Baudelaire Charles - Florile Raului

>

1

CHARLES BAUDELAIRE

FLORILE RÂULUI alte boeme aşezate in limba română de RADU CÂRNECI

MJ64443R*

664443 • CH151NÂU,

CBB84.44>pio-5 B 31

A Prefaja Mihai Cimpoi Coperta şi prezentarea grafica Cheorghe Vrabie

"~~.....

1 B ■**.

M 756(10) — 91 ISBN 5-368-01026-5 ■■"■; hAVDELAIRE LES FLEURS DU MAL ET ÂVfJtES POEMES EDITIONS l'AI LV PARIS 1939

.

. - ©Prefaţa Mihai Cimpoi, 1991

112- 91 ©Traducere, tabel cronologic şi indice alfabetic Radu Carnecl, 1991 ©Coperta şi prezentarea grafică Gheorghe Vrabie, 1991 | ÎNTSE DUMNEZEU ŞI SATAN Creează, oare, Baudelaire Florile răului după modelul DivineiComedii, după cum au crezut unii Istorici literari ? Chiar dacă am afirma acest

lucru, o uriaşă diferenţă se impune: mijloacelor naturale danteşti, stelelor io luminează ieşirea din infern li se preferă paradisul artificial aureolat «In o lumină rece şi metalică a reflexelor stinse. Sentimentul bucuriei ingenui Mie «iibstltuit prin conştiinţa măcinătoare a păcatului primar. In orice caz, Paradliul şi Infernul se amestecă, devin substituibile şi chiar identificabile. Niwrelr e scos din inima frămîntată a poetului (Paysage). Nlrft/lle Parisului, in care se naşte la 9 aprilie 1821 şi in care moare I* Al «iigimt 1867, sint cutreierate «de demoni» porni)! să sporească Răul, de l'iomtnjla in persoană (Amurgul), de veşnic muritorii admiraţi de Mi tm h II însăşi (Dans macabru). Orice reflex paradisiac a dispărut din • «Muica misterelor. După ce ii moare tatăl, cind împlinise doar şase ani, im iiimnu sa, care era totdeauna pentru el «un idol şi un camarad», se iri AnAiorcştc cu generalul Aupick, Baudelaire trăieşte prima fisură de ordin e»Uirii|!ul. Acceptă, bineînţeles, modelul de ţompprtqn'pnt etic al veşnicului Milllni; «Sentimentul singurătăţii incă din copilărie. In ciuda familiei — şi Mal Mim In mijlocul camarazilor — sentimentul unui destin veşnic solitar». AMHUIUI-H singurătăţii din interior, in numele eului său autentic, şi opunerea l»itit r« lumii aduce şi specifica culoare ontologică creaţiei sale. Fiinţa sa (MU» in regimul Alterităţii şi al permanentei dedublări, extremele între (Mcllează fiind Dumnezeu şi Satan. Dragostea lui de asemenea se », impărţindu-se dramatic'tntre o Madonă, Apollonie Sabatier »i iwtwtliuata pariziană totală, africana Jeanne Duval. Intre o «Venus albă» »i ti • Vcniw neagră» se consumă sentimentul duplicitar al poetului, urcind •|tm nfrni de senzaţii celeste şi coborind brusc in dragostea pagină şi IRHIAIA. SplcmiLparizian demonstrează unul dintre sentimentele cele mai ţi nobile, ii transformă dintr-o valoare naturală in una artificială, intr-o asemenea realitate sufletească dominată de accentul hotărit, ««IIIMIII ţi terestru al melancoliei, de trăirea intensă, pesimistă şi byroniană, •IM|I» cum notează poetul însuşi, "împăcarea mindră, orgolioasă cu Satan. .....i Iul Dumnezeu se prăbuşeşte, determinind eul la închiderea in cercul •iH|iirlHA|ll. Ilnudelaire se complace in cădere: «Cel ce se leagă de o Hfc«ni, ndlca de prezent, mi se pare un om rostogolindu-se într-o rîpă şi i«tf>, viind «o se agate de tufe, le-ar smulge şi le-ar duce cu el». Ripa nprvtrnintA nu e declt abisul ontologic, din care Baudelaire va culege cenuşile , (I)

INTRE DUMNEZEU ŞI SAT AN IIIMCJII, adincurile cutremurate ale sentimentului Morţii, reflexele mate ale Albului vidului lăuntric. Dacă poeţii romantici, spune Thibaudet, au căutat geniul luminos al creştinismului, Baudelaire s-a dedicat căutării nu In universul naturii, ci in întunericul conştiinţei, a unui geniu al catolicismului. Oricum, acest geniu al dezgustului şi ororii universale făcea epocă literară ţi Bmnctlcre Întrevedea in el, la 1887, un fel de idol oriental, monstruos, a carul diformitate naturală era subliniată de culori stranii şi excesive. l'.xtnzul vieţii şi oroarea de viaţă, pe care şi-o recunoaşte însuşi poetul, nşeaza opera baudelairiană pe axul fiinţial jtnmnp.7p.ipsi-n-snianV- T"«siunea e alimentată mereu de dezbinul lăuntric, de opoziţia faţă de tot ce este Natură^ în locul Poetului-rapsod, Poetului-pasăre care-şi propagă cintecul cu mijloace orfice se Impune acum Poetul cobor» din cerurile senine ale inspiraţiei in exilul său pămintesc: «Poetul e asemeni acestui prinţ de noruri, /De-o seamă cu furtuna, sfidindu-i pe arcaşi;/ Dar surghiunit pe ţărmuri, hulit şi fără zboruri,/ Cu aripile-i vaste se-mpiedică in paşi» (aici şi In continuare versurile sint citate în traducerea lui'Radu Cârneci). Universul, in faţa Poetului-Albatros, nu mai apare ca un Tot armonios, ci ca o «pjdure^ de simboluri», ca o ţesătură enormă de semne care nu revelează, ci tăinuiesc, nu descifrează, ci lncifrează, vraja pădurii fiind dulce-amăgitoare, iar întunericul ei sporeşte, întrerupind drumurile cunoaşterii (in sensul lui Heidegger) .'Poetului nu-i rămîne decit năzuinţa firavă de a găsi miraculoasa cheie a acestor analogii greu perceptibile, acestor ingînări ezoterice de culori, parfumuri, sonujl Natura nu se bizuie doar pe lucrarea acestui Triecânism ascuns al legăturilor tainice sub semnul Totului armonios, ci şl pe o dăruire sub semnul Necunoscutului şi Zădărniciei: «Si cite flori cualcasă haină /Parfumul straniu ca o taină/ îl dau tăcerilor adinei !» Însuşi poetul are un atit de puternic sentiment de frică în faţa acestei familiarităţi cu extremele, cu negativul ducător spre Neant incit ii scrie mamei sale, doamna Aupick, in 1857, anul apariţiei volumului Les Fleurs du Mal : «Această carte, al cărei titlu Florile răului spune totul, este acoperită, veţi vedea, de o frumuseţe sinistră şi rece ; a fost făcută cu furie şi perseverenţă. Dovada valorii sale pozitive este tot ceea ce se spune rău despre ea. Cartea înfurie oamenii. De altminteri, îngrozit eu însumi

de oroarea pe care o voi inspira am modificat o treime în corecturi». Frumuseţea sinistră şijec££&}& un însemn al modernităţii şi prin postularea ci ca normă estetică Baudelaire se impune ca primul mare poet modern. După Verlaine, origimţliţatailuijgofundăconstălnTfireprezentat î) puternic şi esenţial omul modern, modelat de rafinamentele unei civilizaţii • excgsiyjEUjaracjerţzaţe mai Cjoeajaljjrin^oculnervQs şi drogarea sîngelui şi creierului. T.S. Eliot ii consideră, în plin secolul nostru, «cel maijnare exemplu de poezie modpxnft în orjf|P îîmha». iar Paul Valery constată, In 1924, că «ra*oiianja_npp.rpi imjrp. şi fnarţe puţin voluminoasejijui Baudşîairg umjip jnra. ţQatfl sfcra pitiră » Şi incă în multe alte mărturii ale poeţilor secolului XX, autorul Florilor răului apare cu chipul de ctitor (II) INTRE DUMNEZEU ŞI SAT AN întinerit al poeticii moderne. Exegetul ei german, Hugo Friedrich ne propune o summa de caracteristici, deduse atit din textele baudelairiene cit |l din preluările tezelor lor programatice la Rimbaud, Mallarme, Eliot sau Apollinaire. Cea dinţii trăsătură fundamentali a lui Baudelaire este discipllnn spirituala aflanpezinea constantei sale artistiogj y nini p"^ţj(; imp^fillj"* bi l ri C Bdl p s gj mp^fillj *c bine cu spiritul critic. Cu Baudelaire .începe fenomenul depersonalizării Urltll mod£rnerinjre_euLljrj£_5Lce! .empiric apărind o diferenţl~ontologicâ li anwnţJLJmpersonalitatea e obţinută prin travaliu intens, prin deliberare •târultoare, metodică. Spaima, impasul şi căderea In faţa idealităţii rivnite iu ardoare, dar niciodată atinse sint asumate ca «destin». Poeziile reiau doar clteva leme care sint variante ale unei tensiuni fundamentale Intre ««Imitam şi ideajijajeJ[SuferintaJlransforniată in dezo!aie1_iaxjKIfijfina iiiainn|fl ia nihilism, poate avea un efect catharctic prin forma perfectă: 1 i mii u'iilo* privilegiu ai arte), spune Baudelaire, că oribilul, artistic M#H*M)i, a ajoalt — Miimiirn/fl evadarea din cercul strimt al realului. iii» un ning al sunetelor, siluind In prim plan nu fondul, ci i|a lormalA. kcgluu facultajilp»''omeneşti este, la Baudelaire, i nir tlrscumpune întreaga creaţiune şi creează o lume nouă. l'iie, notează Baudelaire, Imaginaţia este regina însuşirilor, dar ■ vini Infclege ceva mai înalt decit inţeleg cititorii de rind. Imaginaţia IHM in, nu e nici sensibilitatea, deşi e greu de închipuit un om cu N«|k una sa nu fie sensibil. Imaginaţia e o însuşire aproape divină, |M>n i-|»< de la bun început, in afara metodelor filosofice, raporturile I al secrete ole lucrurilor, corespondenţele şi analogiile». ■Mte de această schemă a trăsăturilor modernităţii poetice, astăzi se »*•»» cu pregnanţă figura de poet al marilor nelinişti existenţiale, ■M art»|lcl sale fiind una profund ontologică. Baudelaire singur îşi u*it de slinul, şi-l asumi,( luciditatea călăuzind toate aceste game i. i. mi v flrlle lui spre interior sint făcute sub dictatulţraţiunii, jivinturile MfikMle, tensiunea intre cei doi poli ai trăirii menţinută in mod ia sonoră exorcizată. Izgonirea diavolului duce, in fond, la •n» Iul, lată marele paradox al acţiunilor sale puse, toate, sub

fW. / unturile baudelairiene, astfel urmate, duc spre Satan, căci, aşa cum imr o scrisoare către mama sa, nu are nevoie de Dumnezeu, pentru i I imate înţelege, ci anume de Satan, pe care-1 iubeşte, ca pe un |ii*|ll al Iul Dumnezeu. . ^. 1*11, In lirica Florilor răului, un proces de demonizare tfontinuă, ( III ) INTRE DUMNEZEU ŞI SATAN care pune mereu trăirea sub semnul Iui pianâTiîsTp acţiune de a echivala infinitul cu Infernul. In acest sens e meren-ettMvată stranietatea. Mişcarea romantică in cercuri (ale Cunoaşterii) se transformă, la Baudelalre, Intr-o mişcare liniară in Necunoscut, unde se întrezăreşte doar Noaptea fflrft sflrşit. Misterul Sporeşte necontenit, omul şi marea asemănindu-se In lupta lor neostoită cu «genunile fără sfirşit» : «Ci amindoi misterul nu vl-1 lisaţi privit» .____________^ Taina sporeşte şi prin descoperirea progresivă a Răului şi Binelui; extremele, monstruoase, şînt îmbrăţişate freneticjje_rjr>ptiii framn-.ţ^rariVi este indiferent faţă de sursa Frumuseţii. Aceasta poate izvorî din infern sau din paradis «Că vii dinspre azururi sau din infern, totuna : 76, frumuseţe! monstru

măreţ, grozav, candid/ Făpturii tale mindre mă dau pe totdeauna/ intrind in Infinitul de taină şi avid». Monstrul frumuseţii, care amalgamează sensurile pozitive cu cele negative, călăuzeşte modernismul de tip baudelairian. Tot astfel, sub regimul fascinaţiei uritului, recelui, animalicului, se manifestă sentimentele erotice : «Şi te-ndrăgesc, o, fiară mereu mai nemiloasă, /Căci chipul tău de gheaţă te face mai frumoasă». Esenţa divină a Femeii e invocată In ciuda satanismului, vampirismului ei. Extremele cele mai extreme fuzionează, chipul de madonă rafaelită Tund substituit chiar prin «hoit» sau printr-o graţioasă înfăţişare felină, de pisică. Accentul e mutat, şi in dragoste, de pe vital pe morbid, pe fascinaţia negativă a Nefiinţei «...Mai mult decit Viaţa /E Moartea ce ne ţine In plasa-i de mister». Universul e deosebit de fragil, la Baudelaire, generind şi conştiinţa fragilităţii fiinţei umane, a cărei existenţă e închipuită ca o emanaţie de parfumuri, de miresme aşteptate de abisul miasmelor. Mirosurile mijlocesc alunecarea in Neant. Ele sint totuşi recuperatoare, creind un paradis artificial. Poetica baudelairiană este, in fond, o poetică a supranaturalului, conceput ca o aură a intensităţii perceperii sau a absurdului posibil. «Lumea, dicţionar hieroglific», această însemnare a lui Baudelaire vrea să spună că artistul nu face decit să descifreze ceea ce este incifrat in mecanismul realului. Atit sensul cit şi formele acestuia zac intr-o virtualitate pură, intr-un amalgam de elemente care urmează să fie depistate, combinate şi ordonate. Operaţia de valorizare a lor se identifică însuşirii unui dicţionar in care fiecare cuvint este o ieroglifă, un semn ezoteric cunoscute doar de iniţiaţi.ffmaginajiajeste singura capabilă să pună in acord aceste elemente disparate din uriaşa magazie a Universului " «Întregul univers nu e decit o magazie de imagini, de semne cărora imaginaţia le va da un loc şi o valoare relativă; e un fel de hrană pe care imaginaţia trebuie s-o digere şi s-o transforme». §• nu e nevoie de o imaginaţie oarecare, ci de una a primului venit al cărui suflet să poată arunca o lumină magică şi supranaturală asupra obscurităţii fireşti a lucrurilor. Nimeni încă, in lume, nu a elogiat atit de patetic şi ecumenic imaginaţia care este «regina adevărului, iar posibilul e una din provinciile adevărului». A descifra şi a împrăştia tenebrele obscurităţii e doar prima etapă a actului creativ, urmată de o a doua care presupune o potenţare a calităţilor, o transgresare a accidentalului şi posibilului prin strecurarea fiorului galvanic al supranaturalului. (IV) INTRE DUMNEZEU ŞI SATAN nrilrn prin depăşirea imediatului, cotidianului, cenuşiului. Cea ce e descifrat ircbule să sclipească, sa i se imprime o strălucire stranie, o vibraţie neîncetată I rnomcnele sint împinse in zona principiilor generale, a categoriilor, regă ■JIKUI si acolo, o analogie reciprocă, un regim al armoniei ş contrapunctului. Intensitate, sonoritate, limpiditate, vibrativitate, apoi saltul peste frontiera firescului, îmbrăţişarea paradoxului şi absurdului, care permite pajişti colorate in HHRI Şl copaci coloraţi in albastru. Baudelaire impune secolului al XK-lea 0 «colului nostru surnaluralismul stimulator de artificiu : «Ah, caii roz, ah! lAranll liliachii, ah ! fumurile roşii! (ce îndrăzneală, un fum roşu !)» (Salonul illn INVJ). Este estetica îndrăznelii, ridicată şi pe scutul avangardei, şi a vtiitifl conştiente care se instaurează autoritar in spiritul modern. Huiiilelnlre se simte bine numai atunci clnd e departe de natură, cind M ili-tlM travaliului îndelungat pentru a găsi cuvintul potrivit. Este primul |.o, i im ulmi iiirc preferit tehnica pură inspiraţiei. Najws^jregujn^genţru i mtiţâilo a ln|cnultA|ll si spontaneităţii. Supralicitării tehnicii ii i|MiMili> «upiiilli liurpii vollt a durerii : «Dacă Baudelaire ar fi natural, .I.H iţit" H ■ ni pieiita, IfliA iiiilolitlfl, In mulţime, dar in acelaşi timp i «im|i H Miiifiiln)* unui», m îndeplini, fArA efori, poruncile divine, ■ i ». n.it |u iir|>lin mulfumll in lume, Tocmnl oatn nu vrea el. ii» * ii nhiiii r>ii*< A pentru «1 ■uiiniiil, cxercijiul in goi* af transcendenţei sale, cercul trăiri} cftre t» llflngc, i.!mul care se închide : insatisfacţia îşi este insuficientă sieşi, d (I nllnu'ntează sentimentul ieşirii in afara lumii, a transcenderii «cerI f\ «lilml». Eul baudelairian cunoaşte, astfel, ca şi cel eminescian, £_ liwfl dl mu nluatâ hyperionizare. Numai câ Hyperionul poetului nostru iflpliirA superioară de tip zeiesc (eon al Demiurgului) in timp ce parionlc» baudelairian se mişcă instinctiv spre Satan care apare ca

i ut ni durerii absolute (Sartre : «Orgolios şi învins, pătruns de senilul unicităţii sale in faţa lumii, Baudelaire i se asimilează lui Satan m MTftfUndul Inimii sale»). «Soulagement et gloire unique, /La ccnscience In Mul», spune însuşi poetul in L'lrremidiabk. • irn|a/faţă de demonizarea absolută a sufletului este, la Baudelaire. lut de eliberare sufletească, acceptarea măştii, minciunii, convenţiei In i .MU' vAilInd şi un automatism, Q vindere prea ingăduitoare a sufjejujiil ilMtulnliil: «Proslia-Ji nu m-atinge ! Boar să exişti! Nu-mi pasă : Decor MM rnuM'A, vino! Destul că te iubesc» (Dragostea în minciunii). < V)

INTRE DUMNEZEU ŞI SATAN Itote o predispoziţie tipic-baudelairiană de a degusta fără rezerve şl f«rft teama de neantizare, dulceaţa tristeţii, ceea ce trădează — iarăşi — o exaltare senina a Morjii : «Sfirşit de toamnă, iarnă şi primăveri cu ploi, /De somn, lungi anotimpuri ! ce dragi tei sunteţi, voi !/ Mi-acoperiţi glndlrea In ceaţa străvezie/ Şi inima mi-o prindeţi in giulgiu de sicrie» (Ceţuri ţi ploi). Visul nu-şi mai vădeşte un efect recuperator, ca la romantici, ci este chiar o formă a Morţii; ceţurile şl ploile cufnndînd eu! anume Intr-un asemenea spaţiu captiv. Pactul cu Diavolul este total, in Florile răului, şi poetul nu face decit ifl se mjşte intr-un domeniu demonizat pe deplin, in care aerul dulce-veninos se strecoară in plămini şi-i umplu fiinţa cu duhuri rele: «Fără de preget, Dracul, cu glndu-i mă-nconjoară, /Pluteşte imprejuru-rai ca boarea nevăzută,/ II sorb şi-mi simt plăminii in flacăra-i amară, / Umplindu-mi-i o poftă etern reîncepută» (Pierzania). Păcatul, «plăcerile spăimintătoare», aspiraţiile (foamea de înalt şi de stele), sentimentul dragostei, trăirea osîndei, ispitele, tristeţea şi ardoarea sin! călăuzite de acest demon universal, ce-aruncă sufletul pe panta Pierzaniei. De altfel, există şi îngeri ai pierzării (Podoabele) ce îndeamnă spre Bine, dar şi spre o prea-tuîburare a sufletului, adică spre o pierzare pozitivă. Poetica baudelairiană nu mai explorează mişcările discrete ale sufletului, reparabile in sfera ascunzişurilor şi vibraţiilor adinei, premuzicale, ci lucrarea spiritului Înclinat spre lumea hyperlonică, intelectualizată —a esenţelor. Accentul se mută, astfel, de pe mişcarea sufletească spontană, pe surprinderea liniilor austere ale vieţii spiritului, de pe individual pe categorial, de pe procesul firesc pe reducţia fenomenologică (interesează, deci, conştiinţa pură), de pe fenomen pe intersecţia universală a fenomenelor care configurează legea. Poetul modern mi mai caufl sft surprindă q jţare. ci s-o producă in noi, nu ţinteşte sa ne dea o imagine a Lumii, c|_ojdge a ei prin ni|ţe__cgn.tururj de sistem^Lucruriîe. intr-o atare nerspectivă, nu mai solicită o comuniune simpatică, ci o detaşare, o înstrăinare, fiindcă apar proiectate, aşa cum am văzut, într-o pădure de simboluri (semne). Refuzul naturalului se traduce, paradoxal, intr-o reînviere a lui cu mijloacele intelectului. Natura fi mrxklata. «im PP cpnpfrn»n f fr»museţe stranie şi_fi sinceritate strigi»»*, BauUelaire este unbcanf al_paeziei. mizind-JMLO raţiune pură,.pe juraea de laborator al intelectului. Prin acjiunile baudelairiene poezia se descoperă pe sine, are conştiinţa propriei existenţe şi se concepe chiar ca un univers imanent, suficient sieşi. Deoarece Edgar Poe pregătise solul poeziei in stare pură nu e de mirare să vedem, zice Paul Valery, cum începe, la BaudeSaire, încercarea de o perfecţiune care nu se mai preocupă decit de ea însăşi. Linia discontinuă a spiritului este cea care creează poemul modem, căci acesta s-ar închega din fragmente şi din mişcări zigzagate. Pithia, această zeiţă a Continuului este incapabilă de a continua, deoarece aduce unităţi incoerente de versuri, nu Poezia ca atare: Discontinuul astupă golurile (Paul Valery). Fiind unui dintre cei mai importanţi, Baudelaire, după ( VI) tNTRB DUMNEZEU ŞI SATAN

lui Paul Valdry, este un spirit prea slab pentru a învinge paradoxnlismul şi logica retorică ce se revarsă din romantism in Villiers şi alţii: ■• multa mizerie, şi multe efecte de epatare. Fascinaţia artificialului este lrr/l»tlhlla, arta fiind mai naturală decit insăşi natura, şi «paradisulartificial» r»ir uri superior paradisului real, marmora, metalul şi apa prin molcoma monotonie ce o provoacă sint preferabile «iregularului vegeta!» al peisajului tiiuiH|iinttor. E o credinţă care duce la o permanentă invenţie tehnică, la flicninlsmul bine organizat al analogiilor «legăturilor tainice» pe baza cărora W fi construieşte universul «ideal». I'IM-II( a lui Baudelaire se revendică de la poetica lui Poe, tot astfel rum |Kn-ik-n Iul Valdry continuă liniamentele esenţiale ale primelor două ;

•.....trei ic realizează efectiv sub semnul superiorităţii spiritului. Autorul {'orbului Pite tratnt cu admiraţie de poetul Florilor Răului pentru tendinţa ilr n i im un l;riiinot nou; or, aceasta întreprindere temerară nu are sorţi tir liliinilA fAi A rnpflcltnten de n fi «un minunat scamator» şi de a-l împinge .11 pi clillof rAire un tcop volt, Sint elogiate misterele fabricaţiei, NUMII.nur i mi- Imn pcwtla ia te asemene unei bijuterii de cristal, |lit {) simUiiii.t., mic dni, diinn pAirirn Iul naudelaire, cea mai ulm vldlfl mlnifilontA a operelor spiritului. 11 >ir iimtr iliimillr Mu/ri, dur jl de un geniu aparte: ■1 HI llt jitii, f ut» w BtiiMlh'»tA prlulr un mod minuţios de construcţie i«.l«|ii«fpft Mimului. «Ii »i"ini unul refren reprezentativ pentru melancolie ti .ii.ţ»r»r», n unui Mine tonorr, H tonului celui mal poetic, a sentimentului • ii |MII Hi ilinaiMtrR pentru o moarte, $1 a unui simbol central — patlion iHBuiImfl, roibul), poMd Ntti In mare, o poetică a aspiraţiei spre frumuseţea mviliitA dincolo de lot ce este natural. «...Principiul poeziei este, pur ţi tlmplu, m.plmjle omenească spre o Frumuseţe superioară, şi el se mftMlfpilA prlnirun entuziasm, printr-o emoţionare a sufletului, entuziasm ut luiul lndr|H-ndcnt de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care f> himin i«|lunll. Cflcl pasiunea e ceva natural, prea natural chiar pentru H nu it■ tinc un ton jignitor, discordant in domeniul Frumuseţii pure, prea ftimiMiiiA |l prea violentă pentru a nu scandaliza Dorinţele pure, graţioasele MHniu ulii $1 nobilele Disperări care işi au lăcaşul in regiunile supranaturale 'lei» (Note noi despre Edgar Poe, prefaţă la volumul a! doilea d» li Aduceri din poetul american, 1857). Florile râului, la o lectură mai atentă, se dovedeşte a fi un volum .!■... ini do unitar si organic, punind in acord toate contrariile şi imbinind 1 ■ 11 JoaiLiucidilntea cu vagul simbo|isj^fîă.pură cu «maimuţâria»,' . 11 «paradisul artificial^ De altfel, însuşi autorul ne dă, într-o scri1» MI' 1II11 IK66, cheia acestei miraculoase unităţi; «Trebuie s-o spun d-tale, li di k operil-o mai mult decît ceilalţi, că in acoaslăjCMie atroce mi-am 1 ' «IA Inima, toată religia mea (costumată), toatăfiîra !}E drept că voi iiiiriirlul, că voi jura pe ce am mai sfint că e o iarte de arta1 purS, "imtU'uic, de jonglerie şi voi minţi ca şi cel mai mare mincinos». E lucid, de o glndire necruţătoare, de o putere rară de critică 4$ autiNTltlcă. Drama omului: dezacordul intre puterea de imaginaţie «Ulikhinen voinţei». (Este corectat aici, prin răsturnare, punctul de l«iMi Ml Iul Ibrfiileanu care găsea şi inacţiune, şi lipsă de imaginaţie) mfonlc, mai pur şi mai lucid deci! romanticii, Baudelaire e «precuril illrocl «1 poeziei moderne». Florile răului ar fi o carte esenţialmente i, ' O, moară parcă-i era gura. Precum un rege,-s fericit; E cer albastru,-i cald şi bine,

Ca-n vara ceea cind in fine De ea m-am fost îndrăgostit. Mă sfişie o Cwte-adîncă! Şi-atita vin mi-ar trebui Spre a o stinge, cit ar fi Să-ncapă-n groapa ei, şi încă! Am îmbrîncit-o-ntr-o fînîînă Şi pietre-am prăvălit pe ea Spre a o-nghite bezna grea — Aş vrea s-o uit, c-a fost După atitea jurăminte Ce nu le poţi călca, de-amor, Şi fiindcă nu-mi era uşor Să n-o mai văd ca mai nainte, De-o întîlnire m-am rugat, La inserat pe-o stradă-obscură: Veni! nebună creatură! Nebuni toţi suntem, de legat! ( 149) CHARL(S BAUDELAIRE

Era frumoasă ca o ceaţă, Chiar dacă obosită! Eu Prea o iubisem, şi cu greu I-am spus: Desparte-te de viaţă! Aice nimeni n-o să-mi placă: Beţivi stupizi ce n-au visat In nopţi bolnave de păcat Din vinul lor un giulgiu să facă! O hidă gloată-n nesimţire, Precum maşinile de fier! Nicicînd nu voi putea să-i cer Să inţeleagi o iubire Cu negrele-i dorinţi duioase, Cu-alaiut ei drăcesc, o lavă, Cu lacrimi-rîu şi cu otravă, Cu scrîştiete de lanţ si oase! — Acum sunt liber, singur sint Şi mort de beat voi fi diseară, Nepăsător, a multa oară Mă voi întinde pe pămînt Şi voi dormi precum un ciine! Ci poaie-un car Împovărat Ori un vagon neaşteptat Vor trece-n vuiet peste mine, Să-mi sfarme ţeasta-n plină ură Sau să mă rupă-n două, eu Mi-oi bate joc de Dumnezeu, De Drac şi Cuminecătură! VINUL SINGURATICULUI

Privirea care cheamă a unei curtezane, Ce ne pătrunde-n suflet, Îmbietoare rază De lună, cînd pe lacuri dalei scânteieri aşază, Scăldindu-şi frumuseţea in ape diafane, Bănuţii-n care încă mai speră jucătorul, Al blîndei Adeline sărut răscolitor, Şi muzicile care, adinei ca un fior, In inimi, de departe, ne reaprinde dorul, Decit acestea toate, butelie adîncă,

Mai scumpă-mi eşti, balsamu-ţi l-îmbogăţeşte încă Şi mîngîie visarea poetului în zori; Tu, viaţă, tinereţe, speranţe-i dai, mindrie, — Comoară-n veci aprinsă celor în sărăcie, Făcindu-ne asemeni cu zeii-nvingători! ( 151 ) CHARLES BAUDELA1RB

BEŢIA ÎNDRĂGOSTIŢILOR

Splendid văzduhul! iar noi sprinteni, Fără de frîu, zăbală, pinteni, Ne avîntăm călări pe vin Spre-un cer feeric şi divin! Iubindu-ne: doi îngeri puri, Suntem ai marii aventuri, Care ne-absoarbe, sfînt voiaj Spre-adîncul zărilor miraj. Uşor pe aripi legănaţi De mult dorita-nvîrtejire, In patimă îngemănaţi Zburăm, o, sora mea, în fire Făr' de răgaz mai către astre, Spre raiul visurilor noastre! ( 152 )

FLORILE ?\ RÂULUI 12 Oi. fcu PIESE DISPARATE

NEPREVĂZUTUL Cînd tatăl său, de viaţă, in chin se despărţea, Trist, Harpagon, privindu-1, sta frămintat de ginduri Şi-ntrebător, în sine, neliniştit zicea: «Avem, pentru sicriu destule sclnduri?» Şopteşte Celimena: «M-a izvodit frumoasă, Cu inima curată, chiar bunul Dumnezeu.» — Inima ei! Supusă-i la fumul de pucioasă în iad: jambon uscîndu-se mereu! Un scrib, un biet opaiţ dorindu-se făclie, Sărmanului, pe care cu scrisu-i 1-a-necat,

Ii spune: «Unde-1 vezi tu pe Cel ce totul ştie, Pe Domnul cel de tine lăudat?» Dar, decît toţi mai bine un desfrinat se-arată, El cască pe-ndelete, fiind ce poate fi: Neputincios şi leneş: «Ah! m-aş dori o dată Un virtuos, dar nu ştiu-n care zi!» La rîndu-i, orologiul, cu voce joasă-ngînă: «E putred osînditul! Ce rost să-1 mai previn? Orb, surd, fragil e omul, ca un perete pînă li prăbuşesc insectele-n destin!» Şi apoi vine Cel ce cu toţi îl negară, El, mindru şi sarcastic cuvintă: «V-amintiţi Că-n liturghia neagră din fiecare seară Din vinu-mi aţi băut preafericiţi! (217 ) CHARLES BAUDELAIRR

In sufletele voastre mi-aţi înălţat altare Şi-aţi sărutat in taină chiar fundul meu murdar! Satana sunt! iar rîsu-mi învingător şi mare, E slut ca lumea-n chipul său hilar! Cum aţi putut deci crede, făţarnici demascaţi, Maestrul să vi-1 rideţi, să-1 înşelaţi la joc, Plăcindu-vă preţ dublu pe viaţă să-ncasaţi, Aicea, aur, dar şi-n cer un loc? E dreptul la răsplată: bătrin e vlnătorul, Şi-a stat atît la pindă să-i cadă prada-n la). Prin marile desişuri vă voi purta în zborul, Ciraci ai bucuriei fără saţ, Prin marile desişuri din munţii fără seamă, Prin a' cenuşii voastre mormane drum tăind Spre un palat cit mine de-nalt şi fără teamă: Un bloc din piatră dură, strălucind; Căci e făcut din trupul păcatelor mulţimei: In el, dureri, orgolii şi glorii am închis!» In acest timp, un tnger din cer, deasupra crimei Izbinda o suna, din paradis, Acelor ce cuvîntă cu inima: «Părinte, Slăvit să fie biciul, Durerea ce ne-o dai! Stau sufletele noastre în mîinile-ţi preasfinte, In grija-ţi care pentru om o ai». Şi-al trimbiţei clnt mindru legănător mingiie

Amurgurile-acestea cu sfîntul lor cules, Extazul ei pătrunde ca fumul de tămîie In cei ce cîntă Domnului ales. PIESE DISPARATE

RĂSCUMPĂRAREA Spre-a ne plăti vecia ceţei Ogoare două ni s-au dat, Şi le muncim neîncetat Cu fierul minţii îndrăzneţe; Trudind să crească trandafirii Iar bobul trup să bage-n spic, Noi stoarcem frunţii pic cu pic Sărată lacrima trăirii. E Arta un ogor, Iubirea E celălalt; tîrziu, cindva,

Cînd totul se va judeca, Spre a-mblînzi dumnezeirea, Va trebui s-avem prea-pline Hambare şi noian de flori Cu nestemate în culori Şi Îngerii ne vor susţine. CHARLES BAUDELAIRE

UNEI MALABAREZE Picioarele-ţi sunt tot ca şi miinile de fine, Iar coapsele-îi, prelunge, pe-o albă-ar prinde-o bine; Artiştii te admiră, căci ochii tăi, regină, Mai negri-s decit pielea de întuneric plină. tn ţară ta, ce Domnul ţi-a dat-o, pururi caldă, Ai grijă ca luleaua stăpînului să ardă, In sticle apă rece să torni şi-arome dulci, De lingă pat ţînţarii sîcîitori s-alungi, Şi dis-de-dimineaţă, cînd frunzele dau glas, De la bazar să cumperi banane şi-ananas. Desculţă, ziua-ntreagă, tu umbli şi visezi Tot fredonind vrun cintec străvechi, malabarez, Iar cind coboară seara de purpură-n tăcere, Pe vechea rogojină odihna iar te cere, Şi-n somnu-ţi se adună, în stoluri, colibri, Şi, floare adormită,-i înveţi a înflori. De ce, preafericito, vrei tu să mergi în Franţa, Unde mulţimi de oameni işi chinuie speranţa, Şi-ncredinţîndu-ţi viaţa matrozilor străini Să-ţi laşi pe totdeauna roz-albii tamarini? Te văd: abia-mbrăcată în muselini uşoare, Pe străzi întunecate sub ploaie şi ninsoare; Ah, cum vei plînge traiul de-aici — un tainic fum Şi prinsă in strlnsoarea corsetului de-acum, Prin glodurile noastre va trebui, ah, da, Pe-o pline amărită să vinzi splendoarea ta, Privind cu-ndurerare topindu-se sub cer Fantoma tristă-a unui pierdut cocotier! ( 220 ) (^ BUFONERII.

BUFONERII CHARLES■AUDBLAIRB

LA DEBUTUL AMINEI BOSCHETTI LA TEATRUL DB LA MONNAIB, BRUXELLES

Amina zburdă, cîntă, suride fericită, Jar Welche: «Pentru mine, parc-ar vorbi-n sanscrită; V crîngurilor nimfe, ivite efemer, Le ştiu doar din Montagne-aux-Herbes-potageres!» Pictorul său minune-i şi ochiul clematită; Delir ne toarnă-n suflet: Amina-i o ispită; Iar Welche: «Miocinoase-s deliciile şi pier! Nevastă-mea se poartă cu mult mai auster.» Ah, voi nu ştiţi: silfida cu pasul triumfant E-n stare să-1 Înveţe chiar vals pe elefant, Pe barză veselia, pe bufniţă să rida, Ci Welche strigă: «Huideo!» cu limba lui cea hidă:

Ca şi cind, dacă Bachus bourgogne vrind să-i ofere, El, monstrul, ar răspunde: «Mai mult mi-ar place-o bere!» (332) BUFONERII

DOMNULUI EUGENE FROMENTIN A PKOPOS DE UN NEPOFTIT, CARE SE CONSIDERĂ PRIETENUL SĂU

Mi-a spus că e foarte bogat, Şi că holera-1 ocoleşte; — Că aurul şi 1-a-ncuiat, Că, Opera, o preţuieşte; — Că e nebun după natură, Asemeni domnului Corot; — Că, încă, nu avea trăsură, Ci-i va veni cu cai cu tot; — Că marmură şi cărămidă Şi grinzi în negru, stîlpi bronzaţi îi plac, şi-n fabrica-i solidă Are trei meşteri decoraţi; — C-ar poseda, în plus de case, Douăzeci-mii acţiuni la Nord; Că, pe un fleac, işi procurase Rame cu marca Oppenord; Că s-ar fixa chiar in Luzarches, Unde nimic n-are măsură, Şi că In Piaţa Patriarhii A dat o mare lovitură; Că soaţa nu şi-o mai iubeşte, Nici mama; — dar credea, şi e Un suflet ce se veşniceşte, Că 1-a citit pe Niboyet! CHARLES BAUDELAIRE

— Că-i pentru dragostea de-o noapte, Că-n Roma, loc de plictiseli, O doamnă cu aprinse şoapte, Se-ndrăgostise grav de el. Timp de trei ore şi jumate Ast vorbăreţ de prin Tournai Mi-a spus rapid viaţa-i toată, De parcă mintea-mi nu mai e. Ar fi să-mi bat o lună gura De suferinţa mea să-ţi zic; Şi mă gîndeam struhindu-mi ura: de-aş putea dormi un pic!» N-am îndrăznit măcar să miaun, Cum nici să pleci, cînd vrei, nu poţi, Şi fundul mi-am frecat de scaun, Visînd, in ţeapă să-1 cocoţ. Bastogne se cheamă acest monstru, Fugind de biciul meu, şuvoi; Eu, in Gascogne, să-mi aflu rostu, In apă ineca-mă-voi, Dacă-n Parisul cu-ale sale — In care toţi se-ntorc, la ce!?— ti voi mai intîlni pe cale Pe nătărăul din Tournai.

Bruxelles, 1865 BUFONERII

UN CABARET VESEL PE DRUMUL DE LA BRUXELLES LA UCCLE

Tu, cel nebun după schelete Şi alte detestate-nsemne, Condimentînd plăceri, pesemne (Ce-au fost în fapt nişte omlete!), O, Monselet, bătrin hai-hui! «tn faţa cimitirului», Această insolită firmă Din nou in gindu-mi te confirmă. 16 Ch. Baudelaire

( 225 )

ALTE FLORI ALE RÂULUI ALTE FLORI ALE RĂULUI

EPIGRAF PENTRU O CARTE BLESTEMATA Tu, paşnic cititor, bucolic, Naiv şi sobru, şi uman, Azvirle-acest saturnian Scris orgiac şi melancolic, Capcana stilului retoric De n-o cunoşti de la Satan, Iţi voi părea nebun! E-n van! Azvîrle scrisu-mi alegoric! Dar dacă, totuşi, vei porni Tăcut a-mi pipăi abisul, Citeşte-mă, spre-a mă iubi; Tu, care-ţi cauţi paradisul Şi-n suflet patimile-ţi gem Deplînge-mă!... Sau te blestem! CHARLESBAUDELAIRE

EXAMEN LA MIEZUL NOPŢII

Cînd miezul nopţii bate iar, Ne întrebăm, privind la ornic, Timpul de azi, de ne-a fost spornic, De n-a trecut, cumva,-n zadar: — Astăzi, o zi predestinată, Vineri, în treisprezece, da, De ne mai amintim, cumva, Pe via}a noastră-am pus o pată, Căci pe Isus l-am ponegrit, El, între dumnezei preabunuî, Şi — parazit sugînd stăpinul — Un Cresus tîmp ne-a ghiftuit; Pentru plăcerea ăstui monstru, Satanei stînd cirac intim, Scuiparăm peste ce iubim Şi-am lăudat urîtul nostru; Iar celui slab călăi am fost,

Aşa robindu-ne trufiei, Şi imnuri am cintat Prostiei Cu fruntea ei de taur prost. Apoi, Materiei cumplite, Sărutul, în genunchi, i-am dat, Şi, încă,-ain binecuvîntat Putreziciunea ce ne-nghite. In fine, pentru-a-năbuşi Cea ameţeală în delire, Sfoi, preoţi vanitoşi ai Lirei, (228) ALTB FLORI ALE RĂULUI

Glorificaţi spre-a împlini Beţia-n tainele-i funebre, Fără de- chef, mincind siliţi, Să stingem lampe, istoviţi Să ne ascundem în tenebre! CHAKLBS BAUDELMRB

MADRIGAL TRIST

Nicicum nu-mi pasă dacă eşti cuminte! Fii tristă! fii frumoasă! Iăcrămînd Ţi-adaugi farmec celei dinainte Cum fluviul acelui şes fierbinte Şi cum furtuna florilor gemind. Şi, de pe chip, de-ţi cade bucuria, Mihnirea, da, mai mult ţi-o îndrăgesc; Sau cind dureri spre tine-şi vor stihia, Cind, orb, trecutu-şi varsă nebunia Peste-acest azi ce vreau să ţi-1 sfinţesc. Mi-eşti dragă, da, cind ochi-ţi mari revarsă Ca sîngele fierbinte, apa lor, Şi te mingii cu mina-n doruri arsă Cind spaimele te-nvăluie şi par să Ţi-agonizeze trupul poftitor. Iţi sorb, dumnezeiască voluptate, Ca imn de taină, delicios şi rar, Zvîcnind, suave, gemetele toate, Iar lacrimile strălucind, agate Iluminează-n inima-ţi de har! II

Da, ştiu acum că inima ta geme, Din sine alungind mai vechi iubiri Ce încă ard In forja lor poeme, O30) ALTE FLORI ALE RĂULUI

C-ascunzi 'n suflet — veşnice-anateme — Trufii ce izvorăsc nefericiri; Dar cită vreme visurile tale N-or oglindi in ele un infern, Si ca într-un coşmar cu-adîncă vale, Visind otrăvuri, săbii şi pumnale Cu ce iubire ţie se aştern, Cu frică deschizind celui de-afară, Descoperind urîtul peste tot, Zbătîndu-te acum şi-a multa oară Spre-a nu simţi, cumplit, c-m te-mpresoară Dezgustul lumii, marele despot,

Nu vei putea, regină Înrobită Ce mă iubeşti cu spaimă, ca pe-un zeu, In noaptea de orgie, îngrozită, Să-mi spui, cu sufletul ţipînd, rănită, «Sunt eu stăpina ta, Stăpinul meu!» CHARLES BAUDELAIRE

AVERTIZORUL In cugete, şi eu şi tu, Purtăm o viperă ce creşte Şi stînd ca pe un tron, zeieşte, Cînd spunem: «Vreau!», ea zice: «Nu!» Iar ochii de ţi-ai cufundat In al plăcerilor păcat, Ea şuieră: «Ţi-ai dus povara?» De faci copii, ori pomi plantezi, De scrii poeme sau sculptezi, Te-ntreabă: «Apuca-vei seara?» Fie că-ncerci, ori speri mereu Nu poţi petrece un moment: Fără-acel crud avertisment Al viperei din eul tău. (232) ALTE FLORI ALE RĂULUI

RĂZVRĂTITUL Un înger ca un vultur din ceruri se avîntă, Pe păcătos îl prinde cu miinile de păr Si-1 scutură spunîndu-i: «Să crezi in legea sfîntă! Sunt îngeru-ţi de pază! Minune şi-adevăr! Vei îndrăgi de-acuma, cu-ntreaga ta fiinţă, Săracii, răii, proştii, schilozii — negru val!— Cu-a tale milostenii şi veşnica-ţi căinţă Pentru Isus aşterne covorul triumfal. Aceasta e Iubirea! Cit inima-ţi e trează, Extazul reaprinde-ţi, la Domnul genunchează: Sublimă Voluptate-i, şi doar cei buni o au!» Si îngerul certîndu-1 din dragoste adincă, Pe-afurisit, cu pumnii, îl mîngiie şi încă; Dar pururi osinditul răspunde: «Nu! nu vreau!» (233 ) CHARLES BAUDELAIRB

DEPARTE MULT DE-AICI Căsuţa parcă e sfinţită Şi-n ea o fată prea gătită în linişte, şi pregătită, îşi răcoreşte fragezi sinii Cu fluturarea blîndă-a mînii Şi-ascultă plinsetul fîntînii; E Dorothea! şi-o găsesc Blînd imnul apelor din zare Şi-aripa vîntului ceresc Şi sufletul i-1 podobesc. Oe sus in jos cu grijă mare îşi unge trupul său zeiesc Cu miruri: sfîntă miresmare — Iar într-un colţ se stinge-o floare. (234) ALTE FLORI ALB RĂULUI

RECULEGERE Durere, fii cuminte, reintră-n calm, frumoasă, Doreai să vină Seara; priveşte-o cum coboară: Peste oraş, tăcută, o atmosferă joasă, Dind unora odihnă, la alţii grijă-amară. tn timp ce gloata lumii de vechi plăceri setoasă Se lasă biciuită ca de-un călău, ocară Si remuşcări culege — serbare vicioasă — Durerea mea, dă-mi mina şi să fugim, fecioară, Departe. Iată anii cei morţi cum se arată Pridvoarelor de ceruri, in haină demodată, Din ape-adînci Regretul, surîs opalescent Şi Soarele se stinge sub arcul unui nor; Da, draga mea, e noaptea sosindu-ne uşor Precum un lung linţoliu sosind din Orient. CHARLES BAUDBLAIRB

ABISUL Pascal şi-avea abisul in propria-i trăire, — Vai! totul un abis e: dorinţă, vis, cuvint! Şi am simfit adesea al Groazei aspru vint Cum părul îmi ridică, nebună-nvîlvorire. Sus, jos şi pretutindeni, adine, peste pămint, îngrozitorul spaţiu ce-i fără de oprire... Cu inţeleptu-i deget şi-a lui neprihănire îmi desemnează Domnul coşmaruri peste cint. Chiar somnul mi se pare un puţ enorm ce-ascunde Orori nedefinite ducind spre nu ştiu unde; Şi oricare fereastră mă zvîrle-n zări enorme. Da, sufletu-mi, ce pururi e chinuit de toate, Rîvneşte-a nefiinţei insensibilitate; — Ah! de-am ieşi o dată din Numere şi Forme! ( 236) ALTE FLORI ALB RĂULUI

TÎNGUIREA UNUI ICAR Sunt fericiţi, sătui, uşori, Amanţii fetelor pierdute, Cind mie braţele mi-s rupte Fiindcă-am strîns cu ele nori. Voi, sori fără asemănare, Care-n adine de cer luciţi, în ochii mei de voi orbiţi Doar amintirea mai tresare. Zadarnic spaţiului voii Să-i aflu miezu-n tainic joc, Sub nu ştiu care ochi de foc Aripa mi se nărui, Şi ars de dorul meu zeiesc, Nu voi avea onoarea sfîntă, Genunea care mă-nmormîntă Cu numele-mi s-o-nveşnicesc. (237) CHARLES BAI

LA1RB

CAPACUL Oriunde-1 poartă soarta, peste uscat sau mare, într-un tărîm fierbinte, ori sub un soare şters, Ca slujitor al Crucii sau întru Desfrînare, Biet cerşetor, sau Cresus vestit in Univers, C-o minte mai înceată, ori mult-iscoditoare,

Din sat sau din cetate, pribeag în veşnic mers, Pe om îl paşte pururi a tainelor teroare Şi cată-n sus cu spaimă, spre-un bănuit advers. Acolo, Cerul! Criptă cu-naltul strivitor, Plafon cu luminaţii de operă, decor, Şi sîngerînd actorii dansează-a nesfîrşire; Speranţă pentru schivnici şi iad pentru cei răi, O, cer! capac ce-acoperi cazanul cu văpăi In care fierbe, vastă, mărunta Omenire. (238) POEMB DIN PRIMA EDIŢIE POSTUMĂ

POEME DIN PRIMA EDIŢIE POSTUM^ CHARLES BAUDELAIRB

RUGA UNUI PÂGÎN Ah! nebunia nu-ţi opri; Cu flăcări inima-mi străbate, Tortură scumpă, Voluptate! Diva supplicem exaudi! Zeiţă răspîndită-n aer, Adincul spre-a mi-1 încălzi, Topeşte-mi amorţitul vaier Şi-un imn de-aramă-ţi voi porni. Fii, Voluptate,-a mea regină! Şi-o* mască de sirenă-ţi pune De carne şi de catifea, Sau dă-mi odihna cea deplină In vinuri mistice, nebune, Şi fii mereu fantoma mea! (240) POEME DIN PRJMA EDIŢIE POSTUMĂ

LUNA JIGNITA O, Lună, tu, pe care te adorau părinţii, Regină de azururi, cu strălucit serai De stele-n podobire urmindu-te, alai, Tu, Cynthie bătrînă dlnd farmec suferinţii, Mai vezi, trudiţi, amanţii în somnul lor de rai Cu gura-ntredeschisă uşor zimbindu-şi dinţii? Sau pe poet in veghe storcind puterea minţii? Ori cum se-mperechează năpirci sub ciumăfai? Sub dominoul galben, cu pasul clandestin, Mai mergi, precum in veacuri, din seară pină-n zori, Endymion aşteaptă, să-i dai al tău suspin?... — «Pe maică-ta, copile al unui veac de-orori, O văd stînd la oglindă, cu trupul gîrbovit, Privindu-şi jalnic sinul cu care te-a hrănitj». .17 Ch. Baudelaire

( 341 ) CHARLES BAUDELAIRB

PIPA

PĂcn

DUPĂ LONGFEIXOW-

Atunci, Gitche Manito, Stăpînul mare-al Vieţii, A coborît puternic din zarea dimineţii la verdea şi imensa cimpie cu coline; La Rouge Camere, semeţ, pe-nalte stînci, Lumina dominind-o şi spaţiile-adinci Sta drept, şi vast, şi mîndru, şi-ncrezător ia sine. Pentru-a chema la sfatu-i popoare numeroase Precum nisipul mării şi ierburile joase, Cu mîna-i de-ndrăzneală, o stincă-a smuls, avan, Şi-a meşterit o pipă superbă pe măsură; Dintr-un buchet de trestii cu falnică statură A luat pe cea mai lungă spre-a face-o nalt burlan. Şi coaja unei sălcii a rupt cu mina Sa El, Creatorul Firii, luleaua a-ndopa, Şi-acolo, în picioare, ca felinar astral Aprinse Pipa Păcii. Şi stlnd în pisc stincos El a fumat; lumina îl podobea frumos. Popoarele zăriră, deci, marele-i semnal. Şi fumul sfint, ca blinda coloană miresmată, In dimineaţa calmă se arătă pe dată, Fiind, la începutu-i, ca brazda cenuşie, Apoi albastru abur se arginta treptat Şi se mărea întruna urcind neîncetat De-ajunse să se spargă în bolta azurie. ♦

( 242 )

POEME DIN PRIMA EDIŢIE POSTUMĂ

Abia ghicite virfuri a' Munţilor Stîncoşi, Mari, nordicele lacuri cu ţărmii viforoşi, Chiar valea Tawasentha ce-i raiul pămîntesc, Şi codrii Tuscaloosa se-nmiresmind aparte, Toate şi toţi văzură imensul fum departe Urcind in dimineaţă cind zări se rumenesc. Profeţii cuvintară: «Vedeţi această bandă De fum, care-i asemeni cu mina ce comandă, In lină înălţare şi soarele l-ascunde? Gitche Manito este pe toţi Stăpînitor, Prin acest fum de taină el spune tuturor: «Voi, luptători, la sfatu-mi, veniţi de orişiunde!» Prin patru părţi de zare prin care umblă vîntul, Peste cîmpii şi ape prin care taie gindul, Războinicii din triburi semnalul au zărit, Spre Camere Rouge, spre fumul ca un glas, Tăcuţi se îndreptară in acel mare ceas, Acolo, unde Gitche Manito-a poruncit. Toţi, echipaţi de luptă cu indîrjite chipuri Înaintau prin verdea prerie, ca nisipuri împestriţaţi, ca-n toamnă, pădurea ruginită; Şi ura, care pururi în lupte-i încleştase Şi în străbunii vajnici ca flacăra dansase, Le-incendia privirea şi rămineâ cumplită. Da, se-ncontrau prin ura străveche şi riătingă, Şi Marele Manito, ce nu ştia să plîngă, Privindu-i cu asprime., dar nu cu ochi despoţi, Ca un părinte cărui dezordinea nu-i place Dorind ca veşnic fiii săi să trăiască-n pace,

Iar el, Gitche Manito, părinte bun la toţi, Puternic, mina dreaptă o-.ntinse peste ei, Şi spre-a le domolire minia grea, de lei, Şi-a frunţii fierbinţeală cu umbra palmei sale, ( 243 ) CHARLCSBAUDELA1RE

Le spuse atunci cu vocea de ceruri majestuoase Asemeni unor ape venind tumultuoase Ce cad peste adincuri cu vuiete-abisale: II

«O, seminţie scumpă, eşti plină de păcat! Voi, fiii mei, de-acuma o hotărîre sfîntă Vă dă Gitche Manito, cel care vă cuvîntă, Mai Mare peste Fire, şi care, el, v-a dat Castorul, ursul, renul, bizonul ce vă-nfruntă. Străvechea vinătoare v-o am făcut uşoară; De ce, dar, vînătorul devine asasin? Iar bălţile, cu păsări le-am populat din plin, De ce nemulţumirea şi vorbele de-ocară? Bogaţi sunteţi şi totuşi furaţi de la vecin! Da, mă desgustă-amarnic războaiele-ntre fraţi, Şi ruga, şi dorinţa ca simple întocmeli; Pericolul stă-n toane şi-n veşnice-ndoieli; Ci numai în unire puteţi să vă salvaţi: Trăiţi de-acum în pace şi-n drepte rînduieli. Curînd la voi veni-va din partea-mi un Profet, Spre-a vă-nvăţa Iubirea şi-a suferi cu voi. O sărbătoare-a vieţii sunt vorbele-i şuvoi; Vă lepădaţi dispreţul: e-un înţelept perfect; Ci daţi-i ascultare spre-a nu pieri apoi! Spălaţi-vă în valuri culoarea de pierire. Aici belşug de trestii şi piatră, munţi întregi; Deci, faceţi-vă pipe. Şi fără războire, Fără vărsări de singe, în dulce înfrăţire Fumaţi toţi Pipa Păcii, şi fiţi ai păcii regi!» ( 244 ) POEME DIN PRIMA EDIŢIE POSTUMĂ

UI

Ei, armele de luptă indată-şi aruncară, A sîngelui culoare in valuri îşi spălară, Pe chipurile crude, blindeţea se ivind. Din stincă şi din trestii lulele meşteriră Şi, pricepuţi la toate, le mai şi înfloriră, Iar Spiritul,-copiii şi-i alinta zimbind! Cu sufletu-n lumină plecau spre calme zări, Cind el, Gitche Manito, Stăpin pe-ndepărtări, Prin poarta-ntredeschisă se înălţa la cer — Prin aburii-minune ai norilor de fum Atoateştiutorul urca sublimul drum — Prea-mulţumit de fapta-i: tărie şi mister! CHARLESBAUDELAIRB

LUI THEODOR DE BANVILLE Tu, pletele Zeiţei le-ai înşfăcat c-o mină De duritate plină — ce-altdată te-a-nhăţat — Erai deplin stăpînul, nepăsător bărbat, Acum, stăpina sorţii tirind-o prin ţarină. Ardea un foc in ochii-ţi, acea precocitate

Cu care te-nzestrase mindria de-arhitect: Zidirile în care ai îndrăznit corect Şi anunţau cu fală a ta maturitate. Poete!-al nostru sînge ne părăseşte — faur! — Şi nu din intîmplare cămaşa lui Centaur, Care-i scimbase trupul in chinuri nesătule A fost de trei ori dată prin balele subtile Ale acelor multe şi groaznice reptile Pe care, in pruncie, le-a strîns de git, Hercule! (346)

FÂRÂMITURI CHARLES BAUDGLA1RB

FÂRÂMITURI (VERSURI DESPERECHEATE) ORGOLIU

Îngeri îmbrăcaţi in aur, purpură şi hiacint. Geniul şi dragostea sunt datoriile-mi uşoare. LACOMUL

Rumeg'nd, eu rid de trecătorii flămînzi. Ca un obuz aş exploda De nu aş suge ca un cancer. Noroi am frămîntat şi aur am iscat Avea in ochi puterea ce-n inimă-ascundea. Deşert vivant, Parisul îl alunga mereu, El: neirifrint ca fiara şi liber ca un zeu. Privirea-i, nici timidă şi nici nepăsătoare, Se răspindea in juru-i cu lăcomie mare, Şi nări in fremătare drept griji, ca la artişti Ce opera-şi mîngîie cu degetele, trişti. Da, tinereţea fi-va-ţi bogată-n mari furtuni Ca Zodia Leoaicei cu ochii arzători Ce ne alintă fruntea şi braţele-n sudori, Călătorind în spaţii şi respirind fugos Ea naşte-acele zine cu mersul amoros, ( 248 ) FĂRĂMITURI

Ivindu-le-n oglindă, sterilă voluptate; Ca fructe-n pîrguire a lor virginitate. Dar eu zăresc in ochii adinei, răscolitori, Că inima-ţi nu-i pentru plăpinde sărbători Şi-această frumuseţe ca fierul in tenebre Va re-zidi Infernul cu nesecate febre, Spre a-mplini desfriul cu groaznicele-i guri Şi a-ntrista simţirea .umilelor făpturi. Da, dbborind sub sine molaticele perne Un trup superb ca noaptea odihnei se aşterne Şi somnul podobindu-şi cu un surîs total A spatelui său urmă de pofte chinuit. De-o patimă nebună sta aeru-mpregnat; Ca spre o lampă fluturi se năvăleau, perdeaua Sub nici o adiere, iar sreaşina ca neaua. Era o noapte caldă, o baie a iubirii Tu, îngere puternic pe chipul mîndru-avînd A Iadului pecete sub care te-ai nălţat, Imblîhzitor feroce, in cuşcă mi-ai băgat Spectacol de ruşine cruzimii tale-oricind,

Coşmar în miez de noapte, Sirenă-n totul goală, Tu ce mă-mpingi spre hăul din mine chiar stind drept Purtînd veşminte sfinte sau barbă de-nţelept Spe-a-mi oferi otrava iubirii ce înşală BLESTEM

Bancul de peşti nestăpinit şi dur Şi trecătbarea-ngustă, maelstromul vorace Agită mai domol nisipul sur Decît a' voastre inimi, dînd cerurilor rază; Ele-s o aruncare de nobilă putere < 249 )

Acolo unde farul vedeta luminează Dar care şi ucide moluştele-n tăcere; Şi, încă-a noastre inimi se-aseamănă c-un han La care hămesiţii vislndu-şi masa, patul, La cei ce-s înlăuntru se roagă, ţipâ-n van: Ci tac: studentul, popa, tac: tîrfa şi soldatul; Şi pleacă fără-ntoarceri; ce camere infecte: Război, ştiinţă, amoruri; e-ngust al nostru unghi, E rece vatra; patul şi vinul au insecte Pe oaspeţii aceia eu i-aş servi-n genunchi! SPLEEN FXRXMITUM

SCHIŢA PENTRU UN EPILOG LA A DOUA EDIŢIE

Liniştit ca un înţelept, blînd ca un proscris,... am zis Te iubesc, o, preafrumoaso, tu încîntarea mea... Fără de-asemuire... Orgiile-ţi fără de saţiu şi fără suflet dragostea, Plăcerea ta fără oprire Ca peste tot, în însuşi răul, se-arată fără-a se vedea, Bombele şi pumnalele, izbînzile şi sărbătorile tale, Mahalalele melancolice, Hotelurile tale fastuoase, Grădinile de intrigi pline şi de suspine, Templele tale vomitînt rugăciuni muzicale, Disperările-ţi copilăreşti, ochii de bătrînă nebună, Descurajările tale; Focurile-ţi de-artifiqi, explozive bucurii Care fac să rîdă cerul peste morţi şi peste vii. Viciul tău, prea-venerabil în mătase îmbrăcat Şi rizibila-ţi virtute cu privirile spanchii In extaz spre luxul care îl depling cu-adevărat... Principiile-ţi salvate, dispreţuite legi, Statuile trufaşe cu umerii in ceţuri Şi turnurile tale deasupra strălucind, Reginele-ţi din teatru cu vocile-ndrăzneţe Şi clopote, şi tunuri, orchestre asurzind Şi pietre fermecate zidite-n fortăreţe, ( 251 ) CHARLES BAUDBLAIRE

Şi oratorii care îţi predică amarul, Canalele cu sînge spre Iad tălăzuind, Şi-asemeni cu-Orinocul, pierindu-le izvorul, Şi îngerii tăi încă, bufoni în zdrenţe nouă: în purpură şi aur şi încă-n hiacint,

Voi, toţi, rămîneţi martori de truda-mi împlinită: Perfect precum chimistul şi-n sufletul meu sfînt. Eu, lucrurilor, stors-am esenţa ca un faur: Noroiul tău, priveşte: l-am transformat în aur. POEME DIVCRSE

POEME DIVERSE CHARLES BAUDBLAIRB

POEME DIVERSE Nu-i aşa câ-i plăcut, acum clnd mi te-asameni, în lungă obosire, la fel cu ceilalţi oameni, Să căutăm o clipă spre Răsăritul vieţii Spre-a revedea, departe, roş, pragul dimineţii Şi-naintînd întruna pe cruda noastră cale Să ascultăm ecouri din Încetată vale, Asemeni şopotirii amorurilor noi, Ce Dumnezeu le puse de la-nceput in noi? li

ti place s-o zărească în fustele ei albe, Cind saltă printre arbori cu înverzite salbe, Stîngace-n graţii pure atunci cind işi ascunde Piciorul, dacă rochia-i într-un tufiş se prinde. iu Acolo sus, departe, mai sus de drumul mare Sunt ferme şi vilcele, costişe înverzite Şi, dincolo de ele, păduri in ascultare, Şi pajiştile-alpine călcate-ncet de vite, Iar dincolo de-acestea un Iac precum abisul înconjurat de piscuri, măreaţă-ncremenire; Şi apa doarme-ntruna imbogaţindu-şi visul: Nimic nu-i întrerupe eterna neclintire. (254) POEME DIVEKSE

E mohorît deşertul înalt, cu-auz de ceaţă, Şi totuşi cîteodată se simt, sosind abia, Şoptiri şi lungi ecouri parcă din altă viaţă, Ca un oftat de clopot din zare, d-undeva. Peste-aceşti munţi pe care doar viatul ii sărută, Peste gheţarii veşnici în soare aurind, Şi peste sîînci semeţe, prăpăstii stîod la pindă, Şi-n iezerul in care mor serile pe tind, Sub paşii mei, deasupra-mi, jur-împrejur: tăcerea! Tăcerea de din care ai vrea să te salvezi, Cea veşnică tăcere şi muntele-n paterea Acelui aer tainic; iţi pare că visezi, S-ar zice cum că cerul cu-a lui singurătate Se oglindeşte-n apă, iar stincile străvechi Ascultă-n reculegeri a lor divinitate: Mister sublim spre care noi nu avem urechi. Iar cînd, din intimplare, un nour rătăceşte Şi adumbreşte faţa acelui lac sever Ai crede că vezi umbra, plutind dumnezeieşte, A unui suflet care, încet, pătrunde-n cer. IV

Ah, chiar acuma o ascult

Afară fredonînd uşor Precum un monoton tumult Pe care-n mtne-1 port cu dor; E ea, bâtrîna bocitoare Muză-a sărmanilor, ades Odinioară-n clipe goale, Ne Incintă cu dulce vers! Dar, cu speranţele pierdute, Săracu-i trist şi e supus; (255) CHARLES BAUDELAIRE

Şi m-am gîndit atunci la clte Un bun prieten mi-a fost spus, Plimbîndu-ne în seara caldă: Că-i o plăcere de nescris Să-asculte-aşa o serenadă Cînd chiar plăcerile-s plictis. Aceste melodii umile Minuni sunt inimii sihastre Şi ele vin către febrile Şi grele simţurile noastre. Ferestrele-au rămas închise, Ingrat! dar cine poate şti Cit am visat la cele zise De bunul meu amic Henri! Vai! n-ai plins pentru altul nici pentru tine chiar? Nu te-ai rugat la Domnul: «Tu, iartă-mă, Stăpîne, Nu mă iubeşte nimeni, mi-e inima de ciine! Toţi m-au corupt; şi iată de tine n-au habar!» Căci obosit de lume, de zicerile amare, Fu nevoit, cu ochii-i, să cate spre azur Şi să se adreseze Celui fără-contur Spre-a dărui iubirii, din ceruri, îndurare. Să se-nconjoare acuma de taina cea profundă, Privirea să-şi închidă cind toate îl privesc, Vecinilor nu spună: «Doar cerul îl iubesc», Ci Domnului să zică: «Dă-mi pacea ta fecundă!» La fel, închis de preot, stă templu-n năzuinţă; Cind peste-acoperişuri coboară noaptea-ncet, Cind-gloata se desface de-al străzilor magnet, Se umple de tăcere şi capătă fiinţă. ( 256 ) POBME DIVERSE

VI

Ştiu, ai trecut, adesea, tu, suflet de poet, Prin cîte-un sat mai mare, gătit sărbătoreşte, Cînd cerul şi pămîntul se-mbrăţişau discret: O duminică-naltă, c-un soare ce-aureşte; Clopotniţa vibrează lansînd acel verset, Care pătrunde-n toate adine, dumnezeieşte, Cu elegantă pompă, bătrini şi tineret, Se-ndreaptă către slujba ce-acum se pregăteşte; Fiinţa ta mondenă mişcată-i in adine

De sunete de orgă, de clopote ce plîng, Şi-n inimă, deodată, se-adună un suspin! Cucernicia, iată, în tine se ridică Desferecînd din vreme trecutul tău senin, Şi-n miezu-i, luminoasă, o zi de duminică! VII

Eu nu am ca metresă ilustră o leoaică: Şi-mi dărui puritatea la o mahalagioaică.; Nesuportînd pe cei ce au ochiul furibund, In inima prea tristă odorul îmi ascund. Pantofi, spre-a-şi cumpărare, ea sufletul îşi vinde Şi Dumnezeu, prea-bunul, ar rlde de-aş cuprinde Ungă infama asta pe-acel modest Tartuf, Eu, care-mi vînd gindirea spre-a fi celebru,...uf! S-a viciat, trăznita, şi poartă, deci, perucă: Pe ceafa ei cea albă curg plete, buclă-n buclă; Ne-mpiedecînd, aceasta, săruturi amoroase Să plouă-acum pe fruntea cea cheală-ntre cheloase. 18 Ch. Baudelairc

( 257 ) CHARLES BAUDELAIRB

Chiorîş la toţi se uită ciudata ei făptură Sub gene lungi, umbroase, cum îngerii avură; Ci ochii toţi, avizii, ce-o condamnară greu, Privirea sa ebree n-o vor uita, nici eu! Douăzeci de ani, atit, doar. obrajii i-au căzut De fiecare parte i-atîrnă peste gît, Şi totuşi noaptea-ntreagă mă trage peste ea Şi sunt ca pruncul proaspăt: o sug, o muşc, mă vrea, Şi-i bine că adesea nu are-o para chioară Ca umerii să-şi ungă şi-apoi o subsuoară: O ling eu pe tăcute cu şi mai multă-ardoare Decit Magdala-n patimi a' Domnului picioare. Sărmană creatură, plăcere-n gîflire, De-aşa sughiţuri aspre nu poate să respire, Şi bănui din aceste scurte-opintiri brutale C-a ros, desigur, plinea cea veche prin spitale. Neliniştiţi sunt ochii-i de-a lungul nopţii crude, Crezind că văd alţi doi ochi in uliţele-afunde; Fiind prea primitoare cu falşii săi eroi, I-e frică de-ntuneric şi crede în strigoi. Ba chiar, plăcîndu-i seul, 1-a folosit mai mult Decit savantul, noaptea, pe-al cărţilor tumult, Şi i-a scăzut şi foamea, iar ochii-s brilianţi Cînd ii apar din noapte defuncţii săi amanţi. De o-ntîlniţi, bizară şi împopoţonită Pe-o mizeră stradelă, spre margini, rătăcită, In jos ţinlndu-şi capul de porumbel rănit Tirîndu-şi prin noroaie călciiul dezgolit, Să n-azvîrliţi, de scîrbă, înjurături spurcate Spre faţa prea fardată a bietei nespălate, Căreia chiar Famina, zeiţă şi iscoadă, I-a poruncit a-şi scoate juponu-n plină stradă. < 258 ) POEME DIVERSE

Ei, da! boema asta e tot ce am mai bun:

E perla mea, regina la care mă supun, M-a legănat adesea pe sînu-nvingător Reincălzindu-mi firea cu mucedu-i amor. vni Aicea zace cel ce prea mult iubit de dame, A coborît de tlnăr la ale lui infame. IX

Tu, nobilă femeie cu timpu-n apogeu Fără-a gindi prea multe dormi sau visezi mereu, Şi imbrăcată-n antic strai grecesc, De zece ani încoace, care-au trecut alene Obişnuindu-mi gura cu sărutări viclene Tu îngrijeşti un dor călugăresc — Orgiei preoteasă ai fost, ţi-aduci aminte!? Iar astăzi, neplăcindu-ţi adincurile-ţi sfinte Să-nmugurească într-un pui de om, Alungi, prea-credincioaso, stigmatul alarmant Pe care chiar virtutea cu plugu-i 1-a-mplîntat In plntecul matroanelor, atom. Imberbi, atunci, cu toţii, în bănci mai învechite Decît acele lanţuri, cu mult mai lustruite, Ce-a oamenilor piele frecatu-le-a mereu, Noi ne tiram tristeţea ş-acel dezgust ateu, încovoiaţi sub cerul pătrat, privit cu ură, Bind, zece ani, un lapte de aspră-nvăţătură. E mult de-atunci dar vremea aceea ne-a marcat: Voiam să spargem sensuri la dasicu-nchistat; Profesorii ce nu se-mpăcau cu-a voastre rime, Se prăbuşeau ridicol sub ale noastre scrime, (259 ) CHARLES BAUDELAIRE

lăsîndu-1 pe şcolarul, de-acum învingător, Să-şi urle bucuria in grai latin, sonor. — Care din noi atunci — ah, da, adolescenţa — Precum o oboseală nu i-a simţit prezenţa — Ochiul pierdut în zarea posomorîtă-a verii Sau in înmărmurirea zăpezii, — să nu-1 sperii, Auzu-avid şi sincer, — şi supt în hăituiala, Ecoul unei cărţi sau un strigăt de răscoală? Era mai ales vara, cînd plumbii se turnau, Precum aceste ziduri ce mari tristeţuri au, Cînd fierbinţeala zilei sau picla toamnei reci Iradiau spre ceruri trăirile lor seci, Făcînd să somnoleze-n balcoanele propice Adolescenţii care mai ieri jucau arşice; Sezon de reverie cînd Muza sta din şopot O-ntreagă zi s-audă bătaia unui clopot; Cînd chiar Melancolia, la prînz, cind totul tace, Stă cu bărbia-n palmă ne mai avînd ce face, — Cind ochiul e albastru şi nu religios Ştiindu-se oricine obscen de dureros, — Tirîndu-se abia şi precoce-n plictiseli, Cu fruntea transpirată-n ascunse lîncezeli. — Şi serile bolnave şi nopţile fierbinţi închipuite fete care te scot din minţi, Ivindu-se-n oglindă, — sterilă voluptate, —

Ah, fructele lor coapte, a lor nubilitate, — Ce seri italiene, cînd moale~i neputinţa, — Ce de plăceri viclene descoperă ştiinţa, — Cînd mohorîta Venus, din jilţul ei de nori, Revarsă-n valuri moscul: cădelniţînd candori. — Aşa a fost conflictul, domoale circumstanţe; I-aţi dat drept sfat sonete, l-aţi pregătit cu stanţe, Cum unei cărţi deodată esenţa-i presimţii, Eu am purtat in suflet povestea cu-Amaury. Abisul mistic este de indoială-aproape — Beţia, infiltrată cu-ncetu-n mici etape în mine, ce-n cădere, prăpastia-mi place', Mi-a descifrat sublimul suspin al lui Rene, Şi setea ridicindu-şi mereu tot maţ* bizară, ♦

(260)

_______________________POEME DIVERSE__________________________________

— Adincul meu muncindu-1 emoţia amară. — Am absorbit, prin zile, miasme şi parfume, Şi amintiri defuncte cu-nvăluiri molcume, Şi lunga împletire a frazelor-cabale, — Şi rugăciuni şoptite, mistice madrigale; — O carte voluptoasă, ce nu ştiu de-a rămas. — Apoi, fie-n adincul unui azil retras, Fie sub naltul soare al zonelor'alese, Eternă legănare a valurilor dese, Născinde orizonturi, mereu fără sfirşit, Readucind în inimi divinul dor vrăjit, — Fie-n răgazuri surde a' zilelor de foc, In trîndăvia rece cînd brumele se coc,— Sub fumul de trabuce tavanu-acoperind, — Eu răsfoiesc misterul alene se ivind Din cartea asta scumpă mult celor renegaţi, Destinul lor: să fie de-aceleaşi boli marcaţi, Privindu-mă-n oglindă, am perfectat, ispită, A vrerii artă crudă, de-un demon dăruită: — Spre marea voluptate se trece prin durere, — Să-njunghiem deci răul, căci răul prin rău piere. Poet! o-njurătură-i, sau, poate-un compliment? Eu sunt în faţa voastră ca un amant, atent Privind la o fantomă cu multele-i momeli, Căci mîinile-i şi ochi-i, puternice-amăgeli, Au farmece ascunse. — Toţi cei iubiţi, proscrişi, Ca vasele cu fiere-s, le bei cu ochii-nchişi, Iar inima străpunsă, mereu însingerata, Se prăbuşeşte zilnic, imbrăţişind săgeata. XI

Cit va dura, iubite, — amorul tău? Se alinta copila-n clar de lună. Răspunse el: — O, bruna mea stăpînă, Mereu, mereu! Cind totul doarme-n preajmă, dulce hău, Eliza, — ncolăcindu-se-n plăcere, ( 261 ) CHARLESBAUDELAIRB

Se dăruie sărutului şi-l cere Mereu, mereu!

Iar eu mai zic: — Spre-a-mi podobi cel rău, Şi-a nu uita durerile primite, Carafe dulci, vreau să vă văd golite Mereu, mereu! Da, cel mai cast amor, aş spune, zău, Şi-ndrăgostitul ce se dăruieşte, Ca un flacon parfumul îşi goleşte Mereu, mereu! XII

tn mijlocul mulţimii atit de schimbătoare, Păzindu-şi amintirea, comoară preţioasă, Ea caută ecoul, ce-o mingiie şi-o doare, A tristelor lui vorbe, columbe zburătoare Chemindu-se-n pădurea deasă. XIII

Da, farmecul tău e chiar arhitectura: E, deci, ea frumuseţea, in timp ce eu, natura; Şi cum, oricind, natura frumosu-1 podobeşte, Eu te-nfloresc, minune, şi mîndru sunt, fireşte! XIV MONSELET PAILLARD VERSURI PENTRU PORTRETUL SÂU

Toţi îmi spun micul motan; Femeiuşte elegante Vin la mine apetisante: Sunt un paşă năzdrăvan.