond, unchiul tău Edmond? ― A făcut ceva acolo jos, şi vreau să ştiu ce anume. Lucie îşi înăbuşi un geamăt. ― Dacă ţii la mine şi la Nicolas, te rog să nu mai cobori. ― N-am de ales. Avu din nou acelaşi tic al gurii. ― Totdeauna am făcut lucrurile pe jumătate. Totdeauna m-am oprit când raţiunea îmi spunea că primejdia e aproape. Şi uite ce-am devenit. Un om care, fireşte, n-a ştiut ce e primejdia, dar nici n-a reuşit în viaţă. Tot făcând jumătăţi de drum, n-am mers niciodată până la capătul lucrurilor. Ar fi trebuit să rămân la lăcătuşerie, să fiu agresat, chiar dacă m-aş fi ales şi eu cu nişte cucuie. Ar fi fost ca un botez, aş fi cunoscut violenţa şi aş fi învăţat cum să reacţionez la ea. Dar eu, tot evitând necazurile, sunt ca un copilaş fără experienţă. ― Delirezi. ― Nu, nu delirez. Nu poţi trăi veşnic într-un cocon. Această pivniţă îmi oferă ocazia unică să fac pasul. Dacă 56

nu-l voi face, nu voi mai îndrăzni niciodată să mă privesc în oglindă; n-aş vedea decât un laş. De altfel chiar tu m-ai împins să cobor, adu-ţi aminte. Jonathan îşi scoase cămaşa pătată de sânge. ― Nu insista, hotărârea mea e irevocabilă. ― Bun, atunci vin şi eu cu tine! declară ea apucând lanterna. ― Nu, tu rămâi aici! O apucase ferm de încheieturile mâinilor. ― Dă-mi drumul, ce te-a apucat? ― Scuză-mă, dar trebuie să înţelegi, această pivniţă e ceva care nu mă priveşte decât pe mine. E încercarea mea, e drumul meu. Nimeni nu trebuie să se amestece, înţelegi? În spatele lor, Nicolas încă mai plângea în faţa rămăşiţelor lui Ouarzazate. Jonathan o lăsă pe Lucie şi se apropie de fiul său. ― Haide, revino-ţi, băiete! ― M-am săturat! Ouarzi a murit iar voi vă certaţi. Jonathan vru să-i îndrepte gândurile în altă parte. Luă o cutie de chibrituri, scoase din ea şase beţe şi le puse pe masă. ― Uită-te aici, îţi voi arata o enigmă. Cu aceste şase chibrituri putem forma patru triunghiuri echilaterale. Încearcă, trebuie să reuşeşti. Băiatul, surprins de propunerea tatălui său, îşi şterse lacrimile şi-şi trase nasul. Începu imediat să aranjeze chibriturile în diferite feluri. ― Şi-ţi dau un sfat. Ca să găseşti soluţia, trebuie să gândeşti altfel. Dacă o faci ca de obicei, nu ajungi la nimic. Nicolas reuşi să formeze trei triunghiuri. Nu patru. Îşi ridică ochii mari şi albaştri spre tatăl lui şi clipi de câteva ori. ― Tu ai găsit soluţia, tăticule? ― Nu, nu încă, dar simt că sunt pe-aproape. 57

Jonathan îşi liniştise momentan fiul, nu şi nevasta. Lucie îi arunca priviri mânioase. În seara aceea se certară destul de violent. Dar Jonathan nu voi să spună nimic despre pivniţă şi misterele ei. A doua zi, Jonathan se sculă de dimineaţă şi îşi petrecu prima parte a zilei instalând la intrarea în pivniţă o uşă de fier prevăzută cu un lacăt mare. Apoi îşi agăţă cheia de gât. Salvarea vine sub forma neaşteptată a unui cutremur de pământ. Mai întâi pereţii sunt supuşi unei mari zguduiri laterale. Din tavane nisipul începe să curgă în cascadă. Aproape imediat urmează a doua zguduire, apoi a treia, a patra... Zguduiturile surde se succed din ce în ce mai repede, apropiindu-se din ce în ce mai mult de cei trei. E un vuiet enorm care nu se mai opreşte şi care face să vibreze totul. Reînsufleţit de această trepidaţie, tânărul mascul îşi accelerează din nou inima, loveşte de două ori cu mandibulele, surprinzându-şi călăii, şi o rupe la fugă prin tunelul spart. Îşi agită aripile încă embrionare pentru a-şi accelera fuga şi a-şi prelungi salturile pe deasupra dărâmăturilor. Fiecare zguduitură mai puternică îl obligă să se oprească şi să aştepte, lipit de sol, sfârşitul avalanşelor de nisip. Bucăţi întregi de zid se prăbuşesc în mijlocul altor culoare. Poduri, arcade şi cripte se năruie, antrenând în căderea lor milioane de siluete năucite. Mirosurile de alarmă prioritară zboară prin aer răspândindu-se în toate direcţiile. În prima fază, feromonii excitatori învăluie în ceaţă galeriile superioare. Toţi cei care adulmecă acest parfum încep imediat să tremure, să alerge în toate sensurile şi să producă feromoni şi mai tari. Astfel încât panica se transmite ca rostogolirea unui bulgăre de 58

zăpadă. Norul de alarmă se răspândeşte ca o ceaţă, strecurânduse prin toate vinele regiunii suferinde, până în arterele principale. Obiectul străin infiltrat în corpul cetăţii produce ceea ce tânărul mascul a încercat zadarnic să declanşeze: toxine de durere. În consecinţă, sângele negru format de mulţimile de belokanieni începe să circule mai repede. Populaţia evacuează ouăle din apropierea zonei sinistrate. Luptătoarele se regrupează în unităţi de luptă. Zguduiturile încetează în momentul în care masculul 327 ajunge într-o intersecţie mare, pe jumătate astupată de nisip şi de mulţime. Urmează o tăcere plină de groază. Toţi încremenesc, temându-se de ceea ce va urma. Antenele ridicate în sus zvâcnesc. Aşteptare. Deodată, în locul acelui toc-toc dureros de adineauri se aude un soi de gâfâit surd. Toţi îşi dau seama că blana de crenguţe a Cetăţii a fost perforată. Ceva imens pătrunde în dom, sfărâmă zidurile, se strecoară printre crenguţe. Un tentacul fin de culoare roz se iveşte brusc în mijlocul intersecţiei. Vântură aerul şi mătură solul cu o viteză nebună, în căutarea unui cât mai mare număr de cetăţeni. Luptătoarele se năpustesc asupra lui pentru a încerca să-l muşte cu mandibulele, formând la capătul lui un ciorchine mare şi negru. Suficient de încărcată, limba se retrage cu repeziciune în sus şi dispare, vărsând mulţimea în interiorul unui gât, apoi se întoarce, tot mai lungă, tot mai lacomă, fulgerătoare. Atunci se declanşează faza a doua a alarmei. Lucrătoarele lovesc solul cu extremitatea abdomenului pentru a-i alerta pe soldaţii de la etajele inferioare, care nau aflat încă nimic din această dramă. Întreaga Cetate răsună de zgomotul acestui tam-tam primitiv. S-ar zice că "organismul Cetate" gâfâie: tac, tac, tac! Toc... toc... toc... răspunde străinul care a început din 59

nou să ciocăne domul pentru a pătrunde mai adânc. Fiecare se lipeşte de pereţi, încercând să scape de acel şarpe roşu dezlănţuit care scotoceşte galeriile. Când lipăitura e considerată prea săracă, limba se întinde şi mai mult. Urmată de un cioc şi de un cap uriaş. E o ciocănitoare verde! Teroarea primăverii... Aceste păsări insectivore lacome sapă în acoperişul cetăţilor de furnici până la o adâncime de şaizeci de centimetri şi se ghiftuiesc cu populaţia lor. E timpul să se treacă la a treia fază a alarmei. Unele lucrătoare, practic înnebunite de surescitarea neexprimată în acte, încep să danseze dansul spaimei. Mişcările sunt foarte sacadate: salturi, plesnete de mandibule, scuipat... Alţi indivizi, complet isterici, aleargă pe culoare şi muşcă tot ce mişcă. Efectul perfid al fricii: nereuşind să distrugă obiectul agresor, Cetatea sfârşeşte prin a se autodistruge. Cataclismul e localizat la etajul cincisprezece de sus, în partea de vest, dar alerta trecând prin toate cele trei faze, întreaga Cetate se află acum pe picior de război. Lucrătoarele coboară cât mai adânc în subsol pentru a pune ouăle la adăpost. Se întâlnesc pe drum cu şiruri întregi de luptătoare grăbite care îşi agită mandibulele. Cetatea furnicilor a învăţat, de-a lungul nenumăratelor generaţii, să se apere împotriva unor astfel de neajunsuri. În mijlocul acestor mişcări dezordonate, furnicile din casta artileristelor alcătuiesc grupuri de comando şi îşi repartizează operaţiunile prioritare. Încercuiesc ciocănitoarea verde în zona ei cea mai vulnerabilă: gâtul. Apoi se aşază în poziţie de tir apropiat. Abdomenele lor ţintesc zburătoarea. Foc! Artileristele propulsează cu toată puterea sfincterelor jetul de acid formic superconcentrat. 60

Pasărea are brusc impresia neplăcută că cineva îi strânge gâtul cu un fular de ace. Se zbate, vrea să se elibereze. Dar a înaintat prea mult. Are aripile prinse în pământul şi rămurelele domului. Îşi lansează din nou limba pentru a ucide cât mai multe dintre aceste adversare minuscule. Alte luptătoare iau locul primului val. Foc! Ciocănitoarea verde are o tresărire. De data asta nu mai sunt ace, ci ţepi. Loveşte nervoasă cu ciocul. Foc! Acidul, ţâşneşte din nou. Pasărea tremură, începe să respire cu greutate. Foc! Acidul îi roade nervii şi e complet imobilizată. Tirul încetează. De peste tot, luptătoare cu mandibule mari se năpustesc să muşte din rănile făcute de acidul formic. În acelaşi timp, o legiune se deplasează în exterior, pe ceea ce a mai rămas din dom, reperează coada animalului şi începe să foreze partea cea mai odorantă: anusul. Genistele lărgesc repede orificiul şi pătrund în măruntaiele păsării. Prima echipă a reuşit să despice pielea gâtului. Când încep să curgă primele picături de sânge roşu, emiterea feromonilor de alarmă încetează. Partida e câştigată. Deschizătura gâtului e din ce în ce mai largă şi prin ea se reped batalioane întregi. În laringele animalului mai sunt încă furnici vii. Se trece la salvarea lor. Apoi luptătoarele pătrund în interiorul capului, căutând orificiile care le vor permite să ajungă la creier. O lucrătoare găseşte o trecere: carotida. Trebuie însă reperată direcţia bună: cea care merge de la inimă la creier, nu invers. Iat-o! Patru lucrătoare sparg canalul şi se aruncă în lichidul roşu. Duse de curentul cardiac, temerarele sunt în curând propulsate până la emisferele cerebrale. Sunt gata să sape în materia cenuşie. Ciocănitoarea verde, înnebunită de durere, se tăvăleşte 61

la dreapta şi la stânga, dar nu are nici un mijloc de a se opune tuturor acelor invadatori care o tranşează din interior. Un pluton de furnici pătrunde în plămâni şi aruncă acid. Pasărea tuşeşte cumplit. Altele, un întreg corp de armată, pătrund în esofag pentru a face joncţiunea în sistemul digestiv cu colegele lor care au intrat prin anus. Acestea din urmă escaladează cu rapiditate intestinul gros şi distrug în trecere toate organele vitale aflate la îndemâna mandibulelor. Scormonesc carnea vie aşa cum obişnuiesc să scormonească pământul, luând cu asalt, pe rând, pipota, ficatul, inima, splina şi pancreasul, ca pe nişte fortăreţe. Se întâmplă ca un val neaşteptat de sânge sau de limfă să înece câţiva indivizi. Aşa păţesc însă numai neîndemânaticele care nu ştiu unde şi cum să taie. Celelalte înaintează metodic prin cărnurile roşii şi negre. Ştiu să se eschiveze înainte de a fi strivite de un spasm. Evită să se atingă de zonele pline de bilă sau de acizi digestivi. Cele două armate se întâlnesc până la urmă în dreptul rinichilor. Pasărea nu a murit încă. Inima ei, crestată de lovituri de mandibulă, continuă să trimită sânge prin conductele sparte. Fără să se aştepte ultima suflare a victimei, şiruri de lucrătoare îşi trec din mână în mână bucăţile de carne încă palpitânde. Nimic nu rezistă micilor chirurgi. Când încep să taie bucăţile de creier, ciocănitoarea verde are o convulsie, ultima. Tot oraşul dă fuga să ciopârtească monstrul. Culoarele colcăie de furnici care duc ca amintire fie o pană, fie un fir de puf. Echipele de zidăriţe au intrat deja în acţiune. Se lucrează la refacerea domului şi a culoarelor deteriorate. De departe ai putea crede că furnicarul e pe cale de a 62

mânca o pasăre. După ce a înghiţit-o, o mistuie, distribuind carnea şi grăsimea, pielea şi penele în toate punctele unde ele vor fi de folos Cetăţii. GENEZA: Cum s-a constituit civilizaţia furnicilor? Pentru a înţelege acest lucru trebuie să ne întoarcem cu mai multe sute de milioane de ani în urmă, în momentul în care viaţa a început să se dezvolte pe Pământ. Insectele s-au aflat printre primii nou-sosiţi. Păreau prost adaptate pentru lumea lor. Mici, fragile, ele erau victimele ideale pentru orice prădător. Pentru a reuşi să se menţină în viaţă, unele, precum lăcustele, au ales calea reproducerii. Ouau în asemenea cantităţi încât era musai să rămână şi supravieţuitori. Altele, precum viespile şi albinele, au ales veninul, dotându-se de-a lungul generaţiilor cu ace otrăvite care le făceau de temut. Altele, ca gândacul-de-bucătărie, au ales să devină necomestibile. O glandă specială dădea un gust atât de rău cărnii lor încât nimeni nu voia s-o mănânce. Altele, precum călugăriţele sau fluturii de noapte, au ales camuflajul. Semănând cu iarba sau cu scoarţa copacilor, ele treceau neobservate în natura neospitalieră. Şi totuşi, în această junglă a primelor zile, multe insecte n-au găsit nici o "şmecherie" pentru a supravieţui şi păreau condamnate la dispariţie. Printre aceste "defavorizate" au fost mai întâi termitele. Apărută acum aproape o sută cincizeci de milioane de ani pe scoarţa terestră, această specie consumatoare de lemn nu avea nici o şansă de perenitate. Prea mulţi prădători, prea puţine atuuri naturale pentru a le rezista... Ce avea să se întâmple cu termitele? Multe au pierit, iar supravieţuitorii erau atât de încolţiţi 63

încât au ştiut să găsească la timp o soluţie originală: "Să nu mai lupte nimeni singur, să se creeze grupuri de solidaritate. Duşmanilor noştri le va fi mai greu să atace douăzeci de termite care fac front comun decât una singură care încearcă să fugă." Termitele deschideau astfel una din căile regale ale complexităţii: organizarea socială. Aceste insecte au început să trăiască în grupuri mici, familiale, adunate în jurul unui nucleu: Matca ouătoare. Apoi familiile au devenit sate, satele au căpătat amploare şi s-au transformat în oraşe. Cetăţile lor de nisip şi ciment s-au înălţat în scurt timp pe toată suprafaţa globului. Termitele au fost primii stăpâni inteligenţi ai planetei noastre, şi prima ei societate. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Masculul 327 nu-şi mai vede ucigaşele cu parfum de stâncă. Înseamnă că l-au abandonat. Cu puţin noroc, poate că au murit sub dărâmături... Nu trebuie să se bucure prea tare însă. N-a scăpat chiar aşa uşor. Nu mai are nici un parfum-paşaport. La prima întâlnire cu o războinică, s-a terminat cu el. Semenele lui îl vor considera în mod automat un corp străin. Nu-l vor lăsa nici măcar să le explice. Vor trage în el cu acid sau îl vor lovi cu mandibulele fără somaţie, acesta era tratamentul rezervat celor care nu puteau să emită mirosurile-paşaport ale Federaţiei. Era absurd! Cum de-a ajuns în situaţia asta? Vina o poartă numai blestematele acelea de războinice cu parfum de stâncă. Ce le-a apucat? Probabil că erau nebune. Deşi cazul e rar, se întâmplă ca greşeli de programare genetică să ducă la accidente psihologice de acest tip; ceva 64

asemănător cu acele furnici isterice care loveau în toată lumea în faza a treia a alarmei. Totuşi, cele două furnici care îl atacaseră nu păreau nici isterice, nici degenerate. Chiar aveau aerul că ştiu foarte bine ce fac. S-ar fi zis... Nu există decât o singură situaţie în care nişte celule distrug cu bună ştiinţă alte celule ale aceluiaşi organism. Doicile numesc asta cancer. Ai fi zis... nişte celule atinse de cancer. Acea aromă de stâncă era deci un miros de boală... Şi în privinţa asta ar trebui să dea alarma. Masculul 327 are acum două mistere de elucidat: arma secretă a piticelor şi celulele canceroase ale Bel-o-kan-ului. Dar nu poate să comunice cu nimeni. Trebuie să se gândească. S-ar putea foarte bine să găsească în el o resursă ascunsă... o soluţie. Începe să-şi spele antenele. Umezire (i se pare tare ciudat să-şi lingă antenele fără să recunoască gustul caracteristic al feromonilor-paşaport), curăţire, lustruire cu peria de la cot, uscare. Ce să facă, fir-ar să fie? Mai întâi, să rămână în viaţă. O singură persoană îşi poate aminti imaginea lui în infraroşu fără să aibă nevoie de confirmarea parfumurilor de identificare: Matca. Totuşi, Cetatea interzisă e arhiplină de luptătoare. Cu atât mai rău! În fond, Belo-kiu-kiuni avea o veche maximă: Deseori, în mijlocul primejdiei eşti cel mai în siguranţă! ― Edmond Wells n-a lăsat aici amintiri plăcute. Şi de altfel, atunci când a plecat nimeni nu l-a oprit. Cel care vorbea astfel era un bătrân amabil, unul din subdirectorii societăţii "Sweetmilk Corporation". ― Totuşi se pare că descoperise o nouă bacterie alimentară, cea care făcea iaurturile să miroase frumos... 65

― Da, trebuie să recunosc că în chimie avea uneori idei de-a dreptul geniale. Dar asta nu se întâmpla în mod regulat, ci din când în când. ― Aţi avut necazuri cu el? ― Sincer să fiu, nu. Să spunem mai curând că nu se integra în echipă. El se ţinea de-o parte. Şi chiar dacă bacteria lui ne-a adus milioane, cred că aici nimeni nu l-a apreciat vreodată cu adevărat. ― Aţi putea fi mai explicit? ― Într-o echipă există şefi. Edmond nu suporta şefii, ca de altfel nici o formă de autoritate ierarhică. Totdeauna i-a dispreţuit pe directori, care nu fac decât "să conducă doar ca să conducă, fără să producă nimic", cum zicea el. Or, cu toţii suntem obligaţi să lingem pantofii superiorilor noştri. Aşa cere sistemul. El era mândru. Cred că asta ne agasa pe noi mai mult decât pe şefi. ― Cum a plecat? ― S-a certat cu unul din subdirectori pentru un fapt în privinţa căruia, la drept vorbind... avea perfectă dreptate. Acest subdirector îi scotocise prin birou, iar pe Edmond îl apucase damblaua. Când a văzut că toată lumea prefera să-l susţină pe celălalt, a fost obligat să plece. ― Dar mi-aţi spus că avea dreptate... ― Uneori e mai bine să te comporţi ca un laş în avantajul unor cunoscuţi, chiar antipatici, decât să fii curajos în avantajul unor necunoscuţi, chiar dacă-ţi sunt simpatici. Edmond nu avea prieteni aici. Nu mânca împreună cu noi, nu bea cu noi, totdeauna părea cu capul în nori. ― Atunci de ce-mi mărturisiţi "laşitatea" dumneavoastră? Nu eraţi obligat să-mi povestiţi asta. ― Hm, de când a murit, îmi zic că totuşi nu ne-am purtat cum trebuia. Dumneata eşti nepotul lui, spunânduţi toate astea mi se ia o piatră de pe inimă... 66

În fundul unui culoar îngust şi întunecos se zăreşte o fortăreaţă de lemn. Cetatea interzisă. Acest edificiu este de fapt un butuc de pin în jurul căruia s-a construit domul. Butucul serveşte drept inimă şi coloană vertebrală. Inimă, căci el conţine încăperea regală şi rezervele de alimente preţioase. Coloană vertebrală, căci permite Cetăţii să reziste furtunilor şi ploilor. Văzut mai de aproape, peretele Cetăţii interzise este încrustat cu motive complexe. Ca nişte inscripţii într-o scriere barbară. Acestea sunt de fapt culoarele săpate pe vremuri de primii ocupanţi ai trunchiului: nişte termite. Când fondatoarea Belo-kiu-kiuni aterizase în regiune, în urmă cu cinci mii de ani, intrase imediat în conflict cu ele. Războiul durase foarte mult, peste o mie de ani, dar până la urmă belokanienii câştigaseră. Şi descoperiseră cu încântare un oraş "beton", cu tunele de lemn care nu se năruiau niciodată. Acest buştean de pin le deschidea noi perspective urbanistice şi arhitecturale. Sus, tăblia plată şi supraînălţată: jos, rădăcinile adânci, care se împrăştie în pământ. Era i-de-al. Cu toate acestea, în curând trunchiul nu a mai fost suficient pentru a adăposti populaţia în continuă creştere a furnicilor roşcate. Atunci se săpase subsolul, în prelungirea rădăcinilor. Iar peste trunchiul retezat fuseseră îngrămădite crenguţe pentru a-i lărgi vârful. Cetatea interzisă este acum aproape pustie. În afară de Matcă şi de santinelele ei de elită, toată lumea trăieşte la periferie. 327 se apropie de trunchi cu paşi prudenţi şi neregulaţi. Vibraţiile regulate sunt percepute ca prezenţa cuiva care merge, în timp ce sunetele neregulate pot să treacă drept o uşoară surpare. Mai ales trebuie să spere că nu se va 67

întâlni cu nici o luptătoare. Începe sa se târască. Nu mai e decât la două sute de capete de Cetatea interzisă. Zăreşte zecile de ieşiri care străpung trunchiul: mai exact, capetele furnicilor "portărese" care astupă orificiul. Prin nu se ştie ce anomalie genetică, acestea au un cap mare, rotund şi turtit, care le face să semene cu un cui mare potrivit exact pe dimensiunea orificiului pe care-l supraveghează. Aceste porţi vii îşi dovediseră deja eficacitatea în trecut. Cu ocazia Războiului Fragilor, în urmă cu şapte sute optzeci de ani, Cetatea fusese invadată de furnicile galbene. Toţi belokanienii supravieţuitori se refugiaseră în Cetatea interzisă, iar furnicile portărese, intrând de-a-ndăratelea, închiseseră ermetic intrările. Furnicile galbene avuseseră nevoie de două zile pentru a reuşi să forţeze aceste zăvoare. Portăresele nu numai că astupau găurile, dar şi muşcau cu mandibulele lor lungi. Furnicile galbene se strângeau câte o sută pentru a lupta împotriva unei singure portărese. Până la urmă au reuşit să treacă, săpând în chitina capetelor. Dar sacrificiul "porţilor vii" nu fusese zadarnic. Celelalte cetăţi din Federaţie avuseseră timp să strângă întăriri, şi, câteva ceasuri mai târziu, oraşul fusese eliberat. Sigur, masculul 327 nu are de gând să înfrunte singur o portăreasă, dar intenţionează să profite de momentul deschiderii uneia din aceste porţi, ca să lase să iasă o doică încărcată cu ouă, de exemplu. Ar putea da buzna înăuntru mai înainte ca ea să se poată închide. Iată că un cap tocmai se mişcă, apoi face loc... unei santinele. Ocazie ratată, nu poate încerca nimic, santinela s-ar întoarce imediat şi l-ar omorî. Altă mişcare de cap a portăresei. Se lasă uşor pe cele şase picioare, gata să se năpustească. Nu! Alarmă falsă. Portăreasa îşi schimba doar poziţia. Probabil că amorţea şi 68

ea stând aşa, cu capul ca într-un jug de lemn. Cu atât mai rău, nu mai are răbdare, se repede către obstacol. De cum ajunge în raza antenei, portăreasa descoperă absenţa feromonilor-paşaport. Se trage înapoi pentru a astupa şi mai bine orificiul, apoi lansează molecule de alarmă. Corp străin în Cetatea interzisă! Corp străin în Cetatea interzisă! repetă ea ca o sirenă. Îşi învârteşte cleştii pentru a-l intimida pe nepoftit. Ar înainta să se lupte cu el, dar ordinul este categoric: mai întâi blocarea intrării! Trebuie să se mişte repede. Masculul are un avantaj: vede în întuneric, în timp ce ea e oarbă. Se avântă, evită mandibulele dezlănţuite care lovesc la întâmplare, şi plonjează pentru a le apuca de la rădăcină. Le taie una după alta. Sângele transparent curge. Două cioturi inofensive continuă să se agite. Totuşi, masculul 327 nu poate trece, cadavrul blochează intrarea. Picioarele înţepenite continuă să apese pe lemn din reflex. Cum să facă? Îşi plasează abdomenul lângă fruntea portăresei şi trage cu acid. Corpul tresare, chitina roasă de acidul formic începe să se topească eliberând un fum cenuşiu. Dar craniul e rezistent. Trebuie să repete figura de patru ori pentru a-şi putea croi un drum prin el. Trece. În partea cealaltă descoperă un torace şi un abdomen atrofiate. Furnica nu era decât o uşă, nimic altceva. RIVALII: După cincizeci de milioane de ani, când au apărut primele furnici, habar n-aveau ce le aşteaptă. Urmaşe îndepărtate ale unei viespi sălbatice şi solitare, tiphiida, ele nu aveau nici mandibule mari, nici ac. Erau mici şi plăpânde, dar nu şi proaste, aşa că au înţeles repede că 69

aveau tot interesul să le imite pe termite. Trebuia să se unească. Şi-au creat satele lor; şi-au clădit cetăţi grosolane. Termitele se neliniştiră destul de repede de această concurenţă. După părerea lor, pe Pământ nu era loc decât pentru o singură specie de insecte sociale. De acum înainte războaiele erau inevitabile. Cam peste tot în lume, în insule, în copaci şi în munţi, armatele cetăţilor de termite au luptat împotriva tinerelor armate ale cetăţilor de furnici. Nu se mai văzuse niciodată aşa ceva în regnul animal. Milioane de mandibule luptau umăr la umăr pentru un scop care nu era nutritiv. Un scop "politic "! La început, termitele, mai experimentate, câştigau toate bătăliile. Dar furnicile s-au adaptat. Au copiat armele termitelor şi au inventat altele noi. Războaiele mondiale termite-furnici cuprinseră planeta, vreme de aproape douăzeci de milioane de ani. Cam prin această perioadă au reuşit furnicile, descoperind armele cu jet de acid formic, să obţină un avantaj decisiv. Chiar şi în zilele noastre continuă bătăliile intre cele două specii duşmane, dar rareori se întâmplă ca legiunile termitelor să învingă. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. ― L-aţi cunoscut în Africa, nu-i aşa? ― Da, răspunse profesorul. Edmond avea o supărare mare. Mi se pare că-i murise nevasta. S-a aruncat cu disperare în studiul insectelor. ― De ce tocmai insecte? ― De ce nu? Insectele exercită o fascinaţie ancestrală. 70

Strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi se temeau deja de ţânţari, care le transmiteau frigurile, de purici, care le provocau mâncărimi, de păianjeni, care îi înţepau, de gărgăriţe, care le devorau rezervele alimentare. Asta a lăsat urme. Jonathan se afla în laboratorul nr. 326 al centrului CNCS de entomologie de la Fontainebleau, în compania profesorului Daniel Rosenfeld, un bătrânel drăguţ, cu părul strâns într-o coadă de cal, zâmbitor şi volubil. ― Insecta derutează, e mai mică şi mai fragilă decât noi, şi totuşi ne sfidează şi chiar ne ameninţă. De altfel, dacă stăm bine să ne gândim, toţi sfârşim în stomacul insectelor. Căci larvele muştelor se delectează cu cadavrele noastre... ― Nu mă gândisem la asta. ― Insecta a fost multă vreme considerată ca o întruchipare a răului. Belzebut, unul dintre sfetnicii Satanei, este reprezentat cu un cap de muscă. Nu e o întâmplare. ― Furnicile au o reputaţie mai bună decât muştele. ― Depinde. Toate culturile vorbesc diferit despre ele. În Talmud, ele sunt simbolul onestităţii. Pentru buddhismul tibetan, ele reprezintă latura derizorie a activităţii materialiste. Pentru băştinaşii de pe Coasta de Fildeş, o femeie însărcinată muşcată de o furnică va da naştere unui copil cu cap de furnică. În schimb, unii polinezieni le consideră nişte mici divinităţi. ― Edmond lucrase înainte pe bacterii, de ce le-a lăsat baltă? ― Bacteriile nu-l pasionau nici pe departe atât de mult cât l-au pasionat cercetările lui asupra insectelor, în special asupra furnicilor. Şi când spun "cercetările lui", mă refer la un angajament total. El este autorul petiţiei împotriva furnicarelor jucării, acele cutii de plastic vândute 71

în toate supermagazinele, cu o regină şi şase sute de lucrătoare. Şi s-a mai luptat pentru folosirea furnicilor ca "insecticid". Voia să fie instalate sistematic colonii de furnici roşcate în păduri, pentru a le curăţa de paraziţi. Nu era o idee rea. Furnicile au mai fost folosite în trecut: în Italia împotriva omizilor care atacă pinii, iar în Polonia împotriva unor insecte care distrug brazii. ― A folosi insectele unele împotriva altora, asta e ideea? ― Mmmm, el numea asta "a se amesteca în diplomaţia lor". S-au făcut atâtea prostii cu insecticidele chimice în secolul trecut! Niciodată nu trebuie să ataci insectele de-a dreptul, şi mai ales să nu le subestimezi niciodată vrând să le domesticeşti, aşa cum se procedează cu mamiferele. Insecta reprezintă o altă filozofie, un alt spaţiu-timp, o altă dimensiune. Insecta are de exemplu o ripostă împotriva tuturor otrăvurilor chimice: obişnuinţa progresivă. Nu reuşim niciodată să înlăturăm invaziile de lăcuste pentru că afurisitele se adaptează la orice. Dacă le combaţi cu insecticid, nouăzeci şi nouă la sută mor dar unu la sută supravieţuiesc. Iar cele care au scăpat nu numai că sunt imunizate, dar dau naştere unor mici lăcuste sută la sută "vaccinate" împotriva acelui insecticid. Astfel, acum două sute de ani s-a făcut greşeala creşterii continue a toxicităţii produselor. În aşa fel, încât acestea omorau mai mulţi oameni decât insecte. Şi am format serii întregi hiperrezistente, capabile să consume otrăvurile cele mai tari fără să păţească nimic. ― Vreţi să spuneţi că nu avem nici un mijloc de a lupta împotriva insectelor? ― Poţi constata şi singur. Mereu avem ţânţari, lăcuste, gărgăriţe, muşte ţe-ţe şi furnici. Rezistă la orice. În 1945, oamenii şi-au dat seama că numai furnicile şi scorpionii supravieţuiseră exploziilor nucleare. S-au adaptat chiar şi la asta! 72

Masculul 327 a vărsat sângele unei celule a Roiului. A acţionat cu cea mai mare violenţă asupra propriului său organism. Asta îi lasă un gust amar. Dar oare avea altă soluţie, el, hormonul informaţiei, pentru a supravieţui şi aşi continua misiunea? Dacă a ucis a făcut-o tocmai pentru că s-a încercat suprimarea lui. Este o reacţie în lanţ. Precum cancerul. Dacă Roiul se comportă anormal faţă de el, se vede constrâns să acţioneze în mod identic. Trebuie să se deprindă cu această idee. A ucis o celulă soră. Poate că va mai ucide şi altele. ― Dar de ce venise în Africa? Din moment ce, după cum spuneţi, furnici sunt peste tot. ― Sigur, dar nu aceleaşi furnici... Cred că Edmond nu mai ţinea la nimic după ce-şi pierduse nevasta, acum chiar mă întreb dacă nu cumva aştepta ca furnicile să-l "sinucidă". ― Poftim? ― Au fost gata să-l hăpăie, fir-ar să fie! Furnicile magnan din Africa... N-ai văzut niciodată filmul Când vuieşte Maraburita? Jonathan clătină negativ din cap. ― Marabunta este masa de furnici magnan dorylines sau annoma nigricans, care înaintează în câmpie distrugând totul în calea ei. Doctorul Rosenfeld se ridică în picioare de parcă ar fi vrut să înfrunte un val invizibil. ― Mai întâi se aude un freamăt puternic compus din ţipetele, piuiturile, bătăile din aripi şi paşii tuturor animalelor mici care încearcă să fugă. În acest stadiu, 73

furnicile încă nu se văd; apoi, câteva războinice se ivesc brusc din spatele unei coline. După aceşti cercetaşi, celelalte vin repede, în coloane cât vezi cu ochii. Colina devine neagră. E ca o scurgere de lavă care topeşte tot ce atinge. Profesorul se plimba de colo până colo prin încăpere, gesticulând, prins de ceea ce povestea. ― Ele sunt sângele veninos al Africii. Acid viu. Numărul lor e înspăimântător. O colonie de furnici magnan ouă în medie cinci sute de mii de ouă în fiecare zi. Destul ca să umpli găleţi întregi... Deci, acest râuleţ de acid sulfuric negru curge, trece peste taluzuri şi peste copaci, nimic nu-l opreşte. Păsările, şopârlele sau mamiferele insectivore care au ghinionul să se apropie sunt imediat fărâmiţate. Imagine de Apocalips! Furnicile magnan nu se tem de nici un animal. O dată am văzut o pisică prea curioasă nimicită cât ai clipi din ochi. Traversează chiar şi cursurile de apă, făcând poduri plutitoare din propriile lor cadavre!... Pe Coasta de Fildeş, în regiunea învecinată cu centrul de la Lamto, unde le studiem, populaţia n-a găsit nici un mijloc de protecţie împotriva invaziei lor. Când se anunţă că aceşti minusculi Attila vor traversa oraşul, oamenii fug, ducând cu ei bunurile cele mai de preţ. Pun picioarele meselor şi scaunelor în găleţi de oţet şi se roagă la zeii lor. La întoarcere, constată că totul a fost curăţat, de parcă ar fi trecut taifunul. N-a mai rămas nici o fărâmă de hrană sau de oricare altă substanţă organică. Însă nici cea mai mică urmă de insecte parazite. Furnicile magnan sunt până la urmă cel mai bun mijloc de a-ţi curăţa în întregime locuinţa. ― Cum făceaţi să le studiaţi dacă sunt atât de feroce? ― Aşteptam amiaza. Insectele n-au sistem de reglare a căldurii, ca noi. Când afară sunt optsprezece grade, optsprezece grade sunt şi în corpul lor, iar atunci când e 74

caniculă, sângele li se înfierbântă. Lucru insuportabil pentru ele. De aceea, la primele raze fierbinţi, furnicile magnan îşi sapă un cuib bivuac unde aşteaptă o vreme mai răcoroasă. E ca o mini-hibernare, numai că sunt blocate de căldură, nu de frig. ― Şi? Jonathan nu prea ştia să dialogheze. Considera că discuţia era făcută pentru a servi ca vas comunicant. Există unul care ştie ceva, ― vasul plin ― şi unul care nu ştie, ― vasul gol ― acesta fiind de obicei chiar el. Cel care nu ştie e numai urechi şi aţâţă din când în când râvna interlocutorului prin "şi?", "vorbeşte-mi de asta", şi mişcări din cap. Alte mijloace de comunicare nu cunoştea. De altfel i se părea, observându-şi contemporanii, că aceştia nu făceau decât să se dedea unor monoloage paralele, fiecare căutând să-l folosească pe celălalt ca psihanalist gratuit. În aceste condiţii prefera propria lui tehnică. Poate că avea aerul că nu deţine nici o cunoştinţă, dar cel puţin învăţa mereu. Un proverb chinez spune: "Cine pune o întrebare e prost timp de cinci minute, cine n-o pune, rămâne aşa toată viaţa." ― Şi ne-am dus peste ele, parascovenia lor! Şi crede-mă că n-a fost puţin lucru. Speram s-o găsim pe afurisita aia de regină a lor. Faimoasa fătătoare care face cinci sute de mii de ouă pe zi. Nu voiam decât s-o vedem şi s-o fotografiem. Ne-am pus nişte cizme mari de vidanjori. Edmond n-a avut noroc. Purta 43 şi nu mai rămăsese decât o pereche 40. Aşa că a mers în bocanci... Îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri. La douăsprezece şi jumătate am trasat pe sol forma probabilă a unui cuib bivuac şi am început să săpăm de jur împrejur o tranşee adâncă de un metru. La unu şi jumătate am ajuns la camerele exterioare. A început să curgă un fel de lichid negru care pârâia. Mii de luptătoare surescitate îşi 75

clămpăneau mandibulele care, la această specie, sunt tăioase ca nişte lame de brici. Toate se înfigeau în cizmele noastre, în timp ce ne continuam treaba cu lopata şi cazmaua înaintând în direcţia celulei nupţiale. Am găsit în sfârşit comoara. Regina. O insectă de zece ori mai voluminoasă decât reginele noastre europene. Am fotografiat-o din toate părţile în timp ce ea probabil că urla God save the Queen, în limbajul ei odorant... Efectul n-a întârziat. Luptătoarele au venit din toate părţile, formând moviliţe pe picioarele noastre. Unele reuşeau să se caţere, suinduse pe semenele lor deja înfipte în cauciuc. De acolo intrau în pantaloni şi apoi în cămaşă. Parcă eram nişte Gulliveri, dar liliputanii noştri nu se gândeau decât cum sa ne transforme în fâşiuţe comestibile! Mai cu seamă trebuia să fim atenţi să nu intre în nici unul din orificiile noastre naturale: nas, gură, anus, timpan. Altfel eram terminaţi, ne săpau pe dinăuntru! Jonathan asculta în tăcere, oarecum impresionat. Profesorul părea că retrăieşte scena pe care o mima cu forţa omului tânăr care nu mai era. ― Ne dădeam palme ca să le alungăm. Ele se orientau după răsuflarea şi transpiraţia noastră. Toţi făcuserăm exerciţii de yoga pentru a respira lent şi a ne controla frica. Încercam să nu ne gândim, să uităm de ciorchinii de luptătoare care voiau să ne ucidă. Şi am făcut două filme întregi, la unele fotografii folosindu-ne şi de blitz. Când am terminat, am sărit din tranşee. În afara de Edmond. Furnicile îl acoperiseră până la cap, se pregăteau să-l înfulece! L-am apucat de braţe şi l-am scos de acolo, l-am dezbrăcat şi am ras de pe el cu maceta toate maxilarele şi capetele care i se înfipseseră în piele. Şi noi încasasem câte o porţie de furnici, dar nu în aceeaşi măsură ca el, care navea cizme. Mai ales că se speriase şi emisese feromoni de 76

frică. ― E oribil! ― Nu, e un noroc că a scăpat cu viaţă. Asta nu l-a dezgustat de furnici. Dimpotrivă, le-a studiat cu şi mai mare îndârjire. ― Şi pe urmă? ― S-a întors la Paris. Şi n-am mai ştiut nimic de el. Tipul nici măcar nu i-a mai telefonat vreodată bătrânului său Rosenfeld. În sfârşit, am citit în ziare că a murit. Odihnească-se în pace! Dădu la o parte perdelele de la fereastră ca să examineze un termometru vechi montat în tablă emailată. ― Hm, treizeci de grade în aprilie, incredibil. În fiecare an e din ce în ce mai cald. Dacă o ţine tot aşa, în zece ani Franţa va deveni o ţară tropicală. ― Credeţi? ― Lumea nu bagă de seamă pentru că transformarea se petrece progresiv. Dar noi, entomologii, ne dăm seama după detalii foarte precise: găsim în bazinul parizian specii de insecte tipice pentru regiunile ecuatoriale. N-ai remarcat că fluturii devin din ce în ce mai viu coloraţi? ― Într-adevăr, chiar ieri am găsit unul roşu cu negru, fluorescent, aşezat pe o maşină... ― Cu siguranţă o zigenă cu cinci pete. E un fluture veninos care nu se găsea până acum decât în Madagascar. Dacă o ţine tot aşa... Îţi închipui furnicile magnan la Paris? Atunci să vezi panică. Ar fi nostim... După ce şi-a curăţat antenele şi a mâncat câteva bucăţele calde din portăreasa "spartă", masculul fără miros se grăbeşte pe culoarele de lemn. Încăperea maternă e în direcţia aceea, o simte. Din fericire sunt 25 de grade şi la temperatura asta nu e prea multă lume în Cetatea 77

interzisă. Ar trebui să se poată strecura fără probleme. Deodată percepe mirosul a două războinice care vin din sens invers. Una mare şi una mică. Iar celei mici îi lipsesc nişte picioare... Îşi adulmecă reciproc efluviile de la distanţă. De necrezut, e chiar el! De necrezut, sunt chiar ele! Masculul 327 o ia la goană, sperând să-şi piardă urma. Aleargă prin acel labirint tridimensional. Iese din Cetatea interzisă. Portăresele nu-l împiedică; sunt programate să filtreze numai ce vine din exterior. Acum calcă pe pământ. Ia viraj după viraj. Dar urmăritoarele sunt la fel de rapide şi nu rămân în urmă. Masculul îmbrânceşte şi răstoarnă la pământ o lucrătoare încărcată cu o rămurică. N-o făcuse înadins, dar ucigaşele cu miros de stâncă îşi încetinesc goana. Trebuie să profite de acest răgaz. Se ascunde repede într-o scobitură. Şchioapa se apropie. Masculul se retrage şi mai mult în ascunzătoarea lui. ― Unde-a dispărut? ― A coborât din nou. ― Cum adică? Lucie o luă de braţ pe Augusta şi o conduse la uşa pivniţei. ― E acolo jos de ieri seară. ― Şi încă nu s-a întors? ― Nu, nu ştiu ce se întâmplă acolo, dar mi-a interzis categoric să chem poliţia... A mai coborât de câteva ori până acum şi s-a întors. Augusta era consternată. ― Dar e absurd! Doar unchiul lui îi interzisese categoric... 78

― Acum ia cu el jos o sumedenie de unelte, tablă de oţel, plăci mari de beton. Numai el ştie ce meştereşte acolo... Lucie îşi prinse capul între mâini. Era la capătul puterilor, simţea că va ceda din nou unei depresiuni. ― Şi nu se poate coborî după el? ― Nu. A pus o broască pe care o încuie pe dinăuntru. Augusta se aşeză pe scaun, descumpănită. ― Ca să vezi, ca să vezi. Nici nu-mi închipuiam că evocarea lui Edmond va provoca atâtea necazuri... SPECIALIŞTII: În marile cetăţi moderne ale furnicilor, repartizarea sarcinilor, repetată de milioane de ani, a generat mutaţii genetice. Astfel, unele furnici se nasc cu enorme mandibule-foarfeci pentru a fi soldaţi, altele au mandibule cu care macină pentru a produce făină de cereale, altele sunt înzestrate cu glande salivare supradezvoltate pentru a umezi şi a dezinfecta larvele. Într-un fel, e ca şi cum la noi soldaţii s-ar naşte cu degete în formă de cuţite, ţăranii cu picioare în formă de cârlig pentru a se urca în copaci să adune fructele, iar doicile cu zece perechi de ţâţe. Dar dintre toate mutaţiile "profesionale" cea mai spectaculoasă este cea a dragostei. Într-adevăr, pentru ca masa truditoarelor să nu fie distrasă de la muncă de impulsuri erotice, ele se nasc asexuate. Toate energiile reproducătoare sunt concentrate asupra celor specializaţi: masculii şi femelele, prinţii şi prinţesele acestei civilizaţii paralele. Aceştia se nasc şi sunt echipaţi numai pentru dragoste. Ei beneficiază de multe avantaje destinate să-i ajute la copulaţie. De la aripi şi ochi care văd în întuneric, până la antenele emiţătoare-receptoare de emoţii abstracte. 79

EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Ascunzătoarea nu e o fundătură, ci duce la o mică grotă. Masculul 327 se baricadează în ea. Războinicele cu miros de stâncă trec fără să-l detecteze. Numai că grota nu e goală. Înăuntru e cineva cald şi mirositor. Care emite. Cine eşti? Mesajul este clar, precis, imperativ. Ocelii care văd în infraroşu îl ajută să distingă făptura masivă care îl chestionează. După cum arată, pare să cântărească nouăzeci de grăunţe de nisip. Totuşi nu e o luptătoare. E ceva ce nu a mirosit şi nu a văzut niciodată până acum. O femelă. Şi ce femelă! O examinează fără să se grăbească. Picioarele ei delicate şi de o formă perfectă sunt împodobite cu perişori năclăiţi fermecător cu hormoni sexuali. Antenele groase sunt încărcate de mirosuri tari. Ochii ei cu reflexe roşii sunt ca două afine. Are un abdomen masiv, neted şi lung, un scut toracic mare, având deasupra un mezotonum adorabil granulat. În sfârşit, nişte aripi lungi, de două ori mai mari decât ale lui. Femela îşi deschide micile mandibule şi.... sare la gâtul lui, să-l decapiteze. Nu mai poate să înghită, se sufocă. Lipsa paşapoartelor odorante o va face pe femelă să nu-i dea drumul. Este un corp străin care trebuie distrus. Profitând de talia lui redusă, masculul 327 reuşeşte totuşi să se elibereze. Se caţără pe umerii ei şi îi strânge capul. Roata s-a întors. Acum e rândul ei să aibă necazuri. Femela se zbate. Când o simte moleşindu-se, 327 îşi îndreaptă antenele 80

înainte. Nu vrea s-o omoare, ci doar s-o facă să-l asculte. Lucrurile nu sunt simple. Vrea să aibă cu ea o CA. Da, o comunicare absolută. Femela (îi identifică numărul, este a 56-a) îşi îndepărtează antenele, ferindu-se de atingere. Apoi se arcuieşte să se debaraseze de el. Dar el rămâne bine agăţat de mezotonumul ei şi sporeşte presiunea mandibulelor. Dacă va continua, capul femelei va fi smuls ca o buruiană. Ea rămâne nemişcată. El, la fel. Cu ocelii care pot vedea un câmp cuprins într-un unghi de o sută optzeci de grade, femela vede bine agresorul cocoţat pe toracele ei. E foarte mic. Un mascul! Îşi aminteşte lecţiile doicilor: Masculii sunt nişte jumătăţi de fiinţă. Contrar tuturor celorlalţi indivizi ai Cetăţii, ei nu sunt echipaţi decât cu jumătate din cromozomii speciei. Sunt concepuţi din ouă nefecundate. Sunt deci nişte ovule mari, sau mai curând nişte spermatozoizi mari, trăind în aer liber. Are pe spate un spermatozoid care e pe cale s-o sugrume. Ideea asta aproape că o amuză. De ce unele ouă sunt fecundate şi altele nu? Probabil din cauza temperaturii. Sub douăzeci de grade, spermateca nu poate fi activată iar Matca eliberează ouă nefecundate. Prin urmare masculii provin din frig. Ca şi moartea. Este prima oară când vede unul în carne şi chitină. Ce caută aici, în gineceul virginelor? Acest teritoriu e tabu, rezervat femelelor sexuate. Dacă oricare celulă străină poate pătrunde în fragilul lor sanctuar, înseamnă că poarta e deschisă tuturor infecţiilor! Masculul 327 încearcă din nou să comunice prin antene. Dar femela nu se lasă. Dacă vrea să-i îndepărteze antenele, ea şi le îndoaie imediat peste cap. Dacă îi atinge uşor al doilea segment, atunci ea îşi lasă antenele pe spate. 81

Nu vrea, şi pace. Masculul sporeşte presiunea maxilarelor şi reuşeşte să pună în contact cel de al şaptelea segment al antenei lui cu cel de al şaptelea segment al ei. Femela 56 nu a mai comunicat niciodată în acest fel. A fost învăţată să evite orice contact, mulţumindu-se doar să lanseze şi să primească efluvii prin aer. Dar ştie că acest mod de comunicare eterat este înşelător. Matca emisese într-o zi un feromon asupra acestui subiect: Între două creiere vor exista totdeauna neînţelegerile şi minciunile, generate de mirosurile parazite, de curenţii de aer, de proasta calitate a emisiei şi a recepţiei. Singurul mijloc de a înlătura aceste neplăceri este comunicarea absolută. Contactul direct al antenelor. Trecerea fără nici o piedică de la neurotransmiţătorii unui creier la neurotransmiţătorii celuilalt creier. Pentru ea e ca un fel de deflorare a minţii. Oricum, ceva tare şi necunoscut. Dar nu are de ales; dacă mai continuă s-o strângă, o va ucide. Îşi aduce tijele frontale pe umeri în semn de supunere. Comunicarea absolută poate să înceapă. Cele două perechi de antene se apropie fără ezitare. Mic şoc. Din cauza nervozităţii. Lent, apoi din ce în ce mai repede, cele două insecte îşi mângâie reciproc cele unsprezece segmente zimţate. O spumă plină de expresii confuze începe treptat să facă bule. Această substanţă grasă lubrefiază antenele şi permite accelerarea ritmului de frecare. Cele două capete ale insectelor vibrează necontrolat un timp, după care tijele antenelor îşi opresc dansul şi se lipesc una de alta pe toată lungimea. Acum nu mai sunt decât o singură fiinţă cu două capete, două corpuri şi o singură pereche de antene. Miracolul natural se înfăptuieşte. Feromonii trec dintrun corp în altul prin miile de pori mici şi de capilare ale 82

segmentelor. Cele două minţi se unesc. Ideile nu mai sunt codificate şi decodificate. Ele se ivesc în stadiul lor de simplitate originară: imagini, sunete, emoţii, parfumuri. În acest limbaj direct, masculul 327 îi povesteşte femelei 56 toată aventura lui: masacrarea expediţiei, urmele olfactive ale luptătoarelor pitice, întâlnirea cu Matca, tentativa de eliminare a lui, pierderea paşapoartelor, lupta împotriva portăresei, luptătoarele cu parfum de stâncă aflate şi acum pe urmele lui. După terminarea comunicării absolute, femela îşi readuce în spate antenele în semn de bunăvoinţă fată de el. Masculul coboară din spatele ei. Acum e la discreţia ei, ar putea să-l elimine cu uşurinţă. Femela se apropie, cu mandibulele larg deschise şi... îi dă câţiva din feromonii ei paşaport. În felul acesta, problema lui e temporar rezolvată. Ea îi propune o trofalaxie; el acceptă. Apoi femela face să-i zbârnâie aripile pentru a împrăştia toţi vaporii conversaţiei lor. În sfârşit, a reuşit să convingă pe cineva. Informaţia s-a transmis, a fost înţeleasă, acceptată de o altă celulă. Şi-a creat un grup de lucru. TIMPUL: Perceperea scurgerii timpului este foarte diferită la oameni şi la furnici. Pentru oameni timpul este absolut. Periodicitatea şi durata secundelor vor fi egale orice s-ar întâmpla. La furnici în schimb, timpul este relativ. Când e cald, secundele sunt foarte scurte. Când e frig, se răsucesc şi se alungesc la infinit, până la pierderea cunoştinţei din perioada hibernării. Acest timp elastic le conferă o percepţie a vitezei lucrurilor foarte diferită de a noastră. Pentru a defini o mişcare, insectele nu folosesc numai spaţiul şi durata, ci adaugă şi o 83

a treia dimensiune: temperatura. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Acum sunt doi, preocupaţi să convingă cât mai multe semene de gravitatea "Cazului armei secrete distrugătoare". Încă nu e târziu. Totuşi, trebuie să ţină seama de două elemente. Pe de o parte, nu vor reuşi să convingă destule lucrătoare înainte de sărbătoarea Renaşterii, care va acapara toate energiile, aşa încât au nevoie de un al treilea complice. Pe de altă parte, trebuie să aibă în vedere cazul în care războinicele cu parfum de stâncă îşi vor face din nou apariţia, prin urmare e nevoie de o ascunzătoare. Femela 56 propune încăperea ei. Ea a săpat o trecere secretă care le va permite să fugă în caz de nevoie. Masculul 327 nu e prea uimit; săpatul de pasaje secrete este foarte la modă. Chestia asta începuse acum o sută de ani, în timpul războiului cu furnicile scuipătoare de lipici. Regina uneia din cetăţile federale, Ha-yekte-duni, avea mania securităţii. Pusese să i se construiască o Cetate interzisă, "blindată". Flancurile erau întărite cu pietre mari, lipite între ele cu cimenturi de termită! Problema era că nu exista decât o singură ieşire. Astfel încât atunci când Cetatea a fost încercuită de legiunile de furnici care împroşcau lipici, regina s-a trezit blocată în propriul ei palat. Furnicile care împroşcau lipici au capturat-o fără nici o dificultate şi au sufocat-o în scârbosul lor clei cu uscare rapidă. Regina Ha-yekte-duni a fost mai târziu răzbunată şi Cetatea ei eliberată, dar acest sfârşit oribil şi stupid i-a marcat multă vreme pe belokanieni. Furnicile având formidabila şansă de a-şi putea modifica 84

încăperea cu o lovitură de mandibule, fiecare a început săşi foreze propriul culoar secret. Dacă o furnică sapă o gaură, treacă-meargă, dar când sunt un milion, atunci e o adevărată catastrofă. Culoarele "oficiale" se năruiau, subminate de culoarele "personale". O luai pe culoarul tău secret şi nimereai într-un adevărat labirint format de culoarele secrete ale celorlalţi. Până la urmă, cartiere întregi deveniseră friabile, compromiţând însuşi viitorul marelui Bel-o-kan. Matca restabilise ordinea. Nimeni nu mai avea voie să sape în folos personal. Dar cum să controlezi toate încăperile? Femela 56 împinge într-o parte o pietricică, dând la iveală un orificiu întunecos. Asta este. 327 examinează ascunzătoarea şi o consideră perfectă. Mai trebuie găsit un al treilea complice. Ies şi închid cu grijă în urma lor. Femela 56 emite: Încercăm cu primul care trece. Lasă-mă pe mine. Foarte repede întâlnesc pe cineva, o luptătoare mare, asexuată, care trage după ea o bucată de fluture. Femela o interpelează de la distanţă cu mesaje emotive în care e vorba de o mare ameninţare pentru Roi. Mânuieşte limbajul emoţiilor cu o delicateţe de virtuoz care îl lasă pe mascul cu gura căscată. Luptătoarea îşi abandonează imediat prada şi vine să discute. O mare ameninţare pentru Roi? Unde, cine, cum, de ce? Femela îi explică pe scurt catastrofa care a lovit prima expediţie a primăverii. Felul ei de a se exprima exhală efluvii extrem de plăcute. Are deja graţia şi carisma unei regine. Războinica se lasă repede convinsă. Când plecăm? De câte luptătoare e nevoie pentru a le ataca pe pitice? Apoi se prezintă. Este a 103 683-a asexuată din şarja de vară. Are un cap mare şi lucitor, mandibule lungi, ochi 85

practic inexistenţi, picioare scurte, e o aliată grozavă. Mai e şi entuziastă de felul ei. Femela 56 trebuie chiar să-i înfrâneze înflăcărarea. Ea îi spune că există spioane chiar în Roi, poate chiar mercenare vândute piticelor pentru a le împiedica pe belokaniene să elucideze misterul armei secrete. Le recunoşti după mirosul lor caracteristic de stâncă. Trebuie să ne mişcăm repede. Contaţi pe mine. Îşi repartizează apoi zonele de influenţă. 327 se va strădui să le convingă pe doicile din solariu. În general sunt destul de naive. 103 683 va încerca să strângă luptătoare. Dacă reuşeşte să formeze o legiune, ar fi formidabil. Aş mai putea să le descos pe cercetaşe, să încerc să adun şi alte mărturii despre această armă secretă a piticelor. Cât despre 56, ea urma să viziteze ciupercăriile şi grajdurile în căutare de susţinere strategică. Întoarcerea în acelaşi loc pentru bilanţ la 23° u.t. Televiziunea arăta de data asta, în cadrul serialului "Culturile lumii," un reportaj despre obiceiurile japonezilor. "Japonezii, popor insular, sunt obişnuiţi de secole să trăiască în autarhie. Pentru ei lumea e împărţită în două: japonezii şi ceilalţi, străinii cu obiceiuri de neînţeles, barbarii, numiţi la ei gai jin. Japonezii au avut dintotdeauna un spirit naţionalist foarte strict. Când un japonez vine să se instaleze de exemplu în Europa, el este în mod automat exclus din grup. Dacă după un an se întoarce, părinţii, familia lui nu-l vor mai recunoaşte ca pe unul de-al lor. A trăi printre gai jin înseamnă a te impregna cu spiritul «celorlalţi», a deveni deci un gai jin. Chiar şi prietenii lui din copilărie îi vor trata ca pe un turist 86

oarecare." Pe ecran se vedeau defilând diferite temple şi locuri sfinte din Shinto. Comentatorul continuă: "Viziunea lor despre viată şi moarte este diferită de a noastră. Aici, moartea unui individ nu are prea mare importanţă. Îngrijorătoare este dispariţia unei celule productive. Pentru a îmblânzi moartea, japonezilor le place să cultive arta luptei. Kendo li se predă tinerilor încă din primii ani de şcoală..." Doi luptători ţâşniră în mijlocul ecranului, îmbrăcaţi precum vechii samurai. Torsurile le erau acoperite cu plăci negre articulate. Pe capete aveau căşti ovale împodobite cu două pene lungi fixate la nivelul urechilor. Se repeziră unul la altul scoţând un strigăt războinic, apoi începură să se dueleze cu săbiile lor lungi. Alte imagini ― un bărbat stând pe călcâie şi ţinând cu amândouă mâinile o sabie scurtă îndreptată spre pântece. "Sinuciderea rituală, Seppuku, este o altă caracteristică a culturii japoneze. Ne este, fireşte, greu să înţelegem ce..." ― Televizor, mereu televizor! Asta te îndobitoceşte! Ne bagă la toţi în cap aceleaşi imagini! Oricum, spun vrute şi nevrute. Încă nu v-aţi săturat? izbucni Jonathan, care se întorsese de câteva ore. ― Lasă-l. Asta îl linişteşte. De la moartea câinelui, nu mai e deloc în apele lui..., făcu Lucie, cu o voce mecanică. Jonathan mângâie bărbia fiului său. ― Nu eşti în apele tale, puiule? ― Ssst, ascult acolo. ― Hei, ia auzi cum ne vorbeşte! ― Cum îţi vorbeşte. Trebuie să recunoşti că nu te vede prea des, aşa că nu te mira dacă se poartă cam rece cu tine. ― Ei! Nicolas, ai reuşit să faci cele patru triunghiuri cu beţele de chibrit? 87

― Nu, mă enervează. Prefer să ascult. ― Bun, dacă te enervează... Jonathan, cu un aer gânditor, începură mişte chibriturile care zăceau aruncate pe masă. ― Păcat... E... instructiv. Nicolas nu auzea, creierul lui era conectat direct la televizor. Jonathan plecă în camera lui. ― Ce faci? îl întrebă Lucie. ― Vezi bine, mă pregătesc, mă întorc acolo. ― Ce? Oh, nu! ― N-am de ales. ― Jonathan, spune-mi şi mie, ce-i acolo jos de te fascinează atât de mult? Doar sunt nevasta ta! El nu răspunse nimic. Îşi ferea privirea. Şi rămăsese cu acel tic dizgraţios. În cele din urmă Lucie renunţă. ― Ai omorât şobolanii? îl întrebă ea suspinând. ― Prezenţa mea e suficientă, se ţin la distanţă. Dacă nu, le arăt chestia asta. Jonathan flutură un cuţit mare de bucătărie pe care îl ascuţise îndelung. Cu cealaltă mână apucă lanterna şi se îndreptă spre uşa pivniţei, având în spinare un sac în care se aflau provizii din belşug şi sculele lui de lăcătuş. Spuse într-o doară: ― La revedere, Nicolas. La revedere, Lucie. Lucie nu ştia ce să facă. Îl prinse de braţ pe Jonathan. ― Nu poţi să pleci aşa! E prea simplu. Trebuie să-mi vorbeşti! ― Ah, te rog! ― Dar cum vrei să-ţi spun? De când ai coborât în blestemata aia de pivniţă nu mai eşti acelaşi. Nu mai avem bani şi tu ai cumpărat de cel puţin cinci mii de franci materiale şi cărţi despre furnici. ― Mă interesează lăcătuşeria şi furnicile. E dreptul meu. ― Nu, nu e dreptul tău. Nu când ai un fiu şi o nevastă 88

de hrănit. Dacă tot ajutorul de şomaj se duce pe cărţi despre furnici, voi sfârşi prin a... ― Prin a divorţa? Asta vrei să spui? Ea îi dădu drumul, descurajată. ― Nu. El o prinse de umeri, fără să-şi poată reţine ticul gurii. ― Trebuie să ai încredere în mine. Trebuie să merg până la capăt. Nu sunt nebun. ― Nu eşti nebun? Dar uită-te la tine! Arăţi de parcă ai ieşit din groapă, s-ar zice că ai tot timpul febră. ― Corpul meu îmbătrâneşte, dar capul întinereşte. ― Jonathan! Spune-mi, ce se întâmplă acolo jos? ― Nişte lucruri pasionante. Trebuie mers mai adânc, tot mai adânc, dacă vrem să putem reveni într-o zi la suprafaţă... Ştii, e ca la piscină, trebuie să te sprijini de fund ca să ieşi la suprafaţă. Şi izbucni într-un râs dement ale cărui hohote sinistre încă mai răsunau, treizeci de secunde mai târziu, pe scara în spirală. Etajul +35. Acoperământul fin de crenguţe produce un efect de vitraliu. Razele soarelui scânteiază trecând prin acest filtru, apoi cad pe sol ca o ploaie de stele. Ne aflăm în solariu, "uzina" care produce belokanieni. Aici domneşte o căldură toridă. 38°. E normal, a fost construit cu faţa spre sud pentru a beneficia cât mai mult timp de căldura astrului alb. Uneori, sub efectul catalizator al crenguţelor, temperatura urcă până la 50°! În solariu se agită sute de picioare. Casta cea mai numeroasă aici este cea a doicilor. Stivuiesc ouăle pe care Matca tocmai le-a făcut. Douăzeci şi patru de grămezi formează o stivă, douăsprezece stive formează un şir. Şirurile se pierd în depărtare. Când un nor face umbră, 89

doicile deplasează grămezile de ouă. Cei mai tineri trebuie să fie totdeauna bine încălziţi. "Căldură umedă pentru ouă, căldură uscată pentru coconi", aşa sună o veche reţetă dea furnicilor. La stânga se văd lucrătoarele însărcinate cu termoreglarea. Ele îngrămădesc bucăţi de lemn negru care acumulează căldura şi bucăţi de humus fermentat care o produc. Datorită acestor două "radiatoare", solariul reuşeşte să rămână în permanenţă la o temperatură cuprinsă între 25° şi 40°, chiar şi atunci când în exterior nu sunt decât 15°. Artileriste circulă de colo-colo. Dacă vreo ciocănitoare verde ar veni să-şi bage ciocul... La dreapta se văd ouăle mai în vârstă. Metamorfoza durează mult: cu timpul, linse de doici, ouăle cresc şi se îngălbenesc. Se transformă în larve cu perişori aurii întrun interval de 1-7 săptămâni. Asta depinde tot de vreme. Doicile sunt extrem de concentrate. Nu-şi menajează nici saliva antibiotică, nici atenţia. Nici cea mai mică mizerie nu trebuie să murdărească larvele. Sunt atât de fragile! Chiar şi feromonii de dialog sunt reduşi la minimum necesar. Ajută-mă să le duc spre colţul acela... Atenţie, grămada ta stă să cadă... O doică transportă o larvă de două ori mai lungă decât ea. Cu siguranţă că va fi o artileristă. Doica aşază "arma" într-un colţ şi o linge. În centrul acestui vast incubator, grămezi de larve, cărora au început să li se contureze deja cele zece segmente ale corpului, urlă să fie hrănite. Îşi agită capul în toate sensurile, îşi întind gâtul şi gesticulează până când doicile binevoiesc să le dea puţin mierat sau nişte carne de insectă. După trei săptămâni, când s-au "copt" bine, larvele nu mai mănâncă şi nu se mai mişcă. Fază de letargie în care 90

se pregătesc pentru efort. Îşi adună toate energiile pentru a secreta coconul care le va transforma în nimfe. Doicile cară aceste pachete mari şi galbene într-o sală vecină plină cu nisip uscat care absoarbe umiditatea aerului. "Căldură umedă pentru ouă, căldură uscată pentru coconi", ca să se ştie. În această etuvă, coconul alb cu reflexe albăstrii devine galben, apoi cenuşiu, apoi brun. Piatră filozofală în sens invers. În cocon se înfăptuieşte miracolul natural. Totul se schimbă. Sistem nervos, aparat respirator şi digestiv, organe senzoriale, carapace... Nimfa plasată în etuvă se va umfla peste câteva zile. Oul e pe cale să se coacă, se apropie marele moment. Nimfa pe punctul de a ieşi din găoace este trasă de-o parte, împreună cu celelalte aflate în aceeaşi stare. Doicile crapă cu mare precauţie voalul coconului, eliberează o antenă, un picior, până când scot la iveală un fel de furnică albă care tremură şi se clatină. Chitina, încă moale şi deschisă la culoare, va deveni peste câteva zile roşcată, ca a tuturor belokanienelor. 327, proţăpit în mijlocul acestui vârtej al activităţii, nu prea ştie cui să se adreseze. Lansează un mic parfum spre o doică care ajută un nou-născut să facă primii paşi. Se întâmplă ceva grav. Doica nici măcar nu întoarce capul în direcţia lui. Ea eliberează o frază odorantă abia perceptibilă. Ssst. Nimic nu e mai grav ca naşterea unei fiinţe. O artileristă îl împinge şi îl loveşte uşor cu ciomegele plasate la capătul antenelor. Tip, tip, tip. Nu trebuie să deranjezi. Circulă. Nivelul energiei lui nu e prea bun, nu ştie să emită şi să fie convingător. Ah, dacă ar avea darul de comunicare al lui 56! Totuşi mai încearcă şi pe lângă alte doici, care nu-i acordă nici cea mai mică atenţie. Începe să se întrebe dacă 91

misiunea lui este chiar atât de importantă pe cât îşi închipuie. Poate că Matca are dreptate. Există nişte sarcini prioritare. De exemplu perpetuarea vieţii în loc de asmuţirea la război. În momentul în care prin minte îi venea acest gând ciudat, un jet de acid formic îi trece milimetric pe lângă antene! O doică a tras în el. A dat drumul coconului pe care-l avea în grijă şi a ţintit în el. Din fericire n-a ochit destul de bine. Masculul se repede să prindă terorista, dar ea a şters-o deja în prima încăpere cu nou-născuţi, răsturnând o grămadă de ouă pentru a-i bara trecerea. Cochiliile se sparg şi eliberează un lichid transparent. A distrus ouă! Ce-a apucat-o? Se produce panică, doicile aleargă în toate sensurile, preocupate să protejeze generaţia dată în grijă. Masculul 327, înţelegând că nu o va putea prinde pe fugară, îşi trece abdomenul pe sub torace şi ţinteşte. Dar mai înainte ca el să tragă, criminala cade fulgerată de o artileristă care o văzuse răsturnând ouăle. Furnicile încep să se strângă în jurul corpului calcinat de acid formic. 327 îşi apleacă antenele deasupra cadavrului. Nu poate fi nici o îndoială, se simte un uşor iz. Un miros de stâncă. SOCIABILITATEA: La furnici, ca şi la oameni, sociabilitatea e predeterminată. Furnica nou-născută e prea slabă pentru a sparge singură coconul în care e închisă. Nou-născuţii oamenilor nici măcar nu sunt în stare să meargă sau să se hrănească singuri. Furnicile şi oamenii sunt două specii formate să fie ajutate de anturaj, şi nu ştiu - sau nu pot - să înveţe singure. Această dependenţă faţă de adulţi este cu certitudine o 92

slăbiciune, dar ea generează un alt proces, cel al strângerii de cunoştinţe. Dacă adulţii pot să supravieţuiască în timp ce tinerii sunt incapabili, aceştia din urmă sunt încă de la început obligaţi să ceară cunoştinţe de la cei mai în vârstă. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Etajul -20. Femela 56 nu a ajuns încă să discute cu agricultoarele despre arma secretă a piticelor. Ceea ce vede o pasionează prea mult ca să mai poată emite ceva. Casta femelelor fiind deosebit de preţioasă, acestea îşi trăiesc toată copilăria închise în gineceul prinţeselor. De foarte multe ori nu cunosc din această lume decât vreo sută de culoare, şi puţine dintre ele s-au aventurat deja mai jos de etajul zece al subsolului sau mai sus de etajul zece de deasupra solului... O dată, 56 încercase să iasă ca să vadă marele Exterior despre care îi vorbiseră doicile, dar santinelele o împinseseră înapoi. Ar fi putut să-şi camufleze mai mult sau mai puţin mirosurile, dar nu şi aripile lungi. Gărzile o avertizaseră că afară existau monştri uriaşi care mâncau micile prinţese ce voiau să iasă înainte de sărbătoarea Renaşterii. De atunci era împărţită între curiozitate şi spaimă. Ajungând la etajul -20, femela îşi dă seama că, înainte de a parcurge marele Exterior sălbatic, mai are încă multe minunăţii de descoperit în propria ei cetate. Aici vede pentru prima dată crescătoriile de ciuperci. Mitologia belokaniană spune că primele crescătorii de ciuperci au fost descoperite în timpul Războiului Cerealelor, în al cincizeci de miilea mileniu. Un comando de artileriste tocmai cucerise o cetate a termitelor. Deodată au 93

dat peste o sală de proporţii colosale. În centru se ridica o clătită enormă, de culoare albă, pe care vreo sută de lucrătoare o lustruiau fără încetare. Cuceritoarele au gustat şi au găsit că era delicios. Era... ca un sat în întregime comestibil! Prizonierele au mărturisit că era vorba de ciuperci. În realitate, termitele nu trăiesc decât cu celuloză dar, neputând s-o digere, recurg la aceste ciuperci pentru a o face asimilabilă. Furnicile însă digeră foarte bine celuloza şi nu au nevoie de acest artificiu. Totuşi au înţeles foarte bine avantajul de a avea culturi chiar în interiorul cetăţilor lor: asta le permitea să reziste în timpul asediilor şi al perioadelor de foamete. Astăzi, în marile săli de la etajul -20 al oraşului Bel-okan, plantele erau selecţionate. Dar furnicile nu mai folosesc aceleaşi ciuperci ca termitele. La Bel-o-kan se cultivă mai ales agaricaceele. Iar aceste activităţi agricole au dus la dezvoltarea unei întregi tehnologii. Femela 56 circulă printre straturile acestei grădini albe. Într-o parte, lucrătoarele pregătesc "patul" pe care va creşte ciuperca. Taie frunze în formă de pătrate mici, care după aceea sunt curăţate, zdrobite, malaxate, transformate în pastă. Pasta de frunze este aşezată pe un compost format din excremente (furnicile îşi adună excrementele în bazine destinate acestui scop). Apoi este umezită cu salivă şi se aşteaptă încolţirea plantelor. După ce a fermentat, pasta se înconjoară cu un ghem de filamente albe comestibile. Ca acelea de la stânga ei. Lucrătoarele o udă apoi cu saliva lor dezinfectantă şi taie tot ce depăşeşte micul con alb. Dacă ar fi lăsate să crească, ciupercile ar arunca repede sala în aer. Din filamentele treierate de lucrătoarele cu mandibule plate se obţine o făină pe cât de gustoasă, pe atât de hrănitoare. Şi aici, concentrarea lucrătoarelor este foarte mare. Nici 94

cea mai mică buruiană, nici cea mai mică ciupercă parazită nu trebuie să profite de îngrijirea lor. În acest context, nu prea favorabil, 56 încearcă să stabilească contactul prin antene cu o grădinăreasa ocupată cu tăiatul minuţios al unuia dintre conurile albe. Un pericol grav ameninţă Cetatea. Avem nevoie de ajutor. Vreţi să vă alăturaţi celulei noastre de lucru? Ce pericol? Piticele au descoperit o armă secretă cu efecte devastatoare, trebuie acţionat cât mai repede. Grădinăreasa o întreabă liniştită ce părere are de ciuperca ei. 56 o laudă. Cealaltă îi propune să guste. Femela muşcă din pasta albă şi imediat simte o arsură pe esofag. Otravă! Ciuperca a fost impregnată cu mirmicacină, un acid fulgerător folosit în mod obişnuit sub formă diluată pentru a servi drept ierbicid. 56 tuşeşte şi scuipă la timp alimentul toxic. Grădinăreasa a lăsat baltă ciuperca şi-i sare pe torace cu mandibulele pregătite de atac. Se rostogolesc în compost, se lovesc în cap, îndoindu-şi cu smucituri scurte antenele ciomege. Poc! Poc! Poc! Loviturile sunt date cu intenţia fermă de a reduce la tăcere. Câteva agricultoare le despart. Ce v-a apucat pe voi două? Grădinăreasa fuge. Deschizându-şi aripile, 56 face un salt uimitor şi o trânteşte la sol. În clipa aceea, identifică un uşor miros de stâncă. Nu încape îndoială că are şi ea de-a face cu un membru al acelei incredibile bande de asasini. Îi ciupeşte antenele. Cine eşti? De ce ai încercat să mă omori? Ce e cu mirosul ăsta de stâncă? Tăcere. Îi răsuceşte antenele. E foarte dureros! Cealaltă zvârle din picioare dar nu răspunde. 56 nu e în stare să facă rău unei celule-surori, totuşi îşi accentuează 95

răsucirea. Cealaltă nu mai mişcă. A intrat în catalepsie voluntară. Inima aproape că nu-i mai bate, în curând va muri. De ciudă, 56 îi taie amândouă antenele, dar cea care a încercat s-o omoare nu mai e decât un cadavru. Agricultoarele o înconjoară din nou. Ce s-a întâmplat? Ce i-ai făcut? 56 consideră că nu e momentul să se justifice, e mai bine să fugă, ceea ce şi face dând imediat din aripi. 327 are dreptate. Se întâmplă ceva uimitor, unele celule din Roi şiau pierdut minţile.

2 TOT MAI ADÂNC

ETAJUL -45: asexuata 103 683 pătrunde în sălile de luptă, încăperi cu tavane joase unde soldaţii se antrenează în vederea războaielor de primăvară. Peste tot războinicele se luptă între ele. Adversarele mai întâi se pipăie, pentru a-şi aprecia reciproc talia şi mărimea picioarelor. Se învârtesc, îşi ating coastele, se trag de perişori, îşi lansează provocări odorante, se gâdilă uşor cu capătul-ciomag al antenelor. Se avântă în sfârşit una împotriva celeilalte. Carapacele se ciocnesc. Fiecare se străduieşte să apuce articulaţiile toracice. De îndată ce una dintre ele a reuşit figura, cealaltă încearcă să o muşte de genunchi. Gesturile sunt sacadate. Se ridică pe cele două picioare din spate, se prăvălesc şi se rostogolesc furioase. 96

În general încremenesc după ce şi-au prins adversarul, apoi, brusc, lovesc un alt membru. Dar nu este decât un exerciţiu de antrenament, nu se rupe nimic, nu curge sânge. Lupta se întrerupe imediat ce o furnică e răsturnată cu picioarele în sus. Îşi duce atunci antenele în spate în semn de abandon. Duelurile sunt totuşi destul de realiste. Ghearele se înfig la nevoie în ochi ca să se prindă de ceva. Mandibulele clămpănesc în gol. La oarecare distanţă, artileristele, aşezate pe abdomen, ţintesc şi trag în pietricele plasate la o depărtare de cinci sute de capete. Jeturile de acid îşi ating deseori ţinta. O războinică bătrână învaţă o novice că totul se hotărăşte înainte de contact. Mandibula sau jetul de acid nu fac decât să confirme o situaţie de dominare deja recunoscută de cei doi beligeranţi. Înainte de lupta corp la corp, există neapărat unul care a hotărât să învingă şi unul care consimte să fie învins. Nu e decât o problemă de repartizare a rolurilor. Din momentul în care fiecare şi l-a ales pe al său, învingătorul va putea să tragă un jet de acid chiar fără să ochească, el îşi va atinge ţinta: învinsul poate să aplice cele mai strălucite lovituri de mandibule, nu va reuşi nici măcar să-şi rănească adversarul. Un singur sfat: trebuie să accepţi victoria. Totul e în minte. Trebuie să accepţi victoria şi atunci nimic nu rezistă. Două dueliste dau peste luptătoarea 103 683. Ea le îmbrânceşte viguros şi-şi continuă drumul. Caută cartierul mercenarelor, situat sub arena de lupte. Iată culoarul de trecere. Sala lor e şi mai mare decât cea a legionarelor. E adevărat că mercenarele trăiesc tot timpul în locul unde se antrenează. Misiunea lor permanentă e războiul. Toate seminţiile din regiune au contacte între ele, fie că sunt aliate sau supuse: furnici galbene, furnici roşii, furnici negre, furnici împroşcătoare de lipici, furnici primitive cu 97

spin veninos şi chiar furnici pitice. Tot termitele se află la originea ideii de a hrăni populaţii străine pentru a le convinge să se bată alături de ele în timpul invaziilor. Iar cetăţilor de furnici li s-a întâmplat şi lor, din cauza subtilităţilor diplomatice, să se alieze cu termitele împotriva altor furnici. Astfel, termitele au ajuns la această reflecţie foarte îndrăzneaţă: de ce să nu fie pur şi simplu angajate nişte legiuni de furnici care să stea în permanenţă în furnicar? Era o idee revoluţionară. Şi surpriza a fost de proporţii când nişte armate de furnici a trebuit să înfrunte semene din aceeaşi specie care luptau pentru termite. Civilizaţia furnicilor, atât de promptă în adaptare, de data asta cam exagerase. Furnicile ar fi vrut din toată inima să reacţioneze imitându-şi inamicele şi stipendiind legiuni de termite care să lupte împotriva termitelor. Dar proiectul s-a năruit din cauza unui obstacol major: termitele sunt nişte regaliste convinse. Lealitatea lor este absolută, nu sunt în stare să lupte împotriva semenelor lor. Numai furnicile, ale căror regimuri politice sunt tot atât de variate ca şi fiziologia lor, sunt capabile să-şi asume toate implicaţiile degradante ale mercenariatului. Atâta pagubă! Marile federaţii de furnici roşcate îşi întăriseră armatele cu numeroase legiuni de furnici străine, adunate sub aceeaşi flamură belokaniană. 103 683 se apropie de mercenarele pitice. Le întreabă dacă au auzit de punerea la punct a unei arme secrete la Shi-gae-pou, o armă capabilă să anihileze cât ai clipi o întreagă expediţie de douăzeci şi opt de furnici roşcate. Ele răspund că nu au văzut şi nu au auzit niciodată de ceva atât de eficace. 103 683 întreabă alte mercenare. Una tânără pretinde a fi asistat la o astfel de minune. Nu fusese totuşi un atac al 98

piticelor... ci o pară putredă care căzuse pe negândite dintr-un copac. Toată lumea emite feromoni de râs. Ăsta e umorul furnicilor galbene. 103 683 urcă într-o sală unde se antrenează colegele ei apropiate. Le cunoaşte pe fiecare în parte. Toate o ascultă cu atenţie şi încredere. Grupul "găsirea armei secrete a piticelor" cuprinde în curând peste treizeci de războinice hotărâte. Ah, dacă 327 ar vedea asta! Atenţie, o bandă organizată încearcă să-i distrugă pe cei care vor să afle. Cu siguranţă că sunt nişte mercenare roşcate în serviciul piticelor. Le putem identifica, toate miros a stâncă. Ca măsură de siguranţă, hotărăsc să-şi ţină prima reuniune în adâncul cetăţii, într-una din sălile cele mai de jos ale etajului cincizeci. Nimeni nu coboară niciodată acolo. Îşi vor putea organiza netulburate ofensiva. Dar corpul îi semnalează lui 103 683 o bruscă accelerare a timpului. S-au făcut 23° u.t. Îşi ia rămas bun şi se grăbeşte la întâlnirea cu 327 şi 56. ESTETICA: Ce poate fi mai frumos decât o furnică? Liniile ei sunt curbe şi pure, forma aerodinamică perfectă. Caroseria furnicii este făcută în aşa fel ca fiecare membru să se potrivească perfect în intrândul care i-a fost destinat. Fiecare articulaţie este o minune a mecanicii. Plăcile se încastrează de parcă ar fi fost concepute de un stilist ajutat de calculator. Nu scârţâie, nu se freacă. Capul triunghiular străpunge aerul, picioarele lungi şi flexibile conferă corpului o suspensie confortabilă la nivelul solului. Ai zice că e o maşină italienească de sport. Ghearele îi permit să meargă pe plafon. Ochii au o vedere panoramică de 180°. Antenele captează mii de informaţii invizibile pentru noi, iar extremităţile lor pot servi ca nişte ciocane. Abdomenul e plin 99

de buzunare, de sasuri, de compartimente în care insecta poate să stocheze produse chimice. Mandibulele taie, agaţă, apucă. O formidabilă reţea internă de conducte îi permite să elibereze mesaje odorante. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute Nicolas nu voia să doarmă. Era şi acum tot în faţa televizorului. La sfârşitul telejurnalului se anunţase întoarcerea sondei Marco Polo. Concluzia: nu exista nici cea mai mică urmă de viaţă în sistemele solare vecine. Toate planetele vizitate de sondă nu oferiseră decât imagini ale unor pustiuri stâncoase sau ale unor suprafeţe lichide conţinând amoniac. Nici urmă de muşchi, nici cea mai mică amibă, nici cel mai mic microb. "Şi dacă tata are dreptate? îşi zise Nicolas. Dacă suntem singura formă de viaţă inteligentă din tot universul?..." Evident, era decepţionant, dar s-ar fi putut să fie adevărat. După emisiunea de informaţii se transmitea un mare reportaj din serialul "Culturile lumii", consacrat azi problemei castelor din India. "Hinduşii aparţin toată viaţa castei în care s-au născut. Fiecare castă funcţionează conform propriei sale legislaţii, un cod de legi pe care nimeni nu l-ar putea încălca fără să fie imediat declarat nedemn de casta lui de origine ca şi de toate celelalte. Pentru a înţelege un astfel de comportament trebuie să ne amintim că..." ― E ora unu noaptea, interveni Lucie. Nicolas era suprasaturat de imagini. De când cu problemele din pivniţă, în fiecare zi stătea măcar patru ore în faţa televizorului. Era metoda lui pentru a nu mai gândi 100

şi a nu mai fi el însuşi. Vocea mamei îl readuse la realităţile neplăcute. ― Haide, n-ai obosit? ― Unde e tata? ― Tot în pivniţă. Acum trebuie să dormi. ― Nu pot să dorm. ― Vrei să-ţi spun o poveste? ― Oh da! O poveste! O poveste frumoasă! Lucie îl însoţi în camera lui şi se aşeză pe marginea patului, desfăcându-şi părul roşu. Alese o veche poveste ebraică. ― A fost odată un pietrar căruia i se făcuse lehamite să mai trudească la tăiatul pietrei din munte sub razele fierbinţi ale soarelui. "M-am săturat de viaţa asta. E istovitor să tai şi iar să tai la piatră... Şi, soarele ăsta! Ah! tare mi-ar plăcea să fiu în locul lui! Aş sta sus pe cer, atotputernic, inundând lumea cu razele mele", îşi zise pietrarul. Şi, printr-o minune, dorinţa lui este auzită. Iar pietrarul se transformă imediat în soare. Omul era fericit văzând că i s-a împlinit dorinţa. Dar, pe când se delecta trimiţându-şi peste tot razele, băgă de seamă că acestea erau oprite de nori. "La ce bun să fiu soare dacă nişte simpli nori pot să-mi oprească razele? a exclamat el. Dacă norii sunt mai tari decât soarele, atunci prefer să fiu nor." Atunci se preface în nor. Zboară deasupra lumii, răspândeşte ploaia, dar deodată începe să sufle vântul şi împrăştie norul. "Ah, vântul reuşeşte să împrăştie norii, deci el este cel mai puternic, vreau să fiu vânt", hotărăşte el. ― Şi atunci se face vânt? ― Da, şi suflă peste toată lumea. Stârneşte furtuni, vijelii, taifunuri. Dar deodată bagă de seamă că un zid îi barează trecerea. Un zid foarte înalt şi foarte tare. Un munte. "La ce-mi serveşte să fiu vânt dacă un simplu 101

munte poate să mă oprească? El e cel mai puternic!" zice el. ― Şi se face munte! ― Exact. Dar în acel moment simte ceva care îl loveşte. Ceva mai tare decât el, care îl sapă pe dinăuntru. Era... un mic pietrar... ― Aaaaa! ― Ţi-a plăcut povestea? ― Cum să nu, mămico! ― Eşti sigur că n-ai văzut altele mai frumoase la televizor? ― Oh, nu, mămico! Ea râse şi-l strânse în braţe. ― Spune-mi, mămico, crezi că tăticu sapă şi el? ― Poate, cine ştie? În orice caz, pare convins că se va transforma în altceva dacă se duce mereu acolo jos. ― Nu se simte bine aici? ― Nu, fiule, îi e ruşine că e şomer. Crede că e mai bine să fie soare. Soare subteran. ― Tata se crede regele furnicilor. Lucie zâmbi. ― O să-i treacă. Ştii, şi el e un copil. Şi copiii sunt totdeauna fascinaţi de furnicare. Tu nu te-ai jucat niciodată cu furnicile? ― Ba da, mămico. Lucie îi aranjă perna şi-l sărută. ― Acum trebuie să te culci. Hai, noapte bună. ― Noapte bună, mămico. Lucie văzu chibriturile puse pe noptieră. Probabil că încercase din nou să formeze cele patru triunghiuri. Se întoarse în salon şi începu să citească mai departe cartea de arhitectură care istorisea povestea casei. În ea locuiseră mulţi oameni de ştiinţă. Mai ales protestanţi. Michel Servet, de exemplu, trăise acolo vreme 102

de câţiva ani. Atenţia îi fu reţinută în mod deosebit de un anumit pasaj, unde se spunea că în timpul războaielor religioase fusese săpată o subterană prin care protestanţii să poată fugi afară din oraş. O subterană neobişnuit de adâncă şi de lungă... Cele trei insecte se aşază în triunghi pentru a realiza o comunicare absolută. În felul acesta nu va fi nevoie să-şi povestească aventurile, vor afla instantaneu tot ce li s-a întâmplat, de parcă n-ar fi fost decât un singur corp care sar fi divizat în trei ca să poată ancheta mai bine. Îşi împreunează antenele. Gândurile încep să circule, să fuzioneze. Informaţiile se transmit în cerc. Fiecare creier acţionează ca un tranzistor care conduce şi îmbogăţeşte mesajul electric pe care îl primeşte. Trei minţi de furnici unite în acest fel depăşesc simpla sumă a talentelor lor. Deodată vraja se rupe. 103 683 a reperat un miros persistent. Zidurile au antene. Mai exact două antene care se ivesc prin orificiul de la intrarea încăperii femelei 56. Cineva îi ascultă... Miezul nopţii. Trecuseră de-acum două zile de când Jonathan nu se mai întorsese. Lucie se plimba nervoasă de colo până colo prin salon. Trecu să-l vadă pe Nicolas care dormea dus şi, deodată, ceva îi atrase privirea. Chibriturile. În acel moment avu intuiţia că enigma beţelor de chibrit putea să constituie un început de răspuns la enigma pivniţei. Patru triunghiuri echilaterale din şase beţişoare... "Trebuie gândit altfel, dacă gândeşti ca de obicei, nu ajungi la nimic", repeta Jonathan. Luă chibriturile şi se întoarse în salon unde se jucă multă vreme cu ele. În fine, 103

epuizată de nelinişte, se duse la culcare. În noaptea aceea avu un vis ciudat. Mai întâi îl văzu pe unchiul Edmond, sau cel puţin un personaj care corespundea cu descrierea pe care i-o făcuse bărbatul ei. Se afla într-un fel de coadă lungă ca la cinema, care se întindea în plin pustiu, cu pietriş cât vedeai cu ochii. Nişte soldaţi mexicani încadrau coada şi aveau grijă ca "totul să meargă bine". În depărtare se vedeau vreo zece spânzurători unde oamenii erau spânzuraţi. După ce mureau de-a binelea, erau daţi jos şi instalaţi alţii. Şi coada înainta... În spatele lui Edmond stătea Jonathan, apoi ea, şi după aceea un domn gras cu nişte ochelari mici de tot. Toţi aceşti condamnaţi la moarte pălăvrăgeau liniştiţi, de parcă nu se întâmpla nimic. Când în cele din urmă li se trecu frânghia pe după gât şi fură spânzuraţi, toţi patru unul lângă altul, nu făcură nimic decât să aştepte prosteşte. Unchiul Edmond se hotărî primul să vorbească. Avea vocea răguşită, cum era şi normal în situaţia aceea: ― Ce facem aici? ― Nu ştiu... trăim. Ne naştem, după care trăim cât mai mult posibil. Dar acum cred că am ajuns la sfârşit, răspunse Jonathan. ― Dragul meu nepot, eşti un pesimist. E sigur că suntem spânzuraţi şi înconjuraţi de soldaţi mexicani, dar asta nu e decât una din întâmplările vieţii, nu sfârşitul, ci doar o întâmplare. De altfel, această situaţie trebuie să aibă o rezolvare. Voi sunteţi bine legaţi la spate? Toţi îşi încercară legăturile. ― Ah, nu, zise domnul gras. Eu pot să-mi desfac legăturile! Şi le desfăcu. ― Bun, atunci eliberează-ne şi pe noi. 104

― Păi, cum? ― Leagănă-te până când ajungi la mâinile mele. Omul se zvârcoli şi reuşi să se transforme într-un pendul viu. După ce-i desfăcu legaturile lui Edmond, au putut să se elibereze toţi, din aproape în aproape, folosind aceeaşi tehnică. Apoi unchiul zise: ― Faceţi ca mine! Şi, cu mici smucituri ale gâtului, Edmond înaintă de la o frânghie la alta spre ultima spânzurătoare din şir. Ceilalţi îl imitară. ― Dar nu mai putem continua! Dincolo de bârna asta nu mai e nimic, ne vor descoperi. ― Priviţi, în bârnă e o gaură mică. Haideţi! Edmond sări spre bârnă, se făcu mic de tot şi dispăru înăuntru. Jonathan şi apoi domnul gras făcură la fel. Lucie îşi zise că ea nu va reuşi niciodată, totuşi se aruncă şi ea şi pătrunse în gaură! Înăuntru era o scară în spirală. Urcară treptele câte patru o dată. Auzeau deja strigătele militarilor care descoperiseră fuga lor. Los gringos, los gringos, cuidado! Zgomote de cizme, focuri de armă. Erau urmăriţi. Scara dădea într-o cameră de hotel modern cu vedere spre mare. Intrară şi încuiară uşa. Camera 8. Când au trântit uşa în urma lor, 8-ul vertical s-a transformat în 8 orizontal, simbolul infinitului. Camera era luxoasă şi se simţeau la adăpost de soldăţoi.. Când toţi suspinau uşuraţi, Lucie îl apucă deodată de guler pe soţul ei. ― Trebuie să ne gândim la Nicolas, strigă ea, trebuie să ne gândim la Nicolas! Îl lovi în cap cu o vază veche, pe care era pictat Hercule copil sugrumând şarpele. Jonathan căzu pe covor şi se transformă într-un... crevete decorticat care se răsucea în 105

mod ridicol. Unchiul Edmond veni spre ea. ― Îţi pare rău, nu? ― Nu înţeleg. ― Vei înţelege, zise el zâmbind. Urmează-mă. O conduse pe balcon, cu faţa spre mare, şi pocni din degete. Din nori coborâră imediat şase chibrituri aprinse şi se aliniară deasupra mâinii lui. ― Ascultă-mă bine, îi spuse el, oamenii gândesc totdeauna în acelaşi fel. Abordează lumea în aceeaşi manieră banală. E ca şi cum n-am face fotografii decât cu un obiectiv cu unghi mare. E şi ăsta un fel de a vedea realitatea, dar nu e singurul. TREBUIE... GÂNDIT... ALTFEL! Priveşte. Chibriturile se învârtiră o clipă în aer, apoi se adunară pe podea. Se târau, de parcă ar fi fost vii, ca să formeze... A doua zi, uşor surescitată, Lucie cumpără un aparat de sudură. În cele din urmă îi veni de hac broaştei. Pe când se pregătea să treacă pragul pivniţei, în bucătărie îşi făcu apariţia Nicolas, pe jumătate adormit încă. ― Mămico! Unde te duci? ― Mă duc după tatăl tău. Se crede un nor capabil să traverseze munţii. Mă duc să văd dacă nu cumva exagerează puţin. Îţi voi povesti... ― Nu, mămico, nu pleca, nu pleca... voi rămâne singur. ― Nu-ţi face griji, Nicolas, n-am să stau mult, mă voi întoarce, aşteaptă-mă. Lucie îşi îndreptă lanterna spre pivniţă. Era întunecoasă, atât de întunecoasă... Cine e acolo? Cele două antene înaintează, apare un cap, apoi un torace şi un abdomen. E mica şchioapă cu parfum de 106

stâncă. Vor să sară pe ea, dar în spatele ei se profilează mandibulele a vreo sută de luptătoare înarmate până în dinţi. Toate miros a stâncă. Să fugim prin culoarul secret! lansează femela 56. Îndepărtează piatra şi dă la iveală subterana. Apoi, bătând din aripi, se înalţă gata să atingă plafonul, de unde trage cu acid asupra primilor intruşi. Cei doi acoliţi ai ei fug, în timp ce o sugestie brutală ţâşneşte din rândurile trupei de războinice. Omorâţi-i! 56 se aruncă şi ea în gaură; jeturi de acid sunt cât peaci s-o nimerească. Repede! prindeţi-i! Sute de picioare se năpustesc în urma ei. Spioanele sunt al naibii de multe! Ele se îngrămădesc zgomotos pe culoarul îngust pentru a-i prinde pe cei trei. Alergând cât îi ţin picioarele, cu antenele culcate pe spate, masculul, femela şi luptătoarea se grăbesc pe culoarul care nu mai e secret. Ies astfel din zona gineceului şi coboară la etajele de jos. Coridorul îngust ajunge în curând la o bifurcaţie. De acum înainte intersecţiile se înmulţesc, dar 327 reuşeşte să se orienteze şi-şi trage după el tovarăşele de suferinţă. Deodată, la cotitura unui tunel, dau de o trupă de luptătoare care se repede în direcţia lor. Incredibil: e şchioapa, care i-a şi ajuns. Hotărât lucru, machiavelica insectă cunoaşte toate scurtăturile! Fugarii bat în retragere şi o iau la fugă. Când pot în sfârşit să se odihnească puţin, 103 683 emite că ar fi mai bine să nu se bată pe terenul celorlalte, care prea circulă în voie în această încâlceala de culoare. Când duşmanul pare mai tare, acţionează astfel încât să scapi modului său de înţelegere. Această veche cugetare 107

emisă de prima Matcă se potrivea perfect situaţiei lor. 56 are o idee; propune să se camufleze în interiorul unui zid! Mai înainte ca războinicele cu miros de stâncă să dea peste ei, toţi trei sapă din toate puterile într-un perete lateral, atacând pământul cu mandibulele. Ochii şi antenele li s-au umplut de pământ. Uneori, ca să aibă mai mult spor, lasă să le alunece pe gât înghiţituri mari de pământ gras. Când cavitatea a devenit destul de adâncă, toţi trei se cuibăresc în ea, refac zidul şi aşteaptă. Urmăritorii sosesc şi trec în goană mare. Dar se întorc destul de repede, de data asta cu paşi lenţi. Dau târcoale dincolo de peretele subţire... Nu, nu i-au descoperit. Totuşi este imposibil să rămână acolo. Până la urmă celelalte vor detecta câteva din moleculele lor. Aşa că se apucă de săpat. 103 683, echipată cu mandibulele cele mai mari, sfredeleşte prima; cei doi sexuaţi înlătură nisipul, astupând trecerea în spatele lor. Ucigaşele au înţeles manevra. Sondează zidurile, dau de urma lor şi încep să sape cu frenezie. Cele trei furnici fac un viraj descendent Oricum, în noroiul ăsta negru e greu să urmăreşti pe cineva. În fiecare secundă iau naştere câte trei culoare iar două se astupă. Mai întocmeşte în condiţiile astea o hartă a Cetăţii cât de cât fiabilă! Singurele repere fixe sunt domul şi trunchiul de copac. Cele trei furnici se afundă lent în carnea Cetăţii. Uneori dau peste o liană lungă, e iederă plantată de furnicile agricole pentru ca cetatea să nu se năruie în timpul ploilor. Pe alocuri, pământul devine mai tare şi mandibulele se lovesc de piatră; atunci se impune un ocol. Cei doi sexuaţi nu mai percep vibraţiile urmăritorilor; hotărăsc să se oprească. Se află într-o pungă de aer din inima cetăţii Bel-o-kan. O odaie impermeabilă, inodoră, necunoscută de nimeni. O insulă pustie. Cine să vină să-i descopere în această cavernă minusculă? Se simt aici ca în 108

ovalul întunecos al abdomenului maicii lor. 56 bate uşor cu capătul antenelor în capul celei de lângă ea: un apel la trofalaxie. 327 îşi îndoaie antenele în semn de acceptare, apoi îşi lipeşte gura de gura femelei. Regurgitează puţin mierat de păduche-de-frunză, din cel oferit de prima gardiană. 56 se simte imediat întremată. 103 683 o ciocăneşte şi ea pe cap. Îşi lipesc buzele şi 56 transmite din hrana pe care abia a ingurgitat-o. După aceea toţi trei se mângâie şi se fricţionează reciproc. Ah, cât de plăcut e pentru o furnică să ofere! Şi-au recăpătat forţele, dar ştiu că nu vor putea rămâne acolo la infinit. Oxigenul se va epuiza. Şi chiar dacă furnicile reuşesc să supravieţuiască destul de multa vreme fără hrană, fără apă, fără aer şi căldură, absenţa acestor elemente vitale le provoacă până la urmă un somn mortal. Antenele intră în contact. Acum ce facem? Cohorta de treizeci de războinice câştigate pentru cauza noastră ne aşteaptă într-o sală a etajului cincizeci de la subsol. Să mergem. Încep din nou să sape, orientându-se cu ajutorul unui organ special ― organul lui Johnston ―, sensibil la câmpurile magnetice terestre. Consideră astfel că se află între hambarele cu cereale de la etajul -18 şi crescătoriile de ciuperci de la etajul -20. Cu toate acestea, pe măsură ce coboară se face tot mai frig. Când se lasă noaptea, îngheţul pătrunde adânc în sol. Gesturile li se încetinesc. Pentru ca în cele din urmă să încremenească, în aşteptarea unei temperaturi mai ridicate. ― Jonathan, Jonathan, eu sunt, Lucie! Pe măsură ce se afunda în acel univers al tenebrelor, 109

simţea cum o cuprinde frica. Coborârea interminabilă a treptelor scării răsucite o făcuse până la urmă să cadă întro stare secundă, care îi dădea senzaţia că se cufundă din ce în ce mai adânc în ea însăşi. Simţea acum o durere difuză în pântec, după ce mai întâi gâtul i se uscase brusc, apoi simţise un nod în plex, urmat de înţepături puternice în stomac. Genunchii, picioarele continuau să funcţioneze în mod automat. Oare în curând n-or s-o mai asculte, or s-o doară şi ele, se va opri din coborât? În minte îi veniră brusc imagini din copilărie. Mama ei autoritară care tot timpul o scotea vinovată, care comitea mii de nedreptăţi în favoarea fraţilor răsfăţaţi... Şi tatăl ei, un tip slab, care tremura de frica nevestei lui, care tot timpul fugea de cele mai mici discuţii şi care ceda în fata oricărei dorinţe a reginei mame. Tatăl ei, laşul... Aceste reminiscenţe penibile îi provocară sentimentul că fusese nedreaptă cu Jonathan. De fapt, îi reproşase tot ce-i amintea la el de tatăl ei. Şi tocmai faptul că-l copleşea tot timpul cu reproşuri reuşise să-l inhibe, să-l descurajeze, făcându-l, puţin câte puţin, să semene cu tatăl ei. Astfel, ciclul reîncepuse. Recrease, fără ca măcar să-şi dea seama, ceea ce detesta mai mult: cuplul părinţilor ei. Trebuia să întrerupă ciclul. Avea pică pe ea pentru ocările cu care îşi gratificase bărbatul. Trebuia să îndrepte lucrurile. Continua să se rotească, să coboare. Faptul că îşi recunoscuse propria vinovăţie o ajutase să-şi elibereze corpul de teamă şi de durerile apăsătoare. Deodată, aproape că se lovi de o uşă. O uşă banală; în parte acoperită cu nişte inscripţii pe care nu zăbovi să le citească. Apăsă pe clanţă şi uşa se deschise fără să scârţâie. Scara continua şi dincolo de uşă. Singura diferenţă 110

notabilă o constituiau vinişoarele de minereu de fier care apăreau în mijlocul pietrei. Amestecat cu apa infiltrată, provenind probabil de la un râu subteran, fierul căpătase tonalităţi ocru-roşcate. Totuşi Lucie avea impresia că abordase o nouă etapă. Şi deodată lanterna lumină nişte pete de sânge la picioarele ei. Probabil că erau cele lăsate de Ouarzazate. Prin urmare, curajosul căţeluş ajunsese până aici... Sângele era împroşcat peste tot, dar pe pereţi era greu să faci deosebirea între petele de sânge şi cele de fier ruginit. Deodată auzi un zgomot. Nişte pârâituri. De parcă nişte fiinţe s-ar fi apropiat de ea. Paşii erau nervoşi, ca şi cum acele fiinţe ar fi fost timide, şi n-ar fi îndrăznit să se apropie. Se opri să cerceteze întunericul cu lumina lanternei. Descoperi originea zgomotului şi scoase un urlet cumplit. Dar acolo unde se afla nu putea s-o audă nimeni. Se făcu dimineaţă pentru toate creaturile Pământului. Îşi continuară coborârea. Etajul -36. 103 683 cunoaşte bine locul, e de părere că pot să iasă fără nici un pericol. Războinicele stâncoase n-au putut să-i urmărească până acolo. Ies în nişte galerii joase complet pustii. Din loc în loc, la stânga şi la dreapta, se văd găurile vechilor hambare abandonate de cel puţin zece hibernări. Solul e vâscos. Probabil din cauza umezelii infiltrate. Iată de ce această zonă, considerată ca insalubră, se transformase într-unul din cartierele cele mai rău famate din Bel-o-kan. Pute. Masculul şi femela sunt cam neliniştiţi. Percep prezenţe ostile, antene care îi spionează. Probabil că locul e plin de insecte parazite şi ocupanţi ilegali. Înaintează, cu mandibulele larg deschise, prin sălile şi 111

tunelurile lugubre. Un ţârâit ascuţit îi face să tresară brusc. Cri, cri, cri... Aceste sunete nu-şi schimbă tonalitatea. Se îmbină într-o melopee hipnotică, răsunând în cavernele de noroi. Luptătoarea crede că e vorba de greieri. Ăsta e cântecul lor de dragoste. Cele două sexuate nu sunt decât pe jumătate liniştite. E totuşi incredibil ca nişte greieri să ajungă să nu se sinchisească de trupele federale chiar în interiorul Cetăţii! 103 683 însă nu e surprinsă. Ultima Matcă avea o maximă care suna astfel: Mai bine să-ţi consolidezi punctele tari decât să vrei să controlezi totul. Şi iată rezultatul... Zgomote diferite. De parcă cineva ar săpa foarte repede. Să le fi găsit oare războinicele cu miros de stâncă? Nu... În faţa lor se ivesc brusc două mâini. Muchia lor formează un fel de greblă. Mâinile apucă pământul şi îl trag în spate, împingând înainte un corp enorm şi negru. De n-ar fi o cârtiţă! Încremenesc toţi trei cu mandibulele căscate E o cârtiţă. Vârtej de nisip. Ghem de blană neagră şi de gheare albe. Animalul pare că înoată între straturile sedimentare ca o broască într-un lac. Sunt pălmuiţi, răsuciţi, lipiţi de bucăţile de argilă. Dar scapă nevătămaţi. Maşina de săpat a trecut. Cârtiţa căuta viermi. Cea mai mare plăcere a ei este să-i muşte de ganglionii nervoşi pentru a-i paraliza, apoi să-i stocheze vii în vizuina ei. Cele trei furnici se debarasează de pământul de pe ele şi pornesc din nou la drum, după ce se mai spală o dată, cât se poate de minuţios. Tocmai au pătruns pe un culoar foarte îngust şi foarte înalt. Luptătoarea-ghid lansează un avertisment în privinţa 112

plafonului. Într-adevăr, tavanul e tapisat cu ploşniţe roşii pătate cu negru. Aceste insecte lungi de trei capete (nouă milimetri) par să aibă desenaţi pe spate nişte ochi mânioşi. În general se hrănesc cu carnea jilavă a insectelor moarte şi, uneori, chiar şi cu insecte vii. O ploşniţă îşi dă imediat drumul peste cei trei. Mai înainte de a fi atins solul, 103 683 îşi basculează abdomenul sub torace şi trage un jet de acid formic. Ploşniţa aterizează transformată într-o marmeladă caldă. O mănâncă în grabă, apoi traversează încăperea, mai înainte ca alta dintre acele insecte monstruoase să se arunce asupra lor. INTELIGENŢA: Am început experienţele propriu-zise în ianuarie 58. Prima temă: inteligenţa. Sunt inteligente furnicile? Pentru a afla acest lucru, am pus o furnică roşcată (formica rufa), de talie medie şi tip asexuat, să rezolve următoarea problemă: am aşezat pe fundul unei găuri o bucată de miere întărită. Dar gaura este astupată de o rămurică, nu prea grea însă foarte lungă şi bine înfiptă. În mod normal, furnica măreşte gaura ca să treacă, dar, în cazul de faţă, suportul fiind din plastic rigid, ea nu-l poate străpunge. Prima zi: furnica trage cu smucituri de rămurică, o ridică puţin, îi dă drumul, apoi o ridică din nou. A doua zi: furnica face acelaşi lucru. Încearcă de asemenea să cresteze rămurică la bază. Fără rezultat. A treia zi: idem. S-ar zice că insecta a adoptat un mod de gândire greşit şi persistă, pentru că e incapabilă să imagineze un altul. Asta ar fi o dovadă a lipsei sale de inteligenţă. A patra zi: idem. A cincea zi: idem. 113

A şasea zi: când m-am sculat azi dimineaţă am găsit rămurică scoasă din gaură. Probabil că totul s-a petrecut în timpul nopţii. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Galeriile următoare sunt pe jumătate astupate. Acolo sus, pământul rece şi uscat, ţinut de rădăcini albe, formează adevăraţi ciorchini. Uneori se rostogolesc bucăţi întregi. Astea se numesc "grindini interioare". Singurul mijloc cunoscut de a te proteja împotriva lor este să-ţi sporeşti vigilenţa şi să sari într-o parte la cel mai mic miros de surpare. Cele trei furnici înaintează cu pântecul lipit de sol, cu antenele îndoite pe spate, cu picioarele mult depărtate. 103 683 pare că ştie cu precizie unde îi duce. Solul devine din nou umed. În locul acela stăruie un miros urât. Un miros de viaţă. Un miros de animal. Masculul 327 se opreşte. Nu e foarte sigur, dar i s-a părut ca un perete s-a mişcat imperceptibil. Se apropie de zona suspectă, zidul freamătă din nou. S-ar părea că se conturează o gură. Se dă înapoi. De data asta e ceva prea mic ca să fie o cârtiţă. Gura se transformă în spirală, iar în centrul ei apare o protuberanţă care ţâşneşte pentru a se arunca asupra lui. Masculul scoate un strigăt olfactiv. O râmă! Masculul o retează cu o tăietură de mandibule. Dar din pereţi începe să plouă cu animale din astea care se răsucesc. În curând sunt atâtea, încât te-ai crede în intestinul unei păsări. Un vierme încearcă să încolăcească toracele femelei, dar aceasta clămpăne scurt din mandibule şi îl taie în mai 114

multe bucăţi care se împrăştie, ondulându-se. Se apropie şi alte râme, li se încolăcesc în jurul picioarelor, în jurul capetelor. Contactul cu antenele e deosebit de insuportabil. Toţi trei recurg la arme şi trag cu acid în inofensivii ascarizi. La sfârşit solul e plin de rămăşiţe de carne de culoare ocru care ţopăie de parcă i-ar sfida. O iau la sănătoasa. După ce-şi trag sufletul, 103 683 le indică un alt şir de culoare. Pe măsură ce înaintează miroase din ce în ce mai urât, dar cu timpul se obişnuiesc. Cu toate te obişnuieşti. Luptătoarea arată un zid şi le spune că acolo trebuie săpat. Aici sunt vechile grupuri sanitare cu compost, iar locul de întâlnire e chiar alături. Ne place să ne strângem aici, e un loc liniştit. Trec prin perete. De cealaltă parte e o sală mare care miroase a excremente. Într-adevăr, cele treizeci de luptătoare câştigate pentru cauza lor sunt acolo şi îi aşteaptă. Dar pentru a discuta cu ele ar trebui să se priceapă la jocul de puzzle, căci toate sunt făcute bucăţi. Deseori, capul e foarte departe de torace... Cei trei cercetează înspăimântaţi sala macabră. Cine le-o fi ucis chiar aici, sub picioarele cetăţii Bel-o-kan? Cu siguranţă ceva care provine de dedesubt, emite masculul 327. Îşi înfige mandibulele. Durere. Dedesubt e stâncă. O enormă stâncă de granit, precizează puţin cam târziu 103 683, aici e fundul, podeaua tare a oraşului. Şi e groasă. Foarte groasă. Şi lată. Foarte lată: Nu i s-a găsit niciodată marginea. La urma urmelor, poate că acolo era chiar fundul lumii. În momentul acela se simţi un miros ciudat. Ceva intrase în încăpere. Ceva care le devine imediat simpatic. Nu, nu o furnică din Roi, ci o coleopteră lomecuză. 115

Pe când era doar larvă, 56 o auzise pe Matcă vorbind despre această insectă: Nici o senzaţie nu o poate egala pe cea provocată de absorbţia nectarului de lomecuză, după ce ai gustat din el. Rod al tuturor dorinţelor fizice, secreţia ei anihilează voinţele cele mai sălbatice. În realitate, consumarea acestei substanţe anulează durerea, frica, inteligenţa. Furnicile care au norocul să-i supravieţuiască furnizoarei lor de otravă părăsesc în mod irezistibil Cetatea în căutarea unor noi doze. Nu mai mănâncă, nu se mai odihnesc şi merg până la epuizare. Apoi, dacă nu găsesc nici o lomecuză, se lipesc de un fir de iarbă şi se lasă să moară, pradă chinurilor provocate de lipsa drogului. Pe când era mică, 56 întrebase într-o zi pentru ce sunt tolerate în Cetate astfel de flageluri, pe care termitele şi albinele le-ar masacra fără menajamente. Matca îi răspunsese că există două feluri diferite de a înfrunta o problemă: ori o împiedici să se apropie, ori o laşi să treacă prin tine. Cea de a doua abordare nu este neapărat cea mai rea. Secreţiile de lomecuză, bine dozate sau amestecate cu alte substanţe, devin într-adevăr nişte medicamente excelente. Masculul 327 înaintează primul. Subjugat de frumuseţea aromelor emanate de lomecuză, 327 îi linge perişorii abdomenului. Aceştia supurează nişte licori halucinogene. Fapt tulburător: abdomenul otrăvitoarei, prevăzut cu doi peri lungi, are exact aceeaşi configuraţie cu un cap de furnică cu antenele lui! Femela 56 dă fuga şi ea, dar nu are timp să înceapă să se delecteze. Se aude şuieratul unui jet de acid. 103 683 şia pregătit arma şi a tras! Lomecuza arsă se zvârcoleşte de durere. Luptătoarea îşi comentează liniştită intervenţia: 116

E anormal să găseşti această insectă la o asemenea adâncime. Lomecuzele nu ştiu să sape pământul. Cineva a adus-o în mod voit pentru a ne împiedica să mergem mai departe! Pe-aici e ceva de descoperit. Ceilalţi doi, ruşinaţi, nu pot decât să admire luciditatea colegei lor. Toţi trei caută îndelung. Deplasează pietrişul, adulmecă cele mai mici colţişoare ale încăperii. Indiciile sunt puţine. În cele din urmă descoperă un miros cunoscut. Izul de focă al asasinilor. Abia perceptibil, doar două-trei molecule, dar e de ajuns. Provine de acolo, chiar de sub roca aceea mică. O mută din loc şi scot la iveală un culoar secret. Încă unul. Numai că acesta are o caracteristică specială: nu e săpat nici în pământ, nici în lemn. Este scobit de-a dreptul în rocă granitică! Nici o mandibulă n-ar fi putut să atace un astfel de material. Culoarul este destul de larg, dar toţi trei coboară cu prudenţă. După un traseu scurt, ajung într-o sală mare, plină cu hrană. Făină de mai multe feluri, miere, cereale, tot felul de carne... Se află acolo cantităţi surprinzătoare, cu care Cetatea s-ar putea hrăni vreme de cinci hibernări! Şi totul degajă acelaşi miros de stâncă al războinicelor care îi urmăresc. Cum e cu putinţă ca un grânar atât de bine aprovizionat să fi fost amenajat în taină aici? Ba pe deasupra şi cu o lomecuză care să blocheze accesul! Această informaţie nu circulase niciodată între antenele Roiului... Se ospătează copios apoi îşi unesc antenele pentru a analiza situaţia. Povestea devine din ce în ce mai tenebroasă. Arma secretă care nimiceşte expediţia numărul unu, războinicele cu miros special care îi atacă peste tot, lomecuza, o ascunzătoare plină cu hrană sub podeaua Cetăţii... Asta depăşeşte ipoteza unui grup de spioni mercenari aflaţi în serviciul piticelor. Sau sunt al naibii de 117

bine organizaţi! 327 şi partenerii lui nu au însă răgazul să aprofundeze situaţia. Vibraţii surde se repercutează în adâncime. Pam pam pampam, pam pam pampam! Sus, lucrătoarele bat cu abdomenul în sol. E grav. S-a ajuns la faza a doua a alarmei. Nu pot să nu ţină seama de acest apel. Picioarele lor fac în mod automat cale întoarsă. Corpurile, puse în mişcare de o forţă irezistibilă, sunt deja pe drumul care îi va duce alături de restul Roiului. Şchioapa, care îi urmărea de la distanţă, se simte uşurată. Uf! N-au descoperit nimic... În cele din urmă, văzând că nici mama şi nici tatăl lui nu se mai întorceau din pivniţă, Nicolas se hotărî să anunţe poliţia. Şi astfel, un copil înfometat şi cu ochii roşii îşi făcu apariţia la comisariatul de poliţie pentru a explica poliţiştilor că "părinţii lui dispăruseră în pivniţă", devoraţi probabil de şobolani sau de furnici. Doi poliţişti, uimiţi la culme, îl însoţiră până la nr. 3 de pe strada Sibariţilor. INTELIGENŢA (urmare): Experienţa este reluată, dar cu o cameră video. Subiectul: o altă furnică din aceeaşi specie şi acelaşi cuib. ― Prima zi: trage, împinge şi muşcă rămurică fără nici un rezultat. ― A doua zi: idem. ― A treia zi: gata! a găsit ceva! Trage puţin, blochează vârându-şi abdomenul în gaură şi umflându-l, apoi prinde mai de jos şi o ia de la capăt. În felul acesta, prin mici smucituri, furnica scoate încet rămurică. Prin urmare asta era... 118

EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Alarma a fost provocată de un eveniment extraordinar. La-chola-kan, cetatea-fiică situată cel mai la vest, a fost atacată de legiuni întregi de furnici pitice. Aşadar s-au hotărât să înceapă iar... Acum războiul e inevitabil. Supravieţuitorii, care au reuşit să treacă de blocada impusă de shigaepouiene, povestesc nişte lucruri incredibile. Iată ce s-a întâmplat, după spusele lor: La 17° u.t, o creangă lungă de salcâm s-a apropiat de intrarea principală din La-chola-kan. O creangă anormal de mobilă. S-a înfipt dintr-o singura lovitură şi a distrus orificiul... Învârtindu-se! Santinelele au ieşit să atace acel obiect neidentificat, dar toate au fost nimicite. După aceea, toată lumea a rămas blocată înăuntru aşteptând ca ramura să înceteze distrugerile. Dar ea nu se oprea deloc. Creanga a retezat domul de parcă ar fi fost un boboc de trandafir şi a scotocit prin culoare. Zadarnic au mitraliat luptătoarele, acidul nu avea nici un efect asupra acelui vegetal distrugător. Lacholakanienele erau pierite de groază. Până la urmă însă totul s-a oprit. A urmat un răgaz de 2° u.t, apoi legiunile de pitice au sosit la atac. Spartă cum era, cetatea-fiică a rezistat cu greu primului atac. Pierderile se cifrează la zeci de mii. Cei care au scăpat cu viaţă s-au refugiat în cele din urmă în trunchiul lor de pin, reuşind să susţină asediul. Cu toate acestea, nu vor putea supravieţui multă vreme, fiindcă nu mai au nici o rezervă alimentară iar inamicul a ajuns deja pe culoarele de lemn ale Cetăţii interzise. 119

La-chola-kan făcând parte din Federaţie, Bel-o-kan şi toate cetăţile-fiice vecine au datoria să-i vină în ajutor. Pregătirea de luptă e decretată chiar mai înainte ca antenele să fi recepţionat sfârşitul primelor relatări ale dramei. Cine mai vorbeşte de odihnă şi de reconstrucţie? Primul război de primăvară a început. În vreme ce masculul 327, femela 56 şi luptătoarea 103 683 urcă de zor etajele, în jurul lor agitaţia e în toi. Doicile coboară ouăle, larvele şi nimfele la etajul ― 43. Mulgătorii de păduchi-de-frunză îşi ascund cireada verde în străfundurile cetăţii. Agricultoarele pregătesc stocuri de alimente tăiate mărunt care să poată servi drept raţii de luptă. În sălile castelor militare, artileristele îşi umplu până la refuz abdomenul cu acid formic. Tăietoarele îşi agită mandibulele. Mercenarele se grupează în legiuni compacte. Sexuaţii se închid în cartierele lor. Nu se poate ataca imediat, e prea frig. Dar mâine dimineaţă, o dată cu primele raze ale soarelui, se va dezlănţui războiul. Sus, pe dom, se închid gurile de reglare termică. Cetatea Bel-o-kan îşi contractă porii, îşi retrage ghearele şi strânge din dinţi. E gata să muşte. Cel mai solid dintre poliţişti îşi trece braţul pe după umerii băiatului. ― Eşti sigur că sunt acolo înăuntru? Copilul, cu un aer exasperat, se smuci fără să răspundă. Inspectorul Galin se aplecă deasupra scării şi strigă un "hei!", pe cât de puternic, pe atât de ridicol. Îi răspunse doar ecoul. ― Pare într-adevăr foarte adâncă, făcu el. Nu putem să coborâm aşa, ne-ar trebui nişte ustensile. 120

Comisarul Bilsheim îşi aşeză un deget dolofan peste buze; faţa lui avea o expresie preocupată. ― Evident. Evident. ― Mă duc după pompieri, zise inspectorul Galin. ― De acord. Între timp eu îl voi interoga pe micuţ. Comisarul arătă spre broasca topită. ― Mama ta a făcut asta? ― Da. ― Să ştii că ai o mamă dezgheţată. Nu cunosc prea multe femei în stare să se folosească de un aparat de sudură ca să forţeze o uşă blindată... Şi nu cunosc nici una care să ştie să desfunde o chiuvetă. Dar lui Nicolas nu-i ardea de glumă. ― Voia să se ducă după tata. ― Aşa e, scuză-mă... De cât timp sunt acolo jos? ― De două zile. Bilsheim îşi scărpină nasul. ― Şi nu ştii de ce-a coborât tatăl tău? ― La început s-a dus după câine. Pe urmă nu ştiu. A cumpărat o mulţime de plăci de metal şi le-a dus jos. După aceea a cumpărat o sumedenie de cărţi despre furnici. ― Furnici? Evident, evident. Comisarul Bilsheim, cam derutat, se mulţumi să dea din cap, murmurând din nou "evident, evident..." Cazul se anunţa dificil. Nu-i prindea şpilul. Nu era prima oară când avea de-a face cu cazuri "speciale". Ba chiar s-ar fi putut spune că toate chestiile necurate i se repartizau lui în mod sistematic. Asta se datora fără îndoială uneia din principalele lui calităţi: le dădea nebunilor impresia că în sfârşit găsiseră şi ei pe cineva care îi înţelege. Era un talent pe care îl avea din naştere. Încă din copilărie, colegii de scoală veneau la el să-i împărtăşească propriile lor deliruri. Iar el dădea din cap cu un aer de înţelegere, uitându-se fix la interlocutorul lui şi zicând doar 121

"evident". Chestia asta mergea totdeauna. Ne complicăm viaţa vrând să compunem fraze sofisticate şi complimente pentru a-i impresiona sau a-i seduce pe ceilalţi; dar Bilsheim băgase de seamă că acest simplu cuvânt, "evident", era mai mult decât suficient. Încă un mister al comunicării interumane elucidat. Fenomenul era cu atât mai curios cu cât Bilsheim, care practic nu vorbea niciodată, obţinuse la el în scoală reputaţia de mare orator. Chiar era solicitat să facă discursurile de sfârşit de an. Bilsheim ar fi putut să devină psihiatru, dar uniforma îl fascina. Iar în privinţa asta, bluza albă nu rezista comparaţiei. Într-o lume de ţicniţi, poliţia şi armata erau în fond singurele portdrapele ale "celor care nu se lasă pe tânjeală". Căci, deşi credea că îi înţelege, Bilsheim îi detesta pe toţi acei oameni care vorbesc tot timpul. Nişte descreieraţi! Cel mai mult îl enervau cei care vorbesc cu glas tare în metrou, jucând pentru a doua oară scena unui eşec pe care tocmai l-au trăit. Când se angajase în poliţie, talentul lui Bilsheim fusese imediat reperat de superiorii lui. Îi pasau sistematic toate "cazurile neclare". În general nu rezolva nimic, dar în orice caz se ocupa de ele şi asta era deja mult. ― Ah, şi mai sunt şi chibriturile! ― Ce-i cu chibriturile? ― Cu şase chibrituri trebuie să formezi patru triunghiuri dacă vrei să găseşti soluţia. ― Ce soluţie? ― "Noul mod de gândire". Cealaltă "logică" despre care vorbea tata. ― Evident. De data asta băiatul se revoltă: ― Nu, nu e deloc "evident"! Trebuie să cauţi forma geometrică în care poţi să faci patru triunghiuri. Furnicile, 122

unchiul Edmond, chibriturile, toate astea sunt legate între ele. ― Unchiul Edmond? Cine e acest unchi Edmond? Nicolas se aprinse. ― El e cel care a întocmit Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Dar a murit. Poate că din cauza şobolanilor. Şobolanii l-au ucis pe Ouarzazate. Comisarul Bilsheim suspină adânc. Să mori, nu alta! Ce-o să iasă din mormolocul ăsta când va fi mare? Cel puţin un alcoolic. Inspectorul Galin sosi în sfârşit cu pompierii. Bilsheim îl privi cu mândrie. Galin ăsta era un tip grozav. Ba chiar pervers. Îl pasionau poveştile nebuneşti. Cu cât o chestie era mai smintită, cu atât mai mult se ambala. Bilsheim cel înţelegător şi Galin cel entuziast formau oficioasa brigadă care se ocupa de "cazuri ţicnite de care nimeni nu vrea să se ocupe". Fuseseră deja trimişi să cerceteze cazul "bătrânei înfulecate de pisicile ei", al "prostituatei care-şi înăbuşea clienţii cu limba", fără să uităm cazul "distrugătorului de capete de cămătari". ― Bun, zise Galin, rămâi aici, şefule. Noi ne ducem jos şi ţi-i aducem pe tărgi gonflabile. În încăperea nupţială, Matca nu mai ouă. Ridică o singură antenă şi cere să rămână singură. Servitoarele dispar. Belo-kiu-kiuni, sexul viu al Cetăţii, nu e deloc liniştită. Nu, nu-i e frică de război. A mai câştigat şi pierdut vreo cincizeci până acum. Altceva o îngrijorează. Povestea aceea cu arma secretă. Creanga de salcâm care se răsuceşte şi care smulge domul. Nu a uitat nici ce i-a povestit masculul 327 despre cele douăzeci şi opt de războinice moarte fără ca măcar să fi luat poziţie de luptă... Putea risca să nu ţină 123

seama de aceste date extraordinare? Acum nu mai putea. Dar ce să facă? Belo-kiu-kiuni îşi aminteşte de acea împrejurare când a trebuit să înfrunte altă "armă secretă de neînţeles". Asta se petrecuse în timpul războiului împotriva termitelor din sud. Într-o bună zi fusese anunţată că o unitate de o sută douăzeci de luptătoare era nu distrusă, ci "imobilizată"! Panica ajunsese la culme. Crezuseră că n-au să le mai poată învinge niciodată pe termite, care luaseră faţă de ele un avans tehnologic decisiv. Fuseseră trimişi spioni. Într-adevăr, termitele reuşiseră să obţină o castă de artileriste lansatoare de clei. Nazutitermele. Ele reuşeau să proiecteze la o distanţă de două sute de capete un lipici care bloca picioarele şi maxilarele luptătoarelor. Federaţia se gândise îndelung şi până la urmă găsise o soluţie: furnicile să înainteze protejându-se cu frunze uscate. Asta a şi dus de altfel la faimoasa bătălie a Frunzelor Uscate, câştigată de trupele belokaniene. Totuşi, de data asta adversarele nu mai erau nişte termite greoaie, ci piticele, a căror vioiciune şi inteligenţă le mai luaseră deja prin surprindere. În plus, arma secretă părea deosebit de distrugătoare. Îşi pipăi nervoasă antenele. Ce ştia cu precizie despre pitice? Multe, dar nu cine ştie ce. Apăruseră în regiune în urmă cu o sută de ani. La început fuseseră doar câteva cercetaşe. Cum talia lor era destul de mică, nimeni nu le luase prea în serios. După aceea sosiseră caravanele piticelor, care îşi cărau ouăle şi rezervele alimentare. Îşi petrecuseră prima noapte sub rădăcina marelui pin. Dimineaţă nu mai erau decât jumătate, celelalte 124

fuseseră distruse de un arici înfometat. Supravieţuitoarele s-au îndepărtat spre nord unde şi-au stabilit o tabără, nu departe de furnicile negre. Federaţia îşi zisese: "asta e o treabă care le priveşte pe ele şi pe furnicile negre". Ba unele chiar se simţiseră vinovate pentru că lăsaseră acele fiinţe firave pradă marilor furnici negre. Cu toate acestea, furnicile pitice nu au fost masacrate. În fiecare zi erau văzute, transportând rămurele şi mici coleoptere. În schimb, nu mai apăreau... marile furnici negre. Nici acum nu se ştie ce se întâmplase, dar cercetaşele belokaniene aduseseră vestea că piticele ocupau majoritatea cuiburilor furnicilor negre. Evenimentul a fost acceptat cu fatalism, ba chiar cu umor. Bine le-au făcut încrezutelor de furnici negre, se putea adulmeca pe culoare. Şi pe urmă, doar nu era să se îngrijoreze puternica Federaţie din cauza unor năpârstoace de furnici. Numai că după cuiburile furnicilor negre, piticele au ocupat unul din stupii de albine din măceşi... Apoi au trecut în stăpânirea piticelor ultima termitieră din nord şi cuibul furnicilor roşii cu ac veninos! Refugiaţii care dădeau năvală la Bel-o-kan, şi care îngroşau rândurile mercenarilor, povesteau că piticele aveau strategii de luptă avangardiste. De exemplu infectau punctele cu apă vărsând în ele otrăvuri extrase din flori rare. Totuşi nu se alarmaseră încă în mod serios. Abia anul trecut, când cetatea Niziu-ni-kan căzuse în 2° u.t., îşi dăduseră seama că aveau de-a face cu nişte adversare redutabile. Era adevărat că furnicile roşcate le subestimaseră pe pitice, dar nici piticele nu le judecaseră pe ele la justa lor valoare. Niziu-ni-kan era o cetate destul de mică, dar legată 125

de toată Federaţia. A doua zi după victoria piticelor, două sute patruzeci de legiuni de o mie două sute de luptătoare fiecare au venit să le trezească cu mare tam-tam. Rezultatul luptei nu putea fi pus la îndoială, dar asta nu le împiedicase pe pitice să se bată cu înverşunare. Astfel încât trupele federale au avut nevoie de o zi întreagă pentru a pătrunde în cetatea eliberată. S-a descoperit atunci că piticele instalaseră la Niziu-nikan nu una... ci două sute de regine. Asta a produs un adevărat şoc. ARMATA OFENSIVĂ: Furnicile sunt singurele insecte sociale care întreţin o armată ofensivă. Termitele şi albinele, specii regaliste şi loialiste mai puţin rafinate, nu-şi folosesc soldaţii decât la apărarea cetăţii sau la protecţia lucrătoarelor plecate departe de cuib. Rare sunt cazurile când o termitieră sau un stup poartă un război pentru cucerire de teritorii. Dar s-a văzut şi aşa ceva. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Reginele pitice făcute prizoniere au povestit istoria şi obiceiurile furnicilor pitice. O istorie extravagantă. După spusele lor, cu mult timp în urmă, piticele trăiau într-o altă ţară, situată la o distanţă de miliarde de capete. Această ţară era foarte diferită de pădurea Federaţiei. Acolo creşteau fructe mari, foarte colorate şi foarte dulci. Şi în plus nu exista iarnă şi nici hibernare. În acest ţinut unde curgea lapte şi miere, piticele construiseră "fosta" Shi-gae-pou, cetate care provenea dintr-o foarte veche dinastie. Acest cuib era amenajat la rădăcina unui leandru. 126

Of, s-a întâmplat că leandrul şi nisipul din jurul lui au fost într-o zi smulse din sol pentru a fi puse într-o cutie de lemn. Piticele au încercat să fugă din cutie, dar aceasta a fost aşezată în interiorul unei structuri uriaşe şi foarte tari. Iar atunci când au ajuns la marginile acestei structuri au dat de apă. O apă sărată care se întindea cât vedeai cu ochii. Multe furnici s-au înecat încercând să ajungă la pământul strămoşilor lor, apoi majoritatea a hotărât că, asta fiind situaţia, trebuie să supravieţuiască în această structură imensă şi tare înconjurată de apă sărată. Şi au dus-o aşa zile în şir. Ştiau, datorită acelui organ special numit organul lui Johnston, că se deplasau foarte repede, pe o distanţă fenomenal de mare. Am traversat vreo sută de bariere magnetice terestre. Unde urma să ajungem? Aici. Am fost debarcate împreună cu leandrul. Am descoperit această lume exotică cu fauna şi flora ei. Dezrădăcinarea se dovedi decepţionantă. Fructele, florile, insectele erau mai mici, mai puţin colorate. Părăsiseră o ţară roşie, galbenă, albastră ca să nimerească peste una unde dominau verdele, negrul şi maroul. O lume ştearsă în locul unei lumi pastel. Şi, pe deasupra, aici mai erau iarna şi frigul care blocau totul. În ţara lor nici măcar nu ştiau că există frig, iar singurul lucru care le obliga să se odihnească era căldura! Piticele au pus mai întâi în practică diferite soluţii pentru a lupta împotriva frigului. Cele mai eficace metode ale lor erau să se îndoape cu alimente dulci şi să se ungă cu bale de melc. În privinţa produselor dulci, piticele adunau fructoza căpşunilor, dudelor şi cireşelor. Pentru dobândirea unsorilor, noile venite se dedaseră unei adevărate 127

exterminări a melcilor din regiune. Obiceiurile lor erau cu adevărat surprinzătoare: nu aveau nici sexuaţi cu aripi, nici zbor nupţial. Femelele făceau dragoste şi ouau în încăperile lor, sub pământ. Astfel încât fiecare cetate de pitice avea nu o singură furnică ouătoare, ci câteva sute. Asta le conferea un avantaj foarte serios: pe lângă natalitatea mult superioară faţă de cea a furnicilor roşcate, şi o vulnerabilitate mult mai mică. Căci era suficient să omori regina pentru a decapita o cetate de furnici roşcate, în schimb cetatea piticelor putea să renască atâta vreme cât rămânea în viaţă măcar o singură sexuată. Şi asta nu era totul. Piticele aveau o altă filozofie de cucerire a teritoriilor. În vreme ce furnicile roşcate, folosindu-se de zborurile nupţiale, aterizau cât mai departe posibil pentru ca după aceea să croiască drumuri până la imperiul în expansiune al Federaţiei, piticele înaintau centimetru cu centimetru pornind de la cetăţile lor centrale. Chiar şi talia lor constituia un atu. Aveau nevoie de foarte puţine calorii pentru a atinge o vioiciune a minţii şi un nivel de acţiune destul de ridicate. S-a putut evalua rapiditatea lor de reacţie cu ocazia unei ploi mari. În vreme ce furnicile roşcate încă îşi mai evacuau, nu fără greutate, cirezile de păduchi-de-frunză şi ultimele ouă din culoarele inundate, piticele construiseră deja de câteva ore un cuib într-o crăpătură a scoarţei marelui pin şi îşi căraseră acolo tot ce aveau mai preţios... Belo-kiu-kiuni se agită, vrând parcă să-şi alunge aceste gânduri care o frământau. Face două ouă, două ouă de războinice. Doicile nu sunt acolo să le ia, iar ei îi e foame. Aşa că le înghite cu lăcomie. Sunt nişte proteine excelente. Tachinează planta carnivoră. Dar nu-şi poate alunga preocuparea. Singurul mijloc de a face faţă acestei arme 128

secrete ar fi să inventeze alta, şi mai performantă, şi mai teribilă. Furnicile roşcate au descoperit pe rând acidul formic, frunza scut, capcanele cu clei. Ar fi destul să găsească altceva. O armă care să le stupefieze pe pitice, mai ceva decât creanga lor distrugătoare! Iese din încăpere, se întâlneşte cu nişte luptătoare şi le vorbeşte. Sugerează să se formeze grupuri de reflecţie asupra temei "găsirea unei arme secrete împotriva armei lor secrete". Roiul răspunde favorabil la stimulul ei. Peste tot se formează mici grupuri de luptătoare, dar şi de lucrătoare, câte trei sau câte cinci. Îşi conectează antenele în triunghi sau pentagon şi operează sute de comunicaţii absolute. ― Atenţie, mă opresc! zise Galin, ca să nu se trezească cu opt pompieri în cârcă. Ce întuneric poate să fie aici! Daţi-mi o lanternă mai puternică. Se întoarse şi i se întinse o lanternă mare. Pompierii nu păreau prea în apele lor, cu toate că ei aveau veste de piele şi căşti. Numai el nu se gândise să-şi pună pentru acest gen de expediţie ceva mai potrivit decât o haină de oraş! Coborau cu prudenţă. Inspectorul, ochiul grupului, se străduia să lumineze fiecare colţişor înainte de a face un pas. Înainta mai lent dar mai sigur. Fasciculul lanternei trecu peste o inscripţie gravată pe boltă la înălţimea ochilor. Cercetează-te pe tine însuţi, Dacă nu te-ai purificat cu sârguinţă Excesele chimice îţi vor aduce prejudicii Nenorocire celui care zăboveşte acolo. Cel care e prea uşor să se abţină. Ars Magna. 129

― Aţi văzut chestia aia? întrebă un pompier. ― E o inscripţie veche, atâta tot..., îl temperă inspectorul Galin. ― Ai zice că e o şmecherie de vrăjitori. ― Oricum, pare al naibii de adâncă. ― Te referi la sensul frazei? ― Nu, vorbeam de scară. Ai zice să avem sub noi kilometri întregi de trepte. Îşi continuară coborârea. Probabil că se aflau deja la o sută cincizeci de metri sub nivelul oraşului. Şi treptele coborau mai departe, răsucite, ca o spirală de ADN. Aproape că îi cuprindea ameţeala. Adânc, tot mai adânc. ― Asta poate să ţină la nesfârşit, bombăni un pompier. Nu suntem pregătiţi să facem speologie. ― Eu credeam că e vorba doar să scoatem pe cineva dintr-o pivniţă, zise cel care ducea targa gonflabilă. Nevastă-mea mă aştepta cu masa la opt şi acum probabil că e deja zece; cred că nu mai poate de bucurie! Galin îşi struni trupa. ― Ascultaţi, băieţi, acum suntem mai aproape de fund decât de suprafaţă, aşa că să mai facem un mic efort. Doar n-o să renunţăm la jumătatea drumului! Dar nu făcuseră nici o zecime din drum. După câteva ore de CA la o temperatură apropiată de 15°, un grup de furnici galbene, mercenare, găsesc o idee, imediat recunoscută de ceilalţi centri nervoşi ca fiind cea mai bună. Întâmplarea face ca Bel-o-kan să aibă numeroase mercenare dintr-o specie oarecum deosebită, "sfărâmătoarele de grăunţe". Caracteristic pentru ele este capul voluminos şi mandibulele lungi şi tăioase care le 130

permit să strivească până şi grăunţele cele mai tari. În luptă nu sunt prea eficace, căci au un corp prea greoi şi picioarele prea scurte. Aşa că de ce să se târască anevoie până la locul înfruntării, fără să provoace adversarului decât prea puţine pagube? Până la urmă, furnicile roşcate le-au încredinţat sarcini menajere, ca de exemplu tăierea rămurelelor groase. După părerea furnicilor galbene, există totuşi un mijloc de a transforma aceste făpturi greoaie în trăsnete războinice. E suficient să fie duse în spinare de şase mici lucrătoare agile! În felul acesta, "sfărâmătoarele de grăunţe", îndrumându-şi prin mirosuri "picioarele vii", se pot năpusti cu mare viteză asupra adversarelor ca să le facă bucăţele cu mandibulele lor lungi. Câteva luptătoare îndopate cu zahăr fac încercări în solariu. Şase furnici ridică o sfărâmătoare de grăunţe şi aleargă, încercând să-şi sincronizeze paşii. Totul pare să funcţioneze foarte bine. Cetatea Bel-o-kan inventase tancul. Nu s-au mai întors niciodată la suprafaţă. A doua zi ziarele au titrat: "Fontainebleau ― Opt pompieri şi un inspector de poliţie dispar în mod misterios într-o pivniţă." De la prima geană de lumină violacee, furnicile pitice care încercuiau Cetatea interzisă a oraşului La-chola-kan se pregătesc de luptă. Furnicile roşcate, izolate în trunchiul lor de copac, sunt înfometate şi epuizate. N-au cum să mai reziste multă vreme. 131

Reîncepe lupta. După lungi dueluri de artilerie cu acid, piticele cuceresc încă două intersecţii. Din lemnul măcinat de acid cad leşurile luptătoarelor asediate. Ultimele supravieţuitoare sunt la capătul puterilor. Piticele avansează în Cetate. Ţintaşele ascunse în crăpăturile plafonului abia dacă le încetinesc înaintarea. Încăperea nupţială nu poate fi prea departe. În interiorul ei, regina Lacho-la-kiuni începe să-şi încetinească bătăile inimii. Acum totul e pierdut. Dar cele mai avansate trupe ale piticelor percep deodată un miros de alarmă. Afară se petrece ceva. Fac calentoarsă. Pe Colina Macilor, care domină Cetatea, printre florile roşii se zăresc mii de puncte negre. Prin urmare, belokanienii s-au hotărât în sfârşit să atace. Cu atât mai rău pentru ei. Piticele trimit musculiţele-mesager mercenare să anunţe Cetatea centrală. Toate musculiţele poartă acelaşi feromon: Ne atacă. Trimiteţi întăriri pe la est pentru a-i prinde la mijloc. Pregătiţi arma secretă. Căldura primei raze de soare ce străbate printr-un nor a grăbit hotărârea de a se trece la atac. E opt şi trei minute. Legiunile belokaniene coboară în goană panta, ocolesc ierburile şi sar pe deasupra pietricelelor. Milioane de luptătoare aleargă cu mandibulele larg deschise. E o privelişte destul de impresionantă. Dar piticelor nu le este frică. Prevăzuseră această alegere tactică. În ajun săpaseră în sol grupuri de câte cinci găuri distanţate între ele în care intră, lăsând afară doar mandibulele; în felul acesta corpul e protejat de nisip. Această linie a piticelor rupe imediat asaltul furnicilor 132

roşcate. Luptătoarele federale se străduiesc zadarnic împotriva acestor adversari care nu-şi expun decât punctul forte. Nu ai cum să le tai picioarele, nici cum să le smulgi abdomenul. În momentul acela, grosul infanteriei din Shi-gae-pou, cantonat în apropiere, la adăpostul unui cerc de mânătărci, lansează o contraofensivă care le prinde pe furnicile roşcate ca într-o menghină. Sunt milioane de belokaniene, dar shigaepouienele sunt cu zecile de milioane. Cel puţin cinci luptătoare pitice la o furnică roşcată, fără a mai pune la socoteală războinicele vârâte în găurile individuale, care decapitează tot ce intră în raza de acţiune a mandibulelor. Lupta evoluează imediat în dezavantajul celor mai puţin numeroase. Forţate de piticele care se ivesc de peste tot, liniile federale se destramă. La nouă şi treizeci şi şase, bat de-a binelea în retragere. Piticele degajă deja parfumurile victoriei. Stratagema lor a funcţionat perfect. Nici măcar nu a fost nevoie să folosească arma secretă! Se lansează în urmărirea armatei de fugari, considerând asediul cetăţii La-chola-kan o treabă terminată. Dar cu picioarele lor mici, piticele fac zece paşi în timp ce o furnică roşcată face doar un salt. Se străduiesc din greu să urce Colina Macilor. Asta şi prevăzuseră strategii Federaţiei. Căci acesta fusese scopul primei şarje: scoaterea trupelor furnicilor pitice din valea lor, pentru a le înfrunta pe un teren în pantă. Furnicile roşcate ajung pe creastă; legiunile de pitice continuă să le urmărească într-o dezordine totală. Dar acolo sus se înalţă deodată o pădure de spini. Sunt cleştii enormi ai sfărâmătoarelor de grăunţe. Îi agită în aer, îi fac să scânteieze în soare, apoi îi apleacă paralel cu solul şi năvălesc asupra piticelor. 133

Efectul surprizei e total. Shigaepouienele, năucite, cu antenele încremenite de spaimă, se lasă tunse ca o peluză. Sfărâmătoarele de grăunţe sparg liniile inamice în mare viteză, profitând de denivelare. Sub fiecare din ele, câte şase lucrătoare se bucură din toată inima. Ele sunt şenilele acestor maşini de război. Graţie unei comunicări antenare perfect sincronizate între turelă şi roţi, animalul cu treizeci şi şase de picioare şi două mandibule enorme se năpusteşte cu uşurinţă în masa adversarelor. Piticele nu au timp decât să întrezărească acei mastodonţi care cad asupra lor cu sutele, le rup, le strivesc, le ciopârţesc. Mandibulele hipertrofiate se înfig în grămadă, apucă şi se înalţă încărcate cu picioare şi capete însângerate pe care le strivesc ca pe nişte paie. Panică totală. Terorizate, piticele se izbesc unele de altele şi se calcă în picioare; unele se omoară între ele. Tancurile belokaniene, după ce au rărit pedestrimea, au depăşit-o, duse de elanul lor. Stop. Urcă din nou panta, aliniate la fel de impecabil, pentru o nouă căsăpire. Supravieţuitoarele ar vrea acum s-o ia la goană, dar pe creasta colinei se conturează al doilea front de tancuri... care porneşte pe pantă în jos! Cele două coloane trec una pe lângă alta. În faţa fiecărui tanc se îngrămădesc cadavrele. E o adevărată hecatombă. Lacholakanienele, care urmăreau de departe bătălia, ies pentru a-şi încuraja surorile. Uimirea de la început a făcut loc entuziasmului. Lansează feromoni de bucurie. Este o victorie a tehnologiei şi a inteligenţei! Niciodată geniul Federaţiei nu se manifestase într-un mod atât de clar. Cu toate acestea, Shi-gae-pou nu-şi jucase încă ultima carte. I-a mai rămas arma secretă. În mod normal, această armă fusese concepută pentru a-i scoate afară pe asediaţii 134

recalcitranţi, dar văzând întorsătura urâtă pe care a luat-o bătălia, piticele hotărăsc să pună totul la bătaie. Arma secretă constă în cranii de furnică roşcată străpunse de o plantă brună. Cu câteva zile în urmă, furnicile pitice au descoperit cadavrul unei exploratoare a Federaţiei. Corpul ei făcuse explozie sub presiunea unei ciuperci parazite, alternaria. Cercetătoarele pitice au analizat fenomenul şi şi-au dat seama că această ciupercă parazită producea spori volatili. Aceştia se lipesc de platoşă, o macină, pătrund în animal şi apoi cresc până când îi fac trupul să explodeze. Ce armă! Iar siguranţa utilizării era garantată. Căci dacă sporii aderă la chitina furnicilor roşcate, în schimb asupra piticelor nu au nici o şansă. Pur şi simplu pentru că piticele, friguroase, au obiceiul să se ungă cu bale de melc! Or, această substanţă are un efect protector împotriva alternariei. Dacă belokanienele au inventat tancul, shigaepouienele au descoperit războiul bacteriologic. Imediat se pune în mişcare un batalion de infanterie, ducând trei sute de cranii de furnici roşcate infestate, de care piticele făcuseră rost după prima bătălie împotriva oraşului La-chola-kan. Le aruncă în mijlocul inamicelor. Sfărâmătoarele de grăunţe şi cele care le poartă în spinare strănută din cauza prafului mortal. Când îşi văd platoşele murdărite intră în panică. Purtătoarele îşi aruncă povara. Sfărâmătoarele de grăunte, abandonate, sunt şi ele cuprinse de panică şi se răzbună pe alte sfărâmătoare de grăunţe. Urmează o adevărată debandadă. Pe la orele zece, o adiere bruscă de vânt rece îi desparte pe beligeranţi. Nu se poate lupta în bătaia vântului rece. Trupele piticelor profită pentru a se îndepărta. Tancurile 135

furnicilor roşcate urcă cu greutate panta. Fiecare tabără îşi contabilizează rănile, îşi măsoară pierderile. Bilanţ provizoriu dezastruos. Fiecare ar dori să încline balanţa în favoarea ei. Belokanienii au recunoscut sporii de alternaria. Se hotărăşte sacrificarea tuturor luptătoarelor care au fost infestate de această ciupercă pentru a le scuti de viitoarele suferinţe. Câteva spioane sosesc în pas alergător: există un mijloc de a te proteja împotriva acestei arme bacteriologice, trebuie să te ungi cu bale de melc. Zis şi făcut. Sunt sacrificate trei din aceste moluşte (din ce în ce mai greu de găsit) şi fiecare se imunizează împotriva flagelului. Antenele intră în contact. Strategele furnicilor roşii sunt de părere că nu mai pot ataca doar cu tancurile. În noul dispozitiv, tancurile vor ocupa centrul, dar pe flancuri se vor desfăşura o sută douăzeci de legiuni de infanterie obişnuită şi şaizeci de legiuni de infanterie străină. Trupele îşi recapătă moralul. FURNICILE DE ARGENTINA: Furnicile de Argentina (Iridomyrmex humilis) au ajuns în Franţa în 1920. Se pare că ele au fost transportate în hârdaiele leandrilor destinaţi să împodobească drumurile de pe Coasta de Azur. Existenţa lor este semnalată pentru prima dată în 1866, la Buenos Aires (de unde şi denumirea lor). În 1891, au fost reperate în Statele Unite, la New Orleans. Ascunse în aşternuturile de paie ale cailor argentinieni exportaţi, ele ajung după aceea în Africa de Sud în 1908, în Chile în 1910, în Australia în 1917 şi în Franţa în 1920. Această specie se remarcă nu numai prin talia foarte mică, indivizii ei arătând ca nişte pigmei faţă de celelalte furnici, ci şi printr-o inteligenţă şi o agresivitate care sunt, de 136

altfel, principalele ei caracteristici. Abia stabilite în sudul Franţei, furnicile de Argentina au purtat război împotriva tuturor speciilor autohtone... şi le-au învins! În 1960, au trecut Pirineii şi au ajuns până la Barcelona. În 1967, au trecut Alpii extinzându-se până la Roma. Apoi, de prin anii 70, furnicile Iridomyrmex au început să urce spre nord. Se crede că au trecut Loara într-o vară caldă de pe la sfârşitul anilor 90. Aceşti invadatori, a căror strategie nu e cu nimic mai prejos decât cea a unui Cezar sau a unui Napoleon, s-au pomenit atunci în faţa a două specii ceva mai greu de biruit: furnicile roşii (în sudul şi estul regiunii pariziene) şi furnicile faraon (în nordul şi vestul Parisului). EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Bătălia Macilor nu e câştigată. Shi-gae-pou hotărăşte, la zece şi treisprezece minute, să trimită întăriri. Două sute patruzeci de legiuni din armata de rezervă vor pleca să se alăture supravieţuitorilor primei şarje. Li se explică atacul "tancurilor". Antenele intră în contact pentru comunicări absolute. Trebuie să existe un mijloc pentru a le veni de hac acestor maşini ciudate... Pe la zece şi treizeci de minute, o lucrătoare are o sugestie: Mobilitatea furnicilor sfărâmătoare de grăunţe constă în cele şase furnici care le poartă în spinare. E suficient să li se taie aceste "picioare vii". Altcineva are altă idee: Punctul slab al acestor maşini e dificultatea lor de a face repede cale întoarsă. Ne-am putea folosi de acest handicap. Formăm careuri compacte şi când maşinile şarjează ne dăm 137

în lături pentru a le lăsa să treacă, fără a le opune rezistenţă. Apoi, în timp ce ele merg înainte, datorită elanului, noi le lovim pe la spate. Nu vor avea timp să se întoarcă. Este emisă şi a treia idee: Sincronizarea mişcării picioarelor se face prin contactul antenelor, după cum am văzut. E suficient să faci un salt şi să tai antenele sfărâmătoarelor de grăunţe pentru ca ele să nu le mai poată dirija pe cele care le poartă în spinare. Sunt reţinute toate ideile. Şi piticele încep să-şi pună la cale noul plan de luptă. SUFERINŢA: Sunt furnicile în stare să simtă durerea? La prima vedere, nu. Nu au sistem nervos adaptat pentru acest scop. Şi dacă nu există nervi, nu există mesaj de durere. Aşa s-ar putea explica de ce bucăţi secţionate din furnici continuă uneori să "trăiască" multă vreme independent de restul corpului. Absenţa durerii duce la o nouă lume de science-fiction. Fără durere, nu există frică şi poate că nici conştiinţă de sine. Multă vreme entomologii au înclinat spre această teorie: furnicile nu simt durerea, de aici coeziunea societăţii lor. Această idee mai are un avantaj: ne scuteşte de orice scrupul când le omorâm. În ceea ce mă priveşte, un animal care nu suferă... mi-ar fi tare frică de el. Însă acest concept e fals. Căci furnica decapitată emite un miros deosebit. Mirosul durerii. Prin urmare se întâmplă ceva. Furnica nu are influx nervos electric, dar are un influx chimic. Ea ştie când îi lipseşte o bucată. Şi suferă. Suferă în felul ei, care cu siguranţă că e foarte diferit de al nostru, dar suferă. 138

EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Luptele reîncep la unsprezece şi patruzeci şi şapte. O linie lungă şi compactă de luptătoare pitice urcă încet la asaltul Colinei Macilor. Tancurile apar printre flori. La un semnal, pornesc în viteză pe pantă în jos. Legiunile de furnici roşcate şi mercenarele aleargă pe flancuri, gata să termine treaba mastodonţilor. Între cele două armate nu a mai rămas decât o distanţă de o sută de capete... Cincizeci... Douăzeci... Zece! Abia iau contact cu adversarul primele sfărâmătoare de grăunţe că se petrece un lucru foarte neaşteptat. Linia densă a shigaepouienelor se deschide brusc din loc în loc. Luptătoarele formează careuri. Fiecare tanc îşi vede adversarul dispărând, iar în faţa lui nu mai rămâne decât un culoar pustiu. Nici unul nu are reflexul să se deplaseze în zig-zag pentru a le agăţa pe pitice. Mandibulele clămpăne în gol, cele treizeci şi şase de picioare se mişcă în mod stupid. Deodată se răspândeşte un miros înţepător: Tăiaţi-le picioarele! Piticele se reped sub tancuri şi omoară purtătoarele. Apoi se retrag fuguţa pentru a nu fi strivite de masa grea a sfărâmătoarelor de grăunţe care se prăbuşesc la pământ. Altele se aruncă pline de curaj între cele două şiruri de câte trei purtătoare şi sparg cu mandibula pântecul lipsit de apărare. Curge un lichid, rezervorul de viaţă al sfărâmătoarelor de grăunţe se varsă pe sol. Unele dintre ele escaladează mastodonţii, le taie antenele şi sar jos din mers. Tancurile se prăbuşesc unele după altele. 139

Sfărâmătoarele de grăunţe, lipsite de cele care le duceau în spate, se târăsc ca nişte paralitici şi sunt ucise fără probleme. Un tablou îngrozitor! Cadavre de sfărâmătoare de grăunţe transportate inutil de lucrătoarele care încă nu şiau dat seama de nimic.... Sfărâmatoare de grăunţe lipsite de antene îşi văd "roţile", pornite în direcţii diferite, sfârtecându-le... Un asemenea dezastru înseamnă sfârşitul tehnologiei tancurilor. Câte invenţii mari n-au dispărut astfel din istoria furnicilor pentru că riposta fusese găsită prea repede! Legiunile de furnici roşcate şi mercenarele care flancau frontul tancurilor se pomenesc descoperite. Ele, care fuseseră plasate acolo ca să strângă firimiturile, sunt acum obligate să şarjeze cu disperare. Dar careurile piticelor s-au format deja din nou, aşa de repede mersese masacrarea sfărâmătoarelor de grăunţe. Abia ajunse lângă ele, belokanienele se şi pomenesc aspirate şi făcute bucăţele de mii de mandibule lacome. Furnicilor roşcate şi mercenarelor lor nu le mai rămâne decât să se retragă. Regrupate pe creastă, le observă pe pitice care urcă lent la asalt, tot în careuri compacte. O imagine îngrozitoare! În speranţa de a câştiga timp, luptătoarele cele mai solide cară pietriş pe care-l dau de-a rostogolul din creştetul colinei. Avalanşa nu încetineşte deloc înaintarea piticelor. Vigilente, inamicele se dau la o parte din drumul pietrelor şi îşi reiau imediat locul. Prea puţine sunt strivite. Legiunile belokaniene caută cu disperare vreo combinaţie care să le scoată din această mare încurcătură. Câteva războinice propun să se revină la vechile tehnici de luptă. De ce să nu folosească pur şi simplu artileria? E adevărat că de la începutul ostilităţilor şi până acum nu s140

a folosit acidul care, în învălmăşeala, ucide fără alegere, prieteni şi duşmani, dar ar trebui să dea rezultate foarte bune împotriva careurilor dense de pitice. Artileristele se grăbesc să ocupe poziţii, bine proptite pe cele patru picioare din spate, cu abdomenul îndreptat înainte. În felul acesta pot să pivoteze de la dreapta la stânga şi de sus în jos în căutarea celui mai bun unghi de tir. De jos, piticele văd mii de abdomene trecând puţin de creastă dar nu înţeleg imediat despre ce e vorba. Au accelerat, luându-şi elan pentru a parcurge ultimii centimetri ai taluzului. La atac! Strângeţi rândurile! În tabăra adversă răsună un singur ordin: Foc! Pântecele în poziţie de tir îşi pulverizează veninul care arde peste careurile piticelor. Fşşş, fşşş, fşşş. Jeturile galbene şuieră prin aer, împroşcând în plin prima linie a inamicelor. Primele se topesc antenele, şiroind pe cap. Apoi otrava se împrăştie pe platoşă, lichefiind-o de parcă ar fi din plastic. Corpurile martirizate se năruiesc, formând un baraj subţire care le face pe pitice să se poticnească. Apoi se dezmeticesc şi, înfuriate la culme, se aruncă şi mai îndârjite la asaltul crestei. Pe culme, o nouă linie de artileriste roşcate a luat locul celei dinainte. Foc! Careurile se desfac, dar piticele continuă să înainteze, călcând peste cadavrele moi. A treia linie de artileriste. Li se alătură şi luptătoarele care lansează clei. Foc! 141

De data asta careurile piticelor fac pur şi simplu explozie. Grupuri întregi se zbat în băltoacele de clei. Piticele încearcă să contraatace aliniind şi ele un şir de artileriste. Acestea înaintează spre culme cu spatele şi trag fără să poată ţinti. Poziţia ingrată nu le permite să se proptească bine pe picioare. Foc! emit piticele. Dar abdomenele lor scurte nu trag decât picăturele de acid. Chiar atingându-şi ţinta, jeturile lor nu fac decât să irite, fără să străpungă carapacea. Foc! Picăturile de acid ale celor două tabere se încrucişează, uneori anulându-se reciproc. În faţa rezultatelor slabe, shigaepouenele renunţă la folosirea artileriei. Îşi zic că vor putea câştiga păstrând tactica formaţiilor compacte de infanterie. Strângeţi rândurile! Foc! răspund furnicile roşcate a căror artilerie face minuni. Nouă împroşcare de acid şi de clei. În ciuda eficacităţii tirurilor, piticele ajung pe culmea Colinei Macilor. Siluetele lor formează o friză neagră, însetată de răzbunare. Asalt. Furie. Jaf. De acum, "trucurile" nu mai merg. Artileristele roşcate nu mai pot împroşca acid formic din abdomen, careurile de pitice nu mai pot rămâne compacte. Droaie. Năvală. Puhoaie. Toate furnicile se amestecă, se împing, se trag într-o parte, aleargă, se învârtesc, fug, dau buzna, se împrăştie, se adună, încearcă mici atacuri, împing, îndeamnă, sar, se prăbuşesc, îmbărbătează, scuipă, sprijină, urlă în aerul cald. Toţi caută moartea. Se înfruntă, îşi măsoară puterile, 142

se duelează. Aleargă peste corpuri vii şi peste corpuri care deja nu mai mişcă. Fiecare furnică roşcată se pomeneşte cu cel puţin câte trei pitice furioase în cârcă. Dar cum roşcatele sunt de trei ori mai mari, duelurile par destul de echilibrate. Corp la corp. Strigăte odorante. O ceaţă de feromoni amari. Milioane de mandibule, ascuţite, zimţate, ca sabia, ca nişte cleşti, cu un singur tăiş, cu tăiş dublu, umezite de salivă otrăvită, de clei, de sânge, milioane de mandibule se îmbucă unele în altele. Solul se cutremură. Corp la corp. Antenele biciuiesc aerul pentru a-l menţine pe adversar la distanţă. Picioarele cu gheare le lovesc de parcă ar fi vorba de nişte nuieluşe sâcâitoare. Încleştare. Mirare. Eroare. Adversarul e apucat de mandibule, de antene, de cap, de torace, de abdomen, de picioare, de genunchi, de încheieturi, de periile de la articulaţii, de o crăpătură a carapacei, de o crestătură în chitină, de un ochi. Apoi corpurile se răstoarnă, se rostogolesc pe pământul jilav. Nişte pitice escaladează un mac indolent şi de acolo îşi dau drumul, cu ghearele întinse, peste o furnică roşcată. Îi perforează spatele, apoi o găuresc până la inimă. Corp la corp. Mandibulele zgârie armurile netede. O furnică roşcată îşi foloseşte cu abilitate antenele ca pe doua suliţe cu care atacă simultan. În felul acesta străpunge capetele a vreo zece adversare, fără măcar să-şi ofere răgazul de a-şi curăţa tijele mânjite de sânge transparent. Trupuri încleştate. Pe viaţă şi pe moarte. În curând pământul este aşa de plin de antene şi de picioare tăiate încât ai crede că mergi pe ace de pin. 143

Supravieţuitoarele din La-chola-kan dau fuga şi se aruncă în învălmăşeală de parcă n-ar fi fost şi aşa destui morţi. Copleşită de numărul micilor ei asediatoare, o furnică roşie e cuprinsă de panică, îşi îndoaie abdomenul şi se stropeşte cu acid formic, îşi ucide adversarele şi se omoară şi pe ea în acelaşi timp. Toate se topesc precum ceara. Ceva mai departe, o altă războinică îşi descăpăţânează cu o lovitură scurtă adversara chiar în momentul în care altcineva îi smulge propriul cap. Luptătoarea 103 683 a văzut revărsându-se peste ea primele linii de pitice. Împreună cu vreo zece colege din subcasta ei, a reuşit să formeze un triunghi care a semănat groaza printre grupurile de pitice. Triunghiul s-a spart acum şi a rămas singură să înfrunte cinci shigaepouiene mânjite deja de sângele surorilor ei iubite. Adversarele o muşcă de peste tot. În timp ce furnica roşcată ripostează cum poate mai bine, în minte îi vin automat sfaturile date în sala de antrenament de bătrâna luptătoare: Totul se hotărăşte înainte de contact. Mandibula sau jetul de acid nu fac decât să consfinţească o situaţie de dominare deja recunoscută de cei doi adversari... Totul este un joc al minţii. Trebuie să accepţi victoria şi atunci nimic nu rezistă. Asta merge poate când ai în faţă un singur inamic. Dar cum să procedezi când te atacă cinci? În cazul de faţă simte că cel puţin doi vor cu orice preţ să câştige. Cea care îi taie metodic articulaţia toracelui şi cea care e pe cale să-i smulgă un picior din stânga. E copleşită de un val de energie. Se zbate, îşi înfige antena ca un stilet chiar sub gâtul uneia, şi o ameţeşte pe cealaltă, lovind-o cu latul mandibulei. Între timp, piticele au adus din nou zeci de capete infestate cu alternaria pe care le aruncă în mijlocul 144

câmpului de bătălie. Dar cum toate sunt protejate de balele de melc, sporii plutesc în aer şi alunecă pe platoşe înainte de a recădea molatic pe solul fertil. Hotărât lucru, nu e o zi fastă pentru noile arme. Toate şi-au găsit riposta. La ora trei după-amiaza, luptele au atins paroxismul. Pale de acid oleic, efluvii caracteristice emanate de cadavrele pe cale de uscare, umplu aerul. La patru şi jumătate, furnicile roşii şi piticele care încă se mai ţin pe cel puţin două picioare continuă să se sfâşie sub maci. Înfruntările nu încetează decât la ora cinci, din cauza unei vijelii care anunţă o ploaie iminentă. S-ar zice că cerul s-a săturat de atâta violenţă. Sau poate sunt pur şi simplu răpăielile reci de martie care vin cu întârziere. Supravieţuitorii şi răniţii se retrag. Bilanţ: cinci milioane de morţi dintre care patru milioane de pitice. La-chola-kan este eliberat. Cât vezi cu ochii, solul e acoperit cu cadavre dezmembrate, platoşe sparte, crâmpeie sinistre, agitate uneori de o ultimă fărâmă de viaţă. Peste tot suprafeţe, lăcuite parcă, de sânge transparent şi bălţi gălbui de acid. Câteva pitice, împotmolite încă într-o baltă de clei, se zbat, trăgând nădejde că se vor putea întoarce în cetatea lor. Păsările vin şi le ciugulesc rapid, înainte să înceapă ploaia. Fulgerele luminează norii cenuşii şi se răsfrâng în câteva carcase de tancuri, încremenite cu mandibulele arogante în sus. De parcă acele vârfuri ascuţite ar fi vrut să spargă cerul îndepărtat. Actorii s-au întors la sălaşele lor, ploaia spală scena. Femeia vorbea cu gura plină. ― Bilsheim? ― Alo? 145

― Grumf, grumf... Îţi baţi joc de mine, Bilsheim? Ai citit ziarele? Inspectorul ăsta, Galin, e de la voi? Nu cumva e puştiul acela agasant care voia să mă tutuiască în primele zile? Era Solange Doumeng, directoarea Poliţiei Judiciare. ― Păi, da, cred că despre el este vorba. ― Îţi spusesem să-i faci vânt, şi-acum îl descopăr vedetă postumă. Nu eşti zdravăn deloc! Ce te-a apucat să dai un caz atât de grav pe mâna unuia atât de lipsit de experienţă? ― Galin nu e lipsit de experienţă, ba chiar e un element excelent. Dar cred că am subestimat cazul... ― Elementele bune găsesc soluţii, pe când cele rele găsesc scuze. ― Există cazuri în care şi cei mai buni dintre noi... ― Există cazuri în care chiar şi cei mai nepricepuţi dintre voi au datoria să reuşească. Cum ar fi, de exemplu, scoaterea unui cuplu dintr-o pivniţă. ― Îmi cer scuze, dar... ― Cred că ştii unde să-ţi bagi scuzele, drăguţule. O sămi faci plăcerea să te întorci în fundul pivniţei şi să-mi scoţi de-acolo pe toată lumea. Eroul dumitale, Galin, merită un mormânt creştinesc. Şi până la sfârşitul lunii vreau să citesc în ziare un articol elogios despre serviciul nostru. ― Şi în legătură cu... ― Şi în legătură cu toată povestea asta, vreau să-ţi ţii gura! Nu te-apuci să cochetezi cu presa decât după ce-i pui cruce afacerii. Poţi lua, dacă vrei, şase jandarmi şi materialul cel mai modern. Asta-i tot. ― Şi dacă... ― Şi dacă o dai în bară, poţi fi sigur că am să-ţi stric ieşirea la pensie! Femeia închise telefonul. 146

Comisarul Bilsheim ştia cum să-i ia pe nebuni, ea însă era o excepţie. Se resemnă deci să pună la punct un plan de coborâre. ATUNCI CÂND OMUL: Atunci când omul se teme, e fericit sau e furios, glandele lui endocrine produc nişte hormoni care nu au influenţă decât asupra propriului său corp. Se învârtesc într-un spaţiu închis. I se vor accelera bătăile inimii, va transpira, se va strâmba, va ţipa sau va plânge. Asta-l priveşte numai pe el. Ceilalţi îl vor privi fără să ia parte la trăirea lui, sau luând parte pentru că aşa a hotărât intelectul lor. Când furnica se teme, e fericită sau e furioasă, hormonii circulă în corpul ei, ies afară şi pătrund în corpul celorlalţi. Datorită fero-hormonilor, sau feromonilor, mii de indivizi vor ţipa sau vor plânge în acelaşi timp. Probabil că e o senzaţie incredibilă să simţi lucrurile trăite de ceilalţi, şi să-i faci să simtă tot ce trăieşti tu însuţi... EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. În toate cetăţile Federaţiei e mare bucurie. Luptătoarelor epuizate li se oferă din abundenţă, gură la gură, alimente dulci. Totuşi, aici nu există eroi. Fiecare şi-a îndeplinit datoria; rău sau bine, asta nu are importanţă, totul se reia de la zero după ce misiunea s-a sfârşit. Rănile sunt pansate cu lipăituri de salivă. Câteva tinere naive ţin în mandibule unul, două sau chiar trei din picioarele care le-au fost smulse în timpul luptei, şi pe care, ca prin minune, au reuşit să le recupereze. Li se demonstrează că nu se pot lipi la loc. În marea sală de lupte de la etajul -45, câteva luptătoare 147

reconstituie, pentru cei care nu au luat parte, episoadele succesive ale Bătăliei Macilor. Jumătate din ele joacă rolul piticelor, jumătatea cealaltă, pe al furnicilor roşcate. Mimează atacul Cetăţii interzise din La-chola-kan, şarja furnicilor roşcate, lupta împotriva capetelor celor îngropate, falsa fugă, intrarea în luptă a tancurilor, deruta lor în faţa careurilor piticelor, asaltul colinei, liniile de artileriste, încăierarea finală... Au venit foarte multe lucrătoare. Cu toatele comentează fiecare tablou al acestei evocări. Un lucru le reţine în mod deosebit atenţia: tehnica tancurilor. Este adevărat că în privinţa asta casta lor a avut un rol activ; după părerea lor, nu trebuie să se renunţe la tancuri, ci trebuie să înveţe să le folosească mai inteligent, nu numai în şarjă frontală. Dintre supravieţuitoarele bătăliei, 103 683 a reuşit să scape destul de ieftin. Nu a pierdut decât un picior. O nimica toată, când ai şase la dispoziţie: Abia dacă merită semnalat. Femela 56 şi masculul 327 care, fiind sexuaţi, nu au luat parte la război, o trag într-un colţ. Antenele intră în contact. Aici au fost probleme? Nu, războinicele cu parfum de stâncă au fost toate în încăierare. Am stat închişi în Cetatea interzisă, pentru cazul în care piticele ar fi ajuns până aici. Dar acolo, ai văzut arma secretă? Nu. Cum aşa, nu? S-a vorbit de o creangă de salcâm mobilă... 103 683 le explică la amândoi că singura armă nouă cu care au fost confruntate a fost cumplita alternaria, dar că găsiseră riposta. Precis că nu asta a nimicit prima expediţie, constată masculul. Alternaria are nevoie de mult timp ca să ucidă. De altfel, e cât se poate de sigur că nici unul din cadavrele pe care le-a examinat nu prezenta nici cea mai mică urmă 148

din acei spori mortali. Atunci? Derutaţi, hotărăsc să-şi prelungească comunicarea absolută. Ar vrea să vadă mai clar în toată povestea asta. Nouă efervescenţă de idei şi păreri. De ce nu apelaseră piticele la arma ce le distrusese atât de radical pe cele douăzeci şi opt de exploratoare? Cu toate astea, făcuseră totul ca să câştige. Dacă ar fi avut o astfel de armă, n-ar fi ezitat s-o folosească! Dar dacă nu aveau aşa ceva? Ajung totdeauna fie înainte, fie după ce arma secretă a lovit, poate că nu e decât o coincidenţă... Această ipoteză se potrivea destul de bine cu atacul împotriva cetăţii La-chola-kan. Iar în privinţa primei expediţii, s-ar fi putut foarte bine ca altcineva să lase urme de paşaport aparţinând piticelor pentru a îndruma Roiul pe o pistă falsa. Dar cine ar fi avut interes să facă asta? Dacă nu piticele sunt vinovate de toate acele lovituri neaşteptate, atunci cine să fie? Celelalte! Al doilea adversar implacabil, duşmanul ereditar: termitele! Bănuiala nu e deloc fantezistă. De la o vreme, luptătoare izolate din marea termitieră de la est trec fluviul şi îşi înmulţesc incursiunile în zonele de vânătoare federale. Da, cu siguranţa că e vorba de termite. Au făcut în aşa fel încât să le asmută pe pitice împotriva furnicilor roşcate. În felul acesta se debarasează de ambii adversari fără să mişte un deget, cucerirea furnicarelor devenind după aceea o simplă formalitate, în faţa unor adversari slăbiţi în luptă. Dar războinicele cu miros de stâncă? Erau pesemne spioane mercenare în serviciul termitelor. Pe măsură ce gândirea lor devine din ce în ce mai limpede prin contribuţia celor trei creiere, din ce în ce mai mult capătă convingerea că cele care posedă misterioasa "armă secretă" sunt termitele din est. Dar sunt deranjaţi şi întrerupţi din comunicarea lor de mirosurile generale ale Roiului. Cetatea a hotărât să profite 149

de răgazul dintre războaie, devansând sărbătoarea Renaşterii: ea va avea loc a doua zi. Toate castele la locurile lor! Femelele şi masculii să treacă în sălile ploştilor pentru a-şi face plinul cu substanţe zaharoase! Artileristele să-şi reîncarce abdomenele în sălile de chimie organică! Înainte de a-şi părăsi camarazii, luptătoarea 103 683 lansează un feromon: Copulaţie plăcută! Nu vă faceţi griji, voi continua singură ancheta. Când voi veţi fi în văzduh, eu mă voi îndrepta către marea termitieră din est. Abia s-au despărţit că îşi fac apariţia cele două ucigaşe, bruta cea mare şi şchioapa cea mică. Amândouă râcâie zidurile şi recuperează feromonii volatili ai convorbirii. După eşecul tragic al inspectorului Galin şi al pompierilor, Nicolas fusese dus la un orfelinat situat doar la câteva sute de metri de strada Sibariţilor. În afara orfanilor propriu-zişi, acolo erau aduşi şi copii abandonaţi sau bătuţi de părinţii lor. Oamenii sunt, întradevăr, una dintre puţinele specii în stare să-şi abandoneze sau să-şi maltrateze progenitura. Micuţii petreceau acolo ani greu de suportat, fiind educaţi cu şuturi în fund. Creşteau şi deveneau insensibili. Cei mai mulţi dintre ei se angajau în armată. În prima zi, Nicolas rămăsese pironit pe balcon, cu privirile aţintite spre pădure. A doua zi, regăsise rutina salvatoare a televizorului. Aparatul era instalat în sala de mese iar supraveghetorii, mulţumiţi să se debaraseze de mucoşi, îi lăsau să se îndobitocească acolo ceasuri în şir. Seara, în dormitorul comun, Jean şi Philippe, alţi doi orfani, îl întrebară: ― Tu ce-ai păţit? 150

― Nimic. ― Haide, povesteşte. Nu vine nimeni aici degeaba la vârsta ta. Mai întâi, câţi ani ai? ― Eu ştiu. Se pare că părinţii lui au fost haliţi de furnici. ― Cine v-a spus tâmpenia asta? ― Cineva, n-ai tu treabă, dar o să-ţi spunem dacă ne povesteşti ce-au păţit părinţii tăi. ― Duceţi-vă dracului! Jean, cel mai solid, îl apucă pe Nicolas de umeri în timp ce Philippe îi răsucea braţul la spate. Nicolas se eliberă cu o smucitură şi îl lovi pe Jean peste gât cu muchia mâinii (văzuse figura asta la televizor, întrun film chinezesc). Celălalt începu să tuşească. Philippe reluă atacul, încercând să-l sugrume pe Nicolas, care însă îl lovi cu cotul în stomac. Scăpând de agresor, care zăcea acum în genunchi, ţinându-se de burtă, Nicolas îl înfruntă din nou pe Jean scuipându-l în faţă. Acesta se aruncă înainte şi îl muşcă până la sânge de pulpă. Toţi trei se rostogoliră pe sub paturi, continuând să se bată ca nişte bezmetici. Până la urmă îl învinseră pe Nicolas. ― Spune-ne ce-au păţit părinţii tăi, că altfel îţi dăm să înghiţi furnici! Ideea asta îi venise lui Jean în timpul acţiunii. Era mulţumit de ameninţarea lui. În timp ce el îl ţinea pe noul sosit blocat la podea, Philippe se duse în grabă să aducă câteva insecte, deloc rare prin locurile acelea, şi se întoarse cu ele, fluturându-i-le prin faţă: ― Uite, ţi-am adus unele grase! (De parcă furnicile, al căror corp e învăluit într-o carapace rigidă, ar putea avea straturi de grăsime!) Apoi îl strânse de nas pentru a-l forţa să deschidă gura, în care azvârli scârbit trei tinere lucrătoare care chiar că naveau ce căuta acolo. Nicolas avu atunci cea mai mare surpriză din viaţa lui. Erau delicioase. 151

Ceilalţi, miraţi că nu-l văd scuipând alimentul infam, voiră să guste şi ei. Sala ploştilor cu mierat e una dintre cele mai recente invenţii ale Bel-o-kan-ului. Tehnologia ploştilor fusese întradevăr împrumutată de la furnicile din sud care, de când cu căldurile mari, urcă tot mai spre nord. Şi, fireşte, cu ocazia unuia din războaiele victorioase purtate împotriva acestor furnici, Federaţia descoperise sala ploştilor. Războiul e cea mai bună sursă şi cel mai bun mijloc de circulaţie al invenţiilor în lumea societăţilor de insecte. La început, războinicele belokaniene au fost cuprinse de oroare. Ce vedeau? Nişte lucrătoare condamnate să-şi petreacă toată viaţa atârnate de plafon, cu capul în jos şi abdomenul atât de umflat încât era de două ori mai mare decât cel al unei regine! Sudistele le-au explicat că aceste furnici "sacrificate" erau nişte bomboane vii, capabile să păstreze proaspete cantităţi incredibile de nectar, rouă sau mierat. În fond, fusese suficient să împingă la extrem ideea "guşii sociale" pentru a ajunge la cea de "furnică cisternă" ― şi a o pune în practică. Gâdilai uşor capătul abdomenului acestor frigidere vii şi primeai o picătură sau un şuvoi din sucurile lor preţioase. Datorită acestui sistem al ploştilor, sudistele rezistau valurilor de secetă care se abat asupra regiunilor tropicale. Când migrau, aceste insecte îşi transportau ploştile şi le menţineau perfect hidratate pe durata întregii călătorii. După spusele lor, bomboanele erau la fel de preţioase ca ouăle. Belokanienele au furat tehnica ploştilor, dar interesul lor a constat mai mult în posibilitatea de a stoca mari cantităţi 152

de hrană în condiţii inegalabile de conservare şi igienă. Toţi masculii şi toate femelele din Cetate se prezintă în sală pentru a-şi face plinul cu sucuri zaharoase şi cu apă. În faţa fiecărei bomboane vii se formează o coadă de solicitanţi. 327 şi 56 se alimentează împreună, apoi se despart. După ce toţi sexuaţii şi toate artileristele au trecut pe acolo, furnicile-cisternă sunt goale. O armată de lucrătoare vine să le reaprovizioneze cu nectar, rouă şi mierat, până când abdomenele pleoştite vor deveni din nou mici balonaşe strălucitoare. Nicolas, Jean şi Philippe au fost surprinşi de un supraveghetor şi pedepsiţi împreună. În felul acesta au devenit cei mai buni prieteni din tot orfelinatul. De cele mai multe ori îi găseai în sala de mese, în fata televizorului. În ziua aceea urmăreau un episod din inepuizabilul serial "Sunt mândru că sunt extraterestru". Scoaseră o exclamaţie şi îşi făcură semn cu cotul văzând că era vorba despre sosirea unor cosmonauţi pe o planetă locuită de nişte furnici enorme. "― Bună ziua, suntem pământeni. ― Bună ziua, noi suntem nişte furnici gigantice de pe planeta Zgu." Restul scenariului era relativ banal: furnicile-gigant erau telepate. Le trimiteau mesaje pământenilor, ordonându-le să se omoare între ei. Dar ultimul supravieţuitor înţelegea totul şi dădea foc cetăţii duşmane... Satisfăcuţi de acest film, copiii hotărâră să se ducă să mănânce câteva furnici dulci. Dar, în chip curios, cele pe care le capturară nu mai aveau gustul de bomboană pe care îl avuseseră primele. Erau mai mici şi aveau o savoare acidă. Ca un suc de lămâie concentrat. Ptiu! 153

Totul trebuie să se desfăşoare pe la prânz, în punctul cel mai de sus al Cetăţii. De la primele raze călduţe ale zorilor, artileristele s-au instalat în nişele de protecţie care formează un fel de coroană în jurul vârfului. Îndreptându-şi anusurile spre cer, artileristele formează un baraj antiaerian împotriva păsărilor care nu vor întârzia să-şi facă apariţia. Unele dintre ele îşi înţepenesc abdomenul între crenguţe pentru a atenua reculul. Astfel proptite, toate speră să poată trage două-trei salve în aceeaşi direcţie fără să devieze prea mult de la ţintă. Femela 56 se află în încăperea ei. Asexuate grijulii îi ung aripile cu salivă protectoare. Voi aţi mai ieşit vreodată în marele Exterior? Lucrătoarele nu răspund. Evident că mai ieşiseră, dar la ce bun să-i spună că afară e plin de copaci şi de iarbă? În câteva minute, potenţiala regină va băga de seamă şi singură. Să vrei să afli prin contact antenar ce e lumea ― ăsta chiar că era un capriciu de sexuat! Lucrătoarele au grijă s-o ferchezuiască bine. O trag de picioare ca să i le facă mai mlădioase. O pun să se răsucească şi să-şi trosnească articulaţiile toracice şi abdominale. Verifică dacă guşa socială e supraalimentată cu mierat, apăsând-o ca s-o facă să regurgiteze o picătură. Acest sirop ar trebui să-i permită să reziste la câteva ore de zbor continuu. Gata. 56 e pregătită. Următoarea. Prinţesa, gătită cu toate podoabele şi cu toate parfumurile părăseşte gineceul. Masculul 327 nu se înşelase, era într-adevăr foarte frumoasă. Îşi saltă cu greu aripile. În ultimele zile au crescut uimitor de mult. Acum sunt atât de lungi şi de grele încât se târăsc pe jos... ca un voal nupţial. 154

La capetele culoarelor apar şi alte femele. Împreună cu vreo sută de astfel de fecioare, 56 circulă deja printre crenguţele domului. Câteva exaltate se agaţă de rămurele şi se aleg cu cele patru aripi zgâriate, străpunse sau pur şi simplu smulse. Nefericitele nici nu mai urcă până sus; oricum, tot n-ar putea să-şi ia zborul. Coboară necăjite la etajul cinci. Ca şi prinţesele piticelor, nici ele nu vor cunoaşte zborul dragostei. Se vor reproduce pur şi simplu într-o sală închisă, direct pe sol. Femela 56 este încă intactă. Ţopăie de pe o rămurică pe alta, foarte atentă să nu cadă şi să nu-şi distrugă aripile delicate. O soră care merge alături de ea solicită un contact antenar. Se întreabă cum or fi arătând oare acei faimoşi masculi reproducători. Ca un fel de trântori sau de muşte? 56 nu răspunde. Se gândeşte din nou la 327, la enigma "armei secrete". Totul s-a sfârşit. S-a terminat cu grupul de lucru. În orice caz pentru cei doi sexuaţi. De-acum înainte, toată treaba a rămas în ghearele luptătoarei 103 683. Îşi aminteşte cu nostalgie evenimentele. Masculul fugar care aterizează în încăperea ei... fără paşaport! Prima lor comunicare absolută. Întâlnirea cu 103 683. Ucigaşele cu parfum de stâncă. Goana prin străfundurile Cetăţii. Ascunzătoarea plină cu cadavrele a ceea ce ar fi putut să fie "legiunea" lor. Lomecuza. Culoarul secret săpat în granit... În timp ce merge, prin minte îi trec toate aceste amintiri şi se consideră privilegiată. Nici una din surorile ei nu a trăit asemenea aventuri, chiar înainte de a fi părăsit Cetatea. 155

Ucigaşele cu miros de stâncă... Lomecuza... Culoarul secret săpat în granit... Nebunia nu poate fi o explicaţie când e vorba de indivizi atât de numeroşi. Mercenare care spionează pentru termite? Nu, e clar că nu merge, n-ar fi fost atâtea şi nici aşa de bine organizate. Oricum, rămânea un lucru care nu se potrivea nici unei ipoteze: ce caută rezervele de hrană sub podeaua Cetăţii? Pentru uzul spioanelor? Nu, cantităţile aflate acolo ar fi putut sătura milioane de indivizi, iar ele nu sunt aşa de multe. Şi acea uimitoare lomecuză. E un animal de suprafaţă. Imposibil să fi coborât prin propriile ei mijloace la etajul 50. Prin urmare a fost transportată. Numai că oricine se apropie de această insectă este captivat de efluviile ei. Prin urmare e nevoie de un grup destul de puternic pentru a înfăşura monstrul în frunze moi şi a-l transporta discret până jos. Cu cât se gândeşte mai mult, cu atât mai mult îşi dă seama că această acţiune presupune nişte mijloace considerabile. Şi de fapt, dacă priveşti lucrurile în faţă, totul se petrece de parcă o parte a Roiului ar avea un secret, pe care-l protejează cu înverşunare de propriile sale surori. Contacte necunoscute îi sfredelesc capul. Se opreşte. Semenele ei cred că leşină de emoţie înaintea zborului nupţial. Se întâmplă uneori, sexuaţii sunt foarte sensibili. Îşi aduce antenele la gură. Îşi repetă în grabă: expediţia numărul unu nimicită, arma secretă, cele treizeci de războinice ucise, lomecuza, culoarul secret din roca granitică, rezervele alimentare... Asta e, fir-ar să fie, a înţeles! Se avântă împotriva curentului. Numai de n-ar fi prea târziu! 156

EDUCAŢIA: Educaţia furnicilor se face după etapele următoare: ― De la prima până la a zecea zi, majoritatea tinerelor se ocupă de regina ouătoare. O îngrijesc, o ling, o mângâie. În schimb, aceasta le unge cu saliva ei hrănitoare şi dezinfectantă. ― De la ziua a unsprezecea până la cea de-a douăzecea, lucrătoarele obţin dreptul de a se îngriji de coconi. ― Din cea de-a douăzeci şi una zi până în cea de-a treizecea, ele supraveghează şi hrănesc larvele mici. ― Din cea de-a treizeci şi una zi până în cea de-a patruzecea, se ocupă cu treburi gospodăreşti şi menţinerea curăţeniei, continuând să aibă grijă de regina-mamă şi de nimfe. ― Cea de-a patruzecea zi este o dată importantă. Considerate suficient de experimentate, lucrătoarele au dreptul să iasă din Cetate. ― Din cea de a patruzecea zi până în cea de a cincizecea, ele sunt paznice sau mulgătoare de păduchi-de-frunză. ― Din cea de-a cincizecea zi până la sfârşitul vieţii, ele pot să îndeplinească ocupaţia cea mai pasionantă pentru o furnică citadină: vânătoarea şi explorarea unor ţinuturi necunoscute. Notă: Începând din cea de-a unsprezecea zi, sexuatele nu mai sunt obligate să muncească.. De cele mai multe ori rămân inactive, închise în cartierele lor, până în ziua zborului nupţial. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Masculul 327 se pregăteşte şi el. În câmpul antenelor 157

lui, ceilalţi masculi nu vorbesc decât despre femele. Foarte puţini dintre ei le-au văzut. Cel mult, timp de o fracţiune de secundă, pe culoarele Cetăţii interzise. Mulţi le visează. Şi le închipuie împrăştiind parfumuri ameţitoare, de un erotism fulgerător. Unul dintre prinţi pretinde că a avut o trofalaxie cu o femelă. Mieratul ei avea savoarea sevei de mesteacăn iar hormonii ei sexuali emanau efluvii comparabile cu cele ale unor narcise tăiate. Ceilalţi îl invidiază în tăcere. 327, care într-adevăr a gustat din mieratul unei femele (şi ce mai femelă!) ştie că acesta nu diferă cu nimic faţă de mieratul lucrătoarelor sau al bomboanelor. Cu toate astea nu se amestecă în discuţie. O idee parşivă îi trece prin minte. I-ar plăcea mult să-i furnizeze femelei 56 spermatozoizii necesari construirii viitoarei sale Cetăţi. Dacă ar putea s-o găsească... Păcat că n-au stabilit un feromon de recunoaştere pentru a se putea regăsi în mulţime. Când femela 56 ajunge în sala masculilor, toată lumea rămâne cu gura căscată. A veni aici înseamnă să încalci toate regulile Roiului. Masculii şi femelele nu trebuie să se vadă pentru prima oară decât în momentul zborului nupţial. Aici nu e ca la furnicile pitice. Nimeni nu se împerechează pe culoare. Prinţii care voiau atât de mult să ştie cum arată o femelă, acum sunt lămuriţi. Emit laolaltă parfumuri ostile prin care îi spun că nu trebuie să rămână în această încăpere. Cu toate astea, ea continuă să înainteze în mijlocul tumultului stârnit de pregătiri. Îmbrânceşte pe toată lumea şi îşi împrăştie cu disperare feromonii. 327! 327! Unde eşti, 327? Prinţii nu se jenează să-i spună că nu aşa se alege un 158

mascul copulator! Trebuie să aibă răbdare, să aibă încredere în hazard. Puţină pudoare... Femela 56 îşi găseşte în cele din urmă tovarăşul. E mort. Are capul retezat de o lovitură de mandibule. TOTALITARISMUL: Oamenii sunt interesaţi de furnici deoarece cred că acestea au ajuns să creeze un sistem totalitar reuşit. Este adevărat că din afară ai impresia că în furnicar toată lumea munceşte, toată lumea e ascultătoare, toată lumea e gata să se sacrifice, toată lumea e la fel. Şi, deocamdată, toate sistemele totalitare ale oamenilor au eşuat... Aşa că s-a mers cu gândul la copierea insectei sociale (oare emblema lui Napoleon nu era albina?). Feromonul care inundă furnicarul cu o informaţie globală este televiziunea planetară de azi. Omul crede că oferind tuturor ceea ce consideră a fi mai bun, se va ajunge într-o zi la o omenire perfectă. Nu acesta este însă sensul lucrurilor. Natura, să nu-i fie cu supărare domnului Darwin, nu evoluează spre supremaţia celor mai buni (de altfel, după care criterii?) Natura îşi extrage forţa din diversitate. Are nevoie de buni, de răi, de nebuni, de disperaţi, de sportivi, de infirmi, de cocoşaţi, de handicapaţi, de veseli, de trişti, de inteligenţi, de imbecili, de egoişti, de generoşi, de mici, de mari, de negri, de galbeni, de piei-roşii, de albi... Are nevoie de toate religiile, toate filozofiile, toate fanatismele, toate înţelepciunile... Singura primejdie e ca una din aceste categorii să nu fie eliminată de o alta. S-a văzul cum lanurile de porumb, artificial concepute de om şi formate din fraţii gemeni ai celui mai bun ştiulete (cel care are nevoie de mai puţină apă, cel care rezistă mai bine 159

la îngheţ, cel care dă boabele cele mai frumoase) piereau brusc la cea mai uşoară maladie. În timp ce câmpurile de porumb sălbatic, formate din mai multe soiuri diferite, fiecare având specificitatea, punctele slabe şi anomaliile lui, reuşeau totdeauna să supravieţuiască epidemiilor. Natura urăşte uniformitatea şi iubeşte diversitatea. Poate că în asta şi constă geniul ei. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Femela 56 se întoarce cu paşi descurajaţi spre dom. Pe un culoar din apropierea gineceului, zăreşte cu ocelii ei infraroşii două siluete. Sunt cei doi asasini cu parfum de stâncă! Furnica mare şi cea care şchioapătă! În timp ce amândouă vin direct spre ea, 56 îşi roteşte aripile şi sare la gâtul şchioapei. Dar cele două reuşesc s-o imobilizeze. Totuşi, în loc s-o execute, îi impun un contact antenar. Femela e furioasă la culme. Le întreabă pentru ce l-au ucis pe masculul 327, din moment ce oricum avea să moară în urma zborului. Pentru ce l-au asasinat? Cele două ucigaşe încearcă s-o facă să înţeleagă. După părerea lor, unele lucruri nu pot fi amânate. Cu nici un preţ! Există sarcini prost văzute şi gesturi judecate greşit care trebuie totuşi îndeplinite pentru ca Roiul să continue să funcţioneze normal. Nu trebuie să fim naivi; unitatea marelui Bel-o-kan e un lucru care trebuie meritat. Şi dacă devine necesar, atunci se acţionează! Prin urmare, nu sunt nişte spioane? Nu, nu sunt spioane. Ba chiar pretind că sunt... principalele gardiene ale securităţii şi sănătăţii Roiului. Prinţesa urlă feromoni de mânie. Adică 327 era periculos 160

pentru securitatea Roiului? Da, răspund cele două ucigaşe. Într-o zi va înţelege, deocamdată era încă tânără... Să înţeleagă, ce să înţeleagă? Că există nişte asasini superorganizaţi chiar în sânul Cetăţii, şi pretind că o salvează eliminând masculi care au "văzut lucruri esenţiale pentru supravieţuirea Roiului". Şchioapa binevoieşte să-i explice. Din vorbele ei reiese că războinicele cu parfum de stâncă sunt "luptătoarele împotriva stresului dăunător". Există stresuri bune, care fac Roiul să progreseze şi să lupte. Dar există şi stresuri dăunătoare, care fac ca Roiul să se autodistrugă... Nu e bine ca toate informaţiile să fie cunoscute. Unele provoacă angoase "metafizice", care încă nu au soluţie. Atunci Roiul se nelinişteşte, dar se pomeneşte inhibat, incapabil să reacţioneze... E ceva foarte rău pentru toţi. Roiul începe să producă toxine care îl otrăvesc. Supravieţuirea Roiului "pe termen lung" e mai importantă decât cunoaşterea realităţii "pe termen scurt". Dacă un ochi a văzut un lucru pe care mintea îl ştie periculos pentru tot restul organismului, e mai bine ca mintea să scoată acel ochi... Furnica cea mare se alătură şchioapei şi rezumă astfel explicaţia ei savantă: Am scos ochiul, Am întrerupt stimulul nervos, Am oprit angoasa. Antenele insistă, precizând că toate organismele sunt prevăzute cu acest fel de securitate paralelă. Cei care nu o au mor de frică sau se sinucid pentru a nu înfrunta realitatea angoasantă. 56 este destul de surprinsă dar nu se pierde cu firea. Frumos feromon, zău aşa! Oricum, este prea târziu dacă 161

vor să ascundă existenţa armei secrete. Toată lumea ştie că cetatea La-chola-kan a fost la început victima acestei arme, chiar dacă misterul rămâne întreg din punct de vedere tehnologic... Cele două luptătoare, păstrându-şi aceeaşi atitudine flegmatică, o ţin mai departe prizonieră. Toată lumea a uitat deja ce s-a întâmplat la La-chola-kan; victoria a domolit curiozitatea. De altfel, e suficient să adulmeci pe culoare ― n-ai să simţi nici cel mai mic iz de toxină. Tot Roiul este liniştit în acest ajun al sărbătorii Renaşterii. Atunci ce vor de la ea? De ce o strâng aşa de cap? În timpul urmăririi de la etajele inferioare, şchioapa a reperat o a treia furnică. O luptătoare. Care e numărul ei de identificare? Va să zică de asta n-au omorât-o imediat! Drept răspuns, femela îşi înfige adânc vârfurile antenelor în ochii furnicii mari. Chiar dacă e oarbă din naştere, asta nu înseamnă că nu o doare foarte tare. Iar şchioapa, luată prin surprindere aproape că-i dă drumul. Femela o ia la fugă şi zboară ca să se deplaseze mai repede. Aripile ei stârnesc un nor de praf care o ajută să scape de urmăritoare. Repede, trebuie să ajungă la dom. A fost la un pas de moarte. De acum încolo va începe o altă viaţă. Extras din discursul-petiţie împotriva furnicarelorjucării, pronunţat de Edmond Wells în faţa comisiei de anchetă a Adunării Naţionale: "Ieri am văzut în magazine acele jucării noi, oferite copiilor pentru Crăciun. Sunt nişte cutii din plastic transparent, umplute cu pământ în care se găsesc şase sute de furnici şi o regină garantat fecundă. Pot fi văzute lucrând, săpând, alergând. 162

Pentru un copil e un lucru fascinant. E ca şi cum li s-ar fi oferit un oraş. Doar că locuitorii sunt minusculi. Sute de mici păpuşi mobile şi dotate cu autonomie. Sincer să fiu, am eu însumi astfel de furnicare. Dar asta pentru că în cadrul muncii mele de biolog am obligaţia să le studiez. Le-am instalat într-un acvariu acoperit cu un carton găurit pentru aerisire. Totuşi, de fiecare dată când mă aflu în faţa furnicarului meu, am o senzaţie bizară. De parcă aş fi omnipotent în lumea lor. De parcă aş fi Dumnezeul lor... Dacă am chef să le lipsesc de hrană, toate furnicile mele vor muri; dacă-mi trece prin minte să aduc ploaia, n-am decât să torn cu stropitoarea un pahar cu apă peste furnicarul lor; dacă mă hotărăsc să le cresc temperatura ambiantă, n-am decât să le instalez pe radiator; dacă vreau să răpesc una ca s-o studiez la microscop, n-am decât sămi iau penseta şi să o vâr în acvariu; şi dacă mi-ar veni să omor vreuna, n-aş întâmpina nici o rezistenţă. Ele nici măcar n-ar înţelege ce li se întâmplă. Ascultaţi-mă pe mine, domnilor; avem o putere absolută asupra lor şi asta, numai din cauză că talia furnicilor este foarte mică. Eu nu abuzez de acest lucru. Dar îmi închipui un copil... şi el poate să le facă orice. Uneori am o idee stupidă. Văzând aceste cetăţi de nisip, îmi zic: şi dacă ar fi a noastră? Dacă am fi şi noi vârâţi în vreun acvariu-închisoare şi supravegheaţi de vreo altă specie gigantică? Dacă Adam şi Eva n-ar fi fost decât doi cobai de experienţă, instalaţi într-un decor artificial, aşa, de curiozitate? Dacă izgonirea din paradis, despre care vorbeşte Biblia, n-ar fi fost decât o schimbare de acvariu-închisoare? Dacă Potopul, la urma urmelor, n-a fost decât un pahar 163

cu apă răsturnat de un Dumnezeu neglijent sau curios? Cu neputinţă, îmi veţi spune. Cine ştie... Singura diferenţă ar putea fi că furnicile sunt închise între nişte pereţi de sticlă pe când noi suntem reţinuţi de o forţă fizică: atracţia terestră! Furnicile mele sunt în stare totuşi să cresteze cartonul, câteva au şi evadat. Iar noi reuşim să lansăm rachete care scapă atracţiei gravitaţionale. Să ne întoarcem la furnicarele captive. V-am spus adineauri că sunt un Dumnezeu mărinimos, îndurător şi chiar puţin superstiţios. Aşa că nu-mi fac niciodată supuşii să sufere. Nu le fac ceea ce nu mi-ar plăcea să mi se facă mie. Dar miile de furnicare vândute de Crăciun vor transforma copiii în nişte mici demiurgi. Vor fi cu toţii la fel de generoşi şi de îndurători ca mine? Fireşte, cei mai mulţi vor înţelege că răspund de un oraş şi că asta le conferă drepturi dar şi îndatoriri divine: să le hrănească, să le creeze o temperatură plăcută, să nu le omoare din plăcere. Cu toate astea, copiii, şi mă gândesc mai cu seamă la cei mai mici care sunt încă inconştienţi, influenţaţi de unele nemulţumiri: eşecuri şcolare, certuri între părinţi, încăierări cu colegii. Într-un acces de furie, ei pot foarte bine să-şi uite îndatoririle de «tânăr demiurg», şi atunci nici nu îndrăznesc să-mi închipui ce soartă îi aşteaptă pe «supuşii» lor... Nu vă cer să votaţi această lege pentru interzicerea furnicarelor-jucării în numele milei faţă de furnici, sau al drepturilor lor, ca animale. Animalele nu au nici un drept: le creştem în serie pentru a le jertfi consumului nostru. Vă cer s-o votaţi închipuindu-vă că noi înşine suntem poate studiaţi şi prizonieri ai unei structuri gigantice. Aţi dori ca Pământul să fie oferit într-o zi drept cadou de Crăciun unui 164

tânăr demiurg iresponsabil?" Soarele e la zenit. Întârziaţii, masculi şi femele, se grăbesc pe culoarele din apropierea scoarţei Cetăţii. Lucrătoarele îi împing, îi ling, îi încurajează. Femela 56 pătrunde la timp în acea mulţime cuprinsă de bucurie unde toate mirosurile-paşaport se amestecă. Aici nimeni nu va reuşi să-i identifice efluviile. Se lasă purtată de val, urcă din ce în ce mai sus şi traversează cartiere până atunci necunoscute. Deodată, la colţul unui culoar apare ceva ce nu mai văzuse niciodată. Lumina zilei. La început nu e decât un halou pe pereţi, dar în curând se transformă într-o strălucire orbitoare. Iată în sfârşit acea forţă misterioasă despre care îi vorbiseră doicile. Calda, blânda, frumoasa lumină. Promisiunea unei noi lumi fabuloase. Din cauza absorbirii a prea mulţi fotoni în stare brută în globii oculari, femela 56 se simte ameţită. Ca şi cum ar fi abuzat de mieratul fermentat de la etajul treizeci şi doi. Prinţesa 56 continuă să înainteze. Solul e presărat cu pete de un alb dur. Calcă în fotonii calzi. Pentru cineva care şi-a petrecut copilăria sub pământ, contrastul este violent. O nouă cotitură. Un fascicul subţire de lumină pură o loveşte, devine un cerc orbitor, apoi se transformă în voal de argint. Bombardamentul de lumină o obligă să dea înapoi. Simte fotonii intrându-i în ochi, arzându-i nervii optici, măcinându-i cele trei creiere. Trei creiere... veche moştenire de la strămoşii viermi, care aveau câte un ganglion nervos pentru fiecare inel, câte un sistem nervos pentru fiecare parte a corpului. Înaintează împotriva curentului de fotoni. În depărtare 165

distinge siluetele surorilor ei, înghiţite de astrul solar. Par nişte fantome. Mai înaintează puţin. Chitina îi devine călduţă. Această lumină pe care au încercat să i-o descrie de o mie de ori, depăşeşte orice limbaj, trebuie s-o trăieşti! Se gândeşte o clipă la toate lucrătoarele din subcasta "portăreselor", care rămân toată viaţa închise în Cetate şi nu vor şti niciodată ce înseamnă exteriorul şi soarele lui. Pătrunde în zidul de lumină şi se pomeneşte proiectată de cealaltă parte, în afara Cetăţii. Ochii ei cu faţete se acomodează treptat, în timp ce simte înţepăturile aerului sălbatic. Un aer rece, agitat şi parfumat, total opus atmosferei blânde a lumii în care trăise. Îşi roteşte antenele. Nu prea poate să se orienteze după dorinţă. Un curent de aer mai rapid i le lipeşte pe faţă. Aripile plesnesc în vânt. Sus, în vârful domului, lucrătoarele o iau în primire. O prind de picioare, o urcă, o împing înainte într-o gloată de sexuaţi, sute de masculi şi de femele care mişună şi se îngrămădesc pe o suprafaţă îngustă. Prinţesa 56 înţelege că se află pe pista de decolare a zborului nupţial dar că trebuie să aştepte ca vremea să fie mai bună. Or, în timp ce vântul continuă să-şi facă de cap, vreo zece vrăbii i-au reperat pe sexuaţi. Excitate la vederea prăzii uşoare, păsările zburătăcesc din ce în ce mai aproape. Când se apropie prea mult, artileristele instalate în formă de coroană în jurul vârfului le întâmpină cu jeturile lor de acid. Dar iată că una din păsări îşi încearcă norocul, se aruncă în grămadă, apucă trei femele şi încearcă să urce. Mai înainte ca îndrăzneaţa să fi reuşit să ia altitudine, artileristele o doboară. Pasărea se rostogoleşte prin iarbă, demnă de milă, cu gura încă plină, sperând să-şi poată şterge otrava de pe aripi. 166

Asta să le fie învăţătură de minte la toate! Iar vrăbiile chiar se trag puţin îndărăt... Dar nu păcălesc pe nimeni. Vor reveni în curând să testeze încă o dată apărarea antiaeriană. PRĂDĂTORUL: Cum ar fi arătat civilizaţia noastră omenească dacă nu s-ar fii debarasat de principalele ei animale de pradă, precum lupii, leii, urşii sau hienele? Cu siguranţă o civilizaţie neliniştită, pusă tot timpul sub semnul întrebării. Romanii, ca să-şi provoace teama în mijlocul petrecerilor, puneau să fie adus un cadavru. Toţi îşi reaminteau astfel că nimic nu era câştigai şi că moartea se poate ivi în orice clipă. Dar în zilele noastre omul a distrus, a eliminat, a pus în muzee toate speciile capabile să-l mănânce. Astfel încât n-au mai rămas decât microbii ― şi poate furnicile ― ca să-l îngrijoreze. În schimb, civilizaţia furnicilor s-a dezvoltat fără să reuşească să-şi elimine principalii prădători. Rezultat: viaţa acestei insecte este tot timpul pusă sub semnul întrebării. Ştie că nu a făcut decât jumătate de drum, din moment ce animalul cel mai stupid poate să distrugă cu o lovitură de labă rodul a milenii de experienţă chibzuită. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Vântul s-a domolit, curenţii de aer s-au rărit, temperatura creşte. La 22° u.t, Cetatea hotărăşte să dea drumul copiilor ei. Femelele zbârnâie din cele patru aripi. Sunt gata de mult. Toate acele mirosuri de masculi maturi le-au stârnit 167

la culme apetitul sexual. Primele fecioare îşi iau zborul cu graţie. Se ridică la vreo sută de capete şi... sunt secerate de vrăbii. Nici una nu scapă. Jos se stârneşte confuzie, dar nu se renunţă pentru atâta lucru. Îşi ia zborul al doilea val. Patru femele din o sută reuşesc să treacă de barajul ciocurilor şi penelor. Masculii le urmează în formaţie strânsă. Ei sunt lăsaţi să treacă; sunt prea piperniciţi ca să poată stârni interesul vrăbiilor. Al treilea val de femele se avântă la asaltul norilor. În drumul lor se află peste cincizeci de păsări. E un adevărat masacru. Nici o supravieţuitoare. Păsările devin din ce în ce mai numeroase, de parcă s-ar fi vorbit. Acum femelele sunt aşteptate sus de vrăbii, mierle, măcăleandri, cintezoi şi porumbei... Un adevărat vacarm de ţipete. Şi pentru ei e sărbătoare! Îşi ia zborul al patrulea val. Aceeaşi soartă, nici o femelă nu scapă. Păsările se bat între ele pentru bucăţile cele mai bune. Artileristele se enervează. Trag vertical cu toată puterea glandei lor cu acid formic. Dar păsările de pradă sunt prea sus. Picăturile mortale cad ca o ploaie peste oraş, provocând numeroase pagube şi răni. Înspăimântate, femelele renunţă. Consideră că este imposibil să treacă de baraj şi preferă să coboare pentru copulaţie în sală, împreună cu celelalte prinţese accidentate. Al cincilea val se ridică în aer, gata pentru sacrificiul suprem. Trebuie să se forţeze trecerea acelui zid de ciocuri! Şaptesprezece femele reuşesc să treacă, urmărite îndeaproape de patruzeci şi trei de masculi. Al şaselea val: trec douăsprezece femele! Al şaptelea: treizeci şi patru! 168

56 îşi agită aripile. Încă nu îndrăzneşte să-şi ia zborul. Capul unei surori tocmai a căzut la picioarele ei, urmat domol de un puf de pasăre rău prevestitor. Voia să ştie cum e marele Exterior Ei bine, acum s-a lămurit! Îşi va lua zborul cu al optulea val? Nu... Şi bine face, căci e nimicit în întregime. Prinţesa are trac. Îşi zbârnâie din nou cele patru aripi şi se ridică puţin. Bun, cel puţin asta merge fără probleme, doar capul... O cuprinde frica. Trebuie să rămână lucidă. Are foarte puţine şanse de reuşită. 56 îşi întrerupe bătaia din aripi. Şaptezeci şi trei de femele din al nouălea val au reuşit să treacă. Lucrătoarele lansează feromoni de încurajare. Speranţa renaşte. Va pleca cu al zecelea val? Pe când încă mai ezită, reperează brusc, ceva mai departe, pe mica şchioapă şi pe ucigaşă cea mare cu ochii morţi. Nu-i trebuie mai mult pentru a se hotărî. Îşi ia zborul dintr-o dată. Mandibulele ucigaşelor pocnesc în gol. La un fir de păr de ea. 56 se menţine un moment la jumătatea distanţei dintre Cetate şi cârdul de păsări. Apoi, învăluită de elanul celui de al zecelea val, profită şi ea pentru a ţâşni spre hăul aerian. Două din vecinele ei sunt hăpăite, în timp ce ea trece pe neaşteptate printre ghearele enorme ale unui piţigoi. Avusese pur şi simplu noroc. Iată, din al zecelea val au scăpat doar paisprezece. Dar 56 nu-şi face prea multe iluzii. Abia a trecut de primul obstacol. Ce e mai greu abia acuma vine. Ştie că, în general, din o mie cinci sute de prinţese care îşi iau zborul, numai vreo zece revin pe sol fără probleme. În cazul cel mai fericit, patru regine vor reuşi să-şi construiască cetatea. UNEORI CÂND: Uneori, când mă plimb, vara, bag de 169

seamă că sunt gala să calc pe un soi de muscă. Mă uit mai bine la ea şi văd că e o regină furnică. Dar nu e numai una, sunt o sumedenie. Se zvârcolesc pe pământ. Sunt călcate de pantofii oamenilor sau se izbesc de parbrizul maşinilor. Sunt epuizate, nu mai pot să-şi controleze zborul. Câte cetăţi nu au fost astfel nimicite, printr-o simplă mişcare a unui ştergător de parbriz, pe un drum de vară? EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. În timp ce-şi agită cele patru aripi în formă de vitralii, femela 56 zăreşte în spatele ei zidul de pene închizându-se peste valurile unsprezece şi doisprezece. Sărmanele! Încă cinci valuri de femele şi Cetatea îşi va fi aruncat în joc toate speranţele. Dar deja nu se mai gândeşte la toate astea, aspirată în azurul infinit. Totul este albastru, atât de albastru! Pentru ea, care nu a cunoscut decât viaţa sub pământ, e ceva fantastic să poată spinteca aerul. Are senzaţia că se mişcă într-o altă lume. Şi-a părăsit galeriile strâmte pentru un spaţiu ameţitor, unde totul explodează în trei dimensiuni. Descoperă intuitiv toate posibilităţile zborului. Lăsânduşi greutatea pe această aripă, virează la dreapta. Urcă, schimbând unghiul bătăii din aripi. Coboară. Accelerează... Bagă de seamă că pentru a lua un viraj perfect trebuie săşi înfigă vârful aripilor într-o axă imaginară şi să nu ezite să-şi aşeze corpul într-un unghi de peste patruzeci şi cinci de grade. Femela 56 descoperă că văzduhul nu e gol. Nici vorbă! E plin de curenţi. Unii dintre ei, "pompele", o fac să urce. În schimb golurile de aer o fac să piardă înălţime. Nu le poţi repera decât observând insectele care evoluează ceva mai 170

în faţă -după mişcările lor se poate anticipa... Îi e frig. La înălţime e frig. Uneori vârtejurile, valurile de aer călduţ sau rece, o fac să se învârtească ca un titirez. Un grup de masculi s-a avântat în urmărirea ei. Femela 56 ia viteză pentru a nu fi ajunsă din urmă decât de cei mai rapizi şi mai tenace. E prima selecţie genetică. Simte o atingere. Un mascul se prinde de abdomenul ei, se caţără pe ea, o escaladează. E destul de mic, dar a încetat să mai bată din aripi şi greutatea lui pare considerabilă. Pierde puţin din altitudine. Deasupra masculul se răsuceşte pentru a nu fi jenat de bătăile aripilor. Complet dezechilibrat, masculul îşi curbează abdomenul pentru a ajunge cu organul la sexul feminin. Ea aşteaptă curioasă senzaţiile. Furnicături extrem de plăcute încep să-i cuprindă tot corpul. Asta o face să-i vină o idee. Se răstoarnă brusc în faţă şi porneşte în picaj. O adevărată nebunie! Marele extaz! Viteza şi sexul alcătuiesc primul ei mare cocteil de plăcere. Imaginea lui 327 îi trece fugar prin minte. Vântul şuieră printre perişorii ochilor ei. O sevă picantă îi înfiorează antenele. O parte din mintea ei se transformă într-o mare agitată. Lichide ciudate îi curg din toate glandele. Toate se amestecă şi formează o mixtură care se varsă în encefal. Când ajunge la vârful ierbii, femela îşi adună puterile şi începe să bată iar din aripi. Acum urcă din nou ca o săgeata. Când revine la un zbor normal, masculul nu mai e în apele lui. Picioarele îi tremură violent iar mandibulele i se deschid şi se închid întruna fără motiv. Stop cardiac. Apoi, cădere liberă... La majoritatea insectelor, masculii sunt programaţi să moară după primul contact sexual. Nu au dreptul decât la o singură împerechere, una şi bună. Spermatozoizii părăsesc corpul luând cu ei şi viaţa proprietarului. 171

La furnici, ejacularea îl ucide pe mascul. La alte specii, femela este cea care, după ce e fecundată, îşi masacrează binefăcătorul. Pur şi simplu pentru că emoţiile i-au stârnit apetitul. Trebuie să recunoaştem un fapt evident: universul insectelor este în ansamblu un univers de femele, mai exact de văduve. Masculii nu joacă decât un rol episodic... Deja s-a prins de ea un al doilea mascul. Unul pleacă, altul vine! Apoi un al treilea, şi încă mulţi alţii. Femela 56 nu-i mai numără. Cel puţin şaptesprezece-optsprezece s-au schimbat între ei pentru a-i umple spermateca cu gameţi proaspeţi. Simte lichidul viu care îi clocoteşte în abdomen. Este rezerva de locuitori ai viitoarei sale cetăţi. Milioane de celule sexuale masculine care îi vor permite să ouă zilnic vreme de cincisprezece ani. În jurul ei, celelalte femele trăiesc aceleaşi emoţii. Văzduhul e plin de femele zburătoare, ducând în spate unul sau mai mulţi masculi, care se acuplează cu aceeaşi femelă. Caravane ale dragostei suspendate printre nori. Femelele sunt ameţite de oboseală şi fericire. Nu mai sunt prinţese, sunt regine. Extazurile repetate le-au ameţit de tot şi le e din ce în ce mai greu să-şi controleze direcţia zborului. Chiar în acel moment, patru rândunici maiestuoase ţâşnesc dintr-un cireş în floare. Nu zboară, ci alunecă printre straturile de aer cu o nepăsare care îţi îngheaţă sângele în vine... Se năpustesc cu ciocul deschis asupra furnicilor înaripate şi le înghit unele după altele. 56 e şi ea urmărită. 103 683 se află în sala exploratorilor. Avea de gând să continue singură ancheta, infiltrându-se în termitiera de la 172

est, dar i s-a propus să se alăture unui grup de exploratoare care se pregătesc pentru "vânarea dragonului". Într-adevăr, o şopârlă fusese reperată în zona de păşune a cetăţii Zoubi-zoubi-kan, care avea cel mai important şeptel de păduchi-de-frunză din toată Federaţia ― 9 milioane de capete! Iar prezenţa unui astfel de saurian poate stingheri considerabil activităţile păstorilor. Norocul face ca Zoubi-zoubi-kan să fie situată la limita estică a Federaţiei, chiar la jumătatea drumului dintre cetatea termitelor şi Bel-o-kan. Prin urmare, 103 683 a acceptat să plece în această expediţie. În felul acesta, plecarea ei va trece neobservată. În jurul ei, celelalte exploratoare se pregătesc cu multă minuţiozitate. Îşi umplu până la refuz guşa socială cu rezerve energetice dulci şi îşi împrospătează încărcătura de acid formic. Apoi se ung cu bale de melc pentru a se proteja împotriva frigului şi (acum ştiu asta) împotriva sporilor de alternaria. Discută între ele despre vânarea şopârlei. Unele o compară cu salamandrele sau cu broaştele, dar majoritatea celor treizeci şi două de exploratoare sunt de acord că o şopârlă e mult mai greu de vânat. O furnică bătrână pretinde că, dacă li se taie coada, şopârlele au puterea s-o facă să le crească la loc! Toate râd de ea... O alta afirmă că a văzut unul din aceşti monştri stând nemişcat ca o piatră timp de 10° u.t. Toate evocă relatările primelor belokaniene care înfruntaseră cu mandibulele goale aceşti monştri ― pe vremea aceea, folosirea acidului formic nu era atât de răspândită. 103 683 nu-şi poate reţine un fior. N-a mai văzut niciodată o şopârlă, iar perspectiva de a ataca una cu mandibulele sau chiar cu jetul de acid formic nu prea reuşeşte s-o liniştească. Îşi zice că la prima ocazie are s-o şteargă. La urma urmelor, ancheta ei despre "arma secretă 173

a termitelor" este mai importantă pentru supravieţuirea Cetăţii decât o vânătoare sportivă oarecare. Exploratoarele sunt gata. Urcă prin culoarele centurii exterioare, apoi ies la lumină prin ieşirea nr. 7, numită "ieşirea de la est". Mai întâi trebuie să depăşească periferia Cetăţii. Nu e prea simplu. Împrejurimile cetăţii Bel-o-kan sunt înţesate de o mulţime de lucrătoare şi de războinice, unele mai grăbite decât altele. Aici te confrunţi cu mai multe fluxuri. Unele furnici sunt încărcate cu frunze, fructe, grăunţe, flori sau ciuperci. Altele transportă rămurele şi pietre care vor servi ca material de construcţie. Altele cară vânat... Un adevărat vacarm de mirosuri. Vânătorii îşi croiesc drum prin aglomeraţie. Apoi traficul devine mai curgător. Aleea se îngustează, transformânduse într-un drum cu o lăţime doar de trei capete (nouă centimetri), apoi de două capete, apoi numai de un cap. Probabil că deja au ajuns departe de Cetate, nu mai percep mesajele colective. Grupul şi-a tăiat cordonul ombilical olfactiv şi se constituie în unitate autonomă. Se adoptă formaţia de "plimbare" şi furnicile se aliniază două câte două. În curând se întâlnesc cu un alt grup de exploratoare. Probabil că astea au păţit-o rău de tot. Mica lor trupă nu mai numără decât o singură furnică nevătămată. Restul sunt mutilate. Unele nu mai au decât un picior şi abia se târăsc. Nici celor care nu mai au antene sau abdomen nu le merge mai bine. 103 683 nu a mai văzut luptătoare atât de hărtănite de la Bătălia Macilor. Se vede că au înfruntat ceva înfiorător... Poate arma secretă? 103 683 vrea să intre în vorbă cu o luptătoare mare care are mandibulele rupte. De unde vin? Ce s-a întâmplat? S174

au întâlnit cu termitele? Cealaltă îşi încetineşte mersul şi, fără să răspundă, îşi întoarce faţa spre ea. Îngrozitor, orbitele sunt goale! Iar craniul e despicat de la gură până la articulaţia gâtului. 103 683 se uită după ea cum se îndepărtează. Ceva mai încolo, cade şi nu se mai ridică. Are încă puterea să se târască în afara drumului. În felul acesta cadavrul ei nu va încurca trecerea. Femela 56 încearcă să execute un picaj strâns pentru a scăpa de rândunică, dar aceasta este de zece ori mai rapidă. Deja un cioc mare îi umbreşte capătul antenelor. Ciocul îi acoperă abdomenul, toracele, capul. Ciocul o depăşeşte. Contactul cu cerul gurii e insuportabil. Apoi ciocul se închide. Totul s-a sfârşit. SACRIFICIUL: Dacă observi furnica, ai zice că nu e mânată decât de ambiţii exterioare propriei sale existenţe. Un cap tăiat va încerca încă să se facă util muşcând picioarele adversarilor, tăind o grăunţă; un torace se va târî pentru a astupa o ieşire în calea duşmanilor. Abnegaţie? Fanatism faţa de cetate? îndobitocire datorată colectivismului? Nu, furnica ştie să trăiască şi singură. Ea nu are nevoie de Roi; poate chiar să se şi revolte. Atunci pentru ce se sacrifică? În stadiul în care am ajuns cu cercetările, aş zice că din modestie. Se pare că pentru ea, propria moarte nu e un eveniment destul de important pentru a o deturna de la munca pe care a întreprins-o în secundele precedente. EDMOND WELLS, 175

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Ocolind copacii, moviliţele de pământ şi tufişurile mărăcinoase, exploratoarele continuă să se fofileze în direcţia orientului malefic. Drumul s-a îngustat, dar echipele din serviciul de drumuri sunt şi ele acolo. Niciodată nu se neglijează căile de acces care duc de la o cetate la alta. Cantonierele smulg muşchiul, deplasează rămurelele care barează drumul şi fixează semnale odorante folosindu-se de o glandă specială, glanda lui Dufour. Lucrătoarele care circulă din sens invers devin din ce în ce mai rare. Pe alocuri, au fost puşi pe sol feromoni indicatori: "La răspântia 29, ocoliţi printre păducei!" Ar putea să fie vorba de ultima urmă a unei ambuscade de insecte inamice. Tot mergând aşa, 103 683 întâlneşte surpriză după surpriză. Nu a mai fost niciodată în această regiune. Pe aici sunt mânătărci înalte de optzeci de capete! Specia este totuşi caracteristică pentru regiunile din vest. Recunoaşte şi bureţi-pucioşi, a căror duhoare fetidă atrage muştele, şi gogoşi perlate; escaladează o urechiuşă şi-i calcă fericită în picioare carnea moale. Descoperă tot felul de plante ciudate: cânepă sălbatică, ale cărei flori reţin atât de bine roua, papucii-doamnei, superbi şi neliniştitori, parpian cu tijă lungă... Se apropie de o balsamină ale cărei flori seamănă cu nişte albine, şi comite imprudenţa să o atingă. Imediat, fructele mature îi explodează în faţă, acoperind-o cu seminţe galbene şi lipicioase! Bine că nu a fost o alternaria... Deloc descurajată, 103 683 se caţără pe o gălbenea-depădure pentru a examina cerul mai de-aproape. Vede în 176

văzduh albine care fac opturi pentru a le indica surorilor lor locul unde se află florile cu polen. Peisajul devine din ce în ce mai sălbatic. Circulă mirosuri misterioase. Sute de mici fiinţe neidentificabile fug în toate părţile. Nu pot fi reperate decât după trosnetul frunzelor uscate. Cu capul încă plin de furnicături, 103 683 se întoarce la trupă. Ajung, în pas de voie, în împrejurimile cetăţii federale Zoubi-zoubi-kan. De departe, ai zice că e un boschet ca oricare altul. Dacă n-ar fi mirosul şi drumul trasat, nimeni n-ar bănui că pe-acolo se află un oraş. Cu toate că Zoubi-zoubi-kan e o cetate clasică de furnici roşcate, având un trunchi de copac, un dom din crenguţe şi gropi de gunoi. Dar totul e ascuns de arbuşti. Intrările sunt situate la înălţime, aproape de vârful domului. Ajungi la ele trecând printr-un pâlc de ferigi şi de trandafiri sălbatici. Ceea ce şi fac exploratoarele. Înăuntru e o întreagă viermuială. Păduchii-de-frunză nu se disting uşor, au aceeaşi culoare ca frunzele. Dar antenele şi ochii avizaţi reperează fără dificultate mii de negi mici şi verzi, care cresc încet, pe măsură ce "pasc" seva. Păduchii-de-frunză şi furnicile încheiaseră cu mult timp în urmă o înţelegere. Ei le hrăneau pe furnici, iar ele în schimb îi protejau. De fapt, unele cetăţi taie aripile acestor "vaci cu lapte" şi le dau propriile lor mirosuri-paşaport. E mai comod pentru paza cirezilor... Şi Zoubi-zoubi-kan practică această şmecherie. Ca o răsplată, sau poate din pur modernism, s-au construit la etajul doi nişte staule grandioase, echipate cu tot confortul necesar pentru ca păduchii-de-frunză să ducă o viaţă plăcută. Doicile furnici le îngrijesc aici ouăle cu aceeaşi atenţie cu care se ocupă de propriile lor ouă. Fără îndoială că aşa se şi explică importanţa neobişnuită şi aspectul 177

prosper al şeptelului local. 103 683 şi tovarăşele ei se apropie de o cireadă ocupată cu "vampirizarea" unei crengi de măceş. Lansează două-trei întrebări, dar păduchii-de-frunză îşi ţin mai departe trompa înfiptă în carnea vegetală fără să le acorde nici cea mai mică atenţie. În fond, poate că nici măcar nu cunosc limbajul odorant al furnicilor... Exploratoarele o caută cu antenele pe păstoriţă. Dar nu dau de nimeni. În momentul acela se întâmplă ceva îngrozitor. Trei buburuze îşi dau drumul în mijlocul cirezii. Aceste sălbăticiuni de temut seamănă panică în rândul bieţilor păduchi, care, din cauza aripilor retezate, nu sunt în stare să fugă. Din fericire, lupii le fac pe păstoriţe să iasă la iveală. Două furnici zoubizoubikaniene sar din spatele unei frunze, unde se ascunseseră pentru a-i surprinde mai bine pe prădătorii roşii pătaţi cu negru, pe care îi trăsnesc cu jeturi de acid bine ţintite. Apoi dau fuga să liniştească cireada de păduchi-defrunză încă speriată. Îi mulg, îi bat uşor pe abdomen, le mângâie antenele. Păduchii dau la iveală o băşică mare de zahăr transparent. Preţiosul mierat. În timp ce absorb această licoare, păstoriţele zoubizoubikaniene le zăresc pe exploratoarele belokaniene. Şi le salută. Contact antenar. Am venit ca să vânăm şopârla, emite una dintre ele. În acest caz, trebuie să mergeţi mai departe spre est. Un astfel de monstru a fost reperat în direcţia postului GuayeïTyolot. În loc să le ofere o trofalaxie, după cum se obişnuieşte, păstoriţele le propun să se hrănească direct de la sursă. Exploratoarele nu aşteaptă să li se spună de două ori. Fiecare îşi alege un păduche-de-frunză şi se apucă să-i gâdile uşor abdomenul pentru a mulge deliciosul mierat. 178

În interiorul gâtlejului era întuneric şi puţea. Femela 56, udă toată de bale, alunecă acum pe gâtul păsării de pradă. Neavând dinţi, pasărea nu a mestecat-o, aşa că e încă întreagă. Nici nu-i trece prin minte să se resemneze; o dată cu ea, ar dispărea un oraş întreg. Cu un efort suprem, 56 îşi înfige mandibulele în carnea netedă a esofagului. Acest reflex o salvează. Rândunica sughite, tuşeşte şi azvârle departe alimentul iritant. Orbită, femela 56 încearcă să zboare, dar aripile năclăite sunt mult prea grele. Cade drept în mijlocul unui fluviu. În jurul ei se prăbuşesc masculi în agonie. Detectează în înaltul cerului zborul neregulat a vreo douăzeci de surori care au supravieţuit trecerii rândunelelor. Epuizate, toate femelele pierd înălţime. Una aterizează pe un nufăr, unde două salamandre se reped imediat la ea, o ajung şi o fac bucăţele. Celelalte regine sunt scoase pe rând din jocul vieţii de porumbei, broaşte, cârtiţe, şerpi, lilieci, arici, găini, puişori... Până la urmă, din cele o mie cinci sute de femele care şi-au luat zborul, numai şase au supravieţuit. 56 face parte dintre ele. Scăpată ca prin minune. Trebuie să trăiască. Trebuie să întemeieze propria ei cetate şi să rezolve enigma armei secrete. Ştie că va avea nevoie de ajutor şi că va putea conta pe mulţimea prietenoasă care îi populează deja pântecul. Va fi suficient să o aducă pe lume... Dar mai întâi să scape de acolo... Calculând unghiul razelor de soare, 56 află punctul ei de cădere, pe fluviul din est. Un loc nu prea recomandabil, căci, deşi e adevărat că pe toate insulele din lume există furnici, nu se ştie cum au ajuns acolo, dat fiind că nu pot să înoate. O frunză trece pe lângă ea şi 56 se agaţă cu toată forţa 179

mandibulelor. Îşi agită cu frenezie picioarele din spate, dar acest mod de propulsare dă rezultate mizerabile. Se târăşte aşa la suprafaţă de o bună bucată de vreme când, deodată, se profilează o umbră uriaşă. Un mormoloc? Nu, e de o mie de ori mai mare decât un mormoloc. Femela 56 distinge o formă lungă şi subţire, cu pielea netedă şi dungată. O apariţie inedită pentru ea. E un păstrăv! Tot felul de crustacee mici, ciclopi, dafnii fug din faţa monstrului. Iar el se cufundă, apoi revine la suprafaţă în direcţia reginei care se cramponează, înspăimântată, de frunza ei. Cu toată puterea înotătoarelor, păstrăvul se avântă despicând suprafaţa apei. Păstrăvul pare suspendat în aer, în timp ce un val mare o zgâlţâie cu brutalitate pe furnică. Peştele deschide o gură înarmată cu dinţi fini şi înghite o musculiţă care zbura pe-acolo. Apoi se răsuceşte cu o mişcare a cozii şi recade în universul său cristalin... stârnind o maree care o acoperă pe furnică. Câteva broaşte se întind deja şi plonjează pentru a-şi disputa această regină şi caviarul ei. 56 reuşeşte să revină la suprafaţă dar un vârtej o trage din nou, spre adâncurile neospitaliere. Broaştele o urmăresc. Frigul o încremeneşte. Îşi pierde cunoştinţa. Nicolas se uita la televizor, în sala de mese, împreună cu noii lui prieteni, Jean şi Philippe. În jurul lor, alţi orfani, cu obrajii îmbujoraţi, se lăsau legănaţi de succesiunea neîntreruptă a imaginilor. Scenariul filmului le pătrundea, prin ochi şi prin urechi, până în memoria creierului, cu viteza de 500 km/h. Un creier omenesc poate să stocheze până la şaizeci de miliarde de informaţii. Iar când această memorie e saturată, se face în mod automat curăţenie, informaţiile 180

considerate mai puţin importante sunt uitate. Nu rămân decât amintirile traumatizante şi regretul bucuriilor trecute. În ziua aceea, chiar după serial, avea loc o dezbatere despre insecte. Majoritatea tinerilor se împrăştiară, păsăreasca ştiinţifică nu-i pasiona. "― Profesore Leduc, sunteţi considerat, alături de profesorul Rosenfeld, unul dintre cei mai mari specialişti europeni în materie de furnici. Ce v-a îndemnat să studiaţi furnicile? ― Într-o zi, deschizând dulapul din bucătărie, am dat nas în nas cu o coloană formată din aceste insecte. Am stat ore întregi să le privesc cum lucrează. Era pentru mine o lecţie de viaţă şi de modestie. Am încercat să aflu mai multe despre ele... Asta e tot. (Râse. ) ― Ce vă deosebeşte de celălalt mare om de ştiinţă care este profesorul Rosenfeld? ― Ah, profesorul Rosenfeld! Încă n-a ieşit la pensie? (Râse din nou. ) Nu, serios vorbind, nu facem parte din aceeaşi şcoală. Ştiţi că există mai multe feluri de a «înţelege» aceste insecte... Înainte se credea că toate speciile sociale (termite, albine, furnici) erau regaliste. Era simplu, dar greşit. S-a observat că la furnici, regina nu are de fapt nici o putere în afara aceleia de a naşte. La furnici există chiar o mulţime de forme de guvernământ: monarhie, oligarhie, triumvirat de războinice, democraţie, anarhie etc. Uneori, când cetăţenii nu sunt mulţumiţi de guvernarea lor, ei se revoltă şi asistăm la adevărate «războaie civile» în interiorul furnicarului. ― Fantastic! ― Pentru mine, şi pentru şcoala zisă «germană» din care fac parte, organizarea lumii furnicilor este bazată cu precădere pe o ierarhie de caste, şi pe dominarea unor 181

indivizi alfa, mai dotaţi decât media, care conduc grupuri de lucrătoare... Pentru Rosenfeld, care e legat de şcoala zisă «italiană», toate furnicile sunt organic anarhiste, nu există alfa, nu există indivizi mai dotaţi decât media, iar liderii apar uneori, spontan, doar în vederea rezolvării unor probleme practice, existenţa lor fiind temporară. ― Nu înţeleg prea bine. ― Să zicem că şcoala italiană crede că orice furnică poate să fie şef din clipa în care-i vine o idee originală, care le interesează pe celelalte. În timp ce şcoala germană crede că misiunile sunt conduse întotdeauna de anumite furnici cu «caracter de şef». ― Cele două şcoli sunt chiar atât de diferite? ― S-a întâmplat deja ca la marile congrese internaţionale lucrările să se transforme în reprize de pugilat, dacă asta voiaţi să ştiţi. ― E mereu aceeaşi veche rivalitate dintre spiritul saxon şi cel latin, nu? ― Nu. Această bătălie e mai curând comparabilă cu cea care îi pune faţă în faţă pe partizanii «înnăscutului» şi pe cei ai «dobânditului». Omul se naşte cretin sau devine aşa pe parcurs? Este una din întrebările la care încercăm să răspundem studiind societăţile de furnici! ― Dar de ce nu faceţi aceste experienţe pe iepuri sau pe şoareci? ― Furnicile ne oferă ocazia formidabilă de a vedea o societate funcţionând, o societate compusă din mai multe milioane de indivizi. E ca şi cum ai observa o lume. După câte ştiu, nu există oraşe cu câteva milioane de iepuri sau de şoareci..." Semn cu cotul. ― Ai auzit, Nicolas? Dar Nicolas nu asculta. Chipul acela, ochii aceia galbeni, el îi mai văzuse. Unde? Când? Încercă să-şi aducă aminte. 182

Exact, acum îşi amintea. Era omul care lega cărţi. Pretinsese că se numea Gougne, dar era una şi aceeaşi persoană cu acest Leduc, care se dădea mare la televizor. Această descoperire îl cufundă pe Nicolas într-un noian de gânduri. Dacă profesorul minţise, o făcuse doar ca să pună mâna pe enciclopedie. Conţinutul ei poate că era preţios pentru studiul furnicilor. Probabil că era acolo jos. Precis că era în pivniţă. După ea umblau cu toţii: tata, mama şi acest Leduc. Trebuia să găsească blestemata asta de enciclopedie şi atunci va înţelege totul. Se ridică în picioare. ― Unde te duci? Nu răspunse. ― Credeam că te interesează furnicile! Merse până la uşă, apoi alergă în camera lui. Nu va avea nevoie de multe lucruri. Doar scurta lui preferată de piele, briceagul şi încălţările mari cu talpă de crep. Străbătu holul vast de la intrare. Supraveghetorul nu-i dădu nici o atenţie. Fugi de la orfelinat. De departe, din Guayeï-Tyolot nu se zăreşte decât un fel de crater rotunjit. Ca un muşuroi de cârtiţă. "Postul avansat" este un mini-furnicar, ocupat de vreo sută de indivizi. El funcţionează doar din aprilie până în octombrie, rămânând gol toată toamna şi toată iarna. Aici, ca şi la furnicile primitive, nu există regină, nici lucrătoare, nici războinice. Toată lumea face de toate în acelaşi timp. În consecinţă, nimeni nu se jenează să critice febrilitatea marilor cetăţi. Se ironizează blocările de circulaţie, năruirea culoarelor, tunelele secrete care îţi transformă un oraş într-un măr viermănos, lucrătoarele hiperspecializate care nu mai ştiu să vâneze, portăresele 183

oarbe zidite pe viaţă în culoarele lor înguste... 103 683 inspectează postul. Guayeï-Tyolot e format dintr-un grânar şi o mare sală principală. Această încăpere are în tavan un orificiu, prin care se strecoară două raze de soare, luminând zeci de trofee de vânătoare, piei golite de conţinut, agăţate de pereţi. Curenţii de aer şuieră trecând prin ele. 103 683 se apropie de aceste cadavre multicolore. O autohtonă vine să-i mângâie antenele. Îi arată acele fiinţe superbe, pentru uciderea cărora se întrebuinţaseră tot felul de vicleşuguri de-ale furnicilor. Animalele sunt acoperite cu acid formic, substanţă care permite şi conservarea cadavrelor. Se găsesc acolo, aliniaţi cu grijă, tot felul de fluturi şi alte insecte de mărimi, forme şi culori dintre cele mai variate. Şi totuşi, din colecţie lipseşte un animal bine cunoscut: regina termită. 103 683 întreabă dacă au probleme cu vecinele termite? Autohtona îşi ridică antenele pentru a-şi arăta surpriza. Încetează să mai molfăie din mandibule şi între ele se aşterne o tăcere olfactivă apăsătoare. Termite? Antenele i se lasă în jos. Nu mai are nimic de emis. Oricum, are treabă, o tranşare în curs. A pierdut destul timp. Salut. Întoarce spatele, gata s-o şteargă de acolo. 103 683 insistă. Cealaltă pare acum de-a dreptul cuprinsă de panică. Antenele îi tremură puţin. E cât se poate de limpede că vorba "termită" îi evocă ceva cumplit. A vorbi despre acest subiect pare mai presus de puterile ei. Fuge spre un grup de lucrătoare care chefuiesc din plin. Acestea, după ce şi-au umplut guşa socială cu alcool din miere de flori, îşi degustă reciproc abdomenul, formând un şir lung care se închide la capete. 184

Cinci exploratoare afectate postului avansat îşi fac în acel moment o intrare destul de zgomotoasă. Împing în faţa lor o omidă. Am găsit asta. Lucrul cel mai extraordinar este că produce miere! Cea care a emis ştirea o bate uşor pe captivă cu vârful antenelor. Apoi aşază jos o frunză şi, de îndată ce omida începe să mănânce, furnica îi sare în spate. Omida se arcuieşte, dar zadarnic. Furnica îi înfige ghearele în coaste, se prinde bine, se întoarce şi îi linge ultimul segment până când din el se scurge o licoare. Toată lumea o felicită. Toţi îşi trec din mandibulă în mandibulă acest mierat necunoscut. Savoarea lui e diferită de cea pe care o are mieratul păduchilor-de-frunză. E mai gros şi lasă în gură un gust mai pronunţat de sevă. În timp ce 103 683 gustă din acea licoare exotică, o antenă îi atinge uşor capul. S-ar părea că eşti în căutarea unor informaţii despre termite. Cea care a lansat acest feromon pare foarte, foarte bătrână. Are toată carapacea zgâriată de lovituri de mandibulă. 103 683 îşi lasă antenele pe spate în semn de încuviinţare. Urmează-mă! Se numeşte războinica 4 000. Are capul turtit ca o frunză. Ochii îi sunt minusculi. Când emite, efluviile ei tremurătoare sunt foarte slabe în alcool. Poate că de aceea a ţinut să discute într-o cavitate foarte mică, practic închisă. Nu-ţi fie teamă, aici putem vorbi, gaura asta e încăperea mea. 103 683 o întreabă ce ştie despre termitiera de la est. Cealaltă îşi depărtează antenele. De ce te interesează acest subiect? N-ai venit decât pentru 185

vânarea şopârlei, nu? 103 683 se hotărăşte să joace cu cărţile pe faţă cu această bătrână asexuată. Îţi povesteşte că o armă secretă şi de neînţeles a fost folosită împotriva luptătoarelor din Lachola-kan. La început s-a crezut că e isprava piticelor, dar nu erau ele. Aşa că bănuielile lor s-au îndreptat, normal, spre termitele din est, cel de-al doilea mare inamic al lor... Bătrâna îşi îndoaie antenele în semn de surpriză. Nu a auzit niciodată de această întâmplare. O examinează pe 103 683 şi întreabă: Arma secretă ţi-a smuls cel de al cincilea picior? Tânăra luptătoare îi răspunde că nu. Şi-a pierdut piciorul în Bătălia Macilor, când a fost eliberată cetatea Lachola-kan. 4 000 e cuprinsă imediat de entuziasm. Şi ea a fost acolo! Ce legiune? A 15-a, dar tu? A 3-a! La ultima şarjă, una dintre ele lupta în flancul stâng, iar cealaltă în flancul drept. Schimbă câteva amintiri. Întotdeauna sunt multe învăţăminte de tras în urma unei bătălii. De exemplu, 4000 a remarcat la începutul fiecărei lupte folosirea musculiţelor-mesager mercenare. După părerea ei este vorba de o metodă de comunicare la mare distanţă mult superioară tradiţionalelor "alergătoare". Luptătoarea belokaniană, care nu observase nimic, o aprobă din toată inima. Apoi se grăbeşte să revină la subiect. De ce nu vrea nimeni să-mi vorbească de termite? Bătrâna războinică se apropie. Capetele lor se ating uşor. Şi aici se petrec lucruri foarte ciudate... Efluviile ei sugerează misterul. Foarte ciudate, foarte ciudate... cuvintele ricoşează în ecou olfactiv din pereţi. 186

Apoi 4 000 îi spune că de la o vreme nu a mai fost văzută nici o termită din cetatea de la est. Înainte, treceau fluviul pe la Sateï pentru a trimite spioane în vest. Acest lucru se ştia şi erau, de bine, de rău, controlate. Dar acum nu mai sunt pe-acolo nici măcar spioane, nu mai e nimic. ― Un duşman care atacă e îngrijorător, dar un duşman care dispare e şi mai derutant. Pentru că nu mai avusese loc nici cea mai mică încăierare cu cercetaşele termite, furnicile de la postul Guayeï-Tyolot se hotărâseră să spioneze şi ele. O primă echipă de exploratoare a plecat într-acolo. Nu sa mai ştiut nimic despre ea. A urmat o a doua, care a dispărut şi ea în acelaşi fel. Atunci s-a crezut că e vorba de o şopârlă sau de vreun arici deosebit de lacom. Dar nu, după atacul unui prădător, totdeauna rămâne cel puţin un supravieţuitor, chiar rănit. Acolo însă s-ar fi zis că luptătoarele s-au evaporat ca prin minune. Asta îmi aminteşte ceva..., începe 103 683. Dar bătrâna nu vrea să-şi întrerupă istorisirea. După eşecul primelor două expediţii, războinicele din Guayeï-Tyolot au hotărât să joace totul pe a singură carte. Au trimis o mică legiune de cinci sute de luptătoare înarmate până în dinţi. De data asta a existat o supravieţuitoare. Se târâse pe o distanţă de mii de capete şi murise în chinuri cumplite chiar înainte de a ajunge la cuib. I-au examinat cadavrul şi au constatat că nu prezenta nici cea mai mică rană. Iar antenele nu suferiseră de pe urma nici unei lupte. S-ar fi zis că moartea a dat peste ea din senin. Înţelegi acum de ce nimeni nu vrea să-ţi vorbească despre termitiera de la est? 103 683 înţelege. Dar mai curând e satisfăcută, sigură că e pe drumul cel bun. Dacă misterul armei secrete are o 187

soluţie, drumul pentru găsirea ei trece neapărat prin termitiera din est. HOLOGRAFIA: Punctul comun dintre creierul uman şi furnicar poate fi simbolizat prin imaginea holografică. Ce este holografia? O suprapunere de benzi gravate care, reunite şi luminate dintr-un anumit unghi, dau impresia unei imagini în relief. În realitate, aceasta există peste tot şi nicăieri în acelaşi timp. Din unirea benzilor gravate s-a născut altceva, o a treia dimensiune: iluzia reliefului. Fiecare neuron din creierul nostru, fiecare individ din furnicar deţin totalitatea informaţiei. Dar colectivitatea este necesară pentru a se manifesta conştiinţa, "gândirea în relief". EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Când femela 56, devenită acum regină, îşi vine în fire, se află pe o plajă mare de pietriş. Cu siguranţă că scăpase de broaşte datorită unui curent rapid. Ar dori să-şi ia zborul dar aripile îi sunt încă ude. E obligată să aştepte... Îşi curăţă metodic antenele, apoi adulmecă aerul. Unde se află? Măcar de n-ar fi căzut de partea cealaltă a râului! Îşi agită antenele cu 8 000 de vibraţiile secundă. Simte în jur frânturi de mirosuri cunoscute. A avut noroc: se află pe malul vestic al fluviului. Totuşi, nu simte nici cel mai slab feromon-pistă. Va trebui să se apropie ceva mai mult de cetatea centrală pentru a putea lega de Federaţie viitoarea ei cetate. În sfârşit, îşi ia zborul. Către vest. Deocamdată nu va putea să meargă prea departe. Muşchii aripilor îi sunt 188

obosiţi şi zboară aproape de nivelul pământului. Se întorc amândouă în sala principală de la GuayeïTyolot. De când se ştie că 103 683 s-a interesat de termitele din est, toate o evită de parcă ar fi infectată cu alternaria. Dar nu le dă nici o importanţă, concentrată numai asupra misiunii ei. În jurul ei, belokanienele fac schimburi alimentare cu guayeîtyolotienele, trofalaxia oferind unora posibilitatea să guste substanţa extrasă din omizi sălbatice, iar celorlalte, din ultima recoltă de ciuperci de crescătorie. Apoi, după efluvii diverse, conversaţia abordează şi subiectul vânătoarei de şopârle. Gazdele povestesc că, nu de mult, au fost reperate trei şopârle care terorizau cirezile de păduchi-de-frunză din zoubi-zoubi-kan. Se pare că distruseseră deja două cirezi de câte o mie de capete şi toate păstoriţele care le însoţeau... Existase o fază de panică. Păstoriţele nu-şi mai duceau animalele decât prin culoarele protejate, săpate în miezul ramurilor. Dar datorită artileriei acide, până la urmă reuşiseră să respingă cei trei dragoni. Doi plecaseră departe. Al treilea, rănit, se instalase pe o piatră la cincizeci de capete de-aici. Legiunile zoubizoubikaniene îi tăiaseră deja coada. Trebuia să se profite repede de această ocazie şi să lichideze fiara mai înainte ca ea să-şi recapete forţele. E adevărat că şopârlelor le creşte coada la loc? întreabă o exploratoare. I se răspunde că da. Însă nu creşte aceeaşi coadă. După cum spune Matca: niciodată nu regăseşti exact ceea ce ai pierdut. Cea de-a doua coadă nu are vertebre, e mult mai moale. Gazdele le mai oferă şi alte informaţii. Şopârlele sunt foarte sensibile la variaţiile vremii, mult mai mult decât furnicile. Dacă au absorbit multă energie solară, 189

rapiditatea lor de reacţie e fantastică. Dar când le e frig, toate gesturile le sunt încetinite. Pentru ofensiva de a doua zi, atacul trebuie să se bazeze pe acest fenomen. Ideal ar fi ca saurianul să fie atacat chiar din zori. Noaptea îl va răci şi va fi într-o stare de letargie. Dar şi corpul nostru se va răci! semnalează foarte judicios o belokaniană. Nu şi dacă folosim tehnicile de rezistenţă la frig ale piticelor, îi replică o furnică-vânător. Ne vom îndopa cu substanţe zaharoase şi alcool pentru energie şi ne vom unge carapacele cu bale aşa încât caloriile să nu iasă prea repede din corpurile noastre. 103 683 ascultă toate aceste discuţii cu o antenă distrată. Ea se gândeşte la misterul termitierei, la dispariţiile inexplicabile povestite de bătrâna războinică. Prima guayeïtyolotiană, cea care îi arătase trofeele şi care refuzase să vorbească despre termite, se apropie de ea. Ai discutat cu 4 000? 103 683 îi răspunde că da. Atunci nu ţine cont de ce ţi-a spus. E ca şi cum ai fi stat de vorbă cu un cadavru. Acum câteva zile a fost înţepată de un ichneumon... Un ichneumon! 103 683 se înfiorează de oroare. Ichneumonul este acea viespe echipată cu un stilet lung care perforează noaptea cuiburile furnicilor până când dă peste un corp cald. Îl înţeapă şi-şi depune în el ouăle. E unul dintre cele mai cumplite coşmaruri ale larvelor de furnici: o seringă care se iveşte din tavan şi care tatonează în căutarea unor cărnuri moi în care să-şi adăpostească progenitura. Aceasta creşte apoi liniştită în organismul gazdă, înainte de a se transforma în larve vorace care ronţăie organismul viu pe dinăuntru. Vestea nu rămâne fără urmări: 103 683 visează în noaptea aceea o trompă teribilă care o urmăreşte pentru a-i 190

inocula puii ei carnivori! Codul de intrare nu fusese schimbat. Nicolas îşi păstrase cheile; aşa că rupse sigiliul poliţiei şi intră în apartament. De la dispariţia pompierilor, nimeni nu se mai atinsese de nimic. Uşa pivniţei rămăsese chiar larg deschisă. Pentru că nu avea lanternă, Nicolas îşi asumă fără complexe sarcina de a fabrica o torţă. Reuşi să rupă un picior de masă, să fixeze la un capăt mai multe hârtii mototolite şi să-i dea foc. Lemnul se aprinse fără probleme, arzând cu o flacără mică dar omogenă, făcută să dureze şi rezistând în acelaşi timp curenţilor de aer. Şi porni de îndată în jos, pe scara în spirală, ţinând întro mână torţa, în cealaltă briceagul. Hotărât, cu maxifarele încleştate, băiatul se simţea în pielea unui erou. Coborî, coborî, învârtindu-se întruna. Nu se mai termina. I se părea că trecuseră ore întregi, îi era foame, îi era frig, dar avea ambiţia să învingă. Începu să coboare şi mai repede, surescitat, şi se apucă să răcnească sub bolta grosolană, ba chemându-şi pe rând părinţii, ba scoţând strigăte războinice. Pasul lui avea acum o siguranţă extraordinară, zburând de pe o treaptă pe alta fără cel mai mic control conştient. Deodată se trezi în faţa unei uşi. O deschise cu hotărâre. Două cete de şobolani care se băteau o luară la sănătoasa la apariţia acelui copil care urla, înconjurat de scântei. Cei mai bătrâni şobolani îşi făceau griji; de la o vreme se înmulţeau vizitele celor "mari". Ce să însemne asta? Măcar de n-ar da asta foc ascunzătorilor cu femele gravide! Nicolas îşi continuă coborârea; înainta atât de repede încât nici nu văzuse şobolanii... Mereu trepte, mereu inscripţii ciudate pe care cu siguranţă că de data asta nu le 191

va citi. Deodată, un zgomot (flap, flap) şi o atingere. Un liliac i se agăţă de păr. Groază. Încercă să se elibereze, dar animalul părea lipit de capul lui. Vru să-l alunge cu torţa dar nu reuşi decât să-şi ardă trei şuviţe. Urlă şi-şi reluă cursa. Liliacul rămânea aşezat pe capul lui ca o pălărie. Nu-l părăsi decât după ce-i luase puţin sânge. Nicolas nu mai simţea oboseala. Răsuflând zgomotos, cu inima bătându-i gata să se spargă, băiatul se lovi deodată de un zid. Căzu, dar se ridică imediat. Torţa nu se stinsese. Plimbă flacăra prin faţa lui. Era într-adevăr un zid. Mai mult decât atât: Nicolas recunoscu plăcile de beton şi oţel cărate de tatăl lui. Iar cimentul de la îmbinări era mea proaspăt. ― Tăticule, mămico, răspundeţi dacă sunteţi acolo! Dar nu, nimic, numai ecoul agasant. Probabil, totuşi, că era aproape de ţintă. Zidul acela, ar fi putut să jure, trebuia să se tragă într-o parte... pentru că aşa se întâmplă în filme, şi pentru că nu exista usă. Ce ascundea oare zidul? Nicolas găsi în sfârşit această inscripţie: Cum faci patru triunghiuri echilaterale din şase chibrituri? Şi chiar dedesubt se găsea un mic cadran cu taste. Nu avea cifre, ci litere. Douăzeci şi patru de litere care probabil că permiteau formarea cuvântului sau frazei care răspundea la întrebare. ― Trebuie să gândesc altfel, făcu el cu glas tare. Rămase stupefiat, căci cuvintele îi veniseră de la sine. Se gândi multă vreme, fără a îndrăzni să atingă cadranul. Apoi în el se făcu o tăcere ciudată, o tăcere enormă care îl goli de orice gând. Dar care, în mod inexplicabil, îl îndemnă să bată o succesiune de opt litere. Se auzi huruitul molcom al unui mecanism şi... zidul se trase într-o parte! Exaltat, gata de orice, Nicolas păşi înainte. Dar puţin după aceea zidul reveni la locul lui, iar 192

curentul de aer provocat de această mişcare stinse ciotul de torţă rămas. Cufundat într-o beznă de nepătruns, descumpănit, Nicolas făcu cale întoarsă. Dar de partea aceasta a zidului, nici urmă de tastele vreunui cod. Întoarcerea pe unde venise nu mai era posibilă. Îşi rupse unghiile de plăcile de beton şi oţel. Tatăl lui făcuse treabă bună, nu degeaba era specialist în broaşte şi încuietori. CURĂŢENIA: Ce e mai curat decât o muscă? Această creatură se spală în permanenţă, ceea ce pentru ea nu este o datorie ci o nevoie. Dacă toate antenele şi faţetele nu sunt de o curăţenie impecabilă, atunci ea nu va putea repera alimentele îndepărtate şi nu va vedea mâna care cade peste ea ca s-o strivească. Curăţenia la insecte este un element de supravieţuire major. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. A doua zi, presa de senzaţie titra pe prima pagină: "Pivniţa blestemată de la Fontainebleau a făcut o nouă victimă! Noul dispărut: singurul fiu al familiei Wells. Ce face poliţia?" Păianjenul aruncă o privire din vârful ferigii lui. E foarte sus. Secretă o picătură de mătase lichidă, o lipeşte de frunză, merge până la margine şi sare în gol. Căderea durează o vreme. Firul se întinde ce se întinde, apoi se usucă, devine dur şi îl opreşte exact înainte de a atinge solul. Era gata să se strivească ca un fruct copt. Mulţi din 193

fraţii lui fuseseră zdrobiţi din cauza unei adieri reci neaşteptate, care prelungise timpul de întărire a mătăsii. Păianjenul îşi agită cele opt picioare pentru a obţine o mişcare de pendulare, apoi, întinzându-le, reuşeşte să se prindă de o frunză. Lipeşte de ea capătul firului. Dar cu o singură coardă întinsă nu ajungi prea departe. Reperează un trunchi la dreapta şi aleargă la el. Încă vreo câteva ramuri şi câteva salturi Şi gata, şi-a fixat firele-suport. Ele vor suporta presiunea vântului şi a prăzii. Ansamblul formează un octogon. Mătasea de păianjen e formată dintr-o proteină fibroasă, fibroina, ale cărei calităţi de soliditate şi impermeabilitate nu mai trebuie demonstrate. Unii păienjeni reuşesc, dacă sunt bine hrăniţi, să producă şapte sute de metri de mătase cu un diametru de doi microni, având o rezistenţă proporţional egală cu cea a nailonului şi de trei ori mai elastică. Şi culmea e că dispun de şapte glande, dintre care fiecare produce un fir diferit: o mătase pentru firele de suport al pânzei; o mătase pentru firul de rapel; o mătase pentru firele din mijlocul pânzei; o mătase cu lipici pentru prinderile rapide; o mătase pentru protejarea ouălor; o mătase pentru construirea unui adăpost; o mătase pentru ambalarea prăzii... În realitate, mătasea este prelungirea fibroasă a hormonilor de păienjeni, aşa cum feromonii sunt prelungirea volatilă a hormonilor furnicilor. Păianjenul fabrică deci un fir de rapel, apoi se agaţă bine de el. La cea mai mică alarmă, îşi dă drumul să cadă, scăpând de primejdie fără eforturi inutile. De câte ori nu şia salvat astfel viaţa? După aceea încrucişează patru fire în centrul octogonului. Mereu aceleaşi gesturi de o sută de milioane de ani... Lucrarea începe să capete formă. Azi a hotărât să 194

facă o plasă din mătase uscată. Mătasea cu lipici e mai eficace, dar prea fragilă. Tot praful, toate frânturile de frunze uscate se prind de ea. Mătasea uscată are o putere de captare mai slabă, dar va rezista cel puţin până la căderea nopţii. După ce a plasat corzile de susţinere, păianjenul adaugă vreo zece raze şi îşi desăvârşeşte lucrarea cu spirala centrală. Ăsta e lucrul cel mai agreabil. Porneşte de la o ramificaţie de care şi-a agăţat firul uscat şi sare din rază în rază, apropiindu-se cât mai încet posibil de centru, mereu în sensul rotaţiei Pământului. Face asta în felul lui. Nu există în lume două pânze de păianjen identice. La fel ca amprentele digitale ale oamenilor. Trebuie să strângă ochiurile. Ajuns în centru, păianjenul cuprinde cu privirea eşafodajul de fire pentru a-i aprecia soliditatea. Apoi se deplasează pe fiecare rază scuturând-o cu cele opt picioare. Rezistă. Cei mai mulţi păianjeni din regiune construiesc pânze de, 75/12. Şaptezeci şi cinci de spire de umplere la douăsprezece raze. Dar el prefera 95/10, lucrătură fină. Poate că e mai bătător la ochi, dar e mai solid. Şi dacă tot foloseşte mătase uscată, nu e cazul să se zgârcească la cantitatea de fir. Altfel, insectele nu vor trece pe-acolo decât în vizită... Totuşi, această lucrare de largă respiraţie l-a golit de energie. Trebuie să mănânce, cât mai repede. E un cerc vicios. E înfometat pentru că a construit o pânză, dar chiar această pânză îi va permite să mănânce. Cu cele douăzeci şi patru de gheare prinse de firele principale, păianjenul aşteaptă, ascuns sub o frunză. Fără măcar să recurgă la unul din cei opt ochi ai lui, el simte spaţiul şi percepe în picioare cele mai mici unde ale aerului ambiant datorită pânzei, care reacţionează cu sensibilitatea 195

unei membrane de microfon. Această micuţă vibraţie este o albină care trasează opturi prin aer la două sute de capete de acolo, pentru a indica celor din stupul ei un câmp cu flori. Această zvâcnire uşoară trebuie să fie o libelulă. Libelula e delicioasă. Numai că asta nu zboară în direcţia potrivită pentru a-i servi lui ca dejun. Atingere puternică. Cineva a sărit pe pânză. E un păianjen care ar vrea să-şi însuşească munca altuia. Hoţule! Primul îl alungă repede, mai înainte de a se ivi vreo pradă. Uite că simte în ultimul picior din stânga apropierea unui soi de muscă venind dinspre est. Nu pare să zboare foarte repede. Dacă nu-şi schimbă direcţia, există toate şansele să cadă direct în capcana lui. Plaf! A căzut. E o furnică înaripată... Păianjenul ― care nu are nume, căci fiinţele singuratice n-au nevoie să le recunoască pe cele din aceeaşi specie ― aşteaptă cu calm. Când era mai tânăr, se lăsa cuprins de entuziasm şi pierduse din cauza asta o sumedenie de prăzi. Credea că orice insectă prinsă în plasa lui era condamnată. Numai că în momentul contactului asta nu se întâmplă decât în proporţie de cincizeci la sută. Factorul timp e decisiv. Trebuie să aibă răbdare; prada cuprinsă de panică se încâlceşte singură. Asta e rafinamentul suprem al filozofiei arahneene: Nu există tehnică mai bună de luptă decât aceea de a aştepta ca adversarul tău să se distrugă singur... După câteva minute se apropie pentru a-şi examina mai bine prada. E o regină. O regină roşcată, din imperiul de la vest, Bel-o-kan. A auzit deja de acest imperiu hipersofisticat. Se pare că milioanele lui de locuitori au devenit atât de 196

"interdependenţi" încât nu mai ştiu să se hrănească singuri! Care e câştigul, şi unde e progresul? Una din reginele lor... Ţine între ghearele lui o parte din viitorul acestor invadatori incorigibili. Nu poate suferi furnicile. Propria lui mamă a fost alungată de o ceată de furnici-ţesătoare roşii... Se uită chiorâş la prada lui care se zbate întruna. Insectele astea stupide nu vor înţelege niciodată că cel mai mare duşman al lor e tocmai propria lor zbatere. Iar furnica înaripată, cu cât încearcă mai mult să scape, cu atât mai mult se încurcă în mătase... provocând de altfel stricăciuni care îl necăjesc pe păianjen. Mânia femelei 56 se transformă în deznădejde. Practic, nu mai poate să se mişte. Cu corpul deja înfăşurat în mătasea fină, fiecare mişcare măreşte grosimea învelişului. Nu-i vine să creadă că a eşuat prosteşte după ce trecuse prin atâtea încercări. Într-un cocon alb se născuse, într-un cocon alb va muri. Păianjenul se mai apropie puţin, verificând în trecere firele stricate. 56 poate vedea astfel de aproape un superb animal portocaliu cu negru, echipat cu opt ochi verzi, aşezaţi în formă de coroană deasupra capului. Mâncase şi ea astfel de animale. Fiecăruia îi vine rândul să fie mâncat... Animalul portocaliu cu negru scuipă mătase peste ea. Păianjenul îşi zice că e mai bine s-o lege cât mai zdravăn. Apoi scoate la iveală două îngrijorătoare cârlige cu venin. Dar, în realitate, arahnidele nu ucid, nu imediat. Pentru că apreciază carnea palpitândă, în loc să omoare prada, păianjenul o face să-şi piardă cunoştinţa cu veninul lui sedativ şi n-o trezeşte decât pentru a o ronţăi puţin. În felul acesta se poate îndopă după pofta inimii cu carne foarte proaspătă, bine adăpostită în ambalajul ei de mătase. O astfel de degustare poate dura o săptămână 197

încheiată. 56 a auzit de acest procedeu. Se înfioară toată. E mai rău decât moartea. Să ţi se amputeze treptat toate membrele... La fiecare trezire ţi se smulge ceva, apoi eşti adormit din nou. De fiecare dată devii tot mai mic, până în ceasul ultimei prelevări, când ţi se smulg organele vitale oferindu-ţi-se în sfârşit somnul eliberator. Mai bine să se autodistrugă! Fugind de oribila şi prea apropiata perspectivă a cârligelor, începe să-şi încetinească bătăile inimii. Chiar în acel moment o efemeridă se loveşte de pânză, cu un elan atât de mare încât marginea mătăsii o leagă imediat fedeleş... Născută abia de câteva minute, avea să moară de bătrâneţe după câteva ore. Viaţă efemeră, viaţă de efemeridă. Trebuia să acţioneze repede, fără să piardă nici o fracţiune de secundă. Cum v-aţi umple existenţa dacă aţi şti că v-aţi născut dimineaţa ca să muriţi seara? Abia şi-a luat adio de la cei doi ani de viaţă larvară, că efemerida mascul pleacă în căutarea unei femele pentru a se reproduce. Goană zadarnică după nemurire prin intermediul progeniturii. Efemerida îşi va cheltui singura sa zi cu această căutare. Nu se gândeşte nici la mâncare, nici la odihnă, nici să facă mofturi. Principalul lui duşman e Timpul. Fiecare secundă e un adversar. Pe lângă timp, cumplitul păianjen nu e decât un factor de întârziere, nu un duşman în toată puterea cuvântului. Simte bătrâneţea înaintând cu paşi mari în corpul lui. Peste câteva ceasuri va fi senil. S-a zis cu el! Degeaba s-a născut. Ce înfrângere insuportabilă... Efemerida se zbate. Partea proastă cu pânzele de păianjeni este că de ce te mişti, de aia te prind mai bine; iar dacă nu mişti, nici atât nu te poţi salva... Păianjenul se apropie şi îl mai leagă cu câteva fire. Iată 198

două prăzi frumoase care îi vor furniza toate proteinele necesare pentru fabricarea unei alte pânze, chiar mâine. Dar pe când se pregăteşte din nou să-şi adoarmă victima, păianjenul percepe o vibraţie diferită. O vibraţie... inteligentă. Tip tip tiptiptip tip-tip tip tip. E o femelă! Vine pe un fir pe care îl atinge uşor pentru a emite un semnal: Sunt a ta, nu vin să-ţi fur hrana. Masculul nu a mai simţit niciodată ceva atât de erotic ca această vibraţie. Tip tip tiptiptip. Ah, nu mai rezistă, merge spre iubita lui (o tinerică abia ajunsă la a patra năpârlire, în timp ce el are deja douăsprezece). E de trei ori mai mare decât el, dar tocmai asta îi place lui. Îi arată cele două prăzi cu care-şi vor reface forţele, ceva mai târziu. Apoi se aşază în poziţie de copulare. La păianjeni asta e o treabă destul de complicată. Masculul nu are penis, ci un fel de ţeavă genitală dublă. Se grăbeşte să construiască o ţintă-pânză la scară redusă, pe care o stropeşte cu gameţii lui. Îşi umezeşte apoi unul din picioare şi îl vâră în receptaculul femelei. Repetă gestul de mai multe ori, foarte surescitat. La rândul ei, tânăra frumuseţe a căzut într-un asemenea extaz încât nu se poate stăpâni: prinde deodată capul masculului şi-l ronţăie. Acuma chiar că ar fi o prostie dacă nu l-ar mânca în întregime. Ei bine, a sfârşit cu masculul dar tot îi mai e foame. Se repede la efemeridă şi îi face viaţa şi mai scurtă. Acum se întoarce spre regina furnică; văzând că iar a venit momentul injecţiei, aceasta intră în panică şi începe să se zvârcolească. Hotărât lucru, 56 are noroc. Intrarea în scenă a unui nou personaj, ce se iveşte cu zgomot la orizont, repune totul în discuţie. E tot una din acele gângănii din sud care au urcat recent spre nord. La drept vorbind o gânganie foarte mare, un cărăbuş unicorn sau coleopteră rinocer. Izbeşte plasa chiar în mijloc, o întinde ca pe un elastic... şi 199

o rupe. Plasa 95/10 e solidă atâta vreme cât nu se exagerează. Frumosul şerveţel de mătase se rupe în şuviţe şi fâşii care planează uşor în aer. Femela păianjen a sărit deja, agăţându-se de firul ei de rapel. Eliberată de laţul alb, regina furnică se târăşte discret pe sol, incapabilă să-şi ia zborul, Dar păianjenul e preocupat de altceva. Escaladează o ramură pentru a-şi construi un adăpost de mătase în caceşi va depune ouăle. Când puzderia ei de puişori vor ieşi din ou, primul lupru pe care-l vor face va fi să-şi mănânce mama. Aşa se întâmplă la păianjeni, nimeni nu ştie ce înseamnă recunoştinţa. ― Bilsheim! Îşi îndepărtă brusc receptorul de ureche, de parcă ar fi fost o insectă înţepătoare. Era şefa lui... Solange Doumeng. ― Alo? ― Ţi-am dat nişte ordine şi încă n-ai făcut nimic. Ce tot faci? Aştepţi să dispară tot oraşul în pivniţa aia? Te cunosc eu, Bilsheim, nu ţi-e gândul decât la odihnă! Numai că eu nu accept trântorii! Şi-ţi cer să rezolvi acest caz în patruzeci şi opt de ore! ― Dar, doamnă... ― Nici o "doamnă"! Gagiii tăi au primit ordinele mele, nu mai ai altceva de făcut decât să cobori cu ei mâine dimineaţă; tot materialul va fi acolo. Aşa că mişcă-ţi puţin fundul, fir-ar dracu-al dracului! Se simţi invadat de stres. Mâinile îi tremurau. Nu era un om liber. De ce trebuia să se supună? Ca să scape de şomaj, ca să nu fie exclus din societate. Aici şi acum, singurul mod de a concepe libertatea era pentru el postura de vagabond, şi încă nu era pregătit pentru o asemenea încercare. Nevoia lui de ordine şi de socializare intra în 200

conflict cu dorinţa de a nu se supune voinţei altora. Pe câmpul de bătălie, adică în stomacul lui, se ivi un ulcer. Respectul faţă de ordine câştigă în faţa înclinaţiei spre libertate. Aşa că se supuse. Trupa furnicilor-vânătoare stă ascunsă în spatele unei stânci şi observă şopârla. Aceasta are pe puţin şaizeci de capete lungime (optsprezece centimetri). Platoşa aspră, de un galben verzui presărat cu pete negre, provoacă teamă şi dezgust. 103 683 are impresia că petele acelea sunt petele de sânge ale tuturor victimelor saurianului. Aşa cum se aşteptau, animalul e amorţit de frig. Umblă dar cu încetinitorul; ai zice că ezită înainte de a pune piciorul undeva. În momentul când soarele e gata să apară, este lansat un feromon. Pe el! Şopârla vede năpustindu-se asupra ei o armată de nimicuri negre şi agresive. Se ridică încet, deschide o gură roz în care dansează o limbă vioaie cu care le plesneşte pe furnicile cele mai apropiate, le prinde şi le vâră pe gât. Apoi râgâie scurt şi se îndepărtează cu viteza fulgerului. Împuţinaţi cu vreo treizeci, vânătorii rămân buimăciţi, cu răsuflarea tăiată. Nu se aşteptau ca un animal anesteziat de frig să aibă atâtea resurse. 103 683, care nu poate fi bănuită de laşitate, este printre primii care spun că a ataca un astfel de animal echivalează cu o sinucidere. Citadela pare de necucerit. Pielea şopârlei este o armură care nu poate fi străpunsă de mandibule sau de acid. Iar talia şi vioiciunea, chiar la temperatură scăzută, îi oferă o superioritate dificil de compensat. Totuşi furnicile nu renunţă. Ca o haită de lupi 201

minusculi, toate se avântă pe urmele monstrului. Trec în fugă pe sub ferigi, lansând feromoni ameninţători, cu mirosuri de moarte. Asta nu-i sperie deocamdată decât pe limacşi, dar le ajută pe furnici să se simtă invulnerabile. Dau peste şopârlă la vreo câteva mii de capete mai departe, lipită de scoarţa unui molid, ocupată, desigur, cu digeratul micului dejun. Trebuie să acţioneze! Cu cât întârzie mai mult, cu atât câştigă monstrul mai multă energie! Dacă rămâne atât de rapid când e frig, înseamnă că va deveni deosebit de puternic după ce va fi ghiftuit de calorii solare. Forum antenar. Trebuie improvizat un atac. Se pune la punct o tactică. Mai multe războinice îşi dau drumul de pe o cracă pe capul animalului. Încearcă să-l orbească muşcându-i pleoapele şi încep să-i foreze nările. Dar acest prim grup de comando eşuează. Sopârla îşi şterge faţa cu o labă enervată şi înghite luptătoarele care nu se feresc la timp. Al doilea val de asediatoare a şi pornit. Când ajung aproape la îndemâna limbii, furnicile fac un ocol larg, de-a dreptul surprinzător... pentru a se năpusti cu brutalitate asupra ciotului de coadă. După cum spune Matca: Fiecare adversar are punctul lui slab. Găseşte-l şi nu înfrunta decât această slăbiciune. Deschid cicatricea, arzând-o cu acid, şi pătrund în interiorul saurianului, invadându-i intestinele. Monstrul se rostogoleşte cu burta în sus, pedalează cu picioarele din spate, îşi loveşte pântecul cu labele din faţă. Mii de ulcere îl rod. În acel moment un alt grup reuşeşte în sfârşit să pătrundă în nări, lărgindu-le şi săpând în ele cu jeturi clocotitoare. Chiar deasupra, alte furnici atacă ochii. Reuşesc să spargă acele bile moi, dar cavităţile oculare se dovedesc 202

nişte fundături; gaura nervului optic este prea îngustă pentru ca pe acolo să se poată ajunge la creier. Atunci, furnicile se alătură echipelor care pătrunseseră deja adânc în nări... Şopârla se zvârcoleşte, îşi vâră o labă în gură, încercând să strivească furnicile care îi străpung gâtul. Prea târziu. Într-un colţişor al plămânilor, 4 000 s-a reîntâlnit cu tânăra lui colegă 103 683. Înăuntru e întuneric şi nu văd nimic, căci asexuaţii nu au oceli infraroşii. Îşi împreunează capetele antenelor. Haide, să profităm de faptul că surorile noastre sunt ocupate şi să pornim în direcţia termitierei din est. Vor crede că am fost ucise în luptă. Ies pe unde au intrat, prin ciotul cozii, care acum sângerează din abundenţă. Mâine, saurianul va fi tăiat în mii de fâşii comestibile. Unele vor fi acoperite cu nisip şi cărate la Zoubi-zoubi-kan; altele vor ajunge chiar la Bel-o-kan, şi se va inventa o întreagă poveste epică pentru descrierea acestei vânători. Civilizaţia furnicilor are nevoie de confirmări ale forţei sale. Victoria asupra şopârlelor este un lucru care îi dă multă încredere în sine. AMESTECUL RASELOR: Ar fi fals să credem că în cuiburi nu există prezenţe străine. Sigur, fiecare insectă poartă drapelul odorant al cetăţii sale, dar asta nu înseamnă că e "xenofobă" în sensul pe care îl înţelegem la oameni. De exemplu, dacă amestecăm într-un acvariu plin cu pământ vreo sută de furnici formica rufa cu vreo sută de furnici lazius niger ― fiecare specie având regina ei fertilă ―, băgăm de seamă că, după câteva încăierări încheiate fără morţi şi după lungi discuţii antenare, cele două specii încep să construiască împreună un furnicar. Unele culoare sunt 203

croite pe măsura furnicilor roşcate, altele pe măsura celor negre, dar ele se intersectează şi se amestecă în aşa măsură, încât dovada e făcută: nu există o specie dominantă care să încerce s-o închidă pe cealaltă într-un cartier rezervat, un ghetou din cetate. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Drumul care duce la teritoriile din est nu este curăţat încă. Războaiele împotriva termitelor împiedică orice proces de pacificare a regiunii. 4 000 şi 103 683 se deplasează pe o cărare unde au avut loc multe înfruntări. Fluturi veninoşi superbi li se învârtesc pe lângă antene şi asta le cam nelinişteşte. Puţin mai încolo, 103 683 simte ceva care se mişcă sub piciorul ei drept. Identifică în cele din urmă nişte acarieni, fiinţe minuscule numai vârfuri ascuţite, antene, perişori şi cârlige, care migrează în turmă în căutarea unor nişe pîine cu praf. 103 683 e amuzată la vederea lor. Când te gândeşti că pe aceeaşi planetă există fiinţe aşa de mici ca acarienii şi altele aşa de mari ca furnicile! 4 000 se opreşte în faţa unei flori. Deodată simte o durere puternică. În bătrânul ei corp, care a trecut azi prin atâtea, tinerele larve de ichneumon s-au trezit în sfârşit la viaţă. Fără îndoială că iau masa, înfulecând într-o veselie organele interne ale sărmanei furnici. 103 683 încearcă să o ajute căutând în fundul guşii sociale câteva molecule de licoare de lomecuză. După încăierarea din subteranele de la Bel-o-kan, luase cu ea o cantitate infimă, ca analgezic. O mânuise cu multă prudenţă şi nu fusese contaminată cu această otravă delicioasă. 204

Durerile bătrânei 4 000 se calmează imediat ce înghite licoarea. Totuşi mai cere. 103 683 încearcă s-o convingă că nu e bine, dar 4 000 insistă, e gata să se ia la bătaie ca să golească de preţiosul drog măruntaiele colegei sale. În momentul în care vrea să sară şi s-o lovească, 4 000 alunecă într-un fel de crater nisipos. O capcană de leul furnicilor! Acesta, sau mai exact larva sa, are un cap în formă de lopată care îi permite să sape aceste faimoase cratere. După aceea se îngroapă în-ele şi aşteaptă vizitatorii. 4 000 înţelege, deşi puţin cam târziu, ce i s-a întâmplat. Orice furnică este, în principiu, destul de uşoară ca să scape din această situaţie neplăcută. Numai că înainte de a-şi fi putut începe ascensiunea, două mandibule lungi prevăzute cu vârfuri ascuţite se ivesc din fundul gropii şi aruncă în ea cu nisip. Ajutor! Uită de suferinţele provocate de paraziţii din ea şi de senzaţia de frustrare provocată de contactul cu licoarea de lomecuză. Îi e frică, nu vrea să moară aşa. Se zbate din toate puterile. Dar capcana leului furnicilor, ca şi plasa de păianjen, e concepută să funcţioneze tocmai pe principiul panicii care le cuprinde pe victime. Cu cât se zbate mai tare ca să iasă din crater, cu atât se năruie mai mult panta, trăgând-o spre fund... de unde leul furnicilor continuă să o împroaşte cu nisip fin. 103 683 şi-a dat repede seama că nu-i poate întinde un picior salvator fără să rişte să cadă şi ea în capcană. Se îndepărtează în căutarea unui fir de iarbă suficient de lung şi de solid. Bătrâna furnică îşi pierde răbdarea, scoate un strigăt odorant şi pedalează din ce în ce mai puternic în nisipul aproape lichid. Coborârea ei se accelerează. Numai o distanţă de cinci capete o mai desparte de cleşti. Văzuţi de aproape, cleştii sunt într-adevăr înspăimântători. Fiecare mandibulă e zimţată cu sute de mici dinţi ascuţiţi, 205

despărţiţi printr-un fel de suliţe lungi şi curbate, în timp ce extremitatea formează o tijă ascuţită, capabilă să perforeze fără prea mare greutate orice carapace de furnică. 103 683 reapare în sfârşit pe marginea craterului, de unde îi întinde tovarăşei sale o părăluţă. Repede! Bătrâna furnică ridică picioarele să se agaţe de tijă. Dar leul furnicilor n-are de gând să renunţe la pradă. Aruncă frenetic cu nisip în ambele furnici, orbindu-le şi asurzindule. Apoi aruncă pietricele, care ricoşează din chitină cu zgomote sinistre. 4 000, pe jumătate îngropată sub ele, continuă să alunece. 103 683 se opinteşte, cu tulpina strânsă între mandibule. Aşteaptă zadarnic o scuturătură. Chiar în momentul în care vrea să renunţe, un picior se iveşte din nisip. Salvată! 4 000 sare în sfârşit afară din gaura morţii. Jos, cleştii avizi clămpăne de furie şi decepţie. Leul furnicilor are nevoie de proteine pentru a se metamorfoza în adult. Cât va trebui să mai aştepte ca o altă pradă să alunece până la el? 4 000 şi 103 683 se spală şi îşi oferă numeroase trofalaxii. De data asta, din meniu lipseşte licoarea de lomecuză. ― Bună ziua, Bilsheim! Femeia îi întinse o mână inertă. ― Da, ştiu, eşti surprins că mă vezi aici. Dar de vreme ce acest caz se tărăgănează şi se îngreunează, de vreme ce prefectul se interesează personal de rezolvarea lui, iar în curând o va face şi ministrul, m-am hotărât să pun şi eu umărul... Haide, nu face mutra asta, Bilsheim, glumesc doar. Ţi-ai pierdut simţul umorului? Bătrânul poliţist nu ştia ce să răspundă. Şi asta dura de cincisprezece ani. Pe ea nu mergea s-o-iei cu "evident". Vru 206

să se uite în ochii ei dar constată că erau ascunşi de o şuviţă de păr. Vopsită roşcat. Aşa era moda. La birou se spunea că se vopsise în această culoare pentru a legitima mirosul puternic pe care-l emana... Solange Doumeng se acrise serios de când cu menopauza. În principiu, ar fi trebuit să ia hormoni feminini pentru a compensa, dar îi era frică să nu se îngraşe. Hormonii reţin apa, asta se ştie; aşa că strângea din dinţi, făcându-i pe cei din jur să suporte dificultăţile transformării ei într-o femeie bătrână. ― De ce-aţi venit? Vreţi să coborâţi? o întrebă poliţistul. ― Glumeşti, băiete! Nu, dumneata cobori. Eu stau aici. M-am pregătit, am cu mine tot ce-mi trebuie: termosul cu ceai şi aparatul de emisie-recepţie. ― Şi dacă mi se întâmplă ceva? ― Eşti cumva fricos, de te gândeşti imediat la ce e mai rău? Ţi-am spus că ţinem legătura prin radio. Cum observi cel mai mic pericol, mi-l semnalezi, iar eu voi lua măsurile necesare. Şi în plus, am avut grijă de toate, bătrâne; vei coborî cu material ultimul răcnet pentru misiuni delicate. Priveşte: vei avea o frânghie de alpinist, arme. Fără a mai vorbi de vlăjganii ăştia. Arătă spre cei şase jandarmi în poziţie de drepţi. ― Galin plecase cu opt pompieri, dar asta nu l-a ajutat prea mult... mormăi Bilsheim. ― Dar nu aveau nici arme, nici legătură radio! Haide, Bilsheim, nu face mutre. Nu voia să lupte. Jocurile bazate pe forţă şi intimidare îl exasperau. A lupta împotriva Solangei însemna să te transformi şi tu în Doumeng. Era acolo ca buruienile în grădină. Trebuia să încerce să crească fără să fie contaminat. Bilsheim, comisar dezamăgit, îmbrăcă un costum de speolog, îşi legă frânghia de alpinist în jurul mijlocului şi-şi 207

agăţă la brâu aparatul de emisie-recepţie. ― Dacă nu mă mai întorc, aş vrea ca toate bunurile mele să fie date orfelinatului Poliţiei. ― Lasă prostiile, dragă Bilsheim. Te vei întoarce şi ne vom duce cu toţii la restaurant să sărbătorim evenimentul. ― Dacă nu mă mai întorc, aş vrea să vă spun ceva... Ea încruntă din sprâncene. ― Haide, fără copilării, Bilsheim! ― Aş vrea să vă spun... Toţi plătim într-o zi pentru faptele rele pe care le facem. ― Acum e şi mistic! Nu, Bilsheim, te înşeli, nu plătim pentru faptele noastre rele! S-ar putea întâmpla ca "bunul Dumnezeu", aşa cum spui tu, să existe, dar îl doare în cot de noi! Şi dacă nu te-ai bucurat de această existenţă cât ai fost în viaţă apăi mort cu atât mai puţin vei putea s-o faci! Rânji scurt, apoi se apropie de subordonatul ei, cât peaci să-l atingă. Poliţistul îşi ţinu respiraţia. O să aibă parte de destule mirosuri urâte în pivniţă... ― Dar n-ai să mori atât de repede. Trebuie să rezolvi acest caz. Moartea ta n-ar servi la nimic. Nemulţumirea îl transforma pe comisar într-un copil, nu mai era decât un puşti căruia i s-a şterpelit grebla şi care, ştiind că nu o va mai primi niciodată înapoi, încearcă măcar să insulte pe cineva. ― Bineînţeles, moartea mea ar însemna eşecul anchetei dumneavoastră "personale". Să vedem ce-o să iasă când "veţi pune umărul", aşa cum ziceaţi. Ea se apropie şi mai mult, de parcă ar fi vrut să-l sărute pe gură. Dar în loc de asta, îi zis răspicat: ― Nu mă simpatizezi, nu-i aşa, Bilsheim? Nimeni nu mă simpatizează şi puţin îmi pasă; de altfel, nici eu nu pot să vă sufăr. Nici nu ţin să fiu simpatizată. Tot ce vreau e să fiu temută. Totuşi, trebuie să ştii un lucru: nu mă interesează dacă ai să crăpi acolo jos; voi trimite încă o 208

echipă. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci o neplăcere, întoarce-te viu şi învingător, atunci va trebui să-ţi rămân îndatorată. El nu răspunse nimic. Se uita cu coada ochiului la rădăcinile albe ale părului coafat la modă; asta îl calma. ― Suntem gata! zise un jandarm ridicând arma. Toţi se legaseră cu frânghii. ― OK, să mergem. Făcură un semn celor trei poliţişti care aveau să ţină legătura cu ei de la suprafaţă, apoi pătrunseră în pivniţă. Solange Doumeng se aşeză la un birou pe care îşi instalase aparatul de emisie-receptie. ― Succes, şi întoarceţi-vă repede!

3 TREI ODISEI

ÎN SFÂRŞIT, 56 a găsit locul ideal pentru a-şi construi cetatea. O colină rotundă. Se căţără pe ea. Din vârf, zăreşte cetăţile situate cel mai la est: Zoubi-zoubj-kan şi Gloubidiu-kan. În mod normal, joncţiunea cu restul Federaţiei nar trebui să pună probleme. Examinează sectorul, pământul e cam tare şi are o culoare cenuşie. Noua regină caută un loc ceva mai afânat, dar solul are peste tot aceeaşi rezistenţă. În momentul în care îşi înfige cu hotărâre mandibulele, pentru a-şi săpa prima încăpere nupţială, are loc o zdruncinătură ciudată. Ca un cutremur de pământ, dar mult prea localizat pentru 209

a fi cu adevărat un seism. Înţeapă din nou solul. Mişcarea se repetă, ba mai mult, colina se ridică şi alunecă spre stânga... În lunga lor existenţă, furnicile au văzut multe lucruri extraordinare, dar niciodată o colină vie! Aceasta a început să înainteze repejor, croindu-şi drum prin iarbă, strivind mărăcinii. 56 nu şi-a revenit încă din surpriză când vede apropiindu-se o a doua colină. Ce mai e şi vrăjitoria asta? Fără să aibă timp să coboare, 56 e antrenată intr-un adevărat rodeo; e de fapt, o paradă amoroasă a colinelor, care se pipăie acum fără jenă... Şi culmea, colina pe care stă 56 e femelă. Iar cealaltă e pe cale săi se caţăre în spinare. Puţin câte puţin apare capul de piatră al unui monstru înfricoşător, care deschide gura. Asta e prea mult! Tânăra regină renunţă să-şi mai întemeieze cetatea în locul acela. Se rostogoleşte jos şi abia atunci îşi dă seama din ce pericol a scăpat. Colinele au nu numai capete, ci şi câte patru picioare cu gheare şi nişte mici cozi triunghiulare. E prima dată când 56 vede broaşte ţestoase. COMPLOTURILOR: Sistemul de organizare cel mai răspândit la oameni este următorul: o ierarhie complexă de "administrativi", bărbaţi şi femei care înconjoară sau mai curând conduc grupul mai restrâns al "creativilor", a căror muncă, sub pretextul distribuirii, şi-o însuşesc după aceea "comercialii"... Administrativi, creativi, comerciali. Acestea sunt cele trei caste care corespund în zilele noastre lucrătoarelor, luptătoarelor şi sexuaţilor de la furnici. Lupta dintre Stalin şi Troţki, doi şefi ruşi de la începutul secolului XX, ilustrează de minune trecerea de la un sistem avantajând creativii la un sistem care privilegia adminis210

trativii. Troţki, matematicianul, inventatorul Armatei Roşii, a fost înlăturat de Stalin, omul comploturilor. Un capitol s-a încheiat. Progresezi mai bine şi mai repede în straturile societăţii dacă ştii să seduci, să strângi lângă tine ucigaşi, să dezinformezi, decât dacă eşti capabil să creezi concepte sau obiecte noi. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 4 000 şi 103 683 au pornit mai departe pe pista odorantă care duce la termitiera din est. Pe drum întâlnesc scarabei împingând din greu biluţe de humus, exploratoare furnici dintr-o specie atât de mică încât abia le pot zări, altele care sunt atât de mari încât trec pe lângă cele două luptătoare aproape fără să le observe. Se ştie că există peste douăsprezece mii de specii de furnici şi fiecare are propria ei morfologie. Cele mai mici au doar câteva sute de microni, cele mai mari pot să atingă şapte centimetri. Furnicile roşcate se situează cam pe la mijloc. 4 000 pare că în sfârşit s-a orientat. Mai trebuie să traverseze întinderea aceea de muşchi verde, să escaladeze tufişul de salcâmi şi să treacă pe sub narcisele galbene. Cuibul ar trebui să fie în spatele trunchiului acelui copac mort. Într-adevăr, după ce trec de trunchi, cele două furnici văd apărând, printre pedicuţe şi cătină, fluviul de la est şi portul Sateï. ― Alo, alo, Bilsheim, mă auzi? ― Perfect. 211

― Totul e-n regulă? ― Nici o problemă. ― Lungimea frânghiei derulate arată că aţi parcurs patru sute optzeci de metri. ― Perfect. ― Ai văzut ceva? ― Nimic deosebit. Doar câteva inscripţii gravate în piatră. ― Ce fel de inscripţii? ― Formule ezoterice. Vreţi să vă citesc una? ― Nu, te cred pe cuvânt... Pântecul femelei 56 e în plină fierbere. Înăuntru totul mişcă, se întinde, împinge, gesticulează. Locuitorii viitoarei cetăţi şi-au pierdut răbdarea. Aşa că 56 nu face mofturi, îşi alege o adâncitură în pământul gălbui şi negru şi hotărăşte să-şi întemeieze acolo oraşul. Locul nu e situat prea rău. În jur nu se simte miros de pitice, de termite sau de viespi. Ba stăruie chiar nişte feromoni-pistă care indică faptul că belokanienele s-au aventurat deja pe-aici. Gustă pământul. Solul e bogat în elemente necesare vieţii, umiditatea e suficientă dar nu excesivă. Locul este umbrit de un mic arbust. Curăţă o suprafaţă circulară cu un diametru de trei sute de capete care reprezintă forma optimă a cetăţii sale. La capătul puterilor, 56 încearcă să regurgiteze hrană din guşa socială, numai că aceasta e goală de multă vreme. Nu mai are rezerve de energie. Atunci îşi smulge cu o mişcare scurtă aripile şi înghite cu lăcomie rădăcinile musculoase. Cu acest aport de calorii ar putea să mai reziste câteva 212

zile. Apoi se îngroapă până la vârful antenelor. Nimeni nu trebuie s-o repereze în timpul acestei perioade, în care e pur şi simplu o pradă lipsită de apărare. Aşteaptă. Oraşul ascuns în corpul ei se trezeşte încetişor. Ce nume să-i dea? Mai întâi trebuie să-şi găsească un nume de regină. La furnici, a avea un nume înseamnă a exista ca entitate autonomă. Lucrătoarele, luptătoarele, sexuaţii virgini nu poartă decât numărul corespunzător naşterii lor. Femelele fertilizate însă pot să-şi ia un nume. Hm! Plecase din gineceu vânată de războinicele cu miros de stâncă, aşa că şi-ar putea alege ca nume "regina urmărită". Sau nu, fusese urmărită pentru că încercase să rezolve enigma armei secrete. Nu trebuie să uite asta. Aşa că ea este "regina venită din mister". Şi hotărăşte să-şi numească cetatea "oraşul reginei venite din mister". Ceea ce, în limbajul odorant al furnicilor, se adulmecă, astfel: CHLI-POU-KAN Două ore rnai târziu, un alt apel. ― Merge treaba, Bilsheim? ― Am ajuns în faţa unei uşi. O uşă obişnuită. Deasupra e o inscripţie mare, scrisă cu litere vechi. ― Ce spune? ― Pe asta vreţi să v-o citesc? ― Da. Comisarul îşi îndreptă lanterna spre inscripţie şi începu să citească, rar şi solemn, pe măsură ce descifra textul: Sufletul în momentul morţii încearcă aceeaşi senzaţie pe care o au cei care sunt iniţiaţi în marile Mistere. 213

La început e o goană la discreţia unor şerpuiri penibile, călătorii interminabile şi pline de nelinişte prin tenebre. Apoi, înaintea sfârşitului, spaima atinge culmea. Domină fiorii, tremurul, sudoarea rece, groaza. Această fază e urmată aproape imediat de o revenire spre lumină, de o iluminare bruscă. În faţa ochilor apare o strălucire extraordinară. Treci prin locuri curate şi pajişti unde răsună glasuri şi muzici. Cuvinte sacre inspiră respectul religios. Omul perfect şi iniţiat devine liber şi celebrează Misterele. Un jandarm se înfioră. ― Şi ce e în spatele acelei uşi? se aude în aparat. ― Bun, o deschid... Veniţi după mine, băieţi. Tăcere lungă. ― Alo, Bilsheim! Alo, Bilsheim! Răspunde, fir-ar să fie, ce vezi? Un foc de armă. Apoi din nou linişte. ― Alo, Bilsheim, răspunde, bătrâne! ― Aici Bilsheim. ― Spune odată, ce s-a întâmplat? ― Şobolani. Mii de şobolani. S-au repezit la noi, dar am reuşit să-i punem pe fugă. ― De asta aţi tras? ― Da. Acum s-au ascuns. ― Descrie ce vezi! ― Aici totul e roşu. Pe pereţi sunt urme de roci feroase, iar pe jos... e sânge! Mergem mai departe... ― Păstrează contactul radio! De ce-l întrerupi? ― Prefer să acţionez în stilul meu, nu după sfaturile primite de departe, dacă-mi daţi voie, doamnă. ― Dar, Bilsheim... Clic. Întrerupsese legătura. 214

Sateï nu e propriu-zis un port, dar nici un post avansat. Dar e, cu siguranţă, locul preferat al expediţiilor belokaniene care traversează fluviul. Pe vremuri, când primele furnici din dinastia Ni au ajuns în faţa acestui braţ de apă, şi-au dat seama că nu va fi simplu să-l treacă. Numai că furnica nu renunţă niciodată. Se va izbi, dacă trebuie, de cincisprezece mii de ori şi în cincisprezece mii de feluri diferite cu capul de obstacol, până când ori moare, ori depăşeşte obstacolul. Un asemenea mod de a proceda pare ilogic. Fireşte că astfel civilizaţia furnicilor a pierdut multe vieţi şi mult timp, dar sistemul s-a dovedit eficient. Până la urmă, cu preţul unor eforturi exagerate, furnicile au reuşit totdeauna să depăşească dificultăţile. La Sateï, exploratoarele încercaseră la început să treacă de-a dreptul. Suprafaţa apei era destul de rezistentă pentru a le suporta greutatea, dar din nefericire ghearele nu se puteau prinde de ea. Furnicile se mişcau la suprafaţa apei ca pe un patinoar. Doi paşi înainte, trei paşi într-o parte şi... plici! erau înghiţite de broaşte. După sute de tentative nereuşite şi câteva mii de exploratoare sacrificate, furnicile au căutat altceva. Ţinându-se de picioare şi de antene, nişte lucrătoare au format un lanţ până la malul celălalt. Această experienţă ar fi putut să reuşească dacă fluviul n-ar fi fost atât de lat şi de agitat. Două sute patruzeci de mii de morţi. Dar furnicile n-au renunţat. La îndemnul reginei lor de atunci, Biu-pa-ni, au încercat să construiască un pod de frunze, apoi un pod de rămurele, apoi un pod de cadavre de cărăbuşi, apoi un pod de pietre... Experienţele au costat viaţa a aproape şase sute şaptezeci de mii de lucrătoare. Pentru construirea acestui pod utopic, Biu-pa-ni sacrificase mai mulţi supuşi decât pieriseră în toate 215

războaiele teritoriale purtate sub domnia ei! Dar asta nu a făcut-o să renunţe. Trebuia să străbată în teritoriile de est. După încercările cu podul, s-a gândit să ocolească fluviul pe la nord, spre izvorul lui. Nici una din aceste expediţii nu s-a mai întors vreodată. Opt mii de morţi. Apoi şi-a zis că furnicile trebuie să înveţe să înoate. Cincisprezece mii de morţi. Pe urmă şi-a zis că furnicile trebuie să încerce să domesticească broaştele. Şaizeci şi opt de mii de morţi. Ce-ar fi să planeze pe frunze, din înaltul copacului? Cincizeci şi doi de morţi. Să meargă pe sub apă, cu picioarele îngreunate de miere întărită? Douăzeci şi şapte de morţi. Legenda spune că atunci când i s-a anunţat că nu mai rămăseseră în cetate decât vreo zece lucrătoare întregi şi că prin urmare trebuia să renunţe momentan la acest proiect, ea ar fi emis cugetarea: Păcat, mai aveam o mulţime de idei... Furnicile din Federaţie au reuşit totuşi până la urmă să găsească o soluţie satisfăcătoare. Trei sute de mii de ani mai târziu, regina Lifoug-ryuni le-a propus fiicelor ei să sape un tunel pe sub fluviu. Era atât de simplu încât nimeni nu se gândise până atunci la asta. Şi astfel, pornind de la Sateï, se putea circula pe sub fluviu fără nici un fel de probleme. 103 683 şi 4 000 înaintează prin acest faimos tunel. Locul e umed, dar încă nu există nici o spărtură. Cetatea termitelor e construită pe celălalt mal. De altfel, şi termitele folosesc aceeaşi subterană pentru incursiunile lor pe teritoriul federal. Până acum a domnit o înţelegere tacită. Nimeni nu se luptă în subterană şi atât termitele, cât şi furnicile trec în mod liber. E limpede că de îndată ce una dintre cele două părţi ar pretinde că ea e stăpână, cealaltă ar încerca să astupe sau să inunde tunelul. Cele două furnici merg la nesfârşit prin galeria aceea interminabilă. Singura problemă: masa lichidă de deasupra 216

lor e rece ca gheaţa iar subsolul, şi mai şi. Frigul le amorţeşte. Fiecare pas devine tot mai dificil. Dacă adorm acolo, asta înseamnă hibernare pe vecie. Ştiu bine asta. Se târăsc să ajungă la ieşire. Vor scoate din guşa socială ultimele rezerve de proteine şi de substanţe zaharoase. Au muşchii anchilozaţi. În sfârşit, ajung la ieşire... Când ies la lumină, 103 683 şi 4000 sunt atât de îngheţate încât aţipesc în mijlocul drumului.. De atâta mers în şir indian prin galeria întunecoasă, mintea începuse să-i şovăie. Aici nimic nu-i solicita gândirea, trebuia doar să meargă până la capăt. Dacă exista cumva un capăt... Nici cei din spatele lui nu mai vorbeau. Bilsheim auzea respiraţia greoaie a celor şase jandarmi şi îşi zicea că era într-adevăr victima unei nedreptăţi. În mod normal, ar fi trebuit să fie comisar principal şi să primească un salariu consistent. Îşi făcea bine treaba, orele lui de prezenţă depăşeau norma, rezolvase deja vreo zece cazuri. Numai că Doumeng îi bloca mereu avansarea. Situaţia i se păru brusc insuportabilă. ― La dracu! Toţi se opriră. ― Totul e în regulă, domnule comisar? ― Da, da, e-n regulă, daţi-i drumul! Culmea ruşinii: vorbea singur. Îşi muşcă buzele, impunându-şi să se poarte puţin mai reţinut. Nu-i trebuiră însă mai mult de cinci minute pentru a se cufunda din nou în gândurile lui negre. Nu avea nimic împotriva femeilor, dar avea ceva împotriva incompetenţilor. "Cutra asta bătrână abia ştie să citească şi să scrie, n-a condus în viaţa ei o anchetă şi iat-o avansată la conducerea unui întreg serviciu, o sută optzeci 217

de poliţişti! Şi are un salariu de patru ori mai mare decât al meu! Angajaţi-vă în poliţie, zic dumnealor! Ea a fost numită de predecesorul ei, precis că era combinată cu el. Şi mai e şi sâcâitoare, se agită ca musca la arat. Îi asmute pe unii împotriva altora, îşi sabotează propriul serviciu băgându-şi nasul peste tot..." În timp ce rumega aceste gânduri, Bilsheim îşi aminti de un documentar despre broscoi. În perioada fecundării, aceştia sunt atât de excitaţi încât sar pe tot ce mişcă: femele, dar şi masculi, ba chiar şi pietre. Presează pântecul celuilalt pentru a scoate ouăle pe care le vor fertiliza. Cei care apasă femelele îşi văd eforturile recompensate. Cei care apasă pe pântecul masculilor nu obţin nimic şi schimbă partenerul. Pe cei care apasă pe pietre îi dor labele şi abandonează. Dar exista un caz aparte: cei care apasă câte un bulgăre de pământ. Bulgărele e la fel de moale ca pântecul unei femele. Aşa că ei apasă întruna. Pot sta aşa zile în şir repetând acest comportament steril. Şi sunt convinşi că fac exact ce trebuie... Comisarul zâmbi. Poate că ar fi de ajuns să-i explice acestei Solange că mai există şi alt comportament, mult mai eficace decât cel constând în a bloca totul şi a-şi stresa subalternii. Dar nu-i prea venea să creadă. Îşi zise că, la urma urmelor, poate că el nu e la locul lui în acel blestemat de serviciu. Cei din spate sunt şi ei cufundaţi în gânduri sumbre. Coborârea asta tăcută le pune tuturor nervii la încercare. Trecuseră deja cinci ore de când mergeau fără pauză. Cei mai mulţi se gândeau la prima pe care trebuia s-o ceară după această aventură; alţii erau duşi cu gândul la nevastă, la copii, la maşină sau la o berică... 218

NIMICUL: A nu mai gândi! Ce poate fi mai plăcut decât asta? A opri în sfârşit acel val înspumat de idei mai mult sau mai puţin utile, mai mult sau mai puţin importante. A nu mai gândi! Ca şi cum ai fi mort, putând să redevii viu. Să fii vidul. Să te reîntorci la originile supreme. Să nu mai fii nici măcar cineva care nu se gândeşte la nimic. Să fii nimic. Iată o ambiţie nobilă. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii absolute şi relative. După o noapte petrecută pe malul noroios, corpurile inerte ale celor două luptătoare sunt reînsufleţite de primele raze de soare. Una câte una, faţetele ochilor lui 103 683 se reactivează, proiectându-i pe creier noul decor în care se află. Decor format în întregime dintr-un ochi imens suspendat deasupra ei, fix şi atent. Tânăra asexuată eliberează un feromon-strigăt de spaimă care îi frige antenele. Ochiul se sperie şi el, se retrage în grabă. O dată cu el se retrage şi cornul lung care îl purta. Amândouă se ascund sub un soi de piatră rotundă. Un melc! Mai sunt şi alţii în jurul lor, cinci în total, care se camuflează în cochiliile lor. Cele două furnici se apropie de unul şi îi dau ocol. Încearcă să muşte dar nu au nici un spor. Acest cuib ambulant e o fortăreaţă de necucerit. Matca avea o cugetare care îi vine acum în minte: Siguranţa este duşmanul meu cel mai rău; ea îmi slăbeşte reflexele şi iniţiativele. 103 683 îşi zice că dihăniile astea ascunse în cochilia lor au trăit totdeauna fără probleme, păscând nişte ierburi 219

inofensive. Nu au fost niciodată obligate să se bată, sa seducă, să vâneze, să fugă. Niciodată nu au fost obligate să înfrunte viaţa. Prin urmare n-au evoluat deloc. Îi vine chef să-i forţeze pe melci să iasă din cochilie, să le arate că nu sunt invulnerabili. Chiar atunci, doi din cei cinci melci consideră că pericolul a trecut. Îşi lasă corpurile să vagabondeze în afara adăpostului pentru a se descărca de tensiunea nervoasă. Se întâlnesc şi se lipesc pântec de pântec. Bale peste bale, iată-i sudaţi într-o sărutare vâscoasă care le parcurge tot corpul. Sexele lor se ating uşor. Între ei se întâmplă ceva. Totul se petrece foarte lent. Melcul din dreapta şi-a înfipt penisul format dintr-un vârf calcaros în vaginul plin de ouă al melcului din stânga. Dar, înainte de a atinge extazul, îşi scoate şi acesta penisul în erecţie înfigându-l în partenerul lui. Amândoi simt în acelaşi timp plăcerea de a pătrunde şi de a fi pătrunşi. Înzestraţi cu un vagin deasupra căruia se găseşte un penis, ei pot să cunoască paralel senzaţiile ambelor sexe. Melcul din dreapta simte primul orgasmul masculin. Se răsuceşte şi se întinde, cu corpul parcurs de o undă electrică. Cele patru coarne oculare ale hermafrodiţilor se prind strâns între ele. Balele se transformă în spumă, apoi în băşici. E un dans foarte strâns, de o senzualitate exacerbată de încetineala gesturilor. Melcul din stânga îşi îndreaptă coarnele. Simte şi el un orgasm masculin. Dar abia şi-a terminat ejacularea că trupul său îi oferă un al doilea val de voluptate, vaginală de data asta. Apoi melcul din dreapta cunoaşte şi el plăcerea feminină. Coarnele se lasă în jos, instrumentele amorului se retrag, vaginele se reînchid... După acest ceremonial 220

complet, amanţii se transformă în magneţi cu aceeaşi polaritate. Se resping. Fenomen vechi de când lumea. Cele două maşini de produs plăcere se îndepărtează agale, cu ouăle fertilizate de spermatozoizii partenerului. În timp ce 103 683 mai e încă năucită de frumuseţea spectacolului, 4 000 se avântă să atace unul din melci. Vrea să profite de oboseala postamoroasă pentru a-l spinteca pe cel mai mare dintre ei. Dar e prea târziu, s-au şi închis în cochiliile lor. Bătrâna exploratoare nu renunţă, ştie ea că până la urmă vor ieşi din nou. Urmează un asediu prelungit. În fine, un ochi timid, apoi un corn întregise strecoară afară din cochilie. Gasteropodul iese să vadă cum o mai duce lumea din jurul micii lui existenţe. Când apare şi cel de-al doilea corn, 4 000 se avântă şi muşcă ochiul cu toată forţa mandibulelor. Vrea să-l secţioneze. Dar molusca se ghemuieşte, prinzând în acelaşi timp exploratoarea în volutele cochiliei. Flup! Cum s-o salveze? 103 683 se gândeşte, şi deja unul din cele trei creiere îi oferă o idee. Prinde cu mandibulele o piatră şi începe să bată cu toată puterea în cochilie. A reuşit să inventeze ciocanul, dar cochilia de melc nu e lemn de balsa. Toc-tocul nu produce decât zgomot. Trebuie să găsească altceva. E o zi fastă, pentru că furnica descoperă acum pârghia. Apucă o rămurică solidă, o piatră îi serveşte drept ax, apoi apasă cu toată greutatea pentru a răsturna animalul. E destul de greu şi trebuie să facă mai multe încercări. În sfârşit, cochilia se clatină din faţă în spate, apoi se răstoarnă. Orificiul de intrare e îndreptat în sus. A reuşit! 103 683 escaladează spirala cochiliei, se apleacă deasupra puţului format de deschizătura cochiliei, şi îşi dă drumul după moluscă. După o lungă alunecare, căderea e 221

amortizată de o materie brună, gelatinoasă. Scârbită de balele vâscoase în care se bălăceşte, furnica începe să sfâşie ţesuturile moi. Nu poate folosi acidul, ar risca să se topească şi ea. Alte lichide se amestecă în curând cu balele: sângele transparent al melcului. Animalul cuprins de panică se destinde cu un spasm care le aruncă pe ambele furnici afară din cochilie. Nevătămate, amândouă îşi mângâie îndelung antenele. Melcul în agonie ar vrea să fugă, dar îşi pierde viscerele pe drum. Cele două furnici îl ajung din urmă şi-l ucid cu uşurinţă. Înspăimântate, celelalte patru gasteropode, care îşi scoseseră coarnele-ochi pentru a urmări scena, se ghemuiesc în adâncul cochiliilor, de unde n-au să se mai mişte toată ziulica. 103 683 şi 4 000 se îndoapă cu melc. Îl taie felii şi-l consumă călduţ, sub formă de friptură în sânge. Găsesc punga vaginală plină cu ouă. Caviar de melc! Una din mâncărurile preferate ale furnicilor roşcate, o sursă preţioasă de vitamine, de grăsimi, de substanţe zaharoase şi de proteine... Cu guşa socială plină până la refuz, ghiftuite cu energie solară, cele două furnici pornesc din nou, cu pas voinicesc, spre sud-est. ANALIZA FEROMONILOR: (A treizeci şi patra experienţă.) Am reuşit să identific câteva din moleculele de comunicare ale furnicilor, folosind un spectrometru de masă şi un cromatograf. Am putut astfel să realizez analiza chimică a unei comunicări dintre un mascul şi o lucrătoare, interceptate la orele zece seara. Iată ce a emis: ― Metil-6 ― Metil-4 hexanonă-3 (2 emisii) 222

― Cetonă ― Octanonă-3 Apoi din nou: ― Cetonă ― Octanonă-3 (2 emisii) EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Exploratoarele întâlnesc pe drum alţi melci. Toţi se ascund de parcă şi-ar fi transmis unii altora: "Aceste furnici sunt periculoase." E însă unul care nu se ascunde. Ba chiar se arată în întregime. Cele două furnici se apropie intrigate. Animalul a fost complet strivit de ceva greu. Cochilia e făcută bucăţele. Corpul i-a plesnit şi s-a împrăştiat pe o suprafaţă mare. 103 683 se gândeşte imediat la arma secretă a termitelor. Probabil că se află aproape de cetatea duşmană. Examinează cadavrul mai de aproape. Şocul a cuprins o suprafaţă mare, a fost scurt şi deosebit de puternic. Cu o asemenea armă, nu-i de mirare că au reuşit să spargă cetatea La-chola-kan! 103 683 s-a hotărât. Trebuie să pătrundă în cetatea termitelor şi să înţeleagă, ba chiar să fure arma. Altfel, toată Federaţia riscă să fie nimicită! Dar brusc se stârneşte un vânt puternic. N-au timp să se agaţe cu ghearele de pământ. Furtuna le ia pe sus. 103 683 şi 4 000 nu au aripi... Cu toate astea, acum zboară. După alte câteva ore, pe când echipa de la suprafaţă aproape că a adormit, glasul comisarului se aude din nou în aparatul de emisie-recepţie. 223

― Alo, doamnă Doumeng? Gata, am ajuns jos. ― Şi ce vezi? ― Drumul se înfundă. În faţă e un zid din beton şi oţel, construit foarte recent. S-ar zice că totul se opreşte aici... Şi mai e o inscripţie. ― Citeşte! ― Cum formezi patru triunghiuri echilaterale din şase chibrituri? ― Asta e tot? ― Nu, sunt nişte taste cu litere, cu siguranţă pentru a forma răspunsul. ― În părţi nu e nici un culoar? ― Nimic. ― Şi nu se văd nici cadavrele celorlalţi? ― Nu, nimic... hm... dar sunt urme de paşi. O mulţime de urme chiar în faţa acestui zid. ― Ce facem, şopti un jandarm, ne întoarcem? Bilsheim examină cu atenţie obstacolul. Toate acele simboluri, toate acele plăci de oţel şi beton ascundeau un mecanism. Şi apoi, unde se evaporaseră ceilalţi? În spatele lui, jandarmii se aşezau pe trepte. Comisarul se concentră asupra tastelor. Probabil că trebuia să apese într-o ordine precisă pe acele litere. Jonathan Wells era specializat în broaşte şi încuietori; probabil că reprodusese sistemele de siguranţă de la uşile imobilelor. Trebuia găsit cuvântul-cod. Se întoarse spre oamenii lui. ― Aveţi nişte chibrituri, băieţi? Şefa îşi pierduse răbdarea. ― Alo, comisare Bilsheim, ce faci acolo? ― Dacă vreţi într-adevăr să ne ajutaţi, atunci încercaţi să formaţi patru triunghiuri echilaterale din şase chibrituri. Luaţi legătura cu mine imediat ce găsiţi soluţia. ― Îţi baţi joc de mine, Bilsheim? 224

Până la urmă, furtuna se potoli. În câteva secunde, vântul conteni. Frunzele, praful şi insectele, supuse din nou legilor gravitaţiei, recad, brusc sau lin, în funcţie de greutate. 103 683 şi 4 000 au căzut la câteva zeci de capete una de alta. Nici una nu e rănită. Se regăsesc şi examinează locul: o regiune plină de pietriş, care nu seamănă deloc cu peisajul pe care l-au părăsit. Nici măcar un singur copac, doar câteva ierburi împrăştiate la întâmplare de vânt. Habar n-au unde se află... Pe când îşi adună de bine de rău puterile pentru a părăsi acel loc sinistru, cerul hotărăşte să-şi manifeste din nou puterea. Pe cer se adună nori grei şi negri. Se aude un bubuit, iar fulgerul despică văzduhul eliberând toată tensiunea electrică acumulată. Toate animalele au înţeles acest mesaj al naturii. Broaştele se aruncă în apă, muştele se ascund sub pietre, păsările zboară jos. Începe să plouă. Cele două furnici trebuie să găsească de urgenţă un adăpost. Fiecare picătură poate fi mortală. Se îndreaptă spre o formă proeminentă care se profilează în depărtare, copac sau stâncă. Puţin câte puţin, prin ploaia deasă şi aburii care se târăsc la suprafaţa pământului, forma se conturează mai clar. Nu e nici stâncă, nici arbust, ci o adevărată catedrală de pământ, cu numeroase turnuri ale căror vârfuri se pierd în nori. Şoc. E o termitieră! Termitiera din est! 103 683 şi 4 000 sunt prinse ca într-o menghină între aversa de ploaie şi cetatea duşmană. Fireşte, aveau de gând să-i facă o vizită, dar nu în condiţiile astea! Milioane de ani de ură şi rivalitate le împiedică să înainteze. 225

Dar nu pentru multă vreme. La urma urmelor, au venit până aici ca să spioneze termitiera. Înaintează deci, tremurând, spre o intrare întunecoasă situată la baza edificiului. Cu antenele ridicate, cu mandibulele deschise, amândouă sunt pregătite să-şi vândă scump viaţa. Cu toate astea, împotriva oricărei aşteptări, la intrarea în termitieră nu se află nici un soldat. Lucru absolut anormal. Ce se petrece? Cele două asexuate pătrund în interiorul imensei cetăţi. Curiozitatea se luptă cu cea mai elementară prudenţă. Trebuie spus că locul acela nu seamănă deloc cu un furnicar. Pereţii sunt construiţi dintr-un material mai puţin friabil decât pământul, un ciment tare ca lemnul. Culoarele sunt saturate de umiditate. Nu se simte nici cel mai mic curent de aer. Iar atmosfera e anormal de bogată în bioxid de carbon. Au trecut deja 3° u.t. de când tot înaintează, fără să fi întâlnit nici măcar o santinelă! E absolut neobişnuit... Cele două furnici se opresc, antenele lor se consultă pe pipăite. Hotărârea e luată destul de repede: merg mai departe. Dar tot mergând aşa înainte, se pomenesc complet dezorientate. Această cetate străină e un labirint şi mai întortocheat decât cetatea lor natală. Organul lor olfactiv de orientare e neputincios în faţa acelor pereţi. Nu mai ştiu dacă se află deasupra sau sub nivelul solului! Încearcă să se întoarcă pe unde au venit, dar asta nu rezolvă problema. Descoperă mereu culoare noi cu forme ciudate. S-au rătăcit definitiv. În momentul acela, 103 683 observă un fenomen extraordinar: o lumină! Celor două luptătoare nu le vine să creadă. O lumină în mijlocul unei cetăţi de termite pustii este ceva pur şi simplu incredibil. Se îndreaptă spre sursa de raze. E vorba de o lumină galben-portocalie care bate uneori 226

în verde sau în albastru. După o izbucnire ceva mai puternică, sursa luminoasă se stinge. Apoi se aprinde iar şi începe să clipească, reflectată de chitina strălucitoare a furnicilor. 103 683 şi 4 000 se reped ca hipnotizate spre farul subteran. Bilsheim ţopăia de bucurie: aflase! Le arătă jandarmilor cum să aşeze chibriturile pentru a forma patru triunghiuri. Figuri uluite, apoi vociferări de entuziasm. Solange Doumeng, pe care jocul începuse s-o pasioneze, strigă: ― Aţi găsit? Aţi găsit? Spuneţi-mi şi mie! Dar nimeni nu-i dădu ascuftare. Auzi un vacarm de voci amestecate cu zgomote mecanice. Şi se făcu din nou tăcere. ― Ce se întâmplă, Bilsheim? Vorbeşte! Aparatul de emisie-receptie începu să pârâie furios. ― Alo! Alo! ― Da (pârăituri), am găsit trecerea. Dincolo e un (pârâituri) culoar. Coteşte la (pârâituri) dreapta. Pornim! ― Aşteaptă! Cum ai reuşit să formezi triunghiurile? Dar Bilsheim şi oamenii lui nu mai auzeau mesajele de la suprafaţă. Difuzorul aparatului lor nu mai funcţiona, desigur un scurtcircuit. Nu mai auzeau, dar puteau fi încă auziţi. ― Ah! e de necrezut! Cu cât înaintăm mai mult, cu atât e mai bine amenajat locul. Văd o boltă şi în depărtare o lumină. Ne ducem într-acolo. ― Aşteaptă, ai zis că e o lumină acolo jos? zbieră zadarnic Solange Doumeng. ― Sunt acolo! ― Cine e acolo? Fir-ar să fie! Cadavrele? Răspunde! 227

― Atenţie... Se auziră tot felul de pocnete nervoase, strigăte, apoi legătura se întrerupse. Frânghia nu se mai desfăşura; rămânea totuşi întinsă. Poliţiştii de la suprafaţă începură să tragă, presupunând că se blocase undeva. Traseră trei... traseră cinci. Deodată frânghia slăbi. O traseră la suprafaţă şi o rulară, nu în bucătărie ci în sufragerie, aşa de mare era ghemul. În sfârşit ajunseră şi la capătul rupt, zdrenţuit, de parcă fusese ros de nişte dinţi. ― Ce facem, doamnă? murmură unul din poliţişti. ― Nimic. Chiar nimic. Absolut nimic. Nici o vorbă presei, nici o vorbă nimănui, şi apoi o să-mi zidiţi această pivniţă cât mai repede posibil. Ancheta a luat sfârşit. Închid dosarul şi să nu mai aud vreodată de blestemata asta de pivniţă! Haide, grăbiţi-vă, cumpăraţi cărămizi şi ciment. Iar tu, rezolvă cu văduvele jandarmilor. Pe la începutul după-amiezii, când poliţiştii se pregăteau să pună ultimele cărămizi, se auzi deodată un zgomot înăbuşit. Urca cineva! Trecerea a fost eliberată. Din întuneric se ivi un cap, apoi întreg corpul supravieţuitorului. Un jandarm. În sfârşit, vor afla ce se petrecea acolo jos. Pe faţa lui era întipărită o groază nemărginită. Unii muşchi faciali rămăseseră blocaţi ca la o paralizie. Un adevărat zombi. Avea vârful nasului smuls şi sângera abundent. Tremura şi dădea ochii peste cap. ― Ebebeeebee,... articulă el. Un firişor de salivă îi curgea din gura cu colţurile lăsate. Îşi trecu peste faţă o mână plină de răni, pe care privirea exersată a colegilor lui le categorisi drept tăieturi de cuţit. ― Ce s-a întâmplat? Ai fost atacat? ― Abebeebeboaa! ― Mai sunt şi alte persoane vii acolo jos? ― Babababeeeebebeeee! 228

Şi pentru că omul nu era în stare să spună mai mult, îi pansară rănile, îl închiseră într-un centru de tratament psihiatric şi zidiră uşa pivniţei. Cea mai infimă zgâriere a solului cu piciorul declanşează o variaţie în intensitatea luminii. Aceasta freamătă de parcă le-ar auzi venind, de parcă ar fi vie. Furnicile se opresc ca să se convingă de acest lucru. Lumina devine din ce în ce mai puternică, luminând cele mai mici crăpături ale culoarelor. Cele două spioane se ascund repede pentru a nu fi reperate de ciudatul proiector. Apoi, profitând de o scădere a intensităţii luminoase, se reped amândouă spre sursa de raze. Ei bine, e vorba de o coleopteră fosforescentă. Un licurici în perioada de rut. Imediat ce a reperat intrusele, licuriciul se stinge complet... Dar văzând că nu se întâmplă nimic, coleoptera aprinde încetişor o lumină slabă de culoare verde, o lumină prudentă de avertizare. 103 683 lansează mirosuri de neagresiune. Deşi toate coleopterele înţeleg acest limbaj, licuriciul nu răspunde! Culoarea lui verde slăbeşte şi se transformă într-una galbenă, înainte de a deveni treptat roşiatică. Furnicile presupun că această nouă culoare exprimă interogaţia. Ne-am rătăcit în această termitieră, emite bătrâna exploratoare. La început licuriciul nu răspunde. Dar după câteva grade începe să pâlpâie, ceea ce poate să însemne la fel de bine bucurie sau enervare. Nesigure, furnicile aşteaptă. Licuriciul porneşte deodată pe un culoar transversal clipind din ce în ce mai repede. S-ar zice că vrea să le arate ceva. Furnicile îl urmează. Iată-le într-un sector încă mai răcoros şi umed. De undeva se aud nişte plânsete lugubre. Ca nişte strigăte de 229

disperare răspândite sub formă de mirosuri şi de sunete. Cele două exploratoare se întreabă ce poate să fie. Or, dacă insecta de lumină nu vorbeşte, de auzit aude perfect. Şi, parcă pentru a le răspunde la întrebare, licuriciul se aprinde şi se stinge rar, de parcă ar vrea să spună: Nu vă fie teamă, urmaţi-mă. Toţi trei pătrund din ce în ce mai adânc în subsolul străin şi ajung astfel într-o zonă foarte rece, unde culoarele sunt mult mai largi. Gemetele reîncep cu o vigoare sporită. Atenţie! emite brusc 4 000. 103 683 se întoarce. Licuriciul luminează un soi de monstru care se apropie. Are faţa zbârcită ca de bătrân iar corpul înfăşurat într-un linţoliu alb transparent. Luptătoarea urlă, emiţând un miros puternic de groază care îi sufocă pe însoţitorii ei. Mumia continuă să înainteze, pare chiar că se apleacă să le vorbească. De fapt, cade. Se prăbuşeşte cu brutalitate pe sol. Coaja se desface. Şi bătrânul monstruos se preschimbă în nou-născut... O nimfa de termită! Probabil că stătea în echilibru într-un colţ. Spartă, mumia continuă să se zvârcolească tânguindu-se. De aici proveneau deci strigătele. Mai sunt şi alte mumii. Căci cele trei insecte se află întro creşă. Sute de nimfe termite sunt aliniate vertical lângă pereţi. 4 000 le examinează şi îşi dă seama că unele dintre ele au murit din lipsă de îngrijire. Supravieţuitoarele lansează mirosuri de disperare pentru a chema doicile. Au trecut cel puţin 2° u.t. de când n-au fost linse, toate sunt pe cale să moară de foame. E aberant. Niciodată o insectă socială nu şi-ar abandona progenitura, nici măcar pentru 1° u.t. Poate că... Celor două furnici le trece prin minte aceeaşi idee. Poate că... Toate lucrătoarele au murit şi n-au mai rămas decât 230

nimfele! Licuriciul clipeşte din nou, făcându-le semn să-l urmeze pe alte culoare. Aerul e invadat de o mireasmă ciudată. Luptătoarea merge pe ceva tare. Nu are oceli infraroşii şi nu vede în întuneric. Lumina vie se apropie şi luminează picioarele războinicei 103 683. Cadavrul unei luptătoare termite! Seamănă destul de mult cu o furnică, numai că e în întregime albă şi nu are abdomen detaşat... Solul e presărat cu sute de cadavre albe. Ce masacru! Iar lucrul cel mai ciudat e că toate cadavrele sunt întregi. Nu a avut loc nici o luptă! Moartea a fost fulgerătoare. Locuitorii au rămas încremeniţi în poziţiile obişnuite de muncă. Unii par că discută sau că taie lemn între mandibule. Ce putuse să provoace o astfel de catastrofă? 4 000 examinează acele statui morbide. Sunt impregnate de o aromă înţepătoare. Furnicile se înfioară. Un gaz otrăvit. Asta explică totul: dispariţia primei expediţii plecată împotriva termitelor; ultima supravieţuitoare din cea de a doua expediţie, care murise fără să fi avut nici o rană. Iar dacă ele nu simt nimic, înseamnă că acum gazul s-a risipit. Dar cum au supravieţuit nimfele? Bătrâna exploratoare emite o ipoteză. Au un sistem imunitar special; poate că le-a salvat coconul... Acum probabil că sunt vaccinate împotriva otrăvii. Faimoasa obişnuire treptată care le permite insectelor să reziste tuturor insecticidelor, producând generaţii mutante. Dar cine să fi introdus acel gaz ucigaş? O adevărată enigmă. Căutând arma secretă, 103 683 a dat încă o dată peste "alte lucruri" la fel de inexplicabile. 4 000 ar vrea să iasă afară. Licuriciul clipeşte în semn de aprobare. Furnicile dau câteva bucăţi de celuloză larvelor care mai pot fi salvate, apoi pleacă în căutarea ieşirii. Licuriciul vine în urma lor. Pe măsură ce înaintează, 231

locul cadavrelor luptătoarelor termite este luat de cel al lucrătoarelor însărcinate cu îngrijirea reginei. Unele dintre ele mai ţin încă ouă în mandibule! Arhitectura devine din ce în ce mai sofisticată. Culoarele cu secţiune triunghiulară sunt gravate cu semne. Licuriciul îşi schimbă culoarea şi începe să emită o lumină albăstruie. Probabil că a perceput ceva. Din fundul culoarului se aude un gâfâit. Cei trei ajung în faţa unui soi de sanctuar păzit de cinci gardieni uriaşi. Morţi. Iar intrarea e astupată de corpurile neînsufleţite a vreo douăzeci de lucrătoare mici. Furnicile le dau la o parte, trecându-şi-le una alteia. Iese la iveală o cavernă a cărei formă sferică e aproape perfectă, încăperea reginei termitelor. De aici se auzea zgomotul. Licuriciul emite o lumină albă frumoasă, luminând în centrul încăperii un fel de limax ciudat. E regina termitelor, o caricatură de regină a furnicilor. Capul mic şi toracele rahitic se prelungesc printr-un abdomen nemaipomenit, de aproape cincizeci de capete lungime. Acest apendice hipertrofiat e scuturat de spasme ritmice. Capul mic se agită de durere, scoţând urlete acustice şi olfactive. Cadavrele lucrătoarelor astupaseră atât de bine orificiul de la intrare încât gazul nu a putut pătrunde. Dar regina e pe cale să moară din lipsa îngrijirilor. Priveşte-i abdomenul! Micuţii împing din interior iar ea nu reuşeşte să nască singură. Licuriciul urcă în tavan şi produce o lumină bătând în portocaliu, asemănătoare cu cea care învăluie tablourile lui Georges de La Tour. În urma eforturilor conjugate ale celor două furnici, ouăle încep să curgă din enormul sac procreator. E un adevărat robinet din care curge viaţă. Regina pare uşurată, nu mai ţipă. 232

Întreabă în limbaj olfactiv universal primar cine a salvato. E surprinsă când identifică mirosurile furnicilor. Sunt cumva furnici mascate? Furnicile mascate sunt o specie foarte dotată în materie de chimie organică. Negre şi de talie mare, ele trăiesc în nord-est. Aceste furnici ştiu să reproducă în mod artificial orice feromon-paşaport, pistă, comunicaţie... numai amestecând în mod judicios seve, polenuri şi salive. După ce şi-au pregătit camuflajul, ele reuşesc să pătrundă, de exemplu, în cetăţile termitelor fără să fie reperate. Jefuiesc şi omoară fără ca vreuna din victimele lor să le fi putut identifica. Nu, nu suntem furnici mascate. Regina termită le întreabă atunci dacă există supravieţuitori în cetate, iar furnicile îi răspund că nu. Emite atunci dorinţa de a fi ucisă, pentru a i se scurta suferinţele. Dar mai înainte doreşte să le dezvăluie ceva. Da, ştie de ce a fost distrusă cetatea ei. Termitele au descoperit nu de mult capătul oriental al lumii. Locul unde se termină planeta. E un ţinut negru, neted, unde totul e distrus. Acolo trăiesc animale ciudate, foarte rapide şi foarte feroce. Ele sunt paznicii capătului lumii. Sunt înarmate cu nişte plăci negre care strivesc orice. Iar acum folosesc şi gaze otrăvitoare! Asta le aminteşte de vechea ambiţie a reginei Bi-stin-ga, care voia să ajungă la unul din capetele lumii. Prin urmare nu era imposibil? Furnicile rămân stupefiate. Până atunci crezuseră că Pământul este atât de mare încât e cu neputinţă să se ajungă la capătul lui. Iar regina termitelor spunea că acest capăt al lumii este aproape! Şi că e păzit de nişte monştri... Să fie realizabil visul reginei Bi-stin-ga? Toată povestea asta li se pare atât de fantastică încât nu 233

ştiu cu ce întrebare să înceapă. Dar de ce au înaintat până aici aceşti "paznici al capătului lumii? Vor să invadeze cetăţile din vest? Regina cea mare nu ştie mai mult. Acum vrea să moară. Insistă. Nu a învăţat să-şi oprească inima. Trebuie omorâtă. Furnicile o decapitează deci pe regina termită, după ce aceasta le-a indicat drumul spre ieşire. Apoi mănâncă vreo câteva ouă mici şi părăsesc impozanta cetate, care nu mai e decât un oraş fantomă. Lasă la intrare un feromon cu povestea dramatică a termitierei. Căci, ca exploratoare ale Federaţiei, nu trebuie să-şi neglijeze nici una din îndatoriri. Licuriciul le salută. Cu siguranţă că şi el se rătăcise în termitieră vrând să se adăpostească de ploaie. Acum, că era din nou timp frumos, coleoptera îşi va relua programul obişnuit: va mânca, va emite lumină pentru a atrage femelele, se va reproduce, va mânca, va emite lumină pentru a atrage femelele, se va reproduce... O viaţă de licurici, ce mai! Furnicile îşi îndreaptă privirea şi antenele spre est. De aici nu văd mare lucru; cu toate astea, acum ştiu: capătul lumii nu e departe. Şi e în direcţia aceea. ŞOCUL CIVILIZAŢIEI: Contactul între două civilizaţii este totdeauna un moment delicat. Printre marile reconsiderări pe care le-au cunoscut oamenii, putem aminti cazul negrilor africani răpiţi ca sclavi în secolul XVIII-lea. Majoritatea populaţiilor servind drept sclavi trăiau în interiorul continentului, în câmpii şi păduri. Nu văzuseră niciodată oceanul. Deodată, un rege vecin venea cu război asupra lor fără vreun motiv aparent, apoi, în loc să-i ucidă, îi lua în captivitate, îi lega cu lanţuri şi îi ducea în direcţia coastei. La capătul acestui periplu, negrii descopereau două 234

lucruri de neconceput: 1) oceanul imens, 2) europenii cu pielea albă. Oceanul, chiar dacă nu-l văzuseră cu ochii lor, le era cunoscut din poveşti ca fiind ţara morţilor. În ceea ce-i privea pe albi, aceştia erau pentru ei ca nişte extratereştri, aveau un miros ciudat, o piele ciudat colorată, nişte haine ciudate. Mulţi mureau de frică, alţii, cuprinşi de panică, săreau din corăbii şi erau devoraţi de rechini. Supravieţuitorii mergeau din surpriză în surpriză. Şi ce vedeau? Îi vedeau de exemplu pe albi bând vin. Şi erau siguri că acela era sânge, sângele semenilor lor. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Femela 56 era înfometată. Nu era vorba numai de un corp, ci de o întreagă populaţie care îşi cerea porţia de calorii. Cum să hrănească roiul pe care-l poartă în pântece? Până la urmă se hotărăşte să iasă din gaura în care urma să ouă, se târăşte pe o distanţă de câteva sute de capete şi găseşte trei ace de pin pe care le linge şi le molfăie cu aviditate. Nu e destul. Ar fi vânat, dar nu mai are putere. Şi riscă să cadă ea pradă miilor de prădători pitulaţi prin împrejurimi. Aşa că se ghemuieşte în gaura ei în aşteptarea morţii. Numai că apare un ou. Primul ei chlipoukanian! Abia dacă l-a simţit. Şi-a scuturat picioarele amorţite şi şi-a apăsat cu toată voinţa pântecele. Trebuie să funcţioneze, altfel totul s-a sfârşit. Oul se rostogoleşte. E mic, cenuşiu închis, aproape negru. Dacă îl lasă să se maturizeze, din el va veni pe lume un nou-născut mort. Şi chiar şi aşa... tot nu va putea să-l hrănească până la ieşirea din ou. Atunci îşi mănâncă 235

primul vlăstar. Simte imediat un surplus de energie. Acum are un ou în minus în abdomen şi unul în plus în stomac. Acest sacrificiu îi dă forţa să facă al doilea ou, la fel de întunecat, la fel de mic ca primul. Îl consumă şi se simte şi mai bine. Al treilea ou e doar o idee mai deschis la culoare. Totuşi are aceeaşi soartă. Abia la al zecelea ou regina schimbă strategia. Ouăle au devenit cenuşii, de mărimea globilor ei oculari. Chli-pou-ni face trei astfel de ouă, mănâncă unul şi le lasă pe celelalte două să trăiască, încălzindu-le sub corpul ei. În timp ce continuă să ouă, cei doi norocoşi se metamorfozează în larve lungi, ale căror capete rămân încremenite într-o grimasă ciudată. Şi încep să scâncească după mâncare. Aritmetica se complică. Din trei ouă făcute, unul e pentru ea şi celelalte două pentru hrana larvelor. Iată cum, în circuit închis, se poate produce ceva pornind de la nimic. Când una dintre larve ajunge destul de mare, regina îi dă să mănânce o altă larvă... Este singurul mijloc de a-i furniza proteinele necesare transformării într-o furnică adevărată. Dar larva supravieţuitoare este tot înfometată. Se zvârcoleşte, urlă. Nu şi-a potolit foamea ospătându-se cu surorile ei. Pană la urmă, Chli-pou-ni mănâncă această primă tentativă de copil. Trebuie să reuşesc, trebuie să reuşesc, îşi repetă ea. Se gândeşte la masculul 327 şi face dintr-o dată cinci ouă mult mai deschise la culoare. Înghite două şi le lasă pe celelalte trei să crească. Şi astfel, din infanticid în procreare, viaţa îşi transmite ştafeta. Trei paşi înainte, doi paşi înapoi. Gimnastică necrutătoare care, până la urmă, duce la un prim prototip de furnică întreagă. Insecta e mică de tot şi cam plăpândă, fiind 236

subalimentată. Dar este primul chlipoukanian! Cursa canibală pentru existenţa cetăţii este acum pe jumătate câştigată. Această lucrătoare degenerată poate într-adevăr să se mişte şi să aducă merinde din lumea înconjurătoare: cadavre de insecte, grăunţe, frunze, ciuperci... Ceea ce şi face. Chli-pou-ni, hrănită în sfârşit normal, face nişte ouă mult mai albe, mult mai tari. Găoacele solide apără ouăle de frig. Larvele au o mărime corespunzătoare. Indivizii din această nouă generaţie sunt mari şi solizi. Ei vor forma baza populaţiei cetăţii Chli-pou-kan. Iar prima lucrătoare rahitică, cea care a permis alimentarea reginei ouătoare, e repede omorâtă şi devorată de surorile ei. După care, toate asasinatele, toate durerile care au precedat crearea Cetăţii sunt uitate. Chli-pou-kan s-a născut. ŢÂNŢARUL: Ţânţarul este insecta cea mai dispusă să se măsoare cu omul. Fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să stea în picioare pe pat, îmbrăcat în pijama, cu papucul în mână şi cu privirea aţintită spre tavanul imaculat. Lipsă de înţelegere. Totuşi ceea ce ne provoacă mâncărimi nu e decât saliva dezinfectantă a trompei lui. Fără această salivă, fiecare înţepătură ar putea să se infecteze. Mai mult, ţânţarul are totdeauna grijă să nu înţepe decât între două puncte de receptare a durerii! Având de-a face cu omul, strategia ţânţarului a evoluat. A învăţat să devină mai iute, mai discret, mai rapid la decolare. Devine din ce în ce mai greu să-l reperezi. Unii îndrăzneţi din ultima generaţie nu ezită să se ascundă sub perna victimei. Au descoperit principiul "Scrisorii furate" de Edgar Allan Poe: cea mai bună ascunzătoare e cea care sare în ochi, căci totdeauna ne gândim să căutăm mai departe 237

ceea ce se află foarte aproape. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Bunica Augusta îşi contemplă valizele gata făcute. Mâine se va muta în strada Sibariţilor. Pare incredibil, dar Edmond prevăzuse dispariţia lui Jonathan şi specificase în testament: "Dacă Jonathan moare sau dispare, fără să lase nici un testament, aş vrea ca apartamentul să fie ocupat de Augusta Wells, mama mea. Dacă şi ea dispare, sau refuză această moştenire, aş dori ca apartamentul să-l moştenească Pierre Rosenfeld; iar dacă şi el refuză sau dispare, să locuiască în el Jason Bragel..." Trebuie să recunoaştem că, în lumina noilor evenimente, Edmond avusese motive să-şi prevadă cel puţin patru moştenitori. Dar Augusta nu era superstiţioasă şi apoi era convinsă că, oricât de mizantrop ar fi fost, Edmond nu avea nici un motiv să dorească moartea nepotului şi mamei lui. Iar Jason Bragel era prietenul lui cel mai bun! O idee ciudată îi trecu prin minte. Ai fi zis că Edmond încercase să organizeze viitorul de parcă... totul începea după moartea lui. De zile întregi merg în direcţia soarelui răsare. Sănătatea bătrânei 4 000 se înrăutăţeşte continuu, dar războinica înaintează fără să se plângă. Curajul şi curiozitatea ei sunt într-adevăr uimitoare. La sfârşitul unei după-amieze, pe când escaladează trunchiul unui alun, luptătoarele se pomenesc brusc încercuite de furnici roşii. Iar gângănii de-astea venite din sud! Corpul lor alungit e prevăzut cu un pinten veninos a 238

cărui atingere provoacă, după cum se ştie, o moarte instantanee. Furnicile roşcate ar prefera să fie în altă parte. În afara câtorva mercenare degenerate, 103 683 n-a mai văzut niciodată furnici roşii în marele Exterior. Hotărât lucru, ţinuturile din est merită să fie explorate... Antenele se agită. Furnicile roşii ştiu să comunice în acelaşi limbaj ca belokanienele. Nu aveţi feromoni-paşaport buni. Afară! Asta e teritoriul nostru. Furnicile roşcate răspund că sunt doar în trecere, fiindcă vor să meargă la capătul lumii orientale. Furnicile roşii se consultă între ele. Le-au recunoscut pe celelalte două ca făcând parte din Federaţia furnicilor roşcate. Chiar dacă e cam departe, e puternică (64 de cetăţi înainte de ultima roire) şi reputaţia armatelor lor a trecut fluviul de vest. Poate că e mai bine să nu le caute ceartă. Furnicile roşii, care sunt o specie migratoare, vor fi obligate, prin forţa lucrurilor, să traverseze cândva teritoriile Federaţiei furnicilor roşcate. Mişcarea antenelor se domoleşte treptat. A sosit momentul concluziei. O furnică roşie transmite hotărârea grupului: Puteţi să petreceţi aici o noapte. Suntem gata să vă indicăm drumul spre capătul lumii, şi chiar să vă însoţim până acolo. În schimb ne veţi lăsa câţiva din feromonii voştri de identificare. Târgul e echitabil. 103 683 şi 4 000 ştiu că, dându-le din feromonii lor, înseamnă să le ofere furnicilor roşii un permis de liberă trecere prin toate teritoriile Federaţiei. Dar nici un preţ nu e prea mare ca să mergi până la capătul lumii şi să te întorci de acolo... Gazdele le conduc spre tabăra lor, situată cu câteva crengi mai sus. N-au mai văzut niciodată aşa ceva. Furnicile roşii, care practică ţesutul şi cusutul, şi-au construit cuibul provizoriu cosând una de alta trei frunze 239

mari de alun. Una serveşte drept podea, iar celelalte ca ziduri laterale. 103 683 şi 4 000 observă un grup de ţesătoare ocupate să închidă "acoperişul" înainte să se lase noaptea. Grupul alege frunza de alun care va forma tavanul. Pentru a uni această frunză cu celelalte trei, furnicile roşii formează o scară vie, zeci de lucrătoare se urcă unele peste altele până când formează o grămadă destul de înaltă pentru a ajunge la frunza-tavan. Grămada se năruie de câteva ori. Frunza e prea sus. Atunci furnicile roşii schimbă metoda. Un grup de lucrătoare se caţără pe frunza-tavan formând un lanţ care se agaţă şi atârnă de margine. Lanţul coboară, coboară pentru a se uni cu scara vie plasată dedesubt. Nici aşa nu merge, aşa că lanţul este îngreunat la capăt de un ciorchine de furnici roşii. Aproape că au reuşit, frunza se îndoaie. Nu mai trebuie decât foarte puţini centimetri pe dreapta. Furnicile care formează lanţul încep o mişcare de pendulare pentru a compensa distanţa. Cu fiecare balans, lanţul se mai întinde puţin, pare gata să se rupă dar rezistă. În sfârşit, mandibulele acrobatelor de sus şi de jos realizează joncţiunea: clic! A doua manevră: lanţul se strânge. Lucrătoarele de la mijloc, cu mii de precauţii, ies din rând, urcă pe umerii colegelor lor, şi toată lumea trage pentru a apropia cele două frunze. Frunza-acoperiş coboară puţin câte puţin peste sat, întinzându-şi umbra asupra podelei. Cutia are acum un capac, dar el trebuie fixat. O furnică bătrână se repede într-una din case şi iese agitând o larvă mare. E instrumentul de ţesut. Marginile sunt potrivite perfect paralel şi ţinute lipite una de cealaltă. Apoi este adusă larva proaspătă. Sărmana, 240

tocmai îşi construia coconul ca să se metamorfozeze în tihnă, dar nu i s-a lăsat răgaz s-o facă. O lucrătoare apucă un fir din acest ghem şi începe să-l deşire. Cu puţină salivă îi lipeşte capătul de o frunză şi trece după aceea coconul vecinei sale. Larva, simţind că i se ia firul, produce altul în loc. Cu cât e dezgolită mai mult, simte frigul şi scoate mai multă mătase. Lucrătoarele profită din plin. Îşi trec această navetă vie din mandibulă în mandibulă şi nu economisesc deloc firul. După ce copilul lor moare epuizat, lucrătoarele iau un altul. Pentru această singură lucrare sunt sacrificate douăsprezece larve. În cele din urmă reuşesc să fixeze şi a doua margine a frunzei-tavan; satul arată acum ca o cutie verde cu muchiile albe. 103 683, care se plimbă aproape ca la ea acasă, remarcă de câteva ori furnici negre prin mulţimea, de furnici roşii. Nu se poate abţine să nu întrebe. Sunt mercenare? Nu, sunt sclave. Totuşi furnicile roşii nu sunt cunoscute ca practicând sclavagismul... Una dintre ele consimte să-i explice că s-au întâlnit recent cu o ceată de furnici sclavagiste care mergeau spre vest, şi că au făcut un schimb, primind ouă de-ale lor în schimbul unui cuib portabil ţesut. 103 683 nu-şi slăbeşte însă interlocutoarea şi întreabă dacă întâlnirea nu s-a transformat apoi în încăierare. Cealaltă răspunde că nu; teribilele furnici erau deja ghiftuite, aveau prea multe sclave; pe deasupra le era şi frică de acul mortal al furnicilor roşii. Furnicile ieşite din ouăle primite în schimbul cuibului luaseră mirosurile-pasaport ale gazdelor şi le serveau de parcă ar fi fost rudele lor. De unde să ştie că patrimoniul lor genetic face din ele nişte prădătoare Şi nu nişte sclave? Ele nu ştiu nimic despre lume în afara de ce vor să le 241

spună furnicile roşii. Nu vă temeţi că s-ar putea revolta? Păi, avuseseră deja loc unele, tentative. În general, furnicile roşii anticipau incidentele eliminându-le pe recalcitrantele izolate. Atâta vreme cât furnicile negre nu ştiau că fuseseră furate dintr-un cuib, că făceau parte dintr-o altă specie, le lipsea o motivaţie reală... Noaptea şi frigul coboară peste alun. Celor două exploratoare li se repartizează un colţ în care să petreacă minihibernarea nocturnă. Chli-pou-kan creşte încetul cu încetul. Mai întâi a fost amenajată Cetatea interzisă. Ea n-a fost construită într-un trunchi de copac, ci într-o chestie ciudată îngropată acolo; de fapt, o cutie de conserve ruginită, care conţinuse cândva trei kilograme de compot, un ambalaj inutil provenind de la un orfelinat din apropiere. În acest palat nou, Chli-pou-ni ouă cu frenezie în timp ce lucrătoarele o îmbuibă cu substanţe zaharoase, grăsimi şi vitamine. Primele fiice au construit chiar sub Cetatea interzisă o încăpere pentru nou-născuţi, încălzită cu humus în descompunere. E modalitatea cea mai practică până când vor fi gata domul de crenguţe şi solariul cu care se vor încheia lucrările. Chli-pou-ni vrea ca cetatea ei să beneficieze de toate tehnologiile cunoscute: crescătorii de ciuperci, furnicicisternă, cirezi de păduchi-de-frunză, iederă de susţinere, săli de fermentare pentru mierat, sală de fabricare a fainei de cereale, săli pentru mercenare, sală pentru spioane, sală de chimie organică etc. Furnicile aleargă în toate direcţiile. Tânăra regină a ştiut să le transmită entuziasmul şi speranţele ei. Nici nu se 242

gândeşte ca Chli-pou-kan să fie un oraş federal ca toate celelalte. Ambiţia ei e să facă din el un pol de avangardă, un vârf al civilizaţiei furnicilor. Şi are o sumedenie de sugestii. De exemplu, în preajma etajului -12 a fost descoperit un izvor subteran. După părerea ei, apa este un element care nu a fost îndeajuns studiat. Ar trebui să se poată găsi un mijloc de mers pe ea. Într-o primă etapă, o echipă e însărcinată să studieze insectele care trăiesc în apă dulce: gândaci carnivori, ciclopi, dafnii... Oare sunt comestibile? Ar putea fi crescute în băltoace controlate? Primul ei discurs cunoscut se referă la păduchii-defrunză: Ne îndreptăm spre o perioadă de tulburări războinice. Armele sunt din ce în ce mai sofisticate. Nu vom putea ţine totdeauna pasul. S-ar putea ca într-o zi vânătoarea în exterior să devină periculoasă. Trebuie să prevedem situaţia cea mai rea. Cetatea noastră trebuie să se întindă cât mai mult în adâncime. Şi trebuie să insistăm asupra creşterii păduchilor-de-frunză faţă de orice altă formă de furnizare a substanţelor zaharoase vitale. Animalele vor fi instalate în staule situate la cele mai de jos etaje... Treizeci din fiicele ei execută o ieşire în exterior şi aduc doi păduchi-de-frunză pe punctul de a se reproduce. După câteva ore, furnicile au obţinut vreo sută de pui cărora le taie aripile. Acest început de şeptel este instalat la etajul 23, la adăpost de buburuze, şi li se oferă din belşug frunze proaspete şi tulpini pline de sevă. Chli-pou-ni trimite exploratoare în toate direcţiile. Unele aduc spori de ciuperci care sunt plantaţi în crescătoriile de ciuperci. Regina, avidă de descoperiri, hotărăşte chiar să realizeze visul mamei ei: plantează un şir de seminţe de flori carnivore pe frontiera de vest. Speră astfel să oprească 243

un timp atacul termitelor şi al armei lor secrete. Căci nu a uitat de misterul armei secrete, de asasinarea prinţului 327 şi de rezerva alimentară ascunsă sub granit. Regina trimite un grup de ambasadoare spre Bel-o-kan. Ele sunt însărcinate în mod oficial să anunţe reginei-mamă construirea celei de a şaizeci şi cincea cetăţi şi ralierea ei la Federaţie. Dar în mod neoficial, trimisele trebuie să încerce să continue ancheta la etajul -50 al cetăţii Bel-o-kan. Soneria de la uşă se auzi chiar în momentul în care Augusta îşi agăţa pe peretele cenuşiu preţioasele ei fotografii în sepia. Verifică lanţul de siguranţă şi întredeschise uşa. În faţa uşii stătea un domn de vârstă mijlocie, tare curăţel; nu avea nici măcar mătreaţă pe reverele hainei. ― Bună ziua, doamnă Wells. Sunt profesorul Leduc, un coleg al fiului dumneavoastră, Edmond. Voi intra direct în subiect. Ştiu că v-aţi pierdut deja nepotul şi strănepotul în pivniţă. Şi că în acelaşi chip au dispărut opt pompieri, şase jandarmi şi doi politişti. Totuşi, doamnă... aş dori să cobor şi eu acolo. Augusta nu era sigură că auzise bine. Îşi potrivi proteza auditivă la volumul maxim. ― Sunteţi profesorul Rosenfeld? ― Nu. Leduc. Profesorul Leduc. Văd că aţi auzit de Rosenfeld. Rosenfeld, Edmond şi cu mine suntem toţi trei entomologi. Avem în comun o specialitate: studierea furnicilor. Numai că Edmond ne-o luase cu mult înainte. Ar fi păcat ca omenirea să nu beneficieze de aceste rezultate... Aş dori să cobor în pivniţa dumneavoastră. Când nu auzi bine, te uiţi mai cu luare-aminte. Bătrâna examină urechile acestui Leduc. Fiinţa omenească are particularitatea de a păstra în ea forma celui mai 244

îndepărtat trecut al ei; în această privinţă, urechea reprezintă fetusul. Lobul simbolizează capul, marginea pavilionului redă forma coloanei vertebrale etc. Acest Leduc probabil că fusese un fetus jigărit, iar Augustei nu prea-i plăceau fetuşii jigăriţi. ― Şi ce speraţi să găsiţi în această pivniţă? ― O carte. O enciclopedie unde nota sistematic toate rezultatele cercetărilor. Edmond era secretos. Probabil că a îngropat totul acolo jos, punând capcane pentru a-i ucide sau a-i pune pe fugă pe cei neavizaţi. Dar eu plec la drum în cunoştinţă de cauză, iar un om avertizat... ― ... poate prea bine să fie omorât! completă Augusta. ― Lăsaţi-mă să-mi încerc norocul. ― Intraţi, domnule...? ― Leduc, profesor Laurent Leduc, de la laboratorul CNCS 325. Bătrâna îl conduse spre pivniţă. Pe zidul ridicat de poliţie se vedea o inscripţie cu litere groase de culoare roşie: NICIODATĂ SĂ NU SE MAI COBOARE ÎN PIVNIŢA ASTA BLESTEMATĂ!! ! Bătrâna i-o arătă cu o mişcare a capului. ― Ştiţi ce spun oamenii care locuiesc în această clădire, domnule Leduc? Spun că e o gură a iadului. Spun că această casă e carnivoră şi că îi mănâncă pe oamenii care i se bagă pe gât... Unii chiar ar vrea să toarne în ea beton. Augusta îl măsură din cap până-n picioare. ― Nu vă temeţi că o să muriţi, domnule Leduc? ― Ba da, făcu el cu un zâmbet maliţios. Ba da, mă tem să nu mor prost, fără să ştiu ce se află în adâncul acestei pivniţe. 245

103 683 şi 4 000 au părăsit de mai multe zile cuibul ţesătoarelor roşii. Sunt însoţite de două războinice cu ţepuşă ascuţită. Au mers împreună multă vreme pe drumeaguri abia parfumate de feromoni-pistă. Se află deja o distanţă de mii de capete de cuibul ţesut între crengile alunului. Pe drum întâlnesc tot felul de animale exotice cărora nu le cunosc nici măcar numele. Aşa încât, le evită pe toate. Când se face noapte, furnicile sapă cât pot de adânc şi se vâră în pământ, pentru a profita de căldura plăcută şi de protecţia planetei care le asigură existenţa. Azi, furnicile roşii le-au condus până în vârful unei coline. Mai e departe până la capătul lumii? Într-acolo e. De pe culmea lor, furnicile roşcate descoperă, cât vezi cu ochii spre est, un univers de mărăcinişuri întunecoase. Furnicile roşii le aduc la cunoştinţă că misiunea lor a luat sfârşit, că nu le însoţesc mai departe. Există unele locuri unde mirosurile lor nu sunt bine primite. Belokanienele trebuie s-o ţină drept înainte până când ajung la câmpurile secerătoarelor. Acestea trăiesc în permanenţă prin ţinuturile de la "marginea lumii"; ele vor şti cu siguranţă să le îndrume. Înainte de a-şi părăsi călăuzele, furnicile roşcate eliberează preţioşii feromoni de identificare ai Federaţiei, preţul stabilit pentru această călătorie. Apoi coboară în grabă panta şi dau peste câmpurile cultivate de faimoasele secerătoare. SCHELETUL: E mai bine să ai scheletul în interiorul corpului sau în exterior? 246

Când scheletul se află în exterior, el formează o carcasă protectoare. Carnea e la adăpost de- pericolele exterioare, însă devine flască şi aproape lichidă. Imediat ce un vârf ascuţit reuşeşte să treacă prin carapacea protectoare, pagubele sunt iremediabile. Atunci când scheletul nu formează decât o bară subţire şi rigidă în interiorul masei corpului, carnea palpitândă e expusă tuturor agresiunilor. Rănile sunt numeroase şi permanente. Dar tocmai această slăbiciune aparentă forţează muşchiul să se întărească şi fibra să reziste. Carnea evoluează. Am văzut oameni care îşi construiseră, cu ajutorul minţii lor, nişte carapace "intelectuale" care îi protejau de supărări. Păreau mai rezistenţi decât oamenii obişnuiţi. Spuneau "puţin îmi pasă" şi râdeau de toate. Dar atunci când o supărare reuşea să le pătrundă prin carapace, consecinţele erau teribile. Am văzut oameni suferind la cel mai mic necaz, fără ca mintea lor să se închidă; rămâneau sensibili la toate şi învăţau din fiecare agresiune. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Sclavagistele atacă! Panică la Chli-pou-kan. Cercetaşe sfîrşite de oboseală răspândesc vestea în tânăra cetate. Sclavagistele! Sclavagistele! Reputaţia lor cumplită a ajuns deja până aici. Aşa cum unele furnici au favorizat o anumită cale de dezvoltare ― creşterea animalelor, stocarea, cultivarea ciupercilor sau chimia ―, sclavagistele s-au specializat numai în domemul războiului. Este singurul lucru pe care ştiu să-l facă, dar îl 247

stăpânesc la perfecţie. Tot corpul lor s-a adaptat la această activitate. Până şi cea mai mică dintre articulaţiile lor se termină cu un vârf ascuţit, curbat, iar chitina lor are o grosime dublă faţă de cea a furnicilor roşcate. Capul îngust şi perfect triunghiular nu poate fi apucat de nici o gheară. Mandibulele lor, ca nişte fildeşi de elefant purtaţi invers, sunt două săbii curbe pe care le manevrează cu o îndemânare redutabilă. Obiceiurile lor sclavagiste au decurs în mod firesc din specializarea lor excesivă. Puţin lipsise chiar ca specia lor să dispară, distrusă de propria dorinţă de putere. Tot războindu-se întruna, aceste furnici nu mai ştiu să construiască, adăposturi, să-şi crească progenitura şi nici măcar... să se hrănească. Mandibulele-săbii, atât de eficace în luptă, se dovedesc foarte puţin practice pentru a se alimenta în mod normal. Cu toate astea, oricât ar fi de belicoase, sclavagistele nu sunt proaste. Pentru că nu mai erau în stare să îndeplinească sarcinile menajere indispensabile supravieţuirii cotidiene... de aceste lucruri aveau să se ocupe altele. Sclavagistele atacă mai ales cuiburile mici şi mijlocii ale furnicilor negre, albe sau galbene ― aceste specii nefiind înzestrate cu ac sau glandă cu acid. Mai întâi încercuiesc oraşul râvnit. De îndată ce-şi dau seama că toate lucrătoarele ieşite au fost omorâte, asediatele hotărăsc să astupe toate intrările. Acesta e momentul pe care-l aleg sclavagistele pentru a lansa primul asalt. Străpung cu uşurinţă fortificaţiile, deschid breşe în cetate şi seamănă panică pe culoare. Atunci, lucrătoarele înspăimântate încearcă o ieşire pentru a-şi pune ouăle la adăpost. Exact ce aşteptau şi sclavagistele. Păzesc toate ieşirile şi le obligă pe lucratoare să-şi abandoneze preţioasa povară. Nu le ucid decât pe cele care refuză să se supună; în lumea furnicilor nu se ucide 248

niciodată fără motiv. La sfârşitul luptelor, sclavagistele cuceresc cuibul, le cer lucrătoarelor care au supravieţuit să pună ouăle la locul lor şi să le îngrijească mai departe. Când ies din ou, nimfele sunt educate să le servească pe invadatoare. Necunoscând trecutul, noua generaţie crede că a da ascultare acestor furnici mari este felul de viaţă corect şi normal. În timpul raziilor, vechile sclave stau retrase, ascunse în iarbă, aşteptând ca stăpânele lor să cureţe locul. După câştigarea bătăliei, ca nişte bune gospodine, aceste sclave se instalează în cuibul cucerit, amestecând vechea pradă de ouă cu cele noi, educându-le pe prizoniere şi progeniturile lor. Şi astfel, generaţiile răpite se suprapun după capriciul migraţiei celor care le-au răpit. Fiecare acaparatoare are nevoie, în general, de trei sclave. Una pentru a o hrăni (nu ştie să mănânce decât alimente regurgitate şi date direct în gură); alta ca s-o spele (glandele ei salivare s-au atrofiat); şi a treia pentru a evacua excrementele, care altfel se acumulează în jurul armurii şi o corodează. Lucrul cel mai rău care li se poate întâmpla acestor luptătoare absolute este, bineînţeles, să fie părăsite de către servitoare. Ies atunci în mare grabă din cuibul furat şi pleacă în căutarea unei noi cetăţi de cucerit. Dacă nu o găsesc înainte de căderea nopţii, atunci pot muri de foame şi de frig. O moarte cât se poate de ridicolă pentru aceste cumplite războinice. Chli-pou-ni a auzit numeroase legende despre sclavagiste. Se spune că au avut deja loc răscoale ale sclavelor, şi că sclavele care-şi cunoşteau bine stăpânele nu fuseseră totdeauna învinse. Se mai povesteşte că unele sclavagiste fac colecţie de ouă de furnici, ca să aibă supuse de toate mărimile şi de toate soiurile. Regina îşi imaginează o sală plină cu aceste ouă de toate 249

mărimile, de toate culorile. Şi sub fiecare pojghiţă albă... câte o cultură specifică, gata să se trezească pentru a le servi pe aceste brute primitive. Chli-pou-ni îşi alungă gândurile negre. Mai întâi trebuie să vadă cum să le înfrunte. Hoarda sclavagistă a fost semnalată ca venind dinspre est. Cercetaşele şi spioanele chlipoukaniene pretind că sunt între patru şi cinci sute de mii de luptătoare. Au traversat fluviul folosind subterana de la portul Sateï. Şi se pare că sunt destul de "iritate", căci aveau un cuib portabil ţesut din frunze pe care au fost nevoite să-l abandoneze pentru a trece prin tunel. Prin urmare nu mai au locuinţă, iar dacă nu vor cuceri cetatea Chli-pou-kan, vor fi nevoite să-şi petreacă noaptea afară! Tânăra regină încearcă să reflecteze cât mai calm cu putinţă: Dacă erau atât de fericite cu cuibul lor portabil ţesut, de ce au fost nevoite să treacă fluviul? Dar cunoaşte răspunsul. Sclavagistele au faţă de oraşe o ură pe cât de profundă, pe atât de greu de înţeles. Fiecare reprezintă pentru ele o ameninţare şi o sfidare. Veşnica rivalitate dintre oamenii din câmpie şi cei de la oraş. Or, sclavagistele ştiu că dincolo de fluviu există sute de cetăţi de furnici, una mai bogată şi mai rafinată decât alta. Din nefericire, Chli-pou-kan nu e pregătită să suporte un astfel de asalt. Fireşte, de câteva zile oraşul s-a umplut cu vreun milion de locuitori; sigur, pe frontiera de est a fost construit un zid de plante carnivore... dar nu va fi destul. Chli-pou-ni ştie că cetatea ei e prea tânără, nu are destulă experienţă. Pe de altă parte, regina nu a primit încă nici o veste de la ambasadoarele trimise la Bel-o-kan pentru a face cunoscută apartenenţa la Federaţie. Prin urmare nu poate conta pe solidaritatea cetăţilor vecine. Chiar şi Guayeï-Tyolot se află la o distanţă de câteva mii de capete, deci e imposibil să fie anunţaţi cei care locuiesc în cuibul 250

de vară... Ce-ar fi făcut Matca într-o astfel de situaţie? Chli-pou-ni hotărăşte să adune pe câteva dintre furnicile cele mai pricepute în ale vânătoarei (încă nu avuseseră ocazia să se manifeste ca războinice) pentru o comunicare absolută. E de cea mai mare urgenţă să se pună la punct o strategie. Încă mai sunt adunate în Cetatea interzisă când furnicile postate de pază în arbustul aplecat peste Chlipou-kan anunţă că se simt mirosurile unei armate care se apropie în mare grabă. Toată lumea se pregăteşte. Nu a putut fi stabilită nici o strategie. Vor improviza. Se transmite ordinul de pregătire pentru luptă; legiunile se adună de bine de rău (încă nu ştiu nimic despre aşezarea în formaţie, experienţă scump câştigată în faţa furnicilor pitice). De fapt, cele mai multe luptătoare preferă să-şi pună speranţa în zidul de plante carnivore. ÎN MALI: În Mali, dogonii consideră că la căsătoria originară dintre Cer şi Pământ, sexul Pământului era un furnicar. Când crearea lumii ieşite din această acuplare s-a încheiat, vulva a devenit o gură, de unde au ieşit vorbirea şi suportul ei material: tehnica ţesutului, pe care furnicile au transmis-o oamenilor. Chiar şi în zilele noastre, riturile de fecunditate rămân legate de furnici. Femeile sterile merg să se aşeze pe un furnicar pentru a-i cere zeului Amma să le facă fecunde. Dar furnicile i-au mai învăţat şi altele pe oameni. Le-au arătat cum să-şi construiască casele şi tot ele le-au indicat izvoarele de apă. Căci dogonii au înţeles că trebuia săpat sub furnicare pentru a da de apă. 251

EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Lăcustele încep să sară în toare direcţiile. Ăsta e un semn. Exact dincolo de ele, furnicile cu cei mai buni ochi disting deja o coloană de praf. Una e să auzi vorbindu-se de sclavagiste şi alta să le vezi şarjând. Nu au cavalerie, chiar ele sunt cavaleria. Corpul lor e suplu şi solid, picioarele sunt groase şi musculoase, iar capul fin şi ascuţit se prelungeşte cu nişte coarne mobile care sunt de fapt mandibulele. Forma aerodinamică înlătură şuieratul care ar fi trebuit să însoţească despicarea aerului de către ţeasta propulsată cu toată viteza picioarelor. În urma lor, iarba rămâne culcată la pământ, solul vibrează, nisipul se ondulează. Antenele îndreptate înainte eliberează feromoni atât de înţepători încât ai zice că sunt adevărate vociferări. Să se închidă înăuntru şi să reziste asediului, sau să iasă şi să se lupte? Chli-pou-ni ezită, îi e frică, atât de frică încât nu are curajul să emită nici o sugestie. Aşa că, fireşte, luptătoarele fac exact ceea ce n-ar trebui să facă. Se împart în două. O parte ies, pentru a înfrunta adversarul în câmp deschis; cealaltă jumătate rămâne închisă în Cetate ca forţă de rezervă şi de rezistenţă în caz de asediu. Chli-pou-ni încearcă să-şi amintească Bătălia Macilor, singura pe care o cunoaşte. După câte i se pare, artileria a provocat cele mai mari pierderi trupelor adverse. Ordonă imediat ca în primele linii să fie deplasate trei rânduri de artileriste. Legiunile de sclavagiste au luat acum cu asalt zidul de plante carnivore. Fiarele vegetale se apleacă la trecerea lor, atrase de mirosul de carne caldă. Dar sunt mult prea lente 252

şi toate războinicele duşmane trec, mai înainte ca vreo dionee să fi reuşit măcar să le ciupească. Matca se înşelase! Pe când şarja se abate asupra lor, prima linie chlipoukaniană, ţintind cu aproximaţie, trage o salvă care nu elimină decât vreo douăzeci de asediatoare. Cea de a doua linie nici măcar nu are timp să ia poziţie; toate artileristele sunt apucate de gât şi decapitate fără să fi putut arunca nici măcar o picătură de acid. Asta e marea specialitate a sclavagistelor ― de a nu ataca decât la cap. Şi ştiu s-o facă foarte bine. Capetele tinerelor chlipoukaniene zboară cât colo. Trupurile fără cap continuă uneori să se bată orbeşte sau o iau la goană, înspăimântându-le pe supravieţuitoare. După douăsprezece minute, nu mai rămâne mare lucru din trupele furnicilor roşcate. Cea de-a doua jumătate a armatei astupă toate intrările. Chli-pou-kan nu are încă un dom, aşa că partea de la suprafaţa ei se prezintă sub forma a vreo zece cratere mici, înconjurate de pietriş sfărâmat. Toată lumea e năucită. Să-ţi dai atâta osteneală pentru a construi o cetate modernă şi s-o vezi la discreţia unei bande de barbare atât de primitive, încât nici să se hrănească singure nu sunt în stare! Zadarnic şi-a înmulţit Chli-pou-ni comunicaţiile absolute; nu găseşte nici o cale sa reziste duşmanului. Dalele plasate la ieşiri vor rezista, în cel mai fericit caz, câteva secunde. Iar în privinţa luptei din galerii, chilpoukanienele sunt la fel de prost pregătite ca şi pentru lupta în câmp deschis. Afară, ultimele furnici roşcate se bat ca nişte apucate. Unele au putut să se retragă, dar cele mai multe dintre ele au văzut intrările închizându-se chiar în spatele lor. Pentru ele, totul s-a terminat. Îndârjirea cu care rezistă e cu atât mai mare, cu cât nu mai au nimic de pierdut; în afară de 253

asta, îşi spun că, cu cât îi vor ţine mai mult în loc pe invadatori, cu atât mai solid vor fi astupate ieşirile. Ultima chlipoukaniană este şi ea decapitată iar corpul, dintr-un reflex nervos, se plasează în faţa unei intrări în care-şi înfige ghearele, transformându-se într-un scut derizoriu. Chlipoukanienele din interior aşteaptă. Le aşteaptă pe sclavagiste, cu o resemnare posomorâtă. Până la urmă, simpla forţă fizică are o eficacitate pe care tehnologia nu a putut-o încă depăşi... Dar sclavagistele nu atacă. Precum Hanibal în faţa Romei, asediatoarele ezită să învingă. Totul pare prea uşor. Trebuie să fie o cursă. Dacă reputaţia lor de ucigaşe le precede peste tot, nu e mai puţin adevărat că şi furnicile roşcate au renumele lor. În rândul furnicilor sclavagiste, ele sunt considerate pricepute în a inventa capcane subtile. Se pretinde că ştiu să facă alianţe cu mercenare care se ivesc când te aştepţi mai puţin. Se mai spune că ştiu să domesticească fiare sălbatice şi să fabrice arme secrete care provoacă dureri insuportabile. Şi pe urmă, sclavagistele se simt la largul lor în aer liber; nu le place să se ştie înconjurate de ziduri. Fapt e că nu distrug baricadele aşezate la ieşiri. Aşteaptă. Au tot timpul. La urma urmelor, până la căderea nopţii mai sunt vreo cincisprezece ore. Toată populaţia furnicarului e uimită. De ce nu atacă? Reginei Chli-pou-ni nu-i place asta. Cel mai mult o nelinişteşte faptul că adversarul "acţionează în aşa fel încât scăpă modului ei de înţelegere", deşi n-are nevoie s-o facă, fiind mult mai puternic. Câteva dintre fiicele ei emit cu timiditate că poate duşmanii încearcă înfometarea lor. O astfel de eventualitate nu poate decât să le redea curaj furnicilor roşcate: datorită staulelor din subsol, a crescătoriilor de ciuperci, a grânarelor pline cu făină de 254

cereale, a furnicilor-rezervoare umplute până la refuz cu mierat, cetatea poate rezista unui asediu de două luni. Dar Chli-pou-ni nu crede că e vorba de un asediu. Celelalte vor un cuib pentru la noapte. Se gândeşte din nou la faimoasa maximă emisă de Matcă: Dacă adversarul e mai puternic, acţionează în aşa fel încât să scapi modului său de înţelegere. Da, singura salvare în faţa acestor brute nu poate fi decât tehnologia cea mai avansată. Cele cinci sute de mii de chlipoukaniene efectuează comunicări absolute. În sfârşit, se stârneşte o dezbatere interesantă. Şi o mică lucrătoare emite: Greşeala noastră a fost că am vrut să copiem armele şi strategiile folosite de cei din Bel-o-kan. Nu trebuie să imităm, trebuie să inventăm propriile noastre soluţii pentru rezolvarea propriilor noastre probleme. După lansarea acestui feromon, toate minţile încep să funcţioneze de zor şi se ia imediat o hotărâre. Toată lumea se pune pe treabă. IENICERUL: În secolul al XIV-lea, sultanul Murad I a creat un corp de armată ceva mai special care a fost numit Ieniceri (din turcescul yeni ceri, noua miliţie). Armata ieniceră avea o particularitate: era formată numai din orfani. Într-adevăr, soldaţii turci, când jefuiau un sat armean sau slav, adunau copiii foarte mici şi îi închideau într-o şcoală militară specială, de unde nu puteau afla nimic despre restul lumii. Educaţi numai pentru arta războiului, aceşti copii se dovedeau cei mai buni luptători din tot Imperiul otoman şi pustiau fără nici o reţinere satele locuite de adevăratele lor familii. Niciodată nu le-a trecut prin minte să lupte alături de părinţii lor împotriva celor care îi răpiseră. În schimb, cum puterea lor creştea din ce în ce mai mult, lucrul acesta l-a îngrijorat până la urmă pe sultanul Mahmud al II-lea, care, 255

în 1826, i-a masacrat şi a dat foc şcolii lor. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Profesorul Leduc adusese cu el două geamantane mari. Dintr-unul scoase un model surprinzător de ciocan pneumatic cu benzină. Începu imediat să spargă zidul ridicat de poliţişti, făcând o gaură circulară care să permită trecerea. După ce sfârşi cu vacarmul, bunica Augusta veni să-i ofere un ceai de verbină, dar Leduc refuză, explicându-i pe îndelete că asta ar putea să-l facă să-i vină să urineze. Se întoarse spre celălalt geamantan şi scoase un echipament complet de speolog. ― Credeţi că e chiar atât de adâncă? ― Ca să fiu sincer, dragă doamnă, înainte de a veni aici am făcut o cercetare asupra acestui imobil. În timpul Renaşterii, a fost locuit de nişte savanţi protestanţi care au construit o trecere secretă. Sunt aproape sigur că această trecere iese în pădurea Fontainebleau. Pe acolo fugeau protestanţii de cei care îi persecutau ― Dar dacă cei care au coborât acolo au ieşit în pădure, nu înţeleg de ce n-au dat nici un semn de viaţă? E vorba despre nepotul meu, fiul lui, soţia... plus vreo zece pompieri şi jandarmi; oamenii ăştia n-au nici un motiv să se ascundă. Au familii, prieteni. Nu sunt protestanţi, iar războaiele religioase s-au terminat. ― Chiar sunteţi sigură de asta, doamnă? Profesorul se uită la ea cu un aer de-a dreptul ciudat. ― Religiile şi-au schimbat numele şi se pretind filozofii sau... ştiinţe. Dar au rămas la fel de dogmatice. Bărbatul trecu în camera alăturată pentru a-şi pune 256

costumul de speolog. Când îşi făcu din nou apariţia, în costumul cam strâmt, pe cap cu o cască de un roşu aprins prevăzută cu o lampă frontală, Augusta fu gata să izbucnească în râs. El continuă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. ― După protestanţi, apartamentul a fost ocupat de secte de tot felul. Unele practicau vechi culturi păgâne, altele adorau ceapa, sau ridichea neagră, cine ştie? ― Ceapa şi ridichea neagră sunt excelente pentru sănătate, înţeleg foarte bine de ce erau adorate. Sănătatea este lucrul cel mai important... Uitaţi-vă, sunt surdă, în curând voi deveni senilă, şi în fiecare zi mor câte puţin. El dori s-o liniştească. ― Haideţi, nu fiţi pesimistă, arătaţi încă foarte bine. ― Ia să vedem, câţi ani îmi daţi? ― Nu ştiu... şaizeci, şaptezeci. ― O sută de ani, domnule! Am împlinit o sută de ani acum o săptămână, tot trupul mi-e bolnav şi suport viaţa din zi în zi mai greu, mai ales după ce mi-am pierdut toate fiinţele la care ţineam. ― Vă înţeleg, doamnă, bătrâneţea nu e deloc uşoară. ― Mai ai multe fraze din astea scoase din cutie? ― Doamnă dragă... ― Haide, coboară repede. Dacă până mâine nu eşti înapoi, voi chema politia şi cu siguranţă că o să-mi facă un zid gros pe care nimeni n-o să-l mai spargă... Roasă în permanenţă de larvele de ichneumon, 4 000 nu reuşeşte să adoarmă, nici chiar în nopţile cele mai reci. Aşa că îşi aşteaptă moartea dedicându-se unor activităţi pasionante şi riscante pe care în alte împrejurări nu ar fi avut niciodată curajul să le abordeze. Cum ar fi, de exemplu, descoperirea capătului lumii. 257

Încă n-au ajuns la câmpurile secerătoarelor. 103 683 îşi reaminteşte unele lecţii ale doicilor. Ele i-au explicat că Pământul e un cub, iar viaţă nu există decât pe partea lui superioară. Ce va vedea dacă va ajunge în cele din urmă la capătul lumii, la marginea ei? Apă? Golul unui alt cer? Ea şi tovarăşa ei vremelnică vor şti atunci mai mult decât toate exploratoarele, decât toate furnicile roşcate de la începutul timpurilor! Sub privirile uimite ale bătrânei 4 000, 103 683 începe deodată să mărşăluiască voiniceşte. Pe la mijlocul după-amiezii, când se hotărăsc să forţeze intrările, sclavagistele sunt surprinse că nu întâmpină nici o rezistenţă. Ştiu totuşi că nu au distrus toată armata furnicilor roşcate, chiar dacă e vorba de o cetate mică. Aşa că sunt bănuitoare... Înaintează cu atât mai prudent cu cât, obişnuite să trăiască în aer liber şi bucurându-se de o vedere excelentă la lumină, în subsol sunt complet oarbe. Nici asexuatele roşcate nu văd, dar ele cel puţin sunt obişnuite să se mişte pe canalele acestei lumi subterane. Sclavagistele ajung în Cetatea interzisă. Totul e pustiu. Ba chiar pe jos zac grămezi de alimente intacte! Coboară şi mai mult. Hambarele sunt pline; lucrătoarele mai erau încă în aceste săli cu foarte puţin timp în urmă, asta e sigur. La etajul -5 găsesc feromoni recenţi. Încearcă să descifreze discuţiile care au avut loc acolo, numai că furnicile roşcate au lăsat în sală o crenguţă de cimbru a cărei aromă a paralizat toate efluviile. Etajul -6. Nu le place să se simtă aşa, închise sub pământ. E atât de întuneric în oraşul ăsta! Cum pot suporta nişte furnici să stea în permanenţă în acest spaţiu 258

limitat şi întunecat ca moartea? La etajul -8 reperează feromoni şi mai proaspeţi. Grăbesc pasul, furnicile roşcate trebuie să fie pe-aproape. La etajul -10, surprind un grup de lucrătoare agitând nişte ouă. Furnicile roşii o iau la sănătoasa în faţa invadatoarelor. Prin urmare asta era! În sfârşit înţeleg. Tot oraşul a coborât la etajele cele mai de jos, sperând să-şi salveze preţioasa progenitură. Pentru că totul redevine coerent, sclavagistele uită de orice prudenţă şi dau fuga lansând pe culoare faimosul feromon al strigătului lor de război. Lucrătoarele chlipoukaniene nu reuşesc să scape de urmăritoare şi au ajuns deja la etajul -13. Deodată furnicile care transportă ouăle dispar inexplicabil. Iar culoarul pe care merg dă într-o sală imensă al cărui sol e plin de băltoace de mierat. Sclavagistele se reped din instinct să lingă licoarea preţioasă care altfel riscă să fie absorbită în pământ. În urma lor se înghesuie şi alte războinice, dar sala e într-adevăr enormă, e loc şi mierat destul pentru toată lumea. Ce bun şi dulce e! Trebuie să fie una din sălile lor cu furnici rezervoare, o sclavagistă auzise despre chestia asta: o tehnică aşa-zis modernă care constă în a obliga o biată lucrătoare să-şi petreacă toată viaţa cu capul în jos şi abdomenul întins până la refuz. Şi în timp ce se ghiftuiesc le ridiculizează încă o dată pe citadine. Dar un detaliu atrage brusc atenţia unei sclavagiste. E surprinzător că o sală atât de încăpătoare nu are decât o singură intrare... Dar nu are timp să se gândească mai mult la asta... Furnicile roşcate au terminat de săpat. Din tavan ţâşneşte un torent de apa. Sclavagistele încearcă să fugă pe coridor, dar acesta e acum astupat de o piatră mare. Şi nivelul apei creşte. Cele care n-au fost ameţite de izbitura valului de 259

apă se zbat cu toată energia. Ideea venise de la războinica roşcată care atrăsese atenţia că nu trebuie să-i copiezi pe ceilalţi. După aceea pusese întrebarea: Ce are specific oraşul nostru? Toate spuseseră într-un singur feromon: Râuleţul subteran de la etajul -12! Atunci săpaseră un mic şanţ de la acel râuleţ, canalizându-l şi acoperind solul cu frunze groase pentru al face impermeabil. Restul ţinea mai curând de tehnica cisternelor. Construiseră într-o încăpere un rezervor mare de apă, apoi îi găuriseră centrul cu o creangă. Lucrul cel mai complicat era, evident, să ţină creanga pentru foraj pe direcţie, deasupra apei. Această ispravă au reuşit-o câteva furnici suspendate de tavanul încăperii. Dedesubt, sclavagistele gesticulează şi se zvârcolesc. Cele mai multe s-au înecat deja, dar când toată apa a trecut în sala de jos, nivelul de plutire este destul de ridicat pentru ca unele războinice să reuşească să iasă prin gaura din tavan. Furnicile roşcate le doboară fără greutate, trăgând în ele cu acid formic. După o oră, supa de sclavagiste nu mai mişcă. Regina Chli-pou-ni a câştigat. Emite atunci prima ei maximă istorică: Cu cât obstacolul e mai mare, cu atât mai mult ne obligă să ne autodepăşim. O bătaie surdă şi regulată o atrase pe Augusta în bucătărie, chiar în momentul în care profesorul Leduc se chinuia să se strecoare prin gaura din perete. Ca să vezi, după douăzeci şi patru de ore! Întâlnise şi ea un tip antipatic, a cărui dispariţie ar fi lăsat-o rece, şi tocmai ăsta se întorsese! Costumul de speolog era zdrenţuit, el însă nu păţise nimic. Dar nici nu găsise ce căuta, asta se vedea limpede. 260

― Prin urmare? ― Prin urmare ce? ― I-ai găsit? ― Nu... Augusta era foarte mişcată. Asta era prima dată când cineva se întorcea viu şi întreg la minte din gaura aia. Prin urmare se putea rămâne în viaţă în urma acestei aventuri! ― Dar spune-mi o dată, ce e acolo jos? Iese în pădurea Fontainebleau, aşa cum credeai? El îşi scoase casca. ― Aduceţi-mi mai întâi ceva de băut, vă rog. Mi-am terminat toate rezervele alimentare şi de ieri de la prânz nam mai băut nimic. Ea îi aduse ceai de verbină pe care-l ţinea cald în termos. ― Vreţi să vă spun ce e acolo jos? E o scară în spirală care coboară abrupt pe o distanţă de câteva sute de metri. Apoi o uşă, o porţiune de coridor cu reflexe roşii, plin cu şobolani, iar în fund de tot e un zid care probabil că a fost construit de nepotul dumneavoastră, Jonathan. Un zid foarte solid; am încercat să-l găuresc cu ciocanul pneumatic, dar n-am reuşit. De fapt, cred că se roteşte sau se trage într-o parte, pentru că se află acolo un sistem de taste alfabetice cu cod. ― Taste alfabetice cu cod? ― Da, trebuie fără îndoială să baţi un cuvânt care răspunde la o întrebare. ― Ce întrebare? ― Cum formezi patru triunghiuri echilaterale din şase chibrituri? Augusta nu se putu stăpâni să nu izbucnească în râs, lucru care-l enervă teribil pe savant. ― Cunoaşteţi răspunsul? Între două hohote, bătrâna reuşi să articuleze: 261

― Nu! ei nu! nu cunosc răspunsul! Dar cunosc foarte bine întrebarea! Şi râdea, râdea. ― Am stat ore în şir să mă gândesc, bombăni profesorul Leduc. Evident, se ajunge la un rezultat cu triunghiurile aşezate în V, dar nu sunt echilaterale. Profesorul începu să-şi adune lucrurile. ― Dacă nu aveţi nimic împotrivă, mă duc să întreb un prieten matematician şi mă întorc. ― Nu! ― Cum aşa, nu? ― O dată se iveşte norocul, o singură dată. Dacă n-ai ştiut să profiţi de el, acum e prea târziu. Binevoiţi şi scoateţi-vă din casa mea aceste două geamantane. Adio, domnule! Nu-i chemă nici măcar un taxi. Aversiunea fusese mai tare. Omul acela avea un miros care nu-i plăcea deloc. Se aşeză pe scaun în bucătărie, cu faţa la zidul spart. Acum situaţia evoluase. Se hotărî să le telefoneze lui Jason Bragel şi acelui domn Rosenfeld. Hotărâse să se distreze puţin înainte de a muri. FEROMONUL OMULUI: Ca şi insectele care comunică prin mirosuri, omul dispune şi el de un limbaj olfactiv prin care dialoghează discret cu semenii săi. Cum nu avem antene emiţătoare, ne lansăm feromonii în aer pe la subsuori, ţâţe, zonele acoperite cu păr ale pielii şi organele genitale. Aceste mesaje percepute inconştient nu sunt mai puţin eficace. Omul are cincizeci de milioane de terminaţii nervoase olfactive; cincizeci de milioane de celule capabile de a identifica mii de mirosuri, în timp ce limba noastră nu poate recunoaşte decât patru gusturi. Cum folosim acest mod de 262

comunicare? Mai întâi, atracţia sexuală. Un mascul va putea foarte bine să fie atras de o femelă doar pentru că i-au plăcut parfumurile ei naturale (prea adesea ascunse, de altfel, sub parfumuri artificiale!). Tot aşa ar putea să fie respins de o alta ai cărei feromoni nu-i "spun nimic". Procesul e subtil. Cele două fiinţe nici măcar nu vor bănui dialogul olfactiv pe care l-au avut. Se va spune doar că "dragostea e oarbă". Această influenţă a feromonilor omului se poate manifesta şi în raporturile de agresiune. Ca şi câinii, un om care adulmecă efluvii ce transportă mesajul "frică" de la adversarul lui va fi îndemnat, în mod natural, să-l atace. În sfârşit, una din consecinţele cele mai spectaculoase ale acţiunii feromonilor omului este fără îndoială sincronizarea ciclurilor menstruale. S-a băgat de seamă că mai multe femei care trăiau împreună emiteau nişte mirosuri care le influenţau organismul în aşa măsură încât ciclurile tuturor se declanşau în acelaşi timp. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Zăresc primele secerătoare în mijlocul câmpurilor galbene. În realitate, ar fi fost mai potrivit să li se spună tăietoare de lemne. Cerealele sunt mult mai înalte decât ele şi trebuie să taie baza tulpinei ca să obţină grăunţele hrănitoare. În afară de recoltare, principala lor activitate constă în eliminarea tuturor celorlalte plante care cresc în jurul culturilor. Pentru asta folosesc un ierbicid fabricat de ele: acidul indolo-acetic, pe care-l pulverizează printr-o glandă abdominală. 263

Când sosesc cele două călătoare, secerătoarele abia dacă le dau atenţie. N-au văzut niciodată furnici roşcate; pentru ele, cele două insecte sunt, în cel mai bun caz, două sclave fugite sau două furnici plecate în căutarea secreţiilor de lomecuză. Pe scurt, nişte vagaboande sau nişte drogate. În cele din urmă o secerătoare simte o moleculă cu mirosuri de furnică roşie. Îşi întrerupe munca şi se apropie de ele împreună cu altă colegă. V-aţi întâlnit cu furnicile roşii? Unde sunt? Belokanienele află din discuţie că furnicile roşii au atacat cu câteva săptămâni în urmă cuibul secerătoarelor. Au ucis cu acul lor veninos mai mult de o sută de lucrătoare şi de sexuate, apoi au furat toată rezerva de făină, de cereale. La întoarcerea din campania purtată în sud, în căutare de noi grâne, armata de secerătoare putuse doar să constate pagubele. Furnicile roşcate recunosc că într-adevăr le-au întâlnit pe furnicile roşii. Le arată încotro s-o ia ca să le găsească. Apoi sunt luate la întrebări şi îşi povestesc propria odisee. Căutaţi capătul lumii? Călătoarele încuviinţează. Celelalte lansează feromoni de hohote de râs, clocotind de mirosuri. De ce se strâmbau de râs? Nu exista capătul lumii? Ba da, există şi aţi ajuns la el! În afară de seceriş, principala noastră activitate este de a încerca să trecem dincolo de capătul lumii. Secerătoarele propun să le conducă a doua zi dimineaţă pe cele două "turiste" spre acel loc metafizic. Seara stau de vorbă, în adăpostul micului cuib pe care secerătoarele l-au săpat în scoarţa unui fag. Dar paznicii capătului lumii? întreabă 103 683. Nu vă faceţi griji, îi veţi vedea foarte repede. E adevărat că au o armă capabilă să strivească dintr-o lovitură o întreagă armată? 264

Secerătoarele sunt surprinse că străinele cunosc asemenea detalii. E adevărat. 103 683 va cunoaşte prin urmare soluţia enigmei care învăluia arma secretă! În noaptea aceea, tânăra luptătoare are un vis. Vede Pământul care se opreşte în unghi drept, un zid vertical de apă care inundă cerul şi din acel zid de apă ies furnici albastre înarmate cu ramuri de salcâm, foarte distrugătoare. E suficient ca un capăt al acestor crengi magice să atingă ceva, pentru ca acel lucru să fie pe dată pulverizat.

4 CAPĂTUL DRUMULUI AUGUSTA îşi petrecu toată ziua în faţa celor şase chibrituri, înţelesese că zidul era mai mult psihologic decât real. Faimosul "Trebuie gândit altfel!" al lui Edmond... Fiul ei descoperise ceva, asta era sigur, şi ascundea această descoperire cu inteligenţa lui. Îşi aminti de culcuşurile lui din copilărie, de "vizuinele" lui. Poate pentru că toate îi fuseseră distruse, încercase săşi facă una inaccesibilă, un loc unde nimeni să nu-l poată deranja vreodată... Ca un loc interior, care ar putea să proiecteze în afară calmul... şi invizibilitatea lui. Augusta se scutură să-şi alunge amorţeala. Îi venea în minte o amintire din propria ei copilărie. Se petrecuse întro noapte de iarnă. Era mică de tot şi înţelesese că puteau 265

să existe şi numere sub zero... 3, 2,1,0 şi apoi -l, -2, -3... Nişte numere invers! Ca şi cum ai fi întors pe dos mănuşa cifrelor. Prin urmare zero nu era sfârşitul sau începutul tuturor lucrurilor. Mai exista o lume infinită şi de cealaltă parte. De parcă zidul lui "zero" ar fi fost aruncat în aer. Nu avea mai mult de şapte-opt ani, dar descoperirea ei o tulburase profund şi în noaptea aceea nu o mai luase somnul. Cifrele de-a-ndoaselea... Era deschiderea spre o altă dimensiune. A treia dimensiune. Relieful! Dumnezeule! Mâinile îi tremură de emoţie, plânge, dar are forţa să apuce chibriturile. Aşază trei în formă de triunghi, apoi plasează la fiecare colţ un chibrit vertical, astfel încât toate să se unească într-un punct superior. Totul formează o piramidă. O piramidă şi patru triunghiuri echilaterale. Iată marginea estică a Pământului. Un loc stupefiant. Nu mai are nimic natural, nimic pământesc. Nu e deloc aşa cum şi-l imagina 103 683. Marginea lumii e neagră, niciodată nu a mai văzut ceva atât de negru! E un material dur, neted, călduţ şi miroase a uleiuri minerale. Oceanul vertical lipseşte, în schimb bântuie nişte curenţi aerieni de o violenţă nemaipomenită. Stau amândouă multă vreme încercând să înţeleagă ce se petrece. Din când în când se face simţită o vibraţie. Intensitatea ei creşte în mod exponenţial. Apoi deodată solul tremură, un vânt puternic le ridică antenele şi un zgomot infernal face să le pocnească timpanele tibiilor. Pare să fie o furtună violentă. Numai că fenomenul abia apucă să se manifeste că deja încetează, lăsând să cadă la pământ doar câteva rotocoale de praf. 266

Multe exploratoare au vrut să treacă această frontieră, dar Paznicii veghează. Căci acest zgomot, acest vânt, această vibraţie nu sunt altceva decât ei: Paznicii marginii lumii, lovind în tot ce încearcă să păşească pe solul negru. Oare i-au şi văzut pe aceşti Paznici? Mai înainte ca furnicile roşcate să fi putut obţine vreun răspuns, se aude un alt bubuit care se stinge imediat. Una dintre cele şase secerătoare care le însoţesc afirmă că nimeni nu a reuşit vreodată să calce pe "pământul blestemat" şi să se întoarcă viu. Paznicii strivesc totul. Paznicii... ei trebuie să fie cei care au atacat cetatea Lachola-kan şi expediţia masculului 327. Dar de ce au părăsit capătul lumii şi au înaintat spre vest? Vor cumva să invadeze lumea? Nici secerătoarele nu ştiu mai multe decât furnicile roşcate. N-ar putea oare să-i descrie? Tot ce ştiu este că cei care au încercat să se apropie de ei au murit striviţi. Nu se ştie nici măcar din ce categorie de fiinţe vii fac parte: să fie insecte gigantice? Păsări? Plante? Secerătoarele nu ştiu decât că sunt foarte rapizi şi foarte puternici. E o forţă care le depăşeşte şi care nu seamănă cu nimic cunoscut... În acel moment, 4 000 ia o iniţiativă pe cât de bruscă, pe atât de neaşteptata. Părăseşte grupul şi se aventurează pe teritoriul interzis. Dacă tot e să moară, vrea să încerce să treacă dincolo de capătul lumii, aşa, ca să se grozăvească. Celelalte o privesc încremenite. Bătrâna războinică înaintează încet, pândind cu extremitatea sensibilă a picioarelor cea mai mică vibraţie, cea mai mică boare vestitoare de moarte. Iată... a parcurs cincizeci de capete, o sută de capete, două sute de capete, patru sute, şase sute, opt sute de capete. Nimic. E întreagă şi nevătămată! Celelalte o aclamă. Din locul în care se află, temerara vede benzi albe intermitente fugind la dreapta şi la stânga. 267

Pe pământul negru totul e mort; nici cea mai mică insectă, nici cea mai mică plantă. Iar pământul atât de negru... nu e pământ adevărat. Percepe prezenţa vegetalelor, departe în faţă. Ar fi oare posibil să existe o lume dincolo de marginea lumii? Lansează câţiva feromoni spre celelalte, pentru a le povesti tot ce vede, dar la o distanţă atât de mare nu se poate dialoga prea bine. Face cale-ntoarsă şi atunci se declanşează din nou cutremurul şi zgomotul cumplit. Întoarcerea Paznicilor! Aleargă din toate puterile să ajungă la tovarăşele ei. Celelalte furnici stau încremenite în scurta fracţiune de secundă în care o masă uluitoare străbate cerul cu un vâjâit enorm. Paznicii au trecut, lăsând în urma lor miros de uleiuri minerale. 4 000 a dispărut. Furnicile se apropie puţin de margine şi înţeleg. 4 000 a fost strivită cu atâta putere, încât trupul ei nu e acum mai gros de o zecime de cap, parcă ar fi fost încrustată în solul negru! Nu a mai rămas nimic din bătrâna exploratoare belokaniană. Cu aceeaşi ocazie ia sfârşit şi supliciul la care era supusă de ouăle ichneumonului. De altfel, una dintre larve tocmai îi străpunsese spatele, un punct alb în mijlocul unui corp roşcat aplatizat... Prin urmare, aşa omoară Paznicii capătului lumii. Se aude un tumult, percepi un suflu şi instantaneu totul e distrus, nimicit, sfărâmat. 103 683 nici nu a terminat încă de analizat fero-monul când se aude o nouă explozie. Moartea loveşte chiar dacă nimeni nu-i trece pragul. Praful cade iar la pământ. Cu toate astea, 103 683 ar vrea să încerce şi ea să treacă. Se gândeşte la Sateï. Problema e similară. Dacă nu merge pe deasupra, atunci trebuie încercat pe dedesubt. Acest pământ negru trebuie considerat ca un fluviu, iar cel 268

mai bun mijloc de a traversa fluviile este să străpungi un tunel pe dedesubt. Le vorbeşte despre asta celor şase secerătoare, care imediat se entuziasmează. E ceva atât de evident, încât nu înţeleg cum de nu se gândiseră mai demult la asta! Aşa că toată lumea se apucă de săpat cu toată forţa mandibulelor. Jason Bragel şi profesorul Rosenfeld nu se înnebuniseră niciodată după ceaiul de verbină, dar acum erau pe cale să facă o pasiune pentru el. Augusta le povesti totul de-a fir a păr. Le explică faptul că, după ea, ei erau cei desemnaţi de fiul ei să moştenească apartamentul. Probabil că fiecare din ei va avea într-o zi pornirea de a explora acolo jos, aşa cum era şi ea tentată să facă. De aceea prefera să adune toate energiile pentru a lovi cu maximum de eficacitate. După ce Augusta le furniză aceste date preliminare indispensabile, nici unul nu vorbi prea mult. Nu era nevoie de cuvinte ca să se înţeleagă. O privire, un zâmbet... Nici unul dintre ei nu mai simţise o osmoză intelectuală atât de rapidă. De altfel, fenomenul depăşea purul intelect; ai fi zis că erau născuţi pentru a se completa, că programele lor genetice se îmbinau şi fuzionau. Era ceva magic. Augusta era foarte bătrână, şi totuşi cei doi o găseau extraordinar de frumoasă... Vorbiră despre Edmond; afecţiunea lor, lipsită de cel mai mic gând ascuns pentru defunct îi mira pe ei înşişi. Jason Bragel nu vorbi de familia lui, Daniel Rosenfeld nu vorbi de munca lui, Augusta nu vorbi de boala ei. Hotărâră să coboare chiar în aceeaşi seară. Ştiau că era singurul lucru pe care îl aveau de făcut, aici şi imediat. MULTĂ VREME: Multă vreme s-a crezut că informatica în 269

general şi programele de inteligenţă artificială în special aveau să amestece şi să prezinte din unghiuri noi conceptele umane. Pe scurt, se aştepta de la electronică o nouă filozofie. Dar chiar prezentată diferit, materia primă rămâne aceeaşi: ideile produse de imaginaţia omului. Ăsta e un impas. Cea mai bună cale pentru a reînnoi gândirea este de a ieşi din imaginaţia umană. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Chli-pou-kan a câştigat în mărime şi inteligenţă; acum e o cetate "adolescentă". Mergând mai departe pe calea tehnologiilor acvatice, sub etajul -12 a fost instalată o întreagă reţea de canale. Braţe de apă care permit transportul rapid al alimentelor de la un capăt la altul al oraşului. Chlipoukanienele au avut tot timpul să-şi pună la punct tehnicile de transport acvatic. Chestia cea mai tare e o frunză plutitoare de afin. E suficient s-o iei în sensul curentului şi poţi călători pe o distanţă de câteva sute de capete de drum fluvial. De la crescătoriile de ciuperci din est până la staulele din vest, de exemplu. Furnicile speră că într-o zi vor reuşi să dreseze gândacii de apă. Acele mari coleoptere subacvatice, prevăzute cu camere de aer sub elitre, înoată într-adevăr foarte repede. Dacă ar putea fi convinşi să împingă frunzele de afin, plutele ar dispune de un mijloc de propulsie mai puţin aleatoriu decât curenţii. Regina însăşi lansează o altă idee futuristă. Îşi aminteşte de coleoptera-rinocer care a eliberat-o din pânza de păianjen. Ce perfectă maşină de război! Nu numai că au un mare corn frontal, nu numai că au o carapace blindată, dar 270

aceşti rinoceri şi zboară foarte repede. Matca îşi imaginează pur şi simplu o legiune formată din aceste animale, cu zece artileriste aşezate pe capul fiecăruia dintre ei. Parcă vede deja aceste echipaje, aproape invulnerabile, năpustindu-se asupra trupelor inamice şi inundându-le cu acid... Un singur obstacol: ca şi în cazul gândacilor de apă, coleopterele-rinocer se dovedesc cu atât mai greu de domesticit cu cât nici măcar nu li se poate înţelege limba! Aşa că mai multe zeci de lucrătoare îşi petrec timpul cu descifratul emisiilor lor olfactive şi încercând să-i facă să înţeleagă limbajul feromonal al furnicilor. Deşi rezultatele rămân deocamdată mediocre, chlipoukanienele reuşesc totuşi să-i atragă, ghiftuindu-i cu mierat. Până la urmă tot hrana rămâne limbajul pe care insectele îl înţeleg cel mai bine. În ciuda acestui dinamism colectiv, Chli-pou-ni este îngrijorată. A trimis trei grupe de ambasadoare în direcţia Federaţiei pentru a fi recunoscută ca a şaizeci şi cincea cetate şi încă n-a primit nici un răspuns. Oare Belo-kiukiuni respinge alianţa? Cu cât se gândeşte mai mult, cu atât e mai convinsă că ambasadoarele-spioane trimise de ea au comis vreo stângăcie şi au fost interceptate de războinicele cu parfum de stâncă. Sau poate că au căzut pur şi simplu în mrejele efluviilor halucinogene ale lomecuzei de la etajul -50... Altceva ce-ar fi putut să fie? Vrea să aibă conştiinţa împăcată. Nu are intenţia să renunţe nici la recunoaşterea de către Federaţie, nici la continuitatea anchetei! Hotărăşte s-o trimită pe 801, războinica ei cea mai bună şi cea mai isteaţă. Pentru a-i conferi toate atuurile, regina intră în comunicare absolută cu tânăra luptătoare, care în felul acesta va şti la fel de mult ca ea despre acest mister. Va deveni: 271

Ochiul care vede Antena care miroase Gheara care loveşte. Bătrâna doamnă pregătise un rucsac plin de mâncare şi băutură, printre care trei termosuri cu ceai cald de verbină. Ca să nu păţească şi ei ca acel antipatic de Leduc, constrâns să se întoarcă repede pentru că neglijase factorul alimentaţie... Oricum, el n-ar fi reuşit să descifreze codul, Augusta era sigură de asta. Printre alte accesorii, Jason Bragel se înarmase cu un spray lacrimogen de format mare şi cu trei măşti de gaze, iar Daniel Rosenfeld luase un aparat fotografic cu blitz, un model ultimul răcnet. Acum se roteau coborând scara în spirală. Aşa cum se întâmplase cu toţi cei dinaintea lor, în timpul coborârii le treceau prin minte tot felul de amintiri şi gânduri ascunse prin cotloanele minţii. Prima copilărie, părinţii, primele suferinţe, greşelile făcute, dragostea frustrată, egoismul, orgoliul, remuşcările... Corpurile li se mişcau instinctiv, depăşiseră pragul oboselii. Pătrundeau în carnea planetei, pătrundeau în viaţa lor trecută. Ah, cât de lungă era o viaţă şi cât de distrugătoare putea să fie! Mult mai uşor distrugătoare decât creatoare... În cele din urmă ajunseră în faţa unei uşi. Aici era scris un text. Sufletul în momentul morţii încearcă aceeaşi senzaţie pe care o au cei care sunt iniţiaţi în marile Mistere. La început e o goană la discreţia unor şerpuiri penibile, călătorii interminabile şi pline de nelinişte prin tenebre. Apoi, înaintea sfârşitului, spaima atinge culmea. Domină 272

fiorii, tremurul, sudoarea rece, groaza. Această fază e urmată aproape imediat de o revenire spre lumină, de o iluminare bruscă. În faţa ochilor apare o strălucire extraordinară. Treci prin locuri curate şi pajişti unde răsună glasuri şi muzici. Cuvinte sacre inspiră respectul religios. Omul perfect şi iniţiat devine liber şi celebrează Misterele. Daniel face o fotografie. ― Cunosc acest text, spuse Jason. E din Plutarh. ― Frumos text, într-adevăr. ― Nu v-a speriat? întrebă Augusta. ― Ba da, dar e făcut înadins. Şi, oricum, se spune că după spaimă vine iluminarea. Aşa că să procedăm în etape. Dacă e necesară o mică spaimă, să ne lăsăm speriaţi. ― Tocmai, şobolanii... Parcă fusese destul să vorbească de ei ca să-şi facă apariţia. Cei trei exploratori le simţeau prezenţa furişă şi se temeau să nu-i atingă mai sus de încălţările lor înalte. Daniel declanşă din nou aparatul fotografic. Blitzul dezvălui imaginea respingătoare a unui covor de ghemotoace cenuşii şi de urechi negre. Jason se grăbi să împartă măştile de gaze înainte de a pulveriza cu generozitate în jur gazul lacrimogen. Rozătoarele o luară imediat la sănătoasa... Coborârea continuă încă multă vreme. ― Ce-ar fi să luăm o gustare, domnilor? propuse Augusta. Mâncară câte ceva. Episodul cu şobolanii părea uitat, toţi trei erau cât se poate de bine dispuşi. Şi pentru că era cam frig, terminară masa cu o duşcă de alcool şi o cafea fierbinte. De obicei, ceaiul de verbină nu se servea decât la gustărica de după-amiază. 273

Săpă multă vreme înainte de a putea reveni la suprafaţă într-o zonă unde pământul e uşor de fărâmiţat. În sfârşit, din adânc se iveşte o pereche de antene, asemenea unui periscop, imediat inundată de mirosuri necunoscute. Aer liber. Iată-le ajunse de partea cealaltă a capătului lumii. Nici urmă de vreun zid de apă. Ci un univers care, zău aşa, nu seamănă prin nimic cu celălalt. Deşi se pot zări câţiva copaci şi câteva locuri cu iarbă, dincolo de acestea se întinde un pustiu cenuşiu, tare şi neted. Nici urmă de furnicar sau de termitieră. Fac câţiva paşi. Dar nişte lucruri enorme şi negre cad în jurul lor. Seamănă puţin cu Paznicii, doar că se prăbuşesc la întâmplare. Şi asta nu e tot. Departe în faţă se înalţă un monolit gigantic, atât de înalt încât antenele lor nu reuşesc să-i perceapă limitele. Stânca întunecă cerul, striveşte pământul. Trebuie să fie zidul de la capătul lumii, iar dincolo de el e apă, îşi zice 103 683. Furnicile mai înaintează puţin şi dau nas în nas cu un grup de gândaci de bucătărie adunaţi pe o bucată de... nu se ştie ce. Carapacea lor transparentă lasă la vedere toate viscerele, toate organele şi chiar sângele care circulă prin artere! Hidos! Pe când se dau înapoi, trei secerătoare sunt nimicite de căderea unei plăci negre. Totuşi, 103 683 şi celelalte trei secerătoare hotărăsc să meargă mai departe. Trec peste ziduri mici şi poroase, continuându-şi drumul în direcţia monolitului infinit. Deodată se pomenesc într-o regiune şi mai derutantă. Solul e roşu şi seamănă la pipăit cu o căpşună. Furnicile reperează un fel de puţ şi îşi fac socoteala să coboare înăuntru, la umbră. Dar din cer apare brusc o sferă albă, cu un diametru de cel puţin zece capete, şi sare pe sol în 274

urmărirea lor. Toate se aruncă în puţ... abia au timp să se lipească de pereţi în momentul în care sfera se sfărâmă de fund. Ies afară, cuprinse de panică, şi o iau la sănătoasa. În jur, pământul e albastru, verde sau galben şi peste tot sunt puţuri şi sfere albe care te urmăresc. De data asta e prea mult, curajul are şi el limitele lui. Acest univers e mult prea diferit pentru a fi suportabil. Aşa că fug cât le ţin picioarele, parcurg subterana şi se reîntorc repede în lumea normală. CIVILIZAŢIA (urmare): Un alt mare şoc al civilizaţiilor: întâlnirea Occidentului cu Orientul. Analele imperiului chinez semnalează, cam pe la anul 115 al erei noastre, sosirea unei corăbii, după toate probabilităţile de origine romană, care din cauza unei furtuni eşuase pe coastă, după mai multe zile de derivă. Pasagerii erau acrobaţi şi jongleri care, imediat ce au pus piciorul pe uscat, au vrut să-şi atragă bunăvoinţa locuitorilor acelei ţări necunoscute, prezentându-le un spectacol. Chinezii i-au văzut astfel ― rămânând cu gurile căscate - pe acei străini cu nasuri lungi scuipând foc, înnodându-şi membrele, preschimbând broasca în şarpe etc. Au tras pe bună dreptate concluzia că Vestul e populat de clovni şi de mâncători de foc. Şi abia după câteva sute de ani au avut prilejul să-şi schimbe părerea. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. În sfârşit, ajunseră în faţa zidului făcut de Jonathan. Cum formezi patru triunghiuri din şase chibrituri? Daniel nu pierdu ocazia să facă o fotografie. Augusta bătu pe taste 275

cuvântul "piramidă" şi zidul se dădu uşor într-o parte. Se simţi mândră de nepotul ei. Trecură şi imediat auziră zidul care revenea la locul lui. Jason lumină pereţii; peste tot stâncă, dar nu era aceeaşi ca mai înainte. Înainte zidul era roşu, acum arăta galben cu vinişoare de sulf. Aerul se menţinea totuşi respirabil. Ba chiar se simţea un firişor de aer curat. Să fi avut dreptate profesorul Leduc? Tunelul chiar ieşea în pădurea Fontainebleau? Imediat dădură peste o altă ceată de şobolani, mult mai agresivi decât cei întâlniţi înainte. Jason înţelese despre ce era vorba, dar nu avu răgazul să le explice şi celorlalţi: fuseseră nevoiţi să-şi pună din nou măştile şi să împrăştie gaz. De fiecare dată când zidul se mişca, lucru care cu siguranţă că nu se întâmpla des, şobolani din "zona roşie" treceau în "zona galbenă", în căutare de hrană. Dar dacă cei din zona roşie se mai descurcau într-un fel, ceilalţi ― migratorii ― nu găsiseră nimic consistent şi fuseseră nevoiţi să se mănânce între ei. Iar Jason şi prietenii lui aveau de-a face cu supravieţuitorii, cu alte cuvinte, cu cei mai feroci. În faţa lor, gazul lacrimogen se dovedea pur şi simplu ineficace. Atacau! Săreau, încercau să se agaţe de braţe... La un pas de isterie, Daniel îi mitralie cu flash-uri orbitoare, dar acele jivine de coşmar, grele de câteva kilograme, nu se temeau de oameni. Apărură primele răni. Jason îşi scoase cuţitul şi înjunghie doi şobolani pe care îi aruncă drept hrană celorlalţi. Augusta trase de câteva ori cu un mic revolver... Astfel, au putut să-şi ia tălpăşiţa. Era şi timpul! CÂND ERAM: Când eram mic, stăteam ore în şir lungit pe pământ şi priveam furnicarele. Mi se păreau mai "reale" 276

decât televiziunea. Printre misterele pe care mi le oferea furnicarul se număra şi acesta: de ce, după o devastare de-a mea, pe unii răniţi îi cărau, iar pe alţii îi lăsau să moară? Toţi aveau aceeaşi mărime... După ce criteriu de selecţie un individ era considerat interesant, iar un altul neglijabil? EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Fugeau de acel tunel cu dungi galbene. Apoi ajunseră în faţa unui grilaj de oţel. Deschizătura din centru conferea ansamblului înfăţişarea unei plase de pescuit. La mijloc, grilajul forma un con care se îngusta astfel încât să lase să treacă prin el un corp omenesc de mărime mijlocie, dar fără posibilitate de întoarcere, datorită vârfurilor ascuţite de la ieşirea din con. ― E o lucrare recentă... ― Hm, s-ar zice că cei care au fabricat uşa şi plasa nu doreau ca întoarcerea să mai fie posibilă... Augusta recunoscu încă o dată mâna lui Jonathan, specialistul în uşi şi metale. ― Priviţi! Daniel lumină o inscripţie: Aici ia sfârşit conştiinţa. Vreţi să pătrundeţi în inconştient? Rămaseră cu gura căscată. ― Ce facem? Toţi se gândiră la acelaşi lucru în acelaşi moment. ― Dacă am ajuns până aici, ar fi păcat să renunţăm. Vă propun să mergem mai departe! 277

― Eu trec primul, zise Daniel, punându-şi coada de cal la adăpost în guler ca să nu şi-o agaţe. Se târâră pe rând prin plasa de oţel. ― E uimitor, zise Augusta, am impresia că am mai trăit deja acest gen de experienţă. ― Aţi mai fost deja într-o plasă care se strânge şi te împiedică să vii înapoi? ― Da. Cu mult timp în urmă. ― Ce înţelegeţi prin mult timp în urmă... ― Oh! eram tânără, trebuie să fi avut... una-două secunde. Secerătoarele povestesc în cetatea lor aventurile prin care trecuseră de cealaltă parte a lumii, ţinut stăpânit de monştri şi de fenomene de neînţeles. Gândacii de bucătărie, plăcile negre, monolitul gigant, puţul, bilele albe... E prea mult! Nu există nici o posibilitate de a întemeia o aşezare într-un univers atât de grotesc. 103 683 stă într-un colţ să-şi recapete puterile. Se gândeşte. După ce surorile ei vor afla toată povestea, vor trebui să refacă toate hărţile şi să reconsidere principiile de bază ale planetologiei lor. Îşi zice că e timpul să se întoarcă în Federaţie. De când trecuseră de plasă probabil că parcurseseră vreo zece kilometri... În fine, nu aveau de unde să ştie, şi pe urmă oboseala trebuia totuşi să se facă simţită. Ajunseră la un râuleţ subţire care intersecta tunelul şi a cărui apă era caldă şi plină de sulf. Daniel se opri brusc. I se păruse că zăreşte nişte furnici plutind pe o frunză pe firul apei! Se scutură. Probabil că emanaţiile sulfurate îi provocau halucinaţii... 278

După câteva sute de metri, Jason puse piciorul pe un material care trosnea. Făcu lumină. Cuşca toracică a unui schelet! Jason scoase un ţipăt. Daniel şi Augusta luminară cu lanternele În jur şi mai descoperiră două schelete, dintre care unul de mărimea unui copil. Era posibil să fi fost Jonathan şi familia lui? O porniră din nou la drum şi în curând fură obligaţi să o ia la fugă: un freamăt masiv anunţa sosirea şobolanilor. Galbenul pereţilor se transformă în alb. Var. Epuizaţi, ajunseră în sfârşit la capătul tunelului. La picioarele unei scări în spirală care urca! Augusta trase ultimele două gloanţe în direcţia şobolanilor, apoi se repeziră pe scară. Jason, din nou cel mai dezgheţat la minte, observă că această scară era inversul celeilalte, adică urcatul ca şi coborâtul se făceau în sensul acelor unui ceasornic. Vestea produce senzaţie. O belokaniană tocmai a intrat în Cetate. Se răspândeşte zvonul că trebuie să fie o ambasadoare a Federaţiei, venită să anunţe aderarea oficială a cetăţii Chli-pou-kan ca a şaizeci şi cincea cetate. Chli-pou-ni e mai puţin optimistă decât fiicele ei. Noua sosită îi stârneşte bănuieli. Să nu fie vreo luptătoare cu parfum de stâncă, trimisă de Bel-o-kan pentru a se infiltra în cetatea reginei subversive. Cum arată? Mai ales e foarte obosită! Probabil că a venit în fugă de la Bel-o-kan ca să facă traseul în câteva zile. Nişte păstoriţe o zăriseră rătăcind epuizată prin împrejurimi. Până acum n-a emis nimic; o duseseră direct în sala furnicilor cisternă ca să se alimenteze. Aduceţi-o aici, vreau să vorbesc singură cu ea, dar gărzile 279

să rămână la intrarea în încăperea regală, gata să intervină la semnalul meu. Chli-pou-ni a dorit totdeauna să afle veşti despre cetatea natală, şi când colo, abia soseşte o reprezentantă, că prima idee care îi trece prin minte este să o considere spioană şi s-o omoare. Va aştepta să vadă, dar dacă descoperă cea mai mică moleculă de parfum de stâncă, va pune să fie executată fără cea mai mică ezitare. E adusă belokaniana. Imediat ce se recunosc, cele două furnici sar una spre alta, cu mandibulele larg deschise, şi se dedau... la cea mai onctuoasă trofalaxie. Emoţia e atât de puternică, încât nu reuşesc imediat să emită. Chli-pou-ni lansează primul feromon. Unde s-a ajuns cu ancheta? Termitele sunt de vină? 103 683 îi povesteşte că a trecut fluviul de la est, că a vizitat cetatea termitelor, care a fost nimicită şi că nu a mai rămas nici un supravieţuitor. Atunci cine se ascunde în spatele acestor lucruri? Adevăraţii autori ai tuturor acestor evenimente de neînţeles, după părerea războinicei, sunt Paznicii de la marginea orientală a lumii. Nişte animale atât de ciudate încât nici nu le vezi, nici nu le simţi. Se ivesc deodată din cer şi toată lumea moare! Chli-pou-ni ascultă cu atenţie. Totuşi a rămas un element nelămurit, adaugă 103 683. Cum s-au putut folosi Paznicii capătului lumii de luptătoarele cu miros de stâncă? În privinţa asta, Chli-pou-ni are o teorie. Ea povesteşte că luptătoarele cu miros de stâncă nu sunt nici spioane, nici mercenare, ci o forţă clandestină însărcinată să supravegheze nivelul de stres al organismului Cetăţii. Ele înăbuşe toate informaţiile susceptibile să îngrijoreze foarte tare Cetatea... Îi istoriseşte luptătoarei cum l-au asasinat ucigaşele acelea pe 327 şi cum au încercat s-o asasineze 280

chiar pe ea. Dar rezervele de hrană de sub stânca podea? Dar culoarul în granit? În privinţa asta, Chli-pou-ni nu are nici un răspuns. Tocmai a trimis nişte ambasadoare spioane care vor încerca să rezolve această dublă enigmă. Tânăra regină îi propune prietenei sale să viziteze oraşul. Pe drum, îi explică formidabilele posibilităţi pe care le oferă apa. Fluviul de la est, de exemplu, a fost totdeauna considerat mortal, dar nu e decât apă, regina a căzut în ea şi n-a murit deloc. Poate că într-o zi se va putea coborî pe acest fluviu cu plutele de frunze şi se va descoperi marginea nordică a lumii... Chli-pou-ni se înflăcărează: cu siguranţă că există şi Paznicii marginii de nord, şi poate iam putea stârni să lupte împotriva celor de la marginea orientală. 103 683 nu poate să nu remarce ca Chli-pou-ni are o sumedenie de proiecte îndrăzneţe. Nu toate sunt realizabile, dar ceea ce s-a făcut deja e de-a dreptul impresionant. Luptătoarea nu mai văzuse niciodată crescătorii de ciuperci sau staule atât de mari, niciodată nu mai văzuse plute navigând pe canalele subterane... Dar cel mai mult o surprinde ultimul feromon al reginei. Chli-pou-ni declară că, dacă ambasadoarele sale nu se vor întoarce în cincisprezece zile, atunci va declara război Bel-o-kan-ului. După părerea ei, cetatea natală nu mai este adaptată pentru această lume. Simpla existenţă a luptătoarelor cu miros de stâncă e o dovadă că oraşul nu abordează făţiş realităţile. E un oraş timorat ca un melc. Pe vremuri era revoluţionar, acum e depăşit! E nevoie de o schimbare. Aici, la Chli-pou-kan, furnicile progresează mult mai repede. Chli-pou-ni consideră că, dacă ar prelua conducerea Federaţiei, ar putea s-o facă să evolueze mai repede. Cu şaizeci şi cinci de cetăţi federale, rezultatele 281

iniţiativelor ei vor fi de zece ori mai mari. Se gândeşte deja să cucerească cursurile de apă şi să organizeze o legiune zburătoare folosind coleoptere-rinocer. 103 683 ezită. Avea intenţia să se ducă la Bel-o-kan pentru a-şi povesti acolo odiseea, dar Chli-pou-ni îi cere să renunţe la acest proiect. Cetatea Bel-o-kan a pus la punct o armată "ca să nu ştie", n-o obliga să cunoască ceea ce nu vrea să cunoască. Capătul de sus al scării în spirală e prelungit cu nişte trepte din aluminiu. Astea nu datează din Renaştere! Ele duc la o uşă albă. Încă o inscripţie: Şi am ajuns în vecinătatea unui zid care era construit din cristale şi înconjurat de limbi de foc. Şi la început mi-a fost frică. Apoi am pătruns prin limbile de foc până în apropierea unei locuinţe mari, care era construită din cristale. Şi zidurile casei erau ca un talaz de cristal în carouri şi temelia ei era din cristal. Tavanul era precum bolta cerului. Şi între ele se aflau simboluri ale focului. Şi cerul lor era limpede ca apa. (ENOCH, I) Cei trei prieteni deschid uşa şi urcă un culoar în pantă. Deodată solul se lasă în jos sub paşii lor ― o podea mobilă! Căderea este atât de lungă... încât timpul fricii a trecut deja, acum au impresia că zboară. Zboară! Căderea le este amortizată de o plasă elastică, o plasă enormă cu ochiuri mici. În patru labe, bâjbâie prin întuneric. Jason Bragel identifică încă o uşă... nu cu un alt cod, ci cu o simplă clanţă. Îşi cheamă, cu glas scăzut, prietenii. Apoi deschide. 282

BĂTRÂNUL: În Africa, moartea unui bătrân este mai plânsă decât moartea unui nou-născut. Bătrânul deţinea un fond de experienţă de care restul tribului putea să profite, pe când nou-năs-cutul, netrăind, nu e nici măcar conştient de moartea lui. În Europa, nou-născutul este plâns deoarece oamenii îşi spun că ar fi putut cu siguranţă să facă lucruri fabuloase dacă ar fi trăit. Iar morţii unui bătrân i se dă puţină atenţie. Oricum, profitase deja de viaţă. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Locul e scăldat într-o lumină albastră. E un templu fără icoane, fără statui. Augusta se gândi din nou la ceea ce spusese profesorul Leduc. Probabil că protestanţii se refugiau aici pe vremuri, atunci când persecuţiile deveneau prea violente. Sub bolţi largi din piatră cioplită, sala e vastă, pătrată şi foarte frumoasă. Singurul element decorativ e o mică orgă de epocă, plasată în centru. În faţa orgii se află un pupitru pe care stă o mapă groasă. Pereţii sunt plini de inscripţii, dintre care multe, chiar şi pentru privirea unui profan, par mai apropiate de magia neagra decât de magia albă. Leduc avea dreptate, probabil că în acest refugiu subteran s-au succedat mai multe secte. Şi, pe vremuri, probabil că nu exista zid mobil, plasă şi trapă. Se aude un susur, ca o apă care curge. Nu văd imediat de unde vine acest zgomot. Lumina albăstrie provine din partea dreaptă. Acolo se află un fel de laborator, plin de 283

ordinatoare şi de eprubete. Toate maşinile funcţionează încă; ecranele ordinatoarelor produc acel halou care luminează templul. ― Vă intrigă, nu? Se uită unul la altul. Nici unul dintre ei nu a vorbit. Un bec se aprinde în plafon. Se întorc. Spre ei se îndreaptă Jonathan Wells, îmbrăcat într-un halat de casă alb. A intrat pe o uşă situată în templu, de cealaltă parte a laboratorului. ― Bună ziua, bunică Augusta! Bună ziua, Jason Bragel! Bună ziua, Daniel Rosenfeld! Cei trei interpelaţi rămân cu gurile căscate, incapabili să răspundă. Prin urmare nu murise! Trăia acolo! Cum putea să trăiască aici? Nu ştiu cu ce întrebare să înceapă... ― Bine aţi venit în mica noastră comunitate. ― Unde ne aflăm? ― Aici vă aflaţi într-un templu protestant construit de Jean Androuet Du Cerceau la începutul secolului al XVIIlea. Androuet a devenit celebru construind hotelul Sully de pe strada Saint-Antoine din Paris, dar capodopera lui cred că rămâne acest templu subteran. Kilometri de tuneluri din piatră cioplită. După cum aţi văzut, pe toate traseele există aer. Probabil că a amenajat guri de aerisire, sau a folosit pungile de aer ale galeriilor naturale. Nici măcar nu poţi înţelege cum a procedat. Şi asta nu e totul; nu avem numai aer, ci şi apă. Cu siguranţă că aţi remarcat râuleţele care traversează anumite porţiuni de tunel. Priviţi, e unul care ajunge aici. Şi arătă spre originea acelui susur permanent ― o fântână sculptată plasată în spatele orgii. ― De-a lungul vremii, mulţi oameni s-au retras aici pentru a găsi liniştea şi seninătatea necesare pentru a întreprinde lucruri care cereau, să spunem... multă atenţie. Unchiul meu Edmond descoperise într-o carte veche 284

existenţa acestei ascunzători şi în acest loc lucra. Jonathan se apropie şi mai mult de ei. Din fiinţa lui emană o blândeţe şi o relaxare puţin obişnuite. Augusta e de-a dreptul uluită. ― Dar probabil că sunteţi extenuaţi. Urmaţi-mă. Deschide uşa prin care îşi făcuse apariţia şi îi conduse într-o încăpere unde se află câteva divane dispuse în cerc. ― Lucie! strigă el, avem musafiri! ― Lucie? E şi ea cu tine? izbucneşte fericită Augusta. ― Hmm, câţi sunteţi aici? întreabă Daniel. ― Până acum eram optsprezece: Lucie, Nicolas, cei opt pompieri, inspectorul, cei cinci jandarmi, comisarul şi cu mine. Pe scurt, toţi cei care şi-au dat osteneala să coboare. Îi veţi vedea în curând. Scuzaţi-ne, dar pentru comunitatea noastră acum e patru dimineaţa, şi toată lumea doarme. Numai eu m-am trezit din cauza venirii voastre. Aţi făcut ditamai tămbălăul pe culoare... Lucie îşi făcu şi ea apariţia, în halat de casă. ― Bună ziua! Înaintă zâmbitoare şi îi sărută pe toţi trei. În spatele ei, nişte siluete în pijama scoteau capul pe o uşă pentru a-i vedea pe "noii veniţi". Jonathan aduse o carafa mare cu apă de la fântână şi pahare. ― O să vă lăsăm singuri un moment ca să ne îmbrăcăm şi să ne pregătim. Noii veniţi sunt totdeauna întâmpinaţi cu o mică serbare, dar acum nu aveam de unde să ştim că veţi pica în toiul nopţii... Augusta, Jason şi Daniel stau nemişcaţi. Toată această poveste era mai mult decât fantastică. Daniel se ciupeşte deodată de braţ. Augusta şi Jason găsesc ideea excelentă şi fac şi ei la fel. Dar nu, realitatea merge uneori mult mai departe decât visul. Se uită unul la altul, încântaţi la culme de deruta lor, şi îşi zâmbesc. 285

Câteva ore mai târziu s-au adunat cu toţii şi stau pe divane. Augusta, Jason şi Daniel şi-au venit în fire şi acum sunt dornici să ştie tot. ― Vorbeai mai adineauri de guri de aerisire. Suntem departe de suprafaţă? ― Nu, cel mult trei-patru metri. ― Înseamnă că putem ieşi din nou în aer liber? ― Nu, nu. Jean Androuet Du Cerceau a situat şi şi-a construit templul chiar sub o stâncă plată, imensă, deosebit de solidă ― granit! ― E totuşi străpunsă de o gaură de mărimea unui braţ, completă Lucie. Şi acest orificiu servea drept gură de aerisire. ― Servea? ― Da, acestui canal i s-a dat o altă întrebuinţare. Nu e nici o nenorocire, există alte canale de ventilaţie laterale. Vedeţi bine că avem destul aer, nu ne sufocăm... ― Nu putem ieşi afară? ― Nu. Sau, în orice caz, nu pe acolo pe sus. Jason părea foarte preocupat. ― Bine, Jonathan, atunci de ce ai construit acel zid mobil, grilajul, podeaua care îţi fuge de sub picioare şi plasa?... Suntem blocaţi total "aici! ― Asta am şi intenţionat. A fost nevoie de multă cheltuială şi eforturi. Dar era necesar. Când am ajuns prima dată în acest templu, am dat peste pupitru. Pe lângă Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute am mai găsit şi o scrisoare adresată mie. Iat-o. Noii sosiţi citesc: "Dragul meu Jonathan, Te-ai hotărât să cobori, în ciuda avertismentului meu. Prin urmare eşti mai curajos decât credeam. Bravo. După părerea mea nu aveai decât o şansă din cinci ca să 286

reuşeşti. Mama ta îmi vorbise despre spaima pe care ţi-o provoacă întunericul. Dacă ai ajuns aici, înseamnă că ai reuşit, printre altele, să-ţi învingi acest handicap şi că voinţa ta a devenit mai fermă. Vom avea nevoie de ea. În această mapă vei găsi Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute care, în ziua când îţi scriu aceste cuvinte, cuprinde 288 de capitole în care e vorba de cercetările mele. Doresc să le continui, merită osteneala. Majoritatea acestor cercetări au ca obiect civilizaţia furnicilor. În fine, vei citi şi vei înţelege. Dar în prima fază vreau să-ţi cer un lucru foarte important. Până în momentul în care ai ajuns aici, nu am avut timp să fixez protecţiile (dacă aş fi reuşit, n-ai fi găsit această scrisoare concepută astfel) secretului meu. Îţi cer să le construieşti tu. Am început să fac nişte schiţe, dar cred că vei putea îmbunătăţi aceste sugestii, având în vedere cunoştinţele tale. Obiectivul acestor mecanisme este simplu. Trebuie ca oamenii să nu poată pătrunde cu uşurinţă în bârlogul meu, iar cei care reuşesc să nu mai poată face niciodată cale întoarsă pentru a povesti ceea ce au găsit. Sper că vei reuşi şi că acest loc îţi va aduce tot atâtea «bogăţii» pe cât mi-a adus şi mie. Edmond." ― Jonathan a intrat în joc, le explică Lucie. A construit toate capcanele prevăzute, şi aţi putut constata că funcţionează. ― Dar cadavrele? Sunt ale unor oameni ucişi de şobolani? ― Nu. (Jonathan zâmbi.) Vă asigur că nu a murit nimeni în această subterană de când s-a stabilit aici Edmond. Cadavrele pe care le-aţi văzut datează de cel puţin cincizeci de ani. Nu se ştie ce dramă a avut loc aici în perioada 287

aceea. O sectă oarecare... ― Înseamnă că nu vom mai putea niciodată ieşi la suprafaţă? întrebă Jason neliniştit. ― Niciodată. ― Ar trebui să ajungi la gaura de deasupra plasei (care e la o înălţime de opt metri!), să treci prin grilaj în celălalt sens, ceea ce e imposibil, şi pe urmă să mai treci şi de zid (or, Jonathan nu a prevăzut nici un sistem de deschidere pe partea asta)... ― Fără a mai vorbi de şobolani... ― Cum ai reuşit să aduci şobolani aici jos? întrebă Daniel. ― A fost ideea lui Edmond. Instalase o pereche de rattus norvegicus, o specie deosebit de mare şi de agresivă, într-o crăpătură a stâncii, cu o mare rezervă de hrană. Ştia că era o bombă cu explozie întârziată. Când sunt bine hrăniţi, şobolanii se reproduc cu o viteză exponenţială. În fiecare lună câte şase pui, pregătiţi şi ei să procreeze după două săptămâni... Pentru a se apăra de ei, Edmond folosea un spray cu feromoni de agresiune insuportabili pentru aceşti rozători. ― Înseamnă că ei l-au omorât pe Ouarzazate? întrebă Augusta. ― Din nenorocire, da. Iar Jonathan nu prevăzuse că şobolanii care vor trece de cealaltă parte a "zidului piramidei" vor deveni şi mai feroci. ― Unul dintre colegii mei, care avea repulsie faţă de şobolani, s-a despărţit brusc de noi când una din acele jivine mari i-a sărit în faţă şi i-a mâncat o bucată de nas. A urcat imediat, zidul nici măcar nu a avut timp să se închidă la loc. Ce mai ştiţi de el? întrebă un jandarm. ― Am auzit că şi-a pierdut minţile şi că l-au închis întrun azil, răspunse Augusta, dar nu sunt decât zvonuri. Apoi vrea să-şi ia paharul cu apă, dar remarcă că pe 288

masă sunt o sumedenie de furnici. Scoate un ţipăt şi, instinctiv, mătură masa cu dosul palmei. Jonathan se repede imediat şi o prinde de mână. Privirea lui dură contrastează catastrofal cu seninătatea care domnise până atunci în rândul grupului. Reapare şi vechiul lui tic al gurii, de care părea că se vindecase. ― Să nu mai faci... niciodată... asta! Singură în încăperea ei, Belo-kiu-kiuni devorează distrată o serie de ouă; la urma urmelor, e hrana ei preferată. Ştie că aşa-zisa 801 nu e numai o ambasadoare a noii cetăţi. 56, sau mai curând regina Chli-pou-ni, de vreme ce vrea să-şi spună astfel, a trimis-o pentru a continua ancheta. Nu are de ce să-şi facă griji; războinicele cu parfum de stâncă îi vor veni de hac fără probleme. Mai ales şchioapa, atât de dotată în arta de a-i scăpa pe alţii de povara vieţii ― o artistă! Totuşi, e a patra oară când Chli-pou-ni îi trimite nişte ambasadoare cam prea curioase. Primele au fost ucise mai înainte de a găsi sala unde se află lomecuza. Următoarele au sfârşit din cauza substanţelor halucinogene ale coleopterei otrăvite. Dar această 801 se pare că a coborât imediat ce s-a terminat întrevederea cu Matca. Se vede treaba că sunt din ce în ce mai nerăbdătoare să moară! Numai că de fiecare dată ajung şi mai în adâncul Cetăţii. Şi dacă una din ele ar ajunge totuşi să găsească tunelul secret? Şi dacă ar descoperi secretul? Şi dacă i-ar răspândi parfumul?... Roiul n-ar înţelege. Războinicele antistres ar avea puţine şanse să înăbuşe la timp informaţia. Cum vor reacţiona fiicele ei? 289

Una din războinicele cu parfum de stâncă intră în mare grabă. Spioana a reuşit să învingă lomecuza! E jos! Trebuia să se întâmple şi asta... 666 e numărul fiarei (Apocalipsa după sfântul Ioan). Dar cine pentru cine va fi fiara? EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Jonathan dădu drumul mâinii bunicii sale. Ca să evite stinghereala care ar fi urmat, Daniel încercă o diversiune. ― Dar acel laborator de la intrare la ce serveşte? ― E Piatra de la Rosetta! Toate eforturile noastre sunt canalizate spre o singură ambiţie: să comunicăm cu ele! ― Ele... care ele? ― Ele: furnicile. Urmaţi-mă. Părăsesc salonul şi intră în laborator. Jonathan, foarte la largul său în postura de continuator al lui Edmond, ia dintr-un suport o eprubetă plină de furnici şi o ridică la nivelul privirii. ― Vedeţi, acestea sunt nişte fiinţe. Nişte fiinţe cu totul aparte. Nu sunt pur şi simplu nişte insecte mici şi neînsemnate, iar unchiul meu a înţeles numaidecât asta... Furnicile constituie a doua mare civilizaţie terestră. Iar Edmond este un fel de Cristofor Columb, care a descoperit un alt continent la picioarele noastre. El a fost primul care a înţeles că, înainte de a căuta extratereştri până la marginile spaţiului, se cuvenea mai întâi să intrăm în legătură cu... intratereştrii. Nimeni nu spune nimic. Augusta îşi aminteşte. Cu 290

câteva zile în urmă, pe când se plimba prin pădurea Fontainebleau, a simţit deodată ceva foarte mic trosnindu-i sub toc. Călcase pe un grup de furnici. Se aplecase spre ele. Toate muriseră, dar ceva o intrigase. Furnicile erau aliniate în aşa fel încât formau o săgeată cu vârful întors invers... Jonathan a pus la loc eprubetă. Îşi reia expunerea: ― Când s-a întors din Africa, Edmond a găsit acest imobil, subterana şi apoi templul. Era un loc ideal, aşa că şi-a instalat aici laboratorul... Prima etapă a cercetărilor a constat în descifrarea feromonilor de dialog ai furnicilor. Această maşină este un spectrometru de masă. După cum îi e şi numele, aparatul indică spectrul masei, descompune Orice materie enumerând atomii care o compun... Am citit notiţele unchiului meu. La început îşi aşeza furnicile-cobai sub un clopot de sticlă legat printr-un tub aspirant la spectrometrul de masă. Punea furnica în contact cu o bucată de măr; când aceasta întâlnea o altă furnică, îi spunea în mod inevitabil: "Vezi că în direcţia aia e măr." În sfârşit, asta a fost ipoteza iniţială. El aspira feromonii emişi, îi descifra şi ajungea la o formulă chimică... "Vezi că e măr la nord", de exemplu, se spune: "metil-4 metilpirol-2 carboxilat". Cantităţile sunt infime, de ordinul a 2-3 picograme (IO12) la frază... Dar e suficient. În felul ăsta afla cum se spune "măr" şi "la nord". A continuat experienţa cu o mulţime de obiecte, alimente sau situaţii. Şi aşa a obţinut un adevărat dicţionar. După ce a înţeles numele a vreo sută de fructe, vreo treizeci de flori şi vreo zece direcţii, a ştiut să afle feromonii de alertă, feromonii plăcerii, sugestiei, descrierii; şi a întâlnit chiar sexuaţi care l-au învăţat cum să exprime "emoţiile abstracte" ale celui de-al şaptelea segment antenar... Totuşi, nu-i era de ajuns să ştie să le "asculte". Acum voia să le vorbească, să stabilească un adevărat dialog cu ele. 291

― Fantastic! murmură profesorul Daniel Rosenfeld. ― A început prin a face să corespundă fiecare formulă chimică cu o sonoritate de tip silabă. Metil-4 metilpirol-2 carboxilat se va spune de exemplu MT4MTP2CX, apoi Metepa-metepedocex. Şi la sfârşit, a înmagazinat în memoria ordinatorului: Metepametepe = măr; docex = se află la nord. Ordinatorul face traducerea în ambele sensuri. Când percepe "docex" traduce textual "se află la nord". Şi când se tastează "se află la nord", transformă această propoziţie în "docex", ceea ce declanşează emiterea de carboxilat de către acest aparat emiţător... ― Un aparat emiţător? ― Da, această maşină. Le arătă un fel de bibliotecă formată din mii de fiole mici, flecare terminându-se printr-un tub, flecare tub branşat la o pompă electrică. ― Atomii conţinuţi în flecare fiolă sunt aspiraţi de această pompă, apoi proiectaţi în acest aparat care îi triază şi îi calibrează, dozându-i cu precizie, conform indicaţiilor din dicţionarul informatic. ― Extraordinar, interveni din nou Daniel Rosenfeld, pur şi simplu extraordinar. Şi chiar a reuşit să dialogheze? ― Hmm... În acest stadiu e mai bine să vă citesc notele din Enciclopedie. FRAGMENTE DE CONVERSAŢIE: Fragment din prima conversaţie cu o formică rufa de tip războinic. OM: Mă recepţionezi? FURNICA: crrrrrrrr. OM: Emit, mă recepţionezi? FURNICA: crrrrrrrrcrrrcrrrrrrrrrr. Ajutor. (N.B. Au fost modificate câteva reglaje. Emisiile erau mult prea puternice, asfixiind subiectul. Butonul de reglare a emisiei trebuie potrivit la 1. În schimb, butonul de reglare a 292

recepţiei trebuie să fie dus până la 10, pentru a nu se pierde nici o moleculă.) OM: Mă recepţionezi? FURNICA: Bougu. OM: Emit, mă auzi? FURNICA: Zgugnu. Ajutor. Sunt închisă. Extras din cea de a treia conversaţie. (N.B. De data asta, vocabularul a fost îmbogăţit cu optzeci de cuvinte. Emisia a fost şi de data asta prea puternică. Altă reglare; butonul trebuie dus până aproape de zero.) FURNICA: Ce? OM: Ce spui? FURNICA: Nu înţeleg nimic. Ajutor! OM: Să vorbim mai încet! FURNICA: Emiţi prea tare! Antenele mele sunt saturate. Ajutor! Sunt închisă. OM: Acum e bine? FURNICA: Nu, nu ştii să dialoghezi? OM: Păi... FURNICA: Cine eşti? OM: Sunt un animal mare. Mă numesc ED-MOND. Sunt un OM. FURNICA: Ce spui? Nu înţeleg nimic. Ajutor! Săriţi! Sunt închisă!... (N.B. Subiectul a murit la cinci secunde după acest dialog. Să fie emisiile încă prea toxice? I-a fost frică?) Jonathan îşi întrerupe lectura. ― După cum vedeţi, nu e deloc simplu! Pentru a le vorbi nu e suficient doar să ai un vocabular bogat. Şi pe lângă asta, limbajul furnicilor nu funcţionează ca al nostru. În afară de emisiile de dialog propriu-zise, mai sunt percepute 293

şi emisiile celorlalte unsprezece segmente antenare. Acestea transmit identitatea individului, preocupările, psihicul lui... un fel de stare de spirit globală care e necesară bunei înţelegeri între indivizi. Aşa că Edmond a trebuit să abandoneze. Vă citesc notele lui. CE PROST SUNT: Ce prost sunt! Chiar dacă ar exista extratereştri, tot nu i-am putea înţelege. Mai mult ca sigur că reperele noastre nu pot fi identice. Ne vom apropia de ei întinzându-le mâna şi s-ar putea ca pentru ei, acesta să însemne un gest de ameninţare. Nu reuşim să-i înţelegem nici măcar pe japonezi cu sinuciderea lor rituală, sau pe indieni cu castele lor. Nu reuşim să ne înţelegem între noi... Cum am. putut avea vanitatea de a înţelege furnicile? 801 nu mai are decât un ciot de abdomen. Chiar dacă a putut să omoare la timp lomecuza, lupta împotriva războinicelor cu parfum de stâncă, dusă în crescătoria de ciuperci, a micşorat-o al naibii de mult. Cu atât mai rău, sau cu atât mai bine: e mai uşoară fără abdomen. Porneşte pe culoarul larg, săpat în granit. Cum au putut oare nişte mandibule de furnici să realizeze aşa ceva? Jos, descoperă ceea ce-i indicase Chli-pou-ni: o sală plină de alimente. Abia a făcut câţiva paşi în această sală că dă de o altă intrare. O ia pe-acolo şi în curând se pomeneşte într-un oraş, un oraş care miroase tot a stâncă! O cetate sub Cetate. ― Prin urmare nu a reuşit? ― Într-adevăr, a meditat mult la acest eşec. Îşi zicea că nu exista nici o posibilitate, că fusese orbit de 294

etnocentrismul lui. Şi apoi necazurile l-au trezit la realitate. Vechea lui mizantropie a fost factorul declanşator. ― Ce s-a întâmplat? ― Vă amintiţi, profesore, mi-aţi spus că lucra într-o societate numită "Sweetmilk Corporation şi că avusese neînţelegeri cu colegii lui. ― Adevărat! ― Unul din superiorii lui îi scotocise în birou. Iar acest superior nu era altul decât Marc Leduc, fratele profesorului Laurent Leduc! ― Entomologul? ― În persoană. ― Incredibil... A venit la mine, pretindea că e prieten cu Edmond şi a coborât în pivniţă. ― A coborât în pivniţă? ― Oh! nici o grijă, n-a ajuns prea departe. N-a putut să treacă de zidul piramidei, aşa că s-a întors. ― Mmmm, venise şi la Nicolas în încercarea de a pune mâna pe Enciclopedie. Bun... Prin urmare, Marc Leduc remarcase că Edmond lucra cu pasiune la nişte schiţe de maşini (de fapt, primele schiţe ale Pietrei de la Rosetta). A reuşit să deschidă dulapul din biroul lui Edmond şi a dat peste o mapă, în care era Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. A găsit acolo toate planurile primei maşini de comunicare cu furnicile. Când a înţeles la ce folosea acel aparat (şi existau suficiente adnotări ca să priceapă), i-a vorbit despre asta fratelui său. Acesta, evident, s-a arătat foarte interesat şi i-a cerut imediat să fure documentele... Dar Edmond băgase de seamă că cineva îi scotocise prin lucruri şi, pentru a le proteja de o nouă vizită, a pus în sertar patru viespi ichneumon. Când Marc Leduc a făcut o nouă tentativă, a fost înţepat de aceste insecte care au prostul obicei să-şi depună larvele vorace în corpurile în care-şi înfig acul. A doua zi, Edmond a descoperit urma 295

înţepăturilor şi a vrut să-l demaşte public pe vinovat. Urmarea o cunoaşteţi, el a fost alungat. ― Şi fraţii Leduc? ― Marc Leduc a fost aspru pedepsit! Larvele de ichneumon îl devorau din interior. Chestia asta a durat foarte multă vreme, câţiva ani pare-mi-se. Larvele nu reuşeau să iasă din acel corp imens pentru a se metamorfoza în viespi şi de aceea săpau în toate direcţiile în căutarea unei ieşiri. Până la urmă durerea a devenit atât de insuportabilă încât omul s-a aruncat în faţa metroului. Am citit şi eu întâmplător în ziare. ― Şi Laurent Leduc? ― A încercat tot ce i-a stat în putinţă ca să regăsească maşina... ― Spuneai că asta i-a redat lui Edmond dorinţa de a continua. Ce legătură există între aceste întâmplări, destul de vechi, şi cercetările lui? ― Mai târziu, Laurent Leduc a luat legătura direct cu Edmond. I-a mărturisit că ştie de maşina "de vorbit cu furnicile". Pretindea că-l interesează şi ca vrea să lucreze cu el. Edmond nu era neapărat ostil acestei idei, oricum bătea pasul pe loc şi se gândea dacă nu cumva ar fi fost binevenit un ajutor din afara. "Vine un moment când nu poţi merge mai departe singur", zice Biblia. Edmond era gata să-l conducă pe Leduc în bârlogul lui, dar înainte de asta voia să-l cunoască mai bine. Au stat mult de vorbă. Când Laurent a început să laude ordinea şi disciplina furnicilor, insistând pe faptul că dialogul cu ele va permite cu siguranţă omului să le imite, Edmond a văzut roşu în faţa ochilor. L-au apucat pandaliile şi l-a rugat să nu mai pună niciodată piciorul în casa lui. ― Pfff, asta nu mă miră, suspină Daniel. Leduc face parte dintr-o şleahtă de etnologi, cei mai răi din şcoala germană, care vor să modifice omenirea copiind dintr-un 296

anumit unghi obiceiurile animalelor. Simţul teritoriului, disciplina din furnicare... astea sunt lucruri care stârnesc tot felul de închipuiri. ― În consecinţă, Edmond avea un pretext să se apuce de treabă. Va dialoga cu furnicile într-o perspectivă... politică. Credea că trăiesc după un sistem anarhist şi voia ca ele săi confirme acest lucru. ― Evident! murmură Bilsheim. ― Totul devenea o provocare lansată omului. Unchiul meu a reflectat multă vreme la această problemă şi şi-a zis că cel mai bun mijloc de comunicare era fabricarea unei "furnici robot". Jonathan flutură nişte foi de hârtie pline cu desene. ― Iată-i planurile. Edmond l-a botezat "Doctorul Livingstone". E din plastic. Nu vă mai spun ce muncă de ceasornicar a însemnat fabricarea acestei mici capodopere! Nu numai că are toate articulaţiile, care sunt puse în mişcare de motoare electrice microscopice branşate la o baterie plasată în abdomen, dar antena cuprinde întradevăr unsprezece segmente capabile să emită simultan unsprezece feromoni diferiţi!... Există o singură diferenţă între Doctorul Livingstone şi o furnică adevărată: el e branşat la unsprezece tuburi, fiecare de grosimea unui fir de păr, strânse într-un fel de cordon ombilical de mărimea unei sfori. ― Fantastic! Pur şi simplu fantastic! se entuziasmează Jason. ― Dar unde este Doctorul Livingstone? întreabă Augusta. E urmărită de războinice cu parfum de stâncă. 801, gata s-o ia la sănătoasa, descoperă brusc o galerie foarte largă şi se repede înăuntru. Ajunge astfel într-o sală enormă, în 297

centrul căreia stă o furnică ciudată, depăşind mărimea medie. 801 se apropie cu prudenţă de ea. Mirosurile ciudatei furnici solitare nu sunt decât pe jumătate adevărate. Ochii nu-i strălucesc, pielea pare acoperită cu vopsea neagră... Tânăra chlipou-kaniană ar vrea să înţeleagă. Cum poate fi cineva atât de puţin furnică? Dar luptătoarele au şi descoperit-o. Şchioapa se apropie de una singură, provocând-o la luptă. Se repede la antenele ei şi începe să i le muşte. Amândouă se rostogolesc pe sol. 801 îşi aminteşte de sfaturile mamei sale: Vezi unde te loveşte cu predilecţie adversarul; deseori chiar acela e punctul lui slab... În consecinţă, imediat ce o apucă de antene, şchioapa se zvârcoleşte disperată. Probabil că are antenele hipersensibile, sărmana! 801 i le taie scurt şi reuşeşte să fugă. Dar pe urmele ei se năpusteşte acum o haită de peste cincizeci de ucigaşe. ― Vreţi să ştiţi unde se află Doctorul Livingstone? Urmăriţi firele care pleacă de la spectrometrul de masă... Nou-veniţii remarcă un fel de tub transparent, mergând de-a lungul stativului, până la perete, urcând spre tavan, pentru ca în sfârşit să pătrundă într-un fel de ladă mare de lemn, atârnată în centrul templului, perpendicular pe orgă. Acea ladă e, după toate aparenţele, plină cu pământ. Toţi îşi întind gâturile ca s-o vadă mai bine. ― Dar parcă spuneai că deasupra capetelor noastre e o stâncă indestructibilă, remarcă Augusta. ― Da, dar v-am mai spus şi că există un canal de ventilaţie pe care nu-l mai folosim... ― Şi dacă nu mai e folosit, continuă inspectorul Galin, asta nu înseamnă că l-am fi astupat noi! ― Atunci, dacă nu voi, înseamnă că... 298

― ...înseamnă că ele! ― Furnicile? ― Exact! Deasupra acestei dale stâncoase e implantată o cetate gigantică de furnici roşcate, ştiţi, acele insecte care construiesc în păduri domuri mari din crenguţe de copac... ― După evaluările lui Edmond, acolo sus ar fi peste zece milioane! ― Zece milioane? Dar ar putea să ne omoare pe toţi! ― Nu, fără panică, nu avem de ce ne teme. Mai întâi pentru că ne vorbesc şi ne cunosc. Şi apoi pentru că nu toate furnicile din Cetate ştiu de existenţa noastră. Abia a terminat de vorbit Jonathan că o furnică aterizează din lada prinsă în tavan pe fruntea Luciei. Tânăra femeie încearcă s-o prindă cu mâna, dar 801 intră în panică şi se pierde în părul ei roşcat, alunecă pe lobul urechii, coboară cu rapiditate pe ceafa, pătrunde în bluză, ocoleşte sânii şi buricul, aleargă pe pielea fină a coapselor, cade până la gleznă şi, de acolo, se aruncă pe sol. Stă un moment să se orienteze... şi se năpusteşte spre una din gurile de aerisire laterale. ― Ce-a apucat-o? ― Habar n-am. Oricum, a fost atrasă de curentul de aer proaspăt al gurii de aerisire, va ajunge la suprafaţă fără nici o problemă. ― Dar în partea aceea nu-şi va găsi Cetatea, va ieşi mult la estul Federaţiei, nu? Spioana a reuşit să fugă! Dacă mai continuă aşa, atunci va trebui să atacăm aşa-zisa a şaizeci şi cincea cetate... "Cu antenele pleoştite, luptătoarele cu parfum de stâncă au dat raportul. După plecarea lor, Belo-kiu-kiuni îşi frământă un moment mintea cu acest grav eşec al politicii sale de păstrare a secretului. Apoi, foarte ostenită, îşi 299

reaminteşte modul în care începuse totul. Pe când era foarte tânără, fusese şi ea confruntată cu unul din acele fenomene înspăimântătoare care lasă să se presupună existenţa unor entităţi gigantice. Imediat după roirea ei văzuse o placă neagră strivind câteva regine fecunde, fără ca măcar să le mănânce. Mai târziu, după ce dăduse naştere cetăţii sale, reuşise să organizeze o întâlnire pe această temă, la care participaseră majoritatea reginelor ― mame sau fiice. Îşi amintea foarte bine. Prima vorbise Zoubi-zoubi-ni. Povestise că peste câteva din expediţiile ei căzuseră nişte ploi de bile trandafirii, provocând peste o sută de morţi. Celelalte surori îi întăriseră spusele. Fiecare avea lista ei de morţi şi mutilaţi de asemenea bile sau de plăci negre. Cholb-gahi-ni, o matcă bătrână, atrăsese atenţia că, după spusele martorilor, bilele roz păreau că nu se deplasează decât în formaţii de câte cinci. O altă soră, Roubg-fayli-ni, găsise o bilă roz nemişcată la aproximativ trei sute de capete sub sol. Bila roz se prelungea cu o substanţă moale având un miros destul de puternic. O străpunseseră atunci cu mandibulele şi în cele din urmă dăduseră peste nişte tije tari şi albe... de parcă aceste animale ar fi avut o carapace în interiorul corpului, în loc s-o aibă în exterior. La sfârşitul adunării, când toate căzuseră de acord asupra faptului că astfel de fenomene depăşeau orice înţelegere, reginele hotărâseră să păstreze un secret absolut pentru a evita panica în furnicare. La rândul ei, Belo-kiu-kiuni s-a gândit de îndată să-şi organizeze propria "poliţie secretă", o celulă de lucru formată la vremea aceea din vreo cincizeci de luptătoare. Ele aveau misiunea să-i elimine pe cei ce fuseseră martori ai fenomenelor cu bile roz sau cu plăci negre pentru a evita orice criză de nebunie colectivă în Cetate. 300

Numai că într-o zi se petrecuse ceva incredibil. O lucrătoare dintr-o cetate necunoscută fusese capturată de războinicele ei cu parfum de stâncă. Matca o cruţase, pentru că ceea ce povestea aceasta era şi mai ciudat decât tot ce se auzise până atunci. Lucrătoarea pretindea că fusese răpită de nişte bile roz! Acestea o aruncaseră într-o închisoare transparentă, împreună cu alte câteva sute de furnici. Fuseseră supuse la tot felul de experienţe. De obicei erau puse sub un clopot şi primeau parfumuri foarte concentrate. La început a fost foarte dureros, apoi parfumurile au fost treptat diluate iar mirosurile se transformaseră atunci în cuvinte! În cele din urma, prin intermediul acelor parfumuri şi clopote, bilele roz le vorbiseră, prezentându-se ca fiind nişte animale enorme care îşi ziceau "oameni". Ei (sau ele) au declarat că sub Cetate exista un culoar săpat în granit şi că voiau să-i vorbească reginei. Aceasta putea fi sigură că nu i se va face nici un rău. După aceea totul se petrecuse foarte repede. Belo-kiukiuni se întâlnise cu "furnica ambasadoare", Doc-to-rul Living-stone. Era o furnică ciudată, prelungită cu un intestin transparent. Dar se putea discuta cu ea. Dialogaseră multă vreme. La început nu se înţelegeau deloc. Dar era limpede că amândouă erau cuprinse de aceeaşi exaltare. Şi păreau că au atât de multe lucruri să-şi spună... Mai târziu, oamenii instalaseră lada plină cu pământ la ieşirea din canalul de aerisire. Şi Matca înzestrase cu ouă această nouă Cetate. Fără ştirea celorlalte fiice ale ei. Dar Bel-o-kan 2 era mai mult decât oraşul luptătoarelor cu parfum de stâncă. Ea devenise Cetatea-de-legătură dintre lumea furnicilor şi lumea oamenilor. Acolo se afla în permanenţă Doc-to-rul Li-ving-stone (un nume destul de ridicol, de altfel). 301

FRAGMENTE DE CONVERSAŢIE: Fragment din cea de a optsprezecea conversaţie cu regina Belo-kiu-kiuni: FURNICA: Roata? E incredibil că nu am avut ideea să folosim roata. Când mă gândesc că toate i-am văzut pe acei gândaci de bălegar împingându-şi biluţele, şi că nici una dintre noi nu s-a gândit la roată! OM: Cum ai de gând să foloseşti această informaţie? FURNICA: Deocamdată nu ştiu. Fragment din a cincizeci şi şasea conversaţie cu regina Belo-kiu-kiuni: FURNICA: Ai intonaţia tristă. OM: Baobabii din cauza unei proaste reglări a orgii mele cu parfumuri. De când am adăugat limbajul emotiv, s-ar zice că maşina dă rateuri. FURNICA: Ai intonaţia tristă. OM:.... FURNICA: Nu mai emiţi? OM: Cred că e o pură coincidenţă: Dar sunt într-adevăr trist. FURNICA: Ce s-a întâmplat? OM: Aveam o femelă. În lumea noastră masculii trăiesc multă vreme, aşa că trăim câte doi, un mascul cu o femelă. Aveam o femelă şi am pierdut-o acum câţiva ani. O iubeam, şi nu reuşesc s-o uit. FURNICA: Ce înseamnă "iubit"? OM: Poate că aveam aceleaşi mirosuri, mai ştii? Matca îşi aminteşte de sfârşitul o-mu-lui Ed-mond. Asta se întâmplase cu ocazia primului război împotriva piticelor. Edmond vrusese să le ajute. Ieşise din subterană. Dar tot 302

manipulând feromoni, devenise total impregnat de ei. În aşa măsură încât, fără să ştie, în pădure era considerat... o furnică roşcată din Federaţie. Şi când viespile-de-brad (cu care erau în război în vremea aceea) i-au reperat mirosurile-paşaport, s-au năpustit toate asupra lui. L-au ucis luându-i drept un belokanian. Probabil că a murit fericit. Mai târziu, acest Jonathan şi comunitatea lui reluaseră contactul... Toarnă din nou hidromel în paharele noilor veniţi care îl hărţuiesc cu întrebări. ― Asta înseamnă că Doctorul Livingstone e în stare să ne transmită vorbele acolo sus? ― Da, şi noi putem să le ascultăm pe-ale lor. Răspunsurile apar pe acest ecran. Edmond a reuşit pe deplin! ― Dar despre ce vorbeau? Despre ce vorbiţi? ― Hmm... După reuşită, notele lui Edmond devin cam neclare. S-ar zice că nu vrea să noteze totul. Să spunem că la început s-au descris unul celuilalt şi fiecare şi-a descris propria lume. În felul ăsta am aflat că oraşul lor se numeşte Bel-o-kan şi că e pivotul unei federaţii de câteva sute de milioane de furnici! ― Incredibil! ― După aceea, cele două părţi au considerat că era prea devreme pentru ca informaţia să fie răspândită în rândul populaţiei. De aceea au încheiat un acord care garanta secretul absolut al "contactului" lor. ― De aceea a insistat atât de mult Edmond ca Jonathan să meşterească acele capcane, intervine un pompier. Nu voia ca oamenii să afle prea curând. Îşi imagina cu oroare ce grozăvie ar fi făcut televiziunea, radioul şi ziarele din 303

asemenea ştire. Furnicile devenind o lume! Vedea deja clipurile publicitare, brelocurile, tricourile imprimate, show-urile starurilor rock... toate idioţeniile care se puteau face în jurul acestei descoperiri. ― La rândul ei, Belo-kiu-kiuni, regina lor, socotea că fiicele ei vor vrea să pornească imediat la luptă împotriva acestor străini periculoşi, adăugă Lucie. ― Nu, cele două civilizaţii nu sunt încă pregătite să se cunoască şi ― nu trebuie să ne facem iluzii ― să se înţeleagă... Furnicile nu sunt nici fasciste, nici anarhiste, nici regaliste... ele sunt furnici, şi tot ceea ce priveşte lumea lor este diferit de a noastră. De altfel, în asta constă şi bogăţia ei. Autorul acestei declaraţii pasionate este comisarul Bilsheim. E cât se poate de evident că s-a schimbat mult de când a părăsit suprafaţa şi... pe şefa lui, Solange Doumeng. ― Şcoala germană şi şcoala italiană se înşală, zise Jonathan, pentru că încearcă să le cuprindă într-un sistem de înţelegere "uman". Analiza rămâne neapărat grosolană. E ca şi cum ele ar încerca să înţeleagă viata noastră comparând-o cu a lor. Un fel de mirmecomorfism... Fiecare caracteristică a lor e fascinantă. Nu-i înţelegem pe japonezi, pe tibetani sau pe hinduşi, dar cultura, muzica, filozofia lor sunt pasionante, chiar deformate de spiritul nostru occidental! Iar viitorul Pământului nostru constă în încrucişarea raselor, asta e cum nu se poate mai clar. ― Dar ce-ar putea să ne aducă nou furnicile în materie de cultură? zice cu uimire Augusta. Jonathan, fără să răspundă, îi face un semn soţiei sale. Lucie pleacă pentru câteva secunde şi se întoarce cu ceea ce pare a fi un borcan cu dulceaţă. ― Priviţi, numai asta şi e o adevărată comoară! Mierat de păduche-de-frunză. Haide, gustaţi! 304

Augusta luă prudentă cu degetul. ― Hmmm, e foarte dulce... dar e grozav! Nu are deloc acelaşi gust ca mierea de albine. ― Vezi! Dar nu te-ai întrebat cum facem ca să avem de mâncare în fiecare zi, în această fundătură din subsol? ― Ei, ba da, chiar aşa... ― Furnicile ne hrănesc cu mierat şi cu făina lor. Stochează acolo sus rezerve pentru noi. Dar asta nu e tot. Le-am copiat tehnica de cultivare a ciupercilor. Jonathan ridică capacul unei cutii mari de lemn. Înăuntru se văd ciuperci albe care cresc pe un pat de frunze fermentate. ― Galin e marele nostru specialist în ciuperci. Inspectorul zâmbi cu modestie. ― Mai am încă multe de învăţat. ― Dar numai cu ciuperci, cu miere... nu vă lipsesc proteinele? ― De proteine se ocupă Max. Unul din pompieri arată cu degetul spre tavan. ― Eu strâng toate insectele pe care furnicile le pun în cutiuţa din dreapta lăzii. Le fierbem ca să se desprindă cuticulele; în rest, arată ca nişte creveţi mici de tot. De altfel şi gustul e acelaşi. ― Ştiţi, descurcându-ne bine, aici avem tot confortul dorit, adaugă un jandarm. Electricitatea e produsă de o minicentrală atomică, a cărei durată de viaţă este de cinci sute de ani. Edmond a instalat-o imediat după ce a sosit aici... Aerul trece prin canalele de aerisire, hrana ne vine de la furnici, avem izvorul nostru de apă proaspătă şi, în plus, avem o ocupaţie pasionantă. Avem impresia că suntem înaintaşii unei activităţi foarte importante. ― Suntem ca nişte cosmonauţi care ar trăi în permanenţă într-o bază şi ar dialoga uneori cu extratereştrii din vecinătate. 305

Râd cu toţii. Un curent de bună dispoziţie le electrizează măduva spinării. Jonathan propune să se întoarcă în salon. ― Ştiţi, multă vreme am căutat un mod de a-mi aduna prietenii în jurul meu. Am încercat comunităţi, falanstere... N-am reuşit niciodată. Până la urmă mi-am zis că sunt un simplu visător, ca să nu spun un imbecil. Dar aici... aici se petrec tot felul de lucruri. Suntem obligaţi să coabităm, să ne completăm, să gândim împreună. Nu avem de ales: dacă nu ne înţelegem, murim. Şi nimeni nu poate să fugă. Or, nu ştiu dacă asta se întâmplă datorită descoperirii unchiului meu sau lucrurilor pe care le învăţăm de la furnici, doar fiindcă există deasupra capetelor noastre, dar deocamdată comunitatea noastră merge de mama focului! ― Merge, chiar fără vrerea noastră... ― Uneori avem impresia că producem o energie comună din care fiecare îşi poate lua în mod liber. E ciudat. ― Am mai auzit asta despre membrii organizaţiei RoseCroix şi despre unele grupuri francmasone, zise Jason. Ei o numesc egregor: capitalul spiritual al "turmei". Ca un lighean unde fiecare îşi toarnă forţa, pentru a se face o supă de care să profite fiecare... În general, totdeauna există câte un hoţ care foloseşte energia celorlalţi în scopuri personale. ― Aici nu avem astfel de probleme. Nu poţi avea ambiţii personale când trăieşti în grup mic sub pământ... Tăcere. ― Şi apoi, vorbim din ce în ce mai puţin, nu mai avem nevoie de asta pentru a ne înţelege. ― Da, aici se petrec tot felul de lucruri. Dar încă nu le înţelegem şi nu le controlăm. Încă nu am reuşit, ne aflăm abia la mijlocul călătoriei. Din nou tăcere. ― Bun, pe scurt, sper să vă simţiţi bine în mica noastră 306

comunitate... 801 ajunge epuizată în cetatea ei natală. A reuşit! A reuşit! Chli-pou-ni realizează imediat o comunicare absolută ca să afle ce s-a întâmplat. Ceea ce aude îi confirmă cele mai rele presupuneri cu privire la secretul ascuns sub dala de granit. Imediat hotărăşte să atace cu forţele armate cetatea Belo-kan. Toată noaptea luptătoarele se echipează. Noua invenţie, legiunea de rinoceri zburători, e deja pregătită. 103 683 emite o sugestie de plan. În timp ce o parte a armatei va lupta făţiş, douăsprezece legiuni vor ocoli tiptil Cetatea, încercând să ia cu asalt trunchiul regal. UNIVERSUL MERGE: Universul merge spre complexitate. De la hidrogen la heliu, de la heliu la carbon. Tot mai complex, tot mai sofisticat este sensul evoluţiei lucrurilor. Dintre toate planetele cunoscute, Pământul este cea mai complexă. Ea se află într-o zonă unde temperatura ei poate să varieze. E acoperită de munţi şi oceane. Dar dacă diversitatea formelor ei de viaţă e practic inepuizabilă, numai două se ridică deasupra tuturor prin inteligenţă. Furnicile şi oamenii. S-ar zice că Dumnezeu a folosit planeta Pământ ca să facă o experienţă. A lansat două specii, cu două filozofii complet opuse, în cursa spre conştiinţă, pentru a vedea care va merge mai repede. Scopul e, probabil, ajungerea la o conştiinţă colectivă planetară: fuziunea tuturor creierelor speciei. După părerea mea, aceasta va fi următoarea etapă a aventurii conştiinţei. Următorul nivel de complexitate. 307

Cu toate acestea, cele două specii lidere au apucat pe căi de dezvoltare paralele: ― pentru a deveni inteligent, omul şi-a umflat creierul până la o mărime monstruoasă. Un soi de conopidă mare şi roşiatică. ― pentru a obţine acelaşi rezultat, furnicile au preferat să folosească mai multe mii de creiere mici unite prin nişte sisteme de comunicare foarte subtile. Ca valoare absolută, în grămada de firimituri a furnicilor e tot atâta materie cât în conopida omului. Lupta se dă deci cu arme egale. Dar ce s-ar întâmpla dacă ambele forme de inteligenţă, în loc să alerge paralel, ar coopera?... EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Jean şi Philippe nu agreau decât televizorul şi, eventual, biliardul electric. Nici noul minigolf, recent amenajat cu mari cheltuieli, nu-i mai interesează. Cât priveşte plimbările prin pădure... Nimic nu li se pare mai neplăcut decât să fie obligaţi să iasă la aer. E adevărat că săptămâna trecută s-au distrat omorând broaşte, dar plăcerea a fost cam scurtă. Totuşi, azi, Jean pare să fi găsit o activitate cu adevărat demnă de interes. Îşi duce amicul ceva mai departe de grupul de orfani, care culeg prosteşte frunze moarte ca să facă din ele tablouri neghioabe, şi îi arată un fel de con de ciment. O termitieră. Încep imediat să-l spargă, lovindu-l cu piciorul, dar nu iese nimic din el; e gol. Philippe se apleacă şi adulmecă. ― A fost paradit de cantonier. Uite, pute a insecticid, au crăpat toate înăuntru. Se pregătesc amândoi să se ducă la ceilalţi, dezamăgiţi, 308

când Jean descoperă de cealaltă parte a micului râuleţ o piramidă pe jumătate ascunsă sub un arbust. De data asta e pe bune! Un furnicar impresionant, un dom înalt de cel puţin uri metru! Coloane lungi de furnici intră şi ies, sute, mii de lucrătoare, de războinice, de exploratoare. DDT-ul încă nu a trecut pe-acolo. Jean sare într-un picior de bucurie. ― Uite, ai văzut asta? ― Oh nu! doar nu vrei să haleşti iar furnici... Ultimele aveau un gust scârbos. ― Cine vorbeşte de halit? Ai în faţa ta un oraş, cum ar fi New York sau Mexico. Ţii minte ce spunea la televizor? Înăuntru populaţia viermuieşte. Uită-te la toate idioatele astea care trag ca nişte proaste! ― Mda... Ai văzut că Nicolas, tot interesându-se de furnici, până la urmă a dispărut? Eu sunt sigur că în fundul pivniţei lui erau furnici şi că l-au halit. Şi să ştii că mie nu-mi convine să stau lângă ch estia asta. Nu-mi place! Chiar ieri am văzut nişte scârboase de furnici ieşind dintr-o gaură de minigolf; poate că voiau să-şi facă acolo cuib... Porcăria porcăriilor de furnici! Jean îi scutură de umăr. ― Păi tocmai d aia! Ţie nu-ţi plac furnicile, mie nici atât. Să le omorâm! Să-l răzbunăm pe prietenul nostru Nicolas! Sugestia reţine interesul lui Philippe. ― Să le omorâm? ― Sigur că da! De ce nu? Să dăm foc acestui oraş! îţi închipui Mexico în flăcări, doar aşa, că vrea muşchii mei? ― OK, o să-i dăm foc. Mda. Pentru Nicolas... ― Stai asa, am chiar o idee mai bună: băgăm înăuntru ierbicid, în felul ăsta o să iasă un adevărat foc de artificii. ― Grozav... ― Ascultă, e unşpe, ne întâlnim aici fix peste două ore. În felul ăsta n-avem treabă cu pedagogul şi toată lumea va 309

fi la cantină. Eu mă duc după ierbicid. Tu faci cum ştii să aduci o cutie cu chibrituri, e mai bună decât o brichetă. ― S-a făcut! Legiunile de infanterie avansează cu pas întins. Când celelalte cetăţi din Federaţie întreabă încotro se duc, chlipoukanienele răspund că în regiunea de vest a fost reperată o şopârlă şi că Cetatea centrală le-a cerut ajutorul. Deasupra capetelor lor zbârnâie coleopterele-rinocer, cu viteza de deplasare foarte puţin încetinită de greutatea artileris-telor care se agită pe capul lor. Ora treisprezece. Bel-o-kan e în plină activitate. Fiindcă e soare, adună ouăle, nimfele şi păduchii-de-frunză de solariu. ― Am adus spirt, că ăsta arde şi mai bine, îl anunţă Philippe. ― Perfect, zice Jean, eu am cumpărat ierbicid. Douăzeci de franci doza, ticăloşii! Matca se joacă cu plantele ei carnivore. Le are de multă vreme acolo, şi se întreabă de ce nu a făcut până acum din ele un zid de protecţie, aşa cum dorea la început. Apoi se gândeşte din nou la roată. Cum să folosească această idee genială? Poate că s-ar putea fabrica o bilă mare de ciment, care, împinsă cu picioarele, ar strivi duşmanii. Va trebui să lanseze proiectul. ― Gata, am turnat tot, şi spirtul şi ierbicidul. 310

În timp ce Jean vorbeşte, o furnică exploratoare se urcă pe el. Pipăie cu vârful antenelor ţesătursa pantalonilor. Pari o structură vie gigantică, poţi să-ţi prezinţi identificările? Jean o prinde şi o striveşte între degete. Poc! Lichidul galben cu negru i se prelinge pe degete. ― Una şi-a-ncasat porţia, anunţă el. Bun, acum dă-te la o parte, o să iasă cu scântei! ― O să facem o frigare clasa-ntâia, proclamă Philippe. ― Apocalipsa! rânjeşte Jean. ― Câte ar putea să fie înăuntru? ― Cu siguranţă un milion. S-ar părea că anul trecut furnicile au atacat o vilă din regiunea noastră. ― Îi vom răzbuna şi pe ei, zice Jean. Haide, du-te să te ascunzi după copacul acela. Matca se gândeşte la oameni. Să le pună mai multe întrebări data viitoare. Ei cum folosesc roata? Jean aprinde un chibrit şi îl aruncă spre domul de crenguţe şi ace de brad. Apoi o ia la fugă, de teamă să nu sară scânteile pe el. Gata, armata chlipoukaniană zăreşte Cetatea centrală. Cât e de mare! Chibritul zboară prin aer şi descrie o curbă descendentă. Matca se hotărăşte să le vorbească de îndată. Trebuie să 311

le mai spună că poate să sporească fără probleme cantitatea de mierat pe care le-o oferă; anul acesta producţia se anunţă excelentă. Chibritul cade pe crenguţele domului. Armata chlipoukaniană este acum destul de aproape. Se pregăteşte să şarjeze. Jean sare în spatele pinului mare, unde s-a adăpostit şi Philippe. Chibritul nu întâlneşte nici o zonă îmbibată de spirt sau ier-bicid. Aşa că se stinge. Băieţii se ridică în picioare. ― La dracu! ― Ştiu ce vom face. Vom băga înăuntru o bucată de hârtie, o să facă o flacără mare care va ajunge neapărat la spirt. ― Ai hârtie la tine? ― Aăăă... doar un bilet de metrou. ― Dă-i încoa! O santinelă de pe dom observă ceva misterios. Pe lângă faptul că, de câteva momente, mai multe sectoare miros a alcool, în vârf s-a înfipt şi o bucată de lemn galben. Furnica ia imediat legătura cu o celulă de lucru, ca să spele alcoolul acela de pe crenguţe şi să extragă bârna galbenă. O altă santinelă vine în fugă de la poarta numărul 5. 312

Alarmă! Alarmă! Ne atacă o armată de furnici roşcate! Cartonul arde. Băieţii se ascund din nou după pin. A treia santinelă vede o flacără mare ridicându-se la capătul bucăţii galbene de lemn. Chlipoukanienele aleargă în pas de şarjă, aşa cum le-au văzut făcând pe sclavagiste. Prima explozie. Tot domul e cuprins brusc de flăcări. Focul bufneşte şi peste tot sar scântei. Jean şi Philippe încearcă să ţină ochii deschişi în ciuda căldurii propagate. Spectacolul nu-i dezamăgeşte. Lemnul uscat se aprinde repede. Când flăcările ajung la băltoacele de ierbicid, se produce explozia. Detunături şi jerbe verzi, roşii, mov ţâşnesc din "Cetatea furnicii rătăcite". Armata chlipoukaniană se opreşte înmărmurită. Solariul arde primul, cu toate ouăle şi toate vitele, apoi incendiul cuprinde tot domul. Trunchiul Cetăţii interzise e atins de foc din primele secunde ale catastrofei. Portăresele au făcut explozie. Războinicele dau fuga în încercarea de a o elibera pe unica ouătoare. Dar e prea târziu, Matca a fost sufocată de gazele toxice. Alarmele se succed cu repeziciune. Faza 1: sunt eliberaţi feromonii excitatori; faza 2: pe toate culoarele răsună un 313

tam-tam sinistru; faza 3: furnici "înnebunite" aleargă pe toate galeriile, comunicând propria lor panică; faza 4: tot ce e preţios (ouă, sexuaţi, vite, alimente...) sunt cărate spre cele mai de jos etaje, în timp ce, în sens invers, luptătoarele urcă să înfrunte-duşmanul. În dom se încearcă găsirea unor soluţii. Câteva legiuni de artileriste reuşesc să stingă unele zone aruncând acid formic cu o concentraţie mai mică de zece la sută. Aceşti pompieri improvizaţi băgând de seamă eficacitatea acţiunii lor, stropesc după aceea Cetatea interzisă. Poate că, umezindu-l, trunchiul va putea fi salvat. Dar focul se întinde. Citadinii blocaţi înăuntru sunt sufocaţi de fumul toxic. Arcadele de lemn în flăcări cad peste mulţimile năucite. Carapacele se topesc şi se răsucesc ca plasticul intr-o tigaie. Nimic nu rezistă la asalturile acestei călduri intense. EPISOD: M-am înşelat. Nu suntem egali, nu suntem concurenţi. Prezenţa oamenilor nu e decât un scurt "episod" în domnia lor completă asupra Pământului. Sunt mai numeroase, infinit mai numeroase decât noi. Au mai multe oraşe, ocupă mult mai multe nişe ecologice. Trăiesc în zone uscate, îngheţate, calde sau umede unde nici un om n-ar putea să supravieţuiască. Oriunde ne îndreptăm privirea, vedem furnici. Erau aici cu o sută de milioane de ani înaintea noastră, şi, judecând după faptul că au fost una din rarele specii care au rezistat bombei atomice, vor fi cu siguranţă iot aici şi la o sută de milioane de ani după noi. În istoria lor, noi nu suntem decât un accident de trei milioane de ani. De altfel, dacă nişte extratereştri vor debarca într-o zi pe planeta noastră, ei nu se vor înşela. Vor încerca fără îndoială să discute cu ele. Cu ele ― adevăratele stăpâne ale Pământului. 314

EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. A doua zi dimineaţă domul a dispărut complet. Trunchiul negru a rămas singur în mijlocul oraşului. Au murit cinci milioane de indivizi. De fapt, toate furnicile care se aflau în dom şi în imediata lui apropiere. Toate cele care au avut prezenţa de spirit să coboare au scăpat nevătămate. Oamenii care trăiesc sub Cetate n-au băgat nimic de seamă. Din cauza enormei dale de granit. Şi totul s-a petrecut într-una din nopţile lor artificiale. Moartea reginei Belo-kiu-kiuni rămâne faptul cel mai încărcat de ameninţări; lipsit de Matcă, Roiul pare ameninţat. Cu toate acestea, armata chlipoukaniană a participat la stingerea focului. Imediat ce află despre moartea reginei Belo-kiu-kiuni, războinicele trimit mesageri spre cetatea lor. Câteva ore mai târziu, purtată de o coleopteră-rinocer, Chli-pou-ni vine în persoană să constate distrugerile. Când ajunge în Cetatea interzisă, furnicile-pompier tot mai stropesc cenuşa. Nu mai are cu cine se lupta. Pune întrebări şi i se povesteşte cum s-a petrecut acel dezastru de neînţeles. Nu mai există altă regină fecundă, aşa că ea devine în mod natural noua Belo-kiu-kiuni şi ocupă în mod oficial încăperea regală din Cetatea centrală. Jonathan se trezeşte, primul şi aude, surprins, zgomotul imprimantei ordinatorului. Pe ecran apare un cuvânt. 315

Pentru ce? Prin urmare au emis în timpul nopţii. Vor să dialogheze. Tastează cuvintele care preced în mod obligatoriu fiecare dialog. OM: Salutare, sunt Jonathan. FURNICA: Sunt noua Belo-kiu-kiuni. Pentru ce? OM: Noua Belo-kiu-kiuni? Cealaltă unde e? FURNICA: Aţi omorât-o. Sunt noua Belo-kiu-kiuni. Pentru ce? OM: Ce s-a întâmplat? FURNICA: Pentru ce? Apoi convorbirea se întrerupe. Acum ştie totul. Ei, oamenii au făcut asta. Matca îi cunoştea. I-a cunoscut dintotdeauna. A ţinut secretă informaţia. A ordonat executarea tuturor celor care ar fi putut să dezvăluie cel mai mic indiciu. I-a susţinut pe oameni chiar împotriva propriilor ei celule. Noua Belo-kiu-kuni îşi contemplă mama inertă. Când gărzile vin după cadavru pentru a-l arunca la groapa de gunoi, noua regină are o tresărire. Nu, acest cadavru nu trebuie aruncat. Se uită cu insistenţă la fosta Belo-kiu-kiuni, care a început deja să degaje mirosuri de moarte. Sugerează să i se lipească la loc cu răşină membrele distruse. Să i se golească corpul de cărnurile moi pentru a fi înlocuite cu nisip. Vrea s-o păstreze în încăperea ei. Chli-pou-ni, noua Belo-kiu-kiuni, strânge câteva 316

războinice. Propune să se reconstruiască Cetatea centrală în modul cel mai modern. După părerea ei, domul şi trunchiul de copac erau prea vulnerabile. Şi, de asemenea, trebuie să se înceapă căutarea de râuri subterane, ba chiar săparea unor canale care să lege între ele toate cetăţile Federaţiei. Pentru ea, viitorul constă în folosirea apei. În felul acesta se vor proteja mai bine şi, de asemenea, vor putea călători rapid şi în siguranţă. Iar în privinţa oamenilor? Regina emite un răspuns evaziv: Nu prezintă mare importanţă. Războinica insistă: Şi dacă ne atacă din nou cu focul lor? Cu cât adversarul este mai puternic, cu atât mai mult ne obligă să ne depăşim pe noi înşine. Dar cei care trăiesc sub stânca cea mare? Belo-kiu-kiuni nu răspunde. Le cere s-o lase singură, apoi se întoarce spre cadavrul fostei Belo-kiu-kiuni. Noua regină îşi înclină delicat capul şi îşi aşază antenele pe fruntea mamei sale. Apoi rămâne multă vreme aşa, nemişcată, cufundată parcă într-o comunicare absolută cu veşnicia. SFÂRŞIT

Glosar Acid formic: armă proiectil. Acidul formic cel mai coroziv are concentraţia de patruzeci la sută. Acid indolacetic: ierbicid. Acid oleic: vapori emanaţi de cadavrele furnicilor. Alcool: furnicile ştiu cum să facă să fermenteze mieratul de păduche-de-frunză şi zeama de cereale. 317

Alimentaţie: regimul curent al unei furnici roşii: 43% mierat de păduche-de-frunză, 41% carne de insectă, 7% seve de copac, 5% ciuperci, 4% cereale sfărâmate. Arme mirmeciene: mandibule săbii, pinten otrăvit, pulverizator de lipici, vezică aruncătoare de acid formic, gheare. Bătălia Macilor: Primul război federal, din anul 100 000 666, în care s-au înfruntat tancurile şi arma bacteriologică. Bel-o-kan: cetatea centrală a Federaţiei furnicilor roşcate. Belo-kiu-kiuni: regina cetăţii Bel-o-kan. Boli: bolile cele mai frecvente la furnicile roşcate sunt conidia (provocată de o ciupercă parazită), putrezirea chitinei, viermele cerebral (vierme parazit care se cuibăreşte la nivelul ganglionilor subesofagieni), hipertrofierea glandelor labiale (un fel de umflare anormală a toracelui care apare încă din stadiul de larvă), alternaria (spori mortali). Buburuză: animalul de pradă al turmelor de păduchide-frunză. Comestibil. Cadavru: cuticulă goală. Cap: unitate de măsură mirmeciană. Echivalentul a 3 mm. Castă: în general se poate observa existenţa a trei caste: sexuaţii, luptătoarele, lucrătoarele. Ele însele se împart în subcaste: lucrătoare agricole, artileriste etc. Călugăriţă: insectă căreia îi place exagerat de mult să facă dragoste şi să mănânce. Periculoasă. Cereale: furnicilor roşcate le plac germenii, bogaţi în ulei, ai grăunţelor. Un cuib mijlociu recoltează 70 000 de boabe pe anotimp. Chitină: material din care sunt formate platoşele furnicilor. 318

Chli-pou-ni: fiica reginei Belo-kiu-kiuni. Chli-pou-kan: cetate ultramodernă construită de Chlipou-ni. Cetate interzisă: fortăreaţă care protejează încăperea nupţială. Există Cetăţi interzise din lemn, din ciment şi chiar săpate în stâncă. Cisternă: rezervor de rouă. Civilizaţie mirmeciană: civilizaţia furnicilor. Climatizare: reglarea temperaturii în marile cetăţi prin solariu, excremente şi guri de aerisire situate în dom. Comunicaţie absolută (CA): schimb total de gânduri prin contact antenar. Creşterea animalelor: îndeletnicire practicată de unele specii, care constă în domesticirea şi culegerea secreţiilor anale ale păduchilor-de-frunză şi coşenilelor în timpul verii, un păduche-de-frunză dă treizeci de picături de mierat pe oră. Densitate: în Europa există în medie 80 000 de furnici (din toate speciile) pe metru pătrat. Dionee: sălbăticiune vegetală trăind în împrejurimile cetăţii Bel-o-kan. Periculoasă. Dodecazecimal: mod mirmecian de evaluare cifrică. Furnicile numără în sistemul de doisprezece, căci au douăsprezece gheare (două de fiecare picior). Dogma reginelor: ansamblul de informaţii preţioase transmise de la antenă la antenă de către regina mamă reginei fiice. Donjon: vârf secundar construit pe dom. Donjonul e mai frecvent la termitiere decât la furnicare. Dinastie: succesiune de regine-fiice pentru acelaşi teritoriu. Efemeridă: un fel de libelulă mică cu coadă bifurcată. Larva trăieşte trei ani. Individul care se naşte din ea trăieşte între 3 şi 48 de ore. Comestibil. 319

Excrement: un excrement de furnică cântăreşte de o mie de ori mai puţin decât corpul ei. Federaţie: grupare de cetăţi ale aceleiaşi specii. O federaţie de furnici roşcate conţine în medie nouăzeci de cuiburi, se întinde pe o suprafaţă de şase hectare şi cuprinde şapte kilometri şi jumătate de piste bătătorite cu piciorul şi patruzeci de kilometri de piste odorante. Feromon: frază sau cuvânt lichid. Foc: armă tabu. Forţă: o furnică roşcată poate să tragă o greutate de şaizeci de ori mai mare decât propria ei greutate. Are deci o forţă de 3, 2 x 10-6 CP Furnică mascată: specie cu înclinaţii spre chimia organică. Frig: sedativ universal în lumea insectelor. Gândac de bucătărie: strămoşul termitei. Prima insectă terestră. Gândac de bălegar: fabricant de cocoloaşe. Comestibil. Gândac de Colorado: coleopteră cu elitre portocalii însemnate cu cinci linii longitudinale negre. Gândacii de Colorado se hrănesc în general cu cartofi. Sucul gândacului de Colorado este o otravă mortală. Gândac de apă: coleopteră marină şi submarină. Comestibilă. Glandă cu otravă: vezică în care este stocat acidul formic. Nişte muşchi speciali îl pot proiecta cu o presiune foarte mare. Glanda lui Dufour: glandă care conţine feromoniipistă. Grad: unitate de măsură a timpului-temperatură şi a timpului cronologic. Cu cât e mai cald, cu atât gradele-timp devin mai scurte; cu cât e mai frig, cu atât ele devin mai lungi. Greutate: greutatea unei furnici variază între unu şi o 320

sută cincizeci de miligrame. Groapă de gunoi: movilă la intrarea furnicarelor unde insectele îşi aruncă gunoaiele şi cadavrele. Guayeï-Tyolot: cuib mic de primăvară. Guşă socială: organul generozităţii. Hibernare: marele somn din noiembrie până în martie. Ichneumon: viespe care îşi depune ouăle înfometate în corpul tău. Pericol. Ierbicide: mirmicacină, acid indolacetic. Inimă: succesiune de pungi în formă de para intrate unele în altele. Inima e plasată în spate. Înălţime: cu cât un cuib este mai înalt, cu atât cetatea caută sa aibă o suprafaţă mai mare în bătaia soarelui. Furnicarele din zonele calde sunt construite în întregime sub pământ. Încăpere nupţială: locul unde ouă regina. La-chola-kan: cetatea cea mai estică a Federaţiei. Latrină: bazin receptacol al excrementelor indivizilor. Legiune: masă de soldaţi capabili să manevreze simultan. Leul-furnicilor: nisip mişcător carnivor. Pericol. Licurici: coleopteră producătoare de lumină fosforescentă. Comestibilă. Liliac: monstru zburător care trăieşte în grote. Periculos. Lipsa de hrană: o furnică poate trăi şase luni în stare de hibernare fără să mănânce. Lomecuză: coleopteră furnizoare de drog mortal. Periculoasă. Luptă cu mandibula: sport mirmecian. Mascul: insectă ieşită din ouă nefecundate. Melc: mină de proteine. Comestibil. Mercenare: furnici solitare luptând în serviciul altui cuib decât cel natal, în schimbul alimentelor şi a unei 321

identităţi citadine. Mesageri zburători: tehnică a furnicilor pitice pentru transmiterea de mesaje prin musculiţe. Comestibili. Metamorfoză: trecerea la o a doua formă de viaţă, curentă la majoritatea insectelor. Miros: asexuaţii au 6 500 de celule senzoriale pentru fiecare antenă. Sexuaţii au 300 000. Muzică: sunet sau ultrasunet produs de greieri prin frecarea elitrelor. Furnicile cultivatoare de ciuperci ştiu şi ele să "cânte" cu articulaţiile lor abdominale. Ni: dinastia reginelor belokaniene. Obscuritate: citadinelor le place să trăiască în întuneric. Oceli infraroşii: trei ochi mici aşezaţi în formă de triunghi pe fruntea sexuaţilor, permiţându-le să vadă în obscuritate totală. Ochi: ansamblu de faţete aşezate pe globul ocular. Fiecare faţetă e formată din două cristaline, o lentilă mare la exterior şi una mică la interior. Fiecare celulă e direct legată de creier. Furnicile nu percep decât obiectele apropiate, cu toate acestea pot repera cea mai mică mişcare la mare distanţă. Oameni: Monştri enormi despre care se vorbeşte în unele legende moderne. Sunt cunoscute mai ales animalele lor domestice de culoare roz; degetele. Periculoşi. Ou: furnică foarte tânără. Orientarea cetăţii: furnicile roşcate îşi construiesc oraşele cu faţada cea mai largă spre sud-est, pentru a primi cât mai mult soare la începutul zilei. Paşaport: mirosul cuibului natal (sau adoptiv, în cazul mercenarelor). Păduchi-de-frunză: vite. Comestibile. Păianjen: monstru care mănâncă cetăţenii puţin câte puţin şi care îi adoarme între două amputări succesive. 322

Periculos. Păsări: monştri zburători. Periculoşi. Pământ: planetă cubică. Pitice: principalii duşmani ai furnicilor roşcate. Pâine: cocoloaşe de cereale tocate şi sfărâmate. Plante carnivore: roua-cerului, dionee. Periculoase. Plante otrăvite: glicină, leandru, iederă. Periculoase. Ploaie: vreme mortală. Portărese: subcastă cu cap rotund şi plat, însărcinată cu blocarea culoarelor strategice. Războiul Fragilor: Războiul Fragilor, din 99 999 886, a avut loc între furnicile galbene şi furnicile roşcate. Rinocer: coleopteră înzestrată cu un corn mare frontal. Roşii ţesătoare: furnici care migrează din est şi care îşi folosesc propriile larve ca navete de ţesut. Salamandră: pericol. Sărbătoarea Renaşterii: zborul de împerechere al sexuaţilor, care are loc de obicei în primele zile călduroase. Sclavagiste: specie războinică incapabilă să supravieţuiască fără ajutorul servitoarelor. Secerătoare: furnici agricultoare din est. Shi-gae-pou: cetatea furnicilor pitice din nord-vest. Şarpe: pericol. Sopârlă: dragon în civilizaţia mirmeciană. Periculos. Talie: furnicile roşcate au în medie o lungime de două capete. Tanc: tehnică de luptă constând în transportatul unei lucrătoare cu mandibule mari de către şase lucrătoare mici şi mobile. Temperatură: furnicile roşcate nu reuşesc să se mişte decât la o temperatură mai mare sau egală cu opt grade. Sexuaţii se trezesc uneori ceva mai devreme, pe la şase grade. Temperatură cuibului: o cetate a furnicilor roşcate este 323

termoreglată în aşa fel încât să aibă, în funcţie de etaje, între douăzeci şi treizeci de grade. Termite: specie rivală a furnicilor. Transport: pentru a transporta un individ, furnica îl apucă de mandibule. Celălalt se ghemuieşte pentru a reduce la minimum frecarea cu solul. Trofalaxie: schimbul de hrană dintre două furnici. Ţesut: operaţiune efectuată cu o larvă. Tântar: masculii sug seva plantelor. Nu se ştie cu ce se hrănesc femelele. Comestibil. Undă: cel mai mic element comun emis, sub o formă sau alta, de toate fiinţele sau obiectele mobile. Vedere: furnicile văd ca printr-un grilaj. Sexuaţii percep culoarea, dar toate nuanţele sunt deplasate spre ultraviolet. Viespi: verişoare primitive şi veninoase ale furnicilor. Periculoase. Viteza de mers: la 10° o furnică roşcată se deplasează cu 18 m/h. La 15° merge cu 54 m/h. La 20° poate să ajungă până la 126 m/h. Vânt: ceva care te smulge de pe sol şi te lasă nu se ştie unde. Vârsta reginei: regina furnicilor roşcate trăieşte în medie cincisprezece ani. Vârsta asexuaţilor: o lucrătoare sau o războinică roşcată trăieşte în general trei ani. Zoubi-zoubi-kan: cetate din est, celebră pentru marele ei şeptel de păduchi-de-frunză. 56: numele de fecioară al reginei Chli-pou-ni. 327: tânăr mascul belokanian. 801: fiică a reginei Chli-pou-ni, folosită ca spioană. 4 000: cercetaşă roşcată trăind la Guayeï-Tyolot. 103 683: luptătoare belokaniană. 324

Numele adevărate ale "actriţelor" sunt următoarele: Cultivatoarea de ciuperci Atta sexdens Sfărâmătoarea de grăunţe Messor barbarus Sclavagista Polyergus rufescens Furnica mascată Anergates atratulus Furnica rezervor Myrmecocystus melliger Furnica magnan Doryline annoma Secerătoarea Pogonomyrmex molefaciens Pitica Iridomyrmex humiliis Păstoriţa neagră Lasius niger Roşcata federală Formica rufa Ţesătoarea roşie Ecophylla longinoda

325

Bernard Werber ZIUA FURNICILOR

Furnicile contraatacă!

Totul Totul Totul Totul Totul

este este este este este

într-unul (Abraham) dragoste (Isus Cristos) economic (Karl Marx) sexual (Sigmund Freud) relativ (Albert Einstein)

Şi mai departe?... EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute

PRIMUL ARCAN: Stăpânii zorilor

326

1. PANORAMIC NEGRU A trecut un an. Pe cerul de august, fără lună, clipesc stelele. Într-un târziu, tenebrele se risipesc. O lucire. Fâşii de ceaţă se preling peste pădurea Fontainebleau. Un soare purpuriu şi puternic le împrăştie de îndată. Totul scânteiază acum, acoperit de rouă. Pânzele de păianjen se transformă în ţesături exotice, din perle portocalii. Se anunţă o zi călduroasă. Vietăţi minuscule freamătă pe sub rămurişuri. Pe iarbă, printre ferigi. Pretutindeni. Din toate speciile şi nenumărate. Roua, ca o licoare pură, spală pământul pe care se va desfăşura cea mai ciudată dintre av... 2. TREI SPIOANE ÎN INIMA ORAŞULUI Avansaţi, repede. Ordinul parfumat e categoric: nu e timp de pierdut cu observaţii inutile. Cele trei siluete întunecate zoresc de-a lungul culoarului secret. Cea care merge pe tavan îşi târăşte cu nonşalanţă antenele la înălţimea solului. E rugată să coboare, dar ea le dă asigurări că se simte mult mai bine aşa: cu capul în jos. Îi place să perceapă realitatea răsturnată. Nimeni nu insistă. De ce nu, la urma urmei? Trioul coteşte pentru a se vârî într-un tunel mai îngust, sondând cu atenţie cel mai neînsemnat ungher înainte de a face vreun pas cât de mic. Pentru moment, totul pare atât de liniştit, încât e de-a dreptul îngrijorător. Iată-le ajunse în inima Oraşului, într-o zonă care este cu siguranţă foarte supravegheată. Paşii li se fac mai mici. 327

Pereţii galeriei sunt tot mai lucioşi. Tot mai des li sentâmplă să derapeze pe resturi de frunze moarte. O nelinişte surdă inundă fiecare celulă a carcaselor lor roşcate. Iată-le ajunse în sală. Adulmecă mirosurile care plutesc în aer. Se simte iz de răşină, de coriandru şi de cărbuni. Încăperea aceasta este o invenţie de ultimă oră. În toate celelalte oraşe ale furnicilor, boxele nu servesc decât la stocarea hranei sau a ouălor. Or, anul trecut, chiar înainte de începutul perioadei de hibernare, cineva a emis o sugestie: Nu trebuie să ne mai lăsăm ideile să se piardă. Inteligenţa Roiului se reînnoieşte prea repede. Gândurile strămoşilor trebuie să le fie de folos urmaşilor noştri. Conceptul de stocare a reflecţiilor era cu totul nou la furnici. Şi, totuşi, el entuziasmase o mare parte din cetăţeni. Fiecare venise să-şi deverseze feromonii înţelepciunii în recipientele prevăzute în acest scop. După care, acestea fuseseră orânduite pe teme. Toate cunoştinţele lor erau de-acum adunate în această vastă boxă: "Biblioteca chimică". Cele trei vizitatoare continuă să înainteze, cuprinse de admiraţie, în pofida spaimei. Spasmele antenelor le trădează emoţia. De jur-împrejurul lor, ovoide fluorescente sunt aliniate în rânduri de câte şase, învăluite de aburi amoniacali ce le fac să pară nişte ouă calde. Dar cochiliile acestea transparente nu conţin nici cea mai mică urmă de viaţă embrionară. Înţepenite în ganga lor de nisip, ele sunt pline până la refuz de relatări olfactive pe sutele de teme repertoriate: istoria reginelor din dinastia Ni, biologie curentă, zoologie (multă zoologie), chimie organică, geografie terestră, geologia straturilor de nisip sub328

pământene, strategia celor mai celebre bătălii, politica teritorială din ultimii zece mii de ani. Se află acolo până şi reţete de gătit sau planurile cotloanelor celor mai rău famate ale Oraşului. O mişcare de antene, Repede, repede, să ne grăbim, altfel... Furnicile îşi curăţă la iuţeală apendicele senzoriale cu ajutorul periei cu o sută de fire de la coate, apoi pornesc să inspecteze capsulele în care sunt stivuiţi feromonii mnezici, atingând uşor ovulele cu extremitatea sensibilă a antenelor, astfel încât să le identifice fără greş. Deodată, una dintre furnici încremeneşte. I s-a părut că a perceput un zgomot. Un zgomot? Fiecare din ele îşi zice că, de data aceasta, vor fi descoperite. Rămân în aşteptare, febrile. Cine poate să fie? 3. ACASĂ LA FRAŢII SALTA ― Deschide, trebuie să fie domnişoara Nogard! Sébastien Salta se ridică, întinzându-şi trupul nesfârşit şi răsuci mânerul uşii. ― Bună ziua, spuse el. ― Bună ziua, e gata? ― Da. E gata. Cei trei fraţi Salta se apropiară laolaltă de cutia voluminoasă de polistiren, din care scoaseră o sferă de sticlă, deschisă în partea superioară şi plină cu granule maronii. Se aplecară tustrei asupra recipientului şi Caroline Nogard nu se putu abţine să nu-şi introducă în el mâna dreaptă. O cantitate neînsemnată de nisip întunecat la culoare i se scurse printre degete. Mirosi bobiţele, de parcă ar fi fost o cafea cu aromă nepreţuită. 329

― V-a cerut eforturi mari, nu-i aşa? ― Enorme, răspunseră într-un glas cei trei fraţi Salta. Iar unul dintre ei adăugă: ― Dar a meritat! Sébastien, Pierre şi Antoine Salta erau nişte coloşi. Fiecare avea probabil vreo doi metri. Se lăsară în genunchi pentru a-şi cufunda, la rândul lor, degetele lungi în globul de sticlă. Trei lumânări fixate într-un sfeşnic înalt luminau întreaga scenă, aruncând luciri ciudate, de un galben bătând în portocaliu. Caroline Nogard aşeză globul într-o valiză, înfăşurându-l în mai multe straturi de vată de sticlă. Îi cântări cu privirile pe cei trei uriaşi şi le zâmbi. Apoi, în tăcere, îşi luă rămasbun şi plecă. Pierre Salta lăsă să-i scape un oftat de uşurare: ― De data aceasta, cred că suntem pe cale să ne atingem ţelul!

4. FUGĂ ŞI URMĂRIRE Alarmă falsă: nu e decât o frunză uscată care a trosnit. Cele trei furnici îşi reiau investigaţiile. Rând pe rând, miros recipientele doldora de informaţii lichide. În sfârşit, găsesc ce căutau. Din fericire, nu le-a fost prea greu să-l descopere. Apucând preţiosul obiect, şi-l trec de la una la cealaltă. E un ou umplut cu feromoni şi închis ermetic cu o picătură de răşină de pin. Îl decapsulează. Un prim parfum le izbeşte cele unsprezece segmente antenare: Decriptare interzisă. 330

Perfect. Aceasta e cea mai bună garanţie a calităţii. Aşează oul la loc şi-şi cufundă cu lăcomie antenele în el. Textul mirositor le urcă prin meandrele creierelor. Decriptare interzisă. Feromon memorie nr. 81 Tema: Autobiografie Numele meu este Chli-pou-ni. Sunt fiica lui Belo-kiu-kiuni Sunt cea de-a 333-a regină a dinastiei Ni şi născătoarea unică a oraşului Bel-o-kan. Nu m-am numit dintotdeauna astfel. Înainte de a fi regină, eram cea de-a 56-a prinţesă a Primăverii. Căci aceasta este casta mea şi acesta e numărul meu de pontă. Când eram tânără, credeam că oraşul Bel-o-kan este graniţa Universului. Credeam că noi, furnicile, suntem singurele fiinţe civilizate de pe planeta noastră. Credeam că termitele, albinele şi viespile sunt popoare sălbatice care nu ne acceptă tradiţiile şi obiceiurile pur şi simplu din obscurantism. Credeam că celelalte specii de furnici sunt degenerate şi că furnicile pitice sunt prea mici ca să ne facem griji din pricina lor. Trăiam pe atunci închisă în permanenţă în gineceul prinţeselor virgine, în interiorul Oraşului interzis. Singura mea ambiţie era să-i semăn cândva mamei mele şi să construiesc la rândul meu o federaţie care să înfrunte vremurile în toate sensurile expresiei acesteia. Aşa au decurs lucrurile până în ziua când un tânăr prinţ rănit, 327, a venit în loja mea şi mi-a povestit ceva ciudat. El afirma că o expediţie de vânătoare fusese pulverizată în întregime de o armă nouă, cu efecte devastatoare. Bănuiala noastră se îndrepta pe atunci asupra furnicilor 331

pitice, care erau rivalele noastre, şi am purtat împotriva lor, anul trecut, marea bătălie a Macilor. Ea ne-a costat mai multe milioane de soldaţi, dar am câştigat-o. Iar victoria aceasta, ne-a dovedit că bănuielile noastre erau greşite. Piticele nu posedau nici o armă secretă de anvergură. Ne-am gândit apoi că era vorba de termite, duşmanii noştri ereditari. A fost o nouă greşeală. Marele oraş termit din Est se transformase într-un oraş fantomă. Un misterios gaz clorat îi otrăvise pe toţi locuitorii. Am făcut atunci investigaţii în interiorul propriului nostru Oraş şi am avut astfel de înfruntat o armată clandestină care îşi imagina că protejează colectivitatea omiţând să-i dezvăluie informaţiile considerate a fi prea neliniştitoare. Ucigaşele acestea răspândeau un anumit miros de stâncă şi pretindeau că joacă rolul globulelor albe. Ele constituiau autocenzura societăţii noastre. Am luat astfel cunoştinţă de faptul că în propriul nostru organism-comunitate exista un sistem de apărare imunitară, în stare de orice pentru a-i menţine pe toţi în ignoranţă! Dar după extraordinara odisee a luptătoarei asexuate 103 683, am sfârşit prin a înţelege despre ce este vorba. La extremitatea orientală a lumii există... Una dintre cele trei furnici îşi întrerupe lectura: i s-a părut că simte o prezenţă. Rebelele se ascund şi pândesc. Nimic nu mişcă însă în jur. O antenă se înalţă timid din ascunzătoare, imitată în scurt timp de alte cinci. Cele şase apendice senzoriale se transformă în radare şi vibrează cu 18 000 de mişcări pe secundă. Tot ce răspândeşte un miros oricât de slab de jur-împrejurul lor este identificat instantaneu. Încă o alarmă falsă. Nu e nimeni prin împrejurimi. Furnicile reiau decodificarea feromonului. 332

La extremitatea orientală a lumii există turme de animale de o mie de ori mai gigantice. Mitologiile myrmicine vorbesc despre ele în termeni poetici. Cu toate acestea, ele n-au nimic comun cu poezia. Dădacele ne spuneau poveşti de groază despre ele ca să ne sperie. Dar ele depăşesc orice poveste de groază. Până atunci, nu acordasem nicicând prea multă încredere relatărilor despre monştrii uriaşi care păzesc marginile planetei şi trăiesc în turme de câte cinci. Eram convinsă că nu sunt decât nişte născociri, destinate exclusiv prinţeselor virgine şi neştiutoare. Acum ştiu că EI există cu adevărat. Distrugerea acelei prime expediţii de vânătoare LOR li se datorează. Gazele care au otrăvit oraşul termit LOR li se datorează. Incendiul care a devastat Bel-o-kan şi a ucis-o pe mama mea tot LOR li se datorează. LOR: DEGETELOR. Vroiam să le ignor. Dar de-acum mi-e imposibil s-o mai fac. Pretutindeni în pădure este detectată prezenţa lor. Zilnic, rapoartele cercetaşelor confirmă faptul că ele se apropie puţin câte puţin de lumea noastră şi că sunt foarte periculoase. Drept pentru care am luat astăzi decizia de a-i convinge pe ai mei să pornească o cruciadă împotriva DEGETELOR. Va fi o mare expediţie armată, vizând eliminarea, cât mai e timp, a tuturor DEGETELOR de pe planetă. Mesajul este atât de deconcertant, încât au nevoie de câteva secunde pentru a-l asimila. Cele trei furnici spioane voiseră cu orice preţ să afle. Ei bine, acum au aflat! O cruciadă împotriva Degetelor! Trebuie să le avertizeze cu orice preţ pe celelalte. Măcar 333

de ar putea să mai afle ceva în plus, oricât de puţin! De comun acord, îşi cufundă din nou antenele. Pentru a le veni de hac acestor monştri, am plănuit ca respectiva cruciadă să includă douăzeci şi trei de legiuni de infanterie de asalt, paisprezece legiuni de artilerie uşoară, patruzeci şi cinci de legiuni de luptă corp la corp, antrenate pentru orice tip de teren, douăzeci şi nouă de legiuni. Un zgomot, din nou. De data aceasta nu mai încape nici o îndoială. Pământul uscat trosneşte sub apăsarea unei gheare. Cele trei intruse îşi înalţă apendicele încă năclăite de informaţii secrete. Totul a mers prea uşor. E limpede că au căzut într-o capcană. În clipa aceasta sunt convinse că n-au fost lăsate să pătrundă în Biblioteca chimică decât pentru a putea fi demascate mai uşor. Picioarele li se îndoaie, gata să ţâşnească. Prea târziu. Celelalte sunt deja acolo. Rebelele abia au timp să înhaţe cochilia care conţine preţiosul feromon mnezic şi să fugă printr-un mic culoar transversal. Alarma răsună în jargonul olfactiv belokanian sub forma unui feromon cu formula chimică "C 8-H18-O". Reacţia este imediată: deja se aude foşnetul iscat de labele sutelor de luptătoare. Intrusele fug cât le ţin puterile. Ar fi păcat să moară acolo de vreme ce sunt singurele rebele care au pătruns vreodată în Biblioteca chimică şi au reuşit să descifreze feromonul fără îndoială cel mai important al reginei Chlipou-ni! De-a lungul şi de-a latul coridoarelor Oraşului începe o urmărire ameţitoare. Furnicile aleargă atât de repede, încât iau unele viraje perpendicular cu solul, ca într-un raliu de bobsleigh. Uneori, în loc să coboare, continuă să sprinteze pe 334

plafon. E adevărat că noţiunile de "sus" şi de "jos" sunt cu totul relative într-un furnicar. Când ai gheare, poţi umbla şi chiar alerga pe oriunde. Bolizii cu şase labe gonesc vertiginos. Decorul din jur pare să se năpustească spre ei. Traseul urcă şi coboară, coteşte. Fugarele şi urmăritoarele sar peste o prăpastie, reuşind să treacă la limită, în afară de una singură, care se împiedică şi cade. O mască lucioasă se iveşte în faţa primei rebele, care nici nu mai are timp să-şi dea seama ce i se întâmplă. De sub mască se înalţă vârful ascuţit al unui abdomen încărcat cu acid formic. Jetul clocotitor o transformă instantaneu pe furnică într-o pastă moale. Cea de-a doua rebelă, cuprinsă de panică, face cale întoarsă şi se năpusteşte într-un gang lateral. Să ne dispersăm! urlă ea în limbaj olfactiv. Cele şase labe scurmă adânc solul. Degeaba! O luptătoare îşi face apariţia în stânga ei. Amândouă aleargă atât de repede, că luptătoarea nu poate nici să-şi apuce prada cu mandibulele, nici să-şi direcţioneze jetul de acid. Atunci, o îmbrânceşte şi încearcă s-o strivească de pereţi. Carapacele se ciocnesc cu un zgomot surd. Cele două furnici, propulsate cu mai mult de 0,1 km/oră prin coridoarele strâmte ale furnicarului, încasează fiecare nişte lovituri ca de berbece. Încearcă să-şi pună piedică. Se înţeapă cu vârful mandibulei. Iuţeala cu care se deplasează este atât de mare, încât nici una nu observă că drumul se îngustează din ce în ce, astfel încât fugara şi urmăritoarea ei, proiectate dintr-o dată într-o galerie ca o pâlnie, se percutează reciproc. Cei doi bolizi explodează laolaltă şi bucăţi de chitină sfărâmată se împrăştie până departe. Cea de-a treia rebelă se năpusteşte înainte, mergând pe plafon, cu capul în jos. O artileristă o ţinteşte şi îi 335

pulverizează cu precizie laba posterioară dreaptă. Din pricina şocului, spioana scapă ovoidul ce conţine feromonul mnezic al reginei. Un paznic recuperează nepreţuitul obiect. O alta împroaşcă zece picături de acid şi lichefiază una dintre antenele supravieţuitoarei. Impactul rafalei avariază plafonul, făcând să cadă din el bucăţi care opresc momentan trecerea. Mica rebelă poate să răsufle o clipă, dar ştie bine că n-o să mai ajungă prea departe. Nu numai că are o antenă şi o labă mai puţin, dar gărzile trebuie că păzesc acum toate ieşirile. Deja, soldaţii sunt în spatele ei. Tirurile de acid formic ţâşnesc din plin. Încă o labă îi este retezată, una din faţă de astă dată. Cu toate acestea, aleargă mai departe cu cele patru care i-au rămas şi izbuteşte să se ghemuiască într-o anfractuozitate a culoarului. O furnică-soldat o ţinteşte, dar rănita dispune şi ea, la rândul ei, de acid. Răsturnându-şi abdomenul, se plasează fulgerător în poziţie de tir şi trage în cealaltă. În plin! Furnica-soldat a fost mai puţin îndemânatică şi nu a reuşit decât să-i taie laba mijlocie dreaptă. I-au mai rămas doar trei. Ultima dintre furnicile spioane şchioapătă, gâfâind. Trebuie cu orice preţ să scape din capcana asta şi să le avertizeze pe celelalte rebele în legătură cu această cruciadă contra Degetelor. A trecut pe aici, pe aici, emite o luptătoare care a descoperit cadavrul ars al duelistei. Cum să scape? Supravieţuitoarea se face una cu tavanul. Celorlalte nu le va trece prin cap să se uite în sus. Plafonul e cu siguranţă locul ideal pentru a improviza o ascunzătoare. Războinicele nu o reperează decât la a doua trecere, când una din ele observă o picătură căzând de sus: sângele 336

transparent al rebelei. Gravitaţie blestemată! Cea de-a treia rebelă se lasă să alunece o dată cu grohotişul surpat şi se apucă să lovească în jur cu ultimele labe care i-au mai rămas şi cu singura antenă validă. Un soldat îi apucă o labă şi i-o răsuceşte până ce o rupe. Un altul îi străpunge toracele cu vârful mandibulei sale ca o sabie. Cu toate acestea, rebela reuşeşte să se elibereze. Îi mai rămân două labe ca să se târască şontâcăind. Dar nu mai există nici o scăpare. O mandibulă lungă iese dintr-un perete şi îi retează din mers capul, care sare şi se rostogoleşte de-a lungul galeriei în pantă. Restul corpului reuşeşte să mai. facă vreo zece paşi înainte de a-şi încetini mersul, de-a se opri şi de-a se prăbuşi în cele din urmă. Gărzile adună rămăşiţele şi le aruncă în depozitul de gunoi al Oraşului, peste hoiturile celorlalte două. Aşa păţesc cei ce sunt prea curioşi! Cele trei cadavre zac abandonate, ca nişte marionete rupte, stricate din greşeală înainte de începerea spectacolului.

5. ÎNCEPUTUL Din ziarul Écho du dimanche: TRIPLĂ CRIMĂ MISTERIOASĂ PE STRADA FAISANDERIE "Trei cadavre au fost descoperite joi într-un imobil de pe strada Faisanderie, din Fontainebleau. Nu se cunosc motivele morţii lui Sébastien, Pierre şi Antoine Salta, trei fraţi care împărţeau acelaşi apartament. Cartierul se bucură de o reputaţie bună în ce priveşte siguranţa. Nu s-au furat bani sau obiecte preţioase. Nu a 337

fost relevată nici o urmă de efracţie. Nici o armă care ar fi putut fi folosită în vederea crimei nu a fost găsită la faţa locului. Ancheta, care se anunţă a fi spinoasă, a fost încredinţată celebrului comisar Jacques Méliès, de la Brigada Criminalistică din Fontainebleau. Această afacere ciudată s-ar putea dovedi thrillerul verii pentru amatorii de enigme poliţiste. Asasinului nu-i mai rămâne decât să se tină bine. L. W."

6. ENCICLOPEDIE Iarăşi dumneata? Aşadar, ai descoperit volumul al doilea al Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute, scrisă de mine. Primul era pus la vedere, pe strana templului subteran; acesta în schimb a fost mai greu de găsit, nu-i aşa? Bravo. Cine eşti, de fapt? Nepotul meu Jonathan? Fiica mea? Nu, nu eşti nici unul, nici cealaltă. Te salut, cititor necunoscut! Aş vrea să te cunosc mai bine. Mărturiseşte-ţi în faţa acestor pagini numele, vârsta, profesia, sexul şi naţionalitatea. Ce scopuri ai în viaţă? Care-ţi sunt forţele şi slăbiciunile? Ei, la urma urmei, nu contează. Ştiu cine eşti. Îţi simt mâinile care mângâie paginile acestea. E destul de plăcut, de altfel. În vârful degetelor, în sinuozităţile amprentelor digitale, îţi ghicesc caracteristicile cele mai secrete. Totul este întipărit acolo, până în cele mai mici amănunte. 338

Percep chiar şi genele strămoşilor tăi. Când te gândeşti că a trebuit ca toate aceste mii de oameni să nu moară prea tineri. Că a trebuit ca ei să se îndrăgostească şi să se împerecheze până ce s-a ajuns la naşterea ta! Acum, am impresia că te văd în faţa mea. Nu, nu zâmbi. Fii natural. Lasă-mă să citesc mai adânc în tine. Eşti cu mult mai mult decât îţi închipui. Nu eşti doar un nume şi un prenume, dotate cu o istorie socială. Eşti 71% apă chioară, 18% carbon, 4% azot, 2% calciu, 2% fosfor, 1% potasiu, 0,5% sulf, 0,5% sodiu, 0,4% clor. La care se adaugă o lingură de diverse oligoelemente: magneziu, zinc, mangan, cupru, iod, nichel, brom, fluor, siliciu. Şi încă un vîrf de linguriţă de cobalt, aluminiu, molibden, vanadiu, plumb, titan, bor. Iată reţeta existenţei tale. Toate aceste materiale provin din combustia stelelor şi le poţi găsi şi prin alte părţi decât în propriul tău corp. Apa din care eşti alcătuit e similară cu cea care se găseşte în cel mai anodin ocean. Fosforul te face solidar cu chibriturile. Clorul e identic cu cel folosit la dezinfectarea piscinelor. Dar nu eşti numai atât. Eşti o catedrală chimică, o construcţie uimitoare prin dozările, echilibrele şi mecanismele sale, de o complexitate aproape de neconceput. Deoarece moleculele tale sunt, ele însele, constituite din atomi, din particule, din quarkuri, din vid, totul legat laolaltă de forţe electromagnetice, gravitaţionale, electronice, a căror subtilitate te depăşeşte. Şi, totuşi! Dacă ai reuşit să descoperi acest al doilea volum, înseamnă că eşti destul de isteţ şi că ştii deja multe lucruri despre lumea mea. Ce ai făcut cu cunoştinţele pe care ţi le-a oferit primul volum? O revoluţie? O evoluţie? Mai mult ca sigur că nimic. 339

Aşa că, acum, instalează-te confortabil ca să poţi citi ca lumea. Ţine-ţi spatele drept. Respiră liniştit. Relaxează-ţi gura. Ascultă-mă! Nimic din ceea ce te înconjoară în spaţiu şi timp nu e inutil. Nici tu nu eşti inutil. Viaţa ta efemeră are un sens. Ea nu duce într-un impas. Totul are un sens. Eu, acesta care-ţi vorbesc, sunt degustat de viermi, în timp ce mă citeşti. Dar ce zic eu? Servesc ca îngrăşământ unor foarte tinere vlăstare de asmăţui, cât se poate de promiţătoare. Contemporanii mei n-au înţeles unde voiam să ajung. E prea târziu pentru mine. Singurul lucru pe care îl pot lăsa e o urmă neînsemnată... cartea aceasta. E prea târziu pentru mine, dar nu şi pentru tine. Te-ai instalat bine? Relaxează-ţi muşchii. Nu te mai gândi la nimic altceva în afară de Universul în care nu eşti decât un grăunte de praf. Închipuie-ţi timpul accelerat. Te naşti, azvârlit din pântecele mamei aidoma unui vulgar sâmbure de cireaşă. Te îndopi cu mii de feluri de mâncare multicolore, transformând astfel câteva tone de vegetale şi de animale în excremente. Şi pac, ai şi murit. Ce ai făcut cu viaţa ta? Nu îndeajuns de mult, desigur. Acţionează! Fă ceva, orice, poate doar un lucru mic şi neînsemnat, dar la naiba! Fă ceva în viaţă, înainte de a muri. Nu te-ai născut degeaba. Caută să descoperi pentru ce te-ai născut. Care este misiunea ta infimă? Nu te-ai născut din întâmplare. Fii atent, aşadar. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II 340

7. METAMORFOZE Nu-i place să i se spună ce trebuie să facă. Omida mare şi păroasă, de culoare verde, neagră şi albă, se îndepărtează de libelula ce o sfătuieşte să fie atentă şi să se ferească de furnici, îndreptându-se spre capătul crengii de frasin. Se mişcă prin târâre şi ondulare, mai întâi cele şase labe în faţă, pe care apoi cele zece labe posterioare le ajung din urmă graţie buclelor pe care le face cu corpul. Ajunsă la marginea promontoriului, omida scuipă puţină salivă lipicioasă ca să-şi fixeze posteriorul şi se lasă să atârne, spânzurată cu capul în jos. E foarte obosită. A terminat cu viaţa de larvă. Suferinţele ei se încheie. Acum, ori se metamorfozează, ori moare. Sst! Se înfofoleşte într-un cocon constituit dintr-un fir solid de cristal flexibil. Corpul i se transformă într-o oală fermecată. Aşteaptă ziua aceasta de multă, multă vreme. Atât de multă! Coconul se întăreşte şi se face alb. Briza leagănă fructul ciudat, deschis la culoare. Câteva zile mai târziu, coconul se umflă, ca şi cum ar fi pe punctul de-a scoate un oftat. Respiraţia îi devine mai regulată. Vibrează. O alchimie în toată regula se desfăşoară în interiorul său. Acolo, înăuntru, se amestecă nuanţe, ingrediente rare, arome delicate, parfumuri uimitoare, sucuri, hormoni, lacuri, grăsimi, acizi, ţesuturi, chiar şi cruste. Totul se îmbină şi se dozează cu o precizie neasemuită, 341

în scopul de-a crea o fiinţă nouă. Apoi, partea de sus a cojii se rupe. Din învelişul de argint iese o antenă timidă, care se desface ca un arc. Silueta ce se iveşte din sicriul-leagăn nu mai are nimic comun cu omida din care provine. O furnică, aflată prin împrejurimi, a urmărit momentul acesta sacru. La început fascinată de splendoarea metamorfozei, îşi ia apoi seama şi îşi aminteşte că, la urma urmei, nu e vorba decât de o pradă, drept pentru care porneşte în goană de-a lungul crengii, vrând să omoare minunatul animal înainte ca el s-o şteargă de acolo. Corpul umed al fluturelui sfinx iese în întregime din oul original. Aripile se desfac. Culorile lor sunt splendide: pânze uşoare care strălucesc, fragile şi ascuţite la capete; brazde întunecate pe care apar nuanţe necunoscute: galben-fluorescent, negru-mat, oranj-aprins, roşu-carmin, purpuriu şi antracit-sidefat. Furnica vânător îşi basculează abdomenul sub torace, în poziţie de tragere. În mira ei vizuală şi olfactivă apare fluturele. Sfinxul îi observă prezenţa. E fascinat de capătul ascuţit al abdomenului ce-l ţinteşte, dar ştie totodată că de acolo poate ţâşni moartea. Or, el nu e deloc dispus să moară. Nu acum. Ar fi într-adevăr păcat. Patru ochi sferici se fixează reciproc. Furnica îl cântăreşte din priviri. E minunat, desigur, dar incubatoarele trebuie alimentate cu carne proaspătă. Nu toate furnicile sunt vegetariene, nici vorbă de aşa ceva. Aceasta ghiceşte că prada ei se pregăteşte să-şi ia zborul şi anticipează mişcarea, înălţându-şi organul de tir. Fluturele profită de acest moment ca să decoleze. Jetul de acid formic, deviat, îi străpunge aripile, formând un orificiu mic, perfect rotund. Fluturele pierde puţin din înălţime, iar gaura din aripa 342

dreaptă lasă să scape un şuierat uşor. Furnica este o trăgătoare de elită şi e convinsă că l-a atins. Celălalt însă nu conteneşte să brăzdeze văzduhul. Aripile încă umede i se usucă puţin câte puţin, cu fiecare bătaie. Câştigă din nou înălţime şi distinge jos, sub el, coconul din care a ieşit. Dar nu simte nici cea mai mică nostalgie. Furnica vânător continuă să pândească. O nouă salvă. O frunză mişcată de o adiere providenţială interceptează proiectilul mortal. Fluturele virează pe o aripă şi se îndepărtează. Cea de-a 103 683-a luptătoare a Bel-o-kan-ului şi-a ratat lovitura. Ţinta se află acum dincolo de raza sa de acţiune. Contemplând visătoare lepidopterul care străbate văzduhul, ea simte, preţ de o clipă, că îl invidiază. Încotro se îndreaptă, oare? Pare să zboare chiar spre marginea lumii. Într-adevăr, sfinxul dispare înspre est. Zboară câteva ore în şir şi, cum cerul începe să se întunece, reperează în depărtare o lucire spre care se năpusteşte de îndată. Captivat, fluturele nu mai are decât un ţel: să atingă acea lumină fabuloasă. Ajuns în mare grabă la câţiva centimetri de sursa luminoasă, el îşi măreşte şi mai mult viteza, vrând să guste cât mai repede extazul. Iată-l ajuns în imediata apropiere a focului. Capetele aripilor sunt gata să se aprindă. Lui însă puţin îi pasă: nu vrea decât să plonjeze acolo, înăuntrul forţei aceleia calde, şi să se bucure din plin de ea. Să se topească în soarele acesta. Se va transforma oare într-o vâlvătaie?

8. MELIES REZOLVĂ ENIGMA MORŢII FRAŢILOR SALTA 343

― Nu? Scoase un chewing-gum din buzunar şi-l vârî în gură. ― Nu, nu şi nu. Nu-i lăsaţi pe ziarişti să intre! Vreau sămi examinez mai întâi liniştit cadavrele şi pe urmă mai vedem noi. Şi stingeţi lumânările din candelabrul ăsta! De ce au fost aprinse, de fapt? A, a fost o pană de curent în clădire? Dar acum este curent, nu? Atunci, vă rog, hai să nu riscăm vreun incendiu. Cineva suflă în lumânări, stingându-le. Un fluture ale cărui aripi se aprinseseră deja la margini scăpă în ultima clipă de incinerare. Comisarul îşi mestecă zgomotos guma inspectând apartamentul de pe strada Faisanderie. La acest început de secol al XXI-lea, prea puţine lucruri se schimbaseră faţă de secolul precedent. Tehnicile de criminologie evoluaseră, totuşi, simţitor. Cadavrele erau de-acum acoperite cu formol şi cu ceară vitrifiantă pentru a-şi păstra poziţia pe care o avuseseră în clipa decesului. Poliţia putea, aşadar, să studieze în voie scena crimei. Metoda era mult mai practică decât arhaicele contururi făcute cu creta. Procedeul descumpănea într-o oarecare măsură, dar anchetatorii sfârşiseră prin a se obişnui cu victimele acestea cu ochii deschişi, având pielea şi hainele acoperite în întregime cu ceară transparentă, încremenite exact ca în secunda în care muriseră. ― Cine a ajuns primul aici? ― Inspectorul Cahuzacq. ― Émile Cahuzacq? Unde e? A, e jos... Perfect, ziceţi-i să vină aici. Un agent tânăr ezită: ― Ăă, domnule comisar, e o ziaristă de la Écho du dimanche care pretinde că... ― Ce pretinde? Nu! Fără ziarişti pentru moment! Duceţi344

vă să mi-l aduceţi pe Émile. Méliès măsură salonul în lung şi în lat înainte de-a se apleca asupra lui Sébastien Salta. Chipul aproape că i se lipi de faciesul deformat, cu ochii ieşiţi din orbite şi sprâncenele ridicate, cu nările întredeschise şi gura larg căscată, în care se zărea limba ţeapănă. Putu să distingă până şi protezele dentare şi resturi ale ultimei mese. Omul probabil că mâncase arahide şi stafide. Méliès se întoarse apoi spre corpurile celorlalţi doi fraţi. Pierre avea ochii larg deschişi şi gura căscată, iar prin ceara vitrifiantă se putea vedea că pielea i se făcuse ca de găină. Cât despre Antoine, faţa îi era desfigurată de o grimasă atroce de teroare. Comisarul scoase din buzunar o lupă şi scrută epiderma lui Sébastien Salta. Firele de păr erau ţepene şi ridicate ca nişte ace. Şi el înţepenise având pielea de găină. O siluetă familiară se profila în faţa lui Méliès: inspectorul Émile Cahuzacq. Patruzeci de ani de serviciu loial şi sârguincios la Brigada criminalistică de la Fontainebleau. Tâmple grizonate, mustaţă cu vârfuri ascuţite şi o burticică de om de treabă. Cahuzacq era un tip liniştit, care îşi ocupase locul cuvenit în societate. Singura lui dorinţă era să ajungă, în linişte şi fără prea multe hopuri, la pensie. ― Deci tu ai sosit aici primul, Émile? ― Afirmativ. ― Şi ce-ai văzut? ― Păi, ce vezi şi tu. Am cerut de îndată să se vitrifieze cadavrele. ― Bună idee. Ce părere ai despre chestia asta? ― Nu sunt răni, nu sunt amprente, nu e nici o armă a crimei, nici o posibilitate de a intra sau de-a ieşi... Fără îndoială, e o afacere încâlcită, tocmai bună pentru tine. ― Mulţumesc. 345

Comisarul Méliès era tânăr, având abia treizeci şi doi de ani, dar se bucura deja de o reputaţie de copoi priceput. Nu se sinchisea de rutina anchetelor poliţieneşti şi ştia să găsească soluţii originale pentru cele mai complicate cazuri. După ce-şi terminase studiile ştiinţifice, Jacques Méliès renunţase la o carieră strălucită de cercetător pentru a se orienta spre singura lui pasiune: crima. Iniţial, cărţile fuseseră cele care-l îndrumaseră spre această călătorie în tara semnelor de întrebare. Era îndopat cu polar-uri. De la Judecătorul Ti şi până la Sherlock Holmes, trecând prin Maigret, Hercule Poirot, Dupin sau Rick Deckard, îşi însuşise trei mii de ani de investigaţii poliţiste. Graal-ul său personal era crima perfectă, totdeauna pe punctul de a fi realizată şi niciodată îndeplinită până la capăt. Pentru a se perfecţiona mai lesne, se înscrisese la Institutul de criminologie din Paris. Acolo avu parte de prima autopsie pe un cadavru proaspăt (şi, cu acelaşi prilej, şi de primul său leşin). Învăţă cum se poate descuia o broască cu un ac de păr, cum se poate fabrica, sau, dimpotrivă, dezamorsa o bombă artizanală. Exploră nenumăratele feluri de-a muri proprii fiinţei umane. Cu toate acestea, ceva îl dezamăgea la aceste cursuri: materia primă era de proastă calitate. Nu erau cunoscuţi decât acei criminali care fuseseră prinşi. Deci, imbecilii. Despre ceilalţi, cei inteligenţi, nu se ştia nimic din moment ce nu fuseseră arestaţi niciodată. Să fi descoperit oare unul dintre aceşti nepedepsiţi felul în care se poate realiza o crimă perfectă? Singurul mijloc de-a o afla era să se angajeze în poliţie şi să pornească el însuşi la vânătoare. Ceea ce a şi făcut. Urcă fără greutate toate treptele ierarhice. Reuşi să aibă primul succes arestându-l pe propriul său profesor de deminare a explozivilor, care beneficia astfel de o bună 346

acoperire, ca şef al unei grupări teroriste! Comisarul Méliès se apucă să scotocească prin salon, răscolind cu privirile fiecare ungher. Privirea i se fixă în cele din urmă pe plafon. ― Ia spune-mi, Émile, aici erau muşte când ai intrat tu? Inspectorul răspunse că nu fusese atent. Când sosise, uşa şi ferestrele erau închise, apoi însă fereastra fusese deschisă şi, dacă existaseră muşte în cameră, avuseseră tot timpul să iasă. ― E ceva important? se nelinişti el. ― Da. Mă rog, nu. Să zicem doar că e păcat. Ai fişele victimelor? Cahuzacq scoase la iveală un dosar cartonat din geanta pe care o purta pe umăr. Comisarul îl deschise şi consultă diversele fişe pe care le conţinea. ― Ce părere ai? ― E ceva interesant aici... Toţi trei fraţii Salta erau chimişti de profesie, dar unul din ei, Sébastien, era un personaj mai puţin obişnuit decât părea la prima vedere. Ducea o viaţă dublă. ― Ia te uită... ― Acest Salta era posedat de demonul jocurilor de noroc... Marele său talent era pokerul. Era supranumit "gigantul pokerului". Nu numai din cauza înălţimii, ci mai ales fiindcă miza pe nişte sume fabuloase. Recent, pierduse mulţi bani. Se trezise prins într-un lanţ de datorii. Şi singura soluţie ca să scape era să joace din ce în ce mai mult ― De unde ştii? ― Am avut de făcut, nu demult, nişte cercetări prin mediul jocurilor de noroc. Era lefter de-a binelea. Se pare că fusese ameninţat cu moartea dacă nu-şi plătea datoriile. Méliès, gânditor, încetă să-şi mai mestece guma. ― Exista, aşadar, un mobil în ce-l priveşte pe 347

Sébastien... Cahuzacq dădu din cap. ― Crezi că le-a luat-o înainte şi s-a sinucis? Comisarul ignoră întrebarea şi se întoarse din nou spre uşă. ― Când ai ajuns tu, era închisă pe dinăuntru, nu? ― Afirmativ. ― Şi ferestrele la fel? ― Toate ferestrele, chiar! Méliès se apucă din nou să-şi mestece cu ardoare guma. ― La ce te gândeşti? ― La o sinucidere. Sigur, poate părea simplist, dar ipoteza sinuciderii explică totul. Nu există urme străine fiindcă nu a existat nici o intruziune din exterior. Totul s-a petrecut înăuntru, în spaţiu închis. Sébastien şi-a ucis fraţii şi s-a sinucis. ― Mda, dar cu ce armă? Méliès închise ochii ca să-i vină mai uşor inspiraţia. ― O otravă. O otravă puternică cu efect întârziat. De genul cianurii puse într-o caramelă. Când caramela se topeşte în stomac, îşi eliberează conţinutul mortal. Ca o bombă chimică cu Întârziere. Ai zis că era chimist, nu? ― Da, la CCG. ― Aşadar, lui Sébastien Salta i-a fost foarte uşor să-şi fabrice arma! Cahuzacq nu părea încă pe deplin convins. ― Atunci de ce au cu toţii feţele atât de îngrozite? ― Durerea. Când cianura străpunge stomacul, e foarte dureros. Ca un ulcer, dar de o mie de ori mai rău. ― Înţeleg ca Sébastien Salta să se fi sinucis, spuse Cahuzacq, plin de îndoieli, dar de ce să-şi fi ucis fraţii, care, în ce-i priveşte, nu aveau de ce să se teamă? ― Ca să-i ferească de dezonoarea ruinei. Mai e şi reflexul 348

omenesc străvechi ce-i face pe oameni să-şi ia cu ei în moarte întreaga familie. În Egiptul antic, faraonii puneau să fie înhumaţi cu nevestele, servitorii, animalele şi mobilele lor cu tot! Ţi-e teamă să pleci singur, şi atunci îi iei cu tine pe cei apropiaţi. Inspectorul era acum zguduit de siguranţa comisarului. Totul putea să pară fie prea simplu, fie prea sordid, însă numai ipoteza sinuciderii ar fi putut justifica absenţa oricărei urme. ― Deci, să rezumăm, reluă Méliès. De ce totul e închis? Deoarece totul se petrece în interior. Cine a ucis? Sébastien Salta. Cu ce armă? O otravă cu efect întârziat, făcută de el! Care e mobilul? Disperarea, neputinţa de-a face faţă datoriilor enorme contractate la joc. Émile Cahuzacq nu izbutea să-şi vină în fire. Aşadar, enigma aceasta, anunţată de ziare ca fiind "thrillerul verii", era chiar atât de uşor de rezolvat? Şi fără ca măcar să se fi recurs la toate procedurile de rutină ― verificări, confruntarea martorilor, căutarea de indicii ― pe scurt, toată bucătăria profesiei? Reputaţia comisarului Méliès era atât de mare, încât nu rămânea loc pentru îndoieli. Raţionamentul său era, oricum, singurul posibil din punct de vedere logic. Un poliţist în uniformă intră în cameră: ― Ziarista de la Écho du dimanche ţine morţiş să vă intervieveze. Aşteaptă de o oră şi insistă să... ― E drăguţă? Poliţistul dădu din cap afirmativ. ― E chiar foarte drăguţă. Cred că e eurasiatică. ― Da? Şi cum o cheamă? Ciung-Li sau Mang Chi-nang? Celălalt protestă: ― Da' de unde. Laetitia Ouelle, sau cam aşa ceva. Jacques Méliès ezită, dar o privire aruncată la ceas îl făcu să se hotărască. 349

― Spune-i domnişoarei că îmi pare rău, dar nu mai am timp. E ora emisiunii mele preferate: "Capcană de gândire". O ştii, Émile? ― Am auzit de ea, dar nu m-am uitat niciodată. ― Rău ai făcut! Ar trebui să constituie un jogging cerebral obligatoriu pentru toţi detectivii. ― O, pentru mine, ştii, de-acum e prea târziu. Poliţistul îşi drese glasul: ― Şi cu ziarista de la Écho du dimanche cum rămâne? ― Spune-i că o să fac o declaraţie la Agenţia centrală de presă. N-are decât să se inspire de acolo. Poliţistul îşi permise o întrebare suplimentară: ― Şi în ce priveşte cazul acesta, aţi găsit deja o soluţie? Jacques Méliès zâmbi, cu aerul unui specialist dezamăgit de o enigmă prea uşoară: Cu toate acestea, mărturisi: ― E vorba de un dublu asasinat şi o sinucidere, toate trei prin otrăvire. Sébastien Salta era copleşit de datorii şi, intrat în panică, a vrut să termine definitiv. Spunând acestea, comisarul rugă pe toată lumea să părăsească locul. Stinse cu mâna lui lumina şi trase uşa după el. Camera crimei rămase din nou goală. Cadavrele acoperite cu ceară lucioasă reflectau neoanele roşii şi albastre ce clipeau în stradă. Remarcabila prestaţie a comisarului Méliès le deposedase de orice aură tragică. Nu mai erau decât trei persoane decedate în urma otrăvirii, pur şi simplu. Pe unde trecea Méliès, vraja dispărea, spulberată. Un fapt divers şi nimic altceva. Trei figuri suprarealiste, iluminate de pâlpâirile multicolore. Trei oameni încremeniţi aidoma victimelor mumificate de la Pompei. Rămânea, totuşi, ceva neliniştitor: masca de teroare nespusă ce răvăşea chipurile părea să sugereze că oamenii 350

aceia văzuseră ceva mai înspăimântător chiar decât revărsarea lavei incandescente din Vezuviu.

9. INTRE PATRU OCHI CU UN CRANIU 103 683 se calmează. Degeaba a continuat să stea la pândă. Frumosul fluture proaspăt ieşit din cocon nu s-a mai întors. Furnica îşi şterge vârful abdomenului cu o mişcare a labei păroase şi o ia spre capătul crengii ca să recupereze coconul abandonat. Un asemenea obiect poate fi oricând util într-un furnicar. Poate servi ca amforă de ţinut mierea sau, la fel de bine, ca ploscă portabilă. 103 683 îşi spălă antenele şi le agită cu 1 200 de vibraţii pe secundă, pentru a verifica daca nu se mai află nimic interesant prin împrejurimi. Nici urmă de vreo pradă. Păcat. 103 683 e o furnică roşcată din oraşul federal Bel-o-kan. Are vârsta de un an şi jumătate, ceea ce corespunde celei de patruzeci de ani la oameni. Casta din care face parte este cea a soldaţilor exploratori asexuaţi. Îşi ţine antenele strânse într-un smoc şi destul de ridicate. Atitudinea gâtului şi a toracelui trădează un caracter din ce în ce mai dârz. Unul dintre pintenii-perie tibiali îi este rupt, dar, în ansamblu, trupul ei este încă în perfectă stare de funcţionare, chiar dacă învelişul e plin de zgârieturi. Micii ei ochi emisferici examinează decorul prin sita faţetelor oculare: viziune panoramică. Poate să vadă simultan în faţă, în spate şi deasupra. Nimic nu mişcă împrejur. Nu mai are de ce să-şi piardă timpul pe aici. Coboară din arbust, folosindu-se de perniţele plasate la extremitatea labelor. Aceste mici gheme fibroase secretă o substanţă adezivă care-i permite să se deplaseze pe 351

suprafeţe complet netede, inclusiv la verticală, ba chiar şi răsturnată, pe tavan. 103 683 o ia pe o pistă mirositoare şi înaintează în direcţia oraşului său. În jurul ei, iarba formează un decor verde şi înalt. Furnica se întâlneşte în cale cu numeroase lucrătoare belokaniene care aleargă urmând aceleaşi căi olfactive. Pe alocuri, cantonierele au săpat pista în adâncime, ca pe un tunel, pentru ca cei ce o folosesc să nu fie deranjaţi de razele soarelui. Un melc fără casă traversează din nebăgare de seamă pista furnicilor. Nişte soldaţi îl alungă de îndată, înţepându-l cu vârful mandibulelor. Apoi, balele pe care lea lăsat de-a curmezişul drumului sunt curăţate la repezeală. 103 683 trece pe lângă o insectă ciudată, care nu are decât o aripă şi se târăşte lipită de sol. Văzută mai îndeaproape, ea se dovedeşte a fi o furnică ce transportă o aripă de libelulă. Între cele două are loc un schimb de saluturi. Cealaltă a fost mai norocoasă decât ea, deoarece între a te întoarce cu tolba goală sau cu un cocon de fluture nu e mare diferenţă. Oraşul începe să se profileze în depărtare. Apoi cerul dispare cu totul şi nu se mai vede decât un masiv format din crenguţe. Acesta este Bel-o-kan. Creat de o regină furnică rătăcită (Bel-o-kan înseamnă "Oraşul furnicii rătăcite"), ameninţat necontenit de războaiele dintre furnici, de tornade, termite, viespi şi păsări, oraşul Bel-o-kan dăinuie semeţ de peste cinci mii de ani. Bel-o-kan, sediul central al furnicilor roşcate de la Fontainebleau. Bel-o-kan, cea mai mare forţă politică a regiunii. Bel-o-kan, furnicarul unde s-a născut mişcarea 352

evoluţionistă myrmicină. Fiecare ameninţare îl consolidează. Fiecare război îl face şi mai combativ. Fiecare înfrângere îi sporeşte inteligenţa. Bel-o-kan, oraşul cu treizeci şi şase de milioane de ochi, cu opt milioane de labe, cu optsprezece milioane de creiere. Plin de viată şi splendoare. 103 683 îi cunoaşte toate intersecţiile şi toate punţile subterane. Pe când era copil, a vizitat sălile unde se cultivă ciupercile albe, cele unde sunt mulse turmele de păduchide-frunze şi cele în care furnicile-cisternă stau nemişcate, agăţate de tavan. A alergat prin galeriile Oraşului interzis, săpate odinioară de termite în lemnul unui buştean de pin. A fost martora tuturor ameliorărilor aduse de noua regină Chli-pou-ni, fosta ei tovarăşă de aventuri de pe vremuri. Chli-pou-ni este regina care a inventat "mişcarea evoluţionistă". A renunţat la titlul de nouă Belo-kiu-kiuni pentru a-şi crea propria ei dinastie: cea a reginelor Chlipou-ni. A schimbat unitatea de măsură a spaţiului: nu se mai foloseşte capul (3 mm), ci pasul (1 cm). Din moment ce belokanienele călătoreau la distanţe mult mai mari, se impunea de la sine o unitate mai mare. În cadrul mişcării evoluţioniste, Chli-pou-ni a construit Biblioteca chimica şi, mai ales, a adunat şi găzduit tot soiul de insecte comensale, pe care le studiază pentru colecţia ei de feromoni zoologici. Se străduieşte îndeosebi să domesticească speciile zburătoare şi acvatice: scarabeii şi gândacii-de-apă carnivori. A trecut multă vreme de când 103 683 şi Chli-pou-ni nu s-au mai văzut. E greu să te apropii de tânăra regină, prea ocupată să depună ouă şi să reformeze Oraşul. Soldatul nu a uitat însă deloc aventurile lor comune din subsolurile Oraşului, ancheta pe care au dus-o împreună ca să descopere arma secretă, lomecuza furnizoare de drog care a încercat să le otrăvească şi lupta cu furnicile spioane cu 353

miros de stâncă. 103 683 îşi aminteşte şi de marea ei călătorie spre est, de contactul cu marginea lumii, de ţara Degetelor, unde tot ce e viu piere. De mai multe ori, luptătoarea a cerut să se organizeze o nouă expediţie, dar i s-a răspuns că erau prea multe de făcut aici ca să mai poată fi pornite şi nişte caravane sinucigaşe spre marginile planetei. Toate acestea aparţin trecutului. De obicei, furnica nu se gândeşte niciodată la trecut, şi nici la viitor de altfel. Ea nici măcar nu este în general conştientă de existenţa ei ca individ. Noţiunile de "eu", "al meu" sau "al tău" nu sunt înţelese decât prin prisma comunităţii şi în interesul acesteia. Dat fiind că nu există o conştiinţă de sine, nu există nici teama de propria moarte. Furnica nu cunoaşte angoasa existenţială. În 103 683 se produsese însă o schimbare. Călătoria sa la capătul lumii făcuse ca în ea să se nască o umbră de conştiinţă a "eului", încă rudimentară desigur, dar, chiar şi aşa, foarte greu de asumat. De îndată ce începi să te gândeşti la tine, îşi fac apariţia problemele "abstracte". Acestea sunt numite la furnici "boala stărilor sufleteşti" şi îi afectează cu precădere pe sexuaţi. Simplul fapt de a te întreba: "Oare am boala stărilor sufleteştii" indică, după preceptele înţelepciunii myrmicine, că eşti deja serios afectat de ea. 103 683 încearcă, aşadar, să nu-şi pună întrebarea. E foarte greu însă... În jurul ei, drumul s-a făcut mai larg, iar traficul s-a intensificat considerabil. Furnica se vâră în aglomeraţie, străduindu-se să nu se simtă decât o particulă infimă în mulţimea ce o copleşeşte. Ceilalţi, să fii totuna cu ceilalţi, să trăieşti prin ceilalţi, să te simţi multiplicată de către anturajul tău ― ce poate fi mai plăcut? Furnica zburdă pe 354

drumul larg şi aglomerat. Iat-o ajunsă în împrejurimile celei de-a patra porţi a Oraşului. Ca de obicei, e harababură! S-a strâns atâta lume, că trecerea e blocată. Ar trebui ca intrarea numărul 4 să fie mărită şi să se impună o anumită disciplină a circulaţiei. De exemplu, cele care transportă vreo pradă mai puţin voluminoasă să le facă loc celorlalte. Sau cele care se întorc să aibă prioritate fată de cele ce pleacă. În loc de ordine însă e un permanent ambuteiaj, această plagă a tuturor metropolelor! În ce o priveşte, 103 683 nu e deloc grăbită să intre cu coconul ei gol. Aşteptând ca îmbulzeala să se mai potolească, se hotărăşte să dea o raită pe la depozitul de gunoi. Când era tânăra, îi plăcea nespus de mult să se joace prin gunoaie. Împreună cu camarazii din casta ei războinică, azvârlea în sus cranii şi încerca să le lovească cu un jet de acid înainte ca ele să cadă. trebuia să presezi la iuţeală glanda cu otravă. Aşa a devenit ea, de altfel, o trăgătoare de elită. Aici, în depozitul de gunoi a învăţat să scoată din teacă vârful abdominal ascuţit şi să ochească cu iuţeala unei pocnituri de mandibule. Ah, depozitul de gunoi... Furnicile îl construiesc totdeauna încă înainte de a-şi înălţa oraşul. Îşi amintea de un soldat mercenar străin care, sosind pentru întâia dată la Bel-o-kan, emisese: "Depozitul de gunoi îl văd, dar undei Oraşul?" E adevărat ca movilele înalte formate din carcase, mizerii de tot soiul şi păstăi goale de cereale tind să invadeze împrejurimile Oraşului. Anumite intrări (Ajutor!) sunt deja astupate în întregime şi, în loc să fie degajate, se preferă deschiderea altora. (Ajutor!) 103 683 se întoarce. I s-a părut că cineva tocmai a scos un geamăt mirositor. Ajutor! De data asta e sigură. Un miros clar de comunicare emană din grămada de mizerie. Gunoaiele s-au apucat oare să vorbească? Se apropie şi 355

răscoleşte cu capătul antenelor printr-o stivă de cadavre. Ajutor! E una din cele trei rămăşiţe de acolo. Unul lângă celălalt, se află un cap de buburuză, unul de lăcustă şi unul de furnică roşcată. Le palpează pe rând şi detectează o mireasmă infimă de viaţă la nivelul antenelor furnicii roşcate. 103 683 apucă atunci craniul între labele sale anterioare şi îl aduce în faţă. Ceva trebuie ştiut neapărat, emite bila murdară din care se înalţă stângaci o antenă stingheră. Ce obscenitate! Un craniu care mai vrea să se exprime! Furnica aceasta nu are, aşadar, destulă decenţă ca să accepte repausul morţii! 103 683 simte preţ de o clipă ispita de a-i trage un şut craniului şi de a-l pulveriza cu un jet de acid bine ţintit, aşa cum se distra pe vremuri. Dar curiozitatea, şi nu numai, o face să se abţină: Mesajele celor ce vor să emită trebuie totdeauna recepţionate, sună un vechi precept myrmicin. O mişcare de antene. 103 683 arată că, în conformitate cu preceptul respectiv, va recepţiona tot ce va dori să emită acest cap necunoscut. Craniul simte o greutate tot mai mare de-a gândi. Ştie, totuşi, că trebuie să-şi amintească de o informaţie importantă. Ştie că trebuie să-şi facă ideile să urce până în vârful singurei antene rămase, astfel încât furnica, pe al cărui corp se afla odinioară, să nu fi trăit, totuşi, degeaba. Dar, nemaifiind legat de inimă, craniul nu mai este deloc irigat. Ungherele creierului îi sunt destul de uscate deja. În schimb, activitatea electrică se desfăşoară încă. În creier a mai rămas o băltoacă de neuromediatori. Profitând de această uşoară umiditate, câţiva neuroni se interconectează şi uşoare scurtcircuite electrice dovedesc că ideile reuşesc încă să circule destul de bine. Amintirile încep să revină. 356

Erau trei. Trei furnici. Dar din ce specie? Roşcate. Rebele roşcate! Din ce cuib? Din Bel-o-kan. Se infiltraseră în Biblioteca chimică pentru a citi un feromon mnezic uimitor. Dar la ce se referea feromonul acesta? La ceva important. Atât de important, încât garda federală s-a luat după ele ca să le omoare. Cele două prietene ale ei au murit. Asasinate de gărzi. Craniul se usucă tot mai mult. Dacă uită acum, cele trei morţi au fost inutile. Trebuie să facă informaţia să urce. Trebuie. E datoare s-o facă. În faţa globilor oculari ai craniului se află o furnică ce întreabă pentru a cincea oară ce vrea să-i comunice. O nouă baltă de sânge e reperată în creier. Poate fi utilizată pentru ca procesul de gândire să mai poată continua o vreme. Joncţiunea electrică şi chimică se efectuează între un sector întreg de memorie şi sistemul emiţător-receptor. Alimentat de energia câtorva proteine şi substanţe zaharoase ce subzistă în lobul frontal, creierul izbuteşte să dea drumul unui mesaj. Chli-pou-ni vrea să pornească o cruciadă pentru a LE ucide pe toate. Trebuie avertizate de urgenţă rebelele. 103 683 nu înţelege nimic. Furnica aceasta, sau mai degrabă rămăşiţa aceasta de furnică, vorbeşte de "cruciadă" şi de "rebele". Există, aşadar, nişte rebele în Oraş? Iată un lucru nou! Dar soldatul simte că acest craniu nu va putea dialoga prea mult. Nu trebuie să piardă nici o moleculă în digresiuni inutile. Care este întrebarea cea mai potrivită faţă de o afirmaţie atât de deconcertantă? Cuvintele ies singure din antenele sale. Unde pot să le găsesc pe aceste "rebele", ca să le avertizez? Craniul mai face un efort şi vibrează slab: Deasupra noilor staule de scarabei-rinoceri... Un tavan fals... 357

103 683 riscă atunci totul pe o carte. Împotriva cui e îndreptată cruciada asta? Craniul freamătă. Antenele îi tremură. Va izbuti oare să mai scoată un ultim semi-feromon? Un iz abia perceptibil iese la suprafaţă. Nu conţine decât un singur cuvânt olfactiv. 103 683 îl atinge cu ultimul segment al apendicelui său senzorial şi îl adulmecă. Ea una cunoaşte cuvântul respectiv. Îl cunoaşte chiar prea bine. Degete. Acum, antenele craniului sunt complet uscate şi se crispează încet, chircindu-se. N-a mai rămas nici cea mai mică aromă de informaţie în mingea asta neagră. 103 683 este uluită. O cruciadă în vederea masacrării tuturor Degetelor... Chiar aşa.

10. BUNĂ-SEARA, FLUTURE DE SEARĂ De ce se stinsese oare deodată lumina aceea? Fluturele simţise cu siguranţă focul ce avea să-i cuprindă aripile, dar era în stare de orice ca să guste din extazul luminii... Fusese atât de aproape de contopirea cu dogoarea! Sfinxul dezamăgit se întoarce în pădurea Fontainebleau şi se înalţă sus, sus de tot în văzduh. Zboară vreme îndelungată înainte de-a ajunge înapoi în locurile unde şi-a desăvârşit metamorfoza. Graţie miilor sale de faţete oculare, el distinge la perfecţie, de sus, configuraţia regiunii. În centru, furnicarul Bel-o-kan. De jur-împrejur, orăşele şi sate construite de reginele roşcate. Ele denumesc ansamblul respectiv "Federaţia Bel-o-kan". De fapt, aceasta a dobândit o 358

asemenea importanţă politică, încât de-acum e vorba de un imperiu în toată regula. Nimeni, în toată pădurea, nu mai îndrăzneşte să pună în discuţie hegemonia furnicilor roşcate. Ele sunt cele mai inteligente şi cel mai bine organizate. Ştiu să utilizeze uneltele şi le-au învins pe termite şi pe furnicile pitice. Pot doborî animale de o sută de ori mai voluminoase decât ele. Nimeni în pădure nu se îndoieşte că ele sunt adevăratele şi singurele stăpâne ale lumii. La vest de Bel-o-kan se întind teritorii periculoase, împânzite de păianjeni şi de călugăriţe (Ai grijă, fluture!). La sud-vest ― un ţinut aproape la fel de sălbatic, năpădit de viespi ucigaşe, de şerpi şi ţestoase (Pericol). La est ― tot soiul de monştri, cu patru, şase sau opt labe şi cu tot atâtea guri, căngi şi ţepi care otrăvesc, strivesc şi lichefiază. La nord-est se află noul oraş al albinelor, stupul de la Askolein. Acolo trăiesc albine feroce care, sub pretextul de a-şi extinde zona de recoltare a polenului, au distrus deja mai multe cuiburi de viespi. Şi mai la est se află fluviul numit "Mangetout", dat fiind că înghite instantaneu tot ce ajunge pe suprafaţa lui. Ceea ce impune o prudenţă maximă. Ia te uită, o nouă aşezare şi-a făcut apariţia pe mal. Intrigat, fluturele se apropie. Probabil că termitele au construit-o de curând. Artileria amplasată sub donjonurile cele mai înălţate încearcă pe loc să-l doboare pe intrus. Dar acesta planează prea sus ca să-i pese câtuşi de puţin de prăpădiţii aceia. Sfinxul schimbă direcţia şi survolează falezele dinspre nord, urmate de munţii abrupţi care împrejmuiesc marele stejar. Apoi coboară spre sud, unde e ţinutul insectelorcameleon şi al ciupercilor roşii. Deodată, privirile i se opresc asupra unui fluture femelă 359

care-şi răspândeşte până la înălţimea lui parfumul hormonilor ― sexuali şi se grăbeşte înspre ea, ca s-o vadă mai îndeaproape. Are culori şi mai minunate decât ale lui. E atât de frumoasă! Dar rămâne ciudat de nemişcată. Bizar. Are într-adevăr efluviile, formele şi consistenţa unei doamne fluture, dar... ce infamie! E de fapt o floare care, prin mimetism, se preface a fi ceea ce nu este. Totul e fals la această orhidee: mirosul, aripile, culorile. O păcăleală în toată regula! Vai! Din nefericire, sfinxul a descoperit-o prea târziu. Labele i s-au încleiat deja şi nu-şi mai poate lua zborul. Sfinxul dă cu putere din aripi, provocând un curent de aer care smulge puful unei flori de păpădie şi derapează încet pe marginile orhideei în formă de Cuvă. În realitate, corola aceasta nu este decât un stomac larg deschis. În fundul cuvei stau ascunşi toţi acizii digestivi care îi permit florii să mănânce un fluture. Să fie oare sfârşitul? Nu. Norocul se iveşte sub forma a două Degete îndoite în formă de cleşte, care îl apucă de aripi, scăpându-l de pericol, şi-l aruncă într-un borcan transparent. Borcanul străbate o distanţă considerabilă. Tânărul fluture este dus apoi într-o zonă luminoasă. Degetele îl scot din borcan şi îl ung cu o substanţă galbenă, foarte mirositoare, care îi întăreşte aripile. Acum nu-şi mai poate lua zborul! Degetele apucă apoi un uriaş ţăruş cromat, având la capăt o minge roşie şi, cu o lovitură scurtă... i-l împlântă în inimă. Pe post de epitaf, ele îi pun o etichetă deasupra capului: "Papillonus vulgaris".

11. ENCICLOPEDIE 360

ŞOC ÎNTRE CIVILIZAŢII: Întâlnirea dintre două civilizaţii constituie totdeauna un moment delicat. Sosirea primilor occidentali în America centrală a fost prilejul unui vast quiproquo. Religia aztecă propovăduia că într-o bună zi aveau să sosească pe Pământ solii zeului-şarpe-cu-pene, Quetzalcoatl. Ei vor avea pielea de culoare deschisă, vor trona pe nişte animale mari cu patru picioare şi vor scuipa tunetul pentru a-i pedepsi pe netrebnici. Astfel încât atunci când, în 1519, au fost anunţaţi că nişte cavaleri spanioli debarcaseră pe coasta mexicană, aztecii au crezut că era vorba de "Teules" (divinităţi, în limba nahuatl). Şi, totuşi, în 1511, cu doar câţiva ani înainte, cineva îi avertizase. Guerrero era un marinar spaniol care naufragiase pe ţărmurile Yucatanului, când trupele lui Cortes erau cantonate încă pe insulele Santo-Domingo şi Cuba. Guerrero a fost acceptat cu uşurinţă de către populaţia locală şi s-a însurat cu o indigenă. El i-a anunţat pe băştinaşi că conchistadorii vor debarca în curând, i-a asigurat că aceştia nu erau nici zei şi nici trimişi ai zeilor şi ia avertizat că va trebui să se ferească de ei. I-a învăţat cum să fabrice arbalete ca să se apere. (Până atunci, indienii nu foloseau decât săgeţi şi topoare cu vârf de obsidian; or, arbaleta era singura armă în stare să străpungă armurile metalice ale oamenilor lui Cortés). Guerrero a repetat că nu trebuia să se teamă de cai şi le-a recomandat îndeosebi să nu intre în panică în fata armelor de foc. Acestea nu erau nici arme magice, nici bucăţi de fulger. "Ca şi voi, spaniolii sunt făcuţi din carne şi sânge. Pot fi învinşi", spunea el fără încetare. Şi pentru a o dovedi, îşi făcu el însuşi o tăietură din care s-a scurs sânge roşu, la fel ca al tuturor oamenilor. Guerrero s-a ocupat atât de mult de instruirea indienilor din satul său, încât atunci când conchistadorii lui Cortés l-au atacat, ei au avut surpriza de a înfrunta pentru prima dată 361

în America o adevărată armată indiană care le-a rezistat vreme de mai multe săptămâni. Informaţia însă nu depăşise graniţele satului în chestiune. În septembrie 1519, regele aztec Montezuma plecă în întâmpinarea armatei spaniole cu nişte care pline cu giuvaeruri pe post de ofrande. În aceeaşi seară, a fost asasinat. Un an mai târziu, Cortés distrugea cu tunurile Tenochtitlăn, capitala aztecă, după ce-i înfometase populaţia asediind-o vreme de trei luni de zile. Cât despre Guerrero, acesta a pierit în timp ce organiza atacul nocturn asupra unui fort spaniol. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

12. LAETITIA NU APARE DEOCAMDATĂ După rezolvarea rapidă a cazului Salta, comisarul Jacques Méliès a fost convocat de prefectul Charles Dupeyron. Şeful poliţiei ţinea să-l felicite personal. Într-un salon bogat decorat, prefectul i-a mărturisit de-a dreptul că această "afacere a fraţilor Salta" produsese o puternică impresie "sus de tot". Câţiva dintre oamenii politici cei mai importanţi calificaseră ancheta sa drept un "model de rapiditate şi de eficienţă tipic franţuzeşti". Prefectul îl întrebă apoi dacă era însurat. Méliès, surprins, răspunse că era celibatar, dar cum celălalt insista, mărturisi că făcea şi el la fel ca toată lumea: zbura din floare în floare, atent doar să nu capete vreo boală venerică. Charles Dupeyron prinse prilejul pentru a-i sugera să-şi ia o nevastă. În felul acesta şi-ar construi o imagine socială 362

care i-ar permite să intre în politică. El unul îl vedea foarte bine, pentru început, ca deputat sau primar. Ţinu să sublinieze că naţiunea ― toate naţiunile ― avea nevoie de oameni care să ştie să rezolve probleme complexe. Dacă el, Jacques Méliès, era în stare să înţeleagă cum au putut fi asasinate trei persoane într-o încăpere închisă ermetic, cu siguranţă că putea să soluţioneze şi alte chestiuni delicate, ca de exemplu reducerea şomajului, lupta împotriva lipsei de siguranţă de la periferii, reducerea deficitului asigurărilor sociale şi echilibrarea balanţei bugetare ― pe scurt, toate micile enigme cu care se confruntă zilnic conducătorii ţării. ― Avem nevoie de oameni apţi să-şi folosească mintea, şi în vremurile noastre ei sunt tot mai rari, se plânse prefectul! Să ştiţi deci că dacă vreţi să vă lansaţi în aventura aceasta care este politica, eu voi fi primul care să vă susţină. Jacques Méliès răspunse că ceea ce-l interesa într-o enigmă era specificul abstract şi gratuit. Nu avea de gând să se irosească niciodată în scopul dobândirii puterii. Dominarea celorlalţi este prea obositoare. Cât despre viaţa sa sentimentală, nu mergea chiar atât de rău şi prefera ca ea să rămână domeniul său personal. Prefectul Dupeyron râse din toată inima şi îi puse mâna pe umăr, afirmând că şi el avusese exact aceleaşi idei la vârsta lui. Apoi, o dată cu trecerea anilor, se schimbase. Nu din nevoia de a-i domina pe ceilalţi, ci pentru ca ceilalţi să nu îl domine pe el. ― Ca să dispreţuieşti banii trebuie să fii bogat, iar ca să dispreţuieşti puterea trebuie să o ai! Tânărul Dupeyron acceptase, aşadar, să urce una câte una treptele ierarhiei umane. Acum se simţea la adăpost de toate. Viitorul încetase de mult să mai fie precar, avea doi urmaşi pe care îi dăduse la una din cele mai scumpe şcoli 363

particulare din oraş, poseda o maşină de lux, avea mult timp liber şi era înconjurat de sute de curtezani. Ce ţi-ai putea dori mai mult? "Să rămâi un copil fascinat de polar-uri", îşi zise Méliès, preferând, totuşi, să-şi ţină gândul numai pentru el. Întrevederea o dată terminată, comisarul tocmai părăsea prefectura când remarcă, lângă grilaj, un panou de mari dimensiuni acoperit de afişe electorale cu diverse sloganuri: "Pentru o democraţie bazată pe adevăratele valori, votaţi social-democraţia!"; "Nu crizei! De-ajuns cu promisiunile încălcate. Alăturaţi-vă Mişcării radicalilor republicani!"; "Salvaţi planeta susţinând Renaşterea naţional-ecologistă!"; "Revoltaţi-vă împotriva nedreptăţilor! Aderaţi la Frontul popular independent!" Şi, pretutindeni, aceleaşi feţe de oameni bine hrăniţi, care îşi fac amărîte din secretarele lor şi se consideră nişte tipi importanţi! Iar prefectul îi propunea sa devină unul deal lor! Pentru Méliès, nu era loc de îndoială. La naiba cu onorurile; viaţa sa destrăbălată, televizorul şi anchetele criminalistice valorau mult mai mult. "Dacă vrei să nu ai parte de încurcături, să nu ai ambiţii", spunea tatăl său. Dacă nu ai dorinţe, nu ai nici suferinţe. Acum, se simţea înclinat să adauge: "Să nu ai aceleaşi ambiţii ca toţi cretinii ăştia; inventează-ţi un ideal propriu, numai al tău, care să fie mai presus de banalitatea vieţii. " Jacques Méliès fusese deja căsătorit de două ori şi divorţase de fiecare dată. Rezolvase cu nespusă delectare vreo cincizeci de cazuri enigmatice. Avea un apartament, o bibliotecă şi un grup de prieteni, de care era cât se poate de satisfăcut, sau care, în orice caz, îl mulţumeau destul de mult. Se întoarse acasă pe jos, străbătând Piaţa Poids-del'Huile, bulevardul Maréchal de-Lattre-de-Tassigny şi 364

strada Butte-aux Cailles. Pretutindeni în jur, trecătorii mergeau grăbiţi în toate direcţiile, automobiliştii claxonau nervoşi, femeile îşi scuturau zgomotos covoarele la fereastră. Nişte puşti alergau trăgând unii într-alţii cu pistoale cu apă. "Pac, pac, pac, sunteţi morţi toţi trei!" urlă unul. Băieţii aceştia care se jucau de-a hoţii şi vardiştii îl enervară nespus pe Jacques Méliès. Ajunse în faţa clădirii în care locuia. Era un complex de apartamente de mari dimensiuni, formând un dreptunghi perfect, de o sută cincizeci de metri înălţime şi la fel de lat. În jurul antenelor de televiziune se roteau câţiva corbi. Mereu la pândă, portăreasa îşi scoase capul prin ferestruica gheretei sale şi-l interpelă de îndată: ― Bună ziua, domnule Méliès! Ştiţi, am văzut ce scrie în ziar despre dumneavoastră! Nu sunt decât nişte invidioşi! ― Poftim? făcu el mirat. ― Eu, în orice caz, sunt sigură că dumneavoastră aveţi dreptate. Urcă scara, sărind câte patru trepte deodată. Acasă îl aştepta, ca de obicei, Marie-Charlotte. Îl iubea cu o dragoste pasionată şi, ca în fiecare zi, îi adusese ziarul. Când deschise uşa, ea îl ţinea încă în bot. ― Dă-i drumul, Marie-Charlotte! Pisica se supuse fără să crâcnească, iar Méliès se repezi febril la Écho du dimanche. Nu-i luă prea mult timp ca să descopere propria-i fotografie şi titlul în litere groase de deasupra: CÂND POLIŢIA SE PROSTEŞTE Editorial de Laetitia Wells "Democraţia oferă multe drepturi. Ea ne permite, printre altele, să pretindem respect chiar şi atunci când suntem 365

reduşi la starea de cadavru. Iată însă că dreptul acesta îi este refuzat defunctei familii Salta. Nu numai că misterul acestui triplu asasinat nu a fost elucidat, dar, ca o culme a culmilor, răposatul domn Sébastien Salta, care nu se mai poate apăra de-acum, se trezeşte acuzat de a-şi fi ucis cei doi fraţi înainte de-a se pedepsi singur. Cât de comod este să îi acuzi pe cei morţi, care nu mai pot dispune de asistenţa unui avocat! Tripla crimă de pe strada Faisanderie are cel puţin meritul de-a ne face să cunoaştem mai bine personalitatea comisarului Jacques Méliès. Iată pe cineva care, bazându-se pe celebritatea câştigată, îşi permite să încheie fără ruşine o anchetă făcută de mântuială. Declarând Agenţiei centrale de presă că fraţii Salta au murit cu toţii otrăviţi, nu numai că domnul comisar Méliès îşi permite o judecată pripită asupra unei afaceri mult mai complicate decât pare la prima vedere, dar pe deasupra mai şi insultă nişte morţi! Sinucidere? Dat fiind că am putut arunca o privire asupra cadavrului lui Sébastien Salta, pot să asigur pe oricine că omul acesta a murit pradă celei mai cumplite terori. Faţa nu îi mai era decât o mască a groazei! E uşor de crezut că autorul unui dublu fratricid a putut să simtă o remuşcare dintre cele mai puternice, care a provocat această expresie facială. Dar oricine posedă cât de cât nişte noţiuni de psihologie umană ― ceea ce nu pare să fie cazul domnului comisar Méliès ― îşi poate da seama că un om capabil să pună o otravă mortală în mâncarea pe care urma să o împartă cu familia a depăşit cu siguranţă stadiul unor asemenea stări sufleteşti. Chipul unui astfel de om nu ar mai trebui să exprime decât seninătatea în sfârşit regăsită. Să fie atunci de vină durerea? Cea provocată de otravă nu este atât de acută. Şi, pe deasupra, ar trebui să cunoaştem natura otrăvii, care ar explica astfel totul. În ce 366

mă priveşte, m-am dus la Morgă ― din moment ce poliţia nu mi-a permis să anchetez la locul crimei ― şi l-am chestionat pe medicul legist, care mi-a spus că trupurile celor trei Salta nu au fost autopsiate. Afacerea a fost deci clasată fără a se cunoaşte cauzele exacte ale deceselor. Câtă lipsă de seriozitate din partea domnului comisar Méliès, care este considerat un criminalist de mare reputaţie! Clasarea atât de rapidă a cazului Salta dă de gândit şi oferă chiar motive de nelinişte. Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă nivelul de studii al cadrelor poliţiei noastre naţionale este suficient de ridicat pentru a face faţă subtilităţii specifice noii criminalităţi. L. W." Méliès făcu ziarul ghem şi scoase o înjurătură.

13. 103 683 ÎŞI PUNE ÎNTREBĂRI Degete! Degetele! Un tremur neobişnuit o cuprinse pe 103 683. În mod normal, furnicile nu cunosc frica. Dar 103 683 mai este oare "normală"? Rostind cuvântul mirositor Degete, craniul din depozitul de gunoi i-a trezit la viaţă un sector din minte ce zăcuse până atunci adormit, dat fiind că nu mai fusese activat de mii de generaţii: sectorul fricii. Până acum, de fiecare dată când se gândea la marginea lumii, furnica-soldat îşi cenzura amintirile, ştergându-şi din minte întâlnirea cu Degetele: Degetele şi puterea lor fenomenală, morfologia lor de neînţeles, impulsurile lor oarbe şi ucigaşe. Dar craniul acesta, rămăşiţă stupidă a unei moarte 367

oarecare, a fost suficient pentru a reactiva zona fricii. Odinioară, 103 683 fusese o luptătoare curajoasă, aflată mereu în prima linie a legiunilor care înfruntau armata furnicilor pitice. Se oferise spontan să plece spre Orientul malefic. Luptase împotriva spioanelor cu miros de stâncă. Vânase şi alungase animale al căror cap era atât de sus, că nici nu putea fi zărit. Dar întâlnirea cu Degetele îi alungase tot avântul. 103 683 îşi aminteşte vag de monştrii aceia de apocalips. O vede din nou pe prietena ei, bătrâna 4 000, trasă ca o frunză de către un nor negru de o iuţeală năucitoare. Unii îi numeau "paznicii de la capătul lumii", "animale fără capăt", "umbre tari", "spărgători de lemne", "duhoareamorţtii"... De la un timp însă toate furnicarele din regiune căzuseră de acord să atribuie fenomenului acestuia derutant un nume comun: Degetele! Degete: lucrurile acelea ce se ivesc de niciunde pentru a răspândi moartea. Degete: animalele acelea care spulberă totul în drumul lor. Degete: masele acelea uriaşe care strivesc şi doboară micile oraşe. Degete: umbrele acelea care poluează pădurea cu produse care otrăvesc pe oricine le gustă. Doar gândindu-se la toate acestea, 103 683 are o tresărire de repulsie. Se simte sfâşiată între două emoţii opuse: frica, străină speciei sale şi o alta, care în schimb îi este cât se poate de caracteristică: curiozitatea! De o sută de milioane de ani, furnicile cunosc un progres perpetuu. Mişcarea evoluţionistă lansată de Chlipou-ni nu este decât una dintre expresiile nevoii, tipice furnicilor, de-a înainta necontenit şi de-a ajunge mereu mai departe. 368

103 683 nu face nici ea excepţie. Curiozitatea îi alungă frica. La urma urmei, un craniu golit de sânge care vorbeşte de rebeli şi de cruciade contra Degetelor nu e un lucru prea obişnuit! 103 683 îşi curăţă antenele, gest care la ea trădează nevoia de-a face un bilanţ. Şi le ridică apoi spre un cer nesigur. Aerul este apăsător, de parcă o prezentă prădalnică ar sta undeva la pândă, gata să se ivească şi sa ameninţe Oraşul. Ramurile dimprejur sunt agitate de o adiere bruscă. Copacii par să-i spună să fie atentă, dar copacii pot să spună orice. Sunt atât de mari că nu le pasă de dramele care se desfăşoară printre rădăcinile lor. 103 683 nu apreciază deloc mentalitatea copacilor, care constă în nepăsare şi nemişcare totală. Ca şi cum ar fi invincibili! Se întâmplă, totuşi, ca ei să se prăbuşească, rupţi de furtună, calcinaţi de trăsnet sau pur şi simplu roşi de termite. Atunci e rândul furnicilor să se arate insensibile la înfrângerea lor. De altfel, un proverb al furnicilor pitice precizează: Cei mari sunt totdeauna mai fragili decât cei mici. Degetele or fi oare nişte copaci mobili? 103 683 nu-şi pierde timpul cu asemenea gânduri. Ea a luat deja o hotărâre: cea de-a verifica spusele craniului. Pătrunzând în furnicar printr-un pasaj îngust din apropierea depozitului de gunoi, ea ajunge la bulevardul periferic. De-acolo pornesc în toate direcţiile mari magistrale ducând la Oraşul interzis. Ea însă nu merge într-acolo, ci o ia pe nişte drumuri atât de înclinate, că e nevoită să se agaţe cu ghearele. Se lasă să alunece într-un coridor abrupt şi ajunge la o intersecţie de galerii nu prea aglomerate, în pofida traficului cotidian. Lucrătoare ocupate până peste cap cu transportul alimentelor şi al rămurelelor o salută pe 103 683. La 369

furnici nu există nici un fel de glorie personală; cu toate acestea, multe dintre cele de aici ştiu că această luptătoare a fost acolo, în ţinutul Degetelor, că a văzut capătul lumii şi s-a aplecat peste marginea planetei. 103 683 îşi ridică antena şi se interesează de locul unde se află staulele de scarabei. O lucrătoare precizează că sunt situate la etajul -20, în cartierul de sud-sud-vest, imediat la stânga după grădinile cu ciuperci negre. 103 683 porneşte la trap într-acolo. De la incendiul de anul trecut s-au schimbat multe lucruri. Vechiul oraş Bel-o-kan era construit pe cincizeci de etaje în înălţime şi alte cincizeci în adâncime. Reproiectat de Chli-pou-ni, noul oraş se mândreşte cu optzeci de etaje pe înălţime. Adâncimea nu a putut fi modificată din pricina stâncii de granit care ţine dintotdeauna loc de planşeu. În timp ce îşi vede de drum, luptătoarea îşi admiră metropola necontenit ameliorată. Etajul +75: iată creşele termoreglate cu humus în descompunere şi sala de uscare a nimfelor, cu nisipul ei fin care absoarbe umiditatea. Datorită unui sistem de tobogane în pantă lină, ouăle pot fi de-acum coborâte cu uşurinţă până la etajele de terapie intensivă, unde dădacele cu abdomenul greu le ling în permanenţă. În acest fel, ele fac să treacă prin învelişul transparent al coconilor proteinele şi antibioticele necesare creşterii şi dezvoltării lor perfecte. Etajul +20: iată rezervele de carne uscată, cele de felii de fructe şi de făină de ciuperci. Totul e acoperit cu acid formic, pentru a le feri de descompunere. Etajul +18: aici, cuve făcute din frunze uleioase păstrează acizii militari experimentali fumegânzi. Cu vârfurile mandibulelor prelungi, chimiştii testează capacitatea dizolvantă a fiecăruia. Unii sunt obţinuţi din fructe, cum este acidul malic, extras din mere. Altele au o 370

origine mai neobişnuită: acidul oxalic este extras din măcriş, iar acidul sulfuric din nişte pietre galbene. Pentru vânătoare, foarte recentul acid formic cu o concentraţie de 60% este ideal; e adevărat că arde puţin măruntaiele, dar provoacă distrugeri incomparabile. 103 683 l-a încercat deja. Etajul +15: sala de lupte de aici a fost supraînălţată. Soldaţii se antrenează în înfruntări corp la corp. Noile figuri sunt amănunţit descrise pe feromoni mnezici, destinaţi Bibliotecii chimice. Tendinţa actuală constă în a înlocui saltul direct în capul adversarului cu tăierea labelor acestuia, una câte una, până ce nu se mai poate mişca. Ceva mai încolo, câţiva artilerişti se antrenează să dizolve cu un jet precis nişte grăunţe dispuse la zece paşi distantă. Etajul -9: iată staulele cu păduchi-de-frunză. Regina Chli-pou-ni a ţinut ca toate staulele să fie incluse în Oraş, astfel încât să se elimine riscul ca turmele să fie atacate de ferocele buburuze. Nişte lucrătoare sunt ocupate să le arunce bucăţi de ilice, pe care animalele se grăbesc să le golească de orice urmă de sevă. Coeficientul de reproducere a păduchilor a crescut: deacum el a atins zece animale pe secundă. 103 683 are norocul să asiste în trecere la un fenomen rar. Un păduche naşte un pui, care la rândul său e pe punctul de-a naşte şi zămisleşte un păduche şi mai mic. Iată cum devii mamă şi bunică laolaltă într-o singura clipa. Etajul 14: ciupercăriile se întind cât vezi cu ochii, alimentate de bazinele cu compost în care fiecare vine să-şi depună excrementele. Nişte agricultoare taie rizomii prea înalţi, în timp ce altele depun myrmicacină, care le va proteja de paraziţi. Deodată, lui 103 683 îi taie calea un animal de culoare verde, urmărit de un altul de aceeaşi culoare. Par să se bată cu înverşunare. Intrigată, furnica întreabă ce sunt 371

insectele acestea curioase. Nişte ploşniţe cavernicole mirositoare, i se răspunde, care fac dragoste în permanenţă, în toate felurile imaginabile, oriunde şi cu oricine. Este cu siguranţă vietatea dotată cu sexualitatea cea mai insolită de pe planetă. Chli-pou-ni le studiază cu predilecţie. Din toate timpurile şi în toate furnicarele au proliferat vietăţile comensale. Au fost evidenţiate peste două mii de specii de insecte, de miriapozi şi de arahnide care trăiesc în permanenţă în furnicar şi sunt perfect tolerate de către locatari. Unele profită de situaţie pentru a-şi îndeplini metamorfoza, altele curăţă sălile mâncând resturile. Dar Bel-o-kan este primul oraş care le studiază "ştiinţific". Regina Chli-pou-ni susţine că orice insectă poate fi dresată şi transformată într-o armă redutabilă. După părerea ei, fiecare individ poate fi întrebuinţat întrun fel oarecare, pe care îl descoperi de îndată ce începi să-i vorbeşti. E suficient să fii atent. Pentru moment, Chli-pou-ni a avut mai degrabă succese. A izbutit să "domesticească" mai multe specii de coleoptere, hrănindu-le, construindu-le un adăpost şi vindecându-le de bolile de care sufereau, aşa cum se proceda deja cu păduchii-de-frunză. Succesul cel mai impresionant al reginei îl reprezintă însă domesticirea scarabeilor-rinoceri. Etajul -20: cartierul de sud-sud-vest, la stânga după grădinile de ciuperci negre. Informaţiile s-au dovedit a fi corecte. Scarabeii se află în fundul culoarului.

14. ENCICLOPEDIE FRICA: Pentru a înţelege absenţa fricii la furnică, trebuie 372

să ne amintim că ansamblul furnicarului trăieşte ca un organism unic. Fiecare furnică în parte joacă acelaşi rol cu celula unui corp omenesc. Extremităţile unghiilor noastre se tem oare că vor fi tăiate? Firele de păr de pe bărbie se înfioară la apropierea briciului? Degetul nostru gros de la picior se sperie atunci când e pus să încerce temperatura apei dintr-o cadă, care poate că e clocotită? Ele nu simt frică deoarece nu există ca entităţi autonome. La fel, dacă mâna noastră stângă o ciupeşte pe cea dreaptă, ea nu va trezi duşmănia acesteia din urmă. La fel, dacă mâna noastră dreaptă e împodobită cu mai multe inele, ea nu-i va provoca stângii vreo reacţie de gelozie. Grijile şi preocupările dispar complet când uiţi de tine pentru a nu te mai gândi decât la ansamblul organismului-comunitate. Poate că acesta este unul din secretele reuşitei sociale a lumii furnicilor. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

15. LAETITIA CONTINUĂ SĂ NU APARĂ După ce-i trecu furia, Jacques Méliès îşi deschise servieta şi scoase din ea dosarul fraţilor Salta. Se apucă să examineze din nou toate piesele şi îndeosebi fotografiile. Rămase mult timp aplecat asupra unui prim-plan al lui Sébastien Salta, care îl înfăţişa cu gura larg deschisă. Dintre buze părea să îi ţâşnească un strigăt. Un strigăt de groază? Un "nu" aruncat în faţa unei morţi ineluctabile? Sau poate chiar numele asasinului! Cu cât privea fotografia, cu atât era mai consternat şi se simţea mai 373

copleşit de ruşine. Sfârşi prin a izbucni, dându-şi frâu liber furiei; sări în picioare şi izbi cu pumnul în perete. Ziarista de la Écho du dimanche avea dreptate, iar el unul îşi dăduse cu firma în cap. Era limpede acum că subestimase cazul. Primise o excelentă lecţie de umilinţă. Nu există greşeală mai mare decât subestimarea unei situaţii sau unui individ. Multe mulţumiri, doamnă sau domnişoară Wells! Dar de ce se dovedise oare atât de nepriceput în cazul acesta? Din trândăvie, desigur. Pentru că se obişnuise să reuşească de fiecare dată. Pe neaşteptate, se lăsase ispitit de ceva ce nici un poliţist, fie el şi novice, n-ar fi făcut: clasarea la repezeală a anchetei. Iar renumele său era atât de mare, încât nimeni, cu excepţia acestei ziariste, nu-l bănuise că ar fi luat-o pe căi greşite, înşelându-se cu desăvârşire. Totul trebuia luat de la început. Îl aştepta o reconsiderare dureroasă, dar necesară, a întregului caz! Cu toate acestea, era mai bine să recunoască de pe-acum că sa înşelat, decât să persiste în eroare. Problema consta în faptul că nu putea fi vorba de o sinucidere. Era confruntat cu o afacere a naibii de spinoasă. Cum ar fi putut nişte asasini să intre şi să iasă dintr-un loc perfect închis fără să lase vreo urmă? Cum poţi ucide fără să provoci răni şi fără ca măcar să utilizezi vreo armă? Misterul depăşea cele mai bune polar-uri pe care le citise până atunci. O excitaţie cu totul nouă începu să-l cuprindă. Dacă dăduse, în sfârşit, peste "crima perfectă"? Se gândi la cazul de dublă crimă de pe strada Morgue, atât de bine relatat într-o nuvelă de către Edgar Allan Poe. În povestirea aceea, bazată pe fapte reale, o femeie 374

împreună cu fiica ei sunt descoperite, moarte, în apartamentul în care locuiau, închis ermetic pe dinăuntru. Femeia primise o lovitură de brici, iar fata fusese lovită în cap. Nu exista nici o urmă de jaf, ci doar loviturile mortale, date cu violenţă maximă. La sfârşitul anchetei, asasinul este descoperit: era vorba de un urangutan scăpat dintr-un circ, care pătrunsese în apartament trecând peste acoperişuri. Victimele au început să ţipe de cum l-au zărit. Urletele lor au înnebunit animalul, astfel încât maimuţa lea ucis pentru a le face să tacă, după care a fugit pe. acelaşi drum şi, lovindu-se cu spinarea de canatul ferestrei cu ghilotină, a făcut-o să cadă, astfel încât părea să fi fost închisă pe dinăuntru. În cazul fraţilor Salta era o situaţie similară, cu deosebirea că nimeni nu putuse închide vreo fereastră lovind-o cu spatele. Dar putea oare să fie sigur? Méliès plecă de îndată spre locul crimei, cu intenţia de a-l examina încă o dată. Curentul electric fusese întrerupt, dar comisarul luase cu el lupa-lanternă de buzunar. Cercetă încăperea, luminată cu intermitenţă de tuburile multicolore de neon din stradă. Sébastien Salta şi fraţii săi zăceau în acelaşi loc, vitrificaţi, încremeniţi, de parcă ar fi fost pe punctul dea înfrunta vreo oroare dezgustătoare, ivită pe neaşteptate din infernul urban. Uşa zăvorâtă ieşea din discuţie; comisarul verifică sistemul de închidere al ferestrelor. Cremoanele lor sofisticate nu puteau fi în nici un caz închise din exterior. Se duse şi lovi cu pumnul în pereţii acoperiţi cu tapet maroniu, căutând vreun pasaj secret. Ridică tablourile, vrând să vadă dacă nu acopereau uşa vreunui seif. În cameră se găseau destule obiecte de valoare: un candelabru de aur, o statuetă de argint, o combină HI-FI... Orice borfaş şi le-ar fi însuşit fără să stea pe gânduri. 375

Pe un scaun erau puse nişte haine. Le pipăi din reflex şi ceva îl intrigă. În stofa vestei era 6 gaură minusculă, asemănătoare cu cele făcute de molii, dar cu un contur perfect pătrat. Dădu drumul vestei şi nu-i mai acordă nici o atenţie. Scoase din buzunar unul din veşnicele sale pachete de chewing-gum, făcând să cadă în acelaşi timp articolul din Écho du dimanche pe care îl decupase cu grijă din ziar. Reciti gânditor editorialul Laetitiei Wells. Ziarista vorbea de o mască de groază întipărită pe chipurile morţilor. Era adevărat. Oamenii aceştia păreau morţi de frică. Dar ce anume putea să provoace o spaimă atât de mare încât să ucidă? Se cufundă în propriile-i amintiri. Odată, pe când era copil, fusese apucat de un sughiţ tenace. Mama lui îl făcuse să înceteze punându-şi o mască de lup şi apărândui prin surprindere drept în fată. Scosese un ţipăt, iar inima păruse să i se oprească preţ de o clipă. Pe loc, mama lui îşi scosese masca şi-l acoperise de sărutări. Se terminase cu sughiţul! În ultimă instanţă, Jacques Méliès fusese crescut într-o atmosferă de spaimă permanentă, formată din temeri aparent neînsemnate: aceea de-a se îmbolnăvi, de-a nu avea un accident de maşină, frica de domnul care îţi oferă bomboane ca să te răpească, frica de poliţie. Şi altele, ceva mai importante: cea de-a repeta clasa, de-a nu fi răpit pentru răscumpărare la ieşirea din liceu, sau teama de câini. Un noian de amintiri ale spaimelor din copilărie urcară atunci la suprafaţă. Jacques Méliès îşi amintea de cea mai cumplită dintre toate spaimele. Marea lui spaimă. Într-o noapte, când era mic de tot, simţise ceva fremătător în fundul patului. Acolo era un monstru, pitit 376

chiar în ungherul unde el se credea cel mai bine apărat! Rămăsese o clipă nemişcat, fără să îndrăznească să-şi întindă picioarele sub cearşafuri, apoi, când îşi mai reveni cât de cât, şi le împinse încet într-acolo. Deodată însă simţise pe degetele de la picioare o răsuflare călduţă. Fusese încercat atunci de o repulsie nespusă. Da, acum era sigur! în fundul patului se găsea botul unui monstru, care aştepta ca picioarele lui să vină mai aproape, pentru a i le devora. Din fericire, acestea nu-i ajungeau până la capătul patului. Nu era încă destul de mare, dar cu fiecare zi ce trecea mai creştea puţin, iar picioarele i se apropiau tot mai mult de cuta cearşafului unde se ascundea monstrul mâncător de degete. Tânărul Méliès dormise câteva nopţi pe jos sau peste cuverturi, ceea ce îi provocase cârcei; era limpede că nu este o soluţie. Se hotărâse prin urmare să rămână întins sub cearşaf, dar îşi ruga tot trupul, fiecare os şi muşchi, să nu crească prea repede, ca să nu ajungă niciodată la capătul patului. Poate că acesta era motivul pentru care nu ajunsese la fel de înalt ca părinţii lui. Fiecare noapte era o încercare chinuitoare. Găsise, totuşi, o şmecherie: îşi strângea cu putere ursuleţul de pluş în braţe. Cu el alături se simţea în stare să înfrunte monstrul pitit în fundul patului. Pe deasupra, se ascundea sub pături, fără să-şi mai lase afară nici o mână, nici un picior şi nici măcar vreun fir de păr sau vârf de ureche, deoarece i se părea evident că monstrul avea să aştepte venirea nopţii ca să facă înconjurul patului şi să încerce să-i înhaţe capul, venind pe deasupra. Dimineaţa, mama lui găsea un ghem de cearşafuri şi de pături dedesubtul căruia se afla ghemuit şi pitit fiul ei, împreună cu ursuleţul de pluş. Nu încercase niciodată să afle motivele comportamentului acestuia ciudat. Pe de altă parte, Jacques nu se ostenise nicicând să-i povestească 377

despre felul în care, cât fusese noaptea de lungă, ţinuse piept, împreună cu ursuleţul său, unui monstru. Niciodată nu învinsese monstrul şi nici nu fusese învins de el. Rămăsese doar cu frica. Frica de-a creşte mare şi dea înfrunta ceva înspăimântător, pe care nici măcar nu-l putea identifica. Ceva care avea ochi roşii, buza de jos răsfrântă şi caninii plini de bale. Comisarul îşi luă seama, strânse în mână lupa-lanternă şi începu să examineze camera crimei, mult mai serios decât o făcuse prima oară. Sus şi jos, în dreapta şi în stânga, pe deasupra şi pe dedesubt. Nu exista nici cea mai mică urmă de noroi pe mochetă, nici un fir de păr care să nu aparţină celor trei, nici o amprentă pe vitrine sau ferestre. Şi nici pe pahare nu se vedea vreo amprentă străină. Se duse la bucătărie şi o lumină cu fasciculul lanternei. Mirosi şi gustă mâncărurile ce rămăseseră acolo. Émile avusese chiar prezenţa de spirit de-a vitrifica alimentele. Bun băiat! Jacques Méliès mirosi carafa cu apă. Nu simţi vreo urmă de otravă. Sucul de fructe şi sifonul păreau la fel de obişnuite. Fraţii Salta aveau masca fricii întipărită pe faţă. O frică similară, cu siguranţă, celei trăite de femeile din Cazul dublei crime de pe strada Morgue, când văzuseră o maimuţă greoaie intrând pe fereastra salonului. Revăzu în minte cazul respectiv. De fapt, urangutanul simţise şi el, la rândul său, o frică nespusă şi le ucisese ca să facă să înceteze urletele pe care le scoteau fără contenire. Se temuse de ţipetele lor. Încă o dramă a lipsei de comunicare. Ţi-e frică de ceea ce nu înţelegi. În timp ce făcea reflecţia aceasta, întrezări o mişcare îndărătul draperiei şi simţi că-i îngheaţă inima. Asasinul se 378

întorsese! Comisarul scăpă din mână lupa-lanternă, care căzu şi se stinse. Nu mai rămăseseră decât luminile de neon din stradă, care se aprindeau pe rând, conturând una câte una literele ce formau laolaltă cuvintele "Bar â gogo". Jacques Méliès vru în prima clipă să se ascundă, să se pitească undeva şi să nu mai facă nici o mişcare. Apoi îşi luă inima în dinţi, culese de pe jos lupa-lanternă şi trase în lături draperia suspectă. În spatele ei nu se afla nimeni. Sau, dacă se afla, atunci era Omul Invizibil. ― E cineva aici? Nu se auzi nici un zgomot. Nu fusese probabil decât curentul. Nu mai putea să rămână acolo. Se hotărî să-i chestioneze pe vecini. ― Bună ziua, scuzele mele pentru deranj. Poliţia. Îi deschise un domn elegant. ― Am doar câteva întrebări de pus. Nu, nu intru. Jacques Méliès scoase un carnet. ― Eraţi acasă în seara crimei? ― Da. ― Aţi auzit ceva? ― Nici o împuşcătură, dacă la asta vă referiţi, dar au început la un moment dat să urle. ― Să urle? ― Da, foarte tare. Erau nişte ţipete înspăimântătoare. Au durat vreo jumătate de minut, apoi nu s-a mai auzit nimic. ― Ţipetele au început toate deodată sau unul după altul? ― Mai degrabă deodată. Erau nişte zbierete de-a dreptul neomeneşti. Probabil că au suferit cumplit. Era ca şi cum ar fi fost asasinaţi toţi trei în acelaşi timp. Ce mai poveste! Trebuie să vă spun că de când i-am auzit urlând, nu mai pot să dorm. Am de gând, de altfel, să mă mut de aici. ― Ce credeţi că s-a putut întâmpla? 379

― Colegii dumneavoastră au trecut deja pe aici. Se pare că un as de la poliţie a diagnosticat o... sinucidere. Eu unul însă nu prea cred. Se confruntau cu ceva, un lucru ce trebuie să fi fost îngrozitor, dar ce anume, habar n-am. În orice caz, lucrul acela, indiferent ce-ar fi fost, nu făcea nici un zgomot. ― Vă mulţumesc. O idee fixă îşi făcea treptat loc în mintea sa. "Cel ce a comis aceste crime e un lup turbat şi tăcut, care nu lasă nici o urmă." Dar ştia bine că nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Însă dacă nu era asta, ce putuse fi oare mai cumplit chiar decât un urangutan înarmat cu un brici şi ivit de pe acoperişuri? Un om, un om genial şi nebun, care descoperise reţeta crimei perfecte.

16. ENCICLOPEDIE NEBUNIE: Cu toţii devenim, pe zi ce trece, puţin mai nebuni, şi fiecare într-un mod diferit. Este motivul pentru care ne înţelegem atât de prost între noi. Eu însumi mă simt atins de paranoia şi de schizofrenie. Pe deasupra, sunt hipersensibil, ceea ce îmi deformează viziunea despre realitate. Îmi dau perfect seama de acest lucru. Astfel încât în loc să o suport, încerc să o folosesc mai degrabă ca forţă motrice pentru tot ce întreprind. Dar cu cât reuşesc s-o fac, cu atât înnebunesc mai rău. Şi cu cât înnebunesc, cu atât ating mai bine obiectivele pe care mi le fixez: Nebunia e ca un leu înfuriat, pitit în fiecare cap omenesc. Nu trebuie în nici un caz omorât. E suficient să fie identificat şi domesticit. Leul dumneavoastră domesticit şi dresat vă va conduce atunci mult mai departe decât ar face-o oricare maestru, 380

profesor, şcoală, drog sau religie. Dar, aşa cum se întâmplă cu orice sursă de putere, există un anumit risc în jocul cu propria nebunie: uneori leul, suprasolicitat şi excitat, se întoarce împotriva celui ce voia să-l domesticească. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

17. URME DE PAŞI 103 683 a găsit staulul scarabeilor. De fapt, e o sală spaţioasă în care sunt ţinute coleoptere-rinocer de statură impunătoare. Corpul le este alcătuit din plăci negre, groase şi granuloase, care se îmbucă între ele. În partea din spate, au forme rotunde şi netede, iar în faţă, un capişon de chitină care se termină cu un corn prelung şi ascuţit, de zece ori mai mare decât ţepii de trandafir. Din pate ştie 103 683, fiecare animal zburător de acest fel măsoară şase paşi în lungime şi trei în lăţime. Le place mult să trăiască în penumbră, dar, paradoxal, singura lor slăbiciune este atracţia pentru lumină. În lumea insectelor, strălucirea reprezintă o delicatesă căreia puţine îi pot rezista. Animalele acestea masive mestecă rumeguş şi muguri în putrefacţie. Îşi lasă excrementele cam peste tot, ceea ce dă naştere unui miros greu, deoarece spaţiul pentru mişcare este redus la minimum în acest loc cu plafonul jos. Nişte lucrătoare sunt însărcinate cu curăţenia, dar, din câte se pare, n-au mai trecut pe aici de mult timp. Domesticirea unor asemenea coleoptere nu a fost o treabă uşoară. Regina Chli-pou-ni a avut ideea de-a căuta să le obţină sprijinul după ce unul din ei a salvat-o dintr-o 381

pânză de păianjen. De îndată ce a devenit regină, ea le-a regrupat în legiuni zburătoare. Dar, cum prilejul de-a le duce la luptă nu se prezentase încă, nu primiseră deocamdată botezul acidului şi nimeni nu putea şti cum aveau să reacţioneze erbivorele acestea liniştite într-o situaţie de război, fată în fată cu hoardele de soldat! încrâncenaţi. 103 683 se fofilează printre labele mastodonţilor înaripaţi, simţindu-se cât se poate de impresionată de invenţia ce le serveşte drept adăpătoare: o frunză situată în mijlocul camerei, care conţine o picătură enormă de apă şi a cărei suprafaţă se întinde lateral de îndată ce vreunul din animale vine să-şi potolească setea. Se pare că Chli-pou-ni i-a convins pe scarabei să se instaleze în Bel-o-kan doar discutând cu ei prin feromoni olfactivi. Regina e mândră de talentele ei diplomatice. Pentru a alia două sisteme diferite de gândire, e suficient să găseşti un mod de comunicare, explică ea în cadrul mişcării sale evoluţioniste. Pentru a-şi atinge scopul, ea se foloseşte de orice mijloace: hrană, paşapoarte olfactive, feromoni liniştitori. Conform ideilor ei, două animale care comunică nu mai sunt în stare să se ucidă. Cu ocazia ultimei reuniuni a reginelor federale, unele participante au obiectat că reacţia cea mai răspândită la toate speciile este cea de-a elimina orice este diferit: dacă cineva vrea să comunice, iar altul să ucidă, primul va fi totdeauna învins. La care Chli-pou-ni replicase cu subtilitate, spunând că, la urma urmei, a ucide este deja o formă de comunicare, chiar dacă cea mai primitivă dintre toate. Ca să ucizi, trebuie să înaintezi, să priveşti, să studiezi, să prevezi reacţiile adversarului, deci să te interesezi de el. Mişcarea ei evoluţionistă era plină de paradoxuri! 103 683 se smulge din contemplarea spectacolului oferit 382

de scarabei şi reia căutarea pasajului secret, care o va conduce la furnicile rebele. La un moment dat, observă nişte urme de paşi pe tavan. Ele se întind de fapt în toate direcţiile, ca şi cum s-ar fi urmărit ştergerea vreunei piste. Dar luptătoarea, care este deopotrivă un Cercetaş fără pereche, ştie să identifice urmele cele mai proaspete şi să se ia după ele. Acestea o conduc până la o ridicătură de mici dimensiuni, care camuflează într-adevăr o intrare. Aici trebuie să fie. Furnica îşi îngroapă coconul de fluture care o încurcă, îşi strecoară capul, apoi tot corpul în culoar şi începe să înainteze cu precauţie. Un miros de persoane. Nişte rebele... Cum de pot să existe rebele într-un organism-oraş atât de omogen ca Bel-o-kan? E ca şi cum undeva, într-un ungher al intestinului, nişte celule s-ar hotărî să nu mai participe la funcţionarea globală a corpului. Fenomenul s-ar putea compara cu o apendicită. 103 683 mergea în întâmpinarea unei crize de apendicită ce afecta oraşul viu. Cât de numeroase sunt oare cele ce trişează astfel? Care sunt motivaţiile lor? Cu cât avansează, cu atât vrea mai mult să fie sigură şi să se convingă. Acum, când ştie că există o mişcare rebelă, vrea să o identifice şi să-i înţeleagă funcţia şi scopul. Înaintează în adâncul culoarului şi simte mirosuri proaspete. Prin tunelul acesta îngust au trecut cu puţin timp în urmă nişte cetăţene ale Oraşului. Deodată, două labe terminate cu gheare o agată de primul inel toracic şi o trag brusc în faţă. Furnica este aspirată de-a lungul culoarului şi nimereşte într-o sală. Două mandibule o apucă de gât şi încep să strângă. 103 683 se zbate. Printre carapacele care o îmbrâncesc întrezăreşte o încăpere cu tavan foarte scund şi, din câte 383

poate vedea, mai degrabă vastă. După cât cuprinde cu antena, trebuie să măsoare vreo treizeci de paşi pe douăzeci şi să acopere, la adăpostul unui plafon fals, întreg staulul de scarabei. O înconjoară vreo sută de furnici. Câteva cercetează bănuitoare mirosurile de identificare ale intrusei.

18. ENCICLOPEDIE CUM SĂ SCAPI DE ELE? Când sunt întrebat cum se poate scăpa de furnicile care năpădesc bucătăria, eu unul răspund: cu ce drept credeţi că bucătăria v-ar aparţine mai mult dumneavoastră decât furnicilor? Aţi cumpărat-o? De acord, aşa e, dar de la cine? De la alte fiinţe omeneşti, care au construit-o folosind ciment şi umplând-o cu hrană provenită din natură. E o convenţie intre dumneavoastră şi alţi oameni, care face ca fragmentele acestea de natură prelucrată să pară că vă aparţin. Dar nu este decât o convenţie între oameni. Prin urmare, ea nu-i priveşte decât pe oameni. De ce sosul de roşii din cămară v-ar aparţine mai mult dumneavoastră decât furnicilor? Roşiile aparţin Pământului! Cimentul aparţine şi el Pământului. Metalul din care sunt făcute furculiţele dumneavoastră, fructele din dulceaţa pe care o mâncaţi, cărămizile zidurilor dumneavoastră sunt provenite din solul planetei. Omul nu a făcut decât să le pună nume, etichete şi preţuri. Aceasta nu-i de ajuns pentru a le face să fie proprietatea lui. Pământul şi avuţiile lui sunt libere, la dispoziţia tuturor locuitorilor săi... Cu toate acestea, mesajul de faţă este încă prea nou pentru a putea fi înţeles. Dacă, totuşi, sunteţi hotărâţi să scăpaţi de aceste infime concurente, metoda "cea mai puţin rea" rămâne busuiocul. Puneţi un răsad mic de busuioc în 384

zona pe care vreţi s-o protejaţi. Furnicilor nu le place mirosul busuiocului şi vor prefera să viziteze mai degrabă apartamentul vecinului dumneavoastră. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

19. REBELELE 103 683 se prezintă rebelelor prin mişcări rapide ale antenelor afirmând că e o luptătoare şi asigurându-le că a găsit în depozitul de gunoi un cap care i-a cerut să vină aici pentru a le semnala că o cruciadă contra Degetelor va fi declanşată în curând. Vestea are un efect puternic. Furnicile nu ştiu să mintă. Încă n-au înţeles utilitatea minciunii. Strânsoarea slăbeşte. În jurul ei, antenele se agită. 103 683 captează nişte feromoni ce evocă un raid executat asupra Bibliotecii chimice. Unele dintre rebele consideră că soldatul a putut dialoga cu unul din cei trei membri ai comandoului. A trecut prea mult timp de când nu s-a mai auzit nimic de ei. Din puţinul pe care izbuteşte să-l perceapă, 103 683 înţelege că are de-a face cu o veritabila mişcare clandestină, care face tot posibilul pentru a rămâne astfel. Rebelele continuă să comenteze informaţiile. Le tulbură îndeosebi expresia "cruciadă contra Degetelor", toate par răscolite. Totuşi, unele îşi pun. problema atitudinii de adoptat faţă de musafirul nedorit, care, din moment ce le cunoaşte de-acum adăpostul fără să fie o rebelă, reprezintă un pericol. Cine eşti tu? 385

103 683 emite toate caracteristicile ce o definesc: casta din care face parte, numărul de pontă, furnicarul natal... Rebelele sunt uluite. În faţa lor se află într-adevăr 103 683, singura furnică ce a ajuns la capătul lumii şi care s-a întors de acolo. Este eliberată. Furnicile se dau chiar la o parte cu respect. Treptat, se înfiripă un dialog. Furnicile vorbesc cu ajutorul mirosurilor, aceşti feromoni emişi de către segmentele de antenă. Un feromon este un hormon capabil să iasă din corp, să circule prin aer şi să pătrundă într-un alt corp. Atunci când o furnică încearcă o senzaţie, ea o emite cu tot corpul şi toate furnicile din jur o percep în acelaşi timp cu ea. O furnică stresată îşi comunică instantaneu suferinţa anturajului, astfel încât acesta nu mai are decât o singură preocupare: aceea de-a găsi un mijloc de a-l ajuta pe respectivul individ, pentru a face să înceteze mesajul neplăcut. Fiecare dintre cele unsprezece segmente de antenă începe să emită, pe propria lui lungime de undă, cuvinte parfumate. Sunt ca nişte guri care vorbesc în acelaşi timp, fiecare pe propria sa lungime de undă. Unele segmente emit pe cele mai joase frecvenţe, prin care se semnalizează informaţiile de bază. Altele emit pe cele mai înalte şi transmit mesaje mai puţin importante. Aceleaşi segmente ţin loc de urechi, în aşa fel încât doi interlocutori discută cu unsprezece guri şi ascultă cu tot atâtea urechi, totul petrecându-se simultan. Din acest motiv, discursurile sunt foarte bogate în nuanţe. Un dialog între furnici permite transmiterea unei cantităţi de informaţie de unsprezece ori mai mare şi cu o viteză de unsprezece ori superioară faţă de cel purtat de doi oameni. Din acest motiv, când observă o întâlnire dintre două furnici, omului i se pare că ele abia şi-au atins vârful antenelor înainte de-a porni din nou fiecare la treburile 386

sale. Prin acel infim contact însă s-a spus tot ce era nevoie. Un soldat înaintează şchiopătând, dat fiind că nu are decât cinci picioare, şi întreabă dacă 103 683 este cu adevărat complicea de odinioară a prinţului 327 şi a prinţesei Chli-pou-ni. 103 683 răspunde afirmativ. Furnica şchioapă îi spune că pe timpuri a căutat-o vreme îndelungată, cu scopul de-a o ucide. Acum însă, roata s-a întors şi ea emite ceva aidoma unui rânjet: De data aceasta, noi suntem asociale şi tu reprezinţi legea. Vremurile se schimbă. Furnica şchioapă îi propune o trofolaxie. Interlocutoarea ei e de acord; amândouă se sărută pe gură şi se mângâie cu antenele până ce alimentele aflate în fundul stomacului social al donatoarei sfârşesc să se deverseze în stomacul lui 103 683. Sistemele digestive funcţionează ca nişte vase comunicante. Furnica şchioapă se goleşte de energie, iar musafira se umple. Ea îşi aminteşte atunci de un proverb myrmicin din mileniul al XXXXIII-lea: Devii mai bogat prin ceea ce dai şi mai sărac prin ceea ce iei. N-ar fi putut, totuşi, să refuze ofranda. Rebelele o invită apoi să le viziteze vizuina. Acolo sunt stivuite stocuri întregi de seminţe, rezerve de miere şi ouă umplute cu feromoni mnezici. Fără să ştie de ce, lui 103 683 nu i se pare că aceşti soldaţi conjuraţi ar fi prea de temut. Ei arată mai degrabă preocupaţi de păstrarea unui secret misterios decât de afişarea unui rol de facţionari însetaţi de putere politică. Furnica şchioapă se apropie de ea şi îi dezvăluie unele lucruri. Pe vremuri, rebelele erau cunoscute sub un nume diferit: cel de "luptătoarele cu miros de stâncă", care 387

formau un soi de poliţie secretă aflată la ordinele reginei Belo-kiu-kiuni, mama actualei Chli-pou-ni. Pe atunci erau atotputernice, într-atât încât au putut amenaja dedesubtul marii lespezi-planşeu a Oraşului un oraş paralel clandestin. Un al doilea Bel-o-kan. Furnica şchioapă recunoaşte că ele, luptătoarele cu miros de stâncă, sunt cele care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-i elimina pe prinţul 327, pe prinţesa 56 (Chli-pou-ni) şi pe ea însăşi, 103 683. Pe vremea aceea, nimeni nu ştia că Degetele există realmente. Gândul care o obseda pe regina Belo-kiu-kiuni era acela că supusele sale vor fi cuprinse de panică dacă vor descoperi că animalele acelea uriaşe sunt înzestrate cu o inteligenţă aproape la fel de dezvoltată ca a furnicilor roşcate. Belo-kiu-kiuni făcuse atunci un acord cu ambasadorul Degetelor: ea urma să oprească orice informaţie privitoare la existenţa Degetelor şi, în schimb, acestea vor păstra tăcerea asupra a tot ce ştiu deja sau aveau să mai afle ulterior despre inteligenţa furnicilor. Fiecare de partea lui trebuia să-şi ţină semenii la distanţă de acest secret. Regina Belo-kiu-kiuni considera că cele două civilizaţii nu erau pregătite să ia contact şi să se înţeleagă. În consecinţă, ea şi-a însărcinat luptătoarele cu miros de stâncă să-i suprime pe toţi cei care vor descoperi existenţa Degetelor. Ordinul acesta a costat scump. Furnica şchioapă recunoaşte că I-au ucis pe prinţul sexuat 327, la fel ca şi pe mii de alte furnici care, într-un fel sau altul, aflaseră că Degetele nu erau doar o simplă legendă, ci existau cu adevărat şi că specimenele respective străbăteau în număr mare pădurea. 103 683 era foarte intrigată. Aşadar, existase un dialog între furnicile roşcate şi Degete? Furnica şchioapă confirmă. Nişte Degete s-au instalat 388

într-o cavernă de sub Oraş. Au construit o maşină şi un ambasador furnică prin intermediul cărora pot să emită şi să recepteze la rândul lor feromoni. Maşina se numeşte "Piatra de la Rosetta", iar ambasadorul ― "Doctor Livingstone"; acestea sunt nişte denumiri degetale. Prin intermediul lor, Degetele şi furnicile şi-au putut comunica esenţialul: "Nu avem aceleaşi dimensiuni şi suntem diferiţi, dar fiecare am edificat o civilizaţie inteligentă pe aceeaşi planetă." Acesta a fost primul contact. Au mai urmat multe altele. Degetele erau prizoniere în caverna de sub Oraş şi Belokiu-kiuni le hrănea şi avea grijă de supravieţuirea lor. Conversaţia continuase cu regularitate pe durata unui întreg anotimp. Datorită Degetelor, Belo-kiu-kiuni a descoperit principiul roţii, dar ea a pierit ulterior în incendiul care a mistuit Oraşul înainte de a-l fi putut transmite şi de a-şi face poporul să beneficieze de el. Ajungând regină, fiica ei, Chli-pou-ni, n-a mai vrut să ştie nimic de Degete. A cerut ca alimentarea lor să fie sistată şi a ordonat ca pasajul ce ducea la cel de-al doilea Bel-o-kan şi respectiv la caverna Degetelor să fie astupat cu ciment de viespe. În felul acesta, i-a condamnat să moară de foame. În acelaşi timp, garda lui Chli-pou-ni a început să le vâneze pe luptătoarele cu miros de stâncă. Noua suverană voia să nu mai rămână nici o urmă din acest episod ruşinos, în cursul căruia furnicile colaboraseră cu Degetele. Pentru o furnică roşcată pasionată de contactele între specii, ea se arătase în această circumstanţă de o intoleranţă ciudată. Într-o singură zi au fost omorâte aproape jumătate din luptătoarele din al doilea Bel-o-kan. Supravieţuitoarele sau ascuns în pereţi şi în tavane. Pentru a supravieţui, ele 389

s-au hotărât să-şi lepede parfumurile de recunoaştere şi şiau luat un nou nume. Au devenit de-atunci "rebelele proDegete". 103 683 le examinează pe aceste aşa-zise rebele. Majoritatea sunt şchioape. Garda reginei le-a făcut viaţa grea. Există însă şi unele' mai tinere, perfect sănătoase. Acestea s-au lăsat poate vrăjite de poveştile despre civilizaţiile paralele. Ce nebunie e însă să atragi atâtea belokaniene într-un război fratricid! Şi pentru ce, la urma urmei? Pentru nişte Degete despre care nici nu ştii la urma urmei mare lucru. Furnica şchioapă spune că rebelele şi-au unificat acum mişcarea. Ele dispun de-acum de un cartier general care este situat aici, în tavanul fals al staulelor de scarabei, şi ştiu, pe deasupra, să emită mirosuri atât de discrete, încât soldaţii federali nu izbutesc deocamdată să le identifice. Dar la ce serveşte mişcarea aceasta clandestină? Furnica şchioapă lasă să treacă o clipă de suspans, calculându-şi efectul, înainte de-a declara, dintr-o suflare, că şi. Degetele instalate sub planşeu au supravieţuit. Rebelele au spart cimentul de viespe, redeschizând pasajul în granit şi au reluat livrările de hrană. 103 683 este întrebată dacă n-ar vrea să devină şi ea, la rândul ei, o rebelă. Luptătoarea ezită, dar, ca întotdeauna, curiozitatea e mai puternică, încât înclină antenele pe spate, în semn de acceptare. Toată lumea se felicită, fericită. Mişcarea numără de-acum în rândurile sale o luptătoare care a ajuns până la marginea lumii. I se propun numeroase trofolaxii; 103 683 nu mai ştie încotro să-şi îndrepte labiala. Toate sărutările acestea hrănitoare o fac să se încălzească de la un capăt la celălalt al corpului! Furnica şchioapă o informează că rebelele vor lansa un comando însărcinat să fure nişte furnici-cisternă şi să le ducă sub planşeu, pentru a le putea hrăni mai bine pe 390

Degete. Daca vrea să-l cunoască pe Doctorul Livingstone, aceasta ar fi o ocazie cât se poate de nimerită. 103 683 nu se lasă rugată de două ori. E nerăbdătoare să descopere cuibul acela al Degetelor ascuns sub Oraş şi să le vorbească. A trăit atâta amar de vreme cu obsesia. Degetelor, încât toate acestea ar trebui să o poată vindeca de "boala stărilor sufleteşti", satisfâcându-i în acelaşi timp curiozitatea. Treizeci de luptătoare de elită se adună şi, după ce se îndoapă cu miere pentru a-şi spori puterile, se îndreaptă spre sala furnicilor-cisternă. 103 683 se află printre ele. Numai de n-ar da peste echipele de supraveghetoare!

20. TELEVIZIUNE Pândea tot ce intra şi ieşea. Portăreasa stătea la post, îndărătul ferestrei întredeschise, fidelă slujbei sale. Comisarul Méliès se apropie de ea. ― Fiţi amabilă, doamnă, pot să vă pun o mică întrebare? Ea îşi zise că trebuia să fie vorba de vreo mustrare pentru oglinzile murdare din ascensor. Dădu, totuşi, afirmativ din cap. ― De ce vă temeţi dumneavoastră cel mai mult? Ciudată întrebare. Stătu să chibzuiască, temându-se să nu spună vreo prostie şi preocupata să nu-şi dezamăgească locatarul cel mai celebru. ― Cred că de străini. Da, de străini. Sunt peste tot. Ne iau locurile de muncă. Ne atacă seara, la colţ de stradă. Nu sunt ca noi, ce mai! Aşa că, de unde să ştim ce e în capul lor? Méliès dădu din cap şi-i mulţumi. Se afla deja pe scară 391

când ea îi strigă, încă dusă pe gânduri: ― Noapte bună, domnule comisar! Ajuns acasă, se descotorosi de pantofi şi se instală în faţa televizorului. Nimic nu putea fi mai potrivit decât televizorul pentru a opri maşinăria ce continua să i se învârtă în minte la capătul unei zile de anchetă. Când dormi, visezi, ceea ce deja e o activitate. Televizorul însă îţi goleşte mintea. Neuronii intră în vacanţă şi toate semnalizatoarele cerebrale se opresc din clipit. Un extaz în toată regula! Apucă telecomanda. Pe canalul 1 675, un telefilm american: "Aşa deci, Bill, nu ţi-e bine, hm? Te credeai grozav peste poate, şi acum bagi de seamă că nu eşti decât un prăpădit, la fel ca ceilalţi..." Comută. Pe canalul 877, publicitate: "Cu Krak-Krak, descotorosiţi-vă o dată pentru totdeauna de..." Comută din nou. Avea 1 825 de canale la dispoziţie, dar numai al 622-lea îl captiva seară de seară, la ora 8 fix, cu emisiunea lui vedetă, "Capcană de gândire". Generic. Trompete. Apariţia animatorului. Aplauze. Prezentatorul radiază de fericire: ― Ce bucurie să vă regăsim pe toţi, în casele dumneavoastră, fideli canalului nostru 622. Bine aţi venit la această a 104-a ediţie a "Capcanei de... ― ... gândire"! strigă în cor publicul din sală. Marie-Charlotte veni să i se lipească de genunchi, cerând să fie mângâiată. Comisarul îi dădu nişte pateu de ton. Marie-Charlotte aprecia pateul de ton mai mult chiar decât mângâierile. ― Pentru cei şi cele care descoperă abia acum emisiunea noastră, voi aminti acum regulile. 392

Huiduieli în sală la adresa acestor nesimţiţi. ― Mulţumesc. Principiul este simplu, aşadar. Vă propunem o enigmă. (Candidatul sau candidata trebuie săi găsească soluţia. Aceasta este "Capcana de... ― ... gândire", trâmbiţează publicul. La fel de radios, prezentatorul continuă: ― Pentru fiecare răspuns bun, un cec de zece mii de franci plus un joker care permite încasarea celor zece mii de franci următori chiar şi după o greşeală. De mai multe luni deja, doamna... ăă... Juliette Ramirez este campioana noastră. Să sperăm că nu se va împotmoli tocmai astăzi. Vă rog să vă prezentaţi din nou, doamnă... Ramirez. Ce profesie aveţi? ― Funcţionară la poştă. ― Sunteţi măritată? ― Da, şi sunt sigură că soţul meu mă vede acum la televizor. ― În acest caz, bună seara, domnule Ramirez! Aveţi copii? ― Nu. ― Ce hobby-uri aveţi? ― Oh... cuvintele încrucişate... gătitul... Aplauze. ― Mai tare, şi mai tare. Doamna Ramirez o merită din plin! Aplauzele se intensifică. ― Şi acum, doamnă Ramirez, vă simţiţi gata pentru o nouă enigmă? ― Sunt gata. ― Atunci, voi deschide plicul şi vă voi citi enigma zilei. Se aude un răpăit de tobe. ― Iată enigma: care este următoarea linie a acestei serii? Prezentatorul scrie cu o carioca nişte cifre pe o tabelă albă: 1 393

11 21 1211 111221 312211 Camera de luat vederi o prezintă în prim-plan pe candidata pe al cărei chip apare o expresie de îndoială. ― Hm! Nu e prea uşor! ― Nu vă grăbiţi, doamnă Ramirez. Aveţi timp până mâine. Dar pentru a vă ajuta, iată fraza-cheie care vă va pune pe calea cea bună. Ascultaţi cu atenţie: "Cu cât eşti mai inteligent, cu atât ai mai puţine şanse să reuşeşti." Sala aplaudă fără să înţeleagă. Animatorul salută: ― Telespectatoare şi telespectatori, luaţi-vă şi dumneavoastră stilourile şi apucaţi-vă de treabă! Şi acum, rămas-bun, pe mâine! Jacques Méliès comută pe ştirile regionale. O femeie prea machiată, cu o coafură impecabilă, debita cu indiferenţă textul ce se desfăşura pe monitor: "După succesul strălucit obţinut de comisarul Jacques Méliès în afacerea Salta, prefectul Dupeyron a propus avansarea eminentului poliţist la rangul de ofiţer al Legiunii de Onoare. Aflăm din surse sigure că la nivelul Cancelariei candidatura este studiată cu toată bunăvoinţa." Consternat, Jacques Méliès stinse televizorul. Ce să facă acum? Să continue jocul de-a starul şi să îngroape afacerea, sau să se încăpăţâneze, încercând să afle adevărul şi asumându-şi riscul de a-şi vedea reputaţia de copoi infailibil spulberată sau, în cel mai bun caz, considerabil diminuată? În fond, ştia cât se poate de bine că nu are de ales. Ispita pe care o reprezenta crima perfectă era prea 394

puternică. Se întinse şi ridică receptorul telefonului: ― Alo, Morga? Daţi-mi-l pe doctor, vă rog... (Aşteptă, ascultând melodia enervantă a apelului. ) Alo, doctore, am nevoie de o autopsie minuţioasă a cadavrelor fraţilor Salta... Da, e urgent! Arde! Închise şi formă alt număr: ― Alo, Émile? Poţi să-mi găseşti dosarul ziaristei de la Écho du dimanche? Mda, Laetitia Cutare. Bine, ne întâlnim la Morgă într-o oră. Şi, Émile, încă o întrebare: de ce te temi tu cel mai rău?... A, zău, de asta? Nostim. N-aş fi crezut niciodată că cineva se poate teme de aşa ceva... Bine, haide, acum dă fuga la Morgă.

21. ENCICLOPEDIE CAPCANA INDIANĂ: Indienii din Canada folosesc pentru urşi o capcană dintre cele mai rudimentare. Ea constă dintrun pietroi uns cu miere, atârnat cu o sfoară de craca unui pom. Când vreun urs zăreşte ceea ce lui i se pare a fi o bunătate de mâncare, el se apropie şi încearcă să apuce pietroiul lovindu-l cu laba. În acest fel, imprimă o mişcare de pendul pietrei care, de fiecare dată când revine la poziţia iniţială, îl loveşte. Ursul se enervează şi loveşte din ce în ce mai tare. Şi cu cât loveşte mai tare, cu atât e lovit la rândul său mai rău. Până ce, în final, e făcut K. O. Ursul e incapabil să gândească şi să-şi pună întrebarea: "Ce-ar fi dacă m-aş opri, făcând să înceteze cascada aceasta de lovituri?" El nu resimte decât frustrare. "Primesc lovituri, aşa că le înapoiez!" îşi zice el. De unde şi furia sa exponenţială. Cu toate acestea, dacă ar înceta să o mai lovească, piatra s-ar imobiliza şi atunci poate că el ar izbuti să observe, o dată ce calmul s-ar restabili, că nu este 395

vorba decât- de un obiect inert, atârnat de o sfoară. Nu i-ar mai rămâne decât să rupă sfoara cu dinţii, pentru ca piatra să cadă, şi apoi să lingă mierea de pe ea. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

22. MISIUNE ÎN SALA CISTERNELOR Aici, la etajul 40 din subsol, domneşte o agitaţie considerabilă. Luna august e în toi şi căldura îi face pe toţi nervoşi, chiar şi în timpul nopţii şi chiar la o asemenea adâncime. Luptătoare belokaniene întărâtate îi muşcă fără motiv pe trecători. Lucrătoarele aleargă fără încetare între sălile unde sunt ţinute ouăle şi cele de stocare a mierii. Furnicarul Bel-o-kan e înfierbântat. Mulţimea de cetăţeni se scurge ca o limfă caldă. Grupul celor treizeci de rebele intră discret în sala furnicilor-cisternă şi le contemplă în treacăt cu admiraţie alura de luptători "sumo". Furnicile-cisternă par un fel de fructe obeze, aurii, ornate cu benzi groase de culoare roşie. Fructele acestea sunt de fapt chitinele întinse la maximum ale indivizilor suspendaţi de plafon, cu capul în sus şi abdomenul în jos. Lucrătoarele trudesc din greu ca să scoată nectarul preţios sau ca să umple guşile goale. Regina Chli-pou-ni în persoană vine uneori să se înfrupte direct de la cisterne. Prezenţa ei le lasă indiferente pe insectele acestea fenomenale, care, stând de atâta vreme imobile, au dobândit o filozofie a inerţiei. Unii pretind că până şi creierele li s-au atrofiat. Funcţia creează organul, 396

iar absenţa ei îl distruge. Furnicile-cisternă, neavând altă ocupaţie decât să se umple şi să se golească, s-au transformat încetul cu încetul în nişte maşini binare. Ele nu pot să perceapă şi nici să înţeleagă ceva în afară de sala aceasta. S-au născut în subcasta cisternelor şi vor muri tot pe, post de cisterne. Cu toate acestea, ele pot fi desprinse şi mişcate din loc când sunt încă vii. Pentru aceasta, e suficientă emiterea unui feromon semnificând "migraţie". Furnicile-cisternă nu sunt decât nişte rezervoare, dar nişte rezervoare mobile, programate să accepte a fi transportate în cazul unei migraţii. Rebelele ochesc câteva furnici-cisternă măricele, apoi îşi apropie antenele de ele şi rostesc formula "migraţie". Enormele insecte se mişcă atunci încet, desprinzându-şi una câte una labele de tavan, şi coboară. Celelalte furnici le apucă cu labele ca să nu se zdrobească. Unde mergem? întreabă una din ele. Spre sud. Furnicile-cisternă nu ridică nici o obiecţie şi se lasă duse de către rebele, care trebuie să se adune câte şase pentru a transporta o asemenea "ploscă". Şi când te gândeşti că de pe urma tuturor acestor eforturi nu aveau să profite decât Degetele! Oare vor şti măcar să ne preţuiască osteneala? întrebă 103 683. Se plâng mereu că nu le aducem îndeajuns de mult! răspunde o rebelă. Ingraţii! Comandoul se întoarce prudent la etajele inferioare. Iată, în fine, despicătura minusculă ce străbate planşeul de granit. De cealaltă parte se află sala în care vor vorbi cu Doctorul Livingstone. 397

103 683 se înfioară. Să fie oare chiar atât de uşor să dialoghezi cu teribilele Degete? Discuţia nu va avea însă loc prea curând. Rebelele sunt luate brusc în urmărire de nişte gărzi care efectuau o patrulare de rutină în zonă. Într-o clipă, abandonează cisternele ca să poată alerga mai repede. Sunt nişte rebele! Un soldat a recunoscut parfumul distinctiv pe care ele îl credeau indecelabil. Feromonii de alarmă se revarsă din plin, în timp ce cursa de urmărire începe. Luptătoarele federale sunt extrem de rapide dar, cu toate acestea, nu izbutesc să le ajungă din urmă pe rebele. Aşa încât ridică baraje, blocând anumite căi, ca şi cum ar vrea să le îndrepte pe toate spre un loc anume. Soldaţii silesc astfel comandoul să urce etajele într-un ritm frenetic. Nivelurile -40, -30, -16, -14. E limpede că îşi împing prada spre un loc dinainte stabilit. 103 683 intuieşte despre ce fel de capcană e vorba, fără a întrezări însă vreo scăpare. În faţa ei nu mai este decât o singură ieşire. Dacă federalele n-au închis-o, înseamnă că au avut motive precise pentru asta. Dar ce altceva poate să mai facă decât să se năpustească într-acolo? Rebelele dau năvală într-o sală plină de ploşniţe urât mirositoare şi de grozăvii cum nu s-au mai văzut. Antenele li se zbârlesc la vederea cumplitului spectacol! Cu spinările ciuruite de mici vagine dorsale, femelele aleargă în toate părţile în vreme ce masculii le urmăresc întinzându-şi sexele ascuţite cu vârf perforant. Ceva mai încolo, nişte masculi homosexuali se înghesuie unii întralţii, împerechindu-se, strânşi în ciorchini lungi şi verzi. Sunt pretutindeni, viermuind, şi sala întreagă colcăie de ei. Sexele perforante sunt ridicate, gata să crape învelişul chitinos. ― Rebelele nici nu au avut timp să înţeleagă ce li se 398

întâmplă, că sunt deja copleşite de insectele acestea blestemate, care le atacă. O furnică se prăbuşeşte, strivită de un strat gros de ploşniţe mirositoare aflate în rut. Nici una nu are timp să-şi degajeze abdomenul ca să se apere trăgând cu acid. Sexele perforante ale masculilor le străpung carapacele. 103 683 se zbate, înnebunită.

23. ENCICLOPEDIE PLOŞNIŢE: Dintre toate formele de sexualitate animală, cea a ploşniţelor de pat (Cimex lectularius) este cea mai stupefiantă. Nici o închipuire omenească nu poate egala o asemenea perversiune. Prima particularitate: priapismul. Ploşniţa de pat nu se opreşte niciodată din copulaţie. Unii indivizi au peste două sute de raporturi sexuale pe zi. A doua particularitate: homosexualitatea şi bestialitatea. Ploşniţele de pat întâmpină dificultăţi în deosebirea semenilor şi, dintre aceşti semeni, le este şi mai greu să recunoască femelele. 50% din raporturile lor sunt homosexuale, 20% se produc cu alte specii, iar 30% se efectuează cu femele. A treia particularitate: penisul perforant. Ploşniţele de pat sunt echipate cu un sex lung dotat cu un vârf ascuţit. Prin intermediul acestui instrument asemănător cu o seringă, masculii străpung carapacea şi îşi injectează sămânţa oriunde, la întâmplare ― în cap, în abdomen, în labe, în spinare, ba chiar şi în inima doamnei lor! Operaţia nu afectează cu nimic sănătatea femelei, dar cum ar mai putea ele să rămână însărcinate în asemenea condiţii? De unde şi... 399

... A patra particularitate: virgina însărcinată. Din exterior, vaginul ei pare intact şi, totuşi, ea a primit o lovitură de penis în spinare. Cum pot supravieţui spermatozoizii în sânge? De fapt, majoritatea vor fi distruşi de sistemul imunitar, ca nişte vulgari microbi străini. Pentru a multiplica şansele ca vreo sută dintre aceşti gameţi masculi să ajungă la destinaţie, cantitatea de spermă eliberată e fenomenală. Cu titlu de comparaţie, dacă masculii ploşniţe ar avea dimensiunile unei fiinţe omeneşti, ei ar elibera treizeci de litri de spermă la fiecare ejaculare. Din această mulţime de spermatozoizi va supravieţui un număr extrem de mic. Ascunşi în ungherele arterelor, pitiţi prin vene, ei îşi vor aştepta sorocul. Femela îşi petrece iarna găzduindu-i pe aceşti locatari clandestini. Primăvara, conduşi de instinct, toţi spermatozoizii din cap, labe şi abdomen se strâng în jurul ovarelor, le străpung şi pătrund în interiorul lor. Fazele următoare ale ciclului se vor desfăşura fără nici o problemă. A cincea particularitate: femela cu sexe multiple. Fiind tot timpul perforate pretutindeni de sexele masculilor, femelele ploşniţe ajung la un moment dat să fie acoperite de cicatrice care conturează fante maronii înconjurate de o zonă deschisă la culoare. Asemenea unor ţinte! În felul acesta se poate şti câte acuplări a avut femela. Natura a încurajat aceste nelegiuiri dând naştere unor adaptări ciudate. Generaţie după generaţie, anumite mutaţii au ajuns să creeze incredibilul însuşi. Ploşniţele de sex feminin au ajuns să se nască având pe spate pete maronii, aureolate de o culoare deschisă. Fiecărei pete îi corespunde un receptacul care este un "sex sucursală" legat direct de sexul principal. Particularitatea aceasta există actualmente în toate fazele dezvoltării sale: lipsa cicatricelor, câteva cicatrice receptacule la naştere, veritabile vagine secundare pe spinare. A şasea particularitate: autoîncornorarea. Ce se întâmplă 400

atunci când un mascul este perforat de un alt mascul? Sperma supravieţuieşte şi înaintează ca de obicei spre regiunea ovarelor. Negăsindu-le, se îndreaptă spre canalele deferente ale gazdei şi se amestecă cu spermatozoizii autohtoni. Rezultatul: când masculul pasiv va perfora, la rândul sau, o femelă, el îi va injecta propriii spermatozoizi, dar şi pe cei ai masculului cu care a întreţinut raporturi sexuale. A şaptea particularitate: hermafroditismul. Natura nu conteneşte să facă experienţe ciudate pe cobaiul său sexual favorit şi masculii ploşniţe au suferit, la rândul lor, mutaţii: în Africa trăieşte ploşniţa Afrocimex constrictus, ai cărei masculi se nasc cu nişte mici vagine secundare pe spinare. Aceştia nu sunt, totuşi, fecunzi. Se pare că aceste vagine au un rol pur decorativ sau de încurajare a raporturilor homosexuale. A opta particularitate: sexul-tun, care trage de la distanţă. Unele specii de ploşniţe tropicale, numite Antochorides scolopelliens, sunt astfel dotate. Canalul spermatic formează un tub gros şi mare, răsucit ca o spirală, în care lichidul spermatic este comprimat. Sperma este apoi propulsată cu mare viteză de către nişte muşchi speciali, care o expulzează în afara corpului. Astfel încât dacă un mascul zăreşte o femelă la câţiva centimetri distanţă, el ocheşte cu penisul ţintele-vagin de pe spatele doamnei. Jetul despică aerul. Puterea acestor salve este atât de mare, încât sperma izbuteşte să străpungă carapacea, care este mai fină în părţile respective. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

401

24. URMĂRIRE PRIN SUBSOL Înainte de-a sucomba, o rebelă scoate un strigăt mirositor, sfâşietor şi de neînţeles: Degetele sunt zeii noştri. După care se prăbuşeşte, desfăcându-şi labele, iar corpul ei formează un fel de cruce cu şase braţe. Toate camaradele sale se prăbuşesc una câte una şi 103 683 le aude pe câteva repetând aceeaşi frază stranie: Degetele sunt zeii noştri. Ploşniţele turbate străpung şi violează sub privirile federalelor, care nu au deloc intenţia de-a pune capăt supliciului. 103 683 refuză să moară atât de curând. În orice caz, nu înainte de-a afla ce înseamnă cuvântul "zei". Cuprinsă de o furie teribilă, ea biciuieşte cu antenele vreo zece ploşniţe ce i s-au agăţat de torace, apoi se năpusteşte cu capul înainte în grupul de soldaţi. Surpriza este totală: luptătoarele sunt prea absorbite de spectacolul orgiei sângeroase ca să mai încerce s-o oprească. Abia după câteva clipe îşi vin în fire. 103 683 nu este însă o novice în materie de fugă şi urmărire. Se repede la plafon şi, cu vârful antenelor larg desfăcute, îi râcâie suprafaţa, făcând să ţâşnească bucăţi de pământ, punând astfel între ea şi urmăritori un zid de nisip în toată regula. Plasându-se apoi în poziţie de tir, ea doboară pe rând gărzile care reuşesc, totuşi, să treacă de zid. Când însă mai multe dintre ele depăşesc împreună obstacolul, luptătoarea nu mai poate să le mitralieze pe toate deodată. De altfel, punga cu acid îi este acum practic golită. Aşa încât o ia la fugă cât o ţin picioarele. E o rebelă! Prindeţi-o! 103 683 se grăbeşte de-a lungul galeriilor pe care are 402

impresia că le recunoaşte. Şi pe bună dreptate, pentru că a făcut un înconjur complet, ajungând înapoi în sala cisternelor. Picioarele ei au dus-o în chip cât se poate de firesc pe un drum pe care îl memorase cu atât mai bine cu cât tocmai îl parcursese în sens invers. O labă îi sângerează uşor. Trebuie să se ascundă cu orice preţ. Salvarea se află în plafon. Urcă de-a lungul peretelui şi se ghemuieşte lângă labele unei furnicicisternă. Cu volumul ei, insecta o ascunde cu desăvârşire în momentul când soldaţii se năpustesc jos în sală. Federalele sondează cu antenele cel mai mic ungher. 103 683 desprinde de tavan una din labele furniciicisternă care o camuflează. Ce te-a apucat? se interesează moale cea în chestiune. Migraţie, răspunde autoritară 103 683. Şi i-o desprinde pe a doua, apoi pe a treia. De data aceasta însă cealaltă nu se lasă păcălită. Ce, ce-i asta... Te rog să încetezi imediat! Jos, federalele au reperat o baltă de sânge transparent şi încep să caute pretutindeni. Uneia dintre gărzi îi cade o picătură în cap, făcând-o să-şi ridice antenele. Gata, am găsit-o! Febrilă, 103 683 mai desprinde- o labă, apoi încă una. Cisterna nu se mai ţine decât cu o labă şi intră în panică: Agaţă-mă imediat la loc! Soldatul de jos se răsuceşte şi-şi întoarce abdomenul ca să ţintească în plafon. Cu o lovitură de mandibulă, 103 683 se debarasează de ultima labă agăţată. Exact în clipa în care soldatul trage, cisterna portocalie îi cade în cap. Impactul provoacă o dublă explozie lichidă. 103 683 abia are timp să sară de pe stinghia ei că deja bucăţile de abdomen zboară în toate părţile. Noi soldaţi federali îşi fac apariţia. 103 683 ezită. Cât 403

acid i-a mai rămas? Cât să mai tragă trei lovituri. Se hotărăşte să pulverizeze labele cisternelor. Trei furnici-cisternă sunt doborâte, cu punctele lor de fixare spulberate şi cad spărgându-se în bucăţi peste haita urmăritoarelor. Una dintre ele reuşeşte, totuşi, să se degajeze, năclăită toată de mierat. 103 683 este acum complet golită de acid. Cu toate acestea, se plasează în poziţia de tragere, în speranţa de-a o intimida pe cea care tocmai scăpase, şi aşteaptă resemnată jetul arzător care o va ucide. Nu se întâmplă însă nimic. Adversara ei este oare şi ea golită de acid? Cele două furnici se prind în luptă corp la corp. Mandibulele se agaţă, încercând să taie chitina. Cuceritoarea marginii lumii este mai experimentată. Îşi răstoarnă abdomenul şi-i trage celeilalte capul pe spate. Dar, în clipa când e pe punctul de a-i dă lovitura de graţie, o labă o bate pe umăr, ca pentru a-i solicita o trofalaxie. De ce vrei s-o ucizi? 103 683 îşi roteşte antenele pentru a identifica mai lesne sursa de emisie. Deja a recunoscut efluviile acestea prietene. În faţa ei se află regina în persoană. Fosta ei complice de aventuri de odinioară, iniţiatoarea primei sale odisee... De jur-împrejur, soldaţii îşi fac apariţia, gata de luptă, dar suverana emite un parfum infim care le aduce la cunoştinţă că furnica aceasta se află sub protecţia ei. Urmează-mă, îi spune regina Chli-pou-ni.

25. LUCRURILE SE COMPLICA Vocea devine insistentă. ― Urmaţi-mă, vă rog. 404

Un şir dublu de cadavre era aliniat sub lumina crudă a neonului, fiecare dintre ele prevăzut cu o etichetă atârnată de degetul mare de la picior. Sala răspândea un miros de eter şi veşnicie. Morga de la Fontainebleau. ― Pe aici, comisare, spuse medicul legist. Înaintau printre cadavre, unele acoperite cu huse de plastic, altele cu cearşafuri albe. Fiecare etichetă purta un nume şi o adnotare indicând data şi împrejurările morţii: "15 martie, înjunghiat pe stradă", "3 aprilie, lovit de un autobuz", "5 mai, sinucidere prin defenestrare"... Se opriră în faţa a trei degete mari de la picior, groase, ale căror etichete precizau că aparţinuseră, respectiv, lui Sébastien, Pierre şi Antoine Salta. Méliès nu mai putea de nerăbdare. ― Aţi descoperit de ce au murit? ― Mai mult sau mai puţin... Din cauza unei emoţii puternice. Aş spune chiar foarte puternice. ― De frică? ― Se poate. Sau din cauza surprizei. În urma unui stres multiplicat, în orice caz. Uitaţi-vă la observaţiile de pe foaia asta: toţi trei au în sânge un procent de adrenalină de zece ori mai mare decât cel normal. Méliès îşi spuse că ziarista avea dreptate. ― Au murit deci de frică? ― Nu neapărat, deoarece şocul emoţional nu e singura cauză a acestor decese. Veniţi să vă uitaţi. (Fixă o radiografie pe o masă luminoasă). S-a constatat că trupurile lor sunt pline de ulceraţii de dimensiuni reduse. ― Ce le-a putut provoca? ― O otravă. Cu siguranţă că o otravă, dar una de un tip cu totul nou. În cazul cianurii, de exemplu, nu se constată decât o leziune mare şi atât. În timp ce aici sunt multiple. ― Care este, aşadar, diagnosticul dumneavoastră, 405

doctore? ― S-ar putea să vi se pară curios. Aş zice că mai întâi au murit din pricina unei emoţii puternice şi că apoi au intervenit hemoragiile stomacale şi intestinale, la fel de mortale. Omul în halat alb îşi puse la loc însemnările şi îi întinse mâna. ― Încă o întrebare, doctore. Dumneavoastră de ce vă temeţi în mod deosebit? Medicul oftă. ― Oh, eu unul... am văzut atâtea. Acum, mă tem că nu mă mai impresionează nimic. Comisarul Méliès îşi luă rămas-bun şi părăsi Morga mestecând chewing-gum şi simţindu-se mai perplex chiar decât atunci când intrase. Ştia că de-acum înainte o să aibă de furcă.

26. ENCICLOPEDIE IZBÂNDĂ: Furnicile sunt, dintre toţi reprezentanţii planetei Terra, cele care au izbândit cel mai bine. Ele ocupă un număr record de nişe ecologice. Se pot găsi furnici în stepele deşertice de la marginile cercului polar ca şi în junglele ecuatoriale sau în pădurile europene, în munţi, prăpăstii, pe plajele oceanelor, împrejurul vulcanilor şi chiar în interiorul locuinţelor omeneşti. Un exemplu de adaptare extremă este următorul: pentru a rezista la căldura deşertului saharian, ce poate atinge 60°C, furnica din specia Cataglyphis a pus la punct nişte tehnici de supravieţuire unice. Ea ţopăie utilizând doar două labe din şase, ca să nu se ardă pe solul încins şi îşi ţine răsuflarea ca să nu-şi piardă umiditatea şi să nu se deshidrateze. Nu există un kilometru de pământ 406

lipsit de furnici. Furnica este fiinţa care a construit cele mai multe oraşe şi sate de pe suprafaţa globului. Furnica a ştiut să se adapteze tuturor pericolelor şi condiţiilor climaterice: ploaie, căldură, secetă, frig, umezeală, vânt. Cercetări recente au demonstrat că o treime din biomasa animală şi din pădurea amazoniană este formată din furnici şi termite. Şi aceasta, în proporţie de opt furnici la o termită. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

27. REÎNTÂLNIRI REGALE Portăresele cu capete aplatizate se dau în lături pentru a le deschide calea. Cele două furnici înaintează acum una lângă alta, prin coridoarele de lemn ale Oraşului interzis: 103 683, soldatul care a participat cu peste un an în urmă la asaltul final împotriva Bel-o-kan-ului şi regina sa care de atunci încoace nu i-a mai dat nici un semn de viaţă. Să fi uitat oare complicitatea lor de odinioară? Pătrund amândouă în loja regală. Chli-pou-ni a reamenajat sălaşul mamei sale tapetându-L cu o frumoasă catifea provenită din partea interioară a cojilor de castane. În mijlocul sălii, constituind o privelişte uluitoare, se află corpul eviscerat şi translucid al lui Belo-kiu-kiuni, propria lor mamă! Fără îndoială că e pentru întâia dată în analele myrmicine când o regină trăieşte în permanenţă alături de cadavrul conservat al propriei sale zămislitoare, împotriva căreia intrase odinioară în război şi pe care o învinsese. Chli-pou-ni şi 103 683 se instalează chiar în centrul încăperii de o formă ovală desăvârşită, şi îşi apropie în 407

sfârşit antenele. Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare, afirmă suverana, mărturisind că o căuta de multă vreme pe luptătoarea ei de elită. Are nevoie de ea, dat fiind că intenţionează să lanseze o vastă cruciadă împotriva Degetelor, pentru a le distruge toate cuiburile construite dincolo de marginea orientală a lumii, iar 103 683 este cea mai indicată pentru a conduce armata furnicilor roşcate înspre ţinutul Degetelor. Rebelele spuseseră adevărul. Chli-pou-ni chiar are de gând să declanşeze un război pe scară largă împotriva Degetelor. 103 683. ezită. Desigur că arde de dorinţa de-a porni din nou spre Orient. Dar acum există şi frica teribilă cuibărită în trupul ei, care ameninţă în fiece clipă să iasă la iveală: frica de Degete. Pe durata întregii hibernări care a urmat aventurii sale, 103 683 nu a visat decât Degete: nişte mingi uriaşe de culoare roz, devorând oraşele ca pe nişte prăzi neînsemnate! 103 683 cunoscuse nişte treziri dificile, cu antenele umede şi moi. Ce se întâmplă? întrebă regina. Mi-e frică de Degetele care trăiesc dincolo de marginea orientală a lumii. Ce este frica? Este dorinţa de-a nu te pomeni în nişte situaţii pe care nu le poţi controla. Chli-pou-ni îi relatează atunci cum, citind feromonii Mamei, a dat peste unul care pomenea şi el termenul de "frică". Feromonul respectiv susţine că atunci când nişte indivizi sunt incapabili să se înţeleagă, înseamnă că le este "frică" unora de ceilalţi. Şi, conform părerii lui Belo-kiukiuni, când frica de celălalt va fi învinsă, multe lucruri considerate imposibile vor deveni perfect realizabile. 408

103 683 recunoaşte genul de aforism drag inimii fostei regine. Cu o mişcare uşoară a antenei drepte, Chli-pou-ni întreabă dacă frica ar putea s-o facă pe luptătoare incapabilă de-a conduce cruciada. Nu. Curiozitatea e mai puternică decât frica. Chli-pou-ni se linişteşte. Dacă ar fi lipsită de experienţa complicei sale de odinioară, cruciada ar porni cu stângul. Câţi soldaţi ar fi necesari, după părerea ta, pentru a ucide toate Degetele de pe Pământ? Vrei să ucid toate Degetele de pe Pământ? Da. Evident. Chli-pou-ni o vrea. Degetele trebuie exterminate, eradicate de pe lume, ca nişte stupizi paraziţi uriaşi ce sunt. Regina se enervează, îndoindu-şi şi desfăcându-şi antenele, şi insistă: Degetele sunt un pericol, nu numai pentru furnici, ci pentru toate animalele, vegetalele şi mineralele. Ştie asta, o simte. Este convinsă de justeţea cauzei sale. 103 683 îi transmite că se va conforma şi face un calcul rapid. Pentru a veni de hac unui singur Deget, e nevoie de cel puţin cinci milioane de soldaţi bine antrenaţi. Iar pe Pământ există - e ferm convinsă de acest lucru ― cel puţin... cel puţin patru turme, deci vreo douăzeci de Degete! O sută de milioane de soldaţi abia dacă vor ajunge. 103 683 vede din nou cu ochii minţii imensa fâşie neagră unde nu creşte nimic şi pe toate exploratoarele făcute una cu pământul dintr-o singură lovitură, într-un vacarm de vibraţii şi în nori de hidrocarburi. Marginea orientală a lumii înseamnă şi asta. Regina Chli-pou-ni lasă să plutească un interval de tăcere, făcând câţiva paşi prin loja nupţială şi pipăind cu vârful mandibulei nişte spice de grâu. Întorcându-se, în sfârşit, cu antenele plecate, ea afirmă că a discutat cu numeroase furnici pentru a le convinge de necesitatea 409

acestei cruciade. În ce o priveşte, nu dispune de nici o autoritate politică. Ea emite doar nişte sugestii, iar comunitatea decide. De altfel, nu toate surorile şi fiicele sale îi împărtăşesc punctul de vedere, deoarece se tem de o reluare a războaielor cu furnicile pitice şi cu termitele, şi nu vor ca această cruciadă să lase Federaţia fără apărare. Chli-pou-ni a vorbit cu numeroase concetăţene instigatoare, care se pricep să convingă lumea. Acestea au făcut eforturi considerabile, şi regina de asemenea, încât împreună au izbutit să ajungă la o cifră de optzeci de mii. Optzeci de mii de legiuni? Nu, optzeci de mii de soldaţi. În ce o priveşte, Chli-pouni este convinsă că acest efectiv va fi suficient. Dacă 103 683 îl consideră, totuşi, derizoriu, regina consimte să depună noi eforturi de stimulare suplimentară, astfel încât să facă rost de o sută-două de luptătoare în plus. Dar acesta este numărul maxim pe care îl poate obţine! 103 683 reflectează. Regina pur şi simplu nu-şi dă seama de amploarea campaniei! Optzeci de mii de soldaţi pentru a înfrunta toate Degetele de pe Pământ! E o prostie! Dar curiozitatea ei nestinsă nu-i dă pace. Cum ar putea pierde un asemenea prilej? Aşa încât se străduieşte să-şi facă curaj. La urma urmei, cu optzeci de mii de soldaţi va avea la dispoziţie o trupă considerabilă. Nu e nevoie decât de puţină îndrăzneală. Nu va izbuti, desigur, să ucidă toate Degetele, în schimb va şti mult mai bine cine sunt ele şi cum funcţionează. Aşa încât se arată de acord cu cifra de optzeci de mii de soldaţi. 103 683 ar vrea, totuşi, să mai pună două întrebări. De ce această cruciadă? Şi de ce toată această ostilitate la adresa Degetelor, de vreme ce Belo-kiu-kiuni le acorda atâta stimă? Regina se îndreptă înspre un coridor ce porneşte din fundul sălii. 410

Vino. Te duc să vizitezi Biblioteca chimică.

28. LAETITIA APROAPE CA APARE Încăperea era plină de gălăgie şi de fum, aglomerată cu mese, scaune şi automate de cafea. Claviaturile maşinilor de scris ţăcăneau, epavele umane lungite pe câteva bănci bodogăneau, nişte indivizi agăţaţi de gratiile celulelor în care se aflau declarau sus şi tare că poliţiştilor nu o să le meargă chiar aşa uşor şi ca voiau să telefoneze avocaţilor lor. Pe un panou erau afişate nişte figuri patibulare, fiecare însoţită de cifra recompensei acordate pentru capturarea sa. Tariful varia între o mie şi cinci mii de frânei. Sume destul de modeste, dacă se lua în considerare faptul că un om are în organismul său produse organice (rinichi, inimă, hormoni, vase sanguine, lichide diverse) a căror valoare comercială cumulată s-ar situa mai degrabă în jurul a şaptezeci şi cinci de mii de franci. Când Laetitia Wells îşi făcu apariţia în comisariat, mai multe perechi de ochi se înălţară brusc spre ea. Oriunde ar fi intrat, producea acelaşi efect. ― Biroul comisarului Méliès, vă rog? Un subofiţer în uniformă ceru să-i examineze convocarea înainte de a o îndruma: ― Pe acolo, în fund, înainte de toalete. ― Mulţumesc. De cum o zări în prag, comisarul simţi o înţepătură în inimă. ― Îl caut pe comisarul Méliès, spuse ea. ― Eu sunt Cu un gest, o invită să ia loc. 411

Nu reuşea să-şi vină în fire. Niciodată, dar absolut niciodată de când se ştia, nu mai văzuse vreo fată atât de frumoasă. Nici una din cuceririle sale, recente sau trecute, nu se putea compara cu ea nici măcar pe departe. Ceea ce frapa în primul rând erau ochii ei de culoare mov. Veneau apoi la rând chipul de madonă, corpul zvelt şi parfumul pe care îl răspândea. Bergamot, vetiver, mandarina, lemn de santal, totul pus în valoare de o părere de mosc de muflon din Pirinei ― aşa ar fi sunat analiza unui chimist. Dar în ce-l privea pe Jacques Méliès, el nu putea decât să-l adulmece cu delectare. Se lăsă cucerit de sunetul glasului ei înainte de-a putea înţelege cuvintele pe care le rostea. Ce spusese oare? Făcu un efort ca să-şi vină în fire. Atâtea informaţii vizuale, olfactive şi auditive îi suprasaturau creierul! ― Vă mulţumesc că aţi venit, bâigui el în sfârşit. ― Dimpotrivă, eu vă sunt recunoscătoare că aţi acceptat interviul, dumneavoastră, care sunteţi atât de greu de abordat. ― Nu, nu, vă datorez mult. Mi-aţi deschis ochii asupra cazului acestuia. Era de datoria mea să vă primesc. ― Perfect. Asta arată că aveţi caracter. Pot să vă înregistrez? ― Cum doriţi. Începu să vorbească, schimbând cu ea cuvinte anodine, dar se simţea hipnotizat de chipul alb al tinerei femei, de părul ei foarte negru, tuns â la Louise Brooks, cu un breton compact, de ochii ei prelungi de culoare mov, care se întindeau deasupra pomeţilor înalţi. Îşi rujase cu un roz discret buzele cărnoase. Taiorul purpuriu de pe ea purta desigur marca unui croitor de lux. Bijuteriile şi întreaga ei ţinută denotau rafinament, şi bun gust. ― Pot să fumez? El dădu din cap că da şi îi întinse o scrumieră, în timp 412

ce ea scoase un portţigaret mic şi cizelat. Aprinse ţigara şi dădu drumul unui vălătuc albăstrui cu izuri opiacee. Apoi scoase un carnet din poşetă şi se apucă să-l interogheze: ― Am aflat că până la urmă aţi solicitat o autopsie. Aşa e? El confirmă. ― Ce rezultate a dat? ― Frică plus otravă. Ceea ce înseamnă că, într-un fel, amândoi am avut dreptate. În ce mă priveşte, cred că autopsiile nu constituie un panaceu. Nu pot să ne dezvăluie totul. ― Analiza sângelui a indicat vreo urmă de otravă? ― Nu. Dar asta poate să nu însemne nimic, deoarece există otrăvuri care nu lasă urme. ― Aţi descoperit indicii la locul crimei? ― Nici una. ― Urme de efracţie? ― Nici cea mai mică. ― Aveţi vreo idee asupra mobilului? ― Aşa cum am mai declarat în depeşa agenţiei, Sébastien Salta pierduse mulţi bani la joc. ― Care este convingerea dumneavoastră personală asupra acestui caz? Comisarul oftă. ― Nu mai am nici una... Dar aş putea să vă întreb, la rândul meu, ceva? Se pare că aţi făcut investigaţii pe la psihiatri. Citi surprindere în irişii mov. ― Bravo, sunteţi bine informat! ― Asta mi-e meseria. Aţi aflat ce anume ar putea speria atât de rău trei oameni, încât să-i omoare pe loc? Ea stătu la îndoială. ― Sunt ziaristă. Meseria mea e de-a culege informaţii de la poliţie, nu de-a i le oferi. 413

― Bine, să zicem că e vorba de un simplu schimb, dar se-nţelege că nu sunteţi obligată să fiţi de acord. Ea îşi încrucişă picioarele fine, îmbrăcate în ciorapi de mătase. ― Dumneavoastră de ce vă temeţi, comisare? (Îl fixă cu privirea de jos în sus, în timp ce se apleca pentru a-şi scutura scrumul ţigării). Nu, nu-mi răspundeţi. E ceva prea intim. Întrebarea mea era aproape indecentă. Frica este un sentiment atât de complex. Ea a fost prima emoţie a omului cavernelor. E ceva străvechi şi foarte puternic frica asta. Îşi are rădăcinile în imaginaţie, astfel încât nu o putem controla. Trase adânc câteva fumuri din ţigară înainte de-a o stinge. Apoi înălţă capul şi-i zâmbi. ― Comisare, cred că ne aflăm în faţa unei enigme demne de perspicacitatea noastră. Am scris articolul acela pentru că mă temeam să n-o lăsaţi să vă scape. Ca să n-o pierdeţi, mai bine zis. (Îşi opri magnetofonul. ) Comisare, nu mi-aţi spus nimic pe care sa nu-l fi ştiut deja. Eu, în schimb, o să vă spun ceva ce nu ştiţi. Deja se ridicase de pe scaun, pregătindu-se să plece. ― Această afacere Salta este cu. mult mai interesantă decât vă puteţi închipui şi, foarte curând, ea va începe să facă valuri. Auzind-o, el tresări: ― Ce anume ştiţi? De unde? ― Aşa-mi spune degetul meu cel mic... făcu ea, întinzându-şi buzele fermecătoare într-un zâmbet misterios şi îngustându-şi ochii mov. După care, cu supleţea unei feline, se făcu nevăzută.

29. CĂUTAREA FOCULUI 414

103 683 nu mai fusese niciodată la Biblioteca chimică. Locul este într-adevăr impresionant. Cât vezi cu ochii se înşiruie ouă umplute cu lichide vii şi toate conţin mărturii, descrieri, idei unice. În timp ce înaintează printre şirurile de arcade, Chlipou-ni îi povesteşte. Când a luat în stăpânire Oraşul interzis din Bel-o-kan, a descoperit că mama Belo-kiukiuni comunica cu Degetele subterane. Mama era de-a dreptul fascinată de Degete şi credea că acestea constituiau o întreagă civilizaţie aparte. Le hrănea, iar ele o învăţau în schimb lucruri ciudate. Cum era roata, de exemplu. Pentru regina Belo-kiu-kiuni, Degetele erau nişte animale benefice. Cât de mult se înşela! Chli-pou-ni avea de-acum dovada. Toate mărturiile concordă: Degetele sunt cele ce au dat foc Bel-o-kan-ului, omorând-o astfel pe Belokiu-kiuni, singura regină care voia să le înţeleagă. Tristul adevăr este că civilizaţia lor e bazată pe... foc. Acesta e motivul pentru care Chli-pou-ni n-a mai vrut să dialogheze cu ele şi nici să le mai hrănească, închizând pasajul din planşeul de granit. Şi tot din această pricină ţine să le elimine de pe faţa Pământului. Rapoarte tot mai numeroase, venite din partea diverselor expediţii, subliniază aceeaşi informaţie: Degetele aprind focuri, se joacă cu focul, fabrică obiecte cu ajutorul focului. Furnicile nu trebuie să le mai permită acestor fiinţe nesăbuite să continue. Ar însemna să se îndrepte direct spre apocalipsă. Prăpădul suferit de Bel-o-kan a dovedit-o din plin. Focul!... 103 683 schiţează un gest de dezgust. Acum înţelege mai bine obsesia lui Chli-pou-ni. Orice furnică ştie ce este focul. Odinioară au descoperit şi ele acest element, în acelaşi fel ca şi oamenii: din întâmplare. Trăsnetul lovise 415

un tufiş şi o rămurică aprinsă căzuse în iarbă. O furnică sa apropiat de ea, vrând să vadă mai bine bucata aceasta de soare care înnegrea totul în jurul ei. Furnicile încearcă totdeauna să aducă în cuibul lor orice lucru insolit. Acea primă tentativă s-a soldat cu un eşec. Încercările următoare au eşuat şi ele. Cu regularitate, flacăra se stingea în cursul drumului. Apoi, luând mereu alte rămurele tot mai lungi, o cercetaşă a izbutit să aducă una până la marginea furnicarului ei, demonstrând astfel că transportarea bucăţilor de soare este posibilă. Surorile sale au ridicat-o în slăvi. Ce minunăţie era focul! Aducea energie, lumină, căldură. Şi ce culori frumoase avea! Roşu, galben, alb şi chiar şi albastru. Acestea se întâmplaseră nu prea demult, abia cu vreo cincizeci de milioane de ani în urmă. În lumea insectelor sociale, amintirea era încă vie. Problema era că flacăra nu dura niciodată prea mult, astfel că trebuia să aştepte ca trăsnetul să lovească din nou, şi din păcate el era însoţit adesea de o ploaie care stingea focul. Pentru a-şi proteja mai bine comoara incandescentă, o furnică a avut atunci ideea să o introducă în oraşul ei, construit din rămurele. Dezastruoasă iniţiativă! Focul a durat desigur mai mult, incendiind însă imediat bolţile de crenguţe şi provocând moartea a mii de ouă, de lucrătoare şi soldaţi. Inovatoarea nu a fost deloc felicitată. În realitate însă cercetarea focului se afla abia la primii paşi. Aşa sunt furnicile: încep totdeauna prin a aplica cea mai proastă soluţie înainte de-a ajunge să o descopere, prin ameliorări succesive, pe cea mai bună. Furnicile au studiat vreme îndelungată subiectul. Chli-pou-ni eliberează dintr-un ovoid feromonul mnezic 416

în care sunt consemnate cercetările lor. Iniţial, s-a observat că focul este cât se poate de contagios. Era suficient să te apropii de el ca să te aprinzi la rândul tău. În acelaşi timp, paradoxal, el era foarte fragil. Simpla bătaie din aripi a unui fluture era de-ajuns ca să-l stingă, nemailăsând în urmă decât un fum negru ce se mistuia în aer. În ce le priveşte pe furnici, dacă voiau să stingă un foc, cel mai simplu era să proiecteze peste el acid formic cu o concentraţie redusă. Experimentatoarele care au lansat peste focuri acid prea puternic au fost transformate în aruncătoare de flăcări, apoi în torţe vii. Mai târziu, acum vreo şapte sute cincizeci de mii de ani, furnicile au descoperit, iarăşi din întâmplare, încercând totul şi orice (ceea ce constituie metoda lor ştiinţifică), că focul putea fi "construit" fără a trebui să se mai aştepte trăsnetul. Frecând două frunze foarte uscate, o lucrătoare constatase că produc fum, şi că apoi se aprind. Experienţa a fost reprodusă şi studiată. Acum, furnicile puteau să aprindă focul când voiau. Frumoasei descoperiri i-a urmat o perioadă de euforie. Fiecare cuib îi găsea, aproape zilnic, noi întrebuinţări. Focul distrugea copacii care încurcau prea mult, fărâmiţa materialele cele mai tari, stimula energiile la ieşirea din hibernare, vindeca anumite boli şi înfrumuseţa în general culorile lucrurilor. Entuziasmul a început să scadă atunci cînd, în mod inevitabil, şi-au făcut apariţia utilizările militare ale focului. Patru furnici înarmate cu o rămurică lungă, aprinsă, erau de-acum capabile să nimicească un oraş inamic de un milion de indivizi în mai puţin de jumătate de oră! Au mai avut loc şi câteva incendii în pădure. Furnicile controlau prost efectul contagios al flăcării. O dată ce începea să ardă ceva, o simplă adiere era de-ajuns ca să aţâţe flacăra şi, cu jetul lor de acid slab concentrat, furnicile-pompier nu mai puteau face mare lucru pentru a 417

stăpâni incendiul. Dacă un tufiş se aprindea, focul nu întârzia să se transmită de la un copac la altul, şi într-o singură zi se puteau preface în scrum nu trei sute de mii de indivizi, ci treizeci de mii de furnicare. Flagelul decima totul: copacii cei mai înalţi, animalele cele mai mari, până şi păsările. Astfel încât după frenezia iniţială a urmat o repulsie totală şi unanimă. Bucuria din primele zile era acum departe! Focul se dovedea prea periculos. Toate insectele sociale s-au pus de acord pentru a-l condamna, declarându-l tabu. Nimeni nu mai avea voie să se apropie de foc. Dacă trăsnetul lovea vreun copac, trebuia să te îndepărtezi. Dacă nişte rămurele uscate începeau să se aprindă, era de datoria fiecăruia să se străduiască sa le stingă. Instrucţiunile au ajuns peste mări şi ţări. Toate furnicile de pe planetă şi toate insectele au ştiut curând că trebuie să fugă de foc şi mai ales că nu trebuie în nici un caz să-l producă. Doar vreo câteva specii de musculiţe şi de fluturi continuau să se năpustească în flăcări. Dar asta li se întâmpla deoarece lumina avea asupra lor efectul unui drog. Ceilalţi au aplicat întocmai consemnele. Dacă un cuib sau un individ încerca să folosească focul pentru război, toate speciile, mici sau mari, se uneau pe loc pentru a-l zdrobi. Chli-pou-ni închise la loc feromonul mnezic. Degetele au utilizat arma interzisă şi o mai utilizează şi acum în tot ce întreprind. Civilizaţia Degetelor este o civilizaţie a focului. Suntem obligaţi, aşadar, s-o distrugem înainte ca ele să dea foc întregii păduri. Regina răspândeşte un miros de convingere desăvârşită. 103 683 e perplexă. După părerea lui Chli-pou-ni însăşi, 418

Degetele constituie un fenomen secundar, nefiind decât nişte locatari temporari ai suprafeţei Pământului. Şi nişte locatari efemeri, desigur. Ele nu se află aici decât de vreo trei milioane de ani şi fără îndoială că n-o să mai rămână multă vreme. 103 683 îşi spală antenele. În mod normal, furnicile lasă celelalte specii să se succeadă pe scoarţa terestră, vieţuind şi stingându-se, fără să se preocupe de ele. Aşa încât, ce rost are cruciada aceasta? Chli-pou-ni insistă: Sunt prea periculoşi. Nu putem aştepta să dispară de la sine. 103 683 observă: Se pare. că există nişte Degete care trăiesc sub Oraş. Dacă Chli-pou-ni vrea să atace Degetele, de ce nu începe cu ele? Regina se miră aflând că 103 683 este la curent cu secretul. Apoi îi dă explicaţii. Degetele de acolo jos, din subteran, nu reprezintă o ameninţare. Ele nu pot să iasă din lăcaşul lor: sunt blocate acolo. E suficient să le lase să moară de foame şi problema se rezolvă de la sine. Poate că deja, în clipa de faţă, nu mai sunt decât nişte cadavre. Ar fi păcat. Regina îşi înălţă antenele. De ce? îţi plac Degetele? Călătoria ta la capătul lumii ţi-a permis să comunici cu ele? Luptătoarea o înfruntă. Nu. Dar ar fi păcat pentru zoologie, deoarece noi ignorăm totul despre moravurile şi morfologia acestor animale uriaşe. Şi ar fi păcat pentru cruciadă, deoarece vom pleca spre capătul lumii fără să ştim aproape nimic despre adversarii noştri. Regina e tulburată. 103 683 profită de avantajul obţinut. 419

Şi dacă ne gândim bine, ce chilipir ar fi! Dispunem de un cuib de Degete la domiciliu, aflat în întregime la dispoziţia noastră. Aşa că de ce nu am profita? Chili-pou-ni nu se gândise la asta. 103 683 are dreptate. E adevărat, Degetele acelea sunt prizoniere, exact ca acarienii pe care îi studiază în sala de zoologie. Blocaţi în cochilia lor de nucă, acarienii sunt un vivariu al infinitului mic. Captivi în caverna lor, Degetele reprezintă unul al infinitului mare... Preţ de o clipă, regina e tentată să-i dea ascultare luptătoarei şi să-şi administreze cu răceală ştiinţifică "Degetăria", salvând ultimele Degete, în caz că au mai rămas câteva în viaţă, şi chiar să reînnoade eventual dialogul cu ele. În scop exclusiv ştiinţific, desigur. Şi de ce nu le-ar domestici? Transformându-le eventual în uriaşe animale de povară? Fără îndoială că va reuşi să le obţină supunerea în schimbul hranei. Deodată însă survine imprevizibilul. Ivită de niciunde, o furnică-kamikaze se repede la Chlipou-ni, cu intenţia de-a o decapita. 103 683 o recunoaşte pe criminală ca fiind una dintre rebelele de lângă staulele cu scarabei. Năpustindu-se, 103 683 o doboară cu o lovitură de mandibulă-sabie, înainte de-a fi apucat să-şi ducă până la capăt atentatul. În tot acest timp, regina a rămas impasibilă. Iată de ce sunt în stare Degetele! Le-au transformat pe furnicile cu miros de stâncă în nişte fanatice gata să-şi ucidă propria suverană. Vezi, 103 683, că nu trebuie să le vorbim. Degetele nu sunt nişte animale la fel ca celelalte. Sunt prea periculoase. Chiar şi cuvintele lor pot să ne ucidă. Chli-pou-ni precizează că este la curent cu existenţa unei mişcări rebele, ai cărei membri continuă să converseze cu Degetele care agonizează sub planşeu. De altfel, şi ea se foloseşte de ocazie ca să le studieze. Nişte 420

spioane devotate s-au infiltrat în mişcarea rebelă şi o informează în permanenţă despre tot ce se emite dinspre Degetărie. Chli-pou-ni ştie că 103 683 a intrat în contact cu rebelele şi consideră că e foarte bine aşa. În acest fel, luptătoarea va putea să-şi aducă la rândul său contribuţia. Întinsă pe jos, rebela asasină îşi adună ultimele puteri pentru a emite un mesaj: Degetele sunt zeii noştri. Şi apoi, nimic. Murise. Regina adulmecă trupul. Ce înseamnă cuvântul "zei"? 103 683 se întreabă acelaşi lucru. Regina măsoară în lung şi-n lat loja regală, repetând întruna că este din ce în ce mai urgent ca Degetele să fie ucise. Toate. Să fie exterminate. Pentru a realiza această sarcină capitală, ea se bizuie pe luptătoarea ei cea experimentată. Foarte bine. 103 683 are nevoie de două zile pentru a-şi aduna trupele. Şi după aceea ― înainte! Moarte tuturor Degetelor de pe lume!

30. MESAJ DIVIN Sporiţi-vă ofrandele. Riscaţi-vă vieţile, sacrificaţi-vă. Degetele sunt mai importante decât regina sau incubatoarele. Nu uitaţi niciodată că Degetele sunt atotputernice şi atotştiutoare. Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt zei. Degetele pol face orice fiindcă Degetele suni mari. Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt puternice. Acesta este adevărul! Autorul mesajului se grăbi să plece de lângă maşină 421

înainte ca ceilalţi să-l descopere.

31. A DOUA LOVITURA Carolinei Nogard nu-i plăceau mesele de familie şi aştepta nerăbdătoare ca cea de acum să se termine, ca să se poată apuca din nou, în linişte, de "opera" ei. În jurul ei, toţi gesticulau, vorbeau tare, îşi treceau tăvile, mestecau şi discutau în contradictoriu probleme de care ei puţin îi păsa. ― Ce căldură, spuse mama ei. ― La televizor, tipul de la meteo a anunţat că ăsta nu e decât începutul: Se pare că e din cauza poluării de la sfârşitul secolului al XX-lea, completă tatăl ei. ― E din vina lui Papy. Pe vremea lui, în anii '90, toţi poluau fără ruşine. Ar trebui ca toată generaţia lui să fie târâtă în faţa tribunalului, cuteză sora ei mai mică. Nu erau decât patru oameni la masă, dar ceilalţi trei erau de-ajuns pentru ca prezenţa lor să o deranjeze pe Caroline Nogard. ― După ce terminăm masa mergem la cinema. Vii şi tu, Caro? îi propuse mama ei. ― Nu, mulţumesc, mamă! Am de lucru. ― La opt seara? ― Da. Şi e ceva important. ― Treaba ta. Dacă preferi să rămâi singură ca să lucrezi la ore nepotrivite în loc să te distrezi împreună cu noi, ai tot dreptul s-o faci... Nu mai putea de nerăbdare când, în sfârşit, închise uşa în urma lor. Fugi repede să ia valiza, scoase din ea sfera de sticlă plină cu granule şi îi vărsă conţinutul într-o cuvă metalică pe care o puse la încălzit pe un bec Bunsen. 422

Obţinu astfel o pastă maronie, care degajă un suflu urmat succesiv de un fum cenuşiu şi de o flacără, iniţial înecată în fum, iar apoi, în sfârşit, frumoasă şi limpede. Procedeul era fără îndoială destul de arhaic, dar în faza aceasta nu exista altul. Îşi examina satisfăcută opera, când se auzi brusc soneria. În pragul uşii stătea un bărbat bărbos, cu părul foarte roşcat, aproape roşu. Maximilien MacHarious dădu ordinul "culcat" celor doi ogari mari pe care îi ţinea în nişte lese argintii şi întrebă, înainte chiar de-a spune bună-ziua: ― E gata? ― Da, am terminat chiar acum ultimele operaţii, dar tratările principale au fost făcute în laborator. ― Perfect. N-au fost probleme? ― Nici cea mai mică. ― Nimeni nu ştie nimic? ― Nimeni. Caroline vărsă substanţa caldă, care căpătase o culoare ocru, într-o sticlă cu pereţi groşi, pe care i-o întinse. ― De-acum înainte, mă ocup eu de toate. Dumneavoastră puteţi să vă odihniţi, spuse el. ― La revedere. Rămasă din nou singură, Caroline Nogard se simţi uşurată de o povară imensă. Acum, îşi spuse ea, nimic nu-i mai putea opri. Aveau să izbutească acolo unde atâţia alţii eşuaseră. Îşi luă din frigider o bere rece pe care o sorbi încet. Apoi îşi scoase bluza de lucru şi îmbrăcă un capot roz. Pe una din mâneci, observă o gaură mică de formă pătrată. Nu era nevoie de prea mult timp ca s-o repare. Luă un ac şi o aţă şi se instală în faţa televizorului. Era ora "Capcanei de gândire". Caroline Nogard branşă pe canalul respectiv. Doamna Ramirez era prezentă, ca întotdeauna, cu 423

înfăţişarea ei de franţuzoaică din clasa mijlocie şi cu timiditatea aceea atât de autentică pe care şi-o trăda de fiecare dată când enunţa soluţiile sau raţionamentele prin care ajunsese la ele. Prezentatorul îşi făcea numărul obişnuit: ― Deci aşa, nu i-aţi dat de capăt? Uitaţi-vă bine la tabelul acesta şi spuneţi-le telespectatoarelor şi telespectatorilor noştri la ce anume vă trimite cu gândul şirul de cifre de pe el. ― Ei bine, ştiţi, problema este cu adevărat neobişnuită. E vorba de o progresie triunghiulară ce porneşte de la unitatea simplă pentru a se îndrepta spre ceva mult mai complex. ― Bravo, doamnă Ramirez! Continuaţi în felul acesta şi o să reuşiţi. ― E cifra aceea, 1, la început. S-ar părea... s-ar părea că... ― Telespectatoarele şi telespectatorii vă ascultă, doamnă Ramirez! Iar publicul vă încurajează. Aplauze intense. ― Haideţi, doamnă Ramirez! Ce anume s-ar părea? ― Că e un text sacru. Cifra 1 se divide pentru a da două cifre, care dau la rândul lor patru cifre. E oarecum... ― Da? ― Ca preludiul unei naşteri. Oul original se divide la început în două, apoi în patru, apoi devine şi mai complex. Intuitiv, tabloul acesta mă face să mă gândesc la o naştere, la o fiinţă care apare, apoi se dezvoltă. E destul de metafizică. ― Exact, doamnă Ramirez, exact. Ce enigmă superbă vam dat! Demnă întru totul de perspicacitatea dumneavoastră şi de ovaţiile publicului. Aplauze prelungi. Animatorul alimentă suspense-ul. 424

― Şi ce lege guvernează această progresie? Care este mecanica acestei naşteri, doamnă Ramirez? Candidata avu o mimică dezamăgită. ― Nu-mi dau seama... Ăă, îmi utilizez jokerul. Un murmur de decepţie străbătu sala. Era pentru întâia dată când doamna Ramirez rămânea în pană. ― Sunteţi absolut sigură, doamnă Ramirez, că vreţi să vă pierdeţi unul din jokeri? ― N-am încotro! ― Ce păcat, doamnă Ramirez, după ce-aţi ajuns până aici fără nici o greşeală... ― Enigma aceasta este destul de specială. Merită să zăboveşti asupra ei... Joker, deci, ca să mă puteţi ajuta. ― Bine. Vă dădusem prima frază: "Cu cât eşti mai inteligent, cu atât ai mai puţine şanse să găseşti soluţia." A doua este: "Trebuie să uiţi tot ce ştiai." Candidata i-l privi cu un aer dezamăgit. ― Şi ce înseamnă asta? ― Ah! Asta dumneavoastră trebuie să descoperiţi, doamnă Ramirez. Ca să vă ajut, o să vă spun că este ca la o psihanaliză; trebuie să operaţi o întoarcere în interiorul spiritului dumneavoastră. Simplificaţi. Faceţi un gol în locul tuturor mecanismelor logicii şi ale gândirii preconcepute. ― Nu e uşor. Îmi cereţi să elimin gândirea cu ajutorul gândirii. ― Ah! De asta se şi cheamă emisiunea noastră "Capcană de... ― ... gândire"! reluă sala în cor. Oamenii aplaudară fără să mai fie rugaţi. Doamna Ramirez oftă, încruntându-se. ' Prezentatorul îi veni în ajutor: ― Datorită jokerului, aveţi dreptul şi la un rând suplimentar de cifre pe tabel. 425

Luă carioca şi notă: 1 11 21 1211 111221 312211 Apoi adăugă: 13112221 Camera se apropie de chipul consternat al doamnei Ramirez, încadrându-l. Femeia clipi din ochi. Apoi mormăi nişte "unu", "doi", "trei", ca şi cum ar fi fost vorba de reţeta unei prăjituri cu prune, din cantităţi egale de unt, făină, zahăr şi ouă, şi la care trebuie să respecţi îndeosebi proporţiile lui "trei", dar să nu te zgârceşti cu "unu". ― E mai limpede acum, doamnă Ramirez? Concentrată la maximum, doamna Ramirez nu răspunse decât printr-un mormăit afirmativ care părea să însemne "acum cred că o să descopăr despre ce e vorba". Prezentatorul îi respectă meditaţia. ― Sper că şi dumneavoastră, dragi telespectatoare şi telespectatori, v-aţi notat cu atenţie noul rând de cifre. Aşadar, pe mâine, dacă sunteţi de acord! Aplauze, urmate de genericul final, în care se amestecau sunete de trompetă, tobe şi strigăte răzleţe. Caroline Nogard stinse televizorul. I se părea că aude de undeva un zgomot slab. Termină de cusut ruptura pe care începuse să o repare; acum nu se mai vedea nici urmă din gaura aceea minusculă. Puse la loc foarfecele şi aţa. La ureche îi ajunse din nou un zgomot asemănător cu 426

foşnetul unei hârtii. Părea să vină din baie. Să fi fost un şoarece? Imposibil! N-ar fi putut scoate un asemenea zgomot alergând pe dalele de mozaic. Atunci... vreun spărgător, sau chiar mai mulţi? Dar ce căutau în baie? Pentru orice eventualitate, se duse şi luă din comodă micul revolver de calibrul 6 mm pe care tatăl ei îl ascunsese acolo, ţinându-l pentru astfel de situaţii. Ca să-l surprindă mai bine pe intrus, aprinse la loc televizorul, mărind volumul sunetului, şi se îndreptă tiptil spre baie. Un grup de rapers îşi zbiera revolta. "Casele voastre, prăvăliile voastre, totul, totul, o să ardem totul, totul, totul..." Caroline Nogard se lipi de uşă, ţinând revolverul cu ambele mâini şi strângându-l bine, aşa cum văzuse în foiletoanele americane. Apoi dădu brusc uşa de perete. Înăuntru nu era nimeni, şi, totuşi, zgomotul venea de acolo, răsunând tot mai tare în spatele perdelei de la duş. Înaintă şi o trase la o parte, cu un gest scurt. Mai întâi se apropie, încercând să înţeleagă mai bine ceea ce vedea. Apoi, îngrozită, scoase un urlet şi goli încărcătorul până la ultimul glonţ, fără nici un efect. Se dădu înapoi, gâfâind, şi închise uşa cu piciorul. Din fericire, cheia se afla pe partea dinafară. O răsuci de două ori şi rămase pe loc, aşteptând, în pragul unei crize de isterie. Doar n-avea să treacă prin uşă! Şi, totuşi, trecu. Şi chiar se îndreptă direct spre ea. Scoase un geamăt şi, smulgându-se din loc, fugi. Înşfăcă nişte bibelouri pe care le aruncă îndărătul ei. Lovi cu picioarele şi cu mâinile. Dar cum s-ar fi putut apăra de un asemenea adversar? 427

32. MOTIV DE PERPLEXITATE 103 683 îşi spală capul cu peria de pe tibie. Luptătoarea a ajuns să nu mai ştie pur şi simplu ce să facă. Se teme de Degete, şi... a primit misiunea să le omoare pe toate. Începuse să creadă în cauza rebelelor, şi... a trebuit s-o trădeze. A atins marginea lumii împreună cu douăzeci de exploratori, şi... acum, când i se oferă optzeci de mii, cifra i se pare cu totul derizorie. Ce o preocupă însă mai presus de toate este mişcarea rebelă în sine. Crezuse că s-a împrietenit cu nişte aventuriere dotate cu o brumă de înţelepciune, şi acum se vede confruntată cu nişte descreierate, gata oricând să arunce un cuvânt care nu înseamnă nimic: "zeii". Până şi felul în care se poartă regina este ciudat: vorbeşte mult prea mult pentru o furnică, şi asta e anormal; vrea să ucidă toate Degetele, dar nu le ia în seamă pe cele care vieţuiesc sub propriul ei oraş; susţine că viitorul aparţine studierii speciilor străine, dar refuză să profite de Degetăria pe care o are la dispoziţie, ca să facă experienţe pe cea mai exotică şi mai deconcertantă dintre toate. Chli-pou-ni nu i-a spus totul. Şi nici rebelele. Ambele tabere se tem de ea sau încearcă să o manipuleze. Se simte jucăria reginei sau a rebelelor, sau a amândurora deopotrivă. Un lucru i se pare dintr-o dată limpede: nimic asemănător nu s-a mai întâmplat vreodată într-un furnicar de pe planeta aceasta. S-ar zice că în Bel-o-kan toată lumea şi-a pierdut bunul-simţ. Indivizii au tot felul de idei ciudate şi sunt încercaţi de diverse stări sufleteşti ― pe 428

scurt, sunt mai puţin furnici ca până acum. Se produc mutaţii. Rebelele sunt nişte mutante. Chli-pou-ni este şi ea, la rândul ei, o mutantă. Cât despre 103 683 însăşi, înclinată să se considere o entitate independentă, nu se mai simte nici ea foarte normală. Ce se întâmplă oare cu Bel-o-kan? Incapabilă să-şi răspundă, 103 683 vrea mai întâi să înţeleagă care sunt motivele comportării rebelelor acestora care folosesc expresii atât de bizare. Ce înseamnă "zei"? 103 683 porneşte spre staulele scarabeilor-rinoceri.

33. ENCICLOPEDIE CULTUL MORŢILOR: Primul element definitoriu al unei civilizaţii gânditoare este "cultul morţilor". Atâta vreme cât oamenii îşi aruncau cadavrele o dată cu gunoaiele, ei nu erau decât nişte animale. În ziua în care au început să le pună în pământ sau să le ardă, s-a produs ceva ireversibil. Să ai grijă de morţii tăi înseamnă să concepi existenţa unei lumi "de dincolo", a unei lumi virtuale ce se suprapune lumii palpabile. Să ai grijă de morţii tăi înseamnă să priveşti viaţa ca pe o simplă trecere de la o dimensiune la alta. De aici decurg toate comportamentele religioase. Primul cult al morţilor este înregistrat în paleoliticul mijlociu, în urmă cu şaptezeci de mii de ani. Pe vremea aceea, anumite triburi s-au apucat să-şi înhumeze cadavrele în nişte gropi de 1,40 m/l m/0,30 m. Membrii tribului aşezau lângă defunct bucăţi de carne, obiecte de silex şi craniile animalelor pe care le vânase acesta în timpul vieţii. Se pare că funeraliile erau însoţite de o masă luată în comun de întregul trib. 429

La furnici, îndeosebi în Indonezia, au fost reperate câteva specii care continuă să-şi hrănească regina defunctă câteva zile după deces. Acest comportament este cu atât mai surprinzător cu cât mirosul de acid oleic degajat de moartă le semnalează fără putinţă de îndoială starea acesteia. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

34. OMUL INVIZIBIL Comisarul Jacques Méliès stătea îngenuncheat lângă cadavrul Carolinei Nogard. Pe chipul cu ochii daţi peste cap era întipărită aceeaşi bine cunoscută expresie de groază şi de surpriză înfricoşată. Se întoarse spre inspectorul Cahuzacq. ― Evident, nici urmă de amprente, Émile, nu-i aşa? ― Din păcate, nu. O luăm din nou de la început: nici o urmă, nici o armă, nici un semn de efracţie, nici un indiciu. Aceeaşi chestie! Comisarul îşi scoase pachetul de chewing-gum. ― Bineînţeles că uşa era zăvorâtă, spuse el. ― Trei broaşte închise, două deschise. S-ar părea că, în clipele dinaintea morţii, se chinuia să manevreze una dintre încuietorile uşii blindate. ― Rămâne de văzut dacă voia s-o deschidă sau s-o închidă, mormăi Méliès. Se aplecă, vrând să examineze poziţia mâinilor. ― Încerca s-o deschidă! exclamă el. Asasinul era înăuntru, iar ea încerca să fugă... Tu ai ajuns aici primul, Émile? ― Ca de obicei. 430

― Şi erau muşte aici? ― Muşte? ― Da, muşte. Drosophile, dacă vrei! ― Treaba asta te preocupa şi la Salta. De ce te interesează aşa de mult? ― Sunt foarte importante muştele astea! Ele constituie nişte informatoare excelente pentru un detectiv. Un profesor de-al meu susţinea că rezolvă toate cazurile fără să se bazeze decât pe examinarea muştelor. Inspectorul avu o expresie plină de scepticism. Încă una din şmecheriile acelea care se predau în noile şcoli de poliţie! Cahuzacq continua să se încreadă în bunele metode de odinioară; cu toate acestea, binevoi să-i răspundă. ― Mda, mi-am amintit de Salta şi m-am uitat prin cameră. Ferestrele au rămas închise de data asta şi, dacă au fost muşte, înseamnă că trebuie să fie tot aici. Dar de ce te legi de amănuntul ăsta? ― Muştele reprezintă un element capital. Dacă sunt peaici, înseamnă că au avut pe unde să intre. Că există un orificiu, ceva. Dacă nu există muşte, înseamnă că apartamentul e închis ermetic. Concentrându-şi privirile şi scotocind toate ungherele, comisarul descoperi într-un târziu o muscă într-un unghi al plafonului alb. ― Uită-te, Émile! O vezi, acolo sus? Ca şi cum s-ar fi simţit deranjată de privirile celor doi, musca îşi luă zborul. ― Ne arată culoarul ei aerian! Observă cu atenţie, Émile! Micul interstiţiu de deasupra ferestrei ― pe acolo trebuie să fi intrat. Musca zbură câteva clipe, apoi se lăsă pe un fotoliu. ― Pot să afirm cu certitudine că e o muscă verde. Deci, din cea de-a doua cohortă. Ce mai era şi cu jargonul ăsta? Méliès explică: 431

― De cum moare un om, muştele se şi reped la el. Dar nu orice fel de muşte, şi nu oricând. Coregrafia este una şi aceeaşi. De regulă, la început apar muştele albastre (calyphora), care fac parte din prima cohortă. Ele ajung la faţa locului în primele cinci minute după deces. Le place sângele cald. Dacă terenul li se pare propice, îşi depun ouăle în carnea cadavrului, apoi pleacă de îndată ce el începe să miroasă. Locul le este luat imediat de cea de-a doua cohortă, a muştelor verzi (muscina). Astea preferă carnea uşor fezandată. Gustă din ea, îşi lasă ouăle, după care cedează locul muştelor cenuşii (sarcophaga), din cea de-a treia cohortă, care apreciază în mod deosebit carnea bine fermentată. În sfârşit, vin şi muştele de camembert (piophila) şi cele de slănină (ophira). Cinci rânduri de muşte vin astfel, pe rând, la cadavrele noastre. Fiecare se mulţumeşte cu partea ei, lăsând-o intactă pe a altora. ― Suntem o nimica toată, oftă inspectorul, cu un oarecare dezgust. ― Depinde pentru cine. Un singur cadavru ajunge pentru ospăţul mai multor sute de muşte. ― Foarte bine. Dar ce legătură are asta cu ancheta noastră? Jacques Méliès se înarma cu lupa lui luminoasă şi scrută urechile Carolinei Nogard. ― Văd că există sânge şi ouă de muşte verzi înăuntrul pavilionului. Foarte interesant. În mod normal, ar fi trebuit să găsim în egală măsură larve de muşte albastre. Deci, prima cohortă nu a trecut pe aici. Asta reprezintă deja o informaţie a naibii de importantă! Inspectorul începea să înţeleagă că observarea muştelor putea furniza nişte date nemaipomenite. ― Şi de ce nu au venit? ― Pentru că ceva sau cineva, asasinul probabil, a zăbovit lângă cadavru în primele cinci minute după deces, iar 432

muştele albastre nu au îndrăznit să se apropie. După aceea, corpul a început să fermenteze şi nu le-a mai interesat. Atunci au venit cele verzi; pe ele nu le-a mai deranjat nimic. Aşadar, asasinul a întârziat cinci minute, nu mai mult, apoi a plecat. Émile Cahuzacq fu impresionat de atâta logică. Méliès însă nu părea întru totul satisfăcut: se tot întreba ce anume le-ar fi putut opri pe muştele albastre să se apropie. ― S-ar zice că avem de-a face eu Omul invizibil... Se opri brusc. Ca şi Méliès, auzise un zgomot venind din baie. Se repeziră amândoi într-acolo, trăgând în lături perdelele de la duş. Nimic. ― Da, curat Omul invizibil. Parcă îl şi simt în încăpere. Se înfioră. Méliès îşi mesteca gânditor guma. ― În orice caz, e în stare să intre şi să iasă fără să deschidă uşi sau ferestre. Omul tău nu e numai- invizibil, ci şi inconsistent! Se răsuci spre victima vitrificată, privindu-i chipul tetanizat de groază. ― Şi este totodată o sperietoare! Cu ce se ocupa Caroline Nogard asta? Ai ceva la dosar? Cahuzacq răsfoi nişte hârtii din dosarul pe coperta căruia era scris numele defunctei. ― Nici un iubit. Nici un fel de încurcături. Nu avea duşmani care s-o urască până la a dori s-o omoare. Era chimistă. ― Şi ea? se miră Méliès. Unde? ― La CCG. Cei doi se priviră uluiţi. CCG: Compania de Chimie Generală, întreprinderea unde lucrase şi Sébastien Salta! Deţineau în sfârşit un numitor comun, care nu putea fi doar o coincidenţă. Aveau, în fine, o pistă. 433

35. DUMNEZEU ESTE UN PARFUM DEOSEBIT Adulmecând, 103 683 recunoaşte cu uşurinţă mirosurile ce-i permit să se întoarcă în sala clandestină a rebelelor. Am nevoie de o explicaţie. Un grup de rebele o înconjoară. Ar putea s-o omoare, dar nu o fac. Ce înseamnă "zei"? Din nou, furnica şchioapă îşi asumă rolul de purtător de cuvânt. Ea recunoaşte că furnicii-soldat nu i s-a spus totul, dar subliniază că simplul fapt de a-i fi dezvăluit existenţa unei mişcări rebele pro-Degete constituie deja o enormă dovadă de încredere. O organizaţie clandestină, hărţuită de gărzile reginei, nu prea are obiceiul de-a acorda încredere primului venit! Furnica şchioapă încearcă să arboreze o ţinută a antenelor care să exprime sinceritate. Ea afirmă că actualmente, în Bel-o-kan se petrece ceva crucial pentru Oraşul lor, ca şi pentru toate celelalte şi deopotrivă pentru întreaga specie. Succesul sau eşecul mişcării rebele poate să determine câştigarea sau pierderea a mii de ani de evoluţie de către toate furnicile de pe lume. În aceste condiţii, viaţa unui singur individ nu contează prea mult. Sacrificiul este necesar, împreună cu respectarea cea mai strictă a secretului. Aici, furnica şchioapă admite că 103 683 constituie un element esenţial şi îşi exprimă regretul pentru că nu i-a dezvăluit totul de la bun început. Acum însă are de gând să-şi repare greşeala. Pîine de solemnitate, cele două furnici se îndreaptă spre centrul încăperii, apropiindu-se una de cealaltă, pentru a 434

se consacra ceremoniei CA -. Comunicarea Absolută. Prin intermediul acesteia, o furnică vede, simte şi înţelege instantaneu tot ce se află în minţea interlocutorului. Relatarea nu mai este doar emisă şi recepţionată: ea este trăită în comun de către cele două furnici. 103 683 şi furnica şchioapă îşi ating reciproc toate cele unsprezece segmente ale fiecărei antene. Efectul este similar cu cel obţinut prin contactul direct dintre unsprezece guri şi unsprezece urechi, făcând să nu mai existe decât o singură insectă cu două capete. Furnica şchioapă îşi începe istorisirea. Anul "trecut, când marele incendiu a devastat Bel-okan-ul şi a omorât-o pe regina Belo-kiu-kiuni, furnicile cu miros de stâncă îşi pierduseră raţiunea de-a mai exista. Totodată, fuseseră nevoite să înfrunte raziile masive ordonate de Chli-pou-ni, noua suverană, ceea ce le făcuse să devină rebele şi să se ascundă în vizuina în care se află acum. Apoi, au redeschis pasajul din planşeul de granit şi le-au hrănit pe Degete, furând mâncare, dar, mai ales, au continuat să dialogheze cu reprezentantul lor, Doctorul Livingstone. La început, totul a mers de minune. Doctorul Livingstone emitea mesaje simple: "Ne e foame", sau "De ce refuza regina să ne vorbească?" Degetele erau ţinute la curent cu activităţile rebelelor şi le dădeau sfaturi în privinţa operaţiunilor lor de comando prin care urmăreau să fure mâncare cât mai discret cu putinţă. Degetele au nevoie de cantităţi de-a dreptul extravagante de hrană şi nu e întotdeauna uşor să le aprovizionezi fără să te fii observat! Toate acestea rămâneau între limitele normalului. Într-o bună zi însă, Degetele au emis un mesaj de o factură cu totul diferită. Alocuţiunea aceea, cu un parfum ciudat, afirma cât se poate de convingător că furnicile le 435

subestimaseră pe Degete; Degetele trecuseră faptul respectiv sub tăcere până în clipa de faţă, dar, în realitate, ele erau zeii furnicilor. Zei? Ce înseamnă acest cuvânt? am întrebat noi. Degetele ne-au explicat ce sunt zeii. După câte spuneau ele, sunt animalele care au întemeiat lumea. Noi cu toţii facem parte din "jocul" lor. O a treia furnică intervine, perturbând Comunicarea Absolută, şi enunţă cu fervoare: Zeii au inventat totul, ei sunt atotputernici şi omniprezenţi. Ei ne supraveghează în permanenţă. Realitatea aceasta care ne înconjoară nu este decât o înscenare imaginată de zei pentru a ne pune la încercare. Când plouă, înseamnă că zeii toarnă apă. Când e cald, înseamnă că zeii au sporit dogoarea din Soare. Când este frig, înseamnă că au micşorat-o. Degetele sunt zei. Furnica şchioapă traduce uimitorul mesaj. Nimic n-ar exista pe lumea aceasta dacă n-ar fi zeii Degete. Furnicile sunt creaturile lor. Ele nu fac decât să se zbată într-o lume artificială, pe care Degetele au închipuit-o doar ca să se distreze. Iată ce a spus Doctorul Livingstone în ziua aceea. 103 683 este perplexă. Cum se poate atunci ca nişte Degete să moară de foame sub planşeul Oraşului? De ce sunt captivi sub pământ? De ce-i permit unei furnici să pornească o cruciadă împotriva lor? Furnica şchioapă recunoaşte că aserţiunile Doctorului Livingstone comportă unele lacune. Avantajul lor principal, în schimb, este că explică de ce există furnicile şi dezvăluie motivul pentru care lumea este aşa cum se vede. De unde venim, cine suntem, încotro ne îndreptăm? Conceptul de "zei" răspunde în sfârşit acestor întrebări. 436

Oricum, cert este că sămânţa fusese aruncată. Acest prim discurs "deist" încântase o mană de rebele, tulburându-le pe multe altele. Mesajele următoare fuseseră cât se poate de obişnuite, fără nici o altă referire la "zei". Totul aproape că fusese uitat, când, la câteva zile după aceea, senzaţionala cuvântare "deistă" răsunase şi mai şi din antenele Doctorului Livingstone. Ea pomenea din nou despre un univers controlat de către Degete, afirmând că nimic nu-i întâmplător şi că tot ce se petrece pe lumea aceasta este observat şi consemnat. Şi că, de asemenea, cei ce nu-i respectă pe "zei sau nu-i hrănesc vor fi pedepsiţi şi făcuţi să sufere. 103 683 are antenele zbârlite de surpriză. Nu şi-ar fi putut închipui niciodată, cu toate că are o imaginaţie cu mult deasupra mediei, conceptul atât de fantastic al unor animale uriaşe care controlează lumea şi supraveghează fiecare locuitor în parte. Totodată, ea îşi spune că Degetele au, din câte se vede, mult timp de pierdut. Cu toate acestea, continuă să asculte mai departe relatarea furnicii şchioape. Rebelele au înţeles destul de repede că Doctorul Livingstone ţinea două categorii distincte de discursuri, astfel încât, atunci când vorbea despre zei, erau anunţate furnicile "deiste", iar celelalte se retrăgeau, şi atunci când evoca subiecte "normale", "deistele" erau cele care plecau. În felul acesta, în sânul comunităţii rebele pro-Degete şi-a făcut treptat apariţia o delimitare între deiste şi non-deiste, dar fără ca aceasta să antreneze instaurarea discordiei, chiar dacă cele din urmă considerau că primele dezvoltaseră un comportament de-a dreptul iraţional şi străin de cultura furnicilor. 103 683 se debranşează şi îşi curăţă antenele, după care întreabă: Care dintre voi sunt deiste? 437

O furnică iese în faţă. Mă numesc 23 şi cred în existenţa zeilor atotputernici. Furnica şchioapă îi şopteşte luptătoarei că deistele repetă întruna tot felul de fraze-şablon pe care de regulă nici nu le înţeleg, ceea ce nu pare să le deranjeze deloc, ba chiar dimpotrivă. Cu cât sunt mai de neînţeles, cu atât le place mai mult să le repete. În ce o priveşte, 103 683 nu înţelege cum de acest Doctor Livingstone poate să posede simultan două personalităţi total diferite. S-ar putea ca acesta să fie marele mister al Degetelor, răspunde furnica şchioapă: dualitatea. În cazul lor, lucrurile simple se învecinează cu cele complicate, la fel cum feromonii cotidieni se învecinează cu mesajele abstracte. Ea mai adaugă că, pentru moment, deistele sunt minoritare, dar că grupul lor nu încetează să crească. O furnică tânără se apropie în goană, întinzând coconul de fluture pe care furnica-soldat îl îngropase la intrarea în staul. E al tău, nu-i aşa? 103 683 confirmă şi, întinzându-şi antenele spre noua venită, o întrebă: Şi tu? Ce eşti? Deistă sau non-deistă? Furnica cea tânără îşi înclină capul, intimidată. Ştie că cea care i se adresează este o furnică-soldat celebră şi experimentată, astfel încât cântăreşte cu atenţie efectul pe care l-ar putea avea spusele ei. Cu toate acestea, cuvintele ţâşnesc nestăvilite din străfundurile celui mai de jos dintre cele trei creiere ale sale: Mă numesc 24. Cred în existenţa zeilor atotputernici.

438

36. ENCICLOPEDIE GÂNDIRE: Gândirea omenească poate orice. În anii cincizeci, un cargou-frigorifer englez, care transporta sticle de vin de Madeira de provenienţă portugheză, şi-a debarcat încărcătura într-un port scoţian. Un marinar a intrat în camera frigorifică pentru a verifica dacă totul a fost livrat cum trebuie. Neştiind că acesta se afla acolo, un camarad a închis uşa pe dinafară. Captivul bate din toate puterile în perete, dar nu este auzit de nimeni, iar nava pleacă înapoi spre Portugalia. Prizonierul descoperă că are la dispoziţie suficientă hrană, dar ştie că nu va putea supravieţui prea mult timp în mediul acela glacial. Totuşi, el găseşte puterea de-a lua o bucată de metal şi de-a scrijeli pe pereţi, oră cu oră şi zi de zi, descrierea calvarului pe care îl trăia, relatându-şi agonia cu o precizie ştiinţifică: felul în care frigul îl amorţeşte, făcând să-i îngheţe nasul şi degetele de la mâini şi picioare, care devin casante ca sticla, apoi relatează că înţepăturile aerului îngheţat se transformă într-o arsură insuportabilă şi că, încetul cu încetul, corpul întreg îi înţepeneşte preschimbându-se într-un bloc de gheaţă. Când vaporul aruncă ancora la Lisabona, căpitanul, deschizând compartimentul frigorific, îl descoperă pe marinarul mort şi citeşte pe pereţi jurnalul amănunţit al suferinţelor sate atroce. Şi, totuşi, nu acesta este aspectul cel mai stupefiant al întâmplării. Căpitanul măsoară temperatura din interiorul compartimentului, iar termometrul indică 19 grade Celsius: dat fiind că mărfurile fuseseră descărcate, sistemul de refrigerare rămăsese dezactivat pe durata drumului de întoarcere. Omul murise numai pentru că fusese convins că îi este frig, fiind victima exclusivă a propriei sale imaginaţii. 439

EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

37. MISIUNEA MERCUR Aş dori să-l văd pe Doctorul Livingstone. Dorinţa lui 103 683 nu poate fi îndeplinită. Cu antenele întinse, grupul rebelelor o scrutează insistent. Avem nevoie de tine pentru altceva. Furnica şchioapă îi explică despre ce este vorba. În ajun, în vreme ce ea se afla la regină, un grup de rebele au coborât prin pasaj dedesubtul plafonului de granit, unde lau întâlnit pe Doctorul Livingstone şi l-au anunţat despre cruciada împotriva Degetelor. Era Doctorul Livingstone care tine cuvântările deiste, sau cel care ţine cuvântări nedeiste? se interesează 103 683. Nu, era cel non-deist, raţional şi concret, vorbind despre lucruri simple şi directe, aflate la îndemâna tuturor antenelor. În orice caz, Doctorul Livingstone şi Degetele care se exprimă prin intermediul lui nu s-au înspăimântat aflând că spre capătul lumii urma să pornească o misiune cu scopul de-a extermina toate Degetele. Din contră, au primit vestea ca pe una foarte bună, spunând chiar că ea reprezintă un prilej unic, care nu trebuie pierdut. Degetele au reflectat îndelung. Apoi Doctorul Livingstone le-a transmis furnicilor instrucţiunile referitoare la o misiune ce urma să le revină, numită "misiunea Mercur". Ea avea să fie strâns legată de cruciada îndreptată spre Orient, până la a face corp comun cu aceasta. Dat fiind că tu vei conduce trupele din Bel-o-kan, vei fi deopotrivă cea mai indicată pentru a conduce această misiune Mercur. 440

103 683 ia cunoştinţă de noua ei sarcină. Atenţie! Măsoară bine importanţa a ceea ce trebuie să faci. Misiunea Mercur poate schimba faţa lumii întregi.

38. DEDESUBT ― Crezi că o să poată îndeplini misiunea Mercur? Augusta Wells îşi încheiase expunerea planului către furnici. Bătrâna îşi trecu mâna deformată de reumatism peste frunte şi suspină: ― Dă, Doamne, ca furnicuţa asta roşcată să izbutească! Toţi cei din jur o priveau în tăcere. Unii zâmbeau. Erau nevoiţi să aibă încredere în aceste furnici rebele: n-aveau încotro. Nu cunoşteau numele celei însărcinate cu misiunea Mercur, dar se rugară cu toţii ca nu cumva să fie ucisă. Augusta Wells închise ochii. Trecuse deja un an de când se aflau aici, dedesubt, la câţiva metri sub pământ. Cu toate că era centenară, îşi amintea perfect totul. Totul începuse când fiul ei, Edmond, se instalase, după moartea soţiei sale, în casa cu numărul 3 de pe strada Sybarites, la doi paşi de pădurea Fontainebleau. Când murise, la rândul său, câţiva ani mai târziu, el îi lăsase o scrisoare nepotului său, Jonathan, care îl moştenea. Era o scrisoare ciudată, care nu cuprindea decât o frază: "Să nu cobori niciodată în pivniţă. " Privind în urmă, Augusta Wells era aproape convinsă că interdicţia respectivă fusese cea mai eficienta incitaţie. La urma urmelor, Parmentier asigurase succesul cultivării cartofilor, de care nimeni nu voia să audă, sădindu-i întrun teren îngrădit, înconjurat de pancarte pe care scria: "Intrarea interzisă". Chiar din prima noapte, hoţii 441

şterpeleau preţioşii tuberculi şi, un secol mai târziu, cartofii prăjiţi ajunseseră o componentă majoră a alimentaţiei mondiale. Jonathan Wells coborâse deci în pivniţa interzisă şi nu mai apăruse niciodată. Soţia lui, Lucie, se aventurase pe urmele sale, urmată de fiul ei Nicolas, apoi de pompierii aflaţi sub ordinele inspectorului Gérard Galin, apoi de nişte poliţişti conduşi de comisarul Alain Bilsheim şi, în sfârşit, de ea însăşi, Augusta Wells, însoţită de Jason Bragel şi de profesorul Daniel Rosenfeld. În total, optsprezece persoane fuseseră înghiţite de nesfârşita scară în spirală. Cu toţii înfruntaseră hoardele de şobolani, dezlegaseră enigma celor şase beţe de chibrit care formează patru triunghiuri, trecuseră prin năvodul care comprima trupul ca pentru o naştere, apoi urcaseră şi căzuseră prin trapă. Îşi dominaseră fobiile infantile şi capcanele aflate în subconştientul lor, împreună cu epuizarea şi spectrul morţii. La capătul lungului drum descoperiseră templul subteran, construit în perioada Renaşterii dedesubtul unei dale întinse de granit, surplombată la rândul ei de un furnicar. Jonathan le arătase laboratorul secret al lui Edmond Wells şi le pusese sub ochi dovezile genialităţii unchiului său, îndeosebi aparatul botezat "Piatra de la Rosetta", care permitea înţelegerea limbajului olfactiv al furnicilor şi comunicarea cu acestea. Din aparat ieşea un tub legat de o sondă ― mai exact, de o furnică din material plastic ― care servea drept microfon şi megafon deopotrivă. Aparatul acesta, numit "Doctorul Livingstone", era ambasadorul lor pe lângă populaţia furnicilor. Prin intermediul său, Edmond Wells dialogase cu regina Belo-kiu-kiuni; deşi nu avuseseră timp să discute prea mult, fusese suficient pentru a-şi da seama de prăpastia ce despărţea marile lor civilizaţii paralele, făcând imposibil 442

contactul pe scară largă. Jonathan preluase ştafeta abandonată de unchiul său şi antrenase întreg grupul celorlalţi, contaminându-i cu pasiunea lui. Îi plăcea să spună că erau ca nişte cosmonauţi aflaţi într-o capsulă spaţială, care se străduiesc să comunice cu extratereştrii, afirmând: "Noi facem aici ceva ce s-ar putea dovedi experienţa cea mai fascinantă a generaţiei noastre. Dacă nu vom ajunge să dialogăm cu furnicile, nu vom reuşi s-o facem cu nici o altă formă de inteligenţă, terestră sau extraterestră." Avea neîndoielnic dreptate. Dar la ce îţi foloseşte să ai dreptate când e prea devreme? Comunitatea lor utopistă nu a întârziat să se dovedească imperfectă. După ce abordaseră probleme dintre cele mai subtile, se pomeniseră blocaţi de nişte probleme dintre cele mai triviale. Un pompier l-a apostrofat într-o bună zi pe Jonathan: ― Om fi noi ca nişte cosmonauţi în capsula lor, doar că ei ar fi avut grijă să ia un număr egal de bărbaţi şi femei. Or, noi suntem cincisprezece bărbaţi în floarea vârstei, şi doar o singură femeie. De bătrână şi de plod nici n-are rost să vorbim! La care Jonathan Wells izbucnise: ― Nici la furnici nu există decât o femelă la cincisprezece masculi! Cu toţii găsiseră că e mai bine să râdă ca de o glumă. Nu ştiau prea bine ce se întâmpla deasupra, în furnicar, cu excepţia faptului că regina Belo-kiu-kiuni murise şi că succesoarea nici nu voia să audă de ei. Mersese până acolo încât le sistase şi hrana. Lipsiţi fiind de posibilitatea de-a comunica şi de mâncare, experienţa lor se transformase destul de repede într-un infern. Optsprezece oameni înfometaţi, izolaţi sub pământ: o asemenea situaţie nu era deloc uşor de controlat. 443

Comisarul Alain Bilsheim fusese cel care descoperise primul, într-o dimineaţă, "lada cu daruri" goală. Se mulţumiseră de-atunci cu rezervele proprii, compuse în principal din ciupercile pe care învăţaseră să le cultive aici, sub pământ. Cel puţin nu duceau lipsă de apă proaspătă, datorită izvorului subteran, şi nici de aer, datorită conductelor de aerisire. Dar un asemenea regim, compus din aer, apă şi ciuperci, era prea ascetic pentru a putea fi suportat multă vreme. Unul dintre poliţişti sfârşise prin a-şi pierde controlul. Cerea carne, nişte carne de vită sau de oaie şi sugeră să se tragă la sorţi pentru a hotărî care dintre ei să fie mâncat de către ceilalţi. Şi nu glumea deloc! Augusta Wells îşi amintea scena de parcă s-ar fi petrecut ieri. ― Vreau să mănânc! vocifera poliţistul. ― Dar nu mai avem nimic. ― Ba da! Ne avem pe noi! Suntem comestibili. Câţiva dintre noi, aleşi la întâmplare, trebuie să se sacrifice pentru ca ceilalţi să supravieţuiască. Jonathan Wells se ridicase de la locul său. ― Nu suntem animale. Doar animalele se mănâncă între ele. Noi suntem oameni, înţelegi, oameni! ― Nimeni nu te va obliga să te transformi în canibal, Jonathan. Noi o să-ţi respectăm opiniile. Dar chiar dacă tu nu vrei să mănânci carne de om, poţi foarte bine să te laşi mâncat. Şi zicând acestea, poliţistul îi făcu un semn dinainte stabilit unui coleg de-al său. Năpustindu-se la el amândoi deodată, îl înşfăcară şi vrură să-l lovească în cap. Jonathan reuşi să se elibereze, dând cu pumnii. Nicolas Wells se băgă la rândul său în luptă. Încăierarea căpătă în scurt timp amploare. Adversarii şi 444

partizanii canibalismului se împărţiră în două tabere. Foarte curând, toţi cei aflaţi în subteran ajunseră să se bată şi sângele începu să curgă. Unele lovituri erau date cu scopul clar de-a ucide. Pentru a-şi atinge mai lesne ţelul, amatorii de carne omenească se înarmaseră cu cioburi de sticlă, cuţite şi bucăţi de lemn. Până şi Augusta, Lucie şi micul Nicolas părea că au turbat; zgâriau, loveau cu picioarele şi izbeau cu pumnii. La un moment dat, bunica muşcă un antebraţ care tocmai trecea prin faţa ei, la îndemâna gurii, dar proteza i se rupse pe loc. Muşchii omeneşti sunt, totuşi, destul de tari. Izolaţi la câţiva metri sub pământ, captivii luptau cu înverşunarea animalelor încolţite. Închideţi optsprezece pisici într-o ladă de un metru pătrat timp de o lună dacă vreţi să vă faceţi o părere despre ferocitatea bătăliei ce se dezlănţuise în acea zi în sânul grupului utopiştilor care intenţionaseră să contribuie la evoluţia omenirii. Lipsiţi de ameninţarea constituită în mod obişnuit de poliţie, ca şi de prezenţa oricăror martori, oamenii îşi pierduseră orice reţinere. Unul dintre ei a fost ucis: un pompier, căzut victimă unei lovituri de cuţit. Copleşiţi, captivii au încetat de îndată să se mai bată şi au rămas nemişcaţi, contemplând dezastrul. Nimănui nu i-a trecut prin minte să-l mănânce pe defunct. Înverşunarea se potolise. Profesorul Daniel Rosenfeld puse capăt controversei spunând: ― Am decăzut rău de tot! Omul cavernelor continuă să zacă în noi şi nu este nevoie să râcâi prea adânc sub stratul nostru de politeţe ca să-l vezi reapărând. Cinci mii de ani de civilizaţie nu atârnă prea greu. Oftă. Cum şi-ar mai râde de noi furnicile dacă ne-ar vedea omorându-ne pentru hrană! ― Dar... ]ncepu un poliţist. 445

― Taci din gură, vierme! tună profesorul. Nici una din insectele sociale, nici măcar libărcile, n-ar îndrăzni să se comporte aşa cum am făcut noi. Şi ne mai considerăm nestematele Creaţiei ― vai! lăsaţi-mă să râd! Grupul acesta al nostru, însărcinat cu misiunea de a-l prefigura pe omul viitorului, se comportă ca o haită de şobolani. Uitaţi-vă la voi, să vedeţi ce aţi făcut din omenia voastră. Nimeni nu spuse nimic. Privirile tuturor coborâră din nou asupra cadavrului pompierului. Fără ca cineva să scoată vreun cuvânt, se apucară să-i sape un mormânt într-un colţ al templului. L-au îngropat apoi, psalmodiind o rugăciune scurtă. Violenţa nu putuse fi oprită decât de violenţa împinsă la extrem. Uitară de foame şi îşi linseră pe-ndelete rănile. ― N-am nimic împotriva unei lecţii zdravene de filozofie, dar aş vrea, totuşi, să ştiu cum o să facem ca să supravieţuim, azvârli atunci inspectorul Gérard Galin. Gândul de-a se mânca între ei era desigur degradant, dar ce altceva puteau face ca să trăiască? Inspectorul sugeră: ― Şi dacă ne-am sinucide toţi deodată? Am scăpa în felul ăsta de toate suferinţele şi umilinţele pe care ni le impune regina asta nouă, Chli-pou-ni. Propunerea nu stârni prea mult entuziasm. Galin începu să tune şi să fulgere: ― Dar, pe toţi dracii, de ce se poartă furnicile cu atâta răutate faţă de noi? Suntem singurele fiinţe omeneşti care binevoiesc să vorbească cu ele, şi pe deasupra în limba lor, şi uite cum ne mulţumesc! Ne lasă să crăpăm! ― O, nu e de mirare, replică profesorul Rosenfeld. În Liban, pe vremea luărilor de ostatici, răpitorii îi omorau cu predilecţie pe cei ce vorbeau araba. Se temeau ca aceştia să nu-i înţeleagă. Poate că Chli-pou-ni se teme la rândul ei să nu fie înţeleasă. 446

― Trebuie să găsim neapărat o cale de scăpare, fără să fim nevoiţi să ne devorăm şi nici să ne sinucidem! exclamă Jonathan. Chibzuiră în tăcere, atât cât le permiteau stomacurile flămânde. După care Jason Brager interveni: ― Cred că ştiu ce trebuie să facem... Augusta Wells îşi aminteşte şi surâde. Ştia, într-adevăr.

AL DOILEA ARCAN: Zeii subterani

39. PREGĂTIRI Tu ştii cum trebuie să procedezi? Furnica nu răspunde. Tu ştii cum trebuie să procedezi ca să omori un Deget? precizează cealaltă. N-am nici cea mai mică idee. Pretutindeni în Oraş, grupuri de soldaţi se pregătesc pentru marea cruciadă împotriva Degetelor. Infanteristele îşi ascut mandibulele, în timp ce artileristele fac provizii de acid. Furnicile-infanterist rapide, care pot fi considerate drept cavalerie, îşi tund firele de păr de pe labe pentru a oferi cât mai puţină rezistenţă aerului atunci când se vor năpusti ca să împrăştie moarte şi distrugere. 447

Nimeni nu vorbeşte decât despre Degete, despre capătul lumii şi despre noile tehnici de luptă despre care se presupune că vor permite anihilarea acestor monştri, Evenimentul este privit ca o vânătoare periculoasă, dar cât se poate de incitantă. O artileristă îşi face plinul cu acid cu o concentraţie de 60%, atât de coroziv încât extremitatea abdomenului îi fumegă. Degetele n-or să reziste la aşa ceva! afirmă ea. Curăţându-şi antenele, o furnică-soldat vârstnică, ce susţine că i-a venit cândva de hac unui şarpe, îşi dă cu părerea: Cu siguranţă că Degetele nu sunt chiar atât de feroce pe cât se spune. În realitate, nimeni nu ştie prea bine ce să creadă despre Degete. De altfel, dacă Chli-pou-ni n-ar fi pornit cruciada, majoritatea belokanienelor ar fi continuat să creadă că relatările în privinţa lor nu sunt decât nişte legende şi că Degetele nici nu există în realitate. Anumite furnici-soldaţi afirmă că vor fi conduse de 103 683, exploratoarea care a fost la capătul lumii, şi trupele se bucură de prezenţa printre ele a unei persoane atât de experimentate. Grupuri mici se îndreaptă spre sala tigvelor, pentru a-şi face plinul de energie zaharoasă. Luptătoarele nu au nici cea mai mică idee despre momentul când va fi dat semnalul de plecare, dar toate sunt pregătite şi răspregătite. Vrea zece luptătoare rebele se amestecă discret cu mulţimea înarmata. Nu spun nimic, ci se mulţumesc doar să capteze minuţios feromonii care plutesc prin săli. Antenele le freamătă necontenit.

448

40. ORAŞUL RĂPIT Feromon: Raport de expediţie Originea: Soldat din casta vânătoarelor asexuate, Tema: Accident grav Salivatoare: Cercetaşa 230 Catastrofa s-a produs în zorii acestei zile. Cerul s-a întunecat dintr-o dată. Degetele încercuiau complet oraşul federal Giou-li-kan. Legiunile de elită au ieşit de îndată la luptă, împreună cu grupele de artilerie grea. Nu s-a precupeţit nici un efort. Dar totul a fost inutil. La puţin timp după apariţia Degetelor, o structură gigantică, piaţă, a sfâşiat pământul şi s-a înfipt chiar lângă oraş, despicând sălile, zdrobind ouăle şi blocând coridoarele. Structura plată a basculat apoi şi a ridicat întreg Oraşul. Repet: a ridicat tot Oraşul! Dintr-o dată! Totul s-a petrecut foarte repede. Am fost vărsate într-un soi de cochilie mare şi transparentă, rigidă. Oraşul nostru a fost dat peste cap. Sălile nupţiale au fost răvăşite, iar rezervele de cereale, sparte. Ouăle s-au împrăştiat care încotro. Regina noastră a fost capturată şi rănită. Nu-mi datorez salvarea decât faptului că am reuşit să fac un şir de salturi înverşunate, reuşind să mă arunc astfel la timp peste marginea marii cochilii transparente. Mirosul Degetelor împuţise totul.

41. EDMONDPOLIS Laetitia Wells lăsă jos furnicarul pe care tocmai îl dezgropase din pădurea Fontainebleau, aşezându-i într-un acvariu de mari dimensiuni. Apoi îşi lipi faţa de peretele de 449

sticlă călduţă. Cele pe care le observa nu păreau să o vadă. Acest nou transport de furnici roşcate (Formică rufa) părea deosebit de vioi. În câteva rânduri, Laetitia adusese furnici puţin cam debile: furnici roşii (pheidoles) sau furnici negre (Lazius niger), ce se dovedeau a fi intimidate de orice fleac. Nu se atingeau de nici un aliment necunoscut şi fugeau de îndată ce tânăra femeie întindea mâna, iar apoi, după vreo săptămână, piereau. Nu trebuie să se creadă că toate furnicile sunt inteligente; există un număr de specii ceva mai sărace cu duhul, care la cea mai mică tulburare a rutinei zilnice sunt cuprinse de o disperare prostească! Furnicile acestea roşcate, în schimb, îi aduceau satisfacţii în toată regula. Erau mereu ocupate cu câte ceva: târau rămurele, îşi fricţionau reciproc antenele sau se încăierau. Erau pline de viaţă, într-o măsură mult mai mare decât toate furnicile pe care le cunoscuse până atunci. De cum le oferea Laetitia un nou fel de mâncare, îl şi gustau. Dacă îşi strecura un deget în acvariu, încercau să-l muşte sau să se caţere pe el. Laetitia garnisise fundul habitaclului cu ghips pentru a-i păstra umiditatea. Furnicile îşi făcuseră coridoare prin el, în stânga înălţaseră un mic dom din crenguţe, în mijloc aşternuseră o plajă de nisip, iar în dreapta, muşchiul vălurit care servea de grădină. Laetitia pusese în acvariu o sticlă de plastic plină cu apă în care dizolvase zahăr, astupată de un tampon de vată, pentru ca furnicile să se poată adăpă de la cisterna aceasta improvizată. În mijlocul plajei se afla o scrumieră în formă de amfiteatru, plină cu felii de măr tăiate cât se poate de subţire şi cu tarama. Insectelor acestora părea să le placă la nebunie taramaua... Spre deosebire de cei care se plâng că locuinţa le este invadată de furnici şi încearcă să le omoare, Laetitia Wells 450

se căznea să le menţină în viaţă la ea acasă. Principala problemă ce se punea în legătură cu furnicarul ei de salon era că pământul putrezea. Astfel încât, la fel cum apa din acvariul peştilor roşii trebuie schimbată cu regularitate, era nevoită la rândul ei să înnoiască pământul furnicilor. Dar dacă pentru a schimba apa peştilor e suficient să mânuieşti minciogul de pescuit, în ce priveşte pământul furnicilor nu era deloc la fel de simplu. Era nevoie de două acvarii: cel cu pământ uscat şi unul nou, cu pământ umed, între care instala un tub, astfel încât furnicile să se poată muta în cel de-al doilea. Migraţia lor putea să dureze şi o zi întreagă. În câteva rânduri, Laetitia avusese deja parte de emoţii din pricina furnicarelor ei. Astfel, într-o dimineaţă descoperise că toate locatarele acvariului ei ― sau mai degrabă ale terariului -îşi tăiaseră abdomenul şi zăceau îngrămădite îndărătul peretelui de sticlă, formând o ridicătură sinistră, de parcă ar fi vrut să demonstreze că preferă moartea în locul captivităţii. Alţi locatari de-ai ei încercaseră din răsputeri să evadeze. Nu o dată, tânăra femeie se trezise cu o furnică umblându-i pe faţă, ceea ce însemna că alte vreo sută se plimbau prin apartament. Fusese nevoită de fiecare dată să le vâneze şi să le recupereze cu ajutorul unei linguriţe şi a unei eprubete înainte de-a le pune îndărăt în închisoarea lor de sticlă. În speranţa de-a le ameliora condiţiile de detenţie şi, prin urmare, moralul, Laetitia instalase în acvariu o grădiniţă de plante bonsai şi de flori. Pentru ca furnicile să se plimbe printr-un peisaj mai variat, le înjghebase un colţ cu pietriş, altul cu aşchii de lemn şi încă unul cu pietre plate, iar pentru ca furnicile să-şi recapete gustul pentru vânătoare, dădea drumul, în interiorul a ceea ce numise "Edmondpolis", unor greieri vii. Furnicile încercau o plăcere 451

nebună hărţuindu-i până la moarte printre bonsai. Furnicile roşcate i-au oferit totodată cea mai mare surpriză: întâia oară când a ridicat capacul terariului, acestea şi-au îndreptat toate deodată abdomenul înspre ea şi, cu o sincronizare desăvârşită, şi-au lansat jeturile de acid. Laetitia a inhalat, din întâmplare, un val din fumul acela galben. În aceeaşi clipă, vederea i se tulburase şi avusese nişte halucinaţii în culori roşii şi verzi. Ce descoperire! Puteai, aşadar, să te "droghezi" cu vapori din furnicar! Consemnase fără întârziere fenomenul respectiv în carnetul ei de observaţii. Aflase că exista o boală rară, ale cărei victime erau atrase, ca de un magnet, de către furnicare. Persoanele respective se întindeau pe pământ şi se îndopau cu furnici, pentru a compensa, după cum se credea îndeobşte, o deficienţă de acid formic în sânge. Acum aflase că, în realitate, oamenii aceştia căutau să obţină efectele psihedelice induse de acidul formic. După ce îşi revenise, aşezase la loc instrumentele necesare întreţinerii furnicarului (pipeta, penseta de epilat, eprubetă şi altele de acelaşi fel) şi îşi lăsase pe moment deoparte hobby-ul pentru a se consacra exclusiv meseriei sale de ziaristă. Ca şi cele de până acum, viitorul ei articol avea să fie consacrat afacerii misterioase a fraţilor Salta, pe care era nerăbdătoare s-o descâlcească.

42. ENCICLOPEDIE PUTEREA CUVINTELOR: Cuvintele au o putere nemaipomenită! Eu, cel care vă vorbesc, am murit de multă vreme şi, totuşi, sunt puternic datorită acestui ansamblu de litere care 452

formează o carte. Datorită acestei cărţi, continui să trăiesc. O bântui pe vecie iar ea, în schimb, îşi trage puterea dintr-a mea. Vreţi o dovadă? Ei bine, iată: eu, mortul, eu, cadavrul, eu, scheletul, pot să-ţi dau ordine, ţie, cititorule, care eşti viu. Da, aşa mort cum sunt, pot să te manipulez. Oriunde ai fi, pe oricare continent te-ai afla, în oricare epocă, pot să te oblig să mă asculţi prin intermediul acestei Enciclopedii a cunoaşterii relative şi absolute. Şi o să ţi-o dovedesc pe loc. Iată ce ordin îţi dau: ÎNTOARCE PAGINA! Vezi? M-ai ascultat. Sunt mort şi, totuşi, m-ai ascultat. Exist în cartea aceasta. Trăiesc în cartea aceasta! Iar cartea aceasta nu va abuza niciodată de puterea cuvintelor sale deoarece ea este complicele tău. Întreab-o iarăşi şi iarăşi. Vei constata că este mereu disponibilă. Răspunsul la toate întrebările tale se va găsi totdeauna înscris pe undeva, în sau printre rândurile sale. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

43. UN FEROMON CARE TREBUIE CUNOSCUT Chli-pou-ni a trimis după 103 683. Gărzile sale au căutat-o pretutindeni înainte de-a o găsi, până la urmă, în sectorul staulelor scarabeilor. O conduc apoi la Biblioteca chimică. Regina se află acolo, stând aproape aşezată. Probabil că tocmai consultase vreun feromon, deoarece vârfurile antenelor îi sunt încă ude. Am chibzuit mult la tot ce am discutat noi două. Chli-pou-ni recunoaşte, pentru început, că optzeci de 453

mii de soldaţi poate să pară un număr insuficient pentru omorârea tuturor Degetelor de la Pământ. Tocmai a avut loc un accident, o catastrofa, care lasă loc unor prevestiri cât se poate de sumbre în privinţa puterii monştrilor acestora. Nişte Degete au răpit oraşul Giou-li-kan. L-au luat cu totul, în întregime, într-o cochilie transparentă! Lui 103 683 îi vine greu să creadă într-o asemenea minune. Cum s-a întâmplat şi de ce? Regina nu ştie. Evenimentele s-au desfăşurat prea repede şi singura supravieţuitoare se află încă sub şocul provocat de cataclism. Dar cazul oraşului Giou-li-kan nu este izolat. În fiecare zi sunt semnalate noi incidente provocate de Degete. Totul se petrece ca şi cum Degetele s-ar înmulţi foarte repede. Ca şi cum s-ar fi hotărât să invadeze pădurea. Pe zi ce trece, prezenţa lor devine tot mai palpabilă. Ce spun martorii oculari? Puţine dintre afirmaţiile lor pot fi verificate. Unele vorbesc despre nişte animale negre şi plate, în timp ce altele afirmă că sunt rotunde şi de culoare roz. Se pare că e vorba de nişte făpturi bizare, care reprezintă o anomalie a naturii. 103 683 rămâne pe gânduri. (Şi dacă totuşi sunt zeii noştri? Nu cumva suntem pe punctul de-a ne răzvrăti împotriva zeilor noştri?) Chli-pou-ni îi cere furnicii-soldat să o urmeze şi o conduce în vârful domului. Acolo, mai multe luptătoare o salută şi o înconjoară formând un cordon de protecţie. Pentru o producătoare unică de ouă e periculos să iasă în aer liber: o pasăre, de exemplu, ar putea ataca oricând indispensabilul sex personificat al Bel-o-kan-ului. Artileristele au luat deja poziţie, gata să tragă în cea mai vagă formă ce le-ar pătrunde în câmpul vizual. Înconjurând vârful domului, Chli-pou-ni ajunge într-o 454

porţiune degajată a pistei de decolare, unde se găsesc câţiva scarabei-rinoceri care rumegă domol muguri. Regina îi propune lui 103 683 să urce pe unul din ei, a cărui cuirasă neagră, cu o nuanţă uşoară de arămiu, scânteiază în lumină. Iată una din minunile mişcării noastre evoluţioniste. Am reuşit să domesticim aceste mari animale zburătoare. Încearcă să te foloseşti de unul. 103 683 nu ştie însă nimic despre felul cum se pilotează coleopterele. Chli-pou-ni îi trimite câţiva feromoni de îndrumare: Menţineaţi în permanenţă antenele lângă ale lui. Indică-i drumul concentrându-te cât poţi de puternic. Bidiviul tău te va asculta foarte prompt, după cum vei putea constata. Iar atunci când iei viraje, nu încerca să le compensezi aplecându-te în partea opusă. Caută să însoţeşti scarabeul în fiecare mişcare pe care o face.

44. CCG-ul ESTE TOT CE VA DORIŢI GCG-ul avea ca siglă un vultur alb cu trei capete. Două dintre ele, înclinate periculos, păreau gata să cadă. Al treilea, înălţat semeţ, arunca un jet de apă argintie. Vederea nenumăratelor hornuri fumegânde te făcea să te întrebi dacă nu cumva uzina aceasta nu fabrica toate produsele din regiune. Întreprinderea constituia un orăşel în toată regula, în interiorul căruia se circula cu maşini electrice. În timp ce comisarul Méliès şi inspectorul Cahuzacq se îndreptau spre clădirea Y, un cadru comercial le explica faptul că CCG fabrica îndeosebi paste chimice ce serveau ca bază pentru produsele farmaceutice, menajere, din 455

material plastic şi alimentare. Două sute douăzeci şi cinci de tipuri de detergenţi şi de sode caustice, toate concurând între ele, proveneau din acelaşi praf de săpun de bază al CCG. Cu aceeaşi pastă ― precipitat de bază a CCG, trei sute şaizeci şi cinci de mărci diferite îşi disputau clientela supermagazinelor. Pastele răşinoase sintetice ale CCG se transformau în jucării şi mobilă... CCG era un trust internaţional cu sediul în Elveţia. Consorţiul se afla în fruntea producţiei mondiale din nenumărate sectoare: pastă de dinţi, cremă de ghete, cosmetice... Ajunşi la blocul Y, poliţiştii fură conduşi în laboratorul fraţilor Salta şi al Carolinei Nogard. Descoperiră surprinşi că mesele lor de lucru erau învecinate. Méliès întrebă: ― Se cunoşteau? Chimistul cu faţa plină de coşuri, îmbrăcat în halat alb, care îi conducea, exclamă: ― Lucrau uneori împreună. ― Avuseseră recent un proiect în comun? ― Da, dar hotărâseră să-l ţină deocamdată secret. Nu voiau în ruptul capului să-l dezvăluie colegilor; spuneau că e prea devreme. ― Ce specialitate aveau? ― Erau generalişti. Se ocupau de multe din sectoarele noastre de cercetare şi dezvoltare. Ceara, prafurile abrazive, cierurile de tâmplărie, toate aplicaţiile practice ale chimiei îi interesau. Îşi puneau frecvent talentul în comun, şi cu succes, de altfel. În privinţa ultimelor lor teme de lucru însă, vă repet că nu au suflat o vorbă nimănui. Frământat de gândul care nu-i dădea pace, Cahuzacq întrebă: ― Credeţi că ar fi putut lucra la descoperirea unui produs care să-i facă pe oameni transparenţi? Chimistul rânji: 456

― Care să facă oamenii invizibili, adică? Glumiţi, desigur. ― Deloc. Sunt cât se poate de serios. Specialistul păru de-a dreptul zăpăcit. ― Bine, atunci să vă explic: trupul nostru nu va putea să devină niciodată translucid. Suntem compuşi din celule prea complexe pentru ca vreun cercetător, fie şi genial, să poată să le facă dintr-o dată la fel de cristaline ca apa. Cahuzacq nu mai insistă. Ştiinţa nu fusese niciodată domeniul său. Aceasta însă nu îl împiedica să fie tracasat în continuare de %n anume lucru. Méliès dădu din umeri şi întrebă, pe tonul cel mai. profesional cu putinţă: ― Aş putea să văd fiolele cu substanţele pe care le studiau? -Pai, vedeţi că... ― E vreo problemă? ― Da. A venit deja cineva care le-a cerut. Méliès culese un fir de păr de pe o etajeră. ― O femeie, spuse el. Chimistul se arătă uimit. ― Într-adevăr, era o femeie. Dar... Comisarul continuă, sigur de el: ― Are între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. E de o curăţenie impecabilă. Este eurasiatică şi sistemul ei circulator funcţionează impecabil. ― E o întrebare? ― Nu. Susţin toate acestea deoarece le-am aflat examinând firul ăsta de păr care zăcea pe o etajeră, în singurul loc unde nu e praf. Mă înşel cumva? Omul părea impresionat. ― Nu, nu vă înşelaţi deloc. Cum de-aţi descoperit asemenea detalii? ― Firul de păr e neted, deci a fost spălat de curând. Mirosiţi-l: e încă parfumat. Are miezul consistent, ceea ce 457

înseamnă că aparţine unei persoane tinere. Teaca e de diametru mare, fapt caracteristic orientalilor. Bulbul e foarte colorat, deci sistemul circulator este în perfectă stare. Şi pot chiar să vă precizez că femeia aceasta lucrează la Écho du dimanche. ― Aici, mă scuzaţi, vreţi să mă păcăliţi. Aţi descoperit toate astea dintr-un fir de păr? Méliès o imită pe Laetitia Wells, la prima lor întâlnire: ― Nu, mi le-a spus degetul meu cel mic. Cahuzacq vru să arate că nici lui nu-i lipseşte flerul: ― Ce a furat de aici doamna asta? ― N-a furat nimic, nici pe departe, răspunse chimistul. Ne-a întrebat doar dacă poate să ia cu ea fiolele ca să le cerceteze în voie. N-am avut nimic împotrivă. Văzând chipul furibund al comisarului, încercă să se scuze: ― Nu ştiam că veţi veni şi dumneavoastră, şi nici că vă interesează. Altminteri, bineînţeles că vi le-am fi păstrat. Méliès se răsuci pe călcâie, făcându-i semn lui Cahuzacq să-l urmeze: ― Ce mai, cred că avem multe de învăţat de la Laetitia Wells asta.

45. TESTAREA UNUI SCARABEU-RINOCER 103 683 e cocoţată pe primul segment al toracelui coleopterei. Aeronava măsoară vreo patru paşi în lungime şi doi în lăţime. De acolo, furnica vede înălţându-se ca o provă proeminentă, drept în faţa ei, cornul frontal şi încovoiat al scarabeului. Funcţiile acestuia sunt multiple: poate fi lance cu care străpunge abdomenele, o cătare pentru jeturile de acid, un pinten de abordaj sau un 458

berbece devastator. Problema imediată pentru preţioasa furnică-soldat rămâne, totuşi, conducerea vehiculului. Cu mintea, a sfătuit-o Chli-pou-ni. Cel mai bine e să încerce imediat. Antenele sunt branşate. 103 683 se concentrează asupra decolării. Dar cum va putea oare coleoptera asta mare şi neagră să învingă gravitaţia? Vreau să zbor. Hai să pornim. 103 683 nu are timp nici ca să se mire. Animalul i se păruse greoi şi neîndemânatic, dar deja, de undeva din spatele ei, se aude ceva alunecând cu un sunet ca de mecanisme bine unse. Două elitre maronii au culisat înainte. Două aripi de mare anvergură, de un maro străveziu, pivotează pentru a se desface pieziş şi se însufleţesc, străbătute de o pulsaţie nervoasă. Pe loc, un zgomot asurzitor năpădeşte totul de jur-împrejur. Chli-pouni a omis să-i atragă atenţia furnicii sale soldat că acest coleopter e foarte zgomotos în zbor. Zumzetul creşte şi mai mult în intensitate. Totul vibrează. 103 683 nu-şi poate stăpâni teama de cele ce vor urma... Vârtejuri de praf şi de rumeguş îi invadează câmpul vizual. Cel mai ciudat e că nu bidiviul ei pare să se înalţe, ci Oraşul pare să se îndepărteze spre pământ. Regina, care o salută de jos, cu antenele, devine tot mai mică. Când ajunge să nu o mai distingă deloc, 103 683 constată că se află la vreo mie de paşi altitudine. Vreau să merg drept înainte. Scarabeul plonjează prompt drept înainte şi prinde viteză, mărind şi mai mult vacarmul scos de aripile sale întunecate. Zboară! Zboară! Furnica trăieşte acum visul tuturor semenelor sale 459

asexuate. Să învingi gravitaţia, să cucereşti tăriile văzduhului, aidoma sexuaţilor în ziua zborului nupţial! 103 683 întrezăreşte vag libelule, muşte şi viespi ce trec pe lângă ea. Adulmecă, drept în faţa ei, nişte cuiburi de păsări. Pericol! Ordonă un viraj de urgenţă. Aici, sus în aer, însă, e altfel decât pe pământ; nu te poţi întoarce fără să înclini poziţia aripilor cu cel puţin 45 de grade. Iar atunci când scarabeul îndeplineşte comanda, totul basculează. Furnica alunecă, încearcă să îşi înfigă ghearele în chitina bidiviului şi ratează cu puţin, crestând inutil lacul negru din care se desprind nişte aşchii neînsemnate. Lipsită de un punct de ancorare, ea alunecă fără să se poată opri pe flancul animalului zburător. 103 683 se prăbuşeşte în gol. Căderea pare să nu se mai termine. Scarabeul nu şi-a dat seama de nimic. 103 683 îl vede încheindu-şi virajul şi lansându-se spre noi ţinuturi aeriene. În tot acest timp, furnica se prăbuşeşte la nesfârşit. Solul pare să se năpustească spre ea, cu plantele şi pietrele lui neprietenoase. Se răsuceşte întruna, în vreme ce' antenele i se învârt în toate sensurile. Şi se izbeşte de pământ! Reuşeşte să încaseze socul în labe şi sare din nou în sus, căzând ceva mai departe, apoi sare încă o dată. Un strat de muşchi îi amortizează la momentul oportun ultima tumbă. Furnica este o insectă atât de uşoară şi de rezistentă, încât o cădere liberă nu o poate afecta cu nimic. Chiar şi atunci când cade dintr-un copac foarte înalt, o furnică îşi continuă de îndată treaba, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 103 683 nu este decât puţin buimăcită din pricina senzaţiei de ameţeală care i-a însoţit căderea. Aranjându-şi 460

din nou antenele cu vârful înainte, se curăţă la repezeală pe tot corpul şi porneşte la drum, înapoi spre Oraşul ei. Chli-pou-ni nu s-a mişcat din loc; când 103 683 îşi face din nou apariţia în vârful domului, regina se află exact acolo unde era. Nu trebuie să te descurajezi. Mai încearcă o dată. Regina o conduce din nou pe furnica-soldat la pontonul de decolare. În afară de cei optzeci de mii de soldaţi, poţi beneficia de ajutorul a şaizeci şi şapte de rinoceri mercenari domesticiţi dintr-aceştia. Ei vor constitui o apreciabilă forţă de sprijin. Trebuie să înveţi să-i pilotezi. 103 683 decolează din nou pe un alt coleopter. Dacă prima experienţă a fost un eşec, poate că o să se înţeleagă mai bine cu un alt animal de luptă. Simultan, o artileristă decolează din dreapta sa. Zburând alături de ea, furnica cealaltă îi face semne; la o asemenea viteză, feromonii încetează practic să mai circule. Fără să se lase descurajate, pionierele au inventat fără întârziere un limbaj compus din gesturi, bazat pe mişcările antenelor. Prin poziţia ridicată sau pliată, tijele acestora alcătuiesc în felul lor un alfabet Morse, accesibil de la distanţă. Furnica-artileristă îi transmite că poate da drumul antenelor bidiviului şi umbla pe partea plată a spinării acestuia. Nu e nevoie decât să-şi asigure câteva puncte de sprijin ca lumea, înfigându-şi ghearele sub granulaţia cuirasei. Artilerista pare să stăpânească la perfecţie tehnica respectivă. Apoi îi arată cum se poate coborî de-a lungul labelor scarabeului. De acolo, poţi să-ţi îndrepţi abdomenul, ţintind şi trăgând în tot ce e dedesubt. 103 683 întâmpină anumite dificultăţi în însuşirea acestor acrobaţii, dar foarte curând uită că evoluează la două mii de paşi înălţime. Prinzându-se bine de bidiviul ei, 461

furnica-soldat reuşeşte să tragă, retezând o floare, atunci când scarabeul se lasă în picaj la firul ierbii. Reuşita o face să se însenineze. Se gândeşte că, având şaizeci şi şapte de asemenea maşini de război, trebuie să poţi pulveriza cel puţin câţiva din aceşti zei... adică, din aceste Degete! Urcă drept în sus şi apoi coboară în picaj, îi ordonă ea scarabeului. Furnicii-soldat începe să-i placă senzaţia de viteză pe care o simte în antene. Ce forţă zburătoare şi ce progres pentru civilizaţia myrmicină! Iar ea una aparţine primei generaţii care cunoaşte o asemenea minune: zborul pe un bidiviu scarabeid! Viteza o îmbată. Căderea de adineaori nu a avut nici o consecinţă gravă şi totul o face să creadă că pe nava aceasta aeriană nu o pândesc nici un fel de riscuri. Prinzând curaj, începe să comande zboruri în spirală, lupinguri, volte... 103 683 se ghiftuieşte cu senzaţii extraordinare. Organele lui Johnston, sensibile ia poziţia în spaţiu, îi sunt scurtcircuitate. Nu mai ştie deloc unde este susul, josul, faţa sau spatele. Cu toate acestea, nu uită că, atunci când îţi apare drept în faţă un copac, trebuie să te laşi pe o parte ca să virezi la iuţeală. Captivată cu totul de jocul cu aeronava ei, furnica-soldat nu observă cancerul se întunecă îngrijorător. Abia peste câteva clipe îşi dă seama că bidiviul ei a devenit nervos, încetând să-i mai urmeze prompt comenzile şi că nu mai acceptă să ia înălţime, ci, dimpotrivă, începe să piardă imperceptibil din altitudine.

46. CÂNTEC 462

Feromon memorie nr. 85 Temă: Cântec evoluţionar Salivatoare: Regina Chli-pou-ni Sunt marea inovatoare. Îi scot pe indivizi din făgaşul lor obişnuit şi asta îi umple de spaimă. Vestesc adevăruri bizare şi viitoruri pline de paradoxuri. Sunt o perversiune a sistemului, dar sistemul are nevoie să fie pervertit pentru a evolua. Nimeni altcineva nu mai vorbeşte atât de timid, de stângaci şi de nesigur ca mine. Nimeni altcineva nu mai are slăbiciunea mea fără margini. Nimeni altcineva nu mai are modestia mea genetică. Deoarece sentimentele îmi ţin loc de inteligenţă. Deoarece nu am nici cunoştinţe, nici învăţătură care să mă îngreuneze. Doar intuiţia care pluteşte în aer îmi conduce paşii. Iar această intuiţie nu ştiu de unde îmi vine. Şi nici nu vreau să aflu.

47. IDEEA Augusta Wells îşi amintea. Jason Bragel tuşise în pumn; stăteau cu toţii în jurul lui şi îi sorbeau cuvintele, cu atât mai mult cu cât, în situaţia în care ajunseseră, nu mai întrezăreau nici o cale, cât de mică, de scăpare. Lipsite de hrană şi de orice posibilitate de-a ieşi din caverna aceasta subterană, fără mijloace de comunicare cu suprafaţa, cum ar mai fi putut spera cele şaptesprezece 463

persoane, dintre care una era centenară, iar o alta doar un băieţel, să supravieţuiască? Jason Bragel stătea în picioare, ţinându-se cât putea de drept. ― S-o luăm de la capăt. Cine ne-a făcut să ajungem aici? Edmond Wells. El a dorit ca noi să trăim în caverna aceasta şi să-i continuăm opera. Sunt sigur că a prevăzut eventualitatea de-a ajunge într-o situaţie gravă, aşa cum e cea de acum. Coborârea în pivniţă constituia un traseu iniţiatic individual. Ceea ce înfruntăm noi acum este o probă majoră a traseului nostru iniţiatic colectiv. Ceea ce am izbutit să facem singuri, trebuie să izbutim să facem şi împreună. Am dezlegat cu toţii enigma celor patru triunghiuri deoarece am ştiut să ne schimbăm modul de-a raţiona. Am deschis o uşă în spiritul nostru. Trebuie să perseverăm. Pentru aceasta, Edmond ne-a mai dat o cheie, pe care nu o vedem deoarece frica ne orbeşte. ― Termină odată cu misterele! Ce cheie? Ce soluţie ne propui? bodogăni un pompier. Jason insistă: ― Amintiţi-vă de enigma celor patru triunghiuri. Ea cerea să ne schimbăm radical felul de-a gândi. "Trebuie să gândeşti altfel", repeta Edmond. "Trebuie să gândeşti altfel..." Un poliţist izbucni: ― Dar suntem prinşi aici ca nişte şobolani! E un fapt dintre cele mai evidente. Nu poate exista decât un singur fel de-a privi situaţia asta. ― Ba nu, sunt mai multe. Sunt blocate aici doar trupurile noastre, nu şi sufletele. ― Vorbe, vorbe şi iarăşi vorbe! Dacă ai ceva de spus, spune! Dacă nu, taci din gură. ― Copilul care iese din trupul mamei nu înţelege de ce nu mai este scăldat în apa aceea caldă; el ar vrea să se 464

întoarcă în adăpostul matern, dar nu mai are cum: uşa s-a închis. Se simte exact ca un peşte care nu va putea niciodată să trăiască în aer liber. Îi e frig, lumina îl orbeşte, sunt prea multe zgomote peste tot. În afara pântecelui mamei este infernul. Exact la fel ca noi acum, el se consideră incapabil să depăşească încercarea cu care este confruntat, deoarece se simte neadaptat fiziologic lumii aceleia cu totul noi. Am trăit cu toţii clipa de care vă vorbesc şi, cu toate acestea, nu am murit. Ne-am obişnuit cu aerul, cu lumina, cu zgomotul, cu frigul. Ne-am transformat din nişte fetuşi cu viată acvatică în copii cu respiraţie aeriană. Ne-am transformat din peşti în mamifere. ― Da, şi? ― Trăim acum o situaţie la fel de critică. Prin urmare trebuie să ne adaptăm, să ne conformăm acestui nou tipar. ― Delirează, ce mai, delirează în ultimul hal! exclamă inspectorul Gérard Galin, dându-şi ochii peste cap. ― Ba nu, murmură Jonathan Wells, eu cred că înţeleg ce vrea să spună. Vom găsi soluţia fiindcă nu avem încotro. ― Da, sigur, putem s-o căutăm cât vrem. Oricum nu avem altceva de făcut, până să crăpăm de foame. ― Lăsaţi-l pe Jason să vorbească, porunci Augusta. Nu a terminat ce avea de spus. Jason Bragel se apropie de strană şi luă de acolo Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. ― Am recitit-o în noaptea asta, spuse el. Eram convins că soluţia se găseşte aici, limpede şi fără echivoc. Am căutat îndelung şi am găsit în sfârşit un pasaj pe care aş vrea să vi-l citesc cu glas tare. Ascultaţi cu atenţie.

48. ENCICLOPEDIE 465

HOMEOSTAZIE: Orice formă de viaţă este în căutarea homeostaziei. "Homeostazie" înseamnă echilibru între mediul intern şi extern. Orice structură vie funcţionează pe baza homeostaziei. Pasărea are oasele goale pe dinăuntru ca să poată zbura. Cămila are rezerve de apă pentru a supravieţui în deşert. Cameleonul îşi schimbă pigmentaţia pielii ca să poată trece neobservat de către cei ce îl vânează. Speciile acestea, la fel ca multe altele, au dăinuit până în zilele noastre adaptându-se la toate schimbările mediului ambiant. Cele care n-au fost în stare să se armonizeze cu lumea exterioară au dispărut. Homeostazia este capacitatea de autoreglare a organelor noastre în raport cu constrângerile exterioare. Capacitatea oricărei persoane de-a îndura încercările cele mai grele, adaptându-şi organismul, provoacă totdeauna surprindere. În perioadele de război, care constituie circumstanţe ce îl silesc pe om să se depăşească pe sine pentru a supravieţui, au putut fi văzute persoane care, deşi trăiseră până atunci în confort şi tihnă, au acceptat fără să crâcnească un regim format din pâine uscată şi apă. Orăşenii rătăciţi pe munte învaţă în numai câteva zile să recunoască plantele comestibile şi devin capabili să vâneze şi să mănânce animale care îi dezgustaseră dintotdeauna: cârtiţe, păianjeni, şoareci, şerpi... Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe sau Insula misterioasă a lui Jules Verne sunt nişte elogii aduse capacităţii homeostazice a fiinţei omeneşti. Noi cu toţii suntem într-o căutare perpetuă a homeostaziei perfecte, deoarece chiar celulele noastre au această preocupare. Ele doresc în permanenţă un maximum de lichid nutritiv la temperatură optimă şi care să nu conţină nici cea 466

mai mică substanţă toxică. Când însă nu dispun de ceea ce vor, ele se adaptează. Aşa se explică faptul că celulele ficatului unui beţiv au o putere mai mare de asimilare a alcoolului decât cele ale unui abstinent. Celulele plămânilor unui fumător capătă rezistenţă la nicotină. Regele Mithridate îşi antrenase chiar întreg corpul ca să suporte arsenicul. Cu cât mediul exterior este mai ostil, cu atât mai mult el obligă celula sau individul să-şi dezvolte talente necunoscute. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. O tăcere lungă se aşternu în urma acestei lecturi. Jason Bragel o întrerupse pentru a sublinia: ― Dacă vom muri, aceasta se va întâmpla din cauză că n-am reuşit să ne adaptăm mediului acestuia ostil. Gérard Galin explodă: ― Mediu ostil, ştii că eşti bine?! Prizonierii lui Ludovic al Xl-lea, zăvorâţi în închisoarea lor de un metru pătrat, s-au adaptat oare? Oare cei împuşcaţi îşi pot întări pielea bustului ca să respingă gloanţele? Oare japonezii au devenit mai rezistenţi la radiaţiile atomice? Glumeşti! Nu te poţi adapta anumitor agresiuni, oricât de tare ai dori-o! Alain Bilsheim se apropie de strană. ― Pasajul pe care ni l-ai citit din Enciclopedie era foarte interesant, dar în ceea ce ne priveşte nu văd cum ne-ar putea ajuta concret. ― Ce vrea să ne spună Edmond e, totuşi, cât se poate de limpede: dacă vrem să supravieţuim, trebuie să ne schimbăm. Să realizăm o mutaţie. ― O mutaţie? ― Da. Să devenim, adică, nişte animale cavernicole, care trăiesc sub pământ şi se mulţumesc cu foarte puţină 467

hrană. Să utilizăm grupul ca mijloc de rezistenţă şi supravieţuire. ― Adică? ― Am eşuat în comunicarea noastră cu furnicile şi suferim fizic deoarece nu am înaintat cât trebuia. Am rămas nişte fiinţe omeneşti, temătoare şi pline de sine. Jonathan Wells aprobă: ― Jason are dreptate. Am străbătut drumul care ne-a dus fizic în fundul pivniţei, dar el nu reprezintă decât jumătate din traseu, în orice caz, împrejurările ne silesc să ne continuăm drumul. ― Vrei să zici că mai este o pivniţă după pivniţa asta? ricană Galin. Vrei să ne apucăm să săpăm sub templu ca să dăm de pivniţa templului, care cine ştie unde ne mai poate duce? ― Nu. Nu m-ai înţeles cum trebuie: jumătate din drum era de ordin fizic, şi l-am făcut cu trupul nostru. Cealaltă jumătate priveşte psihicul nostru, şi în privinţa asta nici nam început. Acum, trebuie să ne schimbăm spiritele, să operăm o mutaţie în minţile noastre. Să acceptăm să trăim ca animalele de cavernă care am devenit. Cineva dintre noi a spus odată că grupul nostru nu putea nădăjdui să funcţioneze cu o singură femelă pentru cincisprezece masculi. Asta e adevărat pentru o societate omenească, dar pentru una de insecte? Lucie Wells tresări. Înţelesese încotro bătea raţionamentul soţului ei. Pentru a reuşi să supravieţuiască cu toţii, blocaţi sub pământ şi având foarte puţine alimente la dispoziţie, singura soluţie era de-a se transforma în... în... Pe buzele tuturor urca, în aceeaşi clipă, unul şi acelaşi cuvânt. Furnici.

468

49. PLOAIE Atmosfera e saturată de electricitate. Fulgerele aprind o tornadă de ioni mai mult sau mai puţin negativi. Urmează un bubuit puternic, după care un nou fulger face să se crape cerul în mii de fragmente, aruncând peste frunzişuri o lumină neliniştitoare de un alb-liliachiu. Păsările zboară la mică înălţime, mai jos decât muştele. Un nou bubuit de tunet. Un nor în formă de nicovală se sparge. Carapacea scarabeului zburător este iluminată brusc. 103 683 se teme să nu alunece de pe suprafaţa lucioasă, şi încearcă un sentiment de neputinţă, la fel ca atunci când s-a pomenit faţă în faţă cu Degetele ― paznicii de la capătul lumii. Trebuie să ne întoarcem, îi transmite scarabeul. Însă ploaia a început să cadă deja cu putere. Fiecare picătură se poate dovedi mortală. Cele lungi şi grele, ca nişte ace, alternează cu altele, ca nişte uriaşe bare de cristal. Cel mai mic contact cu aripile insectei zburătoare le-ar fi fatal. Coleoptera intră în panică şi începe să zboare în zigzag prin bombardamentul îndesat, încercând cu orice preţ să se strecoare printre picături. 103 683 nu mai poate controla nimic şi se cramponează doar din toate puterile, cu ghearele şi ventuzele puvilisului său plantar. Totul se desfăşoară atât de repede, încât ar vrea să-şi închidă ochii sferici, cu care vede simultan pericolele din faţa, din spate, de dedesubt şi de deasupra! Dar furnicile nu au pleoape. Vai, cu câtă nerăbdare aşteaptă să simtă din nou sub picioare pardoseala etajului păduchilor-de-frunză! O picătură uşoară o loveşte în plin pe 103 683, lipindu-i antenele de torace. Apa îi îneacă tijele receptoare şi o împiedică astfel să mai perceapă cursul evenimentelor. 469

E ca şi cum i s-ar fi tăiat sonorul. Nu i-a mai rămas decât imaginea, ceea ce e cu atât mai cumplit. Scarabeul cel mare este epuizat. Zigzagurile printre picăturile ca nişte suliţe sunt tot mai greu de executat. Capătul aripilor i se umezeşte, îngreunând puţin câte puţin ansamblul zburător. Reuşesc să ocolească în ultima clipă o sferă grea de apă. Scarabeul-rinocer se înclină la 45 de grade şi virează pentru a o evita pe a doua, care e şi mai mare. Apa însă îi atinge o labă, ricoşând şi împrăştiindu-se în stropi care-i împroaşcă antenele. Din nou, o străfulgerare de lumină, urmată de un bubuit. Preţ de o fracţiune de secundă, animalul zburător' pierde contactul cu lumea exterioară, ca şi cum ar fi strănutat, iar când izbuteşte să-şi recapete controlul asupra traiectoriei, e prea târziu. Scarabeul şi furnica se năpustesc drept spre un stâlp de apă cristalină care scânteiază la lumina fulgerelor. Scarabeul frânează, punându-şi aripile în poziţie verticală. Viteza este însă prea mare. La o asemenea iuţeală, frânarea este imposibilă, încât se pomenesc făcând o tumbă urmată de o serie de rostogoliri. 103 683 strânge atât de puternic carapacea animalului ei de luptă, încât ghearele îi străpung chitina. Antenele ude o lovesc peste ochi şi rămân lipite de ei. Se izbesc mai întâi de un pilastru de apă, care îi aruncă prin ricoşeu într-o perdea de ploaie cu picături ascuţite; într-o clipă, aversa îi inundă, făcându-i să cântărească de zece ori mai mult. Pe dată încep să cadă ca o pară coaptă spre acoperişul de rămurele al Oraşului. În urma impactului, scarabeul-rinocer se desface în bucăţi, cu cornul rupt şi capul fărâmat. Elitrele îi sunt azvârlite spre cer, de parcă ar continua să zboare singure. 470

103 683, uşoară ca orice furnică, scapă teafără. Ploaia însă nu-i dă răgaz; ştergându-şi de bine, de rău antenele, se repede spre una din intrările în Oraş. Un orificiu de aerisire îi apare chiar în faţă. Nişte lucrătoare l-au astupat pentru a feri Oraşul de inundaţii, dar 103 683 izbuteşte să spargă barajul. Gărzile dinăuntru o insultă: cum de nu-şi dă seama că în felul acesta pune Oraşul în pericol? Adevărul este că un şiroi de apă s-a şi scurs pe urmele ei. Furnica-soldat n-are habar, ci goneşte mai departe, în vreme ce nişte furnici-zidar se grăbesc să închidă la loc sasul de siguranţă. Când se opreşte în sfârşit, extenuată, dar ajunsă la loc uscat, o lucrătoare miloasă îi oferă o trofolaxie. Supravieţuitoarea acceptă cu recunoştinţă. Cele două insecte se aşează faţă în faţă şi încep să-şi lipească gurile, apoi să regurgiteze alimentele depozitate în stomacul social. Acum are tot ce-i trebuie ― căldură şi darul din trupul celeilalte. Apoi, 103 683 porneşte de-a lungul unui tunel şi străbate mai multe galerii.

50. LABIRINT Coridoare întunecate ca nişte măruntaie umede, în care pluteau duhori nemaiîntâlnite. Pe jos zăceau resturi de alimente putrede şi tot soiul de gunoaie pestriţe. Tălpile se lipeau de pardoseală, iar pe ziduri se scurgea umezeală. Ici şi colo, grupuri de indivizi începeau să se strângă: vagabonzi, cerşetori, falşi muzicanţi şi golani în toată regula, alcătuind pâlcuri greţoase. Unul din ei, încins într-un bluzon roşu, se apropie de ea, cu gura ştirbă schimonosită într-un zâmbet batjocoritor: 471

― Aşa deci, tânăra don'şoară se plimbă singurică prin metrou? Da' nu ştie că-i periculos? N-ar vrea cumva un bodyguard? Rânjea, ţopăind în jurul ei. Când era nevoie, Laetitia Wells ştia să impună respect bădăranilor. Îşi oţeli privirea viorie până când irisul ajunse aproape de culoare sângelui, şi azvârli scurt: ― Întinde-o! Celălalt o şterse mormăind: ― Ia mai du-te-ncolo, fudulă ce eşti! Dacă o să te atace vreunul, aşa-ţi trebuie! Metoda funcţionase bine şi de data aceasta, ceea ce nu însemna că avea să ţină la nesfârşit. Or, dacă metroul devenise singurul mijloc de-a circula ca lumea, el ajunsese deopotrivă adăpostul tuturor nelegiuiţilor din vremurile moderne. Ieşi pe peron chiar în clipa când pleca un tren. În sens opus trecură două, apoi trei trenuri, în timp ce de jurîmprejurul ei mulţimea nu înceta să crească. Oamenii făceau presupuneri legate de vreo nouă grevă spontană sau se întrebau dacă nu cumva vreun imbecil avusese ideea nefericită de-a se sinucide aruncându-se pe şine. Într-un târziu, două cercuri luminoase îşi făcură apariţia în tunel. Un scârţâit de frâne la limita superioară a frecvenţei îi sfredeli timpanele. Tubul prelung de tablă vopsită şi ruginită se opri de-a rangul peronului, împodobit cu tot soiul de grafflti: "Moarte proştilor", "Dracu' să-l ia pe cine citeşte", "Babilon, sfârşitul ţi-e aproape", "Fuck bastard crazy boys territory", pentru a nu mai pune la socoteală micile anunţuri şi desenele obscene schiţate la repezeală cu briceagul sau cu pixul. Când uşile se dădură în lături, constată dezamăgită că vagonul era deja plin până la refuz; feţe şi mâini erau turtite de ferestre, dar nimeni nu părea să aibă curajul de472

a striga după ajutor. Nu-şi mai amintea motivaţia despre care se spunea că îi împinge pe toţi să se înghesuie de bunăvoie şi zi de zi (şi pe deasupra contra cost) cu sutele într-o cutie de tablă încinsă, de numai câţiva metri cubi. Nici un animal nu ar fi fost într-atât de nebun ca să se vâre din proprie iniţiativă într-o asemenea situaţie! Hotărându-se dintr-o dată, Laetitia înfruntă răsuflarea acră a unei bătrâne în zdrenţe, duhoarea de vomă împrăştiată de un ţânc bolnav, ţinut în braţe de o doamnă ce trăsnea a parfum ieftin şi sudoarea fetidă a unui zidar, şi păşi în vagon. Lângă ea se mai afla un domn cât se poate de şic, care încerca să îi mângâie pe ascuns fesele, un controlor care cerea să vadă biletele, un şomer care cerşea bănuţi sau bonuri de cartelă şi un chitarist care zbiera cât îl ţinea gura, în ciuda vacarmului. Vreo patruzeci şi cinci de puşti dintr-o clasă pregătitoare profitau de neatenţia generală pentru a încerca să găurească pielea sintetică a scaunelor cu vârful pixurilor, iar o căprărie de soldaţi urlau "Hai, liberare!". Geamurile erau aburite de răsuflarea sutelor de piepturi ce respirau ca nişte foaie. Laetitia Wells trase încet aerul viciat in plămâni, strânse din dinţi şi rabdă în tăcere. La urma urmei, nu avea dreptul să se plângă, dat fiind că drumul de la domiciliul ei la locul de muncă nu dura decât o jumătate de oră. Alţii îşi petreceau trei ore pe zi înăuntru la orele de vârf! Nici unul dintre autorii de science-fiction nu prevăzuse un asemenea lucru: o civilizaţie în care oamenii aveau să accepte să fie striviţi cu miile în nişte cutii de tablă! Trenul se puse în mişcare şi începu să lunece pe şine, scoţând scântei. Laetitia Wells închise ochii, încercând să se calmeze şi să uite unde se afla. Tatăl ei o învăţase să-şi păstreze 473

seninătatea controlându-şi respiraţia; când izbuteai să-ţi stăpâneşti suflarea, trebuia să încerci să-ţi domoleşti bătăile inimii, încetinindu-le treptat. Tot felul de idei parazitare o împiedicau să se concentreze. Se gândea iarăşi la mama ei... nu, mai ales la ea nu trebuia să... nu. Deschise ochii şi îşi acceleră respiraţia, făcând-o să-şi recapete ritmul normal, o dată cu bătăile inimii. Înghesuiala scăzuse. Se eliberase chiar şi un loc. Se grăbi să se aşeze şi adormi. Oricum, nu cobora decât la capăt. Şi cu cât avea mai puţin conştiinţa faptului că se află în metrou, cu atât se simţea mai bine.

51. ENCICLOPEDIE ALCHIMIE: Orice operaţie alchimică urmăreşte să mimeze sau să refacă naşterea lumii. Pentru aceasta, sunt necesare şase operaţii. Calcinarea. Putrefacţia. Dizolvarea. Distilarea. Fuziunea. Sublimarea. Aceste şase operaţii se derulează în patru faze: lucrarea la negru, care este o fază de fierbere; lucrarea la alb, care este o fază de evaporare; lucrarea la roşu, care este o fază de mixare. Şi, în sfârşit, sublimarea, care dă pulberea de aur. Pulberea aceasta este similară cu a lui Merlin Vrăjitorul din legenda Cavalerilor Mesei Rotunde. E suficient să o presari peste cineva sau ceva pentru ca acesta să devină perfect. Numeroase poveşti şi mituri ascund de fapt în structura lor această reţetă. De exemplu, Albă-ca-Zăpada. Albă-ca-Zăpada este rezultatul final al unei preparaţiuni alchimice. Cum se obţine? Cu ajutorul celor şapte pitici (cuvânt ce provine din "gnomi" sau gnosis = cunoaştere). Aceşti şapte pitici reprezintă cele şapte metale: plumbul, 474

staniul, fierul, cuprul, mercurul, argintul, aurul, care sunt în raport cu cele şapte planete: Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur, Luna, Soarele, legate la rândul lor de cele şapte tipuri umane principale: arţăgos, naiv, visător etc. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

52. RĂZBOIUL CU APA Fulgerele sfâşie în continuare cerul învolburat, dar nici o furnică nu se simte ispitită să admire norii maiestuoşi, de culoare castaniu-aurie, despicaţi de izbucniri de lumină albă. Pentru ele, furtuna reprezintă o calamitate. Picăturile cad peste Oraş ca tot atâtea bombe, iar furnicile luptătoare care au întârziat pe afară ca să vâneze sunt lovite de proiectilele lichide. Chiar şi înăuntrul Bel-o-kan-ului, una dintre experienţele încercate în primăvară de către Chli-pou-ni este pe punctul de-a amplifica dezastrul. Pentru a se accelera circulaţia de la un cartier la altul, regina a pus să fie săpate canale de-a lungul cărora furnicile se deplasează pe frunze plutitoare. Din pricina aversei însă, aceste pârâiaşe subterane s-au umflat devenind nişte fluvii în toată regula, a căror învolburare gărzile încearcă zadarnic să o zăgăzuiască. În vârful domului, situaţia se înrăutăţeşte. Grindina a perforat acoperişul de rămurele al Oraşului, iar apa se infiltrează prin crăpăturile astfel deschise. 103 683 se străduieşte din răsputeri să astupe cea mai mare dintre breşe. Toată lumea la solariu, strigă ea, trebuie să salvăm 475

ouăle! Un grup de soldaţi se precipită pe urmele ei, sfidând valurile revărsate. Sala înaltă a solariului şi-a pierdut luminozitatea obişnuită. Sus, sub tavan, nişte lucrătoare cuprinse de o agitaţie nebună încearcă să astupe găurile cu ajutorul unor frunze moarte. Apa însă răzbate din nou, scurgându-se pe podea ca nişte panglici prelungi de argint. Totul e ud. Este cu neputinţă sa fie salvaţi toţi coconii, sunt prea mulţi. Doicile abia dacă au timp să pună la adăpost câteva larve precoce. Unele ouă, aruncate în grabă lucrătoarelor, se sparg de podea. 103 683 îşi aminteşte atunci de rebele. Dacă apa continuă să pătrundă la fel ca până acum, ea va ajunge în scurt timp la staulele scarabeilor, înecându-le până la ultima! Alertă de gradul 1: Feromonii excitatori se răspândesc cum pot, cel mai adesea bruiaţi de vaporii de apă. Alertă de gradul 2: Soldaţi, lucrători, doici, sexuaţi, toţi laolaltă lovesc cu abdomenele in pereţi, cu furie şi înverşunare. Tărăboiul acesta face să vibreze întreg Oraşul. Bum, bum, bum. Alarmă! De o mie de ori alarmă! Să izbucnească panica! Până şi furnicile deja împotmolite prin bălţile de apă de pe jos încearcă să izbească în sol prin apă, pentru ca tot Oraşul să se alerteze. Bătăile se aud ca goana sângelui în artere. Inima Oraşului palpită. Ca un ecou, se aude cum grindina perforează domul. Plici, plici, plici. Ce pot să facă nişte mandibule, oricât de ascuţite, împotriva unor picături de apă? Alertă de gradul 3: Situaţia este dintre cele mai critice. Câteva dintre lucrătoare, cuprinse de isterie, aleargă în 476

toate părţile. Din antenele lor întinse se revarsă urlete feromonice de neînţeles. În agitaţia lor, unele ajung să-şi rănească semenele. La furnicile roşcate, feromonul de alarmă cel mai puternic este o substanţă emisă de glanda lui Dufour. Numită n-decan, ea este o hidrocarbură volatilă cu formula chimică C10-H22, având un miros destul de puternic pentru a înfuria în ultimul hal chiar şi o doică aflată în plină hibernare. Fără sacrificiul furnicilor-portar, torentele de apă nu ar fi cruţat Oraşul interzis. Blocând ermetic intrările cu capetele lor plate, ele au împiedicat lichidul invadator să inunde hornul central. Toţi ocupanţii Oraşului interzis, şi în primul rând Chli-pou-ni, sunt teferi şi nevătămaţi. În schimb, apa se revarsă acum în sălile păduchi-lor-defrunză. Animalele verzi scot nişte piuituri mirositoare stinse. Încolţite şi silite să scape cu fuga, furnicile-ciobani nu pot salva decât o mână de păduchi, aflaţi pe punctul de-a naşte. Pretutindeni se încearcă ridicarea unor baraje. Totodată, are loc consolidarea celui deja existent care, plasat strategic într-o galerie principală, tine piept torentului vijelios. Forţa hidraulică este însă de neînfrânt; în cele din urmă, barajul se fărâmiţează, se fisurează şi se despică, făcându-se bucăţi şi lăsând să se reverse într-o clipă un tăvălug de apă ce le mătură pe curajoasele furnici-zidar. Cărând cu ea înecaţii, apa înaintează de-a lungul coridoarelor, făcând să se prăbuşească bolţile, smulgând punţi şi răvăşind cu desăvârşire topografia subterană înainte de-a se revărsa in ciupercării. Nici aici, agricultoarele nu mai au timp decât să strângă câţiva din preţioşii spori înainte de-a o lua la fugă. Coleopterele acvatice, acei faimoşi gândaci-de-apă 477

carnivori pe care Chli-pou-ni voise atât de mult să-i domesticească, s-au răspândit pretutindeni, bucuroşi că se pot zbengui în elementul lor natural, devorând păduchi de frunză, cadavre de furnici şi larve în agonie. Ocolind tot mai des şi depăşind obstacolele, 103 683 reuşeşte să răzbată până la staulul scarabeilor-rinoceri. Bietele animale zboară de colo până colo, încercând să scape de înec. Plafonul este însă atât de jos, încât se lovesc necontenit de el, speriate. Aici, ca şi pretutindeni, lucrătoarele zeloase se ocupă, în ciuda primejdiei, cu salvarea puilor şi cu punerea la adăpost, la loc uscat, a mingilor de bălegar pîine cu ouă. Cu toate acestea, ele ştiu prea bine că pierderile vor fi enorme şi inevitabile. Faptul de-a avea labele ude îi umple de groază pe scarabei şi îi face să lovească cu cornul în tavan. 103 683 reuşeşte să treacă printre izbiturile ca de berbece numai datorită atenţiei sale exersate de luptătoare. Iată în sfârşit intrarea în ascunzătoarea rebelelor. Sunt toate acolo, deiste şi ne-deiste, cu deosebirea că ultimele se agită, pline de nervozitate, în vreme ce primele păstrează un calm ciudat; cataclismul nu le surprinde. Nu i-am hrănit cum trebuie pe zei, şi acum ne udă. 103 683 le întrerupe litaniile. Foarte curând, nu va mai rămâne nici o cale de ieşire. Dacă vor să salveze mişcarea rebelă, trebuie să o şteargă urgent. În cele din urma, reuşeşte să se facă ascultată. În momentul când se pregătea să plece, furnica numită 24 îi întinde coconul de fluture pe care îl lăsase acolo la ultima ei vizită. Pentru misiunea Mercur. Nu trebuie s-o uiţi. 103 683 preferă să ia coconul fără să mai stea la discuţii şi le îndeamnă pe rebele s-o urmeze. Dar drumul prin staul a ajuns de-acum să fie blocat: întreaga sală este inundată. 478

Scarabeii-rinocer plutesc între două ape, alături de furnici înecate. Trebuie săpat cât mai repede un nou tunel. 103 683 dă pe loc ordinele necesare. Urgenţa este maximă, dat fiind că nivelul apei a şi început să crească în încăperea ce folosea de ascunzătoare. Toate alimentele care mai rămăseseră plutesc acum la întâmplare. Apa urcă tot mai repede. Cu toate acestea, deistele nici măcar nu se gândesc să se plângă. Majoritatea s-a resemnat în faţa mâniei cereşti îndreptăţite. Rebelele deiste continuă să creadă, cu aceeaşi încăpăţânare, că ploaia devastatoare nu s-a abătut asupra lor decât pentru a împiedica cruciada pusă la cale de Chlipou-ni.

53. AMINTIRI ACIDE ― Scuzaţi-mă, domnişoară! Cineva i se adresa. Când Laetitia Wells deschise ochii, văzu că nu ajunsese încă la capătul liniei. O femeie îi spunea ceva. ― Scuzaţi-mă, domnişoară. Mă tem că v-am lovit cu andrelele. ― Nu-i nimic, oftă Laetitia. Femeia tricota nişte lână roz-bombon şi avea nevoie de ceva mai mult spaţiu pentru a-şi întinde ţesătura. Laetitia Wells se uită la păianjenul ţesător de lângă ea ce-şi agita degetele. Andrelele înmulţeau întruna ochiurile împletiturii, cu un clinchet obsedant. Lucrul ei semăna cu o garnitură de scutece. Oare ce biet 479

sugar avea să fie închis în temniţa asta moltonată? se întrebă Laetitia Wells. Ca şi cum i-ar fi auzit întrebarea nerostită, femeia zâmbi, dezgolind o proteză superbă de email. ― E pentru fiul meu, vesti ea cu mândrie. În aceeaşi clipă, privirea Letitiei căzu pe un afiş: "Ţara noastră are nevoie de copii. Luptaţi împotriva scăderii natalităţii." Laetitia Wells se simţi cuprinsă de o uşoară acreală. Să faci copii! îşi zicea că acesta este ordinul primordial dat speciei: să se reproducă, să se răspândească, să se disperseze în masă. N-aţi avut un prezent interesant? Supravieţuiţi în viitor prin depunerea de ouă! Gândiţi-vă mai întâi la cantitate, calitatea va veni abia după aceea. Fără să ştie, cele care făceau astfel se conformau eternei propagande care transcende politica de orice fel a tuturor naţiunilor: extinderea dominaţiei oamenilor asupra planetei. Laetitia Wells avu impulsul de a-şi apuca vecina de umeri şi de a-i spune, privind-o drept în ochi: "Nu, nu mai faceţi copii, abţineţi-vă, fiţi ceva mai pudică, ce naiba! Luaţi contraceptive, daţi-le prezervative celor apropiaţi, sfătuiţi-le şi faceţi-le să-şi vină în fire pe prietenele dumneavoastră prea fertile, aşa cum aţi fi dorit dumneavoastră înşivă să fiţi sfătuită şi trezită la realitate. La fiecare un copil reuşit se nasc o sută de alţi copii rataţi. Nu merită osteneala. Copiii rataţi preiau apoi puterea, şi uite care e rezultatul. Dacă propria dumneavoastră mamă ar fi fost mai serioasă, v-ar fi scutit de toate suferinţele. Nu vă răzbunaţi pe copiii dumneavoastră pentru cea mai mare porcărie pe care v-au făcut-o părinţii: cea de-a vă fi zămislit. Nu vă mai iubiţi unii pe ceilalţi; împerecheaţi-vă, dar nu vă mai înmulţiţi." Crizele de mizantropie (şi care, în stadiul în care ajunsese, erau deja de umanofobie), îi lăsau un gust amar. 480

Cel mai derutant lucru era însă că, deşi amar, el nu i se părea neapărat dezagreabil. Se strădui să-şi vină în fire şi îi zâmbi păianjenului ţesător de lângă ea. Chipul acesta, radiind de bucuria de-a fi mamă, îi aminti de... Dar nu... nu trebuia... Îi aminti de propria ei mamă, Ling-mi. Ling-mi fusese lovită de leucemie acută, iar cancerul sângelui nu iartă. Ling-mi, minunata ei mamă, care nu-i răspundea niciodată atunci când o întreba ce i-a spus doctorul. Laetitiei, Ling-mi îi răspundea mereu la feb "Nu-ţi fă griji. O să mă însănătoşesc. Medicii sunt optimişti iar medicamentele, din ce în ce mai performante." În baie însă rămâneau adesea urme roşii în chiuvetă, iar fiola de analgezic era mai tot timpul goală. Ling-mi depăşea toate dozele prescrise; de-acum, nimic nu-i mai potolea durerile. Într-o bună zi, o ambulanţă venise şi o luase la spital. "Nu-ţi face griji. Acolo au tot ce trebuie şi sunt specialişti care să mă îngrijească. Ai grijă de casă, fii cuminte cât lipsesc şi vino să mă vezi în fiecare seară." Ling-mi avea dreptate: la spital aveau tot ce trebuia, astfel încât nu mai ajungea să moară o dată. Încercase în trei rânduri să se sinucidă şi de fiecare dată o salvaseră în ultima clipă. Se zbătea, vrând să se opună. O imobilizaseră cu nişte chingi şi o îndopaseră cu morfină. Când Laetitia venea să o vadă, observa că braţele îi erau acoperite de hematoamele provocate de seringi şi perfuzii. Într-o singură lună, Ling-mi ajunsese o femeie bătrână, sfrijită şi zbârcită. "O s-o salvăm, nu vă temeţi, o s-o salvăm", repetau doctorii. Dar Ling-mi Wells nu mai dorea să fie salvată. Punându-şi mâna pe cea a fiicei sale, ea îi murmurase: "Vreau... să mor." Dar ce poate face o puştoaică de paisprezece ani când mama ei îi încredinţează o asemenea dorinţă? Legea interzice să laşi pe cineva să moară şi mai 481

ales atunci când era vorba de o persoană care-şi putea permite să plătească cei o mie de franci pe zi cât costau camera şi tratamentul, împreună cu hrana şi îngrijirea completă. Edmond Wells îmbătrânise la rândul său vertiginos de când soţia îi fusese spitalizată. Ling-mi îi ceruse s-o ajute să scape de chinuri. Într-o zi, când ea nu mai putea suporta, Edmond a sfârşit prin a se resemna şi a învăţat-o cum să-şi încetinească respiraţia şi bătăile inimii. Se cufundase într-o şedinţă de hipnoză. Nimeni nu fusese de faţă, bineînţeles, dar Laetitia ştia cum proceda tatăl ei ca s-o ajute să adoarmă. "Eşti calmă, cât se poate de calmă. Răsuflarea îţi este ca un val care se unduieşte dinainte spre înapoi. E domoală. E uşoară. Înainte, înapoi. Respiraţia îţi este ca o mare care vrea să se transforme într-un lac liniştit. Înainte, înapoi. Fiecare respiraţie este mai înceată şi mai adâncă decât precedenta. Fiecare inspiraţie îţi aduce şi mai multă putere şi desfătare. Nu-ţi mai simţi corpul, nu-ţi mai simţi picioarele, nu-ţi mai simţi mâinile, nici pieptul, nici capul. Eşti o pană uşoară şi insensibilă care pluteşte în bătaia vântului." Şi Ling-mi îşi luase zborul. Pe chip i se întipărise un zâmbet senin. Murise de parcă ar fi adormit. Medicii de la reanimare dăduseră de îndată alarma. Se agăţaseră de ea ca nevăstuicile de un bâtlan care vrea să se desprindă de pământ. De data aceasta însă Ling-mi câştigase definitiv. De atunci încoace, Laetitia avea o enigmă personală de dezlegat: cancerul şi, deopotrivă, o obsesie: ura la adresa medicilor şi a celor ce decid soarta omenirii, în general. Era convinsă că dacă nimeni nu reuşise să eradicheze cancerul, aceasta se datora faptului că nimeni nu avea în realitate nici un interes să găsească soluţia. Ca să nu mai aibă nici un dubiu, devenise cancerolog. 482

Voia să dovedească faptul că această boală nu era invincibilă şi că medicii erau nişte incapabili care ar fi putut să-i salveze mama în loc să o chinuiască şi mai rău. Eşuase însă, astfel încât nu îi mai rămăseseră decât ura faţă de oameni şi pasiunea pentru enigme. Ziaristica îi permisese să-şi împace resentimentul cu aspiraţiile cele mai profunde. Cu ajutorul condeiului, putea să denunţe nedreptăţile, să electrizeze mulţimile, să-i atace pe ipocriţi. Din păcate, nu îi trebuise prea mult timp ca. săşi dea seama că dintre ipocriţi făceau parte în primul rând propriii ei colegi, foarte curajoşi în vorbe, dar josnici în fapte. Demascatori neînfricaţi în editorialele lor, ei se dovedeau gata de cele mai mari josnicii în schimbul unei promisiuni de mărire a salariului. Faţă de lumea mediilor de informare, cea medicală i se păru plină de oameni fermecători. În presă însă, îşi cucerise propria ei firidă ecologică, teritoriul personal de vânătoare. Îşi dobândise un oarecare renume rezolvând câteva enigme poliţiste. Pentru moment, colegii ei se ţineau deoparte, aşteptând ca ea să calce strâmb, astfel încât ştia bine că nu are voie să facă nici cel mai mic pas greşit. Viitorul trofeu pe care avea de gând să şi-l agaţe pe panoplie era afacerea Salta-Nogard. Cu atât mai rău pentru scânteietorul comisar Méliès! Ajunse în sfârşit la capăt şi coborî. ― O seară plăcută, domnişoară, îi ură femeia de alături strângându-şi garnitura de scutece la care împletise tot drumul.

54. ENCICLOPEDIE 483

"CUM": Pusă în faţa unui obstacol, o fiinţă omenească are ca prim reflex întrebarea: "De ce a apărut problema asta şi din vina cui?" Ea caută vinovaţii şi pedeapsa care trebuie să le fie administrată pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple. Pusă în aceeaşi situaţie, o furnică se întreabă înainte de toate: "Cum şi cu ajutorul cui pot să rezolv problema? " În lumea myrmicină nu există nici cea mai mică noţiune de culpabilitate. Va rămâne totdeauna o mare diferenţă între cei ce se întreabă "de ce nu merg lucrurile cum trebuie? " şi cei ce se întreabă "cum să facem pentru ca ele să meargă cum trebuie?" În momentul de faţă, lumea oamenilor aparţine deocamdată celor ce se întreabă "de ce", dar va veni o zi în care cei ce se întreabă "cum" vor prelua puterea... EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

55. CE DE APĂ! Ghearele şi mandibulele lucrează cu încăpăţânare. Să sape, să sape întruna! Altă scăpare nu există! De jurîmprejurul furnicilor rebele, care se înverşunează să-şi croiască tunelul de salvare, solul vibrează şi se cutremură. Apa năpădeşte întreg Oraşul. Toate frumoasele proiecte şi superbele realizări avangardiste ale lui Chli-pou-ni nu mai sunt decât nişte rămăşiţe luate de valuri. Toate grădinile, ciupercăriile şi staulele, sălile cu cisterne, hambarele cu grâne pentru iarnă, saloanele termoreglate pentru nou-născuţi, solariul, reţelele acvatice, nu erau, 484

aşadar, decât nişte deşărtăciuni şi nimic altceva... Toate dispar în vârtejurile de apă, de parcă nici n-ar fi fost vreodată... Deodată, un perete lateral al tunelului de salvare plesneşte. Apa ţâşneşte în jerbe. 103 683 şi însoţitoarele sale încep să înghită pământul ca să poată sapa mai repede. Dar le este imposibil să reuşească şi sunt ajunse de torent. 103 683 nu-şi face prea multe iluzii despre soarta care le aşteaptă. Sunt deja ude până la pântece şi apa continuă să urce cu toată viteza.

56. IMERSIUNE Imersiune. Acum era acoperită cu totul de apă. Nu mai putea să respire. Rămase o clipă îndelungată cufundată cu totul, fără să se mâi gândească la nimic. Îi plăcea apa. Sub nivelul apei din cadă părul i se unduia, iar pielea i se făcea ca de carton. Laetitia Wells numea asta baia ei rituală cotidiană. Aşa se deconecta ea: cu apă caldă şi tăcere. Se simţi ca o zână â lacului. Rămase vreo câteva zeci de secunde fără să respire, până ce i se păru că e gata să moară. Cu fiecare zi ce trecea, rămânea tot mai mult sub apă. Îşi strângea genunchii sub bărbie, ca un fetus în lichidul amniotic şi se legăna încet, într-un dans acvatic al cărui înţeles îl ştia doar ea. Începu să-şi golească mintea de toate. lucrurile care o aglomerau; afară cu cancerul, afară cu Salta (ding-dong), afară cu redacţia, Ecoului de duminică, afară cu frumuseţea 485

ei (ding-dong), afară cu metroul, afară cu mamele clocitoare. Era marea curăţenie de vară. Ding-dong. Îşi scoase capul la suprafaţă. Când ieşi din apă, totul pare uscat. Uscat, ostil (ding-dong!)... şi zgomotos. Nu i se năzărise: cineva suna într-adevăr la uşă. Se târî afară din cadă ca un batracian care descoperă respiraţia aeriană. Se înfăşură într-un halat mare de baie şi se îndreptă cu paşi mărunţi spre salon. ― Cine e? ― Poliţia! Se uită prin vizor şi îl recunoscu pe comisarul Méliès. ― Ce v-a apucat să veniţi la ora asta? ― Am un mandat de percheziţie. Îi deschise. Comisarul părea foarte în largul său. ― Am fost la CCG şi mi-au spus că aţi luat de acolo nişte fiole care conţineau produsele chimice la care lucrau fraţii Salta şi Caroline Nogard. Ea merse să caute fiolele şi i le întinse. Méliès le contemplă, gânditor. ― Domnişoară Wells, pot să vă întreb ce e înăuntrul lor? -Nu sunt obligată să vă dau totul mură-n gură. Expertiza chimică a fost plătită de ziarul meu. Concluziile nu-i aparţin prin urmare decât lui şi nimănui altcuiva. Comisarul continua să stea în pragul uşii, arătând, în costumul lui şifonat, aproape intimidat în faţa acestei fete atât de frumoase, care îl sfida. ― Vă rog, domnişoară Wells, aş putea intra o clipă? Aş vrea să stăm puţin de vorbă. Nu vă reţin prea mult. Probabil că îl plouase rău, după cum arăta de murat. O băltoacă începuse deja să i se formeze la picioare, pe preşul de la uşă. Ea oftă: 486

― Bine, dar să ştiţi că nu pot să vă acord prea mult timp. Se şterse îndelung pe picioare înainte de-a intra în salon. ― Groaznică vreme. ― După caniculă, a venit aversa asta. ― Toate anotimpurile sunt cu fundu-n sus; trecem direct de la arşiţă şi secetă la frig şi umezeală. ― Haideţi, intraţi şi luaţi loc. Vreţi să beţi ceva? ― Ce aveţi să-mi oferiţi? ― Nişte hidromel. ― Ce-i asta? ― Apă, miere şi drojdie, totul amestecat laolaltă şi apoi lăsat să fermenteze. E băutura zeilor Olimpului şi a druizilor celţi. ― Fie şi băutura zeilor Olimpului. Ea îl servi, după care ieşi din cameră. ― Aşteptaţi-mă puţin, trebuie să-mi usuc părul. De îndată ce auzi zumzetul uscătorului venind din camera de baie, Méliès se ridică dintr-un salt, decis să profite de răgazul oferit pentru a arunca o privire în jur. Era un apartament de lux, decorat cu mult gust. Statui de jad, aflate într-un colţ, înfăţişau cupluri înlănţuite. Lămpi cu halogen luminau planşe de biologie agăţate de pereţi. Se ridică şi privi cu atenţie la una din ele. Vreo cincizeci de specii de furnici de toate felurile şi din toate părţile lumii erau inventariate şi desenate cu precizie. Uscătorul de păr continua să zumzăie în baie. Se aflau acolo furnici negre cu peri albi, asemănătoare cu nişte motociclişti în costume de piele (Rhopalothrix orbis), furnici având coarne pe întreg toracele (Acromyrmex versicolor), altele, dotate cu o trompă cu cleşte în vârf (Orectognathus antennatus), sau cu meşe lungi de păr ce le 487

confereau o alură de hippy (Tingimyrmex mirabilis). Faptul că furnicile puteau să aibă forme atât de diversificate îl uimi pe comisar. Dar el nu se afla acolo în misiune entomologică. Observând o uşă lăcuită, de culoare neagră, vru să o deschidă; era însă încuiată. Scoţând din buzunar un ac de păr, încercă să păcălească broasca; aproape în aceeaşi clipă însă, zgomotul scos de uscător încetă. Se întoarse în grabă la locul lui. Coafura à la Louise Brooks era acum din nou vizibilă, iar Laetitia Wells îmbrăcase o rochie de seară, lungă şi neagră, din mătase, cu falduri de la talie în jos. Méliès se strădui să nu se lase impresionat. ― Vă interesează furnicile? întreba el pe un ton monden. ― Nu prea, răspunse ea. Tatăl meu era foarte interesat. Era un mare specialist în furnici. Mi-a făcut cadou planşele astea când am împlinit douăzeci de ani. ― Tatăl dumneavoastră era profesorul Edmond Wells? Ea păru uimită: ― Îl ştiţi? ― Am auzit de el. La noi, la poliţie, este cunoscut îndeosebi ca fost proprietar al pivniţei aceleia blestemate de pe strada Sybarites. Vă amintiţi de cazul celor douăzeci de oameni care au dispărut într-o pivniţă fără fund? ― Evident! Printre persoanele respective se aflau bunica şi vărul meu, cu soţia şi fiul lui. ― Ciudat caz, nu? ― Cum se face că dumneavoastră, care sunteţi atât de pasionat de mistere, nu aţi făcut o anchetă despre dispariţiile astea? ― Lucram la alt caz pe atunci. Comisarul Alain Bilsheim s-a ocupat de pivniţă. Şi nu i-a purtat deloc noroc, de altfel. Ca şi cei dinaintea lui, nu a mai apărut niciodată. Dar şi dumneavoastră vă plac misterele, din câte ştiu... 488

Ea avu un zâmbet zeflemitor. ― Mie-mi place mai degrabă să le elucidez. ― Credeţi că o să reuşiţi să-l găsiţi pe asasinul fraţilor Salta şi al Carolinei Nogard? ― Încerc, în orice caz. Cititorilor mei o să le placă. ― N-aţi vrea să-mi povestiţi şi mie unde aţi ajuns cu investigaţiile? Ea dădu din cap. ― E mai bine să ne vedem fiecare de treaba lui. Aşa, nu o să ne călcăm pe picioare. Méliès îşi introduse în gură un chewing-gum de-al lui. Când mesteca, se simţea totdeauna mai în largul său. ― Ce e după uşa asta neagră? Preţ de o clipă, Laetitia Wells fu surprinsă de întrebarea neaşteptată şi simţi o jenă pe care şi-o camuflă la repezeală. Dădu din umeri. ― Biroul meu. Nu vi-l arăt, fiindcă acolo e un adevărat talmeş-balmeş. Şi zicând acestea, scoase o ţigară, o potrivi într-un portţigaret lung şi o aprinse cu o brichetă în formă de corb. Méliès se întoarse la subiectul care îl preocupa: ― Vreţi deci să ţineţi secrete rezultatele anchetei pe care o faceţi. Eu o sa vă spun, totuşi, unde am ajuns cu a mea. Ea suflă în aer un norişor de fum sidefiu. ― Cum doriţi. ― Să recapitulăm. Cele patru victime ale noastre lucrau la CCG. Am putea fi înclinaţi să presupunem un mobil obscur, bazat pe invidie profesională. În marile întreprinderi, rivalităţile sunt frecvente. Angajaţii se sfâşie între ei pentru o mărire de salariu sau o avansare, iar în lumea ştiinţifică eşti deseori avid de câştig. Ipoteza chimistului rival pare verosimilă, trebuie să recunoaşteţi. Ar fi putut să-şi otrăvească colegii cu o substanţă cu efect 489

întârziat şi radical, ceea ce s-ar potrivi perfect cu ulceraţiile descoperite în sistemul digestiv la autopsie. ― O luaţi iarăşi razna, comisare. Sunteţi obsedat de ideea otrăvirii şi uitaţi sistematic de frica întipărită pe feţele lor. Un stres extrem poate provoca la fel de bine ulceraţii, iar toate cele patru victime de care ne ocupăm au fost cumplit de înspăimântate. Spaima, comisare, spaima este cheia întregii probleme, şi nici dumneavoastră, nici eu nam reuşit încă să înţelegem ce anume a provocat groaza care şi-a lăsat urma pe fiecare dintre cele patru chipuri. Méliès protestă: ― Se-nţelege că şi eu m-am întrebat serios ce e cu frica asta, şi chiar m-am gândit la toate lucrurile care îi înspăimântă pe oameni! Ea mai suflă un norişor de fum. ― Dumneavoastră de ce anume vă e teamă, comisare? Fu luat prin surprindere, dat fiind că se pregătea să îi pună aceeaşi întrebare. ― Păi... hm, eu... ― Trebuie să existe ceva de care vă temeţi mai mult decât de orice, nu? ― Sunt de acord să vă mărturisesc ce anume este, cu condiţia să-mi spuneţi şi dumneavoastră la fel de sincer acelaşi lucru. Ea îl privi în ochi şi ripostă: ― De acord. Méliès şovăi câteva clipe, apoi se bâlbâi: ― Mă... mă tem de... mă tem de lupi. ― De lupi? Izbucni în râs; repetând întruna cuvintele "de lupi". Se ridică şi îi mai turnă nişte mied. ― Eu am spus adevărul, acum e rândul dumneavoastră. Laetitia se ridică şi se uită pe fereastră. Părea că întrezăreşte în depărtare ceva interesant. 490

― Hm... mie mi-e teamă... mi-e teamă de dumneavoastră. ― Nu vă mai bateţi joc, mi-aţi promis să fiţi sinceră. Ea se întoarse şi suflă un nou colac de fum. Prin fumul verde-albăstrui, ochii de culoare mov îi străluceau ca nişte stele. ― Dar sunt cât se poate de sinceră. Mi-e teamă de dumneavoastră şi prin dumneavoastră de toată omenirea. Mă tem de bărbaţi, de femei, de bătrâni, de bătrâne, de sugari, de copii. Ne comportăm cu toţii pretutindeni ca nişte sălbatici. Găsesc că suntem hidoşi, fizic vorbind. Nici unul din noi nu egalează frumuseţea unui calmar sau a unei muşte... ― Chiar aşa! Atitudinea tinerei femei se schimbase complet. Privirea ei, de obicei atât de stăpânită, părea acum tulburată de o slăbiciune secretă; în ochi i se citea nebunia. Părea posedată de un duh rău care o făcea să se lase cuprinsă cu suavitate de demenţă. Barajele se rupeau unul câte unul. Cenzura dispăruse cu totul: părea să fi uitat cu desăvârşire că. discuta cu un comisar de poliţie pe care abia îl cunoştea. ― Găsesc că suntem pretenţioşi, aroganţi, mărginiţi, mândri de-a fi oameni. Mă tem de ţărani, de preoţi şi de soldaţi, mă tem de medici şi de bolnavi, mă tem de cei care îmi vor răul şi de cei care îmi vor binele. Distrugem tot ce atingem şi murdărim tot ce nu putem distruge. Nimic nu scapă capacităţii noastre nemăsurate de a pângări. Sunt sigură că dacă marţienii nu debarcă pe Pământ, e pentru că le este frică de noi; sunt timizi şi se tem să nu ne comportăm cu ei la fel cum facem cu animalele din jur, ca şi cu noi înşine. Nu mă simt deloc mândră că sunt o fiinţă omenească. Mi-e teamă, mi-e foarte teamă de semenii mei. ― Chiar credeţi tot ce spuneţi? 491

Ea dădu din umeri. ― Comparaţi numărul oamenilor ucişi de lupi cu al celor ucişi de oameni: nu credeţi că teama mea este, cum să spun, mai justificată decât a dumneavoastră? ― Vă e teamă de oameni? Dar sunteţi o fiinţă omenească! ― Ştiu asta foarte bine şi, de altfel, uneori mă tem... de mine însămi. Méliès îi contempla stupefiat trăsăturile marcate dintr-o dată de ură. Brusc însă, ea se destinse: ― O, hai s-o lăsăm baltă! Ne plac amândurora enigmele. Avem noroc, fiindcă e tocmai ora emisiunii noastre naţionale de enigme. Vă ofer tot ce poate fi mai ospitalier în epoca noastră -o parte din televizorul meu. ― Mulţumesc, spuse el. Manevrând telecomanda, ea începu să caute "Capcana de gândire".

57. ENCICLOPEDIE RAPORT DE FORŢE: Asupra şobolanilor a fost efectuată următoarea experienţă: pentru a le studia aptitudinile de înot, un cercetător de la laboratorul de biologie comportamentală de la facultatea din Nancy, Didier Desor, a pus şase şobolani într-o cuşcă a cărei singură ieşire dădea spre o piscină pe care erau nevoiţi să o traverseze ca să ajungă la un vas plin cu mâncare. S-a putut constata destul de repede că cei şase şobolani nu se duceau să-şi caute mâncarea înotând de comun acord. Au apărut roluri care au fost repartizate în felul următor: doi înotători exploataţi, doi ne-înotători exploatatori, un înotător autonom şi un neînotător pe post de ţap ispăşitor. Cei doi şobolani exploataţi 492

se duceau să aducă mâncarea înotând pe sub apă. Când se întorceau în cuşcă, cei doi exploatatori îi loveau şi îi vârau cu capul sub apă până când dădeau drumul prăzii. Abia după ce exploatatorii se săturau puteau cei doi exploataţi supuşi să-şi permită să mănânce la rândul lor. Exploatatorii nu înotau niciodată, mulţumindu-se să-i bată pe înotători pentru a fi hrăniţi de către aceştia. Înotătorul autonom era un individ robust, care putea astfel să nu cedeze în faţa exploatatorilor. Ţapul ispăşitor, în fine, era incapabil şi să înoate, şi să-i sperie pe înotători, astfel încât culegea firimiturile căzute în timpul luptelor. Aceeaşi structură ― doi exploataţi, doi exploatatori, un autonom şi un ţap ispăşitor ― s-a repetat în toate cele douăzeci de cuşti în care experienţa a fost reînnoită. Pentru a înţelege mai bine mecanismul respectiv de ierarhizare, au fost puşi laolaltă şase exploatatori. Aceştia s-au bătut toată noaptea. Dimineaţa, doi dintre ei erau de corvoadă, unul înota singur, iar un altul suporta totul. S-a procedat la fel şi cu şobolanii cu comportament de exploataţi supuşi. În dimineaţa următoare, doi dintre ei făceau pe stăpânii. Dar elementul care dă cel mai mult de gândit este ceea ce s-a constatat atunci când craniile şobolanilor au fost deschise pentru a li se studia creierul: s-a putut vedea că cei mai stresaţi erau exploatatorii. Nu încape îndoială că ei se temuseră ca nu cumva, la un moment dat, să nu mai fie ascultaţi de către cei exploataţi. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

58. LA LOC USCAT 493

Apa le atinge spinările. 103 683 şi însoţitoarele sale sapă frenetic în tavan. Trupurile tuturor sunt acoperite de stropi când ― minune! ― răzbat în sfârşit într-o încăpere uscată. Sunt salvate. Cu gesturi rapide, furnicile astupă la loc orificiul. Zidul de nisip va rezista oare? Da, torentul îl ocoleşte şi se revarsă în coridoarele mai fragile. Înghesuite una într-alta în sala îngustă, furnicile încep să se simtă mai bine. Rebelele fac numărătoarea: n-au supravieţuit decât vreo cincizeci. O mână de deiste continuă şi acum să mormăie printre dinţi: Nu le-am hrănit îndeajuns pe Degete. De aceea au făcut să se crape cerul. În cosmogonia myrmicină, într-adevăr, planeta Pământ este cubică şi deasupra ei se află un plafon de nori pe care se sprijină "oceanul superior". De fiecare dată când greutatea oceanului superior ajunge să fie prea mare, plafonul plesneşte şi crapă, lăsând să curgă Ceea ce se numeşte ploaie. Deistele susţin, în ce le priveşte, că aceste crăpături din plafonul de nori se datorează loviturilor date de către Degete cu ghearele. Oricum ar fi, în aşteptarea unor vremuri mai bune, toate încearcă să se ajute între ele cum pot mai bine. Unele, gură la gură, fac trofolaxii; altele se fricţionează pentru a-şi păstra rezervele de căldură. 103 683 pipăie peretele şi simte Oraşul palpitând încă sub asaltul acvatic. Bel-o-kan a încremenit, doborât cu totul de duşmanul polimorf care îşi aruncă labele-i transparente până şi în cel mai neînsemnat interstiţiu. Ruşine să-i fie ploii; este mai flexibilă, mai adaptabilă şi mai smerită decât furnicile. Luptătoare masive străpung cu lovituri de mandibulă-sabie picăturile care alunecă înspre ele. Să omori una înseamnă 494

să înfrunţi alte patru. Când dai o lovitură de labă în ploaie, ploaia ţi-o prinde şi ţi-o încleiază. Când tragi în ea cu acid, ploaia devine corozivă. Când îi dai un brânci, ea te primeşte şi te prinde, fără să îţi mai dea drumul. Victimele aversei sunt fără număr. Toţi porii Oraşului sunt larg căscaţi. Bel-o-kan-ul se îneacă.

59. TELEVIZIUNE Chipul tulburat al doamnei Ramirez se ivi pe ecran. De când bâjbâia în noua ei enigmă, reprezentată de şirul acela de cifre, audienţa emisiunii se dublase. Era oare vorba de plăcerea sadică de a vedea pe cineva până atunci infailibil, cuprins de îndoială? Sau se datora faptului că publicul, identificându-se mai degrabă cu cei ce pierd, îi preferă pe aceştia şi nu pe câştigători? Cu buna lui dispoziţie dintotdeauna, prezentatorul întreba: ― Aşadar, doamnă Ramirez, aţi găsit soluţia corectă? ― Nu. Tot n-am găsit-o. ― Ei haideţi, doamnă Ramirez, concentraţi-vă! La ce vă duce cu gândul şirul nostru de cifre? Camera de luat vederi se aţinti mai întâi asupra tabelei, apoi asupra doamnei Ramirez, care explica îngândurată: ― Cu cât mă uit mai mult la înşiruirea aceasta, cu atât sunt mai tulburată. E greu, foarte greu. Mi s-a părut, totuşi, că am identificat câteva ritmuri... Cifra "unu", de exemplu, e mereu pusă la sfârşit... iar grupele de "doi", la mijloc... Se apropie de tablă şi începu să comenteze în stilul unei profesoare: 495

― S-ar putea să fie vorba de o progresie exponenţială, dar de fapt nu e. Am crezut că există o ordine între cifrele "unu" şi "doi", dar iată că la un moment dat apare şi se răspândeşte acest "trei". M-am gândit atunci că poate nu există nici un fel de ordine. Avem de-a face cu o lume haotică, în care cifrele sunt dispuse aleatoriu. Şi, totuşi, instinctul meu de femeie îmi şopteşte că nu e deloc aşa, că n-au fost puse la întâmplare. ― Deci, la ce anume vă face să vă gândiţi tabelul acesta, doamnă Ramirez? Faţa doamnei Ramirez se lumină. ― O să râdeţi dacă vă spun. Sala izbucni în aplauze. ― Lăsaţi-o pe doamna Ramirez să reflecteze, interveni prezentatorul. Se gândeşte la ceva. La ce anume, doamnă Ramirez? ― La naşterea Universului, spuse ea, cu fruntea încreţită. Mă gândesc la naşterea Universului. Cifra "unu" ar fi scânteia divină care se dilată şi apoi se divizează. Se poate oare ca dumneavoastră să-mi fi propus ca enigmă ecuaţia matematică ce guvernează Universul? Ceea ce Einstein a căutat în zadar întreaga lui viaţă? Graal-ul tuturor fizicienilor de pe lume? De data aceasta, prezentatorul adoptă o expresie enigmatică, în deplină conformitate cu tema emisiunii sale. ― Cine ştie, doamnă Ramirez! "Capcană de... ― ... gândire!", strigă publicul la unison. ― ... de gândire", într-adevăr, care nu cunoaşte limite. Deci, doamnă Ramirez, răspuns sau joker? ― Joker. Am nevoie de un supliment de informaţie. ― Tabelul, vă rog! ceru prezentatorul. Notă cifrele stivuite una sub cealaltă: 1 496

11 21 1211 111221 312211 13112221 Apoi, tot fără să-şi consulte hârtia din mână, adăugă: 1113213211 ― Reamintesc frazele-cheie. Prima era: "Cu cât eşti mai inteligent, cu atât ai mai puţine şanse de-a reuşi. " A doua era: "Trebuie să uiţi tot ce ştii." Ofer încă una perspicacităţii dumneavoastră: "Ca şi Universul, enigma aceasta îşi are sursa în simplitatea cea mai desăvârşită." Aplauze. ― Pot să vă dau un sfat, doamnă Ramirez? întrebă prezentatorul, din nou vesel. ― Vă rog, spuse candidata. ― Cred, doamnă Ramirez, că nu sunteţi îndeajuns de simplă, suficient de proastă, într-un cuvânt că nu aveţi mintea destul de goală. Inteligenţa vă pune piedici. Faceţi un marşarier general şi redescoperiţi-o pe fetiţa naivă care mai există încă în dumneavoastră. Iar în ce le priveşte pe dragele mele telespectatoare şi dragii mei telespectatori, vă spun doar: pe mâine, dacă doriţi! Laetitia Wells închise televizorul. ― Povestea asta devine tot mai amuzantă, spuse ea. ― Aţi găsit soluţia enigmei? ― Nu, dar dumneavoastră? ― Nici eu. Probabil că suntem prea inteligenţi, după părerea mea. Prezentatorul are dreptate. Venise timpul ca Méliès să plece. Îşi strecură fiolele în 497

buzunarele-i încăpătoare. Din pragul uşii, mai întrebă: ― De ce nu vreţi să ne ajutăm, în loc să ne ostenim fiecare pe cont propriu? ― Fiindcă sunt obişnuită să lucrez singură şi pentru că poliţia nu face niciodată casa bună cu presa. ― Şi nu există excepţii? Ea îşi scutură părul scurt, de culoarea abanosului. ― Nu există excepţii. Daţi-i drumul, comisare, şi fie ca cel mai bun să câştige! ― Dacă aşa doriţi, fie ca cel mai bun să câştige! Şi se făcu nevăzut pe scări.

60. PLECAREA ÎN CRUCIADĂ Ploaia, epuizată, bate în retragere, dând înapoi pe toate fronturile. Are şi ea, la rândul ei, un duşman, pe nume Soarele. Străvechiul aliat al civilizaţiei myrmicine s-a lăsat aşteptat, dar a sosit, totuşi, la timp, lipind la loc rănile căscate ale cerului. Oceanul superior a încetat să se reverse peste lume. Belokanienele scăpate din dezastru ies afară ca să se usuce şi să se încălzească. O ploaie este ca o hibernare în care frigul e înlocuit cu umezeala. E mult mai rău, de fapt. Frigul adoarme, în timp ce umezeala ucide! Afară, astrul învingător e ridicat în slăvi. Unele furnici intonează vechiul imn de glorie: Soare, intră în carcasele noastre goale, Dezmorţeşte-ne muşchii îndureraţi Şi uneşte-ne gândurile dezbinate. Cântecul acesta parfumat se răspândeşte în tot Oraşul. Bel-o-kan a fost, totuşi, serios lovit. De pe rămăşiţele 498

domului ciuruit de grindină se preling şuviţe de apă limpede, cu cocoloaşe negre: cadavrele celor înecate. Veştile care sosesc din celelalte oraşe nu sunt nici ele mai bune. A fost, aşadar, de ajuns o aversă pentru ca mândra Federaţie a furnicilor roşcate din pădure să fie aproape distrusă? E oare posibil ca o ploaie, şi nimic mai mult, să vină de hac unui întreg imperiu? Ruinele domului dezgolesc un solariu în care coconii nu mai sunt decât nişte granule ude zăcând într-o zeamă noroioasă. Şi câte doici nu şi-au găsit moartea vrând să adăpostească ouăle între labele lor! Unele au izbutit să le salveze, ţinându-le deasupra capului, cu labele întinse. Puţinele furnici-portar supravieţuitoare se desprind din pragul ieşirilor Oraşului interzis, în care se încrustaseră şi contempla îngrozite amploarea catastrofei. Chli-pou-ni însăşi este stupefiată. Cum să construieşti ceva durabil în asemenea condiţii? La ce serveşte inteligenţa, dacă puţină apă poate aduce lumea înapoi, la primele zile ale civilizaţiei furnicilor? 103 683 şi rebelele îşi părăsesc şi ele adăpostul. Furnica soldat porneşte de îndată in căutarea reginei. După cele întâmplate, va trebui să renunţăm la cruciada noastră împotriva Degetelor. Chli-pou-ni se opreşte, cântărind în minte feromonul. Apoi, mişcându-şi calmă antenele, răspunde că nu; cruciada se află printre proiectele majore, pe care nimic nu le mai poate repune în discuţie, şi adaugă că trupele sale de elită, cantonate în interiorul trunchiului Oraşului interzis, sunt neatinse şi că un număr de scarabei-rinocer a fost ţinut de asemenea în rezervă. Trebuie să omorâm Degetele şi o vom face. A apărut, totuşi, o schimbare importantă: în loc de optzeci de mii de soldaţi, 103 683 nu va mai dispune decât de... trei mii. E un efectiv redus, desigur, dar cât se poate 499

de experimentat şi călit. La fel, în loc de cele patru escadrile de coleoptere zburătoare prevăzute iniţial nu va mai fi decât una, compusă din trei unităţi, ceea ce e oricum mai mult decât nimic. 103 683 e de acord şi îşi aduce antenele pe spate în semn de asentiment, fără a fi mai puţin pesimistă în privinţa sorţii ce pândeşte debila expediţie. Acestea fiind zise, Chli-pou-ni se retrage şi îşi continuă inspecţia. Câteva baraje au rezistat, permiţând astfel salvarea unor cartiere întregi. Pierderile sunt însă enorme, îndeosebi în rândul ouălor şi al nimfelor generaţiei următoare, care au fost aproape decimate. Chli-pou-ni hotărăşte să-şi mărească ritmul de pontă pentru a-şi repopula cât mai repede Oraşul; ea dispune încă de milioane de spermatozoizi proaspeţi în spermoteca ei. Şi, dacă e nevoie să producă şi să nască, atunci va produce şi va naşte. În tot Bel-o-kan-ul, furnicile, repară, hrănesc, acordă îngrijiri, măsoară stricăciunile, caută soluţii. Furnicile nu se dau bătute cu una cu două.

61. SUC DE STANCĂ Profesorul Maximilien MacHarious examina conţinutul eprubetei în camera sa din hotelul Bellevue. Substanţa pe care i-o înmânase Caroline Nogard se transformase într-un lichid negru, asemănător cu petrolul. Se auzi soneria. Vizitatorii erau cei aşteptaţi, un cuplu de savanţi etiopieni, Gilles şi Suzanne Odergin. ― Totul e-n regulă? întrebă de-a dreptul bărbatul. ― Totul merge conform programului stabilit, răspunse calm profesorul MacHarious. 500

― Sunteţi sigur? Fraţii Salta nu mai răspund la telefon. ― Eh, or fi plecat şi ei în vacanţă. ― Nici Caroline Nogard nu mai răspunde. ― După ce a lucrat atâta, e normal să-şi fi dorit puţină odihnă. ― Puţină odihnă? făcu ironic Suzanne Odergin. Deschise poşeta şi scoase din ea câteva tăieturi din ziare, care relatau despre moartea fraţilor Salta şi a Carolinei Nogard. ― Nu citiţi niciodată ziarele, profesore MacHarious? Cazurile acestea sunt deja considerate drept "thrillerul verii"! Şi dumneavoastră susţineţi că totul merge conform programului stabilit? Profesorul cu păr roşcat nu păru deloc tulburat de ştiri. ― Ce vreţi? Nu poţi face omletă fără să spargi ouăle. Etiopienii erau evident îngrijoraţi. ― Să sperăm că "omleta" va fi gata înainte ca ouăle să se fi stricat! MacHarious zâmbi şi le arătă eprubetă de pe masa de laborator. ― Iată "omleta" noastră. Admirară cu toţii fluidul negru, cu reflexe albăstrui plăcute la vedere. Profesorul Odergin îşi puse, cu nenumărate precauţii, preţiosul flacon într-un buzunar interior al hainei. ― Nu ştiu ce se întâmplă, domnule MacHarious, dar fiţi, totuşi, prudent. ― Nu vă faceţi griji. Am doi ogari care mă apără. ― Ogari! exclamă femeia. Nici măcar n-au lătrat când am venit. Aşa cerberi mai zic şi eu! ― Fiindcă în seara asta nu sunt aici.. Veterinarul a vrut să îi ţină la el pentru nişte analize. Mâine însă paznicii mei credincioşi vor fi din nou aici ca să vegheze asupra mea. Etiopienii plecară. Profesorul MacHarious, istovit, se 501

culcă.

62. REBELELE Rebelele supravieţuitoare s-au strâns sub o floare de frag, la periferia Bel-o-kan-ului. Parfumul ei cu savoare de fruct asigura bruierea conversaţiilor în caz că o antenă nepoftită s-ar fi nimerit pe acolo. 103 683, care este şi ea de faţă, le întreabă ce au de gând să facă acum, împuţinate cum sunt. Cea mai vârstnică dintre ele, o non-deistă, răspunde: Suntem puţine, dar nu vrem să le lăsăm pe Degete să moară. O să ne străduim şi mai mult ca până acum să le hrănim. Antenele se înalţă rând pe rând pentru a-şi exprima asentimentul. Potopul nu le-a slăbit deloc dârzenia. O deistă se întoarce spre 103 683 şi arată spre gogoaşa fluturelui. Tu una trebuie să pleci. Pentru asta. Du-te la capătul lumii cu cruciada. Trebuie s-o faci pentru misiunea Mercur. Încearcă să aduci o pereche de Degete, îi cere o alta. O să le îngrijim ca să vedem dacă se pot reproduce în captivitate. 24, care este mezina grupului, cere să plece cu 103 683: vrea să vadă Degetele, să le adulmece, să le atingă. Doctorul Livingstone nu-i ajunge. El nu e decât un translator. 24 îşi doreşte un contact direct cu zeii, chiar dacă va fi nevoită astfel să asiste la distrugerea lor. Furnica insistă, susţinând că îi poate fi de folos lui 103 683, de exemplu ca să ţină coconul fluturelui în timpul luptelor. Rebelele par uimite de intenţia ei. Dar de ce, ce are furnica aceasta? întreabă 103 683. Tânăra asexuată nu le dă răgaz să răspundă şi cere din 502

nou să o însoţească pe luptătoare în noua ei odisee. 103 683 primeşte oferta fără alte întrebări. Se simte îndreptăţită s-o facă, pentru că afinităţile mirositoare o informează că în realitate nu este nimic rău cu această furnică 24. Va avea ea ocazia să descopere, pe parcursul călătoriei, "tara" care le face pe camaradele ei să o ia peste picior. Iată însă că o a doua rebelă cere la rândul ei să facă parte din expediţie: este vorba de sora mai mare a lui 24, 23. 103 683 o adulmecă şi aprobă din nou. Aceste două voluntare vor fi nişte aliaţi bine veniţi. Cruciada va pleca în dimineaţa următoare, la răsăritul soarelui. Cele două surori vor aştepta aici ca să i se alăture.

63. VIAŢA ŞI MOARTEA LUI MacHARIOUS Profesorul Maximilien MacHarious era sigur ca auzise un zgomot undeva în capătul patului. Ceva îl smulsese din somn, iar acum stătea nemişcat, cu nervii încordaţi. În cele din urmă, aprinse lampa de pe noptieră şi hotărî să se scoale. Nu mai era nici o îndoială: cuvertura era scuturată de nişte trepidaţii abia perceptibile. Un om de ştiinţă de valoarea lui nu avea, totuşi, voie să se lase intimidat. În patru labe, cu capul înainte, se vârî sub aşternut. Când descoperi ce anume provocase mişcările acelea, mai întâi zâmbi, pe jumătate amuzat, pe jumătate intrigat. Când însă ceea ce văzuse se năpusti la el, nu mai avu nici măcar vremea să-şi acopere faţa ca să şi-o apere, blocat cum era sub aşternut, ca într-o cavernă cu pereţi din textile. 503

Dacă în clipa aceea s-ar fi aflat cineva de faţă, ar fi putut vedea cum partea de sus a patului se agită ca în timpul unei nopţi de dragoste. Dar nu era o noapte de dragoste. Era o noapte de moarte.

64. ENCICLOPEDIE MUTAŢIE: Când chinezii au anexat Tibetul, ei au adus familii de chinezi, pe care le-au pus să se stabilească acolo, vrând să dovedească cu orice preţ că ţinutul era locuit şi de ei. În Tibet însă presiunea atmosferică este greu de suportat, provocând ameţeli şi edemuri celor neobişnuiţi cu ea. Şi, prin nu se ştie ce mister fiziologic, femeile chineze s-au dovedit incapabile să nască aici, în vreme ce femeile tibetane din satele aflate la cele mai mari înălţimi năşteau fără probleme. Totul se petrecea ca şi cum pământul tibetan îi respingea pe invadatori, al căror organism era impropriu pentru condiţiile de viaţă respective. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

65. MARŞUL CEL LUNG Dis-de-dimineaţă, furnicile-soldat încep să se strângă în jurul a ceea ce fusese poarta numărul 2 şi care acum nu mai era decât o grămăjoară de rămurele umede şi dislocate. Cele cărora le e frig fac exerciţii de întindere a labelor, prin care şi le dezmorţesc şi se încălzesc. Altele îşi ascut 504

mandibulele sau mimează fente şi figuri de luptă. Soarele se înalţă în sfârşit, făcând să scânteieze cuirasele armatei ale cărei rânduri se îngroaşă neîncetat. Exaltarea creşte întruna. Toate furnicile ştiu că trăiesc un moment deosebit. 103 683 îşi face apariţia. Multe dintre furnici o recunosc şi o salută. Luptătoarea este însoţită de cele două surori rebele, fiecare de câte o parte. 24 duce coconul fluturelui, în care se distinge neclar o formă întunecată. Ce e în coconul ăsta? întreabă o furnică-soldat. Hrană, nimic altceva decât hrană, răspunde 24. Scarabeii-rinocer sosesc şi ei. Cu toate că nu sunt decât treizeci la număr, provoacă senzaţie! Toţi se înghesuie să-i admire mai îndeaproape. Furnicile ar vrea să-i vadă decolând, dar ei precizează că nu-şi vor lua zborul decât atunci când va fi nevoie. Pentru moment, vor merge pe jos, ca toată lumea. Furnicile se numără, se încurajează, se congratulează, se hrănesc. Se distribuie mierat şi bucăţi din labele păduchilor-de-frunză înecaţi şi scoşi de sub dărâmături. La furnici, nimic nu se pierde; se mănâncă, de asemenea, ouăle şi nimfele moarte. Umflate de apă ca nişte bureţi, bucăţile de carne trec din mână în mână, sunt uscate şi apoi devorate cu lăcomie. De îndată ce rasolul acesta rece a fost înghiţit, un semnal ţâşnit nu se ştie de unde ordonă alinierea în formaţie de marş. Înainte, în cruciada împotriva Degetelor! Armata porneşte. Furnicile se pun în mişcare într-un şir prelung. Bel-okan îşi aruncă braţul înarmat înspre Orient. Soarele răspândeşte o căldură plăcută. Soldaţii intonează străvechiul imn mirositor: Soare, pătrunde în carcasele noastre goale, Dezmorţeşte-ne muşchii îndureraţi 505

Şi uneşte-ne gândurile dezbinate. Una după alta, furnicile reiau cântecul în cor. Suntem toate pulberi de soare. Fie ca stropii de lumină să ne pătrundă în suflet La fel cum sufletele noastre vor ajunge cândva şi ele nişte stropi de lumină, Toate nu suntem decât căldură. Suntem toate pulberi de soare. Fie ca Pământul să ne conducă paşii! Noi îl vom străbate în toate direcţiile până ce vom găsi locul de unde nu mai este nevoie să pleci. Suntem toate pulberi de soare. Furnicile mercenare ponerine nu cunosc feromonii vorbirii, astfel încât acompaniază cântecul scârţâind. Pentru a scoate sunete, ele îşi deplasează vârful chitinos al toracelui peste banda striată situată în partea cea mai de jos a inelelor abdominale, producând în felul acesta un ţârâit aidoma celui scos de greieri, dar mai aspru şi mai puţin răsunător. Cântecul de război o dată terminat, furnicile înaintează în tăcere. Dacă paşii le sunt alandala, ritmul muşchiului cardiac este acelaşi pentru toate. Fiecare se gândeşte la Degete şi la legendele teribile auzite despre aceşti monştri. Dar astfel, unite în haită, se simt atotputernice şi înaintează cu însufleţire şi voioşie. Până şi vântul care a început să bată pare să se fi hotărât să vină în ajutorul cruciadei împingându-le din urmă. În fruntea cortegiului, 103 683 adulmecă ierburile şi rămurişul care îi trec pe deasupra antenelor. Mirosul e aici pretutindeni, la fel ca şi micile vietăţi care fug înfricoşate, florile multicolore care ademenesc cu parfumul lor îmbătător, trunchiurile întunecate care ascund cu siguranţă comandouri ostile, ferigile de câmp pline de cosaşi... 506

Da, totul e acolo, neschimbat. Exact la fel ca prima dată. Totul e acolo, impregnat de mireasma aceasta unică: mirosul marii aventuri care începe din nou!

66. ENCICLOPEDIE LEGEA LUI PARKINSON: Legea lui Parkinson (care nu are nici o legătură cu boala cu acelaşi nume) susţine că, cu cât o întreprindere se dezvoltă mai mult, cu atât ea angajează mai mulţi oameni mediocri, dar care au cu toate acestea salarii exagerat de mari. De ce? Pur şi simplu deoarece cadrele aflate deja acolo se tem de sosirea unor concurenţi puternici, iar cea mai bună metodă de-a nu-şi crea rivali periculoşi constă în angajarea unor incompetenţi. Iar cea mai bună metodă de suprimare a oricărei veleităţi de-a provoca tulburări este aceea de-a le da salarii excesiv de mari. În acest fel, casta diriguitoare îşi asigură o linişte permanentă. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

67. 0 NOUA CRIMA ― Profesorul Maximilien MacHarious era o somitate a Universităţii de chimie din Arkansas. Se afla în vizită în Franţa şi trăsese la hotelul acesta de o săptămână, rosti inspectorul Cahuzacq, răsfoind un dosar. Jacques Méliès măsura camera în lung şi în lat, luând notiţe. Un poliţist lăsat de pază la uşă îşi vârî capul înăuntru: 507

― O ziaristă de la Écho du dimanche doreşte să vă vadă, domnule comisar. Îi dau drumul? ― Da. Laetitia Wells îşi făcu apariţia, superbă ca întotdeauna într-unul din taioarele ei de mătase neagră. ― Bună ziua, comisare. ― Bună ziua, domnişoară Wells! Ce vânt bun vă aduce? Înţelesesem că fiecare urmează să lucreze separat, până când cel mai bun câştigă. ― Asta nu înseamnă că nu ne putem întâlni la locul enigmei. În definitiv, când ne uităm la "Capcană de gândire", analizăm fiecare în felul lui aceeaşi problemă... Aţi făcut expertiza fiolelor de la CCG? ― Da. După câte spune laboratorul, ar putea fi vorba de o otravă. Sunt o groază de şmecherii cărora le-am uitat denumirile, una mai toxică decât cealaltă, din care poţi obţine tot soiul de insecticide. ― Ei bine, comisare, acum ştiţi tot atât cât ştiu şi eu. Şi autopsia Carolinei Nogard ce a arătat? ― Stop cardiac. Hemoragii interne multiple. Aceeaşi chestie. ― Hmmm... Şi cel de aici? Ce grozăvie! Savantul roşcat era întins pe burtă, cu faţa întoarsă spre cei aflaţi în camera ca pentru a-i lua de martori, arătând stupefiat şi terorizat de cele întâmplate. Ochii erau ieşiţi din orbite, gura vomase nişte mucozităţi dezgustătoare care-i mânjeau barba stufoasă, urechile continuau să sângereze... Iar peste frunte îi atârna o meşă ciudată, albă, despre care trebuia verificat dacă exista dinaintea morţii. Méliès mai notă că mâinile îi erau crispate pe abdomen. ― Ştiţi cine e? ― Noua noastră victimă este, sau mai degrabă a fost, profesorul Maximilien MacHarious, specialist internaţional 508

în insecticide. ― Ei, da, în insecticide... Cine poate să aibă interesul dea omorî nişte străluciţi creatori de insecticide? Contemplară împreună trupul contorsionat al celebrului chimist. ― Vreo ligă de protecţie a naturii? sugeră Laetitia. ― Mda, şi de ce nu nişte insecte? rânji comisarul. Laetitia îşi scutură bretonul negru. ― Aşa e, de ce nu? Atâta doar că numai oamenii pot citi presa! Îi întinse o tăietură din ziar, care anunţa sosirea la Paris a profesorului Maximilien MacHarious, în vederea participării la un seminar despre problemele ridicate de invaziile de insecte pe plan mondial. Se menţiona chiar şi faptul că urma să locuiască la hotelul Bellevue. Jacques Méliès citi articolul şi i-l înmână lui Cahuzacq, care îl puse în dosar. Apoi se apucă că cerceteze amănunţit camera, fără să omită nimic. Îmboldit de prezenţa Laetitiei, poliţistul ţinea să-şi demonstreze profesionalismul meticulos. Nici acum nu găsiră vreo armă, nici urme de efracţie sau amprente pe ferestre, nici răni aparente; nu exista nici cel mai mic indiciu, la fel ca în cazul fraţilor Salta şi al Carolinei Nogard. Şi nici pe aici nu trecuse prima cohortă de muşte. Asasinul rămăsese deci la locul crimei cinci minute după decesul victimei, ca pentru a supraveghea cadavrul sau pentru a curăţa odaia de orice urmă compromiţătoare. ― Aţi găsit ceva? îl întrebă Cahuzacq. ― Muştelor le-a fost şi aici teamă să vină. Inspectorul păru consternat. Laetitia se interesă: ― Muştele? Ce au muştele de-a face cu asta? Deloc supărat că putea prelua din nou iniţiativa, fie şi parţial, comisarul îi debită discursul despre muşte: ― Ideea de-a folosi muştele pentru a ajuta la 509

soluţionarea cazurilor de crimă provine de la un anume profesor Brouarel. În 1890, un fetus afumat dincolo de orice închipuire ă fost descoperit înţepenit în hornul unui şemineu dintr-o casă din Paris. În apartamentul respectiv se perindaseră, în intervalul ultimelor luni, mai mulţi locatari: cine anume ascunsese acolo cadavrul? Brouarel a dezlegat enigma, prelevând din gura victimei ouă de muşte, cercetându-le stadiul de dezvoltare şi stabilind astfel, cu o aproximaţie de o săptămână, data la care fetusul fusese băgat în horn. Vinovaţii au putut fi astfel arestaţi. Grimasa de dezgust pe care nu şi-o putu stăpâni frumoasa ziaristă îl încurajă pe Méliès să continue pe acelaşi subiect: ― Eu însumi am reuşit să descopăr odată, cu ajutorul acestei metode, că un învăţător, găsit mort în şcoala unde preda, fusese în realitate asasinat în pădure şi transportat apoi într-o sală de clasă, pentru a lăsa să se presupună că e vorba de răzbunarea vreunui elev. Muştele au dovedit-o în felul lor specific: larvele recoltate de pe cadavru proveneau neîndoielnic de la nişte muşte de pădure. Laetitia se gândi că, la o adică, teoria i-ar putea servi într-o bună zi ca temă pentru un articol. Satisfăcut, Méliès se întoarse lângă pat. Cu ajutorul lupei sale luminoase, descoperi într-un târziu o gaură minusculă, perfect pătrată, în partea de jos a pantalonului pijamalei de pe cadavru. Ziarista, care se apropiase la rândul ei, ezită o clipă, apoi spuse: ― Vedeţi gaura asta mică? Am observat o tăietură identică pe haina unuia din fraţii Saltă. Avea exact aceeaşi formă... ZZZZZzzzzzzzz... Sunetul atât de caracteristic îi răsună comisarului în urechi, făcându-l să-şi înalţe capul. O muscă aflată pe tavan făcu câţiva paşi, apoi decolă şi se roti deasupra lor. 510

Un poliţist, enervat de zgomot, vru s-o alunge, dar comisarul îl opri; îi urmărea cu atenţie traiectoria, vrând să vadă unde avea să coboare. ― Uitaţi-vă! După câteva cercuri care nu făcură decât să consume răbdarea poliţiştilor şi ziaristei din cameră, musca binevoi să aterizeze pe gâtul cadavrului, după care se strecură sub bărbie şi dispăru dedesubtul corpului profesorului MacHarious. Intrigat, Jacques Méliès se apropie şi întoarse cadavrul, vrând să vadă unde se dusese musca. Şi atunci zări inscripţia. Cu ultimele sale puteri, profesorul MacHarious îşi înmuiase arătătorul în sângele ce i se scurgea din urechi ca să scrie un cuvânt pe cearşaful în care era învelită pătura. Apoi se prăbuşise peste el, poate ca să-l ferească de ochii asasinului sau poate fiindcă murise chiar în clipa aceea... Toţi cei de faţă se apropiară ca să citească cele şapte litere. Musca era pe cale de-a sorbi cu trompa sângele ce forma prima literă: "F". După ce termină cu acest aperitiv, trecu la următoarele: "U", "R", "N", "I", "C" şi "I".

68. SCRISOARE CĂTRE LAETITIA Laetitia, draga mea fiică, Să nu mă judeci aspru. N-am fost în stare să mai rămân cu tine după moartea mamei tale, deoarece, de fiecare dată când te priveam, ea era cea pe care o vedeam şi de fiecare dată simţeam ceva ca o lovitură de cuţit înroşit în ceafă. Eu nu fac parte din categoria oamenilor puternici, pe 511

care nimic nu-i atinge şi care înfruntă cu dinţii strânşi cele mai cumplite încercări. În asemenea momente, eu am mai degrabă tendinţa să renunţ la toate şi să mă las în voia sorţii ca o frunză uscată, dusă de vânt. Ştiu că am ales un comportament considerat îndeobşte drept cel mai laş cu putinţă: fuga. Dar altfel nimic nu ne-ar mai fi putut salva, pe nici unul dintre noi. O să creşti, aşadar, singură, o să te educi singură şi va trebui să găseşti în tine forţa şi capacităţile de apărare cu ajutorul cărora vei putea să înaintezi în viaţă. Nu e nici pe departe cea mai rea metodă. În viaţă eşti totdeauna singur, şi cu cât înţelegi mai repede acest lucru, cu atât e mai bine. Va trebui să-ţi găseşti singură drumul. Nimeni din familia mea nu ştie de existenţa ta. Am avut grijă să păstrez ascuns lucrul care mi-era cel mai scump. Când vei primi scrisoarea aceasta, eu voi fi cu siguranţă mort, deci nu ar mai avea nici un rost să mă cauţi. I-am lăsat apartamentul nepotului meu Jonathan. Nu te duce să-l vezi, nu încerca să-i vorbeşti şi nu revendica nimic. Ţie îţi las o cu totul altă moştenire. Cadoul meu ar putea părea lipsit de valoare în ochii oamenilor obişnuiţi. Cu toate acestea, el este extrem de preţios pentru o minte curioasă şi întreprinzătoare. Iar în privinţa asta, am toată încrederea în tine. Este vorba de planurile unei maşini care permite decodificarea limbajului olfactiv al furnicilor. Am botezat-o "Piatra de la Rosetta", deoarece ea reprezintă unica posibilitate de-a arunca o punte peste două specii care formează două civilizaţii, fiecare cu un grad înalt de dezvoltare. Într-un cuvânt, maşina aceasta este un traducător. Prin intermediul ei, vom putea nu numai să le înţelegem pe furnici, ci şi să vorbim cu ele. Să dialogăm cu furnicile! Îţi 512

dai seama ce înseamnă asta? Abia am început s-o utilizez, dar mi-a şi deschis nişte perspective atât de minunate, încât timpul care mi-a mai rămas trăit a devenit prea scurt. Continuă tu ce am început eu. Preia ştafeta. Mai târziu, o vei trece unui alt ales, astfel încât acest dispozitiv să nu fie dat uitării niciodată. Să nu acţionezi însă decât cu cea mai mare discreţie: e mult prea devreme încă pentru ca oamenii să afle despre inteligenţa furnicilor. Nu vorbi despre ea decât cu cei sau cele care te vor putea ajuta să progresezi în acest domeniu. Poate că în clipa de faţă, nepotul meu Jonathan a ajuns să folosească prototipul pe care I-am lăsat în pivniţă: Ca să spun drept, mă cam îndoiesc, dar nu are nici o importanţă. Cât despre tine, dacă vei simţi că ai vocaţie pentru acest domeniu şi că te atrage, cred că el o să-ţi ofere nişte surprize dintre cele mai stupefiante. Fiica mea dragă, te iubesc. Edmond Wells P. S. l Ai alăturate planurile pentru "Piatra de la Rosetta". P. S. 2 Tot aici ai şi cel de-al doilea volum din Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. În fundul pivniţei apartamentului meu există o copie. Lucrarea aceasta vrea să acopere toate sectoarele cunoaşterii, având, bineînţeles, o predilecţie pentru entomologie. Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute este ca un "han spaniol", unde fiecare găseşte ceea ce caută, adică doar ceea ce are deja asupra lui. Fiecare lectură capătă un sens diferit, deoarece intră în rezonanţă cu viaţa cititorului şi se armonizează cu propria sa viziune despre lume. Consider-o un îndrumător şi un prieten. P. S. 3 Nu ştiu dacă îţi aminteşti, când erai mică ţi-am pus o dată o întrebare, care era de fapt o enigmă (deja îţi 513

plăceau enigmele!): te-am întrebat cum poţi obţine patru triunghiuri echilaterale din şase beţe de chibrit. Îţi dădusem o frază care să te ajute: "Trebuie să gândim altfel. " Ţia luat ceva timp, dar ai descoperit până la urmă soluţia: deschiderea spre a treia dimensiune. O gândire diferită de cea plană. Ridicarea unei piramide în relief. Era un prim pas. Acum am o altă enigmă, care ţine de cel de-al doilea pas. Ai putea să formezi, tot din şase chibrituri, nu patru, ci şase triunghiuri echilaterale? Fraza care te va ajuta să descoperi soluţia poate să ţi se pară, înainte de orice, diametral opusă celei precedente. Iat-o: "Trebuie să gândeşti în acelaşi fel cu celălalt."

69. DOUĂZECI DE MII DE LEGHE PE PĂMÂNT Cruciada înaintează prin pădurea care se schimbă necontenit. Pe alocuri, procesul de eroziune a calcarului a scos gresia la iveală, aidoma unor dinţi de lapte. Arbuşti, muşchi şi jungle de ferigi se succed întruna. Dopate de căldura de august torid, furnicile ating întrun timp record oraşele orientale ale Federaţiei: Liviu-kan, Zoubi-zoubi-kan, Zedi-bei-nakan... Pretutindeni li se oferă coconi plini cu mierat, jamboane de lăcustă, capete de greieri împănate cu cereale. La Zoubi-zoubi-kan, li se oferă chiar o turmă de o sută şaizeci de păduchi-de-frunză, buni de muls în timpul drumului. Pe lângă aceasta, se discută despre Degete: toată lumea numai despre asta vorbeşte. Cine nu a avut deja accidente cu Degetele? Expediţii întregi au fost găsite complet strivite. Oraşul Zoubi-zoubi-kan nu a fost, totuşi, niciodată nevoit să le înfrunte direct. Zoubizoubikanienele ar fi 514

bucuroase să participe la cruciadă, dar sezonul vânătorii de buburuze urmează să înceapă în curând şi, de altfel, furnicarul are nevoie de toate mandibulele disponibile pentru a-şi apăra şeptelul, care este considerabil. La Zedi-bei-nakan, etapa următoare ― un oraş superb, construit între rădăcinile unui fag ― locuitoarele se arată mai generoase şi aliniază pe loc, curajoase, o legiune de artileriste echipate cu noul acid hiperconcentrat de 60%. Iar ca supliment li se oferă o rezervă de douăzeci de coconiamforă, plini ochi cu acest fel de muniţie. Şi aici, Degetele au provocat distrugeri: au gravat cu un ac uriaş nişte semne în scoarţa arborelui. Fagul a fost foarte bolnav şi a început să secrete o sevă toxică, ce fusese cât pe ce să le otrăvească până la una. Zedibeinakanienele au fost obligate să se mute până ce scoarţa s-a cicatrizat. Dar dacă Degetele sunt nişte entităţi benefice, ale căror acte noi nu suntem capabile să le înţelegem? Naiva intervenţie a lui 24 este primită cu o stupefacţie vecină cu zăpăceala. Cum se poate să faci o asemenea remarcă tocmai în cursul unei cruciade îndreptate împotriva Degetelor? 103 683 se grăbeşte să vină în ajutorul furnicii fără minte, explicându-le că la Bel-o-kan, ele nu se feresc să privească problema din toate unghiurile, ceea ce constituie un bun exerciţiu pentru a nu se lăsa surprinse de nici o nenorocire. O belokaniană le învaţă pe zedibeinakaniene ultimul cântec evoluţionar compus de Chli-pou-ni cu prilejul cruciadei: Alegerea adversarului îţi defineşte valoarea. Cel ce se luptă cu o şopârlă devine şopârlă, Cel ce se luptă cu o pasăre devine pasăre, Cel ce se luptă cu o căpuşă devine căpuşă. Iar ce-l ce se luptă cu un zeu devine zeu? se întrebă 103 515

683. În orice caz, cupletul le încântă pe zedibeinakaniene. Multe din ele le chestionează pe cruciate asupra tehnologiilor evoluţionare puse la punct de regină. Belokanienele nu se lasă prea mult rugate să povestească despre felul cum Oraşul a reuşit să domesticească coleoptere le-rinocer, care devin pe loc nişte vedete. Vorbesc apoi despre canalele de circulaţie internă, despre noile arme şi tehnici agricole şi despre modificările arhitecturale din Oraşul central. Nu ştiam că mişcarea evoluţionară a luat o asemenea amploare, emite regina Zedi-bei-nikiuni. Bineînţeles că nimeni nu suflă un cuvânt despre ravagiile provocate de recenta aversă, nici despre existenţa rebelelor pro-Degete chiar în sânul Oraşului. Zedibeinakanienele sunt cu adevărat impresionate. Când te gândeşti că în urmă cu numai un an, tehnologiile myrmicine cele mai înaintate se limitau la creşterea păduchilor-de-frunză, la cultivarea ciupercilor şi la fermentarea mieratului! Furnicile discută în sfârşit şi despre cruciada propriuzisă. 103 683 dă explicaţii, afirmând că armata va traversa fluviul, va atinge capătul lumii şi, începând de acolo, va curăţa terenul, desfăşurându-se cât mai mult posibil, astfel încât să nu lase timp nici unui Deget să scape prin fugă. Regina Zedi-bei-nikiuni se întreabă dacă cei trei mii de soldaţi ai Oraşului central vor fi suficienţi pentru a extermina toate Degetele de pe lume. 103 683 recunoaşte că şi ea are unele îndoieli în această privinţă, în pofida aportului reprezentat de legiunea zburătoare. Regina Zedi-bei-nikiuni chibzuieşte, după care consimte să le împrumute cruciatelor 6 legiune de cavalerie uşoară. Soldaţii care o compun sunt înalţi, cu labe lungi, extrem de rapizi şi cu siguranţă apţi să vâneze Degetele care vor fugi. 516

Apoi, regina trece la alt subiect, vorbind despre năzbâtiile comise de locuitorii unei noi aşezări. Un oraş de furnici? Nu, un oraş de albine, stupul Askolein, numit uneori Stupul de aur. A fost ridicat în imediata lor apropiere, în cel de-al patrulea copac din dreapta marelui stejar stufos. De acolo, ele recoltează polen, ceea ce e cât se poate de normal. Nu mai este însă normal faptul că albinele nu ezită să atace la o adică şi convoaiele de furnici, Comportarea aceasta de piraţi n-ar fi deloc de mirare în cazul viespilor, dar la albine ea pare mai degrabă îngrijorătoare. Zedi-bei-nikiuni merge până acolo încât crede că aceste albine urmăresc ţeluri expansioniste. Aceasta, fiindcă au început să hărţuiască convoaiele din ce în ce mai aproape de oraşul-mamă. Furnicile au mult de furcă pentru a le respinge. De cele mai multe ori, de teamă să nu primească o lovitură de ac veninos, ele preferă să-şi abandoneze prada. E adevărat că albinele mor după ce înţeapă? întreabă un scarabeu-rinocer. Toată lumea e surprinsă că un coleopter se adresează într-un mod atât de direct unei furnici; dar, ţinând cont de faptul că la urma urmei şi el participă la cruciadă, o zedibeinakaniană binevoieşte să-i răspundă: Nu, nu întotdeauna. Nu mor decât atunci când îşi vâră prea adânc acul. Încă un mit se prăbuşeşte. Furnicile au făcut un schimb de informaţii cât se poate de util, dar deja se lasă întunericul. Belokanienele mulţumesc oraşului Zedi-bei-nakan pentru întăririle acordate cu atâta generozitate. Cele două populaţii procedează la numeroase trofolaxii şi îşi spală laolaltă antenele înainte ca frigul să le îndemne pe toate la un somn forţat. 517

70. ENCICLOPEDIE ORDINE: Ordinea generează dezordine, dezordinea generează ordine. Teoretic, dacă baţi un ou ca să faci din el omletă, nu există decât o probabilitate infimă ca omleta să poată recăpăta forma oului din care a provenit. Probabilitatea aceasta există însă. Şi cu cât în omletă va exista mai multă dezordine, cu atât se multiplică şansele de refacere a ordinii oului iniţial. Ordinea nu este prin urmare decât o combinaţie de dezordini. Cu cât universul nostru ordonat se extinde, cu atât intră mai mult într-o dezordine crescândă. Dezordine care, extinzându-se la rândul ei, generează nişte ordini noi, şi oricare din ele poate fi identică cu ordinea primară. Drept înaintea noastră, în spaţiu şi timp, la capătul universului nostru haotic, se află, poate, cine ştie, Big-Bang-ul originar. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

71. CÂNTĂREŢUL LA FLAUT Ding, dong! Laetitia Wells deschise la repezeală. ― Bună ziua, comisare. Aţi venit să vă mai uitaţi la televizor? ― Nu vreau decât să discutăm, ca să-mi pot limpezi ideile. Mi-e de-ajuns să mă ascultaţi, nu vă cer să-mi dezvăluiţi datele pe care le aveţi. 518

Ea îi dădu drumul înăuntru. ― Foarte bine, comisare, sunt numai urechi. Îi arătă un fotoliu şi se instală în faţa lui, încrucişânduşi picioarele lungi. El admiră mai întâi faldurile în stil grecesc ale rochiei şi incrustaţiile de jad din părul ei fin, apoi începu: ― Daţi-mi voie să recapitulez. Asasinul este cineva capabil să intre şi să acţioneze într-un spaţiu închis, cineva care provoacă groaza, care nu lasă nici o urmă şi care pare să nu se lege decât de chimiştii specializaţi în insecticide. ― Şi cineva de care se tem muştele, adăugă Laetitia, servind mied în două pahare subţiri cu picior şi fixându-l cu ochii ei mari, de culoare mov. ― Da, continuă el. Dar acest MacHarious ne-a adus un element nou: cuvântul "furnici". Ne-am putea deci gândi că suntem confruntaţi cu nişte furnici care îi atacă pe fabricanţii de insecticide. Ideea e amuzantă, desigur, dar... ― Dar cam nerealistă. ― Exact. ― Furnicile ar fi lăsat urme, spuse ziarista. De exemplu, ar fi fost atrase de alimentele care zăceau pe acolo. Nici o furnică nu rezistă la ispita unui măr proaspăt; or, pe noptiera lui MacHarious se afla unul, neatins. ― Bun spirit de observaţie. ― Aşa încât continuăm să avem o crimă într-o cameră închisă, fără arme şi fără efracţie. Poate că nu avem destulă imaginaţie ca să înţelegem despre ce e vorba. ― La naiba, nu poţi asasina într-o mie de feluri. Laetitia Wells avu un zâmbet misterios. ― Cine ştie? Romanele poliţiste evoluează, aşa că încercaţi să vă imaginaţi ce ar scrie o Agatha Christie a anului 5000 sau un Conan Doyle al planetei Marte şi sunt sigură că veţi reuşi să avansaţi în ancheta dumneavoastră. Jacques Méliès o privi, umplându-şi ochii cu frumuseţea 519

ei. Tulburată, Laetitia Wells se ridică şi se duse să-şi caute portţigaretul. Aprinse o ţigară, ascunzându-se în spatele unui ecran de fum opiaceu. ― Scriaţi în articolul dumneavoastră că sunt prea sigur de mine şi că nu-i ascult îndeajuns pe ceilalţi. Aveaţi dreptate. Dar nu e niciodată prea târziu ca să te îndrepţi. Să nu mă luaţi peste picior dacă o să vă spun că după întâlnirea cu dumneavoastră mi se pare că am şi început să reflectez într-un mod cu totul diferit, mai deschis, mai receptiv... Uitaţi-vă, am ajuns să suspectez nişte furnici! ― Iarăşi furnicile astea! făcu ea, părând exasperată. ― Staţi puţin. S-ar putea să nu ştim totul despre furnici. Ar putea avea complici. Cunoaşteţi povestea cântăreţului la flaut din Hamelin? ― Cred că am uitat-o. ― Într-o bună zi, începu el; oraşul Hamelin a fost invadat de şobolani. Mişunau pretutindeni. Erau atât de mulţi, că nimeni nu mai ştia cum să scape de ei. Cu cât erau omorâţi, cu atât apăreau 'mai mulţi. Mâncau tot ce găseau şi se înmulţeau vertiginos. Locuitorii se gândeau deja să părăsească oraşul, lăsându-şi tot avutul acolo. Atunci, un tânăr s-a oferit să salveze oraşul în schimbul unei recompense substanţiale. Autorităţile, neavând nimic de pierdut, au acceptat fără prea multă vorbă. Adolescentul s-a apucat atunci să cânte din flaut. Fermecaţi, şobolanii s-au strâns laolaltă şi s-au luat după el. Cântăreţul la flaut i-a dus spre fluviu, unde s-au înecat cu toţii. Când şi-a cerut însă recompensa, autorităţile, scăpate acum de pericol, i-au râs în nas. ― Şi? întrebă Laetitia. ― Şi? Imaginaţi-vă o situaţie analoagă: un "cântăreţ la flaut", capabil să conducă furnicile. Un om care ar vrea să le facă să se răzbune pe cei mai mari duşmani ai lor, 520

inventatorii de insecticide! Reuşise să stârnească interesul tinerei femei, care îl fixă cu ochii ei mov larg deschişi: ― Spuneţi mai departe, îl îndemnă ea. Părea dintr-o dată nervoasă şi trase adânc din ţigară. Méliès se opri, cuprins de o exaltare neobişnuită. Circuitele sale cerebrale păreau să răsune de un semnal asemănător cu cel care te anunţă că ai câştigat la jocurile electronice. ― Cred că am găsit. Laetitia Wells îi aruncă o privire ciudată. ― Ce aţi găsit? ― Avem de-a face cu un om care a domesticit furnicile! Ele pătrund în victimă şi o lovesc din interior cu... mandibulele... de unde şi efectul de hemoragie internă, după care ies din nou la lumina, de pildă prin urechi. Ceea ce ar explica de ce o parte din cadavre sângerau prin urechi. Apoi se regrupează, luându-şi răniţii cu ele. Ceea ce durează cu totul vreo cinci minute, exact cât să le împiedice pe muştele din prima cohortă să se apropie... Ce părere aveţi? Încă de la începutul explicaţiei, Laetitia Wells nu părea să-i împărtăşească deloc entuziasmul. Aprinzându-şi altă ţigară, ea admise că s-ar putea să aibă dreptate, dar că, după ştiinţa ei, nu exista nici o metodă de-a domestici furnicile astfel încât să le poţi cere să intre într-un hotel, să găsească o cameră anume, să omoare un om, apoi să se întoarcă în ordine la furnicarul lor. ― Ba da, trebuie să existe. Şi am de gând să o descopăr. Sunt sigur că o s-o descopăr. Jacques Méliès îşi lovi palmele. Se simţea cât se poate de satisfăcut de sine însuşi. ― Aţi văzut că nu a fost nevoie să-mi imaginez romanele poliţiste ale anului 5000! Puţină minte şi ceva bun-simţ 521

ajung, declară el. Laetitia Wells se încruntă: ― Bravo, comisare! Aţi nimerit-o, cu siguranţă! Méliès plecă, având ca prim obiectiv să verifice, cu ajutorul medicului legist, dacă leziunile interne ale victimelor puteau fi datorate unor lovituri de mandibulă de furnică. Rămasă singură, cu o expresie de preocupare întipărită pe faţă, Laetitia Wells scoase cheia care deschidea uşa acoperită cu lac negru şi tăie un măr în felii subţiri, pe care le dădu apoi celor douăzeci şi cinci de mii de furnici ale terariului ei.

72. TOŢI SUNTEM FURNICI Jonathan Wells găsise în Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute un pasaj ce pomenea de existenţa, în urmă cu mii de ani, a unor adoratori ai furnicilor, care trăiau pe o insulă din Pacific. După Edmond Wells, acei oameni dezvoltaseră nişte puteri psihice extraordinare, reducându-şi alimentaţia şi practicând meditaţia. Comunitatea lor se stinsese din motive necunoscute şi, o dată cu ea, pieriseră misterele şi secretele sale. După ce discutaseră împreună, cei şaptesprezece locatari ai templului subteran hotărâseră să se inspire din această experienţă, indiferent dacă era adevărată sau nu. Privaţiunea tot mai mare de hrană îi silea să-şi economisească energia. Cel mai mic gest îi costa nespus de mult. Vorbeau din ce în ce mai puţin dar, paradoxal, se înţelegeau din ce în ce mai bine. Un zâmbet, o privire, o mişcare din bărbie le era de ajuns pentru a comunica. Capacitatea de a-şi concentra atenţia le crescuse 522

considerabil. Când mergeau, îşi simţeau fiecare muşchi şi fiecare articulaţie pe care şi-o puneau în mişcare. Îşi urmăreau cu mintea ritmul de du-te-vino al respiraţiei. Mirosul şi auzul căpătaseră acea acuitate atribuită animalelor şi oamenilor primitivi. Cât despre simţul gustului, postul cronic îl exacerbase. Până şi halucinaţiile colective sau individuale provocate de subnutriţie căpătaseră un sens anume. Când şi-a dat seama pentru întâia dată că citeşte gândurile celorlalţi, Lucie Wells a fost îngrozită. Fenomenul i s-a părut indecent. Dar, dat fiind că în împrejurarea respectivă comunicase cu mintea atât de integră a lui Jason Bragel, lucrul îi făcu până la urmă plăcere. Hrana se împuţina pe zi ce trecea, iar experienţele psihice deveneau tot mai ample, ceea ce nu avea neapărat şi totdeauna efecte dintre cele mai bune. Obişnuiţi cu activităţile fizice în aer liber, foştii poliţişti şi pompieri erau nevoiţi deseori să-şi reprime crizele de furie sau de claustrofobie. Descărnaţi, emaciaţi, cu faţa dominată de nişte ochi tot mai strălucitori şi mai întunecaţi, deveniseră cu toţii de nerecunoscut, până într-atât încât ajunseră să se asemene. Păreau că se înrâuresc reciproc. (Doar Nicolas Wells, mai bine hrănit datorită vârstei sale fragede, se deosebea încă suficient de ceilalţi). Evitau statul în picioare, mult prea obositor pentru cei lipsiţi de energie fizică, preferând să rămână aşezaţi turceşte şi chiar să meargă în patru labe. Puţin câte puţin, o dată cu scurgerea zilelor, angoasa din perioada iniţială fusese înlocuită de un fel de seninătate. Era oare o formă de demenţă? Şi apoi, dintr-o dată, într-o bună dimineaţă, imprimanta ordinatorului începuse să pârâie, prinzând viaţă. O fracţiune rebelă din oraşul roşcat Bel-o-kan dorea să 523

reînnoade contactul întrerupt de moartea reginei precedente, utilizând sonda "Doctor Livingstone" pentru a dialoga. Voiau să-i ajute pe oameni. De fapt, primele ajutoare alimentare au început să le parvină chiar din acel moment, prin fisura ce străbătea lespedea de granit aflată deasupra lor.

73. MUTAŢIE Datorită ajutorului dat de furnicile rebele pro-Degete, Augusta Wells şi camarazii ei ştiau de-acum că aveau să poată supravieţui un timp îndelungat. Îşi stabilizaseră alimentaţia la un nivel redus, dar regulat şi îşi recăpătaseră chiar, într-o oarecare măsură, puterile. În ultimă instanţă, lucrurile nu mergeau chiar atât de rău în acest infern. La sugestia Luciei Wells, hotărâseră să renunţe la numele pe care le purtaseră ca oameni de suprafaţă. Acum, când se asemănau cu toţii, nu le mai rămânea decât să-şi atribuie nişte numere. Faptul a avut un efect destul de însemnat: pierderea numelui însemna renunţarea la povara istoriei strămoşilor. Era ca şi cum ar fi fost noi, de parcă s-ar fi născut cu toţii încă o dată, împreună. A-ţi pierde prenumele înseamnă să renunţi la a te mai deosebi de ceilalţi. La sugestia lui Daniel Rosenfeld (alias 12), au decis să caute un limbaj comun diferit. Jason Bragel a fost cel care a descoperit stratagema. "Omul comunică emiţând prin intermediul gurii unde sonore. Acestea sunt însă prea confuze şi prea complicate. De ce să nu emitem o singură undă sonoră pură, prin care am intra cu toţii în rezonanţă?" 524

Lucrurile căpătau o întorsătură ciudata, în stilul unei secte religioase hinduse, dar nu 'le păsa. Oare destinul nu îi plasase, oricum, într-o cu totul altă dimensiune, pe un alt plan al existenţei? Trebuia să se deprindă cu aceasta, iar experienţele pe care le încercau îi pasionau. Stând în cerc, aşezaţi turceşte ― sau, în cazul celor mai supli, în poziţie lotus ― cu spatele drept, se ţineau de braţe şi se aplecau înainte, astfel încât capetele să li se întâlnească în centrul rozetei, apoi fiecare îşi arunca pe rând nota, adică propria sa vibraţie sonoră. După care toţi laolaltă îşi armonizau în final timbrul pentru a se uni pe. aceeaşi notă. Exersând întruna, ajunseră să cânte la cel mai jos nivel al registrului sonor, încât vocile urcau din adâncul abdomenului. Aleseseră silaba "OM". Sunet primordial, cântec al pământului şi al spaţiului nesfârşit, penetrând totul, OM este tăcerea muntelui şi în egală măsură vacarmul dintr-un restaurant. Ochii li se închideau. Respiraţiile li se încetineau, devenind profunde şi sincronizate. Se simţeau uşori, uitând de toate şi cufundându-se în sunet, făcându-se una cu el; erau sunetul însuşi. OM, sunetul în care începe şi se încheie totul. Ceremonia dura mult timp. Apoi se despărţeau în linişte, calmi, unii întorcându-se în colţul lor, alţii văzându-şi de treburi: curăţenia, administrarea sărăcăcioaselor rezerve alimentare sau conversaţiile cu "rebelele". Doar Nicolas nu lua parte la ritualuri. Ceilalţi socotiseră că e prea tânăr pentru a se implica deliberat. La fel, toţi fuseseră de acord ca el să fie cel mai bine hrănit. La urma urmei, şi la furnici, avuţia cea mai de preţ sunt ouăle şi nimfele. Furnicile... Într-o bună zi, încercară să comunice cu ele prin 525

telepatie, dar fără să abţină nici un rezultat. Nu era cazul să-şi facă vise prea nesăbuite. Chiar şi între ei fură nevoiţi să scadă pretenţiile: telepatia nu funcţiona cu adevărat bine decât într-un caz din două şi cu condiţia să nu existe nici o rezistenţă din partea vreunuia dintre contactanţi. Bătrâna Augusta îşi amintea. În felul acesta deveniseră, încetul cu încetul, furnici. Cel puţin, în mintea lor.

74. ENCICLOPEDIE ŞOBOLAN-CÂRTIŢĂ: Şobolanul-cârtiţă (Heterocephalus gla-ber), trăieşte în Africa de Est, între Etiopia şi nordul Kenyei. Animalul acesta este orb, iar pielea de culoare roz îi este lipsită de blană. Cu ajutorul incisivilor, el poate să sape tuneluri pe o distanţă de mai mulţi kilometri. Dar nu acesta este lucrul cel mai uimitor. Şobolanulcârtiţă reprezintă singurul caz cunoscut de mamifer care se comportă socialmente la fel ca insectele! O colonie de şobolani-cârtiţă numără în medie cinci sute de indivizi, care se împart, exact ca în cazul furnicilor, în trei caste principale: sexuaţi, lucrători şi soldaţi. O singură femelă, asemănătoare oarecum reginei, poate concepe şi făta dintr-o gestaţie până la treizeci de pui din toate castele. Pentru a rămâne unica "născătoare", ea secretă prin urină o substanţă mirositoare care blochează hormonii reproducători ai celorlalte femele din cuib. Constituirea speciei pe colonii se poate explica prin faptul că şobolanul-cârtiţă trăieşte în regiuni cvasideşertice. El se hrăneşte cu tuberculi şi rădăcini, care sunt uneori voluminoase şi adesea împrăştiate pe suprafeţe foarte întinse. Un rozător solitar ar putea scurma drept în faţa lui pe distanţe de kilometri întregi fără să găsească nimic şi să 526

moară astfel, fără scăpare, de foame şi epuizare. Viaţa în societate multiplică şansele de a descoperi hrană, cu atât mai mult cu cât cel mai neînsemnat tubercul este împărţit în mod echitabil tuturor. Singura diferenţă demnă de menţionat faţă de furnici este aceea că masculii supravieţuiesc actului sexual. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

75. DIMINEAŢA O sferă roz, foarte grea, înaintează. Furnica emite: "Nu am nici o intenţie ostilă faţă de poporul vostru", dar sfera nu se opreşte şi o striveşte. l53 683 se trezeşte brusc. Din pricină că are tot timpul coşmaruri, şi-a programat corpul astfel încât să-şi, reducă perioada de somn şi să se poată trezi la cea mai mică schimbare de temperatură. Iarăşi le-a visat pe Degete. Trebuie să încerce să nu se mai gândească la ele. Dacă se teme de Degete, frica o va inhiba şi nu va mai fi în stare să lupte cum trebuie atunci când va fi nevoie. Îşi aminteşte de o legendă myrmicină pe care mama Belo-kiu-kiuni le-o povestise odinioară, ei şi surorilor sale: Cuvintele mirositoare sunt încă prezente în memoria ei şi nu trebuie decât să le umezească puţin pentru ca ele să se însufleţească. "într-o zi, Goum-goum-ni, o regină din dinastia noastră, lâncezea în loja ei nupţială. Fusese atinsă de boala stărilor sufleteşti. Trei întrebări o obsedau până la obnubilare şi îi mobilizau toate facultăţile mentale: 527

Care este momentul cel mai important din viaţă? Care este lucrul cel mai important care trebuie îndeplinit? Care este secretul bunăstării? Regina a stat de vorbă cu surorile sale, cu fiicele, cu minţile cele mai prolifice din Federaţie, fără să poată obţine un răspuns satisfăcător. I s-a spus că este bolnavă, că nici una din întrebări nu conţinea ceva care să. poată fi considerat vital pentru supravieţuirea Roiului. Astfel descurajată, regina a început să se prăpădească. Roiul s-a neliniştit. Dacă Oraşul nu voia să-şi piardă ouătoarea unică, atunci trebuia să se ocupe serios şi pentru întâia oară de problemele abstracte. Momentul cel mai important? Lucrul cel mar esenţial? Secretul bunăstării? Toată lumea a propus răspunsuri. Momentul cel mai important este când mănânci, pentru că hrana aduce energie... Lucrul cel mai important de făcut este să te reproduci pentru a perpetua specia şi a mări numărul de soldaţi care să apere Oraşul... Secretul bunăstării este căldura, deoarece căldura este izvorul plenitudinii chimice... Nici un răspuns nu a mulţumit-o însă pe regina Goumgoum-ni. Atunci ea a părăsit cuibul şi a plecat singură în Marele Exterior. Acolo, a fost nevoită să lupte din greu ca să supravieţuiască. Când s-a întors, trei zile mai târziu, comunitatea era într-o stare latentă. Regina însă căpătase răspunsurile dorite. Revelaţia îi venise în toiul unei încăierări nemiloase cu furnicile sălbatice. Momentul cel mai important este prezentul, pentru că nu poţi acţiona decât în clipa de faţă şi numai asupra ei. Iar dacă nu te preocupi de prezent, îţi ratezi deopotrivă şi viitorul. Lucrul cel mai important este să înfrunţi ceea ce există aici, în faţa ta. Dacă regina nu ar fi învins-o pe luptătoarea care voia să 528

o ucidă, ar fi fost ea cea ucisă. Cât despre secretul bunăstării, îl descoperise după ce lupta se încheiase: el consta în a fi în viaţă şi a umbla pe întinderea Pământului. Pur şi simplu, asta era tot. Să guşti clipa de faţă. Să te ocupi de ceea ce se află în faţa ta şi te înfruntă. Să umbli pe Pământ. Acestea sunt cele trei mari reţete de existenţă lăsate moştenire de către regina Goum-Goum-ni." 24 se apropie de furnica-soldat, vrând să îşi justifice credinţa în "zei". 103 683 nu are însă nevoie de explicaţii, astfel încât, dintr-o mişcare a antenei, o face să tacă şi o invită s-o însoţească câţiva paşi pe lângă marginile oraşului federal. E frumos, nu? 24 nu răspunde. 103 683 îi spune că, desigur, ele au sarcina de-a le găsi pe Degete şi de-a le ucide, dar mai sunt şi alte lucruri importante: a fi aici, sau a călători. Poate că, la urma urmei, cel mai plăcut moment se va dovedi nu cel în care vor fi dus ia bun sfârşit misiunea Mercur sau când le vor fi învins pe Degete, ci chiar cel de acum, în care sunt amândouă aici, împreună, în zori, în mijlocul unor furnici prietene. 103 683 îi istoriseşte povestea lui Goum-Goum-ni. 24 emite că ea consideră misiunea lor ca având un caracter mult mai "important" decât poveştile de acest fel despre stările de suflet. Ea este practic subjugată de şansa pe care o are de-a se apropia de Degete şi poate chiar de-a le atinge. 24 susţine că n-ar accepta să schimbe locul cu nimeni. Apoi, ea o întreabă pe 103 683 dacă a văzut vreodată Degete. Cred că da; în fine, nu prea ştiu, nu mai ştiu; cum să-ţi spun, 24, ele sunt foarte deosebite de noi. 529

24 ştie aceasta. 103 683 nu vrea să intre într-o dezbatere feromonală. Intuitiv însă, ea nu crede ca zeii să fie nişte Degete; s-ar putea ca zeii să existe, dar atunci ei sunt cu totul altceva... poate chiar această natură luxuriantă, copacii aceştia, pădurea, toată bogăţia fabuloasă de floră şi faună care îi împrejmuieşte... Da, i-ar fi mult mai uşor să găsească o credinţă în spectacolul acesta fantastic care este chiar planeta lor. Chiar atunci, o fâşie de lumină trandafirie începe să se întindă la orizont. Furnica-soldat arată înspre ea cu vârful antenei. Uite ce frumuseţe! 24 nu reuşeşte să-i împărtăşească clipa de emoţie. Atunci, 103 683 aruncă în chip de butadă: Sunt zeu, fiindcă pot să poruncesc Soarelui să răsară. 103 683 se ridică în echilibru pe cele patru labe dinapoi şi, pironind cerul cu antenele, declamă un feromon picant: Soare, îţi poruncesc să răsări! Atunci, Soarele îşi aruncă o rază printre ierburile înalte. Cerul e cuprins de un concert cromatic în care se amestecă toate culorile: ocru, violet, mov, roşu, oranj, auriu. Lumina, căldura, frumuseţea ― toate îşi fac apariţia în clipa când furnica le-a cerut să apară. Mă-ntreb dacă nu cumva ne subestimăm talentele, spune 103 683. 24 simte nevoia să repete: "Degetele sunt zeii noştri", dar Soarele e atât de frumos şi de strălucitor, încât renunţă.

AL TREILEA ARCAN: 530

Prin sabie şi prin mandibulă

76. CUM I-A VENIT DE HAC MARYLIN MONROE CATHERINEI DE MEDICIS Cei doi savanţi etiopieni formau un cuplu cât se poate de unit, sudat de acelaşi ideal. Încă de când era mic, Gilles Odergin petrecea ore în şir privind furnicare. Voise să instaleze nişte furnici la el acasă, în borcane goale de dulceaţă, dar la prima lor tentativă de evadare, mama lui, agasată, le-a masacrat lovindu-le cu papucul: Aceasta însă nu l-a făcut să renunţe. A mai făcut câteva tentative de-a le creşte, ascunzându-le mai bine şi având grijă să asigure o închidere ermetică a borcanelor. Dar furnicile mureau întruna, fără să priceapă de ce. Vreme îndelungată, crezuse că este singurul care poartă un asemenea interes minusculelor animale, până în ziua când a întâlnit-o, la Facultatea de entomologie din Rotterdam, pe Suzanne. Amândoi simţeau aceeaşi atracţie pentru furnici, fapt ce nu a întârziat să-i unească. Ea era, dacă aşa ceva este cu putinţă, şi mai pasionată decât el. Amenajase nişte terarii, ajunsese să recunoască o mare parte dintre locatare, le dădea nume şi nota cel mai mic eveniment ce survenea în lumea protejatelor ei. Îşi petreceau toate sâmbetele observându-le împreună. Ulterior, pe când se aflau încă în Europa şi erau deja căsătoriţi, s-a întâmplat ceva cumplit. Suzanne avea' pe atunci în furnicarul ei sase regine. Cea cu antene scurte fusese numită Cleopatra; cea care avea pe cap o urmă de tăietură fusese botezată Maria Stuart; cea cu păr creţ pe 531

labe era Pompadour; cea mai "vorbăreaţă" (dat fiind că îşi mişca neîncetat apendicele senzoriale) era Eva Peron; Marylin Monroe era cea mai cochetă, iar Catherine de Medicis, cea mai agresivă. Potrivindu-se perfect cu personajul în chestiune, cea din urmă pusese pe picioare un grup de ucigaşe şi îşi eliminase toate rivalele, una câte una. Fără să intervină cu nimic în acest război civil în miniatură, soţii Odergin observaseră cum ucigaşii plătiţi ai lui Medicis le înşfăcau pe celelalte regine şi le târau 'la adăpătoare, unde le înecau, pentru ca apoi să le azvârle în depozitul de gunoi. Or, s-a întâmplat că Marylin Monroe a supravieţuit acestei nopţi a Sfântului Bartolomeu şi, ieşind dintre gunoaie, şi-a format fără întârziere propriul grup de asasini, care au omorât-o pe Catherine de Medicis. Aceste răfuieli cumplite i-au îngrozit pe cei doi fanatici ai civilizaţiei myrmicine. Erau de-a dreptul răvăşiţi: lumea furnicilor se dovedea mai crudă chiar decât a oamenilor. Asta era prea de tot. De la o zi la alta, soţii Odergin au început să o urască la fel de intens precum o iubiseră. Abia întorşi în Etiopia, cei doi s-au asociat unei vaste mişcări de luptă contra insectelor de pe continentul african, intrând în legătură cu cele mai mari somităţi mondiale şi cu cei mai buni specialişti din domeniu. Cu gesturi măsurate, ca de preot, profesorul Odergin scoase eprubetă şi o ridică la înălţimea ochilor. Cu aceeaşi solemnitate, soţia lui vărsă înăuntru o pulbere albă, care era de fapt nişte praf de cretă, după care transferă amestecul într-o maşină centrifugă, mai adăugă câteva lichide lăptoase, apoi închise capacul şi puse maşina în funcţiune. Cinci minute mai târziu, totul căpătase o frumoasă nuanţă gri-argintie. Atunci mai apăra cineva, care venea să îi pună în gardă. Era tot un savant, înalt şi slab, pe nume Cygneriaz, 532

profesorul Miguel Cygneriaz. ― Trebuie să ne grăbim. "Ei" sunt tot mai aproape. Maximilien MacHarious a murit şi el, spuse acesta. În ce stadiu se află operaţia Babei? ― Totul este gata, afirmă Gilles, şi îi prezentă eprubetă umplută cu lichidul argintiu. ― Bravo. De data asta, cred că am câştigat. Nu vor mai putea să ne facă nimic. Dar trebuie să plecaţi înainte ca ei să apuce să lovească din nou. ― Cunoaşteţi numele celor care vor să ne pună beţe-n roate? ― Trebuie să fie vreun grupuscul de pseudo-ecologişti. Nici măcar nu au habar ce fac. Gilles Odergin oftă. ― Oare de ce trebuie neapărat ca atunci când o lucrare e abia încheiată, să apară o forţă opusă care să-i împiedice reuşita? Miguel Cygneriaz ridică din umeri. ― Aşa se întâmplă totdeauna. Totul e ca noi să fim mai rapizi. ― Dar cine sunt adversarii noştri? Miguel Cygneriaz îşi luă un aer de conspirator. ― Vreţi să ştiţi neapărat? Noi luptăm cu nişte... forţe chtoniene, care sunt pretutindeni. Şi sunt mai ales aici, înăuntru, pitite adânc în ungherele ascunse ale propriilor noastre spirite... Şi astea-s cele mai rele, credeţi-mă! Gilles şi Suzanne Odergin muriră exact la treizeci de minute după plecarea profesorului Miguel Cygneriaz, care luase cu el substanţa argintie.

77. IDOLUL INSECTELOR 533

E nevoie de şi mai multe ofrande. Dacă nu vă onoraţi zeii, Vă vom pedepsi prin pământ, apă şi foc: Degetele pot să ucidă pentru că Degetele sunt zei. Degetele pot să ucidă pentru că Degetele sunt mari. Degetele pot să facă orice pentru că Degetele sunt puternice. Acesta este adevărul. Degetele care bătuseră mesajul atât de categoric se ridicară brusc până la înălţimea unei nări pe care se apucară să o cureţe cu sârguinţă, după care răsuciră şi frământară un cocoloş care l-ar fi făcut să se înverzească de invidie pe orice scarabeu coprofag, şi îl proiectară cât colo. Apoi Degetele se ridicară şi mai sus, până ce ajunseră să sprijine o frunte al cărei posesor îşi spunea că a făcut o treabă straşnică. Şi, pe deasupra, o treabă care nu este nici pe departe la îndemâna primului venit!

78. CRUCIADA Încetul cu încetul, celor două furnici li se alătură întreaga armată. 103 683 înalţă o antenă şi simte că soarele, aflat tot mai sus pe cer, o încălzeşte acum de-a binelea. De jurîmprejurul lor s-a strâns o mulţime de lume. Sunt belokaniene, dar de asemenea şi zedibeinakaniene venite ca spectatoare, care emit încurajări pline de însufleţire atât la adresa celor două legiuni de artilerie şi de cavalerie uşoară, cât şi pentru întreaga cruciadă. 23 îşi ascute mandibulele, 24 nu scapă din ochi coconul 534

de fluture, iar 103 683 stă nemişcată, atentă la creşterea temperaturii. Când aceasta atinge 20 de grade fix, ea se scutură şi lansează feromonul semnalului de plecare. Acest feromon de recrutare, compus din acid hexanoic (C6-H12O2), e pe cât de uşor, pe atât de tenace. O parte din soldaţi pornesc de îndată, formând o primă coloană care creşte cu repeziciune şi se lungeşte într-o efervescenţă de antene, coarne, globi oculari şi abdomene proeminente. Prima cruciadă împotriva Degetelor a pornit din nou la drum. Foarte curând, ea atinge ritmul de croazieră, croindu-şi inexorabil calea printre ierburile care foşnesc şi se dau în lături! Insecte, râme, rozătoare şi reptile preferă să o ia la fugă din drumul coloanei; rarii curajoşi care stau şi o privesc scurgându-se, ascunşi cu grijă, îşi revin cu greu din surpriza provocată de scarabeii-rinocer mergând la pas cu furnicile roşcate. Departe în faţă, cercetaşele forfotesc fără odihnă, umblând în dreapta şi în stânga şi indicând grosului trupelor itinerarul cel mai drept şi mai puţin accidentat cu putinţă. Dispozitivul acesta adoptat ca măsură de precauţie, care este în general de o eficienţă maximă, nu îi împiedică să se lovească pe neaşteptate de un obstacol neprevăzut. Furnicile se îngrămădesc şi se îmbrâncesc pe marginea unui crater enorm, cu un diametru de cel puţin o sută de paşi. Stupoarea e generală! Şi aceasta deoarece cruciatele recunosc fără întârziere locul: groapa din faţa lor e tot ce a mai rămas din oraşul Giou-li-kan, despre a cărui dislocare monstruoasă, urmată de răpirea într-o gigantică cochilie transparentă, le vorbise un soldat scăpat ca prin minune... Iată ce fac Degetele! Iată de ce sunt ele în stare! O furnică robustă, cu antenele întinse, se întoarce spre 535

surorile sale. Este 9. Arţagul pe care îl manifestă faţă de Degete este bine cunoscut tuturora. Desfăcându-şi larg mandibulele, ea aruncă un feromon izbitor: Le vom răzbuna! Vom ucide câte două Degete pentru fiecare soră de-a noastră! Cruciatelor li s-a spus şi repetat întruna că pe tot Pământul nu există mai mult de o suta de Degete, dar asta nu le opreşte să inspire adânc mesajul înţepător şi aspru. Pline de furie, ele ocolesc groapa şi pornesc din nou ia drum. Surescitarea nu le face, totuşi, să uite de prudentă; în timp ce străbat un deşert sau o savană prea însorită, furnicile au grijă să-şi schimbe formaţia astfel încât artileristele să fie la umbră, pentru ca nu cumva acidul pe care îl conţin să explodeze, omorându-le pe purtătoare ca şi pe vecinele lor. Îndeosebi acum, când e vorba de acid cu o hiperconcentraţie de 60%: sunt lesne de închipuit deflagraţia şi ravagiile pe care le-ar provoca în rândurile armatei! Iată-le ajunse în faţa unui pârâu, apărut probabil ca urmare a potopului recent. 103 683 îşi zice că acesta nu se poate întinde pe o lungime prea mare şi că ar putea să-l ocolească pe la sud, dar nimeni nu o asculta: nu e timp de pierdut! O parte din cercetaşe se aruncă în apă şi formează la iuţeală o punte, prinzându-se fiecare de labele celeilalte. O dată ce trupa a trecut, patruzeci dintre ele rămân să zacă acolo, neînsufleţite. Totul se plăteşte. Când se lasă cea de-a doua- seară de la plecare, toate furnicile sunt ispitite să ocupe o termitieră sau un furnicar duşman vacant. La orizont nu se zăreşte însă nimic. Se află într-o landă pustie unde nu cresc decât arţari. La îndemnul unei furnici-soldat veterane, care nu ştia că, la mare distanţă de acolo, furnicile magnan fac bivuacuri după aceeaşi metodă, se strâng toate laolaltă şi 536

se îngrămădesc într-un ghem compact. Marginea acestui cuib provizoriu este formată dintr-o dantelărie de mandibule gata să muşte oricând. În interior au fost pregătite săli făcute din aceiaşi pereţi vii pentru scarabei, care sunt mai sensibili la frig, şi deopotrivă pentru bolnavi şi răniţi. Întreaga construcţie cuprinde coridoare şi loji înşiruite pe vreo zece etaje. Dacă vreun animal ar atinge oricât de uşor bostanul acesta negru, el ar fi prins pe loc în miezul eşafodului myrmicin. Un pui de căldăraş şi o şopârlă ce se credea experimentată nevoie mare şi-au plătit curiozitatea cu o moarte înfiorătoare. În vreme ce furnicile amplasate în exterior rămân într-o permanentă alertă, agitaţia din interior se domoleşte treptat şi încetează. Fiecare se încastrează în porţiunea de lojă sau de coridor care îi este cuvenită. Apoi, dat fiind că s-a lăsat frigul, furnicile adorm.

79. ENCICLOPEDIE CEL MAI MIC NUMITOR COMUN: O experienţă animală împărtăşită de toţi oamenii de pe Pământ este întâlnirea cu furnicile. Există populaţii care nu au văzut niciodată vreun câine sau vreo pisică, vreo albină sau vreun şarpe, dar nu există indivizi care să nu se fi distrat lăsându-se escaladaţi de vreo furnică. Este experienţa noastră comună cea mai răspândită. Or, din observarea acelei furnici care merge pe mâna noastră, am obţinut nişte informaţii de bază. Unu: furnica îşi mişcă antenele pentru a înţelege ce i se întâmplă; doi: ea umblă pe oriunde poate; trei: dacă i se taie calea cu mâna, se urcă pe ea; patru: o coloană de furnici poate fi oprită trăgând o linie în faţa ei cu Degetul ud (insectele par 537

să se afle atunci în faţa unui zid invizibil de netrecut, pe care sfârşesc prin a-l ocoli). Cunoaştem cu toţii aceste lucruri. Şi, totuşi, cunoaşterea aceasta copilărească şi primară împărtăşită de toţi înaintaşii şi contemporanii noştri nu serveşte la nimic, deoarece nu este transmisă în şcoală (unde furnica este studiată într-un mod respingător, de exemplu prin memorizarea segmentelor care alcătuiesc corpul acesteia: sincer vorbind, ce rost are?) şi nici nu poate constitui o profesie. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

80. OASPEŢII DE SEARA Avusese dreptate! Medicul legist i-o confirmase. Era foarte posibil ca leziunile interne să fi fost provocate de mandibulele unor furnici. Jacques Méliès nu-l prinsese încă pe vinovat, dar era sigur că se află pe drumul cel bun. Simţindu-se prea surescitat ca să poată dormi, comisarul dădu drumul la televizor şi avu norocul să nimerească peste reluarea nocturnă a "Capcanei de gândire". Doamna Ramirez îşi pierduse timiditatea şi arbora o fizionomie radioasă. ― Deci, doamnă Ramirez, acum aţi descoperit despre ce este vorba? Doamna Ramirez nu-şi ascundea bucuria. ― Da, da, am descoperit! în sfârşit, cred că am descoperit soluţia enigmei dumneavoastră! Din sală izbucniră tunete de aplauze. ― Chiar aşa? se miră prezentatorul. Doamna Ramirez bătu din mâini ca o fetiţă. 538

― Da, da, da! exclamă ea. ― Ei bine, atunci explicaţi-ne, doamnă Ramirez. ― Am reuşit datorită frazelor dumneavoastră cheie, spuse ea. "Cu cât eşti mai inteligent, cu atât ai mai puţine şanse să reuşeşti"; "Trebuie să uiţi tot ce ştii"; "Ca şi Universul, enigma aceasta îşi trage originile din simplitatea absolută"... Am înţeles că trebuia să devin din nou copil ca să pot găsi soluţia. Să fac drumul înapoi, să mă întorc la origine, la fel cum şirul acela de cifre reprezentând expansiunea Universului pare să se întoarcă la Big-Bang-ul său originar. Trebuia să redevin un suflet simplu, să-mi regăsesc mintea de copil mic. ― Asta e destul de complicat, nu, doamnă Ramirez... Cuprinsă de înflăcărare, candidata nu se lăsă întreruptă: ― Noi, adulţii, ne străduim să fim tot mai inteligenţi, dar eu m-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă am proceda invers, spărgând rutina şi procedând exact de-a-ndoaselea faţă de cum suntem obişnuiţi. ― Bravo, doamnă Ramirez. Se auziră aplauze răzleţe. Ca şi Méliès, publicul aştepta continuarea. ― Şi tocmai asta e: cum reacţionează o minte inteligentă în fata acestei enigme? Pusă în faţa succesiunii de cifre, ea o va privi ca pe o problemă matematică. Aşadar, îi va căuta numitorul comun. Va aduna, va scădea şi înmulţi, trecând totul prin sită. Şi-ar sparge degeaba capul, din simplul motiv că nici pe departe nu este vorba de matematică... Iar dacă enigma nu este matematică, înseamnă că e literară. ― Bine gândit, doamnă Ramirez. Meritaţi aplauze. Candidata profită de prilej ca să-şi mai tragă sufletul. ― Dar cum i se poate atribui unui şir de cifre suprapuse un sens literar, doamnă Ramirez? ― Făcând aşa cum fac copiii, adică spunând ce vezi. 539

Atunci când văd o cifră, copiii foarte mici o rostesc. Pentru ei, "şase" corespunde cuvântului şase aşa cum "vacă" corespunde animalului cu patru labe şi uger. E o convenţie. Lucrurile sunt desemnate prin nişte sunete arbitrarii care diferă de la un capăt la altul al lumii. Dar numele, conceptul şi lucrul respectiv constituie pretutindeni un ansamblu, un tot unitar. ― Astăzi sunteţi cât se poate de filozoafă, doamnă Ramirez, dar dragii noştri telespectatori şi telespectatoare doresc ceva concret. Deci, ce ne puteţi spune despre soluţie? ― Dacă scriu "1", un copil care abia dacă ştie să citească o să-mi spună: "E un unu". Aşa că scriu "un unu". Dacă îi arăt atunci ce am scris, o să-mi spună că vede "doi de unu": "2 1". Şi aşa mai departe... Iată soluţia. E de ajuns să numeşti rândul de sus ca să obţii rândul următor. Puştiul nostru citeşte atunci "un doi, un unu" pe rândul de dedesubt. 1211. Îl enumăr şi el va deveni 111221, apoi 312211, apoi 13112221, apoi 1113213211... Nu cred că cifra "patru" o să apară prea curând! ― Sunteţi formidabilă, doamnă Ramirez! Şi aţi câştigat! Sala aplaudă pe rupte, iar Méliès, plutind în plină euforie, are impresia că în realitate el este cel aplaudat. Prezentatorul cheamă la ordine: ― Totuşi, doar n-o să ne culcăm pe lauri, doamnă Ramirez, ce părere aveţi? Femeia se agită, surâde, se fandoseşte puţin, îşi acoperă obrajii stacojii cu mâinile care fără îndoială că îi sunt mai mult asudate decât răcoroase. ― Lăsaţi-mă măcar să-mi mai vin în fire. ― Ah! doamnă Ramirez, aţi rezolvat sclipitor enigma noastră cifrată, dar deja se profilează noua noastră "Capcană de... ― ... gândire"! 540

― ... venită, ca întotdeauna, din partea unui telespectator anonim. Ascultaţi, aşadar, cu atenţie noua noastră problemă: aţi fi în stare, cu ajutorul a şase beţe de chibrit ― repet: cu ajutorul a şase beţe de chibrit ― să formaţi şase triunghiuri echilaterale de aceeaşi mărime, fără să rupeţi beţele şi nici să le lipiţi? ― Şase triunghiuri, aţi spus? Sunteţi sigur că nu e vorba de şase chibrituri şi patru triunghiuri? ― Şase chibrituri, şase triunghiuri, repetă prezentatorul pe un ton neînduplecat. ― Asta înseamnă deci un triunghi din fiecare chibrit? se sperie candidata. ― Exact aşa e, doamnă Ramirez. Iar de data aceasta, prima frază-cheie este: "Trebuie să gândeşti la fel ca alţii." Aşadar, daţi-i drumul şi reflectaţi, drage telespectatoare şi dragi telespectatori. Şi, pe mâine, dacă vă face plăcere! Jacques Méliès stinse televizorul, se culcă la loc şi reuşi într-un târziu să adoarmă. Exaltarea îl urmări însă până şi în somn. În visele sale încâlcite se amestecau Laetitia Wells, cu ochii ei mov şi cu planşele sale de entomologie, Sébastien Salta şi chipul său tocmai bun pentru filmele de groază, prefectul Dupeyron, care se lăsa de politică şi se lansa într-o carieră de medic legist, candidata Ramirez, cu judecata ei care nu se lăsa niciodată prinsă în capcană... Se răsuci întruna în aşternut o bună parte din noapte, în vreme ce visele îşi continuau sarabanda. Dormea adânc. Apoi somnul i se subţie, până ce se risipi cu totul. Se trezi cu o tresărire. Simţise într-adevăr o vibraţie slabă, de parcă salteaua ar fi fost bătută cu palma undeva în capătul patului. Coşmarul din copilărie începu să-l bântuie din nou: monstrul, lupul turbat cu ochii roşii de furie... Se controlă. Doar nu mai era copil. Trezit de-a binelea, aprinse lumina şi constată că sub picioarele sale se mişca întradevăr o mică umflătură. 541

Sări din pat. Umflătura era acolo, cât se poate de reală. Îşi lăsă fulgerător pumnul peste ea şi auzi un scâncet. După care, stupefiat, o văzu pe Marie-Charlotte ieşind cu greu, şchiopătând, de sub aşternuturi. Mieunând, bietul animal se refugie în braţele sale. O mângâie, încercând să o liniştească şi îi masă laba pe care i-o lovise. Apoi, ferm hotărât să se odihnească, totuşi, în noaptea aceea, se duse să închidă pisica în bucătărie, punându-i în faţă nişte pateu de ton cu tarhon. Bău un pahar cu apă şi se uită la televizor până când simţi că ameţeşte de atâtea imagini. În doze mari, televizorul avea un efect calmant, ca al unui analgezic. Ajungeai să te simţi moale, cu capul îngreunat şi gol, cu ochii îmbibaţi de probleme care nu te priveau câtuşi de puţin. Era o desfătare. Se duse iarăşi la culcare şi de data aceasta începu să viseze, la fel ca toată lumea, despre ce văzuse la televizor: un film american, reclame, un desen animat japonez, un meci de tenis şi câteva scene de masacru de la actualităţi. Dormea. Dormea adânc. Apoi somnul i se subţie, până ce se risipi cu totul. Hotărât lucru, soarta se înverşuna împotriva lui. Din nou, văzu o mică proeminenţă ce se mişca în capătul patului. Din nou, aprinse lumina. Oare Marie-Charlotte îşi făcea iarăşi de cap? Totuşi, ştia că închisese cu atenţie uşa de la bucătărie. Ridicându-se la iuţeală în picioare, văzu cum umflătura se împarte în două, patru, opt, şaisprezece, treizeci şi două... Într-o sută de băşici minuscule, abia vizibile, ce se deplasau spre capătul de sus al cearşafului. Se dădu înapoi cu un pas şi contemplă, uluit, furnicile care ieşeau de sub cearşaf şi îi năpădeau perna. În prima clipă vru să le măture cu dosul mâinii, dar se răzgândi la timp. Sébastien Salta şi toţi ceilalţi voiseră probabil şi ei să facă acelaşi lucru. Nu există greşeală mai mare decât cea de a-ţi 542

subestima adversarul. Atunci, confruntat cu vietăţile acelea minuscule, a căror specie exactă nu se gândi nici o clipă să o identifice, Jacques Méliès o luă la fugă. Furnicile porniră pe dată după el, din câte i se păru, dar, din fericire, uşa de la intrare nu avea decât un zăvor, astfel încât putu să iasă din apartament înainte ca haita să-l ajungă din urmă. De pe scară auzi mieunaturile bietei Marie-Charlotte, pe cale de-a fi mărunţită de insectele acelea blestemate. Toate acestea le făcu într-o stare ca de somnambulism, fără să aibă o percepţie clară a evenimentelor ce păreau să se desfăşoare într-un iureş nebun. Desculţ şi îmbrăcat doar în pijama, ieşi în plină stradă, reuşi să oprească un taxi şi îl imploră pe şofer să-l ducă la comisariatul central. De-acum nu mai avea nici o îndoială: ucigaşul aflase despre el că dezlegase misterul chimiştilor asasinaţi, şi în consecinţă îi trimisese micile sale asasine. Or, o singură persoană ştia că rezolvase enigma! Una singură!

81. ENCICLOPEDIE DUALITATE: întreaga Biblie se poate rezuma la prima parte: Cartea Genezei, iar toată Geneza se poate rezuma la primul capitol, care istoriseşte Creaţia lumii. Tot acest capitol se poate rezuma la primul său cuvânt: Berechit, care înseamnă "la început". Acest cuvânt, se poate rezuma la prima lui silabă, Ber, care înseamnă " ceea ce a fost născut". Această silabă se poate rezuma la rândul ei la prima literă, "B ", care se pronunţă "Beth" şi este reprezentată de un pătrat deschis, cu un punct în mijloc. Pătratul acesta reprezintă casa, sau mitra care conţine oul, fetusul, punctul 543

minuscul hărăzit naşterii. De ce începe Biblia cu a doua literă a alfabetului şi nu cu prima? Deoarece "B" reprezintă dualitatea lumii, "A" fiind unitatea originară. "B" este emanaţia, proiecţia acestei unităţi. "B" este "celălalt", semenul. Ieşiţi din "unu", suntem "doi". Ieşiţi din "A", suntem în "B". Trăim într-o lume a dualităţii şi suntem dominaţi de nostalgia ― sau chiar de căutarea ― unităţii, a "Aleph"-ului, punctul din care a pornit totul. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

82. MEREU ÎNAINTE Bivuacul este zguduit de căderea unei samare de arţar, ca o elice vegetală ce-şi duce seminţele pe mari întinderi. Rotirea dublei lor aripi membranoase le face să fie periculoase -pentru furnici. De data aceasta însă, edificiul cruciatelor s-a dizlocat doar şi s-a împrăştiat pe pământ înainte de a-şi relua marşul. În rândurile armatei, subiectul de discuţie a fost deja găsit: furnicile încep să schimbe păreri despre riscurile comparate ale diferitelor proiectile naturale. Cele mai rele, după opinia unora, sunt pufurile de păpădie, care se lipesc de antene şi bruiază comunicaţiile. În ce o priveşte, 103 683 consideră că nu există nimic mai rău decât balsamina, căreia e de ajuns să-i atingi oricât de uşor fructele pentru ca să-şi arunce seminţele la o distanţă ce poate depăşi o sută de paşi! Flecăreala e generală, ceea ce nu împiedică lunga procesiune să-şi urmeze neabătută înaintarea. Furnicile îşi 544

freacă intermitent pântecele de pământ pentru ca glanda Dufour să lase o urmă mirositoare drept reper pentru surorile lor din spate. Sus, la înălţime, zboară încoace şi încolo numeroase păsări, mult mai periculoase decât fructele de arţar. Sunt silvii-cu-cap-negru meridionale, cu penaj albăstriu, ciocârlii, dar mai ales o mulţime de ciocănitoare şi ghionoaie, negre sau verzi. Acestea sunt zburătoarele cele mai des întâlnite în pădurea Fontainebleu. O ciocănitoare neagră s-a apropiat teribil de mult, plasându-se în faţa coloanei furnicilor roşcate, pe care o ţine în anfiladă, în cătarea ciocului. Apoi pasărea plonjează în picaj, îşi restabileşte poziţia normală de zbor şi se năpusteşte razant. Furnicile, înnebunite, se împrăştie încotro văd cu ochii. Scopul păsării nu este însă de-a prinde câteva furnici izolate de restul formaţiei: când ajunge la verticala unui detaşament de soldaţi, ea dă drumul unui găinaţ de culoare albă, care le mânjeşte din cap până-n picioare. Repetând operaţia de câteva ori, pasărea izbuteşte să lovească vreo treizeci de furnici. Un strigăt de alarmă străbate întreaga armată, de la un capăt la celălalt. Nu-l mâncaţi! Nu-l mâncaţi! Într-adevăr, excrementele de ciocănitoare sunt adesea infestate de cestode, nişte viermi intestinali. Vai de cea care le-ar gusta... !

83. ENCICLOPEDIE CESTODE: Cestodele sunt nişte paraziţi unicelulari care trăiesc în stare adultă în intestinul ciocănitoarei şi sunt ejectaţi o dată cu găinaţul. S-ar putea crede că pasărea ştie 545

ce se întâmplă, dată fiind frecvenţa cu care ea bombardează furnicarele cu excremente. Când vor să-şi cureţe oraşul de substanţa aceasta albă, furnicile o mănâncă şi se contaminează astfel cu cestode. Paraziţii le perturbă creşterea şi le modifică pigmentaţia carapacei, făcând-o mai deschisă la culoare. Furnica infestată devine indolentă şi reflexele i se încetinesc. În situaţia în care furnicarul este atacat de o ciocănitoare verde, furnicile infestate sunt primele victime. Furnicile acestea albinoase nu numai că sunt măi încete, dar chitina lor de culoare deschisă le face totodată mult mai uşor de localizat în coridoarele întunecate ale oraşului. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

84. PRIMII MORŢI Pasărea se întoarce ca să bombardeze din nou, aplicându-şi strategia pe termen mediu: mai întâi otrăvirea, apoi recoltarea, cu ocazia unui raid viitor, a furnicilor contaminate. Luptătoarele se simt neputincioase. 9 urlă spre cer că au pornit să omoare Degetele şi că, atacându-le, proasta de pasăre îi apără pe duşmanii lor comuni. Ciocănitoarea însă nu percepe mesajele olfactive; operând un looping inversat, se năpusteşte şi mai dihai asupra coloanei cruciatelor. Urgent în formaţie de apărare antiaeriană! emite o luptătoare vârstnică. Artileristele "grele" escaladează la iuţeală tulpinele înalte şi încep să tragă când pasărea trece prin fata lor, dar ea se dovedeşte mult prea rapidă. Tirul dă greş! Ba, mai rău 546

chiar de-atât, două artileriste se doboară reciproc trăgând una în cealaltă! Dar în clipa în care ciocănitoarea neagră se pregăteşte să-şi arunce din nou găinaţul, în faţa ochilor îi apare un spectacol deloc obişnuit: un scarabeu-rinocer se ţine aproape imobil în aer printr-o bătaie de aripi asincronă, iar în vârful cornului său frontal se află o furnică în poziţie de tragere. Este 103 683. Capătul abdomenului îi fumegă, dat fiind că şi-a făcut plinul cu acid hiperconcentrat de 60%. Aflată într-un echilibru precar, furnica nu se simte deloc în largul ei: e sigură că pasărea, disproporţionat de mare, de puternică şi de rapidă o va nimici. Abdomenul îi este cuprins de un tremur nestăpânit, împiedicând-o să ţintească. Şi atunci, furnica se gândeşte la Degete. Frica faţă de Degete o depăşeşte pe oricare alta, ceea ce o face să-şi jure că de-acum nu se va mai lăsa biruită de frică: dacă te-ai aflat o dată în apropierea Degetelor, nu mai ai voie să te laşi intimidat de o pasăre de pradă. 103 683 se îndreaptă şi îşi expulzează dintr-o dată conţinutul pungii de venin. Foc! Ciocănitoarea nu a mai avut timp să se înalţe. Orbită, îşi deviază traiectoria, percutează trunchiul unui copac, ricoşează şi se prăbuşeşte la pământ; cu toate acestea, ea izbuteşte să îşi ia din nou zborul înainte ca echipa de furnici-măcelari să fi pus laba pe ea. În urma acestui episod, 103 683 dobândeşte un prestigiu considerabil. Nimeni nu ştie că ea şi-a învins frica printr-o frică şi mai mare. De-acum, cruciatele capătă obiceiul să facă din curajul, experienţa şi dibăcia de ţintaşă a lui 103 683 un termen de comparaţie. Cine altcineva ar mai fi fost în stare să oprească net, în plin zbor, un prădător atât de mare? Popularitatea ei crescută mai are o consecinţă: în semn 547

de familiaritate afectuoasă, numele îi este prescurtat. Deacum înainte, toate cruciatele nu îi mai spun decât 103. Înainte de-a porni din nou la drum, cele care au fost mânjite de găinaţul ciocănitoarei sunt sfătuite să se abţină de la trofalaxii pentru a nu le contamina pe restul luptătoarelor. În vreme ce rândurile se refac, 23 se apropie de 103. Ce s-a întâmplat? 24 a dispărut. Furnicile o caută o bucată de vreme, fără să o găsească. Şi, totuşi, ciocănitoarea neagră nu a înhăţat şi nici nu a" omorât pe nimeni! Dispariţia lui 24 este foarte supărătoare, fiindcă o dată cu ea s-a dus şi gogoaşa de fluture a misiunii Mercur. Lui 103 îi este însă imposibil să aducă faptul la cunoştinţa celorlalte, şi nici nu e cu putinţă să mai aştepte. Cu atât mâi rău pentru 24. Grupul e mai important decât individul.

85. ANCHETA Méliès ajunse singur la apartamentul soţilor Odergin. Savanta etiopiană şedea turceşte în cada goală, cu un şampon de culoare verde împrăştiat pe cap şi prezenta stigmatele de-acum bine cunoscute: piele de găină, mască de groază pe faţă şi sânge coagulat pe marginile urechilor. Aceeaşi scenă şi în W.C.-ul de alături, cu deosebirea că soţul ei era cocoţat pe scaun, cu partea superioară a corpului prăbuşită în faţă şi cu pantalonii căzuţi peste şosete. În realitate, ştiind de-acum despre ce este vorba, Jacques Méliès nu le aruncă decât o privire şi se grăbi să ajungă la domiciliul lui Émile Cahuzacq. Inspectorul fu surprins să-şi vadă şeful sosind la el atât 548

de devreme, fără să aibă pe el decât o pijama şi un trenci. Nimerise cât se poate de prost, deoarece Cahuzacq tocmai se deda hohby-ului său favorit: taxidermia fluturilor. Comisarul- anunţă de-a dreptul: ― Bătrâne, s-a făcut! De data asta, îl avem pe asasin! Inspectorul păru sceptic. Méliès îşi dădu seama abia atunci de vraiştea ce domnea pe biroul subalternului său: ― Dar ce faci tu aici? ― Eu? Colecţionez fluturi. Ce, nu ştiai? Ţi-am mai spuso. Cahuzacq închise sticla cu acid formic, termină de impregnat cu pensula aripile unui fluture-de-mătase, apoi îl prinse cu o pensetă cu capetele netede. ― E frumos, nu-i aşa? Uite aici... Ăsta e un fluture-demătase de pin. L-am găsit acum câteva zile în pădurea Fontainebleau. E curios, una dintre aripi are o gaură perfect rotundă, iar cealaltă e tăiată parcă cu foarfeca. Te pomeneşti că am descoperit o specie nouă. Méliès se aplecă să privească şi se strâmbă dezgustat. ― Dar fluturii ăştia ai tăi sunt morţi! Nu faci decât să agăţi nişte cadavre unul lângă altul. Ţi-ar plăcea să fii pus într-o vitrină, cu o etichetă pe care să scrie: Homo Sapiens? Bătrânul inspector se posomorî: ― Aşa cum pe tine te interesează muştele, pe mine mă interesează fluturii. Fiecare cu maniile lui. Méliès îl bătu pe umăr: ― Haide, nu te supăra. Nu mai avem timp de pierdut, lam găsit pe asasin. Vino cu mine să proţăpim un cu totul alt soi de fluture.

86. RĂTĂCITĂ 549

Bun, trebuia deci să se resemneze: drumul nu era nici pe aici, nici pe acolo, nici pe dincolo. Nici urmă de miros de furnică. Cum de s-a rătăcit atât de uşor, ce s-a putut întâmpla? Când ciocănitoarea s-a năpustit la ele, o combatantă a spus că trebuie să fugă, să se ascundă, iar ea a ascultat-o aşa de bine, încât acum s-a pomenit singură, rătăcită în Marele Exterior. E tânără, lipsită de experienţă, şi departe de semenele ei. Şi la fel de departe e şi de zei. Dar cum de a putut să se rătăcească atât de repede? Acesta este marele ei defect: lipsa simţului de orientare. 24 ştie cât se poate de bine că acesta este motivul pentru care semenele sale nu crezuseră că va avea curaj să ia parte la cruciadă. 24 fusese poreclită "rătăcita-din-născare". Furnica îşi strânge lângă ea nepreţuita povară: coconul fluturelui. Din pricina lui, rătăcirea ei de acum poate avea urmări de neînchipuit, şi nu numai pentru ea, ci pentru întreg cuibul, poate chiar pentru întreaga specie. Trebuie cu orice preţ să regăsească un feromon-marcaj, dar, deşi îşi face antenele să vibreze cu 25 000 de mişcări pe secundă, nu reuşeşte să localizeze nimic semnificativ. Nu mai încape nici o îndoială că s-a rătăcit. Povara pe care o duce devine cu fiecare pas mai grea şi mai stânjenitoare. 24 lasă jos coconul, îşi spală cu frenezie antenele şi adulmecă violent aerul din jur, percepând astfel mirosul unui cuib de viespi. Cuib de viespi, cuib de viespi... de fiecare dată, ca un făcut, trebuia să nimerească în apropierea cuibului viespilor roşii! Acesta se află spre nord, care nu este în nici un caz direcţia cea bună. De altfel, organele lui Johnston, sensibile la câmpul magnetic terestru, îi confirmă că se află departe de locul unde ar 550

trebui să fie. Preţ de o clipă, i se pare că este pândită de o musculiţă. Probabil însă că nu este decât o nălucire. Ridicând din nou coconul, 24 porneşte drept înainte. Bun; de data asta s-a pierdut de-a binelea. Încă de pe când era foarte tânără, 24 nu încetează să se rătăcească. Se rătăcea deja prin culoarele asexuaţilor la vârsta de câteva zile; mai târziu se rătăcea prin oraş, şi, de îndată ce a avut prilejul să iasă din furnicar, a început sa se rătăcească prin împrejurimi. La încheierea oricărei expediţii la care lua şi ea parte se ivea o clipă de nesiguranţă, după care cineva întreba fără greş: Dar unde e 24? De altfel, biata furnică îşi punea în clipa de faţă aceeaşi întrebare: Unde mă aflu? Desigur, i se părea că a mai văzut floarea aceasta, sau frântura aceea de lemn, ori o piatră anume, sau crângul de colo, cu toate că... floarea putea foarte bine să fi avut altă culoare. Începea atunci să se învârtă în cerc, căutând feromonii-marcaj ai expediţiei. Şi, totuşi, continua să fie trimisă pe căile Marelui Exterior, dat fiind că, printr-un accident genetic ciudat, 24 avea o vedere excelentă pentru o asexuată. Globii ei oculari erau aproape la fel de dezvoltaţi ca ai sexuaţilor. Şi degeaba repeta ea întruna că, dacă vederea îi era bună, asta nu însemna că şi antenele îi erau la fel; toate misiunile doreau s-o aibă cu ele, ca să le poată asigura un control vizual optim. Şi de fiecare dată, se rătăcea. Până în prezent, reuşise de bine, de rău să se întoarcă de fiecare dată la cuib. Acum situaţia e cu totul alta, fiindcă nu trebuie să se întoarcă la cuib, ci să ajungă la marginea lumii. Dar va fi 551

oare în stare să o facă? Când eşti în Oraş faci parte dintre ceilalţi, când eşti singură faci parte din neant, nu încetează ea să-şi repete. Direcţia spre est. 24 îşi croieşte drum, disperată şi părăsită, victimă sigură pentru primul prădător care îi va tăia calea. Merge deja de multă vreme, când, dintr-o dată, drumul îi este oprit de o depresiune, de netrecut, adâncă de vreun pas şi mai bine. 24 îi explorează marginea şi constată că în realitate e vorba de două depresiuni învecinate, ca două ligheane cu fundul neted, cea mai mare din ele desenând jumătatea unui oval, iar cealaltă, mai adâncă, formând un semicerc. Diametrele acestor două ciudate incinte sunt paralele, la distanţă de vreo cinci paşi una de cealaltă. 24 adulmecă, pipăie, gustă, amuşinează din nou. Mirosul este la fel de neobişnuit ca şi tot restul. E necunoscut şi cu totul nou... La început perplexă, 24 este apoi cuprinsă rapid de o emoţie intensă. Orice urmă de teamă îi dispare. Urmele continua să se înşire la intervale de circa şaizeci de paşi. 24 e absolut sigură că are de-a face cu nişte urme de Degete. Dorinţa i-a fost îndeplinită! Degetele o conduc, arătându-i drumul! Furnica porneşte în fugă pe urmele zeilor; în sfârşit, acum avea să-i întâlnească.

87. ZEII SUNT ÎNFURIAŢI Temeţi-vă de zeii voştri. Aflaţi că ofrandele voastre sunt prea puţine, Şi prea sărmane pentru mărimea noastră. Ne spuneţi că ploaia v-a distrus hambarele. 552

Dar asta v-a fost pedeapsa Deoarece nu ne mai aduceaţi destule ofrande. Ne spuneţi că ploaia a împuţinat mişcarea rebelă. Făceţi-o să renască şi mai viguroasă ca până acum. Învăţaţi-i pe toţi ce putere au Degetele! Trimiteţi comandouri sinucigaşe Şi goliţi hambarele Oraşului interzis. Temeţi-vă de zeii voştri! Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt zei. Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt mari. Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt tari. E adevărul adevărat. Degetele opresc aparatul şi se simt mândre de-a fi nişte zei. Discret, Nicolas se duce înapoi la culcare. Stând întins, cu ochii deschişi, el zâmbeşte visător. Dacă va ieşi vreodată viu din gaura asta, va avea ce povesti colegilor săi de şcoală şi chiar lumii întregi! Le va explica tuturor necesitatea religiilor şi va deveni celebru dovedind că el unul a reuşit să sădească credinţa religioasă în mintea unor insecte!

88. PRIMELE CIOCNIRI Chiar şi pe teritoriile aflate exclusiv sub control belokanian, victimele şi dezastrele pricinuite de trecerea primei cruciade sunt considerabile. Şi aceasta din pricină că luptătoarele roşcate nu au 553

teamă de nimic. O cârtiţă care avusese pretenţia să scurme în masa de furnici nu a apucat decât să înghită strâmb vreo paisprezece victime, înainte ca furnicile să o năpădească şi să o sfâşie în bucăţi. Un văl de tăcere se aşterne de jurîmprejurul cortegiului prelung. Tot ce e viu se face nevăzut din faţa lui, astfel încât, după euforia dată de vânătoarea abundentă de la început, urmează lipsuri şi, în scurt timp, o foamete cumplită. Prin pustiul pe care-l lasă în urmă cruciada se găsesc acum şi furnici moarte de foame. În faţa acestei situaţii catastrofale, 9 şi 103 ţin sfat şi propun ca cercetaşele să se desfăşoare în grupe de câte douăzeci şi cinci de unităţi. Un asemenea evantai frontal ar trebui, logic vorbind, să fie mai discret şi implicit mai puţin înspăimântător pentru locuitorii pădurii. Celor care încep să murmure şi să pomenească de retragere li se răspunde verde-n faţă că foamea trebuie să le determine, dimpotrivă, să grăbească pasul drept înainte. Spre Orient. Următoarea lor pradă de vânătoare va fi un Deget.

89. VINOVATA ESTE ÎN SFÂRŞIT ARESTATĂ Întinsă în cadă şi dăruindu-se distracţiei ei preferate, scufundarea cu respiraţia oprită, Laetitia Wells îşi lăsa gândurile să rătăcească în voie. Îşi dădu seama dintr-o dată că trecuseră câteva zile de când nu mai avusese nici un amant ― ea, care avea mereu câte unul, de care se plictisea la iuţeală. Se gândi chiar să şi-l bage în pat pe Jacques Méliès. O cam enerva uneori, dar prezenta avantajul de-a fi la îndemână, într-un moment când 554

resimţea nevoia unui mascul. Vai! Erau atâţia bărbaţi pe lume... Nici unul nu avea însă stofa tatălui său. Ling-mi, mama ei, avusese mare noroc că-i împărtăşise viaţa. Fusese un om cu un spirit larg, receptiv, imprevizibil şi nostim, căruia îi plăcea să facă glume. Şi iubitor, atât de iubitor! Nimeni nu-l putea egala pe Edmond. Spiritul său nu cunoştea limite. Edmond funcţiona ca un seismograf, înregistrând toate oscilaţiile intelectuale ale epocii, toate ideile de mare amploare, asimilându-le, sintetizându-le... şi scoţându-le din nou la iveală, complet schimbate şi transformate în idei proprii. Furnicile nu constituiseră decât un pretext; ar fi putut studia la fel de bine stelele, medicina sau rezistenţa metalelor, excelând în aceeaşi măsură. Fusese un spirit realmente universal, un aventurier de un tip deosebit, pe cât de genial pe atât de modest. Oare mai exista, totuşi, undeva pe lumea aceasta vreun bărbat dotat cu o psihologie suficient de mobilă pentru a o uimi neîncetat, fără să o plictisească şi de care să nu se sature nicicând? Deocamdată, nu întâlnise pe nimeni de felul acesta... Se închipui inserând un anunţ în ziar: "Caut aventurier... " Dar posibilele răspunsuri o descurajau de pe acum, umplând-o de dezgust. Îşi scoase capul din apă, inspiră adânc şi se cufundă la loc. Gândurile îi apucară pe o cu totul altă cale: mama ei, cancerul... Simţind deodată că îi lipseşte aerul, scoase capul la suprafaţă. Inima îi bătea cu putere. Ieşi din cadă şi îşi trase pe ea halatul. Se auzi soneria de la intrare. Zăbovi câteva clipe, cât să se mai liniştească, vreme de trei expiraţii lungi, şi merse să deschidă. 555

Era iarăşi Méliès. Începuse să se obişnuiască cu apariţiile sale, dar de data aceasta îi veni greu să-l recunoască. Era îmbrăcat în haine de apicultor, avea faţa ascunsă de o pălărie de paie de pe marginile căreia cădea un voal de muselină şi purta mănuşi de cauciuc. Laetitia se încruntă văzând în spatele comisarului alţi trei bărbaţi împopoţonaţi în acelaşi fel. Recunoscându-i într-una din siluete pe inspectorul Cahuzacq, îşi înăbuşi un hohot de râs. ― Domnule comisar! Ce vrea să însemne vizita asta travestită? Nu primi nici un răspuns. Méliès se trase într-o parte, iar cele două măşti neidentificate ― doi copoi, cu siguranţă ― făcură câţiva paşi înainte, apropiindu-se de ea, şi cel mai voinic îi prinse o cătuşă de încheietura dreaptă. Laetitiei Wells i se părea că visează. Culmea a fost când Cahuzacq, cu glasul deformat şi înăbuşit de mască, recită: "Vă aflaţi în stare de arest pentru mai multe crime şi tentativă de crimă. Cu începere din acest moment, tot ce veţi declara poate fi folosit împotriva dumneavoastră. Bineînţeles, aveţi dreptul să refuzaţi orice declaraţie în lipsa avocatului dumneavoastră. " După care poliţiştii, trăgând-o după ei pe Laetitia, se îndreptară spre uşa neagră, în faţa căreia se opriră. Méliès făcu o demonstraţie rapidă şi sclipitoare a talentelor sale de spărgător şi încuietoarea cedă la repezeală. ― Aţi fi putut să-mi cereţi cheia în loc să distrugeţi broasca! protestă ziarista. Cei patru poliţişti rămaseră înmărmuriţi în faţa acvariului cu furnici şi a unui întreg arsenal de informatică. ― Ce-s astea? ― Asasinii fraţilor Salta, ai Carolinei Nogard, ai lui MacHarious şi ai soţilor Odergin, probabil, îi lămuri 556

sumbru Méliès. Ea strigă: ― Vă înşelaţi! Eu nu sunt cântăreţul la flaut din Hamelin. Nu vedeţi? E pur şi simplu un cuib de furnici pe care l-am adus din pădurea Fontainebleau săptămâna trecută! Furnicile mele nu sunt ucigaşe! Nici măcar n-au ieşit de aici de când le-am adus. Nici a furnică nu va putea fi silită să asculte vreodată de cineva. Nu pot fi domesticite! Nu sunt pisici sau câini. Sunt libere. Mă auzi, Méliès? Sunt libere, sunt de capul lor şi nu se iau după nimeni, şi nimeni n-o să le poată influenţa sau manipula. Tatăl meu înţelesese asta de mult. Sunt libere. Şi din cauza asta toţi vor mereu să le distrugă. Nu există decât furnici sălbatice şi libere! Nu eu sunt asasinul vostru! Comisarul îi ignoră cu desăvârşire protestele şi se întoarse spre Cahuzacq: ― Iei tot ce-i pe aici, ordinatorul şi furnicile. O să verificăm dacă mărimea mandibulelor corespunde cu leziunile interne ale cadavrelor. Pui sigilii şi o conduci pe domnişoara direct la judecătorul de instrucţie. Laetitia deveni vehementă: ― Nu sunt vinovatul pe care îl cauţi, Méliès! Te înşeli din nou! Ce mai, văd că greşelile au devenit o specialitate in ce te priveşte. El refuză să o ia în seamă. ― Băieţi, le mai spuse subalternilor săi, fiţi atenţi ca nici una din furnicile astea să nu scape. Reprezintă nişte dovezi incontestabile. Jacques Méliès era în culmea fericirii. Rezolvase cea mai complicată enigmă a generaţiei sale. Aproape că atinsese Graalul crimei perfecte, reuşind acolo unde oricare altul ar fi eşuat, iar acum avea şi mobilul crimei: asasina era fiica celui mai celebru şi mai descreierat partizan al furnicilor, Edmond Wells. 557

Plecă de acolo fără să-şi fi încrucişat o singură dată privirea cu cea de culoare mov a Laetitiei. ― Sunt nevinovată. Comiţi cea mai mare gafă din toată cariera dumitale. Sunt nevinovată.

90. ENCICLOPEDIE CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: în anul 53 U. C., generalul Marcus Licinius Crassus, proconsulul Siriei, gelos fiind pe succesul lui Iulius Cezar în Galia, s-a lansat la rândul său în campanii de mare anvergură. Cezar şi-a întins stăpânirea asupra Occidentului până la Marea Britanie; Crassus voia să invadeze Orientul până avea să atingă ţărmul mării, aşa că a pornit spre est. În drumul său se găsea însă Imperiul părţilor, pe care îi înfruntă în capul unei gigantice oştiri. Are loc bătălia de la Carres, pe care o câştigă însă Surena, regele părţilor, punând astfel capăt cuceririi Estului. Tentativa aceasta a avut consecinţe dintre cele mai neaşteptate. Părţii au făcut prizonieri numeroşi romani, care au slujit ulterior în rândurile armatei acestora în lupta contra regatului Kusana. Părţii au fost la rândul lor înfrânţi, iar romanii s-au pomenit încorporaţi în armata kusană, aflată în război cu Imperiul Chinei. Războiul a fost câştigat de chinezi, ceea ce a făcut ca prizonierii itineranţi să ajungă în final în armata împăratului Chinei. Iar acolo, surprinderea încercată de chinezi la vederea oamenilor albi este depăşită de admiraţia faţă de priceperea acestora în materie de construire a catapultelor şi a altor arme de asediu. Romanii sunt naturalizaţi, li se acordă libertatea şi chiar un oraş în care să se stabilească. Exilaţii s-au însurat cu chinezoaice şi au avut copii. Ani de zile mai târziu, când nişte negociatori romani le-au propus să 558

se întoarcă în ţară, ei le-au refuzat oferta, declarându-se cu mult mai fericiţi în China. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

91. PICNIC Vrând să mai scape de canicula de august, prefectul Charles Dupeyron luase hotărârea să-şi ducă familia la un picnic sub frunzişul rustic al pădurii Fontainebleau. Copiii, Georges şi Virginie, se încălţaseră pentru acest prilej cu ghete solide, bune de purtat pe teren accidentat. Cecile, soţia, se însărcinase să pregătească hrana rece pe care Charles o căra pentru moment într-o enormă sacoşă frigorifică, însoţit de privirile zeflemitoare ale celor din jur. La ora unsprezece din duminica respectivă se făcuse deja o căldură insuportabilă. O luară pe sub copaci, îndreptându-se spre vest. Copiii fredonau o melodioară pe care o învăţaseră la grădiniţă: "Be-bop-a-lula, she is my baby". Cecile se străduia sa nu-şi scrântească gleznele prin făgaşurile lăsate de vehicule. În ce îl privea, Dupeyron, cu toate că asuda cel mai rău, era bucuros că trage şi el chiulul, scăpând de bodyguarzi, de secretare, de ataşaţii de presă şi de tot soiul de linguşitori, întoarcerea în sânul naturii avea un farmec aparte. Ajungând lângă un pârâu aproape secat, prefectul trase cu plăcere în piept aerul plin de parfumul florilor şi propuse să se instaleze prin apropiere. Cecile protestă de îndată: ― Ştii că eşti grozav! Pe aici trebuie să fie plin de ţânţari. 559

Parcă n-ai şti că e de-ajuns un singur ţânţar ca să fiu pişcată! ― Le place sângele lui mămica fiindcă e mai dulce, rânji Virginie, gesticulând cu plasa de fluturi pe care şi-o luase în speranţa de a îmbogăţi colecţia clasei. În anul ce trecuse, elevii făcuseră un tablou format din aripile a opt sute de lepidoptere, reprezentând un avion aflat în tăriile cerului. De data aceasta, intenţionau nici mai mult nici mai puţin decât să înfăţişeze bătălia de la Austerlitz. Dupeyron vru să se arate conciliant; doar nu era să strice o zi atât de frumoasă din pricina unor ţânţari. ― Bine, atunci să mergem mai încolo. Mi se pare că văd o poiană. Poiana era de fapt o întindere pătrată presărată cu trifoi, nu mai mare decât o bucătărie şi, în consecinţă, bine umbrită. Dupeyron îşi puse jos sacoşa, o deschise şi scoase o faţă de masă albă. ― O să ne simţim de minune aici. Copii, ajutaţi-o pe mama să pună masa. El unul se ocupă cu destupatul unei sticle de Bordeaux excelent, alegându-se de îndată cu o înţepătură din partea soţiei: ― De asta-ţi arde ţie acum, nu-i aşa? Copiii s-au şi luat la bătaie şi ţie nu-ţi stă gândul decât la băutură! Fă-ţi puţin meseria de părinte! Georges şi Virginie se apucaseră să arunce unul în celălalt cu bulgări de pământ. Scoţând un oftat, Dupeyron îi chemă la ordine: ― Gata, copii, încetaţi! Georges, tu eşti băiat, aşa că ar trebui să dai exemplu. Prefectul îşi înşfăcă fiul de pantaloni şi îl ameninţă cu palma. ― Ia vezi! O încasezi pe loc dacă n-o laşi pe soră-ta în 560

pace. Înţelege o dată! ― Tăticule, da' nu eu sunt de vină, ea e! ― Nu mă interesează cine-i de vină, tu o s-o încasezi dacă mai faci vreo poznă cât de mică. Comandoul celor douăzeci şi cinci de furnici cercetaşe evoluează la mare distanţă de grosul trupei, scotocind în stânga şi-n dreapta. Constituind tentaculele armatei, ele dispun de feromoni de marcaj care vor permite celorlalte cruciate să urmeze drumul cel bun. Grupa cea mai înaintată este condusă de 103. Cei patru membri ai familiei Dupeyron mestecă încet, aşezaţi sub coroanele copacilor. Efortul depus era atât de mare, că până şi copiii se cuminţiseră. Ridicându-şi privirile, doamna Dupeyron sparse tăcerea: ― Cred că şi pe aici sunt ţânţari. În orice caz, sunt nişte insecte. Aud un zumzet. ― Ai mai văzut vreo pădure fără insecte? ― Mă întreb dacă picnicul ăsta al tău e o idee chiar atât de bună, suspină ea. Ne-am fi simţit mult mai bine pe coasta normandă. Doar ştii că Georges suferă de alergie! ― Încetează, te rog, să-l mai cocoloşeşti. O să reuşeşti să-l îmbolnăveşti până la urmă de-adevăratelea! ― Dar stai, ascultă puţin! Sunt insecte peste tot. ― Nu-ţi fă probleme, am avut grijă să iau un spray insecticid. ― A, bun... Ce marcă e? Semnal venit din partea unei cercetaşe: Mirosuri puternice neidentificate dinspre nord-nord-est. 561

Mirosurile neidentificate nu sunt rare; există încă miliarde pe tot cuprinsul lumii. Dar intonaţia neobişnuit de insistentă a mesagerei declanşează pe loc alarma în rândurile comandoului. Furnicile încremenesc la pândă. Prin aer plutesc miresme cu nuanţe deloc obişnuite. O luptătoare îşi clămpăneşte fălcile, convinsă că a detectat mirosuri de becaţă. Antenele intră în contact, permiţându-le să se consulte. 103 îşi exprimă convingerea că ar trebui, totuşi, să mai înainteze, fie şi numai ca să se lămurească despre ce animal e vorba. Cu toţii se declară de acord. Cele douăzeci şi cinci de furnici păşesc prudent de-a lungul dârei de miros, îndreptându-se spre sursă, şi întrun târziu ajung într-un spaţiu vast, descoperit, care arată ciudat, cu un sol de culoare albă, ciuruit de găuri minuscule. Înainte de-a întreprinde vreo acţiune cât de mică, se impun câteva precauţii. Cinci cercetaşe se întorc pe urmele lor pentru a depune în iarbă drapelul chimic al Federaţiei. Sunt suficiente câteva picături de tetradecylacetat (C6H22-O2) pentru ca orice locuitor al planetei să ştie că teritoriul acesta aparţine de-acum înainte Bel-o-kan-ului. Aceasta le mai încurajează cât de cât. Când dai nume unui ţinut, înseamnă că ai început deja să îl cunoşti. După care exploratoarele se apucă să îl cerceteze. Într-o parte se profilează două turnuri masive. Patru exploratoare le escaladează. Vârful este circular şi bombat, străpuns de orificii prin care se degajă mirosuri sărate sau pipărate. Furnicile ar dori să vadă substanţele mai deaproape, dar interstiţiile sunt prea mici pentru a le permite să treacă, astfel încât coboară înapoi, dezamăgite. Nu-i nimic, echipele tehnice care vor veni după ele vor izbuti cu siguranţă să clarifice problema. Nici nu ajung bine jos, că sunt deja chemate lângă o altă ciudăţenie, şi 562

mai bizară, reprezentată de un şir de coline înmiresmate, dar de 0 formă destul de puţin naturală. Furnicile urcă dea lungul pantelor şi se împrăştie prin văi şi creste, pipăind şi sondând pretutindeni. Comestibil! exclamă prima care izbuteşte să străpungă crusta superficială şi tare. Dedesubtul a ceea ce luase drept piatră se află ceva bun de mâncat! Numai materie plină de proteine, şi într-o cantitate de neimaginat! Furnica emite ştirea pe o frecvenţă entuziastă, cu antenele bucale pline de filamente nutritive. ― ― ― ― ―

Ce mai avem de mâncare? Frigărui. Cu ce sunt? Cu miel, slănină, roşii. Nu-i rău deloc. Şi mai ce?

Furnicile nu se mulţumesc doar cu atât. Îmbătate de acest prim succes, îşi umplu puţin guşa şi se răspândesc pe faţa de masă albă. O echipă de patru cercetaşe este înghiţită de o cutie albă plină cu gelatină galbenă, în care furnicile se zbat îndelung înainte de-a se scufunda în materia moale. ― Cum şi mai ce? Nişte sos bearnez luat de la birt. 103 s-a rătăcit în mijlocul unei grămezi de structuri galbene a căror suprafaţă scârţâie şi trosneşte sub paşi, prăbuşindu-se pe alocuri pe sectoare întregi. Ca sa nu fie strivită, 103 sare de colo-colo şi abia s-a liniştit că e nevoită să sară din nou pentru a scăpa de o avalanşă care ar îngropa-o cu totul în materia cristalină şi friabilă. 563

― Vai, ce grozav! Cartofi prăjiţi! O alunecare neprevăzută pe un soi de povârniş îmbibat cu lipide o face să iasă în sfârşit din acest coşmar. Luând-o de-a lungul unei furculiţe, 103 683 îşi reia explorarea, nimerind necontenit dintr-o surpriză într-alta, trecând de la un gust suav la unul acid şi de la o aromă înţepătoare la una plăcută. Se împotmoleşte şi bâjbâie apoi printr-o legumă verde şi se apropie prudentă de crema de culoare roşie. ― Castraveciori a la russe şi ketchup. Cu antenele înfierbântate de atâtea descoperiri exotice, 103 683 străbate o vastă întindere de un galben palid, din care se înaltă un miros puternic de fermentaţie. Câteva dintre semenele sale hoinăresc printre cavităţile suprafeţei, distrându-se. Terenul formează şiruri neîntrerupte de caverne perfect sferice şi fragede cu pereţi moi, galbeni, care pot fi uşor străpunşi cu mandibulele, şi atunci devin transparenţi. ― Şvaiţer! 103 683 este încântată, dar nu mai are când să le comunice celorlalte impresiile stârnite de extraordinarul ţinut în care totul se poate mânca. Un sunet jos şi surd, nemăsurat ca vuietul vântului, se prăvăleşte peste ele cu un bubuit de tunet. "Athenţhie e phlinh dhe fhurnicih." 564

O minge rozalie se iveşte din înălţimi şi striveşte metodic opt exploratoare. Pleosc, pleosc, pleosc. Totul nu durează decât vreo trei secunde. Surpriza este desăvârşită. Deşi toate aceste nobile luptătoare au o constituţie dintre cele mai robuste, ele nu pot opune nici cea mai mică rezistenţă. Armurile lor solide şi arămii plesnesc, desfăcându-se în bucăţi, iar sângele şi carnea li se amestecă într-un terci zemos, din care ţâşnesc stropi. Din ele mai rămân doar nişte urme neînsemnate, de culoare întunecată, care pătează solul alb şi imaculat. Furnicile-soldat din cruciadă nu-şi pot crede simţurilor. Mingea rozalie se află de fapt la capătul unei coloane prelungi. Abia şi-a încheiat opera de distrugere, că patru alte coloane se desfac încet, venind să i se alăture. Acum sunt cinci cu totul. DEGETE! Sunt Degete!!!!! Degete!!!!! 103 nu mai are nici o îndoială: Degetele au apărut, sunt acolo! Atât de repede, atât de aproape, atât de puternice. Degetele sunt aici!!! Pe loc, ea îşi lansează cei mai opiacei dintre feromonii de alarmă. Atenţie, Degete! Degete! 103 simte un val de frică infinită copleşind-o. Creierii îi clocotesc, iar labele îi tremură ca varga. Mandibulele i se desfac şi se închid pe rând, fără nici un rost. DEGETE! Sunt DEGETE! Puneţi-vă la adăpost! Degetele se ridică laolaltă spre cer, apoi se strâng, nemailăsând întins decât unul singur, drept şi încordat ca un pinten, al cărui capăt roz şi neted le urmăreşte şi le striveşte fără dificultate pe exploratoare. Instinctiv, 103, care este curajoasă dar deloc temerară, se ascunde într-un soi de caverna încăpătoare, de culoare bej. Totul s-a petrecut atât de repede, încât nici nu a avut 565

timp să înţeleagă ce se întâmplă. Cu toate acestea, 103 le-a recunoscut cât se poate de bine. Erau... Degete! Frica se năpusteşte din nou asupra ei, într-un val şi mai acid. De data aceasta, nu mai are cum să se gândească Fa vreun lucru şi mai terifiant, care să-i anihileze spaima. Se găseşte faţă în faţă cu tot ce poate fi mai cumplit, mai nedesluşit şi mai puternic pe lume: DEGETELE! Frica i s-a strecurat în toate ungherele fiinţei, făcând-o să tremure şi să se înăbuşe. Ce e mai ciudat e faptul că, pe moment, nu a înţeles nimic din ce se petrece, iar acum, când e în siguranţă, refugiată în adăpostul acesta provizoriu, e cuprinsă de o spaimă fără margini. Afară e plin de Degete care vor să o răpună. Şi dacă Degetele sunt zei? I-a sfidat, şi ei s-au mâniat. Iar ea nu este decât o furnică nenorocită, care acum va muri. Chli-pou-ni era îngrozită pe bună dreptate: nimeni nu s-ar fi aşteptat să le găsească atât de aproape de Federaţie! Degetele au trecut aşadar de marginea lumii şi acum invadează pădurea! 103 dă ocol grotei călduroase, de culoare bej, lovind isteric cu abdomenul în pereţi pentru a se defula de tot stresul pe care l-a acumulat în ultimele clipe. Furnica îşi recapătă cu greu stăpânirea de sine; apoi, când i se pare că frica i-a mai trecut, se apucă să cerceteze, cu paşi prudenţi, caverna aceea ciudată, făcută din arcade şi boite. Interiorul îi este împodobit cu foiţe negre, din care se prelinge grăsime topită, călduţă la pipăit. Toate acestea răspândesc un iz greţos, aproape insuportabil. ― Taie friptura de pui. Arată foarte apetisant. 566

― Măcar de ne-ar lăsa în pace furnicile astea... ― Am omorât deja o grămadă. ― În orice caz, să nu te mai aud de-acum înainte cu natura ta! Uite, mai sunt câteva acolo... şi dincolo. Învingându-şi repulsia, 103 traversează grota călduroasă şi se ghemuieşte pe marginea ei. Proiectându-şi în faţă antenele, ea asistă la un spectacol pur şi simplu de necrezut. Mingile acelea rozalii îi vânează ca nişte prădătoare formidabile semenele, scoţându-le de sub pahare, farfurii sau şervete, după care le iau viaţa fără alte formalităţi. E o hecatombă în toată regula. Unele mai încercau să se apere trăgând cu acid. Fără nici un rezultat însă. Mingile roz zboară, sar, ţâşnesc de pretutindeni, nelăsându-le nici o şansă. Apoi totul încetează. Aerul s-a umplut de duhoarea acidului oleic, specifică morţii myrmicine. Degetele patrulează pe faţa de masă în grupe de câte cinci. Răniţii sunt ucişi şi transformaţi în nişte pete, răzuite apoi ca să nu mânjească albul imaculat. "Hecile, dhă-mhi fhoarhfecehle." Deodată, un vârf enorm sparge plafonul cavernei, despicându-l, şi îi desparte marginile cu un pârâit asurzitor. 103 tresare şi se năpusteşte drept înainte, încotro vede cu ochii. Repede, trebuie să fugă! Repede, repede. Zeii monstruoşi sunt chiar deasupra ei. Furnica goneşte cu toată viteza celor şase labe ale sale. Coloanele roz au nevoie de ceva timp ca să reacţioneze. Degetele par de-a dreptul înciudate când o văd ieşind de acolo. Apoi, venindu-şi în fire, pornesc în urmărirea ei. 103 încearcă toate manevrele posibile, făcând 567

nenumărate viraje strânse şi întoarceri de o sută optzeci de grade. Inima îi bate gata să-i spargă pieptul, dar e încă în viaţă. Două coloane se lasă brusc în faţa ei. Prin sita ochilor sferici, 103 vede pentru întâia oară cele cinci siluete gigantice ce se conturează în zare şi le simte mirosul de tămâie. Degetele încep să patruleze. E înnebunitor. Atunci, în mintea ei se produce un declic. Frica îi este atât de mare, încât face ceva de neînchipuit. Pur şi simplu o nebunie. În loc să fugă, luptătoarea sare asupra urmăritorilor săi! Surpriza este desăvârşită. Furnica urcă cu toată viteza de-a lungul Degetului, ca o rachetă lansată de-a lungul rampei şi, o dată ajunsă la capătul pantei, sare în gol. Căderea îi este amortizată de mingile rozalii, care o prind din zbor. Apoi se strâng, vrând să o strivească. Ea trece pe dedesubt, strecurându-se fulgerător şi cade din nou, de data aceasta în iarbă. La iuţeală, 103 se ascunde sub un trifoi cu trei foi. Era şi timpul. Coloanele rozalii greblează vegetaţia dimprejur: Degetele zei vor să o scoată din bârlog. Dar stratul de părăluţe este lumea ei, unde nu mai poate fi găsită. 103 aleargă, iar prin antene îi licăresc tot soiul de idei. De data aceasta nu mai poate fi nici o îndoială; le-a văzut, le-a atins şi chiar le-a păcălit. Toate acestea nu răspund însă întrebării esenţiale: Degetele sunt zei? Prefectul Charles Dupeyron îşi şterse mâinile cu batista în carouri. ― Bun, aţi văzut că le-am putut alunga, şi fără ca măcar 568

să ne folosim de insecticid. ― Şi doar îţi spusesem, dragă, că pădurea asta nu e deloc curată. ― Am omorât vreo sută! se lăudă Virginie. ― Iar eu şi mai multe, mult mai multe decât tine! strigă Georges. ― Potoliţi-vă, copii... Au apucat să murdărească mâncarea? ― Eu am văzut ieşind una din friptura de pui. ― Nu vreau să mănânc pui mânjit de furnică! urlă pe loc Virginie. Dupeyron se strâmbă. ― Doar n-o să aruncăm o frumuseţe de pui fript numai fiindcă l-a atins o furnică! ― Furnicile sunt murdare şi transmit boli, ne-a spus-o învăţătoarea la şcoală. ― O să mâncăm, totuşi, puiul, insistă tatăl lor. Georges se lăsă în patru labe. ― E una care a scăpat. ― Cu atât mai bine! Aşa o să se poată duce înapoi şi să le spună celorlalte că nu trebuie să mai vină aici. Virginie, nu mai smulge labele furnicii ăleia, că oricum e moartă. ― Ba nu, mamă! Mai mişcă puţin. ― Bine, dar atunci nu mai pune bucăţile pe faţa de masă, aruncă-le mai încolo. Putem să mâncăm şi noi liniştiţi o dată? Spusese acestea ridicându-şi ochii spre cer, şi în clipa aceea încremeni. Un nor de scarabei cu corn, destul de mic dar zgomotos, tocmai se aduna într-un roi, ca o coroană, la vreun metru deasupra capului ei. Când văzu că norul se menţine în acelaşi loc, femeia se albi la faţă. Soţul ei nu arăta nici el mai bine. La rândul său, Dupeyron constatase că iarba se înnegrise: erau înconjuraţi de o adevărată revărsare de furnici! După cât se 569

părea, puteau fi câteva milioane! În realitate nu erau decât cei trei mii de soldaţi ai primei cruciade îndreptate împotriva Degetelor, împreună cu întăririle zedibeinakaniene, care înaintau hotărâţi, cu mandibulele întinse. Dupeyron articulă cu o voce nesigură: ― Draga mea, dă-mi repede sprayul insecticid...

92. ENCICLOPEDIE ACID FORMIC: Acidul formic este un component important pentru viaţă. Omul îl are de altfel în propriile sale celule. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acidul formic era folosit la conservarea alimentelor sau a cadavrelor de animale. Cel mai frecvent însă era utilizat la curăţarea petelor de pe aşternuturi. Dat fiind că pe atunci nu se cunoştea fabricarea acestei substanţe chimice pe cale sintetică, ea era extrasă direct din insecte. Câteva mii de furnici erau îngrămădite într-o presă de ulei căreia i se strângea şurubul până când se obţinea un suc gălbui. O dată filtrat, acest "sirop de furnici zdrobite" era vândut în toate drogheriile cu renume, la raionul de soluţii lichide pentru curăţarea petelor. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II..

93. ETAPA FINALA 570

Profesorul Miguel Cygneriaz ştia că de-acum înainte nimic nu mai poate împiedica trecerea la etapa finală. Ţinea în mâini arma absolută contra forţelor chtoniene. Luă lichidul argintiu şi îl turnă într-o cuvă. Apoi adăugă un lichid roşu şi procedă la ceea ce se cheamă în mod obişnuit în chimie "a doua coagulare". Substratul căpătă atunci culori schimbătoare, ca ale unei cozi de păun. Profesorul Cygneriaz puse recipientul într-un vas de fermentare. Acum, nu-i mai rămăsese decât să aştepte. Ultima etapă mai avea nevoie doar de un singur ingredient, insuficient controlat încă de maşini: timpul.

94. DEGETELE SE RETRAG Primele valuri de infanteriste care au pornit la atac sunt învăluite brusc de un nor verde care le face să tuşească violent. Aflaţi la o înălţime mult mai mare, scarabeii-rinocer vin în picaj spre munţii aceia mişcători şi neclari. Ajunşi la înălţimea junglei capilare a Ceciliei Dupeyron, artileristele îşi slobozesc salvele de acid. Singurul efect obţinut este însă uciderea a trei păduchi tineri care intenţionau să-şi stabilească acolo domiciliul. Un alt grup de artileriste pedestre îşi concentrează tirul asupra unei mingi mari şi roz. De unde ar fi putut ele să ştie că era degetul mare de la piciorul încălţat cu o sanda al unei femei? Devine limpede că trebuie să găsească altă Soluţie, deoarece, dacă pentru oameni acidul formic nu este mai coroziv decât limonada, noile valuri verzui de insecticid fac în schimb goluri din ce în ce mai mari în rândurile 571

belokanienelor. Căutaţi-le orificiile, vociferează 9, şi mesajul este de îndată retransmis de furnicile experimentate în lupta cu mamiferele şi păsările. Mai multe legiuni pornesc cu îndrăzneală la asaltul titanilor, înfigându-şi cu hotărâre mandibulele în fibrele textile, ceea ce provoacă răni mari într-un tricou de bumbac şi într-un şort din acelaşi material. Bluza Virginiei Dupeyron (30% acrilic, 20% poliamidă) se dovedeşte în schimb o adevărată armură asupra căreia cleştii myrmicini nu obţin nici un rezultat edificator. ― Am una în nas! Au! ― Repede, insecticidul! ― Dar nu putem da cu insecticid pe noi! ― Ajutor! scânceşte Virginie. ― Ce flagel! strigă Charles Dupeyron, sforţându-se să împrăştie cu mâna coleopterele care zumzăie de jurîmprejurul familiei sale. ― N-o să izbutim niciodată să-i răpu... ... să-i răpunem pe aceşti monştri. Sunt prea mari, prea puternici. Sunt de neînţeles. 103 şi 9, aflate undeva pe gâtul tânărului Georges, discută febril situaţia. 103 întreabă dacă au la ele otrăvuri exotice. 9 răspunde că da, nişte venin de viespe sau de albină, şi că se duce de îndată să-l aducă. Bătălia continuă să facă ravagii când se întoarce, ducând în labe un ou plin cu lichidul galben pe care-l secretă de regulă acul albinelor. Cum o să-l inoculezi? Noi nu avem ac. Fără să răspundă, 103 îşi înfige mandibula în carnea roz, cât poate de adânc; e nevoită să repete de mai multe 572

ori operaţia, deoarece terenul este pe cât de moale, pe-atât de rezistent. În fine! Nu-i mai rămâne decât să verse lichidul galben în gaura roşie care fumegă. Să fugim. Ascunzătoarea nu este prea sigură. Animalul uriaş e cuprins de convulsii, se sufocă, vibrează şi face mult zgomot. Georges Dupeyron cade în genunchi şi se prăbuşeşte pe o parte. Georges este doborât de minusculii dragoni. Georges cade. Patru legiuni de furnici i se rătăcesc în păr, dar alte câteva reuşesc să-i găsească cele şase orificii. 103 îşi regăseşte calmul. De data aceasta nu mai e loc de îndoială. Au omorât unul! Deodată, teama de Degete încetează să o mai chinuiască. Cât de minunat e să nu-ţi mai fie frică! Se simte cu desăvârşire liberă. Georges Dupeyron zace la pământ, nemişcat. 9 se năpusteşte, i se urcă pe faţă şi escaladează masa rozalie. Un Deget este de fapt un întreg teritoriu. Puţinul pe care l-a parcurs măsoară peste o sută de paşi în lăţime pe două sute lungime! Pe cuprinsul lui se găsesc de toate: caverne, văi, munţi şi cratere. 9, care are cele mai lungi mandibule dintre toate cruciatele, îşi zice că Degetul încă nu este mort de tot şi, escaladând sprâncenele, se opreşte la rădăcina nasului, drept între ochi, în locul unde hinduşii socotesc că se află al treilea ochi, şi îşi ridică la maximum vârful mandibulei drepte. Lama scânteiază în soare ca o splendidă spadă Excalibur. După care, dintr-o lovitură seacă, luptătoarea o 573

înfige cât poate de adânc în suprafaţa roşie. 9 îşi smulge cu un plescăit sabia de chitină. În aceeaşi clipă ţâşneşte un gheizer subţire şi roşu care i se înalţă până deasupra antenelor. ― Dragă, uită-te! Cu Georges nu e deloc bine! Charles Dupeyron dădu drumul sprayului în iarbă şi se aplecă spre fiul său. Obrajii băiatului deveniseră purpurii şi respira cu greutate. Peste trupul lui se scurgeau ciorchini de furnici. ― Are o criză de alergie! strigă prefectul. Trebuie să-i facem repede o injecţie, să-l ducem la un doctor... ― S-o ştergem de aici, repede! Fără ca măcar să-şi mai strângă ustensilele de picnic, familia Dupeyron o rupe la fugă în direcţia maşinii, Charles ducându-şi fiul în braţe 9 a sărit jos la timp. Acum linge sângele de Deget care ia rămas lipit de mandibula dreaptă. De-acum, s-a lămurit toată lumea. Degetele nu sunt invulnerabile. Pot fi făcute să sufere, pot fi rănite şi pot fi ucise cu venin de albină.

95. NICOLAS Lumea Degetelor e atât de frumoasă, încât nici o furnică nu o poate înţelege deocamdată. Lumea Degetelor este atât de paşnică, încât neliniştea şi războaiele au fost demult alungate. Lumea Degetelor este atât de armonioasă, încât fiecare 574

trăieşte într-un extaz perpetuu. Noi avem unelte care ne permit să nu muncim niciodată. Noi avem unelte care ne permit să ne deplasăm cu foarte mare viteză. Noi avem unelte care ne permit să ne hrănim fără nici un efort. Noi putem zbura. Noi putem umbla pe sub apă. Noi putem chiar să părăsim planeta şi să ajungem dincolo de cer. Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt zei. Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt mari. Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt tari. Acesta este adevărul. ― Nicolas! Băiatul stinse la iuţeală aparatul şi se prefăcu că răsfoieşte Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. ― Da, mămico? Lucie Wells apăru lângă el. Era slabă şi plăpândă, dar privirea ei întunecată părea însufleţită de o forţa stranie. ― Nu te-ai culcat? Acum e, totuşi, perioada nopţii noastre artificiale. ― Ştii, mi se-ntâmplă să mă scol ca să mai consult Enciclopedia. Ea zâmbi. ― Ai dreptate. Poţi afla atâtea lucruri din cartea asta. Îl cuprinse de umeri. Spune-mi, Nicolas, continuă ea, încă nu vrei să iei parte la reuniunile noastre telepatice? ― Nu, cel puţin deocamdată. Cred că încă nu sunt pregătit. 575

― Când vei fi, o să o simţi singur. Nu te forţa. Îl strânse în braţe şi îl masă pe spate. El se desprinse încet, din ce în ce mai puţin sensibil la asemenea manifestări de dragoste maternă. Ea îi şopti la ureche: ― Acum nu poţi să înţelegi, dar într-o bună zi...

96. 24 FACE CE POATE (CU CEEA CE ARE) 24 merge spre ceea ce speră să fie sud-estul, întrebând în dreapta şi în stânga toate animalele de care se poate apropia fără prea mare pericol. Au văzut cumva cruciada trecând pe acolo? Dar limbajul mirositor al furnicilor nu are încă statutul de limbă universală. Totuşi, un gândac verde-auriu susţine a fi auzit zvonindu-se că belokanienele s-au întâlnit cu nişte Degete şi că le-au învins. E imposibil, îşi zice pe loc 24. Nu-i poţi învinge pe zeii Cu toate acestea, continuă să-i întrebe pe toţi cei întâlniţi în cale şi află îndeajuns pentru a se convinge că întâlnirea a avut realmente loc. În ce fel de circumstanţe însă, şi cu ce deznodământ? Şi tocmai ea nu a fost de faţă! Nu a putut să-şi vadă zeii şi, ceea ce e şi mai grav, nu le-a putut înmâna coconul misiunii Mercur. Blestemate fie prostia ei şi veşnica-i lipsă a simţului de orientare! Atenţia îi este atrasă de un mistreţ ce-i apare în cale. Cu el ar merge mult mai repede decât singură. Obsedată de dorinţa de-a ajunge înapoi la surorile sale roşcate şi, cine ştie, de-a se apropia de Degete, 24 escaladează o labă. Nu are prea mult de aşteptat: mistreţul porneşte în galop. Problema este că îşi schimbă prea mult direcţia înspre 576

nord, astfel încât e silită să sară din mers. Are însă noroc. Apare o veveriţă, în blana căreia se strecoară de îndată. Rozătorul se îndreaptă spre nord-est, dar la un moment dat se opreşte brusc în vârful unui copac şi 24 trebuie să sară din nou ca să ajungă cât mai repede pe pământ. A făcut o bucată bună de drum, desigur, dar tot singură este. Îşi dă seama că nu a procedat bine şi că trebuie neapărat să îşi vină în fire: doar crede în Degete, care sunt zei atotputernici. Aşa încât, nu are decât să-i invoce, pentru ca ei să o îndrepte încotro trebuie ― adică spre cruciadă şi spre ei înşişi. O, Degete, nu mă părăsiţi în lumea asta înspăimântătoare. Faceţi în aşa fel ca să-mi regăsesc surorile. 24 îşi strânge antenele, îndoindu-le, ca pentru a-şi contacta mai bine stăpânii. Şi în chiar clipa aceea percepe în spatele ei un miros dintre cele mai familiare. 24 este în culmea bucuriei. 103, care plecase să culeagă informaţii despre Askolein, Stupul de aur, se simte uşurată la vederea coconului şi, în egală măsură, este cât se poate' de mulţumită că a regăsito pe tânăra deistă. Nu ai pierdut gogoaşa fluturelui? 24 îi arată preţiosul recipient, după care cele două furnici se întorc împreună şi se alătură restului grupului.

97. ENCICLOPEDIE DESPRE SPAŢIU-T1MP: în jurul unui atom se găsesc mai multe orbite de electroni, unele foarte apropiate de nucleu, altele mult mai îndepărtate. 577

Dacă un eveniment exterior obligă un electron să îşi schimbe orbita, se produce pe loc o emisie de energie sub formă de lumină, căldură şi radiaţie. A deplasa un electron de pe un nivel inferior pe unul superior e ca şi cum ai aduce un chior în ţara orbilor: iradiază, face senzaţie, este rege. Invers, un electron de pe o orbită înaltă deplasat pe una mai joasă va arăta ca un imbecil desăvârşit. Universul întreg este construit într-un mod analog, ca nişte fâşii. Spaţii-timp diferite se învecinează, organizate în straturi suprapuse. Unele ― rapide şi complexe, altele ― lente şi primitive. Organizarea aceasta stratificată se poate regăsi la toate nivelurile de existenţă. Astfel, o furnică foarte inteligentă şi descurcăreaţă, proiectată în universul uman, nu este decât un mic animal stângaci şi înfricoşat. Un om incult şi prost, paraşutat într-un furnicar, devine un zeu atotputernic. Asta nu înseamnă că dacă o furnică va lua contact cu oamenii, ea nu va învăţa multe în urma acestei experienţe. O dată întoarsă printre semenele sale, cunoştinţele dobândite despre spaţiul-timp superior îi vor conferi o putere certă asupra celorlalte furnici. Un mijloc bun de a progresa este de-a cunoaşte statutul de paria în dimensiunea superioară, revenind apoi în dimensiunea ta de origine. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

98. PRIETENELE NOASTRE, MUŞTELE Ajungând în luminişul cu Degete, unde şi-au făcut acum 578

tabără furnicile, 24 se încăpăţânează să nu creadă că surorile ei roşcate au ucis un zeu, susţinând faţă de 103 că au confundat probabil cine ştie ce alt animal uriaş cu un Deget. Şi dacă, totuşi, a fost un Deget, se poate ca acesta să se fi prefăcut doar ca a murit. Poate că a vrut să le testeze astfel reacţia şi să le măsoare îndârjirea. În pofida reputaţiei sale de naivă, 24 le dă lovitura de graţie: dacă Degetul e mort, unde îi este cadavrul? 103 manifestă o oarecare nedumerire şi nimic mai mult. Ea afirmă că l-a străbătut pe unul în lung şi în lat şi că are în prezent o idee mult mai exactă asupra problemei. În timp ce emite toate acestea spre 24, ideea ia naştere în creierele sale: de ce să nu redacteze un feromon memorie despre Degete? Pe loc, ia puţină salivă şi înscrie în ea: Feromon: Zoologie Temă: Degetele Salivatoare: 103 683 Data: anul 100 000 667 1) Degetele există. 2) Degetele sunt vulnerabile. Pot fi omorâte cu venin de albină. Note asupra ultimei observaţii: a) S-ar putea să mai existe şi alte feluri de-a ucide Degetele, dar singurul care s-a dovedit eficace până în clipa de faţă este veninul de albină. b) Va fi nevoie de o cantitate enormă de venin de albină dacă vrem să ucidem toate Degetele. c) Cu toate acestea, Degetele rămân în continuare foarte greu de ucis. 3) Degetele sunt mult mai mari decât ceea ce pot cuprinde ochii noştri în câmpul vizual. 4) Degetele sunt calde. 579

5) Degetele sunt acoperite cu un strat de fibră vegetală, ca o piele artificială colorată. Nu sângerează când este străpunsă cu mandibula. Doar pielea de dedesubt sângerează. 103 îşi înalţă antenele, încercând să-şi adune amintirile, apoi continuă: 6) Degetele au un miros foarte puternic, care nu seamănă cu nimic cunoscut. Furnica observă un grup de muşte care fac roată în jurul unei bălţi de un roşu întunecat. 7) Degetele au sânge roşu, la fel ca păsările. Picătura aceea de sânge e pe cale de-a atrage o mulţime de muşte zumzăitoare. 8) Dacă Degetele sunt... Nu se poate lucra în asemenea condiţii, e limpede. Muştele se află în plin ospăţ. Din pricina zumzetului, nu te mai poţi auzi. 103 e nevoită să se întrerupă şi vrea să-i împrăştie pe mâncătorii de stârvuri. Dar gândindu-se mai bine, ajunge la concluzia că muştele pot fi de folos cruciadei.

99. ENCICLOPEDIE CADOU: La muştele verzi, femela îl devorează pe mascul în timpul împerecherii. Emoţiile îi fac poftă de mâncare şi primul cap care zăboveşte pe lângă ea i se pare un prânz excelent. Dar masculul, deşi vrea să facă dragoste, nu vrea să moară ronţăit de iubita lui. Astfel încât, pentru a ieşi din dilema aceasta insolubilă ― a obţine Erosul fără Thanatos ― masculul muştei verzi a descoperit o stratagemă. El aduce nişte mâncare pe post de "cadou". În consecinţă, când doamna muscă verde simte un gol în stomac, ea se poate 580

servi cu o fărâmă de carne, iar partenerul ei poate să se împerecheze mai departe fără pericol. La o specie mai evoluată, masculul îşi aduce bucata de carne de insectă împachetată într-un cocon transparent, câştigând astfel un surplus preţios de timp. O a treia specie de muşte a tras concluziile ce se impuneau din faptul că timpul necesar deschiderii cadoului era mult mai important, din punctul de vedere al masculului, decât calitatea cadoului în sine. La această a treia specie, coconul de ambalaj este gros, voluminos şi... gol. Până când femela apucă să descopere înşelăciunea, masculul şi-a terminat treaba. Ca urmare, fiecare şi-a modificat comportamentul, adaptându-se: la muştele de tip empis, de exemplu, femela scutură coconul pentru a verifica dacă nu e gol. Dar... şi aici există o cale de-a o păcăli. Masculul, prevăzător, umple pachetul cu propriile sale excremente, îndeajuns de grele ca să pară nişte bucăţi de carne. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II..

100. LAETITIA A EVADAT Sosind la închisoare, comisarul Méliès ceru să o vadă pe Laetitia Wells. ― Cum a reacţionat la încarcerare? îl întrebă el pe director. ― În nici un fel. Nu a reacţionat deloc. ― Ce vreţi să spuneţi? ― De când se află aici, doarme întruna. N-a mâncat nimic şi nici măcar n-a băut o înghiţitură de apă. N-a 581

mişcat deloc. Doarme şi nu poate fi trezită de nimic. ― De când doarme? ― De şaptezeci şi două de ore. Jacques Méliès nu se aşteptase la o asemenea reacţie. De obicei, femeile pe care le aresta plângeau sau scoteau ţipete de furie, dar în nici un caz nu dormeau. Telefonul începu să sune. ― E pentru dumneavoastră, spuse directorul. Era inspectorul Cahuzacq. ― Şefule, sunt cu legistul şi pare să fie o problemă. Furnicile ziaristei... mă rog, nu mai mişcă nici una din ele. Ce zici de asta? ― Zic că... Zic că hibernează, asta-i tot. ― În plin august? se miră inspectorul. ― Desigur! făcu Méliès sigur pe el. Émile, spune-i medicului legist că o să trec pe la el puţin mai târziu. Jacques Méliès închise telefonul, livid. ― Laetitia Wells şi furnicile ei hibernează. ― Vă rog? ― Da, am studiat asta la biologie. Când e frig sau plouă, sau când le-a dispărut regina, insectele îşi încetează orice activitate şi îşi încetinesc ritmul cardiac, până ce adorm sau mor. Cei doi goniră prin coridoarele închisorii până la celula Laetitiei Wells. Ajunşi acolo, se liniştiră însă repede. De pe buzele tinerei femei ieşea un sforăit uşor. Méliès o apucă de încheietură şi constată că pulsul îi era cam prea lent. Se apucă să o scuture până ce ziarista se trezi. Laetitia îşi întredeschise ochii mov, păru să întâmpine oarece dificultăţi până să-şi dea seama unde se află, apoi îl recunoscu, în sfârşit, pe comisar. După care adormi la loc, zâmbind. Méliès preferă să nu ia în seamă pentru moment sentimentele amestecate care îl tulburau. Se întoarse spre directorul închisorii: 582

― O să vedeţi că mâine dimineaţă o să-şi ceară micul dejun. Pun rămăşag. Pe sub pielea gingaşă a pleoapelor, ochii mov se roteau de la stânga la dreapta şi de jos în sus, ca pentru a urmări mai bine peripeţiile din vreun vis. Era ciudat. Laetitia părea că evadase într-o lume onirică.

101. PROPAGANDĂ E cât se poate de simplu. Astfel îşi începe 23 cuvântarea. Furnica s-a instalat întro adâncitură scobită într-o stâncă de gresie, cu 24 alături de ea. Un detaşament de treizeci şi trei de furnici se află în faţa lor. Iniţial, intenţionase să-şi ţină reuniunile de propagandă chiar în interiorul bivuacului însufleţit, pentru ca apoi, după o chibzuială plină de înţelepciune, să renunţe: acolo, pereţii aveau antene. 23 se ridică pe patru labe: Degetele ne-au creat şi ne-au lăsat pe Pământ pentru ca noi să le slujim. Ei ne supraveghează, iar noi trebuie să avem grijă să nu îi supărăm, deoarece ne pot pedepsi. Îi slujim, iar ei ne dau în schimb o parte din puterea lor. Marea majoritate a publicului este formată din furnicile infestate cu cestodele ciocănitoarei negre care îi atacase ca un bombardier. Fie din cauză că nu mai au mare lucru de pierdut, fie pentru că vor să-şi afle o consolare pentru propria decădere, fapt este că albinoasele sunt cât se poate de atente la argumentele deiste. Uimite deseori şi sceptice alteori, toate ar dori să poată spera într-o lume mai bună, de dincolo de moarte. Trebuie spus că bietele furnici albinoase o duc greu de 583

tot. Cuprinse încetul cu încetul de o lâncezeală morbidă care le face să se târască în coada convoiului, ele sunt îndreptăţite să-şi pună întrebări despre rostul vieţii. Uneori, ele rămân cu mult în urma celorlalte, devenind o pradă uşoară pentru prădători dintre cei mai feluriţi. Cu toate acestea, orice luptătoare care ar vedea că o bolnavă este atacată ar sări în ajutorul ei fără să stea pe gânduri. Solidaritatea myrmicină nu cunoaşte excepţii, cu atât mai mult în toiul unei acţiuni cum este această primă cruciadă. Oricum ar fi, mesajul deist seduce şi găseşte antene binevoitoare, inclusiv în rândul celor valide. Şi e ciudat faptul că furnicile adunate în scobitura stâncii de gresie au uitat cu desăvârşire faptul că dacă şi-au părăsit Oraşul, au făcut-o pentru a extermina tocmai fiinţele pe care sunt acum pe punctul de a le adula. Totuşi, ici-colo se mai fac auzite obiecţii slabe şi lipsite de convingere, sub forma unor întrebări care ar putea răspândi la o adică îndoiala. 23 are însă de fiecare dată răspunsul pregătit: Important este să ne apropiem de Degete. Pentru rest, nu vă faceţi griji. Degetele sunt zeităţi nemuritoare. Ce mai poţi răspunde la asta? O cercetaşă roşcată îşi înalţă, totuşi, antena: De ce Degetele nu emit nimic pentru a ne arăta ce trebuie să facem, clipă de clipă? Ei ne vorbesc, dă asigurări 23. La Bel-o-kan suntem în legătură permanentă cu Degetele. Apoi, o artileristă întreabă: Cum să facem ca să vorbim cu Degetele? Răspunsul soseşte prompt: Trebuie să te gândeşti foarte intens la ele. Zeii numesc asta "rugăciune". Orice rugăciune emisă, indiferent de loc, este auzită de zei. 584

O furnică albă lansează un feromon impregnat de disperare: Degetele pot să ne vindece de cestode? Degetele pot face orice. Atunci, o luptătoare întreabă: Din moment ce Roiul ne porunceşte să omorâm toate Degetele, ce e de făcut? 23 o fixă cu privirea pe cea care pusese întrebarea şi îşi agită liniştită tijele senzitive. Nimic. Absolut nimic. Ne vom ţine deoparte şi ne vom mulţumi să observăm. Nu trebuie să ne facem griji pentru zei. Ei sunt atotputernici. Voi trebuie doar să răspândiţi vorbele Doctorului Livingstone. Să fim din ce în ce mai numeroase în adunările noastre. Dar cu prudenţă. Şi mai ales, să ne rugăm. Pentru marea majoritate a furnicilor, e prima oară când au o comportare rebelă faţă se Roi. Şi aceasta li se pare foarte incitant. Chiar şi în cazul în care Degetele nu ar exista.

102. ENCICLOPEDIE DUMNEZEU: Dumnezeu este, prin definiţie, atotprezent şi atotputernic. Dacă există, înseamnă că se află pretutindeni şi că poate face orice. Dar dacă poate face orice, este oare deopotrivă în stare să dea naştere unei lumi din care el să lipsească şi în care să nu poată face nimic? EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

585

103. ASKOLEIN, STUPUL DE AUR Opt vertical. Opt răsturnat. Opt în spirală. Opt. Pauză. Dublu opt. Schimbare de unghi faţă de Soare. Opt orizontal îngust. Opt orizontal lat. Mesajul este cum nu se poate mai limpede. Răspuns: opt, opt orizontal lat, dublu opt, opt răsturnat. După care urmează transmisia către următorul releu aerian. Albinele îşi trasează pe cer informaţiile, rotindu-se neîntrerupt. Pentru a spune că hrana se găseşte la mai mult de o sută de metri, ele efectuează nişte opturi al căror ax central indică direcţia de urmat şi distanţa. Oraşul din bradul cel mare de lângă fluviu poartă numele mirositor de Askolein, ceea ce în limbajul albinelor înseamnă "Stupul de aur". Aşezarea cuprinde şase mii de indivizi. Reperând apelul respectiv, o albină cercetaşă askoleiniană decolează în mare viteză, făcând slalomuri printre scaieţi, urcând de-a lungul povârnişurilor şi survolând o coloană de furnici care colcăie printre ierburi (ia te uită, ce-or fi căutând furnicile astea pe aici?). Albina ocoleşte stejarul cel mare şi zboară razant pe deasupra movilelor de nisip. Pe aici este ceva interesant. Albina îşi încetineşte bătăile aripilor şi se roteşte pe deasupra narciselor galbene, încearcă cu labele staminele florilor neidentificate, şi îşi dă seama, chibzuind mai bine, că sunt nişte margarete; îşi aruncă limba fină şi multiplicată, alcătuită din glosele lipite, în pulberea galbena, după care se întoarce, câteva clipe mai târziu, având scobiturile tibiei pline cu polen 586

proaspăt. Albina aterizează pe pista de zbor a stupului şi se apucă imediat să bată din aripi cu o frecvenţă de 280 de hertzi. Bzzzzz bzzz bzzz. 280 de hertzi este frecvenţa care-i permite unei albine să adune un număr maxim de lucrătoare însărcinate cu problemele legate de hrană. La 260 de hertzi, ea poate aduna lucrătoarele însărcinate cu intendenţa şi cu îngrijirea puilor. La 300 de hertzi, poate declanşa alarma militară. Cercetaşa se plasează pe un hexagon de ceară şi îşi începe dansul. De data aceasta, ea desenează opturi în două dimensiuni, lipite de solul cerat al stupului. În felul acesta, îşi relatează la iuţeală aventura şi oferă totodată direcţia, distanţa şi calitatea exactă a grupului de flori pe care le-a vizitat. După părerea ei, sunt nişte margarete. Dat fiind că sursa este destul de apropiată, ea dansează într-un ritm rapid; în caz contrar, ar fi făcut-o mai încet, ca şi cum ar fi mimat oboseala unui zbor la mare distanţă. În raportul ei "dansat", ea mai ţine cont şi de poziţia Soarelui şi de mişcarea sa pe cer. Semenele sale vin în fugă. Au înţeles că sunt multe flori de cules, dar vor să afle calitatea sursei de polen. Uneori, florile sunt ofilite sau acoperite cu excrementele păsărilor, iar alteori albinele dintr-un alt stup au apucat deja să le secătuiască. Unele lovesc nervoase cu abdomenul în fagurii de ceară. Vrem date concrete, exprimă ele astfel în limbajul albinelor. Cercetaşa nu se lasă rugată şi îşi regurgitează polenul: Gustaţi, frumoaselor, şi-o să vedeţi că e de prima calitate! Dansul şi dialogul acesta au loc în cel mai deplin întuneric, dar la sfârşit, un grup întreg decolează cu o misiune ale cărei elemente sunt cunoscute deja în cea mai mare parte. 587

Cercetaşă, istovită, îngurgitează eşantioanele pe care le adusese ca probe, după care se îndreaptă spre loja regală, unde se află regina albinelor askoleiniene, Zaha-haer-scha, cea de-a 67-a purtând acest nume. Aceasta ajunsese la tronul regatului la capătul unei lupte pe care o dusese cu vreo douăzeci de surori. Albinele produc totdeauna prea multe regine şi, cum nu este nevoie decât de una singură la un oraş, se bat cu sălbăticie în loja nupţială până nu mai rămâne decât una. Metoda de selecţie, care este destul de barbară, permite, totuşi, instalarea în fruntea Oraşului a celei mai înverşunate şi mai combative. Regina albinelor, uşor de recunoscut după abdomenul de un galben uniform, trăieşte patru ani şi, dacă totul decurge normal, ea poate să producă pană la o mie de ouă pe zi. Stupul Askolein este situat la est-nord-est de furnicarul Bel-o-kan şi este o aşezare desăvârşită, unde fagurii de ceară portocalie colcăie de lucrătoare harnice. Totul străluceşte şi este parfumat; totul este galben, negru, roz şi portocaliu. Lucrătoarele îşi trec de la una la alta mierea nepreţuită. Ceva mai încolo, într-un vas de ceară, este amestecat lăptişorul de matcă. Şi mai încolo, se găseşte sala de educaţie a tinerelor albine. Educaţia albinelor ascultă neabătut de aceleaşi reguli. De îndată ce iese din celula fagurelui de miere, albina e hrănită de surorile sale, după care se pune pe treabă. Pe durata primelor trei zile de viată, ea se ocupă de sarcinile menajere. În cea de-a treia zi, ea suferă transformări fizice care fac să-i apară lângă gură nişte glande producătoare de lăptişor de matcă. Atunci ea devine dădacă. Glandele respective îşi pierd ulterior din importanţă şi, încetul cu 588

încetul, alte glande, situate de data aceasta sub abdomen, se pun în funcţiune. Acestea sunt glandele ceroase, care produc ceara necesară construirii şi reparării fagurilor Oraşului. Astfel încât, începând din cea de-a douăsprezecea zi de viaţă, albina devine zidar. Ea construieşte alveolele care constituie fagurii de ceară. Cu începere din a optsprezecea zi, glandele ceroase îşi încetează la rândul lor activitatea. Albina devine atunci paznic, atâta timp cât îi trebuie ca să se familiarizeze cu lumea exterioară, apoi culegătoare. Şi aşa şi moare ― culegătoare de polen. Cercetaşa ajunge în loja regală. Ea doreşte să-i vorbească reginei sale despre coloana aceea ciudata de furnici, dar suverana pare cufundată într-o conversaţie însufleţită cu... albinei nu îi vine să-şi creadă antenelor: chiar cu o furnică. Mai exact, cu o furnică din federaţia belokaniană! De la distanţă, albina recepţionează dialogul celor două insecte. Ce putem face? întreabă regina albinelor. ― Când furnica în chestiune a sosit în stup, nimeni nu a înţeles ce caută ea aici, şi a fost lăsată să intre în Oraşul de aur mai mult ca urmare a surprizei decât din simpatie. Ce căuta o furnică într-un stup?! 23 a relatat atunci împrejurările excepţionale care îi justificau vizita. Belokanienele, propriile sale surori, înnebuniseră şi lansaseră o cruciadă contra Degetelor, ucigând deja unul. 23 explica faptul că, prin forţa împrejurărilor, cruciada va ataca stupul care se află în drumul ei şi recomanda ca armata albinelor, pe care o ştie de temut, să le-o ia înainte şi să le atace coloanele în timp ce vor străbate canionul îngust al gălbenelelor-de-pădure. O ambuscadă? Îmi propui să le pregătim celor din specia 589

ta o ambuscadă? Regina albinelor este uimită. I se spusese, desigur, că furnicile aveau comportamente din ce în ce mai perverse şi aflase şi despre mercenarele care luptau împotriva propriului lor cuib în schimbul hranei, dar până atunci nu crezuse decât pe jumătate asemenea istorisiri. Faptul de a avea în faţa ochilor o furnică ce-i indica cel mai bun loc pentru uciderea semenelor sale o tulbură profund. Hotărât lucru, furnicile erau şi mai pervertite decât crezuse. Doar dacă nu e vorba de vreo capcană. Această aşa-zisa trădătoare s-ar putea, de exemplu, să fi venit pentru a atrage armata albinelor în canionul gălbenelelorde-pădure, pentru ca între timp grosul cruciadei să atace stupul. Varianta aceasta ar fi mult mai de înţeles. Regina Zaha-haer-scha face să-i vibreze aripile dorsale şi, într-un limbaj odorant elementar, accesibil chiar şi furnicilor, întreabă: De ce îţi trădezi semenele? Furnica îi explică: belokanienele vor să omoare toate Degetele de pe Pământ. Or, Degetele fac parte din diversitatea lumii, şi, tot eliminând specii întregi, furnicile sărăcesc planeta. Fiecare specie îşi are rostul ei, iar geniul naturii se exprimă prin multiplicitatea formelor sale de viaţă. Să distrugi fie şi numai una reprezintă o crimă. Furnicile au masacrat deja multe animale. Au făcut-o cu bună ştiinţă, fără să încerce să le înţeleagă şi nici să comunice cu ele. O Dună parte din natură a fost eliminată din simplu obscurantism. Luptătoarea 23 se fereşte să îi explice că Degetele sunt zeităţi şi că ea însăşi este deistă şi nici nu îi spune că "Degetele sunt atotputernice", chiar dacă o crede cu tărie. Ce ar putea să înţeleagă o regină a albinelor din asemenea noţiuni ultra-abstracte? 590

Aşa încât, ea reia argumentele rebelelor ne-deiste, care constituie un limbaj mult mai accesibil pentru cineva care nu s-a gândit niciodată că ar putea exista zei. Despre Degete nu se ştie practic nimic. Cu siguranţă că am putea învăţa multe lucruri de la ele. La nivelul lor şi la înălţimea pe care o au, ele sunt confruntate cu nişte probleme pe care noi nici nu ni le putem închipui... După părerea ei, Degetele trebuie cruţate. Sau trebuie salvat măcar un cuplu, pentru a putea fi studiat. Albina pricepe limbajul respectiv, dar declară că nu se simte deloc implicată în războiul furnico-degetal, cu atât mai mult cu cât actualmente au un conflict de frontieră cu un cuib de viespi negre, care le mobilizează toată capacitatea militară. Regina Zaha-haer-scha se lansează, de altfel nu fără o oarecare delectare, în descrierea unei bătălii dintre albine şi viespi. Ah, toate escadrilele acelea zburătoare de mii de himenoptere care îşi încrucişează aripile, duelurile suspendate în văzduh, ciocnirea acelor veninoase, fentele, loviturile de sabie, degajările încrucişate! Suverana recunoaşte că este pasionată de arta scrimei cu acele, pe care doar viespile şi albinele o cunosc. Nu este deloc uşor să te menţii în zbor şi sa dai în acelaşi timp lovituri dibace cu vârful acului. Regina începe să mimeze, energic şi plină de voie-bună, un duel imaginar, enumerând loviturile. Iată, aceasta este o vârtelniţă, acesta ― un atac cu vârful spadei, aceasta ― o cvartă, o chintă, o gardă, o parare la dreapta... Capătul abdomenului i se află la o grosime de aripă de capul furnicii. Dar cum aceasta nu pare deloc impresionată, regina continuă să îi descrie o luptă dintre albine şi viespi. Lovitură de-a curmezişul, angajare, învăluire, remiză, ripostă... 23 o întrerupe, insistând şi spunându-i că, dimpotrivă, albinele sunt total implicate în acest război dintre furnici şi 591

Degete. 103, una dintre luptătoarele lor cele mai experimentate, a descoperit că Degetele pot fi omorâte cu venin de albină şi că pentru moment, aceasta este singura armă eficientă. Prin urmare, cruciada va fi nevoită să atace Askoleinul ca să-şi procure venin. Nişte furnici? Să ne atace, fiind la o asemenea depărtare de Federaţia lor? Aiurezi! În aceeaşi clipă, alarma militară se declanşează în toţi fagurii Stupului de aur.

104. INSECTELE NU NE VOR BINELE Era rândul profesorului Miguel Cygneriaz să-şi prezinte contribuţia la seminarul despre lupta împotriva insectelor. Profesorul se ridică şi înfăţişă publicului o planisferă presărată cu buline negre. ― Punctele respective reprezintă zone de război, nu între oameni, ci contra insectei. Ne luptăm pretutindeni cu insectele. În Maroc, în Algeria şi în Senegal sunt combătute invaziile de lăcuste. În Peru, ţânţarii transmit paludismul; în Africa australă, musca ţeţe provoacă boala somnului; în Mali, proliferarea puricilor a declanşat o epidemie de tifos. În Amazonia, în Africa ecuatorială, în Indonezia oamenii se bat cu invaziile de furnici-magnan. În Libia, vacile sunt decimate de musca-măcelar. În Venezuela, viespi agresive atacă copiii. În Franţa, foarte aproape de locul unde ne aflăm acum, o familie a fost atacată în plin picnic de o coloană de furnici roşcate în pădurea Fontainebleau. Ca să nu mai pomenesc de gândacii de Colorado care distrug plantaţiile de cartofi, de termitele care ronţăie casele de lemn până. ce se prăbuşesc peste locatari, de moliile care 592

se hrănesc cu hainele noastre, de căpuşele care se agaţă de câinii noştri... Asta este realitatea. De un milion de ani încoace, oamenii sunt în război cu insectele şi lupta se află abia la început. Adversarul fiind mic, el este subestimat. Ne închipuim că îl putem strivi cu un bobârnac. Eroare! Insecta e foarte greu de nimicit. Ea se adaptează la otrăvuri, suferă mutaţii pentru a rezista mai bine la insecticide, se înmulţeşte excesiv ca să scape tentativelor de exterminare. Insecta este duşmanul nostru. Or, nouă animale din zece sunt insecte. Nu suntem cu totul decât o mână de oameni şi chiar de mamifere în raport cu miliardele de miliarde de miliarde de furnici, termite, muşte şi ţânţari. Strămoşii noştri aveau o expresie pentru a-i caracteriza pe aceşti duşmani. Ei îi numeau "forţele chtoniene". Insectele reprezintă forţele chtoniene, adică tot ce este inferior, la nivelul pământului, care se târăşte, care e subteran, ascuns, neprevăzut! Cineva ridică o mână. ― Profesore Cygneriaz, cum se poate lupta contra acestor forţe chto... contra insectelor, vreau să spun? Omul de ştiinţă zâmbi către publicul din faţa lui. ― În primul rând, încetând să le subestimăm. Astfel, în laboratorul meu din Santiago de Chile, noi am descoperit că furnicile au instituit nişte "degustătoare". De fiecare dată când un furnicar este confruntat cu un aliment nou, aceste "degustătoare" sunt însărcinate cu testarea lui. Dacă după două zile încheiate ele nu prezintă nici un simptom suspect, semenele lor vor consuma la rândul lor alimentul respectiv. Aşa se explică efectul limitat pe care îl are majoritatea insecticidelor organo-fosforate. Am pus la punct, prin urmare, un nou insecticid cu efect întârziat, care nu acţionează decât după şaptezeci şi două de ore de la ingerare. Sperăm că această nouă otravă se va putea răspândi în aşezările lor în pofida măsurilor de securitate 593

luate. ― Profesore Cygneriaz, ce părere aveţi despre Laetitia Wells, femeia care a reuşit să dreseze furnici cu scopul de a-i ucide pe cercetătorii din domeniul insecticidelor? Expertul îşi ridică privirea spre tavan. ― Dintotdeauna au existat oameni fascinaţi de insecte. Surprinzător este faptul că un asemenea comportament nu şi-a făcut apariţia mai curând. Am suferit mult din cauza acestor asasinate. Majoritatea victimelor era formată din colaboratori şi prieteni de-ai mei. Dar ce mai contează acum? Domnişoara Wells a fost pusă în imposibilitatea dea mai face rău, iar peste câteva zile vă voi prezenta produsul-minune, cu eficienţă la scară planetară, care ne-a costat atât de scump. Numele său de cod este "Babei". Dacă doriţi să ştiţi mai mult, veniţi tot aici mâine la aceeaşi oră. Profesorul Cygneriaz se întoarse la hotel pe jos, fluierând. Era satisfăcut de efectul pe care îl produsese asupra auditoriului. Ajuns în cameră, observă, în timp ce-şi desfăcea cureaua ceasului, o gaură mică, de formă pătrată, ivită în mânecă, dar nu îi acordă nici o atenţie. Stătea întins în pat, odihnindu-se după ziua obositoare, când auzi un zgomot venind din baie. Din câte se vede, conductele au defecţiuni chiar şi în cele mai bune stabilimente! Se ridică, închise liniştit uşa de la baie şi hotărî să coboare la masă. Ca să ajungă la restaurantul de la parter, avea de ales între scară şi ascensor. Obosit cum era, alese ascensorul. S-a dovedit a fi o greşeală. Ascensorul se blocă între etaje. Clienţii care aşteptau pe palierul imediat următor îl auziră pe profesorul Miguel Cygneriaz scoţând ţipete de 594

groază şi lovind în acelaşi timp, din toate puterile, cu pumnii în pereţii de oţel. ― Încă unul bolnav de claustrofobie, spuse o femeie. Dar când reuşi să deblocheze cabina, mecanicul nu mai găsi înăuntru decât un cadavru. Judecând după expresia de teroare întipărită pe faţă, s-ar fi zis că nefericitul se luptase cu însuşi Diavolul.

105. VISE Jonathan stătea treaz. De când ceremoniile de comuniune deveniseră atât de intense, îi era tot mai greu să adoarmă. Ieri, mai ales, trăise o experienţă teribilă. În vreme ce scoteau cu toţii sunetul comun, simţise dintr-o dată ceva extraordinar: întreg corpul îi fusese aspirat de unda totală OM. Aidoma unei mâini care îşi scoate mănuşa, ceva dinăuntrul său încercase să se extragă din învelişul omenesc. Jonathan fusese cuprins de frică dar, în acelaşi timp, prezenta celorlalţi în jurul său îl liniştise. Atunci, sub forma sunetului OM, sau sub cea de ectoplasmă ori suflet, cum o fi fost, îşi părăsise corpul şi, împreună cu ceilalţi, străbătuse stânca de granit, trecând pur şi simplu prin ea şi ajungând în furnicarul de deasupra. Fenomenul nu durase mult. Se întorsese destul de repede în trup, ca şi cum ar fi fost tras îndărăt de un cordon elastic. Fusese un vis colectiv. Nu putea fi decât un vis colectiv. Forţaţi să trăiască de atâta timp în apropierea furnicilor, ajunseseră să viseze cu toţii furnici. Îşi aminti că un pasaj din Enciclopedie trata mai îndeaproape despre vise. 595

Înarmându-se cu o lanternă, se duse să răsfoiască paginile nepreţuitei cărţi de pe strană.

106. ENCICLOPEDIE VIS: În fundul unei păduri necuprinse din Malaiezia trăia un trib primitiv pe nume Senois. Membrii lui îşi organizau viaţa axându-şi-o exclusiv în jurul viselor. Erau numiţi, de altfel, "poporul visului". În fiecare dimineaţă la micul dejun, în jurul focului, nu se vorbea decât despre vise: fiecare şi-l povestea pe al său. Dacă un membru al tribului visase că i-a făcut vreun rău cuiva, trebuia să îi ofere celui în cauză un cadou. Dacă visase că a fost lovit de un membru al auditoriului, agresorul trebuia să-şi ceară scuze şi să-i dăruiască un cadou pentru a-i obţine iertarea. Pentru populaţia tribului Senois, lumea onirică era mai bogată în învăţăminte decât viaţa reală. Dacă un copil povestea că a visat un tigru de care a fugit, el era obligat să viseze din nou felina în noaptea următoare, să se bată cu ea şi să o omoare. Cei bătrâni îi explicau cum trebuie să procedeze. Dacă nu reuşea, totuşi, să îi vină de hac tigrului, copilul era certat de întreg tribul. În sistemul respectiv de valori, dacă cineva visa că are relaţii sexuale, trebuia să meargă până la orgasm şi să-i mulţumească apoi amantei sau amantului, făcându-i un dar. Dacă în cursul unui coşmar erau puşi în faţa unui adversar ostil, trebuia să-l învingă şi după aceea să-i ceară duşmanului un cadou, pentru ca în felul acesta să şi-l facă prieten. Visul cel mai râvnit era cel în care zburai. Întreaga comunitate îl felicita pe autorul unui asemenea vis. Pentru un copil, întâiul vis în care se avânta spre înălţimi constituia 596

un botez. Era copleşit de daruri, apoi i se explica cum să zboare în vis spre ţinuturi necunoscute şi să aducă de acolo ofrande exotice. Populaţia Senois i-a sedus pe etnologii occidentali. Societatea lor nu cunoştea violenţa şi bolile mentale, era lipsită de stres şi de ambiţia cuceririlor războinice. Munca se limita la un minimum strict necesar supravieţuirii. Tribul Senois a dispărut în anii şaptezeci, când porţiunea de pădure în care trăiau a fost hărăzită defrişării. Cu toate acestea, am putea începe cu toţii să aplicăm învăţătura lor. Înainte de toate, să consemnăm în fiecare dimineaţă visul avut în noaptea trecută, să-i, dăm un titlu şi să-i precizăm data. Apoi, să vorbim cu cei din anturajul nostru, la micul dejun de exemplu, în maniera populaţiei Senois. Am putea merge şi mai departe, aplicând regulile de bază ale onironauticii şi hotărând astfel, înainte de a adormi, ce vom face în vis: să facem să crească nişte munţi, să schimbăm culoarea cerului, să vizităm locuri exotice sau să întâlnim animalele care ne plac. Când visează, oricine este atotputernic. Primul test de onironautică constă în a-ţi lua zborul. Să-ţi întinzi braţele, să planezi, să urci în spirală: orice este cu putinţă. Onironautică cere o ucenicie treptată. Orele de "zbor" aduc cu sine siguranţă şi putere de expresie. Copiii nu au nevoie decât de cinci săptămâni pentru a-şi dirija visele. În cazul adulţilor, este uneori nevoie de câteva luni. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

Jason Bragel se apropie de Jonathan, aflat lângă strană. Văzu că citea despre vise şi îi mărturisi că visase, la rândul 597

său, furnici. Acestea ajunseseră să ucidă toţi oamenii iar "wellsienii" rămăseseră singurii supravieţuitori ai omenirii. Stătură de vorbă despre misiunea Mercur, despre furnicile rebele şi despre problemele provocate de noua regină, Chli-pou-ni. Jason Bragel îl întrebă de ce Nicolas continua să nu ia parte la ceremoniile lor de comuniune. Jonathan Wells răspunse că fiul său nu-şi manifestase o asemenea dorinţă şi că iniţiativa trebuia să vină din partea lui. Acest tip de comportament nu-i putea fi nici impus, nici recomandat. ― Da, dar... articulă Jason. ― Învăţătura noastră nu este contagioasă şi noi nu suntem o sectă: nu urmărim să convertim pe nimeni, Nicolas va fi iniţiat atunci când va dori. Iniţierea e o formă de moarte, o metamorfoză dureroasă. Iniţiativa trebuie să vină din partea lui şi nimeni nu are voie să îl influenţeze. Mai ales eu. Cei doi bărbaţi se înţeleseseră perfect. Mişcându-se încet, se duseră înapoi la culcare. Adormiră şi visară că zboară în nişte figuri geometrice. Traversau cifre în relief, suspendate în văzduh. Un. Doi. Trei. Patru. Cinci. Şase. Şapte.

107. ALARMĂ ÎN FAGURI Opt vertical. Opt inversat. Opt în spirală. Opt. Dublu opt. Opt orizontal. Schimbare de unghi în raport cu Soarele. Trei rotaţii. De data aceasta, este o alarmă de gradul 3 transmisă în direct. Conform informaţiilor releului de comunicaţii aerian, corpul expediţionar este constituit din furnici 598

zburătoare. Regina chibzuieşte: numai prinţii şi prinţesele furnici pot zbura, şi o fac numai cu un singur scop ― de-a se împerechea în văzduh. Şi, totuşi, albinele-releu confirmă vestea. E vorba întradevăr de furnici aflate în aer, care se îndreaptă spre Askolein, zburând la o altitudine de o mie de capete şi cu o viteză de două sute de capete pe secundă. Opt vertical. Întrebare: Numărul indivizilor? Răspuns: Imposibil de determinat pentru moment. Întrebare: Sunt furnici roşcate din Bel-o-kan? Răspuns: Da. Şi au distrus deja cinci dintre releele noastre de comunicaţii. Douăzeci de lucrătoare o înconjoară pe Zaha-haer-scha. Regina dă a înţelege curţii sale că nu există nici un motiv de panică. Suverana se simte apărată în acest templu dedicat cerii şi mierii. O colonie de albine poate cuprinde până la vreo optzeci de mii de indivizi. Cea peste care domneşte ea nu are decât şase mii, dar politica lor de agresiune faţă de cuiburile învecinate (ceea ce reprezintă o comportare rarisimă la albine) a făcut-o celebră şi temută în toată regiunea. Zaha-haer-scha îşi pune întrebări. De ce le-a avertizat oare furnica aceasta? Se referise la o cruciadă împotriva Degetelor... Mama ei îi vorbise odată despre Degete: Degetele sunt cu totul altceva, o cu totul altă dimensiune spaţiu-timp. Nu trebuie să crezi că Degetele şi insectele sunt totuna. Dacă se întâmplă să întâlneşti cândva nişte Degete, nu le băga în seamă şi atunci nici ele nu te vor băga în seamă. Zaha-haer-scha a aplicat întocmai principiul respectiv. Le-a învăţat pe fiicele sale să nu dea nici o atenţie Degetelor, să nu le atace, şi nici să nu le vină în ajutor. Trebuia să se comporte ca şi cum acestea nici n-ar fi 599

existat. Regina cere curţii sale o clipă de răgaz, pe care o foloseşte ca să înghită puţină miere. Mierea este alimentul care reprezintă însăşi viaţa. Substanţa aceasta este atât de pură, încât tot ce conţine ea poate fi asimilat de organism. Zaha-haer-scha îşi zice că războiul s-ar putea, totuşi, să nu fie inevitabil. Aceste belokaniene doresc pur şi simplu să poarte tratative pentru ca albinele să le lase să treacă fără a le face nici un rău. Şi apoi, chiar dacă nişte furnici zboară prin văzduh, asta nu înseamnă neapărat că ele stăpânesc toate tehnicile de luptă aeriană! Sigur, nu au întâmpinat nici o dificultate doborând albinele care formau releul de comunicaţii, dar ce ar mai putea să facă dacă vor fi puse în faţa unei escadrile militare askoleiniene? Nu, nu aveau să închine acul la prima încăierare cu furnicile. Albinele le vor înfrunta şi vor învinge. Regina îşi convoacă de îndată instigatoarele militare, nişte albine foarte nervoase, care ştiu să-şi transmită nervozitatea tuturor celorlalte. Zaha-haer-scha ordonă pregătirea de luptă: Belokanienele nu trebuie să ajungă în stup; interceptaţi-le în zbor! De cum a fost emis mesajul, luptătoarele se regrupează şi decolează în escadrilă strânsă, în formaţie de V, urmând planul de atac numărul 4, similar luptelor defensive antiviespi. În Stupul de aur, aripile tuturor vibrează la 300 de hertzi producând un zgomot ca de motor ambalat. Bzzz bzzzzzzzzz bzzz. Acele sunt vârâte în teacă şi nu vor ieşi decât în clipa când va fi nevoie să ucidă.

108. ÎNTORSĂTURĂ DE SITUAŢIE 600

Prefectul Charles Dupeyron se învârtea nervos prin încăpere. Îl convocase pe comisarul Jacques Méliès şi nu părea deloc bine dispus. ― Se-ntâmplă uneori să ai încredere în cineva care ulterior te dezamăgeşte. Jacques Méliès se abţinu să îi spună că aşa se întâmplă de obicei în politică. Prefectul Charles Dupeyron se apropie de el cu un aer dojenitor. ― Am crezut în dumneavoastră. Dar de ce v-aţi înverşunat într-un mod atât de ridicol împotriva fiicei profesorului Wells? Care mai e şi ziaristă, pe deasupra! ― Fiindcă era singura care ştia că dădusem în sfârşit peste o pistă. Şi creştea furnici la ea acasă. Or, chiar în aceeaşi seară, dormitorul şi casa întreagă mi-au fost invadate de furnici. ― Ei şi? Atunci eu ce-ar trebui să mai zic? Ştiţi bine că am fost atacat de miliarde de furnici în inima pădurii! ― Apropo, cum îi merge fiului dumneavoastră, domnule prefect? ― Şi-a revenit complet. Ah, ce să mai spun! Doctorul a diagnosticat o înţepătură de albină. Noi eram năpădiţi de furnici şi tot ce a găsit el să spună pe post de explicaţie a fost: înţepătură de albină! Şi, totuşi, lucrul cel mai de necrezut este că atunci când i s-a făcut un ser împotriva veninului de albină, Georges şi-a revenit pe loc. Prefectul dădu din cap. ― Am de ce să fiu pornit împotriva furnicilor, fără îndoială. Am cerut consiliului regional să elaboreze un plan de asanare. După o pulverizare zdravănă cu DDT peste pădurea Fontainebleau, vom putea face liniştiţi picnicuri, ani de-a rândul pe cadavrele paraziţilor ăstora. Se aşeză în spatele biroului masiv, în stil Regence şi 601

continuă cu aceeaşi nemulţumire: ― Am dat deja dispoziţii ca Laetitia Wells să fie eliberată imediat. Asasinarea profesorului Cygneriaz a îndepărtat orice bănuială în privinţa suspectei dumneavoastră şi a acoperit toată politia de ridicol. Nu aveam nevoie de o asemenea critică. Şi, cum Méliès se pregătea să protesteze, prefectul continuă, din ce în ce mai furios: ― Am cerut ca domnişoarei Wells să i se ofere despăgubiri şi reparaţii pentru prejudiciul moral. Asta n-o va împiedica, desigur, să spună în ziarul ei tot ce crede despre serviciile noastre. Dacă vrem să mai putem ţine capul sus, trebuie să-l găsim cât mai repede pe adevăratul asasin al chimiştilor. Una din victime a scris cu propriul ei sânge cuvântul "furnici". Numai în cartea de telefon a Parisului există paisprezece persoane cu acest nume. Eu unul cred în lucrurile simple. Aşa că, atunci când un muribund schiţează cu ultimele lui puteri cuvântul "furnici", eu unul mă gândesc că este vorba pur şi simplu de numele ucigaşului. Cercetaţi deci în direcţia asta. Jacques Méliès îşi muşcă buzele: ― Într-adevăr, domnule prefect, e ceva atât de simplu că nici nu îmi trecuse prin cap. ― Atunci, dă-i drumul şi la treabă, comisare. Nu vreau să fiu făcut răspunzător pentru greşelile dumitale!

109. ENCICLOPEDIE ROIREA: La albine, roirea ascultă de un ritual neobişnuit. Un oraş, un popor, un regat întreg aflat la apogeul prosperităţii decide brusc să repună totul în discuţie. După ce şi-a purtat supuşii spre culmile succesului, bătrâna regină 602

pleacă, părăsindu-şi comorile cele mai preţioase: stocuri de hrană, raioane bine aprovizionate, palate somptuoase, rezerve de ceară, de propolis, de polen, de miere, de lăptişor de matcă. Şi lăsându-le cui anume? Unor nou-născuţi plini de cruzime. Însoţită de lucrătoare, suverana părăseşte stupul şi pleacă să se stabilească undeva, la întâmplare, într-un loc unde nu va mai ajunge probabil niciodată. La câteva minute după plecarea ei, copiii de albină se trezesc şi îşi descoperă oraşul pustiu. Fiecare ştie din instinct ce are de făcut. Lucrătoarele asexuate se reped 'să le ajute pe prinţesele sexuate să iasă din găoace. Frumoasele adormite, ghemuite în capsulele lor sacre, cunosc prima bătaie de aripă. Dar primă din ele care e în stare să umble dovedeşte din prima clipă o comportare ucigaşă. Ea se năpusteşte la celelalte prinţese şi le sfâşie cu micile sale mandibule. Le împiedică pe lucrătoare să le scoată din ou. Îşi străpunge surorile cu acul veninos. Cu cât ucide mai mult, cu atât se linişteşte. Dacă o lucrătoare vrea să protejeze un leagăn regal, prinţesa care se trezeşte prima scoate un "strigăt de furie" foarte diferit de zumzetul perceput de obicei în preajma unui stup. Supusele sale îşi coboară atunci capetele în semn de resemnare, lăsând-o să-şi continue crimele. Uneori, câte o prinţesă se apără şi atunci au loc lupte între cele două rivale. Dar, fapt ciudat, de fiecare dată când rămân doar două prinţese albine care se bat în duel, ele nu se găsesc niciodată într-o poziţie din care să se poată străpunge reciproc cu acele: aceasta din pricină că trebuie cu orice preţ să existe o supravieţuitoare. În ciuda dorinţei înverşunate de-a guverna, ele nu-şi vor asuma nicicând riscul de-a muri în acelaşi timp, lăsându-şi poporul orfan. Ultima şi unica prinţesă supravieţuitoare iese atunci din 603

stup pentru a fi fecundată de masculi în văzduh. Ea descrie un cerc sau două în jurul stupului şi se întoarce pentru a începe să facă ouă. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

110. AMBUSCADA Escadrila de albine despică văzduhul, plină de prestanţă. O askoleiniană emite către una din vecine: Uită-te la opturile acelea de la orizont. Mesagerele noastre dansatoare arată cât se poate de clar că armata belokaniană zboară. Cealaltă încearcă să-şi facă curaj: Doar furnicile sexuate zboară. Poate că e vorba de un zbor nupţial în grup. Cu ce ne-ar putea face rău? Albina este conştientă de propria ei putere, ca şi de cea a întregii trupe. În capătul abdomenului îşi simte acul ascuţit, gata să străpungă carapacele roşcatelor temerare. În intestine îşi simte rezervele de miere îndulcită care o dopează şi rezervele de venin care o rod. Soarele se află în spatele lor, orbindu-le pe viitoarele lor adversare furnici. Preţ de o clipă, albina e încercată chiar de o oarecare milă pentru insectele acelea temerare, care îşi vor plăti scump îndrăzneala. Dar mesagerele dansatoare trebuie răzbunate. Şi mai trebuie ca myrmicinele astea să afle că tot ce se găseşte deasupra solului este sub controlul apidelor. În depărtare se profilează un nor opac, de tipul unui strato-cumulus în formare. O albină surescitată lansează o sugestie: 604

Să ne ascundem în norişorul ăsta şi să le atacăm de cum se apropie. Şi, totuşi, când ajung la numai vreo sută de bătăi de aripă de adăpostul suspendat în văzduh, se produce lucrul cel mai de neînchipuit. Albinele nu-şi pot crede antenelor. Iar ochilor, cu atât mai puţin. Din pricina surprizei, bătăile de aripi li se reduc de la 300 la 50 pe secundă. Formaţia frânează brusc, înainte de-a atinge norul cenuşiu. CENUŞIU

AL PATRULEA ARCAN: Vremea confruntărilor

111. DOMNUL FOURMIS * Furnici (n. trad.). ― Un individ grăsuţ deschise uşa la primul zbârnâit al soneriei. ― Domnul Olivier Fourmis? ― În persoană. Despre ce e vorba? Méliès îşi întinse legitimaţia cu diagonală tricoloră. ― Poliţia. Comisarul Méliès. Pot să intru şi să vă pun câteva întrebări? Cel din faţa lui, de meserie învăţător, era ultimul cu numele de "Fourmis" înscris în cartea de telefon. 605

Méliès îi arătă fotografiile victimelor şi îl întrebă dacă le recunoştea. ― Nu, făcu celălalt, mirat. Comisarul îl interogă despre felul cum îşi petrecuse timpul între orele când avuseseră loc crimele. Domnul Olivier Fourmis nu ducea lipsă de martori şi nici de alibiuri: se afla mereu ori la şcoală, ori în mijlocul familiei. Nimic nu era mai uşor de dovedit. Doamna Helene Fourmis îşi făcu atunci apariţia, înfăşurată într-un capot imprimat cu fluturi. În mintea anchetatorului se ivi în clipa aceea o idee: ― Folosiţi cumva insecticide, domnule Fourmis? ― Bineînţeles că nu. Încă din copilărie s-au găsit tot felul de imbecili care îmi spuneau întruna "furnică infectă". Aşa încât, tot auzind asta, am ajuns să mă simt solidar cu insectele pe care le strivim mereu sub tălpi fără să stam pe gânduri. Astfel că în casa aceasta nu există vreun insecticid, aşa cum n-ar exista nici un capăt de frânghie în casa unui domn Pendu*, Spânzurat (n. trad.) dacă pricepeţi ce vreau să spun. Ophelie Fourmis apăru la rândul ei şi se lipi de el. Fetiţa purta ochelari cu lentile groase, de premiantă. ― E fiica mea, spuse învăţătorul. A reacţionat şi ea în felul ei, instalându-şi un furnicar în cameră. Arată-i-l domnului, dragă. Ophelie îl conduse pe Méliès spre un acvariu de mari dimensiuni, asemănător cu al Laetitiei Wells, plin cu insecte şi având deasupra un acoperiş conic făcut din rămurele. ― Credeam că vânzarea furnicarelor este interzisă, observă comisarul. Fetiţa protestă: ― Dar nu l-am cumpărat. M-am dus şi l-am luat din pădure. Nu e nevoie decât să sapi destul de adânc pentru 606

ca regina să nu poată scăpa. Domnul Olivier Fourmis era foarte mândru de puştoaica lui. ― Micuţa vrea să se facă biolog când va fi mare. ― Scuzaţi-mă, dar eu nu am copii şi nu ştiam că furnicile au ajuns nişte, jucării" la modă. ― Nu e vorba de nici un fel de jucării. Furnicile sunt la modă pentru că societatea noastră trăieşte din ce în ce mai mult în felul lor. Şi poate de asemenea din pricină că, uitându-se la ele, un copil are impresia că îşi poate controla mai bine propria lume. Asta-i tot. Aţi stat vreodată să vă uitaţi câteva minute la un acvariu plin de furnici, comisare? ― Nu. În general, caut să le ocolesc... Jacques Méliès se întrebă în barbă dacă avea el un talent anume de a-i atrage pe toţi furnicofilii ţicniţi de pe lume, sau aceştia formau dimpotrivă o societate extrem de răspândita. ― Cine-i ăsta? întrebă Ophelie Fourmis. ― Un comisar. ― Şi ce este un comisar?

112. BĂTĂLIA DE LÂNGĂ NORIŞOR Norul strato-cumulus se destramă în crâmpeie ce ţâşnesc cu încetinitorul. La început, albinele din Stupul de aur nu disting decât ceva aidoma unor muşte mari şi zgomotoase, care se năpustesc dintr-un orificiu al norului cenuşiu. Apoi, destul de curând, askoleinienele înţeleg ce se întâmplă. Ce văd ele nu sunt muşte! Nu mai e nici o îndoială... 607

Sunt nişte coleoptere, dar nici pe departe cărăbuşi sau scarabei oarecare, ci nişte coleoptere-rinocer. În faţa lor apare viziunea dantescă a animalelor acelora mari, zgomotoase şi cu un corn în frunte, purtând în spinare nişte tunuri mici sivii, gata să-şi scuipe încărcătura. Cum de-au reuşit furnicile să supună asemenea matahale, făcându-le să lupte alături de ele? se întreabă instantaneu albinele. Dar nu mai au timp să-şi pună şi alte întrebări, deoarece în clipa imediat următoare vreo douăzeci de rinoceri au şi ajuns deasupra lor, umbrindu-le. Coleopterele se năpustesc, copleşindu-le, iar artileristele roşcate încep să tragă. Formaţia în V a albinelor este de-acum pe cale de-a se schimba într-una în W sau chiar în XYZ. Debandada e desăvârşită. Surpriza este totală. Fiecare coleopteră poartă în spinare patru sau cinci artileriste care împroaşcă albinele cu rafale vârtoase de acid formic. Roiul albinelor frânează, apoi îşi vine în fire şi se regrupează. Askoleinienele îşi scot la iveală acul. Desfăşuraţi-vă în trăgători! strigă o askoleiniană. Ţintiţi în bidivii! Al doilea val de rinoceri zburători este mai puţin eficient. Albinele îi ocolesc, coborând dedesubtul lor, după care urcă îndărăt căutându-le gâtul în care îşi înfig acul până la rădăcină. Acum e rândul coleopterelor şi al conducătoarelor lor neîndemânatice să fie doborâte şi să cadă vertiginos spre pământ. Un ordin dansat este emis în acea clipă: Atacaţi! Pe ei! Loviturile de ace askoleiniene încep să cadă ca grindina. Albinele sunt înzestrate cu un ac în formă de harpon. 608

Dacă acesta rămâne înfipt în carnea victimei, albina îşi smulge glanda cu venin o dată cu acul şi astfel moare. Cuirasa furnicilor nu reţine acul în ea, spre deosebire de a scarabeilor. În minutele care vin cad mulţi rinoceri, dar ceilalţi se regrupează, strângând rândurile în formă de romb zburător şi ţinând piept ultimului triunghi de albine ucigaşe. Formele geometrice ale maselor de soldaţi se desfac. Rombul myrmicin se transformă în alte câteva romburi, mai mici şi mai îndesate. Triunghiul apidian se deschide într-un cerc. Lupta se duce acum pe verticală, pe vreo sută de niveluri care sunt tot atâtea câmpuri de bătălie suprapuse, aidoma unui joc de şah desfăşurat pe o sută de scene paralele. Văzută de aproape, bătălia e spectaculoasă. Armada navelor belokaniene scânteiază. Albinele profită de curenţii de aer cald pentru a urca şi a se năpusti la abordajul scarabeilor greoi, ca o hoardă de corăbioare urmărind o flotă impunătoare. Salvele de acid formic cu concentraţie de 60% şuieră ca nişte orgi de foc lichid. Aripile calcinate fumegă, iar albinele lovite încearcă să-şi folosească avântul ca să se înfigă ca nişte săgeţi în carapacele scarabeilor. Când acele se află prea aproape de ele, artileristele care nu reuşesc să le ţintească le frâng cu cleştele mandibulelor. Jocul acesta este însă destul de riscant. Cel mai adesea, acul alunecă şi se înfige în gură. Moartea este aproape instantanee. În aer pluteşte un miros de miere arsă. Albinele nu mai au venin. Seringile lor nu mai pot inocula substanţa fatală. Artileristele nu mai au acid. Aruncătoarele lor de flăcări lichide nu mai sunt 609

operaţionale. Ultimele încăierări opun mandibule goale şi ace uscate, făcându-l să câştige pe cel mai rapid şi mai prompt! Rinocerii izbutesc uneori să le tragă pe albine în ţeapă cu ajutorul cornului frontal. Un scarabeu deosebit de îndemânatic pune la punct o anumită tehnică: le împinge mai întâi cu obrajii, pentru ca apoi să le tragă în corn. Patru luptătoare askoleiniene ghinioniste sunt astfel înşiruite pe cornul asemănător unei lănci, ca o frigăruie de fructe galbene cu dungi negre.. 103 observă o albină care se luptă cu 9 şi o înjunghie în spate cu mandibula dreaptă. La insecte nu există lovituri interzise. Orice este permis, singura condiţie fiind să rămâi în viaţă. Apoi 9, singură pe rinocerul său, se năpusteşte într-un grup de albine în formaţie de luptă. Pe loc, ele îi ridică în faţă un şir de ace ascuţite. Vârfurile înălţate ar face pe oricine să dea înapoi, dar 9, suită pe rinocerul ei, a prins o asemenea viteză încât nimic nu o mai poate opri. Cornul frontal percutează şirul de ţepi şi grupul se sparge. Ridicată pe labele din spate, 103 schimbă lovituri cu două albine care scot sunete asurzitoare, încrucişându-şi mandibulele-sabie cu acele-florete ale celorlalte. Dar rinocerul ei pierde din înălţime; de jur-împrejurul cornului său frontal sunt înfipte harpoane negre, ca nişte banderile, şi scarabeul întâmpină dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi menţine poziţia de zbor. Animalul este epuizat şi continuă să piardă din altitudine, sângerând de pretutindeni şi în cele din urmă ajunge la înălţimea begoniilor. 103 aterizează forţat. Albinele continuă să se afle deasupra ei, dar un detaşament de artileriste pedestraşe soseşte în goană şi le împrăştie. 610

Acum 103 are de făcut altceva, foarte important. Deasupra combatanţilor învălmăşiţi, care se luptă corp la corp, albinele dansează in opt, comentând astfel bătălia. Avem nevoie de trupe proaspete. Pe dată, din stup decolează întăririle. Noile escadrile sunt constituite din albine tinere (în vârstă de douăzeci sau treizeci de zile în marea lor majoritate), dar foarte îndrăzneţe. După o oră încheiată, belokanienele au pierdut doisprezece rinoceri din treizeci, şi o sută douăzeci de artileriste din cele trei sute angajate în luptă. În tabăra adversă, din şapte sute de askoleiniene trimise spre norul cenuşiu, patru sute de luptătoare au pierit. Supravieţuitoarele stau la îndoială, neştiind ce ar fi mai bine să facă: să se bată până la capăt sau să se întoarcă pentru a apăra cuibul? În cele din urmă, optează pentru cea de-a doua soluţie. Când coleopterele, purtându-le în spinare pe artileristele belokaniene, aterizează la rândul lor în Stupul de aur, acesta li se pare ciudat de pustiu. În fruntea lor se află 9. Roşcatele adulmecă o capcană şi rămân în prag, stând pe gânduri dacă să păşească sau nu mai departe.

113. ENCICLOPEDIE SOLIDARITATE: Solidaritatea se naşte din durere şi nu din bucurie. Oricine se simte mai apropiat de cel cu care a împărtăşit un ceas greu decât de cineva care a trăit împreună cu el un eveniment fericit. Nenorocirea este o sursă de solidaritate şi de unire, în timp ce fericirea scindează. De ce? Deoarece un triumf comun îl face pe fiecare să-şi simtă meritul propriu 611

subestimat. Fiecare îşi închipuie că este de fapt singurul autor al unui succes comun. Câte familii nu sunt divizate cu prilejul unei moşteniri? Câte grupuri rock and roll rămân strâns unite... până dau de succes? Câte mişcări politice nu s-au destrămat după ce au luat puterea? Din punct de vedere etimologic, cuvântul "simpatie" provine de altfel din sun pathein, care înseamnă "a suferi împreună cu". La fel, "compasiune" provine din latinescul cum patior, semnificând, la rîndul său, "a suferi împreună cu". Un individ îşi poate depăşi pentru o clipă individualitateai insuportabilă imaginându-şi suferinţa martirilor din grupul său de referinţă. Coeziunea şi forţa unui grup, îşi trag rădăcinile din amintirea unui calvar trăit împreună. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

114. ÎN STUP 9 coboară de pe animalul său de luptă şi adulmecă cu antenele. În jurul ei se mai adună şi alte furnici. Are loc o consfătuire rapidă. Aşezaţi-vă în formaţie de comando pentru teren foarte periculos. Dispuse într-un careu compact, furnicile pătrund în stupul inamic. Înăuntrul acestuia, rinocerii zburători nu mai sunt de nici un folos, astfel încât li se dă să rumege nişte scoarţă ca să aştepte liniştiţi în prag. Belokanienele au impresia că violează un sanctuar. Nici 612

o altă fiinţă în afară de albine nu a mai intrat până acum în acest loc. Zidurile de ceară par că vor să le înghită pe furnicile care înaintează prudent. Pereţii de o formă geometrică ireproşabilă aruncă reflexe aurii. Mierea luceşte în bătaia câtorva raze de lumină ce se strecoară înăuntru. Plăcile de ceară sunt sudate cu propolis, acea gumă roşiatică pe care albinele o culeg de pe carapacea mugurilor de castan şi de salcie. Nu vă atingeţi de nimic! emite 9. Dar e deja prea târziu. Furnicile, atrase de miere şi vrând să o guste, s-au şi încleiat, încât e imposibil să mai fie scoase de acolo fără ca salvatoarele să nu se înnămolească la rândul lor. Artileristele care au mai păstrat ceva acid în rezervoare merg cu spatele înainte pentru a putea să tragă la iuţeală în oricine ar încerca să le atace pe neaşteptate. Totul miroase a dulce şi a capcană. Nu vă atingeţi de nimic! Furnicile adulmecă prezenţa lucrătoarelor şi a luptătoarelor askoleiniene ascunse în fagurii de ceară, gata să sară pe ele la un semnal. Cruciatele ajung în faţa unui grilaj hexagonal, asemănător cu inima unui reactor nuclear, cu deosebirea că, în locul babelor de uraniu, aici se află viitoarele cetăţene ale Stupului de aur: vreo opt sute de alveole pline cu ouă, o mie două sute de alveole conţinând larve şi două mii cinci sute de alveole ocupate de nimfe albe. Zona centrală este formată din şase alveole mai importante: în ele cresc larvele prinţeselor sexuate. Arhitectura le impresionează pe furnici în mod deosebit. Ea reprezintă expresia unei civilizaţii aflate la apogeu, şi nu are nimic de-a face cu coridoarele haotice, construite la întâmplare, în conformitate cu legea minimului efort, ale oraşelor-furnicar. Să fie oare furnicile mai puţin inteligente 613

sau mai puţin rafinate decât albinele? Aşa s-ar zice, ţinând seama de mărimea creierului celor din urmă, care este mult mai voluminos decât cel al furnicilor. Şi, totuşi, studiile de biologie efectuate de regina Chli-pou-ni au dovedit că inteligenţa nu depinde exclusiv de volumul cerebral. Corpii pedunculaţi, apanaj al complexităţii sistemului nervos al insectelor, sunt mult mai dezvoltaţi la furnici. Belokanienele continuă să înainteze şi descoperă o comoară: o sală plină până la refuz cu provizii. Se găsesc acolo vreo zece kilograme de miere, respectiv o cantitate egală cu de douăzeci de ori greutatea tuturor locuitoarelor stupului. Roşcatele discută, agitându-şi nervoase antenele. Aventura este într-adevăr prea periculoasă. În consecinţă, luptătoarele fac cale întoarsă, îndreptându-se spre ieşire. Pe ele! Să le distrugem pe intrusele astea până nu ies din stup! emite o albină. De pretutindeni, din alveolele hexagonale ţâşnesc albine luptătoare. Furnicile cad cu nemiluita sub loviturile acelor veninoase. Cele care rămân încleiate în sol nici măcar nu mai sunt considerate demne de o luptă propriu-zisă. 9, împreună cu nucleul comandoului, reuşesc, totuşi, să răzbată în afara stupului. Furnicile îşi încalecă animalele de luptă şi decolează, urmărite de o mulţime uriaşă de askoleiniene, care răspândesc mirosuri de victorie. Dar, chiar în vreme ce înăuntrul Stupului de aur toţi locuitorii se pregătesc să sărbătorească victoria, de undeva răsună un trosnet sinistru. Plafonul Askoleinului se fărâmiţează într-o clipită şi în interiorul stupului dau năvală sute de furnici. 103 a elaborat o strategie desăvârşită. În timp ce albinele se aflau în urmărirea armatei myrmicine, ea se 614

urca într-un copac şi trimitea mii de belokanierie la asaltul Oraşului golit de soldaţii săi zburători. Atenţie să nu distrugeţi totul. Nu faceţi decât minimum de victime. Încercaţi să luaţi mai curând larvele ca ostatici! ordonă 103, mitraliind în acelaşi timp garda personală a reginei Zaha-haer-scha. În câteva secunde numai, toate larvele sexuate sunt prinse în cleştele luptătoarelor cruciate. Oraşul se predă. Stupul Askolein capitulează. Suverana a înţeles totul. Intruziunea comandoului nu fusese decât o manevră de diversiune. Între timp, furnicile pedestraşe străpungeau acoperişul cuibului, deschizând un al doilea front, cu mult mai periculos decât primul. Aşa a fost câştigată bătălia Micului Nor Cenuşiu, care a marcat în regiune cucerirea definitivă de către furnici a celei de-a treia dimensiuni. Şi acum, ce vreţi? întrebă regina albinelor. Să ne omorâţi pe toate? 9 răspunde că roşcatele nu au avut niciodată un asemenea obiectiv. Singurul lor duşman e reprezentat de Degete. Doar ele constituie ţinta cruciadei. Furnicile din Bel-o-kan nu au nimic contra albinelor. Ele au nevoie doar de veninul acestora, pentru a le putea omorî pe Degete. Probabil că Degetele sunt foarte importante, dacă merită atâtea eforturi, emite Zaha-haer-scha. 103 mai cere şi o legiune de albine de sprijin. Suverana consimte şi le propune o escadrilă de elită, numită Garda Florilor. Trei sute de albine încep de îndată să zumzăie. 103 le recunoaşte: sunt acele luptătoare askoleiniene care au provocat cele mai mari pierderi în rândurile belokanienelor. Cruciatele mai cer Stupului de aur să le găzduiască peste noapte, şi totodată nişte rezerve de miere pentru drum. 615

Regina Askoleinului întreabă: De ce vă înverşunaţi atâta împotriva Degetelor? 9 răspunde, explicându-i că Degetele folosesc focul şi că reprezintă astfel un pericol serios pentru toate speciile. Odinioară, insectele au făcut un pact de alianţă contra celor ce utilizează focul, iar acum a sosit timpul ca pactul respectiv să fie pus în aplicare. În clipa aceea, 9 o observă pe 23 ieşind dintr-o alveolă. Ce căutai tu acolo? întreabă ea, ridicându-şi antenele. ― Am dat o raită ca să vizitez loja regală, aruncă în treacăt 23. Cele două furnici nu se pot suferi deloc, iar incidentul nu face decât să agraveze antipatia. 103 le desparte şi întreabă unde a dispărut 24. 24 s-a rătăcit în stup în momentul asaltului final. S-a luptat, apoi a alergat urmărind o albină, şi... şi acum nu mai ştie prea bine unde se află. Şirurile de faguri nu o ajută deloc să se orienteze. În ciuda situaţiei îngrijorătoare, ea continuă să care gogoaşa fluturelui. În cele din urmă, o ia de-a lungul unui şir de alveole, nutrind speranţa că va izbuti să se alăture celorlalte cruciate înainte de ivirea zorilor.

115. ÎN ZĂPUŞEALA METROULUI Jacques Méliès simţea că se înăbuşă în aglomeraţia compactă a vagonului. Un viraj brusc îl aruncă peste o femeie, făcându-l să o lovească în pântece. Un glas uşor răguşit protestă: ― Nu puteţi fi mai atent? La început nu sesiză decât tonul melodios pe care fuseseră rostite cuvintele, pentru ca imediat după aceea să 616

desluşească un parfum suav şi cunoscut ce răzbătea prin duhoarea de jeg şi sudoare, transmiţând un mesaj anume. Portocală, vetiver, mandarină, galoxid, lemn de santal, plus o nuanţă de mosc de muflon din Pirinei. Parfumul spunea: Sunt Laetitia Wells. Şi chiar ea era, pironindu-l cu privirea ei mov în care licăreau luciri sălbatice. Nu putea fi nici o îndoială: îl privea de-a dreptul cu ostilitate. Uşile se dădură în lături. Douăzeci şi nouă de persoane ieşiră, treizeci şi cinci intrară... Înghesuiţi şi mai rău decât înainte, toţi, îşi simţeau reciproc răsuflările. Ea îl fixa tot mai insistent, ca o cobră pregătindu-se să înghită de viu un pui de mangustă, iar el, fascinat, nu izbutea deloc să-şi întoarcă privirile. Era nevinovată, iar el se pripise. Cândva, discutaseră şi schimbaseră nişte idei. Poate chiar se simpatizaseră. Ea îl tratase cu hidromel. El îşi mărturisise teama de lupi, iar ea -teama de oameni. Acum, comisarul regreta amarnic momentele acelea de apropiere, pierdute doar din vina lui. Voia să-i explice, şi era sigur că ea avea să-l ierte. ― Domnişoară Wells, aş dori să vă spun cât îmi pare de... Ea însă profită de o nouă oprire într-o staţie ca să se strecoare printre călători şi să dispară. Laetitia Wells o luă de-a lungul coridoarelor metroului cu un mers nervos. Aproape că alerga, vrând să iasă mai repede din locul acela sordid, unde se simţea înconjurată de priviri obscene. Iar ca să pună capac la toate, mai aflase acum că şi comisarul Méliès folosea aceeaşi rută cu ea! Coridoare întunecate. Tuneluri umede. Labirint iluminat de tuburi fluorescente livide. ― Hei, păpuşico! Ai ieşit la plimbare? În faţa ei se iviră trei siluete ameninţătoare: trei derbedei în bluzoane de vinilin, dintre care unul o mai acostase o 617

dată cu câteva zile în urmă. Grăbi pasul, dar ceilalţi se luară după ea, făcând să răsune pardoseala sub blacheurile de fier ale cizmelor. ― Singurică? N-ai chef să stăm puţin la taclale? Se opri brusc, cu îndemnul "Valea!" iradiindu-i din ochi. Data trecută mersese; acum însă nu mai avu nici un efect asupra nebunilor ăstora. ― Ochii ăştia frumoşi sunt chiar ai tăi? întrebă un bărbos înalt. ― Nu, sunt închiriaţi, făcu unul din camarazii săi. Izbucniră în hohote obscene, bătându-se reciproc pe umeri. Bărbosul scoase un cuţit cu resort. Deodată, Laetitia îşi pierdu toată siguranţa de sine şi, văzând-o că intră în rolul de victimă, ceilalţi şi-l asumară automat pe cel de agresori. Laetitia vru să fugă, dar cei trei derbedei îi tăiară drumul. Unul dintre ei o apucă de braţ şi i-l răsuci la spate. Ziarista scoase un geamăt. Coridorul era luminat şi nici pe departe pustiu. Oamenii treceau pe lângă grupul lor şi grăbeau pasul, plecându-şi capul în pământ şi făcându-se că nu înţeleg ce se petrece. E atât de uşor să te alegi cu o lovitură de cuţit... Laetitia Wells intră în panică. Nici una din armele ei obişnuite nu avea efect de data aceasta. Bărbosul, chelul şi matahala aceea trebuie că avuseseră şi ei câte o mamă care le tricotase, zâmbind, scutece albastre. Ochii golanilor luceau, în timp ce oamenii continuau să treacă pe lângă ei, în ambele sensuri, grăbind pasul în dreptul lor. ― Ce vreţi de la mine, bani? bâigui Laetitia. ― Paralele ţi le vom lua după aceea. Acum te vrem pe tine, rânji chelul. Bărbosul îi descheia deja nasturii jachetei cu vârful 618

ciuntit al cuţitului. Laetitia se zbătu. Nu era cu putinţă! Era 4 după-amiaza! Cineva trebuia să bage de seamă ce se întâmplă şi sa dea alarma! Dezgolindu-i sânii, bărbosul scoase un fluierat. ― Puţin cam mici, dar, totuşi, drăguţi, nu vi se pare? Asta-i partea proastă cu asiaticele. Au toate un corp ca de fetiţă, încât n-are omul pe ce pune mâna. Laetitia Wells făcea sforţări ca să nu leşine. Era în plină criză de umanofobie. Mâini de oameni ― nişte mâini murdare ― o atingeau, se plimbau peste ea, voiau să-i facă rău. Spaima îi era atât de mare, că nu mai izbutea nici să vomite. Stătea acolo, prinsă în capcană, captivă, incapabilă să scape de torţionari. Abia dacă auzi avertismentul strigat de undeva: "Nu mişcaţi, poliţia!" Cuţitul se opri pe loc. Un bărbat, cu un revolver în mâna întinsă, ţinea la vedere o legitimaţie cu o diagonală tricoloră. ― Sictir, caraliii! Uşcheală, băieţi! Te prindem noi altă dată, putoare! Şi se pregătiră s-o ia la fugă. ― Staţi pe loc! strigă poliţistul ― Nu zău! răspunse chelul. Trage în noi şi-o să vezi cum ajungi la tribunal. Jacques Méliès îşi coborî mâna în care avea revolverul şi derbedeii o luară la iuţeală din loc. Laetitia Wells îşi recăpătă încet respiraţia. Gata. Scăpase. ― E-n regulă? Nu v-au brutalizat prea rău? Ea dădu din cap în semn că nu. Încetul cu încetul, îşi venea în fire. Méliès o luă cât se poate de firesc în braţe ca să o liniştească. ― S-a terminat acum. Totul e în regulă. Şi, la fel de firesc, ea se strânse lângă el. Se simţea 619

uşurată. Nu ar fi crezut în ruptul capului că ar putea să încerce cândva o asemenea fericire la vederea comisarului Méliès. Îşi aţinti asupra lui ochii mov, în care furtuna se domolise cu desăvârşire, lipsiţi acum de orice urmă din lucirile sălbatice dinainte, şi în care nu se mai întrezărea decât ceva aidoma unor vălurele uşor unduite de briză. Jacques Méliès culese de pe jos nasturii de la jachetă. ― Cred că trebuie să vă mulţumesc, spuse ea. ― Nu e nevoie. Vă repet, nu voiam decât să vorbesc puţin cu dumneavoastră. ― Şi despre ce, mă rog? ― Despre cazurile chimiştilor acelora, care ne preocupă pe amândoi. Am fost un prost. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Am... am avut mereu nevoie de el. Ea şovăi câteva clipe. Ţinând însă cont de împrejurările date, cum ar fi putut să nu îl invite la ea ca să mai bea o halbă de hidromel?

116. ENCICLOPEDIE CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: Papa Urban al II-lea a lansat în 1096 prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului. La ea au participat pelerini care erau plini de înflăcărare, dar lipsiţi de orice experienţă militară. În fruntea lor se aflau Gautier Sam Avoir şi Pierre l'Ermite. Cruciaţii au înaintat spre est fără ca măcar să ştie prin ce ţări treceau. Cum la un moment dat nu le mai rămăsese nimic de mâncare, ei au jefuit tot ce întâlneau în cale, provocând astfel pagube mai mult Occidentului decât Orientului. Înfometaţi fiind, s-au dedat în cele din urmă canibalismului. Aceşti reprezentanţi ai "credinţei adevărate" s-au transformat destul de repede 620

într-o gloată de vagabonzi zdrenţăroşi, sălbatici şi periculoşi. Regele Ungariei, creştin şi el, dar iritat de pagubele aduse de aceşti coate-goale, a hotărât să-i masacreze pentru a-şi feri ţăranii de agresiuni. Puţinii supravieţuitori care au izbutit să răzbată până la coasta turcă erau precedaţi de o asemenea faimă de barbari pe jumătate oameni, pe jumătate animale, încât localnicii din Niceea i-au ucis fără a mai sta pe gânduri. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

117. LA BEL-O-KAN Musculiţe cu rol de soli aterizează la Bel-o-kan, purtând toate unul şi acelaşi mesaj. Cruciatele au învins un Deget graţie veninului de albină, apoi au atacat stupul Askolein şi I-au cucerit. Nimic nu le stă în cale. În tot Oraşul domneşte veselia. Regina Chli-pou-ni este încântată: ea a ştiut dintotdeauna că Degetele sunt vulnerabile, iar acum lucrul a fost dovedit. Aflată în culmea emoţiei, suverana emite înspre cadavrul mamei sale: Pot fi ucişi, pot fi învinşi. Nu ne sunt superiori. La câteva etaje sub Oraşul interzis, rebelele pro-Degete se adună într-o sală secretă, şi mai strâmtă încă decât fostul lor bârlog de deasupra staulului scarabeilor-rinoceri. Dacă legiunile au putut ucide cu adevărat un Deget, înseamnă că Degetele nu sunt zei, spune o ne-deistă. Ei sunt zeii noştri, afirmă cu hotărâre o deistă. După părerea ei, cruciatelor li s-a părut că au de-a face cu un Deget dar, în realitate, au înfruntat vreun alt animal 621

rotund şi roz. Plină de fervoare, ea repetă: Degetele sunt zeii noştri. Cu toate acestea, îndoiala se strecoară pentru întâia oară în câteva dintre rebelele cele mai credincioase, ceea ce le face să comită greşeala de-a se adresa profetului mecanic, faimosul "Doctor Livingstone", mărturisindu-i-o pe faţă.

118. MÂNIA DIVINĂ Zeul Nicolas tună şi fulgeră. Cum de-şi permit furnicile astea să-l contrazică? Sunt nişte necredincioase, nişte nelegiuite, nişte hulitoare! Păgânele astea trebuie puse la respect! Nicolas îşi dă cât se poate de limpede seama că dacă nu se va afirma ca un zeu teribil şi răzbunător, domnia lui nu va mai dura prea mult. Nicolas se aplecă peste claviatura ordinatorului care îi traduce cuvintele în feromoni: Suntem zei. Putem face orice. Lumea noastră este superioară. Suntem invincibili. Şi nimeni nu ne poate pune la îndoială domnia. Faţă de noi, voi nu sunteţi decât nişte larve imature. Voi nu înţelegeţi nimic despre lume. Respectaţi-ne şi hrăniţi-ne. Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt zei. Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt mari. 622

Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt puternice. Adevăr gră ― Ce faci aici, Nicolas? Băiatul stinse la iuţeală maşina. ― Nu dormi, mamă? ― M-a trezit zgomotul clapelor. Am ajuns să am un somn atât de uşor, încât uneori nici nu mai ştiu când dorm, când visez şi când mă aflu în plină realitate. ― Acum visezi, mamă. Culcă-te la loc! O conduse cu blândeţe înapoi la pat. Lucie Wells bolborosi: "Ce făceai cu ordinatorul, Nicolas?", dar somnul o cuprinse din nou înainte de-a fi apucat să pună întrebarea. Îşi visă fiul, folosindu-se de "Piatra de la Rosetta" pentru a înţelege mai bine cum funcţionează civilizaţia furnicilor. Nicolas îşi zise că a scăpat ca prin urechile acului. Pe viitor, va trebui să fie şi mai atent ca până acum.

119. OPINIILE ÎMPĂRŢITE O coloană lungă şi întunecată şerpuieşte printre mărăcinii de salvie, de maghiran, de cimbrişor şi de trifoiroşu. Aflată în fruntea primei cruciade anti-Degete din istoria myrmicină, 103 conduce trupa, dat fiind că este singura care cunoaşte drumul spre capătul lumii şi apoi, mai departe, spre ţinutul Degetelor. Aşteptaţi-mă! Aşteptaţi-mă! După ce s-a trezit, 24 a întrebat pe toată lumea de jurîmprejur şi până la urmă muştele au fost cele ce i-au arătat pe unde să o ia ca să ajungă din urmă caravana. Furnica i se alătură lui 103, în capul coloanei. 623

Cel puţin nu ţi-ai pierdut gogoaşa? 24 e cuprinsă de indignare. E perfect adevărat că este puţin cam zăpăcită de felul ei, dar ştie foarte bine cât de importantă este încărcătura pe care o duce. Misiunea Mercur se află pe primul loc. 103 o linişteşte şi îi propune să stea în permanenţă lângă ea, micşorând în felul acesta riscul de-a se pierde. 24 se arată de acord şi îşi potriveşte pasul cu al ei. În spate, 9, acompaniată de ţârâielile unui grup de coropişniţe, intonează un cântec de război cu scopul de-a înviora trupa: Moarte Degetelor, soldaţi, moarte Degetelor! Dacă tu nu-i ucizi, ei te vor strivi. Îţi vor incendia furnicarul Şi le vor masacra pe doici. Degetele nu sunt ca noi. Sunt moi cu totul, Nu au ochi Şi sunt parşive. Moarte Degetelor, soldaţi, moarte Degetelor! Mâine nu va mai scăpa nici unul. Deocamdată, necesităţile cruciadei sunt suportate mai degrabă de vieţuitoarele mici din preajmă. Procesiunea consumă în ansamblul ei vreo patru kilograme de carne de insectă pe zi. Asta, pentru a nu mai pune la socoteală cuiburile jefuite de către roşcate. Cel mai adesea, când aşezările află din timp de apropierea cruciadei, locuitorii preferă să i se alăture decât să suporte jaful, astfel încât numărul cruciatelor nu încetează să crească. Când plecaseră de la Askolein, nu erau decât vreo două mii trei sute. Acum sunt deja două mii şase sute, adunate într-o masă compactă heteroclită, în care domină furnicile 624

de toate mărimile şi culorile. Până şi flota aeriană s-a refăcut, numărând acum treizeci şi doi de rinoceri zburători, cărora li s-au alăturat cele trei sute de luptătoare din legiunea albinelor, plus o familie de şaptezeci şi două de muşte care zboară încolo şi încoace, lipsite de orice disciplină. Cruciada include, aşadar, iarăşi aproape trei mii de indivizi. La amiază se face o haltă, deoarece căldura a ajuns de nesuportat. Toată lumea se adăposteşte printre rădăcinile umbrite ale unui stejar, în vederea unei sieste mai lungi. 103 profită de ocazie ca să efectueze un zbor de încercare şi îi cere unei albine să o ia în spinare. Experienţa nu durează prea mult. Albina se dovedeşte un bidiviu prost, deoarece produce prea multe vibraţii. În aceste condiţii, este imposibil să ţinteşti cum trebuie cu jetul de acid. Asta este. Escadrila albinelor va zbura fără să transporte în spinare furnici. Într-un ungher, ceva mai încolo, 23 ţine un nou miting de propagandă. De data aceasta, a reuşit să strângă mult mai mulţi auditori decât la reuniunea precedentă. Degetele sunt zeii noştri! Publicul reia în cor sloganul deist. Furnicile emit laolaltă, entuziasmate, acelaşi feromon. Bine, şi atunci ce e cu cruciada asta? Nu este o cruciadă, ci o întâlnire cu stăpânii noştri. Ceva mai departe, 9 duce o campanie cu totul diferită. Ea le povesteşte sutelor de soldaţi adunaţi în jurul ei istorii teribile despre Degete, spunându-le că sunt capabile să răpească un oraş întreg în câteva clipe şi făcându-i să se înfioare până la ultimul. Aflată şi mai departe, 103 nu emite nimic, ci recepţionează. Mai exact, strânge tot ce i-au povestit speciile străine despre Degete, pentru a-şi completa 625

feromonul zoologic. O muscă raportează că a fost urmărită de zece Degete care voiau să o strivească. O albină raportează că s-a pomenit captivă într-un pahar transparent în vreme ce Degetele o sfidau din afară. Un cărăbuş povesteşte că s-a ciocnit de ceva roz şi moale. Poate că era un Deget. Un greiere afirmă că a fost închis într-o cuşcă şi hrănit cu salată, după care a fost eliberat. Temnicerii erau cu siguranţă nişte Degete, de vreme ce arătau ca nişte mingi roz când îi aduceau de mâncare. Nişte furnici roşii susţin că au injectat cu venin o masă trandafirie care a fugit de îndată. 103 îşi notează cu atenţie toate amănuntele în feromonul ei zoologic. Apoi, când temperatura devine din nou suportabilă, furnicile pornesc iarăşi la drum. Cruciada înaintează întruna, fără contenire.

120. PLAN DE LUPTA Laetitia era nerăbdătoare să se spele de mizeriile adunate din metrou şi îi propuse lui Méliès să se uite la televizor, în salon, cât timp face ea baie. Comisarul se instală confortabil pe canapea şi dădu drumul televizorului, în timp ce, cufundată în apă, Laetitia redevenea un peşte. Oprindu-şi respiraţia, ţinu o consfătuire cu sine. Îşi zise că dacă avea destule motive pentru a-l urî pe Méliès, avea deopotrivă tot atâtea de a-i fi recunoscătoare pentru că a intervenit la momentul potrivit. Aşadar, putea să o ia de la zero. 626

În salon, Méliès urmărea emisiunea lui preferată, cu un zâmbet de copil fericit care are în faţă jucăria favorită. ― Aşadar, doamnă Ramirez, aţi descoperit despre ce e vorba? ― Ăăă... Patru triunghiuri din şase chibrituri ştiu foarte bine cum se pot face, dar şase triunghiuri din şase chibrituri, nu-mi pot imagina deloc. ― Trebuie să vă consideraţi norocoasă. "Capcana de gândire" v-ar fi putut cere la fel de bine să construiţi un Turn Eiffel din şaptezeci şi opt de mii de chibrituri... (Râsete şi aplauze din sală)... dar emisiunea noastră vă cere doar să formaţi şase triunghiuleţe din şase chibrituri. ― Iau un joker. ― Foarte bine. Ca să vă ajutăm, iată o altă frază: "E ca o picătură de cerneală care cade într-un pahar cu apă." Laetitia apăru, îmbrăcată în capotul ei obişnuit şi având capul înfăşurat într-un prosop. Méliès stinse televizorul. ― Voiam să vă mulţumesc pentru intervenţia dumneavoastră. Aţi văzut că aveam dreptate? Omul este cel mai mare prădător al nostru. Teama mea este dintre cele mai logice. ― Să nu exagerăm. Nu erau decât nişte derbedei oarecare. ― Pentru mine nu are nici o importanţă dacă erau nişte simpli derbedei care n-au ce face sau nişte ucigaşi. Oamenii sunt mai răi decât lupii. Ei nu ştiu deloc să-şi stăpânească impulsurile primare. Fără să răspundă, Jacques Méliès se ridică de la locul său şi contemplă terariul cu furnici, pe care tânăra femeie îl instalase acum la vedere, în mijlocul salonului. Îşi puse un Deget pe peretele de sticlă, dar furnicile nu îi dădură nici o atenţie. Pentru ele, nu era decât o umbră. ― Şi-au recăpătat vitalitatea? întrebă el. ― Da. "Intervenţia" dumneavoastră a decimat nouă 627

zecimi din ele, dar regina a izbutit să supravieţuiască. Lucrătoarele au înconjurat-o ca să creeze un tampon şi să o apere. ― Adevărul este că au nişte comportări ciudate. Nu umane, nu, ci ciudate. ― În orice caz, dacă nu ar fi avut loc un nou asasinat, a cărui victimă a fost tot un chimist, aş fi zăcut şi acum în temniţele dumneavoastră, iar ele ar fi pierit până la ultima. ― Nu, aţi fi fost oricum eliberată. Expertiza medicolegală a demonstrat că rănile fraţilor Salta şi ale celorlalţi nu puteau fi provocate de furnicile dumneavoastră. Mandibulele lor sunt prea scurte. Am acţionat din nou pripit şi prosteşte. Părul i se uscase de-acum. Se duse să îmbrace o rochie de mătase albă, încrustată cu jad. Întorcându-se cu un ulcior de hidromel, ea spuse: ― Acum, când judecătorul de instrucţie a ordonat să fiu eliberată, vă vine uşor să spuneţi că mă credeaţi de peatunci inocentă. El protestă: ― Totuşi, dispuneam de câteva prezumţii serioase. Nu puteţi nega anumite fapte. Nişte furnici m-au atacat efectiv în pătul meu şi mi-au omorât pisica, pe Marie-Charlotte. Le-am văzut cu propriii mei ochi! Nu furnicile "dumneavoastră" i-au asasinat pe fraţii Saltă, pe Caroline Nogard, pe Maximilien MacHarious, pe cei doi Odergin şi pe Miguel Cygneriaz, dar ei au fost, totuşi, asasinaţi de "nişte" furnici. Repet, am avut mereu nevoie de ajutorul dumneavoastră. Să ne împărtăşim ideile. Glasul îi deveni insistent. ― Enigma aceasta vă pasionează la fel de mult ca şi pe mine. Să lucrăm împreună, departe de orice maşinărie judiciară. Nu ştiu cine este cântăreţul la flaut din Hamelin, dar e un geniu, trebuie să-l oprim neapărat. Singur, n-aş 628

reuşi s-o fac niciodată, dar împreună cu dumneavoastră şi cunoştinţele pe care le aveţi despre furnici şi despre oameni... Laetitia îşi aprinse o ţigară prelungă, înfiptă în portţigaret. Stătea pe gânduri. El îşi continuă pledoaria: ― Laetitia, eu nu sunt un erou de roman poliţist, sunt un tip normal. Mi se întâmplă să mă înşel, să clasez prematur o anchetă, să arestez nevinovaţi. Ştiu că a fost o greşeală gravă. Îmi pare rău şi vreau să-mi răscumpăr greşeala. Ea îi suflă un colac de fum în faţă. Comisarul era atât de mâhnit de ceea ce făcuse, încât începea să i se pară înduioşător. ― Foarte bine. Sunt de acord să lucrăm împreună. Dar cu o condiţie. ― Oricare. ― Când îl vom fi găsit pe vinovat, sau pe vinovaţi, voi avea exclusivitatea drepturilor de-a scrie despre anchetă. ― Nici o problemă. Şi îi întinse mâna. Ea şovăi câteva clipe înainte de a i-o întinde la rândul ei: ― Am obiceiul să iert totdeauna prea repede. Sunt sigură că acum fac cea mai mare prostie din viaţa mea. Se apucară de îndată de treabă. Jacques Méliès îi prezentă toate piesele dosarului: fotografiile cadavrelor, rapoartele de autopsie, fişele rezumând trecutul fiecăreia dintre victime, radiografiile leziunilor interne, observaţiile despre cohortele de muşte. Laetitia nu îi dezvălui nimic din compilaţiile ei, dar recunoscu de bunăvoie că totul părea să ducă la conceptul de "furnici". Furnicile reprezentau arma şi mobilul totodată. Rămânea, totuşi, de descoperit esenţialul: cine le manipula şi cum anume. Examinară o listă care cuprindea mişcările ecologice 629

teroriste şi pe prietenii fanatici ai animalelor, care nutreau dorinţa de-a elibera toate vietăţile captive din grădinile zoologice, ca şi păsările şi insectele ţinute în cuşcă. Laetitia dădu din cap. ― Ştii, Méliès, chiar dacă totul pare să le acuze, eu tot nu cred că nişte furnici ar putea fi în stare să omoare nişte fabricanţi de insecticide. ― De ce? ― Sunt prea inteligente! Legea talionului e un obicei omenesc. Răzbunarea. este un concept omenesc. Noi tindem acum să împrumutăm furnicilor propriile noastre sentimente. Ce rost ar avea să-i atace pe oameni, când ar fi de ajuns să aştepte să se distrugă singuri între ei? Jacques Méliès medită o clipă asupra ideii. ― Totuşi, indiferent că e vorba de nişte furnici, de un cântăreţ la flaut sau de o fiinţă umană care vrea să se camufleze în spatele unor furnici, cred că merită, totuşi, să căutăm vinovatul sau vinovaţii, nu? Fie şi numai pentru a le dezvinovăţi pe micile dumitale prietene. ― De acord. Contemplară hârtiile înşirate pe masa cea mare din salon. Amândoi erau convinşi că au la dispoziţie suficiente elemente pentru a scoate la lumină substratul logic ce le unea. Laetitia sări deodată în picioare. ― Să nu mai pierdem timpul. Tot ce vrem noi de fapt e să-l descoperim pe asasin. Iar în privinţa asta mi-a venit o idee. O idee foarte simplă. Ascultă aici!

121. ENCICLOPEDIE CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: Godefroy de Bouillon a luat 630

conducerea celei de-a doua cruciade pentru eliberarea Ierusalimului şi a Sfântului Mormânt. De data aceasta, patru mii cinci sute de cavaleri căliţi în lupte îi încadrau pe cei o sută de mii de pelerini. Majoritatea erau mezini ai familiilor nobile, lipsiţi de orice feudă în virtutea dreptului primului născut. Sub acoperirea oferită de religie, aceşti nobili dezmoşteniţi sperau să cucerească castele străine şi să ia, în sfârşit, în stăpânire nişte teritorii. Ceea ce au şi făcut. De fiecare dată când cucereau câte un castel, cavalerii se stabileau în el, părăsind cruciada. Deseori s-au luptat chiar între ei, pentru stăpânirea pământurilor vreunui oraş învins. Prinţul Bohemond de Tarente, de exemplu, s-a hotărât să şterpelească Antiohia pentru uzul său propriu. Cruciaţii au fost deseori nevoiţi să se lupte cu o parte din camarazi pentru a-i sili să rămână în rândurile cruciadei. Paradoxul a fost că, pentru a-şi atinge mai bine scopurile, nobilii occidentali au putut fi văzuţi făcând alianţe cu emiri orientali în scopul de a-şi învinge camarazii. La rândul lor, aceştia au procedat la fel ca să li se opună. A venit astfel şi momentul când nu se mai ştia cine cu cine se bate şi nici de ce. Mulţi uitaseră chiar şi scopul iniţial al cruciadei. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

122. ÎN MUNŢI În depărtare se profilează contururile întunecate ale colinelor, apoi ale munţilor. Furnicile cenuşii autohtone au botezat primul pisc "Muntele Turbei", din pricina turbei uscate care-l acoperă. Străbaterea lui nu este prea grea. 631

Cruciatele au descoperit un defileu îngust dar adânc, prin care pot trece de cealaltă parte. Pereţii înalţi din piatră albă, cenuşie şi bej sunt stratificaţi, înfăţişând fazele istoriei lor. În roca fără vârstă s-au întipărit urmele fosilelor în formă de spirală sau cornet. După trecători urmează canioanele. Fiecare fisură este pentru luptătoarele myrmicine o prăpastie mortală în care nu le-ar prinde deloc bine să alunece. Răcoarea din defileu le pune la grea încercare, făcândule să se grăbească să ajungă la capătul lui. Mărinimoase, albinele le oferă furnicilor care se plâng de frig puţină miere, ca să se mai întremeze. 103 e îngrijorată. Nu-şi aminteşte cu nici un chip să mai fi escaladat cândva masivul acesta muntos. Ei şi! Poate că s-au abătut puţin înspre nord, dar e de ajuns să se îndrepte în direcţia soarelui-răsare ca să ajungă negreşit la capătul lumii. Sigur, trebuie doar să meargă mereu înainte. Stânca pustie nu le poate oferi decât nişte licheni galbeni pe post de salată. Se găseşte pe acolo îndeosebi o specie de muşchi higrometric, ale cărui capsule se răsucesc atunci când umezeala din aer creşte. În sfârşit, o livadă. Dat fiind că funcţia creează organul, cruciatele, tot umblând în aer liber, şi-au ameliorat facultăţile vizuale şi au» ajuns de-acum să suporte din ce în ce mai bine lumina, încetând să mai caute zonele de umbră şi putând distinge privelişti aflate la peste treizeci de paşi distanţă de faţetele lor oculare. Aceasta nu le opreşte pe cercetaşe să cadă într-o capcană făcută de o repedea. Aceste mici coleoptere carnivore sapă gropi acoperite cu o trapă, şi, de îndată ce percep o vibraţie, le înhaţă la iuţeală pe plimbăreţele ghinioniste. Caravana se izbeşte apoi de o barieră de urzici. Pentru furnici, e ca şi cum li s-ar fi ridicat brusc în faţă un zid 632

uriaş de sârmă ghimpată în care îşi prind pe loc labele. Cruciatele reuşesc, totuşi, să treacă fără să aibă prea mult de suferit. Adevăratul obstacol se află mai încolo, reprezentat de o crevasă în spatele căreia se găseşte o cascadă. Nimeni nu ştie cum s-ar putea trece peste o prăpastie şi printr-un perete lichid în acelaşi timp. Câteva albine încearcă să o facă şi se prăbuşesc în cascadă. Apa trage în jos tot ce zboară, spun muştele. Şi cu atât mai mult, perdeaua de apă învolburată şi îngheţată din faţa lor. Ducând în continuare gogoaşa de fluture, 24 face un pas înainte, susţinând că s-ar putea să aibă o soluţie. Într-o zi, cînd se rătăcise prin pădurile din Vest ― e de necrezut ce de lucruri interesante poţi descoperi când te rătăceşti şi îţi cauţi drumul ― ea a văzut o termita traversând un torent ce se scurgea de pe o stâncă, cu ajutorul unei bucăţi de lemn. Termita a introdus bucata de lemn perpendicular în cascadă, apoi a scobit-o pe dinăuntru. Furnicile se pun de îndată să caute o creangă groasă sau ceva asemănător. Foarte curând, ele descoperă o trestie groasă, care avea să formeze un tunel mobil perfect. Ca urmare, ridicând trestia în vârful labelor, o fac să alunece încet până ce străpunge peretele de apă al cascadei. Evident, câteva lucrătoare se îneacă în timpul manevrei, dar planta acvatică avansează fără oprire, neîntâlnind o rezistenţă prea mare. Coropişniţele îşi asumă atunci sarcina de a-i scobi interiorul până ce obţin un cilindru impermeabil care le va permite cruciatelor să treacă şi de prăpastie, şi de cascadă. Încercarea este deosebit de dificilă pentru rinoceri, ale căror elitre îi cam fac să se înţepenească, dar, împinşi din spate, reuşesc să treacă la rândul lor cu toţii.

633

123. JOIA URMĂTOARE Extras din Écho du dimanche TITLU: UN MUSAFIR DE SEAMĂ. "Profesorul Takagumi, de la Universitatea din Yokohama; îşi va prezenta joia viitoare noul insecticid în sala de conferinţe din hotelul Beau Rivage. Savantul japonez declară că a descoperit cum se pot opri invaziile de furnici cu ajutorul unei noi substanţe toxice de sinteză. Profesorul Takagumi îşi va comenta singur cercetările. Între timp, el se odihneşte la hotelul Beau Rivage şi poartă discuţii cu colegii săi francezi."

124. GROTA După tunel urmează o cavernă. Cruciatele nu au nimerit însă într-o fundătură. Grota se continuă cu o galerie lungă şi stâncoasă, prin care aerul proaspăt circulă nestânjenit. Şi cruciada înaintează întruna. Furnicile ocolesc formele mari de calcar ale stalagmitelor. Cele ce merg pe tavan trec peste stalactite. Pe alocuri, stalactitele şi stalagmitele se unesc, formând coloane înalte. E greu atunci să mai deosebeşti susul de jos! În cavernă colcăie o întreagă faună specifică. Se găsesc acolo adevărate fosile vii. Majoritatea sunt oarbe şi depigmentate: mici crustacee albe care le fug din cale, miriapode ce se târăsc, insecte cavernicole ţopăind agitate. Crevete translucide, cu antenele mai lungi decât corpul, înoată prin ochiurile de apă. Într-o adâncitură, 103 descoperă un grup de ploşniţe 634

cavernicole urât mirositoare, care se dedau orgiilor lor obişnuite, manevrându-şi sexul cu capăt perforant. Belokaniana ucide o bună parte din ele. O furnică gustă dintr-o ploşniţă prăjită de acidul lui 103 şi declară că este mai bună de mâncat caldă şi calcinată decât rece şi crudă. Ia uite, îşi zice ea, am putea frige carnea în băi de acid. Aşa se produc deseori descoperirile gastronomice: din întâmplare.

125. ENCICLOPEDIE OMNIVORE: Stăpănitorii Pământului nu pot fi decât omnivori. Capacitatea de-a îngurgita toate varietăţile de hrană este o condiţie sine qua non pentru a-ţi putea extinde specia în spaţiu şi în timp. Pentru a te afirma ca stăpân al planetei, trebuie să fii în stare să înghiţi orice fel de aliment pe care îl produce aceasta. Un animal dependent de o singură sursă de hrană îşi va vedea existenţa ameninţată în caz că această sursă dispare. Câte specii de păsări nu au pierit fără urmă pentru că se hrăneau cu un singur soi de insecte, iar acestea au emigrat la un moment dat fără ca ele să le fi putut urma? Marsupialele care se hrănesc doar cu frunze de eucalipt sunt deopotrivă incapabile să călătorească sau să supravieţuiască în regiunile despădurite. Omul, la fel ca furnica, libărcile, porcul şi şobolanul, a înţeles-o. Aceste cinci specii gustă, mănâncă şi digeră practic orice aliment şi chiar şi orice resturi alimentare. Aceste cinci specii pot deci râvni la titlul de animal stăpănitor al lumii. Mai există un punct comun: aceste cinci specii îşi modifică în permanenţă bolul alimentar pentru a se adapta mai bine 635

mediului înconjurător. Ele sunt, aşadar, deopotrivă constrânse să facă teste înainte de-a îngurgita noi alimente, astfel încât să evite epidemiile şi intoxicaţiile. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

126. MOMEALA Când notiţa apăru în Écho du dimanche, Laetitia Wells şi Jacques Méliès rezervaseră deja o cameră la hotelul Beau Rivage pentru profesorul Takagumi. Câteva bacşişuri împărţite cum trebuie le permiseseră să ridice în interiorul ei un perete fals şi să instaleze o aparatură de control foarte sofisticată. Fixară de jur-împrejurul încăperii camere video, care se declanşau, datorită unui sistem sensibil de alarmă, la o simplă adiere. În sfârşit, întinseră pe pat un manechin cu înfăţişare niponă. După care se aşezară la pândă. ― Pun rămăşag că vor apărea nişte furnici! azvârli, comisarul Méliès. ― De acord. Eu una, pariez că va veni o fiinţă omenească. Nu le mai rămânea decât să aştepte ca să vadă ce fel de peşte le va muşca din momeală.

127. ZBOR DE RECUNOAŞTERE O lucire infimă de lumină apare în depărtare. 636

Aerul se face mai cald. Cruciatele grăbesc pasul. Înşiruite într-o coloană lungă, ele părăsesc întunecimea răcoroasă a grotei, ieşind pe o cornişă însorită. Prin văzduh zboară nişte libelule. Iar atunci când spui libelule, spui fluviu. Cu siguranţă că ţinta cruciadei nu se mai află de acum prea departe. 103 alege cel mai frumos rinocer, numit "Marele Corn", dat fiind că are cel mai lung apendice nazal, şi, agăţânduse cu ghearele de chitina lui, îl roagă să decoleze într-un zbor de cercetare. Douăsprezece artileriste aeropurtate o însoţesc, pentru a-i asigura protecţia în caz că s-ar întâlni cu vreo pasăre. Împreună, se lasă purtate de vânt şi coboară în picaj spre fluviul care scânteiază în soare. Alunecare printre straturile de aer. Într-o sincronizare desăvârşită, cele douăsprezece insecte zburătoare îşi înfig capetele aripilor într-un ax imaginar şi virează la stânga. Manevra este atât de rapidă, că 103 se pomeneşte lipită de bidiviul ei de către forţa centrifugă. Prospeţimea aerului o îmbată. În văzduhul acesta de azur, totul pare atât de limpede şi de strălucitor! S-a terminat cu asaltul nenumăratelor mirosuri ce obligă insectele la o vigilenţă necontenită. Aici nu mai există decât efluviile transparente ale aerului la fel de transparent. Cei doisprezece scarabei îşi încetinesc bătăile aripilor şi planează în linişte. Jos, pe pământ, se vede o înşiruire de forme şi culori. Escadrila coboară razant. Splendidele nave de război lunecă printre sălcii plângătoare şi arini. 103 se simte în largul ei stând pe "Marele Corn". Tot aflându-se în apropierea scarabeilor-rinocer, a învăţat să-i recunoască. Bidiviul ei posedă nu numai cornul cel mai 637

înalt şi mai ascuţit din toată escadrila, ci şi labele cele mai musculoase şi aripile cele mai lungi. "Marele dorn" mai prezintă un avantaj: este singurul care s-a gândit cum anume să zboare pentru a le permite artileristelor să ţintească mai uşor şi ştie de asemenea să facă la timp calentoarsă dacă este urmărit de vreun prădător înaripat. Prin intermediul unor parfumuri simple, 103 îl întreabă dacă scarabeilor le place călătoria. "Marele Corn" răspunde că trecerea prin grotă a fost neplăcută şi grea. E rău să fii închis într-un coridor întunecat. Marile coleoptere au nevoie de spaţiu. În afară de asta, a mai prins, la fel ca şi alţi camarazi de-ai lui, nişte conversaţii în care era vorba despre nişte "zei". "Zei" este cumva o altă denumire pentru "Degete"? 103 separată destul de evazivă. Nu trebuie ca "boala stărilor sufleteşti" să cuprindă toate speciile mercenare. Altfel, polemica s-ar putea amplifica şi cruciada s-ar termina înainte chiar de a fi atins capătul lumii. "Marele Corn" semnalează o regiune cu turbă. Or, scarabeilor din sud tocmai în turbă le place să se adăpostească. Unii sunt de-a dreptul surprinzători. Fiecare coleopter are particularitatea lui, încât nici o specie nu seamănă cu alta. Meridionalii aceştia s-ar putea dovedi şi ei utili cruciadei. De ce să nu îi recruteze? 103 este de acord. Orice ajutor e de folos. Zboară. Miresme de cucută, de nu-mă-uita de mlaştină şi de barba-caprei plutesc în jurul fluviului. O întindere de nuferi albi, trandafirii şi galbeni trece pe dedesubtul lor ca o jerbă de confeti multicolore, împrăştiate cu stângăcie. Escadrila se roteşte pe deasupra fluviului. La jumătatea distanţei dintre cele două maluri se află o insuliţă cu un copac mare în mijloc. Călăreţele lunecă pe deasupra valurilor. Labele 638

rinocerilor brăzdează undele. Dar 103 nu reuşeşte să dea de Satei, faimosul port care este de fapt un pasaj subteran ce le permite să ocolească fluviul pe dedesubt. Cruciatele s-au abătut probabil mai serios de la drumul stabilit şi acum vor avea mai mult de mers. Cercetaşele zburătoare se întorc, vestind că totul e în regulă şi că trebuie să-şi continue drumul drept înainte. Ca o scurgere de melasă, armata coboară de-a lungul falezei, furnicile ajutându-se cu puvilisul-tampon aderent de pe labe, rinocerii zburând domol, albinele ― în picaj, iar muştele ― zgomotos şi în dezordine. Jos se întinde o plajă de nisip fin, de culoare bej, cu dune strălucitoare unde zac împrăştiate câteva ierburi rare, dar mai ales nişte plante erbacee cu rădăcinile înfipte în nisip şi nişte spori de ciuperci, care constituie o hrană grozavă pentru furnici! 103 spune că pentru a ajunge în portul Satei trebuie să o ia de-a lungul ţărmului, spre sud. Caravana se pune în mişcare. Împreună cu ceilalţi rinoceri, "Marele Corn" se îndepărtează de grosul trupei, afirmând că au o misiune de îndeplinit şi că se vor întoarce mai târziu. Cercetaşele descoperă nişte cheaguri albe care miros plăcut a melc. Furnicile s-au cam săturat de plantele erbacee, iar ouăle acestea arată ispititor. 9 le pune în gardă: înainte de-a fi mâncat, orice aliment trebuie verificat dacă nu este toxic. Unele o ascultă, dar altele se îndoapă. Ce greşeală! Nu erau ouă, ci bale de melc. Şi, pe deasupra, nişte bale de melc infestate cu viermi de gălbează!

639

128. ENCICLOPEDIE ZOMBII: Ciclul marelui parazit hepatic Fasciola hepatica reprezintă cu siguranţă unul dintre cele mai mari mistere ale naturii. Animalul acesta ar merita un întreg roman. Aşa cum arată şi numele, este vorba de un parazit care prosperă în ficatul oilor. El se hrăneşte cu sângele şi celulele hepatice, creşte şi apoi dă ouă. Dar ouăle acestui parazit nu pot să se desfacă în ficatul oii. Ele străbat un veritabil periplu. Ouăle îşi părăsesc gazda, ieşind din corpul ei o dată cu excrementele şi pomenindu-se astfel în lumea din afară, rece şi uscată. După un interval de incubaţie, ele se deschid, lăsând să iasă o larvă minusculă. Larvă ce va fi consumată de o nouă gazdă: melcul. Ajunsă în corpul melcului, larva de gălbează se multiplică înainte de-a fi ejectată o dată cu mucozităţile pe care le scuipă gasteropodul pe vreme ploioasă. Dar în momentul acela, ea nu a parcurs decât jumătate din drum. Mucozităţile acestea, arătând ca nişte ciorchini de perle albe, le atrag frecvent pe furnici. Datorită acestui "cal troian", paraziţii pătrund înăuntrul organismului insectei, fără să rămână însă prea mult în stomacul ei social. Ca să iasă, ei îl străpung în nenumărate locuri, transformându-l astfel în strecurătoare. Apoi îl astupă la loc cu un clei care se întăreşte şi îi permite furnicii să supravieţuiască. Furnica nu trebuie ucisă, dat fiind că este indispensabilă pentru refacerea joncţiunii cu oaia. Apoi, paraziţii circulă prin corpul furnicii, fără ca vreun semn cât de mic să trădeze drama care se desfăşoară înăuntru. Larvele au devenit acum paraziţi adulţi care trebuie să se întoarcă în ficatul oii ca să-şi desăvârşească ciclul de creştere. Dar cum să faci o oaie să mănânce o furnică, din moment 640

ce oaia nu este insectivoră? Probabil că întrebarea şi-au pus-o generaţii întregi de paraziţi hepatici. Problema era cu atât mai greu de rezolvat cu cât oile pasc vârful ierbii, în ceasurile răcoroase ale zorilor, iar furnicile nu-şi părăsesc cuibul decât în orele călduroase, circulând doar la umbra aruncată de rădăcinile ierburilor. Cum să le aduni laolaltă în acelaşi loc şi moment? Paraziţii au găsit soluţia, împrăştiindu-se în tot corpul furnicii. Vreo zece se instalează în torace, alţi zece în labe, zece în abdomen şi unul singur în creier. Din clipa în care această unică larvă se implantează în creierul furnicii, comportamentul ei se schimbă... Da! Parazitul, un mic vierme primitiv, apropiat de parameci şi deci de fiinţele unicelulare cele mai rudimentare, o pilotează de-acum înainte pe furnica atât de complexă. Rezultatul: seara, când toate lucrătoarele dorm, furnicile contaminate de paraziţi îşi părăsesc oraşul, înaintând ca nişte somnambule şi urcă în vârful ierburilor, unde rămân agăţate. Şi nu pe orice fel de ierburi! Doar pe cele preferate de oi: lucernă şi traista-ciobanului. Tetanizate, ele aşteaptă să fie păscute. Aceasta este activitatea viermelui-de-gălbează în creierul furnicii: el îşi sileşte gazda să iasă seară de seară până când este mâncată de o oaie. Dimineaţa, de îndată ce se încălzeşte, dacă nu a fost hăpăită de vreo ovină, furnica îşi recapătă controlul asupra creierului şi liberul arbitru. Ea se întreabă ce caută acolo, cocoţată în vârful unui fir de iarbă, şi coboară la iuţeală pentru a se întoarce înapoi în cuib unde, se apucă de treburile cotidiene. Aceasta, până în seara următoare, când, aidoma unui zombi ― ceea ce a şi devenit ― ea va ieşi din nou, împreună cu toate celelalte semene infestate de paraziţi, siva aştepta să fie rumegată. Ciclul respectiv le-a pus multe probleme biologilor. Prima 641

întrebare era: cum poate parazitul pitit în creier să vadă în afară şi să-i ordone furnicii să meargă în cutare sau cutare direcţie? A doua întrebare se referă la faptul că parazitul care o conduce pe furnică este singurul care moare în clipa când insecta este înghiţită de oaie. De ce se sacrifică el astfel? Totul se petrece ca şi cum paraziţii respectivi au acceptat ca unul din ei ― şi încă cel mai bun ― să moară pentru ca ceilalţi să-şi atingă scopul şi să-şi încheie ciclul fecundaţiei. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

129. SUDORI FIERBINŢI Nimeni nu veni în prima zi să atace sosia neînsufleţită a profesorului Takagumi. Jacques Méliès şi Laetitia Wells făcuseră provizii de conserve cu autoîncălzire şi de alimente deshidratate, instalându-se ca pentru un asediu. Pentru a-şi omorî timpul, se hotărâră să joace şah. Laetitia se dovedi mai îndemânatică decât Méliès, care făcea greşeli grosolane. Enervat de superioritatea partenerei sale, poliţistul făcu eforturi să se concentreze mai bine, dispunând piesele în linie de apărare şi blocând orice iniţiativă adversă cu şiruri de pioni. În scurt timp, jocul se transformă într-o luptă de tranşee, de felul celei de la Verdun. Nebunii, caii, regina şi turnurile, împiedicaţi să lanseze atacuri nimicitoare, se anihilau reciproc. ― Ţi-e teamă până şi la şah! azvârli Laetitia. ― Mie?! se indignă Méliès. Cum las un loc fără apărare, îmi şi străpungi liniile. În condiţiile astea, cum aş putea să 642

joc altfel? Ea încremeni brusc, ducând un deget la buze în semn de tăcere. I se păruse că aude un zgomot uşor, undeva în camera de alături. Verificară fără întârziere ecranele de control. Nimic. Şi, totuşi, Laetitia Wells era sigură că asasinul se află acolo. Detectorul de mişcări confirmă, începând să clipească. ― Asasinul a venit, şopti ea. Cu ochii pironiţi pe ecranul de control, Méliès exclamă: ― Aşa e. Îl văd. E o singură furnică; se urcă pe pat! Laetitia se năpusti la comisar şi îi descheie la repezeală cămaşa, apoi îi ridică braţele, scoase o batistă şi tampona de câteva ori subsuorile comisarului. ― Ce te-a apucat? ― Lasă-mă! Cred că am înţeles cum procedează ucigaşa noastră. Dădu la o parte peretele fals şi, înainte ca furnica să fi ajuns la capătul de sus al cuverturii, frecă manechinul cu batista impregnată de sudoarea de la subsuorile lui Jacques Méliès, după care se întoarse în grabă lângă el. ― Bine, dar... începu acesta. ― Taci şi priveşte. Înaintând pe pat, furnica se apropia de manechin. Decupă o bucăţică minusculă, de formă pătrată, din pijamaua pseudoprofesorului Takagumi, după care dispăru la fel cum apăruse, intrând în camera de baie. ― Nu înţeleg, spuse Méliès. Furnica asta nu l-a atacat pe omul nostru, ci s-a mulţumit să ia cu ea o bucăţică de stofă. ― A făcut-o numai din pricina mirosului, comisare. Dat fiind că ziarista părea să fi preluat conducerea operaţiunilor, el o întrebă: ― Şi acum, ce facem? ― Aşteptăm să apară asasinul. Acum sunt sigură. 643

Méliès era perplex. Laetitia îl fixă cu privirea aceea mov care îl uimea întratâta şi explică: ― Furnica solitară pe care am văzut-o mi-a amintit de o poveste pe care mi-a spus-o tatăl meu. Când a fost în Africa, a trăit o vreme în tribul Baoules. Populaţia lui descoperise o metodă destul de surprinzătoare de-a omorî un om. Când cineva voia să ucidă cu toată discreţia, lua o bucată dintr-un veşmânt impregnat de sudoarea viitoarei sale victime şi o punea într-un sac în care băgase dinainte un şarpe veninos. Apoi atârna sacul deasupra unei marmite cu apă clocotită. Suferinţa îl făcea pe şarpe să turbeze de-a binelea şi să asocieze durerea respectivă cu mirosul veşmântului. După care nu mai trebuia decât să-i dea drumul prin sat. De cum adulmeca un miros identic cu al bucăţii de pânză, muşca. ― Crezi, prin urmare, că asasinul nostru se ia după mirosul victimei? ― Exact. La urma urmei, furnicile îşi obţin toate informaţiile din mirosuri. Méliès exultă: ― Aha! Recunoşti, aşadar, că furnicile sunt cele ce ucid! Ea îl domoli. ― Deocamdată nimeni nu a fost ucis. Singurul delict este o pijama ruptă puţin într-un loc. Comisarul chibzui câteva clipe, apoi izbucni: ― Bine, dar i-a dat bucăţii ăleia de stofă mirosul meu! Acum pe mine o să vrea să mă omoare! ― Eşti fricos ca de obicei, comisare... E suficient să te speli bine la subraţe şi să dai cu deodorant. Înainte de asta însă o să-l impregnăm bine cu sudoare pe profesorul Takagumi al nostru. Méliès nu era deloc liniştit. Îşi vârî un chewing-gum între dinţii încleştaţi. 644

― Dar am mai fost atacat o dată! ― ... Şi ai reuşit să scapi, din câte ştiu. Noroc că m-am gândit eu la toate şi am adus cu mine obiectul care poate să te deconecteze cel mai bine. Şi scoase din geantă un mic televizor portabil.

130. BĂTĂLIA DINTRE DUNE Lung este marşul prin deşertul dunelor. Paşii se fac tot mai grei. Un strat fin de nisip 'se lipeşte de carapace, usucă palpii labiali şi face să scârţâie articulaţiile chitinoase. Praful a acoperit cu totul cuirasele care au încetat să mai lucească. Iar cruciada înaintează necontenit. Albinele nu mai au de unde să ofere miere întăritoare. Stomacurile sociale sunt goale. Puvilisul labelor trosneşte la fiecare călcătură ca un sac de ghips sfârâmicios. Cruciatele sunt epuizate, dar iată că se iveşte o nouă ameninţare. La orizont apare un nor de pulbere care se măreşte văzând cu ochii. Din pricina lui, cruciatelor le este greu să desluşească ce fel de legiuni adverse au în faţă. De la trei mii de paşi distanţă, acestea pot fi văzute mai bine: este vorba de o armată termită. Soldaţii termite, uşor de recunoscut după capetele lor în formă de pară, împroaşcă nişte clei în care se împotmolesc primele rânduri de furnici. Abdomenele myrmicine îşi lansează salvele de acid coroziv. Cavaleria termită se răreşte, dar furnicile au tras prea târziu; hoarda duşmană se revarsă asupra lor şi străpunge centrul primei linii de apărare. 645

Mandibulele se ciocnesc. Cuirasele se izbesc cu zgomot. Cavaleria uşoară a furnicilor nici nu apucă bine să se pună în mişcare, că este deja încercuită de trupele termite. Foc! porunceşte 103. Dar cea de-a doua linie de artilerie grea, înarmată cu acid concentrat la 60%, nu îndrăzneşte să tragă în învălmăşeala de furnici şi termite, astfel că ordinul nu este ascultat. Grupurile de luptătoare improvizează fiecare după inspiraţia de moment. Cele două flancuri ale armatei cruciate încearcă să se degajeze pentru a lua armata duşmană pe la spate, dar manevra este prea lentă. Cleiul termitelor le doboară pe albinele care încearcă să decoleze. Urmând exemplul muştelor şi al lui 24, cu gogoaşa ei, acestea se ascund în nisip. 103 este pretutindeni în acelaşi timp, încurajând infanteria să se regrupeze în careuri întărite. Furnica se simte obosită. Îmbătrânesc, îşi zice ea în clipa când trage şi îşi ratează ţinta. Pretutindeni, cruciatele se retrag. Ce s-a ales din străluciţii învingători ai Degetelor? Ce s-a ales din cuceritorii Stupului de aur al albinelor? Grămezile de furnici ucise cresc necontenit. Nu au mai rămas decât o mie două sute, care sunt convinse că vor cunoaşte la rândul lor cât de curând aceeaşi soartă. Oare chiar s-a terminat cu ele? Nu, căci 103 zăreşte ivindu-se în zare un al doilea nor. De data aceasta, este vorba de nişte prieteni: "Marele Corn" s-a întors, aducând după el cea mai terifiantă armată zburătoare. Scarabeii trec cu un zgomot asurzitor pe deasupra combatantelor, urmăriţi de priviri în care admiraţia se amestecă cu spaima. Arată ca nişte demoni ieşiţi de-a dreptul dintr-o Apocalipsă gotică. 646

Scarabeii se năpustesc înainte, superbi, sclipitori şi zornăind din toate articulaţiile lor lăcuite. Printre ei sunt minotauri greoi, tritoni, cărăbuşi şi rădaşte cu coarne în formă de cleşte. La apelul "Marelui Corn" a răspuns elita celor mai surprinzătoare specii de coleoptere. Aceşti monştri splendizi sunt acoperiţi de ţepi, lănci, coarne, ace, plăci blindate, scuturi şi gheare. Elitrele le sunt colorate ca nişte blazoane, unele semănând cu nişte măşti rozalii şi negre desenate pe spate, în timp ce altele înfăţişează motive mai abstracte ori pete roşii, portocalii, verzi sau de un albastru fluorescent. Nici un făurar nu s-ar pricepe să sculpteze asemenea armuri. Coifurile le dau o înfăţişare de prinţi viteji, iviţi dintr-un Ev Mediu legendar. Conduse de "Marele Corn", cele douăzeci de coleoptere operează un viraj, apoi se aliniază şi atacă grupurile cele mai compacte de soldaţi-termite. 103 nu a mai văzut niciodată ceva atât de spectaculos. În rândurile termitelor se răspândeşte stupoarea. Cleiul lor nu are nici un efect asupra acestei noi armate. Proiectilele lichide alunecă pe cuirasele masive şi le cad înapoi în cap. Termitele încep să bată în retragere. "Marele Corn" aterizează lângă 103. Urcă! o îndeamnă el. Şi decolează din nou. Pe sub labele bidiviului, câmpul de luptă alunecă aidoma unei benzi transportoare învolburate. 103 preia comanda armatei şi porneşte în urmărirea fugarilor. De pe maşina ei zburătoare, furnica îşi reglează tirurile de acid cu o precizie care o face să nimerească de fiecare dată. Foc! strigă ea cât o ţin antenele. Foc! 647

Furnicile trag necontenit cu acid, fără să se oprească din goană.

131. FEROMON STRATEGIE MILITARĂ Feromon mnezic nr. 61 Tema: Strategie militară Data salivării: a 44-a a zi a anului 100 000 667 Orice strategie militară urmăreşte înainte de toate dezechilibrarea adversarului. Din instinct, acesta din urmă încearcă să compenseze dezechilibrul exercităndu-şi forţa într-un sens contrar impulsului. În momentul acela, în loc de a-l bloca, trebuie ca, dimpotrivă, să i se amplifice mişcarea până când adversarul este luat de propriul lui elan şi aruncat cât mai departe. Pentru un interval foarte scurt, adversarul devine deosebit de vulnerabil. Acesta este momentul propice pentru a-l termina. Dacă intervalul respectiv este lăsat să se piardă, totul va trebui luat de la capăt, iar duşmanul va fi de această dată mult mai prudent.

132. RĂZBOI Foc! Mai multe valuri de siluete negre aleargă printre rafalele dense de mitralieră. Carcasele vehiculelor celor învinşi fumegă. Soldaţii se îngroapă în pământ ca să nu fie decimaţi. Grupuri de militari se ascund printre dune. 648

Explozii de grenade. Pârâituri de mitralieră. În depărtare, sonde de petrol în flăcări împrăştie un fum greu şi negru, ascunzând lumina soarelui. ― Închide-l! Ajunge! ― Nu-ţi plac actualităţile? întrebă Méliès, micşorând sonorul televizorului care transmitea actualităţile internaţionale. ― La un moment dat, prostia omenească te oboseşte, spuse Laetitia. Tot nimic? ― Tot nimic. Tânăra femeie se înveli cu o pătură. ― Atunci, eu o să dorm puţin. Dacă se întâmplă ceva, să mă trezeşti, comisare. ― Mai bine scoală-te de pe acum. Unul din detectoare sa activat chiar în clipa asta. Cei doi scrutară ecranele. ― Ceva se mişcă prin cameră. Aprinseră unul câte unul monitoarele video, dar nu văzură nimic. ― "Ele" sunt aici, vesti Méliès. ― "El" este aici, îl corectă Laetitia. Nu există decât un singur semnal pe ecran. Méliès destupă o sticlă de apă minerală şi se mai şterse o dată pe subraţe, pentru orice eventualitate, cu un şerveţel ud, dându-se apoi din nou cu parfum ca să evite orice risc. ― Mai miros a sudoare? întrebă el. ― Eşti parfumat ca un "Bebe Cadum". Continuau să nu vadă nimic, dar acum auzeau ceva ca un râcâit pe duşumea. Jacques Méliès branşă magnetoscoapele camerelor video care înţesau camera. ― Se apropie de pat. În faţa camerei amplasate la nivelul covorului apăru 649

botul mustăcios al unui şoarece, pornit în căutare de hrană. Izbucniră amândoi în râs. ― La urma urmei, furnicile nu sunt singurele animale care vieţuiesc printre oameni, exclamă Laetitia. De data asta, mă culc de-a binelea şi să nu mă trezeşti decât dacă ai să-mi arăţi ceva mai serios.

133. ENCICLOPEDIE ENERGIE: Nu există decât două atitudini atunci când te urci într-un montaigne-russe dintr-un bâlci. Prima: să te aşezi în vagonetul de la urmă şi să închizi ochii. În acest caz, amatorul de senzaţii tari simte o frică imensă. El e nevoit să suporte viteza şi de fiecare dată când întredeschide pleoapele, groaza îi este tot mai mare. A doua atitudine constă în a alege primul rând de scaune din primul vagonet şi în a ţine ochii larg deschişi, imaginându-ţi că o să-ţi iei zborul şi că o să atingi o viteză tot mai mare. Atunci, amatorul resimte o impresie îmbătătoare de putere. La fel se întâmplă dacă dintr-un megafon izbucneşte, exact când te aştepţi mai puţin, o muzică hard rock, care pare impregnată cu violenţă şi asurzitoare. O suporţi cum poţi, mai mult sau mai puţin. Şi, totuşi, dacă vrei, poţi nu să o suporţi, ci să-i foloseşti energia ca să o absorbi mai bine. Auditoriul este atunci parcă dopat şi de-a dreptul supraîncărcat cu respectiva violenţă muzicală. Tot ce degajă energie este periculos dacă este suportat numai, şi aducător de foloase dacă e canalizat spre propriul tău profit. 650

EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

134. CULTUL MORŢILOR Ultimele douăsprezece deiste s-au adunat în cea din urmă ascunzătoare improvizată de lângă şanţurile de compost din Bel-o-kan. Rebelele îşi contemplă morţii. Regina Chli-pou-ni s-a hotărât să le omoare pe toate. Una după alta, ele sunt prinse când încearcă să le hrănească pe Degete. Toate non-deistele au dispărut şi mişcarea rebelă nu mai este reprezentată decât de aceste ultime deiste care au supravieţuit ca prin minune inundaţiei şi persecuţiilor. Nimeni nu le mai acordă atenţie. Nimeni nu mai intră în rândurile lor. Au devenit nişte paria şi ştiu bine că de îndată ce gărzile le vor descoperi vizuina, se va sfârşi definitiv cu ele. Cu vârful antenelor, rebelele cercetează cadavrele a trei dintre fostele lor camarade, care s-au târât până aici ca să moară. Deistele se pregătesc să le care la depozitul de gunoaie. Una dintre ele se împotriveşte însă pe neaşteptate. Celelalte o cercetează, perplexe. Dacă nu vor fi duse la depozit, în câteva ore martirele vor îmbâcsi totul cu duhoare de acid oleic. Rebela insistă. Regina păstrează cadavrul propriei, sale mame în loja ei. De ce n-ar face şi ele la fel? De ce să nu-şi păstreze la rândul lor cadavrele? La urma urmei, cu cât vor fi mai multe, cu atât se va dovedi că mişcarea deistă a numărat cândva o mulţime de militante. 651

Cele douăsprezece furnici îşi pipăie apendicele senzoriale. Ce idee surprinzătoare! Să nu mai arunce cadavrele... Toate laolaltă se dedau unei Comunicaţii Absolute. Poate că sora lor a găsit un mijloc de-a impulsiona din nou mişcarea deistă. Conservarea morţilor e un lucru care le va plăcea multora. O rebelă propune ca trupurile să fie îngropate în pereţi, pentru a evita răspândirea mirosului de acid oleic. Cea care a emis ideea nu este însă de acord: Nu, dimpotrivă, trebuie ca ele să poată fi văzute. Să o imităm pe regina Chli-pou-ni. Să scoatem carnea şi părţile moi şi să păstrăm doar carapacele goale.

135. TERMITIERA Termitele fug mâncând pământul. Înainte! strigă 103, cocoţată în spinarea "Marelui Corn", îndemnându-şi şi mai abitir cruciatele la luptă. Fără îndurare! porunceşte 9, care la rândul ei şi-a încălecat animalul zburător. Artileristele aeriene trag fără contenire, răspândind acid şi moarte. În tabăra termitelor domneşte debandada. Toate fug care încotro ca să scape de monştrii din ceruri şi de jeturile mortale împroşcate de piloţi. Fiecare pentru sine! Risipite în toate direcţiile, termitele galopează spre oraşul lor, o fortăreaţă masivă de ciment construită de curând pe malul vestic al fluviului. Văzut din afară, edificiul este impresionant. Citadela de culoare ocru se compune dintr-un clopot central dominat de trei turnuri ce se înalţă din el, acoperite la rândul lor de 652

şase donjoane. La nivelul solului, toate ieşirile sunt astupate cu pietriş. Câteva santinele stau de strajă, supraveghind exteriorul prin nişte breşe în formă de ferestruici. În momentul când cruciatele atacă cetatea duşmană, coarnele soldaţilor-termite nasutiterme se ivesc din despicăturile verticale şi le împroaşcă cu clei. Prima ofensivă înregistrează o pierdere de cincizeci de combatanţi. Al doilea val ― treizeci. Cei ce lovesc de sus în jos au totdeauna un avantaj faţă de cei ce trag de jos în sus. Nu mai rămâne, prin urmare, altă soluţie decât atacul aerian. Rinocerii percutează cu coarnele donjoanele, rădaştele smulg turnurile pline de o mulţime înnebunită, dar cleiul continuă să facă ravagii, aşa încât asediaţii din cetatea termită Moxiluxun pot să-şi mai tragă sufletul. Răniţilor li se acordă îngrijiri. Spărturile sunt astupate. Hambarele sunt pregătite în vederea unui asediu îndelungat. Santinelele sunt schimbate. Regina termită din Moxiluxun nu dă nici un semn de teamă. Alături de ea, regele, discret şi mut, rămâne învăluit în mister. La termite, masculii supravieţuiesc zborului nupţial şi rămân ulterior în loja regală alături de femela lor. O spioană şopteşte cu un aer de conspiratoare ceea ce ştie deja toată lumea: şi anume, că furnicile roşcate din Bel-o-kan au pornit o cruciadă spre est şi că în drum au masacrat mai multe sate de furnici şi un oraş de albine. Se povesteşte că Chli-pou-ni, noua lor regină, s-a ocupat de modernizarea Federaţiei prin tot soiul de inovaţii de natură arhitecturală, agricolă şi industrială. Reginele tinere îşi închipuie totdeauna că sunt mai deştepte decât cele vârstnice, emite ironică bătrâna regină a Moxiluxunului. Termitele aprobă prin mirosuri complice. 653

În clipa aceea răsună alarma. Furnicile invadează Oraşul! Informaţiile care circulă între antenele soldaţilor-termite sunt atât de uimitoare, încât suveranei îi vine greu să le dea crezare. Coropişniţele au străpuns etajele inferioare. Labele lor anterioare late le-au permis să sape la repezeală galerii subterane prin care înaintează acum în şir compact, iar în spatele lor, sute de furnici devastează totul. Furnici? Furnicile au dresat coropişniţe? Imposibilul se dovedeşte a fi cât se poate de adevărat. Pentru prima oară, din pricina acestei armate subpământene, un oraş termit este atacat de jos în sus. Cine s-ar fi aşteptat la o ofensivă care să ocolească oraşul şi să îi perforeze fundaţia? Strategii moxiluxieni nu mai ştiu cum să reacţioneze. În sălile cele mai de jos, 103 se minunează de caracterul sofisticat al oraşului. Totul a fost construit pentru ca locatarii să poată beneficia de temperatura pe care o doresc în locul respectiv. Fântâni arteziene comunică, la mai mult de o sută de paşi adâncime, cu pânze de apă, împrospătând aerul. Curenţii calzi sunt generaţi de grădinile de ciuperci amplasate la etajele superioare, deasupra palatului regal. De acolo pornesc mai multe hornuri. Unele se înalţă spre donjoane, cu rolul de-a evacua gazul carbonic, în timp ce altele, trăgând răcoarea subsolului, coboară înspre loja regală şi spre incubatoare. Şi acum ce facem? Atacăm creşele? întreabă o luptătoare belokaniană. Nu, explică 103. La termite e altfel. Cel mai indicat este să invadăm mai întâi grădinile de ciuperci. Cruciatele se revarsă de-a lungul coridoarelor poroase. La etajele de la subsol, trupele moxiluxiene sunt de-a dreptul oarbe şi nu opun decât o slabă rezistenţă presiunii 654

furnicilor; cu cât urcă însă mai mult, luptele devin tot mai intense. Fiecare cartier este cucerit cu preţul unor pierderi grele de ambele părţi. În bezna compactă, fiecare îşi reţine feromonii de identificare pentru a nu ajunge o ţintă pentru adversarul ascuns. Avea să mai fie oricum nevoie de încă două sute de morţi ca să poată răzbate la grădinile termitiene. Moxiluxienelor nu le mai rămâne decât să se predea. Termitele lipsite de ciuperci sunt incapabile să asimileze celuloza şi mor de inaniţie până la ultima ― adulţi, larve şi regină. Furnicile victorioase le vor masacra oare fără cruţare, aşa cum le e obiceiul? Nu. Aceste belokaniene sunt realmente uimitoare. În loja regală, 103 îi explică suveranei că roşcatele nu se află în război cu termitele, ci cu Degetele care trăiesc dincolo de fluviu şi că, de altfel, nici nu ar fi atacat Moxiluxunul dacă locuitorii acestuia nu s-ar fi legat primii de ele. Tot ce vrea acum cohorta furnicilor este să-şi petreacă noaptea în termitieră şi să primească sprijinul moxiluxienelor.

136. I-AM PRINS ― Nici vorbă de una ca asta! Laetitia îşi trase enervată pătura peste cap. ― Nici gând să mă scol, mormăi ea. Sunt sigură că iarăşi e o alarmă falsă. Méliès o scutură şi mai puternic. ― Dar "ele" sunt aici, aproape că strigă el. Eurasiatica binevoi să-şi dea la o parte cuvertura şi să-şi deschidă un ochi mov înceţoşat de somn. Pe toate ecranele de control se vedeau înaintând sute de furnici. Laetitia sări 655

în picioare şi manevră imaginea până ce pseudoprofesorul Takagumi apăru limpede, cu trupul scuturat de spasme. ― Sunt pe cale să-l fărâmiţeze pe dinăuntru, suflă Méliès. O furnică se apropie de peretele fals şi păru că adulmecă cu vârfurile antenelor. ― Miros cumva din nou a sudoare? se nelinişti comisarul. Laetitia îşi trecu nasul pe la. subsuorile sale. ― Nu, doar a lavandă. N-ai de ce să te temi. Furnica păru să-i împărtăşească părerea, deoarece se îndepărtă pentru a lua la rândul ei parte la masacrul căruia i se dedau însoţitoarele sale. Manechinul de plastic vibra, scuturat de asalturile dinăuntru. Apoi convulsiile se domoliră şi cei doi văzură o coloană de furnici ieşind din urechea stângă a păpuşii. Laetitia Wells îi întinse mâna lui Méliès. ― Bravo. Aveai dreptate, comisare. E de necrezut, dar leam văzut cu ochii mei pe furnicile care îi asasinează pe fabricanţii de insecticide! Şi, totuşi, încă nu-mi vine să cred! Ca poliţist adept al tehnicilor celor mai moderne, Méliès instalase în urechea manechinului o. picătură de produs radioactiv, în care era inevitabil să păşească o furnică ce avea să le arate acum drumul de urmat. Manevra reuşise! Pe ecrane se vedea cum furnicile umblau de jurîmprejurul manechinului, scotocind pretutindeni ca să înlăture orice urmă de la locul crimei. ― Iată cum se explică intervalul de cinci minute în care lipsesc muştele. După ce-şi îndeplinesc nelegiuirea, furnicile îşi adună eventualii răniţi şi tot ce ar mai putea să le trădeze prezenţa. Iar în timpul acesta, muştele nu îndrăznesc să se apropie. Pe ecrane, furnicile se adunau şi se regrupau într-un şir 656

indian prelung, îndreptându-se spre baie; acolo, urcară până la sifonul chiuvetei şi dispărură înăuntru până la ultima. Méliès era uluit şi încântat deopotrivă. ― Prin reţeaua de canalizare a oraşului pot să pătrundă oriunde, în orice apartament, şi fără nici un fel de efracţie! Laetitia nu-i împărtăşea deloc încântarea. ― În ce mă priveşte, există încă prea multe necunoscute, spuse ea. Cum au putut insectele astea să citească ziarul, să găsească o adresă şi, mai ales, de unde ştiau că supravieţuirea lor cerea ca fabricanţii de insecticide să fie ucişi? Nu înţeleg! ― Probabil că pur şi simplu le-am subestimat pe lighioanele astea... Îţi aminteşti? M-ai acuzat că îmi subestimez adversarul. Acum ţi-a venit rândul. Tatăl tău era entomolog şi cu toate acestea tu nu ai reuşit până acum să sesizezi cât de evoluate sunt furnicile. E limpede că sunt în stare să citească ziarul şi să-şi detecteze duşmanul. De-acum am căpătat dovada. Laetitia refuza să creadă ceea ce văzuse. ― Nu pot, totuşi, să citească! N-ar fi putut să ne ducă de nas de atâta vreme! Îţi imaginezi ce ar însemna asta? Că ele ştiu totul despre noi, dar ne lasă să le considerăm nişte vietăţi neînsemnate pe care le strivim sub picioare! ― Hai să vedem, totuşi, unde se duc. Poliţistul scoase din toc un contor Geiger sensibil pe distanţe mari. Indicatorul era reglat pe intensitatea radioactivităţii marcajului cu care fusese impregnată una din furnici. Aparatul era format dintr-o antenă şi un ecran pe care clipea un punct verde într-un cerc negru. Punctul verde înainta cu încetineală. ― Nu ne mai rămâne decât s-o urmărim pe şmechera noastră, spuse Méliès. În stradă, opriră un taxi. Şoferului îi veni destul de greu 657

să priceapă că clienţii săi îi cereau să meargă fără să depăşească 0, 1 kilometri pe oră, adică viteza de deplasare a cetei de asasine. De obicei, oamenii erau atât de grăbiţi! Poate că ăştia doi nu voiau decât să flirteze în maşina lui? Aruncă o privire în retrovizor. Da' de unde, păreau mult prea ocupaţi să discute, cu ochii pironiţi asupra unui obiect ciudat pe care îl ţineau în mână.

137. ENCICLOPEDIE CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: În secolul al XVI-lea, primii europeni care au debarcat în Japonia au fost nişte exploratori portughezi. Ei au acostat pe o insulă dinspre coasta de vest, unde au fost primiţi cât se poate de civilizat de guvernatorul local. Acesta s-a arătat foarte interesat de tehnologiile noi aduse de "nasurile lungi". Archebuzele i-au plăcut în mod deosebit, şi a dobândit una prin troc, în schimbul unei cantităţi de mătase şi orez. Guvernatorul i-a poruncit apoi fierarului palatului să copieze minunata armă pe care o achiziţionase, dar acesta s-a dovedit incapabil să închidă chiulasa armei. De fiecare dată, archebuza de fabricaţie japoneză îi exploda în faţă celui ce o manevra. Astfel încât, atunci când portughezii s-au întors, acostând pentru a doua oară, guvernatorul i-a cerut fierarului corăbiei să îl înveţe pe al său cum să sudeze chiulasa pentru ca ea să nu mai explodeze în momentul tragerii. Japonezii au izbutit apoi să fabrice arme de foc în număr mare, şi toate regulile războiului din ţara lor au fost, din această pricină, spulberate. Într-adevăr, până atunci doar samuraii se luptau cu săbiile. Şogunul Oda Nobugana a 658

creat un corp de archebuzieri pe care i-a învăţat cum să tragă în rafale ca să oprească o cavalerie duşmană. La acest aport material, portughezii au adăugat un al doilea cadou, de data aceasta spiritual: creştinismul. Papa tocmai împărţise lumea între Portugalia şi Spania, iar Japonia i-a fost hărăzită primei. Portughezii au trimis aşadar iezuiţi, care iniţial au fost foarte bine primiţi. Japonezii asimilaseră deja câteva religii, iar pentru ei creştinismul nu reprezenta decât una în plus. Dar intoleranţa principiilor creştine i-a enervat până la urmă. Ce mai era şi cu religia asta catolică care susţinea că toate celelalte credinţe sunt eronate, care îi asigura că strămoşii lor, cărora le dedicau un cult neştirbit, se perpeleau acum în Infern pe motiv că nu cunoscuseră botezul? Atâta sectarism a şocat întreaga populaţie niponă. Japonezii i-au torturat şi i-au masacrat pe cei mai mulţi dintre iezuiţi. După care, cu prilejul revoltei de la Shimabara, a venit rândul japonezilor deja convertiţi la creştinism să fie exterminaţi. De atunci încolo, niponii au oprit orice intruziune occidentală. Singurii toleraţi au fost negustorii olandezi, izolaţi pe o insulă din largul coastei. Şi chiar şi respectivii comercianţi au fost lipsiţi, multă vreme, de dreptul de-a pune piciorul pe arhipelagul propriu-zis. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

138. ÎN NUMELE COPIILOR NOŞTRI Regina termitelor îşi răsuceşte perplexă antenele, apoi, 659

dintr-o dată, se opreşte şi se întoarce cu faţa la furnicile care i-au năpădit loja. O să vă ajut, spuse ea. O să vă ajut nu fiindcă mă ţineţi sub ameninţarea jeturilor voastre de acid formic, ci pentru că Degetele sunt şi duşmanii noştri. Degetele, explică ea, nu respectă nimic şi pe nimeni. Ele întind nişte prăjini lungi dotate cu un fir de mătase care are la capăt cârlig în care înfig larve de muşte sau viermişori, supunându-i astfel unui chin oribil. Degetele cufundă şi scot cârligele până când unii peşti milostivi binevoiesc să omoare de tot victimele. Pentru a-şi garnisi firele de mătase, Degetele au cutezat să meargă şi mai departe. Un grup de-al lor s-a luat de Moxiluxun, propriul ei oraş. Au străpuns coridoarele, au devastat hambarele şi au năruit loja regală. Şi ce căutau barbarii ăştia? Nimfele! Le-au luat pe toate cu ei. Termitele credeau că puii sunt pierduţi definitiv, când vânătorii i-au văzut la un moment dat zbătându-se la capătul unei prăjini şi urlând feromoni de chemare în ajutor. Cum puteau să-i salveze? Cerând ajutorul gândacilorde-apă carnivori. Coleopterele acestea aveau să le servească termitelor drept corăbii. Corăbii? Regina explică: aşa cum furnicile au ştiut să domesticească nişte scarabei-rinocer pentru a face din ei animale de transport aerian, termitele, în ce le priveşte, au domesticit nişte gândaci-de-apă carnivori pentru ca ei să le transporte pe apă. Era de-ajuns să se urce pe o frunză de miozotis, pentru ca apoi să fie împinse de către aceştia. Bineînţeles că nu a fost deloc uşor. La început, broaştele făceau bucăţi majoritatea ambarcaţiunilor. Întreg mediul acvatic le-a fost ostil termitelor până când ele au învăţat să tragă cu clei în botul broaştelor şi să 660

treacă la abordajul peştilor mari, pe care îi perforau cu mandibulele. Din nefericire, navele termitelor nu au mai izbutit să salveze nimfele. Degetele le cufundau în apă înainte ca acestea să fi apucat să ajungă la ele. Operaţiunea le-a permis însă să-şi dezvolte tehnicile de navigaţie şi să preia controlul suprafeţei fluviului. Aveţi dreptate, strigă regina Moxiluxunului, situaţia asta nu mai poate să dureze. Este timpul să ne unim ca să le băgăm minţile în cap Degetelor ăstora care ne distrug oraşele, folosesc focul şi ne torturează copiii. Şi în numele străvechii alianţe îndreptate contra celor ce folosesc focul, regina oferă cruciadei patru legiuni de nasutiterme, două legiuni de cubiterme şi două legiuni de schedorhinoterme, acestea fiind nişte subcaste termite a căror morfologie s-a adaptat diferitelor forme de luptă. Să dăm uitării ura seculară dintre furnici şi termite. Înainte de toate, trebuie să punem capăt abuzurilor şi jafului acestor monştri. Pentru a nu mai pierde timpul, suverana propune ca traversarea fluviului să se facă cu ajutorul flotei sale. Moxiluxunul şi-a creat propriul său port, într-un golf adăpostit de vânt, ce se prelungeşte cu o plajă de nisip fin. Furnicile se îndreaptă spre plajă. Frunze lungi de miozotis zac pretutindeni. Unele sunt încărcate cu provizii de hrană ce aşteaptă să fie descărcate. Altele sunt goale, pregătite să pornească spre noi ţinuturi. Termitele au construit o radă artificială din celuloză în care îşi ţin la adăpost corăbiile, plantând chiar nişte trestie pe dig ca săşi ferească portul de vânt şi de valuri. Ce se află pe insula din faţă? se interesează 103. Nimic, în afară de salcâmul acela tânăr, pe care termitele nu l-au mâncat deoarece nu le place deloc acest fel de celuloză. Altminteri, insula le serveşte uneori drept 661

adăpost pe timp de furtună. 103 şi 24, care duce coconul, urmate de furnici şi termite, se instalează pe una din frunzele de nu-mă-uita, a cărei suprafaţă este acoperită de un puf transparent. Câteva termite împing nava pe apă şi sar apoi la iuţeală, căutând să nu-şi ude labele. O moxiluxiană îşi înmoaie antenele în apă şi degajă un feromon. Pe loc, se apropie două siluete. Sunt gândacii-deapă carnivori, prieteni ai Oraşului termit, nişte coleoptere care respiră sub apă prinzând o bulă de aer între elitre. Datorită buteliei acesteia de oxigen, ei pot rămâne foarte mult timp în imersiune. Labele anterioare le sunt echipate cu ventuze ce servesc de obicei în timpul împerecherii, dar pe care acum şi le fixează dedesubtul frunzei ca s-o poată propulsa. La semnalul chimic lansat sub unde, gândacii încep să învolbureze apa cu lungile lor labe posterioare, făcând ca, încetul cu încetul, corăbiile termite să pornească pe fluviu. Şi cruciada îşi continuă, neabătută, drumul.

139. COMUNIUNE Augusta Wells şi tovarăşii ei de viaţă subterană făcuseră cerc în vederea unei noi şedinţe de comuniune! Rând pe rând, fiecare emise câte un sunet înainte de-a se alătura celorlalţi în OM, tonalitatea unică, pe care o lăsară să răsune până ce li se scurse cu totul din plămâni şi începu să le vibreze în capete. După care se lăsă liniştea, tulburată doar de respiraţiile încetinite. Nici o şedinţă nu semăna cu alta. De data aceasta, toţi fuseseră pătrunşi de o energie provenind din tavan, o 662

energie îndepărtată şi, totuşi, capabilă să străbată stânca până la ei. Enciclopedia conţinea un pasaj despre undele cosmice cu o frecventă atât de mare, încât puteau străpunge orice fel de material, inclusiv apa şi nisipul. Jason Bragel percepu în corpul său prezenţa unor energii diferite, reprezentate în întregime prin sunete. La început, exista o energie de bază, U, care se ramifica în două subenergii: A şi WA. La rândul lor, ele se descompuneau în alte patru sunete: WO, WE, E şi O, care se împărţeau şi ele în opt şi apoi în două, încheindu-se în tonalităţile I şi WI. Numără cu totul şaptesprezece, adunate în formă de piramidă la nivelul plexului său solar. Sunetele formau un fel de prismă care, receptând lumina albă a sonorităţii OM, o descompunea în culorile primare. Concentrare. Expansiune. Cu toţii respirau culorile şi sunetele. Inspiraţie. Expiraţie. Comunicanţii nu mai erau decât şaisprezece prisme calme, umplute cu sunete şi lumini. Nicolas le aruncă o privire zeflemitoare.

140. RECLAMĂ "O dată cu venirea vremii frumoase, gândacii-debucătărie, furnicile, ţânţarii şi păianjenii proliferează în casele şi grădinile noastre, da sa scăpaţi de ei, nu există decât o singură soluţie: praful KRAK-KRAK. Cu Krak-Krak puteţi sta liniştiţi întreaga vară! Agentul deshidratant pe care îl conţine usucă insectele până ce se sparg ca sticla. 663

Krak-Krak sub formă de praf. Krak-Krak sub formă de spray. Krak-Krak sub formă de fumigaţii. Krak-Krak este salubritatea însăşi!"

141. UN FLUVIU Puţin câte puţin, frunza de nu-mă-uita a lui 103 ia viteză. Corabia insectelor înaintează în linie dreaptă, despicând pâcla ce se târăşte pe suprafaţa fluviului şi înălţându-şi prova de fiecare data când în faţă se produce o învolburare înspumată. De jur-împrejur se zăresc încă vreo sută de vase, din care se ivesc antene şi mandibule. Două mii de cruciate pe o sută de frunze de nu-mă-uita formează o flotilă impresionantă. Oglinda netedă a fluviului este tulburată de vârtejuri. Nişte ţânţari treziţi de ambarcaţiunile moxiluxiene îşi iau zborul, bodogănind în dialectul lor ţânţăresc. În partea dinainte a navei, termita nasutitermă care stă la prova îi indică alteia drumul cel mai bun de urmat. Aceasta din urmă transmite comenzile gândacilor-de-apă, emiţând feromoni subacvatici. Trebuie evitate vârtejurile, stâncile subacvatice şi algele lenticulare în care totul se înnămoleşte. Ambarcaţiunile fragile lunecă peste fluviul liniştit, care pare dat cu lac. Liniştea nu e tulburată decât de învolburările verzialbăstrui provocate de labele gândacilor care răscolesc undele. Deasupra lor, o salcie plângătoare îşi revarsă coroana de frunze prelungi. 103 îşi cufundă ochii şi antenele sub apă. Totul colcăie de viaţă acolo, dedesubt. Furnica întrezăreşte tot soiul de animale acvatice nostime: îndeosebi dafnii şi ciclopi, 664

crustacee minuscule şi roşii ce se agită, năpustindu-se în toate direcţiile. Oricine se apropie de gândacii-de-apă este aspirat pe loc de aceste adevărate fiare sălbatice. 9, în ce o priveşte, observă că şi deasupra totul colcăie în egală măsură de viaţă... Un banc de mormoloci se năpusteşte spre ei, ţâşnind la rasul apei. Atenţie, mormoloci! Informaţia este transmisă tuturor corăbiilor termite. Gândacii-de-apă primesc ordinul să-şi accelereze cadenţa mişcărilor. Furnicile nu au ce să facă, astfel încât li se cere numai să se agaţe bine de perii frunzelor. Nasutiterme, la posturile de luptă! Termitele cu capul în formă de pară îşi îndreaptă coarnele spre suprafaţa valurilor. Un mormoloc se năpusteşte şi muşcă frunza de nu-măuita a corăbiei lui 24, care îşi schimbă traseul, nimereşte într-un vârtej şi începe să se răsucească. Un altul se repede la corabia lui 103. 9 o ţinteşte şi trage în ea de la o distanţă minimă. Vietatea vâscoasă şi întunecată la culoare este lovită, dar, cu un ultim reflex, se saltă pe frunză şi începe să se zbată, biciuindu-i suprafaţa cu coada lungă şi neagră. Toată lumea, furnici şi termite deopotrivă, este măturată şi aruncată în apă. 9 şi 103 sunt pescuite la timp ale o navă. Mormolocii mai scufundă câteva frunze de nu-mă-uita, făcând să se înece vreo mie de insecte. Atunci, "Marele Corn" şi scarabeizii săi intervin pentru a doua oară. De la începutul traversării fluviului, ei zburaseră pe deasupra flotilei. De îndată ce îi văd pe mormoloci răsturnând frunzele de nu-mă-uita şi înverşunându-se asupra celor ce se înecau, ei se năpustesc în picaj, perforându-i dintr-o parte în cealaltă pe tinerii batracieni cu corpul moale şi apoi înălţându-se din nou, 665

înainte de-a se uda. Câţiva scarabei se îneacă din pricina acestei acrobaţii periculoase, dar cei mai mulţi izbutesc să se ridice înapoi in văzduh, cu cornul împodobit de mormoloci traşi în ţeapă, ce lovesc aerul cu cozile lor lungi, negre şi umede. De data aceasta, mormolocii fac cale întoarsă. Naufragiaţii sunt salvaţi. Nu au mai rămas decât cincizeci de corăbii pline ochi cu vreo mie de cruciate. Nava lui 24 (care se rătăcise pe durata bătăliei) se alătură cu vâslituri largi ansamblului flotilei. Într-un târziu, răsună, în sfârşit, strigătul feromonal aşteptat de către toţi: Pământ la orizont!

142. O LICĂRIRE VERDE ÎN NOAPTE Cei doi erau în culmea exaltării. ― Ia-o la dreapta. Încet, încet. Iar la dreapta. Apoi la stânga. Drept înainte. Mai încet. Tot înainte, porunci comisarul Méliès. Laetitia Wells şi Jacques Méliès se agitau pe bancheta din spate, nerăbdători să ajungă la deznodământul anchetei. Şoferul taxiului se supunea, resemnat. ― Dacă mai mergem mult aşa, o să calez. ― S-ar părea că se îndreaptă spre liziera pădurii Fontainebleau, spuse Laetitia, frângându-şi mâinile de nerăbdare. La capătul străzii, în lumina albă a Lunii pîine, se zărea deja frunzişul des. ― Mai încet! În spatele lor, şoferii claxonau înfuriaţi. Nimic nu poate fi mai cumplit pentru circulaţie decât o urmărire cu viteză 666

minimă! Cei ce le privesc în filme preferă de departe ca ele să se desfăşoare într-o goană nebună! ― La stânga, încă o dată! Şoferul suspină, plin de înţelepciune: ― N-ar fi mai bine să mergeţi pe jos? Oricum, la stânga e sens interzis. ― Nu contează, sunt poliţist! ― Aha. Bine, cum doriţi. Drumul era însă blocat de maşinile ce veneau din sens invers. Furnica impregnată cu substanţa radioactivă ajunsese deja la limita razei de percepţie. Ziarista şi comisarul săriră din mers, ceea ce, la o asemenea viteză, nu reprezenta nici un pericol. Méliès îi aruncă şoferului o bancnotă, fără să se mai sinchisească de rest. Şoferul îşi zise, în timp ce dădea în marşarier, că, deşi erau ciudaţi, clienţii săi nu erau în nici un caz zgârciţi. Reuşiseră să regăsească semnalul. Coloana înainta întradevăr spre pădurea Fontainebleau. Jacques Méliès şi Laetitia Wells ajunseră într-o zonă cu căsuţe amărâte, luminate de felinare. Pe străzile cartierului aceluia sărac nu era ţipenie. În schimb, în spatele gardurilor erau o mulţime de câini care-i lătrau când treceau prin dreptul lor. Majoritatea erau ciobăneşti germani, mari şi degeneraţi din pricina încrucişărilor consangvine repetate în scopul de păstrare a purităţii rasei, care se apucau să hămăie sărind şi izbindu-se de porţi de cum vedeau vreun om pe stradă. Lucrul acesta îi provocă o teamă cumplită lui Jacques Méliès, pe care fobia de lupi de care suferea îl făcea să fie înconjurat de un nor de feromoni de spaimă, simţit din plin de către câini, care încercau astfel o poftă şi mai mare de a-l muşca. Câţiva săreau în sus, încercând să treacă peste gard, în timp ce alţii se sforţau să sfâşie cu colţii stinghiile de lemn. 667

― Ţi-e teamă de câini? îl întrebă ziarista pe comisar, care se făcuse livid. Stăpâneşte-te, acum chiar că nu e momentul să-ţi dai în petic: Vrei să le pierdem pe furnici? Chiar în clipa aceea, un ciobănesc german uriaş începu să latre mai tare decât toţi ceilalţi. Crestând ulucile cu molarii săi masivi, câinele izbutise să despice o scândură. Ochii i se învârteau înnebuniţi în orbite. Cineva care emitea atâtea mirosuri de spaimă constituia o provocare în toată regula. Ciobănescul acesta mai întâlnise şi până atunci în cale copii înspăimântaţi sau bunicuţe care grăbeau pasul într-un mod plin de înţelesuri, dar nimeni nu mirosise vreodată atât de puternic a victimă virtuală ca cel de acum. ― Ce te-a apucat, comisare? ― Nu... nu pot să merg mai departe. ― Glumeşti, nu e decât un câine. Ciobănescul german se înverşuna mai departe asupra gardului. O a doua scândură fu sfărâmată între colţii săi. Dinţii strălucitori, ochii înroşiţi, urechile negre şi ascuţite: pentru mintea lui Méliès, el nu putea fi decât un lup turbat ― acela care se afla pe vremuri în fundul patului său de copil. Capul câinelui răzbătu printre uluci, urmat de o labă şi apoi de tot corpul. Ajunsese acum cu totul afară şi se năpustise spre el alergând foarte repede. Lupul turbat era liber. Între dinţii ascuţiţi ai fiarei şi gâtul moale al omului nu mai exista nici un obstacol. Animalul sălbatic şi omul civilizat se aflau faţă în faţă. Jacques Méliès se făcu alb ca varul şi înţepeni. Laetitia păşi la timp între câine şi poliţist şi pironi animalul cu o privire mov îngheţată, care spunea: "Nu mi-e frică de tine." Stătea acolo, dreaptă, cu umerii depărtaţi, în poziţia celor siguri de sine, cu atitudinea şi privirea dură pe care le 668

avusese dresorul de la crescătorie odinioară, când îl învăţase pe ciobănescul german să apere o locuinţă. Cu coada între picioare, animalul făcu stânga-mprejur şi se întoarse temător îndărătul gardului. Méliès era încă palid şi tremura tot de spaimă şi de frig. Fără să stea pe gânduri, Laetitia îl luă în braţe pentru a-l linişti şi încălzi, la fel cum ar fi făcut cu un copil, strângându-l până când comisarul zâmbi. ― Suntem chit. Te-am salvat de câine, m-ai salvat de oameni. Vezi bine că avem nevoie unul de celălalt. ― Repede, semnalul! Licărirea verde era pe punctul de-a ieşi din cadrul ecranului. O luară la fugă până când o văzură revenind la loc în centrul cercului. Căsuţele se înşiruiau una după alta, având uneori câte o tăbliţă pe uşă: "Sam'suffit" sau "Do mi şi la do re". Şi, peste tot, câini, peluze prost îngrijite, cutii de scrisori din care se revărsau prospecte, mese de ping-pong părăginite, frânghii de rufe cu cleşti agăţaţi şi, ici, colo, remorci de camping lăsate într-o rână. Singurul semn de viaţă omenească era lumina albastră a televizoarelor, ce se întrezărea prin ferestre. Furnica radioactivă gonea sub picioarelor lor, prin canale. Pădurea era tot mai aproape. Poliţistul şi ziarista se ţineau scai de semnal. Cotiră pe o stradă ce se dovedi din prima clipă la fel ca toate celelalte din cartier. Pe obişnuita tăbliţă scria "Strada Phoenix". Printre locuinţe începură, totuşi, să se întrevadă câteva prăvălii. Într-un fast-food, cinci adolescenţi adăstau în faţa unor cutii de bere de 6 grade. Pe eticheta sticlelor se putea citi: "Atenţie: orice abuz poate fi periculos." Aceeaşi inscripţie se etala pe pachetele de ţigări. Guvernul intenţiona să lipească în curând nişte etichete similare pe pedalele de acceleraţie ale maşinilor şi chiar şi pe armele 669

cu vânzare liberă. Trecură prin faţa supermagazinului "Templul consumaţiei", a cafenelei "Unde se întâlnesc prietenii" şi se opriră în faţa unui magazin de jucării. ― S-au oprit chiar acum. Aici. Aruncară o privire de jur-împrejur. Prăvălia avea un aspect bătrânicios. În vitrină erau expuse articole prăfuite, aruncate parcă la grămadă: iepuri de pluş, jocuri de societate, maşini în miniatură, păpuşi, soldaţi de plumb, costume de cosmonauţi sau de zâne, obiecte de păcăleli şi pozne.... O ghirlandă anacronică, multicoloră, clipea neîncetat deasupra dezordinii acesteia. ― Sunt aici. Sunt sigur aici. Punctul verde a încetat să mai clipească. Méliès strânse mâna Laetitiei gata să o frângă: ― I-am prins! De bucurie, îi sări de gât şi ar fi sărutat-o, dacă ea nu lar fi respins. ― Păstrează-ţi sângele rece, comisare. Încă nu ne-am încheiat treaba. ― Sunt aici. Priveşte, semnalul e în continuare activ, dar nu se mai deplasează. Ea dădu din cap şi îşi ridică privirile. Pe faţada magazinului scria cu litere mari de neon albastru: "La Arthur, regele jucăriilor".

143. LA BEL-O-KAN La Bel-o-kan, o musculiţă mesager îi raportează lui Chlipou-ni: Au ajuns la fluviu. Solul îi povesteşte amănunţit totul. După bătălia cu 670

legiunile zburătoare din stupul Askolein, cruciada a străbătut munţii, a traversat o cascadă şi apoi a dat o mare bătălie cu locuitoarele unei termitiere noi de pe malul fluviului Mangetout. Suverana notează informaţiile pe un feromon mnezic. Şi cum o să-l traverseze? Prin subterana Satei? Nu, termitele au domesticit nişte gândaci-de-apă pe care îi folosesc ca să le tragă flotila din frunze de nu-mă-uita. Chli-pou-ni se arată foarte interesată. Ea una nu a reuşit niciodată să domesticească pe deplin coleopterele acvatice. Mesagera încheie cu veştile proaste. Cruciada a fost ulterior atacată de mormoloci. Toate aceste peripeţii au decimat rândurile cruciatelor, încât nu au mai rămas decât vreo mie, iar printre ele se găsesc destule rănite. Foarte puţine continuă să-şi mai aibă cele şase labe intacte. Regina nu-şi face prea multe griji din pricina asta. Chiar şi cu câteva labe în minus, o mie de cruciate, de-acum călite în luptă până la ultima, vor fi mai mult decât suficiente ca să ucidă toate Degetele de pe Pământ, consideră ea. Cu condiţia, se-nţelege, de-a nu mai suferi şi alte pierderi.

144. ENCICLOPEDIE ACACIA CORNIGERA: Salcâmul din această specie este un arbust care nu se poate maturiza decât cu ciudata condiţie de-a fi locuit de către furnici. Ca să se dezvolte, el are într-adevăr nevoie să fie îngrijit şi apărat de către furnici. Astfel încât, pentru a le atrage, copacul s-a transformat de-a lungul anilor într-un furnicar viu. 671

Toate crengile îi sunt scobite şi în fiecare există câte o reţea de coridoare şi de săli confortabile, destinate exclusiv furnicilor. Şi chiar mai mult: în aceste coridoare trăiesc deseori păduchi-de-frunză albi, al căror lichid zaharos şi vâscos este o delicatesă pentru lucrătoarele şi luptătoarele myrmicine. Salcâmul oferă, aşadar, casă şi masă furnicilor care îi vor face cinstea de-a se stabili înăuntrul lui. În schimb, ele îşi îndeplinesc îndatoririle de musafiri: evacuează omizile şi păduchii de pe scoarţă, melcii fără casă, păianjenii şi orice alt soi de xylofagi care i-ar putea încărca ramurile. În fiecare dimineaţă, ele taie cu mandibula iedera şi alte plante agăţătoare care tind să paraziteze copacul. Furnicile îndepărtează frunzele moarte, răzuiesc lichenii şi tratează rănile arborelui ungându-le cu salivă dezinfectantă. O colaborare atât de reuşită între specia vegetală şi cea animală este rar întâlnită în natură. Graţie furnicilor, acacia cornigera se înalţă adesea deasupra coroanelor celorlalţi copaci care l-ar putea umbri şi captează direct lumina Soarelui. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

145. INSULA CU SALCÂM Ceaţa şerpuitoare se risipeşte, dezvăluind un decor neobişnuit: o plajă, recife şi faleze de pământ pietros. Corabia termită din frunte eşuează pe un ţărm de muşchi verde. Aici, flora şi fauna nu seamănă cu nimic cunoscut. Musculiţe cu miros de mlaştină se rotesc 672

vertiginos printre nori de ţânţari şi libelule. Plantele arată de parcă ar fi fost doar puse acolo, şi nu prinse cu rădăcini. Florile le sunt sărace şi chircite, iar frunzele li se scurg ca nişte şuviţe. Solul acoperit de alge e tare. Stânca roasă de spuma valurilor este ciuruită de nenumărate adâncituri şi arată ca o bucată de burete negru. Ceva mai încolo, pământul este mai moale şi friabil, iar în mijlocul peticului de teren se înalţă tânărul salcâm cornigera. S-a născut fără îndoială dintr-o sămânţă purtată de vânt, care a căzut din întâmplare pe insula aceasta. Apa, pământul şi aerul, cele trei elemente, au fost de ajuns ca să dea viaţă vegetalei. Cu toate acestea, copacului îi lipseşte o contribuţie majoră ca să îşi urmeze creşterea: şi anume, furnicile. În genele sale stă întipărită dintotdeauna însoţirea cu furnicile. Sunt deja doi ani de când le aşteaptă. Atâţia fraţi de-ai săi au ratat această întâlnire cosmică! fel unul avea să le-o datoreze, indirect, Degetelor. Aceloraşi Degete care i-au scrijelit în scoarţă "Gilles o iubeşte pe Nathalie", lăsându-i cicatricea care îl face să sufere atât de rău! Deodată, 103 tresare. Chiar în centrul insulei se găseşte un obiect care îi stârneşte nişte amintiri foarte clare. Proeminenţa aceea... da, nu poate fi vorba de o întâmplare. Chiar asta e. Turnul cu vârful rotund şi plin de găuri. Prima anomalie pe care o descoperiseră în ţinutul alb. Fără veste, furnica se desprinde de grup şi pipăie. E tare, transparent şi înăuntru se află un praf alb. Exact ca data trecută. Termitele soldaţi i se alătură. Contact antenar. Ce se întâmplă? De ce a părăsit grupul? 103 îi lămureşte că obiectul din faţa lor e ceva foarte important. Da, foarte important, repetă 23, este un obiect sculptat de către zeii Degete! E un monolit divin. 673

Pe loc, deistele se apucă să modeleze o statuie asemănătoare de argilă. Furnicile cu cea mai mare influenţă hotărăsc să se oprească vreme de câteva zile în oaza aceasta de pace pentru a se reface după emoţiile călătoriei, a îngriji rănile soldaţilor şi a-şi redobândi puterile. Decizia întruneşte acordul tuturor. 103 face câţiva paşi şi este pe loc frapată de ceva anume. Organele lui Johnston, sensibile la câmpul magnetic terestru, îi provoacă un fel de gâdilituri. Se află pe un nod al lui Hartman! Cruciatele s-au oprit nu departe de un nod al lui Hartman! Nodurile lui Hartman sunt nişte zone de magnetism deosebit. Furnicile nu-şi construiesc de regulă cuiburile decât în aceste puncte precise, care reprezintă încrucişările liniilor de forţă ale câmpurilor magnetice terestre cu ioni pozitivi. Punctele acestea sunt nefaste pentru destul de multe animale (îndeosebi pentru mamifere), dar pentru furnici ele constituie, dimpotrivă, o garanţie a confortului. Prin intermediul acestor puncte de acupunctură care înţeapă scoarţa terestră, ele pot să dialogheze cu planetamamă, să repereze izvoarele de apă şi să detecteze cutremurele de pământ, în felul acesta, oraşul lor este conectat cu lumea. 103 caută locul exact în care intensitatea energiilor atinge punctul maxim şi descoperă că nodul lui Hartman este situat chiar sub salcâm. Însoţită de 24 şi de 9, ea porneşte de îndată să măsoare arbustul' cu pasul. Într-un loc anume, scoarţa este mai fină. Împreună cu celelalte două, ea decupează capsula protectoare şi deflorează salcâmul cornigera. Ce minunăţie! înăuntru se găseşte un furnicar gol, de o curăţenie impecabilă, care le aşteaptă. 674

Furnicile se vâră înăuntru până la rădăcina plină de săli care nu aşteaptă decât să fie locuite. Unele par să aibă un simulacru de arhitectură în care se recunosc destul de uşor nişte hambare şi o lojă nupţială. Există până şi staule în care se agită deja păduchi-de-frunză albi, lipsiţi de aripi. Belokanienele vizitează locuinţa neaşteptată. Toate crengile sunt scobite, iar seva circulă prin suprafaţa interioară a zidurilor oraşului acestuia însufleţit. Copacul dezvirginat răspândeşte parfumuri răşinoase dintre cele mai ademenitoare, în semn de bun-venit pentru poporul myrmicin. 24 descoperă, plină de admiraţie, înşiruirile de săli vegetale şi, de emoţie, deschide mandibulele, dând drumul nepreţuitului cocon de fluture. Dar ea nu îşi uită, totuşi, nici o clipă datoria şi, cu un gest rapid, îl culege la iuţeală. O exploratoare vârstnică îi spune că acest "cuib-cadou" are un preţ: dacă vor să locuiască aici, trebuie să aibă grijă de copac. Este o obligaţie permanentă, care îţi cere să te simţi grădinar până în adâncul sufletului. Când ies din nou afară, bătrâna luptătoare îi arată o mlădiţă de cuscută şi îi explică. Sămânţa de cuscută se dezvoltă la contactul cu orice putreziciune. Ea îşi scoate atunci din pământ o tulpină care se întinde şi se răsuceşte încet, cu o viteză de aproximativ două rotiri pe oră. De îndată ce tulpina întâlneşte un copac, ea îşi lasă rădăcinile să moară şi dezvoltă nişte ţepi-sugători care se înfig şi aspiră seva arbustului. Cuscuta este realmente vampirul lumii vegetale. 103 tocmai le arată o asemenea mlădiţă care creste nu departe de copacul cornigera. Planta se roteşte atât de lent, încât dă impresia unei mişcări naturale, provocate de vânt. 24 îşi scoate mandibulele cele mai tăioase şi se pregăteşte să reteze cuscuta in bucăţi. 675

Nu, emite 103. Dacă o tai, fiecare bucată va redeveni activă. O cuscută tăiată în zece bucăţi dă alte zece cuscute. Furnica afirmă că a asistat la un fenomen destul de surprinzător. Două fragmente de cuscută plantate alături se roteau încet în căutarea unui arbore pe care să-l sugă de sevă. Cum nu găseau nici unul, s-au încolăcit una în jurul celeilalte şi şi-au supt reciproc seva până ce au murit amândouă. Şi atunci ce e de făcut? Dacă o lăsăm sa crească, va sfârşi prin a găsi salcâmul şi i se va încolăci pe trunchi, spune 24. Trebuie s-o smulgem din rădăcini şi s-o aruncăm imediat în apă. Zis şi făcut. Furnicile se folosesc de prilej ca să îndepărteze Şi restul plantelor care s-ar putea dovedi nocive pentru salcâm. Apoi alungă toţi viermii, rozătoarele de mici dimensiuni şi omizile ce se găsesc prin împrejurimi. La un moment dat aud un tic-tac regulat. Este un coleopter zis "ceasul-morţii", un animal care găureşte lemnul cu lovituri date la intervale precise. Un al doilea tictac îi răspunde. Este un mascul "ceasul-morţii" care îşi cheamă femela, semnalează o termită care a avut deseori de-a face cu aceşti rivali. Într-adevăr, loviturile par să-şi răspundă, ca un cântec scos de două tam-tam-uri. Coleopterele sunt localizate cu uşurinţă, după care aceşti Romeo şi Julieta sunt degustaţi. Când ţi-ai ales tabăra, trebuie să te uneşti contra duşmanilor comuni. Cruciatele se mută pentru noapte în copacul care este un oraş în toată regula. Toţi descoperă cu încântare salcâmul scobit. În cripta aflată în cea mai încăpătoare dintre crengi, armata se aşează să mănânce. 676

Furnicile, termitele, albinele şi micii scarabei procedează la o trofolaxie generală. Păduchii-de-frunză sunt mulşi, iar mieratul lor este distribuit tuturor. Apoi, aşa cum se întâmplă la fiecare bivuac, discuţia revine la veşnica temă a Degetelor, care constituie, obiectivul periplului lor. Degetele sunt zei, susţine o deistă belokaniană. Zei? Ce înseamnă zei? întreabă o termită moxiluxiană. 23 explică: zeii sunt nişte forte aflate deasupra tuturor. Albinele, muştele şi termitele descoperă cu stupoare că în sânul cruciadei există furnici care le venerează pe Degete, până-ntr-atât încât sunt convinse că ele stau la originea lumii. Dezbaterile continuă. Fiecare ţine să-şi prezinte părerea. Degetele nu există. Degetele zboară. Ba nu, Degetele se târăsc. Ele pot să umble pe sub apă. Se hrănesc cu carne! Ba nu, sunt ierbivore. Nu se hrănesc deloc şi trăiesc dintr-o rezervă de energie pe care o au din naştere. Degetele sunt nişte plante. Ba nu, nişte reptile. Degetele sunt numeroase. Probabil că nu există mai mult de zece-cincisprezece, care străbat planeta în turme de câte cinci. Degetele sunt nemuritoare. Da' de unde, am omorât unul acum câteva zile. Acela nu era un Deget! Atunci ce era? Degetele sunt inatacabile. Degetele au nişte cuiburi de ciment, ca viespile. Nu, ele dorm în copaci, ca păsările. Ele nu hibernează! 677

Staţi aşa, nu e totuşi cazul să batem prea rău câmpii. Degetele hibernează cu siguranţă. Toate animalele hibernează. Degetele se hrănesc cu lemn, deoarece o termită a văzut deja câţiva copaci din pădure găuriţi într-un fel neobişnuit. Nu, Degetele se hrănesc cu furnici. Degetele nu se hrănesc, ele trăiesc dintr-o rezervă de energie pe care o au din naştere, doar v-am spus-o adineaori. Degetele sunt roze şi rotunde. Pot fi şi negre şi netede. Dezbaterea continuă. Deistele şi non-deistele se înfruntă. Din pricina teoriilor lor prosteşti, 23 şi 24 o exasperează pe 9. Drojdia asta a societăţii ar trebui ucisă până nu îi contaminează şi pe ceilalţi, rosteşte ea, luând-o pe 103 drept martoră a riscului pe care îl reprezintă duşmani din interior. Luptătoarea îşi scutură antenele. Nu. Lasă-le în pace. Ele fac parte din diversitatea lumii. 9 este perplexă. E ciudat, dar de la începutul cruciadei acesteia se pare că ele toate se schimbă necontenit. Furnicile discută în prezent pe teme abstracte şi simt din ce în ce mai mult emoţii şi temeri. Roşcatele sunt oare bolnave, de "maladia stărilor sufleteşti"? Sau te pomeneşti că devin tot mai puţin furnici? Luptătoarele au de înfruntat nişte monştri, şi ele stau aici şi discută. Ar fi mai bine să doarmă. Copacul cornigera, fericit cum numai copacii pot fi, va fi paznicul somnului lor. Afară, broaştele din miez de noapte mugesc de furie că nu se pot ospăta cu mulţimea aceea de insecte aflate la adăpostul castelului de fibre şi sevă. Toate cruciatele au adormit, în afară de furnicile zombi, 678

care, condiţionate de paraziţii hepatici, ies în şir şi se caţără în vârful ierburilor, unde aşteaptă să fie mâncate. Dar pe insula unde se află acum nu există nici urmă de oi. În zori, uitând cu desăvârşire de escapada făcută, aveau să se înapoieze lângă camaradele lor.

AL CINCILEA ARCAN: Seniorul furnicilor

146. DEISTA Rebelele coboară cu toată viteza de-a lungul coridoarelor Oraşului. Nu vor reuşi cu nici un chip să-i ducă Doctorului Livingstone furnica-cisternă pe care au furat-o. Câteva se sacrifică pentru a încetini înaintarea gărzii federale. Jeturile de acid ţâşnesc. O deistă se prăbuşeşte, apoi încă una. Supravieţuitoarele sunt împinse puţin câte puţin spre sala ploşniţelor. Înainte însă ca toate să piară, Chli-pou-ni vrea să afle ceva. Ea porunceşte ca una dintre fanatice să fie adusă în faţa ei. De ce faceţi toate acestea? o întreabă ea. Degetele sunt zeii noştri. Mereu acelaşi refren. Regina Chli-pou-ni îşi agită gânditoare antenele. De la o vreme încoace, din motive necunoscute, mişcarea rebelă cunoaşte o nouă amploare. 679

În urmă cu doar câteva săptămâni, după spusele spioanelor reginei, nu mai existau decât vreo douăsprezece, şi acum iată că sunt vreo sută. Vânarea rebelelor trebuie intensificată. De-acum a devenit limpede că sunt prea periculoase.

147. MAGAZINUL DE JUCĂRII ― Şi acum ce facem? întrebă Laetitia Wells. ― Intrăm, decretă Jacques Méliès pe un ton plin de siguranţă. ― Crezi că or să ne dea drumul înăuntru? ― Nu mă gândeam chiar să sunăm la uşă. Să intrăm prin fereastra de pe faţadă. Dacă se trezeşte vreunul să protesteze, îi arăt un mandat de percheziţie. Port mereu în buzunar câte unul fals. ― Frumoasă mentalitate! protestă ziarista. E clar că diferenţa dintre poliţie şi bandiţi nu e deloc prea mare. ― În orice caz, e clar că nu le poţi veni de hac criminalilor doar cu scrupule şi sentimente din astea generoase. Haidem! Simţindu-se prea curioasă ca să mai facă mofturi, ziarista o luă pe urmele lui când poliţistul începu să se caţere pe burlan. Oamenii înaintează de regulă greu pe suprafeţele verticale. Cei doi îşi juliră mâinile şi fură în mai multe rânduri cât pe ce să cadă până reuşiră să ajungă pe terasă. Din fericire, casa nu avea decât un etaj, care dădea direct pe acoperiş. O dată ajunşi sus, se opriră ca să-şi tragă răsuflarea. Licărirea verde era în acelaşi loc, menţinându-se nemişcată în centrul ecranului. Probabil ca Laetitia şi Méliès se aflau doar la vreo cinci-şase metri de furnicile ucigaşe. Uşa680

fereastră a balconului era întredeschisă. Cei doi pătrunseră înăuntru. Fasciculul lanternei de buzunar lumină o cameră obişnuită, care se dovedi a fi un dormitor, având un pat mare acoperit de o cuvertură de mătase roşie împletită, un dulap normand şi, ici şi colo pe tapetul cu flori de pe pereţi, nişte reproduceri de peisaje muntoase. Prin cameră plutea un miros de lavandă amestecată cu naftalină. Încăperea dădea într-uri salon stil "Supermagazinul mobilei", plin de fotolii cu picioare răsucite. De tavan atârna o lustră cu ciucuri de cristal. Singura notă de originalitate era dată de o colecţie de flacoane de parfumuri orientale înşirate pe o consolă. Ceva mai încolo, întrezăriră o lumină; probabil că locatarii cinau în bucătărie, cu ochii la televizor. Méliès privi din nou la ecran. ― Furnicile sunt acum deasupra noastră, şopti el. Probabil că există un pod. Căutară vreo trapă în tavan. Pe coridorul care ducea la baie descoperiră o scară, ducând spre o mansardă în care surprinseră licărirea unei lămpi. ― Să urcăm, spuse Méliès, scoţându-şi revolverul. Dădură într-o mansardă ciudată. Un terariu asemănător cu al Laetitiei, dar de zece ori mai mare, era instalat în mijlocul ei. Din acest uriaş acvariu porneau nişte ţevi ce se cuplau cu un ordinator, branşat la rândul său la o mulţime de fiole multicolore. În stânga se găsea nişte aparatură informatică, o saltea de paie, un microscop şi un păienjeniş de fire electrice şi de tranzistoare. "Parcă ar fi sălaşul unui savant nebun", îşi zise tânăra femeie, când, în aceeaşi clipă, în spatele lor se auzi un strigăt: ― Sus mâinile! Încet, cei doi se întoarseră. La început, nu văzură decât gura largă a unei ţevi de puşcă îndreptată spre ei. Apoi, 681

deasupra puştii, desluşiră un chip uimitor de familiar, care îi făcu să-şi dea seama că era multă vreme de când îl cunoşteau pe cântăreţul la flaut din Hamelin!

148. ENCICLOPEDIE BOMBARDIER: Găndacii-bombardier (Brachynus creptians) sunt dotaţi cu o "puşcă organică". Când sunt atacaţi, ei împrăştie un val de fum urmat de o detunătură. Insecta produce efectul respectiv combinând două substanţe chimice secretate de două glande distincte. Prima eliberează o soluţie conţinând 25% apă oxigenată şi 10% hidrochinonă. A doua fabrică o enzimă, peroxidaza. Amestecăndu-se într-o cameră de combustie, substanţele ating temperatura apei clocotite, respectiv 100 de grade Celsius, ceea ce produce fumul, apoi un jet de vapori de acid nitric, care produce detunătura. Dacă îţi apropii mâna de un gândac-bombardier, tunul său va proiecta pe loc un nor de picături roşii, arzătoare, cu un miros pătrunzător. Acidul nitric provoacă apariţia băşicilor pe piele. Coleopterele acestea ştiu să ţintească orientându-şi ciocul abdominal flexibil, în care se prepară amestecul detonant. În felul acesta, ei pot să lovească o pradă aflată la câţiva centimetri distanţă. Dacă o ratează, vacarmul detunăturii e suficient ca să pună pe fugă orice atacator. Un gândac-bombardier are de regulă trei sau patru salve în rezervă. Entomologii au descoperit, totuşi, nişte specii capabile să tragă, dacă sunt stimulate, douăzeci şi patru de salve în şir. Gândacii-bombardier sunt de culoare portocalie şi albastru argintat. Sunt foarte uşor de depistat. Totul pare să 682

arate că, înarmaţi fiind cu tunul lor specific, ei se simt întratât de invulnerabili, încât se înfăţişează în haine pestriţe. În general, toate coleopterele care au culori ţipătoare şi elitre cu modele izbitoare dispun. de un "truc" defensiv cu ajutorul căruia îi ţin la distanţă pe curioşi. Observaţie: Ştiind că animalul în chestiune are un gust delicios, şoarecii sar pe gândacii-bombardier în pofida acestui "truc", şi îi trântesc cu abdomenul în nisip înainte ca amestecul detonant să aibă timp să funcţioneze. Salvele se pierd atunci în nisip, iar când insecta şi-a risipit toată muniţia, şoarecele îl devorează începând cu capul. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

149. O DIMINEAŢĂ ÎNCÂNTĂTOARE 24 se trezeşte, ghemuită în scobitura unei crengi subţiri de salcâm. Pe toată latura crengii se desluşesc nişte găurele destinate aerisirii încăperilor. Străpungând membrana despărţiturii din fund, ea descoperă o sală gata pregătită pentru a deveni o creşă. Furnicile celelalte dorm mai departe. 24 iese puţin la plimbare. Peţiolele salcâmului sunt purtătoare de distribuitori de nectar pentru adulţi şi de corpusculi "conservă", ideali pentru larve. Alimentele acestea sunt pline de proteine şi de grăsimi perfect potrivite pentru nutriţia furnicilor de toate vârstele. Falezele trosnesc sub asaltul primelor valuri mărunte. Aerul e parfumat de mirosuri mentolate înţepătoare şi de izuri de mosc. Un soare roşiatic luminează suprafaţa fluviului pe care 683

alunecă ploşniţe-de-apă. O rămurică uscată face oficiu de promontoriu. 24 înaintează de-a lungul ei, desluşind prin apa transparentă lipitori şi larve de ţânţari strânse în ciorchini. 24 se îndreaptă spre partea de nord a insulei. O mulţime de lintiţă ca nişte pajişti de granule verzi şi rotunde, din care se ivesc uneori ochii bulbucaţi ai vreunui brotăcel, mângâie marginile falezei. Într-un golf, ceva mai departe, nuferi albi cu vârful petalelor mov s-au desfăcut de la ora şapte dimineaţa şi nu se vor închide decât la sfârşitul după-amiezii. Nufărul posedă o putere calmantă celebră în lumea insectelor. În perioadele de foamete li se întâmplă chiar să îi mănânce rizomul, care e foarte bogat în amidon. Natura are mereu grijă de toate, îşi zice 24. Lângă ceea ce provoacă boala există întotdeauna şi un leac. Pe malul apelor stătătoare şi clocite cresc de exemplu sălcii plângătoare; scoarţa lor conţine acid salicilic, principalul component al aspirinei, care vindecă bolile căpătate în asemenea locuri nesănătoase. Insula e destul de mică. 24 a ajuns deja pe ţărmul estic. Locul este împodobit de plante amfibii cu tulpinile cufundate în apă. Stânjenei, iarba-şopârlelor şi boglari se găsesc pretutindeni din belşug, adăugând porţiuni de culoare violetă sau albă în lumea aceasta de verdeaţă. Perechi de libelule zboară încoace şi încolo. Masculii încearcă să-şi unească cele două sexe cu sexul dublu al femelelor. Masculul are un sex sub torace şi un altul în capătul abdomenului, iar femela unul îndărătul capului şi altul la capătul abdomenului. Pentru ca totul să decurgă normal, trebuie ca cele patru sexe să fie cuplate în acelaşi moment, ceea ce necesită acrobaţii nenumărate. 24 îşi continuă vizita pe insulă. La sud, plantele de baltă se înrădăcinează direct în pământ. Acolo există trestii, stuf, stânjenei-galbeni şi 684

mentă. Deodată, dintre tulpini se ivesc doi ochi negri, care o pironesc pe 24. Apoi, ochii încep să înainteze, lăsând să se vadă că aparţin unei salamandre. E un soi de şopârlă al cărei înveliş este străbătut de vinişoare galbene şi portocalii. Capul îi este rotund şi neted, iar spinarea e străbătută de negi cenuşii, care reprezintă ultimele vestigii ale crestelor strămoşului ei dinozaur. Animalul se apropie. Salamandrele se delectează cu insecte, dar sunt atât de încete, încât, în cele mai multe cazuri, prada o ia la fugă înainte ca ele să o poată înhăţa. Atunci, ele aşteaptă ca ploaia să le doboare pentru a le putea culege ulterior. 24 goneşte spre adăpostul salcâmului. Alarmă, strigă ea în limbaj olfactiv, o salamandră, o salamandră! Abdomenele se amplasează în poziţie de tir, ţintind prin deschizăturile copacului. O rafală de acid ţâşneşte pe loc, atingându-şi cu uşurinţă obiectivul, care e mult prea greoi. Dar, datorită pielii sale groase, salamandrei puţin îi pasă. Furnicile care se năpustesc de îndată afară ca să o străpungă cu mandibulele mor pe loc, căzând victime substanţei extrem de toxice care acoperă corpul salamandrei. Uneori, chiar şi cineva care se mişcă încet îl poate învinge pe cel mai iute. Salamandra, sigură de invulnerabilitatea ei, îşi întinde domol laba spre o creangă plină de artileriste, şi... se înţeapă într-un spin al salcâmului cornigera. Şopârla îşi cercetează înspăimântată plaga sângerândă şi porneşte înapoi, ca să se ascundă printre tulpinile de stuf. Cel nemişcat l-a învins pe cel încet. Toate locatarele copacului îşi felicită gazda, de parcă ar fi fost vorba de vreun animal venit să le apere de un prădător, apoi îl scapă de ultimii paraziţi care mai adastă pe crengile sale şi îi injectează câteva grame de compost lângă rădăcini. 685

O dată cu căldura dimineţii, ce creşte treptat, fiecare se apucă de treburile lui. Termitele găuresc un ciot de lemn adus de apele fluviului. Muştele se dedau paradei lor sexuale. Fiecare specie îşi descoperă teritoriul său preferat. Insula cu salcâm le oferă tot felul de merinde şi le pune la adăpost de prădători. Fluviul conţine hrană din abundenţă: trifoi-amar, pe care furnicile îl storc de sevă până ce obţin o bere bogată în zahăr, miozotis de baltă, săpunariţă bună la dezinfectarea rănilor, cânepă de baltă, ai cărei ghimpi agaţă peşti, furnizând furnicilor un nou fel de carne. Sub norii de ţânţari şi libelule, toţi încep să guste viaţa insulară, care e atât de diferită de sarcinile şi ocupaţiile monotone, mereu aceleaşi, din marile oraşe. Un vacarm asurzitor se aude pe neaşteptate: nişte rădaşte masculi s-au luat la bătaie. Cei doi mari scarabei înarmaţi cu cleşti şi coarne ascuţite se învârt unul în jurul celuilalt, apoi se prind reciproc cu mandibulele supradezvoltate, se ridică de la pământ şi se răstoarnă pe spate. Plăcile de chitină se izbesc şi coarnele se încrucişează. E ca un meci de catch. Lupta stârneşte mult praf şi zgomot. Deodată, insectele îşi iau zborul şi continuă să se bată în văzduh. Toţi spectatorii sunt încântaţi să asiste la un duel atât de minunat, în rândurile publicului încep să clămpănească mandibule, deoarece spectatorii au şi ei chef să se încaiere şi să lovească. Avantajul pare să încline spre cel mai mare; celălalt cade şi pedalează cu labele în gol, răsturnat pe spate. Rădaşca învingătoare îşi înalţă cleştii tăioşi şi prelungi spre cer, în semn de victorie. 103 vede în acest incident un semn. Ea îşi dă seama că ceasurile liniştite petrecute pe insulă se apropie de sfârşit. Animalele freamătă de nerăbdare să continue cruciada. 686

Dacă vor mai rămâne aici, competiţiile sexuale şi certurile încheiate cu bătăi şi ciondănelile vor începe din nou, iar vechile rivalităţi dintre specii vor ieşi din nou la iveală. Alianţa se va destrăma. Furnicile vor intra in război cu termitele, albinele ― cu muştele, iar scarabeii cu scarabeii. Energiile acestea distructive trebuie canalizate spre un obiectiv comun. Trebuie continuată cruciada. Furnica începe să o spună în dreapta şi în stânga. În final, este luată hotărârea de-a pleca în dimineaţa următoare, imediat ce se încălzeşte. Seara, ghemuite în rundul lojilor naturale, insectele capătă obiceiul de-a sta de vorbă despre tot felul de lucruri. În seara aceasta, o furnică propune ca, pentru a scoate cruciada în evidenţă, fiecare să-şi înlocuiască numărul de pontă cu un nume, aşa cum fac reginele. Un nume? De ce nu... Da, să ne dăm câte un nume... Şi cum mi-aţi spune mie? întreabă 103. Se sugerează să fie numită "Cea care conduce", sau "Cea care a învins pasărea", sau "Cea care se teme". Dar ea decide că unda ei se caracterizează cel mai mult prin curiozitate şi îndoială. Neştiinţa reprezintă mândria ei esenţială, astfel încât ar vrea să fie numită "Cea care se îndoieşte". Mie mi-ar plăcea să mă numesc "Cea care ştie", deoarece ştiu că Degetele sunt zeii noştri, anunţă 23. Eu una aş vrea să mă numesc "Cea care este o furnică", insistă 9, deoarece lupt pentru furnici şi împotriva tuturor duşmanilor furnicilor. Eu aş vrea să mă numesc "Cea care... " Odinioară, "eu" sau "mie" erau cuvinte tabu. Faptul că se înzestrează acum cu un nume reflectă în realitate nevoia de-a fi recunoscute nu ca părţi ale unui întreg, ci ca 687

individualităţi în sine. 103 e enervată. Toate acestea nu sunt deloc normale. Ridicându-se în patru labe, ea cere să se renunţe la idee. Pregătiţi-vă, mâine plecăm. Cât mai devreme posibil.

150. ENCICLOPEDIE AUROVILLE: Aventura din Auroville (prescurtare de la Auroreville), din India, aproape de Pondichery, se numără printre cele mai interesante experienţe de comunitate umană utopică. Un filozof bengalez, Sri Aurobindo, şi o filozoafă franceză, Mira Alfassa ("Mama"), s-au apucat în 1968 să creeze acolo "satul ideal". El urma să aibă formă de galaxie pentru ca totul să pornească din centrul său rotund. Erau aşteptaţi să vină oameni din toate ţările. În principal însă au sosit europeni aflaţi în căutarea unei utopii absolute. Bărbaţii şi femeile de acolo au construit mori eoliene, fabrici de obiecte artizanale, canalizări, un centru informatic, o cărămidărie. Au sădit culturi în solul care era, totuşi, arid. Mama a scris câteva volume în care îşi relata experienţele spirituale. Şi totul a mers cât se poate de bine până în clipa când nişte membri ai comunităţii s-au hotărât să o sanctifice pe Mama încă din timpul vieţii. La început, ea a refuzat. Dar, dat fiind că Sri Aurobindo murise, nu mai avea pe nimeni apropiat care să o susţină, astfel că nu a putut ţine piept prea mult timp, adoratorilor ei. Aceştia au zidit-o în camera ei şi au hotărât că, de vreme ce Mama refuza să devină zeiţă din timpul vieţii, ea avea să fie o zeiţă moartă. Era posibil ca ea să nu fi luat cunoştinţă de esenţa ei divină, dar aceasta nu o împiedica deloc să fie zeiţă! Ultimele apariţii ale Mamei au înfăţişat-o prostrată, 688

părând să se afle sub efectul unui şoc. De cum încerca să vorbească despre încarcerare şi despre tratamentul la care o supuneau adoratorii săi, aceştia îi tăiau vorba şi o duceau înapoi în camera ei. Mama a ajuns încetul cu încetul o bătrânică firavă şi zbârcită din pricina încercărilor grele la care o supuneau cei ce susţineau că o venerează. Mama avea să izbutească, totuşi, să transmită clandestin unor prieteni de odinioară un mesaj în care spunea că se încearcă să fie otrăvită în scopul de-a face din ea o zeiţă moartă, şi, prin urmare, uşor de adorat. Chemarea în ajutor a răsunat în gol. Cei care au încercat să îi vină în ajutor Mamei au fost pe loc excluşi din comunitate. Ultimul mijloc de comunicare a fost să cânte la orgă, zidită între cei patru pereţi, pentru a exprima drama pe care o îndura. Nu a fost nimic de făcut. Mama a murit în 1973, după toate probabilităţile victimă a unei doze puternice de arsenic. Auroville i-a făcut funeralii de zeiţă. Cu toate acestea, o dată cu moartea ei a dispărut şi orice liant al comunităţii, care s-a divizat. Membrii ei s-au ridicat unii împotriva celorlalţi. Dând uitării utopia unei lumi ideale, ei s-au târât reciproc în faţa tribunalelor şi numeroasele procese care au urmat au aruncat umbra îndoielii asupra experienţei comunitare care fusese, pentru un timp, una dintre cele mai reuşite şi mai ambiţioase. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

151. NICOLAS Luptaţi-vă până la ultima. Ştia că mişcarea deistă, vânată cu necruţare de către 689

Chli-pou-ni, întârzia să-şi regăsească vigoarea. Dacă vrea să-şi dovedească puterea, un zeu trebuie să- se arate în stare să-şi adapteze discursul la necesităţile momentului. Nicolas, profitând de somnul tuturor celorlalţi membri ai comunităţii subterane, se instalase în faţa maşinii de tradus. Zăbovise o clipă în aşteptarea inspiraţiei, apoi se apucase să bată pe claviatură, aidoma unui tânăr Mozart de salon, cu deosebirea că el unul nu făcea muzică, ci nişte simfonii de parfumuri menite a-l transforma în divinitate. Luptaţi-vă până la ultima. Trimiteţi misiuni de ofrande, oricât de mult v-ar costa ele. Din pricină că nu ne-aţi hrănit cât trebuie, cunoaşteţi acum suferinţa şi moartea. Degetele pot orice pentru că Degetele sunt zei. Degetele pot orice pentru că Degetele sunt mari. Degetele pot orice pentru că Degetele sunt puternice. Acesta este ade... ― Nicolas, tu nu dormi? Ce faci acolo? Te-ai sculat? Jonathan Wells era în spatele lui şi se apropia, frecându-se la ochi şi căscând. Panică. Nicolas Wells vru să stingă aparatul, dar greşi butonul şi în loc să închidă curentul, mări intensitatea luminoasă a ecranului. O singură privire îi fu de ajuns lui Jonathan ca să înţeleagă totul. Nu apucă să citească decât ultima frază, dar îi fu suficient. Fiul lui se dădea drept zeul furnicilor pentru a le sili să-i hrănească. Jonathan deschise ochii mari. Într-o clipă, întrezări toate implicaţiile acestui subterfugiu. 690

NICOLAS LE-A FĂCUT PE FURNICI SĂ DEVINĂ CREDINCIOASE! Descoperirea îl zgudui atât de rău, că rămase pentru o secundă amuţit. Nicolas nu ştia ce să facă. Se repezi la tatăl său. ― Te rog să înţelegi, tăticule, am făcut asta ca să ne salvăm, pentru ca ele să ne hrănească... Jonathan Wells era îngrozit. Nicolas se bâlbâi: ― Am vrut să le învăţ pe furnici să ne venereze. La urma urmei, din cauza lor ne aflăm noi aici, aşa că ele trebuie să ne scoată din încurcătură. Şi la un moment dat, ne-am trezit că nu ne mai aduceau de mâncare şi că ne părăseau în voia sorţii, lăsându-ne să murim de foame. Trebuia neapărat ca cineva să ia atitudine şi să facă ceva. Atunci, m-am gândit şi am găsit soluţia. Suntem de o mie de ori mai inteligenţi decât furnicile, de o mie de ori mai puternici şi de o mie de ori mai mari. Orice om este un uriaş faţă de lighioanele astea. Mi-am zis că dacă ne-ar lua drept zei, nu ne-ar mai lăsa de izbelişte. Aşa că am format nişte furnici deiste, şi, dacă mai mâncaţi ceva mierat şi ciuperci, mie mi-o datoraţi! Eu, Nicolas, care am doar doisprezece ani, vam salvat pe voi toţi, adulţii, care sunteţi pe cale de-a vă considera insecte! Jonathan Wells nu mai stătu pe gânduri. Două palme răsunătoare întipăriră cinci Degete roşii pe obrajii fiului său. Zgomotul îi trezi pe toţi. Îşi dădură seama de situaţie într-o clipită. ― Nicolas!... exclamă Augusta, stupefiată. Băiatul izbucni în hohote de plâns. Cei mari nu înţeleg niciodată nimic! Sub privirile îngheţate ale părinţilor, zeul răzbunător se transformă într-un ţânc miorlăit. Jonathan Wells ridică din nou mâna să-l pedepsească. Soţia lui îl opri: 691

― Nu. Nu aduce din nou violenţa aici. Ne-a fost şi aşa destul de greu s-o alungăm! Jonathan însă îşi ieşise din fire. ― A abuzat de prerogativele sale de fiinţă omenească. A introdus noţiunea de "zeu" în civilizaţia furnicilor. Cine poate să prevadă consecinţele unui asemenea act? Războaiele religioase, Inchiziţia, fanatismul, intoleranţa... Şi toate astea, din cauza fiului meu! Lucie încercă să-l înduplece: ― Vina ne aparţine tuturor. ― Cum să mai îndrepţi o asemenea gafă? oftă Jonathan. Eu unul nu văd nici o soluţie. Lucie îşi luă soţul pe după umeri. ― Ba da. Există deja una, care mie îmi sare în ochi. Vorbeşte cu el.

152. NAŞTEREA SALCÂMULUI (CLS)

COMUNITĂŢII

LIBERE

A

Zorii s-au ivit. Din nou, la fel ca ieri, 24 contemplă orizontul vaporos. Soare, răsari! Şi Soarele o ascultă. Stând singură la capătul unei ramuri, 24 priveşte la splendoarea lumii şi chibzuieşte. Dacă există, zeii nu au nevoie să se întruchipeze în Degete, nu au nevoie să se transforme în animale uriaşe şi monstruoase. Ei sunt aici. Se află în bunătăţile suave pe care copacul le-a produs ca să atragă furnicile. În cuirasele sclipitoare ale scarabeilor. În sistemul de refrigerare al termitierei. În frumuseţea fluviului şi în miresmele florilor, în perversitatea ploşniţelor şi în culorile aripilor fluturilor, în deliciosul mierat al 692

păduchilor-de-frunză şi în veninul mortal de albină, în munţii întortocheaţi şi în fluviul liniştit, în ploaia care ucide şi în Soarele care înviorează! Ca şi 23, 24 acceptă să creadă că peste lume domneşte o forţă superioară. Această forţă însă, după cum tocmai a înţeles ea, se află pretutindeni şi în toate! Ea nu este întruchipată doar de către Degete! Şi ea este un zeu, şi 23 este zeu şi Degetele sunt zei. Nu are rost să meargă cu gândul mai departe. Totul este aici, la îndemâna antenei şi a mandibulei. Furnica îşi aminteşte de legenda pe care i-a povestit-o 103. Acum o înţelege pe de-a-ntregul. Care este momentul cel mai fericit? Cel de acum! Care este cel mai hun lucru de făcut? Să te ocupi de ceea ce ai în faţă! Care este secretul fericirii? Să umbli pe Pământ! Furnica se ridică. Soare, înalţă-te şi mai sus şi străluceşte! Şi din nou, Soarele se supune, docil. 24 se urneşte din loc şi dă drumul coconului. Acum ea nu mai are nici o ţintă şi nici un ideal. A înţeles totul. Nu mai are nevoie să continue cruciada. Ea se rătăcise întruna, de când se ştia, pentru că nu reuşea să-şi afle locul. Acum ştie că locul ei este aici. Sarcina ei este să amenajeze insula aceasta şi singura ambiţie pe care o mai are este să profite de fiece clipă ca de un dar miraculos al existenţei. Nu se mai teme de singurătate. Şi nu se mai teme nici de ceilalţi. Când te afli în locul potrivit, nu te mai temi de nimic. 24 porneşte grăbită în căutarea lui 103. Luptătoarea tocmai repara cu salivă corăbiile din frunze de nu-mă-uita. Între cele două se produce un contact antenar. 24 îi înmânează coconul. 693

Nu o să mai duc comoara asta. Va trebui să o duci singură. Eu rămân aici. Nu mai am nimic de demonstrat, mam săturat să mai lupt, m-am săturat să mă tot rătăcesc. Discursul face ca antenele tuturor furnicilor de faţă să se ridice de surpriză. 103, uluită, ia coconul de fluture. După care o întreabă ce s-a întâmplat. Cele două insecte se ating uşor cu vârfurile antenelor. Rămân aici, repetă. 24. Voi clădi în locul acesta un oraş. Dar ai deja Bel-o-kan-ul, oraşul tău natal! Tânăra furnică recunoaşte din toată inima că Bel-o-kan este o federaţie mare şi puternică, numai că rivalităţile dintre oraşele de furnici nu o mai interesează deloc. S-a săturat şi de sistemul castelor, care le impune tuturor un rol anume încă de la naştere. Vrea să trăiască departe de ele şi de Degete, luând totul de la zero. Dar vei fi singură! Dacă mai vor şi altele să rămână pe insulă, vor fi bine venite. O furnică roşcată vine lângă ea. Şi ea s-a săturat de cruciada asta. Degetele îi sunt indiferente, nu este nici pentru ele, nici contra lor. Alte şase furnici îşi spun şi ele părerea. Şi ele refuză să părăsească insula. Două albine şi două termite hotărăsc la rândul lor să abandoneze cruciada. Broaştele or să vă mănânce pe toate, le avertizează 9. Dar lor nici prin gând nu le trece să-i dea crezare. Cu ţepii pe care îi are, salcâmul cornigera le va apăra de prădători. O coleopteră şi o muscă trec în tabăra lui 24. Apoi încă zece furnici, cinci termite şi cinci albine. Cine le-ar putea împiedica? O roşcată anunţă că este deistă, dar că ar vrea, totuşi, să locuiască şi ea aici. 24 răspunde că, în ce priveşte Degetele, comunitatea lor nu este nici împotriva, nici de 694

partea deistelor. Pe insulă, fiecare e liber să creadă ce vrea şi să aibă propriile sale păreri. Propriile sale păreri... se înfioară 103. Pentru prima dată, nişte animale creează o comunitate utopică. Ele îi pun numele feromonal de "Oraşul Salcâmului" şi încep să se instaleze în copac. Albinele, care mai au ceva lăptişor de matcă plin de hormoni, îi transformă pe asexuaţii care doresc în sexuaţi. În felul acesta vor putea exista regine, iar comunitatea se va putea perpetua. 103 rămâne o clipă nemişcată, surprinsă de cele întâmplate. Apoi îşi reactivează antenele şi le cere tuturor celor ce doresc să continue cruciada să se adune în formaţie.

153. ENCICLOPEDIE COMUNICARE ÎNTRE ARBORI: Anumiţi salcâmi din Africa prezintă caracteristici uimitoare. Când o gazelă sau o capră vrea să-i pască, ei îşi modifică componentele chimice ale sevei astfel încât să o facă toxică. Văzând că arborele nu mai are acelaşi gust, animalul se duce să încerce alt copac. Or, salcâmii sunt capabili să emită un parfum pe care îl captează salcâmii învecinaţi şi care îi avertizează imediat de prezenţa prădătorilor. În câteva minute, toţi devin necomestibili. Atunci erbivorele se îndepărtează, plecând în căutarea altor salcâmi, aflaţi la o distanţă prea mare ca să poată percepe mesajul de alarmă. Cu toate acestea, tehnicile de creştere a turmelor adună în acelaşi loc închis grupul de capre şi pâlcul de salcâmi. Consecinţa este că, o dată ce primul salcâm atins i-a alertat pe toţi ceilalţi, animalele nu 695

mai au altă soluţie decât să pască arborii toxici. Drept urmare, numeroase turme au murit otrăvite, din motive pe care oamenii au avut nevoie de mult timp ca să le înţeleagă. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

154. CAPĂTUL LUMII E LA DOI PAŞI E amiază. În timp ce coloniştii îşi continuă activitatea de stabilire pe insulă, 103 armează navele din frunze de numă-uita. Cruciatele se urcă la bord şi se prind de puful frunzelor. Muştele decolează pe post de cercetaşe ca să examineze celălalt mal al fluviului, unde urmează sa acosteze. Ele sunt însărcinate cu misiunea de-a găsi cel mai bun punct de debarcare, adică cel mai puţin periculos. Navele se desprind de pontoane. Membrii Comunităţii Salcâmului le însoţesc şi ajută la împingerea lor pe apele fluviului. Antenele se înalţă schimbând feromoni de încurajare. Nu se poate spune ce este mai greu: să inventezi o societate liberă pe o insulă pustie, sau să te lupţi cu nişte monştri aflaţi dincolo de marginea lumii. Fiecare grup îşi urează curaj şi perseverenţă. Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să renunţi la scopul pe care ţi l-ai propus. Corăbiile se îndepărtează de ţărm, iar navigatorii agăţaţi de frunzele de nu-mă-uita văd cum statuile de humă construite de deiste se fac tot mâi mici. Flotila înaintează în şir continuu. Fragilele ambarcaţiuni propulsate de gândacii-de-apă 696

vâslaşi alunecă repede peste întinderea apei. Deasupra lor, în văzduh, scarabeii resping păsările care vor să se apropie de caravana plutitoare. Şi cruciada merge tot înainte. În văzduh se înalţă un cântec războinic feromonal. Sunt mari şi sunt aici, Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete. Ele dau foc depozitelor, Să le omorâm pe Degete, le vom veni de hac tuturor! Ele ne răpesc oraşele, Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete! Ele îi trag în ţeapă pe viermişori, Să le omorâm pe Degete, le vom birui! N-au nici un pic de milă pentru noi, Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete! Din când în când, babuşte, păstrăvi şi peşti-pisică îşi arată capătul înotătoarei dorsale. Dar rinocerii veghează. Dacă văd că vreunul din monştrii aceştia acvatici ameninţă vreo corabie, ei îi împlântă lancea frontală in solzi fără să mai stea pe gânduri. Muştele cercetaşe se întorc, istovite, şi aterizează pe frunze ca pe nişte portavioane. Nu numai că au descoperit lângă ţărm marginea lumii, ci au mai găsit şi o arcadă de piatră cu ajutorul căreia pot trece peste ea. Un chilipir în toată regula! Nu mai este nevoie să sape un tunel! 103 e încântată. Unde se află puntea asta ? Ceva mai la nord. E destul să navighezi în amonte. Cruciatele au o tresărire: marginea lumii este de-acum foarte aproape. Flota ajunge pe ţărmul opus fără să fi suferit pierderi prea mari. O singură navă a fost hăpăită de un triton. 697

Riscurile călătoriei! Are loc regruparea pe legiuni şi specii. Înainte! Muştele au spus adevărul! Ce emoţie este pentru cele care nu mai întrezăriseră niciodată până atunci marginea lumii! Fâşia aceea neagră e acolo, înconjurată de mister şi legendă. Nişte mase uriaşe circulă de-a lungul ei cu o viteză vertiginoasă, înconjurate de un nor de praf duhnind a fum şi hidrocarburi. Vibraţiile lor sunt de o intensitate nemaipomenită. Nimic nu mai este natural. Pentru 103, masele astea întunecate care gonesc neîncetat sunt paznicii de la marginea lumii; în acelaşi timp, ea îşi mai zice că este vorba de vreun avatar al Degetelor. Atunci, să le atacăm! spune o luptătoare termită. Nu, nu pe ăştia şi nu aici. 103 consideră că fâşia neagră le conferă Degetelor o forţă copleşitoare. Ar fi mai avantajos pentru cruciate să le înfrunte pe un teren mai puţin periculos. De cealaltă parte a marginii lumii, adică de cealaltă parte a punţii, vor fi desigur mai uşor de învins. În orice armată există soldaţi de o temeritate prostească. O termită vrea să fie sigură şi păşeşte pe fâşia neagră; este pe loc turtită ca o foiţă. Aşa sunt însă insectele; au nevoie să experimenteze înainte de-a căpăta o convingere în orice privinţă. După acest incident, cruciada o urmează pe 103 pe punte şi se îndreaptă călcând mărunt spre marele teritoriu necunoscut unde pasc turmele de Degete.

155. O FAŢA CUNOSCUTA 698

Stând în picioare pe scară, cineva îi ţintea, lăsând să i se vadă prin deschizătura trapei doar bustul şi puşca. Când mai urcă vreo câteva trepte pentru a-i înfrunta, putură să vadă că era o femeie. Jacques Méliès îşi răscoli frenetic meandrele minţii, frământat de un gând: "Faţa asta mi-e cunoscută." Ca şi el, Laetitia avea pe buze un nume, fără să fie deocamdată în stare să îl rostească. ― Aruncaţi-vă revolverul, domnule! Méliès se supuse. Aşezaţi-vă pe scaunele alea. Tonul şi glasul ăsta... ― Nu suntem spărgători, începu Laetitia. Dimpotrivă, colegul meu este... Comisarul îi tăie pe loc vorba: ― ... din vecinătate. Locuiesc în cartier. ― Şi ce-i cu asta? făcu cealaltă, ocupată să-i lege de scaune cu ajutorul unor fire electrice. ― Bine, acum putem sta de vorbă în nişte condiţii mai ca lumea. "Şi, totuşi, cine-i asta?" ― Aşadar, ce caută la mine acasă comisarul Méliès şi Laetitia Wells, ziaristă la Écho du dimanche? Şi împreună, pe deasupra. Am crezut mereu că voi doi vă urâţi. Ea v-a insultat în presă, iar dumneavoastră aţi băgat-o la închisoare! Iar acum iată-vă pe amândoi aici, prieteni la cataramă, în casa mea, la miez de noapte. ― Păi, vedeţi că... Din nou, Laetitia fu întreruptă. ― Lăsaţi, cunosc cu exactitate motivul acestei vizite încântătoare! Încă nu ştiu cum anume aţi făcut-o, dar sunt convinsă că mi-aţi urmărit furnicile. O voce strigă de la etajul de dedesubt: ― Ce s-a întâmplat, dragă? Cu cine vorbeşti în pod? ― Cu nişte musafiri nepoftiţi. 699

Un al doilea cap, urmat de un trup, se ivi atunci prin trapă. "Pe ăsta nu-l cunosc." În pod urcase un domn cu o barbă lungă şi albă, îmbrăcat într-o cămaşă gri cu carouri roşii. Semăna cu un Moş Crăciun, însă cu unul uzat de vârstă şi aflat la capătul puterilor. ― Ţi-i prezint pe domnul Méliès şi pe domnişoara Wells. Le-au însoţit pe furnicile noastre până aici. Cum au făcuto, asta or să ne spună ei. Moş Crăciun părea răvăşit. ― Dar sunt celebri amândoi! El ca poliţist, ea ca ziaristă. Nu poţi să-i omori, nu pe ei. Oricum, nu mai putem omorî întruna. Femeia întrebă sec: ― Vrei să renunţăm, Arthur? Vrei să lăsăm baltă totul? ― Da, răspunse Arthur. Atunci, ea aproape că îl imploră: ― Dar dacă o să abandonăm, cine o să ne ducă treaba mai departe? Nu e nimeni, absolut nimeni... Bărbatul cu barbă albă îşi frânse Degetele. ― Dacă ei ne-au descoperit, înseamnă că pot s-o facă şi alţii. Aşa că, va trebui să ucidem şi iar să ucidem!... Oricum, nu ne-am fi încheiat niciodată misiunea. De cum omorâm unul, apar alţi zece. M-am săturat de toată violenţa asta. "Pe Moş Crăciun nu l-am mai văzut niciodată, dar pe ea..." Din pricina tumultului din minte, Laetitia nu izbutea să urmărească discuţia celor doi, în care li se hotăra, totuşi, soarta. Arthur îşi şterse fruntea cu dosul palmei, care era acoperit cu pete închise la culoare. Conversaţia îl istovise. Căută în jur ceva de care să se agaţe, dar nu găsi nimic şi se prăbuşi la pământ, leşinat. Femeia îi privi o clipă în tăcere, apoi îi dezlegă. Cu 700

gesturi reflexe, cei doi îşi frecară încheieturile de la mâini şi picioare. ― Măcar ajutaţi-mă să-l duc în pat, spuse ea. ― Ce e cu el? ― Îi e rău. I se face rău din ce în ce mai des, în ultima vreme. Soţul meu e bolnav, bolnav rău. Nu mai are mult de trăit. S-a aruncat în aventura asta fiindcă îşi simte sfârşitul aproape. ― Am fost medic, spuse Laetitia. Vreţi să-l consult? S-ar putea să fiu în stare să-l ajut. Femeia avu o grimasă tristă. ― E inutil. Ştiu foarte bine de ce suferă. Cancer generalizat. Îl întinseră cu atenţie pe cuvertură. Soţia bolnavului luă o seringă conţinând un amestec de sedative şi de morfină. ― Să-l lăsăm acum să se odihnească. Are nevoie de somn ca să mai prindă ceva puteri. Jacques Méliès o cântări îndelung din priviri. ― Da, acum vă recunosc, în fine. În aceeaşi clipă, un semnal similar se declanşă şi în mintea Laetitiei Wells. Dar bineînţeles, şi ea o recunoştea la fel de bine pe femeia aceasta!

156. ENCICLOPEDIE SINCRONICITATE: O experienţă ştiinţifică realizată simultan în mai multe ţări în 1901 a demonstrat că, în raport cu o serie de teste de inteligenţă prestabilite, şoarecii merită nota 6 din 20. Repetată în 1965, în aceleaşi ţări şi exact cu aceleaşi teste, experienţa le-a acordat şoarecilor o medie de 8 din 20. Zonele geografice nu aveau nimic de-a face cu fenomenul 701

respectiv. Şoarecii europeni nu erau nici mai inteligenţi, nici mai proşti decât cei americani, africani, australieni sau asiatici. În 1965, şoarecii de pe toate continentele obţinuseră o notă mai bună decât străbunii lor din 1901. Şoarecii de pe întreg pământul progresaseră. Era ca şi cum ar fi existat o inteligenţă "şoricească" planetară care se ameliorase de-a lungul anilor. În privinţa oamenilor, s-a constatat că anumite invenţii fuseseră puse la punct simultan în China, în India şi în Europa; de exemplu, focul, praful de puşcă şi ţesătoria. Chiar şi în zilele noastre, unele descoperiri sunt făcute în acelaşi timp în mai multe puncte ale globului şi în intervale de timp restrânse. Totul lasă să se presupună că anumite idei plutesc în aer, dincolo de atmosferă, şi că cei dotaţi cu capacitatea de-a le sesiza contribuie la ameliorarea nivelului global de cunoaştere al speciei. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

157. DINCOLO DE LUME Cruciada progresează prin escaladare de-a lungul pietrelor abrupte. De cealaltă parte a punţii, structuri cubice înalte se înalţă spre cer. Nu par înzestrate cu rădăcini. Furnicile rămân pe loc şi observă, nemişcate, lanţurile acelea de munţi cu forme perfecte, înalte şi rigide: oare acestea să fie cuiburile Degetelor? Se află acum în ţinutul de dincolo de marginea lumii. Teritoriul Degetelor! Furnicile sunt cuprinse de o senzaţie mai intensă decât 702

oricare alta din cele, atât de numeroase şi de puternice, totuşi, pe care le-au cunoscut până atunci. Cuiburile Degetelor sunt acolo! Colosale, titanice, de o mie de ori mai groase şi mai supraînălţate decât cei mai bătrâni copaci din pădure! Umbra lor răcoroasă se întinde pe câteva mii de paşi distanţă. Degetele îşi construiesc nişte cuiburi disproporţionate. Natura nu creează niciodată ceva asemănător. 103 înţepeneşte. De data aceasta, a găsit în ea curajul de a merge mai departe, de-a depăşi marginea lumii, de a trece dincolo de marginile posibilului. Acum a ajuns în acel altundeva străin, care o obsedează de atâta amar de vreme: dincolo de orice fel de civilizaţie. În spatele ei, insectele îşi mişcă a îndoială extremitatea antenelor. Vreme îndelungată, cruciatele rămân tăcute şi nemişcate, copleşite de atâta putere. Deistele se prosternează. Celelalte îşi pun întrebări despre lumea aceasta atât de diferită, cu linii drepte şi volume infinite. Soldaţii se regrupează şi se numără. Sunt opt sute cu totul şi se află în teritoriu inamic; dar cum ar putea să le ucidă pe Degetele care se ascund în asemenea citadele? Trebuie să atace cuibul din faţa lor! Legiunile zburătoare de scarabei şi de albine vor constitui forţa de sprijin, care nu va interveni decât în caz de nevoie. Toată lumea e de acord şi, la un semnal, armata cruciată se năpusteşte spre intrarea în edificiu. O pasăre ciudată cade din cer, ca o placă neagră, şi striveşte patru soldaţi termită. Plăci negre cad acum de pretutindeni, zdrobind cuirasele artileristelor. Astea să fie Degetele? Cu prilejul acestui dintâi asalt pier peste şaptezeci de soldaţi. Cruciatele nu îşi pierd însă speranţa şi se retrag înainte 703

de-a lansa un al doilea atac. Înainte, să-i ucidem pe toţi! De această dată, armata se grupează în vârf de lance. Legiunile se năpustesc înainte. E ora 11 şi la poştă vin destul de mulţi oameni ca să-şi pună scrisorile la cutie. Puţini observă petele negre care alunecă imperceptibil pe jos. Roţile cărucioarelor, mocasinii şi pantofii sport strivesc la întâmplare micile siluete întunecate. De fiecare dată când nişte puncte din acelea negre reuşesc să se caţere pe vreun pantalon, ele sunt măturate la iuţeală cu un dos de palmă. Ne-au reperat şi ne atacă din toate părţile, vociferează o luptătoare cu o clipa înainte de-a fi strivită. Feromonul retragerii răsuflă. Încă şaizeci de morţi. Are loc un conciliabul de antene. Trebuie să cucerim cuibul acesta de Degete cu orice preţ. 9 sugerează ca legiunile să fie dispuse din nou într-un chip diferit. Trebuie încercată o mişcare turnantă. Se dă ordinul de-a escalada orice fel de talpă. Atacaţi! Artileristele aflate în linia întâi îşi pulverizează acidul pe cauciucul unui baschet. Altele sfâşie învelişul subţire de plastic strălucitor de pe o pereche de pantofi lăcuiţi de damă. Retragere. Se face din nou numărătoarea. Încă douăzeci de morţi. Zeii sunt invulnerabili, emite triumfător grupul furnicilor deiste, care se ţin deoparte încă de la început, fără să ia parte la lupte, şi se roagă. 704

103 nu ştie ce să facă; strângându-şi în labe coconul misiunii Mercur, ea nu îndrăzneşte să participe la atacurile atât de periculoase. Din nou frica cea mare de Degete o cuprinde treptat. Aşa este, par invulnerabile. Dar 9 nu se dă bătută şi hotărăşte să atace cu legiunile zburătoare. Întreaga armata se regrupează în platanul din faţa poştei. 9 se urcă pe un scarabeu şi amplasează albinele pe cele două flancuri ale liniei de atac. Văzând în faţa ei orificiul căscat ar cuibului Degetelor, 9 urlă feromoni de aţâţare războinică. Scarabeii-rinocer îşi înclină capetele, astfel încât cornul să li se afle pe linia de ochire. Pe ele! O funcţionară închide uşa de sticlă a oficiului poştal. E prea mult curent, zice ea. Cruciatele nu observă nimic. Când în faţa lor se iveşte peretele transparent; ele sunt lansate de-acum cu toată viteza şi nu mai au timp să frâneze. Scarabeii plesnesc, făcându-se bucăţi şi se preling în jos. Artileristele aflate în spinarea lor se înnămolesc în cadavrele terciuite. ― ― care ― ―

Cade grindină? întreabă o clientă. Nu, cred că trebuie să fie copiii doamnei Letiphue, se joacă cu pietricele. Tare le mai place! Dar pot să spargă geamul de la uşă, nu? Nu vă faceţi griji, e gros.

Insectele rănite care mai pot fi ajutate sunt aduse înapoi. În timpul ultimului atac, cruciada a mai pierdut optzeci de soldaţi. 705

Degetele sunt mai tari decât ne închipuiam, emite o furnică. 9 nu vrea să renunţe. Termitele, nici atât. Doar nu au bătut atâta drum şi nu au învins atâtea piedici ca să fie oprite acum de nişte lespezi negre şi nişte pereţi transparenţi! Furnicile fac popas pentru noapte sub platan. Fiecare şi-a păstrat încrederea neştirbită. Şi mâine e o zi, şi multe se pot schimba. Furnicile ştiu să plătească preţul care trebuie; calculându-şi timpul şi mijloacele. Şi totdeauna sfârşesc prin a izbuti. E un lucru bine cunoscut. O cercetaşă reperează o fantă pe frontonul cuibului pe care îl atacaseră în ajun. O fantă perfect dreptunghiulară. Furnica îşi zice că s-ar putea să fie vreo intrare lăturalnică şi, fără să mai anunţe pe nimeni, pleacă în recunoaştere. Cercetaşă pătrunde în fanta unde sunt săpate simboluri care, într-o altă dimensiune spaţiu-timp, înseamnă "poştă par avion pe distanţe lungi", şi cade dedesubtul mai multor plăci netede şi albe. Se hotărăşte să se strecoare într-una din ele ca să vadă ce se găseşte înăuntru şi, când încearcă să iasă înapoi, se trezeşte comprimată de un perete alb. Aşa că rămâne acolo, pe loc, şi aşteaptă. Şi aşa se face că, trei ani mai târziu, s-a descoperit cu uimire că o colonie de furnici roşcate tipic franţuzeşti se instalase în Nepal, în plin masiv hymalaian. Mult mai târziu, entomologii s-au întrebat cum de-au fost ele în stare să parcurgă atâta drum. În final, s-a tras concluzia că era probabil vorba de o specie paralelă, a cărei asemănare cu furnica franţuzească era o simplă coincidentă.

158. EA ESTE 706

― M-aţi recunoscut? Jacques Méliès era absolut sigur. ― Sunteţi Juliette Ramirez, candidata-vedetă a emisiunii "Capcană de... ― ... gândire", completă Laetitia. Cu fruntea încreţită, ziarista se străduia să descopere ce legătură este între campioana enigmelor, falsul Moş Crăciun şi ceata de furnici ucigaşe. Ca unul ce era obişnuit cu confruntările tensionate, poliţistul încercă să o calmeze pe Juliette Ramirez, pe care o simţea în pragul unei crize de nervi. ― Adevărul e că ne dăm în vânt după emisiunea asta, ştiţi. Prin intermediul unor exemple mai simple decât par, ea te învaţă să priveşti Universul într-un mod cu totul diferit. Să gândeşti altfel. ― Să gândeşti altfel! suspină doamna Ramirez, fără să-şi mai poată stăpâni hohotele. Nemachiată, ciufulită, îmbrăcată cu un capot vechi în locul rochiilor bine croite, părea mai vârstnică şi mai obosită decât pe micul ecran. Candidata atât de sclipitoare nu mai era decât o femeie oarecare, între două vârste. ― E soţul meu, Arthur, spuse ea arătând spre bărbatul întins în pat. El este "stăpânul" furnicilor. Dar totul e din vina mea, absolut totul! Acum, că ne-aţi dat de urmă, nu pot să mai păstrez secretul. O să vă spun totul.

159. PUNERE LA PUNCT ― Nicolas, trebuie să stăm de vorbă. Copilul îşi plecă fruntea, în aşteptarea muştruluielii părinteşti. 707

― Da, tăticule, am făcut rău, zise el docil. N-o să mai fac. ― Nu despre tertipurile tale vreau să vorbim acum, Nicolas, răspunse cu blândeţe Jonathan. Ci mai degrabă de viaţa pe care o ducem aici. Tu te-ai hotărât să continui să trăieşti "normal", dacă se poate spune aşa, în timp ce noi am hotărât să ne facem "furnici". Unii zic că ar trebui să te alături şedinţelor noastre de comuniune. Eu cred că mai întâi trebuie să te punem la curent cu starea noastră de spirit şi să te lăsăm să alegi singur. ― Da, tăticule. ― Tu înţelegi ce facem noi? Puştiul mormăi, eu ochii în pământ: ― Vă aşezaţi în cerc, cântaţi împreună şi mâncaţi din ce în ce mai puţin. Tatăl său era dispus să dea dovadă de răbdare. ― Astea nu sunt decât aspectele exterioare ale activităţii noastre. Mai sunt însă şi altele. Spune-mi, Nicolas, câte simţuri ai tu? ― Cinci. ― Care? ― Văzul, auzul... ăă, pipăitul, gustul şi mirosul, recită băiatul, ca la un examen. ― Şi? ― Şi astea-s toate. ― Foarte bine. Mi-ai pomenit cinci simţuri fizice care îţi permit să percepi lumea fizică. Dar există şi o altă realitate, psihică de data asta, pe care o poţi percepe graţie a cinci simţuri psihice. Dacă te mulţumeşti cu cele cinci simţuri fizice pe care le ai, e ca şi cum nu te-ai servi decât de cele cinci degete ale mâinii stângi. De ce nu ţi le-ai folosi şi pe cele cinci de la mâna dreaptă? Nicolas fu cel puţin uimit: ― Dar ce sunt alea, cele cinci simţuri "psihice", cum le zici? 708

― Emoţia, imaginaţia, intuiţia, conştiinţa universală şi inspiraţia. ― Credeam că doar gândesc cu capul, şi acum, poftim. ― Ba nu, există o mulţime de feluri de-a gândi. Creierul nostru e ca un ordinator pe care îl putem programa în aşa fel încât să realizeze lucruri fantastice, pe care abia dacă ni le putem închipui. E un instrument care ne-a fost dăruit şi căruia nu i-am descoperit niciodată modul complet de întrebuinţare. Deocamdată, noi utilizăm doar 10% din el. Peste o mie de ani, poate, o să ştim să-l utilizăm în proporţie de 50%, iar peste un milion de ani, de 90%. Suntem nişte sugari, în ce priveşte creierul. Nu înţelegem nici pe jumătate ceea ce se petrece în jurul nostru. ― Exagerezi. Ştiinţa modernă... ― Ba nu! Ştiinţa nu înseamnă nimic. Ea nu-i bună decât ca să-i impresioneze pe cei ce nu ştiu nimic. Savanţii adevăraţi sunt conştienţi de faptul că nu ştiu nimic şi că, pe măsură ce înaintăm, ne dam seama că suntem neştiutori. ― Dar unchiul Edmond, care ştia atât de multe... ― Nu. Edmond ne arată doar cum să ne emancipăm. El ne arată cum trebuie să ne punem întrebări, dar nu ne oferă şi răspunsurile. Când începi să citeşti Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, ai impresia că înţelegi mult mai bine totul, apoi, daca îţi continui lectura, ai impresia că nu mai înţelegi nimic. ― Dar mie mi se pare că înţeleg ce scrie în cartea asta. ― Înseamnă că ai noroc. ― Vorbeşte despre furnici, despre Univers, despre comportamentele sociale, despre confruntările dintre populaţiile Pământului... Am văzut chiar şi reţete de mâncăruri şi ghicitori. Când citesc cartea asta, eu mă simt inteligent şi atotputernic. ― Zău că ai noroc. Eu, cu cât o citesc mai mult, cu atât 709

constat cât de neînţeles e totul şi cât de departe suntem de ceea ce ne-am propus sa ajungem. Nici măcar cartea asta nu ne mai ajută. Nu mai reprezintă decât nişte înşiruiri de cuvinte, care sunt la rândul lor doar nişte înşiruiri de litere. Literele sunt nişte desene, iar cuvintele caută să prindă obiectele, ideile şi animalele îndărătul denumirii lor. Cuvântul "alb" posedă propria lui vibraţie, dar "alb" se spune prin cu totul alte cuvinte în celelalte limbi: white, blanco etc, ceea ce dovedeşte cât se poate de limpede că acest cuvânt, "alb", nu e suficient ca să definească respectiva culoare. Este o aproximaţie inventată odinioară de cine ştie cine. Cărţile sunt nişte succesiuni de cuvinte, cărţile sunt doar nişte succesiuni de simboluri moarte, de aproximări. ― Dar Enciclopedia cunoaşterii relative şi... ― Enciclopedia nu înseamnă nimic faţă de viaţa trăita. Nici o carte nu va putea egala vreodată fie şi o singură clipă de reflecţie despre acţiunea prezentă. ― Nu mai înţeleg nimic din limba asta păsărească. ― Scuză-mă, am luat-o cam repede. Să zicem însă că mă asculţi acum, când îţi vorbesc, şi asta e deja important. ― Bineînţeles că te ascult, de ce crezi că nu te-aş asculta? ― E foarte greu să asculţi... e nevoie de o mare concentrare. ― Eşti ciudat, tăticule. ― Scuză-mă, nu prea m-am coborât la puterea ta de înţelegere. Aş vrea să-ţi arăt ceva. Închide ochii şi ascultămă cu atenţie. Imaginează-ţi o lămâie. O vezi? E galbenă, foarte galbenă, străluceşte în soare. Este aspră la pipăit şi foarte parfumată. Îi simţi parfumul? ― Da. ― Bine. Acum, iei un cuţit mare, tăios şi cu vârful ascuţit. Tai lămâia în felii: lămâia se desface. Felia scoate la 710

iveală un miez cu reţele pline cu lichid. Storci felia şi vezi cum miezul plesneşte şi sucul curge, galben şi frumos, parfumat... Îl simţi? Nicolas ţine ochii închişi. ― O, sigur că da. ― Bun, acum spune-mi, ai gura plină de salivă? ― Ăăă... Plescăi din limbă. Da, fundul gurii mi-e plin de salivă! Cum se poate? ― Asta demonstrează puterea pe care o are gândirea asupra trupului. Vezi, e de-ajuns să te gândeşti la o lămâie ca să provoci un fenomen fiziologic necontrolat. ― Dar e nemaipomenit! ― E doar un prim pas. Nu avem nevoie să ne dăm drept zei, fiindcă suntem de multă vreme deja, fără ca s-o ştim. Băiatul se înflăcără. ― Vreau să învăţ să fiu aşa. Tăticule, te rog, învaţă-mă cum să controlez totul cu spiritul meu. Învaţă-mă! Ce trebuie să fac?

160. DROGUL DE LOMECUZĂ Războaiele civile din Oraş capătă o amploare tot mai mare. Rebelele deiste au invadat un întreg cartier, cel al furnicilor-cisternă. De acolo, ele furnizează în permanenţă Degetelor mierat. Paradoxal, acestea au încetat să se mai exprime prin intermediul Doctorului Livingstone. Glasul profetului a tăcut. Tăcerea respectivă nu micşorează însă cu nimic înflăcărarea credincioaselor. Sistematic, deistele moarte sunt adunate într-o încăpere şi, înainte de fiecare bătălie, rebelele vin să le viziteze, 711

mimând trofolaxii şi dialoguri cu statuile care, cel mai adesea, sunt încremenite în poziţii de luptă. Oricine păşeşte o dată în sala morţilor iese transfigurat, fapt ce se vădeşte la nivelul parfumurilor emise de antenele sale. Păstrarea intactă a indivizilor după ce au murit înseamnă o mai mare importanţă acordată celor vii. Mişcarea deistă este singura din Oraş care afirmă că cetăţenii nu sunt numai nişte indivizi care se nasc şi apoi, o dată ce au murit, sunt azvârliţi fără nici o părere de rău. Rebelele deiste au un fel de-a vorbi care se aseamănă cu drogul de lomecuză. De îndată ce încep să emită evocândui pe zei, nimeni nu se mai poate opri să le recepţioneze. Apoi, furnicile contaminate de "religia degetală" nu mai lucrează, nu se mai ocupă de incubatoare şi nu se mai gândesc decât să fure hrană pe care să o aducă sub planşeu, în Degetărie. Regina Chli-pou-ni nu pare deloc deranjată de recrudescenţa mişcării rebele şi nu face decât să ceară veşti despre cruciadă. Din spusele muştelor, cruciatele au trecut acum de marginea lumii şi au angajat bătălia cu Degetele. Perfect, emite regina. Bietele Degete, cât de rău o să le pară că ne-au provocat! Când le vom fi învins definitiv acolo, în ţinutul lor, mişcarea rebelă nu va mai avea nici o raţiune de-a mai continua să existe aici.

161. ENCICLOPEDIE POVESTE: Cuvintele "poveste" şi "numărătoare" au în franceză aceeaşi pronunţie*. Or, se poate constata că această corespondenţă între cifre şi litere există practic în toate limbile. Ce diferenţă este între a număra cuvinte sau a 712

povesti cifre? În engleză, a număra: to count; a povesti: to recount. În germană, a număra: zahlen; a povesti: erzahlen. În ebraică, a povesti: le saper; a număra: li saper. În chineză, a număra: shu; a povesti: shu. Cifrele şi literele sunt unite încă de la primele bâlbâieli ale vorbirii articulate. Fiecare literă corespunde unei cifre, iar fiecare cifră, unei litere. Evreii au înţeles-o încă din antichitate, şi acesta este motivul pentru care Biblia este o carte magică şi plină de cunoştinţe ştiinţifice, prezentate sub formă de poveşti codificate. Dacă li se dă valoarea numerică primelor litere din fiecare frază, se descoperă un prim sens ascuns. Dacă li se dă valoarea numerică literelor din cuvinte, se descoperă formule şi asociaţii care nu mai au nimic de-a face cu legendele sau cu religia. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

162. ACCIDENT DE PARCURS Insectele se pregătesc pentru marea ofensivă. Cuibul Degetelor se află drept în faţa lor, sfidându-le într-un mod de nesuportat. Armata cruciatelor este ferm hotărâtă. Se vor bate ca nişte turbate, dar acest cuib dintâi este un simbol. Nu are voie să le reziste. Legiunile se înşiruie pe detaşamente. 103, urcată pe "Marele Corn", propune ca atacul să se organizeze pe mici careuri compacte, care să se poată eschiva, dându-se la o parte de îndată ce Degetele îşi vor face apariţia. Strategia aceasta fusese aplicată de către furnicile pitice cu 713

prilejul Bătăliei Macilor şi dăduse rezultate destul de bune. Fiecare combatantă se spală. Se procedează la ultimele trofolaxii. Furnicile aţâţătoare emit feromonii cei mai sălbatici pe care îi au la dispoziţie. Atacaţi! Linia formată din ultimele cinci sute şaptezeci de cruciate înaintează, cumplită şi înverşunată. Albinele zboară pe deasupra antenelor, cu acul veninos scos din teacă. Scarabeii pocnesc din mandibule. 9 are intenţia de-a încerca din nou să facă o gaură în care să introducă venin de albină. La urma urmei, e singura tehnică de vânătoare care a avut succes contra Degetelor. Gata! Primul şi cel de-al doilea şir de infanterie uşoară se pun în mişcare. Cavalerii cu labe lungi şi delicate zburdă pe flancuri. Mulţimea acestor belokaniene, zedibeinakaniene, askoleiniene şi moxiluxiene constituie o armată splendidă. Scarabeii vor să-şi răzbune semenii striviţi de peretele transparent ce se ivise din neant. Al treilea şi al patrulea val de asalt pornesc la rândul lor în marş. Ele cuprind şirurile de artilerie uşoară şi grea, pe care nimeni până acum nu a izbutit să le intimideze. Al cincilea şi al şaselea val de asalt se pregătesc pentru a da lovitura de graţie degetelor muribunde, în care scop îşi ung vârfurile mandibulelor cu venin de albină. Nici o armată de insecte nu a mai luptat vreodată la o distanţă atât de mare de cuiburile sale. Cu toţii ştiu că de luptele ce se poartă acum s-ar putea să depindă cucerirea tuturor teritoriilor periferice ale planetei! De altfel, e cu mult mai mult decât o bătălie; este un război a cărui miză o reprezintă, probabil, stăpânirea lumii întregi, învingătorul va dovedi fără greş cine este stăpânul acestei planete. 9 este pe deplin conştientă de acest lucru şi, după felul 714

agresiv în care îşi întinde mandibulele, e limpede că nu are de gând să umble cu jumătăţi de măsură. Cruciatele sunt la numai câteva mii de paşi de cuibul Degetelor care le sfidează. Ora 8. 30. Uşa oficiului poştal tocmai s-a deschis. Primii clienţi îi trec pragul, fără să bănuiască ce miză au ajuns să reprezinte. Insectele trec de la trap la galop. La atac, înainte! Serviciul de salubritate municipal trecea în fiecare dimineaţă la ora 8. 30. Era un camion-benă, de dimensiuni reduse, plin de apă cu săpun cu care împroşcă trotuarul ca să îl spele. Ce ni se-ntâmplă? Groaza se răspândeşte fulgerător în rândurile cruciadei: peste toţi se revarsă un ciclon de apă acidă. Întreaga armată cruciată este lovită mortal şi inundată. Dispersarea! urlă 103. Valul înalt de câteva zeci de paşi îneacă tot ce e pe lume. Apa izbeşte pământul şi ricoşează, ţâşnind spre cer şi lovind legiunile zburătoare. Cruciatele sunt spălate cu leşie până la ultima. Câţiva scarabei reuşesc să decoleze, ducînd cu ei ciorchini de furnici înnebunite. Fiecare se bate pentru bucăţica de labă de care s-a agăţat. Furnicile le îmbrâncesc pe termite. Nici vorbă nu mai poate fi de solidaritatea dintre popoare! Fiecare se luptă pentru propria-i carcasă. Îngreunaţi de povara pasagerilor, scarabeii zboară anevoie şi cad pradă porumbeilor obezi, care îi consumă cu delectare. Dedesubtul lor e o hecatombă. Legiuni întregi sunt decimate de taifun. Trupurile cuirasate ale soldaţilor se rostogolesc pe caldarâm, eşuând apoi în rigolă. 715

Acesta este sfârşitul unei frumoase aventuri militare. La capătul a patruzeci de secunde de jet de apă cu săpun, armata cruciată a încetat pentru totdeauna să mai înainteze. Din cele trei mii de insecte aparţinând diverselor specii care se uniseră pentru a rezolva definitiv problema Degetelor nu a mai rămas decât o mână de supravieţuitoare mai mult sau mai puţin schilodite. Cea mai mare parte din soldaţi a fost luată de valul revărsat de către serviciul de salubritate municipal. Deiste şi nedeiste, furnici, albine, scarabei, termite, muşte -toate, fără deosebire, sunt măturate de tornada lichidă. Şi, ca o culme a ironiei, funcţionarul municipal care conducea bena nu observase nimic din cele întâmplate. Nici o fiinţă omenească, de altfel, nu a observat că Homo Sapiens câştigase în acele momente Marea Bătălie a Planetei. Oamenii se ocupau mai departe de problemele lor, rezolvându-şi treburile şi gândindu-se la ce aveau să mănânce la prânz, fa corvezile zilei şi la munca lor de la birou. Insectele, dimpotrivă, ştiau perfect că au pierdut războiul lumii. Totul se petrecuse cu o asemenea repeziciune şi fusese atât de radical, încât dezastrul părea aproape de neconceput. În patruzeci de secunde, toate picioarele acelea care străbătuseră kilometri nesfârşiţi, toate mandibulele care se luptaseră în cele mai grele condiţii şi toate antenele care simţiseră mirosurile zonelor celor mâi exotice, totul fusese transformat în bucăţi disparate, plutind într-o zeamă măslinie. Prima cruciadă împotriva Degetelor s-a oprit înghiţită de o trombă de apă cu săpun, şi nu va mai porni niciodată.

716

163. NICOLAS Nicolas Wells se alătură celorlalţi şi îmbogăţeşte cu unda sa proprie vibraţia colectivă: OM. Preţ de o clipa, el se simte devenind un nor imaterial şi uşor care se înalţă, se înalţă necontenit şi trece prin obiectele şi straturile materiale. Era de o mie de ori mai bine decât să fie zeu printre furnici. Era liber. Liber!

164. RĂFUIALA 9 are un reflex salvator: îşi înfige adânc ghearele într-o fisură din capacul gurii de canal, apoi, după ce totul se linişteşte, se târăşte jalnic pe caldarâmul trotuarului. În ce o priveşte pe 103, ea abia a avut timp să ia înălţime cu "Marele Corn", scăpând astfel de ciclon. Acum e teafără, ca şi 23, care s-a ghemuit într-o gaură din asfalt. Ceva mai departe, scarabeii supravieţuitori fug, ducându-i în spinare pe cei care îi conduc. Câteva termite, ultimele care au supravieţuit, fug la rândul lor, regretând amarnic că nu au rămas pe insula cu salcâm. Cele trei belokaniene reuşesc să se strângă laolaltă. Sunt mult prea puternici, rosteşte dezamăgită 9, ştergându-şi ochii şi antenele iritate de dezinfectant. Degetele sunt zei. Degetele sunt atotputernice. Noi n-am încetat s-o clamăm, dar voi nu aţi vrut să ne credeţi. Acum, uitaţi-vă ce dezastru! oftează 23. 103 mai tremură încă de spaimă. Că Degetele sunt zei sau nu, asta nu mai are nici o importanţă; cert e că sunt cumplite. Furnicile se fricţionează şi procedează la trofolaxii 717

disperate, aşa cum pot să o facă numai supravieţuitoarele unei cruciade intrate definitiv în derută. Pentru 103, cu toate acestea, aventura nu se încheie aici: ea mai are o misiune de îndeplinit. Furnica îşi strânge cu atâta putere în labe coconul de fluture, că 9, care nu îi acordase până atunci nici o atenţie, o întrebă: Ce e în chestia asta pe care o tot trambalezi cu tine de la începutul cruciadei? Nimic deosebit. Arată-mi. 103 refuză. Atunci 9 se înfurie şi îi declară luptătoarei că a bănuit-o dintotdeauna de-a fi o spioană în solda Degetelor. 103 e cea care le-a dus direct în ambuscada de aici, dându-se drept conducătoarea lor! Încredinţându-i coletul lui 23, 103 acceptă duelul. Cele două furnici se aşează faţă în faţă, înfruntându-se cu mandibulele desfăcute la maximum şi aruncându-şi înainte vârful antenelor. Apoi încep să-şi dea ocol, vrând să-şi evalueze punctele cele mai vulnerabile, şi, dintr-o dată, se ciocnesc; năpustindu-se una spre cealaltă, ele îşi izbesc carapacele şi se împing cu piepturile. 9 biciuieşte aerul cu mandibula stângă şi o împlântă în cuirasa de chitină a adversarei. Sângele transparent începe să curgă. 103 eschivează o a doua lovitură ca de coasă şi, dat fiind că adversara este luată de avânt, profită de ocazie ca să-i reteze vârful unei antene. Să încetăm cu lupta asta fără rost! N-am mai rămas decât noi. Ţii neapărat să desăvârşeşti lucrarea Degetelor? 9 şi-a pierdut însă cu totul minţile. Tot ce mai vrea este să-şi înfigă antena validă în orbita oculară a trădătoarei. 9 îşi ratează cu puţin ţinta. 103 vrea să tragă cu acid şi, îndreptându-şi abdomenul, trimite o picătură corozivă ce 718

se pierde pe reverul pantalonului unui poştaş. 9 trage la rândul ei. Acum, punga cu venin a lui 103 e goală. Furnica aţâţătoare e convinsă că a sosit momentul să-i dea lovitura de graţie, dar luptătoarea nu a ajuns încă la capătul resurselor. Cu mandibulele desfăcute, ea se năpusteşte şi îi prinde laba mijlocie stângă, răsucindu-i-o din faţă spre spate. 9 procedează la fel cu laba posterioară dreaptă a lui 103. Acum, e de văzut care îi va smulge prima membrul celeilalte. 103 îşi aminteşte una dintre lecţiile de luptă. Dacă ataci de cinci ori la rând în acelaşi fel, adversarul va para al şaselea asalt la fel ca pe primele cinci. Iar atunci nuţi va fi deloc greu să-l iei prin surprindere. De cinci ori, 103 o loveşte pe 9 peste gură cu vârful antenei, încât nu îi mai rămâne decât să profite de poziţia repliată a mandibulelor celeilalte ca să o apuce de gât. Apoi, cu o mişcare scurtă, o decapitează. Capul lui 9 se rostogoleşte pe caldarâmul unsuros. Ţeasta se opreşte. 103 se apropie şi o contemplă. Antenele biruite se agită. La furnici, părţile corpului îşi păstrează o anumită autonomie chiar şi după moarte. Te înşeli, 103, spune capul lui 9. Luptătoarei i se pare că a mai trăit o dată scena de acum, în care un craniu vrea să-şi transmită ultimul mesaj. Dar ea nu s-a petrecut aici, şi era vorba de un cu totul alt mesaj. Episodul avusese loc în depozitul de gunoaie de la Bel-o-kan, iar cele spuse atunci de rebela respectivă îi schimbaseră cu desăvârşire cursul existenţei. Antenele cadavrului lui 9 se mişcă din nou. Te înşeli, 103. Tu crezi că poţi cruţa pe toată lumea, dar asta-i imposibil. Trebuie să-ţi alegi tabăra. Eşti ori de partea Degetelor, ori de cea a furnicilor. Nu poţi scăpa de violenţă cu ajutorul principiilor nobile. De violenţă nu poţi scăpa decât 719

tot prin violenţă. Acum ai învins fiindcă ai fost mai tare ca mine. Bravo. Dar îţi dau un sfat: ai grijă să fii totdeauna la fel, fiindcă dacă vei avea un singur moment de slăbiciune, nici unul din frumoasele tale principii abstracte nu te va putea salva. 23 se apropie şi trage un şut în capul acela mult prea vorbăreţ. Apoi o felicită pe luptătoare şi îi înmânează coconul. Acum, ştii ce îţi rămâne de făcut. 103 ştie. Şi tu? 23 nu îi răspunde pe dată, iar când o face, se arată evazivă. Furnica susţine, că este slujitoarea divinităţilor degetale şi crede că, atunci când va fi nevoie, Degetele îi vor arăta ce trebuie să facă. Între timp, are de gând să umble prin lumea aceasta de dincolo de lume. 103 îi urează noroc. Apoi, soldatul se urcă pe "Marele Corn" şi se branşează la antenele celuilalt. Scarabeul face să-i culiseze elitrele şi îşi desface lungile aripi brune. Contact. Velele nervurate brăzdează aerul poluat din ţinutul Degetelor. 103 decolează şi se năpusteşte spre creasta primului cuib degetal din faţa ei.

165. MAESTRUL SPIRIDUŞILOR Se făcuse dimineaţă, dar Laetitia Wells şi Jacques Méliès continuau să asculte, cu sufletul la gură, povestea extraordinară pe care le-o spunea Juliette Ramirez. Aflaseră că bărbatul cu aspect de Moş Crăciun la pensie era soţul ei, Arthur Ramirez. Mai aflară că îşi descoperise încă din copilărie pasiunea de-a construi tot felul de lucruri: făcea jucării, avioane, maşini, corăbii, pe care le 720

conducea de la distanţă cu ajutorul unei telecomenzi. Tot soiul de obiecte şi de roboţi se supuneau comenzilor sale. Din această pricină, prietenii îl numiseră "maestrul spiriduşilor". ― Toţi avem un dar pe care e de-ajuns să ni-l cultivăm. De exemplu, eu am o prietenă care este o artistă în privinţa broderiei. Tapiseriile ei sunt... Ascultătorii săi nu se sinchiseau însă deloc de minunăţiile realizate prin broderia în cruciuliţe, aşa încât doamna Ramirez continuă: ― Arthur a înţeles că, dacă era să aducă omenirii o contribuţie, oricât de neînsemnată ar fi fost ea, asta se va datora exclusiv îndemânării cu care manevra telecomenzile. S-a orientat fireşte spre automatică şi şi-a luat cu strălucire diploma de inginer. A inventat schimbătorul automat de cauciucuri sparte, walkman-ul care se poate grefa în interiorul capului, ba chiar şi un aparat teleghidat care te scarpină pe spate. În timpul ultimului război, a pus la punct "lupii de oţel". Roboţii aceia cu patru labe erau cu certitudine mult mai stabili decât androginii cu două picioare. Pe deasupra, erau dotaţi cu două camere în spectrul infraroşu, cu ajutorul cărora se putea ţinti în întuneric, cu două mitraliere aflate la nivelul nărilor şi cu un tun scurt de calibrul 35 mm, amplasat în gură. "Lupii de otel" atacau noaptea, teleghidaţi de nişte soldaţi aflaţi la adăpost, la peste cincizeci de kilometri distantă. Roboţii aceştia s-au dovedit atât de eficienţi, încât nici unul dintre adversari nu a mai supravieţuit ca să le semnaleze prezenţa! S-a întâmplat, totuşi, că într-o bună zi, Arthur a vizionat nişte pelicule ultrasecrete despre pagubele provocate de "lupii de otel" creaţi de el. Soldaţii însărcinaţi cu dirijarea lor fuseseră cuprinşi de înflăcărare şi, la fel ca într-un joc pe video, masacraseră tot ce mişca pe ecranele lor de 721

control. Dezgustat, Arthur s-a pensionat anticipat şi şi-a deschis un magazin de jucării. De-atunci, el şi-a pus talentul exclusiv în slujba copiilor. Adulţii erau prea iresponsabili pentru a le mai da pe mână descoperirile sale. Atunci o întâlnise pe Juliette, care era funcţionară la poştă. Ea îi aducea corespondenţa, mandatele, cărţile poştale, scrisorile recomandate. Între ei s-a născut pe loc o dragoste la prima vedere. S-au căsătorit şi au trăit fericiţi în casa de pe strada Phoenix, până în ziua în care s-a petrecut accidentul. Aşa numea ea evenimentul respectiv: "accidentul". În timp ce distribuia corespondenta, la fel ca în fiecare zi, un câine a sărit la ea, a apucat tolba cu dinţii şi a muşcat-o din toate puterile, încât a sfâşiat un pachet. Juliette a distribuit restul corespondenţei şi a adus acasă coletul stricat pentru ca Arthur, care avea nişte Degete atât de pricepute, să îl facă la loc, astfel încât destinatara să nu bage de seamă nimic, fapt ce avea să o scutească de necazurile pe care le mai avusese cu nişte clienţi mereu puşi pe reclamaţii. Dar Arthur Ramirez nu a mai reparat niciodată coletul. În timp ce umbla cu el, inventatorul a fost intrigat de conţinutul său: un dosar gros de mai multe sute de pagini, planurile unei maşini ciudate şi o scrisoare. Curiozitatea lui nativă s-a dovedit mai tare decât discreţia, care era la fel de firească, făcându-l să citească dosarul şi scrisoarea şi să examineze planurile. Din clipa aceea, viaţa li s-a schimbat radical. Arthur Ramirez a ajuns prada unei obsesii unice: furnicile. A instalat în pod un uriaş acvariu. Spunea că furnicile sunt mai inteligente decât oamenii deoarece comuniunea minţilor dintr-un furnicar depăşeşte suma inteligenţelor care o compun. Era sigur că, la furnici, 1 + 722

1=3 şi că sinergia socială era o realitate. Furnicile arătau cum se poate pune la punct un mod nou de a trăi: existenţa în grup. După părerea lui, aceasta ar fi făcut ca gândirea umană să evolueze radical. Juliette Ramirez nu a aflat decât ulterior ce reprezentau planurile. Ele se refereau la o maşină denumită de către inventatorul ei "Piatra de la Rosetta" şi care, transformând silabele vorbirii omeneşti în feromoni de furnică şi invers, permitea dialogul cu societatea myrmicină. ― Bine, dar... dar... ăsta-i proiectul tatălui meu! exclamă Laetitia Wells. Doamna Ramirez o luă de mână. ― Ştiu, şi mi-e atât de ruşine acum, că sunteţi aici! Coletul acela vi-l trimisese chiar tatăl dumneavoastră, Edmond Wells, iar destinatarul eraţi dumneavoastră, domnişoară Wells. Dosarul conţinea volumul doi din Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, planurile erau ale maşinii de tradus din limba franceză în cea a furnicilor şi invers, iar scrisoarea... scrisoarea era pentru dumneavoastră, adăugă ea, scoţând dintr-un sertar al bufetului, o foaie de hârtie albă, împăturită cu grijă. Laetitia aproape că i-o smulse din mână. Citi: Laetitia, fata mea dragă, să nu mă judeci... Sorbi pe nerăsuflate rândurile omului atât de iubit, care se încheiau cu alte câteva cuvinte tandre şi erau semnate Edmond Wells. Se simţea indignată şi dezgustata, gata să izbucnească în plâns. Începu să strige: ― Hoţilor, hoţi ce sunteţi! Era a mea, totul era al meu! Era singura mea moştenire, şi voi mi-aţi furat-o! Era testamentul spiritual al tatălui meu, şi voi l-aţi sustras! Puteam să mor fără să ştiu vreodată că ultimele lui gânduri au fost pentru mine! Cum de-aţi fost în stare să... Se lăsă să cadă la pieptul lui Méliès, care o cuprinse protector de umerii plăpânzi, scuturaţi de hohote 723

înăbuşite. ― Iertaţi-ne, spuse Juliette Ramirez. ― Eram sigură că scrisoarea asta există! Da, eram sigură! Am aşteptat-o mereu! ― Poate că o să ne urâţi mai puţin aflând că moştenirea spirituală lăsată de tatăl dumneavoastră nu a nimerit în mâini răuvoitoare. Numiţi-o hazard sau fatalitate... E ca şi cum destinul ar fi vrut ca pachetul acesta să ajungă la noi. Arthur Ramirez se apucase pe dată să construiască maşina. Îi adusese chiar şi anumite ameliorări, astfel încât cuplul conversa de-acum de multă vreme cu furnicile din terariul lor. Da, soţii Ramirez comunicau realmente cu insectele! Sfâşiată între indignare şi încântare, Laetitia era uluită. La fel ca Méliès, aştepta cu nerăbdare continuarea. ― Ce euforie a mai fost la început! spunea femeia. Furnicile ne explicau cum funcţionează federaţiile lor, ne povesteau despre războaiele purtate, despre luptele dintre specii. Descopeream un univers paralel, aflat la nivelul tălpilor noastre, plin de inteligenţă. Ştiţi, furnicile au instrumente, practică în felul lor agricultura şi au dezvoltat tehnologii de vârf. Vorbesc chiar şi despre concepte abstracte, cum ar fi democraţia, castele, diviziunea muncii, întrajutorarea dintre indivizi... Cu ajutorul lor, învăţând să le cunoască din ce în ce mai bine felul de-a gândi, Arthur Ramirez elaborase un program informatic care reproducea "spiritul de furnicar". În acelaşi timp, el a conceput nişte roboţi minusculi: "furnicile de oţel". Scopul său era să creeze un furnicar artificial compus din sute de furnici-robot. Fiecare urma să fie înzestrată cu o inteligenţă autonomă (constând într-un program informatic inclus într-un microprocesor electronic), putându-se însă branşa la ansamblul grupului pentru a 724

gândi şi acţiona. În comun. Juliette Ramirez păru să îşi caute cuvintele: ― Cum să vă spun? Întregul constituia un computer unic cu diferite elemente, sau, şi mai bine, un creier fragmentat, cu neuroni solidari. 1 + 1 = 3, aşadar 100 + 100 = 300. Arthur Ramirez îşi considera "furnicile de oţel" perfect potrivite pentru cucerirea spaţiului. În loc să trimiţi o sondă-robot spre planetele îndepărtate, aşa cum se procedează în mod obişnuit, de ce să nu expediezi mai bine o mie de sonde-robot minuscule, dotate cu o inteligenţă individuală şi colectivă deopotrivă? Dacă vreuna din ele cădea în pană sau era distrusă, celelalte nouă sute nouăzeci şi nouă aveau să o înlocuiască, în timp ce, în situaţia în care o singură sondă cădea victimă unui accident mecanic, era anihilat un întreg program spaţial. Méliès se arătă plin de admiraţie. ― Chiar şi în materie de armament, spuse el, este mai uşor să distrugi un robot foarte inteligent de mari dimensiuni, decât o mie mai mici şi mai simpli, dar solidari. ― Acesta şi este principiul sinergiei, sublinie doamna Ramirez. Uniunea depăşeşte suma talentelor individuale. Exista însă o problemă: cei doi Ramirez nu aveau banii necesari pentru îndeplinirea marilor lor proiecte. Componentele miniaturizate sunt scumpe, şi nici magazinul de jucării, nici slujba de funcţionară la poştă a Juliettei nu ajungeau să acopere cheltuielile. Mintea fertilă a lui Arthur Ramirez a născocit atunci o soluţie: aceea de-a o introduce pe Juliette în emisiunea "Capcană de gândire". Zece mii de franci pe zi erau un chilipir! El expedia producătorilor cele mai bune enigme aflate în Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute a lui Edmond Wells, iar ea le rezolva. Enigmele wellsiene erau reţinute cu regularitate de 725

organizatori, dat fiind că erau cele mai subtile cu putinţă. ― Totul era deci contrafăcut, se supără Méliès. ― Oricum, totul este contrafăcut, preciză Laetitia. Interesant este să ştii cum anume e contrafăcut. De exemplu, nu pricep de ce v-aţi prefăcut atâta vreme că nu înţelegeţi enigma cifrelor "unu", "doi" şi "trei". Răspunsul era cât se poate de simplu. ― Pentru că filonul lui Edmond Wells nu este inepuizabil. Cu ajutorul jokerilor pot prelungi jocul la maximum, încasându-mi zilnic cei zece mii de franci! Venitul respectiv le-a permis soţilor, Ramirez să ducă o viaţă înlesnită, în vreme ce Arthur avansa în proiectarea "furnicilor de oţel" şi în dialogul dintre specii. Totul mergea foarte bine în cea mai Dună dintre lumile paralele până în ziua când Arthur a fost cuprins de fiori văzând la televizor un clip publicitar care făcea reclamă unui produs al CCG: "Pe unde trece Krak-Krak, insectele dispar". Filmată de aproape, o furnică se zbătea, roasă pe dinăuntru de insecticidul respectiv. Arthur s-a simţit revoltat de perfidia cu care un adversar atât de mic era otrăvit! Una dintre furnicile sale de oţel era gata de funcţionare. A trimis-o la iuţeală să spioneze laboratoarele CCG-ului, iar furnica mecanică a descoperit astfel că fraţii Salta colaborau cu mai mulţi experţi internaţionali la un proiect şi mai cumplit, pe nume "Babel". "Babel" era ceva atât de teribil, încât cei mai străluciţi cercetători din domeniul insecticidelor lucrau într-un secret desăvârşit de teamă să nu-şi ridice-n cap mişcările ecologiste! Până şi şefii CCG fuseseră ţinuţi în necunoştinţă de cauză, nefiind informaţi în privinţa experienţelor efectuate! ― "Babel", spuse doamna Ramirez, este furnicidul total. Chimiştii nu au izbutit niciodată să atace eficient furnicile 726

cu otrăvurile clasice de tip organofosforic. "Babel" însă nu este o otravă, ci o substanţă capabilă să bruieze comunicaţiile antenare dintre furnici. În stadiul său final, "Babel" era un praf care, răspândit pe pământ, emitea un miros ce parazita orice feromon emis de furnici. Câteva grame erau de-ajuns pentru a contamina câţiva kilometri pătraţi. Toate furnicile aflate în această zonă încetau să mai poată emite sau recepţiona. Or, lipsite de putinţa de-a comunica, furnicile nu mai au cum să ştie dacă regina lor mai trăieşte sau ce sarcină au de îndeplinit, ce e benefic pentru ele şi ce e periculos. Dacă întreaga suprafaţă a globului ar fi fost acoperită cu produsul în chestiune, într-un interval de cinci ani n-ar mai fi existat furnici pe Pământ: acestea ar fi preferat să moară decât să nu se mai poată înţelege între ele. Furnica este toată numai "comunicare"! Fraţii Salta şi colegii lor înţeleseseră această trăsătură esenţială a lumii myrmicine. Pentru ei însă furnicile nu reprezentau decât nişte insecte parazite ce trebuie exterminate. Erau mândri de-a fi descoperit faptul că ele pot fi nimicite nu prin otrăvirea sistemului digestiv, ci prin aceea, definitivă şi deplină, a creierului. ― Îngrozitor! suspină ziarista. ― Prin intermediul micii sale spioane, soţul meu a avut la dispoziţie toate piesele dosarului. Banda asta de chimişti intenţiona să şteargă o dată pentru totdeauna întreaga specie a furnicilor de pe faţa Pământului. ― Atunci s-a hotărât domnul Ramirez să intervină? întrebă comisarul. ― Da. Laetitia şi Méliès înţeleseseră cum procedase Arthur. Soţia lui confirma: mai întâi, el trimitea o furnică cercetaşă care decupa o bucăţică minusculă de stofă impregnată de sudoarea viitoarei victime, după care expedia ceata să-l 727

omoare pe purtătorul mirosului. Satisfăcut de-a fi ghicit metoda, poliţistul o aprecie ca un cunoscător ce era: ― Soţul dumneavoastră, doamnă, a inventat cea mai sofisticată tehnică a asasinatului pe care mi-a fost dat să o întâlnesc vreodată. Juliette Ramirez se înroşi din pricina complimentului. ― Nu ştiu cum procedează alţii, dar nu încape îndoială că metoda noastră s-a dovedit foarte eficace. Şi pe deasupra, cine ne-ar fi putut suspecta? Aveam la dispoziţie toate alibiurile de pe lume. Furnicile noastre acţionau singure. Noi puteam să fim la o sută de kilometri distanţă de teatrul de operaţiuni! ― Vreţi să spuneţi că furnicile dumneavoastră asasine erau autonome? se miră Laetitia. ― Bineînţeles. Folosirea furnicilor nu înseamnă numai să descoperi o nouă metodă de-a ucide, ci în egală măsură să dobândeşti un nou fel de-a concepe orice fel de sarcină de îndeplinit. Chiar dacă sarcina asta constă într-o misiune a morţii! Poate că asta reprezintă o culme a inteligenţei artificiale! Tatăl dumneavoastră, domnişoară Wells, o înţelesese foarte bine şi o şi explică în cartea lui, uitaţi-vă! Le citi pasajul din Enciclopedie care demonstra felul în care conceptul de furnicar ar fi putut revoluţiona inteligenţa artificială informatizată. Furnicile trimise la Salta nu erau teleghidate, ci autonome. Dar ele erau programate să ajungă într-un apartament, să recunoască un miros, să-l ucidă pe oricine purta acest miros şi apoi să şteargă orice urmă a crimei. Mai aveau consemnul de-a suprima orice martor al dramei, în caz că exista, şi să nu plece până când în urma lor nu dispărea chiar şi cel mai mic semn de viaţă. Furnicile circulau prin canale şi conducte, de unde apăreau şi omorau perforând trupul pe dinăuntru. 728

― O armă perfectă şi de nedetectat! ― Şi, totuşi, aţi reuşit să scăpaţi de ele, comisare Méliès. De fapt, era de ajuns să fugi ca să scapi cu viaţă. Furnicile noastre de oţel înaintează foarte încet, după cum v-aţi putut da seama venind încoace, dar majoritatea oamenilor sunt atât de înspăimântaţi când se pomenesc atacaţi de ele, încât înţepenesc de frică şi surpriză în loc să se repeadă la uşă şi să o ia la fugă. În afară de asta, broaştele din zilele noastre sunt atât de complicate, încât e greu să le deschizi îndeajuns de repede când îţi tremură mâinile. Un paradox al epocii: cei care aveau cele mai bune sisteme de uşi blindate s-au pomenit cel mai rău încolţiţi! ― Deci aşa au murit fraţii Salta, Caroline Nogard, Maximilien MacHarious, soţii Odergin şi Miguel Cygneriaz! recapitulă poliţistul. ― Da. Erau cei opt promotori ai proiectului "Babel". Neam trimis ucigaşele la Takagumi al vostru pentru că ne-am temut să nu ne fi scăpat vreo antenă japoneză. ― Am avut ocazia să apreciem din plin eficienţa spiriduşilor voştri! I-am putea vedea şi noi? Doamna Ramirez urcă în pod ca să aducă o furnică. Trebuia să o observi îndeaproape ca să îţi dai seama că nu aveai în faţa ochilor o insectă adevărată, ci un automat articulat, cu antene de metal, două minuscule camere video cu obiectiv grandangular la nivelul ochilor, un abdomen care proiecta acid dintr-o capsulă presurizată şi mandibule inoxidabile, ascuţite ca briciul. Robotul era alimentat de o baterie cu litiu situată în torace. Un microprocesor amplasat în cap pilota motoarele care puneau în funcţiune toate articulaţiile şi prelucra informaţiile furnizate de senzorii artificiali. Privind-o prin lupă, Laetitia admira capodopera de miniaturizare şi ceasornicărie: ― Ce de aplicaţii poate avea o jucărie ca asta! Spionaj, 729

război, cucerirea spaţiului cosmic, reforma sistemelor de inteligenţă artificială... Şi arată exact ca o furnică adevărată. ― Aparenţa nu e de ajuns, sublinie doamna Ramirez. Pentru ca robotul să fie realmente eficient, a mai trebuit să copiem şi să îi insuflam în egală măsură mentalitatea exactă a unei furnici. Ascultaţi doar ce spune tatăl dumneavoastră!

166. ENCICLOPEDIE ANTROPOMORFISM: Oamenii gândesc totdeauna la fel, aducând totul la proporţiile şi la scara lor de valori. Şi asta, fiindcă sunt mândri şi satisfăcuţi de creierul pe care îl au. Se consideră logici şi raţionali. Prin urmare, ei privesc lucrurile exclusiv din punctul lor de vedere: inteligenţa nu poate fi decât omenească, la fel ca şi conştiinţa şi reprezentarea. Frankenstein este o ilustrare a mitului omului capabil să creeze un alt om după asemănarea lui, aşa cum Dumnezeu l-a creat pe Adam. Mereu acelaşi tipar! Chiar şi atunci când fabrică androizi, oamenii reproduc felul lor de-a fi şi de-a se comporta. Într-o bună zi, poate că se vor înzestra cu un preşedinte-robot sau cu un papă-robot, dar asta nu le va schimba cu nimic felul de-a gândi. Şi, totuşi, mai există atâtea altele! Furnicile ne oferă un asemenea exemplu. Extratereştrii ne vor mai oferi poate încă multe altele. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. Jacques Méliès îşi mesteca nonşalant guma. 730

― Toate astea sunt foarte interesante. Rămâne, totuşi, o întrebare care pe mine unul mă preocupă în cel mai mare grad. Doamnă Ramirez, de ce aţi vrut să mă omorâţi? ― Oh, păi în primul rând, nu de dumneavoastră ne temeam, ci de domnişoara Wells. Îi citeam articolele şi ştiam că are cu cine să semene. Despre dumneavoastră nici măcar nu ştiam că existaţi. Méliès începu să mestece mai nervos. Juliette continuă: ― Ca s-o supraveghem pe domnişoara Wells, trimisesem la ea acasă o furnică de-a noastră mecanică. Spioana ne-a transmis înregistrarea conversaţiilor dumneavoastră şi atunci am aflat că dintre amândoi, dumneavoastră eraţi cel mai perspicace. Cu povestea pe care aţi spus-o despre cântăreţul la flaut din Hamelin, eraţi la doi paşi de secret. Aşa că am hotărât să trimitem ceata. ― Şi pentru asta am fost eu acuzată. Din fericire, v-aţi continuat crimele... ― Profesorul Miguel Cygneriaz avea în mână produsul final. El era obiectivul nostru numărul unu. ― Şi acum unde este celebrul furnicid absolut "Babel"? ― După moartea lui Cygneriaz, un comando de-al nostru a distrus eprubetă care conţinea porcăria aia. După ştiinţa noastră, nu mai exista alta. Să sperăm că nu le va veni şi altora vreo idee similară într-o bună zi. Edmond Wells a scris că ideile plutesc în aer... Cele bune, ca şi cele rele! Oftă. ― Bun, acum ştiţi totul. V-am răspuns la toate întrebările. Nu v-am ascuns nimic. Doamna Ramirez întinse mâinile, ca şi cum se aştepta ca Méliès să scoată o pereche de cătuşe din buzunar. ― Interpelaţi-mă. Arestaţi-mă. Încarceraţi-mă. Dar, vă rog, lăsaţi-mi soţul în pace. E un om de treabă, care pur şi simplu nu suporta gândul că ar putea exista o lume fără furnici. A vrut numai să salveze o avuţie planetară 731

ameninţată de o mână de savanţi bolnavi de orgoliu. Vă rog să-l lăsaţi pe Arthur în pace. Oricum, e condamnat deja la moarte de cancer.

167. CÂND ŞTIRILE LIPSESC, ÎNSEAMNĂ CĂ SUNT PROASTE Ce veşti sunt despre cruciadă? Nu mai sunt veşti. Cum adică, nu mai sunt veşti? Nu a mai aterizat nici o musculiţă dinspre Orient? Chli-pou-ni îşi aduce antenele lângă labiale şi le spală insistent. Regina presimte că lucrurile nu se desfăşoară aşa cum dorise ea. Poate că furnicile au obosit tot omorând la Degete? Regina Chli-pou-ni întreabă dacă problema "rebelelor" a fost în sfârşit rezolvată. Un soldat răspunde că numărul lor a ajuns de-acum la vreo două sau trei sute şi că simt greu de localizat.

168. ENCICLOPEDIE A II-a PORUNCĂ: În noaptea aceasta am avut un vis neobişnuit: mi-am închipuit că Parisul era luat cu o lopată uriaşă şi pus într-un vas transparent. O dată aflat în vas, oraşul se scutura rău; încât vârful Turnului Eiffel lovea pereţii toaletei mele. Totul era cu susul în jos, eu mă rostogoleam pe tavan şi mii de pietoni se zdrobeau de fereastra mea închisă. Maşinile se izbeau de coşuri, felinarele ieşeau din caldarâm. Mobila se rostogolea şi eu 732

am fugit din casă. Afară, totul era dat peste cap, Arcul de triumf era făcut bucăţi, Notre-Dame de Paris stătea invers, cu turlele înfipte adânc în pământ. Vagoane de metrou ţâşneau din solul spintecat şi îşi vărsau marmelada umană. Se făcea că alergam printre ruine şi ajungeam în faţa unui perete gigantic de sticlă. În spatele lui era un ochi. Un singur ochi, mare cât tot cerul, care mă observa. La un moment dat, ochiul, vrând să vadă cum reacţionez, s-a apucat să bată în perete cu ceva ce cred că era o lingură uriaşă. S-a auzit un zgomot asurzitor de clopot. Toate ferestrele care mai rămăseseră intacte au plesnit. Ochiul continua să mă privească, şi era de o sută de ori mai mare ca Soarele. Nu mi-ar plăcea să se întâmple aşa ceva. De când am avut acest vis, am încetat să mă mai duc în pădure să caut furnicare. Dacă furnicile pe care le am acum vor muri, nu voi mai instala nici un alt furnicar. Visul mi-a inspirat o a II-a poruncă pe care voi începe să o aplic asupra mea însumi înainte de a o impune celor din jur: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Iar prin "altul" îi înţeleg pe "toţi" ceilalţi. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

169. ÎN ŢINUTUL LIBĂRCILOR O pisică vede trecând un animal zburător ciudat şi îl loveşte cu laba prin grilajul balconului. "Marele Corn" se prăbuşeşte. 103 abia are timp să sară înainte de-a atinge pământul. Furnica încasează şocul în labe. Treisprezece etaje reprezintă oricum o înălţime destul de mare. Scarabeul are mai puţin noroc. Carcasa lui grea 733

plesneşte izbindu-se de pământ. S-a terminat cu "Marele Corn", care a fost un splendid combatant aerian. Căderea lui 103 a fost amortizată de o ladă de gunoi pântecoasă, plină vârf. Furnica nu a dat drumul din labe coconului. 103 păşeşte pe suprafaţa accidentată şi multicoloră a lăzii de gunoi. Ce loc de basm! Aici totul e comestibil, şi ea profită de ocazie ca să se hrănească. Domneşte un miros puternic compus din tot felul de arome şi duhori pe care nu are timp să le identifice. Sus, pe o carte de bucate ruptă, furnica localizează o siluetă furişă. De fapt, sunt mai multe. Acolo se întrezăresc nenumărate siluete care o supraveghează privind-o pieziş. Antenele lor prelungi par să se multiplice. Există deci insecte care trăiesc în ţinutul Degetelor! 103 le recunoaşte: sunt nişte libărci. Mişună pretutindeni. Ies la iveală dintr-o cutie de conserve, dintr-un papuc spart, dintr-un şobolan adormit, dintr-un pachet de detergent cu enzime gustoase, dintr-un borcan de iaurt cu bifid activ, dintr-o baterie electrică stricată, dintr-un arc, dintr-un pansament înroşit, dintr-o cutie de tranchilizante, dintr-un flacon de somnifere, dintrun flacon de euforizante, dintr-o cutie de alimente congelate care a depăşit termenul limită şi în consecinţă a fost aruncată intactă, dintr-o cutie de sardele fără capete şi cozi. Libărcile o înconjoară pe 103. Furnica nu a mai văzut niciodată nişte specimene atât de mari. Au elitre maronii şi nişte antene foarte lungi, încovoiate şi lipsite de articulaţii. Împrăştie un miros urat, nu chiar ca al ploşniţelor, greţos totuşi, mai aspru şi mai nuanţat în tonalităţile olfactive ale putreziciunii. Flancurile le sunt transparente şi prin chitina translucidă se pot întrezări viscerele palpitânde, bătăile cardiace şi jeturile de sânge proiectate în arterele subţiri. 734

103 este destul de impresionată. O libarcă vârstnică, cu emanaţii fetide amintind de mieratul râncezit, cu elitre galbene şi labe acoperite de cârlionţi mici i se adresează lui 103 în limbaj olfactiv şi o întreabă ce caută aici. 103 îi răspunde că vrea să le întâlnească pe Degete în cuibul lor. Degetele! Toate libărcile par să-şi râdă de ea. A spus bine... Degetele? Da, de ce vă miraţi atâta? Degetele sunt peste tot. Nu e greu să dai de ele, face bătrâna libarcă. Puteţi să mă duceţi într-unul din cuiburile lor? întreabă furnica. Libarcă vârstnică se apropie de ea. Ştii tu ce sunt de fapt Degetele? Sunt nişte animale uriaşe, o înfruntă 103, fără să înţeleagă ce vrea să spună cealaltă. Bătrâna o lămureşte: Degetele sunt sclavii noştri. Lui 103 îi vine greu să creadă. Cum se poate ca Degetele uriaşe să fie sclavele unor libărci miei şi respingătoare? Nu înţeleg. Cealaltă îi povesteşte că libărcile le-au învăţat pe Degete să le arunce zilnic tone întregi de hrană variată. Degetele le procură adăposturi, alimente şi chiar şi căldură. Ele sunt la ordinele lor şi le răsfaţă. În fiecare dimineaţă, libărcile abia apucă să savureze câteva gustări din mormanele de ofrande livrate de Degete, că alte Degete îşi evacuează deja la rândul lor mâncarea. Astfel încât ele au totdeauna hrană din belşug, foarte proaspătă şi de prima calitate. Alte libărci mai povestesc că pe vremuri trăiau şi ele prin păduri, după care însă au descoperit ţinutul Degetelor şi s735

au stabilit aici. De atunci încoace nu au mai avut deloc nevoie să vâneze. Alimentele oferite de către Degete sunt dulci, bogate în grăsimi, diversificate şi... În primul rând nemişcate, încât nu e nevoie să fugi după ele. Trebuie să fie vreo cincisprezece ani de când strămoşul nostru cel mai îndepărtat nu a mai trebuit să urmărească vreun vânat mic. Totul ne pică mură în gură, cât se poate de proaspăt, servit de Degete, afirmă o libarcă grasă, cu spinarea neagră. Şi voi vorbiţi cu Degetele? întreabă 103, uluită de ceea ce i s-a spus, dar şi de ceea ce vede cu ochii ei: mormane de hrană! Bătrâna libarcă afirmă că nu e nevoie să le vorbească, deoarece ele se supun înainte ca vreo libarcă să trebuiască să insiste. Şi, totuşi! O dată, ofrandele au sosit cu o oarecare întârziere. Libărcile îşi manifestaseră nemulţumirea lovind cu abdomenul în perete, iar a doua zi, hrana le fusese din nou adusă la timp. În general, gunoaiele sunt aruncate zilnic. Puteţi să mă duceţi la cuibul lor? emite furnica. Libărcile ţin sfat. Acordul nu pare să întrunească unanimitatea. Bătrâna libarcă emite rezultatul discuţiei: Te vom conduce la cuibul lor dacă vei fi în stare să înfrunţi "proba sublimă". Proba sublimă? Ce-o mai fi şi asta? Libărcile o conduc pe luptătoare spre încăperea gunoaielor din primul subsol al clădirii. Acolo într-un colţ zac aruncate piese vechi de mobilier, aparate de uz casnic şi tot soiul de cutii. Libărcile o conduc pe 103 spre un loc anume. Ce este această "probă sublimă "? O libarcă îi răspunde că, în esenţă, ea constă în a întâlni pe cineva. 736

Pe cine, adică? Un adversar? Da, un adversar mult mai zdravăn decât tine, răspunde sibilinic o alta. Insectele înaintează în şir indian. Când se opresc, 103 vede în faţa ei o furnică cu firele de păr de pe cap zburlite. Este o luptătoare cu înfăţişarea dârză, înconjurată şi ea de libărci. 103 îşi repede antenele înainte şi observă o primă anomalie: furnica nu are efectiv nici un miros de identificare! Cu siguranţă că e vreo mercenară obişnuită cu lupta corp-la-corp, deoarece labele şi bustul îi sunt pline de urmele lăsate de o mulţime de lovituri de mandibule. Fără să ştie de ce, furnica aceasta care îi este prezentată în împrejurări atât de ciudate îi devine fără întârziere antipatică. Nu are nici un miros, arată cam nemâncată, are un fel de-a merge destul de înfumurat, firişoarele de pe labe par să nu mai fi fost linse de cel puţin două zile ― ce mai, nu e deloc plăcută la vedere. Cine mai e şi asta? le întreabă 103 pe libărcile din jur, ce-i pândesc, pline de interes, reacţia. Cineva care a ţinut în mod special să te întâlnească, i se răspunde. 103 îşi pune tot felul de întrebări. De ce a vrut furnica asta să se întâlnească cu ea, iar acum nu-i spune nimic? 103 vrea s-o încerce: se preface că îşi clatină capul, apoi cască deodată larg mandibulele, desfăcându-le în poziţie de intimidare. Oare cealaltă se va supune sau va primi provocarea? Abia a apucat să-şi pună mandibula în poziţie de luptă, că cealaltă şi-a şi scos şi ea la iveală cele două săbii labiale. Cine eşti? Nici un răspuns. Cealaltă doar şi-a ridicat antenele. Ce faci aici? Eşti din cruciadă? Va trebui din nou să se bată. 737

103 încearcă o intimidare mai puternică, răsturnându-şi abdomenul sub torace, punându-l în poziţie de tragere apropiată. Cealaltă nu are cum să ştie că rezerva sa de acid este consumată. Furnica din faţa ei reacţionează identic. Cele două reprezentante ale civilizaţiei myrmicine se ţin reciproc la respect, spre marea curiozitate a libărcilor. 103 înţelege acum mai bine proba. Libărcile vor să asiste la un duel între furnici, iar învingătoarea va fi admisă în tribul lor. Lui 103 nu-i place să omoare furnici, dar ştie că misiunea ei este mai importantă. O libarcă a acceptat să-i ţină coconul pe durata probei. Şi, pe deasupra, individul din faţa ei i se pare din ce în ce mai dubios. Cine mai e şi îngâmfata asta care nu vorbeşte şi care nici măcar nu a recunoscut-o pe 103, prima furnica ce a atins marginea lumii? Sunt 103 683! Cealaltă îşi înalţă din nou antenele, dar nu răspunde nici acum. Amândouă rămân în poziţie de tragere. Doar n-o să tragem una într-alta, emite 103, zicându-şi că adversara ei are, cu siguranţă, punga de acid plină. Cercetându-şi corpul, luptătoarea simte că ia mai rămas o ultimă picătură pe fundul pungii. Dacă trage repede, s-ar putea să beneficieze de avantajul surprizei. 103 îşi proiectează picătura eu toată puterea muşchilor abdominali. Dar, printr-o pură coincidenţă, cealaltă trage exact în aceeaşi clipă, astfel încât cele două picături se anihilează reciproc şi cad cu încetinitorul. (Cu încetinitorul? Nu s-a mai văzut niciodată ca lichidele să alunece pe aer, dar furnica nu dă atenţie fenomenului.) 103 atacă cu mandibulele desfăcute şi se ciocneşte de ceva tare. Vârful mandibulelor adversarului lovesc cu o precizie maximă vârful propriilor sale mandibule! 738

103 chibzuieşte. Duşmanul ei pare iute, neînduplecat şi ştie să anticipeze loviturile până într-atât încât să le blocheze în clipa şi locul exact în care intenţionează ea să le trimită. În aceste condiţii, o confruntare nu este deloc de dorit. Furnica se întoarce spre libărci şi le anunţă că refuză să se lupte cu această furnică, dat fiind că este o roşcată ca şi ea. Va trebui să ne acceptaţi pe amândouă sau să nu ne acceptaţi pe nici una. Libărcile nu par surprinse de vorbele ei şi se mulţumesc să-i spună că a trecut proba. 103 nu înţelege nimic, aşa că libărcile îi explică. În realitate, nu exista nici un adversar şi nu avusese nici un duşman de înfruntat. Interlocutoarea ei nu fusese alta decât ea însăşi. 103 tot nu înţelege. Libărcile adaugă atunci că ea a fost pusă în faţa unui zid vrăjit, acoperit cu o substanţă care face ca "tu însuţi să exişti faţă în faţă cu tine". Asta ne permite să aflăm multe despre cei pe care nu-i cunoaştem. Şi mai ales, să aflăm cum se consideră ei înşişi, spune libarcâ cea bătrână. Ce altă cale de-a judeca pe cineva ar putea fi mai bună decât cea de a-l pune într-o situaţie care să-l oblige să arate cum s-ar comporta faţă în faţă cu el însuşi? Libărcile descoperiseră zidul vrăjit din întâmplare. Reacţiile stârnite de el fuseseră dintre cele mai interesante. Unii se luptau ore întregi cu propria lor imagine, alţii se insultau. Cei mai mulţi considerau animalul ce le apărea înainte "bun de agresat" pentru că nu avea miros sau, în orice caz, nu avea acelaşi miros ca ei. Foarte puţini încercau să fraternizeze cu propria lor oglindire. Le cerem altora să ne accepte, dar nu ne acceptăm noi 739

înşine... filozofă libarca cea bătrână. Cum să mai vrei să ajuţi pe cineva care nu este dispus să se ajute singur? Cum poţi să apreciezi pe cineva care nu se apreciază pe sine? Libărcile sunt foarte mândre de-a fi inventat "proba sublimă". După părerea lor, nu există nici un animal aparţinând infinitului mic sau mare care să reziste în faţa imaginii propriei sale persoane. 103 se întoarce lângă oglindă în acelaşi timp cu dublul său. Bineînţeles că nu a mai văzut niciodată vreo oglindă. Preţ de o clipă, ea îşi spune că este fără îndoială cea mai mare minune pe care a văzut-o vreodată. Un zid care face să apară un alt sine însuşi, ce se mişcă simultan cu primul! Pare-se că le-a subestimat serios pe libărci. Dacă sunt în stare să creeze nişte ziduri vrăjite, atunci s-ar putea ca ele să fie cu adevărat stăpânii Degetelor! Fiindcă până la urmă te-ai acceptat, te acceptăm şi noi, şi fiindcă până la urmă ai vrut să te ajuţi, te vom ajuta şi noi, anunţă libarca cea bătrână.

170. REPAUSUL RĂZBOINICILOR Laetitia Wells păşea alături de Jacques Méliès de-a lungul străzii Phoenix. Ziarista îl luă de braţ, vrând să-l tachineze. ― Am fost surprinsă văzând cât de înţelegător ai fost. Eram convinsă că vei aresta pe loc cuplul acela drăguţ şi vârstnic. În general, poliţiştii sunt destul de obtuzi şi nu se prea abat de la procedură. Comisarul se desprinse de ea. ― Psihologia umană nu a fost niciodată punctul tău 740

forte. ― Câtă rea-credinţă! ― E normal, din moment ce-i urăşti pe oameni! N-ai încercat niciodată să mă înţelegi. Nu vezi în mine decât un zăpăcit care trebuie adus neîncetat pe calea raţiunii. ― Dar chiar aşa şi eşti! ― Oricum, n-ai nici un drept să mă judeci. Eşti plină de păreri lipsite de orice bază şi pe care nu le-ai verificat niciodată. Nu iubeşti pe nimeni. Îi urăşti pe toţi oamenii. Pentru ca cineva să-ţi placă, ar trebui să fie înzestrat cu şase picioare în loc de două şi cu două mandibule în loc de buze! Méliès îi înfruntă privirea mov, care devenise dură. ― Copil răsfăţat ce eşti! Nu faci decât să te lauzi că ai avut dreptate! Eu unul, stau la locul meu chiar şi când greşesc. ― Nu eşti decât un... ― Decât un om obosit şi care s-a arătat mult prea răbdător cu o ziaristă care îşi petrece timpul desfiinţându-l, numai ca să se pună în valoare faţă de cititori. ― Nu e nevoie să mă insulţi, plec. ― Sigur că da, e mult mai uşor să fugi decât să înfrunţi adevărul. Şi unde pleci, mă rog? Te duci să te repezi la maşina de scris ca să scoţi povestea asta la lumina zilei? În ce mă priveşte, eu prefer de departe să fiu un poliţist care greşeşte decât o ziaristă care are dreptate. I-am lăsat pe cei doi Ramirez în pace, dar din cauza ta şi a dorinţei tale de-a te remarca, ei riscă, totuşi, să-şi sfârşească zilele după gratii! ― Nu-ţi dau voie... Laetitia era pe punctul să-l pălmuiască. El o prinse de încheietură cu o mână caldă şi fermă. Privirile li se ciocniră, irişii negri lovindu-se de inşii mov: o pădure de abanos împotriva unui ocean tropical. Le veni pe loc să 741

râdă şi, laolaltă, râseră. Râseră în hohote. Ce naiba! Tocmai rezolvaseră enigma vieţii lor şi intraseră în contact cu o altă lume, paralelă şi minunată, o lume în care oamenii construiau roboti solidari, comunicau cu furnicile şi stăpâneau metoda crimei perfecte. Şi acum stăteau aici, pe strada aceasta mohorâtă, ciondănindu-se ca nişte ţânci, în loc să-şi împărtăşească gândurile şi să chibzuiască, mână în mână, la clipele trăite în afara timpului! Laetitia îşi pierdu echilibrul şi, ca să poată râde mai bine, se aşeză pe trotuar. Era trei dimineaţa. Erau tineri, erau veseli şi nu le era deloc somn. Laetitia se linişti prima. ― Scuză-mă! Am fost o proastă. ― Ba nu, nu tu. Eu am fost. ― Ba da, eu am fost. Din nou, râsul îi copleşi. Un petrecăreţ întârziat, care se întorcea acasă destul de ameţit, măsură cu o privire plină de milă cuplul acela de tineri fără adăpost care nu avea alt loc unde să se zbenguie în afară de trotuar. Méliès o ajută pe Laetitia să se ridice. ― Hai să mergem. ― De ce? întrebă ea. ― Doar n-ai de gând să-ţi petreci noaptea pe caldarâm? ― De ce nu? ― Laetitia mea atât de raţională, ce e cu tine? ― M-am săturat să mai fiu atât de raţională, asta e! Singurii care au dreptate sunt descreieraţii, aşa că vreau să fiu şi eu la fel ca toţi Ramirez-ii din lume! O trase într-un colţ, sub streaşina unei uşi, pentru ca roua dimineţii să nu-i ude părul mătăsos şi trupul atât de delicat sub taiorul subţire, de culoare neagră. Erau foarte aproape unul de celălalt. Fără să clipească, Méliès întinse mâna, vrând să-i mângâie chipul. Ea se feri. 742

171. POVESTEA MELCULUI Nicolas se tot foia în pat. ― Mămico, nu reuşesc să mă iert pentru că m-am dat drept zeul furnicilor. Ce-am putut să fac! Cum aş putea sămi îndrept greşeala? Lucie Wells se aplecă spre el: ― Ce e bine şi ce e rău ― cine o poate şti? ― Sigur că e rău. Mi-e atât de ruşine! Am făcut cea mai mare prostie ce se poate închipui. ― Nu poţi să ştii niciodată sigur dacă ai făcut bine sau rău. Vrei să-ţi spun o poveste? ― Te rog, mămico! Lucie Wells se aşeză la căpătâiul fiului ei. ― E o poveste chinezească. Au fost odată doi călugări care se plimbau prin grădina unei mânăstiri taoiste. Deodată, unul vede pe jos un melc care le tăia drumul. Însoţitorul lui era gata să-l strivească din greşeală, când el l-a oprit la timp, şi aplecându-se, a cules animalul. "Uite, era cât pe ce să strivim melcul ăsta. Or, el reprezintă o viaţă şi, prin ea, un destin care trebuie să se împlinească. Melcul ăsta trebuie să supravieţuiască şi să-şi ducă mai departe ciclurile de reîncarnare." Şi puse cu grijă melcul în iarbă. "Inconştientule! a exclamat înfuriat celălalt călugăr. Salvându-l pe melcul ăsta prăpădit, pui în pericol salatele pe care grădinarul le cultivă cu atâta grijă. Ca să salvezi o viaţă oarecare, nimiceşti lucrarea unuia dintre fraţii noştri." Amândoi începură atunci să se certe, sub privirile curioase ale unui alt călugăr ce trecea pe acolo. Cum nu izbuteau să cadă de acord, primul călugăr a propus: "Haide 743

să-i vorbim despre asta marelui preot, deoarece numai el este destul de înţelept ca să hotărască cine din noi are dreptate." S-au dus, aşadar, la marele preot, urmaţi de al treilea călugăr, intrigat de cele întâmplate. Primul călugăr a povestit cum salvase un melc şi deci păstrase o viaţă sacră, care conţinea alte nenumărate existenţe viitoare sau trecute. Marele preot a ascultat, a dat din cap, după care a rostit: "Ai făcut ceea ce se cuvenea. Ai avut dreptate." Cel de-al doilea preot a sărit pe loc: "Cum? Să salvezi un melc mâncător de salate şi de legume e un lucru bun? Ar fi trebuit, din contră, să-l strivească, pentru a feri grădina de zarzavat datorită căreia avem zilnic o mâncare atât de gustoasă!" Marele preot a ascultat, a dat din cap şi a rostit: "E adevărat. Asta ar fi trebuit să facă. Ai dreptate." Cel deal treilea călugăr, care rămăsese până atunci tăcut, făcu un pas înainte: "Dar punctele lor de vedere sunt diametral opuse! Cum ar putea avea dreptate amândoi?" Marele preot I-a privit îndelung pe acest al treilea interlocutor. A chibzuit, a dat din cap şi a rostit: "E adevărat. Şi tu ai dreptate." Nicolas sforăia uşurel, liniştit de-acum. Lucie îl acoperi cu grijă, înduioşată.

172. ENCICLOPEDIE ECONOMIE: Odinioară, economiştii considerau că o societate sănătoasă este o societate în expansiune. Procentul de creştere a profitului servea de termometru care măsura sănătatea oricărei structuri: stat, întreprindere, masă salariată. Este, totuşi, imposibil să mergi mereu înainte, cu aceeaşi viteză. A venit timpul să oprim expansiunea înainte ca ea să se reverse peste noi şi să ne strivească. 744

Expansiunea economică nu poate avea viitor. Nu există decât o singură stare durabilă: echilibrul forţelor. O societate, o naţiune sau un muncitor sănătos sunt o societate, o naţiune sau un muncitor care nu afectează şi nu sunt afectaţi de mediul înconjurător. Nu trebuie să ne mai propunem să cucerim, ci, dimpotrivă, să ne integrăm în natură şi în cosmos. Nu ar trebui să existe decât un singur consemn: armonie. Întrepătrundere armonioasă între lumea exterioară şi lumea interioară. Fără violenţă şi fără pretenţii. În ziua când societatea omenească nu va mai avea vreun sentiment de superioritate ori de teamă faţă de un fenomen natural, omul se va afla în homeostazie cu Universul. Va cunoaşte echilibrul. Va înceta să se mai proiecteze în viitor şi nu-şi va mai fixa obiective îndepărtate. Va trăi în prezent, pur şi simplu. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

173. EPOPEE ÎNTR-UN CANAL Escaladează cu toţii un coridor cu pereţi zgrunţuroşi. 103 strânge între mandibule coconul de fluture al misiunii Mercur. Urcă încet. Din când în când, o lucire venită de sus luminează coridorul nesfârşit. Libărcile îi fac atunci semn furnicii să se lipească de perete şi să-şi tragă antenele pe spate. Adevărul este că ele cunosc foarte bine ţinutul Degetelor, deoarece, imediat după semnalul luminos, se aude un vacarm înspăimântător şi un corp greu, cu miros pătrunzător, cade perpendicular prin culoarul vertical. ― Ai aruncat sacul de gunoi în ghenă, dragă? 745

― Da. Să ştii că era ultimul. Trebuie să cumperi altele, mai mari. Astea erau prea puţin încăpătoare, crede-mă. Insectele înaintează, atente să nu fie surprinse de noi avalanşe. Unde mă duceţi? Acolo unde vrei să ajungi. Urcă mai multe etaje, după care se opresc. Am ajuns, spune libarca cea bătrână. Veniţi cu mine? întreabă 103. Nu. Un proverb de-al nostru spune: "Fiecare să-şi vadă de treburile lui. " Descurcă-te singură. Tu îţi eşti cea mai bună aliată. Apoi, bătrâna îi arată o scobitură în trapa jgheabului de deasupra lor, prin care 103 poate ieşi direct în chiuveta din bucătărie. 103 se strecoară prin orificiu, strângând cu putere coconul. Dar ce caut eu aici? se întreabă ea. Ea, care se teme atât de mult de Degete, se plimbă chiar înăuntrul cuibului lor! Pe de altă parte, a ajuns, totuşi, la o asemenea distanţă de oraşul şi de lumea ei, încât ştie ca cel mai bun lucru pe care îl poate face este să meargă mal departe, tot mai departe. Luptătoarea păşeşte prin ţinutul, acesta ciudat, în care totul are nişte forme geometrice de o regularitate desăvârşită, şi ronţăind o fărâmitură de pâine căzută pe jos descoperă bucătăria. Ca să-şi dea curaj, ultima supravieţuitoare a cruciadei fredonează un cântecel belokanian: Vine o clipă când Focul înfruntă apa Cerul înfruntă pământul Susul înfruntă josul 746

Micul înfruntă marele Vine o clipă când simplul înfruntă multiplul Cercul înfruntă triunghiul Întunericul înfruntă curcubeul. Dar chiar în vreme ce fredonează melopeea, 103 simte cum frica o cuprinde din nou, iar paşii îi devin şovăitori. Când focul înfruntă apa, ţâşnesc aburi; când cerul înfruntă pământul, ploaia inundă totul; când susul înfruntă josul, ameţeala nu întârzie să apară...

174. CONTACT TĂIAT ― Sper că prostia ta nu va avea urmări prea grave. În urma incidentului "divin", se hotărâseră să distrugă maşina "Piatra de la Rosetta". Chiar dacă acum Nicolas se căia, era mai bine să-l ferească de orice nouă veleitate divină. La urma urmei, nu era decât un copil. Dacă foamea ajungea să îl chinuiască prea rău, ar fi fost în stare să facă iarăşi prostii. Jason Bragel extrase unitatea centrală a ordinatorului şi o călcară cu toţii în picioare, până ce nu mai rămaseră decât fărâme. "Contactul cu furnicile e tăiat definitiv", îşi ziseră ei. Era periculos să vrei să fii prea puternic într-o lume atât de fragilă. Edmond Wells avea dreptate. Era prea devreme, şi cea mai mică greşeală putea să aibă efecte devastatoare pentru întreaga lor civilizaţie. Nicolas îşi privi tatăl drept în ochi. ― Nu-ţi fă griji, tăticule. Mai mult ca sigur că n-au înţeles mare lucru din tot ce le-am înşirat. ― Să sperăm, băiete. Să sperăm! 747

Degetele sunt zeii noştri, vociferează printr-un feromon înflăcărat o rebelă, ţâşnind din perete. Pe loc, un soldat îşi basculează abdomenul sub torace şi trage. Deista se prăbuşeşte. Cu un ultim reflex, rebela îşi întinde trupul fumegând, închipuind o cruce cu şase braţe.

175. YIN ŞI YANG În zorii zilei, Laetitia Wells şi Jacques Méliès se îndreptară spre apartamentul tinerei ziariste. Din fericire, acesta se afla în imediată apropiere. Asemenea soţilor Ramirez şi, odinioară, a unchiului ei, ea preferase să locuiască la liziera pădurii Fontainebleau. Cartierul ei era însă mult mai plăcut decât cel în care se situa strada Phoenix. Aici existau străzi adevărate, cu magazine de lux, numeroase spaţii verzi, ba chiar un teren de mini-golf şi, bineînţeles, un oficiu poştal. Ajunşi în salon, se descotorosiră de hainele umede şi se lăsară să cadă în fotolii. ― Îţi mai este somn? întrebă prevenitor Méliès. ― Nu, eu am reuşit, totuşi, să dorm puţin. În ce îl privea pe el, doar junghiurile şi crampele din muşchi îi mai aminteau de noaptea în care nu închisese o clipă ochii, prea ocupat fiind să o contemple pe Laetitia. Mintea îi era însă trează, gata pentru noi enigme şi aventuri. Nu trebuia decât ca ea să-i ceară să înfrunte şi alţi balauri! ― Vrei puţin hidromel? Băutura zeilor Olimpului şi a furnicilor... ― Vai, te rog să nu mai rosteşti niciodată cuvântul ăsta. Nu vreau să mai aud niciodată, niciodată, dar niciodată de furnici. 748

Ea veni să se aşeze pe braţul fotoliului lui. Ciocniră. ― Pentru încheierea anchetei despre chimiştii terorizaţi, şi adio furnicilor! Méliès oftă. ― Sunt într-un hal... Nu mă simt în stare să dorm şi în acelaşi timp sunt prea obosit ca să lucrez. Ce-ar fi să facem o partidă de şah, ca în vremurile bune când le pândeam pe furnici, în camera din hotelul "Beau Rivage"? ― Nu mai pomeni de furnici! râse Laetitia. "N-am mai râs niciodată aşa de mult într-un timp atât de scurt", îşi ziseră amândoi simultan. ― Am o idee mai bună, spuse tânăra femeie. Jocul de dame chinezesc. E un joc care nu urmăreşte distrugerea pieselor adversarului, ci utilizarea lor pentru a le ajuta pe ale tale să progreseze mai repede. ― Să sperăm că nu e prea complicat, dat fiind că mintea mea se află într-o stare avansată de ramolisment. Dă-i drumul, oricum. Laetitia Wells aduse un platou de marmură de formă hexagonală, pe suprafaţa căruia era gravată o stea cu cinci braţe, apoi enunţă regulile jocului: ― Fiecare vârf al stelei constituie o tabără cu zece bile de sticlă. Fiecare tabără are o culoare diferită. Scopul e să-ţi aduci cât mai repede cu putinţă bilele în tabăra situată drept în faţa ta. Se înaintează sărind peste propriile tale bile sau peste ale adversarului. Dacă locul din spatele unei bile este liber, poţi sări peste ea. Ai voie să treci peste oricâte bile vrei şi în orice direcţie, atâta vreme cât există un spaţiu în care poţi sari. ― Şi dacă nu găseşti bile pe care să le sari? ― Poţi înainta casetă cu casetă, în toate sensurile. ― Şi iei bilele pe care le sari? ― Nu, spre deosebire de damele clasice, aici nu distrugi nimic. Te adaptezi doar la geografia spaţiilor libere, astfel 749

încât să găseşti drumul care te va duce cel mai repede cu putinţă în tabăra din faţă. Începură o partidă. Laetitia îşi croi curând un fel de drum format din bile despărţite de câte o casetă. Una câte una, piesele sale o luară pe drumul respectiv, încercând să ajungă cât mai departe. Méliès făcu la fel. La încheierea primei partide, îşi adusese toate piesele în tabăra ziaristei, în afară de una, întârziată în drum, de care uitase. În intervalul care îi trebui ca să o aducă şi pe aceasta, tânăra femeie îşi recuperase cu totul întârzierea. ― Ai câştigat, recunoscu el. ― Trebuie să mărturisesc că, pentru un începător, te-ai descurcat foarte bine. Acum vei şti că nu trebuie să uiţi vreo bilă. Singurul lucru pe care trebuie să-l ai permanent în minte este să le evacuezi cât mai repede pe toate, fără să omiţi nici una. El nu o mai asculta; privea fix tabla de marmură, de parcă ar fi fost hipnotizat. ― Jacques, nu te simţi bine? Sigur, după o noapte ca asta... ― Nu e vorba de asta. Mă simt cum nu se poate mai bine. Dar uită-te. puţin la jocul ăsta, uită-te bine. ― Bine, mă uit, şi ce-i cu asta? ― Şi ce-i cu asta?! exclamă el. Păi, asta-i soluţia! ― Credeam că am descoperit deja toate soluţiile. ― Nu şi pe asta, insistă el. Nu şi pe cea a ultimei enigme a doamnei Ramirez. Îţi aduci aminte? Cum să faci şase triunghiuri din şase beţe de chibrit. Laetitia scrută în zadar hexagonul. ― Mai uită-te puţin. E de-ajuns să dispui chibriturile în formă de stea cu şase braţe. Aşa cum este cea reprezentată în jocul acesta. Două triunghiuri care se întrepătrund! 750

Laetitia examină cu mai multă atenţie tabla. ― Steaua asta e steaua lui David, spuse ea. Simbolizează cunoaşterea microcosmosului, unită cucea a macrocosmosului. Celebrarea căsătoriei dintre infinitul mare şi infinitul mic. ― Îmi place la nebunie conceptul ăsta, făcu el, apropiindu-şi faţa de a ei. Rămaseră astfel, cu obrajii abia atingându-se, privind tabla de marmură. ― Ar putea fi şi unirea cerului cu pământul, observă el. În figura aceasta geometrică ideală, totul se completează, se amestecă, se împerechează. Zonele se întrepătrund, păstrându-şi specificitatea. Este amestecul dintre sus şi jos. Se lansară într-un şir de comparaţii. ― Dintre yin şi yang. ― Dintre lumină şi tenebre. ― Dintre bine şi rău. ― Dintre rece şi cald. Laetitia îşi încreţi fruntea, căutând şi alte antiteze. ― Dintre înţelepciune şi nebunie? ― Dintre inimă şi raţiune. ― Dintre spirit şi materie. ― Dintre activ şi pasiv. ― Steaua, rezumă Méliès, este ca partida ta de dame chinezeşti, în care fiecare pleacă din punctul său de vedere, pentru ca apoi să-l adopte pe al celuilalt. ― De unde şi fraza-cheie a enigmei: "Trebuie să gândeşti în acelaşi fel ca celălalt", spuse Laetitia. Dar mai am şi alte asociaţii de idei să-ţi propun. Ce spui de "unirea dintre frumuseţe şi inteligenţă"? ― Dar tu, ce zici de cea dintre masculin şi... feminin? Îşi apropie şi mai mult obrazul, acoperit de ţepii bărbii născânde, de acela, atât de catifelat, al Laetitiei, şi cuteză 751

să-şi treacă Degetele prin părul ei ca mătasea. De data aceasta, ea nu-l mai respinse.

176. O LUME SUPRANATURALĂ 103 coboară de pe chiuvetă, se târăşte pe marginea aspiratorului, o apucă pe coridor, escaladează un scaun, urcă de-a lungul unui perete, se ascunde îndărătul unui tablou, iese apoi din nou, coboară la loc, se caţără pe marginile abrupte ale W. C. -ului. Pe fundul lui se află un lac de mici dimensiuni, dar furnica nu simte dorinţa să coboare. Intră în camera de baie, adulmecă mirosul mentolat al unui tub de pastă de. dinţi neînchis cum trebuie şi parfumul dulceag al aftershave-ului, ţopăie pe un săpun de rufe şi alunecă într-un flacon de şampon cu ou, cât pe-aci să se înece în el. A văzut de-acum destul. În cuibul acesta nu există nici urmă de Deget. Se aşterne din nou la drum. E singură. Îşi zice că ea reprezintă rezultatul cel mai simplu şi mai redus al cruciadei. Totul se reduce până la urmă la un singur individ. Şi încă mai are de ales: să fie pentru sau contra Degetelor. Ar putea oare să le distrugă de una singură pe toate? Cu siguranţă! Dar nu va fi uşor. Ca să omoare un singur uriaş din aceştia, cele trei mii de cruciate au fost nevoite să-şi unească toate forţele! Cu cât se gândeşte mai mult, cu atât îşi zice că trebuie să renunţe la ideea de-a masacra de una singură toate Degetele de pe Pământ. Ajunsă în faţa unui acvariu cu peşti, furnica rămâne minute îndelungate lipită de peretele de sticlă, privind cum 752

evoluează ciudatele păsări multicolore şi nepăsătoare, irizate în culori fluorescente. 103 trece apoi pe sub uşa de la intrare şi, apucând-o pe scara principală, urcă un etaj mai sus. Acolo, intră într-un alt apartament şi îşi reia investigaţiile: camera de baie, bucătăria, camera de zi. Se pierde în capacul magnetoscopului, îi vizitează câteva clipe componentele electronice, apoi iese şi pătrunde într-o cameră. Nimeni. Nici urmă de Degete la orizont. Descoperă din nou un pasaj prin jgheabul de gunoi şi mai urcă un etaj. Bucătărie, cameră de baie, cameră de zi. Nimeni. Se opreşte locului, emite un feromon şi notează observaţiile despre moravurile degetale. Feromon: Zoologie Temă: Degetele Salivatoare: 103 683 Data: anul 100 000 667 Cuiburile Degetelor par să aibă o configuraţie similară. Sunt nişte caverne încăpătoare din rocă ce nu poate fi săpată. Au formă de cub şi sunt stivuite unul peste altul. Cavernele acestea sunt cel mai adesea călduţe. Tavanul este alb, iar podeaua e acoperită de un fel de pajişte colorată. Degetele nu vin să stea aici decât rareori. Furnica iese pe balcon, escaladează faţada folosindu-se de puvilisul adeziv de pe labe şi ajunge într-un nou apartament, asemănător cu precedentele. 103 pătrunde în salon. Aici, Degetele îşi fac în sfârşit apariţia. Furnica înaintează, iar Degetele o urmăresc ca să o omoare. 103 abia apucă să fugă, strângând cu putere coconul.

753

177. ENCICLOPEDIE ORIENTARE: Cele mai multe din marile epopei umane sau desfăşurat de la est spre vest. Dintotdeauna, omul a urmat drumul Soarelui, dorind să afle unde se cufunda mingea de foc. Ulise, Cristofor Columb, Attila... cu toţii au crezut că răspunsul se afla la vest. Să porneşti spre vest însemna să vrei să cunoşti viitorul. Cu toate acestea, dacă unii s-au întrebat "unde" se ducea Soarele, alţii au dorit să afle "de unde" venea el. A merge spre est însemna a dori să cunoşti originea Soarelui, dar şi pe a ta proprie. Marco Polo, Napoleon, Bilbo le Hobbit (unul din eroii din Seniorul inelelor de Tolkien), sunt personaje ale estului. Ei au crezut că, dacă exista ceva de descoperit, acest lucru se găsea numai acolo, departe, unde încep toate, inclusiv zilele. În simbolistica aventurierilor mai rămân două direcţii. Semnificaţia lor este următoarea: să mergi spre nord înseamnă să cauţi obstacole cu care să-ţi masori propria forţă; iar să mergi spre sud înseamnă să cauţi odihna şi împăcarea. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

178. RĂTĂCIND DE COLO-COLO 103 rătăceşte multă vreme prin lumea supranaturală a Degetelor, ducând cu ea nepreţuita boccea. Furnica vizitează nenumărate cuiburi. Uneori, acestea sunt goale, alteori Degetele o urmăresc, vrând să o omoare. 754

Preţ de o clipă, se simte ispitită să renunţe la misiunea Mercur. Totuşi, ar fi păcat să renunţe tocmai acum, după tot drumul pe care l-a străbătut şi după atâtea eforturi. Trebuie să găsească nişte Degete binevoitoare. Nişte Degete care să fie prietenoase cu furnicile. 103 vizitează vreo sută de apartamente. Hrana nu constituie o problemă: o groază de alimente se află pretutindeni. Dar, singură cum e în aceste spaţii unghiulare, ea se simte ca pe o altă planetă, unde totul e geometric şi împodobit în culori supranaturale: alb ― strălucitor, albastru-turcoaz, portocaliu-intens, verdegălbui. Ce ţinut derutant! Aproape lipsit de copaci, plante, nisip, iarbă. Doar obiecte sau materiale netede şi reci. De asemenea, aproape nici un fel de faună. Doar câteva molii care fug la apropierea ei, ca şi cum s-ar teme de sălbatica asta venită din pădure. 103 se rătăceşte într-un şorţ de pânză groasă, se zbate într-o cutie de făină şi explorează sertarele cu un conţinut surprinzător. Nu mai are nici un reper olfactiv sau vizual. În jur nu sunt decât forme moarte, prafuri, moarte şi ele, şi cuiburi goale sau pline cu monştri. Trebuie să găseşti centrul oricărui lucru, afirma Belo-kiukiuni. Dat cum ai putea să localizezi vreun centru în multitudinea asta de cuiburi cubice ce se suprapun sau se lipesc unele de altele? E singură, atât de singură şi de departe de semenele ei! Plină de nostalgie, furnica regretă piramida liniştitoare a Bel-o-kan-ului, activitatea surorilor sale, căldura dulce a trofolaxiilor, parfumul seducător al plantelor care cer să fie însămânţate, umbra liniştitoare a copacilor. Cât de mult îi lipsesc stâncile unde e atât de plăcut să te îndopi cu 755

energie calorică şi pistele feromonale ce se strecoară printre firele de iarbă! Şi, precum cruciada odinioară, 103 înaintează întruna. Organele lui Johnston îi sunt bruiate de un noian de unde ciudate: curenţi electrici, unde radio, luminoase şi magnetice. Lumea de dincolo de lume e un talmeş-balmeş de informaţii false. Furnica trece de la o clădire la alta, urmând la întâmplare câte o conductă, un cablu telefonic sau o frânghie de rufe. Nimic. Nici un semnal de întâmpinare. Degetele nu au recunoscut-o. 103 este dezorientată. Cuprinsă de oboseală, furnica ajunsese într-o stare în care îşi punea de-acum întrebări de felul lui "la ce bun?" şi "ce rost are?", când, deodată, localizează pe neaşteptate nişte feromoni neobişnuiţi: un miros slab de furnică roşcată de pădure. Cuprinsă de fericire, 103 se năpusteşte în direcţia izului miraculos. Cu cât aleargă, cu atât recunoaşte mai limpede drapelul acela odorant: Giou-likan, cuibul răpit de către Degete cu puţin înaintea plecării cruciadei. Parfumul minunat o atrage ca un magnet. Da, cuibul Giou-li-kan este acolo, neatins şi cu populaţia la fel de neatinsă. Furnica ar vrea să discute cu surorile sale, să le atingă, dar între ele se ridică un perete tare şi transparent, care împiedică orice contact. Oraşul e închis într-un cub. Luptătoarea se caţără pe acoperiş. Acolo există nişte găuri, prea înguste ca să-ţi poţi atinge antenele, dar suficiente pentru a emite prin ele. Gioulikanienele îi povestesc cum au fost luate şi aduse în cuibul acesta artificial. De când au fost instalate aici cu forţa, cinci Degete le studiază neîncetat. Nu, Degetele astea nu sunt agresive. Nu omoară. O singură dată s-a produs 756

un eveniment neobişnuit: nişte Degete, altele, care nu le erau cunoscute, le-au răpit din nou, scuturându-le fără cruţare, şi multe gioulikaniene au murit cu acel prilej. Dar de când au fost aduse înapoi, nu au mai avut nici un fel de probleme. Cele cinci Degete încântătoare le hrănesc, veghează asupra lor şi le apără. 103 jubilează. Să-i fi descoperit oare până la urmă pe interlocutorii căutaţi de atâta vreme? Prin intermediul mirosurilor şi al gesturilor, furnicile captive în cuibul artificial îi arată cum să ajungă la Degetele acestea "amabile".

179. MIREASMA Augusta Wells se afla în cercul comunitar. Toţi laolaltă scoteau sunetul OM, care forma un fel de sferă spirituală în care intrară împreună, strângându-se unul alături de celălalt. Acolo sus, în suspensia aceea ireală, situată la un metru deasupra capetelor şi la cincizeci de centimetri sub tavan, nu mai simţeau foamea şi frigul, nu le mai era frică şi uitau de sine, nemaifiind decât un abur imaterial şi gânditor, care plutea în văzduh. Şi, totuşi, Augusta Wells ieşi în grabă din interiorul sferei şi se materializă la loc în corpul ei fizic. Nu reuşea să se concentreze îndeajuns, o preocupa ceva. O idee parazită. Aşa că rămase cu spiritul şi eul pe pământ. Incidentul cu Nicolas o punea pe gânduri. Bătrâna îşi spunea că lumea oamenilor trebuia să fie extrem de impresionantă pentru o furnică. Niciodată furnicile nu vor fi capabile să înţeleagă ce este o maşină, o râşniţă de cafea sau un compostor de bilete de tren. Era 757

ceva ce le depăşea limitele închipuirii. Augusta Wells se gândi că distanţa dintre universul furnicilor şi universul acesta uman incomprehensibil este poate egală cu cea care desparte la rândul ei universul uman de o dimensiune superioară, poate divină. Poate că şi într-o dimensiune spaţiu-timp superioară există un Nicolas. Oamenii se tot întreabă de ce Dumnezeu se poartă aşa cum o face, dar poate că în realitate el nu este decât un puşti fără minte care se distrează ca să mai scape de plictiseală! Când i se va spune oare şi lui că e ora gustării şi că trebuie să înceteze de-a se mai juca astfel cu oamenii? Augusta Wells era zăpăcită şi, în acelaşi timp, surescitată de acest gând. Dacă furnicile nu sunt în stare să-şi imagineze un compostor de bilete de tren, atunci oare ce fel de maşini şi de concepte originale manipulează zeii spaţiului-timp superior? Dar toate acestea nu erau decât nişte reflecţii gratuite şi fără rost. Augusta Wells se concentră din nou şi se pomeni înapoi în sfera delicată a spiritelor grupului.

180. CAPĂTUL E TOT MAI APROAPE E plin de zgomote, de mirosuri şi de căldură. E clar că aici sunt nişte Degete însufleţite. 103 se apropie de zona de unde vin zgomotele şi vibraţiile, încercând să nu se rătăcească prea rău prin jungla mochetei groase şi roşii. Drumul îi este presărat cu obstacole moi la pipăit: pe jos zac o mulţime de ţesături multicolore. Ultima dintre cruciate se caţără pe haina lui Jacques 758

Méliès, apoi pe pantaloni, îşi continuă calea călcând pe un taior de mătase neagră, înaintează peste cămaşa comisarului, iar mai încolo urcă şi coboară pe toboganele formate de sutienul Laetititei Wells. Furnica se apropie din ce în ce mai mult de zona turbulenţelor. În faţa ei se află pulpana unei cuverturi, pe care o escaladează. Cu cât urcă mai sus, cu atât scuturăturile sunt mai puternice. Percepe parfumuri de Degete, căldura tipică a Degetelor, zgomotele caracteristice Degetelor; sunt acolo sus, nu mai încape nici o îndoială. În scurt timp le va întâlni. 103 deschide coconul de fluture şi scoate avuţia nepreţuită. Misiunea Mercur se apropie de sfârşit. 103 se caţără în capul patului. Fie ce-o fi! Laetitia îşi închise ochii de culoare mov; simţea energia yang a partenerului ei amestecându-se cu energia ei yin. Trupurile lor strâns lipite dansau în acelaşi ritm. Când deschise din nou ochii, avu o tresărire. Chiar în faţa nasului ei se afla o furnică ce ţinea între mandibulele întinse o minusculă bucată de hârtie împăturită! Scena era de-a dreptul năucitoare. Încetă pe loc să se mai mişte, se încordă şi se desprinse. Jacques Méliès fu surprins de întreruperea bruscă. ― Ce s-a întâmplat? ― E o furnică în pat! ― O fi scăpat din terariul tău. Ne-ajunge cât am avut dea face cu furnicile pe ziua de azi, alung-o şi hai să continuăm de unde am rămas! ― Nu, stai puţin, asta e altfel. Are ceva extraordinar. ― E vreun robot de-al lui Ramirez? ― Nu, e o furnică adevărată. Şi n-o să mai crezi, dar are între mandibule o bucată de hârtie pe care pare-se că vrea 759

să ne-o dea! Comisarul bodogăni, dar consimţi să se convingă cu ochii săi. Văzu într-adevăr o furnică ce căra un petic de hârtie împăturită. 103 distinge în faţă un vas plin cu Degete. De obicei, animalul degetal se împarte în două turme de câte cinci Degete. Acesta trebuie să fie un animal superior, deoarece este mai voluminos şi dispune de patru turme de câte cinci Degete în loc de două. Aşadar, douăzeci de Degete care zburdă pornind dintr-o structură-rădăcină de culoare roz. 103 păşeşte înainte şi întinde scrisoarea la capătul mandibulelor, luptându-se cu frica firească pe care i-o inspiră entităţile acelea extravagante. În aceeaşi clipă, furnica îşi aminteşte de episodul bătăliei cu Degetele din pădure şi îi vine să o ia la fugă cât o ţin labele. Ar fi însă o prostie prea mare să nu facă faţă tocmai acum, când este pe punctul de a-şi atinge ţelul. ― Haide, încearcă să afli ce ţine în mandibule. Foarte încet, Jacques Méliès întinse mâna în direcţia furnicii. ― Eşti sigură că n-o să mă muşte sau n-o să mă împroaşte cu acid formic? ― Doar n-o să-mi spui că ţi-e frică de o amărâtă de furnică, îi şopti Laetitia la ureche. Degetele încep să se apropie şi pe 103 o cuprinde teama. Îşi aminteşte pe loc de lecţiile ce i se predau la Bel-o-kan pe când era mică. Când te afli faţă în faţă cu un prădător, 760

trebuie să uiţi că e mai puternic decât tine. Trebuie să te gândeşti la altceva, să-ţi păstrezi calmul. Prădătorul se aşteaptă totdeauna să fugi din faţa lui, şi în consecinţă are un comportament adecvat, care să preîntâmpine fuga. Dacă rămâi însă nemişcat în faţa lui, imperturbabil, fără să manifeşti nici un semn de frică, el se simte descumpănit şi nu mai îndrăzneşte să te atace. Cele cinci Degete vin încet în întâmpinarea ei. Şi nu par deloc descumpănite. ― Fii atent mai ales să nu o sperii! Stai, mai încet, că altfel o să fugă. ― Sunt convins că nu fuge doar pentru că aşteaptă să ajung destul de aproape ca să mă poată muşca. Comisarul continuă, totuşi, să-şi mişte mâna înainte, încet, dar în acelaşi ritm. Degetele ce se apropie de ea par complet nepăsătoare şi nu dau nici cel mai mic semn de comportare ostilă. Atenţie! Trebuie să fie o capcană. Dar 103 se conjură să nu fugă. Nu trebuie să-ţi fie frică. Nu trebuie să-ţi fie frică. Nu trebuie să-ţi fie frică. Ei haide, îşi zice ea, am bătut atâta drum ca să le întâlnesc şi iată că acum, când am ajuns la ele, nu mai vreau decât să-mi iau cele şase labe la spinare şi să o tulesc! Curaj, 103, că doar le-ai mai înfruntat şi n-ai murit. Şi, totuşi, nu e deloc uşor să vezi în faţa ta cinci mingi roze, de zece ori mai înalte şi mai voluminoase decât tine şi să-ţi spui cu toate acestea că nu trebuie în nici un caz să faci vreo mişcare.

761

― Mai încet, mai încet, doar vezi bine că o sperii: antenele îi tremură întruna. ― Lasă-mă, că a început să se obişnuiască cu ritmul în care îmi înaintează mâna. Animalele nu se tem de ceva ce se mişcă lent şi regulat. Pui, pui, pui... E ceva instinctiv. În clipa când Degetele ajung la mai puţin de douăzeci de paşi de ea, 103 este tentată să-şi desfacă larg mandibulele ca să le atace. Dar în mandibule ţine hârtia împăturită. Prin urmare, are un fel de căluş în gură, de nu mai poate nici să muşte. Atunci îşi întinde vârfurile antenelor drept în faţă. În mintea ei se declanşează un vârtej de nedescris. Cele trei creiere pe care le are dialoghează şi fiecare vrea să-şi impună părerea: ― Să fugim! ― Nu intra în panică. Doar n-am venit degeaba până aici. ― Vom fi strivite! ― Oricum, Degetele sunt acum prea aproape ca să mai putem fugi! ― Opreşte-te, e moartă de frică, porunci Laetitia Wells. Mâna se opri. Furnica se dădu îndărăt cu trei paşi, apoi rămase nemişcată. ― Vezi că abia când mă opresc se teme mai rău. O clipă, 103 nădăjduieşte într-un răgaz, dar Degetele avansează din nou. Dacă nu face nimic, o vor atinge în câteva secunde. 103 a avut deja ocazia să constate ce efect poate să aibă un bobârnac de-al Degetelor. Îşi aminteşte de cele două atitudini pe care le poţi adopta în faţa necunoscutului: acţiunea sau supunerea. Şi, cum ea nu e dispusă să se supună, acţionează! Formidabil: furnica i se urcase pe mână! Jacques Méliès era încântat. Furnica însă gonea, năpustindu-i-se de-a 762

lungul braţului pe care îl folosea ca trambulină ca să sară şi să urce pe umărul Laetitiei Wells. 103 avansează cu paşi prudenţi. Aici miroase mai plăcut decât pe celălalt Deget. Îşi oferă răgazul de-a analiza tot ce vede şi simte. Dacă îi este dat să scape, informaţiile îi vor servi ulterior pentru feromonul zoologic despre Degete. Când stai pe un Deget, ai o senzaţie ciudată. E o întindere netedă de un roz deschis, brăzdată de şanţuri fine, iar la intervale regulate se găsesc nişte puţuri înguste pîine de o sudoare cu miros plăcut. 103 face câţiva paşi pe rotunjimea albă a umărului Laetitiei Wells. Aceasta nu îndrăzneşte să se mişte, de teamă să nu o strivească. Insecta escaladează gâtul, a cărui urzeală mătăsoasă o umple de încântare, apoi înaintează pe gură, apăsând cu toată greutatea labelor pe perniţele de un roz intens, după care se rătăceşte o clipă prin grota nării stângi a Laetitiei, care se abţine din răsputeri să nu strănute. Furnica iese din nas şi se apleacă peste globul ochiului stâng; e umed şi mobil, iar în mijlocul unui ocean de culoarea fildeşului se află o insulă mov; 103 evită să se aventureze, de teama să nu-şi încleieze labele. Şi bine face, deoarece un soi de membrană mare, terminată cu o perie neagră, acoperă globul ochiului în momentul imediat următor. 103 străbate înapoi drumul de-a lungul gâtului, apoi se strecoară între sâni. Ia te uită, aici sunt câţiva pistrui de care se împiedică! După care, fermecată de urzeala fină a sânilor, porneşte la asaltul unui sfârc al cărui pisc trandafiriu suferă mereu nişte schimbări. Ajunsă sus, se opreşte ca să-şi ia câteva însemnări. Ştie că se află pe un Deget şi că i se dă voie să îl viziteze. Gioulikanienele au 763

avut dreptate: Degetele acestea nu sunt agresive. Din vârful sânului, furnica are o perspectivă desăvârşită asupra celuilalt sân, ca şi a văii formate de abdomen. Coboară de-a lungul ei şi admiră întinderea aceea caldă şi moale, de culoare deschisă. ― Nu te mişca, ţi se apropie de buric. ― Încerc, dar mă gâdilă. 103 cade în adâncitura buricului, urcă îndărăt, aleargă de-a lungul coapselor lungi, escaladează genunchiul, apoi coboară pe gleznă şi se caţără pe laba piciorului. De acolo, vede cinci Degete mici, obeze şi atrofiate, ale căror extremităţi sunt colorate în roşu. O ia îndărăt de-a lungul gambei şi sprintează pe pulpe, alunecând pe pielea lor albă şi netedă, apoi peste întinderea deşertului acestuia călduţ şi trandafiriu, presărat cu grăunţe fine. Trece de genunchi şi urca spre susul coapselor.

181. ENCICLOPEDIE ŞASE: Cifra şase este o cifră bună pentru a elabora o arhitectură. Şase este numărul Creaţiei. Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi s-a odihnit într-a şaptea. După Clement din Alexandria, Universul a. fost creat în şase direcţii diferite: cele patru puncte cardinale, Zenitul (punctul cel mai înalt) şi Nadirul 357 (punctul cel mai de jos în raport cu observatorul). În India, steaua cu şase braţe, numită Yantra, simbolizează actul dragostei, interpenetraţia dintre Yoni şi Lingam. Pentru evrei, steaua lui David, numită de asemenea 764

şi sigiliul lui Solomon, reprezintă suma tuturor elementelor Universului. Triunghiul cu vârful îndreptat în sus reprezintă focul, iar cel cu vârful în jos reprezintă apa. În alchimie se consideră că fiecărui vârf al stelei cu şase braţe îi corespund un metal şi o planetă. Vârful superior este Luna-argint. De la stânga la dreapta se află apoi Venuscupru, Mercur-mercur, Saturn-plumb, Jupiter-staniu, Martefier. Combinaţia iscusită a celor şase elemente şi planete amplasează în mijlocul ei Soarele-aur. În pictură, steaua cu şase braţe este utilizată pentru a înfăţişa toate combinaţiile posibile de culori. Unirea tuturor nuanţelor produce o lumină albă în hexagonul central. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

AL ŞASELEA ARCAN: Imperiul Degetelor

182. ŞI MAI APROAPE DE ŢINTĂ 103 urcă spre partea de sus a picioarelor dar cinci Degete lungi se apropie, coboară şi îi barează drumul înainte de-a ajunge la încheietura coapselor. Vizita s-a încheiat. 765

103 se teme să nu fie strivită. Degetele însă rămân pe loc, ca şi cum ar aştepta-o la o întâlnire. Hotărât lucru, gioulikanienele aveau dreptate; Degetele acestea nu sunt deloc duşmănoase. Este încă în viaţă. Se ridică pe labele din spate şi întinde misiva spre cer. Laetitia Wells îşi apropie încet unghiile prelungi şi lăcuite ale arătătorului şi degetului gros şi, folosindu-le ca pe un cleşte, apucă hârtia împăturită. 103 ezită o clipă, apoi îşi desface larg mandibulele, dând drumul preţioasei sale poveri. Pentru această clipă neasemuită au murit nenumărate furnici. Laetitia Wells puse hârtia în căuşul palmei; nu era mai mare decât un sfert de timbru, dar se puteau distinge literele scrise pe ambele părţi. Erau atât de mici că abia se desluşeau, dar se vedea limpede că. scrisul este omenesc. ― Cred că furnica asta ne-a adus o scrisoare, spuse Laetitia, încercând să citească peticul minuscul de hârtie. Jacques Méliès se duse să-şi caute lupa. ― Cu asta sper să o putem descifra mai uşor. Puseră furnica într-o fiolă, se îmbrăcară şi apoi se aplecară asupra hârtiei, privind-o prin lentila lupei. ― Am ochi buni, declară Méliès; dă-mi un stilou ca să încerc să notez cuvintele pe care le desluşesc; iar apoi o să 766

vedem dacă le putem deduce pe cele lipsă.

183. ENCICLOPEDIE TERMITA: Mi se întâmplă să întâlnesc savanţi, specialişti în termite, care îmi spun că furnicile mele sunt cu siguranţă interesante, dar că nu au înfăptuit nici măcar jumătate din ce au izbutit să facă termitele. E cât se poate de adevărat. Termitele sunt singurele insecte sociale şi chiar, neîndoielnic, singurele animale care au creat o "societate perfectă". Termitele s-au organizat într-o monarhie absolută în care fiecare individ este fericit să-şi slujească regina, în care toţi se înţeleg şi se întrajutorează, în care nimeni nu nutreşte nici cea mai mică ambiţie sau preocupare egoistă. Societatea termită este fără îndoială una în care termenul de "solidaritate" îşi află sensul cel mai deplin. Şi asta poate din pricină că termita a fost primul animal care a construit oraşe, în urmă cu mai bine de două sute de milioane de ani. Cu toate acestea, în însăşi reuşita ei se află propria-i condamnare. Prin definiţie, ceea ce este perfect nu poate fi ameliorat. Oraşul termit nu cunoaşte în consecinţă nici o modificare, nici o revoluţie sau tulburare internă. El reprezintă un organism pur şi sănătos care funcţionează atât de bine, încât nu poţi decât să te bucuri de fericirea ce domneşte pe coridoarele sale, construite dintr-un ciment deosebit de solid. Furnica, în schimb, trăieşte într-un sistem social mult mai anarhic. Ea progresează făcând greşeli şi întreprinde totul începând prin a comite greşeli. Ea nu se mulţumeşte niciodată cu ceea ce are şi gustă din toate, chiar cu riscul vieţii. 767

Furnicarul nu este un sistem stabil, ci o societate care tatonează în permanenţă, testând toate soluţiile, până şi pe cele mai aberante, uneori cu riscul propriei sale nimiciri. Iar acestea sunt, în ce mă priveşte, tot atâtea motive care să mă facă să fiu atras cu mult mai mult de furnici decât de termite. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

184. DESCIFRARE După câteva minute de eforturi, Méliès reuşi să obţină o scrisoare coerentă. "Ajutor. Suntem şaptesprezece persoane captive sub un furnicar. Cea care v-a transmis mesajul de faţă este devotată cauzei noastre. Ea vă va arăta drumul pe care trebuie s-o apucaţi ca să ne veniţi în ajutor. Deasupra noastră se află o lespede mare de granit, aşa încât aduceţi cu voi perforatoare şi târnăcoape. Jonathan Wells." Laetitia Wells se îndreptă brusc: ― Jonathan! Jonathan Wells! Asta înseamnă că cel ce mă cheamă în ajutor este vărul meu Jonathan! ― Îl cunoşti? ― Nu l-am întâlnit niciodată, dar, totuşi, e vărui meu. Se credea că a murit, atunci când a dispărut în pivniţa casei de pe strada Sybarites... Îţi aminteşti de cazul cu pivniţa casei tatălui meu? Jonathan a fost una dintre primele victime! ― Pare cât se poate de viu, dar e captiv împreună cu un grup întreg de oameni sub un furnicar! Méliès examină cu atenţie hârtia. Mesajul acesta era 768

aidoma celor închise într-o sticlă încredinţată valurilor. Fusese redactat de o mână tremurândă, poate a unui muribund. Oare de câtă vreme îl transporta cu ea furnica? Ştia bine cât de încet se deplasau insectele acestea. Mai exista o chestiune care îl preocupa: mesajul fusese neîndoielnic scris pe o hârtie normală, micşorată apoi de nenumărate ori cu ajutorul unui fotocopiator. Asta însemna oare că prizonierii o duceau atât de bine, încât aveau la dispoziţie aparatură electronică şi curent electric? ― Crezi că e adevărat? ― Nu văd cum altfel s-ar putea explica faptul că o furnică se trambalează ducând cu ea o scrisoare! ― Şi, totuşi, ce întâmplare a făcut-o pe insecta asta să ajungă chiar la tine acasă? Pădurea Fontainebleau e mare, oraşul Fontainebleau e şi mai mare la scara furnicilor, iar mesagera asta a izbutit, totuşi, să-ţi descopere apartamentul aflat la etajul patru... E cam prea de tot, nu crezi? ― Nu; există uneori doar o şansă la un milion pentru ca anumite lucruri să se producă, şi, totuşi, ele se produc. ― Dar nu-ţi închipui, totuşi, că nişte oameni ar putea fi blocaţi sub un furnicar şi că viaţa le-ar fi la bunul plac al furnicilor? Un furnicar poate fi dărâmat cu o lovitură de picior! ― Dar ei pomenesc de o lespede de granit care îi ţine blocaţi. ― Cum poţi, totuşi, să ajungi să te vâri sub un furnicar? Trebuie să fii ţicnit de-a dreptul! Sunt sigur că-i o glumă! ― Nu. E un mister, e enigma pivniţei misterioase a tatălui meu, care îi înghiţea pe toţi cei care se aventurau acolo. Problema care se pune acum e să venim în ajutorul captivilor. Nu avem timp de pierdut şi cred că o singură fiinţă ne poate ajuta. ― Cine? 769

Ea indică fiola în care se zbătea 103. ― Ea. Scrisoarea zice că ne poate conduce la vărul meu şi la tovarăşii lui. Îi dădură drumul furnicii din închisoarea ei de sticlă. Nu aveau la îndemână nici un fel de substanţă radioactivă cu care să o însemneze, astfel încât Laetitia Wells îi badijonă fruntea cu o picătură de lac roşu de unghii pentru a fi sigură că o vor putea deosebi de celelalte. ― Şi acum, micuţo, arată-ne drumul! Contrazicându-le aşteptările, furnica nu se clinti din loc. ― Crezi că a murit? ― Nu, antenele i se agită. ― Atunci de ce nu se mişcă? Jacques Méliès o împinse cu Degetul. Furnica nu avu nici o reacţie, în afara mişcărilor din antene care deveneau din ce în ce mai nervoase. ― Se pare că nu vrea să ne conducă, observă Laetitia Wells. Nu văd alt mijloc de-a rezolva problema decât acela de a-i... vorbi. ― De acord. Avem un excelent prilej de-a vedea cum funcţionează maşina "Piatra de la Rosetta" construită de Arthur Ramirez.

185. O LUME DE ÎNTEMEIAT 24 nu ştie deloc cum să atace problema. Să creezi o comunitate inter-specii, e foarte frumos. Să o creezi cu sprijinul unei plante şi cu protecţia dată de apă, e şi mai bine. Dar cum să faci pentru ca toată lumea să se înţeleagă? Deistele îşi petrec majoritatea timpului făcând mereu alte statui în formă de monoliţi şi cer să li se pună la 770

dispoziţie un loc în care să-şi poată îngropa morţii. Termitele au găsit o bucată mare de lemn uscat, unde continuă să rămână ascunse. Albinele instalează un stup de dimensiuni reduse în ramurile salcâmului. În ce le priveşte, furnicile amenajează o sală ce va servi ca grădină pentru cultivarea ciupercilor. Totul se desfăşoară normal; şi atunci, de ce trebuie ca 24 să-şi dea atâta osteneală vrând să orânduiască totul? Fiecare poate face ce vrea în colţul său, din moment ce nu îi stânjeneşte pe ceilalţi. Seara, membrii comunităţii se adună într-o nisă şi fiecare istoriseşte întâmplări din lumea lui. Acest moment cât se poate de banal, în care insectele din toate speciile îşi întind antenele ca să asculte istorisirile olfactive ale albinelor luptătoare şi ale arhitectelor termite, constituie liantul principal al comunităţii. Comunitatea Salcâmului este unită de un număr de legende şi basme, care sunt pur şi simplu nişte saga olfactive. Religia deistelor nu este decât o istorisire printre altele. Şi nimeni nu şi-ar permite să o judece ― e adevărată sau falsă, dat fiind că un singur criteriu contează: cel de-a le face să viseze cu ochii deschişi. Iar conceptul de zeu le face să viseze... 24 propune ca cele mai frumoase legende ale furnicilor, albinelor, termitelor şi scarabeilor să fie adunate laolaltă în nişte cuve asemănătoare celor din Biblioteca chimică. Printr-un orificiu-hublou al salcâmului se întrezăreşte întunericul bleumarin al nopţii, luminat de o Lună plină albă. În seara aceasta este destul de cald, astfel încât insectele iau hotărârea de a-şi istorisi poveştile pe plajă. Una din insecte emite: ... trecuseră două cicluri de când regele termită dădea 771

ocol lojei nupţiale a reginei, când, deodată, echipele însărcinate cu scobirea arborelui au semnalat că un coleopter "ceasul-morţii" tulbura pulsaţiile erotice ale suveranei... Iar o alta relatează: ... atunci s-a ivit o viespe neagră. S-a năpustit la mine, cu acul întins. Abia am avut timp să... Insectele se înfioară până la ultima, simţind aceeaşi teamă retrospectivă cu a albinei askoleiniene. Dar parfumul narciselor galbene dimprejur şi clipocitul domol al apei ce atinge ca o mângâiere malurile le fac să-şi recapete liniştea.

186. JUDECATA DE APOI Arthur Ramirez îi primi călduros. Se simţea mai bine şi le mulţumi pentru a nu-l fi denunţat poliţiei. Doamna Ramirez lipsea, deoarece era ora când apărea la emisiunea "Capcană de gândire". Ziarista şi poliţistul îi explicară că se întâmplase ceva nou, şi anume că, oricât de necrezut ar fi putut să pară, o furnică le adusese un mesaj scris de mână. Îi puseră sub ochi scrisoarea, iar Arthur Ramirez înţelese de îndată despre ce era vorba. Se trase de barba-i albă, după care acceptă să le pună la dispoziţie maşina "Piatra de la Rosetta". Îi conduse în pod, unde puse în funcţiune câteva ordinatoare, aprinzând becurile ce luminau flacoanele de parfumuri producătoare de feromoni şi scuturând tuburile transparente, astfel încât să evite orice depunere. Cu nenumărate precauţii, Laetitia o scoase pe 103 din fiolă şi Arthur o instală sub un clopot de sticlă. 772

Din el porneau două tuburi: unul care aspira feromonii mirositori ai furnicii şi altul care îi transmitea feromonii artificiali ce traduceau limbajul uman. Ramirez se aşeză în faţa tabloului de comandă, reglă nişte butoane, verifică încă o dată monitoarele luminoase şi învârti câteva potenţiometre. Totul era pregătit. Nu-i mai rămânea decât să pornească programul care reproducea cuvintele omeneşti sub formă de parfumuri de furnică. Dicţionarul său francez-furnicăresc cuprindea o sută de mii de cuvinte şi o sută de mii de nuanţe feromonice. Inginerul se aşeză în faţa microfonului şi rosti cu grijă: Emisie: Salutări. Apăsă un buton şi ecranul video transformă cuvântul în formulă chimică, transmisă apoi fiolelor de parfumuri ce se goliră în conformitate cu dozarea exactă indicată de dicţionarul informatic. Fiecărui cuvânt îi corespundea un miros specific. Norişorul ce conţinea mesajul fu propulsat în tub de către o pompă cu aer şi ajunse astfel în clopot. Furnica îşi agită antenele. Salutări. Mesajul fusese recepţionat. Un sistem de ventilaţie curăţă clopotul de orice miros parazit, pentru ca mesajul de răspuns să poată fi captat cu acurateţe. Tijele senzitive vibrară. Norul de răspuns parcurse tubul transparent, ajunse la spectometrul de masă şi la cromatograful care îl descompuseră moleculă cu moleculă pentru a obţine fiecare lichid corespunzător câte unui cuvânt. Încetul cu încetul, pe ecranul ordinatorului apăru o frază. În acelaşi timp, un sintetizator vocal o pronunţă, astfel încât răspunsul furnicii fu auzit de toţi. 773

Recepţie: Cine sunteţi? Vă înţeleg greu feromonii. Laetitia şi Méliès erau în culmea încântării. Maşina lui Edmond Wells funcţiona cu adevărat! Emisie: Te afli în interiorul unei maşini care poate fi folosită la comunicarea dintre oameni şi furnici. Datorită ei, putem să-ţi vorbim şi să te înţelegem când emiţi. Recepţie: Oameni? Ce sunt oamenii? Un fel de Degete? Aparent, furnica nu era deloc impresionată de maşina lor, ceea ce era destul de uimitor. Răspundea fără afectare şi părea chiar să-i cunoască pe cei pe care îi numea "Degetele". Dialogul putea, aşadar, să aibă loc. Arthur Ramirez strânse microfonul în mână. Emisie: Da, suntem prelungirea Degetelor. Răspunsul răsună în difuzorul plasat deasupra ordinatorului. Recepţie: Noi vă numim Degete. Prefer să vă spun astfel. Emisie: Cum vrei. Recepţie: Cine sunteţi? Presupun că nu sunteţi Doctorul Livingstone... Toţi trei rămaseră cu gura căscată. Cum se putea ca o furnică să îi auzit de Doctorul Livingstone şi pe deasupra de celebra frază: "Presupun că sunteţi Doctorul Livingstone"? Crezură mai întâi că era vorba de o eroare de reglaj a traducătorului sau de o dereglare a mecanismului dicţionarului. Nici unuia nu-i veni să râdă sau să-şi închipuie că avea poate de-a face cu o furnică înzestrată cu simţul umorului, ci fură tentaţi mai degrabă să se întrebe cine era acest Doctor Livingstone pe care îl cunoşteau furnicile. Emisie: Nu, nu suntem "Doctorul Livingstone". Suntem trei oameni. Trei Degete. Numele noastre sunt Arthur, Laetitia şi Jacques. Recepţie: Cum aţi învăţat să vorbiţi limba pământeană? Laetitia şopti: 774

― Vrea să spună: cum se face că ştim limbajul mirositor al furnicilor? E clar că se cred singurii pământeni adevăraţi... Emisie: Acesta este un secret care ne-a fost transmis din întâmplare. Dar tu, cine eşti? Recepţie: 103 683, dar semenele mele preferă să mă numească mai scurt 103. Sunt o asexuată din casta soldaţilor exploratori. Vin din Bel-o-kan, cel mai mare oraş de pe lume. Emisie: Şi cum se face că ne-ai adus acest mesaj? Recepţie: Degetele care trăiesc sub oraşul nostru au cerut ca acest colet să vă fie transmis. Ele au numit însărcinarea aceasta "misiunea Mercur". Cum eram singura care mă mai apropiasem vreodată de Degete, surorile mele s-au gândit că sunt singura care poate îndeplini această misiune. 103 se feri să precizeze că mai era totodată conducătoarea principală a unei cruciade însărcinate cu eliminarea tuturor Degetelor de pe Pământ. Toţi trei aveau de pus anumite întrebări furnicii vorbitoare, însă Arthur Ramirez continuă să dirijeze conversaţia. Emisie: În scrisoarea pe care ne-ai dat-o, se spune că există nişte oameni ― pardon, nişte Degete ― captive sub oraşul tău şi că doar tu poţi să ne conduci la ele ca să le putem salva. Recepţie: Aşa este. Emisie: Atunci, arată-ne drumul şi noi te urmăm. Recepţie: Nu. Emisie: Cum adică, nu? Recepţie: Trebuie ca mai întâi să vă cunosc. Cum aş putea altfel să am încredere în voi? Cei trei oameni fură atât de surprinşi, încât nu mai ştiură ce să răspundă. Aveau desigur o simpatie considerabilă, ba chiar stimă 775

pentru furnici, dar de aici până la a o auzi pe una dintre lighioanele acelea mititele spunându-le de-a dreptul "nu", era, totuşi, cale lungă. Cocoloşul ăsta neînsemnat şi obraznic de sub clopotul de sticlă ţinea în labele sale viaţa a şaptesprezece oameni. Ar fi putut-o strivi cu un deget, iar ea îndrăznea să refuze să-i ajute sub pretextul că nu-i fuseseră încă prezentaţi! Emisie: De ce vrei să ne cunoşti? Recepţie: Sunteţi mari şi puternici, dar nu ştiu dacă aveţi gânduri bune. Sunteţi nişte monştri, aşa cum crede regina noastră Chli-pou-ni? Sau nişte zei autotputernici, aşa cum crede 23? Sunteţi periculoşi? Sunteţi inteligenţi? Sunteţi sălbatici? Sunteţi numeroşi? Ce nivel are tehnologia voastră? Ştiţi să vă folosiţi de instrumente? Trebuie deci să ştiu cine sunteţi înainte de-a hotărî dacă cei câţiva semeni de-ai voştri merită să fie salvaţi. Emisie: Vrei ca fiecare din noi trei să-şi povestească viaţa? Recepţie: Nu pe voi trei vreau eu să vă înţeleg şi să vă cântăresc, ci specia voastră în ansamblu. Laetitia şi Méliès schimbară o privire. Cum să înceapă? Va trebui oare să i se povestească despre civilizaţiile din antichitate, despre Evul Mediu, Renaştere, războaiele mondiale? În ce-l priveşte pe Arthur, el părea încântat de discuţie. Emisie: În cazul ăsta, întreabă-ne. Noi o să-ţi răspundem şi îţi vom explica şi descrie lumea noastră. Recepţie: Ar fi prea uşor. Voi v-aţi putea înfăţişa lumea în lumina cea mai favorabilă, numai şi numai ca să vă salvaţi Degetele captive sub oraşul nostru. Trebuie, prin urmare, să găsiţi o metodă prin care să mă informaţi mai obiectiv. Ce încăpăţânată mai putea fi şi această 103! Arthur nu mai ştia ce să spună pentru a o convinge de buna lor credinţă. Cât despre Méliès, turba de furie. Întorcându-se 776

spre Laetitia, el declară furibund: ― Foarte bine. O să-l salvăm pe vărul tău şi pe cei ce sunt cu el fără ajutorul furnicii ăsteia pline de ifose. Arthur, ai cumva o hartă a pădurii Fontainebleau? Da, avea una, dar pădurea Fontainebleau se întindea pe vreo şaptesprezece mii de hectare, iar furnicarele nu erau deloc puţine. Unde să caute? Înspre Barbizon, sub stâncile de la Apremont, lângă mlaştina Franchard, prin nisipurile de pe înălţimile Solie? Puteau să caute ani în şir fără să izbutească să descopere Bel-o-kan-ul prin propriile lor puteri. ― Şi, totuşi, doar n-o să ne lăsăm umiliţi de o furnică! se înfurie Méliès. Arthur Ramirez pledă în favoarea musafirului lor. ― Tot ce vrea este să ne cunoască mai bine înainte de a ne introduce în sălaşul ei. Are perfectă dreptate. Dacă aş fi în locul ei, aş face la fel. ― Dar cum i-am putea da o imagine "obiectivă" despre lumea noastră? Se apucară să reflecteze. Altă enigmă! Jacques Méliès exclamă într-un târziu: ― Am o idee! ― Care? întrebă Laetitia, pe care iniţiativele mereu impetuoase ale comisarului o făceau să fie circumspectă. ― Televiziunea. Te-le-vi-ziu-nea! Păi sigur, prin televiziune ne branşăm pe ansamblul speciei umane şi luăm pulsul întregii omeniri. Televiziunea înfăţişează toate aspectele civilizaţiei noastre. Uitându-se la televizor, 103 va putea să aprecieze în deplină cunoştinţă de cauză şi cât se poate de corect ce suntem şi cât valorăm.

187. FEROMON 777

LEGENDĂ MYRMICINĂ: Descifrare autorizată Feromon mnezic nr. 123 Temă: Legendă Salivatoare: Regina Chli-pou-ni Iată legenda celor doi arbori. Două furnicare locuite de specii duşmane trăiau fiecare pe câte un copac. Copacii erau învecinaţi. La un moment dat, s-a întâmplat că o creangă a început să crească lateral, îndreptându-se spre celălalt copac, astfel încât pe zi ce trecea se apropia tot mai mult de el. Cele două specii ştiau că, imediat ce creanga va acoperi spaţiul dintre copaci, va izbucni războiul. Nici una din ele însă nu voia să atace prima. Războiul începu în ziua când creanga atinse uşor copacul învecinat. Luptele au fost nemiloase. Povestirea aceasta demonstrează că există un moment anume pentru fiecare lucru. "Înainte de vreme", e prea devreme; "după", e prea târziu. Oricine ştie intuitiv care este momentul optim.

188. GREUTATEA IMAGINILOR

CUVINTELOR

ŞI

IMPACTUL

O instalară pe 103 în faţa unui mic televizor în culori cu cristale lichide. Dat fiind că ecranul era, totuşi, prea mare pentru furnică, aranjară în faţa lui o lupă inversată, care reducea de o sută de ori proporţiile imaginilor. În ce priveşte sunetul, Arthur branşă televizorul în faţa microfonului de la "Piatra de la Rosetta". Exploratoarea belokaniană putea să beneficieze astfel deopotrivă de imaginea şi de sunetul-parfum al televiziunii Degetelor. 778

Se-nţelege că ea nu putea percepe nici muzica, nici celelalte sunete dar, graţie acestui procedeu, urma să înţeleagă esenţa comentariilor şi a dialogurilor. 103 produse o picătură de salivă în care voia să-şi noteze observaţiile despre moravurile Degetelor, astfel încât sa deducă ulterior cât valorau animalele astea. Arthur Ramirez dădu drumul la televizor şi apăsă la întâmplare un buton de pe telecomandă. Canalul 341: "Cu Krak-Krak, puteţi scăpa uşor de..." Jacques Méliès sări şi întrerupse pe loc emisiunea. Strălucita lui idee nu era scutită de riscuri! Recepţie: Ce-i asta? întrebă 103. Neliniştea îi cuprinse pe toţi. Se grăbiră să o liniştească. Emisie: Doar o reclamă pentru un aliment. Nimic interesant. Recepţie: Nu, vreau să spun ce este lumina asta uniformă? Emisie: Un televizor, care este mijlocul nostru de comunicare cel mai răspândit. Recepţie: E un foc neted şi rece, nu? Emisie: Cunoaşteţi focul? Recepţie: Evident, dar nu pe acesta. Explicaţi-mi! Arthur Ramirez îşi închipuia doar cu greu că ar putea fi în stare să-i explice unei furnici principiul tubului catodic, astfel că încercă o analogie: Emisie: Nu e un foc. Străluceşte şi e deschis la culoare, dar numai fiindcă e o fereastră prin care se perindă tot ce se petrece în civilizaţia noastră. Recepţie: Şi cum ajung imaginile astea aici? Emisie: Zburând prin văzduh. 103 nu înţelege tehnologia Degetelor, dar sesizează faptul că va vedea lumea acestora ca şi cum s-ar afla simultan în mai multe locuri din oraşul lor. Canalul 1432: Actualităţi. Tir de mitraliere. O voce din 779

studiou: "Syrakienii au pus la punct gaze capabile să ucidă... " La iuţeală, Arthur schimbă postul. Canalul 1445: concursul Miss Univers. Mai multe fete defilează legănându-şi soldurile: Recepţie: Ce sunt insectele astea care se împleticesc pe labele lor din spate? Emisie: Nu sunt insecte. Animalele acestea sunt oameni, sau Degete, cum le numiţi voi. Aici vezi femelele noastre. Recepţie: Deci, aşa arată un Deget văzut în întregime de la înălţimea voastră? Furnica îşi apropie ochiul drept de lupă şi rămase aşa vreme îndelungată, studiind formele ce se agită pe ecran. Recepţie: Deci, voi aveţi ochi şi gură, dar sunt plasate în vârful organismului vostru. Emisie: Credeai că suntem altfel alcătuiţi? Recepţie: Credeam că nu eraţi decât o masă rozalie. Văd că nu aveţi antene. Atunci cum faceţi ca să vorbiţi? Emisie: Utilizăm un mijloc de comunicare auditiv, fără să avem nevoie de antene. Recepţie: Şi vă lipsesc două labe. Nu aveţi decât patru! Cum puteţi să mergeţi? Emisie: Cele două labe posterioare ne ajung pentru mers, dar ne-a trebuit ceva timp ca să o putem face fără să cădem. Labele anterioare ne servesc la căratul obiectelor, de exemplu. Nu e ca la voi, unde toate labele folosesc la mers. Recepţie: Cele care au păr lung pe cap sunt bolnave? Emisie: Unele femele îşi lasă părul să crească pentru a-i seduce astfel mai bine pe masculi. Recepţie: Cum se face că femelele voastre nu au aripi? Emisie: Nici un Deget nu are aripi. Recepţie: Nici măcar sexuaţii? Emisie: Nici măcar ei. 103 scrutează cu atenţie ecranul. Femelele Degetelor i se 780

par realmente cât se poate de urâte. Recepţie: Vă schimbaţi culoarea carapacei, precum cameleonii? Emisie: Noi nu avem carapace. Pielea noastră e rozalie şi dezgolită, şi ne-o protejăm cu haine de toate culorile şi modelele. Recepţie: Haine? Ăsta-i un fel de camuflaj ca să nu fiţi prinşi de prădătorii voştri? Emisie: Nu tocmai; este mai degrabă un mijloc de protecţie împotriva frigului şi un fel de-a ne arăta personalitatea. Sunt nişte fibre vegetale împletite. Recepţie: Aha, servesc deci pentru parada amoroasă, ca la fluturi? Emisie: Se poate spune şi aşa. Sigur că în unele cazuri "femelele" noastre îmbrăcate într-un anume fel atrag mult mai mult atenţia masculilor. 103 pune multe întrebări, dar asimilează repede. Unele întrebări sunt mult mai greu de satisfăcut decât altele. De exemplu: "De ce se mişcă ochii Degetelor?", sau "De ce indivizii din aceeaşi castă nu au aceeaşi înălţime?" Cei trei oameni se străduiesc să-i răspundă cât pot de bine, folosind un vocabular simplu dar limpede. Cu toate acestea, ei sunt aproape constrânşi să reinventeze limba franceză, dat fiind că termenii sunt uneori atât de bogaţi în subînţelesuri şi subtilităţi, încât ar trebui să îi redefinească de fiecare dată pentru a se face înţeleşi. Într-un târziu, 103 se plictiseşte de perindarea aceea de femele umane. Vrea să vadă altceva. Méliès comută. Când atenţia îi este atrasă de vreo imagine, furnica emite un "stop". Recepţie: Stop. Asta ce-i? Emisie: Un reportaj despre circulaţia din marile oraşe. Vocea comentatorului rostea: "Ambuteiajele constituie o problemă dintre cele mai stringente ale metropolelor 781

noastre. Un studiu al serviciilor de specialitate a demonstrat că pe măsură ce se construiesc mai multe străzi şi autostrăzi, oamenii cumpără tot mai mult maşini, făcând astfel să crească ambuteiajele." Pe ecran se vedeau şiruri nesfârşite de maşini oprite în loc şi învăluite de un fum cenuşiu. Camera dădu înapoi, înfăţişând caravane, camioane, maşini şi autobuze întinzându-se pe mai mulţi kilometri, înţepenite pe asfalt. Recepţie: Ah, ambuteiajele din marile metropole sunt pretutindeni o plagă! Altceva. O nouă succesiune de imagini. Recepţie: Stop. Ce-i aici? Emisie: Un documentar despre foametea în lume. Trupuri emaciate, copii cu ochii plini de muşte, sugari descărnaţi, agăţaţi de sânii flasci şi goliţi ai mamelor cu feţele rătăcite, bărbaţi fără vârstă cu priviri fixe... Vocea indiferentă a comentatorului rostea: "Seceta continuă să facă ravagii în Etiopia; Foametea durează deja de cinci luni, iar în prezent se anunţă invazii de lăcuste. La faţa locului, Medicii fără Frontiere încearcă, cu slabele mijloace de care dispun, să ofere ajutor populaţiilor locale..." Recepţie: Ce sunt medicii? Emisie: Nişte Degete care ajută alte Degete, când sunt bolnave sau în mizerie, indiferent de locul unde trăiesc şi chiar de culoarea pielii. Nu toate Degetele sunt roz, mai există şi altele, negre şi galbene. Recepţie: Şi în specia noastră culorile pot fi diferite. Asta e uneori de-ajuns ca să dea naştere la duşmănii. Emisie: La fel ca ştia noi. Canalul 1227, 1226, 1225. Stop. Recepţie: Ce-i asta? Méliès recunoaşte pe loc imaginea. ― Suntem pe canalul codificat. Este un... film 782

pornografic. Ghinion. Ramirez explică aşa cum ştie el mai bine, dar 103 cere să i se spună adevărul. Recepţie: Ce este? Emisie: Sunt filme în care se arată nişte Degete care se reproduc... Furnica priveşte imaginile cu deosebit interes, apoi comentează: Recepţie: Voi o faceţi cu capul? Emisie: Ăă... nu, nu chiar, spuse Laetitia, destul de încurcată. Pe ecran, cuplul îşi schimbă poziţia şi se înlănţuie. Comentariu din partea lui 103: Recepţie: De fapt, voi faceţi dragoste la fel ca limacşii: contorsionându-vă pe sol. Probabil că nu este prea plăcut. Trebuie să vă frecaţi cu tot corpul. Laetitia Wells, agasată, schimbă canalul. Canalul 1224. O viermuială de mase compuse din puncte mici şi negre. Recepţie: Stop. Ce-i asta? Ghinion, iarăşi. Un documentar despre insecte! Emisie: E un... un reportaj despre "furnici". Recepţie: Ce sunt "furnicile"? Cei trei ezită să comenteze imaginile prea puţin elogioase pentru specia myrmicină, redusă la starea de magmă colcăitoare. Recepţie: Ce sunt "furnicile "? Emisie: Hm, e prea greu de explicat. Ramirez şovăie, apoi mărturiseşte: Recepţie: Furnicile... sunteţi voi. Emisie: Noi? 103 îşi întinde gâtul. Chiar şi în gros-plan, nu izbuteşte să-şi recunoască semenele, deoarece viziunea ei este sferică, în timp ce a oamenilor este netedă. 783

Cu toate acestea, reuşeşte să distingă vag imaginea unui zbor nupţial. Nişte prinţese şi masculi îşi iau zborul. 103 ascultă spusele reporterului şi află astfel destul de multe despre specia ei. Nu ştiuse până acum că furnicile sunt atât de numeroase şi nici că anumite specii din Australia, denumite "furnici de foc", erau dotate cu un acid formic atât de concentrat încât măcina lemnul. 103 notează întruna, fără să se mai poată desprinde din faţa ferestrei prin care trec cu o asemenea repeziciune atâtea informaţii interesante. Orele care au urmat au fost consacrate în întregime şedinţei intensive de televiziune. În cea de-a treia zi, 103 asistă la spectacolul unor actori comici. Câţiva comedianţi iau în primire un microfon şi povestesc tot felul de istorii care fac să râdă o sală întreagă. Un individ rotofei şi jovial se adresează publicului: "Ştiţi ce diferenţă este între o femeie şi un politician? Nu? Păi, uite care e: când o femeie spune "nu", asta înseamnă "poate"; când spune "poate", înseamnă "da", iar când spune "da", e considerată o stricată. În timp ce atunci când un politician spune "da", înseamnă "poate"; când spune "poate", înseamnă "nu", iar când spune "nu", e considerat un nemernic!" Sala hohoteşte de râs. Furnica îşi freacă antenele. Recepţie: N-am înţeles nimic... Emisie: E o glumă, ceva care te face să râzi, explică Arthur Ramirez. Recepţie: Ce este râsul? Laetitia Wells încercă să-i explice umorul Degetelor. Zadarnic însă îi povesti bancul cu nebunul care îşi zugrăveşte din nou tavanul, la fel ca şi multe altele; în lipsa unor referinţe culturale umane, toate nimereau în gol. Emisie: Voi nu râdeţi de nimic din ce e pe lume? întrebă 784

Jacques Méliès. Recepţie: Ar trebui să ştiu mai întâi ce este râsul, fiindcă nu-mi închipui deloc ce-ar putea fi! Încercară să născocească o glumă potrivită cu lumea furnicilor: "Era o furnică ce-şi zugrăveşte din nou tavanul...", dar efectul nu fu prea eficient. Ar fi avut nevoie să ştie ce este important şi ce nu pentru locatara unui furnicar. 103 renunţă deocamdată să mai înţeleagă, limitându-se la a-şi nota în feromonul său zoologic: "Degetele simt nevoia să-şi povestească istorii bizare care provoacă fenomene fiziologice. Le place să-şi râdă de toate." Comutară din nou. "Capcană de gândire". Doamna Ramirez apăru pe ecran, confruntată cu misterul celor şase triunghiuri ce trebuia construite din şase beţe de chibrit. Continua să susţină că nu cunoaşte răspunsul, dar Laetitia şi Jacques ştiau deacum că îl cunoaşte de mult. Comutară din nou. Dădură peste un film despre viaţa lui Albert Einstein, care explica totodată, într-o formă simplificată, teoriile sale astrofizice. 103 dovedi un interes neaşteptat. Recepţie: La început, nu le deosebeam pe Degete între ele. Acum, tot văzând fizionomiile degetale, disting nişte diferenţe. El, de exemplu, este un mascul, nu-i aşa? Îl recunosc pentru că are părul scurt. Alt reportaj, de data aceasta despre obezitate. Sunt explicate anorexia şi obezitatea. Furnica se revoltă. Recepţie: Ce mai e şi cu indivizii ăştia care mănâncă fără socoteală? Mâncatul e actul cel mai simplu şi mai firesc de pe lume. Până şi o larvă ştie să se hrănească. Când o furnică-cisternă se umflă, ghiftuindu-se de mâncare, ea o face pentru binele comunităţii şi este mândră de corpul ei îngroşat, nu ca femelele acestea Degete care se vaită pentru 785

că nu sunt în stare să mănânce cu măsură! 103 se dovedea o telespectatoare neobosită. Cei doi Ramirez îşi închiseseră magazinul de jucării. Laetitia şi Jacques dormiră în camera de oaspeţi. Făceau cu schimbul pentru a-i răspunde necontenit furnicii. 103 este lacomă de informaţii de orice fel. Totul o interesează: regulile fotbalului, ale tenisului, ale jocurilor, războaiele dintre Degete, politica diverselor naţiuni, paradele nupţiale ale Degetelor. Desenele animate o încântă prin grafica lor simplă şi clară şi se extaziază vizionând Războiul stelelor. Nu reuşeşte să înţeleagă întreg scenariul filmului, dar anumite secvenţe îi amintesc de luptele de la Stupul de aur. 103 consemnează totul în feromonul ei zoologic. Degetele astea au o imaginaţie!

189. ENCICLOPEDIE UNDĂ: orice obiect, idee sau persoană poate fi redusă la o undă. Undă de formă, de sunet, de imagine, de miros. Undele acestea intră fără greş în interferenţă cu alte unde, atunci când nu se află în vidul infinit. Interferenţele dintre undele-obiecte, idei, persoane sunt un fenomen pasionant. Ce se întâmplă când se combină rock and roll-ul şi muzica clasică? Ce se întâmplă când filozofia se combină cu informatica? Ce se întâmplă când arta asiatică se combină cu tehnologia occidentală? Când se varsă o picătură de cerneală în apă, cele două substanţe au un nivel de informaţie foarte scăzut, uniform. Picătura de cerneală e neagră, iar paharul de apă e transparent. Cerneala, căzând în apă, declanşează o criză. Momentul cel mai interesant al acestui contact este cel în 786

care apar nişte forme haotice: clipa dinaintea dizolvării. Interacţiunea dintre cele două elemente diferite produce o figură foarte complexă. Se formează nişte volute complicate, nişte forme contorsionate şi tot felul de filamente care se diluează puţin câte puţin, făcând ca apa să capete în cele din urmă o culoare cenuşie. În lumea obiectelor, figura aceasta complexă este greu de imobilizat, dar în lumea vie o asemenea întâlnire se poate întipări în memorie, rămânând acolo pentru totdeauna. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

190. CHLI-POU-NI SE FRĂMÂNTA Chli-pou-ni e îngrijorată. Musculiţele-soli întoarse din Orient raportează că din cruciada contra Degetelor nu a mai rămas nimic, deoarece a fost nimicită de o armată degetală care proiectase nişte tornade de "apă înţepătoare". Atâtea legiuni, atâţia soldaţi, atâtea speranţe risipite în zadar! Stând faţă în faţă cu cadavrul mamei sale, regina Bel-okan-ului îi cere sfatul. Carapacea este însă goală şi uscată şi nu-i răspunde nimic. Chli-pou-ni măsoară nervoasă loja nupţială. Nişte lucrătoare vor să se apropie de ea ca s-o mângâie şi s-o liniştească, dar ea le respinge vehement. Dintr-o dată, regina se opreşte şi îşi înalţă antenele cât poate de sus. Trebuie să existe un mijloc de-a le distruge. Şi se năpusteşte spre Biblioteca chimică, continuând să emită acelaşi feromon: Cu siguranţă că există un mijloc de-a le distruge. 787

191. CE CREDE EA DESPRE NOI Au trecut deja cinci zile de când 103 se uită, fără cea mai mică pauză, la televizor. Nu emisese decât o singură cerere: să i se dea o capsulă de care avea nevoie ca să-şi depoziteze feromonii zoologici despre Degete. Laetitia privi la ceilalţi: ― Televiziunea a ajuns un drog în toată regula pentru furnica asta! ― Pare să înţeleagă tot ce vede, observă Méliès. ― Probabil că doar a zecea parte din ce e pe ecran, nu mai mult. Ea este ca un nou-născut în faţa televizorului: ce nu înţelege, interpretează în felul ei. Arthur Ramirez era de o cu totul altă părere. ― Cred că o subestimaţi. Comentariile pe care le-a făcut despre războiul syrako-syranian sunt cât se poate de judicioase. Pe deasupra, e în stare să aprecieze desenele animate ale lui Tex Avery. ― Eu unul nu o subestimez deloc, spuse Méliès, şi tocmai asta mă îngrijorează. Măcar de-ar interesa-o numai desenele animate! Ieri însă m-a întrebat de ce ne străduim atâta să ne chinuim unii pe ceilalţi. Toţi fură consternaţi. Aceeaşi întrebare îi frământă: Oare ce crede ea despre noi? ― Ar trebui să avem grijă să nu perceapă imagini prea negative despre lumea noastră. E de-ajuns să schimbăm canalul la timp, la urma urmei, adăugă comisarul, ― Nu, protestă stăpânul spiriduşilor. Experienţa aceasta este prea interesantă. Pentru prima oară, o fiinţă vie neumană ne judecă. Să-i lăsăm furnicii noastre libertatea dea ne judeca şi de-a ne spune cât valorăm la modul absolut. 788

Se întoarseră toţi trei în faţa maşinii "Piatra de la Rosetta". În clopotul său, musafirul de vază îşi ţinea capul lipit de ecranul cu cristale lichide, fremătând din antene şi salivând intens feromoni în timp ce urmărea o campanie electorală. Se vedea clar că ascultă cu toată atenţia discursul preşedintelui Republicii, luând o mulţime de notiţe. Emisie: Salutări, 103. Recepţie: Salutări, Degetelor. Emisie: Totul e-n regulă? Recepţie: Da. Pentru ca 103 să poată urmări în voie emisiunile, Ramirez fabricase o telecomandă microscopică ce-i permitea furnicii să comute din interiorul clopotului experimental. Insecta se folosea de ea până la abuz. Experienţa mai dură câteva zile. Curiozitatea furnicii părea inepuizabilă. Le cerea întruna Degetelor alte şi alte explicaţii. Ce înseamnă comunismul, motorul cu explozie, deriva continentelor, ordinatoarele, prostituţia, asigurările sociale, trusturile, deficitul economic, cucerirea spaţiului, submarinele nucleare, inflaţia, şomajul, fascismul, meteorologia, restaurantele, aratul, boxul, contracepţia, reforma universitară, justiţia, exodul rural? 103 a acumulat deja trei feromoni zoologici despre Degete. În cea de-a zecea zi, Laetitia Wells nu mai rezistă. Poate că nu prea îi apreciase ea pe oameni până atunci, dar avusese dintotdeauna simţul familiei. Or, vărul său Jonathan era poate în pragul morţii, iar furnica salvatoare pe care le-o trimisese stătea în continuare proţăpită acolo, în faţa receptorului, de parcă ar fi prins rădăcini. Emisie: Eşti gata acum să ne conduci spre Bel-o-kan? o întrebă ea pe Î03. 789

Se lăsă o clipă de tăcere, timp în care inima Laetitiei bătu nebuneşte. Alături de ea, ceilalţi pândeau cu aceeaşi încordare verdictul. Recepţie: Vreţi deci să-mi aflaţi hotărârea? Foarte bine. Cred că am văzut suficient ca să-mi fac o părere despre voi. Furnica îşi dezlipi capul de ecran şi se propti pe labele din spate. Recepţie: Nu pot să pretind că v-aş cunoaşte la perfecţie, se-nţelege, deoarece civilizaţia voastră este atât de complicată... dar... de fapt, pot să-mi dau seama de pe acum de esenţial. 103 îi face să se consume, calculându-şi efectele. E întradevăr foarte pricepută în ce priveşte manipularea indivizilor. Recepţie: Civilizaţia voastră e foarte complicată, dar am văzut destul ca să o înţeleg în esenţă. Sunteţi nişte animale perverse, lipsite de respect faţă de tot ce vă înconjoară şi preocupate doar de grija de-a acumula ceea ce voi numiţi "bani": Antecedentele voastre istorice mă îngrozesc: ele nu sunt decât un şir de crime pe o scară mai mare sau mai mică. Măi întâi omorâţi, şi abia după aceea discutaţi. În acelaşi fel, vă distrugeţi unii pe ceilalţi şi distrugeţi totodată natura. Începutul nu era prea promiţător. Cei trei oameni nu se aşteptaseră la atâta duritate. Recepţie: Există, totuşi, la voi nişte lucruri care mă fascinează. Ah, desenele voastre! îmi place grozav Degetul acela... Leonardo da Vinci. Ideea de-a face desene pentru aţi exprima felul în care interpretezi lumea şi de-a fabrica obiecte inutile doar pentru frumuseţea lor estetică e extraordinară! Ca şi cum s-ar fabrica parfumuri nu pentru comunicare, pur şi simplu, ci doar pentru bucuria de-a le respira! Frumuseţea aceasta gratuită şi inutilă, pe care voi o numiţi "artă" constituie avantajul pe care îl aveţi faţă de 790

civilizaţia noastră. Noi nu avem nimic asemănător în aşezările noastre. Civilizaţia voastră e bogată prin arta ei şi prin pasiunile ei inutile* Emisie: Atunci, eşti de acord să ne conduci la Bel-o-kan? Furnica nu vrea încă să răspundă. Recepţie: Înainte de-a sosi aici, am întălnit nişte libărci. Iar de la ele am aflat ceva. Şi anume, că cei ce sunt în stare să se iubească între ei sunt iubiţi şi de alţii, iar cei ce se ajută între ei sunt şi ei ajutaţi de alţii... 103 îşi agită antenele, sigură de sine şi de argumentele sale. Recepţie: Iată problema care mi se pare importantă: în locul meu, voi aţi avea o părere bună despre propria voastră specie? Ce pacoste! Bineînţeles că nu Laetitiei Wells e cazul să i se adreseze o asemenea întrebare, şi nici lui Arthur Ramirez. Furnica îşi urmăreşte liniştita raţionamentul. Recepţie: Mă înţelegeţi? Vă iubiţi destul de mult pentru a-i face şi pe alţii să vă iubească? Emisie: Păi... Recepţie: Dacă voi nu vă iubiţi, cum s-ar putea spera că într-o bună zi aţi fi în stare să iubiţi nişte fiinţe atât de deosebite de voi? Emisie: Vezică... Recepţie: Căutaţi feromonii potriviţi ca să mă convingeţi? Nu-i mai căutaţi. Televiziunea mi-a furnizat toate explicaţiile pe care le aşteptam de la voi. Am văzut documentare şi reportaje în care Degetele se ajutau între ele, în care Degetele dădeau fuga spre aşezări îndepărtate ca să ajute alte Degete, în care nişte Degete roz ajutau Degete maronii. Noi, furnicile, cum ne spuneţi voi, n-am face niciodată atât de mult. Noi nu ajutăm aşezările îndepărtate şi nici pe furnicile din alte specii. Şi am mai văzut reclame pentru urşi 791

de pluş. Nu sunt decât nişte obiecte, şi, totuşi, Degetele le mângâiau, le sărutau. Degetele au aşadar în ele un surplus de dragoste de dăruit. Se aşteptaseră la orice, dar numai la asta nu. Nu se aşteptaseră ca specia umană să cucerească o fiinţă neomenească graţie operelor lui Leonardo da Vinci, a medicilor aventurieri şi a urşilor de pluş! Recepţie: Şi asta nu e tot: vă îngrijiţi bine puii. Voi speraţi că Degetele care vă vor urma vor fi mai bune decât cele de acum. Năzuiţi spre progres. Sunteţi la fel ca soldaţii noştri, care se sacrifică pentru a face o punte pe care să treacă semenii lor ca să poată traversa un pârău. Cei tineri trebuie să treacă, şi pentru aceasta vârstnicii sunt gata să moară. Dar tot ce am văzut ― filmele, actualităţile, reclamele ― exprimă regretul de-a nu fi decât ceea ce sunteţi, împreună cu speranţa pe care o nutriţi de-a deveni mai buni. Şi din speranţa aceasta ţâşnesc "umorul" vostru şi "arta" voastră... Laetitia avea lacrimi în ochi. Fusese nevoie să asculte explicaţiile unei furnici ca să înveţe să iubească specia umană! După discursul lui 103, nu avea să mai fie niciodată aceeaşi. Umanofobia ei fusese vindecată de o furnică! Simţi dintr-o dată nevoia să-şi cunoască mai bine contemporanii. Era adevărat că printre ei existau unii de-a dreptul extraordinari. Furnica aceasta o înţelesese în câteva ore de vizionare a televizorului, în timp ce ei nu îi ajunsese întreaga viaţă de până atunci. Tânăra femeie se aplecă spre microfon şi izbuti să articuleze: Emisie: Deci o să ne ajuţi? Sub clopotul ei de sticlă, 103 îşi înălţă antenele şi emise cu solemnitate: Recepţie: Nu putem lupta contra voastră, iar voi nu puteţi lupta contra noastră. Nici una din speciile noastre nu e destul de puternică pentru a o elimina pe cealaltă. Din 792

moment ce nu ne putem distruge, suntem obligaţi să colaborăm. Şi apoi, cred că avem nevoie de voi. Ne puteţi învăţa multe lucruri şi în nici un caz nu trebuie să vă omorâm înainte de-a le afla. Emisie: Eşti, aşadar, de acord să ne duci la Bel-a-kan? Recepţie: Sunt de acord să vă ajut să vă salvaţi prietenii închişi sub oraş, deoarece acum sunt de acord cu o colaborare între civilizaţiile noastre. În clipa aceea, Arthur Ramirez leşină din nou.

192. DINOZAURII E un feromon-mnezic istoric, care a străbătut mileniile. Chli-pou-ni îşi apropie antenele de capsula plină cu lichide foarte mirositoare: un arabesc de parfumuri. Pe loc, textul urcă voluptuos de-a lungul antenelor sale. Feromon istoric. Salivatoare: a 24-a regină Belo-kiu-kiuni. Furnicile n-au fost dintotdeauna stăpânii Pământului. Odinioară, statutul acesta a fost disputat de alte specii care reprezentau alte moduri de-a gândi. În urmă cu câteva milioane de ani, natura a mizat pe şopârlă. Până atunci, şopârlele nu erau decât nişte animale cu o talie potrivită; nişte peşti dotaţi cu labe. Totuşi, saurienii aceştia nu încetau să se bată între ei. Din acest motiv, corpul lor a suferit încetul cu încetul mutaţii pentru a se adapta luptelor corp la corp, încât au ajuns, în cele din urmă, din ce în ce mai mari şi agresivi. A avut loc o evoluţie morfologică: şopârlele s-au transformat în giganţi. Nu mai reuşeam să le omorâm, chiar dacă ne strângeam câte douăzeci, treizeci sau o sută. 793

Şopârlele erau acum prea puternice şi atât de distrugătoare şi de numeroase, încât deveniseră cea mai mare putere animală terestră. Unele erau atât de înalte, că depăşeau coroanele copacilor. Nu mai erau de-acum şopârle, ci dinozauri. Domnia acestor monştri imenşi a durat vreme îndelungată, iar noi, în furnicarele noastre de pretutindeni, stăteam şi reflectam. Dacă le învinseserăm pe cumplitele termite, ar fi trebuit să fim în stare să scăpăm şi de dinozauri ― aşa suna părerea care se emitea cam de peste tot. Şi, totuşi, comandourile noastre trimise împotriva dinozaurilor erau sistematic decimate. Ne găsiserăm oare stăpânii? Deja, unele furnicare se resemnaseră să cedeze dinozaurilor controlul teritoriului de vânătoare, fugind de sub paşii lor şi trăind cu groaza obsedantă a duelurilor lor odioase, care făceau să se cutremure pământul. Până şi termitele îşi plecau mandibulele. Atunci s-a întâmplat că o regină provenită dintr-un cuib de furnici magnans a lansat lozinca: Toate Oraşele unite împotriva monştrilor. Mesajul era simplu şi a avut impact la scară planetară. Furnicarele au pus capăt luptelor interne. Nici o furnică nu mai avea voie să ucidă vreo alta, indiferent de specie sau talie. Se născuse Marea Alianţă Planetară. Între oraşe au circulat soli cu misiunea de-a informa despre forţa şi slăbiciunile dinozaurilor. Animalele acelea păreau fără cusur, imbatabile, dar orice animal are un punct slab. Aşa a vrut natura. Trebuia deci să îl descoperim şi l-am descoperit. Defectul cuirasei dinozaurilor era anusul. Era de-ajuns să-i invadezi prin poarta aceasta de intrare şi să-i distrugi din interior. Informaţia s-a răspândit la iuţeală. Pretutindeni, legiunile furnicarelor s-au vârât pe traseul 794

acesta vulnerabil. Cavaleria, infanteria şi artileria nu mai înfruntau acum gheare, labe şi dinţi, ci împroşcături de sucuri digestive, globule albe şi reflexe musculare. Există relatări terifiante despre armatele care s-au aventurat pas cu pas în intestinele duşmanilor. Soldaţii luau un viraj după altul printr-un colon uriaş când deodată, din capătul tunelului, ţâşnea o ghiulea mortală: un excrement. Luptătoarele fugeau, refugiindu-se în cutele intestinale. Uneori, câte un bolovan greţos rămânea blocat în vreun ungher. Alteori, se rostogolea şi spulbera toată armata, până la ultimul combatant. Principalul adversar al legiunilor myrmicine a ajuns să fie constituit de materiile fecale. Câte mii de furnici nu au pierit lovite de o avalanşă de excremente mici şi tari! Câte n-au fost înecate de câte un torent de mizerie nămoloasă! Câte comandouri n-au fost asfixiate de gazele dintr-un singur pârţ! Majoritatea legiunilor reuşeau, totuşi, să străpungă la timp tunelurile intestinale. Atunci, sub asaltul minusculelor noastre semene, munţii aceia de carne sauriană se năruiau unul după altul. Fie că erau carnivori sau ierbivori, că erau echipaţi cu cozi dinţate, cu ace, cu ţepi, cu venin sau cu solzi blindaţi, nici unul nu rezista în faţa milioanelor de chirurgi infimi şi hotărâţi. O simplă pereche de mandibule se dovedea mult mai eficace decât un corn mai mare decât un copac. Furnicile au avut nevoie de câteva sute de mii de ani pentru a-i masacra pe toţi dinozaurii. Şi apoi, într-o primăvară, în zori, când s-au trezit, au băgat de seamă că zările erau libere. Nu mai existau dinozauri. Doar şopârlele mici fuseseră cruţate. Chli-pou-ni îşi desprinde antenele şi, dusă pe gânduri, începe să măsoare în lung şi în lat Biblioteca chimică. Aşadar Pământul a avut mai mulţi locuitori, care, rând 795

pe rând, au vrut să facă pe stăpânii atotputernici. Toţi au cunoscut apogeul gloriei înainte ca furnicile să-i fi învăţat să fie mai modeşti. Furnicile sunt singurii stăpâni adevăraţi ai Pământului. Chli-pou-ni se mândreşte la gândul că aparţine acestei specii. Noi, care suntem atât de mici, ştim să-i zdrobim pe cei mari şi cruzi. Noi, care suntem atât de mici, ştim să chibzuim şi să rezolvăm probleme ce par insolubile. Noi, care suntem atât de mici, nu avem de ce să primim lecţii de la munţii însufleţiţi ce se cred fără cusur şi invulnerabili. Civilizaţia furnicilor este singura care a dăinuit atât de îndelung, deoarece a ştiut cum să scape de toţi rivalii ei. Suverana regretă că nu a studiat Degetele care trăiesc sub furnicar. Dacă ar fi ascultat-o pe 103 şi le-ar fi supus unui regim de observaţie, probabil că le-ar fi descoperit punctul slab, iar cruciada s-ar fi acoperit de glorie în loc să cunoască înfrângerea de acum. Dar poate că nu e încă prea târziu! Poate că sub lespedea de granit au mai rămas, totuşi, câteva Degete în viaţă! Regina ştie cât de mult s-au străduit deistele ca să le trimită hrană. Chli-pou-ni se hotărăşte să coboare în Degetărie pentru a discuta cu acest "Doctor Livingstone", atât de lăudat de spioanele sale.

193. CANCER 103 îşi dă seama că în lumea Degetelor se petrece ceva anormal. Acolo sus se agită nişte umbre. În aer pluteşte parcă un miros de moarte. Furnica întreabă: Recepţie: E ceva în neregulă? 796

Emisie: Arthur a leşinat. Este bolnav. E atins de un cancer generalizat. O boală pe care nimeni nu poate să o vindece. Şi mama mea a murit din pricina ei. Suntem lipsiţi de apărare în faţa acestei maladii. Recepţie: Ce este cancerul? Emisie: O boală în care celulele proliferează într-un mod anarhic. Pentru a-şi da răgazul de-a chibzui mai bine, furnica îşi spală meticulos tijele senzitive. Recepţie: Cunoaştem şi noi fenomenul ăsta, dar nu este o boală. Cancerul vostru nu e o boală. Emisie: Atunci ce este? E pentru întâia oară când o fiinţă omenească a emis întrebarea "ce este", pe care 103 a repetat-o de atâtea ori, iar acum e rândul furnicii să ofere explicaţii. Recepţie: Cu multă vreme în urmă, am fost şi noi lovite de ceea ce voi numiţi "cancer". Multe au murit din cauza lui. Câteva milioane de ani, am privit flagelul acesta ca pe o calamitate incurabilă, şi cele care se îmbolnăveau preferau să înceteze imediat din viaţă, oprindu-şi bătăile inimii. Apoi... Cei trei oameni ascultau surprinşi. Recepţie: Apoi, am înţeles că judecam problema dintr-un unghi greşit. Trebuia să studiem şi să înţelegem într-un mod cu totul diferit ceea ce iniţial ne păruse a fi o maladie. Şi am descoperit despre ce era vorba. Iar de peste o sută de mii de ani nici un membru al civilizaţiei noastre nu mai moare de cancer. O, desigur că ni se întâmplă să fim victimele multor altor boli, dar în ce ne priveşte s-a terminat cu cancerul. Din pricina surprinderii, Laetitia aburi clopotul cu răsuflarea. Emisie: Aţi descoperit remediul cancerului? Recepţie: Bineînţeles, şi o să vi-l spun. Dar mai întâi aş vrea să ies puţin la aer. Mă înăbuş sub clopotul ăsta. 797

Laetitia o aşeză cu atenţie pe 103 într-o cutie de chibrituri cu fundul acoperit de o saltea confortabilă de vată, după care o duse pe balcon. Luptătoarea adulmecă adierea răcoroasă şi proaspătă. De aici putea să simtă până şi efluviile îndepărtate ale pădurii. ― Fii atentă, n-o pune pe balustradă, exclamă Jacques Méliès. Nu trebuie în nici un caz să cadă. Furnica asta e o comoară în toată regula. A acceptat să salveze nişte vieţi omeneşti şi pe deasupra susţine că ştie remediul cancerului. Dacă e adevărat... Împreunându-şi mâinile, cei doi formară un soi de leagăn de jur-împrejurul cutiei. Peste scurt timp, doamna Ramirez li se alătură. Îşi ajutase soţul să se culce în pat; acum Arthur adormise. ― Furnica noastră spune că ştie cum poţi să vindeci cancerul, o anunţă Méliès. ― Atunci să ne-o spună, şi încă repede! Arthur nu mai are multe zile de trăit. ― Staţi doar câteva minute, interveni Laetitia. A zis că vrea să ia puţin aer. Trebuie s-o înţelegem; a petrecut câteva zile închisă într-un clopot de sticlă, uitându-se întruna la televizor. Nici un animal de pe lume n-ar putea suporta aşa ceva! De-acum însă, femeia îşi pierduse calmul. ― O să se odihnească mai târziu. Mai întâi trebuie să-l salvăm pe soţul meu. Nu mai putem aştepta. Juliette Ramirez se repezi la mâna Laetitiei. Tânăra femeie se trase înapoi, vrând să o împiedice să-i ia cutia. Preţ de o clipă, luntrea de lemn rămase suspendată în gol. Apoi doamna Ramirez trase de încheietura Laetitiei şi gestul fu de-ajuns pentru ca ea să se răstoarne Se prăbuşeşte. O clipă, 103 planează pe covorul ei zburător şi moale, după care începe să cadă, şi cade 798

întruna, fără să se mai oprească. Ce înalte sunt cuiburile Degetelor! Când percutează acoperişul metalic al unei maşini, ricoşând de mai multe ori, furnica se sperie şi începe să alerge încotro vede cu ochii. Unde sunt Degetele "amabile" şi maşina lor de comunicat? 103 goneşte strigând feromoni pe care nu mai are cine să-i descifreze. Laetitia, Juliette, Arthur, Jacques! Unde sunteţi? Am stat destul la aer, aduceţi-mă înapoi sus ca să vă pot spune ce trebuie! În clipa aceea, maşina pe care a aterizat demarează. 103 se agaţă cu toate labele de o antenă radio. Vântul şuieră de jur-împrejurul ei. Niciodată, nici măcar când zbura pe "Marele Corn", nu a mai mers cu o asemenea viteză. 194. ENCICLOPEDIE CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: India este o ţară care absoarbe toate energiile. Toţi conducătorii militari care au încercat să o supună s-au epuizat treptat. Pe măsură ce se adânceau în interiorul ţinutului, India îi influenţa tot mai mult, făcându-i să îşi piardă combativitatea şi să se îndrăgostească de rafinamentele culturii indiene. India este ca un burete moale care absoarbe totul. Ei au venit, iar India i-a învins. Prima invazie importantă a fost înfăptuită de musulmanii turco-afgani. În 1206, ei au cucerit Delhi. Au urmat cinci dinastii de sultani care au încercat, fiecare, să cucerească peninsula indiană în întregul ei. Dar trupele se împuţinau pe măsură ce avansau spre sud. Soldaţii se săturau să tot masacreze, îşi pierdeau gustul pentru luptă şi se lăsau fermecaţi de tradiţiile indiene. Sultanii au intrat într-un 799

declin tot mai accentuat şi au decăzut. Ultima dinastie, Lodi, a fost răsturnată de Babur, un rege de origine mongolă, urmaş de-al lui Tamerlan. El a pus bazele Imperiului Mogulilor în 1527 şi, abia ajuns în centrul Indiei, a renunţat la preocupările militare şi s-a dedicat cu entuziasm picturii, literaturii şi muzicii. Un urmaş de-al său, Akbar, a reuşit, în ce-l priveşte, să unifice India. Folosindu-se de duhul blândeţii, el a inventat o religie, inspirându-se din toate religiile vremii sale şi concentrând la un loc tot ce aveau ele mai paşnic. Totuşi, peste câteva decenii, Aurangzeb, alt urmaş de-al lui Babur, a încercat să impună cu forţa islamismul în peninsulă. India s-a revoltat atunci şi a izbucnit. Continentul acesta este imposibil de îmblânzit cu ajutorul violenţei. La începutul secolului al XlX-lea, englezii au reuşit să cucerească militar toate centrele comerciale şi marile oraşe, dar nu au izbutit niciodată să controleze întreg ţinutul. Ei sau mulţumit să creeze cantonamente, care erau nişte "mici cartiere de civilizaţie engleză" implantate într-un mediu cu totul indian. Aşa cum Rusia este apărată de frig, iar Japonia şi Anglia de mare, India este apărată de un zid spiritual care îi prinde în mreje pe toţi cei ce pătrund pe cuprinsul ei. Chiar şi în zilele noastre, orice turist care se aventurează, fie şi numai pentru o zi, în această ţară ca un burete este cuprins de un noian de "la ce bun?" şi de "ce rost are?" şi se simte ispitit să renunţe la orice dorinţă de a mai face ceva. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

195. O FURNICĂ PRIN ORAŞ 800

Jacques Méliès se aplecă. ― A căzut! I se alăturară cu toţii, încercând să desluşească ceva acolo jos, departe sub ei. ― Probabil că a murit... ― Poate că nu, furnicile pot să suporte şocuri puternice. Juliette Ramirez se însufleţi. ― Căutaţi-o, doar ea îmi poate salva soţul şi pe prietenii dumneavoastră de sub furnicar. Coborâră în fugă scările şi cercetară parcarea pas cu pas. ― Fiţi atenţi mai ales pe unde călcaţi! Laetitia Wells căută pe sub roţile maşinilor. Juliette Ramirez trecu prin sită tufişurile plantate cu titlu decorativ la baza clădirii. Jacques Méliès sună la toţi vecinii de dedesubt ca să verifice dacă nu cumva furnica, luată de vreo rafală de vânt, nu aterizase pe balconul lor. ― N-aţi văzut cumva o furnică cu un semn roşu pe frunte? Se-nţelege că îl luară drept nebun dar, datorită legitimaţiei sale de poliţist, îl lăsară, totuşi, să scotocească peste tot. Îşi petrecură ziua întreagă căutând fără răgaz. ― Ce să facem? Numai Dumnezeu ştie pe unde-o fi 103! Juliette Ramirez refuza să se declare învinsă. ― Dacă furnica asta ştie într-adevăr cum să vindece cancerul, atunci trebuie s-o găsim cu orice preţ. Mai căutară încă multă vreme. Nu insectele lipseau pe acolo! Dar chiar şi cu ajutorul lupei luminoase, nu zăriră nicăieri vreo furnică roşcată de pădure cu fruntea însemnată de o pată roşie. ― Măcar de-am fi avut o substanţă radioactivă cu care so marcăm, în loc de nişte lac de unghii! tuna şi fulgera 801

Méliès. Cei trei se sfătuiră. ― Trebuie să existe o cale de-a găsi o furnică, până şi într-un oraş ca Fontainebleau. ― Să enumerăm toate ideile care ne trec prin cap, apoi facem o selecţie, propuse doamna Ramirez. Sugestiile ţâşniră din partea fiecăruia: ― Să cercetăm întreg oraşul, metru cu metru, cu ajutorul armatei şi al pompierilor. ― Să interogăm toate furnicile pe care le vom întâlni ca să aflăm dacă nu cumva au văzut vreo furnică cu pată roşie pe frunte. Nici una din soluţii nu li se păru satisfăcătoare. Atunci Laetitia sugeră: ― Ce-ar fi să inserăm un apel în ziar? Se uitară unii la alţii. Se putea ca ideea să nu fie chiar atât de stupidă pe cât părea. Mai chibzuiră o vreme, dar fără ca vreunul din ei să găsească o alta mai bună.

196. ENCICLOPEDIE VICTORIE: De ce orice formă de victorie este insuportabilă? De ce nu suntem atraşi decât de căldura liniştitoare a înfrângerii? Poate fiindcă o înfrângere nu poate fi decât preludiul unui reviriment, în timp ce victoria are tendinţa de a ne încuraja să rămânem neschimbaţi. Înfrângerea este înnoitoare, victoria este conservatoare. Toţi oamenii simt acest lucru la modul confuz, şi din această pricină cei mai inteligenţi au încercat să obţină nu cel mai frumos succes, ci înfrângerea cea mai frumoasă. Hannibal a făcut cale întoarsă din faţa Romei ce i se oferea pe tavă. Cezar a ţinut morţiş să se ducă la idele lui Marte. 802

Să scoatem deci nişte învăţăminte din aceste experienţe. Nu reuşeşti niciodată să-ţi construieşti din timp înfrângerea. Nu reuşim să ne construim niciodată o trambulină destul de înaltă de pe care să sărim într-o piscină fără apă. Scopul unei vieţi lucide este de-a ajunge la un faliment total care să servească drept lecţie tuturor contemporanilor. Deoarece niciodată nu poţi să înveţi ceva dintr-un succes, ci numai dintr-o înfrângere. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

197. APEL CĂTRE POPULAŢIE Portret-robot în rubrica "animale pierdute" din Écho du dimanche: un cap de furnică, desenat cu peniţa. Legenda: "Atenţie! Citiţi cu atenţie! Nu este vorba de o glumă. Furnica înfăţişată aici poate salva viaţa a şaptesprezece persoane aflate în pericol de moarte. Indiciile următoare vă vor permite să nu o confundaţi cu nici o altă furnică: 103 683 este o furnică roşeaţă. Prin urmare nu este cu desăvârşire neagră. Toracele şi capul îi sunt de culoare maro-portocâlie. Doar abdomenul îi este negru. Talia: 3 milimetri. Carapacea este dungată. Antenele sunt scurte. Dacă îţi apropii Degetul de ea, lansează pe loc un jet de acid. Ochii îi sunt relativ mici, iar mandibulele late şi îndesate. Semne particulare: o pată roşie pe frunte. Dacă o descoperiţi, chiar fără să fiţi sigur că este vorba 803

de ea, dacă vi se pare deci că aţi recunoscut-o, puneţi-o la adăpost şi sunaţi fără să staţi pe gânduri la 31 41 59 26. Cereţi cu domnişoara Laetitia Wells. Mai puteţi suna la poliţie şi să-l cereţi pe comisarul Jacques Méliès. Se oferă 100.000 de franci recompensă pentru orice apel care ar putea să ajute la găsirea lui 103 683." Laetitia, Méliès şi Juliette Ramirez încercară să discute cu furnicile din terariu şi cu furnici luate la întâmplare de pe stradă. Primele auziseră într-adevăr de Bel-o-kan, dar nu erau în stare să îi conducă într-acolo, deoarece ele nu ştiau nici măcar unde se află în momentul de faţă. Cât despre secretul cancerului, aici chiar că nu aveau idee despre ce putea fi vorba! Întâlniră aceeaşi ignoranţă la furnicile de pe stradă, din grădini sau case. Fură nevoiţi să constate că cele mai multe dintre furnici erau destul de proaste: nu le interesa nimic, nu înţelegeau nimic şi nu se gândeau decât la hrană. Jacques Méliès, Juliette Ramirez şi Laetitia Wells ajunseră să îşi dea astfel seama cât de deosebită era 103, care reprezenta o excepţie. Demersul ei intelectual o făcea de neasemuit. Laetitia Wells luă cu o pensetă capsulele în care 103 îşi pusese feromonii zoologici despre Degete. Nu mai încăpea îndoială că 103 voise să înţeleagă tot ce ţinea de lumea şi de epoca ei. Rareori putuse fi întâlnită o asemenea curiozitate şi sete de a şti, chiar şi la o fiinţă omenească. 103 era cu adevărat excepţională, îşi spuse Laetitia Wells. Şi în aceeaşi clipă îşi muşcă buzele, dânduşi seama că se gândise la 103 la timpul trecut. Se simţi încercată, o clipă, de dorinţa de-a se ruga. Fiindcă, în ultimă instanţă, cum ar mai fi putut găsi o furnică rătăcită într-un oraş, dacă nu printr-o minune? 804

199. OSUARUL Înconjurată de o escortă de gărzi cu mandibule lungi, regina Chli-pou-ni coboară spre adâncimile Oraşului. Îi pare rău acum că nu a comunicat mai din timp cu Doctorul Livingstone. Ştie de pe-acum toate întrebările pe care vrea să i le pună. Ştie deopotrivă şi cum le va putea descoperi slăbiciunile. Oricum, s-a hotărât să le hrănească. Trebuie să le dea de mâncare ca să le momească, la fel cum trebuie să faci cu păduchii-de-frunză sălbatici înainte de-a le tăia aripile şi de a-i instala în staule. Etajul -10: suverana este cuprinsă de un nou val de înflăcărare şi grăbeşte pasul. Da, le va hrăni şi va sta cu ele de vorbă. Îşi va face însemnări şi va consemna numeroşi feromoni zoologici suplimentari despre Degete. Gărzile dimprejurul ei nu stau o clipă locului. Fiecare se agită, simţind că astăzi se va întâmpla ceva deosebit. Regina Federaţiei, fondatoarea mişcării evoluţioniste, a consimţit în sfârşit să discute cu Degetele şi să le studieze ca să le poată ucide mai uşor. Etajul -12: Chli-pou-ni îşi spune că a dat realmente dovadă de prostie neascultând-o pe 103 mai din timp. Ar fi trebuit să stabilească un dialog cu Degetele de multă vreme. Ar fi trebuit să-şi asculte mama: Belo-kiu-kiuni le vorbea. Ar fi fost atât de simplu să facă şi ea la fel. Etajul -20: numai de-ar fi încă în viaţă! Numai să nu fi stricat totul din dorinţa de-a se distinge, de-a face altfel decât părinţii ei. Nu trebuia să facă nici invers şi nici la fel ca ei; trebuia doar să continue ceea ce fusese început. Să ducă mai departe opera Mamei în loc să o nege. De jur-împrejur, roiul îşi vede de treburi ca în oricare 805

altă zi. Furnicile o salută cu vârful antenelor. Cele mai multe sunt însă surprinse văzându-şi regina coborând la o adâncime atât de mare. Etajul -40: Chli-pou-ni goneşte de-acum împreună cu toată trupa, repetându-şi întruna: "Numai de n-ar fi prea târziu." Cotind pe mai multe coridoare, ea iese într-o sală pe care nu o cunoaşte deloc. Proporţiile îi sunt impresionante şi probabil că a fost construită cu abia vreo săptămână în urmă la nivelul acestor etaje atât de slab populate. Deodată, regina vede în faţa ei nişte deiste! Aici zac cadavrele tuturor rebelelor deiste, care au fost strânse de pretutindeni unde au fost ucise. Sutele de furnici înţepenite par să o sfideze pe vizitatoarea nepoftită. Soldaţi morţi păstraţi în Oraş! Antenele regale, uluite, au un gest de recul. Luptătoarele belokaniene din spatele ei, care o însoţesc, sunt la rândul lor îngrozite. Ce caută toate moartele astea aici? Locul lor era la depozitul de gunoi! Regina şi gărzile sale fac câţiva paşi printre piesele lugubrei expoziţii. Cele mai multe dintre moarte sunt aşezate în poziţie de luptă, cu mandibulele desfăcute şi antenele îndreptate înainte, gata să sară la un adversar poate la fel de ţeapăn. Câteva cadavre mai poartă urmele perforaţiilor făcute de penisurile ploşniţelor. Când te gândeşti că au fost ucise la îndemnul ei... Chli-pou-ni are o senzaţie ciudată. Regina este impresionată: furnicile acestea seamănă toate cu... Mama din loja ei regală. Dar şirul surprizelor încă nu s-a încheiat. Suveranei i se pare că printre siluetele acestea prea ţepene s-a produs o mişcare. Da, într-adevăr, aproape jumătate din ele se mişcă! Are oare în faţa ochilor vreun miraj, sau e vorba de vreo 806

reminiscenţă a acelei împrejurări de demult, când a făcut imprudenţa să guste din drogul unei lomecuze? Ce oribil! Cadavrele încep să mişte pretutindeni! Şi nu este o halucinaţie! Soldaţii care o străjuiesc sunt atacaţi de sute de fantome. Peste tot se declanşează lupte. Gărzile reginei au mandibule lungi, dar rebelele deiste sunt mult prea numeroase. Surpriza, împreună cu stresul provocat de acest loc ciudat, sunt în defavoarea luptătoarelor convenţionale. În timp ce luptă, deistele zvâcnesc din antene, emiţând fără încetare unul şi acelaşi feromon: Degetele sunt zeii noştri.

199. REGĂSIRI Laetitia Wells îşi făcu apariţia, ţâşnind ca o ghiulea de tun şi abia trăgându-şi răsuflarea, în podul unde Jacques Méliès şi Juliette Ramirez se chinuiau să selecteze sutele de scrisori şi de mesaje telefonice primite în urma apelului către populaţie. ― A fost găsită! Cineva a găsit-o! strigă ea. Nici unul, nici altul nu reacţionează în vreun fel. ― Avem deja opt sute de escroci care se jură că au găsito, făcu Méliès. Culeg prima furnică întâlnită în cale, îi dau cu puţin roşu pe frunte şi vin să ceară recompensa! Juliette Ramirez întări: ― Au fost unii care au venit chiar şi cu păianjeni sau libărci mânjite cu roşu! ― Nu, nu. De data asta e pe bune. E un detectiv particular care de când a auzit de apelul nostru se plimbă prin oraş cu nişte ochelari-lupă pe nas... 807

― Şi ce te face să crezi că a găsit-o de-adevăratelea pe 103 a noastră? ― Mi-a spus la telefon că urma de pe frunte nu era roşie, ci galbenă. Or, când îmi păstrez prea multă vreme lacul ăsta pe unghii, el se îngălbeneşte. Argumentul era într-adevăr serios. ― Oricum, să vedem animalul. ― Nu îl are. Susţine că a găsit-o, dar că i-a fugit printre degete. ― Unde a văzut-o? ― Ţineţi-vă bine! N-o să ne fie prea uşor. ― Unde? Zi o dată! ― În staţia de metrou de la Fontainebleau! ― Într-o staţie de metrou? ― Dar acum e ora 6, ora de vârf. Trebuie să fie aglomeraţie, se sperie Méliès. ― Nu trebuie să pierdem nici o clipă. Dacă ratăm ocazia asta, o pierdem definitiv pe 103 şi atunci... ― Să-i dăm drumul!

200. O CLIPĂ DE DESTINDERE Două furnici grase cu ochi verzi şi cu un rictus plin de răutate se apropie de un morman de cârnaţi, borcane de dulceaţă, pizza şi varză acră. ― Nierk, nierk, oamenii stau cu spatele! Să ne ospătăm! Cele două furnici se reped la mâncare, folosind nişte deschizătoare de conservă pentru cutiile de fasole boabe şi servindu-se cu şampanie pe care şi-o toarnă în pahare subţiri şi ciocnind. Deodată, asupra lor cade lumina unui proiector şi dintrun spray este pulverizat un nor galben. 808

Cele două furnici îşi înalţă sus de tot sprâncenele şi cască larg ochii bulbucaţi şi verzi, urlând: ― Ajutor, ăsta-i PROPMAISON! ― Nu, nu PROPMAISON, orice altceva, numai nu PROPMAISON! Totul e învăluit de vălătuci negri. ― Aaaaaaarggggghhhhhhhhhhh. Furnicile se prăbuşesc la pământ. Cadrul se mişcă. Înapoi, dezvăluind un bărbat ce ţine în mâna întinsă un spray pe care scrie cu litere mari: PROPMAISON. Zâmbind, el rosteşte cu faţa la camera de luat vederi: "O dată cu venirea zilelor frumoase şi a căldurii, gândacii de bucătărie, furnicile şi libărcile se înmulţesc vertiginos. Soluţia este PROPMAISON. PROPMAISON omoară fără deosebire tot ce mişună prin debaralele dumneavoastră. PROPMAISON, fără pericol pentru copii şi fără milă pentru insecte. PROPMAISON este noul produs al CCG. CCG este însăşi eficienţa. "

201. URMĂRIRE ÎN METROU Cei trei erau în ultimul hal de surescitare. Jacques Méliès, Laetitia Wells şi Juliette Ramirez îi îmbrânciră fără menajamente pe cei din jur. ― N-aţi văzut o furnică? ― Vă rog? ― A luat-o pe acolo, sunt sigură, furnicilor le place penumbra. Trebuie să căutăm prin colţurile întunecate. Jacques Méliès trase deoparte un trecător. ― Uitaţi-vă pe unde călcaţi, ce naiba, puteţi s-o omorâţi! Nimeni nu înţelegea ce voiau. ― S-o omor? Pe cine? 809

― Pe 103! Şi ca de obicei, marea majoritate a călătorilor treceau pe lângă ei, refuzând să-i vadă sau să-i audă. Méliès se sprijini cu spatele de peretele acoperit cu faianţă. ― La naiba, să cauţi o furnică într-o staţie de metrou e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. Laetitia Wells se lovi peste frunte. ― Asta e! Cum de nu m-am gândit mai devreme! "Să cauţi un ac în carul cu fân... " ― Ce vrei să spui? ― Cum poţi găsi un ac în carul cu fân? ― Nu poţi! ― Ba da. Numai că trebuie să foloseşti metoda potrivită. Ca să găseşti un ac în carul cu fân, e foarte simplu: dai foc la fân, apoi treci un magnet peste cenuşă. ― Bine, dar ce legătură are asta cu 103? ― E un simbol. Vreau să spun că trebuie numai să descoperim metoda potrivită. Şi cu siguranţă că există una! Se sfătuiră. O metodă! ― Jacques, tu eşti poliţist, aşa că începe prin a-i cere şefului staţiei să scoată toată lumea afară. ― N-o să accepte în ruptul capului, e oră de vârf! ― Zi-i că s-a pus o bombă! N-o să-şi ia riscul de-a avea mii de morţi pe conştiinţă. ― De acord. ― Bine; Juliette, poţi să fabrici o frază feromonală? ― Care? ― "Ne întâlnim în zona cea mai bine luminată." ― Sigur că da! Pot chiar să fac vreo 30 de centilitri pe care să-i vaporizăm pretutindeni cu un spray. ― Perfect. Jacques Méliès era cuprins de entuziasm. ― Am înţeles. Vrei să instalăm un reflector puternic pe 810

peron pentru ca ea să meargă într-acolo. ― Furnicile roşcate din vivariul meu se îndreptau totdeauna spre lumină. De ce să nu încercăm... Juliette Ramirez compuse fraza mirositoare "Ne întâlnim în zona cea mai bine luminată" şi se întoarse cu un spray plin. Megafoanele staţiei difuzară un apel prin care toată lumea era invitată să evacueze staţia în linişte şi ordine. Pe loc, toţi începură să se îmbulzească, îmbrâncind, urlând şi împingându-se; fiecare pentru el şi Dumnezeu pentru toţi. Cineva strigă: "Foc!", şi atunci se declanşă nebunia. Ştirea fu transmisă din om în om şi toţi începură să repete "Foc!". Mulţimea se năpusti. Grilajele care despărţeau traveele fură răsturnate. Oamenii dădeau unii într-alţii ca să răzbată. Megafoanele repetau necontenit "Păstraţi-vă calmul, nu intraţi în panică", dar degeaba; dimpotrivă, apelul avea un efect cu totul opus celui dorit. Văzând cavalcada de tălpi ce se abăteau de jurîmprejurul ei, 103 luă hotărârea să se ascundă în interstiţiul unei litere de faianţă a staţiei "Fontainebleau", cea de-a şasea din alfabet: litera F. Pitită acolo, furnica aşteaptă ca vacarmul mirosurilor de sudoare degetală să se domolească.

202. ENCICLOPEDIE ABRACADABRA: Formula magică " Habracadabrah" înseamnă în ebraică "Să fie aşa cum am spus" (fie ca lucrurile care au fost spuse să capete viaţă). În Evul Mediu, ea era utilizată ca descântec pentru vindecarea fierbinţelilor. Expresia a fost ulterior preluată de prestidigitatori, care dădeau a înţelege astfel că spectacolul se apropie de sfârşit 811

şi că publicul avea să asiste acum la punctul culminant al reprezentaţiei (momentul în care cuvintele capătă viaţă). Fraza nu este, totuşi, chiar atât de anodină pe cât pare la prima vedere. Trebuie ca formula constituită de aceste nouă litere (în ebraică nu se scriu vocalele HA BE RA HA CA AD BE RE HA, astfel încât rezultă: HBR HCD BRH) să fie scrisă pe nouă niveluri şi în felul următor, pentru a se coborî treptat până la "H"-ul originar (Aleph: care se pronunţă Ha): HBR HCD BRH HBR HCD BR HBR HCD B HBR HCD HBR HC HBR H HBR HB H Configuraţia aceasta este concepută astfel încât să capteze cât mai mult posibil energiile cerului şi să le facă să coboare până la oameni. Talismanul respectiv trebuie privit ca o pâlnie, în jurul căreia dansul în spirală al literelor care formează formula "Habracadabrah" se revarsă într-un vârtej asemenea lichidelor ce se scurg printr-un orificiu. El captează şi concentrează în extremitatea lui forţele spaţiutimpului superior. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

203. O FURNICĂ ÎN METROU Gata,

mulţimea

s-a

împrăştiat. 812

103

iese

din

ascunzătoarea ei şi porneşte prin coridoarele largi ale metroului. Hotărât lucru, nu se va obişnui niciodată cu locul ăsta. Nu-i place lumina de neon, de un alb crud. Deodată, furnica simte în aer un mesaj feromonal: "Ne întâlnim în zona cea mai bine luminată", şi recunoaşte accentul olfactiv: este cel al maşinii de tradus a Degetelor. Bun! Nu-i mai rămâne decât să caute colţul cel mai luminat.

204. IMPOSIBILA ÎNTÂLNIRE Luptele s-au generalizat în întreg oraşul Bel-o-kan. Din tavan se prăbuşesc rebele fără număr. Nici un soldat nu vine în ajutorul reginei. Furnicile se luptă printre cadavrele uscate ale deistelor. În scurtă vreme însă avantajul înclină înspre cele care sunt mai numeroase. Chli-pou-ni este înconjurată de mandibule pe care le presimte ostile. S-ar părea că furnicile astea nu îi mai recunosc feromonii regali. Una dintre ele se apropie, cu mandibulele larg desfăcute, de parcă ar vrea să o decapiteze. În timp ce se apropie, ucigaşă emite: Degetele sunt zeii noştri! Da, asta-i soluţia: trebuie să ajungă la Degete. Chli-pouni nu are de gând să se lase omorâtă; drept care se aruncă în învălmăşeală, îmbrâncind mandibulele şi antenele care încearcă să o oprească şi se năpusteşte în primul coridor care o ia în jos. Nu mai există decât o singură direcţie: Degetele. Etajul -45. Etajul -50. Suverana descoperă la iuţeală pasajul care duce dedesubtul Oraşului. În urma ei, simte mirosurile ostile ale rebelelor deiste, care nu o slăbesc nici cu un pas. 813

Chli-pou-ni străbate coridorul de granit şi pătrunde în "A1 Doilea Bel-o-kan", oraşul secret pe care l-a construit odinioară mama ei pentru a conversa cu Degetele. În centru se află o siluetă din care porneşte un tub gros. Chli-pou-ni ştie ce este fiinţa asta cioplita grosolan din răşină. Spioanele i-au transmis numele ei: "Doctor Livingstone". Regina se apropie. Deistele ajung lângă ea şi o încercuiesc, lăsând-o însă să înainteze spre reprezentantul zeităţilor lor. Suverana atinge antenele pseudo-furnicii. Sunt regina Chli-pou-ni, emite ea pe primul ei segment. Simultan, pe celelalte zece segmente antenare, ea transmite la grămadă şi pe toate lungimile de undă olfactive o mulţime de informaţii. Vreau să vă salvez. De-acum înainte, îmi asum sarcina de-a vă hrăni. Vreau să vorbesc cu voi. Aşteptând parcă la rândul lor o minune, deistele stau smirnă. Dar nu se petrece nimic. De câteva zile încoace, zeii au amuţit şi acum refuză să-i vorbească reginei. Chli-pou-ni îşi măreşte intensitatea olfactivă a mesajelor, dar Doctorul Livingstone nu dă nici un semn de viaţă, rămânând la fel de imobil. Pe neaşteptate, mintea suveranei este străfulgerată de un gând orbitor: Degetele nu există. Degetele n-au existat niciodată. Nu e decât o mistificare gigantică, sunt doar zvonuri, poveşti, informaţii false răspândite de către feromonii mai multor generaţii de regine şi de grupările furnicilor bolnave. 103 a minţit. Mama Belo-kiu-kiuni a minţit. Rebelele mint. Toată lumea minte. Degetele nu există şi nici n-au existat vreodată. Şi aici i se opreşte orice gând. Tăişurile a vreo zece man814

dibule deiste îi străpung pieptul.

205. ÎN CĂUTAREA LUI 103 Şeful staţiei stinsese toate luminile, aşa cum îi ordonase Méliès, şi le dăduse o lanternă puternică pentru a lumina peronul. Juliette Ramirez şi Laetitia Wells pulverizaseră feromonul de apel prin toată staţia. Nu le mai rămânea acum decât să aştepte, nerăbdători, cu inima bătând, ca 103 să se apropie de farul pe care îl aprinseseră. 103 desluşeşte nişte umbre provocate de o lumină mai puternică decât tuburile de neon pe care le ştie bine deacum. În conformitate cu mesajul pe care l-au răspândit Degetele "amabile" ca să o regăsească, furnica înaintează spre zona luminată. Probabil că ei se află acolo, aşteptândo. Când le va fi întâlnit, totul va reintra în ordine. Ce lungă mai era şi aşteptarea asta! Neputând să stea într-un loc, Jacques Méliès se plimba încolo şi încoace pe coridor. Comisarul îşi aprinse o ţigară. ― Stinge-o. Mirosul de fum ar putea-o pune pe fugă. Se teme de foc. Poliţistul îşi stinse ţigara cu călcâiul şi începu din nou să umble de colo-colo. ― Mai stai locului, să nu cumva s-o striveşti dacă vine pe aici. ― În privinţa asta nu-ţi mai fa probleme, că de câteva zile încoace nu mai fac altceva decât să mă uit pe unde calc! 103 vede nişte plăci uriaşe apropiindu-se din nou de ea. Feromonul acesta este o capcană: mesajul a fost răspândit de către nişte Degete ucigaşe de furnici, ca să o poată omorî mai uşor. Drept pentru care o ia la fugă. 815

Laetitia Wells o reperă în cercul de lumină. ― Uitaţi-vă! O furnică! E sigur 103! S-a apropiat şi tu ai speriat-o cu tălpile tale. Dacă fuge, o s-o pierdem din nou. Înaintară cu paşi mărunţi, dar 103 o şterse în grabă. ― Nu ne recunoaşte. Pentru ea, toţi oamenii sunt doar ca nişte munţi, se întristă Laetitia. Întinseră spre ea Degetele şi mâinile lor, dar 103 se strecură printre ele, făcând slalomuri vertiginoase, la fel cum procedase în episodul picnicului, şi se năpusti spre balastul terasamentului. ― Nu ne recunoaşte. Nu ne recunoaşte mâinile. Ne ocoleşte Degetele! Ce să facem? exclamă Méliès. Dacă iese de pe peron, nu o vom mai găsi în vecii vecilor prin pietrişul dintre şine! ― E furnică, şi la furnici nu funcţionează decât mirosul. Ai la tine stiloul? Cerneala miroase destul de tare, în orice caz destul ca s-o oprească. Laetitia se repezi şi trase o linie groasă în faţa lui 103. Furnica aleargă, năpustindu-se drept înainte, când deodată în faţă i se înalţă un zid mirositor, cu un iz puternic de alcool. 103 frânează cu toate labele, apoi merge de-a lungul peretelui greţos care formează parcă o frontieră invizibilă, până ajunge la margine, după care îl ocoleşte şi îşi reia goana. ― A ocolit dâra de cerneală! Laetitia se precipită să-i taie calea cu stiloul. La repezeală, trase în jurul lui 103 trei linii închipuind un triunghi. Sunt prizonieră între zidurile astea mirositoare, îşi zise 103. Ce e de făcut? Luându-şi inima în dinţi, se aruncă prin urma lăsată de tuş ca printr-un perete de sticlă şi o ia din nou la goană 816

încotro vede cu ochii. Oamenii nu se aşteptaseră la atâta vitejie şi cutezanţă. Din pricina surprizei, se înghesuiră, îmbrâncindu-se. ― Uite-o acolo, arătă Méliès cu Degetul. ― Unde? întrebă Laetitia. ― Fii atentă!... Laetitia Wells se dezechilibrase. Totul păru să se petreacă atunci cu încetinitorul. Vrând să-şi recapete echilibrul, ziarista făcu instinctiv un pas lateral. Vârful pantofului cu toc înalt se ridică, apoi se lăsă la loc peste... ― NNNUUUUUUU!!! urlă Juliette Ramirez. O împinse din toate puterile, înainte ca Laetitia să atingă pământul cu piciorul. Prea târziu. 103 nu reuşeşte să se ferească. Vede o umbră prăvălindu-se drept peste ea şi mai apucă să-şi spună doar că existenţa ei s-a încheiat. A avut o viaţă bogată; prin creierele sale se perindă, ca pe un ecran de televiziune, un şir de imagini. Bătălia Macilor, vânătoarea şopârlei, viziunea marginii lumii, decolarea pe scarabeu, salcâmul cornigera, oglinda libărcilor şi atâtea nenumărate bătălii până să descopere civilizaţia degetală... fotbalul, Miss Univers... documentarul despre furnici.

206. ENCICLOPEDIE SĂRUT: Sunt întrebat uneori ce a copiat omul de la furnici. Răspunsul meu este: sărutul pe gură. Multă vreme s-a crezut 817

că romanii din antichitate au inventat sărutul pe gură, cu câteva sute de ani înaintea erei noastre. În realitate, ei s-au mulţumit să le observe pe insecte. Au înţeles că atunci când îşi atingeau labialele, furnicile făceau un act de generozitate care le consolida societatea. Ei nu i-au sesizat niciodată semnificaţia completă, dar şi-au spus că trebuie să reproducă atingerea aceea ca să obţină la rândul lor starea de coeziune a furnicarelor. Să te săruţi pe gură înseamnă să mimezi o trofolaxie. Dar în cazul adevăratei trofolaxii are loc o dăruire a hranei, în timp ce în cazul sărutului omenesc, nu există decât un schimb de salivă, fără valoare nutritivă. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

207. 103 PE LUMEA CEALALTĂ Se uitară, uluiţi, la trupul strivit al lui 103. ― A murit?... Vietatea nu mai mişca deloc. ― A murit! Juliette Ramirez dădu cu pumnul în perete. ― S-a zis cu toate. N-o să-l mai putem salva pe soţul meu. Totul a fost inutil. ― E prea de tot! Să ne înecăm la mal! Aproape că reuşisem. ― Biata 103... A avut o viaţă atât de extraordinară, şi un vârf de pantof i-a retezat-o... ― Eu sunt de vină, eu sunt de vină, repeta Laetitia. Jacques Méliès era mai pragmatic. ― Ce facem cu cadavrul ei? Nu-l putem arunca! ― Ar trebui să-i facem un mormânt... 818

― 103 nu era o furnică de rând. Era un Ulise sau un Marco Polo al lumilor din spaţiul-timp inferior. Un personaj-cheie al întregii lor civilizaţii. Merită mai mult decât un mormânt. ― La ce te gândeşti, la un monument? ― Da. ― Dar deocamdată, nimeni în afară de noi nu ştie ce a înfăptuit ea. Nimeni nu ştie că a fost o punte între civilizaţiile noastre. ― Trebuie s-o spunem pretutindeni, să o aducem la cunoştinţa lumii întregi! afirmă Laetitia Wells. Toată povestea asta a căpătat o importantă mult prea mare. Va trebui să continuăm şi să mergem mai departe. ― Nu vom mai găsi nicicând o "ambasadoare" la fel de înzestrată ca 1Q3. Ea avea acea curiozitate asociată cu o lărgime a minţii care sunt indispensabile pentru un asemenea contact. Am înţeles-o discutând cu furnicile celelalte. Era un caz de excepţie. ― La un miliard de furnici ar trebui, totuşi, să dăm până la urmă de una la fel de înzestrată. Ştiau însă foarte bine cu toţii că nu se va întâmpla aşa ceva. Începuseră să o adopte pe 103, aşa cum îi adoptase şi ea la rândul ei, cu o simplitate desăvârşită, exclusiv dintr-un interes bine înţeles. Furnicile au nevoie de oameni ca să câştige timp. Oamenii au şi ei nevoie de furnici ca să câştige timp. Ce păcat! Ce păcat că eşuaseră atât de aproape de ţel! Până şi Jacques Méliès era tulburat. Poliţistul dădu cu piciorul în banchetele de pe peron. ― Ce prostie... E prea de tot... Laetitia Wells nu înceta să se învinovăţească. ― N-am văzut-o. Era aşa de mică! N-am văzut-o! Se uitau cu toţii la trupul minuscul şi nemişcat. Acum nu mai era decât un simplu obiect. Văzând sărmana 819

carcasă schilodită, nimeni nu ar fi putut să creadă vreodată că aceea fusese 103, conducătoarea primei cruciade împotriva Degetelor. Stând lângă rămăşiţele pământeşti ale furnicii, cei trei păstrară un moment de reculegere. Deodată, Laetitia Wells deschise larg ochii şi se repezi. ― A mişcat! Scrutară cu toţii insecta nemişcată. ― Ţi s-a părut. ― Nu, nu mi s-a părut. Vă spun că am văzut o antenă mişcându-se. Abia s-a clintit, dar am văzut-o limpede. Se uitară unul la celălalt şi observară îndelung insecta. Nu mai rămăsese nici o suflare de viaţă în vietatea aceea; înţepenise într-un fel de spasm dureros. Antenele îi rămăseseră ridicate, iar cele şase labe îi erau încovoiate, pregătite parcă pentru un drum lung. ― Sunt... sunt sigură că i s-a mişcat o labă! Jacques Méliès o cuprinse pe Laetitia de umeri; era de înţeles că tulburarea o făcea să i se pară că vede ceea ce voia să vadă. ― Îmi pare rău. Probabil că e doar un reflex cadaveric şi nimic mai mult. Juliette Ramirez nu voia să o lase pe Laetitia Wells cu îndoiala în suflet, astfel încât apucă micul corp chinuit şi îl aduse cât mai aproape de ureche, punându-şi-l chiar în adâncitura cavităţii auriculare. ― Crezi că o să-i poţi auzi bătăile inimii? ― Cine ştie? Am un auz fin, aşa că aş putea desluşi cel mai mic sunet. Laetitia Wells luă apoi din nou cadavrul eroinei şi îl întinse pe o banchetă, după care se lăsă în genunchi şi-i puse cu precauţie o oglindă în dreptul mandibulelor. ― Crezi că o să-i prinzi respiraţia? ― Doar furnicile respiră şi ele, nu? 820

― Da, dar au o respiraţie prea uşoară ca să le-o putem sesiza. Îşi aţintiră privirile asupra animalului dezarticulat, cuprinşi de o furie surdă. ― E moartă. E moartă de-a binelea! ― 103 era singura care spera într-o uniune dintre speciile noastre. I-a trebuit mult timp, dar şi-a imaginat o întrepătrundere a civilizaţiilor noastre. A deschis o breşă, a găsit nişte numitori comuni. Nici o altă furnică n-ar fi putut face aşa ceva. Începuse chiar să devină oarecum... umană. Ne aprecia umorul şi arta, toate acele lucruri lipsite cu desăvârşire de vreun rost, după cum spunea ea, dar... atât de fascinante. ― O să educăm alta. Jacques Méliès o strânse pe Laetitia Wells în braţe, încercând să o consoleze. ― O să mai luăm una şi o s-o învăţăm ce înseamnă umorul şi arta... Degetelor. ― Nu mai există alta ca ea. E din vina mea... eu sunt de vină... repetă Laetitia. Îşi ţinură privirile aţintite asupra lui 103, într-o tăcere prelungă. ― O să-i facem nişte funeralii potrivite, spuse Juliette Ramirez. ― O s-o înmormântăm la cimitirul Montparnasse, alături de cei mai mari gânditori ai secolului. Îi vom face un mormânt mic, iar deasupra lui vom scrie: "A fost cea dintâi". Nu vom şti decât noi sensul inscripţiei. ― Nu o să punem nici o cruce. ― Nici flori sau coroane. ― Doar o rămurică înălţată din ciment. Fiindcă ea a rămas tot timpul dreaptă în faţa evenimentelor, chiar şi când i-a fost frică. ― Şi i-a fost mereu frică. 821

― Ne vom întâlni în fiecare an la mormântul ei. ― În ce mă priveşte, nu-mi place să-mi răscolesc eşecurile... Juliette Ramirez şopti: ― Ce păcat! Atinse uşurel cu vârful unghiilor antenele lui 103. ― Haide, acum trezeşte-te! Ai reuşit să ne păcăleşti, am crezut că ai murit, dar acum arată-ne că ai glumit. Ai glumit la fel ca noi, oamenii. Vezi, de-acum, gata, ai născocit umorul furnicăresc! Aduse corpul sub fasciculul lanternei cu halogeni. ― Poate că puţină căldură... Se uitau cu toţii fix la cadavrul lui 103. Méliès nu se putu stăpâni să mormăie o rugăciune: "Tatăl nostru care eşti în ceruri..." Dar continua să nu se întâmple nimic. Laetitia Wells nu îşi putu opri o lacrimă care se scurse, alunecă pe creasta nasului, ocoli obrazul, oprindu-se o clipă în gropiţa bărbiei, apoi căzu lângă furnică. Un strop sărat împroşcă antena lui 103. Atunci se petrecu ceva. Ochii tuturor se căscară, iar trupurile li se aplecară înainte. ― S-a mişcat! De data aceasta, văzuseră cu toţii antena tresărind. ― A mişcat, e încă în viaţă! Antena fremătă din nou. Laetitia mai culese o lacrimă din colţul ochilor şi umezi antena. Din nou se produse o mişcare imperceptibilă de recul. ― Trăieşte. Trăieşte. 103 trăieşte! Juliette Ramirez îşi frecă buzele cu un Deget, sceptică. ― Încă n-am scăpat de griji. ― E grav rănită, dar o putem salva. ― Avem nevoie de un veterinar. 822

― Nu există veterinari pentru furnici! observă Jacques Méliès. ― Atunci cine o s-o poată îngriji pe 103? Dacă nu primeşte ajutor, moare! ― Ce să facem? Ce să facem? ― În primul rând s-o scoatem de aici, şi încă repede. Erau surescitaţi şi cu atât mai zăpăciţi cu cât, după ce îşi doriseră aşa de mult să o vadă mişcând, acum, când dorinţa li se împlinise, nu ştiau ce să facă pentru a o. Îngriji. Laetitia Wells şi-ar fi dorit sa o mângâie, să o liniştească şi să-şi ceară iertare. Se simţea însă atât de greoaie şi de stângace pentru spaţiul-timp al furnicilor, încât nu ar fi făcut altceva decât să agraveze şi mai mult situaţia. În clipa aceea, ar fi dorit să fie furnică, s-o poată linge şi să-i ofere o trofolaxie ca lumea... Ziarista exclamă: ― Numai o furnică ar putea s-o salveze; trebuie s-o aducem înapoi printre semenele ei. ― Nu, acum e plină de mirosuri străine. O furnică din propriul ei cuib nu ar mai recunoaşte-o şi ar omorî-o. Numai noi o putem ajuta. ― Ne-ar trebui nişte bisturie microscopice, pensete... ― Dacă asta-i tot ce ne trebuie, haideţi repede! strigă Juliette Ramirez. Să ne întoarcem acasă, poate că mai avem o şansă! Mai aveţi vreo cutie de chibrituri? Laetitia Wells o instală din nou pe 103, cu nenumărate precauţii, străduindu-se să creadă că bucata aceea de batistă cu care căptuşise fundul cutiei nu era un linţoliu, ci un cearşaf şi că nu transporta un sicriu, ci o ambulanţă. 103 emite nişte apeluri slabe din vârful antenei, ca şi cum s-ar simţi la capătul puterilor şi ar dori să trimită un ultim rămas-bun. 823

Goniră spre ieşirea din metrou, încercând să nu zdruncine prea tare cutia în care se afla rănita. Afară, Laetitia îşi aruncă de furie pantofii în canal. Opriră un taxi şi îl îmboldiră pe şofer să meargă cât poate de repede, evitând pe cât posibil hopurile. Şoferul îi recunoscu: erau clienţii care, ultima dată, îi ceruseră să nu depăşească 0,1 kilometri pe oră. Mereu dai de aceiaşi pisălogi. Fie că nu sunt grăbiţi pe cât ar trebui, fie că sunt prea grăbiţi! Porni, totuşi, în viteză spre adresa familiei Ramirez.

208. FEROMON Feromon: Zoologie Tema: Degetele Salivatoare: 103 683 Data: anul 100 000 667 CARAPACE: Degetele au pielea moale. Ca să şi-o protejeze, ele şi-o acoperă fie cu fragmente de vegetale ţesute, fie cu bucăţi de metal pe care le numesc "maşini". TRANZACŢIE: Degetele sunt nule în materie de relaţii comerciale. Sunt atât de naive, încât schimbă o grămadă de hrană pe o singură bucată de hârtie colorată, necomestibilă. CULOARE: Dacă o fiinţă omenească este lipsită de aer mai mult de trei minute, ea îşi schimbă culoarea. PARADĂ AMOROASĂ: Degetele se dedau unei parade amoroase complexe. În acest scop, ele se întâlnesc cel mai frecvent în nişte locuri speciale numite "localuri de noapte", unde se agită ore în şir faţă în faţă, mimând astfel actul 824

împerecherii. Dacă fiecare dintre ele este satisfăcut de prestaţia celuilalt, se duc apoi într-o cameră ca să se reproducă. NUME: Degetele se numesc între ele: Oameni. Iar pe noi, Pământenii, ne numesc: Furnici. RELAŢII CU ANTURAJUL: Degetul nu se interesează decât de propria lui persoană. Degetul simte din fire o dorinţă foarte puternică de-a le ucide pe toate celelalte Degete. "Legile" sunt un cod social rigid, stabilit artificial, cu scopul de a-i domoli impulsurile ucigaşe. SALIVĂ: Degetele nu ştiu să se spele cu saliva lor proprie. Ca să se spele, ele au nevoie de o instalaţie numită "cadă de baie". COSMOGONIE: Degetele îşi închipuie că Pământul e rotund şi că se roteşte în jurul Soarelui! ANIMALE: Degetele cunosc foarte prost natura care îi înconjoară. Ele cred că sunt singurele animale inteligente.

209. OPERAŢIUNEA ULTIMA ŞANSĂ ― Bisturiu! Fiecare cerere a lui Arthur era executată instantaneu. ― Bisturiu. ― Penseta de epilat numărul 1! ― Penseta de epilat numărul 1. ― Scalpel! ― Scalpel. ― Sutură! ― Sutură. ― Penseta de epilat numărul opt! ― Penseta de epilat numărul opt. Arthur Ramirez opera. Când cei trei se întorseseră, adu825

când-o pe 103, aflată în agonie, îl găsiseră treaz. Îşi revenise din leşin. Înţelegând la iuţeală ce aşteptau de la el, îşi suflecase fără întârziere mânecile. Vrând să-şi păstreze intactă întreaga agerime a simţurilor în vederea operaţiei atât de delicate, refuzase cocteilul de analgezice pe care i-l oferise soţia lui. Jacques Méliès, Laetitia Wells şi Juliette Ramirez stăteau acum în jurul lui, aplecaţi peste minuscula masă de operaţie improvizată de maestrul spiriduşilor dintr-o lamelă de microscop. Acesta din urmă era branşat la o cameră video, încât puteau urmări cu toţii operaţia pe ecranul unui televizor. Numeroase furnici-robot trecuseră deja pe lamela aceasta pentru a fi reparate, dar acum era prima oară când pe ea se găsea o furnică făcută din chitină şi sânge, aflată într-o stare critică. ― Sânge! ― Şi mai mult sânge! Ca să o salveze pe 103, fuseseră nevoiţi să strivească patru furnici adevărate pentru a strânge sângele necesar transfuziilor. Dar nu şovăiseră nici o clipă. 103 era unică şi merita sacrificarea câtorva exemplare din specia sa. În vederea acestor micro-transfuzii, Arthur ascuţise un ac microscopic pe care îl înfipsese în regiunea moale a articulaţiei labei posterioare stângi. Chirurgul improvizat nu avea idee dacă furnica suferea de pe urma manevrelor sale, dar, ţinând cont de starea ei de fragilitate, preferase să nu încerce vreo anestezie. Arthur începu prin a pune la loc laba mijlocie în felul unui specialist în entorse. La fel de uşor a fost şi cu laba anterioară stângă. Lucrând de atâta vreme asupra furnicilor sale robot, dobândise o dexteritate apreciabilă. Toracele era turtit. Cu ajutorul unei pensete subţiri, îl readuse la forma iniţială, aşa cum se procedează cu o aripă 826

de maşină ciocnită, după care astupă cu nişte clei locul unde chitina fusese spartă. Se folosi de acelaşi clei pentru a suda la loc abdomenul străpuns, pe care îl umpluse în prealabil cu sânge prin intermediul unei pipete minuscule. ― Noroc că antenele şi capul sunt neatinse! exclamă el. Vârful tocului dumneavoastră era atât de îngust, că nu a strivit decât toracele şi abdomenul. Sub lumina lămpii de la microscop, 103 prinde din nou puteri. Întinzându-şi puţin capul, suge încet picătura de miere pe care un Deget i-a pus-o în faţa mandibulelor. Arthur se ridică, îşi şterse sudoarea ce-i umezise fruntea şi oftă: ― Cred că a scăpat de belea. Are, totuşi, nevoie de câteva zile de repaus că să-şi revină. Instalaţi-o într-un loc întunecat, cald şi umed.

210. ENCICLOPEDIE ÎNCOTRO? Trebuie să ne gândim la omul anului 100 de milioane. (Cel care are la fel de multă experienţă ca furnicile actuale. ) Acest om va avea probabil o conştiinţă de o sută de mii de ori mai dezvoltată decât a noastră. Trebuie să-l ajutăm pe acest stră-stră-stră - la puterea 100 000 ― nepot al nostru. În acest scop, trebuie să trasăm drumul de aur, calea care ne va face să pierdem cât mai puţin timp cu formalităţi inutile, drumul care va împiedica regresiile provocate de presiunea reacţionarilor, barbarilor şi tiranilor. Trebuie să regăsim Tao, calea ce duce la conştiinţa cea mai înaltă. Calea respectivă va porni din diversitatea experienţelor noastre. Pentru a o localiza mai uşor, trebuie să ne schimbăm optica, să nu ne anchilozăm într-o singură 827

manieră de-a gândi, oricare ar fi ea, şi cu atât mai mult dacă ea este bună. Furnicile ne înfăţişează un exerciţiu spiritual. Să ne punem deci în locul lor. Dar să ne punem de asemenea şi în locul copacilor, al peştilor, al valurilor, în locul norilor, al pietrelor. Omul anului 100 de milioane va trebui să le poată vorbi munţilor pentru a le cerceta memoria. Altfel totul va fi fost inutil. EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

211. HRUBA După trei zile de convalescenţă, 103 îşi revenise complet de pe urma contuziilor suferite. Manca aproape normal, inclusiv carne de lăcustă şi terci de cereale. Putea să-şi mişte normal cele două antene şi îşi lingea în permanenţă rănile ca să îndepărteze cleiul şi să le dezinfecteze cu salivă. Arthur Ramirez îşi mutase pacienta într-o cutie de carton căptuşită cu vată hidrofilă, pentru a o feri de orice şoc şi nota zilnic progresele pe care le făcea pe calea vindecării. Laba ruptă nu funcţiona prea bine, dar 103 compensa deficitul adoptând un mers legănat. ― Are nevoie de antrenament ca să-şi recapete puterea celor cinci labe, observă Jacques Méliès. Avea dreptate, încât Arthur o aşeză pe 103 pe o bandă transportoare în miniatură şi fiecare pe rând o puse să se mişte pentru a-şi reface muşchii. Luptătoarea îşi recăpătase de-acum îndeajuns puterile ca să poată relua conversaţiile. 828

La zece zile după accident, hotărâră, în consecinţă, că era timpul să organizeze expediţia de salvare a lui Jonathan Wells şi a camarazilor săi. Jacques Méliès îl rechiziţionă pe Émile Cahuzacq, împreună cu trei poliţişti subalterni. Laetitia Wells şi Juliette Ramirez îi însoţeau. Arthur, simţindu-se prea slăbit de boală şi de grijile din ultimele zile, preferă să le aştepte întoarcerea instalat confortabil într-un fotoliu. Se înarmaseră cu lopeţi şi târnăcoape, iar 103 îi conducea. Porniră spre pădurea Fontainebleau. Degetele Laetitiei lăsară cu grijă furnica în iarbă. Ca să fie sigură că nu o mai pierde, îi înnodase în jurul articulaţiei abdominale un fir de nylon, asemănător oarecum cu o lesă. 103 adulmecă efluviile dimprejur şi arată cu antena direcţia de urmat. Bel-o-kan e într-acolo. Ca să înainteze mai repede, nişte Degete o ridicară şi o duseră pe sus o bucată de drum. Era suficient să-şi agite apendicele senzoriale pentru ca ei să înţeleagă că avea nevoie de noi puncte de reper, şi atunci o puneau din nou jos, iar ea le arăta iarăşi drumul. La capătul unei ore de mers, traversară prin vad un pârâu, apoi se înfundară într-o porţiune de tufişuri dese. Erau nevoiţi să păşească încet pentru ca 103 să poată urmări cu exactitate pistele olfactive adecvate. După alte trei ore, desluşiră cu toţii, departe în faţă, un muşuroi masiv de rămurele. Furnica făcu semn că au ajuns. ― Ăsta-i deci Bel-o-kan? se miră Méliès, care, în alte împrejurări, nu ar fi remarcat niciodată o asemenea movilă. Grăbiră pasul. ― Şi acum ce facem, şefule? întrebă un poliţist. ― Acum ne apucăm de săpat. 829

― Dar fără să stricăm oraşul, în primul rând, fără să provocăm stricăciuni oraşului, insistă Laetitia, întinzând un Deget ameninţător. Nu uitaţi, i-am promis lui 103 că nu vom face nici un rău Oraşului ei. Inspectorul Cahuzacq întoarse problema pe toate feţele. ― Bine; putem să săpăm pe lângă el. Dacă subteranul e mare, o să dăm vrând-nevrând peste el, iar dacă nu, o să înaintăm pieziş pe dedesubt, ca să ocolim Oraşul. ― De acord! zise Laetitia. Se puseră pe săpat ca nişte piraţi în căutarea unei comori îngropate pe vreo insulă. Poliţiştii se umplură în scurt timp de ţărână şi noroi, fără ca lopeţile să dea peste piatră. Comisarul îi îndemnă să continue. Săpară zece metri, apoi doisprezece, şi tot nimic. Nişte furnici, probabil soldaţi de-ai Bel-o-kan-ului, îşi făcură apariţia, vrând să ştie ce se întâmplă, alarmate fără îndoială de vibraţiile cumplite care zguduiau pământul de jur-împrejurul Oraşului, gata să zdruncine coridoarele periferice. Émile Cahuzacq le oferi nişte miere ca să le liniştească. Poliţiştii începuseră să se sature de săpat; li se părea căşi sapă propriile morminte. Şeful lor însă părea hotărât să nu se lase cu una, cu două, aşa că nu avură încotro. Belokanienele care îi observau erau tot mai numeroase. Astea sunt Degete, emise o lucrătoare care refuzase mierea de teamă să nu fie otrăvită. Au venit să se răzbune pentru cruciadă! Juliette Ramirez înţelese motivul pentru care vietăţile acelea minuscule, erau cuprinse de agitaţie. 830

― Repede, să le prindem până nu apucă să dea alarma! Împreună cu Laetitia şi Méliès, le prinse şi le aruncă, laolaltă cu câţiva pumni de ţărâna şi iarbă, în nişte cutii. Apoi pulveriză peste ele un feromon care spunea: Liniştiţivă, totul e în regulă. După câte se părea, gestul dădu rezultatele aşteptate. În cutii nu se produse nici un fel de dezordine. ― Am face totuşi mai bine să ne grăbim, altfel o să avem foarte curând pe cap toate armatele Federaţiei, spuse campioana "Capcanei de gândire". Toate pulverizatoarele de pe lume nu ne-ar ajunge ca să le stăvilim la nesfârşit. ― Nu vă mai faceţi griji, rosti unul dintre poliţişti. Gata, sună a gol. Cred că am ajuns deasupra grotei. Strigă: ― Hei, e cineva acolo? Nu primi nici un răspuns. Proiectară înăuntru lumina unei lanterne. ― Arată ca o biserică, constată Cahuzacq. Dar nu văd pe nimeni. Un poliţist luă o frânghie, o legă de trunchiul unui copac şi coborî cu lanterna aprinsă. Cahuzacq îl urmă şi străbătu rând pe rând încăperile înainte de-a le striga celor de sus: ― Gata, i-am găsit. Par să fie în viaţă, însă dorm. ― După tămbălăul pe care l-am făcut? Nu se poate! Înseamnă că sunt morţi. Jacques Méliès coborî să vadă cu ochii lui. Lumină sala subterană şi descoperi, spre surprinderea lui, o fântână, aparatură informatică şi maşini electrice care funcţionau, scoţând un zumzet înfundat. Păşi în dormitor şi vru să-l scuture pe unul din cei ce dormeau acolo, dar se dădu brusc înapoi, părându-i-se că a atins un schelet. Braţul pe care îl apucase era descărnat dincolo de orice închipuire. ― Sunt morţi, repetă el. ― Nu... 831

Méliès tresări. ― Cine a vorbit? ― Eu, murmură o voce slabă. Comisarul se răsuci. În spatele său stătea, în picioare, o fiinţă omenească emaciată, ce se sprijinea de perete. ― Nu, nu suntem morţi, articulă Jonathan Wells, proptindu-se într-un braţ. Nu vă mai aşteptam, domnilor. Se priviră reciproc. Jonathan Wells nici nu clipi. ― Nu ne-aţi auzit săpând? întrebă Jacques Méliès. ― Ba da, dar am preferat să dormim până în ultima clipă, emise profesorul Daniel Rosenfeld. Se ridicară cu toţii în picioare. Erau costelivi şi calmi. Poliţiştii se simţeau extrem de impresionaţi. Cei din faţa lor nu mai semănau a oameni. ― Trebuie să fiţi lihniţi de foame! ― Nu, să nu ne hrăniţi acum, fiindcă am putea muri. Ne-am obişnuit încetul cu încetul să trăim aşa, din mai nimic. Lui Émile Cahuzacq nu-i venea să-şi creadă ochilor. ― Măi să fie! Locatarii subsolului se îmbrăcară fără să se grăbească şi porniră spre ieşire. Când dădură cu ochii de lumina zilei, se traseră îndărăt. Era prea violentă pentru ei. Jonathan Wells îşi adună în jur câţiva dintre tovarăşii de viaţă subterană. Se aşezară în cerc, iar Jason Bragel dădu glas întrebării pe care şi-o puneau cu toţii: ― Ce facem, ieşim sau rămânem?

212. ENCICLOPEDIE VITRIOL: "Vitriol" este o denumire a acidului sulfuric. Vreme îndelungată s-a crezut că "vitriol" înseamnă "ceea ce 832

face lucrurile să fie vitroase". Înţelesul său este însă mult mai ermetic. Termenul de "vitriol", a fost constituit pornind de la primele litere ale unei formule de bază datând din antichitate. V. I. T. R. I. O. L.: Visita Interiora Terrae (vizitează interiorul Pământului) Rectificando Occultem Lapidem (şi corectându-te, vei descoperi piatra ascunsă). EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

213. PREGĂTIRI Cadavrul lui Chli-pou-ni tronează în sala morţilor, acolo unde l-au pus deistele. Lipsit de o regină care să facă ouă, Bel-o-kan este ameninţat cu dispariţia. Furnicilor roşcate le trebuie neapărat o regină. Una singură, dar o regină. Toţi ştiu că nu faptul de-a fi sau nu deistă va salva acum Oraşul, important este să se declanşeze, chiar dacă sezonul a trecut, o Sărbătoare a Renaşterii. Sunt adunate prinţesele întârziate care nu şi-au luat zborul în iulie. Sunt căutaţi masculii debili care nu au fost în stare să iasă din Oraş în zilele zborurilor nupţiale. Apoi sunt pregătiţi cu toţii. Este neapărat nevoie de o împerechere pentru a salva Oraşul. Indiferent că Degetele sunt sau nu zeităţi, dacă furnicile nu fac rost într-un interval de trei zile de o regină fecundată, belokanienele vor pieri până la ultima. Prinţesele sunt îndopate prin urmare cu nectar îndulcit, cu scopul de-a fi dinamizate în vederea actului amoros. Masculilor deficitari li se explică cu răbdare desfăşurarea 833

zborului nupţial. În amiaza înăbuşitoare, mulţimea se strânge pe domul Oraşului. Sunt mii de ani de când Sărbătoarea Renaşterii aduce aceeaşi bucurie, dar anul acesta este în joc însăşi supravieţuirea comunităţii. Niciodată vreun zbor nupţial nu a mai fost aşteptat cu atâta nerăbdare! Trebuie ca în Bel-o-kan să aterizeze o regină aflată în viaţă. Vacarm olfactiv. Prinţesele sunt de faţă, îmbrăcate în rochia de mireasă, care nu cuprinde decât două aripi transparente. Artileristele sunt la postul lor, pentru a apăra Oraşul în caz că s-ar apropia niscaiva păsări.

214. FEROMON ZOOLOGIC Feromon: Zoologie Temă: Degetele Salivatoare: 103 683 Data: anul 100 000 667 COMUNICARE: Degetele comunică între ele emiţând pe gură vibraţii sonore. Acestea sunt captate de o membrană liberă, plasată în fundul unor orificii laterale ale capului. Membrana receptează sunetele şi le transformă în impulsuri electrice, cărora creierul le dă ulterior un înţeles. REPRODUCERE: Femelele Degetelor sunt incapabile să-şi aleagă sexul, casta şi chiar înfăţişarea puiului. Fiecare naştere este în consecinţă o surpriză. MIROS: Degetele miros a ulei de castan. HRANĂ: Uneori, Degetele mănâncă nu fiindcă le-ar fi foame, ci fiindcă se plictisesc. ASEXUAT: La Degete nu există asexuaţi, ci doar masculi 834

şi femele. Nu au nici regină producătoare de ouă. UMOR: Degetele sunt capabile să resimtă o emoţie care nouă ne este cu desăvârşire străină, numită "umor". Sunt complet incapabilă să înţeleg despre ce este vorba. Cu toate acestea, pare să fie ceva interesant. NUMĂR: Degetele sunt mai numeroase decât se crede îndeobşte. Au întemeiat prin lume vreo zece oraşe cu cel puţin o mie de Degete. După estimările mele, trebuie să existe cel puţin zece mii de Degete pe Pământ. TEMPERATURA: Degetele sunt echipate cu un sistem de reglare termică internă care le permite să îşi păstreze corpul cald chiar dacă temperatura mediului înconjurător este scăzută. Sistemul acesta le permite să rămână active în timpul nopţii şi al iernii. OCHI: Degetele au ochi mobili în raport cu restul capului. MERS: Degetele merg în echilibru pe două labe. Ele nu-şi controlează încă la perfecţie poziţia respectivă, care este relativ recentă în evoluţia lor fiziologică. VACI: Degetele mulg vacile (nişte animale relativ mari faţă de înălţimea lor) la fel cum noi ne mulgem păduchii-defrunză.

215. RENAŞTERE Se hotărâră să iasă. Erau cât se poate de demni. Nu erau nici muribunzi, nici bolnavi. Erau doar slăbiţi. Foarte slăbiţi. ― Ar fi putut măcar să ne mulţumească, mârâi Cahuzacq în barbă. Colegul său, Alain Bilsheim, îl auzi: ― Anul trecut, v-am mai fi sărutat picioarele. Acum însă e sau prea devreme, sau prea târziu. 835

― Dar, totuşi, v-am salvat! ― Ne-aţi salvat de la ce? Cahuzacq explodă. ― De când sunt n-am mai văzut atâta nerecunoştinţă! Ţi-e şi silă să-i mai vii cuiva în ajutor. Şi scuipă pe solul templului subteran. Unul câte unul, cei şaptesprezece captivi ieşiră la suprafaţă urcând pe scara de frânghie. Soarele îi orbea. Cerură nişte legături cu care îşi acoperiră ochii, apoi se aşezară direct pe pământ. ― Povestiţi-mi! strigă Laetitia. Vorbeşte-mi, Jonathan! Sunt verişoara ta, Laetitia Wells, fata lui Edmond. Spunemi, cum aţi putut rezista atâta timp sub pământ? Jonathan se făcu purtătorul de cuvânt al comunităţii: ― Am luat pur şi simplu decizia de-a trăi, şi de-a trăi împreună, asta-i tot. N-am vrea să vorbim prea mult despre asta, nu te supăra. Bătrâna Augusta Wells se cocoţă pe o piatră şi le adresă semne de negaţie poliţiştilor. ― Nu ne trebuie apă sau hrană. Daţi-ne doar nişte pături, fiindcă aici ne este frig. Nu ne-a mai rămas prea multă grăsime care să ne apere, adăugă ea cu un râs uşor. Laetitia Wells, Jacques Méliès şi Juliette Ramirez se aşteptaseră să salveze nişte muribunzi, iar acum nu prea ştiau cum să se poarte faţă de aceste schelete liniştite, care le vorbeau cu un aer de superioritate. Îi instalară în maşini şi îi duseră la spital pentru examene complete. Constatară atunci că starea sănătăţii lor era mai bună decât se temuseră. Prezentau cu toţii, desigur, carenţe multiple de vitamine şi proteine, dar nu sufereau nici de leziuni, interne sau externe, nici de vreo degradare a celulelor. Mintea Juliettei Ramirez fu străbătută de o frază ca un mesaj telepatic: 836

Şi se vor ivi din măruntaiele pământului-mamă ca nişte neobişnuiţi copii mici, ducând în ei sămânţa unei omeniri noi. Câteva ore mai târziu, Laetitia Wells stătu de vorbă cu psihoterapeutul care îi examinase pe supravieţuitori. ― Nu ştiu ce se întâmplă, mărturisi acesta. Nu vorbesc practic deloc. Îmi zâmbesc cu toţii ca unui imbecil, ceea ce trebuie să recunosc că e destul de enervant. Cel mai surprinzător însă este un fenomen ciudat, care m-a impresionat neplăcut. De cum îl atingi pe unul din ei, toţi ceilalţi resimt deopotrivă gestul, la rândul lor, ca şi cum ar aparţine unui singur organism. Şi asta nu-i totul! ― Ce mai e? ― Cântă. ― Cântă? se cutremură Méliès. Probabil că n-aţi auzit bine; poate că le e greu să se reobişnuiască cu vorbirea, sau... ― Nu. Cântă, aşa cum vă spun, adică emit cu toţii sunete diferite pentru ca până la urmă să ajungă la aceeaşi notă pe care o menţin vreme îndelungată. Nota aceasta unică face să vibreze întreg spitalul şi, aparent, îi reconfortează. ― Au înnebunit! exclamă comisarul. ― Nota asta s-ar putea să fie un sunet de raliere, ca în cântecele gregoriene, sugeră Laetitia. Ştiu că tatăl meu era foarte interesat de cântul gregorian. ― Un sunet de raliere, sau de adunare pentru oameni, aşa cum mirosul este un semn de adunare pentru un furnicar, completa Juliette Ramirez. Comisarul Méliès păru îngrijorat. ― În orice caz, să nu vorbiţi cu nimeni despre asta şi să mi-i puneţi pe frumoşii ăştia în carantină până la noi ordine. 837

216. TOTEMURI ÎNĂLŢATE Plimbându-se într-o bună zi prin pădurea Fontainebleau, un pescar surprinse un spectacol uimitor. Pe o insuliţă situată între două braţe ale unui pârâu, el văzu nişte mici statuete de lut. Fuseseră şlefuite fără îndoială cu nişte unelte minuscule, pentru că purtau nenumărate urme de lopăţele microscopice. Erau sute de asemenea statuete, toate identice. Semănau aproape perfect cu nişte solniţe în miniatură. Pe lângă pescuitul cu undiţa, omul mai avea o pasiune: arheologia. Totemurile acelea înşirate în toate sensurile îl făcură să se gândească de îndată la statuile din insula Paştelui. Nu cumva, îşi zise el, se afla pe insula Paştelui a unui popor de liliputani care locuiseră odinioară în pădurea alăturată? Nu cumva avea în faţa ochilor ultimele urme ale unei civilizaţii antice, ai cărei membri nu depăşeau înălţimea unei colibri? Nişte gnomi, poate? Sau nişte spiriduşi? Pescarul-arheolog nu exploră suficient de minuţios insula. Dacă ar fi făcut-o, ar mai fi remarcat nişte mici aglomerări de insecte din toate speciile, ocupate să-şi atingă antenele ca să-şi transmită tot felul de poveşti. Şi atunci ar fi înţeles cine erau adevăraţii constructori ai statuetelor de lut.

217. CANCER 103 îşi ţinuse prima promisiune: oamenii de sub Oraşul 838

ei fuseseră salvaţi. Juliette Ramirez o imploră să şi-o ţină acum şi pe a doua: cea de-a le destăinui secretul cancerului. Furnica îşi reia locul sub clopotul maşinii "Piatra de la Rosetta" şi emite un lung discurs mirositor. Feromon biologic pentru folosul Degetelor Salivatoare: 103 Temă: Ceea ce voi numiţi "cancer". Dacă voi, oamenii, nu reuşiţi să eradicaţi cancerul, asta se întâmplă din cauză că ştiinţa voastră e depăşită. În ce priveşte cancerul, felul vostru de-a analiza lucrurile vă face orbi. Voi nu vedeţi lumea decât dintr-o singură perspectivă: a voastră. Aceasta, din pricină că sunteţi prizonierii propriului vostru trecut. Experimentând întruna, aţi izbutit să vindecaţi unele boli. Aţi tras deci concluzia că numai prin experimentare se poate veni de hac tuturor bolilor. Mi-am dat seama de asta din documentarele ştiinţifice de la televizor. Când vreţi să înţelegeţi un fenomen, îl măsuraţi, îl aşezaţi într-un compartiment, îl catalogaţi şi îl tăiaţi în fragmente din ce în ce mai mici. Cu cât tăiaţi mai mărunt, cu atât credeţi că vă apropiaţi mai mult de adevăr. Şi, totuşi, nu veţi descoperi de ce cântă un greiere tăindu-l în bucăţi. Şi nu veţi descoperi de ce orhideea este atât de frumoasă examinându-i celulele petalelor cu lupa. Dacă vrem să înţelegem elementele care ne înconjoară, trebuie să ne punem în locul lor, privindu-le global. Şi e de preferat să o facem cât ele sunt încă în viaţă. Dacă vreţi să înţelegeţi un greiere, încercaţi să simţiţi vreme de zece minute ce poate vedea şi trăi un greiere. Dacă vreţi să înţelegeţi o orhidee, încercaţi să vă simţiţi floare. Puneţi-vă în locul celorlalţi în loc să îi tăiaţi în bucăţi şi să-i observaţi de la înălţimea citadelelor voastre de 839

cunoştinţe. Nici una dintre marile voastre invenţii nu a fost descoperită de către savanţi convenţionali în halate albe. Am văzut la televizor un documentar despre marile voastre invenţii: nu au fost decât nişte accidente de manipulare, oale ale căror capace erau săltate de aburii apei care fierbea înăuntru, copii muşcaţi de câini, mere căzând din pom, produse amestecate din întâmplare. Ca să rezolvaţi problema cancerului, ar fi trebuit să puneţi să se ocupe de ea poeţi, filozofi, scriitori, pictori. Într-un cuvânt, creatori înzestraţi cu intuiţie şi inspiraţie. Nu nişte , oameni care au învăţat pe de rost toate experienţele înaintaşilor. Ştiinţa voastră clasică este depăşită. Trecutul vă împiedică să vedeţi viitorul. Reuşitele de odinioară vă împiedică să reuşiţi acum. Personalităţile de pe vremuri vă sunt cei mai periculoşi duşmani. I-am văzut la televizor pe oamenii voştri de ştiinţă: nu făceau decât să repete nişte dogme, iar şcolile voastre nu fac decât să ţină în hăţuri imaginaţia prin intermediul unor protocoale de experimentare stabilite o dată pentru totdeauna. Apoi îi puneţi pe studenţi să treacă nişte examene, ca să vă asiguraţi că nu vor îndrăzni să le modifice. Iată de ce nu ştiţi să vindecaţi cancerul. Pentru voi, totul este la fel. Din moment ce am reuşit să învingem holera întrun fel anume, vă spuneţi voi, înseamnă că vom reuşi să învingem şi cancerul, folosind aceleaşi procedee. Şi, totuşi, cancerul merită să i se acorde un interes deosebit. El reprezintă o întreagă entitate aparte. O să vă furnizez soluţia. O să vă arăt cum am rezolvat noi, furnicile pe care voi le striviţi cu atâta nepăsare, problema cancerului. Am remarcat că printre noi existau câteva cazuri rare de indivizi bolnavi de cancer care, totuşi, nu mureau. Atunci, în 840

loc să studiem mulţimea celor care mureau, ne-am apucat să-i studiem pe aceştia, care erau bolnavi şi care se vindecau deodată, fără motiv. Am căutat să descoperim care era cel mai mic numitor comun al acestora. Am cercetat multă, foarte multă vreme. Şi într-un târziu am descoperit ce aveau în comun majoritatea acestor "indivizi vindecaţi ca prin minune": nişte capacităţi de comunicare cu anturajul net superioare mediei. De unde şi intuiţia următoare: nu cumva cancerul era o problemă de comunicare? Dar de comunicare cu cine, o să mă întrebaţi? Ei bine, de comunicare cu alte entităţi. Am cercetat corpul bolnavilor: înăuntrul lor nu exista nici o entitate palpabilă. Nici un spor, nici un microb, nici un vierme. O furnică a avut atunci o idee genială: aceea de-a analiza ritmul de propagare al maladiei. Şi astfel am observat că ritmul în chestiune era un limbaj! Boala evolua funcţie de o undă care putea fi analizată ca o formă de limbaj. Dispuneam, aşadar, de limbaj, dar nu şi de emitentul său. Asta însă nu ni se părea foarte important. Am decodificat limbajul. În mare, el spunea: "Cine sunteţi, unde mă aflu?" Atunci am înţeles. Indivizii loviţi de cancer sunt de fapt nişte receptaculi involuntari ai unor entităţi extraterestre impalpabile. Extratereştri care nu sunt în realitate decât o undă comunicantă... Ajungând pe Pământ, unda respectivă nu pare să fi găsit decât o singură cale pentru a vorbi: cea de-a reproduce tot ce se afla în jur. Şi, dat fiind că aterizase în nişte corpuri vii, unda extraterestră reproducea celulele care o înconjurau ca să emită în felul acesta mesaje de tipul: "Bună-ziua, cine sunteţi, nu avem intenţii ostile, cum se numeşte planeta voastră?" Asta era ceea ce ne omora: nişte formule de bun-găsit şi nişte întrebări de turişti rătăciţi. 841

Şi asta e ceea ce vă omoară şi pe voi. Pentru a-l salva pe Arthur Ramirez, trebuie să construiţi o maşină "Piatra de la Rosetta" asemănătoare cu cea care vă permite să comunicaţi cu furnicile, destinată însă de această dată traducerii limbajului cancerului. Studiaţi-i ritmurile, unda, reproduceţi-le, manevraţi-le, pentru ca apoi să puteţi emite la rândul vostru un răspuns. Bineînţeles că nu sunteţi obligaţi să daţi crezare, acestei versiuni. Dar nu aveţi nimic de pierdut dacă încercaţi metoda pe care v-am sugerat-o. Jacques Méliès, Laetitia Wells şi soţii Ramirez fură descumpăniţi de ciudata propunere. Să dialogheze cu cancerul?... Pe de altă parte, Arthur, maestrul spiriduşilor, era condamnat să moară în scurt timp, în nişte chinuri cumplite. Desigur, tuturor le venea să-şi spună că cele auzite nu sunt decât o absurditate. Furnica asta nu avea nici un drept să le dea lecţii de medicină. Raţionamentul pe care îl expusese era deplasat. Dar Arthur urma să moară. Aşa încât, de ce n-ar fi încercat şi soluţia aceasta, deşi la prima vedere era cu desăvârşire absurdă? Vor vedea ei după aceea!

218. CONTACTE Marţi, ora 14, 30. În conformitate cu întâlnirea fixată în prealabil, comisarul Jacques Méliès este primit de către domnul Raphael Hisaud, ministrul cercetării ştiinţifice. El i le prezintă pe doamna Juliette Ramirez, pe domnişoara Laetitia Wells şi o sticlă în interiorul căreia se agită o furnică. Discuţia fusese prevăzută să aibă o durată de douăzeci de minute, dar avea să se prelungească vreme de opt ore şi jumătate. Şi de alte încă opt ore, în ziua următoare. 842

Joi, ora 19, 23. Preşedintele Republicii Franceze, domnul Regis Malrout, îl primeşte în salonul său pe domnul Raphael Hisaud, ministrul cercetării ştiinţifice. Întâlnirea prevede o masă frugală compusă din suc de portocale, cornuri, omletă şi transmiterea unui mesaj pe care ministrul îl consideră crucial. Preşedintele se apleacă spre el pe deasupra cornurilor: ― Ce îmi cereţi? Să discut cu o furnică? Nu, nu şi nu! Chiar dacă a salvat, aşa cum susţineţi, şaptesprezece persoane blocate sub un furnicar. Vă daţi seama de ceea ce spuneţi? Cazul ăsta Wells v-a zăpăcit de cap! Gata, haideţi, sunt dispus să uit conţinutul acestei discuţii, iar dumneavoastră să nu-mi mai vorbiţi niciodată, ilar niciodată de furnica asta! ― Nu este o furnică oarecare. E 103. O furnică ce a vorbit deja cu oamenii. E totodată reprezentanta celei mai mari federaţii myrmicine din regiune. O federaţie care cuprinde o sută optzeci de milioane de indivizi! ― O sută optzeci de milioane de ce? Sunteţi nebun, pe cinstea mea! Furnici! Nişte insecte. Lighioanele alea pe care le strivim cu Degetul... Nu vă lăsaţi păcălit de scamatoriile unor farsori, Hisaud. Nimeni n-o să vă creadă în vecii vecilor. Alegătorii vor spune că vrem să-i ameţim cu poveşti de adormit copiii ca să-i facem să înghită noile taxe. Ca să nu mai pomenim de reacţia opoziţiei... Parcă le aud de peacum batjocurile! ― Se cunosc prea puţine despre furnici! obiectă ministrul Hisaud. Dacă ne-am adresa lor la fel ca unor fiinţe inteligente, am constata cu siguranţă că ne pot spune multe. ― Vă referiţi la teoriile acelea aiurite despre cancer? Leam citit în ziarele de senzaţie. Doar n-o să-mi spuneţi că le luaţi în serios, Hisaud! ― Furnicile sunt animalele cele mai răspândite pe 843

Pământ şi, cu siguranţă, dintre cele mai vechi şi mai evoluate. Vreme de sute de milioane de ani, ele au avut când să afle multe lucruri pe care noi nu le ştim. Noi, oamenii, nu existăm pe Pământ decât de trei milioane de ani, iar civilizaţia noastră modernă nu are cu totul decât vreo cinci mii de ani. Fără îndoială că avem multe de învăţat de la o societate atât de experimentată. Furnicile ne oferă posibilitatea de-a ne imagina de pe-acum felul în care va arăta societatea noastră peste o sută de milioane de ani. ― Am mai auzit asta, dar e o prostie. Sunt doar nişte... furnici. Dacă mi-aţi fi spus că e vorba de câini, era altceva. O treime din alegătorii noştri au câini; dar nişte furnici... ― E de-ajuns să... ― Ajunge. Băgaţi-vă asta bine în cap, dragul meu! Nu am de gând să fiu întâiul preşedinte de pe lume al Republicii care să vorbească cu o furnică. Nu vreau ca toată planeta să râdă ţinându-se cu mâinile de burtă pe seama mea. Nici guvernul meu şi nici eu nu ne vom acoperi de ridicol din cauza acestor lighioane. Să nu mai aud de furnici! Cu un gest violent, preşedintele luă o bucată de omletă şi o înghiţi. Ministrul cercetării rămâne impasibil. ― Ba nu, vă voi vorbi încă şi încă, până când vă veţi răzgândi. Au venit să mă vadă nişte oameni. Mi-au explicat totul în cuvinte simple, iar eu i-am înţeles. Ne este oferită astăzi şansa de-a face un salt peste secole şi de-a ajunge dintr-o dată în viitor. Nu vreau s-o las să se piardă. ― Baliverne! ― Ascultaţi-mă, eu voi muri într-o bună zi, şi dumneavoastră la fel. Aşa că, dacă tot suntem sortiţi pieirii, de ce să nu lăsăm în urma noastră un semn original, ceva deosebit? De ce să nu încheiem acorduri economice, culturale şi chiar... militare cu furnicile? La 844

urma urmei, este cea de-a doua specie terestră ca putere. Preşedintele Malrout înghite strâmb o bucată de pâine prăjită şi tuşeşte. ― Şi de ce să nu inaugurăm o ambasadă a Franţei întrun furnicar, dacă tot stau lucrurile aşa! Ministrul nu zâmbi. ― Da, m-am gândit şi la asta. ― De necrezut, sunteţi pur şi simplu de necrezut! exclamă preşedintele, ridicându-şi braţele spre tavan. ― Nu vă mai gândiţi la ele ca la nişte furnici! Priviţi-le ca pe nişte extraterestri. Doar că nu sunt extraterestri, ci intratereştri. Singura lor vină este că sunt minuscule şi că ocupă planeta aceasta dintotdeauna, ceea ce face ea noi să nu ne mai dăm seama cât sunt de extraordinare. Preşedintele Malrout îl privi drept în ochi: ― Şi ce-mi propuneţi? ― Să vă întâlniţi oficial cu 103, răspunse Hisaud fără să ezite. ― Cine-i asta? ― O furnică care ne cunoaşte bine şi care ne-ar putea servi de translator, dacă va fi cazul. O invitaţi la Elysee, de exemplu la un dejun neprotocolar ― mănâncă cel mult o picătură de miere. Nu are importanţă ce îi spuneţi, contează doar faptul că şeful suprem al naţiunii noastre i se adresează. Doamna Ramirez vă va furniza traducătorul feromonal, aşa încât nu veţi întâmpina nici o problemă de ordin tehnic. Preşedintele măsoară camera în lung şi în lat, apoi contemplă îndelung grădinile de afară. Pare să cântărească profund situaţia. ― Nu. Hotărât, nu! Prefer să ratez ocazia de-a-mi marca epoca decât să mă expun ridicolului. Un preşedinte care vorbeşte cu furnicile... Ce de glume m-ar aştepta! ― Dar... 845

― De-ajuns. Aţi abuzat destul de răbdarea mea cu poveştile dumneavoastră despre furnici. Răspunsul meu e nu, un nu definitiv. La revedere, Hisaud!

219. EPILOG Soarele e la zenit. O strălucire necuprinsă se revarsă peste pădurea Fontainebleau. Pânzele grosolane de păianjeni se transformă în petice de lumină. E cald. Nişte vietăţi mici şi neînsemnate freamătă pe sub rămuriş. Orizontul e purpuriu, ferigile adorm. Lumina se abate peste toţi şi peste toate. Iradierea aceasta intensă şi pură ofileşte scena unde s-a desfăşurat o aventură printre atâtea altele. Şi, cu mult dincolo de stele, la capătul îndepărtat al firmamentului, galaxia se roteşte lent, nepăsătoare la cele ce se petrec în pulberea ei de planete. Şi, totuşi, pe Pământ, într-o mică aşezare a furnicilor, are loc ultima Sărbătoare a Renaşterii din anotimp. Optzeci şi una de prinţese din Bel-o-kan decolează pentru a salva dinastia. Doi oameni care trec prin preajmă le observă. ― Vai, mămico, ai văzut ce de muşte? ― Nu sunt muşte. Sunt nişte regine furnici. Adu-ţi aminte de documentarul pe care l-ai văzut la televizor. Acesta este zborul lor nupţial, în care se vor întâlni cu masculii. După aceea, o parte din ele vor pleca poate departe ca să creeze imperii. Prinţesele se înalţă în văzduh. Sus, tot mai sus, ca să scape de păsări. Masculii li se alătură şi, împreună, urcă întruna. Strălucirea cerului îi absoarbe şi, puţin câte puţin, se topesc în razele fierbinţi ale astrului solar. Căldură, 846

strălucire, lumină. Totul se face alb, de un alb orbitor. ALB

GLOSAR Acacia cornigera: specie de salcâm care este în realitate un furnicar viu. Acid formic: armă lichidă a furnicilor roşcate. Acidul formic cel mai coroziv are actualmente o concentraţie de 60%. Albină: vecini zburători. Albinele comunică între ele prin dansul în opturi, desfăşurat în aer, sau prin dansul pe ceară. Bătălia de la "Norişorul cenuşiu": prima ciocnire care a avut loc în anul 100 000 667 al calendarului federal între trupele de furnici roşcate şi locuitoarele Stupului de aur. Bel-o-kan: oraşul central al Federaţiei furnicilor roşcate. Belo-kiu-kiuni: mama reginei Chli-pou-ni. Prima regină care a purtat un dialog cu Degetele. Bibliotecă chimică: invenţie recentă. Loc de stocare al feromonilor mnezici. Cestode: paraziţi care le fac pe furnici albe şi debile. Chli-pou-ni: regina Bel-o-kan-ului. Iniţiatoarea mişcării evoluţioniste federale. Comunicare Absolută (CA): schimb total de gânduri prin contact antenar. Coropişniţă (sau cărtiţă-greiere): mijloc de transport rapid subteran. Degete: fenomen recent, în curs de interpretare. Doctor Livingstone: denumirea dată de Degete sondei lor 847

de emisie. Feromon: hormon volatil emis de antenele furnicilor pentru a transmite informaţii sau emoţii. Fluture: comestibil. Foc: folosirea focului este interzisă printr-o convenţie încheiată între majoritatea insectelor. Glanda lui Dufour: glandă producătoare a feromonilor de marcaj. Gândac-de-apă carnivor: coleopter acvatic în stare să înoate pe sub apă cu ajutorul unei bule de aer pe care o ia cu el. Mandibulă: armă tăioasă. Marele Corn: scarabeu vârstnic, domesticit de 103. Méliès Jacques: Deget mascul. Tuns scurt. Mormoloc: pericol acvatic. Moxiluxun: termitieră de dată recentă, situată pe malul fluviului "Mangetout". Nod al lui Hartman: zonă bogată în ioni pozitivi, în care furnicile se simt bine, dar care le provoacă migrene Degetelor. Organul lui Johnston: organ al furnicilor care le permite să localizeze câmpurile magnetice terestre. Oameni: denumire pe care şi-o dau Degetele. Pas: nouă unitate de măsură a distanţelor folosită în Federaţia Bel-o-kan. Un pas corespunde cu aproximaţie unui centimetru. Pasăre: pericol aerian. Ploaie: calamitate. Păduche-de-frunză: mic coleopter care poate fi muls pentru a se obţine mierat. Ploşniţă: ploşniţa este probabil animalul cu cea mai originală sexualitate. Rebele: mişcare recentă. În 100 000 667 (după calendarul federal), rebelele au acţionat în vederea salvării 848

Degetelor. Repedea (Cicindela campestris): prădător ascuns în pământ. Pericol. Trebuie să te uiţi bine unde pui labele. Scarabeu: navă de război zburătoare. Segment antenar: o antenă are unsprezece segmente. Fiecare furnizează un tip diferit de informaţie. Soare: sferă de energie, prietenă a furnicilor. Televiziune: mijloc de comunicare uman. Termite: vecini incomozi. Arhitecţi şi navigatori pricepuţi. Vârstă: o furnică roşcată asexuată trăieşte în medie 3 ani. Viermele-de-gălbează: parazit care le face pe furnici somnambule. Zeu (Dumnezeu): concept recent, aflat în curs de interpretare. Wells Laetitia: Deget femelă. Păr lung. Wells Edmond: primul Deget care a înţeles ce sunt furnicile. 103: luptătoare exploratoare. 23: luptătoare rebelă deistă. 24: luptătoare rebelă, întemeietoare a Comunităţii libere a Salcâmului.

849

Bernard Werber Revoluţia furnicilor 1+1=3 (cel puţin aşa sper din tot sufletul) Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, EDMOND WELLS

PRIMA PARTIDĂ: INIMĂ 1. SFÂRŞIT Mâna a deschis cartea. Ochii încep să alerge de la stânga la dreapta, apoi coboară când ajung la capătul rândului. Ochii se deschid mai larg. Treptat, cuvintele interpretate de creier dau naştere unei imagini, o imagine imensă. În fundul capului se aprinde ecranul panoramic intern al creierului. Prima imagine reprezintă... 2. PLIMBARE ÎN PĂDURE ... Universul imens, albastru ca marea şi îngheţat. Să examinăm mai de aproape imaginea şi să facem un zoom pe o regiune presărată cu miriade de galaxii 850

multicolore. La capătul braţului uneia dintre aceste galaxii: un soare bătrân şi sclipitor. Imaginea alunecă înainte. În jurul acestui soare: o planetă mică şi călduţă împresurată de nori sidefii. Sub aceşti nori: oceane mov mărginite de continente de culoare ocru. Pe aceste continente: lanţuri de munţi, câmpii, volburi de păduri de culoarea peruzelei. Sub ramurile copacilor: mii de specii de animale. Şi printre ele, două specii deosebit de evoluate. Paşi. Cineva mergea prin pădurea trezită la viaţă de primăvară. Era o tânără. Părul ei negru era lung şi neted. Purta o haină neagră peste o fustă lungă de aceeaşi culoare. Pe irisul cenuşiu deschis al ochilor erau desenate motive complicate, aproape în relief. Mergea repede în acea dimineaţă de martie. Din când în când, pieptul îi tresălta din cauza efortului. Câteva picături de sudoare se prelingeau de pe fruntea ei şi de deasupra gurii. Când acestea din urmă au alunecat la comisurile buzelor, ea le aspiră brusc. Această fată cu ochii de un cenuşiu deschis se numea Julie şi avea nouăsprezece ani. Mergea prin pădure împreună cu tatăl ei, Gaston, şi cu câinele Ahile, când se opri brusc. In faţă se înălţa, ca un deget, o stâncă enormă de gresie, deasupra unei râpe. Se apropie de stâncă. I se păru că distinge jos un drum care ducea la o cuvetă, în afara cărărilor bătătorite. Îşi duse mâinile la gură şi strigă: - Hei, tată! Cred că am descoperit un nou drum. Vino 851

după mine! 3. ÎNLĂNŢUIRE Furnica aleargă drept înainte. Coboară panta. Face un adevărat slalom ca să se ferească de mugurii plopului care se înalţă ca nişte fuse purpurii în jurul ei. Aplauze de aripioare. Fluturii îşi desfăşoară velele pastelate şi bat aerul urmărindu-se unul pe altul. Deodată, o frunză frumoasă îi surprinde privirea. Este genul de frunză delicioasă, care te face să uiţi tot ce aveai de gând să faci. Îşi întrerupe cursa şi se apropie. O frunză grozavă. Va fi de ajuns s-o taie în pătrate, s-o frământe puţin, apoi s-o acopere cu salivă ca să fermenteze până la formarea unei biluţe albe plină de micelium cu arome suave. Bătrâna furnică roşie secţionează cu tăişul mandibulei baza frunzei şi saltă frunza deasupra capului, ca pe o pânză mare. Numai că insecta nu cunoaşte legile navigaţiei cu pânze. Imediat ce înalţă frunza, vântul se loveşte de ea. În ciuda tuturor muşchilor ei mici, bătrâna furnică e prea uşoară ca să o poată ţine pe loc. Se clatină dezechilibrată. Se agaţă cu toate ghearele de creangă, dar briza e prea puternică. Furnica îşi ia zborul purtată de vânt. Abia are timp să dea drumul la frunză ca să nu fie dusă prea sus. Frunza coboară domol, planând în zig-zag. Bătrâna furnică o priveşte cum cade şi îşi zice că nu e nici o nenorocire. Mai sunt şi alte frunze, mai mici. Frunza coboară la nesfârşit, legănându-se în aer şi, într-un târziu, se aşterne molcom pe pământ. Un limax remarcă această frunză de plop atât de interesantă. O gustare buna! O şopârlă zăreşte limaxul, se pregăteşte să-l înghită 852

apoi remarcă şi ea frunza. Mai bine să aştepte ca limaxul so mănânce, după aceea va fi mai rotofei. Pândeşte de departe mâncărica limaxului. O nevăstuică vede şopârlă şi se pregăteşte s-o devoreze, dar îşi dă seama că pare să aştepte ca limaxul să mănânce frunza, şi se hotărăşte să aibă şi ea răbdare. Sub ramuri se pândesc trei fiinţe ecologic complementare. Deodată, limaxul vede alt limax apropiindu-se. Şi dacă noul venit vrea să-i fure comoara? Fără să mai piardă timp, limaxul se repede la frunza apetisantă şi o devorează până la ultima nervură.. Nu termină bine de mâncat, că şopârlă sare asupra lui şi-l înghite ca pe o spaghetă. A venit acum momentul ca nevăstuică să se avânte şi ea ca să prindă şopârlă. Aleargă, sare deasupra rădăcinilor dar, brusc, se loveşte de ceva moale... 4. UN NOU DRUM Tânăra cu ochii cenuşii nu văzuse venind nevăstuică. Animalul ţâşnise dintr-un desiş şi se lovise de picioarele ei. Tresări din cauza şocului şi piciorul îi alunecă pe marginea stâncii de gresie. Se dezechilibră şi privi la prăpastia de sub ea. Să nu cadă. Să nu cumva să cadă. Tânăra dă din mâini, bate aerul cu braţele ca să-şi păstreze echilibrul. Puţin mai lipsea. Timpul părea că trece cu încetinitorul. Va cădea? Nu va cădea? Un moment a crezut că va putea să scape, dar o briză uşoară i-a transformat brusc părul negru şi lung într-o pânză scămoşată. Totul s-a unit ca s-o facă să cadă în partea în care nu trebuia. Vântul o împingea. Piciorul îi alunecă şi mai mult. Pământul îi fugea de sub picioare. Ochii se deschid larg, 853

pupilele se dilată. Genele se agită. Tânăra cade în râpă. În cădere, părul lung îi acoperă faţa vrând parcă s-o protejeze. Încearcă să se agaţe de plantele care cresc pe pantă dar îi alunecă printre degete, lăsându-i doar florile şi iluziile. Se rostogoli pe pietriş. Denivelarea era prea abruptă ca să-i permită să se redreseze. Simţi arsura unui pâlc de urzici, se zgârie într-un tufiş de rugi, se rostogoli până la o perdea de ferigi unde spera că se va opri. Dar ferigile mascau o a doua râpă, şi mai prăpăstioasă. Se agăţă cu mâinile de piatră. O altă perdea de ferigi se dovedi la fel de înşelătoare. Trecu de ea ca să cadă mai departe. În total, traversă şapte perdele de plante, zgâriindu-se de rugii de zmeură sălbatică, făcând să-şi ia zborul într-un nor de steluţe un buchet de flori de păpădie. Aluneca, aluneca mereu. Lovi cu piciorul o stâncă mare şi ascuţită şi o durere fulgerătoare îi sfredeli călcâiul. La capătul rostogolirii o aştepta o băltoacă de noroi bej, asemenea unui port cu apă cleioasă. Se ridică şi se şterse cu firele de iarbă. Toată bej! Hainele, faţa, părul, totul era plin de pământ noroios. Avea noroi şi în gură, iar gustul era amar. Fata cu ochii luminoşi îşi masă călcâiul. Încă nu-şi revenise din stupoare când simţi ceva rece şi vâscos alunecându-i sub încheietura mâinii. Se înfioră. Un şarpe. Şerpi! Căzuse într-un cuib de şerpi şi şerpii se târau peste ea! Ţipă de spaimă. Şerpii nu sunt dotaţi cu auz, dar limba lor extrem de sensibilă le permite să perceapă vibraţiile aerului. Pentru ei, acest strigăt răsună ca o detunătură. Speriaţi şi ei, o luară la fugă în toate direcţiile. Mame şerpuitoare îngrijorate îşi acopereau şerpişorii Străduindu-se să 854

formeze S-uri nervoase! Fata îşi trecu o mână peste faţă, ridică şuviţa care îi jena privirea, scuipă jos pământul amar şi se strădui să urce panta. Era prea abruptă şi o durea călcâiul. Se resemnă, se aşeză jos şi începu să strige: - Ajutor! Tată, ajutor! Sunt aici, jos de tot. Vino să mă ajuţi. Ajutor! Strigă astfel multă vreme. Zadarnic. Era singură şi rănită în fundul unei prăpăstii iar tatăl ei nu intervenea. Să se fi rătăcit şi el? În acest caz, cine o va descoperi în străfundul acelei păduri, dincolo de atâtea tufişuri de ferigi? Tânăra brunetă cu ochi luminoşi respiră puternic, Străduindu-se să-şi liniştească inima care îi bătea cu putere. Cum să iasă din acea capcană? Şterse noroiul care încă îi mai murdărea fruntea şi se uită în jur. În dreapta, pe marginea şanţului, zări o zonă mai întunecată care trecea prin ierburile înalte. Se îndreptă spre acel loc. Tufe de scaieţi şi cicoare ascundeau intrarea într-un fel de tunel săpat direct în pământ. Se întrebă ce animal putuse să construiască acel bârlog uriaş. În acea pădure nu erau urşi. Să fi fost vizuina unui lup? Totuşi, locul acela cu plafonul jos era destul de spaţios ca să lase să treacă o persoană de talie mijlocie. Nu se simţea deloc bine aventurându-se înăuntru, dar spera ca acel pasaj s-o ducă undeva. Aşa că, în patru labe, pătrunse în acel culoar noroios. Înainta pe bâjbâite. Înăuntru era din ce în ce mai întuneric şi mai frig. O masă acoperită cu ţepi lungi se strecură sub palma ei. Un arici fricos se făcuse ghem ca apoi să fugă în sens invers. Continuă să înainteze prin beznă şi percepu vânzoleală în jurul ei. Ce ceafa în jos, tânăra înainta pe coate şi pe genunchi. Când era mică, învăţase foarte greu să stea în picioare şi 855

apoi să meargă. În timp ce majoritatea copiilor mergeau de la vârsta de un an, ea aşteptase optsprezece luni. Şederea verticală i se păruse prea aleatorie. Erai mult mai în siguranţă în patru labe. Vedeai mai de aproape tot ce se afla pe podea şi, dacă cădeai, cădeai mai de jos. Şi-ar fi petrecut bucuroasă restul existenţei la nivelul mochetei dacă părinţii nu ar fi constrâns-o să stea în picioare. Tunelul acela nu se mai sfârşea... Ca să-şi facă curaj să meargă mai departe, tânăra se forţă să fredoneze un cântecel de când era mică: Un şoricel verde Care aleargă-n iarbă Îl apuci de coadă Şi-l arăţi la toţi. Şi-atunci ei ne spun: Bagă-l în ulei, Bagă-l şi în apă Şi te vei alege cu-n melc-codobelc! A repetat cântecelul de trei-patru ori, din ce în ce mai tare. Profesorul ei de muzică, domnul Iankelevici, o învăţase să se învăluie în vibraţiile vocii ca într-un cocon protector. Dar aici era mult prea frig ca să poată cânta foarte tare. Cântecelul se transformă în curând într-un abur care ieşea din gura ei îngheţată, apoi se transformă într-o respiraţie răguşită. Ca un copil încăpăţânat să meargă până la capătul lucrului rău pe care îl făcea, tânăra nu se gândi deloc să se întoarcă. Julie se târa pe epiderma planetei. I se păru că vede în depărtare o geană de lumină. Epuizată, îşi zise că probabil e vorba de o halucinaţie. Dar în acel moment lumina se diviză în scânteieri galbene multiple şi minuscule, unele dintre ele clipind. Tânăra cu ochii luminoşi îşi imagină o clipă că în acel subsol se aflau diamante dar, apropiindu-se, recunoscu 856

licuricii, insecte fosforescente, aşezaţi pe un cub perfect. Un cub? Întinse degetele şi, imediat, licuricii se stinseră şi dispărură. Julie nu putea să se bizuie pe vederea ei în acel întuneric total. Pipăi cubul, făcând apel la toată fineţea simţului său tactil. Era neted. Era tare. Era rece. Şi nu era nici piatră, nici o bucată de stâncă. Un mâner, o broască... era un obiect fabricat de mâna omului. O mică valiză de formă cubică. În cele din urmă, frântă de oboseală, ieşi din tunel. Lătratul vesel pe care îl auzi sus îi aduse la cunoştinţă că tatăl ei o găsise. Era acolo, cu Abile, şi striga cu o voce moale şi îndepărtată: - Julie, eşti acolo, fata mea? Răspunde, te rog, fă-mi un semn. 5. UN SEMN Face cu capul o mişcare în formă de triunghi. Frunza de plop se rupe. Bătrâna furnică roşie apucă alta de la capătul de jos al copacului şi o degustă, fără să o mai lase să fermenteze. Dacă mâncarea nu are gust bun, cel puţin e întăritoare. Oricum, nu-i plac în mod special frunzele de plop, preferă carnea, dar pentru că încă nu mâncase nimic de când evadase, nu era momentul să facă mofturi. După ce înghite hrana, nu uită să se cureţe. Apucă antena dreaptă cu capătul ghearei şi o apleacă înainte până când o aduce la nivelul labialelor. Apoi, sub mandibule, o dirijează spre tubul bucal şi suge tija ca s-o spele. După ce amândouă antenele sunt umezite cu spuma salivei, le netezeşte în fanta micii perii plasată sub tibii. Bătrâna, furnică roşie îşi pune în mişcare articulaţiile abdomenului, ale toracelui şi ale gâtului până la punctul 857

lor extrem de torsiune. Cu ghearele, curăţă apoi sutele de faţete ale ochilor. Furnicile nu au pleoape ca să-i protejeze şi să-şi umezească ochii; dacă nu s-ar gândi să-şi cureţe prin frecare în permanenţă lentilele oculare, după un moment nu ar mai distinge decât imagini neclare. Cu cât faţetele sunt mai curate, cu atât vede mai bine ceea ce se află în faţa ei. Ia uite, parcă e ceva! Ceva mare, ba chiar imens, plin de ace, şi mişcă! Atenţie, pericol: un arici enorm iese dintr-o cavernă! Ia-o repede la sănătoasa! Ariciul, ghem impozant plin de ace, o atacă, cu gura deschisă. 6. ÎNTÂLNIRE CU CINEVA UIMITOR Avea înţepături în tot corpul. Instinctiv, îşi spălă cu puţină salivă rănile mai adânci. Mergând şontâc, duse valiza cubică până în camera ei. Se aşeză o clipă pe pat. Deasupra, pe perete, se înşirau de la stânga la dreapta postere cu Callas, Che Guevara, Doors şi unul Attila. Julie se ridică cu greutate ca să se ducă în sala de baie. Făcu un duş foarte cald şi se frecă viguros cu săpun parfumat cu lavandă. Apoi se înfăşură într-un prosop mare, îşi puse în picioare nişte papuci de buret şi îşi curăţi hainele negre de pământul bej care le murdărea. Nu putea să-şi mai încalţe pantofii. Călcâiul rănit îşi dublase volumul. Căută într-un dulap o pereche de sandale de vară, ale căror curele prezentau dublul avantaj că nu apăsau pe călcâi şi lăsau degetele libere. Julie avea picioare mici dar foarte late. Or, marea majoritate a fabricanţilor de pantofi nu imaginau pentru femei decât pantofi cu forme înguste şi alungite, ceea ce avea deplorabilul efect de a înmulţi bătăturile dureroase. Îşi masă din nou călcâiul. Pentru prima dată, avea impresia că simte tot ce era în interiorul acelei părţi a piciorului de parcă oasele, muşchii şi tendoanele ar fi 858

aşteptat acest incident ca să se manifeste. Acum erau acolo, toate, în plină efervescenţă la extremitatea piciorului. Existau. Se manifestau prin semnale SOS. Salută cu glas scăzut: "Bună ziua, călcâiule". O distra să salute astfel o părticică din corpul ei. Nu se interesa de călcâi decât atunci când o durea. Dar, dacă se gândea mai bine, când se gândea oare la dinţi dacă nu atunci când aveau carii? La fel, nu descoperi existenţa apendicelui decât în momentul crizei. Probabil că în corpul ei existau o mulţime de organe cărora le ignora existenţa, pur şi simplu pentru că nu avuseseră impoliteţea să-i trimită semnale dureroase. Îşi întoarse privirea spre valiză. Era fascinată de acel obiect ieşit din măruntaiele pământului. O luă şi o scutură. Valiza era grea. Un sistem de cinci rotiţe, fiecare prevăzută cu un cod, apăra broasca. Valiza era făcută din metal gros. Ar fi fost nevoie de un picamer ca s-o găureşti. Julie se uită la broască. Fiecare rotiţă avea gravate pe ea cifre şi simboluri. Le mişcă la întâmplare. Avea poate o şansă la un milion să descopere cifrul. O scutură din nou. Înăuntru era ceva, un singur obiect. Misterul începea să-i exacerbeze curiozitatea. Tatăl ei intră la ea împreună cu câinele. Era un bărbat înalt şi solid, roşcovan şi mustăcios. Pantalonii de golf îl făceau să semene cu un paznic de vânătoare scoţian. - Te simţi mai bine? întrebă el. Ea dădu din cap. - Ai căzut într-o zonă în care nu se poate ajunge decât traversând un adevărat zid de urzici şi de rugi, explică el. E un fel de luminiş pe care natura parcă l-a ferit de curioşi şi de cei care se plimbă pe-acolo. Nici măcar nu e trecut pe plan. Noroc că Ahile a mirosit că erai acolo! Ce ne-am face fără 859

câini? Mângâie cu afecţiune setterul irlandez care, drept răspuns, îşi etală balele argintii în partea de jos a pantalonilor stăpânului său şi lătră vesel. - Ah, ce poveste! continuă el. E ciudată broasca asta protejată de un cifru. Poate că e vorba de un seif pe care hoţii n-au reuşit să-l deschidă. Julie scutură capul. - Nu, zise ea. Tatăl cântări în mâini valijoara. - Dacă înăuntru ar fi fost monede sau lingouri, ar fi atârnat mai greu, iar dacă ar fi fost teancuri de bancnote, le-am fi auzit ciocnindu-se între ele. Poate că e un sac cu droguri, abandonat de traficanţi. Sau poate o... bombă. Julie dădu din umeri. - Şi dacă înăuntru ar fi un cap de om? - În acest caz, înseamnă că cineva şi-a dat osteneala să-i reducă dimensiunile, replică tatăl. Valijoara ta nu este destul de mare ca să conţină un cap de om normal. Se uită la ceas, îşi aminti de o întâlnire importantă şi plecă. Câinele, fericit fără vreun motiv precis, îl urmă dând din coadă şi gâfâind zgomotos. Julie scutură din nou valiza. Fără îndoială că era ceva moale, iar dacă înăuntru ar fi fost un cap de om, tot zdruncinând valijoara în toate chipurile, cu siguranţă că îi rupsese nasul. Imediat simţi repulsie faţă de valijoara şi îşi zise că ar face mai bine să nu se mai ocupe de ea. Peste trei luni, avea examenul de bacalaureat, şi dacă nu voia să mai facă încă un an în aceeaşi clasă, trebuia să se apuce de recapitulări. Julie scoase deci cartea de istorie şi începu s-o recitească. 1789. Revoluţia franceză. Căderea Bastiliei. Haosul. Anarhia. Marii oameni. Marat. Danton. Robespierre, Saint-Just. Teroarea. Ghilotina... 860

Sânge, sânge şi iar sânge. "Istoria e doar un şir de măceluri", îşi zise ea, punând un plasture pe una din juliturile care se deschiseseră. Cu cât citea mai mult, cu atât era mai scârbită. Gândul la ghilotină îi aminti de capul tăiat din interiorul valizei. Cinci minute mai târziu, înarmată cu o şurubelniţă mare, Julie atacă broasca. Valiza rezista. Luă un ciocan, bătu în şurubelniţă ca să-i sporească capacităţile de pârghie, dar nu reuşi nimic. Îşi zise: "Mi-ar trebui un cleşte". Şi apoi: "La naiba, n-am să reuşesc". Se întoarse la cartea de istorie şi la Revoluţia franceză. 1789. Tribunalul poporului. Convenţia. Imnul lui Rouget de Lisle. Steagul albastru-alb-roşu. Libertate. EgalitateFraternitate. Războiul civil. Mirabeau. Chenier. Procesul regelui. Şi iar ghilotina... Cum să fii interesată de atâtea masacre? Cuvintele îi intrau pe un ochi şi îi ieşeau pe celălalt. O râcâială în lemnul unei grinzi îi atrase atenţia. Acea termită în plină activitate îi dădu o idee. Să asculte. Lipi urechea de broasca valizei şi mişcă încet prima rotiţă. Percepu un foarte slab declic. Rotiţa dinţată îşi găsise perechea. Julie repetă de patru ori aceeaşi operaţiune. Mecanismul funcţiona şi broasca cedă. Acolo unde violenţa şurubelniţei şi ciocanului nu dăduse rezultate, sensibilitatea urechii fusese de ajuns. Sprijinit cu spatele de tocul uşii, tatăl ei zise mirat: - Ai reuşit s-o deschizi? Cum? Examină broasca care formase: "1 + 1=3". - Nu-mi spune. Ştiu. Te-ai gândit. E un şir de cifre, un şir de simboluri, un şir de cifre, un şir de simboluri şi un şir de cifre. Ai dedus că e vorba de o ecuaţie. Pe urmă te-ai gândit că cineva care ar vrea să păstreze un secret nu ar folosi o ecuaţie logică de tipul 2 + 2 = 4. Ai încercat deci 1 + 861

1=3. Această ecuaţie este deseori întâlnită în vechile rituri. Ea înseamnă că două talente reunite sunt mai eficace decât simpla lor adunare. Tatăl ridică din sprâncenele roşii şi-şi netezi mustaţa. - Aşa ai făcut, nu? Julie se uită la el cu o luminiţă ironică în ochii luminoşi. Tatălui nu-i plăcea ca cineva să râdă de el, dar nu zise nimic. Fata zâmbi şi zise: - Nu. Apăsă pe buton. Arcul ridică brusc capacul valizei cubice. Tatăl şi fiica se aplecară spre interior. Mâinile zgâriate ale fetei apucară ce se găsea în interior şi aduseră acel obiect sub lumina lămpii de la birou. Era o carte. O carte groasă din care ieşeau din loc în loc bucăţele de foi lipite. Pe copertă era caligrafiat un titlu cu litere mari stilizate: Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute de profesorul Edmond Wells Gaston mormăi. - Ciudat titlu. Lucrurile sunt sau relative, sau absolute. Nu pot fi şi una şi alta în acelaşi timp. Aici este o antinomie. Dedesubt, şi cu litere mai mici, se preciza: volumul III Iar dedesubt se putea vedea un desen: un cerc care închide în el un triunghi, cu vârful în sus, conţinând el însuşi un fel de Y. Dacă te uitai mai bine, braţele Y-ului 862

erau formate din trei furnici care îşi atingeau reciproc antenele. Furnica din stânga era neagră, furnica din dreapta era roşie, iar furnica din centru, care constituia trunchiul inversat al Y-ului, era jumătate albă şi jumătate neagră. În sfârşit, sub triunghi era repetată formula care declanşa deschiderea valizei cubice: 1 + 1 = 3. - Ai zice că e o veche carte de farmece, mormăi tatăl. Julie se uită mai bine la copertă şi consideră că era foarte recentă. Mângâie coperta. Era netedă şi catifelată când o atingeai. Bruneta cu ochii luminoşi deschise la prima pagină şi citi: 7. ENCICLOPEDIE BUNĂ ZIUA: Bună ziua, cititor necunoscut. Bună ziua pentru a treia oară sau bună ziua pentru prima oară. La drept vorbind, nu are nici o importanţă dacă descoperi această carte pentru prima sau pentru ultima dată. Această carte este o armă destinată schimbării lumii. Nu, nu zâmbi. E posibil. Poţi face asta. Este de ajuns ca cineva să vrea cu adevărat ceva pentru ca acel ceva să se producă. O cauză foarte mică poate să aibă un efect considerabil. Se spune că bătaia unei aripi de fluture la Honolulu este de ajuns ca să provoace un taifun în California. Or, tu ai un suflu mai puternic decât cel provocat de baterea unei aripi de fluture. Am dreptate? Eu sunt mort. Îmi pare rău, nu voi putea să te ajut decât indirect, prin intermediul acestei cărţi. 863

Îţi propun să faci o revoluţie. Sau, mai curând, ar trebui să spun o "evoluţie". Căci revoluţia noastră nu are deloc nevoie să fie violentă sau spectaculoasă, ca revoluţiile de altădată. O văd mai degrabă ca o revoluţie spirituală. O revoluţie de furnici. Discretă. Fără violenţă. Serii de tuşe mici care s-ar putea considera neînsemnate dar care, adăugate unele la altele, sfârşesc prin a răsturna munţii. Cred că vechile revoluţii au păcătuit prin nerăbdare şi prin intoleranţă. Utopiştii nu au raţionat decât pe termen scurt. Pentru că voiau cu orice preţ să vadă în timpul vieţii roadele lucrării lor. Trebuie să accepţi să plantezi pentru ca alţii să recolteze în alte părţi şi mai târziu. Să vorbim despre asta. Atâta vreme cât va dura dialogul nostru, eşti liber să mă asculţi sau să nu mă asculţi. (Ai ştiut deja să asculţi broasca? Asta ar fi o dovadă că ştii să asculţi.) Este posibil să mă înşel. Nu sunt un maestru al gândirii, nici un guru, nici o fiinţă sfântă. Sunt doar un om conştient că aventura umană este doar la început. Suntem doar nişte oameni preistorici. Ignoranţa noastră nu are limite şi totul rămâne de inventat. Sunt atâtea lucruri de făcut... Şi tu eşti în stare de atâtea minuni! Eu sunt doar o undă care intră în interferenţă cu unda ta de cititor. Interesantă este această întâlnireinterferenţă. Astfel, pentru fiecare cititor, această carte va fi diferită. De parcă ar fi vie şi şi-ar arăta sensul în funcţie de cultura, de amintirile şi de sensibilitatea ta de cititor deosebit. Cum voi acţiona în calitate de "carte"? Pur şi simplu povestindu-ţi istorioare simple despre revoluţiile, utopiile, comportamentele oamenilor sau 864

animalelor. Tu va trebui să deduci ideile care decurg din ele. Tu trebuie să-ţi imaginezi răspunsuri care te vor ajuta pe drumul tău personal. Eu n-am să-ţi propun nici un adevăr. Dacă vrei, această carte va deveni vie. Şi sper că va fi pentru tine un prieten, un prieten în stare să te ajute să te schimbi şi să schimbi lumea. Acum, dacă eşti pregătit şi dacă doreşti, îţi propun să facem imediat împreună ceva important: să întoarcem pagina. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III. 8. PE PUNCTUL DE A EXPLODA Degetul mare şi arătătorul mâinii drepte atinseră uşor colţul paginii, îl apucară şi se pregăteau să întoarcă foaia, când o voce răsună în bucătărie: - La masă! strigă mama ei. Nu mai avea timp. La nouăsprezece ani, Julie era o fată zveltă. Un păr negru, strălucitor, tare şi mătăsos, cădea ca o perdea până la şolduri. Pielea albă, aproape translucidă, lăsa uneori să apară venele albăstrui abia ascunse la mâini şi la tâmple. Ochii ei palizi erau totuşi vioi şi calzi. Migdalaţi, părând că sunt stăpâniţi de o viaţă plină de furii şi mereu în mişcare, ei îi confereau un aer de mic animal neliniştit. Uneori se fixau într-o direcţie precisă ca şi cum o rază de lumină strălucitoare avea să ţâşnească din ei ca să lovească ce nar fi fost pe placul fetei. Julie se considera fizic neînsemnată. De aceea nu se uita niciodată în oglindă. Niciodată nu-şi dădea cu parfum 865

şi nu se machia. Niciodată nu-şi dădea cu ojă pe unghii. De altfel, la ce bun? Tot timpul şi le rodea. Nici în privinţa vestimentaţiei nu făcea vreun efort. Îşi ascundea corpul sub haine largi şi închise la culoare. Parcursul ei şcolar fusese inegal. Până în ultima clasă de liceu, Julie fusese în avans cu o clasă şi profesorii se felicitau pentru nivelul ei intelectual şi pentru maturitatea de gândire. Dar, de trei ani, nimic nu mai mergea. La şaptesprezece ani căzuse la bacalaureat. La fel la optsprezece ani. Iar la nouăsprezece ani se pregătea să susţină pentru a treia oară acest examen, deşi notele de la şcoală erau mai mediocre ca niciodată. Degringolada sa şcolară coincisese cu un eveniment: "moartea profesorului ei de muzică, un om bătrân surd şi tiranic, care preda după metode originale arta vocală. Îl chema Yankelevici, era convins că Julie avea talent şi că trebuie să-l cultive. O învăţase să-şi stăpânească suflul pântecelui, suflul plămânilor, diafragma şi până şi poziţia gâtului şi a umerilor. Totul influenţa calitatea cântatului. În mâinile lui, Julie avea uneori sentimentul că e un cimpoi pe care un maestru al muzicii se străduia, se încrâncena să-l facă perfect. Acum ştia să-şi armonizeze bătăile inimii cu umflatul plămânilor. Yankelevici nu omisese nici masca. O învăţase cum săşi modifice formele feţei şi ale gurii pentru a-şi desăvârşi instrumentul corpului. Eleva şi profesorul se completaseră de minune. Chiar surd, dacă îi observa mişcările gurii şi îi punea mâna pe pântece, profesorul cărunt putea să recunoască calitatea sunetelor pe care le emitea tânăra. Vibraţiile vocii sale răsunau în toate oasele. - Sunt surd? Şi! Şi Beethoven era surd şi asta nu l-a împiedicat să facă treabă bună, spunea el deseori. O învăţase pe Julie că cântatul deţinea, o putere care 866

depăşea cu mult simpla create a unei frumuseţi auditive. O învăţase să-şi moduleze emoţiile ca să învingă stresul, să-şi uite temerile ajutându-se doar cu vocea. O învăţase să asculte cântecul păsărilor pentru că şi ele participau la formarea ei. Când Julie cânta, o coloană de energie ţâşnea ca un copac din pântecele ei, şi asta era pentru ea o senzaţie uneori apropiată de extaz. Profesorul nu se resemna să fie surd. Se informa tot timpul despre noile metode de vindecare. într-o zi, un chirurg tânăr deosebit de priceput a reuşit să-i implanteze sub craniu o proteză electronică care venise de hac surzeniei. Din acel moment, bătrânul profesor de muzică percepuse zgomotele lumii aşa cum erau ele. Adevăratele sunete. Adevărata muzică. Yankelevici a auzit vocile oamenilor şi topul niturilor de la radio. A auzit claxoanele maşinilor şi lătratul câinilor, şiroirea ploii şi susurul râuleţelor, zgomotul paşilor şi scârţâitul uşilor. A auzit strănuturile şi râsetele, suspinele şi hohotele de plâns. A auzit peste tot în oraş televizoarele aprinse neîntrerupt. Ziua vindecării sale, care ar fi trebuit să fie o zi fericită, a fost una a disperării. Bătrânul profesor de muzică a constatat că adevăratele sunete nu semănau deloc cu cele pe care le imaginase el. Totul era numai tărăboi şi cacofonie, totul era violent, ţipător, imposibil de auzit. Lumea nu era plină de muzică, ci de zgomote discordante. Bătrânul nu putuse să suporte o decepţie atât de mare. Îşi inventase o sinucidere conformă cu idealurile sale. Urcase până sub clopotul catedralei Notre Dame din Paris. Îşi pusese capul sub limba clopotului. La douăsprezece fix ziua era mort, răpus de energia teribilă a celor douăsprezece vibraţii monumentale şi perfect muzicale. În urma acestei dispariţii, Julie pierduse nu numai un 867

prieten, ci şi îndrumătorul care o ajuta să-şi dezvolte principalul talent. Sigur, găsise un alt profesor de muzică, unul dintre aceia care se limitează să-şi pună elevii să facă game. O forţase pe Julie să-şi ridice vocea până la registre prea violente pentru laringele ei. O duruse tare rău. Puţin după aceea, medicul diagnosticase noduli pe coardele vocale ale lui Julie. Îi ceru să-şi întrerupă lecţiile. Urmase o operaţie şi, vreme de câteva săptămâni, până la cicatrizarea coardelor vocale, Julie nu scosese nici un sunet. Apoi, urmase o reeducare dificilă pentru a reînvăţa să vorbească. De atunci, Julie era în căutarea unui adevărat profesor de muzică capabil s-o îndrume aşa cum făcuse Yankelevici. Şi pentru că nu mai găsise nici unul, treptat se închisese în sine. Yankelevici spunea că, dacă ai un talent şi nu-l foloseşti, eşti ca acei iepuri care nu rod decât ceva tare: treptat, incisivii li se lungesc, se curbează, cresc nemăsurat, traversează cerul gurii şi sfârşesc prin a le străpunge creierul de jos în sus. Pentru a vizualiza acest pericol, profesorul păstra la el acasă un craniu de iepure ai cărui incisivi ieşeau prin partea de sus ca două coarne. Îi plăcea să arate când se ivea ocazia elevilor slabi acest obiect macabru ca să-i încurajeze să lucreze. Mersese până acolo încât scrisese cu cerneală roşie pe fruntea craniului acelui iepure: A nu-ţi cultiva talentul natural este cel mai mare păcat. Lipsită de posibilitatea de a-şi cultiva talentul, Julie trecuse printr-o perioadă de anorexie după o primă fază de mare agresivitate. Urmase apoi o fază de bulimie în timpul căreia mânca kilograme de prăjituri, cu privirea pierdută în gol, cu laxative sau vomitive la îndemână. Nu mai repeta lecţiile, aţipea în timpul orelor. 868

Julie îşi ruina sănătatea. Respira prost şi de puţină vreme suferea de crize de astm. Tot binele pe care i-l adusese cântarul se transforma în rău. Mama lui Julie se aşeză prima la masa din sufragerie. - Unde aţi fost în după-amiaza asta? întrebă ea. - Ne-am plimbat prin pădure, răspunse tatăl. - Acolo şi-a făcut toate zgârieturile astea? - Julie a căzut într-un şanţ, îi explică tatăl. N-a păţit nimic rău, doar şi-a rănit călcâiul. Şi a mai descoperit o carte ciudată în şanţul ăla... Dar mama nu era interesată decât de mâncarea fierbinte din farfuria ei. - Îmi povesteşti puţin mai târziu. Să mâncăm repede, prepeliţele fripte îşi pierd toată savoarea dacă nu sunt fierbinţi. Mama lui Julie se repezi să înghită prepeliţele fripte servite cu stafide. Lovind cu furculiţa într-un loc precis, prepeliţa se dezumflă ca o minge de rugby plină de abur. Mama lui Julie apucă pasărea friptă, o supse prin găurile ciocului, desprinse aripile care căzură imediat între buzele ei, în sfârşit roase zgomotos cu molarii micile oase recalcitrante. - Nu mănânci? Nu-ţi place? o întrebă ea pe Julie. Fata se uita la pasărea friptă, legată de o sforicică subţire, aşezată în farfuria ei. Avea capul acoperit cu stafide care păreau că formează un fel de joben. Privirile goale şi ciocul întredeschis lăsau să se creadă că pasărea fusese smulsă brusc de la ocupaţiile ei de un eveniment teribil, ceva în genul erupţiei bruşte a vulcanului la Pompei. - Nu-mi place carnea..., zise Julie. - Nu e carne, e pasăre, replică mama. Apoi zise vrând să fie conciliantă: - Doar n-ai să intri iar într-o criză de anorexie. Trebuie 869

să fii sănătoasă ca să treci examenul de bacalaureat şi să intri la facultatea de drept. Pentru că a făcut dreptul, tatăl tău conduce acum serviciul juridic de la Ministerul Apelor şi Pădurilor, şi pentru că conduce serviciul juridic de la acest minister ai beneficiat de pila necesară pentru ca liceul să accepte să repeţi a treia oară ultima clasă de liceu. Acum e rândul tău să studiezi dreptul. - Mă doare-n cot de drept, zise Julie. - Trebuie să-ţi faci studiile ca să faci parte din societate. - Mă doare-n cot de societate. - Atunci ce te interesează? vru să ştie mama. - Nimic. - Atunci cu ce-ţi pierzi timpul? Eşti îndrăgostită? Julie se sprijini de speteaza scaunului. - Mă doare-n cot de dragoste. - Mă doare-n cot, mă doare-n cot... Numai asta ştii să spui. Trebuie totuşi să te intereseze şi pe tine ceva sau cineva, insistă mama. Drăguţă cum eşti, cred că băieţii roiesc în jurul tău. Julie se strâmbă în mod ciudat. - N-am nici un iubit şi te anunţ că sunt tot virgină. O expresie de stupoare indignată apăru pe faţa mamei. Apoi izbucni în râs. -Numai în cărţile de SF mai găseşti fete virgine la nouăsprezece ani. -... N-am intenţia să-mi iau un amant, nici să mă mărit, nici să am copii, continuă Julie. Şi ştii de ce? Pentru că mi-e frică să nu-ţi semăn. Mama îşi regăsise aplombul. - Biata mea fiică, eşti un pachet de probleme. Noroc că ţi-am stabilit o întâlnire cu un psihoterapeut! Pentru joi. Mama şi fata erau obişnuite cu astfel de hărţuieli. 870

Aceasta dură încă o oră şi, de la această cină, Mie consumă doar cireaşă care împodobea crema de ciocolată. Tatăl, în ciuda numeroaselor semne cu piciorul făcute fetei sale, ca de obicei, îşi păstră o faţă nepăsătoare şi se feri să intervină. - Haide, Gaston, spune ceva, îi ceru în cele din urmă soţia lui. - Julie, ascult-o pe mama ta, spuse scurt tatăl împăturindu-şi şervetul. Şi, ridicându-se de la masă, spuse că vrea să se culce devreme, căci a doua zi de dimineaţă avea de gând să plece în zori ca să facă un drum lung cu câinele. - Pot să vin şi eu? întrebă fata. Tatăl scutură din cap. - De data asta, nu. Aş vrea să examinez mai de aproape acea râpă pe care ai descoperit-o şi vreau să fiu puţin singur. Şi apoi, mama ta are dreptate. În loc să te plimbi prin pădure, ai face mai bine să înveţi pentru bac. În timp ce se apleca ca s-o sărute şi îi ura noapte bună, Julie îi şopti: - Tată, nu mă lăsa baltă. El se prefăcu că nu auzise nimic. - Vise plăcute, zise el. Ieşi trăgându-şi după el câinele în lesă. Foarte expansiv, Ahile vru să plece ca o săgeată, dar ghearele sale prea lungi şi neretractile îl făcură să patineze pe parchetul lustruit cu grijă. Julie nu vru să mai zăbovească singură cu mama ei. Pretextă o nevoie presantă şi alergă la toaletă. După ce încuie uşa, aşezată pe capacul wc-ului, tânăra brunetă cu ochii luminoşi avu impresia că se rostogoleşte într-o prăpastie mult mai adâncă decât cea din pădure. De data asta, nimeni nu o mai putea scoate de acolo. Stinse lumina ca să rămână singură numai cu ea 871

însăşi. Ca să se îmbărbăteze, fredona: "Un şoricel verde, care aleargă-n iarbă...". Dar în ea totul era gol. Se simţea pierdută într-o lume care o depăşea. Se simţea mică de tot, minusculă ca o furnică. 9. DESPRE DIFICULTATEA DE A TE IMPUNE Furnica galopează cu toată puterea celor şase picioare, şi merge atât de repete încât vântul îi apleacă antenele pe spate. Bărbia atinge uşor muşchiul şi lichenii. Se învârteşte cu repeziciune printre gălbenele şi catifeluţe, dar urmăritorul nu renunţă. Ariciul, mastodont cuirasat cu ace ascuţite, se încăpăţânează s-o urmărească cu mirosul lui îngrozitor de mosc care împute atmosfera. Pământul se cutremură la fiecare pas al lui. Câteva rămăşiţe de inamici mai sunt şi acum agăţate de ţepii lui, iar dacă furnica ar fi avut timp să se uite bine la el, ar fi văzut roiuri de purici urcând-şi coborând pe spinii lui. Bătrâna furnică roşie sare pe deasupra unui taluz în speranţa că va scăpa de urmăritor. Dar ariciul nu se opreşte. Ţepii îl protejează de căderi şi îi folosesc drept amortizor la nevoie. Se face ghem ca să sară mai bine, apoi se ridică din nou pe cele patru picioare. Bătrâna furnică roşie aleargă mai repede. Deodată zăreşte în faţa ei un fel de tunel neted şi alb. Nu identifică imediat despre ce e vorba. Intrarea e suficient de mare ca sa lase să treacă o furnică. Ce-ar putea să fie? E prea mare ca să fie o gaură de greier sau de lăcustă. Poate adăpostul unei cârtiţe sau al unui păianjen? Prea aplecate pe spate, antenele nu-i permit să adulmece lucrul acela. Este constrânsă să se folosească numai de vedere care nu-i oferă o imagine clară decât de foarte aproape. Tocmai a ajuns şi acum vede. Acel tunel alb nu seamănă deloc cu un adăpost. E gura deschisă a unui... 872

şarpe! Un arici în spate, un şarpe în faţă. Lămurit lucru, lumea asta nu e făcută pentru indivizii singuri. Bătrâna furnică roşie nu vede decât o singură salvare: o rămurică de care să se agaţe şi să urce. Deja, ariciul cu bot lung intră în gura reptilei. Abia are timp să se retragă în grabă şi să muşte gâtul şarpelui. Acesta din urmă s-a încolăcit imediat în jurul lui. Nu-i place să-i fie vizitat fundul gâtului. De sus de pe crenguţă, bătrâna furnică roşie observă, uluită, lupta dintre cele două animale de pradă. Tubul lung şi rece împotriva ghemului cald şi înţepător. Privirea viperei nu exprimă nici teamă, nici ură, doar o preocupare pentru eficacitate. Se străduieşte să-şi plaseze bine gura mortală. Ariciul intră în panică. Se cabrează şi încearcă să lovească cu ţepii în pântecele reptilei. Animalul are o agilitate incredibilă. Micile lui labe cu gheare lovesc solzii care rezistă la ţepi. Dar biciul rece se răsuceşte şi se strânge. Gura viperei se deschide şi îşi scoate la iveală dinţii dubli cu venin din care transpiră o moarte lichidă. Ariciul rezistă foarte bine la muşcăturile veninoase ale viperelor, mai puţin atunci când acestea îi ating exact zona moale de la vârful botului. Înainte de a afla soarta bătăliei, bătrâna furnică roşie se simte luată pe sus. Spre marea ei surpriză, crenguţa de care se agăţase începe să se mişte lent. Crede la început că vântul o face să se aplece şi, când crenguţa se desprinde de ramură şi începe să înainteze, nu mai înţelege nimic. Crenguţa se deplasează lent legănându-se şi urcă pe altă creangă. După o scurtă oprire, începe să urce pe trunchi. Bătrâna furnică, surprinsă, se lasă purtată de crenguţa ambulantă. Priveşte sub ea şi înţelege. Crenguţa are ochi şi picioare. Nu e nici un miracol arboricol. Nu e o crenguţă, ci o insectă care practică mimetismul. 873

Aceste insecte cu corpul alungit şi fragil se protejează de duşmani împingând mimetismul până la adoptarea aspectului unor crenguţe, ramuri, frunze sau tije pe care se aşează. Insecta care o poartă pe bătrâna furnică roşie şi-a reuşit atât de bine camuflajul încât corpul ei este imprimat cu urme de fibre de lemn, cu pete şi cu crestături maro de parcă o termită ar fi deteriorat-o puţin. Un alt atu al acestor insecte: încetineala lor ajută mimetismul. Nu te gândeşti să ataci ceva lent, chiar aproape nemişcat. Bătrâna furnică mai asistase deja la o paradă amoroasă a acestor insecte. Masculul, de talie mai mică, se apropiase de femelă deplasând un picior la fiecare douăzeci de secunde. Femela se depărtase puţin iar masculul era atât de lent încât nici măcar nu fusese în stare să se ţină după ea. Nu avea importanţă! Tot aşteptându-şi masculii cu încetineala lor legendară, femelele au sfârşit prin a se adapta. Unele specii au găsit o soluţie originală la problema reproducerii: partenogeneza. Fără probleme de acuplare. Acea specie de insecte nu are nevoie să găsească un partener ca să se reproducă, ci îşi face progenitura aşa, dorind-o. Crenguţa pe care s-a îmbarcat se dovedeşte a fi o femelă căci, brusc, începe să ouă. Unul câte unul, foarte lent, ea eliberează ouăle care sar din frunză în frunză ca nişte picături de ploaie întărite. Arta camuflajului este atât de mare încât ouăle seamănă cu nişte seminţe. Furnica muşcă puţin crenguţa ca să vadă dacă e comestibilă. Dar insecta nu dispune de mimetism doar ca să se apere; mai ştie să facă şi pe moarta. Astfel, imediat ce insecta simte vârful mandibulei, intră în catalepsie şi îşi dă drumul să cadă pe pământ. Furnica nu se lasă. Pentru că şarpele şi ariciul nu mai sunt acolo, cade după insectă şi o mănâncă. Animalul acela exasperant nu-i oferă nici măcar o tresărire de 874

agonie. Pe jumătate devorată, insecta rămâne nemişcată, ca o adevărată crenguţă. Un detaliu o trădează totuşi: extremitatea crenguţei continuă să elimine ouă-seminţe. Destule emoţii pentru ziua aceea! Se răcoreşte, a venit ora hibernării zilnice. Bătrâna furnică roşie se refugiază într-un adăpost de pământ şi de muşchi. Mâine va porni din nou în căutarea unui drum care să o ducă la cuibul ei natal. Trebuie cu orice preţ să "le" avertizeze mai înainte de a fi prea târziu. Calm, cu tibiile, îşi spală antenele ca să perceapă bine ce-i în jurul ei. Apoi îşi închide cu o pietricică micul adăpost ca să nu mai fie deranjată. 10. ENCICLOPEDIE DIFERENŢĂ DE PERCEPŢIE: Nu percepem din lume decât ceea ce suntem pregătiţi să percepem. Pentru o experienţă de fiziologie, nişte pisici au fost închise de la naştere într-o mică încăpere tapisată cu motive verticale. După trecerea perioadei de formare a creierului, aceste pisici au fost scoase de acolo şi puse în nişte cutii tapisate cu linii orizontale. Aceste linii indicau amplasamentul ascunzătorilor cu hrană şi trape de ieşire, dar nici una dintre pisicile educate în camerele cu motive verticale nu a reuşit să se hrănească sau să iasă. Educaţia le limitase percepţia la evenimente verticale. Şi noi funcţionăm cu aceleaşi limitări ale percepţiei. Nu mai ştim să percepem unele evenimente căci am fost perfect condiţionaţi să percepem lucrurile numai într-un singur mod. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul 875

III. 11. PUTEREA CUVINTELOR Mâna ei se deschise şi se închise nervos înainte de a se crispa pe sulul de la capătul patului. Julie visa. Visa că e o prinţesă din Evul Mediu. Un şarpe enorm o capturase ca s-o mănânce. O aruncase în nisipuri mişcătoare mocirloase pline de pui de şerpi care se târau şi ea se ducea tot mai mult la fund. Un prinţ tânăr, protejat de o armură din hârtie imprimată, galopa pe bidiviul lui alb şi se bătea cu şarpele enorm. Prinţul avea o sabie lungă, roşie şi ascuţită şi o implora pe prinţesă să reziste. Venise s-o salveze. Dar şarpele enorm se folosea de gura lui ca de un lansator de flăcări. Armura de hârtie nu a fost de prea mare folos prinţului. O singură scânteie a fost de ajuns ca să-i dea foc. Legaţi cu o sfoară, el şi calul lui au fost serviţi prăjiţi într-o farfurie, cu o garnitură de piure gălbui. Frumosul prinţ îşi pierduse măreţia: avea o piele de un maroniu-negricios, orbitele goale şi capul plin cu stafide. Şarpele enorm a apucat-o apoi pe Julie cu dinţii lui veninoşi, a tras-o afară din noroi şi a aruncat-o într-o spumă de ciocolată. Julie a vrut să ţipe dar spuma albă de ciocolată o înghiţea deja, îi intra în gură şi îi împiedica ieşirea oricărui sunet. Fata se trezi tresărind. Spaima ei era atât de mare încât imediat vru să se convingă că nu devenise afonă. "Aa-a-a, A-a-a-a", ieşi din fundul gâtului. Acest coşmar al dispariţiei vocii se repeta din ce în ce mai des. Uneori era torturată şi i se tăia limba. Alteori i se umplea gura cu alimente. Şi se mai întâmpla ca nişte foarfeci să-i taie coardele vocale. Chiar era indispensabil ca 876

în somn să fie vise? Spera că va adormi din nou şi nu se va mai gândi la nimic toată noaptea. Îşi trecu o mână fierbinte peste gâtul jilav, se ridică pe pernă, se uită la ceas şi constată că era şase dimineaţa. Afară era încă întuneric. Dincolo de fereastră stelele încă mai sclipeau. Auzi jos zgomote, paşi şi lătrături. După cum anunţase, tatăl ei pleca de dimineaţă să se plimbe în pădure împreună cu câinele. - Tată, tată... Drept răspuns: trântitul uşii de la intrare. Julie se întinse din nou în pat, încercă să doarmă dar nu mai reuşi. Ce să fie oare după prima pagină a Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute a profesorului Edmond Wells? .. Luă cartea aceea mare. Era vorba despre furnici şi despre revoluţie. Cartea aceea recomanda deschis revoluţia şi amintea despre o civilizaţie paralelă care ar putea s-o ajute. Printre texte scurte, aşternute pe hârtie cu un scris crispat, apăreau, ici şi colo, în mijlocul unei fraze, o majusculă sau un mic desen. Citi la întâmplare: Planul acestei lucrări este copiat după cel al templului lui Solomon. Fiecare cap de capitol are drept primă literă cea care corespunde cifrei uneia dintre dimensiunile templului. Se încruntă. Ce legătură putea să existe între scriere şi arhitectura unui templu? Dădu pagina. Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute era un amestec uriaş de informaţii, de desene, de schiţe diverse. Conform titlului, conţinea texte didactice, dar erau şi poeme, prospecte, reţete de bucătărie, listing-uri de programe de informatică, extrase din reviste, imagini din actualitate sau fotografii erotice cu femei celebre aşezate 877

acolo ca nişte miniaturi. Existau calendare care apreciau la ce date trebuie semănate grânele şi plantată o anumită legumă sau un anumit fruct; găseai acolo colaje de stofe şi de hârtii rare, hărţi ale boitei cereşti sau planuri ale reţelelor de metrou din marile oraşe, fragmente din scrisori personale, enigme matematice şi scheme de perspective provenite din tablouri datând din Renaştere. Unele imagini erau foarte dure, reprezentări ale violenţei, ale morţii sau catastrofe. Unele texte erau scrise cu cerneală roşie sau albastră sau parfumată. Alte pagini păreau că au fost completate cu cerneală simpatică sau suc de lămâie. Şi erau unele redactate cu nişte litere atât de mici încât ar fi fost nevoie de o lupă ca să le poţi descifra. Julie văzu planurile unor oraşe imaginare, biografiile unor personaje istorice uitate de Istorie şi sfaturi pentru fabricarea unor maşini ciudate... Adunătură sau comoară, Julie îşi zicea că i-ar fi trebuit cel puţin doi ani ca să citească tot, când privirea i se opri asupra unor portrete insolite. Ezită, dar nu, nu se înşela: era într-adevăr vorba de nişte capete. Nu nişte capete umane, ci nişte capete de furnici reprezentate bust în maniera unor personaje impozante. Nici o furnică nu era identică cu alta. Mărimea ochilor, lungimea antenelor, forma capului variau în mod clar. De altfel, fiecare avea un nume format dintr-un şir de cifre alăturate portretului. Trecu mai departe. Printre holograme, colaje, reţete şi planuri, tema furnicilor revenea ca un laitmotiv. Partituri de Bach, poziţii sexuale recomandate de Kamasutra, un manual de codificare folosit de cei din Rezistenţa franceză în timpul celui de al doilea război mondial... Ce minte eclectică şi pluridisciplinară adunase toate acele lucruri? 878

Răsfoi mai departe acel mozaic de cunoştinţe. Biologie, utopii, ghiduri, îndreptar, mod de folosire, anecdote despre tot felul de oameni şi de ştiinţe, tehnici de manipulare a maselor, hexagrame şi Yi king. Citi o frază. Yi king este un oracol care, contrar a ceea ce credem de obicei, nu prevede viitorul, ci explică prezentul. Mai departe, Julie găsi strategii inspirate de Scipio Africanul şi de Clausewitz. Se întrebă o clipă dacă nu cumva era un manual de îndoctrinare apoi, pe o pagină, citi acest sfat: Fereşte-te de orice partid politic, sectă, corporaţie sau religie. Nu trebuie să aştepţi ca alţii să-ţi spună ce trebuie să gândeşti. Învaţă să gândeşti singur fără să fii influenţat. Şi mai departe, o vorbă spusă de cântăreţul Georges Brassens: Decât să vrei să-i schimbi pe alţii, încearcă mai bine să te schimbi pe tine însuţi. Privirea îi fu atrasă de alt pasaj: Mic tratat despre cele cinci simţuri interioare şi cele cinci simţuri exterioare. Există cinci simţuri fizice şi cinci simţuri psihice. Cele cinci simţuri fizice sunt văzul, mirosul, pipăitul, gustul şi auzul. Cele cinci simţuri psihice sunt emoţia, imaginaţia, intuiţia, conştiinţa universală şi inspiraţia. Dacă trăieşti doar cu cele cinci simţuri fizice, este ca şi cum ai folosi doar cele cinci degete de la mâna stângă. Citate în latină şi greacă, reţete noi de bucătărie, ideograme chinezeşti, cum să fabrici un cocteil Molotov, frunze uscate de copaci, caleidoscop de imagini, furnici şi revoluţie. Revoluţie şi furnici. Simţi că o furnică ochii. Se simţea ameţită de acel delir vizual şi informativ. Se opri la o altă frază: Să nu citeşti această lucrare în ordine, ci foloseşte-o mai bine în felul următor. Când simţi nevoia, iei o pagină la 879

întâmplare, o citeşti şi încerci să vezi dacă îţi aduce o informaţie interesantă despre problema ta actuală. Şi mai departe: Nu ezita să sari peste paginile care ţi separ prea lungi. O carte nu e ceva sfânt. Julie închise lucrarea şi îi promise că o va folosi după cum îi propusese cu atâta amabilitate. Aranja cuvertura şi, de data asta, respiraţia deveni regulată, temperatura scăzu uşor şi adormi încetişor. 12. ENCICLOPEDIE SOMN PARADOXAL: În timpul somnului, trecem printr-o fază deosebită numită "somn paradoxal". Ea durează cincisprezece-douăzeci de minute, apoi se întrerupe ca să revină mai îndelung o oră şi jumătate mai târziu. De ce a fost numită astfel această perioadă de somn? Deoarece este paradoxal să ai o activitate nervoasă intensă chiar în momentul celui mai profund somn. Dacă nopţile bebeluşilor sunt adesea foarte agitate, asta se datorează acestui somn paradoxal (proporţii: o treime de somn normal, o treime de somn uşor, o treime de somn paradoxal). În timpul acestei faze a somnului lor, bebeluşii prezintă deseori mimici ciudate care îi fac să ia mina unui adult, chiar a unui bătrân. Pe fizionomia lor se zugrăveşte rând pe rând furia, bucuria, tristeţea, frica, surpriza, deşi n-au cunoscut încă astfel de emoţii. S-ar zice că trec în revistă expresiile pe care le vor avea mai târziu. După aceea, în cursul vieţii de adult, fazele de somn paradoxal se reduc cu vârsta, ajungând la numai o zecime, dacă nu şi mai puţin, din totalitatea timpului de somn. 880

Experienţa este trăită ca o plăcere şi poate să provoace erecţii la bărbaţi. S-ar părea că, în fiecare noapte, avem de primit un mesaj. S-a făcut o experienţă. Un adult a fost trezit în mijlocul somnului paradoxal şi a fost rugat să povestească ce visa în acel moment. Apoi a fost lăsat să adoarmă din nou ca să fie iar trezit la următoarea fază de somn paradoxal. Astfel s-a constatat că, chiar dacă povestea celor două vise era diferită, prezenta totuşi un nucleu comun. Totul se petrece de parcă visul întrerupt s-ar repeta într-un mod diferit ca să transmită acelaşi mesaj. Recent, cercetătorii au emis o teorie nouă. Visul ar fi un mijloc de uitare a presiunilor sociale. Visând, uităm ceea ce am fost constrânşi să învăţăm în timpul zilei şi vine în contradicţie cu convingerile noastre profunde. Toate condiţionările impuse de exterior dispar. Atâta vreme cât oamenii visează, este imposibil să-i manipulezi complet. Visul este o frână naturală a totalitarismului. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii volumului.

relative

şi

absolute,

13. SINGUR PRINTRE COPACI S-a făcut dimineaţă. E încă întuneric dar e deja cald. E un paradox al lunii martie. Luna luminează frunzişul ca un astru albăstrui. Această lumină o trezeşte şi îi insuflă energia necesară ca să-şi continue drumul. De când merge singură prin acea pădure imensă, n-a prea cunoscut odihna. Păianjenii, 881

păsările, insectele care mănâncă furnici, şopârlele, aricii şi chiar şi insectele care practică mimetismul parcă se înţeleseseră ca s-o necăjească. Nu se lovea de toate aceste necazuri când trăia acolo, în oraş, cu celelalte. Creierul ei se branşa atunci la "mintea colectivă" şi nici măcar nu trebuia să facă un efort personal ca să gândească. Dar acum se afla departe de cuib şi de ai ei. Creierul ei era obligat să funcţioneze "individual". Furnicile au capacitatea formidabilă de a dispune de două moduri de funcţionare: colectiv şi individual. Deocamdată, modul individual este singura ei posibilitate şi i se pare destul de penibil că trebuie tot timpul să se gândească la ea ca să supravieţuiască. Gândul la tine, pe termen lung, duce la frica de moarte. Poate că e prima furnică care, trăind singură, a reuşit să-i fie în permanenţă teamă de moarte. Ce degenerare! Merge pe sub ulmi. Zbârnâitul unui cărăbuş burtos o face să ridice capul. Reînvaţă cât de extraordinară e pădurea. Sub clarul de lună, toate vegetalele îşi schimbă culoarea în mov sau în alb. Îşi ridică antenele şi reperează o violetă de pădure acoperită de fluturi care îi sondează mijlocul. Mai departe, omizile cu spate vărgat pasc frunze de soc. Natura pare că se face şi mai frumoasă ca să-şi sărbătorească întoarcerea la viaţă. Se împiedică de un cadavru uscat. Se trage înapoi şi observă. Acolo există o mulţime de furnici moarte, grupate în spirală. E vorba de furnici negre secerătoare. Cunoaşte acest fenomen. Aceste furnici s-au depărtai; de cuib şi când a căzut rouă rece a nopţii, neştiind încotro să apuce, s-au aşezat în spirală şi s-au învârtit întruna până la sfârşit. Când nu înţelegi lumea în care trăieşti, te învârteşti 882

în loc până la moarte. Bătrâna furnică roşie se apropie ca să examineze mai bine catastrofa cu vârful antenelor. Furnicile de pe marginea spiralei au murit primele, apoi cele din centru. Se uită la acea ciudată spirală a morţii, scoasă în evidenţă de lumina mov a lunii. Ce comportament primitiv! E destul să te pui la adăpostul unei buturugi sau să sapi un bivuac în pământ ca :să te protejezi împotriva frigului. Acele proaste de furnici negre n-au imaginat nimic altceva decât să se învârtească în loc de parcă dansul ar fi putut să alunge pericolul. E clar că poporul meu mai are multe de învăţat, gândeşte bătrâna furnică roşie. Trecând pe sub ferigi negre, recunoaşte parfumuri din copilăria ei. Exhalările de polen o ameţesc. A fost nevoie de timp ca să se ajungă la o astfel de perfecţiune. Mai întâi, algele verzi marine, "strămoşul" tuturor vegetalelor, au aterizat pe continent. Ca să poată rămâne aici, s-au transformat în licheni. Lichenii au pus apoi la punct o strategie de ameliorare a solului ca sa creeze un teren favorabil unei a doua generaţii de plante care, datorită rădăcinilor lor mai adânci, au putut să crească mai înalte şi mai solide. Fiecare plantă posedă de acum înainte zona ei de influenţă, dar încă se mai menţin arii de conflict. Bătrâna furnică vede o liană de smochin sugrumător pornind cu curaj la asaltul unui cireş impasibil, În acest duel, bietul cireş nu are nici o şansă. În schimb, alţi smochini sugrumători care îşi închipuie că sunt în stare să vină de hac unui puiet de măcriş se ofilesc, otrăviţi de seva lui toxică. Mai departe, un brad lasă să-i cadă acele ca să facă solul mai acid astfel încât să extermine toate ierburile 883

parazite şi micile plante concurente. Fiecare are arma lui, fiecare are sistemul lui de apărare, fiecare are propria strategie de supravieţuire. Lumea plantelor nu cunoaşte mila. Singura diferenţă poate faţă de lumea animală: asasinatele vegetale se derulează mai lent şi, mai ales, în tăcere. Unele plante preferă arma albă otrăvii. Lucrul ăsta îi este amintit furnicii plimbăreţe de ghearele frunzelor de ilex, lamele de brici ale scaieţilor, cârligele pasiflorei şi acele salcâmului. Trece printr-un boschet care seamănă cu un culoar plin de lame lungi şi subţiri. Bătrâna furnică îşi spală antenele apoi le ridică ca un panaş deasupra capului ca să capteze mai bine toate frecvenţele care circulă prin aer. Caută o urmă de pistă mirositoare care duce la ţinutul ei natal. Căci acum fiecare secundă contează. Trebuie cu orice preţ să-şi avertizeze cetatea mai înainte de a fi prea târziu. Valuri de molecule odorante îi aduc tot felul de informaţii despre viaţa şi despre obiceiurile animalelor din zonă. Îşi adaptează totuşi ritmul mersului ca să nu piardă nimic din mirosurile care o intrigă. Se strecoară în fluxul curenţilor de aer ca să identifice parfumurile necunoscute. Dar nu ajunge la nici un rezultat şi caută o metodă. Urcă promontoriul format de vârful unui trunchi de pin, se cambrează şi, încetişor, îşi roteşte apendicii senzoriali. În funcţie de intensitatea mişcărilor antenare, captează o întreagă gamă de frecvenţe odorante. La 400 vibraţii-secundă, nu percepe nimic special. Accentuează mişcările radarului său olfactiv. 600, 1000, 2000 vibraţiisecundă. Nimic interesant. Nu captează decât frecvenţe de vegetale şi de insecte care nu sunt furnici: parfumuri de flori, spori de ciuperci, miresme de coleoptere, de lemn putred, de frunze de izmă sălbatică... 884

Accentuează şi mai mult vibraţiile. 10 000 vibraţiisecundă. Rotindu-se, antenele creează curenţi de aer aspiranţi care atrag la ele toate felurile de praf. Trebuie să le cureţe înainte de a-şi relua eforturile. 12 000 vibraţii-secundă. În sfârşit, captează molecule din depărtare care dovedesc prezenţa unei piste a furnicilor. A câştigat. Direcţia: vest-sud-vest, în unghi de 123 grade faţă de lumina lunii, Înainte. 14. ENCICLOPEDIE IMPORTANŢA DIFERENŢEI: Toţi suntem nişte câştigători. Căci toţi provenim din acel spermatozoid campion care şi-a împins cei trei sute de milioane de concurenţi. A câştigat dreptul de a-şi transmite seria lui de cromozomi care au făcut să exişti tu şi nu altul. Spermatozoidul tău a fost cu adevărat dotat. Nu s-a rătăcit în nu ştiu ce ungher. A ştiut să găsească drumul cel bun. Poate că a făcut în aşa fel ca să bareze calea altor spermatozoizi rivali. Multă vreme s-a crezut că spermatozoidul cel mai rapid reuşea să fecundeze ovulul. Nici vorbă de aşa ceva. Câteva sute de spermatozoizi ajung în acelaşi timp în jurul oului. Şi stau acolo aşteptând, agitându-şi filamentul. Numai unul dintre ei va fi ales. Deci ovulul alege spermatozoidul câştigător din toată masa de spermatozoizi solicitanţi care se înghesuie la uşa lui. Conform căror criterii? Cercetătorii şi-au pus mult timp această întrebare. Recent au găsit soluţia. Ovulul îl alege pe acela care "prezintă caracteristicile genetice cele mai diferite de ale sale". Problemă de supravieţuire. Ovulul nu ştie nimic de cei doi parteneri care fac dragoste deasupra 885

lui, aşa că încearcă pur şi simplu să evite problemele de consanguinitate. Natura face ca cromozomii noştri să tindă să se îmbogăţească cu ceea ce e diferit de ei, nu cu ceva similar lor. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 15. SE VEDE DE DEPARTE Paşi pe pământ. E şapte dimineaţa şi stelele palpită încă sus pe cer. Mergând împreună cu câinele său pe cărări abrupte, în inima acelei păduri de la Fontainebleau, în aer curat, Gaston Pinson se simţea cât se poate de bine. Îşi netezi mustăţile roşcate. Era destul să vină în acea pădure ca să se simtă în sfârşit un om liber. În stânga, o cărare în spirală urca până la o îngrămădire de pietre. La capătul ascensiunii, ajunse la turnul Denecourt, la extremitatea stâncii Cassepot. De acolo de sus vederea era extraordinară. La acel revărsat de zori cald şi încă înstelat, o lună imensă era de ajuns ca să dezvăluie panorama. Se aşeză jos şi îşi sfătui câinele să facă la fel. Câinele rămase în picioare. Dar contemplară împreună cerul. - Vezi, Ahile, pe vremuri, astronomii întocmeau hărţi ale cerului ca şi cum ar fi fost vorba de o boltă plată. O împărţiseră în optzeci şi opt de constelaţii, cam ca un fel de optzeci şi opt de departamente care ar fi format statul celest. Cele mai multe dintre ele nu sunt vizibile în fiecare noapte, cu excepţia uneia singure (pentru locuitorii din emisfera nordică): Ursa Mare. Seamănă cu o tigaie care ar fi formată dintr-un pătrat de patru stele, prelungit cu un 886

mâner de trei stele. Grecii au numit-o Ursa Mare, ca un omagiu adus prinţesei Calisto, fiica regelui Arcadiei. Era atât de frumoasă încât, cuprinsă de gelozie, Hera, soţia lui Zeus, a transformat-o într-o ursoaică mare. Ei, da, Ahile! aşa sunt toate femeile, geloase unele pe altele. Câinele dădu din cap şi se tângui molcom. - Este interesant de reperat această constelaţie căci, dacă prelungeşti profilul tigăii cu de cinci ori distanţa ei, descoperi că deasupra zboară un pop-corn, la fel de uşor de observat: Steaua Polară. Vezi, Ahile, în felul ăsta dispui de direcţia nord, ceea ce te ajută să nu te rătăceşti. Câinele nu înţelegea nimic din aceste explicaţii. Auzea doar "bedebedebede Ahile bedebedebede Ahile". Din tot limbajul oamenilor nu înţelegea decât îmbinarea de silabe A-hi-le, care ştia că îl denumeşte pe el. Exasperat de atâta flecăreală, setterul irlandez luă hotărârea să se culce cu un aer plin de compasiune. Dar stăpânului său îi ardea prea mult de vorbă ca să se limiteze numai la atât. - A doua stea, pornind de la mânerul tigăii, continuă el, e formată nu de una, ci de două lumini. Pe vremuri, războinicii arabi îşi măsurau claritatea vederii după aptitudinea de a distinge aceste două stele, Alcor şi Mizar. Gaston miji ochii spre cer, câinele căscă. Soarele începea deja să-şi arate razele şi discret stelele păliră apoi dispărură ca să îi cedeze locul. Scoase ceva de mâncare din tolbă, un sandviş jambonbrân-ză-ceapă-comişon-piper, pe care îl consumă în loc de mic dejun. Suspină de plăcere. Nu exista nimic mai plăcut decât să te scoli astfel, dimineaţa devreme, şi să pleci în pădure ca să asişti la răsăritul soarelui. Splendid festival de culori. Astrul solar deveni roşu, apoi roz, portocaliu, galben şi în sfârşit alb. Incapabilă să rivalizeze cu atâta măreţie, luna preferă să bată în retragere. 887

Privirea lui Gaston trecu de la stele la soare, de la soare la copaci, de la copaci la panorama văii. Întreaga întindere a imensei păduri sălbatice apărea acum cu claritate. Fontainebleau era formată din câmpii, coline, zone de nisip, de gresie, de argilă, de calcar. Mai erau acolo şi o mulţime de râpe şi de codri bătrâni de mesteceni. Peisajul era de o varietate uimitoare. Era, în mod sigur, pădurea cea mai diversificată din Franţa. Era populată de sute de specii de păsări, de rozătoare, de reptile şi de insecte. De mai multe ori, Gaston întâlnise pui de mistreţ şi mistreţi şi, o dată, chiar o căprioară cu puiul ei. La nici şaizeci de kilometri de Paris., ai fi putut crede că aici civilizaţia umană rămăsese intactă. Nici maşini, nici claxoane, nici poluare. Nici o grijă. Numai linişte, foşnetul frunzelor înfiorate de vânt şi ciripitul păsărilor certăreţe. Gaston închise ochii şi aspiră cu nesaţ aerul proaspăt al dimineţii. Aceste douăzeci şi cinci de mii de hectare de viaţă sălbatică îmbălsămau aerul cu miresme încă neidentificate de specialiştii în parfumuri. Risipă de bogăţii gratuite. Directorul serviciului juridic al Apelor şi Pădurilor luă binoclul şi privi ansamblul decorului. Cunoştea fiecare colţişor al acelei păduri. Gaston reglă binoclul şi îl îndreptă spre copacul lui Jupiter, un stejar înalt şi bătrân de patru sute de ani care ajunsese la o înălţime de treizeci şi cinci de metri. - Ce frumoasă e pădurea! exclamă el încântat punând la loc binoclul. O furnică tocmai se instalase pe tocul instrumentului. Vru s-o alunge dar i se agăţă de mână înainte de a i se urca pe pulover. Îi zise câinelui: - Furnicile mă îngrijorează. Până acum, cuiburile lor erau izolate. Dar furnicarele lor se grupează din motive 888

misterioase. S-au unit în federaţii iar federaţiile se unesc între ele ca să formeze imperii Ca şi cum furnicile s-ar fi dedat unei experienţe pe care noi, oamenii, n-am fost niciodată în stare s-o ducem la bun sfârşit, cea a "supersociabilităţii". Într-adevăr, Gaston citise în ziare că erau reperate din ce în ce mai multe supercolonii de furnicare. Gaston era convins că furnicile erau pe cale de a duce experienţa societăţii până la stadiul desăvârşirii. În timp ce examina împrejurimile, privirea i-a fost atrasă de un spectacol insolit. În depărtare, în direcţia stâncii de gresie şi a râpei descoperită de fata lui, între copaci strălucea un triunghi. De data asta nu era vorba de un furnicar. Forma scânteietoare era mascată de crengi, dar era dată de gol de laturile prea drepte. Natura nu cunoştea liniile drepte. Trebuia deci să fie vorba fie de un cort ridicat de turiştii care nu aveau nimic de făcut, fie de un deşeu mare lăsat în plină pădure de nişte poluatori inconştienţi. Enervat, Gaston coborî cărarea în direcţia acelei luminiscenţe triunghiulare. Mintea continua să-i prezinte ipoteze: un model nou de rulotă, o maşină metalizată, un dulap? Avu nevoie de o oră ca să traverseze rugii şi scaieţii ca să ajungă până la forma misterioasă. Era ostenit. De aproape, forma era şi mai insolită. Nu era nici cort, nici rulotă, nici dulap. În faţa lui se ridica o piramidă înaltă de aproape trei metri, cu laturile acoperite în întregime cu oglinzi. Iar vârful era translucid precum cristalul. - Măi, să fie! Ce zici de surpriza asta, Ahile? Câinele îi dădu dreptate lătrând. Mârâi arătându-şi colţii cariaţi şi folosi arma lui secretă: o răsuflare fetidă care pusese pe fugă multe pisici maidaneze. Gaston dădu ocol acelei construcţii. 889

Copaci înalţi şi tufe de ferigă ascundeau destul de bine piramida la prima vedere. Dacă soarele dimineţii nu şi-ar fi trimis razele direct spre ea, Gaston nu ar fi remarcat-o niciodată. Funcţionarul privi cu atenţie edificiul: nici uşi, nici ferestre, nici coş, nici cutie de scrisori. Nici măcar o cărare pe care să te apropii de ea. Setterul irlandez mârâia întruna adulmecând pământul. - Eşti şi tu de părerea mea, Ahile? Am mai văzut chestii de-astea la televizor. Poate că sunt nişte... extratereştri. Dar câinii mai întâi adună informaţii înainte de a emite ipoteze. Mai ales setterii irlandezi. Ahile părea interesat de peretele-oglindă. Gaston îşi lipi urechea de el. - Ei, drăcie! Auzea zgomote în interior. Ba chiar i se păru că aude vocea unui om. Bătu cu mâna în perete: - E cineva acolo? Nici un răspuns. Zgomotele încetară. Aureola de abur lăsată de frază pe petele-oglindă se risipi. Dacă te uitai mai bine la ea, piramida nu avea nimic extraterestru. Fusese construită din beton şi după aceea fusese acoperită cu plăci de oglindă aşa cum găseşti în orice magazin de profil. - Cine a putut să aibă ideea construirii unei piramide în mijlocul pădurii Fontainebleau? Ai idee, Ahile? Câinele îi răspunse printr-un lătrat, dar omul nu prea îl înţelese. În spatele lui se auzi un zbârnâit uşor. Bzzz... Gaston nu-i dădu nici o atenţie. Pădurea era plină de ţânţari şi de tăuni de tot felul. Zbârnâitul se apropie. Bzzz... Bzzz... 890

Simţi o înţepătură uşoară pe gât, ridică mâna vrând să alunge insecta inoportună, dar nu reuşi să-şi ducă gestul până te capăt. Deschise larg gura şi se întoarse în loc. Dădu drumul lesei câinelui şi făcu ochii mari în momentul în care se prăbuşi, cu capul înainte, într-un boschet de ciclame. 16. ENCICLOPEDIE HOROSCOP: În America de Sud, la mayaşi, exista o astrologie oficială şi obligatorie. În funcţie de ziua naşterii, copilului i se dădea un calendar profesional specific. Acest calendar povestea toată viaţa lui viitoare: când va găsi de lucru, când se va căsători, când va avea un accident, când va muri. I se fredona în leagăn, îl învăţa pe de rost şi el însuşi îl fredona ca să ştie unde ajunsese în existenţa lui. Acest sistem funcţiona destul de bine, căci astrologii mayaşi se descurcau ca să facă să coincidă previziunile lor. Dacă un tânăr avea în cuvintele cântecului său întâlnirea cu o anumită fată într-o anumită zi, întâlnirea avea loc căci fata deţinea şi ea acelaşi cuplet în cânteculhoroscop personal. Tot aşa şi în cazul afacerilor. Dacă un cuplet anunţa că în cutare zi te vei duce să cumperi o casă, vânzătorul avea în cântecul lui obligaţia să o vândă în acea zi. Dacă o încăierare trebuia să izbucnească la o anumită dată, toţi participanţii erau informaţi despre asta de multă vreme. Totul funcţiona de minune, sistemul întărindu-se de la sine. Războaiele erau anunţate şi descrise. Învingătorii erau cunoscuţi şi astrologii precizau câţi răniţi şi câţi morţi vor rămâne pe câmpul de bătălie. Dacă numărul de morţi nu coincidea exact cu previziunile, erau 891

sacrificaţi prizonierii. Cât de mult uşura existenţa aceste horoscoape cântate! Nici un lucru nu era lăsat la întâmplare. Nimănui nu-i era frică de ziua de mâine. Astrologii descriau viaţa fiecărui om de la început şi până la sfârşit. Fiecare ştia unde să-şi . ducă viaţa şi chiar şi cum era a celorlalţi. Culmea previziunii, mayaşii prevăzuseră... momentul sfârşitului lumii. Ea va avea loc într-o anumită zi din secolul al zecelea a ceea ce în altă parte se numeşte era creştină. Astrologii erau toţi de acord asupra orei exacte. Astfel încât în ajun, decât să suporte catastrofa, oamenii şi-au dat foc la oraş, şi-au ucis ei înşişi familiile şi apoi s-au sinucis. Puţinii rămaşi au părăsit oraşele în flăcări şi au ajuns nişte rari rătăcitori în câmpie. Totuşi, această civilizaţie era departe de a fi opera unor indivizi simpli şi naivi. Mayaşii cunoşteau cifra zero, roata (dar nu au înţeles importanţa unei astfel de descoperiri), au construit drumuri; calendarul lor, cu un sistem de treisprezece luni, era mai precis decât al nostru. Când spaniolii au ajuns în Yucatan, în secolul al XVI-lea, nu au avut nici măcar satisfacţia de a distruge civilizaţia maya, deoarece aceasta se autodistrusese cu mult timp înainte. Totuşi, există în zilele noastre indieni care se pretind descendenţii îndepărtaţi ai mayaşilor. Sunt numiţi lacondoni. Şi lucru ciudat, copiii lacondonilor fredonează melodii vechi care enumeră toate evenimentele unei vieţi, omeneşti. Dar nimeni nu le mai cunoaşte semnificaţia precisă. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 892

17. ÎNTÂLNIRE SUB COPACI Unde duce acest drum? E ostenită. Merge deja de câteva zile înconjurată de acele mirosuri de pistă de furnică. La un moment dat, i s-a întâmplat ceva ciudat, nu ştie ce s-a petrecut. Deodată a urcat pe un obiect neted şi întunecat, apoi a fost ridicată în aer, a mers pe un pustiu roz plantat cu copaci negri şi rari, a fost aruncată pe fibre vegetale împletite, s-a agăţat disperată, după care a fost aruncată departe în aer. Trebuie să fi fost unul dintre "Ei". "Ei" vin din ce în ce mai mulţi în pădure. Nu avea importanţă. Era încă în viaţă şi asta conta. Mai întâi slabe, parfumurile feromonale se confirmă. Se află într-adevăr pe un drum mirmecean. Nici o îndoială: între iarba-neagră şi cimbrişor se simt mirosurile de pistă pe care le degajă acel drum. Adulmecă şi identifică imediat acel cocteil de hidrocarbonaţi: C10H22, provenind din glandele emiţătoare plasate sub abdomenul furnicilor exploratoare belokaniene. Cu soarele în spate, bătrâna furnică roşie se ţine scai de acest fir olfactiv. Înjur, ferigi mari formează boite verzi. Mătrăgunele se înalţă ca nişte adevărate coloane de clorofilă. Copacii de tisă îi oferă umbra lor. Percepe mii de antene, de ochi sau de urechi care o urmăresc, ghemuite în iarbă sau în frunziş. Atâta vreme cât nici un animal nu se iveşte în calea ei, poate să considere că ea este cea care sperie şi intimidează. Îşi trage capul în gât ca să-şi accentueze alura de războinică şi câţiva ochi dispar. Deodată, după un pâlc de cafeluţe albastre, apar douăsprezece siluete mirmeceene. Ca şi ea, ele sunt furnicile roşii din păduri. Le recunoaşte până şi mirosul cetăţii lor natale: Bel-o-kan. Sunt din aceeaşi familie. Surorile ei mai mici! Cu mandibulele în faţă, bătrâna furnică roşie aleargă 893

spre acele prezenţe civilizate. Cele douăsprezece se opresc şi îşi ridică antenele de surprindere. Sunt soldaţi tineri, furnici asexuate, aparţinând sub-castei care se ocupă cu explorarea şi vânătoarea. Bătrâna furnică roşie se adresează celei mai apropiate şi îi cere o trofalaxie. Cealaltă îi arată că acceptă îndoindu-şi cele două antene pe spate. Imediat insectele trec la ritualul imuabil al schimbului de hrană. Bătându-se reciproc cu vârful antenelor în creştetul capului, cele două furnici se informează, una despre nevoile interlocutoarei sale, cealaltă despre ce vrea să-i propună. Apoi, cu mandibulele depărtate, se plasează faţă în faţă, gură lângă gură. Donatoarea face să iasă din guşa socială hrana lichidă şi o preface într-o bilă mare pe care o transmite celei înfometate, care o aspiră cu lăcomie. O parte în stomacul principal ca să-şi recapete imediat forţele, o alta ca rezervă în guşa socială, ca să fie în stare, în caz de nevoie, să o reconforteze şi ea pe una dintre surorile ei. Bătrâna furnică roşie freamătă de plăcere în timp ce furnicile tinere îşi agită antenele ca să-i ceară să se prezinte. Fiecare din cele unsprezece segmente antenare eliberează un feromon specific, asemenea a unsprezece guri apte să se exprime simultan pe unsprezece tonalităţi olfactive diferite. Aceste unsprezece guri emit dar pot şi să primească, asemenea unor urechi. Tânăra furnică donatoare atinge primul segment, pornind de la cap, al bătrânei furnici roşii şi îi descifrează vârsta: trei ani. Pe al doilea descoperă casta şi sub-casta: soldat, asexuată, explorare şi vânătoare exterioară. Al treilea precizează specia şi cetatea natală: furnică roşie de pădure, provenind din cetatea-mamă Bel-o-kan. Al patrulea oferă informaţii despre numărul pontei şi deci numele acesteia: al 103 683-lea ou făcut în primăvară de Regina care i-a dat naştere. Se numeşte deci "103 683". Al 894

cincilea segment dezvăluia starea de spirit a celei care se pretează acestor atingeri: 103 683 este obosită şi agitată în acelaşi timp pentru că deţine o informaţie importantă. Tânăra furnică opreşte în acest punct decriptarea olfactivă. Celelalte segmente nu sunt emiţătoare. Al cincilea serveşte pentru detectarea moleculelor de piste, al şaselea, pentru a purta conversaţiile de bază, al şaptelea este rezervat dialogurilor complexe, al optulea, numai pentru dialogul cu Regina mamă outoare. Ultimele trei segmente pot să fie folosite la nevoie ca nişte mici măciuci. La rândul ei, 103 683 le sondează pe cele douăsprezece exploratoare. E vorba de soldaţi tineri, în vârstă de nouăzeci şi opt de zile. Sunt gemene şi totuşi foarte diferite unele de altele. 5 este, cu câteva secunde mai mare. Cu capul alungit, toracele îngust, mandibulele lungi, abdomenul în formă de baston, este o furnică lungă şi gesturile ei sunt precise şi chibzuite. Cuirasele coapselor sunt masive, iar ghearele sunt lungi şi foarte depărtate. 6, sora ei, este, dimpotrivă, rotundă: cap rotund, abdomen rotund, tasat de la torace până la antene care prezintă nişte spirale uşoare la extremităţi. 6 are un tic, îşi trece mereu piciorul drept peste ochi ca şi cum ar vrea să se scarpine. 7, cu mandibulele scurte, cu picioarele groase şi o aură foarte distinsă, este spălată perfect. Chitina e atât de lucitoare încât cerul se oglindeşte în ea. Are gesturi graţioase şi, cu capătul abdomenului, nu se poate împiedica să nu traseze cu nervozitate semnul Z care nu înseamnă nimic. 8 este păroasă peste tot, chiar şi la frunte şi mandibule. Puternică şi grea, gesturile ei sunt stângace. Molfăie o rămurică pe care, ca să se distreze, o trece uneori de la mandibule la antene apoi o aduce din nou în 895

mandibule. 9 are un cap rotund, un torace triunghiular, un abdomen pătat şi picioare cilindrice. O maladie infantilă i-a ciuruit cu găuri toracele arămiu. Are articulaţii frumoase, ştie asta şi o arată mereu. Zgomotul pe care îl face nu e deloc neplăcut. 10 este cea mai mică. Abia dacă seamănă cu o furnică. Totuşi, antenele ei sunt foarte lungi, ceea ce face din ea radarul activ al grupului. Mişcările apendicelor ei senzoriale exprimă de altfel o mare curiozitate. 1,12,13,14,15 şi 16 sunt la fel în cele mai mici amănunte. După terminarea inspecţiei, bătrâna furnică roşie se adresează lui 5. Nu numai că e cea mai mare ca vârstă, dar antenele ei sunt deja năclăite de informaţii olfactive, semn de mare sociabilitate. Cele două insecte îşi ating antenele şi dialoghează. 103 683 află că cele douăsprezece furnici aparţin unei noi sub-caste militare, grupurile de comando de elită ale cetăţii Bel-o-kan. Sunt trimise ca avangardă pentru a se infiltra în liniile inamice. Luptă, când e cazul, împotriva altor cetăţi de furnici şi participă şi la vânarea prădătorilor voluminoşi, precum şopârlele. 103 683 o întreabă ce fac acele furnici atât de departe de cuibul natal. 5 răspunde că au primit misiunea unei explorări la mare distanţă. Merg de câteva zile spre vest, în căutarea marginii orientale a lumii. Pentru cei din furnicarul Bel-o-kan, lumea a existat totdeauna şi va exista totdeauna. Neavând naştere, nu va cunoaşte moartea. Pentru ei, planeta este cubică. Îşi închipuie acest cub mai întâi înconjurat de aer, apoi împresurat de covoare de nori. Dincolo de asta, cred ei, există apă care uneori trece prin nori, şi de aici, ploile. Asta e cosmogonia lor. 896

Cetăţencele din Bel-o-kan cred că se află foarte aproape de marginea orientală şi, de milenii, trimit expediţii ca să determine amplasamentul exact. 103 683 semnalează că şi ea este o furnică exploratoare belokaniană. Se întoarce din orient. A reuşit să ajungă la marginea lumii. Pentru că cele douăsprezece refuză să o creadă, bătrâna furnică roşie le propune, la adăpostul unei scobituri de rădăcină, să formeze un cerc atingându-şi antenele. În felul acesta le va istorisi repede povestea vieţii ei şi astfel toate vor putea să cunoască incredibila ei odisee spre marginea orientală a lumii. Şi cu aceeaşi ocazie vor afla şi ameninţarea sumbră care planează asupra cetăţii lor. 18. SINDROMUL VIERMELUI Drapelul negru flutura în partea din faţă a limuzinei parcate în faţa casei. La etaj se terminau pregătirile. Fiecare se apropia de cadavru ca să-i sărute pentru ultima dată mâna. Apoi, rămăşiţele pământeşti ale lui Gasiton Pinson au fost puse într-un sac mare din plastic, prevăzut cu fermoar şi plin cu bulgări de naftalină. - De ce naftalină? întrebă Julie pe unul dintre angajaţii de la pompele funebre. Omul în negru avea pe faţă o expresie foarte profesională. - Pentru omorârea viermilor, explică el cu o voce înţepată. Carnea umană moartă atrage larvele muştei de carne. Din fericire, datorită naftalinei, cadavrele moderne pot să fie protejate. - Nu ne mai mănâncă? - Imposibil, o asigură specialistul. În plus, sicriele sunt 897

acum acoperite cu plăci de zinc care împiedică pătrunderea animăluţelor. Nici termitele nu reuşesc să intre. Tatăl tău va fi înmormântat curat şi aşa va rămâne multă vreme. Oamenii cu şepci negre instalară sicriul în limuzină. Cortegiul funerar aşteptă câteva ore în abuteiajele pline de fumul ţevilor de eşapament înainte de a ajunge la cimitir. Acolo intră în ordine limuzina-dric, apoi maşina unde se afla familia, cea în care se aflau rudele mai depărtate, apoi maşinile prietenilor şi, la coadă, vehiculele colegilor de serviciu ale defunctului. Toată lumea era îmbrăcată în negru şi se arăta foarte tristă. Patru gropari duseră pe umeri sicriul până la groapa deschisă. Ceremonia se derulă foarte lent. Tropăind pe loc ca să se încălzească, oamenii îşi şopteau cuvinte de circumstanţă: "Era un om formidabil", "A murit prea devreme", "Ce pierdere pentru serviciul juridic al Apelor şi Pădurilor", "Era un om sfânt, de o bunătate şi o generozitate extraordinare", "Odată cu el dispare un profesionist fără pereche, un mare protector al pădurii". Interveni în sfârşit şi preotul şi spuse cuvintele care se cuveneau a fi spuse: "Ţărână eşti, şi în ţărână te întorci... Acest soţ şi tată de familie remarcabil era un exemplu pentru noi toţi... Amintirea lui va trăi veşnic în inimile noastre... Era iubit de toţi... este sfârşitul unui ciclu, amin". Acum toată lumea se înghesuia în jurul lui Julie şi al mamei ei pentru condoleanţe. Prefectul Dupeyron se deplasase în persoană. - Vă mulţumesc că aţi venit, domnule prefect. Dar perfectul părea deosebit de doritor să se adreseze fetei: - Condoleanţele mele, domnişoară. Această pierdere e probabil cumplită pentru dumneata. 898

Apropiindu-se foarte mult de ea, îi şopti fetei la ureche: - Dat fiind stima pe care o aveam pentru tatăl dumitale, aş vrea să ştii că voi avea totdeauna pentru dumneata un loc în cadrul serviciilor prefecturii. Te aştept după ce termini studiile de drept. Îţi voi găsi un post bun. Apoi înaltul funcţionar se adresă mamei: - Am şi încredinţat unuia dintre cei mai buni specialişti ai noştri misiunea de a elucida misterul morţii soţului dumneavoastră. E vorba de comisarul Linart. Un as. Cu ajutorul lui vom afla totul foarte repede. Apoi adăugă: - Evident, vă respect doliul, dar uneori nu e rău să te mai gândeşti şi la altceva. Cu ocazia înfrăţirii oraşului nostru cu oraşul japonez, Haşinoe, sâmbăta viitoare va avea loc o recepţie în sala de gală a palatului de la Fontainebleau. Veniţi cu fiica dumneavoastră. Îl cunoşteam bine pe Gaston. Cred că i-ar fi făcut plăcere să vă vadă că vă distraţi. Mama dădu din cap în timp ce unii şi alţii aruncau câteva flori pe sicriu. Julie veni la marginea mormântului deschis şi murmură printre dinţi: - Regret că n-am reuşit niciodată să vorbim cu adevărat unul cu celălalt. Sunt singură că erai un tip cumsecade, tată... Se uită o clipă fix la sicriul de brad. Îşi roase unghia degetului mare. Era cel mai dureros. Când îşi rodea unghiile, putea să hotărască momentul în care durerea se oprea. Acesta era unul dintre avantajele pe care le vedea în a se face să sufere ea însăşi: controla suferinţa în loc s-o suporte. - Păcat că au existat atâtea bariere între noi, mai zise ea. Sub sicriu, infiltrat printr-o mică crăpătură a betonului, un grup de larve înfometate lovea în placa de zinc. Şi ele îşi 899

ziceau la fel: Ce păcat că există atâtea bariere între noi. 19.ENCICLOPEDIE Întâlnirea între două civilizaţii diferite este totdeauna un moment delicat. S-ar fi putut întâmpla ce era mai rău la 10 august 1818 când căpitanul John Ross, şeful unei expediţii polare britanice, i-a întâlnit pe locuitorii din Groenlanda: inuiţii (inuit înseamnă "fiinţă umană", în timp ce eschimos înseamnă, mai peiorativ, "mâncător de carne crudă"). Inuiţii se credeau din totdeauna singuri pe lume. Cel mai bătrân dintre ei a agitat o bâtă şi le-a făcut semn să pornească. John Saccheus, interpretul sud-groenlandez, a avut atunci ideea să-şi arunce cuţitul la picioarele lor. Cum să te lipseşti astfel de armă aruncând-o la picioarele unor necunoscuţi! Gestul i-a derutat pe inuiţi care au luat de jos cuţitul şi au început să strige ciupindu-se de nas. John Saccheus a avut prezenţa de spirit să-i imite imediat. Ce fusese mai greu trecuse. Nu-ţi mai vine să omori pe cineva care prezintă acelaşi comportament ca al tău. Un bătrân inuit s-a apropiat şi, pipăind pânza cămăşii lui Saccheus, l-a întrebat ce animal avea o blană atât de subţire. Interpretul i-a răspuns cum a ştiut mai bine (folosindu-se de limbajului pidgin apropiat de limbajul inuiţilor). Celălalt i-a pus imediat altă întrebare: "Veniţi din lună sau din soare?" Întrucât inuiţii considerau că sunt singuri pe pământ, nu vedeau altă soluţie pentru sosirea acestor străini. După ce Saccheus a reuşit în sfârşit să-i convingă să se întâlnească cu oficialii englezi, inuiţii au urcat pe 900

nava lor şi, acolo, au fost mai întâi cuprinşi de panică descoperind un porc, apoi au început să râdă când s-au văzut într-o oglindă. S-au minunat rău de tot în faţa unui ceas şi au întrebat dacă era comestibil. Atunci li sau oferit biscuiţi, pe care i-au mâncat cu neîncredere şi i-au scuipat cu dezgust. În cele din urmă, în semn de înţelegere, l-au chemat pe şamanul lor care a implorat spiritele să alunge toate spiritele rele care s-ar fi putut afla la bordul vasului englez. A doua zi, John Ross înfigea drapelul naţional pe acel teritoriu şi îşi însuşea bogăţiile lui. Inuiţii nu şi-au dat seama dar, într-o oră, deveniseră supuşii coroanei britanice. După o săptămână, ţara lor apărea pe toate hărţile în locul menţiunii terra incognito. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 20. FRICA DE DEASUPRA Bătrâna furnică roşie solitară le vorbeşte de pământuri necunoscute, de o călătorie, de o lume ciudată. Celor douăsprezece exploratoare le vine greu să-şi creadă antenelor. Totul a început atunci când 103 683, simplu soldat, se plimba pe culoarele cetăţii interzise Bel-o-kan, în apropiere de loja regală. Două sexuate, un mascul şi o femelă, s-au ivit brusc şi i-au solicitat ajutorul. Spuneau că o expediţie de vânătoare fusese exterminată în întregime de o armă secretă capabilă să distrugă vreo zece soldaţi deodată. 103 683 făcuse o anchetă şi dedusese că isprava fusese opera inamicelor lor ereditare, furnicile pitice din cetatea Shi-gae-pu. Fusese declanşat un război împotriva 901

lor, dar piticele nu folosiseră în bătălie arme gigantice aplatisante. Deci nu deţineau astfel de arme. Atunci s-a luat hotărârea să se caute aceste arme la alt duşman ancestral: termitele. Împreună cu o expediţie de vânătoare, 103 863 plecase spre termitiera de est. Acolo găsiseră doar o cetate distrusă de gaz colorat otrăvit. Regina termitelor era singura supravieţuitoare. Ea declarase că toate catastrofele care se înmulţeau de puţină vreme se datorau operei unor "monştri gigantici păzitori ai capătului lumii". 103 683 s-a îndreptat deci spre est, dincolo de fluviul cel mare, şi după mii de peripeţii, a descoperit această faimoasă margine a lumii orientale. Mai întâi, deoarece lumea nu e cubică, marginea ei nu constă într-o prăpastie vertiginoasă. După părerea ei, marginea lumii e plată. 103 863 încearcă să o descrie. Îşi aminteşte de o zonă cenuşie şi neagră cu duhori puternice de benzină. Imediat ce o furnică se aventurează în această zonă, e pulverizată de o masă neagră care miroase a cauciuc. Multe furnici încercaseră să forţeze trecerea şi pieriseră acolo. Marginea lumii e plată, dar e o zonă de moarte instantanee. 103 683 se pregătea să facă cale întoarsă când i-a venit ideea să sape un tunel sub această bandă infernală. În felul acesta trecuse dincolo de marginea lumii şi descoperise ţinutul exotic unde trăiau acele faimoase animale gigantice, paznicii capătului lumii de care pomenise regina termitelor. Povestirea le fascinează pe cele douăsprezece exploratoare. Cine sunt aceste animale gigantice? întreabă 14 foarte mirată. 103 683 ezită, apoi răspunde cu un sigur cuvânt: DEGETE. 902

Imediat, cele douăsprezece furnici obişnuite totuşi să vâneze cei mai răi predatori, tresar şi, de surprindere, se debranşează de la cercul de comunicaţie. Degetele? Pentru ele, acest cuvânt înseamnă un coşmar întruchipat. Toate furnicile cunosc poveşti unele mai îngrozitoare decât altele despre Degete. Degetele sunt monştrii cei mai înspăimântători din toată Creaţia. Unii spun că se deplasează totdeauna în cete de cinci. Alţii pretind că ucid furnicile aşa, fără motiv, fără măcar să le mănânce după aceea. În universul pădurii, moartea e totdeauna legitimată. Se ucide pentru hrană. Se ucide pentru apărare. Se ucide pentru mărirea teritoriului de vânătoare. Se ucide pentru cucerirea unui cuib. Dar Degetele au un comportament absurd. Extermină furnicile... degeaba! În consecinţă, Degetele au dobândit în lumea mirmeceană o reputaţie de animale demente, al căror comportament depăşeşte oroarea absolută. Fiecare cunoaşte anecdotele îngrozitoare care circulă despre ele. Degetele... Unele furnici spun că Degetele distrug cetăţi întregi şi sapă în interior ca să scoată ciorchini de cetăţene îngrozite. Ciopârţesc chiar şi zonele creşelor. Degetele... La Bel-o-kan, se spune că Degetele nu respectă nimic, nici măcar reginele. Devastează totul. Se spune că sunt oarbe şi că ucid pe toţi care văd ca să se răzbune pentru că ele sunt oarbe. Degetele... Toate relatările le descriu ca pe nişte sfere imense de culoare roz, fără ochi dar şi fără gură, fără antene, fără picioare. Nişte sfere mari şi roz şi netede dotate cu o putere 903

fenomenală, care asasinează totul în calea lor şi nu mănâncă nimic. Degetele... Nimeni nu mai ştie ce e adevărat şi ce e legendă. În cetăţile mirmeceene li se dau mii de porecle: "sfere roşii ucigaşe", "moarte năpraznică care vine din cer", "stăpânii sălbăticiei", "teroarea roz", "ferocitatea netedă", "distrugătorii de cetăţi", "nenumăraţii"... Degetele... Mai există furnici care cred că nu există cu adevărat, ci că doicile pomenesc despre ele ca să sperie larvele precoce care vor să iasă prea devreme din cuib. Nu ieşiţi afară, marele exterior e plin de Degete! Cine nu a auzit asta în copilăria lui? Şi cine nu a auzit mitologia marilor războinice eroice care au plecat să vâneze Degetele cu mandibulele goale? Degetele... Cele douăsprezece furnici tremură numai când se gândesc la ele. Se mai spune că Degetele nu sunt aşa înverşunate doar pe furnici. Atacă toate fiinţele vii. Trag în ţeapă viermişorii pe nişte spini curbaţi şi îi cufundă în apa fluviului până când peştii generoşi vin să-i elibereze! Degetele... Se spune că, în câteva clipe, doboară copacii milenari. Se pretinde că desprind picioarele din spate ale broaştelor înainte de a le arunca, mutilate dar încă vii, în balta lor. Şi dacă ar fi numai asta! S-a auzit că Degetele crucifică fluturii cu suliţe. Doboară ţânţarii din zbor. Ciuruie păsările cu pietricele rotunde, transformă şopârlele în terci, smulg pielea veveriţelor. Jefuiesc stupii albinelor. Sufocă melcii în grăsime verde care miroase a usturoi... Cele douăsprezece furnici se uită cu atenţie la 103 683. Prin urmare, această bătrână războinică pretinde că s-a apropiat de ele şi s-a întors nevătămată. 904

Degetele... 103 683 insistă. Se răspândesc de jur împrejurul lumii. Încep să bântuie pădurea. Nu se poate să nu mai fie luate în seamă. 5 rămâne circumspectă. Îşi mişcă antenele: De ce nu sunt văzute? Bătrâna furnică roşie are o explicaţie: Sunt atât de mari şi înalte încât devin invizibile. Cele douăsprezece exploratoare amuţesc de uimire. Ar fi posibil ca această furnică bătrână să nu spună baliverne... Deci Degetele chiar există? Antenele lor olfactive tăcute nu ştiu ce să mai emită şi ce să primească. E uluitor. Degetele ar exista cu adevărat şi s-au pregătit să invadeze pădurea. Încearcă să-şi imagineze marginea lumii şi Degetele care o păzesc. 5 o întreabă pe bătrâna furnică exploratoare de ce vrea să se întoarcă la Bel-o-kan. 103 683 vrea să le informeze pe toate furnicile de pe planetă că Degetele se apropie şi că acum nimic nu va mai fi la fel. Trebuie s-o creadă. Emană molecule din ce în ce mai grele şi mai convingătoare. Degetele există. 103 683 se încăpăţânează. Trebuie alarmat universul. Toate furnicile trebuie să ştie că, acolo sus, ascunse undeva deasupra norilor, Degetele le pândesc şi se pregătesc să schimbe totul. Cele douăsprezece să formeze din nou cercul, 103 683 mai vrea să le spună şi alte lucruri. Căci povestea ei nu se opreşte aici. După prima odisee, când s-a întors la Bel-o-kan, cetatea ei natală, şi şi-a povestit aventurile noii regine, aceasta s-a alarmat şi a luat hotărârea să pornească o mare cruciadă ca să spulbere 905

toate Degetele de pe suprafaţa pământului. Belokanienele au ridicat rapid o armată de trei mii de furnici cu abdomenele supraîncărcate cu acid formic. Dar drumul era lung şi, deşi porniseră trei mii, la marginea lumii au ajuns doar cinci sute. Acolo a urmat o bătălie memorabilă. Tot ce mai rămăsese din acea armată glorioasă a pierit sub jeturi de apă cu săpun. 103 683 a fost una dintre rarele furnici care au reuşit să scape, poate chiar singura. Atunci a luat hotărârea să se întoarcă la cuib, să le aducă celorlalte vestea cea rea, dar curiozitatea ei a fost mult mai puternică. În loc să se întoarcă, s-a străduit să-şi stăpânească frica şi să meargă drept înainte ca să viziteze cealaltă parte a lumii, ţinutul unde trăiesc Degetele gigantice. Şi le-a văzut. Regina din Bel-o-kan se înşela. Trei mii de soldaţi n-ar fi putut să vină de hac tuturor Degetelor din lume căci sunt mult mai numeroase decât se crede. 103 683 le descrie lumea. În zona lor, Degetele au distrus natura şi au înlocuit-o cu obiecte pe care le fabrică chiar ele, obiecte ciudate căci sunt perfect geometrice. Peste tot, în ţinutul Degetelor, lucrurile sunt netede, reci, geometrice şi moarte. Dar bătrâna exploratoare se întrerupe. Adulmecă în depărtare o prezenţă ostilă. Repede, fără să se mai gândească, dă fuga să se ascundă împreună cu celelalte douăsprezece. Cine ar putea să fie? 21. LOGICĂ PSY Pentru ca pacienţii să se simtă în voia lor, medicul îşi concepuse cabinetul ca un salon. Nişte tablouri moderne cu pete mari şi roşii reuşeau de minune să nu se potrivească deloc cu mobilele vechi din acaju. În centrul 906

încăperii, o vază Ming, tot roşie, se străduia să-şi păstreze echilibrul pe un gheridon fragil dintr-un metal aurit. Acolo îşi adusese mama lui Julie fata de la prima criză de anorexie. Specialistul bănuise imediat ceva sexual. Abuzase tatăl ei de ea pe când era mică? Sau un prieten al familiei şi-a permis unele libertăţi? Adolescenta fusese cumva pipăită de profesorul ei de canto? Această idee o consternase pe mamă. Îşi imagina fata luptându-se cu acel bătrân. Deci de aici venea totul... - Poate că aveţi dreptate, căci mai prezintă o tulburare, ca o fobie. Nu suportă să fie atinsă. Pentru specialist era evident că micuţa suferise un şoc psihologic puternic şi îi era greu să creadă că el se datora lipsei vocalizelor. De fapt, psihoterapeutul era convins că cei mai mulţi dintre clienţii săi fuseseră abuzaţi sexual în copilărie. Era atât de convins de asta încât, când nu putea să descopere un astfel de traumatism în spatele unui comportament maladiv, propunea pacientelor sale să-şi autosugereze unul. După aceea era uşor să fie tratate şi deveneau abonatele lui pe viaţă. Când mama telefonase pentru o programare, o întrebase dacă fata mânca acum normal. - Nu, nici acum, răspunsese ea. Face mofturi, refuză să înghită tot ce seamănă mai mult sau mai puţin cu carnea. După părerea mea, trece în continuare printr-o fază anorexică chiar dacă manifestările sunt mai puţin spectaculoase ca înainte. - Iată ce explică amenoreea ei. - Amenoreea? - Da. Mi-aţi spus că la cei nouăsprezece ani ai ei, fata nu a avut niciodată ciclu. Asta constituie o întârziere anormală în dezvoltarea ei. Asta e probabil cauza că mănâncă atât de puţin. Amenoreea este deseori legată de 907

anorexie. Corpul deţine propria lui înţelepciune. Nu produce ovule dacă nu se simte în stare să hrănească apoi un fetus ca să-l ducă până la naştere. N-am dreptate? - Dar de ce se comportă astfel? - Julie prezintă ceea ce, în limbajul nostru, numim un "complex Peter Pan". Vrea să-şi menţină stadiul de copilărie. Refuză să devină adultă. Speră, nemâncând, că corpul ei nu se va mai dezvolta şi că va rămâne pentru totdeauna o fetiţă. - Înţeleg, spuse mama suspinând. Probabil că ăsta e şi motivul pentru care nu vrea să reuşească la bacalaureat. - Evident, bac-ul însemnă şi el trecerea la vârsta adultă. Şi nu poate să devină adultă. Atunci, Julie se cabrează ca un cal îndărătnic care nu vrea să sară peste un gard viu. O secretară anunţă prin interfon sosirea lui Julie. Psihoterapeutul o rugă s-o poftească înăuntru. Julie venise însoţită de câinele Ahile. Profita de această şedinţă ca să asigure plimbarea zilnică a animalului. Cum ne mai simţim, Julie? o întrebă psihoterapeutul. Tânăra se uită la acel bărbat masiv, care transpira totdeauna şi care îşi legase părul rar cu un şnur la spate. - Julie, mă aflu aici ca să te ajut, o asigură el cu o voce fermă. Ştiu că în adâncul inimii suferi din cauza morţii tatălui tău. Dar fetele tinere au pudoarea lor şi nu îndrăzneşti să-ţi exprimi durerea. Trebuie totuşi să ţi-o exprimi ca să te eliberezi. Dacă nu, se va macera în tine ca o fiere şi vei suferi şi mai mult. Mă înţelegi, nu-i aşa? Tăcere. Nici o expresie pe faţa ei. Psihoterapeutul se ridică din fotoliu şi o prinse de umeri. - Sunt aici ca să te ajut, Julie, repetă el. Mi se pare că 908

ţi-e frică. Eşti o fetiţă căreia îi este frică singură în întuneric, şi care trebuie să fie liniştită. Cu asta mă ocup eu. Sarcina mea este să-ţi redau încrederea în tine, să-ţi alung temerile şi să-ţi permit să exprimi tot ce ai mai bun în tine. Nu-i aşa? Cu un semn discret, Julie îi indică câinelui Ahile că preţioasa vază chinezească conţinea un os. Câinele o privi cu atenţie, cu pleoapele căzute, aproape că înţelese, dar nu îndrăzni să se mişte în acel decor necunoscut. - Julie, ne aflăm aici ca să dezlegăm împreună enigmele trecutului tău. Vom examina unul câte unul toate episoadele existenţei tale, chiar şi cele pe care îţi închipui că le-ai uitat. Te voi asculta şi, împreună, vom vedea cum să spargem buba şi să cauterizăm rana. Nu-i aşa? Julie continua să-l aţâţe discret pe câine. Câinele se uita la Julie, se uita la vază şi încerca cum putea mai bine să înţeleagă legătura dintre ele. Creierul lui de câine era foarte dezamăgit căci simţea că fata îi indica că avea de făcut ceva foarte important. Ahile-vază. Vază-Ahile. Care e legătura? Ceea ce îl întrista mult pe Ahile în viaţa lui de câine era faptul că nu găsea legăturile între lucrurile sau evenimentele lumii oamenilor. Îi trebuia mult timp ca să înţeleagă, de exemplu, legătura între factorul poştal şi cutia de scrisori. De ce acel om umplea cutiile de scrisori cu bucăţi de hârtie? În cele din urmă îşi dăduse seama că acel naiv lua cutia de scrisori drept un animal care se hrănea cu hârtie. Toţi oamenii îl lăsau să-şi facă de cap, probabil din milă. Dar ce voia Julie în acel moment? Pentru că nu înţelegea, setterul irlandez lătră. Poate că asta va fi de ajuns ca s-o satisfacă. Psihoterapeutul se uită fix la fata cu ochii cenuşii. - Julie, fixez două obiective principale ale activităţii noastre comune. Mai întâi, să-ţi redau încrederea în tine. 909

Apoi, problema mea va fi să te învăţ umilinţa. Încrederea este acceleratorul personalităţii, umilinţa este frâna. Din momentul în care stăpâneşti şi acceleratorul şi frâna, îţi controlezi destinul şi profiţi deplin de drumul vieţii. Poţi să înţelegi asta, Julie, nu-i aşa? Julie consimţi în sfârşit să se uite în ochii medicului şi zise: - Mă doare-n cot de frâna şi de acceleratorul dumitale. Psihanaliza a fost concepută doar ca să-i ajute pe copii să nu reproducă schemele ratate ale părinţilor lor, asta e tot. Şi, în general, asta merge o dată la o sută. Nu vă mai adresaţi mie ca unei copile inculte. Ca şi dumneata, am citit şi eu Introducere în psihanaliză de Sigmund Freud şi cunosc toate şmecheriile psihanaliştilor. Nu sunt bolnavă. Dacă sufăr, nu sufăr de o lipsă, ci de exces. Am înţeles foarte bine ce e îmbătrânit în lumea asta, reacţionar, sclerozat. Aşa zisa psihoterapie este doar un mijloc de a macera iar şi iar trecutul. Nu-mi place să mă uit înapoi, iar când mă aflu la volan, nu stau cu ochii fixaţi la oglinda retrovizoare. Medicul fu surprins. Până atunci, Julie fusese totdeauna discretă. Nici unul dintre clienţii săi nu-şi permisese să-l admonesteze direct. - Nu spun să te uiţi înapoi, spun să te uiţi bine la tine însăţi, nu-i aşa? - Nu vreau să mă văd nici pe mine. Când conduci maşina, nu te uiţi la tine, şi dacă nu vrei să ai un accident, e mai bine să te uiţi înainte, şi cât mai departe posibil. În realitate, vă supără faptul că sunt prea... lucidă. Atunci preferaţi să credeţi că eu nu sunt normală. Dumneata îmi pari bolnav cu mania de a puncta fiecare frază cu un "nu-i aşa?" Julie continuă netulburată: - Şi felul în care a fost decorat acest cabinet. V-aţi 910

gândit la asta? Culoarea asta roşie, tablourile, mobilele, vazele roşii... Sunteţi fascinat de sânge? Şi coada asta de cal! V-aţi făcut-o ca să vă exprimaţi mai bine tendinţele feminine? Specialistul făcu un pas înapoi. Pleoapele lui se agitară ca două scuturi intermitente. A nu intra niciodată în conflict cu un pacient pe propriul său teren constituia o regulă de bază a profesiunii. Trebuia să se degajeze repede. Acea fată urmărea să-l destabilizeze întorcând împotriva lui propriile lui arme. Probabil că citise câteva cărţi de psihologie. Culoarea roşie... e adevărat că îl făcea să se gândească la ceva precis. Şi coada de cal... Vru să alunge aceste gânduri dar presupusa lui pacientă nu-i dădu răgaz. - De altfel, alegerea meseriei de psihoterapeut este în sinea ei un simptom. Edmond Wells a scris: "Vezi ce specialitate şi-a ales un medic şi vei înţelege care e problema lui. Oftalmologii poartă în general ochelari, dermatologii suferă frecvent de acnee sau de psoriasis, endocrinologii prezintă probleme hormonale iar psihoterapeuţii sunt..." - Cine e Edmond Wells? întrebă medicul întrerupândo, prinzând din zbor ocazia de a abate discuţia. - Un prieten care îmi vrea binele, replică tăios Julie. Acea clipă îi fusese de ajuns medicului ca să-şi revină. Reflexele profesionale erau prea înrădăcinate ca să nu fie gata să reacţioneze în orice moment. La urma urmelor, fata din faţa lui era doar o clientă, specialistul era el. - Totuşi? Edmond Wells... Există vreo legătură cu H.G. Wells, autorul Omului invizibili - Nici una. Wells al meu e mult mai tare. A scris o carte care "trăieşte şi vorbeşte". 911

Acum vedea cum să iasă din impas. Se apropie. - Şi ce spune "cartea care trăieşte şi vorbeşte" a acestui domn Edmond Wells? Acum se afla atât de aproape de Julie încât fata îi putea simţi răsuflarea. Nu-i plăcea să simtă răsuflarea nimănui. Îşi întoarse faţa în altă parte cum putu mai bine. Mirosul era puternic şi se simţea parfumul unei loţiuni mentolate. - Exact la ce mă gândeam şi eu. În viaţa ta există cineva care te manipulează şi te perverteşte. Cine este Edmond Wells? Şi poţi să-mi arăţi "cartea care trăieşte şi vorbeşte"? Treptat, medicul prelua conducerea conversaţiei. Julie îşi dădu seama de asta şi refuză să mai continue această înfruntare. Practicianul îşi şterse fruntea de sudoare. Cu cât acea mică pacientă îl sfida mai tare, cu atât o găsea mai frumoasă. Era uimitoare, cu aerul ei de puştoaică de doisprezece ani, aplombul unei femei de treizeci de ani şi un fel de ciudată cultură livrescă care îi sporea farmecul. O mânca din ochi. Îi plăcea să i se opună rezistenţă. Totul în ea era încântător, parfumul, ochii, sânii. Îşi impuse să n-o atingă, să n-o mângâie. Dar fata se depărtase deja şi stătea lângă uşă. Îi adresă un zâmbet provocator şi îşi puse bretelele genţii pe spate după ce verifică pipăind că Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III, se afla la locul ei. Plecă trântind uşa. Ahile o urmă. Afară, îi trase animalului o lovitură de picior. Asta îl va învăţa să spargă vaza Ming pe care i-o indicase în momentul în care îi arăta asta. 22. ENCICLOPEDIE 912

STRATEGIE IMPREVIZIBILĂ: O minte atentă şi logică este în stare să prevadă orice strategie umană. Există totuşi un mijloc de a rămâne imprevizibil: este de ajuns să introduci un mecanism aleator într-un proces de decizie. De exemplu, să încredinţezi sorţii unei aruncări de zaruri direcţia în care va fi lansat următorul atac. Introducerea a puţin haos într-o strategie globală nu numai că permite efecte-surpriză ci, în plus, oferă posibilitatea de a păstra secretă logica care stă la baza deciziilor importante. Nimeni nu poate să prevadă rezultatul unei aruncări de zaruri. Evident, în timpul războaielor, puţini generali îndrăznesc să supună capriciilor hazardului alegerea viitoarei manevre. Cred că este de ajuns inteligenţa lor. Totuşi, zarurile sunt cu siguranţă cel mai bun mijloc de a îngrijora adversarul care se va simţi depăşit de un mecanism de gândire căruia nu-i sesizează logica. Dezamăgit şi dezorientat, el va reacţiona cu teamă şi din acel moment va deveni complet previzibil. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 23. TREI CONCEPTE EXOTICE Ridicându-şi antenele deasupra adăpostului, 103 683 şi cele douăsprezece însoţitoare ale sale le reperează pe noile venite. Sunt furnici pitice din cetatea Shi-gae-pu. Furnici de talie mică, foarte arţăgoase şi foarte combative. Se apropie. Au reperat mirosul scadrei belokaniene şi caută înfruntarea. Dar ce caută acolo, atât de departe de 913

cuibul lor? 103 683 crede că se află acolo din aceleaşi motive ca şi noile ei însoţitoare: curiozitatea. Piticele vor şi ele să exploreze limitele geografice orientale ale lumii. Le lasă să treacă. Formează din nou cercul sub o rădăcină de fag, atingându-se uşor doar cu vârful antenelor. 103 683 îşi continuă relatarea. Deci, s-a pomenit singură în ţinutul Degetelor. Acolo a mers din descoperire în descoperire. La început a întâlnit nişte libărci care pretindeau că au domesticit Degetele astfel încât acestea le depuneau zilnic cantităţi enorme de ofrande în cupe verzi monumentale. 103 683 a vizitat apoi cuiburile Degetelor. Erau evident gigantice dar mai aveau şi alte caracteristici. Erau complet dure şi paralelipipedice. Era imposibil să le sapi pereţii. În fiecare cuib de Degete circulă apă caldă, apă rece, aer şi hrană moartă. Dar nu ăsta e lucrul cel mai extraordinar. Din fericire, 103 683 descoperise un Deget care nu manifesta ostilitate faţă de furnici. Un Deget incredibil care voia ca cele două specii ale lor să intre în comunicare. Acest Deget fabricase o maşină care permitea transformarea limbajului olfactiv al furnicilor în limbajul auditiv al Degetelor. Chiar el îl pusese la punct şi ştia să-l folosească. 14 se retrage din cercul antenelor. Ajunge. A auzit destul. Această furnică vrea să spună că a "vorbit" cu un Deget! Celelalte douăsprezece sunt de acord: nu încape nici o îndoială că 103 683 e nebună. 103 683 cere să fie ascultată fără idei preconcepute. 5 aminteşte că Degetele spărgeau cetăţile. A dialoga cu im Deget, înseamnă a colabora cu cel mai mare duşman al furnicilor, probabil cel mai monstruos. 914

Tovarăşele ei îşi mişcă antenele în semn de asentiment. 103 683 răspunde că totdeauna trebuie să-ţi cunoşti bine duşmanii, măcar ca să ştii cum să lupţi cu ei. Dacă prima cruciadă anti-Degete s-a transformat într-un masacru, asta s-a datorat faptului că furnicile nu ştiau nimic despre Degete şi îşi făcuseră despre ele închipuiri himerice. Cele douăsprezece ezită. Nu prea au chef să mai asculte urmarea relatării bătrânei furnici solitare pentru că li se pare neînchipuit de stupefiantă. Dar la furnici, curiozitatea este de ordin genetic. Cercul se formează din nou. 103 683 povesteşte despre conversaţia ei cu "Degetul care ştie să comunice". Datorită explicaţiilor sale, ea va putea acum să aducă o mulţime de lucruri la cunoştinţa surorilor ei mai mici! Ceea ce văd furnicile din Degete nu e decât prelungirea vârfului labelor lor. Degetele sunt dincolo de orice închipuire a furnicilor. Sunt de o mie de ori mai mari decât ele. Dacă nu au descoperit nici ochi şi nici gură la Degete, acest lucru se datorează faptului că acestea sunt situate atât de sus încât nu le pot vedea. Totuşi degetele au şi ele gură, ochi şi picioare. Nu au antene pentru că nu au nevoie de ele. Simţul auzului le permite să comunice iar simţul văzului le este suficient ca să perceapă lumea. Dar astea nu sunt singurele lor caracteristici. Există ceva şi mai extraordinar. Degetele stau vertical în echilibru pe cele două membre posterioare. Numai pe două! Au sânge cald, sunt sociabile şi trăiesc în cetăţi. Câte sunt? Mai multe milioane. 5 nu-şi crede antenelor. Milioane de giganţi ocupă totuşi foarte mult loc, e ceva care se vede de la o poştă. Cum de n-au avut cunoştinţă mai devreme de existenţa lor? 915

103 683 explică faptul că pământul este mult mai mare decât cred furnicile şi că majoritatea Degetelor locuieşte departe. Degetele constituie o specie animală foarte tânără. Furnicile populează planeta de o sută de milioane de ani, iar degetele, de numai trei milioane de ani. Mult timp au rămas subdezvoltate. Abia foarte recent, cu numai câteva mii de ani în urmă, au descoperit agricultura şi creşterea vitelor şi au început să construiască oraşe. Cu toate acestea, chiar dacă Degetele constituie o specie relativ întârziată, ea are totuşi un imens avantaj asupra tuturor celorlalţi locuitori ai planetei: extremitatea membrelor lor, ceea ce ei numesc mâini, este formată din cinci degete articulate capabile să ciupească, să agaţe, să rupă, să strângă, să strivească. Acest atu le serveşte la compensarea relativă a lacunelor corpurilor lor. Deoarece nu au carapace solidă, îşi fabrică nişte "haine" cu fragmente de fibre vegetale împletite. Fiindcă nu au mandibule ascuţite, folosesc cuţite fabricate din minerale cioplite şi lustruite până când pot să taie. Cum n-au multe picioare care să le propulseze cu mare viteză, se folosesc de maşini, adică de nişte cuiburi mobile puse în mişcare de o reacţie dintre foc şi hidrocarbură. Astfel, datorită mâinilor lor, Degetele au reuşit să recupereze întârzierea faţă de speciile cele mai avansate. Celor douăsprezece furnici tinere le vine greu să creadă tot ce spune sora lor mai în vârstă. Cu " maşina de tradus ", Degetele i-au spus tot felul de bazaconii, emite 13. 6 consideră că vârsta înaintată pe cart; o are 103 683 îi tulbură înţelegerea. Delirează, Degetele nu există, sunt doar invenţia doicilor care vor să sperie puietul. Bătrâna furnică îi cere atunci să lingă acel semn pe care îl poartă pe frunte. E un semn special, făcut de 916

Degete, ca s-o recunoască din toate furnicile de pe acest Pământ. 6 acceptă experienţa, linge şi adulmecă. Nu e găinaţ de pasăre, nici un rest de mâncare. 6 recunoaşte că întâlneşte acea materie pentru prima dată. Normal, triumf pentru 103 683! Acea substanţă tare şi lipicioasă este unul din lipiciurile misterioase pe care ştiu să le fabrice Degetele. Degetele numesc asta "lac de unghii" şi e unul dintre cele mai rare produse ale lor. Onorează cu acest unguent fiinţele care li se par importante. 103 683 profită de această dovadă concretă a cunoştinţelor ei despre Degete ca să-şi împingă şi mai departe avantajul. Pentru ca aventura ei să fie bine înţeleasă, insistă ea, trebuie să fie crezută pe cuvânt. Asistenţa ascultă din nou. În ţara lor pentru giganţi, Degetele prezintă comportamente aberante, de neconceput pentru o furnică normală. Dar din toate ideile lor insolite, trei au interesat-o în mod deosebit pe 103 683 şi i s-au părut demne de a fi aprofundate. Umorul, arta, dragostea, enunţă ea. Umorul, explică ea, este acea nevoie maladivă pe care o au unele Degete de a spune poveşti care provoacă la ei nişte spasme nervoase şi le permite să suporte mai bine viaţa. Nu înţelege prea bine despre ce e vorba. Chiar şi Degetul cu care a comunicat i-a istorisit "glume" care nu au avut nici un efect asupra ei. Arta este o nevoie la fel de intensă pe care o au Degetele de a confecţiona lucruri pe care le consideră foarte drăguţe şi care totuşi nu folosesc la nimic. Nici la mâncat, nici la protejat... Cu "mâinile" lor, Degetele produc forme, zugrăvesc cu culori sau asociază sunete care, legate unele de altele, li se par deosebit de melodioase. Şi asta le provoacă spasme şi le permite să suporte mai bine viaţa. 917

Şi dragostea? întreabă 10, foarte interesată. Dragostea e şi mai enigmatică. Dragostea este atunci când un Deget mascul îşi înmulţeşte comportamentele ciudate ca să reuşească ca un Deget femelă să-i acorde o trofalaxie. Căci, la degete, trofalaxiile nu sunt automate. Uneori chiar şi le refuză! Să refuzi o trofalaxie... furnicile sunt din ce în ce mai uimite. Cum poţi refuza să îmbrăţişezi pe cineva? Cum poţi refuza să regurgitezi hrană în gura celuilalt? Cercul de audienţă devine şi mai strâns pentru a încerca să înţeleagă. După cum spune 103 683, dragostea provoacă la ei spasme şi le permite să suporte mai bine viaţa. Asta e parada nupţială, sugerează 16. Nu, e altceva răspunde 103 683, dar nu poate să spună mai mult căci, şi în această privinţă, nu e sigură că a înţeles totul foarte bine. Dar i se pare un sentiment exotic necunoscut de insecte. Mica trupă şovăie. 10 ar vrea să le cunoască mai bine. E curioasă să ştie exact ce e dragostea, umorul şi arta. N-avem ce face cu dragostea, cu umorul şi cu arta, răspunse 15. 16 doreşte să le situeze regatul, măcar pentru hărţile chimice. 13 spune că e timpul de a asmuţi universul, de a aduna într-o armată imensă toate furnicile şi toate animalele şi, împreună, să distrugă aceste Degete monstruoase. 103 683 scutură din cap. Asta e o sarcină imposibilă. Ar fi mult mai simplă... domesticirea lor. Domesticirea tor? se întreabă uimite interlocutoarele ei. Sigur! Furnicile au domesticit deja o mulţime de 918

animale: păduchii-de-frunze, coşenile... de ce nu şi degetele? La urma urmelor, Degetele hrănesc deja libărcile. Ceea ce au reuşit libărcile, s-ar putea reproduce aici la o scară mult mai mare. 103 683, care a dialogat cu Degetele consideră că nu era vorba doar de nişte monştri lipsiţi de judecată şi aducători de moarte. Trebuie să se stabilească cu ele relaţii diplomatice, să se coopereze pentru ca Degetele să beneficieze de cunoştinţele furnicilor şi, reciproc, furnicile de cunoştinţele Degetelor. S-a întors ca să transmită această sugestie întregii sale specii. Cele douăsprezece exploratoare să fie susţinătoarele ei. Chiar dacă nu e uşor să le faci pe furnici să accepte această idee, efortul merită toată osteneala. Escadra e stupefiată. Şederea printre acele fiinţe bizare i-a tulburat lui 103 683 puterea de înţelegere. Să coopereze cu Degetele! Să le domesticească ca pe nişte simpli păduchi-de-frunze! Mai bine să se alieze cu cei mai feroci locuitori ai pădurii, de exemplu cele mai mari şopârle. De altfel, furnicile nu au obiceiul să încheie alianţe cu oricine. Şi aşa se înţeleg destul de greu între ele. Lumea e plină de conflicte. Războaie între caste, războaie între cetăţi, războaie între cartiere, războaie fratricide... Iar această bătrână exploratoare cu fruntea murdară şi cu carapacea marcată de loviturile primite în întreaga ei existenţă propune să se facă o alianţă cu... Degetele! Nişte fiinţe atât de colosale încât nu li se zăresc nici gura şi nici ochii! Ce idee stranie! 103 683 insistă. Repetă iar şi iar că, acolo sus, Degetele, unele Degete, susţin acelaşi obiectiv: ajungerea la o cooperare furnici-Degete. Susţine că aceste animale nu trebuie dispreţuite sub pretext că sunt diferite şi necunoscute. 919

Totdeauna ai nevoie de cineva mai mare decât tine, spune ea. În fond, Degetele ştiu să doboare foarte repede un copac întreg şi să-l taie în bucăţi. Ar putea să devină nişte aliaţi militari foarte interesanţi. În caz de coaliţie, ar fi suficient să li se indice ce cetate să atace ca s-o spargă imediat. Războiul constituind prima preocupare a furnicilor, argumentul are greutate. Bătrâna furnică roşie îşi dă seama de asta şi insistă: . Vă daţi seama de ce forţă am dispune dacă într-o bătălie am alinia o legiune de o sută de Degete domesticite! Ghemuită în scobitura fagului, escadra e conştientă că trăieşte un moment crucial din istoria furnicilor. Dacă această furnică bătrână reuşeşte să le convingă, poate că într-o zi va reuşi să convingă întreg furnicarul. Şi atunci... 24. BAL MAGIC LA CASTEL Degetele se unesc. Dansatorii îşi iau în braţe cu fermitate partenerii. Bal la castelul de la Fontainebleau. În onoarea înfrăţirii oraşului Fontainebleau cu oraşul nipon Hashinoe, în vechea clădire istorică avea loc o petrecere. Schimb de drapele, de medalii, de cadouri. Reprezentaţii de dansuri folclorice. Coruri locale. Prezentarea panoului FONTAINEBLEAU-HASHINOE: ORAŞE ÎNFRĂŢITE, care va marca de acum înainte intrarea în ambele oraşe. Degustări de sake japonez şi de rachiu de prună franţuzesc. Maşini care arborează ambele drapele parchează în curtea centrală şi din ele coboară perechi de întârziaţi în haine de gală. 920

Îmbrăcate în haine negre, Julie şi mama ei intră în sala de bal. Tânăra cu ochii cenuşii nu era deloc obişnuită cu o asemenea revărsare de lux. În centrul încăperii luminate, o orchestră de coarde cânta un vals de Strauss şi perechile se învârteau, amestecând negrul smochingurilor bărbăteşti cu albul rochiilor de seară ale femeilor. Servitori în livrea circulau prin sală, ducând pe tăvi de argint şiruri de prăjiturele multicolore, aranjate în cuiburi de hârtie colorată. Orchestra acceleră ritmul: vârtejul final al Dunării albastre. Perechile se transformară în sfârleze negre şi albe emanând parfumuri grele. Primarul aşteptă pauza ca să-şi ţină discursul. Radiind de mulţumire, el îşi declară satisfacţia pentru înfrăţirea dragului său oraş Fontainebleau cu Hashinoe. Lăudă strânsa prietenie franco-japo-neză şi speră că aceasta va dura veşnic. Enumeră principalele personalităţi prezente: mari industriaşi, profesori universitari eminenţi, funcţionari importanţi, ofiţeri, artişti renumiţi. Toată lumea aplaudă foarte tare. Primarul oraşului japonez răspunse printr-o scurtă expunere asupra temei înţelegerii între culturi, indiferent cât de diferite sunt ele. - Avem totuşi, dumneavoastră aici şi noi acolo, aceeaşi şansă de a trăi în mici oraşe liniştite; frumuseţea naturii creşte la noi în ritmul anotimpurilor şi se adaugă talentelor omului, declară el. După aceste cuvinte şi după alte aplauze, începu din nou valsul. Greu te puteai înţelege într-o asemenea hărmălaie. Julie, mama ei şi Ahile se aşezară la o masă într-un colţ unde prefectul veni să le salute, Era însoţit de un bărbat destul de înalt, blond, cu ochii mari şi albaştri. - Vi-l prezint pe comisarul divizionar Maximilian 921

Linart, despre care v-am vorbit, preciză prefectul. El conduce ancheta asupra morţii soţului dumneavoastră. Puteţi avea deplină încredere în el. E un poliţist fără pereche. Predă la şcoala de poliţie din Fontainebleau. Va şti să stabilească cu rapiditate cauzele morţii lui Gaston. Bărbatul întinse mâna. Schimb de sudori metacarpiene. - Încântată. - Încântată. - Şi eu la fel. Nemaiavând ce să adauge, cei doi se retraseră. Julie şi mama ei contemplară de la distanţă petrecerea care era în toi. - Dansaţi, domnişoară? Un japonez tânăr se înclina în faţa lui Julie. - Nu, mulţumesc, răspunse ea. Surprins de acest refuz, japonezul rămase o clipă nehotărât, întrebându-se care erau cerinţele politeţii franţuzeşti când un cavaler era respins în cadrul unei manifestări oficiale. Mama îi veni în ajutor: - Scuzaţi-o pe fiica mea. Suntem în doliu. În Franţa, negrul e culoarea doliului. Uşurat că nu el era motivul şi încurcat totodată de greşeala făcută, băiatul se aplecă exagerat de mult în faţa mesei. - Iertaţi-mă că v-am deranjat. La noi e invers, albul este culoarea doliului. Prefectul povestea o glumă unui mic grup de invitaţi: - Un eschimos sapă o gaură în gheaţă. Aruncă firul de plastic cu cârlig şi momeală. Aşteaptă, când, deodată, se aude o voce foarte puternică care face să se cutremure solul: "Aici nu e peşte!" Speriat, eschimosul pleacă ceva mai departe şi sapă altă gaură. Aruncă fanionul şi 922

aşteaptă. Vocea răsună din nou: "Nici aici nu e peşte!" Eschimosul se duce şi mai departe şi sapă a treia gaură. Vocea se aude din nou: "Nu-nţelegi c-aici nu e peşte!" Eschimosul se uită cu atenţie în jur, nu vede pe nimeni şi, din ce în ce mai speriat, ridică o privire spre cer şi întreabă: "Cine-mi vorbeşte? Dumnezeu?" Iar vocea răsună din nou: "Nu, directorul patinoarului..." Câteva râsete. Felicitări. Apoi al doilea val de râsete pentru cei care au înţeles cu întârziere. Ambasadorul Japoniei vrea să istorisească şi el ceva: - E vorba de povestea unui om care se aşează la o masă, deschide un sertar, scoate o oglindă şi se uită îndelung la ea, crezând că vede imaginea tatălui său. Nevasta lui vede că se uită mereu la acea ramă şi se nelinişteşte, imaginându-şi că e vorba de fotografia unei amante. într-o după-amiază, profită de absenţa soţului ei ca să se convingă. Va vedea imaginea pe care soţul ei o ţine ascunsă. Cum se întoarce bărbatul acasă, femeia îl întreabă geloasă: "Poţi să-mi spui şi mie cine e femeia aia bătrână şi urâtă căreia îi păstrezi portretul în sertar?" Alte hohote de râs politicoase. Al doilea val de râsete pentru cei care au înţeles cu întârziere. Al treilea val de râsete al celor care au cerut să li se explice poanta. Prefectul Dupeyron şi ambasadorul Japoniei, încântaţi de succesul lor, spuseră şi alte glume. Îşi dădură seama că nu era prea uşor să găsească glume care să fie la fel de amuzante pentru amândouă popoarele, glumele pline de referinţe culturale care au sens doar în ţara lor de origine. - Credeţi că există un umor universal capabil să facă toată lumea să râdă? întrebă prefectul. Calmul reveni abia atunci când majordomul sună clopoţelul ca să anunţe că toată lumea se putea instala la masă căci urma să se servească cina. În faţa fiecărei farfurii erau aşezate nişte pâini mici şi rotunde. 923

25. ENCICLOPEDIE REŢETĂ DE PÂINE: Pentru cei care au uitat-o. Ingrediente: 600 g făină. 1 pachet de drojdie uscată 1 pahar de apă 2 linguriţe de zahăr 1 linguriţă de sare, puţin unt. Puneţi drojdia şi zahărul în apă şi lăsaţi-le să stea aşa o jumătate de oră. Se formează o spumă groasă bătând în cenuşiu. Turnaţi făina într-o strachină, adăugaţi sarea, şi faceţi o gaură în centru ca să turnaţi lent lichidul. Amestecaţi totul în timp ce turnaţi. Acoperiţi strachina şi lăsaţi să se liniştească un sfert de oră într-un loc călduţ şi la adăpost de curenţi de aer. Temperatura ideală este de 27 de grade Celsius dar, dacă nu se poate, e mai bine o temperatura mai joasă. Căldura ar ucide drojdia. Când coca a crescut, frământaţi-o puţin cu amândouă mâinile. Apoi lăsaţi-o din nou să crească timp de treizeci de minute. Pe urmă o puteţi pune la copt timp de o oră într-un cuptor sau în cărbuni de lemn. Dacă nu aveţi cuptor şi nici cărbuni, coaceţi-o pe o piatră lăsând-o în bătaia soarelui. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 26. O AMENINŢARE 103

683

cere

iar

puţină 924

atenţie

din

partea

însoţitoarelor sale. N-a spus totul. Vrea neapărat să ajungă cât mai repede în cetatea natală pentru că Bel-o-kan este pândit de o primejdie teribilă. Degetele care comunică sunt foarte pricepute. Pot să lucreze mult timp ca să producă ceea ce au nevoie. Astfel, vrând s-o facă cu orice preţ să înţeleagă lumea lor de visu, au lucrat ca să-i fabrice un mini-televizor la scara ei. Ce-i acela un televizor? întreabă 16. Bătrâna furnică se străduieşte să se facă înţeleasă. Îşi agită antenele ca să deseneze un pătrat. Televizorul e o cutie prevăzută cu o antenă care, în loc să perceapă mirosurile, percepe imaginile din aerul lumii Degetelor. Degetele au deci antene? întreabă 10 uimită. Da, dar antene deosebite, care nu sunt în stare să dialogheze între ele. Servesc doar la recepţionarea imaginilor şi a sunetelor Le explică că acele imagini arată tot ce se petrece în lumea Degetelor. Sunt reprezentarea sa şi aduce toate informaţiile necesare pentru înţelegerea ei. 103 683 ştie foarte bine că nu e uşor de explicat. Şi în această privinţă trebuie să fie crezută pe cuvânt. Datorită televizorului, şi fără să fie nevoie să te deplasezi, bătrâna furnică roşie a reuşit să vadă totul şi să cunoască totul despre lumea Degetelor. Or, într-o zi, a văzut la televizor, într-o emisiune regională, o pancartă albă înfiptă exact la câteva sute de paşi de marele furnicar Bel-o-kan. Cele douăsprezece cercetaşe îşi ridică antenele surprinse. Ce-i aia o pancartă ? 103 683 explică. Când Degetele pun pancarte albe undeva, asta înseamnă că se pregătesc să taie copaci, să distrugă cetăţi şi să strivească totul. În general, pancartele albe anunţă construirea unuia dintre cuiburile lor cubice. 925

Pun una şi întreaga regiune este repede transformată întrun deşert plat, tare, fără iarbă, pe care se înalţă curând un cub pentru Degete. Ceea ce se întâmplă acum. Trebuie neapărat anunţat la Bel-o-kan mai înainte de a începe lucrările de distrugere şi de moarte. Cele două se gândesc. La furnici, nu există şef, nu există ierarhie, nu există decât ordine date sau primite, nu şi obligaţia de supunere. Fiecare face ce vrea şi când vrea. Cele douăsprezece se sfătuiesc. Această bătrână exploratoare le-a semnalat faptul că cetatea natală e în pericol. Nu se poate acţiona cu o minuţiozitate excesivă. Renunţă să mai exploreze marginea lumii şi iau hotărârea să se întoarcă rapid la Belo-kan ca să-şi anunţe surorile de pericolul pe care îl reprezintă înfricoşătoarea "pancartă a Degetelor". Înainte spre sud-vest. Totuşi, chiar dacă e cald, vine noaptea şi e prea târziu ca să mai pornească la drum. A sosit ceasul minihibernării nocturne. Furnicile se grupează în scobitura unui copac, îşi îndoaie picioarele şi antenele şi se ghemuiesc unele în altele ca să mai beneficieze câteva clipe de căldura lor. Apoi, aproape simultan, antenele se lasă uşor în jos şi ele adorm visând lumea ciudată a Degetelor, acei giganţi cu capetele pierdute departe sus, spre vârful copacilor. 12 şi le închipuie mâncând. 27. ÎNCEPE SĂ SE VORBEASCĂ DESPRE PIRAMIDA MISTERIOASĂ La masă, primarul oraşului japonez vorbi despre unul dintre locuitorii din Hashinoe. Era un ermit născut fără braţe care trăia pictând cu picioarele. Şi nu numai că ştia 926

să picteze, ci îşi controla destul de bine degetele de la picioare ca să tragă cu arcul şi să se spele pe dinţi. Nevrând să rămână mai prejos, prefectul spuse că şi oraşul Fontainebleau avea locuitorii lui deosebiţi. Dar, dintre toţi, cel mai extravagant fusese un savant nebun, pe nume Edmond Wells. Acest pseudo-om de ştiinţă încercase să-şi convingă concetăţenii că furnicile constituiau o civilizaţie paralelă cu care oamenii ar fi avut tot interesul să comunice pe un plan de egalitate! La început, lui Julie nu-i veni să creadă, dar prefectul pronunţase într-adevăr numele lui Edmond Wells. Se aplecă ca să audă mai bine. Alţi invitaţi se apropiau şi ei ca să audă povestea savantului obsedat de furnici. Încântat că reuşise să capteze atenţia celor din jur, prefectul continuă: - Acest profesor Wells era atât de convins de realitatea obsesiei sale încât a luat contact cu preşedintele republicii ca să-i propună să creeze... să creeze... Nu cred că v-ar putea trece prin minte! Făcu o scurtă pauză după care pronunţă lent: -...O ambasadă a furnicilor. Cu un ambasador al furnicilor la noi! Urmă o tăcere lungă. Fiecare încerca să înţeleagă cum se putea concepe aşa ceva... - Dar cum i-a venit această idee stranie? întrebă soţia ambasadorului japonez. Prefectul explică: - Acest profesor Edmond Wells spunea că pusese la punct o maşină capabilă să traducă cuvintele furnicilor în cuvinte umane şi viceversa. Credea că astfel va fi posibil un dialog între civilizaţiile oamenilor şi cea mirmeceeană. - Ce înseamnă "mirmeceeană"? - Asta înseamnă "furnică" în greceşte. - Şi e adevărat că se poate dialoga cu furnicile? întrebă altă doamnă. Prefectul dădu din umeri. 927

- Haida-de! După părerea mea, acest savant excelent băuse puţin cam mult din rachiul nostru local. După care făcu semn să fie umplute din nou paharele. La masă se afla directorul unui birou de studii, foarte doritor să obţină comenzi şi subsidii din partea primăriei. Se folosi de această ocazie ca să atragă asupra lui atenţia edililor. Acesta interveni: - Eu am auzit că s-a ajuns la unele rezultate fabricându-se feromoni de sinteză. Se pare că ştim să le spunem două cuvinte: "Alarmă" şi "Urmează-mă"..., semnale bazice, într-un fel. E suficient să se reconstituie molecula. Am învăţat să facem acest lucru din 1991. Se poate deci imagina că o echipă a putut să dezvolte această tehnică în aşa măsură încât să extindă acest vocabular la alte cuvinte, poate chiar la fraze întregi. Seriozitatea cu care fusese făcută această remarcă îi stupefie pe cei din jur. -Sunteţi sigur de asta? îşi luă inima în dinţi să întrebe prefectul. - Am citit într-o revistă ştiinţifică foarte serioasă. Şi Julie citise asta, dar nu putea să citeze ca sursă Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Inginerul continuă: - Pentru a reconstitui moleculele limbajului furnicilor este suficient să se folosească două maşini: un spectrometru de masă şi un cromatograf. E o simplă analiză-sinteză de molecule. Se poate spune că fotocopiem un parfum. Feromonii limbajului furnicilor sunt parfumuri. E ceva la îndemâna oricărui ucenic în ale parfumurilor. Cu ajutorul unui computer, se asociază apoi fiecărei molecule odorante un cuvânt audibil şi viceversa. - Am auzit de descifrarea limbajului dansat al albinelor dar nu de limbajul olfactiv al furnicilor, spuse alt invitat. - Lumea se ocupă mai mult de albine pentru că 928

prezintă un interes economic, produc miere, în timp ce furnicile nu produc nimic util omului. Poate că asta e şi cauza pentru care au fost ignorate studiile despre limbajul lor, replică inginerul. - Şi poate şi pentru faptul că studiile despre furnici nu sunt finanţate decât de cei care fac insecticide, remarcă Julie. Urmă o tăcere jenantă pe care prefectul se grăbi s-o alunge. La urma urmelor, oaspeţii lui nu veniseră la castel ca să primească lecţii de entomologie. Veniseră ca să râdă, să danseze şi să mănânce bine. Prefectul abătu discuţia în altă direcţie, revenind la aspectele comice ale propunerii lui Edmond Wells. - Totuşi, vă închipuiţi scena, dacă am crea o ambasadă a furnicilor la Paris? Eu mi-o închipui foarte bine. O furnică mică în frac şi cu papion ar circula printre invitaţi cu ocazia unei recepţii oficiale. "Pe cine trebuie să anunţ?" întreabă uşierul. - Pe ambasadorul lumii furnicilor, răspunse mica insectă înaintând minuscula sa carte de vizită. - Oh, scuzaţi-mă, ar zice de exemplu ambasadorul Guatemalei, cred că v-am călcat adineauri. Ştiu, ar răspunde furnica, sunt noul ambasador al furnicilor, al patrulea care a fost strivit de la începutul mesei!" Gluma improvizată stârni râsul tuturor. Prefectul era mulţumit. Acaparase din nou atenţia. Apoi, după ce râsetele încetară, zise: - Şi... admiţând că le-am putea vorbi, ce interes am avea să creem o ambasadă a furnicilor? întrebă soţia ambasadorului Japoniei. Prefectul le ceru celor din jur să se apropie de parcă ar fi vrut să le încredinţeze un secret. - N-o să vă vină să credeţi. Acest tip, acest profesor Edmond Wells, pretindea că furnicile formează o putere 929

economică şi politică terestră, la o scară mai mică decât a noastră, dar considerabilă. Prefectul făcu o pauză înainte de a continua. Ca şi cum informaţia în sine era atât de uluitoare încât era nevoie de ceva timp ca să poată să fie digerată. - Anul trecut, un grup din aceste "furnici nebune", raliate acestui savant, a contactat Ministerul Cercetării şi chiar pe preşedintele republicii ca să le ceară realizarea acestei ambasade a furnicilor. Staţi puţin! Preşedintele nea trimis o copie. Du-te şi adu-mi-o, Antoine. Secretarul prefectului se duse să scotocească într-o servietă şi veni cu foaia. - Ascultaţi ce spune. Aşteptă să se facă linişte şi începu să citească: Trăim de cinci mii de ani cu aceleaşi idei: democraţia fusese deja inventată de grecii din Antichitate; matematica, filozofia şi logica datează toate de cel puţin trei mii de ani. Nimic nou sub soare. Nimic nou pentru că totdeauna funcţionează în acelaşi fel aceleaşi creiere omeneşti. În plus, aceste creiere nu sunt folosite la randamentul maxim, căci sunt ţinute în frâu de oamenii de la putere care, fiindu-le teamă că-şi vor pierde locurile, reţin emergenţa unor concepte sau idei noi. Iată de ce sunt aceleaşi conflicte pentru aceleaşi cauze. Iată de ce există aceeaşi neputinţă de înţelegere între generaţii. Furnicile ne oferă un alt mod de a vedea şi de a reflecta asupra lumii noastre. Au o agricultură, o tehnologie, opţiuni sociale ciudate susceptibile să ne lărgească orizontul. Au găsit soluţii originale la probleme pe care noi nu ştim să le rezolvăm. De exemplu, trăiesc în cetăţi de câteva zeci de milioane de indivizi fără periferie periculoasă, fără ambuteiaje şi fără probleme de şomaj. Ideea unei ambasade a furnicilor este mijlocul de a crea o punte oficială între cele mai evoluate două civilizaţii 930

terestre care s-au ignorat reciproc prea mult timp. Ne-am dispreţuit destul de mult timp. Ne-am înfruntat destul de mult timp. A venit vremea ca oamenii şi furnicile să coopereze de la egal la egal. După ultima frază urmă o tăcere. Apoi râsul prefectului fu reluat de invitaţi şi amplificat. Chicotelile lor încetară abia când se aduse felul următor de mâncare. - După toate aparenţele, acest domn Edmond Wells era puţin deranjat mintal! zise soţia ambasadorului Japoniei. - Da, un nebun! Julie ceru scrisoarea. Voia s-o examineze. Medită îndelung cu ochii la ea, de parcă ar fi vrut s-o înveţe pe de rost. La desert, prefectul îl trase de mânecă pe comisarul Maximilian Linart şi îl pofti să discute cu el la adăpost de urechile indiscrete. Acolo îl informă că nu numai din prietenie între popoare se deplasaseră toţi acei industriaşi japonezi. Erau reprezentanţii unui mare grup financiar, care dorea să ridice un complex hotelier în pădurea din Fontainebleau. Situat printre copaci centenari şi în mijlocul unei naturi încă sălbatice, apropiat de un castel istoric, Complexul avea să atragă, după părerea lor, turişti din lumea întreagă. - Dar pădurea din Fontainebleau a fost declarată rezervaţie naturală prin hotărârea prefecturii, zise mirat comisarul. Dupeyron dădu din umeri. - Evident, aici nu suntem în Corsica sau pe Coasta de Azur, unde promotorii imobiliari incendiază flora ca să poată parcela zone protejate. Dar trebuie să ţinem cont de miza economică. Văzând că Maximilian Linart era în continuare uimit, prefectul preciză cu un ton pe care îl dorea convingător: - Ştii cu siguranţă că zona are un procent mare de 931

şomeri. Asta atrage după sine insecuritate. Atrage după sine criza. Hotelurile noastre se închid unul după altul. Regiunea noastră moare. Dacă nu reacţionăm rapid, tinerii vor pleca din ţinut iar impozitele locale nu vor mai fi suficiente ca să mai facă faţă nevoilor şcolilor, administraţiei şi poliţiei. Comisarul Linart se întreba unde voia să ajungă prefectul cu acest mic discurs ţinut numai pentru el. - Ce aţi vrea să fac eu? Prefectul îi oferi prăjituri cu zmeură. - Unde ai ajuns cu ancheta asupra decesului directorului serviciului juridic al Apelor şi Pădurilor, Gaston Pinson? - E un caz ciudat. Am cerut serviciului medico-legal efectuarea autopsiei, răspunse poliţistul acceptând desertul. - Am citit în raportul dumitale preliminar că cadavrul a fost găsit în apropierea unei piramide din beton înaltă de aproape trei metri, neobservată până în acel moment deoarece era camuflată de copacii înalţi. - Exact. Şi? - Şi! Există deci deja oameni care nu ţin cont de interdicţia de a construi în mijlocul unei rezervaţii protejate. Au construit foarte liniştiţi, fără ca cineva să ia atitudine, ceea ce constituie un precedent interesant în ceea ce-i priveşte pe prietenii noştri investitori din Japonia. Ce-ai aflat despre acea piramidă? - Nu mare lucru, doar că nu figurează în registrul de cadastru. - Trebuie neapărat să ştim mai multe, insistă prefectul. Nimic nu te împiedică să anchetezi asupra decesului lui Pinson dar şi a ridicării acestei misterioase piramide. Sunt sigur că cele două evenimente sunt legate între ele. 932

Tonul era imperativ. 28. LECŢIE DE MATEMATICĂ - Da, doamnă. - Dacă ai înţeles, repetă întrebarea. - Cum faci patru triunghiuri echilaterale de mărime egală cu şase beţe de chibrit. - Bine. Apropie-te de catedră ca să dai răspunsul. Julie se ridică din bancă şi se duse la tablă. Profesoara o domina de la înălţimea catedrei. Julie se uită pierdută în jur. Cei din clasă se zgâiau la ea rânjind. Probabil că toţi ceilalţi elevi cunoşteau soluţia. Se uită la clasă, sperând ca cineva să-i vină în ajutor. Pe feţele elevilor se putea citi indiferenţă amuzată, milă sau uşurarea că ea era la tablă şi nu altul. În primul rând tronau fiii de bani gata, impecabili şi studioşi. În spate se aflau cei care îi invidiau şi se pregăteau deja să le dea ascultare. Urmau apoi cei cu stare medie, truditorii, care munceau mult pentru rezultate puţine. Iar în fund, lângă radiator, se lăfăiau marginalii. Se aflau acolo cei "Şapte Pitici", după numele grupului rock pe care îl formaseră. Aceşti elevi nu prea se amestecau cu restul clasei. - Deci, care e răspunsul? insistă profesoara. Unul din cei "Şapte Pitici" îi adresă nişte semne. Îşi lipea şi îşi dezlipea degetele ca şi cum ar fi compus o formă căreia ea nu-i înţelegea semnificaţia. - Haide, domnişoară Pinson, înţeleg că eşti afectată de moartea tatălui dumitale, dar asta nu schimbă cu nimic legile matematicii care guvernează lumea. Repet. Şase chibrituri formează patru triunghiuri echilaterale de mărime egală cu condiţia... să fie aşezate cum? Încearcă să gândeşti altfel. Deschide-ţi imaginaţia. Şase chibrituri, patru triunghiuri, cu condiţia să fie aşezate în... Julie mijea 933

ochii. Ce formă era cea de colo? Acum băiatul articula cu grijă ceva, detaşând bine silabele. Se strădui să citească pe buzele lui. Pi...ro... ni... dă. - Pironidă, zise ea. Toată clasa izbucni în râs. Aliatul ei avu un aer disperat. - Nu ţi-a suflat bine, zise profesoara. Nu "pironidă". Pi-ra-mi-dă. Această formă reprezintă a treia dimensiune, ea reprezintă cucerirea reliefului. Ea aminteşte că e posibil să deschizi lumea ca să treci de la o suprafaţă plană la un volum. Nu-i aşa... David? Din doi paşi ajunse în fundul clasei lângă respectivul elev. - David, află că în viaţă poţi să trişezi, cu condiţia să nu fii prins. Ţi-am văzut manevrele. Treci la loc, domnişoară. Profesoara scrise pe tablă: timpul. - Azi am studiat a treia dimensiune. Relieful. Mâine vom vorbi despre a patra: timpul. Noţiunea de timp îşi are şi ea locul în matematică. Unde, când, cum ceea ce are loc în gândire îşi va produce efectul în viitor. Astfel aş putea mâine să vă pun întrebarea: "De ce a luat Julie Pinson un zero, în ce împrejurări şi când va obţine altul?" Câţiva din primele rânduri izbucniră în râs. Julie se ridică în picioare. - Stai jos, Julie. Nu ţi-am cerut să te ridici. - Nu, vreau să rămân în picioare. Vreau să vă spun ceva. - În legătură cu zero? spuse ironic profesoara. E prea târziu. Am trecut deja acest zero în carnetul tău de note. Julie se uită ţintă la profesoara de matematică. - Aţi spus că e important să gândim altfel, dar dumneavoastră gândiţi constant în acelaşi fel. - Te-aş ruga să fii cuviincioasă, domnişoară Pinson. - Sunt cuviincioasă. Dar predaţi o materie care nu corespunde cu nimic practic în viaţă. Vreţi doar să ne frângeţi spiritele ca să le faceţi docile. Dacă ne băgăm în 934

cap istoriile astea cu cercuri şi cu triunghiuri, pe urmă suntem gata să admitem orice. - Vrei să mai primeşti un zero, domnişoară Pinson? Julie dădu din umeri, îşi luă servieta şi ieşi trântind uşa spre uimirea tuturor. 29. ENCICLOPEDIE DOLIUL BEBELUŞULUI: La vârsta de opt luni, bebeluşul este cuprins de o angoasă pe care pediatrii o numesc "doliul bebeluşului". De fiecare dată când mama lui pleacă, el crede că nu se va mai întoarce niciodată. Această teamă provoacă deseori crize de lacrimi şi simptomele angoasei. Chiar dacă mama lui revine, va fi din nou angoasat când ea va pleca iar. La această vârstă bebeluşul învaţă că în lumea aceasta există lucruri care se petrec şi pe care el nu le domină. "Doliul bebeluşului" se explică prin conştientizarea atoniei sale faţă de lume. Dramă: "eu" e diferit de tot ce-l înconjoară. Bebeluşul şi mama lui nu sunt legaţi în mod iremediabil, deci te poţi pomeni singur, poţi să fii în contact cu "străini care nu sunt mama" (este considerat străin tot ce nu este mama şi, la o adică, chiar şi tata). Va trebui să se aştepte ca bebeluşul să ajungă la vârsta de optsprezece luni ca să accepte dispariţia momentană a mamei sale. Cele mai multe dintre celelalte angoase pe care omul la va cunoaşte mai târziu, până la bătrâneţe (teama de singurătate, teama de pierdere a unei fiinţe dragi, teama de străini etc.) vor decurge din această primă disperare. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul 935

III 30. PANORAMIC E frig, dar teama de necunoscut le dă putere. Cele douăsprezece exploratoare şi bătrâna furnică roşie au pornit la drum de dimineaţă. Trebuie să se grăbească pe piste ca să-şi pună în gardă cetatea natală împotriva ameninţării "pancartei albe". Ajung la o faleză care domină o vale. Se opresc ca să contemple peisajul şi caută cel mai bun pasaj ca să coboare. Furnicile au o percepţie vizuală diferită de cea a mamiferelor. Fiecare dintre globii lor oculari este format din mai multe lentile optice. În loc să zărească o imagine fixă şi clară, ele percep o multitudine de imagini neclare, care, prin numărul lor, ajung în sfârşit la o percepere clară. Astfel ele percep mai puţin bine detaliile dar detectează mai bine cele mai mici mişcări. De la stânga 1a dreapta, exploratoarele văd turbăriile negricioase ale ţinutului sudic, peste care zboară muşte castanii-aurii şi tăuni agasanţi, apoi marile stânci, de un verde ca smaraldul, ale muntelui cu flori, pajiştea galbenă a pământurilor nordice, pădurea neagră populată de ferigi şi cintezoi înfocaţi. Aerul cald stârneşte ţânţarii care pornesc imediat să vâneze silvia cu cap negru şi reflexe cian. În privinţa spectrului de culori, sensibilitatea furnicilor este la fel de deosebită. Disting perfect ultravioletele şi mai puţin bine infraroşiile. Informaţiile ultraviolete fac să apară flori şi insecte prin verdeaţă. Mirmiceenele văd pe flori chiar linii care sunt adevărate piste de aterizare pentru albinele culegătoare. După imagini, mirosuri. Exploratoarele îşi agită 936

antenele-radar olfactive la 8000 de vibraţii pe secundă ca să adulmece mai bine mirosurile din jur. Făcând să se rotească tija frontală, ele detectează prăzi depărtate şi prădători în apropiere. Adulmecă emanaţiile copacilor şi pământului. Pământul are pentru ele un miros tare şi totodată dulce. Nici o legătură cu gustul sărat şi acid. 10, care are cele mai lungi antene, se ridică pe cele patru picioare posterioare pentru ca, astfel înălţată, să poată capta mai bine feromonii. În jurul ei, însoţitoarele ei scrutează cu antenele lor mai scurte formidabilul decor olfactiv care se întinde în faţa lor. Furnicile ar dori să aleagă drumul cel mai rapid ca să ajungă la Bel-o-kan, să treacă prin boscheţii de campanule care îşi împrăştie mireasma până la ele şi peste care zboară roiuri de fluturi cu aripile pictate cu ochi miraţi. Dar 16, specialistă în cartografie chimică, semnalează că acel colţ este infestat de păienjeni săritori şi de şerpi cu nas lung. În plus, hoarde de furnici canibale migratoare tocmai traversează acel loc, şi chiar dacă grupul lor ar încerca să treacă pe sus, pe crengi, ar fi cu siguranţă capturat de furnicile sclavagiste pe care furnicile pitice le-au respins până la nord. 5 consideră că cel mai bun drum rămâne coborârea falezei prin dreapta. 103 683 ascultă cu atenţie aceste informaţii. Multe evenimente politice s-au petrecut de când a părăsit federaţia. Întreabă cum arată noua regină din Bel-o-kan. 5 răspunde că are un abdomen mic. Ca toate suveranele cetăţii, îşi zice Belo-kiu-kiuni, dar nu are anvergura reginelor de altădată. După nenorocirile din anul trecut, furnicarul a dus lipsă de sexuate. Atunci, ca să asigure supravieţuirea reginei fecundate, avusese loc o copulaţie fără zbor într-o sală închisă. 103 683 remarcă că 5 nu pare să acorde prea multă stimă acestei ouătoare dar, la urma urmelor, nici o furnică 937

nu e obligată să-şi aprecieze regina, chiar dacă e propria ei mamă. Cu ajutorul perniţelor plantare adezive, furnicile coboară faleza aproape la verticală. 31. MAXIMILIAN ÎŞI SERBEAZĂ ANIVERSAREA Comisarul Maximilian Linart era un om fericit. Avea o soţie încântătoare pe nume Scynthia şi o fată adorabilă de treisprezece ani, Marguerite. Trăia într-un oraş frumos şi se bucura de două elemente, simboluri ale prosperităţii: un acvariu mare şi un şemineu foarte mare. La patruzeci şi patru de ani, i se părea că reuşise în toate. Elev bun, plin de diplome, era mândru de cariera lui. Rezolvase atât de multe cazuri, încât fusese chemat să predea la şcoala de poliţie din Fontainebleau. Superiorii aveau încredere în el şi nu interveneau în anchetele pe care le conducea. De puţină vreme se interesa chiar şi de politică. Făcea parte din cercul intim al prefectului, care, pe deasupra, îl aprecia şi ca partener de tenis. Întors acasă, îşi aruncă pălăria şi îşi scoase haina. În salon, fiica sa se uita la televizor. Cu cozile blonde pe spate, fata stătea cu mutrişoara întinsă spre ecran. Cu telecomanda în mână, fata schimba canalele în căutarea emisiunii ideale. Canalul 67. Documentar. Comportamentul sexual complicat al cimpanzeilor din Zair a reţinut atenţia zoologilor. Masculii se bat între ei folosindu-se de sexul aflat în erecţie ca de o spadă. Dar în afara acestor momente, cimpanzeii nu se încaieră niciodată. Mai mult de atât, se pare că această specie a reuşit să inventeze nonviolenţa prin sex. Canalul 46. Social. Angajaţii serviciului de salubritate sunt în grevă. Gunoierii nu vor relua ridicarea pubelelor 938

decât după ce le vor fi satisfăcute revendicările. Cer o mărire a salariilor şi a pensiilor. Canalul 45. Film erotic. "Da. Ahahaaa, aah, ooohaah, aah, oooh, oh nu! oh, da! Daa! Hai, hai... Ohahah... nu, nu, nu, bine, hai, da, da." Canalul 110. Informaţii. Ultima oră. Măcel la o şcoală, în apropierea căreia a fost garată o maşină cu explozibili. Bilanţul actual este de nouăsprezece morţi şi şapte răniţi în rândul copiilor şi doi morţi în rândul personalului. Cuie şi şuruburi fuseseră adăugate explozibililor ca să provoace pagube şi mai mari în curtea de recreaţie. Atentatul a fost revendicat, într-un mesaj trimis presei, de un grup care declară că se numeşte "I.P.", "Islam Planetar". Textul precizează că ucigând un număr cât mai mare de necredincioşi, militanţii lui sunt siguri că vor ajunge în rai. Ministrul de Interne cere populaţiei să-şi păstreze calmul. Canalul 345. Divertisment. Emisiunea "Gluma zilei". Şi iată povestioara noastră hazlie zilnică pe care o puteţi istorisi şi voi ca să vă distraţi prietenii. Un om de ştiinţă studia zborul muştelor. Taie un picior şi zice: "Zbori". Şi vede că musca zboară chiar şi fără acel picior. Apoi taie două picioare şi zice: "Zbori". Musca zboară din nou. Taie o aripă şi repetă: "Zbori". Acum însă vede că musca nu mai zboară. Atunci scrie în carneţel următoarea constatare: "Dacă tai o aripă unei muşte, ea devine surdă". Canalul 201. Muzică. Noul clip al cântăreţei Alexandrine: "... lumea e dragoste, numai dragoste, dragosteeee, te iubesc, totul e numai..." Canalul 62. Jocuri. Marguerite pune jos telecomanda. Îi plăcea mult acel joc televizat, "Capcana gândirii", unde trebuia să rezolvi o enigmă numai prin logică. Considera că era lucrul cel mai decent care se putea face la televiziune. Prezentatorul 939

salută mulţimea care îl ovaţionează şi lasă să treacă în faţa lui o femeie plinuţă, destul de în vârstă şi îmbrăcată cu o rochie de nylon cu flori. Părea pierdută în spatele ochelarilor mari cu ramă de baga. Prezentatorul avea o dantură de un alb strălucitor. Luă microfonul şi zise: - E bine, doamnă Ramirez, vă voi enunţa noua noastră enigmă. Având tot şase chibrituri, aţi putea să construiţi nu patru, nici şase, ci OPT triunghiuri echilaterale de mărime egală? - Am impresia că de fiecare dată ajungem la o dimensiune suplimentară, zise suspinând Juliette Ramirez. Întâi a trebuit să descoperim a treia dimensiune, apoi fuziunea complementarelor şi acum... - Al treilea pas, interveni prezentatorul. Trebuie să găsiţi al treilea pas. Dar avem încredere în dumneavoastră, doamnă Ramirez. Sunteţi campioana campionilor la "Capcana... -... Gândirii", completă publicul la unison. Doamna Ramirez ceru să-i fie aduse cele şase chibrituri. Imediat i s-au înmânat şase bucăţi de lemn subţiri şi lungi, cu un capăt roşu, pentru ca spectatorii să poată vedea foarte bine mânuirea lor. Doamna Ramirez ceru o frază ajutătoare. Prezentatorul deschise un plic şi citi: - Prima frază care vă va ajuta este: "Trebuie să-ţi extinzi câmpul de conştiinţă". Comisarul Maximilian Linart asculta numai cu o ureche. În acel moment privirea lui se opri asupra acvariului. Peşti morţi pluteau la suprafaţă cu burta în sus. Oare le dăduse prea multă mâncare? Sau muriseră din cauza luptelor intestine? Cei puternici îi exterminau pe cei slabi. Cei mai rapizi îi exterminau pe cei mai lenţi decât ei. 940

În lumea închisă a cuştii de sticlă domnea un darwinism deosebit: supravieţuiau numai cei mai răi şi mai agresivi. Profită de faptul că avea mâna în apă ca să ridice, de pe fundul acvariului, vasul piraţilor din stuc şi câteva plante marine din plastic. În fond, poate că peştii credeau drept autentic acel decor de operetă. Poliţistul remarcă faptul că pompa filtrului nu mai funcţiona. Curăţă cu degetele bureţii încărcaţi de excremente. "Doamne câtă mizerie puteau să producă douăzeci şi cinci de guppy!" Apoi adăugă apă de la robinet. Dădu puţină hrană supravieţuitorilor, verifică temperatura apei şi îşi salută populaţia. Peştii din acvariu erau complet nepăsători faţă de eforturile stăpânului lor. Nu înţelegeau de ce nişte degete luaseră cadavrele pe care le puseseră aşa cum se cuvenea în locul exact unde aveau să fermenteze cel mai bine, până când carnea lor devenită moale ar fi devenit mai uşor de devorat. Nu aveau dreptul nici măcar să-şi mănânce reciproc excrementele pentru că erau imediat aspirate de pompă. Cei mai inteligenţi dintre ocupanţii acvariului reflectau de multă vreme la sensul vieţii lor fără să reuşească să înţeleagă de ce hrana apărea zilnic ca printrun miracol la suprafaţa apei, şi nici de ca această hrană era totdeauna inertă. Două mâini acoperiră ochii lui Maximilian. - La mulţi ani, tată! - Am uitat complet că e azi, zise el îmbrăţişându-şi soţia şi fiica. - Noi, tată, ţi-am pregătit ceva care o să-ţi placă, zise Marguerite. Aduse un tort de ciocolată şi cu cuiburi de nucă în care era înfiptă o adevărată pădure de lumânări aprinse. - Am scotocit prin toate sertarele dar n-am găsit decât patruzeci şi două, zise ea. 941

Suflă o dată şi stinse toate lumânările, apoi se servi cu o porţie de tort. - Şi ţi-am cumpărat şi un cadou! Soţia lui îi întinse o cutie. După ultima înghiţitură de tort comisarul desfăcu cutia de carton şi scoase la iveală un computer portabil din ultima generaţie. - Ce idee excelentă! zise el superîncântat. - Am ales un model uşor, rapid şi dotat cu o mare capacitate de memorie, preciză soţia lui. Sper să te distrezi bine cu el. - Cu siguranţă. Mulţumesc, dragele mele. Până atunci se mulţumise cu computerul voluminos de la birou pe care îl folosise ca maşină de prelucrare a textelor şi ca instrument contabil. Cu acest mic computer portabil în mână, acum putea în sfârşit să exploreze toate posibilităţile informaticii. Soţia lui se pricepea de minune să descopere cadoul ideal. Fiica sa pretindea că are şi ea un cadou pentru el. Adăugase computerului un program de jocuri care se intitula Evoluţie. "Recreaţi în mod artificial o civilizaţie şi înţelegeţi lumea ca şi cum aţi fi Dumnezeul ei", spunea anunţul publicitar. - Îţi petreci atâta timp cu îngrijitul acvariului, zise Marguerite, încât m-am gândit că te va distra să ai o întreagă lume virtuală la dispoziţia ta, cu oameni, oraşe, războaie, totul! - Oh, ştii, eu cu jocurile..., zise el sărutându-şi fiica ca să nu o dezamăgească. Marguerite introduse CD-ul şi îşi dădu multă osteneală ca să-i explice regulile acestui ultim joc ieşit pe piaţă, foarte la modă. Se deschise cu o câmpie întinsă unde, în 5000 î.e.n., jucătorul avea misiunea să-şi instaleze tribul. Apoi trebuia să-şi creeze singur satul, să-l protejeze cu o palisadă apoi să-şi extindă teritoriul de 942

vânătoare, să construiască alte sate, să domine războaiele cu celelalte triburi vecine, să dezvolte cercetările ştiinţifice şi artistice, să construiască drumuri, să deseneze câmpuri, să pună în practică o agricultură, să transforme satele în oraşe pentru ca tribul să formeze o naţiune, să supravieţuiască şi să evolueze cât mai rapid posibil. - În loc să te distrezi cu douăzeci şi cinci de peşti, vei dispune de sute de mii de oameni virtuali. Îţi place? - Bineînţeles, răspunse poliţistul, nu prea convins, având însă grijă să nu-şi dezamăgească fata. 32. ENCICLOPEDIE COMUNICAREA LA BEBELUŞI: În secolul al XIII-lea, regele Frederic al II-lea a vrut să facă o experienţă ca să afle care era limba "naturală" a omului. A instalat şase bebeluşi într-o creşă şi le-a ordonat doicilor să-i alimenteze, să-i culce, să-i scalde, dar să nu care cumva să le vorbească vreodată. Frederic al II-lea spera astfel că va descoperi ce limbă vor alege în mod natural aceşti bebeluşi "fără influenţe exterioare". Credea că va fi greaca sau latina, singurele limbi originare pure după părerea sa. Totuşi, experienţa nu a dat rezultatul scontat. Nici un bebeluş nu a început să vorbească în vreo limbă şi, mai mult decât atât, toţi au murit. Bebeluşii au nevoie de comunicare ca să supravieţuiască. Laptele şi somnul nu sunt de ajuns. Comunicarea este şi ea un element indispensabil vieţii. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 33. PURICI DE PĂDURE, TRIPŞI ŞI MELOIZI 943

Lumea falezei are vegetaţia ei şi fauna specifică. Coborând de-a lungul stâncii verticale, cele douăsprezece tinere exploratoare şi bătrâna războinică descoperă un decor necunoscut. Florile agăţate de perete sunt garofiţe roz cu caliciul cilindric şi roşiatic, iarba-faptului cu frunze cărnoase şi cu miros piperat, genţiane cu petale lungi şi albastre, iarbă-de-şoaldină cu frunze rotunde şi netede şi flori mici şi albe, anghinare de stâncă cu petale ascuţite şi frunze strânse. Cele treisprezece furnici coboară acel perete de gresie cramponându-se de el cu ajutorul perniţelor adezive ale picioarelor. După o piatră mare, trupa mirmeceeană nimereşte peste o turmă de purici de pădure. Aceste insecte mici, provenite din puricii de stâncă, au ochi compuşi foarte proeminenţi, o gură care taie şi antene atât de fine încât la prima vedere crezi că nu au aşa ceva. Puricii de pădure, ocupaţi cu linsul algelor galbene care cresc pe stâncă, n-au perceput apropierea furnicilor. Pentru că e ceva rar să întâlneşti furnici alpiniste în acel loc. Puricii de pădure au crezut totdeauna până în acel moment că lumea lor verticală le asigura o anumită linişte. Dacă furnicile se apucă acum să urce şi să coboare falezele, unde o să ajungem! O iau la fugă speriaţi. În ciuda vârstei înaintate, 103 683 reuşeşte câteva tiruri cu acid formic care de fiecare dată îi nimereşte pe puricii de pădure în plină cursă. Însoţitoarele ei o felicită. Are anusul încă foarte precis pentru vârsta ei. Escadrila mănâncă puricii de pădure şi constată cu mare surprindere că au aproape aceeaşi savoare ca şi ţânţarii masculi. Mai exact, gustul lor se situează între ţânţarul mascul şi libelula verde, dar fără aromele mentolate tipice ale acesteia din urmă. Cele treisprezece furnici roşii ocolesc flori noi: 944

paracherniţe albe, coroniţe cu coamă şi ochii-şoricelului cu petale mici şi imaculate. Mai departe, dau iama într-o turmă de tripşi. 103 683 nici măcar nu-i recunoscuse. Trăită atât de mult printre Degete, a uitat multe specii. Adevărul e că sunt şi foarte multe. Tripşii, erbivore mici cu aripi franjurate, pocnesc sub labiale. Sunt tari dar, după ce sunt înghiţiţi, lasă un gust de lămâie care nu prea încântă papilele belokanienelor. Exploratoarele mai omoară purici ţopăitori, pirali purpurii, care sunt nişte fluturi nu prea frumoşi dar graşi, şi odonate leneşe - toate specii paşnice şi fără alt interes decât să fie comestibile pentru furnicile roşii. Ucid şi meloizi, insecte durdulii al căror sânge şi organe genitale conţin cantaridă, substanţă excitantă, chiar şi pentru furnici. Pe perete, vântul le culcă pe spate antenele ca pe nişte şuviţe de păr rebele. 14 trage într-un pui de gărgăriţă portocalie cu două puncte negre. Din animal se scurge un sânge galben şi puturos prin toate articulaţiile picioarelor. 103 683 se apleacă ca să-l examineze mai bine. E o păcăleală. Puiul de gărgăriţă se preface mort, căci tirul cu acid a ricoşat din carapacea lui emisferică fără să-l rănească. Bătrâna furnică solitară cunoaşte stratagema. Unele insecte secretă un lichid, de preferinţă urât mirositor, imediat ce se simt în pericol, ca să-şi alunge agresorii. Uneori acest lichid ţâşneşte prin toţi porii, alteori se umflă nişte băşici care se sparg la nivelul articulaţiilor. În toate cazurile, acest fenomen taie pofta de mâncare a prădătorilor înfometaţi. 103 683 se apropie de animal. Ştie că hemoragiile lui voluntare vor înceta de la sine, totuşi asta o impresionează. Le semnalează celor douăsprezece furnici tinere faptul că această insectă nu e comestibilă şi puiul de gărgăriţă îşi 945

continuă drumul. Dar belokanienele nu se ocupă numai cu coborâtul, ucisul şi mâncatul. Ele caută şi cel mai bun drum. Se deplasează între cornişe şi pereţi netezi. Uneori sunt obligate să stea suspendate, să se ţină cu picioarele şi cu mandibulele ca să poată depăşi trecători abrupte. Formează cu corpurile un fel de scară sau punte. Încrederea e nezdruncinată. Dacă o singură furnică nu se ţine suficient de bine, tot podul lor viu se prăbuşeşte. 103 683 a pierdut obiceiul să facă eforturi atât de mari. Acolo, dincolo de marginea lumii, în universul artificial al Degetelor, totul era la îndemâna mandibulelor. Dacă n-ar fi evadat din lumea lor, ar fi fost amorfă şi trândavă ca un Deget. Căci - a văzut la televizor-sunt totdeauna partizanele celui mai mic efort. Nu ştiu nici măcar să-şi fabrice propriul cuib. Nu mai ştiu să vâneze ca să se hrănească. Nu mai ştiu să alerge ca să fugă de prădătorii lor. De altfel, nici nu mai au. După cum spune un proverb mirmeceean: Funcţia face organul, dar absenţa funcţiei distruge organul. 103 683 îşi aminteşte de viaţa ei acolo, dincolo de lumea normală. Ce făcea în fiecare zi? Mânca hrana moartă care îi cădea din cer, se uita la mini-televizor şi discuta la telefon (cel al maşinii care îi traducea feromonii în cuvinte auditive) cu Degetele. "Mâncat, telefonat, privit la televizor": principalele trei ocupaţii ale Degetelor. Nu spusese totul celorlalte douăsprezece furnici. Nu le spusese că acele Degete care comunicau erau poate foarte vorbăreţe fără ca să fie şi eficace. Nici măcar nu reuşiseră să convingă alte Degete despre interesul de a lua în considerare civilizaţia furnicilor şi să dialogheze cu ele de la egal la egal. 946

Pentru că eşuaseră, 103 683 ţinea acum să reuşească proiectul în sens invers: să le convingă pe furnici să facă alianţă cu Degetele. Oricum, era convinsă că era interesul acestor două civilizaţii cele mai mari de pe pământ să existe prin adunarea talentelor lor şi nu prin opunerea acestora. Îşi amintea de evadare. Nu fusese uşor. Degetele nu voiau s-o lase să plece. Aşteptase să se anunţe la minitelevizor un timp frumos şi profitase de un interstiţiu al plasei superioare ca să fugă dimineaţa devreme. Acum rămânea de făcut lucrul cel mai greu: să le convingă pe surorile ei. Iar faptul că cele douăsprezece tinere exploratoare nu respinseseră din capul locului proiectul ei i se părea de bun augur. Bătrâna furnică roşie şi însoţitoarele ci au terminat mişcarea pendulară pentru atingerea celeilalte margini a crevasei. 103 683 le semnalează celorlalte că, pentru a le fi mai comod, pot s-o numească ca pe războinicii plecaţi în cruciadă, cu un diminutiv odorant mai scurt. Numele meu este 103 683. Dar îmi puteţi spune 103. 14 semnalează că acela nu era numele de furnică cel mai lung pe care îl cunoscuse. Din grupul lor făcuse parte înainte o furnică foarte tânără cu numele 3 642 451. Pierdeau o grămadă de timp spunându-i numele. Din fericire, fusese mâncată de o plantă carnivoră în timpul unei vânători. Îşi continuă coborârea. Furnicile fac o oprire într-o cavernă stâncoasă şi îşi aplică trofalaxii cu purici de pădure şi meloizi tocaţi. Bătrâna se înfioară dezgust. E clar că meloidul nu e bun. E prea amar. 34. ENCICLOPEDIE 947

CUM SĂ TE INTEGREZI: Trebuie să ne imaginăm că conştientul este partea aparentă a gândirii noastre. Avem 10% de conştient aparent şi 90% de inconştient ascuns. Când vorbim, trebuie ca cei 10% ai conştientului nostru să se adreseze celor 90% ai inconştientului interlocutorilor noştri. Ca să reuşim acest lucru, trebuie să trecem de bariera filtrelor de neîncredere care împiedică informaţiile să coboare până la inconştient. Unul dintre mijloacele de a reuşi acest lucru constă în mimarea ticurilor celorlalţi. Ele apar foarte clar în momentul meselor. Profitaţi deci de acest moment crucial ea să vă observaţi cu atenţie interlocutorul. Dacă vorbeşte punând o mână la gură, imitaţi-1. Dacă mănâncă cartofii prăjiţi cu degetele, faceţi la fel, iar dacă îşi şterge des gura cu prosopul, adoptaţi aceeaşi mişcare. Puneţi-vă întrebări simple precum: "Se uită la mine când vorbeşte?", "Vorbeşte când mănâncă?" Reproducând ticurile pe care le manifestă în momentele cele mai intime, hrănirea, îi transmiteţi în mod automat mesajul inconştient: "Sunt din acelaşi trib cu tine, avem acelaşi fel de comportament şi deci probabil aceeaşi educaţie şi aceleaşi preocupări". Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 35. LECŢIA DE BIOLOGIE După matematică, biologia. Julie se duse direct în 948

sectorul "ştiinţelor exacte", cu mese acoperite cu faianţă, borcane în care se aflau fetuşi animali în formol, eprubete murdare, becuri Bunsen şi microscoape stânjenitoare. La auzul soneriei, elevii şi profesorii intrară în sala de biologie Fiecare ştia că, pentru acest curs, trebuia să se deghizeze îmbrăcând o bluză albă. Îndeplinirea acestui gest dădea impresia îmbrăcării uniformei "celor care ştiu". Profesorul alesese pentru prima dată tema "lumea insectelor" Julie îşi scoase caietul, hotărâtă să noteze totul cu grijă ca să verifice dacă spusele lui corespundeau cu pasajele respective din Enciclopedie. Profesorul începu: - Insectele constituie 80% din regnul animal. Cele mai vechi. libărcile, au apărut în urmă cu cel puţin trei sute de milioane de ani; apoi furnicile, apărute acum o sută de milioane de ani. Ca să vă daţi mai bine seama de anterioritatea prezenţei insectelor pe planeta noastră, este de ajuns să vă amintiţi că apariţia celui mâi îndepărtai strămoş al nostru cunoscut este fixată în urmă cu cel mult trei milioane de ani. Profesorul de biologie sublinie faptul că insectele nu erau numai cei mai vechi locuitori ai Pământului, ci şi cei mai numeroşi. - Entomologii au descris în jur de cinci milioane de specii diferite, şi zilnic se descoperă alte vreo sută necunoscute. Ca o comparaţie, trebuie să ştiţi că tot zilnic se descoperă numai o singură specie de mamifere. Scrise pe tablă, foarte gros, "80% din regnul animal". - Deci, insectele sunt, din toate animalele de pe planetă, cele mai vechi, cele mai numeroase şi, aş adăuga, cele mai puţin cunoscute. Se opri şi un bzzz invadă încăperea. Cu un gest precis, profesorul prinse insecta care îi tulbura ora şi arătă tuturor corpul ei strivit, asemănător cu o sculptură strâmbă din 949

care încă mai ieşeau două aripi şi capul prevăzut cu o singură antenă. - Era o furnică zburătoare, explică profesorul. Probabil o regină. La furnici, numai sexuatele au aripi. Masculii mor în momentul copulaţiei în zbor. Reginele continuă să zboare fără ei în căutarea unui loc unde să ouă. După cum puteţi constata chiar voi, odată cu creşterea generală a temperaturii, prezenţa insectelor se face simţită din ce în ce mai mult. Se uită la corpul stâlcit al reginei. - Sexuatele îşi iau în general zborul exact înainte de izbucnirea unei furtuni. Prezenţa acestei regine printre noi ne indică faptul că mâine s-ar putea să plouă. Profesorul aruncă corpul reginei drept hrană unui grup de broaşte care trăiau într-un acvariu lung de aproape un metru şi înalt de cincizeci de centimetri. Batracienele se îmbrânciră ca să apuce prada. - În general, continuă profesorul, asistăm la o înmulţire exponenţială a insectelor, şi insecte din ce în ce mai rezistente la insecticide. În viitor, e foarte posibil să avem mai mulţi gândaci de bucătărie prin dulapuri, furnici în zahăr, termite în lambriuri, ţânţari şi furnici zburătoare în aer. Procuraţi-vă produse insecticide ca să scăpaţi de ele. Elevii luară notiţe. Profesorul anunţă că venise timpul să se treacă tea "lucrări practice" a orei. - Azi ne vom ocupa de sistemul nervos şi în special de nervii periferici. Le ceru celor din primul rând să vină să ia borcanele care conţineau broaşte şi să le împartă colegilor lor. Apoi luă şi el un borcan şi le spuse ce manevre aveau de urmat. Ca să-şi adoarmă broaştele, toţi urmau să arunce în borcan o bucată de vată îmbibată în eter, să scoată apoi broasca, să o crucifice cu ajutorul unor ace într-un recipient, pe o placă de cauciuc, apoi să o spele la robinet 950

ca să nu fie jenaţi de firişoarele de sânge. După care urma scoaterea pielii cu ajutorul unui cleştişor şi al unui bisturiu, degajarea muşchilor apoi, cu o baterie şi doi electrozi, se căuta nervul care comanda contracţia piciorului drept. Toţi cei care ar fi reuşit să provoace mişcări sacadate ale piciorului drept al broaştei, ar fi obţinut automat nota zece. Profesorul controla pe rând felul în care lucrau elevii. Julie se uita tăcută la broasca ei şi, o clipă, avu impresia că animalul se uita ţintă la ea din borcan. Lângă ea, Gonzague străpunsese deja broasca lui cu vreo douăzeci de ace inoxidabile. Gonzague se uită la victimă. Animalul semăna cu sfântul Sebastian. Nu prea bine adormită, broasca încerca să se zbată dar acele, bine înfipte, o împiedicau să se mişte. - Auzi, să-ţi spun una bună. Ştii care e nervul cel mai lung al corpului omenesc? întrebă Gonzague pe unul din vecinii lui. - Nu. - Ei bine, nervul optic. - Serios? De ce? - E de ajuns să te tragi de un fir de păr de la fund ca să-ţi dea lacrimile! Râseră amândoi şi, satisfăcut de gluma lui, Gonzague jupui rapid pielea şi găsi nervul. Aplică cu abilitate electrozii şi piciorul drept al broaştei fu clar agitat de o tresărire. Animalul se răsuci între acele care îl străpungeau şi deschise gura, fără însă să scoată vreun sunet - Bine, Gonzague, ai zece, îl anunţă profesorul. Pentru că terminase, nemaiavând ce să facă, cel mai bun elev al clasei porni în căutarea altor nervi susceptibili 951

să provoace alte mişcări reflexe la fel de interesante. Julie închise ochii cuprinsă de oroare. Propriul ei sistem nervos se transforma într-un râuleţ de acid clorhidric. Nu mai avea curajul să stea acolo. Luă borcanul cu broasca şi părăsi clasa fără o vorbă. Traversă în fugă curtea şcolii. Puse jos borcanul şi se hotărî să aprindă un foc la gunoi. Se strădui de mai multe ori cu bricheta dar nu reuşi. Aprinse o bucată de hârtie şi o aruncă într-o pubelă, dar foaia se stinse imediat. - Când te gândeşti ca jurnalele scriu tot timpul că e destul un chiştoc de ţigară aruncat neglijent în pădure ca să ducă la despădurirea a hectare întregi, iar eu, cu o hârtie şi cu o brichetă, nu reuşesc nici măcar să dau foc la o pubelă! murmură ea în timp ce persevera. În fine, se produse un început de incendiu, la care ea şi broasca se uitară la fel de atente. - Focul e frumos, o să te răzbune, broscuţo..., îi zise ea. Se uită la pubela care ardea. Focul e ceva negru, roşu, galben şi alb. Pubela ardea transformând gunoaiele în căldură şi culori. Flăcările înnegriră zidul. Un fum înţepător începu să se înalţe în aer din zona gunoiului. - Adio liceu plin de cruzime, zise Julie suspinând în timp ce se depărta. Dădu drumul broaştei care, fără să mai contemple incendiul, se grăbi cu salturi mari să se ascundă într-o gură de canalizare. Julie aşteptă, de la depărtare, ca să vadă dacă liceul avea să fie cuprins în întregime de flăcări. 36. LA CAPĂTUL DE JOS AL FALEZEI Gata, s-a terminat. Cele treisprezece furnici au ajuns la capătul de jos al 952

falezei. Deodată, 103 este cuprinsă de sughiţuri. Mişcă antenele. Celelalte se apropie. Bătrâna exploratoare e bolnavă. Vârsta... Are trei ani. O furnică roşie asexuată avea în mod normal o durată de viaţă de trei ani. A ajuns deci la capătul existenţei. Numai sexuatele, şi mai exact reginele, trăiesc până la cincisprezece ani. 5 este îngrijorată. Se teme ca nu cumva. 103 să moară mai înainte de a fi povestit totul despre lumea Degetelor şi ameninţarea pancartei albe. Trebuie neapărat să fie cunoscute mai bine. Stingerea din viaţă acum a bătrânei furnici roşii ar însemna o pierdere cumplită pentru întreaga civilizaţie mirmeceeană. Furnicile consideră preţioase mai ales ouăle, nu bătrânele dar, pentru prima dată, 5 presimte un concept comun în altă parte, exprimat într-o altă dimensiune: "Un bătrân care moare, e o întreagă bibliotecă care arde". 5 o supraalimentează pe bătrână printr-o trofalaxie cu purici de pădure. Mâncarea nu a încetinit vreodată bătrâneţea, dar a facut-o mai confortabilă. Să căutăm toate o soluţie ca s-o salvăm pe 103, dă ordin 5. În lumea furnicilor, se pretinde că există soluţie pentru orice. Dacă nu se găseşte soluţie, înseamnă că nu s-a căutat bine. 103 începe să emită mirosuri de acid oleic, miresme de moarte caracteristice furnicilor bătrâne aflate la capătul existenţei. 5 îşi îndeamnă însoţitoarele la o comunicare absolută. Comunicarea absolută constă în branşarea propriului creier la creierele străine. Se aşează în cerc, antenele se ating doar cu extremităţile, cele douăsprezece creiere constituind unul singur. Întrebare: Cum să fie dezamorsată bomba biologică cu explozie întârziată care o ameninţă pe această exploratoare 953

atât de preţioasă? Răspunsurile se înghesuie. Se exprimă ideile cele mai nebune. Fiecare vrea să propună un remediu. 6 propune îmbuibarea lui 103 cu rădăcini de salcie plângătoare, acidul salicilic vindecând, după părerea ei, toate afecţiunile. Dar i se răspunde că bătrâneţea nu-i o boală. 8 sugerează că, având în vedere că în creierul ei se află informaţii preţioase, să-i fie scoase din cap şi să fie puse într-un corp tânăr şi sănătos. Cel al lui 14 de exemplu. 14 nu e deloc încântată de această idee. Nici celelalte. Grupul consideră că ar fi prea hazardat. De ce să nu se aspire cât mai repede toţi feromonii antenelor sale? emite 14. Sunt prea mulţi, răspunse suspinând 5. 103 tuşeşte şi labialele îi tremură. 7 aminteşte celorlalte că dacă 103 ar fi fost o regină, ar mai fi avut de trăit încă doisprezece ani. Dacă 103 ar fi fost o regină... 5 cântăreşte ideea. Să se facă din 103 o regină n-ar fi complet imposibil. Toate furnicile ştiu că există o substanţă saturată de hormoni, lăptişorul de matcă, care are virtutea de a transforma o insectă asexuată în sexuată. Comunicarea se accelerează. Imposibil să se folosească lăptişorul de matcă folosit de albine. Cele două specii au caracteristici genetice prea diferite. Totuşi, albinele şi furnicile au un strămoş comun: viespea. Viespile încă mai există şi unele dintre ele ştiu cum să fabrice lăptişor de matcă ca să creeze în mod artificial regine-viespe de substituire în cazul în care unica lor regină ar deceda accidental. În sfârşit un mijloc de a alunga bătrâneţea! Antenele celor douăsprezece furnici se agită cu frenezie. Cum să găsească lăptişor de matcă de viespe? 954

12 spune că ar cunoaşte un sat de viespi. Pretinde că a asistat, o dată, din întâmplare, la metamorfoza unei asexuate în femelă. Regina murise de o maladie necunoscută şi lucrătoarele aleseseră una dintre ele ca să-i ia locul. Îi dăduse să ingurgiteze un amestec închis la culoare şi respectiva începuse să degaje după câteva clipe mirosuri de femelă. Atunci, o altă lucrătoare fusese stabilită ca să-i servească drept mascul. Îi fusese dată o substanţă similară şi degajase într-adevăr arome de mascul. 12 nu asistase la unirea celor două sexuate arificiale create în stare de urgenţă, dar, la câteva zile, când trecuse din nou pe-acolo, constatase că acel cuib era în continuare activ şi populaţia lui crescuse Ar putea să găsească acel loc în care trăiesc acele viespi chimiste? 5. Se află lângă marele stejar septentrional. 103 este cuprinsă de o mare agitaţie. Să devină sexuată... Să aibă un sex... Ar fi deci posibil? Niciodată nar fi îndrăznit să spere într-un astfel de miracol. Asta îi redă imediat curajul şi sănătatea. Dacă chiar e posibil, vrea un sex! La urma urmelor, este nedrept ca unele - pur şi simplu prin hazardul naşterii - să aibă totul şi altele nimic. Bătrâna exploratoare roşie îşi ridică antenele şi le îndreptă în direcţia marelui stejar. Rămâne totuşi o problemă importantă: marele stejar se înalţă departe de acolo şi, ca să ajungă la el, trebuie să traverseze marea zonă aridă a teritoriilor septentrionale, cea care e numită deşertul uscat şi alb. 37.PRIMA PRIVIRE ASUPRA PIRAMIDEI MISTERIOASE Peste tot copaci umezi şi verdeaţă. Comisarul Maximilian Linart se îndreptă cu paşi 955

prudenţi spre piramida misterioasă din pădure. Zărise un şarpe plin de înţepături de arici, dar ştia că în pădure pot fi întâlnite tot felul de ciudăţenii. Poliţistului nu-i plăcea pădurea. Pentru el era un mediu ostil, infestat de animale târâtoare, zburătoare, viermuitoare şi vâscoase. Pădurea era locul farmecelor rele. Pe vremuri, călătorii erau abătuţi din calea lor de tâlhari. Aici se ascundeau vrăjitoarele ca să se dedea practicilor esoterice. Cele mai multe mişcări revoluţionare aici îşi organizau lupta de gherilă. Robin Hood se folosise cu succes de ea ca să-i facă zile fripte şerifului din Sherwood. Când era mai tânăr, Maximilian visase să vadă pădurea dispărând. Toţi aceşti şerpi, ţânţari, păienjeni îşi râseseră de om din cale-afară de mult. Visa la o lume din beton unde să nu fie nici urmă de junglă. Numai dale cât vedeai cu ochii. Ar fi fost mai igienic. În plus, asta ar fi permis circulaţia cu patine cu rotile pe distanţe mari. Ca să treacă neobservat, Maximilian se îmbrăcase ca un tip ieşit la plimbare. "Cel mai bun camuflaj nu este acela care copiază peisajul, ci acela care se integrează în mod natural în peisaj". Totdeauna le spusese asta elevilor de la şcoala de poliţie. In deşert remarci mai uşor un om în haine de culoarea nisipului decât o cămilă. În fine, reperă construcţia suspectă. Maximilian Linart scoase binoclul şi observă piramida. Imaginea copacilor se multiplica pe plăcile mari de oglindă care camuflau clădirea la prima vedere. Dar un detaliu trăda acel loc. Erau doi sori. Unul în plus. Se apropie. Oglinda era o alegere excelentă ca înveliş. Cu ajutorul oglinzilor fac prestidigitatorii să dispară fete în cufere străpunse cu săbiile ascuţite. Simplu efect optic. Scoase carneţelul şi notă cu grijă: 956

1. Anchetă asupra piramidei din pădure. a) Observare de la distanţă. Reciti ce scrisese şi se grăbi să rupă foaia. Nu era vorba de o piramidă, ci de un tetraedru. Piramida are patru feţe laterale, plus cea de la suprafaţa solului. Adică în total cinci feţe. Tetraedrul are trei feţe laterale plus suprafaţa solului. Adică în total patru feţe. Patru se spune tetra în greceşte. Corectă deci: 1. Anchetă asupra tetraedrului din pădure. Una din marile calităţi ale lui Maximilian Linart era capacitatea de a descrie exact ceea ce vedea, nu ceea ce credea că vede. Acest dar al "obiectivităţii" îl ajutase să evite multe greşeli. Studiul desenului îi întărise această aptitudine. Când desenezi, dacă vezi un drum, te gândeşti la un drum şi eşti tentat să trasezi două linii paralele. Dar dacă retrasezi "obiectiv" ceea ce vezi, perspectiva face ca, din faţă, un drum să fir reprezentat printr-un triunghi, cele două margini folosind ca linii de fugă, împreunându-se în fund, la orizont. Maximilian Linart îşi reglă binoclul şi reîncepu examinarea piramidei. Era uimit. Chiar şi el se lăsase obsedat de termenul "piramidă". Era adevărat că "Piramidă" avea o conotaţie enigmatică şi sacră. Rupse deci foaia. De data asta avea să facă o excepţie. 1. Anchetă asupra piramidei din pădure. a) Observare de la distanţă. - Edificiu destul de înalt. În jur de trei metri. Camuflat de arbori şi arbuşti. După ce termină schiţa, poliţistul se apropie şi mai mult. Ajuns la câţiva metri de piramidă, comisarul reperă pe pământul afânat urme de paşi omeneşti şi de labe de câine, probabil lăsaţi de Gaston Pinson şi de setterul său 957

irlandez. Le desenă şi pe ele. Maximilian dădu ocol edificiului. Nu avea uşă, nici ferestre, nici coş, nici cutie de scrisori. Nimic care să evoce o locuinţă a unui om. Numai beton acoperit de oglinzi şi un vârf translucid. Se dădu cinci paşi înapoi şi se uită îndelung la construcţie. Proporţiile şi forma erau armonioase. Indiferent cine fusese arhitectul care înălţase acea piramidă ciudată în mijlocul pădurii, respectivul ajunsese la o perfecţiune arhitecturală. 38. ENCICLOPEDIE NUMĂRUL DE AUR: Numărul de aur este un raport precis datorită căruia se poate construi, picta, sculpta, îmbogăţind opera cu o forţă ascunsă. Pornind de la acest număr au fost construite piramidele lui Keops, templul lui Solomon, Partenonul şi majoritatea bisericilor romane. Multe tablouri din Renaştere respectă şi ele această proporţie. Se pretinde că tot ce e construit fără a respecta această proporţie sfârşeşte prin a se nărui. Acest număr de aur se calculează în felul următor: (1 + radical(5))/2 Adică 1,6180335. Acesta este secretul milenar. Acest număr este produsul imaginaţiei umane. El se verifică şi în natură. Este, de exemplu, raportul de ecartament dintre frunzele copacilor pentru a evita să-şi facă umbră reciproc. Este numărul care defineşte locul buricului faţă de ansamblul corpului omenesc. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 958

39. DEŞERTUL Orizontul se întinde la infinit, netulburat de o verticală cât de mică. 103 merge în căutarea sexului promis. Articulaţiile îi trosnesc, antenele i se usucă tot timpul şi pierde multă energie lubrefiindu-le nervos cu laibialele tremurătoare. Cu fiecare secundă care trece, bătrâna furnică simte şi mai mult povara timpului. 103 simţea moartea planând asupra ei ca o ameninţare permanentă. Ce scurtă e viaţa pentru oamenii simpli! Ştie că dacă nu obţine un sex, toată experienţa ei nu va fi servit la nimic, va fi învinsă de cel mai implacabil adversar: timpul. În urma ei vin cele douăsprezece exploratoare care au luat hotărârea să o însoţească în odiseea ei. Furnicile nu se opresc din mers decât atunci când nisipul fin devine fierbinte sub picioarele lor. Pleacă mai departe imediat ce primul nor acoperă soarele. Norii nu-şi cunosc puterea. Peisajul e format alternativ din nisip fin, pietriş, pietre, stânci, praf de cristale. Există acolo toate formele de minerale şi practic nici o formă vegetală sau animală. Când apare o stâncă, furnicile o escaladează. Când se iveşte o "băltoacă" de nisip atât de fin încât devine lichid, corpul expediţionar preferă s-o ocolească decât să se înece. În jurul celor treisprezece furnici se întind panoramele splendide ale sierelor roz sau al văilor de un gri deschis. Nu pierd direcţia nici atunci când sunt obligate să facă ocoluri mari ca să evite lacurile de nisip prea fin. Furnicile dispun de două mijloace de orientare privilegiate: feromonii-pistă şi calculul unghiului orizontului în raport cu raza de soare. Dar pentru călătoria în deşert mai folosesc unul: organul lui Johnston, format din mici canale 959

craniene pline cu particule sensibile la câmpurile magnetice terestre. Oriunde s-ar afla pe această planetă, ele ştiu să-şi determine poziţia în funcţie de câmpurile magnetice invizibile. Tot în acest fel ştiu să repereze şi râurile subterane, căci apa uşor sărată modifică aceste câmpuri. Deocamdată, organele lui Johnston le spun că nu există apă: nici deasupra, nici dedesubt, nici de jur împrejur. Şi dacă vor să ajungă la stejarul imens, trebuie să meargă drept înainte. Exploratoarele le este din ce în ce mai mult foame şi sete. În acel deşert uscat şi alb nu există prea mult vânat. Din fericire, disting o prezenţă animală care le poate fi utilă. Un cuplu de scorpioni în plină paradă amoroasă. Acele arahnide mari sunt considerate periculoase, de aceea furnicile preferă să aştepte să-şi termine zbânţuiala ca să-i omoare când vor fi obosiţi. Parada începe. Femela, uşor de recunoscut după pântecele burduhănos şi culoarea brună, îşi apucă alesul cu cleştişorii şi îl strânge de parcă ar vrea să-l atragă întrun tangou. Apoi îl împinge înainte. Masculul, mai deschis la culoare şi mai mic, merge înapoi cu spatele, supus femelei. Plimbarea lor e lungă şi furnicile îi urmează fără să îndrăznească să le tulbure dansul. Masculul se opreşte, apucă o muscă uscată deja ucisă de el şi o oferă femelei. Pentru că nu are dinţi, femela duce hrana cu ajutorul cleştişorilor la şoldurile echipate cu margini tăioase. După ce musca e făcută feliuţe, femela le suge. Apoi, cei doi scorpioni se prind din nou de picioare şi reîncep să danseze. În sfârşit, ţinându-şi partenera de un cleştişor, masculul sapă cu celălalt o grotă. Ajutându-se cu picioarele şi cu coada, scorpionul mătură şi sapă. După ce grota e destul de mare ca să adăpostească cuplul, masculul îşi invită partenera în micul "apartament". 960

Intră împreună sub pământ şi închid grota. Curioase, cele treisprezece furnici sapă alături ca să vadă. Spectacolul subteran nu e lipsit de interes. Burtă lângă burtă, ac lângă ac, cei doi scorpioni se acuplează. Şi apoi, pentru că acţiunea a stârnit foamea femelei, ea îl ucide pe masculul epuizat şi îl înghite fără ezitare. Apoi iese singură, ghiftuită şi veselă. Furnicile consideră că a sosit momentul să atace. Cu resturi ale masculului lipite încă pe părţile laterale, femela nu are totuşi chef să lupte cu acele furnici pe care le presimte ostile. Preferă să fugă. Aleargă mai repede decât furnicile. Cele treisprezece furnici regretă că nu au profitat de acuplare ca să o atace. Trag în ea cu acid formic dar carapacea femelei-scorpion este suficient de blindată ca să reziste acestui atac. Grupul se resemnează cu resturile masculului. Asta ca învăţătură de minte să nu mai tragă cu ochiul! Carnea de scorpion nu are gust bun şi încă le mai e foame. Şi merg, merg şi iar merg prin deşertul infinit. Nisip, stânci, pietre şi iar nisip. In depărtare zăresc o formă sferică ciudată. Un ou. Ce caută un ou în mijlocul deşertului? Să fie un miraj? Nu, oul pare foarte real. Insectele îl înconjoară ca şi cum ar fi vorba de un monolit sacru, aşezat în mijlocul drumului lor ca să le dea prilej de meditaţie. Adulmecă. 5 recunoaşte mirosul. E vorba de un ou făcut de o pasăre din sud, un ou de jijisă. Jijisa seamănă cu o rândunică albă, cu ciocul şi ochii negri. Această pasăre prezintă o particularitate. Femela face doar un singur ou şi nu are cuib. Îşi pune deci oul oriunde, chiar oriunde. De cele mai multe ori în dezechilibru pe o 961

creangă, pe o frunză în vârful unei stânci, fără ca să caute o nişă sau o stâncă protejată. Atunci nu e de mirare că prădătorii care îl descoperă apoi - şopârle, păsări sau şerpi - îl devorează într-o veselie. Şi dacă nu se ocupă de el prădătorii, o pală de vânt este destul ca să-l răstoarne pe acesta în echilibru. Când un pui norocos poate să iasă fără să fi răsturnat chiar el oul, trebuie să aibă mare grijă să nu cadă de pe creangă sau de pe marginea stâncii. Dar de cele mai multe ori, puiul face ca oul să cadă în timp ce se străduieşte să-l spargă şi acesta cade. Este foarte ciudat că această pasăre neîndemânatică a putut să supravieţuiască până în zilele noastre! Furnicile se învârt în jurul acelui obiect insolit. De data asta, oul a fost adus de o jijisă dintre cele mai nepăsătoare. Şi-a lăsat unicul şi preţiosul moştenitor în mijlocul deşertului, la îndemâna oricui. Deşi... 103 îşi zice că, la urma urmelor, nu e chiar o prostie. Căci în plin deşert e locul unde un ou nu poate să cadă de sus. 5 se repede şi loveşte cu capul suprafaţa tare a cochiliei. Oul rezistă. Tot grupul îl loveşte. Zgomote mici de grindină fără rezultat. E enervant la culme să fii atât de aproape de o rezervă atât de mare de hrană şi de lichid şi să nu o poţi consuma! 103 îşi aminteşte atunci de un documentar ştiinţific. Era vorba de principiul levierului şi de utilizarea lui pentru ridicarea celor mai mari greutăţi. E momentul să pună în practică această cunoştinţă. Sugerează să se ia o rămurică uscată şi să fie plasată sub ou. Apoi cele douăsprezece să înainteze progresiv pe levier astfel încât să formeze un ciorchine care va servi drept contragreutate. Furnicile îi dau ascultare, se agaţă în gol şi agită picioarele ca să crească impulsul. 8, complet fascinată de acest concept este cea mai activă. Sare uşor ca să atârne 962

cât mai mult. Merge: ovoidul monumental e dezechilibrat şi începe să se încline până când cade. Problemă: oul s-a răsturnat uşor pe nisipul afânat, dar s-a stabilizat intact în poziţie orizontală. 5 are unele îndoieli în privinţa tehnicilor Degetelor şi ia hotărârea să revină la practicile furnicilor. Îşi închide strâns mandibulele până când formează un triunghi ascuţit pe care îl aplică cochiliei răsucind capul de la stânga la dreapta ca un sfredel. Dar coaja e tare: rezultatul a o sută de mişcări e doar o zgârietură deschisă la culoare. Câte eforturi pentru un rezultat atât de neînsemnat! La Degete, 103 se obişnuise să vadă lucrurile funcţionând imediat şi a pierdut răbdarea şi tenacitatea pe care o au însoţitoarele ei. 5 este epuizată. 13 îi ia locul, apoi 12, apoi alta. Îşi transformă pe rând capul în sfredel. E nevoie de câteva zeci de minute ca să apară o mică fisură şi dinăuntru să ţâşnească un gheiser ca un fel de aspic transparent. Furnicile se reped asupra lichidului hrănitor. Satisfăcută, 5 îşi leagănă antenele. Tehnicile Degetelor sunt originale, dar ale furnicilor şi-au dovedit eficacitatea. 103 amână pentru mai târziu această dezbatere. Are ceva mai bun de făcut. Îşi vâră capul în gaură ca să aspire şi ea substanţa galbenă suculentă. Solul e atât de fierbinte şi uscat încât oul se transformă într-o omletă albă pe nisip. Dar furnicilor le e prea foame ca să observe acest fenomen. Mănâncă, beau, dansează în ou. 40. ENCICLOPEDIE OUL: Oul de pasăre este o capodoperă a naturii. Să admirăm mai întâi structura cochiliei. E formată din cristale de săruri minerale triunghiulare. Extremităţile lor ascuţite vizează centrul oului. Astfel încât, când cristalele primesc o presiune din exterior, intră unele 963

în altele, se strâng, iar peretele devine şi mai rezistent. Asemenea bolţilor catedralelor romane, cu cât presiunea e mai puternică, cu atât structura devine mai solidă. În schimb, dacă presiunea provine din interior, triunghiurile se separă şi ansamblul se năruie cu uşurinţă. Astfel, oul este, din exterior, destul de solid ca să suporte greutatea unei mame care cloceşte, dar şi suficient de fragil din interior ca să permită puiului să spargă coaja. Aceasta mai are şi alte calităţi. Pentru ca embrionul de pasăre să se dezvolte perfect, trebuie totdeauna să fie plasat deasupra gălbenuşului. Se întâmplă totuşi ca oul să se răstoarne. Nu are importanţă. Gălbenuşul este încadrat de două cordoane, fixate lateral membranei şi care foloseşte drept suspensie. Efectul lor de resort compensează mişcările oului şi restabileşte poziţia embrionului. După ce a fost ouat, oul suferă o răcire bruscă, care duce la separarea celor două membrane interne şi la formarea unei pungi de aer. Aceasta va permite puiului să respire câteva secunde ca să poată avea forţa să spargă coaja şi chiar să piuie ca să-şi cheme mama în ajutor în caz de dificultate. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 41. "UMORUL TÂNĂR" În timp ce-şi pregătea o omletă în bucătăria institutului medico-legal, medicul legist fu deranjat de o sonerie. Era comisarul Maximilian Linart care venise să 964

afle cauzele decesului lui Gaston Pinson. - Vreţi puţină omletă? îl întrebă medicul. -Nu, mulţumesc, am mâncat. Aţi terminat autopsia lui Gaston? Omul îşi hăpăi repede omleta, bău un pahar cu bere, apoi îmbrăcă o vestă albă ca să-l conducă pe poliţist până la laborator. Scoase un dosar. Expertul analizase unii compuşi ai sângelui defunctului şi îşi dăduse seama că se produsese o reacţie foarte alergică. Descoperise un semn roşu pe gâtul cadavrului şi ajunse la concluzia că moartea survenise în urma... înţepăturii de viespe. Morţile provocate de înţepătura de viespe nu erau ceva rar. - Este destul ca viespea să înţepe întâmplător o venă legată direct de inimă pentru ca veninul ei să devină mortal, spuse medicul legist. Explicaţia îl surprinse pe poliţist. Astfel, ceea ce crezuse că fusese un asasinat se dovedea un simplu accident în pădure. O înţepătură banală de viespe. Rămânea totuşi piramida. Chiar dacă era vorba doar de o simplă coincidenţă, nu era normal să mori dintr-o înţepătură de viespe la baza unei piramide construită fără autorizaţie în mijlocul unei păduri protejate. Poliţistul îi mulţumi medicului legist şi plecă în oraş cufundat în gânduri. - Bună ziua, domnule! Trei tineri se apropiau de el. Maximilian îl recunoscu printre ei pe Gonzague, nepotul prefectului. Avea faţa plină de vânătăi şi avea o urmă de muşcătură pe obraz. - Te-ai bătut? îl întrebă poliţistul. - Puţin! exclamă Gonzague. Am pocit o bandă de anarhişti. - Te interesează politica? 965

- Facem parte din Şobolanii Negri, avangarda mişcării de tineret a noii extreme drepte, preciză un alt băiat întinzându-i un manifest. "Afară cu străinii!", citi poliţistul care mormăi: - Înţeleg, înţeleg. - Problema noastră e că nu avem armament, spuse al treilea acolit. Dacă am avea un revolver ca al dumneavoastră, domnule, lucrurile ar fi "politic" mult mai uşoare pentru noi. Maximilian Linart constată că arma i se vedea din haina deschisă şi se grăbi s-o încheie. - Să ştii că revolverul nu înseamnă nimic, replică el. E doar un instrument. Ceea ce contează este nervul de la vârful degetului care apasă pe trăgaci. E un nerv foarte lung... - Nu cel mai lung, zise strâmbându-se de râs unul dintre cei trei. - Ei bine, bună seara, conchise poliţistul zicându-şi că ăsta era probabil "umorul tânăr". Gonzague îl reţinu. - Domnule, să ştiţi că noi susţinem ordinea, insistă el. Dacă aveţi într-o zi nevoie de noi, anunţaţi-ne fără ezitare. Întinse o carte de vizită pe care Maximilian o puse politicos în buzunar continuându-şi drumul. - Suntem totdeauna gata să ajutăm poliţia, îi mai strigă liceanul. Comisarul dădu din umeri. Timpurile se schimbau. In tinereţea lui, nu şi-ar fi permis niciodată să oprească un poliţist, această funcţie impresionându-1 foarte mult. Şi iată că, tineri fără nici o pregătire se ofereau să facă pe poliţiştii benevoli! Grăbi pasul ca să ajungă mai repede la soţia şi la fiica lui. 42. COCTEIL MOLOTOV 966

După ce în sfârşit ajunse acasă, Julie se întinse pe pat şi, cu ajutorul lanternei, începu să citească din Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Voia să înţeleagă despre ce fel de revoluţie vorbea acest Edmond Wells. Gândirea scriitorului i se părea confuză. Uneori vorbea de "revoluţie", alteori vorbea de "evoluţie", şi în toate cazurile "fără violenţă" şi "evitând spectaculosul". Voia să schimbe mentalităţile în mod discret, aproape în secret. Toate acestea erau cel puţin contradictorii. Existau pagini care povesteau revoluţii, şi fu nevoită să întoarcă multe altele înainte de a afla că, până atunci nici una nu reuşise. Ca şi cum ar fi fost fatal ca o revoluţie să se descompună sau să eşueze. Julie găsi, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când deschidea cartea, câteva pasaje interesante şi, printre altele, câteva reţete pentru fabricarea cocteilurilor Molotov. Existau mai multe feluri. Unele iau foc datorită dopului lor de pânză, altele, mai eficace, se declanşează cu pastile care, spărgându-se, eliberează compuşi chimici inflamabili, "În sfârşit sfaturi practice pentru a face revoluţia", îşi zise Julie. Edmond Wells preciza dozele compuşilor cocteilurilor. Simţi o durere în genunchiul unde se lovise. Ridică pansamentul şi se uită la rană. Percepea fiecare os, fiecare muşchi, fiecare cartilagiu. Zise cu voce tare: - Bună ziua, genunchiule. Şi adăugă: - Te doare vechea lume. Te voi răzbuna. Se duse în remiză unde se aflau produsele şi uneltele pentru grădinărit. Găsi acolo toate ingredientele necesare pentru confecţionarea unei bombe incendiare. Julie confecţionă o bombă artizanală. Fortăreaţa liceului nu putea să-i reziste la infinit. 967

43. TIMPUL NISIPULUI Sunt istovite. Exploratoarele n-au mai mâncat de multă vreme şi încep să sufere de primele chinuri ale lipsei de umezeală: antenele devin rigide, articulaţiile picioarelor se sudează, sferele oculare se acoperă de o peliculă de praf şi nu au salivă de prăpădit ca să le spele. Cele treisprezece furnici iau informaţii despre direcţia în care se află stejarul cel mare de la o colembolă de nisip. Şi o mănâncă imediat ce primesc răspunsul. Există momente în care "mulţumesc" e un lux mai presus de forţele noastre. Sug până şi articulaţiile picioarelor animalului ca să recupereze cea mai mică moleculă de umiditate. Dacă deşertul se întinde în continuare pe o distanţă mare, vor pieri. 103 are dificultăţi la mers. Ce n-ar da pentru măcar o jumătate de picătură de rouă! Dar de câţiva ani, temperatura a crescut mult pe planetă. Primăverile sunt calde, verile caniculare, toamnele călduţe şi abia iarna se mai fac simţite frigul şi umiditatea. Cunoşteau din fericire un mod de a merge care cruţă extremitatea picioarelor. E vorba de tehnica furnicilor din oraşul Yedi-bei-nakan. Trebuie să înaintezi folosind doar patru din cele şase picioare apoi alternând cu alte patru. Dispui astfel tot timpul de două picioare odihnite şi ferite de fierbinţeala solului. 103, interesată de speciile străine, admiră acarienii, acele "insecte ale insectelor", care bântuie în linişte acel deşert, departe de predatorii lor. Se îngroapă când e cald şi ies afară când se răcoreşte. Furnicile se hotărăsc să-i imite. Probabil că sunt la fel de minusculi pentru noi cum suntem noi pentru Degete, şi totuşi, în acest caz, ne dau un exemplu de supravieţuire. Asta îi dovedeşte lui 103 că nu trebuie să subestimezi 968

nici dimensiunile superioare şi nici dimensiunile inferioare. Ne aflăm în echilibru între acarieni şi Degete. Răcorindu-se, furnicile ies din adăpostul nisipului. O coleopteră roşie trece prin faţa lor. 15 vrea să tragă dar 103 îi spune că doborârea ei n-ar folosi la nimic. Acea insectă nu e roşie din întâmplare. Trebuie să se ştie că, în natură, tot ceea ce prezintă culori care frapează este toxic sau periculos. Insectele nu sunt nebune. Doar n-au să se afişeze în roşu stacojiu în faţa tuturor din plăcerea de a atrage pe prădători. Fac asta ca să le semnaleze tuturor că e inutil să le caute nod în papură. 14 pretinde că unele insecte se fac roşii ca să se creadă că sunt toxice deşi nu sunt. 7 adăugă că a văzut evoluţii paralele şi complementare. Două specii de fluturi au exact aceleaşi desene pe aripi. Una are aripi toxice, cealaltă nu. Dar specia toxică este la fel de protejată ca şi cealaltă, căci păsările recunosc desenele de pe aripi şi, crezând că sunt toxice, le evită. 103 crede că, atunci când există o îndoială, e mai bine să nu rişti să te otrăveşti. 15, lasă coleopteră să plece cu părere de rău. 14, mai tenace o urmăreşte şi o doboară. Gustă din ea. Toate cred că va muri, dar nu. Era într-adevăr un mimetism care urmărea ca ceilalţi să creadă în toxicitatea ei. Mănâncă toate din insecta roşie. În timp ce merg, furnicile discută despre mimetism şi despre semnificaţia culorilor. De ce unele fiinţe sunt colorate şi altele nu? Pe acea caniculă şi uscăciune, o astfel de discuţie despre mimetism pare nepotrivită. 103 crede că de vină ar putea să fie influenţa ei proastă, latura degenerată în contact cu Degetele. Dar recunoaşte că, chiar dacă a vorbi înseamnă risipă de umiditate, asta prezintă avantajul că 969

nu mai simţi oboseala şi durerea. 16 povesteşte că a văzut o omidă luând forma unui cap de pasăre ca să sperie altă pasăre. 9 pretinde că avăzut o muscă luând forma unui scorpion ca să respingă un păianjen. Era în metamorfoză completă sau metamorfoză incompletă? întreabă 4. La insecte, această temă de discuţie e frecventă. Le place să vorbească despre metamorfoză. A existat totdeauna un clivaj între insectele cu metamorfoză completă şi cele cu metamorfoză incompletă. Cele care au metamorfoza completă, cunosc patru faze: ou, larvă, nimfă, adult. E cazul fluturilor, furnicilor, viespilor, albinelor, dar şi a puricilor şi gărgăriţelor. Cele care au metamorfoza incompletă, cunosc doar trei faze: ou, larvă şi adult. Se nasc în stadiu de adult în miniatură şi cunosc transformări graduale. Cam ăsta ar fi cazul lăcustelor, urechelniţelor, termitelor şi libărcilor. Nu se prea ştie asta, dar "metamorfozatele complete" au un fel de dispreţ faţă de "metamorfozatele incomplete". Sunt bebeluşi care devin bebeluşi bătrâni, nu bebeluşi care devin adulţi. Era o muscă cu metamorfoză completă, răspunde 9 ca şi cum ar fi fost vorba de ceva foarte evident. 103 merge şi se uită la soare care dispare lent la orizont într-o mare de galben şi de portocaliu. În minte îi vin idei ciudate, provocate poate de o insolaţie. Soarele e un animal cu metamorfoză completă? De ce natura a pus-o în contact cu acei monştri, pe ea şi numai pe ea? De ce un singur individ are o responsabilitate atât de mare? Se îndoieşte pentru prima dată de misiunea ei. Doreşte un sex, vrea să ajute la evoluţia lumii, să creeze o alianţă între Degete şi furnici... Oare au vreun sens toate astea? Şi dacă da, de ce foloseşte natura căi atât de hazardate ca să970

şi atingă scopurile? 44. ENCICLOPEDIE CONŞTIINŢA VIITORULUI: Ce deosebeşte omul de celelalte specii animale? Faptul că are un deget opozabil celorlalte degete ale mâinii? Limbajul? Creierul hipertrofiat? Poziţia verticală? Poate că pur şi simplu conştiinţa viitorului. Toate animalele trăiesc în prezent şi trecut. Analizează ceea ce se întâmplă şi compară cu ceea ce au experimentat deja. Omul însă încearcă să prevadă ce se va întâmpla. Această înclinaţie de control a viitorului a apărut probabil atunci când omul, în neolitic, a început să fie interesat de agricultură. Renunţă din acel moment la cules şi la vânătoare, surse de hrană aleatoare, ca să prevadă recoltele viitoare. Prin urmare, era logic ca viziunea viitorului să devină subiectivă, şi deci diferită pentru fiecare fiinţă umană. Oamenii au început deci cât se poate de natural să elaboreze un limbaj ca să descrie acest viitor. Cu conştiinţa viitorului s-a născut limbajul care îl descria. Limbajele vechi dispuneau de puţine cuvinte şi de o gramatică simplistă ca să vorbească despre viitor, în timp ce limbajele moderne îşi perfecţionează continuu gramatica. Pentru a confirma promisiunile de viitor, trebuia, în mod logic, să se inventeze tehnologia. Ăsta a fost începutul angrenajului. Dumnezeu este numele dat de oameni la tot ceea ce le scapă din stăpânirea viitorului. Dar tehnologia permiţându-le să controleze din ce în ce mai bine acest viitor, Dumnezeu va dispărea progresiv, înlocuit de meteorologi, futurologi şi toţi cei care cred că ştiu, 971

datorită folosirii maşinilor, cum va arăta ziua de mâine şi de ce acest mâine va fi aşa şi nu altfel. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 45. GREUTATEA OCHILOR Maximilian Linart se uită multă vreme la piramidă. O desenă din nou pe carneţel ca să-i sesizeze mai bine forma şi existenţa ei nepotrivită în mijlocul acelei păduri. Apoi îşi examină cu grijă desenul ca să se asigure că era asemănător întru totul cu ceea ce vedea în faţa lui. La şcoala de poliţie, comisarul Linart spunea că dacă observi îndelung pe cineva sau ceva, până la urmă primeşti mii de informaţii preţioase. Şi uneori asta era de ajuns ca să rezolvi orice enigmă. Numea acest fenomen "sindromul Iericon". Aceeaşi tehnică o folosise pentru a-şi seduce soţia, Scynthia. Aceasta era genul de femeie de o mare frumuseţe care obişnuia să-i trimită la plimbare cu semeţie pe toţi pretendenţii. Maximilian o remarcase la o defilare de manechine unde era de departe cea mai atrăgătoare şi deci cea mai râvnită de toţi bărbaţii prezenţi. El se uitase îndelung la ea. La început, această privire fixă şi pătrunzătoare o jenase pe tânăra femeie, apoi o intrigase. Şi numai privind-o, Maximilian Linart descoperise tot felul de elemente care, mai apoi, îi permisese să se branşeze pe lungimea de undă a Scynthiei. Tânăra femeie purta un medalion cu semnul ei astrologie: Peştii. Purta cercei care îi infectau lobii. Folosea un parfum foarte greu. La masă, se aşezase lângă ea şi începuse să vorbească despre astrologie. Analizase forţa 972

simbolurilor, diferenţa dintre semnele de apă, de pământ şi de foc. Scynthia, după o neîncredere iniţială, începuse să-şi expună părerile cât se poate de natural. Apoi discutaseră despre cercei. Şi amintise despre o substanţă nouă antialergică care permitea suportarea bijuteriilor din cele mai diferite aliaje. Conversaţia abordase apoi alte subiecte: parfumuri, machiaj, regim alimentar. "La început, trebuie să-l faci pe celălalt să se simtă în largul lui plasându-te pe propriul său teren." După ce abordase subiectele cunoscute de ea, Maximii ian Linart trecuse la cele pe care ea nu le cunoştea: filme rare, gastronomic exotică, cărţi cu tiraj limitat. Mişcarea următoare, în strategia sa amoroasă, fusese simplă: exploatase un paradox pe care îl remarcase. Femeilor frumoase le place să le vorbeşti de inteligenţa lor; femeilor inteligente le place să le vorbeşti de frumuseţea lor. A treia mişcare: îi ghicise în palmă. Nu se pricepea deloc dar îi spusese tot ce doreşte să audă orice om: avea un destin deosebit, va cunoaşte o mare dragoste, va fi fericită, va avea doi copii - doi băieţi. În sfârşit, ultima mişcare: se prefăcuse că se interesează de cea mai bună prietenă a ei, ceea ce stârnise imediat gelozia tinerei femei. După trei luni erau căsătoriţi. Maximilian se uita la piramidă. Acel triunghi avea să fie mai dificil de cucerit. Se apropie de ea. O atinse. O mângâie. I se păru că aude un zgomot în interiorul construcţiei. Îşi puse carnetul în buzunar şi îşi lipi urechea de laturaoglindă. Percepu glasuri. Era clar că erau oameni în interiorul acelei clădiri ciudate. Ascultă cu atenţie şi auzi deodată o împuşcătură. Surprins, comisarul făcu un pas înapoi. Era totuşi sigur că detunătura provenea din interiorul piramidei. Îşi lipi din nou urechea de perete şi, de data asta, auzi strigăte 973

urmate de zgomotul unor roţi de trăsură. Muzică clasică. Aplauze. Nechezat de cai. Ţăcănitul unei mitraliere. 46. CALOPTERIXUL ULTIMEI ŞANSE Cele treisprezece furnici nu mai pot. Nu mai emit nici cea mai mică frază feromonală. Trebuie să economisească chiar şi umiditatea acelor vapori care le permit să comunice. 103 discerne deodată o mişcare pe cerul uniform. Un calopterix Acele mari libelule, a căror existenţă datează din negura timpului, sunt pentru furnici cum sunt pescăruşii pentru marinarul rătăcit: indică proximitatea unei zone vegetale. Furnicile recapătă curaj. Îşi freacă ochii ca să-şi ascută vederea şi să urmărească mai bine mişcările calopterixului. Libelula coboară şi aproape că le atinge cu cele patru aripi nervoase. Furnicile se opresc ca să observe insecta maiestuoasă. În fiecare dintre nervuri circulă sânge care pulsează. Libelula este cu adevărat regina zborului. Nu numai că e în stare să se stabilizeze în zbor geostaţionar, dar cu cele patru aripi independente, e singura insectă care ştie să zboare înapoi. Umbra imensă se apropie, se stabilizează, demarează din nou, se roteşte în jurul lor. Pare că vrea să le conducă spre salvare. Zborul ei liniştit indică faptul că corpul nu suferă de lipsă de umiditate. Furnicile o urmează. Simt în sfârşit aerul răcorindu-se puţin. O friză cu firişoare întunecate apare în vârful unei coline golaşe. Iarbă. Iarbă! Iar acolo unde e iarbă, e sevă şi deci răcoare şi umiditate. Sunt salvate. Cele treisprezece furnici gonesc spre acel loc. Se ghiftuiesc cu purici şi alte câteva insecte prea mici ca să-şi revendice dreptul la supravieţuire. Deasupra ierbii, câteva 974

flori se oferă antenelor lor avide: melise, narcise, ciuboţicacucului, zambile, ciclame. Mai sunt şi afine pe arbuşti şi soc, merişor, măceşi, aluni sălbatici, păducel şi coarne. Un adevărat paradis! N-au mai văzut niciodată o regiune atât de luxuriantă. Peste tot numai fructe, flori, ierburi şi vânat mic alergând mai încet ca un jet de acid formic. Aerul e plin de polen iar pământul e presărat cu seminţe în germene. Furnicile se hrănesc pe săturate, umplându-şi la refuz guşa care digeră şi guşa socială. Totul li se pare suculent. Foamea şi setea dau alimentelor un gust extraordinar. Cel mai mic grăunte de păpădie se impregnează cu mii de savori, de la dulce la sărat trecând prin amar. Până la rouă pe care o aspiră pe pistilul florilor şi care e plină de nuanţe gustative cărora furnicile nu le acordaseră până atunci nici o importanţă. 5, 6 şi 7 îşi trec una alteia staminele numai pentru plăcerea de â le linge sau de a le mesteca ca pe o chewinggum. Se scaldă în polenul unei părăluţe şi, ameţite, aruncă una în alta cu bulgări galbeni la fel ca bulgării de zăpadă. Emit feromoni acidulaţi care le pişcă atunci când îi recepţionează. Mănâncă, beau, se spală apoi mănâncă iar, beau iar şi din nou se spală. Ostenite în cele din urmă, furnicile se freacă în iarbă şi rămân acolo, savurând fericirea de a fi în viaţă. Cele treisprezece războinice au traversat marele deşert alb septentrional şi au scăpat nevătămate. Sunt ghiftuite, se calmează, se ating şi discută. În sfârşit liniştite, 10 îi cere lui 103 să le mai vorbească despre Degete. Poate se teme că bătrâna exploratoare va muri fără să le fi dezvăluit toate secretele. 103 aminteşte despre o invenţie ciudata a Degetelor: semafoarele tricolore. E vorba de nişte semnale pe care le 975

pun pe piste în scopul de a evita ambuteiajele. Când semnalul are culoarea verde, toate Degetele înaintează pe pistă. Când apare culoarea roşie, toţi se opresc pe loc ca şi cum ar fi morţi. 5 spune că ar putea să fie un bun mijloc pentru oprirea invaziilor Degetelor. Ar fi de ajuns să se fixeze peste tot semnale roşii. Dar 103 le spune imediat că există Degete care nu respectă semnalele. Merg cum îi taie capul. Va trebui găsit altceva. Dar umorul ce-i? întreabă 10. 103 consimte să le povestească o glumă de-a Degetelor, dar constată că, neînţelegând nici una, nu a reţinut nici una. Îşi aminteşte vag de o istorioară cu un eschimos pe o banchiză, dar nu a reuşit niciodată să afle ce era acela un eschimos şi nici o banchiză. Şi totuşi, e posibil să fie una care să poată fi povestită. Gluma cu furnica şi cu greierul. Un greier cântă toată vara şi se duce să ceară de mâncare la o furnică. Furnica răspunde că nu, nu vrea să-i dea nimic. În acest moment al naraţiunii, cele douăsprezece exploratoare nu pricep de ce furnica încă nu l-a devorat pe greier. 103 răspunde că astea sunt glumele. Nu înţelegi niciodată nimic şi, totuşi, le. provoacă spasme Degetelor. 10 vrea să afle sfârşitul acestei istorioare ciudate. Greierele pleacă şi moare de foame. Cele douăsprezece furnici consideră sfârşitul dezolant. Pun întrebări în încercarea de a prinde un fir. De ce greierele cântă toată vara deşi toată lumea ştie că greierii nu cântă decât ca să-şi atragă partenerii sexuali şi apoi tac după acuplare? De ce nu încearcă furnica să recupereze cadavrul greierului mort de foame ca să-l taie în bucăţi şi să facă din el pateu? Discuţia se întrerupe brusc. Mica trupă a simţit iarba 976

fremătând, petalele crispându-se, zmeura modificându-şi savoarea sevei. Animalele din jur amuţesc. În aer pluteşte primejdia. Ce se întâmplă? Cele treisprezece furnici roşii de pădure îi sperie atât de rău? Nu. O ameninţare înăbuşită face rămurişul să vibreze. Se simte un miros de teamă. Cerul se întunecă. E doar ora prânzului, e cald şi totuşi soarele, resemnat parcă în faţa unui adversar superior, dispare. Cele treisprezece furnici îşi ridică antenele. Un nor negru se apropie, sus, departe pe cer. Cred la început că norul aduce furtună. Dar nu. Nu e vorba nici de ploaie şi nici de vânt. 103 crede că e posibil să treacă pe-acolo întâmplător Degete zburătoare. Dar nu e nici asta. Furnicile nu se bucură de o vedere suficientă ca să vadă foarte bine departe, dar treptat înţeleg ce înseamnă acel nor lung şi negru la altitudine. Se aude un zbârnâit. Acel nor e format din... Lăcuste-de-fâneţe! Un nor de lăcuste migratoare! În mod normal, prezenţa lor este excepţională în Europa. Se cunosc doar câteva rare invazii în Spania şi în Franţa, pe Coasta de Azur dar, de când temperatura generală a crescut, animalele din sud trec Loara. Monoculturile au sporit şi mai mult mărimea acestor nori periculoşi. Lăcuste migratoare! Lăcustele pe care: le întâlneşti singure sunt nişte insecte încântătoare, graţioase, amabile şi delicioase la gust, dar în grup reprezintă cel mai rău flagel. Când e singură, lăcusta migratoare adoptă o culoare cenuşie şi o atitudine foarte modestă. Dar imediat ce ajunge împreună cu alte lăcuste, îşi schimbă culoarea în roşu, apoi în roz, apoi în portocaliu şi în cele din urmă în galben. Culoarea şofranului indică faptul că a ajuns în culmea fazei de excitaţie sexuală. Din acel moment se 977

ghiftuieşte şi se acuplează cu toate femelele pe care la are la îndemână. Frenezia ei sexuală este la fel de spectaculoasă ca şi frenezia alimentară. Ca să şi le satisfacă pe amândouă, e gata să distrugă totul în calea ei. Singură, lăcusta trăieşte noaptea sărind de colo-colo. În grup, lăcusta trăieşte ziua zburând. Lăcusta singuratică se târăşte prin deserturi, fiind adaptată la uscăciune. Lăcusta gregară suportă perfect umiditatea şi invadează fără teamă culturi şi păduri. Să fie asta o manifestare a ceea ce televiziunea Degetelor numeşte "puterea mulţimilor"? Numărul aboleşte inhibiţiile, distruge convenţiile, afectează respectul faţă de viaţa celorlalţi. 5 lansează ordinul să facă cale întoarsă dar toate ştiu că este deja prea târziu. 103 priveşte cum se apropie norul morţii. Sunt sus în văzduh, miliarde, şi, peste câteva secunde, se vor abate asupra solului. Cele treisprezece belokaniene îşi ridică antenele curioase şi speriate. Norul întunecat se roteşte pe cer vrând parcă să ucidă mai întâi prin spaimă tot ce palpită sub el. Curenţii aerieni antrenează acea masă în volute asemănătoare cu banda lui Mobius. Câteva exploratoare doresc tare mult, fără să creadă cu adevărat în asta, că s-au înşelat şi că nu e decât un nor de praf, de praf foarte des. Norul întunecat se întinde şi formează simboluri esoterice, anunţătoare de ruină. Pe pământ nu mai mişcă nici una. Toate aşteaptă. Aşteaptă mai ales ca 103, atât de experimentată, să găsească o soluţie originală. 103 nu are nici o soluţie. Îşi verifică rezerva de acid formic din abdomen şi se întreabă câte lăcuste va putea să omoare cu ea. Norul coboară încetişor, învârtejându-se. Se aude din 978

ce în ce mai distinct clămpănitul a miriade de mandibule avide. Iarba se ghemuieşte, ştiind instinctiv că acele lăcuste vorace înseamnă sfârşitul ei. 103 constată că cerul se întunecă din ce în ce mai mult. Cele treisprezece se grupează în cerc, cu abdomenul ridicat, gata să tragă. Gata, ca nişte paraşutişti ai unei armate colosale veniţi cu cercetaşi, primele lăcuste cad pe pământ ricoşând în salturi pline de stângăcie. Dar se stabilizează repede pe picioare şi încep să înghită tot ce trăieşte în jur. Mănâncă şi se împerechează. Cum ajunge pe pământ o lăcustă femelă, un mascul sare la ea pentru acuplare. Imediat ce acuplarea se termină, femelele încep să ouă pe pământ cu o stupefiantă şi teribilă fecunditate. Marea armă a lăcustei este promptitudinea cu care îşi răspândeşte masiv ouăle. Mai puternic decât jetul de acid al furnicilor, mai înspăimântător decât vârful roz al Degetelor: sexul lăcustelor! 47. ENCICLOPEDIE DEFINIŢIA OMULUI: Cu toate membrele dezvoltate, un fetus de şase săptămâni este deja un om? Dacă da, atunci un fetus de trei săptămâni este un om? Un ovul abia fecundat este un om? Un bolnav în comă, care nu a mai devenit conştient de şase ani, dar căruia inima îi bate şi plămânii îi respiră, mai e încă un om? Un creier omenesc, viu dar izolat într-un lichid nutritiv, e un om? Un computer capabil să reproducă toate mecanismele gândirii unui creier uman este demn să fie numit uman? Un robot exterior similar cu un om şi dotat cu un 979

creier similar cu cel al omului este o fiinţă omenească? Un om clonat, fabricat prin manipulare genetică ca să constituie o rezervă de organe pentru a face faţă unor eventuale deficienţe ale fratelui său geamăn, e o fiinţă omenească? Nimic nu este evident. Din Antichitate şi până în Evul Mediu, s-a considerat că femeile, străinii şi sclavii nu erau fiinţe omeneşti. În mod normal, legislatorul se consideră a fi singurul capabil să perceapă ceea ce e şi ceea ce nu e o "fiinţă omenească". Ar trebui să i se mai alăture biologi, filozofi, informaticieni, geneticieni, oameni ai Bisericii, poeţi, fizicieni. Căci, în realitate, noţiunea de "a fi uman" va deveni din ce în ce mai greu de definit. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 48. TRECERE LA ROCK Julie ajunse în faţa uşii mari şi solide de stejar din spatele liceului şi se debarasează de micul rucsac. Scoase cocteilul Molotov meşterit de ea. Acţionă bricheta, dar bricheta nu scoase nici o flacără, ci numai câteva scântei. Piatra era uzată. Căută în micul rucsac şi găsi o cutie de chibrituri. Acum nimic nu o mai putea împiedica să arunce sticla incendiară asupra uşii. Aprinse chibritul şi: - Ah! Ai venit, Julie? Julie puse repede la loc bomba incendiară. Cine o deranja? Se întoarse şi îl zări pe David. - Te-ai hotărât să intri în grupul nostru? întrebă el. Portarul se apropia de ei. - Exact, răspunse ea ascunzând mai bine sticla. 980

- Atunci, hai cu mine. David o conduse pe Julie spre mica sală de sub cafenea unde cei Şapte Pitici îşi desfăşurau activitatea. Unii îşi acordau deja instrumentele. - Ia uite, avem vizitatori! zise Francine. Încăperea era mică. Abia era loc pentru o estradă plină de instrumente muzicale. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii ale grupului lor, la aniversări sau la serate dansante. Ji-woong închise uşa ca să nu-i deranjeze nimeni. - Credeam că n-ai să vii, îi zise Narcis ironic. - Am vrut să văd doar cum cântaţi, atâta tot. - N-ai ce căuta aici. N-avem nevoie de turişti! exclamă Zoe. Suntem un grup rock, ori cânţi cu noi, ori pleci! Văzând că Julie nu se mişcă, Ji-woong interveni: - Ştii să cânţi la un instrument? întrebă el. - Nu. Dar am luat lecţii de canto. - Şi ce cânţi? - Am o voce de soprană. Cânt mai ales arii de Purceii, Ravel, Schubert, Faure, Satie... Voi ce gen de muzică cântaţi? - Rock. - Rock şi-atât nu mai spune nimic azi. Ce fel de rock? Paul îi explică: - Referinţele noastre sunt Genesis prima perioadă, albumele Nursery Crime, Foxtrot, The Lamb Lies Down On Broadway, până la A Trick of Tail... şi tot Yes, cu o preferinţă pentru albumele Close to the Edge, Tormato... şi tot Pink Floyd, şi aici cu preferinţă pentru Animals, Wish You Were Here şi The Wall. Julie dădu din cap ca o cunoscătoare. - Aha! Melodii de rock progresiv foarte vechi, plin de praf, din anii şaptezeci! Remarca nu le căzu bine celorlalţi. Asta era muzica lor de referinţă. David o întrebă: 981

- Zici că ai făcut canto. De ce n-ai încerca să cânţi cu noi? - Nu, mulţumesc. Am fost operată de noduli şi medicul m-a sfătuit să nu forţez coardele vocale. David insistă: - Am putea încerca un blues. Nu eşti obligată să forţezi vocea. E destul să fredonezi. Toţi fură de acord, cu excepţia lui Zoe care rămânea sceptică. Fiecare îşi ocupă locul, iar Paul se apropie de masa de sonorizare şi regla potenţiometrele. Julie luă microfonul. O clipă i se păru că timpul se opreşte apoi buzele i se dezlipiră, maxilarele se destinseră, gura i se deschise şi se avântă. Pe acea melodie lentă, Julie fredonă primele cuvinte care îi trecură prin minte. La sfârşit urmă o tăcere lungă. Francine se depărtă de claviatură şi aplaudă prima, urmată repede de toţi ceilalţi. - Sigur nu e ceea ce facem noi în mod obişnuit, dar e interesant, constată Narcisse cu un ton serios. - Ai trecut examenul, o anunţă David. Dacă vrei, poţi să rămâi cu noi şi să faci parte din grup. - Oricum, noi te-am adoptat, sublinie Ji-woong. Dacă vrei, de acum înainte poţi să fii solistul nostru vocal. - Păi, ştiţi... -Nu mai face mofturi, îi şopti Zoe la ureche. O să ne oboseşti. - Ei bine..., de acord. - Bravo! exclamă David. Apoi cântară alte câteva melodii, după care hotărâră să plece acasă. - M-am certat cu mama şi nu prea am chef să mă întorc la domiciliul familial în seara asta. Poate să mă găzduiască vreunul dintre voi în noaptea asta? întrebă Julie. 982

- David, Zoe, Leopold şi Ji-woong dorm la căminul liceului. Dar Francine, Narcisse şi cu mine suntem externi. Te vom găzdui pe rând dacă ai nevoie. Poţi veni la mine în seara asta, îi propuse Paul. Avem o cameră pentru prieteni. Ideea nu păru s-o entuziasmeze pe Julie. Francine înţelese că nu avea nici un chef să stea la un băiat şi o invită să doarmă în apartamentul ei. Julie acceptă imediat. 49. ENCICLOPEDIE MIŞCARE DE VOCALE: În câteva limbi vechi egipteană, ebraică, feniciană - nu există vocale, ci doar consoane. Vocalele reprezintă vocea. Dacă, printr-o reprezentare grafică i se dă voce cuvântului, i se dă prea multă forţă, căci i se dă în acelaşi timp viaţă. Un proverb spune: "Dacă ai fi în stare să scrii perfect cuvântul şifonier, te-ai trezi cu mobila în cap". Chinezii au avut acelaşi sentiment. În secolul II e.n., cel mai mare pictor al timpului său, Wu Daozi, a fost chemat de împărat care i-a cerut să deseneze un dragon perfect. Artistul I-a pictat în întregime, mai puţin ochii. "De ce-ai uitat ochii?" I-a întrebat împăratul. "Pentru că dacă iaş desena ochii, şi-ar lua zborul", a răspuns Wu Daozi. Împăratul a insistat, pictorul a desenat ochii şi legenda spune că dragonul şi-a luat zborul. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 50. EMISARII NORILOR 103 şi însoţitoarele ei se extenuează de câteva minute în bătălia împotriva lăcustelor. Buzunarul abdominal cu acid al lui 103 este aproape gol. Bătrâna furnică nu mai 983

poate decât să lovească cu mandibula, ceea ce este şi mai obositor. Lăcustele nu opun o adevărată rezistenţă. Nici măcar nu luptă. Mulţimea lor constituie o ameninţare căci, fără încetare, plouă din cer ca o grindină sinistră de picioare şi mandibule înfometate. O ploaie ternă fără oprire. În mai multe straturi, cu o grosime de şase-şapte lăcuste migratoare, pământul e acum acoperit de insecte cât vezi cu ochii 103 atacă cu mandibulele şi taie, taie, taie corpurile ca o seceră. Nu a depăşit cu bine atâtea obstacole ca să cedeze în faţa unei specii a cărei singură inteligenţă constă în a produce cantităţi imense de copii. La Degete, îşi aminteşte ea, când apare suprapopulare umană, femeile înghit hormoni, numiţi pilule, ca să fie mai puţin fertile Asta ar trebui făcut. Toate acele lăcuste invadatoare ar trebui îndopate cu pilule. Ce merit e să fabrici douăzeci de copii acolo unde nu e nevoie decât de unul sau doi? În ce constă interesul să faci la ouă din care să iasă o populaţie masivă, când ştii foarte bine că nu o vei putea îngriji şi nici educa, şi că nu va putea să crească decât parazitând toate celelalte specii? 103 refuză să se supună dictaturii acelor ouătoare frenetice. Bucăţi de lăcuste zboară în jurul ei. De prea multă activitate, mandibulele au început s-o doară. O rază de soare străpunge deodată norul întunecat şi luminează un afin. E un semn. 103 se grăbeşte să se caţere împreună cu însoţitoarele ei. Ca să-şi recapete vigoarea, furnicile se hrănesc cu afine care pocnesc sub ascuţişul mandibulelor. Fuga e singura soluţie. 103 încearcă să-şi regăsească calmul. Ridică antenele spre cer. Pământul e o spumă de elitre, dar ploaia de lăcuste s-a oprit şi a reapărut soarele. Ca să-şi recapete 984

curajul, fredonează vechiul cântec belokanian: Soare, intră în carcasele noastre scobite Pune-ne în mişcare muşchii care ne dor Şi uneşte-ne gândurile divizate. Cele trei furnici stau suspendate la extremitatea celor mai de sus rămurele ale afinului şi valul de lăcuste vine spre ele. Sunt ca pe un ac în mijlocul unei mări agitate. 51. ACASĂ LA FRANCINE Etajul şapte. E foarte obositor fără ascensor. Îşi trag sufletul pe palier. Ce bine e când ajungi. Acolo sus se simţeau la adăpost de pericolele străzii. Era penultimul etaj, totuşi ajungea şi până acolo mirosul gunoaielor părăsite de gunoierii aflaţi în grevă. Tânăra blondă îşi căută cheile în buzunarul mare care îi ţinea loc de geantă şi, după ce scotoci într-o masă de obiecte heteroclite, scoase victorioasă cheile. Descuie cele patru broaşte ale uşii apoi lovi puternic cu umărul "pentru că lemnul s-a umflat din cauza umidităţii şi uşa se blochează". La Francine nu vedeai decât computere şi scrumiere. Ceea ce numea pompos "apartament" era în realitate doar o mică garsonieră. O inundaţie veche a vecinilor de deasupra împodobise tavanul cu un fel de aureolă. Asta e o regulă la bloc: vecinii de deasupra lasă totdeauna apa să dea afară din cadă. Iar cei de dedesubt blochează toboganul de gunoi cu saci prea voluminoşi. Hârtia tapetului era maro. Probabil că Francine nu se ocupa prea mult de menaj. Peste tot era praf. Julie consideră totul puţin cam deprimant. - Simte-te ca acasă, fă-te comodă, îi zise Francine arătându-i un fotoliu hodorogit, luat probabil de la vechituri. Julie se aşeză şi Francine observă că genunchiul ei 985

supura. - Asta e rana căpătată de la Şobolanii Negri? -Nu mă doare. E ca şi cum am devenit conştientă de genunchii mei. Francine examină rana şi se întrebă dacă nu cumva Julie era masochistă. Părea că-i place rana pentru că îi amintea că genunchiul ei exista... - O să mă ocup de rana ta, zise Francine. Cred că am ceva în casa. Apoi Francine îi vorbi despre pasiunea ei pentru computere şi pentru jocuri. - Poate că nu ştiu să fac mare lucru, mărturisi Francine, dar am învăţat să trăiesc în mai multe realităţi paralele, şi, crede-mă, e grozav să poţi alege. În viaţă totul te dezamăgeşte, dar dacă reuşeşti să treci astfel dintr-o realitate în alta, totul devine mai suportabil. Se îndreptă spre computere. Când aprinse ecranele, încăperea se transformă într-o cabină de avion supersonic. - Ai o colecţie superbă de computere, zise Julie cu admiraţie. - Da, în ea mi-am investit toată energia şi toate economiile. Pasiunea mea sunt jocurile. Pun o melodie veche cântată de Genesis ca fond sonor, aprind o ţigărică cu marijuana, după care mă distrez fabricând lumi artificiale. În acest moment, cel mai mult îmi place jocul Evoluţia. Cu programul ăsta poţi să reconstitui civilizaţii şi să le trimiţi să se războiască unele cu altele. În acelaşi timp, le dezvolţi un artizanat propriu, o agricultură, o industrie, un comerţ tot! Nu e greu. După o fază lungă de despotism, urmează o fază de monarhie, apoi, când poporul începe să devină responsabil, slăbesc hăţurile în vederea democraţiei. Şi apreciază asta. Dar statele democratice sunt foarte fragile... O să-ţi dai seama de asta când o să joci. 986

Jucară o vreme după care musafira se plânse că o dor ochii. Francine stinse computerul şi îşi frecă pleoapele. - Tu, Julie, ai şi alte pasiuni în afară de cântat? - Eu am ceva mai bun decât computerele. Se ţine în buzunar, cântăreşte de o sută de ori mai puţin decât acesta, oferă un ecran foarte lat, dispune de o autonomie practic nelimitată, funcţionează imediat ce-l deschizi, conţine milioane de informaţii şi nu rămâne niciodată în pană. - Un supercomputer? Mă interesează, zise ea. Julie zâmbi. - Am ceva "mai bun decât computerele". Şi nici nu te face să te doară ochii. Scoase volumul gros al Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute. - O carte? zise mirată Francine. - Nu orice carte. Am descoperit-o în fundul unui tunel din pădure. Se intitulează Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute şi a fost scrisă de un bătrân înţelept, care probabil că a făcut turul lumii ca să poată acumula astfel toate cunoştinţele timpului său despre toate ţările, toate epocile şi în toate domeniile. - Exagerezi. -Recunosc că nu ştiu nimic despre cel care a scris-o, dar citeşte puţin şi sunt sigură că vei fi surprinsă. Îi întinse cartea şi o răsfoiră împreună. Francine descoperi un pasaj care spunea că informatica era un mijloc de a transforma lumea dar că, pentru a reuşi acest lucru, trebuia să ai un computer cu o putere foarte mare. Computerele obişnuite erau dotate cu capacităţi limitate pentru că erau ierarhizate. Ca într-o monarhie, un microprocesor central dirija componentele electronice periferice. Era deci necesar să se creeze o democraţie chiar şi în cadrul cipurilor de computere. 987

În locul unui mare microprocesor central, profesorul Edmond Wells propunea folosirea unei multitudini de mici microprocesoare care ar lucra simultan, s-ar armoniza în permanenţă şi ar lua decizii pe rând. Acest aparat dorit de el era numit "computerul cu arhitectură democratică". Francine era foarte interesată. Examină planurile. - Această maşină a viitorului, dacă îşi ţine promisiunile, trimite la muzeu toate computerele existente. Tipul tău avea idei şucare. Descrie aici un computer de un gen nou, dotat nu cu unul sau chiar cu patru creiere funcţionând în paralel, ci cu cinci sute care lucrează împreună. Îţi închipui puterea unui astfel de aparat? Francine înţelese că Enciclopedia nu era doar o culegere de aforisme, ci o lucrare branşată direct la viaţă, propunând soluţii cât se poate de practice şi realizabile. - Acum se fabrică doar computere cu arhitectură paralelă. Dar maşina pe care o descrie enciclopedia ta, cu această "arhitectură democratică", orice program îşi va înmulţi de cinci sute de ori posibilităţile. Cele două fete se priviră fix în ochi. Se născuse o complicitate foarte puternică. În acel moment, fără să-şi vorbească, amândouă ştiură că totdeauna vor putea conta una pe cealaltă. Julie se simţea mai puţin singură. Izbucniră în râs fără motiv. 52. ENCICLOPEDIE REŢETA MAIONEZEI: E foarte greu să amesteci materii diferite. Totuşi, există o substanţă care dovedeşte că adiţionarea a două substanţe diferite dă naştere unei a treia care le sublimează: maioneza. Cum să faci o maioneză? Bateţi cremă într-o salatieră gălbenuşul unui ou şi muştar cu ajutorul unei linguri de 988

lemn. Adăugaţi ulei progresiv, în cantităţi mici, până când emulsia devine perfect compactă. Când maioneza creşte, adăugaţi sare, piper şi doi centilitri de oţet. Important: să se ţină cont de temperatură. Marele secret al maionezei: oul şi uleiul trebuie să fie exact la aceeaşi temperatură. Ideal: 15 grade Celsius. Ceea ce va lega de fapt cele două ingrediente, vor fi minusculele bule de aer pe care le vom introduce bătând. 1 + 1 = 3. Dacă maioneza s-a tăiat, o putem drege adăugând o linguriţă de muştar, pe care îl vom pune puţin câte puţin, mestecând, în acel amestec de ulei şi ou prost amalgamat în salatieră. Atenţie: totul este în progresie. Pe lângă aliment, tehnica maionezei stă la baza faimosului secret al picturii în ulei a flamanzilor. În secolul al XV-lea, fraţii Van Eyck au avut ideea să folosească acest tip de emulsie ca să obţină culori de o opacitate perfectă. Dar în pictură nu se întrebuinţează un amestec apă-ulei-gălbenuş de ou, ci un amestec apăulei-albuş de ou. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 53. A TREIA VIZITĂ Pentru a treia vizită la piramidă, comisarul Maximilian Linart se echipase cu un material de detecţie pe care îl scoase din tolbă. Ajuns lângă construcţie, scoase un microamplificator pe care îl aplică pe perete şi ascultă. Iar detunături, râsete, o sonatină la pian, aplauze. Îşi încordă auzul. Nişte oameni vorbeau. -... um cu numai cu şase chibrituri se pot desena nu 989

patru, nici şase, ci opt triunghiuri echilaterale de mărime egală, fără să lipeşti, să îndoi sau să rupi chibriturile? - Puteţi să-mi daţi o nouă frază ajutătoare? - Bineînţeles. Cunoaşteţi principiul jocului nostru. Aveţi dreptul să reveniţi câteva zile la rând şi, de fiecare dată, vă furnizăm un nou element care să vă ajute. Azi, fraza este următoarea: "Ca să găseşti... e destul ca să gândeşti". Maximilian recunoscu enigma celor şase chibrituri propusă în acel moment de emisiunea "Capcana gândirii". Toate acele sunete... Cel, cea sau cei care se aflau în interiorul acelei piramide fără uşă şi fără ferestre se uitau pur şi simplu la televizor. Poliţistul făcu diferite presupuneri. Cel mai probabil ar fi fost vorba de pustnic închis acolo ca să-şi poată petrece restul zilelor în faţa televizorului, fără să fie deranjat. Probabil că avea provizii de hrană, poate chiar era sub perfuzie, şi stătea acolo, cu faţa la ecran şi sonorul dat la maxim. "În ce lume de nebuni trăim!" îşi zise comisarul. Sigur, televiziunea căpăta din ce în ce mai multă importanţă în viaţa oamenilor, peste tot vedeai antene "înflorind" pe acoperişuri, dar de aici până la a te închide într-o închisoare fără uşă şi fără ferestre ca să te uiţi mai bine la televizor... Ce fiinţă omenească era atât de dementă încât să aleagă o astfel de formă de sinucidere? Maximilian Linard îşi puse mâinile căuş la gură şi se lipi de perete. - Oricine aţi fi, strigă el, nu aveţi dreptul de a sta aici. Această piramidă a fost construită într-o zonă protejată, unde construcţiile sunt interzise. Zgomotele încetară brusc. Sonorul fusese oprit. Nu se mai auzeau aplauze şi nici râsete. Nici împuşcături de mitralieră. Nici o emisiune şi nici un răspuns. 990

Comisarul strigă din nou: - Poliţia! Ieşiţi! E un ordin! Auzi un zgomot înăbuşit, ca o mică trapă care se deschide undeva. Scoase revolverul pentru orice eventualitate, se uită în jur şi dădu ocol piramidei. Faptul că simţea mânerul pistolului în mână îi provoca un sentiment de invincibilitate. Dar revolverul nu era un atu, ci un handicap. Îl făcea mai puţin atent. Maximilian nu percepu deci bâzâitul uşor din spatele lui. Bzzz... bzzz. Nu fu atent nici la mica înţepătură de la gât decât cu o fracţiune de secundă prea târziu. Mai făcu trei paşi şi deschise gura mare, fără să poată vorbi. Apoi făcu ochii mari şi se prăbuşi pe genunchi, dădu drumul la armă şi, cu capul înainte, se întinse cât era de lung. Înainte de a închide ochii văzu cei doi sori, cel adevărat şi cel reflectat de oglinda peretelui. Pleoapele îi căzură ca o cortină grea de teatru. 54. SUNT MILIOANE Nivelul mării de lăcuste creşte continuu. Repede, repede, să găsească o idee. Când eşti furnică, totdeauna trebuie să găseşti idei originale ca să supravieţuieşti. Suspendate de extremitatea ultimelor crengi ale afinului, cele treisprezece furnici se grupează şi îşi unesc antenele. Mintea lor colectivă e dominată de panică şi de dorinţa de a ucide. Unele s-au resemnat deja să moară. Nu şi 103. Poate că are o soluţie: viteza. Carapacele lăcustelor formează jos un covor discontinuu, dar gonind pe el destul de repede, de ce să nu se folosească de el ca de un suport? La traversarea fluviului, bătrâna războinică a văzut insecte alergând pe suprafaţa apei fără să se ducă la fund, făcând pur şi 991

simplu un nou pas de fiecare dată când erau gata să se scufunde... Ideea pare stranie, spatele lăcustelor nu seamănă deloc cu suprafaţa unui fluviu. Dar pentru că nimeni nu are altă sugestie iar copăcelul începe sa cedeze sub asalturile lăcustelor, se ia hotărârea să se joace totul pe o singură carte. 103 se avântă prima. Goneşte pe spatele lăcustelor atât de brusc încât nu au timp să înţeleagă ce se petrece. Oricum, sunt foarte ocupate cu mâncatul şi cu reprodusul încât acordă doar puţină atenţie acelei prezenţe trecătoare de pe spatele lor. Celelalte douăsprezece furnici o urmează pe prima. Gonesc în zig-zag între antenele şi cuirasele coapselor îndoite care se ridică mai sus de spate. La un moment dat, 103 alunecă pe o carapace în mişcare şi 5 o prinde în ultima clipă. Belokanienele galopează cum pot mai bine, dar distanţa e mare. Spinări de lăcuste cât vezi cu ochii. Un lac, o mare, un ocean. Furnicile roşii gonesc deasupra mulţimii. Lângă ele, arbuştii se topesc sub mandibulele lăcustelor. În sfârşit, trupa mirmeceeană zăreşte în depărtare umbra liniştitoare a marilor copaci. Aceştia formează nişte donjonuri de rezistenţă greu de ros. Valul de lăcuste a fost oprit acolo de aceşti potentaţi vegetali. Încă un efort şi vor reuşi! Gata! Au ajuns! Exploratoarele abordează o creangă lungă şi joasă şi se grăbesc să urce. Sunt salvate! Lumea îşi regăseşte momentan normalitatea. Cât e de plăcut să păşeşti pe un copac tare după ce ai navigat atât de mult în lacurile de nisip ale deşertului şi pe marea mişcătoare a lăcustelor! Se revigorează schimbând mângâieri şi hrană. Omoară o lăcustă izolată şi o mănâncă. Cu captatorii de câmpuri 992

magnetice, 12 stabileşte poziţia şi determină direcţia marelui stejar. Trupa porneşte imediat. Ca să evite solul, unde marea de lăcuste este încă răspândită deasupra rădăcinilor, furnicile se deplasează la altitudine, din creangă în creangă. În sfârşit, în faţa lor se ridică un copac imens. Dacă copacii mari sunt nişte donjoane, marele stejar este cu siguranţă cel mai lat şi cel mai înalt dintre aceste turnuri. Trunchiul lui este atât de lat încât pare plat. Ramurile sunt atât de înalte încât maschează cerul. Cele treisprezece furnici calcă pe mocheta de catifea formată de colonia de licheni care acoperă faţa septentrională a marelui stejar. Printre furnici se spune că acest stejar mare are o vârstă de douăsprezece mii de ani. E mult. Dar copacul e într-adevăr deosebit. În toate punctele sale adăposteşte viaţă. Jos, belokanienele întâlnesc o întreagă faună de stejar. Gărgăriţe forează găuri în noduri cu ciocurile lor ca să facă ouă de câteva miimi de milimetru. Cantaride cu elitre ca metalul degustă ramurile încă fragede în timp ce larvele marelui capricorn de stejar sapă galerii în partea centrală a scoarţei. Omizile se îngraşă în frunze răsucite în formă de cornete şi legate în pachete de părinţii lor. Mai departe, omizile moliei verde a stejarului se lasă să atârne în gol de capătul unui fir ca să ajungă la crengile de jos. Furnicile le taie firul şi le mănâncă cât ai zice peşte. Când hrana atârnă de crengi, nu există motive ca să te lipseşti de ea. Copacul, dacă ar vorbi, le-ar spune mulţumesc. 103 îşi zice că furnicile cel puţin îşi asumă rolul de predatori. Ucid şi mănâncă toate speciile fără sentimentalisme. Degetele însă vor să-şi uite locul în ciclul ecologic. Nu pot să mănânce animalul pe care îl văd mort. De altfel, nu mănâncă cu poftă decât alimentele care nu le amintesc animalul din care provin. Totul e deci tăiat, tocat, 993

colorat, amestecat ca să nu fie identificabil. Degetele vor să fie considerate nevinovate, chiar şi de asasinarea animalelor pe care le mănâncă. Dar nu e timp de reflecţii. În faţa lor se aliniază în semicerc ciuperci, ca nişte trepte de scară în jurul trunchiului. Furnicile îşi trag sufletul şi urcă. 103 zăreşte semne gravate direct pe copac: "Richard o iubeşte pe Liz". Totul e scris într-o inimă străpunsă de o săgeată. 103 nu ştie să dezlege scrisul Degetelor, înţelegând doar că agresiunea unui briceag face copacul să sufere. Săgeata nu declanşează hohotele de plâns ale inimii fictive, în schimb zgârietura adâncă face copacul să plângă cu o lacrimă de răşină portocalie. Furnicile ocolesc un cuib de păienjeni sociali. Corpuri fantomatice stau agăţate acolo, fără cap sau fără membre, pierdute într-o pădure de mătase albă. Belokanienele urcă şi mai sus pe turnul gros al stejarului. În sfârşit, pe la etajele de mijloc descoperă un fel de fruct rotund, cu baza prelungită de un tub. E viesparul marelui stejar, indică 16 îndreptându-şi antena dreaptă în direcţia fructului. 103 se opreşte. Se face noapte; furnicile iau hotărârea să se pună la adăpostul unui nod. Se vor întoarce a doua zi. 103 nu poate să doarmă. E posibil ca viitorul ei sex să se afle în acel "fruct"? E oare posibil ca ascensiunea la statutul de prinţesă să fie acolo, la îndemână? 55. ENCICLOPEDIE MOBILITATE SOCIALĂ: Incaşii credeau în determinism şi în caste. La ei, nu existau probleme de orientare profesională: profesiunea era determinată 994

prin naştere. Fiii de agricultori aveau să devină în mod obligatoriu agricultori, fiii de soldaţi, soldaţi. Pentru a evita orice risc de greşeală, casta era de la început înscrisă în corpul copiilor. Pentru asta, incaşii puneau capul noului-născut într-o menghină specială din lemn care le modela craniul. Aceste menghine plate dădeau astfel forma dorită capului copiilor: pătrate pentru cele de rege, de exemplu. Operaţiunea nu era dureroasă, în orice caz nu mai dureroasă ca purtatul unui aparat dentar pentru a obliga dinţii să crească într-un anumit sens. Capetele se modificau după forma de lemn. Astfel, chiar goi şi părăsiţi. fiii de rege rămâneau regi, uşor de recunoscut de către toţi căci erau singurii care puteau să poarte coroanele, şi ele tot pătrate. Cât priveşte capetele copiilor de soldaţi, acestea erau astfel modelate încât să ia o formă triunghiulară. În cazul copiilor de ţărani era vorba de o formă ascuţită. Societatea incaşă devenea astfel imuabilă. Nici un risc de mobilitate socială, nici cea mai mică ameninţare de ambiţie personală, fiecare purtând imprimat pe viaţă, pe cap, rangul social şi funcţia profesională. Edmond Wells. Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 56. LECŢIA DE ISTORIE Elevii se instalară fiecare la locul lui, îşi scoaseră caietele şi stiloul. Era ora de istorie. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic seara trecută, Gonzague Dupeyron şi complicii săi nu aruncară nici o privire spre Julie şi spre cei Şapte Pitici când se aşezară 995

unii lângă alţii. Profesorul de istorie scrise pe tablă cu litere groase: "Revoluţia franceză de la 1789". Apoi, ştiind că nu trebuie să stai niciodată prea mult cu spatele la clasă, se întoarse spre elevi şi scoase un teanc de foi din servietă. - V-am corectat lucrările. Trecu printre bănci şi le împărţi autorilor, făcând un mic comentariu pentru fiecare. "Mai multă grijă pentru ortografie", "Ai făcut progrese", "Îmi pare rău, Cohn-Bendit n-a fost în 1789 ci în 1968". Începuse cu notele cele mai mari şi continua în ordine descrescătoare. - Julie, ţi-am dat totuşi patru căci ai formulat o teorie destul de deosebită legată de Saint-Just care ar fi, după părerea ta, cel care a stricat Revoluţia. Vrând parcă să arate că-şi asuma în totalitate opiniile, Julie ridică capul şi zise: - Într-adevăr, aşa cred. - Ce-ai împotriva acestui Saint-Just, un om încântător, cultivat şi care probabil că a luat note mai bune decât tine la şcoală? - Saint-Just, răspunse Julie fără să-şi părăsească calmul, credea că o revoluţie nu poate să reuşească fără violenţă. A scris: "Revoluţia urmăreşte ameliorarea lumii iar cei care nu sunt de acord cu ea trebuie eliminaţi". - Constat cu plăcere că nu eşti total ignorantă. Cel puţin ai memorat câteva citate. Fata nu-i putea mărturisi că luase ideile despre SaintJust din Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. - Dar asta nu schimbă cu nimic fondul, continuă profesorul. Evident, Saint-Just avea dreptate în privinţa fondului, căci e imposibil să faci o revoluţie fără violenţă... Julie insistă: - Eu cred că atunci când ucizi, când forţezi oamenii să 996

facă ceea ce nu vor să facă, dai dovadă de lipsă de imaginaţie, dovedeşti că eşti incapabil să foloseşti alte modalităţi de a-ţi răspândi ideile. Există cu siguranţă mijloace de a face o revoluţie fără violenţă. Interesat, profesorul îşi provocă tânăra interlocutoare: - Im-po-si-bil. Istoria nu cunoaşte revoluţie neviolentă. Cele două cuvinte sunt practic antinomice. - În acest caz, rămâne de inventat, zise Julie fără să se piardă. Zoe îi veni în ajutor: - Rock'n'roll-ul, informatica... sunt nişte revoluţii fără violenţă care au transformat mentalităţile fără vărsare de sânge. - Astea nu sunt revoluţii! se zborşi profesorul. Rock'n'roll-ul şi informatica n-au schimbat cu nimic politica ţărilor. N-au alungat dictatori şi n-au dat mai multă libertate cetăţenilor. - Rock-ul a schimbat mai mult viaţa cotidiană a indivizilor decât Revoluţia din 1789 care, până la urmă, nu a dus decât la mai mult despotism, zise Ji-woong. - Cu rock-ul putem răsturna societatea, interveni David. Ceilalţi elevi erau miraţi că Julie şi cei Şapte Pitici se agăţau de nişte convingeri care nu se aflau în cartea lor de istorie. Profesorul se întoarse la catedră şi se aşeză confortabil pe scaun, sigur pe el, -Foarte bine, să deschidem dezbaterea. Deoarece grupul nostru rock ţine să pună în discuţie Revoluţia franceză, nu ne opunem. Să vorbim despre revoluţii. Îşi plimbă rigla pe mapamondul de pe perete. - De la revolta lui Spartacus şi până la războiul de independenţă al americanilor, fără a uita Comuna din Paris din secolul al XlX-lea, Budapesta 1956, Praga 1968, Revoluţia Garoafelor din Portugalia, revoluţiile mexicane 997

ale lui Zapata şi ale predecesorilor săi, Lungul Marş al lui Mao şi alor lui în China, revoluţia sandinistă din Nicaragua, venirea la putere a lui Fidel Castro în Cuba, toţi cei care au vrut să schimbe lumea, convinşi că ideile lor erau mai juste decât ale celor de la putere, toţi au fost nevoiţi să se bată şi să lupte ca să şi le impună. Mulţi au murit. Nimic nu se naşte din nimic: ăsta e preţul ce trebuie plătit. Revoluţiile se fac cu vărsare de sânge. Ăsta e şi motivul pentru care drapelele revoluţionarilor arborează totdeauna culoarea roşie. Julie refuză să cedeze acestui asalt de elocinţă. - Societatea noastră s-a schimbat, răspunse ea. Trebuie să putem ieşi dintr-o scleroză fără o mişcare bruscă. Zoe are dreptate. Rock-ul şi informatica constituie într-adevăr exemple de revoluţii de catifea. Nu au culoarea roşie pe drapelele lor şi încă nu li s-au putut evalua dimensiunile exacte. Informatica permite milioanelor de oameni să comunice repede şi departe, fără control guvernamental. Următoarea revoluţie se va face datorită acestui gen de instrument. Profesorul dădu din cap, suspină şi, cu un ton detaşat, se adresă clasei: - Credeţi? Ei bine, o să vă spun o istorioară despre aceste "revoluţii de catifea" şi despre reţelele de comunicaţii moderne. În 1989, în piaţa Tien An Men, studenţii chinezi credeau că pot să facă uz de tehnologie de vârf ca să inventeze o revoluţie diferită. În mod natural s-au gândit să se folosească de faxuri. Ziarele franceze le-au sugerat cititorilor lor să trimită faxuri pentru susţinerea conjuraţilor. Rezultatul: supraveghind apelurile din Franţa, poliţia chineză i-a reperat şi arestat unul câte unul pe revoluţionarii echipaţi cu computere şi cu faxuri! Acei tineri chinezi care sunt închişi în temniţe, torturaţi, şi cărora, acum ştim asta, li s-au luat organe sănătoase care să fie 998

grefate unor conducători bătrâni, uzaţi de timp, sunt cu siguranţă foarte recunoscători faţă de acei francezi care, prin fax, le-au adresat mesaje de "susţinere"! Consideră ăsta un frumos exemplu al aportului adus de tehnologia de vârf reuşitei revoluţiilor... Eleva şi profesorul se priviră ochi în ochi. Istorioara o cam tulburase pe Julie. Confruntarea încântase clasa şi pe profesor. Julie simţi o mână pe umăr. - Renunţă, şopti Ji-woong. Nu te va lăsa să ai ultimul cuvânt. Profesorul se uită la ceas. - Ora s-a terminat. O să vă pară bine căci săptămâna viitoare vom studia revoluţia rusă de la 1917. Iar foamete, masacre, suverani măcelăriţi dar, cel puţin, pe fondul unui decor de zăpadă şi muzică de balalaică. Până la urmă, revoluţiile seamănă una cu alta, numai mediul înconjurător şi folclorul sunt diferite. Apoi îi făcu cu ochiul lui Julie şi zise: - Aştept să vii cu argumente interesante, domnişoară Pinson. Tu, Julie, faci parte dintre cei pe care i-aş putea numi "antiviolenţii" violenţi. Ei sunt cei mai răi. Ei fierb homarii la foc domol pentru că n-au curajul să-i arunce dintr-o dată în apa clocotită. Rezultatul: animalul suferă de o mie de ori mai mult şi pe o durată de timp mai mare. Şi pentru că eşti atât de dotată, Julie, încearcă să găseşti cum ar fi putut bolşevicii să se debaraseze "fără violenţă" de ţarul tuturor ruşilor. O ipoteză de lucru interesantă... 57. VIESPARUL Seamănă cu un clopot cenuşiu. Viespile santinele cu ace negre şi ascuţite se rotesc în jurul lui. Aşa cum libărcile sunt strămoşii termitelor, tot aşa viespile sunt strămoşii îndepărtaţi ai furnicilor. La insecte, 999

speciile vechi şi speciile evoluate continuă uneori să coabiteze. E ca şi cum oamenii de azi ar coabita încă cu australopitecii din care se trag. Deşi primitive, viespile sunt totuşi sociale. Trăiesc în grupuri în cuiburi de carton, chiar dacă aceste eboşe de cetăţi nu seamănă deloc cu marile cetăţi de ceară ale albinelor sau de nisip ale furnicilor. 103 şi însoţitoarele ei se apropie de cuib. Li se pare prea uşor. Viespile construiesc acest tip de sat cu pastă de hârtie mestecând îndelung fibrele de lemn mort cu saliva lor. Viespile cercetase eliberează feromoni de alarmă când zăresc furnicile care urcă în direcţia lor. Îşi adresează semnale cu antenele şi se reped, cu acul ridicat, gata la orice ca să le respingă pe intrusele mirmeceene. Contactul între cele două civilizaţii este totdeauna un moment delicat. Violenţa este uneori primul reflex. Atunci 14 imaginează o stratagemă ca să le îmblânzească pe viespi. Eşti totdeauna surprins când cineva considerat duşman îţi oferă un cadou. Viespile aterizează şi înaintează bănuitoare. 14 îşi lasă antenele pe spate ca semn al absenţei dorinţei de înfruntare. O viespe îi pipăie capul cu vârful antenelor ca să vadă cum va reacţiona; 14 nu reacţionează. Celelalte belokaniene îşi lasă şi ele antenele pe spate. O viespe emite în limbaj olfactiv că furnicile se află pe teritoriul viespilor şi că nu au ce căuta acolo. 14 explică că una dintre ele vrea să aibă sex şi că această operaţiune este indispensabilă supravieţuirii întregului lor grup. Viespile cercetaşe dialoghează între ele. Felul lor de a conversa este foarte deosebit. Nu numai că emit feromoni, ci îşi vorbesc şi prin mişcări mari de antene. Îşi exprimă surpriza ridicându-le în sus. neîncrederea îndreptându-le 1000

înainte şi interesul agitând o singură antenă. Uneori, extremitatea antenelor moi mângâie extremitatea antenelor interlocutoarei. 103 vine şi ea în faţă şi se prezintă. Ea este cea care doreşte sexul. Viespile îi pipăie capul apoi îi propun să le urmeze. Să vină, dar singură. 103 pătrunde în interior şi constată că este într-adevăr un cuib. Intrarea este păzită de un număr mare de santinele. E normal Nu mai există altă ieşire, numai pe acolo pot inamicii să atace cuibul şi tot prin acea gaură se poate controla temperatura internă a cetăţii Santinelele îşi agită aripile, tocmai pentru a crea curenţi de aer în interior. Deşi sunt strămoşii furnicilor, aceste viespi par foarte evoluate. Cuibul este format dintr-un fel de rafturi paralele din hârtie, orizontale, fiecare cu un şir de alveole. Ca în stupii albinelor, aceste alveole au formă hexagonală. Pilaştrii de dantelă cenuşie, fin molfăiţi, leagă între ei diferitele rafturi. Câteva straturi de hârtie şi carton protejează pereţii externi de frig şi de şocuri. 103 cunoaşte puţin viespile. La Belokan, furnicile care se ocupau cu hrănirea şi instruirea puietului o învăţaseră cum trăiesc insectele. Invers unui stup de albine, cetate permanentă, viesparul nu durează decât un anotimp. În primăvară, o regină viespe, încărcată cu o mulţime de ouă, pleacă în căutarea unui loc unde să-şi implanteze cuibul. Când îl găseşte, construieşte o alveolă şi hrăneşte larvele cu prada pe care o vânează zilnic. Larvele au nevoie de cincisprezece zile ca să se transforme în lucrătoare operaţionale. După care, mama fondatoare se ocupă numai cu depusul ouălor. 103 vede ouăle. Cum pot ouăle şi larvele să stea fără să cadă în alveole îndreptate în jos? 103 observă şi 1001

înţelege. Viespile care se ocupă cu hrănitul lipesc ouăle şi larvele de tavan cu o secreţie adezivă. Viespile nu numai că au inventat hârtia şi cartonul, dar au descoperit şi lipiciul. Trebuie spus că, în lumea animalelor, cuiul şi şurubul nefiind inventate, lipiciul constituie mijlocul cel mai răspândit pentru a lega materiile. Unele insecte ştiu să fabrice un lipici atât de rezistent şi cu uscare atât de rapidă încât se transformă în materie rigidă într-o secundă. 103 străbate culoarul central. Există pasarele de carton la fiecare etaj. Fiecare nivel are în centru o gaură care le permite să comunice cu celelalte. Ansamblul este totuşi mult mai puţin impresionant decât marele stup auriu al albinelor. Aici totul e cenuşiu şi uşor. Lucrătoare în culori de galben şi negru, cu fruntea acoperită de desene înspăimântătoare, fabrică pastă de hârtie strivind lemn. Apoi fabrică ziduri sau alveole, verificând în mod regulat grosimea cu ajutorul antenelor curbate în formă de cleşte. Altele transportă carnea: muşte şi omizi anesteziate care abia mai târziu îşi vor înţelege ghinionul. O parte din această pradă este destinată larvelor, acei viermi înfometaţi care se răsucesc tot timpul cerând de mâncare. Viespile sunt singurele insecte sociale care îşi hrănesc progenitura cu carne crudă, nici măcar mestecată. Regina viespe circulă printre fiicele ei. E mai mare, mai grea, mai nervoasă, 103 o strigă cu câţiva feromoni. Regina consimte să se apropie şi bătrâna furnică roşie îi explică motivul vizitei sale. Are mai mult de trei ani şi moartea e aproape. Or, ea este singura deţinătoare a unei informaţii capitale pe care trebuie să o transmită cetăţii sale natale. Nu vrea să moară mai înainte de a-şi fi îndeplinit misiunea. Regina viespilor o pipăie pe 103 cu vârful antenelor ca să-i perceapă bine mirosurile. Nu înţelege de ce o furnică cere ajutorul unei viespe. În mod normal, fiecare se descurcă singur. Între specii nu există întrajutorare. 103 1002

insistă asupra faptului că în cazul ei îi este cu neputinţă să acţioneze fără să se adreseze unor străine. Furnica nu ştie să pregătească jeleul hormonal indispensabil supravieţuirii. Regina viespilor răspunde că, într-adevăr, aici ştiu să facă un jeleu regal saturat de hormoni, dar nu vede motivul pentru care ar da din el unei furnici. Produsul este un bun preţios ce nu trebuie irosit. 103 emite cu multă greutate o frază feromonală care decolează de pe antenele sale şi ajunge o secundă mai târziu la antenele reginei viespilor. Ca să am un sex. Regina e uimită. De ce să vrei un sex? 58. ENCICLOPEDIE TRIUNGHI OARECARE: Uneori este mai dificil să fii oarecare decât extraordinar. Nu e şi cazul triunghiurilor. Cele mai multe triunghiuri sunt isoscele. (2 laturi de aceeaşi lungime), dreptunghiulare (cu un unghi drept), echilaterale (3 laturi de aceeaşi mărime). Există atâtea triunghiuri definite încât devine foarte complicat să desenezi un triunghi care să nu fie deosebit sau ar trebui să desenezi un triunghi cu cele mai inegale laturi posibile. Dar nu e uşor. Triunghiul oarecare nu trebuie să aibă unghi drept, nici egal şi nici să depăşească 90 de grade. Cercetătorul Jacques Loubczanski a ajuns cu multă greutate să pună la punct un adevărat "triunghi oarecare". Acesta are caracteristici foarte... precise. Ca să obţii un bun "triunghi oarecare" trebuie să asociezi jumătate dintrun pătrat secţionat: de diagonala sa şi jumătate dintrun triunghi echilateral secţionat de înălţime. Punândule una lângă alta, trebuie să obţinem un bun reprezentant al unui triunghi oarecare. Nu e simplu să 1003

fii simplu. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 59. ÎNCERCAREA De ce să vrei un sex? Nu există nici o nevoie biologică pentru o asexuată, născută într-o castă asexuată, să simtă brusc dorinţa de a avea un sex, în ciuda originii sale naturale. 103 înţelege că regina viespilor o supune unui examen. Caută un răspuns inteligent, nu găseşte şi se mulţumeşte să amintească faptul că "un sex îţi permite să trăieşti mai mult". Poate că ascultând prea mult dialogurile anodine şi lipsite de informaţii ale telenovelelor Degetelor, a uitat cum să comunice mergând drept la esenţă. În schimb, regina viespilor ştie foarte bine să introducă o mare intensitate în frazele ei odorante. Se încheagă un dialog. Ca toate reginele, această sexuată e capabilă să vorbească şi de altceva decât de hrană şi de securitate. Ştie să evoce idei abstracte. Regina viespilor se exprimă prin mirosuri dar şi rotindu-şi antenele în toate direcţiile ca să-şi accentueze mai bine intenţiile. La furnici, asta se numeşte "a vorbi cu antenele". Regina semnalează faptul că, oricum, furnica va sfârşi prin a muri. Atunci de ce să vrei să trăieşti mai mult? 103 îşi dă seama că partida e mai grea decât crezuse. Interlocutoarea sa nu e convinsă de validitatea planului ei. Şi cam are dreptate. De ce-ar fi mai interesantă o viaţă lungă decât una scurtă? 103 pretinde că vrea un sex ca să se bucure de calităţile emoţionale ale sexuatelor: o mai 1004

mare sensibilitate a organelor senzoriale, o mai bună aptitudine pentru simţirea emoţiilor... Viespea îi răspunde că asta îi apare mai mult ca ceva stânjenitor decât ca ceva plăcut. Cei mai mulţi care au simţuri rafinate şi sunt capabili de emoţii puternice trăiesc într-o teamă. De aceea masculii nu supravieţuiesc mult timp şi femelele trăiesc închise şi protejate de lume. Sensibilitatea este o sursă de durere permanentă. 103 caută noi argumente mai convingătoare. Vrea un sex pentru că un sex îţi permite să te reproduci. De data asta, regina viespilor pare interesată. De ce să doreşti să te reproduci? De ce existenţa ei ca specimen unic nu-i este de ajuns? Ciudată întorsătură! În general, la insecte, şi în special la himenopterele sociale precum furnicile şi viespile, noţiunea de "de ce" nu există. Există doar noţiunea de "cum". Nu se caută să se cunoască motivul evenimentelor, se încearcă doar să se înţeleagă cum să fie controlate. Faptul că acea viespe întreabă "de ce", înseamnă pentru 103 că acea viespe a avut şi ea un traseu spiritual dincolo de norme. Bătrâna furnică roşie explică că doreşte să-şi transmită codul genetic altor fiinţe vii. Regina viespilor îşi agită antenele cu mişcări dubitative. Sigur, asta legitimează dorinţa de a avea un sex. Dar, o întreabă ea pe furnică, de ce-ar fi interesantă transmiterea codului ei? În fond, a fost ouată de o regină care a conceput cel puţin zece mii de indivizi gemeni dotaţi cu specificităţi genetice aproape identice cu ale sale. Toate surorile gemene dintr-o cetate se aseamănă şi au aceeaşi valoare. 103 înţelege unde vrea să ajungă viespea. Ţine să-i demonstreze că nici o fiinţă nu are importanţă singură. Există pretenţia că combinaţia propriilor gene este suficient de preţioasă ca să fie demnă de a fi reprodusă? Un astfel de 1005

gând implică faptul că îţi acorzi o mai mare importanţă ţie însuţi decât celorlalţi. La furnici, şi chiar şi la viespi, acest tip de gândire are un nume, se numeşte "boala individualismului". 103, care a purtat atâtea dueluri fizice, se află pentru prima dată în situaţia de a face faţă unui duel spiritual. Şi e mult mai greu. Viespea aceea e foarte subtilă. Foarte bine, bătrâna ţăzboinică trebuie să facă faţă! Începe o frază feromonală cu cuvântul tabu "eu". Articulează lent în mintea ei un feromon odorant înainte de a-l emite prin segmentele antenelor. Eu sunt cineva deosebit. Regina tresare. În jur, viespile care au perceput mesajul, se trag înapoi, derutate. O insectă socială care pronunţă "eu" e ceva împotriva tuturor convenienţelor! Dar acest duel dialogat începe să o amuze pe regina viespilor. Nu ripostează împotriva lui 103 pe tema lui "eu", ci mai curând a terenului pe care i l-a oferit. Îşi clatină antenele şi îi cere să enumere calităţile personale. Viespile vor evalua apoi dacă bătrâna furnică este destul de "deosebită" ca să merite să-şi transmită codul genetic unei descendenţe. În acest dialog, regina foloseşte o formulă feromonală corespunzătoare expresiei "noi viespile prelucrătoare de hârtie". Vrea să arate prin asta că rămâne în tabăra celor care sunt în comunitate cu semenele lor şi nu de partea celor care caută să obţină avantaje numai pentru ele. 103 a mers prea departe ca să mai poată da înapoi. Ştie că pentru toate acele viespi, ea apare acum ca o furnică degenerată care nu se gândeşte decât la ea. Merge totuşi până la capăt. Îşi va enumera calităţile personale. Are capacitatea, puţin răspândită în lumea insectelor, să studieze lucruri noi. 1006

Are talente de războinică şi de exploratoare a lucrurilor necunoscute care vor îmbogăţi cunoştinţele speciei ducând la fortificarea ei. Conversaţia o încântă din ce în ce mai mult pe regina viespilor. Prin urmare, această furnică ajunsă în pragul morţii consideră calităţi curiozitatea şi aptitudinile războinice? Regina semnalează faptul că cetăţile n-au nevoie de indivizi belicoşi, şi mai ales de belicoşi care se amestecă în toate închipuindu-şi că înţeleg totul. 103 lasă antenele în jos. Regina viespilor e mult mai şireată decât şi-ar fi închipuit. Bătrâna furnică e din ce în ce mai tristă. Situaţia asta îi aminteşte de încercarea impusă de libărci în lumea Degetelor. O puseseră cu faţa la o oglindă şi apoi spuseseră: Ne vom comporta cu tine aşa cum tu te vei comporta cu tine însăţi. Dacă te lupţi cu tine în oglindă, ne vom lupta cu tine, dacă te aliezi cu individul care apare în oglindă, te vom accepta printre noi. Acea încercare ştiuse s-o rezolve intuitiv. Libărcile o învăţaseră să se iubească pe sine. Iar această viespe îi propune acum o sarcină mult mai grea: să-şi justifice această dragoste. Regina repetă întrebarea. Bătrâna furnică revine de mai multe ori asupra celor două principale calităţi - combativitatea şi curiozitatea care i-au permis să supravieţuiască acolo unde toţi ceilalţi au pierit. Cei morţi aveau deci un cod genetic mai puţin eficace decât al ei. Regina viespilor remarcă faptul că multe războinice neîndemâ-natice sau fără curaj supravieţuiesc în războaie din întâmplare. în timp ce războinice abile şi curajoase mor. Asta nu înseamnă nimic, aici e implicat hazardul. Dezorientată, 103 emite în cele din urmă argumentulşoc: Eu sunt diferită de celelalte pentru că m-am întâlnit cu Degetele. Regina are o ezitare. Degetele? 103 explică faptul că fenomenele ciudate care apar din 1007

ce în ce mai des în pădure se datorează de cele mai multe ori apariţiei unei noi specii animale, gigantică şi necunoscută: Degetele. Ea, 103, s-a întâlnit şi chiar a dialogat cu ele. Le cunoştea forţa şi părţile slabe. Regina viespilor nu se lasă impresionată. Răspunde că şi ea cunoaşte Degetele. Nu e nimic excepţional în asta. Viespile se întâlnesc deseori cu ele. Sunt mari, lente, moi şi transportă tot felul de materiale dulci inerte. Uneori, închid viespile într-o grotă transparentă, dar când grota se deschide, viespile înţeapă degetele. Degetele... Reginei nu ia fost niciodată teamă de ele. Pretinde chiar că a şi ucis. Sigur, sunt mari şi grase, dar nu au ca noi carapace şi e deci foarte uşor să le străpungi cu acul epiderma moale. Nu, îi pare rău, dar o întâlnire cu Degetele nu i se pare un argument suficient ca să justifice dorinţa de a ştirbi cât de puţin comoara de jeleu hormonal regal a viesparului. 103 nu se aştepta la asta. Toate furnicile cărora li se vorbeşte de Degete cer din ce în ce mai multe informaţii. Or, iată că aceste viespi îşi închipuie că ştiu totul. Ce semn de decadenţă! Probabil că ăsta e motivul pentru care natura a inventat furnica. Viespile, strămoşii lor vii, şi-au pierdut curiozitatea originară. În orice caz, asta nu o avantajează deloc pe 103. Dacă viespile fabricante de hârtie refuză să-i dea jeleu, asta înseamnă sfârşitul. Făcuse atâtea eforturi ca să supravieţuiască pentru ca până la urmă să fie secerată de cel mai nenorocit adversar: bătrâneţea. Păcat. Ultima ironie a reginei viespilor: semnalează că dacă 103 ar fi avut sex, nimic n-ar fi putut să certifice că copiii ei ar fi avut şi ei această capacitate de a se întâlni cu Degetele. Evident, a te întâlni cu Degetele nu este o calitate ereditară. 103 a căzut în cursă. Deodată se produce agitaţie. Viespi nervoase aterizează şi decolează de la intrarea din carton. 1008

Cuibul este atacat. Un scorpion urcă spre clopotul de hârtie cenuşiu. Probabil că arahnida a fost alungată de mareea de lăcuste şi caută şi ea refugiu în frunziş. În mod normal, viespile îi resping pe asediatori atacându-i cu acele otrăvite, dar chitina scorpionilor este prea groasă pentru ele şi deci de nepătruns. 103 propune să se ocupe ea de duşman. Dacă reuşeşti singură, îţi voi da ceea ce ceri, emite regina viespilor. 103 iese pe tubul culoar central al viesparului şi zăreşte scorpionul. Antenele recunosc mirosurile. E vorba de acel scorpion femelă întâlnit de belokaniene în deşert. Poartă pe spate douăzeci şi cinci de scorpioni micuţi, reproducere în miniatură a mamei lor. Se distrează sâcâindu-se cu vârful cleştilor şi acul codai. Furnica se hotărăşte să intercepteze scorpionul pe terasa circulară, mică arenă plată formată de un nod al stejarului imens. 103 provoacă scorpionul cu un jet de acid. Scorpionul vede în mica furnică o pradă la îndemână. Îşi lasă jos progeniturile şi se apropie de furnică ca s-o mănânce.

A DOUA PARTIDĂ PICĂ 60. ACŢIUNE ASUPRA. PIRAMIDEI MISTERIOASE Vârf translucid. Triunghi alb. Maximilian se afla din nou în faţa piramidei misterioase. Ultima dată, cercetarea lui fusese întreruptă de înţepătura unei insecte care îl 1009

făcuse groggy preţ de o oră. Azi era foarte decis să nu se mai lase surprins. Se apropie cu paşi precauţi. Atinse piramida. Era tot călduţă. Lipi urechea de perete şi auzi zgomote. Se concentră ca să le înţeleagă şi i se păru că percepe o frază inteligibilă în franceză. - Păi, Billy Joe, ţi-am spus să nu te mai întorci. Iar televizorul. Probabil un western american. Poliţistul auzise destul. Prefectul cerea rezultate şi avea să le obţină. Maximilian Linart era echipat cu un material indispensabil reuşitei misiunii sale. Deschise tolba mare şi scoase un ciocan lung de lemn cu două capete şi îl agită în direcţia propriei sale reflexii Lovi cu toată puterea. Cu un zgomot ameţitor, oglinda se fărâmă în fragmente ascuţite. Se dădu repede înapoi ca să nu fie atins de un ciob. După ce praful se împrăştie, comisarul inspectă peretele de beton Nici acum nu se vedea vreo uşă sau fereastră. Numai vârful translucid. Două feţe ale piramidei rămâneau camuflate de oglinzi. Le sparse şi pe ele fără să descopere nici o deschizătură. Lipi urechea de peretele de beton. Televizorul din interior amuţise. Cineva reacţiona la prezenţa lui. Trebuie totuşi să fie o ieşire pe undeva... o uşă basculantă. Un sistem oarecare... Altfel cum ar fi intrat în piramidă cel care se afla acum înăuntru? Aruncă un lasou spre vârful piramidei. După câteva tentative nereuşite, reuşi să agaţe lasoul. Cu încălţările lui antiderapante, poliţistul escaladă suprafaţa plană de beton. Examină peretele de aproape dar nu descoperi nici cea mai mică fisură, nici cea mai mică gaură, nici cea mai mică zgârietură care să permită afumarea celui sau a celor dinăuntru. Privi din vârf cele trei feţe: betonul era gros şi omogen peste tot. - Ieşiţi afară, altfel vă garantez că vom găsi un mijloc 1010

ca să vă alungăm de-aici! Maximilian îşi dădu drumul în jos pe frânghie. Era convins că un ermit se închisese în acea construcţie de beton Ştia că în Tibet, unii călugări deosebit de zeloşi puneau să fie astfel închişi în cabane din cărămidă ermetice, fără uşă şi fără ferestre, şi stăteau acolo timp de ani de zile. Dar aceşti călugări lăsau cel puţin deschisă o mică trapă pentru ca să primească alimente din partea credincioşilor. Poliţistul îşi imagina viaţa acestor închişi de vii într-un spaţiu de doi metri cubi, stând printre excremente, fără aer curat şi fără încălzire. Bzzz... bzzz. Maximilian tresări. Deci nu era o întâmplare că, la prima sa intervenţie, fusese înţepat de o insectă. Poliţistul era acum convins că asta era legată de piramidă. Nu se va mai lăsa încă o dată învins de micul înger păzitor al edificiului. Originea bâzâitului era o insectă mare zburătoare. Probabil o albină sau o viespe. - Plecă de-aici, zise el agitând mâna. Trebui să se răsucească ca s-o urmărească cu privirea. Ai fi zis că acea insectă înţelegea că, pentru a-l ataca, trebuia mai întâi să scape de ochii acestui om. Insecta începu să facă opturi. Urcă brusc şi se repezi în picaj asupra lui. Încercă să-şi înfigă acul în creştetul capului, dar părul blond al lui Maximilian era aspru şi nu reuşi să treacă ceea ce pentru ea era o pădure de grape aurii. Maximilian se pocnea cu mâna peste cap. Insecta îşi luă iar zborul dar nu renunţă la picajele de kamikaze. O înfruntă cu vocea: - Ce vrei? Voi, insectele, sunteţi ultimii prădători ai 1011

omului, nu? Nu reuşim să vă eliminăm. Ne supăraţi, pe noi şi pe strămoşii noştri, de trei milioane de ani. Şi cât timp veţi mai continua să ne supăraţi şi copiii? Insecta nu părea că acordă atenţie micului discurs al poliţistului El nu îndrăznea să se întoarcă cu spatele la ea. Insecta se menţinea în opoziţie geostaţionară, gata să atace imediat ce găsea o fisură în apărarea antiaeriană a inamicului. Maximilian luă un pantof şi, ţinându-1 ca pe o rachetă de tenis, se pregăti să smaşeze insecta în momentul în care ar fi atacat. - Cine eşti tu, viespe mare? Paznica piramidei? Ermitul ştie să domesticească viespile? Ca un răspuns, insecta atacă. Apropiindu-se de gâtul lui, viră, ocoli omul, coborî spre pulpa piciorului dezgolită, dar mai înainte de a putea să-l atingă cu acul, primi în frunte o talpă enormă de pantof. Maximilian se aplecase ca pentru a face un lob şi, cu o mişcare scurtă a încheieturii mâinii, reuşise să-şi intercepteze micul adversar zburător. Insecta sări din talpă complet turtită. - Unu la zero. Joc, set şi meci, zise poliţistul, mulţumit de lovitură. Înainte de a se depărta, Maximilian apropie din nou gura de perete. Tu, dinăuntru, să nu-ţi închipui că voi renunţa atât de uşor. Voi veni mereu până când voi afla ce se ascunde în această piramidă. O să vedem cât timp vei putea să rezişti izolat de lume în betonul tău, domnule ermit amator de televiziune! 61. ENCICLOPEDIE MEDITAŢIE: După o zi de muncă şi de griji, e bine 1012

să-ţi regăseşti singur calmul. Iată o metodă simplă de meditaţie practică. Mai întâi, te culci pe spate, cu picioarele uşor depărtate, cu braţele întinse pe lângă corp fără să-l atingi, cu palmele in sus. Te destinzi. Începi exerciţiul concentrându-te asupra sângelui uzat care revine de la extremităţile picioarelor, de la fiecare deget, ca să urce să se cureţe în plămâni. La expiraţie, vizualizează buretele pulmonar îmbibat de sânge care împrăştie sânge curat, purificat, bogat în oxigen, spre picioare, până în vârful degetelor. La o nouă inspiraţie, te concentrezi asupra sângelui uzat din organele abdominale ca să-l duci până la plămâni. La expirare, vizualizează acest sânge filtrat şi plin de vitalitate care revine ca să hrănească ficatul, splina, sistemul digestiv, sexul, muşchii. La a treia inspirare, aspiraţi sângele de pe vasele mâinilor şi degetelor, curăţaţi-l şi trimiteţi-1 curat de unde a venit. La a patra inspiraţie, respirând şi mai profund, aspiraţi sângele creierului, curăţaţi-1 de toate ideile stagnante, trimiteţi-1 să se purifice în plămâni, apoi aduceţi sângele curat, plin de energie, de oxigen şi de vitalitate în cap. Trebuie să vizualizezi bine fiecare fază. Trebuie să asociezi bine respiraţia la ameliorarea organismului. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 62. DUELUL Acul otrăvit al scorpionului loveşte nu departe de 1013

bătrâna furnică roşie care simte cum îi trece pe lângă antene. Eschivează a treia lovitură de cleşti şi a patra lovitură de ac. De fiecare dată e destabilizată şi evită în ultima clipă arma fatală a monstrului arămiu. 103 vede acum de foarte aproape acel scorpion supraechipat cu arme de luptă. În faţă, doi cleşti ascuţiţi, chelicerele, au rolul de a bloca victima înainte de a primi lovitura de croşeu veninos. Pe laturi, se pot vedea opt picioare pentru a se mişca cu toată viteza în toate direcţiile şi chiar lateral. În partea din spate, o coadă lungă, articulată în şase segmente flexibile, care se termină cu un ac ascuţit, ca un ghimpe de mărăcine, un spin enorm de culoare galbenă, plin de un suc lipicios şi mortal. Unde se află organele de simţ ale animalului? Furnica nu distinge practic deloc ochii, numai nişte oceli frontali; nu are nici urechi şi nici antene. Prefăcându-se că se fereşte în continuare de monstru, ea îi dă ocol şi înţelege. Adevăratele organe senzoriale ale scorpionului sunt cleştii săi acoperiţi de cinci perişori senzitivi. Datorită lor, scorpionul percepe cele mai infime mişcări ale aerului din jurul lui. 103 îşi aminteşte de o coridă la televiziunea Degetelor. Cum scăpau? Cu o capă roşie? 103 apucă o petală de floare purpurie adusă de vânt şi-şi face o muletă pe care o agită cu mandibulele. Ca să nu prindă vântul şi să fie răsturnată de această pânză improvizată, are grijă să se plaseze totdeauna în sensul curenţilor de aer. Bătrâna războinică obosită îşi înmulţeşte mişcările, eschivând, în ultimul moment, cornul adversarului. Loviturile de ac devin din ce în ce mai precise. La fiecare tentativă, 103 vede lancea năclăită ridicându-se, 1014

apoi venind spre ea ca un harpon. Un ac e mai greu de evitat decât două coarne, şi-şi zise că dacă un Deget toreador ar fi trebuit să înfrunte un scorpion gigantic, i-ar fi fost mult mai greu decât în lupta din arenă. Când 103 încearcă să se apropie de duşman, cleştii deschişi se reped spre ea. Când încearcă să tragă un jet de acid cu abdomenul, cleştii se închid ca un scut. Sunt armă de atac şi de apărare. Cele opt picioare rapide îl aduc totdeauna pe scorpion în cea mai bună poziţie pentru a para sau a ataca. La televizor, toreadorul gesticula tot timpul ca să-şi deruteze taurul. Tot aşa, furnica se repede în toate direcţiile încercând să-şi epuizeze adversarul ferindu-se în acelaşi timp de loviturile de cleşti şi de harpon. 103 se concentrează şi încearcă să-şi amintească tot ce a văzut în această privinţă. Care erau comentariile legate de strategia toreadorului? Totdeauna e unul care se află la mijloc şi celălalt care se învârte în jurul lui. Cel care se învârte oboseşte mai repede dar are posibilitatea să-l prindă pe celălalt pe picior greşit. Toreadorii foarte dotaţi reuşesc să-şi facă adversarii să se împiedice fără ca măcar să-i atingă. Deocamdată, petala-muletă îi foloseşte lui 103 mai ales ca scut. De fiecare dată când harponul loveşte, îl interceptează cu petala stacojie. Dar petala nu e rezistentă şi vârful acului o străpunge cu uşurinţă. Să nu moară. În numele cunoştinţelor sale despre Degete. Să nu moară. În înverşunarea ei de a trăi, bătrâna furnică roşie uită de vârstă şi-şi recapătă agilitatea tinereţii. Se roteşte mereu în acelaşi sens. Scorpionul e agasat de rezistenţa pe care i-o opune acea fiinţă plăpândă şi cleştii săi clămpăne din ce în ce mai zgomotos. Îşi accelerează mişcarea picioarelor când, brusc, furnica se 1015

opreşte şi începe să se rotească în sens invers. Mişcarea dezechilibrează scorpionul care se împiedică, cade şi se pomeneşte pe spate, dezvăluindu-şi astfel părţile cele mai fragile pe care furnica le stropeşte cu un jet precis de acid formic. Scorpionul nu pare să sufere prea mult. Se întoarce pe picioare şi atacă. Urmat de doi cleşti cheliceri, harponul loveşte la câţiva milimetri de capul lui 103. Repede, o altă idee. Bătrâna războinică îşi aminteşte că scorpionii nu sunt imunizaţi împotriva propriului venin. În legendele mirmeceene, se spune că, atunci când le este frică, în special când sunt încercuiţi de foc, scorpionii se sinucid înţepându-se cu propriul ac. 103 nu ştie să fabrice foc atât de repede. Efluviile de pesimism ale spectatoarelor viespi nu-i susţin moralul. Altă idee, repede. Bătrâna furnică studiază situaţia. În ce constă forţa ei? În ce constă slăbiciunea ei? Talia ei mică În asta constă forţa şi slăbiciunea ei. În creierul bătrânei furnici se intersectează mii de sugestii şi sunt cântărite cu cea mai mare urgenţă. Memoria propune întreg stocul ei de riposte de luptă. Imaginaţia le adună ca să dea naştere altora noi, mai bine adaptate la o înfruntare cu un scorpion. În timp ce ochii urmăresc adversarul, antenele se străduiesc să descopere o soluţie în decorul de rămuriş. Acesta este avantajul de a dispune de un sistem dublu de percepţie a mediului înconjurător: vizual şi olfactiv. Deodată vede o gaură în scoarţă. Furnica dă fuga şi intră în tunelul de lemn. Scorpionul o urmăreşte. Începe să intre în tunel dar curând e blocat de pântece. În afara găurii i-a rămas numai apendicele codai. 103 merge mai departe prin tunelul de lemn şi iese 1016

prin altă parte în aclamaţiile aliatelor ei. Acul otrăvitor ţâşneşte din scoarţă ca un mugure sinistru. Scorpionul se zbate ca să iasă, întrebându-se dacă e mai bine să forţeze înainte sau să încerce să iasă dându-se înapoi. Micii scorpioni, prea puţini încrezători în reuşita mamei lor. preferă să se depărteze. 103 se apropie calmă. Nu mai are decât să secţioneze pur şi simplu acul periculos cu mandibulele crenelate. Apoi, având grijă să nu atingă veninul, ridică sus arma otrăvită şi îşi înţeapă adversarul blocat în gaură. Legendele furnicilor sunt adevărate. Scorpionii nu sunt imunizaţi împotriva propriului lor venin. Arahnida se zbate, cuprinsă de convulsii, apoi moare. Totdeauna să-ţi ataci duşmanii cu propriile lor arme, fusese învăţată când era mică. Asta şi făcuse. 63. UN CÂNTEC Julie făcu semn de oprire. Toată lumea cânta fals. - N-ajungem departe cu asta. Cred că trebuie să înfruntăm o problemă de fond. E o prostie să interpretăm muzica altora. Cei Şapte Pitici nu înţelegeau unde voia să ajungă cântăreaţa. - Ce propui? - Suntem noi înşine creatori. Trebuie să inventăm propriile noastre cuvinte, propria noastră muzică, propriile noastre bucăţi. Zoe dădu din umeri. - Drept cine te crezi? Suntem un mic grup rock de liceu. Nu suntem Beatles! Julie scutură din cap. - Din momentul în care creem, suntem creatori printre alţi creatori. Nu trebuie să avem complexe. Muzica noastră 1017

poate să fie la fel de valoroasă ca a altora. Trebuie doar să încercăm să fim originali. Putem să compunem ceva "diferit" faţă de ce există deja. Cei Şapte Pitici, surprinşi, nu ştiau cum să reacţioneze. Nu erau convinşi şi unii începeau să regrete că o lăsaseră pe această străină sa pătrundă în grupul lor. - Julie are dreptate, spuse Francine. Mi-a arătat o lucrare, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, care conţine sfaturi ce ne vor permite să concepem lucruri noi. Eu am şi descoperit planurile unui computer capabil să depăşească şi să trimită la gunoi tot ce există în comerţ. - Informatica nu poate să fie îmbunătăţită, obiectă David. Cipurile informatice circulă în toată lumea cu aceeaşi viteză şi nu se pot fabrica altele mai rapide. Francine se ridică. - Cine spune să se facă cipuri mai rapide? Este evident că nu putem să facem noi cipuri electronice. În schimb, le vom aranja altfel. Îi ceru lui Julie Enciclopedia şi începu să caute paginile cu planurile. - Uite. În locul unei ierarhii de cipuri electronice, aici este reprezentată o democraţie de cipuri. Nu mai există microprocesor superior care să domine cipurile executante, toţi şefii se află la acelaşi nivel. Cinci sute de cipuri microprocesoare, cinci sute de creiere egale şi la fel de eficace care, în consecinţă, comunică în permanenţă. Francine desenă o schiţă într-un colţ. -Problema este să le găseşti poziţia. Aşa cum stăpâna casei, la masă, se întreabă cum îşi va aşeza invitaţii. Dacă aşezi oamenii normal în jurul unei mese lungi dreptunghiulare, cei de la capete nu-şi vor vorbi, numai cei de la mijloc vor acapara auditoriul. Autorul Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute recomandă dispunerea tuturor cipurilor în cerc ca toate să fie faţă în faţă. Cercul e 1018

soluţia. Şi le arătă alte grafice. - Tehnologia nu e un scop în sine, zise Zoe. Computerul tău nu răspunde la preocuparea de creativitate muzicală. - Înţeleg ce vrea să spună. Dacă tipul ăsta are idei ca să reînnoiască unealta cea mai sofisticată care există, computerul, cu siguranţă că poate să ne ajute să reînnoim muzica, spuse Paul. - Julie are dreptate. Trebuie să elaborăm muzica noastră, accentua Narcisse. Poate că această carte ne va ajuta. Francine, care încă mai avea cartea în mână, o deschise la întâmplare şi citi cu glas tare: Sfârşit, acesta e sfârşitul. Să ne deschidem simţurile. Un vânt nou bate în dimineaţa asta, Nimeni nu va putea să-i încetinească vârtejul nebun, În lumea asta adormită vor avea loc mii de metamorfoze. Nu e nevoie de violenţă ca să distrugem valorile rigide Fiţi surprinşi: realizăm pur şi simplu "Revoluţia furnicilor". Toţi căzură pe gânduri. - "Revoluţia furnicilor"! se miră Zoe. Asta nu spune nimic. Nimeni nu-i răspunse. - Dacă vrem să facem din asta un cântec, lipseşte refrenul, spuse Narcisse. Julie închise ochii o clipă şi sugeră: Nu mai există vizionari Nu mai există inventatori. Puţin câte puţin, cuplet după cuplet, au pus la punct cuvintele unui cântec, luând din paragrafele Enciclopediei. Apoi compuseră şi muzica. Julie fredona melodia, apoi atacă al doilea cuplet, 1019

provenit din alt pasaj al cărţii: N-ai visat niciodată altă lume? N-ai visat niciodată altă viaţă? N-ai visat niciodată că într-o zi omul îşi va găsi locul în Univers? N-ai visat niciodată că într-o zi omul va comunica cu natura, întreaga natură, şi că îi va răspunde ca o parteneră, nu ca inamică învinsă? N-ai visat niciodată să vorbeşti animalelor, norilor şi munţilor, să lucraţi împreună, nu unii împotriva altora? N-ai visat niciodată că oamenii se grupează pentru a încerca să creeze o cetate unde raporturile umane să fie diferite? Reuşita sau nereuşita n-ar mai avea importanţă. Nimeni nu s-ar apuca să-l judece pe celălalt. Fiecare ar fi liber de faptele sale şi preocupat totuşi de reuşita tuturor. Se întrerupse şi David se lansă într-un incredibil solo la chitară. Leopold luă flautul ca să dialogheze cu el. Julie zâmbi şi încheie al treilea cuplet: N-ai visat niciodată o lume căreia să nu-i fie teamă de ceea ce nu-i seamănă? N-ai visat niciodată o lume în care fiecare ar şti să-şi găsească în el însuşi perfecţiunea? Eu, ca să schimb vechile obiceiuri, am visat o Revoluţie. O Revoluţie a celor mici, o revoluţie a furnicilor. Mai mult decât o revoluţie: o evoluţie. Am visat, dar e doar o utopie. Am visat să scriu o carte ca să povestesc şi că această carte ar trăi în timp şi spaţiu cu mult după viaţa mea. Dacă voi scrie această carte, va fi doar o povestire. Un basm care nu se va realiza niciodată. Se uniră într-un cerc şi fu ca şi cum s-ar fi format un cerc magic care ar fi trebuit să existe de mult timp. Apoi toţi se opriră brusc căci cineva bătea la uşă. Paul deschise uşa directorului. 1020

- Faceţi prea mult zgomot, se plânse el. Apoi, spre surprinderea tuturor, le spuse că fratele său inaugura un centru cultural în cartierul Francisc I şi invita formaţia lor să participe la această ceremonie. - Aşa că pregătiţi-vă, le spuse directorul. Trebuie să cântaţi sâmbăta viitoare. - Sâmbăta asta? - Da, sâmbătă. 64. ENCICLOPEDIE CONSTRUCŢIA MUZICALĂ - CANONUL: În muzică, "canonul" prezintă o structură de construcţie deosebit de interesantă. Exemplele cele mai cunoscute: "Frere Jacques", "Vent frais, vent du matin" sau canonul lui Pachelbel. Canonul este construit în jurul unei teme unice ai cărui interpreţi îi exploatează toate faţetele confruntând-o cu ea însăşi. O primă voce începe prin a expune tema. După un timp' stabilit dinainte, o a doua voce o repetă, fiind apoi preluată de a treia voce. Pentru ca ansamblul să funcţioneze, fiecare notă are de jucat trei roluri: 1. Să ţeasă melodia de bază. 2. Să adauge un acompaniament la melodia de bază. 3. Să adauge un acompaniament acompaniamentului şi melodiei de bază. E vorba deci de o construcţie pe trei nivele în care fiecare element este, în funcţie de amplasarea lui, atât vedetă cât şi rol secundar şi figurant. Canonul poate să fie sofisticat fără să se adauge nici o notă, doar prin modificarea înălţimii, un cuplet în octava de sus, un cuplet în octava de jos. 1021

Mai e posibil să se complice canonul prin intervenţia unei a doua voci, mai sus cu o jumătate de octavă. Dacă prima temă este în do, a doua va fi în sol etc. Canonul poate să fie complicat şi mai mult acţionând asupra rapidităţii cântecului. Mai repede: în timp ce prima voce interpretează tema, a doua o repetă de două ori mai repede. Mai lent: în timp ce prima voce interpretează melodia, a doua o repetă de două ori mai lent. La fel, a treia voce accelerează sau încetineşte şi mai mult tema, de unde un efect de expansiune sau de concentrare. Canonul poate să fie sofisticat şi mai mult prin inversarea melodiei. Când prima voce se ridică cântând tema principală, a doua coboară. Toate astea sunt foarte uşor de realizat când desenezi liniile cântecului precum săgeţile unei mari bătălii. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 65. MAXIMILIAN TRECE ÎN REVISTĂ SITUAŢIA Nu se auzea decât zgomotul mandibulelor. Maximilian îşi consuma în tăcere mâncarea. În sânul familiei se plictisea rău de tot. Dacă se gândea bine, se căsătorise cu Scynthia ca să-i impresioneze pe colegii lui. Reprezenta un trofeu şi era adevărat că ceilalţi îl invidiaseră. Scynthia era frumoasă, dar ce se mai plictisea! Zâmbi, sărută pe toată lumea, apoi se ridică şi se închise în birou unde jucă pe computer jocul Evoluţia. 1022

Jocul ăsta îl pasiona din ce în ce mai mult. Se grăbi să creeze o civilizaţie aztecă pe care reuşi să o ducă până în anul 500 i.e.n., clădind zeci de oraşe şi trimiţând galerele aztece să cutreiere mările în căutarea unor noi continente. Credea că exploratorii săi azteci vor descoperi Occidentul pe la 450 î.e.n., dar o epidemie de holeră îi decimă cetăţile. Invazii barbare sfârşiră prin a distruge definitiv oraşele bolnave, astfel încât civilizaţia aztecă a comisarului Linart fu distrusă înainte de anul 1 al calendarului său. - Joci prost. Te preocupă ceva, semnală Mac Yavel. - Da, recunoscu omul. Munca mea. - Vrei să-mi vorbeşti despre asta? propuse computerul. Poliţistul tresări. Până atunci, computerul nu era pentru el decât un fel de majordom care îl primea atunci când aprindea aparatul şi îl ghida în meandrele jocului. Faptul că părăsea domeniul virtualului ca să se integreze în viaţa lui "adevărată", i se părea cel puţin neaşteptat. Totuşi Maximilian se lăsă în voia lui. - Sunt poliţist, zise el. Fac o anchetă. O anchetă caremi dă multă bătaie de cap. Trebuie să rezolv o poveste cu o piramidă care a apărut ca o ciupercă în mijlocul pădurii. - Poţi să-mi vorbeşti despre asta sau e secret? Tonul glumeţ, vocea aproape fără accent sintetic îl surprinseră pe Maximilian, dar îşi aminti că de puţină vreme existau pe piaţă "simulatoare de conversaţie" capabile să răspundă făcând să se creadă într-un dialog natural. În realitate, aceste programe se limitau doar la a reacţiona la nişte cuvinte-cheie şi răspundeau cu ajutorul unor tehnici de dicţie simple. Inversau întrebarea: "Crezi cu adevărat că. Sau recentrau: "Să vorbim mai degrabă despre tine...". Nici o vrăjitorie în toată treaba asta. Maximilian era conştient că acceptând să converseze cu computerul său, stabilea o legătură privilegiată cu o simplă maşină. Ezită. În fond nu avea pe nimeni cu care să vorbească. 1023

Nu putea să discute de la egal la egal nici cu elevii lui de la şcoala de poliţie, nici cu subordonaţii, care considerau cea mai mică "relaxare" drept un semn de slăbiciune. Cu prefectul, superiorul său, era imposibil să dialogheze. Cum îi izola ierarhia pe oameni! Şi nu reuşise niciodată să comunice nici cu fiica şi nici cu soţia lui. Din comunicare, Maximilian nu cunoştea până la urmă decât dialogul unilateral propus de televizor. Televizorul îi povestea în permanenţă o mulţime de lucruri simpatice dar nu voia să audă nimic. Poate că această nouă generaţie de computere era destinată să umple acest gol. Maximilian se apropie de microfon. - E vorba de o construcţie clădită fără autorizaţie întro zonă protejată a pădurii. Când lipesc urechea de perete, aud în interior zgomote care par că provin de la nişte emisiuni televizate. Dar imediat ce bat, zgomotele încetează. Nu există uşă, ferestre, nici cea mai mică gaură. Aş vrea tare mult să aflu cine stă înăuntru. Mac Yavel îi puse câteva întrebări precise legate de problema lui. Irisul i se îngustă, semn de atenţie intensă. Computerul reflectă un moment apoi îi semnală faptul că nu vedea nici o altă soluţie decât să se întoarcă la piramidă cu o grupă de artificieri să arunce în aer pereţii de beton. Era clar că computerele nu umblau cu nuanţe. Maximilian încă nu ajunsese la această concluzie extremă, dar admise că ar fi ajuns la ea. Mac Yavel nu făcuse decât să-i accelereze analiza. Poliţistul mulţumi maşinii. Voia să continue jocul, dar în acel moment aparatul îi aminti că uitase să hrănească peştii. În acel moment, pentru prima dată, Maximilian îşi zise că computerul era pe cale de a deveni un prieten şi asta îl îngrijoră puţin, căci nu avusese niciodată prieteni adevăraţi. 1024

66. COMOARA SEXUALĂ 103 i-a venit de hac scorpionului. Micii scorpioni orfani, care urmăreau scena de departe, erau conştienţi că de acum înainte vor fi nevoiţi să se descurce singuri într-o lume care nu avea alte legi decât cele pe care vor reuşi să le impună prin forţa biciului lor codai otrăvit. Cele douăsprezece furnici care au fost invitate să intre îşi ovaţionează olfactiv bătrâna campioană. Regina viespilor consimte să le dea din jeleul ei hormonal. O duce pe 103 într-un ungher al cetăţii sale cenuşii din hârtie şi îi arată un loc unde să aştepte cu răbdare. Apoi, regina viespilor se concentrează şi regurgitează o salivă maronie care miroase puternic. La himenoptere, lucrătoarele, soldaţii şi reginele îşi controlează perfect chimia internă. Sunt în stare să crească sau să scadă după dorinţă secreţia hormonală, pentru a-şi dirija bine funcţiile digestive precum şi adormirea, perceperea durerii şi nervozitatea. Regina viespilor reuşeşte să producă jeleul regal format din hormoni sexuali aproape puri. 103 se apropie, vrea să adulmece cu antenele înainte de a gusta, dar regina viespilor se lipeşte de ea şi o constrânge la o transmitere gură la gură. Sărut între specii. Bătrâna furnică roşie aspiră şi înghite. Alimentul magic pătrunde brusc în ea. Toate viespile ştiu să fabrice jeleu regal în caz de necesitate, dar e clar că cel al unei regine este mult mai puternic şi mai delicat decât produsul unei simple lucrătoare. Mirosurile sunt atât de grele încât în jur, celelalte belokaniene, îi simt vaporii opiacei. E ceva tare. Acid, dulce, sărat, picant şi amar în acelaşi timp. 1025

103 înghite. Jeleul maroniu se răspândeşte în sistemul ei digestiv. În stomac, pasta se diluează şi se răspândeşte în sânge şi urcă prin vene ca să ajungă la creier. La început, nu se întâmplă nimic şi bătrâna exploratoare crede că experienţa a eşuat. Dar apoi, deodată, simte. E ca un fel de vijelie. Senzaţia e mai curând neplăcută. Se simte murind. Regina viespilor i-a dat pur şi simplu venin şi ea l-a înghiţit! Simte produsul împrăştiindu-se în corp, răspândind acea impresie de negru şi de arsură în toate arterele. Regretul că a avut încredere în regină. Viespile urăsc furnicile, e un lucru bine cunoscut. N-au recunoscut niciodată că verişoarele lor genetice le-au depăşit. 103 îşi aminteşte de toate dăţile când, în timpul tinereţii sale, a jefuit cuiburi de hârtie cenuşie, trăznindule cu acid pe apărătoarele dezorientate care încercau să se ascundă în spatele bucăţilor de carton. E o răzbunare. Totul se întunecă cumplit. În mintea ei totul e numai durere. Îi vine greu să-şi ordoneze gândurile. Întunericul, acidul, frigul, moartea pun stăpânire pe ea. Tremură. Mandibulele se deschid şi se închid fără să le poată controla. Nu mai e stăpână pe corpul ei. Vrea s-o atace pe regina otrăvitoare. Înaintează dar se prăbuşeşte pe picioarele din faţă. I se modifică percepţia timpului, i se pare că totul se petrece cu încetinitorul şi că se scurge un moment foarte lung între clipa în care decide să mişte un picior şi clipa în care acesta se mişcă. Renunţă să se mai ţină pe picioare şi se prăbuşeşte Se vede ca şi cum ar fi în exteriorul corpului. Apar din nou imagini din trecut. Mai întâi din trecutul 1026

direct, apoi din trecutul mai depărtat. Se vede luptând cu scorpionul, se vede alunecând pe spatele lăcustelor, se vede traversând deşertul. Se vede fugind din lumea Degetelor, se vede dialogând pentru prima dată cu Degetele. Cuvintele sunt olfactiv ameţitoare. Totul defilează ca într-un film proiectat invers pe ecranul unui televizor. O revede pe 24, prietena ei de cruciadă, care şi-a creat cetatea liberă din insula Salcâmului, în mijlocul fluviului. Se vede din nou zburând pentru prima dată pe spatele unui scarabeu-rinocer şi făcând slalom printre picăturile de ploaie tari şi periculoase ca nişte coloane de cristal. Revede prima expediţie spre ţara Degetelor şi descoperirea marginii lumii, zonă mortală, drumul pe care maşinile lor elimină orice formă de viaţă. Se vede iar luptând cu şopârla, luptând cu pasărea, luptând cu surorile ei cu miros de stâncă care complotau în furnicar. Îl revede pe prinţul 327 şi pe prinţesa 56 vorbindu-i pentru prima dată de Mister. Acolo începea explorarea, descoperirea celeilalte dimensiuni, cea a Degetelor. Memoria i se rostogoleşte fără ca ea s-o poată încetini. Se revede în războiul Macilor, omorând ca să nu fie omorâtă. Se vede iar în mijlocul mulţimii de milioane de soldaţi, care-şi tăiau reciproc picioarele, capetele şi antenele în lupte cărora le uitase rezultatul. Se vede din nou alergând prin iarbă, urmând piste odorante, îmbibate de parfumul surorilor ei. Se vede furnică tânără pe culoarele cetăţii Bel-o-kan, certându-se cu alţi soldaţi mai în vârstă. 103 se întoarse şi mai mult în trecut. Se revede nimfă, se revede larvă! E o larvă care se usucă în solarul domului de crenguţe. Se vede incapabilă să se mişte singură, răcnind feromoni pentru ca doicile să se ocupe de ea nu de 1027

larvele vecine. Mâncare! Doicilor, daţi-mi repede de mâncare, vreau să mănânc ca să mă fac mare! striga ea. Şi e adevărat că în acea perioadă nu spera decât să îmbătrânească mai repede... Se revede în cocon, din ce în ce mai mică. Se revede ou, îngrămădit în sala de stocare a ouălor. Ce efect ciudat să se vadă redusă la o sferă sidefie atât de mică plină de un lichid limpede. Era deja ea. A fost asta. Înainte de a fi furnică, eram o sferă albă. Gândul rotund se impune. Crede că nu se poate ajunge mai departe de ou în trecutul ei. Ba da! Memoria continuă să-i trimită imagini! Revede momentul când a fost ouată. Urcă în abdomenul matern şi se vede ovul. Ovul care tocmai a fost fecundat. Înainte de a fi o sferă albă, am fost sferă galbenă. Înapoi. Şi mai departe, tot mai departe. Asistă la întâlnirea dintre gametul mascul şi gametul femelă în centrul ovulului. Şi acolo, 103 se pomeneşte în acea clipă imperceptibilă unde se face alegerea între masculin, feminin şi neutru. Ovulul freamătă. Masculin, feminin, neutru? Totul vibrează în ovul. Masculin, feminin, neutru? Ovulul dansează. Lichide ciudate se amestecă, se descompun în nucleu, formând sosuri moi cu reflexe de moar. Cromozomii se amestecă ca nişte labe mari. X, Y, XY, XX? În cele din urmă câştigă cromozomul feminin. Gata! Jeleul regal a modificat cursul propriei sale evoluţii celulare urcând până la primul "macaz", cel care ia stabilit sexul. 103 este acum femelă. 103 este acum prinţesă. În capul ei se dezlănţuie un foc de artificii ca şi cum, 1028

brusc, creierul şi-ar deschide toţi porii mici ca să lase să intre lumina. Toate vanele se deschid. Toate simţurile devin mult mai sensibile. Simte totul mai puternic, mai dureros, mai profund. Îşi percepe corpul ca un ansamblu foarte sensibil, care vibrează la cea mai slabă undă exterioară. Ochii ei sunt invadaţi de pete multicolore, antenele; o înţeapă de parcă ar fi fost acoperite brusc de alcool pur şi se teme să nu le piardă. Nu e foarte plăcut dar e o senzaţie foarte puternică. Se simte atât de impresionabilă încât îi vine să sape pământul ca să se ascundă şi să se protejeze de acele miriade de informaţii auditive, olfactive, luminoase care vin de peste tot ca să se reverse în creierul ei. Percepe emoţii necunoscute, senzaţii abstracte, mirosuri care se exprimă prin culori, culori care se exprimă prin muzică, muzică care se exprimă prin senzaţii tactile, senzaţii tactile care se exprimă prin idei. Aceste idei vin din creierul ei ca un râu subteran care ţâşneşte ca să devină fântână. Fiecare picătură a acestei fântâni este o clipă din trecutul ei care revine, dar luminată de noile ei simţuri şi capacitatea ei nouă de a percepe emoţii şi abstracţii. Totul apare într-o lumină nouă. Totul e diferit, mai subtil, mai complex, totul emite mult mai multe informaţii decât şi-ar fi închipuit. Devine conştientă că până atunci a trăit doar pe jumătate. Creierul se extinde. Îl folosea numai la 10% din capacitate; cu ajutorul acelei mixturi hormonale, poate că a trecut la 30%. Cât de plăcut e să ai simţurile atât de ascuţite! Cât e de plăcut pentru o furnică, care a fost atât de mult timp asexuată, să devină brusc, prin magia chimiei, o sexuată sensibilă. 1029

Reia treptat contact cu realul. Se află într-un viespar. În căldura artificială a acelui cuib de hârtie cenuşie, nici măcar nu ştie dacă e noapte sau ziuă. Probabil că e noapte. Poate că s-a făcut deja dimineaţă. Câte ore, zile, săptămâni au trecut de când a ingurgitat jeleul regal? N-a simţit timpul trecând. Îi e frică. Regina îi spune ceva. 67. LECŢIE DE FILOZOFIE Profesorul intră în clasă. Totdeauna destins, glumeţ, profesorul de filozofie este foarte popular în şcoală. Dădea impresia că ştie tot şi că se plimba leneş prin existenţă ignorând angoasa. Multe fete erau mai mult sau mai puţin îndrăgostite de el. Unele mergeau până acolo încât îi mărturiseau problemele lor de adolescente şi atunci juca la perfecţie rolul de confident. Tema zilei: "revolta". Scrise cuvântul magic pe tablă, făcu o pauză apoi începu: - Se constată repede în existenţa noastră că cel mai uşor este să spui totdeauna "da". "Da" permite integrarea perfectă în societate. Dacă răspunzi afirmativ la cererile lor, ceilalţi te primesc bucuros printre ei. Totuşi, vine un moment în care acest "da" care, până atunci, deschidea uşile, ni le închide brusc. Poate că asta e trecerea la adolescenţă: momentul în care învăţăm să spunem "nu". Încă o dată reuşise să-şi captiveze elevii. - "Nu" are cel puţin tot atâta putere ca şi "da". "Nu" înseamnă libertatea de a gândi diferit. "Nu" întăreşte caracterul. "Nu" îi sperie pe cei care spun "da". Profesorul de filozofie prefera să se plimbe prin clasă în timp ce vorbea. Din când în când se oprea, se aşeza pe marginea unei bănci şi se adresa unui elev. Continuă: - Dar la fel ca şi "da", "nu" are limitele lui. Dacă spui 1030

"nu" la toate, te pomeneşti blocat, izolat, fără portiţă de salvare. Trecerea la vârsta adultă este momentul când ai învăţat să-l alternezi pe "nu" cu "da", fără a mai aproba totul sau refuza în mod simetric. Nu mai e vorba de a te integra în societate cu orice preţ sau de a o respinge în bloc. Două criterii trebuie să motiveze alegerea lui "da" sau "nu": 1) analiza consecinţelor viitoare pe termen mediu şi lung; 2) intuiţia profundă. A împărţi în stânga şi în dreapta "da" şi "nu" cu uşurinţă ţine mai mult de artă decât de ştiinţă. Cei care ştiu să spună "da" sau "nu" cu bună ştiinţă ajung să-şi conducă nu numai anturajul, ci - ceea ce e şi mai important- şi pe ei înşişi. Fetele din primul rând îi sorbeau vorbele, mai atente la sunetul vocii decât la cuvintele pe care le pronunţa. Profesorul de filozofie băgă mâinile în buzunarele blugilor şi se aşeză pe banca lui Zoe. - Ca să rezumăm, vă voi aminti o veche zicală populară: "E stupid să nu fii anarhist la douăzeci de ani... şi e şi mai stupid dacă mai eşti după treizeci de ani". Scrise această frază pe tablă. Stilourile avide să noteze totul alunecau pe paginile caietelor. Unii elevi pronunţau în tăcere fraza ca să-i memoreze mai bine silabele pentru cazul în care ar fi fost întrebaţi la oralul de la bac. - Şi ce vârstă aveţi, domnule? întrebă Julie. Profesorul de filozofie se întoarse: - Am douăzeci şi nouă de ani, răspunse el zâmbind. Se apropie de fata cu ochi cenuşii. - ... Mai sunt deci anarhist pentru o vreme. Profitaţi. - Şi ce înseamnă să fii anarhist? întrebă Francine. - Să nu ai nici dumnezeu şi nici stăpân, să te simţi un om liber. Eu mă simt un om liber şi am intenţia să vă învăţ şi pe voi să fiţi la fel. - Nici dumnezeu şi nici stăpân, e uşor de spus, 1031

interveni Zoe. Într-un fel, sunteţi stăpânul nostru, şi suntem obligaţi să vă ascultăm. Profesorul de filozofie nu avu timp să răspundă. Uşa se deschise brusc şi directorul intră în trombă în clasă. Apoi îi anunţă că, după semnele foarte clare descoperite, un piroman dădea târcoale şcolii. Drept pentru care fuseseră luate măsuri speciale şi fusese instalat un sistem de alarmă împotriva incendiilor. Deodată se auzi o sirenă asurzitoare şi elevii acceptară cu bucurie să participe la exerciţiul de evacuare, încântaţi de această diversiune. În sfârşit, după ce sirena amuţi, Julie şi cei Şapte Pitici se grăbiră spre spaţiul lor de repetiţie. În acea dupăamiază puseră la punct alte melodii. Acum aveau trei, plus două în curs de elaborare. Luau cuvintele din Enciclopedie, după care se străduiau să le doteze cu muzica aptă să le pună în valoare. 68. ENCICLOPEDIE INSTINCT RĂZBOINIC: iubeşte-ţi duşmanii. E cel mai bun mijloc de a-i călca pe nervi. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 69. SĂ PĂRĂSIM TURNUL STEJARULUI Trebuie să pleci. Regina viespilor repetă mesajul sub formă de semne antenare. În timp ce cu o antenă pipăie cu nerăbdare capul furnicii, cu cealaltă îi arată orizontul. Semne uşor de înţeles pentru toată lumea. Trebuie să plece. 1032

La Bel-o-kan, bătrânele doici spuneau: Fiecare fiinţă ar trebui să cunoască o metamorfoză. Dacă ratează această etapă, nu trăieşte decât jumătate din viaţa ei. 103 îşi începe deci a doua parte din viaţă. Acum dispune de doisprezece ani de existenţă suplimentari şi are intenţia să profite de ei. 103 are acum un sex. E prinţesă şi ştie că dacă întâlneşte un mascul, va putea să se reproducă. Cele douăsprezece o întreabă pe noua lor prinţesă în ce direcţie s-o ia. Solul e încă plin de lăcuste şi Prinţesa 103 consideră că e mai bine să meargă mai departe pe sus pe crengi şi să se îndrepte spre sud-est. Cele douăsprezece sunt de acord. Coboară de-a lungul imensului turn pe care îl formează stejarul şi cotesc spre o creangă lungă. Merg astfel din ramură în ramură, sărind uneori ca să se prindă din urmă, suspendându-se de picioare ca nişte trapeziste ca să ajungă, cu ajutorul unei mişcări pendulare, la o frunză depărtată. Merg aşa mult timp până când nu mai simt mirosul amar al lăcustelor. Prudent, cu Prinţesa 103 în frunte, grupul coboară dea lungul unui sicomor şi atinge pământul. Pânza de lăcuste nu e mai departe de zece metri. 5 semnalează celorlalte să se fofileze discret în sens invers, dar această prudenţă se dovedeşte inutilă. Deodată, răspunzând parcă unui apel invizibil, toate lăcustele se ridică în aer. Norii morţii îşi iau zborul. Spectacolul e impresionant. Lăcustele au la picioare muşchi de o mie de ori mai puternici decât cei ai furnicilor. Astfel că pot să sară până la înălţimi egale cu de douăzeci de ori lungimea corpului lor. Ajunse în vârful saltului, îşi desfac cât mai larg posibil cele patru aripi şi le agită cu o viteză foarte mare ca să se ridice şi mai sus în aer. Atâta 1033

mişcare produce un vacarm incredibil. Din cauza numărului imens al lăcustelor, în nor, aripile lor se lovesc unele de altele. Unele sunt strivite în masa propriei lor populaţii. În jurul lor, lăcustele decolează la nesfârşit. Au mâncat totul de pe pământ şi lasă în urma lor un teren ruinat unde se mai înalţă încă câţiva copaci goi, pe care nu mai sunt nici frunze, nici flori, nici fructe. Uneori, excesul de viaţă ucide viaţa, emite 15 privind cum se depărtează lăcustele. Dar e o reflecţie de vânător obişnuit tocmai cu luarea vieţii celor din jurul lui. Totuşi, Prinţesa 103, care şi ea se uită cum îşi iau zborul, nu înţelege ce interes are natura să producă un astfel de specimen cum e lăcusta. Poate că se aliază cu deşertul ca să distrugă viaţa animală şi vegetală şi să nu lase să subziste decât viaţa minerală? Pe unde trec ele se extinde deşertul, animalele şi vegetalele se trag înapoi. Prinţesa 103 întoarce spatele spectacolului dezolant al câmpiei devastate. Deasupra ei, curenţii bruşti de aer dau norului de lăcuste forma unei feţe care se strâmbă şi se alungeşte în toate sensurile, după care vântul îl împinge spre nord. Acum trebuie să se gândească la cele trei specificităţi ale Degetelor: umorul, dragostea, arta. 10, care îi aude gândurile, se apropie şi îi propune să producă un feromonmemorie zoologică, în care va aduna tot ce Prinţesa 103 îi va încredinţa acum când memoria şi capacităţile sale de analiză sunt supradezvoltate. Ia coaja de ou a unei insecte, cu intenţia de a stoca acolo lichidul odorant. 103 este de acord. Pe vremuri şi ea se gândise să compună un astfel de obiect dar, prinsă în tumultul aventurilor, rătăcise oul plin cu informaţii. Îi pare bine că 10 preia ştafeta. Cele treisprezece furnici pornesc spre sud-vest, spre 1034

civilizaţie, spre cetatea natală: Bel-o-kan. 70. ADIO CU TRECUTUL Era înainte de seara cea mare. Julie dormea. Mama ei deschise brusc uşa dormitorului. - E nouă, Julie, ştiu că nu mai dormi. Scoală-te, trebuie să vorbim. Julie se ridică pe coate şi se frecă la ochi. Mama ei se opri în prag. - Haide, scoală-te. - Oh, nu, mamă! Nu acum, nu aşa devreme! - Vreau să-ţi spun două vorbe. De la moartea tatălui tău, trăieşti de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ai inimă? E totuşi tatăl tău! Julie îşi vâră capul sub pernă ca să nu o mai audă. - Te distrezi, te-ai înhăitat cu o bandă de liceeni ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba noaptea trecută nici nai venit acasă. Aşa că, Julie, trebuie să stăm de vorbă. Julie ridică un colţ al pernei şi se uită la mama ei. - Haide, Julie, nu te prosti! Scoală-te! Julie se ghemui cu degetele în urechi. Dar mâna realităţii ridică cuvertura şi apăru faţa mamei. - Julie, vorbesc serios. Trebuie să vorbim sincer, faţă în faţă. - Lasă-mă să dorm, mamă. Mama ei ezită. In acel moment văzu o carte deschisă pe noptieră. Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute de profesorul Edmond Wells, volumul III. Psihoterapeutul dăduse vina pe carte. Fata ei era tot sub cuvertură, aşa că îi luă cartea. - Bine, mai dormi o oră, dar pe urmă trebuie să stăm de vorbă. Mama luă cartea în bucătărie şi o răsfoi. Era 1035

vorba de revoluţie, de furnici, de revizuirea societăţii, de strategii de luptă, de tehnici de manipulare a maselor. Ba erau chiar şi reţete care te învăţau cum să faci un cocteil Molotov. Psihoterapeutul avea dreptate. Făcuse bine că îi telefonase ca s-o pună în gardă împotriva acestei pretinse enciclopedii care îi pervertea fata. Cartea aceea era un manual subversiv, era sigură de asta. O ascunse în dulap, pe etajera de sus. - Unde. e cartea? Mama lui Julie se felicită. Descoperise cheia problemei. Dacă suprimi drogul, intoxicatul începe să-i ducă lipsa. Fiica ei era în căutarea unui stăpân sau a unui tată. La început fusese acel profesor de canto, acum această enciclopedie misterioasă. Avea de gând să distrugă cartea pagină cu pagină pentru ca fiica ei să înţeleagă că nu-i mai rămânea decât ea, mama ei. - Am ascuns-o, şi asta pentru binele tău. într-o zi o sămi mulţumeşti. - Dă-mi înapoi cartea, se răsti Julie. - E inutil să insişti. Julie se îndreptă spre dulap; mama ei punea acolo aproape tot. Repetă, apăsând pe cuvinte: - Dă-mi-o înapoi imediat. - Cărţile pot să fie periculoase, pledă mama ei. Capitalul ne-a adus şaptezeci de ani de comunism. - Da, şi din cauza Noului Testament, am avut cinci sute de ani de Inchiziţie. Din care te tragi şi tu. Julie descoperi Enciclopedia şi o scoase din dulapul unde era prizonieră. Cartea avea nevoie de ea la fel de mult cât avea şi Julie de carte. Julie întoarse spatele mamei sale. Din cuierul de pe culoar îşi luă impermeabilul negru care îi ajunge până la glezne, şi-l puse peste cămaşa de 1036

noapte, îşi luă geanta de spate, puse cartea în ea şi ieşi în fugă. Ahile fugi după ea, destul de satisfăcut că cineva înţelesese în sfârşit că prefera să-şi facă plimbarea dimineaţa şi în pas alergător. - Julie, întoarce-te imediat! strigă mama ei din pragul casei. Tânăra opri un taxi aflat în trecere. - Unde merge domnişorica? Îi dădu adresa liceului; trebuia neapărat să ajungă la unul din cei Şapte Pitici. 71. PE DRUM BANII. Banii sunt un concept abstract unic inventat de Degete. Degetele au găsit acest mecanism ingenios ca să nu mai schimbe obiecte stingheritoare. În loc să transporte un mare volum de alimente, ele transportă bucăţi de hârtie vopsite şi aceste hârtii au aceeaşi valoare ca alimentele. Având în vedere că toată lumea este de acord, aceşti bani pot fi schimbaţi pe hrană. Când vorbeşti despre bani cu Degetele, toate vă spun că n-au bani şi că regretă că societatea lor e construită numai pe importanţa banilor. Totuşi, după cum arată documentarele lor istorice, înainte de banii, singurul mijloc de a face să circule bogăţiile era... jaful. Adică Degetele cele mai violente ajungeau într-un loc, ucideau masculii, violau fetele şi le furau toate bunurile. 10 profită de un moment de odihnă datorat unui exces de răcoare ca să-i pună întrebări lui 103. La adăpostul unei grote, ea înregistrează după dictare informaţiile preţioase despre viaţa şi obiceiurile Degetelor ca să-şi 1037

umple feromonul-memorie zoologic. Prinţesa 103 nu se lasă rugată. Celelalte furnici se apropie ca să beneficieze şi ele de relatare. 103 vorbeşte apoi de reproducerea Degetelor. Când se uita la televizor, lui 103 îi plăcea în mod deosebit să vadă ceea ce ele numeau "filme pornografice". Cele douăsprezece se apropiară şi mai mult ca să adulmece mai bine această nouă trăsătură a obiceiurilor Degetelor. Ce sunt "filmele pornografice"? întreabă 16. 103 explică faptul că Degetele acordă multă importanţă copulaţiei lor. Îi filmează pe cei mai buni copulatori ca să-i dea drept exemplu copulatorilor proşti. Şi ce se poate vedea în filmele pornografice? 103 nu a înţeles tot dar, în general, apare o femelă care mănâncă sexul masculului. Apoi se împreunează uneori mai mulţi, ca ploşniţele de lemn. Nu copulează planând, cu aripile desfăcute? întreabă 9. Nu, 103 spune că Degetele copulează pe sol, rostogolindu-se ca limacşii. Dealtfel, de cele mai multe ori le dau balele ca la limacşi Furnicile sunt foarte interesate de această formă de sexualitate primitivă. Toate ştiu că strămoşii furnicilor, în urmă cu peste 120 de milioane de ani, aveau şi ei o sexualitate de acest tip. Furnicile îşi spun că, în acest domeniu, Degetele sunt foarte înapoiate. Dragostea în zbor, planând în cele trei dimensiuni, e mult mai exaltată decât dragostea în două dimensiuni, lipiţi de sol. Afară se încălzeşte din nou. Furnicile şi prinţesa lor n-au timp de pierdut cu flecărelile. Trebuie să acţioneze repede dacă vor să salveze Cetatea de ameninţarea cumplită a pancartei albe. Înainte! Prinţesa 103 e încă ameţită de fericirea de a avea un sex. Chiar şi organul lui Johnston, sensibil la câmpurile magnetice terestre, funcţionează mai bine. 1038

Viaţa e frumoasă. Lumea e frumoasă. Datorită acestui organ deosebit, furnica percepe cu o acuitate uimitoare undele telurice. Pământul este, la suprafaţă, traversat de unde vibratoare. Scoarţa terestră este parcursă de vine de energie magnetică pe care 103 abia le percepea când era asexuată, dar acum aproape că le vizualizează ca pe nişte rădăcini lungi. Le sfătuieşte pe cele douăsprezece să meargă mai departe fără să se abată de la unul dintre acele canale vibratoare. Urmând vinele invizibile ale Pământului, îl respectăm şi, în schimb, el ne protejează. Se gândeşte la degete care nu ştiu să discearnă câmpurile magnetice. Îşi construiesc autostrăzile oriunde, taie cu ziduri pistele ancestrale ale migraţiilor animalelor. Îşi construiesc cuiburile în zone nefaste magnetic şi se miră pe urmă că au migrene. Totuşi, unele Degete, aşa se pare, cunoşteau pe vremuri secretul vinelor magnetice ale Pământului. Auzise despre asta la televizor. Până în Evul Mediu, cele mai multe popoare aşteptau ca preoţii lor să detecteze un nod magnetic pozitiv înainte de a construi un templu. Ca şi furnicile, care, înainte de a-şi construi cetatea, caută un "nod magnetic". Şi apoi, în Renaştere, Degetele au început să creadă că numai cu raţiunea puteau să înţeleagă totul şi că deci nu mai aveau nevoie să consulte natura înainte de a întreprinde ceva. Degetele nu mai încearcă să se adapteze Pământului, vor ca Pământul să se adapteze lor, îşi zise prinţesa. 72. ENCICLOPEDIE STRATEGIE

DE

MANIPULARE 1039

A

CELORLALŢI:

Populaţia se împarte în trei grupe. Cei care vorbesc având drept referinţă limbajul vizual, cei care vorbesc având ca referinţă limbajul auditiv, cei care vorbesc având drept referinţă limbajul corporal. Vizualii spun cât se poate de natural: "Vezi". Şi asta pentru că vorbesc numai prin imagini. Ei arată, observă, descriu cu culori, precizează "e clar, e vag, e transparent". Folosesc expresii precum "viaţa în roz", "nu mai avem ce vedea", "cai verzi pe pereţi". Auditivii spun cât se poate de natural: "Auzi". Vorbesc cu cuvinte sonore care evocă muzica şi zgomotul: "surdină", "clopoţire". Iar adjectivele lor sunt "melodios", "discordant", "audibil", "răsunător". Senzitivii corporali spun cât se poate de natural: "Simţi". Vorbesc prin senzaţii: "te-ai prins", "ai încasato", "te-ai turtit". Folosesc expresii de genul: "sunt sătul până-n gât". Adjectivele lor sunt "rece", "călduros", "excitat/calm". Apartenenţa la unul dintre aceste grupuri se recunoaşte după felul în care un interlocutor mişcă ochii. Dacă, atunci când i se cere să-şi amintească ceva, începe prin a ridica ochii în sus, înseamnă că e un vizual. Dacă îşi îndreaptă privirea într-o parte, atunci e un auditiv. Dacă lasă ochii în jos, vrând parcă să-şi caute mai bine senzaţiile în el însuşi, atunci e un senzitiv. O astfel de cunoaştere permite să se acţioneze asupra tuturor tipurilor de interlocutori folosind cele trei registre lingvistice. De aici, se poate merge mai departe creând puncte de ancorare fizice. Acţiunea constă în a aplica un punct de presiune pe o parte a interlocutorului când vrem să-l stimulăm în momentul în care îi transmitem un mesaj 1040

important, de felul "contez pe tine pentru a duce la bun sfârşit această treabă". Dacă, în acel moment, exercităm o apăsare pe antebraţul său, va fi stimulat la fiecare nouă apăsare pe acelaşi antebraţ. o formă de memorie senzorială. Atenţie însă să nu-l faceţi să funcţioneze invers! Să luăm exemplul unui psihoterapeut care îşi primeşte pacientul bătându-1 uşor pe umăr şi plângându-se: "Deci, prietene, nu ţi-e mai bine". Medicul respectiv poate să practice cea mai bună terapie din lume, căci pacientul său va reveni brusc la toate angoasele lui dacă, înainte de a-l părăsi, repetă gestul. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 73. PORCI ŞI FILOZOFI Şoferul era un om de viaţă. Probabil că se plictisea de moarte singur în taxiul lui, căci vorbea fără să se mai oprească clientei sale. În cinci minute omul îi povesti toată viaţa care, natural, era deosebit de interersantă. Văzând că Julie nu zice nimic, îi propuse imediat un banc. "Trei furnici se plimbau la Paris pe Champs-Elysees. Deodată, lângă ele se opreşte un Rolls Royce având înăuntru un greier îmbrăcat într-un costum de gală. "Salut fetelor" le zice el lăsând în jos geamul. Furnicile se uită cu mirare la greierele care mănâncă caviar şi bea şampanie. «Salut, răspund furnicile. S-ar părea că ai reuşit foarte bine în viaţă! - Ah, da! Show-biz-ul rentează nemaipomenit în zilele noastre. Sunt un star. Vreţi puţin caviar?-Ăăă, nu, mulţumim», răspund furnicile. Greierele ridică geamul şi dă ordin şoferului să demareze. După plecarea limuzinei, 1041

furnicile se uită una la alta, iar una dintre ele exprimă ceea ce toate gândesc: «Ce prost şi La Fontaine ăla!»" Taximetristul râde singur. Julie schiţează o strâmbătură descurajantă şi îşi zice că cu cât criza spirituală a civilizaţiei se apropie, cu atât oamenii spun mai multe bancuri. Asta evită adevăratul dialog. - Să-ţi mai spun unul? Strada principală din Fontainebleau era blocată de o manifestare a agricultorilor, care cereau subvenţii mai mari, mai puţine pământuri în pârloagă şi oprirea importurilor de carne din străinătate:. Pe pancartele lor scria: "Să salvăm agricultura franceză" şi "Moarte porcilor de import". Puseseră mâna pe un camion care transporta porci din Ungaria şi turnau benzină peste cuştile animalelor. Apoi au aruncat chibrituri aprinse. Julie voia să se depărteze de acel loc cât mai repede posibil, Aruncă o bancnotă şoferului, părăsi maşina şi o luă la fugă. Ajunse la liceu şi se îndreptă direct spre sala de muzică, sperând că nu o va remarca nimeni. - Julie! Ce cauţi aici? N-ai ore. Filozoful zări un colţ al cămăşii de noapte roz sub gulerul impermeabilului. - O să răceşti. Îi propuse o băutură caldă la cafenea şi, pentru că ceilalţi încă nu sosiseră, fata acceptă. - Sunteţi un tip cumsecade. Nu semănaţi cu profa de mate. Ea vrea să mă umilească. - Să ştii că profesorii sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi. Unii sunt mai cumsecade şi alţii mai puţin cumsecade, inteligenţi şi mai puţin inteligenţi, amabili şi mai puţin amabili. Problema este că profesorii au ocazia să influenţeze zilnic cel puţin treizeci de fiinţe tinere şi deci maleabile. Enormă responsabilitate! Noi suntem grădinarii 1042

societăţii de mâine. Înţelegi? - Mie mi-ar fi frică să fiu profă, zise Julie. În plus, când văd cum râd elevii de profa de germană, parcă mă ia cu fiori. - Ai dreptate. Ca să-i înveţi pe alţii, trebuie nu numai să-ţi cunoşti bine materia, ci şi să fii puţin psiholog. Între noi fie vorba, cred că toţi profesorii sunt îngrijoraţi la gândul înfruntării unei clase. Aşa că unii se dau autoritari, alţii fac pe savanţii sau, ca mine, se dau colegi cu voi. Îşi împinse în spate scaunul de plastic şi îi dădu un inel cu chei. - Acum am ore, dar dacă vrei să te odihneşti sau să mănânci puţin, locuiesc în imobilul de-acolo, din colţul pieţii. Etajul trei pe stânga. Te poţi duce acolo dacă vrei. După ce-ai fugit de-acasă, ai nevoie de un loc liniştit. Ea îi mulţumi refuzând totuşi. Aştepta dintr-o clipă în alta să sosească colegii ei din grupul rock care o vor găzdui fără probleme. Profesorul se uita la era cu o privire sinceră şi cordială. Se simţi obligată să-i dea ceva în schimb. O informaţie. Mai mult gura vorbi decât capul. - Eu am pus focul de la pubele. Mărturisirea nu păru să-l surprindă în mod deosebit pe profesorul de filozofie. - Mmm... Ai greşit adversarul. Ai vederea scurtă. Liceul nu este un scop şi un mijloc. Nu trebuie să-i suporţi povara, ci să te foloseşti de el. Acest sistem şcolar a fost totuşi conceput ca să vă ajute. Educaţia face fiinţele mai puternice, mai conştiente, mai solide. Ai noroc că frecventezi acest liceu. Chiar dacă nu te simţi bine aici. el te îmbogăţeşte spiritual. Ce greşeală enormă faci vrând să distrugi ceva pe care nu ştii să-l foloseşti! 74. DIRECŢIA: FLUVIUL ARGINTIU 1043

Cele treisprezece furnici folosesc o rămurică ca să treacă o râpă abruptă. Trec printr-o junglă de păpădie. Coboară în trombă o pantă abruptă plină de ferigi. Jos zăresc o smochină care s-a spart după ce a căzut din copac. Acel vulcan de zahăr în erupţie bogat colorat în violet, verde, roz şi alb atrage deja muşte isterice. Furnicile iau o pauză de masă. Ce bun e fructul! Există întrebări pe care Degetele nu şi le pun. De exemplu: de ce fructele au gust bun? De ce florile sunt frumoase? Noi, furnicile, ştim. Prinţesa 103 îşi zice că ar trebui să existe, ca 10, un Deget care să-şi dea osteneala într-o zi să facă un feromon zoologic despre ştiinţa mirmeceeană. Ar putea afla astfel de ce fructele au gust bun şi de ce florile sunt frumoase. Dacă va întâlni acest Deget, îi va spune că florile sunt frumoase şi mirositoare ca să atragă insectele. Căci insectele sunt cele care le împrăştie polenul şi le permit reproducerea. Fructele sunt delicioase în speranţa că vor fi mâncate de animalele care le vor digera şi vor da afară miezul sau sâmburii tari mai departe printre excremente. Subtilă strategie vegetală: nu numai că sămânţa copacului fructifer e răspândită astfel, ci este şi aprovizionată imediat cu compuşi pentru fertilizare. Toate fructele se concurează pentru a fi mâncate şi deci să se răspândească în lume. Pentru ele, a evolua înseamnă a-şi ameliora şi mai mult savoarea, aspectul şi parfumul, cele mai puţin tentante fiind sortite să dispară. La televiziune totuşi, 103 văzuse că De getele reuşeau să producă fructe fără seminţe: pepeni sau struguri fără sâmburi. Doar din lene de a scuipa sau de a digera sâmburii, Degetele erau pe cale de a face sterile specii 1044

întregi. Îşi zise că data viitoare când va avea ocazia să vorbească cu Degetele, le va sfătui să lase fructelor sâmburii, chiar dacă asta le va obliga să le scuipe. În orice caz, acea smochină proaspătă pe care o devorau nu va avea dificultăţi în a se face mâncată şi digerată. Cele treisprezece se scaldă în sucul ei dulce. Îşi vâră capul în carnea ei moale, îşi scuipă în faţă sâmburii, înoată în jeleul pulpei. După ce-şi umplu până la refuz guşa socială şi stomacală cu fructoză, furnicile pornesc din nou la drum. Străbat cărări împresurate de cicoare şi ruje. 16 strănută. E alergică la polenul de rujă. În curând zăresc în depărtare o linie argintie: fluviul. Prinţesa 103 ridică antenele şi reperează poziţia. Se află la nord-est de Bel-o-kan. Din fericire, fluviul curge de la nord la sud. Ajung pe o plajă de nisip negru. Turme de gărgăriţe fug la apariţia lor, abandonând cadavre de păduchi-de-frunze pe jumătate ciopârţite. 103 nu a înţeles niciodată de ce Degetele găseau gărgăriţele "simpatice". Sunt nişte fiare sălbatice care devorează şeptelul de păduchi-de-frunze. Altă strategie a Degetelor: acordă virtuţi pozitive trifoiului, deşi orice furnică ştie foarte bine că trifoiul e o plantă a cărei sevă este toxică. Exploratoarele înaintează pe plajă. În jur, papura zveltă ascunde broaşte râioase ale căror orăcăituri sinistre răsună în aer. Prinţesa 103 sugerează să coboare pe fluviu în ambarcaţiune. Cele douăsprezece exploratoare nu ştiu ce este aceea o "ambarca-ţiune" şi îşi zic că trebuie să fie vorba tot de o invenţie a Degetelor. Prinţesa 103 le arată că o frunză poate să fie folosită ca suport pentru a înainta pe apă. Pe vremuri, ea a traversat fluviul pe frunze de nu-mă-uita, dar acolo unde se află acum nu există nu-mă-uita. Cercetează 1045

împrejurimile cu ochii şi cu antenele în căutarea unei frunze insubmersibile. Apoi evidenţa se impune: nuferii. Plutesc pe apă din noaptea timpurilor. Te poţi gândi la un insubmersibil mai bun? Cu un nufăr, vom traversa fără să ne înecăm. Furnicile urcă pe un mic nufăr alb şi roz rezemat moale de mal. Frunzele lui, cu peţiol lung, au o formă ovală. Suprafaţa superioară formează un fel de platformă verde şi rotundă, netedă şi parcă dată cu lac, ceea ce facilitează scurgerea apei. Sub frunza principală, frunze tinere cufundate încă în apă se înfăşurate în formă de cornet. Peţioalele sunt suple şi prevăzute cu un număr de tubuleţe pline de aer care asigură o şi mai bună plutire. Furnicile urcă pe plantă dar aceasta nu se mişcă. O inspecţie dezvăluie o ancoră care o imobilizează. Nufărul se prelungeşte printr-un rizom lung care intră în apă ca o frânghie. Acest apendice foarte solid are o grosime de peste cinci centimetri şi coboară în apă până la un metru ca să fixeze planta de pământ. Prinţesa 103 se apleacă sub apă ca să-l taie, întrerupându-şi din când în când lucrul ca să respire. Celelalte o ajută dar, înainte de a da ultima lovitură eliberatoare. Prinţesa 103 le semnalează că trebuie să captureze gândaci de apă. Aceste coleoptere acvatice vor servi drept propulsoare. Furnicile îi ademenesc cu ceva pradă moartă capturată la suprafaţa fluviului. Când gândacii se apropie, 103 provoacă un contact antenar şi găseşte feromoni ca să-i convingă să le ajute în croaziera pe fluviu. Prinţesa 103 constată, cu noua ei vedere sexuată, că malul din faţă este foarte depărtat şi că, în plus, frunzele moarte care plutesc pe apă se rotesc foarte repede, semn că există vârtejuri. Nici o ambarcaţiune n-ar putea să traverseze pe-acolo. E mai bine să coboare mai jos în căutarea unui loc unde fluviul se îngustează. 1046

Belokanienele încep să amenajeze ambarcaţiunea şi o umplu cu alimente care le vor ajuta să suporte vicisitudinile croazierei. In cea mai mare parte, rezervele lor sunt formate din gărgăriţele care n-au fugit destul de repede şi din gândaci de apă care au refuzat să coopereze. Prinţesa 103 afirmă că nu foloseşte la nimic să plece acum, nu vor putea să navigheze noaptea. Ea recomandă îmbarcarea a doua zi dimineaţă. Viaţa fiind o succesiune de zile şi de nopţi, amânarea nu era prea mare. Se refugiază deci sub o stâncă şi mănâncă gărgăriţele ca să-şi recapete forţele. Se pregăteşte o mare călătorie. 75. ENCICLOPEDIE CĂLĂTORIE SPRE LUNĂ: Există momente când visele cele mai nebuneşti par realizabile cu condiţia să îndrăzneşti. În China, în secolul al XIII-lea, sub domnia împăraţilor din dinastia Song, s-a produs o mişcare culturală vizând admirarea lunii. Cei mai mari poeţi, cei mai mari scriitori, cei mai mari cântăreţi nu mai aveau altă sursă de inspiraţie decât această planetă de pe cer. Unul dintre împăraţii din dinastia Song, el însuşi poet şi scriitor, a vrut să aibă sufletul împăcat. Admira atât de mult luna încât a dorit să fie primul om care să pună piciorul acolo. Le-a cerut savanţilor săi să fabrice o rachetă. Chinezii ştiau deja foarte bine să se folosească de praful de puşcă. Au plasat deci nişte petarde voluminoase sub o căbănuţă în centrul căreia trona împăratul Song. Ei sperau ca puterea exploziei să-l proiecteze pe suveran până pe lună. Cu mult înainte de Neil Armstrong, cu mult înainte de Jules Verne, aceşti 1047

chinezi fabricaseră astfel prima rachetă interplanetară. Dar probabil că cercetările preliminare fuseseră mult prea sumare căci, imediat ce fitilele reactoarelor au fost aprinse, acestea s-au comportat exact ca nişte focuri de artificii, adică au făcut explozie. Împreună cu vehiculul său, împăratul Song a fost pulverizat printre aceste enorme jerbe colorate şi incandescente care ar fi trebuit să-l propulseze până la astrul nopţilor. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 76. INSOMNIE E noapte şi totuşi furnica nu doarme. Un zgomot şi o lumină au trezit-o pe 103. În jurul ei, cele douăsprezece exploratoare moţăie mai departe. Pe vremuri, tot ce se petrecea noaptea, nu exista, căci somnul îi "stingea" complet corpul cu sânge rece. Dar, de când are un sex, în timpul somnului e dominată de o stare de semi-toropeală. Se trezeşte la cel mai mic semnal. E unul dintre inconvenientele de a fi dotat cu simţuri mai subtile. Ai o uşoară tendinţă spre insomnie. Se ridică. E frig dar ieri a mâncat destul de mult ca să dispună de rezervele de energie necesare pentru a se menţine trează. Iese în pragul cavernei ca să vadă ce se petrece afară. Trece un nor roşu. Broaştele nu mai Orăcăie. Cerul e negru şi luna, descoperită pe jumătate, se oglindeşte în romburi mici în fluviu. 103 vede o linie de lumină brăzdând cerul. O furtună. 1048

Furtuna seamănă cu un copac înalt cu multe crengi care creşte din cer ca să mângâie pământul. Existenţa lui est totuşi atât de efemeră încât prinţesa deja nu o mai vede. După tunet se aşterne o tăcere şi mai apăsătoare. Cerul e şi mai întunecat. Cu organele lui Johnston, 103 percepe electricitate magnetică în aer. Apoi cade o bombă. O sferă enormă de apă care face explozie pe pământ şi o stropeşte. Ploaia. Această sferă mortală este urmată de o multitudine de altele la fel. Fenomenul este mai puţin periculos decât lăcustele, dar 103 preferă să se dea totuşi trei paşi înapoi. Prinţesa priveşte ploaia. Până atunci considerase singurătatea, frigul, noaptea ca nişte valori contrare spiritului furnicarului. Or, noaptea e frumoasă. Chiar şi frigul are farmecul său. A treia bubuitură. Un copac mare de lumină creşte din nou între nori şi moare atingând pământul. De data asta e mai aproape. Caverna este luminată de un flash care, o secundă, le transformă pe cele douăsprezece exploratoare în albinoase. Un copac negru de pe pământ a fost lovit de copacul alb din cer. Ia imediat foc. Focul. Furnica priveşte focul care mistuie treptat copacul. Prinţesa ştie că, acolo sus, Degetele şi-au bazat tehnologia pe stăpânirea focului. A văzut unde a dus asta: roci topite, alimente carbonizate şi, mai ales, războaie cu foc. Masacre cu foc. Focul e tabu la insecte. Toate insectele ştiu că pe vremuri, în urmă cu câteva zeci de milioane de ani, furnicile controlau focul şi se dedau unor războaie cumplite care uneori distrugeau păduri întregi. De aceea, într-o zi. toate insectele au convenit să proscrie acest element mortal. Poate că ăsta e motivul pentru care insectele n-au dezvoltat niciodată 1049

tehnologia metalului şi nici a explozibililor. Focul. Oare, ca să evolueze, vor fi şi ele constrânse să încalce acest tabu? Prinţesa îşi îndoaie antenele şi adoarme iar, legănată de ploaia care cade pe pământ. Visează flăcări. 77. ENCICLOPEDIE NOOSFERA: Fiinţele omeneşti au creiere independente: emisfera dreaptă şi emisfera stângă. Fiecare dispune de un spirit propriu. Creierul stâng este hărăzit logicei, este creierul cifrelor. Creierul drept este hărăzit intuiţiei, e creierul formelor. Pentru aceeaşi informaţie, fiecare emisferă va avea o analiză diferită, putând să ducă la concluzii complet contrare. S-ar părea că numai noaptea emisfera dreaptă, consilier inconştient, prin intermediul viselor, îşi dă acordul emisferei stângi, realizator conştient, după modelul unei perechi în care soţia, intuitivă, şi-ar strecura pe furiş părerea soţului materialist. După părerea savantului rus Vladimir Vernadski, inventatorul cuvântului "biosferă" şi â filozofului Teilhard de Chardin, acest creier feminin intuitiv ar mai avea o calitate, aceea de a putea să se branşeze la ceea ce ei au numit "noosferă". Noosfera ar fi un nor mare care înconjoară planeta ca şi atmosfera sau ionosfera. Acest nor sferic imaterial ar fi format din inconştientele umane emise de creierele drepte. Ansamblul ar forma un mare Spirit imanent, Spiritul uman global într-un fel. Astfel credem că ne imaginăm sau că inventăm lucruri pe care, în realitate, creierul nostru drept le ia pur şi simplu de acolo. Iar când creierul nostru stâng 1050

ascultă cu atenţie creierul drept, informaţia trece şi duce la o idee aptă să se concretizeze în fapte. Conform acestei ipoteze, un pictor, un muzician, un inventator sau un romancier n-ar fi decât nişte receptori radio capabili, cu creierul lor drept, să ia din inconştientul colectiv apoi să lase emisferele dreaptă şi stângă să comunice destul de liber ca să reuşească să pună în practică aceste concepte care se găsesc în noosferă. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 78. CONCERT Căldură. Julie se simţea bine în acea mare de oameni. Francine îşi agita părul blond. Zoe dansa din buric, David îşi lega părţile de solo de cele ale lui Leopold, iar Jiwoong, cu ochii în sus, lovea cu beţişoarele în toate tobele. Nu mai erau opt, ci unul singur, iar Julie ar fi dorit ca acest moment preţios să dureze veşnic. Concertul trebuia să se termine la unsprezece şi jumătate, dar senzaţiile erau prea puternice. Julie avea energie cu carul şi mai avea încă nevoie de acel contact colectiv fabulos. Avea impresia ca zboară şi refuza să aterizeze. Ji-woong îi făcu semn să reia "Revoluţia furnicilor". Fetele de la clubul de aikido scandau: Cine sunt noii vizionari? Cine sunt noii inventatori? Aclamaţii. Noi suntem noii vizionari! Noi suntem noii inventatori! Privirea fetei îşi schimbă uşor culoarea. În capul ei se 1051

declanşau câteva mecanisme, deschizând porţi, vane, grilaje. Un nerv primi un mesaj de transmis gurii. O frază de pronunţat. Nervul se grăbi să facă să circule mesajul, maxilarul fu rugat să se deschidă, limba se agită şi cuvintele fură pronunţate: - Sunteţi gata.... să faceţi revoluţia... aici şi acum? Toată lumea se linişti brusc. Mesajul perceput era transmis de nervii auditivi până la creiere care descompuneau sensul şi greutatea fiecărei silabe. Apoi urmă răspunsul: - Daaaaa! Nervii, deja încălziţi, funcţionau mai repede. - Sunteţi gata să schimbaţi lumea aici şi acum? Sala răspunse şi mai tare: - Daaaaa! Trei bătăi de inimă; Julie ezită. Avea ezitarea cuceritorilor care nu îndrăzneau să-şi asume victoria. Simţea aceeaşi angoasă ca şi Hanibal la porţile Romei. "Pare prea uşor, să nu mergem mai departe." Cei Şapte Pitici aşteptau de la ea o frază sau măcar un gest. Nervul era pregătit să transmită foarte repede semnalul. Publicul îi pândea gura. Acea revoluţie despre care vorbea Enciclopedia părea foarte aproape. Toţi se uitau la ea. Ar fi fost de ajuns să spună: "Haide". Totul era parcă suspendat în timp. Directorul opri sunetul, reduse lumina pe scenă şi aprinse lumina în sală. Urcă pe scenă şi zise: - Concertul a luat sfârşit. Să-i aplaudăm. Să le mulţumim încă o dată lui Albă ca Zăpada şi celor Şapte Pitici. Clipa de graţie trecuse. Farmecul fusese rupt. Sala aplaudă fără entuziasm. Viaţa îşi relua cursul. Fusese doar un simplu concert, un concert reuşit, sigur, cu oameni care aplaudau dar care apoi pleacă, se despart şi se întorc 1052

acasă ca să se culce. - Bună seara şi mulţumesc, murmură Julie' În cabină unde se demachiau, simţiră cu toţii un val de amărăciune. Directorul intră în culise, o luă pe Julie în braţe şi o sărută pe amândoi obrajii. - Aţi fost cu adevărat formidabili! - Dar... - În sfârşit se petrece ceva interesant şi în acest mic oraş de provincie... Mă aşteptam la ceva modest iar voi aţi creat un happening. Ceilalţi directori de centre culturale au să crape de gelozie. N-am mai văzut niciodată până acum un public atât de entuziasmat. Vreau să mai veniţi, şi destul de repede. - Serios? Directorul scoase un carnet de cecuri, se gândi puţin şi scrise: cinci mii de franci. - Iată cecul pentru concertul vostru din seara asta şi ca să vă ajute să vă pregătiţi viitorul spectacol. Trebuie să vă ocupaţi mai mult de costume, să puneţi afişe, poate să vă gândiţi la fumigene, la un decor.. Nu trebuie să vă mulţumiţi cu mica victorie din seara asta. Data viitoare vreau un concert trăznet! 79. PRESA TRÂMBIŢA DE FONTAINEBLEAU (Rubrica culturală) CENTRUL CULTURAL UN CONCERT INAUGURAL DISTRACTIV Tânărul grup de rock francez Albă ca Zăpada şi cei Şapte Pitici a făcut o prezentare foarte simpatică ieri seară în noua sală de muzică a centrului cultural din Fontainebleau. Asistenţa era foarte animată. Tânăra 1053

cântăreaţă a grupului, Julie Pinson, are toate calităţile ca să reuşească în show-business: un corp de zeiţă, nişte ochi cenuşii care ar corupe şi un sfânt şi o voce foarte jazzy. Pe bună dreptate putem regreta ritmurile modeste şi insipiditatea cuvintelor. Dar, cu entuziasmul ei comunicativ, Julie face să se uite aceste mici imperfecţiuni datorate tinereţii. Unii pretind chiar că s-ar putea dovedi o rivală pentru celebra cântăreaţă Alexandrine. Nu trebuie să exagerăm. Alexandrine, cu formula ei de glamour rock, a ştiut deja să cucerească un public larg care depăşeşte cu mult centrele culturale provinciale. Fără complexe, Albă ca Zăpada şi cei Şapte Pitici anunţă totuşi apariţia apropiată a unui album cu titlul evocator: "Treziţi-vă!" Poate că în curând va intra în concurenţă cu noul succes al cântăreţei Alexandrine, "Iubirea mea, te iubesc", premiată deja în toate topurile. Marcel Vaugirard 80. ENCICLOPEDIE CENZURĂ: Pe vremuri, pentru ca unele idei considerate subversive de către puterea de atunci să nu ajungă la marele public, fusese înfiinţată o instituţie poliţienească: cenzura de stat, care avea sarcina să interzică pur şi simplu propagarea operelor prea "subversive". Azi, cenzura şi-a schimbat faţa. Acum nu mai acţionează lipsa, ci abundenţa. Sub avalanşa neîntreruptă de informaţii neînsemnate; nimeni nu mai ştie de unde să ia informaţiile interesante. Difuzând cu tona tot felul de muzici similare, producătorii de discuri împiedică apariţia unor noi curente muzicale. Tot aşa, prin miile de cărţi care apar pe lună, editorii 1054

împiedică apariţia unor noi curente literare. Mulţimea unor insipidităţi similare blochează creaţia originală, şi nici criticii care ar trebui să filtreze această masă nu mai au timp să citească, să vadă sau să asculte totul. Astfel se ajunge la paradoxuri. Cu cât sunt mai multe canale de televiziune, de radio, ziare, suporturi mediatice, cu atât diversitatea de creaţie e mai mică. Se răspândeşte tenta cenuşie. Toate astea fac parte din vechea logică: nu trebuie să apară nimic "original" care să poată pune în discuţie sistemul. Se cheltuieşte o energie imensă pentru ca totul să rămână imobil. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 81. COBORÂREA PE FLUVIU Fluviul argintiu alunecă spre sud. Nava exploratoarelor s-a avântat dimineaţa devreme pe valurile neospitaliere şi despică cu o viteză destul de mare acea panglică strălucitoare. În partea din spate, la nivelul suprafeţei irizate, gândacii de apă înoată cu mişcări graţioase. Carapacea lor verde are margini portocalii. Fruntea gândacului de apă este împodobită cu un simbol galben în formă de V. Naturii îi place uneori să introducă o notă decorativă. Desenează motive complicate pe aripile fluturilor şi mai simple pe carapacea gândacilor de apă. Pulpele lungi şi păroase ale gândacilor de apă se îndoaie şi se desfac ca să propulseze ambarcaţiunea mirmeceeană. Prinţesa 103 şi cele douăsprezece exploratoare, cocoţate pe cele mai înalte petale roşii al nufărului, se bucură de peisajul imens din jurul lor. 1055

Micul nufăr este într-adevăr o navă perfectă care protejează de apa rece ca gheaţa. Nu atrage atenţia nimănui, căci este normal să vezi un nufăr alunecând pe apă; Furnicile îşi inspectează vasul. Frunza de nufăr formează o plută mare de culoare verde, solidă şi plată. Floarea nufărului este destul de complexă. Ea e formată din patru sepale verzi şi din numeroase petale inserate în spirală, a căror mărime se diminuează până când se transformă în stamine în centrul florii. Furnicile se distrează urcând şi coborând pe aceste pânze mari de culoare roz. Din punctul cel mai de sus al florii acvatice, furnicile zăresc obstacolele din depărtare. Mereu avidă de senzaţii tari, Prinţesa 103 gustă rizomul nufărului şi e mirată că imediat are un sentiment puternic de pace. Rizomul conţine o substanţă anafrodisiacă care acţionează ca un calmant. Sub efectul acestei licori, totul pare mai paşnic, mai senin, mai blând. Nu poate să zâmbească dar se simte bine. Fluviul dimineaţa e ceva foarte frumos. Soarele stacojiu le scaldă pe belokaniene cu o ploaie de reflexe rubinii. Bobiţele de rouă scânteiază pe plantele acvatice care se deplasează în derivă. La trecerea navei, sălciile plângătoare îşi apleacă frunzele lor lungi şi moi. Castanii de apă îşi oferă fructele, nişte nici nuci înconjurate de un caliciu împodobit cu spini mari laterali. Narcisele seamănă cu nişte steluţe galbene şi parfumate. Pe stânga, o stâncă are suprafaţa acoperită cu săpunariţă care împrăştie arome delicate. Îşi lasă în apă capsulele care, căzând, eliberează saponină, substanţă care face spumă şi bule. Această dezordine pe apă îi irită pe gândaci, care ridică capul şi scuipă jeturi apte să alunge săpunul din tubul lor pulmonar. Partea de sus a nufărului atinge uşor frunzele unei 1056

flori de cucută care degajează miros de ţelină şi supurează un suc gălbui care se închide la culoare în contact cu aerul. Furnicile ştiu că acel suc e dulce dar conţine un alcaloid puternic, cicutina, care paralizează creierul. Multe exploratoare au plătit cu viaţa pentru ca această informaţie să ajungă în memoria colectivă a semenelor lor. Nimeni să nu se atingă de cucută! Deasupra lor se rotesc libelulele. Tinerele furnici le urmăresc cu admiraţie. Marile insecte, vechi şi demne, se dedau dansului lor nupţial. Fiecare mascul supraveghează şi apără împotriva celorlalţi masculi partea sa de teritoriu. Se înfruntă între ei ca să-şi mărească posesiunile. Femela libelulă este evident atrasă de masculul care îi oferă cea mai mare suprafaţă pentru dansul copulator şi ouatul care va urma. Totuşi, fie că un mascul a reuşit sau nu prin eforturile lui să atragă o femelă, rivalitatea nu s-a terminat. O femelă poate să păstreze timp de câteva zile sperma proaspătă a masculului în abdomen. Dacă se acuplează de mai multe ori cu amanţi diferiţi, va putea după aceea să producă ouă provenite de la primul, al doilea sau al treilea partener. De altfel, masculii libelulă ştiu asta şi, geloşi, se grăbesc, înainte de a se acupla, să golească femela de sperma rivalilor. Asta nu o va împiedica totuşi pe doamna libelulă să găsească alt mascul care şi el o va goli la rândul lui. Onoare spermei ultimului mascul. Cu noile sale simţiri de sexuată, privirea Prinţesei 103 străpunge apa. Vede, sub suprafaţa fluviului, un animal care înoată invers, pe spate. Celălalt o observa printr-un geam. E o ploşniţă de apă. Înaintează târându-se cu picioarele din spate şi pare că galopează de cealaltă parte a oglinzii suprafeţei fluviului. Ca să respire, ea înmagazinează sub coate bule de aer care sunt treptat aspirate de stigmate. 1057

Deodată se iveşte un cap. E o larvă de libelulă al cărui cap iese la suprafaţa apei ca să hăpăie o efemeridă. Prinţesa 103 înţelege ce s-a întâmplat. Larva libelulă este dotată cu o primă mască-faţă legată la o articulaţie lungă care îi foloseşte drept bărbie. Se apropie de pradă care nu fuge deoarece crede că dispune de destulă distanţă ca să poată fugi. Atunci libelula îşi desface masca brusc cu bărbia-braţ articulată. Aceasta pleacă ca o catapultă, prinde prada apoi o aduce la restul capului care îşi înfige în ea maxilarele. Ambarcaţiunea-floare alunecă şi evită în ultimul moment stâncile-recife. Aşezată în mijlocul galben al navei-nufăr, 103 se gândeşte la marea istorie a furnicilor. Din fericire, cunoaşte toate vechile mitologii transmise din totdeauna de la o antenă la alta. Ştie cum au făcut furnicile să dispară dinozaurii de pe Pământ invadându-i prin intestine. Ştie cum, pentru dominarea Pământului, furnicile s-au războit cu termitele timp de zeci de milioane de ani. Asta e istoria lor. Degetele nu o cunosc. Nu ştiu cum au adus furnicile, din ţinuturile Soarelui-răsare, spre alte ţinuturi seminţe de flori şi de legume care nu se aflau acolo înainte: mazărea, ceapa sau morcovul. Fu cuprinsă de o mare mândrie pentru specia ei la vederea acelui fluviu maiestuos, vedere pe care Degetele nu o vor avea niciodată. Sunt prea mari, prea grase, prea puternice ca să vadă acele narcise galbene, acele sălcii plângătoare, aşa cum le vede ea. Nu vor percepe aceleaşi culori ca ea. Degetele văd foarte departe cu claritate, dar raza lor vizuală este prea îngustă, îşi zise ea. Într-adevăr, clacă furnicile văd după un unghi de 180 de grade, Degetele văd doar după un unghi de 90 de grade, şi nu-şi pot fixa atenţia decât pe 15 grade. 1058

Din documentarele televizate, a aflat că Degete au descoperit că Pământul e rotund, deci finit. Dispun de hărţile tuturor pădurilor, tuturor pajiştilor... Nu pot să-şi mai spună: "merg spre necunoscut". Şi nici: "Plec departe într-un ţinut străin". Toate ţările de pe planetă sunt la o zi de mers cu maşinile lor zburătoare! Într-o zi, Prinţesa 103 speră să le arate Degetelor tehnologiile din Bel-o-kan, cum se prelucrează lăptişorul păduchilor de frunze, cum se respectă fructele, cum să te faci înţeles de animale şi atâtea şi atâtea lucruri despre care Degetele nu ştiu nimic. În timp ce soarele devine din roşu portocaliu, se aud o mulţime de cânturi. Greieri, bineînţeles, dar şi broaşte şi broscoi, păsări... E ora dejunului. Când era la Degete, 103 căpătase obiceiul de a mânca de trei ori pe zi la oră fixă. Furnicile se apleacă ca să strângă larvele de ţânţari suspendate la nivelul suprafeţei fluviului, cu capul în jos şi sifonul respirator în sus. A picat bine, tuturor le e foame. 82. ENCICLOPEDIE ARTA FUGII: "Fuga" este o evoluţie în comparaţie cu canonul. Canonul "torturează" aceeaşi temă în toate sensurile, ca să vadă cum reacţionează cu ea însăşi pe toate planurile. Fuga în schimb poate să prezinte mai multe teme diferite. Fuga e mai mult o progresare decât o repetare. Ofranda muzicală, de Johan Sebastian Bach, constituie una dintre cele mai frumoase arhitecturi de fugă. Ca multe dintre ele, porneşte în do minor dar, la sfârşit, printr-o "scamatorie" demnă de cel mai bun prestidigitator, se termină în re minor. Şi asta fără ca urechea celui mai atent auditoriu să descopere clipa în 1059

care a avut loc metamorfoza. Cu ajutorul acestui sistem de "salt" de la o tonalitate, Ofranda muzicală s-ar putea repetai la infinit, până când se va fi metamorfozat în toate notele gamei. "La fel e şi gloria regelui care se ridică continuu în acelaşi timp ca modulaţia", explica Bach. Un fel de summum al acestei opere consacrate fugii este bucata Arta fugii în care, exact înainte de a muri, Johann Sebastian Bach a vrut să explice muritorilor de rând tehnica progresiei muzicale care, pornind de la simplitatea totală, se îndreaptă spre complexitatea absolută. A fost oprit în plin elan de probleme de sănătate (în acea perioadă era aproape orb). Această fugă este deci neterminată. Trebuie subliniat că Bach a semnat-o folosind drept temă muzicală cele patru litere ale numelui său. În solfegiul german, B corespunde notei si bemol, A, lui la, C, lui do, şi H, lui si simplu. Bach = si bemol, la, do, si. Bach a pătruns astfel chiar în interiorul muzicii sale şi conta pe ea ca să se ridice şi el ca un rege nemuritor spre Infinit. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 83. ATACUL PATINATORILOR ACVATICI În timp ce vasul-nufăr roşu lunecă uşor pe apă, furnicile zăresc un grup de insecte care merg pe apă. Sunt păienjenii de apă, insecte acvatice care seamănă cu ţânţarii de apă dulce. Au capul mai lung decât corpul şi cei doi ochi sferici, 1060

situaţi ca două perle în părţi, îi fac să semene cu nişte măşti africane alungite. Faţa inferioară a pântecelui este acoperită cu peri argintii, catifelaţi şi hidrofugi. Datorită lor, pot să circule liniştiţi pe apă fără teama că se vor duce la fund. Păienjenii de apă caută dafnii, cadavre de ţânţari sau larve de ploşniţe. Deodată percep vibraţia ambarcaţiunii furnicilor. Atunci, în mod ciudat, se grupează într-o legiune acvatică şi atacă. Patinează pe suprafaţa apei, folosindu-se de ea ca de o pânză solidă. Sprijinindu-se cu tot torsul, îşi asigură o stabilitate excelentă pe fluviu care reacţionează ca o membrană întinsă. Furnicile, înţelegând pericolul, îşi aliniază abdomenul pe flancurile navei, ca pe vremuri vikingii lăncile şi scuturile. Foc. Abdomenele mirmeceene îşi trag salvele. Numeroşi păienjeni de apă, atinşi, se prăbuşesc şi pornesc în derivă acolo unde pântecele lor hidrofug îi menţine la suprafaţă. Patinatorii supravieţuitori se deplasează în zig-zag printre jeturile de acid formic. Mulţi păienjeni sunt doborâţi de la primele rafale. Totuşi câţiva reuşesc să se apropie de navă şi, doar sprijinindu-se de ea cu picioarele lor lungi, inundă frunza de nufăr. Toate furnicile sunt în apă. Unele încearcă să imite păienjenii mergând pe unde, dar acest exerciţiu cere o gestionare perfectă a repartizării greutăţii pe fiecare picior iar furnicile au totdeauna unul care se duce la fund. In cele din urmă se pomenesc deci cu bărbia şi pântecele în contact cu apa rece, plutind şi agitându-şi inutil picioarele. Atâta timp cât apa nu le trece de bărbie, furnicile nu riscă să se înece, în schimb pot să fie înghiţite de orice animăluţ. Trebuie să se organizeze repede. Cele treisprezece se agită în toate sensurile şi se stropesc 1061

reciproc. Se străduiesc să se agaţe de marginea nufărului, în timp ce patinatorii continuă să le îmbrâncească şi să le calce pe cap ca să le facă să se ducă la fund. Tot agitându-se, furnicile sfârşesc prin a se agăţa una de alta într-o platformă plutitoare, pornind de la care se arcuiesc ca să urce pe vasul nufăr. După câteva încercări, reuşesc să urce din nou pe nava lor. Sunt recuperate şi celelalte furnici şi sunt capturaţi câţiva păienjeni agresori. Înainte de-i mânca, 103 îi întreabă pe prizonieri de ce atacă în hoardă deşi specia lor este cunoscută ca fiind formată din animale solitare. Un păianjen de apă povesteşte că din cauza unui individ, un patinator pe care îl numeşte Fondator. Fondatorul trăia într-un loc unde curentul era foarte puternic. Acolo, păienjenii de apă nu puteau patina decât pe distanţe mici apoi, foarte repede, erau nevoiţi să se agaţe de papură căci, altfel, erau luaţi de curent. Fondatorul îşi zisese că-şi vor consacra cea mai mare parte a energiei luptând împotriva curentului deşi nimeni nu ştia unde ducea acel curent. În loc să-şi petreacă viaţa ca să se protejeze după papură, el a decis să se lase purtat de curent. Toţi vecinii săi păienjeni i-au prezis moartea căci curentul puternic avea să-l arunce de stânci. Fondatorul sa încăpăţânat totuşi, a plecat şi, după cum preziseseră semenii lui, fu luat, zgâlţâit, scufundat, rănit. Dar a supravieţuit. Patinatorii de la capătul de jos al fluviului, văzându-l cum trece, au considerat că un păianjen de apă capabil de atâta curaj era un exemplu. L-au făcut şeful lor şi au luat hotărârea să trăiască în colectivitate. Astfel, îşi zise Prinţesa 103, o singură fiinţă este de ajuns ca să modifice comportamentul unei întregi specii. Ce descoperise acel patinator? Încetând de a-ţi mai fi teamă de curent, încetând de a te mai agăţa de o securitate 1062

imaginară şi lăsându-te dus înainte, rişti poate să primeşti o mulţime de lovituri dar, până la urmă, îţi poţi ameliora propriile condiţii de existenţă precum şi pe cele ale întregii tale comunităţi. Cunoaşterea acestui lucru dă un nou curaj prinţesei. 15 se apropie. Vrea să mănânce păianjenul de apă dar Prinţesa 103 o opreşte. Spune că trebuie eliberat ca să se întoarcă la poporul lui recent socializat. 15 nu înţelege de ce-ar trebui să fie cruţat, e un păianjen de apă şi are un gust bun. Poate că ar trebui să-l căutăm pe faimosul Fondator ca să-l ucidem, adăugă ea. Celelalte furnici sunt de acord. Dacă păienjenii de apă încep să lupte în grup şi dacă mirmeceenele nu-i opresc chiar de acum, peste câţiva ani, îşi vor construi cetatea lor lacustră şi vor deveni stăpânii fluviilor. 103 este conştientă de asta, dar îşi spune că, la urma urmelor, fiecare specie cu şansa ei. Nu-ţi păstrezi avansul distrugând concurenţii, ci mergând mai repede decât ei. Prinţesa se adăposteşte în spatele noilor sale simţuri de sexuată ca să-şi justifice compasiunea; ştie totuşi că este o nouă dovadă a degenerescenţei sale datorată lungului contact avut cu Degetele. Prinţesa 103 ştie că în capul ei există o problemă. Chiar şi înainte avea tendinţa să fie egoistă. Dezvoltarea şi mai mult a simţurilor, datorită sexului, i-a agravat defectul. În mod normal, o furnică se branşează în permanenţă la mintea colectivă şi nu se debranşează decât foarte rar pentru rezolvarea unor probleme "personale". Or 103 este aproape constant debranşată de mintea colectivă. E în pielea ei, în mintea ei, în închisoarea propriului cap şi nu mai face nici un efort ca să gândească în grup. Dacă continua aşa, în curând se va gândi numai la ea. Va deveni egocentrică ca Degetele. 1063

5 simte foarte bine că în timpul CA-urilor, Comunicaţiile Absolute, prinţesa refuză să lase să fie vizitate zone întregi din creierul ei. Nu mai joacă jocul colectivităţii. Dar nu e momentul potrivit pentru astfel de reflecţii. Prinţesa 103 remarcă faptul că petalele-pânze ale vasuluinufăr şuieră. Fie e vânt, fie... iau viteză. Toată lumea în vârf. Câteva furnici urcă în vârful celei mai înalte petale de nufăr. De acolo de sus se simte foarte bine viteza. Toate firele de păr de pe faţa şi antenele lor sunt îndoite spre spate ca o simplă iarbă. Prinţesa are dreptate să fie îngrijorată căci, în depărtare, se vede un zid de spumă. La viteza cu care se deplasează, le va fi greu să-l evite. Numai să nu fie o cascadă, îşi zice furnica. 84. ÎNAINTE PENTRU AL DOILEA CONCERT David se instalase în faţa computerului din sala de repetiţii. Descoperi în programele grafice o textură care semăna cu cea a vechilor pergamente şi alese majuscule răsucite, groase şi roşii pentru primele litere şi minuscule negre cu o umbră albă pentru celelalte. Examinară imaginea de pe coperta Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute, cu cele trei furnici în formă de Y, aşezate în centrul unui triunghi înscris într-un cerc. Era destul să fie reconstituit cu un program grafic şi simbolul grupului lor era gata. Se aplecară asupra computerului. Sus scriseră "Furnicile", iar mai jos, între paranteze: "Noua denumire a grupului Albă ca Zăpada şi cei Şapte Pitici", pentru ca primii lor fani să nu fie derutaţi. Dedesubt: "Sâmbătă 1 aprilie, concert la centrul cultural din Fontainebleau". 1064

Apoi cu litere groase: REVOLUŢIA FURNICILOR. Examinară rezultatul obţinut. Pe ecran, viitorul lor afiş semăna perfect cu un pergament vechi. Zoe trase două mii de copii pe xeroxul color al directorului şcolii. Ji-woong apelă la sora lui mai mică cerându-i să le lipească în tot oraşul cu colegii ei de clasă. Micuţa acceptă cu condiţia să li se ofere locuri gratuite la concert, apoi plecă cu prietenii ei să lipească afişele. Oamenii vor avea astfel la dispoziţie trei zile ca să cumpere bilete. - Să punem la punct un spectacol total, zise Francine. - Cu fumigene şi spoturi luminoase pentru efecte speciale, propuse Paul. - Am putea fabrica nişte obiecte enorme ca să umplem scena, spuse şi Jo-woong. - Pot să fac o carte din polistiren înaltă de un metru, zise Leopold. - Cu o pagină mobilă în centru şi un set de diapozitive, oamenii vor avea impresia că văd dându-se paginile sugeră David. - Formidabil! Eu o să fac o furnică gigantică de cel puţin doi metri, promise Ji-woog. Paul le sugeră să împrăştie un parfum corespunzător ambianţei deosebite a fiecărei bucăţi. Se considera destul de dotat în chimie ca să fabrice o orgă de parfumuri rudimentară. De la mirosul de lavandă până la cel de pământ, de la mirosul de iod până la cel de cafea, Paul avea de gând să învăluie astfel fiecare temă într-un adevărat decor olfactiv. Narcisse avea să creeze nişte costume sofisticate şi va concepe măşti şi machiaje care vor sublinia fiecare cântec. Repetiţia începu şi David se plânse de solo-ul de la "Revoluţia furnicilor". Nu era deloc pus la punct. Remarcă atunci un târâit, considerat la început a se datora 1065

sistemului electric. Apropiindu-se de amplificator ca să-l regleze, descoperiră un greier instalat acolo, atras de căldura transformatorului. David avu atunci ideea să fixeze micul microfon de la una din coardele lui de harpă pe elitrele insectei. Paul făcu reglajul şi în curând obţinu un sunet cu un efect dintre cele mai bizare. - Cred că în sfârşit am găsit muzicianul perfect pentru "Revoluţia furnicilor", le zise David. 85. ENCICLOPEDIE VIITORUL APARŢINE ACTORILOR: Viitorul aparţine actorilor. Ca să se facă respectaţi, actorii ştiu să mimeze mânia. Ca să se facă adulaţi, actorii ştiu să mimeze dragostea. Ca să se facă invidiaţi, actorii ştiu să mimeze bucuria. Toate profesiile sunt infiltrate de actori. Alegerea lui Ronald Reagan în postul de preşedinte al Statelor Unite în 1980 a consacrat definitiv domnia actorilor. Inutil să ai idei şi să ştii să guvernezi; e destul să ai în jurul tău o echipă de specialişti pentru redactarea discursurilor şi după aceea să-ţi interpretezi bine rolul sub obiectivul camerelor de luat vederi. De altfel, în majoritatea democraţiilor moderne, candidatul nu mai e ales în funcţie de programul său politie (toată lumea ştie foarte bine că, oricum, promisiunile nu vor fi ţinute, căci ţara are o politică globală de la care nu poate devia), ci după alură, zâmbet, voce, felul de a se îmbrăca, familiaritatea cu cei care îi iau interviuri şi glumele pe care le spune. În mod inexorabil, în toate profesiunile, actorii au câştigat teren. Un pictor bun actor este capabil să convingă că o pânză monocromă este o operă de artă. 1066

Un cântăreţ bun actor nu are nevoie să aibă voce dacă îşi interpretează convenabil clipul. Actorii controlează lumea. Problema e că, tot punându-i înainte pe actori, forma capătă mai multă importanţă decât fondul, a părea devine mai tare decât a fi. Nu mai ascultăm ce spun oamenii. Ne mulţumim doar la a ne uita cum spun, ce privire au când spun şi dacă au cravata asortată cu haina. Cei care au idei dar nu ştiu să le prezinte sunt, treptat, excluşi de la dezbatere. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 86. PURTATE DE VALURI Cascada! Stupoare; furnicile îşi ridică antenele. Până aici, curentul leneş le legănase molcom de-a lungul malului, dar acum totul se accelerează. Au intrat în zona repezişurilor. O denivelare plină de pietre formează o linie crenelată de spumă albă. Un zgomot asurzitor invadează spaţiul. Din cauza vitezei, pânzele roşii ale nufărului tremură şi plesnesc. Prinţesa 103, cu antenele încrucişate pe faţă, indică prin gesturi că e mai bine să treacă prin stânga, acolo unde curentul pare mai puţin violent. Gândacii, aflaţi în partea din spate, sunt rugaţi să înoate mai rapid. Furnicile cele mai mari iau rămurele lungi, le strâng între mandibule şi se folosesc de ele ca stabilizeze ambarcaţiunea. 13 cade în apă şi e adusă la bord în ultima clipă. 1067

Mormolocii stau adiba în speranţa unui naufragiu. Acei mâncători de cadavre de apă dulce sunt mai vorace decât rechinii, păstrând proporţiile. Nava-nufăr ia viteză şi se îndreaptă spre trei pietre mari. Gândacii înoată atât de puternic încât toată nava e stropită. Ambarcaţiunea deviază, vârful din faţă al frunzei de nufăr pierde direcţia. În consecinţă, piatra loveşte în plin flancul ambarcaţiunii. Frunza moale resimte şocul. Nufărul freamătă şi pare pe punctul de a se întoarce în loc, dar un vârtej îl trimite în cealaltă direcţie. O petală le loveşte în cap apoi cade din ambarcaţiune. Furnicile au trecut de prima cascadă dar apare deja al doilea zici de spumă. La vânarea belokanienelor, în afară de mormoloci, participă acum şi coleoptere acvatice: gândaci-vârtej netezi şi negri şi ploşniţe-de-apă cu picioare fine şi ascuţite. Unii au venit să se înfrupte, alţii sunt acolo doar pentru spectacol. 5 trimite feromoni gândacilor de apă ca să orienteze ambarcaţiunea spre o trecere care i se pare mai puţin tumultuoasă. Nişte musculiţe, cărora nu li s-a cerut nimic, pleacă să inspecteze locul şi se întorc pesimiste. Nu se poate trece. Pe canal, curentul este şi mai puternic. Cele de pe nava-nufăr nu mai ştiu ce să facă: să încerce să schimbe cursul cu riscul de a pierde controlul ambarcaţiunii, să păstreze direcţia şi să se străduiască să treacă cât mai bine de a doua cascadă? Prea târziu! Viitorul nu aparţine nehotărâţilor. Când ajung pe pietre, furnicile nu mai controlează ambarca-ţiunea. Nava plată e luată în mare viteză. Frunza de nufăr se loveşte de acel şir de dinţi ai fluviului şi, la fiecare şoc, trei-patru exploratoare, dezechilibrate, sunt gata să cadă peste margine. Din fericire, frunzele de nufăr 1068

sunt destul de fibroase ca să suporte loviturile. Toată lumea se adăposteşte printre staminele galbene din mijlocul plantei acvatice şi strânge din mandibule. Ambarcaţiunea "se loveşte încă o dată de pietre, e gata să se rotească, se clatină, apoi se... stabilizează. A trecut de al doilea torent fără stricăciuni. 103 îşi zice că, în fiecare operaţiune, primul factor de reuşită este şansa. O stâncă triunghiulară zgârie frunza pe dedesubt şi trasează un fel de movilă în mijlocul plutei vegetale, scuturându-le foarte puternic pe furnici care abia au timp să-şi recapete echilibrul când nufărul îşi accelerează din nou deplasarea, aspirat de a treia cascadă. Întreaga pădure începe să Orăcăie ca broaştele râioase de parcă ar fi fost vie, iar fluviul ar fi fost limba ei umedă. Între petalele de nufăr, Prinţesa 103 urmăreşte dezlănţuirea elementelor naturii. Sus cerul este foarte albastru, foarte senin, iar jos, după ce treci de o anumită linie a orizontului, totul e furtună. O piatră mare îşi aruncă umbra asupra lor. Gândacii de apă, speriaţi, preferă să lase totul, abandonând definitiv vasul-nufăr mirmeceean. Lipsit de sistemul de propulsie, ambarcaţiunea se transformă în titirez. In interior, furnicile, copleşite de forţa centrifugă, nu reuşesc nici măcar să se mai ridice în picioare. Nu mai văd nimic afară. Sus e cerul, deasupra vârfurile roz ale nufărului, iar jos totul se învârteşte. Prinţesa 103 şi 5 sunt lipite una de alta. Totul se învârteşte, se învârteşte. Şi apoi se izbesc de piatra mare. Ambarcaţiunea floare e poate într-un hal fără hal dar nu sa dus la fund. 103 ridică cu precauţie capul şi vede că nava se îndreaptă direct spre o nouă cascadă vertiginoasă cu adevărat impresionantă, atât de abruptă încât nu se mai vede fluviul dincolo de linia de spumă. Niagara asta mai lipsea! 1069

Ambarcaţiunea capătă o viteză din ce în ce mai mare. Vacarmul torentului le asurzeşte pe pasagere. Furnicile au antenele lipite de faţă. De data asta, cu siguranţă că vor plonja. Nu se mai poate face nimic. Se îngrămădesc în mijlocul galben al nufărului roşu. Ambarcaţiunea este proiectată în aer. Prinţesa zăreşte, foarte departe, jos de tot, panglica argintie a fluviului. 87. ENCICLOPEDIE DOUĂ GURI: Talmudul spune că omul are două guri - cea de sus şi cea de jos. Cea de sus permite, prin vorbire, rezolvarea problemelor corpului. Cuvântul nu numai că face să se transmită informaţii, ci serveşte şi la vindecare. Cu ajutorul limbajului gurii de sus, ne situăm în spaţiu, ne situăm faţă de ceilalţi. Talmudul recomandă de altfel să se evite luarea a prea multe medicamente, acestea efectuând un traseu invers faţă de cel al cuvântului. Cuvântul nu trebuie împiedicat să iasă, altfel se va transforma în maladie. A doua gură este sexul. Prin sex se rezolvă problemele corpului în timp. Prin sex, şi deci prin plăcere şi reproducere, omul îşi creează un spaţiu de libertate. Se defineşte în raport cu părinţii şi cu copiii săi. Sexul, "gura de jos", serveşte la crearea unui nou drum, diferit de cel al liniei familiale. Fiecare om are puterea în a face să se încarneze prin copiii săi alte valori decât cele ale părinţilor lui. Gura de sus acţionează asupra celei de jos. Prin cuvânt este sedus celălalt şi i se pune în funcţiune sexul. Gura de jos acţionează asupra gurii de sus, prin sex îţi vei găsi identitatea şi limbajul. 1070

Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 88. PRIMA TENTATIVĂ DE DESCHIDERE - Suntem gata. Maximilian examina diferitele încărcături explozive care fuseseră fixate pe flancurile piramidei. Construcţia aceea nu putea să-l sfideze la nesfârşit. Artificierii desfăşurară lungul fir electric care lega diferitele încărcături de detonator şi se traseră la o anumită distanţă de piramidă. Comisarul făcu un semn. Artificierul şef ridică maneta detonatorului şi zise: - Cinci... patru... trei... doi... Bzzzz... Brusc, omul căzu în faţă. Adormit. Avea un semn la gât. Viespea care păzea piramida. Maximilian Linart ordonă tuturor oamenilor să-şi protejeze bine zonele de piele neacoperite de haine. Poliţistul îşi trase gâtul în guler, băgă mâinile în buzunare, apoi, cu cotul, apăsă pe detonator. Nu se întâmplă nimic. Merse pe fir şi constată că fusese secţionat de ceea ce numim "nişte mandibule mici". 89. APĂ Nufărul planează o clipă în aer. Timpul e suspendat. La acea altitudine, de pe ambarcaţiunea lor suspendată în gol, mirmeceenele văd lucruri pe care rareori au ocazia să le vadă. Păsări-muscă. Un sfrâncioc la pândă. 1071

Aerul le şuieră pe faţă şi în pânzele roz ale nufărului. Prinţesa 103 se uită la însoţitoarele ei zicându-şi că aceasta va fi ultima imagine cu care va pleca în moarte. Toate au antenele ridicate de stupoare. Vasul-floare se află la altitudine. În faţa lor câţiva nori dezlânaţi ascund manejul amoros a două privighetori. Ei bine, asta e ultima mea călătorie, îşi zice 103. Dar după ce a rămas în aer, ambarcaţiunea este supusă din nou legii gravitaţiei care, după cum indică şi numele, nu e deloc ceva hazliu. Nufărul coboară cu mare viteză. Furnicile îşi înfig ghearele în ascensorul nebun care le duce la etajele inferioare. Nufărul mai pierde două petale roz care preferă să-şi trăiască propria viaţă în loc să rămână pe o ambarcaţiune invadată de furnici. Căderea se accelerează. 12 îşi vede picioarele desfăcându-se din cauza vitezei şi se pomeneşte la verticală, ţinându-se numai într-o singură gheară. Are picioarele din spate în aer şi capul în jos. Prinţesa 103 îşi înfige bine mandibulele în frunza ambarcaţiunii ca să nu-şi ia zborul. 7 îşi ia zborul. E prinsă însă în ultima clipă de 14, care e ţinută de 11. Marginile nufărului se îndoaie în sus ca să formeze un fel de bol. Astronauţii care aterizează în capsulele lor probabil că simt acelaşi lucru. De altfel, în urma frecării cu aerul, podeaua nufărului începe să se încălzească. Prinţesa 103 îşi simte ghearele care cedează una după alta. Ştie că în curând va fi ejectată. Şoc. Vasul-floare aterizează cu toată coca pe apă. Se scufundă puţin, dar totul e atât de rapid încât nici măcar nu ia apă. Totuşi, o fracţiune de secundă, 103 vede un spectacol unic. Gaura făcută în apă de căderea lor le pune aproape faţă în faţă cu locuitorii subacvatici. Abia au timp să vadă un murgoi cu ochi rotunzi şi doi tritoni cu creastă, că sunt stropite de un val, care le udă 1072

antenele şi le întrerupe pentru câteva secunde toate percepţiile. Au trecut torentul! Fluviul argintiu s-a liniştit ca şi cum s-ar fi săturat să le mai chinuie. S-au salvat toate şi nu se mai vede nici o cascadă. Exploratoarele îşi scutură antenele, acoperite încă de feromoni de panică şi de apă. 5 se linge ca să ia apa. Se dedau la trofalaxii dulci care le apropie. Au supravieţuit pericolelor fluviului. Totul reintră în normalitate. Un păstrăv devorează o libelulă. Vasul-floare lunecă din nou pe panglica argintie, dus de curentul care îl duce spre sud. Dar e târziu, soarele a obosit. Coboară domol în bârlogul lui. Intră în pământ în timp ce totul în jur devine cenuşiu. Se împrăştie o ceaţă murdară. Abia mai vezi la câţiva centimetri. Vaporii de apă le împiedică pe furnici să-şi folosească radarul olfactiv. Chiar şi viermii de mătase se duc să se ascundă. O perdea de ceaţă invadează totul vrând parcă să ascundă laşitatea soarelui. Deasupra furnicilor zboară fluturi-păun. Prinţesa 103 le urmăreşte mişcările maiestuoase. E foarte mulţumită că mai e o încă în viaţă, iar fluturii sunt foarte frumoşi. 90. ENCICLOPEDIE FLUTURE: După al doilea război mondial, doctorul Elizabeth Kubbler Ross a fost chemată să îngrijească copiii evrei supravieţuitori din lagărele de concentrare naziste. Când a intrat în baraca unde încă mai zăceau, a remarcat faptul că pe lemnul paturilor era gravat un desen repetat pe care l-a regăsit după aceea în alte lagăre unde suferiseră aceşti copii. 1073

Acest desen reprezenta un singur desen simplu: un fluture. Doctoriţa s-a gândit la început la un fel de fraternitate care s-ar fi manifestat astfel între copiii bătuţi şi înfometaţi. A crezut că găsiseră în fluture modul de a-şi exprima apartenenţa la un grup aşa cum pe vremuri primii creştini aveau simbolul peştelui. I-a întrebat pe câţiva copii ce semnificaţie aveau acei fluturi dar ei au refuzat să-i răspundă. Un puşti de şapte ani i-a dezvăluit până la urmă sensul: "Aceşti fluturi sunt ca noi. Noi toţi ştim, în străfundul nostru, că acest corp care suferă e doar un corp intermediar. Suntem omizi şi într-o zi sufletul nostru îşi va lua zborul departe de toată mizeria şi durerea asta. Desenând fluturele, ne reamintim reciproc acest lucru. Suntem nişte fluturi. Şi în curând ne vom lua zborul". Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 91. SCHIMBAREA AMBARCAŢIUNII Deodată, în faţa lor apare o stâncă. Furnicile vor s-o ocolească dar stânca deschide doi ochi şi îşi dezvăluie o gură enormă. Atenţie. Pietrele astea sunt vii! vociferează olfactiv 10. Toate o iau la fugă pe bastingaj. Se lasă să alunece pe colţurile frunzei de nufăr ca nişte pompieri. 15 îşi potriveşte abdomenul, gata să tragă. Nu pot avea nici o clipă de linişte. Toate furnicile strigă sfaturi diferite şi contradictorii. Prinţesa 103 se apleacă peste marginea nufărului. Nu e posibil ca nişte minerale să înoate şi să deschidă o gură. Scrutează cu atenţie stânca şi i se pare că are nişte forme 1074

mult prea regulate. Nu e o piatră, e o broască ţestoasă! Totuşi, aceasta nu seamănă cu nici una cunoscută de ea: înoată. Furnicile nu au mai văzut niciodată asta. Nu ştiu asta, dar adevărul e că acea broască ţestoasă acvatică provine din Florida. În dimensiunea superioară, exista moda ca copiii să se joace cu acest tip de broaşte ţestoase acvatice. Având o formă ciudată şi un nas cârn, ele au devenit cu uşurinţă favoritele micuţilor care le instalează pe false insule pustii transparente din plastic. Dar când copiii se plictisesc de micile lor animale-jucării, nu îndrăznesc să le arunce la gunoi, ci în lac, în iaz sau în râul cel mai apropiat. Broaştele ţestoase se reproduc acolo fără nici o greutate. In Florida, broaştele ţestoase au ca duşman o pasăre al cărei cioc e dotat cu o formă specială care îi permite să spargă carapacea. Evident, nimeni nu s-a gândit să aducă şi predatorul natural în acelaşi timp cu broasca ţestoasă decorativă, astfel încât aceste animale din Orient s-au dovedit o adevărată teroare pentru lacurile şi râuleţele din Europa. Au masacrat viermii de noroi, peştii şi broaştele ţestoase autohtone. Şi exact una dintre aceste sperietori înfruntă în acel moment 103 împreună cu însoţitoarele sale. Monstrul plat se apropie clămpănind din maxilare. Gândacii de apă înoată cu toată viteza în speranţa că vor scăpa. Începe o cursă între pluta-nufăr şi monstrul cu ochii galbeni. Acesta din urmă e mai greu, mai rapid, mai acvadinamic. Prinde deci din urmă fără greutate vasulfloare. Unul câte unul, broasca ţestoasă ronţăie gândacii de apă de propulsie apoi îşi arată gura deschisă, invitându-le pe furnici mai bine să se lase mâncate decât să încerce o rezistenţă inutilă. Amintindu-şi de un serial cu aventurile lui Ulise şi multele lui peripeţii, cu o mare prezenţă de spirit, Prinţesa 1075

103 îşi organizează trupa. Propune să apuce o creangă joasă care trece. Insectele care au cele mai mari mandibule, să-i cioplească capătul ca să facă din el un ţăruş! Broasca ţestoasă muşcă uşor pupa ambarcaţiunii, existând în orice moment riscul de a o scufunda. Câteva exploratoare se străduiesc să ţină monstrul la distanţă ţintindu-i botul cu tiruri de acid formic, trase din vârful petalelor nufărului. Fără nici un rezultat. În partea din faţă se ciopleşte lancea de lemn. Când 103 consideră că e gata, toate o apucă şi pornesc în galop pe suprafaţa nufărului. Şo pe bestie! Ţintiţi ochiul! strigă Prinţesa 103, amintindu-şi de episodul în care Ulise îl înfruntase pe ciclop. Ţăruşul loveşte faţa broaştei ţestoase acvatice dar nu intră. Se rupe. Gura deschisă a animalului se pregăteşte să secţioneze partea din spate a ambarcaţiunii. 103 plasează în poziţie verticală bucata rămasă din crenguţa-ţăruş şi se repede înainte. Când monstrul încearcă să închidă gura, rămurică rămâne blocată de-a curmezişul. Ca toate broaştele ţestoase, şi aceasta. încearcă cât se poate de natural să-şi tragă capul sub carapace, dar gura larg deschisă o împiedică, şi cu cât se străduieşte mai mult să vâre capul înăuntru, cu atât mai mult ţăruşul i se înfige în cerul gurii. 15 crede că se poate profita de situaţie. Face semn către 6, 7, 8, 9, şi 5 să dea fuga la abordaj. Mai înainte ca animalul să fi avut timp să se depărteze, îşi iau elan, aleargă, sar de pe ambarcaţiune, aterizează pe limba albă şi calcă în salivă. Broasca ţestoasă plonjează ca să-şi clătească gura şi îşi îneacă invadatoarele. 15, intrepridă, le indică tovarăşelor ei să dea fuga în culoarul esofagului. Acesta se închide în urma lor ca să înghită, protejându-le astfel de 1076

apa care invadează gura. Totul se petrece foarte repede. Înţelegând că furnicile nu sunt înecate şi că sunt în gura ei, broasca ţestoasă înghite o porţie de apă care se revarsă în esofag. 15 are un simţ instinctiv al geografiei organice a animalelor mari. Ea indică să nu meargă drept înainte ca să nu cadă în stomacul plin de sucuri digestive corozive. Sapă cu mandibula un drum transversal şi ajung într-un tub paralel: traheea. Uf! Porţia de apă trece fără să le atingă. Traheea este netedă şi fără mucozităţi; cilii care filtrează aerul le încetineşte căderea. Se lasă să cadă în partea de jos la baza buzunarelor pulmonare. 15, ca un vânător experimentat, le conduce pe celelalte spre inimă. Furnicile o fac bucăţi cu mandibula şi, după câteva spasme, totul încetează de a bate şi de a mai mişca. Broasca ţestoasă din Florida revine la suprafaţă, ucisă din interior. Prinţesa 103 crede că monstrul nu trebuie abandonat. Ar putea să constituie o navă mai bună decât nufărul. Marele talent al furnicilor este că ştiu să profite de orice ca să facă orice. Cu răbdare, cele treisprezece furnici sapă o gaură în vârful carapacei ca să se doteze cu un habitaclul. Mănâncă carnea albă ca să aibă mai multă energie la treabă. Obţin în sfârşit o gaură circulară unde se instalează. Locul miroase foarte puternic a carne moartă dar furnicile nu sunt deranjate. Se ia contact cu alţi gândaci de apă propulsori. Deoarece sunt devoraţi în mod regulat, li se pot promite mii de recompense sub formă de hrană. Gândacii încep să înoate ca să împingă înainte broasca ţestoasă moartă. Sunt nemulţumiţi că o ţestoasă e mai greu de împins decât o frunză de nufăr. Prinţesa 103 le oferă puţină hrană tocată şi mai aduce şi alţi gândaci ca să le crească puterea de 1077

propulsare. Nu mai e o ambarcaţiune de agrement, ci un adevărat cuirasat de război. E greu, e blindat, e solid şi dificil de mânuit, dar cele treisprezece belokaniene se simt mai în siguranţă. Îşi continuă drumul spre sud, purtate de curent. Intră într-o altă zonă de ceaţă. Ţestoasa pluteşte cu o privire încremenită şi plină de mânie, cu gura deschisă ca proră, speriind insectele care o văd ivindu-se din ceaţă. Mirosul cadavrului care intră în putrefacţie întăreşte efectul de descurajare provocat de vasul fantomă plin de furnici, adevăraţi piraţi ai fluviului. 16 se instalează la proră, în vârful acelui cap înspăimântător. De acolo speră că va reuşi să prevină eventualele obstacole. Vasul de război alunecă pe apă asemenea unei maşini infernale. 92. AL DOILEA CONCERT Deodată vocea lui Julie răsună în întuneric. Julie cântă singură, a capella. Fredonează o melodie fără cuvinte, improvizată. Vocea ei e atât de intensă, de puternică şi plină de relief încât toată lumea o ascultă. După ce termină, mulţimea aplaudă furtunos. Bateria lui Ji-woong începe să branşeze palpitaţiile cardiace ale mulţimii la acelaşi ritm în doi timpi. Pim, pam. Pim, pim, pam. Pim, pam. Pim, pim pam. Ai fi zis că tânărul coreean marca ritmul vâslaşilor de la galere. Mâinile se ridicau în ritmul propus. Pim, pam. Pim, pim, pam. Se aprinseră brichetele. Încetini uşor ca să treacă de la 90 la 100 de bătăi pe minut. Interveni acum şi chitara-bas a lui Zoe. Bateria 1078

acţiona asupra cuştii toracice iar chitara controla pântecele. Un reflector îl lumină pe Ji-woong şi tobele lui cu o lumină roşie. Un alt reflector o lumină pe Zoe cu o lumină roşie. O lumină verde o aureolă pe Francine, aşezată în faţa orgii sintetizator, care începea să cânte Simfonia din Lumea Nouă de Dvorak. În sală se răspândi imediat un miros de stropi de mare şi de iarbă tăiată. Totdeauna trebuie să începi cu bucăţi clasice ca să arăţi că stăpâneşti, şi ştiinţa celor vechi. Aşa sugerase David. În ultimul moment alesese Lumea Nouă şi nu o fugă de Bach. Îi plăcea mai mult titlul. O lumină galbenă şi ştafeta fu reluată de Leopold la nai. Acum aproape toată scena era luminată. Numai în centru mai persista un cerc întunecat. Şi în acea zonă se putea distinge o formă. Julie se făcea aşteptată. Publicul îi auzea respiraţia în microfon. Chiar şi acest sunet era cald şi melodios. În momentul în care introducerea simfoniei lui Dvorak ajungea la sfârşit, David intră şi el în joc. Cu harpa lui electrică suprasaturată, se ţinu după naiul lui Leopold. Opera clasică traversase brusc deceniile. Era noua simfonie a noii-noii lumi. Bateria acceleră ritmul. Melodia lui Dvorak se metamorfoza treptat în ceva foarte modern şi foarte metalic. Mulţimea îşi manifesta plăcerea. David îi zgândărea cu harpa electronică. De fiecare dată când îi mângâia coardele, simţea un fior parcurgând covorul de capete din faţa lui. Naiul reveni ca să-l susţină. Nai şi harpă. Cele două instrumente cele mai vechi şi cele mai răspândite. Naiul, căci orice om preistoric a auzit 1079

vântul suflând în beţele de bambus. Harpa, căci orice om preistoric a auzit pocnetul coardei arcului său. Până la urmă, sunetele se gravaseră în inima celulelor. Când cântau astfel, harpă şi nai simultan, istoriseau cea mai veche poveste a omenirii. Iar spectatorilor le plăcea să li se spună poveşti. Paul diminuă intensitatea sunetului. Julie vorbi din umbră. Zise: "În fundul unei râpe am găsit o carte". Reflectorul lumină cartea enormă din spatele orchestrei iar Paul făcu cu abilitate să i se întoarcă paginile. Sala aplaudă. - Această carte spunea că trebuie să schimbăm lumea, această carte spunea că trebuie să facem o revoluţie... pe care o numea "Revoluţia celor mai mici", "revoluţia furnicilor". Un alt reflector puse în valoare furnica din poliester care îşi agită cele şase picioare şi clătină din cap. Lămpile care îi serveau drept ochi se aprinseră domol, dându-i viaţă. - Această revoluţie trebuia să fie nouă. Fără violenţă. Fără şef. Fără martiri. Numai o simplă trecere de la un vechi sistem sclerozat la o societate nouă în care oamenii ar comunica între ei şi ar aplica împreună idei noi. În carte existau texte care explicau cum trebuie procedat. Avansă spre centrul scenei, tot în umbră. - Primul se intitula "Bună ziua". Ji-woong se agită deasupra bateriei. Toţi începură melodia şi Julie cântă: Bună ziua, spectator necunoscut. Muzica noastră este o armă pentru schimbarea lumii. Nu, nu zâmbi. E posibil. Poţi. O lumină albă, strălucitoare o dezvălui pe Julie care, insectă superbă, ridică braţele şi îşi desfăcu mânecile în 1080

formă de aripi de fluture. Paul porni imediat vântul artificial care fluture aripile şi părul. Simultan împrăştie un iasomie. La sfârşitul acestui prim cântec sala captivată. Paul crescu puterea reflectoarelor. vedeau mai bine ţinutele lor care evocau insecte.

făcu să-i miros de era deja Acum se

93. ENCICLOPEDIE UTOPIA LUI THOMAS MORUS: Cuvântul "utopie" a fost inventat în 1516 de englezul Thomas Morus. De la grecescul u, prefix negativ, şi topos, loc, "utopie" înseamnă deci "care nu se află în nici un loc". (Pentru unii, cuvântul ar proveni de la prefixul eu, care înseamnă "bun", în acest caz "utopie" ar însemna "locul potrivit"). Thomas Morus era un diplomat, un umanist prieten cu Erasmus, având funcţia de cancelar al regatului Angliei. În cartea sa intitulată Utopia, el a descris o insulă minunată pe care a numit-o Utopia şi unde înflorea o societate idilică care nu ştia ce sunt acelea impozitele, mizeria şi furtul. El credea că prima calitate a unei societăţi "utopice" era să fie o societate de "libertate". El a descris astfel o lume ideală: o sută de mii de persoane trăind pe o insulă cu cetăţenii grupaţi pe familii. Cincizeci de familii formau un grup care îşi alegea şeful, Syfograntul. Sifogranţii se constituiau ei înşişi în consiliu, care alegea un prinţ pe baza unei liste de patru candidaţi. Prinţul este ales pe viaţă dar, dacă devine tiranic, poate să fie demis. În războaiele ei, insula Utopia foloseşte mercenarii, zapoleţii. Aceşti soldaţi se consideră că vor pieri masacraţi împreună cu inamicii lor în timpul bătăliei. Astfel, unealta se 1081

distruge în timpul folosirii. Nici un risc de puci militar. Pe insula Utopia nu există bani, fiecare se serveşte la piaţă în funcţie de nevoile proprii. Toate casele sunt identice. Nu există broaşte la uşi şi fiecare este constrâns să se mute la fiecare zece ani ca să nu se rigidizeze în obiceiuri. Trândăvia este interzisă. Nu există preoţi, nobili, valeţi, cerşetori. Ceea ce permite reducerea zilei de muncă la şase ore. Toată lumea este obligată să îndeplinească un serviciu agricol de doi ani pentru aprovizionarea pieţei gratuite. În caz de adulter sau de tentativă de evadare din insulă, cetăţeanul din Utopia îşi pierdea calitatea de om liber şi devenea sclav. După care trebuia să muncească şi să asculte de ordinele foştilor săi concetăţeni. Căzut în dizgraţie în 1532 pentru că dezavua divorţul regelui Henric al VlII-lea, Thomas Morus a fost decapitat în 1535. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 94. CONCERTUL CONTINUĂ După primele melodii, sala e în delir. Cântăreaţa trece la strofa a doua a altei melodii. Cere ca muzica să scadă cu un ton, se apropie de marginea scenei, aproape de public, şi modulează: Nimic nou sub soare, Privim mereu aceeaşi lume şi în acelaşi fel. Nu mai există inventatori Nu mai există vizionari... Surpriză: sala reacţionează imediat şi, ca un ecou, 1082

spectatorii prezenţi la primul concert repetară imediat: - Noi suntem noii vizionari! Julie nu prevăzuse o astfel de reacţie, un asemenea grad de comunicare. Pentru toţi cei care fuseseră la primul concert, acest cântec devenit imn însemna că seara continua de acolo de unde, prima dată, se oprise mult prea devreme. Julie întrebă: - Cine suntem? - Suntem noii inventatori! Fără ca ea să le dea semnalul, spectatorii reluară imnul "Revoluţia Furnicilor". Îl auziseră o singură dată, şi totuşi îi cunoşteau pe dinafară cuvintele. Julie era uluită. Ji-woong îi făcu semn să nu lase hăţurile, să ţină sala în priză. Julie ridică pumnul. - Vreţi să terminaţi cu lumea veche? Julie fu conştientă că ajunsese acolo de unde nu se mai putea întoarce. Spectatorii se ridicau arătând pumnul. - Vreţi Revoluţia aici şi acum? O doză enormă de adrenalină, care îi exprima teama, excitaţia, dorinţele, curiozitatea, îi irigă creierul. Să nu stea să se gândească! Lăsă gura să vorbească în locul ei. - Haideţi! strigă ea. Toată lumea se ridică. Directorul centrului cultural încercă să potolească spiritele. Ieşi din culise şi luă microfonul. - Vă rog, staţi jos. Nu vă mişcaţi. Nu e târziu, e abia opt şi un sfert, iar concertul abia a început! Cei şase tipi solizi de la serviciul de ordine încercară zadarnic să potolească mulţimea. - Ce facem? şopti Zoe la urechea lui Julie. - Vom încerca să construim o... utopie, răspunse tânăra cu o strâmbătură războinică aruncându-şi părul lung şi negru pe spate. 95. INSULA DEVASTATĂ 1083

Chiar dacă e târziu, e încă senin şi cald. Prinţesa 103 şi cele douăsprezece furnici tinere coboară fluviul. Nici un peşte nu are curajul să le atace nava-ţestoasă fortăreaţă. Uneori, exploratoarele se opresc ca să vâneze, trăgând cu acid, câteva libelule pe care după aceea le mănâncă pe cuirasatul lor. Se schimbă pe rând la proră ca să vadă ce se petrece drept în faţă. Prinţesa 103, cocoţată pe capul monstrului, remarcă un păianjen acvatic care coboară sub apă ducând cu el o bulă de aer închisă într-o minge de mătase de care se foloseşte ca de un batiscaf. E destul să observi ca să te minunezi. Puţine insecte întârzie în faţa acelei ambarcaţiuni de coşmar. Apare un gândac-vârtej. Această coleopteră care înoată la nivelul suprafeţei este echipată cu patru ochi. Doi privesc sub apă şi doi deasupra. Poate astfel să compare cele două imagini pe care le are despre acea navă ciudată. Îi vine greu să înţeleagă ce caută furnicile deasupra acelei ţestoase acvatice şi gândacii-de-apă dedesubt, dar, până la urmă, preferă să nu se apropie şi să mănânce câţiva păduchi de apă. Mai departe, nişte ierburi lungi le încetinesc înaintarea. Furnicile trebuie să se degajeze cu ghearele. Înaintarea pe fluviul argintiu continuă. Ceaţa devine mai puţin opacă. Pământ la orizont! anunţă 12. Prin ceaţa târâtoare, Prinţesa 103 recunoaşte în depărtare salcâmul cornigera. Prin urmare, fluviul a adus-o din nou la 24. 24. Prinţesa 103 îşi aminteşte de 24, care era foarte timidă şi rezervată. În timpul cruciadei împotriva Degetelor se afla mereu în spate şi avea prostul obicei să se rătăcească pe drum, ceea ce încetinise de mai multe ori 1084

înaintarea trupei. Rătăcirea era o a doua natură la acea mică războinică asexuată. Când descoperiseră insula Salcâmului, 24 zisese: M-am rătăcit destul toată viaţa. Insula asta mi se pare locul perfect ca să creez o societate nouă cu fiinţe de bună voinţă, aici şi acum. Trebuie spus că insula Salcâmului prezenta particularitatea de a fi ocupată de un salcâm cornigera mare. Or, această specie de copac trăieşte în totală simbioză cu furnicile. Salcâmul are nevoie de ele ca să se protejeze de atacurile omizilor, păduchilor-de-frunze şi a altor ploşniţe devoratoare de sevă. Atunci, ca să atragă furnicile, această vegetală a conceput, în scoarţa ei, compartimente scobite şi culoare. Mai mult decât atât, secretă în unele dintre aceste compartimente un lichid hrănitor perfect pentru ouăle furnicilor. Cum a putut o vegetală să se adapteze organic unei cooperări cu furnicile? 103 îşi zisese totdeauna că exista o diferenţă mai mare între un salcâm şi o furnică decât între o furnică şi un Deget. Prin urmare, dacă furnicile reuşeau să coopereze cu copacii, de ce n-ar fi reuşit şi cu Degetele? Pentru 24, insula însemna paradisul. La umbra salcâmului gigant şi protector voia să creeze o societate utopică bazată pe un singur numitor comun: dragostea pentru poveşti frumoase. Căci insectele rămase pe insulă dezvoltaseră o nouă perversiune: inventarea de poveşti ca să-şi încânte la culme antenele. Trăiau deci astfel, vânând doar ca să se hrănească, mâncând şi petrecându-şi cea mai mare parte a timpului inventând istorisiri imaginare. Prinţesei 103 îi pare foarte bine că curenţii de apă au aduso spre prietena ei de altădată. Ar vrea să ştie cum a evoluat societatea ei utopică de când s-au despărţit. Copacul prieten tronează în centrul insulei ca un simbol liniştitor şi protector. 1085

Totuşi, pe măsură ce cele treisprezece navigatoare mirmeceene înaintează şi ceţurile se risipesc, prinţesa are o presimţire ciudată. Prora cuirasatului loveşte biluţe de culoare închisă: cadavre de furnici. Corpurile lor sunt ciuruite de găuri provocate de acid. Asta nu prevesteşte nimic bun... Totul e mort. Salcâmul fără furnici este devorat de pădu-chii-de-frunze. Prinţesa face semn gândacilor-de-apă să acosteze. furnicile saltă vasul-ţestoasă pe plajă. Chiar şi tritonii şi salamandrele care trăiau aici au fost distruşi. Nu a mai rămas decât o singură furnică care are abdomenul şi picioarele tăiate. Se zvârcoleşte ca o râmă. Navigatoarele fac presiuni asupra unicei supravieţuitoare să vorbească. Ea povesteşte că au avut de-a face cu un atac surpriză al piticelor. Armata furnicilor pitice a lansat o cruciadă spre orient. La instigarea noii lor regine Shi-gae-pou, aceste pitice au intenţionat să cucerească estul îndepărtat. Aşa se explică faptul că am întâlnit furnici pitice cercetaşe, semnalează 5. Prinţesa 103 o somează pe supravieţuitoare să mai vorbească puţin. Cercetaşele pitice reperaseră insula şi au debarcat aici. Tot povestindu-şi istorii imaginare în lumea lor închisă, protejată de un copac, prietenele lui 24 pierduseră obiceiul de a se bate şi de a se apăra în lumea reală. Un animal care nu ştie să se bată nu are altă alegere decât fuga. Fusese un adevărat masacru. Numai 24 şi un mic grup au reuşit să fugă şi să se ascundă în masa de trestii de pe malul occidental. Dar piticele le încercuiesc ca să le ucidă. Furnica mutilată are un ultim sughiţ, A muri spunând o poveste constituia o moarte frumoasă pentru o furnică din această comunitate care îşi construise coeziunea pe plăcerea de a povesti şi de a asculta. 1086

Prinţesa 103 urcă sus în salcâm şi îşi întinde antenele ca să detecteze informaţiile din depărtare. Caută prin stuf, cu noile sale simţuri de sexuată, supravieţuitoarele din Comunitatea Liberă a Salcâmului. Reuşeşte să le descopere, acolo unde i-a indicat muribunda Totuşi, sunt încercuite de soldaţii din regatul furnicilor pitice aflaţi pe nuferi, care trag cu acid imediat ce văd furnicile roşii scoţând un capăt de antenă din orificiile stufului. Prinţesa 103 observă faptul că piticele şi-au recuperat întârzierea. Pe vremuri nu ştiau să-şi folosească glanda cu venin ca să proiecteze acid formic. 103 îşi aminteşte că piticele, mai mici şi mai fecunde, au o capacitate de a învăţa mai rapidă decât furnicile roşii de pădure. Faptul că aceste furnici (cărora Degetele le spun furnici de Argentina, căci pretind că au fost importate din întâmplare în hârdaie de dafini-roz, în intenţia de a înveseli drumurile de pe Coasta de Azur), venite vrând-nevrând dintr-o ţară îndepărtată, au ştiut să se adapteze pădurii din Fontainebleau e o dovadă clară a inteligenţei lor. Furnicile negre şi furnicile secerătoare au văzut pe pielea lor ce a însemnat asta căci, vrând să le atace pe noile venite, au fost eliminate. 103 a considerat totdeauna că furnicile pitice vor fi într-o zi stăpânele pădurii. Era însă important ca acel moment să fie cât mai mult întârziat, inovând, riscând, explorând şi testând mereu idei noi. Dacă furnicile roşii arătau cea mai mică slăbiciune, furnicile pitice le-ar fi trimis la lada de gunoi ca pe o specie depăşită. Deocamdată, cele care sufereau de pe urma piticelor erau 24 şi prietenele ei de utopie. Bietele de ele sunt asediate în vârful stufului. Trebuie să le vină în ajutor. Prinţesa 103 repune pe apă ţestoasa-cuira-sat. Exploratoarele se umplu de acid, gata să-şi pună în 1087

funcţiune artileria. În partea din spate, gândacii de apă iau poziţie, gata să dirijeze ţestoasa-fregată de război spre stuf şi nuferi, terenul de bătălie navală. Prinţesa 103 îşi ridică apendicele senzoriale. Acum îşi vede clar adversarele. Furnicile pitice sunt postate pe petalele mari de culoare albă şi roz ale nuferilor din jur. Prinţesa încearcă să le numere. Sunt pe puţin vreo sută. La una contra zece, treaba se anunţa delicată. Gândacii de apă trec la viteză maximă şi se avântă. Abia ajung în raza vizuală a nuferilor că un şir de abdomene se iveşte deasupra petalelor. Sunt mai mult de o sută. Se trage o salvă de acid formic. Cele douăsprezece exploratoare sunt obligate să se adăpostească în ţestoasa blindată ca să evite tirurile mortale. 103 îndrăzneşte să-şi aventureze capul deasupra adăpostului şi să tragă. Ucide o pitică dar încasează jeturile de acid a cel puţin cincizeci de adversare. 13 propune să se intre în grămadă cu vasul-ţestoasă, apoi să se împrăştie pe nuferi şi să lupte cu mandibula. Astfel furnicile roşii vor putea să profite de avantajul pe care li-l oferă talia. Dar 5 ridică antenele. Aerul era plin de umiditate. Semnalează că va ploua. Împotriva ploii nu poate lupta nimeni. Cele treisprezece furnici şi nava lor întorc deci în direcţia insulei şi se ascund în corpul salcâmului cornigera care, încă o noapte, le va servi drept adăpost. Tânărul copac nu foloseşte limbajul feromonal al insectelor dar totul în atitudinea crengilor şi în mirosul modificat al sevei indică bucuria revederii furnicilor roşii. În consecinţă, cele treisprezece exploratore pun stăpânire pe copacul scobit pe dinăuntru, ocupă culoarele vii şi se grăbesc să ucidă paraziţii care îl macină. E o muncă lungă. Sunt acolo viermi, păduchi-de-frunze şi coleoptere precum ceasul-morţii, numite astfel pentru că 1088

fac un zgomot de tic-tac când scobesc lemnul. Acolitele prinţesei îi hăituiesc unul după altul. Apoi sunt devoraţi. Salcâmul respiră; recapătă viaţă şi mulţumeşte în felul lui furnicilor secretând sevă cu ajutorul căreia ele fac un sos cu care mănâncă carnea. Afară a început să plouă aşa cum lăsa să se prevadă întunecimea cerului. Furnicile se cuibăresc în adâncul copacului. Bubuie tunetul. Ţâşnesc fulgere de lumină şi flashurile se strecoară prin orificiile copacului care folosesc drept hublouri. Prinţesa 103 se instalează ca să contemple spectacolul magnific al cerului dezlănţuit îmblânzind natura pământului. Vântul îndoia copacii şi răpăieli de picături mari le biciuie pe insectele nepăsătoare care încă nu s-au gândit să se pună la adăpost. În vârful papurii scobite, 24 şi însoţitoarele sale vor fi protejate măcar de atacul ploii. Furtana se dezlănţuie. Fulgerele rănesc ochii lui 103. Vacarmul tunetului pare să ţâşnească de dincolo de acoperişul norilor. Probabil că şi Degetele se supun acestei forţe. Trei striuri paralele despică întunericul, făcând decorul complet alb. Florile, copacii, frunzele, suprafaţa apei strălucesc proiectând umbre imense negre, apoi îşi recapătă culoarea originală. Cea mai mică narcisă galbenă capătă contururi neliniştitoare în timpul furtunii. Rămurelele sălciilor plângătoare "pâlpâie". Când credeau că totul se linişteşte, se aude un zgomot enorm. Înlănţuite, fulgerele brăzdează cerul de cărbune. Chiar şi pânzele de păienjeni se transformă în cercuri albe în care proprietarii lor, în plină psihoză de apă, galopează în toate direcţiile. O scurtă pauză după care cerul se dezlănţuie şi mai tare. Toate simţurile magnetice ale furnicilor le informează că furtuna se apropie. Fulgerele sunt urmate din ce în ce mai aproape de tunete. Cele treisprezece belokaniene se 1089

ghemuiesc una în alta şi îşi amestecă antenele. Deodată copacul tresare. Ca şi cum ar fi fost electrocutat. Toată scoarţa freamătă. 5 sare cuprinsă de panică. Foc! Un fulger a atins salcâmul care e pe cale de a fi cuprins de flăcări. Asta mai lipsea! O lumină mare apare în vârful copacului în timp ce, de peste tot, seva secretată de scoarţă indică suferinţa vegetalei. Exploratoarele nu pot să facă nimic pentru a-l salva. Aerul devine otrăvit pe culoarele rănite. Dopate de căldura ambiantă, furnicile fug spre partea de jos. spre rădăcini şi sapă pământul cu mandibulele ca să-şi facă un adăpost protejat de apă şi de foc. Au nisip ud de jur împrejurul capului, ceea ce le face să arate ca nişte monştri cu cap pătrat. Se cuibăresc şi aşteaptă. Salcâmul arde şi îşi strigă durerea de copac în agonie emiţând mirosuri pestilenţiale de sevă. Crengile se crispează de parcă copacul ar vrea să danseze ca să-şi arate durerea. Temperatura creşte. Afară, flacăra este atât de înaltă încât furnicile văd lumina prin grosimea nisipului care le serveşte drept acoperiş. Copacul arde foarte repede şi, după căldura prea mare, urmează un frig brusc. Tavanul lor de nisip s-a vitrificat şi exploratoarele nu-l mai pot străpunge cu mandibulele. Ca să iasă, se văd obligate să facă un mare ocol subteran. Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum a început. Totul e pustiu. Insuliţa avea drept bogăţie numai acel salcâm cornigera, transformat acum în cenuşă. 6 cheamă pe toată lumea. Vrea să arate ceva. Mirmeceenele dau fuga spre gaura de pământ unde palpită un animal roşu care pare că respiră amplu. Nu, nu 1090

e un animal. Nu e nici vegetal, nici mineral. 103 recunoaşte imediat despre ce e vorba. E un cărbune încă aprins. A căzut într-o gaură şi ceilalţi cărbuni l-au protejat de ploaie. 6 îşi apropie piciorul. Ghearele ating materia de un roşu portocaliu şi, oroare, ghearele i se topesc. Imagine cumplită: piciorul drept devine lichid şi se scurge. Acolo unde fusese un picior şi două gheare, acum a rămas un ciot perfect rotunjit şi cauterizat. Exploratoarea îşi oblojeşte ciotul cu salivă dezinfectantă. Ăsta ar putea să fie mijlocul de a le învinge pe furnicile pigmee, emite prinţesa. Toate celelalte freamătă de surpriză şi de frică. Focul? 103 le spune că fiecăruia îi e teamă de ceea ce nu cunoaşte. Insistă: putem folosi focul. 5 răspunde că, oricum, nu poate fi atins, 6 a rămas ciungă din cauza asta. 103 le spune că trebuie respectat un întreg ceremonial. E posibil de luat acel jăratic, dar e interzisă atingerea lui directă, trebuie pus pe o piatră scobită. Focul n-are nici o putere împotriva pietrelor scobite. Iar insula e înconjurată de astfel de pietre. Cu nişte tije lungi folosite pe post de pârghii, cele treisprezece furnici reuşesc să ridice jăraticul şi să-l introducă într-o bucată de silex. Aşezat în acel sipet de piatră, jăraticul seamănă acum cu un rubin preţios. Prinţesa 103 le explică tuturor că focul e puternic dar fragil. Paradoxul focului: are puterea să distrugă un copac şi chiar o pădure întreagă cu locuitorii ei; totuşi, uneori e destulă o simplă bătaie de aripi a unei musculiţe ca să-l stingă. Focul ăsta pare bolnav, remarcă războinica experimentată arătând zonele roşii care se înnegresc, semn după părerea ei de boală pentru orice flacără. Va trebui să i 1091

se redea viaţa. Cum? Reproducându-l. Focul se reproduce prin contact. Aprinzi o frunză uscată, nu sunt multe în jur, dar se găsesc sub pământ, şi furnicile obţin un mare spectru galben. Copilaşul-foc e mai impresionant decât mama lui jăraticul. Cele mai multe furnici nu au văzut niciodată foc şi cele douăsprezece exploratoare se trag înapoi speriate. Prinţesa 103 le conjură să nu se dea înapoi. Înalţă antenele şi emite clar vechea frază feromonală: SINGURUL NOSTRU DUŞMAN ADEVĂRAT ESTE FRICA. Toate furnicile cunosc sensul şi povestea acestei fraze. "Singurul nostru duşman adevărat este frica" este ultima frază pronunţată de cea de a 234-a regină Belo-kiu-kiuni din dinastia Ni a furnicilor roşii, cu mai bine de opt mii de ani în urmă. Nefericita a emis această frază pe când se îneca încercând să domesticească nişte păstrăvi. Regina Belo-kiu-kiuni credea că face o alianţă între furnici şi păstrăvii din fluviu. De atunci s-a renunţat la orice contact cu poporul peştilor fluviului, dar fraza a rămas ca un strigăt de speranţă în posibilităţile infinite ale furnicilor. Singurul nostru duşman adevărat este frica. Vrând parcă să le liniştească, după ce se ridicase foarte sus, flacăra îşi reduse dimensiunile. Trebuie s-o transmitem unui material mai gros, propune 6, deloc ranchiunoasă faţă de elementul foc. Astfel, de la frunza uscată la rămurică uscată, de la rămurica uscată la bucata de lemn, furnicile reuşesc să facă o mică vatră pe care o întreţin în fundul unei cuvete de piatră. Apoi, după sfaturile Prinţesei 103, furnicile aruncă în vatră mici bucăţele de rămurele din care focul se grăbeşte să muşte cu voracitate. Jăraticul obţinut astfel este după aceea depus cu 1092

multe precauţii în acele mici pietre scobite, şi ele găsite tot în pământ. In ciuda piciorului ei carbonizat, 6 se dovedeşte cel mai bun inginer al focului. Fiindcă l-a atins, ştie să se ferească. La recomandările ei, celelalte formează o comoară de jăratic. Iată cu ce le vom ataca pe pitice! exclamă Prinţesa 103. Noaptea începe să pălească, dar fabricarea focului le fascinează. Îmbarcă pe vasul lor ţestoasă opt pietre scobite prevăzute cu jăratic aprins. Prinţesa 103 ridică antena şi lansează feromonul înţepător care înseamnă: La atac! 96. ENCICLOPEDIE CRUCIADA COPIILOR: În Occident, prima cruciadă a copiilor a avut loc în anul 1212. Tinerii fără ocupaţie şi-au zis astfel: "Adulţii şi nobilii au eşuat în tentativa de eliberare a Ierusalimului pentru că au spiritul impur. Or noi, noi suntem copii, deci suntem puri". Elanul a cuprins în special Sfântul Imperiu romano-germanic. Un grup de copii l-a părăsit ca să se răspândească pe drumuri în direcţia Ţării Sfinte. Nu aveau hărţi. Îşi închipuiau că merg spre est dar, în realitate, se îndreptau spre sud. Au coborât valea Ronului şi, pe drum, mulţimea lor a crescut până la câteva mii de copii. În drumul lor, aceşti copii îi jefuiau şi îi furau pe ţărani. Mai departe, locuitorii le-au spus că se vor lovi de mare. Asta i-a liniştit. Erau convinşi că, ca şi în cazul lui Moise, marea se va deschide ca să lase să treacă acea armată de copii şi o va duce până la Ierusalim. Toţi au ajuns la Marsilia, unde marea nu s-a 1093

deschis în faţa lor. Zadarnic au aşteptat în port. Apoi doi sicilieni le-au propus să-i ducă cu vasul la Ierusalim. Copiii au crezut că e vorba de un miracol. Nu a fost nici un miracol. Cei doi sicilieni aveau legături cu o bandă de piraţi tunisieni, astfel că nu i-au dus la Ierusalim, ci la Tunis, unde toţi au fost vânduţi ca sclavi, pe un preţ bun, în piaţă. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 97. MARELE CARNAVAL - Să nu mai aşteptăm. Să mergem! strigă o voce dintre spectatori. Julie nu ştie unde o va duce acest elan, dar curiozitatea fu mai tare. - Înainte! zise ea. Directorul centrului cultural rugă pe toată lumea să stea cuminte la locul ei. - Liniştiţi-vă, vă rog să vă liniştiţi. E doar un concert! Cineva îi luă sunetul microfonului. Julie şi cei Şapte Pitici se pomeniră în stradă, înconjuraţi de o mică mulţime entuziastă. Trebuia să dea repede un scop, o direcţie, un sens acelei mulţimi în mişcare. -La liceu! strigă Mie. O să petrecem! - La liceu! reluară ceilalţi. Adrenalina urca mereu în venele cântăreţei. Era pur şi simplu dopată. Acum când nu mai era despărţită de publicul ei de focurile rampei, Julie putea să le vadă feţele. Erau acolo oameni de toate vârstele, bărbaţi şi femei, foarte tineri şi 1094

persoane mature. Acum erau probabil cinci sute în jurul lor formând o mare procesiune multicoloră. Julie intonă "Revoluţia Furnicilor". În jurul lor lumea cânta şi se agita de-a lungul arterei principale din Fontainebleau într-o sarabandă de carnaval. Oamenii clamau în cor: Noi suntem noii inventatori. Noi suntem noii vizionari. Fetele de la clubul de aikido improvizară un serviciu de ordine care imediat împiedică să mai treacă maşinile care ar fi putut să tulbure petrecerea. Foarte repede, marea arteră fu blocată iar grupul rock şi fanii lui putură să înainteze liber. Mulţimea creşte mereu. Nu prea erau alte distracţii în seara aceea la Fontainebleau. Gură-cască se alăturau trupei şi se informau despre ce se petrecea. Nici o pancartă. Nici o banderolă în faţă, numai fete şi băieţi care se legănau pe melodii de harpă şi de nai. Vocea caldă şi puternică a lui Julie scanda: Noi suntem noii inventatori. Noi suntem noii vizionari. Era regina şi idolul lor, sirena care îi fermeca. Ba chiar îi aducea în stare de transă. Era şamanul lor. Julie era ameţită de popularitatea ei şi de mulţimea care o înconjura şi împingea înainte. Un prim cordon de poliţişti apăru brusc în faţa lor iar fetele din primele rânduri înaintară şi imaginară o strategie ciudată: începură să-i sărute. Cum să loveşti cu bastonul în aceste de condiţii? Cordonul apărătorilor ordinii se destrămă. Mai departe, o dubă a poliţiei se apropie dar renunţă să intervină în faţa amplorii pe care o căpăta evenimentul. - E petrecere mare! striga Julie. Doamnelor, domnilor, domnişoarelor, ieşiţi în stradă, uitaţi-vă necazurile şi alăturaţi-vă nouă. Ferestrele se deschideau şi oamenii se plecau afară ca să vadă acea lungă cohortă pestriţă. 1095

- Ce revendicaţi? întrebă o bătrână. - Nimic. Nu revendicăm nimic, răspunse o luptătoare de la clubul de aikido. - Nimic? Dacă nu revendicaţi nimic, atunci nu e revoluţie? - Ba tocmai că e, doamnă. În asta constă originalitatea. Suntem prima revoluţie fără revendicări. Era ca şi cum spectatorii ar fi refuzat ca spectacolul să se limiteze la două ore de muzică plătită cu o sută de franci locul. Toţi voiau să mai continue în timp şi spaţiu. Toţi repetau cât îi ţinea gura: Noi suntem noii vizionari. Noi suntem noii inventatori. Printre cei care li se alăturau în fugă, unii se înarmaseră cu propriile lor instrumente muzicale ca să participe la fanfară. Alţii aduseseră lucruri din bucătărie pe post de tobă şi beţişoare. Alţii luaseră cu ei serpentine şi confeti. Tot oraşul răsuna de cântecul lor: Noi suntem noii vizionari. Noi suntem noii inventatori. Suntem furnicile mici care ronţăie vechea lume sclerozată. 98. ENCICLOPEDIE REVOLUŢIA COPIILOR DIN CHENGDU: Până în 1967, Chengdu, capitala provinciei chineze Sichuan, era un oraş liniştit. La o mie de metri altitudine pe flancul lanţului himalayan, această cetate veche fortificată număra trei milioane de locuitori care, majoritatea, habar nu aveau ce se petrecea la Pekin sau la Shanghai. Or, la vremea aceea, aceste mari metropole începeau să fie suprapopulate şi Mao Zedong luase hotărârea să le golească. Familiile au fost 1096

despărţite, părinţii trimişi să trudească la ţară pe ogoare şi copiii în centre de formare ale gărzilor roşii, ca să facă din ei nişte buni comunişti. Aceste centre erau adevărate lagăre de muncă. Condiţiile de viaţă erau foarte grele. Copiii erau prost hrăniţi. Se experimentau pe ei alimente celulozice pe bază de rumeguş şi mureau ca muştele. În acest timp, la Pekin aveau loc dispute de palat. Întâmplarea a făcut ca Lin Piao, "delfinul" oficial al lui Mao şi cel care răspundea de gărzile roşii, să cadă în dizgraţie. Cadrele partidului i-au incitat atunci pe copiii gărzii roşii să se revolte împotriva temnicerilor lor. Subtilitate cât se poate de chineză: copiii aveau datoria să evadeze din lagărele maoiste şi să-şi stâlcească în bătaie instructorii în numele maoismului! Eliberaţi, copiii gărzii roşii s-au răspândit în toată ţara sub pretextul că propovăduiesc maoismul împotriva statului corupt. În realitate, cei mai mulţi încercau mai ales să evadeze din China. Au luat cu asalt gările şi au plecat spre vest unde unele zvonuri spuneau că ar exista o filieră care permitea copiilor să treacă clandestin frontiera pe teritoriul indian. Or, toate trenurile care se îndreptau spre vest, aveau ca staţie terminus Chengdu. Deci în acest oraş muntos au ajuns mii de copii între treisprezece şi cincisprezece ani. La început, lucrurile n-au mers prea rău. Copiii au povestit cât de mult au suferit în lagărele gărzilor roşii şi populaţiei din Chengdu i-a fost milă de ei. Li s-au oferit dulciuri, au fost hrăniţi şi li s-au dat corturi unde să doarmă şi cuverturi cu care să se învelească. Dar alte valuri de copii se revărsau în gara de la Chengdu. De la o mie câţi fuseseră la început, acum ajunseseră la două sute de mii de fugari. 1097

Din acel moment, buna voinţă a locuitorilor nu a mai fost de ajuns ca să-i satisfacă. Şterpelelile s-au generalizat. Comercianţii care nu se lăsau furaţi, erau bătuţi. Aceştia s-au plâns primarului oraşului, care nu a avut timp să reacţioneze căci copiii au venit la el ca săl oblige la o autocritică publică. După care a fost snopit în bătaie şi obligat să plece. Copiii au organizat atunci alegerea unui nou primar şi au prezentat "candidatul" lor, un puşti buclat de treisprezece ani, părând puţin mai mare decât vârsta pe care o avea, care avea destulă carismă ca să fie respectat de celelalte gărzi roşii. Oraşul s-a umplut de afişe care îi îndemna pe cetăţeni să voteze pentru el. Deoarece nu era un bun orator, alţii şi-au luat sarcina să-i facă cunoscute proiectele. A fost ales fără greutate şi a instituit o conducere formată din copii, dintre care cel mai în vârstă era un consilier municipal de cincisprezece ani. Şterpelitul nu mai era un delict. Toţi comercianţii au fost obligaţi să plătească un impozit inventat de noul primar. Fiecare locuitor trebuia să ofere un adăpost gărzilor roşii. Deoarece oraşul era foarte izolat, nimeni nu a fost informat de victoria electorală a copiilor. Burghezii din acel loc s-au îngrijorat totuşi şi au trimis o delegaţie ca să-l anunţe pe prefectul regiunii. Prefectul a luat povestea foarte în serios şi a cerut de la Pekin să intervină armata pentru a-i domoli pe insurgenţi. Împotriva a două sute de mii de copii, capitala a trimis sute de tancuri şi mii de soldaţi înarmaţi până în dinţi. Copiii au încercat să reziste în acel oraş fortificat cu cinci ziduri de incintă, dar nu au fost susţinuţi de populaţia din Chengdu. Erau preocupaţi mai ales să-şi protejeze propriii copii pe care i-au trimis în munţi. Timp de două zile a durat războiul adulţilor împotriva copiilor. Armata Roşie a 1098

fost nevoită să apeleze în final la bombardamente aeriene ca să nimicească ultimele focare de rezistenţă. Toţi copiii au fost ucişi. Povestea nu s-a răspândit căci, la puţin timp după aceea, preşedintele american Richard Nixon se întâlnea cu Mao Zedung şi nu mai era cazul să se critice China. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 99. PIRAMIDA MISTERIOASĂ E ARUNCATĂ ÎN AER De data asta avea să sară în aer! Maximilian şi poliţiştii lui se întorseseră şi încercuiseră piramida misterioasă. Comisarul luase hotărârea să acţioneze pe timp de noapte căci, după părerea lui, era mai eficace să-i surprindă în somn pe cei aflaţi în interiorul clădirii. Trupa lumina cu lanternele monumentul forestier. Ca nişte marinari, oamenii purtau ţinute de protecţie din pânză cerată şi aleseseră de data asta un fir electric rezistent care să nu poată fi ronţăit de mandibule. Maximilian era pe punctul de a ordona declanşarea dispozitivului când se auzi bâzâitul. - Atenţie la viespe! strigă comisarul. Protejaţi-vă gâtul şi mâinile. Un poliţist scoase pistolul şi vru să ochească. Ţinta era prea mică. Făcând gestul de a trage, omul îşi descoperi o parte din piele şi fu imediat înţepat. Insecta înţepă imediat alt poliţist, apoi îşi luă zborul ca să se pună la adăpost de acele mâini care se agitau în aer. Toţi pândeau acum anxioşi, aşteptând să surprindă cel mai mic sunet pe care îl putea emite o viespe. 1099

Insecta îi surprinse atacând brusc un al treilea poliţist, căruia îi ocoli urechea dreaptă ca să-şi înfigă acul în jugulară. Omul se prăbuşi. Maximilian îşi scoase pantoful şi ca la prima vizită, reuşi să lovească insecta în zbor. Agresorul eroic căzu pe pământ inert. - Doi la zero. Se uită mai atent la victima lui. Nu era o viespe; insecta semăna mai curând cu o furnică zburătoare. Îi făcu plăcere s-o strivească cu talpa pantofului. Poliţiştii dădeau ajutor celor prăbuşiţi la pământ. Îi scuturau ca să-i împiedice să adoarmă. Maximilian luă hotărârea să grăbească explozia mai înainte de a apărea alt paznic minuscul şi periculos. - Toate încărcăturile explozive sunt gata? Artificierul verifică contactele pe detonator şi aşteptă ordinul comisarului. - Gata? Soneria telefonului mobil întrerupse numărătoarea. Prefectul Dupeyron îi cerea să vină de urgenţă. In oraş aveau loc incidente. - Manifestanţii au ocupat artera principală din Fontainebleau. Sunt în stare să spargă totul. Lasă ce faci acum, întoarce-te imediat în oraş şi împrăştie-i pe smintiţii ăştia. 100. ÎN CĂLDURA STUFULUI E cald. Luna luminează pământul. După ploaie, solul încălzeşte corpurile. Nava-ţestoasă mirmeceeană se îndreaptă spre stufăriş. Furnicile pitice o văd venind. Căldura şi lumina jăratecului au fost destul ca să le alarmeze. Vârfurile frunzelor roz imaculate sunt înţesate cu artileriste gata să 1100

tragă. În depărtare, de pe papura ei deteriorată, 24 lansează apeluri de ajutor. Asediatele vor fi copleşite de numărul mare al inamicului. În partea de jos a papurii, o mulţime de cadavre umflate de apă, astfel încât nu se mai poate şti din ce tabără fac parte, plutesc, martori siniştri ai durităţii luptelor precedente. Furnicile roşii de pe insulă îşi închipuiau că se poate trăi doar istorisindu-şi poveşti. Se înşelau. Poveştile nu e destul să ţi le povesteşti, trebuie să le şi trăieşti. În cockpit-ul cuirasatului-ţestoasă, 103 şi exploratoarele îşi dau mare osteneală. Focul nu e o armă practică de folosit de la distanţă. Caută un mijloc de a-l propulsa până la nuferii ocupaţi de furnicile pitice. Furnicile raţionează prin tatonări. Fiecare emite propria sa sugestie. 6 propune să se expedieze în direcţia inamicului frunze plutitoare încărcate cu jăratic şi împinse de gândacii de apă. Dar gândacilor de apă le e prea frică de foc. Pentru ei focul rămâne o armă tabu. Refuză să se apropie de el. Prinţesa 103 încearcă să-şi amintească de un mecanism al Degetelor care permite trimiterea la depărtare a focului. Degetele numesc asta catapultă. Cu vârful antenei, 103 desenează forma acelui lucru, dar nimeni nu înţelege de ce focul şi-ar lua zborul prin aer dacă ar fi plasat într-un astfel de ansamblu. Se renunţă. 5 vrea să dea foc capătului uneia dintre acele crenguţe lungi de care se folosesc ca de nişte lănci şi să atingă nuferii. Ideea este reţinută. Furnicile opresc motoarele gândăceşti şi încep să caute cea mai lungă crenguţă. Găsesc una care le convine printre crengile care ating uşor apa şi o urcă la bordul cuirasatului-ţestoasă. 1101

Când ţestoasa este destul de aproape, salve de acid ţâşnesc cu putere. Pe navă, echipajul se lasă în jos şi are grijă să nu dea drumul din mandibulă crenguţei lungi. Prinţesa 103 anunţă că e timpul să se pună extremitatea în contact cu jăraticul. Capătul ia foc. Ridică imediat catargul de foc. Gândacii de apă accelerează, provocând o mişcare de spumă pe puntea din spate a navei. Cuirasatul porneşte la atac. Deasupra, capătul incandescent, sub influenţa vitezei, se alungeşte ca o flamură luminoasă fără sfârşit. 14 scoate antena-periscop ca să repereze bine adversarele şi le indică celorlalte în ce direcţie să îndrepte catargul. Lancea cu capăt aprins atinge carnea petalelor de nufăr. Vegetala este destul de umedă ca să nu ia foc imediat, dar şocul provocat de acel harpon este destul de mare ca să dezechilibreze toate artileristele care cad imediat în apă. În acest caz, focul nu a servit la nimic, poate doar ca să dovedească determinarea războinicelor roşii de a folosi şi alte arme tabu. În faţa acestei reuşite, asediatele recapătă încredere. Trag cu rezervele de acid păstrate pentru ultima şarjă şi provoacă multe victime în rândul furnicilor pitice. La rândul ei, Prinţesa 103 a înţeles cum să folosească mai bine lansatorul de flăcări şi incendiază nuferii unul după altul. Asta provoacă mult fum. Speriate de mirosul de nufăr carbonizat, asediatoarele preferă să se întoarcă pe uscat şi să se retragă. Din fericire, căci crenguţa începuse să ia şi ea foc. Asta e problema cu focul. Poate să provoace pagube atât celor împotriva cărora este folosit cât şi celor care îl folosesc. Belokanienele nu se mai pot deda nici acelei lupte tumultuoase corp la corp, în care furnicile îşi arată reciproc arta de a practica scrima mandibulară. 13, cea mai 1102

războinică dintre ele, e dezamăgită. Prinţesa 103 face semn ca crenguţa cuprinsă de foc să fie aruncată în apă cât mai departe posibil. Cuirasatul-ţestoasă ajunge la papura asediată. Măcar să fi supravieţuit 24, îşi zice Prinţesa 103. 101. BĂTĂLIA LICEULUI Plecaseră cinci sute de la centrul cultural şi ajunseseră opt sute în piaţa mare din faţa liceului. Manifestarea lor nu semăna deloc cu o defilare revendicativă; era un adevărat carnaval, în sensul iniţial al cuvântului. În Evul Mediu, carnavalul nu avea o semnificaţie precisă. Era ziua nebuniilor, cea în care se eliberau toate tensiunile. În ziua marelui carnaval, toate regulile erau călcate în picioare. Aveai dreptul să-l tragi de mustăţi pe jandarm şi să-i îmbrânceşti pe edili în râu. Puteai să suni la uşi şi să arunci făină pe faţă oricui. Apoi era ars Carnavalul, o marionetă enormă umplută cu paie, simbolul tuturor autorităţilor. Cei aflaţi la putere erau respectaţi tocmai pentru că exista ziua carnavalului. În zilele noastre, a fost uitat sensul real al acestei manifestări sociologic indispensabilă. Carnavalul e acum doar o petrecere pentru comercianţi, ca şi Crăciunul, petrecerea taţilor, a mamelor şi a bunicilor - nişte sărbători hărăzite consumului. S-a uitat rolul iniţial al carnavalului: a da populaţiei iluzia că rebeliunea e posibilă, măcar preţ de o zi. Pentru toţi acei tineri şi chiar pentru cei mai puţini tineri acum era prima dată în viaţa lor când li se oferea ocazia să-şi exprime pofta de serbare, dar şi revoltele şi frustrările. Opt sute de persoane care îşi rodeau zăbala din 1103

totdeauna se dezlănţuiau brusc într-o mare sarabandă Amatorii de rock şi gură-cască înaintau într-o cohortă lungă zgomotoasă şi pestriţă. Ajunşi în piaţa liceului, descoperiră şase dube ale CRS-ului (Compania Republicană de Securitate) care le barau drumul. Se opriră. Manifestanţii se uitară la forţele de ordine. Forţele de ordine se uitară la manifestanţi. Julie cumpăni situaţia. Comisarul Maximilian Linart cu brasardă deasupra cotului, se afla postat în faţa oamenilor, înfruntând masa de oameni zgomotoşi. - Împrăştiaţi-vă! strigă el la portavoce. - Nu facem nimic rău, răspunse Julie fără portavoce. - Tulburaţi ordinea publică. E trecut de orele zece seara. Locuitorii doresc să doarmă şi voi faceţi scandal nocturn. - Nu vrem decât să facem o petrecere la liceu, replică Julie. - Liceul este închis noaptea şi nu aveţi permisiunea de a-l deschide. Aţi făcut destul zgomot. Împrăştiaţi-vă, întoarceţi-vă la casele voastre. Vă repet că oamenii au dreptul să doarmă. Julie ezită o secundă, dar îşi reveni repede şi zise: - Nu vrem ca oamenii să doarmă. Lumea să se trezească! - Tu eşti, Julie? întrebă comisarul. Întoarce-te acasă, mama ta e probabil îngrijorată. - Sunt liberă. Toţi suntem liberi. Nimic nu ne va opri. Înainte la... Nu reuşi să pronunţe cuvântul. Slab la început, apoi cum mai multă convingere, reuşi să articuleze: - Înainte la... Revoluţie. Lumea aclamă. Toţi erau gata să intre în joc. Căci nu era decât un joc, chiar dacă acea prezenţă a poliţiei putea 1104

să-l facă periculos. Fără ca Julie să le ceară, oamenii ridicară pumnul şi intonară imnul concertului: Sfârşitul, ăsta e sfârşitul. Să ne deschidem simţurile. Un vânt nou bate în dimineaţa asta. Depărtând braţele, şi luându-se de mâini ca să-şi arate numărul şi să ocupe toată piaţa, oamenii înaintară spre liceu. Maximilian se puse de acord cu subordonaţii săi. Vremea negocierilor trecuse. Ordinele prefectului erau clare. Pentru restabilirea ordinii publice, cei care o tulburau trebuia să fie împrăştiaţi cât mai repede. Propuse să se folosească tactica cârnatului, care consta în a ataca în centru pentru ca manifestanţii să se împrăştie pe laturi. Julie îi adună pe cei Şapte Pitici ca să discute despre urmarea evenimentelor. Luară hotărârea să formeze opt grupuri autonome de manifestanţi, conduse fiecare de unul dintre muzicieni. - Ar trebui să putem comunica între noi, zise David. Întrebară pe cei din jurul lor dacă unii dintre ei aveau telefoane mobile de împrumutat Revoluţiei. Aveau nevoie de opt. Li se oferiră chiar mai multe. După toate aparenţele, chiar şi atunci când mergeau la concert, oamenii nu erau în stare să se despartă de aparatul lor. - Vom folosi tehnica conopidei, zise Julie. Şi explică strategia pe care o improvizase. Manifestanţii îşi reluară înaintarea. În faţa lor, poliţiştii îşi puseră planul în aplicare. Spre marea lor surprindere, nu întâmpinară nici o rezistenţă. Conopida, inventată de Julie, se desfăcu în bucăţi. Imediat ce poliţiştii s-au apropiat, manifestanţii s-au împrăştiat în opt direcţii diferite. Rândurile compacte ale poliţiştilor se desfăcură ca să-i urmărească. 1105

- Rămâneţi grupaţi! Protejaţi liceul! ordonă Maximilian în portavoce. Poliţiştii, înţelegând pericolul, formară la loc plutonul în centrul pieţii, în timp ce manifestanţii îşi continuau manevra. Julie şi fetele de la clubul de aikido erau cel mai aproape de forţele de ordine cărora le adresau zâmbete şi sărutări provocatoare. - Puneţi mâna pe instigatoare, zise comisarul arătând spre Julie. Plutonul de poliţişti se îndreptă imediat spre Julie şi amazoanele din jurul ei. Exact asta dorise şi fata cu ochi cenuşii. Dădu ordin de fugă grupată şi zise la telefon: - Gata. Pisicile urmăresc şoriceii. Ca să-i destabilizeze pe poliţişti, amazoanele îşi rupseseră tricourile, descoperindu-şi câte ceva din farmecele feminine. Înfruntarea fu invadată de parfumuri feminine. 102. ENCICLOPEDIE STRATEGIA LUI ALYNSKI: În 1970, Saul Alynski, agitator hippie şi figură importantă a mişcării studenţeşti americane, a publicat un manual în care enunţa zece reguli practice pentru ducerea la bun sfârşit a unei revoluţii. 1. Puterea nu este ceea ce posezi, ci ceea ce adversarul tău îşi închipuie că posezi. 2. Ieşi din câmpul de experienţă al adversarului tău. Inventează noi terenuri de luptă în care încă nu ştie cum să se comporte. 3. Luptă împotriva duşmanului cu propriile lui arme. Ca să-l ataci, foloseşte elementele din propriul 1106

său cod de referinţă. 4. În cazul unei confruntări verbale, umorul este arma cea mai eficace. Dacă se reuşeşte ridiculizarea adversarului sau, şi mai bine, constrângerea adversarului de a se ridiculiza singur, îi va fi foarte greu să depăşească acest handicap. 5. O tactică nu trebuie niciodată să devină o rutină, mai ales atunci când funcţionează. Repet-o de mai multe ori, ca să-i evaluezi forţa şi limitele, apoi schimb-o. Chiar dacă adopţi o tactică exact contrară. 6. Ţine adversarul în defensivă. Nu trebuie niciodată să-şi spună: "Bine, dispunem de un răgaz, să profităm ca să ne reorganizăm". Trebuie să se folosească toate elementele exterioare posibile ca să se menţină presiunea. 7. Să nu blufezi niciodată dacă nu ai mijloacele necesare ca să treci la fapte. Altfel îţi pierzi orice credibilitate. 8. Handicapurile aparente se pot transforma în cele mai bune atuuri. Fiecare dintre aceste specificităţi trebuie revendicată ca o forţă, nu ca o slăbiciune. 9. Focalizează ţinta şi n-o schimba în timpul bătăliei. Această ţintă trebuie să fie cea mai mică, cea mai precisă şi cea mai reprezentativă posibil. 10. Dacă obţii victoria, trebuie să fii în stare să ţi-o asumi şi să ocupi terenul. Dacă nu ai nimic nou de propus, nu foloseşte la nimic să încerci să răstorni puterea. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 103. REGĂSIREA 1107

Fac joncţiunea pe un nufăr cruţat de foc şi de tirul artileriei. Furnicile eliberate se dedau trofalaxiilor cu eliberatoarele. Deoarece întunericul şi noaptea încep să devină anchilozante, se încălzesc şi îşi fac lumină cu jăratic. 24 est e teafără. Prinţesa 103 se apropie lent de tovarăşa ei de cruciadă. Se întâlnesc în centrul galben al florii de nufăr. În spatele lor, o petală translucidă lasă să treacă lumina şi căldura unui jăratic portocaliu. Prinţesa 103 îşi îmbrăţişează prietena ca să-i ofere o trofalaxie dulce. 24 îşi apleacă timid antenele pe spate în semn de acceptare, apoi, înfometată, înghite alimentele pe jumătate digerate păstrate în guşa socială a furnicii roşii. 24 s-a schimbat. Nu e numai epuizată de luptele recente. Chiar şi fizicul i s-a modificat. Totul în mirosul, atitudinea şi felul în care îşi poartă gâtul e diferit. Prinţesa 103 îşi zice că aceste schimbări importante se datorează poate vieţii în mica ei comunitate utopică. 24 vrea să explice, dar lucrul cel mai simplu pentru cele două mirmeceene este să folosească o CA. Prinţesa 103 este de acord ca să-şi branşeze creierele reciproc. Dialogul lor va căpăta astfel o intensitate, o profunzime şi o rapiditate inegalabile. Amândouă îşi apropie încet segmentele senzoriale, se caută şi se pipăie, ca şi cum ar vrea să se creadă că au uitat cum trebuie să procedeze ca să comunice intens. Gata! Cele patru antene sunt lipite două câte două. Gândirea uneia intră în contact direct cu a celeilalte. Prinţesa 103 înţelege că ceea ce a luat drept o uşoară schimbare la 24 este cu mult mai mult. Tânăra exploratoare s-a dotat cu un... sex! Şi ea! 24 explică. 1108

Pasiunea pentru poveştile frumoase a facut-o să-şi dorească să se bucure de o mai mare sensibilitate. A pornit deci în căutarea unui cuib de viespi. Şi până la urmă a reuşit să obţină jeleu hormonal regal în mijlocul unui cuib de viespi. Din motive nedeterminate, poate temperatura, poate modul cum a asimilat acel cocteil de hormoni, s-a pomenit cu un sex... masculin. 24 este acum un mascul. 24 este acum un prinţ. Şi tu te-ai schimbat. Antenele tale emană miresme diferite. Ai... Prinţesa nu-l lasă să termine. Şi eu, datorită jeleului viespilor, am dobândit un sex. Acum sunt femelă. Antenele se opresc dezorientate. E atât de ciudat. S-au despărţit amândouă ca soldaţi asexuaţi, indivizi neutri lipsiţi de importanţă, programaţi să trăiască cel mult trei ani. Acum, datorită unui artificiu minunat al strămoaşelor lor viespile, au ajuns prinţ şi prinţesă mirmeceene, dotate cu acea capacitate formidabilă de a-şi transmite specificităţile viitoarei lor progenituri. Fără să mai stea pe gânduri, cele două furnici se dedau unei noi trofalaxii dulci, mult mai profundă de data asta. Prinţul 24 trimite în sens invers hrana pe care i-a dato Prinţesa 103, apoi Prinţesa 103 oferă din nou o porţie de pastă alimentară.. Unele alimente au făcut deja de trei ori traseul dusîntors de la o guşă socială la alta. E foarte liniştitor. În timp ce în jurul lor, celelalte se agitau istorisindu-şi propriile aventuri, cele două metamorfozate se izolează printre staminele nufărului sidefiu. În mare grabă, Prinţesa 103 explică ce a aflat despre 1109

Degete, explică televiziunea, maşina de comunicat cu Degetele, invenţiile lor, angoasele lor etc. Cele două sexuate se gândesc cu aviditate să se acupleze. Totuşi 103 are un moment de ezitare. Nu mă vrei? Nu, e altceva. Cele două furnici ştiu foarte bine asta. In societăţile de insecte, masculii mor cu ocazia actului amoros. Poate că Prinţesa 103 fusese pervertită de romantismul Degetelor, dar nu vrea să-l vadă pe prietenul ei 24 pierind. Supravieţuirea lui e mai importantă pentru ea decât acuplarea. Hotărăsc deci de comun acord să nu se mai gândească la acuplare. Se face noapte. Furnicile din Comunitatea salcâmului şi furnicile din cuirasatul-ţestoasă adorm în scobitura cavernei unui cuib de şerpi. Mâine, drumul va fi lung. 104 ENCICLOPEDIE UTOPIA ADAMIŢILOR: În 1420 a avut loc în Boemia revolta husiţilor. Precursori ai protestantismului, ei cereau reforma clerului şi plecarea seniorilor germani. Din mişcare s-a detaşat un grup mai radical: adamiţii. Ei voiau să schimbe nu numai Biserica, ci şi întreaga societate. Consideram că cel mai bun mod de a se apropia de Dumnezeu ar fi ca toţi să trăiască în aceleaşi condiţii ca Adam, primul om de dinaintea păcatului originar. De aici şi denumirea lor. S-au instalat pe o insulă a fluviului Moldau, nu departe de Praga. Au trăit aici goi, în comunitate, punându-şi toate bunurile în comun şi făcând ce le stătea în putinţă ca să recreeze condiţiile de viaţă din Paradisul terestru de dinainte de "Păcat". 1110

Toate structurile sociale erau anulate. Suprimaseră banii, munca, nobilimea, burghezia, administraţia, armata. Îşi interziceau cultivarea pământului şi se hrăneau cu fructe şi legume sălbatice. Erau vegetarieni şi practicau cultul direct al lui Dumnezeu, fără Biserică şi cler intermediar. Adamiţii îi iritau în mod evident pe vecinii lor husiţii care nu erau deloc înclinaţi spre radicalism. Sigur, cultul Domnului putea să fie simplificat, dar nu în aşa măsură. Seniorii husiţi şi armatele lor i-au încercuit pe adamiţi şi i-au masacrat, până la unul, pe aceşti înaintaşi ai celor care aveau să se numească mai târziu hippies. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 105. MAI DEPARTE SPRE LICEU În timp ce poliţiştii le urmăreau pe Julie şi pe amazoane, celelalte şapte grupuri de manifestanţi, conduse fiecare de un Pitic, făceau un ocol mare pe străzile învecinate şi se regrupau în spatele liceului, unde nu exista nici picior de poliţist. Ji-woong scoase cheia pe care i-o dăduse directorul ca să le faciliteze repetiţiile, şi deschise uşa cu noul blindaj împotriva incendiilor. Fără prea mult zgomot, mulţimea pătrunse în liceu. Când Maximilian îşi dădu seama de stratagemă, văzând cum apar feţe vesele după poarta mare de la intrarea din faţă, era deja prea târziu. - Intră prin spate! strigă el în portavoce. Oamenii lui se întoarseră, lăsându-le baltă pe Julie şi semenele ei. Dar mai mult de şapte sute de persoane 1111

intraseră deja în liceu şi Ji-woong se grăbise să încuie broaştele solide ale uşii blindate. Poliţia era neputincioasă în faţa acelei uşi protejate. - Faza 2 terminată, zise David la telefon. Grupul lui Julie se adună atunci în faţa porţii mari de fier părăsită de poliţişti. David veni să le deschidă şi vreo sută de noi "revoluţionari" se adăugară celorlalţi în interiorul liceului. - Intră prin faţă, întoarceţi-vă! ordonă Maximilian. Tot alergând în toate direcţiile cu tot ce aveau pe ei cască, scut, lansator de grenade, vestă anti-glonţ şi bocanci grei -, poliţiştii se simţeau extenuaţi. În plus, liceul era destul de mare ca să nu ajungă la intrare la timp. Găsiră poarta de fier închisă, iar în spatele ei amazoanele atrăgătoare şi ironice care îşi băteau joc de ei. - Sunt toţi înăuntru, şefule, şi s-au şi baricadat. Astfel, opt sute de persoane ocupaseră liceul. Julie era cu atât mai mulţumită pentru că reuşise această ispravă fără nici o încăierare, doar epuizându-şi adversarii prin mişcări tactice. Maximilian nu era obişnuit să-i vadă pe manifestanţi practicând strategii de gherilă. Totdeauna avusese de-a face cu mulţimi care înaintau drept înainte, fără să gândească. Faptul că nişte manifestanţi, fără să aibă în fruntea lor un partid politic sau un sindicat clasic, putuseră să se mişte astfel în legiuni compacte, îl impresiona şi îl îngrijora. Nici faptul că nu existau răniţi în nici una dintre tabere nu era de ajuns ca să-l liniştească. În acest gen de înfruntare, se înregistrau cel puţin trei de o parte şi de alta. Chiar dacă era vorba de cei care se împiedicau când o luau la fugă. Or în acest caz, când unui număr de opt sute de persoane îi fusese opus un număr de trei sute de poliţişti, 1112

nu existase nici un accident. Maximilian postă jumătate din poliţişti în faţă şi cealaltă jumătate în spate, apoi îl sună pe prefectul Dupeyron ca să-i anunţe situaţia. Acesta îi ceru să cucerească liceul, fără să facă valuri. Trebuia să aibă grijă să nu fie acolo nici urmă de jurnalist. Maximilian îi confirmă că, deocamdată, nu era prezent nimeni din presă. Liniştit, prefectul îi ceru să acţioneze rapid, de preferinţă fără violenţă, având în vedere că peste câteva luni aveau loc alegerile prezidenţiale şi că printre manifestanţi se aflau cu siguranţă şi copii de familii bune. Maximilian îşi adună micul stat-major şi făcu ceea ce regretă că nu făcuse de la început: ceru un plan al liceului. - Trageţi cu grenade lacrimogene printre gratii. Afumaţi-i bine, au să iasă până la urmă. Ochii plini de lacrimi şi accesele de tuse îi slăbiră pe asediaţi. - Trebuie să facem repede ceva, şopti Zoe. Leopold spuse că era destul să facă grila mai puţin permeabilă. De ce să nu folosească cuverturile de pe paturile din dormitoarele internatului, ca nişte perdele protectoare. Zis şi făcut. Cu batista umedă la nas, ca să nu inhaleze gaz, şi armate cu capacele pubelelor ca să-şi protejeze faţa, fetele de la clubul de aikido fixară cuverturile pe grile cu ajutorul unor sârme găsite în cămăruţa paznicului. Poliţiştii nu mai putură să vadă ce se petrece în curtea liceului. Maximilian luă portavocea şi se adresă din nou manifestanţilor: - Nu aveaţi dreptul să ocupaţi aceasta clădire. E un loc public, Vă ordon să-l evacuaţi cât mai repede posibil. - Suntem aici, şi aici vom rămâne, răspunse Julie. - Acţiunea voastră este complet ilegală. 1113

- Veniţi să ne daţi afară. După o rundă de discuţii, poliţiştii retraseră dubele iar ei se postară pe străzile din vecinătate. - S-ar zice că renunţă, zise Francine. Narcisse le aduse la cunoştinţă că poliţiştii abandonau şi intrarea din spate. - Poate că ara câştigat, spuse Julie fără să fie prea convinsă. - Să mai aşteptăm puţin înainte de a striga victorie. Poate că e vorba de o manevră de diversiune, remarcă Leopold. Aşteptară, scrutând piaţa pustie, luminată de felinare. Cu privirea lui pătrunzătoare de navajo, Leopold detectă în cele din urmă o mişcare şi toţi văzură în curând o mulţime de poliţişti mergând cu hotărâre în direcţia porţii de fier. - Atacă. Vor să ia cu asalt intrarea! strigă o amazoană. O idee. Era nevoie repede de o idee. Poliţiştii se apropiau de poartă. Zoe găsi soluţia. Le spuse celor Şapte Pitici şi câtorva dintre amazoane. Când poliţiştii se pregăteau să spargă broaştele solide ale porţii mari de fier de la intrare, ţâşniră pe neaşteptate furtunele de incendiu pe care directorul le instalase pentru lupta împotriva unui eventual sinistru. - Foc! zise Julie. Furtunele intrară în acţiune. Presiunea era atât de puternică încât amazoanele fură obligate să ţină câte trei sau patru acele adevărate tunuri cu apă ca să poată ţinti ca lumea. În piaţă, poliţiştii şi câinii lor zăceau la pământ seceraţi. - Stop! Dar forţele de ordine se regrupau în depărtare pentru un nou atac care se anunţa şi mai violent. 1114

- Aşteptaţi semnalul, zise Julie. Poliţiştii atacau în pas alergător, venind din unghi mort, unde furtunele nu-i puteau atinge. Ajunseră la poartă cu bastoanele ridicate. - Acum, zise Julie strângând din dinţi. Furtunele cu apă făcură adevărate minuni. Amazoanele aclamară victorioase. Maximilian primi un telefon de la prefect. Dupeyron voia să ştie care era situaţia. Comisarul îl informă că manifestanţii erau în continuare baricadaţi în liceu şi opuneau rezistenţă forţelor de ordine. - Ei bine, încercuieşte-i fără să-i mai ataci. Atâta timp cât această mini-răzmeriţă rămâne izolată la liceu, nu sunt cu adevărat probleme. Ceea ce trebuie evitat cu orice preţ este răspândirea ei. Atacurile poliţiei încetară. Julie repetă consemnele: "Fără violenţă. Nu spargeţi nimic. Fiţi ireproşabili". Doar pentru a-l contrazice pe profesorul de istorie, Julie voia să vadă dacă era cu adevărat posibil să reuşească o revoluţie fără violenţă. 106. ENCICLOPEDIE UTOPIA LUI RABELAIS; În 1532, Francois Rabelais a propus propria viziune a cetăţii utopice descriind, în Gargantua mănăstirea Theleme. Fără conducere căci, crede Rabelais: "Cum am putea să-i conducem pe cei din jurul nostru când nu ştim să ne conducem noi înşine?" Fără conducere, thelemiţii acţionează deci "după propria lor voinţă", având ca deviză: "Fă ce vrei". Pentru ca utopia să reuşească, oaspeţii abaţiei Theleme sunt aleşi pe sprânceană. Nu sunt primiţi decât bărbaţi şi femei liberi spiritual, instruiţi, virtuoşi, frumoşi şi "de natură 1115

bună". Femeile erau admise la zece ani şi bărbaţii la doisprezece. În timpul zilei, fiecare face deci ce vrea, munceşte dacă asta vrea, iar dacă nu, se odihneşte, bea, se distrează, face dragoste. Ceasurile au fost desfiinţate, ceea ce anulează noţiunea de timp care trece. Fiecare trăieşte după poftă şi mănâncă când îi e foame. Agitaţia, violenţa, certurile sunt interzise. Servitori şi artizani instalaţi în exteriorul abaţiei sunt însărcinaţi cu muncile grele. Rabelais îşi descrie utopia. Abaţia trebuie să fie construită pe malul Loarei, în pădurea Port-Huault. Ea va avea nouă mii trei sute treizeci şi două de camere. Fără ziduri de incintă, căci "zidurile întreţin conspiraţii". Abaţia va avea şase turnuri rotunde. Fiecare clădire va avea o înălţime de zece etaje. Un canal de scurgere se va vărsa în fluviu. Apoi multe biblioteci, un parc cu un labirint şi o fântână arteziană în centru. Rabelais nu se înşela însă. Ştia că abaţia lui va fi neapărat distrusă de demagogie, doctrinele absurde şi discordie, sau pur şi simplu de nişte fleacuri, dar era convins că merita măcar să se încerce. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 107.O NOAPTE FRUMOASĂ 103 nu reuşeşte să doarmă. Încă o insomnie de sexuată, îşi zice ea. Asexuatele au cel puţin avantajul că dorm uşor. Ridică antenele, se scoală şi distinge o lumină roşie. 1116

Asta a trezit-o. Nu e un răsărit de soare, reflexul vine din interiorul cuibului de şerpi care le foloseşte drept adăpost. Înaintează spre lumină. Câteva furnici stau în jurul jăraticului care le-a adus victoria. Generaţia lor nu a cunoscut focul şi sunt evident fascinate de acea prezenţă caldă. O furnică spune că ar fi mai bine să-l stingă. Prinţesa 103 spune că, oricum, sunt confruntate cu o alternativă pe care nu o pot evita: "tehnologia şi riscurile ei" sau "ignoranţa şi liniştea". 7 se apropie. Pe ea nu focul o interesează, ci umbrele dansânde ale furnicilor pe care lumina jăraticului le proiectează" pe pereţii cuibului. Încearcă să lege o conversaţie cu ele apoi, constatând că e imposibil, o întreabă pe 103 care îi răspunde că fenomenul face parte din magia focului. Focul ne fabrică gemeni întunecaţi care rămân lipiţi de pereţi. 7 întreabă ce mănâncă acei gemeni întunecaţi şi Prinţesa 103 răspunde că nu mănâncă nimic. Se mulţumesc să reproducă exact gesturile gemenului lor şi nu vorbesc. A doua zi vor putea să discute despre toate astea, dar acum era mai bine să aţipească ca să recupereze din forţe pentru călătoria care le aştepta. Prinţul 24 nu are somn. E prima noapte în care frigul nu-l constrânge să hiberneze şi vrea să profite. Se uită ţintă la jăraticul roşiatic care palpită la nesfârşit. Mai vorbeşte-mi despre Degete. 108. REVOLUŢIA ÎN MIŞCARE Degetele căutau vreascuri uscate ca să aprindă un foc. 1117

Manifestanţii găsiră în vechea remiză a grădinarului şi vrură să aprindă un foc mare în centrul peluzei ca să danseze în jurul lui. Lemnele uscate au fost aşezate grămadă şi câţiva tineri au adus hârtie. Nu reuşeau totuşi să aprindă focul. După ce ardeau hârtiile, vântul stingea imediat flăcările. Din cele opt sute de persoane care înfruntaseră şi respinseseră trupele poliţiei, nimeni nu ştia să aprindă un simplu foc! Julie căută în Enciclopedie dacă nu cumva se găsea un pasaj care să le explice cum se aprinde un foc. Deoarece lucrarea nu avea cuprins şi nici index, nu prea ştia unde să caute printre toate aceste texte. Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute nu era un dicţionar. Nu răspundea în mod obligatoriu la întrebările pe care i le puneai. Leopold le veni în cele din urmă în ajutor, explicând că trebuia să construiască un zid scund ca să adăpostească sursa flăcărilor, apoi să pună trei pietre sub buşteni ca să dispună de o alimentare inferioară cu aer. Totuşi focul refuza cu încăpăţânare să se aprindă. Julie jucă atunci totul pe o singură carte şi căută în laboratorul de chimie ingredientele necesare pentru un cocteil Molotov. Reîntoarsă în curte, ea îl aruncă peste lemne şi de data asta, în sfârşit, flăcările se extinseră. În curte se auziră un fel de aclamaţii tribale. Manifestanţii coborâră de pe catarg drapelul care avea deviza: "Din inteligenţă se naşte raţiunea". Apoi îl urcară din nou, după ce lipiră pe ambele feţe sloganul concertului: cercul cu cele trei furnici. Venise momentul discursului. Terasa directorului de la primul etaj, constituind un podium ideal, Julie se duse acolo ca să se adreseze mulţimii adunate în curte. - Declar în mod solemn deschisă ocuparea liceului de o bandă specimene umane avide numai de veselie, de 1118

muzică şi de petrecere. Pentru un timp nedefinit, vom înfiinţa aici un sat utopic al cărui obiectiv este să-i facă pe oameni mai fericiţi, începând cu noi înşine. Aprobări şi aplauze. - Faceţi ce vă place dar nu distrugeţi nimic. Dacă trebuie să rămânem mult timp aici, mai bine să profităm de tot materialul în stare bună de funcţionare. Pentru cei care au nevoie, toaletele sunt în fundul curţii, la dreapta. Dacă unii dintre voi vor să se odihnească, dormitoarele şi paturile internatului vă stau la dispoziţie la etajele trei, patru şi cinci ale clădirii B. Celorlalţi, le propun imediat o mare petrecere şi să dansăm şi să cântăm de să ne crape bojogii! Adevărul era că trupa şi cântăreaţa erau obosiţi şi simţeau nevoia să evalueze situaţia. Îşi lăsară instrumentele în sala de repetiţii şi patru tinere puseră stăpânire pe ele cu mult entuziasm. Grupul "furnicilor" merse să se răcorească la distribuitorul de băuturi din apropierea cafenelei, loc de destindere obişnuit al elevilor liceului. - Ei bine, prieteni, de data asta, am reuşit, zise Julie. - Ce facem acum? întrebă Zoe. - Oh, chestia asta nu se va prelungi prea mult. Mâine se va sfârşi tot, răspunse Paul. - Şi dacă durează? întrebă Francine. Toţi se uitară unul la altul cu o umbră de îngrijorare în privire. - Trebuie să facem tot ce ne stă în putere ca să dureze, interveni Julie energic. N-am nici un chef ca de mâine dimineaţă să mă apuc din nou de pregătirea bac-ului. Avem o şansă să construim ceva, aici şi acum, şi trebuie să profităm de ea. - Şi la ce te gândeşti exact? întrebă David. Nu putem să petrecem la nesfârşit. 1119

- Dispunem de un grup de oameni şi de un loc închis şi protejai ca să ne adăpostim. De ce să nu încercăm să organizăm un sat utopic? - Un sat utopic? zise mirat Leopold. - Da, un loc unde să încercăm să inventăm relaţii noi între oameni. Să încercăm o experienţă, o experienţă socială ca să ştim dacă e imposibil de inventat un loc în care ne-am putea simţi mai bine împreună. Furnicile chibzuiră un moment la vorbele pronunţate de Julie În depărtare se auzea muzica; fetele şi băieţii râdeau şi cântau. - Evident, ar fi formidabil, recunoscu Narcisse. Numai că, nu e uşor să conduci o mulţime. Am fost instructor într-o colonie de adolescenţi şi te asigur că e tare greu să controlezi oamenii când se află în grup. - Erai singură, noi suntem opt, îi aminti Julie. Împreună suntem mai puternici. Coeziunea ne sporeşte talentele individuale. Am impresia că împreună putem răsturna munţii. Opt sute de persoane ne-au urmat deja în muzica noastră. De ce nu ne-ar urma şi în utopie? Francine se aşează jos ca să se gândească mai bine. Ji-woong îşi scărpină fruntea. - O utopie? - Sigur, o utopie! Enciclopedia vorbeşte mereu de ea. Propune inventarea unei societăţi mai... Ezită. - Mai ce? întrebă ironic Narcisse. Mai amabilă? Mai blândă? Mai hazlie? - Nu, doar mai umană, pronunţă Julie cu vocea ei profundă şi caldă. Narcisse izbucni în râs. - Am călcat cu stângul, copii. Julie ne-a ascuns ambiţiile ei umanitare. David voia să înţeleagă: 1120

- Şi ce înţelegi tu printr-o societate mai umană? - Încă nu ştiu. Dar voi găsi. - Auzi, Julie, ai fost rănită în înfruntarea cu poliţiştii? o întrebă Zoe. - Nu. De ce? zise fata surprinsă. - Ai o... pată roşie pe costum. Julie întoarse rochia uimită. Zoe avea dreptate. Avea într-adevăr o pată de sânge provenită de la o rană pe care nici măcar nu o simţea. - Nu e o rană, e altceva, spuse Francine. O trase pe culoar şi Zoe veni şi ea după ele. - Ţi-a venit pur şi simplu ciclul, o informă organista. - Ce? - Ciclul, interveni Zoe. Nu ştii ce e ciclul? Julie încremeni. O clipă avu impresia că propriul ei corp o asasina. Acel sânge provenea de la asasinarea copilăriei sale. Prin urmare se terminase! În acea secundă, în acel moment crezut de ea un moment de fericire, organismul o trădase. O adusese la ceea ce ura mai mult: obligaţia de a deveni adult. Deschise gura larg şi aspiră aerul cu aviditate. Pieptul i se ridică cu greutate. Faţa îi deveni stacojie. - Repede, strigă Francine, cheamă-i pe ceilalţi. Julie are o criză astm. Are nevoie de Ventolină. Scotociră în geanta fetei, care din fericire se găsea lângă bateria lui Ji-woong, descoperiră aerosolul, îl introduseră în gura lui Julie, apăsară dar nu ieşi nimic. Era gol. - Ven... to... lină, zise gâfâit Julie. Aerul se rarefia în jurul ei. Aerul, prima obişnuinţă. La început îţi desfaci ventriculele respiratorii pentru primul ţipăt, după care nu te mai poţi lipsi de asta tot restul vieţii. Aerul. Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru e nevoie de aer, de 1121

preferinţă aer pur. Acolo nu era destul. Era obligată să facă eforturi nemăsurate ca să obţină o cantitate respirabilă. Zoe se duse în curte să întrebe dacă cineva avea la el Ventolină. Nu. Pe telefonul celular, David sună la SOS-Medici şi la SOS-Primul ajutor. Suna numai ocupat. - Trebuie să fie o farmacie deschisă în cartier, zise Francine enervată. - Ji-woong, du-te cu ea, zise David. Eşti cel mai puternic dintre noi. Dacă nu reuşeşte să meargă pe picioarele ei până acolo, o poţi duce pe sus. - Dar cum să ieşim de-aici? Poliţia e în ambele părţi. - Mai rămâne o uşă, răspunse David. Urmaţi-mă. Îi duse în încăperea unde făceau repetiţii. Dădu la o parte un dulap şi descoperi o ieşire. - Am găsit-o din întâmplare. Culoarul ăsta probabil că duce în pivniţa unei case vecine. Julie se tânguia încetişor. Ji-woong o ridică pe sus şi pătrunseră în subterană. Ajunseră la o bifurcaţie. La stânga mirosea a canal. La dreapta mirosea a aer închis de pivniţă. O luară la dreapta. 109. ÎN JURUL FOCULUI La lumina jăraticului, Prinţesa 103 vorbeşte despre Degete. Vorbeşte de obiceiurile, de tehnologia şi de televiziunea lor. Şi pancarta albă, anunţătoarea morţii, îi aminteşte 5 care nu a uitat de acest flagel. În jurul focului, furnicile roşii se înfioară aflând că cetatea lor natală avea să fie distrusă. În afară de această ameninţare, Prinţesa 103 subliniază că acum este convinsă că Degetele au multe de adus civilizaţiei mirmeceene. Faptul că numai treisprezece, cu ajutorul focului, au învins 1122

o mulţime însemnată de pitice, susţine această idee. Sigur, nu ştie foarte bine să se folosească de o pârghie, nu ştie să reproducă sistemul catapultei... Dar consideră că, ca şi în cazul artei, umorului şi dragostei, nu e în fond decât o problemă de timp. Dacă Degetele acceptă să intre în joc, va reuşi în cele din urmă să înţeleagă. Nu e periculos să te apropii de Degete? întreabă 6 care îşi freacă ciotul carbonizat. 103 răspunde că nu. Furnicile sunt destul de şirete ca să reuşească să le domine. 24 ridică o antenă. Le-ai vorbit de Dumnezeu? Dumnezeu? Toate vor să ştie despre ce e vorba. E o maşină? Un loc? O plantă? Prinţul 24 le povesteşte că în trecut, la Bel-o-kan, au existat Degete care, ştiind să comunice cu furnicile, le-au făcut să creadă că erau stăpânii şi creatorii lor. Aceste Degete au cerut de la furnici să le asculte orbeşte sub pretextul că erau gigantice şi omnipotente. Iar aceste degete se pretindeau "zeii" furnicilor. Toate insectele se apropie. Ce înseamnă "Dumnezeu"? Prinţesa 103 explică tuturor că această noţiune este unică în lumea animală. Degetele cred că există deasupra lor o forţă invizibila care le controlează după dorinţa ei. O numesc Dumnezeu şi cred în ea, chiar dacă nu o văd. Civilizaţia lor este bazată pe această idee a unei credinţe într-o forţă invizibilă care le controlează întreaga existenţă. Furnicile încearcă să-şi imagineze ce poate să fie Dumnezeu fără să aibă un interes practic. La ce le ajută să creadă că există un Dumnezeu deasupra lor? Prinţesa 103 răspunde că poate pentru că Degetele sunt nişte animale egoiste şi că, pe termen lung, acest egoism le apasă şi le devine insuportabil. Şi atunci au 1123

nevoie de modestie şi să se simtă creaturile umile ale unui animal, şi mai mare: Dumnezeu. Problema e că unele Degete au vrut să ne insufle şi nouă aceeaşi noţiune şi deci s-au dat drept zeii furnicilor! emite 24. Prinţesa 103 încuviinţează. Ea recunoaşte că nu toate Degetele sunt lipsite de voinţa de a controla toate speciile vecine. Ca şi la furnici, există printre ele duri şi blânzi, imbecili şi inteligenţi, generoşi şi profitori. Acele furnici au dat probabil peste nişte profitori. Dar Degetele nu trebuie judecate negativ după faptul că unele dintre ele s-au prezentat ca zeii furnicilor. Această diversitate de comportament indică bogăţia spiritului lor. Cele douăsprezece exploratoare, care acum înţeleseseră vag noţiunea de Dumnezeu, întreabă cu naivitate dacă nu cumva Degetele ar fi cu adevărat... zeii lor. Prinţesa 103 spune că, după părerea ei, cele două specii urmează traiectorii paralele şi că, deci, Degetele nu puteau să creeze furnicile. Măcar din motive de anterioritate, deoarece furnicile au apărut pe Pământ înaintea Degetelor. La fel, i se pare puţin probabil ca furnicile să fi creat Degetele. O îndoială totuşi persistă printre furnicile de faţă. Avantajul credinţei în Dumnezeu este că ea permite să se explice inexplicabilul. Unele furnici sunt deja gata să ia trăsnetul sau focul drept manifestări ale zeilor lor Degete. Prinţesa 103 repetă că Degetele sunt o specie apărută recent, în urmă cu aproape trei milioane de ani, în timp ce furnicile se află acolo de o sută de milioane de ani. Cum să apară supuşii înaintea creatorilor lor? Cele douăsprezece exploratoare o întreabă de unde ştie şi Prinţesa 103 repetă că a auzit în unul din documentarele lor la televizor. 1124

Asistenţa e uluită. Chiar dacă nu toate furnicile prezente sunt convinse că Degetele sunt creatorii lor, toate sunt obligate să recunoască că acest "tânăr" animal este supradotat şi că cunoaşte multe lucruri faţă de insectele ignorante. Prinţul 24 e singurul care nu e de acord. Pentru el, poporul furnicilor nu are de ce să invidieze Degetele. În caz de întâlnire, furnicile vor avea să le înveţe mult mai multe lucruri pe Degete decât Degetele pe furnici. În ceea ce priveşte cele trei mistere - arta, umorul şi dragostea -, imediat ce furnicile vor înţelege despre ce este vorba, vor şti imediat să le reproducă şi să le amelioreze. E convins de asta. Într-un colţ, furnicile de pe Insula Salcâmului, care au fost impresionate de folosirea lăncii de foc în bătălia papurii, au târât un jăratic pe o frunză. Testează efectul jăraticului pe mai multe materiale. Ard pe rând o frunză, o floare, pământ, rădăcini. 6 se face mentorul lor. Obţin împreună fum albăstrui şi mirosuri neplăcute-; probabil că aşa au procedat şi primii inventatori din lumea Degetelor. Degetele sunt totuşi probabil nişte animale complicate..., zice suspinând o furnică de pe insula Salcâmului care începe să cam fie sătulă până peste antene de poveştile astea cu lumea superioară. Se ghemuieşte şi adoarme, lăsându-le pe celelalte să discute cât poftesc şi să se joace cu focul. 110. ENCICLOPEDIE TORTUL ANIVERSAR: A sufla în lumânări cu ocazia aniversării este unul dintre riturile cele mai revelatoare ale speciei umane. Omul îşi aminteşte astfel, la intervale regulate, că e în stare să creeze focul apoi să-l stingă cu suflarea lui. Controlul focului constituie unul 1125

dintre riturile de trecere pentru ca un copil să se transforme în fiinţă responsabilă. Iar dacă persoanele în vârstă nu mai au suflul necesar stingerii lumânărilor, asta dovedeşte însă că ele sunt de acum înainte socialmente excluse din lumea umană activă. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 111. LIPSĂ DE AER Ji-woong răsuflă uşurat când văzu că acea pivniţă dădea departe de dubele poliţiştilor. Se grăbi să găsească, ducându-o pe sus pe Julie, o farmacie deschidă la trei dimineaţa. În timp ce Ji-woong, în disperare de cauză, bătea la uşa unui magazin închis, o fereastră se deschise deasupra şi un bărbat în pijama se aplecă în afară şi zise: - Nu e cazul să scoli pe toată lumea. Singura farmacie deschisă la ora asta se află în localul de noapte. - Glumeşti? - Deloc. E un serviciu nou. Au ajuns la concluzia că e mai simplu să pui farmacii în localuri de noapte, măcar pentru vânzarea prezervativelor. - Şi unde e localul ăsta de noapte? - La capătul străzii la dreapta e o fundătură. Acolo e. N-ai cum să nimereşti în altă parte. Îi zice "Infernul". Într-adevăr. "Infernul" clipea cu litere de foc, având în jur drăcuşori cu aripi de lilieci. Julie gemu: - Aer! Aer! De ce era atât de puţin aer pe această planetă? Ji-woong o puse jos şi plăti intrarea pentru amândoi, ca şi cum ar fi fost o pereche de dansatori printre ceilalţi. 1126

Portarul, cu faţa plină de tatuaje, nu fu deloc surprins să vadă o fată într-o stare atât de tristă. Cei mai mulţi dintre clienţii localului ajungeau acolo pe jumătate ameţiţi de droguri sau de alcool. În sală, vocea tinerei Alexandrine şoptea I loveuue you, mon amour, je t'aimeeue şi perechile se strângeau în braţe în halouri de fumigene. Volumul sonor crescu până când nimeni nu se mai putu auzi. In sală nu mai rămaseră decât nişte puncte luminoase roşii care clipeau. Ştia ce însemna asta. În acel întuneric şi în acel vacarm asurzitor, cei care nu aveau nimic de spus şi cei care nu erau prea, avantajaţi de natură aveau aceleaşi şanse ca şi ceilalţi să profite de slow ca să seducă. Ji-woong traversă pista îmbrâncind perechile fără menajamente, preocupat doar s-o tragă după el pe Julie cât mai repede până la farmacie. Acolo, o tipa în bluză albă citea o revistă siropoasă şi mesteca gumă. Când îi zări, ridică unul din tampoanele care îi proteja urechile, Ji-woong răcni ca să domine vacarmul şi ea îi făcu semn să închidă uşa. O parte din decibeli rămaseră afară. - Ventolină, vă rog. Repede, e pentru domnişoara. Are o criză de astm. - Aveţi reţetă? întrebă cu calm farmacista. - Vedeţi foarte bine că e o problemă de viaţă şi de moarte, Plătesc cât trebuie. Julie nu era nevoită să facă vreun efort ca să stârnească compasiune. Dar femeia nu se lăsă înduioşată. - Îmi pare rău. Aici nu e băcănie. Nu avem voie să eliberăm Ventolină fără reţetă, ar fi ilegal. Nu eşti primul care vii să joci aici teatru. Toată lumea ştie că Ventolina este un vasodilatator foarte util pentru domnii în neputinţă! Ji-woong o apucă pe farmacistă de gulerul bluzei şi, 1127

pentru că nu avea nici o armă, apucă cheia apartamentului său şi apăsă capătul ascuţit pe gâtul ei. Apoi zise cu un ton ameninţător: - Nu glumesc. Te rog, Ventolină, sau dumneata vei avea nevoie de medicamente cu sau fără reţetă. În acel tumult, ar fi fost inutil să cheme pe cineva în ajutor care, de altfel, în acel loc ar fi fost mai curând de partea celor doi. Farmacista dădu din cap resemnată, luă un aerosol şi îl întinse. Era şi timpul. Ji-woong fu nevoit să-i întredeschidă buzele şi să-i introducă muştiucul în gură. - Haide, respiră, te rog. Ea făcu un mare efort şi aspiră. Fiecare apăsare o readucea la viaţă. Plămânii i se deschideau ca o floare uscată în apă. - Formalităţile voastre! zise Ji-woong farmacistei, care apăsa discret pe pedala legată direct de serviciul de noapte al poliţiei. Sistemul fusese prevăzut pentru cazul în care ar fi fost atacată de drogaţi în lipsă de droguri. Julie se aşeză pe bancă ca să-şi revină. Ji-woong plăti aerosolul. O luară pe drumul de întoarcere. Traversau în sens invers sala. Julie, dându-şi în sfârşit seama unde se afla, ar fi dorit ca tânărul să o ia în braţe. Se uită în ochii coreeanului. Ji-woong era frumos. Avea ceva de felină. Împrejurările şi acel loc ciudat îi sporea farmecul. Era asaltată de ruşine, de teama de a fi o femeie "întârziată" şi de dorinţa nouă, aproape animalică, faţă de Ji-woong. - Ştiu, zise Ji-woong, nu te uita aşa la mine. Nu suporţi nici un contact epidermic cu nici un bărbat. Nu-ţi fie teamă, n-am să-ţi propun un dans. Vru să-l contrazică dar, chiar în acel moment, apărură 1128

doi poliţişti. Farmacista îi descrise pe cei doi agresori şi le arătă pe unde plecaseră. Ji-woong o trase pe Julie în centrul pistei de dans, unde era întunericul mai mare, şi, fiind obligat, o cuprinse în braţe. Dar chiar în acel moment se aprinseră luminile. Toată lumea se agita cu faţa plină de sudoare. Poliţiştii circulau printre dansatori. Dacă le-ar fi recunoscut pe cele două "furnici", le-ar fi arestat. Julie îşi dădu seama de asta şi făcu ceva de neînchipuit. Prinse între mâini faţa coreeanului şi îl sărută cu putere pe gură. Poliţiştii se mişcau în jurul lor. Sărutul lor continua. Un poliţist se uită la ei bănuitor. Amândoi închiseră ochii, ca struţii care nu vor să vadă pericolul. Julie ar fi vrut ca băiatul s-o strângă şi mai tare în braţe. Dar poliţiştii plecaseră deja. Ca doi magneţi care s-ar fi apropiat din întâmplare prea mult unul de celălalt, tinerii se dezlipiră unul de altul jenaţi. - Scuză-mă, îi strigă el la ureche ca să se poată face auzit. - Am fost obligaţi de împrejurări, răspunse ea. El o luă de mână, părăsiră localul şi se întoarseră la Revoluţie prin aceeaşi pivniţă pe unde ieşiseră. 112. ENCICLOPEDIE DESCHIDEREA PRIN JOCURI: În Franţa, prin anii şaizeci, un crescător de cai de prăsilă a cumpărat patru cai cenuşii care se asemănau perfect. Dar aveau un caracter prost. Când erau lăsaţi unul lângă altul, se băteau şi era imposibil să fie înhămaţi împreună căci fiecare pornea în altă direcţie. Un veterinar a avut ideea să le alinieze cele patru boxe, cu jocuri pe pereţii dintre ele: rulete care puteau 1129

fi rotite cu botul, mingi ce puteau fi lovite cu copita ca să treacă dintr-o parte în alta, forme geometrice pestriţe atârnate de sfori. El a inversat în mod regulat caii pentru ca toţi să se cunoască şi să se joace unii cu alţii. După o lună, cei patru cai deveniseră inseparabili. Nu numai că acceptau să fie înhămaţi împreună, dar lăsau impresia că găseau un aspect ludic al muncii lor. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 113. ÎN PLINĂ EFERVESCENŢĂ Remarcând că focul proiectează o umbră mărită a celor mai apropiate insecte, 7 apucă un capăt de cărbune răcit de lângă vatră şi se hotărăşte să reproducă pe un perete o formă nemişcată. După ce termină treaba, o prezintă celorlalte care, crezând că au de-a face cu o insectă adevărată, încearcă să-i vorbească. 7 le explică, nu fără greutate, că e vorba de un desen. Astfel se dezvoltă un mod de a reprezenta lucrurile care, la început, seamănă mult cu gravurile rupestre din grotele de la Lascaux, dar în cele din urmă evoluează spre un stil deosebit. Cu trei trăsături de cărbune, 7 a creat pictura mirmeceeană. Îşi priveşte îndelung opera şi îşi zice că negrul nu este de ajuns ca să redea bine lucrurile, şi că trebuie adăugate culori. Dar cum să adauge culori? Prima idee care îi vine este să ia sânge de la o furnică cenuşie venită să admire opera. Obţine astfel alb cu sângele ei care, întins, dă relief feţei şi antenelor. E destul de reuşit. Iar furnica cenuşie nu prea avea de ce se plânge, 1130

căci fusese primul sacrificiu pe altarul artei insectelor. Văzând asta, furnicile au fost cuprinse de frenezie creatoare. Între cele care testează focul, cele care desenează, cele care studiază pârghia apare o emulaţie rară. Totul li se pare posibil. Societatea lor, pe care şi-o închipuiau totuşi ajunsă la apogeul politic şi tehnologic, se dovedeşte brusc foarte întârziată. Cele douăsprezece exploratoare şi-au găsit acum fiecare domeniul predilect. Prinţesa 103 le oferă impulsul necesar şi experienţa. 5 a devenit principala ei asistentă. 6 este cea mai pricepută dintre inginerii focului. 7 este pasionată de desen şi pictură. 8 studiază pârghia şi 9, roata. 10 redactează feromonul-memorie zoologic despre obiceiurile Degetelor. 11 este interesată de arhitectură şi de diferitele moduri de a construi un cuib. 12 este atrasă de arta navigaţiei şi ia note despre diferitele lor ambarcaţiuni fluviale. 13 reflectează la noile lor arme, crenguţa aprinsă, cuirasatul-ţestoasă... 14 e interesată de dialogul cu speciile străine. 15 disecă şi gustă noile alimente pe care le-au cunoscut în cursul periplului. 16 se străduieşte să cartografieze diferitele piste pe care au mers ca să ajungă până acolo. Prinţesa 103 vorbeşte de ceea ce ştie despre Degete. Vorbeşte de televiziunea care transmite poveşti care nu sunt adevărate. 10 reia feromonul-memorie zoologic ca să consemneze noile informaţii despre Degete: ROMANE. Degetele inventează uneori poveşti neadevărate pe care le numesc romane sau scenarii. Inventează personajele, inventează decorurile, inventează regulile unor lumi fictive. Or, lucrurile despre care vorbesc nu există nicăieri sau aproape nicăieri. 1131

Ce interes au ca să vorbească despre ceea ce nu există? Doar ca să istorisească poveşti frumoase. E o formă de artă. Cum sunt construite aceste poveşti? După filmele pe care le-a văzut 103, se pare că ascultă de aceleaşi reguli ca şi bancurile, acele mici anecdote misterioase care provoacă starea de "umor". E destul să aibă un început, un mijloc şi un sfârşit neaşteptat. Prinţul 24 o ascultă cu atenţie pe Prinţesa 103 şi, chiar dacă nu-i împărtăşeşte în întregime entuziasmul faţă de descoperirea lumii Degetelor, îi vine ideea de a povesti ce-i spusese despre Degete, dar punând în scenă sub forma unei poveşti adevărate, un "roman". În realitate, Prinţul 24 doreşte să creeze primul roman feromonal al furnicilor. Vede totul foarte bine. O saga a Degetelor, construită în maniera marilor povestiri mirmeceene. Cu noua sa sensibilitate de sexuat, se simte în stare să imagineze o poveste de aventuri pornind de la ceea ce crede că înţelege despre Degete. A şi găsit titlul, unul foarte simplu: Degetele. Prinţesa 103 se duce să examineze pictura lui 7. Artista îi declară că are nevoie de pigmenţi coloraţi diferit. 103 îi sugerează să folosească polenul pentru galben, iarba pentru verde şi petalele macilor pentru roşu. 7 le amestecă cu salivă ca să lege totul şi, cu alte două furnici pe care le-a convins s-o ajute, începe să reprezinte, pe o frunză de platan, lunga procesiune a contra-cruciadei. Desenează trei furnici apoi, în depărtare, o sferă roz pe care reuşeşte s-o coloreze amestecând cretă şi o petală de mac tocată. Cu polen trasează o linie între furnici şi Degete. E focul. Focul este o legătură între Degete şi furnici. Contemplând opera lui 7, Prinţesa 103 are o idee. În 1132

loc să numească expediţia lor contra-cruciadă, de ce să nui zică "Revoluţia Degetelor"? In fond, cunoaşterea lumii Degetelor ar duce cu siguranţă la răsturnări spectaculoase în societatea furnicilor, iar acest titlu este deci mai potrivit. Disputele continuă în jurul focului. Insectele care se tem de jăratic cer să fie stins şi să fie tabu pentru vecie. Se iscă o ceartă între cei care susţin şi cei care sunt împotriva focului. Prinţesa 103 nu reuşeşte să le separe pe antagoniste. Trebuie să aştepte să se înregistreze trei morţi ca să se poată relua în mod serios dezbaterea. Câteva strigă cu insistenţă că focul este tabu. Altele răspund că e vorba de o evoluţie modernistă şi că dacă Degetele îl folosesc fără să le fie frică de el, e logic ca şi furnicile să facă la fel. Spun că decretând focul tabu, au pierdut mult timp în evoluţia lor tehnologică. Dacă, în urmă cu peste o sută de milioane de ani, furnicile ar fi studiat în mod obiectiv focul, dacă ar fi cântărit cu seriozitate ce are bun şi ce are rău, poate că şi ele ar fi avut acum "artă", "umor" şi "dragoste". Cele care sunt împotriva focului răspund că, după cum a dovedit-o trecutul, folosind focul se putea distruge dintr-o dată o întreagă porţiune de pădure. Furnicile, pretind ele, nu sunt destul de experimentate ca să-l folosească în mod inteligent. Cele care susţin focul ripostează că de când mânuiesc focul, nu s-a produs nici o pagubă. Le-au învins pe furnicile pitice şi au reuşit să fabrice tot felul de paste şi de produse ciudate care trebuie acum studiate. Se cade deci de acord să se continue studierea focului dar sporind măsurile de securitate. Se va săpa un şanţ în jurul jăraticului pentru ca focul să nu se propage prea uşor la acele de pin care acoperă solul. Un incendiu se aprinde foarte repede... O furnică care susţine focul a avut ideea să frigă o 1133

bucată de lăcustă şi le anunţă că această carne e mult mai bună aşa. Nu are timp însă să le dea şi celorlalte să guste, căci unul dintre picioare, pe care l-a apropiat prea mult de vatră, ia foc şi, în câteva secunde, insecta se topeşte cu delicioasa cină în stomac. Prinţesa 103 urmăreşte toată această agitaţie. Descoperirea Degetelor şi a obiceiurilor lor constituie pentru toate o bulversare atât de mare încât nu ştiu cu ce să mai înceapă. 103 se gândeşte că sunt puţin cam ca acele insecte însetate care, zărind o băltoacă de apă, se reped, beau prea repede şi mor imediat. E mai bine să bei progresiv ca să-ţi reobişnuieşti organismul. Dacă cei din Revoluţia Degetelor nu iau seama, e posibil ca totul să degenereze, iar 103 nu ştie în ce sens. Nu poate decât să constate că e prima noapte în care, cu un întreg grup de semene, nu doarme deloc. Soarele e în interior şi, printr-o fisură a cavernei, vede noaptea de afară. 14. A DOUA ZI A REVOLUŢIEI FURNICILOR Noaptea a trecut. Soarele urcă pe cer lent ca în toate zilele în care e hotărât să facă asta. E şapte dimineaţa şi liceul din Fontainebleau începea a doua zi a revoluţiei. Julie încă mai dormea. Îl visa pe Ji-woong, care îi desfăcea unul câte unul nasturii de la bluză, apoi îi descheia sutienul în care avea sânii strânşi, o dezbrăca lent şi, în sfârşit, îşi lipea buzele de buzele ei. Asta o trezi brusc. - Julie s-a trezit, veniţi repede, zise cineva. O mână o ajută să se ridice. Julie constată că dormise afară în mijlocul unor grămezi de cartoane şi de hârtii vechi aşezate chiar pe 1134

peluză. Întrebă unde se află şi ce se petrecea. În jurul ei erau cuibăriţi oameni necunoscuţi, cel puţin vreo douăzeci, care păreau că vor s-o protejeze. Văzu mulţimea, îşi aminti totul şi simţi o durere puternică de cap. Cei Şapte Pitici o duseră la poarta mare de la intrare. Leopold ridică o parte de cuvertură şi Julie zări poliţişti care atacau. Fetele de la clubul de aikido puseră din nou în funcţiune furtunele cu apă şi poliţiştii fură respinşi. Aproape că devenise o rutină. Victoria era din nou de partea asediaţilor. Julie fu dusă mai mult pe sus pe balconul de la primul etaj şi începu să vorbească. - În dimineaţa asta, forţele de ordine au încercat din nou să ne alunge de-aici. Îi jenăm pentru că am creat un spaţiu de libertate care a scăpat de sub controlul ordinii stabilite. Acum dispunem de un laborator formidabil ca să încercăm să facem ceva cu vieţile noastre. Julie înaintă până la marginea balconului şi adăugă: - Să inventăm o nouă formă de revoluţie, o revoluţie fără violenţă, o revoluţie care va propune noi viziuni ale societăţii. Revoluţia este înainte de orice un act de dragoste, spunea pe vremuri Che Guevara. El n-a reuşit, dar noi vom încerca. - Mda, revoluţia asta e şi e revoluţia periferiei şi a tinerilor care s-au săturat de poliţai. Ar fi trebuit să le dăm la cap! strigă cineva. Altă voce zise: - Nu, această revoluţie e revoluţia ecologiştilor împotriva poluării şi a experienţelor nucleare. - Ba e revoluţia împotriva rasismului, spuse a treia voce. -Nu, este o revoluţie a claselor împotriva deţinătorilor marelui capital, protestă altcineva. Ocupăm acest liceu 1135

pentru că este simbolul exploatării poporului de către burghezi. Se produse zarvă. Mulţi voiau să recupereze această manifestare în profitul unor cauze diferite şi uneori opuse. În unele priviri se putea vedea deja ura. - Sunt ca o turmă fără păstor şi fără ţintă. Sunt gata să facă orice. Atenţie, pericol! murmură Francine la urechea prietenei sale. - Trebuie să definim o dată pentru totdeauna sensul revoluţiei noastre ca să nu mai poată fi însuşită, conchise Ji-woong. Julie se afla în încurcătură. Ridică mâinile ca să domolească mulţimea. - Nu. Nu. Să nu ne dispersăm din cauza acestor cauze vechi care au arătat deja cât sunt de sterile. O revoluţie nouă are nevoie de obiective noi. Nici o reacţie. - Da. Suntem ca furnicile. Mici, dar puternici prin unirea noastră. Chiar ca nişte furnici. Privilegiem comunicarea şi invenţia faţă de formalism şi de mondenităţi. Suntem ca furnicile. Nn ne este teamă să-i atacăm pe cei mari, să atacăm citadelele cele mai greu de cucerit căci, împreună suntem mai puternici. Furnicile ne arată un drum de urmat care s-ar putea dovedi benefic. Oricum are avantajul că nu a fost testat niciodată. Mişcare în rândul mulţimii sceptice. Maioneza nu se închega! Julie continuă: - Furnicile propun nu mimai nişte valori diferite, ci şi o organizare socială diferită, o comunicare diferită, o gestionare a relaţiilor între indivizi diferiţi. - Şi poluarea? - Şi rasismul? - Şi lupta claselor? - Şi problemele periferiei? 1136

.- Da, au dreptate, strigară deja unii dintre cei prezenţi. Julie îşi aduse aminte de o frază din Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute: "Atenţie la mase. În loc să depăşească calităţile fiecăruia, mulţimea tinde să le micşoreze. Coeficientul de inteligenţă al unei mulţimi este inferior sumei coeficienţilor indivizilor care o compun. Când e vorba de mulţime, nu mai e valabil 1 + 1 = 3, ci 1 + 1 = 0,5". O furnică zburătoare trecu pe lângă Julie. Ea consideră venirea insectei ca o aprobare a naturii. - Aici este Revoluţia furnicilor şi numai Revoluţia furnicilor. Urmă un moment de ezitare. Acum se hotăra totul. Dacă nu mergea, Julie era pregătită să renunţe la tot. Julie făcu semnul victoriei cu degetele şi furnica zburătoare se aşeză pe unul din degetele ei. Toţi au fost impresionaţi de acest lucru. Dacă chiar şi insectele o aprobau... - Julie are dreptate. Trăiască Revoluţia furnicilor! strigă Elisabeth, lidera amazoanelor, fostele membre ale clubului de aikido. - Trăiască Revoluţia furnicilor, reluară cei Şapte Pitici. Trebuia să-i ţină în priză: - Unde sunt vizionarii? De data asta nu au mai fost ezitări. Mulţimea reluă sloganul: - Noi suntem vizionarii! - Unde sunt inventatorii? - Noi suntem inventatorii! Julie intonă: Noi suntem noii vizionari, Noi suntem noii inventatori! Noi suntem micile furnici care ronţăie vechea lume sclerozată! 1137

Urmă un entuziasm general. Mulţimea începu să cânte încântată imnul furnicilor. Cei care nu fuseseră însă de acord scuipară în jos şi murmurară injurii dar, simţind că sunt în minoritate, nu îndrăzniră să mai insiste. Julie îşi zise că trebuia să canalizeze mulţimea. Să-i extragă energia şi s-o canalizeze ca să obţină ce era mai bun ca să construiască. Problema era că nu ştia ce să construiască. Deodată cineva veni în fugă şi murmură la urechea fetei: - Poliţiştii au blocat tot perimetrul, în curând nu vom mai putea ieşi. Se auzi rumoarea mulţimii. Julie luă microfonul şi zise: - Am fost anunţată că poliţiştii au blocat perimetrul din jur. Ne aflăm aici ca pe o insulă pustie şi totuşi în centrul unui oraş modern. Cei care vor să plece, ar fi bine să se hotărască imediat, mai înainte ca acest lucru să devină imposibil. Trei sute de persoane se îndreptară spre poarta mare de fier. Cei mai mulţi erau oameni mai maturi care se temeau de îngrijorarea familiilor lor, oameni pentru care munca lor avea mult mai multă importanţă decât ceea ce, la urma urmelor, pentru ei nu fusese decât o distracţie. Mai erau şi tineri care se temeau de reacţia părinţilor după o noapte în care nu veniseră acasă, fără să anunţe, şi alţii cărora le plăcea foarte mult rock-ul, dar pe care îi durea în cot de acea revoluţie a furnicilor. În sfârşit curtea şcolii fu părăsită şi de liderii care susţinuseră ecologia, periferia, lupta claselor şi care încercaseră să confişte manifestarea. Poarta fu deschisă. Afară, poliţiştii se uitară indiferenţi la cei care plecau. 1138

- Şi acum, când am rămas numai oameni de bună voinţă, să înceapă cu adevărat distracţia! exclamă Julie. 115. ENCICLOPEDIE UTOPIA INDIENILOR DIN AMERICA: Indienii din America de Nord, indiferent de felul lor, au aceleaşi principii. Mai întâi, se consideră ca făcând parte integrantă din natură şi nu stăpâni ai naturii. După ce epuizau vânatul dintr-o zonă, tribul lor migra pentru ca vânatul să se poată reconstitui. Astfel intervenţia lor nu epuiza Pământul. În sistemul de valori al indienilor, individualismul era mai curând sursă de ruşine decât de mândrie. Era obscen să faci ceva numai pentru tine. Nu posedau nimic, nu aveau drepturi asupra nici unui lucru. Chiar şi în zilele noaste, un indian cure cumpără o maşină ştie că va trebui să i-o împrumute primului indian care i-o va cere. Copiii lor erau educaţi fără constrângeri. De fapt, se autoeducau. Descoperiseră altoirea plantelor pe care o foloseau pentru a obţine porumb hibrid. Descoperiseră principiul de a face impermeabile pânzele cu ajutorul unei seve de hevea. Ştiau să fabrice haine din bumbac a căror fineţe era inegalabilă în Europa. Cunoşteau efectele benefice ale aspirinei (acidul salicilic), al chininei... În societatea indiană din America de Nord nu exista putere ereditară şi nici putere permanentă. Pentru fiecare decizie, fiecare îşi expunea punctul de vedere în cadrul unui consiliu al tribului, pow-wow. Era înainte de orice (şi cu mult înaintea revoluţiilor republicane europene) un regim de adunare. Dacă 1139

majoritatea nu avea încredere în şef, acesta se retrăgea singur. Era o societate egalitară. Sigur, exista un şef, dar nu erai şef decât dacă oamenii te urmau în mod spontan. A fi lider era o problemă de încredere. O decizie luată în pow-wow nu era obligatoriu să fie respectată decât de cei care votaseră pentru această decizie. Ca şi cum la noi, o lege n-ar fi respectată decât de cei care ar considera-o dreaptă! Chiar şi în perioada splendorii lor, amerindienii nu au avut niciodată o armată formată din soldaţi de meserie. Toată lumea lua parte la bătălie atunci când era nevoie, dar războinicul era înainte de orice recunoscut socialmente ca vânător, cultivator şi tată de familie. În sistemul indian, orice viaţă, indiferent de forma ei, merită să fie respectată. Menajau deci viaţa duşmanilor lor pentru ca şi ei să facă la fel. Mereu această idee de reciprocitate: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Războiul era considerat ca un joc unde trebuia să-ţi arăţi curajul. Nu se dorea distrugerea fizică a adversarului. Unul dintre scopurile luptei războinice era mai ales atingerea inamicului cu extremitatea bastonului cu capăt rotund. Era o onoare mai mare decât a-l ucide. Se numărau "atingerile". Lupta se oprea la prima vărsare de sânge. Rareori existau morţi. Principalul obiectiv al războaielor interindiene consta în a fura caii inamicului. Din punct de vedere cultural, le-a fost greu să înţeleagă războiul de masă practicat de europeni. Au fost foarte surprinşi când au văzut că albii omorau pe toată lumea, inclusiv bătrâni, femei şi copii. Pentru ei nu era numai îngrozitor, era mai ales aberant, ilogic, de neînţeles. Totuşi, indienii din America de Nord au rezistat relativ multă vreme. 1140

Societăţile sud-americane au fost mai uşor de atacat. Era destul să fie tăiat capul regelui pentru ca societatea să se prăbuşească. Aceasta este marea slăbiciune a sistemelor cu ierarhie şi administraţie centralizată. Sunt dominate prin monarh. În America de Nord, societatea avea o structură mai disparată. Toţi acei cow-boy au avut de-a face cu sute de triburi care migrau. Nu exista un mare rege nobil, ci sute de şefi în mişcare. Dacă albii reuşeau să "îmblânzească" sau să distrugă un trib de o sută cincizeci de persoane, erau nevoiţi să atace din nou alt trib de o sută cincizeci de persoane. Cu toate astea a fost un mare masacru. În 1492, amerindienii erau zece milioane. În 1890, erau o sută cincizeci de mii, cei mai mulţi murind de boli aduse de occidentali. La bătălia de la Little Big Horn, de la 25 iunie 1876, s-a putut vedea cea mai mare adunare de indieni: zece până la douăsprezece mii de indivizi dintre care trei-patru mii de războinici. Armata amerindiană a înfrânt armata generalului Custer. Dar era greu să hrăneşti atâtea persoane pe un teritoriu mic. După victorie, indienii s-au despărţit. Considerau că, după ce au suferit o astfel de umilire, albii nu vor mai îndrăzni niciodată să nu-i respecte. În realitate, triburile au fost reduse unul după altul. Până în 1900, guvernul american a încercat să le distrugă. După 1900, a crezut că amerindienii se vor integra în melting-pot precum negrii, irlandezii, italienii. Dar asta era o viziune redusă. Amerindienii nu vedeau deloc ce-ar fi putut să înveţe de la sistemul social şi politic occidental pe care îl considerau cu mult mai puţin evoluat decât al lor. 1141

Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 116. ARTA Imediat ce lumina soarelui de afară se face mai puternică decât lumina jăraticului din interior, furnicile se grupează pe mal, apoi pornesc spre pământurile întinse din vest. Sunt doar vreo sută, dar au impresia că pot, împreună, să schimbe lumea. Prinţesa 103 este conştientă că după ce s-a lansat într-o cruciadă în urma căreia a descoperit misterioasa ţară a Degetelor, acum face alta în sens invers ca să explice celorlalte această misterioasă ţară a Degetelor şi să ajute astfel la evoluţia civilizaţiei sale. Un vechi proverb mirmeceean spune: Tot ce pleacă într-o direcţie, se întoarce din direcţia opusă. Degetele n-ar fi în stare să înţeleagă acest gen de proverb şi Prinţesa 103 îşi zice că furnicile au totuşi o cultură specifică. Cohorta traversează câmpii urât mirositoare, unde ploile de samare, acele fructe de frasin şi de ulm, sunt ca nişte căderi de stânci prăvălite din cer. Trec prin păduri de ferigi care invadează totul Roua le biciuieşte pe furnici şi face să le cadă antenele lipicioase pe obraji. Toate se străduiesc să păstreze jăraticul protejându-l cu frunze. Numai Prinţul 24, care refuză să venereze ca celelalte lumea Degetelor, rămâne mai la o parte, Străduindu-se să rămână în simbioză numai cu lumea lui. E dimineaţă şi căldura devine sufocantă. Când canicula devine insuportabilă, furnicile se refugiază la adăpostul unei buturugi scobite. 1142

Tehnicienele focului ard ceva urât mirositor. O gărgăriţă întreabă ce este şi i se răspunde că e coleopteră. Fiind ea însăşi coleopteră, insecta nu insistă şi, ca să se destindă, se duce să mănânce câteva turme de purici de frunze care treceau pe-acolo. 7 începe o frescă mare în mărime naturală unde are de gând să reprezinte procesiunea "revoluţia Degetelor". Ca să reproducă bine forma exactă a fiecărei insecte, le cere să pozeze în faţa focului şi le reproduce umbrele pe frunză. Problema e menţinerea pigmenţilor. Imaginea ameninţă să se şteargă dintr-un minut în altul. Se ajută cu salivă dar asta nu face decât să dilueze nuanţele. Trebuie căutat altceva. 7 reperează un limax pe care îl asasinează cu voioşie în numele artei. Testează balele de limax. Efectul obţinut este superior celui al salivei sale. Balele de limax nu diluează pigmenţii şi se usucă întărindu-se. E un lac excelent. Prinţesa 103 vine să vadă şi spune că, da, asta este arta. Acum îşi aduce bine aminte, arta înseamnă fabricarea de desene şi de obiecte care nu folosesc la nimic, dar care seamănă cu ceea ce există deja. Arta este încercarea de a reproduce na tura, rezumă 7 din ce în ce mai inspirată. Furnicile lichidaseră primul mister al Degetelor. Mai aveau de descoperit "umorul" şi "dragostea". 7 este cuprinsă de o exaltare care o îndeamnă să se cufunde şi mai profund în munca ei. Lucrul cel mai formidabil în artă este că cu cât faci mai multe descoperiri, cu atât apar mai multe probleme noi şi pasionante. 7 se întreabă cum să reproducă efectul de profunzime al teritoriilor vizitate. Şi se mai întreabă cum să surprindă în imagine decorurile vegetale din jur. Prinţul 24 şi 10 o ascultă pe Prinţesa 103 care le vorbeşte despre Degete. 1143

SPRÂNCENE: Degetele au ceva foarte practic la nivelul ochilor, adică sprâncenele. E vorba de o linie de peri situată deasupra ochilor şi care opreşte apa de ploaie. Dar dacă asta se dovedeşte insuficient, mai au ceva: cavităţile lor oculare sunt uşor înfundate în raport cu capul, ceea ce face ca apa să cadă în jurul ochilor, nu în ei. 10 ia notiţe. Dar 103, care a observat foarte bine, spune că asta nu e tot. LACRIMI: Ochii Degetelor au şi lacrimi. E un sistem de injectare de salivă oculară care permite lubrifierea şi în acelaşi timp spălarea lor. Datorită pleoapelor, un fel de perdele mobile care cad la fiecare cinci secunde, ochii lor sunt în permanenţă acoperiţi de o peliculă fină lubrifiantă transparentă care îi protejează de praf, de vânt, de ploaie şi de frig. Astfel încât Degetele au totdeauna ochii curaţi fără să aibă nevoie să-i frece sau să-i lingă. Furnicile încearcă să-şi imagineze aceşti ochi foarte complicaţi ai Degetelor. Dar le vine greu să-şi reprezinte un organ atât de complex. 117. SĂ FIARBĂ ÎN SUC PROPRIU - Pari preocupat, emise computerul. Tot din cauza piramidei din pădure? Ca întotdeauna, Maximilian fu uimit de calităţile acelei maşini capabilă să treacă drept un interlocutor adevărat doar legând frazele între ele. -Nu. De data asta e vorba de o răzmeriţă într-un liceu, răspunse Maximilian. 1144

- Vrei să vorbeşti despre asta? Maximilian se scărpină în barbă gânditor. Apoi descrise problemele de la liceu şi computerul îi propuse să facă pentru el cercetări în istoria asediilor fortăreţelor din Evul Mediu. Cu ajutorul modemului, maşina se branşă pe reţeaua de enciclopedii istorice: şi îi prezentă imagini şi texte. Maximilian urmări uluit imaginile care defilau pe ecran. Existau sute de tehnici de asediu. Trebuia să o inventeze pe cea care corespundea cuceririi unui liceu de beton în formă pătrată, din timpul nostru. Sună telefonul. Prefectul voia să ştie cum se prezenta situaţia. Comisarul Linart îl informă că manifestanţii erau blocaţi în liceu, împresuraţi de poliţie, şi că nimeni nu mai putea să intre sau să iasă. Prefectul îl felicită. Lucrul cel mai important era să împiedice ca răzmeriţa să ia amploare. Comisarul Linart îşi anunţă intenţia de a pune la punct o tehnică de asalt pentru cucerirea liceului. - Nici vorbă! exclamă înspăimântat prefectul. Sper că nu vrei să transformi nişte mici zurbagii în martiri? - Dar vorbesc de răsturnarea lumii, de revoluţie. Toţi oamenii din cartier aud discursurile instigatoarei lor şi sunt îngrijoraţi. Am promit plângeri oficiale. În plus, zi şi noapte, cântecele lor împiedică pe toată lumea să doarmă... - Nu există problemă care să nu se rezolve, insistă prefectul. Totul este să aplici o anumită tactică: să nu faci nimic şi să-i laşi să fiarbă în suc propriu. Aşa că lasă-i să fiarbă în suc propriu, dragul meu Linart. Timpul este duşmanul lor cel mai mare. Prefectul sublinie faptul că de fiecare dată când îşi trimitea oamenii să atace, Linart suda şi mai mult rândurile asediaţilor şi îi făcea şi mai solidari. Mai bine să-i lase în pace şi până la urmă se vor sfâşia între ei, ca nişte şobolani închişi într-o cutie. 1145

- Să ştii, dragul meu Maximilian, că e foarte greu să trăieşti în societate. Societatea începe deja să devină dificilă când într-un apartament locuieşte mai mult de o persoană. Cunoşti multe perechi care nu se ceartă? Închipuie-ţi atunci ce înseamnă ca cinci sute de oameni să trăiască într-un liceu blocat! Probabil că deja au început să se certe pentru apă, pentru lucruri furate, din cauza televizorului care s-a stricat sau din cauza unora care fumează lângă alţii care nu suportă fumul. E greu să trăieşti în grup. Acolo va fi în curând un adevărat iad. 118. REGULILE REVOLUŢIEI Julie se duse în laboratorul de biologie şi sparse toate sticlele pentru experienţe. Eliberă apoi şoarecii albi care foloseau drept cobai şi broaştele ţestoase. Un ciob de sticlă o răni la antebraţ şi supse sângele care picura. Apoi se refugie în sala în care profesorul de istorie o provocase să inventeze o revoluţie fără violenţă capabilă să schimbe lumea. Singură în clasa pustie, Julie consultă Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute în căutarea pasajelor care se refereau la revoluţii. Era obsedată de o frază din lecţia de istorie: "Cei care n-au înţeles greşelile trecutului sunt condamnaţi să le repete". Răsfoi cartea în căutarea tuturor experienţelor posibile. Trebuia să afle cum reuşiseră sau nu reuşiseră ceilalţi şi să-şi facă revoluţia să beneficieze de această experienţă. Poate că toţi acei utopişti din trecut nu muriseră degeaba. Poate că putea să profite de eşecurile şi de iniţiativele lor. Julie devoră istoria revoluţiilor cunoscute şi cea a 1146

revoluţiilor necunoscute consemnată de Edmond Wells. Revoluţia din Chengdu, cruciada copiilor... Revoluţia din Renania şi cea a Urechilor-Lungi din Insula Paştelui. Până la urmă, revoluţia era o materie ca oricare alta, care nu figura în cadrul examenului de la bac, dar foarte interesantă şi care putea să fie studiată ca atare. Vru să ia notiţe. La sfârşitul cărţii erau pagini albe la începutul cărora scria: "Notează aici propriile tale descoperiri". Edmond Wells se gândise la toate. Realizase o adevărată lucrare interactivă. Citeşti şi pe urmă scrii chiar tu. Julie scrise: "Contribuţia lui Julie Pinson. Cum să reuşeşti în mod practic o revoluţie. Fragmentul nr. 1, adăugat după experienţa la liceul din Fontainebleau. Consemnă în scris concluziile şi părerile despre viitor. Regula revoluţionară nr. 1: Concertele de rock degajă destulă energie şi generează destulă antipatie ca să provoace mişcări de mulţime de tip revoluţionar. Regula revoluţionară nr. 2: O singură persoană nu este de ajuns ca să mânuiască o mulţime. Deci, în fruntea unei revoluţii trebuie să fie cel puţin şapte-opt persoane. Măcar pentru a avea timp de reflecţie şi de odihnă. Regula revoluţionară nr. 3: Este posibil să conduci o mulţime în timpul unei confruntări divizând-o în grupuri mobile, având fiecare în fruntea lui un şef care să dispună de mijloace de comunicare rapide cu ceilalţi şefi. Regula revoluţionară nr. 4:O revoluţie reuşită provoacă neapărat invidii. Trebuie cu orice preţ să se evite confiscarea revoluţiei de la cei care au inventat-o. Chiar dacă nu se ştie exact ce este revoluţia, trebuie neapărat ştiut ceea ce nu este. Revoluţia noastră nu este violentă. Revoluţia noastră nu e dogmatică. Revoluţia noastră nu e înrudită cu nici o veche revoluţie. Chiar era sigură de asta? Bifă această ultimă frază. Până la urmă, ar fi vrut s-o înrudească cu o veche revoluţie 1147

cu condiţia să găsească una simpatică. Dar existaseră în trecut revoluţii "simpatice"? Luă iar Enciclopedia de la început. Niciodată nu fusese o elevă atât de asiduă. Învaţă pe de rost pasaje întregi. Studie revolta lui Spartacus, Comuna din Paris, revolta lui Zapata din Mexic, revoluţiile din 1789 din Franţa şi din 1917 din Rusia, cea a cipailor din India... Existau constante. În general, la originea revoluţiilor existaseră numai sentimente bune. Apoi apărea totdeauna un şmecheraş care profita de confuzia generală ca să confişte elanul tuturor şi să instaureze tirania. Utopiştii erau masacraţi în timpul acţiunii şi serveau drept martiri peste care îşi aşezau jilţurile aceşti şmecheraşi. Che Guevara fusese asasinat, dar Fidel Castro domnise. Leon Troţki, creatorul Armatei Roşii, fusese asasinat, dar Iosif Stalin domnise. Danton fusese asasinat, dar Robespierre domnise. Julie îşi spuse că în lume nu exista morală, nici în cea a revoluţiilor. Mai citi câteva pasaje şi îşi zise că, dacă exista un Dumnezeu, probabil că avea foarte mare respect faţă de om dacă îi lăsa atâta liber arbitru şi îi permitea să făptuiască un număr atât de mare de nedreptăţi. Deocamdată, revoluţia ei era o bijuterie nou-nouţă pe care trebuia s-o apere de prădătorii interni şi externi. Îi îndepărtase pe confiscatorii din prima zi, dar ştia că alţii puteau să apară dintr-un moment în altul. Trebuia să te porţi dur înainte de a-ţi putea permite luxul blândeţii. Şi, din deducţie în deducţie, ajunse la concluzia că statele precare nu-şi pot permite deliciile exerciţiului democraţiei. Să fii mână forte era o datorie, chiar dacă mai târziu slăbeai frâul, pe măsură ce comunitatea învăţa să se autoadministreze. Zoe intră în clasă. Aduse o pereche de blugi, un pulover şi o cămaşă albastră. 1148

- Nu mai poţi să te plimbi de colo-colo cu rochia ta de fluture. Îi mulţumi lui Zoe,. luă hainele, închise acea enciclopedie de care nu se mai despărţea şi plecă spre duşuri. Sub apa fierbinte, Julie se frecă cu un săpun tare, vrând parcă să-şi smulgă vechea piele. 119. MIJLOCUL POVEŞTII Acum Julie Pinson era curată. Îmbrăcă hainele aduse de Zoe. Blugii erau albaştri, la fel şi cămaşa. Pentru prima dată în viaţa ei nu mai era îmbrăcată în negru. Şterse cu mâna aburul de pe oglinda chiuvetei şi, tot pentru prima dată, îşi zise că e frumoasă. În orice caz, nu arăta rău deloc. Se privi în oglindă. Şi asta îi dădu o idee. Apropie, deschisă larg, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, şi constată nu numai că Enciclopedia era simetrică în modul de aranjare al capitolelor, ci şi că unele fraze întregi erau lizibile.

PARTIDA A TREIA CARO 120. ENCICLOPEDIE CÂND TREBUIE SĂ PLANTEZI: Când întreprinzi ceva, nu trebuie să te înşeli asupra momentului potrivit. Înainte e prea devreme, după e prea târziu. Cazul e foarte clar în ceea ce priveşte legumele. Dacă vrei să ai o grădină de legume, e neapărat necesar să cunoşti momentul propice plantării şi recoltării lor. Sparanghelul: se plantează în martie şi se 1149

recoltează în mai. Vinetele: se plantează în martie (bine expuse la soare şi se recoltează în septembrie. Sfecla roşie: se plantează în martie şi se recoltează în octombrie. Morcovul: se plantează în martie şi se recoltează în iulie. Castravetele: se plantează în aprilie şi se recoltează în septembrie. Ceapa: se plantează în septembrie şi se recoltează în mai. Prazul: se plantează în septembrie şi se recoltează în iunie. Cartoful: se plantează în aprilie şi se recoltează în iulie. Tomatele: se plantează în martie şi se recoltează în septembrie. Edmond Wells. Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 121. FRÂU LIBER Revoluţia Degetelor progresează, alune când ca un şarpe printre bălării. Ocoleşte câteva plante de sparanghel sălbatic. Prinţesa 103 se află în fruntea micii mulţimi pestriţe. Pentru că timpul se răcoreşte, furnicile urcă întrun pin înalt şi se adăpostesc într-o gaură a scoarţei, probabil un cuib de veveriţă părăsit. În acel adăpost, Prinţesa 103 vorbeşte mai departe de Degete. Relatările ei devin din ce în ce mai epice. 10 începe să redacteze un feromon-memorie complet despre tema zilei. 1150

FIZIOLOGIA DEGETELOR Degetele nu sunt în realitate numai extremitatea picioarelor lor. În loc să aibă ca noi, două gheare la capătul fiecăruia dintre cele şase picioare ale noastre, sunt dotate cu o terminaţie tentaculară cu cinci extremităţi. Fiecare Deget se articulează în trei bucăţi, ceea ce-i permite să adopte forme diferite şi să se joace cu celelalte. Cu două Degete pot să formeze un cleştişor. Strângând cele cinci Degete, pot să formeze un mic receptacul ca să adune lichid. Întinzând un singur Deget, dispun de un pinten cu capăt rotunjit capabil să strivească pe oricare dintre noi. Întinzând şi strângând Degetele, au un tăiş. Degetele sunt un instrument formidabil. Cu Degetele lor, fac lucruri extraordinare: înnoadă fire, rup frunze... Degetele sunt, în plus, terminate cu nişte gheare plate, ceea ce le permite să zgârie sau să taie cu multă precizie. Dar la fel ca degetele, trebuie să admirăm şi ceea ce ei numesc "picioare". Ele permit Degetelor să stea în poziţie verticală pe cele două picioare din spate fără să cadă. Picioarele lor calculează în permanenţă echilibrul cel mai bun. În poziţie verticală pe două picioare! Toate insectele prezente încearcă să-şi imagineze cum se poate merge pe două picioare. Sigur, au văzut deja veveriţe sau şopârle aşezându-se fără să cadă pe picioarele din spate, dar de aici până la i merge numai pe două picioare... 5 vrea să încerce să meargă ca Degetele pe cele două picioare din spate. Sprijinindu-se de peretele adăpostului cu cele două picioare mijlocii şi folosind picioarele din faţă ca să rămână în echilibru, ea reuşeşte să se menţină aproape două secunde practic dreaptă. 1151

Toate celelalte insecte contemplă spectacolul. De acolo de sus, văd ceva mai departe şi zăresc mai multe lucruri, semnalează ea. Informaţia o face pe 103 să reflecteze. Prinţesa îşi punea de mult timp întrebări despre gândirea exotică a Degetelor. Un moment îşi închipuise că de vină este talia lor mare, da copacii sunt şi ei foarte înalţi şi nu au televizor şi nici maşină. Apoi a crezut că configuraţia mâinilor, care le permite să fabrice obiecte complicate, se află la originea civilizaţiei lor, dar şi veveriţele au două mâini cu degete şi nu fabrică nimic cu adevărat interesant. Poate că felul ciudat în care gândesc Degetele se datorează menţinerii în echilibru pe cele două picioare din spate. Cocoţate astfel. văd mai departe. Pe urmă, totul s-a adaptat: ochii, creierul, felul în care îşi administrează teritoriile şi până şi ambiţiile. Într-adevăr, după cunoştinţa ei, Degetele sunt singurele animale care merg în permanenţă pe cele două picioare din spate. Nici şopârlele nu stau mai mult de câteva secunde în această poziţie precară. Prinţesa 103 încearcă să se ridice pe picioarele din spate. E foarte greu, articulaţiile gleznelor se răsucesc şi se albesc din cauza presiunii. Învingându-şi durerea, încearcă să facă câţiva paşi. Picioarele o dor cumplit şi se arcuiesc. 103 îşi pierde echilibrul şi cade în faţă. Agită zadarnic cele patru picioare ca să se stabilizeze şi cade pe o parte, abia reuşind să amortizeze şocul cu picioarele din faţă. Îşi zice că nu va mai repeta figura. 5, sprijinită pe un trunchi, reuşeşte să se menţină pe picioare puţin mai mult timp. Pe două picioare e de-a dreptul fantastic, anunţă ea celorlalte înainte de a cădea şi ea. 122. DĂ ÎN CLOCOT 1152

- Totul e foarte instabil! Erau de acord. Revoluţia trebuia acum susţinută: prin întronarea disciplinei, stabilirea unor obiective şi organizare. Ji-woong sugeră să se facă un inventar complet cu tot ce conţinea liceul. Câte cearceafuri, câte cuverturi, câte alimente, totul era important. Începură prin a se număra. Liceul era ocupat de cinci sute două zeci şi una de persoane, în timp ce dormitoarele internatului fuseseră concepute doar pentru două sute de elevi. Julie propuse să se ridice corturi în centrul peluzei cu ajutorul cearceafurilor şi al măturilor cu coadă. Din fericire, dispuneau de un număr mare de astfel de articole. Trecură la treabă. Tinerilor care voiau să alinieze corturile, Leopold le spuse să le plaseze în cercuri concentrice. Ansamblul va forma o spirală având în centru focul, catargul cu drapel şi totemul furnicilor confecţionat din poliester. Pe latura dreaptă a liceului instalară un podium lipind mai multe birouri. Avea să servească la discursuri şi la concerte. Fetele de la clubul de aikido se organizaseră în serviciu de ordine şi contribuiau la buna funcţionare a revoluţiei. Paul trecu în revistă rezervele cantinei. Asediaţii nu vor suferi de foame. Liceul dispune de congelatoare imense pline cu tone de alimente diverse. Masa fu servită la cafenea. Un liceu nu era într-adevăr un loc practic de făcut revoluţie; avea electricitate, telefon, bucătărie, mese pe care să mănânci, dormitoare unde să dormi, cearceafuri ca să faci corturi şi toate uneltele necesare pentru meşterit. După masă, un băiat urcă pe podium şi începu să cânte melodii languroase. Perechile începură să danseze 1153

lent pe peluză. Conştienţi că situaţia era efemeră, toţi încercau să profite. Perechile se sărutau. Julie se uita la ele încântată şi geloasă în acelaşi timp. Îşi zise: "Regula revoluţionară nr. 5: În fond, revoluţia este destul de afrodisiacă". Apoi se duse în sala de geografie. Voia neapărat să devină expertă în revoluţie şi deschise Enciclopedia ca să studieze noi experienţe revoluţionare. Lectura invers în oglindă îi dezvălui noi texte ascunse printre texte. Pentru fiecare dintre aceste experienţe, Julie făcu o notă pe margine, sublinie greşelile şi inovaţiile. Cu multă asiduitate şi atenţie, Julie spera să descopere marile reguli revoluţionare şi să găsească ce formă de societate utopică ar fi putut să funcţioneze aici şi acum. 123. ENCICLOPEDIE UTOPIA LUI FOURIER: Charles Fourier a fost fiul unui postăvar născut la Besancon în anul 1772. De la revoluţia din 1789, el a dat dovadă de ambiţii uimitoare pentru omenire. A vrut să schimbe lumea. Fourier şi-a explicat proiectele în 1793 membrilor Directoratului care au râs de el. Atunci s-a hotărât să se căsătorească şi a devenit casier. Când avea timp liber, Charles Fourier îşi cultiva obsesia căutând o societate ideală pe care a descris-o în cele mai mici detalii în câteva cărţi printre care şi Noua Lume industrială şi societară. Conform acestui utopist, oamenii ar trebui să trăiască în comunităţi mici de o mie şase sute până la o mie opt sute de membri. Comunitatea, pe care o numeşte falangă, înlocuieşte familia. Fără familie, nu mai există raporturi parentale, nu mai există raporturi de autoritate. Conducerea este restrânsă la strictul 1154

minim. Hotărârile importante se iau în comun, de la o zi la alta, în piaţa centrală. Fiecare falangă este adăpostită într-o casă-cetate pe care Fourier o numeşte "falanster". El descrie foarte precis falansterul ideal: un castel de trei până la cinci etaje. La primul nivel, străzi răcorite vara cu jeturi de apă şi încălzite iarna cu cămine de mari dimensiuni. În centru se află un Turn de Ordine, unde sunt instalate observatorul, clopotul, telegraful Chappe, paznicul de noapte. A dorit să se facă încrucişări între lei şi câini ca să creeze o nouă specie domesticită. Aceşti câini-lei ar fi servit atât la călărit cât şi la paza falansterului. Charles Fourier era convins că dacă ideile sale erau aplicate întocmai peste tot în lume, locuitorii falansterelor ar cunoaşte o evoluţie naturală, vizibilă pe organismul lor. Această evoluţie s-ar manifesta în special prin creşterea unui al treilea braţ la nivelul pieptului. Un american a construit un falanster respectând întocmai planurile lui Fourier. Din cauza problemelor arhitecturale, încercarea a fost un fiasco total. Porcăria, cu pereţii ei de marmură, era locul cel mai îngrijit, dar se uitase să se prevadă uşi şi porcii trebuia să fie introduşi cu ajutorul macaralelor. Falanstere aproximative sau comunităţi de acelaşi gen au fost create de discipolii lui Fourier peste tot în lume, mai ales în Argentina, în Brazilia, în Mexic şi în Statele Unite. La moartea sa, Fourier şi-a renegat toţi discipolii. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 1155

124. A DOUA ZI A REVOLUŢIEI DEGETELOR Feromon de alarmă. Trezirea e bruscă. Ieri seară, toate s-au culcat visând tehnologiile futuriste ale Degetelor şi infinitatea aplicaţiilor lor, iar în dimineaţa asta, feromoni înţepători se revarsă peste tabăra revoluţionarelor pro-Degete. Alarmă. Prinţesa 103 ridică antenele. De fapt, nu e dimineaţă. Acea lumină şi acea căldură nu provenea deloc de la răsăritul soarelui. Furnicile au un mic soare al lor în adăpostul lemnului de pin. Care se numeşte... incendiu. Ieri seară, furnicile inginere ale focului au adormit lăsând jăraticul lângă o frunză uscată. Asta a fost destul ca s-o aprindă şi, în câteva secunde, au luat foc şi alte frunze. Nimeni nu a avut timp să reacţioneze. Acum, acele frumoase lumini irizate galbene şi portocalii s-au transformat în monştri carnivori luminoşi. Să fugim. E panică. Toată lumea vrea să iasă cât mai repede din gaura copacului. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, se dovedeşte că ceea ce luaseră drept un cuib de veveriţă era într-adevăr un cuib de veveriţă, numai că ceea ce crezuseră că e muşchi în adâncul scorburii, era de fapt chiar veveriţa. Trezit de foc, marele animal sare brusc afară din gaură, răsturnând totul în calea lui şi prăbuşind furnicile în fundul trunchiului scobit. Sunt prinse în capcană. Aţâţat de curentul căderii, focul sporeşte şi le înconjoară cu fum, fum care începe să le asfixieze. Prinţesa 103 îl caută cu disperare pe Prinţul 24. Emite feromoni de apel. 24! Dar îşi aminteşte. În timpul primei cruciade, biata creatură se rătăcea tot timpul, indiferent de locul unde se afla. Focul ia proporţii. 1156

Fiecare încearcă să se salveze cum poate. Insecte xilofage sapă pereţii cavernei de lemn cu mandibulele. Focul creşte în intensitate. Flăcări lungi ating pereţii interiori. Furnicile care fuseseră în împotriva focului semnalează că ar fi fost mai bine dacă ar fi fost ascultate: focul trebuie să rămână tabu. Li se răspunde că nu e momentul pentru astfel de discuţii. Nu mai are importanţă cine a avut dreptate şi cine nu, trebuie să-şi salveze cu orice preţ chitina. Revoluţionarele pro-Degete încearcă să urce peretele dar multe cad. Corpurile li se prăbuşesc printre frunzele uscate aprinse şi ard imediat. Carapacele se topesc. Totuşi, focul nu prezintă numai inconveniente. Furnizează un plus de energie insectelor a căror vioiciune depinde de temperatură 24! emite Prinţesa 103. Nici urmă de Prinţul 24! Scena aceasta teribilă îi aminteşte Prinţesei 103 de un mare moment din filmul Pe aripile vântului, incendiul din Atlanta. Nu e însă momentul să fie nostalgică după televiziunea Degetelor. Uite unde a ajuns vrând să le copieze prea repede. Nu-l vom găsi. Să încercăm să ieşim de-aici, emite 5 în confuzia generală. Şi pentru că Prinţesa 103 pare că vrea. să întârzie în căutarea sexuatului, 5 o îmbrânceşte şi îi indică o gaură în lemn făcută de o insectă xilofagă şi astupată deja de o coleopteră prea mare. Lovesc cu capetele şi împing cu picioarele ca s-o scoată afară, dar nu au destulă forţă. 103 se gândeşte. Răul pe care îl poate provoca tehnologia Degetelor prost controlată, poate cu siguranţă să fie reparat de o altă tehnologie a Degetelor bine controlată. Cere celor douăsprezece exploratoare să-ia o crenguţă şi să o introducă în interstiţiu ca s-o folosească ca 1157

pârghie. Escadra, care fusese martoră rezultatelor nule ale pârghiei asupra oului gigantic, nu prea se arată entuziasmată în ciuda strigătelor lui 103. Oricum, nimeni nu are altă soluţie şi nu e timp de gândit la alte idei. Furnicile introduc deci crenguţa şi se caţără la capătul ei ca să facă din ea o pârghie. 8 se lasă să atârne în gol şi face tracţiuni ca să atârne mai greu. De data asta treaba merge. Forţa lor e înzecită Coleoptera e scoasă din gaură. În sfârşit, o ieşire din acel focar. E ciudat să părăseşti acea lume vie şi caldă ca să dai afară peste frig şi întuneric. Dar noaptea nu rămâne întunecoasă multă vreme căci, brusc, întreg copacul se transformă în torţă. Toată lumea îşi ia picioarele la spinare, cu antenele lăsate pe spate. Deodată, suflul fierbinte al unei explozii le aruncă înainte. În jurul lor, tot felul de insecte fug cuprinse de panică. Focul şi-a pierdut din timiditate. S-a transformat întrun monstru imens care se măreşte cotinuu şi se întinde şi, deşi nu are picioare, se încăpăţânează să le urmărească. 5 simte cum i se aprinde capătul abdomenului şi îl stinge frecându-l de iarbă. Natura freamătă şi se împodobeşte cu nuanţe purpurii. Iarba e roşie, coacşii sunt roşii, pământul e roşu. Prinţesa 103 aleargă, cu focul roşu pe urmele ei. 125. ÎN PLINĂ FIERBERE În seara celei de a doua zile, grupurile de rock se formau spontan şi se succedau pe podium. Cele opt "furnici" nu mai cântau. Se adunaseră la clubul lor de muzică şi ţineau sfat. Julie avea un ton din ce în ce mai hotărât. - Trebuie să dăm avânt Revoluţiei furnicilor. Dacă nu 1158

acţionăm, evenimentul o să moară. Suntem aici cinci sute douăzeci şi unu de oameni. Să profităm. Să folosim la maximum ideile şi imaginaţia tuturor. Trebuie ca împreună energiile noastre să fie supradimensionate. Se întrerupse apoi adăugă: -... 1 + 1 = 3. Asta ar putea să fie deviza Revoluţiei Furnicilor. Dar asta fusese deja înscris pe drapelul care flutura în vârful catargului. Redescopereau ceea ce aveau deja. - Da, se potriveşte mai bine decât "Libertate-EgalitateFrater-nitate", recunoscu Francine. 1 + 1=3 înseamnă că fuziunea talentelor este superioară simplei lor însumări. - La asta ar duce un sistem special funcţionând la apogeul său. E o utopie frumoasă, admise Paul. - Acum noi trebuie să dăm impulsul pentru ca toţi ceilalţi să ne urmeze, spuse Julie. Sugerez să ne gândim la asta toată noaptea şi mâine dimineaţă să ne întâlnim pentru ca fiecare să-şi propună capodopera, adică un proiect original exprimând cel mai bine ceea ce poate să facă. - Fiecare proiect reţinut va trebui să aibă aplicabilitate practică pentru a alimenta cu finanţe Revoluţia, preciză Jiwoong. David spuse că în liceu existau computere. Branşate la Internet, ele ar fi putut să răspândească ideile Revoluţiei furnicilor. Computerele mai puteau fi folosite şi la crearea de societăţi comerciale şi, deci, pentru a câştiga bani fără a ieşi din liceu. - De ce să nu ne dotăm cu un serviciu telematic? sugeră Francine. Oamenii vor putea astfel să ne susţină de la distanţă, să ne trimită donaţii, să ne propună proiecte. Cu ajutorul acestei mesagerii, vom putea să ne exportăm revoluţia. Propunerea fu aprobată. În lipsa unui releu mediatic, 1159

vor exploata un releu informatic ca să-şi răspândească ideile şi să ţeasă o reţea de calculatoare. Afară, distracţia din a treia seară era şi mai delirantă decât în zilele precedente. Julie şi prietenii ei nu participau. Fiecare într-o sală de clasă, "furnicile" îşi perfecţionau proiectele. Pe la trei dimineaţa, Julie le spuse tuturor că era timpul să se culce. Se întinseră cu toţii în încăperea unde obişnuiau să facă repetiţii. 126. ENCICLOPEDIE DESCHIDEREA PRIN LOCURI: Sistemul social actual nu e bun: el nu permite tinerelor talente să iasă la lumină, sau nu le dă voie să iasă la lumină decât după ce îi pune să treacă prin tot felul de site care, treptat, le anulează tot farmecul. Ar trebui să se organizeze o reţea de "locuri deschise" unde fiecare să poată, fără diplome şi fără recomandări deosebite, să-şi prezinte operele publicului. Cu aceste locuri deschise, totul devine posibil. De exemplu, într-un teatru deschis, toată lumea şi-ar prezenta propriul număr sau scena lui fără selecţii prealabile. Singurele imperative: să se înscrie cu cel puţin o oră înainte de începerea spectacolului (fără să prezinţi acte, fiind destul să-ţi spui prenumele) şi să nu depăşeşti şase minute. Cu un astfel de sistem, publicul riscă să suporte unele afronturi, dar numerele proaste vor fi huiduite şi cele bune reţinute. Pentru ca acest tip de teatru să fie viabil economic, spectatorii şi-ar cumpăra locul la preţurile normale. Ei ar consimţi de bună voie la asta căci, în două ore, vor avea dreptul la un spectacol de o mare diversitate. Pentru a susţine interesul şi ca să se evite ca cele două ore să fie, la o adică, doar o defilare de debutanţi plini de stângăcie, profesionişti confirmaţi ar veni la intervale regulate ca să-i susţină pe 1160

debutanţi. Ei s-ar folosi de acest teatru ca de o trambulină, chiar dacă ar anunţa: "Dacă vreţi să vedeţi urmarea piesei, veniţi în cutare zi şi în cutare loc". Acest tip de loc deschis ar putea să se numească astfel: - cinema deschis: cu scurt-metraje de zece minute propuse de cineaşti debutanţi; - sală de concerte deschisă: pentru cântăreţi şi muzicieni începători; - galerie deschisă: unde pictorii şi sculptorii încă necunoscuţi să dispună fiecare liber de doi metri pătraţi; - galerie de invenţii deschisă: aceleaşi imperative de spaţiu pentru inventatori ca şi pentru artişti. Acest sistem de prezentare liberă ar trebui să fie valabil şi pentru arhitecţi, scriitori, informaticieni, publicişti. Profesioniştii ar dispune astfel de locuri de unde să recruteze talente noi, fără să treacă prin agenţiile tradiţionale care sunt veşnic pe post de sas. Copii, tineri, bătrâni, frumoşi, urâţi, bogaţi, săraci, autohtoni sau străini, toţi ar dispune atunci de aceleaşi şanse şi ar fi judecaţi numai după singurele criterii obiective: calitatea şi originalitatea muncii lor. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III. 127. LIPSĂ DE APĂ Ca să se avânte şi să se întindă, focul are nevoie de vânt şi de combustibil apropiat. Negăsind, incendiul s-a mulţumit să mistuie copacul. O burniţă neaşteptată l-a redus la tăcere. Păcat că această apă nu a căzut mai 1161

devreme. Revoluţionarele pro-Degete se numără. Rândurile sunt rărite. Multe au murit, iar pentru cele care au reuşit să scape, emoţia a fost mult prea mare, aşa că preferă să se întoarcă la cuiburile lor ancestrale sau la jungla lor preistorică unde vor dormi noaptea fără teama de a fi trezite de flăcări carnivore. 15, expertă în vânătoare, propune tuturor să pornească în căutare de hrană, căci focul a pus pe fugă vânatul pe o rază de câteva sute de metri. Prinţesa 103 le spune că, acolo sus, Degetele mănâncă alimentele arse. Degetele spun chiar că sunt mai bune decât carnea crudă. Furnicile şi Degetele fiind omnivore, este posibil ca ceea ce e comestibil pentru Degete să fie şi pentru furnici. Cele din jur nu sunt convinse. 15 apucă cu curaj rămăşiţa unei insecte calcinate. Desprinde cu mandibulele o ciosvârtă de lăcustă friptă şi îşi apropie vârful labialelor. N-are timp să guste nici măcar o bucăţică pentru că sare în sus de durere. E caldă. 15 a descoperit o primă lege a gastronomiei, Dacă vrei să mănânci ceva fript, mai întâi trebuie să aştepţi să se răcească puţin. Preţul acestei lecţii: nu-şi mai simte extremitatea labialelor şi, timp de câteva zile, singurul mod de a recunoaşte gustul unui aliment va fi să adulmece cu antenele. Ideea însă prinde. Toate gustă din insecta friptă şi găsesc că e bună. Fripte, coleopterele sunt mai crocante, carapacea se sfărâmă şi se mestecă mai uşor. Fripţi, limacşii îşi schimbă culoarea şi sunt mai uşor de tăiat. Fripte, albinele se caramelizează: un adevărat deliciu! Furnicile se reped să-şi mănânce tovarăşii de aventură, cu o poftă de mâncare sporită. Prinţesa 103 e totuşi anxioasă. Antenele îi atârnă pe 1162

ochi şi lasă capul în jos. Unde e Prinţul 24? Îl caută peste tot. Unde e 24? repetă ea alergând în dreapta şi în stânga. S-a ataşat mult de această 24, semnalează o tânără belokaniană. Prinţul 24, precizează alta. Acum toate ştiu că 24 este mascul şi 103 femelă. Şi astfel, în urma acestei conversaţii, se naşte un nou comportament mirmeceean: bârfa despre viaţa persoanelor cunoscute. Deoarece încă nu există presă la revoluţionarele pro-Degete, fenomenul nu ia o amploare prea mare. Unde e Prinţul 24? emite prinţesa, din ce în ce mai angoasată. Şi rătăceşte printre cadavre în căutarea prietenului ei rătăcit. Uneori chiar le cere unor furnici să-şi lase hrana ca să vadă dacă nu e cumva vorba de prinţul 24. Alteori, lipeşte un cap la o bucată de torace în încercarea de a-şi reconstitui tovarăşul pierdut. În cele din urmă renunţă şi rămâne foarte abătută. Prinţesa 103 îi zăreşte ceva mai departe pe inginerii focului. În caz de catastrofă, cel mai bine scapă totdeauna responsabilii. Se stârneşte o încăierare între cele care sunt pro şi cele care sunt anti foc, dar pentru că furnicile nu cunosc încă culpabilitatea, nici aducerea în judecată, şi le plac tare mult acele bunătăţi fripte, cearta nu durează. Prinţesa 103, fiind ocupată cu căutarea lui 24, 5 ia conducerea trupei. Grupează escadra şi sugerează îndepărtarea de acel loc al morţii ca să descopere noi păşuni verzi, tot spre vest. Spune că ameninţarea pancartei albe planează în continuare asupra cetăţii Bel-o-kan şi că dacă Degetele controlează focul şi pârghia, două tehnici ale căror ravagii le-a putut evalua, cu siguranţă că sunt în stare să le 1163

distrugă cetatea şi împrejurimile. O furnică ingineră a focului insistă să se recupereze puţin jăratic care să fie întreţinut într-o piatră scobită. La început, toate vor s-o împiedice, dar 5 înţelege că ăsta ar putea să fie ultimul lor atu ca să supravieţuiască până la cuib. Trei insecte se ocupă deci cu transportarea pietrei scobite şi a jăraticului portocaliu, de parcă ar fi fost un chivot al legii, zălog de alianţă cu zeii Degetelor. Două furnici sunt furioase că văd focul, atât de distrugător, întreţinut de trupă şi preferă să renunţe. În cele din urmă nu mai sunt decât treizeci şi trei de furnici, cele douăsprezece exploratoare şi 103, plus câteva furnici din Insula Salcâmului. Ele urmăresc deplasarea soarelui sus pe cer. 128. CELE OPT LUMÂNĂRI Ziua a treia. Cei opt se treziseră în zori ca să-şi perfecţioneze proiectele. - Ar fi bine să ne întâlnim în laboratorul de informatică în fiecare dimineaţă la nouă ca să trecem în revistă situaţia, propuse Julie. Ji-woong începu primul. Anunţă că serverul "Revoluţia furnicilor" fusese instalat pe reţeaua Internet. Pornise la treabă de la şase dimineaţa şi avea deja câteva apeluri. Aprinse un ecran şi arătă serverul. Pe pagina de afişaj se afla simbolul lor cu cele trei furnici în formă de Y, deviza 1 + 1 = 3 şi titlul cu litere groase: REVOLUŢIA FURNICILOR. Ji-woong le arătă serviciul agora care permitea dezbaterile publice, serviciul de informaţii care anunţa activităţile lor cotidiene, şi serviciul susţinere, care permitea contactaţilor să se înscrie în programul în curs. Cei Şapte Pitici aprobară. 1164

Ji-woong îi mai anunţă că, tot prin intermediul computerului şi fără să iasă din liceu, înregistrase numele "Revoluţia furnicilor" şi înfiinţase un SRL care le permitea să dezvolte proiecte. Bătu pe tastatură. Pe ecran apăru statutul societăţii şi contabilitatea viitoare. Toţi se uitau la ecran. - E bine, zise Julie, dar SRL-ul nostru trebuie să se sprijine pe baze economice solide. Dacă doar o să ne distrăm, mişcarea se va stinge repede. Aţi elaborat proiecte care să permită SRL-ului nostru să funcţioneze? Narcisse luă cuvântul. - Ideea mea este să creez o colecţie de haine "Revoluţia furnicilor", inspirată de la insecte. Voi privilegia materialele made in Insectland, nu numai mătasea viermelui de mătase, ci şi cea a păianjenului, care este atât de solidă de uşoară şi de suplă încât foloseşte la fabricarea vestelor antiglonţ ale armatei americane. Am de gând să reproduc motive de aripi de fluturi pe ţesături şi să le folosesc pe cele ale carapacei scarabeilor pentru nişte seturi de bijuterii. Le prezentă apoi câteva schiţe şi eşantioane. Toţi fură de acord. Ji-woong deschise un modul de gestiune rezervat producţiilor realizate de Narcisse. Nume de cod: "Societatea Fluturele". Cree şi o vitrină virtuală unde urmau să fie prezentate contactaţilor modelele inventate de Narcisse. Apoi fu rândul lui Leopold să-şi prezinte proiectul, - Ideea mea este să înfiinţăm o agenţie de arhitectură ca să fabricăm case inserate în coline. - Ce interes ar prezenta asta? - Pământul protejează ideal de căldură, de frig dar şi de radiaţii, de câmpuri magnetice şi de praf, explică el. Colina rezistă la vânt, la ploaie şi la zăpadă. Pământul este cel mai bun material. - Adică vrei să construieşti nişte case troglodite. N-ar fi cam întunecoase? întrebă Julie. 1165

- Deloc. E destul să se sape o fereastră mare la sud ca solarium, iar în vârf, o fereastră zenitală care permite să se vadă în permanenţă succesiunea zilelor şi nopţilor. Astfel, locuitorii acestui tip de case vor trăi deplin în mijlocul naturii. Ziua vor profita de soare. Se vor putea bronza la fereastră. Noaptea vor adormi privind stelele. - Şi la exterior? întrebă Francine? - Va fi peluză, flori, copaci pe pereţii exteriori. Aerul va fi plin de mireasma verdeţii. E o casă bazată pe viaţă, nu ca cele din beton! Pereţii vor respira. Pereţii îşi vor face propria fotosinteză. Pereţii vor fi acoperiţi cu viaţă vegetală şi animală. - Nu e rău deloc. În plus, construcţiile tale nu vor distruge peisajul, remarcă David. - Şi surse de energie? întrebă Zoe. - Captatori solari instalaţi în vârful colinei vor furniza electricitate. Le prezentă planurile casei sale ideale. Era o formă de dom şi părea într-adevăr confortabilă şi spaţioasă. Această a doua filială a fost botezată "Societatea Furnicarul". Urmă Paul. - Ideea mea este de a crea o linie de produse alimentare pe bază de produse de la insecte: miere, lăptişor, ciuperci, dar şi propolis, jeleu regal... Furnicile fabrică pornind de la mierea de purici de frunze un alcool care seamănă mult cu hidromelul nostru. De aici ideea de a realiza mai multe varietăţi de hidromel. - Să începem prin a înregistra o marcă de hidromel, zise Ji-woong tastând la computer. Apoi îl vom vinde prin corespondenţă. Societatea şi linia ei de alimente au fost botezate "Hidromel". Fu rândul lui Zoe. - În Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, 1166

Edmond Wells pretinde că furnicile reuşesc CA-uri, Comunicări Absolute, unindu-şi antenele şi branşându-şi astfel creierele unul la celălalt. Dacă furnicile reuşesc, de ce n-ar reuşi şi oamenii? Edmond Wells sugerează fabricarea unor proteze nazale adaptate la sistemul olfactiv uman. - Vrei să instaurezi un dialog feromonal uman? - Da. Ideea mea e de a încerca să fabric această maşină. Dotându-se cu antene, oamenii s-ar comporta mai bine. Luând Enciclopedia de la Julie, Zoe le arătă tuturor planurile aparatului ciudat desenat de Edmond Wells: două conuri sudare de la care porneau două antene fine şi curbe. Noroc că liceul dispune de o secţie tehnică şi astfel avem la îndemână un adevărat atelier echipat cu instrumente de înaltă tehnologie. Deoarece ideea lui Zoe îi amuza pe toţi ceilalţi, se luă hotărârea să i se aloce un buget "de cercetare" ca să înceapă să-şi meşterească "antenele umane". - Proiectul meu, zise Julie la rândul ei, nu e mai rentabil decât cel dinainte. Şi el este legat de o invenţie bizară descrisă în Enciclopedie. Dădu paginile şi le prezentă o schemă, un plan cu multe indicaţii. - Maşina lui Edmond Wells descompune moleculele odorante ale feromonilor furnicilor astfel încât să le transforme în cuvinte inteligibile pentru oameni. Tot aşa, în sens invers, ea descompune cuvintele noastre ca să le traducă în feromoni de furnică. Ideea mea este să încerc să construiesc această maşină. - Glumeşti? - Deloc! De multă vreme este posibil să se descompună şi să să recompună feromoni de furnică; numai că nimeni 1167

nu a înţeles importanţa. Problema e că toate studiile ştiinţifice referitoare la furnici au drept scop exterminarea lor ca să scăpăm de ele din bucătăriile noastre. E ca şi cum ai încredinţa studiul dialogului cu extratereştrii unor abatoare. - De ce materiale ai nevoie? întrebă Ji-woong. - Un spectrometru de masă, un cromatograf, un computer şi, bineînţeles, un furnicar. Avem tot ce ne trebuie, iar un furnicar am văzut în grădina liceului. Grupul nu părea entuziast. Până la urma cedară şi Jiwoong alocă un al doilea buget pentru "cercetare teoretică". Veni rândul lui David. - Ideea mea este de a crea o efervescenţă de comunicaţii asemănătoare cu cea dintr-un furnicar. - Explicaţii. - Am numi asta "Centru de Întrebări". În realitate, este un server informatic care îşi propune să răspundă la toate întrebările pe care şi le poate pune un om. Este conceptul Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute: adunarea la un loc a cunoaşterii unei epoci şi distribuirea ei pentru ca toţi să poată profita de ea. Asta au dorit să realizeze şi Rabelais, Leonardo da Vinci şi enciclopediştii din secolul al XVIII-lea. - Încă un proiect care nu ne va aduce nimic! zise Jiwoong suspinând. - Nici vorbă! protestă David. Orice întrebare are un preţ şi vom factura răspunsul în funcţie de complexitatea şi de dificultăţile găsirii lui. - Nu înţeleg. - În zilele noastre, adevărata bogăţie este cunoaşterea. Au fost pe rând agricultura, producerea de obiecte manufacturate, comerţul, serviciile; acum e cunoaşterea. Eu propun să creem o bancă de date absolute, cea care va răspunde, repet, la toate întrebările pe care şi le poate 1168

pune un om. - Cum se face supa de praz şi când se plantează legumele? zise cu ironie Narcisse. - Şi asta. De la "Cât e ora exactă?", facturată ieftin, până la "Care este secretul pietrei filosofale", care va costa cu mult mai mult. - Nu ţi-e teamă să dezvălui secrete ce nu trebuie să fie dezvăluite? întrebă Paul. - Când nu eşti pregătit să auzi sau să înţelegi un răspuns, nu poţi profita de el. Dacă ţi-aş spune în clipa asta secretul pietrei filozofale sau a Graalului, n-ai şti ce să faci cu el. Acest răspuns îl convinse pe Paul. - Şi cum vei face ca să ai răspuns la toate? - E nevoie de organizare. Ne vom branşa la toate băncile de date informatice curente, bănci de date ştiinţifice, istorice, economice etc. Vom folosi şi telefonul ca să cerem informaţii la institutele de sondaje, bătrânilor înţelepţi, să verificăm informaţii, să recurgem la agenţii de detectivi şi la bibliotecile din lumea întreagă. În fond, propun să folosim în mod inteligent reţelele şi băncile de date care există deja. - Foarte bine, deschid filiala "Centrul de Întrebări", spuse Ji-woong. - Proiectul meu, zise Francine, este legat tot de furnici. Ce sunt ele pentru noi? O dimensiune paralelă dar mai mică, deci nu-i dăm atenţie. Nu deplângem moartea lor. Şefii, legile, războaiele, descoperirile lor ne sunt necunoscute. Totuşi, prin natură, suntem atraşi de furnici căci, intuitiv, din copilărie, ştim că observarea lor ne oferă date despre noi. - Unde vrei să ajungi? Francine nu se grăbea. - Ca şi noi, furnicile trăiesc în cetăţi brăzdate de drumuri. Cunosc agricultura. Se dedau unor războaie de 1169

masă. Trăiesc în caste... Lumea lor este asemănătoare cu a noastră, doar că e mai mică, atâta tot. - De acord, dar asta duce la un proiect? întrebă Jiwoong. - Ideea mea este de a crea o lume mai mică pe care s-o urmărim ca să beneficiem de lecţii practice. Proiectul meu constă în formarea unei lumi informatice virtuale în care vom implanta locuitori virtuali, un timp probabil virtual, cicluri ecologice virtuale pentru ca tot ce se petrece acolo să fie similar cu ce se petrece în lumea noastră. - Ca în jocul Evoluţia? întrebă Julie. - Da. Numai că în acel joc locuitorii fac ce le comandă jucătorul. Eu am de gând să împing mai departe similitudinea cu lumea noastră. În Infra-World - ăsta e numele pe care l-am dat proiectului meu - , locuitorii vor fi complet liberi şi autonomi. Îţi aminteşti, Julie, ce-am vorbit despre liberul arbitru? - Da. Spuneai că cea mai mare dovadă a dragostei pe care Dumnezeu o are faţă de noi este că ne lasă să facem prostii. Şi spuneai că e mai bine decât un Dumnezeu care să ne traseze direcţia, căci asta îi permite să vadă dacă suntem capabili să ne comportăm bine şi să găsim singuri calea cea bună. - Exact. "Liberul arbitru"... cea mai mare dovadă de dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni: neintervenţia lui. Ei bine, intenţionez să ofer acelaşi lucru locuitorilor mei din Infra-World. Liberul arbitru. Să-şi hotărască singuri evoluţia fără ca cineva să-i ajute. Astfel vor fi cu adevărat ca noi. Şi extind această noţiune de liber arbitru asupra tuturor animalelor, vegetalelor, mineralelor. Infra-World este o lume independentă şi cred că prin asta va fi similară cu a noastră. Şi în felul ăsta urmărirea ei ne va aduce informaţii cu adevărat preţioase. - Vrei să spui că, spre deosebire de jocul Evoluţia, 1170

nimeni nu le va indica nimic? - Nimeni. Doar îi vom observa şi, în ultimă instanţă, vom introduce elemente noi în lumea lor ca să vedem cum reacţionează. Copacii virtuali vor creşte singuri. Oamenii virtuali vor culege instinctiv fructele. Uzinele virtuale vor face din ele, logic, dulceţuri virtuale. -... Care apoi vor fi mâncate de consumatori virtuali, continuă Zoe, foarte impresionată. - Şi prin ce s-ar deosebi de lumea noastră? - Prin timp. care va trece de zece ori mai repede decât în lumea noastră. Asta ne va permite să observăm macrofenomenele. Ca şi cum am observa lumea noastră într-un mod accelerat. - Şi în ce constă interesul economic? întrebă Ji-woong preocupat de rentabilitate. - Interesul e enorm, răspunse David, care înţelesese deja toate implicaţiile proiectului conceput de Francine. În Infra-World am putea testa orice. Închipuiţi-vă o lume informatică în care toate comportamentele locuitorilor virtuali nu mai sunt programate, ele provenind în mod liber din mintea lor! - Tot nu înţeleg. - Dacă vrem să ştim dacă numele unei mărci de detergent interesează publicul, e de ajuns să-l introducem în Infra-World şi vom şti cum reacţionează oamenii. Locuitorii virtuali vor alege sau vor respinge în mod liber produsul. Astfel se vor obţine răspunsuri mult mai fidele şi mult mai rapide decât cele furnizate de institutele de sondaj căci, în loc să se testeze o marcă pe un eşantion de o sută de persoane reale, ea va fi testată pe populaţii întregi de milioane de indivizi virtuali. Ji-woong se încruntă uşor şi întrebă: - Şi cum vei introduce detergenţii tăi în Infra-World? - Prin oameni-punţi. Indivizi cu aparenţă normală 1171

ingineri, medici, cercetători din lumea lor - cărora le vom livra produsele de testat. Numai ei vor şti că universul lor nu există şi că nu are drept finalitate decât realizarea unor experienţe în beneficul dimensiunii superioare. - Am putea testa chiar şi politici, zise Francine. Am verifica ce rezultate produc pe termen scurt., mediu şi lung liberalismul, socialismul, anarhismul, ecologismul... Deputaţii vor vedea efectele unei legi. Vom avea la dispoziţia noastră o mini-omenire cobai care ne va permite să câştigăm timp cruţând omenirea în mărime naturală de drumuri greşite. Cei opt erau acum foarte entuziasmaţi. - Fantastic! exclamă David. Francine avea o privire de vizionară. David o bătu uşor pe spate şi îi zise: - Te crezi Dumnezeu? O să creezi o mică lume completă şi o vei urmări cu acea curiozitate cu care Zeus şi zeii din Olimp scrutau acest pământ? - Poate că şi la noi detergenţii sunt testaţi pentru o dimensiune superioară, interveni Narcisse cu ironie. Pufniră, apoi râsul lor deveni mai puţin natural. - ... Poate, murmură Francine căzând pe gânduri. 129. ENCICLOPEDIE JOCUL DE LA ELEUSIS: Scopul jocului de la Eleusis este de a-i găsi... regula. Pentru o partidă e nevoie de cel puţin patru jucători. În prealabil, unul dintre jucători, care e numit Dumnezeu, inventează o regulă şi o scrie pe o bucată de hârtie. Această regulă este o frază numită "Regula lumii". Apoi două seturi de cincizeci şi două de cărţi sunt distribuite până la epuizare jucătorilor. Un jucător începe partida punând jos o carte şi zicând: "Lumea începe să existe". Jucătorul numit Dumnezeu anunţă că "această carte e 1172

bună" sau "această carte nu e bună". Cărţile care nu sunt bune sunt date la o parte, iar cele bune sunt aliniate ca să formeze un şir. Jucătorii acceptă suita de cărţi acceptată de Dumnezeu şi se străduiesc, în timp ce joacă, să găsească ce logică guvernează această selecţie. Când cineva crede că a găsit regula jocului, ridică mâna şi se declară "profet". Ia cuvântul în locul lui Dumnezeu ca să le spună celorlalţi dacă ultima carte e bună sau nu. Dumnezeu îl supraveghează pe profet şi, dacă acesta se înşeală, este dat afară. Dacă profetul reuşeşte să dea răspunsul bun pentru zece cărţi la rând, enunţă regula pe care a dedus-o şi ceilalţi o compară cu cea scrisă pe hârtie. Dacă cele două se potrivesc, a câştigat, altfel e dat afară. Dacă cele o sută patru cărţi au fost date jos şi nimeni nu a găsit regula, iar toţi profeţii s-au înşelat, Dumnezeu a câştigat. Dar regula lumii trebuie să fie uşor de descoperit. Interesant este să se găsească o regulă simplă şi totuşi greu de găsit. Astfel, regula "alternarea unei cărţi mai mare decât nouă şi alta care e mai mică sau egală cu nouă" este foarte greu de descoperit, căci jucătorii au tendinţa să-şi îndrepte întreaga atenţie asupra figurilor şi a alternanţelor culorilor roşu şi negru. Regulile "numai cărţi roşii cu excepţia cărţii a zecea, a douăzecea şi a treizecea" sau "toate cărţile cu excepţia lui şapte de inimă" sunt interzise ca fiind prea greu de descoperit. Dacă regula lumii e imposibil de găsit, atunci este descalificat jucătorul "Dumnezeu". Trebuie urmărită o "simplitate la care nu te gândeşti din prima". Care e cea mai bună strategie ca să câştigi? Fiecare jucător are interesul să se declare cât mai repede profet, chiar dacă e riscant. Edmond Wells, 1173

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 130. REVOLUŢIA ÎN MERS Prinţesa 103 se apleacă ca să urmărească mişcarea unei turme de acarieni care se deplasează printre ghearele piciorului din faţă spre o gaură a unei buturugi de brad. Probabil că aceşti acarieni sunt pentru noi la fel de mici pe cât suntem noi pentru Degete, îşi zice ea. Se uită la ei cu mare curiozitate. Scoarţa de un cenuşiu palid se fisurează longitudinal în plăci scurte şi înguste, râpe mici pline de acarieni. 103 se apleacă şi asistă la războiul dintre cinci mii de acarieni, pe care îi recunoaşte ca fiind oribaţi, şi trei sute de acarieni hidrahnizi. Prinţesa 103 se uită la ei un moment. Oribaţii sunt deosebit de impresionanţi cu ghearele lor plantate peste tot, pe coate, umeri şi chiar pe faţă. Prinţesa se întreabă de ce hidrahnizii care trăiesc în special în apă, au venit să invadeze copacii. Aceste infime crustacee păroase înarmate cu cârlige, dăltiţe, stilete şi ciocuri complicate se dedau unor bătălii epice. Păcat că nu poate să-şi continue studiul. Nimeni nu va cunoaşte războaiele, invaziile, dramele şi tiranii poporului de acarieni. Nimeni nu va şti care dintre oribaţi sau hidrahnizi au câştigat minuscula bătălie de la a treia fisură verticală a bradului. Poate că, în altă fisură, alţi acarieni şi mai spectaculoşi, sarcopţii, tiroglifii, ixozii, dermacentorii sau argaşii, se dedau la bătălii şi mai fantastice pentru mize şi mai pasionante. Dar nimeni nu se interesează de ei. Nici măcar furnicile, nici măcar 103. Ea a luat hotărârea să se intereseze de Degetele gigantice şi de ea însăşi. E destul. Porneşte mai departe. 1174

În jurul ei, coloana Revoluţiei Furnicilor continuă să crească. Erau treizeci şi trei după incendiu, în curând vor fi o sută de insecte de diferite feluri. Departe de a-i speria, fumul produs de acel brasero atrage curioşii. Au văzut focul de care au auzit atât de mult vorbindu-se. Auziseră şi relatări despre odiseea lui 103. Prinţesa 103 îi întreabă mereu pe noii sosiţi dacă nu au văzut o furnică mascul ale cărui mirosuri-paşaport corespund numărului 24. Nimeni nu se gândeşte la acest număr. Toţi vor să vadă focul. Deci ăsta e teribilul foc. Prizonier în ganga lui de piatră, monstrul pare aţipit, dar mamele coleoptere îşi avertizează micuţii să nu se apropie că e periculos. Deoarece brasero e greu, 14, specialistă în contactele cu popoarele străine, propune să fie purtat de un melc. Reuşeşte să se facă înţeleasă de un gasteropod şi să-l convingă că a avea o căldură în spate e foarte bine pentru sănătate. Melcul acceptă mai mult de frica furnicilor decât de altceva. Satisfăcută, 5 sugerează să fie încărcaţi în acelaşi fel alţi melci cu hrană şi alţii cu brasero. Melcul este un animal lent care prezintă avantajul că se poate deplasa pe orice teren. Modul de locomoţie este foarte ciudat. Lubrifiază solul cu balele apoi alunecă pe patinoarul creat astfel în faţa lui. Furnicilor, care până atunci îi mâncau fără să-i observe, nu le vine să creadă văzând acele animale producând bale la infinit. Evident, substanţa pune o problemă furnicilor care merg în spate şi se pomenesc că tropăie prin ea. Asta le obligă se înainteze pe două coloane de fiecare parte a liniei de bale. Această procesiune a furnicilor, în care se intercalează melci stacojii şi fumegând, impresionează. Insecte, majoritatea furnici, ies din hăţişuri, cu antenele 1175

întrebătoare şi abdomenul retras. Nu există certitudini în această lume la nivelul pietricelelor. Ideea de a merge împreună pentru a rezolva o enigmă cosmică exaltă câteva exploratoare străine blazate şi câteva tinere războinice impertinente. De la o sută, au ajuns cinci sute. Revoluţia pro-Degete începe să arate a mare armată de transhumanţă. Singurul element surprinzător: entuziasmul foarte scăzut al prinţesei eroine. Insectele nu reuşesc să înţeleagă că se poate acorda atâta importanţă unui individ în special, chiar dacă e vorba de prinţul 24. Dar 10 întreţine bine legenda şi le explică tuturor că asta este încă o boală tipică Degetelor: ataşamentul faţă de fiinţele deosebite. 131. O ZI FRUMOASĂ Revoluţionarii furnicilor petrecură a treia zi a ocupării liceului construind standuri ca să-şi prezinte proiectele. La început se gândiseră să le amenajeze în sălile de clasă, dar Zoe spusese că ar fi mai bine să le instaleze jos, pe peluza curţii, în apropierea corturilor şi a podiumului. Astfel toată lumea ar fi putut să le vadă şi să participe. Un cort indian, un computer, un cablu electric şi un fir de telefon sunt suficiente pentru a crea o celulă economică viabilă. Datorită computerelor, în câteva ore, majoritatea celor opt proiecte erau gata să funcţioneze. Dacă revoluţia comuniştilor era "soviete plus electricitate", revoluţia lor era "furnicile plus informatică". Distracţiile nu lipseau. Mesele fuseseră lăsate la locul lor în sala de ping-pong unde se organizau adevărate turnee. Laboratorul de limbi, cu aparatura video, era acum pe post de sală de cinematograf. Ceva mai departe cei interesaţi jucau jocul Eleusis, dezvăluit de Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Obiectivul, descoperirea 1176

regulii, era perfect pentru dezvoltarea imaginaţiei şi a devenit foarte repede jocul fetiş. O amazoană veni s-o informeze pe Julie că era căutată la telefon de un anume Marcel Vaugirard, jurnalist local. Individul voia să vorbească cu "şeful revoluţiei". Îi spusese că nu exista şef, dar Julie putea să fie considerată ca purtătoarea lor de cuvânt. Jurnalistul cerea deci un interviu. Julie răspunse. Bună ziua, domnule Vaugirard. Telefonul dumneavoastră mă surprinde. Parcă vorbeaţi mai bine despre evenimente fără să le cunoaşteţi. El răspunse: - Aş vrea să cunosc numărul manifestanţilor. Poliţia mi-a spus că vreo sută de vagabonzi s-au blocat într-un liceu, împiedicând funcţionarea lui normală. Aş vrea să ştiu şi cealaltă estimare. - Veţi face media între cifra poliţiei şi cea pe care o să v-o dau eu? Inutil. Aflaţi că suntem exact cinci sute douăzeci şi unu. - Şi susţineţi stângismul? - Deloc. - Liberalismul? - Nici. Bărbatul de la capătul celălalt al firului părea agasat. - Păi, trebuie să fii ori de stânga, ori de dreapta, zise el. - Nu păreţi a fi în stare să judecaţi decât în două direcţii, răspunse Julie. Nu avansezi numai la stânga sau la dreapta. Poţi la fel de bine să te deplasezi înainte sau înapoi. Noi suntem cu "înainte". Marcel Vaugirard reflectă la acest răspuns, dezamăgit că nu corespundea cu ceea ce scrisese deja. Zoe, care asculta lângă Julie, luă receptorul şi zise: - Dacă ar trebui să ne asociem unui partid politic, ar 1177

trebui să-l inventăm şi să-l numim partidul "evoluţionist", îl informă ea. Noi vrem ca omul să evolueze mai repede. - Mda, exact la ce mă gândeam, sunteţi stângişti, conchise jurnalistul local liniştit. Şi închise, mulţumit că încă o dată înţelesese dinainte. 132. ENCICLOPEDIE METODA ANTI-CELIBAT: Până în 1920, În Pirinei, ţăranii din unele sate rezolvau într-un mod direct problema cuplului. În cursul anului exista o seară numită "noaptea căsătoriilor". În seara aceea erau adunaţi toţi bărbaţii şi toate fetele care aveau şaisprezece ani. Se făcea în aşa fel încât să fie acelaşi număr de bărbaţi şi de fete. Se organiza un mare banchet în aer liber, pe coasta muntelui, şi toţi sătenii mâncau şi beau din belşug. La o anumită oră, fetele plecau primele, cu un anumit avans. Alergau să se ascundă în tufişuri. Apoi băieţii plecau în căutarea lor. Primul care descoperea o fată, şi-o însuşea. Cele mai drăguţe erau, bineînţeles, cele mai căutate, şi nu aveau dreptul să-l refuze pe primul care le descoperea. Or, nu neapărat cei mai frumoşi erau primii care le descopereau, ci totdeauna cei mai iuţi, cei mai atenţi, cei mai şireţi. Ceilalţi erau obligaţi să se mulţumească cu fetele mai puţin seducătoare, căci nici un băiat nu avea voie să se întoarcă în sat fără fată. Dacă unul era mai lent sau mai puţin descurcăreţ şi nu voia să se mulţumească cu o urâtă, întorcându-se cu mâinile goale, era gonit din sat. Din fericire, cu cât se făcea mai întuneric, cu atât asta era în avantajul celor mai puţin frumoase. A doua zi se trecea la căsătorii. 1178

Inutil să mai spunem că în aceste sate nu existau holtei şi nici fete bătrâne. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 133. PRIN FOC ŞI MANDIBULĂ Lunga cohortă de furnici revoluţionare pro-Degete grupează acum o masă de treizeci de mii de indivizi. Ajung în faţa oraşului Yedi-bei-nakan. Cetatea refuză să le lase să intre. Revoluţionarele pro-Degete vor să dea foc acelui furnicar, dar acest lucru se dovedeşte imposibil căci cetatea este acoperită cu un dom din frunze verzi neinflamabile. Prinţesa 103 decide atunci să profite de mediul înconjurător. O faleză cu o stâncă mare în vârf domină oraşul. E destul să se folosească o pârghie pentru a proiecta acea piatră mare şi rotundă peste oraş. Piatra se hotărăşte în sfârşit să se mişte, se clatină înainte de a porni şi aterizează exact peste domul cu frunze moi. E cea mai mare şi cea mai grea bombă căzută peste un oraş cu peste o sută de mii de locuitori. Acum nu mai rămâne decât să supună oraşul, sau ce a mai rămas din el. Seara, în acea cetate turtită, Prinţesa 103 vorbeşte iar de obiceiurile Degetelor şi 10 ia notiţe odorante. MORFOLOGIE Morfologia Degetelor nu evoluează. În timp ce la broaştele ţestoase, viaţa subacvatică duce după un milion de ani la apariţia membranelor la extremitatea picioarelor ca o mai bună adaptare la viaţa în apă, la om, totul se rezolvă prin proteze. Pentru adaptarea la apă, omul fabrică labe palmate pe 1179

care le pune şi le scoate după dorinţă. Astfel, nu există nici un motiv pentru o adaptare morfologică la apă şi aşteptarea unui milion de ani ca să-i apară nişte membrane naturale. Ca să se adapteze aerului, fabrică nişte avioane care imită păsările. Ca să se adapteze la căldură sau la frig, fabrică haine pe post de blană. Ceea ce o specie realiza altădată cu propriul ei corp în milioane de ani, omul fabrică artificial în câteva zile, doar manipulând materialele din jurul lui. Această abilitate înlocuieşte definitiv evoluţia lui morfologică. Nici noi, furnicile, nu mai evoluăm de multă vreme, căci reuşim să ne rezolvăm problemele altfel decât prin evoluţie morfologică. Forma noastră exterioară este aceeaşi de o sută de milioane de ani, dovadă a reuşitei noastre. Suntem un animal desăvârşit. În timp ce toate celelalte specii vii sunt supuse selecţiilor naturale - prădători, climat, boli -, numai omul şi furnica au scăpat de această presiune. Datorită sistemelor noastre sociale, amândoi am reuşit. Aproape toţi nou-născuţii noştri ajung la vârsta adultă şi speranţa de viaţă creşte. Totuşi, omul şi furnica sunt confruntaţi cu aceeaşi problemă. Deoarece au încetat de a se mai adapta la mediul înconjurător, nu le mai rămâne decât să forţeze mediul înconjurător să li se adapteze lor. Trebuie să imagineze lumea cea mai confortabilă pentru ei. Nu mai e vorba de o problemă de biologie, ci de o problemă de cultură. Mai departe, inginerele focului îşi reiau experienţele. 5 1180

încearcă să meargă pe două picioare ajutându-se de crenguţe ca de nişte cârje. 7 îşi continuă fresca în care figurează odiseea lui 103 şi felul în care a descoperit Degetele. 8 încearcă să fabrice pârghii cu contragreutăţi din pietriş cu ajutorul unor rămurele şi platouri de frunze tasate. După ce a vorbit îndelung despre Deget:e, Prinţesa 103 se simte ostenită. Se gândeşte din nou la saga pe care voia s-o scrie: 24: Degetele. Acum când prinţul a pierit în incendiu, s-au dus şansele de a vedea născându-se acest prim roman al furnicilor. 5 se apropie de 103 după ce încă o dată a căzut la pământ încercând să meargă pe două picioare. Ea semnalează faptul că problema cu arta e că este fragilă şi greu de transportat. Oul pe care 24 îl umpluse cu romanul său nu era oricum transportabil pe distanţe mari. Ar fi trebuit să-l punem pe un melc, emite 103. 5 aminteşte că melcii mănâncă ouăle de furnici. După părerea ei, trebuie inventată o artă romanescă mirmeceeană uşoară, transportabilă şi, de preferinţă, necomestibilă pentru gasteropode.. 7 ia o frunză ca să înceapă un nou element al frescei. Nici asta nu va putea să fie transportată, îi zice 5, care a descoperit problemele "stingheritoare" ale artei. Cele două furnici se consultă şi, brusc, 7 are o idee: scarificarea. De ce să nu deseneze, cu vârful mandibulei, motive direct pe carapacea celorlalţi? Ideea îi place lui 103. Ştie că Degetele au şi ele o artă de acest gen pe care o numesc "tatuaj". Deoarece epiderma lor e moale, sunt obligaţi să introducă un colorant, în timp ce, în cazul unei furnici, nimic nu e mai simplu decât să zgârie chitina cu vârful mandibulei ca şi cum ar fi vorba de o bucată de chihlimbar. 7 vrea imediat să sacrifice carapacea lui 103 dar, 1181

înainte de a fi tânără prinţesă, furnica roşie fusese o bătrână exploratoare şi carapacea ei are deja multe zgârieturi încât cu greu s-ar mai putea distinge ceva. Decid deci s-o cheme pe 16, cea mai tânără furnică din trupă, cel puţin cea a cărei carapace este impecabilă. Apoi, cu multă trudă, cu vârful mandibulei drepte folosită ca stilet, 7 îi incizează motive care îi trec prin cap. Prima idee este să prezinte un furnicar în flăcări. Îl desenează pe abdomenul tinerei belokaniene. Liniile formează arabescuri şi volute destul de lungi care se combină ca nişte fire. Furnicile, care percep în special mişcarea, sunt mai interesate de traiectorii decât de detaliile formelor flăcărilor. 134. DISTRACŢIE Treptat, Revoluţia deveni o harababură inventivă. La Fontainebleau, cei opt iniţiatori erau puţin depăşiţi de amploarea pe care o lua distracţia. În afară de podium şi de cele opt standuri ale lor, peste tot în curte apăruseră estrade şi mese ca ciupercile. Luaseră astfel fiinţă standurile "pictură", "sculptură", "invenţii", "poezie", "dans", "jocuri pe computer" unde tinerii revoluţionari îşi prezentau în mod spontan operele. Liceul se transformă puţin câte puţin într-un sat pestriţ ai cărui locuitori se tutuiau, se abordau liber, se distrau, clădeau, testau, experimentau, observau, gustau, se jucau sau pur şi simplu se odihneau. Pe paginile albe de la sfârşitul Enciclopediei, Julie notă: "Regula revoluţionară nr. 54: Anarhia este o sursă de creativitate. Eliberaţi de presiunile sociale, oamenii inventează şi creează în mod cât se poate de natural, cultivă frumuseţea şi inteligenţa, comunică între ei cum pot mai bine. Dacă pământul e bun, chiar şi cele mai mici seminţe dau copaci mari şi fructe frumoase". 1182

În sălile de clasă se formau spontan grupuri de dialog. Julie era conştientă că trebuie să introducă puţină ordine în acea harababură, altfel Revoluţia s-ar fi autodistrus. Trebuia să propună un sens. Julie petrecu o oră întreagă ca să privească, în acvariul lor, furnicile destinate experienţelor de comunicare feromonală. Edmond Wells spunea că observarea comportamentului mirmeceean era de mare ajutor dacă voiai să inventezi o societate ideală. Ea nu văzu decât nişte gângănii mici şi negre, destul de respingătoare care toate păreau că se agită prosteşte pentru nişte ocupaţii prosteşti. În cele din urmă îşi zise că probabil se înşelase pe toată linia. Poate că Edmond Wells vorbea în simboluri. Furnicile erau furnici, oamenii erau oameni, şi nu li se puteau aplica regulile de viaţă ale unor insecte de o mie de ori mai mici decât ei. Urcă la etaj, se aşeză la biroul profesorului de istorie, deschise Enciclopedia şi căută alte exemple de revoluţii din care s-ar fi putut inspira. Descoperi istoria mişcării futuriste. Prin anii 19001920, apăruseră cam peste tot mişcări artistice. Dadaiştii în Elveţia, expresioniştii în Germania, suprarealiştii în Franţa şi futuriştii în Italia şi în Rusia. Aceştia din urmă erau artişti, poeţi şi filozofi care aveau ca punct comun admiraţia pentru maşini, viteză şi în general pentru orice tehnologie avansată. Erau convinşi că omul va fi într-o zi salvat de maşină. Futuriştii au montat piese de teatru în care actori deghizaţi în roboţi apăreau ca să-i salveze pe oameni. Or, aproape de al doilea război mondial, futuriştii italieni raliaţi lui Marinetti au aderat la ideologia propovăduită de principalul reprezentant al maşinilor, dictatorul Benito Mussolini. La urma urmelor, ce altceva făcea el decât să construiască tancuri şi alte maşini destinate războiului? În Rusia, şi din aceleaşi motive, unii 1183

futurişti s-au alăturat partidului comunist al lui Iosif Stalin. Au fost folosiţi în ambele cazuri pentru propaganda politică. Stalin i-a trimis în gulag când nu a pus să fie asasinaţi. Julie citi apoi despre mişcarea suprarealistă. Cineastul Luis Bunuel, pictorii Max Ernst, Salvador Dali şi Rene Magritte, scriitorul Andre Breton, toţi credeau că vor putea să schimbe lumea prin arta lor. În această privinţă, ei semănau puţin cu grupul lor de opt, fiecare acţionând în domeniul său predilect. Totuşi, suprarealiştii erau prea individualişti ca să nu se piardă foarte repede în certuri intestine. I se păru că a găsit un exemplu interesant în cazul situaţioniştilor francezi din anii şaizeci. Ei susţineau revoluţia prin farsă şi, refuzând "societatea spectacolului", stăteau practic departe de orice joc mediatic. Ani de zile mai târziu, liderul lor Guy Debord, avea să se sinucidă după ce acordase primul interviu televizat. În consecinţă, situaţioniştii au rămas practic necunoscuţi cu excepţia câtorva specialişti ai mişcării din mai '68. Julie trecu la revoluţiile propriu-zise. Printre revoltele recente, se numărau cea a indienilor din Chiapas, în sudul Mexicului. În fruntea acestei mişcări zapatiste, se afla comandantul Marcos, încă un revoluţionar care îşi permitea să facă fapte de vitejie plasându-le sub semnul umorului. Mişcarea lui se baza totuşi pe probleme sociale foarte reale: mizeria indienilor mexicani şi strivirea civilizaţiilor amerindiene. Dar Revoluţia furnicilor iniţiată de Julie nu era însufleţită de o mânie socială veritabilă. Un comunist i-ar fi spus "revoluţie mic-burgheză" şi avea drept singură motivaţie lehamitea de imobilism. Trebuia găsit altceva. Dădu iar paginile Enciclopediei ieşind din cadrul revoluţiilor pur militare ca să abordeze 1184

revoluţiile culturale. Bob Marley în Jamaica. Revoluţia asta era apropiată de a lor, în măsura în care amândouă porniseră de la muzică. Se mai adăuga un discurs pacifist, o muzică branşată la bătăile inimii, folosirea generalizată a ţigării cu ganja, o mitologie care îşi avea rădăcinile şi simbolurile dintr-o cultură veche. Revoluţionarii rastas aveau drept referinţă istoria biblică a regelui Solomon şi a reginei din Saba. Dar Bob Marley nu încercase să schimbe societatea, vrusese doar ca adepţii lui să nu mai fie crispaţi şi să-şi uite agresivitatea şi grijile. În Statele Unite, unele comunităţi de quakeri sau amish stabiliseră moduri de coexistenţă interesante, dar se izolaseră în mod voluntar de lume şi îşi bazau regulile de viaţă numai pe credinţă. În fond, nişte comunităţi laice funcţionând corect şi deja de oarecare timp, erau doar kibbutzurile din Israel. Kibbutziştii îi plăceau lui Julie pentru că formau sate în care nu circulau bani, unde uşile nu aveau broaşte şi unde toată lumea se Înţelegea. Kibbutzismul cere în schimb fiecărui membru să lucreze pământul; or aici nu era nici pământ de arat, nici vaci şi nici viţă de vie. Se gândi, îşi roase unghiile, se uită la mâini şi, brusc, avu impresia unui flash. Găsise soluţia. O avea sub nas de multă vreme. Cum de nu se gândise mai demult la ea? Exemplul de urmat era... 135. ENCICLOPEDIA ORGANISMUL VIU: Nimeni nu are nevoie să demonstreze armonia perfectă care domneşte între diferitele părţi ale corpului nostru. Toate celulele noastre sunt la egalitate. Ochiul drept nu este gelos pe ochiul stâng. Plămânul drept nu este invidios pe plămânul stâng. In corpul nostru, toate celulele, toate 1185

organele, toate părţile au unul şi acelaşi obiectiv: să servească organismul global astfel încât acesta să funcţioneze cât mai bine. Celulele corpului nostru cunosc, în mod reuşit, şi comunismul şi anarhismul. Toate egale, toate libere, dar cu un scop comun: să trăiască împreună cât mai bine posibil. Datorită hormonilor şi impulsurilor nervoase, informaţia circulă instantaneu prin corpul nostru, dar nu e transmisă decât părţilor care au nevoie de ea. În corp nu există şef, nici administraţie, nici bani. Singurele bogăţii sunt zahărul şi oxigenul, şi numai organismul global decide ce organe au mai multă nevoie de ele. Când e frig, de exemplu, corpul uman dirijează mai puţin sânge spre extremităţile membrelor ca să alimenteze zonele cele mai vitale. Acesta este motivul pentru care degetele de la mâini şi de la picioare se albăstresc primele. Copiind la scară macrocosmică ceea se petrece în corpul nostru la scară microcosmică, am lua exemplu de la un sistem de organizare care şi-a dovedit viabilitatea de mult timp. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 136. BĂTĂLIA DE LA BEL-O-KAN Revoluţia Degetelor se întinde ca o iederă. Insectele sunt acum mai multe de cincizeci de mii. Melcii sunt supraîncărcaţi cu poveri şi alimente. Marea modă artistică în cadrul acestei hoarde imense în transhumanţă este scrijelirea motivului focului pe torace. 1186

Furnicile au impresia că sunt ca un incendiu care cuprinde treptat pădurea, numai că în loc s-o distrugă, ele răspândesc cunoaşterea existenţei şi a modului de viaţă al Degetelor. Revoluţionai ele furnici ajung într-o câmpie de ienupăr unde pasc liniştiţi o mie de purici de frunze. În timp ce încep să-i vâneze urmărindu-i şi bombardându-i cu acid formic, sunt surprinse de ceva: absenţa oricărui zgomot. Chiar dacă principalul mod de comunicare la furnici este mirosul, nu sunt mai puţin sensibile la această tăcere. Încetinesc pasul. În spatele unor ierburi văd profilându-se umbra uluitoare a capitalei lor: Bel-o-kan. Bel-o-kan, cetatea mamă. Bel-o-kan, cel mai mare furnicar din pădure. Bel-o-kan, unde s-au născut şi murit cele mai mari legende mirmeceene. Oraşul lor natal li se pare şi mai întins şi mai înalt. Ca şi cum, îmbătrânind. Cetatea se umfla. Mii de mesaje olfactive emana din acel loc viu. Nici 103 nu-şi poate ascunde emoţia revederii. Astfel deci, totul fusese doar ca să plece şi să se întoarcă tot aici. Recunoaşte mii de mirosuri familiare. Prin iarba aceea se juca atunci când era doar o tânără exploratoare. Sunt pistele ei pe care le-a urmat ca să plece la vânătoare primăvara. Se înfioară. Senzaţiei de tăcere i se adaugă un alt fenomen surprinzător: absenţa activităţii la marginea metropolei. 103 văzuse totdeauna marile piste care duc acolo arhipline de furnici plecate la vânătoare, care îşi cărau comorile încurcând căile de intrare şi de ieşire. Acum nu e nimeni. Furnicarul e încremenit. Oraşul-mamă nu pare mulţumit că-şi vede întorcându-se fiica turbulentă, cu un sex nou, un grup de revoluţionare pro-Degete şi un jăratic fumegând cărat de melci. 1187

Voi explica totul, emite 103 în direcţia cetăţii imense. Dar e prea târziu pentru asta. Din spatele piramidei apar, din ambele părţi, două şiruri lungi de soldaţi. Sub ochii prinţesei, aceste două coloane militare lungi arată ca mandibulele Bel-o-kan-ului. Surorile lor vin în grabă nu ca să le felicite, ci ca să le oprească definitiv. Într-adevăr, nu fusese nevoie de mult timp ca în pădure să se răspândească vestea apropierii furnicilor revoluţionare pro-Degete, care foloseau focul tabu şi propovăduiau alianţa cu monştrii de sus. 5 vede inamicul şi se îngrijorează. În faţă, legiunile adverse se organizează în formaţie de luptă, conform tacticilor învăţate de 103 din cea mai fragedă pruncie. În faţă, artileristele care vor declanşa salvele de acid formic; pe flancul drept, cavaleria; pe flancul stâng, soldaţii cu mandibule lungi şi tăioase; în spate, soldaţii cu mandibule mici care vor da lovitura de graţie răniţilor. 103 şi 5 îşi agită antenele cu 12 000 de vibraţii pe secundă ca să-şi identifice bine adversarele. Nu vor face faţă. Sunt doar cincizeci de mii de revoluţionare pro-Degete din specii diferite iar în faţa lor se află o sută douăzeci de mii de soldaţi belokanieni omogeni şi experimentaţi. Prinţesa încearcă o ultimă conciliere. Emite foarte tare: Suntem surorile voastre. Şi noi suntem tot belokaniene. Ne întoarcem la cuib ca să informăm cetatea de un mare pericol. Degetele vor invada pădurea. Nici o reacţie. Cu antena, Prinţesa 103 arată pancarta albă. Spune că este un simbol al ameninţării. Vrem să vorbim cu Mama. De data asta, mandibulele belokaniene se ridică zgomotos. Trupele federale sunt hotărâte să atace. Nu mai e timp de parlamentat. Trebuie să pună repede la punct o 1188

strategie de apărare. 6 propune o mişcare de convergenţă pe flancul drept pentru a-i ataca pe soldaţii cu mandibule mari. Speră că cu ajutorul focului vor crea destulă panică ca să semene spaima în rândul acelor animale mari şi pântecoase astfel încât să se întoarcă şi să-şi atace propriile trupe. Prinţesa 103 crede că ideea e bună, dar că jăraticul ar fi şi mai eficace împotriva legiunilor cavaleriei. Se nasc discuţii. Problema revoluţiei Degetelor este că e formată din insecte heteroclite cărora nu le poţi cunoaşte reacţia în timpul unei lupte de masă. Ce vor face furnicile mici care nici măcar nu sunt echipate cu mandibule de război? Fără a mai vorbi de melcii care transportă jăraticul şi care se mişcă atât de lent... Ei vor fi primii cuprinşi de panică când vor fi copleşiţi de furnicile ostile. Armata federală înaintează inexorabil, cu regimentele bine liniate pe caste, mărimea mandibulelor şi în funcţie de gradul de sensibilitate al antenelor. Apar noi întăriri. Câte sunt? Probabil sute şi sute de mii. Pe măsură ce inamicul se apropie, revoluţionarele proDegete înţeleg că bătălia este pierdută dinainte. Multe dintre cele mai mici insecte venite ca turiste preferă să renunţe şi fug. Armata federală e din ce în ce mai aproape. Melcii-caravană, care înţeleg în sfârşit ce se petrece, deschid larg gurile ca să-şi urle spaima. Melcii au 25 600 de dinţi mici şi ascuţiţi care le permit să ciopârţească frunzele de salată. Melcii stângaci, uşor de recunoscut după cochiliile înfăşurate spre dreapta, sunt cei mai nervoşi. Îşi ridică sus de tot coarnele şi fac să apară la capăt sferele oculare ca nişte muguri. Unii melci îşi ridică torsul şi lovesc puternic cochilia ca să facă să cadă mirmeceenele şi obiectele lor inutile. Apoi fug de pe câmpul de bătălie. Prima linie de artilerie inamică este deja pe poziţie. Ea 1189

formează un şir compact aproape perfect. Abdomenele se ridică şi lansează salve de picături corozive care pornesc ca nişte rachete galbene şi cad în primele rânduri ale revoluţionarelor. Corpurile atinse se zvârcolesc de durere. A doua linie de artilerie o înlocuieşte imediat pe prima, trage şi provoacă cel puţin tot atâtea pagube ca şi prima. În rândul revoluţionarelor pro-Degete e o adevărată hecatombă. Numărul dezertorilor creşte în partea din spate a cohortei. Interesul lor faţă de Degete nu e până la urmă destul de puternic ca să-i împingă să înfrunte marea federaţie de furnici roşii. Melcii atinşi de acid, înnebuniţi de spaimă, îşi întind gâtul spre cer apoi se răsucesc arătându-şi dinţii mici şi ochii exorbitant de lungi. Când sunt în această stare de panică, produc de două ori mai multe bale, probabil un reflex ca să poată fugi mai repede. Revoluţionarele prodegete aflate prea aproape de melci se împotmolesc. Unele sunt muşcate de dinţii fini ca nişte ace ai acestor ierbivore. Cele două armate stau faţă în faţă ca două animale imense cuprinse de mânie. Deocamdată, încă totul e calm. Toţi ştiu că în curând va începe lupta corp la corp. Două sute douăzeci de mii contra a mai puţin de cincizeci de mii. Bătălia se anunţă grandioasă! O furnică federată ridică o antenă. Un ordin odorant. Atacaţi! Imediat un răcnet de mirosuri de război se ridică deasupra miilor de antene înălţate. Revoluţionarele îşi înfig adânc ghearele în sol ca să suporte şocul. Sute de legiuni federate se năpustesc drept înainte. Călăreţele galopează. Artileristele se grăbesc. Spadasinele aleargă ridicând capul ca să nu se jeneze reciproc cu lungile lor săbii labiale. Infanteria măruntă aleargă pe corpul marii infanterii ca să se deplaseze mai repede, de parcă ar fi vorba de un covor rulant. Pământul se 1190

cutremură sub numărul lor. Cele două armate sunt pe punctul de a intra în contact direct. Urmează şocul. Mandibulele primei linii federate se înfig în mandibulele primei linii a revoluţionarelor. După acest prim sărut negru, legiunile celor două armate se desfăşoară pe flancuri ca să lungească zâmbetul funebru. Mandibulele goale scotocesc într-o adevărată pădure de picioare ca să taie genunchii. Un vârtej de legiuni federate pătrunde într-o linie de apărare a revoluţionarelor. Douăzeci de furnici revoluţionare pro-Degete dintre cele mai viguroase saltă o crenguţă aprinsă cu care menţin la distanţă cavaleria federată. Gestul stârneşte spaimă în apropiere, dar nu este destul ca să compenseze inferioritatea numerică. In plus, călăreţele fuseseră probabil prevenite şi se aşteptau ca focul transportat prin pădure să apară în bătălie, căci îşi revin repede şi se limitează să dea ocol acelei lănci lungi aprinse. S-a dezlănţuit marea încăierare. Aerul e plin de mirosuri ameninţătoare. Furnicile se strâng ca să crape cu maxilarele armura inamică. Bucăţele de chitină spartă dau la iveală carnea vie. Se înjunghie, se omoară. Se aruncă în faţă mirosuri bogate în cuvinte grele. Se pune piedică. Se înfig antenele în articulaţii. Se taie capete, Se răsucesc ochi. Se îndoaie mandibule. Se trage de labiale. Furia ucigaşă a ajuns la paroxism şi unele furnici, cuprinse de nebunie, omoară fără deosebire aliaţi şi inamici. Corpuri fără cap continuă să galopeze pe câmpul de bătălie, sporind confuzia generală. Capete fără corp se rostogolesc, înţelegând în sfârşit porcăria războiului de masă. Dar nimeni nu le ascultă. De pe un mungel, 15 trage în rafale. Fundul ei scoate 1191

fum. După ce abdomenul s-a golit, atacă lovind cu vârful spinos al capului. 5, ridicată pe patru picioare, preferă să împartă palme, folosindu-şi cele două picioare din faţă ca pe nişte bice terminate cu cârligele ghearelor. 8, complet dezlănţuită, apucă un cadavru inamic şi îl învârteşte asupra capului, apoi îl aruncă cu putere peste linia de cavalerie. 8 crede că catapulta ar trebui să permită într-o zi generalizarea acestei isprăvi. Vrea să mai repete figura, dar e deja copleşită de numărul duşmanilor. Furnicile se ascund în găurile pământului ca să-şi surprindă mai bine duşmanul. Se rotesc în jurul ierburilor ca să-şi obosească adversarele. 14 încearcă să convingă o inamică să dialogheze. Fără succes. 16 e acoperită de combatante şi, deşi are nişte organe ale lui Johnston excelente, nu mai reuşeşte să se repereze pe câmpul de bătălie. Nu-i mai rămâne decât să le taie antenele mai înainte de a-şi veni în fire. Fără antene, furnicile nu mai pot lupta. Mulţimea de asediatori e prea densă. Prinţesa 103 este puternic afectată de acea exterminare între membrii aceleiaşi familii. La urma urmelor, aliate sau adversare, pe acel câmp de bătălie deja foarte îndoliat, sunt totuşi surori. Trebuie totuşi să câştige. 103 le face semn celor douăsprezece însoţitoare ale ei să i se alăture şi le explică ideea ei. Escadrila se plasează imediat în centrul celei mai mari mase de revoluţionare şi, protejate de zidul corpurilor lor, sapă un tunel. Trei dintre ele poartă un jăratic în suportul lui de piatră. Ca să iasă de pe câmpul de bătălie, cele treisprezece exploratoare sapă îndelung drept în faţa lor. Căldura focului le dă energie. Se orientează cu organele lor sensibile la câmpurile magnetice terestre. Direcţia Bel-o-kan. Deasupra lor, pământul vibrează de zgomotele luptei. Ele sapă la subsol cu toată forţa mandibulelor. La un moment dat, jăratecul slăbeşte şi se opresc ca să-şi agite 1192

repede antenele deasupra, pentru a crea micul curent de aer propice revitalizării lui. Descoperă în sfârşit o zonă friabilă. Dau la o parte pământul şi nimeresc pe un culoar. Se află în cetatea Belo-kan. Urcă cu rapiditate etajele. Sigur, câteva lucrătoare întâlnite în cale se întreabă ce fac acele furnici în oraşul lor, dar ele au altă menire şi nu e rolul lor să asigure siguranţa urbană. Nu îndrăznesc să intervină. Arhitectura Cetăţii s-a schimbat mult de la ultima vizită făcută de 103. Bel-o-kan este acum o metropolă mare unde se agită în mod vizibil multă lume. Furnica ezită o clipă. Nu va comite oare ceva ireparabil? Şi îşi aminteşte de colegele ei de revoluţie care se lasă exterminate afară şi îşi zice că nu are de ales. Ia de jos o frunză uscată şi o apropie de jăratic până când ia foc. Apoi pune rămurele în contact cu flăcările şi le strânge în mănunchi între mandibule. Imediat se declanşează incendiul. Sinistrul se întinde cu violenţă la rămurelele domului. Se stârneşte panică. Lucrătoarele se reped în creşe ca să scape progenitura. Trebuie fugit repede mai înainte de a fi blocate de incendiu. Escadra abandonează jăraticul, se repede spre etajele inferioare şi străbate în sens invers tunelul pe care l-au săpat. Aud deasupra răpăitul picioarelor. Prinţesa 103 iese la suprafaţă şi, scoţând capul ca un periscop deasupra solului, între picioarele inamicului, observă ce se petrece. Federatele sunt pe cale de a părăsi câmpul de bătălie şi aleargă ca să stingă incendiul. 103 întoarce capul. Incendiul a cuprins vârful cetăţii. Peste tot în jur se răspândeşte un fum înţepător, cu miros de lemn ars, de acid formic şi de chitină topită. Lucrătoarele evacuează deja ouăle pe ieşirile de serviciu. Peste tot, belokanienele se îndârjesc să stropească flăcările cu jeturi de acid slab concentrat. 103 iese din 1193

pământ şi indică trupelor sale, atât cât a mai rămas din ele, să aştepte. Focul luptă în locul lor. Prinţesa 103 se uită cum arde Bel-o-kan. Ştie că Revoluţia pro-Degete este abia la început. O va impune prin forţa mandibulelor şi impetuozitatea flăcărilor. 137. ÎN VÂRTEJUL IDEALURILOR Drapelul Revoluţiei furnicilor flutura deasupra liceului din Fontainebleau şi în dimineaţa celei de a cincea zile. Ocupanţii debranşaseră soneria electrică care intra în funcţiune din oră în oră şi, treptat, toată lumea se debarasase de ceasuri. Acesta era unul dintre aspectele neprevăzute ale revoluţiei. Nu le mai era indispensabil să se situeze exact în timp. Grupurile şi soliştii care se schimbau pe podium constituiau un indiciu suficient că ziua înainta. De altfel, mulţi aveau impresia că fiecare zi dura o lună. Nopţile lor erau scurte. Datorită tehnicilor de control a somnului profund citite în Enciclopedie, învăţaseră să-şi găsească ciclul precis de adormire. Astfel, ajungeau să recupereze oboseala în trei ore în loc de opt. Şi nimeni nu părea obosit din această cauză. Revoluţionarii îşi abandonaseră ceasurile dar şi cheile de la apartament, maşină, garaj, dulap, birou. Aici nu existau furturi pentru că nu era nimic de furat. Îşi puseseră într-un sertar actele de identitate pentru că toţi se cunoşteau între ei. Revoluţia nu cerea nimic nimănui, şi totuşi, fără să-şi dea seama, cei mai mulţi dintre acei tineri nu fuseseră niciodată atât de ocupaţi. La orele nouă, Julie se urcă pe podium pentru discursul zilnic. Îi anunţă că găsise în sfârşit un exemplu de urmat pentru revoluţia ei: organismul viu. 1194

- În interiorul corpului nu există nici rivalitate şi nici lupte intestine. Conexiunea perfectă a tuturor celulelor noastre dovedeşte că în interiorul nostru există deja o societate armonioasă. Este deci suficient să reproducem în exterior ceea ce avem în interior. Oamenii erau atenţi. Julie continuă: - Furnicarele funcţionează deja ca nişte organisme vii armonioase. De aceea aceste insecte se integrează atât de bine în natură. Viaţa acceptă viaţa. Naturii îi place ceea cei seamănă. Julie arătă spre totemul din poliester din centrul curţii şi zise: - Iată exemplul, iată secretul: "1 + 1 = 3". Cu cât vom fi mai solitari, cu atât conştiinţa noastră se va ridica şi cu atât mai mult vom intra în armonie cu natura, interior şi exterior. De acum înainte, obiectivul nostru este să reuşim să transformăm acest liceu într-un organism viu complet. Deodată totul i se părea simplu. Corpul ei era un mic organism, liceul ocupat, un organism mai mare, revoluţia răspândindu-se în lume cu ajutorul reţelelor informatice, trăia astfel un organism şi mai important. Julie avu ideea să redenumească totul în jurul lor conform acestui concept de organism viu. Zidurile liceului erau pielea, uşile erau porii, amazoanele de la clubul de aikido, limfocitele, cafeneaua, intestinul. Banii de la SRL-ul "Revoluţia furnicilor" erau glucoza indispensabilă pentru insuflarea energiei. Reţeaua informatică era sistemul nervos care contribuia la circulaţia informaţiilor. În privinţa creierului, Julie avu ideea să creeze două emisfere. Creierul drept, intuitiv, va fi faimosul lor powwow de dimineaţă, o adunare inventivă în căutare de noi idei. Creierul stâng, cel metodic, va fi o altă adunare, care va avea sarcina să trieze ideile creierului drept şi să le 1195

pună în practică. - Şi noi opt? întrebă Ji-woong. Ei erau fondatorii, trebuiau să continue să formeze un grup autonom, un organ care să gândească separat. - Noi opt, răspunse Julie, suntem cortexul, creierul primitiv de la originea celor două emisfere. Vom continua să ne adunăm pentru dezbaterile noastre în încăperea unde făceam repetiţii, sub cafenea. Totul era perfect. Totul era la locul lui. 138. ENCICLOPEDIE NOUĂ LUNI: Pentru mamiferele de tip superior, timpul complet de gestaţie este în mod normal de optsprezece luni. Este mai ales cazul cailor, ai căror pui se nasc capabili să meargă. Dar fetusul uman are un cap care se măreşte prea repede. Trebuie să fie expulzat la nouă luni din corpul mamei sale, altfel n-ar mai putea să iasă. Se naşte deci prematur, neterminat şi neautonom. Primele sale nouă luni externe sunt doar o copie perfectă a celor nouă luni interne. O singură diferenţă: copilaşul a trecut dintr-un mediu lichid într-un mediu aerian. Pentru aceste prime nouă luni în aer liber, are deci nevoie de un alt pântece protector: pântecele psihic. Copilul se naşte tulburat. El seamănă întrucâtva cu cei care au arsuri foarte grave şi trebuie ţinuţi sub un cort artificial. Pentru el, această protecţie artificială este contactul cu mama, laptele mamei, atingerea mamei, sărutările tatălui. La fel cum un copil are nevoie de un cocon protector solid în timpul celor nouă luni care urmează naşterii sale, tot aşa un bătrân în agonie are nevoie de un cocon psihologic de susţinere în timpul celor nouă 1196

luni dinaintea morţii. Pentru el este vorba de o perioadă esenţială căci, intuitiv, ştie că a început numărătoarea inversă. În timpul acestor ultime nouă luni, muribundul se dezbracă de vechea lui piele şi de cunoştinţe, ca şi cum s-ar deprograma. Îndeplineşte un proces invers celui al naşterii. La sfârşitul traiectoriei, ca şi copilaşul, bătrânul mănâncă alimente pasate, poartă scutece, nu are dinţi, nu are păr şi îngână cuvinte greu de înţeles. Numai că, dacă în general copilaşii sunt înconjuraţi cu toată atenţia în timpul primelor nouă luni care urmează naşterii, rareori ne gândim să acordăm aceeaşi atenţie bătrânilor în ultimele lor nouă luni care preced moartea. În mod logic, ar avea nevoie de o infirmieră care să joace rolul mamei, "pântece psihic". Aceasta ar trebui să se poarte foarte frumos pentru a le furniza coconul de protecţie indispensabil ultimei lor metamorfoze. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 139. BEL-O-KAN ASEDIAT Mirosea a cocon fript. Cetatea Bel-o-kan nu mai scoate fum. Soldaţii belokanieni au reuşit să stingă focul. Armata revoluţionarelor pro-Degete, cel puţin ce a mai rămas din ea, şi-a aşezat tabăra de jur împrejurul capitalei federate. Umbra cetăţii se proiectează ca un mare triunghi negru calcinat peste trupele asediatoare. Prinţesa 103 se ridică pe patru picioare şi 5, sprijinindu-se greoi pe o crenguţă-cârje, se ridică pe două picioare ca să vadă mai sus. Astfel, cetatea pare mai mică şi mai accesibilă. Ştiu că în interior pagubele trebuie să fie 1197

importante, dar nu au posibilitatea să le evalueze. Trebuie să dăm asaltul final, emite 15. Prinţesa 103 nu se arată entuziastă. Iar război! Mereu război! A omorî este mijlocul cel mai complicat şi cel mai obositor de a te face înţeles. Totuşi este conştientă că războiul rămâne deocamdată cel mai bun accelerator al istoriei. 7 sugerează asedierea cetăţii ca să se obţină timp pentru pansarea rănilor şi pentru reorganizare. Prinţesei 103 nu-i prea place tactica asediului. Trebuie să aştepţi, să blochezi căile de aprovizionare ale oraşului, să pui santinele în jurul zonelor delicate. Nimic glorios pentru nişte războinice. O furnică epuizată se apropie de ea şi îi întrerupe gândurile. Prinţesa 103 sare imediat recunoscându-1 pe prinţul 24 plin de praf. Cele două insecte schimbă o mie de trofalaxii. Prinţesa 103 spune că îl credea mort şi Prinţul 24 îi povesteşte aventura lui. În realitate, a plecat de la începutul incendiului. Când veveriţa a sărit spre ieşire, din reflex, s-a agăţat de blana ei, astfel că, galopând din creangă în creangă, rozătoarea l-a dus până departe. Prinţul 24 a mers apoi mult timp. Apoi şi-a zis că, dacă o veveriţă l-a rătăcit, tot o veveriţă îl va reorienta. Astfel se obişnuise să se folosească de veveriţe drept mijloc de locomoţie. Problema e că nu poţi comunica cu aceste rozătoare ca să le indici unde vrei să mergi sau măcar să ştii unde se duc. Astfel că fiecare veveriţă l-a dus într-o direcţie necunoscută. Asta explică întârzierea lui. Prinţesa 103 îi istoriseşte şi ea cum au evoluat lucrurile acolo. Bătălia de la Bel-o-kan. Atacul grupului de comando care a provocat incendiul. Şi acum asediul. Destule întâmplări ca să scrii un roman, remarcă Prinţul 24, şi scoate feromonul-memorie pe care şi-a început povestirea ca să scrie un nou capitol. 1198

Ar putea să fie citit romanul tău? întreabă 103. Numai după ce va fi gata, răspunde 24. Şi spune că, mai târziu, dacă constată că romanul lui feromonal le interesează pe furnici, poate că va scrie şi o urmare. S-a şi gândit la un titlu: Noaptea Degetelor. Şi dacă va plăcea, va încheia trilogia cu Revoluţia Degetelor. De ce o trilogie? întreabă prinţesa 103. 24 îi explică faptul că în primul roman va povesti contactul între cele două civilizaţii, furnici şi Degete, iar al doilea va fi relatarea confruntării lor. În sfârşit, pentru că nu s-au putut distruge una pe cealaltă, ultimul roman va fi cel al cooperării între cele două specii. "Contact, confruntare, cooperare". Am impresia că acestea sunt cele trei stadii logice ale unei întâlniri între două gândiri diferite, emite Prinţul 24. Are deja o idee foarte precisă a modului în care va scrie povestea. Are de gând să se bazeze pe trei intrigi paralele, reprezentând trei puncte de vedere diferite: cel al furnicilor, cel al Degetelor şi cel al unui personaj care cunoaşte cele două lumi paralele, de exemplu 103. Toate astea îi par puţin cam confuze lui 103, dar ascultă cu atenţie căci, cât se poate de evident, de când a trăit pe Insula Salcâmului, Prinţul 24 e obsedat să scrie o poveste lungă. Cele trei intrigi vor deveni convergente spre sfârşit, precizează doct tânărul prinţ. Deodată apare 14. A spionat de aproape cetatea şi a descoperit un pasaj. Crede că poate să fie trimis un comando. Mai putem încerca o ofensivă subterană. Prinţesa l03 ia hotărârea s-o urmeze, la fel şi Prinţul 24, doar ca să găsească idei pentru scenele de acţiune din romanul său. Vreo sută de furnici pătrund astfel în pasajul care 1199

duce la cetate. Înaintează cu prudenţă. 140. PUNERE ÎN PRACTICĂ Standurile progresau foarte bine. Cel mai spectaculos era cel conceput de Francine. Infra-World avea activitatea cea mai lucrativă dintre toate. Prin reţeaua informatică, din ce în ce mai multe agenţii de publicitate cereau consultanţă pentru sondarea impactului la detergenţi, produse congelate şi medicamente, sau pentru noi mărci de maşini. O altă reuşită era şi "Centrul de întrebări" al lui David. Oamenii luau permanent contact cu el. Leopold obţinuse comanda unei vile înserată într-o colină şi, neputând să se deplaseze fizic, trimitea planurile prin computer clientului său în schimbul numărului cărţii sale de credit. Paul inventa noi arome pentru hidromel şi Narcisse crea o linie de modă cu totul nouă. Numai cele două maşini complicate ale Juliei şi ale lui Zoe prezentau rezultate dezamăgitoare. Maşina de dialogat cu furnicile omorâse deja vreo treizeci de insecte cobai. În ceea ce priveşte - protezele olfactive concepute de Zoe, ele răneau atât de puternic nările încât nimeni nu le putea suporta mai mult de câteva secunde. Julie urcă pe balconul directorului şi contemplă curtea şi revoluţia. Drapelul fâlfâia în vânt şi muzicienii reggae cântau într-un nor de fum de marijuana. Totuşi oamenii erau activi în jurul standurilor. - Am reuşit totuşi ceva simpatic, zise Zoe care venise după ea. - La nivel colectiv, încuviinţă Julie. Acum ar trebui să reuşim şi la nivel individual. - Ce vrei să spui? 1200

- Mă întreb dacă nu cumva dorinţa mea de a schimba lumea nu este în realitate decât constatarea incapacităţii mele de a mă schimba eu însămi. - Asta-i acum! Funcţionezi foarte bine, poţi să fii fericită. Julie se întoarse spre Zoe şi o privi în ochi. - Adineauri am citit un pasaj din Enciclopedie. Era ciudat. Se numea "Sunt doar un personaj" şi spunea că poate suntem singuri pe lume într-un film care se derulează doar pentru noi. După ce am citit asta, am avut un gând ciudat. Mi-am zis: Şi dacă eram singura persoană vie? Dacă eram singura fiinţă vie din tot universul... Zoe începu să se uite la ea cu îngrijorare. Julie continuă: - Dacă tot ce mi se întâmplă nu este la urma urmelor decât un mare spectacol care se joacă numai pentru mine? Toţi aceşti oameni. tu, aţi fi doar nişte actori şi nişte figuranţi. Obiectele, casele, copacii, natura formează un decor bine imitat, făcut ca să mă liniştească şi să mă facă să cred că există o anumită realitate. Dar poate că sunt ca într-un program din Infra-World. Sau poate într-un roman. - Hei! Ce-ai mai inventat? - N-ai remarcat niciodată că în jurul nostru oamenii mor in timp ce noi rămânem în viaţă? Poate că suntem observaţi, poate că ni se testează reacţiile în faţa unor situaţii date. Ni se testează gradul de rezistenţă la anumite agresiuni. Ni se testează reflexele. Această revoluţie, această viaţă este doar un circ imens construit ca să fiu testată. Poate că cineva mă observă chiar în acest moment de departe, citeşte viaţa mea într-o carte şi mă judecă. - În acest caz, profită. Tot ce e pe pământ e pentru tine. Lumea asta, actorii, figuranţii, cum spui tu, se află aici ca să te satisfacă, să-ţi îndeplinească dorinţele. Îşi fac griji. Viitorul lor depinde de tine. - Tocmai asta mă îngrijorează. Mi-e teamă că nu voi fi 1201

la înălţimea... personajului meu. De data asta, Zoe fu cea care căzu pe gânduri. Julie îi puse o mână pe umăr. - Scuză-mă. Uită ce-am spus. Cui îi pasă! Apoi o luă pe prietena ei la bucătărie, deschise frigiderul şi turnă hidromel în două pahare. 141. FEROMON ZOOLOGIC: FRIGIDER Salivatoare: 10. FRIGIDER: Degetele nu au guşă socială, totuşi pot să stocheze mult timp hrană fără ca ea să se deterioreze. În locul stomacurilor noastre secundare, Degetele se echipează cu o maşină pe care o numesc "frigider". E vorba de o cutie în care este foarte frig. În ea înghesuie hrana până la refuz. Cu cât un Deget e mai important, cu atât frigiderul lui e mai mare. 142. ÎN BEL-O-KAN Sunt surprinse de un miros de cărbune. Crenguţele calcinate miros urât de tot. Peste tot zac cadavrele calcinate ale războinicelor surprinse de incendiu. Imagine oribilă: există ouă şi larve de furnici care n-au putut să fie evacuate la timp şi care au ars de vii. Totul e ars şi nu se semnalează nici o prezenţă. E foarte posibil ca incendiul să fi mistuit toţi locuitorii şi apoi întreaga armată venită să-l stingă? Furnicile înaintează pe culoarele uneori vitrificate de foc. Căldura focului a fost atât de intensă încât insectele au pierit brusc, în plină muncă. Au rămas încremenite în poziţia în care se aflau înainte ca un val fierbinte să le împietrească definitiv. 1202

Când 103 şi trupa ei le ating, aceste furnici se fărâmiţează. Focul. Furnicile nu sunt pregătite pentru foc. 5 murmură: - Focul e o armă prea pustiitoare. Toţi înţeleg acum de ce focul a fost interzis de atâta amar de vreme în lumea insectelor. Din păcate, există unele prostii pe care fiecare generaţie trebuie să le comită, măcar pentru a-şi aminti de motivele pentru care nu trebuie să le facă. Prinţesa 103 ştie acum că focul este o armă mult prea distrugătoare. Intensitatea flăcărilor a fost atât de puternică în unele locuri încât umbra victimelor s-a imprimat pe pereţi. Prinţesa 103 păşeşte în oraşul ei transformat în cimitir. În ciupercării nu mai sunt decât vegetale calcinate. În grajduri sunt numai păduchi-de-frunză prăjiţi zăcând cu picioarele în sus. În sălile lor, furnicile-cisternă au făcut explozie. 15 mănâncă puţin din cadavrul unei furnici-cisternă şi constată că are o savoare delicioasă. A descoperit gustul caramelului. Dar nu au nici timp şi nici dorinţa de a se minuna în faţa acelui nou aliment, căci cetatea lor natală fusese pustiită. 103 lasă în jos antenele. Focul e o armă cu două tăişuri. A folosit-o pentru că era în inferioritate pe câmpul de bătălie. A trişat. E posibil ca Degetele să fi vrăjit-o ca să ajungă să nu mai suporte înfrângerea, să-şi omoare regina, să-şi distrugă semenele şi chiar să-şi pustiiască propria cetate! Şi când te gândeşti că făcuseră călătoria aceea lungă şi periculoasă tocmai ca să avertizeze Bel-o-kan că risca să fie... incendiată de Degete! Istoria este paradoxală. Merg pe culoare încă pline de fum. În mod ciudat, cu cât înaintează prin acel dezastru, cu atât au impresia că 1203

acolo s-au petrecut evenimente insolite. Pe un perete a fost desenat un cerc. E oare posibil ca belokanienele să fi descoperit şi ele arta? O artă minimalistă, fireşte, căci consta doar în reproducerea unor cercuri, dar totuşi o artă. Prinţesa 103 are un presentiment rău. 10 şi 24 se învârt în toate direcţiile de teama unei capcane. Urcă în cetatea interzisă. Acolo, 103 speră s-o găsească pe regină. Remarca faptul că lemnul buturugii de pin care adăposteşte cetatea interzisă abia dacă a fost atins de incendiu. Trecerea e liberă. Furaicile-portar care aveau sarcina să păzească ieşirile au murit din cauza căldurii şi a emanaţiilor toxice. Trupa intră în încăperea regală, regina Belo-kiu-kiuni se află acolo. Dar în trei bucăţi. Ea nu a fost nici arsă, nici asfixiată. Urmele de lovituri sunt recente. A fost asasinată de puţin timp. De jur împrejurul ei se află cercuri gravate cu mandibula. 103 se apropie şi palpează antenele capului decapitat. Chiar şi în bucăţi, o furnică poate să continue să emită. Regina moartă şi-a păstrat un cuvânt odorant în vârful antenelor. Deistele. 143. ENCICLOPEDIE KAMERERE: Scriitorul Arthur Koestler a luat într-o zi hotărârea să consacre o lucrare imposturii ştiinţifice. I-a chestionat pe cercetători care l-au asigurat că cea mai mizerabilă dintre imposturile ştiinţifice era cea la care se dedase doctorul Paul Kamerere, Kamerere a fost un biolog austriac care şi-a realizat principalele descoperiri între 1922 şi 1929. Elocvent, fermecător, pasionat, el spunea că "orice fiinţă omenească era capabilă să se adapteze unei schimbări a mediului în care trăieşte şi să transmită această adaptare 1204

descendenţei sale". Această teorie era exact contrară celei lui Darwin. Atunci, ca să dovedească temeiul aserţiunilor sale, doctorul Kamerere a pus la punct o experienţă spectaculoasă. A luat ouă de broască râioasă cu pielea uscată care se reproduc pe uscat şi le-a pus în apă. Or, animalele ieşite din aceste ouă se adaptau şi prezentau caracteristicile broaştelor acvatice. Aveau astfel o umflătură neagră copulatoare pe deget, umflătură care permitea broaştelor acvatice masculi să se agaţe de femela cu piele alunecătoare ca să se poată acupla în apă. Această adaptare la mediul acvatic era transmisă progeniturii lor, care se năştea direct cu o umflătură de culoare închisă pe deget. Viaţa era deci capabilă să-şi modifice programul genetic ca să se adapteze la mediul acvatic. Kamerere îşi apără teoria în lume cu un oarecare succes. Totuşi, într-o zi, nişte oameni de ştiinţă şi universitari au dorit să examineze "obiectiv" experienţa lui. În amfiteatru s-a înghesuit multă lume şi numeroşi jurnalişti. Doctorul Kamerere avea de gând să demonstreze că nu era un şarlatan. În ajunul experienţei, în laboratorul său a avut loc un incendiu şi toate broaştele lui au ars cu excepţia uneia singure. Kamerere a prezentat deci acest supravieţuitor şi umflătura lui de culoare închisă. Oamenii de ştiinţă au examinat animalul cu lupa şi s-au stricat de râs. Se vedea perfect de bine că petele negre ale umflăturii degetului broaştei fuseseră în mod artificial desenate prin injectare de tuş sub piele. Înşelătoria era descoperită. Sala râdea. Într-un minut, Kamerere şi-a pierdut tot creditul şi orice şansă de a-şi vedea recunoscute lucrările. Toţi semenii lui l-au respins. Darwiniştii au câştigat şi pentru multă vreme. 1205

Acum era admis că fiinţele vii erau incapabile de a se adapta la un nou mediu. Kamerere a părăsit sala huiduit. Disperat, s-a refugiat într-o pădure unde şi-a tras un glonţ în gură, nu fără să lase un text lapidar în care reafirma autenticitatea experienţelor sale şi declara că "vrea să moară mai bine în natură decât printre oameni". Această sinucidere l-a discreditat complet. S-ar putea crede că e vorba de o impostură ştiinţifică mai mult decât nulă. Totuşi, cu ocazia anchetei pentru lucrarea sa Împerecherea broaştei râioase, Arthur Koestler s-a întâlnit cu fostul asistent al lui Kamerere. Omul i-a dezvăluit faptul că el se afla la originea dezastrului. El fusese cel care, la ordinul unui grup de savanţi darwinişti, dăduse foc laboratorului şi înlocuise ultima broască mutantă cu alta căreia îi injectase tuş în deget. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 144. DEISTELE Deistele? Regina murise. Un grup de belokaniene se iveşte timid în pragul uşii. Existau deci câteva care scăpaseră. O furnică se desprinde de celelalte şi se apropie de noile venite, cu antenele înainte. Prinţesa 103 o recunoaşte. Este 23. Prin urmare 23 a supravieţuit şi ea primei cruciade împotriva Degetelor. 23. Această războinică aderase imediat la religia deistă. Cele două furnici nu se apreciaseră niciodată prea 1206

mult, dar faptul că se aflau acolo, în cetatea lor natală, amândouă supravieţuitoare a mii de aventuri, le apropie brusc. 23 percepe imediat că 103 a devenit o sexuată şi o felicită pentru această metamorfoză. 23 pare şi ea în mare formă. Are sânge transparent pe mandibule, dar lansează feromoni de bun venit întregului ei grup de comando. Prinţesa 103 stă în defensivă dar cealaltă emite că totul a reintrat în ordine. Se dedau unei trofalaxii. 23 îşi istoriseşte povestea. După ce a abordat lumea zeilor, 23 s-a reîntors la Bel-o-kan ca să propovăduiască. Prinţesa 103 remarcă faptul că 23 nu spune niciodată "Degete" ci foloseşte denumirea "zei". Ea povesteşte că la început, Cetatea, încântată că există măcar o supravieţuitoare a acestei prime cruciade, iau făcut o primire bună şi, treptat, 23 dezvăluise existenţa zeilor. Se aşezase în fruntea religiei deiste. Ceruse ca morţii să nu mai fie aruncaţi la depozitul de gunoaie şi nişte săli să fie amenajate în cimitire. Această inovaţie nu a fost pe placul noii regine Belokiu-kiuni, care a interzis practicarea cultului deist în cetate. 23 se refugiase atunci în cel mai adânc cartier al metropolei şi acolo, înconjurată de mica ei trupă de fidele, a putut continua să propovăduiască. Religia deistă îşi alesese drept simbol cercul. Căci astfel le văd furnicile pe Degete înainte de a fi strivite de ele. Prinţesa 103 dă din cap. Aşa se explicau deci toate acele senine de pe culoare. Furnicile înghesuite în spate psalmodiau: Degetele sunt zeii noştri. Prinţesa 103 şi însoţitoarele ei sunt de-a dreptul uimite. Ele care voiau să promoveze interesul faţă de 1207

Degete fuseseră cu mult depăşite de această 23. Prinţul 24 întreabă de ce totul este pustiu. 23 explică cum noua regină Belo-kiu-kiuni s-a supărat în cele din urmă pe omniprezenţa deistelor. Le-a interzis religia. A urmat o adevărată vânătoare de deiste în cetate şi multe martire muriseră. Când îşi făcuse apariţia armata lui 103 care aducea cu ea focul, 23 s-a folosit imediat de această ocazie. S-a avântat spre încăperea regală şi a asasinat-o pe regina ouătoare. Atunci, pentru că nu mai exista regină, întreaga cetate s-a plasat în fază de autodistrugere şi, una câte una, toate cetăţencele belokaniene îşi întrerupseseră bătăile inimii. Acum, în capitala incendiată nu mai erau decât ele, deistele, pentru a le întâmpina pe revoluţionare, ca să construiască împreună o societate bazată pe veneraţia Degetelor. Prinţesa 103 şi Prinţul 24 nu prea împărtăşesc fervoarea profetesei, dar pentru că de acum înainte oraşul e la dispoziţia lor, profită de asta. Prinţesa 103 lansează totuşi un feromon: Pancarta albă din faţa oraşului Bel-o-kan este semn de mare pericol. Poate că e doar o problemă de secunde. Trebuie să plece fără întârziere. Este crezută. În câteva ore, toată lumea se pune în mişcare. Exploratoarele pleacă ca cercetaşe ca să găsească altă buturugă de pin propice construirii unei cetăţi. Melcii care au cărat jăraticul transportă cele câteva ouă, larve şi ce a mai rămas din ciupercile şi puricii de frunze scăpaţi de incendiu. Din fericire, avangarda descoperă o buturugă locuibilă numai la o oră de mers. 103 consideră distanţa destul de 1208

mare ca să fie la adăpost de cataclismul care se va produce în jurul pancartei albe. Buturuga e plină de tunele săpate de viermi şi chiar este posibil să se implanteze în lemnul ei o Cetate interzisă şi o încăpere regală. Pornind de la această buturugă, 5 face planuri în vederea construirii rapide a unui nou Bel-o-kan. Toate furnicile se agită. 103 sugerează să se construiască o cetate ultramodernă, cu artere mari pe care să poată circula fără ambuteiaje vânatul mare şi obiectele indispensabile noilor tehnologii. Crede că trebuie instalat un mare şemineu central ca să poată fi degajat fumul provenit de la laboratoarele focului. Mai are în vedere şi canale pentru aducerea apei de ploaie la grajduri, la ciupercării precum şi la laboratoarele care vor avea nevoie de ea pentru spălarea obiectelor utilizate. Chiar dacă nu este încă ouătoare, fiind singura femelă sexuată din Bel-o-kan, Prinţesa 103 este numită regină nu numai a oraşului lor care renaşte, ci şi a întregii federaţii de furnici roşii din regiune, care numără şaizeci şi patru de cetăţi. E pentru prima dată când un oraş se dotează cu o prinţesă incapabilă să ouă. Pentru că nu se poate reînnoi populaţia, se face apel la un nou concept: "oraşul deschis". Prinţesa 103 crede că ar fi interesant să dea voie altor specii de insecte străine să se instaleze aici ca să îmbogăţească cetatea cu propriile lor culturi. Dar nu este uşor. Diferitele etnii ocupă treptat cartiere separate. Negrele se instalează la sud-est de etajele cele mai adânci, galbenele, la vest de etajele de mijloc, secerătoarele la etajele superioare ca să fie mai aproape de recoltă şi ţesătoarele se duc în nord. În noua capitală se lucrează peste tot la inovaţii tehnice. În modul specific furnicilor, adică fără logică, 1209

testând totul şi orice după cum le trece prin minte şi văzând apoi rezultatul. Inginerele focului construiesc un mare laborator în subsolul cel mai adânc al cetăţii. Acolo ard tot de au la îndemână ca să vadă în ce material se transformă şi ce fel de fum se produce. Ca să prevină riscul unui incendiu, încăperea este tapisată cu frunze de iederă foarte puţin inflamabile. Inginerele în domeniul mecanicii amenajează o sală spaţioasă unde testează pârghii, ba chiar combinaţii de mai multe pârghii legate prin fibre vegetale. Prinţul 24 şi 7 se pronunţă pentru atelierele de "artă" la etajele minus cincisprezece, minus şaisprezece şi minus şaptesprezece. Acolo se practică pictura pe frunze, sculptura în excremente de scarabeu şi, fireşte, scarificarea pe carapace. Prinţul 24 intenţionează să dovedească că folosind tehnicile Degetelor, se pot foarte bine obţine obiecte de stil tipic mirmeceean. Vrea să creeze "cultura furnicilor" şi, mai precis, cultura belokaniană. Într-adevăr, fie că e vorba de romanul său sau de picturile mai curând naive ale lui 7, încă nu există nimic asemănător pe Pământ. 11 se hotărăşte să inventeze muzica furnicilor. Cere mai multor insecte să ţârâie ca să formeze un cor pe mai multe voci. Poate că rezultatul nu e prea încurajator, dar asta nu înseamnă că nu e o muzică tipică pentru furnici. Dealtfel, 11 nu-şi pierde speranţa în armonizarea tuturor acelor sunete până la obţinerea unei bucăţi cu mai multe nivele de game. 15 creează bucătării unde gustă toate rămăşiţele arse în laboratorul focului. Frunzele sau insectele calcinate care i se pare că au gust bun sunt puse la dreapta, cele care au gust rău, la stânga. 10 creează un centru de studii asupra comportamentului Degetelor, în apropiere de sala 1210

inginerelor. Practicarea tehnologiei Degetelor le conferă un avans în lumea insectelor. E ca şi cum ar fi câştigat o mie de ani într-o singură zi. Un lucru o supără însă pe 103. De când nu mai sunt constrânse la clandestinitate, deistele se afişează peste tot în oraş devenind din ce în ce mai zeloase. În seara primei zile mai ales, 23 şi susţinătoarele ei merg în pelerinaj în zona pancartei albe şi, acolo, începe să se roage zeilor superiori care au instalat acel monument sacru. 145. ENCICLOPEDIE UTOPIA LUI HIPPODAMOS: În anul 494 î.e.n., armata lui Darius, regele perşilor, a distrus şi ras de pe faţa pământului oraşul Milet, situat între Halicarnas şi Efes. Foştiii locuitori i-au cerut atunci arhitectului Hippodamos să reconstruiască dintr-o dată o întreagă cetate. E vorba de o ocazie unică în istoria epocii. Până atunci, oraşele erau doar târguşoare care se întindeau progresiv în cea mai mare dezordine. Atena, de exemplu, era formată dintr-o încâlceală de străzi, adevărat labirint care apăruse fără ca cineva să ţină cont de un plan de ansamblu. A primi sarcina să construieşti, în totalitate, un oraş de talie mijlocie, însemna să ţi se ofere un cec în alb sau ocazia de a inventa oraşul ideal. Hippodamos nu a scăpat acest noroc, şi a desenat primul oraş gândit geometric. Hippodamos nu voia doar să traseze străzi şi să construiască case, el era convins că regândind forma oraşului, se poate regândi şi viaţa socială. A imaginat o cetate cu zece mii de locuitori, repartizaţi în trei clase: artizani, agricultori şi soldaţi. Hippodamos a dorit un oraş artificial, fără nici o 1211

legătură cu natura, având în centru o acropolă de unde porneau douăsprezece raze care îl tăiau, ca pe un tort, în douăsprezece bucăţi. Străzile noului Milet erau drepte, pieţele rotunde şi toate casele erau perfect identice ca să nu existe gelozie între vecini. De altfel, toţi locuitorii erau cetăţeni egali în drepturi. Nu existau sclavi. Hippodamos nu a vrut nici artişti. Artiştii, după părerea lui, erau oameni imprevizibili, generatori de dezordine. Poeţii, actorii şi muzicienii erau alungaţi din Milet, iar oraşul era interzis şi celor săraci, celibatarilor şi leneşilor. Proiectul lui Hippodamos voia să facă din Milet o cetate cu un sistem mecanic perfect care să nu rămână niciodată în pană. Ca să evite orice lucru dăunător, nu se admitea inovaţia, originalitatea, capriciul. Hippodamos a inventat noţiunea de "bine rânduit". Un cetăţean bine rânduit în ordinea cetăţii, o cetate bine rânduită în ordinea statului, el însuşi neputând să fie decât bine rânduit în ordinea cosmosului. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 146.O INSULĂ ÎN MIJLOCUL OCEANULUI În a cincea zi de ocupaţie a liceului din Fontainebleau, Maximilian luă hotărârea să le taie liceenilor apa şi electricitatea. Ca să rezolve problema apei, Leopold puse să se construiască cisterne în care să adune apa de ploaie. Îi învăţă pe ceilalţi să se spele cu nisip şi să sugă bucăţele de sare ca să fixeze apa în corp şi să micşoreze astfel nevoile. 1212

Mai arzătoare era însă problema electricităţii. Toate activităţile lor erau bazate pe reţeaua informatică mondială. Câţiva tipi pricepuţi scotociră în atelierul de electronică unde descoperiră plăci solare fotosensibile. Ele aduseră un prim flux electric pe care îl completară cu dispozitive eoliene fabricate în grabă cu stinghiile smulse clin birouri. Fiecare cort indian avea în vârf dispozitivul lui eolian. Dar pentru că nu era suficient, David branşă câteva biciclete de la clubul de promenadă la dinamuri. Astfel, când nu era nici soare şi nici vânt, erau căutaţi câţiva sportivi ca să pedaleze şi să furnizeze energie. Fiecare problemă îi obliga să-şi pună în funcţiune imaginaţia şi îi lega şi mai mult pe ocupanţii liceului. Constatând că datorită liniilor lor telefonice, reţeaua lor informatică funcţiona în continuare, Maximilian luă hotărârea să-i lase fără ea. David nu fu multă vreme îngrijorat pentru "Centrul de întrebări" căci o ocupantă adusese în geantă un telefon celular special, extrem de puternic ca să recreeze un contact hertzian branşându-se direct la sateliţii de telecomunicaţii. Julie îşi convocă prietenii în camera de repetiţii unde discutară despre noile condiţii de viaţă impuse de embargoul poliţist. Propuseră tot felul de soluţii. Departe de a le slăbi revoluţia, această presiune exterioară strângea şi mai mult legăturile dintre ei. 147. MICA BĂTĂLIE DIN FAPTUL SERII Pe măsură ce tehnologiile se dezvoltă în Bel-o-kan aflat în plină transformare, religia ia avânt. Deistele nu se mai mulţumesc doar să deseneze peste tot cercuri, ci depun pe pereţi mirosul religiei lor. În acea a doua zi de domnie a Prinţesei 103,23 1213

pronunţă o predică în care declară că scopul religiei deiste este să convertească la venerarea zeilor toate furnicile din lume şi înseamnă să le faci un serviciu asasinând laicele. Se constată că deistele au început să se comporte în cetate deosebit de agresiv. Le avertizează pe laice. Dacă nu adoră zeii, Degetele le vor strivi şi, în cazul în care Degetele nu le vor strivi, ele, deistele, îşi vor lua această sarcină. În Noul Bel-o-kan se ajunge la o atmosferă ciudată, la o separare între furnicile "tehnologice", care trăiesc admirând Degetele pentru ceea ce au reuşit să facă datorită stăpânirii focului, a pârghiei şi a roţii, şi celelalte, furnicile "mistice" care trăiesc doar în rugăciuni şi pentru care numai gândul de a reproduce actele Degetelor constituie deja o blasfemie. Prinţesa 103 este convinsă că un conflict e inevitabil. Deistele sunt prea intolerante şi prea sigure de ele. Nu mai vor să înveţe nimic, nu depun eforturi decât pentru a-şi converti anturajul. Moartea câtorva laice este imputată deistelor, dar nu se vorbeşte prea mult despre asta ca să se evite un război civil. Cele douăsprezece furnici exploratoare, prinţul şi prinţesa s-au adunat în încăperea regală. Prinţul 24 rămâne încrezător. Vine de la laboratoare şi este încântat de progresele făcute. Inginerele focului reuşesc acum să pună jăraticul în cutii uşoare de frunze împletite cu un fund de pământ, ceea ce permite transportarea fără pericol pentru luminarea sau încălzirea unei zone. 5 remarcă că deistelor nu le pasă de ştiinţă şi de cunoaştere. Tânăra exploratoare este îngrijorară de faptul că, în lumea religioasă, nimic nu are nevoie să fie dovedit. Când o ingineră spune că focul permite întărirea lemnului, e posibil să rateze experienţa şi nimeni să nu mai aibă încredere în ea, dar când o mistică spune că "Degetele sunt atotputernice şi se află la originea existenţei furnicilor", 1214

trebuie să fii la faţa locului de fiecare dată ca să dezminţi asta. Prinţesa 103 murmură: Poate că religia este totuşi o fază de evoluţie a civilizaţiilor. 5 consideră că trebuia să se ia ce e bun de la Degete şi să lase ce nu e bun, cum ar fi religia. Dar cum să iei una fără alta? 103, 24 şi cele douăsprezece exploratoare se adună. în cerc şi reflectează. Dacă în a doua zi a noului lor stat există ciocniri cu deistele, atunci tulburările se vor extinde. Trebuie oprite cât mai repede. Omorâte? Nu, nu pot ucide nişte surori doar pentru că îşi închipuie că degetele sunt nişte zei. Expulzate? Într-adevăr, poate că e mai bine să-şi creeze propriul lor stat, subdezvoltat, mistic şi intolerant, departe de furnicarul Bel-o-kan, care este îndreptat spre modernitate şi spre tehnologiile de vârf. Dar nu au timp să-şi prelungească discuţia. Lovituri înăbuşite se aud în zidurile cetăţii. Alarmă. Furnicile aleargă în toate direcţiile. Circulă un miros. Atacă furnicile pitice! Locuitoarele cetăţii se organizează ca să facă faţă asediatoarelor. Trupele piticelor sosesc prin trecătoarea nordică şi e prea târziu ca să se încerce pulverizarea lor cu pârghiile aruncătoare de pietre. Nu se va putea folosi nici focul. Piticele formează o armată lungă plină de antene, de ochi şi de mandibule. Mirosurile lor sunt calme şi decise. Pentru ele, simpla vedere a unui furnicar care scoate fum fără să ardă este suficient de şocantă ca să legitimeze un masacru. 103 ar fi trebuit să-şi dea seama că e imposibil să manipulezi atâtea lucruri noi fără a stârni neîncredere, gelozie şi teamă. Prinţesa urcă în vârful domului, având grijă să nu se apropie prea mult de fumul şemineului principal, şi, cu noile ei simţuri, observă marea armată care se desfăşoară. 1215

Îi face semn lui 5 să scoată legiunile de artilerie şi să le plaseze în avangardă ca să împiedice înaintarea inamicului. Prinţesa 103 s-a săturat de câtă moarte a văzut. Se pare că scârba în faţa violenţei este semn de îmbătrânire, dar nu are ce face. Este paradoxul acelei furnici să aibă capul bătrân şi corpul tânăr. Sub ea, domul palpită de loviturile de abdomen pe care le dau lucrătoarele ca să semnaleze faza a doua a alarmei. Cetăţii îi este frică. Armata inamică se întinde la nesfârşit, cu rândurile îngroşate de nenumărate furnicare vecine care s-au aşezat în spatele piticelor ca să vadă prăbuşindu-se federaţia arogantă a furnicilor roşii. Mai mult decât atât, în rândurile lor se află şi furnici roşii din propria lor federaţie. Probabil că sunt îngrijorate de ce se pune la cale în Noul Bel-o-kan. Prinţesa 103 îşi aminteşte de un documentar văzut de ea despre un scriitor din lumea Degetelor, Jonathan Swift. Acest om spunea cu aproximaţie că "îţi dai seama că a apărut un nou talent după faptul că în jurul lui se creează în mod spontan o conjuraţie de imbecili ca să-l frângă". Prinţesa 103 vede această conjuraţie de imbecili ridicându-se acum în faţa ei. Atâţia şi atâţia imbecili gata să moară pentru ca nimic să nu se mişte, pentru ca totul să fie ca înainte, pentru ca mâine să fie un alt ieri. Prinţul 24 se ghemuieşte lângă prinţesă. Îi este frică şi are nevoie de prezenţa liniştită a celeilalte sexuate. Prinţul 24 îşi apleacă antenele. De data asta s-a terminat. Sunt prea numeroase. Primele legiuni de artileriste belokaniene se aliniază ca să apere capitala. Sunt pregătite să tragă. În faţă, armata inamică se întinde până departe. Sunt milioane. 103 regretă că s-a îngrijit atât de puţin de relaţiile diplomatice cu cetăţile vecine. La urma urmelor, Noul Belo-kan primise la început multe reprezentante. Dar, cu 1216

gândul la preocupările tehnice, nu şi-a dat seama că cetăţi întregi treceau printr-o perioadă dificilă. 5 vine şi anunţă o veste proastă. Deistele refuză să participe la bătălie. Consideră că nu e cazul să se bată pentru că, oricum, zeii decid soarta bătăliilor. Promit totuşi că se vor ruga. Să fie asta lovitura de graţie? Iar coloana inamică se întinde la nesfârşit. Inginerele focului, ale pârghiei şi ai roţii i se alătură. Prinţesa le cere ca toţi să-şi unească antenele. Trebuie să inventeze împreună o armă care să le salveze. Prinţesa 103 scoate din creierul ei toate imaginile de război ale Degetelor care i-au rămas în memorie. Cu ceea ce se cunoaşte deja, focul, pârghia, roata, trebuie să se improvizeze ceva nou. Cele trei noţiuni se învârtesc în creierele insectelor şi se amestecă unele cu altele. Dacă nu găsesc rapid o idee, ştiu foarte bine că urmează moartea. 148. ENCICLOPEDIE ASTFEL S-A NĂSCUT MOARTEA: Moartea a apărut exact acum şapte sute de milioane de ani. Până atunci, şi timp de patru miliarde de ani, viaţa se limitase la monocelularitate. Sub forma ei monocelulară, era nemuritoare deoarece era capabilă să se reproducă la fel şi la infinit. În zilele noastre, încă se mai găsesc urme de astfel de sisteme monocelulare nemuritoare în barierele de coral. Totuşi, într-o zi, două celule s-au întâlnit, şi-au vorbit şi au decis să funcţioneze împreună, în complementaritate. Atunci au apărut forme de viaţă multicelulare. Simultan, şi-a făcut apariţia şi moartea. Prin ce sunt legate cele două fenomene? Când două celule doresc să se asocieze, ele sunt 1217

constrânse să comunice şi comunicarea lor le duce la aşi repartiza sarcinile ca să fie mai eficace. Ele vor decide, de exemplu, că nu mai e nevoie ca amândouă să trudească la digerarea hranei: una va digera iar cealaltă va repera alimentele. Mai târziu, cu cât numărul celulelor adunate era mai mare, cu atât specializarea lor era mai precisă. Cu cât specializarea lor era mai desăvârşită, cu atât mai mult fiecare celulă devenea mai fragilă şi, această fragilizare accentuându-se, celula a sfârşit prin a-şi pierde importanţa iniţială. Astfel s-a născut moartea. În zilele noastre vedem ansambluri animaliere constituite din imense agregate de celule extrem de specializate şi care dialoghează în permanenţă. Celulele ochilor noştri sunt foarte diferite de celulele ficatului şi primele se grăbesc să semnaleze că zăresc o mâncare caldă pentru ca celelalte să poată imediat să se apuce să fabrice bilă cu mult înainte ca mâncarea să ajungă în gură. Într-un corp omenesc, totul este specializat, totul comunică şi totul este muritor. Necesitatea morţii se poate explica şi dintr-un alt punct de vedere. Moartea este indispensabilă pentru asigurarea echilibrului între specii. Dacă o specie pluricelulară ar fi nemuritoare, ar continua să se specializeze până la rezolvarea tuturor problemelor, şi ar deveni atât de eficace încât ar compromite perpetuitatea tuturor celorlalte forme de viaţă. O celulă canceroasă a ficatului produce în permanenţă bucăţele de ficat fără să ţină seama de celelalte celule care îi spun că nu mai este necesar. Celula canceroasă are ambiţia să revină la acea veche nemurire, şi din acest motiv ucide ansamblul organismului, cam ca acei oameni care vorbesc singuri 1218

în permanenţă, fără să asculte pe cei din jurul lor. Celula canceroasă este o celulă autistă şi pentru asta e periculoasă. Se reproduce fără încetare, fără să ţină cont de celelalte şi, în dorinţa ei nebună de nemurire, sfârşeşte prin a ucide totul în jurul ei. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 159. MAXIMILIAN EXPLOREAZĂ - Hei, Maximilian, iar ai necazuri cu acea revoluţie a furnicilor? îl întrebă computerul. - Da. Mai poţi să mă ajuţi? - Bineînţeles. Computerul îşi lansează modemul de autoprogramare ca să se branşeze la reţea. Apoi, destul de curând, afişează: "Server al SRL-ului Revoluţia furnicilor". Maximilian se apleacă spre ecran. Computerul său a găsit ceva foarte interesant. "Deci aşa continuă să-şi exporte revoluţia lor de doi bani", îşi zice el. Şi-au procurat o conexiune telefonică prin satelit şi informaţiile lor circulă fără probleme pe reţea. Meniul serverului semnalează că SRL-ul "Revoluţia furnicilor" avea filiale şi forumuri unde fiecare putea să discute temele şi obiectivele Revoluţiei furnicilor. Computerul preciză că vreo zece licee din lume se branşaseră la Fontainebleau, reproducând, într-o măsură mai mare sau mai mică, manifestarea lor. Computerul se branşă pe mai multe lunii telefonice şi făcu să apară infrastructura SRL-ului Revoluţia furnicilor. Computerul afişă fişierele unul după altul şi Maximilian înţelese totul. Folosind reţelele informatice şi 1219

tehnicile cele mai moderne, aceşti copii făceau o revoluţie de un gen cu totul diferit. Maximilian crezuse totdeauna că pentru a face o revoluţie, în zilele noastre, trebuia să dispui de susţinerea mediilor de informare în masă şi mai ales a televiziunii. Or aceşti liceeni reuşiseră fără ajutorul posturilor naţionale, şi nici măcar al celor locale. A doua surpriză era de ordin economic. "Revoluţia furnicilor" era pe punctul de a acumula beneficii. Totuşi nu cuprindea companii mari, ci o galaxie de filiale mici. Asta se dovedea mult mai rentabil decât o singură şi mare companie, în general încremenită în propria ei ierarhie. În plus, în aceste mici filiale, toată lumea se cunoştea bine şi toţi ştiau că pot conta unul pe celălalt. Nu exista loc pentru o administraţie inutilă sau pentru potentaţi de birou. Această organizare diminua riscul falimentului. Dacă o filială se dovedea deficitară sau puţin rentabilă, ea dispărea ca să fie imediat înlocuită. Poate că ăsta era mesajul Revoluţiei furnicilor: societăţile dinozaur îşi pierduseră locul, viitorul era al societăţilor furnici. Până atunci trebuie însă să se pună capăt reuşitei insolente a acelei bande de puştani mai înainte de a deveni o realitate economică incontrolabilă. Maximilian ridică receptorul telefonului şi îl sună pe Gonzague Dupeyron, şeful Şobolanilor Negri. 150. BĂTĂLIA LAMPIOANELOR Primul asalt al marii armate a piticelor din Shi-paepou este catastrofală pentru neo-belokaniene. După două ore de lupte îndârjite, apărarea lor cedează în toate punctele şi sunt tăiate în bucăţi de coalizate. Satisfăcute, asediatoarele nu împing mai departe avantajul şi 1220

organizează tabăra pentru noapte, aşteptând să dea a doua zi lovitura de graţie. În timp ce în cetate sunt aduse rănitele, amputatele şi muribundele, Prinţesa 103 are în sfârşit o idee. Adună în jurul ei ultimele trupe valide şi le arată cum să fabrice lampioane. Crede că dacă nu foloseşti focul ca armă, poţi totuşi să te serveşti de el ca mijloc de încălzire şi de luminat. într-adevăr, acum inamicul lor nu mai e constituit din acele miriade de furnici pitice, ci noaptea. Or focul învinge noaptea. Astfel, pe la miezul nopţii, se poate vedea un spectacol incredibil. Mii de luminiţe se înghesuie la ieşirile din Noul Bel-o-kan. Purtând lampioane fabricate cu frunze de plop, încălzite şi luminate de acele cutii pe care le transportă în spate, războinicele roşii pot să vadă şi să acţioneze în timp ce adversarele lor dorm. Tabăra lor seamănă cu un fruct mare de culoare neagă, dar în realitate este un oraş viu. Zidurile şi culoarele sunt formate de corpul insectelor amestecate unele cu altele şi cufundate într-un somn recuperator. Prinţesa 103 le face semne războinicelor sale să pătrundă în tabără cu lampioanele. Ea însăşi se aventurează în interiorul taberei vii a inamicului. Din fericire, noaptea este destul de rece şi asediatoarele sunt bine anesteziate. Ce senzaţie ciudată să înaintezi printre ziduri, podele şi tavane făcute din adversare gata să te taie în bucăţi! Singurul nostru duşman adevărat este frica, îşi zice ea. Dar noaptea este aliata lor, ea le mai menţine câteva ore adormite pe pitice. 5 spune că nu trebuie să stea prea mult în acelaşi loc, altfel lampioanele vor trezi pereţii şi va trebui să înceapă să se lupte. Pentru a evita înfruntarea, războinicele neobelokaniene se grăbesc. Nu folosesc decât o mandibulă cu 1221

care taie, unul după altul, gâturile adversarelor lor nemişcate. Trebuie să evite să taie prea adânc căci, uneori, un şir de capete proaspăt tăiate se poate prăbuşi peste ele strivindu-le. Gâturile trebuie tăiate numai pe jumătate. Războiul de noapte este pentru furnici o faptă de arme atât de nouă încât trebuie să improvizeze şi să-i descopere regulile clipă de clipă. Şi nu trebuie nici să pătrundă prea adânc în cetate. Lipsite de aer, lampioanele se sting. Mai întâi trebuie masacrate furnicile-ziduri exterioare pentru a fi degajate aşa cum ai curăţa o ceapă, şi abia după aceea să se treacă la atacul stratului de furnici pitice de dedesubt. Prinţesa 103 şi însoţitoarele ei ucid neobosit. Căldura şi lumina lampioanelor sunt pentru ele ca un fel de drog excitant care le sporeşte înzecit furia de a ucide. Uneori se trezesc bucăţi întregi de zid şi atunci trebuie să lupte cu înverşunare. În mijlocul acelui masacru, prinţesa 103 nu ştie ce să mai creadă. Oare este necesar să se treacă prin asta pentru a impune progresul? se întreabă ea. Mai sensibil, Prinţul 24 preferă să renunţe şi să se retragă. Masculii sunt totdeauna mult mai delicaţi, asta e bine cunoscut. Prinţesa 103 îl roagă să le aştepte afară, fără să se depărteze. Războinicele roşii sunt epuizate de atâta ucis. Nemişcarea adversarelor le sporeşte jena. Pentru furnici este normal să masacreze adversarele în duel, de aceea au scrupule pentru că le extermină în astfel de condiţii. Au impresia că seceră. Mirosul de acid oleic pe care îl degajă cadavrele îngrămădite ale piticelor începe să devină 1222

insuportabil. Neo-belokanienele sunt deseori constrânse să iasă din tabără ca să respire puţin aer curat, după care intră din nou ca să atace un nou strat. Prinţesa 103 cere accelerarea mişcării căci nu au la dispoziţie decât acea noapte ca să acţioneze. Mandibulele se împlântă în articulaţiile chitinoase şi fac să ţâşnească sângele transparent. E atât de mult sânge pe culoarele vii încât, uneori, stropeşte şi stinge lampioanele. Neo-belokanienele, lipsite de foc, adorm atunci în mijlocul masei compacte a inamicului. Prinţesa 103 nu-şi slăbeşte efortul dar, în timp ce ucide la pitice, mii de idei se îngrămădesc în creierul ei. E posibil ca comportamentele Degetelor să fie contagioase pentru ca să le facă pe furnici să se războiască astfel? Ştie totuşi că toate războinicele inamice care nu vor fi ucise în noaptea asta se vor arunca asupra ei în bătălia de a doua zi. Nu prea are de ales. Războiul este cel mai bun accelerator al istoriei. În bine sau în rău. De atâta omorât, 5 are un cârcel la mandibule. Se întrerupe un moment, mănâncă un cadavru inamic: şi îşi curăţă antenele înainte de a-şi relua activitatea sinistră. Când apar primele raze de soare, războinicele neobelokaniene sunt obligate să se oprească. Trebuie să se grăbească să se retragă mai înainte de trezirea adversarului. Şi pleacă în mare viteză, în timp ce zidurile, podelele şi plafoanele încep să caşte. Epuizate şi năclăite de sânge, războinicele roşii se întorc în cetatea lor anxioasă. Prinţesa 103 îşi reia locul în vârful domului ca să observe reacţia inamicului la trezire. Aceasta nu se lasă aşteptată. În timp ce soarele se ridică pe cer, ruinele vii se dezagregă. Piticele nu sunt în stare să înţeleagă ce li s-a 1223

întâmplat. Au adormit şi, dimineaţă, tovarăşele lor au murit aproape toate. Supravieţuitoarele o pornesc înapoi pe drumul spre cuibul lor, iar câteva minute mai târziu, cetăţile federate care se revoltaseră împotriva capitalei lor, se prezintă ca să-şi depună feromonii de supunere. Toate furnicarele din vecinătate află despre înfrângerea piticelor, astfel că o armată ce câteva milioane de războinice vin să ceară să adere la federaţia neobelokaniană. Prinţesa 103 şi Prinţul 24 le primesc pe noile sosite, le arată laboratoarele focului, pârghiei şi roţii, dar nu le spun nimic despre invenţia lampioanelor. Nu se ştie niciodată. E posibil să mai fie adversare de redus la tăcere şi o armă secretă este mult mai eficace decât o armă cunoscută de toată lumea. La rândul ei, 23 vede sporindu-i simţitor rândurile credincioşilor. Deoarece în afară de războinicele care au luat parte la bătălia nopţii, nimeni nu ştie cum s-a obţinut victoria, 23 clamează sus şi tare că Degetele le-au ascultat rugăciunile. Pretinde că Prinţesa 103 nu are nici un amestec în acest succes şi că numai adevărata credinţă este salvatoare. Degetele ne-au salvat căci ne iubesc, emite ea sentenţios fără să ştie ce înseamnă acest cuvânt. 151. ENCICLOPEDIE CUM SĂ SCAPI DE ŞOBOLANI: La sfârşitul secolului al XlX-lea, în Bretagne, fabricile de conserve erau infestate de şobolani. Nimeni nu ştia cum să se debaraseze de acele mici animale. Aducerea pisicilor nu putea intra în discuţie, căci ele ar fi preferat să 1224

mănânce sardele "cuminţi" decât să alerge după rozători. Atunci cineva a avut ideea să se coase fundul unui şobolan viu cu un fir gros de păr de cal. Aflat în imposibilitate de a elimina în mod normal ceea ce consuma, şobolanul, continuând să mănânce, devenea nebun de durere şi de furie. Se transforma astfel într-o mică fiară sălbatică, adevărată teroare pentru semenii lui pe care îi rănea şi îi punea pe fugă. Muncitoarea care accepta să facă această treabă urâtă intra în graţiile conducerii, se bucura de o mărire de salariu şi era promovată pe postul de contramaistru. Dar pentru celelalte muncitoare din fabrica de conserve, cea care cosea fundul şobolanului era o trădătoare. Căci atâta timp cât una dintre ele accepta să coase fundurile şobolanilor, această practică respingătoare se perpetua. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 152. EMOŢII Atât de multe concepte noi se năşteau în creierul drept al Revoluţiei furnicilor încât creierul stâng încerca foarte greu să le trieze şi să le pună în practică. În cea de a opta zi, SRL-ul se putea lăuda că este una dintre companiile cele mai diversificate din lume. Liceul se transformase într-un adevărat furnicar cu ocupanţii săi grupaţi peste tot în unităţi de producţie, fiecare lucrând la un proiect precis. În laboratorul de biologie, Ji-woong se distra distilând un fel de coniac pornind de la hidromelul lui Paul. Julie veni lângă el, se uită să vadă ce face, apoi luă un tub şi îi goli pe nerăsuflate conţinutul spre marea 1225

surprindere a băiatului - Eşti prima care guşti. Îţi place? Fără să răspundă, Julie luă alte trei tuburi pline şi le bău conţinutul cu aceeaşi sete. - O să te îmbeţi, o preveni Ji-woong. - Vreau..., vreau..., se bâlbâi fata. - Ce vrei? - Vreau să te iubesc în seara asta, zise ea dintr-o răsuflare. Băiatul se dădu înapoi. - Eşti beată. - Am băut ca să am curaj să-ţi spun asta. Nu-ţi plac? întrebă ea. Lui i se părea sublimă. Julie era în întregime goală când, cu blândeţe, îşi apropie mâna de pantalonii lui Ji-woong, căruia îi venea din ce în ce mai greu să-şi ascundă emoţia. Se sărutară. Deodată, Julie zări ceva. Prin fereastră trecuse o cometă imensă în vârf cu flăcări vioaie. Dar nu era o cometă. Era un cocteil Molotov. 153. ENCICLOPEDIE ŞAMANISM: Aproape toate culturile omenirii cunosc şamanismul. Şamanii nu sunt nici şefi, nici preoţi, nici vrăjitori, nici înţelepţi. Rolul lor constă pur şi simplu în a-l reconcilia pe om cu natura. La indienii din Surinam, faza iniţială a uceniciei şamanice durează douăzeci şi şapte de zile, divizată în patru perioade de trei zile de instruire şi trei zile de odihnă. Tinerii ucenici, în general şase tineri ajunşi la pubertate, - căci e vârsta la care personalitatea e încă maleabilă - , sunt iniţiaţi în tradiţii, cântece şi dansuri. Observă şi imită mişcările şi strigătele animalelor ca să 1226

le înţeleagă mai bine. Pe toată durata uceniciei, practic nu mănâncă, ci mestecă frunze de tutun şi beau suc de tutun. Nemâncatul şi consumul de tutun le provoacă febră puternică şi alte tulburări fiziologice. Iniţierea este, în plus, presărată cu probe fizice periculoase care îl plasează pe individ la limita vieţii şi a morţii şi îi distrug personalitatea. După câteva zile ale acestei iniţieri extenuante, periculoase şi intoxicante, ucenicii reuşesc să vizualizeze unele forţe şi să se familiarizeze cu starea de transă extatică. Iniţierea şamanică este o reminiscenţă a adaptării omului la natură. În stare de pericol, fie te adaptezi, fie dispari. În stare de pericol, observi fără să judeci şi fără să intelectualizezi. Înveţi să uiţi. Urmează apoi o perioadă de viaţă singuratică de aproape trei ani în pădure, în timpul căreia ucenicul şaman se hrăneşte singur din natură. Dacă supravieţuieşte, reapare în sat epuizat, murdar, aproape în stare de demenţă. Un şaman bătrân îl va lua atunci în grija lui pentru continuarea iniţierii. Maestrul va încerca să trezească la tânăr facultatea de a-şi transforma halucinaţiile în experienţe "extatice" controlate. Este paradoxal că această educaţie prin distrugerea personalităţii umane pentru reveniirea la un stadiu de animal sălbatic îl transformă de fapt pe şaman în supergentleman. Şamanul, la sfârşitul iniţierii, este un cetăţean mai puternic atât în ceea ce priveşte stăpânirea de sine, capacităţile intelectuale şi intuitive, cât şi în ceea ce priveşte moralitatea. Şamanii iakuţi din Siberia au o cultură şi un vocabular de trei ori mai bogate decât concetăţeanul lor mediu. După părerea profesorului Gerard Amzallag, autorul cărţii Filozofia biologică, şamanii sunt depozitarii şi 1227

probabil autorii literaturii orale. Aceasta prezintă aspecte mitice, poetice şi eroice care vor constitui baza întregii culturi a statului. În zilele noastre, în pregătirea pentru transe extatice, se constată folosirea din ce în ce mai răspândită a narcoticelor şi a ciupercilor halucinogene. Acest fenomen indică o scădere a calităţii educaţiei tinerilor şamani şi o slăbire progresivă a puterilor lor. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 154. APUSUL REVOLUŢIEI FURNICILOR Cocteilul Molotov fusese aruncat de Şobolanii Negri ai lui Gonzague Dupeyron. Urmară şi alte cocteiluri Molotov. Cuverturile luară foc şi, după arderea lor, porţile mari de fier deveniră permeabile. Julie se îmbrăcă în mare grabă. O luă la fugă pe culoare. Peste tot se stârnise panică. Şobolanii Negri văzură acum prin poartă amenajarea satului şi ţintiră standurile. În curte se formă un lanţ de oameni care îşi dădeau din mână în mână găleţi de apă. Dar cisterna era aproape goală şi risipeau un lichid foarte preţios. David îi sfătui să folosească mai bine nisipul. Un cocteil Molotov lovi furnica-totem şi dădu foc insectei de polistiren. Luă foc standul produselor alimentare al lui Paul. Poliţiştii din duba aflată în faţa liceului nu făceau nici o mişcare. Revoluţionarii erau tentaţi să riposteze atacurilor Şobolanilor Negri, dar Julie transmisese tuturor: "Să nu se răspundă la provocări". - În numele cărei legi trebuie să luăm palme fără să 1228

ripostăm? întrebă o amazoană enervată. - În numele voinţei noastre de a reuşi o revoluţie fără violenţă, răspunse Julie. Şi pentru că suntem mai civilizaţi decât aceşti derbedei. Dacă ne comportăm ca ei, devenim ca ei. Stingeţi focul şi fiţi calmi! Fu atins şi standul de haine făcut de Narcisse. - E o colecţie unică! Trebuie salvată! strigă el. Dar totul era deja cuprins de flăcări. Turbat de furie, stilistul luă o bară de fier, deschise poarta şi se repezi la Şobolanii Negri. Act de bravură inutil. Se bătu cu curaj dar, repede dezarmat, căzu sub loviturile bandei lui Dupeyron şi fu lăsat lat pe pavaj. Ji-woong, Paul, Leopold şi David ajunseră prea târziu. Şobolanii Negri se împrăştiau şi o ambulanţă, apărută ca din întâmplare, îl luase imediat pe Narcisse ducându-l de acolo cu sirenele pornite. Julie nu mai rezistă: - Narcisse! Vor violenţă, o vor avea! Ordonă amazoanelor să pună mâna pe Şobolanii Negri. Dar golanii împrăştiaţi pe toate străzile nu erau uşor de prins. Ji-woong, David, Leopold şi Paul fură şi ei bătuţi. Comisarul urmărea de la depărtare situaţia cu binoclul şi observă că acum aproape toţi apărătorii liceului ieşiseră. Porţile erau întredeschise şi ultima forţă vie a revoluţionarilor era ocupată cu stingerea incendiilor. Tânărul Gonzague îi uşurase treaba. Maximilian regretă că nu apelase la el mai devreme. Iar revoluţionarii erau mult mai puţin şireţi decât şi-ar fi închipuit. Abia dacă agitase o cârpă roşie în faţa lor, că se şi repeziseră prosteşte cu capul înainte! - Răniţi grav? - Da, şi poate chiar un mort. E la spital. Prefectul se gândi. - În acest caz, zise el, au căzut în capcana violenţei. 1229

Nu noi am ales-o. Ai mână liberă să cucereşti cât mai repede liceul. 155. FEROMON ZOOLOGIC: REGLARE Salivatoare: 10. REGLARE: Degetele au o creştere de populaţie exponenţială şi practic nu mai au prădători. Cum se face reglarea populaţiei în aceste condiţii? Această reglare se face în felul următor: - Prin războaie. - Prin accidente de maşină. - Prin meciuri de fotbal. - Prin foamete. - Prin droguri. Se pare că Degetele nu au descoperit ca noi controlul biologic al naşterilor: produc prea mulţi copii şi numai după aceea fac prelevări. Această tehnică arhaică ar merita să fie ameliorată căci pierd foarte multă energie la fabricarea unui puiet excedentar ca şi la eliminarea mai târziu a aceluiaşi puiet excedentar. În ciuda acestor mecanisme de compensare, populaţia lor creşte în mod exponenţial. Sunt deja peste cinci miliarde. Sigur, această cifră ar putea să pară derizorie faţă de numărul furnicilor de pe planetă, dar problema este că un Deget distruge o masă considerabilă de vegetale şi de animale, şi murdăreşte o mare cantitate de aer şi de apă. Dacă planeta noastră poate să suporte cinci miliarde de Degete, mai mult nu va fi în stare să suporte. Faptul că numărul Degetelor creşte permanent înseamnă dispariţia a câtorva specii de animale şi vegetale. 1230

156. RĂZBOI RELIGIOS Prinţesa 103 percepe spiritul colectiv al populaţiei din jurul ei, tânăr, proaspăt, entuziast şi curios. Nu i-a fost uşor să-l făurească. Numai copiii sunt dispuşi să înveţe. La gurile de aerisire, furnicile-soldat reglează intrarea aerului şi a ceţii. În hambare se acumulează hrana. Lucrătoarele duc la depozitul de gunoaie cadavrele şi produsele experienţelor ratate ale inginerelor. Eşecurile inginerelor focului prezintă forme deosebit de hidoase şi urât mirositoare: lăcuste cu cuticule răsucite în forme de sculpturi abstracte, frunze sau crengi carbonizate, pietre fumegânde. Dar, dincolo de acest entuziasm colectiv, Prinţesa 103 percepe şi un fel de tulburare. Efluviile sunt slabe. Să fie numai tulburare sau frică? În acea a patra zi a noii ere, 103 decretează că deistele au comis destule pagube. Toate culoarele sunt pline de cercurile lor mistice şi put de rugăciunile lor sterile. Prinţesa mirnieceeană a văzut lumea de sus. Ştie că Degetele nu sunt zei, ci numai nişte animale mari şi grase cu un comportament diferit de al lor. Are stimă faţă de Degete, dar crede că cele care le venerează vor strica totul. Sprijinită puternic de casta ştiinţifică şi militară, 103 ia hotărârea să pună capăt o dată pentru totdeauna influenţei religioaselor. Dacă o iederă parazitează un arbust şi nu e smulsă, iedera ucide arbustul. Prinţesa 103 preferă să extirpe religia din furnicar încă de acum, mai înainte de a fi invadat cu totul. Este foarte uşor să întreţii superstiţia şi cultul unor zei invizibili. Ştie că în felul ăsta, dacă nu intervine rapid, nu va avea ultimul feromon. Le cheamă pe cele douăsprezece exploratoare. 1231

Deistele trebuie ucise. Cu 13 în frunte, o întreagă trupă se pune în mişcare. Micile lor creiere sunt hotărâte să reuşească această misiune. 157. ENCICLOPEDIE MALIŢIA DELFINILOR: Delfinul este mamiferul care are cel mai mare volum cerebral în comparaţie cu mărimea lui. Pentru un cap de aceeaşi mărime, creierul cimpanzeului cântăreşte în medie 375 de grame iar cel al omului 1450 de grame, cel al delfinului cântărind 1700 de grame. Viaţa delfinului este o enigmă. Ca şi oamenii, delfinii respiră aer, femelele nasc pui vii şi îi alăptează. Sunt mamifere căci altădată au trăit pe uscat. Da, aţi citit bine: altădată delfinii aveau picioare şi mergeau şi alergau pe uscat. Probabil că semănau cu focile. Au trăit pe uscat şi apoi, într-o zi, din motive necunoscute, s-au săturat şi s-au întors în apă. Ne imaginăm cu uşurinţă ce ar fi devenit în zilele noastre delfinii, cu creierul lor mare de 1700 de grame dacă ar fi rămas pe uscat: nişte concurenţi. Sau mai probabil nişte precursori. De ce s-au întors în apă? Apa prezintă avantaje pe care nu le are mediul terestru. Te poţi mişca în trei dimensiuni, în timp ce pe uscat rămâi lipit de sol. În apă, nu e nevoie de haine, de casă sau de încălzire. Examinând scheletul delfinului, se poate observa că înotătoarele sale anterioare încă mai conţin osatura unor mâini cu degete lungi, ultime vestigii ale vieţii sale terestre. Totuşi, mâinile lui transformându-se în înotătoare, delfinul putea să se mişte cu mare viteză în apă, dar nu mai putea să fabrice unelte. Poate că fiind 1232

foarte prost adaptaţi mediului nostru de viaţă am inventat noianul de obiecte care ne completează posibilităţile organice. Delfinul, fiind perfect adaptat mediului său, nu are nevoie de maşină, de televizor, de puşcă sau de computer. În schimb, se pare că delfinii au dezvoltat un limbaj propriu. Au un sistem de comunicare acustic care se întinde pe un foarte larg spectru sonor. Vorbirea omului se întinde de la frecvenţa 100 la 5000 de hertzi. Asta permite multe nuanţe! După doctorul John Lilly, directorul laboratorului de cercetare a comunicării din Nazareth Bay, delfinii sunt de multă vreme doritori să comunice cu noi. Se apropie spontan de oamenii aflaţi pe plajă şi de ambarcaţiuni. Sar, se mişcă, şuieră ca şi cum ar dori să ne facă să înţelegem ceva. "Uneori chiar par agasaţi când persoana nu-i înţelege", remarcă acest cercetător. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 158. ATACUL LICEULUI DIN FONTAINEBLEAU Violenţă. Ţipete. Flăcări. Obiecte sparte. Ameninţări, invective. Urlete. Oameni agitaţi. După cocteilurile Molotov, urmează gazele lacrimogene ale forţelor de ordine: După focul care distruge, fumul care orbeşte şi irită. Mulţimea de revoluţionari fuge în toate direcţiile. Poliţiştii atacă. Corturile erau acum părăsite. Asediaţii alergau pe culoare - băieţi şi fete -, înarmaţi cu bastoane, mături, cutii de conserve. Se împarte tot ce ar putea să servească drept arme de apărare. După ce-i urmăriseră zadarnic pe Şobolanii Negri, 1233

fetele de la clubul de aikido care nu fuseseră rănite în încăierare se întorseseră în grabă la liceu, în acelaşi timp cu cei Şase Pitici, rămaşi fără Narcisse. Nu mai puteau folosi furtunele împotriva incendiului, apa fiind oprită. Nimic nu mai oprea intrarea pe poarta de fier. Un grup mic de poliţişti făcu o diversiune în faţa intrării principale, în timp ce grosul trupei apărea pe acoperiş. Urcaseră pe frânghii. Fusese o idee a lui Maximilian: să nu-i atace din faţă, ci să-i abordeze de sus. - Grupaţi-vă în legiuni! strigă David de la o fereastră. De la primul atac, poliţiştii pătrunseră în curte. Apărătorii erau neputincioşi cu armele lor ridicole. În picioare pe balconul unei case din faţă, Maximilian urmărea predarea liceului, precum Scipio în faţa Cartaginei în flăcări. Încă sub efectul precedentelor înfrângeri, Maximilian îşi mişca oamenii cu prudenţă. Nu voia să repete greşeala de a subestima-tinerii adversari. Maximilian ordonă pornirea de urgenţă a apei. În fumul corturilor şi al standurilor incendiate, ultimilor apărători le venea foarte greu să mai menţină ultimele puncte strategice. Julie plecă în căutarea celor Şase Pitici. Găsi doi în laboratorul de informatică. David şi Francine voiau să scoată discurile din computere. - Trebuie să ne salvăm memoriile! strigă tânărul. - Şi dacă ne prind cu discurile? întrebă Julie. Ar fi mai rău. - Cel mai bine, zise Francine, ar fi să expediem toate fişierele spre un computer prieten din străinătate. Spiritul "Revoluţiei furnicilor" va găsi astfel un adăpost temporar. Francine puse repede la loc discurile. - Studenţii de la facultatea de biologie din San Francisco ne susţin şi dispun de un computer enorm capabil să ne primească "memoria", spuse David. 1234

Îi contactară imediat prin telefonul celular pe studenţii americani şi le transmiseră toate fişierele. Pe culoar se auzi zgomot de cizme. Poliţiştii se apropiau. Datele erau acum transmise şi Julie răsuflă uşurată. Aruncă o privire pe fereastră şi constată că un ultim grup de amazoane deosebit de îndârjite încă mai ţinea piept poliţiştilor. - Nu cred că s-a terminat cu noi. Atâta timp cât mai există rezistenţă, este şi speranţă. Francine luă perdelele din care făcu o frânghie pe care o legă de balcon. Coborî prima şi căzu în curte. Asediatorii reuşiseră să rupă o stinghie din uşa blocată şi să arunce în cameră o bombă lacrimogenă. Julie şi David tuşiră. Printre lacrimi, tânărul arătă că mai aveau ceva de făcut: să distrugă fişierele ca să nu pună mâna pe ele poliţia. Tânărul se grăbi să lanseze peste tot comanda de formatare a discurilor. Gaura din uşă devenea din ce în ce mai mare. Tinerii se repeziră spre perdele. Alunecară fără probleme până în curte. - E acolo! Puneţi mâna pe ea! strigă în portavoce Maximilian care conducea manevra. O grenadă lacrimogenă căzu lângă Julie şi fu învăluită de o ceaţă groasă. Prin ceaţă apăru o mână viguroasă care o trase după ea. - Vino, îi zise David. Fă ca furnicile. Reginele lor fug prin subterane. David o duse pe Julie la clubul lor de muzică, în faţa acelei ieşiri secrete care ducea în pivniţă. Julie se uită la deschizătura întunecoasă din faţa ei. - Enciclopedia! Pipăi cuverturile cuprinsă de panică. - Las-o, vin poliţiştii. 1235

- Niciodată! Un poliţist apăru în cadrul uşii. David îşi agită măciuca ca să câştige timp. Reuşi să-l respingă şi chiar să tragă zăvorul la uşă. - Gata, am găsit-o! zise Julie arătându-i cartea şi geanta de spate. În labirintul format de pivniţa liceului, poliţiştii le pierdură urma. Julie şi David alergau. Ajunseră la intersecţie. La stânga era pivniţa imobilului vecin, la dreapta era canalizarea. David o împinse la dreapta. - Unde mergem? 159. MOARTE DEISTELOR Pe aici! Grupul condus de 13 înaintează pe culoar. Datorită indiscreţiei feromonale, au descoperit pasajul secret care duce la bârlogul deistelor. Acesta este situat la nivelul patruzeci şi cinci în subsol. E destul să ridici un bulgăre de ciuperci ca să intri. Furnicile-soldat, toate foarte bine echipate în materie de mandibulă, se deplasează cu paşi prudenţi pe culoar. Cei care au oceli cu infraroşii disting graffiti ciudate pe pereţi. Aici, tu vârful mandibulei, furnicile au făcut nu numai cercuri, ci şi adevărate fresce. Pot fi văzute cercuri care ucid furnici. Cercuri hrănind furnici. Cercuri discutând cu furnicile. Iată imaginea zeilor în acţiune. Trupa ucigaşă înaintează şi se loveşte de un prim sistem de securitate. E o furnică-portăreasă al cărei cap mare astupă ieşirea. Imediat ce percepe efluviile celor care sosesc, animalul-poartă îşi agită cleştişorii şi emite feromoni de alarmă. Faptul că deistele au reuşit să convertească furnici atât de deosebite precum cele din casta portăreselor, indică foarte clar amploarea puterii lor. Sub loviturile laicelor, uşa blindată vie sfârşeşte prin 1236

a-şi da sufletul. În locul frunţii late a portăresei e acum un tunel fumegând. Războinicele pătrund. O furnică deistă artileristă, care se află acolo din întâmplare, se grăbeşte să tragă, dar e doborâtă mai înainte de a fi putut să provoace vreo cât de mică pagubă. În agonia ei, furnica deistă se târăşte şi gesticulează puţin ca să-şi întindă picioarele. Deodată se crispează în formă de cruce cu şase braţe mai mult sau mai puţin rigide. Cu un ultim efort, muribunda emite cât poate de puternic: Degetele sunt zeii noştri. 160. ENCICLOPEDIE PARADOXUL LUI EPIMENIDE: Fraza "această frază este falsă" constituie paradoxul lui Epimenide. Care frază este falsă? Această frază. Dacă spun că e falsă, spun adevărul. Deci nu e falsă. Deci e adevărată. Fraza trimite la propriul ci reflex inversat. Şi tot aşa la nesfârşit. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 161. FUGA PRIN CANALIZARE Înaintau în întuneric. Mirosea urât, alunecau şi nu aveau nici un mijloc de orientare, deoarece nu se aventuraseră niciodată până acolo. Ce era acel lucru moale şi călduţ pe care Julie îl pipăise cu vârful degetului? Un excrement? Mucegai? Un animal? Ceva vegetal? Era viu? Mai departe era o porţiune ascuţită, apoi un rotund umed. Călcau pe soluri poroase, aspre, lipicioase... 1237

Simţul pipăitului nu era încă destul de sensibil ca să le furnizeze informaţii precise. Ca să-şi facă curaj, fără să-şi dea seama, încetişor, Julie începu să fredoneze: "Un şoricel verde, care aleargă-n iarbă". Şi îşi dădu seama că datorită reverberaţiei vocii, putea mai mult sau mai puţin să evalueze spaţiul de care dispunea în faţa ei. Simţul pipăitului era deficitar, dar era compensat de auz şi de voce. Constată că în întuneric vedea mai bine dacă închidea pleoapele. De fapt, funcţiona ca un liliac care, într-o grotă, îşi dezvoltă capacitatea de a percepe volumele datorită emisiei şi recepţiei sunetelor. Cu cât acestea erau mai ascuţite, cu atât reuşea să discearnă mai bine forma locului unde se aflau şi până şi obstacolele din faţa lor. 162. ENCICLOPEDIE ŞCOALA SOMNULUI: Petrecem douăzeci şi cinci de ani din viaţă dormind şi, totuşi, nu ştim cum să stăpânim calitatea şi cantitatea somnului nostru. Adevăratul somn profund, cel care ne permite să ne recuperăm forţele, durează doar o oră pe noapte şi este împărţit în mici secvenţe de cincisprezece minute care, la fel ca refrenul unui cântec, se repetă la fiecare oră şi jumătate. Uneori, unele persoane dorm zece ore la rând fără să aibă acest somn profund şi se trezesc după aceste zece ore complet epuizate. Dar, am putea foarte bine, dacă am şti să cădem cât mai repede în acest somn profund, să nu dormim decât o oră pe zi profitând de această oră de regenerare completă. Cum se poate proceda în mod practic? Trebuie să reuşeşti să-ţi recunoşti propriile cicluri de somn. Pentru asta, e de ajuns, de exemplu, să notezi 1238

la minut acea oboseală care survine în general pe la orele optsprezece, ştiind că va reveni după aceea la fiecare oră şi jumătate. Dacă oboseala survine de exemplu la orele 18:36, următoarele vor urma în mod normal la 20:06, 21:36, 23:06 etc. Vor fi momente precise când apare somnul profund. Dacă ne culcăm fix în acele momente şi ne obligăm să ne trezim trei ore mai târziu (cu ajutorul eventual al unui ceas deşteptător), putem să ne învăţăm progresiv creierul să comprime faza de somn ca să nu păstreze decât partea lui importantă. Astfel ne recuperăm perfect forţele în foarte puţin timp şi ne sculăm în plină formă. Probabil că într-o zi copiii vor învăţa la şcoală cum să-şi controleze somnul. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 163. CULTUL MORŢILOR Războinicele înaintează cu paşi mici pe culoarele care duc la bârlogul deistelor. Pe pereţi, cercurile gravate sunt din ce în ce mai numeroase. Cercuri mistice, cercuri malefice. Trupa ajunge într-o sală mare. Peste tot sunt sculpturi ciudate: corpuri de furnici golite de carnea lor şi încremenite în atitudini de luptă. 13 şi trupa ei se dau înapoi. Toate acele cadavre expuse constituie un lucru foarte indecent. Războinicele ştiu că deistelor le place să păstreze rămăşiţele pământeşti ale defunctelor lor ca să-şi amintească de existenţa lor. Există o expresie proprie a furnicilor care spune asta, dar e greu de tradus: 1239

Morţii trebuie să se reîntoarcă în pământ. Acele cadavre trebuie să fie aruncate. Încăperea pute a acid oleic, un parfum de descompunere organică insuportabil pentru orice furnică sensibilă. Războinicele contemplă cu spaimă spectacolul acelor corpuri nemişcate care par că le sfidează deşi nu sunt animate de nici un suflu de viaţă. Poate că asta este marea forţă a deistelor: sunt şi mai puternice moarte decât vii, îşi zice 13. Prinţesa 103 îi povestise lui 10 că Degetele îşi datează naşterea civilizaţiei din momentul în care au încetat de a-şi mai arunca morţii la gunoi. E logic. Atunci când începi să acorzi importanţă cadavrelor, asta înseamnă că crezi într-o viaţă dincolo de moarte şi deci visezi să ajungi în paradis. A nu-ţi arunca morţii la gunoi este un act mult mai puţin anodin decât pare. Cimitirul este ceva propriu Degetelor, îşi zise 13 contemplând acel muzeu pietrificat. Războinicele sparg cu furie corpurile goale. Calcă cu ghearele antenele uscate, găuresc craniile goale, aruncă bucăţi de torace. Carcasele pocnesc ca sticla, dar cu zgomote înăbuşite. După această acţiune, în sală nu a mai rămas decât o îngrămădire de bucăţi inutilizabile. Războinicele au impresia că s-au bătut cu un inamic prea uşor de învins. Se avântă pe un culoar transversal şi ajung în sfârşit într-o încăpere spaţioasă unde o adunare de furnici ascultă, cu antenele ridicate, pe una dintre ele urcată pe o înălţime. Probabil că e sala profeţiilor amintită de spioane. Din fericire, alarma olfactivă dată de furnicaportăreasă şi de artileristă nu a fost percepută până aici. Ăsta e inconvenientul ascunzătorilor situate la capătul unor culoare prea întortocheate: vaporii feromonali circulă foarte prost. 1240

Războinicele intră cu mare discreţie şi se amestecă printre auditoriu. Furnica care emite este 23, cea pe care deistele o numesc "profetesa". Ea predică că sus, cu mult deasupra antenelor lor, trăiesc Degetele gigantice care le supraveghează toate faptele şi le supun unor încercări ca să le facă să progreseze. E prea mult. 13 lansează semnalul. Toate aceste deiste bolnave trebuie ucise. 164. URMĂRIREA CONTINUĂ În canalizare, cântecelul nu mai este de ajuns ca s-o liniştească pe Julie. Deodată aud zgomote înăbuşite. Văd apropiindu-se nişte puncte roşii. Ochi de şobolani. După Şobolanii Negri, acum veneau adevăratele rozătoare şi se pregătea o nouă înfruntare. Aceştia erau mai mici, dar mai numeroşi. Julie se lipi de David. - Mi-e frică. David învârteşte bâta şi alungă şobolanii, pe câţiva lovindu-i zdravăn în trecere. Încearcă să profite de acel răgaz ca să se odihnească, dar deja aud alte zgomote. - De data asta nu mai e vorba de şobolani. Fasciculele unor lanterne luminează tunelul. David îi ceru fetei să stea pe burtă. - Mi se pare că în partea asta a mişcat ceva, zise o voce de bărbat. - Vin spre noi. Nu avem de ales, murmură David. O împinse pe Julie în apă şi o urmă. - Parcă cineva s-a aruncat în apă, zise iar vocea gravă. Cizmele aleargă pe mal. Poliţiştii luminează suprafaţa apei chiar deasupra capetelor lor. David şi Julie abia dacă au timp să se afunde în 1241

lichidul mizerabil. David menţinu capul fetei sub apă. Intră instinctiv în apnee. Iar nu mai avea aer şi mai simţise şi o coadă de şobolan care îi atinsese uşor obrazul. Ochii i se deschiseră instinctiv. Văzu două cercuri de lumină care luminau tot felul de mizerii care pluteau deasupra frunţii lor. Poliţiştii se opriseră şi îşi plimbau lanternele puţin mai departe peste mizeriile plutitoare. - Să aşteptăm. Dacă sunt sub apă, până la urmă vor ieşi la suprafaţă, ca să respire, zise unul. David avea şi el ochii deschişi sub apă. Îi arătă lui Julie cum să-şi ţină numai nările afară din apă. Din fericire nasul era o protuberanţă a feţei şi putea să fie scos afară menţinându-se restul feţei sub apă. - Dacă ar fi fost în apă, ar fi ieşit deja la suprafaţă, răspunse al doilea poliţist. Nimeni nu poate sta atâta timp la fund. Probabil că au fost şobolanii. După ce luminile lor albe se depărtară destul de mult, Julie şi David scoaseră capul în întregime din apă şi respirară zgomotos. Deodată fură luminaţi de o lumină puternică. - Stop. Nici o mişcare, ordonă vocea comisarului Maximilian Linart. Poliţistul ţinea îndreptate spre ei lanterna şi pistolul. Se apropie. - Ia uite-o pe regina revoluţiei, domnişoara Julie Pinson în persoană. Îi ajută pe cei doi prizonieri să iasă din apa murdară. - Mâinile sus, admiratori ai furnicilor. Sunteţi arestaţi. Se uită la ceas. - N-am făcut nimic ilegal! protestă Julie. - Asta va stabili judecătorul. Părerea mea este că aţi făcut ce era mai rău, adică aţi introdus o zonă de haos întro lume ordonată. Eu v-aş da pedeapsa maximă. 1242

- Dar dacă lumea nu e puţin îmbrâncită, devine rigidă şi nu mai evoluează, zise David. - Şi cine vă cere s-o faceţi să evolueze? Vreţi să vorbiţi despre asta? Foarte bine, am timp berechet. Părerea mea e că din cauza unor oameni ca voi, care îşi închipuie că sunt în stare să amelioreze lumea, ne ducem tot timpul direct spre catastrofa. Cele mai rele calamităţi au fost opera unor pretinşi idealişti. Cele mai rele nebunii ucigaşe au fost comise în numele libertăţii. Cele mai mari măceluri au fost făptuite în numele dragostei de oameni. - Putem schimba lumea în bine, zise Julie care căpăta siguranţă. Maximilian dădu din umeri. - Lumea nu vrea nimic altceva decât să fie lăsată în pace. Oamenii nu aspiră decât la fericire şi fericirea înseamnă imobilism şi lipsa oricărei revizuiri. - De ce mai trăim dacă nu pentru ameliorarea lumii? întrebă Julie. - Pur şi simplu ca să profităm, replică comisarul. Să profităm de confort, de fructele copacilor, de ploaia călduţă de pe faţă, de iarbă, de soarele care încălzeşte, şi asta încă de la Adam, primul om. Cretinul ăla a stricat totul pentru că voia cunoaşterea. Nu avem nevoie să ştim, avem nevoie doar să ne bucurăm de ceea ce avem deja. Julie scutură din cap. - Permanent totul se măreşte, se ameliorează, totul devine mai complex. E normal ca fiecare generaţie să încerce să facă mai bine decât precedenta. Maximilian nu se lăsă impresionat. - Vrând să facem mai bine, am inventat bomba nucleară şi bomba cu neutroni. Cred că ar fi mai rezonabil să încetăm de a mai vrea să "facem mai bine". În ziua în care toate generaţiile vor face la fel ca precedentele, vom avea în sfârşit pace. În aer se auzi deodată un bzzz. 1243

- Oh, nu! Nu iar, nu aici! exclamă comisarul. Se întoarse brusc şi se grăbi să-şi descheie pantoful. - Ai poftă de o nouă partidă de tenis, insectă mizerabilă? Agită braţul în aer, ca şi cum s-ar fi luptat cu o fantomă, si, brusc, duse o mână la gât. - De data asta m-a înţepat, zise el înainte de a cădea în genunchi şi de a se prăbuşi. Uluit, David se uită la pistolul care zăcea în faţa lui. -Cu cine s-a luptat? Cu sânge rece, David luă lanterna comisarului şi îi lumină capul. O insectă se plimba pe obrazul lui. - O viespe. - Nu e o viespe, e o furnică zburătoare! Şi se agită de parcă ar vrea să ne spună ceva, zise Julie. Cu mandibula, insecta străpungea pielea poliţistului. Cu sângele purpuriu care ieşi pe piele, furnica zburătoare scrise: "Urmaţi-mă" Julie şi David erau şocaţi, dar era clar că nu visau. - Să urmezi o furnică zburătoare care scrie în franceză cu mandibula? zise Julie sceptică. - În situaţia în care ne aflăm, sunt în stare să-l urmez şi pe iepuraşul alb al micuţei Alice în Ţara Minunilor. Se uitară fix la furnica zburătoare, aşteptând să le indice direcţia, dar insecta nu avu timp să-şi ia zborul. O broască oribilă, acoperită toată de negi şi pustule, sări afară din apă. Scoase limba şi le înghiţi ghidul. Julie şi David o porniră din nou prin labirintul canalizării. - Şi acum unde mergem? întrebă fata. - De ce nu la mama ta? - Niciodată. - Atunci unde? - La Francine? - Imposibil. Cu siguranţă că poliţiştii ne cunosc toate 1244

adresele. Probabil că se află deja acolo. Prin mintea lui Julie trecură tot felul de posibilităţi. Deodată îi veni o idee. - La profesorul de filozofie! Mi-a propus o dată să mă odihnesc la el şi mi-a dat adresa. E foarte aproape de liceu. - Foarte bine, zise David. Să ieşim la suprafaţă şi să mergem la el. "Mai întâi acţionează şi apoi filozofează". Porniră în pas alergător. Un şobolan speriat preferă să se arunce în apă decât să rişte să fie strivit. 165. ENCICLOPEDIE MOARTEA REGELUI ŞOBOLANILOR: Unele specii de ratus norvegicus practică ceea ce naturaliştii numesc "alegerea regelui şobolanilor". Timp de o zi, toţi tinerii masculi se bat în duel cu incisivii lor tăioşi. Cei mai slabi sunt înlăturaţi treptat până când nu mai rămân pentru finală decât doi şobolani, cei mai abili şi cei mai combativi din lot. Învingătorul este ales rege. Dacă a câştigat, asta înseamnă că este cel mai bun din trib. Toţi ceilalţi se prezintă în faţa lui, cu urechile pe spate, cu capul plecat sau arătându-şi posteriorul în semn de supunere. Regele le muşcă uşor nasul ca să spună că el este stăpânul şi că le acceptă supunerea. Grupul îi oferă cea mai bună hrană pe care o are, îi prezintă femelele cele mai în călduri şi cele mai odorante, îi rezervă nişa cea mai adâncă unde îşi va sărbători victoria. Dar imediat ce aţipeşte, epuizat de plăceri, are loc un ritual ciudat. Doi-trei din acei masculi tineri, care totuşi îşi declaraseră supunerea, vin să-i gâtul şi să-i spintece burta. Apoi, cât se poate de delicat, cu labele şi cu ghearele, îi deschid craniul ca pe o nucă cu dinţii. 1245

Scot de acolo creierul şi distribuie câte puţin tuturor membrilor tribului. Cred probabil că astfel, prin ingurgitare, toţi vor beneficia câte puţin din calităţile animalului superior pe care îl aleseseră drept rege. Tot aşa şi oamenilor le place să-şi aleagă regi ca apoi să-i facă bucăţele cu o şi mai mare plăcere. Aşa că nu aveţi încredere dacă vi se oferă un tron, s-ar putea să fie cel al regelui şobolanilor. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 166. HĂITUIREA Distrugeţi. Războinicele laice le atacă pe religioase. Profetesa 23 înţelege prea târziu ce-se petrece. Feromonii de alarmă zboară în toate direcţiile. Deistele se prăbuşesc peste tot, îşi întind picioarele ca să formeze o cruce cu şase braţe şi emit, agonizând, efluviile lor mistice: Degetele sunt zeii noştri. De bine, de rău, adunarea se organizează ca să reziste efectului de surpriză. Trag cu jeturi de acid. Chitinele se topesc. Jeturi rătăcite fac să se prăbuşească bucăţi întregi de tavan. 23 îşi interpelează câteva însoţitoare. Trebuie să fug. Religia nu a creat doar cultul morţilor, ci a născut şi întâietatea preoţilor. Războinicele deiste se grăbesc să se grupeze în jurul lui 23, ca să formeze un baraj cu corpurile lor, în timp ce trei lucrătoare mari sapă în mare grabă o ieşire care să-i permită să fugă. Degetele sunt zeii noştri. Un covor de stele încremenite începe să acopere solul şi, ca să nu fie hărăzite cultului martirilor, laicele le taie 1246

capul. Aceste decapări le încetinesc ofensiva. Profetesa 23 profită de această şansă şi, cu câteva conjurate scăpate de la masacru, fuge prin tunel. Mica trupă fuge pe culoare; războinicele laice sunt pe urmele lor. În acea cursă de urmărire, deistele se lasă să moară ca să-şi protejeze profetesa. E pentru prima dată în istoria mirmeceeană când atâtea furnici se lasă omorâte ca să o apere pe una singură dintre ele, cea mai preţioasă dintre ele. Nici măcar reginele nu au avut parte de atâta fervoare. Degetele sunt zeii noştri. Fiecare cadavru încremeneşte într-o cruce şi scoate un strigăt de moarte. Cadavrele ocupă uneori în întregime trecerea, obligându-le pe urmăritoare să le taie picioarele ca să poată trece mai departe. Deistele nu sunt mai mult de zece, dar cunosc mai bine locul decât asediatoarele şi ştiu exact unde să cotească ca să scape de ele. Deodată sunt blocate. O râmă le barează drumul. 23 îşi încurajează însoţitoarele epuizate şi rănite: Urmaţi-mă. Profetesa se năpusteşte spre râmă şi, spre marea stupefacţie a credincioaselor, cu o lovitură de mandibulă, sapă o brazdă în flancul lui şi arată spre acea rană ca spre tambuchiul unei ambarcaţiuni. Asta e ideea ei, să se folosească de acel anelid ca de o maşină subterestră. Din fericire, viermele e foarte gras. Întregul grup reuşeşte să intre în corpul lui fără să-l omoare. Animalul se cabrează când simte atâtea prezenţe străine pătrunzând în corpul lui dar, pentru că e dotat doar cu un sistem nervos restrâns, îşi continuă drumul cu aceşti noi paraziţi. Enormul tub lipicios se târăşte deja pe pereţi când 13 1247

şi războinicele ei ajung la faţa locului. Laicele nu pot să ştie în ce direcţie se îndreaptă. Urcă? Coboară? Mirosul de anelidă nu este chiar atât de tare ca să poată să fie bine detectat în labirintul de culoare al metropolei mirmeceene. Fiinţa lipicioasă alunecă deci liniştită, ducându-le cu ea pe deistele fugare. 167. ACASĂ LA PROFESORUL DE FILOSOFIE Profesorul de filosofîe nu fu deloc surprins să-i vadă sunând la uşa lui. Se oferi să-i găzduiască. Julie se repede să facă un duş. Îşi aruncă hainele murdare de regină la gunoi şi îmbracă un trening al profesorului. Apoi se întinde pe canapeaua din salon. - Mulţumesc, domnule. Ne-aţi salvat, zise David care şi el îmbrăcase un trening. Profesorul le dădu ceva de băut şi o pungă de alune. Apoi se duse să le pregătească ceva de mâncare. Le aduse sandvişuri cu somon, cu ouă şi clătite. Profesorul deschise televizorul. Se vorbea despre ei. Marcel Vaugirard lua un interviu unui poliţist care spunea că această aşa-zisă "Revoluţie a furnicilor" era de fapt isprava unui grup de anarhişti, răspunzători printre altele de rănile care îl aduseseră în stare de comă pe un tânăr licean. Pe ecran apăru fotografia lui Narcisse. - Narcisse e în comă! exclamă Julie. Julie ştia că Narcisse fusese bătut de Şobolanii Negri şi luat apoi din drum de o ambulanţă. Dar de aici şi până la a şi-l închipui în comă! - Trebuie să-l vizităm la spital, zise Julie. - Nu se poate, răspunse David. Ne vor prinde şi pe noi. Apoi pe ecran apărură fotografiile tuturor membrilor formaţiei rock şi aflară cu satisfacţie că toţi scăpaseră. 1248

Precum şi Elisabeth, conducătoarea fetelor de la şcoala de aikido. - Ce poveste, măi copii! zise profesorul de filosofie. Cel mai bine ar fi să staţi aici până când lucrurile se vor domoli. Apoi se duse să facă cafea. Julie era indignată pentru că toate distrugerile de la liceu erau puse pe seama "Revoluţiei furnicilor" - Aţi eşuat, zise profesorul aducând cafelele. - Totuşi am pus pe picioare afaceri comerciale solide. Din punct de vedere economic, revoluţia noastră a fost o reuşită, zise David. - Şi? Oamenilor nu le pasă. Dacă nu sunt camere de luat vederi ca să înregistreze evenimentul, e ca şi când n-ar exista. - Deci nu vă place revoluţia noastră? întrebă Julie uimită de tonul profesorului. -Nu, deloc. În materie de revoluţie, ca în toate privinţele, exista nişte reguli care trebuie respectate. Dacă ar trebui să vă dau note, abia dacă v-aş da 4. Sunteţi nişte revoluţionari de bâlci! În schimb, Şobolanilor Negri le-aş da nota opt. - Nu înţeleg, murmură Julie năucită. Profesorul de filosofie luă un trabuc dintr-o cutie, îl aprinse fără grabă şi trase primul fum cu voluptate. Julie înţelese abia după ce remarcă că profesorul se uita mereu la ceasul din perete. Toate acele vorbe provocatoare aveau drept scop să le distragă atenţia şi să-i reţină acolo. Julie sări în picioare, dar era prea târziu. Auzi sirenele maşinii de poliţie. - Ne-ai denunţat! - Era necesar, zise profesorul de filosofie, ferindu-se de privirile lor acuzatoare şi trăgând neglijent din trabuc. - Am avut încredere în dumneata şi ne-ai denunţat! 1249

- Nu fac decât să vă ajut să treceţi la etapa următoare. E indispensabil. Perfecţionez educaţia voastră de revoluţionari. Următoarea etapă: închisoarea. Toţi revoluţionarii au trecut prin asta. Veţi arăta mult mai bine ca martiri decât ca utopişti, iar jurnaliştii se vor ocupa intens de voi. Julie era scârbită. David o prinse de braţ. - Nu vezi că vrea să pierzi timp? Haide să fugim deaici. Încă mai putem reuşi. Mulţumim pentru sandvişuri şi la revedere, domnule. David o împinse pe Julie pe scară. O trase după el până la ultimul etaj. Trecură printr-o trapă şi urcară pe acoperiş, apoi pe altul şi iar pe altul. Julie îşi recăpătă toate reflexele în momentul în care porni în jos pe un burlan de scurgere. Apoi o luară la fugă. David şchiopăta puţin dar bastonul îl ajuta să se mişte destul de repede. Seara era frumoasă şi era lume multă pe străzile din Fontainebleau. Poliţia era pe urmele lor. Luminile unui supermarket clipiră lângă ei şi Julie îşi aduse aminte că Enciclopedia recomanda să fii atent la toate semnele. "Veţi găsi aici tot ce aveţi nevoie", spunea firma. - Să intrăm, zise ea. În colţul jucăriilor îi aştepta un cort de indian. Julie şi David intrară acolo, se acoperiră cu jucării şi aşteptară să se facă linişte în jurul lor ca să adoarmă, ghemuiţi unul în altul şi temători ca doi pui de vulpe. 168. PRIN ÎNTUNERIC Furnicile deiste călătoresc în întunericul urât mirositor şi vâscos al măruntaielor râmei. Stau în jurul viscerelor palpitânde care miros îngrozitor, dar ştiu că afară e moarte 1250

sigură. Din interior, furnicile înţeleg cum se propulsează anelidul. Prin gură, înghite pământ, îl face să-i treacă prin corp cu ajutorul sistemului său digestiv, apoi îl aruncă aproape instantaneu prin anus. Viermele e ca un reactor care aspiră şi aruncă afară nisip. Furnicile se depărtează ca să lase să treacă cocoloaşele de pământ. Afară, râma îşi umflă capul apoi respinge umflătura până la coadă, ceea ce-i sporeşte viteza. Şi astfel, umplut cu deiste, traversează Noul Bel-o-kan. Întâmplarea face ca râmele şi furnicile să fi încheiat acorduri de bună înţelegere. Furnicile nu mănâncă decât foarte puţin şi le permit să circule prin cetatea lor. Le hrănesc şi, în schimb, ei sapă galerii mai uşor de consolidat pentru lucrătoare. Totuşi, în acel mediu vâscos, deistele nu se simt deloc bine. Unde mergem? întreabă una dintre ele pe profetesa lor. 23 spune că, acum, ar fi nevoie de un miracol ca să le salveze. Şi se roagă ca zeii să intervină în favoarea lor. Viermele iese din dom. Dar, imediat ce scoate capul afară, un piţigoi se repede de sus şi îl prinde, fără să ştie că e plin de locatari furnici. Ce s-a întâmplat? întreabă o furnică, simţind cu sistemul din urechea internă că ia altitudine. Cred că de data asta zeii ne-au auzit. Ne invită în lumea lor, răspunde sentenţios profetesa 23, alunecând împreună cu toate însoţitoarele ei în stomacul acelui piţigoi care urca sus spre nori. 169. ENCICLOPEDIE INTERPRETAREA RELIGIEI ÎN YUCATAN: În Mexic, într-un sat indian al Yucatanului numit 1251

Chicumac, locuitorii au un mod ciudat de a practica religia. Au fost convertiţi cu forţa la catolicism de spaniolii din secolul al XVI-lea. Dar misionarii din primele timpuri au murit şi, cum această regiune e izolată de restul lumii, nu au fost reaprovizionaţi cu preoţi noi. Timp de aproape trei secole, locuitorii din Chicumac au ţinut toţi slujba catolică dar, pentru că nu ştiu nici să scrie şi nici să citească, au transmis rugăciunile şi ritualul prin tradiţie orală. După revoluţie, după ce s-a restabilit puterea mexicană, guvernul a luat hotărârea să pună peste tot prefecţi ca să creeze o administraţie care să controleze cu adevărat ţara. Unul dintre ei a fost deci trimis, în 1925, la Chicumac. Prefectul a asistat la slujbă şi a băgat de seamă că, prin tradiţia orală, locuitorii au reuşit să reţină perfect cântecele latineşti. Totuşi, timpul a dus la o mică derivă. Pentru a înlocui preotul şi cele două ajutoare ale sale, locuitorii din Chicumac luaseră trei maimuţe. Şi această tradiţie a maimuţelor se perpetuase de-a lungul timpului, ajungând să fie singurii catolici care venerau la fiecare slujbă... trei maimuţe. Eduard Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 170. SUPERMARKET - Mamă, e cineva în cortul indian! Un copil îi arăta cu degetul. Julie şi David nu-şi permiseră luxul de a se mira că se trezeau în trening într-un cort indian şi ieşiră mai înainte ca cineva să anunţe serviciul de securitate. 1252

Supermarketul era înţesat de lume încă de dimineaţă. Privirile le fură atrase de etichetele roşii "promoţional", "solduri", sau "două la un preţ de unul singur". Pentru majoritatea clienţilor, atâtea alimente etalate părea ceva mult prea frumos ca să fie permanent. Citind ziarele, toţi erau convinşi că trăiesc într-o epocă intermediară dintre două crize şi că trebuia neapărat să profite. În mod paradoxal, cu cât pacea era mai trainică în Occident, cu atât oamenii se extaziau mai mult în faţa alimentelor şi se temeau de lipsa lor. La standul de biscuiţi, câţiva copii devorau pachetele pe care le luau direct de pe rafturi, ca apoi să le arunce pe jos. Pentru că nu aveau bani la ei, David şi Julie făcură şi ei la fel. Erau cam prea multe dulciuri pentru un mic dejun, dar fugarilor le era prea foame ca să facă mofturi. După ce mâncară astfel, Julie şi David se îndreptară discret spre ieşire, trecând prin zona "ieşire fără cumpărături". Locul era supravegheat de două camere video. Un agent de securitate se luă după ei şi David îi sugeră lui Julie să se grăbească puţin. Julie grăbi pasul. Ieşirea părea la îndemâna lor. O luară la fugă. David ştia că niciodată nu trebuie să fugi în faţa unui poliţist sau în faţa unui câine, dar teama fu mai tare. Imediat ce începură să alerge, agentul de securitate scoase un fluier şi dădu un semnal care sfredeli timpanele tuturor clienţilor din jur. Câţiva vânzători îşi părăsiră imediat treaba şi se îndreptară spre suspecţi. Acum erau iar nevoiţi să se mişte repede. Julie şi David îşi luară elan ca să treacă printr-un cârd de casieri şi ajunseră în stradă unde îşi continuară cursa. După câteva clipe ajunseră într-o fundătură. Erau prinşi în capcană. Aveau să fie capturaţi de vânzătorii de la 1253

supermarket. Atunci apăru o maşină care îi îmbrânci pe vânzători şi pe toţi acei gură-cască care începuseră să se adune. Se deschise repede o portieră. - Urcaţi repede! spuse o femeie cu faţa ascunsă de un fular şi de nişte ochelari mari de soare. 171. DOMNIA Toate deistele sunt exterminate. Nu a mai rămas decât totemul lor alb, acea pancartă pe care o venerează furnicile religioase. Prinţesa 103 le cere inginerelor focului să o facă să dispară. Ele pun deasupra frunze uscate şi, cu mii de precauţii, apropie un jăratic roşiatic. Panoul arde imediat cu secret cu tot. Totuşi, dacă ar fi ştiut să citească literele acelei scrieri, ar fi descifrat cuvintele: "Atenţie! Nu aruncaţi pe jos chiştoacele! Pericol de incendiu!" Furnicile privesc monumentul Degetelor cum se transformă în fum. Prinţesa 103 e liniştită. Marele totem alb este acum cenuşă, şi odată cu el unul dintre principalele simboluri ale deismului. Ştie că profetesa 23 a reuşit să scape de trupa condusă de 13, dar Prinţesa 103 nu este îngrijorată. Preoteasa nu mai este destul de influentă ca să le creeze necazuri. Ultimii ei susţinători vor fi obligaţi să se supună. 24 se apropie de ea. De ce trebuie totdeauna ca oamenii să se situeze între "a crede" şi "a nu crede". Este stupid să vrei să ignori Degetele şi la fel de stupid să te încăpăţânezi să le venerezi. Pentru prinţesa 103, singura atitudine inteligentă faţă de Degete înseamnă: "a discuta" şi "a încerca să se înţeleagă reciproc". 24 aprobă cu antenele. Prinţesa a urcat deja în vârful domului, acaparată de grijile unei vieţi noi în plină expansiune. În plus, are şi probleme fiziologice. Ca la toate sexuatele, pe spate au 1254

început să-i crească două aripi şi, prin semnul ei galben de lac de unghii, un triunghi de trei ochi cu recepţie în infraroşu îi apare acum în frunte ca trei negi. Noul Bel-o-kan se măreşte continuu. Deoarece furnalele provocaseră câteva incendii, s-a hotărât să nu se mai păstreze decât unul singur în interiorul metropolei iar celelalte să fie instalate în cetăţi periferice. într-o altă societate, asta se numeşte descentralizare industrială. Faptul că învăţaseră să învingă noaptea constituia principala inovaţie. De acum înainte, frigul serii nu le mai anchilozează pe doici şi pot să lucreze douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru fără cel mai mic răgaz cu ajutorul lampioanelor. Prinţesa 103 spune că Degetele folosesc metale pe care le găsesc în natură şi care, odată topite, le permit să fabrice obiecte dure. Trebuie căutate. Cercetaşele scotocesc peste tot şi aduc pietricelele cele mai ciudate, inginerele le aruncă în foc, dar nu reuşesc să producă metale. 24 îşi continuă saga romanescă, Degetele, inventând scene în care aceste animale se bat sau se reproduc. Când are nevoie de detalii precise, se consultă cu 103, în rest dă frâu liber imaginaţiei. La urma urmelor, e doar un roman... Simultan, 7 conduce serviciul artistic. În cetate nu mai există furnică care să nu-şi fi gravat pe torace un motiv de păpădie, de incendiu sau de brânduşă. Dar rămâne o problemă. 103 şi 24 sunt poate virtual regina şi regele Noului Bel-o-kan, dar nu sunt suverani reali. Nu au progenitură. Tehnica, arta, strategia războiului de noapte, eradicarea religiei le-au conferit, fireşte, un fel de aură care depăşeşte cu mult pe cea a reginelor obişnuite, dar sterilitatea lor începe să devină subiect de discuţie. Chiar dacă se importă mână de lucru străină ca să se facă faţă crizei demografice, insectele nu se simt bine într-o cetate în care genele nu sunt transmise. 1255

Prinţul 24 şi Prinţesa 103 ştiu asta şi, pentru a face să se uite această carenţă, încurajează cu dragă inimă arta şi ştiinţa. 172. FEROMON ZOOLOGIC: MEDICINĂ Salivatoare:10. MEDICINĂ: Degetele au uitat virtuţile naturii. Au uitat că există leacuri naturale pentru cauza bolilor lor. Aşa că au inventat o ştiinţă artificială pe care o numesc "medicină". Asta constă în inocularea unei boli la sute de şoareci apoi administrarea unui produs chimic diferit fiecărui şoarece. Dacă există unii care se simt bine, acelaşi produs chimic este dat şi Degetelor. 173. AJUTORUL Uşa maşinii era larg deschisă şi oamenii de la supermarket se apropiau. Nu mai aveau de ales. Mai bine să se arunce în necunoscut decât să fie prinşi de serviciul de securitate al magazinului care probabil că avea să-i dea pe mâna poliţiei locale. Femeia cu faţa ascunsă apăsă pe acceleraţie. - Cine sunteţi? întrebă Julie. Necunoscuta de la volan reduse viteza, lăsă în jos ochelarii negri şi îşi descoperi trăsăturile în oglinda retrovizoare. Julie se trase brusc înapoi. Mama ei. Voia să coboare din maşina în mers, dar David o ţinu cu fermitate pe loc. Familia era mult mai bine decât poliţia. - Ce cauţi aici, mamă? bombăni ea. -Te căutam. N-ai mai venit acasă de câteva zile. Am 1256

dat telefon la poliţie şi mi-au spus că la vârsta ta poţi să dormi unde-ţi place. Apoi am avut veşti despre tine din ziare şi de la televizor. Conducea din nou foarte repede. - Apoi m-am gândit că dacă te porţi atât de agresiv cu mine, asta înseamnă că am greşit pe undeva. Ar fi trebuit să te stimez ca fiinţă omenească, nu pentru că erai fata mea. Ca fiinţă omenească cu drepturi egale, cu siguranţă că ai fi devenit prietena mea. Aşa că dacă am ratat sarcina mea de mamă, poate că o voi reuşi pe cea de prietenă. Pentru asta te caut şi pentru asta mă aflu aici. Julie era mai mult decât uimită. - Cum m-ai găsit? - Adineauri am auzit la radio că fugiseşi în partea de vest a oraşului. Am dat fuga să cercetez zona, rugându-mă cerului să te găsesc înaintea poliţiştilor. Domnul mi-a auzit ruga... - Poţi să ne: adăposteşti acasă? întrebă Julie. Ajunseră în faţa unui baraj. Poliţiştii voiau neapărat să pună mâna pe ei. - Întoarceţi, zise David. Dar mama lui Julie preferă să accelereze şi să forţeze barajul ca să treacă. Poliţiştii săriră imediat într-o parte ca să evite bolidul. Sirenele răsunară din nou în spatele lor. - Sunt pe urmele noastre, zise mama lui Julie, şi cu siguranţă că au luat numărul maşinii. Ştiu că eu am venit în ajutorul vostru. In două minute, poliţiştii vor fi acasă. Mama lui Julie pătrunse pe o stradă cu sens interzis, intră brusc pe un drum perpendicular, opri motorul şi aşteptă ca maşinile poliţiei să treacă mai departe ca să întoarcă. - Nu pot să vă mai ascund la mine. Trebuie să vă ascundeţi acolo unde poliţiştii nu vă vor găsi. Mama lui Julie optase pentru o direcţie precisă. Spre 1257

vest. Copacii se aliniau ca o armată în continuă creştere pe măsură ce se apropiau. Pădurea. - Tatăl tău spunea că copacii îi protejează pe cei care le cer asta în mod politicos. Nu ştiu dacă ai avut timp să-ţi dai seama de asta, Julie, dar tatăl tău era un tip formidabil. Opri şi întinse fetei sale o bancnotă de cinci sute de franci ca să nu rămână fără bani. Julie scutură din cap. - Nu prea ai ce să faci cu banii în pădure. Îţi voi da veşti despre mine imediat ce voi putea. Coborâră din maşină şi femeia de la volan le făcu semn cu mâna. - Nu e nevoie. Trăieşte-ţi viaţa. Sunt mulţumită dacă te ştiu liberă. Julie nu ştia ce să spună. Cele două femei se îmbrăţişară. - La revedere, Julie! - Mamă, încă ceva... - Ce, fata mea? - Mulţumesc. Ca să scape de eventualii urmăritori, David alese sistematic cărările nemarcate. Atenţia lui Julie fu brusc atrasă de o furnică zburătoare care parcă îi urmărea de câtăva vreme. Se opri şi insecta plană la început deasupra capului ei, după care zbură în jurul fetei. - David, cred că furnica asta zburătoare e interesată de noi. - Crezi că e o insectă de acelaşi gen ca cea din canalizare? - Vom vedea. Fata întinse mâna cu palma desfăcută, cu degetele depărtate, ca formeze un teren de aterizare pentru furnica zburătoare. Insecta se aşeză pe mâna ei şi se plimbă puţin. 1258

- Vrea să scrie, ca şi cealaltă! Julie luă bacă din desiş, o strivi puţin şi, imediat, insecta îşi înmuie în ea mandibulele. "Urmează-mă." - Fie e aceeaşi care a reuşit să iasă din broasca râioasă, fie e sora ei geamănă, zise David. Se uitară la insecta care părea că îi aşteaptă ca un taxi. - Nu mai încape nici o îndoială. E sigur că voia să ne îndrume prin canalizare, iar acum vrea să ne conducă prin pădure! Exclamă Julie. - Ce facem? întrebă David. - În situaţia în care suntem... Insecta zbură în faţa lor, ghidându-i spre sud-vest. Trecură printre tot felul de copaci ciudaţi, carpeni cu ramuri întinse în formă de umbrelă, plopi-tremurători cu scoarţa galbenă plină de vinişoare negre, frasini cu frunze mirosind a mentă. Făcându-se noapte, la un moment dat pierdură insecta din vedere. - Nu vom mai putea să ne ţinem după ea prin întuneric. În faţa lor văzură imediat o luminiţă. Furnica zburătoare îşi "aprinsese" ochiul drept ca un far. - Credeam că licuricii sunt singurele insecte în stare să emită lumină, spuse Julie. - Mmmm... Să ştii că am impresia că amica noastră nu e o furnică adevărată. Nici o furnică nu scrie franţuzeşte şi nu-şi aprinde ochii. - Atunci? - Atunci poate să fie vorba de un mic robot teleghidat în formă de furnică zburătoare. Am văzut un reportaj la televizor despre acest gen de maşinării. Arătau furnici robot fabricate de NASA în vederea cuceririi planetei Marte. Dar ale lor erau mai mari. Nimeni nu a reuşit până acum 1259

un astfel de nivel de miniaturizare, spuse David În spatele lor se auzi un fel de lătrat furios. Începuse hăituiala şi poliţiştii dăduseră drumul la câini. Tinerii o luară la fugă. Furnica zburătoare îi lumina cu fasciculul ei luminos, dar câinii alergau mai repede decât ei. Urcară pe un taluz, de unde David, cu ajutorul bastonului, se strădui să ţină câinii la distanţă. Animalele săreau ca să-şi înfigă colţii şi încercau să prindă şi furnica zburătoare care lumina această scenă. - Să ne despărţim, zise Julie. Poate ca aşa măcar unul din noi va reuşi să scape. Şi, fără să aştepte răspunsul lui, Julie plecă sărind peste un boschet. O întreagă haită de dulăi porni pe urma ei, lătrând, hotărâţi s-o facă bucăţele pe fată. 174. ENCICLOPEDIE CURSA DE FOND: Când ogarul şi omul aleargă împreună, câinele ajunge primul. Ogarul este dotat cu aceeaşi capacitate musculară comparativ cu greutatea sa ca şi omul. În mod logic, amândoi ar trebui să alerge cu aceeaşi viteză. Totuşi ogarul este totdeauna primul. Motivul e că omul, atunci când aleargă, vizează o linie de sosire. Aleargă cu un obiectiv precis de atins în cap. Ogarul aleargă doar ca să alegre. Tot fixând obiective, tot crezând că voinţa e bună sau rea, pierdem multă energie. Nu trebuie să ne gândim la obiectivul urmărit, trebuie să ne gândim numai să avansăm. Avansăm şi apoi ne modificăm traiectoria în funcţie de evenimentele care apar. Astfel, tot avansând, atingem sau depăşim obiectivul fără măcar să ne dăm seama. 1260

Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 175. LEGĂTURA Prinţesa 103 stă nemişcată în încăperea ei. Prinţul 24 se învârte în jurul ei fără motiv. În cetate, unele doici spun că atunci când masculul se învârteşte în jurul femeii fără să se producă o copulaţie, asta generează o tensiune erotică perceptibilă ca energie pură. Prinţesa 103 nu prea crede în aceste legende citadine, dar recunoaşte că 24, învârtindu-se astfel în jurul ei, îi provoacă oarecare tensiune. Asta o enervează. Se străduieşte deci să se gândească la altceva. Ultima ei idee este să construiască un zmeu. Amintindu-şi de frunza de plop care nu a căzut la verticală ci deplasându-se în zig-zag, crede că e posibil să dea drumul unor furnici în echilibru pe nişte frunze, care ar călători alunecând pe curenţi de aer. Mai rămânea de rezolvat problema controlului direcţiei. Câteva exploratoare îi aduc la cunoştinţă că alte cetăţi din est s-au alăturat federaţiei Noului Bel-o-kan. Ea care nu număra până atunci decât şaizeci şi patru de cetăţi fiice populate doar de furnici roşii, cuprinde acum aproape trei sute cincizeci, de cel puţin zece specii diferite. Fără a mai vorbi de ceva cuiburi de viespi şi de câteva termitiere care duc deja tratative în vederea aderării lor. Fiecare cetate nou integrată primeşte drapelul odorant federal precum şi un jăratic cu instrucţiunile de folosire. Să nu se apropie frunze de foc. Să nu se aprindă focul când bate vântul. Să nu se ardă frunze în interiorul cetăţii, căci se produce un fum asfixiant. Să nu fie folosit pentru război 1261

fără autorizaţia cetăţii-mamă. Furnicile sunt instruite şi în privinţa pârghiei şi a roţii, pentru cazul în care vor găsi în propriile lor laboratoare utilizări interesante ale acestor două concepte. Unele furnici ar dori ca Noul Bel-o-kan să-şi păstreze secretele tehnologice, dar Prinţesa 103 crede că, dimpotrivă, ştiinţa trebuie să fie răspândită la toate insectele, chiar dacă într-o zi unele se vor folosi de ea ca să le atace. E o alegere politică. Magia focului şi rezultatele surprinzătoare care se pot obţine ca energie în folosul civil le fac pe furnici să înţeleagă mai bine avansul luat de Degete, care stăpânesc aceste lucruri de mai bine de zece mii de ani. Degetele. Acum toate cetăţile federate ştiu că Degetele nu sunt nici monştri, nici zei, şi că Prinţesa 103 este în căutarea unui mijloc de a încheia o alianţă cu ele. În romanul său, 24 explică problema în două fraze lapidare: Două lumi se privesc, cea a celor foarte mici şi cea a celor foarte mari. Vor şti oare să se înţeleagă? Unele furnici aprobă proiectul, altele îl dezaprobă, dar toate gândesc la mijlocul de a suscita o alianţă şi la pericolele şi la avantajele pe care le-ar putea prezenta. Poate că în afară de foc, pârghie şi roată, Degetele cunosc şi alte secrete pe care furnicile nu sunt în stare să le imagineze. Numai piticele şi unele dintre aliatele lor se mai încăpăţânează încă să distrugă federaţia şi ideile nesănătoase pe care le răspândeşte în natură. După înfrângerea cumplită pe care au suferit-o în noaptea Bătăliei Lampioanelor, nu îndrăznesc să mai atace deocamdată cetatea Noul Bel-o-kan. Dar nu e decât o amânare. Reginele lor ouătoare - piticele au câteva sute se străduiesc să aducă pe lume o nouă generaţie de 1262

războinice care, imediat ce vor fi în stare să lupte, adică peste o săptămână, vor ataca din nou ca să spulbere federaţia furnicilor roşii. Nu scrie nicăieri că tehnologia Degetelor va fi veşnic mai eficace decât câteva pântece fertile capabile să producă războinice cu carul. Noul Bel-o-kan ştie de această ameninţare. Se ştie că vor avea loc multe războaie între cele care vor să schimbe lumea şi cele care vor ca totul să rămână ca înainte. În încăperea ei, Prinţesa 103 îşi zice că trebuie să grăbească cursul istoriei. Fără instaurarea unei cooperări între principalele două specii pământeşti, nu va exista evoluţie durabilă. Îl convoacă pe Prinţul 24, pe cele douăsprezece exploratoare şi tot atâtea reprezentante ale speciilor străine raliate. Toată lumea îşi uneşte antenele pentru o CA colectivă. Prinţesa spune că trebuie să acţioneze cu orice preţ. Pentru că Degetele nu reuşesc să intre în contact cu furnicile, atunci trebuie ca furnicile să li se adreseze primele. Crede că singurul mijloc de a impresiona Degetele, ca să le considere ca partenere cu drepturi egale, este să se apropie de ele în număr mare. Insectele chemate la sfat înţeleg ce vrea sexuata: o nouă mare cruciadă. Prinţesa 103 explică. Nu propune o cruciadă; nu mai vrea războaie inutile, preferă un mare marş pacifist al furnicilor. Prinţesa este convinsă că Degetele vor fi intimidate devenind conştiente de masa enormă de insecte care trăiesc alături de ele. Speră că şi alte cetăţi se vor alătura lor în timpul marşului şi că toate împreună se vor impune ca un interlocutor indispensabil pentru Degete. Vii şi tu? întreabă prinţul 24. Evident. 103 ia chiar ea conducerea acestui mare marş. Speciile străine sunt îngrijorate. Vor să ştie cine va rămâne în acest timp la Noul-Bel-o-kan ca să asigure siguranţa 1263

cetăţii şi să fructifice munca lor. Un sfert din populaţie, propune 103. Insectele branşate consideră că e un mare risc. Piticele vor ataca în curând şi în împrejurimi mai sunt şi deistele. Forţele reacţionare sunt considerabile. Nu trebuie subestimate. Părerile sunt împărţite. Multe au început să aprecieze liniştea şi reuşita Noului Bel-o-kan. Nu înţeleg de ce trebuie să rişte. Altele se tem că întâlnirea cu Degetele va lua o întorsătură proastă pentru furnici. Până acum au fost doar eşecuri. La ce bun să investească atâta energie pentru un marş pacifist ale cărui rezultate sunt aleatorii? Cum vor putea să facă Degetele diferenţă între un marş pacifist şi o cruciadă militară? Prinţesa 103 spune că nu au de ales. Această întâlnire este din punct de vedere cosmic indispensabilă. Dacă nu va organiza ea marşul, asta va rămâne ca sarcină generaţiei viitoare, sau celei care va urma. Mai bine să rezolve această problemă cât mai repede şi să nu lase această povară altora. Insectele discută îndelung. Prinţesa 103 reuşeşte să convingă mai ales datorită carismei feromonilor săi. Se foloseşte de anecdotele din propria ei legendă. Insistă: în caz de eşec, acţiunea lor va aduce totuşi informaţii preţioase pentru cele care vor dori să repete manevra. Le convinge pe rând pe cele care o contrazic despre temeiul deciziei sale. Există foarte multe speranţe la orizontul acestui marş. Poate că Degetele le vor învăţa alte minunăţii şi mai impresionante decât focul, roata şi pârghia. Adică ce? întreabă 24. Umorul, răspunde 103. Şi pentru că nici una dintre furnicile prezente nu ştie despre ce este vorba, îşi imaginează "umorul" ca pe o 1264

invenţie tipică Degetelor, conferind o putere incredibilă celui care ştie s-o mânuiască. 5 zise că umorul e probabil o catapultă ultimul răcnet. 7 îşi zice că umorul e probabil un foc şi mai distrugător. Prinţul 24 îşi zice că umorul e probabil o formă de artă. Celelalte cred că umorul e probabil un nou material şi o tehnică inedită de stocare a hranei. Din motive diferite, toate sunt atrase de acest Graal nedefinit care este umorul. Prin urmare, susţin în unanimitate propunerea Prinţesei 103. 176. SINGURĂ ÎN PĂDUREA ÎNTUNECOASĂ Nu mai era de glumit. Singura ei salvare era un brad. Julie era intimidată de verticalitatea lui, dar haita constituia cel mai bun impuls. Se aruncă printre crengi. Julie aruncă de sus cu conuri de brad peste boturile câinilor. - Plecaţi! Căraţi-vă de-aici, animale rele! Câinii renunţaseră să-şi mai înfigă colţii în fugară, dar stăteau pe loc şi lătrau ca să-şi anunţe stăpânii că fata se afla acolo. Imediat îşi făcu apariţia un nou personaj. De departe ai fi zis că e un câine, dar mersul său era mai liniştit, şi avea un miros mai puternic. Nu era un câine, ci un lup. Un adevărat lup sălbatic. Câinii se uitară cum se apropie acea fiinţă excepţională. Ei erau o haită şi lupul era singur, totuşi câinii erau impresionaţi. Lupul este într-adevăr strămoşul tuturor câinilor. El nu a degenerat în urma contactului cu omul. Toţi câinii ştiu asta. Toţi îşi amintesc vag de o zi în care trăiau fără oameni şi că în acel moment aveau o formă şi o minte diferite. Erau liberi: erau lupi. Câinii îşi lăsară capul şi urechile în jos în semn de 1265

supunere, şi băgară coada între picioare ca să-şi ascundă mirosurile şi să-şi protejeze sexul. Urinară, ceea ce, în limbaj canin însemna: "Nu am teritoriu definit, de aceea urinez oricând şi oriunde". Lupul mârâi, ceea ce voia să însemne că el urina numai în cele patru colţuri ale unui teritoriu precis şi că aceşti câini se agitau tocmai pe teritoriul lui. Nu e vina noastră, oamenii ne-au făcut aşa, pledă un ciobănesc german. Lupul răspunse cu un rictus sfidător: Totdeauna ai posibilitatea să-ţi alegi viaţa pe care vrei s-o ai. Şi se avântă cu colţii gata să ucidă. Câinii înţeleseră şi o luară la sănătoasa chelălăind. Lupul o luă la fugă după unul dintre ei. - Mulţumesc Natură că ai trimis un lup să mă salveze, murmură Julie, cocoţată în copac. Nu se mai auzea decât foşnetul frunzelor scuturate de vânt. Julie se ghemui şi simţi că îi e frig la picioare. Deodată zări o luminiţă. "Furnica zburătoare care voia să ne ghideze...", îşi zise ea ridicând capul. Dar de data asta erau licurici. Fetei îi era frig. Avea mare nevoie de odihnă. Ştia că somnul ei avea toate şansele să fie scurt şi îşi programă mintea pentru somnul profund recuperator. La şase dimineaţa o trezi un lătrat. Dar nu era lătratul câinilor poliţişti. Era Ahile. O găsise. Se gândiseră să-l folosească pe Ahile ca să dea de ea. Bărbatul îşi puse lanterna sub haină. Luminată de dedesubt, faţa lui Gonzague apărea de-a dreptul diabolică. - Gonzague! - Mda. Poliţiştii nu ştiau cum să dea de tine, dar mie mi-a venit o idee. Câinele tău. Bietul animal era singur în 1266

grădină. Nu a fost nevoie de eforturi prea mari ca să înţeleagă ce se aştepta de la el. I s-a dat să adulmece bucata de fustă pe care am păstrat-o de la ultima "întâlnire" şi a pornit imediat în căutare. Câinii sunt întradevăr cei mai buni prieteni ai omului. O prinse pe Julie şi o legă de copac. - Ah, de data asta o să fim mai liniştiţi. S-ar zice că acest copac e un stâlp de tortură indian. Ultima dată aveam un cutter, de atunci însă am schimbat echipamentul... Îşi arătă revolverul. - E mai puţin precis, dar are avantajul că acţionează de la distanţă. Poţi să ţipi, în pădure nu te poate auzi nimeni în afară de prietenele tale... "furnicile". Julie se zbătu. - Ajutor! - Strigă cu vocea ta frumoasă! Hai, strigă! Julie se opri şi îl privi drept în ochi. - De ce faci asta? - Ne place să-i facem pe ceilalţi să sufere. Şi trase un glonţ în laba lui Ahile care se arătă surprins. Mai înainte ca animalul să fi înţeles că se înşelase în privinţa aliatului său, Gonzague îl împuşcă în fiecare labă, apoi în şira spinării şi în cap. Gonzague reîncărcă pistolul. - Acum e rândul tău. Ridică pistolul. - Nu. Las-o. Gonzague se întoarse. David! - Viaţa se repetă! David vine mereu în ajutorul prinţesei. E foarte romantic. Numai că de data asta vom schimba povestea. Îşi îndreptă revolverul spre David, trase piedica şi... Gonzague se prăbuşi la pământ. - Atenţie, furnica zburătoare! exclamă unul dintre complicii lui. 1267

Într-adevăr, furnica zburătoare îi ataca deja pe acoliţii lui Gonzague Dupeyron. Încercară să se protejeze, dar în jurul lor erau multe insecte zburătoare şi nu ştiură să repereze insecta-robot. Furnica zburătoare se avântă în trei picaje şi cei trei Şobolani Negri se prăbuşiră. David o dezlegă pe Julie. - De data asta am crezut că s-a zis cu mine! exclamă Julie. - Imposibil. Nu rişti nimic. - Da? De ce? - Pentru că tu eşti eroina. Şi în romane eroinele nu mor, zise el glumind. Acest raţionament ciudat o miră pe fată. Se aplecă spre câine. - Bietul Ahile. Credea că oamenii sunt cei mai buni prieteni ai câinilor. Săpă repede o groapă şi îl îngropă. Furnica zbura în continuare în jurul lor, bâzâind parcă nerăbdătoare. Totuşi Julie voia să-şi revină puţin. Se lipi de David. Apoi, dându-şi seama de ce făcuse, se depărtă de el. - Trebuie să mergem, furnica zburătoare pare că se enervează, remarcă tânărul. Apoi se înfundară şi mai adânc în pădurea întunecoasă, ghidaţi de insectă. 177. ENCICLOPEDIE PROBLEMĂ DE SCARĂ: Lucrurile nu există decât după felul în care le percepem la o anumită scară. Matematicianul Benoît Mandelbrot, în afară de a fi descoperit atât de minunatele imagini fractale, a demonstrat faptul că nu recepţionăm decât viziuni parcelare ale lumii care ne înconjoară. Astfel, dacă 1268

măsurăm o conopidă, vom obţine, de exemplu, un diametru de treizeci de centimetri. Dar dacă îi vom urmări fiecare circumvoluţiune, rezultatul se va multiplica cu zece. La fel, o masă netedă, dacă o examinăm cu microscopul, se va dovedi a fi un şir de munţi care, dacă le urmărim denivelările, i-ar multiplica mărimea până la infinit. Totul depinde de scara aleasă pentru examinarea acestor mese. Văzută la o anumită scară, ea va avea o anumită mărime şi o mărime dublă la altă scară. Benoît Mandelbrot ne permite să afirmăm că nu există, în absolut, o singură informaţie ştiinţifică sigură, că atitudinea cea mai justă, la un om modern onest, constă în a accepta în orice ştiinţă o parte enormă de inexactitate, care va fi redusă de către generaţia următoare, dar niciodată complet eliminată. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 178. MARELE MARŞ Încă din zori, pregătirile de plecare acaparează întreg Noul Bel-o-kan. Peste tot în cetate se vorbeşte numai de marele marş pacifist spre Degete. De data asta, nu numai o furnică, ci o întreagă mulţime merge la întâlnirea cu dimensiunea superioară, la întâlnirea cu Degetele..., poate la întâlnirea cu zeii. În sala războinicelor, fiecare se alimentează cu acid formic. Chiar crezi că Degetele există? O războinică dă din cap perplexă. Recunoaşte că nu e 1269

total convinsă, dar emite că singurul mijloc de a şti este tocmai de a participa la acest marş. Dacă Degetele nu există, se vor întoarce pur şi simplu la Noul Bel-o-kan ca să continue ce începuseră. Mai departe, alte furnici discută cu şi mai multă îndârjire. Crezi că Degetele ne vor accepta ca egalele lor? Cealaltă se scarpină la rădăcina antenelor. Dacă nu acceptă, vom intra în război şi ne vom apăra până la capăt. La suprafaţă sunt pregătiţi melcii care iau parte la călătorie. Aceste pachiderme enorme băloase sunt cele mai indicate în astfel de situaţii. Poate că sunt cam lenţi, dar merg pe orice fel de teren, iar dacă furnicile rămân fără mâncare, unul singur dintre ei e de ajuns ca să hrănească o mulţime dintre ele. În timp ce sunt încărcaţi cu bagaje, melcii cască, desfăcându-şi cei douăzeci şi cinci de mii şase sute de dinţişori. Melcii sunt încărcaţi cu poveri mari, jăratic cald şi rezerve de hrană. Pelerinii se aliniază în jurul Noului Bel-o-kan. Pe unii sunt încărcate ouăle goale pe dinăuntru care sunt pe post de amfore pline cu hidromel. Furnicile au băgat de seamă că, consumat în doze mici, acest alcool de miere te face să rezişti mai bine la frigul nopţii şi dă curaj în dueluri. Pe alţi melci sunt încărcate furnici-cisternă, acele faimoase insecte nemişcate încărcate până la refuz cu miericică astfel încât abdomenul lor este de cincizeci de ori mai voluminos decât restul corpului şi umflat ca un balon. E aici hrană destulă pentru două hibernări, spune prinţul 24. Prinţesa 103 răspunde că, traversând deja deşertul, ştie că lipsa de alimente poate să distrugă expediţia cea 1270

mai eficace şi, cum nu crede că traseul va fi plin cu vânat pe toată lungimea lui, preferă să fie precaută. Deasupra furnicilor care se ocupă cu pregătirile, noi escadrile de viespi şi de albine au grijă ca nici o specie să nu profite de ocazie ca să le atace. 7 instalează pe al său melc-al-artei o frunză lungă de cânepă cu care are intenţia să realizeze o tapiserie care să zugrăvească lungul marş spre ţara Degetelor. Depozitează câţiva pigmenţi cu care să coloreze fresca: polen, sânge de coleopteră şi praf de rumeguş. Cea mai mare dezordine domneşte în faţa celei de a treia intrări a Noului Bel-o-kan, unde o întreagă mulţime se organizează şi se grupează pe popor, pe castă, pe laboratoare de studiu sau pe melc. Lucrătoarele din casta inginerelor consolidează harnaşamentele ierboase care vor servi la menţinerea pietrelor pline cu jăratic. Nu pentru că s-ar teme că vor provoca un incendiu, cel mai mult le e teamă să nu piardă jăraticul. De altfel, iau cu ele şi lemne mici şi uscate pentru întreţinerea lui. Ştiu că focul este un animal vorace. În sfârşit, toată lumea e gata şi temperatura destul de ridicată ca să pornească. Se ridică o antenă. Înainte. Caravana imensă de cel puţin şapte sute de mii de indivizi se pune în mişcare. Furnicile cercetaşe se află în primele rânduri, dispuse în triunghi. Fac cu schimbul în partea din faţă a caravanei ca să aibă antena odihnită. Ca şi cum nasul acelui animal lung ar fi permanent înnoit. În spatele cercetaşelor se află războinicele roşii din casta artileristelor. Dacă cercetaşele dau alarma, acestea din urmă se vor pune automat în poziţie de atac. Urmează apoi primul melc. E un melc de război cu încărcătura lui de jăratic fumegând. Mai multe artileriste sunt gata să tragă din înălţimea acestui promontoriu mobil. 1271

Apoi vin trupele de infanterie, gata să atace în pas alergător. Aceste războinice se deplasează şi pentru a vâna în împrejurimi, căci membrele procesiunii trebuie să fie constant hrănite. În spate se află al doilea melc. Şi el e încărcat cu jăratic fumegând şi cu artileriste. Apoi merg câteva legiuni străine. În special furnici roşii, negre şi galbene. Abia spre centrul procesiunii se află lucrătoarele inginere şi lucrătoarele artiste. Prinţesa 103 şi Prinţul 24 au propriul lor melc de călătorie, ceea ce le permite să nu se epuizeze prea mult mergând. În sfârşit, în coada procesiunii se află o legiune de artilerie şi doi melci de război gata să apere partea din spate a trupei. Războinicele se deplasează pe flancuri, încurajându-le pe mărşăluitoare, controlând zonele suspecte, menţinând coeziunea marşului. 5 şi colegele sale le supraveghează pe supraveghetoare, ghidând ghizii. Ele sunt adevăratele promotoare ale acestui marş. Toate au impresia că săvârşesc ceva foarte important pentru specia lor. Pământul se cutremură sub masa acestei trupe, iarba se îndoaie şi nici copacii nu sunt indiferenţi. Niciodată, de când îşi amintesc copacii, nu au văzut atâtea furnici la un loc mergând împreună în aceeaşi direcţie. Şi nimeni nu mai văzuse vreodată melci alăturându-se furnicilor ca să care nişte poveri fumegânde. Seara, insectele din procesiune se adună într-o imensă tabără. În centru, jăraticul permite să se păstreze activitatea, în timp ce furnicile de la periferie dorm. Prinţesa 103, ridicată pe patru picioare, povesteşte enormei mase a însoţitoarelor sale ceea ce crede că cunoaşte despre Degete. 1272

179. FEROMON ZOOLOGIC: MUNCA Salivatoare: 10. MUNCA: Degetele s-au bătut la început pentru mâncare. Apoi, după ce toate au avut ce mânca, s-au bătut pentru libertate. După ce au obţinut libertatea, s-au bătut ca să se odihnească cât mai mult posibil fără să muncească. Acum, datorită maşinilor, Degetele au atins acest obiectiv. Rămân la ele acasă ca să profite de mâncare, de libertate şi de absenţa muncii. Dar în loc să-şi spună "Viaţa e frumoasă, poţi să-ţi petreci zilele fără să faci nimic", ele se simt nefericite şi votează pentru şeful care le promite că o să le redea de lucru reducând şomajul. 180. SANCTUARUL Boscheţi de rugi încercuiau o cuvetă. În centru se afla o colină deasupra căreia se afla o altă colină mai mică. Păsări planau fredonând melodii folclorice. Chiparoşii fremătau ascultându-le. Căţărată pe o stâncă mare de gresie, Julie mormăi: - Parcă aş recunoaşte locul ăsta. Locul o recunoscu şi el. Se simţea spionată. Nu de copaci, ci chiar de pământ. Cele două coline erau ca un ochi cu o pupilă protuberantă, gardul viu al rugilor formând un fel de gene. Totuşi furnica zburătoare nu-i ghidă spre ele, ci spre un şanţ plasat sub degetul de gresie. Julie înaintă. De data asta nu mai încăpea nici o îndoială. Acolo descoperise Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 1273

- Dacă coborâm acolo jos, nu vom mai putea urca, zise David. Furnica zburătoare se rotea în jurul lor, îndemnându-i totuşi să sară. Zonele unde înflorise rochiţarândunicii aduceau o notă mai veselă acelui mediu sălbatic. Furnica zburătoare îi conduse spre o gaură. În patru labe, ca nişte cârtiţe, intrară în pământ. Furnica zburătoare lumina tunelul cu ochiul ei far. David o urma de bine de rău fără să dea drumul la baston. - Acolo e o fundătură. Ştiu pentru că am mai coborât aici, spuse Julie. Într-adevăr, tunelul era închis la capăt. Furnica zburătoare ateriză ca şi cum şi-ar fi încheiat misiunea de ghid. - Acum va trebui să ne întoarcem, zise Julie suspinând. - Stai, cu siguranţă că această insectă robot nu ne-a adus degeaba până aici, spuse David. Examină locul cu mare atenţie. Pipăi peretele şi simţi ceva tare şi rece. Scutură nisipul şi degajă o placă rotundă de metal pe care furnica zburătoare se grăbi s-o lumineze. Pe panoul metalic era gravată o enigmă şi încadrată o claviatură pentru răspuns. Descifrară împreună: "Cum faci din şase chibrituri opt triunghiuri echilaterale egale?" Acum geometrie! Julie îşi prinse capul în mâini. Nu puteai scăpa, sistemul şcolar punea mâna pe tine peste tot. - Să ne gândim. Asta e enigma de la televizor, zise David căruia îi plăceau foarte mult enigmele. - Serios? Să ştii că femeia aceea de la televizor, care era foarte pricepută, n-a reuşit să găsească soluţia. Aşa că noi... - Cel puţin, atâta timp cât căutăm soluţia, suntem la adăpost, insistă David. 1274

Băiatul smulse o rădăcină. O rupse în şase bucăţi şi le aşeză în toate sensurile. - Şase chibrituri şi opt triunghiuri... Ar trebui să se poată. Se jucă mult timp cu chibriturile. Deodată zise: - Gata, am găsit! Îi explică soluţia. Tastă cuvântul şi, cu un zgomot metalic uşor, uşa de metal se deschise. În spatele ei era o lumină şi nişte oameni. 181. FEROMON ZOOLOGIC: INSTINCT GREGAR Salivatoare: 10 INSTINCT GREGAR: Degetele sunt nişte animale foarte gregare. Suportă greu să trăiască singure. Imediat ce pot, ele se adună în turme. Unul din locurile unde strângerea lor la un loc este dintre cele mai spectaculoase se numeşte "metrou". În el, Degetele sunt în stare să suporte ceea ce nici o insectă din lume n-ar fi în stare să suporte. Se îngrămădesc, se strivesc şi se înghesuie până când nu se mai pot mişca din cauza mulţimii din jurul lor. Fenomenul metrou pune o problemă. Oare Degetul dispune de o inteligenţă individuală sau este pus în mişcare de îndemnuri auditive sau vizuale care îl obligă la acest gen de comportament gregar? 182. DECI EI ERAU Prima dată, Julie zări faţa lui Ji-woong. Apoi îi văzu şi pe Francine, Zoe, Paul şi Leopold. Cu excepţia lui Narcisse, formaţia "furnicilor" era completă. Prietenii le întinseră braţele şi îi ajutară să intre. Ji-woong le povesti aventura lor. Scăpaţi de bine de 1275

rău, dar nevătămaţi, din nebunia de la liceu, vruseseră să-l răzbune pe Narcisse şi-i urmăriseră pe Şobolanii Negri pe străzile mici din jurul pieţei, dar indivizii erau deja departe. Poliţiştii porniseră pe urmele lor şi se străduiseră mult ca să scape de ei. Pădurea li se păruse un refugiu foarte bun, iar aici, o furnică zburătoare venise la ei şi îi condusese până acolo. Se deschise o uşă şi în cadrul ei apăru o siluetă scurtă şi îndesată: un domn în vârstă cu o barbă lungă şi albă care semăna cu Moş Crăciun. - Ed... Edmond Wells? zise Julie. Bătrânul scutură din cap. - Edmond Wells a murit în urmă cu trei ani. Eu sunt Arthur Ramirez. La dispoziţia voastră. - Domnul Ramirez ne-a trimis furnici-robot zburătoare ca să ne aducă aici, spuse Francine. Julie se uită fix la salvatorul lor. - L-ai cunoscut pe Edmond Wells? întrebă ea. - Nici mai mult şi nici mai puţin decât voi. Îl cunosc numai din textele pe care ni le-a lăsat. Dar, la urma urmelor, a citi ce-a scris un om, nu e cea mai bună metodă de a-l cunoaşte? Le explică faptul că acel loc exista datorită Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute a lui Edmond Wells. Ăsta era un obicei al lui Edmond Wells, să facă subterane şi uşi care să se deschidă cu rezolvarea unor enigme pe bază de chibrituri şi triunghiuri. Lui Edmond Wells îi plăcea să sape astfel de bârloguri unde să-şi ascundă secretele şi comorile. - În fond, cred că era un copil mare, zise bătrânul cu un ton maliţios. - El a pus cartea în fundul tunelului. - Nu, eu am pus-o. Edmond avea obiceiul să creeze parcursuri care să ducă la aceste bârloguri. Din respect 1276

pentru opera lui, l-am imitat. Când am descoperit al treilea volum al Enciclopediei sale, la început i-am fotocopiat paginile, după care am pus originalul la intrarea în bârlog. Eram convins că nimeni nu-l va găsi vreodată. Apoi, într-o zi, am constatat că dispăruse. Îl găsiseşi tu, Julie. Deci tu trebuia să preiei ştafeta. Se aflau într-un fel de vestibul îngust. - În valiză era un mini-emiţător. Nu mi-a fost greu să te identific. Din acel moment, furnicile mele nu te-au mai părăsit, supraveghindu-te tot timpul. Voiam să văd ce vei face cu cunoştinţele din Enciclopedia lui Edmond Wells. - Ah, de-asta o furnică s-a aşezat pe mâna mea în timpul discursului din prima zi! Arthur zâmbi cu bunăvoinţă. - Felul în care interpretezi gândirea lui Edmond Wells, este, pe legea mea, destul de "picant"! Aici, datorită, furnicilor-spion, puteam urmări desfăşurarea "Revoluţiei furnicilor". - Din fericire! Căci dacă ar fi trebuit să aşteptaţi ca jurnaliştii de la televizor să vorbească despre ea..., spuse David dezamăgit. - Urmăream totul ca pe un serial. Cu ajutorul furnicilor mele teleghidate, se poate repera tot ce nu atrage atenţia mediilor de informare în masă. - Dar dumneavoastră cine sunteţi? Arthur îşi spuse povestea. Pe vremuri fusese specialist în robotică. Imaginase pentru armată lupi-robot de război teleghidaţi. Aceste maşini permiteau ţărilor bogate care doreau să facă economie de propriile vieţi omeneşti să poarte război cu ţările sărace suprapopulate, care îşi trimiteau cu bucurie la moarte surplusul de guri de hrănit. Constatase totuşi că soldaţii însărcinaţi să mânuiască lupii erau cuprinşi de un fel de frenezie şi ucideau într-o veselie ca într-un joc video. 1277

Scârbit, demisionase şi deschisese un magazin de jucării: "La Arthur, Regele Jucăriilor". Talentul său de specialist în robotică îi permisese să inventeze păpuşi vorbitoare care îi reconfortau pe copii mult mai bine decât părinţii lor. Erau mini-roboţi, prevăzuţi cu o voce sintetică şi cu un program informatic care îşi adapta răspunsurile le ceea ce spunea copilul. Se gândise că astfel o întreagă generaţie va putea să crească mult mai puţin stresată decât precedenta. - Războiul este esenţialmente o poveste a oamenilor prost educaţi. Sper ca micile mele jucării să participe la un început de educaţie corectă. Într-o zi ajunse la el din greşeală un pachet, probabil din vina poştaşului. Pachetul conţinea volumul al doilea al Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute iar destinatarul era Laetiţia Wells, fata profesorului. Un mesaj preciza că acel volum era tot ce-i lăsa ca moştenire. Arthur şi Juliette, soţia lui, se gândiseră imediat să-i trimită lucrarea, dar curiozitatea lor fusese mult mai tare. La început o răsfoiseră. Cartea vorbea de furnici, dar şi de sociologie, de filozofie, de biologie şi mai ales de înţelegerea între diferite civilizaţii şi locul omului în timp şi spaţiu. Pasionat de ceea ce scrisese Edmond Wells, Arthur se lansase în fabricarea faimoasei maşini de tradus limbajul olfactiv al furnicilor în limbajul vorbit al oamenilor. În felul acesta reuşise să dialogheze cu insectele, şi mai ales cu o furnică foarte evoluată numită 103. Apoi, ajutat de Laetiţia Wells, fiica savantului, de un poliţist pe nume Jacques Melies, precum şi de ministrul Cercetării din acea perioadă, Raphael Hisaud, luase legătura cu preşedintele ţării în încercarea de a-l convinge să deschidă o ambasadă furnico-umană. - Dumneavoastră aţi trimis deci scrisoarea lui Edmond Wells? întrebă Julie. - Da. Doar am recopiat-o. Se afla deja în Enciclopedie. 1278

Julie ştia cât de puţin credit se acordase acestei misive. Arthur recunoscu că preşedintele nu-i răspunsese niciodată şi că ministrul care îi susţinuse proiectul fusese constrâns să demisioneze. De atunci îşi pusese toată energia pentru inaugurarea unei ambasade furnico-umane care ar fi permis în sfârşit celor două civilizaţii să coopereze pentru binele tuturor. - Tot dumneavoastră aţi construit şi această vizuină? întrebă Julie ca să schimbe subiectul. Bătrânul dădu din cap afirmativ, precizând că dacă ar fi venit cu o săptămână mai devreme, ar fi constatat că, din exterior, locul semăna mai mult cu o piramidă. Încăperea în care intraseră Julie şi David era doar un vestibul. Mai departe, o uşă dădea într-o încăpere mai mare. Era o sală mare şi rotundă, în centru cu o coloană din sticlă care urca până în vârful tavanului ascuţit, şi care aducea în interiorul piramidei lumina naturală a zilei. În jur, dispuse în formă de cerc, se aflau module de laborator unde se îngrămădeau maşini complexe, computere, birouri. - Maşinile din sala mare sunt aparate obişnuite care se pot conecta între ele. Uşile pe care le vedeţi ici şi colo dau spre laboratoare unde prietenii mei lucrează la proiecte care cer mult mai multă linişte. Arthur arătă cu mâna un palier, deasupra lor, unde se puteau zări mai multe uşi. - În total sunt trei etaje. La etajul unu se fac experienţe, se testează proiecte. La al doilea, trăim în comun, ne odihnim. Acolo se află sufrageriile şi sălile de agrement, precum şi rezervele alimentare. La etajul trei sunt instalate dormitoarele comune. Câteva persoane ieşiră din laboratoare ca să se prezinte "revoluţionarilor furnicilor". Se aflau acolo Jonathan Wells, nepotul lui Edmond, precum şi soţia lui 1279

Lucie, fiul lor Nicolas şi bunica Augusta Wells. Şi mai erau profesorul Rosenfeld, cercetătorul Jason Bragel, precum şi poliţiştii şi pompierii care porniseră în căutarea lor. Se prezentară ca "cei din primul volum" al Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute. Laetiţia Wells, Jacques Melies şi Raphael Hisaud, ca şi Arthur Ramirez de altfel, erau "cei din al doilea volum". Se aflau acolo douăzeci şi una de persoane, cărora li se alăturase Julie şi cei şase prieteni ai ei. - Pentru noi, voi sunteţi "cei din volumul trei", zise Augusta Wells. Jonathan Wells le spuse că după dezinteresul suscitat de propunerea unei ambasade furnico-umane, oamenii din volumul unu şi doi luaseră hotărârea să se izoleze de lume rămânând împreună, ca să pregătească condiţiile întâlnirii indispensabile. În cea mai mare discreţie, alegând un loc deosebit de înţesat de vegetaţie din pădure, înălţaseră o piramidă înaltă de douăzeci de metri. În pământ cobora până la şaptesprezece metri şi trei metri ieşeau deasupra solului. Cam ca un aisberg căruia nu i se vedea decât vârful. Asta explica de ce locul era atât de mare pentru o piramidă atât de mică. Ca să camufleze partea expusă, o acoperiseră cu plăci de oglindă. În acel refugiu esenţialmente subteran, se puteau consacra liniştiţi cercetărilor, puteau să perfecţioneze mijloacele de comunicare cu mirmeceenele şi aveau posibilitatea să fabrice acele furnici zburătoare teleghidate care protejau piramida de inoportuni. Iarna însă, căderea inevitabilă a frunzelor a dus la dezvăluirea piramidei. Ocupanţii ei aşteptaseră cu nerăbdare primăvara şi creşterea frunzelor, dar lucrul acesta nu se întâmplase destul de repede ca să protejeze edificiul de curiozitatea tatălui lui Julie. - Voi l-aţi ucis? Arthur lăsă ochii în jos. 1280

- A fost un accident regretabil. Încă nu avusesem ocazia să testez acele-seringă cu efect somnifer ale furnicilor mele zburătoare. Când tatăl tău s-a apropiat, neam temut să nu dezvăluie autorităţilor existenţa clădirii noastre. Am intrat în panică. Am lansat asupra lui pe una dintre insectele mele teleghidate care i-a inoculat un anestezic. Bătrânul suspină şi-şi mângâie barba albă. - Era vorba de un anestezic folosit în mod curent în chirurgie şi nu m-am gândit că ar putea să fie mortal. Voiam doar să-l adorm pe intrus. Probabil că am calculat greşit doza. Julie dădu din cap. - Nu e asta. Nu aveaţi de unde să ştiţi că tata era alergic la anestezicele care conţin etilclorenă. Arthur era surprins că fata nu-i purta pică. Continuă. Locuitorii piramidei instalaseră camere video în copacii din vecinătate. Astfel văzuseră că acea persoană prea curioasă murise. Mai înainte de a fi putut să iasă ca să îndepărteze cadavrul, câinele alarmase o altă persoană care anunţase poliţia. După câteva zile, un poliţist venise să dea târcoale piramidei. Reuşise să scape de furnicile zburătoare strivindu-le cu pantoful şi adusese o echipă de artificieri ca să dinamiteze pereţii. - În cele din urmă, voi ne-aţi salvat, cu revoluţia voastră, zise Jonathan Welss. Cu câteva secunde înaintea dezastrului, aţi creat o diversiune care l-a făcut pe poliţist să plece. În mod normal, cei din piramidă ar fi trebuit să profite de acest răgaz ca să se mute. Dar aveau prea mult material greu instalat. - Branşându-ne la serverul vostru "Revoluţia furnicilor", am găsit soluţia, explică Laetiţia Wells. O casă 1281

inclusă într-o colină. Ce idee formidabilă de camuflaj! - N-am avut nevoie să săpăm casa în colină. A fost de ajuns să transformăm piramida în colină acoperind-o cu nisip. Ji-woong interveni: - A fost ideea lui Leopold dar, în realitate, ea este foarte veche. În ţara mea, Coreea, în secolul I e.n., regii din civilizaţia Paikche au construit morminte gigantice piramidale după modelul impus de faraonii egipteni. Deoarece toată lumea ştia că acolo se aflau bogăţiile şi bijuteriile defuncţilor, ele erau în mod regulat jefuite. Atunci, suveranii şi arhitecţii lor au imaginat acoperirea lor cu pământ ca să le ascundă. Astfel, mormintele se confundau cu colinele, iar eventualii jefuitori ar fi fost nevoiţi să sape toate colinele din ţară ca să pună mâna pe comorile funerare. -Am profitat deci că poliţia era ocupată la liceu ca să acoperim piramida cu pământ. Şi în patru zile totul a fost terminat, conchise Laetiţia. - Aţi făcut totul manual? - Nu. Arthur, meşterul nostru de serviciu, a fabricat cârtiţe-robot capabile să lucreze foarte repede şi noaptea. - Am instalat apoi un copac scobit conţinând o coloană de sticlă în vârf ca să beneficiem de lumina zilei. Lucie şi Laetiţia au împodobit colina cu arbuşti smulşi şi replantaţi, pentru ca ansamblul să aibă un aspect sălbatic. - Nu e uşor să dispui copaci în mod total anarhic. În mod normal, avem tendinţa să aliniem, zise Laetiţia. Dar am reuşit. Acum trăim sub pământ, în "cuibul" nostru, la adăpost de lume. - La noi, indienii navajo, zise Leopold, pretind că pământul protejează de toate pericolele. Când cineva se îmbolnăveşte, este băgat în pământ până la gât, lăsându-i doar capul afară. Pământul e mama noastră şi e normal să 1282

ne protejeze şi să ne vindece. Arthur era totuşi mirat. - Să sperăm că atunci când acel poliţist va reveni, nu ne va dejuca stratagema... Bătrânul le arătă mai departe "cuibul". Electricitatea ajungea în piramidă cu ajutorul a mii de frunze artificiale echipate cu celule fotoelectrice, plasate în vârful copacilor de pe colină, asemănătoare cu cele adevărate. Astfel dispuneau de energie suficientă ca să pună în mişcare toate maşinile. - Noaptea nu mai aveţi electricitate? - Ba da. În apropiere curge un râu subteran. Nu a fost greu să-l canalizăm până aici. - Am conceput şi o reţea de conducte care să asigure buna aerisire a clădirii, zise Jonathan Wells. - În sfârşit, am pus în aplicare programul nostru agricol pe bază de ciuperci care ne permite să obţinem recolte la subsol. Ceva mai departe, Arthur Ramirez le prezentă laboratorul său. Într-un acvariu lung de doi metri, furnicile alergau pe bulgări de pământ. - Le numim "spiriduşii" noştri, îi informă Laetiţia. La urma urmelor, furnicile sunt adevăraţii spiriduşi ai pădurii. Julie avu din nou impresia că se află într-un basm. Arthur le arătă furnicile care manipulau cu febrilitate rotiţe metalice şi componente electronice. - Sunt foarte descurcăreţe. Ia priveşte! Julie era uluită. Furnicile îşi dădeau una alteia piese din care unele erau atât de mici încât nici un ceasornicar cu lupă poate că nu le-ar fi zărit prea bine. - A fost nevoie să le iniţiem în tehnologia noastră înainte de a le putea folosi, preciză Arthur. La urma urmelor, chiar şi atunci când instalezi o uzină într-o ţară din lumea a treia, eşti obligat să recurgi la instructori. 1283

- Pentru lucrările din lumea microscopică, ele sunt mai precise decât cei mai buni meşteri ai noştri, zise Laetiţia. Numai ele pot să fabrice furnicile noastre zburătoare. Nici un om n-ar fi în stare să manipuleze nişte angrenaje atât de miniaturizate. Cu ajutorul unei lupe, Julie urmări insectele care lucrau la elaborarea unei furnici-robot zburătoare cu unelte de mărimea lor. Micile tehniciene roboteau în jurul aparatului ca nişte ingineri în aeronautică în jurul unui avion de vânătoare. Agitându-şi în mod nervos antenele, îşi treceau una alteia o aripă pe care două dintre ele o fixau cu lipici. În partea din faţă, alte furnici implantau două becuri în locul ochilor. În partea din spate, alte furnici încărcau rezervorul de venin cu un lichid galben transparent. A treia echipă instala o pilă electrică la nivelul toracelui. Micile inginere verificau apoi buna funcţionare a ansamblului declanşând un ochi-far, apoi pe celălalt. Branşară contactul şi aripile se agitară la viteze diferite. - Impresionant, zise David. - Simplă microrobotică, răspunse Arthur. Dacă am fi fost mai abili cu degetele noastre, am fi reuşit şi noi să facem asta. - Probabil că toate astea v-au costat foarte mult, remarcă Francine. De unde aţi luat banii necesari construirii piramidei şi tuturor aparatelor? - Când eram ministru al Cercetării, răspunse Raphael Hisaud, mi-am dat seama că foarte mulţi bani se cheltuiau pentru studierea unor lucruri inutile. În special pe extratereştri. Preşedintele republicii, pasionat de această temă, a lansat un program foarte oneros de tip SETI (Search for ExtraTerrestrial Intelligence). Nu mi-a fost deloc greu să deturnez unele sume înainte de a demisiona. Căci este mai probabilă comunicarea cu infratereştrii decât cu 1284

extatereştrii. Cel puţin furnicile suntem siguri că există, toată lumea a putut să constate asta. - Vreţi să spuneţi că toate astea au fost construite cu banii contribuabilului? Ministrul făcu o strâmbătură care voia să spună că nu era vorba decât de o sumă foarte mică faţă de ce putuse el să constate cu ocazia mandatului său. - Şi, într-o măsură mai mică, la toate astea au contribuit şi banii aduşi de Juliette, adăugă Arthur. Soţia mea, Juliette, a rămas în afara cuibului. Serveşte drept port-avion furnicilor noastre zburătoare în oraş şi joacă la "Capcana gândirii". Vă asigur că jocurile televizate aduc mulţi bani. - Acum e însă într-o situaţie mai proastă, zise David, amintindu-şi de enigma pe care doamna Ramirez se străduia din greu s-o rezolve şi care era chiar cea gravată pe uşa de la intrare. - Nu vă fie teamă, răspunse Laetiţia, jocul e trucat. Noi trimitem enigmele. Juliette ştie dinainte toate răspunsurile. Nu face decât să crească suma la fiecare emisiune ca să avem un câştig cât mai mare. Julie contempla cu admiraţie ceea ce acei oameni numeau "cuibul" lor. - Acum Odihniţi-vă. Mâine am să vă arăt alte minuni ale laboratoarelor noastre. - Arthur, chiar eşti sigur că nu eşti Edmond Wells? întrebă Julie. Bătrânul izbucni într-un râs care se transformă repede într-un acces de tuse. - Nu trebuie să râd, nu-mi face bine. Nu, nu, nu, din păcate, te asigur că nu sunt Edmond Wells. Sunt doar un bătrân bolnav care s-a refugiat într-o vizuină împreună cu prietenii lui ca să lucreze liniştit la un proiect care îl distrează. 1285

Apoi îi conduse spre locul de odihnă. - Am prevăzut aici vreo treizeci de încăperi, un fel de camere mici pentru "cei din al treilea volum". Nu ştiam câţi veţi fi când veţi veni aici. Aveţi deci destul loc. Fiecare îşi amenajă încăperea înainte de cină. Apoi se duseră în sala de televiziune unde se afla Jacques Melies. - Jacques e mort după televizor. E ca un drog pentru el şi nu se poate abţine să nu se uite, zise Laetiţia Wells cu ironie. Uneori îl luăm cam tare şi îl certăm. Nu e uşor să trăieşti în comunitate într-un loc limitat. Dar, de un an, a izolat fonic sala televizorului cu muşchi şi acum e mai bine. La actualităţi, după alte ştiri, prezentatorul abordă revoluţia furnicilor. Poliţia îi căuta în continuare pe instigatori. Pe ecran apărură fotografiile lor. - Nu vă fie teamă, aici, sub pământ, nu va veni să vă caute, zise Arthur. Şi începu să râdă. Râs care se transformă într-un nou acces de tuse. Le explică că tuşea din cauza cancerului pe care îl avea. Făcuse studii ca să poată lupta împotriva bolii, dar fără nici un rezultat. - Ţi-e frică de moarte? întrebă Julie. - Nu. Mi-e frică doar să nu mor fără să fi îndeplinit lucrul pentru care m-am născut. Toţi avem o misiune, oricât de mică, şi dacă nu ne-o îndeplinim, atunci am trăit degeaba. Râse şi tuşi din nou. - Dar nu vă faceţi griji, am multă putere. Şi apoi... nu v-am arătat totul. Mai am încă un mare secret ascuns... Lucie îi aduse trusa farmaceutică. Îi dădu jeleu regal de albine în timp ce bătrânul îşi injecta morfină ca să nu sufere inutil. Oamenii din cuib îl duseră în încăperea lui ca să se odihnească. 1286

183. ENCICLOPEDIE CURAJUL SOMONILOR: De la naştere, somonii ştiu că au de făcut un drum lung. Îşi părăsesc râuleţul natal şi coboară până la ocean. Ajunşi acolo, aceşti peşti de apă dulce temperată îşi modifică respiraţia ca să suporte apa rece şi sărată. Se îndoapă cu hrană ca să-şi întărească muşchii. Apoi, răspunzând parcă unui apel misterios, somonii se hotărăsc să se întoarcă. Parcurg oceanul, găsesc gura de vărsare a fluviului care duce la râul ce duce la râuleţul unde s-au născut. Cum se orientează în ocean? Nimeni nu ştie. Somonii sunt probabil dotaţi cu un miros foarte fin care le permite să detecteze în apa de mare gustul unei molecule provenite din apa lor dulce natală, doar dacă nu se orientează în spaţiu cu ajutorul câmpului magnetic terestru. Această a doua ipoteză pare totuşi mai puţin probabilă căci în Canada s-a constatat că somonii greşesc râul când acesta a devenit prea poluat. Când cred că au regăsit cursul de apă de origine, somonii pornesc să-l străbată în sus până la izvor, Întreprinderea lor e cumplită. Timp de câteva săptămâni, vor lupta împotriva curenţilor de apă, vor sări ca să înfrunte cascade (un somon e în stare să sară până la o înălţime de trei metri), să reziste la atacurile prădătorilor: ştiuci, lutrii, urşi sau pescari. Uneori, somonii sunt blocaţi de baraje construite după plecarea lor. Cei mai mulţi dintre somoni vor muri pe drum. Cei care în cele din urmă vor reuşi să ajungă în râul de origine, îl vor transforma în lac de dragoste. Epuizaţi şi slăbiţi, se vor repezi să se reproducă cu femelele supravieţuitoare. Ultima energie le va folosi la apărarea ouălor. Apoi, când din acestea vor ieşi micii somoni 1287

gata să repete aventura, părinţii se vor lăsa să moară. Se întâmplă ca unii somoni să mai aibă destulă forţă ca să revină vii în ocean şi să înceapă încă o dată marea călătorie. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 184. SFÂRŞITUL PRIMEI ENIGME În jeep-ul său oprit în mijlocul pădurii, Maximilian scoase din compartimentul de bord un sandviş cu somon afumat. În jurul lui, poliţiştii vorbeau în aparatele lor de emisie-recepţie. Maximilian se uită la ceas şi se grăbi să apese pe butonul micului televizor de bord. - Bravo, doamnă Ramirez, aţi descoperit soluţia! Aplauze. - E mai simplu decât îmi închipuiam. Mi s-a părut imposibil să formezi opt triunghiuri egale numai cu şase chibrituri. Şi totuşi... Aţi avut dreptate, e destul să gândeşti. Maximilian era furios la culme. Ratase soluţia enigmei. - Bine, doamnă Ramirez, să trecem acum la următoarea enigmă. Vă previn că este puţin mai spinoasă decât precedenta. Iată enunţul. "Apar la începutul nopţii şi la sfârşitul dimineţii. Pot să fiu zărit de două ori pe lună şi mă puteţi distinge foarte bine privind luna. Cine sunt?" Maximilian îşi notă pe carneţel datele problemei. Îi plăcea să aibă în minte o enigmă de rezolvat. Un poliţist îi întrerupse gândurile bătând în portieră. - Gata, şefule. Le-am descoperit urma. 185. SUNT MILIOANE 1288

Picioarele lor lasă urme pe pământ. Marele marş atrage tot timpul lume. Acum sunt milioane de insecte care înaintează în direcţia ţării Degetelor. Furnicile merg mult timp pe contraforţii stâncoşi şi pe inelele de scoarţă ale rădăcinilor. Prinţesa 103 percepe imensul spirit colectiv al trupei lor dezvoltându-se ca un animal conştient că acum câştigă în influenţă şi totuşi anxios de ceea ce va descoperi. Este o întâlnire, şi pentru această întâlnire furnicile ştiu că trebuie să fie la înălţimea talentelor lor. Toate au senzaţia că participă la minutele cele mai grandioase ale planetei. În lunga lor existenţă, furnicile au cunoscut deja momente planetare. A fost mai întâi moartea dinozaurilor, dar a fost ceva confuz şi disperat în spaţiu. Apoi a fost înfrângerea termitelor, dar a fost ceva lung şi laborios. Acum e întâlnirea cu Degetele. Ultima "mare întâlnire". Cu jăraticul lor portocaliu care fumegă, melcii conferă acelei procesiuni interminabile forma unui şarpe format din luminiţe întrerupte. În jurul cochiliilor care alunecă lent, în iarbă se întind umbrele furnicilor. Bine instalată în vârful unui melc care se leagănă dar care scoate bale din abundenţă, 7 începe fresca marelui marş spre Degete. Îşi înmoaie gheara în salivă apoi o bagă în pigmenţi înainte de a desena motive pe frunza mare care îi serveşte drept suport. Deocamdată, se mulţumeşte să facă schiţe de furnici ca să dea o impresie de mulţime. 186. ÎN SFÂRŞIT ÎMPREUNĂ Prima noapte petrecută în piramidă a fost foarte plăcută. Poate din cauza oboselii, poate din cauza formei cuibului, poate datorită protecţiei oferite de stratul de 1289

pământ de deasupra dar, pentru prima dată de multa vreme, Julie reuşi să doarmă aproape fără teamă. Dimineaţă luă micul dejun în sala de mese comună, apoi se plimbă prin piramidă. Descoperi în bibliotecă, aşezate pe o masă mare, două cărţi asemănătoare cu a ei. Se uită la primul şi la al doilea volum al Enciclopediei, se duse să-l aducă şi pe al treilea din geanta ei şi îl aşeză lângă celelalte. Cele trei volume erau în sfârşit împreună. Era ciudat să te gândeşti că toată aventura lor fusese determinată de un om care, doar scriind trei cărţi, reuşise să-i influenţeze pe cei care îi supravieţuiseră. Arthur Ramirez se apropie de ea. - Eram sigur că te găsesc aici. - De ce a scris trei volume? De ce n-a făcut unul singur? întrebă Julie. Arthur se aşeză pe scaun şi răspunse: - Fiecare dintre cărţi este consacrată raporturilor cu o civilizaţie sau o lume cu o gândire diferită. Reprezintă cei trei paşi spre înţelegerea Celeilalte. Prima carte, prima etapă: descoperirea existenţei Celuilalt şi primul contact. A doua carte, a doua etapă: confruntarea cu Celălalt. A treia carte, a treia etapă: dacă confruntarea s-a terminat fără înfrângerea sau victoria uneia dintre părţi, atunci e în mod natural timpul să se treacă la cooperarea cu Celălalt. Puse teanc cele trei volume. - Contact. Confruntare. Cooperare. Trilogia s-a încheiat, întâlnirea cu Celălalt este completă. 1 + 1 =3... Julie deschise volumul doi. - Spuneţi că aţi construit maşina de vorbit cu furnicile. E adevărat? Arthur dădu afirmativ din cap. - Ne-o poţi arăta? Arthur ezită apoi acceptă. Julie îşi chemă prietenii. 1290

Bătrânul îi conduse spre o încăpere unde lumini discrete luminau nişte acvarii pline de flori, de plante şi de ciuperci. Ansamblul semăna cu cel descris în Enciclopedie. Arthur aprinse un computer. - Este computerul cu "arhitectură democratică" despre care vorbeşte Enciclopedia? întrebă Francine. Arthur încuviinţă cu o mişcare a capului, mulţumit că avea de-a face cu nişte cunoscători. Julie recunoscu spectrometrul de masă şi cromatograful. În loc să fie branşate în serie cum făcuse ea, Arthur le branşase în paralel, astfel încât analiza şi sinteza moleculelor se făcea simultan. Julie înţelese de ce propriul său prototip nu funcţionase. Arthur mânui diferite manete, apoi luă încetişor o furnică şi o puse într-o cutie de sticlă transparentă conţinând o furnică de plastic. Insecta îşi plasă din instinct antenele în contact cu antenele artificiale Arthur articulă în microfon: - Dialog dorit între om şi furnică. Fu nevoit să repete de mai multe ori fraza şi să regleze câteva butoane. Fiolele de parfum eliberară gazele care serveau drept feromoni emiţători. Se uniră înainte de a fi propulsaţi până la antenele artificiale. Se produse un hârâit în boxe şi vocea sintetică a computerului răspunse în limbaj auditiv: - Dialog acceptat. - Bună ziua, furnică 6142. Am aici câţiva oameni din poporul meu care vor să te asculte vorbind. Arthur făcu alte reglări pentru a îmbunătăţi recepţia. - Ce oameni? întrebă furnica 6142. - Nişte prieteni care nu ştiu că suntem în stare să dialogăm. - Ce prieteni? - Nişte invitaţi. 1291

- Ce invitaţi?' - Nişte... Arthur începea să-şi piardă răbdarea. Recunoscu totuşi că în general era foarte dificil să dialoghezi cu insectele. Nu tehnica punea probleme, nu, acum ambele părţi reuşeau să dialogheze, ci mai curând sensul asupra căruia se puneau mai greu de acord. - Chiar dacă reuşim să vorbim unui animal, asta nu înseamnă că şi înţelege ce spunem. Furnicile nu au aceeaşi percepţie a lumii ca noi şi mereu trebuie redefinit şi descompus totul până la cea mai simplă expresie. Ca să faci să se înţeleagă cuvântul "masă", trebuie să explici "suport plat de lemn, prevăzut cu patru picioare şi folosit pentru a mânca". Noi, oamenii, folosim între noi o masă enormă de subînţelesuri şi abia când ne adresăm altei specii inteligente ne dăm seama că nu ştim să vorbim clar. Arthur le mai spuse că această 6124 nu se număra printre cele mai proaste furnici. Unele nu făceau decât să emită "ajutor" imediat ce erau puse în cutia de dialogat. - Totul depinde de individ. Bătrânul aminti cu nostalgie de 103, o furnică extraordinar de dotată pe care o cunoscuse cândva. Nu numai că întreţinea conversaţii cu un mare simţ al replicii prompte, ci şi reuşea să sesizeze unele concepte abstracte tipice omului. - 103 era Marco Polo al furnicilor. Dar mai mult decât acest explorator, furnica avea o deschidere spirituală incredibilă. Curiozitatea ei era insaţiabilă şi nu avea nici o idee preconcepută despre noi, îşi aminti Jonathan Wells. - Şi ştiţi cum ne numea? zise Arthur suspinând. "Degetele". Pentru că furnicile nu ne văd în întregime. Furnicile nu văd din oameni decât degetele care vin spre ele ca să le strivească. - Ce imagine îşi fac despre noi! exclamă David. 1292

- 103 voia să ştie în mod sincer dacă suntem nişte monştri sau nişte "animale simpatice". I-am fabricat un televizor pe măsură ca să îi vadă pe oameni în activităţile lor peste tot în lume. Julie încercă să-şi închipuie ce şoc avusese furnica. Era ca şi cum ei i-ar fi fost prezentată, din interior, societatea furnicilor dintr-o mulţime de unghiuri. Războaiele, comerţul, industria, legendele... Laetiţia Wells se duse să aducă un portret al acestei furnici excepţionale. Cei din al treilea volum se miră la început că fotografia unei furnici putea să fie diferită de fotografia altei furnici dar, uitându-se fix, reuşiră să distingă câteva trăsături deosebite pe "faţa" lui 103. Arthur se aşeză pe scaun. - Frumos profil, nu? Furnica 103 era prea aventurieră, prea vizionară, prea conştientă de rolul ei planetar ca să se mulţumească să stea închisă într-un acvariu şi să asculte bancurile noastre, să se uite la filme romantice făcute la Hollywood şi să vadă tablourile de la Luvru. A evadat. După tot ce-am făcut pentru ea! Crezusem că era prietena noastră, şi ea ne-a părăsit, zise Laetiţia. - Adevărat, ne-am simţit părăsiţi de 103. Apoi, ne-am mai gândit, spuse Arthur. Furnicile sunt animale sălbatice. Nu vom putea niciodată să le domesticim. Toate fiinţele de pe această planetă sunt libere şi egale în drepturi. Nu aveam nici un motiv s-o ţinem pe 103 prizonieră. - Şi unde este acum această furnică specială? - Undeva în natură... Înainte de a pleca, ne-a lăsat un mesaj. Arthur luă cochilia unui ou de furnică şi o puse în contact cu antenele sintetice. Computerul traduse mesajul olfactiv ca şi cum oul ar fi fost viu şi s-ar fi adresat lor. Dragă Degete, Aici nu sunt de nici un folos. Plec în pădure ca să-i anunţ pe-ai mei că existaţi şi că 1293

nu sunteţi nici monştri şi nici zei. Pentru mine, sunteţi doar "altceva", ceva paralel cu noi.. Civilizaţiile noastre trebuie să coopereze şi voi face totul ca să-i conving pe-ai mei să intre în contact cu voi. Încercaţi să faceţi la fel la rândul vostru. Semnat 103. - Vorbeşte tare bine limba noastră, zise Julie mirată. - Computerul aranjează frazele, dar pe undeva se mai pierde din sensuri în urma traducerii, recunoscu Laetiţia. În timpul şederii sale aici, 103 şi-a dat multă osteneală ca să înţeleagă principiile limbajului nostru vorbit. A înţeles totul, cu excepţia a trei noţiuni, după mărturisirea ei. - Care? - Umorul, arta şi dragostea. Ochii Laetiţiei se îndreptară spre faţa coreeanului. - Aceste noţiuni sunt foarte greu de înţeles de cei care nu sunt oameni. În ultima vreme, colecţionam cu toţii bancuri pentru 103, dar umorul nostru este prea "uman". Ar trebui să ştim dacă există un umor tipic mirmeceean. De exemplu, poveşti cu cărăbuşi care îşi încurcă picioarele în pânze de păianjen sau cu fluturi care îşi iau zborul cu aripile încă umede şi şifonate şi care cad... - Aici e o adevărată problemă, recunoscu Arthur. Ce-ar putea să facă o furnică sa râdă? Se întoarseră la maşina de dialogat şi la furnicile cobai care se agită continuu. - De la evadarea lui 103, suntem obligaţi să conversăm cu furnicile pe care le avem, zise Arthur. Apoi zise furnicii aflate în cutia de sticlă: - Tu ştii ce este umorul? - Ce umor? emise furnica. 187. MARELE MARŞ Probabil că umorul e ceva extraordinar. 1294

În căldura bivuacului, Prinţesa 103 evocă pentru tovarăşele ei un alt aspect al lumii giganţilor cu care se vor întâlni în curând. Ca să nu fie strivite de căldură, s-au grupat în masă suspendate de o creangă. De jur împrejurul sexuatei, s-a adunat întreaga mulţime a marelui marş întro sferă vie, ascultându-i dezvăluirile. Din cauza umorului, Degetele sunt scuturate de spasme când aud povestea "unor eschimoşi pe o banchiză" sau a "muştei căreia i se taie aripile". Cele câteva muşte prezente nu pricep nimic. Prinţesa 103, după efluviile care vin spre ea, îşi dă seama că umorul nu interesează deloc auditoriul şi, ca să-i păstreze atenţia, schimbă tema. Ea explică faptul că Degetul nu are carapace tare ca să-şi protejeze exteriorul organismului, este deci mult mai fragil decât o furnică. O furnică este în stare să ducă greutăţi de şaizeci de ori mai mari decât propria greutate, în timp ce Degetul ridică cel mult o greutate egală cu a lui. În plus, o furnică poate să cadă fără probleme de la o înălţime de două sute de ori mai mare decât mărimea ei în timp ce un Deget va muri dacă se întâmplă să cadă de la o înălţime de numai trei ori mai mare decât înălţimea lui. Auditoriul urmăreşte cu atenţie vaporii feromonali ai prinţesei 103 şi toate furnicile sunt bucuroase să audă că, în ciuda taliei lor impozante, Degetele sunt totuşi foarte plăpânde. Prinţesa explică apoi cum Degetele stau în echilibru vertical pe picioarele lor din spate şi 10 ia notiţe pentru feromonul ei zoologic. MERS Degetele merg pe cele două picioare din spate. Pot astfel să-şi zărească semenii pe deasupra desişurilor. Ca să reuşească această ispravă, Degetele îşi 1295

depărtează uşor membrele inferioare, îşi îndoaie uşor articulaţia abdominală ca să-şi deplaseze centrul de gravitaţie spre partea din faţă şi se ajută cu membrele superioare ca să-şi menţină echilibrul. Deşi această poziţie nu este confortabilă, Degetele pot sta aşa foarte mult timp. Când se simt în dezechilibru, Degetele deplasează un membru înainte şi se echilibrează în ultimul moment. Asta se numeşte "mers". 5 face o mică demonstraţie. Acum reuşeşte să meargă vreo zece paşi la rând cu ajutorul cârjelor din crenguţe. Sunt multe întrebări, dar 103 nu zăboveşte prea mult asupra subiectului. Are foarte multe elemente de comunicat trupei sale. Povesteşte că la Degete există o ierarhie a puterii şi 10 consemnează cu o antenă febrilă: PUTERE: Nu toate degetele sunt egale. Unele au drept de viaţă şi de moarte asupra altora. Aceste Degete "mai importante" pot să ordone să fie bătute măr Degetele inferioare sau să fie închise în închisori. O închisoare este o încăpere închisă care nu are ieşire. Fiecare Deget are un şef, el însuşi supus unui şef, el însuşi supunându-se unui şef... şi asta până la şeful naţional care îi domină pe toţi subşefii. Cum sunt numiţi şefii? E vorba de o castă şi şefii sunt aleşi pur şi simplu dintre copiii şefilor aflaţi deja la putere. Acestea fiind zise, 103 aminteşte că nu a înţeles totul din lumea Degetelor. E nerăbdătoare să se întoarcă acolo ca să-şi completeze cunoştinţele căci au rămas multe de descoperit. Imensa tabără îşi agită antenele. Zidurile vorbesc podelelor, uşile discută cu tavanele. 1296

Prinţesa 103 îşi croieşte drum printre corpuri până la o fereastră vie. Contemplă orizontul spre est. Procesiunea nu se mai poate întoarce. S-a aventurat deja prea departe. Nu mai există alternativă decât reuşita sau moartea. Melcii care pasc jos nu iau parte la discuţiile însufleţite. Ei savurează liniştiţi trifoiul proaspăt. PARTIDA A PATRA TREFLĂ 188. ENCICLOPEDIE JOC DE CĂRŢI: Cu cincizeci şi două de figuri, jocul de cărţi obişnuit este în sine o învăţătură, o istorie. Mai întâi, cele patru culori semnifică cele patru domenii de mutaţii ale vieţii. Patru anotimpuri, patru emoţii, patru influenţe ale planetelor... 1. Inima: primăvara, afectivul, Venus. 2. Caroul: vara, călătoriile, Mercur. 3. Trefla: toamna, munca, Jupiter. 4. Pica: iarna, dificultăţile, Marte. Cifrele şi personajele nu sunt alese la întâmplare. Toate înseamnă o etapă a existenţei umane. De aceea jocul de cărţi banal a fost folosit ca şi tarotul pentru ghicit. De exemplu, se pretinde că şasele de inimă înseamnă primirea unui cadou; cinciul de caro, ceartă cu o fiinţă dragă; regele de treflă, celebritatea; valetul de pică, trădarea unui prieten; asul de inimă, o perioadă de odihnă; dama de treflă, un noroc; şaptele de inimă, căsătorie. Toate jocurile, chiar şi cele mai simple, conţin ceva din înţelepciunea antică. 1297

Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 189. EMISARII ZEIŢEI Julie şi prietenii ei din al treilea volum văzuseră atâtea lucruri în timpul zilei încât erau prea tulburaţi ca să doarmă. Drept calmant, Paul deschise plosca cu hidromel pe care o salvase de la liceu. Ji-woong le propuse să joace Eleusis. Beau pe rând din hidromel. Se simţeau bine jucând împreună acel joc. Vorbeau despre tot ce li se întâmplase şi evitau să abordeze absenţa lui Narcisse. Arthur intră în încăpere. - Am reuşit să intru în contact cu universitatea voastră americană de la San Francisco. Se repeziră în sala computerelor. Francine îi ceruse bătrânului să caute memoria serverului lor "Revoluţia furnicilor". Acum se afişa pe micul ecran. Francine se instala la tastatură şi discută cu cei de la San Francisco. După ce se identifică, cei de la San Francisco fură de acord să le transmită în sens invers ansamblul datelor. În cinci minute, computerul piramidei se umplu cu memoria Revoluţiei. Julie nu înţelegea cum de eşuaseră la liceul din Fontainebleau. Toţi îşi lansară programele. Francine fu ultima care îşi lansă programul. - Sunt tare curioasă să văd cum a evoluat Infra-World. Constată că lumea ei virtuală cunoscuse o creştere exponenţială. Locuitorii depăşiseră timpul de referinţă al lumii reale şi acum trăiau în 2130. Descoperiseră noi moduri de locomoţie pornind de la energia electromagnetică şi leacuri noi bazate pe unde. Francine observă acea lume paralelă şi percepu ceva care nu era în 1298

regulă. Zoom-ul pe intrarea oraşelor o făcu să tresară. - Au ucis "oamenii-punţi"! Într-adevăr, la intrarea oraşelor, spionii fuseseră spânzuraţi şi expuşi la vedere. Politicienii, publiciştii şi jurnaliştii nu putuseră să oprească mâinile răzbunătoare, ca şi cum locuitorii din Infra-World ţinuseră să adreseze un mesaj locuitorilor lumii superioare. - Au înţeles deci că sunt doar o iluzie informatică. Poate au dedus că exist, spuse Francine foarte tulburată. Circulă în Infra-World ca să înţeleagă mai bine ce se petrecea şi, peste tot, zări inscripţii care le cereau zeilor, în cazul în care îi vedeau, să redea libertatea locuitorilor virtuali. "Zei, lăsaţi-ne în pace." Ca zeiţă, Francine le oferise liberul arbitru. Nu intervenea în viaţa lor. Locuitorii puteau să-şi aleagă un tiran sângeros, dacă asta doreau. Francine luase hotărârea să nu impună nici o morală şi să le respecte alegerea, chiar dacă era proastă sau sinucigaşă. Nu era asta cea mai mare dovadă de respect a unui zeu pentru poporul lui emancipat? Nu-i deranja decât ca să testeze detergenţii şi concepte noi, şi nici asta nu acceptau... Popor ingrat. Francine continuă să circule prin oraşe. Peste tot, corpurile oamenilor-punte erau expuse, mutilate în mod cumplit, şi locuitorii cereau să se emancipeze de tutela ei. Se uita cu mare atenţia la ecran. În acel moment, brusc, ecranul îi explodă în faţă. 190. ENCICLOPEDIE MIŞCAREA GNOSTICĂ: Dumnezeu are un Dumnezeu? Primii creştini din antichitatea romană au fost nevoiţi să lupte împotriva unei mişcări eretice care 1299

era convinsă de acest lucru, gnosticismul. Într-adevăr, în secolul al II-lea e.n., un anume Marcion a afirmat că Dumnezeul la care se rugau nu era Dumnezeul suprem, ci exista altul, superior lui, căruia trebuia să-i dea socoteală. Pentru gnostici, divinităţile se îmbucau una în alta ca păpuşile ruseşti, zeii celor mai mari lumi incluzându-i pe zeii lumilor mai mici. Această credinţă, numită şi biteism, a fost combătută în special de Origene. Simplii creştini şi creştinii gnostici s-au înfruntat multă vreme ca să determine dacă Dumnezeu avea şi el un Dumnezeu. În cele din urmă, gnosticii au fost masacraţi iar puţinii care au mai rămas îşi practică cultul în cea mai totală discreţie. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 191. TRECEREA FLUVIULUI Iată-le din nou în faţa fluviului. Totuşi, de data asta furnicile au atuul numărului. Sunt atât de multe încât corpurile lor lipite pot să formeze un pod plutitor pe care trec milioane de alte furnicii. Chiar şi melcii care transportă jăraticul cald trec podul viu fără ca vreunul să se înece. Ajunse pe celălalt mal, furnicile din marele marş fac o nouă tabără şi 103 le relatează alte lucruri despre Degete. Într-un colţ, 7 face schiţe ale acestei scene pe o frunză în timp ce 10 nu pierde nici un cuvinţel pentru feromonul zoologic. LIPSA DE OCUPAŢIE: Degetele au o mare problemă: lipsa de ocupaţie. Sunt 1300

singura specie animală care îşi pune întrebarea: "Bine, şi acum, ce-aş putea să fac ca să-mi omor timpul?" 5 continuă să se rotească în jurul taberei cu cârjelecrenguţe. 5 e convinsă că mergând mult pe două picioare, corpul ei se va adapta până la urmă la această poziţie ciudată şi va evolua în formă bipedă cu caractere genetice pe care le va transmite copiilor ei când, şi ea, va gusta întro zi din jeleul regal al viespilor. 24 se ocupă numai de saga lui, Degetele. De fapt, ca să scrie ultimele capitole despre acele animale mari atât de puţin cunoscute, 24 aşteaptă să se întâlnească cu Degetele. 192. NEHOTĂRÂREA UNEI FEMEI Francine abia avu timp să-şi pună mâinile la faţă ca să evite cioburile tubului catodic. Ochelarii îi protejaseră ochii şi nu se alesese decât cu câteva zgârieturi, dar tremura de frică şi de furie. Oamenii din Infra-World încercaseră să-şi asasineze zeiţa creatoare! Un deicid! Lucie o pansă pe blondă, în timp ce Arthur cerceta componentele în spatele ecranului spart. - Incredibil! Au trimis un mesaj informatic conceput să-înşele recunoaşterea de ecran. Au modificat identificarea aparatului. Cartela electronică a crezut că aparatul funcţiona la 220 de volţi în timp ce el era la 110. Suprasarcina a provocat explozia ecranului. - Au găsit deci mijlocul de a avea acces la reţeaua noastră informatică..., zise Ji-woong îngrijorat. Au găsit mijlocul de a acţiona în lumea noastră. - Nu te poţi juca la nesfârşit de-a ucenicul vrăjitor, spuse Leopold. - E mai bine să deconectăm total Infra-World. Acei oameni ar putea să fie periculoşi pentru noi..., propuse 1301

David. Făcu o copie pe dischetă apoi şterse programul de pe hard disk. - Sunt inactivaţi. Popor rebel, iată-te redus la cea mai simplă expresie! O dischetă de plastic magnetizată protejată de un înveliş rigid. Toţi se uitară la dischetă de parcă ar fi fost un şarpe veninos. - Ce facem cu lumea asta, o distrugem? întrebă Zoe. - Nu! exclamă Francine, care îşi revenea din şoc. Chiar dacă au devenit agresivi faţă de noi, experienţa trebuie continuată. Îi ceru lui Arthur alt computer. Unul vechi. Avu grijă ca acest computer să nu aibă nici un modem, nici o conexiune cu alt aparat. Instala Infra-World pe hard disk şi îl porni. Infra-World reîncepu imediat să trăiască fără ca miliardele de locuitori să fie conştienţi că un timp trecuseră pe o simplă dischetă. Mai înainte de a fi putut să repete agresiunea, Francine scoase ecranul, tastatura şi mausul. De acum înainte Infra-World funcţiona în circuit închis şi nu mai avea putinţa să ia legătura cu zeii lui sau cu altcineva. - Au vrut să fie emancipaţi, acum sunt. - De ce-i laşi să trăiască? întrebă Julie. - Poate că într-o zi va fi interesant de văzut unde au ajuns... După atâtea emoţii, cei din volumul trei, se culcară fiecare în încăperea lui. Julie se înfăşură în cearceafurile ei noi. Iar singură. Era sigură că Ji-woong va veni la ea. Trebuia să continue de unde fuseseră întrerupţi. Acum când totul se accelera şi devenea periculos, voia să cunoască dragostea. Bătăi discrete în uşă. Julie se ridică repede şi 1302

deschise. Era Ji-woong. - M-am temut tare mult că n-am să te mai văd, zise el luând-o în braţe. Ea rămase nemişcată şi tăcută. - Trăiam un moment atât de feeric atunci când... O lipi mai strâns de el. Ea se desprinse din braţele lui. - Ce s-a întâmplat? întrebă tânărul dezamăgit. Credeam că... Ea răspunse aproape fără să vrea: - Magia te învăluie doar o dată, apoi... Când tânărul vru s-o sărute pe umăr, ea se dădu înapoi. - S-au petrecut atâtea lucruri de atunci... magia s-a risipit. Ji-woong nu înţelegea comportamentul fetei. Şi nici ea. - Dar tu veniseşi la..., începu el. Apoi o întrebă cu blândeţe: - Crezi că magia va reveni? - Nu ştiu. Acum vreau să rămân singură. Te rog să pleci. Îl sărută pe obraz, îl împinse afară şi închise încet uşa. Se întinse din nou în pat şi se gândi la noua situaţie. De ce-l respinsese dacă îl dorea atât de mult? Acum, îl aştepta să se reîntoarcă. Cineva bătu la uşă. Julie sări din pat. Dar era David. - Ce cauţi aici? Fără să răspundă, de parcă n-ar fi auzit întrebarea, David se aşeză pe marginea patului şi aprinse veioza. Avea în mână o cutie mică. - M-am plimbat puţin prin laboratoare, am tras cu ochiul şi am găsit asta. Puse cutia în lumină. Julie era puţin tulburată că se afla în încăperea ei unde îl aştepta pe Ji-woong să apară dintr-o clipă în alta. Dar curiozitatea se dovedi mult mai puternică. 1303

- Ce-ai găsit? - Antene artificiale pentru o comunicare absolută între oameni! Julie se ridică pe perne. În cutie, David îi arătă două antene mici de culoare roz terminate cu un capăt nazal. - Ai vorbit cu Arthur? întrebă ea. - Lumea din piramidă doarme. N-am vrut să deranjez pe nimeni. Am găsit două perechi de antene şi le-am luat, atâta tot. Se uitară la antene ca la fructul oprit. - Îţi aminteşti? Edmond Wells spune că în cazul unei CA, cele două furnici nu se limitează doar la schimbul de informaţii, ci îşi branşează direct creierul la celălalt. Prin intermediul antenelor, hormonii circulă apoi de la un cap la celălalt ca şi cum ar fi unul singur şi, astfel, se înţeleg în întregime, total, perfect. Privirile li se întâlniră. - Încercăm? 193. ENCICLOPEDIE EMPATIE: Empatia este calitatea de a simţi ceea ce simt ceilalţi, de a percepe şi a le împărtăşi bucuriile sau durerile. (Iu greceşte, pathos înseamnă "suferinţă".) Şi plantele percep durerea. Dacă punem electrozii unui galvanometru, aparat de măsurare a rezistenţei electrice, pe scoarţa unui copac, iar cineva care se sprijină pe el se taie la un deget cu cuţitul, se constată o modificare a acestei rezistenţe. Copacul percepe deci distrugerea celulelor în cazul unei răni omeneşti. Asta înseamnă că atunci când un om este asasinat într-o pădure, toţi copacii percep acest lucru şi sunt afectaţi. După scriitorul american Philip K. Dick, autorul romanului Blade Runner, dacă un robot e capabil să 1304

perceapă durerea unui om şi să sufere din cauza asta, merită să fie numit uman. În schimb, dacă un om nu e în stare să perceapă durerea altuia, ar fi justificat să i se retragă calitatea de om. Pornind de aici, s-ar putea imagina o nouă sancţiune penală: privarea de titlul de fiinţă umană. Astfel ar fi pedepsiţi torţionarii, asasinii şi teroriştii, toţi cei care provoacă durere semenilor lor fără să fie afectaţi de ea. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 194. GREUTATEA PICIOARELOR Maximilian era convins că descoperise în sfârşit o pistă serioasă. Urmele de paşi erau clare. O fată şi un băiat trecuseră pe-acolo. Vârsta lor tânără era uşor de recunoscut după faptul că deplasau spre partea din faţă greutatea picioarelor, imprimând astfel o urmă mai adâncă la nivelul degetelor decât la călcâi. Comisarul determinase sexul după câteva fire de păr. Oamenii îşi pierd părul peste tot fără să-şi dea seama. Firele de păr lung şi negru semănau cu părul lui Julie. Urma lăsată de vârful bastonului lui David îl convinse că dăduse într-adevăr de urma lor. Pista îl duse la o cuvetă încercuită de rugi, în centrul căreia se înălţa o colină. Maximilian recunoştea locul. Acolo se luptase cu viespile. Dar unde era piramida? Se uită la degetul de gresie care părea că răspunde la întrebarea lui indicând colina. Lumea e plină de semne care te ajută de fiecare dată când ai necazuri. Numai că 1305

creierul său nu era încă pregătit să-i acorde atenţie. Maximilian încerca să înţeleagă cum dispăruse piramida. Scoase carnetul şi se uită la schiţa pe care o făcuse ultima dată. În spatele lui, poliţiştii se agitau nerăbdători. - Şi acum ce facem, domnule comisar? 195. CONŞTIINŢA PREZENTULUI - Haide! David desfăcu două perechi de antene nazale. Apendicele semănau cu două mici coarne roz din plastic, sudate la despărţitura nărilor şi prelungite cu două tije fine de cincisprezece centimetri. Părţile destinate să servească drept antene propriuzise erau formate din unsprezece segmente cu micropori şi prevăzute cu un şanţ ca să se poată uni cu cele din faţă. David luă Enciclopedia şi căută pasajul despre CA. Citi: - Antenele trebuie introduse în nări, ceea ce va spori enorm, în emisie şi recepţie, simţul nostru olfactiv. Cavitatea nazală fiind o mucoasă străbătută de mici vene permeabile, toate emoţiile noastre trec deci rapid în sânge. Vom comunica direct nas la nas. În spatele cavităţilor nazale se află neurocaptatori care vor transmite direct creierului informaţiile chimice. Julie se uită la antene neîncrezătoare. - Totul prin simţul olfactiv? - Bineînţeles. Simţul olfactiv este primul nostru simţ, simţul nostru originar, simţul nostru de animal. Este deosebit de dezvoltat la nou-născut, care poate să recunoască mirosul laptelui mamei sale. David luă o antenă. - Conform schemei din Enciclopedie, trebuie să 1306

conţină un sistem electronic, probabil o pompă care aspiră şi propulsează moleculele noastre odorante. Tânărul apăsă pe micul buton pe care scria on, îşi introduse o pereche de antene în nări şi o invită şi pe Julie să facă la fel. La început fu puţin mai greu, căci plasticul comprima peretele nazal. Dar se obişnuiră, închiseră ochii şi inspirară. Julie fu imediat asaltată de mirosul sudorilor lor. Spre marea sa surprindere, aceste mirosuri de sudoare îi transmiseră nişte informaţii pe care se dovedi în stare să le decodifice treptat. Recunoscu frica, dorinţa şi stresul. Era minunat şi îngrijorător totodată. David îi făcu semn să inspire foarte puternic şi să lase miresmele să urce până la creier. Când amândoi reuşiră să stăpânească acest exerciţiu, îi ceru fetei să se apropie. - Eşti gata? - E ciudat, am impresia că vei pătrunde în mine, murmură Julie. - Vom cunoaşte doar ceea ce oamenii visează de mult timp, o comunicare totală şi sinceră, o linişti David. Julie se trase puţin înapoi. - Îmi vei afla gândurile cele mai intime? - Ce-i? Ai ceva de ascuns? - Ca toată lumea. La urma urmelor, capul e ultima mea fortăreaţă. David o prinse uşor de ceafă şi o rugă să închidă ochii. Îşi apropie de ea apendicele senzorial. Antenele lor se Căutară o clipă, se atinseră. după care se fixară una de alta. Julie râse nervos. Acum se simţea puţin ridicolă cu acea proteză de plastic la vârful nasului. Probabil că semăna cu o langustă. David o prinse cu fermitate de cap. Frunţile lor se 1307

atinseră pe toată suprafaţa. Închiseră ochii. - Ascultă-ne senzaţiile, zise David încetişor. Nu era uşor. Lui Julie îi era teamă de ce avea să descopere David în ea. - Inspiră, şopti David. Inspiră şi fu năpădită brusc de un miros cumplit de nas, mirosul nasului lui David. Fu gata să se desprindă de el. Se reţinu căci, imediat după aceea, percepu altceva, o ceaţă roşie, atrăgătoare şi parfumată. Deschise iar ochii. În faţa ei, cu pleoapele închise, David respira armonios pe gură. Julie se grăbi să-l imite. Respirau în acel ritm cât se poate de natural. Julie simţi apoi nişte furnicături ciudate în cavitatea nazală, ca şi cum ar fi introdus acolo suc de lămâie. Vru iar să se retragă, dar aciditatea lămâii lăsă locul imediat unui miros greu de opiu. Îl vizualiză. Ceaţa roşie se transformase într-o materie groasă care curgea spre ea ca o lavă care încerca să pătrundă cu forţa în nările ei. Prin minte îi trecu un gând neplăcut. În Antichitate, înainte de a-i mumifica, egiptenii scoteau creierul faraonilor lor cu ajutorul unor tije băgate prin nări. Aici era invers: creierul intra în cavitatea nazală. Inspiră puternic şi, brusc, gândurile lui David pătrunseră în emisferele ei cerebrale. Julie era şocată. Ideile lui David circulau cu viteza gândului în propriul ei creier. Percepea imaginile, sunetul, muzica, mirosurile, proiectele, amintirile care ieşeau din creierul vecin. Uneori, în ciuda rezistenţei tânărului, un gând mic cu o culoare care gâdila, apărea ca un iepure speriat şi dispărea imediat. David vizualiză un nor albastru şi o uşă care se deschide în acel nor. În spatele uşii alerga o fetiţă şi se luă după ea. Îl conduse la o vizuină astupată de un cap enorm, capul lui Julie, plin de circumvoluţiuni şi de culoare. Faţa 1308

ei se deschise ca o uşă şi dădu la iveală un creier în formă de furnicar. Văzu un mic tunel în care intră. David circulă prin creierul lui Julie. Imaginile se şterseră şi o voce ţâşni din interiorul ei. - Ai ajuns, nu? Julie se adresa direct minţii lui. Îi arătă cum îl vedea şi fu foarte mirat. Îl considera un tânăr plăpând şi timid. Îi arătă şi el cum o vedea. Pentru el, ea era o fată de o frumuseţe şi o inteligenţă extraordinare. Îşi explicară totul, îşi dezvăluiră totul, îşi înţeleseră adevăratele sentimente reciproce. Julie simţi ceva nou. Neuronii ei pactizară cu neuronii lui David: vorbiră unii cu alţii, se apreciară şi deveniră prieteni. Apoi, din ceaţa lui roşie, iepuraşul atât de speriat se ivi din nou, rămase nemişcat, cu blana palpitândă şi de data asta fata înţelese. Era afecţiunea pe care David o avea pentru ea. Era o afecţiune pe care o avusese pentru ea din prima clipă în care o zărise. Ea crescuse odată cu suflarea soluţiei la ora de matematică. Ea îi dăduse tot curajul ca s-o scape din ghearele lui Gonzague Dupeyron şi a bandei sale. Ea îl împinsese s-o includă în grupul lui de rock. Îl înţelegea pe David, acum era în mintea lui. 1 + 1 = 3. Erau trei, David, Julie şi complicitatea lor. Un val rece le trecu pe şira spinării când comunicarea încetă. Îşi scoaseră antenele nazale şi Julie se ghemui lângă David ca să se încălzească. El îi mângâie uşurel faţa şi părul şi, în marele sanctuar triunghiular, cu tandreţe, adormiră unul lângă altul. 196 ENCICLOPEDIE TEMPLUL LUI SOLOMON: Templul lui Solomon din Ierusalim reprezenta modelul formelor geometrice 1309

perfecte. Era format din patru platforme înconjurate fiecare cu un zid de piatră. Ele reprezentau cele patru lumi care formează existenţa. - Lumea materială: corpul. - Lumea emoţională: sufletul. - Lumea spirituală: inteligenţa. - Lumea mistică: partea de divinitate care există în fiecare dintre noi. În cadrul lumii divine, trei porticuri reprezentau: - Creaţia. - Formarea. - Acţiunea. Forma generală a monumentului era un dreptunghi mare, lung de o sută de coţi, lat de cincizeci de coţi şi înalt de treizeci de coţi. Situat în centru, templul era lung de treizeci de coţi şi lat de zece coţi. În fundul templului era plasat cubul perfect al Sfintei Sfintelor. În Sfânta Sfintelor se afla altarul din lemn de salcâm. Era perfect cubic cu laturile de cinci coţi. Aşezate pe suprafaţa lui, douăsprezece pâini reprezentau fiecare lună a anului. Deasupra, sfeşnicul cu şapte braţe simboliza cele şapte planete. După textele vechi şi mai ales cele ale lui Filon din Alexandria, templul lui Solomon este o figură geometrică calculată ca să formeze un câmp de forţe. La început, numărul de aur a fost măsura dinamică sacră. Tabernacolul se considera că condensează energia cosmică. Templul fusese conceput ca un loc de trecere între două lumi: vizibilă şi invizibilă. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 1310

197. HAIT, DRAGOSTEA! Acolo se pierdeau urmele. Maximilian se plimba de colo până colo pe colină fără să înţeleagă cum dispăruse astfel o piramidă de beton. Avea impresia că îi lipsea un element ca să poată înţelege ce se petrecuse în jurul lui. Bătu solul cu talpa pantofului. Sub pantoful lui Maximilian, o talpă, sub talpă, iarbă; sub iarbă, pământ. Sub pământ, rădăcini, pietre, nisip. Sub nisip, un perete de beton. Sub beton, tavanul încăperii unde se afla Julie. Sub tavan, aer. Sub aer, un cearceaf de bumbac. Sub cearceaf, o faţă adormită. Sub pielea feţei, vene, muşchi, sânge. Cioc, cioc! Julie se trezi tresărind. Arthur băgă capul pe uşă. Venise să o trezească şi nu fu deloc deranjat de prezenţa lui David în patul fetei. Văzu antenele pe noptieră şi înţelese că le folosiseră. Arthur îi întrebă pe cei doi tineri care se frecau la ochi dacă funcţionaseră bine. - Da, răspunseră ei la unison. Atunci Arthur izbucni în râs. Tinerii se uitară la el fără să înţeleagă în timp ce bătrânul îşi înăbuşea accesul de tuse ca să le explice că acelea erau abia nişte prototipuri. În realitate, locuitorii piramidei nu avuseseră timp să ducă la bun sfârşit acest proiect. - Probabil că va trebui să mai aşteptăm câteva secole până când oamenii se vor putea deda unei Comunicări Absolute. - Vă înşelaţi, sistemul vostru e foarte bine pus la punct, a mers perfect, replică David. - Serios? Bătrânul păru bucuros, demontă antenele şi arătă un 1311

loc gol. -M-ar mira să fi putut merge fără baterii. Cum să se declanşeze pompele olfactive? Duş rece pentru cei doi tineri. Arthur era tare amuzat. - V-aţi închipuit că merge, copii, atâta tot. Dar e deja foarte mult. În realitate, lucrurile s-au întâmplat ca şi cum chiar ar fi funcţionat. Când crezi foarte tare în ceva, chiar şi imaginar, e ca şi cum ar exista cu adevărat. V-aţi închipuit că cu această jucărioară, oamenii vor putea să aibă şi ei CA-ul lor şi aţi trăit o experienţă unică. Trebuie să ştiţi că în felul ăsta s-au întemeiat multe religii. Arthur puse cu grijă prototipul în cutie. - Şi când vor putea funcţiona, oare e bine ca aceste antene artificiale să se răspândească? Închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla dată toată lumea ar fi în stare să citească în mintea celorlalţi... Părerea mea e că ar fi o adevărată catastrofă. Nu suntem pregătiţi pentru asta. După expresia de pe feţele lor, Arthur înţelegea foarte bine că Julie şi David erau foarte dezamăgiţi. - Ai naibii copii, mormăi el pe scară. 198. CADAVRE DIN CE ÎN CE MAI ARSE Prinţul 24 ceru precizări despre sexualitatea Degetelor, probabil pentru că scria un pasaj pe această temă. SEXUALITATE: Degetele sunt specia animală cea mai sexuată. În timp ce toate celelalte animale îşi limitează activitatea sexuală la o scurtă perioadă a anului numită "perioadă nupţială", Degetele sunt în permanenţă dispuse să facă dragoste. O şi fac de altfel oricând, sperând că vor nimeri momentul potrivit pentru fecundare: nici un semn exterior nu-l informează pe mascul despre ovulaţia femelei. 1312

Degetul mascul este capabil să stăpânească actul sexual şi să-l prelungească cât de mult doreşte în timp ce, la majoritatea mamiferelor, actul reproductiv depăşeşte rareori două minute. În ceea ce priveşte femela Deget, ea scoate strigăte la paroxismul actului. Nu se ştie de ce. Prinţesa 103 şi Prinţul 24, zdruncinaţi uşor de melcul lor de călătorie, discutau despre lumea Degetelor fără să acorde atenţie decorului din jur şi nici coarnelor oculare ale melcului lor care uneori se uita la ei. Sub ei, masa întunecată a pelerinilor furnici înaintează pe două coloane ca să nu calce în bale. Când se opresc, taberele lor sunt acum atât de importante încât nu mai atârnă ca nişte fructe, ci acoperă brazi întregi. Peste tot e jăratic fumegând. Prinţesa 103 simte în spatele ei mirosul enorm şi greoi al mulţimii aflate în mers. Feromonii relatărilor ei nu ajung totdeauna până la capătul şirului lung şi, ici şi colo, alte insecte sunt pe post de relee. Ca şi transmisia orală, transmisia odorantă nu funcţionează nici ea perfect şi informaţiile ajung uneori puţin cam deformate. Prinţesa a zis că femelele Degetelor scot ţipete în timpul copulării. Nu le miră nimic din partea Degetelor. Există însă insecte care adaugă în trecere interpretarea lor personală: De ce ţipă femelele Degetelor? Li se răspunde: Ca să-şi facă prădătorii să fugă ca să nu le deranjeze în timpul copulării. Insectele din coada procesiunii primesc versiunile cele mai deformate ale mesajului originar. Degetele îşi alungă prădătorii prin ţipete. Prinţesa 103 nu se vrea deloc deistă, şi totuşi, din ce în ce mai multe participante la marş încep să considere 1313

Degetele ca pe nişte zei şi au impresia că participă la un pelerinaj. Prinţul 24 cere şi alte informaţii. De exemplu, cum dau alarma. ALARMA: Deoarece Degetele nu cunosc limbajul odorant, nu dispun de feromoni de alarmă. În caz de pericol, declanşează semnale auditive: sirene (care funcţionează cu pompe de aer) sau semnale vizuale (lumini roşii care clipesc). În general, antenele de televiziune sunt primele informate şi semnalează populaţiei existenţa unui pericol. Toată lumea se uită la ele cum trec prin pădure. Cei care nu intră în procesiune sunt din ce în ce mai îngrijoraţi. Nu numai că acest marş consumă din ce în ce mai mult vânat, dar vânatul este şi din ce în ce mai mult... fript. 199. OUL SPART Julie vru să-l sărute din nou pe David. În acel moment auzi, de afară, o voce foarte cunoscută: - Ieşiţi imediat! Sunteţi încercuiţi. În piramidă răsună alarma. Toată lumea o luă la fugă spre sala de control. Ecranele video erau pline de siluetele poliţiştilor care luau poziţie pe colină. Arthur Ramirez suspină şi zise: - Iar blestemul Cromagnon... În încăperea lui Julie, alarma se manifesta printr-o lamă roşie care clipea. - S-a terminat! murmură David. - Să continuăm totuşi, spuse Julie. Era foarte bine. Jiwoong întredeschise uşa, aruncă o privire surprinsă şi, fără comentarii, strigă: 1314

- Suntem atacaţi. Repede, trebuie să mergem. Jonathan şi Laetiţia aduseră o valiză cu eticheta "Observaţie" Era plină de muşchi. În interstiţii mici, numerotate, se aflau alte furnici zburătoare. Patru dintre aceste minuni ale micromecanicii fură duse spre gurile de aerisire. Jonathan Wells, Laetiţia Wells, Jason Bragel şi Jacques Melies se instalară în faţa ecranelor de control şi apucară maneta de pilotare. Ca nişte torpile submarine, cele patru insecte fură lansate în tuburi, în timp ce cei patru le supravegheau teleghidarea şi traiectoria prin videoperiscoape. În curând, aceşti spioni zburători transmiseră teleimagini mai apropiate. Toţi locuitorii piramidei urmăreau cu anxietate mişcările poliţiştilor în jurul cuibului lor. Maximilian dădea ordine precise într-un aparat de emisie-recepţie. Sosi un camion încărcat cu unelte de escavat. Se apropiau oameni înarmaţi cu picamere. Jonathan şi Laetiţia se grăbiră să scoată altă valiză care purta eticheta "Luptă". Alţi locuitori ai cuibului li se alăturau în faţa ecranelot de control. Arthur nu pilota căci mâinile îi tremurau prea tare, iar furnicile zburătoare nu puteau să fie eficace decât dacă aveau o traiectorie foarte precisă. Un picamer începu să lovească colina. Pământul atenua zguduiturile, dar toţi ştiau că în cele din urmă vor atinge peretele cuibului. O furnică de luptă, pilotată cu îndemânare, ateriză pe gâtui poliţistului care mânuia picamerul şi îi inoculă un anestezic. Omul se prăbuşi. Maximilian striga ordine în aparatul de emisie-recepţie şi, după câteva minute, o camionetă aduse costume complete de apicultori. Poliţiştii arătau ca nişte scafandri. Nu mai puteau fi atinşi de acele mirmeceene. Oamenii din piramidă nu mai dispuneau de alte arme 1315

decât furnicile zburătoare iar ele deveniseră acum inofensive. Se uitară unii la alţii neputincioşi. - Suntem terminaţi, zise Arthur. Protejaţi astfel, poliţiştii străpunseră fără greutate pământul. Oţelul picamerelor atingea acum betonul. În piramidă totul începu să vibreze iar inimile bătură mai tare. Deodată, picamerele se opriră. Poliţiştii puneau dinamită în găurile de beton. Maximilian se gândise la toate. Puse mâna pe detonator şi începu repede numărătoarea inversă: - Şase, cinci, patru, trei, doi, unu... 200. ENCICLOPEDIE ZERO: Deşi găsim urmele lui zero în calculele chinezilor din secolul al II-lea e.n. (notat cu un punct), precum şi la mayaşi, cu mult înainte, (notat cu o spirală), zero aşa cum îl folosim noi este originar din India. În secolul al Vll-lea, perşii l-au copiat după indieni. Câteva secole mai târziu, arabii I-au copiat de la perşi şi i-au dat numele pe care îl cunoaştem. Dar abia în secolul al XlII-Iea conceptul de zero a ajuns în Europa prin intermediul lui Leonard Fibonacci (probabil o abreviere a lui Filio di Bonacci), zis Leonardo din Pisa, care era, contrar poreclei sale, un negustor veneţian. Când Fibonacci a încercat să le explice contemporanilor săi interesul pe care îl prezenta zero, Biserica a considerat că asta va răsturna multe lucruri. Unii inchizitori au considerat acest zero diavolesc. Trebuie spus că, dacă adăuga putere unor cifre, le făcea nule pe toate cele care încercau să se înmulţească cu el. Se spunea că 0 este marele anihilator, căci 1316

transforma în zero tot ce se apropie de el. În schimb, 1 era numit marele respectuos căci lăsa intact ceea ce era înmulţit cu el. 0 înmulţit cu cinci face 0. 1 înmulţit cu 5 face 5. în cele din urmă, lucrurile s-au aranjat totuşi. Biserica avea prea mare nevoie de contabili buni ca să nu înţeleagă interesul cât se poate de materialist al folosirii lui zero. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 201. MARELE PELERINAJ Prinţesa 103 recunoaşte drumul. În curând vor zări cuibul uman de unde a evadat. Se apropie de Marea Întâlnire. Prinţesa cere să se semnaleze în partea din spate a procesiunii că primele rânduri se pregătesc să-şi încetinească mersul. Ştie că procesiunea a devenit acum atât de lungă încât, dacă se opreşte brusc, până când informaţia va ajunge până la capăt şi va fi tradusă în toate limbile cetăţilor străine, multe furnicile vor fi călcate în picioare de cei care nu vor putea să se oprească destul de prompt. Prinţesa 103 priveşte peisajul şi e uimită. Nu mai există cuib. I-a luat locul o colină şi de jur împrejur domneşte o mare dezordine. Aerul e plin de mirosuri de frică, de mirosul Degetelor. Ultima dată când a perceput atâta tumult şi stres fusese atunci când întrerupsese, doar mergând pe o pânză, ceea ce Degetele numesc "picnic". 202. FEROMON ZOOLOGIC: MASĂ 1317

Salivatoare: 10. MASĂ: Degetele sunt singurele animale care mănâncă după un ritm precis. În timp ce, peste tot în lumea animalelor, toţi mănâncă 1) când le e foame, 2) când zăresc mâncare în câmpul lor vizual, 3) când sunt capabili să alerge destul de repede ca să captureze această hrană, Degetele, fie că le e foame sau nu, mănâncă de trei ori pe zi. Acest sistem de trei mese pe zi permite probabil Degetelor să-şi separe zilele în două părţi. Prima masă deschide dimineaţa, a doua masă o închide şi deschide după-amiaza, a treia masă închide după-amiaza şi pregăteşte somnul. 203. BUNĂ ZIUA Sunt acolo. Degetele sunt acolo. Şi după mirosurile pe care le reperează, 103 crede că sunt multe. Moleculă de salutare. Toate insectele participante la pelerinaj emit feromonul lor de prezentare. Nimic agresiv, nimic ostentativ în aceste semnale olfactive. Moleculă de salutare către toate Degetele prezente. Cum feromonul Deget seamănă mult cu cel care însemnă Zeu, multe se înşeală. Alungat, iraţionalul se întoarce în galop şi cum se petrece ceva de-a dreptul extraordinar, a şi pus stăpânire pe el! Moleculă de salutare către toţi zeii prezenţi. Escaladând zeii, furnicile emit feromonii cei mai prietenoşi. Au înţeles foarte bine că de acum înainte, când te apropii de un Deget, trebuie să te adresezi lui cu mult respect. 1318

Moleculă de salutare tuturor zeilor prezenţi, emit ele la unison urcând pe acele animale călduţe cu mirosuri tari. 204. ENCICLOPEDIE UTOPIA LUI SHABBATAIZEVI: După ce au făcut mii de calcule şi interpretări esoterice ale Bibliei şi Talmudului, marii erudiţi ai cabalei din Polonia au prezis că Mesia va apărea foarte precis în anul 1666. În acea perioadă, moralul evreilor din Europa de Est era foarte scăzut. Cu câţiva ani înainte, hatmanul cazac Bogdan Hemelniţki luase conducerea unei armate de ţărani ca să pună capăt dominaţiei marilor proprietari feudali polonezi. Neputând să ajungă la ei în castelele lor bine fortificate, hoarda, cuprinsă de o frenezie ucigaşă, s-a răzbunat pe micile târguşoare ale evreilor considerate prea fidele suzeranilor lor. Câteva luni mai târziu, când aristocraţii polonezi au lansat raiduri sângeroase de represalii, satele evreilor au fost încă o dată pedepsite şi s-au înregistrat mii de victime. "Este semnul ultimei lupte a Armaggedonului", au spus cabaliştii. "Este preludiul venirii lui Mesia". Oricum, acesta a fost momentul ales de Shabbatai Zevi, un tânăr blând cu privirea pătrunzătoare, ca să se declare ca fiind Mesia. Omul vorbea bine, ştia să liniştească oamenii şi să-i facă să viseze. Se pretindea că putea să facă miracole. A suscitat rapid o mare fervoare religioasă printre comunităţile de evrei puse la grea încercare din Europa de Est. Mulţi rabini strigau desigur că era un uzurpator şi un "rege fals". Au apărut schisme între evreii care îl susţineau pe Shabbatai Zevi şi cei care îl contestau. Totuşi, sute de persoane au luat hotărârea să părăsească totul, să-şi abandoneze căminul şi să-l urmeze pe acest nou mesia care îi ducea 1319

să construiască o nouă societate utopică pe Pământul Sfânt. Totul s-a sfârşit brusc. într-o seară, spionii sultanului I-au răpit pe Shabbatai Zevi, care a scăpat de moarte convertindu-se 1a islam. Unii dintre discipolii săi, dintre cei mai fideli, l-au urmat pe această cale. Alţii au preferat să-l uite. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 205. ARMATA DE SPIRIDUŞI Un ţipăt. Un poliţist se prăbuşi la vederea acelei maree negre şi viermuitoare care se îndrepta spre ei şi părea că vrea să-i escaladeze. Erau acolo douăzeci de oameni. Trei muriră pe loc de o criză cardiacă. Ceilalţi o luară la sănătoasa. Pe cele trei corpuri ale Degetelor care zac întinse la pământ, exploratoarele emit molecula de salutare şi nu înţeleg de ce nu li se răspunde. Prinţesa 103 le-a spus totuşi că unele Degete cunosc limbajul olfactiv al furnicilor. - Ce mai e şi asta? izbucni Julie cu ochii ţintă la ecranul video. Prinţesa 103 se uită în jurul ei la furnicile care se urcă pe Degete urându-le bun venit şi înţelege brusc că, deşi ea se află la originea mişcării, acum aceasta o depăşeşte. Cere tuturor să se calmeze. Ştie că Degetele pot să se sperie de prezenţa lor masivă. La urma urmelor, Degetele sunt foarte timide. Cele douăsprezece exploratoare aleargă de-a lungul coloanei şi le roagă pe participantele la marş să stea la o bună distanţă de Degete. În faţă, furnicile se caţără pe cele trei Degete lungite la 1320

pământ, munţi călduţi şi ţepeni. De jur împrejur, sunt deplânse miile de furnici care, urcându-se pe zei, au fost luate cu ei într-o cursă nebună. Prinţesa 103 sfătuieşte pe toată lumea să-şi păstreze calmul. Interzice tuturor să mănânce Degetele sau măcar să le muşte. Cere ca nimeni să nu intre în panică în faţa importanţei acelei clipe delicate. Apoi, după ce calmul revine, încearcă să-şi mascheze panica şi inspectează colina. 24 şi cele douăsprezece exploratoare percep faptul că ceva nu este în regulă. Totul a fost atât de brusc şi acum totul e aşa de liniştit. Prea liniştit. Melcii îşi scot capul din cochilie. Prinţesa 103 rătăceşte printre ferigi şi găseşte gura de aerisire de la nivelul solului prin care a fugit din cuibul Degetelor. Se caţără pe o stâncă şi se adresează mulţimii. Spune că acea colină este unul dintre cuiburile lor şi că Degetele care trăiesc acolo se numără printre foarte puţinele care ştiu să folosească limbajul olfactiv. E un noroc care nu trebuie scăpat. Mai întâi va coborî acolo singură ca să dialogheze cu ei, după care se va întoarce să le spună cum a decurs întrevederea. Între timp, încredinţează responsabilitatea lungului marş lui 24 şi celor douăsprezece exploratoare. În timp ce furnicile zburătoare-teleghidate filmau covorul negru care acoperea colina, la una dintre gurile de aerisire se auzi un fel de râcâit. Arthur se duse să vadă ce este şi zări o furnică destul de mare echipată cu nişte aripi mici. Ţinea o rămurică între mandibule ca să bată mai tare. Ceru să fie lăsată să intre. Pe fruntea ei se putea zări un semn galben şi faţa bătrânului se lumină brusc. 1321

103! 103 se întorsese. - Bună ziua, 103, spuse el foarte emoţionat. Prin urmare ţi-ai ţinut promisiunea, te-ai întors... Furnica roşie, incapabilă, fireşte, să înţeleagă aceste cuvinte auditive, îşi mişcă pentru orice eventualitate antenele pentru recepţionarea mirosurilor bucale ale lui Arthur. - Şi acum ai aripi! se minună bătrânul. Cred că avem multe lucruri să ne spunem! O luă între degete cu mare grijă pe 103 şi o duse până la aparat. Toţi oamenii din piramidă se adunară în jurul aparatului în care 103 se instala comod şi îşi punea, ca altădată, antenele în contact cu tijele din cutie. - Bună ziua, 103. Maşina hârâi şi vocea sintetică răspunse: - Salutări, Arthur! Arthur se uită la ceilalţi cu o privire înfrigurată şi le ceru să se întoarcă la ecranele lor. Prefera să vorbească singur cu prietena lui. Toţi înţeleseră că bătrânul era foarte tulburat de această întâlnire şi se depărtară. Ca să fie sigur că numai el asculta furnica, Arthur îşi puse o cască audiofonică şi, împreună, îşi spuseră ce aveau să-şi spună. 206. ENCICLOPEDIE DIFERIŢII NOŞTRI ALIAŢI: Istoria a cunoscut numeroase cazuri de colaborare militară între oameni şi animale, fără ca primii să-şi fi dat vreodată osteneala să ceară părerea celorlalţi. În timpul celui de al doilea război mondial, 1322

sovieticii au dresat câini antitanc. Echipaţi cu o mină, câinii aveau sarcina să se strecoare sub tancurile inamice şi să le facă să sară în aer. Sistemul nu a funcţionat foarte bine, căci câinii aveau tendinţa să se întoarcă prea devreme la stăpânii lor. În 1943, doctorul Louis Feiser a imaginat să lanseze la asaltul navelor japoneze lilieci echipaţi cu bombe incendiare miniaturizate. Acesta ar fi fost răspunsul aliaţilor la aviatorii kamikaze niponi. Dar, după Hiroshima, aceste arme au devenit depăşite. În 1944, britanicii au conceput proiectul de a se folosi de pisici pentru a pilota nişte avioane mici înţesate cu explozibili. Credeau că felinele, temându-se de apă, vor face totul ca să-şi orienteze aparatul spre un port-avion. Nu s-a ajuns la nimic. În timpul războiului din Vietnam, americanii au încercat să se folosească de porumbei şi de vulturi ca să expedieze bombe asupra vietnamezilor comunişti. Iar eşec. Când oamenii nu urmăresc să folosească animalele ca soldaţi, ei încearcă să le folosească ca spioni. Astfel, în timpul războiului rece, CIA a făcut experienţe destinate să marcheze suspecţii aflaţi sub filaj cu hormonul femelei gândacului de bucătărie, peripalon B. Această substanţă este atât de excitantă pentru un gândac de bucătărie mascul încât o poate detecta şi veni la ea de la distanţă de câţiva kilometri. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 207. CONVORBIREA Nimeni nu a ştiut vreodată ce şi-au zis în acea zi 1323

Arthur şi 103. Probabil că furnica i-a explicat de ce a fugit din laborator. Probabil că Arthur a rugat-o să stea acolo cu trupele sale ca să protejeze piramida de viitorul atac al Degetelor. Probabil că 103 l-a întrebat în ce stadiu se afla proiectul de cooperare între cele două lumi. 208. COMUNICAREA APOSTOLILOR Afară cele douăsprezece exploratoare instalează douăsprezece tabere în vârful colinei având fiecare un jăratic în centru. În fiecare tabără, una dintre cele douăsprezece povesteşte toată noaptea ceea ce crede că se petrece în interiorul cuibului uman. Toţi cred că Prinţesa 103 s-a dus la zeii care ştiu să vorbească, nu ca cele trei grămezi de carne incapabile să dialogheze care s-au prăbuşit imediat ce au fost abordate. Prinţesa 103 cere acum să se instaureze un pact irevocabil între Degete şi furnici, anunţă Prinţul 24 ca să liniştească pe toată lumea. La ora asta este probabil un lucru deja făcut. Dimineaţă, primul zgomot e perceput de 5, cocoţată pe cârjele ei. Nişte pale agită aerul deasupra taberei. Înţelege imediat că acele viespi mari constituie o ameninţare, dar zboară prea sus ca să poată fi atinse cu jetul de acid. Tirurile artileristelor furnici nu bate mai departe de douăzeci de centimetri iar acele viespi sunt la mult mai mult de douăzeci de centimetri de antenele mirmeceene. Pe ecranele video ale piramidei, ameninţarea era şi mai spectaculoasă. Minusculelor furnici-robot zburătoare, forţele de ordine le răspund cu nişte elicoptere enorme. Erau nişte elicoptere folosite în general în agricultură. Era prea târziu ca s-o mai trimită pe 103 să dea alarma în rândul trupelor sale. Ploaia gălbuie de cristale de acid 1324

cădea deja asupra tovarăşelor ei. La contactul cu cristalele de otravă, durerea e îngrozitoare. Carapacele se topesc, iarba se topeşte, copacii se topesc. Elicopterele împrăştie un amestec de exfoliant şi de pesticid extrem de concentrat. Oamenii din cuib erau furioşi la culme. Milioane de furnici veniseră ca să pactizeze cu oamenii şi acum mureau fără nici un mijloc de apărare. - Nu-i putem lăsa să facă asta! exclamă Arthur. Toate eforturile lor n-ar fi dus decât la acest masacru. Prinţesa 103 urmărea evenimentul pe un mic ecran de control şi nu înţelegea nimic. - Şi-au pierdut minţile, murmură Julie. - Nu, le e teamă, atâta tot, răspunse Leopold. Jonathan Wells strânse pumnii şi zise: - De ce trebuie totdeauna ca nişte forţe de neînvis să se impună pentru a-i împiedica pe oameni să cunoască ceea ce e nou şi diferit? De nu vor oamenii să studieze creaturile din mediul lor înconjurător decât tăiate feliuţe şi aşezate pe lamela microscopului? În acel moment, observând lichidul gălbui care distrugea peste tot viaţa, lui Arthur îi fii ruşine că e om. Zise cu o voce care se dorea fermă: - Gata. Ne-am jucat destul. Să ne predăm şi să punem capăt acestui masacru. Înaintară împreună pe tunel, ieşiră din piramidă şi se predară forţelor de ordine. Nimeni nu ezită. Nu se putea face altfel. Sperau ca prin capitulare să oprească baletul elicopterelor care semănau otravă. 209. FEROMON ZOOLOGIC: CORIDA 1325

Salivatoare: 10. CORIDA: Degetele sunt cei mai puternici prădători. Totuşi, se pare că, uneori, cuprinşi de îndoieli, simt dorinţa de a-şi confirma acest lucru. Atunci organizează "coride". E vorba de un ritual ciudat în cursul căruia un om înfruntă animalul care i se pare cel mai puternic: taurul. Se înfruntă timp de câteva ore; taurul înarmat cu coarnele lui ascuţite, Degetul, cu o ţepuşă fină de metal. Degetul câştigă totdeauna şi nu este prevăzută eliberarea taurului, chiar dacă ar învinge. Ritualul coridei le oferă Degetelor ocazia să-şi reamintească că sunt învingătorii naturii. Doborând un taur mare şi furios, îşi conferă din nou titlul de stăpâni ai tuturor animalelor. 210. PROCESUL Procesul a început trei luni mai târziu. În sala de şedinţă a curţii cu juri de la tribunalul din Fontainebleau e lume multă. Toţi cei care nu fuseseră prezenţi în momentele de glorie ale acuzaţilor, veniseră să asiste la condamnarea lor. De data asta se deplasase şi televiziunea naţională. Erau prezente toate cele şase canale naţionale. Nu asistaseră la reuşita revoluţiei, dar aveau să asiste la execuţia ei. Pentru spectatori, înfrângerea este totdeauna mai interesantă şi mai telegenică decât victoria. În sfârşit, puseseră mâna pe instigatorii Revoluţiei furnicilor şi pe savanţii nebuni ascunşi în piramida din pădure. Faptul că printre ei se era un fost ministru al Cercetării, o eurasiatică frumoasă şi un bătrân bolnav, sporea latura folclorică a procesului. Jurnaliştii, cameramanii şi fotografii se îmbulzeau. 1326

Băncile rezervate spectatorilor erau pline şi altă lume se înghesuia în faţa uşilor tribunalului. - Doamnelor şi domnilor, curtea, anunţă uşierul. Preşedintele intră flancat de cei doi asesori, urmaţi de procuror. Grefierul se afla deja la locul lui precum şi cei nouă juraţi. Juriul era format dintr-un băcan, un agent poştal ieşit la pensie, o îngrijitoare de câini, un chirurg fără clientelă, o controloare de metrou, un distribuitor de pliante, o învăţătoare în concediu medical, un contabil şi un plăpumar. Fiecare mirosea altfel. Aprodul zise: - Ministerul public împotriva grupului zis "Revoluţia furnicilor" asociat cu conjuraţii numiţi "oamenii piramidei din pădure". Judecătorul se instală confortabil pe fotoliul său, conştient că procesul avea să dureze. Avea părul alb, o barbă spicată, ochelari pe nas şi totul în el respira maiestatea justiţiei, zburând foarte sus deasupra intereselor particulare. Cei doi asesori erau în vârstă şi păreau că veniseră să se distreze între două partide de belotă. Toţi trei luară loc la o masă lungă din lemn de ulm pe care se afla o statuie alegorică reprezentând "Justiţia în acţiune" sub forma unei femei înfăşurată într-o togă foarte decoltată, legată la ochi şi în mână cu o balanţă. Grefierul se ridică şi făcu apelul acuzaţilor care erau încadraţi de patru poliţişti. Erau douăzeci şi opt cu toţii. Erau acolo cei şapte instigatori ai Revoluţiei furnicilor, cele şaptesprezece persoane din primul volum şi cele patru din volumul doi. Preşedintele curţii întrebă unde este avocatul acuzaţilor. Grefierul răspunse că unul dintre acuzaţi, Julie Pinson, avea intenţia să servească drept avocat şi toţi ceilalţi acuzaţi erau de acord. 1327

- Cine e Julie Pinson? O fată tânără cu ochii cenuşii ridică mâna. Preşedintele o invită să ocupe locul rezervat apărării. Doi poliţişti o încadrară imediat pentru a preveni o eventuală tentativă de evadare. Poliţiştii erau zâmbitori şi simpatici. Julie o căută cu privirea pe mama ei, o găsi în rândul trei şi îi adresă un mic semn cu capul. Ciocanul din fildeş al preşedintelui lovi în masa de lemn. - Şedinţa e deschisă. Grefier, citeşte actul de acuzare. Omul făcu un scurt rezumat al episoadelor precedente. Concertul care se transformase în răzmeriţă, ciocnirea cu poliţia, ocuparea liceului, distrugerile costisitoare, primii răniţi, fuga instigatorilor, urmărirea prin pădure, refugierea în piramidă, în sfârşit, decesul a trei dintre poliţiştii însărcinaţi cu arestarea lor. Arthur fu primul chemat la bară. - Sunteţi Ramirez Arthur, şaptezeci şi doi de ani, negustor, domiciliat în strada Phoenix din Fontainebleau? - Da. - Spuneţi: da, domnule preşedinte. - Da, domnule preşedinte. - Domnule Ramirez, l-aţi asasinat în ziua de 12 martie, anul trecut, pe domul Gaston Pinson folosind ca armă un robot minuscul ucigaş în formă de muscă zburătoare. Acest robot ucigaş fiind teleghidat este asimilabil cu o rachetă şi clasificat deci ca o armă din a cincea categorie. Ce aveţi de răspuns la acest cap de acuzare? Arthur îşi trecu mâna peste fruntea umedă. Statul în picioare îl epuiza pe bătrânul bolnav. - Nimic. Îmi pare rău că l-am omorât. Voiam doar să-l adorm. Nu ştiam că era alergic la anestezice. - Vi se pare normal să atacaţi oamenii cu muşte-robot? 1328

întrebă procurorul ironic. - Furnici-zburătoare teleghidate, îl corectă Arthur. Este vorba de o versiune ameliorată a modelului meu de furnică căţărătoare teleghidată. Aş vrea să înţelegeţi că eu şi prietenii mei doream să lucrăm în pace, fără să fim deranjaţi de curioşi. Am construit acea piramidă în scopul de a conversa cu furnicile şi de a ajunge la o cooperare între culturile noastre. Preşedintele îşi răsfoi hârtiile din faţă. - Aşa! Construcţie ilicită fără permis într-o zonă protejata în mijlocul parcului natural naţional. Răsfoi mai departe. - Văd aici că liniştea vă este atât de dragă încât aţi recidivat trimiţând una dintre "furnicile zburătoare" să atace un funcţionar însărcinat cu ordinea publică, comisarul Maximilian Linart. Arthur confirmă. - El voia să distrugă piramida. Era legitimă apărare. - Toate argumentele vi se par bune ca să omorâţi oamenii cu mici roboţi zburători, remarcă procurorul. Arthur fu scuturat de un acces violent de tuse. Nu mai putea să vorbească. Doi poliţişti îl duseră înapoi în boxa acuzaţilor unde se prăbuşi greoi între prietenii săi care, îngrijoraţi, se aplecară spre el. Medicul de serviciu se apropie în grabă şi declară că acuzatul va continua să răspundă întrebărilor peste câteva momente dar că nu trebuia să fie prea solicitat. - Acuzatul următor. David Sator. David se prezentă în faţa magistratului fără baston, cu spatele la public. - David Sator, optsprezece ani, licean. Eşti acuzat de a fi fost strategul acestei ,,Revoluţii a furnicilor". Deţinem fotografii în care apari dirijând trupele manifestanţilor ca un general de armată. Te-ai crezut un nou Troţki reînviind 1329

Armata Roşie? David nu avu timp să răspundă. Judecătorul continuă: - Voiai să creezi o armată, nu? De altfel, explică juraţilor de ce aţi înfiinţat mişcarea voastră imitând insectele? - Am început să mă interesez de insecte când am integrat un greiere în grupul nostru rock. Era cu adevărat un muzician foarte bun. Rânjete în rândul publicului. Preşedintele ceru să se facă tăcere, dar David nu se tulbură. - După greieri care au o comunicare de la individ la individ, am descoperit furnicile care au o comunicare în toate azimuturile. Într-o cetate a furnicilor, fiecare individ îşi împărtăşeşte emoţiile întregului furnicar. Solidaritatea lor e totală. Ceea ce societatea umană încearcă să reuşească de milenii, furnicile au reuşit cu mult înainte de apariţia noastră pe pământ. - Ai vrea ca toţi să purtăm antene? întrebă procurorul în zeflemea. De data asta, râsetele din sală nu mai fură oprite şi David fu nevoit să aştepte să se facă linişte ca să răspundă: - Cred că dacă am dispune de un sistem de comunicare la fel de eficace ca cel al furnicilor, n-ar mai exista atâtea neînţelegeri şi minciuni. O furnică nu minte pentru că nici măcar nu e în stare să-şi închipuie interesul de a minţi. Pentru ea, a comunica înseamnă a transmite informaţii celorlalţi. Publicul reacţionă murmurând şi judecătorul lovi cu ciocanul de fildeş. - Acuzatul următor. Mie Pinson. Ai fost instigatoarea acestei Revoluţii a furnicilor. În afară de pagubele importante, au fost şi răniţi. Printre ei numărându-se şi Narcisse Arepo. 1330

Cum se simte Narcisse? întrebă tânăra întrerupându-l. - Aici eu pun întrebări. Iar politeţea şi regulamentul cer să mi te adresezi cu "domnule preşedinte". Am mai spus asta adineauri unuia dintre complicii tăi. Domnişoară, mi se pare că sunteţi foarte neştiutoare în ceea ce priveşte procedura judiciară. Cred că v-aş face un serviciu dacă v-aş numi din oficiu un avocat profesionist. - Vă rog să mă scuzaţi, domnule preşedinte. Judecătorul se mai îmblânzi, luând un aer de bunic bombănitor. - Bine. Ca să-ţi răspund la întrebare, trebuie să ştii că starea domnului Narcisse Arepo este staţionară. Din cauza ta se află în situaţia asta. - Totdeauna am susţinut o revoluţie neviolentă. Pentru mine, ideea de Revoluţie a furnicilor este sinonimă cu acumularea unor mici acte discrete care, împreună, răstoarnă munţii. Întorcându-se spre mama ei, dorind să o convingă măcar pe ea, Julie îl zări profesorul de istorie dând din cap în semn de încuviinţare. Nu era singurul profesor al liceului care" se deplasase la tribunal. Se aflau acolo profesorii de matematică, de economie, de gimnastică şi de biologie. Nu mai lipseau decât profesorii de filozofie şi de germană. - Dar de ce acest simbolism al furnicilor? insistă preşedintele. În sală erau mulţi jurnalişti. De data asta avea posibilitatea să se adreseze unui auditoriu imens. Miza era enormă. Trebuia să-şi aleagă bine cuvintele. - Furnicile formează o societate în care cetăţenii sunt puşi în mişcare de aceeaşi voinţă de a contribui la mai buna vieţuire a tuturor. - Viziune poetică, fără mare legătură cu realitatea! zise 1331

procurorul întrerupând-o. Un furnicar funcţionează perfect, dar la fel ca un computer sau ca o maşină de spălat. Ai pierde timpul căutând aici inteligenţă sau o conştiinţă. E vorba doar de comportamente imprimate genetic. Zarvă pe banca presei. Repede reprimată. - Vă este teamă de furnicar pentru că el reprezintă o reuşită socială pe care nu vom reuşi niciodată s-o egalăm. - E o lume militară. - Deloc. Seamănă cu o comunitate hippie unde fiecare face ce-i place, fără şef, fără generali, fără preoţi, fără preşedinte, fără poliţie, fără represiune. - Atunci care e secretul furnicarului? întrebă procurorul foarte iritat. - Tocmai că nu există nici un secret, răspunse cu calm Julie. Comportamentele furnicilor sunt haotice şi trăiesc într-un sistem dezordonat care funcţionează mai bine decât un sistem ordonat. - Anarhisto! exclamă cineva. - Eşti anarhistă? întrebă preşedintele. - Sunt anarhistă dacă acest cuvânt înseamnă că e posibil să trăieşti în societate fără şef, fără ierarhie, fără promisiuni de creştere a salariului, fără promisiunea paradisului după moarte. În realitate, adevăratul anarhism este un sumum de simţuri civice. Or, furnicile trăiesc aşa de milenii. Câteva fluierături, câteva aplauze. Asistenţa era împărţită. Juraţii făceau însemnări. - De fapt, tot raţionamentul tău se rezumă la a da societatea furnicilor drept exemplu de imitat. Adevărat? - Trebuie să luăm de la ele ce au bun şi să renunţăm la ce au rău. Adevărat, în unele privinţe, pot să vină în ajutorul societăţii noastre umane care, după ce a explorat totul, bate pasul pe loc. Să încercăm şi vom vedea ce iese. 1332

Şi dacă nu va merge, să încercăm alte sisteme de organizare. Poate că delfinii, maimuţele sau sturzii ne vor învăţa cum să trăim mai bine în colectivitate. - Totuşi, într-un furnicar, toată lumea este constrânsă să muncească. Cum se împacă asta cu spiritul tău de... libertate? întrebă preşedintele, - Încă o greşeală. Numai 50% dintre furnici muncesc în mod eficace într-o cetate, 30% au o activitate neproductivă de tip autocurăţire, discuţii etc., iar 20% se odihnesc. Formidabil e faptul că cu 50% de trândavi şi fără poliţie, nici guvern, nici plan cincinal, furnicile reuşesc să fie mult mai eficace decât noi şi mult mai în armonie cu oraşul lor. Furnicile sunt admirabile şi deranjante căci ne arată că o societate nu are nevoie de constrângeri ca să funcţioneze bine. În rândul asistenţei se auzi un murmur de aprobare. Judecătorul îşi netezi barba. - O furnică nu e liberă. Ea este obligată biologic să răspundă unui apel olfactiv. - Dar dumneavoastră, cu telefonul celular? Superiorii ierarhici vă contactează tot timpul ca să vă dea ordine pe care trebuie să le îndepliniţi. Unde e diferenţa? Magistratul ridică ochii la cer. - Destul cu apologia societăţii insectelor. Juraţii au auzit destul ca să-şi facă o părere despre acest subiect. Poţi să stai jos, domnişoară. Să trecem la acuzatul următor. Poticnindu-se la fiecare silabă, preşedintele îngână: - Ji... woong... Chi. Coreeanul se prezentă la bară. - Domnule Ji-woong, eşti acuzat că ai creat reţeaua informatică care a răspândit cam peste tot ideile subversive ale pretinsei voastre revoluţii. Coreeanul zâmbi. Doamnele din juriu deveniră interesate. Învăţătoarea în concediu medical nu se mai uită la unghii şi controloarea de metrou nu mai bătu darabana 1333

cu degetele în masă. - Ideile bune, spuse Ji-woong, merită să fie răspândite cât mai mult posibil. - Era propaganda "mirmeceeană"? zise procurorul. - Se inspira dintr-o formă de gândire care nu era proprie omului ca să reformeze gândirea omenească. Oricum, le-a plăcut mult contactaţilor. Procurorul se ridică în picioare. - Aţi auzit, doamnelor şi domnilor juraţi. Acuzatul voia să mineze bazele societăţii noastre impunând idei false. Căci ce este o societate a furnicilor altceva decât o societate de caste? Furnicile se nasc lucrătoare, soldaţi sau sexuate şi în nici un caz nu-şi pot schimba soarta care le-a fost destinată. Nu există mobilitate socială, nici avansare pe merit, nimic. E societatea bazată pe cea mai mare inegalitate din lume. Coreeanul era amuzat. - La furnici, când o lucrătoare are o idee, vorbeşte despre ea tuturor celor din jurul ei. Celelalte o testează şi, dacă o consideră bună, o realizează. La noi, dacă nu eşti plin de diplome, dacă n-ai ajuns la o anumită vârstă, dacă nu faci parte dintr-o bună categorie socială, nimeni nu te va lăsa să-ţi exprimi ideea. Preşedintele nu avea intenţia de a oferi o tribună acelor puştani răzvrătiţi. Juraţii ca şi majoritatea celor din sală urmăreau cam prea atenţi argumentele tânărului. - Următorul acuzat. Francine Tenet. Domnişoară, ce va împins să susţineţi această Revoluţie a furnicilor? Tânăra blondă se strădui să-şi domine timiditatea. Aruncă o privire spre Julie ca să-şi facă curaj. - Ca şi prietenii mei, domnule preşedinte... - Vorbiţi mai tare, ca sa. vă audă juraţii. Francine îşi drese glasul. - Ca şi prietenii mei, domnule preşedinte, consider că 1334

avem nevoie de alte exemple de societăţi ca să ne mărim orizontul imaginaţiei. Observându-le pe ele, ne observăm pe noi înşine în miniatură. Oraşele seamănă cu oraşele noastre şi drumurile lor cu drumurile noastre. Ne permit să ne schimbăm punctul de vedere. Măcar pentru asta şi ideea Revoluţiei furnicilor îmi plăcea. Procurorul scoase din dosare nişte teancuri de hârtii pe care le flutură cu convingere. - Înainte de a trece la audierea învinuiţilor, am luat informaţii de la oameni de ştiinţă adevăraţi, entomologi specialişti în furnici. Apoi continuă cu un aer doct: - Vă asigur, doamnelor şi domnilor juraţi, că furnicile nu sunt deloc animaluţele drăguţe şi generoase despre care vorbesc acuzaţii. Dimpotrivă, societăţile de furnici sunt permanent în război. De o sută de milioane de ani sunt în expansiune peste tot în lume. S-ar putea spune chiar că furnicile sunt deja stăpânele planetei pentru că ocupă practic toate nişele ecologice. Numai banchizele n-au reuşit să le colonizeze. Julie se ridică de pa banca apărării. - Recunoaşteţi deci, domnule procuror, că furnicile nau nici o nevoie să mai cucerească ceva? - Într-adevăr. De altfel, dacă un extraterestru ar debarca brusc pe planeta noastră, ar avea mai multe şanse să întâlnească o furnică decât un om. - ... Şi deci să se adreseze ei ca reprezentant al populaţiei terestre, completă Julie. Râsete în sală. Preşedintele tribunalului era deranjat de întorsătura pe care o luau dezbaterile. De la începutul audienţei, nu era vorba decât de furnici şi de societăţile furnicilor. Magistratul ar fi preferat ca interogatoriile să fie aduse pe terenul mai concret al vandalismului din liceu, al 1335

răzmeriţelor şi mai ales al decesului poliţiştilor. Dar procurorul intrase în jocul acestor puştani cu idei extravagante iar juriul părea interesat de această dezbatere ciudată. În plus, colegul său care reprezenta acuzarea îşi dăduse osteneala să se documenteze stând de vorbă cu specialiştii şi acum voia să-şi etaleze noile cunoştinţe. - Furnicile luptă peste tot împotriva noastră, continuă procurorul cu însufleţire. Am aici documente care dovedesc că actualmente asistăm la o grupare a cetăţilor mirmeceene. Grefier, distribuie copii juraţilor precum şi doamnelor şi domnilor din presă. Nu se cunoaşte încă motivul acestui fenomen, dar este evident că această coalizare le va accentua dominaţia. Oraşele furnicilor apar peste tot ca ciupercile. Furnicile pătrund peste tot. Reuşesc să-şi sape cuiburi în beton. Nici o bucătărie nu e la adăpost. Julie ceru să vorbească. - Ceea ce conţin bucătăriile noastre provine din pământ. Pământul nu a precizat niciodată căruia dintre copiii lui i-a rezervat bogăţiile. Nu există nici un motiv să le dea mai curând oamenilor decât furnicilor. - Suntem în plin delir! exclamă procurorul. Domnişoara Pinson ar vrea acum să introducă un drept de proprietate al animalelor... Şi de ce nu al vegetalelor şi al mineralelor, la o adică? Oricum, oraşele furnicilor invadează totul! zise el ca să câştige timp. Julie replică: - Oraşele lor sunt admirabile. Nu există ambuteiaje deşi nu există reguli de conducere. Fiecare îi percepe pe ceilalţi şi se adaptează ca sări jeneze cât mai puţin posibil. Dacă nu se poate, furnicile sapă un nou culoar. Nu există insecuritate, căci întrajutorarea este totală. Nu există periferii sărace, căci nu există săraci. Nimeni nu deţine nimic şi nici nu se plimbă gol. Nu există poluare căci o treime din activitate constă în curăţare şi reciclare. Nu 1336

există suprapopulare căci regina îşi adaptează ouatul calitativ şi cantitativ în funcţie de nevoile cetăţii. Procurorul zise provocator: - Insectele n-au "inventat" nimic. Notează, grefier. - Dacă-mi daţi voie, domnul grefier nu va nota acest lucru Căci hârtia a fost inventată de o insectă. Dacă doriţi, pot să vă explic şi cum. În secolul I, în China, un eunuc de la palat a remarcat că viespile luau mici bucăţele de lemn pe care le mestecau şi le udau cu salivă. A avut ideea să le copieze. Preşedintele nu avea nici un chef ca dezbaterile să continue pe această cale. - Aş vrea să amintesc că furnicile voastre ne-au ucis trei poliţişti. - Nu i-au ucis, vă asigur, domnule preşedinte. Am asistat la întreaga scenă urmărind ecranele de control din piramidă. Poliţiştii au murit de frică când s-au pomenit acoperiţi de o masă de insecte. Imaginaţia lor i-a omorât. - Nu ţi se pare plin de cruzime să acoperi oamenii cu furnici? - Cruzimea este ceva specific omului. Omul este singurul animal care provoacă suferinţe fără motiv, doar pentru plăcerea de a vedea o altă fiinţă suferind. Juraţii erau de acord. Şi ei simţeau în mod confuz că furnicile nu omorau din plăcere, ci din necesitate. Se feriră totuşi să-şi manifeste acest sentiment. Preşedintele îi dăscălise bine în această privinţă. Juraţii erau obligaţi să păstreze o atitudine nepăsătoare. Preşedintele îşi trezi cu cotul asesorii care aveau tendinţa să aţipească şi discută un moment cu ei. Îl chemă la bară pe comisarul Maximilian Linart. - Domnule comisar, v-aţi aflat la conducerea trupelor de ordine atât în momentul asaltului asupra liceului din Fontainebleau cât şi a asaltului asupra piramidei. 1337

- Da, domnule preşedinte. - Aţi fost prezent în momentul decesului celor trei poliţişti. Ne puteţi preciza circumstanţele acestui fapt? - Oamenii mei au fost copleşiţi de o maree de furnici ostile. Ele i-au asasinat. De fapt, regret că nu sunt prezenţi în boxa acuzaţilor toţi vinovaţii. - Vă gândiţi la Narcisse Arepo, dar bietul băiat e încă în spital. Comisarul avea un aer ciudat. -Nu, mă gândesc la adevăraţii asasini, la adevăraţii instigatori ai acestei pretinse revoluţii. Mă gândesc la... furnici. Rumoare în sală. Preşedintele se încruntă apoi bătu cu ciocanul în masă ca să se facă din nou tăcere. - Precizaţi-vă ideea, domnule comisar. - După predarea oamenilor din piramidă, am umplut saci întregi cu furnici prezente la locul crimei. Ele i-au ucis pe poliţişti. Ar fi fost normal să apară şi ele în faţa acestui tribunal ca să fie judecate. Acum asesorii discutau între ei, părând a fi în dezacord asupra problemelor de procedură judiciară şi de jurisprudenţă. Judecătorul se aplecă înainte şi zise cu jumătate de glas: - Mai aveţi încă aceste furnici pe care le-aţi făcut prizoniere? - Bineînţeles, domnule preşedinte. - Dar se aplică dreptul francez şi animalelor? întrebă Julie. Comisarul se întoarse spre ea cu intenţia de a-i distruge argumentul. - Există antecedente foarte precise ale unor procese făcute animalelor. Am adus de altfel hotărârile pentru cazul în care curtea ar avea unele îndoieli în această privinţă. Puse un dosar greu pe masa preşedintelui. Magistraţii se uitară la teancul mare de hârtii din faţa lor şi se consultară îndelung. În cele din urmă preşedintele bătu cu 1338

ciocanul în masă şi zise: - Şedinţa se suspendă. Cererea comisarului Linart a fost admisă. Audienţa se reia mâine. Cu furnicile. 211. ENCICLOPEDIE PROCESELE ANIMALELOR: Din toate timpurile, animalele au fost considerate demne de a fi judecate de justiţia oamenilor. În Franţa, în secolul al X-lea erau torturaţi, spânzuraţi şi excomunicaţi sub diferite pretexte măgari, cai sau porci. În 1120, pentru a le pedepsi pentru pagubele pe care le provocau, episcopul de Laon şi marele vicar de Valence au excomunicat omizile şi şoarecii-de-pădure. Arhivele de justiţie din Savigny conţin minutele procesului unei scroafe, vinovată de moartea unui copil de cinci ani. Scroafa fusese găsită la locul crimei în compania a şase purceluşi cu râturile încă pline de sânge. Erau complici? Scroafa a fost spânzurată de picioarele din spate, în piaţa publică, şi lăsată aşa până când a murit. Iar purceluşii au fost puşi sub supraveghere la un ţăran. Pentru că nu prezentau un comportament agresiv, au fost lăsaţi să crească ca să fie mâncaţi "în mod normal" la vârsta adultă. În 1474, la Bale, în Elveţia, a avut loc procesul unei găini, acuzată de vrăjitorie pentru că ouase un ou fără gălbenuş. Găina a avut dreptul la un avocat care a susţinut că actul ei fusese involuntar. Zadarnic. Găina a fost condamnată la ardere pe rug. Abia în 1710, un cercetător a descoperit că ouatul unor ouă fără gălbenuş este consecinţa unei maladii. Dar procesul nu a fost revizuit. În Italia, în anul 1519, un ţăran a făcut proces unei "bande" de cârtiţe distrugătoare. Avocatul lor, deosebit 1339

de elocvent, a reuşit să demonstreze că acele cârtiţe erau foarte tinere, deci iresponsabile, şi că, în plus, ele erau utile ţăranilor pentru că se hrăneau cu insecte care le distrugeau recoltele. Sentinţa de condamnare la moarte a fost deci comutată în părăsire pe viaţă a câmpului celui păgubit. În Anglia, în 1662, James Potter, acuzat de acte frecvente de sodomie asupra animalelor sale familiare, a fost condamnat la decapitare dar judecătorii, considerându-i victimele drept complici, au aplicat aceeaşi pedeapsă unei vaci, la două scroafe şi două oi. În sfârşit, în 1924, în Pennsylvania, un labrador mascul pe nume Pep a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru că a omorât pisica guvernatorului. Şi a fost închis într-un penitenciar unde a murit de bătrâneţe, şase ani mai târziu. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 212. LECŢIE DE DIALECTICĂ A doua şedinţă de judecată. În faţa acuzaţilor, poliţiştii aşezaseră un acvariu plin cu o mare cantitate de furnici, acum coinculpate. Unul câte unul, juraţii au venit să examineze acvariul luminat de reflectoare. Se strâmbau la mirosul de măr în descompunere care se degaja din acvariu, închipuindu-şi că acela era mirosul natural al furnicilor. - Pot să asigur curtea că toate aceste furnici au participat la atacul împotriva oamenilor mei, spuse comisarul Maximilian Linart, foarte satisfăcut că i se 1340

acceptase cererea. Julie se ridică în picioare. Acum îşi îndeplinea cu multă uşurinţă rolul de avocat şi lua cuvântul de fiecare dată când considera că se impune. - Aceste furnici duc lipsă de aer. Aburul de pe geamuri arată că se sufocă. Dacă nu vreţi să moară înainte de încheierea dezbaterilor, atunci trebuie făcute mai multe găuri în capacul de plastic. - Dar ar putea să fugă! exclamă Maximilian, care, după toate aparenţele, îşi dăduse deja multă osteneală ca să ţină în detenţie vinovatele şi să le aducă în sala tribunalului. - Curtea are datoria să vegheze la sănătatea tuturor celor care sunt deferiţi justiţiei, şi asta e valabil şi pentru furnici, declară sentenţios judecătorul. Ceru unui aprod să facă găuri suplimentare. Julie luă cuvântul. - Se crede că furnicile nu suferă pentru că nu urlă când simt o durere. Dar nu e adevărat. Şi ele au, ca şi noi, un sistem nervos, deci suferă. Asta e încă o tară a egocentrismului nostru. Ne-am obişnuit să avem compasiune doar pentru cei care ţipă când îi doare ceva. Procurorul înţelegea cum reuşise Julie să însufleţească masele. Elocvenţa şi înflăcărarea ei erau foarte convingătoare. El rugă totuşi juraţii să nu ţină cont de vorbele ei care erau tot propagandă în serviciul pretinsei sale revoluţii. Se auziră câteva proteste iar preşedintele ceru tăcere ca să-i dea din nou cuvântul lui Maximilian Linart. Dar Julie nu terminase. Ea spuse că furnicile erau perfect capabile să vorbească şi să se apere şi că nu era normal să li se facă acest proces fără să li se dea şi lor cuvântul, pentru a le permite să răspundă pentru acuzaţiile care li se aduceau. 1341

Procurorul rânji. Judecătorul ceru explicaţii. Julie dezvălui atunci existenţa aparatului de conversat şi expuse modul de întrebuinţare. Comisarul confirmă faptul că confiscase în piramidă un aparat conform cu descrierile tinerei. Preşedintele ceru să fie adus. Urmă o nouă suspendare a şedinţei, în timp ce Arthur, mitraliat de flashurile aparatelor foto ale reporterilor, îşi instala în centrul sălii computerele, tuburile şi fiolele cu esenţă parfumată, precum şi cromatograful şi spectrometrul de masă. Julie îl ajută pe Arthur să facă ultimele reglări. Totul era instalat. Curtea, juraţii, jurnaliştii şi chiar poliţiştii erau foarte curioşi să vadă dacă tot acel talmeş-balmeş funcţiona şi dacă vor asista cu adevărat la un dialog între oameni şi furnici. Preşedintele ceru să se treacă la o primă audiere. Arthur ceru să se reducă lumina în sală şi să fie luminată maşina lui, noua vedetă a acelui proces plin de surprize. Un aprod luă o furnică la întâmplare şi Arthur o puse într-o eprubetă în care introduse sonda cu cele două antene. Mai învârti câteva butoane apoi făcu semn că totul este gata. Imediat o voce sintetică răsună în difuzor. Furnica vorbea. AJUTOR!!!!! Arthur mai făcu câteva reglări. Ajutor. Scoate-mă deaici! Mă sufoc! repeta furnica. Julie puse lângă ea o firimitură de pâine pe care furnica o ronţăi imediat. Arthur îi trimise un mesaj întrebând-o dacă era pregătită să răspundă la nişte întrebări. Ce se întâmplă? întrebă furnica prin intermediul maşinii. - Luaţi parte la procesul vostru, răspunse Arthur. Ce-i acela proces? - Justiţie. Ce-i aceea justiţie? 1342

- Adică se examinează dacă ai dreptate sau nu. Ce-i dreptate sau nu? - Dreptate e când ai acţionat bine, iar nu e contrariul. Ce-i aia acţionat-bine? Arthur suspină. Chiar şi în piramidă era dificil să dialoghezi cu furnicile pentru că tot timpul trebuia să redefineşti cuvintele. - Problema, zise Julie, este că furnica, neavând simţ moral, nu ştie ce e binele şi răul. Lipsite de simţ moral, furnicile nu pot fi considerate răspunzătoare de actele lor. Trebuie deci eliberate. Şuşoteli între judecători şi asesori. Responsabilitatea animalelor se afla în centrul dezbaterilor. Erau foarte tentaţi să se debaraseze de acele creaturi trimiţându-le în pădure dar, pe de altă parte, în viaţă nu erau chiar atât de multe distracţii şi rareori se întâmpla ca jurnaliştii să fie atât de interesaţi de audierile şi de protagoniştii proceselor care se derulau la tribunalul din Fontainebleau. Din moment ce numele lor va fi citat în presă... Procurorul se ridică în picioare şi zise: - Nu toate animalele sunt atât de imorale precum spui. De exemplu, se ştie că la lei, există o interdicţie: să nu se mănânce maimuţă. Un leu care mănâncă maimuţă este exclus din rândul celorlalţi. Cum se poate explica acest comportament dacă nu prin faptul că există "o morală a leilor"? Aparatul hârâi: Ajutor! Procurorul se apropie de eprubetă. Probabil că furnica percepu o siluetă căci imediat emise: Ajutor. Oricine ai fi, scoate-mă de-aici! Locul e plin de Degete! Cei din sală începură să râdă. Julie profită de buna dispoziţie a auditoriului. - Eliberaţi-le. Trebuie să le eliberaţi sau să le omorâţi, 1343

dar nu le putem lăsa să sufere în acest acvariu. Procurorul luă cuvântul: - Aceste furnici nu sunt în fond decât nişte unelte! exclamă el. Dacă vrem să pedepsim adevăraţii vinovaţi, trebuie să lovim capul şi deci s-o judecăm pe instigatoare, pe 103, regina lor. Acuzaţii erau miraţi că procurorul cunoştea existenţa lui 103 şi rolul jucat de ea în apărarea piramidei. Preşedintele spuse că dacă pentru asta trebuia să vorbească ore în şir fără să se înţeleagă unii cu alţii, ar fi mai bine să renunţe. - Am impresia că această regină 103 ştie să vorbească foarte bine limba noastră! spuse procurorul agitând o carte mare cartonată. Era volumul doi al Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute. - Enciclopedia! exclamă Arthur. -Da, domnule preşedinte! Pe paginile albe de la sfârşitul acestei enciclopedii, se află jurnalul zilnic al lui Arthur Ramirez. A fost găsit cu ocazia celei de a doua percheziţii cerută de judecătorul de instrucţie. Povesteşte toată istoria oamenilor din piramidă şi ne informează despre existenţa unei furnici extrem de dotate, 103, cunoscătoarea lumii şi culturii noastre. Ea ar fi în stare să dialogheze fără să fie nevoie să i se explice fiecare cuvânt. Maximilian spumega. Pusese mâna pe atâtea comori cu ocazia primei percheziţii încât neglijase cărţile din sertare, care i se păruse că nu conţin decât simple calcule matematice sau formule chimice destinate amenajării aparatelor. Acum, acel procuror ştia mai multe decât el. Magistratul deschise cartea la pagina cu semn şi citi cu glas tare: -103 a sosit azi împreună cu o armată imensă ca să ne 1344

salveze. Ca să-şi prelungească existenţa pentru a putea săşi transmită experienţa lumii oamenilor, a dobândit un sex şi acum e Regină. Pare să arate destul de bine în ciuda tuturor peregrinărilor şi şi-a păstrat semnul galben pe frunte. Am discutat prin intermediul maşinii. 103 este întradevăr cea mai dotată dintre furnici. A ştiut să convingă milioane de insecte s-o urmeze ca să se întâlnească cu noi. Murmure în sală. Preşedintele îşi frecă mâinile. Cu aceste furnici care vorbesc, spera să ajungă în analele Facultăţii de Drept ca fiind cel care instrumentase primul proces modern care implica animale. Cu o mare siguranţă, scriind pe o hârtie, declară: - Mandat de aducere pentru această... -103, suflă procurorul. - Exact! Mandat de aducere pentru 103, regina furnicilor. Poliţişti, duceţi la îndeplinire acest mandat. - Dar cum speraţi să daţi de ea? întrebă primul asesor. O furnică în pădure! Asta înseamnă să cauţi acul în carul cu fân! Maximilian se ridică în picioare. - Lăsaţi-mă pe mine. Am o idee. Preşedintele suspină şi zise: - Tare mi-e teamă că asesorul are dreptate. Un ac în carul cu fân... - E doar o problemă de metodă, răspunse comisarul. Vreţi să ştiţi cum găseşti un ac în carul cu fân? Simplu. Dai foc fânului şi treci un magnet prin cenuşă. 213. ENCICLOPEDIE MANIPULAREA CELORLALŢI, EXPERIENŢA PROFESORULUI ASCH: În 1961, profesorul american Asch a adunat şapte indivizi într-o încăpere. Li s-a spus 1345

că vor fi supuşi unei experienţe privind percepţiile. În realitate, dintre cei şapte indivizi numai unul era testat. Ceilalţi şase erau asistenţi plătiţi ca să-l inducă în eroare pe adevăratul subiect al experienţei. Pe perete era desenată o linie de douăzeci şi cinci de centimetri şi alta de treizeci de centimetri. Liniile erau paralele şi era evident că cea de treizeci de centimetri era cea mai lungă. Profesorul Asch a întrebat pe fiecare ce linie era mai lungă, iar cei şase asistenţi au răspuns invariabil că cea de douăzeci şi cinci de centimetri. Când în sfârşit a fost întrebat şi adevăratul subiect al experienţei, în 60% din cazuri acesta afirma şi el că cea mai lungă era linia de douăzeci şi cinci de centimetri. Dacă o alegea pe cea de treizeci de centimetri, cei şase asistenţi îl ironizau şi, sub presiune, 30% sfârşeau prin a admite că se înşelaseră. Experienţa, repetată pe o sută de studenţi şi de profesori de universitate (deci un public nu foarte credul), a dovedit că nouă persoane din zece sfârşeau prin a fi convinse că linia de douăzeci şi cinci de centimetri era mai lungă decât cea de treizeci de centimetri. Iar dacă profesorul Asch le repeta de mai multe ori întrebarea, mulţi apărau acest punct de vedere cu vigoare, mirându-se că insista. Lucrul cel mai surprinzător este că atunci când li se dezvăluia sensul testului şi că cei şase participanţi jucau un rol, tot mai erau 10% care susţineau în continuare că linia de douăzeci şi cinci de centimetri era cea mai lungă. Cât priveşte pe cei care erau obligaţi să-şi admită greşeala, aceştia găseau tot felul de scuze: probleme de vedere, un unghi de observare înşelător. 1346

Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 214. TENACE Cu toate simţurile în alertă, Maximilian se întoarse la locul unde se afla piramida acoperită cu pământ. Coborî în cuveta de sub colina înconjurată de rugi şi găsi râpa care ducea la tunel. Cu lanterna între dinţi, se târî ca să ajungă la uşa metalică. Placa metalică şi tastatura erau la locul lor, dar deveniseră inutile. După capitularea insurgenţilor, oamenii comisarului deschiseseră uşa cu aparatul de sudură. La prima percheziţie, poliţiştii confiscaseră toate aparatele. Materialul de transportat fusese foarte greu şi, obosiţi, nu-şi continuaseră cercetările. A doua percheziţie, cerută de judecătorul de instrucţie, permisese procurorului să adune o nouă "recoltă", dar Maximilian observă că încă mai rămăseseră multe obiecte. Cu siguranţă că piramida nu-şi dezvăluise toate secretele. Dacă era cazul, avea de gând să cheme buldozere şi artificieri şi să facă totul bucăţele. Lumină cu lanterna locul părăsit. Priveşte. Observă. Ascultă. Simte. Gândeşte. Deodată, privirea îi fu atrasă de... o furnică. Mergea în colţul acvariului care folosise pentru dialogare cu ajutorul aparatului. Insecta intră într-un tub de plastic transparent care intra în... sol. Maximilian o urmări discret. Furnica cobora fără să ştie că ducea lupul la stână. Maximilian tăie cu briceagul tubul la nivelul solului şi îşi apropie ochiul, apoi urechea de gaură. Percepu nişte 1347

lumini depărtate şi auzi zgomote. Cum să coboare la subsol? Ar fi fost nevoie de dinamită ca să arunce în aer acea dală groasă. Se plimbă nervos prin încăpere. Îi lipsea un element. Exista o enigmă, deci trebuia să fie şi o soluţie. Urcă la etaje şi examină toate obiectele. Intră într-o sală de baie şi se răcori. Se uită în oglindă. Coborî privirea şi văzu un săpun triunghiular. Oglinda... Priveşte. Observă. Ascultă. Simte... Gândeşte. Gân-deş-te. Maximilian izbucni în râs, singur în piramida părăsită. Soluţia era atât de evidentă! Cum să construieşti opt triunghiuri echilaterale egale numai cu şase chibrituri? Pur şi simplu punând piramida, tetraedrul mai curând, pe o oglindă. Scoase cutia cu chibrituri, compuse forma şi o aşeză pe oglindă. Reprodusă invers, piramida forma un romboid. Îşi aminti de celelalte enigme de la televizor. Prima enigmă: "Să faci patru triunghiuri cu şase chibrituri". Se obţinea astfel o piramidă. Era primul pas, descoperirea reliefului. A doua enigmă: "Să faci şase triunghiuri cu şase chibrituri". Era fuziunea complementarelor, triunghiul de jos şi triunghiul de sus. Al doilea pas. A treia enigmă: "Să faci opt triunghiuri cu şase chibrituri". Era destul să urmăreşti pătrunderea triunghiului de jos în triunghiul de sus şi se obţinea al treilea pas: o piramidă aşezată pe o oglindă, deci două piramide, una invers, una dreaptă, formând un fel de romb în spaţiu. Evoluţia triunghiului... Evoluţia cunoaşterii. Exista deci o piramidă inversă sub piramida dreaptă.... şi totul forma un zar gigantic cu şase faţete. 1348

Smulse imediat toate mochetele şi găsi în sfârşit trapa de oţel. Trase de mâner şi dădu de o scară. Stinse lanterna devenită inutilă. Înăuntru totul era luminos. 215. ENCICLOPEDIE STADIUL OGLINZII: La douăsprezece luni, copilaşul trece printr-o fază ciudată: stadiul oglinzii. Înainte, copilul credea că mama lui, el însuşi, sânul, biberonul, lumina, tatăl lui, mâinile lui, universul şi jucăriile formau un tot. Totul era în el. Pentru un bebeluş, nu există nici o diferenţă între ce e mare şi ce e mic, ce e înainte şi ce e după. Toate formează un tot şi totul se află în el. Survine apoi stadiul oglinzii. La un an, copilul începe să stea în picioare, motricitatea mâinii câştigă în abilitate şi reuşeşte să rezolve nevoile care înainte îl copleşeau. Oglinda îi va indica acum că există şi alţi oameni şi o lume în jurul lui. Oglinda va duce atunci la o socializare sau la o închidere în sine. Copilul se recunoaşte, îşi face o imagine despre sine pe care o apreciază sau nu. Efectul este imediat vizibil. Fie se răsfaţă în oglindă, se sărută, râde în hohote, fie se strâmbă la el. În general, se identifică ca fiind o imagine ideală. Se va îndrăgosti de el însuşi, se va adora. Îndrăgostit de imaginea lui, se va proiecta în imaginar şi se va identifica cu un erou. Cu imaginaţia dezvoltată prin intermediul oglinzii, va începe să suporte viaţa, sursă permanentă de . frustrări. Va suporta inclusiv faptul că nu e stăpânul lumii. Chiar dacă copilul nu descoperă oglinda sau imaginea lui în apă, tot va trece prin această fază. Va 1349

găsi un mijloc de a se identifica şi de a se izola de univers, înţelegând în acelaşi timp că trebuie să-l cucerească. Pisicile nu cunosc niciodată faza oglinzii. Când se uită într-o oglindă, încearcă să treacă dincolo ca să prindă cealaltă pisică care se află acolo şi acest comportament nu se va schimba niciodată, nici cu vârsta. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 216. BAL TRAGIC ÎN CAVOU Ce spectacol! La început, poliţistul îşi zise că era vechiul său vis de copil de a avea un trenuleţ electric. Căci în faţa lui avea o fantastică machetă a unui oraş la scară redusă. Partea de sus era ocupată de Arthur şi de oamenii cuibului iar partea de jos era o cetate mirmeceeană. Jumătate pentru oamenii care trăiau ca nişte furnici, jumătate pentru furnicile care trăiau ca nişte oameni. Şi ambele părţi comunicau prin tuburi-culoare şi fire electrice care le transportau mesajele. Precum Gulliver, Maximilian se aplecă asupra acelui oraş liliputan. Îşi plimbă degetele pe străzi şi le opri în grădini. Furnicile nu păreau îngrijorate. Probabil că erau obişnuite cu vizitele frecvente ale lui Arthur şi ale prietenilor lui. Ce capodoperă! Erau acolo străzi luminate de felinare, şosele. case. La stânga, câmpuri de crengi de măceşi unde păşteau turme de purici-de-frunze; la dreapta, o zonă industrială cu uzinele care scoteau fum. În centrul 1350

oraşului, în faţa unor imobile frumoase, străzile pietonale îşi aşteptau muşterii. "MIRMECOPOLIS", oraşul furnicilor, scria pe un panou la intrarea pe strada principală. Furnicile circulau cu maşina pe autostrăzi şi pe străzi. În loc? să aibă volan, vehiculele erau dotate cu o cârmă, mai practic de mânuit cu ghearele. În şantiere, furnicile construiau clădiri noi cu minibuldozere cu abur. În mod intuitiv, furnicile optaseră pentru acoperişuri rotunjite. Mai erau un metrou aerian şi stadioane. Maximilian miji ochii. I se păru că două echipe mirmeceene jucau un fel de fotbal american, numai că nu zărea mingea. În realitate, era mai curând o luptă colectivă. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. MIRMECOPOLIS. Deci ăsta era marele secret ascuns al piramidei! Ajutate de Arthur şi de complicii lui, furnicile cunoscuseră aici cea mai fulgerătoare dintre evoluţiile civilizaţiilor. În câteva săptămâni, trecuseră de la preistorie la epoca cea mai modernă. Maximilian găsi o lupă pe jos şi o luă ca să vadă mai bine. Pe un canal mare se deplasau ambarcaţiuni cu aburi, asemănătoare cu cele de pe Mississippi. Pe deasupra zburau zeppeline pline cu furnici. Era feeric şi înspăimântător. Poliţistul era convins că regina 103 era acolo, printre locuitorii acelui furnicar SF. Cum să o găsească pe acea sexuată şi să o ducă la tribunal? Acul în carul cu fân. Chibritul şi magnetul. Descoperirea metodei. Maximilian scoase din buzunarul hainei o linguriţă şi o mică fiolă. Ca să găseşti o regină a furnicilor era de ajuns să 1351

urmăreşti traseul ouălor şi să ajungi la sursă. Or aici nu se vedeau ouă. Poate că regina 103 era sterilă! Atunci îşi aminti că procurorul spusese că acea sexuată avea un semn galben pe frunte. Foarte bine, dar toate acele case puteau să ascundă sute de furnici cu semne galbene pe frunte. Trebuia deci să le scoată ca să le adune într-un loc deschis unde nu se afla acoperiş care să le ascundă. Urcă, scotoci şi găsi un bidon cu petrol. Când sunt cuprinşi de panică, oamenii îşi dezvăluie totdeauna secretele. Maximilian ştia că la primele efluvii ale veninului negru, furnicile se vor grăbi să-şi salveze regina. Oricât de degenerate ar fi fost acele insecte iniţiate în secretele oamenilor, trebuia să fi păstrat în ele nevoia de a salva regina. Vărsă petrolul începând din colţul drept cel mai ridicat. Lichidul negru, vâscos şi puternic mirositor, curse încet, coborând pe străzi, înecând casele, inundând grădinile şi uzinele. Un val seismic negru se abătu peste oraş. Se stârni panică. Furnicile ţâşniră afară din case ca să sară în maşini şi să ajungă cât mai repede pe autostrăzi. Dar autostrăzile erau deja năclăite. Canalul nu era nici el într-o stare mai bună, apa lui limpede devenise uleioasă şi închisă la culoare şi roţile mari ale ambarcaţiunilor se împotmoleau. Furnicile păreau surprinse că Degetele, care le ajutaseră atât de mult, permit acum o astfel de catastrofă. Aveai impresia că se aşteptau la o intervenţie rapidă a cerului ca să le salveze, dar singura intervenţie fu cea a unei linguriţe de inox care patrula deasupra mareei negre. Maximilian scotocea străzile oraşului. Deodată remarcă agitaţie în jurul unui imobil mai înalt decât celelalte. 1352

Comisarul îşi apropie lupa. Acum era sigur că regina îşi va face apariţia. Şi, într-adevăr, nişte furnici ţâşniră afară, ducând o altă furnică cu un semn galben pe frunte. Regina 103. Poliţistul pusese mâna pe ea! Profitând de efectul de surpriză şi de circulaţia blocată, băgă linguriţa şi o prinse pe suverană. Apoi o aruncă într-un plic de plastic pe care îl lipi la gură. După care goli tot bidonul de petrol peste Mirmecopolis. înainte de a muri, furnicile din oraşul modern îşi ziseră că greşiseră crezând că alianţa între furnici şi Degete era posibilă. 217. ENCICLOPEDIE 1 + 1 = 3; 1 + 1=3 poate să fie deviza grupului nostru utopic. Asta înseamnă că unirea talentelor depăşeşte simpla lor adunare. Asta înseamnă că fuziunea principiilor masculin şi feminin, mic şi mare, sus şi jos, care guvernează universul, dă naştere la ceva diferit de unul sau de altul care le depăşeşte. 1 + 1 = 3. Întreg conceptul de credinţă din copiii noştri care sunt neapărat mai buni decât noi este exprimat în această ecuaţie. Deci credinţă în viitorul omenirii. Omul de mâine. Dar 1 + 1 = 3 mai exprimă şi întreg conceptul că colectivitatea şi coeziunea socială sunt cele mai bune mijloace de a sublima statutul nostru de animal. Acestea fiind zise, 1 + 1=3 poate să stingherească mulţi oameni care vor spune că acest principiu filozofic este nul deoarece e fals matematic. Voi fi deci obligat să vă dovedesc că este adevărat matematic. Căci nu sunt la primul meu paradox. Vă voi distruge certitudinile din mormântul meu. Vă voi dovedi că ceea 1353

ce consideraţi a fi adevărul, nu este decât un adevăr printre atâtea altele. Să vedem. Să luăm ecuaţia (a + b) * (a - b) = a2 - ab + ba - b2. La dreapta - ab şi +ba se anulează, şi avem:(a + b) * (a - b) = a2 - b2. Dacă împărţim ambii termeni la (a - b), obţinem: ((a + b)x(a-b))/(a-b) = (a2-b2 )/(a-b) Simplificăm termenul din stânga: (a+b)=(a2-b2 )/(ab) Dacă punem a = b = 1, obţinem: 1+1=(l-l)/(1-1) Când avem acelaşi termen în partea de sus şi în partea de jos a unei diviziuni, aceasta = 1. Deci ecuaţia devine: 2 = 1 şi, dacă adăugăm 1 în ambele părţi, obţinem: 3 = 2, deci, dacă înlocuiesc 2 cu un 1 + 1 obţin... 3=1 + 1. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 218. STRATEGIE MIRMECEEANĂ Trei bătăi de ciocan. Pentru prima dată în istoria oamenilor o regină furnică urma să depună mărturie. Pentru ca publicul să nu piardă nimic din spectacol, camere de luat vederi cu micro-obiectiv aveau s-o filmeze pe acuzată a cărei imagine era apoi proiectată în direct pe ecranul alb instalat deasupra boxei acuzaţilor - Linişte. Învinuita să fie adusă în faţa aparatului. Cu o pensetă fină cu capetele protejate de muşchi, un poliţist aşeză furnica cu semn galben pe frunte în eprubetă. Deasupra se aflau cele două antene din plastic legate la aparat. Interogatoriul începu imediat. 1354

- Te numeşti 103 şi eşti regina furnicilor roşii? Furnica se aplecă peste antenele receptoare. Părea perfect familiarizată cu acel instrument. Îşi mişcă antenele şi emise un mesaj, imediat decriptat şi tradus de vocea sintetică a maşinii. Nu sunt regină, sunt prinţesă. Prinţesa 103. Preşedintele tuşi uşor, deranjat că greşise. Ordonă grefierului să modifice în procesul verbal al audierii denumirea acuzatei. Foarte impresionat totuşi, spuse cu mare grijă: - Alt... Alteţa voastră 103... vrea să răspundă la întrebările noastre? Foială ironică în rândul asistenţei. Dar cum să te adresezi unei regine, fie ea şi furnică, dacă vrei să respecţi protocolul? - De ce aţi ordonat trupelor voastre să omoare trei poliţişti aflaţi în exerciţiul funcţiunii? întrebă mai direct magistratul. Arthur interveni ca să ceară folosirea unor termeni mai simpli, mai uşor de înţeles pentru o furnică şi îl sfătui pe preşedinte să renunţe la vocabularul uzual al justiţiei. - Bine. De ce voi, Alteţă, aţi ucis oameni? Arthur semnală faptul că limbajul tip "negru mic" nu se potrivea nici el furnicilor. Puteai rămâne simplu fără să renunţi la exprimarea normală. Judecătorul, care nu ştia cum să se mai exprime, zise: - De ce aţi ucis oameni? Furnica emise: Înainte de a continua această dezbatere, zăresc aici camere de luat vederi care mă filmează. Voi mă vedeţi mai mare, dar eu nu vă văd deloc. Arthur confirmă faptul că 103 era obişnuită să folosească televizorul în timpul conversaţiilor ei cu oamenii şi, pentru respectarea echităţii, după o scurtă discuţie cu asesorii, preşedintele acceptă să pună la dispoziţia acuzatei 1355

unul dintre receptoarele miniaturale confiscate din piramidă. Prinţesa 103 se aplecă asupra televizorului pus în faţa eprubetei Văzu faţa interlocutorului ei judecător şi remarcă faptul că era un Deget în vârstă. Constatase deja faptul că Degetele cu păr alb depăşiseră în general trei sferturi din existenţă. În general, la Degete, persoanele în vârstă sunt trecute pe linie moartă. Se întrebă dacă chiar era obligată să dea socoteală acelui Deget bătrân deghizat într-o ţinută neagră şi roşie. Apoi, văzând că nimeni nu contesta autoritatea personajului, îşi îndreptă antenele spre receptorul feromonic. Am văzut procese în filmele de la televizor. În mod normal, martorii sunt puşi să jure pe Biblie. - Ai văzut prea multe filme americane, replică preşedintele care era obişnuit cu acest gen de dispreţ la învinuiţi dar totdeauna era agasat din cauza asta. Aici nu se jură pe Biblie. Apoi îi explică cu răbdare: - În Franţa există separarea Bisericii de Stat de mai bine de un secol. Se jură pe onoare, nu pe Biblie, care, în ţara noastră, nu este o carte sfântă pentru toată lumea. Prinţesa 103 înţelegea. Şi aici erau deişti şi nedeişti şi incompatibilităţi între ei. Totuşi i-ar fi plăcut chestia cu Biblia... Dar, pentru că ăsta era obiceiul la Fontainebleau, se resemnă. Jur să spun adevărul, doar adevărul şi numai adevărul. Imaginea furnicii ridicate pe cele patru picioare din spate, cu un picior din faţă aşezat pe peretele de sticlă din faţa ei era impresionantă. Aparatele foto se declanşară cu violenţă. Evident, ţinând să rămână fidelă obiceiurilor Degetelor, pe care le studiase atâta timp, 103 marcase un punct. De fapt, un proverb spunea: "Când eşti la Degete, 1356

poartă-te ca Degetele". Aprozii îi împrăştiară pe fotografi. Toate persoanele prezente în sală erau acum conştiente că asistau la un moment istoric. Preşedintele se simţi depăşit de situaţie, dar se strădui să nu lase să se vadă. - Repet întrebarea. Alteţa Voastră, de; ce aţi ordonat trupelor voastre să omoare poliţiştii? Furnica răspunse: N-am ordonat nimic. Noţiunea de "ordin" nu există la furnici. Fiecare acţionează cum i se pare mai bine, când i se pare mai bine. - Dar trupele voastre au atacat nişte oameni! Nu negaţi asta! Nu am trupe. După câte am putut să văd, Degetele sau aflat în mijlocul mulţimii noastre. Numai mergând, probabil că au ucis mai mult de trei mii dintre ai noştri. Vă purtaţi foarte nedelicat cu noi. Nu vă uitaţi niciodată unde vă aşezaţi extremităţile. - Dar nu aveaţi ce căuta pe acea colină! exclamă procurorul. Computerul îi transmise fraza. Pădurea este deschisă tuturor, după câte ştiu. Venisem în vizită la nişte prieteni Degete cu care începusem să leg relaţii diplomatice. - Nişte prieteni "Degete"! Relaţii "diplomatice"! Dar aceşti oameni nu reprezintă nimic. Nu dispun de nici o autoritate oficială. Sunt doar nişte nebuni care s-au închis într-o piramidă din pădure! se răsti procurorul. Furnica explică cu răbdare: Pe vremuri am încercat să stabilim relaţii oficiale cu conducătorii oficiali ai lumii voastre, dar au refuzat să dialogheze cu noi. Procurorul se apropie ca s-o ameninţe pe furnică cu degetul. - Adineauri ai cerut să depui jurământ pe Biblie. Ştii măcar ce înseamnă pentru noi Biblia? 1357

Biblia înseamnă cele zece porunci, emise furnica care îşi amintea perfect de filmul lui Cecil B. De Miile cu Charlton Heston, difuzat atât de des. Arthur suspină uşurat. Puteai conta pe 103. Ca şi preşedintele, procurorul se strădui să-şi ascundă surprinderea şi continuă repede: - Să admitem. Atunci înseamnă că ştii că printre aceste zece porunci este una care spune: "Să nu ucizi". Arthur zâmbi în sinea lui. Procurorul nu era conştient în ce dezbatere se băga. Dar voi înşivă aţi făcut din asasinarea vitelor şi găinilor o adevărată industrie. Şi nu mai vorbesc de coride unde transformaţi moartea unei vaci într-un spectacol. Procurorul se enervă: - A ucide în sens biblic, nu înseamnă "a nu ucide animale", ci "a nu ucide oameni". Prinţesa 103 nu se tulbură. De ce viaţa Degetelor ar fi mai preţioasă decât cea a găinilor, a vitelor sau a furnicilor? Preşedintele suspină. În procesul ăsta era imposibil să menţii dezbaterile numai la fapte, tot timpul se aluneca în dezbateri filozofice. Procurorul era enervat la culme. Se adresă juraţilor şi arătă ecranul pe care apărea capul lui 103. - Ochii globuloşi, mandibule negre, antene, ce urâtă e o furnică! Nici chiar cei mai răi monştri din filmele noastre fantastice sau SF n-au fost vreodată atât de hidoşi. Şi aceste animale de o mie de ori mai urâte şi de o mie de ori mai respingătoare ar vrea să ne dea nouă lecţii? Răspunsul nu se lăsă aşteptat: Dar tu te crezi frumos? Cu cele câteva fire de păr de pe cap, pielea palidă şi găurile nasului în mijlocul feţei? Asistenţa izbucni în râs în timp ce respectiva piele palidă devenea stacojie. 1358

- Se descurcă ca o mare campioană, şopti Zoe la urechea lui David. - Totdeauna am spus că 103 e de neînlocuit, murmură Arthur, foarte emoţionat de comportamentul elevei sale. Procurorul îşi regăsi răsuflarea şi reveni la atac, şi mai furibund: - Pe lume nu e numai frumuseţea, zise el în microfonul aparatului, ci şi inteligenţa. Inteligenţa este proprie omului. Viaţa furnicilor nu este importantă pentru că furnicile nu sunt inteligente. - Au forma lor de inteligenţă, răspunse Julie. Procurorul jubila. Căzuseră în capcană. - În acest caz, dovediţi-mi că furnicile sunt inteligente! Replica lui 103 răsună cu putere în sală: Dovedeşte-mi că omul este inteligent. Sala era acum în fierbere. Fiecare era de partea cuiva, fiecare îşi dădea cu părerea. Juraţilor le era din ce în ce mai greu să-şi păstreze calmul şi preşedintele bătea mereu cu ciocanul în masă. - Pentru că asta e situaţia, deoarece se pare că această audiere nu mai poate continua în linişte, audierea se amână. Dezbaterile se reiau mâine dimineaţă la orele zece. Seara, la radio ca şi la televiziune, comentatorii o considerau în avantaj pe Prinţesa 103. De furie, Maximilian dădu cu pumnul în perete. 219. FEROMON LOGICA:

MEMORIE:

LOGICA

DEGETELOR

Logica este un concept al Degetelor foarte original. Evenimentele logice sunt evenimentele care se înlănţuie în mod acceptabil pentru societatea Degetelor. Exemplu. Pentru un Deget este logic ca unii cetăţeni din acelaşi oraş plin de mâncare să moară de foame fără ca 1359

cineva să-i ajute. In schimb, nu e logic să opreşti hrana celor care sunt bolnavi din exces de hrană. Pentru Degete e logic să pui hrană bună la gunoi, fără ca măcar să fie stricată. În schimb, nu e logic ca această hrană să fie redistribuită celor care ar putea să fie interesaţi de consumarea ei. De altfel, ca să fie siguri că nimeni nu se atinge de gunoiul lor, Degetele îl ard. 220. TEAMA Curtea părăseşte sala. Un poliţist prinde de braţ un asesor. Avea în mână eprubeta în care se afla Prinţesa 103. - Şi cu această acuzată ce facem? Nu pot s-o duc înapoi la închisoare cu duba, împreună cu oamenii. Asesorul ridică ochii la cer. - Pune-o cu celelalte furnici, răspunse el la întâmplare. Oricum, e uşor de recunoscut după semnul galben. Poliţistul deschide capacul acvariului, răstoarnă eprubeta şi 103 cade din cer în mijlocul tovarăşelor ei de captivitate. Furnicile prizoniere fură foarte mulţumite să-şi vadă din nou eroina. S-au lins, şi-au făcut trofalaxii apoi se adunară ca să dialogheze. Printre cele închise acolo se aflau 10 şi 5. Ele explicară că, văzând că Degetele le puneau în saci, se grăbiseră să urce înăuntru pentru că îşi închipuiseră că era o invitaţie de a veni în lumea lor. Oricum, sunt hotărâţi să ne omoare, orice am face, zise o furnică care îşi pierduse două picioare din spate când poliţiştii le vârâseră fără menajamente în nişte saci mari. Păcat. Cel puţin o dată am putut să prezentăm, în 1360

dimensiunea lor, argumentele pentru apărarea modului nostru de viaţă, spune Prinţesa 103. Dintr-un colţ, o furnică mică se apropie de ele. Prinţul 24. Prin urmare, furnica veşnic rătăcită se rătăcise de data asta în direcţia bună. Uitând condiţiile dure care permiseseră această întâlnire, Prinţesa 103 se lipi de Prinţul 24. Ce plăcută era regăsirea! 103 înţelesese deja arta, acum începea să descopere vag ce însemna dragostea. Dragostea e atunci când iubeşti pe cineva şi îl pierzi. Şi pe urmă îl regăseşti, îşi zice ea. Prinţul 24 se aşeză lângă 103. Doreşte o CA. 221. INTELIGENŢĂ Preşedintele loveşte cu ciocanul în masă. - Cerem probe obiective ale inteligenţei lor. - Sunt în stare să-şi rezolve toate problemele, răspunse Julie. Procurorul dă din umeri. - Nu cunosc nici măcar jumătate din tehnologiile noastre. Nu cunosc nici măcar focul. Pentru această şedinţă, fusese construită o mică estradă de plexiglas cu televizorul şi antenele direct în acvariu. Prinţesa 103 se ridică pe cele patru picioare din spate ca să se fac bine înţeleasă. Emite o frază destul de lungă. Computerul o descifrează. Pe vremuri, furnicile au descoperit focul şi l-au utilizat în războaiele dintre ele. Dar într-o zi, ele nu au reuşit să stăpânească un incendiu care a luat amploare şi a distrus tot. Atunci insectele au luat hotărârea de comun acord să nu se mai atingă de foc şi să-i excludă pe cei care ar folosi această armă prea devastatoare... 1361

- Ah, vedeţi! Prea proaste ca să controleze focul, zise cu ironie procurorul. Dar computerul nu terminase de transmis mesajul. În timpul marşului meu pacifist în direcţia lumii voastre, am explicat surorilor mele că, folosit cum se cuvine, focul poate să deschidă o nouă cale de progres tehnologic. - Asta nu dovedeşte că sunteţi inteligente, doar că aveţi ocazia să imitaţi inteligenţa noastră. Furnica păru că se enervează brusc. Antenele ei au început să se agite. DAR, LA URMA URMELOR, CE DOVEDEŞTE CĂ VOI, DEGETELE, SUNTEŢI INTELIGENTE? Rumoare în sală. Câteva râsete reţinute. Furnica părea că mitraliază acum cu feromoni. Am înţeles foarte bine că, pentru voi, criteriul care vă face să decretaţi că un animal este inteligent e... să vă semene! Nimeni nu se mai uita la acvariu. Toţi ochii erau îndreptaţi spre ecran şi cameramanul o încadră ca pe o persoană, în prim-plan. Pentru noi, voi sunteţi proşti şi noi inteligente. Ar trebui să se recurgă la o a treia specie, nici Deget şi nici furnică, ca să ne departajeze obiectiv. Toată lumea era conştientă, inclusiv curtea, că problema era crucială. Dacă furnicile erau inteligente, erau răspunzătoare de faptele lor. Dacă nu, erau iresponsabile ca un bolnav mintal sau oricare alt minor. - Cum să dovedeşti inteligenţa sau lipsa de inteligenţă a furnicilor? se întrebă cu glas tare preşedintele netezinduşi barba. Şi cum să dovedeşti inteligenţa sau lipsa de inteligenţă a Degetelor - completă furnica cu aceeaşi siguranţă. - În această împrejurare, e important să definim ce 1362

specie e mai inteligentă faţă de cealaltă, replică un asesor. O curte de judecată seamănă mai mult sau mai puţin cu un teatru. Din noaptea timpurilor, justiţia a fost concepută ca un spectacol, dar niciodată judecătorul nu avusese atât de puternic impresia că era un regizor. El era cel care trebuia să ritmeze bine intervenţiile pentru ca publicul să nu se plictisească, el trebuia să distribuie bine rolul martorilor, acuzaţilor şi juraţilor. Fapt rar, un jurat ridică mâna. - Dacă îmi daţi voie... Sunt mare amator de jocuri de gândire, zise agentul poştal ieşit la pensie. Şah, cuvinte încrucişate, enigmistică, bridge etc... Părerea mea este că cel mai bun mod de a departaja două minţi ca să vezi care e mai subtilă, este de a le confrunta într-un joc, un fel de turnir al inteligenţelor. Preşedintele îşi aduse aminte că în Evul Mediu, justiţia depindea de o astfel de înfruntare. Părţile se înarmau şi se băteau pe viaţă şi pe moarte, lăsându-l pe Dumnezeu să decidă învingătorul. Totul era mai simplu, supravieţuitorul avea dreptate. Judecătorii nu se temeau nici că vor greşi şi nu aveau nici remuşcări. Evident, în situaţia de faţă nu se putea organiza un duel om-furnică. Judecătorul preciză acest detaliu. Juratul insistă. - Este destul să se inventeze o probă obiectivă faţă de care o furnică să aibă tot atâtea şanse de reuşită ca şi omul, zise el. Ideea înfierbântă asistenţa. Judecătorul întrebă: - Şi la ce gen de probă vă gândiţi? 222. ENCICLOPEDIE STRATEGIA CALULUI: În 1904, comunitatea ştiinţifică internaţională era în fierbere. Se credea că se 1363

descoperise în sfârşit "un animal la fel de inteligent ca omul". Animalul respectiv era un cal de opt ani, educat de un savant austriac, profesorul von Osten. Spre marea surprindere a tuturor celor care îl vizitau, Hans, calul, părea să fi înţeles perfect matematica modernă. Dădea răspunsuri exacte la ecuaţiile care i se propuneau, dar mai ştia să indice cu precizie şi cât e ceasul, să recunoască în fotografii oamenii care îi fuseseră prezentaţi cu câteva zile mai înainte şi să rezolve probleme de logică. Hans arăta obiectele cu vârful copitei şi comunica cifrele bătând în pământ. Literele erau bătute una câte una ca să formeze cuvinte. O bătaie pentru "a", două pentru "b", trei pentru "c" şi aşa mai departe. Hans a fost supus la tot felul de experienţe şi calul şi-a dovedit permanent calităţile. Zoologi, biologi, fizicieni şi, în cele din urmă, psihologi şi psihiatri au venit din lumea întreagă ca să-l vadă pe Hans. Veneau sceptici şi plecau foarte tulburaţi. Nu înţelegeau în ce consta manipularea şi sfârşeau prin a admite că acel animal era într-adevăr "inteligent". La 12 septembrie 1904, un grup de treisprezece experţi a publicat un raport care respingea orice posibilitate de înşelătorie. Cazul a făcut mare vâlvă în epocă şi lumea ştiinţifică începea să se obişnuiască cu ideea că acel cal era cu adevărat la fel de inteligent ca un om. Oskar Pfungst, unul dintre asistenţii lui von Osten, a înţeles în sfârşit misterul. El a remarcat că Hans greşea răspunsurile de fiecare dată când soluţia problemei care se prezenta era necunoscută de persoanele prezente. La fel, greşea de fiecare dată când i se acopereau ochii şi nu putea să vadă asistenţa. Singura explicaţie era deci că Hans era un animal 1364

extrem de atent care, în timp ce bătea din copită, percepea schimbările de atitudine ale oamenilor din jur. Simţea excitarea lor când se apropia de soluţia corectă. Concentrarea lui era motivată de speranţa unei recompense alimentare. Când misterul a fost descoperit, comunitatea ştiinţifică a fost atât de vexată că fusese atât de uşor înşelată încât a căzut într-un scepticism sistematic în faţa oricărei experienţe legate de inteligenţa animală. În multe universităţi se mai aminteşte şi acum de cazul calului Hans ca de un exemplu caricatural de înşelăciune ştiinţifică. Totuşi, bietul Hans nu a meritat nici atâta glorie şi nici atâta oprobriu. La urma urmelor, acel cal ştia să decodifice atitudinile oamenilor astfel încât să poată fi considerat temporar drept egalul omului. Dar poate că unul dintre motivele urii atât de mari faţă de Hans este şi mai profund. E foarte neplăcut pentru specia umană să se ştie "transparentă" pentru un animal. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 223. Întâlnire pe trepte Juratul specialist în jocuri de gândire se oferi să elaboreze un test pe care, după consultări, curtea şi apărarea îl considerară acceptabil. Acum trebuia să fie numit un reprezentat al speciei umane şi altul din partea furnicilor pentru această competiţie. 1365

Procurorul îl propuse pe comisarul Maximilian Linart, iar Julie pe 103. Preşedintele îi recuză din oficiu pe amândoi. Linart, care preda la şcoala de poliţie şi era un poliţist reputat, era departe de a fi un om reprezentativ pentru specia lui. La fel şi 103, după toate filmele pe care le văzuse la televiziunea oamenilor, nu mai era deloc o furnică banală. Magistratul considera indispensabil ca cei doi concurenţi să fie aleşi la întâmplare din rândul populaţiei lor. Judecătorul era conştient că inventa o jurisprudenţă în materie şi îşi lua rolul foarte în serios. Un poliţist şi un aprod fură trimişi în stradă cu sarcina de a aduce primul om întâlnit în cale cu un aspect convenabil. Acesta a oprit un om de vreo patruzeci de ani, cu părul negru, cu o mustaţă mică, divorţat şi cu doi copii. I-au explicat ce se aştepta de la el. Omul fu cuprins de trac la gândul că va deveni campionul speciei umane şi se temea că va fi ridicol. Poliţistul se întreba dacă nu cumva va trebui să recurgă la forţă ca să-l aducă în faţa curţii, dar aprodul a avut buna idee să-i spună cobaiului că în acea seară va apărea la televizor. La gândul că îşi va impresiona vecinii, individul nu a mai ezitat şi i-a urmat. Furnicii aduse din grădina tribunalului, de aceeaşi echipă, nu i-a cerut nimeni părerea. Puseră mâna pe prima zărită, o insectă de 3,2 mg, lungă de 1,8 cm, cu mandibule mici şi chitina neagră. Se convinseră că avea toate membrele intacte şi antenele i se agitară când o aşezară pe o foaie de hârtie. Materialul de măsurare a inteligenţei inventat de jurat era deja instalat în sala de judecată. Era vorba de douăsprezece bucăţi de lemn care trebuiau îmbinate ca să formeze un promontoriu permiţând să se atingă o pară electrică roşie suspendată deasupra lor. 1366

Primul dintre cei doi competitori care o va atinge va declanşa o sonerie electrică şi va fi declarat învingător. Bucăţile de lemn erau perfect asemănătoare pentru ambii concurenţi, diferită fiind numai mărimea. Odată montat, eşafodajul uman se ridica până la trei metri, iar cel al furnicilor, la trei centimetri. Ca furnica să fie interesată la această treabă, juratul unse întrerupătorul roşu cu miere. Existau camere de luat vederi în faţa fiecărui concurent şi preşedintele dădu startul. Omul, familiarizat din cea mai fragedă copilărie cu jocul de construcţie, a început imediat să îngrămădească metodic bucăţile de lemn, uşurat că i se propusese un test atât de simplu. Furnica se rotea însă în cerc, cuprinsă de panică pentru că se afla într-un loc străin, cu atâtea mirosuri şi lumină, departe de reperele ei obişnuite. Se plasă sub pară, adulmecă aroma dulce a mierii şi fu imediat tentată. Se ridică pe cele patru picioare din spate, încercând să apuce para şi nu reuşi. Procurorul îl lăsă pe aprod să apropie bucăţile de lemn de insectă ca s-o facă mai bine să înţeleagă că trebuia să le asambleze ca să ajungă la pară. Furnica se uită la bucăţile de lemn şi, în râsul asistenţei, le atacă cu mandibulele ca să le mănânce, căci erau uşor impregnate cu miros de miere. Furnica se agita, se menţinea sub para roşie dar nu prezenta nici un comportament susceptibil de a-i permite să ajungă la ea. În schimb, încurajat de semenii lui, omul era pe punctul de a-şi termina lucrarea în timp ce furnica nu făcuse încă nimic, poate doar să îşi strice bucăţile de lemn şi să revină mereu sub pară şi să încerce să ajungă la ea ridicându-se pe picioarele din spate şi agitându-şi în aer membrele din faţă. Clămpănea din mandibule dar nu 1367

reuşea să facă nimic. Omul mai avea doar patru bucăţi de lemn de asamblat când, foarte enervată, furnica părăsi brusc poziţia de sub pară şi plecă. Nimeni nu se gândise să-i pună un perete. Asistenţa era convinsă că furnica renunţase dar, spre surprinderea tuturor, ea se întoarse, însoţită de o altă furnică. Îi spuse ceva cu antenele iar cealaltă se plasă în aşa fel încât să-i servească drept punct de sprijin. Omul zări cu coada ochiului manevra şi acceleră lucrul. Aproape că reuşise când, cu o secundă mai înainte, soneria furnicii răsună prima, În sală se declanşă tumultul. Unii huiduiau, alţii aplaudau. Procurorul luă cuvântul: - Aţi văzut cu toţii. Furnica a trişat. A cerut ajutorul unei complice, ceea ce dovedeşte că inteligenţa mirmeceeană este colectivă, nu individuală. O furnică nu e capabilă de nimic singură. - Nu-i adevărat, îl contrazise Julie. Pur şi simplu, furnicile au înţeles că în doi o problemă se rezolvă mult mai uşor. De altfel aceasta e şi deviza revoluţiei noastre: 1 + 1=3. Adunarea talentelor depăşeşte simpla lor sumă. Procurorul rânji. - 1 + 1 = 3 este o minciună matematică, un păcat împotriva bunului simţ, o insultă adusă logicii. Dacă aceste prostii se potrivesc furnicilor, cu atât mai bine pentru ele. Noi, oamenii, nu avem încredere decât în ştiinţa pură, nu în formulele lor esoterice. Judecătorul lovi cu ciocanul în masă. - Acest test nu este concludent. Trebuie imaginat altul în care să fie implicaţi un singur om şi o singură furnică. Magistratul îl convocă pe psihologul de pe lângă curtea de judecată şi îi ceru să fabrice testul obiectiv şi incontestabil cu pricina. 1368

Apoi acordă un interviu în exclusivitate jurnalistei de la principalul canal naţional. - Ceea ce se întâmplă aici este foarte interesant, şi cred că parizienii ar trebui să vină în număr mare la Fontainebleau ca să asiste la audienţe şi să susţină cauza oamenilor. 224. FEROMON ZOOLOGIC: OPINIE Salivatoare: 10. OPINIE: Degetele sunt din ce în ce mai puţin capabile să aibă o opinie personală. În timp ce toate animalele gândesc pentru ele însele şi îşi fac o opinie faţă de ceea ce văd şi ceea ce le-a învăţat experienţa, Degetele gândesc toate acelaşi lucru, adică iau ca fiind a lor opinia emisă de prezentatorul jurnalului televizat de la orele opt. Asta poate fi numit spiritul lor colectiv. 225. SE VEDE DE DEPARTE Psihologul se gândi îndelung. Îşi consultă colegii, responsabilii rubricilor de jocuri din reviste şi inventatorii de jocuri apărute în comerţ. Trebuia creată o regulă de joc valabilă atât pentru oameni cât şi pentru furnici! Şi apoi, ce joc ar fi dovedit în mod incontestabil inteligenţa? Existau go, şah, dame. Dar cum să explici regulile unei furnici. Ele aparţineau culturii umane precum mahjongul, pocherul sau şotronul. Ce-ar putea să joace furnicile? Psihologul se gândi la început la mikado. Furnicile aveau probabil obiceiul să scoată crenguţele de care aveau nevoie dintre alte crenguţe inutilizabile pentru ele. Dar a fost nevoit să renunţe. Mikado era un joc de dexteritate, nu 1369

de inteligenţă. Ce joacă furnicile? Jocul îi păru psihologului o specialitate umană. Furnicile nu se joacă. Ele descoperă terenuri, se bat, rânduiesc ouăle şi alimentele. Fiecare dintre gesturile lor are o utilitate precisă. Expertul deduse de aici că trebuia găsită o încercare corespunzătoare unei situaţii practice, familiară tuturor furnicilor. De exemplu explorarea unui drum necunoscut. După multă chibzuinţă, psihologul a sugerat un test care i se părea universal: o cursă într-un labirint. Orice creatură închisă într-un loc pe care nu-l cunoaşte caută să iasă de-acolo. Omul va fi plasat într-un labirint pe măsura lui, iar furnica într-un labirint după mărimea ei. Cele două labirinturi vor fi dispuse exact în acelaşi fel, vor fi trasate după acelaşi plan, dar la scări diferite. În felul acesta, cei doi concurenţi aveau de înfruntat aceleaşi dificultăţi pentru a găsi ieşirea. Concurenţii au fost schimbaţi. S-a procedat ca prima dată, poliţistul şi aprodul luând de pe stradă un student blonduţ. Pentru a le reprezenta pe furnici, cei doi luară prima furnică venită într-un ghiveci cu flori, aflat pe fereastra portăresei de la tribunal. Pentru a avea mai mult loc, labirintul pentru om cu barierele lui metalice acoperite de hârtie, a fost instalat în faţa tribunalului. Pentru furnică s-a construit un labirint identic cu pereţi de hârtie în interiorul unui mare acvariu transparent, inaccesibil oricărei alte furnici provenită din afară. La ieşire, cei doi concurenţi trebuiau să declanşeze un întrerupător electric. Aprozii şi asesorii erau arbitrii de linie. Preşedintele apucă cu fermitate cronometrul şi dădu startul. Omul 1370

porni imediat printre palisadele de hârtie şi un poliţist dădu drumul furnicii în acvariu. Omul mergea foarte repede. Furnica nu se mişca. Pe un teren necunoscut, totdeauna să eviţi gesturile precipitate, spunea o veche recomandare mirmeceeană. Furnica începu prin a se spăla, alt consemn de bază. Pe un teritoriu necunoscut, îţi ascuţi simţurile. Omul lua avans. Julie era foarte îngrijorată, la fel şi oamenii din piramidă. Se uitau ţintă la ecranele care arătau evoluţia cursei. 103, 24 şi prietenele lor, care urmăreau competiţia la micul lor televizor, îşi ascundeau cu greu anxietatea. Vrând să aleagă o furnică absolut la întâmplare, poate că dăduseră peste o furnică redusă la minte. Haide, porneşte! strigă olfactiv Prinţul 24. Dar furnica nu se mişca. Lent, cu prudenţă, începu în sfârşit să adulmece solul în jurul picioarelor. La rândul său, omul grăbit apucă pe un drum greşit şi ajunse într-o fundătură. O porni la fugă în sens invers căci, neştiind că furnica încă nu se hotărâse să pornească, se temea să piardă timp. Furnica făcu câţiva paşi, se învârti în cerc apoi, brusc, îşi ridică antenele. Furnicile spectatoare ştiau ce înseamnă asta. Julie, care urmărea întrecerea din boxa acuzaţilor, îl strânse de braţ pe David. - Gata, a simţit mirosul de miere! Furnica porni drept înainte în direcţia bună. Omul, afară, descoperise şi el drumul cel bun. Pe ecrane, amândoi păreau că înaintează cu aceeaşi viteză. - În sfârşit, şansele par egale, constată judecătorul, preocupat de menţinerea suspansului ca să satisfacă mass-media. Din întâmplare, omul şi furnica luau aceleaşi viraje 1371

aproape simultan. - Pariez pe om! exclamă grefierul. - Eu pe furnică! zise primul asesor. Cei doi concurenţi evoluau aproape paralel. La un moment dat, furnica porni spre o fundătură şi antenele furnicilor din acvariu fremătară. Nu, nu, nu pe acolo! strigară ele din toţi feromonii. Dar mesajele lor olfactive nu putea să circule liber în spaţiu. Erau blocate de tavanul de plexiglas. -Nu, nu, nu pe-acolo! strigară la fel de zadarnic Julie şi prietenii ei. Omul se îndreptă şi el spre o fundătură şi, de data asta, asistenţa strigă: - Nu, nu, nu pe-acolo! Ce doi concurenţi se opriră, gândindu-se încotro s-o apuce. Omul înaintă în direcţia bună. Furnica apucă într-o direcţie care nu ducea nicăieri. Apărătorii speciei umane se simţeau liniştiţi. Concurentul lor mai avea încă două viraje de făcut ca să ajungă la capăt. În acel moment, furioasă că se învârte pe loc într-o fundătură, furnica avu o iniţiativă neaşteptată. Urcă pe peretele de hârtie. Ghidată de mirosul mierii din apropiere, gonea drept spre întrerupătorul roşu, sărind peste pereţi, ca într-o cursă cu obstacole, În timp ce omul lua virajele în pas alergător, furnica sări peste ultimul perete, se căţără pe întrerupătorul roşu uns cu miere şi declanşă soneria. Un strigăt de victorie răsună simultan în boxa acuzaţilor şi în acvariul unde furnicile îşi atingeau antenele de bucurie. Preşedintele ceru asistenţei să ia loc în sala de judecată. - A trişat! protestă procurorul apropiindu-se de masa magistratului. A trişat ca şi cealaltă. Nu avea dreptul să 1372

urce pe pereţii labirintului! - Maestre, vă rog să staţi jos, îi ceru preşedintele. Julie se întoarse pe banca apărării. - Bineînţeles că nu, zise ea, n-a trişat. S-a folosit de modul ei original de a gândi. Trebuia să atingă un obiectiv, şi l-a atins. A dovedit că e mai inteligentă adaptându-se mai repede la problemă. Nici un moment nu s-a spus că e interzisă escaladarea pereţilor. - Atunci ar fi putut şi omul să facă asta, nu? întrebă procurorul. - Evident. A pierdut pentru că nu i-a trecut prin minte că putea acţiona şi altfel în afară de a înainta drept pe culoare. A fost incapabil să gândească altfel decât după nişte reguli pe care şi le închipuia obligatorii dar care, în realitate, nu fuseseră specificate niciodată. Această furnică a câştigat pentru că a dat dovadă de mai multă inteligenţă decât omul. Atâta tot. Trebuie să recunoaştem. 226. ENCICLOPEDIE SINDROMUL BAMBI: A iubi este uneori la fel de periculos ca a urî. În parcurile naturale din Europa şi din America de Nord, vizitatorii întâlnesc deseori căpriori. Aceste animale par izolate şi solitare chiar dacă mama lor nu este departe. Înduioşaţi, fericiţi că se pot apropia de un animal blând, vizitatorul e tentat să mângâie animalul. Gestul nu are nimic agresiv, dimpotrivă; blândeţea animalului provoacă această mişcare de tandreţe din partea omului. Or, această atingere constituie un gest mortal. În timpul primelor săptămâni mama nu-şi recunoaşte puiul decât după miros. Contactul cu omul, oricât de afectuos ar fi, va impregna căpriorii cu efluvii umane. Aceste emanaţii poluante, chiar infime, distrug actul de identitate 1373

olfactiv al căpriorului care va fi imediat abandonat de toată familia. Nici o căprioară nu-l va mai accepta şi căpriorul va fi în mod automat condamnat să moară de foame. Această mângâiere asasină este numită "sindromul Bambi" sau "sindromul Walt Disney". Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 227. SINGUR Comisarul Maximilian Linart nu vru să vadă mai mult şi se întoarse în grabă la el acasă. Îşi aruncă pălăria în cuier, îşi scoase haina şi se închise la el în birou. Porni jocul Evoluţia cu parametri deosebiţi. Voia să vadă la ce putea să ajungă o civilizaţie de furnici beneficiind de tehnologiile oamenilor. Avansa în mare viteză, din ce în ce mai captivat. În douăzeci de minute, Maximilian parcurse un mileniu de civilizaţie a furnicilor bogată în cunoştinţe umane. Rezultatul era şi mai terifiant decât îşi imaginase poliţistul. Nu putea să se comporte ca un simplu spectator. Era decis să treacă la acţiune, cu orice preţ. Se puse imediat pe treabă. 228. SOARE PARADOXAL Profitând de un moment de calm înainte de reluarea audierilor, Prinţesa 103 şi Prinţul 24 hotărăsc să încerce o acuplare în acvariu. De la începutul audierii, intensitatea reflectoarelor televiziunii fac să le clocotească hormonii sexuali ca un soare de primăvară. 1374

Această lumină, această căldură este totuşi foarte excitantă pentru cele două sexuate. Nu e simplu să te dedai unei acuplări într-un loc închis dar, încurajată de toate furnicile prezente, Prinţesa 103 se avântă şi începe să deseneze cercuri între pereţii închisorii de sticlă. La rândul său, Prinţul 24 îşi ia zborul în urmărirea ei. Evident, e mai puţin romantic decât zburând spre cer, sub copaci, printre efluviile forestiere, dar cele două insecte sunt convinse că, de acum înainte, totul s-a sfârşit pentru ele. Dacă nu fac dragoste aici şi acum, niciodată nu vor şti cum este. Prinţul 24 zboară în spatele Prinţesei 103. Ea zboară prea repede şi el nu reuşeşte s-o prindă din urmă. El e obligat să-i ceară să zboare mai încet. În sfârşit, ajunge deasupra ei, se agaţă bine de partea din spate a corpului ei şi se arcuieşte ca să reuşească să se împreuneze. Nu e uşor. Preocupată de acuplare, Prinţesa 103 uită să fie atentă la zbor şi se loveşte de un perete transparent. Din cauza şocului, Prinţul 24 se desprinde şi trebuie sa pornească din nou la cucerirea frumoasei sale. Prinţesa 103 fusese amuzată de comportamentul nupţial al Degetelor, dar în acel moment ar fi preferat să se comporte ca ele şi să se rostogolească pe jos. E mai simplu decât să încerci o joncţiune între două apendice minuscule, şi pe deasupra în plin zbor. La a treia tentativă, Prinţul 24, uşor obosit, reuşeşte în sfârşit să se acupleze cu Prinţesa 103. Atunci se petrece în ei ceva foarte nou, foarte intens. Cu atât mai intens cu cât e vorba de două sexuate care şi-au obţinut sexul prin mijloace artificiale. Antenele lor se împreunează de parcă s-ar deda încă o dată unei CA. Comuniunea dintre spirite se adaugă celei a corpurilor. 1375

Ca să nu se mai lovească din nou de peretele de sticlă, prinţesa 103, care conduce zborul, face mici cercuri concentrice în centrul închisorii lor, numai la câţiva centimetri de tavanul de plexiglas plin de găuri. Imaginile psihedelice devin mai clare. Sunt emise de 103, de ea care are încă în memorie marile scene romantice din filmul Pe aripile vântului. În lumea mirmeceeană, dragostea este legată doar de funcţia de reproducere. Înainte de a fi văzut filmul Degetelor, 103 nu se gândise niciodată să considere dragostea ca o emoţie deosebită, independentă de funcţia procreatoare. Jos, celelalte furnici le privesc cu admiraţie cum se rotesc. Înţeleg că se petrece ceva diferit. 10 notează pe un "feromon mitologic" tot ce-i inspiră acest moment de pură poezie romantică. Deodată, sus totul se complică. Prinţul 24 se simte rău. Antenele lui se agită în mod ciudat. Inima îi bate din ce în ce mai tare. Un imens val roşu de plăcere pură şi de durere intensă îl acoperă ca un val seismic. Are impresia că inima s-a stricat şi bate tare de tot. Pan... pan, pan, pan, pan, pan... pan! Pan, pan, pan! Judecătorul bătu scurt de câteva ori cu ciocanul ca să avertizeze asistenţa că se relua audierea. - Doamnelor şi domnilor juraţi, vă rog să luaţi loc. Preşedintele îi informă pe juraţi că furnicile, deoarece li se recunoscuse inteligenţa, erau de acum înainte răspunzătoare. Vor avea deci să stabilească soarta lui 103 şi a tovarăşelor ei. - Nu înţeleg! exclamă Julie. Furnica a câştigat totuşi. - Da, replică judecătorul, dar această victorie dovedeşte că furnicile sunt inteligente, nu că sunt nevinovate. Are cuvântul acuzarea. - Am aici câteva probe care dovedesc, doamnelor şi 1376

domnilor din juriu, în ce măsură furnicile sunt inamicii omului. Mai ales un articol despre invaziile furnicilor de foc în Florida care ar trebui să-i edifice pe juraţi. Arthur se ridică în picioare. - Uitaţi să precizaţi cum au fost oprite aceste furnici de foc. Prin intermediul unei alte specii de furnici: solenopsis daugerri. Ea ştie să reproducă feromonii unei regine a furnicilor de foc. Ea le înşeală astfel pe lucrătoarele care o hrănesc în timp ce propria lor regină moare. Morala: omul e de ajuns să se alieze cu unele furnici prietene ca să vină de hac altor specii de furnici duşmane... Procurorul îl întrerupse pe Arthur părăsindu-şi scaunul ca să se aşeze în faţa juraţilor. - Nu dezvăluindu-ne secretele insectelor ne vom debarasa de ele. Dimpotrivă, trebuie să eliminăm cât mai repede aceste furnici deja prea informate mai înainte să poată transmite ceea ce ştiu întregii specii. Extazul din acvariu continuă. Cuplul mirmeceean se roteşte din ce în ce mai repede, prinşi parcă într-un vârtej infernal. Inima Prinţului 24 bate din ce în ce mai haotic. Pan, pan... pan... pan, pan, pan... pan... Culoarea valului roşu de plăcere se modifică pe măsură ce creşte. Devine mov, violet, apoi negru. Judecătorul cere procurorului să conchidă şi să-şi anunţe cererile. - Pentru conjuraţii de la liceu, cer condamnarea la şase luni închisoare, pentru distrugere de materiale educative şi tulburarea liniştii publice. Pentru conjuraţii din piramidă cer, pentru complicitatea la crimă, o condamnare la şase ani închisoare. Pentru Prinţesa 103 şi complicele ei, pentru insurecţie şi asasinarea poliţiştilor, cer... condamnarea la moarte. Publicul se manifestă imediat. Judecătorul lovea cu ciocanul aproape fără să gândească. 1377

- Îmi permit să amintesc colegului meu care reprezintă acuzarea că pedeapsa cu moartea a fost abolită de mult timp în ţara noastră, zise el cu un ton doct. - Pentru oameni, domnule preşedinte, pentru oameni. Am căutat cu mare atenţie. Nimic în codul nostru penal nu interzice pedeapsa cu moartea pentru animale. Câinii care muşcă copiii sunt injectaţi cu otravă. Vulpile care transmit turbarea sunt împuşcate. De altfel, cine dintre noi se poate lăuda că nu a omorât niciodată o furnică? Chiar şi cei care nu-l aprobau erau obligaţi să admită că acuzatorul public avea dreptate. Cine nu omorâse furnici chiar fără să vrea? - Decretând pedeapsa cu moartea pentru Prinţesa 103 şi semenele ei, nu putem decât să îndeplinim un act de civism şi de legitimă apărare, reluă procurorul. Documentele confiscate din piramidă atestă faptul că lansaseră o mare cruciadă împotriva noastră. Să ştie natura că speciile care vor să dăuneze omului sfârşesc prin a plăti cu viaţa. Prinţul 24 îşi îndreaptă antenele. Prinţesa 103 îl simte, îl vede, dar propria ei plăcere e atât de lungă şi atât de mare încât nu reuşeşte să se preocupe de partenerul ei. Dacă el e copleşit de un val roşu care se transformă în negru, ea este invadată de un val roşu care se transformă în portocaliu apoi se luminează din ce în ce mai mult până când capătă o nuanţă mai galbenă şi mai caldă. Acum nu mai e prinţesă, e regină. Prinţul 24 se simte din ce în ce mai rău. Presiunea creşte. Inima i s-a oprit. Presiunea creşte. Se desprinde brusc de 103, încearcă să bată din aripi ca să-şi încetinească căderea şi... Preşedintele dă cuvântul apărării. Julie face apel la resursele tuturor neuronilor ei. - Ceea ce se petrece aici nu este un proces. E mai mult 1378

decât atât. Este o ocazie unică care ni s-a oferit ca să înţelegem un sistem de gândire ne-uman. Dacă nu reuşim să pactizăm cu furnicile, aceste infraterestre, cum vom putea spera ca, într-o zi, să comunicăm cu extratereştrii? În aer răsună un mie pocnet. Presiunea era prea puternică, plăcerea prea intensă. Imediat ce-şi proiectase garneţii în femelă, prinţul explodase de plăcere. Bucăţile de chitină se împrăştie în toate direcţiile şi cad ca bucăţile unui avion care face explozie în aer. Julie avea impresia că, după ce citise atât de mult Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, acum Edmond Wells vorbea uneori prin vocea ei. - Furnicile se pot dovedi o trambulină pentru evoluţia noastră. Decât să încercăm să le distrugem, mai bine să ne folosim de ele. Suntem complementari. Controlăm lumea la înălţimea de un metru, ele la înălţimea de un centimetru. Arthur a demonstrat că, cu ajutorul mandibulelor, fabrică obiecte de dimensiunile lor pe care nici cei mai abili dintre ceasornicari nu le-ar putea reproduce. De ce să ne lipsim de nişte aliaţi atât de preţioşi? Regina 103 mai zboară puţin, apoi aterizează brusc în receptorul feromonal. Un mic zgomot răsună din difuzoarele aparatului, dar dezbaterile fiind în toi, nimeni din sala de judecată nu acordă vreo atenţie. Julie continuă: - Nu se poate să ne condamnaţi pentru că am dorit să ameliorăm statutul speciei noastre. Nu se poate să omorâm furnicile. Căzând, regina îşi pierde aripile. Moartea prinţului şi pierderea aripilor constituie preţul regalităţii mirmeceene. - Achitându-ne însă şi eliberând aceste insecte nevinovate, veţi arăta că drumul pe care am început să-l 1379

explorăm merită toată atenţia posibilă. Furnicile, fie că vrem sau nu, sunt... Rămase cu gura deschisă. Fraza rămase neterminată. 229. ENCICLOPEDIE PUTEREA CIFRELOR: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 După forma lor, cifrele ne istorisesc evoluţia vieţii. Tot ce e curb indică dragostea. Tot ce e linie dreaptă indică ataşamentul. Tot ce e încrucişare indică încercările prin care treci. Să le examinăm. 0: este golul. Oul originar închis. 1: este stadiul mineral. E doar o linie. E starea de nemişcare. E începutul. A fi, doar a fi, aici şi acum, fără a gândi. E primul nivel a conştiinţei. Acolo e ceva care nu gândeşte. 2: este stadiul vegetal. Partea inferioară e formată dintr-o linie, vegetalul este deci ataşat pământului. Vegetalul nu-şi poate mişca piciorul, e sclavul solului, dar e dotat cu o curbă în partea de sus. Vegetalul iubeşte cerul şi lumina, şi pentru ele se face frumoasă floarea în partea ei superioară. 3: este stadiul animal. Nu mai există linie. Animalul, desprins de pământ, se poate mişca. Are două rotunduri; iubeşte în partea de sus şi în partea de jos. Animalul reacţionează ca sclav al sentimentelor sale. Iubeşte, nu iubeşte. Egoismul este principala lui calitate. Animalul este prădător şi pradă. Îi este teamă în permanenţă. Dacă nu reacţionează în funcţie de interesele sale directe, moare. 4: este stadiul uman. Este nivelul de deasupra nivelelor mineral, vegetal şi animal. Se află la răscruce de drumuri. Este prima cifră cu încrucişare. Dacă 4 reuşeşte propria schimbare, trece în lumea superioară. 1380

Iese din stadiul de sclav al sentimentelor prin liber arbitru. Fie îşi realizează destinul, fie nu-l realizează. Dar noţiunea de libertate de alegere îi dă voie şi să nuşi realizeze misiunea de cucerire a libertăţii şi a dominării propriilor sentimentelor. 4 îţi dă voie să rămâi în mod liber animal sau să treci la etapa următoare. Aceasta este miza actuală a omenirii. 5: este stadiul spiritual. Este contrariul lui 2. 5 are linia sus, este legat de cer. Are o curbă în partea de jos: iubeşte pământul şi pe locuitorii lui. A reuşit să se elibereze de pământ, dar nu şi de cer. A trecut de încercarea crucii lui 4 dar planează. 6: e o curbă continuă fără unghiuri, fără linie. E dragostea totală. E aproape spirală, se pregăteşte să meargă spre infinit. S-a eliberat de cer şi de pământ, de orice blocaj superior sau inferior. Este pur canal vibrator. Mai are de împlinit însă un lucru: să treacă în lumea creatoare. 6 este şi forma fetusului în gestaţie. 7: este cifra de trecere. Este un patru inversat. Şi în acest caz ne aflăm la o răscruce. S-a încheiat un ciclu, cel al lumii materiale; trebuie deci să se treacă la ciclul următor. 8: este infinitul. Dacă îl desenezi, nu te mai opreşti niciodată. 9: este fetusul în gestaţie. 9 este inversul lui 6. Fetusul se pregăteşte să se întoarcă în real. Va da naştere lui... 10: este acel zero al oului originar, dar la o dimensiune superioară. Acest zero al dimensiunii superioare va lansa din nou un ciclu de cifre dar la o scară superioară. Şi aşa mai departe. De flecare dată când scriem o cifră, transmitem această înţelepciune. 1381

Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 230. DIFERENŢĂ DE PERCEPŢIE Pe ecranul video de deasupra boxei acuzaţilor apăruse faţa lui Maximilian. Avea un zâmbet ciudat, aproape pofticios. Acest prim-plan o ţintuise pe Julie locului. Maximilian, cu o privire înfrigurată, era înarmat cu o unghieră. Lua furnicile şi le decapita una după alta, în apropierea obiectivului camerei de luat vederi. - Ce se întâmplă? Ce e mascarada asta? întrebă judecătorul. Aprodul se apropie şi îi murmură câteva cuvinte la ureche. Maximilian se închisese la el în casă şi, datorită unei simple camere video şi releului computerului său, retransmitea această scenă prin intermediul liniilor telefonice. Decapitarea furnicilor continua. Apoi, obosit probabil după ce asasinase vreo sută dintre ele, zâmbi spre camera de luat vederi, adună corpurile moarte şi le aruncă neglijent în coşul de hârtii. Apoi lupă o foaie şi, plasânduse în faţa camerei video, zise: - Doamnelor şi domnilor, trăim un moment grav. Lumea noastră, civilizaţia noastră, specia noastră sunt ameninţate de dispariţie. În faţa noastră se ridică un duşman cumplit. Cine ne pune astfel în pericol? Cealaltă, cealaltă mare civilizaţie, cealaltă mare specie de pe planetă. M-am referit la furnici. Le-am studiat de câtăva vreme, am studiat influenţa lor asupra oamenilor. Dar, mai cu seamă, am instalat pe un simulator de civilizaţie un program destinat să ne arate ce s-ar întâmpla cu lumea dacă furnicile ar avea acces la cunoştinţele noastre tehnologice. Am constatat astfel că furnicile, care ne sunt superioare prin număr, 1382

combativitate şi modul de comunicare, n-ar avea nevoie de mai mult de o sută de ani ca să ne aducă în stare de sclavie. Cu aportul tehnologiilor noastre umane, toate puterile lor vor fi supradimensionate. Ştiu, doamnelor şi domnilor, că asta, pentru unii dintre dumneavoastră, va părea aberant. Cred totuşi că nu putem risca verificarea acestei ipoteze. Făcu o scurtă pauză şi apoi continuă: - În consecinţă, trebuie să distrugem furnicile şi, cu prioritate, aceste faimoase furnici "civilizate" care şi-au însuşit pădurea din Fontainebleau. Ştiu, unii dintre dumneavoastră le vor găsi simpatice. Alţii consideră că pot să ne ajute şi că avem multe de învăţat de la ele. Dar se înşeală. Furnicile sunt flagelul cel mai rău pe care l-a cunoscut omenirea vreodată. O singură cetate de furnici ucide zilnic proporţional mai multe animale decât o întreagă ţară de oameni. Întâi înfrâng şi apoi folosesc ca vite toate speciile învinse. De exemplu, puricilor-de-frunze le taie aripile ca să-i poată exploata mai bine. După ei va veni şi rândul nostru. Conştientizând pericolul pe care îl reprezintă furnicile inteligente pentru omenire, am decis ca om, eu, Maximilian Linart, să distrug partea din pădurea Fontainebleau care, din cauza nepăsării unui grup de oameni, colcăie de furnici iniţiate în tehnologia noastră. Şi dacă va fi necesar, voi transforma în cenuşă întreaga pădure. Făcu din nou o pauză, după care zise: - Am reflectat îndelung la viitor. Dacă nu distrugem acum aceste douăzeci şi şase de mii de hectare de pădure contaminate, într-o zi va trebui poate să distrugem toate pădurile. Deocamdată, această infimă amputare va evita o cangrenă generală. Cunoaşterea este ca o boală contagioasă. Biblia ne spune că Adam s-ar fi opus tentaţiei de a muşca din mărul cunoaşterii. Eva însă l-a împins să comită ireparabilul. Dar noi putem împiedica furnicile să 1383

cunoască acest blestem. Am instalat bombe incendiare în zona forestieră unde se află furnicarele contaminate de ideile furnicii 103. Orice încercare de a mă opri e inutilă. Sunt solid baricadat în casă iar sistemul de aprindere al bombelor incendiare, sub controlul computerului meu, va fi debranşat de la reţea imediat după acest mesaj, deci nu există riscul modificării lui din exterior. Nu încercaţi să mă opriţi. Dacă, din cinci în cinci ore, nu tastez o formulă codificată pe tastatura computerului meu, totul va exploda, la mine acasă şi în pădure. Nu mai am nimic de pierdut. Îmi sacrific viaţa pentru specia mea. Azi plouă şi voi aştepta să se facă frumos ca să declanşez incendiul forestier. Dacă va fi să pier în urma unui asalt lipsit de judecată, omenirea să considere asta ca un testament şi altul să preia ştafeta. Jurnaliştii dădeau fuga să transmită ştirea. Oameni care nu se cunoşteau discutau aprins în sala de judecată. Prefectul Dupeyron, care se deplasase ca să audă verdictul acestui proces fără precedent, rechiziţionă imediat biroul judecătorului, rugându-se cerului ca nu cumva comisarul să-şi fi întrerupt telefonul. Linart răspunse imediat. - Ce te-a apucat, comisare? - De ce vă plângeţi, domnule prefect? Doreaţi să vă debarasaţi de o parte din pădure ca să lăsaţi locul liber pentru planurile hoteliere ale unui grup japonez. Dorinţa vi se va împlini. Aveaţi dreptate. Asta va crea locuri de muncă şi va reduce şomajul. - Dar nu aşa, Maximilian. Există metode mai discrete... - Incendiind această pădure blestemată, voi salva întreaga omenire. Prefectul simţi un nod în gât. Avea mâinile umede de sudoare. 1384

- Ţi-ai pierdut minţile, zise el suspinând. - Unii vor crede asta la început, dar într-o zi voi fi înţeles şi mi se va ridica o statuie ca salvator al omenirii. - Dar de ce te încăpăţânezi să extermini aceste furnici total neînsemnate? - Nu m-aţi auzit? - Ba da, ba da, te-am auzit. Chiar te temi atât de mult de concurenţa altor animale inteligente? - Da. În vocea poliţistului era atâta hotărâre încât prefectul căută un argument forte ca să-l convingă. - Îţi imaginezi ce s-ar fi întâmplat dacă dinozaurii, înţelegând că oamenii vor forma într-o zi o civilizaţie de talie mai redusă dar supraputernică, ar fi eliminat în mod sistematic mamiferele? - Asta e comparaţia cea mai bună. Cred, într-adevăr, că dinozaurii ar fi trebuit să se debaraseze de noi. Ar fi trebuit să existe un dinozaur eroic, ca mine, care să înţeleagă miza pe termen lung. Poate că la ora asta ar mai fi trăit, răspunse Linart. - Dar nu erau adaptaţi vieţii pe planetă. Erau prea mari, prea greoi... - Şi noi? Poate că şi pe noi ne vor considera într-o zi furnicile prea mari şi prea greoi. Şi dacă li se va da posibilitatea, ce vor face? Şi închise. Prefectul îşi trimise cei mai buni oameni să repereze bombele cu fosfor împrăştiate în pădure. Aceştia găsiră vreo zece, dar nu ştiau câte sunt şi pădurea era imensă. Situaţia părea pierdută. Populaţia se uita spre cer. Fiecare ştia acum că, imediat ce ploaia va înceta, pădurea va lua foc. Cineva, undeva, murmură cu glas scăzut: "Poate că am o idee..." 1385

231. ENCICLOPEDIE ŞANTAJ: Totul fiind exploatat, nu mai există decât un singur mijloc de a crea noi bogăţii într-o ţară deja bogată: şantajul. Totul începe de la comerciantul care minte spunând că ăsta e ultimul articol pe care îl mai are şi că dacă nu îl iei imediat are alt client care e interesat şi până la cel mai înalt nivel, adică la guvernul care decretează că: "Fără petrolul care poluează, nu vom avea mijloacele necesare încălzirii întregii populaţii din ţară în iarna asta". Şi atunci, teama de a scăpa ceva sau de a rata o afacere va genera cheltuieli artificiale. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 232. PE PUNCTUL DE A FACE IMPLOZIE A plouat toată ziua de sâmbătă. Seara,, cerul s-a umplut de stele şi meteorologii au anunţat că duminică va fi frumos şi că vântul va sufla cu putere în zona pădurii din Fontainebleau. Deşi nu era credincios, Maximilian îşi zise că în această împrejurare Dumnezeu era de partea lui. Se cuibări în fotoliu cu faţa la computer, fericit şi conştient de misiunea lui pe pământ. Apoi adormi. Uşile erau încuiate, obloanele blocate. În timpul nopţii, un vizitator reuşi să intre pe neştiute în biroul comisarului. Vizitatorul căută computerul. Aparatul era în stare de veghe, gata să declanşeze bombele în cazul în care tastarea codului nu avea să-l împiedice. Vizitatorul se apropie de el 1386

ca să-l neutralizeze. Din cauza grabei, răsturnă un obiect. Maximilian dormea iepureşte, iar zgomotul, deşi foarte slab, îl trezi de-a binelea. De altfel, se aştepta la un atac disperat. Îndreptă revolverul spre vizitator şi apăsă pe trăgaci. Toată încăperea vibră. Vizitatorul se feri cu vioiciune de glonţ. Maximilian trase încă o dată şi vizitatorul se feri din nou. Enervat, comisarul reîncărcă arma şi ţinti din nou. Vizitatorul îşi zise că era mai bine să se ascundă undeva. Se repezi în salon şi se ascunse după perdele. Poliţistul trase dar vizitatorul lăsă capul în jos şi gloanţele trecură pe deasupra frunţii sale. Maximilian aprinse luminile. Vizitatorul înţelese că trebuia să-şi schimbe imediat ascunzătoarea. Se strecură în spatele unui fotoliu cu spetează înaltă în care nimeriră câteva gloanţe. Unde să se adăpostească? Scrumiera. Alergă să se ghemuiască în spaţiul dintre un chiştoc vechi de trabuc rece şi margine. Poliţistul ridică zadarnic perne, tapiserii şi covoare, de data asta nu-l mai găsi. Regina 103 profită ca să-şi tragă sufletul şi să se calmeze. Trecu la o spălare rapidă a antenelor. O regină este în general prea preţioasă ca să-şi rişte astfel viaţa. Ea trebuie să stea şi să ouă în încăperea nupţială. Totuşi, 103 înţelesese că era sigura pe lume suficient de "deget" şi suficient de furnică ca să reuşească această misiune de o importanţă capitală. Deoarece miza era distrugerea pădurii şi deci a furnicarelor, luase hotărârea să rişte totul. Maximilian, cu revolverul în mână, trăgea uneori în câte o pernă. Pentru o ţintă atât de mică, ar fi fost totuşi nevoie de alt fel de armă. Maximilian căută un spray în dulapul de la bucătărie şi pulveriză un adevărat nor de insecticid în salon. Aerul se 1387

umplu de mirosuri mortale. Din fericire, pungile, pulmonare ale furnicii dispuneau de o mare autonomie. Deoarece insecticidul se dilua într-un mare volum de aer din salon, în acel loc se putea respira suportabil. Ar fi putut să stea acolo vreo zece minute, dar nu avea timp de pierdut. Regina 103 se deplasă în viteză. Maximilian îşi zise că dacă autorităţile şi prefectul nu găsiseră un alt adversar pentru el decât o furnică, asta însemna că nu aveau nici o idee. Deodată se stinse lumina. Cum era cu putinţă? O furnică atât de mică nu era în stare să apese pe un întrerupător. Înţelese că furnica intrase în centrala casei. Să însemne asta că era în stare să descifreze un circuit imprimat şi să recunoască firul electric care trebuia tăiat? "Să nu subestimezi niciodată adversarul." Era primul lucru pe care îl spunea elevilor săi de la şcoala de poliţie. Şi acum chiar el făcuse această greşeală doar pentru că adversarul era de o mie de ori mai mic decât el. Luă o lanternă don sertarul comodei. Lumină ultimul loc unde i se păruse că îşi văzuse vizitatorul. Apoi se îndreptă spre cutia comutatorului şi constată că firul electric fusese într-adevăr tăiat cu mandibula. Îşi zise că o singură furnică era în stare să facă asta: 103, regina lor degenerată. În întuneric, cu simţul ei olfactiv foarte bine dezvoltat şi vederea în infraroşu detectoare de căldură, furnica dispunea acum de un uşor avantaj. Numai că era într-o zi cu lună plină şi Maximilian fu de ajuns să deschidă obloanele, acum inutile, ca în încăpere să se reverse o lumină de un albastru violet. Trebuia acţionat rapid. Furnica se îndreptă spre birou şi computer. Francine o învăţase cum să se strecoare prin micul grilaj de aerisire aflat în partea din spate. Urmă 1388

întocmai instrucţiunile fetei. 103 era acum înăuntru. Nu-i mai rămânea decât să dezactiveze conexiunile care îi fuseseră indicate. Merse pe plăcile electronice. Aici harddisk-ul. Acolo, procesorul. Trecu peste condensatori, tranzistori, rezistenţe, potenţiometre şi radiatori. Totul vibra în jurul ei. Regina 103 simţea că se mişcă într-o structură ostilă. Computerul îi cunoştea prezenţa. Nu avea ochi intern dar percepea scurtcircuite infime de fiecare dată când furnica îşi punea picioarele pe o conexiune din cupru. Dacă ar fi avut mâini, computerul ar fi masacrat-o deja. Dacă ar fi avut stomac, ar fi digerat-o. Dacă ar fi avut dinţi, ar fi mestecat-o deja. Dar computerul era doar o maşină inertă, formată din componente de origine minerală. Regina 103 se afla în el şi îşi rememora planul circuitului imprimat pe care i-l indicase Francine când, brusc, cu vederea ei în infraroşu, zări prin grilajul aerisirii ochiul imens al duşmanului ei uman. Maximilian recunoscu semnul galben de pe frunte şi îi trimise un nor de insecticid. Orificiile respiratorii ale furnicii era încă deschise şi tuşea când un al doilea nor transformă complet interiorul computerului într-un port englez învăluit în ceaţă. Aerul acid îi coroda interiorul. Era insuportabil. Aer, repede. Ieşi prin trapa de citire a dischetelor şi fu întâmpinată cu alte focuri de armă. Se deplasă în zig-zag printre gloanţele care pentru ea erau ca nişte rachete. Lanterna o lumina tot timpul şi alerga într-un cerc de lumină. Ca să scape de acel reflector, se refugie sub uşa biroului ca să ajungă iar în salon şi intră sub cuta covorului. Covorul fu ridicat. Se ghemui sub un fotoliu. Fotoliul fu răsturnat. 1389

Furnica alergă în pantofi, cuprinsă de panică. Era căutată de mai multe Degete. Cel puţin zece. Se refugie în jungla de nylon a Unei margini de mochetă groasă. Şi acum? Agită antenele şi reperă un curent de aer cu miros de cărbune. Părăsi în mare viteză mocheta şi se repezi spre tunelul vertical din faţa ei. Un adăpost excelent. Da, dar lanterna o urmărise. - Eşti în cămin, 103, de data asta ai căzut în mâna mea, furnică afurisită! exclamă Maximilian luminând interiorul căminului cu fasciculul lanternei. Furnica se ridică pe imensul tunel vertical, călcând în trecere pe cenuşă. Maximilian vru să pulverizeze peste ea un nor de insecticid dar sprayul era gol. Căminul era destul de larg în partea sa de jos ca să intre în el corpul unui om adult, drept pentru care se decise să-l escaladeze ca să strivească furnica. Până când nu va vedea corpul acelei blestemate de furnici făcut bucăţele, nu putea să fie sigur de nimic. Omul se agăţă de pietrele vechi. Cu cât căminul se îngusta, cu atât era mai uşor de escaladat. Sprijinindu-se în coate şi genunchi, Maximilian înainta fără probleme, ca un alpinist. Regina 103 nu se aşteptase să fie urmărită. Urcă mai sus. Urcă şi el. Furnica percepe mirosul uleios al degetelor urmăritorului. Pentru furnici, degetele miros a ulei de peşte. Maximilian gâfâia. Urcatul în patru labe într-un şemineu vertical nu se mai potrivea cu vârsta lui. Lumină partea de sus a şemineului şi i se păru că zăreşte două antene minuscule care păreau că îl sfidează. Se mai ridică câţiva centimetri. Şemineul se îngusta din ce în ce mai mult. Nu mai putea înainta cu tot corpul odată. Regina 103 se ascunse în scobitura unei cărămizi pe 1390

care Maximilian o lumină imediat. Accesul în adăpost era dificil, dar nu avea de gând să renunţe, s-o lase pe 103 să-i scape după ce-şi dăduse atâta osteneală. Deoarece braţul nu mai putea înainta, îşi trimise pumnul la atac. Furnica se trase înapoi. Un deget se apropia şi ea se afla într-o fundătură. - Acum eşti în mâna mea, mormăi Maximilian strângând maxilarele. Avea impresia că atinsese uşor furnica şi regreta că nu lovise mai tare. Îşi înfipse degetul în cavitate, dar Regina 103 făcu un mic salt într-o parte şi muşcă degetul cu mandibulele până la sânge. - Au! Sângele picură din mica rană. Furnica ştia că acum nu-i mai rămânea decât să tragă cu acid în rană. Glanda abdominală era plină de acid cu o concentraţie de 70%, deci jetul ar fi putut să fie suficient de corosiv ca să provoace o reacţie. Regina 103 luă poziţie de tragere şi rată ţinta. Veninul ei lovi unghia fără să provoace nici cea mai mică stricăciune. Degetul biciui aerul. Nu mai era decât o furnică mică şi obosită care lupta împotriva unui deget agresiv. Armele furnicii: punga abdominală de tir plină cu acid formic şi tăişul micilor mandibule. Armele degetului: tăişul unghiei, latul unghiei şi puterea muşchilor. Maximilian gâfâia. Voia să atace şi cu alte degete. Îşi zgârie mâna dar reuşi să bage patru degete în scobitura cărămizii. Duel. Ca o caracatiţă enormă din romanul lui Jules Verne Douăzeci de mii de leghe sub mări, mâna lui Maximilian Linart încerca să ucidă micul adversar biciuind aerul în toate sensurile. Furnica era speriată dar admira în acelaşi timp acea 1391

mână de luptă redutabilă. Degetele nu erau în stare să-şi dea seama de norocul de a avea astfel de apendice! Se ferea cum putea mai bine de tentacule lungi de culoare roz care se întindeau ca s-o strivească. Trase câteva salve, fără să reuşească să atingă ţinta. Atunci luă hotărârea să înmulţească rănile. Tăie din plin pielea. Degetele deveneau din ce în ce mai nervoase, dar nu renunţau. Furnica le subestimase îndârjirea. Primi o lovitură în faţă şi fu proiectată în fundul adăpostului. Mâna era deja înarmată pentru un nou bobârnac. Singurul meu duşman este frica. Se gândi la Prinţul 24, soţul ei de o zi. O însămânţase. În curând va oua. Murise pentru ea. Trebuia să trăiască măcar pentru el. Reperă tăietura cea mai largă şi, cu toată forţa, expedie acolo acidul. Din cauza arsurii, degetele se retraseră uşor, omul îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi greoi. Ramase acolo cu vertebrele cervicale rupte. Sfârşitul duelului. Nici o cameră de luat vederi nu filmase isprava. Cine ar fi putut să creadă asta într-o zi? O furnică, o furnică mică de tot îl învinsese pe Goliat. Îşi linse rănile. Apoi, după cum obişnuia, după lupte, începu rapid să se cureţe. Îşi linse antenele, îşi netezi părul, îşi linse picioarele şi îşi reveni din emoţie. Acum trebuia să termine treaba. Dacă peste câteva minute nu primea codul, computerul declanşa bombele incendiare. În timp ce alerga, 103 zări o umbră care o urmărea. Se întoarse şi văzu monstrul zburător enorm. Era învăluit cu aripi fine, lungi şi moi ale căror culori - carmin şi negru sporeau aspectul înspăimântător. 103 tresări de frică. Nu era o pasăre. Animalul avea nişte ochi mari şi globuloşi care se rotiră în toate sensurile ca în cele din urmă să se 1392

oprească asupra furnicii. Deschise gura şi balonaşe inodore se ridicară în aer. Un peşte! Destul cu aiureala! Se întoarse la atacul asupra computerului. Înăuntru încă mai mirosea a insecticid, dar suportabil. Computerul încercă s-o împiedice cu mici descărcări electrice care s-o electrocuteze, dar furnica sări ca să evite aceste capcane. Se concentră asupra sarcinii sale prioritare. Trebuia să taie firele legate la emiţătorul radio care comanda bombele. Nu trebuia să greşească. Să nu greşească firul. O singură greşeală şi, în loc să dezamorseze, ar fi declanşat dezastrul. Epuizată de duelul pe viaţă şi pe moarte, mandibulele îi tremurau uşor. Aerul impregnat de otravă o împiedica să gândească limpede. Furnica parcurse un drum de cupru la fel de fin ca unul din firele ei de păr. Numără trei microprocesoare şi coti la o intersecţie plină de rezistenţe şi de condensatori. Conform instrucţiunilor, trebuia să taie al treilea fir din fund. Crestă învelişul de plastic, apoi cuprul şi turnă pe el acid. Dar, pe când se afla pe la jumătatea secţionării, îşi zise că nu, nu acela era al patrulea, ci unul dintre cele două de lângă el. Computerul declanşă ventilatorul de răcire ca să aspire şi să forţeze insecta cu palele sale. Furtună! Ca să nu fie luată pe sus de acea vijelie, Regina 103 se agăţă de componente. După ce învinsese omul, acum trebuia să învingă maşina. Computerul zbârnâi şi începu numărătoarea inversă pentru a declanşa explozia bombelor din pădure. Contorul numeric se afla în faţa furnicii, luminând-o cu formele roşii a fiecăreia din cifre. 10, 9, 8... Nu mai erau decât două fire dar, pentru furnică, cu vederea ei în infraroşu, verdele şi roşul apăreau 1393

amândouă maro deschis. 7..,6...,5... Regina tăia unul dintre ele la întâmplare. Numărătoarea inversă continua. Nu fusese firul bun! Repede, îl tăie cu disperare pe ultimul. 4 3 2 Prea târziu! Firul era tăiat doar pe jumătate. Totuşi, numărătoarea inversă se opri la 2. Computerul era în pană. Furnica se uită uimită la contorul blocat la cifra 2. În 103 se produse atunci ceva neobişnuit, o presiune înţepătoare care se deplasa în creier. Poate că, datorită tuturor emoţiilor prin care trecuse până atunci, un amestec hormonal ciudat dădea naştere unei molecule necunoscute de mintea ei. Regina 103 era incapabilă să controleze ce i se întâmpla. Presiunea creştea, dar nu era deloc neplăcută. Toate tensiunile provocate de pericolele prin care trecuse începură să dispară unele după altele, ca prin minune:. Presiunea ajunsese acum la antene. Semăna cu ceea ce simţise când făcuse dragoste cu 24. Nu era dragoste. Era, era... Umorul! Izbucni în râs, ceea ce la ea se manifestă prin mişcări de cap incontrolabile, prin bale şi tremurături de mandibule 233. ENCICLOPEDIE UMOR: Singurul caz de umor animal cunoscut în analele ştiinţifice a fost raportat de Jim Anderson, primatolog la universitatea din Strasbourg. Acest om de 1394

ştiinţă a consemnat cazul lui Koko, o gorilă iniţiată în limbajul gestual al surdo-muţilor. într-o zi, când un experimentator a întrebat-o ce culoare avea un prosop alb, gorila a făcut gestul care înseamnă "roşu". Experimentatorul a repetat întrebarea agitând prosopul în faţa ochilor maimuţei. A obţinut acelaşi răspuns şi nu a înţeles de ce Koko se încăpăţâna să greşească. Omul începea să-şi piardă răbdarea. Atunci gorila a luat prosopul şi i-a arătat micul tiv roşu de pe marginea lui. El a prezentat atunci ceea ce primatologii numesc "mimica jocului", adică un rictus, cu buzele răsfrânte, arătându-şi dinţii din faţă şi holbând ochii. Poate că era vorba de umor... Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 234. ÎNTÂLNIRE CU CINEVA UIMITOR Degetele se amestecară. Dansatorii se prinseră în braţe. Bal la castelul din Fontainebleau. In onoarea înfrăţirii oraşului cu oraşul danez Esjberg, la castel se dădea o petrecere. Schimb de fanioane, de medalii, de cadouri. Dansuri folclorice. Coruri locale. Prezentarea panoului FONTAINEBLEAU - HASHINOE ESJBERG: ORAŞE ÎNFRĂŢITE, care de acum înainte va fi pus la intrarea în cele trei oraşe. Degustări de băuturi locale. Maşini cu fanioanele celor două naţii încă mai veneau în curtea centrală, aducând perechi de întârziaţi în haine de gală. Oficiali danezi se aplecau în faţa omologilor lor 1395

francezi, care le strângeau mâna. Apoi se schimbau zâmbete, cărţi de vizită şi erau prezentate soţiile. Ambasadorul Danemarcei se apropie de prefect şi îi spuse la ureche: - Am urmărit pe cât am putut povestea aceea cu procesul furnicilor. Cum s-a terminat de fapt? Prefectului Dupeyron îi pieri zâmbetul de pe buze. Se întreba cât de atent fusese interlocutorul lui la toată povestea asta. Probabil că citise câteva articole în ziare. - Bine, bine, răspunse el. Sunt măgulit că vă interesaţi de problemele noastre locale. - Dar aţi putea să-mi spuneţi mai multe. Oamenii din piramidă au fost condamnaţi? - Nu, nu. Juraţii au fost foarte îngăduitori. Li s-a cerut doar să nu mai construiască case în pădure. - Dar mi s-a spus că li se vorbea furnicilor cu o maşină? - Exagerările jurnaliştilor. S-au lăsat înşelaţi şi ştiţi că sunt în stare să inventeze orice ca să-şi vândă fiţuicile. Ambasadorul Danemarcei insistă. - Dar a existat totuşi o maşină care permitea să se vorbească prin transformarea feromonilor furnicii or în cuvinte omeneşti. Prefectul Dupeyron izbucni în râs. - Ah! Aţi crezut asta? A fost doar o farsă. Un acvariu, o eprubetă, un ecran de computer. Maşina aceea nu funcţiona. Unul dintre complicii lor, care stătea afară, răspundea dându-se drept o furnică. Poate că naivii au crezut, dar totul s-a dat pe faţă. Danezul se servi cu hering şi alcool. - Deci furnica nu vorbea? - Furnicile vor vorbi în ziua în care găinile vor avea dinţi! - Hmmm..., zise ambasadorul. S-ar părea că găinile 1396

sunt descendentele îndepărtate ale dinozaurilor, aşa că poate au avut deja dinţi... Prefectul era din ce în ce mai agasat de această conversaţie. Încercă să se eschiveze. Dar ambasadorul îl prinse de braţ şi insistă. - Şi acea furnică, 103? - După proces, toate furnicile au fost eliberate în natură. Nu puteam fi ridicoli condamnând furnicile! Vor fi oricum strivite de copii şi de cei care se plimbă prin pădure! În jurul lor, din ce în ce mai multe persoane îşi deschideau antena telefonului portabil. Fiecare, cu ajutorul acestor antene artificiale, dialoga cu alte persoane aflate la depărtare, stând pe loc. Ambasadorul se scărpină în creştetul capului. - Şi tinerii care au ocupat liceul în numele Revoluţiei furnicilor? - Au fost eliberaţi şi ei. Nu cred că şi-au continuat studiile, ci au pus pe picioare nişte mici firme de informatică şi de servicii. Şi se pare că le merge foarte bine. Eu sunt pentru încurajarea tinerilor care vor să realizeze proiectele care îi interesează. - Şi comisarul Linart? - A căzut rău de tot pe scară. Ambasadorul începea săşi piardă răbdarea. - După tot ce spuneţi, s-ar putea zice că nu s-a întâmplat nimic! - Cred că povestea asta cu "Revoluţia furnicilor" şi procesul insectelor a fost foarte mult exagerată. Între noi... Îi făcu cu ochiul şi-continuă: -... Adevărul e că era necesar ca să mai înviorăm puţin turismul în regiune. După povestea asta, prin pădure se plimbă un număr dublu de persoane. E bine. Asta 1397

aeriseşte plămânii oamenilor şi face să trăiască micul comerţ local. În plus, dorinţa de a vă înfrăţi cu oraşul nostru se datorează într-o oarecare măsură şi acestui fapt. Nu? - Da, într-o oarecare măsură, recunoscu danezul. În ţara noastră, acest proces ciudat a interesat pe toată lumea. Unii chiar au crezut că într-o zi ar putea cu adevărat să existe o ambasadă a furnicilor pe lângă oameni şi una a oamenilor pe lângă furnici. Prefectul râse diplomatic. - E important să întreţinem aceste legende. Oricât de extravagante ar fi ele. Eu regret că de la începutul secolului XX nu mai există autori de legende. S-ar zice că acest gen de literatură a căzut în desuetudine. Dar nu e mai puţin adevărat că această "mitologie" a furnicilor din pădurea Fontainebleau s-a dovedit bună pentru turism. Prefectul se uită la ceas. Era ora discursului. Urcă pe estradă. După cuvintele de rigoare, invitaţii avură voie să se reîntoarcă la farfuriile lor. - O să mă credeţi naiv, dar eu chiar am crezut că e posibil! continuă danezul. - Ce? - O ambasadă a furnicilor. Exasperat, Dupeyron se uită fix în ochii interlocutorului său. - Putem să ne imaginăm foarte bine scena. O primesc pe Regina 103, îmbrăcată în strai de suverană, cu mica ei rochie de lame şi cu diademă. Îi înmânez medalia agricolă a oraşului Fontainebleau. - De ce nu? Aceste furnici ar putea să fie pentru voi o mare baftă. Dacă vă faceţi din ele aliaţi, vor putea lucra la nişte tarife imbatabile. Le veţi trata ca pe nişte locuitori din lumea a treia. Nu asta s-a întâmplat şi cu amerindienii? - Sunteţi cinic, zise prefectul. 1398

- Ai putea visa o mână de lucru mai ieftină, mai numeroasă şi cu gesturi mai precise? - Adevărat, ar putea lucra în masă ogoarele. Ar putea să găsească izvoarele unor ape subterane. - Ar putea să fie folosite în industrie pentru lucrările periculoase sau delicate. - S-ar putea dovedi nişte auxiliari militari excelenţi, pentru spionaj sau sabotaj, supralicită prefectul. - Furnicile ar putea să fie trimise şi în spaţiu. - Probabil. Dar... rămâne o problemă. - Care? - Comunicarea cu ele. Maşina nu merge. N-a mers niciodată. După cum v-am spus, era o maşină trucată. Ambasadorul danez părea foarte dezamăgit. - Aveţi dreptate. Până la urmă, din toată povestea asta rămâne doar o legendă. O legendă modernă. Ciocniră paharele şi vorbiră de lucruri mai serioase. 235. ENCICLOPEDIE UN SEMN: Ieri s-a petrecut ceva ciudat. Mă plimbam când, brusc, la un buchinist, privirea mi-a fost atrasă de o carte: Thanatonauţii. Am citit-o. Autorul ei spune că ultima frontieră necunoscută omului este propriul său sfârşit. A imaginat nişte pionieri care plecau să exploreze paradisul,, aşa cum Cristofor Columb pleca să descopere America. Peisajele şi mediul înconjurător sunt inspirate de paradisurile descrise de cartea tibetană şi egipteană a morţilor. Ideea e ciudată. L-am întrebat despre ea pe librar, care mi-a spus că această carte nu a avut nici un răsunet în epocă. Normal. Moartea şi paradisul sunt în ţara noastră subiecte tabu. Dar, cu cât mă uitam mai 1399

mult la această carte, Thanatonauţii, cu atât mai mult aveam o senzaţie ciudată. Nu subiectul mă tulbura, ci altceva. Prin minte mi-a trecut o idee cumplită: "Şi dacă eu, Edmond Wells, nu exist?" Poate că n-am existat niciodată. Poate că nu sunt decât personajul fictiv al unei catedrale de hârtie. Ca şi eroii din Thanatonauţii. Ei bine, voi trece prin acest zid de hârtie ca să mă adresez direct cititorului meu. "Bună ziua, ţie, care ai norocul de a fi real. E ceva rar, profită de asta!" Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 236. UN NOU DRUM În computer, Infra-World, lumea virtuală creată cândva de Francine, persistă să trăiască ca într-un vas închis. Nimeni nu se mai interesează de ea. În această lume care aproape că nu există, cam peste tot, oamenii Bisericii şi oamenii de ştiinţă se avântă la asaltul unei dimensiuni superioare pe care au admis-o în cele din urmă. Un autor de romane SF a emis ipoteza, care a fost confirmată cu ajutorul rachetelor şi al telescoapelor. Ceea ce numesc "lumea cealaltă" este, de acum înainte sunt convinşi de asta, o lume de o altă dimensiune. Acolo trăiesc oameni ca ei dar care percep total diferit timpul şi spaţiul. Oamenii din Infra-World au dedus că cei din dimensiunea superioară se folosesc de un computer conţinând un program care descrie lumea lor în cele mai mici detalii şi că descriind-o, o fac să existe. Locuitorii din Infra-World au înţeles că nu sunt reali decât într-o lume 1400

iluzorie, creată de cineva dintr-o altă dimensiune, deţinătorii unei tehnologii capabile să-i inventeze. Toată mass-media lor a informat populaţia. Locuitorii clin Infra-World au mai înţeles că nu există materialmente. Sunt doar şiruri de 0 şi 1 pe un suport magnetic, o înşiruire de Yin şi de Yang pe un lanţ lung de informaţie, un ADN electronic care le descrie şi programează universul. La început fuseseră foarte tulburaţi că erau atât de puţin "existenţi", după care s-au obişnuit. Acum doresc să ştie de ce există. Toţi ştiu că pe vremuri şi-au detectat zeul, un zeu femelă pe nume "Francine". Toţi ştiu că l-au ucis sau, cel puţin, l-au rănit grav. Dar asta nu le este de ajuns. Vor să înţeleagă lumea de deasupra. 237. ÎNLĂNŢUIRE Alerga drept înainte. Coborî în fugă panta. Făcu slalom printre plopii care se înălţau ca nişte săgeţi purpurii în jurul ei. Aplauze de aripi. Fluturii îşi deschideau aripile pestriţe şi agitau aerul urmărindu-se. Trecuse un an. Julie, paznica Enciclopediei, pusese la loc cartea în valiza ei cubică şi o aducea înapoi exact în locul în care o descoperise. Făcea asta pentru ca şi altul la rândul său să se poată folosi de "Cunoaşterea Relativă şi Absolută". Acum, ea şi prietenii ei nu mai aveau de ce să ţină la ei acea lucrare. Toţi opt purtau în ei conţinutul Enciclopediei. Înainte de a închide valijoara, Julie citi sfârşitul celui de al treilea volum, ultima pagină. Mâna lui Edmond Wells tremurase când scrisese aceste ultime fraze. S-a sfârşit. Şi totuşi e doar începutul. Acum e rândul 1401

vostru să faceţi revoluţie. Sau evoluţie. E rândul vostru să vă făuriţi o ambiţie pentru societatea şi civilizaţia voastră. E rândul vostru să inventaţi, să construiţi, să creaţi pentru ca societatea să nu rămână încremenită şi să nu o mai ia niciodată înapoi. Completaţi Enciclopedia Cunoaşterii relative şi absolute. Inventaţi lucruri noi, moduri noi de viaţă, metode noi de educaţie pentru ca copiii voştri să poată face lucrurile şi mai bine decât voi. Extindeţi-vă decorul viselor voastre. Încercaţi să întemeiaţi societăţi utopice. Creaţi opere din ce în ce mai îndrăzneţe. Adunaţi-vă talentele căci 1 + 1 = 3. Porniţi la cucerirea altor dimensiuni de reflecţie. Fără orgoliu, fără violenţă, -fără efecte spectaculoase. Doar acţionaţi. Suntem numai nişte oameni preistorici. Marea aventură se află în faţa noastră, nu în spate. Folosiţi enorma bancă de date pe care o reprezintă natura din jurul vostru. E un adevărat cadou. Fiecare formă de viaţă poartă în ea o lecţie. Comunicaţi cu tot ce e viaţă. Amestecaţi cunoştinţele. Viitorul nu aparţine nici celor puternici şi nici celor care se arată strălucitori. Viitorul aparţine neapărat inventatorilor. Inventaţi! Fiecare dintre voi este o furnică care îşi aduce crenguţa pentru înălţarea edificiului. Găsiţi mici idei originale. Fiecare dintre voi este atotputernic şi efemer. Motiv în plus ca să vă grăbiţi să construiţi. Poate că va dura mult, nu veţi vedea niciodată roadele muncii voastre dar, ca şi furnicile, săvârşiţi pasul vostru. Un pas înainte de a muri. O furnică va prelua discret ştafeta şi apoi alta, apoi alta, apoi alta... Revoluţia furnicilor se face în capete, nu în stradă. Eu 1402

am murit, voi trăiţi. Peste o mie de ani, eu voi fi tot mort dar voi, voi veţi trăi. Profitaţi că sunteţi vii ca să acţionaţi. Faceţi Revoluţia furnicilor! Julie amestecă codul încuietorii şi, cu ajutorul unei frânghii, se lăsă a alunece în râpa unde căzuse mai demult. Se agăţă de stânci, de mărăcini, de ferigi. Regăsi şanţul cu noroi şi tunelul care intra în colină. Intră în patrii labe şi, cu impresia că punea o bombă cu explozie întârziată, aşeză valijoara exact în locul unde o găsise. Revoluţia furnicilor se va repeta în altă parte, diferit şi în alte timpuri. Ca şi ea, cineva va descoperi într-o zi valijoara şi va inventa propria lui Revoluţie a furnicilor. Julie ieşi din tunel şi urcă taluzul ajutându-se de frânghie. Cunoştea drumul de întoarcere. Se lovi cu capul de stânca de gresie care înainta deasupra râpei şi îmbrânci o nevăstuică care, fugind, îmbrânci o pasăre, care îmbrânci un limax, care deranjă o furnică exact în momentul în care urma să secţioneze o frunză. Julie respiră adânc şi mii de informaţii năvăliră în creierul ei. Pădurea conţinea multe bogăţii. Tânăra femeie cu ochii luminoşi nu avea nevoie de antene ca să perceapă sufletul pădurii. Ca să pătrunzi spiritul celorlalţi este destul să vrei. Spiritul nevăstuicii era suplu, numai ondulaţii şi dinţi ascuţiţi. Nevăstuică ştia să-şi mişte corpul în trei dimensiuni situându-se perfect în peisaj. Julie îşi plasă atenţia în spiritul păsării şi cunoscu plăcerea de a şti să zbori. Vedea de sus. Spiritul păsării era incredibil de complex. Spiritul limaxului era senin. Nici urmă de frică, numai puţină curiozitate şi puţin abandon faţă de ceea ce se ridica înaintea lui. Limaxul nu se gândea decât să mănânce 1403

şi să se târască. Furnica plecase deja; Julie nu o căută. În schimb frunza era acolo şi simţea ceea ce simţea frunza, plăcerea de a fi la lumină. Senzaţia de a lucra permanent la fotosinteză. Frunza se credea extrem de activă. Julie încercă apoi să intre în empatie cu colina. Era un spirit rece. Greoi. Vechi. Colina nu era conştientă de trecutul recent. Ea se situa în istorie între permian şi jurasic. Avea amintiri din perioada glaciaţiunilor, a sedimentărilor. Viaţa care se derula pe spatele ei nu o interesa. Numai ferigile mari şi copacii erau vechii ei tovarăşi. Pe oameni îi vedea trăind şi imediat murind, căci viaţa lor era foarte scurtă. Pentru ea, mamiferele erau doar nişte meteori lipsiţi de interes. Se năşteau şi imediat deveneau bătrâni şi agonizau. "Bună ziua, nevăstuică." "Bună ziua, frunză." "Bună ziua, colină." Julie zâmbi şi porni mai departe. Ieşi de sub pământ, ridică ochii spre stele şi... 238. PLIMBARE ÎN PĂDURE Univers imens, albastru ca marea şi îngheţat. Imaginea alunecă înainte. În centrul Universului apare o regiune presărată cu miriade de galaxii multicolore. Pe marginile unui braţ al uneia dintre aceste galaxii se află un soare bătrân şi sclipitor. În jurul acestui soare: o planetă mică şi călduţă împresurată de nori sidefii. Sub aceşti nori: oceane mov mărginite de continente de culoare ocru. Pe aceste continente: lanţuri de munţi, câmpii, volburi de păduri de culoarea peruzelei. 1404

Sub ramurile copacilor: mii de specii de animale. Şi printre ele, două specii deosebit de evoluate. Paşi. E iarnă. Cineva merge prin pădurea acoperită de zăpadă. De departe se zăreşte o pată mică şi neagră, cu picioarele pe jumătate înfundate în praful alb, care totuşi se străduieşte să înainteze. E destul de lată. Are coapse masive şi gheare lungi şi foarte depărtare. Este o furnică tânără de tip asexuat. Faţa ei este foarte palidă, ochii, negri şi globuloşi. Antenele sunt negre şi mătăsoase. Este 5. E prima dată când merge prin zăpadă. Alături de ea, 10 merge cu un jăratic într-un lampion ca să-i permită să reziste frigului. Jăraticul nu trebuie ţinut prea jos, altfel topeşte zăpada. În imensitatea albă şi îngheţată, furnica mai face câţiva paşi gâfâind. Paşii mici pentru o furnică, paşi mari pentru specia ei. Merge şi, pentru că s-a săturat să vadă zăpadă rece sub bărbie, cu un efort uriaş, se ridică pe cele două picioare din spate: Face patru paşi în această poziţie nu prea confortabilă apoi se opreşte. Îşi zice că a merge prin zăpadă este deja un lucru extraordinar. Dar a merge prin zăpadă în două picioare e prea greu. Dar nu renunţă. Se întoarce spre 10 şi emite: Cred că am descoperit un nou mod de a merge. Urmează-mă. 239. ÎNCEPUT Mâna întoarce ultima pagină a cărţii. Ochii îşi întrerup deplasarea de la stânga la dreapta şi 1405

pleoapele îi acoperă o fracţiune de secundă. Ochii se redeschid. Puţin câte puţin, cuvintele devin un şir de desene. În adâncul capului, ecranul panoramic al creierului se stinge. E sfârşitul. Totuşi, poate că e doar un... ÎNCEPUT

POSTFAŢĂ Unele persoane şi-l închipuie pe Bernard Werber ca un monstru chitinos echipat cu şase picioare, două antene şi mandibule. Se înşeală. Când îl ai în faţă, îţi dai seama că e o creatură cât se poate de umană. Numai că face parte dintr-o specie pe cale de dispariţie, cea a romancierilor francezi citiţi în străinătate. Şi nu numai în campusurile universitare. Insectele lui s-au revărsat peste lume şi există ţări unde el este unicul reprezentant al literaturii noastre... împreună cu Marguerite Duras. Fenomenul a început cu apariţia Furnicilor în martie 1991. Lucrarea a frapat prin originalitate, deoarece animăluţele sunt prezentate ca nişte personaje pozitive, iar oamenii ca nişte prădători orbi. Această inversare a rolurilor şi seriozitatea informaţiei ştiinţifice stau fără îndoială la originea succesului imediat şi masiv (aproape 600 000 de exemplare vândute în Franţa, toate ediţiile la un loc). Bernard Werber, care adăpostea la el acasă o colonie de furnici roşii, recidivează anul următor cu Ziua furnicilor. Minusculele eroine descoperă de data asta religia. Marele public îi conferă autorului Marele Premiu al cititoarelor 1406

revistei Elle pe anul 1933, apoi Marele Premiu al cititorilor colecţiei Livre de Poche pe anul 1995. Între timp, invazia a căpătat proporţii planetare. În Europa, Spania şi Danemarca sunt principalele victime. Dar în Coreea de Sud ravagiile sunt cu mult mai spectaculoase. Hong Ji-woong, un editor care nu ştie nici un cuvânt franţuzesc dar are mult fler, îşi ipotechează casa şi maşina ca să finanţeze lansarea Furnicilor. Coreea de Sud este cuprinsă imediat de o gravă criză de werberomame pe care scriitorul o descrie încântat: "În Coreea am de zece ori mai mulţi cititori decât în Franţa. Când cobor din avion, toată lumea de la vamă mă recunoaşte! Autorităţile sunt obligate să-mi pună la dispoziţie gărzi de corp. Când dau autografe, e nevoie de un cordon de poliţişti ca să ţină pe loc mulţimea! E incredibil. Uneori mă întreb dacă toţi acei oamenii vin într-adevăr să mă vadă pe mine. De la Seul, fenomenul s-a propagat spre Bangkok şi Tokyo. Partea amuzantă e că datorez intrarea mea în Japonia unei femei de menaj coreene. Ea a vorbit despre cartea mea patroanei sale şi datorită acestui fapt a fost tradusă". Werber a devenit şi succesorul lui Jean-Henri Fabre, entomologul legendar care se studiază de un secol în şcolile japoneze. Cu toate acestea lumea anglo-saxonă a fost foarte refractară la farmecul furnicilor. Bernard Werber va trebui mai întâi să triumfe în Extremul Orient ca să fie în sfârşit tradus şi în Statele Unite. "Toată lumea spune: Tinerii nu mai citesc. Dar poate că ar trebui să ne întrebăm ce le propunem." El le propune un roman care seamănă cu un joc video având ca fond sonor muzica plutitoare gen Pink Floyd sau Genesis, conceput 100% la computer. "Prelucrarea textului 1407

permite o altă scriitură. Tastez atât de repede încât nu mai există frecare. Ceea ce gândesc apare direct pe ecran. Sunt ca într-un vis, trăiesc momente de extaz. Nu mai am mâini, nu mai am creier, nu mai sunt acolo, sunt în poveste. În fazele de incitare maximă, reuşesc să scriu douăzeci de pagini pe oră. E o primă versiune, natural, dar totul este deja prezent. Cel mai greu pentru mine este când mă apuc să tai." Furnicile s-au născut dintr-o nuvelă de şapte pagini publicată la vârsta de şaisprezece ani într-un ziar de liceu. Au urmat doisprezece ani de muncă încăpăţânată, ani marcaţi de numeroase respingeri din partea editorilor parizieni, în cele din urmă recompensaţi. Totuşi, pericolul cel mai cumplit la care se expune Bernard Werber este acela de a avea soarta acelor miliarde de nevertebrate aduse în stare de sclavie în adâncul furnicarelor. A încercat o primă evadare cu Thanatonauţii, povestea unor exploratori ai vieţii de după moarte. Eşecul (exceptând Coreea) acestui roman fără insecte l-a determinat să-şi încheie trilogia. Dar de data asta a jurat că s-a terminat: "Mă opresc aici! Orice s-ar întâmpla, mă opresc! Ar trebui să am cinci-şase eşecuri în serie ca să mă întorc la insecte". Să-i urăm noroc, căci se pare că furnicile nici nu vor să audă să-l elibereze...

Sfarsit

1408