Bazele-stiintei-nursingului Suport de Curs i

C1 EVOLUŢIA ÎNGRIJIRILOR DE-A LUNGUL ISTORIEI

1

ISTORIA PROFESIEI MEDICALE

DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL PROFESIEI ~ Istoria profesiei medicale - istoria medicinii este însăşi istoria vieţii. ~ Istoria profesiei medicale este partea integrantă a civilizaţiei umane, în strânsă legătură cu toate ştiinţele: biologie,istorie,religie,sociologie,arheologie,etnogr afie etc.,de asemenea cu artele:muzica,pictura, sculptura,coregrafia etc. ~ Istoria profesiei medicale studiază evoluţia istorică a triadei - boală, bolnav, personal de îngrijire (medici, asistenţi, alte categorii ale corpului medical) . ROLUL FORMATIV-EDUCATIV AL ISTORIEI PROFESIEI Obiectivele psihopedagogice: ~ Studiul istoriei profesiei presupune în primul rând studiul celor 3 obiective psihopedagogice, care să stimuleze motivaţia şi dragostea pentru cea mai nobilă profesie. 2

Obiectiv afectiv - comportamental: Să devii! - cel mai bun profesionist Să fii om!  Prima datorie a omului este să fie uman. (J. J. Rousseau)  Viaţa, acest dar preţios, Dumnezeiesc, este adeseori cu adevărat numai în mâinile sorei. (Florence Nightingale).  Acolo unde este iubire de oameni este şi iubire faţă de profesie (Hipocratic).  Acolo unde dragoste nu e, nimic nu e (Marin Preda).  Iubeşte-ţi profesia şi socoteşte-o cea mai frumoasă dintre toate şi, astfel, izbânda va fi deplină (Victor Babeş). Obiectiv cognitiv: ~ Se recunoaşte prin imperativele psihopedagogice: Să citeşti! Să înveţi! Să cunoşti! Să ştii! ~ Acest obiectiv porneşte de la conceptul de învăţare conştientă (capacitate caracteristică omului) şi de la însuşirea valorilor istoriei profesiei, istoriei îngrijirilor, cu valenţe formativeducative desprinse din „istoria vieţii”:  „Historia magistrae vitae” – Herodot.  „Să avem cultul pios al înaintaşilor” – Vasile 3



Pârvan. „Toată viaţa să aibă în grijă un şcolar: pe tine însuţi” – Nicolae Iorga.

Obiectivul psihomotor: ~ Apelează la imperativele specifice: Să faci! Să practici! Să aplici! Să ştii ce să faci!  Şi acest obiectiv urmăreşte acţiunea de formare a comportamentului profesional, pentru crearea deprinderilor şi aptitudinilor specifice prestaţiilor în nursing, în paralele cu pregătirea tehnică.  „Părintele gloriei şi al fericirii este lucru” – Euripide.  „Întăriţi trupul vostru prin munca şi mintea voastră prin studiu” – Socrate.

4

ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR DIN COMUNA PRIMITIVĂ PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

AUTOÎNGRIJIREA Încă din epoca primitivă oamenii au fost preocupaţi de evenimente legate de naştere, moarte şi boală. În lupta lor pentru supravieţuire, oamenii din epoca primitivă au încercat, fără succes, să înţeleagă boala pentru a se putea apăra de agresiunea agenţilor patogeni. Practicile de sănătate se bazau în mare măsură pe magie şi superstiţii. Alcătuirea primelor colectivităţi umane au ca scop asigurarea propriei supravieţuiri. În această etapă de dezvoltare se urmărea satisfacerea unor nevoi primare, diferite pe plan calitativ de cele de astăzi, dar care se regăsesc în nevoile fundamentale ale Virginiei Henderson. Colectivităţile umane din epocă aveau în vedere să asigure apa curată, necontaminată, hrană suficientă pentru supravieţuire şi dezvoltare, îmbrăcăminte pentru protecţia trupului, odihnă şi relaxare, reducerea pericolului din mediul înconjurător, prevenirea transmiterii unor boli, îngrijirea oricărei vătămări, asistenţă la naştere, 5

întrajutorare umană. Pentru a asigura toate acestea, bărbaţii erau preocupaţi să asigure menţinerea supravieţuirii grupului, iar femeile, cu înţelepciune şi practică transmisă de la o generaţie la alta, selectau din natură acele elemente (seminţe, frunze, fructe, rădăcini etc.) care puteau fi folosite nu numai ca aliment, ci şi ca medicament – remediu. Tot femeile au descoperit că existau şi alimente sau plante cu conţinut toxic. Practic femeia era cea care împărţea alimentele, alina suferinţele şi asigura viaţa familiei pe care o conducea şi a grupului din care făcea parte. De atunci şi până astăzi, se poate spune că femeia a fost mereu preocupată de îngrijirea celor mici, slabi, suferinzi sau bătrâni, a fost alături de familiile confruntate cu boala, traumatismul sau naşterea. Atunci au apărut primele proceduri simple de îngrijire, primele deprinderi şi cunoştinţe specifice, dar totodată, prin neputinţa înţelegerii şi explicării unor manifestări (durerea apărută brusc, pierderea vederii, spasmul muscular, pierderea auzului, pierderea vorbirii) şi primele mistificări considerând cauza acestor semne ca supranaturale.

ÎNGRIJIRI ACORDATE DE VINDECĂTORI, VRACI, PREOŢI, CAVALERI, CĂLUGĂRI SI CĂLUGĂRIŢE 6

Practicile empirice, odată cu evoluţia omului de-a lungul timpului, încep să fie combinate sau chiar înlocuite prin practici oculte. Însăşi cauza îmbolnăvirilor, fiind deasupra posibilităţilor de înţelegere din epocă, este explicată prin existenţa duhurilor malefice. Aşa era explicată apariţia unei paralizii, muţenia, instalând astfel frica de necunoscut ce a persecutat mult timp oamenii. Apare teoria animistă care explică orice se produce în natură ca urmare a unor forţe invizibile, dar cu puteri supranaturale. Spiritele bune ajută, demonii – spiritele rele aduc necazuri, boli sau moarte. Teoria demonică a producerii bolii explică pătrunderea lor în corp, de unde urmează să fie înlăturate. Astfel apare magia neagră ca soluţie de rezolvare a situaţiei şi care implică sacrificii sau suplicii (dorite sau acceptate). Se făceau sacrificii de animale şi uneori de oameni (copii handicapaţi fizic sau psihic, bătrâni). Şi aşa au apărut amuletele cu scopul de a apăra oamenii de influenţe nefaste, de magia neagră sau de boli sau talismanele care purtau noroc. VINDECĂTORUL În această perioadă, când se formează primul nucleu al medicini, pe baza simpatiei, apare vindecătorul. 7

Vindecătorul, vrăjitorul sau şamanul este chemat în situaţii de urgenţă când i se solicită să recunoască îmbolnăvirea, să dea remedii, să îndeplinească chiar acte chirurgicale, şi mai ales să îndepărteze spiritele rele. Asta dovedeşte că vindecătorul avea cunoştinţe despre anumite remedii vegetale, cunoştea amănunţit ritualul ce însoţea tratamentul, dar apela totodată şi la metode magice menite să îndepărteze spiritele rele folosind măşti, îmbrăcăminte din piele de animale sau apelând la ventrilogism etc. Stresul emoţional indus astfel, frica, anxietatea şi lipsa de speranţe produceau modificări de natură chimică care adeseori agitau pacientul. Tratamentul vindecătorului consta din:  Îndepărtarea spiritelor rele prin folosirea de măşti înfiorătoare, uneori emisiuni de sânge şi zgomote îngrozitoare.  Îndepărtarea spiritelor rele, prin recurgea la agresiuni (lovituri) asupra persoanei bolnave sau folosirea de substanţe rău folositoare, toxice.  Administrarea de decocturi cu conţinut purgativ sau energizant.  Administrarea de băi alternative reci şi calde.  Trecerea spiritelor rele în organismele animalelor folosind statuete cu înfăţişarea animalelor respective.  Împăcarea spiritelor prin sacrificii. 8

Purtarea amuletelor, fetişelor cu puteri magice.  Incantaţii ritmice – ceremonii prin care vracii pretind că fac farmece şi vrăji pentru atragerea spiritelor din corpul bolnavilor.  Trepanaţii (orificii) la nivelul cutiei craniene, pentru ca spiritul rău sa părăsească corpul. Această practică era aplicată în cazul durerilor foarte mari de cap, crizelor de epilepsie.  Când apăreu halucinaţiile, delirul sau şocul, se credea că spiritul a părăsit corpul şi se încercau diverse tehnici magice pentru reîntoarcerea sa. Este evident că vindecătorii foloseau ca remedii substanţe cu efecte sigure. Se recurgea la purtarea la gât a unor substanţe considerate cu efecte magice. 

ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR ÎN CULTURILE ANTICE Potrivit etnologilor, odată cu dezvoltarea societăţii omeneşti, începe să preocupe şi dezvoltarea artei vindecării în societăţile respective. Apar mereu noi descoperiri în domeniul medical. În perioada de trecere a omenirii de la comuna primitivă la perioada sclavagismului, 9

medicina empirică, aflată într-o fază intermediară, s-a îndreptat spre medicina sacerdotală in care apar formele rudimentare de îngrijire medicală, dar nu se poate vorbi despre o arta de a îngriji. Medicina sacerdotală şi divinităţile medicale ~ Circa 3000 (î.Hr.) – practica medicală şi îngrijirile calificate erau atribuţia preoţilor din temple: invocaţii ale divinităţilor vindecătoare însoţite de ofrande, interpretări astrologice şi magie etc.  Isis (patroana fecundităţii).  Osiris (zeu al reînvierii).  Toth (deţinătorul cunoştinţelor medicale).  Seth (apărătorul de molime).  Amon (alungătorul bolilor) etc. ~ Cca. 2750 (î.Hr.). – Imhotep („el vine în pace”) demnitar, arhitect, astrolog şi preot-medic (la Memphis), considerat ca zeu vindecător primul medic cunoscut in istorie . ~ În numeroase morminte se găsesc pereţi întregi acoperiţi cu pictograme în care se disting practici medico-chirurgicale, igienice şi farmaceutice. ~ Alte descoperiri – truse cu medicamente şi cosmetice, dulapuri cu instrumente chirurgicale etc.

10

Practicii medicale consemnate în papirus Papirusul lui Ebers Cele mai vechi însemnări medicale descoperite şi descifrate până în prezent sînt cele din Egipt; - Papirusul lui Ebers, datând din sec. 16 î.d.Ch. (cca. 1550) conţine aproximativ 700 prescripţii pentru tot felul de îmbolnăviri clasificate după organele ce urmau a fi tratate. Practic este o culegere de texte care descriu amănunţite practici de îngrijire în afecţiuni abdominale, parazitare, oftalmologice, îngrijiri dentare şi tehnici de reconstituire, imobilizarea fracturilor, diverse operaţii. Sunt descrise numeroase practici terapeutice cu medicamente de origine minerală, fitoterapeutice, multe dintre ele utilizate şi în prezent. Papirusul chirurgical al lui Edwin Smith Papirusul chirurgical al lui Smith reprezintă un text de specialitate ce cuprinde diagnosticul, tratamentul şi prognosticul diferitelor plăgi, fracturi – în funcţie de regiunea lezată. Aici întâlnim primele referiri scrise în domeniul chirurgical (referiri la tumori sau abcese tratate prin „puncte de foc”). Papirusul medical al lui Hearbt Reprezintă un îndrumar pentru generalist. Caracteristic pentru toate trei papirusuri este nivelul înalt al observaţiei clinice. 11

PRACTICA MEDICALĂ ÎN CIVILIZAŢIILE TIMPURII

CULTURA EGIPTEANĂ Egiptul, considerat de Herodot un dar al Nilului, va da culturii universale o veche şi fascinantă civilizaţie. Egiptenii executau, în cadrul comunităţii, construcţii în care se urmăreau reguli de sănătate publică aceste reguli îi ajuta să evite problemele, în special cele legate de boli transmise prin surse de apă. Astfel, au construit bazine de colectare a apei necesare irigaţiilor, iar colectarea apei a contribuit şi la reducerea transmiterii unor îmbolnăviri. Sursa cea mai importantă de studiu au reprezentat-o piramidele, locul de unde s-a aflat care erau obiceiurile de înmormântare, credinţele filozofice şi religioase. Egiptenii credeau că sufletul continuă să existe pentru eternitate. Fiecare devenea preocupat să-şi strângă bunuri pentru viaţa eternă. Când s-a deschis camera în care se găsea mormântul lui Tutankamon, în 1922, s-au pus multe întrebări legate de mumia acestuia, şi nu numai de bogăţiile sau lucrurile de artă aflate în încăpere. Egiptenii au stabilit, de asemenea, o "casă a morţii" care era localizată drept un loc în afara 12

civilizaţiei. Pregătirea mumiilor presupunea îmbălsămări care să nu permită distrugerea trupului. Mumificarea era făcută de specialişti după reţete necunoscute astăzi. Utilizau substanţe pentru îmbălsămare după ce extrăgeau organele interne. Această practică nu avea nimic în comun cu disecţia, practica medicală sau cu studiul anatomiei sau patologiei. Oamenii aparţinând culturilor antice au clasificat mai mult de 700 de medicamente şi au dezvoltat arta îmbălsămirii. Studiul mumiilor şi a altor corpuri neîmbălsămate găsite în piramide, au pus în evidenţă nu numai bolile, ci şi arta bandajării, faptul că oamenii erau îngrijiţi de dentişti şi chirurgi. Aceşti specialişti erau formaţi în temple şi reprezentau partea cea mai de jos a tagmei preoţilor. Astfel, bolnavii găseau în temple şi sprijin material şi tratament şi îngrijiri medicale. Templul era un serviciu ambulator din zilele noastre, cu medici ce consultau şi studenţi ce învăţau, dar fiecare medic trata o singură îmbolnăvire (de dinţi, de ochi, de cap, de intestin etc.). Cel ce trata bolile de intestin prescria clisme, purgative, cel ce trata bolile capului efectua trepanaţii, dar şi invocaţii solicitând sprijinul zeilor. Medicul era cel ce îndeplinea şi funcţiile dentistului şi farmacistului. Erau pricepuţi în stomatologie, deseori obturând dinţii cu aur. Cele mai vechi cărţi de medicină cunoscute provin de la această societate. Cărţile subliniau 13

tehnici chirurgicale şi metode de control a naşterii, descriau procesele unor boli şi ofereau remedii. Egiptul este recunoscut ca fiind una din ţările antice cele mai sănătoase, probabil datorită progresului pe care 1-a făcut în domeniile igienei şi salubrităţii publice. Reguli foarte stricte, s-au dezvoltat în privinţa unor lucruri ca mâncarea. băutura, curăţenia, exerciţiul şi relaţiile sexuale. CULTURA SUMERIANĂ În mileniul VII î.Hr., platoul dintre fluviile Tigru şi Eufrat (Irakul de azi) era populat de sumerienii care au pus bazele primei mari culturi ale umanităţii – civilizaţia mesopotamiană. Era o cultură cu sistem propriu de scriere, set de legi şi cu o anumită cultură. La Ninive au fost găsite înscrieri care descriau potopul. Din acele înscrieri s-a aflat cum trăiau, ce obiceiuri legate de viaţă şi de moarte sau ce deprinderi cu caracter medical aveau. Deschiderea unor morminte a permis aflarea tradiţiilor legate de înmormântare – îngroparea întregii curţi formate din doamnele de companie, servitori, soldaţi şi muzicanţi pentru a o însoţi pe regina Shubad care murise. Astfel s-a aflat de sacrificiile umane care se făceau, chiar dacă oamenilor li se administrau poate înainte unele remedii. Animismul era acceptat. Se ridicau temple 14

zeilor cu speranţa de a le face plăcere acestora pentru a îndepărta sau măcar pentru a reduce îmbolnăvirile şi necazurile. Acum omul vindecător a devenit preot-medic. Cea mai veche prescriere medicală – de peste 4000 de ani (tradusă din scrierea cuneiformă în 1950) conţine din păcate doar remediile, nu şi bolile care erau indicate. Această scriere nu conţine nici un element magic, deşi în medicina babiloniană erau utilizate incantaţiile. Treptat, cultura sumeriană este înlocuită cu cea babiloneană, progresele sociale nefiind dublate şi de progrese medicale. CULTURA BABILONEANĂ Babilonul, ca şi Egiptul, a fost aşezat într-o zonă cunoscută sub numele de Izvorul fertilităţii sau Leagănul civilizaţiei. Societatea era constituită, după un model aproape feudal, în trei clase sociale: clasa superioară „gentlemani” este clasa proprietarilor bogaţi, a marilor neguţători şi preoţi care trebuiau să plătească chirurgii mai ales cu monede de argint, decât cu bunuri sau servicii, clasa mijlocie a negustorilor, ţăranilor şi artizanilor şi clasa inferioară a sclavilor. Babilonul era în anii 3000 î.Hr. centrul imperiului mesopotamian. Căderea culturii sumeriene face să crească treptat importanţa culturii babiloneană, mai ales 15

sub Hammurabi ((1900 î.Hr.). Hammurabi este cunoscut pentru Codul de legi care compila o serie de legi specifice antichităţii. Într-o oarecare măsură codul de legi era unitar şi căuta să protejeze de fraudă pe cei lipsiţi de ajutor şi totodată, să reducă costul îngrijirilor medicale. Medicul avea o poziţie preferenţială, în timp ce chirurgul, care lucra cu mâinile, avea o poziţie mai puţin apreciată, iar pedepsele rezervate chirurgului erau crude. Chirurgul care cârpăcea o operaţie unui gentleman, era presat de obligaţii grele, deoarece i se puteau tăia mâinile dacă operaţia nu reuşea. Tratamentul medical în Babilon era primitiv. Se folosea termenul de boală, dar se credea că este cauzată de păcate pentru care bolnavii erau pedepsiţi de zei. Pentru purificarea şi vindecarea corpului se practicau incantaţii şi se foloseau ierburi. Templele devin centre de îngrijire medicală unde principalul remediu pentru extragerea duhurilor rele din corp, constă în incantaţii, aplicaţii de plante şi decocturi din numeroase plante. Textele medicale găsite pe tăbliţe prezentau descrierea simptomelor bolii, prescripţii medicale şi incantaţiile pentru zei. Se recomanda ţinerea unui animal lângă bolnav pentru ca spiritul rău să treacă în animalul care urma să fie sacrificat. În afara practicilor mistice, în această perioadă s-au făcut şi observaţii clinice ce nu pot fi uitate. Pentru a se stabili prognosticul bolii, se practicau hepatoscopii – inspecţia ficatului 16

animalului sacrificat – astfel, se ajunge la cunoaşterea structurii ficatului şi vezicii biliare. Totodată preotul-medic comunică cu zeul. Se tratau chirurgical plăgi, se operau tumori, cu lanţeta de bronz se vindecau boli ale ochilor, iar plata se făcea diferenţiat. Codul stipula legi pentru protejarea de nedreptăţi şi de practici incorecte, iar sancţiunile erau crude – tăierea mâinilor medicului dacă tratarea plăgii, extirparea tumorii cauza moartea sau dacă se pierdea vederea. Pedepsele erau conforme conceptului „ochi pentru ochi”. Alături de medic se afla farmacistul care prescria decocturile, iar îngrijirea urmărea nu numai îngrijirea trupului, ci şi a spiritului. Acesta ar putea fi primul model de echipă de îngrijire. Babilonul se dezvoltă în toată splendoarea sa în vremea lui Nabucodonosor (cca. 605-562 î.Hr.). Acestuia i se atribuie construirea grădinilor suspendate – una dintre cele şapte minuni ale lumii. Apa care iriga plantele medicinale recunoscute era pompată prin canale. Babilonienii erau matematicieni şi astronomi pricepuţi. De aceea, nu este surprinzător faptul că multe din credinţele lor se bazau pe studiul naturii şi al puterii numerelor şi pe observaţii asupra mişcării stelelor şi planetelor. Se alcătuiau horoscoape în termeni legaţi de naşterea unei persoane şi poziţia planetelor cu acea ocazie. Babilonienii erau pasionaţi de numărul 7 – număr care şi astăzi mai deţine un loc de frunte în superstiţiile diferitelor culturi. 17

CULTURA ASIRIANĂ Imperiu puternic, situat pe partea stângă a fluviului Tigru, era menţinut prin teroare (fapt descris şi în Biblie). În cetate cei slabi erau ucişi şi se petreceau tot felul de violenţe. Date despre această civilizaţie se păstrează pe cele aproape 30.000 de table cuneiforme descoperite de Layard în 1984. Textele nu conţin şi date medicale, fapt ce induce presupunerea că aceste teritorii erau dominate de un grup de persoane care nu acordau nici o valoare vieţii fiinţelor umane. Dar este sigur că existau numeroase îmbolnăviri fizice, mentale şi de natură emoţională.

CULTURA PERSANĂ Persanii erau grupuri tribale iraniene, pe care Cirus II (553-528 î.Hr.) i-a constituit într-o naţiune. Darius devine rege al perşilor în 522. Sub acesta Imperiul persan a cunoscut apogeul puterii şi întinderii teritoriale, devenind cel mai vast şi mai puternic stat din Orientul apropiat şi Orientul mijlociu. Cele mai vechi înscrieri medicale persane se găsesc în cărţile profesorului Zoroastru – Codul lui 18

Zoroastru. Ansamblu de texte ale religiei Zoroastru conţine reguli tradiţionale privind ritualurile ceremoniei de la naştere şi moarte, chiar şi referiri la avort. În text se spunea că cele mai grave pedepse se dau pentru distrugerea formei superioare de creaţie. Existau reguli de sănătate publică pentru a nu fi contaminate apa, pământul, iar morţii erau urcaţi pe acoperişurile înalte ale turnului tăcerii unde păsările consumau carnea de pe oase, descompuneau cadavrele. Chirurgii, pentru a avea dreptul de practică, trebuiau ca primele trei operaţii să le efectueze asupra unor persoane de alte religii. De altfel, Codul lui Zoroastru a fost constituit după modelul Codului lui Hammurabi. CULTURA CRETANO-MINOTICĂ Insula Creta este cunoscută pentru cultura minotică. Cretanii erau marinari cunoscuţi. Avea unele deprinderi igienice recunoscute, casele lor aveau băi. Nici la această cultură nu s-au găsit urme privind preocuparea în domeniul medicinii sau îngrijirii medicale.

19

CULTURA VECHILOR EVREI – PALESTINA – Cea mai importantă sursă de date despre evrei o constituie Vechiul Testament. O societate în principal de agricultori a fost guvernată de regi. Abraham, unul dintre conducătorii acestui popor, va fi înlocuit după 500 de ani de către Moise. Moise obţine privilegii, dar şi necesitatea de a circumscrie toţi băieţii coborâtori din Abraham. Contribuţia cea mai importantă, adusă culturii internaţionale de cultura vechilor evrei, o constituie religia monoteistă, unică în acea perioadă. Oamenii simpli însă, mai oscilau între propria religie şi religia politeistă. Cele zece porunci reprezintă un set de reguli etice privind relaţiile interumane şi chiar aveau în vedere păstrarea sănătăţii mentale. Povestea tânărului David care îl relaxa pe Saul prin muzică, ne face dovada recunoaşterii efectelor muzicoterapiei. Evreii sunt recunoscuţi ca împărtăşind mai multe cunoştinţe democratice decât oricare alte civilizaţii antice. Multe legi, cuprinse în Codul Mozaic, vizau aspectele sociale, obiceiurile religioase şi practicile ce vizau sănătatea şi sanitaţia. Tot în Codul Mozaic sunt cuprinse şi date sistematice, metode organizate de prevenire a îmbolnăvirilor şi principii de igienă privind odihna, somnul, orele de activitate, principii curative, reguli pentru femei în perioada ciclului menstrual şi la 20

naştere. În ceea ce priveşte principiile igienei publice şi a sanitaţiei, au fost emise reguli pentru selecţia şi inspecţia mâncării, creşterea şi sacrificarea unor animale pentru a fi mâncate, reguli privind dieta, depozitarea excrementelor şi a gunoaielor, diagnosticul şi raportarea bolilor infecţioase, izolarea, carantina şi dezinfecţia. Regulile privind prevenirea transmiterii bolii intestinale (holera, dizenteria, febra tifoidă) obligau la astuparea excrementelor după eliminare. Cei bolnavi de boli transmisibile (exemplu lepră) erau izolaţi de societate. Erau făcute delimitări între ceea ce era considerat curat şi ceea ce nu era. Moise dădea instrucţiuni privind modul de spălare repetată a mâinilor şi urmată de uscarea la soare, chiar şi asupra modului de efectuare a circumciziei la opt zile de la naştere. Era cunoscut rolul insectelor şi animalelor în transmiterea bolilor. Astfel, nu numai că era descrisă epidemia de ciumă bubonică, ci se arată şi rolul de purtători îndeplinit de şobolani. Legislaţia sanitară prevedea izolarea celor bolnavi şi reprimirea lor în comunitate doar după reinspecţie. Cel mai înalt preot era şi preot-medic şi inspector sanitar la evrei, deoarece la întoarcerea bolnavilor în comunitate trebuiau să aibă acordul acestuia. În Biblie se descriu bolile menţionate mai sus, dar şi apoplexia, îmbolnăvirile mentale, iar ca tratamente circumcizie, respiraţia artificială, muzicoterapia în bolile mentale. Tot în Biblie se 21

găsesc descrieri privind alimentaţia, păstrarea alimentelor, modul de consumare a alimentelor: strugurii şi smochinele se vor consuma proaspete, uscate sau ca suc şi vin după fermentaţie, măslinele erau considerate alimente, iar uleiul extras din ele folosit ca aliment sau medicament, vinul era considerat aliment. Scripturile biblice ca Leviticul –interzicea consumarea cărnii după trei zile de la sacrificarea animalului. Aceste menţiuni erau scrise datorită climatului cald şi datorită absenţei posibilităţii de refrigerare. Metodele de preparare a alimentelor menţionau fierberea şi frigerea. Evreii apreciau calităţile laptelui pentru că în ţara promisă „va curge lapte şi miere”. În antichitate, evreii aveau case de oaspeţi, hanuri, hoteluri şi spitale. Erau renumiţi pentru ospitalitate, pentru supravegherea şi îngrijirea celor bolnavi, sarcină considerată o datorie religioasă. Ca şi în Egipt, vocaţia femeilor o constituia moşitul. Dar nici acum nu se găsesc referiri la îngrijire ca atare sau la persoane care să se dedice acestei profesiuni. CULTURA INDIENILOR MAYA Cultura indienilor Maya face parte din cultura antică americană. Redescoperirea oraşelor lor cele mai vechi a 22

început în 1839. Cercetările arheologice au scos în evidenţă existenţa unor oameni care aveau cunoştinţe de astronomie şi matematică şi care aveau un calendar excelent. Yukatanul – centrul culturii Maya şi Guatemala sunt bogate în ruine. Multe legende povestite despre obiceiurile mayaşilor recomandau în caz de stres o procesiune. Zeilor le erau oferite ca ofrande tineri şi tinere, iar la ceremonii, fetele erau aruncate de pe stâncile sacre, iar tinerii sacrificaţi. În această cultură sacrificiul uman era o regulă – se extrăgea cu mâna inima adulţilor sau se sacrificau copii. Preoţii care efectuau sacrificii dădeau şi sfaturi în domeniul sănătăţii, erau buni cunoscători de ierburi şi buni prezicători. Una dintre îndeletnicirile preoţilor era aceea de a deforma craniul la nou-născut. Cu scop medical erau recomandate băile cu abur. CULTURA ASTECĂ Cultura astecă a fost localizată, în urma săpăturilor arheologice făcute, în partea centrală a Mexicului. Piramida Soarelui şi Piramida Lunii erau temple unde se oficiau ceremonii religioase. Practica religioasă a astecilor impunea un sacrificiu teribil: extragerea inimilor din mii de corpuri prin tăierea cu un cuţit obsidian – sticlă vulcanică. 23

Astecii aveau un calendar solar cu 365 de zile pe an, 18 luni cu 20 de zile şi 5 zile lăsate ca nenorocoase. Tot ei credeau în efectele benefice ale aburilor şi aveau case în care se putea produce abur. CULTURA PRECOLUMBIANĂ INDIANĂ

Cultura şi civilizaţia precolumbiană indiană sau imperiul Inca datează dinaintea descoperii Americii de către Cristofor Columb. Imperiul Inca a fost cel mai mare imperiu din America Precolumbiană ridicat pe înălţimile din Peru în jurul anului 1200. Incaşii au făcut o serie de descoperiri în medicină, efectuau trepanaţii reuşite ce constau în 24

executarea unor găuri în craniu pentru eliberarea presiunii cheagurilor de sânge asupra creierului. În 1953 un grup de neurochirurgi au operat cu succes cu instrumente ce datau de aproximativ 2500 de ani – ace din bronz flexibile, bisturiu din bronz etc. Inca practicau şi deformarea craniană prin înfăşurarea strânsă a capului noilor-născuţi, acest proces necauzând însă leziuni cerebrale. Se foloseau ca tratament masajul, emisiunea de sânge, aplicarea ventuzelor, aspiraţia, sudaţia, amputaţia, sutura, aplicare de cataplasme şi prişniţe, extragerea dinţilor, bandajarea, imobilizarea oaselor etc. Paturile se pare că erau individuale, ridicate de la sol şi protejate de soare. Unele figurine ne arată poziţia în care se năştea – ghemuit. Frunzele de Coca erau folosite (în Anzi sunt încă folosite) pentru a uşura foamea şi durerea. Mesagerii obişnuiau să mestece frunze de coca pentru energia, ce le era necesară îndeplinirii însărcinării de a transmite mesaje în tot imperiul. Pânza de păianjen era utilizată pentru coagularea sângelui ca la egipteni. Unele plante se administrau pentru efectul lor emetic, laxativ sau purgativ. Alte plante erau folosite pentru efectul lor diuretic pentru înlăturarea insuficienţei renale. Erau cunoscute şi utilizate otrăvurile. Prin aspiraţie se extrăgeau obiectele străine. Se foloseau băile de aburi(turnare de apă fierbinte sau apă turnată pe pietre fierbinţi). Uneori se adăugau şi plante pentru stimularea circulaţiei şi 25

a sudaţiei. Indienii terminau baia prin cufundare în apă rece sau zăpadă. Valoarea terapeutică a căldurii era cunoscută , la fel ca şi valoarea luminii. Se recurgea la pictură cu nisip de diferite culori, se testa văzul, auzul, pipăitul, gustul, se practica hipnoterapia. Pacientul era considerat punctul central al ceremoniei, iar în jurul lui participau prietenii. Boala era considerată ca fiind produsul neplăcerii zeilor. Şamanii erau şi mai mistici – ei recurgeau la mitul transformării bolii la animal, ceea ce făcea parte din tratament.Incaşii credeau în reîncarnare. CULTURA ANTICĂ CHINEZĂ China este ţara cu cea mai veche cultură şi cu cea mai veche naţiune. Originea rasei rămâne un mister în lipsa dovezilor. Practica medicală a fost influenţată de trei curente importante: Taoism şi Confucianism – curente indigene şi Budism – importat din India. Aceste religii s-au suprapus credinţelor primitive, animismului. Taoism (pronunţie tao-ism în chineză tao = cale, drum) -această religie a urmărit descoperirea elixirului vieţii sau alchimia (obţinerea aurului) fapt ce va duce la apariţia chimiei în evul mediu. După Confucius (551-479 î.Hr.) era importantă solidaritatea familială, respectul celor 26

vârstnici, veneraţia celor ce studiază. Interzicerea disecţiei a determinat lipsa de cunoştinţe în domeniul anatomiei, fiziologiei, patologiei şi chirurgiei. Rolul femeii era văzut ca inferior mult rolului bărbatului, valoarea ei fiind determinată de numărul fiilor născuţi. De altfel, abia în 1913 s-au dat primele permisii de efectuare a autopsiilor în China. Până în 1734 toţi medicii de la curte şi oficialii colegiilor medicale trebuiau să fie de faţă la sacrificii. Budismul arată că păcatul reprezintă cauza bolilor şi că vine de la zei. Arta îngrijirilor cuprindea sacrificii, superstiţii, speriatul spiritelor rele prin zgomote de fond sau împuşcături sau diferite băuturi. Chinezii vechi au pus bazele filozofiei Yang şi Yin. Yang reprezenta forţa musculară, activitatea pozitivă a universului, Yin reprezintă forţa feminină, pasivă, negativă. Aceste două forţe erau întotdeauna opuse şi complementare una alteia. Practicile de sănătate se concentrau asupra profilaxiei şi păstrării sănătăţii rezultate din echilibrul dintre Yang şi Yin. Poziţia socială redusă a femeii a făcut ca numeroşi nou născuţi de sex feminin să fie abandonaţi, o parte fiind preluaţi de misionari creştini. Un obicei de nedorit, la care ulterior s-a renunţat, era deformarea picioarelor sau legarea picioarelor femeilor. Chinezii au elaborat Materia medicală şi multe din medicamentele pe care ei le foloseau – de 27

exemplu efedrina folosită şi în medicina modernă. Istoricii sunt de acord asupra ingeniozităţii chinezilor în dezvoltarea elementelor terapeutice: moxa, ventuze, cauterizări, masaje, acupunctură. Moxa – o formă dureroasă a contrairitaţiei, consta în aplicarea unui material încins (înroşit) pe anumite puncte. Acele, din silex la început, au fost apoi făcute din metale începând cu epoca de bronz. Cordonul ombilical era tăiat cu cioburi de ceramică. Punctura a început să se transforme cu timpul în acupunctură şi a devenit curând un panaceu universal. Acul introdus era uşor rotit în zona dureroasă. În zilele noastre, în China, asistenta medicală are în atribuţii efectuarea acupuncturii. Masajul a fost dezvoltat în mod deosebit. Lepra era bine cunoscută şi tratată chiar cu un ulei special. În secolul al III-lea e.n., variola era cunoscută, iar metoda vaccinării aplicată (prin insuflarea prin suluri de bambus în nările oamenilor a crustaceelor). Exista şi credinţa privind rolul hotărâtor, deţinut de măştile cu aspect înfricoşător, în prevenirea variolei. China antică suferise numeroase epidemii de holeră. Plantele medicinale marine, bogate în iod erau folosite sub formă de bulion pentru combaterea guşei. Era folosit macul (opium), o plantă ce conţine efedrină numită Ma Hua-ng. De altfel Gin Seng – plantă cu valori deosebite, binecunoscută în prezent, 28

era utilizată şi în acele vremuri. Cu scop terapeutic erau utilizate şi organele animalelor – ficat, tiroidă. Organele de broască a căror secreţii conţineau adrenalină, erau folosite ca plasture şi indicate în muşcătura de câine, furuncule, ulcere, inflamaţii de orice fel. Mai erau folosite oase de tigru sau şarpe, şopârlă păstrate în vin etc. Medicul purta la curea o cutie care conţinea medicamente. CULTURA ANTICĂ INDIANĂ Poziţia şi posibilitatea apărării în nordul ţării, a permis o mare dezvoltare a culturii indiene. Cele mai vechi culturi din India au fost Hindu. Surse de informare despre practicile de sănătate provin din Religia brahmană – hinduismul conform căruia spiritul se poate ridica sau poate fi pedepsit prin regenerări sau transformări ale sufletului. Atâta timp cât erau respectate şi considerate sfinte, o serie de animale nu erau consumate – vaca, maimuţa etc. Pentru animalele bolnave erau constituite spitale. Atharva-Veda descoperita în India (1500 î.Hr.) conţine numeroase sugestii privind tratamentul medical, utilizarea unor ierburi – plante şi incantaţii. Contemplarea şi meditaţia preocupa pe 29

numeroşi indieni care duceau o viaţă monahală. Yoga reprezenta calea, educarea spiritului prin exerciţiu – şi astfel prin care spiritul se detaşa. Curăţenia corporală, pregătirile şi băile erau practici dese, iar unele procedee – respiraţii Yoga – au fost preluate şi de medicina modernă. Regele Ashoka (269237 î.Hr.) a construit numeroase spitale pentru pelerini. Doi medici renumiţi – Charaka şi Susruta – au reunit mai multe informaţii medicale într-un compendiu. Charaka s-a preocupat de normele etice ce se cer respectate de cei ce îngrijesc suferinzii. Persoana care îndeplinea funcţia de asistentă (nursă) trebuia să aibă o bună comportare, să se distingă prin puritate, să posede deşteptăciune şi abilităţi – deprinderi, să dea dovadă de bunătate, să se priceapă să îngrijească orice pacient, să frece şi să maseze membrele, să-l ridice şi să-l ajute să se plimbe, să ştie să facă şi să cureţe patul, şi întotdeauna să fie dornic să facă ceea ce i se cere. Susruta – care a trăit probabil în secolul V e.n. – a descris boli, plante medicinale, proceduri chirurgicale, 121 de instrumente chirurgicale (ace, foarfeci, scalp, bisturiu, forceps, seringi, catetere). Se amputau membre, se opreau hemoragiile 30

prin cauterizare cu ulei foarte fierbinte sau prin presiune. Se făceau operaţii cezariene şi de cataractă. Totodată se făceau şi operaţii plastice, grefe de piele, rinoplastii. Amputaţia de nas era o metodă de pedepsire. Odată cu descrierea acestei metode, Susruta a descris şi operaţii pentru corectarea deformaţiilor urechii. Învăţământul medical era foarte bine organizat, iar dacă medicul crea suferinţe celui îngrijit trebuia să plătească acestuia. Erau cunoscute şi descrise boli ca diabetul, tuberculoza, transmiterea malariei prin ţânţari. Se cunoşteau efectele narcotice ale Cannabis indica (cânepa indiană) şi Hyoscyamus niger (măselariţa) utilizate ca anestezice. Rawolfia care conţine rezerpină era prescrisă pentru nervozităţi. CULTURA GRECIEI ANTICE Insulele greceşti sunt recunoscute drept locul de naştere al vieţii intelectuale occidentale. Grecii s-au remarcat în revitalizarea multor aspecte ale vieţii (artă, medicină, biologie, filozofie). În zilele noastre mitologia greacă rămâne nu doar sursa unor motive şi trimiteri literare, dar şi a unor poveşti fermecătoare care continuă să fascineze. 31

Atenienii urmăreau să dezvolte un corp armonios, facultăţile estetice şi mintea. Ei pregăteau artişti istorici, oratori, filozofi sau chiar soldaţi. Exista un Panteon de zei şi zeiţe, pe care populaţia îi venera. Apollo – zeul soarelui era şi zeul sănătăţii. Aesklepios (Asclepius – Aesculapius) – om zeificat după moarte – a fost considerat zeul medicinii. Atributele sale erau un toiag pe care este încolăcit un şarpe – semnul înţelepciunii, şi care reprezenta simbolul medicinii, atât al medicinii civile, cât şi al celei militare. Astăzi semnul medicinii îl reprezintă Caduceul.

32

Cele mai importante realizări în Grecia antică sunt în filozofie, matematică, astronomie, poezie, istorie, ştiinţe naturale şi medicină. Grecilor le datorăm ruperea medicinii de practica mistică şi a şamanilor, şi trecerea la baze ştiinţifice, chiar dacă îngrijirea mai era încă o ocupaţie a sclavilor. Cel mai important centru medical era în oraşul Epidaur. Aici a fost construit un templu ce avea teatru, sală de gimnastică, băi de ape minerale. La sosire, pacientul sacrifica un animal, se purifica prin îmbăiere, i se făcea un masaj, apoi se culca în sunetul muzicii şi mirosurilor plăcute. Femeile însărcinate şi bolnavii cu boli incurabile nu erau primiţi în aceste temple de asistenţă medicală. Cel mai vestit medic al Greciei antice, Hipocrate, considerat părintele medicinii, a murit la Larissa către anul 370 î.Hr. Numele lui este legat de Jurământul lui Hipocrate, un adevărat codice moral în exercitarea profesiunii medicale, jurământ prestat şi în zilele noastre de absolvenţii şcolilor medicale. 33

Hipocrate învaţă medicina sacerdotală şi anatomia de la tatăl său, Heraclide. Părăseşte insula sa natală şi cutreieră ţinuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia şi Macedonia ca medic itinerant, dobândind o solidă reputaţie ca practician. În jurul anului 420 î.Hr. se întoarce la Cos, unde fondează o şcoală pentru viitori medici. Mai târziu va înfiinţa o altă şcoală în Tessalia, unde îşi va sfârşi zilele. Prin observaţiile făcute asupra manifestărilor bolilor şi descrierea lor amănunţită, precum şi prin încercările de a explica procesele patologice pe baze naturale şi raţionale, Hippocrate a contribuit - în limitele posibilităţilor din vremea sa - la eliberarea medicinii de superstiţii şi misticism. Din cele peste 70 de lucrări care i se atribuie - cuprinse în Corpus Hippocraticum din biblioteca renumitei şcoli de medicină din Cos - probabil doar şase îi aparţin cu siguranţă lui. În capitolul "Aerul, Apa şi Locurile" nu se mai discută rolul zeilor în apariţia bolilor, ci se descriu cauzele demonstrabile ştiinţific, în "Prognostic, Prognoză şi Aforisme" expune opinia revoluţionară pentru acel timp, după care, un medic, prin observarea unui număr mare de cazuri, poate prevedea evoluţia ulterioară a unei boli. Hipocrate a subliniat rolul aerului, apei şi locului în 34

împrăştierea bolilor – document rămas valabil până în secolul XIX, când apare bacteriologia şi imunologia. Hipocrate a înţeles rolul climei, rolul solului, modul de viaţă şi sanitaţia. A arătat prezenţa epidemiilor şi endemiilor. Ideea unei medicini preventive apare pentru prima dată în "Tratamente" şi în "Tratamentul Bolilor Acute", în care discută influenţa unor factori ca vârsta, regimul alimentar, modul de viaţă şi clima asupra stării de sănătate. În lucrarea asupra epilepsiei, numită "Boala sfântă" (lat. Morbus sacer) întâlnim informaţii asupra anatomiei corpului omenesc; se considera că epilepsia ar fi datorată unei lipse de aer în urma unei incapacităţi a vaselor de a transporta aerul la creier. În ciuda argumentaţiei considerată astăzi naivă, important este faptul că Hipocrate vede cauza acestei boli într-o tulburare a funcţiei creierului. În stadiul de dezvoltare a cunoştinţelor sale, Hipocrate nu a putut fi la adăpostul unor erori inerente epocii în care a trăit. Astfel în concepţia sa, pe care azi am numi-o "teorie umorală", Hipocrate recunoştea existenţa a patru umori: sângele, flegma sau limfa, fierea galbenă şi fierea neagră; un dezechilibru între ele ar produce boala sau ar antrena moartea. Această teorie a stăpânit gândirea medicală multe secole. Hipocrate, recunoscut ca bun practician, a făcut şi o serie de inovaţii medicale. În chirurgie a pus la punct un aparat de trepanare a craniului, în ortopedie a construit un scaun special pentru 35

reducerea luxaţiilor şi fracturilor. Cel pe care Aristotel l-a numit marele Hipocrat sau tatăl medicinii, a arătat cauza naturală a bolilor şi a predat studenţilor observaţia minuţioasă a celui bolnav. Păstrarea evidenţelor în medicina clinică, o înţelegere modernă a metodelor de tratament, a subliniat importanţa îngrijirii bolnavului imobilizat, modul de pregătire a asistentelor (nurselor). A renunţat la sclavi şi a pregătit studenţi, a demonstrat valoarea practicii clinice şi a dovedit un comportament etic deosebit – jurământul lui Hipocrate. Sistemul lui de îngrijire era centrat pe pacient şi utiliza metode ştiinţifice pentru soluţionarea problemelor pacienţilor. Grecii, în acea vreme, plăteau o taxă specială pentru asigurarea salariului anual al doctorului, salariu care era suplimentat de comunitate. Hipocrate a privit persoana ca pe un întreg şi a combătut ideea că zeii produc îmbolnăvirea. Planul de îngrijire prescris de Hipocrate era concis şi direct. El a sublinit necesitatea observaţiilor exacte şi o evidenţă atentă, fără a atribui boala unei imixtiuni din partea zeilor, ci mai degrabă datorită unui dezechilibru al stării de sănătate dintre minte, corp şi mediu înconjurător. De aici a emanat teoria umorală a bolilor. Scrierile lui Hipocrate se adresau aproape tuturor ramurilor medicinii. Mulţi dintre medicii antichităţii proveneau din Grecia, deşi deseori 36

profesau în Roma, mai ales după ce Grecia a fost cucerită de Imperiul Roman. În epocă s-au evidenţiat şi alte personalităţi: Thales – născut la 640 î.Hr – primul filozof şi om de ştiinţă grec care a arătat că orice soluţionare de probleme trebuie să aibă la bază unele principii. Aristotel – alt om de ştiinţă renumit, (n. 384 î.Hr - d. 7 martie 322î.Hr) a fost un filosof din Grecia antică, clasic al filosofiei universale, spirit de formaţie enciclopedică, fondator al şcolii peripatetice şi al logicii formale ca ştiinţă. Aesklepios – care s-a ocupat de botanică, zoologie, fiziologie, embriologie, anatomie comparată învăţată prin disecţii. Homer, în descrierea războaielor, descrie chirurgia din armată. Grecii erau recunoscuţi pentru arta bandajării (vezi Achile care-l îngrijea pe Patrocle). Unele descrieri au rămas valabile peste secole – difteria care se însoţea de imposibilitatea de a înghiţi şi se senzaţia de sufocare. Este recunoscut rolul mediului înconjurător în împrăştierea bolilor. Tucidide descrie cu acurateţe o epidemie în Athena în timpul războiului peloponezian. ROMA ANTICĂ Progresele medicale ale romanilor antici au rămas în urma celor ale grecilor. Practicile medicale 37

erau adesea împrumutate din ţările pe care romanii le cucereau şi medicii din acele ţări erau făcuţi sclavi, fiind obligaţi să ofere servicii medicale romanilor. Când se confruntau cu boala romanii renunţau la zei, superstiţii şi ierburi, deşi igiena şi salubritatea erau destul de bine dezvoltate. Multe locuinţe erau echipate cu băi, iar curăţenia era preţuită. Rolul femeilor era considerabil diferit de cel pe care acestea îl aveau în alte culturi antice. Femeilor li se permitea să deţină proprietate, să apară în public şi să facă o campanie publică unor cauze care considerau că trebuie să fie promovate. Ele puteau să se întreţină cu musafirii şi să stea cu ei la masă. Scoli pe lângă biserici si ordine religioase, călugări, calugariţe Imaginea religioasă a nursei Prima continuitate din istoria nursingului a început cu crestinismul. Odată cu înfiinţarea bisericilor în era creştină, grupuri de credincioşi se organizau în anumite ordine, a căror preocupare principala era să le poarte de grijă bolnavilor săracilor, orfanilor, văduvelor, bătrînilor, sclavilor şi prizonierilor, toate acestea făcându-se în numele milei şi iubirii creştine. 0 semnificaţie deosebită în istoria 38

nursingului o reprezintă femeile diacon din biserica răsăriteană. Aceste femei, care trebuiau să fie necăsătorite sau văduve doar odată, erau deseori văduvele sau fiicele oficialităţilor romane, şi astfel ele aveau o bună educaţie, cultură, bogăţie şi poziţie. Atunci cînd intrau în casele oamenilor pentru a distribui alimente şi medicamente, ele purtau un coş, care va deveni mai tîrziu trusa medicală a nursei de astăzi care vizitează bolnavii. Nici o discuţie despre istoria nursingului nu poate fi completă fără a o menţiona pe PHOEBE,care este deseori citată ca fiind prima femeie diacon şi prima nursă care mergea în vizită. În Epistola către Romani, datînd din aproximaţiv anul 58 î.Hr.se face referire la Phoebe şi la munca ei. Ordinul Fecioarelor sublinia virginitatea ca fiind esenţială pentru puritatea vieţii, iar virginele erau considerate egale în rang clerului bisericesc. Aceste trei grupe femei diacon, văduve şi fecioare, aveau multe caracteristici comune şi îndeplineau responsabilităţi asemănătoare. Deoarece aceste femei îi vizitau deseori pe bolnavi în casele lor, ele sînt uneori recunoscute drept cel mai vechi grup organizat de nurse publice. Mişcarea a culminat în Constantinopol, aproximativ prin anii 4oo î.Hr. cînd un colectiv de 40 femei diacon trăiau şi munceau, conduse de 0LYMPIA, o femeie diacon puternică şi foarte religioasă. Influenţa ordinului diaconeselor s-a diminuat în sec. V si Vl cînd edictele bisericeşti le-au anulat femeilor rangul şi responsabilităţile clericale. 39

Cu toate că poziţia de femeie diacon şi-a avut originea în Biserica Răsăriteană aceasta s-a răspîndit şi în vest, pînă în Galia şi Irlanda. La Roma femeile care slujeau de pe poziţii asemănătoare erau cunoscute sub numele de MATROANE. Foarte active in sec. IV şi V, aceste femei deţineau poziţii independente şi mari bogăţii, pe care le donau în scopuri caritabile şi pentru nursing. Printre aceşti prozeliţi creştini se găseau şi trei femei care au avut o contribuţie semnificativă în nursing. SF.MARCELLA Sf. Marcella a înfiinţat prima mămăstire pentru femei în minunatul ei palat, care a devenit un centru pentru studierea şi propovăduirea creştinismului. FABIOLA Despre Fabiola se spune că ar fi studiat în casa Marcelei, şi-a dedicat viaţa muncii caritabile şi în anul 380 î.Hr. a construit primul spital public din Roma. Aici ea îi îngrijea pe bolnavii şi săracii pe care-i aduna de pe străzi şi şosele, personat spălînd şi tratînd rănile şi inflamaţiile care le creau altora repulsie. SF.PAULA Sf.Paula a fost, de asemenea,un discipol al Marcellei. Văduvă, instruită şi bogată, se spune că ea l-ar fi ajutat pe Sf.Ieronim la traducerea scrierilor profeţilor. Sf. Paula a călătorit în Palestina şi a donat 40

o avere pentru construirea de spitale şi hanuri pentru pelerinii care călătoreau spre Ierusalim. In Bethleem ea a organizat o mănăstire, a construit spitale pentru bolnavi şi hanuri pentru pelerini, unde erau îngrijiţi călătorii obosiţi şi bolnavi. Unii îi recunosc meritul de a fi fost prima care să predea nursingul ca pe o artă mai degrabă decît ca pe o muncă. ROLUL ORDINELOR MONAHICE În acea vreme s-au dezvoltat, de asemenea, ordinele monarhice.prin ele tinerii, bărbaţi şi femei, puteau să-şi urmeze cariera aleasă în timp ce duceau o viaţă creştină. Una din cele mai vechi organizaţii pentru bărbaţi în nursing, frăţia PARABOLANI, a fost creată atunci. Mănăstirile au jucat un rol important în păstrarea culturii şi învăţământului, precum şi în acordarea de refugii celor persecutaţi, de îngrijire celor bolnavi şi de educaţie celor neinstruiţi. Dacă nar fi existat călugării şi mănăstirile, învăţătura perioadei clasice s-ar fi pierdut odată cu căderea Imperiului. In această perioadă (aprox. între 50-300 d.Hr. s-au înfiinţat primele spitale. Aceste spitale, plasate în afara pereţilor mănăstirii, există şi azi. La sfîrsitul sec. XVI, în Anglia existau mai mult de 700 spitale. Mişcarea femeilor diaconi, suprimată de bisericile occidentale, n-a putut fi totuşi stinsă. Au apărut ordinele militare de nursing ca rezultat al cruciadelor. Cavalerii Ospitalieri ai Sf. Ioan a fost un astfel de ordin. A fost organizat pentru a asigura 41

personalul de deservire a două spitale din Ierusalim. Cavalerii, organizaţi într-un ordin de nursing, trebuiau uneori să apere spitalul şi pacienţii. Din această cauză, sub sutană purtau armuri. Pe veşmintele lor se găsea Crucea Malteză. .Acea cruce urma să fie folosită, mai târziu, pe o banderolă (emblemă) destinată Scolii Nightingale. Emblema a devenit precursoarea uniformei de nursing, aşa cum o cunoaştem astăzi. Simbolismul uniformei datează din secolul XVI, când privilegiul de a purta veşminte de arme era limitat nobililor care îşi slujeau regii cu distincţie. Uniformele multor şcoli de nursing sînt modelate după un anumit fel de cruce. In acest timp au apărut în istorie şi ordinele laice ale nurselor. Funcţionînd în mare măsură ca şi ordinele monahice, membrii acestui grup puteau să-şi termine meseriile oricînd şi nu erau legaţi prin jurămînt de viaţa monahală. Ex: Ordinul Antonini) (l095); Beguinii din Flandra, Belgia (1184); Misericordia(1244); fraţii Alexia fondat în timpul epidemiei de ciumă bubonică din 1348. Unica instruire de nursing care li se oferea acestor oameni devotaţi era sub forma unei ucenicii: un nou venit în organizaţie era încredinţat unei persoane cu mai multă experienţă şi învăţa de la aceasta. IMAGINEA DE SLUJITOARE A NURSEI Evul mediu a fost urmat de Renaştere (care a durat din sec. XIV pînă 1a sfârşitul sec.XVI) şi de Reformă. 42

În timpul Renasterii,cunoscută şi sub numele de Epoca Marilor Descoperiri, au dat un nou impuls educaţiei, dar mai ales educaţiei medicale care încă se găsea prinsă în teoria umorală. In urma reformei,mănăstirile au fost închise, ordinele religioase dizolvate, iar munca femeilor în aceste ordine a dispărut aproape cu totul. Munca în spitale nu mai apela la femeile cu o origine nobilă. Îngrijirea din spitale era încredinţată femeilor "neobisnuite",un grup ce cuprindea deţinute,prostituate şi beţive. Femeile nevoite să-şi cîşţige singure existenţa erau forţate să lucreze ca servitoare şi, cu toate că nursingul era considerat o îndeletnici casnică, nu era una dorită. Plata era mică , orele erau lungi, munca era istovitoare. Nursa era considerată cea mai umilă dintre servitori. Astfel s-a manifesţat ceea ce se poate numi "Epoca neagră a nursingului!. Cunoştinţele de igienă erau insuficiente, cei săraci sufereau cel mai mult. Reforma socială era inevitabilă. S-au organizat diferite grupuri de nursing. Aceste grupuri ofereau bani, timp şi servicii bolnavilor fie săracilor, vizitîndu-i în casele lor şi slujindu-le nevoile. Aceste grupuri includeau Ordinul Vizitării lui Maria, Sf. Vincent de Paul şi, în 1633, Surorile de Caritate. Ultimul grup a devenit un ordin de nursing laic reprezentativ. Ei au elaborat un program educaţional pentru tinerele femei inteligente pe care le recrutau, care includea atît experieţa din spital cît şi vizitele făcute la domiciliu. Primind 43

ajutor, sfaturi şi încurajare din partea Sf. Vincent de Paul, Surorile şi-au extins serviciile şi asupra copiilor abandonaţi. In 164o Sf. Vincent a înfiinţat Spi talul pentru copiii găsiţi. INCEPUTUL SCHIMBĂRII Primul spital de pe continentul american, Spitalul Concepţia Imaculata, a fost construit în 1524 în Mexico City. Se puneau bazele colegiilor misionare. Prima şcoală medicală din America a fost fondată în 1578 la Universitatea din Mexic. Surorile Ursuline din Quebec au meritul de a fi organizat prima şcoală de instruire pentru nurse de pe acest continent. Ele le-au învăţat pe femeile indiene din acea zonă cum să-şi îngrijească bolnavii. Primul spital fondat în ceea ce avea să devină Statele Unite, a fost început în 1751 în Philadelphia, la îndemnul lui Benjamin Franklin. Franklin credea că publicul avea datoria să-i protejeze pe cei săraci, nebuni, bolnavi, bătrîni. In acel an el a înaintat o lege care autoriza înfiinţarea spitalului din Pensylvania. În Europa, oameni remarcabili ai medicinei au început să aducă contribuţii valoroase şi vitale ştiinţei medicale.  William Harvey (1578-1657), care a devenit cunoscut ca părintele medicinei moderne, a elaborat prima teorie despre circulaţia sîngelui.  Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) a folosit microscopul pentru a descrie bacteriile şi protozoarele. 44



Mai tîrziu Rene Laennec (1781-1826) a descris patologia tuberculozei.  Ignatz Semmelweis (1818-1865) a explicat relaţia dintre spălarea mîinilor şi febra puerperală.  Louis Pasteur (1822-1895) a descoperit bacteriile anaerobe şi procesul pasteurizării.  Joseph Lister (1827-1912) a dezvoltat tehnica sterilizarii. Printre persoanele de bază care au influenţat schimbarea socială din această perioadă a fost un tînăr pastor din Kaiserswerth, Germania, Theodore Fliedner (1800-1864). Cu ajutorul primei sale soţii, Ftiederike, Fliedner a reînviat ordinul diaconeselor stabilind un institut de educaţie pentru acestea la Kaisersverth în 1836. Mai târziu ei au deschis un spital pentru bolnavi şi Gertrude Raiehardt, fiica unui medic, a fost recrutata prima diaconeasă. S-a dezvoltat un curs de nursing, care includea şi prelegeri ţinute da medici. În Anglia, cam la aceeaşi dată, ELIZABETH Fry (178O-1845) a organizat Institutul de Surori de Nursing, numite adesea Surorile Fry., un grup laic. Au fost urmate de Surorile milosteniei, un grup romano-catolic format de Catherine Mc Auley (1787-1841) şi un alt grup catolic numit Surorile Irlandeze ale Carităţii, format de Mary Aikenhead (1787-1858) 45

46

Florence Nightingale INFLUENTA NIGHTINGALE Cele trei imagini discutate mai sus au influenţat dezvoltarea nursingului, dar în a doua jumătate a sec. XVIII, o femeie a schimbat forma şi direcţia nursingului şi a reuşit să-1 consacre ca pe un domeniu de activitate respectat. Această femeie extraordinară a fost Florence Nightingale. Născută la 12 mai 1820, ca a doua fiică a unei familii bogate, ea a fost numită după oraşul în care s-a născut, Florenţa, Italia. Datorită statutului economic şi social ridicat al familiei sale, ea era cultivată, voiajată şi instruită. Printre persoanele influente pe care le cunoştea era de aşteptat ca ea să-şi găsească partenerul dorit, să se căsătorească şi să-şi ia locul în socistate. Florence Nightingale avea alte idei. Ea dorea să devină nursă. Acest lucru era de neconceput pentru familia ei. Ea a continuat să călătorească împreună cu familia şi cu prietenii săi. În călătoriile sale i-a cunoscut pe d-1 şi d-na Sidney Herbert, care începeau să devină interesaţi în reforma spitalicească. Nightingale a început să culeagă informaţii despre spitale şi sănătatea publică, şi curând a fost recunosctă drept o autoritate în materie. De la prieteni a aflat despre institutul pastorului Pliedner din Kaiserswerth. Deoarece era o instituţie religioasă, sub auspiciile bisericii, i s-a permis să intre acolo, deşi în spitalele englezeşti nu 47

avea acces. În 1851 şi-a petrecut 3 luni studiind Ia Kaiserswerth. În 1853 ea a început să lucreze într-un comitet care conducea o Instiţuţie pentru îngrijirea femeilor nobile pe perioada îmbolnăvirii". În cele din urmă, ea a fost numită şefa acestei instituţii. Pe măsură ce cunoştinţele sale despre reforma nursingului şi a spitalelor sporeau, ea era consultată atît de către reformatori, cît şi de către medici, care începeau să înţeleagă nevoia de nurse "instruite". Totuşi familia dezaproba activitatea ei. Cînd a izbucnit războiul Crimeii, corespondenţii de război scriau despre maniera abominabilă în care erau îngrijiţi soldaţii răniţi şi bolnavi de către armata britanică. Florence Nightingale, pe atunci o autoritate recunoscută în materie de spitale şi îngrijire medicală, i-a scris prietenului său Sir Sidney Herbert, care era atunci secretar de război, oferindu-se să trimită un grup de nurse în Crimeea. În acelaş timp şi el îi scrisese o scrisoare solicitându-i asistenţa în rezolvarea acestei crize naţionale. Scrisorile lor s-au intersectat pe drum. Reuşitele ei înb Crimeea erau atât de remarcabile, deşi propria sănătate i-a fost serios afectată, încât ea a fost recunoscută mai târziu, în 1907, de către regina Angliei, care i-a acordat ordinul Meritul. În 1656 s-a înapoiat în Anglia ,cu sănătatea distrusă. S-a scris mult despre boala ei, mulţi sugarând că era, în mare măsură o nevroză. S-a retras în dormitorul ei şi în următorii 43 ani şi-a condus afacerile din apartamentul ei izolat. 48

Tot timpul vieţii sale Florence Nightingale a scris mult despre spitale, salubritate, sănătate şi statistici de sănătate şi, în special, despre nursing şi educaţia de nursing. Ea s-a luptat pentru a înfăptuit o mare reformă în educaţia de nursing. În 1860 şi-a devotat toată energia creării unei şcoli de nursing, care a fost finanţată de Fundaţia Nigntingale. Printre principiile de bază pe care Nightingale şi-a creat şcoala, erau următoarele:  Nursele trebuie aă fie educate în spitale clinice asociate cu şcoli medicale şi organizate în acest scop.  Nursele vor fi selecţionate cu atenţie şi vor locui în cămine pentru nurse, potrivite pentru formarea disciplinei şi a caracterului.  Intendenta şefă a şcolii va avea cuvîntul hotărîtor asupra programei, asupra modului de existenţă şi a tuturor celorlalte aspecte ale şcolii.  Programa va include atît materialul teoretic cît şi experienţa practică.  Profesorii vor fi plătiţi.  Se vor ţine evidenţe asupra studenţilor, care vor trebui să frecventeze cursurile, să dea examene orale preliminare, teste în scris şi să ţină un jurnal zilnic. În multe alte modalitaţi, Florence Nightingale a promovat nursingul ca profesiune. Ea considera că nursele trebuie să-şi petreacă timpul îngrijind pacienţii, nu făcînd curăţenie; că nursele trebuie să continue să studieze tot timpul vieţii şi să 49

nu "stagneze", să fie inteligente şi să foloseasc : această inteligenţă pentru a ameliora condiţiile pentru pacient; şi că liderii nursingului trebuie să aibă un statut social. Ea avea o concepţie despre ceea ce putea şi trebuia să fie nursingul. Florence Nightingale a murit în somn la vîrsta de 9o ani. Săptămîna naşterii sale se sărbătoreşte în prezent sub forma Săptămînii spitalului naţional. Alte amănunte despre această doamnă fascinantă se pot afla din cartea Ceciliei Woodham Sraith "Florence Nightingale". Dupfi înfiinţarea şcolii Nightingale din Anglia, programele de nursing au înflorit, iar sistemul Nightingale s-a răspîndit şi în alte ţări. Societatea de Cruce Roşie. Organizaţii si asociaţii profesionale: OMS; ICN OMS Organizatie ce coordoneaza programele destinate sa rezolve problemele de sanatate si sa permita tuturor sa ajunga la un nivel de sanatate cat mai ridicat. Domeniile sale de actiune sunt: imunologia, educarea in domeniul sanatatii si distribuirea de medicamente. Sediul central este dislocat la Geneva. Crucea Roşie La 4 iulie 1876, se înfiinţa Societatea „Crucea Roşie” din România, prin hotărârea Principelui 50

Ghica de organizare a unei societăţi de ajutor pentru militarii răniţi în război, România fiind printre primele ţări din lume care a aderat la Convenţiile de la Geneva. Cu o activitate neîntreruptă de-a lungul celor 130 de ani de existenţă, Crucea Roşie Română a răspuns de fiecare dată provocărilor umanitare cu care ţara s-a confruntat. Activă în războiul de independenţă, în primul şi al doilea război mondial, prezentă alături de cei în nevoie - oameni afectaţi de marile epidemii care au lovit ţara, de cutremurele din 1940 şi 1977, de secetele din Moldova, de inundaţiile din anii 70 şi cele care au urmat, organizaţia a reuşit de fiecare dată, cu sprijinul oamenilor de toate categoriile, să vină în ajutorul celor mai vulnerabili, să aline durerea celor loviţi de soartă. Refugiaţi, prizionieri, văduve de război, răniţi, sinistraţi, bolnavi, săraci, orfani, sunt categorii pentru care Crucea Roşie Română a avut mereu uşa deschisă. Prin munca a zeci de generaţii, milioane de oameni au fost susţinuţi într-un fel sau altul de organizaţie. Cantine, ceainării, spitale, ambulanţe, colonii de vară, tabere, bucătării de campanie, adăposturi, toate acestea au fost deservite de mii de oameni sensibili la suferinţa altora. ICN (CIN) - INTERNATIONALE COUNCIL of NURSES ANR Asociatia de Nursing din Romania a fost 51

infiintata 1997, fiind pana in prezent singura organizatie de acest profil afiliata la INTERNATIONALE COUNCIL of NURSES. Viziunea ANR - reprezinta comunitatea asistentilor medicali cu profil clinic din Romania militand pentru protectia drepturilor acestora dar si pentru acordarea serviciilor nursing de calitate pentru a permite imbunatatirea starii de sanatate a populatiei noastre. Misiunea ANR - trebuie sa asigure membrilor sai leadershipul, cunostintele si capacitatile necesare pentru o educatie si practica de calitate in nursing. Scopurile ANR vizeaza:  Îmbunătăţirea calitatii serviciilor nursing pentru protectia populatiei.  Asigurarea protectiei nursingului ca profesie si a profesionistilor devenind VOCEA acestora. Valorile promovate de ANR sunt:  Professionalism  Respect si demnitate  Transparenta  Colaborare  Onestitate  Loialitate 52

Beneficiile de a fi membru ANR includ:  Educatia: programe de educatie continua, workshopuri, seminarii si conferinte anuale internationale;  Informatii transmise prin revista, suplimente si scrisori care te tin la curent cu ceea ce este nou in profesie/domeniu, cele oferite de biblioteca ANR sau chiar publicate de asociatie;  Oportunitati de a participa la comitete, grupuri de lucru, Grupuri de Interes Profesional si sa ai contacte cu colegii si alti profesionisti din sanatate;  Influenta: influentarea politicilor, reglementarilor ce privesc sanatatea la nivel local, judetean, national;  Reprezentare: implicarea asistentilor medicali membri ANR sa reprezinte interesele dumneavoastra la nivel guvernamental si neguvernamental;  Comunicare cu alti profesionisti, organizatii profesionale din tara si din afara;  Dezvoltare profesionala si promovarea in consecinta.

53

Istoric

Asociatia de Nursing din Romania a fost infiintata in martie 1990 sub denumirea de Asociatia Asistentilor Medicali din Romania. Din 1995, ANR, este unica asociatie profesionala de gen din Romania, fiind organizanizatie profesional stiintifica autonoma ce cuprinde asistenti medicali fara nici o discriminare, organizatie apolitica, non guvernamentala si non profit. Obiectivele ANR:  Imbunatatirea practicii nursingului prin: o Informatii, programe de educatie continua. 54

Grupuri de Interes Profesional, Comitete si Forumuri. Desfasurarea unor proiecte, cum este cel de etica, de exemplu. Organizarea intrunirilor profesionale: conferinte, simpozioane, mese rotunde. Imbunatatirea leadershipului la toate nivelurile. Dezvoltarea filialelor, a legaturilor acestora cu organizatii guvernamentale si non guvernamentale. o

   

55

Ce este nursingul? Profesiunea de nursing presupune: 1) Promovarea sanatatii si prevenirea aparitiei bolii Nursa trebuie sa fie capabila sa: - Stabileasca nevoile de sanatate si factorii de risc pentru imbolnavire pe plan fizic, psihologic si socio-cultural; - Identifice si stabileasca resursele pentru luarea masurilor impotriva riscurilor pentru sanatate, inclusiv resursele sociale, cat si cele personale ale indivizilor si ale celor apropiati lor; - Sfatuiasca si educe pacientii si apartinatorii acestora privind problemele de sanatate si sa indrume pacientii la servicii relevante pentru ajutor si alinarea suferintelor. 2) Responsabilitatea acordarii ingrijirilor nursing generale In practicarea profesiunii sale, nursa trebuie sa urmareasca vindecarea, recuperarea si alinarea suferintelor si sa realizeze aceasta cu respect pentru fiinta umana, dorintele, nevoile, asteptarile si drepturile sale. In exercitarea indatoririlor sale nursa trebuie sa:  Acorde ingrijiri cu profesionalism; 56

    

Comunice si interactioneze cu pacientii si apartinatorii acestora intr-o maniera caracterizata pe incredere si implicare. Identifice si evalueze nevoile pacientului de ingrijire prin prisma nevoilor intelectuale, spirituale si culturale. Adune, coordoneze si analizeze datele pacientului pentru a elabora planul de ingrijire al pacientului. Actioneze cu competenta in orice situatie. Ia decizii competente si sa-si asume responsabilitatea ca planul de ingrijire sa fie implementat, modificat cand este nevoie si pastrat ca document;

57

DICŢIONAR ~ Animism – este o formă primitivă a religiei potrivit căreia obiectelor şi fenomenelor naturii li se atribuie suflet. Este o personificare a forţelor şi a fenomenelor naturii când oamenii cred în spirite şi în existenţa unor duhuri ale obiectelor, plantelor, apei etc. ~ Animism – formă primitivă a religiei, când oamenii credeau în spirite şi în existenţa unor duhuri ale obiectelor (plante, ape etc.), formă de spiritualizare, personificare a forţelor şi a fenomenelor naturii. ~ Arian – Care ţine de arianism, privitor la arianism. Adept al arianismului. ~ Arian – Denumire mai veche dată popoarelor indo-europene. Persoană care aparţine unuia dintre aceste popoare. ♦ Termen folosit de rasişti spre a denumii populaţiile albe în general şi pe strămoşii germanilor în special. ~ Brahmanism – Religie antică indiană întemeiată pe Vede, al cărei zeu suprem era Brahma. Vedism ~ Budism – Religie apărută în India în sec. V-VI î.Hr. şi atribuită lui Buddha, care consideră viaţa un izvor de suferinţe şi de iluzii, propovăduind renunţarea la orice plăceri. Buddha propovăduia pasivitatea şi supuşenia în faţa destinului, scufundarea în nefiinţă (nirvana) şi renunţarea la plăcerile vieţii. 58

~ Caduceu – Sceptrul zeului grec Hermes, reprezentat printr-un baston cu două aripioare în vârf, înconjurat de doi şerpi, care, în antichitatea greco-romană, simboliza pacea şi comerţul. ~ Delphi, oraş din Phocis, socotit în Antichitate drept centrul universului. Acolo se afla un vestit templu al lui Apollo şi tot acolo exista şi un faimos oracol. ~ Hinduism - Religie răspândită în India, bazată pe principalele dogme ale brahmanismului şi ale budismului. Religie răspândită mai ales în India, reprezentând o îmbinare a brahmanismului cu budismul. Religia cea mai răspândită în India, având la bază principalele dogme brahmaniste şi budiste, pe care le combină cu diferite practici magice şi superstiţii. ~ Hygiea – zeiţa sănătăţii, fiica sau după o altă versiune, soţia lui Asclepius. ~ Maya – Nume dat unei vechi populaţii indiene din America Centrală şi limbii vorbite de această populaţie – indiana americană. Ceva care aparţine populaţiei maya, care se referă la această populaţie. Maya în filozofia indiană înseamnă latura întâmplătoare, aleatorie a realităţii; aparenţa înşelătoare, iluziile care constituie lumea. Vălul mayei = aparenţă care ascunde ultima esenţă a lucrurilor sau nimicul. ~ Medicină – substantiv derivat din latină = doctorie, leac, medicament, medicaţie, remediu, tratament. Ştiinţă care are ca obiect păstrarea şi restabilirea sănătăţii şi care studiază în acest scop 59

~

~ ~ ~

~

~

procesele fizice, chimice şi biologice ale vieţii, structurile şi funcţiile organismului, cauzele şi mecanismele de producere a bolilor, precum şi mijloacele de diagnosticare, tratare şi prevenire a lor. Moxa – procedeu terapeutic, variantă a acupuncturii, care se bazează pe utilizarea în locul acelor a unor beţişoare din anumite plante, care, după înfigerea în piele, sunt arse lent (moxibustie). Nurse – surori, infirmiere = asistente medicale. Nursing – îngrijire, activitate, prestaţie acordată de personalul de îngrijire medicală bolnavului. Nutriţie – totalitatea proceselor fiziologice prin care organismele îşi procură hrana necesară creşterii şi dezvoltării, obţinerii energiei pentru desfăşurarea proceselor vitale, refacerii ţesuturilor etc., hrănire, alimentare, hrană. Panaceu – medicament considerat atotvindecător – despre care se credea odinioară că vindeca orice boală, remediu contra tuturor relelor; soluţie salvatoare în orice situaţie. Peregrina - (despre credincioşi) A merge timp îndelungat (pe jos) spre un loc considerat sfânt; a face un peregrinaj. A călători, a hoinări prin locuri îndepărtate sau prin ţări străine. A cutreiera lumea.

60

C2. DEZVOLTAREA NURSINGULUI ÎN ŢARA NOASTRĂ

Medicina se exercită în cabinete de consultaţii, dispensare, policlinici, spitale şi sanatorii. Cercetarea ştiinţifică în domeniul medicinii are loc în clinici şi laboratoare universitare şi în institute de cercetare. Organizarea sanitară şi a asistenţei medicale a populaţiei Aceasta este o activitate de interes public şi cade în sarcina organelor de stat (Ministerul Sănătăţii) în colaborare cu asociaţiile profesionale (Colegiul Medicilor, Ordinul Asistenţilor Medicali). Practica medicala din comuna primitiva pana la epoca feudala: 1.1. Comuna primitiva; practici magice, îngrijiri realizate de tămăduitori Încercări de vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile grave reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii eficace însă nu existau. Îmbolnăvirile erau privite din punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea 61

forţelor supranaturale. Pentru vindecare se invocau aceste forţe şi se făceau sacrificii, se improvizau dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane. Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxaţiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite deja în epoca de piatră. Aproximativ 3000 de ani înainte de Hristos, două grupuri umane privilegiate au devenit leagănul primelor două civilizaţii demne de acest nume care au lăsat o mărturie directă a existenţei lor datorită scrierii pictografice şi hieroglifice: cea care ocupa bazele teritoriale sau pământeşti separând Tigrul de Eufrat şi cea care s-a stabilit în marginea cursului mijlociu al Nilului. Aceste civilizaţii în esenţă continentale - numite şi civilizaţii "imperiale" au putut să se dezvolte în valea Nilului şi în Mesopotamia căci foarte devreme s-au reunit cele trei condiţii asigurând reuşita lor: o ţară extrem de fertilă, o organizaţie socio-politică urbană foarte puternică, o religie colectivă în strânsă legatură cu puterea. Astfel, sumerienii care s-au stabilit în valea Eufratului şi au fost un popor de agricultori au înscris pe table de lut principiile esenţiale ale medicinii lor. În civilizaţia Caledo – Asiriana care i-a succedat, medicina – puţin distinsă de sacerdot – era se pare codificată cum o demonstrează anumite mărturii ce au parvenit până la noi. Codul Hammourabi gravat pe o stea de diorită descoperită în ruinele Suse – unde se vede Dumnezeu soare 62

poruncind legile sale lui Hammourabi, monarh caledonian – indica principiile de responsabilitate şi onorariile medicului: acesta va lua 10 sikle pentru îngrijirea unui ochi, dacă este vorba de un stăpân, 2 sikle dacă e vorba de un sclav, 5 sikle pentru vindecarea maladiilor osoase şi viscerale; din contra, dacă comite o greşeală, i se va tăia mâna. Această noţiune de responsabilitate morală a fost în egală măsură la mare cinste în Egipt, aceasta probabil la începutul erei faraonice. 1.2. Sclavagismul: îngrijiri realizate de preoţi, medici militari romani, vindecătorii rurali, practici magice. La vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo. Mai târziu zeul medicilor a devenit Esculap. Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influenţa şcolilor filozofice materialiste ca cea a lui Empedocle (natura este formată din patru elemente: foc, apă, pământ şi aer) - medicina capătă trăsături ştiinţifice, în special prin persoana lui Hippocrate din Cos, considerat părintele medicinii moderne. În culegerea sa de studii (Corpus Hippocraticum) nu se mai întâlnesc remedii supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul observaţiilor empirice. În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul cultural devine oraşul Alexandria, unde Herofil practică primele disecţii a unor cadavre omeneşti. O dată cu ascensiunea imperiului roman centrul de greutate se mută la Roma. Galenus din 63

Pergamon - grec de origine - dezvoltă teoria humorilor şi descrie cele patru manifestări cardinale ale inflamaţiei: roşeaţă, căldură, umflătură şi durere (rubor, calor, tumor, dolor), valabile şi în zilele noastre. În acest timp civilizaţiile imperiale în esenţă continentale se vor substitui civilizaţiilor mediteraneene bazate pe o economie comercială, o societate democratică şi individualistă, şi vom asista la declinul marilor capitale continentale (Memphis, Theba, Babilon, Ninive, Suse) în detrimentul oraşelor porturi (Corint, Alexandria, Antiohia, Cartagina, Atena) . În mileniul de dinainte de Hristos, aceste civilizaţii mediteraneene vor atinge o dezvoltare considerabilă, ceea ce a făcut să fie numită "miracolul Grec". Între secolul VII şi V înainte de Hristos medicina greacă se desparte de caracterul sau mitic şi sacerdot şi – contemporană construirii marilor oraşe – se va inspira din considerente filozofice. Lui Hipocrate îi revine meritul de a fi creat deontologia medicală pe care şi noi o urmăm astăzi. Într-adevăr, tot cea ce l-a precedat îi este inferior de tot ceea ce i-a succedat în lumea antică şi de atunci cu câteva excepţii. Hipocrate a rezumat dificultăţile morale ale profesiunii medicale într-o formulă care rezuma doctrina sa: "viaţa este scurtă, arta este lungă, ocazia fugitivă, experienţa nesigură, judecata grea". Cea mai veche culegere de deontologie de 64

care s-au legat civilizaţiile occidentale este cea cunoscută sub numele de Jurământul lui Hipocrate. Acest text, elaborat cu aprox. 500 de ani înainte de Hristos, în epoca cea mai strălucită a Greciei antice - unde trăiau Pericle şi Philias, Sofocle şi Euripide - prin Hipocrate şi prin discipolii săi a formulat regulile moralităţii profesionale cu cinste în şcolile de medicină ale lumii greceşti. "Jur pe Apollo medic, Asklepios, Hygeia şi Panakeia luând ca martor toţi zeii şi zeiţele ca voi înfăptui după puterea şi judecata mea, acest jurământ şi această angajare scrisă. Jur de a considera egalul părinţilor mei pe cel ce mă va învăţa arta medicinei; de a împărţi cu el subzistenţa, greutăţile şi nevoile dacă e necesar; de a privi pe fii săi ca pe fraţi şi daca ei vor vrea să studieze această arta să-i învăţ fără onorariu; de a comunica preceptele generale, lecţiile orale şi tot restul doctrinei fiilor mei, cei ai stăpânului meu şi discipolilor ce urmează legea medicala, dar la nici un altul. Voi face să servesc regimul dietetic în avantajul bolnavului după puterea şi judecata mea; pentru păcatul lor şi răul lor nu voi da, oricât m-ar ruga un drog sinucigaş şi nici nu voi lua iniţiativa unui astfel de sfat; nici nu voi da la nici o femeie contraceptive. Pentru castitate şi sănătate îmi pun la dispoziţie viaţa mea şi profesiunea mea şi voi lşsa această practică profesioniştilor. În câteva case unde trebuie să intru, mă voi duce pentru a ajuta 65

bolnavii, evitând tot ceea ce este corupător. Lucrurile care, în exercitarea sau în afara exercitării artei mele voi putea să văd sau să aud despre existenţa oamenilor şi care nu trebuie să fie divulgate în afară, le voi ţine sub tăcere, estimând că aceste lucruri au dreptul de a fi secrete. Dacă îndeplinesc până la capăt acest jurământ şi îi voi face cinste, orice mi s-ar întâmpla în această viaţă voi fi onorat pentru totdeauna de a ajuta oamenii. Dar dacă voi abdica de la aceste principii tot răul să se abată asupra mea!" Hipocrate ilustrează aceste principii în portretul lăsat despre medic: " Este o recomandare pentru medic de a fi firesc, după temperamentul său, căci despre un medic nenatural se crede de obicei ca el nu va şti să îngrijească pe alţii. Trebuie să fie el însuşi bine îmbrăcat şi să utilizeze parfumuri plăcute al căror miros nu are nimic suspect. În acest sens dispune pacientul în favoarea sa. Medicul înţelept în ceea ce priveşte moralul trebuie să ţină cont de ceea ce urmează: să ştie să tacă, apoi a-şi regla viaţa căci acesta este un lucru foarte important pentru reputaţia sa. Trebuie ca el să aibă caracterul unui om cinstit şi cu aceasta să fie grav şi binevoitor. Căci excesul de zel îl va face să fie respectat mai puţin. Să observe ceea ce i se permite. Cât despre ţinuta sa, aceasta va fi a unui om raţional, altfel el ar părea arogant şi dur. Din contra dacă nu va râde şi nu va fi vesel, va deveni obositor, lucru de care trebuie să se ferească. Să fie cinstit în toate relaţiile căci cinstea îi este de 66

un mare ajutor: bolnavii au lucruri uneori dificile de spus medicului şi i se confesează fără rezervă; oricând el vede femei tinere obiecte de mare preţ; trebuie să rămână stăpân pe sine tot timpul. Iată ceea ce trebuie să fie medicul ca ţinută fizică şi morală". Grecia nu a fost – după toată probabilitatea – singura origine intelectuală a civilizaţiei. Civilizaţia Hindusă s-a dezvoltat în egală măsură pe plan material şi moral cu rară perfecţiune în cele două văi privilegiate cea a Hindusului şi cea a Gangelui. Dată fiind absenţă datelor relative referitoare la nivelul atins de către medicina indiană înaintea invaziei ariene, se presupune vecină cu cea a lui Hipocrate la care s-au stabilit textele parvenite până la noi. Atraja care învăţa medicina pe Taxila şi Susruta care profesa la Benares au prezentat etica medicală ca în "portretul medicului" care figurează în opera lui Susruta. Susruta spune despre medic: "Să fie din familie bună, frumos, puternic, viguros, discret, amabil, fără pretenţii, vesel când este ocazia, cast, rezervat, răbdător şi familiarizat cu ştiinţele sacre. El trebuie să fie îmbrăcat în alb, să poarte părul scurt şi unghii tăiate, să vorbească încet, fără gesturi, cu faţă calmă". În ziua primirii, el primea de la stăpânul sau o "instrucţie" a cărei solemnitate aminteşte de cea a jurământului: nu va trebui să asculte sentimentele, ura sau orgoliul; va fi sclavul adevărului; va îngriji pe stăpânii săi şi pe toţi ce i se vor adresa lui de o manieră politicoasă şi rezonabilă, bogaţi şi săraci. Grija lui faţă de bolnavi nu va avea limite, dar în interesul reputaţiei sale şi 67

pentru a salva demnitatea artei, va trebui să refuze îngrijirile celor pe care îi recunoaşte ca incurabili. Va trebui să acorde cea mai înaltă consideraţie brahmanilor, stăpânilor săi şi să fie plin de consideraţie pentru cei necăjiţi. "Vei evita, spune stăpânul, orice companie nepotrivită; nu vei da niciodată leac la un om condamnat pentru crima contra regelui; nu vei merge niciodată să îngrijeşti o femeie în absenţa bărbatului ei sau fără consimţământul acestuia; nu vei primi nimic de la ea altceva decât hrana ce-ţi va fi necesară. Deci medicul nu se va duce la un bolnav fără să fie chemat de către acesta etc.". Cât despre tema ştiinţifică iată ce sfătuieşte el: "cel ce a învăţat simplu principiile medicinei, dar nu a primit instrucţiuni practice îşi va pierde sângele rece în prezenţa unui bolnav, pe de alta parte cel ce cu grabă se lansează în practicarea medicinii fără a-şi lua timpul de a studia principiile artei este nedemn vis-à-vis de oamenii instruiţi şi merită să fie pedepsit de către lege. Ambii sunt astfel insuficient pregătiţi şi totodată incapabili de a deveni practicieni ca şi o pasăre care ar zbura cu o aripă". E probabil în faptul istoric al societăţii indiene prin ierarhia castelor sociale - în sânul cărora se găseau brahmani din care proveneau preoţii şi medicii - de unde vine explicaţia despre existenţa, în preajma medicilor a asistenţilor medicali pe care gândirea modernă îi considera ca veritabili infirmieri. 68

Medicul hindus Tsharaka (care a trăit la începutul erei creştine şi a fixat prin scris tradiţia medicală a Indiei) relatează pentru prima dată în istoria medicinei – calităţile, funcţiile şi îndatoririle acestor asistenţi medicali: "Om cu sânge rece, viguros, nepurtând pică la nimeni, atent la nevoile bolnavilor, urmărind strict şi neobosit instrucţiunile medicului. Cunoaşterea procedeelor de preparare a compoziţiilor medicamentelor, inteligenţă, devotat bolnavilor, puritatea moravurilor şi a corpului, sunt cele patru calităţi care disting asistentul medical. Asistenţii se disting prin curăţenia mâinilor, ataşament faţă de persoana pentru care sunt angajaţi; dotaţi din punct de vedere al inteligenţei şi abilităţii; înclinaţi spre bunătate şi apţi la orice gen de serviciu prin care un pacient poate fi revindecat; spirit deschis, experţi în arta de a prepara hrana, familiarizaţi cu masajul şi fricţionări ale membrelor, să ştie să supravegheze şi să asiste bolnavul, să dozeze medicaţia; totdeauna gata, răbdători şi abili a veghea pe cel ce suferă; niciodată de reavoinţă oricare ar fi actul care ar putea să fie cerut de medic sau pacient". Ştim că probabil în secolul VI al erei noastre civilizaţia chineză care acordă o mare importanţă medicilor, arată în egală măsură calităţi şi un comportament care ne-ar părea astăzi mai "deontologice" pe care le regăsim în principiile lui Souen-Seu-Mo: "pentru a fi un medic bun, nu este suficient să fii versat în literatura Confucianistă şi 69

Thaoista, cel ce nu a citit cărţile Budiste nu va cunoaşte mare lucru, compasiunea, bucuria renunţării. Nu va şti abordând bolnavii să fie pătruns de milă şi simpatie, nici să-şi formeze o voinţă de a aduce ajutor în toate durerile, fiind animat de această dorinţă fără a se ocupa de treburile sale personale, de bogăţia sa, de arta sa, de frumuseţea sa, de inteligenţa sa, de calitatea sa de chinez sau de barbar, de prieten sau duşman, nu va reuşi să considere cu egalitate toţi bolnavii ca prietenii săi cei mai scumpi". Perioada de aproximativ 1000 de ani care înconjoară originea erei Creştine este cea unde se ia pentru prima dată cunoştinţa de deontologia medicală, cea pe care o concepem – şi dealtfel cea pe care o practicăm – astăzi. Într-adevăr, prin intermediul Imperiului Roman, lumea mediteraneana a marcat cultura noastră occidentală într-un mod definitiv. Astfel, într-una din scrisorile pastorale se aminteşte că obligaţia clerului este de a vizita bolnavii şi de a observa deontologia lui Hipocrate, a acorda respect medicului despre care se spune în eclesiast că el este creaţia Atotputernicului: "Acordaţi ajutor bolnavilor" se spunea, "şi recompensa va veni de la Dumnezeu". Creştinilor captivi în exil, de origine siriană sau bizantină care au tradus în arabă marile opere medicale le revine meritul de a fi asigurat difuzarea în Orient şi de a fi asociat aici anumiţi medici islamici ca persanul Ali Iben Rabban Al Tabari a cărui deontologie strict hipocratică ne-a lăsat un portret al unui bun 70

practician: "va alege în fiecare lucru ce-i mai bun şi mai drept, nu va fi uşuratic, orgolios şi denigrant deci nu va fi niciodată obosit, infatuat, nu se va plasa niciodată deasupra celorlalţi". Rolul medicilor iudei – care au fost practicieni foarte reputaţi – a fost de asemenea foarte important în practica deontologiei medicale. Opera lui Maimonide este o strălucită mărturie. Moise Maimonide, medic, filozof şi talmudist eminent, descendent al unei linii de rabini şi înalţi demnitari iudei, pregătit pentru ascensiunea sa în crearea unei culturi vaste, medic personal al sultanului Saladin – care a trăit în sec. al XII-lea după Hristos, ne-a lăsat o opera deontologică mistică cunoscută sub numele de rugăciunea lui Maimonide: "O Doamne umplemi sufletul de dragoste pentru artă şi toate creaturile, nu admite ca gloria cercetării să mă influenţeze în exerciţiul artei mele, căci duşmanii adevărului şi ai dragostei de oameni ar putea foarte uşor să abuzeze şi să mă îndepărteze de nobila datorie de a face bine copiilor tăi. Susţine-mi forţa inimii ca ea să fie totdeauna gata să servească bogatul şi săracul, prietenul şi duşmanul, bunul şi răul. Fă-mă ca eu să nu văd decât omul în cel ce suferă. Ca sufletul să-mi fie deschis aproape de patul bolnavului, ca el să nu fie direcţionat de nici o gândire străină, ca în final să fie prezent la tot ceea ce experienţa şi ştiinţa l-au învăţat; căci mari şi sublime sunt cercetările ştiinţifice care au ca scop să conserve sănătatea şi viaţa tuturor creaturilor. Fă ca bolnavii să aibă încredere în mine şi în arta mea, ca 71

ei să urmeze sfaturile şi prescrierile mele. Îndepărtează de la patul lor şarlatanii, pe cei cu mii de sfaturi şi care cunosc totul căci prin toate acestea se poate conduce la moartea lor. Dacă neştiutorii mă blamează fă ca dragostea pentru arta mea să mă facă invulnerabil ca eu să pot să perseverez în adevăr şi prestigiu. Dă-mi Dumnezeule răbdare pe lângă bolnavi, fă ca eu sa fiu moderat în totul, dar insaţiabil în dragostea mea pentru ştiinţă. Îndepărtează de mine, o Dumnezeule, ideea că eu vreau totul. Dă-mi forţa, voinţa şi ocazia de a-mi lărgi din ce în ce mai mult cunoştinţele mele". 1.3. Evul mediu: îngrijiri acordate de preoţi, călugări ortodocşi si catolici, medici laici; spitalele mănăstirilor si aşezămintele medicosociale orăşeneşti. În această epocă ştiinţa a cunoscut o fază de stagnare, interpretarea scolastică a textelor luând locul observaţiei. Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a avut şi un efect pozitiv. Cunoscători ai textelor greceşti dar şi ai celor persane, au propagat în Europa vechile învăţăminte ale culturii antice. AlRazi (secolul al X-lea p.Ch.)a descris variola şi pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn Sina) scrie în secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să rămână până în vremurile moderne manualul de bază al facultăţilor de medicină.

72

Un moment important l-a reprezentat înfiinţarea la începutul secolului al XI-lea, de către călugării benedictini din Monte Cassino a primei instituţii de învăţământ medical la Salerno în Italia (Şcoala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele universitare din Bologna şi Padova. Diverşi medici au acordat în cursul evului mediu şi renaşterii o mare importanţă, ca Paracelsius care spunea: " Medicul trebuie să fie înainte de orice un om bun şi veridic", sau Rabelais care a scris: "Ştiinţa fără conştiinţă, nu e decât ruina sufletului", deci Colegiile Medicilor se arată mai grijulii de a-şi reglementa privilegiile decât de deontologie. Saint–Vincent - T. Paul (1576-1660) va ilumina secolul său şi va crea veritabil vocaţia de asistenţă religioasă care nu ezita să doteze - ca urmare a moralei creştine – deontologia tehnică astfel: "Asistenta va pregăti cina, o va aduce 73

bolnavului, îl va aborda cu veselie şi caritate şi va da binecuvântarea, totul cu o dragoste pe care ar da-o fiului ei, sau mai degrabă lui Dumnezeu, va încerca să-l înveselească atunci când el este dezolat. Asistenta va observa timpul şi ora când se dau medicamentele, va avea un mare respect pentru ordinele medicilor ce-i vor fi date referitor la tratamentul bolnavilor. Asistenta trebuie să ştie să administreze perfuzie şi să recolteze sânge în cantităţi exacte". Reglementarea legală făcând parte largă din iniţiativa privată în organizarea îngrijirii şi asistenţei bolnavilor, deontologia a ţinut mult timp să se confunde cu morala individuală. Dezvoltarea medicinei moderne a fost influenţată de dezvoltarea tehnologiei şi de marile descoperiri din acest domeniu. Cel mai renumit reprezentant al acestei epoci a fost Paracelsius, care se ocupa de alchimie, astrologie, dar şi de etica şi psihologie, spunând: "Caracterul medicului influenţează mai puternic starea bolnavului decât orice medicament". Din secolul al XVII-lea a început urbanizarea. În oraşele aglomerate condiţiile de viaţă şi igienă se deteriorau şi din aceasta cauză au apărut tot mai des epidemii. Forţate de împrejurări, autorităţile construiesc mai multe spitale, dar paralel cu aceasta, nivelul de acordare al îngrijirilor medicale, stagnează. Îngrijirea bolnavilor este făcută de măicuţe şi de îngrijitoare voluntare necalificate. Din acest motiv în Germania, în mijlocul secolului al 74

XIX-lea a fost înfiinţată prima şcoala unde pe lângă educaţie morală se învăţa şi îngrijirea bolnavului. Acesta a fost punctul de plecare al şcolilor sanitare de mai târziu. În această perioadă obligaţiile celor care îngrijeau bolnavii s-au înmulţit – pe lângă alimentarea şi toaleta zilnică a bolnavului aveau obligaţia de a măsura temperatura, de a recunoaşte anumite boli după semne şi simptome, de a aplica diete corespunzătoare îmbolnăvirilor. Pentru aceste noi atribuţii era nevoie şi de o pregătire teoretică. Războaiele, în general, dar mai ales cel de la mijlocul secolului al XIX-lea, au contribuit la dezvoltarea medicinei concomitent cu dezvoltarea îngrijirii. Dintre acestea un rol important l-a avut Războiul din Crimeea, unde răniţii ruşi au fost îngrijiţi de surori voluntare a căror instruire a fost organizată de chirurgul Pirogov. Pe cealaltă parte îngrijirea soldaţilor englezi şi francezi a fost asigurată de un grup de voluntari organizaţi şi pregătiţi de Florence Nightingale. Ea a fost cea care după război a înfiinţat la Londra, în Spitalul St. Thomas, prima şcoala pentru surori medicale. Ca cerinţa pentru a urma cursurile acestei şcoli, era "o cultură generală şi o integritate morală ireproşabilă". Pe exemplul ei au fost înfiinţate şi în alte spitale şcoli pentru surori, contribuind astfel la creşterea numărului de surori medicale calificate. În organizarea acestor şcoli Crucea Roşie înfiinţată în 1864 a jucat un rol important. 75

La sfârşitul secolului trecut în mai multe ţări au fost organizate sistematic cursuri pentru formare de instructori sanitari. În 1899 la Londra s-a înfiinţat Consiliul Internaţional al Surorilor Medicale cu scopul uniformizării pregătirii profesionale a celor ce voiau să practice aceasta profesie, iar la New York în cadrul Universităţii Columbia a fost înfiinţată o secţie separată care avea ca scop, pregătirea teoretică şi practică a asistenţilor medicali. Dezvoltarea rapidă a societăţii şi medicinei, precum şi tehnologia apărută au determinat şi o creştere calitativă a îngrijirilor medicale. Acest lucru fiind permanent are ca efect apariţia profesiei de asistent medical şi indispensabilitatea acestuia în echipa medicală. Îngrijirea bolnavilor in sec. XIV – XVIII Îngrijiri efectuate de medici, bărbierichirurgi, moaşe, băieşi, călugări, vraci Se exprimă primele critici asupra concepţiei lui Galenus şi ale şcolii arabe, considerate până atunci intangibile, şi se redescoperă învăţătura lui Hippocrate. Preocupările se îndreaptă în special în direcţia anatomiei şi în 1543 apare opera monumentală a lui Andreas Vesalius De Humani Corporis Fabrica (Cu privire la construcţia corpului omenesc), moment crucial în istoria medicinii. Tot din această perioadă trebuiesc menţionate lucrările lui Girolamo Fracastoro (1478 - 1553), în 76

Italia, cu privire la bolile contagioase (descrie sifilisul sub forma unui poem intitulat Syphilis sive Morbus Gallicus), şi ale lui Philippus Aureolus Paracelsus (1493 - 1541), medic şi alchimist în Elveţia, asupra substanţelor cu acţiune vindecătoare. A fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin succesele sale terapeutice să aducă chirurgia în cadrul medicinei, considerată până atunci o meserie şi nu o artă, lăsată la dispoziţia bărbierilor. În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay on the Motion of the Hearth and the Blood, în care arată că inima funcţionează ca o pompă care asigură circulaţia neîntreruptă a sângelui. Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la Universitatea din Bologna (Italia) descoperă capilarele sanguine, în timp ce în Anglia medicul Thomas Willis (1622 - 1675) vasele de la baza creierului. Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic englez, face descrieri clinice amănunţite ale malariei, recunoaşte deosebirea dintre scarlatină şi pojar şi face observaţii epidemiologice. În anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei, prima substanţă cu adevărat eficace în tratarea bolilor. În Italia, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de patologie ale lui Giovanni Battista Morgagni (1682 - 1771) iar Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) infirmă teoria generaţiei spontane. 77

În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749 – 1823) introduce metoda vaccinării antivariolice. Asistenta publică, marile epidemii, prima şcoală pentru moaşe.

Progrese in îngrijirea bolnavilor in sec. XIX si pana in prezent, evoluţia medicinei si pregătirea cadrelor medii sanitare, personalităţii reprezentative. Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul şi tratamentul bolilor precum şi în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale. În jurul anului 1819, în Franţa, René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până astăzi cel mai utilizat instrument în examinarea medicală. Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franţa, asupra ţesuturilor pun bazele istologiei, în timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază substraturile anatomopatologice ale bolilor şi emite cumoscuta teorie a patolgiei celulare. Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 1895) şi ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von Behring (1854 - 1917) şi Ilia Mecinicov (1845 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la aceste 78

descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce asepsia iar Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseşte pentru prima dată fenolul ca substanţă antiseptică.

Claude Bernard în mijlocul elevilor săi pictură de Léon Lhermitte, 1889 Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878) asupra funcţionării glandei tiroide, ficatului şi asupra sistemului nervos vegetativ şi ale lui Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiţionate. Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 1934) a contribuit la cunoaşterea structurii sistemului nervos. Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 79

1923) descoperă în 1895 razele X şi le aplică în investigarea organelor interne. Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton în 1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în 1898 de către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei. Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecţioase prin vaccinări în massă, întroducerea antibioticelor prin măsuri sanitare şi îmbunătăţirea condţiilor de viaţă. Tratamentul medicamentos specific cu substanţe chimice al bolilor infecţioase a început în Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915). În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964) descoperă sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată acţiunea bacteriostatică a ciupercei Penicillium, din care biochimistul Howard Florey (1898 - 1968) extrage Penicillina în formă pură, iniţiindu-se astfel era antibioticelor. Progrese importante au fost făcute în domeniul geneticii, descoperindu-se modul de transmitere a caracterelor, structura cromosomilor şi rolul genelor precum şi structura chimică a acidului dezoxiribonucleic (DNA), suportul fizic al informaţiei genetice. După ce se cunoşteau deja anticorpii serici ca factori esenţiali în mecanismele de apărare ale organismului, în a doua jumătate a secolului al XXlea se pune în evidenţă rolul diverselor limfocite în 80

imunitatea celulară şi producerea de anticorpi. În domeniul chirurgiei, transplantele de organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian Barnard efectuează prima transplantare de inimă) dau speranţe de supravieţuire multor bolnavi altfel incurabili. După ce Charles Sherrington (1857 - 1952) efectuase studii fundamentale asupra funcţionării sistemului nervos, canadianul Wilder Penfield (1891 - 1976) cercetează funcţiile scoarţei cerebrale prin stimulări directe ale suprafeţei creierului în timpul unor intervenţii chirurgcale. Dezvoltarea Neurochirurgiei se datorează în special americanilor Harvey Cushing (1869 - 1939) şi Walter Dandy (1886 - 1946). Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de pace-maker, operaţiile by-pass în obstrucţiile coronariene, operaţii în afecţiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar şi prin cunoaşterea şi adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul, hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol). Cancerul rămâne mai departe o problemă dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în unele forme, ca leucemia şi altele. Din toate aceste progrese rezultă însă şi o serie de probleme de etică medicală, cele mai multe controversate. Avem dreptul să prelungim suferinţa unui 81

bolnav incurabil când el îşi doreşte un sfârşit cu ajutor medical (moartea asistată) sau să menţinem într-o stare de viaţă vegetativă cu ajutorul aparatelor un bolnav cu excluderea funcţională a scoarţei cerebrale (sindrom apallic) ? Este morală întreruperea sarcinii la cerere, sau numai în caz de boli grave ale mamei sau fătului? Avortul ar trebui complet interzis din motive morale sau religioase ? Este morală utilizarea pentru cercetare sau în terapeutică a ţesuturilor recoltate de la embrioni umani ? La nici una din aceste întrebări nu se poate da un răspuns cu şanse reale de a fi unanim acceptat. În ultimul mileniu, o serie de descoperiri monumentale au revolutionat practica medicala. Datorita lor au putut fi salvate milioane de vieti. La începutul secolului al XIX-lea, durata medie de viata în Europa era de 30 de ani. La o suta de nasteri, 40 de nou-nascuti mureau înainte de primul an de viata. Maladiile si infectiile, în majoritate cauzate de conditiile improprii, mizere de trai, duceau la o pierdere masiva si incomensurabila de vieti omenesti. În comparatie cu media de viata a oamenilor anului 1000, astazi, în Occidentul industrializat, aceasta a cunoscut o crestere de peste doua ori – de pâna la 76,5 ani pentru copiii nascuti în 1997, în Statele Unite. Rata mortalitatii infantile s-a diminuat substantial fata de acum o mie de ani. Si în mod cert, în urmatorul mileniu descoperirile din medicina vor contribui la asigurarea unei vieti si mai 82

lungi si mai sanatoase. Bunaoara, ultimele realizari ale geneticii ofera speranta unor noi tratamente care sa vindece maladii necrutatoare precum cancerul, sa înlature tarele ereditare din familii si pe cât posibil chiar sa încetineasca procesul îmbatrânirii. Iar recentele solutii datorate tehnologiei transplantului sugereaza ca deja s-au facut primii pasi în dezvoltarea în mediu de laborator a organelor necesare înlocuirii celor vatamate. Dar oare toate aceste solutii salvatoare ar fi fost posibile fara descoperirile medicale de pionierat ale ultimului mileniu? Câtusi de putin. Sa încerci sa alegi dintre mii de descoperiri medicale numai pe cele zece considerate a fi cele mai importante este cu siguranta o provocare. Cu ce instrument sa masori semnificatia unei descoperiri…? Un factor este preeminenta: cele mai importante descoperiri au condus la nenumarate altele, care în final au remodelat medicina si au afectat milioane, chiar miliarde de oameni. Mai precis, schimbarile din practica medicala au lasat mult în urma descoperirea initiala; uneori, au putut fi puse la punct terapii clare numai dupa multi ani. Aceste descoperiri au câstigat acest statut de importanta milenara nu doar pentru ca i-au ajutat pe medici sa salveze vieti, ci pentru ca practic au schimbat fundamental modul în care oamenii de stiinta considerau sanatatea umana. Procedând astfel, aceste descoperiri au deschis noi terenuri vaste de cercetare care au revolutionat medicina si au salvat nenumarati oameni. În ordinea descoperirii lor aceste 83

etape care au revolutionat stiintele medicale sunt: anatomia umana, circulatia sanguina, bacteriile, vaccinul, anestezia chirurgicala, razele X, tipurile sanguine, culturile de tesuturi, antibioticele si structura acidului dezoxiribonucleic (ADN). Începutul Practicarea medicinii este la fel de veche ca si civilizatia. Cu toate acestea, grecilor li se atribuie inventarea stiintelor medicale, prin folosirea mai curând a observatiei si experimentului, decât prin invocarea unor forte supranaturale care sa vindece bolile. Desi mai târziu cunostintele medicale ale grecilor au fost preluate de catre cuceritorii romani, în momentul în care Imperiul Roman a colapsat la începutul Evului Mediu, acestea au cazut în obscuritate. Ca o consecinta generala, Europa medievala a fost marcata de o perioada de stagnare în stiinte, combinata cu epidemii sporadice de ciuma bubonica, sifilis, lepra, holera, variola si alte boli, iar singura solutie pentru vindecare în acea vreme a fost apelarea la practici stravechi, magico-religioase si tratamente, care astazi sunt numite cu un termen generic, neconventionale. Din medicina antica au supravietuit atunci numai fragmente din tratate. În general în Evul Mediu oamenii întelegeau boala doar ca o pedeapsa pentru pacatele savârsite sau ca un rezultat al actiunii fortelor demonice. Din aceste motive, rugaciunea si incantatiile erau cel mai adesea forma standard de tratament. Totusi, medicina occidentala a cunoscut chiar 84

si în aceste conditii un reviriment formidabil în momentul în care la universitatile italiene din Salerno, Bologna si Padova au fost puse bazele facultatilor medicale, în secolele al IX-lea si al Xlea. Si pâna în secolul al XII-lea au aparut asemenea facultati si la universitatea franceza din Paris si la Oxford în Anglia. În aceste lacase ale stiintei a fost stimulata cercetarea, au fost stabilite cerintele pentru examinarea absolventilor, viitori medici – toate elemente decisive pentru extraordinarul avânt al medicinii din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, avânt care a continuat pâna în zilele noastre. Anatomia umana Înainte sa se puna bazele stiintei medicale moderne, medicii practicieni aveau nevoie de o întelegere cât mai corecta a anatomiei umane. Fara descrieri clare ale structurii corpului uman era imposibil sa se priceapa care sunt functiile diferitelor parti ale organismului. O data ce savantii ar fi înteles acestea, ei puteau sa sugereze terapii medicale propice pentru refacerea functiilor vitale. În mod surprinzator, nimeni nu stia prea multe despre anatomia umana pâna în 1543 când anatomistul belgian Andreas Vesalius a scris De Humani 85

Corporis Fabrica, Libri Septem (Cu privire la structura corpului uman, în sapte carti). Momentul crucial în descoperirea corpului uman l-a reprezentat apariţia cărţii lui Andreas Vesalius -"De Humani Corporis Fabrica" ("Cu privire la structura corpului uman"), în anul 1543. Lucrarea, considerată o adevărată capodoperă, cuprinde numeroase planşe, însoţite de un text clar. Unele dintre aceste planşe au fost realizate de pictorul Calcar, elev al lui Titian. În Europa Medievală, cunoştinţele de anatomie se bazau în principal pe învăţăturile medicului roman Galenus. Descrierile anatomice făcute de acesta se întemeiau pe disecţii de animale. Se ştie acum însă cât de mult diferă corpul uman de cel animal. Tânărul Vesalius a avut curajul să prezinte peste 200 de erori ale lui Galenus, într-o perioadă în care erau strict interzise criticile la adresa unor maeştri veneraţi ai medicinii. În 1537, la vârsta de 23 de ani, Andreas Vesalius a obţinut diploma în medicină la Universitatea din Padova. La scurt timp după absolvire, a fost numit şeful disciplinei de anatomie şi chirurgie din cadrul aceleiaşi universităţi. În timpul studenţiei, el obişnuia să meargă noaptea prin cimitire şi să dezgroape cadavre, pe care le aducea apoi în propriul său dormitor. Vesalius i-a angajat pe cei mai mari artişti italieni pentru a desena anatomia corpului uman. În 1543, la numai 29 de ani, a terminat celebra sa operă în şapte volume, una dintre cele mai mari cărţi de medicină scrise vreodată. De secole cercetarea anatomiei cadavrelor 86

umane (disectia) era interzisa. În Europa medievala cunostintele de anatomie se bazau predominant pe învataturile medicului roman Galen (129-199?). Descrierile anatomice realizate de acesta se întemeiau pe disectii pe cadavre de animale care, de fapt, difera mult de cele umane. Dar a-l contrazice pe Galen era extrem de periculos, deoarece puternica Biserica Romano-Catolica lua concluziile sale drept litera de Evanghelie. Cu toate ca au existat câtiva temerari care sa corecteze unele dintre erorile lui Galen, oamenii bisericii au facut în asa fel încât lucrarile lor au fost pierdute pentru secole. Multi o considera drept cea mai mare carte de medicina publicata vreodata. Aceasta lucrare monumentala a adus medicinii un dar pretios: pentru prima data anatomia umana se baza pe o disectie minutioasa si pe observatii fata de maniera anterioara, limitata de textele rigide, ortodoxe, cu radacini în antichitate. Circulatia sângelui Descoperirea medicului englez William Harvey cu privire la functia inimii si felul în care circula sângele este considerata de catre majoritatea specialistilor drept cea mai mare realizare medicala a tuturor timpurilor: aceasta stabilea principiul cercetarii prin experimente în medicina pentru a putea învata cum functioneaza organele si tesuturile corpului. Publicata în 1628, cartea de referinta a lui Harvey, Exercitatio Anatomica de Motu Cordis et Sanguinis in Animalibus (Eseu anatomic referitor la 87

miscarea inimii si sângelui în animale), a încurajat cercetarea functiilor mecanice ale multor procese corporale, incluzând respiratia, digestia, metabolismul si reproducerea. Harvey a obtinut diploma medicala la Universitatea din Padova, unde a învatat un lucru foarte important: venele au valve care permit sângelui sa circule într-o singura directie. Cu toate acestea, rolul exact al valvelor era incert. Realizând ca înca era periculos sa-l contrazica pe Galen, care pretinsese ca ficatul nu numai ca fabrica sângele corpului, ci si ca acesta îl pompeaza prin trup, Harvey s-a hotarât sa studieze fluxul sanguin facând vivisectii pe animale. Timp de 12 ani Harvey a condus experimente în fata membrilor influentului Colegiu Regal al Medicilor din Londra, Anglia. Procedând astfel, el avea nevoie de sustinerea acestora pentru cartea sa care, sub aparenta slavirii lui Galen, schimba multe dintre teoriile acestuia. De pilda, în capitolul opt din cartea sa, Harvey a introdus cu foarte multa prudenta ideea revolutionara ca sângele se misca într-un fel de circuit prin corp, pornind de la inima catre artera, apoi catre vene si întorcându-se la inima. În capitolul urmator autorul explica într-o engleza cât se poate de limpede ca are dreptate. Într-o serie de experimente stralucite pe animale si oameni, Harvey a demonstrat cum circula sângele prin corp. Când o artera e blocata, venele care o dreneaza nu mai functioneaza. Când o vena se blocheaza, ea se umfla sub locul blocajului si se distruge deasupra lui, dar umflatura dispare când 88

blocajul este îndepartat. Medicul a mai aratat ca valvele în vene permit sângelui sa circule numai în directia inimii. Toate aceste descoperiri au dovedit ca sângele se misca într-un circuit prin corp, deci exista o “circulatie sanguina”. Bacteriile Dupa aceste doua momente majore din istoria stiintelor medicale, reprezentate de Vesalius si Harvey, în secolul al XVII-lea a fost descoperit unul dintre cei mai mari dusmani ai corpului uman: bacteria. Aceasta a dus în final la concluzia ca expunerea la anumite microorganisme ar putea fi generatoare de boli. Mai mult, a avansat noi teorii cu privire la antiseptice, care au scazut drastic rata mortalitatii provocata de chirurgie. Antoni van

Leeuwenhoek, care pe atunci îsi câstiga traiul în Delft, Olanda, facând pe de-o parte munca menajera si pe de alta parte mic comert cu accesorii pentru îmbracaminte, a descoperit bacteriile si alte microorganisme folosind un microscop construit de el însusi. Datorita influentei unui prieten medic 89

olandez, a fost invitat sa scrie scrisori Societatii Regale din Londra – un grup dedicat progresului în stiinta. Aceste scrisori au fost traduse din olandeza în engleza si publicate în jurnalul societatii, Philosophical Transactions. Cea mai faimoasa dintre ele a fost publicata pe 16 martie 1677. Autorul descria ceea ce vede privind prin microscopul sau o picatura de apa de ploaie. Picatura fusese recoltata dintr-un tub unde statuse mai multe zile. Spre surprinderea lui Leeuwenhoek, el a vazut prin microscop o multime de “animale” de dimensiuni invizibile cu ochiul liber, cunoscute astazi ca protozoare, care înotau în apa de ploaie. Cercetatorul a mai observat si alte mici animale care nu se miscau deloc, cunoscute în zilele noastre sub numele de bacterii. Nici unul dintre membrii Societatii Regale nu avea habar de aceste mici creaturi pe care olandezul le-a numit “animalculi”. La solicitarea reprezentantilor uluiti ai Societatii Regale, mai multi dintre cei mai respectati cetateni din Delft au fost rugati sa verifice personal descoperirile microscopice ale lui Leeuwenhoek. Dupa confirmarea acestora, în 1680, cercetatorul autodidact a fost ales membru în prestigioasa Societate londoneza. Descoperiri de mai târziu au extins semnificatia lucrarii lui Leeuwenhoek, mai ales aceea exceptionala din 1876 a omului de stiinta german Robert Koch. Acesta a constatat ca bacilul microscopic al antrax-ului putea cauza omului o maladie fatala. Pâna atunci multi savanti considerau 90

o absurditate ideea ca fiinte microscopice ar putea vatama animale mai mari, precum omul. În 1882 Koch a aratat ca o alta de bacterie, bacilul tuberculei, era la originea tuberculozei. Pentru aceasta descoperire el a primit în 1905 Premiul Nobel. Spre deosebire de Koch, care era un medic de tara când a facut descoperirea sa epocala, chimistul si biologul francez Louis Pasteur detesta medicii în asemenea masura încât nu îi suporta lucrând în laboratorul sau. În ciuda acestui dispret, el era profund fascinat de bolile de toate felurile. Pasteur a descoperit ca putrefactia (descompunerea substantelor organice) este cauzata de microorganisme care plutesc în aer. Pasteur a aflat ca putea preveni putrefactia supunând substantele organice unei încalziri moderate, proces cunoscut azi sub numele de pasteurizare. În 1865 Joseph Lister, un chirurg englez, a citit despre cercetarea lui Pasteur legata de putrefactie. El si-a amintit ca în timp ce o fractura osoasa simpla se vindeca invariabil, fracturile compuse (oase fracturate care ies prin stratul de piele) aproape întotdeauna încep sa putrezeasca. Lister a fost convins ca acest proces periculos de infectare era cauzat de microorganismele descrise de Pasteur. Pentru a-si verifica teoria Lister a acoperit fracturile compuse ale pacientilor sai, care anterior erau expuse la aer, cu fese de pânza îmbibate în acid carbonic. El credea ca acidul carbolic ar putea extermina microorganismele din aer. Drept urmare, timp de noua luni trata fracturile compuse si ranile 91

deschise cu acid carbolic si nu observa nici o infectie în urma operatiei chirurgicale. Rezultatele experimentelor sale, publicate în 1867, au dat nastere chirurgiei antiseptice. Desi initial tehnicile sale antiseptice au întâmpinat rezistenta altor medici, totusi au devenit curând larg acceptate, iar numarul mortilor provocate de infectii în sala operatorie încep sa se diminueze. Vaccinarea Variola, cândva o infectie virala obisnuita care secera milioane de vieti în cursul epidemiilor periodice care explodau peste tot în lume, este considerata astazi complet eradicata. Reusita se datoreaza îndeosebi medicului englez Edward Jenner, care în 1796 a realizat primul vaccin împotriva acestei maladii. Descoperirea lui Jenner a pus bazele stiintei imunologice. În clipa de fata vaccinurile sunt folosite pentru a controla si preveni difteria, hepatita, gripa, meningita, poliomielita, tetanosul, febra tifoida, tusea convulsiva si multe alte boli care cândva erau considerate adevarate plagi. Pe timpul lui Jenner se practica o procedura numita “variolare”, care avea rolul de a proteja oamenii împotriva maladiei omonime. Aceasta tehnica presupunea colectarea unei cantitati infime de substanta dintr-o pustula variolica de la o persoana cu o forma usoara si trecerea ei în bratul unei persoane sanatoase. La cea din urma se producea o forma foarte usoara de variola care se vindeca rapid, dar procedura era adesea mortala. 92

Jenner, ramas orfan de la cinci ani, se nascuse în satucul englez Berkeley, lânga Bristol. La 13 ani devenise învatacelul unui chirurg de tara. La scurt timp dupa aceea, satencele care se îndeletniceau cu mulsul vacilor îi povestisera ca dupa ce contractau variola vacilor (o infectie virala contagioasa la vaci, caracterizata prin aparitia unor pustule pe piele, mai ales în zona ugerului), o boala necrutatoare care le afecta mâinile si bratele, deveneau imune la variola umana. Jenner îsi continua apoi practica medicala cu renumitul chirurg John Hunter, la Londra. Ulterior se întoarce în Berkeley si initiaza un experiment pentru a afla cum variola vacilor poate proteja împotriva variolei umane. Pe 14 mai 1796 el face doua incizii mici în bratul baietelului de opt ani James Phipps. Peste acestea el aplica lichid colectat dintr-o pustula a unei mulgatoare bolnava de variola vacii. Pe 1 iulie, el îl infecteaza pe Phipps cu lichid dintr-o pustula variolica umana. Rezultatul: Phipps devine imun la variola umana. Prin urmare, Jenner a facut doua descoperiri importante: cea dintâi, variola vacii protejeaza împotriva variolei umane; a doua, variola vacii se poate transmite de la o fiinta la alta. În consecinta, el a vaccinat alti opt copii, inclusiv pe fiul sau, experimentându-si mai departe noua sa tehnica. În 1798 Jenner si-a trimis descoperirile jurnalului Philosophical Transactions, dar lucrarea ia fost respinsa. Dupa mai multe experimente el si-a publicat singur rezultatele, platind tiparirea acestora. 93

La început vaccinarea era considerata o practica neobisnuita, nenaturala, zeci de ani tehnica întâmpinând o opozitie dura. Au trebuit sa treaca mai bine de 80 de ani pâna când Pasteur, ghidându-se dupa lucrarea lui Jenner, sa deschida drumul dezvoltarii vaccinurilor preventive. Totusi, în cele din urma, Jenner a primit o diploma onorifica de la Universitatea Oxford pentru lucrarea sa de capatâi. Anestezia chirurgicala Pâna la descoperirea anesteziei de catre Crawford Williamson Long, în 1842, chirurgia era o experienta cumplita, o adevarata tortura fizica, în general folosita numai în cazurile extreme de raniri grave sau boli severe. Unii pacienti foloseau alcool sau opium pentru a le fi alinata suferinta. Altii recitau versuri… În asemenea cazuri, moartea era considerata o binecuvântare. Chirurgii operau cu o viteza periculoasa si excesiva, “rezolvând” pacientul cât se poate de rapid. Anestezia a schimbat toate acestea, permitând chirurgilor sa lucreze mai încet si cu mult mai multa precautie. Spaniolul Lullius a descoperit în 1275 eterul, un solvent organic, dar proprietatile sale anestezice erau necunoscute. La începutul anilor 1800, oamenii inhalau eter la petreceri, pe post de drog euforizant. Long, un medic american din Jefferson, Georgia, le prepara în mod constant eter prietenilor sai. Într-o seara, l-a folosit el însusi la o petrecere “eterica”, provocându-si arsuri cumplite în starea de extaz. Cu toate acestea, dupa cum a remarcat Long, 94

nu a simtit nici o durere. Pe 30 martie 1842, Long l-a convins pe James Venable, care avea doua vezicule purulente în gât si era îngrozit de perspectiva operatiei chirurgicale, sa încerce înlaturarea durerii cu eter. Venable a acceptat, iar eterul l-a facut inconstient. Operatia a fost un succes si pacientul nu a simtit durerea. În urmatorii patru ani, Long a folosit cu acelasi succes eterul ca anestezic pe alti opt pacienti. Dar în 1842 medicul Charles Jackson împreuna cu un dentist, William Morton, au aflat ce facea Long si i-au furat secretul, foarte probabil dupa ce au facut o vizita în Jefferson. Morton a folosit eterul pentru a anestezia doi pacienti la Spitalul General din Boston, Massachusetts, pe 16 octombrie 1846, în fata unei audiente formata din chirurgi renumiti. Rezultatele au fost publicate si anestezia a fost curând folosita peste tot în lume. Lui Long, în schimb, nu i-a fost atribuita descoperirea… Pretentiile si rivalitatile dintre Jackson, Morton, Long si altii au produs conflicte despre întâietatea inventarii anesteziei chirurgicale. Congresul Statelor Unite chiar a luat în discutie problema timp de 16 ani, fara însa sa stabileasca cine a introdus eterul pentru prima data ca procedura anestezica. Cu toate acestea, folosirea anesteziei s-a dezvoltat rapid. Mai târziu, oamenii de stiinta au gasit noi agenti anestezici si au dezvoltat metode mai bune de administrare a gazelor anestezice, în cele din urma descoperind utilizarea anesteziei locale. 95

Razele X Dezvoltarea fotografiei cu raze X sau a radiologiei a fost un enorm salt în viitor. Pentru prima data medicii puteau vedea în interiorul corpului fara a-l deschide. Cu razele X chirurgii puteau diagnostica repede fracturile, tumorile si alte malformatii, putând stabili operatii adecvate. Ca un rezultat, chirurgia s-a dezvoltat si sofisticat. În 1895 fizicianul german Wilhelm Conrad Roentgen a experimentat cu un tub Crookes — un tub din sticla, în forma de para, golit de aer cu electrozi la extremitatile tubului. Când un electrod negativ (catodul) primea curent electric de mare tensiune, el stralucea alb-incandescent si emitea un val de particule invizibile încarcate electric, raze catodice. Acestea se miscau catre electrodul pozitiv (anodul) tubului. Daca exista numai putin aer în tubul Crookes, razele catodice spargeau sticla, producând la celalalt capat o incandescenta galbenverzuie. Experimentele lui Roentgen au confirmat observatiile altui medic ca aceste raze catodice puteau trece printr-o fereastra acoperita cu aluminiu în peretele tubului Crookes. Pentru a afla daca acestea puteau trece peretele de sticla al tubului, el a asezat o bucata de hârtie acoperita cu sare de bariu în apropierea anodului tubului. Se stia ca aceasta straluceste când e încalzita cu raze catodice. El a facut întuneric în laborator si a acoperit si tubul cu o placa neagra, pentru a vedea mai bine stralucirea. Roentgen a semnalat o stralucire ciudata la 96

oarecare distanta, care venea de la 1 m distanta de tubul Crookes. Era o singura explicatie: tubul Crookes producea tipuri de valuri electromagnetice pâna atunci necunoscute, care mai târziu s-au numit razele X. În ziua de 28 martie 1895, cercetătorul a comunicat rezultatele sale Societăţii FizicoMedicale din Wurzburg. După numai câteva săptămâni au fost făcute primele încercări de a utiliza razele X în medicină. Dezvoltarea fotografiei cu raze X a dat medicilor posibilitatea de a vedea în interiorul corpului uman fără a-l deschide. În decembrie 1895 el si-a radiografiat propriile degete si spre uimirea sa imaginile developate au aratat nu numai umbra tubului tinut între ele, ci si oasele degetelor. Grupele sanguine Prima transfuzie de sânge la om a fost efectuată în anul 1668, de către medicul regelui Ludovic al XIV-lea, Jean Baptiste Denis. Bolnavul, care primise sânge de la o oaie, a murit, iar transfuziile au fost interzise în Franţa şi Anglia. Deşi efectul a fost unul catastrofal, medicina a avut de profitat de pe seama acestuia. S-a ajuns la concluzia că omul nu poate primi sânge decât de la un seamăn de-al său. La începutul secolului XX, medical austriac Karl Landsteiner a descoperit ca sângele uman putea fi grupat în mai multe tipuri distincte. Aceasta descoperire a facut posibila transfuzia de sânge de la o persoana la alta – o descoperire exceptionala care a 97

salvat vieti nenumarate. Dar chiar cu câteva secole înainte, în 1668, Jean Baptiste Denis, medical francez al regelui Ludovic XIV, a îndraznit sa faca unui om o transfuzie cu sânge de la o oaie. Omul a murit, iar Denis a fost arestat pentru crima. Ca urmare, transfuziile au fost prohibite în Franta si Anglia. În 1900, Landsteiner a facut stralucita observatie ca sângele omenesc contine ceea ce el a numit isoaglutinine. Aceste proteine sunt capabile sa aglutineze celule rosii din mostrele de sânge care le contin si sunt diferite de ale noastre. Astfel el a fost capabil sa divida sângele în trei tipuri: A, B si 0. Un al patrulea si mai rar tip, AB, a fost mai târziu descoperit. Landsteiner a aratat ca serul din doua tipuri de sânge continând aceleasi isoaglutinine nu aglutina celulele rosii din fiecare sânge, fapt ce a permis dezvoltarea unui sistem de transfuzii sanguine mai sigur. Landsteiner a primit Premiul Nobel în fiziologie în 1930. Culturile de tesuturi În 1907, biologul American 98

Ross Granville Harrison a ramas uimit când a descoperit ca tesuturile vii ar putea fi cultivate sau crescute în afara corpului. Desi Harrison nu avea atunci cum sa stie, descoperirea sa a devenit una dintre cele mai valoroase tehnici din medicina. Culturile de tesuturi au deschis noi cai pentru studierea dezvoltarii genelor, embrionilor, tumorilor, toxinelor si altor agenti patogeni care cauzeaza boli. Tehnica mai este folosita pentru a produce medicamente, vaccinuri si înlocuirea tesuturilor, ca si pentru a clona animale, ca Dolly, celebra oaie. În vara anului 1906, Harrison, expert în embriologie, voia sa rezolve o problema importanta în biologie – daca fibrele nervoase cresc în tesuturile locale ale corpului sau îsi au originea în celulele nervoase din creier. El a decis sa studieze nervii vii în absenta oricarui alt tesut înconjurator. Pentru aceasta el a izolat o portiune din romboencefalul unui embrion viu de broasca. Pentru a-l tine în viata, el l-a scufundat în limfa proaspata de broasca si l-a acoperit pentru a-l examina la microscop. Limfa s-a coagulat ca sângele, iar savantul l-a sigilat pentru a preveni evaporarea sau contaminarea. Folosind un microscop, Harrison a descoperit ca fibra nervoasa vine din creier, nu din tesutul înconjurator. Mai mult, celulele creierului broastei se mareau, chiar daca nu mai erau în corpul acesteia. De la descoperirea lui Harrison, culturile de tesuturi le-au permis cercetatorilor sa afle mai multe despre mecanismele de baza ale bolilor. 99

Antibioticele Descoperirea antibioticelor a deschis un front nou în razboiul împotriva bolilor. Acestea, actionând prin uciderea bacteriilor sau oprindu-le cresterea, savantii au vindecat holera, pneumonia, tetanosul, tuberculoza. Descoperirea penicilinei, cel mai raspândit antibiotic din lume, este cel mai bun exemplu. Bacteriologul britanic Sir Alexander Fleming a facut aceasta descoperire, chiar daca si alti cercetatori înaintea lui observasera ca mucegaiul de Penicillium notatum prevenea cresterea unor tipuri de bacterii. În septembrie 1928, Fleming, înaintea unei vacante cu familia, s-a hotarât sa cultive stafilococi pentru a-i studia la întoarcere. S-a întâmplat sa aleaga bacteria susceptibila pentru penicilina. Când Fleming a deschis un container pentru a introduce stafilococi, spori de la mucegaiul de Penicillium notatum, dintr-un alt laborator, au patruns în recipient. Preocupat de vacanta, Fleming a uitat containerul pe bancuta laboratorului si nu în incubator. Stafilococii se multiplica la temperaturi înalte, dar Penicillium la cele joase. Si de data aceasta s-a întâmplat ca temperatura sa fie propice pentru Penicillium. Mucegaiul a crescut si a secretat penicilina, împiedicând cresterea stafilococilor si lasând mucegaiul de Penicillium izolat de micile colonii de bacterii din interior. La întoarcere, Fleming a realizat imediat ce sa întâmplat si a încercat sa produca penicilina pura, 100

dar n-a reusit. Dar întelese deja ca mucegaiul numit penicilina poate preveni infectiile. Totusi peste câtiva ani a renuntat sa-l mai studieze. Penicilina a fost uitata pâna catre Al Doilea Razboi Mondial, când savanti de la Oxford University din Anglia au aratat ca aceasta poate preveni infectiile bactericide la animale si oameni si au dezvoltat o tehnica de producere a penicilinei pure în masa. În 1945 Fleming si alti doi savanti de la Oxford, Sir Howard Florey si Ernst B. Chain, au primit Premiul Nobel în fiziologie. ADN-ul Dar cea mai mare descoperire a secolului XX este cea a structurii acidului dezoxiribonucleic (ADN – baza moleculara a ereditatii). Cunoasterea structurii chimice a ADN-ului le-a permis savantilor sa înteleaga pentru prima data cum acesta se multiplica si trece informatia de la o generatie la alta. În 1869 medicul elvetian Friedrich Miescher a izolat pentru prima data ADN-ul, dar nu se cunostea functia chimica, aflata numai în nucleul de celule. Peste ani, cercetatorii au aflat ca ADN-ul contine fosfat, un zahar numit dezoxiriboza si patru compusi diferiti, numiti baze nucleotide.

101

În 1944, americanul de origine canadiana Oswald T. Avery si colegii sai au aratat într-o serie de experimente pe bacterii ca ADN-ul transmitea informatie genetica. Pâna în 1950 doua echipe de cercetatori au cautat structura ADN-ului. Una era la Cavendish Laboratory din Cambridge, Anglia. Cealalta, la King’s College, Londra, alcatuita din Maurice Wilkins, medic si Raymond Gosling, absolvent al facultatii. Lor li s-a alaturat în 1951 Rosalind Franklin, expert în cristalografie cu raze X. Franklin a parasit echipa în 1952 si i-a dat toate fotografiile lui Wilkins. Una dintre ele arata ca molecula de ADN avea forma dublu helicoidala si o structura care semana cu o scara contorsionata. În 1950, Wilkins a primit de la un medic elveţian un eşantion pur de ADN. El a reuşit să selecteze fibre de ADN pe o bucată de sticlă şi, împreună cu Gosling, le-a radiografiat. Molecula de ADN avea forma unei spirale duble. Un alt biolog american, James Watson, a vazut una dintre fotografiile lui Wilkins si s-a gândit imediat ca molecula poate fi dublu helicoidala. În 1951 el l-a convins pe biofizicianul 102

britanic Francis Crick că folosind bile din plastic, fire si placute metalice si cristalografie cu raze X îi poate conduce la structura ADN-ului. Teza lor, "O structură pentru acidul dezoxiribonucleic", a fost publicată pe 25 aprilie 1953. La scurt timp, munca depusă de Crick şi coechipierii săi a dus la descifrarea codului genetic. Aceste descoperiri reprezintă naşterea biologiei moleculare. Watson si Crick au dedus corect ca cele doua rânduri dublu helicoidale separate înaintea diviziunii celulare ofera modele pentru crearea a doua noi molecule de AND identice cu cea originala.

103

C3. PRINCIPALELE TEORIEI ŞTIINŢIFICE ALE NURSINGULUI

Teoria V. Henderson Modelul conceptual (cadrul conceptual): ~ Este o imagine mentală, un ansamblu de concepte care permite reprezentarea realităţii. ~ Este dimensiunea esenţială de bază ce permite aplicarea propriei imagini privind îngrijirea. ~ Se stabileşte pe bază de valori şi postulate care sunt suportul teoretic al modelului conceptual recunoscute şi acceptate şi care nu trebuie demonstrate. Postulate:

→ Orice individ tinde spre independenţă şi o doreşte.

→ Individul formează un tot caracterizat prin nevoi fundamentale.

→ Când una dintre nevoi rămâne nesatisfăcută, individul nu „independent”.

este

„întreg”,

„complet”, 104

Valori (credinţe):

→ Asistenta are funcţii proprii. → Când asistenta preia din funcţiile medicului, →

cedează o parte din funcţiile sale unui personal necalificat. Societatea aşteaptă un anume serviciu din partea asistentei pe care nu-l poate primi de la nici o altă persoană. Concepte cheie: ~ Individul sănătos sau bolnav este un tot complet, cu 14 nevoi fundamentale, ce trebuie satisfăcute. ~ Acordarea îngrijirilor cu scopul de a păstra sau a restabili independenţa individului prin satisfacerea nevoilor. ~ Rolul asistentei medicale în practica îngrijirilor este de suplinire. ~ Porneşte de la ideea nevoii fundamentale umane.

Elementele care definesc profesia de asistent medical: ~ Scopul (idealul) profesional:  De a ajuta pacientul.  De a favoriza vindecarea.  De a asista muribundul. ~ Obiectivul activităţii: 105



Pacientul – sănătos sau bolnav.

~ Rolul profesiei: Suplinirea stării de dependenţă a pacientului. Sursa de dificultate – pacientul nu poate răspunde la una din nevoi din cauza lipsei voinţei, forţei, cunoştinţelor. Intervenţii Rezultat. 

~ ~ ~

Intervenţiile asistentei au în vedere: ~ Sursa de dificultate. ~ Manifestările de dependenţă. ~ Dependenţa potenţială → evaluează pacientul şi planifică intervenţia. ~ Dependenţa actuală → evaluează pacientul şi elaborează plan de îngrijire pentru aplicarea intervenţiilor. ~ Dependenţă crescândă → continuă îngrijirea pacientului, iar după reevaluarea se elaborează un nou plan de îngrijire. ~ Dependenţă permanentă → asistenta are rol de suplinire a funcţiilor pacientului şi educarea lui în scopul adaptării la starea sa. Fiecare dimensiuni:

nevoie

este

caracterizată

prin

106

~ ~ ~ ~ ~

Dimensiune biologică. Dimensiune psihologică. Dimensiune sociologică. Dimensiune culturală. Dimensiune spirituală.

Satisfacerea sau nesatisfacerea unei nevoi are consecinţe asupra satisfacerii sau nesatisfacerii celorlalte nevoi. O nevoie nesatisfăcută poate să aibă una sau mai multe dimensiuni afectate.

Teorii

Plecând de la concepţia despre om şi a credinţelor sale fundamentale, conceptul de sănătate poate fi redefinit ca "o stare de armonie, rezultată din echilibrul tendinţelor fundamentale ale fiinţei umane". în acest mod de a vedea lucrurile, sănătatea ia în calcul fiinţa umană în toată complexitatea, inclusiv cu capacităţile ei de a face faţă situaţiilor existenţiale. Această concepţie despre persoană şi sănătatea ei permite redefinirea obiectivelor şi metodelor de intervenţie ale asistentelor medicale/nurselor, care se vor adresa atât individului şi grupului său de apartenenţă, cât şi societăţii. 107

Dacă iniţial cunoştinţele de nursing s-au dezvoltat neoficial, în 'jurul anului 1950 asistentele medicale/nursele erudite au început să dezvolte teorii cu privire la conceptul de sănătate şi de îngrijiri capabile să menţină sănătatea sau sa o redea atunci când intervine starea de boală. Treptat s-a reuşit definirea nursingului ca o profesie separată, distinctă de medicină. Astfel, cercetătorii în nursing au început să descrie modele conceptuale referitoare la situaţiile în care o persoană sănătoasă, devine dependentă de acordarea îngrijirilor de sănătate. Dintre modelele cu cea mai mare aplicabilitate, mai ales în nursingul comunitar, amintim pe cele ale lui Roy, Rogers, Johnson, Neuman, Orem, King. În anul 1968, Imogene King va descrie un sistem conceptual de lucru, bazat pe trei subsisteme: 1. sistemul personal, alcătuit din conceptele: percepţie, şinele, creşterea, dezvoltarea, imaginea corpului, spaţiul, timpul; 2. sistemul interpersonal, compus din conceptele: interacţiune umană, comunicare, tranziţie, rolul şi stressul; 3. sistemul social, format din conceptele: organizare, autoritate, putere, statul, luarea deciziilor. Cele trei sisteme sunt dinamice şi 108

interacţioneaza între ele. De aici King va enunţa obiectivele nursingului: "interacţiunea dintre fiinţele umane şi mediul lor sa ducă la o stare de sănătate pentru indivizi, astfel încât ei să aibă capacitatea de a-şi asuma roluri sociale". Un punct forte al acestui model este accentul pus pe participarea clientului la alegerea obiectivului şi atingerea lui. TEORII D. Orem (tema centrala, concepţia despre om, elemente cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica îngrijirilor, originea teoriei.

* Modelul de nursing impus de Orem a început odată cu descrierea rnlului asistentei medicale/nurse de a ajuta persoanele care au probleme de .nilnmgrijire. Dezvoltat de Colegiul de Nursing al Universităţii Catolice din SUA, acest concept în care nursingul era preocupat de autoîngrijire a fost lansat în anul 1985. Termeni importanţi ai acestui model sunt: autoîngrijirea, mijloace ale auto îngrijirii, deficitul de autoîngrijire. Autoîngrijirea consta în acele activităţi pe care un individ le face pentru sine, pentru a-şi menţine viaţa, sănătatea şi starea de bine. Ori de câte ori cerinţa de autoîngrijire terapeutică este 109

mai mare decât mijloacele de autoîngrijire, atunci se considera că există un deficit de autoîngrijire şi e nevoie de intervenţia nursingului. Pentru aplicarea sistemului de autoîngrijire în nursing, asistenta medicală/nursa întreprinde unul din următoarele lucruri: acţionează, îndrumă, sprijină, furnizează, instruieşte. Aceste idei, în care nursa dobândeşte cunoştinţe pentru a-i ajuta pe oameni să se îngrijească singuri şi împreună cu alţi membrii ai comunităţii să stabilească infrastructura necesară îngrijirilor de sănătate esenţiale pentru fiecare, vor sta Ia baza strategiei îngrijirilor Primare de Sănătate (IPS). Mişcarea IPS a apărut oficial în anul 1977, odată cu rezoluţia OMS în care se prevedea "atingerea unui nivel de sănătate care să permită tuturor locuitorilor globului să adopte o viaţă productivă din punct de vedere social şi economic. "Un an mai târziu, cu ocazia Conferinţei Internaţionale de la Alma-Ata (1978), s-a stabilit ca acest obiectiv să fie atins prin intermediul îngrijirilor primare de sănătate (IPS). Această rezoluţie a devenit cunoscută sub numele de "Sănătate pentru toţi până în anul 2000". în anul 1981 au fost stabilite de către OMS obiectivele şi strategiile pentru realizarea acestui proiect. în anuarul statistic al OMS privind sănătatea lumii, se găsesc indicatorii 110

globali pentru urmărirea şi evoluţia rezultatelor (1986J. Aceştia sunt grupaţi în patru categorii: - politici de sănătate - dezvoltare socială şi economică - furnizarea îngrijirilor de sănătate - starea de sănătate M. Rogers (tema centrala, concepţia despre om, elemente cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica îngrijirilor, originea teoriei.

Influenţat de modelul "sistemelor contemporane" descrise de Dorothy Johnson în anul 1968 la Universitatea din Vanderllit SUA, Rogers va susţine în anul 1980 un model în care fiinţa umană este considerată un sistem adaptativ. In acest sens, rolul asistentei medicale/nursei este să menţină şi să întărească comportamentul adaptării, schimbând, dacă este cazul, comportamentele ineficiente. • Ştiinţa "omului unitar", enunţată de Martha Rogers în anul 1970, a fost folosită în special pentru elaborarea practicilor de cercetare în nursing. Ea va descrie aşa numitele "câmpuri de energie" ca model conceptual al fiinţei umane şi al mediului în care aceasta habitează. Rogers conturează câmpul de energie ca parte a întregii persoane. "Câmpul uman reprezintă mai 111

mult decât corpul şi este diferit de suma părţilor sale". Cvadridimensionalitatea, descrisă ca "transcendenţa interacţiunii timpspaţiu", este una din caracteristicile câmpurilor de energie. O persoană clarvăzătoare poate vedea viitorul, transcedentând instantaneu timpul. Martha Rogers are meritul de a fi limpezit obiectivele nursingului, "atingerea de către individ a potenţialului său maxim de sănătate". Ea a mai subliniat faptul că îngrijirile de sănătate/nursing se vor aplica atât indivizilor sănătoşi, cât şi celor bolnavi, bogaţilor şi săracilor, în orice mediu: spital, domiciliu, şcoală, loc de muncă, joacă etc. B. Neuman (tema centrala, concepţia despre om, elemente cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica îngrijirilor, originea teoriei.

În anul 1972 Betty Newman de la Colegiul de Nursing al Universităţii California din Los Angeles enunţă aşa-numitul "model al sistemelor în îngrijirile de sănătate". El reprezintă un sistem deschis, compus din cinci variabile care interacţioneaza între ele: fiziologică, psihică, socioculturală, de 112

dezvoltare şi spirituală. Modelul are o reprezentare grafică sub forma unor inele concentrice. Inelul interior reprezintă barierele de rezistenţă împotriva agresiunilor, cum ai- ii sistemul imunitar şi mecanismele de apărare specifice. Inelul mijlociu reprezintă starea normală de sănătate a clientului. Inelul exterior este o linie flexibilă, ondulata, care acţionează ca o zonă tampon pentru a proteja clientul împotriva stressurilor de orice natură. Agenţii stressanţi sunt definiţi ca fiind de natură interpersonală, intraperso-naîă, extrapersonală. Obiectivul major al nursingului în teoria Newman se referă la "stabilitatea sistemului". Astfel, prevenţia primara întăreşte linia flexibilă de apărare. Prevenţia secundară reduce gradul de reacţie la ageritul stressant, iar prevenţia terţiară ajută la restabilire pentru obţinerea unei stări de sănătate maximă. Procesul de nursing, în modelul sistemelor lui Newman consta în trei etape: diagnosticul de nursing, obiectivele nursingului şi rezultatele nursingului. 

Callista Roy – Nursingul este cerut atunci când o persoană cheltuieşte mai multă energie în depăşirea situaţiilor actuale, rămânându-i mai puţină energie pentru satisfacerea nevoilor de 113

creştere, supravieţuire, reproducere şi perfecţionare. Conform teoriei sale, îngrijirile trebuie să fie centrate pe individ şi pe sistemul său adaptativ. În 1976 propune 6 etape în procesul de îngrijire: aprecierea comportamentului bolnavului, influenţa factorilor, identificarea problemei, stabilirea obiectivelor, intervenţii şi evaluare. Totodată pledează pentru utilizarea termenului de diagnostic de îngrijire.

114

C4. ROLURILE ŞI FUNCŢIILE ASISTENTULUI MEDICAL ŞI STATUTUL SĂU ÎN CADRUL ECHIPEI MEDICALE

Definiţia asistentului medical  





Asistentă - nursă = doică, mamă adoptivă. Cea mai simplă definiţie – Asistenta este persoana care hrăneşte încurajează şi protejează individul, persoana pregătită pentru a îngriji bolnavi, răniţi şi bătrâni. Florence Nightingale (1820-1910) – Nursa are rolul de a aduce pacientul în cea mai bună condiţie pentru ca natura să acţioneze asupra lui. Virginia Henderson (1897-1996) – Să ajuţi individul, bolnav sau sănătos, să-şi afle calea spre sănătate sau recuperare, să ajuţi individul să-şi folosească fiecare acţiune pentru a promova sau recuperarea sănătatea, cu condiţia ca acesta să aibă tăria, voinţa sau cunoştinţele necesare pentru a o face şi să acţioneze în aşa fel încât acesta să-şi poarte singur de grijă, cât mai curând posibil. 115







CIN – Consiliul Internaţional al Nurselor – Nursa este o persoană care a parcurs un program de formare complet aprobat de CIN, a trecut cu succes examenele stabilite de CIN, îndeplineşte standardele stabilite de CIN şi este autorizată să practice această profesie conform pregătirii şi experienţei sale. Asistenta medicală generalistă – este autorizată să îndeplinească acele funcţii şi proceduri care sunt impuse de îngrijirea sănătăţii în orice situaţie şi care sunt în concordanţă cu calificarea sa. Sora medicală este definită ca ajutor al asistentei medicale în ţările cu mai multe nivele de personal sanitar mediu.



A fi asistentă înseamnă:

1. 2. 3. 4. 5.

Să nu fii niciodată plictisită. Să fii deseori frustrată. Să fii înconjurată de probleme. Să ai multe de făcut şi foarte puţin timp. Să ai responsabilitate foarte mare şi autoritate foarte puţină. Să faci diferenţă când intri în viaţa oamenilor. Unii te vor binecuvânta, alţii te vor blestema. Să vezi oamenii în starea lor cea mai proastă şi în starea lor cea mai bună.

6. 7. 8.

116

9. 10. 11. 12. 13. 14.

Să fii întotdeauna uluită de capacitatea oamenilor de a iubi, de a îndura, de curajul lor. Să vezi viţa începând şi sfârşind. Să ai victorii triumfătoare şi eşecuri devastatoare. Să plângi mult. Să râzi mult. Să ştii ce înseamnă să fii om şi să fii uman.

Rolul şi funcţiile asistentului medical conform legislaţiei în vigoare, normelor europene, ICN, ANA, OMS.

In anul 1988, la Riga, a avut loc o sesiune tehnică a OMS în care obiectivul "Sănătate pentru toţi până în anul 2000" a fost reînnoit. în anul 1990, directorul general al OMS, dr. Hiroschi Nagajima, a reafirmat acest obiectiv ca fiind o problemă de justiţie sanitară şi socială (Who Press NHA/4). Definiţiile date de OMS schiţează cel puţin opt elemente de sănătate esenţiale furnizate de IPS: 1. Instruirea privind problemele prevalente de sănătate şi metodele de a preveni şi controla. 2. Restructurarea învăţământului pentru a forma asistentele medi 117

cale/nurse capabile sa practice atât în spitale, cât şi în serviciile comunitare şi să ofere îngrijiri primare de sănătate. 3. Promovarea unei alimentaţii corecte şi rezervele de apă. 4. îngrijiri de sănătate pentru mamă şi copil, inclusiv planificarea familială. 5. Imunizarea împotriva principalelor boli infecţioase. 6. Prevenirea şi controlul bolilor endemice. 7. Tratamentul bolilor curente şi a traumatismelor. 8. Furnizarea pentru comunitate a medicamentelor de bază, folosite în gospodărie. Promotorul progresului în nursing îl constituie Consiliul Internaţional al Nurselor (ICN), al cărui obiectiv major este de a întări activitatea nurselor din asociaţiile naţionale (ANN). Din momentul în care îngrijirile primare de sănătate (IPS) au fost considerate ca având o semnificaţie mondială, este important să fie înţelese ca o strategie aplicată pentru îmbunătăţirea sănătăţii tuturor oamenilor de pe globul pământesc. 118

Rolul esenţial al asistentei medicale constă în a ajuta individul să-şi menţină sau recâştige sănătatea, să-l asiste în ultimele sale clipe, prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar fi efectuat singur dacă ar fi avut forţa, voinţa sau cunoştinţele necesare. Asistenta medicală trebuie să îndeplinească aceste funcţii astfel încât pacientul să-şi recâştige independenţa cât mai repede posibil. (V. Henderson – februarie 1991). În prezent activitatea asistentei nu este totdeauna clară – pentru unii asistenta ajută medicul, pentru alţii asistenta practică o meserie autonomă. Acest fapt face ca rolul ei să fie perceput diferit. Rolul asistenţei medicale generale conform Conferinţei de la Viena – 1988: a.Nevoia de a dezvolta servicii novatoare pentru asistenţa medicală care să pună accent pe sănătate şi nu pe boală, ceea ce impune o revizuire a normelor profesionale. b.Restructurarea, reorganizarea şi revizuirea programelor de formare a asistentului medical pentru a produce la nivel de bază un cadru capabil să lucreze în spital sau comunitate. c.Nevoia de a fundamenta activitatea medicală pe nevoi de sănătate, pe participarea populaţiei, funcţie de caracterul epidemiologic, de mediul fizic şi social, funcţie de tipul de viaţă, de 119

valorile culturale, de consideraţiile etnice ale populaţiei respective. Rolul propriu al asistentei medicale: ~ Vizează compensarea parţială sau totală a lipsei sau diminuării autonomiei. ~ Protejarea, menţinerea, restaurarea şi promovarea sănătăţii sau autonomiei individului. ~ Uşurarea suferinţei şi asistarea individului în ultimele momente de viaţă. ~ Stabilirea procesului de îngrijire. ~ Favorizarea integrării şi reintegrării în familie sau societate. ~ Îndeplinirea rolului necesită deprinderi şi capacităţi profesionale. ~ Din punct de vedere al procesului de îngrijire, intervenţiile aplicate sunt de natură tehnică, relaţională şi educativă, în funcţie de informaţiile fizice, psihice, sociale, economice, culturale sau spirituale ce privesc individul. Rolul delegat al asistentei medicale: ~ Vizează abilitatea asistentei de a îndeplini sarcinii şi de a aplica îngrijiri medicale sub prescripţie medicală. ~ Supravegherea clinică a bolnavului şi a efectelor terapeutice. ~ Participarea şi colaborarea la aplicarea 120

diverselor tehnici invazive de îngrijire. ~ Aplicarea prescripţiilor medicale. ~ În absenţa medicului asistenta poate aplica intervenţii şi îngrijiri care au ca scop menţinerea vieţii până la sosirea medicului. Medicului îi revine responsabilitatea în executarea următoarelor tehnicii: ~ Injecţii şi perfuzii cu produse de origine animală – ce necesită control de compatibilitate obligatoriu. ~ Prima injectare în cazul alergiei. ~ Recoltarea sângelui arterial pentru gazometrie. ~ Primul sondaj la bărbat. ~ Tehnici specifice blocului operator. ~ Anestezie generală, reanimare şi supravegherea pacienţilor în sala de trezire. Funcţiile asistentei derivă direct din rolul îngrijirilor medicale în societate. Sunt funcţii universale şi constante, indiferent de locul sau timpul acordării îngrijirilor, indiferent de statutul pacientului sau de resursele disponibile. Funcţiile asistentei medicale sunt: 1. Funcţii de natură independentă (autonome). 2. Funcţii de natură dependentă (delegate). 3. Funcţii de natură interdependentă. 121

1.

Funcţiile de natură independentă: a. Asistenta asistă pacientul temporar sau definitiv în îngrijiri de confort funcţie de vârstă, boală, deficienţe fizice, psihice sau intelectuale, sociale. b. Stabileşte relaţii de încredere cu pacientul, familia şi/sau anturajul. c. Transmite informaţii, ascultă şi susţine pacientul. d. Participă activ la promovarea unor condiţii mai bune de viaţă şi sănătate. e. Planifică, organizează şi aplică îngrijiri persoanelor bolnave sau sănătoase.

2) Funcţii

de natură dependentă de recomandările medicului: a. Aplică metode de tratament. b. Aplică metode de investigare. c. Observă modificările provocate pacientului de boală sau tratament şi le transmite medicului. d. Aplică metode de readaptare specifice.

3) Funcţii de natură interdependentă: a. Activitatea se desfăşoară în contextul echipei interdisciplinare complexe în domeniul sanitar, social, educativ. b. Acţiuni de depistare a tulburărilor de ordin fizic, psihic, social. 122

c. Acţiuni de educaţie pentru sănătate. d. Acţiuni de rezolvare a problemelor psihosociale. e. Acţiuni de organizare şi gestionare a centrelor şi unităţilor de îngrijire. f. Acţiuni de cercetare şi învăţământ. Pentru exercitarea funcţiilor, asistenta medicală trebuie să utilizeze: ~ Cunoştinţe teoretice şi practice medicale. ~ Cunoştinţe de economie. ~ Cunoştinţe de informatică. ~ Cunoştinţe de psihologie. ~ Cunoştinţe de pedagogie etc. Alte funcţii specifice asistentei medicale: a. Funcţie profesională (rolul asistentei): - Funcţie tehnică. - Funcţie de umanizare a tehnicii. - Funcţie de psiholog. - Funcţie de promovare şi menţinere a sănătăţii. - Funcţie de prevenire a îmbolnăvirilor. - Funcţie de îngrijire şi recuperare. Funcţia profesională presupune asistentei: 1. Să acorde îngrijiri directe.

din

partea

123

2. 3. 4. 5.

Să educe pacienţii. Să educe alţi profesionişti din sistemul de sănătate. Să participe plenar la activitatea echipei de asistenţă medicală. Să dezvolte îngrijiri medicale pe baza gândirii critice şi a cercetării.

b. Funcţie educativă – asistenta face -

educaţie pentru sănătate: Pacienţilor. Personalului din subordine. Studenţilor. Elevilor.

c. -

Funcţie economică Gestionarea serviciului. Organizarea timpului. Precizarea priorităţilor. Aprovizionarea materială.

d. Funcţie de cercetare - Se dezvoltă pe fondul unei pregătiri profesionale şi morale superioare.

124

Strategia Sănătate 21. Politica Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, pentru următorii 20 de ani, în vederea asigurării condiţiilor necesare tuturor oamenilor de a Obţine şi Menţine cel mai înalt nivel posibil de Sănătate de-a lungul pe toata Viaţa. Politica Sănătate21 a Departamentului European al OMS conţine următoarele elemente principale: 1 Scop Unic şi Constant este atingerea Potenţialului Maxim de Sănătate pentru toţi Europenii. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă Cunoştinţele şi un Set de Instrument Eficiente ( Accesarea, Directarea şi Cocreerea Energiei de Homeostazie folosind Tehnica Radiantă®) la dispoziţia fiecărui absolvent pentru Recuperarea, Conservarea şi Creşterea ( indiferent de Vârstă ) a Sănătăţii şi Performanţelor, atât pentru el cât şi pentru cei din comunitate ( Familie, Loc de Muncă, Prieteni ). Folosirea Tehnica Radiantã® se face în deplină Siguranţă şi în Sinergie cu orice Tratament, Procedură sau Intervenţie Medicală, amplificând efectul benefic al acestora, reducând efectele secundare şi înlăturând riscul apariţiei unor efecte paradoxale. 2 Căi Principale pentru atingerea Obiectivului: 125

1.

2.

Promovarea şi Protejarea Sănătăţii Oamenilor pe tot cursul Vieţii. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite prin cei 4R ( accesarea Radianţei interioare, Răspunderea personală, Reţeaua de Suport şi resursele naturale ) restaurarea Zilnică a Vitalităţii consumate de Agenţii Stresori; Reducerea Incidenţei şi Suferinţelor provocate de Bolile şi Accidentele grave. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã®, permite ca prin refacerea Energiei de Homeostazie să reducă Incidenţa Bolilor şi Accidentelor Grave concomitent cu Reducerea Timpului şi Efortului necesar Recuperării când acestea totuşi au apărut.

3 Valori de Bază care formează fundamentul etic al Politicii de Sănătate: 1) Sănătatea ca Drept Fundamental al fiecărui OM. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă posibilitatea practică de obţinere directă a acestui drept, fără a mai aştepta acel timp în care el va fi oferit, fără discriminare fiecărei persoane, de cei care ne conduc; 2) Echitatea în Sănătate şi Solidaritatea în Acţiune între Ţări, Grupuri de oameni din fiecare Ţară şi între Sexe în cadrul Grupului. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® pe lângă faptul că nu face nici o discriminare între Cursanţi, el oferă 126

posibilitatea ( prin Sesiunile de Punere în Formă, Directări şi Cocreere ) realizarea unei Solidarităţi Reale şi Eficiente între Oameni; 3) Participarea ( cu gestionarea contribuţiilor şi costurilor ) a tuturor oamenilor, grupurilor, comunităţilor, instituţiilor, organizaţiilor şi sectoarelor la dezvoltarea serviciilor de sănătate. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite ( prin refacerea Energiei de Autoreglare şi Regenerare ) reducerea Costurilor şi implicit a Contribuţiilor Personale ale Persoanei, Familiei şi Comunităţii destinate Sănătăţii. 4 Strategii Principale de Acţiune pentru a asigura Susţinerea Ştiinţifică, Economică, Socială şi Politică a Implementării programului Sănatate21: 1) Strategii Multisectoriale pentru a implica toţi Factorii care afectează Sănătatea. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă Cunoştinţele şi Instrumentele necesare adoptări în Viaţa Personală, a Familiei şi la Locul de Muncă a unei Strategii Multisectoriale Simple şi Eficiente de diminuare a Riscului Îmbolnăvirilor; 2) Programe şi Investiţii pentru Promovarea Sănătăţi şi Îngrijirea Clinică bazate pe Eficienţă dovedită a acestora. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® este un Curs de Promovare a Sănătăţii Eficient, Simplu şi Accesibil tuturor Oamenilor. 127

Folosirea Cunoştinţelor şi Instrumentelor oferite de acest curs, va permite o Creştere a Eficienţei Îngrijirilor Clinice şi o Reducere semnificativă a timpilor de Recuperare şi Reintegrare Profesională şi Socială a Bolnavilor sau Accidentaţilor; 3) Asistenţă Primara de Sănătate Integrată la nivel Familiar şi Orientată Comunitar alături de un Sistem Spitalicesc Flexibil. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă Medicului de Familie şi celor înscrişi pe listele lui o tehnologie Simplă şi Eficientă de Promovarea Sănătăţii, Prevenirea Îmbolnăvirilor şi Recuperarea Sănătăţii, permiţând Medicului de familie să asigure Asistenţa Medicală unui număr mult mai mare de Asiguraţi Mulţumiţi şi Loiali cu avantajele Economice şi Profesionale corespunzătoare. Refacerea Energiei de Homeostazie, Armonizarea, Directarea şi Cocreerea vor reduce Durata şi Costurile Spitalizării urmată de o Recuperare Rapidă, Durabilă şi Eficientă; 4) Un Partenariat Extins (Familie, Şcoală, Loc de Muncă, Comunitate Locală şi Ţară) în Participarea la toate Procesele de Promovarea şi Îngrijirea Sănătăţii atât la Stabilirea Deciziilor cât şi la Implementarea şi Gestionarea Costurilor acestora. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite absolvenţilor ( prin Cunoştinţele şi 128

Instrumentele obţinute ) să devină Parteneri Reali, Eficienţi, Siguri şi Integraţi cu uşurinţă tuturor Programelor de Promovare şi Îngrijire a Sănătăţii la toate cele 3 nivele ( Personal, Familial, Locul de Muncă sau Comunitate Locală ). 21 Obiective care stau la baza Politicilor de Sănătate în toate Ţările Europei pe următorii 20 de Ani şi vor fi folosite la Evaluarea Anuală a Progreselor realizate de fiecare Ţară în Îmbunătăţirea şi Protejarea Sănătăţii tuturor Cetăţenilor alături de Reducerea Riscurilor de Îmbolnăvire: 1) Solidaritate pentru sănătate între toate Ţările din Europa prin Partajarea Viziunii, Resurselor, Cunoaşterii şi Expertizei la nivel European. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite realizarea unei Solidarităţi Reale la Nivel European şi Mondial în domeniul Sănătăţii prin folosirea unor Instrumente Simple dar Sigure şi Eficiente ale Tehnicii Radiante® ( Directarea Individuală şi de Grup pentru Evenimente, Proiecte şi Îngrijorări alături de Cocreerea Energiei de Homeostazie ); 2) Echitate în Sănătate prin Reducerea Inechităţilor între diferitele Grupuri Umane folosind Politici, Legislaţie şi Activităţi specifice. Cursul Managementul Stresului 129

3)

4)

folosind Tehnica Radiantã® este o Activitate Simplă dar Eficientă destinată Reducerii Inechităţii în Accesul la Serviciile de Sănătate atât prin Reducerea Costurilor de Îngrijirea Sănătăţii a absolvenţilor, cât şi prin Creşterea Continuă a Performanţi Umane a acestora. Resursele Financiare Economisite ( prin Reducerea Costurilor ), alături de Contribuţiile Suplimentare destinate CNAS şi Bugetului de Stat ( cotă parte din Retribuirea Performanţelor Umane ) vor putea fi folosite pentru a reduce Marile Inechităţi existente azi în domeniile Sănătăţii şi Educaţiei; Un Început Sănătos în Viaţă prin Investiţii Sociale şi Economice în Viaţa Părinţilor şi Familiilor, acces la Servicii de Reproducere şi Sănătatea Copilului. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite Refacerea Stării de Sănătate a viitorilor Părinţi Înainte de Concepţie, asigurarea unui Optim Fizic, Psihic, Social şi Material al Mamei pe Timpul Sarcinii, Asistarea de la Distanţă ( în Timp şi Spaţiu prin Directări şi Cocreeri ) a mamei şi Copilului pe Timpul Naşterii, alături de asigurarea unui Confort Material, Psihic, Social şi Educaţional al Copilului şi Familiei ( Armonizări, Directări şi Cocreeri ); Sănătatea Tinerilor prin Asigurarea unui mediu Fizic, Social şi Economic Sigur şi Susţinător 130

5)

folosind Cooperarea dintre Serviciile de Sănătate, Educative şi Sociale. Acestea trebuie să lucreze împreună pentru a contracara cauzele unei Imagini de Sine proastă a Tinerilor, îmbunătăţirea capacităţii lor de a Coopera cu Situaţiile Stresante din viaţa lor şi pentru a construii şi menţine relaţii sociale, răspunzând la cerinţele lor psihosociale. Este necesară o Evaluare periodică a Stării de Sănătate a Copiilor şi Adolescenţilor, inclusiv a Sănătăţii lor Emoţionale. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă Tinerilor Cunoaşterea şi un Set de Instrumente Simple dar foarte Eficiente pentru Redescoperirea Sinelui şi a Adevăratului Drum în Viaţă, Creşterea Capacităţii de a Coopera cu Situaţiile Stresante, Construirea şi Menţinerea unor Relaţii Sociale Optime, Creşterea Continuă a Capacităţilor de Asimilare, Creativitate, Adaptabilitate şi Performanţă; Îmbătrânire Sănătoasă prin asigurarea Locuinţei, Venitului şi altor necesităţi destinate Îmbunătăţirii Autonomiei şi Productivităţii Sociale folosind Promovarea şi Protecţia Sănătăţii pe tot timpul Vieţii. Serviciile de Sănătate şi Sociale la nivel comunitar trebuie să-i ajute persoanele în vârstă să devine mai Active şi să se Ajute Singure; Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă fiecărui Cursant Cunoştinţele 131

6)

şi Instrumentele necesare Recuperării şi Conservării Sănătăţii alături de Creşterea Performanţelor Fizice, Intelectuale şi Sociale pe tot timpul vieţii. Prin îmbunătăţirea Continuă a Autonomiei şi Productivităţii Economice şi Sociale Cursanţii îşi pot asigura Locuinţa, Venitul şi celelalte condiţii necesare unei Vieţi Fericite şi pline de Satisfacţii. În cazul persoanelor afectate deja de Boli Cronice specifice, Instrumentele Tehnica Radiantã® însuşite în cadrul Cursului ( Armonizarea, Accesarea, Directarea şi Cocreerea ) permit ( alături de Tratamentele şi Regimul Alimentar recomandat de Medic ) încetinirea Evoluţiei Afecţiunii, Stabilizarea şi ulterior Reversarea ei; Îmbunătăţirea Sănătăţii Mentale prin Adaptarea Condiţiilor de Lucru şi Viaţă pentru a obţine şi întării un Sens al Coerenţei şi al Relaţiilor Sociale, concomitent cu creşterea Capacităţii de a Coopera cu Situaţiile şi Evenimentele Stresante Pentru cei care au Afecţiuni Mentale se propun creşterea Calităţilor Serviciilor de Sănătate Mentală. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite (prin Instrumentele şi Cunoştinţele oferite ) o mai mare Adaptare la Condiţiile de Lucru şi Viaţă Reale, o Eficientă Cooperare cu Agenţii stresori, o Clarificare a Relaţiilor Sociale şi o Reducere a Timpului şi Costurilor de 132

Recuperare din Afecţiunile Mentale; Bolilor Transmisibile prin Eradicarea sau Eliminarea Poliomelitei, Pojar şi Tetanos Neonatal folosind Monitorizarea agreată Internaţional, Imunizare şi Strategii de Control; 8) Reducerea Bolilor Netransmisibile prin Prevenirea şi Controlul Factorilor de Risc al acestora folosind noi Politici de Sănătate Publică inclusiv noua Mişcare Europeană pentru un Stil de Viaţă Sănătos ( Reversarea Globală a celor 5 Pandemici Majori ); 9) Reducerea Vătămărilor provocate de Violenţă şi Accidente prin acordarea unei atenţii deosebite Siguranţei şi Coeziunii Sociale la Locul de Muncă şi în Comunităţile Umane; 10) Un Mediu Fizic Sănătos şi Sigur prin Planuri Naţionale şi Regionale referitoare la Mediu şi Sănătate folosind Instrumente Legale şi Economice pentru reducerea Deşeurilor şi Poluării; 11) Viaţă Sănătoasă prin activităţi de sprijinire a Opţiunilor Sănătoase în Nutriţie, Exerciţii Fizice şi Sexualitate + Cooperare cu Stresul. Oamenii trebuie să poată să-şi dezvolte şi utilizeze întregul potenţial pentru avea o viaţă economică, socială şi mentală mulţumitoare. Este necesară realizarea unei Infrastructuri Eficiente prin care cele mai noi Informaţii despre Sănătate să fie puse la dispoziţia

7) Reducerea

133

oamenilor prin Cursuri şi Informare Continuă. 12) Reducerea Răului provocat de Alcool, Droguri şi Tutun prin Strategii de Prevenire a Dependenţelor şi Tratare a celor Dependenţi. Sunt necesare Strategii Educaţionale destinate îmbunătăţirii Stilului de Viaţă şi a Stării de Bine, ajutându-i pe oameni să-şi Gestioneze mai bine Viaţa şi să aibă Opţiuni Sănătoase. 13) Stabilimente pentru Sănătate prin Mecanisme Multisectoriale de a face Locuinţele, Şcolile, Locurile de Muncă şi Oraşele mult mai Sănătoase; 14) Responsabilitate Multisectorială pentru Sănătate prin Evaluarea Impactului asupra Sănătăţii a tuturor Sectoarelor din Viaţa şi Activitatea Umană; 15) Un Sistem de Sănătate care Integrează Serviciile de Sănătate Primară a Familiilor şi Comunităţilor cu un Sistem Spitalicesc Flexibil; 16) Gestionarea Calităţii Îngrijirilor Medicale prin folosirea Eficienţei Dovedite a Îngrijirilor Medicale în Programele de Dezvoltare a Serviciilor de Sănătate; 17) Finanţarea Serviciilor de Sănătate şi Alocarea Resurselor prin Creşterea Acoperirii Universale, Solidarităţii Naţionale şi Sustenabilităţii, alături de o Alocare a unor Resurse Financiare Suficiente Nevoilor de Sănătate Prioritare; 134

18) Dezvoltarea

Resurselor Umane pentru Promovarea şi Îngrijirea Sănătăţii prin punerea la Baza Educaţiei pentru Sănătate a acestor principii, iar Profesioniştii din Sănătatea Publică să acţioneze ca Iniţiatori cheie şi Avocaţi ai Sănătăţii de la Comunitatea Locală până la nivel Naţional; 19) Cercetarea şi Cunoaşterea din Sănătate să fie orientată către nevoile Prioritare ale acestor Obiective, oferind Mecanismele Practicii Medicale folosind Cercetarea Ştiinţifică; 20) Mobilizarea Partenerilor din Sănătate prin realizarea unor Coaliţii şi Acţiuni reunite in Promovarea şi Refacerea Sănătăţii, cu Identificarea şi Evaluarea beneficiilor mutuale ale Investiţiilor în acest domeniu; 21) Politici şi Strategii destinate Sănătăţii pentru Toţi să fie Formulate şi Implementate de la Nivel Naţional la Nivel Local implicând Sectoare şi Organizaţii Semnificative având la bază aceste 21 Obiective.

135

C5. SINTEZA COMPETENTELE PROFESIONALE, CALITATILE SI ABILITATILE PERSONALE SECIFICE ASISTENTULUI MEDICAL

Competente profesionale conform legislaţiei Practicarea îngrijirilor elemente de competenţă: 1.

medicale

presupune

Cunoaşterea unui model - cadru conceptual – definit prin:  Scopul profesiei.  Beneficiarul activităţii.  Rolul propriu.  Dificultăţi întâlnite la nivelul pacientului.  Natura intervenţiilor.  Consecinţele intervenţiilor. 2. Cunoştinţe acumulate.  Cunoştinţe profesionale.  Cunoştinţe ştiinţifice – pentru înţelegerea fiinţei umane în dimensiunile sale fizice, intelectuale, afective, sociale.  Cunoştinţe tehnice – noţiuni de abilitate tehnică, procedee şi metode 136

ştiinţifice ce servesc la promovarea sănătăţii şi combaterea bolilor.  Cunoştinţe relaţionale – capacitatea de a crea un climat adecvat de muncă şi de colaborare cu pacientul, anturajul pacientului, echipa de îngrijire, comunitatea.  Cunoştinţe etice – norme şi principii referitoare la valorile morale ale persoanei şi profesiei şi care reglează buna conduită a asistentei.  Cunoştinţe legislative – reglementări şi directive incluse în legi care guvernează activitatea medicală şi protejează pacientul. 3. Cunoaşterea demersului ştiinţific al îngrijirilor.  Demersul ştiinţific este un instrument de investigaţie, analiză, interpretare, planificare şi evaluare a îngrijirilor.  Se aplică individual.  Este ştiinţific prin derularea logică şi sistematică. 4. Aplicarea îngrijirilor ţinând cont de nivele de îngrijire (primară, secundară sau terţiară) şi de specificul îngrijirilor de sănătate primară. 5. Relaţia asistentă – pacient – permite stabilirea unei comunicări eficiente: 137

  

~ ▪

▪

▪

Comunicare funcţională – clară, eficace, cotidiană. Comunicare pedagogică – transmiterea informaţiilor despre boală, tratament, îngrijiri, recuperare. Comunicare terapeutică – relaţie de ajutor, de respect, acceptare, înţelegere şi empatie.

Tipuri de acţiuni: Acţiuni de susţinere şi ajutor oferind pacientului confort, tratament, îngrijiri, vindecare. Acţiuni de suplinire care ajută pacientul să găsească mijloace pentru rezolvarea problemelor. Acţiuni de protecţie pentru promovarea sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor.

Calităţi si abilităţi Calităţi asistentei medicale:

~ Calităţi morale. ~ Calităţi fizice. ~ Calităţi profesionale – tehnice. Asistenta medicală îşi desfăşoară activitatea în 138

diferite medii, domenii sau locuri, cu scopul de a preveni sau trata bolile → pentru îngrijirea celui suferind sau potenţial suferind. Pentru exercitarea profesiei sunt necesare anumite înclinaţii şi aptitudini, dublate de o bună pregătire profesională → traduse prin trăsături morale ce vor influenţa pozitiv conduita profesională. O conduită corespunzătoare contribuie la: ~ Alinarea suferinţelor. ~ Reducerea perioadei de îmbolnăvire. ~ Reintegrarea rapidă în societate. Calităţi morale: ~ Empatie – capacitatea de a înţelege ce simt ceilalţi. ~ Altruism. ~ Amabilitate. ~ Atenţie. ~ Atitudine principială. ~ Bună gospodină. ~ Bunăvoinţă. ~ Calm. ~ Comunicativă. ~ Conştiinciozitate. ~ Colegialitate. ~ Fermitate. 139

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

Moderaţie. Demnitate. Devotament până la abnegaţie. Ingeniozitate. Iniţiativă. Interes pentru noutate. Luciditate. Omenie. Optimism. Păstrarea secretului profesional. Promptitudine în luarea deciziilor. Punctualitate. Răbdare. Respectarea pudorii şi sensibilităţii pacientului. Seninătate. Spirit critic şi autocritic. Spirit de echipă. Stăpânire de sine.

Calităţi fizice: ~ Forţă fizică → pentru transportul materialelor, mobilizarea bolnavilor. ~ Rezistenţă fizică → serviciu în ture, ortostatism prelungit. ~ Mişcări sigure, coordonate. 140

Calităţi profesionale: ~ Pregătire pluridisciplinară – socială, tehnică, practică. ~ Însuşirea competenţelor de bază. ~ Cunoaşterea corectă a tehnicilor generale şi specifice de îngrijire. ~ Cunoaşterea aparatelor şi instrumentelor folosite în practica medicală. ~ Cunoaşterea metodelor de profilaxie a infecţiilor. ~ Dorinţă de perfecţionare continuă a pregătirii profesionale. ~ Cunoaşterea fişelor de execuţie a tehnicilor de îngrijire generală şi specială. ~ Adoptarea unui stil de muncă corect: o

o o o o

Îşi organizează şi sistematizează activitatea → planifică îngrijiri medicale, elaborează plan de îngrijire. Cultivă spiritul de observaţie. Verifică periodic efectul activităţii prestate. Previne infecţiile intraspitaliceşti, autocontaminarea / autoinfectarea. Asigură predarea şi preluarea serviciului.

141

Procesul de îngrijire – date generale Procesul de îngrijire → este un mod logic de a gândi, un proces intelectual, care permite intervenţia conştientă, planificată şi ordonată a îngrijirilor individualizate, metodă clinică organizată şi sistematică cu scopul protejării şi promovării sănătăţii, un mod ştiinţific de rezolvare a problemelor, de analiză a situaţiei, de îngrijire pentru a răspunde nevoilor fizice, psihice şi sociale, pentru a renunţa la administrarea îngrijirilor de rutină, bazate pe necesităţi presupuse. Procesul de îngrijire → este transpus în practică în planul de îngrijire → document scris – mijloc de comunicare şi informare in cadrul echipei de îngrijire, privind îngrijirea şi intervenţiile planificate, aplicate sau supravegheate. Demersul de îngrijire → este centrat pe reacţiile particulare ale fiecărui individ. Dosarul de îngrijire → este suportul procesului de îngrijire: ~ Lista datelor necesare îngrijirii (anamneza). ~ Planul de îngrijire. ~ Documente de observare şi evaluare (buletine de analize, foi de observaţie, foi de temperatură etc.).

142

Independenţa → nevoi fără ajutor, satisfăcute într-un mod acceptabil. Dependenţă → incapacitate de a îndeplini singur acţiuni de sănătate, nevoi nesatisfăcute prin lipsă de cunoştinţe, comportament nesănătos, boală sau deficienţă etc. Avantaje: ~ Demersul se sprijină pe datele furnizate de pacient sau din alte surse sigure. ~ Este posibilă aprecierea situaţiei bolnavului în ansamblu. ~ Permite determinarea nevoile reale. ~ Informaţiile pot constitui o metodă de control al calităţii îngrijirilor. ~ Permite coordonarea îngrijirilor. ~ Asigură un limbaj comun tuturor asistentelor medicale – de pretutindeni. ~ Se pot stabili priorităţile de îngrijire. ~ Creşte continuitatea îngrijirilor. Debutul relaţiei asistentă medicală – bolnav: ~ Internare → planificată prin trimitere. ~ Internare → în stare de urgenţă, neplanificată. ~ La solicitarea directă a ajutorului. ~ La solicitarea familiei sau anturajului. ~ Prin vizită iniţială la domiciliu. 143

144

1. Etapele procesului de îngrijire 1. Culegerea datelor: ~ Permite inventarierea aspectelor privind suferinţa, obiceiurile de viaţă, starea de satisfacere a nevoilor fundamentale. 2. Analiza datelor culese: ~ Permite stabilirea diagnosticului de îngrijire. 3. Planificarea intervenţiilor: ~ Determină scopurile → obiectivele de îngrijire. ~ Stabileşte mijloacele de rezolvarea a obiectivelor propuse. 4. Aplicarea intervenţiilor planificate. ~ Elaborează planul de îngrijire. ~ Aplică îngrijiri adecvate situaţiilor, conform obiectivelor propuse. 5. Evaluarea tehnicilor aplicate, evaluarea stării bolnavului. ~ Se analizează rezultatul obţinut în urma intervenţiilor aplicate. ~ Se observă apariţia de noi date sau aspecte în evoluţia stării pacientului – dacă este necesară reajustarea intervenţiilor şi obiectivelor → proces ciclic.

145

2. Culegerea datelor 

Definiţie:

~ Este faza iniţială a procesului de îngrijire. ~ Este un proces continuu → se desfăşoară pe ~



parcursul întregii activităţi de îngrijire, de la internare şi până la externare. Asistenta culege sistematic date exacte de apreciere realistă a comunităţii, familiei sau individului, pe care le înregistrează sistematic şi concis.

Scop:

~ Permite identificarea exactă a problemei şi ~ ~ ~ ~ 

stabilirea acţiunilor de îngrijire şi rezolvarea problemelor. Asigură baza procesului decizional în cunoştinţă de cauză. Promovează îngrijirea pacientului menţinând preocuparea pentru aspectul fizic, psihic, social, cultural şi spiritual. Culege date necesare cercetării în practica îngrijirilor medicale. Facilitează evaluarea îngrijirilor medicale.

Deprinderi necesare: ~ Curiozitate profesională continuă. 146

~ Receptivitate la nou. ~ Perseverenţă. ~ Scepticism → pentru validarea informaţiilor, a sursei în vederea unei judecăţii proprii. 



Surse de informaţii: ~ Directe → pacientul. ~ Indirecte: ▪ Familia. ▪ Anturajul. ▪ Dosarul medical. ▪ Echipa de îngrijire. ▪ Scheme de referinţe → cazuri specifice. ▪ Literatura de specialitate. ~ Funcţionale. ~ Semne locale, regionale sau generale. ~ Documente legale: ▪ Statistici vitale. ▪ Date de recensământ. ▪ Documente publice. Cunoaşterea pacientului:

~ Cunoaşterea deficienţelor pacientului. ~ Cunoaşterea aşteptărilor pacientului privind: Îngrijirea. Sănătatea. ▪ Spitalizarea. Cunoaşterea propriilor resurse pentru a face faţă nevoilor de sănătate. 147 ▪ ▪

~



Metode de culegere a datelor: ~ Observarea. ~ Conversaţia, ~ Interviu → direct – cu întrebări structurate; indirect → pentru clarificare. ~ Investigarea clinică (include folosirea tuturor simţurilor pentru a obţine informaţii). ~ Examen fizic → inspecţie, palpare, inspecţie, auscultaţie. ~ Examen epidemiologic. ~ Examene demografice. ~ Examinări biometrice.



Tipuri de informaţii culese: ~ Date obiective – observate de către asistentă sau alt membru al echipei de îngrijire. ~ Date descoperite prin examinare. ~ Informaţii trecute sau actuale. ~ Date subiective – acuzate de pacient:

▪ ▪

Trecute. Actuale.

▪ ▪

Istoricul bolii Debutul – data, modul de debut, cronologia, localizarea, intensitatea, evoluţia simptomelor, circumstanţele de apariţie. 148

▪

▪

▪ ▪

Raportate la persoana bolnavului – din viaţa personală. Obiceiuri. Anturaj. Mediu → familial, social, profesional, epidemiologic.

▪

▪

▪ ▪ ▪

Consultaţii, tratamente anterioare etc.

Alimentaţie, igienă, somn, eliminări etc. Statut social, rol social. Ocupaţie, profesie Mod de viaţă.

~ Date relativ stabile: ▪

▪

▪

▪

Date generale → nume, vârstă, sex, stare civilă. Date individuale → rasă, naţionalitate, limba vorbită, religie, profesie, cultură, nivel de educaţie, ocupaţia. Gesturi şi obiceiuri personale → alegerea alimentelor, ritmul şi modul de viaţă, mijloace de recreare etc. Antecedente personale: o Fiziologice → ciclu menstrual, avorturi, naşteri, menopauză etc. o Patologice → boli infecţioase, intervenţii chirurgicale, fumat, consum de alcool, drog, alergii cunoscute. 149

▪

▪

Caracteristici biologice → grup sanguin, Rh, deficit senzorial, proteze, ochelari etc. Relaţii interumane → familie, prieteni, colegi etc.

~ Date variabile: ▪

▪

▪ 

   



Condiţii de viaţă şi de muncă: alimentaţie, locuinţă, cadru familial, cadru profesional, conflicte, umiditate, poluare, atmosferă viciată, potenţial infecţios etc. Examen fizic: inspecţia (aprecierea vizuală a tegumentelor, faciesului, comportamentului etc.), palparea (superficială sau profundă → efectuată cu ajutorul simţului tactil), percuţia (directă sau indirectă), auscultaţia (directă sau cu stetoscop). Examen clinic general: Poziţie: activă, pasivă, forţată, ortopnee etc. Facies – fizionomia. Statura – tip constituţional. Starea de nutriţie: obezitate, caşexie etc. Stare generală: bună, satisfăcătoare, influenţată, alterată, mediocră, gravă, ameliorată. Funcţii vitale: temperatură, puls, respiraţie, tensiune arterială, diureză, apetit, inapetenţă, anorexie, eliminări, somn. 150





 













Tegumente şi mucoase: culoare, aspect, icter, erupţii cutanate, leziuni, edem, hemoragii cutanate etc. Ţesut celular subcutanat: ţesut adipos, edeme. Sistem limfo-ganglionar: inspecţie, palpare. Sistem osos: integritate, mobilitate, examenul leziunilor. Sistem muscular: tonicitate, troficitate, forţă musculară. Aparat respirator – conformaţia cutiei toracice, mişcări respiratorii, frecvenţa respiratorie, raport inspir / expir, tuse, zgomote respiratorii anormale, voce, semne de insuficienţă respiratorie. Aparat cardio-vascular: frecvenţa cardiacă, puls periferic, zgomote cardiace, tensiunea arterială, palparea pulsului periferic, semne de insuficienţă cardiacă. Aparat digestiv: aspectul abdomenului, mobilitatea, supleţea, durerea, vărsături, meteorism, diaree, constipaţie, ileus, alte manifestări. Aparat uro-genital: aspectul organelor genitale externe, aspectul urinei, ritmul micţiunilor, semne de însoţire etc. Sistemul nervos şi organele de simţ: starea de conştienţă, orientarea temporo-spaţială, diverse acuze şi deficite senzoriale etc.

151

▪

▪



Stare psihosocială: anxietate, stres, destindere, confort, depresie, stare de conştienţă, grad de autonomie, comunicare, acceptarea rolului de bolnav etc. Reacţii organice, infecţii, expunere la pericole, accidente, evoluţia manifestărilor, durere, reacţii medicamentoase etc.

Observarea generală a bolnavului: ~ Este elementul de bază al activităţii asistentei medicale ~ Presupune capacitate intelectuală de a sesiza prin intermediul simţurilor detaliile lumii exterioare. ~ Este un proces mintal activ, subiectiv, filtrat prin mecanisme proprii senzoriale şi emotive. ~ Necesită atenţie, vedere, auz, tact, miros. ~ Pentru o apreciere corectă, observarea trebuie să fie continuă şi obiectivă. ~ Elemente de evitat: ▪ Subiectivism. ▪ Judecăţi preconcepute. ▪ Rutină. ▪ Superficialitate. ▪ Lipsă de concentrare. ▪ Discontinuitate. ~ Observarea instrumentală: 152

Termometru → măsurarea temperaturii. Tensiometru → măsurarea tensiunii arteriale. ▪ Monitoare etc. Observarea intenţionată: ▪ Este planificată şi controlată şi presupune stabilirea unor parametri de observat. ▪ Este eficace în evaluarea efectelor terapeutice ale medicamentelor sau ale regimurilor alimentare. ▪ Problemele pacientului dictează numărul parametrilor aleşi şi frecvenţa observaţiei → în situaţiile critice, starea de sănătate a pacientului presupune observarea frecventă a mai multor parametri, în timp ce perioada de convalescenţă nu necesită observare frecventă. Observarea neintenţionată: ▪ Trebuie utilizată în orice situaţie. ▪ Influenţa mediului poate determina apariţia de noi probleme pentru pacient. ▪ ▪

~

~



Interviul: ~ Reprezintă întrevederea, dialogul, discuţia cu pacientul. ~ Este o formă specială de interacţiune verbală ce permite depistarea nevoilor nesatisfăcute şi manifestările de dependenţă. ~ Este un instrument de cunoaştere a personalităţii bolnavului – pacientului. 153

~ Condiţii pentru interviu: Alegerea momentului → după servirea mesei, după somn, după alte examene, după ora de vizită, după plecarea vizitatorilor. ▪ Asigurarea unui timp suficient. ▪ Confort şi intimitate. Abilităţi pentru interviu: ▪ Acceptare. ▪ Ascultare activă → repetarea ultimei părţi din fraza pacientului, reformularea conţinutului. ▪ Respect. ▪ Empatie. ▪ Interes manifest. ▪ Menţinerea contactului vizual. ▪ Întrebări clare, directe, de încurajare (întrebări deschise de tip narativ, de tip descriptiv, de clarificare). ▪ Limbaj inteligibil, adecvat şi adaptat nivelului de educaţia al pacientului. ▪ Abilitatea de a trage concluzii – de a sintetiza informaţiile primite. ▪ Revenirea la temă. Dificultăţi întâmpinate: ▪ Bolnav comatos. ▪ Bolnav timorat. ▪ Cultură medicală redusă. ▪ Hipoacuzie. ▪ Boli psihice etc. ▪

~

~

154

~ Fazele interviului: Pregătirea → locul, momentul, confortul, intimitatea, informaţii prealabile. ▪ Prezentarea → momentul când fac cunoştinţă. ▪ Precizarea scopului şi a duratei interviului. ▪ Aşezarea → nivel egal, contact vizual direct. ▪ Desfăşurarea interviului → ascultarea şi notarea. Observaţii: ▪ Se culeg informaţii sumare înainte de interviu. ▪ Se pune o singură întrebare odată. ▪ Nu repetaţi întrebările. ▪ Se lasă timp suficient pentru răspuns. ▪ Respectaţi momentele de pauză luate de bolnav. ▪ Nu se grăbeşte bolnavul. ▪ La nevoie se poate începe cu o discuţie banală. ▪ Nu se sugerează răspunsul. ▪ Se notează tot → nu mizaţi pe memorie! ▪ Se mulţumeşte pentru interviu. ▪ Se poate reveni pentru finalizare sau lămuriri suplimentare. ▪ Folosiţi deprinderi de comunicare verbală şi nonverbală (mişcări ale capului, braţelor, ochilor, trunchiului etc.). ▪

~

155

3. Analiza datelor → diagnosticului de îngrijire

stabilirea

Analiza datelor: ~ Examinarea datelor culese. ~ Clasificarea datelor → de independenţă şi de dependenţă. ~ Stabilirea problemelor de îngrijire. ~ Recunoaşte problemelor şi priorităţile. ~ Regruparea datelor funcţie de cele 14 nevoi fundamentale → pentru identificarea resurselor individuale. Interpretarea datelor: ~ Se definesc sursele de dificultate. ~ Se explică originea sau cauza problemei de dependenţă. ~ Se definesc sursele de dificultate. Rezultat:

~ ~ ~ ~

Pacient fără probleme. Pacient cu probleme potenţiale. Pacient cu probleme existente. Pacient cu probleme conexe (complicaţii). 156

Culegerea datelor  Clasificarea datelor conform celor 14 nevoi fundamentale  Separarea problemelor de dependenţă  Definirea surselor de dificultate şi factorilor care menţin dependenţa  Diagnostic de îngrijire Diagnosticul de îngrijire: ~ Analiza şi interpretarea datelor → stabilesc diagnosticul de îngrijire. ~ Prima definiţie a diagnosticului de îngrijire a fost elaborată de Florence Nightingale (18541855). ~ Definiţie → diagnosticul de îngrijire este o formă simplă şi precisă care cuprinde răspunsul personal la o problemă de sănătate, este o judecată bazată pe culegerea datelor şi analiza lor. ~ Procesul de diagnostic presupune: prelucrarea datelor, identificarea problemelor de sănătate ale pacientului, enunţul diagnosticului de îngrijire. 157

~ Prelucrarea datelor – este un act de

~

~

interpretare a datelor culese, validate şi organizate în prima etapă a procesului de îngrijire. Diagnosticul de îngrijire este o problemă actuală sau potenţială pe care asistentele, în virtutea educaţiei şi experienţei lor, sunt capabile şi calificate să o trateze (Gordon, 1976). Diagnosticul de îngrijire → relevă autonomia asistentei medicale.

Problemă de dependenţă

+

Sursă de dificultate

=

Diagnostic de îngrijire

Componentele diagnosticului de îngrijire (PES):

~ Probleme de dependenţă → se defineşte în urma culegerii datelor. Exprimă o reacţie, o atitudine, o dificultate a pacientului, o insatisfacţie biologică, psihică, socială, culturală sau spirituală. Pentru enunţarea ei se folosesc termeni ca: alterare, diminuare, dificultate, deficit, refuz, incapacitate.

~ Etiologia sau sursa de dificultate → cauza problemei. Cuprinde factorii cauzali fizici – intrinseci şi extrinseci, factori cauzali psihici – sentimente, emoţii, tulburări cognitive, factori 158

cauzali sociali – relaţii familiale, colegiale, dificultăţi de comunicare, şomaj, pensionare, modificări ale rolului social, factori cauzali culturali sau spirituali, factori legaţi de lipsa de cunoaştere a modului de promovare a unei bune stări de sănătate.

~ Semne şi simptome – semne de dependenţă observabile. Tipuri de diagnostic de îngrijire: ~ Diagnostic actual. Cuprinde problema actuală (reacţiile pacientului) şi factorii etiologici. ~ Diagnostic potenţial. Se enunţă pe baza istoricului stării de sănătate, cunoaşterea complicaţiilor bolii, experienţa asistentei. ~ Diagnostic posibil. Evidenţiază un răspuns incert al pacientului sau legat de factori necunoscuţi.

Exerciţii

Probleme de dependenţă

~ Constipaţie.

Etiologie Sursa de dificultate

Manifestări Semne

~ Imobilizare. ~ Eliminarea scaunului la ~ Dietă săracă 159

~

în fibre. Lipsa de cunoştinţe.

~ ~ ~

~ Depresie.

~ Doliu.

intervale mari. Cefalee. Fecale dure, greu de eliminat. Disconfort digestiv etc.

~ Tristeţe. ~ Plâns. ~ Insomnie etc.



Criterii de stabilire a priorităţilor: ~ Nevoia nesatisfăcută care pune în pericol homeostazia pacientului. ~ Nevoia nesatisfăcută care antrenează o mare cheltuială de energie. ~ Insatisfacţie ce poate compromite serios securitatea pacientului. ~ Insatisfacţie care determină un grad important de dependenţă. ~ Insatisfacţie care se repercutează asupra mai multor nevoi. ~ Insatisfacţie care afectează confortul pacientului.

160

~ Insatisfacţie ~

care afectează demnitatea pacientului (lipsă de respect, informare insuficientă). Problemă care este importantă pentru pacient (paralizie etc.).

DIAGNOSTIC DE ÎNGRIJIRE Problema de sănătate actuală sau potenţială care are în vedere răspunsul fiinţei umane, indiferent că priveşte individul sau grupul şi pentru care asistenta medicală este responsabilă şi răspunde pentru identificarea şi rezolvarea lor independentă.

DIAGNOSTIC MEDICAL O îmbolnăvire sau condiţie traumatică validată de ştiinţele medicale în funcţie de care tratamentul urmăreşte că corecteze sau să prevină patologia specifică organelor sau sistemelor organismului şi care necesită tratament medical.

~ Ţine cont de starea ~ Ţine cont de problema pacientului.

~ Descrie

de sănătate. starea

pacientului.

~ Identifică răspuns specific.

~ Descrie

procesul

patologic. un uman

~ Identifică un proces de boală legat de patologia unor organe şi sisteme. 161

~ Se

~ Rămâne constant.

~ Nu

~ Terminologie medicală

schimbă în funcţie de răspunsul pacientului. există terminologie specifică de comunicare pentru descrierea reacţiei umane.

specifică descrierea de boală.

pentru proceselor

~ Ţine cont de sursele ~ Formularea nu implică de dificultate.

~ Ajută determinarea tipurilor intervenţii îngrijire.

~ Orientează intervenţii autonome.

factorii etiologici. la de de spre

~ Ajută la determinarea cursului obişnuit al tratamentului medical.

~ Orientează

spre

tratament medical.

4. Fixarea obiectivelor de îngrijire Planificarea intervenţiilor: ~ Se aleg strategiile de îngrijire. ~ Se reduc şi se elimină problemele pacientului. ~ Se stabilesc priorităţile → funcţie de valorile şi priorităţile pacientului, resursele disponibile, 162

~

~

timpul necesar pentru alegerea strategiilor de îngrijire, starea de urgenţă şi gradul de dependenţă. Se fixează obiectivele de îngrijire şi strategiile de lucru → pe termen scurt (ore, zile), pe termen mediu (săptămânal) şi pe termen lung (săptămâni, luni). Se elaborează planul de îngrijire.

Formularea obiectivelor de îngrijire: ~ Obiectivul reprezintă răspunsul aşteptat de la pacient, rezultatul dorit în urma intervenţiilor aplicate. ~ Obiectivul de îngrijire vizează atitudinea, comportamentul sau acţiunea pacientului.

~ Caracteristicile obiectivelor: ▪

▪

▪ ▪

▪

S = specificitate (specific unui singur pacient). P = performanţă (atitudine, comportament aşteptat). I = implicare (singur sau cu ajutor). R = realism (ţine cont de capacităţile fizice, intelectuale, afective ale pacientului). O = observabil (comportamente, acţiuni măsurabile, evaluare precisă). 163

~ Obiectivele formulate trebuie să răspundă la următoarele întrebări: ▪ ▪

▪ ▪ ▪

Cine → face acţiunea? Ce → face pacientul sau ce se poate face pentru pacient? Cum → se face intervenţia? Când → se face? În ce măsură → se poate face acţiunea?

~ Pentru fiecare problemă pot fi formulate mai multe obiective.

~ Obiectivele

şi intervenţiile vizează satisfacerea nevoilor prin intervenţii autonome sau delegate.

~ Elaborarea planului de îngrijire → etapa finală a procesului de planificare: ▪

Formularea de soluţii aprecierea consecinţelor.

alternative

şi

▪

Alegerea celei mai bune soluţii.

▪

Orientarea spre îngrijiri individualizate.

▪

Analiza surselor şi a posibilităţilor. 164

▪

Promovarea continuităţii îngrijirilor.

▪

Evaluarea activităţii asistentei.

▪

Problem a Simpto m

Elaborarea planului → planul conţine următoarele componente:  Manifestări de dependenţă.  Diagnostic de îngrijire.  Obiective.  Intervenţii.  Evaluare.

+

Sursa de dificultat e

+

Agen t cauz al

+

Forme de manifestar e

OBIECTIV care stă la baza deciziei

Cine?

Ce?

Când?

Cum? În ce 165

măsură?

166

~ Exemple de diagnostic de îngrijire – după NANDA, 1986. ▪ Alterarea comunicării nonverbale. ▪ Alterarea comunicării verbale. ▪ Alterarea eliminării intestinale. ▪ Alterarea eliminării urinare. ▪ Alterarea integrităţii tegumentelor. ▪ Alterarea mobilităţii fizice. ▪ Alterarea mucoasei bucale. ▪ Alterarea nutriţiei – deficit sau exces. ▪ Alterarea percepţiei senzoriale. ▪ Anxietatea. ▪ Deficit de volum de lichid. ▪ Durere. ▪ Hipertermie. ▪ Hipotermie. ▪ Incapacitate de menţinere a sănătăţii. ▪ Intoleranţă la efort. ▪ Perturbarea imaginii corporale. ▪ Perturbarea somnului. ▪ Risc de accident. ▪ Risc de infecţie.

~ Factori de influenţă în alegerea soluţiei: ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪

Posibilitatea de a atinge scopul propus. Efecte secundare. Complicaţii posibile. Avantaje aşteptate. Competenţe profesionale. Activitate continuă. Motivaţia pacientului. 167

▪



Prezenţa echipamentului auxiliar sau a personalului medical.

Procesul de rezolvare a problemelor: Apare o problemă recunoscută ca atare. Se defineşte problema. Se inventariază metodele de rezolvare. Se stabilesc intervenţiile specifice. Se încearcă soluţii suplimentare. Se evaluează soluţiile alese.

~ ~ ~ ~ ~ ~

PROCES

DECIZIONAL Am o problemă

1 Stabilirea ordinii priorităţilor

Definesc problema

Căutarea cauzei

Cauză cunoscută

Formularea soluţiilor

2

Sesizarea problemei şi identificarea ei

Etiologia

Formularea şi alegerea soluţiilor 168

3 Alegerea soluţiei funcţie de: ▪ Obiective ▪ Consecinţe nefaste posibile

DECIZIA

▪

▪

Aplicarea deciziei: Plan de îngrijire Prevenirea complicaţii lor

4

Aplicarea deciziei

169

5. Aplicarea îngrijirilor Constituie momentul realizării conştiente şi voluntare a intervenţiilor planificate pentru a obţine rezultatul aşteptat. Scoate în evidenţă rolul de suplinire al asistentei medicale. Este o etapă strâns legată de planificarea îngrijirilor. În aplicarea îngrijirilor sunt antrenaţi: ~ Pacientul → execută acţiuni planificate în funcţie de resursele proprii. ~ Asistenta medicală → supervizează acţiunile pacientului, încurajează, informează, ajută şi efectuează îngrijirile necesare pacientului. ~ Echipa de îngrijire → asigură completarea şi eficacitatea activităţii profesionale. ~ Familia – aparţinătorii → sunt alături de pacient în anumite circumstanţe. Intervenţia de îngrijire: ~ Este un ansamblu de acte planificate pentru realizarea obiectivului fixat. ~ Intervenţia de îngrijire poate fi unică sau multiplă, în funcţie de obiectivul ales. ~ Ţine cont de gradul de dependenţă, de resursele pacientului şi de experienţa proprie. 170

~ Realizarea intervenţiei reiese din evaluarea stării pacientului înainte, în timpul şi după intervenţie. Realizarea intervenţiilor de îngrijire: ~ Intervenţii autonome → independente (acţiuni iniţiate de asistentă ca urmare a cunoştinţelor, priceperilor şi competenţelor proprii): ▪ Alimentarea. ▪ Hidratarea. ▪ Eliminarea. ▪ Asigurarea confortului. ▪ Asigurarea igienei. ▪ Toaleta. ▪ Supravegherea funcţiilor vitale. ▪ Educaţia pentru sănătate a pacientului, familiei. ~ Intervenţii delegate → dependente (activităţi efectuate la indicaţia medicului): ▪ Recoltări de produse biologice. ▪ Pregătirea pentru investigaţii de diagnostic şi tratament. ▪ Aplicarea tratamentelor. ~ Intervenţii interdependente → activităţi stabilite în colaborare cu membrii echipei de îngrijire care se referă la o relaţie colegială între profesionişti. Observaţii: ~ Planul se completează cu intervenţii constante. 171

~ Este

~ ~

~ ~ ~

obligatorie cunoaşterea efectelor intervenţiei aplicate. Se supraveghează comportamentul, reacţiile medicamentoase, funcţiile vitale etc. Se reexaminează pacientul înaintea aplicării intervenţiei. Intervenţia va fi făcută ţinând cont de: ▪ Capacităţile şi posibilităţile pacientului. ▪ Gradul de dependenţă. ▪ Vârsta. ▪ Raţionamentul ştiinţific al intervenţiei. ▪ Resurse materiale. ▪ Timpul avut la dispoziţie. ▪ Terapie medicamentoasă. ▪ Oportunităţi de educaţie şi învăţare. Educaţia → este o intervenţie comună mai multor probleme. Consilierea → este un ajutor necesar pentru schimbarea sau ajustarea unor comportamente şi atitudini nesănătoase faţă de sănătate. Relaţia de comunicare cu pacientul este: ▪ Funcţională. ▪ Pedagogică. ▪ Terapeutică:  De acceptare reciprocă.  De respect.  De înţelegere empatică.

Situaţii şi reacţiile pacientului din timpul îngrijirilor: ~ Anxietate → stare de tensiune şi disconfort. 172

~ Stres → psihic sau fizic datorat unui ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

dezechilibru între exigenţele individului şi capacitatea lui de adaptare. Frica → sentiment resimţit în faţa unui pericol iminent – fizic sau psihic. Durerea → senzaţie neplăcută percepută de pacient. Singurătatea → starea individului care se regăseşte cu sine însuşi. Imobilitatea → diminuarea activităţii normale. Sentiment de neputinţă → pacientul se vede condamnat să constate inutilitatea intervenţiilor. Modificarea schemei corporale → slăbire bruscă, obezitate, menopauză, îmbătrânire, paralizie, artrită, amputaţii etc. Pierderea → unei fiinţe dragi, a rolului social, pierderi materiale etc. Doliu → decesul unei persoane îndrăgite, apropiate.

Concluzii asupra aplicării tehnicilor de îngrijire şi tratament: - Se continuă culegerea datelor. - Se aplică tehnicile planificate şi se notează pe plan. - Pentru efectuarea tehnicilor se respectă: - Etapele de desfăşurare a tehnicilor. - Pregătirea locului. - Pregătirea materialelor. - Asigurarea intimităţii. 173

-

Pregătirea fizică şi psihică. Aplicarea măsurilor de asepsie. Explicarea comportamentului pacientului în timpul diverselor tehnici. Îngrijirea bolnavului după tehnică. Adaptarea îngrijirilor la pacient. Respectarea demnităţii pacientului. Obţinerea consimţământului. Notează tehnica – eventualele incidente şi accidente. Previne complicaţiile.

6. Evaluarea îngrijirilor Evaluarea → ultima etapă a planului de îngrijire: ~ Se stabilesc criteriile de evaluare a obiectivelor atinse. ~ Se identifică factorii care afectează atingerea obiectivelor. ~ Evaluarea determină reexaminarea planului de îngrijire aplicat, calitatea intervenţiilor şi rezultatele obţinute. ~ Reprezintă modalitatea de apreciere a progresului sau regresului pacientului în raport cu intervenţia aplicată. ~ Este o condiţie absolută de apreciere a calităţii îngrijirilor. ~ Evaluarea se face pe tot parcursul procesului de îngrijire → permite reformularea 174

obiectivelor de îngrijire, modificarea intervenţiilor – dând aspect de spirală cu posibilitatea evaluării permanente. Criterii de evaluare: ~ Ce evaluăm: ▪ Rezultatul obţinut. ▪ Schimbarea observată – reacţia pacientului. ~ Când evaluăm: ▪ Regulat, periodic. ▪ La diverse intervale de timp. ~ Cum evaluăm: ▪ Se porneşte de la punctul de referinţă → obiectivul de îngrijire. Procesul de îngrijire este un proces ciclic şi permanent reînnoit! Un plan de îngrijire extensiv ţine cont de recomandările medicului şi de intervenţiile autonome ale asistentei. Evaluarea evoluţiei pacientului → cu formula SOAPIE: ~ S = subiectiv – ce acuză pacientul. ~ O = obiectiv – ce se poate observa la pacient. ~ A = analitic – ce se poate analiza şi sistematiza. ~ P = plan de îngrijire. ~ I = intervenţii. ~ E = evaluarea procesului de îngrijire. 175

Date suficiente



Diagnostic corect



Realiste



→

Corect executate



Obiectivele atinse





Aprecierea planului de intervenţie  Date culese

 Diagnostic de îngrijire

→

 Obiective de îngrijire

→

 Aplicarea îngrijirilor

Diagnostic incorect

Nerealiste

→ →

 Evaluare → 

Date insuficiente incorecte incomplete

Incorect executate Intervenţii alternative Obiective neatinse  176





Se continuă aplicarea intervenţiilor

→

→

Evoluţia pacientului poate fi: ~ Favorabilă – se pot menţine îngrijirile planificate sau se pot rări. ~ Staţionar – necesită un nou raţionament de planificare a îngrijirilor. ~ Nefavorabil – necesită alte îngrijiri.

7. Reacţiile pacientului la starea de boală / deficienţă Experienţa bolii acumulează sentimente şi reacţii: ~ Anxietate. ~ Agresivitate. ~ Neacceptare. ~ Furie. ~ Culpabilitate. ~ Îndoială. Asistenta trebuie să aibă în vedere următoarele elemente: ~ Amintirea unei experienţe anterioare. ~ Probleme de moralitate. ~ Probleme de încredere. 177

~ ~ ~ ~

Probleme de identitate. Probleme de dependenţă Diferenţe culturale. Diferenţe spirituale.

Obiectivele urmărite de pacient: ~ Familia. ~ Locul de muncă. ~ Recuperarea. ~ Boala. ~ Imaginea corporală. ~ Modul de viaţă. Rolul asistentei medicale: ~ Să menţină securitatea a pacientului. ~ Să menţină stima de sine. ~ Să asigure integritatea pacientului. ~ Să cunoască evoluţia bolii. ~ Să cunoască reacţiile posibile ale pacientului funcţie de faza evolutivă a bolii. ~ Să cunoască mecanismele de adaptare la o leziune sau boală specifică. ~ Să cunoască mecanismele de adaptare cele mai utilizate de către pacient sau familie. ~ Să cunoască factorii sociali şi psihologici care facilitează sau împiedică adaptarea. 178

~ Să-şi cunoască propriile reacţii faţă de diferiţii agenţi stresanţi şi propriile mecanisme de adaptare. Fazele îmbolnăvirii: ~ Starea de sănătate → este o experienţă complexă şi particulară a fiecărui individ. ~ Ciclul bolii cuprinde 3 faze: ▪ I – faza de trecere de la starea de sănătate la boală → debutul bolii. ▪ II – faza sau perioada de boală propriuzisă → perioada de stare. ▪ III – faza de convalescenţă. ~ Durata şi natura fiecărei faze variază funcţie de: ▪ Pacient. ▪ Personalitatea pacientului. ▪ Starea generală. ▪ Tulburări deja cunoscute. ▪ Schimbările ocazionale în viaţa zilnică. Faza de debut: ~ Apar primele simptome de boală. ~ Este o fază de şoc, cu decalaj între apariţia simptomelor fizice şi acceptarea bolii. ~ Scade rezistenţa organismului, vigoarea, capacitatea funcţională. ~ Apare anxietatea, frecvent se manifestă durerea, cefalee, tulburări digestive etc. 179

~ Reacţiile pacientului sunt diferite: Ignoră boala diversificând activitatea. Devin pasivi, nepăsători, singuratici. ▪ Neliniştiţi. ▪ Vinovaţi. ▪ Furioşi. ▪ Refuză sau ignoră consultaţia sau analiza exploratorie. ▪ Consultă mai mulţi specialişti. ▪ Se interesează de competenţa personalului medical. ▪ Refuză să colaboreze sau să accepte rolul de bolnav. Rolul asistentei: ▪ Ascultă şi înţelege problemele pacientului şi / sau familiei. ▪ Ajută pacientul să accepte boala. ▪ Explică clar, precis, tehnicile de îngrijire. ▪ Aplică şi demonstrează cu abilitate şi îndemânare tehnici de îngrijire. ▪ Asigură tehnici adecvate. ▪ ▪

~

Faza – perioada de stare: ~ Este faza de acceptare a bolii. ~ Pacientul recunoaşte că e bolnav şi are nevoie de îngrijire. ~ Dezinteres temporar faţă de responsabilităţile sociale, cu interes concentrat pe propria persoană, pe simptomele şi tratamentul său. ~ În faza acută ajutorul este important. 180

~ Asistenta medicală ajută pacientul să treacă prin fazele bolii până la redobândirea autonomiei, ajută să ia decizii, îl susţine sau îl pregăteşte pentru moarte demnă. Faza – perioada de convalescenţă: ~ Pacienţii au uneori dificultate în abandonarea rolului de bolnav datorită decalajului dintre starea de boală şi perioada de recuperare a stării de sănătate. ~ Se manifestă frica privind relaţiile de serviciu, sociale sau familiale. ~ Rolul asistentei medicale: ▪ Ajută la reintegrarea socio-profesională şi familială. ▪ Reduce progresiv rolul de suplinire. ▪ Ajută bolnavul să-şi recapete gustul de viaţă. ▪ Asigură legătura cu pacienţi cu aceiaşi suferinţă. ▪ Încurajează primirea ajutorului. Adaptarea la starea de boală: ~ Adaptarea la simptomatologia, suferinţa şi incapacitatea cauzate de boală sau leziune. ~ Controlul stresului favorizează spitalizarea şi tratamentul. ~ Stabilirea şi menţinerea bunelor relaţii cu echipa de îngrijire şi cu anturajul. 181

~ Realizarea unei imagini satisfăcătoare de sine ~ ~ ~ ~

~

~

menţinând controlul. Adaptarea la senzaţii neplăcute date de boală şi tratament. Menţinerea relaţiilor cu familia şi prietenii. Pregătirea pentru un viitor incert, cu posibilităţi de adaptare la pierdere, agravarea bolii sau moarte. Fazele de adaptare la o boală cronică: ▪ Neîncrederea. ▪ Conştientizarea. ▪ Reorganizarea. ▪ Rezolvarea. Fazele de adaptare la boală fac parte dintr-un proces lung şi continuu care depinde de felul bolii, gradul de invaliditate, personalitatea pacientului. Bolile cronice pot fi relativ stabile ca evoluţie în timp, cu perioade de remisiune şi de degradare lentă sau pot fi fatale.

Nevoile emoţionale fundamentale – interpersonale: ~ Sunt nevoi în continuă schimbare întâlnite la pacient, familie, echipa de îngrijire. ~ Se manifestă prin: ▪ Dragoste. ▪ Încredere. ▪ Identitate. ▪ Stimă de sine. 182

Recunoştinţă. Siguranţă. Nevoia de a fi acceptat (valoare, utilitate): ▪ Cu acceptare de: colaborare, interacţiune, apartenenţă, adeziune, comunicare. ▪ Fără acceptare: excludere, ignorare, reţinere, comportament distant, izolare. Nevoia de a exercita o hotărâre : ▪ Se manifestă prin: influenţă, patronaj, subminare, lider, refuz de colaborare, dirijarea altora, administrator, pacientul se răzvrăteşte sau abandonează sarcinile proprii – se manifestă incompetenţă, neputinţă, iresponsabilitate → asistenta suplinind nevoile pacientului. Nevoia de a fi iubit: ▪ Reacţii de schimb afectiv – dragoste, tandreţe, prietenie, intimitate, ură, aversiune, antipatie. ▪ Întotdeauna există o nevoie de afecţiune mută între pacient şi asistentă, mai ales dacă spitalizarea este foarte lungă.

▪ ▪

~

~

~

183

8. Intervenţiile autonome ale asistentei medicale în cazul unor reacţii specifice sau nespecifice la boală / suferinţă Anxietate: ~ Este reacţia emoţională la pericol. ~ Teama este raportată la ceva specific, în timp ce anxietatea este dată de reacţii nespecifice. ~ Se asociază cu: neputinţa, insatisfacţia, nesiguranţa. ~ Are intensitate variabilă – de la anxietate moderată la anxietate severă sau panică, funcţie de reacţiile temperamentale ale pacientului. ~ Apare în: durere acută, lipsă de curaj, disperare, pericol de moarte, pierderea sănătăţii, afectarea integrităţii organismului, jenă, frig, oboseală, schimbarea regimului, privare sexuală, restricţii de mişcare, singurătate, şomaj, crize financiare, dezonoare socială, ridicol, insatisfacţii profesionale, confuzie, incertitudine, separare de familie, prieteni. ~ Manifestări specifice anxietăţii: ▪ Tahicardie. ▪ Polipnee. ▪ Variaţii tensionale. ▪ Variaţii de temperatură. 184

Relaxare musculară a vezicii şi intestinului. ▪ Piele umedă şi rece. ▪ Transpiraţii. ▪ Midriază. ▪ Insomnie. ▪ Logoree sau refuz de a vorbi. ▪ Agitaţie. ▪ Agresivitate fizică sau verbală. ▪ Plâns. Când anxietatea este uşoară, bolnavul se poate apăra prin educaţie. În anxietatea intensă scade puterea de analiză, percepţia este redusă şi deformată, concentraţia diminuată, pacientul primeşte şi redă cu dificultate informaţiile, amplifică şi deformează informaţiile primite. Intervenţiile asistentei în anxietate: ▪ Descoperă anxietatea şi identifică gradul şi formele de manifestare, cauzele şi factorii declanşatori. ▪ Ajută pacientul să-şi recunoască şi să-şi exprime anxietatea. ▪ Asigură un climat calm, empatic, de securitate, respectă tăcerile şi plânsul, asigură sisteme de alarmă la îndemâna pacientului. ▪ Favorizează adaptarea la mediu de spital. ▪

~ ~

~

185

▪

▪

▪

▪

▪

▪

▪

▪

▪

Ia măsuri de ameliorare în cazul factorilor externi sau ajută pacientul să depăşească reacţiile. Diminuează stimulii auditivi şi vizuali – zgomote, lumină intensă. Asigură activităţi distractive la alegerea pacientului. Ajută pacientul să facă faţă situaţiei prezente, să-şi reexamineze şi analizeze reacţiile. Informează corect, clar şi complet pacientul asupra intervenţiilor şi îngrijirilor aplicate. Răspunde direct şi clar la toate întrebările, comunică cât mai des cu pacientul. Învaţă pacientul tehnici de relaxare, exerciţii respiratorii, sugerează utilizarea gândurilor pozitive privind evenimentele ameninţătoare în caz de nevoie. Asigură comunicarea şi prezenţa familiei lângă pacient. Îndepărtează toate elementele ameninţătoare, evită atingerea pacientului fără acordul lui.

Furia şi ostilitatea: ~ Sunt manifestări frecvent întâlnite la pacienţi. ~ Se manifestă prin iritabilitate, antipatie, lipsă de cooperare, ranchiună, furie verbală sau fizică, limbaj obscen, privire urâtă, indignare. 186

~ Poate fi şi o formă de manifestare a anxietăţii ~ ~ ~ ~ ~

ce apare şi datorită impunerii unui regulament de spital greu de acceptat de unii bolnavi. Se manifestă datorită nesatisfacerii nevoilor, datorită unei stări toxice, neputinţei sau stării de dependenţă. Apare frecvent în starea de disperare, doliu, frustrare. Răspunsul la furie este un rău social acceptat care presupune contraatac, retragere, evitarea situaţiei. Asistenta medicală trebuie să fie conştientă de reacţiile pacientului la furie. Intervenţiile asistentei: ▪ Ajută pacientul să-şi înţeleagă situaţia şi să-şi recapete demnitatea. ▪ Identifică cauza şi formele de manifestare. ▪ Linişteşte pacientul. ▪ Caută să identifice manifestările comportamentale ale pacientului diferite de cel obişnuit.

Dificultatea sau incapacitatea de a-şi păstra sănătatea: ~ Asistenta identifică factorii care afectează starea de sănătate şi evaluează nivelul de dependenţă → deficienţele pacientului. ~ Asigură un climat de siguranţă şi explică toate intervenţii, tratamentele şi îngrijirile aplicate. 187

~ Furnizează explicaţii clare, simple, adaptate ~ ~

nivelului de educaţie. Antrenează familia şi anturajul în procesul de îngrijire. Recomandă şi susţine un comportament sanogen.

Durerea: ~ Asistenta evaluează caracterul durerii, intensitatea factorii favorizanţi sau declanşatori, momentul apariţiei, mijloacele de diminuare sau accentuare. ~ Se asigură un mediu de siguranţă, poziţie antalgică adecvată care să favorizeze calmarea durere sau reducerea ei în intensitate. ~ Se asociază medicaţie analgezică, masaj, atingere terapeutică, exerciţii respiratorii abdominale de 5-10 minute. ~ Se dau informaţii simple, clare, adaptate nivelului de educaţie. ~ Pentru diminuarea durerii se ajută pacientul în activităţile zilnice – alimentaţie, eliminare, igienă, hidratare, mobilizare etc. ~ Se vor folosi mijloace de destindere, masaj, lectură, muzică etc. ~ La nevoie se poate imobiliza regiunea dureroasă. ~ În caz de migrenă, se sugerează pacientului repaus în cameră liniştită, cu lumină difuză, 188

indirectă, pungă cu gheaţă pe cap, comprese reci pe ochi – încă de la primele semne.

189

Depresie: ~ Limitează atenţia pacientului şi reduce gândirea la aspecte triste. ~ Asistenta se manifestă cu calm, înţelegere, empatie, fără exuberanţă. ~ Se subliniază nevoile de igienă, aspect estetic, manichiură, barbă etc. ~ Determină pacientul să practice exerciţii de mobilizare activă zilnic. ~ Sugerează întâlnirea cu persoane care au trecut prin experienţe asemănătoare. Stima de sine: ~ Perturbarea stimei de sine presupune diminuarea sentimentelor propriei valori şi competenţe. ~ Asistenta asigură comunicarea cu pacientul, ascultă şi limitează expresia sentimentelor negative. ~ Se identifică situaţiile şi evenimentele ameninţătoare şi se explorează mijloacele de adaptare – informare, reflectare, confidenţe, repaus, canalizarea energiilor, menaj, umor, medicaţie, somn, odihnă activă. ~ Se asigură participarea pacientului la activităţi recreative, educative, care să permită recâştigarea stimei de sine. 190

~ Se explică pacientului că toate pierderile

~

ocazionale (divorţ, şomaj, stare de boală etc.) necesită o perioadă de adaptare care induce la început un sentiment de insecuritate. Determină coparticiparea pacientului în procesul de îngrijire.

Imaginea de sine: ~ Perturbarea imaginii de sine presupune percepţia globală negativă a individului privind aspectul fizic, în urma pierderii unui organ sau a unei funcţii sau ameninţarea la adresa integrităţii personalităţii şi care se bazează mai mult pe senzaţii decât pe informaţii exterioare. ~ Fiecare individ are o imagine mentală proprie datorită experienţelor trecute sau prezente şi funcţie de viitorul dorit. ~ În copilărie se formează experienţa plăcerii, durerii, eşecului, pudorii, neputinţei, furiei. ~ Boala sau deficienţa pot modifica această imagine, pacientul poate fi dependent şi poate pierde controlul asupra propriului corp, generând conflicte şi percepţii negative legate de imaginea corporală. ~ Conform normelor sociale pentru pacient este importantă tinereţea, sănătatea, frumuseţea. ~ Manifestările pacientului în faţa modificărilor: ▪ Curaj. ▪ Frică. 191

Plâns. Strigăt. ▪ Agitaţie. ▪ Exagerare. ▪ Comportament psihic modificat. ▪ Anxietate. Manifestările pot apărea în practica medicală: ▪ În cazul expunerii corpului dezbrăcat în timpul vizitei sau a diferitelor tehnici de investigare sau tratament. ▪ În cazul folosirii sondelor sau bazinetului. ▪ În cazul clismelor. ▪ Alterarea imaginii se manifestă în: amputaţii, chirurgie facială, chirurgia mâinilor, chirurgia organelor genitale. Reacţiile pacientului la modificarea imaginii corporale: ▪ Reacţii psihice – delir, negare, psihoză, dificultate de asimilare a informaţiei. ▪ Reacţii afective – anxietate, ostilitate, ură, depresie, apatie. ▪ Reacţii comportamentale – refuz de cooperare, reţinere, dependenţă, agresivitate, manipulare. ▪ Reacţii psihosomatice – hipertensiune, ulcere, hipertiroidie, astm. ▪ Afectarea orientării temporo-spaţiale. Intervenţiile asistentei: ▪ ▪

~

~

~

192

▪

▪

▪

▪

▪

Evaluează gradul anxietăţii şi favorizează exprimarea pacientului, implicit adaptarea la noua situaţie. Asistenta trebuie să cunoască reacţiile posibile la diferite situaţii → mutilare, desfigurare, schimbarea funcţiilor corpului etc., semnificaţia schimbărilor asupra pacientului sau familiei. Familia sau pacientul poate reacţiona prin acceptare, susţinere, dezolare, furie, disperare. Asistenta va determina progresiv pacientul să accepte noua situaţie – să privească bontul de amputaţie, plaga, faţa etc. Pacientul este determinat să participe progresiv la propria îngrijire.

Frica:

~ Este pricinuită de incapacitatea de a face faţă ~ ~

~ ~

realităţii, invalidităţii sau stării de boală. Este o tulburare de gândire. Asistenta explorează obiectul fricii, identifică cauzele şi mijloacele de investigare, anestezie, intervenţie, chimioterapie, radioterapie sau alte tratamente. Se identifică gradul anxietăţii şi se clarifică percepţia eronată faţă de obiectul fricii. Înaintea oricărei examinări sau tratament se aduce la cunoştinţă semnele ce vor fi simţite de pacient şi se solicită consimţământul. 193

~ În cazul fricii manifestate prin tulburări psihice,

~

asistenta va supraveghea atent pacientul şi va asigura un climat de securitate prin ridicarea laterală a patului, eliminarea obiectelor contondente. Se evită emiterea de judecăţi sau minimalizarea impresiilor dezagreabile, discuţiile lungi şi se stabilesc limitele comportamentului verbal sau fizic.

Refuzul: ~ Pacientul poate refuza tratamentul sau îngrijirile recomandate şi necesare. ~ Asistenta urmăreşte corectarea opiniilor greşite ale pacientului şi / sau familiei. ~ Se identifică elementele conflictuale → religie, cultură, mod de viaţă etc. ~ Se caută factorii cauzali ai refuzului → frica, durerea, experienţe trecute, experienţele anturajului, lipsa de cunoştinţe etc. ~ Se explică pacientului normalitatea manifestărilor de frică, frustrare sau mânie în circumstanţele respective. ~ Se determină exprimarea pacientului asupra efectelor secundare dezagreabile (greaţă, vărsături, stare depresivă, somnolenţă etc.). ~ Pentru diminuarea efectelor secundare se explică corect şi concis, pe înţelesul pacientului, fiecare tehnică de îngrijire. 194

~ Se înlesneşte contactul cu autorităţile la nevoie ~

şi se facilitează exprimarea spirituală şi religioasă. Se acordă timp suficient pentru luarea deciziei funcţie de informaţiile primite şi de raportarea lor la sistemul propriu de valori şi cultură.

Risc de accident: ~ Asistenta are în vedere orientarea în timp şi spaţiu a pacientului şi planifică intervenţii şi îngrijiri adecvate. ~ Determină factorii de risc: deficienţe senzoriale şi motorii, confuzie, hipotensiune ortostatică, stare de slăbiciune etc. ~ Ca mijloace de siguranţă se folosesc: ▪ Aparate de mobilizare (baston, cârjă, cadru metalic, balustrade, bare de sprijin), sisteme de alarmă, mijloace de imobilizare, pantofi potriviţi, pardoseală uscată, cale de mişcare liberă, pat cu rezemători laterale etc. ~ Asistenta ajută pacientul să se adapteze la starea de boală şi să îndeplinească anumite activităţi, evaluează funcţie fizică, forţa musculară şi propune exerciţii fizice. ~ Asigură poziţia corectă şi plasează la îndemână efectele personale şi sistemele de alarmă. ~ Supraveghează alimentaţia, hidratarea, medicaţia, îndepărtează obiectele periculoase 195

~ ~ ~ ~ ~ ~

(substanţe chimice, chibrituri etc.) şi amenajează spaţiul în scopul evitării accidentelor. La nevoie se menţin încuiate uşile, iar persoana este supravegheată continuu., lumină permanentă (lumină de veghe). Se urmăreşte anticiparea nevoilor pacientului. În crize convulsive se supraveghează şi se previn accidentările, căderile, muşcarea limbii, aspirarea secreţiilor. Asistenta va supraveghea schimbările de comportament, asigurând prezenţa permanentă a unei persoane recunoscute de pacient. Se asigură satisfacerea nevoilor fundamentale favorizând pe cât posibil autonomia. Se conştientizează pacientul asupra riscului de accident în caz de mobilizare hipostatică, hipotensiune ortostatică, încălţăminte neadecvată (cu toc), folosirea incorectă a ochelarilor, parchet lustruit, gresiei udă, mochete de dimensiuni mici, cabluri întinse pe jos, apă prea caldă sau prea rece etc.

Adaptarea socială: ~ Pacientul trebuie să se simtă acceptat în mediul de spital, el luptă pentru adaptarea socială la noua situaţie. ~ Se urmăreşte adaptarea pacientului la modificările imaginii de sine. 196

~ Apare handicapul fizic în relaţiile interumane ~ ~

~

→ poate fi considerat în anumite circumstanţe obiect de curiozitate. Se urmăreşte diminuarea importanţei afectării prin aplicarea anumitor măsuri cum ar fi: protezare, lecţii – discuţii, educaţie familială. Relaţiile sociale raportate la persoanele handicapate sunt în general ambigue şi conflictuale, acceptate sau refuzate, simpatice sau de milă, încredere sau respingere, curiozitate sau repulsie, interes sau indiferenţă. Lipseşte adesea încrederea pacientului că adaptarea şi încrederea în sine este asigurată.

Schimbarea rolului social: ~ Se modifică când apare boala, când părinţii nu se mai pot ocupa de copii, când copiii îşi pierd părinţii, când părinţii devin dependenţi de copii → acceptă cu dificultate noul rol. ~ Oamenii estimează valoarea lor funcţie de aptitudinile şi productivitatea lor. ~ Este dificil de acceptat un rol social nou, mai ales în faza terminală. ~ Bolnavii cronici luptă pentru o zi cât mai normală. ~ Unii oameni se retrag şi întrerup relaţiile sociale, antrenând singurătatea şi depresia. Despărţirea şi doliu: 197

~ Este o reacţie faţă de o pierdere reală sau

~ ~ ~ ~ ~

~ ~ ~

potenţială a unui părinte, prieten, partener, rudă apropiată, parte din corp, sănătate, propria viaţă. Doliu este o durere profundă anticipată sau reală. Se manifestă prin angoasă, disperare, furie, depresie, tristeţe, neputinţă, vină, singurătate. Manifestările variază funcţie de contextul social, acceptarea stoică a noii situaţii, manifestările publice. Intensitatea manifestărilor depinde de valoarea pierderii şi de semnificaţia dată. Etapele doliului: ▪ Şoc. ▪ Incredibilitate. ▪ Luarea la cunoştinţă. ▪ Acceptarea. ▪ Calmarea. Pe durata crizei de conştiinţă, pacientul resimte durere, angoasă, o mare tristeţe, sentimentul unui gol. Cu timpul apare detaşarea în comportament, absenţa emoţiei în discuţii. Intervenţiile asistentei: ▪ Identifică faza doliului în care se găseşte pacientul / familia. ▪ Ajută pacientul şi familia să depăşească momentul. 198

Favorizează exprimarea sentimentelor de doliu. ▪ Previne reacţiile negative. ▪ Respectă intimitatea. ▪ Participă la durerea bolnavului. ▪ Face psihoterapie. ▪ Va crea o atmosferă de speranţă, chiar dacă ea este disperată sau descurajată. Speranţa → este o sumă de gânduri şi sentimente ce au la origine credinţa proprie şi care combate angoasa, neputinţa, dezorientarea, previne suicidul şi susţine lupta pacientului. ▪

~



Fazele reacţiei pacientului la boală sau doliu în momentul aflării diagnosticului:

~ 1. Faza de negare → refuzul, dorinţa de singurătate, neacceptare, negare, retragere. Se întrerupe când bolnavul începe să se gândească la noua stare (nu-i adevărat). ▪ Asistenta medicală favorizează exprimarea liberă a sentimentelor de negare ca mecanism de apărare, dar evită întărirea negării.

~ 2. Faza de revoltă → mânie, agresivitate, ostilitate, insomnie, iritabilitate, frică, sentiment de culpabilitate, promisiuni de schimbare a 199

obiceiurilor de viaţă, disponibilitatea de a accepta orice tratament, exprimarea neputinţei, (de ce eu?). ▪ Asistenta medicală favorizează exprimarea liberă a sentimentelor de mânie pentru a permite mobilizarea energiilor. ▪ Favorizează exprimarea dorinţei de negociere cu Dumnezeu, cu viaţa, cu sănătatea – pentru a întârzia clipa fatală. ▪ Se favorizează exprimarea sentimentelor de culpabilitate şi se explică că aceste sentimente fac parte din evoluţia normală a doliului.

~ 3. Faza de negociere → tocmeală, târguiala, pacientul caută să facă un pact, caută măsuri de ajutor (poate se poate face una sau alta ...).

~ 4. Faza de depresie → disperare, nelinişte, idei de suicid, inerţie, pierderea apetitului, perturbarea somnului, facies trist, plâns, retragere, tristeţe. Persoana este conştientă de noua situaţi, de faptul că apărarea este ineficientă, dar nu acceptă încă situaţia. ▪ Asistenta favorizează exprimarea liberă a sentimentelor de depresie şi la nevoie, ajută familia favorizându-i dialogul cu pacientului sau muribundul.

200

~ 5. Faza de acceptare → persoana se împacă cu noua situaţie, o acceptă, exprimă seninătate, calm. ▪ Asistenta ajută persoana să-şi satisfacă nevoile de bază (hidratare, alimentare, tratament, îngrijiri igienice sau funcţionale etc.) până în ultima clipă. ▪ Explică familiei nevoia de a rămâne lângă muribund, de a manifesta dragostea faţă de muribund. ▪ Nu se vor întreţine speranţe nerealiste. ▪ Se respectă lacrimile şi tăcerile, exprimarea sentimentelor de pierdere şi se evită încurajările facile. ▪ Se asigură suportul religios funcţie de credinţă. ▪ Se explorează activităţile spre care se pot canaliza energiile familiei, anturajului, putând astfel îndepărta sentimentele legate de doliu. ▪ Se ajută persoanele cu doliu să identifice forţele proprii pentru a face faţă reintegrării în viaţa normală.

9. Mecanismele de adaptare la boală Sunt împărţite în 7 categorii care adesea se combină între ele, iar în anumite faze de boală pot domina unul sau mai multe mecanisme. 201

Negarea: ~ Gravitatea situaţiei este negată sau diminuată. ~ Bolnavul neagă simptomatologia evidentă sau gravitatea bolii sale. ~ Prima reacţie se manifestă prin şoc şi neîncredere. ~ Se urmăreşte crearea unui anumit echilibru psihic. ~ Are rol de protecţie pentru sine şi pentru alţii. ~ Apare la pacient sau la familie. ~ Asistenta medicală determină gradul negaţiei şi forma bună sau rea. ~ Nici nu se încurajează negarea, nici nu se contrazice – se priveşte cu realism. ~ Asistenta ajută pacientul / familia să depăşească momentul. Informarea (nevoia de informaţii): ~ Pacientul simte nevoia de informaţii certe pentru care utilizează toate resursele intelectuale. ~ Educaţia va avea în vedere boala, tratamentul şi evoluţia probabilă. ~ Funcţie de datele culese se pot aplica acţiuni eficace. ~ Se încurajează, atenuând sentimentele de neputinţă. 202

~ Un pacient informat este mai apt că participe la tratament.

203

Susţinerea psihică – morală a pacientului: ~ Se asigură susţinerea atât pacientului, cât şi familiei. ~ Asistenta încurajează pacientul şi caută să găsească împreună mijloacele cele mai eficace de adaptare. Participarea la intervenţii: ~ Conferă sentiment de capacitate, de putinţă, pacientul se simte util. ~ Învaţă să se îngrijească şi îşi menţine stima de sine. ~ Scade anxietatea, culpabilitatea. ~ Rolul asistentei medicale este primordial în antrenarea pacientului în procesul de îngrijire. Fixarea obiectivelor concrete şi realiste: ~ Fiecare problemă poate fi divizată în obiective simple care scad neputinţa pacientului care aşteaptă răbdător rezultatul. Participarea la alegerea îngrijirii: ~ Există întotdeauna mai multe soluţii. ~ Alegerea se face simultan cu anamneza – culegerea datelor. ~ Se discută cu pacientul îngrijirea adecvată → bolnavul sau familia decid asupra intervenţiei. Căutarea semnificaţiei bolii: ~ Boala este o experienţă umană ce poate fi o placă turnantă, o nouă orientare spirituală. ~ Familiile se reunesc prin boală de o manieră dureroasă, semnificativă. 204

~ Anumite cazuri pot deveni subiecte de roman sau film. Factorii care favorizează sau împiedică adaptarea: ~ Factori stresanţi → biologici (boală, plagă), psihici, sociali (relaţii interpersonale, situaţii familiale, anumite circumstanţe). ~ Caracteristici individuale → inteligenţă, vârstă, personalitate, credinţe, filozofie, religie, experienţe trăite. ~ Mediul → izolarea, privarea senzorială, aspecte familiale. ~ Mecanisme de adaptare modificate prin → durere, oboseală, imobilizare – duc la accentuarea izolării, reclamaţii, dezorientări, tulburări de comportament. Reacţiile asistentei medicale în faţa bolii: ~ Sunt reacţii stimulate prin personalitatea, sarcinile şi obligaţiile profesionale, complicaţiile bolii şi personalitatea bolnavului.

~ Reacţii emoţionale: ▪

▪

Frustrarea – o dorinţă manifestată nesatisfăcută (dorinţa satisfăcută este ca o gratificaţie). Este o stare psihică. Persoana frustrată poate interpreta situaţia de o manieră diferită → cu tristeţe, cu anxietate, cu disperare, cu revoltă, cu sentiment de culpabilitate, vinovăţie, deprimare. Dorinţa – este o emoţie fundamentală creată prin idee, interpretare, imaginaţie → 205

▪

▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪

orice lucru este bun, profitabil, avantajos. Este un proces sau mecanism cognitiv automatic şi involuntar. Tristeţea – se manifestă când apare privaţiunea, obiectul dorinţei este considerat rău, neprofitabil, dezavantajos. Tristeţea dă dimensiunea frustrării, este inevitabilă. Asociată cu anxietate, vină şi revoltă devine dezagreabilă şi determină alegerea altei căi de rezolvare a problemelor. Furie. Speranţă. Vină. Compasiune. Neputinţă. Dragoste. Dezgust. Orgoliu. Invidie.

Asistenta trebuie să fie conştientă de reacţiile sale pentru a-i putea ajuta pe alţii. Sunt momente când frustrarea este transformată într-un eveniment dezagreabil, o oroare, o tragedie, o catastrofă. Fiecare interpretează diferit: într-un accident mor 50 de persoane (catastrofă, sau numai 3 persoane (accident), un om moare în patul său (deces), altul este asasinat (dramă), un bolnav moare după o boală îndelungată la 80 de ani (deces), altul moare la 30 de ani prin accident (tragedie). 206

~ Toate evenimentele frustrante vor fi penibile,

~

~

dezagreabile, create de imaginaţie, cu un aport suplimentar de emoţie neplăcută care trebuie evitată. Este greu să gândeşti realist când anturajul produce crize raportate la un eveniment dezagreabil declarat intolerabil, inacceptabil, injust, catastrofal. Este greu să-ţi păstrezi sângele rece dacă cei din jur sunt agitaţi.

Rezistenţa organismului slăbită

Rezistenţa organismului întărită

Viaţă în aer închis. Lipsa unei activităţi, munci fizice, lipsa de mişcare, sedentarismul.

Viaţă în aer liber. Activitate fizică raţională, rânduită, ritmică, realizată prin mers pe jos şi exerciţii fizice la cei cu ocupaţii sedentare. Băi de soare şi de aer, călirea organismului cu mijloace naturale. Grijă pentru toaletă, cultivarea normelor igienice individuale.

Lipsa de soare.

Piele neîngrijită, neglijenţă manifestă, lipsa igienei individuale.

207

Excese alimentare, alimentaţie dezechilibrată, obezitate. Intoxicaţie cronică voluntară cu alcool, tutun, drog. Odihnă insuficientă, timp liber rău utilizat, frustrare, somn insuficient. Neglijarea întreţinerii igienice a locuinţei.

Concesii făcute modei care vin în contradicţie cu cerinţele igienice de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Neglijarea bolilor cronice, amânarea prezentării la medic, autotratamente, abuz de medicamente, nerespectarea dietei.

Respectarea principiilor de alimentaţie raţională. Utilizarea cu moderaţie a alcoolului, renunţarea la fumat, drog. Asigurarea orelor de somn i odihnă necesare, crearea confortului psihic şi fizic. Maximum de confort, condiţii igienice complete, corecte, mediu nepoluat, lipsa prafului şi a umezelii. Alegerea judicioasă a hainelor, în acord cu cerinţele igienice şi cu moda. Solicitarea medicului la primele semne de boală, respectarea fidelă a prescripţiilor.

208

Elemente ale intervenţiei asistentei medicale funcţie de gradul de dependenţă I II III IV Independenţ ă

Dependenţ ă moderată

Dependenţ ă majoră

Dependenţ ă totală

Autonomie

Lipsa forţei fizice Lipsa voinţei Lipsa cunoştinţel or Probleme psihice Mediu defavorabil

Existenţa mai multor surse de dificultate

Existenţa mai multor surse de dificultate

Prestaţii pentru menţinerea sănătăţii

Ajutor parţial

Ajutor permanen t

Suplinire totală

Exemplu

→

Plan

de

îngrijire

Maria are 16 ani. Este spitalizată de mai bine de o 209

săptămână în urma unui accident rutier. În urma căruia prezintă multiple contuzii, trei fracturi de coaste toracice anterior pe partea dreaptă, o fractură de claviculă şi o fractură de radius şi cubitus pe partea dreaptă, imobilizate în aparat gipsat. Eliminarea este bună cu toată dificultatea ridicării în pat pentru aşezarea pe bazinet. Colaborează puţin la executarea toaletei. Cicatricele faciale o preocupă şi o îngrijorează mult. Problema + sursa de dificultate Intervenţii Obiective Evaluare ? autonome şi de îngrijire finală diagnostic delegate de îngrijire 18 aprilie. ~ Durere ~ Obţiner ~ Când ~ Pacient intensă ea unei este la stări suportab a este coapsa optime ilă mai şi la de bine durerea puţin torace constan se anxioa dată de tă în încuraje să. fracturi timp. ază şi se ~ Se . asigură ~ Evaluar relaxea pacienta e ză determin zilnică. singură ând . diminuar ea 210

anxietăţi i.

~ Pierder

~ Alimen

ea autono miei de a se aliment a dată de fractur ă. Anorex ie.

tare corectă cu protein e, legume, fructe, cereale, lactate – particip ând direct, după puterile ei. Evaluar ea la 1 săptăm ână.

~

~

~ Va

~

~ ~

fi ajutată la alegerea meniului (aliment aţia preferată ). Aliment ele vor fi tăiate în bucăţi foarte mici. Aliment aţie pasivă. Se creează un climat de destinde re – audiţii muzicale .

25 aprilie ~ Mănân că puţin. ~ Ronţăi e bombo ane între mese. ~ Nu poate mânca singură .

211

~ Se permite familiei să rămână cu pacienta.

~ Proble

~

me respirat orii potenţi ale date de imobili zare. Ritm respirat or scăzut.

~ Pierder ea potenţi ală a mobilit

~ Se

va conserv a capacit atea pulmon ară şi se vor menţin e libere căile respirat orii.

~ Se

va conserv a capacit atea

~ Se

~

~

fac 10 inspiraţii forţate. Se va sufla nasul ori de câte ori este necesar. Se va provoca tuse pentru eliminar ea sputei.

~ Se

fac exerciţii pasive, active, izometri

25 aprilie ~ respira ţia amplă, fără secreţii .

~ Capaci tate funcţio nală bună. 212

ăţii dată de imobili zarea în aparat gipsat.

~

funcţio nală a articula ţiilor şi tonusul muscul ar. Evaluar e la 3 zile.

~ Perturb ~ Se area posibil ă a imagin ii de sine judecâ nd rănile

revine puţin câte puţin la o imagin e de sine mai

~

ce la nivelul extremit ăţii libere (strânge o minge în mână). Face mişcări de flexie şi extensie a degetelo r de la mâini şi de la picioare.

~ Va

~

fi încurajat ă când se simte mai bine. Se asigură o relaţie de

~ Mai

~

puţin preocu pată de rănile feţei. Fericit ă de întâlnir ea cu 213

feţei şi faza de dezvolt are a organis mului.

~

bună. Se evaluea ză al 3 zile.

~

~

~ Activit

~ Se

ăţi recreati ve deficita re datorit ă imobili zării.

~

va recrea zilnic prin particip are la activităţ i individ uale sau de grup. Evaluar e

ajutor. Atingere a regiunii când aceasta este posibilă (masaj uşor). Se favorize ază prezenţa prietenil or.

~ Se

~

vor găsi împreun ă cu pacienta jocuri, emisiuni tv preferate . Se sugereaz ă familiei

prieten ii.

~ Lecturi

~

~

şi vizionă ri tv. Jocuri de grup o oboses c. Preferă prezenţ a prieten 214

săptăm ânală.

~

~

procurar ea revistelo r şi cărţilor preferate . I se face cunoştin ţă cu alţi tineri. Se organize ază jocuri recreativ e funcţie de posibilit ăţile pacientu lui.

ilor.

~ Elemente de supravegheat → stare tegumentelor (escarele).

~ Intervenţii constante → asigurarea eliminărilor, alimentaţie pasivă. Nivelul calităţii

3.

2.

1.

0. 215

îngrijiril or

Îngrijiri de bază

Îngrijiri terapeuti ce

Îngrijiri optime colaborar ea cu bolnavul (1+2+3) Bolnavul participă activ la îngrijiri şi la reeducare a sa. Familia este inclusă în procesul educativ de sănătate. Bolnavul înţelege sensul şi scopul tratamentu lui. Îşi dă seama şi consimţă

Îngrijir i adaptat e bolnav ului (1+2) Bolnavu l primeşt e îngrijiri adaptat e nevoilor sale.

Bolnavu l este informa t asupra tratame ntului. Primeşt e susţiner

Îngrijiri certe, sigure (minime) Îngrijiri de rutină

Îngrijiri periculo ase pentru bolnav

Bolnavul primeşte îngrijiri esenţiale. Nu suferă nuci un pericol.

Bolnavu l este afectat fizic (escare, contract uri etc.). Aspect exterior lezat – neglijat.

Bolnavul primeşte îngrijiri corecte, dar de rutină. Nu este expus pericolelor

Bolnavu l primeşt e tratame nte şi îngrijiri parţiale, cu 216

Luarea în consider aţie a nevoilor de ordin psihic şi social

mântul. Colabore ază. Este pregătit să-şi urmeze tratamentu l – singur sau cu ajutorul anturajulu i. Bolnavul capătă o experienţ ă utilă în urma spitalizării . Dobândeşt e un mod de viaţă adaptat la starea sa care-i permite să se menţină în sănătate sau să se

ea şi suprave gherea necesar ă 8îngrijir ile sunt individu alizate).

.

lipsuri şi greşeli ce pot determi na complic aţii evitabile .

Graţie climatul ui de încreder e, bolnavu l poate să-şi exprime nevoile, se simte înţeles şi acceptat . Are posibilit atea de

Bolnavul trebuie să se conformez e la regulamen tele spitalului.

Bolnavu l este traumat izat psihic – angoasă , regresie, stres, reacţie de izolare.

217

pregăteasc ă de moarte.

Comunic area

Bolnavul primeşte sfaturi adecvate care-i permit să profeseze gratis unei relaţii terapeutic e cu personalul de îngrijire.

Planifica rea îngrijiril or şi transmit erea informaţ iilor

Bolnavul şi familia participă la planificare a tratament ului şi

a lua contact cu exterior ul spitalul ui. Bolnavu l benefici ază de relaţii interu mane, se favorize ază dialogu l şi schimbu rile de opinii. Planul de îngrijir e este modific at conform nevoilor

Bolnavul este tributar unui mod de comunica re impus de rutina spitalului.

Bolnavu l nu primeşt e informa ţii şi nu are posibilit atea de a-şi face înţeleas ă opinia.

Transmit erea informaţi ilor este asigurată prin intermedi ul

Transmi terea informa ţiilor este insuficie ntă. 218

îngrijirilo . rapoartelo r. Echipa r scrise. Colabora de rea îngrijir interdisci e are plinară întâlniri este / asigurată colocvii la fel de regulate bine în . spital, cât şi în afara spitalului. Conform Reiter France set Kakosh Marquerite „Quality of Nursing Care a field study to establish criteria” – Ottawa, Canada 1966. MODEL → Numele şi prenumele Stare civilă Ocupaţia

INTERVIU Sex Vârsta Copii Religie Localitatea de domiciliu

Spitalizări anterioare Probleme anterioare de Intervenţii chirurgicale Alergii cunoscute: 219

Medicament Animale Aliment Alte forme de alergie Tratamente:

reacţie reacţie reacţie reacţie

Alimentaţia: Apetit nr. de mese pe zi ora de masă Compoziţia alimentaţiei: Dimineaţa Prânz Cina Supliment Alimente preferate Alimente nedorite Alimente pe care nu le poate consuma Alimente interzise Băuturi preferate: Ceai de plante Suc de fructe: Apă minerală: Apă: Zeamă de Altele: compot: Serveşte masa singur ajutat supravegheat Observaţii Eliminarea: Urina: Aspect WC Bazinet Nr. Micţiuni 220

Incontinenţă urinară

Enurezis:

Nicturie:

Sediment urinar:

Scaun Aspect

WC

Bazinet

Nr. scaune eliminate

Ajutat

Supravegheat

Singur

Incontinenţă fecală

Diaree:

Constipaţie:

Observaţii: Transpiraţia: Odihna – somnul: Ore de somn Obişnuinţe privind somnul Somn fără medicament Somn cu medicament Probleme privind somnul Mod de petrecere a timpului liber Activităţi recreative Exerciţii Preocupări

Spitalizarea actuală Data internării Motivele internării Istoric Manifestări prezentate Analiza situaţiei 221

Identificarea nevoilor şi problemelor de dependenţă

Informaţii generale despre pacient Greutate Proteze

Înălţime Ochelari

Boli care limitează activitatea Boli cardiace Boli respiratorii Comunicarea –

incidenţa bolii asupra vieţii

pacientului: Comportament Atitudine Atitudine faţă de personal Atitudine faţă de asistentă Atitudine faţă de familie Atitudine faţă de societate Reacţie anturajului faţă de bolnav Reacţia bolnavului la primirea informaţiilor Îi place să fie singur Restricţii pentru vizitatori Posibilităţi de a se exprima scris Mimica Mijloace utilizate în mod obişnuit

oral

222

Igiena personală Singur

Ajutat

În picioare

Aşezat

La pat

Toaleta zilnică Toaleta bucală Toaleta părului Bărbierit Îmbrăcare Starea tegumentelor Starea generala Consumator de Tutun Alcool Drog Observaţii generale Aspectul si culoarea tegumentelor Aspectul gurii nasului parului Limba Dinţii Proteze Semne particulare Probleme vizuale auditive respiratorii cardiace Alte probleme

Mersul (deplasarea ) Probleme în legătura cu mersul Deplasarea pe Pe scări Mobilitatea articulaţiilor

loc

plat

223

Stângaci dreptaci dezechilibrat Se deplasează singur ajutat fotoliu susţinut Observaţii diverse : Analize Teste medicale Examene radiologice Operaţii Tratament Atele Proces Intervenţii autonome Îngrijiri generale ~ Igiena camerei ~ Igiena patului ~ Igiena persoanei ~ Igiena tegumentelor ~ Asigurarea somnului ~ Asigurarea eliminărilor

de

Echilibrat asistat

cârja

îngrijire Intervenţii autonome şi delegate

Educaţie ~ Educaţie pentru alimentaţie raţională ~ Educaţie pentru hidratare eficientă ~ Reguli generale de igienă ~ Educaţie sexuală şi planificare familială ~ Educarea unor tehnici de tratament 224

~ Asigurarea ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

alimentaţiei Asigurarea hidratării Asigurarea respiraţiei Asigurarea circulaţiei Mobilizarea Supravegherea funcţiilor vitale Supravegherea comportamentului Măsurarea greutăţii şi taliei Supravegherea stării generale Asigurarea comunicării Asigurarea mijloacelor de recreare Asigurarea asepsiei şi antisepsiei Asigurarea legăturii cu exteriorul Prevenirea complicaţiilor

~ Educarea

pentru prevenirea îmbolnăvirilor ~ Educarea pentru un mod de viaţă sănătos Tratament ~ Administrarea medicamentelor pe diferite căi ~ Respectarea regulilor de administrare a medicamentelor ~ Observarea reacţiilor organismului ~ Observarea efectelor tratamentelor aplicate Explorări ~ Examen clinic general ~ Explorări funcţionale ~ Examene radiologice ~ Examene endoscopice ~ Examene de laborator ~ Examene scintigrafice ~ Puncţii exploratorii

225

Îngrijiri

Generale Specifice Profilactice De sănătate

Explorări

De sănătate De boală De control De evaluare

Educaţie

Igienică Profilactică De sănătate Terapeutică

Tratament

Medicul: ~ Recoma ndă ~ Controle ază Asistenta: ~ Aplică ~ Suprave ghează

226