BASARABIA 1812 -1947

BASARABIA 1812-19471

Muzeul National de Istorie a României 9

Institutul Cultural Român Catalogul expoziţiei

BASARABIA 1812-1947

BASARABIA -1947 OAMENI

,

1812

LO C U R I ,

FRONTIERE Bucureşti - Chisinău mai - iunie 2012 9

COMITETUL DE ORGANIZARE

dr. Emest Oberlănder-Tâmoveanu - director general al Muzeului Naţional de Istorie a României dr. Petre Guran - director Institutul Cultural Român Mihai Eminescu - Chişinău dr. Diana Mandache - cercetător, Muzeul Naţional de Istorie a României 2 Cornel Constantin Ilie - muzeograf, Muzeul Naţional de Istorie a României

9

BASARABIA 1812-19471

Valentin Mandache - istoric asociat, Muzeul Naţional de Istorie a României dr. Oana Ilie - cercetător, Muzeul Naţional de Istorie a României Mihai Bozgan - muzeograf, Muzeul Naţional de Istorie a României dr. Nicolae Enciu - cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei dr. Alexandru Ghişa - diplomat, Unitatea Arhive Diplomatice, Ministerul Afacerilor Externe dr. Stelian Obiziuc - diplomat, Unitatea Arhive Diplomatice, Ministerul Afacerilor Externe ing. Bogdan Gheorghiu - şef Serviciu Tehnic, Muzeul Naţional de Istorie a României Virgil Apostol - arhitect, Muzeul Naţional de Istorie a României George Nica - fotograf, Muzeul Naţional de Istorie a României Marius Amarie - fotograf, Muzeul Naţional de Istorie a României Ionuţ Drăgoiescu - istoric asociat, Muzeul Naţional de Istorie a României Cristina Moisescu - contabil şef, Muzeul Naţional de Istorie a României Ecaterina Dimancea-Dumbrăveanu - referent principal relaţii, Institutul Cultural Român Mihai Eminescu - Chişinău Andrei Nicolescu referent principal relaţii, Institutul Cultural Român Mihai Eminescu - Chişinău

PROVENIENŢA DOCUMENTELOR ŞI FOTOGRAFIILOR

Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR) Arhivele Naţionale ale României - Arhiva Istorică Centrală (ANR) Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE) Biblioteca Naţională a României (BNR) T.C. Başbakanlik Osmanii Arşivi Daire Başkanhg, Istanbul Colecţia Valentin Mandache (CVM) Colecţia arh. Mădălin Ghigeanu (CMG) Colecţia Diana Mandache (CDM) Colecţia Lucreţiu Todoroiu (CLT)

3

BASARABIA 1812-1947

Colecţia Cristian Scăiceanu (CCS)

CUVÂNT ÎNAINTE

S

emnarea în 2011 a acordului de cooperare culturală între România şi Republica Moldova a creat pre- mizele rodnice ale dezvoltării şi aprofundării conlucrării dintre ţările noastre, unite prin limbă, istorie şi civilizaţie comune. în cadrul acestei cooperări, punerea în valoare a patrimoniului cultural joacă un rol esenţial. Nu întâmplător, schimbul de expoziţii s-a intensificat în ultimii doi ani. Astfel, la sfârşitul lunii august 2011 se deschidea la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei expoziţia Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare. A fost un adevărat eveniment cultural, care s-a bucurat de un succes extraordinar, peste 20 000 de oameni vizitând expoziţia în cele trei săptămâni cât a poposit în capitala Republicii Moldova. Dialogul cultural dintre cele două maluri ale Prutului continuă, iată, cu o nouă manifestare: expoziţia Basarabia 1812 - 1947. Oameni, locuri, frontiere. Este o expoziţie care se adresează publicului iubitor de istorie şi de adevăr, care doreşte să scoată în evidenţă nu atât ceea ce ne-a separat ci, mai ales, ceea ce ne-a apropiat de-a lungul zbuciumatei noastre istorii comune. Având exemplul expoziţiei de anul trecut, suntem convinşi că şi aceasta se va bucura de aceeaşi apreciere, înscriindu-se cu succes în cadrul colaborării culturale dintre România şi Republica Moldova.

HUNOR KELEMEN

Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional

4

Basarabia: 1812-2012. Să ne aducem aminte de două secole de istorie

BASARABIA 1812-19471

I /v

n luna mai, în anul de graţie 2012, la vremea împlinirii a două secole de la anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Rusia, Muzeul Naţional de Istorie a României a considerat că este de datoria lui să organizeze o expoziţie comemorativă, menită să readucă în memoria contemporanilor noştri nu numai evenimentele din acel an fatidic, dar şi alte momente de cotitură din istoria Basarabiei, ca parte a istoriei neamului românesc. Expoziţia Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere este construită în jurul unor documente esenţiale pentru înţelegerea seriei de momente-cheie ale istoriei românilor de pe ambele maluri ale Prutului - 1812,1856,1878, 1918, 1940, 1941, 1943- 1944 şi 1947. Ele vorbesc elocvent despre adevărul istoric şi ne permit să recreăm viaţa locuitorilor unui teritoriu românesc, situat la graniţa răsăriteană a Principatului Moldovei şi a Europei, de-a lungul unei perioade dramatice, care începe o dată anexarea sa de către Rusia, la 16/28 mai 1812, trecând prin vremurile revenirii parţiale sau complete a ţinutului la sânul Ţării Mamă şi, apoi, a căderii sale, din nou, sub ocupaţie străină (1856-1878, 1918- 1940, 1941-1944). Limita cronologică aleasă pentru a închide cadrul expoziţiei Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere este data de 10 februarie 1947, anul încheierii tratatului de pace de la Paris, care stabilea noua ordine politică şi frontierele statelor europene după cel de al Doilea Război Mondial, inclusiv a celor dintre România şi U.R.S.S. în cadrul acestui demers expoziţional am acordat un rol esenţial documentului cartografic şi celui iconografic. Glasul hărţilor din secolele XVI-XX este nu numai unul obiectiv, dar şi foarte elocvent. El vorbeşte atât despre locul important acordat frontierelor estice ale românităţii de

către creatorii europeni de hărţi ai vremii, dar şi pentru evoluţia frontierelor, care sunt văzute ca nişte adevărate linii de falie geo-politică, care ajung să separe două lumi iremediabil opuse. Privite din perspectiva a mai multor secole, vechile hărţi ne permit să înţelegem mult mai bine geneza, evoluţia şi implantarea în mentalul nostru şi al lumii a unui toponim politic artificial: „Basarabia”. Este, poate, pentru prima dată, când un muzeu de istorie din spaţiul românesc organizează o expoziţie în care să se regăsească atât de numeroase şi atât de sugestive hărţi dedicate acestui teritoriu; adevărate comori documentare care ne spun multe despre ceea ce a fost procesul de „apariţie”, „anexare”, „inventare”, „retrocedare”, „unire” sau de „răpire” a Basarabiei aşa cum l-au resimţit contemporanii. Cu toate că hărţile, unele prezentate acum pentru prima oară atât publicului larg, cât şi specialiştilor, constituie, fară îndoială, „piesele de rezistenţă” ale edificiului expoziţional, glasul acestora este susţinut cu putere şi de numeroase documente de arhivă, imagini de locuri şi oameni, publicaţii şi obiecte tridimensionale provenite din colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României, Arhivelor Naţionale, Arhivei Ministerului Afacerilor Externe, Bibliotecii Naţionale a României şi Arhivelor de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri al Republicii Turcia, dar şi din mai multe colecţii particulare din România. Ca şi în cazul unor hărţi, multe dintre documentele expuse sunt prezentate pentru prima oară publicului. Toate sursele istorice folosite în realizarea expoziţiei Basarabia 18121947. Oameni, locuri, frontiere au avut ca scop readucerea în contemporaneitate, cât mai viu şi veridic cu putinţă, a portretului5

BASARABIA 1812-1947

românului din Basarabia, a universului său cotidian, de-a lungul ultimelor la paroxism după 1944, a fost aceea a unui început de înstrăinare două secole. Cunoaşterea vieţii românilor basarabeni, precum şi a artificială a acelora care trăiesc pe cele două maluri ale Prutului, de peisajului natural şi uman al ţinutului estic al Moldovei sunt azi mai ignorare a rădăcinilor comune de limbă, civilizaţie şi destin. în paralel cu necesare decât oricând, deoarece una dintre consecinţele cele mai graniţa de sârmă ghimpată de pe malul Prutului, în minţile şi inimile unora dramatice ale stăpânirii străine, impuse începând cu 1812 şi întărite până a fost implantat un râu imaginar, un fel de „Prut” mai adânc şi mai negru versiune a acesteia la Chişinău, în ziua în care ne vom aminti de semnarea decât Styxul, care curgea prin Infernul vechilor greci. Până de curând, acest păcii ruso-otomane de la Bucureşti (28 mai, pe stil nou). „Prut” al ignoranţei şi falsificării a încercat să acopere cu mâlul său Odată cu expoziţia Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere rădăcinile comune de limbă şi istorie din care vin românii de pe ambele continuăm colaborarea fructuoasă cu Institutul Cultural Român Mihai maluri ale celuilalt Prut, cel geografic. Eminescu din Chişinău, colaborare începută în vara anului trecut, odată cu Din păcate, în ciuda marilor schimbări de după 1990, ca şi a deschiderii din aducerea la Chişinău a stindardului liturgic al lui Ştefan cel Mare. Sperăm ultimii ani, mulţi români din stânga şi dreapta Prutului continuă să ca expoziţia pe care o prezentăm în capitala Republicii Moldova, să cunoască, încă, destul de puţine lucruri despre trecutul şi civilizaţia lor realizeze un adevărat „turneu” prin mai multe oraşe din Basarabia. Pe comună, despre istoria lor reală. Credincios menirii sale de a păstra şi această cale, nădăjduim să se materializeze dezideratul ca Muzeul Naţional îmbogăţi patrimoniul nostru arheologic şi istoric, de a-1 pune la dispoziţia de Istorie a României să fie tot mai des prezent în viaţa culturală a concetăţenilor noştri şi lumii întregi, Muzeul Naţional de Istorie a românilor basarabeni, intenţie căreia îi dădeam glas în vara anului 2011, României doreşte să transforme moştenirea patrimoniului nostru cultural atunci când am făcut primul pas în acest sens, prezentând stindardul într-un puternic factor de renaştere şi de unire a românilor de pretutindeni, liturgic al lui Ştefan cel Mare cetăţenilor Republicii Moldova, în cadrul în primul rând a celor basarabeni. Suntem convinşi că, în timp, prin expoziţiei deschisă la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a cunoaşterea zestrei noastre istorice comune, vom reuşi să facem mai puţin Moldovei. adânc şi, apoi, să secăm acel râu imaginar, care a fost inventat ca să ne Doresc să adresez pe această cale mulţumiri pentru colaborarea exemplară separe, începând cu anul 1812. a partenerilor noştri: Institutului Cultural Român, ambasadei României la Expoziţia Basarabia 1812 -1947. Oameni, locuri, frontiere constituie o Chişinău, Arhivei Ministerului Afacerilor Externe, Bibliotecii Naţionale a premieră în practica noastră, deoarece în paralel cu versiunea ei deschisă la României, Arhivelor Naţionale ale României, Arhivelor de pe lângă Bucureşti, la sediul Muzeului Naţional de Istorie a României, în ajunul Preşedinţia Consiliului de Miniştri al Republicii Turcia, precum şi comemorării a 200 de ani de la anexarea de către Imperiul rus a ţinutului colecţionarilor care şi-au oferit cu generozitate comorile adunate cu râvnă românesc 6 situat între Prut şi Nistru (16 mai, pe stil vechi), va fi vernisată o şi sacrificii. Mulţumiri se cuvin şi Ministerului Culturii şi Patrimoniului

BASARABIA 1812-19471

Naţional, domnului ministru Hunor Kelemen, personal, pentru tot sprijinul acordat şi, nu în ultima instanţă extraordinarei echipe de la Muzeul Naţional de Istorie a României, care a reuşit, într-un timp extrem de scurt, să materializeze ceea ce putea părea, doar un alt vis temerar. Deşi expoziţia noastră s-a oprit la momentul 1947, desigur timpul istoriei nu a îngheţat în acel an. Istoria Basarabiei a mers mai departe. Sperăm ca într-o zi, la o dată nu prea îndepărtată, muzeele româneşti de pe ambele maluri ale Prutului să se aşeze împreună la lucru şi să poată duce la bun sfârşit un asemenea proiect expoziţional.

Dr. Ernest OBERLĂNDER-TÂRNOVEANU Director general Muzeul Naţional de Istorie a României

7

BASARABIA 1812-1947 /v

Î

mplinirea a 200 de ani de la conferinţa de pace ruso-otomană care a produs a doua dezmembrare a principalului medieval al Moldovei, este prilejul unei reînnoite reflecţii istoriografice asupra tranzacţiilor dintre marile puteri şi a consecinţelor pe termen lung ale acestor tranzacţii. Tratatul semnat la Bucureşti pe 16/28 mai 1812, în clădirea istorică a Hanului proaspăt construit de Manuc Bey, ce mai dăinuieşte şi astăzi ca perlă a Bucureştiului vechi, a creat o nouă realitate geopolitică şi un destin particular populaţiei vorbitoare de limbă română dintre Prut şi Nistru. Expoziţia Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere îşi propune să definească pentru publicul larg, prin intermediul hărţilor şi al imaginilor, acest fenomen al transformărilor istorice. Istoricul contemporan, marcat deopotrivă de prăbuşirea intelectuală a materialismului dialectic şi de relativismul cognitiv al postmodemismului, este condamant să caute, sisific după părerea celor mai relativişti, tonul adevărului în naraţiunea istorică. Pentru a ne plasa intr-o astfel de zonă de neutralitate ar trebui să vorbim în prezentul catalog de spaţiul cuprins între Prut, Nistru şi Marea Neagră, pe care îl putem descrie însă şi ca jumătatea răsăriteană a principatului medieval Moldova. Pe de altă parte în ceea ce priveşte preistoria toponimiei acestei regiuni este fascinantă ipoteza lui Ion Ţurcanu cu completarea lui Dan Ioan Mureşan, anume că Basarabia ar fi un nume derivat dintr-o funcţie de conducere medievală, adică Basarab n-ar fi nume propriu, ci numele unei funcţii de conducere în imperiul Cumanilor, iar Basarabia ar fi unitatea administrativ-teritorială pe care o conduce un basarab, aşa cum voievodatul este teritoriul pe care îl conduce un voievod. Astfel Basarabia medievală ar fi o ţară a cumanilor sau mai degrabă o ţară condusă de un principe cu titlu politic cuman. Recent Neagu Djuvara a lansat în istoriografia românească moda cumanofiliei, adică identificarea cumanilor ca factor de constituire a statului medieval Ţara Românească şi de generare a unei părţi din boierimea ţării. Nu este exclus ca basarabii să fi funcţionat şi pe teritoriul de mai târziu al Moldovei. Dincolo însă de acest avatar medieval, care merită discuţia istoricilor, Basarabia este o inovaţie administrativă a Imperiului ţarist, acceptată ca toponim în istoria modernă, iar România interbelică a adoptat acest nume, inclusiv la nivel de organizare bisericească, fară să revină la realităţile politice şi administrative ale principatului Moldovei, cu aceeaşi dezinvoltură naturală cu care a preluat şi toponimul unguresc Ardeal pentru teritoriul dinăuntru arcului carpatic. Republica Moldova în cele din urmă este numele unui stat contemporan, care acoperă parţial noţiunea geopolitică Basarabia. Dincolo însă de efortul istoricului de a-şi defini obiectul de studiu, apare Basarabia ca un imens şi tragic palimpsest al istoriei, un tărâm pe care noii

„scriitori ai istoriei” - în dublul sens, de cei care o scriu prin deciziile şi acţiunile lor şi cei care o povestesc apoi - au încercat de fiecare dată să şteargă istoria precedentă. Aşa cum pergamentul este răzuit până se îndepărtează un strat de piele cu scrisul de pe el, tot astfel identităţile noi s-

Exigenţa memoriei au impus încercând să şteargă memoria trecutului. Cu cât ne-am apropiat de prezent cu atât operaţiunea de răzuire a devenit mai violentă. A doua jumătate a secolului XX a excelat sinistru în operaţiuni de inginerie socială, folosind cruzimea extremă ca instrument al acestei lucrări, este vorba de represiunea politică organizată de regimul comunist. întregi categorii de populaţie din punct de vedere social şi etnic au fost lichidate. Rezultatul a fost pierderea în foarte mare proporţie a memoriei naturale a trecutului, aceea care se păstrează în familie, prin convieţuire cu părinţii şi bunicii într-un context în care memoria fixa ansamblul de informaţii necesare vieţii, cum ar fi răspunsurile la întrebările: de unde eşti? al cui eşti? care sau unde îţi este proprietatea? ce limbă vorbeşti? Or, din mărturia unor bătrâni supravieţuitori ai gulagului înţelegem că în perioada sovietică simpla cunoaştere a

BASARABIA 1812-19471 răspunsului corect la aceste întrebări reprezenta o ameninţare pentru supravieţuirea individului. De aceea părinţii alegeau să nu le mai spună nimic copiilor. Cu cât ştiau mai puţin cu atât erau mai în siguranţă, gândeau părinţii. „Omul nou” pe care l-a proiectat comunismul trebuia să fie prin excelenţă un orfan şi un amnezic. Puterea spiritului uman s-a dovedit a fi însă de asemenea natură încât aceste experimente ideologice au eşuat. Nevoia de memorie face ca astăzi să existe o exigenţă publică pentru descoperirea trecutului, deschiderea arhivelor, asumarea responsabilităţilor, cel puţin la nivel simbolic, prin cunoaşterea adevărului. Noua generaţie este astăzi în situaţia de a învăţa răspunsul la întrebările de mai sus de la şcoală, este vorba de recuperarea memoriei prin intermediul celor care se consideră specialişti în memorie, adică istoricii. în acest context răspunderea istoricului este foarte mare, fiindcă orice exagerare a sa, orice notă pătimaşă, orice selecţie părtinitoare din bagajul de informaţii despre trecut discreditează efortul însuşi de regăsire a memoriei. în această privinţă povestea vremurilor mai vechi se contaminează de spiritul militant şi polemic al istoriei recente. Tot ceea ce rămâne sub tăcere despre secolul XX se răsfrânge printr-un surplus de retorică asupra secolelor anterioare. Mai mult de atât, în cazul secolului XX ne aflăm în faţa unui trecut cu vinovăţii active şi suferinţe nealinate. Victimele îşi proclamă trecutul cu durere. Călăii îl ascund cu cinism. Istoricii, a căror viaţă se confundă cu acest trecut recent, împrumută tonurile acute ale secolului XX şi le aplică şi epocilor mai îndepărtate. Uneori trecutul mai îndepărtat este încărcat cu păcatele trecutului recent, iar istoricii intră, unii poate chiar fără să-şi dea seama, în jocul de a acoperi trecutul recent printr-un transfer de tonalitate şi emotivitate asupra istoriei mai îndepărtate. Hărţile, imaginile, documentele pe care le va pune în faţa ochilor privitorului expoziţia Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere sunt cel mai bun instrument pentru a dejuca tentaţiile retoricii. Muzeul Naţional de Istorie a României, sub oblăduirea directorului Emest Oberlănder-Tâmoveanu, cu contribuţia harnicei sale echipe care a pregătit expoziţia, a venit în mod exemplar în întâmpinarea acestei exigenţe.

Dr. Petre GURAN Director Institutul Cultural Român Mihai Eminescu, Chişinău

9

BASARABIA 1812-1947 1365: Moldaviae regnum dilatata”

„Terra in Scurtă est

răsculat împotriva dominaţiei ungare, concomitent cu refuzul Ţării

istorie a Moldovei de Est: de la inventarea Basarabiei şi până la Conferinţa de la Paris (1946 - 1947) Nicolae ENCIU

Walachia, Serbia, Bulgaria, Romania (Mercator, secolul XVI). MNIR

L

a fel ca în cazul întemeierii Ţării Româneşti, pusă de cronicile muntene pe seama „descălecatului” din Ţara Făgăraşului a lui Negru Vodă de la finele secolului al XlII-lea, constituirea Ţării Moldovei este considerată urmare a aceluiaşi „descălecat” - mai precis, a unui „descălecat dublu” - iniţial al lui Dragoş, apoi al lui Bogdan. Astfel, conform tradiţiei istoriografiei medievale, în anul 1359 (sau 1354, după o altă variantă), din „ţara românească” a Maramureşului, ar fi plecat la vânătoare, pe urmele unui bour, voievodul Dragoş. Conform aceleiaşi tradiţii, „păstorii din munţii ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deschişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese şi, îndrăgind locul, au tras ii săi de la Maramoroş” (Grigore UreLetopiseţul Ţării Moldovei). icii contemporani propun următoarea cApncaţic pentru legenda întemeierii Ţării Moldovei: în 1359, Moldova s-a

10

Româneşti de a mai recunoaşte suzeranitatea Regatului ungar. Pentru a salva situaţia, regele Ungariei, Ludovic de Anjou (1342-1382), a încredinţat conducerea voievodatului unui membru al nobilimii române din ţara învecinată a Maramureşului, Dragoş. Noul voievod va fi fidel regelui, luând parte la expediţiile acestuia împotriva tătarilor. Dar concesia făcută de regele Ludovic Moldovei s-a dovedit a fi insuficientă. Câţiva ani mai târziu, Bogdan, „voievodul românilor din Maramureş”, cu un grup de români din aceeaşi regiune, a trecut „pe ascuns” în Moldova, teritoriu care era supus coroanei. Aici, în urma unor lupte, el a alungat descendenţa lui Dragoş şi s-a proclamat voievod, punând totodată capăt suveranităţii ungare. Faptul era deja consumat înainte de 2 februarie 1365, când

BASARABIA 1812-1947 regele Ludovic confisca „de la voievodul Bogdan şi fiii săi, necredincioşi Pentru străini, acest nou stat nu era decât o altă Valahie - altfel spus, o altă învederaţi ai noştri”, toate posesiunile acestora din Maramureş, pe care le Ţară Românească, ca şi cea care se întemeiase câteva decenii mai devreme dăruia lui Bale, „fiul lui Sas”, proaspăt întors din Moldova, unde încercase la sudul arcului carpatic. Cele dintâi acte papale care atestă existenţa noului să se opună cu armele răzvrătitului Bogdan. în acest mod, în urma unor stat al Moldovei (1370) ştiau, bunăoară, că acesta nu era decât o parte, un lupte susţinute cu succes împotriva oştilor Regatului ungar, Moldova fragment al „naţiei” române („dux Moldaviae partium seu nationis devine un stat de sine stătător. Potrivit cronicii Regatului ungar care Wlahie”). relatează faptele lui Ludovic, „Ţara Moldovei a devenit stat” („terra însă nici apariţia şi impunerea denumirii de Moldova sau Ţara Moldovei nu Moldaviae in reg- num est dilatata”). pare să ateste producerea vreunei revoluţii ideologice, în sensul constituirii unei naţiuni, ci reprezintă, mai curând, consecinţa unor încercări de a „Dux Moldaviae partium seu nationis Wlahie” realiza o diferenţiere terminologică între ţările române. Interesant este în pofida tentaţiei unor istorici contemporani, din frumoasa legendă a faptul că, la data întemeierii Ţării Moldovei, nu apăruse şi un etnonim întemeierii Ţării Moldovei nu rezultă în niciun fel şi în niciun chip corespunzător termenului de Moldova, astfel încât populaţia românească ce constituirea unei naţiuni moldoveneşti în sensul actual al conceptului de locuia pe versanţii răsăriteni ai Carpaţilor Orientali nu era desemnată prin naţiune. numele de „moldoveni”, ci prin acela de „valahi”. Spre deosebire de în primul rând şi din simplul considerent că naţiunile modeme - aşa cum pe cazurile din numeroase alte zone ale continentului european, în Moldova se bună dreptate afirmă membra Academiei Franceze Anne-Marie Thiesse - înregistrează o situaţie diferită, în sensul că etnonimul moldoveni provine „s-au clădit altfel decât o spun istoriile lor oficiale. Originile lor nu se pierd de la numele ţării şi nu invers. în negura vremurilor, în acele epoci întunecate şi eroice pe care le descriu primele capitole ale istoriilor naţionale”. Este suficient de remarcat că cele dintâi exemple în această privinţă nu apar mai devreme de secolul al XVIII-lea, înainte de această dată neexistând nicio naţiune în sens modem, adică politic.

Harta Valahiei şi Moldovei (F.L. Gusfefeld, 1785). MNIR

11

BASARABIA 1812-1947 Dincolo de toate aceste diferenţe terminologice, cert este faptul că locuitorii celor două „ţări” în secolele XIII-XVI se considerau în primul rând creştini, în rândul al doilea munteni, moldoveni, olteni, haţegani sau făgărăşeni şi abia în ultimă instanţă români. Aceasta deoarece „ţara” generică locuită de români era formată din mai multe „ţări”, numite adesea de străini „Vlahii” sau „Romanii”, iar de locuitorii acestora, „ţări româneşti”. Timp de mai bine de 400 de ani de la legendarul „descălecat” al voievodului Dragoş şi până în zorii secolului al XlX-lea, chiar dacă, începând din 1538, Imperiul Otoman îşi instituise suzeranitatea sa prin aşezarea de cete de tătari din Crimeea în Bugeac şi construirea cetăţii Bender (Tighina), transformându-le în bastioane ale sale „pentru a avea întotdeauna mâna sa asupra grumazului acelei ţări”, Moldova se întindea, pentru locuitorii acesteia ca şi pentru toţi cei ce o cunoşteau, între Carpaţi, Ceremuş, Nistru şi Marea Neagră. Nu a existat, între Nistru şi Prut, înainte de 1812, vreo formaţiune statală, vreo etnie, vreo populaţie, vreo naţiune, o limbă, un folclor, o cultură, o viaţă spirituală, vreun obicei sau tradiţie, o organizare teritorial- administrativă, vreo lege etc., diferite de cele din statul moldovenesc dintre Carpaţi şi Nistru. Aşa cum pe bună dreptate afirmă cercetătorul contemporan dr. Iftene Pop, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost parte integrantă, organică, fără nicio specificitate, fără nicio organizare ter- itorial-administrativă ce i-ar fi conferit cea mai mică autonomie faţă de celelalte zone din Moldova. El era pur şi simplu o parte a Moldovei pe care, dacă cineva ar fi avut nevoie s-o numească cumva, i-ar fi spus „partea de est a Moldovei”, „Moldova de răsărit” sau, cel mult, „ţinutul dintre Prut şi Nistru”, pentru a o explica din punct de vedere geografic. Este adevărat că termenul de Basarabia a fost utilizat şi până la 1812, însă desemna exclusiv Bugeacul, o zonă restrânsă de la nordul gurilor Dunării, aflată sub dominaţie otomană. 1806-1812: „Un lup turbat trecu pe uliţa mare a Moldovei” (Manolache Drăghici) Războiul ruso-turc din anii 1806-1812, primul din seria celor patru desfăşurate în decursul secolului al XlX-lea, a constituit, pentru ţarul Alexandru I, un bun prilej de realizare, fie şi parţială, a obiectivelor fundamentale ale politicii externe ruseşti fixate încă de Petru I şi promovate cu totală dăruire de Ecaterina a Il-a. Cunoscând starea grea financiară a Turciei din acea perioadă, precum şi nepregătirea ei pentru un război de durată, planurile primordiale ale Rusiei în acel război au fost extrem de ambiţioase, constând în ocuparea Principatelor Dunărene, în răspândirea influenţei ruseşti asupra tuturor popoarelor creştine din Imperiul Otoman, răscoala acestor popoare, zădărnicirea influenţei franceze asupra Constantinopolului şi, ca rezultat final, realizarea visului

12

megaloman al Rusiei, instalarea Crucii Sfântului Vladimir pe cupola Catedralei Sfintei Sofia. Treptat însă, pe măsura derulării evenimentelor, Rusia s-a văzut constrânsă să accepte „nu echivalentul sacrificiilor depuse, ci măcar mângâiere pentru visurile ei nerealizate şi speranţele pierdute”. In consecinţă, „violarea frontierei ruseşti de către Napoleon i-a forţat pe Ruşi de a fi mai domoli şi dânşii, care cereau Moldova şi Muntenia, pe urmă Moldova, apoi Moldova până la Şiret, acum erau gata să se împace numai cu Moldova dintre Prut şi Nistru, această parte mai mare şi mai fertilă a Principatului Moldovei (...)” (Leon Casso). însuşi ţarul Alexandru I se va resemna, pentru moment, cu faptul că „chestiunea Constantinopolului poate fi amânată pentru viitor. De îndată însă ce treburile noastre cu Napoleon vor merge mai bine, noi vom reveni la planurile (...) cu privire la Turcia şi vom proclama atunci imperiul slav sau grec”. în condiţiile în care ameninţarea militară franceză devenea tot mai evidentă, Petersburgul s-a arătat tot mai interesat să încheie pacea cu Imperiul Otoman. în consecinţă, la 16/28 mai 1812, în capitala Ţării Româneşti, la „Hanul lui Manuc”, cu doar 26 de zile înainte de începutul campaniei militare a lui Napoleon în Rusia, delegaţia rusă şi cea otomană au semnat un Tratat de pace din 18 articole, care la articolul 4 prevedea ca „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi”. Prin acelaşi tratat, „dat fiind că înalta împărăţie a cedat statului Rusiei pământul situat în stânga Prutului, cu cetăţile existente şi cu oraşele şi cu satele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două state, iar Gura Chiliei, care (...) va fi folosită în comun, precum şi pe apele Dunării corăbiile de negoţ ale celor două state să circule ca şi mai înainte”. De asemenea, articolul 5 al tratatului prevedea ca „împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea înaltei împărăţii pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut, (...) precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia, aşa cum se află ele în prezent, cu cetăţile lor, cu oraşele şi cu târgurile şi cu satele şi cu locuitorii lor, precum şi cu tot ce se află în ţările sus-zise”. Aşa cum arată postelnicul şi cronicarul Manolache Drăghici în a sa Istorie a Moldovei (Iaşi, 1857), locuitorii Moldovei nu se vor dezmetici până în toamna anului 1812 din visul rău al împărţirii ţării lor, nutrind speranţe deşarte că partea ei de răsărit nu va fi, totuşi, cotropită de ruşi: „locuitorii moldoveni multă vreme au ţănut pacea încheiată la Bucureşti ca nestatornică, aşteptând dintr-o zi până în

BASARABIA 1812- 1947 alta înapoierea pământului luat de cătră ruşi şi întregirea hotarului ţării lor, precum au fost mai dinainte, dar s-au amăgit în ideile ce hrănea Dezmeticirea s-a produs în momentul fatal al executării tratatului prin care noul hotar stabilit prin pacea de la Bucureşti urma să frângă trupul Moldovei în două, de-a lungul Prutului, iar fraţii să se despartă, unii rămânând pe loc, iar alţii nevoiţi să treacă dincolo. „Ceasurile acele, mărturiseşte cronicarul Manolache Drăghici - au fost de plângeri, un timp de neuitat, pentru că poporul cu cârdul, cu turmele de oi, încinseră toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi viind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii cu care crescuse şi vieţuise dimpreună până în vremea aceea când să dispărţă unii de alţii pentru totdeauna. Poate că nu ştiea nici zilele lor, nici supt ce regulă de stăpânire intra acei din Basarabia şi mai ales poporul cel prost (simplu, de rând - n.n., N.E.) (...) dar s-au săvârşit (...) statornicirea graniţei Prutului”. Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea în aşa mod, în 1812, după mari sforţări, dar fără niciun drept istoric bazat pe vreo umbră de legitimitate, Rusia a reuşit să smulgă jumătate din trupul Moldovei, acaparând un teritoriu străin ce nu-i aparţinuse niciodată: raialele Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail şi Reni, tatarlâcul din Bugeac şi ţinuturile Bălţi, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Codrul Tigheciului şi Greceni. Noul teritoriu acaparat în beneficiul împărăţiei Rusiei mai cuprindea 17 târguri şi 685 de sate cu o populaţie totală de cca. 482.630 de suflete, fiind cu 7.400 kmp. mai mare faţă de cel rămas sub oblăduirea domnului Moldovei.

Nobilimea locală a protestat energic în octombrie 1812, amintind că se răpi ţării „cea mai bună parte” şi „sufletul” chiar al producţiei, puterea sa, mai mult de jumătate din patrie, într-un cuvânt, „tot câmpul hrănitor şi inima Moldovei”, căci acolo se găsesc păşunile, „comoara ţării”, centrul comerţului cu vite. într-adevăr, partea anexată de Rusia ţaristă exporta anual la Istanbul 15.000 tauri, 13.000 vaci, 5.0 cai, faţă de 5.000 tauri şi 5.000 vaci livrate de Moldova occidentală. Din cele 300.000 de ocale de unt expediate la Poartă, 140.0 erau prelevate din Estul Prutului; din cele 200.000 măsuri de grâu transportate la Constantinopol, 120.000 proveneau din teritoriul din stânga Prutului. Chiar dacă relativ modestă, noua achiziţie teritorială a Rusiei era cam de trei ori cât Alsacia şi Lorena iar, comparată cu unele state din Eu ropa, mai mare decât teritoriul Danemarcii, Elveţiei, Olandei sau al Belgiei; de asemenea, depăşea suprafaţa unor state din America de Nord, cum ar fi Maryland, New Hampshire, Vermont, Massachu- settes, Connecticut, Delaware şi Rhode Island, ultimele patru luate împreună. Judecând după datele primei catagrafii oficiale ruseşti de la 1817, în teritoriul respectiv locuiau, în perioada înstrăinării acestuia, 96.526 de familii sau 482.630 de suflete de ambe sexe, grupate conform structurii etnice în felul precum urmează (Ion Nistor, Istoria Basarabiei, 1923): Naţionalitatea Români

Ruteni Evrei Lipoveni Greci Armeni Bulgari Găgăuzi Total

Nr. de familii 83.848

6.000 3.826 1.200 640 530 241 241 96.526

Total suflete 419.240

30.000 19.130 6.000 3.200 2.650 1.205 1.205 482.630

% din total 86%

6,5 % 4,2 % 1,5 % 0,7 % 0,6 % 0,25 % 0,25 % 100,00%

în confirmarea caracterului irevocabil al raptului teritorial săvârşit, ruşii se vor grăbi să înfiinţeze, în 1813, mitropolia Chişinăului, în fruntea căreia a fost plasat ardeleanul Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu porunca limpede de a nu se mai supune dispoziţiilor constantinopo- litane, ci doar celor ce veneau din Rusia. în atare mod, teritoriul şi locuitorii din stânga Prutului au fost scoşi, necanonic şi abuziv, de sub ascultarea mitropoliei Moldovei. în acelaşi timp, ţarul Alexandru I nu va mai admite nici măcar „ideea de a întoarce turcilor ceea ce am câştigat”, deoarece „asta ar fi cu totul nepotrivit, dat fiind că ei totdeauna privesc bunăvoinţa ca un semn de slăbiciune sau frică”.

Ţarul Alexandru I (1806-1825)

13

BASARABIA 1812-1947

Inventarea „Basarabiei” ca alibi al raptului teritorial săvârşit pe seama Moldovei Aşa cum raptul teritorial din 1812 devenise un fapt împlinit, noul teritoriu ajuns în posesia Rusiei ţariste urma a fi oarecum organizat. Prima dilemă apărută a fost aceea a denumirii teritoriului acaparat. Nicăieri în articolul 4 şi nici în articolul 5 al tratatului de pace de la Bucureşti nu apare denumirea de Basarabia pentru teritoriul anexat de Rusia prin acel tratat. El era definit prin limitele care trebuiau să- 1 separe de Moldova („pământul situat în stânga Prutului”). Şi nici nu putea fi numit într-un fel sau altul, deoarece acest teritoriu nici nu avea vreun nume. „Soluţia” găsită de ruşi la 1812 a fost identică celei invocate de aus trieci după 1775 pentru colţul de Nord-Vest al Moldovei, chiar dacă, aşa cum menţiona geograful Vintilă Mihăilescu, „ceea ce austriecii au numit

14

Bucovina, după pădurile de fag dintre Prut şi Nistru, iar ruşii Basarabia după numele stepei sudice (Bugeac), stăpânită odinioară de Basarabii munteni, nu corespundea nici unor unităţi istorice, nici unor regiuni geografice sau etnice”. Pretinzând că au luat Basarabia de la turci, ruşii şiau făurit un alibi pentru raptul teritorial săvârşit pe seama Moldovei la 1812. Ei au profitat de faptul că lumea europeană nu putea şi nici nu avea vreun interes să facă deosebire între Basarabia adevărată, căreia i se mai zicea şi Bugeac, şi Basarabia inventată de ruşi în timpul tratativelor cu Franţa între anii 1807- 1808. Rusia oferea astfel Europei o justificare, considerată de ea suficientă şi temeinică acaparării unui teritoriu care nu-i aparţinuse niciodată. Strădania Rusiei de a masca furtul printr-un nume fals viza în special Franţa, de a cărei poziţie fusese tot timpul obligată să ţină cont. în acest sens, acad. Lev S. Berg (1876-1950) face aprecieri foarte aproape de adevăr: „Motivul care a determinat ca denumirea părţii meridionale a acestei provincii să fie extinsă asupra întregului teritoriu, este de natură politică. în conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilsit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să evacueze până la încheierea păcii, trupele sale din Moldova şi Muntenia. în decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfârşitul anului 1807, împuternicitul rus arată că în tratat nu se vorbeşte despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămână Rusiei, interpretând noţiunea de Basarabia mai larg, nu numai privind Bugeacul, ci întreg teritoriul cuprins între Nistru şi Prut”. Chiar dacă, aşa cum afirma V. Mihăilescu, cel puţin o generaţie nu s-a împăcat să-i spună, după 1775, colţului de Nord-Vest, Bucovina iar, după 1812, părţii dintre Prut şi Nistru, Basarabia, termenii respectivi au intrat atât în uzul ştiinţific, cât şi în cel curent, menţinându- se inclusiv după 1918, deşi „nu rămâne îndoială că se găsesc puţini români care să nu ştie în ce împrejurări de făţărnicie şi violenţă internaţională, au fost rupte din pământul Moldovei bucăţile botezate cu nume străine de teritoriul Ţării”. Basarabia ca „vitrină europeană” a Imperiului ţarist Avându-se în vedere că Rusia intrase pentru prima dată în posesia unui teritoriu locuit de o populaţie creştin-ortodoxă care fusese, până atunci, sub dependenţa Porţii, acest fapt a obligat Petersburgul să acorde o atenţie deosebită acestei provincii, căreia i-a revenit rolul de „vitrină” europeană a vastului imperiu. în perspectiva unor noi anexiuni în sud-estul Europei, locuitorii creştini aflaţi sub dominaţie otomană trebuiau convinşi că, sub oblăduirea Rusiei pravoslavnice, viaţa lor se va îmbunătăţi sub toate aspectele. Aşa cum menţiona Leon Casso în cunoscuta sa lucrare Rusia şi Bazinul Dunărean, „prin bucata din Moldova alipită la Rusia ni s-a dat putinţa pentru prima oară să dovedim popoarelor creştine din Balcani în ce constă deosebirea dintre creştinii de sub jugul otoman şi gradul de fericire ce i-ar aştepta, dacă ar fi adumbriţi de aripile vulturului cu două capete”,

BASARABIA 1812- 1947 însuşi ţarul Alexandru I îşi va mărturisi dorinţa de a face „ca această roditoare ţară să se însufleţească de o noao viaţă”, res-pectiv, „să pară în ochii locuitorilor din ţările vecine ca un loc de odihnă sufletească şi de bunăstare”. Dovadă a recunoaşterii oficiale a caracterului special al Basarabiei faţă de restul Imperiului o constituie admiterea unei „ocârmuiri deosebite” a acesteia, prin adoptarea, la 1818, a „Aşezământului regiunii înfiinţate Basarabia”, un fel de „constituţie” care prevedea menţinerea vechilor „legi şi obiceiuri” moldoveneşti, precum şi „întrebuinţarea limbii moldoveneşti pe temeiul şi spre întărirea dreptăţilor (...) şi a legiuirilor locului, acele cu multă milostivire lăsate pentru deapururea Oblastei Basarabiei”. Prin respectiva „constituţie”, precum apreciază istoricul Ion Nistor, „se îndrumase dezvoltarea Basarabiei pe calea cea bună, ţinându-se seamă de trecutul ei istoric şi de populaţia pământeană, care covârşea atât prin număr cât şi ca putere politică, culturală şi economică”. Evenimentele imediat următoare au demonstrat, însă, că toate promisiunile autorităţilor Rusiei ţariste de respectare a autonomiei Basarabiei nu au urmărit decât să calmeze spiritele populaţiei, obiectivul major urmărit de acestea constând în integrarea treptată, dar cât mai rigidă în componenţa Imperiului ţarist şi transformarea ei într-o simplă gubernie rusească. Astfel, deja la moartea ţarului Alexandru I (1825), „s-a răspândit alt duh asupra Basarabiei, un duh neprielnic pentru pământeni” (I. Nistor), deoarece noul ţar Nicolae I (18251855) va instaura autocratismul, în formele sale cele mai brutale, a- nulând, una după alta, orice urmă de autonomie locală moştenită de la înaintaşul său. în consecinţă, în februarie 1828 este abrogat „Aşezământul regiunii înfiinţate Basarabia” şi înlocuit cu „Regulamentul” lui Voronţov. Conform noului „Regulament”, Basarabia „nu mai urma să fie cârmuită după legile pământene, ci după zacoanele ruseşti ale împărăţiei. Pământenii fură scoşi, unii după alţii, din dregătoriile ţării, iar locul lor îl luară cinovnicii ruşi, veniţi în Basarabia din toate colţurile împărăţiei rosieneşti. Oamenii aceştia erau străini de ţară şi nu cunoşteau nici limba, nici datinile şi obiceiurile pământenilor. De dragul lor s-a introdus limba rusească în toate dregătoriile publice din Basarabia, în locul celei româneşti ce fusese „cu multă milostivire lăsată deapururea Oblastei Basarabiei”. în loc ca cinovnicii să înveţe limba pământenilor, ei siliră pe pământeni să înveţe limba rusească”. Dar nici măcar abrogarea „Aşezământului regiunii înfiinţate Basara-

bia” nu va fi considerată suficientă pentru realizarea proiectelor finale ale Rusiei ţariste. Mai mulţi autori ruşi vor deplânge faptul că, în condiţiile statutului de „oblastie” acordat Basarabiei, „populaţia rusă nu se folosise până atunci de toate prerogativele unei naţiuni stăpânitoare” (P.N. Batiuşkov). în consecinţă, în anul 1871 Basarabia este transformată din „oblastie” într-o simplă „gubernie” a împărăţiei Rosieneşti, măsură prin care „legiuirile pământene fură înlăturate şi în locul lor intrară în putere zacoanele ruseşti”. „Schimbarea aceasta aşa cum pe bună dreptate apreciază istoricul Ion Nistor, a avut urmări foarte grele pentru propăşirea neamului românesc din Basarabia. Limba română dispare din biserici, din şcoală şi din viaţa publică, unde mai fusese îngăduită pe lângă cea rusească. în urma măsurilor acestora o eră nouă începu în istoria Basarabiei, era rusească”. Un fenomen care va crea mari neplăceri curţii imperiale de la Pe- tersburg, a fost emigrarea în masă a ţăranilor români din Basarabia spre Moldova, fenomen declanşat chiar în anul 1812, când peste 30.0 de ţărani vor trece Prutul pentru a scăpa de brutalităţile noii administraţii. Numeroase mărturii documentare ale epocii arată că sate întregi părăseau Basarabia, ca să treacă de la „eliberatori” iarăşi „sub jugul turcesc”: „Locuitorii fugeau din Basarabia - menţiona, bunăoară, cunoscutul general rus Kiselev - preferând ocârmuirea turcească grea pentru ei, celei a noastre”. în esenţa lui firesc, datorită dorinţei basarabenilor de a rămâne la un loc cu fraţii lor de peste Prut, fenomenul a fost amplificat şi de zvonul că noii stăpâni vor introduce în provincia anexată starea de şerbie existentă în Imperiul ţarist. Pentru a opri populaţia, care fugea pe un cap peste Prut, Mitropolitul Basarabiei Gavriil Bănulescu-Bodoni va trimite o circulară prin eparhie, rugându-i pe clerici şi „toţi pravoslavnicii creştini” să nu creadă, că în Basarabia va fi introdusă iobăgia, „că din înalta împărătească milostivire, aveţi ocârmuirea din naţia voastră şi în limba voastră”. Concomitent cu aceasta, autorităţile ţariste vor răspândi zvonul cum că dincolo de Prut ar bântui ciuma, stabilind, în consecinţă, carantina pe malul acestui râu şi interzicând orice comunicare cu Moldova din dreapta Prutului. Colonizarea Basarabiei Urmărind un dublu obiectiv, necesitatea repopulării localităţilor pustiite de operaţiunile militare, pe de o parte, dar şi deznaţionalizarea noii provincii prin rusificarea populaţiei băştinaşe, pe de altă parte, guvernele Rusiei ţariste vor recurge în scurt timp la o masivă colonizare a Basarabiei cu populaţie alogenă, adusă din diverse regiuni ale Turciei, Poloniei, Germaniei, Elveţiei etc., unde aceasta era persecutată şi ducea o viaţă de

15

Scarlat Sturdza, primul guvernator al Basarabiei. MNIR

BASARABIA 1812-1947 mizerie. Respectiva populaţie a colonizat mai ales partea de sud a Basarabiei (Bugeacul), aşezându-se în special în judeţele Akkerman, Ismail şi parte în judeţul Bender (Tighina), unde anterior locuiseră tătarii, ridicaţi la 1808 de autorităţile militare ruse şi strămutaţi în Crimeea. „Minori tarii aceştia, venetici - menţionează autorul anonim al unui studiu do-cumentar privind „Provenienţa minoritarilor basarabeni” (Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 39/1918) - nu aveau cu moldovenii, autohtoni, afară de regimul ţarist, nimic comun, nici ca limbă, nici ca origine, nici ca cultură, nici ca obiceiuri, nici ca tradiţiuni, nici ca mentalitate, nici ca aspiraţiuni şi unii din ei - catolici, protestanţi etc. - nici ca religie”. Respectivii colonişti s-au bucurat de întregul concurs al administraţiei ţariste, oferindu-li-se suprafeţe suficiente de pământ (câte 60 de desetine de fiecare cap de familie) şi acordându-li-se o serie întreagă de privilegii şi scutiri considerabile privind serviciul militar şi diversele impozite directe către stat. Mai mult ca atât, la aşezarea în Basarabia a acestor colonişti, „moldovenii basarabeni autohtoni au fost nevoiţi să dea concursul lor atât prin munca lor, cât şi cu cheltuiala lor”. Nu e de mirare, va constata istoricul I. Nistor, că gospodăriile coloniştilor din Basarabia „au ajuns la stare înfloritoare. Moldovenii autohtoni au mers calea racului, pentru că nimeni nu le purta de grijă. Lor le-au rămas pământurile cele mai slabe, ei nu se bucurau de nici un privilegiu şi pe spatele lor apăsa fără cruţare sarcina birurilor şi a tuturor greutăţilor. De dânşii nu îngrijea nimeni. Ei ca pământeni erau dispreţuiţi şi asupriţi de toţi şi nemângâiaţi de nimeni”. în aceeaşi ordine de idei, istoricul rus A. Nacco va menţiona următoarele: „în 1814 s-au strămutat din herţogatul Varşoviei 1443 familii de colonişti (germani, n.n.) care şi-au întemeiat în câmpiile (Bugeacului, n.n.) şapte colonii (...). Materialul necesar pentru construirea caselor coloniştilor a fost transportat din pădurea Orheiului de către locuitorii basarabeni, care au luat parte atât la construirea însăşi a caselor, cât şi la întreţinerea, pe cont propriu, a acestor noi colonişti”. La rândul său, Filip F. Vighel, guvernator al Basarabiei în anii 1823- 1826, constată în amintirile sale fapte şi mai revoltătoare, observate de el în timpul unei inspecţii făcute în sudul Basarabiei. „Se pare că în apropiere, remarcă F.F. Vighel, la o parte, se aflau două colonii franco-elveţiene: Şaba şi Draculea. Locuitori ai acestei din urmă fusese moldovenii, care aveau aici case, livezi şi chiar biserică ortodoxă, făcută cu cheltuiala lor. Inzov (guvernator al Basarabiei în perioada 1820-1823) aşa de mult s-a bucurat de elveţieni, care nu vroiau să vină decât cu condiţia să găsească totul gata, încât a alungat pe vechii locuitori, dându-le loc în altă parte, iar averea lor imobilă a pus-o la dispoziţia veneticilor - prişeliţev - şi chiar biserica a transformat-o în protestantă”. „E de necrezut - conchide F.F. Vighel - câte nedreptăţi îşi permit uneori superiorii în posturi îndepărtate”. Acelaşi I.N. Inzov va manifesta o grijă deosebită pentru asigurarea unui

16

statut special pentru coloniştii bulgari din Basarabia, oferin - du-le un total de 450.000 de desetine de pământ, scutindu-i de serviciul militar pentru o perioadă îndelungată de timp, precum şi de impozitele directe către stat. Aceste drepturi şi privilegii vor fi confirmate prin ucazul imperial din 29 decembrie 1819 şi, mai ales, prin actul special din 12 martie 1820, fapt pentru care coloniştii bulgari îi vor ridica lui I.N. Inzov o statuie în localitatea Bolgrad. Pe parcursul secolului al XlX-lea, în Basarabia vor fi întemeiate 83 de colonii bulgăreşti cu o populaţie totală de peste 120.000 de suflete. Locuitorii acestor colonii erau caracterizaţi drept „foarte buni agricultori şi harnici la muncă. Ei nu sunt beţivi. Sunt ascultători, dar au caracter violent (pâlkie), sunt răzbunători şi nu suportă pe superiori (nacialistvo) asupra lor”.

BASARABIA 1812- 1947

* CTNOG*1 __e ÎNTOCMITĂ DE

flLLXIS NOUR

NUMĂRUL LOCUITORILOR DUrâ NAŢIONflUTflŢl

(in CJHU. ROTUNDE CflTRi. 1 IflNUNRIt 1816)

CIRCA â.000.000 |TKEJ HlUOflflb LOCUITORI IN TOATĂ

BASARABIA

30000 j

40.0 UroViMlf^fta» 60.0 SULAARl|Coiora«il) 65000 JISAN1 7aOOO fttRWARI (Oolonifil)

MOO

86000 Koţl 210.000 OeKfliNE.Ni

ftOIHIIsauMB LOROŞl 270.000 LVREJ

Vteniturile de Stat plus ale tuturor mstituţiunllor autonome.anuai circa 250 milioane lei. Cheltueiiie...,...............140................ ,

Harta etnografică a Basarabiei (deAlexis Nour). ANR

O importantă comunitate apărută în Basarabia pe parcursul secolului al XlX-lea era aceea a coloniştilor germani. Aceştia s-au remarcat, din chiar primii ani, „prin deosebita lor hărnicie, răbdare, cinste şi acurateţe”: „Ei au caracter calm, dar sunt încăpăţânaţi şi nu uită ofensa (...). Fiind supuşi hotărârilor obşteşti şi ale superiorilor lor (...), ei caută să evite ciocnirile cu autorităţile şi, în genere, nu fac legături de prietenie cu ruşii. Muncitori harnici, foarte buni agronomi şi crescători de vite, germanii trăiesc curat, în îndestulare, mulţi chiar în belşug. Colonistul german rareori se uită dincolo de hotarul lotului său şi se ştie numai pe sine şi pe obştea cătunului său. Din cauza aceasta hărnicia şi priceperea rămân cu ei şi nu se altoiesc populaţiei autohtone” (Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 39/1918). O altă comunitate importantă stabilită în Basarabia încă înainte de anexarea acesteia la Rusia imperială era aceea a rusinilor (rusnacilor, rutenilor sau galiţienilor), atestaţi în special în judeţul Hotin. Aceştia, conform opiniei istoricului N.M. Zozulinov, „au împrumutat îmbrăcămintea locală moldovenească” - „cămaşa lungă, brâul lat, roşu sau verde, căciula ţuguiată de berbec sau pălăria cu boruri mari, şi pieptul în permanenţă deschis”, devenind asemănători, la exterior, cu „moldovenii judeţelor nordice din Basarabia”. Cât priveşte ucrainenii propriu-zişi (maloruşii), aceştia, după eşecul răscoalei din 1702 împotriva Poloniei, au început a trece masiv în spaţiul dintre Prut şi Nistru, aşezându-se în grupuri izolate în nordul şi în sudul Basarabiei, „fugind din guberniile limitrofe cu Niprul, căutând să scape de recrutarea militară, precum şi de iobăgie”, în fine, nu însă şi în ultimul rând, de la 1812 în special, evreii încep a imigra masiv în Basarabia din Moldova de peste Prut, din Polonia şi din gubernia Podoliei. Ca rezultat al acestei deplasări de populaţie, în Basarabia au fost înfiinţate 16 colonii evreieşti. Către începutul secolului al XX-lea, ocupaţia predilectă a majorităţii populaţiei evreieşti din Basarabia devenise comerţul şi industria. Rezultat al acestor colonizări masive de populaţie alogenă, deja către mijlocul secolului al XlX-lea aspectul etnografic al Basarabiei suferise modificări esenţiale comparativ cu anul 1812. Apăruseră o seamă de aşezări cu nume puţin obişnuite locuitorilor acestui teritoriu, cum ar fi: Catzbach, Crasninscaia, Maloiaroslaveţ, Tarutino, Teplitz, Arţiz, Paris, Ferşampenuaz, Berezina, Borodino, Brien, Cleaştiţ, Gnadenthal, Sabalat, Friedenthal, Eighenheim, Denevit, Hofnungsfeld, Marienfeld, Neufeld, Mansburg, Olghienthal, Peter- stal, Shalsburg, Blumenthal etc. Totuşi, în pofida eforturilor administraţiei ţariste de a modifica aspectul etnografic al Basarabiei, măsurile respective au afectat preponderent oraşele şi târgurile guberniei, unde îşi stabiliseră reşedinţa organele administrative, judecătoreşti, militare şi confesionale ruseşti. Cât priveşte populaţia rurală, ţărănimea basarabeană, aceasta, în pofida vitregiei vremurilor, a rămas, practic, aceeaşi cum a fost şi până la 1812.

17

BASARABIA 1812-1947 „Populaţia rurală a acestei provincii mărginaşe - afirma Leon Casso

18

- s-a schimbat puţin în decursul secolului trecut (al XlX-lea, n.n.) şi ea a trăit în Basarabia în aceleaşi condiţii economice ca şi moldovenii de peste hotarele imperiului nostru. Şi astăzi se pot găsi la ea aceleaşi trăsături ale caracterului naţional, care au fost observate de către ruşi şi străini care au cunoscut Basarabia curând după alipirea ei, le admirau plăcuta lor (moldovenilor) simplitate, devotamentul pentru credinţa strămoşească, bărbăţia în faţa morţii şi supunerea faţă de mai marii lor”. In aceeaşi ordine de idei, vice-guvematorul rus F. Vighel menţiona, că: „în mijlocul robiei, ei (ţăranii basarabeni, n.n.) au păstrat o extraordinară curăţenie de moravuri, neatingându-i e- xemplele rele; ei nu cunosc tâlhăria şi nu sunt beţivi, credinţa conjugală şi virginitatea fetelor se consideră ca virtuţi obişnuite, n-a fost nici un caz ca ţăranul să vândă cinstea femeii sau fetei sale” (Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 39/1918). Războiul Crimeii şi parţiala refacere a nedreptăţii din 1812 Anexată în 1812, Basarabia nu va rămâne integral şi nici permanent în componenţa Imperiului ţarist decât până în anul 1856, când ruşii, învinşi în Războiul Crimeii (1853-1856) de coaliţia anglo-franco- turcă, se vor retrage din Principate. Congresul de Pace de la Paris din 1856, cea de-a doua reuniune internaţională de marcantă însemnătate a secolului al XlXlea, după Congresul de la Viena, va acorda românilor o atenţie deosebită, şi nu numai prin neutralizarea Mării Negre, ci şi prin internaţionalizarea Dunării, inclusiv prin restituirea către Moldova a Basarabiei de Sud, vecină gurilor Dunării. Tratatul general de pace între Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia şi Poarta Otomană, semnat la Paris, la 30 martie 1856, stipula în mod expres, la art. XX, că „Majestatea Sa împăratul tuturor Rusiilor consimte la rectificarea frontierei sale în Basarabia” şi anume: „Noua frontieră va pleca de la Marea Neagră, la (...) est de lacul Buma Sola (Bumaz, n.n.), va ajunge perpendicular pe şoseaua Akerman, va urma această şosea până la Valul lui Traian, va trece la sud de Bolgrad, va urca de-a lungul râului Ialpug până la Sărăţiea şi va sfârşi la Katamori pe Prut. Mai sus de acest punct, vechea frontieră dintre cele două imperii nu va suferi nici o modificare”. Art. XXI al Tratatului preciza că „Teritoriul cedat de Rusia va fi anexat la principatul Moldova, sub suzeranitatea Sublimei Porţi”, iar „locuitorii de pe acest teritoriu se vor bucura de drepturile şi de privilegiile asigurate Principatelor”. Marile Puteri europene recunoşteau, în aşa mod, printr-un tratat internaţional, apartenenţa sudului Basarabiei şi, implicit, a întregii Basarabii, la spaţiul de cultură şi civilizaţie a celor două Principate. Aceasta deoarece, prin art. XXIII al Tratatului de la Paris, „Sublima Poartă se angajează să asigure numitelor principate o administraţie independentă şi naţională, cât şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei”. La câteva săptămâni de la semnarea Tratatului de la Paris, logofătul moldovean Vasile Ghica, într-un document adresat puterilor europene şi intitulat „Proiect de o formulă a dorinţelor României”, atrăgea atenţia asupra greşelii săvârşite de a nu înapoia Moldovei întregul teritoriu al Basarabiei, argumentând că, singură, doar graniţa pe Nistru era mai uşor de apărat, decizia Congresului de pace creând pe deasupra şi numeroase

dificultăţi legate de trasarea unei frontiere artificiale. 1812-a nedreptăţii 1947 comise în anul Oricum, chiar şiBASARABIA această parţială refacere 1812, va fi calificată de ţarul Alexandru al II-lea drept o ştirbire teritorială a „patrimoniului naţional” şi un afront personal adus onoarei şi demnităţii sale imperiale. „Nici nu apucase să semneze bine Tratatul de pace (din 1856, n.n.), apreciază pe bună dreptate istoricul rus V.N. Vinogradov, că guvernul rus se şi gândea la revizuirea sa, la redobândirea a ceea ce pierduse şi, mai presus de orice, la restabilirea drepturilor Rusiei în Marea Neagră”. Aşa cum Războiul Crimeii evidenţiase puternica rămânere în urmă a Rusiei sub raport social-economic, Alexandru al II-lea va recurge, în anii imediat următori, la o serie de reforme având ca obiectiv mo dernizarea ţării. Astfel, la 15/27 martie 1861, va decreta emanciparea ţăranilor din Imperiu şi abolirea oricărei forme de dependenţă. Cele 116 milioane de deseatine urmau a fi atribuite - prin despăgubirea proprietarilor - unui număr de 20 milioane de persoane, grupate în comunităţi numite obşcine sau mir. Trei ani mai târziu va fi promulgată legea de modernizare a administraţiei, introducându-se un sistem de autoguvernare, bazat pe zemstve. în acelaşi an, juristul de factură liberală Dimitri Zamiatin, aflat la conducerea Ministerului Justiţiei, a trecut la reformarea sistemului judiciar din Rusia, iar în 1870, o reformă municipală a reorganizat administraţia urbană şi a extins asupra oraşelor o mare parte din principiile şi practica zemstvelor. Consecinţă a acestor şi altor reforme înfăptuite de sus, în 1878 Rusia iese învingătoare într-un nou război cu Turcia, răpind, pentru a doua oară, judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Cahul, de data aceasta, de la România, faţă de care „Guvernul Majestăţii sale împăratul tuturor Ruşilor” se obligase, prin Convenţia de la Bucureşti din 4/16 aprilie 1877, „a menţine şi a respecta drepturile politice ale statului român cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integritatea actuală a României”.

19

BASARABIA 1812-1947

Reprezentanţii Marilor Puteri la Congresul de Pace de la Paris, 1856. MNIR

Conştientizând, în definitiv, că interesele naţionale în faţa slavismului primejdios puteau fi apărate doar prin punerea sub protecţia unui pu-

20

temic adversar al Rusiei, România va încheia, la 18 septembrie 1883, un tratat cu Austro-Ungaria şi Germania. Aşa cum apreciază cercetătorii contemporani, privită la lumina faptelor istorice, aderarea României la blocul militar al Puterilor Centrale a fost pe deplin justificată, chiar dacă nu respecta logica lucrurilor. Aceasta deoarece Tripla Alianţă era, în acea perioadă, singurul bloc militar solid constituit, şi deci capabil să creeze României posibilitatea de a contracara cu succes agresivitatea AustroUngariei în Balcani şi tendinţele Rusiei de a submina interesele naţionale româneşti. în plus, mobilul aderării României nu l-a constituit agresiunea, ci apărarea, dar şi faptul că Puterile Centrale nu i-au cerut acesteia ca, în schimbul protecţiei primite împotriva unei eventuale agresiuni ruseşti, să renunţe în vreo formă sau alta la teritoriile aflate sub stăpânire străină.

BASARABIA 1812- 1947

Basarabia sub aripile vulturului bicefal Cât priveşte situaţia Basarabiei în componenţa Imperiului ţarist, aceasta a continuat să se agraveze progresiv. Este adevărat că, de reformele din anii ’60 -’70 ai secolului al XIX- lea, implementate „de sus” de către împăratul Alexandru al II-lea, a beneficiat în egală măsură şi gubernia Basarabia, reuşindu-se modernizarea anumitor segmente ale vieţii economico-sociale şi ale administraţiei publice. Astfel, în octombrie 1859 încep lucrările de construcţie a liniei telegrafice OdesaChişinău, iar din 1870 este implementat şi proiectul de construire a căii ferate pe aceeaşi direcţie. La începutul războiului ruso-turc, în anul 1877, începe construcţia liniei strategice Tighina-Galaţi, inaugurată la 7 noiembrie 1877 pentru transporturile militare. în anii 1892-1894 a fost construită linia ferată Mateuţi-Bălţi-Noua Suliţă, iar în 1914 au urmat şi liniile Basarabeasca-Cetatea Albă şi Ungheni-Bălţi. Referindu-se la Chişinăul începutului secolului al XX-lea, P. Cru- şevan menţiona, bunăoară, că acesta trecea prin transformări importante: apăreau noi clădiri şi instituţii publice, erau construite străzi mai largi, unele din ele fiind pavate, se intensifica viaţa internă a oraşului etc. Din anul 1889, pe strada principală a oraşului Chişinău fusese pus în funcţiune tramvaiul cu cai („konka”), care va fi înlocuit

21

BASARABIA 1812-1947

în 1911 cu tramvaiul electric (strada Aleksan- drovskaia). Cu toate acestea, reformele respective nu au fost decât „poleieli exterioare imperiale ruseşti”, deoarece, „din centrele oraşelor mari din Basarabia nu ajungeau nici până la bariere, căci chiar părţile de lângă centru şi apoi mahalalele îşi păstrau formele în stare cu atât mai curat moldovenească, cu cât se depărtau mai mult de centru. De la barierele târgurilor începea marea nesfârşită de sate moldoveneşti, care, parcă anume pentru a-şi manifesta mai pronunţat deosebirea şi izolarea statornică de stăpânirea imperială, nu aveau nici drumuri acătării”. De fapt, majoritatea cercetătorilor occidentali menţionează că, la începutul secolului al XX-lea, Rusia prezenta aspectul unei ţări a contrastelor izbitoare. Chiar dacă se ridicase deja la statutul de mare putere, egal cu al Franţei, Rusia rămânea o „ţară neterminată”, care avea nevoie de schimbări radicale. Spectrul social al populaţiei explica în mare măsură unele dintre acele contraste: 80% din populaţie era formată din ţărani trăind în condiţii patriarhale, în timp ce la cealaltă extremă se aflau categorii de cetăţeni perfect familiarizaţi cu stilul de viaţă occidental. Ca şi în tot cuprinsul Rusiei, populaţia rurală a Basarabiei a fost lăsată să trăiască în sistemul ei tradiţional: adunarea obştească decidea nu numai mijloacele şi modalitatea de executare a impozitelor şi ordinelor de la stăpânire. Ca organ executiv şi reprezentativ, adunarea obştească îşi avea starostele, ales; la fiecare sută de gospodari, aveau un „sotskiy” (sutaş,

22

Ţarul Alexandru al 11-lea

sotnic), iar la fiecare zece gospodari, un „deseatskiy”. Un pisari numit scria „prihovoarele” (deciziile), iar un „sborşcic” (perceptor ales) aduna dările, pe care le punea stăpânirea pe satul întreg, după ce adunarea obştei hotăra cât are să plătească fiecare gospodar, după pământul, vitele, braţele de muncă şi întreaga avere a fiecăruia. Lucru extrem de interesant, în opinia dr. R Cazacu, perceptorii, de cele mai multe ori fără ştiinţă de carte, nu nu abuzau de situaţia lor, tocmai datorită faptului că fiecare gospodar ştia exact ce şi cât are de plătit din hotărârea verbală şi publică la care participaseră toţi gospodarii satului. Un astfel de popor, compus din „elemente extrem de supuse”, cu experienţa amară a stăpânirii de secole a Imperiului Otoman şi a celui ţarist, pentru drepturile şi cultura căruia nu intervenea nimeni, era uşor de administrat. în aşa mod, după impunerea limbii ruse întregii administraţii şi supunerea tuturor intereselor şi ordinii de stat, populaţia Basarabiei a fost lăsată, practic, în cadrul unei vieţi patriarhale, cu tradiţiile, legile şi instituţiile ei, în cazul în care nu manifesta careva tendinţe politice sau naţionale suspecte. Tradiţie instituită încă în perioada suzeranităţii e-xercitate de Imperiul Otoman, mita (numită de turci „peşcheş” şi „prelevări nelegale” de ruşi) devine un fenomen indispensabil al vieţii economico- sociale în Basarabia secolului al XlX-lea. Dr. P. Cazacu invocă, în această privinţă, mărturia extrem de elocventă a prinţului Urusov, guvernator al Basarabiei în anii 1903-1904. „Odată, cu ajutorul unui procuror, cunoscător al regiunii, am

încercat să socotesc partea, susceptibilă.de calcul aproximativ, luată de poliţie. A ieşit mai mult de un milion pe an. M-am convins şi eu că mita în poliţia din Basarabia, afară de mici excepţii, joacă un mare rol. Nu este greu să te convingi de aceasta, privind cum subprefecţii călătoresc în trăsuri cu 4 cai, în clasa I în trenuri, cumpără case şi pământuri, pierd la cărţi sute şi mii de ruble. în trăsături generale, lucrurile stau aşa: sunt câţiva oameni care nu iau nimica, o mulţime care iau în limitele care, după părerea localnicilor, sunt naturale şi permise, şi în sfârşit o minoritate, care iau atâta mită încât se socotesc întotdeauna şi de toţi ca oameni vicioşi; de ei se plâng, pe ei din când în când guvernatorii îi mută, sau îi trimit în alt guvernământ, ca să primească în schimb de acolo, câteodată elemente la fel”. Evident, în astfel de condiţii, nici viaţa culturală „nu putea fi la un prea înalt nivel” (P. Cazacu), unii autori apreciind-o chiar ca fiind nulă, dat fiind că de la 1812 nu se tipăriseră decât câteva cărţi bisericeşti în limba română cu caractere chirilice. Investigaţiile de la începutul anilor ’20 ale lui Ştefan Ciobanu vor nuanţa puternic aceste aprecieri, evidenţiind rezistenţa pasivă manifestată de populaţia şi

BASARABIA 1812- 1947

23

BASARABIA 1812-1947

Monumentul lui Puşkin de la Chişinău (începutul secolului XX). ANR

intelectualitatea basarabeană pentru menţinerea vechilor aşezăminte de cultură, a vechii organizări administrative, bisericeşti şi şcolare. Va fi demonstrat faptul că toate cărţile cu caracter religios, didactic, toate încercările de literatură, scrieri periodice au avut ca izvor „e- nergia naţională a poporului de la sate, care a trăit în tradiţiile culturale vechi, în obiceiurile şi datinile strămoşeşti, în cântecele şi basmele neamului românesc întreg”. Oricum, cert este faptul că, după 1812, orice manifestare deschisă a năzuinţelor spre o viaţă liberă „este zădărnicită de statul rus prin suprimarea treptată a oricărei urme de autonomie locală; prin unificarea administrativă; prin scoaterea limbii strămoşilor din dregătoriile publice şi înlocuirea ei cu limba rusă; prin înfiinţări de şcoli de toate gradele, bine organizate şi înzestrate”, toate acestea urmărind „să altoiască pe sufletul

24

moldoveanului blajin cultura altui popor străin, cu alt suflet, cu alte năzuinţe şi aspiraţiuni”. într-un evident contrast cu realităţile, istoriografia ţaristă afirma cum că, „prin unirea cu Rusia”, Basarabia intrase „în spaţiul culturii europene”, „perfecţionându-se în domeniul cugetării şi al spiritului”, „înaintând cu paşi rapizi pe calea civilizaţiei”. Măsura „progresului” şi „civilizaţiei” realizate de populaţia Basarabiei în componenţa Imperiului ţarist a putut fi constatată cu ocazia primului recensământ oficial din 28 ianuarie 1897, care a înregistrat ştiinţa de carte a populaţiei după naţionalităţi şi sexe. Iată rezultatele acelui recensământ privind ştiinţa de carte a-populaţiei Basarabiei.

Velicoruşii

Populaţia masculină 39,9

Maloruşii Bieloruşii Polonezii Bulgarii Moldovenii Germanii Ţiganii Evreii Turcii Alte etnii

15,3 42,3 55,6 31,4 10,5 63,5 0,9 49,6 21,1 56,0

Populaţia feminină 21,1 3,1 11,5 52,9 6,4 1,7 62,9 0,9 24,1 2,4 8,0

Comentând datele recensământului din 1897, Pan Halippa avea să menţioneze, pe bună dreptate, că „moldovenii ignoranţi, fără de cultură, sunt pe cale de a deveni în ţara lor robii celorlalte naţiuni, care i-a întrecut în privinţa culturii şi tinde a-i întrece şi în celelalte domenii de viaţă publică”. în vederea camuflării situaţiei reale şi în tendinţa generală de uniformizare şi de rusificare a popoarelor alogene, începând cu anul 1861 şi până la 1897, birourile ruseşti de statistică, ca regulă generală, nu vor mai da publicităţii raporturile procentuale dintre naţionalităţi, ci toţi locuitorii vor fi grupaţi în „pravoslavnici” şi „nepravoslavnici” (ortodocşi / neortodocşi). Se va ajunge inclusiv la omiterea cu desăvârşire a etniei moldoveneşti din „Anuarul Rusiei” editat de Comitetul Central de Statistică al Ministerului de Interne

pentru anul 1910, deşi aceasta constituia mai mult de jumătate din totalul populaţiei Basarabiei. Aşa cum realităţile nu puteau fi, totuşi, ignorate cu desăvârşire, acelaşi recensământ din 28 ianuarie 1897 a constatat următoarea situaţie privind aspectul etnic al Basarabiei.

Velicoruşi

Totalul populaţiei (%) 8,05

Maloruşi Bieloruşi Polonezi Bulgari Moldoveni Germani Ţigani Evrei Turci Alte etnii

19,62 0,13 0,60 5,33 47,58 3,11 0,45 11,79 2,88 0,46

Populaţia urbană (%) 24,42 15,75 0,12 2,10 3,94 14,16 0,72 0,15 37,18 0,12 1,34

Populaţia rurală (%) 5,12 20,31 0,13 0,34 3,58 53,55 3,54 0,50 7,25 3,38 0,30

Chiar dacă programul recensământului din 1897 nu a urmărit scopul determinării originii etnice a populaţiei Basarabiei, cuprinzând doar elemente de apreciere indirectă a structurii etnice a acesteia (cetăţenia, religia şi limba maternă), intenţiile administraţiei ţariste puteau fi probate inclusiv statistic: populaţia titulară deţinea 53,55% în mediul rural, 47,58% în totalul populaţiei şi devenise minoritară în mediul urban al guberniei. Devenise un adevăr indiscutabil că „numărarea oficială care a avut loc la 1897, a arătat cum duşmanii moldovenilor au făcut toate chipurile, ca să dovedească lumei că moldovenii sunt puţini şi astfel să nu le socotească de loc drepturile naţionale”. Amplele mişcări politico-sociale din anii 1905-1907, războiul Rusiei cu Japonia şi, mai ales, prima conflagraţie mondială, vor zgudui din temelii Imperiul ţarist, descoperind opiniei publice occidentale un fapt realmente senzaţional, şi anume că Rusia nu constituia nici de cum o ţară omogenă din punct de vedere etnic, lingvistic, cultural sau religios, aşa cum fusese până atunci prezentată în exterior de către oficialităţi. Mai mult chiar, s-a constatat că regiunile ocupate de Rusia, inclusiv Basarabia, erau nu numai diferite comparativ cu naţiunea velicorusă, ci şi profund ostile cuceritorilor şi asupritorilor lor. în aceste condiţii, iniţial cu oarecare timiditate, dar mai apoi cu o vigoare tot mai pronunţată, începe a se contura ideea, conform căreia Basarabia putea deveni o veritabilă ţară civilizată, pentru binele întregii umanităţi, doar atunci când se va elibera de jugul Rusiei, „penitenciarul popoarelor”, pentru a se reintegra în spaţiul de cultură şi civilizaţie românească, acolo de unde fusese smulsă cu brutalitate în fatidicul an 1812. Doar în aceste condiţii, menţionau analiştii respectivi, Basarabia va putea beneficia de situaţia avantajoasă la răscrucea marilor căi comerciale ce leagă lumea occidentală cu cea orientală, dezvoltându-şi, astfel, plenar

toate energiile aflate în stare latentă.

BASARABIA 1812- 1947

Unirea Basarabiei cu România ca formă de materializare a principiului naţionalităţilor Anul 1918 a constituit momentul decisiv în constituirea statului naţional unitar român, prin includerea în componenţa sa a tuturor teritoriilor româneşti aflate până atunci sub dominaţie străină. Odată declanşat, Primul Război Mondial a devenit instantaneu nu numai teatrul unor operaţiuni militare propriu-zise, ci şi prilejul confruntării acerbe a două viziuni diametral opuse privind modul de organizare a Europei la încheierea ostilităţilor. în Nota din 30 decembrie 1916 adresată Puterilor Centrale, aliaţii afirmau că „nu există pace posibilă, atât timp cât nu e asigurată repararea drepturilor şi a libertăţilor încălcate, recunoaşterea principiului naţionalităţilor şi libera existenţă a statelor mici”. Ceva mai târziu, răspunzând solicitării preşedintelui american W. Wilson de a-i comunica scopurile lor de război, Puterile Aliate vor afirma, că ele nu luptau „pentru interese egoiste, ci înainte de toate pentru salvgardarea independenţei popoarelor, a dreptului şi a umanităţii (...), pentru restaurarea Belgiei, a Serbiei şi a Muntenegrului, eliberarea italienilor, a slavilor, a românilor şi a ceho-slovacilor de sub dominaţie străină, reînvierea Poloniei (...)”.

25

BASARABIA 1812-1947

Deputaţii din Sfatul Ţării care au hotărât Unirea Basarabiei cu România pe 27 martie 1918. ANR

în aceeaşi ordine de idei, angajându-se din 14/27 august 1916 în stare de război cu Austro-Ungaria, România şi-a declarat voinţa de a contribui la triumful principiului libertăţii şi al dreptului asupra forţei ridicate la rangul de principiu universal, politic, economic, social şi chiar religios: „Războiul la care participă aproape toată Europa aduce în atenţie problemele grave care afectează dezvoltarea naţională şi însăşi existenţa statelor. România, pătrunsă de dorinţa de a contribui şi grăbi sfârşitul conflictului şi sub necesitatea imperativă de a salva interesele neamului, se vede obligată să intre în rândul celor care sunt cel mai bine în măsură să-i asigure unitatea naţională”. Concretizând obiectivele intrării României în războiul mondial, premierul Ion I.C. Brătianu menţiona că „România nu cere, de fapt, decât o restitutio in integram; ea nu are ambiţia unor cuceriri aiurea. România se ridică doar pentru a elibera pe fraţii săi care dintotdeauna au fost uniţi cu ea prin cele mai strânse legături (...). Pentru pacea viitoare a Europei,

26

pentru stabilirea noii ordini, este necesar deci ca principiul naţionalităţilor să triumfe pentru toate statele europene interesate, deci şi pentru România”. în contextul succeselor militare ale Antantei, eforturile diplomatice şi militare ale României din faza finală a Primului Război Mondial s-au conjugat cu acţiunile pentru autodeterminarea naţională ale românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină. în Basarabia, în octombrie 1917, în contextul revoluţiei ruse, Congresul Ostaşilor Moldoveni a proclamat autonomia Basarabiei şi a hotărât alegerea unei adunări reprezentative, Sfatul Ţării. în faţa dezordinii provocate de soldaţii ruşi ce se retrăgeau de pe front şi răspunzând solicitării Guvernului de la Chişinău, armata română a intrat în ianuarie 1918 în Basarabia, punându-se la dispoziţia Sfatului Ţării. Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti faţă de Rusia, iar la 27 martie / 9 aprilie 1918, „în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor”, a votat unirea cu România.

BASARABIA 1812-19471

27

BASARABIA în acelaşi context, în toamna anului 1918,1812-1947 pe fondul dezagregării Imperiului Austro-Ungar, la Cernăuţi s-a constituit Consiliul Naţional care, pe 27 octombrie 1918, a decis unirea Bucovinei cu România, în condiţiile în care unele organizaţii ultranaţionaliste locale urmăreau realizarea Ucrainei Mari, Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armatei române. Astfel, în Bucovina au sosit unităţi militare din România, care au restabilit ordinea ameninţată de legiunile ucrainene şi ruseşti. în consecinţă, pe 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat unirea necondiţionată a acestei provincii cu România. Desăvârşirea procesului de constituire a statului naţional unitar român a avut loc pe 1 decembrie 1918, când Marea Adunare Naţională, întrunită la Alba Iulia, formată din 1.228 de delegaţi, a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Astfel, s-a constituit România Mare, stat naţional unitar recunoscut pe plan internaţional de Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 - 1920, cu o suprafaţă de 295.641 kmp şi cu o populaţie de circa 16 milioane de locuitori, faţă de suprafaţa de 137.000 kmp şi populaţia de 7.250.000 de locuitori pe care le avea România înainte de 1918. Basarabia în componenţa României interbelice Aflarea Basarabiei în componenţa României Mari are ca dată iniţială votul Sfatului Ţării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire cu România, iar ca dată finală - zilele de 26-28 iunie 1940 - zile în care Uniunea Sovietică, având semnat din 23 august 1939 un Pact de neagresiune cu Germania, însoţit de o anexă secretă, a adresat consecutiv două note ultimative, somând România să-i cedeze Basarabia, sub ameninţarea aplicării forţei militare. Cu alte cuvinte, perioada interbelică constituie etapa de 22 de ani circumscrisă celor două războaie mondiale, etapă în care Basarabia a revenit în spaţiul de cultură şi civilizaţie românească, evoluând în componenţa statului naţional unitar român. Ca parte integrantă a României interbelice, Basarabia a fost una din cele 9 provincii istorice, alături de Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat şi Crişana-Maramureş, fiind constituită din 9 judeţe (Bălţi, Cahul, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Tighina), din 17 oraşe, 3 târguri şi 1.847 de sate, având o suprafaţă totală de 44.422 kmp (15,1 % din suprafaţa totală a României), o populaţie de 2.864.402 locuitori la recensământul din 29 decembrie 1930 (15,86 % din populaţia totală a României) şi o densitate de 64,5 loc./kmp. Din totalul populaţiei de 2.864.402 locuitori, 2.274.000 (85 % din populaţia Basarabiei) locuiau în mediul rural şi 368.000 (15 %) în

LEGE (Modificarea art. 31;

pentru desfiinţarea „Casei

abrogarea

art. 17 (Publicată in Mouit. cu

BUCUREŞTI

28

MINISTERUL. AGRICULTURII Şl DOMENIILOR

ITWTiT-’

„CASA NOASTRĂ" „IT ------------------------INSTITUŢIE DE EXPROPRIERE ŞI ÎMPROPRIETĂRIRI

DE REFORMA AGRARA PENTRU BASARABIA Votată de Sfatul Ţării Ia 27 Noem vrîe 19! 8 .şi decretată prin Decretul Regal tleîa 22 Decemvrie 1918 cu No. 3.791, se ratifică cu modificarea- art. 1—12, 14, 17, 19—23, 25—28, 28 -32, 34, 36—37, 46, 52, 54—63, 65—74 ipnserat U „V3ititor.il Of:du.‘ l.'o 253 din '3 :i ;v2'> *

iO

Tip. DIM. M. IONESCU S-sori, Str. Karagheorgheyici No. .7 1924

Broşură, Lege de reformă agrară pentru Basarabia, Bucureşti, 1924. MN1R

mediul urban. Din acelaşi total de 2.864.402 locuitori înregistraţi la recensământul din 1930, populaţia masculină constituia 1.423.113 persoane sau 49,7 %, iar cea feminină, 1.441.289 sau 50,3 % din total. Din punctul de vedere al împărţirii populaţiei după grupele de vârstă, Basarabiei îi era caracteristic tipul progresiv al piramidei vârstelor, având o bază largă corespunzătoare subpopulaţiilor tinere

şi adulte, iar vârful piramidei mult ascuţit, corespunzând grupelor de vârste bătrâne de la 60 de ani şi până la limita extremă a duratei vieţii. Considerată la modul general, grupele de vârstă cuprinse între 0-5 ani constituiau 38,4 % în structura populaţiei Basarabiei, cele între 15-50 de ani - 50,3 %, iar populaţia în vârstă de peste 50 de ani constituia 10,9 % din total. Evoluţia economico-socială a României, respectiv a Basarabiei în deceniile interbelice s-a întemeiat pe o multitudine de condiţii complet noi şi diferite de perioada antebelică, atât în plan extern, cât şi în plan intern. Unirea din 1918 şi reformele care au urmat în perioada următoare au generat mutaţii importante în societatea românească, chiar dacă baza economică a ţării şi majoritatea populaţiei se găseau în mediul rural. în Basarabia, din totalul de 2.864.402 locuitori înregistraţi la recensământul din 29 decembrie 1930, ocupaţia majorităţii zdrobitoare a acesteia în număr de 2.363.707 locuitori sau 82,5 % din total o constituia exploatarea solului. Ocupaţia a 99.546 locuitori sau 3,5 % din total o constituia comerţul şi 98.981 sau 3,5 % constituiau funcţionarii instituţiilor publice ale Basarabiei. în industria textilă şi manufacturieră erau ocupate 50.095 persoane sau 1,7 % din total, în transporturi - 38.855 sau 1,4 % şi 110.017 locuitori sau 3,8 % din total erau antrenaţi în ocupaţii diverse. în asemenea branşe ale economiei naţionale precum industria metalurgică, alimentară, chimică, cea a lemnului, în construcţii, credit, agenţii de comerţ etc., cota populaţiei ocupate era sub 1,0 la sută. Dat fiind faptul că principalul domeniu al vieţii economico-sociale basarabene a fost şi a rămas agricultura, masiva reformă agrară realizată în anii 1918-1924 a purtat un pregnant caracter social, proprietatea ţărănească înlocuind regimul de proprietate anterior, de tip moşierescţărănesc. Reforma agrară a dat un impuls dezvoltării capitalismului la sate, a slăbit puterea economică a moşierimii şi i-a redus rolul în viaţa socială şi politică. Reforma agrară a afectat 1.739 de sate din cele peste 2.000 existente în acea vreme în Basarabia, în afara operaţiilor de împroprietărire rămânând doar circa 300 de localităţi. S-a produs, astfel, o modificare radicală a vechiului raport dintre pământ şi muncă, creându-se proprietăţii funciare un nou echilibru social. Dacă în anii anteriori reformei agrare proprietatea cuprinsă între 0-100 ha constituia 55,9 % din total faţă de 44,1 % deţinută de categoriile de peste 100 ha, în urma reformei, raportul dintre proprietatea ţărănească şi marea proprietate devine de 91,5 % faţă de numai 8,5 % din total. Deşi a purtat şi un caracter naţional, dreptul la expropriere şi împroprietărire nu a fost nici determinat, nici influenţat de naţionalitatea proprietarului. Din totalul celor 357.016 locuitori căror li s-a recunoscut dreptul de a fi împroprietăriţi în Basarabia, minoritarii au constituit 94.480 persoane, cifră ce constituie totalitatea populaţiei minoritare care a solicitat pământ. Ca o consecinţă a trecerii de la marea proprietate latifundiară la mica gospodărie ţărănească, a fost puternic stimulat interesul ţăranului pentru folosirea mai bună a pământului, pentru ameliorarea mijloacelor şi metodelor de cultivare. în pofida caracterului deficient al reformei agrare, majoritatea pământurilor moşiereşti au trecut în posesia ţăranilor fără sau

cu puţin pământ. Reforma agrară a contribuit la mărirea şi consolidarea BASARABIA proprietăţii ţărăneşti bazate pe munca1812săteanului,1947 a familiei sale. în comparaţie cu perioada anterioară reformei agrare, un număr sporit de ţărani reuşesc acum să-şi asigure mijloace de trai din munca propriului pământ. Dar o mare parte a gospodăriilor ţărăneşti (posesoare a 1-3 ha pământ) nu dispuneau de mijloacele necesare pentru a-şi întreţine familiile în mod corespunzător, fiind nevoite să-şi caute surse de venit în afara agriculturii. Gospodăriile ţărăneşti sufereau din cauza obligaţiunilor fiscale crescânde, a insuficienţei pieţei agricole de desfacere a producţiei. Pe de altă parte, gospodăria ţărănească, din stadiul patriarhal de până la reformă, care îşi producea singură o mare parte din bunurile necesare, s-a transformat într-o clientă a industriei şi comerţului. Industria a găsit astfel prin reforma agrară un consumator permanent în ţăranul împroprietărit, dar şi o parte din braţele de muncă date de sporul populaţiei rurale. Graţie reformei agrare din 1918-1924, agricultura basarabeană interbelică a reuşit să obţină anual cantităţi mari de produse agricole. Producţia a variat la cereale între 1,5-3,0 milioane tone, la vin între 1,5-3,2 milioane decalitri etc.; faţă de celelalte ţinuturi româneşti, Basarabia deţinea primul loc la cultura plantelor, fructelor şi viţei de vie. Fireşte, în calculul judecăţii reformei agrare nu pot intra doar tonele de cereale, fructe şi vin, ci trebuie adăugate, chiar evidenţiate, câştigurile materiale şi morale ale ţărănimii împroprietărite, câştiguri care au fost apreciabile şi cu multiple consecinţe pozitive asupra ţărănimii. Deşi încadrată încă din anii 1861-1890 pe calea industrializării, procesul în cauză nu a produs efecte notabile asupra dezvoltării economice a Basarabiei deoarece, fiind aprovizionat cu produse din centrele industriale din regiunea Odesei, acest ţinut a rămas eminamente agricol. Starea precară a industriei basarabene la 1918 se explică nu numai prin influenţa anilor de război, ci şi prin originea ei în „programul politic, pe care guvernele ruse l-au avut tot timpul de la anexare, ca să nu lase ca Basarabia să devină o forţă economică cu caracter independent”. Situaţia dată a determinat statul român în primul deceniu interbelic să-şi îndrepte eforturile spre consolidarea noii unităţi economice naţionale prin dezvoltarea echilibrată a tuturor ţinuturilor ţării, prin promovarea şi încurajarea dezvoltării industriei ţărăneşti, şi anume: legi speciale de încurajare, prevăzând anumite privilegii, comenzi de stat făcute industriei autohtone, credite preferenţiale acordate industriaşilor, protecţie vamală, măsuri restrictive privind comerţul exterior etc. Cu toate că Basarabia a continuat să-şi păstreze un pronunţat caracter agricol, totuşi, judecând situaţia industriei basarabene comparativ cu perioada antebelică, rezultatele devin evidente. Astfel, 54,5 % din totalul întreprinderilor industriale sau 15.252 în cifre absolute au fost înfiinţate în anii 1919-1930 şi doar 8,8 % în anii 1914-1918; în acelaşi timp 68,0 % sau 20.440 de întreprinderi comerciale şi 67,8 % din totalul întreprinderilor de credit au fost întemeiate după 1919. începând cu anul 1919, numărul întreprinderilor industriale a crescut la 147,1 %, acela al industriei metalurgice la 151,7 %, al industriei textile la 68,7 % şi al industriei chimice la 70 %. La finele perioadei interbelice, în Basarabia industria mare era

29

reprezentată de 196 întreprinderi cu un capital investit de 782.321 lei, cu o BASARABIA 1812-1947 forţă motrice totală de 12.971 CP, cu un personal total de 4.127 persoane şi cu o valoare a producţiei de circa 1.500.000 lei. Majoritatea întreprinderilor industriei mari o constituia cea din industria alimentară cu 144 de întreprinderi. în atare mod, dezvoltarea industriei Basarabiei în perioada dintre cele două războaie mondiale s-a aflat într-o legătură indisolubilă cu ocupaţia de căpetenie a locuitorilor şi cu sursa principală a acestora - bogăţiile solului de o fertilitate deosebită. Dacă subsolul ţinutului era relativ sărac în zăcăminte naturale, atunci pământul producător de cereale, fructe, legume şi nutreţuri pentru creşterea animalelor a dat naştere unei vaste şi diverse industrii alimentare, precum şi altor categorii de întreprinderi industriale legate de producţia gospodăriilor agricole sau care prelucrau materia primă aflată în abundenţă la faţa locului. Educaţia în perioada interbelică a făcut, de asemenea, progrese notabile. în anul 1918, în Basarabia funcţionau 1.084 şcoli primare ruseşti şi nici o şcoală primară românească. Numărul analfabeţilor ajungea, mai ales în mediul rural, proporţia de 83 % din populaţia masculină şi 96 % din cea feminină. Din aceste motive, guvernele României interbelice au făcut mari eforturi pentru dezvoltarea învăţământului. Legea din 1924 a extins învăţământul general de la 4 la 7 clase şi obligativitatea celui primar de la 12 la 18 ani. în perioada dintre cele două războaie mondiale, alături de şcolile existente au fost construite încă 300 de localuri noi, contribuind esenţial la lupta pentru combaterea analfabetismului. Judeţe Bălţi Cahul

Ştiutori de carte în 1930 Bărbaţi Femei Total 44,0 31,9 20,0 57,1

Ştiutori de Diferenţa dintre carte în 1897 1930 şi 1897 12,5

19,4

21,2 43,3

34,1

20,5

13,6

55,0

32,8

16,6 30,8

29,7

13,7

46,2

20,5

16,0 25,7

Cetatea Albă

67,3

Hotin

43,6

Ismail

61,5

Lăpuşna

53,0

25,0

15,7

46,6

28,6 17,8

40,7

Orhei

32,1

15,1

17,0

Soroca

51,2

24,2

37,5

13,9

23,6

Tighina

50,3

23,0

36,5

16,5

Basarabia

51,4

25,1

38,1

20,0 19,4

22,2

18,7

Experienţa mondială demonstrează, c ă - o societate modernă, întemeiată pe economia liberă de piaţă, poate fi edificată doar de o populaţie instruită. Realităţile Basarabiei interbelice atestă apariţia şi consolidarea elementelor acestei reguli. Atenţi la recomandările şi proiectele de convenţie de la Biroul Internaţional al Muncii, legiuitorii României interbelice au căutat şi uneori au reuşit să amelioreze îndeosebi condiţiile de sănătate, respectiv de viaţă din perioada activităţii, precum şi din cea posterioară acesteia. O altă serie de legiuiri şi dispoziţii au îmbrăţişat mai ales aspectele umanitare şi de aplicare a actelor normative, cum ar fi cele privitoare la ocrotirea minorilor, femeilor, repausul duminical, igiena muncii, inspecţia muncii

30

etc. Politica socială interbelică în România s-a plasat pe orbita structurii socialeconomice bazată pe proprietatea individuală. Realizările - atâtea câte au fost - poartă amprenta discontinuităţii, în funcţie de perioada şi amploarea mişcărilor sociale, de ideologia, respectiv doctrina partidelor politice aflate la guvernare, precum şi de competenţa, tactul şi capacitatea de penetraţie a oamenilor progresişti în meandrele acţiunilor refractare ale celor cu interese opuse. Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească - o breşă strategică a Rusiei în Balcani Deşi unirea Basarabiei cu România s-a realizat prin respectarea tuturor formelor legale, inclusiv prin recunoaşterea internaţională a acestui act, totuşi, în perioada istorică ce a urmat, până la cel de-al Doilea Război Mondial, Rusia (iar din 30 decembrie 1922 - Uniunea Sovietică), urmând fidel politica imperialistă a ţarilor, a acţionat în relaţiile sale cu România numai de pe poziţii de ameninţare, de forţă şi de revanşă, aşa cum o dictau „interesele” sale de mare putere nemulţumită de rezultatele primului război mondial, plasându-se prin aceasta în tabăra statelor revanşarde, gata să facă orice pentru răsturnarea sistemului de pace de la Versailles. Deja la mijlocul anilor ’20 devenise evident, că „vechile planuri de revoluţie mondială n-au fost abandonate la Moscova”, iar „ceea ce se întâmplă e un simplu prolog”: „Rusia Sovietică, constata un cunoscut ziarist român din perioada interbelică, nu se angrenează în ritmul european şi toate sforţările ei tind, dimpotrivă, de-a atrage Europa în vârtejul ereziei sale”. în viziunea aceluiaş ziarist, situaţia respectivă se explica „prin fondul întregii politici ruse care îşi găseşte energii de superbă izolare, de ostilitate împotriva a tot ceea ce e european, în chiar străfundurile sufletului rus, în recrudescenţa spiritului asiatic care animă politica Moscovei” (Eugen Titeanu, Moscova şi politica europeană, în „Generaţia Unirii”, nr. 4, 1929, p.24-25). O probă elocventă a obiectivelor expansioniste ale Uniunii Sovietice faţă de România o constituie formaţiunea statală „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”, aprobată de Biroul Politic al PC(b) din Rusia la 25 septembrie 1924, cu specificarea că „în actul formării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti trebuie să se menţioneze că frontiera ei de Vest este frontiera de Stat a Uniunii RSS”. Apărută ca urmare a hotărârii sesiunii a IlI-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina, care şi-a desfăşurat lucrările la 12 octombrie 1924 la Harkov, RASSM cuprindea 11 raioane, 1 oraş (Balta), 4 orăşele (Tiraspolul va obţine statutul de oraş în 1927), Ananiev, Râbniţa şi Birzula (devenit în 1935 oraşul Kotovsk) şi 164 soviete săteşti. Teritoriul noii republici avea o formă triunghiulară cu baza pe Nistru, pe o întindere de 250 km - delimi tarea fiind stabilită din motive politice, care n-au fost dezvăluite pe tot parcursul preparativelor şi măsurilor pregătitoare. Capitala republicii a fost la început oraşul Balta, iar în 1929 a fost transferată la Tiraspol. Opinia publică internaţională a urmărit cu viu interes mersul creării noii structuri statale în componenţa Ucrainei Sovietice, determinând cu exactitate semnificaţia respectivei entităţi. Astfel, comentând evenimentul separării populaţiei moldoveneşti într-o formaţiune statală autonomă,

corespondentul de la Moscova al ziarului „Vossis- che Zeitung” scria în numărul din 26 octombrie 1924: „Republica Moldovenească, mică pentru moment, urmează la timpul său să se unească cu Basarabia şi să formeze o mare republică sovietică în cadrul Uniunii Sovietice. Acesta este înţelesul noii Republici Moldoveneşti”. „Corriere de la Sera”, din 22 septembrie 1924, releva, de asemenea, că „Republica Moldovenească este destinată să devină un stat de rudenie şi un punct de atracţie pentru Basarabia. Ea tinde în mod vădit să zdruncine poziţia României în Basarabia”. La rândul său, ziarul bulgar „Democraticeski Sgodar”, din 9 decembrie 1924, califica înfiinţarea Republicii Moldoveneşti, în modul în care a fost făcută, drept o „provocare directă la adresa României”, iar ziarul finlandez „Usi Suomi” arăta că: „Proclamarea Republicii Moldoveneşti se înfăţişează ca un nou atac al Sovietelor împotriva României, făcut cu scopul de a revoluţiona populaţia basarabeană”. Mai tranşant în aprecieri, subsecretarul de stat la Ministerul de Interne, Gheorghe Tătărescu, în discursul rostit în Camera Deputaţilor a Parlamentului României din 9 decembrie 1925, pe urmele imediate ale rebeliunii de la Tatar-Bunar, afirma că „Nistrul este hotarul care separă şi două lumi, şi două concepţii de viaţă”; că regimul sovietic, născut din doctrina comunistă, „nu se poate menţine şi nu se poate mărgini în hotarele înlăuntrul cărora s-a născut şi s-a organizat, el trebuie să se reverse, căci altminteri este ameninţat cu moartea”. Anume din aceste considerente, afirma acelaşi om politic, „încă din primul ceas, în mintea conducătorilor mişcării comuniste ruseşti a apărut limpede necesitatea de a se organiza revoluţia mondială ca o condiţie vitală a dăinuirii statului comunist”, iar crearea în oraşele Harkov, Kiev, Odessa, Moghilev sau Kameneţ-Podolsk a multiplelor şi diverselor centre de acţiune şi de propagandă ale Internaţionalei a IlI-a de la Moscova „pentru a se ajunge la o revoluţie comunistă în Basarabia”, constituiau probe elocvente ale acestor intenţii.

apropierii celor două regimuri politice, deşi, anterior anului 1939, ele s-au BASARABIA 18121947 a fost favorabilă atacat cu vehemenţă. Atunci când situaţia internaţională împărţirii sferelor de interese,

1939: Uniunea Sovietică „subliniază interesul” faţă de Basarabia Semnarea Tratatului de neagresiune sovieto-german, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, şi Protocolul său adiţional secret privind împărţirea sferelor de interese în Europa de Est între cele două state totalitare - Germania nazistă şi Rusia comunistă - au fost, conform unor aprecieri recente, „actul de brigandaj” al secolului XX. „Bomba” anului 1939 n-a fost, precum s-ar putea crede, izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta a fost previzibil din modul de desfăşurare a relaţiilor internaţionale şi popoarele, în special din Europa, se aşteptau la acest deznodământ. „Bomba” anului 1939 a fost semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german şi Anexa sa secretă privind împărţirea sferelor de interese în Europa. Pactul, ţinut strict secret atât în URSS, cât şi în Germania, a deschis poarta celui mai crâncen măcel cunoscut de omenire. Adolf Hitler l- a vrut pentru obţinerea „spaţiului vital” (Lebensraum), a supremaţiei în Europa şi chiar dincolo de aceasta, iar Stalin - pentru declanşarea „revoluţiei comuniste mondiale”, un fel de variantă sovietică a aceluiaşi „spaţiu vital”. Deosebirile ideologice nu au constituit o stavilă în calea

EDITIONS EN LANGUES gTRANGERES MOSCOU 1939

LA RATIFICATION DU PACTE SOVllTOALLEMAND DE NON-AGRESSION

ideologiile - nazistă şi comunistă - au jucat doar rolul de paravan pentru a ascunde scopurile meschine, antidemocratice, antiumane, imperialiste şi criminale. Iniţiativa a aparţinut sovieticilor, care la 14 august 1939 au cerut urgentarea negocierilor economice între cele două ţări, pentru a trece la dezbaterea unor probleme politice majore. După un intens schimb de note diplomatice, inclusiv între Hitler şi Stalin, s-a căzut de acord ca ministrul de externe german, von Ribbentrop, să viziteze Moscova. In consecinţă, sa ajuns la încheierea Pactului de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Germania, document semnat de cei doi miniştri de externe, Veaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop, în prezenţa lui I.V. Stalin, în noaptea spre 24 august, la ora 2.00, purtând însă data de 23 august 1939. V. Molotov, „La ratiţication du pacte sovieto-allemand de non-agression", Moscova, 1939. MNIR

31

La prima vedere, prin partea sa făcută publică, Pactul MolotovBASARABIA 1812-1947 Ribbentrop părea un obişnuit tratat de neagresiune încheiat de Uni unea Sovietică cu Germania pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitate de prelungire. Prin acest document, cele două părţi se angajau să se abţină de la orice violenţă, de la orice acţiune agresivă una contra celeilalte. Pactul a fost însă însoţit de un Protocol adiţional secret, prin care cele două părţi îşi delimitau sferele de influenţă în Europa, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Aceste documente au afectat într-o măsură decisivă situaţia Europei de Est, contribuind în chip hotărâtor la modificarea configuraţiei teritoriilor unor ţări din zonă şi, deopotrivă, predeterminând schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor politice şi socialeconomice din statele respective, în ce privea România, protocolul adiţional accentua, la punctul 3, „interesul” pe care-1 manifesta Uniunea Sovietică pentru Basarabia şi „totalul dezinteres” al Germaniei „faţă de acest teritoriu”. Protocolul adiţional a fost păstrat în cel mai strict secret, încât nu a fost cunoscut decât după cel de-al Doilea Război Mondial, încheierea Pactului sovieto-german a creat României o situaţie de o gravitate fără precedent, schimbându-i radical poziţia politico- militară şi micşorându-i considerabil posibilitatea de a se manifesta în conformitate cu propriile opţiuni. Baza juridică a relaţiilor dintre România şi URSS Pactul Ligii Naţiunilor, Pactul Briand-Kellogg, Convenţia de la Londra pentru definirea agresorului şi a agresiunii, principiile care stăteau la baza reluării relaţiilor diplomatice, prin schimbul de scrisori Litvinov-Titulescu - în vigoare până în august 1939, a fost, practic, anulată prin protocolul secret la pactul încheiat între Germania şi Uniunea Sovietică. Precum releva Al. Cretzianu, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, după semnarea pactului sovieto-nazist, România trăia literalmente în provizorat: „Acum nici o forţă nu mai putea sta între noi şi formidabilul imperiu, iar destinul ne plasase la frontierele sale. Singura putere care mai părea capabilă să împiedice expansiunea sovietică era cel de-al III- lea Reich. Dar, în acest moment, Germania era pentru toate intenţiile şi scopurile aliatul Uniunii Sovietice”. Apreciat de conducerea stalinistă drept „un punct de cotitură în isto ria Europei şi nu numai a Europei”, drept un document ce „serveşte cauza păcii generale”, „reduce câmpul unor posibile ciocniri militare în Europa”, Pactul de neagresiune sovieto-german a condus, în realitate, la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, deoarece deja la 1 septembrie 1939 Polonia era invadată de trupele germane, iar la 17 septembrie - de către cele sovietice. în primăvara anului 1940, Germania ocupă Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia şi Luxemburgul, iar la 14 iunie ocupă Parisul. Profitând de această conjunctură, Moscova adresează, la 14 şi 16 iunie 1940, guvernelor Lituaniei, Letoniei şi Estoniei cererea de a permite trupelor sovietice să intre pe teritoriile acestor state. Cererile au fost „acceptate”, pentru ca la începutul lunii august, Sovietul Suprem al URSS să „satisfacă rugămintea” ţărilor baltice de a intra „în componenţa URSS”. La 22 iunie 1940 Franţa a capitulat, ceea ce însemna că sosise şi „ceasul de restrişte” al României, de care vorbea Gh. Brătianu în 1933.

32

1940: „Partea dominantă a populaţiei din Basarabia este ucraineană” (?) Profitând de aceeaşi conjunctură favorabilă, la 23 iunie 1940, V.M. Molotov, ministrul de externe sovietic, l-a informat pe Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că „soluţionarea problemei Basarabiei nu mai permite acum nicio amânare. Guvernul sovietic tinde acum, ca şi mai înainte, la soluţionarea pe cale paşnică, însă este decis să întrebuinţeze forţa în caz că guvernul român refuză o înţelegere paşnică. Pretenţia sovietică se extinde şi asupra Bucovinei, care are populaţie ucraineană”. în nota de răspuns a Ministerului de externe al Germaniei transmisă Guvernului sovietic se menţiona: „Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate. Bucovina a fost în trecut o provincie a Coroanei Austriece şi este dens populată cu germani. Germania este de asemenea, în mod deosebit, interesată de soarta acestor Volksdeutsche”. Drept răspuns, guvernul sovietic şi-a limitat pretenţiile la partea de Nord a Bucovinei. în acest context, în seara zilei de 26 iunie 1940, la orele 22.00, Molotov i-a înmânat, la Kremlin, ministrului Davidescu, Nota ultimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Şeful diplomaţiei sovietice a spus că l-a chemat „într-o chestiune de importanţă principală pentru dezvoltarea relaţiilor sovieto-române”, după care a dat citire Notei cu caracter ultimativ. Aşa cum Nota ultimativă a fost adresată guvernului României în condiţiile în care „slăbiciunea militară a URSS ţinea de domeniul trecutului”, iar „situaţia internaţională ce se crease cerea o rezolvare rapidă a problemelor moştenite din trecut”, alcătuitorii acesteia nu s-au îngrijit câtuşi de puţin de aspectele morale sau/şi ştiinţifice ale problemei, afirmând că Basarabia ar fi fost „populată în principal cu ucraineni”, alcătuind „o imitate seculară (...) cu Republica Sovietică Ucraineană” şi constituind, totodată, „o parte din teritoriul Uniunii Sovietice”. Cât priveşte partea de nord a Bucovinei, aceasta trebuia, pur şi simplu, „transmisă” în calitate de „mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, pricinuite URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia”. Graniţa trasată pe o hartă la scara de 1/800.000 cu un creion roşu bont, a cărei urmă acoperea un teritoriu lat de 7 mile, constituie o probă elocventă în această privinţă. Davidescu a răspuns lui Molotov că, fără a prejudicia cu nimic decizia Bucureştilor, ţine de datoria sa să declare, că „argumentele inserate în notă sunt cu totul lipsite de temei”. A expus apoi „drepturile istorice, etnice şi politice” care au format „temelia Unirii Basarabiei cu România”, şi a subliniat că decizia din martie 1918 „a fost un act al majorităţii populaţiei basarabene, a cărei .voinţă s-a exprimat în Hotărârea Sfatului Ţării”. Diplomatul a contestat faptul că România „ar fi profitat de slăbiciunea militară” a Rusiei sovietice în 1918 şi a combătut teza după care Basarabia fusese unită cu Ucraina, expunând împrejurările în care Poarta Otomană a cedat această parte de teritoriu, deşi „se obligase a apăra graniţa pe Nistru a Moldovei”. A a- mintit, apoi, de tratatul de la Luţk (1711), prin care Petru cel Mare recunoştea, faţă de Dimitrie Cantemir, „acea graniţă”. Reprezentantul Bucureştilor a subliniat, din nou că, „înainte de a ajunge, pentru un secol,

sub stăpânirea ţarismului, Basarabia a fost cinci secole parte integrantă a patrimoniului românesc”. în ceea ce priveşte Bucovina, diplomatul a expus „modul cum a fost răpită, în 1775, de Austria şi împrejurările în care această provincie, care nu a cunoscut niciodată dominaţia rusească, a hotărât să se unească cu patria mamă”. Molotov a respins argumentele lui Davidescu ca necorespunzând „evoluţiei istorice, nici situaţiei de fapt”. A contestat autoritatea politică a Sfatului Ţării şi a subliniat, din nou, că partea dominantă a populaţiei din Basarabia ar fi fost de origine ucraineană. S-a referit, apoi, la tratatul din octombrie 1920 care, după opinia sa, nu avea „importanţă internaţională”. în ceea ce priveşte Bucovina, Molotov a observat că nu e vorba de întreaga provincie, „ci numai de partea nordică, în care majoritatea populaţiei este ucraineană, legată cu Basarabia. Guvernul sovietic cere această parte a Bucovinei ca despăgubire pentru dominaţia românească în Basarabia timp de 22 de ani”. Aşa cum Nota ultimativă sovietică conţinea clar ameninţarea recurgerii la forţă în caz de refuz, guvernul României a fost silit să accepte executarea materială a acelui ultimatum. Precum menţiona prof. Şt. Ciobanu în şedinţa Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940, „părăsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimă naţională, căci ea ar însemna să aruncăm populaţia din Basarabia în

BASARABIA 1812- 1947

33

Basarabia. Deja primele metode folosite de regimul sovietic pentru obţinerea Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova. MNIR

braţele unui neam străin şi a unui regim pe care nimeni în Basarabia nu-1 doreşte”. „în împrejurări vitrege create de fatalitatea istorică, am înregistrat - mărturisea în aceeaşi ordine de idei primul ministru Gheorghe Tătărescu - o înfrângere”: „Două Consilii de coroană examinaseră întreaga situaţie şi lăsaseră guvernului sarcina să decidă. După o ultimă consultare cu şefii armatei şi cu membrii guvernului, am examinat împreună cu suveranul întreaga situaţie. Examenul a fost dramatic. Maiestatea Sa regele mi-a înmânat spre contrasemnam decretul de mobilizare generală şi şi-a oferit spada pentru a apăra în fruntea armatei pământul strămoşesc. în numele destinelor româneşti am implorat Maiestatea Sa să lase guvernului sarcina să ia răspunderea jertfei ce ţara era silită să facă, evacuând provinciile voievodale. N-am putut clinti hotărârea regească şi, numai pe temeiul răspunderilor sale constituţionale, guvernul a hotărât acceptarea ultimatumului ca singura soluţie impusă de raţiune”. Sfârtecarea Basarabiei în ziua de 3 iulie 1940, la termenul indicat de Guvernul sovietic (ora 14.00), noua graniţă sovieto-română a fost închisă. Depăşind linia de demarcaţie fixată, trupele sovietice au provocat o serie de incidente şi lupte locale cu armata română. Paraşutişti lansaţi din avioane au întretăiat retragerea trupelor române înainte de expirarea termenului convenit, oprind trenurile, percheziţionând şi confiscând lucrurile şi valorile refugiaţilor, dezarmând trupe şi ofiţeri români şi reţinând originari din Evenimentele imediat următoare au arătat cu toată claritatea, că promisiunile Kremlinului nu coincid neapărat şi întotdeauna cu acţiunile sale pe plan politic. In şedinţa Sovietului Suprem al URSS din 1 august 1940, V. Molotov a declarat că, în legătură cu „alipirea” Basarabiei şi Bucovinei de Nord, „frontiera Uniunii Sovietice s-a deplasat spre apus şi a

34

unei cât mai rapide supuneri a populaţiei din teritoriile ocupate, denotă clar că au fost vizate câteva obiective precise, dinainte stabilite, că a existat un plan pregătit din vreme şi o infrastructură introdusă în spaţiul dintre Prut şi Nistru mai dinainte, care a intrat în acţiune la ordin. Omoruri, jafuri, devastări, schingiuiri, trenuri atacate, preoţi batjocoriţi şi cu limbile tăiate, biserici pângărite, ofense la adresa Regilor Ferdinand şi Carol al II-lea prin batjocorirea statuilor din Chişinău şi Cetatea Albă toate acestea au evidenţiat, în miniatură, planurile diabolice ale administraţiei sovietice în teritoriile cucerite. Un singur an de stăpânire bolşevică a fost suficient pentru a limpezi lucrurile, pentru a spulbera orice echivocuri şi pentru a deschide ochii tuturor: „scopurile lor a fost să zdrobească fiinţa naţională a poporului băştinaş, să-i deformeze sufletul prin o ideologie nefirească, să-i distrugă credinţa”. „Toate au rămas departe de rosturile lor fireşti şi au fost întrebuinţate doar ca instrumente pentru realizarea structurii comuniste a Basarabiei, demolând proprietatea, credinţa şi etatizând totul” (Arhivele Naţionale, fond Ministerul de Interne, Direcţia Administraţiei de Stat, 11/1941). Fiind considerată, în perioada dintre cele două războaie mondiale de conducerea stalinistă a Uniunii Sovietice, drept „un factor uriaş revoluţionarizator, care va accelera răsturnarea dominaţiei boierilor şi capitaliştilor în întreaga Românie” şi „etapă foarte importantă, prin revoluţia din România, spre sovietizarea Balcanilor”, sovietizarea Basarabiei înseşi urma a fi realizată prin „unirea Basarabiei Sovietice cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească şi prin ea - cu URSS”. Un proiect identic al preconizatei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti va fi reconfirmat de ziarul „Pravda” din 11 iulie 1940, relatând că „suprafaţa RSS Moldoveneşti va fi de peste 50 mii km2”, iar populaţia ei - „de peste 3.700.000 de oameni”. Viitoarea RSS Moldovenească, promitea acelaşi organ central al PC(b) din întreaga Uniune, „va deveni un stat cu un teritoriu mai mare decât unele ţări europene ca Belgia, Olanda, Elveţia”. Aşadar, proiectul viitoarei RSS Moldoveneşti descris în ziarul „Pravda” se încadra perfect în formula anterioară a Kremlinului de „unire a Basarabiei cu RASSM”, deoarece teritoriul Basarabiei interbelice (44.422 kmp) şi cel al RASSM de până la 28 iunie 1940 (8.500 kmp) alcătuiau împreună 52.922 kmp, iar populaţia RASSM (599.156 locuitori către anul 1940) însumată la populaţia Basarabiei de 3.191.016 locuitori la finele anului 1939, constituia un total de 3.790.172 de locuitori. ajuns la Dunăre”, ceea ce însemna că, pentru moment, poftele teritoriale ale Kremlinului constând în extinderea spaţiului geopolitic asiatic în detrimentul celui european, prin înglobarea marginei de răsărit a României cuprinse între patrulaterul Cernăuţi, Hotin, Reni şi Cetatea Albă, fuseseră satisfăcute. Cât priveşte organizarea concretă a noilor achiziţii teritoriale în

perimetrul imperiului sovietic, problema respectivă a preocupat într- o măsură mai redusă conducerea de la Kremlin, procedându-se însă neapărat în spiritul politicii comune oricărui imperiu - divide et im- pera. Astfel, Legea URSS „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” din 2 august 1940 reflecta deja o nouă viziune a Kremlinului asupra configuraţiei celei de-a 13-a republici unionale, stipulând doar „reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu populaţia moldovenească din RASS Moldovenească”, într-o atare formulă, în componenţa RSS Moldoveneşti rămâneau doar oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei. Astfel a înţeles Kremlinul să vină „în întâmpinarea doleanţelor oamenilor muncii din Basarabia” şi ale „oamenilor muncii din RASSM”. Mai mult ca atât, elaborarea proiectului privind stabilirea „unei frontiere precise” între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească unională a fost lăsat în seama Sovietului Suprem al Ucrainei sovietice şi al celui din Moldova sovietică, - ultimul fiind ales abia în ianuarie 1941, când noua graniţă moldo-ucraineană fusese deja trasată şi legiferată, în condiţiile în care Kremlinul considera că populaţia din teritoriile ocupate trebuie să parcurgă „într-un soroc scurt procesul deşteptării comuniste”, constând în „lichidarea înapoierii deobşte culturale a satului, a înrâuririi relighiei, cu rămăşiţele şi retrăirile naţionalismului în conştiinţa oamenilor” (Cf. „Moldova Socialistă” din 24 septembrie 1940) , iar Basarabia era apreciată de liderii sovietici drept „un străvechi teritoriu al Rusiei”, „dreptul” stabilirii „frontierei precise” moldo-ucrainene a fost acordat conducerii Ucrainei care, „în partea deşteptării comuniste” s-a dovedit a fi extrem de „avansată”. Documentele recent publicate atestă că teritoriile răpite de Uniunea Sovietică în iunie 1940 deveniseră terenuri disputate şi câmp de propagandă şi de acţiune nu numai pentru comuniştii ucraineni, dar şi pentru Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni (OUN), care preconiza crearea statului ucrainean independent, în care trebuiau să fie incluse potrivit planurilor acesteia din urmă - atât nordul Bucovinei, cât şi Basarabia. în timp ce cele două grupări din cadrul mişcării OUN pledau fie pentru obţinerea sprijinului Berlinului în acţiunea lor de constituire a unei Ucraine independente („melnichiştii”), fie pentru reconstituirea statului ucrainean prin forţe proprii („banderiştii”) - ambele considerând Basarabia şi nordul Bucovinei ca părţi componente ale statului ucrainean independent pe care îl aveau în vedere, conducerea Ucrainei sovietice în persoana preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene M.S. Greciuha, susţinut de N.S. Hruşciov, a obţinut de la Stalin „dreptul de proiectare a frontierei de stat a RSSM”. Ca urmare a acestei situaţii, Sesiunea a VH-a a Sovietului Suprem al URSS a examinat până la adoptarea legii „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti” problema „Cu privire la constituirea RSSM şi includerea nordului Bucovinei şi a judeţelor Hotin, Akkerman şi Ismail ale Basarabiei în componenţa RSS Ucrainene”, Ucraina obţinând, astfel, judeţele româneşti

Hotin, Cetatea Albă şi Ismail cu o populaţie de 959.115 oameni, din care 1812-constituind 1947 doar 244.017 (25,4 272.314 (28,4 %) BASARABIA erau români, iar ucrainenii %) persoane. Pentru a-şi atinge scopurile expansioniste, conducerea bolşevică a Ucrainei cu acordul celei de la Moscova - a recurs la falsuri grosolane. Astfel, referindu-se la judeţul Ismail, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei M.S. Greciuha afirma că 33,3% din populaţie era alcătuită din bulgari şi găgăuzi care, „fiind triburi slave”, aveau mai multe lucruri comune în privinţa modului de viaţă cu ucrainenii decât cu moldovenii. La nord, ca şi la sud, hotarul a fost tras în mod arbitrar, fără a se ţine cont de structura etnică a teritoriilor, iar 8 raioane din componenţa fostei RASSM, populate preponderent cu români, au fost trecute fără nicio justificare în componenţa Ucrainei sovietice. Este adevărat că, în perioada în care au lucrat comisiile Prezidiului Sovietului Suprem al RSSU şi Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM în vederea pregătirii materialelor pentru fixarea hotarelor moldo-ucrainene (2 august - 4 noiembrie 1940), s-a reuşit o anumită „îndreptare” a acestora, prin recuperarea câtorva localităţi care, conform Legii „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti” erau atribuite Ucrainei. Nu era însă decât o amară consolare, deoarece Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 4 noiembrie 1940 „Cu privire la stabilirea graniţei între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească” a dat o totală satisfacţie pretenţiilor teritoriale ale Ucrainei, oficializând spargerea integrităţii Basarabiei. Ca urmare, în componenţa Moldovei sovietice a rămas o suprafaţă

35

de numai 33,7 mii km2 faţă de 44,4 mii km2 pe care a avut-o în perioada împreună cu copiii şi cu părinţii noştri, să mergem la ora 1100 în bisericile BASARABIA 1812-1947 interbelică şi o populaţie de 2.467.700 locuitori faţă de noastre şi, îngenunchiaţi în faţa altarelor, cu faţa la pământ, să ne rugăm Refugiaţi basarabeni în Gara de Nord din Bucureşti. CMG

3.700.0 cât i s-a promis iniţial. Prin acordarea de mari compensaţii teritoriale ucrainenilor pr seama României, liderii bolşevici de la Kremlin au urmărit obiectivul aservirii definitive a acestora la politica imperialistă a Moscovei. Preluând partea de Nord a Bucovinei, la care se adaugă Hotinul, Ucraina intra în posesia munţilor, una dintre sursele economice fundamentale ale Moldovei, tăinduse astfel o punte către leagănul formării poporului român. în privinţa Sudului RSS Moldoveneşti, Moscova a urmărit să-i ia acesteia posibilitatea de a avea acces la mare sau la Gurile Dunării, ceea ce îi tempera în faşă eventualele veleităţi de independenţă. încercarea de recuperare a Basarabiei şi nordului Bucovinei în situaţia în care România a fost pusă pe masa de disecţie a celor două mari puteri continentale - Uniunea Sovietică şi Germania - factorul politic intern a înţeles că singura soluţie viabilă era o guvernare de „mână forte”, capabilă să salveze regimul politic, să asigure ordinea internă, să fie agreată de forţele politice interne şi acceptat de Germania. Această soluţie viabilă s-a dovedit a fi „soluţia Anto- nescu”, care nu a fost gândită ca o uzurpare a puterii în scopul reformării, schimbării sau întemeierii de instituţii noi, de impunere a unor modele străine spiritului naţional, ci s-a impus de la sine ca o soluţie de apărare, pentru depăşirea unui moment politic cu finalitate neprevăzută şi ca o continuitate a statalităţii româneşti, aflată în pragul prăbuşirii datorită regimului politic şi a consecinţelor crizei generale europene, în discursul ţinut la 8 septembrie 1940, în prima duminică de după abdicarea lui Carol al II-lea, când pierderile României însumau 33,79 % din teritoriu şi 34,02 % din populaţie, generalul I. Antonescu lansează îndemnul: „Români,

36

pentru greşelile de care nu suntem vinovaţi. Să cerem iertare fraţilor noştri nefericiţi care, din cauza durităţii timpurilor şi din cauza propriei noastre greşeli, au fost smulşi de la pieptul României îndurerate, şi să ne luăm angajamentul solemn că ne vom uni prin muncă şi prin fraternitate, prin gândire şi prin sentimente, în iubire şi întru lege, în disciplină şi echilibru, în ordine şi în credinţă pentru că, prin muncă, vom merge spre prospe ritate. Să fim pregătiţi”. Atunci când, în zorii zilei de 22 iunie 1941, Germania a atacat prin surprindere Uniunea Sovietică, fostul ei aliat de război şi cotropiri din 19391941,1. Antonescu, angajându-se alături de trupele germane, a difuzat, concomitent cu celebra-i Proclamaţie către Ţară, nu mai puţin celebrul ordin de atac, difuzat prin Radio şi tipar, care suna astfel: „V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale, să vă duc la biruinţă. Să şterg pata de dezonoare din Cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, Vă ordon:

Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte! Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi! Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre! Ostaşi, Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ştefan cel Mare, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii voştri cu lupta lor! înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici strajă dreptăţii şi zid de apărare creştină! Fiţi vrednici de trecutul românesc...”. Aşadar, zarurile erau aruncate: România se angaja în vara anului 1941 întrun „război paralel” alături de Germania, prea puţin pregătit sub aspect politic, slab conceput din punct de vedere strategic, imperfect ca pregătire informativă, materială, cu insuficiente mijloace de luptă şi efective, urmărind însă, indiscutabil, o cauză dreaptă - reluarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Explicaţia finală, în sfera diplomatică, între România şi U.R.S.S. a fost oferită de audienţa lui Grigore Gafencu la V.M. Molotov din 24 iunie 1941. Ministrul României i-a arătat şefului diplomaţiei sovietice că U.R.S.S. era răspunzătoare pentru alăturarea României de Axă: „Uniunea Sovietică - a spus el - a distrus în România orice sentiment de în credere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţită teamă că însăşi fiinţa statului român e în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi”. Dezlănţuită la orele 4, în dimineaţa zilei de 22 iunie, ofensiva română n-a constituit o surpriză pentru sovietici. Imediat pe malul opus al Prutului şi în unele sectoare, chiar la malul apei, trupele sovietice au deschis un foc viu şi eficient, luptând dârz în apărare. A trebuit mult efort, multă vitejie, soldate cu multe pierderi de vieţi omeneşti, de o parte şi de alta, pentru ca să poată fi lărgite capetele de pod şi mişcarea de înaintare să se producă. Spre deosebire de restul frontului german, care continua înaintarea vertiginos şi spectacular, în Basarabia şi Bucovina au fost duse lupte dârze pentru cucerirea fiecărei poziţii, fiecărei linii de rezistenţă avantajate de pădurile şi cutele largi de teren succesive pe direcţia de înaintare. Entuziasmul soldaţilor români, substitut al carenţelor de instruire şi înzestrare, a cunoscut, în acele lupte, cotele cele mai înalte din timpul războiului. S-au petrecut, uneori, scene de-a dreptul paradoxale, ca de pildă cea descrisă în jurnalul Diviziei 5 infanterie, la 4 iulie, când a avut loc trecerea Prutului: „A fost impresionant momentul acestei treceri, când, contrar regulilor de a păstra liniştea, ofiţerii şi trupa urcaţi pe primele ambarcaţiuni au început trecerea cântând imnuri patriotice. Inamicul vede acţiunea noastră şi execută un bombardament extrem de violent asupra plajelor, bombardament ce nu a stânjenit cu nimic elanul ofiţerilor şi al trupei”. Recucerirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord nu s-a făcut, prin urmare, prin plimbări demonstrative de oşti în ţinută de război, ci prin încleştări pe viaţă şi pe moarte între acei care îşi apărau pământul, alungându-i pe cotropitori

ca în vremea lui Ştefan cel Mare. La 25 iulie 1941, după 33 de zile de 18121947 război, cu pierderiBASARABIA de 24.396 de oameni, dintre care 5.011 morţi, restul fiind răniţi ori dispăruţi, Basarabia şi nordul Bucovinei erau recuperate, iar generalul I. Antonescu este ridicat, la 22 august, în gradul de mareşal. Totodată, Antonescu a fost distins cu ordinul „Mihai Viteazul” (clasa I), la 15 zile după ce Adolf Hitler, personal, îi înmânase „Crucea de Fier”, în semn de apreciere a celui care, la aproape 150 de ani de la creare, devenea primul străin posesor al invidiatei distincţii. Antonescu a ordonat trecerea Prutului singur, fără nici o consultare cu factorii politici ai ţării - deşi, popularitatea deciziei de a implica România în cel de-al doilea război mondial, ca şi satisfacţiile pentru lanţul de victorii succesive datei de 22 iunie 1941 şi-au aflat reflexul în rezultatele extrem de semnificative ale plebiscitului din 9 noiembrie 1941, când, cu 3.481.311 voturi „da” şi 74 de „nu”, naţiunea română şi-a exprimat aprobarea asupra „guvernării dezrobitoare a Mareşalului Antonescu”, şi fără a încheia vreun tratat sau convenţie cu Germania care să stipuleze condiţiile şi limitele colaborării. La 27 iulie 1941, după lupte grele, Basarabia şi Bucovina de Nord erau în întregime eliberate şi, prin urmare, fusese realizat şi obiectivul angajării României în războiul împotriva Uniunii Sovietice. I. Antonescu urma acum, iarăşi singur, să decidă: fie continuarea războiului peste Nistru, o acţiune pe care Hitler nu i-o ceruse, fie oprirea armatei pe vechea frontieră reîntregită. Nu a fost, de aceea, o surpriză faptul că, a doua zi de la atingerea vechilor frontiere de la Est, generalul dădu ordin de demobilizare şi înapoiere în ţară a primului eşalon de forţe alcătuit din două divizii de infanterie. Mai mult, sa deplasat în după-amiaza acelei zile la posturile de comandă a celor două mari unităţi, spre a controla cum se executau deplasările în interior. Acest act militar, consemnat în documentele vremii, atestă clar concepţia conducerii de stat şi militare a României, că războiul luase sfârşit. Totuşi, dezvoltarea generală a operaţiilor de pe frontul ger- mano-sovietic a făcut ca România să nu-şi poată încheia războiul. Răspunsul l-a dat chiar generalul Antonescu, şi anume pentru simplul motiv că nu era cu putinţă. Nu se putea admite ca o armată de 20 de divizii victorioase să plece acasă, în momentul când aliatul ei purta

37

bătălii grele pentru distrugerea inamicului comun. Nu se putea ca 20 de Basarabiei şi Bucovinei de Nord au fost, în fond, apreciate cu înţelegere 1812-1947 divizii să stea cu arma la BASARABIA picior, când germanii simţeau lipsa efectivelor. Nu de către Marea Britanie şi S.U.A., acestea fiind considerate de ambele Armata română în Basarabia. MNIR

se putea, aşadar, ca generalul Antonescu să comită un act de defecţiune, care ar fi fost similar cu o desprindere de alianţă. Un asemenea fapt n-ar fi rămas fără consecinţe pentru România: în timp ce armata ungară mergea alături de Germania pentru acelaşi Ardeal; în timp ce Bulgaria stătea cu arma la picior, în spatele României; în timp ce Horia Sima aştepta la Berlin cea mai mică defecţiune în conducerea generalului Antonescu, acestuia nu-i era permis să comită acea defecţiune. Spre deosebire de Mannerheim, care se oprise după recucerirea Care- liei, Antonescu a ales să continuie ofensiva în interiorul Rusiei sovietice alături de nemţi „pentru salvarea credinţei, ordinii, civilizaţiei”, în consecinţă, s-a dat ordinul de înaintare şi Nistrul a fost trecut, iar, prin aceasta, începea o nouă etapă a participării României în cel deal Doilea Război Mondial: la 6 august 1941, Antonescu primea de la Hitler administraţia Transnistriei, la 15 octombrie trupele sale cucereau, cu mari pierderi, Odessa, continuând apoi înaintarea ca parte a dispozitivului militar german. Alături de Wehrmacht, diviziile româneşti au luat parte la bătălia pentru Crimeia (1941-1942), la cea pentru cucerirea Stalingradului şi Caucazului (1942-1943), la luptele din Cuban (1943) apoi, în defensivă, la apărarea Crimeii (1943- 1944), murind în acele lupte 147.000 de soldaţi şi ofiţeri şi căzând 180.0 de prizonieri la ruşi. De ce au participat unităţile române la operaţiunile militare la Est de Nistru ? Şi dacă aceste unităţi nu ar fi trecut Nistrul, ar fi fost posibilă menţinerea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în componenţa României la finele celei de-a doua conflagraţii mondiale ? Ar fi evitat România includerea ei în sfera de influenţă sovietică ? Chiar la o distanţă de peste şase decenii de la evenimentele respective, istoriografia nu dispune de răspunsuri univoce la interogaţiile de mai sus. Cert este faptul că operaţiunile militare ale României de eliberare a

38

puteri drept provincii româneşti. Premierul britanic Win- ston Churchill, bunăoară, care vorbea de Basarabia ca de o „provincie românească”, a aşteptat până la 29 noiembrie 1941, adică până la completa restabilire a suveranităţii româneşti asupra Basarabiei şi terminarea campaniei de la Odessa, pentru a pune în vedere guvernului de la Bucureşti că Anglia se va considera în stare de război cu România, dacă operaţiunile militare române împotriva armatei sovietice aliate nu vor înceta. Abia la 1 decembrie 1941, la cererea insistentă a sovieticilor, Anglia va trimite un ultimatum, asemănător celui pe care-1 adresase Finlandei, cerând retragerea trupelor înapoi peste Nistru în termen de cinci zile. Şi întrucât mareşalul Antonescu nu a dat curs acestei cereri, Anglia a declarat război României la 7 decembrie 1941. în acelaşi context, la 24 iunie 1941, un înalt demnitar de la State De-' > partment, S.U.A., a spus însărcinatului cu afaceri român la Washington, Brutus Coste, că „atâta timp cât armata română nu va depăşi vechea graniţă română, Statele Unite nu au nici un motiv de a critica acţiunea României”. Secretarul de Stat american Cordell Huli afirma, în memoriile sale: „Românii ne asigură în curând că nu aveau altă intenţiune decât să ocupe teritoriile pe care Rusia le luase României cu un an mai înainte, că vor organiza o poziţie de defensivă strategică de-a lungul râului Nistru şi vor considera obligaţiunile lor către Germania ca împlinite”. Mai mult, Statele Unite nu vor răspunde declaraţiei de război româneşti (decembrie 1941), determinate de aderarea acesteia la Pactul Tripartit, decât la 4 iunie 1942, subliniind însă şi atunci că România participa la un război nu din liberă voinţă, ci numai din constrângere şi sub controlul Germaniei. Se ştie, de asemenea, că Hitler nu a insistat neapărat asupra participării României la campania militară de peste Nistru, subliniind, la începutul acesteia: „Ştiu, domnule general Antonescu, că aceasta este, în primul rând, hotărârea dvs., voinţa dvs., puterea de acţiune şi curajul dvs. bărbătesc au determinat poporul dvs. de a urma

sângerau „pe câmpurile deznădejdii de la Don şi din stepa calmucă, BASARABIA 1812-închinând 1947 cupe de şampanie această cale Cu toate acestea, răspunsul lui Antonescu din 30 iulie 1941 anglofilii (din România, n.n.) benchetuiau

Soldaţii români înlăturând gardurile de sârmă ghimpată montate de sovietici în Basarabia. MNIR

conţinea o afirmare categorică a hotărârii sale de a fi, până la sfârşit, alături de Reich: „Vă confirm şi acum că voi merge până la capăt în acţiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui duşman al civilizaţiei, al Europei şi al Ţării mele: bolşevismul rus. De aceea nu pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu. Voi îndeplini misiunea militară prevăzută în scrisoarea Excelenţei Voastre (...). Voi îndeplini această acţiune din convingerea adâncă că slujesc nu numai Neamul Românesc şi populaţiile româneşti de peste Nistru, dar comandamentele civilizaţiei şi nevoia de a lupta conştient la întemeierea nouei soarte a Europei”. Dincolo de formula diplomatică puţin practicată în relaţiile dintre state - „nu pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu” - decizia lui Antonescu de continuare a „războiului sfânt” împotriva Uniunii Sovietice, alături de Germania, după redobândirea Basarabiei şi nordului Bucovinei, nu mai întrunea acum nici adeziunea clasei politice româneşti, mareşalului, reproşându-i-se, cu justificat temei, că: „Ar fi prea pretenţios să credem că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puţin pretenţios să proclamăm noi, România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizaţia ei internă, de stat şi socială”. în această privinţă, istoria perioadei respective a reţinut fapte de-a dreptul paradoxale, când, în timp ce trupele române

pentru înfrângerea armatei germane” - prin urmare, şi a armatei române ! Este de notat că însuşi I. Antonescu a intuit, încă din noiembrie 1941, că Germania se îndreaptă spre o iminentă pierdere a războiului, iniţiind, în consecinţă, tratative cu Aliaţii pentru ieşirea condiţionată din război, prin emisarii săi la Ankara şi Cairo pentru discuţii cu englezii şi americanii. Se va lovi însă de un refuz categoric al sovieticilor care, în persoana lui V.M. Molotov, vor cere secretarului de stat pentru afa-ceri externe al Marii Britanii, sir Robert Anthony Eden, să nu îngăduie nici un fel de tratative cu românii. Aceasta deoarece

39

încă din 1942, Stalin, bazându-se pe evoluţia imediat favorabilă a eveni - Din cauza precipitării evenimentelor, acţiunea diplomatică proiectată n-a BASARABIA 1812-1947 mentelor militare de pe frontul sovieto-german, făcuse cunoscute Aliaţilor mai putut fi îngăptuită, astfel încât, la sfârşitul lunii martie 1944, trapele sovietice intrau în zona de nord-est a României. în ziua de 2 aprilie 1944, în condiţiile în care trupele Armatei Roşii se aflau Ion Pelivan. deja pe teritoriul naţional al României, ministrul de Externe al URSS V.M. MNIR Molotov, în numele guvernului sovietic a declarat că „Armata Roşie, în urma victorioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează frontiera de stat între Uniunea Sovietică şi România” (subl. ns.). Acest fapt, preciza în continuare V.M. Molotov, constituie „primul pas spre restabilirea completă a frontierei de stat sovietice, stabilită cu România prin tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid, prin atacul ei neprovocat din 1941, în alianţă cu Germania hitleristă”. Totodată, guvernul sovietic declara că el „nu urmăreşte să dobândească nici o parte din teri toriul românesc şi nici să schimbe orânduirea socială din România, înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul românesc e cauzată numai de necesităţi militare şi de continuarea rezistenţei trupelor inamice”. Peste zece zile, la 12 aprilie 1944, URSS a prezentat în mod public guvernului de la Bucureşti condiţiile încheierii unui armistiţiu, care s-au dovedit a fi pur propagandistice şi liniştitoare, ---------------------

formulate pentru a nu Ştefan Ciobanu. stârni reacţii nedorite în ’ MNIR România şi bănuieli în rândurile partenerilor din coaliţia Naţiunilor Unite: ruperea alianţei cu Germania şi lupta alături de trupele aliate (inclusiv sovietice) contra hitle- riştilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranităţii României; reglementarea problemelor de frontieră, a despăgubirilor şi a situaţiei prizonierilor de război; libera deplasare a trupelor aliate pe „Bătălia armistiţiului” teritoriul României în scopul Ca urmare a ofensivei Armatei Roşii din iama 1943-1944, trupele sovietice continuării războiului împotriva comandate de generalii I.S. Konev, R.l. Malinovski şi F.G. Tolbuhin au Germaniei şi a ultimilor ei aliaţi; reuşit, în primăvara anului 1944, să împingă forţele Axei spre Nistru şi, acordul ulterior, spre Pmt, punând în evidenţă perspectiva inexorabilă a reinstaurării regimului sovietic de ocupaţie în Basarabia şi Nordul Bucovinei. La 30 martie 1944, trupele sovietice intrau deja în Cernăuţi, iar până la mijlocul lunii aprilie ocupau peste 100 de localităţi din Basarabia, inclusiv judeţele Soroca, Bălţi şi parţial judeţele Orhei şi Chişinău. Sperându-se, încă, „păstrarea nezdmncinată a unirii Basarabiei cu PatriaMamă”, în martie 1944 s-a încercat realizarea unei ample acţiuni, prin trimiterea în străinătate a unor personalităţi politice şi culturale basarabene, precum: Ion Pelivan, Pan Halippa, dr. P. Cazacu, Ştefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, G. Năstase, Al. Boldur, Vasile Harea, Vaier Ciobanu, Th. Holban, G. Bezviconi, P. Smochină şi Şt. Bulat. în nota de serviciu întocmită în acest scop la Ministeml Afacerilor Străine de Vasile Stoica, se preciza că, în cazul lui 1.Pelivan, Pan Halippa, Şt. Ciobanu, dr. P. Cazacu, VI. Cristi şi Anton Crihan, care au fost „devotaţi făuritori ai unirii în 1918, pe lângă problema unei activităţi în străinătate pentru Basarabia, trebuie avută în vedere necesitatea ca, în eventualitatea unei înfrângeri a forţelor noastre, ei să nu se găsească în ţară, unde mâna rusească i-ar putea ajunge”.

intenţiile sale de a se ajunge la o nouă împărţire a Europei în zone de influenţă sovietică, Marile Puteri comportându-se, straniu lucru, favorabile pretenţiilor Moscovei. Roosevelt, bunăoară, va afirma că pentru el este firesc „ca ţările europene să sufere transformări profunde, ca să se adapteze Rusiei”.

40

BASARABIA 1812-19471 Anton MNIR

Crihan.

Uniunii Sovietice pentru anularea Dictatului de la Viena şi sprijinirea României pentru eliberarea nordului Transilvaniei. Neîncrezător în mod justificat de oferta Moscovei, mareşalul Ion Antonescu a optat pentru continuarea ostilităţilor contra Naţiunilor Unite, de partea Rei- chului nazist, soluţia aleasă fiind plină de consecinţe, ameninţând să transforme ţara într-un imens teatru de operaţiuni şi să o azvârle într-o catastrofă naţională. Luptele au fost reluate cu intensitate la 20 august 1944, când trupele Frontului 3 ucrainean de sub comanda mareşalului F.I. Tolbuhin au străpuns apărarea la sud de Tighina, înaintând spre vest, pentru a se uni cu trupele Frontului 2 ucrainean, condus de mareşalul R.I. Mali- novski. La 23 august 1944, trupele Armatei a 5-a de şoc conduse de generalul N.E. Berzarin au declanşat ofensiva în direcţia oraşului Chişinău, pentru a-1 cuceri în ziua următoare. în aceeaşi zi, detaşamentele de avangardă ale Fronturilor 2 şi 3 ucrainene au realizat joncţiunea în apropiere de oraşul Huşi, încercuind forţele principale ale Grupului de Armate germane „Ucraina de Sud”, condus de general-colonelul Hans Friessner. Succesul ofensivei sovietice desfăşurate în cadrul operaţiei „Iaşi - Chişinău” (20-29 august 1944) s-a conjugat cu lovitura de stat de la Bucureşti, din 23 august 1944, prin care Regele Mihai I l-a destituit şi arestat pe mareşalul Ion Antonescu, după care s-a anunţat desprinderea României de alianţa cu Germania şi alăturarea ei la coaliţia Naţiunilor Unite, încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice, instaurarea unui guvern de uniune naţională prezidat de gene-ralul Constantin Sănătescu. în Proclamaţia Regelui către ţară se afirma: „în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru sal-

varea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Români, un nou guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să ducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării, de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează orice luptă şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile Unite ne- au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită”. Precum au demonstrat evenimentele imediat următoare, Proclamaţia Regelui Mihai I reflecta mai mult un deziderat decât o realitate, deoarece Convenţia de Armistiţiu, semnată la Moscova în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, nu consemna doar încetarea stării de război între Naţiunile Unite şi România, ci stabilea coordonatele precise pe care trebuia să evolueze în continuare societatea românească, în fapt, Convenţia de Armistiţiu a consemnat într-un act de drept internaţional acordul dintre cele trei mari puteri privind împărţirea sferelor de influenţă, cu referire expresă la România, care era plasată în zona de dominaţie sovietică. Prin Convenţia de Armistiţiu de la Moscova din 12-13 septembrie 1944 s-a impus statului român să recunoască in--------------------------trarea în componenţa UniPantelimon Halippa. unii Sovietice a Basarabiei, MNIR nordului Bucovinei şi a teritoriului Herţa, printr-o formulare ce n-a fost negociată. Astfel, textul propus de sovietici era următorul: „Se stabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi România, stabilită prin convenţia so- vieto-română din 28 iunie 1940” (art. 4). Acest articol s-a prezentat în şedinţa din 11 septembrie 1944, când şeful delegaţiei sovietice,

41

BASARABIA 1812-1947 V.M. Molotov, a declarat: „Acest lucru nu se poate discuta. A fost primită de la început şi stă la baza

42

BASARABIA 1812- 1947 armistiţiului. Trecem la art. 5”. Realitatea istorică probează că în acea zi nu a existat nici o convenţie româno-sovietică, ci o a doua notă ultimativă a guvernului de la Moscova, urmată de ocuparea Basarabiei de către Armata Roşie. Ştiind că Charta Atlanticului (14 august 1941) nu admitea „nici o schimbare teritorială, care nu se va afla în acord cu dorinţa exprimată liber de către popoarele cointeresate”, precum şi că afirma „dreptul tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ pe care şi-o doresc”, delegaţia sovietică a inclus în textul Convenţiei de Armistiţiu un fals; prin urmare, raportat la principiile dreptului internaţional, conţinutul articolului 4 al Convenţiei de Armistiţiu se constituie într-un doi. Aşadar, chiar dacă prin actul de la 23 august 1944 România a fost scutită de un război devastator, cu consecinţe greu de estimat, pagubele suferite după acea dată - prin reanexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, ocuparea României de către forţele armate şi de securitate sovietice, distrugerea instituţiilor democratice şi impunerea unui regim politic exportat direct de la Moscova, procedându-se pretutindeni, unde Armata Roşie a ajuns, la aplicarea politicilor economice, sociale, culturale ori instituţionale proprii URSS-ului (deportări, colectivizare forţată, industrializare rapidă, mobilizări ale forţei de muncă etc.), au fost, cu certitudine, cu mult mai mari faţă de ceea ce ar fi însemnat materializarea „bătăliei armistiţiului”. în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris Angrenată forţat într-un conflict mondial ce cuprinsese întreaga Europă, U.R.S.S., zona Atlanticului şi toată aria centrală şi de vest a Pacificului, întro atare confruntare globală aşadar, Marile Puteri nu au mai pătruns în motivările şi priorităţile politicii naţionale româneşti. Londra şi Washingtonul nu vor insista nici pentru integritatea teritorială a Poloniei în hotarele ei din 1939; vor accepta încorporarea prin forţă în U.R.S.S. a Estoniei, Letoniei şi Lituaniei; vor fi de acord ca întreaga Europă Centrală, de Est şi de Sud-Est (cu excepţia Greciei) să devină aria exclusivă de operaţiuni a Armatei Roşii, cu urmările cunoscute - sovietizarea şi comunizarea întregii zone. Aşadar, sub impactul victoriilor sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial, politica Marii Britanii şi a S.U.A. a oscilat când într-un sens, când în altul, deseori într-o direcţie complet opusă celei iniţiale, astfel încât principiile generoase ale Chartei Atlanticului (decembrie 1941) , „nici o schimbare teritorială, care nu se va afla în acord cu dorinţa exprimată liber de către popoarele cointeresate”, „dreptul popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ pe care şi-o doresc”, „posibilitate tuturor ţărilor să trăiască în siguranţă pe teritoriile lor” etc., toate acestea au rămas, în mare măsură, doar deziderate, graniţele de Vest ale U.R.S.S. fiind consemnate ca atare în Tratatul de pace cu România, semnat în cadrul Conferinţei de pace de la Paris, începută la 29 iulie 1946, Conferinţa de pace a fost convocată de

marile puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial (SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa şi China). Delegaţii din 21 de ţări s- au întâlnit la Paris pentru a decide condiţiile de pace pentru cei cinci aliaţi ai Germaniei, din cel de-al doilea război mondial. Lucrările conferinţei s-au desfăşurat la Palatul Luxembourg. „Acest templu tradiţional al bunelor maniere şi al respectabilităţii burgheze avea să răsune de ecourile incongruente ale noii diplomaţii: dialoguri ale surzilor, presărate cu imputări dintre cele mai injurioase, în şedinţă, după încercările de târguială făcute pe culoare”, afirma Andre Fontaine. Tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, România, Finlanda şi Ungaria au fost semnate abia la 10 februarie 1947, într-o atmosferă pompoasă în Salonul Orologiului din Quai d’Orsay. Tratatul de pace cu România conţinea o serie de prevederi dezavantajoase: deşi armata română participase alături de Naţiunile Unite (24 august 1944 - 12 mai 1945) şi dăduse grele jertfe de sânge (circa 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi), care o situau pe locul al patrulea (după URSS, Marea Britanie şi SUA) în privinţa pierderilor umane suferite, România nu a primit statutul de ţară cobeligerantă. De asemenea, cu toate că guvernele SUA şi Marii Britanii declaraseră că nu recunosc nici o modificare teritorială survenită după 1 septembrie 1939, aceste state şi-au schimbat poziţia, recunoscând anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa de către Uniunea Sovietică. Pe de altă parte, Marile Puteri au decis să restabilească graniţa de stat între România şi Ungaria din 1 ianuarie 1938, anulând astfel dictatul de la Viena din 30 august 1940. Ca urmare a trasării noilor graniţe, România se învecina cu Uniunea Sovietică, Ungaria, Iugoslavia şi Bulgaria. în final, România şi-a menţinut fiinţa statală, reuşind să-şi restabilească integral hotarul din Vest: prin realipirea Transilvaniei, recunoscută prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), teritoriul revine la 237.500 kmp. România însă s-a aflat în tabăra celor învinşi şi în aria ocupată de Armata Roşie, încheind al Doilea Război Mondial cu un minus de 58.149 kmp. faţă de hotarele din 1 septembrie 1939. în plus, alcătuirile tradiţionale ale României - proprietate privată, sistem politic pluripartidist, economie de piaţă, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, instituţie monarhică - toate acestea au fost lichidate prin impunerea unui regim comunist de tip sovietic. Cât priveşte Basarabia, reanexarea acesteia la finele celui de-al Doilea Război Mondial de către Uniunea Sovietică a avut grave consecinţe politice, economico-sociale, instituţionale şi culturale. Odată cu trupele Armatei Roşii şi sub protecţia lor, au fost reinstau- rate structurile Partidului Comunist (bolşevic) şi ale statului sovietic, a fost declanşată confiscarea şi naţionalizarea proprietăţii private, crearea unor unităţi de producţie de tip sovietic (colhozuri şi sovhozuri). A fost reluată politica de lichidare a „claselor exploatatoare”, a intelectualităţii naţionale (calificate de autorităţi drept „burghezo-naţionaliste”), a continuat cu o şi mai mare intensitate ofensiva asupra conştiinţei naţionale. Intrat în întregime sub controlul Armatei Roşii şi al structurilor Partidului Comunist

43

BASARABIA 1812-1947 bolşevic, teritoriul Basarabiei a fost supus unui intens proces de sovietizare. Dintre metodele administrative, izolarea Basarabiei prin suspendarea oricăror legături cu România a fost folosită printre primele, transformând noua republică sovietică într-un uriaş lagăr de concentrare. Rămâne un fapt istoric incontestabil că aflarea Basarabiei timp de aproape o jumătate de secol sub ocupaţie sovietică i-a blocat în mare măsură sau atenuat identitatea firească, etnică, lingvistică, culturală, impunându-i-se

Bibliografie selectivă Aldea, Constantin, O istorie zbuciumată: Basarabia până în anul 1920, Editura Academiei de înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993. Arbure, Zamfir C., Basarabia în secolul XIX, Institutul de Arte grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1898. Basarabia, monografie sub îngrijirea dlui Ştefan Ciobanu, Imprimeria Statului, Chişinău, 1926. Bold, Emilian, Seftiuc, Ilie, Pactul Ribbentrop-Molotov: antecedente şi consecinţe, Institutul European, Iaşi, 1998. Boldur, Alexandru, Istoria Basarabiei, ed. a Il-a, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992. Cemovodeanu, Paul, Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional (18061920), Editura Albatros, Bucureşti, 1993. Ciobanu, Ştefan, Basarabia (populaţia, istoria, cultura), ediţie îngrijită de Comei Scafeş, Editura Clio, Bucureşti, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1992. Idem, Unirea Basarabiei. Studiu şi documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 19171918, Editura Universitas, Chişinău, 1993. Cojocaru, Gheorghe E., Integrarea Basarabiei în cadrul României (19181923), Editura Semne, Bucureşti, 1997. Idem, Cominternul şi originile „moldovenismului". Studiu şi documente, Editura Civitas, Chişinău, 2009. Dicţionar de istorie, ediţia a Il-a revăzută

44

şi adăugită, Editura Civitas, Chişinău, 2007. Enciu, Nicolae, Basarabia în anii 19181940: evoluţie demografică şi economică, Editura Civitas, Chişinău, 1998. Giurescu, Dinu C., România în al Doilea Război Mondial (1939- 1945), Editura ALL, Bucureşti, 1999. Hitchins, Keith, România 1866- 1947, ed. a Il-a. Traducere din engleză de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998. Iorga, Nicolae, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, traducere de prof. Dorina Florian, Tipografia ziarului „Universul”, Bucureşti, 1940. Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, ed. a IlI-a, rev. şi ad. coordonator: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003. Martonne, Emmanuel de, La Bessarabie, Imprimerie Naţionale, Paris, 1919. Mihăilescu, Vintilă, Moldova (cu o hartă a vechilor ţinuturi moldoveneşti), în „Buletinul Societăţii regale române de geografie”, tom XLVI/1927, p. 160-167. Nistor, Ion, Istoria Basarabiei. Scriere de popularizare, Institutul de Arte grafice şi Editura „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1923. O istorie a regiunii Transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent, coordonator: Demir Drag- nev, Editura Civitas, Chişinău, 2007. O istorie a românilor. Studii critice, coordonatori: Stephen Fischer-

alta, fie străină şi opusă propriei identităţi, fie falsificatorie. Aşadar, ocupaţia sovietică n-a fost doar militară, politică şi economică, ci şi culturală, iar valorile culturii naţionale au suportat un tratament demolator şi opresiv, fiind înlocuite cu altele, de provenienţă externă, sovietică şi comunistă. La fel de indiscutabil rămâne şi faptul că instrumentul docil al tuturor acestor transformări identitare ale populaţiei RSSM a fost Partidul Comunist al Moldovei.

Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan- Aurel Pop, Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998. Papacostea, Şerban, Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504), Editura Corint, Bucureşti, 2003. Pasat, Valeriu, RSS Moldovenească în epoca stalinistă (1940-1953), Editura Cartier, Chişinău, 2011. Pop, Ioan-Aurel, Naţiunea română medievală, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998. România - marele sacrificat al celui de al doilea război mondial. Documente, voi. I, coordonator: Marin Radu Mocanu, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994. România şi armistiţiul cu Naţiunile Unite. Documente, voi. II, coord.: Marin Radu Mocanu, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1995. România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1996. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918- 1947), Editura Paideia, Bucureşti, 1999. Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România (1917-1918). Documente, antologie de Ion Calafeteanu şi Viorica-Pompilia Moisuc, Editura Hyperion, Chişinău, 1995. Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Litera, Chişinău, 1997.

Basarab - Ţara Basarabească Basarabia... Cornel Constantin ILIE

C

ea mai veche menţiune despre Basarabia o găsim în două hrisoave sârbeşti,

din 1349 şi 1357, în care se interzice raguzanilor tranzitul de arme şi fier brut spre Ţara Basarabească (Basarabskaja Zemlja). în anul 1372, într-o scrisoare a papei Grigore al Xl-lea către regele Ungariei, Ludovic de Anjou, era amintitiă Basarabia (Basarath) drept un loc unde trăiesc mulţi schismatici. în 1395, Ştefan, domnitorul Moldovei îl pomenea pe voievodul basarabean Mircea în corespondenţa cu Vladislav al IV- lea al Poloniei; un an mai târziu, aflăm din documente că Vlad, rivalul lui Mircea cel Bătrân la tronul Ţării Româneşti, se intitula „voievod al BasarabieiChiar marele domnitor era numit în tratatul de alianţă cu Polonia, din 1403, „mare voievod şi domn al Ţării Basarabeneîntr-un privilegiu comercial din 1408, Alexandru cel Bun permitea negustorilor lioveni să treacă cu mărfurile lor prin Moldova spre Basarabia (adică Muntenia sau Ungrovlahia). într-o serie de documente de la Ştefan cel Mare este amintită Basarabia: o scrisoare de la 1462 către regele Cazimir al Poloniei, prin care se angaja să nu extrădeze în Ţara Basarabească pe fiii lui Sâadi Ahmet, un hrisov din acelaşi an prin care dăruia mănăstirii Putna 11 sălaşe de ţigani pe care îi ridicase din Ţara Basarabească sau un document de la 1499 prin care se angaja să-i atace pe turci trecând Dunărea prin Ţara Basarabiei (Terram Bassarabiae). Şi cronicarul polonez Jan Dlugosz pomeneşte de Ţara Basarabească sau Basarabia.

Harta Modovei (după Dimitrie Cantemir, „Descrierea Moldovei", Leipzig, 1771). MNIR acelaşi timp însă, domnii Moldovei îşi extinseseră teritoriul spre limanul Nistrului, punând stăpânire pe Cetatea Albă; de aceea, Alexandru cel Bun se intitula „domn al Ţării Moldovei şi al Parathalasiei” (adică al regiunilor maritime). După cum afirmă B.P. Hasdeu, „litoralul Mării Negre aparţinea în egală măsură; Moldovei şi Valahiei”. Din dorinţa fiecăruia dintre domnitorii Moldovei şi Valahiei de a-şi asigura ieşirea la Marea Neagră au rezultat multe neînţelegeri şi conflicte între aceştia. După moartea lui Mircea cel Bătrân, profitând şi de luptele pentru tron dintre urmaşii acestuia, Alexandru cel Bun a luat în stăpânire cetatea Chilia, apărândo cu succes împotriva atacurilor lui Dan al II-lea, domnitorul valah, în 1429 şi

Acestea sunt doar câteva exemple din care reiese că în decursul secolelor XIVXV Ţara Românească (sau Ungrovlahia) se numea şi Basarabia sau Ţara Basarabească. Aşadar, graniţele acesteia erau marcate la Nord şi Vest de Munţii Carpaţi, până la Porţile de Fier, în timp ce graniţa de Sud era marcată de Dunăre, până la vărsare, în privinţa graniţei de est a Basarabiei, cea mai veche menţiune

în acest sens o avem dintr-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân, din 27 decembrie 1392, în care arăta că stăpânirea sa se întindea până la „hotarele Tatariei”. Se ştie că la sfârşitul seco-lului XIV, domnii Ţării Româneşti stăpâneau gurile Dunării şi cetatea Chilia. Sunt numeroase mărturii documentare care susţin că stăpânirea domnilor valahi s-a întins până la Marea Neagră, inclusiv asupra Chiliei. în

1430. în 1448, la sugestia lui Iancu de Hunedoara, Chilia a fost cedată de către domnitorul Petru al II-lea către Ţara Românească; după cum ne arată cronicarul Chalcocondil, Chilia era apărată cu ajutorul unui garnizoane ungureşti. Situaţia s-a perpetuat până în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, care a reuşit să cucerească cetatea în 1465. Acest lucru a determinat şi expediţia lui Matei Corvin în Moldova, în iama anului 1467, încheiată cu strălucita victorie a domnului Moldovei de la Baia. Doar până în 1484 a reuşit Ştefan să-şi menţină stăpânirea supra Chiliei şi Cetăţii Albe, an în care acestea au fost cucerite de otomani. în perioada următoare, turcii şi-au extins stăpânirea şi asupra Tighinei, asupra teritoriului de la Ialpug până la Nistru (Bugeacul) şi asupra zonei situată între lacurile Catlabug, Ialpug şi Cahul (raiaua Ismail), pentru ca în 1622 să ocupe şi localitatea Reni, de la gura Prutului, închizând Moldovei transprutene şi ultima ieşire la Dunăre. Informaţiile documentare sunt suficiente pentru a demonstra că acest teritoriu de la gurile Dunării a făcut pentru o bună perioadă parte din Ţara Românească, intrând ulterior, în urma evenimentelor amintite mai sus, în componenţa Moldovei. îndelungata apartenenţă a zonei la Ţara Basarabilor / Basarabia a creat acolo o puternică tradiţie locală, astfel că numele de Basarabia s-a menţinut de-a lungul anilor, mult timp după ce această denumire pentru Ţara Românească căzuse în desuetudine. Acest lucru este susţinut, cu argumente solide, de marii noştri istorici şi filologi: A.D. Xenopol, B.P. Hasdeu, Gheorghe Brătianu, Nicolae Ioga, Ion Nistor ş.a.m.d. Este drept că au apărut şi alte versiuni ale originii numelui Basarabia, între care cea mai recentă este cea a lui Ion Ţurcanu, care inversează termenii problemei şi introduce în „ecuaţie” originea cumană a denumirii Basarabia. Din secolul XVI, Bugeacul şi raialele Akkerman, Chilia şi Ismail apar în izvoarele documentare sub numele de Basarabia /Bessara- bia. Primul astfel de document este harta lui Reichersdorfer din 1541; Blaise de Vigenere, Stanislaw Samicki şi Giovanni Botero vorbesc în relatările lor despre zona aşezată la litoralul pontic de la gurile Dunării pe care o numesc Bessarabia. Ioachimus Cureus, secretarul împăratului Maximilian al II-lea arată că ,Jiasarabia este olatul cel mai de laturi al Ţării Moldovei până la Marea Neagră, în care olat se cuprinde Chilia şi Moncastro (Cetatea Albă, n.n.)”. Şi tot el spune că „acest nume l-au dat de la bessi care odată au locuit în Tracia”. în secolul XVII, izvoarele poloneze şi veneţiene fac menţiuni în acest sens („unii numesc această regiune Basarabia, după o anume familie a palatinilor din Valahia”, se arăta întrun raport către regele Poloniei, în 1683). Dimitrie Cantemir scria că ,fiasarabia se împarte astăzi în patru ţinuturi şi anume: al Bugeacului, al Cetăţii Albe, al Chiliei şi al Is- mailului”. Din Basarabia nu făcea parte raiaua Bender, privită ca o posesiune turcească aparte şi pe care, la 1771, ruşii o revendicau pentru ei. Referitor la Bender,

marele istoric A.D. Xenopol spunea că otomanii „neîndrăznind a preface întreaga Moldovă în paşalâc, umblaseră ca în Ungaria, unde aşezaseră paşă în Buda, luând Transilvania tributară, şi constituiseră şi aici un paşalâc mărginaş în Tighina (Bender cu numele turcesc)”. în 1774, prin art. XVI al tratatului de la Kuciuk-Kainargi, Rusia se obliga să restituie Porţii Basarabia, cu cetăţile Akkerman, Chilia şi Ismail împreună cu toate oraşele şi satele din această provincie; aceelaşi lucru este prevăzut şi în art. IV al tratatului de pace de la Iaşi din 1792. Mai trebuie amintit şi faptul că, încă din secolul XV, numele de Basarabia se extinsese şi dincolo de Nistru „asupra olatului Vozia sau Oceacov” (ajuns în 1792 sub stăpânirea rusească), în 1806, Rusia cerea Porţii raialele Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail, Brăila, Giurgiu şi Tumu, o solicitare respinsă de otomani. Acesta nu a însemnat că ruşii au renunţat la pretenţiile lor. Dimpotrivă, în 1810 ajunseseră să ceară Dunărea ca hotar între Imperiul Ţarist şi cel otoman; sub presiunea napoleoniană s-au mulţumit cu mai puţin, sultanul fiind de acord cu stabilirea Prutului ca hotar. în temeiul articolului IV al Tratatului de pace de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812, Rusia a intrat în posesia teritoriului dintre Prut şi Nistru: Bugeacul, raialele Chilia, Hotin, Bender, Akkerman, Ismail şi Reni, „şase din cele mai mănoase şi mai bine cultivate ţinuturi”: Soroca, Orhei, Bălţi, Hotămiceni, Codrul Tighe- ciului şi Greceni, la care se mai adăugau alte numeroase târguri şi sate. Pentru a masca în faţa Europei (şi poate şi a istoriei) raptul teritorial făcut pe seama Moldovei, guvernul de la Petersburg a extins numele de Basarabia asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru, denumire ce avea să dăinuie până în zilele noastre. Bibliografie Gheorghe Brătianu, Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 2004. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1976. B.P. Hasdeu, Histoire critique des roumains. La Valachie jusqu ’en 1400, Bucharest, 1878. Ion Nistor, Localizarea numelui Basarabia în Moldova Transpruteană, Bucureşti, 1943. Ion Ţurcanu, In căutarea originii numelui Basarabia, Chişinău, 2010. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, voi. II, Bucureşti, 1986.

Cartografia anexării Basarabiei: de la geografie la politică toponimică Valentin MANDACHE

I /V

n decursul secolului XVIII, Rusia a cucerit de la otomani regiunea ţărmului de nord al Mării Negre, cunoscută de geografi ca Stepa Pontică. înainte, zona a fost pentru mai mult de trei secole un domeniu al turcilor şi aliaţilor acestora, tătarii. Acestă vastă câmpie, considerată ca reprezentând ultimile pământuri virgine ale Europei, propice colonizării surplusului de populaţie din Rusia centrală, a fost în mod semnificativ botezată după cucerire cu numele generic de Noua Rusie. întinzându-se de la Caucazii maritimi în est, până la gura Nistrului în vest, această Nouă Rusie era mai mare în suprafaţă decât statele americane Illinois, Indiana şi Ohio, luate împreună, aflate în jurul Marilor Lacuri, o regiune care prin climatul şi relieful de preerie e asemănătoare Stepei Pontice.

*

Expansiunea rusească spre sud o oglindeşte pe cea americană spre vest, amândouă fenomenele având loc simultan spre sfârşitul secolului XVIII, până târziu în secolul XIX. Mai puţin cunoscut este faptul că în Rusia colonizarea noilor regiuni cucerite a fost acompaniată de un număr mult mai mare de colonişti decât cea din Statele Unite, o magnitudine pe care americanii o vor egala numai spre sfârşitul secolului XIX.

Comparaţia dintre Rusia şi SUA este şi mai grăitoare atunci când examinăm numele de locuri date de noii cuceritori proaspetelor lor achiziţii teritoriale. în felul pionerilor americani, ruşii foloseau o toponimie circumstanţială, de multe ori scoasă din mânecă, cu o mixtură de nume din propria limbă şi unele toponime ale populaţiilor aborigene, neţinând seama de cele mai multe ori de tradiţiile şi istoria locală în noile denumiri de teritorii. Hărţile produse în vestul Europei înainte de cucerire, denumeau această regiune ca „Petite Ta(r)tarie” (vezi Fig.3) sau „Little Ta(r)tary”, conţinând în abundenţă nume de locuri indigene. Multe din aceste hărţi occidentale erau folosite de armata imperială rusă în operaţiile lor împotriva otomanilor, dar au avut o influenţă prea mică asupra birocraţilor administraţiei imperiale care erau însărcinaţi cu administraţia locală şi organizarea teritoriului pentru colonizare, sosiţi în regiune după încetarea ostilităţilor şi încheierea păcilor succesive cu otomanii. Trebuie doar să ne uităm, ca să realizăm cât de fundamentală a fost schimbarea în toponimie, la exemple izbitoare cum e înfiinţarea noului oraş-port Odessa. Botezat iniţial „Odessos” după o colonie antică grecească ce se credea că ar fi fost în acel loc, numele s-a transformat în „Odessa” chiar la ceremonia de inaugurare, din purul capriciu al împărătesei Ecaterina cea Mare, care vroia să audă un nume cu rezonanţă feminină. Un alt exemplu ilustrativ al modului în care noii stăpâni şi-au botezat noi şi întinse provincii, Fig.l. Limitele aparente ale Basarabiei la mijlocul sec. XVII, din harta „Estats de l'Empire de Turqs in Europe et pays circumvoisins, entre lescjuels sont Hongrie, Transilvanie, Moldavie, Petite Tartarie...", de N. Sanson, 1655.

CVM

BASARABIA 1812-1847 este Ekaterinoslav, un nume care literal înseamnă “glorie Ecaterinei”, în onoarea împărătesei. Acestea şi multe alte fapte similare reflectau suprema încredere în sine a culturii şi ideologiei unui stat aflat într-o rapidă expansiune asupra unor teritorii unde nativii, cei mai mulţi de religie musulmană, erau consideraţi inamici sau indezirabili. în multe aspecte procesul este comparabil cu cel prin care americanii şi-au

numit noile oraşe şi aşezări din Vestul Mijlociu şi îndepărtat, cum ar fi Columbus în Ohio sau Memphis în Tennessee, iar pe coasta Pacificului, statul Washington a fost numit în onoarea primului Preşedinte, personalitate care, incidental, a fost, de asemenea, contemporană cu Ecaterina cea Mare. Această expansiune aparent de neoprit a Imperiului Rus în direcţia Constantinopolului a încetat numai la Prut şi gurile Dunării. în acea regiune a Principatului Moldovei, ruşii au întâlnit pentru prima oară în Stepa Pontică, un teritoriu populat compact de locuitori de religie creştină ca şi ei, aflaţi sub suzeranitate turcă. Intenţia programatică a imperiului Romanovilor era să avanseze în continuare în Valahia şi de acolo adânc în Balcani, iar pentru o perioadă Rusia avea în vedere anexarea ambelor principate româneşti, după cum este consemnat într-o hartă britanică publicată în jurul anuluil810 de R. Juigne, ce arată aceste state ca parte definitivă a Rusiei, menţionând că „în 1806 Ruşii au încorporat Moldova, Valahia şi Basarabia de la turci [...]. Aceste diferite achiziţii sunt de o dată atât de recentă, încât nu am putut obţine nimic cu certitudine privind statistica lor”. De fapt, Rusia, a trebuit până la urmă să se mulţumească doar cu jumătatea estică a Moldovei, care a fost anexată în 1812, sub numele de Basarabia.

Achiziţia noii provincii ce mărginea astfel Noua

51

BASARABIA 1812-1947 Fig.2. Pagina 95 a lucrării „Gramatica geografiei", de Robert Morden, 1708. CVM

Fig. 3. Detaliu ce arată relaţia toponimică între „Buceag" şi „Basarabia" în „De la Russie Europeenne, Tartarie Russienne, Fetite Tartary", de Robert de Vaugondy, 1778. CVM

Ocitacom jjl

52

publicată de Longman, Hurst, Rees, Orme, Brown & Green, Londra 1824.

CVM

Uf IiLchitfî./ S Gir

lai»

*MHoU

FOX/HUU

Busro

fialmnio

Rusie la vest, a fost în mare măsura o măiastră „lovitură toponimică”, la masa negocierilor, a serviciului diplomatic imperial rus. Diplomaţii Sankt Petersburgului au fost capabili să obţină acordul otomanilor şi aliaţilor lor, francezii, acceptând să se retragă din Valahia şi Moldova, dar susţinând necesitatea anexării Basarabia, aparent un teritoriu diferit, după cum menţionează şi harta britanică citată mai sus. Basarabia veche, era considerată ca teritoriu otoman (vezi fig. 1 şi 2), anexat de la Moldova de Suleiman Magnificul (1538). Ce însemna acea Basarabiei, flexibilitatea delimitării ei, a fost cheia succesului negociatorilor ruşi în 1812. Această bucată de pământ care geografic era similară Stepei Pontice, neclar delimitată politic, mărginită la est de Nistru şi vest de Prut, iar la nord de limita pădurilor colinare moldoveneşti la contactul cu stepa, a fost în secolul XVI ultimul fragment de teritoriu adus sub stăpânire otomană, care a transformat Marea Neagră într-un „lac turcesc” până la apariţia în regiune a lui Petru cel Mare, aproape două secole mai târziu. Din cauza statutului particular al Basarabiei otomane, ruşii au fost Fig.4. „Turcia în Europa şi Ungaria", detaliu ce menţionează anexarea jumătăţii estice a Moldovei („cedată Rusiei”),

capabili să manevreze printre prevederile tratatelor de pace (Tilsit 1807 şi Bucureşti 1812) şi prin această lipsă de claritate a ce însemna acel teritoriu, să extindă, fară obiecţii insurmontabile din partea otomanilor şi francezilor, teritoriul ocupat cu mult la nord de regiune, cu ţinuturi dintre Prut şi Nistru ce aparţineau de data aceasta nemijlocit Moldovei. Astfel, ei au reuşit să anexeze o regiune mai mare decât Elveţia (vezi Fig. 4, unde harta menţionează „cedat Rusiei”), încorporând mai mult decât dublu în termeni de suprafaţă a teritoriului vechii Basarabii otomane. Toponimul Basarabia, un nume indigen, a ajuns astfel să desemneze o întreagă provincie a Rusiei de sud, fiind o schimbare semnificativă de la metoda obişnuită de a numi noile provincii ruseşti, cum au fost cele descrise din imediata vecinătate a Noii Rusii, unde autorităţile ţariste rusificau denumirile ţinuturilor locale. Toponimul Basarabia a desemnat în urma acelor evenimente întreaga jumătate răsăriteană a Principatului Moldovei anexată de Imperiul Rus. Folosind exemple din hărţi ale vremii publicate în diverse ţări, se poate aduce un plus de clarificare cu privire la traiectoria asumată de numele Basarabia în acest colţ mai puţin cunoscut al Europei. Regiunea, împreună cu Noua Rusie, a fost subiectul expansiunii coloniale, în sensul strict al termenului, cu colonişti de etnicitatea centrului imperial, sau alte etnii care erau contractate de acesta, într-un mod similar cum regiuni din America de Nord, sau care sunt acum Africa de Sud sau Zimababwe, au fost colonizate de SUA sau Marea Britanie, un lucru aparent ieşit din comun pentru continentul european. Această metodologie de cercetare şi abordare a problematicii Basarabiei şi ţinuturilor Stepei Pontice, folosind sursele de cartografie veche şi dintr-un punct de vedere comparatist încă este la începuturi în cadrul ştiinţelor istorice. Din punct de vedere etimologic, originea numelui Basarabia este incertă, unii experţi considerându-1 cuman sau chiar vechi unguresc. Ceea ce este cert e că zona adiacentă la nordul gurilor Dunării a intrat pentm o perioadă sub autoritatea dinastiei princiare a Basarabilor din Ţara Românească, însemnând, literal, „ţinuturile principelui Basarab”. Este probabil ca acest nume să fi fost reţinut în procesul încorporării ţinutului în cadrul Principatului Moldovei care căuta să-şi asigure lucrativul control al căilor comerciale spre Marea

Neagră prin Dunăre şi Nistru, dezvoltat la vremea acea de genovezi şi veneţieni. în acea perioadă numele a început să apară pe portulane şi hărţi publicate în vestul Europei. Din analiza hărţilor de secol XVI - XVIII, se observă că ceea ce era denumit Basarabia nu avea limite precise, funcţionând ca o regiune de frontieră, cu teritoriu fluctuant. Toponimul descria întregul ţărm şi hinterlandul acestuia ce se întindea de la Delta Dunării până la gura Bugului. Lucrul acesta nu era consemnat nu numai pe hărţi obişnuite, ci şi pe globurile pământeşti produse în acele secole, obiecte rare şi scumpe şi, de aceea, cu hărţi atent alcătuite, cum ar fi globurile Coronelli ce sunt expuse la Muzeul Correr din Veneţia. Serenisima Republică, împreună cu Genova, aveau bune informaţii despre toponimia regiunii prin operaţiile comerciale şi militare ce le desfăşurau în zonă încă înainte de apariţia puterii otomane în nordul Mării Negre. O hartă asemănătoare cu cele de pe globurile Coronelli, este detaliul de la Fig. 1, preluat dintr-o lucrare a influentului cartograf francez Nicolas Sanson. Pe de altă parte, autoritatea Principatului Moldovei s-a limitat în cea mai mare parte până la Nistru, ale căror porturi la vărsare, împreună cu cele de la Dunăre, erau principalele sale obiective. O parte din cartografi au reacţionat la această realitate geopolitică, consemnând limitele Basarabiei în acele condiţii, ca teritoriu sub controlul efectiv al Moldovei. Sanson şi descendenţii săi, tot cartografi, modifică matriţele gravate de cupru cu care imprimau pe hârtie hărţile, spre sfârşitul secolului XVII, consemnând limitele vechii Basarabii sub Moldova, schimbare cartografică ce e bine ilustrată în Fig. 2, care este o hartă englezească de Robert Morden ce copiază un exemplu precedent de Sanson.

Basarabia a intrat astfel în repertoriul toponimic al cartografilor europeni, fiind consemnată în hărţile regiunii ca unul din ţinuturile componente ale acesteia. Pe de altă parte, otomanii, în maniera tipică unei puteri imperiale, descrisă mai sus în cazul Rusiei, nu au ţinut seamă de toponimia locală, folosind, în schimb, în cele trei secole de stăpânire de după anexarea lui Suleiman Magnificul, denumirea de Buceag, care este un toponim turcotătar, după cum este ilustrat în harta de la Fig. 3. Trebuie, de asemenea, punctat că pe această hartă, numele „Basarabia” este de asemenea clar menţionat, împreună cu cel de Buceag, dar nu desemnează o entitate precisă teritorial, fiind folosit de Vaugondy ca un toponim generic, în maniera cum era în secolul XIV, pentru a indica regiunea de ţărm a Mării Negre, între Dunăre şi Bug. După această trecere în revistă, putem aprecia evoluţia destul de contradictorie a toponimului Basarabia, ilustrată de figurile 1, 2 şi 3. Aceasta reflecta dezvoltarea istorică a denumirii, de la una generică, desemnând ţinuturile de sub stăpânirea primilor Basarabi în zona foarte slab populată al capătului de vest al Stepei Pontice, la una mai formală în cadrul Principatului Moldovei, şi din nou la una semigenerică consemnată ca atare de cartografii occidentali în timpul stăpânirii otomane. De-a lungul secolului XVIII, Romanovii, în avansul lor împotriva Osmanilor au întâlnit toponimul Basarabia ca un nume mai degrabă generic, probabil încă de când au luat fortăreaţa Oceacov (1784), de la gura Bugului, locul unei mari bătălii cu otomanii. înaintând spre Nistru şi gurile Dunării în cadrul acestei Basarabii generice, s-au confruntat cu o reţea de puternice cetăţi otomane, fiind şi acestea locuri de bătălii de proporţii epice între forţele celor două imperii, evenimente ce au intrat adânc în memoria

colectivă rusească şi făcut o puternică impresie asupra publicului european, bătăliile Bender-ului sau ale Chiliei fiind evocate Fig.5. Noile teritorii anexate, Basarabia şi Moldova estică, denumite mai târziu Gubernia Basarabia în „Russia in Europe including Poland"(detaliu) în James Wyld, „Atlas ofthe World”, London, ca.1825.

CVM

tUKmfn.i 'VS'fcîS'oSLA

-

chiar si de Lordul Byron în faimosul său poem „Don Juan”. Este destul de probabil ca armata rusă să nu fi utilizat denumirea de Buceag atunci când şi-a făcut apariţia în acea zonă a ţărmului Mării Negre, şi să fi folosit denumirea de Basarabia, aşa cum era notat pe hărţile occidentale ce constituiau în acea fază sursa lor cartografică primară, toponimul Buceag, având o mai mică circulaţie, mai ales în cadrul Imperiului Otoman propriuzis. Comparând hărţi ale regiunii de la sfârşitul secolului XVII până la începutul secolului XIX, se poate clar observa în cartografia veche o preponderenţă a numelui Basarabia în comparaţie cu cel de Buceag. In 1812, Rusia a anexat jumătatea estică a Moldovei, iar evenimentul apare consemnat în ediţiile de hărţi populare occidentale ale timpului, într-o hartă britanică publicată în 1824 (Fig. 4), pe acea zonă e imprimat clar legenda „Cedată Rusiei”, referindu-se la evenimentele petrecute cu doisprezece ani în urmă. Este cunoscut faptul că Imperiul Rus a dorit să încorporeze cât mai mult teritoriu din Moldova în urma păcii de la Tilsit (1807) şi Bucureşti (1812), pentru a-1 folosi ca bază a unui nou asalt asupra Balcanilor otomani şi eliberarea coreligionarilor de acolo. Acest lucru este reflectat, de exemplu, în cartografia occidentală într-o hartă din 1810 de R. Juigne, menţionată mai sus. Pentru acest teritoriu cu populaţie creştină al Moldovei ce era astfel încorporat în imperiul ţarilor, se intenţiona, declarativ, un tratament avantajos al indigenilor de acolo, diferit de statutul de toleraţi sau indezirabili al populaţiilor de musulmani din Noua Rusie. Aceasta era din cauză că ruşii se Fig.6. Detaliu din „Russia in Europe", ce indică numele Kichenau, ca una

din denumirile iniţiale pentru Gubernia Basarabiei, publicată de Orr & Smith, Londra, cca. 1825. CVM

vedeau ca eliberatori ai coreligionarilor români de sub jugul otoman islamic. Astfel, jumătatea de est a Moldovei, dintre Prut şi Nistru, era concepută ca un fel de „vitrină a bunelor intenţii” pentru ca restul Balcanilor să vadă cât de bine o vor duce populaţiile creştine odată venite sub administraţia rusă de aceeaşi religie. Păstrarea toponimiei locale devenea acum o politică prioritară şi nu ceva la cheremul birocraţiei imperiale de cultură şi limbă rusă. A numi noul teritoriu anexat în 1812 tot Moldova nu era potrivit, deoarece partea sa vestică conţinea capitalele istorice ale principatului, elitele sale şi majoritatea relativă a populaţiei ce, din păcate din punctul de vedere rusesc şi pan-creştin, rămâneau încă sub otomani. Această situaţie a iniţiat din partea ruşilor alegeri temporare de diferite nume pentru regiune, văzute în hărţile de la fig. 5 şi 6. în Fig. 5 se observă ezitarea prevalentă a Rusiei în primii ani după anexare, când administraţia era ambivalenţă, în privinţa menţinerii identităţii toponimice moldoveneşti a teritoriului anexat prin manevre diplomatice, de la Principatul Moldovei, pe lângă cel al Basarabiei otomane. Alte versiuni de denumire au fost folosite în acel interval de timp, după cum se poate vedea în Fig. 6, într-o hartă britanică, care era o copie dintr-un atlas german publicat mai devreme, indicând numele de Kichenau (Chişinău) ca fiind cel al noii provincii dintre Prut şi Nistru.

în cele din urmă, ruşii s-au hotărât pentru toponimul Basarabia, ca fiind cel mai convenabil din punct de vedere politic pentru acel teritoriu achiziţionat în acest mod. Ce a făcut posibilă această alegere? Probabil impresia că avea avantajul de a se adresa localnicilor cu un nume cunoscut lor şi, de asemenea, pentru a nu-i antagoniza prin folosirea numelui de Moldova (sau derivate a acestuia ca Moldova Rusească sau Moldova de Est), ce îşi menţinea identitatea de principat în dreapta Prutului, aşa cum peste mai bine de un secol mai târziu va face URSS cu România. în plus, Basarabia era deja un nume familiar ruşilor, şi asociat cu bătălii eroice, încă din secolul XVIII, în

Fig.7. Detaliu ce arată noua stabilită provincie a Basarabiei în „Russia in Europe, part VIII: Podolia, Bessarabia, Kerson, lekaterinoslav, Taurida, Krimea", S.D.U.K., Londra 1835. CVM

cursul avansului împotriva otomanilor în partea de vest a Stepei Pontice, evenimente ce intraseră în memoria colectiva a centrului imperial. Curând după aceea, numele Basarabia a fost extins pentru întreaga provincie sau gubernie (guvernământ), dominând cartografia regiunii, deja în jurul lui 1830 fiind menţionată ca atare în toate a- tlasele regiunii publicate în lume, după cum elocvent se vede într-o hartă a organizaţiei britanice SDUK (acronim în engleză ce se traduce ca Societatea pentru Răspândirea Cunoştinţelor Folositoare), vezi Fig. 7. Esenţa acestei întortocheate politici toponimice, ca să o numim aşa, a fost, după cum am amintit, complet inversată de către Uniunea Sovietică, statul succesor al Imperiului Rus, prin redenumirea regiunii dintre Prut - Nistru ca RSS Moldovenească (ce a avut un antecedent interbelic în dreapta Nistrului în RASS Moldovenească) fapt ce constituie un alt capitol fascinant de analiză cartografică, mai apropiat de zilele noastre. Remarcabil privind adoptarea numelui de Basarabia pentru întreaga veche Moldovă de răsărit, este apariţia unei identităţi regionale basarabene în acel teritoriu, dezvoltată între 1812 şi 1944, cât timp a purtat oficial acest nume, care nu este extinsă numai asupra etnicilor români indigeni, ci se identifică cu ea multe alte grupuri etnice colonizate acolo în timpul ţarismului. Apelativul de basarabean, care se pare îşi trage originea din numele principilor ce îşi aveau scaunul la Curtea de Argeş în Ţara Românească, a fost adoptat prin aceste avatare ale istoriei de câteva milioane de oameni dintr-un ţinut ce se întinde de la Hotin, la Orhei şi la limanul Nistru lui, un teritoriu mult mai întins ca alte regiuni disputate ale lumii, precum Taiwanul sau Irlanda de Nord.

Bibliografie selectivă Neal Ascherson. Black Sea. The Birthplace of Civilization and Barbarism, Londra, Vmtage, 1996. Byron, The Poetical Works of Lord Byron. With Ulustration, Edinburgh, Wîlliam P. Nimmo, 1871. Norman Davies, Ewvpe. A History, Londra, Pimlico. 1997.

William Gordon East, An historical geography of Ewvpe, Londra, Metuhen, 1943. Ladis K.D. Kristof, Rnssian colonialism and Bessarabia. A confrontation of cidtures, în „TheNationalities Papers”, Oxford, Routledge, voi. 2, pp 19 - 38,1978. George F Jewsbury, The Rnssian annexation ofBessarabia,

1774 -1828. A study in imperial expansion, Boulder, East European Quarterly, 1976. Dominic Lieven, Ernpire. The Rnssian Empire and its rivals, John Murray, Londra, 2000. Cari Moreland, David Bannister, Antique Maps, London, Phaidon, 1989.

Nicolas V. Riasanovsky,,4 history of Russia, New York, Oxford University Press, 1963. Marin Popescu Spineni, România în izmare geografice şi cartografice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. Larry Wolff, Inventing Eastem Europe. The map of civilization on the mind ofEnlightement, Stanford, Stanford University Press, 1994.

Putere şi simbol: de la harta tratativelor la monumentul şefului de stat Diana MANDACHE

S

imbolistica puterii în Basarabia, de două sute de ani, a fost reflectată de sugestivele hărţi ale negocierilor, care însoţeau descrieri şi trasări de frontiere finalizate în tratate sau protocoale. Diplomaţii români ai secolului XIX consemnau importanţa hărţilor în timpul discuţiilor specializate. Aşa a fost după Tratatul de la Adri- anopol, când în 1830 o comisie în care figurau Mihail Ghika, din partea Munteniei, şi Dimitrie Plagino din partea Moldovei, „a procedat în înţelegere cu delegatul otoman şi cu comisarul rus Colonelul Emil de Roguet, la delimitarea fruntariilor dunărene dintre Muntenia şi Moldova pe de-o parte, şi Imperiul Otoman, pe de alta, întocmind o hartă detaliată a cursului fluviului, de la Orşova până la gura Prutului (Carte Topographique du cours du Danube)”. Hărţile care însoţeau documentele diplomatice sau cele ce stăteau la baza negocierilor şi la semnarea tratatelor, semnificau expertiza, dar şi decizia politică. Ele reprezentau noua configuraţie,

propuneri de trasee ale frontierelor însoţite de expunerea de motive, expertize, apoi era convenită graniţa. Programele expertizelor, telegramele, rapoartele delegaţiilor privitoare la pretenţiile unei părţi sau alteia, toate întruchipau puterea care trasa graniţele. în urma Congresului de la Berlin delimitarea frontierei dintre România şi Rusia Ţaristă s-a făcut de către o comisie mixtă, iar harta concretiza încheierea procesului- verbal de la 5 decembrie 1878, trasând frontiera de la gurile Prutului până la Marea Neagră (Carte indiquant le trace de la frontiere entre la Roumanie et la Russie jointe au proces-verbal de la Commission charge de la delimitatiori). Pe 3 septembrie 1940 comisia română de negociere a delimitării frontierei cu URSS primise instrucţiuni de la Ministerul Regal al Afacerilor Străine pentru stabilirea traseului definitiv al frontierei dintre România şi URSS, baza fiind linia Molotov de pe harta anexă la Nota sovietică din iunie 1940, având acordul

,S.P0V0I

5

Schiţa Braţului Chilia-lsmail-Marea Neagră (ianuarie 1947). AMAE CH1UV-XOUA

sî>

■-^-„yrMaican OSTROV OSTROV