Barbara Cartland- Unde Este Iubirea

UNDE ESTE IUBIREA? BARBARA CARTLAND CAPITOLUL 1 Michael Fielding urca încet scările largi de marmură albă,simţind cum picioarele i se mişcau din ce în ce mai greoi,de parcă ar fi târât după sine povara gândului că trebuia să ajungă la capătul lor şi să atingă clopotul de argint,mare şi perfect lustruit.Aşteptând să i se deschidă,Michael întoarse capul şi se uită în spate,la strada liniştită,pe care se zăreau trecători puţini,dar unde erau parcate o mulţime de maşini oficiale,cu o înfăţişare impresionantă.„De s-ar termina mai repede”, îşi spuse el şi apoi zâmbi,căci nu-i prea stătea în obicei să fie atât de neliniştit

înainte de a porni la acţiune.Erau ani buni de când nu mai simţise în stomac o astfel de senzaţie neplăcută,de greaţă,şi de când nu-şi mai simţise gura atât de uscată.Stătuse de atâtea ori faţă în faţă cu moartea şi nici nu-i fusese frică,nici nu mai avusese senzaţia de vomă şi de nelinişte care dovedea că,de data aceasta,era cu siguranţă înspăimântat într-un fel cu totul deosebit. Dar trebuia oricum s-o facă,iar când uşa se deschise,Michael îşi îndreptă umerii largi,bine croiţi,şi îşi întoarse faţa arsă de soare spre valetul care aştepta în faţa lui,imperturbabil cu părul lui alb. -Aş dori s-o văd pe domnişoara Cynthia Standish. -Da,domnule.Numele dumneavoastră,vă rog? Domnişoara Standish vă aşteaptă? -Domnişoara mi-a fixat o vizită în după-amiaza asta.Sunt comandorul de aviaţie Fielding. -Foarte bine,domnule.Să văd dacă domnişoara Standish este acasă.Vreţi să poftiţi înăuntru? Michael intră în holul pardosit cu marmură.Era răcoare şi destul de întuneric şi simţi cum se înfioară în atmosfera sumbră.„Mi-am cam pierdut simţul umorului pe ziua de azi”,îi trecu fulgerător prin minte,pe când păşea în urma valetului pe scările acoperite de un covor lat şi el deschidea uşa spre salonul lung şi însorit. Era o încăpere deosebit de frumoasă,reprezentativă pentru ceea ce se putea obţine cheltuind banii din plin.Mobila,tablourile şi covoarele erau toate piese de muzeu,opere de artă ce ar fi încântat sufletul oricărui cunoscător. Totuşi,Michael nu se arătă deosebit de impresionat de ambianţă.După ce uşa se închise în spatele valetului,traversă camera şi rămase privind pe fereastră grădiniţa din jurul casei,pavată cu dale din piatră şi,dincolo de ea,copacii din Green Park,ce păreau o oază de răcoare în comparaţie cu căldura şi praful de pe străzile Londrei.Dar în faţa ochilor nu avea nici frumuseţea crengilor înverzite, nici albastrul limpede al cerului,nici blânda fluturare a stindardului regal pe acoperişul de la Buckingham Palace.Nu avea în faţa ochilor decât câmpiile pustii şi fierbinţi ale Indiei,simţea căldura tropicală arzându-1 din interior,prin setea trupului,şi auzea din nou,aşa cum auzise de atâtea ori până atunci,vocea lui David,zicând: „Dacă mi se întâmplă ceva,să te duci la ea,Michael,îmi promiţi? Să-i spui că am iubit-o...Întotdeauna...fără încetare...că am iubit-o cu fiecare răsuflare...până la ultima...Îmi promiți?” „Da,David,îţi promit.Dar nu mai vorbi aşa,nu vei muri!” „Cine ştie? Cui îi pasă de noi? Ieri a fost Jenkinson,alaltăieri Pat...O să ne lipsească Pat,Michael.Mă întreb dacă ne va simţi şi nouă cineva lipsa dacă...” „Taci din gură,David.O scoatem noi doi la capăt,tu şi cu mine.

Mai avem o mulţime de evenimente de trăit şi o mulţime de femei de iubit înainte de a ne încheia numărul.”Michael rostise acestea cu o voce răguşită,din pricina unui sentiment straniu şi stânjenitor pe care-l avea în clipa aceea,un sentiment care îi prevestea limpede şi sigur că David n-o va scoate la capăt. Presentimentul lui Michael se adeverise.David murise,aşa cum muriseră înaintea lui atâţia oameni tineri şi curajoşi;dar fusese ceava neobişnuit în legătură cu moartea lui...ceva care îl făcuse pe Michael să jure,cu o furie amară,răvăşitoare, izvorâtă din adâncirile fiinţei sale,că persoana vizată va trebui să sufere aflând adevărul.„Oare de asta sunt acum aici?” se întreba Michael,”sau pentru că iam promis lui David?” Nu avu timp să-şi formuleze răspunsul,căci uşa se deschise şi Cynthia Standish intră în cameră.Ea se opri pentru o clipă,încadrată de canaturile de aur şi fildeş ale uşii.Când Michael se întoarse şi o văzu,înţelese pentru prima dată de ce David vorbea aproapefără încetare despre ea în timpul acelor nopţi fierbinţi şi pustii,de ce nu fusese în stare s-o uite şi de ce-întradevăr-dn cauza ei se dusese la moarte.Era frumoasă,năucitor de frumosă.Părul negru era pieptănat pe spate,dezvelind ovalul prfect al feţei;avea ochii de un albastru neaşteptat de viu,sub sprâncenele ca două aripi delicat desenate în vechea caligrafie chinezească; gura îi era arcuită şi plină. Era ceva atât de pronunţat feminin în înfăţişarea şi în graţia sprintenă a siluetei sale,încât nici un bărbat nu o putea privi pe Cynthia Standish fără să-şi spună fără încetare că avea în faţă femeia cea mai demnă de a fi dorită.Dar pentru Michael,care stătea în faţa ei serios şi posomorât,ea nu era decât întruparea răului;şi simţea cum o urăşte.Ea traversă camera şi veni spre el întinzându-i mâna cu un gest prietenesc,pe care Michael îl ignoră. -Sunteţi comandorul de aviaţie Fielding? -Da.O undă de surprindere îi străbătu privirea când auzi tonul pe care îi răspunsese,iar mâna îi coborî imediat.Apoi,cu un gest,îi indică scaunele ce se găseau de o parte şi de alta a căminului bogat ornamentat. -Nu vreţi să luaţi loc? Ea se aşeză pe unul din scaunele cu spătar înalt,acoperit cu o tapiserie fină,dar Michael rămase în picioare.Un moment,între ei domni tăcerea;ea îl privea pe jumătate mirată,pe jumătate întrebătoare,ca şi cum tăcerea lui ar fi fost tot atât de neaşteptată ca şi atitudinea lui.Arăta foarte bine,băgă ea de seamă.Trăsăturile îi erau bine desenate,fruntea largă avea o nobleţe deosebită, linia feţei mărturisea putere şi hotărâre.Bănuia că ridurile care coborau dinspre nas spre buzele ferme fuseseră sculptate mai degrabă de experienţă decât de vârstă şi îi plăcea privirea directă a ochilor lui,chiar dacă expresia cu care o măsura o făcea să se simtă stânjenită.

-Aţi dorit să mă vedeţi? începu ea. -V-am scris. -Da,ştiu.Sunteţi prieten cu David? -Da,foarte bun prieten cu David. -Mi-a părut rău când am aflat de moartea lui. -Chiar v-a părut? Întrebarea căzu asupra ei ca răpăitul unei mitraliere.Cynthia se ridică,cu lungile-i degete împreunate. -Îl cunoşteam pe David de mulţi ani. -Iar David vă iubea de foarte multă vreme,după câte îmi pot aminti eu.Era rândul ei să rămână fără glas şi Michael observă că trage adânc aer în piept. Urmă o lungă tăcere,în care se auzea limpede doar ticăitul ceasului de pe placa de marmură a căminului.În cele din urmă,Cynthia zise: -Acesta e motivul pentru care vă aflaţi aici,ca să-mi spuneţi asta? Michael făcu o mişcare de nerăbdare,aproape cu ură. -Nu,răspunse el,am venit pentru că David mi-a cerut-o;pentru că vorbea neîncetat despre dumneavoastră şi pentru că întotdeauna îmi cerea să-i promit că,dacă i se întâmplă ceva,voi veni să vă văd şi să vă spun că v-a iubit fără încetare...până în ultima clipă a vieţii.Cynthia făcu o mişcare cu mâinile şi îşi îndreptă privirea spre fereastră,întorcându-se cu spatele la Michael. -Vă mulţumesc pentru ce mi-aţi spus,rosti ea în cele din urmă,dar vocea nu îi era nici pe departe atât de blândă pe cât s-ar fi cuvenit să fie.Se auzea în glasul ei altă nuanţă-o nuanţă apropiată de teamă. -Doriţi să ştiţi cum a murit? Nu mai era nici o îndoială: din vocea lui Michael se ghicea antipatia. -S-a scris mult despre asta în ziare,replică Cynthia.Nu acela era adevărul? -Acolo nu era menţionat singurul lucru cu adevărat important. -Nu? -Ştiţi despre ce este vorba! -Stiu oare? Cynthia îl privea în faţă,dar ştiau amândoi că avantajul era de partea lui.O lovea,perfect conştient că ea nu avea cum să se apere. -Desigur,ştiţi; dar doriţi poate să mă auziţi formulând în cuvinte faptul că David a murit în ziua în care a primit scrisoarea dumneavoastră. -Oh!Exclamaţia izbucnise pe neaşteptate. -Exact,în ziua în care a primit scrisoarea în care îi spuneaţi că nu mai doriţi să aveţi nici un fel de legătură cu el. -Nu poate fi adevărat!Cynthia sări în picioare.Acum nu mai era nici înspăimântată,nici neliniştită.Focul din ochii ei şi vocea oţelită erau pe potriva

celor ale lui Michael. -Nu aţi scris o scrisoare în care îi spuneaţi asta? -I-am scris o scrisoare în care îi spuneam că nu-1 iubesc.O ştia dinainte.I-am spus-o de mai multe ori,dar nu a vrut să asculte.Îmi scria din India scrisori nebune,scrisori care presupuneau foarte multe lucruri;şi am crezut că era şi lipsit de înţelepciune şi necinstit să-1 las în continuare să trăiască într-un paradis închipuit pe care şi-1 clădise de unul singur.I-am spus adevărul-că nu-1 iubescdar că voi fi întotdeauna bucuroasă să rămân...prietenă cu el. -Fermecător şi convenţional,remarcă Michael sarcastic. -Ce altceva aş fi putut să-i spun? întrebă Cynthia mânioasă. -Habar n-am,domnişoară Standish.Ştiu numai că după ce David a primit scjisorea dumneavoastră a plecat într-o misiune deosebit de grea,din care nu s-a mai întors.Am sentimentul că era foarte dornic să ia parte la acea misiune şi că ştia că nu se va mai întoarce.Cynthia deschise gura ca şi cum ar fi voit să-i răspundă,apoi,brusc,se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre fereastra.Rămase acolo,cu spatele le el,cu silueta conturată de lumina soarelui. Părea fragilă,totuşi Michael era conştient de puterea şi de energia degajată din înfăţişarea ei.Se aşteptase la lacrimi sau să se enerveze când el o acuza,invocând vreo apărare lamentabilă,cum că nu era responsabilă de puterea de atracţie pe care o exercita.În loc de asta,când în cele din urmă se întoarse cu faţa spre el, văzu că era încă mânioasă. -Acesta este răspunsul meu,domnule comandor de aviaţie.Resping atât acuzaţiile pe care mi le-aţi adus,cât şi faptul că aţi venit azi aici.Nu pot să cred nici măcar pentru o clipă că scrisoarea mea 1-a trimis pe David la moarte.Dumneavoastră credeţi că aşa stau lucrurile,dar nu e nici o îndoiala că aţi fost indus în eroare de David,care era întotdeauna înclinat să exagereze.Deoarece îl cunosc de atâta vreme,am pretenţia că îl cunosc mai bine decât dumneavoastră,chiar dacă aţi trăit şi aţi luptat în război alături de el.David mă iubea,e adevărat;dar într-un mod egoist şi plin de gelozie,care nici nu merita numele de dragoste... -Opriţi-vă!Michael înainta un pas şi îi puse cu îndrăzneală mâna pe braţ.Nu vreau să vă aud spunând astfel de lucruri.David a fost prietenul meu.Era bărbatul cel mai onorabil şi mai desăvârşit din câţi am avut norocul să cunosc.Cine sunteţi dumneavoastră,care trăiţi aici în belşug şi în siguranţă,ca să ştiţi cât poate suferi un bărbat într-un război purtat atât de departe? În Birmania,David a fost magnific;în India s-a achitat splendid de misiunea lui,pe care ar mai îndeplini-o şi astăzi,dacă nu ar fi fost scrisoarea dumneavoastră. -Dacă asta este credinţa dumneavoastră,atunci sunteţi mai naiv decât arătaţi.

O clipă,Michael rămase cu gura căscată.Apoi simţi cum creşte în el dorinţa de a o apuca violent şi de a o zgâlţâi.Era ceva pe faţa ei atât de frumoasă care îl privea sfidător,ceva care îl făcea să vadă roşu.Rămase absolut nemişcat şi ochii i se îngustară puţin.Se uita fix la Cynthia,încercând parcă s-o strivească sub puterea voinţei sale şi străduindu-se în acelaşi timp să nu-şi piardă autocontrolul. între ei vibra o tensiune atât de mare,magnetică,de parcă aerul din jur ar fi fost încărcat cu electricitate.Michael era conştient că respira mai precipitat,că toată ura şi toate resentimentele lui faţă de această femeie,sporite în anii pe care îi petrecuse în străinătate de la moartea lui David,atinseseră în clipa aceea punctul culminant.În el se ridica o furie sălbatică şi primitivă,pe care numai un acut simţ al convenţiilor o făcea să nu izbucnească nestăvilită,neîmblânzită.O privi în ochi; ochii ei erau fântâni de întuneric; ştia că şi ea respira precipitat.Dar nu îi era teamă de el.Mânia lui era atât de copleşitoare,atât de devoratoare,încât era surprins că n-o vedea arsă şi pârjolită de ea; dar nu,Cynthia nu era înspăimântată.Îl privea sfidătoare drept în faţă,în vreme ce pieptul i se înălţa sub mătasea subţire a rochiei.„Aş putea s-o ucid”,îi trecu prin minte,şi simţi cum o parte din el era gata să acţioneze,gata să transforme în faptă otrava din gândul lui.Apoi norul care îl apăsase de atâta timp începu să se risipească-nici el nu ştia de ce-era numai conştient că se duce.Dintr-o dată,Michael deveni conştient de faptul că îi slrângea Cynthiei braţul cu atâta forţă încât i se albise pielea de pe degete.Îi dădu drumul,văzu urmele pe care le lăsaseră degetele lui,dar nu-şi ceru scuze. -Nu mai aveţi nimic de spus? Părea că vocea lui vine de undeva,de foarte departe-atât de multe se petrecuseră de când vorbise ultima dată. -Nu,nu cred,răspunse Cynthia.Cu un efort,Michael băgă mâna în buzunar şi scoase un pacheţel. -V-am adus astea,zise el,dar dacă nu doriţi să le aveţi pot să le duc mamei lui David.Cynthia nu făcu nici o încercare să-i ia din mână pachetul ori să-1 atingă; însă îl întrebă: -Ce e înăuntru? -Fotografii ale dumneavoastră şi o parte din scrisori. -Inclusiv ultima? -Nu,pe aceea a luat-o cu el.Cynthia se uită întâi în jos,la pacheţel,apoi în sus,la Michael. -Eu nu doresc să le am,zise ea,dar cred că nici mama lui David nu va voi să le aibă...A suferit destul.Pentru prima dată de când începuse conversaţia,vocea i se îmblânzise,atunci când vorbise despre mama lui David;

dar Michael nu băgă de seamă.Strecură pachetul înapoi în buzunar. -În cazul ăsta,foarte bine.Mi-am îndeplinit promisiunea,domnişoară Standish; acum plec. -Înainte de a pleca,zise Cynthia calm,aş vrea să vă mai spun un singur lucru.Am înţeles,din câte am citit în ziare desigur,că aţi părăsit armata.Sper că acum,când aţi revenit la viaţa civilă,veţi încerca,în relaţiile dumneavoastră cu oamenii obişnuiţi,să fiţi mai drept şi mai înţelegător decât aţi fost faţă de mine. Vorbise mânată de amărăciune,ceea ce îl făcu pe Michael să simtă iarăşi cum i se ridică sângele în cap. -Foarte amabil din partea dumneavoastră că manifestaţi atâta interes pentru mine,domnişoară Standish. -Nu mă gândeam la dumneavoastră,răspunse Cynthia,ci la cei mulţi,pentru care sunteţi un erou,un personaj aproape legendar.Pentru prima dată,Michael păru stingherit şi,cum Cynthia simţi avantajul de partea ei,continuă: -Oamenii aşteaptă lucruri mai bune de la dumneavoastră,domnule comandor de aviaţie,decât să judecaţi fără probe sau să condamnaţi oamenii fără să le daţi posibilitatea de a se apăra.Michael părea încurcat. -Dacă aş fi...începu el,dar Cynthia ridică mâna pentru a-1 opri. -Nu am pledat pentru mine.Nu mă voi înjosi să discut în contradictoriu cu cineva atât de încăpăţânat,atât de convins şi de sigur că numai el are dreptate; dar în viitor puteţi face rău dacă procedaţi astfel.Nu am avut în vedere decât acest lucru.La revedere. Îl expedie cu o înclinare a capului,plină de demnitate,dar având şi ceva insolent în ea.Michael era perfect conştient că nu mai era el în avantaj,ci ea. Acum,când Cynthia preluase comanda,nu se simţea ridicol,ci enervat,căci dăduse peste o situaţie la care nu se aşteptase şi pe care nu o înţelegea. Se gândi o clipă să-i ceară să se explice,dar îşi reaminti faţa chinuită a lui David după ce citise scrisoarea Cynthiei şi suferinţa mută din ochii lui când spusese: „De data asta mi-a spus foarte clar că nu-i pasă de mine.Ea a terminat, Michael,şi am terminat şi eu”,îşi împietri inima. -Bună ziua,domnişoară Standish.A fost amabil din partea dumneavoastră că aţi acceptat să ne întâlnim.Sper că în viitor vă veţi reaminti că oamenii pot fi cu uşurinţă răniţi,în special cei care sunt suficient de nebuni ca să se îndrăgostească de dumneavoastră.Un surâs palid arcui buzele atrăgătoare ale Cynthiei. -Cel puţin vorbiţi pe şleau,domnule comandor. -Aşa am şi dorit să fie,replică Michael.Se îndreptă spre uşă,simţind că nu mai putea întârzia,dar în acelaşi timp parcă nevoind să plece.Simţea că părăseşte

casa fără să fie în avantaj.Venise înarmat şi sigur că procedeele sale o vor anihila pe această femeie care îi distrusese prietenul.Şi iat-o că stătea în faţa lui,fermă şi perfect stăpână pe sine.„Fir-ar ea să fie,îi trecu prin minte,ar avea nevoie de o bătaie bună.Mi-ar plăcea s-o văd răvăşită şi plângând.Mi-ar plăcea s-o supun şi să ştiu că,supusă fiind,ar avea o şansă s-o ia de la capăt,în calitate de persoană cumsecade”.Ca şi cum Cynthia i-ar fi citit gândurile,surâsul slab de pe buzele ei deveni mai batjocoritor,iar ochii îi străluciră mai puternic.Dar nu scoase nici un cuvânt şi,după ce făcu o pauză de o clipă,Michael traversă camera.Întinsese mâna spre uşă când aceasta se deschise brusc din partea cealaltă.În prag stătea un tânăr cu ochelari şi cu expresia chinuită a cuiva care e mânat tot timpul de ceva peste puterile sale. -Vezi,Cynthia,începu el,mi-au spus că se află la tine un anume comandor Fielding.Îl văzu pe Michael,se opri din vorbire şi izbucni dintr-o dată: -Sfinte Hristoase! -Ce s-a întâmplat? întrebă Michael. -Deci dumneavoastră sunteţi.Nu mi-a'venit că cred când mi s-a spus că sunteţi aici. -De ce? -Pentru că ultimele două zile ni le-am petrecut încercând să dăm de urma dumneavoastră.Bătrânul a aflat că sunteţi în Anglia şi vrea să vă vadă.Nu aveam nici cea mai mică idee unde aţi putea fi şi pur şi simplu am răsturnat pământul să vă găsim,iar acum,dintre toate locurile posibile,vă găsesc tocmai aici,în casă. Asta chiar că e prea de tot! -De ce are tata nevoie de dumnealui,Toby? întrebă Cynthia. -Dumnezeu ştie! răspunse Toby Dawson.Vrea probabil să-i ofere să scrie editorialul,după câte pot să-mi dau seama.Dar voia să-1 vadă şi noi nu puteam să-1 găsim şi asta era de ajuns ca să ne spulbere pe toţi. -Ei bine,acum sunt aici,zise Michael,fără a se arăta dispus să facă vreun compromis. -Pentru asta îi mulţumesc lui Dumnezeu,replică Toby Dawson.Veniţi sus,vă rog.După isprava de azi,sigur voi obţine o mărire de salariu. -Vin şi eu cu voi,zise Cynthia.Michael îi aruncă o privire.Era cât pe ce să spună ceva usturător,dar se răzgândi şi,în linişte,împreună cu Toby Dawson,o urmă pe drumul spre lift.Tempest(Furtuna) era un ziar puternic,care avea şi forţă şi influenţă.Fusese conceput,susţinut,învigorat aproape în întregime de personalitatea unui singur om-fondatorul şi proprietarul lui.În vreme ce liftul îi ducea repede spre etajele superioare,Michael încerca să-şi reamintească tot ce

auzise despre lordul Melton;dar nu-şi putea reaminti decât că femeia de lângă el,al cărei parfum umplea cabina ascensorului,era fiica lui.Ajunseră la etajul cel mai de sus,uşile liftului clincăniră-în faţa lor,iar Toby Dawson ţinu deschisă larg uşa biroului şi anunţă ca un scamator care scoate iepurele din pălărie: -Comandorul de aviaţie Fielding.Cynthia intră prima în cameră şi Michael,care o urma,fu conştient în primul rând de lumina aproape orbitoare a soarelui,apoi de figura familiară a lordului Melton,care îl privea atent din colţul umbrit al încăperii.Şedea într-un fotoliu uriaş şi pe o masă lângă el se aflau cel puţin douăsprezece telefoane.Nu părea deloc surprins de apariţia lor.În vreme ce înaintau în cameră îndreptându-se spre el,abia îşi ridică puţin sprâncenele dese şi întrebă: -Ei bine,Cynthia? Toby mi-a spus că doreşti să-1 vezi pe comandorul Fielding şi cum acesta se afla la mine,am venit să văd despre ce e vorba. -Prezintă vreun interes pentru tine? întrebarea era directă şi tăioasă. -Într-un anume fel,replică Cynthia.E unul din cei mai puţin plăcuţi tineri pe care am avut vreodată nenorocul să-i întâlnesc şi mă întrebam la ce vrei tu să-1 utilizezi.În cele din urmă un surâs arcui colţurile gurii lordului Melton,care privi spre Michael. -Felul în care te recomandă fiica mea nu-ţi e prea favorabil,Fielding. -Sunt mulţumit că nu mă recomandă altfel,replică Michael posomorât.Situaţia părea să-1 amuze pe lordul Melton,dar acesta nu făcu nici un comentariu şi aproape că-1 sili pe Michael să se aşeze pe un scaun din faţa lui,în timp ce Cynthia împingea la o parte câteva telefoane şi se aşeza pe marginea mesei. -Nu avem nevoie de tine,Cynthia,zise lordul Melton fără a întoarce capul. -Dar eu doresc să rămân. -Ar fi mai înţelept dacă n-ai rămâne.Fielding e evident încordat din cauza prezenţei tale.Nu pot să obţin nimic bun de la el dacă e într-o astfel de stare. Michael nu se putea opri să nu fie amuzat de convorbirea care se desfăşura ca şi cum el n-ar fi fost de faţă,dar pe care o simţea în acelaşi timp a fi calculată evident ca să-1 intrige.Cynthia părea de neclintit: -Nu mă laşi să stau,tată? Aş'prefera să nu fii de faţă.Şi,în afară de asta,dacă e aşa cum spui că e,de ce să-ţi faci tu necazuri? -Aş putea să spun despre el mult mai multe lucruri,zise Cynthia dându-se jos de pe marginea mesei,dar tu ai dreptate.E o greşeală să-ţi faci griji când e vorba de duşmanii tăi. -Aşadar comandorul Fielding îţi e duşman?

-Absolut sigur.Războiul a fost deja declarat.Pronunţa cuvintele cu voioşie,dar nu era nici pic de voioşie în privirea pe care i-o aruncă lui Michael.Apoi,fără să mai rostească un cuvânt,se întoarse şi străbătu încăperea.Uşa se închise în urma ei şi Michael rămase singur cu lordul Melton.Urmă o clipă de tăcere,în care Michael simţi cum e examinat.Instinctiv,se simţi iritat.Ciudată pereche erau cei doi,tatăl şi fiica,dar în ceea ce-1 privea era sigur de un lucru: că-i displăceau amândoi. -Încerc de mai mult timp să intru în contact cu dumneavoastră,zise lordul Melton în cele din urmă. -Aşa am înţeles,răspunse Michael.Regret că aţi avut greutăţi,dai; nu sunt la Londra decât de câteva zile. -După care vă înapoiaţi la Melchester? -Poate că da. -Nu cred că aveţi vreun motiv de nesiguranţă în această privinţă.Vă vor adopta. -Aşa credeţi? Michael era surprins că lordul Melton îi ştia drumurile,dar nu dorea s-o arate. -Ar fi prea proşti dacă n-ar face-o.Sunteţi exact tipul de tânăr de care au nevoie ca să-i reprezinte în Parlament. -Vă mulţumesc.Lordul Melton zâmbi.Înţelegi că nu mă refer în primul rând la preferinţele dumneavoastră politice,cât la personalitatea dumneavoastră. -Încă o dată,nu pot decât să vă mulţumesc. -Când am aflat că v-aţi reîntors în Anglia m-am gândit că sunteţi exact persoana de care avem nevoie la Tempest-ca să ne scrie o serie de articole. -Nu cred că aş fi în stare de aşa ceva. -De ce nu? -În primul rând pentru că nu sunt scriitor şi în al doilea rând pentru că nu cred că oamenii ar fi deosebit de interesaţi faţă de ceea ce am eu să le spun. Lordul Melton zâmbi. -De ce trebuie să fiţi atât de modest? Aveţi o reputaţie mai mult decât bună pentru faptele dumneavoastră din război.Şi,în afară de asta,toţi şcolarii din Anglia ştiu povestea legată de actul dumneavoastră de cavalerism din Birmania, când aţi refuzat medalia pentru victorie pentru că ceilalţi doisprezece oameni care fuseseră cu dumneavoastră nu au fost si ei decoraţi. -N-aş dori să se speculeze faptul acesta. -Nimeni nu vă cere să-1 speculaţi.Încerc să vă demonstrez că publicul va fi interesat în ceea ce aveţi de spus.Altfel spus,ca să vorbim deschis,Fielding, doresc de la dumneavoastră şase articole.Veţi primi câte o sută de guinee pentru

fiecare şi vor fi intitulate: De ce se prăbuşeşte dominaţia britanică? Urmă un moment de tăcere apoi,foarte hotărât,Michael se ridică de pe scaun. -Vă mulţumesc,lord Melton; a fost foarte amabil din partea dumneavoastră sămi oferiţi ocazia să scriu la ziarul pe care-1 conduceţi,dar răspunsul meu este nu. Sprâncenele negre ale lordului Melton se ridicară. -Nu? -Nu! -Și de ce? -În primul rând pentră că,aşa cum v-am mai spus,nu sunt scriitor şi în al doilea rând pentru că nu-mi place subiectul. -Credeţi că nu e adevărat? -Hotărât,nu. -Interesant.Cred că cei mai mulţi oameni ar fi de acord că Marea Britanie îşi pierde dominaţia asupra lumii. -Cei mai mulţi oameni nu pot vedea decât la un centimetru în faţa ochilor. -Și în consecinţă? -Lord Melton,putem vorbi deschis? -Desigur. -În cazul acesta aş vrea să vă spun că nu apreciez în mod deosebit nici tonul ziarului dumneavoastră,nici al multor altora.Sunteţi prea ocupaţi să ne spuneţi că lucrurile merg prost,prea ocupaţi să ne arătaţi greşelile pe care le-am făcut în trecut şi să subliniaţi greşelile pe care le facem în prezent.Oamenii au nevoie de ceva în care să creadă.Nu le place să li-se spună că merg pe un drum greşit;au nevoie să li se arate direcţia cea bună;au nevoie de ceva constructiv,nu de veşnicele critici destructive care li se oferă. Daţi-i omului un ideal şi va muri pentru el.Am aflat asta în război şi ştiu că e adevărat pentru toţi oamenii.Tempest le oferă oamenilor zilnic Moartea.Eu aş vrea să le dăruiesc oamenilor Viaţa-ceva pentru care să trăiască,ceva spre care să năzuiască,ceva de dobândit.Michael vorbea înfierbântat şi degaja o forţă magnetică.În vreme ce vorbea,soarele din spatele lui îi aureola părul. Din umbră,lordul Melton îi răspunse: -Sună foarte bine,-fiule,numai că poporul englez e un popor obosit.Ziarele nu sunt decât oglinizi care reflectă ceea ce se află în mintea şi în sufletul celor care le citesc.Ceea ce citeşti dumneata în Tempest e adevărul. -Nu este!Michael aproape că strigase. -În această lume nesigură şi greu de suportat,continuă el pe un ton mai calm,nu sunt sigur decât de două lucruri: de credinţa mea în Dumnezeu şi de încrederea

mea în poporul englez.Noi,englezii,avem un instinct pentru ceea ce e adevărat şi pentru ceea ce e corect.Instinctul ăsta nu ne-a făcut de ruşine în trecut şi nu ne va părăsi nici în prezent.Lordul Melton înălţă din umeri. -Sper să ai dreptate. -Ştiu că am dreptate.De aceea am ieşit din armată.Cred Că îmi pot sluji mai bine ţara în politică. -Foarte multe persoane au crezut că-şi pot croi drum prin labirintul şi maşinaţiunile lumii politice,pufni lordul Melton,şi foarte multe au fost dezamăgite. -Dacă voi eşua eu,alţii vor avea succes,răspunse Michael liniştit.La revedere şi vă mulţumesc pentru ofertă. -Un minut,zise lordul Melton.Aş vrea să vă mai gândiţi la ce v-am spus.Din câte am auzit despre dumneavoastră,nu sunteţi bogat.Probabil că veţi avea nevoie de bani.De ce nu încercaţi să scrieţi articolele? Le puteţi întoarce semnificaţia spre felul în care gândiţi dumneavoastră.Michael rămase foarte liniştit în lumina soarelui,apoi râse. -De ce râdeţi? întrebă lordul Melton.În mod ciudat,răspunse Michael,mă gândeam la un episod din Biblie.Un uşor zâmbet se ivi pe faţa lordului Melton: -„Şi Diavolul îl duse pe un munte înalt...” cită el. -Exact,răspunse Michael. -Foarte bine,în cazul ăsta,replică lordul Melton,du-te la dracu' pe propriul dumitale drum.O să descoperi că e mult mai puţin confortabil decât al meu. -Probabil,replică Michael,dar îmi voi încerca norocul. -Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile.Era greu de spus dacă lordul Melton era sau nu dezamăgit.Pierduse prea multe bătălii în viaţa lui ca să mai poarte ranchiună cuiva.Apăsă pe un buton de pe măsuţa de lângă el şi uşa fu imediat deschisă de Toby Dawson.Liftul îl purtă pe Michael la parter.Străbătu o potecă ce ducea în parc.În parc,o adiere uşoară îndepărta căldura soarelui şi în cele din urmă găsi un scaun neocupat la umbra unui copac stufos şi şezu acolo fumând şi gândinduse.După amiaza înainta.Copiii care se jucaseră în iarbă erau luaţi acasă,cei care luaseră masa la iarbă verde îşi strângeau rămăşiţele de la ceai,câinii care se hârjoneau erau fluieraţi şi li se puneau lesele.Michael mai şedea încă acolo,cu fruntea uşor încruntată,când soarele dispăru după orizont,iar amurgul ce se lăsă peste Londra deveni albastru,luminos şi misterios. În cele din urmă se ridică şi porni agale prin Green Park,traversă Mall spre St.James Park şi ajunse pe chei.În umbra marelui pod cenuşiu se opri.Un şlep; greu încărcat cu cherestea,urca în amonte.Îl privi cum se duce şi în clipa în care

era gata să o pornească din nou,vceva de jos îi atrase atenţia.La stânga lui se aflau nişte trepte care duceau până la apă,dar poarta de deasupra era încuiată cu lacătul.Jos de tot,pe trepte cineva şedea ghemuit.O clipă Michael crezu că se înşeală şi că era o bucată de lemn sau un balot de marfă,apoi,când văzu că se mişcă,îi trecu prin gând că era un băiat.Se uită încă o dată jos şi de astă dată fu sigur.Cu iuţeala pe care o dobândesc numai oamenii care au trăit mult timp în pericol,într-o clipă sări peste poarta de fier din capătul scărilor şi alergă în jos pe trepte.Îl apucă pe băiat de mână în clipa în care era gata să sară în apă.Impactul cu mâna care îl apuca şi mişcarea înainte a 'băiatului coinciseră,aşa că trupul pe care îl atinsese alunecă şi căzu grămadă pe trepte,cu picioarele în apă. -Nu ai dreptul să faci aşa ceva,zise Michael,iar cuvintele lui răsunară ca o comandă.Nu primi drept răspuns decât un suspin de agonie,venind parcă de la cineva care,hotărât să îndeplinească o acţiune şi eşuând în ultimul moment,e copleşit instantaneu de o reacţie de disperare. -Acum potoleşte-te,zise Michael,şi lasă-mă să te scot de aici.Poliţia poate să apară în orice clipă.Îl ridică pe băiat de braţ şi începu să-1 târască pe scări.Abia câteva clipe mai târziu îşi dădu seama că nu căra un băiat,ci o femeie tânără. În capătul scărilor lumina unui felinar îi căzu pe faţă si Michael văzu că era foarte tânără si că fata îi era înspăimântător de palidă.Femeia leşinase.O luă în braţe şi o trecu peste poarta de fier,apoi o puse jos,sprijinind-o de balustradă. Ea se prăbuşi peste el şi văzu că ochii îi erau închişi,dar că izvorau din ei lacrimi care îi curgeau în jos pe obraji.Nu făcea nici o încercare să şi le şteargă,braţele îi atârnau inerte. -Nu mai plânge,zise Michael.În mod surprinzător,îl ascultă.El aşteptă,iar în cele din urmă ea îşi deschise ochii şi îl privi.Era groaznic de palidă şi de înfricoşată şi el îşi dădu seama că era foarte tânără. -Acum să-mi spui ce s-a întâmplat,zise Michael blând. -Nu pot,răspunse ea,nu pot.Oh,de ce te-ai amestecat? Credeam că n-o să mă vadă nimeni. -Dacă nu te-aş fi văzut eu,te-ar fi văzut altcineva,replică Michael.Dacă vrei să mori,nu ăsta e locul cel mai potrivit. -Dar eu voiam...,zise ea.Părea atât de amărâtă când striga,încât-Michael se abţinu cu greu să nu zâmbească. -Ce s-a întâmplat? întrebă el. -Nu pot să-ţi spun.Lasă-mă să plec. -N-o să te las să pleci,răspunse Michael,dar vocea lui răsuna prietenoasă şi plină de încredere,dându-i siguranţă.Eşti udă şi epuizată.Se uita la picioarele ei în timp

ce vorbea şi la băltoaca de apă care creştea în jurul ei.Ea îi urmări privirea şi zise uimită: -Sunt udă. -Da,văd că eşti,zise Michael,dar puteai să fii şi mai udă.Parcă vorbele lui i-ar fi redeşteptat hotărârea şi scoase un strigăt: -Oh,te rog,lasă-mă să mă duc...Te rog,lasă-mă să mă duc.Îşi întoarse faţa chinuită spre râu. -Ascultă-mă,zise Michael,dacă vrei să te sinucizi există modalităţi mai eficiente decât să sari în râu; de aici,dacă nu te salvam eu,te salva poliţia,şi în cazul ăsta te-ai fi găsit într-o situaţie destul de dificilă.Acum o să te duc acasă,să bei ceva cald şi să-ţi schimbi ciorapii şi pantofii.Pe urmă putem discuta.Te simţi bine? Drept răspuns ea începu să plângă din nou.Michael se uită la ea,apoi fără să mai spună altceva o cuprinse cu braţul de după umeri şi o conduse la marginea trotuarului.Aşteptau acolo să facă semn unui taxi. CAPITOLUL 2 În taxi,fata rămase câteva secunde privind în gol,apoi îşi acoperi faţa cu mâinile. Plângea,dar nu cu disperarea şi cu deplina uitare de sine cu care plânsese cu câteva minute în urmă.Michael nu spunea nimic,simţind că lacrimile îi pot aduce oarecare uşurare.Merseră o vreme în noapte,până când în cele din urmă fata vorbi îndreptându-şi umerii şi făcând un efort supraomenesc ca să se stăpânească. -Unde mă duceţi? Avea o voce joasă şi cultivată. -La cineva care te va ajuta,răspunse Michael,la cineva care a fost ca o mamă nu numai pentru mine,de când mă ştiu,ci şi pentru sute de alţi oameni.Este o persoană foarte plăcută şi te vei simţi în siguranţă cu ea. -Dar de ce faceţi asta? întrebă fata şi Michael băgă de seamă că în vocea ei răsuna teama. -Să zicem că te-aş întreba şi eu ceva,răspunse el.Cum te cheamă? Nu-mi spune, dacă nu vrei. -Mă numesc Mary Rankin,răspunse ea. -Numele meu este Michael Fielding.Acum putem zice că ne-am prezentat oficial.Rostise cuvintele blând şi fără să le dea mare importanţă,dar ea trase aer în piept ca şi cum ar fi primit o lovitură. -Ce veţi crede despre mine? zise ea.Nu ştiu ce mi-a venit,dar am simţit că trebuie să scap.Totul era prea greu de îndurat,prea...Glasul i se frânse. -Nu te mai gândi,zise Michael încercând s-o liniştească.Acum a trecut.

Toţi trecem prin clipe de disperare în viaţă,iar în cazul tău sper că tot răul se va reduce la o răceală zdravănă.Mary Rankin îşi privi picioarele ude,apoi îşi ridică ochii spre Michael,a cărui faţă se zărea în semiobscuritate,la lumina felinarelor pe lângă care treceau. -Mi-e ruşine de mine,zise ea,şi în cuvintele ei răsuna ceva în acelaşi timp copilăros şi patetic.Michael îi zâmbi. -Nu te mai gândi la asta. -Aş vrea să nu mă mai pot gândi. -Nu poţi? -Vedeţi...Ezită,ca şi cum ar fi fost greu să formuleze o explicaţie. -Da? o îndemnă el. -Am fost...am fost...atât de proasta. -Nu esti așa întotdeauna? -Nu ştiu,zise ea neajutorată.Mi-e teamă că ştiu mult prea puţin despre ceilalţi,dar ştiu foarte multe despre propria mea prostie.Taxi-ul se opri un moment din cauza circulaţiei blocate şi Michael o putu vedea clar.Profilul i se contura delicat în lumina ferestrei,avea trăsături bine desenate şi era drăguţă,dar într-un fel aparte.Michael observă cum i se zbate o venă pe gât şi cum îi tremură degetele, pe care le frământa nervoasă.Începuse să respire mai precipitat; Michael băgă de seamă-pentru prima dată că avea haine dintr-un material fără îndoială,destul de scump şi de bună calitate.În aceeaşi clipă,delicateţea îl opri pe Michael de a fi prea curios.Nu simţea decât un sentiment de milă crescândă pentru făptura aceasta sărmană,pentru care viaţa devenise prea grea şi prea înspăimântătoare. Văzu cum îi tremură buzele în vreme ce căuta cuvintele prin care să se explice, aşa că rosti în grabă: -Nu încerca să vorbeşti.Ai avut un şoc prea puternic,încearcă să te relaxezi; gândeşte-te la altceva. -Dar vreau să vă explic,insistă ea.Îmi sunteţi absolut necunoscut,deci vă pot vorbi sincer.Poate că dacă aş fi avut cui vorbi,n-aș fi acum aici.Era eternul strigăt al singurătăţii,iar Michael nu putea face altceva decât să-i răspundă. -Vorbeşte,zise el blând,nu mai avem prea mult timp.Persoana la care vreau să te duc nu stă prea departe; dar despre asta vom vorbi mai târziu. -Locuiam în Devonshire...începu Mary,iar Michael știu ca era hotărâtă să-şi continue mărturisirea.Ştia din război că se întâmpla adesea ca un om care trecuse printr-un şoc zguduitor să-şi dezvăluie cele mai intime sentimente oricui se afla dispus să-1 asculte.În vreme ce Mary continua să vorbească,Michael înţelese că pentru ea,el nu reprezenta o personalitate,ci o figură aflată în umbră,

căreia putea să i se destăinuie din adâncul inimii. -N-am călătorit prea mult si am fost foarte puţină vreme departe de casă,spunea Mary.Tata a murit.Fusese marinar şi a murit la puţin timp după ce ieşise la pensie;de-a lungul anilor,mama şi cu mine ne obişnuisem să fim singure şi să ne fie de ajuns una alteia.Sigur că aveam prieteni în sat,dar nu foarte apropiaţi,căci eram foarte sărace şi nu puteam întreţine prea multe relaţii sociale. Dar acum trei luni s-a petrecut un lucru uimitor.O companie cinematografică a început să facă un film pe coastă.I-am cunoscut pe câţiva dintre membrii echipei,iar printre ei se afla şi cineva numit...Charles Marsden.Mary respiră adânc şi Michael,posomorât,înţelese că acela era personajul negativ din piesă. -Charles nu era actor,continuă Mary.Cred că se recomanda ca producător,deşi nu el era producătorul acelui film.Oricum însă,era o persoană foarte importantă şi depindeau de el o mulţime de lucruri.Obişnuia să apară seara în căsuţa noastră şi să stea de vorbă cu mama şi cu mine.Vă puteţi închipui ce fascinant mi se părea totul şi cât eram de emoţionată.În cele din urmă,când filmul era aproape gata,i-a spus mamei că avea să ne facă o propunere.La început nici uneia din noi nu-i venea să-şi creadă urechilor când ne-a spus că eu aş avea stofă de vedetă de cinema.Voia să vin cu el la Londra şi să-mi încerc norocul.I-a spus mamei că era sigur că într-un an voi fi celebră.Vă puteţi închipui ce a însemnat asta pentru noi? Mary făcu un gest cu mâinile în vreme ce vorbea,apoi,peste o clipă,le ridică la ochi. -Îmi cam închipui,zise Michael,dar de ce nu continui? -Era ca şi cum ne-am fi aflat lângă o bombă neexplodată,continuă Mary,dar în acelaşi timp era atât de incitant,atât de emoţionant,încât abia ne venea să credem că puteam fi atât de norocoase.De multă vreme şi mama şi eu ne întrebam ce să fac pentru a-mi câştiga existenţa. Învăţasem stenografia la un curs prin corespondenţă şi ştiam să bat la maşină,dar în satul nostru nimeni nu avea nevoie de o secretară şi cred că amândouă eram prea timide şi prea înfricoşate de vreun eşec,ca să ne ducem să-mi caut de lucru mai departe de casă.Dar de data asta era ceva deosebit; era o ocazie care ne oferea marea şansă,drumul cel mai uşor spre succes.Când înţelesesem exact ce ne propusese Charles,tot satul ştia despre propunerea lui şi toţi erau aproape la fel de încântaţi ca și noi.Cred că până în clipa aceea nu ştiusem cât de mulţi prieteni aveam.Aproape nu mai rămăsese om în sat care să nu fi contribuit cu ceva la trusoul meu.Toţi înţelesesem-că din pensia modestă din care trăia mama nu-mi putea face haine potrivite pentru traiul la Londra.Chiar şi fetiţele de şcoală tiveau batiste în timpul lor liber,iar două săptămâni mai târziu,când

plecam din sat,ploua asupra mea cu atâtea binecuvântări de parcă aş fi fost o mireasă care pleca în luna de miere.Mary făcu o pauză,apoi repetă cu o voce sumbră: -Da,o mireasă.Asta ar fi trebuit să fiu.Se lăsă o clipă de tăcere înainte de a continua. -Am ajuns la Londra.Probabil că aţi ghicit sfârşitul poveştii.Eram aşa de proastă, de cretină,că n-am înţeles nici chiar după ce Charles m-a mutat din locuinţa la care mă dusese prima dată într-un apartament despre care mi-a spus că e al surorii lui,care e plecată.E adevărat că m-a pus să dau câteva probe de film,dar sunt sigură că au fost mizerabile,dacă o fi catadixit să se uite la ele.Nu dorea decât un singur lucru,şi acela nu avea nici o legătură cu filmul. -Nu erai îndrăgostită de el? întrebă Michael. Mary îşi întoarse faţa spre el şi îi văzu ochii larg deschişi a surprindere. -...Îndrăgostită de el? repetă ea.Nu mi-a trecut niciodată prin cap.Întâi şi întâi,îmi părea îngrozitor de bătrân.Era chel şi avea un mod de a vorbi puţin afectat.Era interesant,uneori era captivant să-1 asculţi,dar nu m-am gândit niciodată la el ca la un bărbat...nu în felul ăsta.Se cutremură,iar Michael ghici ce şoc fusese pentru ea să afle că Charles Marsden era cât se poate de bărbat,şi chiar unul foarte puţin plăcut. -La început,continuă Mary cu o voce slabă,n-am înţeles despre ce tot vorbea.Dar a râs de mine şi mi-a spus că puteam eu să fiu inocentă,dar era imposibil să fiu chiar atât de inocentă.M-a acuzat că am ştiut tot timpul ce dorise de la mine şi când i-am spus că nu voiam să mai am de-a face cu el,mi-a replicat că în curând voi gândi şi eu ca el.Suspină uşor. -Vedeţi,contase pe ruşinea mea de a mă reîntoarce în sat...şi câtă dreptate avusese!Mi-e ruşine...prea ruşine...să mă întorc acasă şi să accept că am fost o proastă.Oftă adânc,aproape până la lacrimi,și continuă: -M-am luptat cu el o săptămână.Azi după amiază şi-a pierdut răbdarea şi era gata să mă azvârle în stradă.Mi-a spus să plec acasă dacă nu accept ceea ce doreşte el de la mine.Am încercat să-mi găsesc de lucru.În ultimele zile m-am luat după reclame şi am fost pe la agenţii,dar n-au avut nimic pentru mine.Cred că Charles ştia ce fac,fiindcă mi-a spus; „Du-te acasă,du-te înapoi şi spune-le că ai eşuat.Tu,frumoasa satului,de care erau toţi așa de mândri”. L-am implorat să-mi dea o şansă adevărată.I-am spus că sunt gata să spăl pe jos în studiouri dacă mă lasă în pace. „Nu eşti bună decât pentru un singur lucru,draga mea,” a râs el de mine. Când îşi reaminti,vocea lui Mary deveni şi mai slabă,şi şopti:

-Simţeam cum îmi pierd minţile.Am fugit din apartamentul acela.Nu ştiu încotro m-am dus,nici ce-am făcut.Am umblat...probabil mai multe ore...până m-am trezit lângă râu... -Şi atunci am trecut eu pe acolo şi te-am găsit,o întrerupse Michael.Nu-i nimic, totul e bine când se sfârşeşte cu bine.O să-ţi găsesc eu ceva de făcut,ţi-o făgăduiesc.Nu e nevoie să te întorci acasă şi de prietenul tău,Charles Marsden, mă voi ocupa eu.Mary îl privi ca şi cum nu ar fi fost sigură că a auzit bine. -O să-mi găsiţi ceva de lucru,repetă ea,ceva decent? -Decent,promise grav Michael.În clipa aceea taxiul se opri.Mary privi pe fereastră şi scoase o exclamaţie; -Dar unde m-aţi adus? întrebă ea. -Nu-ţi fie teamă,răspunse Michael.Suntem în inima cartierului docurilor.Peste câteva clipe o să înţelegi de ce.Michael coborî şi plăti taxiul,foarte conştient,pe când se întorcea spre clădirea cenuşie şi sărăcăcioasă care se înălţa alături,că Mary era neliniştită şi înspăimântată de ce avea să i se întâmple.Îşi ridică privirea spre faţa lui,ca pentru a cere o asigurare şi ceva din surâsul lui păru să-i dea curaj. -Sunteţi sigur că totul e cum trebuie? întrebă ea temătoare. -Absolut sigur,răspunse Michael.El o conduse într-un hol îngust şi întunecos,de piatră,cu scări de fier,pe care începu să le urce,zicând: -Mi-e teamă că avem un drum cam lung de făcut Te simţi destul de în putere ca să-1 faci? -Sigur,răspunse Mary.Urcară câteva etaje şi la al treilea,oprindu-se sâ-şi tragă răsuflarea,se sprijinele balustradă,zicând: -Încotro mă duceţi? -Spre ultimul etaj,zise Michael.Îmi pare rău că nu există lift,dar clădirea asta serveşte multor scopuri.La parter e un depozit de mărfuri,la etajul doi e un depozit de alimente,iar aici la al treilea e o policlinică de copii.O să afli o mulţime de lucruri despre ea dacă vei locui aici cât de puţină vreme.Iar cele două etaje de deasupra alcătuiesc apartamentul cel mai simpatic din Londra,care aparţine celei mai drăguţe persoane din lume.Vino s-o cunoşti.Calmul din vocea lui o linişti pe Mary,care îl urmă.Dar arăta foarte palidă când,în cele din urmă,Michael,după ce scosese un lanţ de chei din buzunar,deschise uşa de la ultimul etaj.O conduse într-uh hol micuţ,zugrăvit într-o nuanţă caldă de galben; într-o oglindă mare,cu ramă aurită,se putea vedea un vas cu trandafiri,pe masa veche de stejar.Michael îşi azvârli pălăria pe masă şi strigă: -Toogy! În aceeaşi clipă se deschise o uşă şi apăru o femeie.

Era micuţă,avea părul cenuşiu,dar degaja o impresie de energie extraordinară. Avea o voce surprinzător de tânără strigând: -Michael,dragule! Mă întrebam ce s-a întâmplat cu tine.Ea păşi spre ei,el se aplecă şi o sărută.Apoi se întoarse spre fata din spatele lui şi spuse: -Toogy,ea e Mary Rankin.A fost foarte nefericită,așa că ți-am adus-o. -Bine ai venit,draga mea,răspunse Tobgy,intră în salon,sau poate ai prefera să mergi să te odihneşti puţin? -Cred că are nevoie să-şi schimbe pantofii şi ciorapii,zise Michael şi fără a părea câtuşi de puţin surprinsă de o cerere atât de neobişnuită,femeia cu părul cenuşiu îşi strecură braţul pe sub al lui Mary şi o conduse prin hol. -Să mergem în dormitorul meu,zise ea,şi o să-ţi împrumut câte ceva. Cele două femei dispărură,iar Michael intră în salon.Era o încăpere largă şi mare,cu ferestre care dădeau spre râu,iar Michael,care socotea priveliştea cea mai frumoasă din lume,stătuse deseori,în copilărie,la ferestrele acelea,urmărind vapoarele încărcate cu mărfuri ce se îndreptau spre portul Londrei.De acolo urmărise steagurile fluturând,de acolo îi văzuse pe marinarii de toate naţionalităţile înălţându-le.Îi înflăcăraseră imaginaţia,până când o parte din poveştile pe care le ţesuse în jurul uriaşelor vapoare deveniseră o parte din propria lui viaţă,o parte din propriul lui caracter. „Cât e de frumos”,îi trecu prin minte,ca de atâtea ori până atunci. Se îndepărtă apoi de ferestrele deschise şi se aşeză confortabil într-unul din fotoliile acoperite cu creton ale lui Toogy.Era o cameră fără pretenţii,foarte familiară şi confortabilă şi,printr-un contrast care i se ivi brusc în minte,.Michael îşi reaminti marele salon atât de împodobit de la Melton House. Îşi reamintea şi sanctuarul Măriei Sale,de la etajul superior,cu risipa lui de flori exotice şi atmosfera atât de stranie care dădea impresia de concentrare a luminii solare.Într-adevăr,gândi Michael,nu încăpea nici o comparaţie între cele două încăperi.Dar cum ar fi putut fi Toogy comparată cu cineva? Şi totuşi,în felul ei,era şi ea la fel de puternică şi de plină de măreţie ca şi lordul Melton. Trecuse se pare mai mult de o jumătate de secol de când domnişoara Trugrot,al cărei nume se datoarâ probabil unor obscuri strămoşi din Scandinavia,împotriva dorinţei părinţilor ei,îşi începuse activitatea în Dockland.Bine educată şi crescută cu gingăşie,dorise să muncească printre cei mai săraci dintre săraciepavele şi resturile azvârlite de mare pe ţărm.Pe vremea aceea muncitorii din docuri erau drojdia societăţii.Îşi făceau culcuşul în calele vaselor părăsite,lucrau cu utilajele de mult ieşite din circulaţie,când se petreceau accidente erau lăsaţi să piară în cea mai neagră mizerie şi mureau în spatele docurilor,fără să se ocupe

cineva de ei.Zdrenţăroşi şi păduchioşi,flămânzi şi prost plătiţi,lor şi copiilor lor se pregătea domnişoara Trugrot să li se devoteze şi să le consacre puţinii bani pe care îi moştenise.La început se râsese de ea,apoi fusese tratată cu neîncredere, dar în curând femeile începuseră să o cunoască,iar înţelegerea şi simpatia adâncă pe care le-o arăta le făcuseră s-o îndrăgească.Nu fusese decât o chestiune de timp pentru ca numele Trugrot să fie transpus în Toogood (Preabuna) şi apoi prescurtat la Toogy.Domnişoara Toogy devenise extrem de cunoscută în cartierul docurilor.Se stabilise acolo şi trăia printre sărmani. Îşi întemeiase propria clinică de asistenţă socială şi propria grădiniţă de zi pentru copii cu mult înainte ca să se fi auzit măcar despre aceste lucruri în ţară sau înainte ca guvernul să le fi acordat mai mult decât un gând trecător.Nu făcuse cereri de ajutor.Strânsese banii de care avea nevoie prin propriile mijloace. Poliţia îi cerea ajutorul când avea încurcături,iar cei săraci ştiau că se pot baza pe ea.Deţinea o poziţie unică şi o ştia.Numai uneori observa Michael,când o privea atent,-cum făcuse azi,că Toogy îmbătrânea şi că se temea nu atât pentru ea,cât pentru ce se va întâmpla cu „micul ei regat” după ce îl va fi părăsit. Michael,personal,cu cunoscuse nici altă mamă,nici alt cămin.Mama lui adevărată,care fusese prietenă cu Toogy,murise la puţin timp după naşterea lui. Fusese crescut ca şi cum ar fi fost copilul lui Toogy şi trecuse multă vreme până să-şi dea seama că era deosebit de alţi copii. Fusese profund fericit în copilărie,deşi îşi simţise inima zdrobită când Toogy îl trimisese pentru prima dată la o binecunoscută grădiniţa,-apoi la una din cele mai bune şcoli publice din Anglia. -De ce,o întrebase el odată,după ce crescuse îndeajuns,de ce tu,care eşti atât de nonconformistă ai ales pentru mine conformismul? -Eu am fost crescută în modul cel mai conformist,V răspunsese Toogy.Dacă vei ajunge să faci în viaţă lucrurile pe care sper eu că le vei face,Michael,vei descoperi că locul cel mai convenabil din care poţi evada e şi cel mai conformist.Abia mai târziu înţelesese ce voise să spună.La vremea aceea aproape respinsese ceea ce considera el a fi strădaniile ei de a-1 transforma întrun elev obişnuit,la şcoala publică.Dar câtă dreptate avusese! Abia acum îşi dădea seama că educaţia pe care o primise,legăturile pe care le stabilise cu oamenii,perspectiva pe care o avea asupra gândirii contemporanilor săi,toate făceau parte dintr-o moştenire britanică pe care trebuia să şi-o însuşească dacă ar fi trebuit să reprezinte,aşa cum şi-ar fi dorit,poporul engleza Se gândea la Toogy când ea intră în cameră.Intră repede,cu pasul ei rapid, obişnuit,dar pe el îl izbi,văzând-o cum traversează camera spre a i se aşeza

alături,paloarea aproape transparentă a feţei ei şi neobişnuita oboseală pe care o arăta. -Ce ai făcut azi? o întrebă el,conştient dintr-odată de teama care îi strângea inima. -Am avut o zi lungă,răspunse Toogy.A fost un accident pe chei,au fost răniţi doi oameni şi a trebuit să mă duc să stau de vorbă cu soţiile lor.Şi pe urmă au mai fost şi altele,dar să nu mai vorbim acum despre asta.Aş vrea să te întreb ce e cu Mary Rankin? -Ce face? întrebă Michael. -Am aşezat-o în pat,cu o sticlă cu apă fierbinte,răspunse Toogy.S-ar zice că a trecut printr-un şoc teribil,fizic şi emoţional. -Câte ceva din amândouă,zise Michael şi îi povesti pe scurt ceea ce îi spusese Mary.Toogy oftă. -Sărmana copilă! Povestea ei e aşa de obişnuită şi de comună încât am impresia că astfel de tragedii se petrec zilnic şi că nu suntem întotdeauna acolo ca să salvăm victima. -O să mă duc să stau de vorbă cu domnul Charles Marsden,zise Michael posomorât. -În locul tău n-aş face-o,replică Toogy.Nu vei face decât să te enervezi şi să-1 pocneşt; şi asta n-o să facă nimănui nici cel mai mic bine.O să aranjez eu să luăm de acolo lucrurile lui Mary.Ar fi mai bine ca toată întâmplarea asta urât mirositoare să fie dată uitării. -Şi să-1 las pe porcul ăla să facă la fel în continuare? -Chiar dacă îi faci scandal,tot porc o să rămână,îi răspunse Toogy.Oamenii rămân,ceea ce sunt.Singurul lucru pe care o să-1 obţii e că va fi mai atent data viitoare când va dori să seducă pe cineva,şi în plus poate să încerce să dea lucrurilor o întorsătură destul de neplăcută pentru Mary.Ar putea să facă să ajungă în satul ei zvonuri murdare.Eu l-aş lăsa în pace.Dacă nu va şti exact ce i s-a întâmplat fetei o să fie neliniştit şi o să-şi ţină gura închisă. -Bine,Toogy.Las lucrurile pe seama ta,zise Michael.Trebuia să-mi dau seama că nu o să mă laşi să fac ce vreau eu. -De multe ori te-am oprit eu să faci ce doreai? întrebă Toogy zâmbind. -Tocmai asta e! Nu spui că nu-mi dai voie,dar îmi prezinţi varianta ta atât de raţional,încât nu am devales şi trebuie să fac cum zici tu.Toogy râse. -Si acum,că am terminat de vorbit despre străini,să vorbim şi despre tine.Am veşti care te interesează.Michael sări în picioare,cu ochii mari. -De la West Winkley? întrebă el.Toogy încuviinţă.

-Azi după amiază a telefonat preşedintele.Tocmai intrasem,am avut noroc.A spus că socoteşte că ţi-ar face plăcere să ştii că s-a hotărât în Comitetul de Selecţie să fi recomandat Executivului.Săptămâna viitoare va fi o întrunire,iar el le va scrie. -Oh,Toogy,e minunat,nu-i aşa? În glasul lui Michael răsuna o bucurie adâncă.Traversă-camera şi se duse spre fereastră. -Nu ştiu de ce,zise el,dar mi-am dorit întotdeauna să reprezint Melchester-ul; şi totuşi,când ţi-am spus că era acolo un loc liber,am avut impresia că nu erai mulţumită. -Aşa ai avut impresia? Vocea lui Toogy era absolut neutră. -Da,n-ai spus nimic,dar nu ştiu cum-poate că îmi închipui numai-am avut impresia că nu erai cu totul satisfăcută,sau că nu-ţi plăcea că era vorba de Melchester sau ceva de felul ăsta. -De ce ții neapărat să te duci acolo? întrebă Toogy. -Nu ştiu.Nu pot să explic,'Nu-mi plac oraşele industriale în general,dar Melchester m-a atras.Întotdeauna.Are ceva măreţ şi puternic,ceva hotărât şi viguros.Făcu o pauză. -Nu ştiu de ce,dar întotdeauna mi s-a părut că e unul din stâlpii de susţinere ai ţării.E un oraş pentru bărbaţi,un oraş pentru afaceri şi pentru bani,şi cu toate astea e absolut britanic.Nu-mi pot închipui un oraş ca Melchesterul în nici o altă parte a lumii. -Nu,asta-i drept,zise Toogy. -Oh,Toogy,nu te bucuri că m-au acceptat? -Ba da,mă bucur,zise Toogy ca şi cum ar fi ajuns în sfârşit la o concluzie. -Atunci rămâne aşa.N-aş fi putut accepta dacă nu ai fi fost şi tu mulţumită. -Chiar atât de mult să conteze părerea mea? întrebă Toogy.Michael râse. -Ştii răspunsul la întrebarea asta,zise el.Draga mea Toogy,mă simt aşa de fericit că su it din nou acasă! Pe când eram în Orient visam că stau aici şi că privesc râul.Mă gândeam la tine şi aveam întotdeauna sentimentul că te gândeşti şi tu la mine. -Mă gândeam,zise Toogy încet. -M-ai ajutat în mii de împrejurări. -Mă bucur că spui asta. -Şi acum,iată-mă în sfârşit acasă.Am lipsit opt ani,Toogy.E mult,nu-i aşa? Mi-e teamă că m-am dezobişnuit de lucrurile de aici.Îi povesti lui Toogy despre oferta

lordului Melton.Un moment ea nu zise nimic,apoi străbătu camera şi îşi sprijini mâna de braţul lui. -Sunt bucuroasă că ai refuzat,zise ea blând.Tu şi cu mine ştim că Anglia şi englezii nu vor pierde niciodată ceea ce au dobândit. -Sunt sigur de asta,zise Michael. -Şi eu sunt,încuviinţă Toogy.Rămaseră tăcuţi o vreme,apoi Michael zise: -Am văzut-o pe Cynthia Standish. -Am auzit că e foarte frumoasă. -Nu e genul de frumuseţe pe care îl admir eu,zise cu vocea brusc înăsprită. I-ai dat lucrurile lui David? -Nu,n-a vrut să le ia.E caraghios,Toogy,dar cred că niciodată în-viaţă nu mi-a displăcut cineva-nu,mai degrabă nu am urât pe cineva-aşa cum am urât-o pe Cynthia Standish în clupă-amiaza asta.Toogy păru surprinsă. -De ce eşti atât de vehement? întrebă ea. -Nu ştiu,răspunse Michael.Mă călca pe nervi.Uitasem că femeile de teapa ei pot avea atât de multă putere şi că pot să fie atât de nepăsătoare. -Eşti sigur că ai descifrat cum trebuie toată povestea? întrebă Toogy. Michael rămase o clipă tăcut,apoi se scutură ca şi cum ar fi voit să îndepărteze o povară ce-1 apăsa. -Oh,Toogy,zise el repede,să nu-mi spui că eşti gata să-i găseşti Cynthiei Standish circumstanţe atenuante sau să descoperi un punct de vedere original în a aborda chestiunea,pentru că n-o să te cred.E o femeie rea,nu ţi-ar plăcea şi asta e. -Lucrul cel mai extraordinar este,replică Toogy,că foarte puţini oameni sunt cu desăvârşire răi; în orice caz mult mai puţini decât ne lasă să credem ziarele lordului Melton. -Dacă te-ar asculta cineva pe tine,zise Michael,oamenii ar trebui să creadă că jumătate din omenire e alcătuită din îngeri. -Nu sunt chiar aşa de sigură că nu e,zise Toogy.Michael zâmbi şi se întoarse iarăşi spre râu,în vreme ce Toogy se duse şi se aşeză pe scaunul ei scund de lângă cămin.Îşi luă andrelele şi după o vreme zise: -La ce te gândeşti,Michael? El se întoarse,tresărind. -E îngrozitor să recunosc,Toogy,zise el,dar nu mă gândeam la Melchester și la isprăvile minunate pe care le voi săvârşi la Westminster,ci mă gândeam la Cynthia Standish şi mă întrebam de ce a iubit-o David şi cum de a putut să fie aşa de crudă cu el. -E crud să nu iubeşti pe cineva care te iubeşte? întrebă Toogy.

-Nu,răspunse Michael,dar în acelaşi timp trebuie să-1 fi încurajat ea cumva,de ajunsese el într-un stadiu atât de acut al pasiunii,că s-a comportat aşa cum s-a comportat. -Mă întreb,zise Toogy.Nu crezi,Michael,că e o greşeală să judeci pe cineva după influenţa pe care o are asupra unei terţe persoane? -Oh,Toogy,David mi-a fost prieten. -Da,ştiu.Şi mie îmi era drag David,deşi nu l-am văzut decât de câteva ori,dar înacelaşi timp sunt convinsă că nimeni nu poate lupta în locul şi în numele altcuiva. -Stii că s-a purtat extrem de rău cu David? -Nu ştiu.Nu am văzut ultima scrisoare pe care i-a scris-o,şi nici tu n-ai văzut-o. Nu ştim ce sentimente avea faţă de David.Pentru noi el era un băiat fermecător şi demn de a fi iubit,dar se poate ca pentru ea să fi reprezentat cu totul altceva. Michael îşi cuprinse faţa cu mâinile: -Toogy,mă faci să înnebunesc.Eşti prea bună,prea înţelegătoare,prea delicată; şi,fir-ar să fie,te-ai luptat,ai lovit,ţi-ai tăiat drumul şi ai obţinut ceea ce ai dorit. -...Pentru cei pe care i-am iubit,zise Toogy. -Şi eu l-am iubit pe David,i-o întoarse Michael imediat. -Nu i-o poţi obţine pe Cynthia în clipa de faţă. -Nu,asta-i drept,zise Michael. -Aşa că nu-ţi risipi ura pe ea.Ura înseamnă otravă; te-am-învăţat asta de când erai copil. -Da,şi întotdeauna te-am crezut,zise Michael.Şi totuşi când mă gândesc la ea-aşa de frumoasă pentru cei care admiră tipul ei de frumuseţe,aşa de stăpână pe ea,înconjurată de tot ce se poate cumpăra cu bani şi totuşi atât de dură,atât de dificilă,de crudă şi de dispreţuitoare-mă gândesc că o femeie ca ea poate să-mi distrugă credinţa în binele care s-ar găsi în toate făpturile umane.Toogy continua să tricoteze.Multă vreme nu rosti nici un cuvânt şi când în cele din urmă vorbi, spuse: -Ai fost plecat multă vreme,'Michael,şi ai întâlnit foarte puţine femei.Azi ai întâlnit două,în felul lor două tipuri opuse: una puternică,cealaltă foarte slabă. -Da,cred că ai dreptate,încuviinţă Michael.Da...presupun...că o putem numi slabă pe Mary Rankin.Rostise cuvintele cu voce înăbuşită,ştiind că Toogy nu le rostise ca pe un compliment. -Da,foarte slabă,zise Toogy.În clipa aceea uşa se deschise,mişcându-se foarte încet,ca şi cum persoana de afară ar fi fost prea înfricoşată ca să facă mai mult decât o încercare timidă de a o deschide.Uşurel,Michael traversă încăperea şi o

văzu pe Mary Rankin la uşă.Era înfăşurată într-un halat de casă albastru pal,pe care îl recunoscu ca fiind al lui Toogy.Strângea halatul în jurul ei,în vreme ce părul blond îi încadra faţa de o paloare aproape mortală.Se uită speriată în jur,îl zări pe Michael şi panica din ochi fu înlocuită cu o expresie de uşurare. -Oh,aici eraţi,exclamă ea.Am aţipit,dar m-am trezit brusc şi am descoperit că sunt singură.Mi-a fost frică-teribil de frică.Nu ştiam unde sunt.Cuvintele i se îngrămădeau unul peste altul şi lacrimile îi ţâşniră din ochi. -E în regulă,zise Michael pe un ton liniştitor.Sigur că sunt aici,şi e aici şi Toogy care te-a aşezat în pat.Avem grijă de tine şi nimeni şi nimic nu poate să-ţi facă vreun rău. -Sunteţi sigur? Absolut sigur? întrebă Mary privind în jur ca şi cum vreun pericol îngrozitor ar fi pândit-o-din colţurile camerei. -Ascultă acum,zise Michael blând.O să am grijă de tine,poţi fi sigură de asta. Nimeni nu-ţi va mai pricinui vreun necaz.Acum vreau să te duci înapoi în pat şi să dormi bine.Mâine dimineaţă vom discuta despre ce este de făcut.E o promisiune!Mary stătu nehotărâtă o clipă,apoi brusc,ca şi cum ar fi capitulat, încordarea i se risipi.Un surâs micuţ şi timid îi îndepărtă suferinţa de pe chip. -Vă mulţumesc,zise ea.Îmi pare rău. -Du-te înapoi în pat,repetă Michael.Găseşti singură drumul? Se uită nesigur spre Toogy,ca şi cum aceasta ar fi trebuit să se ofere să o conducă pe Mary,dar spre surprinderea lui,ea nu făcu nici o mişcare. -Da,da,pot să-mi găsesc singură drumul,murmură Mary.Nu vreau să fiu o povară.Sunt numai foarte recunoscătoare.Se strecură afară,cu paşi aproape neauziţi când traversa holul,apoi Michael auzi uşa dormitorului închizându-se încet. -Sărmana copilă! exclamă el.Toogy se uită la el. -Ce ai de gând să faci cu ea? -Să-i găsesc o slujbă,desigur.Crezi că e capabilă să facă ceva? Ar fi mult mai bine pentru ea dacă s-ar Întoarce înapoi la maică-sa. -Dar nu poate să facă aşa ceva.Trebuie să înţelegi.Să fii eroina satului,fetiţele să-ţi tivească batiste... -Da,înţeleg,zise Toogy,iar noi trebuie să fim puternici,foarte puternici ca să admitem că am făcut o greşeală.Michael o privi surprins. -Toogy,nu eşti prea dură cu biata fată? Blândă cu Cynthia Standish şi dură cu sărmana,micuţa şi nefericita creatură.Nu mai semeni cu tine! -Chiar aşa? întrebă Toogy.Foarte bine,Michael,fata asta e responsabilitatea ta,mi a mea.

-O să-i găsesec eu ceva,zise Michael.Dar,Toogy,nu cumva vrei să mă părăseşti? Ştii că fără ajutorul tău nu pot să fac nimic.Toogy îl privi şi ochii îi râdeau. -Dragul meu Michael.Ştii vechea zicală: dacă salvezi pe cineva de la înec,îl vei purta în spinare toată viaţa. -Dumnezeu să mă apere! exclamă Michael în glumă. -Exact la asta mă gândeam şi eu,răspunse Toogy cu toată seriozitatea. CAPITOLUL 3 -Văd că prietenul tău Michael Fielding a câştigat alegerile parţiale din Melchester,zise lordul Melton,ridicând ochii din ziarul de dimineaţă.Cynthia rearanja orhideele într-o vază de pe consola aurită.Urmă un moment de pauză înainte de a răspunde. -Nu e prietenul meu. -Nu? În cazul ăsta cred că faci o greşeală.E un tânăr inteligent şi o să ajungă departe. -Şi un buldozer ajunge departe,ceea ce nu înseamnă că trebuie să te porţi prieteneşte cu el. -Nu e o comparaţie prea subtilă,remarcă lordul Melton,dar înţeleg ce vrei să spui.Cynthia contempla mănunchiul de orhidee albe pe care îl ţinea în mână. Florile aveau mici pete roşii,ca picăturile de sânge. -De ce crezi că Michael Fielding o să ajungă atât de bine? întrebă ea în cele din urmă. -Pentru că,după război e singurul tânăr pe care l-am întâlnit şi care are încredere în sine,răspunse lordul Melton. -Nu-mi dădusem seama că-1 admiri atât de mult,zise Cynthia sarcastic. în vocea ei răsuna pe neaşteptate o notă ascuţită,ca şi cum ar fi voit înadins să fie dezagreabilă. -Am spus eu că-1 admir? -Nu,dar e evident.Nu-ţi stă în obicei să-ţi reaminteşti de vreun tânăr,în special de unul care a refuzat să acţioneze cum voiai tu.Lordul Melton îşi înălţă sprâncenele. -Câtă vehemenţă,zise el.Cred că dacă ar fi să spunem adevărul,Cynthia,ar trebui să spunem că te-a impresionat foarte puternic. -Dar într-un mod neplăcut,după cum ţi-am mai spus. -Poate,totuşi a făcut o impresie care dovedeşte că am dreptate.De câţi tineri pe care îi întâlneşti în ziua de azi merită să-ţi aduci aminte,şi chiar dacă ar merita, cine îşi aduce aminte de ei? Trăim într-o lume obosită şi mediocră,copila

mea,deşi Michael Fielding îmi demonstrează că sunt nebun dacă cred asta. -Oh,de ce-1 asculţi şi mai ales de ce-1 citezi? -Pentru că mă interesează,zise lordul Melton.Ai citit reportajele de la alegerile parţiale din West Wincley în ultimele trei săptămâni? Ar merita să le citeşti, Cynthia şi ţi-ar da ceva de gândit,ceva mai bun asupra căruia să-ţi exerciţi inteligenţa decât flecăreala fără sens a cavalerilor din Mayfair care te scot la dans. -Într-adevăr,tată,e ceva atât de neobişnuit pentru tine că sunt absolut uimită. Dacă am fi în alte vremuri aș putea crede că ai devenit o persoană religioasă,ori poate te-ai molipsit de fieldingită? -Aşadar,ai citit reportajele din West Winkley,zise lordul Melton.Spre surprinderea lui,Cynthia părea încurcată. -Am văzut că în unele ziare isteria pe care o stârneşte omul ăsta e numită fieldingită. -Iar ziarele care-1 sprijină o descriu ca pe un „entuziasm fără precedent”,zise lordul Melton.În fine,nu contează,chestia e că Fielding va ajunge la Westminster şi vom vedea ce va face acolo. -Ţi-am mai spus mai înainte că nu mă interesează,zise Cynthia.Puse orhideele în vază fără să mai spună vreun cuvânt şi ieşi din cameră.Ochii lordului Melton o urmăriră cercetători pentru o clipă,apoi,după ce uşa se închise hotărât în urma ei,lordul reveni la lectura ziarelor.Cynthia coborî în apartamentul ei.Acesta se afla la etajul al doilea,cu un salon larg dând spre sud şi cu un-dormitor şi o baie ce se deschideau din el-toate aranjate după ultima modă şi fără nici un fel de reţineri asupra cheltuielilor.Cynthia se aşeză la masa de scris,luă în mână un cuţit de tăiat hârtie,din aur încrustat cu pietre preţioase,şi începu să-1 răsucească fără oprire.Nu era conştientă de ce face,dar sprâncenele îi erau împreunate şi în ochi avea o expresie de totală absenţă.Era atât de absorbită de gânduri,că tresări când se deschise uşa şi o văzu pe mama ei vitregă stând în faţa ei. Lavinia Melton era atrăgătoare şi exotică.Tatăl ei fusese brazilian;avea ochi mari,întunecaţi,alunecoşi,pe un ten neted şi alb ca o magnolie,într-un contrast izbitor cu părul întunecat ca pana corbului.Înainte de a o lua în căsătorie lordul Melton,fusese dansatoare de bar.Traversa camera cu uşurinţa ritmică,conştientă de sine,a cuiva obişnuit să-şi pună în valoare farmecele trupului. -Bună dimineaţa,Lavinia,zise Cynthia. -Bună dimineaţa,răspunse Lavinia Melton.Aş vrea să ştiu dacă vii cu noi la Cannes săptămâna viitoare.Aşa cum ştii,nu e prea mult spaţiu în vilă,şi sunt o mulţime de persoane pe care aş vrea să le invit.Nu exista nici o îndoială: Lavinia

sugera că,dacă Cynthia ar fi decis să ia parte la petrecere,nu ar fi fost deloc dorită; Cynthia schiţă un mic zâmbet,mai aproape de grimasă,şi răspunse: -Nu-ţi face griji,Lavinia,n-o să te incomodez.Am propriile mele planuri pentru vacanţă. -Bine,zise Lavinia uşurată,dar nu uita că cea mai mare parte din servitori vor fi plecaţi în vacanţă. -Nu,n-o să uit,răspunse Cynthia.Lavinia aruncă o privire prin cameră. -Ce drăguţ e aici,zise ea.Deasupra căminului ai un Sickert? Cynthia îi urmări privirea. -Da,mi 1-a dăruit tata de Crăciun.Nu-ţi mai aduci aminte? Lavinia îşi ţuguie un pic buzele,ca şi cum s-ar fi bosumflat. -E foarte drăguţ.Tocmai mă gândeam ce bine s-ar potrivi în salonul meu. Nuanţele de gri sunt tocmai lucrul de care ar fi nevoie ca să atenueze noile draperii stacojii. -Atunci ia-1,negreşit,zise Cynthia.Nu era nici un impuls de generozitate în spatele cuvintelor ei.Era prea obişnuită cu lăcomia mamei sale-vitrege,care voia să achiziţioneze pentru sine orice lucru care aparţinea altcuiva. -Chiar mi-1 dai? întrebă Lavinia în grabă.Ce drăguţ din partea ta,Cynthia! îţi mulţumesc mult. -Da,ia-1,replică CynthiaT iar în vocea ei răsună,curios,ceva ce aducea a slăbiciune.Îşi întoarse capul şi privi pe fereastră.Lavinia şovăi un moment,se uită întâi la tablou,apoi îşi privi unghiile lungi,vopsite într-un roşu ca sângele. -Ştii,Cynthia,rosti ea în cele din urmă,ar trebui să te gândeşti serios să te măriţi. Nici o fată n-ar mai trebui să rămână în casa părintească după ce a împlinit douăzeci şi unu de ani. -Nu prea cred că ţi-am stat în drum în casa asta cât un hambar,zise Cynthia. -Oh,nu,zise Lavinia pe un ton prea dulce ca să fie sincer.Nu asta am vrut să spun.Pur şi simplu mă gândeam ce drăguţ ţi-ar sta să ai şi tu o casă a ta,în care să fii stăpână. -Cred că aici sunt stăpână,replică Cynthia.Lavinia o privi,şovăi o clipă,apoi vorbi direct: -Poziţia ta în casa asta e...vrei să vorbim deschis?...oarecum nepotrivită.Mie numi place să fiu dama de companie a unei fiice vitrege gare are aproape vârsta mea,iar ţie nu-ţi place că sunt soţia tatălui tău.Cynthia se întoarse şi o privi pe Lavinia drept în ochi. -Cine a spus aşa ceva? întrebă ea.Lavinia ridică din umeri. -Nu e nevoie să exprimi în cuvinte ceva evident.

-Foarte bine,în cazul acesta,constat că îţi place să fii brutală,zise Cynthia.Nu cred că eşti soţia potrivită pentru tata. -Nu? se interesă Lavinia eu sprâncenele ridicate.Şi totuşi,m-a luat de soţie,dragă Cynthia,şi,sinceră să fiu,îmi place că sunt Lady Melton.Era atâta neruşinare în afirmaţia ei,încât Cynthia nu avu altceva de făcut decât să izbucnească în râs. -Oh,Lavinia,zise ea,nu poate fi cineva supărat pe tine.Sunt bucuroasă că există cineva căruia să-i placă să trăiască în casa asta pustie şi fără viaţă.Lavinia ridică mâna pe care strălucea un inel cu un diamant uriaş şi îşi pipăi broşa de diamante şi rubine de pe umăr. -E foarte plăcut,zise ea liniştită,să te simţi în siguranţă.Cynthia simţi un impuls de simpatie pentru fata asta care reuşise prin câteva mijloace evidente,ce-i stăteau doar ei la îndemână,să-l convingă pe tatăl ei s-o ia de nevastă. Din tot ce auzise din diferite surse,viaţa Laviniei,oricât de plină de întâmplări şi de aventuroasă fusese,nu se bucurase în trecut de siguranţă.Ca Lady Melton era sigur că nu va mai cunoaşte lipsa,nici în prezent,nici în viitor.Cynthia o măsura din ochi pe Lavinia,care stătea în picioare în faţa ei.Emana o atracţie vie,plină de culoare,asemenea unui afiş.Numai că era ceva prea ţipător în toată înfăţişarea ei şi ceva oarecum vulgar în tot ceea ce făcea ori spunea.La capătul celălalt al camerei,Cynthia văzu imaginea amândurora reflectată într-o oglindă veche,cu ramă aurită.Contempla albastrul-cenuşiu al rochiei Laviniei,ovalul feţei sale albe sub întunecimea părului.Mai era şi strălucirea,sclipirea bijuteriilor când se mişca,precum şi frumuseţea picioarelor zvelte şi lungi,în ciorapii transparenţa de nylon.În spatele Laviniei se văzu pe sine şi ştiu dintr-odată şi fără greş de partea cui era avantajul.În frumuseţea ei era,ceva delicat şi rafinat,care făcea ca Lavinia să pară vulgară.O cuprinse un val de simpatie faţă de mama ei vitregă,înţelese că Lavinia avea destul simţ de observaţie ca să înregistreze înfăţişarea lor contrastantă şi să o dorească pe Cynthia îndepărtată din calea ei.Cynthia se ridică în picioare. -Lavinia,nu sunt sigură că soluţia ar fi căsătoria,zise ea,dar voi pleca de aici foarte curând.Lavinia zâmbi. -Nu vreau să par necivilizată şi la urma urmelor aici e căminul tău. -Drăguţ din partea ta că ţi-ai reamintit.Casa asta n-a mai reprezentat un cămin pentru mine de foarte multă vreme,de acum doisprezece ani,de când a murit mama. -O iubeai mult? -Foarte mult.Deşi era mereu bolnavă,era un-om minunat.

Îl umaniza pe tata.Încearcă să nu-l laşi să devină atotputernic,Lavinia. -Atotputernic? Ce vrei să spui cu astă? Cynthia oftă.Ştia că nu va putea explica niciodată,şi chiar dacă ar fi putut,Lavinia nu ar fi înţeles niciodată. -N-are importanţă.Încearcă doar să-1 faci fericit. -De ce n-ar fi fericit? se miră Lavinia.Doar are atât de mult. -Oare? întrebă Cynthia.Îşi puse şi pentru sine aceeaşi întrebare,atunci când Lavinia părăsise încăperea,după ce aruncase pe furiş o ultimă privire tabloului pe care îl râvnea şi pe care avea de gând să-1 mute imediat în apartamentul ei. „Are oare tata atât de mult?” seîntrtebă Cynthia.Apoi: „Dar eu ce am?” Se gândi la bogăţie şi la puterea cu care era asociat numele lor.Se gândi la pustiul încăperilor prea largi şi străine,la pustiul din existenţa lor lipsită de tot ceea ce făcea ca viaţa să merite într-adevăr să fie trăită.Aveau mii de cunoştinţe, dar prea puţini prieteni adevăraţi.Aveau aranjate întâlniri care să le umple fiecare ceas al zilei,dar nici un angajament care să reprezinte ceva dacă ar fi fost amânat sau anulat. -Vieţile noastre nu sunt nefericite,rosti Cynthia cu voce tare,sunt mai curând goale.Nu avem deloc sentimentul că ne îndreptăm spre ceva şi habar n-avem unde se va încheia călătoria noastră prin existenţă.Scutură rapid din cap,ca şi cum ar fi voit să alunge norul dezamăgirii care se aşezase deasupră-i. „Ce vreau?” se întreba.„Ce vreau de la viaţă?” Ca şi cum ar fi rostit un răspuns la întrebarea ei,îi răsună în minte vocea tatălui său,zicând încă o dată:„E un tânăr care are încredere în sine.” „Ce voia să spună cu asta?” se întreba Cynthia,”şi cum să-mi câştig încrederea în mine însămi?”Camera în care se afla i se păru deodată înăbuşitoare. Sări în picioare şi se îndreptă spre dormitor,de unde culese în grabă o pălărie şi o haină,pe care fata în casă i le lăsase pregătite pe un scaun.Se îmbrăca fără să se mai uite în oglindă şi se grăbi să coboare în strada scăldată în lumină. Se îndreptă spre Park,fără vreun ţel anume,copleşită numai de propria-i nelinişte şi de dorinţa de a scăpa dintre pereţii strâmţi de la Melton House.Mersese o bucată bună până când îşi simţi picioarele încălţate cu sandale subţiri,cu tocul înalt,obosite; se aşeză pe o bancă.Pe bancă fusese uitat un ziar şi fără să-şi dea prea bine seama ce face,Cynthia jl luă în mână şi îl deschise.Numele lui Michael îi izbi privirea:Fielding ales în West WinkleyMajoritate covârşitoare pentru eroul de războiDegetele Cynthiei se crispară pe ziar.Citi de mai multe ori paragraful şi în cele din urmă observă în partea de jos cuvintele „fotografie la pag.6 „Şovăi o clipă,ca şi cum s-ar fi împotrivit curiozităţii,dar încet,parcă împotriva propriei voinţe,căută pagina 6.Fotografia avea o-legenda:

„Comandorul de aviaţie Fielding ţinând un discurs la întrunirea din ajunul alegerilor”.Aparatul îl prinsese pe Michael dintr-un unghi neobişnuit.Lumina îi cădea din plin pe faţă şi i se răspândea şi în junii capului,dând impresia că era iluminat,aşa cum era ridicat deasupra masei întunecate de oameni care îl înconjura.Îi simţeai vigoarea şi vitalitatea parcă ţâşnind din pagina tipărită. Fotografia fusese făcută în timp ce vorbea,iar din înfăţişarea şi din expresia ochilor lui,Cynthia ghici că ceea ce spunea însemna ceva deosebit de important pentru el, personal.Privi multă vreme fotografia,apoi puse ziarul înapoi pe bancă.Cel puţin iată pe cineva,se gândi ea,care trăieşte cu adevărat,care ştie cum trebuie să trăiască.Şi de ce ar fi el singurul care să deţină secretul artei de a trăi? îşi azvârli cu mândrie capul spre spate.Se simţi cuprinsă de o vigoare reînnoită şi de curaj,ca şi cum numai gândul la Michael Fielding ar fi avut puterea s-o înfierbânte şi s-o determine să acţioneze.„Şi eu pot lupta”,îi trecu prin minte.Sări în picioare,căci ştia că ajunsese la o hotărâre.Se întoarse repede înapoi la Melton House.Pe când intra,Lavinia tocmai ieşea pe uşa din faţă. O aştepta un Rolls-Royce lung şi cenuşiu,iar când Cynthia trecu pe lângă ea în hol,silueta subţire şi exotică a mâniei vitrege emană un val de parfum.Cele două femei îşi zâmbiră,dar nu era,evident,decât un gest convenţional. Cynthia urcă în dormitorul ei şi ridică telefonul.Tocmai forma numărul centralei, ”Trunks”,când uşa se deschise şi Toby Dawson îşi făcu apariţia. -Oh,Cynthia bine că te-ai întors,zise el.Mi se spusese că ai ieşit.Tatăl tău doreşte să te vadă. -Am de dat un telefon,răspunse Cynthia.Ce tot are „Trunks” de nu răspunde? întotdeauna le trebuie o groază de vreme. -Lasă-mă să-ţi formez eu numărul,zise Toby.Ce număr vrei? -Melchesrer 235. -'Melchester? răsună ca un ecou vocea surprinsă a lui Toby.Cynthia aproba din cap. -Acolo locuieşte naşul meu,Sir Norman Baltis.Am de gând să mă duc să stau la el. -Ai vreun motiv special? întrebă Toby. -Am mai multe motive,răspunse Cynthia.Şi pune punct întrebărilor.Toby rânji.O cunoştea pe Cynthia de multă vreme şi era una dintre puţinele persoane care îndrăzneau să glumească cu ea. -Pariez că te duci să-1 contempli pe eroul cuceritor. -Pe Michael Fielding? răspunse Cynthia,fără să pretindă a nu-1 fi înţeles. Toby dădu din cap.

-Trebuie să admit că arată deosebit de bine. -Spune-mi,Toby,zise Cynthia foarte serios,dacă ai fi femeie şi,dacă ai vrea să te răzbuni pe cineva,ce-ai face? -L-aş face să se îndrăgostească de mine,replică prompt Toby.Cynthia îl privi uimită. -Nu mă gândisem la aşa ceva. -Evident,răspunse Toby.Iar dacă-1 ai în vedere pe Fielding,cu siguranţă că asta o să-i prindă bine.Idealiştiii ăştia prea sunt cu capul în nori.Au nevoie să-i mai aducă cineva şi pe pământ şi va coborî,dragă Cynthia,exact pe strada ta. Cynthia îl privi. -Vezi tu,Toby,e ceva lipsit de inimă eri care-ţi sfâşie inima şi în casa asta şi în noi toţi.Noi nu îngăduim nimănui nici o iluzie,nu-i îngăduim nici măcar o umbră de respect. -Sfinte Dumnezeule,Cynthia,ce-ai spus? -Nimic important,şi oricum,chiar dacă ţi-aş explica,tot n-ai înţelege. -Încearcă!Cynthia clătină din cap. -Nu,mulţumesc,Toby.Dar nu-i spune tatei că mă duc la Melchester. -Şi dacă întreabă unde eşti? -Pleacă la Cannes săptămâna viitoare; şi dacă ne luăm după cum s-a purtat până acum,nici lui,nici Laviniei,nrQ să le pese nici cât negru sub unghie de ce se întâmpla cu mine,atâta timp cât nu le stau în cale.Vorbise cu atâta amărăciune încât Toby o privi surprins. -Cynthia,nu cumva încă mai eşti necăjită că bătrânul s-a însurat cu Lavinia,nu-i aşa? E ciudat ce-ţi spun,dar cred că se simţea singur,înţelegi? -Cred că da,dar ce ce cu Lavinia? Toby făcu un gest plin de înţeles. -Cine mai era aici? -Asta-i adevărat,zise Cynthia.Toate femeile decente şi de rtfăritat evitau casa asta de ani de zile.Parcă eu nu ştiu.De aceea nu am avut nici o prietenă.Mamele lor nu le lăsau să vină aici. --Dumnezeule,zise Toby,nu mi-a trecut niciodată prin cap aşa ceva.Ţie îţi pasă? -Nu,răspunse Cynthia.E doar unul dintre lucrurile cu care a trebuit să mă obişnuiesc.Dar n-ar trebui să mă plâng.Ca şi Lavinia,am primit în schimb siguranţă.Toby traversă încăperea şi îşi aprinse o ţigară. -Nu mai forma numărul ăla şi hai să stăm de vorbă.N-am privit niciodată lucrurile în felul ăsta. -Nu vreau să mă gândesc la ele chiar în clipa asta.Si,îngălară de asta,am nevoie de numărul ăla.Dintr-odată,se auzi clincănit în aparat.

-În sfârşit! Centrala „Trunks”? Vreţi să-mi daţi Melchester nr 235,vă rog? Privi peste umăr spre Toby. -Mă duc la Melchester; cel puţin o să am un scop în viață. Îi reveniră în memorie cuvintele acestea o săptămână mai târziu,în vreme ce trenul o purta printre suburbiile urât construite ale oraşului.Oamenii din Melchester aveau prin tradiţie inimile,de piatră şi erau grei de cap. Erau oameni care munceau din greu ca să-şi câştige banii,iar pentru ei banii nu reprezentau ceva ce trebuia dobândit,ci chiar substanţa vitală din care trăiau. Toate oraşele au o atmosferă specifică.Melchester se asemăna cu pistonul unui motor.Pe Cynthia o aştepta o maşină,care o.transportă în siguranţă întâi pe bulevardul principal,apoi pe străzile mai puţin aglomerate care duceau spre cartierul rezidenţial.Aici,pe o proprietate foarte întinsă,care fusese situată cândva în inima ţinutului şi în jurul căreia se construise progresiv,până când ajunsese să facă parte din oraş,se afla reşedinţa lui Sir Norman Baltis. Casa era în stil Regency,cu o frumuseţe a proporţiilor şi o eleganţă a concepţiei pe care nici un arhitect modern n-a mai atins-o.Se ridica pe un teren în pantă şi era înconjurată de un zid înalt de cărămidă,care,într-o oarecare măsură,mai apăra şi păsările cerului de expediţiile braconierilor şi ale băieţilor răi. Sir Norman Baltis cumpărase Qaverley la puţin timp după ce făcuse din Melchester centrul industriei sale de avioane.Avusese fabrici în alte regiuni ale ţării,dar odată hotărâse pe neaşteptate să le centralizeze într-un singur mare concern,să se stabilească şi el tot acolo şi să devină nu numai proprietarul,ci şi managerul întreprinderilor sale.Era un om care se ridicase singur şi era mândru de asta.Nu pornise în viaţă cu alte avantaje decât cu o sănătate excelentă,o hotărâre de oțel și o ambiţie fără margini.Oricât de mult ar fi dobândit,dorea întotdeauna mai mult,iar succesul îi depăşise cele mai nebuneşti ambiţii. Era un om ciudat,la fel de ciudat cum era,în felul lui,şi Robert Melton; acesta era probabil motivul pentru care cei doi,ambii luptând şi străduindu-se să-şi atingă ţelul şi amândoi bucurându-se de un succes excepţional în lumea lor,deveniseră prieteni.Mai exista şi o oarecare asemănare între felul în care li se desfăşurase existenţa.Amândoi fuseseră hotărâţi să ajungă în vârf,amândoi se luptaseră sălbatic şi nu întotdeauna cu mijloace pe deplin onorabile ca să dobândească ceea ce doreau.Amândoi se căsătoriseră cu femei blânde şi bine educate şi căsniciile amândurora eşuaseră.Lady Melton fusese foarte bolnavă în ultimii opt ani de viaţă şi deşi Robert Melton era încă îndrăgostit de soţia lui,aventurile pe care le avea erau subiectul de scandal şi de bârfă al înaltei societăţi.Norman Baltis rămăsese văduv la trei ani după ce se căsătorise,dar în împrejurări care

dăduseră oamenilor prilejul să comenteze că soţia lui se despărţise de el înainte de a muri.Spre deosebire de Robert Melton,Sir Norman,după căsătoria lui nefericită,nu numai că nu mai făcuse nici o încercare să se recăsătorească,dar literalmente eliminase pentru totdeauna femeile din viaţa sa. De câte ori venea la Londra,Norman Baltis trecea pe la Melton House şi îl vizita pe prietenul lui,Robert.Nimeni nu înţelegea prea bine pe ce se baza prietenia dintre cei doi bărbaţi,dar încrederea si devotamentul pe care şi le arătau unul altuia erau foarte evidente şi se simţeau întotdeauna mulţumiţi unul în tovărăşia celuilalt.Strălucirea casei în ferestrele căreia se oglindea soarele,coloanele exact proporţionate ridicându-se deasupra zborului alb al treptelor de piatră exercitau asupra Cynthiei aceeaşi putere magică pe care o ayuseseră pe când era copil. Când maşina trase la uşă,Sir Norman coborî treptele ca să-i ureze bun venit,iar în spatele lui se putea zări silueta micuţă,cenuşie şi neînsemnată-a surorii sale,care îi conducea gospodăria.Domnişoara Helen ar fi putut fi mai degrabă o persoană demnă de milă decât s-ar fi găsit cineva care să aibă timp şi pentru ea,dar ea era cu totul pusă în umbră de personalitatea puternică a fratelui său. -Ei bine,Jată-te,Cynthia,exprima Sir Norman ceea ce era evident.Cărui fapt datorăm plăcerea acestei vizite? -Dorinţei mele de a te vedea,unchiule Norman,replică Cynthia.De când era copil îi spusese întotdeauna unchiule. -Mă văd des cu tatăl tău. -Nu ăsta era răspunsul potrivit,râse Cynthia şi îl sărută uşor pe obraz. -Cynthia,draga mea,ce plăcere să te vedem,izbucni domnişoara Helen din spate. -Şi ce plăcere e să fiu*din nou aici,rosti Cynthia pe când intrau în salonul cu tavan Adam şi cu ferestrele înalte,franţuzeşti,care se deschideau spre terasa de piatră. -Şi acum,că ai venit,ce ai de gând să faci aici? o întrebă grosolan Sir Norman. Cynthiei îi trecu prin minte că era tipic pentru el să pună chestiunea pe tapet imediat ce sosise. -Ce-ai sugera? pară ea.S-au terminat toate distracţiile din West Winkley? -Presupun că te gândeşti la alegeri? Sigur că da.Au fost ziarele pline de dumneata.O grămadă de fleacuri,răspunse Sir Norman.Prea mult zgomot pentru toată chestia asta.Tuturor le-a zburat mintea de la muncă şi indicii de producţie o să scad săptămâna asta cum au scăzut şi săptămâna trecuta.Dacă ar fi după mine s-ar face alegeri generale o dată la zece ani şi nici un fel de alegeri parţiale: -Ba eu cred că suntem foarte norocoşi că avem un deputat aşa de drăguţ precum comandorul Fielding,zise domnişoara Helen pe neaşteptate.

Un bărbat care arată aşa de bine şi care vorbeşte minunat.Am fost de două ori să-1 ascult. -Se pare că discursurile lui au făcut senzaţie,zise Cynthia. -Oh,draga mea,ar fi trebuit să-i auzi cum îl aplaudau şi cum îl ovaţionau.N-am văzut niciodată lumea aşa de emoţionată.Dar n-a fost o surpriză pentru mine. Parcă ne trezeşte pe toţi,chiar şi pe mine. -O mulţime de nebuni blestemaţi,mormăi Sir Norman. -Dumneata te-ai dus să-1 asculţi,unchiule Norman? întrebă Cynthia. -Nu,eu ştiu să-mi întrebuinţez mai cu folos timpul.De fapt,va veni aici în seara asta.Aşa trebuie procedat: să-i facem pe membrii Parlamentului să vină ei să ne vadă.De ce ne-am duce noi la ei? Noi i-am pus unde sunt şi-i plătim foarte bine. Cynthia râse.Ura lui Sir Norman faţă de politică şi politicieni era poveste veche, ce-şi avea rădăcinile în faptul că odinioară,cu mulţi ani în urmă,îşi oferise şi el serviciile pentru a candi'da în departamentul Melchester,dar fusese respins de Comitetul de selecţie.Aşadar,comandorul Fielding vine aici? zise ea pe gânduri. -Da,dragă,la cină,răspunse domnişoara Helen.I-am scris şi l-am invitat când mia spus Norman că au aranjat să se întâlnească în după amiaza asta. -L-ai invitat fără permisiunea mea mi-aş permite să adaug,rosti ţâfnos Sir Norman.Cynthia o privi surprinsă pe domnişoara Helen.Era atât de neobişnuit pentru ea să-şi asume o iniţiativă în vreun domeniu,încât atunci când o făcea putea să pară aproape o revoluţie. -Şi a acceptat? -A spus că va veni cu plăcere dacă nu se va ivi nimic neaşteptat care să-1 reţină la Londra,răspunse domnişoara Helen.Norman,să nu fi nepoliticos cu el.Va fi foarte plăcut pentru Cynthia să aibă un tânăr cu care să stea de vorbă în prima ei seară la noi. -Cynthia n-a venit aici ca să se întâlnească cu tineri,replică Norman Baltis.Dacă ar fi avut chef de tineri,putea să stea la Londra.Si totuşi trebuie să facem cunoştinţă cu tipul.Dacă nu sunt amabil cu aceşti aşa zişi„reprezentanţi ai poporului”,ăştia pot să-mi tulbure treburile şi n-am chef de aşa ceva. -Cred că Michael Fielding va fi mult prea ocupat ca să-ţi tulbure treburile,cum zici dumneata,unchiule,zâmbi Cynthia. -Nu ştiu,răspunse Sir Norman.Am auzit destule despre tipul ăsta,Fielding.Vrea reforme şi mi s-a spus că cere tot felul de înnoiri revoluţionare. -Am citit ceva în sensul ăsta,zise Cynthia. -Sunt deja prea multe înnoiri,adăugă Sir Norman.Politicienii ar trebui să-şi păstreze ideile pentru Westminster şi să nu ne scoată pe noi din sărite cu

blestematele lor de idealuri. -Dar tocmai de asta i-aţi ales,sugeră Cynthia,ca să vedeţi dacă „blestematele lor de idealuri”,aduc vreun bine celor mulţi.Urmă o linişte stingherită,apoi domnişoara Helen murmură: -Comandorul Fielding,cred eu,e foarte atrăgător.Are pe vino-ncoace,cum se spune.O să-ţi placă,Cynthia.Stiu că o să-ti placă.Si sunt încântată că vine la noi în seara asta. -Şi eu sunt înpântată că vine în se'ara asta,zise Cynthia rar.Deşi domnişoara Helen nu băgă de seamă,în tonul ei se simţea o prevestire sumbră. CAPITOLUL 4 Michael deschise uşa căsuţei pe care o cumpărase la Melchester şi pe care Toogy,cu geniul ei în aranjarea caselor,o transformase într-o reşedinţă confortabilă,unde putea locui când îşi vizita circumscripţia. Camerele aveau tavanul jos,dar galbenul primăvăratic al pereţilor şi perdelele vesele de creton făcuseră minuni şi schimbaseră toată înfăţişarea locului. Dormitoarele nu dădeau spre strada aglomerată şi zgomotoasă,ci spre un părculeţ din spate,unde dimineaţa devreme numai vocile copiilor îi deranjau pe cei ce voiau să mai doarmă.Michael îşi aşeză pălăria pe un scaun şi deschise uşa salonului.Era singura încăpere mai mare din casă,căci dărâmaseră un perete şi transformaseră două camere într-una,cu ferestrele dând atât spre nord cât şi spre sud.Într-un fotoliu stătea Toogy,cu inevitabilele ei andrele,iar cu spatele la uşă, scriind la maşină,la un birou,se afla Mary.Tetul avea un aer atât de împăcat încât Michael se opri o secundă să contemple încântat scena,în vreme ce Toogy îl privea cu un zâmbet şi se ridică în picioare. -Bine ai venit acasă,dragul meu,zise ea.Cum a mers? -Foarte bine,răspunse Michael.Apoi îi zâmbi lui Mary,care se ridicase şi ea în picioare: -Bună,Mary,ai avut mult de lucru? Mary încuviinţă din cap,cu ochii strălucind.Mai era încă palidă,dar arăta cu.totul altfel decât mizerabila epavă pe care o pescuise din râul cenuşiu. -Spune-ne tot,îl rugă Toogy,nerăbdătoare.Michael îi înconjură umerii cu braţul şi o conduse înapoi prin cameră,silind-o afectuos să se aşeze iar în fotoliul larg din care tocmai se ridicase. -M-am simţit ca un băieţel în prima lui zi de şcoală.Am avut exact acelaşi sentiment că m-am rătăcit,că sunt părăsit şi că aştept să mi se întâmple ceva îngrozitor.Aproape că m-am surprins gata să plâng după tine,să vii să mă iei de

acolo,exact aşa cum am făcut când m-ai dus prima dată la şcoală. -Prostii,exclamă Toogy.Exagerezi. -Poate,puţin,admise Michael cu un surâs.Dar ăsta a fost efectul Parlamentului asupra mea.Se îndreptă spre cămin. -Aş vrea să-ţi pot explica,zise el,cum m-am simţit astăzi.Mândru,dar şi umil; puternic,dar şi cumplit de neputincios în faţa forţei copleşitoare a tot ce înseamnă justiţia engleză şi democraţia britanică şi a tot ce trebuie să continue ele să însemne într-o lume haotică.Se opri o clipă; ochii săi priveau undeva departe,spre orizonturi îndepărtate,pe care parcă ar fi năzuit să le atingă. -Dar parlamentarii s-au purtat drăguţ cu dumneavoastră? întrebă Mary,curioasă. -Absolut fermecător,răspunse Michael,zâmbind uşor din cauza caracterului extrem de feminin al întrebării.Ca să fiu sincer,simt că sunt mai înalt cu câţiva centimetri de când am fost la Westminster.Am primit felicitări şi încurajări cum nu m-aş fi aşteptat niciodată. -Şi i-aţi făcut Preşedintelui plecăciunea cuvenită? întrebă Mary. -Cât se poate de graţios,răspunse Michael în glumă,iar când mi-am reluat locul s-a auzit chiar un număr apreciabil de ovaţii.Oh,Toogy,aş fi vrut să fii acolo! Aveam atâta nevoie de tine. -Ştiu,dragul meu,dar erau atâtea de făcut aici. -Da,ştiu,zise Michael.Crezi că o scoatem curând la capăt? -Tu o vei scoate la capăt,răspunse Toogy.Eu trebuie să mă întorc curând acasă. Nici nu vreau să mă gândesc la tot ce se poate întâmpla cu toţi bebeluşii mei când nu sunt eu acolo. -Toţi se află în perfectă stare,răspunse Michael.Mi-am amintit şi i-am telefonat doamnei Smithers,care mi-a spus că totul e în ordine şi că n-ai de ce să-ţi faci griji. -Bine,răsuflă uşurată Toogy. -Iar eu i-am spus,continuă Michael,că vei sta aici cu mine multă vreme,fiindcă nu mă pot lipsi de tine. -Şi ea ce-a spus când a auzit asta? întrebă Toogy. -Asta n-o să-ţi spun,replică Michael.Ai deveni prea încrezută.Traversă încăperea şi se uită la ce bătea Mary la maşină. -Ai terminat-o? întrebă el. -Nu mai are nevoie decât de semnătura dumneavoastră,răspunse ea.El privi antetul scrisorii. -„Michael Fielding,M.P.Membru al Parlamentului”,citi el cu voce tare. E prima dată când scriu unui ziar folosind aceste iniţiale după numele meu,dar

cu siguranţă nu va fi şi ultima dată. -Oh,Michael,e o scrisoare iftinunată,zise Mary entuziastă. -Asa crezi? întrebă Michael. -Pur şi simplu minunată,repetă Mary,dar înainte de a vorbi de scrisoare,mai spune-ne despre Casa Comunelor.De fapt,nu ne-ai spus mai nimic. -Foarte bine,zise Michael bine dispus.Se aşeză pe braţul fotoliului în care şedea Toogy şi se porni să povestească istoria tuturor întâmplărilor sale,de-când plecase de la Melchester,de dimineaţă: cu cine se întâlnise,pe cine văzuse,cum fusese prezentat în Casa Comunelor,între cei doi sponsori ai săi. Cele două femei ascultau cu răsuflarea tăiată,iar când sfârşi,Toogy zise încet: -Acesta e numai începutul,dragul meu.Sunt sigură că vei şti să-1 valorifici mai departe. -Dacă voi realiza ceva de valoare în viaţă,răspunse Michael,va fi datorită ţie şi a tot ce m-ai învăţat,tot ce m-ai învăţat să înţeleg şi să judec cu proprii mei ochi. Se aplecă şi o sărută pe frunte; urmă o clipă de linişte înainte ca vreunul dintre ei să poată vorbi.Mary rupse tăcerea. -Oh,Michael,îmi promiţi să mă iei şi pe mine într-o zi,nu-i aşa? O să muncesc până o să-mi tocesc degetele,numai să mă iei şi pe mine la Camera Comunelor. Vreau să te văd acolo şi să te ascult vorbind. -Nu mă voi grăbi sa-mi rostesc discursul inaugural,anunţă el.Întotdeauna e o greşeală să te grăbeşti.Trebuie să te familiarizezi întâi cu atmosfera din Parlament și să te comporţi aşa cum se cade unui parlamentar tânăr şi fără experienţă. -N-o să vă considere multă vreme tânăr si fără experienţă,strigă Mary.Ziarele locale au reprodus intervenţia dumneavoastră de aseară cuvânt cu cuvânt.Si ia uitaţi-vă la titluri: Un cruciat la Westminster; Un tânăr cu idei adevărate şi cu idealuri nobile.Îi întinse ziarul,dar Michael sărise în picioare. -Să nu mi le arăţi,zise el.Nu cred niciodată ce citesc în ziare.Spune-mi ce ai mai făcut,Toogy. -M-am întâlnit cu un vechi prieten al tău,răspunse Toogy.Mă întreb dacă îţi mai aduci aminte de el-Bill Evans. -Bill Evans! repetă Michael.Sigur că-mi aduc aminte.A fost în escadrila mea în '43.,apoi a părăsit Forţele Aeriene,ca invalid.E aici? -Da,e aici,răspunse Toogy.Locuieşte la Melchester în mare sărăcie şi e teribil de nefericit. -Sărmanul Bill,zise Michael.Trebuie să-1 văd.Unde e? -Am dat de el din întâmplare,răspunse Toogy,iar el nu e deloc sigur că ar vrea să

te vadă.Îi e ruşine de felul în care trăieşte şi e deprimat. -E sigur că trebuie să ne yedem,zise Michael.Ce s-a întâmplat? A fost tot timpul foarte bolnav,replică Toogy,ceea ce 1-a epuizat atât financiar cât şi fizic.Locuieşte într-o clădire groaznic de murdară,care a fost cândva o făbricuţă,dar pe care au închiriat-o acum la nu mai puţin de cincisprezece familii,după ce au împărţit-o în ceva ce numesc ei apartamente.Michael,trăiesc acolo patruzeci de oameni şi nu există decât un singur robinet cu apă curentă şilicela se află la subsol. -Dumnezeule! exclamă Michael.Cine e proprietarul? -Sir Norman Baltis,răspunse Toogy. -Baltis? Cinez cu el în seara asta.În seara asta,nu-i aşa,Mary? -Da,răspunse Mary consultând agenda de întâlniri de pe birou,la ora opt. -Foarte bine,o să discut cu el despre chestia asta.Dar până atunci vreau să mă duc să văd şi eu locul şi să vorbesc cu Bill Evans. -O să-1 găseşti foarte stânjenit şi foarte dornic să te evite,răspunse Toogy.S-a întâmplat să mă duc la acelaşi etaj,la femeia care ţi-a scris despre pensia băiatului ei,care a fost la marină.Îţi aduci aminte de scrisoare? -Da,sigur,zise Michael. -Ei bine,femeia n-a avut.cerneală să iscălească hârtiile,pe care le-am adus cu mine,continuă Toogy,aşa”„ că s-a dus la vecin să împrumute.Am văzut un tânăr stând la geam,aşa că m-am dus după ea în cameră,ca să stau de vorbă cu el. Primul lucru pe care l-am văzut pe placa căminului a fost o fotografie de-a ta,în uniformă. -Da,am stat de vorbă repetă Toogy,şi am aflat totul despre Bill.E un caz foarte trist,Michael şi sper că poţi face ceva pentru -Ce aş putea face? întrebă Michael. -Tu trebuie să hotărăşti,răspunse Toogy.El şi-a pierdut încrederea în sine.Se simte fără nici un rost,inutil pentru toată lumea. -Îngrozitor,nu-i așa?E un băiat care începuse extrem de bine. -Îţi place munca pe care o faci? o întrebă Toogy în cele din urmă. -Ce muncă? tresări Mary auzind întrebarea,ca şi cum gândurile i-ar fi plutit undeva departe. -Munca pe care o faci pentru Michael. -Adică dacă îmi place să fiu secretara lui? -Dacă vrei s-o numeşti aşa,răspunse Toogy.Mary se ridică de la birou şi străbătând camera se ghemui la picioarele lui Toogy,pe pragul căminului. -Oh,domnişoară Toogy,sunt aşa de fericită.E o binecuvântare să munceşti pentru

el;e o binecuvântare să faci ceva pentru cineva atât de inteligent,atât...făcu o pauză ca să-şi caute cuvintele,apoi adăugă,aproape sfidătoare,atât de minunat. -Şi crezi că o astfel de slujbă te-ar mulţumi? insistă Toogy.În întrebare se întrezăreau o francheţe şi un scop dare îi scăpară cu totul lui Mary. -Dar,desigur.Să munceşti pentru el...să fii cu el. -Luna aceasta din urmă,continuă Toogy,a fost o perioadă excepţională.O alegere parţială e totdeauna un prilej de vânzoleală,iar ceea ce e obositor e uitat întotdeauna printre uralele şi ovaţiile din ziua alegerii.Dar acum,Mary,va trebui să te pui cu adevărat pe muncă îndârjită.Michael ar avea nevoie de cineva foarte eficient ca să-i fie secretar.Cine îi va fi secretar particular va avea ore lungi de muncit ţi va trebui să ducă o viaţă plină de abnegaţie.Dar nu-mi pasă de orele lungi,zise Mary.Cât despre abnegaţie...tot ce doresc e să mă devotez lui Michael...şi intereselor lui. -Devotament complet? remarcă Toogy sec. -Dar,desigur,răspunse Mary cu ochii larg deschişi.Toogy se uită la ea,dar nu zise nimic.Era greu de spus dacă era mulţumită sau nemulţumită în timp ce-şi strângea andrelele-şi se ridica în picioare. -Cred că vei descoperi că noua ta muncă e una grea,zise ea,dar dacă eşti hotărâtă să ţi-o asumi... -Sigur că sunt hotărâtă,zise Mary repede.Şi,în afară de asta,Michael m-a rugat so fac pentru el.Era în vocea ei o sugestie că Toogy n-ar trebui să îndrăznească să pună sub semnul întrebării o hotărâre a lui Michael,dar Toogy se făcu că n-o aude,traversă cu paşi lenţi încăperea şi ieşi pe uşa pe care o închise fără zgomot în urma ei.O clipă mai târziu,Mary o auzi urcându-se în dormitorul ei. Rămasă singură în salon,Mary se ridică în vârfuri ca să se privească în oglinda de pe placa căminului.Îşi netezi părul blond,care îi cădea în valuri grele pe umeri,zâmbi uşor imaginii sale din oglindă şi se întoarse înapoi la biroul ei. Acolo o aştepta o grămadă uriaşă de hârtii de rezolvat şi,pentru o clipă,Mary oftă privindu-le.Apoi,privi pe fereastră,unde se mai vedea încă strălucind soarele amiezii. -Haide,să ne apucăm de treabă,zise ea cu voce tare şi se aşeză din nou la maşina de scris.Făcu două greşeli,căci gândurile îi zburau la Michael,care-şi conducea maşina micuţă pe străzile aglomerate,ca să-1 viziteze pe Bill Evans. Fosta fabrică,pe care o găsi cu oarecare greutate,era într-adevăr respingătoare, aşa cum o descrisese Toogy.Sărăcăcioasă,întunecoasă,era retrasă un pic de la stradă,înconjurată de o curte asfaltată,murdară,în care fuseseră lăsate să se adune uriaşe cantităţi de gunoaie şi de deşeuri de la materialele de construcţie.

Nenumărate geamuri fuseseră sparte şi reparate cu bucăţi de carton.Uşa principală îşi ieşise din ţâţâni,iar.scările de piatră care duceau spre etaj nu erau numai stricate,ci şi într-un hal de murdărie care proclama în faţa omenirii întregi că nu era treaba nimănui să le spele.Ţipetele şi scâncetele copiilor care se jucau ori plângeau,combinate cu zgomotul a cel puţin trei aparate de radio deschise la maximum făceau ca volumul sonor să fie tot atât de înspăimântător ca şi clădirea.Michael se caţără pe scări până la etajul al treilea şi străbătu un coridor întunecat până la uşa cu numărul 16.Ciocăni,o clipă nu se auzi nici un răspuns,apoi se auzi o voce de femeie zicând: -Tată,du-te de vezi cine dracu'e.Drept răspuns se auzi cineva înjurând şi zicând că nu era treaba lui să răspundă la uşă,iar femeia îi răspunse la fel de pitoresc. În timp ce ei se mai certau,Michael ciocăni pentru a doua oară şi aproape imediat uşa se deschise cu o izbitură şi Michael se găsi în faţa unei femei urâte şi slabe,trecute de prima tinereţe.Avea părul pe bigudiuri de tinichea,picioarele goale în nişte papuci murdari. -Bună ziua,zise Michael.Aş putea să-1 văd pe Bill? E fiul dumneavoastră,nu-i aşa? -Ce treabă ai cu el? răspunse ea cu agresivitate femeia,apoi,brusc,expresia i se schimbă.Oh,sunteţi domnul Fielding,nu-i aşa? Nu v-am recunoscut din prima clipă.Tata şi cu mine am fost să vă ascultăm aseară.Nu vreţi să intraţi,domnule? Scuzaţi-ne că ne găsiţi în halul ăsta,dar nu aşteptam musafiri. -Nu-i nevoie să vă scuzaţi,zise Michael zâmbind,voiam numai să-1 văd pe Bill. Intră în cameră în vreme ce vorbea şi văzu faţa lui Bill albă,încordată,ţintuindu-1 intens din partea cealaltă a camerei. -Bună,Bill,bătrâne.Îmi pare bine să te văd.Nu se vedea nici o expresie de bun sosit pe faţa lui Bill,care îi întinse o mână mai degrabă ţeapănă,după ce se ridicase cu greu în picioare.Dar Michael continuă să vorbească ca şi cum nu i-ar fi băgat de seamă suspiciunea. -M-am întrebat deseori ce s-a întâmplat cu tine,Bill.După ce ne-ai părăsit nu neai scris niciodată,sau dacă ne-ai scris n-am primit noi scrisorile tale.Îţi aduci aminte ce groaznic mergea poşta? Ni se făcuse tuturor lehamite de ea,ţi-aduci aminte? Cât despre pachetele de-acasă,ni le mâncau întotdeauna furnicile sau ni le şterpeleau înainte să punem noi mâna pe ele.Se aşeză pe scaunul pe care i-1 adusese doamna Evans,în vreme ce aceasta se agita prin cămăruţa dezordonată şi murdară,încercând să îndrepte câte ceva din harababura acumulată de ani de zile;continuă să vorbească cu Bill până când,treptat,văzu cum îi dispare expresia

încordată şi citi o lumină de răspuns în ochii celuilalt. -Îţi aminteşti?...îţi aminteşti?... Conversaţia era suprasaturată de trecut; tot ce săvârşiseră împreună,pericolele pe care le înfruntaseră şi camaraderia intraductibilă în termeni de pace. După câtva timp,doamna Evans dispăru în dormitor,unde soţul ei se refugiase din prima clipă în care îl zărise pe Michael.Bill şi Michael rămăseseră singuri. -E frumos din partea ta că ai venit să mă vezi,zise Bill în cele din urmă.Nu m-am mai întâlnit cu nici unul din vechii camarazi. -Ne-am împrăştiat cu toţii,zise Michael.Eu am avut un pic de noroc că m-am întors aici şi am putut să dau de tine.Bill se uită la el. -Ce vrei să spui cu asta? -Vreau să spun că aş dori să mă ajuţi.N-o să mă refuzi,nu-i aşa,Bill? -Cum aş putea să te ajut eu pe tine? Eu nu sunt de folos nimănui. -Eşti sigur că e aşa? întrebă Michael.Ce spun doctorii în legătură cu sănătatea ta? -Ei,doctorii nu sunt decât nişte smintiţi,răspunse Bill.Pretind că n-am nimic, numai că mă simt deprimat.Nu ştiu să fac nimic,pentru tipi ca mine nu se găseşte nici un fel de muncă.Credeam că dacă mă stabilesc aici voi putea lucra într-o fabrică;dar mi-au spus că ăsta e singurul lucru pe care n-am voie să-1 fac. Trebuie să stau la aer curat cât mai mult posibil.Aer curat! E ca şi cum mi-ar fi spus că nu trebuie să mă hrănesc decât cu stridii şi cu şampanie.Ce fel de slujbă pot eu găsi la aer curat? Singurul lucru pe care ştiu să-1 fac e să conduc un aeroplan şi la ora asta sunt destui nebuni care ştiu chestia asta la fel de bine. -Când te-ai eliberat te-au considerat vindecat? întrebă Michael. Vindecat! pufni Bill.Da,asta numesc ei vindecat.Nu trebuie să mă bag în chestii prea grele din cauza inimii şi n-am voie să stau în atmosferă închisă din cauza plămânilor.Trebuie să beau mult lapte,să stau tot timpul în aer liber şi să nu mă las deprimat de nimic! Îşi azvârli capul pe spate şi râse; nu era un sunet plăcut. -Încântător,ce zici? Şi ca să nu fiu niciodată deprimat trebuie să-mi aduc întotdeauna aminte că merit mulţumirea patriei recunoscătoare.Recunoştinţă! N-avem nevoie de recunoştinţă,avem nevoie de locuri de muncă! -Ai perfectă dreptate! răspunse Michael.Ai nevoie de un loc de muncă,iar eu sunt gata să ţi-1 ofer. -Ce eşti tu gata să-mi oferi? întrebă Bill neîncrezător. -Un loc de muncă,răspunse Michael.Aş vrea să treci să mă vezi mâine şi să discutăm felul în care ai putea să mă ajuţi.Avem o mulţime de lucruri de făcut, Bill,şi singurul lucru pe care sper că-1 vei putea înţelege e că nu pot să-ţi ofer un salariu prea mare.Bill se uită la Michael uimit.

-Îmi oferi de lucru? repetă el.Dar,Michael...Se întrerupse. -O faci din milă,izbucni el pe un ton amar.Michael îşi vârî mâinile în buzunarele pantalonilor şi îşi împinse scaunul înapoi. -Dragă bătrâne,zise el,eu nu sunt un filantrop; sunt un membru al Parlamentului, care are foarte multe idei şi foarte puţini bani.Sunt o mulţime de lucruri pe care aş vrea să le fac şi o mulţime de lucruri pe care chiar le voi face,fiindcă le socotesc în beneficiul acestei ţări.Am nevoie de bărbaţi şi de femei care să lucreze cu mine şi pentru,mine-şi asta va însemna din partea lor un act de sacrificiu,pentru că nu vor avea salarii mări şi în majoritatea cazurilor nici nu vor dobândi cine ştie ce răsplată pentru strădaniile lor.Dar vor avea satisfacţia să ştie că fac o muncă folositoare pentru ţara lor,pentru această Anglie a noastră pentru care acum câţiva ani eram gata să murim.Vrei să mă ajuţi,Bill? Întrebarea suna ca o chemare de goarnă.Bill Evans îşi îndreptă umerii slăbiţi, apoi îi întinse mâna lui Michael.În vreme ce Michael i-o strângea,îşi întoarse capul ca să-şi ascundă lacrimile care îi apăruseră pe neaşteptate în ochi. -Aşadar,ne vedem mâine la douăsprezece,zise Michael.Se ridică în picioare. -Aş vrea să-i spun la revedere mamei tale. -Mamă! strigă Bill stingherit.Se deschise uşa dormitorului şi apăru doamna Evans,într-o bluză de mătase albastră şi cu părul buclat şi aranjat.Îşi pusese ciorapi şi pantofi şi deşi efectul global nu era din cele mai favorabile,Michael înţelese cât efort necesitaseră toate acestea din partea ei. -Îmi pare bine că v-am cunoscut,doamnă Evans.Eu şi Bill suntem prieteni vechi,iar Bill va trece mâine pe la mine să mă vadă. -Sunt bucuroasă de ce-mi spuneţi,domnule Fielding.Bill a avut ghinion.Asta-i tot ce-a avut.Cred că guvernul ar fi trebuit să facă mai mult pentru el.N-au nici un drept să ne ia bărbaţii tineri,să le prăpădească sănătatea şi pe urmă,când nu mai au ce face cu ei,să le dea un picior şi să-i trimită înapoi la familiile lor care trebuie să-i întreţină pentru tot restul vieţii. -Oh,mamă,taci din gură! exclamă Bill. -Vom vedea ce putem să facem,răspunse Michael. -E într-adevăr foarte frumos din partea dumneavoastră,domnule Fielding, zise doamna Evans.Apoi strigă peste umăr: Hai,tată,vino să-ţi spui la revedere domnului Fielding.Are de gând să-1 ajute pe Bill al nostru.Domnul Evans intră în cameră.Îşi pusese o haină şi îşi pieptănase părul cărunt.Avusese cândva o figură rafinată,intelectuală,care acum era buhăită şi căzută ca a unui depravat; Michael îşi aminti dintr-odată zvonul că tatăl lui Bill fusese cândva un chirurg strălucit,dar că dăduse în patima beţiei.

La o operaţie,făcuse o greşeală care se dovedise fatală pentru pacient şi fusese radiat din Registrul Medical.Numai privindu-1 înţelegeai tragedia omului inteligent şi cu înaltă calificare care căzuse atât de jos din cauza propriilor slăbiciuni.Mâna pe care i-o strânse Michael îi tremura şi nu făcu nici o încercare să-1 privească în ochi,dar privirea i se furişa de la fiul său spre vizitator şi înapoi la acesta. -Amabil din partea dumneavoastră că puteţi face ceva pentru Bill,murmură el. -Îmi va face o deosebită plăcere să fac tot ce îmi stă în putinţă,răspunse Michael. Domnul Evans îl privi. -Din punct de vedere fizic băiatul n-are nimic.Tot răul lui e pe plan mental. Avea o voce răguşită,aproape de neînţeles; dar Michael ştia că vorbeşte ca un cunoscător,atât din punct de vedere medical,cât şi ca părinte.Dar îţi făcea rău să te uiţi la această epavă umană care îşi pierduse orice respect faţă de sine însuşi şi orice speranţă de viitor.Era aproape o uşurare să se întoarcă spre banala şi şleampăta doamnă Evans.În timp ce o privea Michael îşi reaminti de o noapte în India,când stătuseră până târziu,patru camarazi în jurul focului şi,după o sticlă de whisky,începuseră să-şi facă mărturisiri.Îi răsuna clar în memorie vocea lui Bill zicând: -Bătrânul meu s-a însurat cu bucătăreasa.Era singura persoană care se putea descurca cu el Gând îl apucau pandaliile.Îi năvăli totul în memorie şi oftă la gândul că se scufundaseră atât de adânc si se obişnuiseră cu o astfel de mizerie.Ii mai întinse o dată mâna lui Bill. -Pe mâine,bătrâne.Nici nu ştii cu câtă nerăbdare aştept să ne întâlnim.. Văzu lumina speranţei inundând faţa lui Bill şi plecă repede,căci era prea patetică.Se uită la ceas.Era trecut de şapte şi jumătate şi îşi dădu seama că nu mai are timp de pierdut.Trebuia să se ducă acasă,să-şi facă toaleta,să se aranjeze şi s-o pornească din nou,la Claverley,care se găsea tocmai în partea cealaltă,la marginea laturii dinspre vest a oraşului Melchester.Circulaţia se intensificase şi abia la opt fără un sfert reuşi să ajungă casă.Nu avu decât timp să alerge sus,să-şi pună cu viteza fulgerului o cămaşă curată,să se spele pe mâini şi să se grăbească să coboare. -O să întârzii,dragul meu,îi spuse Toogy în vreme ce el îi spunea la revedere. -N-am avut ce face,replică Michael.M-am întâlnit cu Bill Evans.Mulţumesc lui Dumnezeu că l-ai găsit. -Poţi să faci ceva pentru el? întrebă Toogy. -Sigur că pot! îi răspunse Michael.Ea zâmbi în sinea ei când percepu siguranţa din vocea lui.Era tipic pentru Michael să se hotărască repede,să acţioneze

impetuos,dar totdeauna ferm.Rămase o clipă să se uite pe ferestruica ce dădea spre stradă; îl văzu urcându-se în maşină şi plecând.În timp ce-1 urmărea pe Michael,Toogy se ruga din adâncul inimii ca el să aleagă totdeauna drumul cel drept şi ca instinctul să-i spună întotdeuna ce era bine şi drept şi să nu-1 lase să se abată niciodată din calea lui.În vreme ce conducea spre Claverley,Michael se gândea la mizeria pe care o văzuse şi la clădirea în care locuia Bill Evans.Îşi rememora tot luxul şi toată splendoarea asociate dintotdeauna cu Claverley. Se gândea la straturile de flori ce se întindeau sub terasele vilei şi la grădina de trandafiri de lângă lacul ornamental.Se mai gândea la curtea plină de gunoaie, unde se jucau copii care locuiau în fosta fabrică.La mirosul de pe coridoare şi la murdăria îngrămădită pe scări.Toogy ar fi recunoscut lucirea de oţel din ochii lui Michael şi felul în care îşi strângea buzele,în vreme ce-şi parca maşina în faţa scărilor de marmură de la Claverley.Nu trecuseră decât câteva minute peste ora opt când valetul îl conduse în salon,dar observă că Sir Norman îl aştepta cu o privire nerăbdătoare şi se simţi obligat să se scuze: -Îmi pare rău că am întârziat,Sir Norman.Vă rog să mă scuzaţi dar am avut de făcut o vizită urgentă. -În această casă respectăm foarte strict orele de masă,zise Sir Norman cu emfază,întinzându-i mâna,dar îmi pare bine că te văd,Fielding.Nu cred că ai mai fost pe la noi vreodată. -Nu,aceasta e prima mea vizită,răspunse Michael. -O cunoşti pe sora mea? Sir Norman se întoarse spre domnişoara Helen,în spatele lui.De obicei,el era cel care o trăgea în faţă din semiîntunericul în care se complăcea,dar în seara aceasta domnişoara Helen înainta bucuroasă. -Da,ne-am cunoscut după conferinţa pe care-aţi ţinut-o la City Hali,zise ea,după discursul dumneavoastră extraordinar,domnule comandor.N-o să-1 uit niciodată, niciodată! -Vă mulţumesc,zise Michael,şi sunt deosebit de bucuros să ne revedem.Urmă un moment de pauză,în care Sir Norman extrase din buzunarul vestei un ceas uriaş. -Opt şi cinci,zise el.Unde-o fi fata aia? Nu-mi place să aştept cu masa. În timp ce vorbea uşa se deschise şi Cynthia intră.Aşteptase într-adins până după sosirea lui Michael; aşteptase să-şi facă o intrare triumfală şi să-i vadă figura când va da cu ochii de ea.Intră foarte conştientă de frumuseţea ei şi de faptul că rochia de seară,din mătase de culoarea flăcării,îi venea perfect.Fusta bogată şi moale i se arcuia în jurul picioarelor,iar decolteul îi punea în evidenţă albul pielii.Singura podoabă era un bucheţel de trandafiri albi,prins în talie.Zâmbea în vreme ce străbătea încăperea,dar îşi ţinea privirea aţintită asupra lui Michael,aşa

că văzu şi tresărirea lui de surpriză şi felul cum i se înăspriră apoi trăsăturile. -Ai întârziat,o informă Sir Norman. -Îmi pare rău,unchiule Norman. -Îl cunoşti pe comandorul Fielding? -Of,sigur că-1 cunosc,suntem prieteni vechi,sau mai degrabă duşmani vechi,cum ar fi mai potrivit să spun? Michael înclină din cap puţin cam rigid. -Masa e servită,anunţă valetul din uşă. -Haideţi,haideţi,să intrăm,zise Sir Norman nerăbdător.Cynthia îşi strecură braţul sub al domnişoarei Helen.Să hrănim animalele,zise ea; cu burţile pline vor fi mult mai bine dispuse. -Dar eu sunt sigură că domnul comandor Fielding nu e niciodată prost dispus, exclamă speriată domnişoara Helen,uitându-se la Michael cu intensă admiraţie. -Ai putea să ai surprize în privinţa asta,zise Cynthia aruncându-i lui Michael o privire care ar fi putut trece drept provocatoare dacă,din fericire,el nu s-ar fi uitat în altă parte.Cina s-ar fi desfăşurat într-o atmosferă rece şi greu se suportat dacă n-ar fi fost Cynthia.Cynthia avea o conversaţie strălucitoare şi amuzantă,care îl antrena şi pe Sir Norman Baltis şi care o făcu pe domnişoara Helen să râdă cu lacrimi.Numai Michael rămase rigid şi oarecum distant.Cynthia era suficient de inteligentă ca să se prefacă a nu-i băga în seamă atitudinea şi ca să-1 facă să se simtă nelalocul lui când încercă o dată sau de două ori să încrucişeze spadele cu ea.În cele din urmă cina se sfârşi şi se retraseră în salon,unde,spe un vast platou de argint,îi aştepta cafeaua. -Am putea să schimbăm câteva cuvinte,Sir Norman? zise Michael servindu-se cu o ceaşcă din cafeaua turnată de domnişoara Helen. -Oricâte cuvinte doreşti,îi răspunse Sir Norman,care era acum mult mai bine dispus. -Între patru ochi,vreau să spun,preciza Michael. -Chiar e nevoie de aşa ceva? întrebă Sir Norman.Nu am de discutat nici un subiect care să nu poată fi rostit în faţa surorii şi a finei mele. -Cum doriţi,dar e o chestiune serioasă.E vorba de o proprietate a dumneavoastră, despre o fabrică dezafectată,în cartierul Saunders Lane. -Ah,da,zise,Sir Norman,cunosc locul,înspăimântătoare zonă şi îngrozitori oameni. -De acord cu dumneavoastră în ce priveşte zona,replică Michael,dar mă întreb dacă pot fi acuzaţi oamenii pentru înfăţişarea cartierului,în care nici un cetăţean care se respectă n-ar trebui să lase să trăiască nici o făptură vie.În vocea lui era ceva care îl făcu pe Sir Norman să se cabreze.

-Vrei să spui mai exact ce înţelegi prin asta,Fielding? -Vreau să spun,răspunse Michael,că în vreme ce întreaga proprietate este,după câte îmi dau eu seama,într-o stare proastă,fabrica veche e o ruină.Aţi vizitat-o în ultima vreme? Mai mult,aţi mirosit-o? Mă.mir cum de n-a izbucnit o epidemie printre copiii care trăiesc acolo,dar îmi închipui că prea puţini dintre ei au şanse de supravieţuire.Sir.Norman se lăsă pe spate în fotoliu şi îşi aprinse o ţigară. -Cred că exagerezi,Fielding.Sunt de acord că Saunders Lane nu miroase prea plăcut.De fapt,autorităţile municipale au de gând să desfiinţeze cartierul.Mi-au spus că trebuia s-o facă încă înainte de război,dar din cauza crizei de locuinţe nau avut ce să facă cu aceia care locuiau acolo,aşa că trebuie să-i ţină pe loc până se construiesc noile case. -Cunosc greutăţile,zise Michael,totuşi condiţiile de locuit trebuie îmbunătăţite. Trebuie trasă apă curentă la toate etajele,trebuie puse geamuri şi dacă s-ar face şi o zugrăveală lucrurile ar arăta cu totul altfel.Ar trebui îndepărtată şi grămada de gunoaie şi de deşeuri de afară. -Şi cine va plăti pentru toate astea? întrebă Sir Norman. -Cred că proprietarului îi revine această responsabilitate,răspunse deschis Michael.Sir Norman începu să râdă. -Dragă băiete,tu mă crezi Rockefeller? Din întâmplare,asta e proprietatea mea personală.Compania a cumpărat terenuri întinse împrejur şi nimeni nu poate spune că Baltis Ltd.nu reprezintă un model de gospodărie în toate privinţele. -Saunders Lane am achiziţionat-o eu personal,ca gaj pentru o datorie neplătită. Nu mi-am dorit-o niciodată,dar mi-a fost azvârlită în braţe.Dacă s-ar găsi un nebun să vrea s-o cumpere,mâine aş vinde-o.Nu-mi aduce decât supărări şi datorii. -Asta nu înseamnă că nu e totuşi responsabilitatea dumneavoastră,răspunse Michael. -Tinere dragă,replică Sir Norman,când vei avea anii mei nu te vei mai lăsa dus de nas de vorbe goale.Toţi avem responsabilităţi,dar de obicei ele nu reprezintă decât o expresie folosită de cei care vor să te determine să faci ceea ce nu vrei să faci.Ca să pun cât de cât ordine la Saunders Lane m-ar costa mii de lire,pe care, foarte sincer,nu am de gând să le cheltuiesc. -Preferaţi să-i lăsaţi pe cei care locuiesc acolo în mizerie,să se îmbolnăvească şi să-şi crească copiii într-un mediu infect? -Asta înseamnă să spui lucrurilor pe nume,remarcă Sir Norman. -Ceea ce am şi intenţionat,replică Michael. -Răspunsul meu e tot atât de limpede,zise Sir Norman.

Răspunsul e: du-te la dracu' şi vezi-ţi de treaba ta.E vorba de o proprietate care îmi aparţine.Sunt bătrân şi nu mă interesează.Dacă aş fi avut un fiu...O clipă,în ciuda propriei voinţe,vocea i se îmblânzi. -Dacă aş fi avut un fiu...repetă el,lucrurile ar fi stat cu totul altfel.Am muncit din greu,iar acum am de gând să mă bucur de bătrâneţe.Reformatorii din Melchester s-au lovit cu capul de zid şi şi-au pierdut pe rând cheful să mai facă reforme. Dă fuga la Westminster şi predică-le de acolo maselor credinţa într-o lume nouă, mai bună,dar lasă-ne pe noi în pace să lucrăm pentru propria noastră salvare,aşa cum ştim noi.Sir Norman tăcu,îşi luă ceaşca de cafea şi o dădu repede pe gât.Nu era furios.Ceea ce i se păru lui Michael înspăimântător era faptul că vorbise absolut calm şi calculat. -Dar,Sir...Începu Michael nerăbdător.Sir Norman ridică mâinile: -Convorbirea a luat sfârşit,Fielding; dacă vrei s-o reluăm trebuie să aştepţi altă dată.Doresc să petrec o seară plăcută şi confortabilă în casa mea.Cynthia,draga mea,vrei să ne cânţi ceva? -Desigur,unchiule Norman.Cynthia se ridică în picioare şi se îndreptă graţios spre marele pian din nişa de lângă fereastră.Se aşeză şi îşi aranja fusta bogată pe scaunul pianului.Apoi îl privi pe Michael.Un surâs slab îi juca pe buze,iar în ochi avea o nuanţă de amuzament care îl făcu dintr-odată să înţeleagă,simţind cum urcă în el mânia,că stinghereala lui pe ea o încânta.Îi făcea de asemenea plăcere că Michael pierduse prima rundă a noii lui bătălii. CAPITOLUL 5 Toogy îşi luă geanta şi mănuşile şi se întoarse să se privească o clipă în oglinda din holişor şi să-şi aranjeze pălăria.Oftă,simţindu-se fără putere; dar îşi spuse cu severitate că la vârsta ei era de aşteptat.În aceste ultime săptămâni munciseră cu toţii din greu,mâncaseră la ore neregulate,dormiseră prea puţin,iar acum natura se răzbuna.Toogy nu se relaxase nici o clipă până când nu fusese sigură că Michael a fost ales şi că majoritatea cu care fusese ales depăşise si cele mai optimiste aşteptări ale suporterilor lui.După care scosese un suspin de uşurare şi o cuprinsese dorul după căminul ei şi după tihna din micul ei apartament cu vedere spre Tamisa.Soneria electrică,pe care o instalaseră de când se mutaseră în casă,răsună cu putere.Toogy răspunse.Pe trepte stătea o fată deosebit de drăguţă. Era îmbrăcată cu o rochie răcoroasă de vară şi avea faţa umbrită de o largă pălărie de pai.Nu era nimic ostentativ în îmbrăcămintea ei,dar însuşi faptul că le purta ea le dădea hainelor un aer elegant şi sofisticat. -Bună dimineaţa.Aş putea vorbi cu secretara comandorului de aviaţie Fielding?

Zâmbea în vreme ce rostea acestea.Toogy băgă de scamă că avea un aer sigur de sine şi nestingherit,care îi plăcu bătrânei doamne. -Îmi pare rău,dar secretara a ieşit,răspunse Toogy.Pot eu să vă fiu de folos cu ceva? Fata ezită o clipă. -Sunteţi...dumneavoastră sunteţi doamna Fielding? -Michael este fiul meu adoptiv,răspunse Toogy. -Oh!Fata părea surprinsă,dar continuă: -Sunt Cynthia Standish.Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată de mine. -Da,Michael ne-a vorbit despre dumneata,răspunse Toogy.Dar nu vrei să intri? Nu era surprinsă de vizita neaşteptată a Cynthiei.Era prea bătrână şi avea prea multă experienţă ca să mai fie surprinsă de ceva; dar în vreme ce o conducea pe Cynthia în salon se întreba totuşi ce motiv o aducea aici.Michael,în mod cu totul neobişnuit pentru el,nu pomenise nimic de prezenţa Cynthiei la Claverley cu o seară înainte. -Nu vrei să iei loc? întrebă Toogy arătându-i un scaun.Cynthia stătea în uşă şi se uita în jur. -Ce cămăruţă simpatică! Dumneavoastră aţi aranjat-o? -Am făcut tot ce-am putut,zâmbi Toogy.A trebuit să facem totul extrem de repede,după ce am aflat că Michael a fost ales. -E încântătoare,exclamă Cynthia; traversă apoi încăperea zicând: Scuzaţi-mă dacă par curioasă,dar figura dumneavoastră îmi este foarte familiară.Nu cred că ne-am mai întâlnit până azi,zise Toogy calmă. -Nu? Totuşi vă cunosc.Aş fi foarte nepoliticoasă dacă aş întreba cum vă numiţi? -Sigur că n-aţi fi nepoliticoasă,zise Toogy şi îşi spuse numele. Cynthia scoase o exclamaţie. -Asta era! Dumneavoastră sunteţi acea persoană extraordinară care activează în Dockland.Alaltăieri am citit tin articol despre dumneavoastră.Erau şi fotografii -ale dumneavoastră,ale creşelor şi ale clinicii pe care aţi întemeiat-o.Îmi amintesc totul perfect.Dar nu-mi închipuiam că aveţi vreo legătură cu Michael Fielding. -Şi el este una din operele mele cele mai bune,zise Toogy liniştită. Accentuase adjectivul şi Cynthia o privi puţin încurcată,apoi în colţurile gurii îi apăru câte o gropiţă. -V-a spus ceva despre mine? întrebă ea.Da,v-a spus! Mă urăşte! Toogy se încruntă. -Iată un cuvânt oribil.

-Dar mă tem că e adevărat,răspunse Cynthia.Nici mie nu-mi place.Cred că e prea intolerant. -Toţi suntem intoleranţi când suntem tineri,zise Toogy constatând un fapt,mai degrabă decât scuzându-1 pe Michael.Cynthia se încruntă. -Poate,dar Michael e tiranic. -Faţă de cei care nu sunt de acord cu el? -Exact! Iar eu nu sunt de acord cu el.Toogy zâmbi,apoi zise blând: -Nu cred că ai venit azi aici ca să-mi spui asta. -Nu,am venit ca să obţin o adresă de la secretara lui Michael.Mi-am închipuit că nu va fi acasă în dimineaţa asia.De fapt,aseară a spus că se duce să viziteze o fabrică dc sticlă. -Ce adresă doreai? o întrebă Toogy. -Aş fi vrut să ştiu pe unde vine Saunders Lane.E acolo o fabrică pe care aş dori în mod deosebit s-o vizitez.Toogy o cercetă cu privirea şi fără să facă nici un comentariu traversă camera şi se duse la biroul la care scrisese Mary înainte de a ieşi.Din grămada de hârtii alese o hartă micuţă,pe care erau reprezentate cu destule detalii străzile şi clădirile principale din circumscripţia lui Michael. -Dacă vrei,vino te rog aici,zise ea peste umăr.Cynthia străbătu camera si veni alături. -Aici e Saunders Lane,zise Toogy arătându-i locul cu un creion.Mergi pe Park Road,o faci la stânga,apoi iar la stânga şi ajungi la Saunders Lane. -Mulţumesc,zise Cynthia.Pot să iau harta cu mine? O voi aduce înapoi. -Da,ia-o,răspunse Toogy.Cynthia o împături şi o băgă în poşetă. -Mulţumesc,zise ea; şi încă o dată deveniră vizibile gropiţele de la colţurile gurii,când întrebă: -Nu sunteţi curioasă de ce vreau să mă duc acolo? Toogy clătină din cap. -Nu cred că a fi „curioasă” este cuvântul cel mai potrivit.Poate „interesată”, pentru că orice îl priveşte pe Michael mă interesează şi pe mine şi fără îndoială că el sau tu îmi veţi spune ceva mai târziu despre ce este vorba.Cynthia izbucni într-un râs destul de sonor. -Dacă n-aş şti atât de multe despre dumneavoastră aş zice că nu sunteţi umană. Chiar să vă spun? Aveam de gând să-i dau lui Michael o lecţie usturătoare,dar acum,după ce v-am întâlnit,nu mai sunt chiar aşa d.e sigură dacă vreau sau nu să i-o dau.Toogy se uită la Cynthia.Era foarte drăguţă,aşa cum stătea în lumina soarelui matinal; în făptura ei micuţă şi delicat construită era ceva puternic şi netămător.Prin mintea lui Toogy trecu fulgerător gândul că aşa fusese şi ea odinioară,cu mulţi ani în urmă.O fată tânără,înfruntând viaţa cu capul dat pe

spate şi cu zâmbetul pe buze,fără nici o umbră de teamă în ochi.Principiul lui Toogy era să nu pună întrebări sau să pună cât mai rar posibil,totuşi de data asta puse una şi aceea neaşteptată: -Ce vrei să faci dumneata,domişoară Standish? Cynthia răspunse impetuos: -Nimic! Tocmai asta e problema.Mi-e tot timpul teamă că sunt un caz în care şia băgat draculscoada...dar,domnişoară Toogy,dumneavoastră,care aţi făcut atâtea în viaţă,trebuie să încercaţi şi să înţelegeţi cât îmi e de greu. -Îţi e greu? -Da,foarte.Mă simt plină de energie,pot să fac o mulţime de lucruri,şi pot să le fac bine; dar întrebarea e care sunt acele lucrurf şi unde se află ele? Vedeţi... Cynthia ezită şi glasul îi scăzu până deveni aproape o şoaptă: -Am două mari obstacole în calea mea.Primul este că sunt bogată,iar al doilea-că sunt fiica tatălui meu. -Aceste...obstacole...sunt de neînvins? -Nu,nu de neînvins,replică Cynthia dar reprezintă sigur o piedică.Şi mai există şi un al treilea,de care mi-e cu adevărat ruşine.Urmă o clipă de linişte.Toogy nu rostea nici un cuvânt.Ştia cu siguranţa izvorâtă dintr-o lungă experienţă că fata asta era pe punctul să-i facă o mărturisire importantă.Cunoştea prea bine semnele şi mai ştia că ceea ce avea să audă era adevărul adevărat,fără ocolişuri si fără subterfugii. -Al treilea obstacol,zise Cynthia după o clipă,constă în faptul că nu ştiu ce vreau. Ca să dobândească ceva,omul trebuie să dorească ceva,şi s-o dorească cu ardoare.Eu m-am gândit şi m-am tot gândit dar încă nu ştiu ce cer de la viaţă.Cemi doresc şi ce îmi cer mie însămi? Nu ştiu. -Sărmană copilă! zise Toogy blând. -Vă pare rău pentru mine.Parcă presimţeam că aşa veţi reacţiona.Multă lume ar crede că sunt nebună.S-ar uita la averea mea,la mediul în care trăiesc,la tot aşazisul noroc pe care l-am avut şi ar zice că oricine ar cere mai mult de la viaţă sau nu e în toate minţile sau a depăşit orice limite ale lăcomiei.Dumneavoastră mă înţelegeţi,domnişoară Toogy.Dumneavoastră ştiţi că toatea astea nu însemnau nimic dacă nu ai ceva pentru care să lupţi,un scop pe care să vrei să-1 atingi. Cynthia-vorbea rugător şi cu o ardoare care i-ar fi surprins pe mulţi dintre prietenii ei.Toogy-întinse o mână şi i-o puse pe umăr. -Nu pot să te ajut,copila mea,zise ea; nimeni nu te poate ajuta în afară de tine însăţi;dar pot să-ţi spun un lucru.Eşti pe drumul cel bun.Cere şi ţi se va da,bate şi ţi se va deschide.Niciodată n-am văzut să dea greş aceste două învăţături? niciodată.

-Vă mulţumesc,şopti Cynthia,apoi,schimbând repede tonul continuă: Probabil credeţi că sunt nebună,să dau năvală aici în felul ăsta,să vă spun atâtea şi aşa de brusc.Dar e ceva în dumneavoastră care îl face pe om să-şi deschidă inima.Cred că vi s-a mai spus de multe ori lucrul acesta,nu-i aşa? -Da,mi s-a mai spus,admise Toogy,dar în acelaşi timp mă bucur că mi l-ai spus şi tu. -Pot să viu să vă mai văd? întrebă Cynthia.Toogy făcu un semn de acceptare. -Desigur! -Ce va spune Michael despre asta? -De ce trebuie el să spună ceva? Michael e o persoană foarte ocupată şi,în afară de asta,el ştie încotro se îndreaptă şi ce vrea de la viaţă.Cynthia oftă şi zâmbetul îi dispăru de pe buze. -El e norocos,nu-i aşa? Ii întinse mâna.La revedere,domnişoară Toogy.Nu vă voi spune mulţumesc,pentru că ştiţi cât m-aţi ajutat în această dimineaţă.Vreau numai să fiu sigură că mai pot veni aici. -Ori de câte ori vrei,răspunse Toogy; apoi adăugă: -Locuieşti la Melchester? Cynthia făcu ochii mari. -Michael nu v-a spus că ne-am întâlnit ieri? -Nu,nu ţi-a pomenit numele. -Locuiesc la Claverley,la naşul meu,Sir Norman Baltis.Michael a fost aseară la cină,dar nu cred că i-a plăcut prea mult. -Mi-e teamă că e foarte supărat pe Sir Norman. -Supărat e puţin spus,zise Cynthia.Aseară arunca flăcări din ochi şi arăta ca arhanghelul răzbunării.A fost într-adevăr cât se poate de amuzant. -Şi te-ai amuzat într-atât,încât ai ţi venit aici în dimineaţa asta? întrebă Toogy. -Exact! răspunse Cynthia.Şi vă rpulţumesc că mi-aţi spus ce voiam să stiu.Pot să vă conduc cu maşina? Făcu un gest cu mâna,iar Toogy privi pe fereastră şi văzu parcată în faţa uşii o maşină lungă şi joasă. -E ultimul model al unchiului Norman,explică Cynthia.Mi-a făcut-o cadou pentru perioada în care stau la el.Crede că îi pot face şi oarecare reclamă. Permiteţi-mi să vă conduc unde aveţi treabă. -Foarte bine,răspunse Toogy.Poţi să mă laşi la capătul lui Park Road.Acolo pot să-ţi arăt şi pe unde s-o iei spre Saunders Lane.Ieşiră împreună din casă şi Toogy se urcă în maşină.Cynthia porni.Mary,care tocmai venea pe stradă,le văzu trecând pe alături.O recunoscu pe Toogy şi fu surprinsă s-o vadă într-o maşină şi chiar mai surprinsă când văzu fata care conducea maşina.Se întreba cine era

Cynthia,înregistrând fulgerător nu numai cât era de frumoasă,ci şi cât era de scumpă îmbrăcămintea simplă pe care o purta.Deschise uşa căsuţei cu cheile ei şi pătrunse în salon,înregistra imediat că hârtiile de pe biroul ei fuseseră mişcate din loc şi se întrebă ce căutase Toogy.Cu siguranţă fata asta extrem de drăguţă, apărută nu se ştie de unde,nu fusese interesată de hârtiile ei! Dintr-odată,Mary se simţi cuprinsă de teamă şi de gelozie.Apoi izbucni în râs. „Sunt fericită aici,într-adevăr,foarte fericită” şopti ea pentru sine. Se aşeză la maşina de scris şi nici nu începuse bine să lucreze când se auzi un ciocănit la uşă.Era un sunet şovăitor,destul de slab.Auzindu-1,Mary nu făcu nici cea mai mică încercare să se ridice. „De ce nu apasă pe sonerie?” se întrebă ea enervată.„Dacă în casa asta ar fi servitori,n-ar putea să audă un ciocănit slab ca ăsta”.Nu-i plăcuse niciodată faptul că domnişoara Toogy decisese că nu era destul loc pentru un servitor permanent. „Casa e prea mică” zisese ea hotărât.Am fi prea înghesuiţi.O să găsesc pe cineva să vină să facă curat în timpul zilei şi pe cineva care să ne pregătească cina.În restul timpului ne descurcăm singuri.O să fie mult mai comod aşa”. E adevărat că nu erau prea multe de făcut.Femeia care venea de dimineaţă pregătea şi mâncarea de prânz,iar cea care venea seara spăla şi vasele. Totuşi Mary se gândea că nu avea nici o raţiune ca ea,care era atât de ocupată,să trebuiască să răspundă şi la uşă şi uneori chiar să aducă în casă pâinea,laptele şi legumele,când soseau mai târziu.Mary mai bătu o dată şi ciocănitul se auzi din nou.O clipă mai târziu,fu urmat de târâitul intermitent al soneriei. „A găsit-o până la urmă”,se gândi Mary furioasă.”Foarte bine,dacă e atât de prost,n-are decât să mai aştepte puţin”.Mai bătu,spoi se ridică.Străbătu coridorul şi deschise uşa tocmai la timp ca să observe un,tânăr alb la faţă care tocmai era pe punctul să se întoarcă şi să plece.Tânărul tresări când o văzu şi, zise repede: -Credeam să nu e nimeni acasă. -Cu ce vă pot fi de folos? întrebă Mary pe un ton ridicat.Îl măsură din cap până în picioare şi decise că era vreun alt solicitator,căci hainele îi erau sărăcăcioase şi necălcate,iar ghetele aveau vârfurile căscate. -Mich...Vreau să spun comandorul Fielding mi-a dat o întâlnire aici în dimineaţa asta,zise omul.Numele meu e Evans...Bill Evans. -Comandorul nu e aici deocamdată,răspunse Mary.La ce oră v-a dat întâlnire?

-A spus în dimineaţa asta.Poate că ar fi mai bine...să mă duc.Se întoarse,gata să plece,dar Mary,ştiind că Michael nu l-ar fi chemat acolo fără un motiv bine determinat,zise: -Nu,nu plecaţi.Dacă v-a spus că vă întâlniţi aici,aţi face mai bine să intraţi şi să aşteptaţi. -Vă mulţumesc.Sunteţi sigură că aşa trebuie? Bill Evans arăta neliniştit Mary,nerăbdătoare să se întoarcă la lucrul ei,îi răspunse: -Da,da,dacă v-a spus el aşa.Intraţi.Poftiţi un scaun,îl conduse în salon şi îi indică un scaun netapisat,cu speteaza dreaptă,care se afla chiar lângă uşă.Bill se aşeză sfios.Era foarte palid,ca şi cum efortul de a ajunge până acolo însemnase prea mult pentru el,iar când Mary se întoarse cu spatele la el,închise ochii.Camera părea că se învârteşte nebuneşte în jurul lui.După câteva clipe deschise ochii şi,uşurat,îşi dădu seama că ameţeala îi trecuse. „Ai fost un prost să mănânci aşa de puţin la micul dejun” îşi spuse el,adăugând: „O să dau în primire dacă nu mă hrănesc.Dacă Michael îmi dă într-adevăr de lucru trebuie să 'mă întăresc puţin”.Era ceva în atmosfera răcoroasă a camerei joase care păru,să-i aducă o uşurare.Trecuse foarte multă vreme,îi trecu prin minte,de când nu mai stătuse într-un interior atât de plăcut.Era foarte conştient de contrastul dintre această cameră şi locul plin de murdărie şi de dezordinea pe care îl numea casa lui.Se gândi la mama lui vitregă şi la cum nu ştia ea să se descurce şi pentru prima dată se trezi că îi găseşte unele scuze. „Poate s-ar fi descurcat mai bine”,îi trecu,prin minte,” dacă tata şi cu mine am fi ajutat-o.Noi n-am făcut niciodată nimic altceva,în afară de faptul că ne-am plâns.Bătrânul bea toţi banii pe care-i are şi eu nu aduc nimic.Destul de descurajant pentru orice femeie!” Bill se scutură.Ce însemna asta? Era un fel de mărturisire? Nu îşi putea explica de ce,prima dată când se îndepărtase de casă îi veniseră în minte asemenea gânduri,dar în încăperea aceea era ceva care făcea să se redeştepte în el toate vechile bune deprinderi. „Cred că în felul meu sunt şi eu tot atât de slab ca şi bătrânul”,îşi zise el.„ De fapt,n-am făcut nici un efort adevărat de când m-am trezit la pământ. Slăbiciune,asta e! Iar Michael n-a fost niciodată un slăbănog!” Chiar în clipa în care se gândea la el,uşa se deschise şi Michael intră.Avea un fel caracteristic de a intra într-o cameră.Nu exista nici o secundă în care ai fi putut bănui că avea să intre.Te trezeai cu el dintr-odată acolo,şi din cauza prezenţei lui ritmul părea să se accelereze.

-Bună,Bill,bătrâne,strigă el.Îmi pare rău că am întârziat.A durat mai mult până am văzut toată fabrica.Ştii cum e.Sunt atâtea lucruri pe care vrei să le vezi şi atâta lume cu care vrei să vorbeşti.Bill se ridică anevoie în picioare.Mâna pe care i-o întinse lui Michael era mai plină de siguranţă,.iar strângerea ei mai hotărâtă decât în ajun. -N-am venit de mult,zise el.Îmi pare bine că te văd. -Stai jos,bătrâne.Nu pe scaunul ăla,e mai comod aici.Cred că am putea să bem ceva.Ce-ai zice de un pahar de cidru,ori poate preferi berea? -Cidrul ar fi excelent,zise Bill. -Tot asta mi-ar plăcea şi mie,răspunse Michael.Mary,ştii cumva dacă mai avem cidru în bucătărie? Mary se ridică de la masa de scris. -Îl aduc eu,Michael.Îi zâmbi,iar ochii ei spuneau multe în timp ce-1 priveau. -Bill,ai făcut cunoştinţă cu Mary? întrebă Michael. -Dumneaei...mi-a deschis. -Mary,el e Bill Evans,un vechi prieten.Am fost împreună în Forţele Aeriene Regale.Bill,ea e Mary Rankin.Ea m-a ajutat în timpul alegerilor.Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea.Aş vrea să vă împăcaţi bine amândoi,fiindcă vă veţi vedea foarte des unul pe altul. -Ne vom vedea foarte des? repetă Mary,aproape nevenindu-i să creadă. -Da,răspunse Michael fără să bage de seamă nuanţa din vocea ei.Bill te va ajuta, Mary.Aş vrea ca el să facă toate treburile din afara casei.Va trebui să stea tot timpul pe afară şi să-şi asume şi răspunderea de a-mi conduce maşina.Bill,tu vei fi secretarul meu pentru treburile externe,iar Mary va face toată treaba din casă.Ce credeţi despre aranjamentul ăsta? Nu era nici un dubiu asupra luminii care se aprinsese în ochii lui Bill,deşi pentru un moment nu era în stare să rostească nici un cuvânt.Dar nici unul dintre bărbaţi nu băgă de seamă cum se întunecase Mary la faţă.Totuşi,fără să zică un cuvânt,se strecură din cameră,în bucătărie,şi trecură câteva minute până să se întoarcă.Când reveni,aducea pe o tavă o sticlă de cidru şi două pahare. -Dar pentru tine,Mary? întrebă Michael.Ia un pahar cu noi;Trebuie să bem pentru succesul noii noastre vieţi. -Regret,dar am mult de lucru,răspunse ea cu o răceală în glas pe care o percepu chiar şi Michael; apoi se reîntoarse la locul ei de la masa de scris. -Ei,Bill,zise Michael,ce crezi,poţi să-ţi asumi răspunderea? Bill şovăia. -Nu cumva faci o nebunie? -În ce sens?

-Atunci când ai încredere în mine.Când mă iei aşa pe răspunderea ta.N-am făcut nimic ca să-ţi merit,încrederea,ştii prea bine. -Nimic? întrebă Michael.Dragul meu Bill,am fost alături trei ani şi mai bine. -Chiar atât a fost? -Da. -Dar ai uitat anii care au trecut de atunci.Aceşti din urmă ani... -Nu mă prea sinchisesc de ei.N-am fost lângă tine şi n-ai fost lângă mine.Noi doi,tu şi cu mine,pornim de unde ne-am oprit.Bill luă o înghiţitură de cidru.Era caraghios,îi trecu prin minte,cum astfel de cuvinte pot să-i aducă omului un nod în gât,pe care să nu-1 poată înghiţi. -Nu am să-ţi pun decât o condiţie,Bill,înainte de a porni la treabă,continuă Michael,şi sper să fii de acord cu ea,aşa băiat bun cum te ştiu. -Despre ce e vorba? întrebă Bill. -Aş vrea să te vadă doctorul meu.A făcut minuni şi pentru mine şi pentru mulţi din prietenii mei.Nu vreau să spun că ar fi ceva în neregulă cu tine,dar,sincer să fiu,cred că ai avea nevoie de un tonic.Nu va fi deloc uşor să lucrezi pentru mine şi m-a-mpins dracul să-mi asum o mulţime de treburi de făcut într-un timp extrem de scurt.Accepţi? Urmă un moment de tăcere,în vreme ce Bill se hotăra,făcând instinctiv cel mai mare efort care i se ceruse de când plecase din aviaţie. -Voi face tot ce doreşti,răspunse el. -Îţi mulţumesc,îi zâmbi Michael.Acum îţi propun să rămâi aici şi să luăm prânzul împreună,apoi după masă să arunci o privire la maşină.E în garajul lui Drake,peste drum.N-am scos-o în dimineaţa asta fiindcă au venit şi m-au luat ei cu maşina.Poţi să faci cunoştinţă cu ea şi poate că mâine începi s-o conduci. Bill puse jos paharul gol,se întoarse spre Michael şi zise încet,astfel încât Mary, care era la celălalt capăt al încăperii,să nu-1 poată auzi: -Ascultă,Michael,o să fac tot ce dracu' o să-mi ceri şi-o să am putere să fac,dar să nu ascundem adevărul după trandafiri roz şi panglicuţe albastre.Sunt la tine ca şofer şi şofer o să rămân.O să mănânc în odaia servitorilor,dacă aveţi aşa ceva. Michael îi puse lui Bill mâna pe umăr. -Bill,idiotule,dacă asta voiam,asta ceream.Mă cunoşti destul de bine ca să ştii că nu amestec sentimentele când e vorba de lucruri importante.Am nevoie de tine ca prieten şi am nevoie să mă ajuţi.Munca pe care ţi-am oferit-o nu are nici o denumire tradiţională,dar te putem numi secretar extern,deşi va însemna mult mai mult decât atâta.E limpede? -Mulţumesc,Michael.În cuvintele acestea simple răsuna o recunoştinţă profundă,

care îi spuse lui Michael tot ce dorea să ştie.Se uită la ceasul de pe placa căminului. -Tocmai a trecut de douăsprezece,zise el.Mai avem puţin timp,aşa că dacă ai vrea să urci până la mine în dormitor,ne-am putea uita împreună peste nişte hârtii.N-aş vrea s-o incomodăm pe Mary şi sunt câteva lucruri din circumscripţie în legătură cu care aş vrea să te consult.Unele lucruri le cunoşti mult mai bine decât mine.Michael îl conduse afară din cameră;imediat ce bărbaţii plecară, Mary se opri din lucru şi îşi îndreptă spatele.Era adevărat că Michael avea un birou în dormitor şi că păstra acolo rtiulte hârtii; dar era foarte neobişnuit pentru el să invite pe cineva în acel loc; iar Mary se întreba dacă Michael îi observase sentimentele de mânie şi de disperare şi dacă ele îl determinaseră să părăsească încăperea.Se ridică în picioare cu repeziciune,căci era mânioasă şi deocamdată nu se putea concentra asupra lucrului pe care trebuia să-1 facă.Mişcarea intempestivă o făcu să atingă în treacăt colţul unui coş cu hârtii,care se răspândiră toate pe podea.Mary simţi cum o înăbuşă mânia.Tropăi din picioare, apoi brusc se trezi cu ochii plini de lacrimi.Lacrimile fierbinţi îi curgeau pe obraji şi cădeau pe covorul deasupra căruia,aplecată,aduna hârtiile împrăştiate. Încă le mai aranja când soneria târâi din nou.„Nu mă duc”,îşi zise ea, apoi,privindu-se în oglinda din capătul celălalt al camerei,adăugă:”nu pot”. Se strecură prin săliţă în cămăruţa de toaletă care se găsea lângă sufragerie şi se încuie acolo.Soneria se auzi din nou şi Michael coborî.Aruncă o privire în salon şi văzu că Mary nu era acolo.Apoi deschise uşa.Spre uimirea lui,în prag se afla Cynthia. -Oh! -Oh!Silabele izbucniră de pe buzele amândurora în aceaşi clipă.Cynthia îşi reveni cea dintâi. -Bună dimineaţa.Scuzaţi-mă că vă deranjez,dar am adus înapoi o hartă pe care mi-a împrumutat-o domnişoara Toogy. -V-a împrumutat-o? se miră Michael. -Da,am trecut pe aici azi dimineaţă,mai devreme. -Dar pentru ce? Vreau să spun...Cynthia îi zâmbi.Era de departe cea mai stăpână pe sine dintre ei doi,deşi amândoi obrajii îi erau roşii ca focul. -Mi-e teamă că nu v-aţi distrat prea bine ieri seară. -Nu m-am distrat,replică posomorât Michael. -Păcat,Claverley e o casă atât de frumoasă.Michael nu zise nimic,stătea numai şi o privea.Brusc,Cynthia schimbă tonul.

-Ascultă,Michael,zise ea,ai avut dreptate în ce priveşte Saunders Lane,perfectă dreptate. -Mulţumesc.În glasul lui răsuna o notă de amărăciune. -Pot să te ajut să obţii ceea ce doreşti? întrebă Cynthia.Vorbise blând,dar Michael se puse instantaneu în defensivă. -Vă mulţumesc,domnişoară Standish,dar sper să o scot la capăt şi fără ajutorul şi colaborarea dumneavoastră.Ea îl privi un moment,apoi zise calm: -Eşti foarte încăpăţânat,nu-i aşa? Michael o privi cu vădită neplăcere. Cred că toate astea nu sunt de loc necesare,zise el.Din nefericire,se pare că drumurile ni se încrucişează,dar cu siguranţă lucrul acesta poate fi evitat,dacă ne dăm puţină osteneală.Cynthia oftă,puţin prea evident şi prea exagerat ca să fie şi natural. -Încă mai eşti supărat pe mine? Michael îşi azvârli capul pe spate. -„Supărat” nu e un cuvânt prea potrivit.Am memoria bună şi David mi-a fost foarte drag. -Foarte bine,în cazul ăsta! Să înceapă bătălia! răspunse Cynthia.Îi întinse harta. Nu uita să i-o dai domnişoarei Toogy. -Îi voi transmite domnişoarei Trugrot că i-aţi înapoiat-o,zise Michael. Cynthia zâmbea batjocoritoare pe când se urca în maşină şi pleca de acolo. Michael rămase să privească în urma ei; se simţea în modul cel mai curios zguduit şi emoţionat de toată întâlnirea. „Ce căuta aici? se întreba el.Şi de ce vrea să mă ajute în ce priveşte Saunders Lane?” Avea de gând să rezolve problema pe propriile lui căi.De dimineaţă telefonase deja responsabilului Oficiului Sănătăţii Publice şi inspectorului sanitar şi stabilise să se întâlnească cu ei.Se pregătea să se lupte cu Sir Norman şi să se lupte până la ultimul glonţ.Era foarte conştient că-şi face un duşman influent şi de mare importanţă,dar nu era înspăimântat.Nimeni nu-1 înfricoşase până acum, pe oricâtă influenţă s-ar fi bazat.Când se amestecau femeile,lucrurile stăteau altfel.Cunoştea prea puţine femei.Era ceva în Cynthia...încercă să-şi smulgă gândul de la ea şi închise uşa de la intrare.Tocmai voia să se ducă din nou sus,când Mary apăru pe coridor.Observă imedialiuîînete de-lacrimi de pe faţa ei palidă şi o urmă în salon. -Ce s-a întâmplat,Mary? o întrebă el.Te-a supărat ceva? -Să mă supere? zise ea suspinând: Sigur că m-a supărat. -Dar ce? Ce vrei să spui?

-Omul ăsta...pe care l-ai adus aici.Pentru care m-ai dat deoparte,după ce am muncit atâta pentru tine...Dacă nu erai mulţumit trebuia să-mi spui... -Mary,draga mea,sigur că sunt mulţumit de tot ce ai făcut pentru mine.Dar în viitor sunt mult mai multe de făcut.Tu nu le poţi face pe toate,şi aş vrea ca Bill să ne ajute,nu numai spre binele nostru,dar şi spre binele lui. -Oh,toate astea le ştiu,exclamă Mary.Dar îi dai lui de lucru în detrimentul meu şi nu cred că procedezi corect.Rostea cuvintele cu vehemenţă. Îşi ţinea mâinile încleştate,faţa îi era albă şi încordată. -Dar,Mary,începu Michael să-i explice,Bill e un vechi prieten de-al meu şi nu se va amesteca în treburile tale.Îţi promit.Tu ai locul tău asigurat şi o să vezi că după ce-şi va începe treaba o să-ţi pară bine că a venit şi el.La început va trebui să fii drăguţă cu el şi să-1 ajuţi să se descurce.N-a făcut nimic de atâta vreme şi a fost atât de bolnav.Are nevoie să i se insufle voinţa de succes şi în asta noi îl putem ajuta. -Noi? rosti Mary dispreţuitor.Nu am de gând să mişc un deget.De ce să ajut sămi fie luată o treabă care mă făcea fericită? Pe tine te interesează oamenii numai când sunt prăbuşiţi şi în nevoie.Pe tine şi pe domnişoara Toogy! Îşi înghiţi un suspin.Michael întinse mâna şi o prinse de braţ. -Ascultă,Mary,n-ai dreptul să vorbeşti aşa.Întotdeauna va fi aici un loc pentru tine.Toţi te-am îndrăgit şi te simţim ca şi cum ai fi de-a noastră.La început te-am ajutat pentru că aveai nevoie de ajutor,pentru că,folosind propriile tale cuvinte, erai o epavă.Dar acum eşti Mary şi nu ne-am despărţi de tine pentru nimic în lume.Şi faptul că te-am ajutat pe tine,nu e un motiv în plus ca să fii alături de noi şi să încercăm să-i ajutăm şi pe alţii? -Şi să-i laşi să mă dea pe mine deoparte? Ochii lui Mary înotau în lacrimi. -Mary,asta nu eşti tu.Ai devenit egoistă.Nimeni nu te va da deoparte,îţi promit. Bill e pe punctul de a se îneca,aşa cum era să te îneci şi tu şi trebuie să-1 salvăm. Tu şi cu mine şi cu Toogy. -Îl urăsc! îl urăsc!Mary tremura toată.Lacrimile îi curgreau nezăgăzuite pe obraji. -Mary,nu! zise Michael.Îi cuprinse umerii cu braţele,căci avea impresia că poate leşina în orice clipă.Apoi pe neaşteptate,convulsiv,ea îl cuprinse cu braţele după gât. -Oh,Michael,Michael,te iubesc atât de mult! CAPITOLUL 6

Bill străbătea Saunders Lane cu un aer care voia să pară nepăsător.Era a şasea zi de când începuse să lucreze cu Michael şi primele senzaţii de tensiune şi de încordare se risipiseră deja.Începuse să câştige încredere şi descoperise şi că inerţia şi oboseala teribilă care fuseseră tovarăşele lui nedespărţite de ani de zile aproape îl părăsiseră.Dormea mai bine şi mânca mai sănătos.Michael fusese suficient de înţelept,ştiind în ce condiţii locuia Bill,să insiste ca masa de la amiază s-o ia împreună,fie la el acasă,fie în locul în care s-ar fi întâmplat să se afle.Avântul şi entuziasmul cel nou al lui Bill făcuseră să se mai schimbe lucrurile şi la el acasă.La început,doamna Evans fusese destul de sceptică şi de neîncrezătoare la ideea că Bill dobândise o slujbă. -Aş putea să pariez,zisese ea,că o să te-apuce iar,repede de tot,slăbiciunea când o să-ncerci să faci şi tu o muncă de bărbat.M-am descurcat eu cu tine tândălind peaici de aproape cinci ani şi n-o să sar acum în sus de bucurie când ştiu c-o să tentorci tot în spinarea mea,mai rău decât ai fost înainte. Îl bombănise şi-1 cicălise ca de obicei,dar nu se ştie cum,Bill dobândise o răbdare nouă şi putea s-o suporte.În loc să-şi arate şi el colţii,ceea ce se sfârşea invariabil cu un scandal,fapt care o înfuria pe mama lui vitregă până la nebunie, el încercă să-i vorbească liniştit şi să-i transmită ceva din simpatia pe care o simţise ca pe o revelaţie,în prima zi petrecută în salonul lui Michael. -Eu și tata ţi-am dat cam mult de lucru,madre,zise el.Recursese la vechiul nume,pe care i-1 dăduse când stătuse pentru prima dată lângă tatăl lui aflat în necaz,nume care însă nu-i venise niciodată pe buze de când se întorsese din război.Ea îl privi lung,neîncrezătoare.Bill zâmbea. -E caraghios,dar tocmai am descoperit că trebuie să-mi fie ruşine pentru o grămadă de lucruri,asta-i tot.Hai,zi-i”Cum e tatăl,aşa şi fiul”. Ea continuă să se uite la el cu ochii mari,apoi izbucni: -Acum nu te mai lega de taică-tu.Pot să spun că sunt mulţi alţii mai răi ca el. Bill nu mai zise nimic în seara aceea,dar a doua zi .dimineaţă îi ceru un fier de călcat,zicând că-i trebuie ca să-şi calce pantalonii.Ea i-1 dădu,apoi i-1 smulse din mână. -Îi calc eu,lasă.Oricum,asta-i treabă de femeie.Tu du-te şi te odihneşte.În dimineaţa asta n-o să fii bun de nimic dacă nu te odihneşti.Bodogănind,îi calcă costumul,ba îi mai lustrui şi pantofii.După care nemulţumirea îi dispăru din glas,sau cel puţin Bill încetă s-o mai audă.Când se întoarse seara acasă văzu cu surprindere că afară erau înşirate mai multe scări şi că cineva se apucase să repare balustrada stricată a scării principale.Urcă scările încet,conştient că deşi putea să mărească viteza considerabil,avea încă respiraţia scurtă.Încercă chiar să

fluiere în vreme ce străbătea coridorul ce ducea spre apartamentul nr.16.Ca fluierat era un fiasco,dar ca efort nu era rău deloc. Deschise uşa.Camera arăta cu totul altfel.Pentru o clipă crezu că a greşit apartamentul,apoi îşi dădu seama că încăperea fusese pusă în ordine. Podeaua fusese frecată,geamurile spălate,iar zdrenţele care fuseseră onorate cu numele de draperii dispăruseră.Pe masă,în locul ziarului vechi,se etala o faţă de masă,prima după mulţi ani.Bill rămase nemişcat,privind în jur.Uşa dormitorului se deschise şi doamna Evans intră. -Ce Dumnezeu ai putut să faci,madre? întrebă el.Ea îi zâmbi,un zâmbet strâmb şi chinuit,totuşi un zâmbet. -Ştiam eu c-o să fii uimit! Am făcut curăţenie! Era si timpul,adăugă în grabă,ca şi cum s-ar fi temut să n-o audă din gura lui.Bill se aşeză pe scaunul lui obişnuit de lângă fereastră şi simţi că îl dor picioarele,cum îl dureau întotdeauna seara.Dar nu mai avea senzaţia de slăbiciune dinainte,ca şi cum lumea s-ar fi scufundat cu el. -Arată splendid,comentă el. -Aşteaptă,răspunse doamna Evans.O să ai o surpriză,băiatul meu. -Spune-mi-o. -Toată casa o să fie zugrăvită. -Dumnezeule mare! Cine-a spus? -Azi după masă a fost aici o domnişoară.Şi drăguţă,şi deşteaptă.La început am crezut că a greşit când am văzut-o la uşa noastră; apoi nu mi-a venit să cred. Putea să fie un copoi venit după vreun impozit,sau ceva de felul ăsta.Dar nu era.A intrat şi m-a întrebat ce culori preferam.Era cu un tip care lua notiţe.Ne-am hotărât să facem pereţii galben deschis,cu model galben mai închis.Ce părere ai despre asta? -Mi se pare o nebunie,zise Bill.Nu puteau să se apuce deja de treabă.Michael a vorbit doar ieri cu primarul şi cu inspectorul sanitar şi amândoi au spus că vor avea în vedere chestiunea.Michael aranjase să-i aducă să vadă locul foarte curând.Făcu o pauză. -Ce zici,madre,nu crezi că bătrânul Baltis o fi auzit vreun zvon despre asta şi se grăbeşte să facă ordine înainte de sosirea lor? -Nu m-ar mira,răspunse doamna Evans,bătrânul zgârie-brânză e cam înspăimântat de Michael al tău. -Oricum,Michael nu înspăimântă oamenii,răspunse Bill.Totuşi îmi pare cam ciudat să vină azi cineva aici şi să discute despre zugrăvit,nu-i aşa?

-Stai că nu s-a terminat,continuă doamna Evans nerăbdătoare,o să avem şi apă curentă.O chiuvetă la fiecare etaj,iar domnişoara spunea ceva şi de uscătorii la subsol. -Nu mai înţeleg nimic,repetă Bill.Toate astea o să coste o grămadă de bani.Şi nu prea stă în firea lui Sir Norman să-i dea. -E altceva în spatele lucrurilor astea,ascultă vorbele mele. -Mă întreb dacă n-ar trebui să-i telefonez lui Michael şi să-i spun ce se pune la cale. -Bine,dar mai întâi mănâncă,zise doamna Evans.Am o bucată de plăcintă şi nişte pere pe care le-am luat de la unul cu căruciorul.Omul se jura că sunt coapîe; dar vni se pare că nu era decât un mincinos.Lui Bill nu-i era de fapt foame,căci Michael avusese grijă să ia un ceai îmbelşugat;dar n-o putea dezamăgi pe doamna Evans.În jurul lui totul era în schimbare.Chiar şi atitudinea oamenilor celor mai apropiaţi era alta,deşi până acum îi simţise la fel de neschimbători ca granitul.Tatăl lui rămăsese acelaşi,e drept,bea fiecare bănuţ pe care-1 putea dobândi prin mijloace cinstite sau necinstite,dar Bill începu să-i găsească scuze. Prăbuşirea speranţelor era greu de suportat,şi poate că fusese dezamăgit nu numai de munca lui,ci şi de fiul lui.Bill începu să facă eforturi să trezească interesul bătrânului faţă de evenimentele zilei;îi vorbea despre acţiunile lui Michael şi discuta cu el diverse cărți politice,pe care găsea timp să le citească în vreme ce aştepta în maşină. -Cum te mai împaci cu domnişoara secretară a lui Michael? îl întrebă doamna Evans pe fiul ei viteg în timp ce-i turna o ceaşcă de ceai. -Adică cu domnişoara Rankin? întrebă Bill.Era evident că pusese întrebarea numai ca să câştige timp,căci roşise puţin când venise vorba despre Mary. -Da,cu ea,zise doamna Evans.În clipa aceea Bill şi-ar fi dorit să nu fi făcut atâtea confidenţe după prima sa zi de lucru împreună cu Michael; dar avusese nevoie să vorbească cu cineva.Pentru că mama lui vitregă ştia să asculte plină de interes,îi mărturisise că Mary părea ostilă în privinţa lui şi că se temea ca ea să nu-1 submineze sau să nu clatine credinţa lui Michael în faptul că el şi-ar putea îndeplini îndatoririle. -Da,cu ea,repetă doamna Evans.N-am deloc încredere în fata aia. -Bine,dar n-ai văzut-o niciodată,madre! -Nu,dar pot să mi-o închipui foarte bine după ce mi-ai povestit tu despre ea,zise doamna Evans.E îndrăgostită de Michael al tău.Aş putea să pun pariu pe ultimul bănuţ că aşa e.

-Oh,sunt sigur că nu e îndrăgostită,zise Bill oarecum şocat la ideea că Mary ar putea juca un astfel de rol în desfăşurarea faptelor. -Să nu-mi spui tu mie,zise doamna Evans făcând un gest cu mâna.La urma urmelor,e un bărbat care arată foarte bine şi ăsta-i adevărul.Sunt puţini în zilele noastre care-şi mai păstrează o înfăţişare cu adevărat bărbătească.Cei mai mulţi arată prăpădiţi şi nemâncaţi şi ca şi cum n-ar şti ce să facă cu o fată dacă le-ar pica vreuna în braţe. -Presupun că la mine faci aluzie,zise Bill râzând. -Ei bine,dacă se potriveşte,zâmbi şi doamna Evans.Dar tu vei fi foarte bine peste puţină vreme. -N-o duc prea rău,se lăudă Bill.Azi nu m-am simţit ameţit decât o dată,şi am condus peste şaizeci de mile.A trebuit să ne ducem de două ori la primărie,şi pe urmă să mergem la una din fabricile de lângă Winkley. -Tonicul pe care ţi 1-a dat doctorul îţi face bine.Hai,mai spune ceva despre domnişoara Rankin.Azi ţi-a adresat vreun cuvânt? -Nu prea multe,răspunse Bill.Nu vorbeşte niciodată cu mine dacă nu e silită de împrejurări.Nu poţi s-o condamni; mă socoteşte mai prejos de ea. -Aici ai ajuns,exclamă doamna Evans.Să fii umil.Nici unei femei nu-i pasă de asta.Tocmai asta spuneam despre Michael.Se comportă ca şi cum lumea i-ar aparţine.Sus capul,şi dacă obăznicătura te jigneşte cu ceva,arde-i o palmă.Asta caută.Bill începu să râdă.Îi plăcea mama lui vitregă când se purta astfel-deschis, natural,cu bună dispoziţie; dar în acelaşi timp nu se putea împiedica să accepte măcar pe jumătate că era ceva în ce-i spusese ea.Mary se purtase deosebit de dezagreabil cu el chiar de când începuse să lucreze cu Michael.Nu atât ce spunea sau ce făcea,ci întreaga ei comportare părea să degaje resentimente şi dispreţ. Dacă trebuia să-i întindă o scrisoare sau un pachet aproape că i le azvârlea;iar dacă Michael îi lăsa un mesaaj,i-1 nota de obicei pe o foaie de hârtie şi i-1 întindea fără un cuvânt.Pe de altă parte însă,domnişoara Toogy era nespus de amabilă.Îl antrena mereu în discuţii; în vreme ce Michael îi stimula interesul şi dorinţa de acţiune,domnişoara Toogy îi calma nervii încordaţi şi îi insufla un sentiment de linişte interioară pe care nu-1 mai avusese niciodată înainte. O iubea deja,o admira deja,iar uneori spera,împotriva oricărei raţiuni,să aibă norocul de a schimba câteva cuvinte cu ea în vreme ce-1 aştepta pe Michael. Probabil că felul în care o descria,plin de o stângace expresivitate,dar sincer din adâncul inimii,o făcuse pe doamna Evans să devină conştientă de propriile ei slăbiciuni.Oricum,după ce auzise cum vorbea Bill despre domnişoara Toogy începuse să facă ordine în casă şi să transforme cămăruţele murdare în care

revenea el în fiecare seară într-un loc care să semene a cămin,aşa cum nu fuseseră niciodată mai înainte.Numai că în seara aceea era prea preocupată de ideea transformărilor care aveau să aibă loc în clădirea lor ca să-1 mai asculte pe Bill.Descria iar şi iar înfăţişarea tinerei doamne care îi vizitase. -Purta o rochie-verde,zise ea.Trebuia să fi costat o groază de bani.Deşi era simplă avea ceva...Oh,ştiu că n-are nici un rost să i-o descriu unui bărbat,dar ştiu să recunosc stilul când îl are cineva,deşi în viaţa mea n-am prea avut parte de haine luxoase. -Sigur că trebuie să mă duc să-i telefonez lui Michael,zise Bill.Unde trebuia să fie în seara asta? Mi se pare că trebuia să se ducă la o întrunire a Asociaţiei; oricum,a spus că-şi va conduce singur maşina. -Ca să te cruţe,de asta o face,zise doamna Evans,dar cuvintele fuseseră rostite blând şi fără răutate. -Ştiu,zise Bill cu umilinţă.Ştii,madre,pentru mine e uimitor cum un om atât de ocupat ca el poate să-şi găsească vreme să se mai gândească şi la alţii dar o face întotdeauna şi îşi aminteşte întotdeauna oamenii pe care i-a întâlnit. -Ah,asta e un dar de la Dumnezeu,zise doamna Evans.Se spune că e darul familiei regale.Membrii ei pot recunoaşte o figură pe care n-au văzut-o de ani de zile. -Nu s-ar putea spune despre mine acelaşi lucru,zise Bill.Tare aş vrea s-o recunosc pe domnişoara de care vorbeşti atâta.Zici că era drăguţă? -Drăguţă ca o stea de cinema,răspunse doamna Evans.Şi pariez că e mult prea drăguţă pentru ca orice bărbat care-o vede să nu-şi piardă un pic minţile.Probabil că roiesc în jurul ei ca muştele la miere. -Ei bine,n-am văzut pe nimeni care să corespundă acestei descrieri pe aici,zise Bill.Dar era o fată în India...începu să-şi depene amintirile.Vorbea pentru prima dată despre anii în care fusese în aviaţie.Înainte,amintirea zilelor acelora fără griji era dureroasă,iar el rămânea tăcut şi posomorât de câte ori venea vorba despre ele.Acum nu se mai temea decât că o să-1 lase puterile când va avea mai multă nevoie şi că s-ar putea ca Michael să-şi piardă interesul faţă de el. Se făcuse târziu când termină de vorbit cu doamna Evans şi îşi dădu seama că era prea târziu să-i telefoneze lui Michael sau să-i lase un mesaj. La urma urmelor,vestea putea să aştepte până mâine şi el se simțea obosit,foarte obosit.Nu voia decât să doarmă.Avu un somn liniştit,luă un mic dejun substanţial după ce se trezi şi porni la muncă pe la ora nouă.Trebuia să ia maşina din garaj,pentru că promisese să vină să-1 ia pe Michael la nouă şi jumătate.

Deocamdată,Michael insistase ca maşina să fie spălată şi îngrijită la garaj; Bill protestase la început,căci era dornic dă-şi asume toate responsabilităţile care ţineau de munca lui,indiferent dacă era sau nu capabil să le îndeplinească; dar Michael fusese ferm. -Garajul m-a servit întotdeauna bine,Bill.N-aş putea să transfer munca asupra altcuiva fără să le dau o explicaţie.Când ne vom întoarce la Londra,va fi altă situaţie;dar până atunci nu trebuie decât să conduci maşina,nu să te epuizezi îngrijind-o. -Eşti prea bun cu mine,zise Bill stânjenit,dar Michael făcu un gest de nerăbdare, să-i îndepărteze recunoştinţa. -Şi tu ai face la fel pentru mine.Şi aşa cum ţi-am mai spus la început,tu nu faci numai muncă de şofer,ci mult mai mult decât asta.Şi acum,te rog să-mi spui părerea ta în legătură cu... În vreme ce Bill scotea maşina din garaj (o găsise lustruită,gata de plecare,chiar cu plinul făcut) se gândea,aşa cum se gândise de mii de ori înainte: „Sunt norocos! Al naibii de norocos!” Trase la uşa căsuţei lui Michael.Toogy aranja florile într-un vas,la fereastra salonului.Se uită pe fereastră şi văzu maşina oprindu-se.Bill coborî şi deschise uşa cu cheile pe care i le dăduse Michael.Intră în salon.Din capătul celălalt,Toogy îi zâmbea. -Bună dimineaţa,Bill.Cum te simţi astăzi? -Gata de luptă,mulţumesc. -Aşa şi arăţi.Ai un pahar cu lapte pe masa din bucătărie. -Oh,domnişoară Toogy,de câte ori să vă spun că nu e nevoie. -Ordin de la doctor,zise ea sever,şi ţi l-am pregătit cu mâna mea. -Spuneţi-mi,pentru ce faceţi toate astea? Mă simt...ezită un moment.De ce sunteţi atât de drăguţi cu mine? -Chiar vrei să ştii răspunsul complet la întrebare? îl întrebă Toogy,dându-se un pas înapoi de lângă vasul de flori şi admirându-şi opera. -Da,spune-ţi-mi! o faceţi pentru că...pentru că dumneavoastră şi Michael v-aţi consacrat viaţa câinilor şchiopi pe care-i adunaţi şi-i puneţi din nou pe picioare? -N-ai nimerit-o,răspunse Toogy cu vocea limpede,dar cu o umbră de amuzament.Ai pierdut prea multă vreme autocompătimindu-te,Bill,băiete. Motivul pentru care facem ceva pentru tine e că ne placi.Asta-i adevărul.Acum înghite-1 şi rumegă-1.Râdea de el,dar pentru Bill era râsul unui înger.Se înroşi la faţă şi un moment nu putu să rostească nici un cuvânt.Apoi mormăi un „mulţumesc” bâlbâit şi se repezi în bucătărie.Toogy se uită în urma lui cu o expresie tandră pe figură.Era ceva foarte îmbucurător să vezi un om care nu

fusese decât o zdreanţă ridicându-se din nou în picioare,devenind o fiinţă cumsecade şi decentă.„Iar el nu e decât unul dintre mulţi alţii”,şopti ea Oftă uşor,luă cârpa de praf pe care o lăsase pe masă şi se îndreptă spre placa de pe cămin.Tocmai ştergea cu grijă un ornament când Bill apăru din nou în uşă. -Michael e sus? întrebă el.Mi-a spus să vin la nouă şi jumătate. -Oh,Doamne,am uitat să-ţi transmit mesajul lui.Te roagă să te duci direct la primărie şi să-1 iei de acolo.Are o întâlnire neaşteptată cu inspectorul sanitar şef.Mary s-a dus cu el.M-a rugat să-ţi spun să fii acolo la zece fără un sfert,aşa că ar trebui să te grăbeşti. -O să fiu la timp,zise Bill şi o luă spre uşă.Totuşi îşi schimbă gândul,se întoarse înapoi,îşi vârî capul pe uşa salonului şi zise: -Domnişoară Toogy eşti o vrăjitoare,dar o ştiai,nu-i așa? Apoi plecă de-a binelea.Domnişoara Toogy râdea.Un Bill cu inima uşoară, reîntinerit,prima oară după atâţia ani,era un spectacol reconfortant.Auzi maşina pornind; câteva minute mai târziu,în vreme ce continua să şteargă praful,auzi altă maşină oprindu-se la intrare.Privi pe fereastră,apoi se duse la uşa din faţă. Acolo se afla Cynthia.Purta o rochie roşie şi pălărie şi toată înfăţişarea ei avea un aer uşor provocator,ca şi cum s-ar fi pregătit să dea o bătălie.Când o văzu pe Toogy figura i se îmblânzi. -Bună dimineaţa,domnişoară Toogy.Michael e acasă? Toogy negă din cap. -Nu e.Mi-e teamă că l-ai pierdut. -Unde s-a dus,nu ştiţi? -Avea o întâlnire la primărie. -Şi după aceea? -Cred că se duce să facă o inspecţie la o anume ^ proprietate din Saunders Lane. -Aşa bănuiam şi eu.Asta voiam să ştiu.Vă mulţumesc,domnişoară Toogy. Cynthia era gata să se întoarcă şi să plece,dar domnişoara Toogy întinse mâna şi o prinse de braţ. -Ce te pregăteşti să faci? întrebă ea. -De unde ştiţi că mă pregătesc să fac ceva? pară Cynthia.Domnişoara Toogy zâmbi. -Draga mea,am crescut prea mulţi copii în viaţa mea ca să nu ştiu când pregătesc o poznă. -Foarte bine în cazul ăsta mă pregătesc să fac o poznă,dar despre ea veţi afla mai devreme sau mai târziu,de la Michael.Cynthia zâmbea,dar avea o umbră în privire care o făcu pe Toogy să exclame:

-Nu cumva să-i faci vreun rău lui Michael al meu? Cynthia rămase tăcută o clipă,apoi zise: -Aţi fi foarte supărată pe mine dacă aş face-o? -Dacă ai face-o,răspunse domnişoara Toogy.Dar de ce să fiu îngrijorată? Probabil că am îmbătrânit şi am devenit bănuitoare.Cynthia se întoarse spre ea,impulsivă: -Mi-ar plăcea să-1 rănesc pe Michael,zise ea,dar aş detesta să-ţi fac dumitale vreun rău.Poţi să înţelegi asta? -Cred că nu doreşti cu adevărat să faci ce-ai spus prima dată,zise domnişoara Toogy rar.Dar vezi-ţi de treabă,draga mea,n-am de gând să mă amestec.Aş vrea numai să-ţi reamintesc un singur lucru; dacă încerci să faci un rău cuiva şi dai greş,atunci fără nici o îndoială îţi vei face un rău ţie însăţi. -Nu am de gând să mă las intimidată,zise Cynthia.Alergă spre maşină şi făcu un semn cu mâna înainte de a porni.Toogy intră înapoi în casă. „Cred că e minunat să fii tânăr,se gândea,tânăr,egoist,absorbit numai de dorinţele şi de interesele tale”. În inima ei,Michael deţinea un loc cu totul special.Îl iubea profund şi tandru pe acest bărbat care fusese şi rămăsese singurul ei copil,care îi fusese încredinţat şi pe care îl crescuse ca pe propriul ei fiu.Dar dragostea pe care i-o purta nu-i umbrise niciodată afecţiunea sau interesul faţă de ceilalţi oameni. Cândva,pe când Michael era mic,fusese gelos pe interesul pe care îl manifesta ea şi faţă de alţi copii; îl luase în braţe şi încercase să-i explice: „Te iubesc,Michael; dar faptul că te iubesc pe tine nu mă împiedică să iubesc şi alţi oameni.De fapt,îi iubesc mai mult pentru că te iubesc pe tine,iar pe tine te iubesc mai mult pentru că îi iubesc pe ei.Dragostea sporeşte când e dăruită.Cu cât dăruieşti mai multă dragoste,cu atât ai mai multă de dăruit.Ar trebui să înţelegi lucrul acesta,care e una din cele mai importante lecţii pe care ni le dă viaţa”.Atunci el nu înţelesese ce vrea să-i spună,dar pe măsură ce se maturiza realiza adevărul pe care încercase Toogy să i-1 transmită.Numai cei meschini şi înguşti îşi drămuiesc dragostea,o oferă cu târâita,o capitalizează lacomi,ca pe bani din care,în sumă fixă fiind,nu poţi cheltui decât atâta cât ai.Pentru cei cu inima largă şi mintea deschisă există o rezervă fără limite de dragoste.Ca şi oceanul,dragostea e hrănită de milioanele de râuri care se varsă în ea şi nu vor seca niciodată.Toogy nu numai că dăruia iubire,ci o şi inspira.În timp ce se îndepărta cu maşina de casa ei,Cynthia gândindu-se la ea,simţea cum i se încălzeşte inima.„Cât de diferit ar fi stat lucrurile,se gândea ea,dacă în viaţa mea ar fi existat cineva ca domnişoara Toogy”.

Îl invidia pe Michael şi totuşi era supărată pe el,căci considera că ar fi trebuit să fie cu totul altfel,având o persoană atât de minunată care să-1 inspire şi să-1 conducă.Ar fi trebuit ca el să aibă mai multă înţelegere şi mai multă toleranţă chiar decât domnişoara Toogy.„îl urăsc!” zise ea cu voce tare.Îşi repetă cuvintele de câteva ori în vreme ce-şi conducea maşina prin îmbulzeală,ca şi cum ar fi dorit să se convingă că acesta era adevărul.Coti spre Saunders Lane,parcă în faţa vechii fabrici,apoi îşi schimbă gândul şi trase maşina în spate,în aşa fel încât oricine s-ar fi apropiat din faţă să n-o poată vedea. Muncitorii reparau vechea balustradă de fier a scării,care devenise demult nesigură.Alţi oameni cărau bidoane cu vopsea şi scări până la etajul superior,iar alţii ridicau schele în jurul clădirii.Cynthia le făcu un semn prietenesc din cap,apoi se retrase în spatele uşii de la intrare; rochia ei roşie,vie,făcea un ciudat contrast cu mizeria din jur.Câţiva locatari coborâseră scările şi o priveau plini-de curiozitate.Unul sau doi,recunoscând-o,spuseseră „Bună dimineaţa” pe un ton destul de stingherit,ca şi cum n-ar fi fost prea siguri de ei ori de ea. Cynthia nu aşteptă prea mult până când se auzi o maşină.Făcu un pas înapoi,în umbra clădirii.Văzu maşina parcând în faţă,apoi auzi vocea lui Michael. Cu el mai erau doi bărbaţi mai în vârstă,amândoi cu mape.Coborâră din maşină şi Cynthia îl auzi pe Michael zicând: -Se pare că sunt nişte lucrători aici.Mă întreb ce fac.În acel moment Cynthia păşi la lumină.Era perfect conştientă că apariţia ei,în rochia de culoarea flăcărilor,va fi şi neaşteptată şi emoţionantă.Văzu surpriza pe faţa lui Michael,văzu uimirea, ca un ecou,pe figurile celor doi bărbaţi care-1 însoţeau.În vreme ce înainta să-i întâmpine zise foarte limpede: -Bună dimineaţa,domnilor; doriţi să-mi inspectaţi proprietatea? CAPITOLUL 7 În vreme ce o urma pe Cynthia,care indica inspectorului sanitar şi şefului serviciului sanitar îmbunătăţirile pe care avea de gând să le aducă imobilului pc care îl vizitau,Michael simţea cum creşte în el mânia.Era furios nu numai pentru că îşi dădea seama că fusese pus într-o postură ridicolă-ceea ce Cynthia reuşise fără îndoială să facă-ci şi pentru că,poate pentru prima dată în viaţă,îşi dădea seama că pluteşte într-o absolută ignoranţă în ceea ce priveste un subiect esenţial-femeile.Avusese un şoc considerabil când Mary i se azvârlise în braţe şi îi declarase că-1 iubeşte.Realmente nu ştiuse cum să se descurce în acea situaţie; iar problema prezenţei lui Mary era încă nerezolvată; noaptea stătea treaz gândindu-se la ea,iar ziua constituia un permanent motiv de nemulţumire.

Lane.Numai cu câteva minute înainte,după ce plecaseră de la primărie,o lăsaseră pe Mary la colţul străzii Saunders.Spusese că se putea dupe şi singură acasă,căci ştia că era foarte multă treabă de făcut,dar expresia ei de nemulţumire,de acceptare îmbufnată şi de supunere aproape umilitoare îl făcuseră să se simtă o brută.Se afla într-o situaţie ridicolă.Era foarte important pentru el să aibă o secretară care să muncească eficient şi să-i rezolve problemele,hu să i le creeze. Dar Mary devenise o greutate de care nu se va putea debarasa uşor,iar în momentul acela nu putea să formuleze nici faţă de sine însuşi cam ce ar fi putut să facă în privinţa ei.Iar acum apăruse Cynthia,veselă şi provocatoare, aruncându-i câte o privire cu coada ochiului,spunându-le cu voce scăzută celorlalţi ceva care fără îndoială conţinea un ghimpe la adresa lui,personal. Trebuia să-şi fi dat seama,îşi spunea el furios,că în seara când venise înapoi cu harta şi se oferise să-1 ajute la Saunders Lane pusese ea ceva la cale.Dar nici în cele mai îndrăzneţe presupuneri n-ar fi bănuit că ea ar putea cumpăra proprietatea de la Sir Norman.Deşi se admonesta cu severitate,zicându-şi că ar trebui să fie încântat că în vechea fabrică se vor îmbunătăţi condiţiile de viaţă,nu simţea decât enervare şi furie,amestecate cu o oarecare admiraţie totuşi,în vreme ce o urma pe Cynthia de la un etaj la altul.Era evident că nu pierduse timpul din clipa în care se hotărâse ce are de făcut.Proprietatea îi fusese transferată imediat şi prin cine ştie m^tod* uimitoare,numai de ea cunoscute,reuşise să obună c aprobare de urgenţă pentru a întreprinde toate transformările dorite.Şi ceea ce se dovedise şi mai greu de realizat,găsise şi o firmă care să-şi asume lucrarea pe loc. -Fără îndoială,ştiţi să acţionaţi rapid,domnişoară Standish,remarcă şeful serviciului sanitar,iar Cynthia îi răspunse zâmbind: -Apreciez complimentul,mai ales că vine din partea dumneavoastră,căci am auzit că şi dumneavoastră acţionaţi ca fulgerul.Îi flata,îi linguşea,îi făcea să fie de acord cu tot ce le propunea ea,până când îi conduse prin toate coridoarele în cămăruţa care fusese deja zugrăvită şi unde fuseseră depozitate materialele pentru decorarea casei.În cele din urmă turul se încheie şi coborâră scările din nou. -Ei bine,domnule Fielding,remarcă jovial inspectorul sanitar,se pare că nu ne-a mai rămas prea mult de făcut. -Nu,mi-e teamă că v-am deranjat degeaba,răspunse Michael,dar domnişoara Standish nu mă pusese la curent cu planurile dumneaei,altfel nu v-aş fi deranjat.

-A fost o plăcere pentru noi,remarcă şeful serviciului sanitar şi era evident că spunea adevărul.Bill aştepta să-i conducă înapoi la primărie.Îi strânseră mâna Cynthiei şi urcară în maşină. -Veniţi cu noi,domnule comandor? întrebă unul din ei.Michael negă din cap. O să mă întorc pe jos.Nu vreau să vă deranjez mai mult decât e nevoie. Ei plecară,iar Michael se întoarse s-o privească în faţă pe Cynthia.Stăteau şi se măsurau unul pe altul.În spatele lor se auzea zgomotul de ciocane,în curte oamenii încărcau într-un camion grămezile de deşeuri.Cynthia risipi încordarea dintre ei,făcând un gest cu mâna. -Îmi pare rău,Michael,zise ea pe neaşteptate..Faptul că se scuza era atât de surprinzător pentru Michael,care se mobilizase pentru o atitudine cu totul diferită,încât acesta simţi cum îi fuge pământul de sub picioare.O clipă,Michael păru gata să capituleze,însă îşi mobiliza forţele împotriva chemării pe care,o citea în ochii şi pe buzele ei. -Nu aveţi nici un motiv să vă pară rău,domnişoară Standish,zise el foarte oficial. Faceţi o treabă foarte bună aici şi de fapt ar trebui să-mi manifest recunoştinţa. -M-am oferit să vă ajut,dacă vă amintiţi. -Da,ştiu. -Și m-ați refuzat. -N-am uitat. -Ei bine,în acest caz...Cynthia făcu un gest cu mâinile. -Ca şi dumneata,nici eu nu suport să stau fără să fac nimic. -Sper că nu veţi regreta niciodată,zise Michael oficial. -De ce aş regreta? Michael şovăi un moment,apoi vorbi deschis: -Nu pot să mă eliberez de sentimentul că tot ce aţi făcut aici ar fi fost, domnişoară Standish,nu pentru că v-ar păsa într-devăr de suferinţele celor ce trăiesc în această casă,ci pentru ca doreaţi să mă umiliţi pe mine.Acesta e adevărul,nu-i aşa? -Aş spune că motivele mele au fost amestecate.Când mi-am făcut prima dată planurile să fac aşa ceva,am făcut-o ca să te umilesc pe dumneata.Apoi am cunoscut-o pe domnişoara Toogy şi mi-am dat seama că s-ar putea să nu fii aşa de rău cum pari...cel puţin în ce mă priveşte pe mine. -Mulţumesc,răspunse Michael ironic. -Acum nu mai sunt chiar aşa de sigură,continuă Cynthia ignorându-i nemulţumirea.Nu prea ştii să pierzi în chip nobil,Michael Fielding. Michael o privi exasperat.

-Mi-am dat de curând seama că ştiu foarte puţin despre femei,dar acum aş fi absolut mulţumit să nu ştiu nimic.Cynthia ridică din sprâncene: -Aşa crezi? întrebă ea.Si totuşi,oricât de ciudat ar părea nu vă puteţi descurca fără noi.Suntem nepreţuite pentru orice bărbat,inclusiv pentru îngâmfatul, încăpăţânatul,eroicul Michael Fielding.O clipă,Cynthia crezu că se va repezi la ea.Faţa i se făcuse albă sub pielea bronzată,iar ochii îi ardeau; apoi,ridicându-şi aproape automat pălăria,se întoarse să plece. -Bună ziua,domnişoară Standish.Michael ieşi din curte;Cynthia îl privea plecând,cu surâsul pe buze.Numai după ce el îi ieşi din raza privirii ei,surâsul palid de pe faţă i se transformă în altceva.Michael mărşăluia pe drumul prăfuit şi plin de soare,sugrumat de o furie înăbuşitoare.Mergea din ce în ce mai repede,ca şi cum mânia i-ar fi accelerat viteza.Nu avea nici un rost să pretindă faţă de sine că acceptase felul în care se purtase Cynthia cu el fără să se implice emoţional. Nu putea să trateze lucrurile cu răceala şi stăpânirea de sine cu care în mod logic şi corect,ar fi trebuit să acţioneze. Bucăţica asta de fată îl sleise de orice posibilitate de a-i replica şi se simţea mânios,atât de mânios încât îi părea că aude un zumzet în urechi şi că simte aceeaşi tensiune a muşchilor şi aceeaşi hotărâre în inimă ca atunci când se afla sus şi se pregătea să se repeadă asupra duşmanului. „Ce are femeia asta,se întrebă el,pe care mi-e imposibil s-o ignor şi să o simt cum mi se strecoară sub piele,aşa încât să constat că mă irită dincolo de limita suportabilului”? Era atât de micuţă,dar căpăta dimensiuni uriaşe când îl înfrunta.Avea un aer fragil,dar forţa ei de dovedea egală cu a lui când se înfruntau în cuvinte. Voia s-o facă să-i simtă superioritatea,chiar dacă n-ar fi fost decât în privinţa puterii şi a muşchilor.Brusc,Michael îşi scoase pălăria şi se şterse pe frunte.Era cald,dar ştia că sudoarea de pe frunte se datorează mai degrabă frământărilor decât temperaturii de afară.Era aproape de casă; încetini pasul,căci,pe măsură ce se apropia îşi amintea că Mary îl aştepta probabil acolo.O plăcea pe Mary şi îi părea cu disperare rău pentru ea,dar asta era tot.Fusese prima femeie care avusese nevoie de ajutorul lui.Ajutase bărbaţi şi ştia cum să se poarte cu un bărbat înspăimântat,un bărbat pe care îl lăsaseră nervii,un bărbat care îşi pierduse încrederea în capacitatea lui de a acţiona.Ştia cum să procedeze cu aceştia,aşa cum ştia cum să procedeze cu cei recalcitranţi,cu cei care produceau tulburări sau cu cei cărora puţin le păsa de ceilalţi,în special de autorităţi.

„Cu bărbaţii e uşor;gândea Michael,dar cu femeile...”La început aproape că îi plăcuse s-o ştie pe Mary dependentă de el.Aştepta de la el şi s-o apere împotriva ei însăşi şi s-o sfătuiască şi s-o conducă în ceea ce priveşte viitorul. Era plăcut să vină seara acasă după o zi de muncă grea şi să le găsească pe Mary şi pe Toogy dornice să asculte ce făcuse el,ascultând cu răsuflarea tăiată tot ceea ce le povestea.După anii grei de război,când se simţise adeseori singur în misiunile lui de înaltă responsabilitate,era plăcut să se simtă puţin adulat şi să ştie că fiinţa lui conta extraordinar de mult pentru cel puţin două femei din lume. Dar nu crezuse niciodată că situaţia îi va scăpa din mână. De fapt,era destul de modest,astfel încât nu-şi dăduse câtuşi de puţin searfia că Mary se îndrăgostise cu disperare de el,până în clipa când îi simţise braţele în jurul gâtului şi se uitase în ochii ei plini de lacrimi,care îl priveau cu adoraţie. „Oh,Michael,Michael,te iubesc”,zisese ea,iar el se simţise înfricoşat şi cuprins de panică.Foarte blând,îi desprinsese braţele şi făcuse un efort să-i zâmbească. „ Te tulburi prea tare” îi spuse el pe un ton care sperase din toată inima să fie liniştitor.Ea îşi strecurase degetele printre degetele lui şi se agăţase crispată de el. „Dar te iubesc,Michael,insistase ea.De ce aş mai ascunde-o? Trebuie să înţelegi că te iubesc”.Aproape involuntar,Michael se uitase spre uşa deschisă.Se întreba dacă Bill,care era sus,putea să audă ce se petrece.Dar lui Mary puţin îi păsa de orice altceva decât propriile ei sentimente şi de propria ei persoană. Brusc,îşi desprinsese mâinile de pe el şi îşi acoperise faţa cu ele. „De ce nu m-ai lăsat să mor? strigase ea.M-ai salvat din râu ca să mă azvârli într-o prăpastie şi mai adâncă.Te iubesc...şi dacă mă respingi...o să mă sinucid pentru că...pentru că nu mi-a mai rămas nimic!” „Te rog,Mary,vino-ţi în fire”,o implorase Michael,sinţindu-se stânjenit şi neştiind deloc ce ar trebui să facă.Mai presus de toate ar fi dorit să fugă din cameră,s-o lase pe Mary singură şi să uite pentru totdeauna ce se întâmplase. înţelesese prea târziu ce capcană îşi construise singur,iar acum se întreba cu disperare cum poate scăpa din ea.Mary suspina amar; plângea cu aceeaşi uitare de sine ca şi în prima noapte în care o întâlnise. „Stai jos”,spusese Michael blând.„Să-ţi aduc ceva.Oh,Mary,opreşte-te!” O condusese la biroul ei.Acolo,în cele din urmă,ea îşi luase mâinile de la ochi.Părea absolut epuizată,iar lacrimile îi curgeau pe obraji.Se uita la el cu disperare,buzele îi tremurau,la fel şi mâinile pe care le întinse din nou spre el. -Oh,Michael,e peste puterile mele.Cu adevărat peste puterile mele.Încearcă şi înţelege-mă.

-Îmi pare rău,într-adevăr rău,pentru tine.Ochii ei îi cercetaseră faţa. -Te iubesc,repetase ea.Nu mă poţi împiedica să te iubesc. -Dar nu trebuie,zisese Michael.E o prostie.Mary,cred că e o închipuire de-a ta. Dacă am reuşit să te salvez,tu ţi-ai băgat în cap că trebuie să mă iubeşti.Se întâmplă aşa cu mulţi bărbaţi în război când sunt răniţi.Se îndrăgostesc de fata care îi îngrijeşte.Ei bine,eu am încercat să te pun din nou pe picioare,şi tu îţi închipui că te-ai îndrăgostit de mine,dar nu-i aşa,să ştii. -Sunt îndrăgostită! Avea o voce joasă şi pasionată,iar el înţelesese că încercarea lui de a vorbi logic şi raţional se adresase unor urechi care nu voiau să audă. -Te iubesc cu disperare,cu toată fiinţa mea.Mă gândesc la tine în fiecare clipă şi te visez în fiecare noapte.Oh,Michael! Îl prinsese iarăşi de mână.Michael încercase să se întoarcă,dar ea îl ţinea strâns. -Nu pot să aud aşa ceva,zisese Michael înnebunit; atunci ea îi dăduse drumul şi începuse din nou să plângă.Îşi pusese capul pe mâinile abandonate pe birou şi suspină cu deplină uitare de sine.Michael o privea neajutorat.Nu ştia ce să facă. Apoi,spre uşurarea lui,o văzuse pe fereastră pe Toogy care tocmai traversa drumul. -Vine Toogy,zisese el bucuros.Să-i spunem,Mary.Sunt sigur că ea va şti cum să te ajute.Spre uimirea lui,Mary sărise în picioare ca trasă de frânghie. -Să nu-i spui un cuvânt domnişoarei Toogy,zisese ea repede.Promite-mi! Nici un cuvânt: -De ce nu? întrebase Michael. -Pentru că e treaba mea-numai a mea,răspunsese ea.În clipa când se auzise cheia lui Toogy răsucindu-se în broască,Mary străbătuse în fugă holul şi alergase în dormitorul ei şi închisese uşa chiar în momentul când intrase Toogy în cameră. -Bună,Michael,dragule.El îi zâmbise,apoi,ca şi cum ar fi simţit că ceva nu e în regulă,întrebase: -S-a întâmplat ceva? -Nu...nimic,răspunsese Michael.Toogy aruncase o privire spre masa de scris. -Unde e Mary? A ieşit? -Nu.Cred că s-a dus sus după ceva.Făcuse un efort să se adune. -E aici Bill Evans,Toogy.E în dormitorul meu.Tocmai îi spuneam ce-aş dori de la el să facă. -Oh,bine,e splendid.Ştia deja care erau planurile lui Michael în legătură cu Bill. -Aş propune să rămână la noi la prânz. -Bine că mi-ai spus.O să am grijă să avem ceva mai substanţial.După părerea mea,Bill n-are nevoie decât să fie hrănit şi să-şi preocupe mintea cu ceva.

-Va avea parte de amândouă,răspunse Michael.Străbătuse camera şi o cuprinsese pe Toogy de umeri. -Tu ştii totdeauna ce e mai bine pentru noi,nu-i aşa? -Depinde ce înţelegi prin „noi”,răspunsese Toogy,privindu-1 lung.El se sprijinise de ea o clipă,ca şi cum ar fi avut nevoie să se întărească. -Poate că nu mă gândesc decât la mine însumi,răspunsese el.Am fost deja gelos pe ceilalţi oameni pe care i-ai ajutat.Toogy ridică mâna şi îl mângâie pe obraz. -Prostuţule! Dar îmi face plăcere să te aud spunând-o.Mi-e teamă că toţi suntem suficient de stupizi ca să fim geloşi când iubim foarte mult pe cineva. -Chiar şi tu? întrebase Michael.Toogy râsese. -De ce aş fi eu altfel decât toţi oamenii? îmi aduc aminte că am fost foarte geloasă prima dată când ai venit de la şcoală şi mi-ai povestit cât era de drăguţă învăţătoarea.Până azi îmi aduc aminte cum o chema.Domnişoara Willow. Michael îşi dădu capul spre spate. -Toogy,trebuie să fi avut şapte ani atunci.Şi eu mi-o aduc aminte pe domnişoara Willow.Avea părul roşu.Cred că a fost prima mea dragoste. -Prima dintr-un şir? întrebase Toogy.Michael îşi plecase fruntea şi o sărutase pe obraz. -Ştii cât de puţine au fost,zisese el,şi pe nici una n-am putut nici măcar să încep s-o iubesc aşa cum te iubeam pe tine. -Scumpul de tine,suspinase încet Toogy.Într-o zi o să găseşti şi tu persoana potrivită.Aş vrea să te văd căsătorit şi aşezat la casa ta înainte...Se oprise. -Înainte de ce? întrebase Michael. -Nu contează.Ea ar fi vrut să se îndepărteze de el,dar Michael o ţinea strâns de după umeri. -Te gândeşti la...Vreau să spun,nu cumva te simţi bolnavă...sau altceva? -Nu,dar trebuie să privim în faţă realitatea: nu întineresc. -Să nu ne mai gândim la asta.În vocea lui Michael răsunase brusc panica.Dacă în clipa asta n-ai fi lângă mine,cred că m-aş desface în bucăţi.Tu însemni totul pentru mine-totdeauna a fost aşa.Toogy se îndepărtase de el. -Ascultă,Michael,să nu mai spui niciodată aşa ceva.Numai oamenii slabi sunt dependenţi de ceilalţi.Eu am crezut întotdeauna că una dintre raţiunile pentru care am fost trimişi pe această lume a fost să învăţăm să mergem singuri.Vine o clipă pentru fiecare când nu se poate baza decât pe propriile lui puteri.Toogy vorbise foarte serios,iar Michael întinsese dintr-odată mâna,i-o luase pe a ei şi i-o dusese la buze. -Ai dreptate,draga mea,aşa cum ai avut întotdeauna.

-Ştiam că o să fii de acord cu mine,zisese Toogy.Adu-ţi aminte,Michael,ce ţi-am spus: în lumea asta nu contează decât cei puternici.Ceilalţi nu sunt adesea decât balast.Michael ştia că în vorbele ei era un înţeles ascuns.Ştia că îl previne în ce-o priveşte pe Mary şi nu se putuse uita în ochii ei.Acum ar fi fost momentul să-i ceară ajutorul,să-i explice dificultăţile pe care le întâmpina,totuşi cuvintele refuzaseră să-i vină.„La naiba cu femeile!” murmurase el.Iată-1,un bărbat matur care nu fusese niciodată înspăimântat de duşmanii periculoşi şi neiertători din război,fugind de o femeie şi temându-se de orice întâlnire cu alta.Se imagină pe sine ca pe o minusculă siluetă aflată pe o scenă,având-o pe Cynthia,cu rochia ei roşie şi cu surâsul pe buze,de o parte şi pe Mary,cu ochii plini de lacrimi şi cu braţele întinse,de partea cealaltă.Era imobilizat între ele ca într-o capcană-şi o ştia! Intră în casă şi oftă uşurat când o văzu pe Toogy aşteptându-1 în salon. -Ei,cum a mers? îl întrebă ea.Se uită la faţa lui Michael şi ştiu răspunsul,fără să i-1 mai spună el.Dar ar fi dorit amănunte; era destul de înţeleaptă să ştie că i le va spune el când va simţi nevoia; nu era tot așa și cu Mary.Mary sări de la masa ei de scris şi străbătu camera. -Oh,Michael,m-am gândit la tine.M-am rugat să facă toţi tot ce trebuie. Au promis să-1 convingă pe Sir Norman să facă ordine în fabrică.Păreau nişte oameni atât de drăguţi! Sunt sigură că vor face ce trebuie! Michael deschise cutia cu ţigări şi îşi aprinse una înainte de a-i răspunde,apoi,pe un ton de detaşare rece,zise: -De fapt,vizita a fost inutilă.Domnişoara Standish a cumpărat clădirea şi reparaţiile au început.Toogy continuă să tricoteze.Nici măcar nu-şi ridică fruntea când auzi vestea.Mary scoase un strigăt de uimire. -Domnişoara Standish! exclamă ea.Vrei să spui fiica lordului Melton? Cea care a fost aici zilele trecute? îţi aminteşti,domnişoară Toogy,dumneata mi-ai spus cine te-a condus cu maşina.De ce a cumpărat-o? De ce? A fost cu siguranţă o mare surpriză! -O foarte mare surpriză,zise Michael sec. -Oh,Michael,de ce nu ţi-a spus? Ţi-a spus dumitale,domnişoară Toogy? Mirarea zgomotoasă a lui Mary era mai mult decât putea suporta Michael. -Chiar trebuie să pui atâtea întrebări? zise el furios şi ieşi afară din cameră. Mary,cu ochii în lacrimi,privi neajutorată spre domnişoara Toogy. -Ce am spus? De ce e aşa de nervos? Toogy ridică privirea. -Eu l-aş lăsa în pace.Lui Michael nu-i place să fie tracasat. -Dar nu l-am tracasat.Voiam numai să ştiu.Altfel ne-ar fi spus?

-Dacă va voi să ne spună ceva,o s-o facă,zise domnişoara Toogy calmă.Între timp,eu m-aş întoarce la munca mea.Mary făcu un gest de nerăbdare. -Oh,de ce trebuie să se poarte el aşa de ciudat şi de ce trebuia ca fata aia să cumpere casa? Eu...eu nu mai înţeleg nimic. -Contează foarte mult dacă înţelegi tu ori nu? întrebă domnişoara Toogy.Eu aş aştepta să-mi povestească Michael când va crede el de cuviinţă. -Oh,toţi sunteţi atât de ciudaţi,zise Mary enervată,sau poate că vreţi să mă ţineţi deoparte.Nimeni nu-mi spune nimic Sunt aici numai pentru muncile neplăcute! Toogy nu scoase nici un cuvânt.Se uită numai la ea,iar în privirea ei era ceva ce o făcu pe Mary să se întoarcă şi să se înapoieze la masa ei de scris de la fereastră.Toogy îşi puse deoparte andrelele şi ieşi încet din cameră,închizând uşa în urma ei.Mary îşi scoase batista din poşetă şi se frecă la ochi.Tocmai îşi sufla nasul când uşa se deschise şi intră Bill Evans.Se uită la Mary ca şi cum şi-ar fi cerut scuze. -Am venit prea devreme? întrebă el.Cred că e vremea prânzului.Mary se întoarse spre el. -Spune-mi,ce se petrece? Spune-mi repede,înainte de a se întoarce ceilalţi. -S-a petrecut ceva? Ce vreţi să spuneţi? întrebă Bill. -La fabrică,bineînţeles.Am auzit că a cumpărat-o domnişoara Standish. -Ah,da,cred că a cumpărat-o.Domnii pe care i-am dus acolo vorbeau despre asta când ne-am întors la primărie. -Ea era acolo? -Da,când am ajuns noi era acolo. -Hai,spune-mi,spune-mi repede,zise Mary nerăbdătoare.Era prima dată când avea o conversaţie adevărată,cu Bill şi când era amabilă faţă de el.Dar Bill nu se simţi deloc ofensat de brusca ei schimbare de atitudine ori de curiozitatea pe care o arăta. -E extraordinar de drăguţă,sau cel puţin aşa mi s-a părut mie.Am văzut-o când am sosit şi când am plecat. -Cum era îmbrăcată? întrebă Mary. -În roşu.Nu ştiam că a cumpărat clădirea,dar ştiam că vrea să facă transformări în casă. -Ştiai? exclamă Mary. -Da,răspunse Bill.I-a făcut ieri o vizită mamei mele vitrege şi au ales culorile pentru camerele noastre.Voiam să-i spun lui Michael despre asta,dar n-am găsit ocazia.Eraţi cu el în dimineaţa asta şi...Mary se repezi la el furioasă:

-Prostule! Să nu-i spui lui Michael! Nu ţi-ai dat seama că pentru el a fost un şoc? Să fie dus de nas de ea? De asta e aşa de enervat acum. -Enervat? se miră Bill.Oh,înţeleg! Ce groaznic! -Groaznic? repetă Mary ca un ecou.Mie mi se pare că ai vrut şi dumneata să-i joci o farsă. -Oh,n-am avut intenţia,se scuză Bill.Nu m-am gândit...sau cel puţin m-am gândit eu că ar fi trebuit să-i telefonez aseară,dar trebuia să ies şi eram atât de obosit... Mary pufni. -Aşa că te-ai gândit numai la dumneata,te-ai dus la culcare şi în dimineaţa asta n-ai scos un cuvânt. -Nu mi-am dat seama că era atât de urgent,zise Bill.Trebuie să-i spun lui Michael că-mi pare rău.Mary îl privi dispreţuitoare şi părăsi camera.Închise uşa în urma ei şi porni să-1 caute pe Michael.Spera să-1 găsească singur,dar auzi vocea domnişoarei Toogy venind din dormitorul acesteia.Ciocăni la uşă şi o deschise încetişor. -Scuzaţi-mă,rosti ea afectat,dar cred că trebuie să ştiţi că Bill e aici şi că ştia de aseară că domnişoara Standish a cumpărat casa.Voia să vă telefoneze,dar a spus că i-a fost prea lene sau a fost prea obosit.De fapt,ea le-a promis că le face tot felul de îmbunătăţiri la apartament,aşa că presupun că s-a temut să nu vă jignească pe dumneavoastră.Am socotit că trebuie să ştiţi.Urmă o lungă tăcere. Toogy,care stătea pe un scaun lângă fereastră nu scotea un cuvânt,iar Michael, care stătea lângă cămin nu se uita la Mary,ci la Toogy.Mary aşteptă un timp,apoi zise foarte,foarte dulce: -Stiu că nu eu trebuie să vă dau sfaturi,dar simt că trebuie să fim puţin mai atenţi ce vorbim în faţa domnului Evans,dacă el e prieten cu domnişoara Standish. -Prieten cu domnişoara Standish! repetă Michael.Apoi foarte repede,înainte ca el să mai poată rosti vreun cuvânt,interveni Toogy: -Mulţumesc,Mary,zise ea,şi dacă nu ai altceva de făcut,te-aş ruga să te duci să vezi dacă prânzul e gata.Am rugat-o pe doamna Gubbins să lase plăcinta în cuptor.Eu şi Michael vom coborî peste câteva minute.Mary era dată afară şi îşi dădea seama de asta,dar în timp ce cobora scările zâmbea.Cele întâmplate,îşi zicea ea,o să-i dovedească lui Michael o dată pentru totdeauna că vechii prieteni sunt mai de încredere decât cei noi.Bill Evans o nimerise rău de tot.Scoase plăcinta din cuptor,o aşeză pe un platou şi o duse în sufragerie.Se întoase să ia farfuriile şi legumele,care aşteptau pregătite în vase Pyrex.Deasupra măsuţei din bucătărie era o oglinjoară în care se privi şi înregistra cu satisfacţie că recentele

lacrimi nu numai că nu-i umflaseră ochii,dar îi făcuseră privirea dulce,să mişte sufletul oricui,doar dacă n-ar fi avut inimă de piatră. -Te iubesc...Michael,şopti ea în oglindă,înregistrând felul în care i se rotunjea buzele când îi rostea numele.Când ridică mâna să-şi aranjeze părul,observă că era murdară pe un deget.Se duse la toaletă să se spele,iar când ieşi de acolo, domnişoara Toogy,Michael şi Bill se aflau deja în sufragerie.Mary intră un pic prea sigură de sine.Declanşase ceea ce spera să devină o criză.Îi displăcea Bill Evans şi nu avea nici cea mai mică intenţie să-1 lase,cum îşi zicea ea „să-şi facă de cap în vreo privinţă”.Spre surprinderea ei,Bill şi Michael discutau relaxaţi amândoi.Explicaţiile fuseseră probabil date şi acceptate în timp ce se spăla ea pe mâini.Oricum,nimic nu suna a scuză,iar aerul stingherit şi încurcat al lui Bill dispăruse. -Intră şi ia loc,Mary,zise Toogy.Trebuie să-ţi fie foame după cât ai muncit în dimineaţa asta.Mary se strecură la locul ei,zâmbind ruşinată spre Michael,apoi se uită peste masă la Bill cu un aer de surprindere.Nici unul dintre bărbaţi nu părea să o bage în seamă,iar după câteva clipe domnişoara Toogy fuse aceea care îi atrase atenţia,atunci când o rugă să se servească cu legume. -Apropo,Toogy,zise Michael,n-ai uitat că mâine plec la Londra? -Nu,n-am uitat,răspunse Toogy,am aranjat cu sora doamnei Gubbins să vină să stea aici.E o femeie foarte drăguţă-e văduvă de război-şi e foarte bucuroasă să aibă grijă de casă cât suntem noi plecaţi.Va fi în stare să recepţioneze corect mesajele telefonice care îţi vor fi lăsate,pentru că în timpul războiului a lucrat într-un birou. -E splendid,zise Michael,e într-adevăr uimitor Toogy cum găseşti întotdeauna persoana potrivită la momentul potrivit şi sunt bucuros să vă anunţ că în dimineaţa asta am aflat că mi-au acceptat cererea pentru un apartament de serviciu în Smith Square.E locuinţa ideală pentru un membru al Parlamentului şi posedă chiar şi o sonerie de alarmă care sună în hol. -Îmi pare bine că l-ai obţinut,zise Toogy. -Am avut un pic de noroc,răspunse Michael,iar Bill vine cu mine.Mai e un dormitor pe care îl poate folosi el,iar maşina o putem parca chiar după colţ.De fapt,totul pare prea grozav ca să fie adevărat,şi mă aştept să fie o hibă pe undeva. -Dar dacă pleci la Londra,cu mine ce se întâmplă? întrebă Mary,iar întrebarea ei era un ţipăt. -Vii şi tu,desigur,răspunse Michael,iar Toogy a fost aşa de drăguţă să accepte să locuieşti la ea.În apartamentul meu e o cameră pe care o voi transforma în

birou,şi cred că o să-ţi placă,deşi o să-ţi ia ceva vreme să vii dimineaţa la noi cu autobuzul.Mary nu era câtuşi de puţin mulţumită de cum se aranjaseră lucrurile, dar nu era nimic de făcut.I se părea absolut nedrept ca Bill să locuiască în acelaşi apartament cu Michael,iar ea să stea cu domnişoara Toogy şi să aibă de străbătut atâta drum dimineaţa când se ducea la lucru şi seara când se întorcea acasă. Totuşi,se consolă ea,Michael va veni deseori la domnişoara Toogy şi o va duce poate cu maşina..Nu i-ar fi păsat prea mult de acest aranjament,dacă Bill nu s-ar fi bucurat de un tratament preferenţial.Se uita la el peste masă şi simţea cum îl urăşte; nu ca persoană-era prea neînsemnat pentru asta-ci pentru că îl socotea a fi încă un obstacol între ea şi Michael.Se întreba ce putea să facă pentru a-1 stârni pe Michael contra lui Bill.Era o nenorocire că Bill apăruse în viaţa lor tocmai când ea devenise de neînlocuit şi începuse să găsească mai multe ocazii de a fi singură cu Michael,când nu se afla domnişoara Toogy prin preajmă. -Nu te mai serveşti,Mary? îi întrerupse domnişoara Toogy şirul gândurilor,iar Mary tresări,aproape simţindu-se vinovată. -Nu,mulţumesc,domnişoară Toogy.Să aduc budinca? -Ar fi foarte drăguţ din partea ta,răspunse domnişoara Toogy.Bill sări în picioare. -Lasă-mă pe mine! -Mă descurc perfect singură,răspunse Mary acru,dar el o urmă totuşi în bucătărie.Ea luă pelteaua şi fructele glasate de pe măsuţă şi Bill apucă farfuriile. -Ascultă,zise el,totul e în regulă.Michael n-a fost deloc supărat.Ce m-ai speriat! -Cred că te-ai purtat foarte rău,răspunse Mary. -N-am vrut,zise Bill.Știi că n-aș face nimic pe lume care să-i facă vreun rău lui Michael,nu-i aşa? -E foarte frumos din partea lui că scuză neglijenţa,dar eu n-o scuz.Mă simt responsabilă pentru fericirea lui.Bill o privi un moment,dar spre surprinderea ei nu arăta deloc ruşinat.În loc de asta,zâmbea. -Ascultă,zise el,îmi place să aud că spui asta.Tu eşti tipul de fată care trebuie să fie secretara lui Michael.Cineva care să aibă un pic de grijă de el.E întotdeauna aşa de ocupat să aibă grijă de alţii că nu găseşte niciodată timp şi pentru el. Spre ciuda ei,Mary se simţi înmuiată de tonul admirativ din glasul lui Bill. -Altă dată să fii mai cu grijă,îl certă ea. -Fii sigură,răspunse Bill şi o porni spre uşă.Hai acum,mi-e foame! Cu toată intenţia ei de a fi severă,Mary cedă în faţa bunei lui dispoziţii. -Vin acum,zise şi îi zâmbi şi ea. CAPITOLUL 8

Cele două femei aşteptară câteva minute în holul Camerei Comunelor; ţineau în mână biletele verzi de intrare şi priveau în jur curioase.Era obişnuita învălmăşeală de oameni mişcându-se dintr-o parte în alta.Parlamentarii veneau de la bufet,secretarele se grăbeau cu maldărele de scrisori sau îşi aşteptau rândul la cabinele telefonice.Dacă erai parlamentar,puteai ieşi din sala de şedinţe,puteai vorbi cu cei doi,trei alegători care te aşteptau,apoi puteai fie să-i conduci la Galerie,fie să-i duci să viziteze toată clădirea.Un poliţist,care le văzuse aşteptând pe cele două doamne,înainta spre ele. -Vă pot fi de folos cu ceva,doamnă? -Aveam bilete la Galerie,răspunse una dintre ele,dar am vrea să ştim dacă domnul Michael Fielding e în clădire.Poliţistul zâmbi. -Cred că l-am văzut în Cameră acum zece minute.Cele două femei părură emoţionate. -Oh,în cazul ăsta îl vom vedea,ziseră ele.Iţi mulţumim,domnule ofiţer,mulţumim foarte mult.Poliţistul se uita după ele,cum se pierd în mulţime.Se obişnuise să fie întrebat despre Michael Fielding.Ca nou ales,provocase ceea ce s-ar fi putut numi senzaţie,iar poliţiştii şi personalul Camerei Comunelor erau primii care simţeau întotdeauna când se întâmpla ceva neobişnuit.Poliţistul se întoarse la postul său,lângă uşa batantă care dădea direct în holul exterior,iar când ajunse,pe lângă el trecu chiar Michael Fielding. -Bună ziua,domnule Fielding,exclamă poliţistul.Tocmai întrebau de dumneavoastră două doamne.Credeam că v-am văzut în Cameră. -Ai dreptate,acolo am fost,răspunse Michael,dar mi-am amintit că voiam să mă întâlnesc cu cineva şi că i-am spus să ne vedem afară.Ştii cine erau doamnele? Alegătoare de-ale mele? Poliţistul clătină din cap. -Nu cred,sir.Oricum,vor fi foarte mulţumite dacă vă vor vedea de la Galerie. Michael începu să râdă.Ei bine,o să le fie destul de uşor.În după amiaza asta vreau să încerc să vorbesc. -Noroc,Sir!Michael îi mulţumi poliţistului cu un zâmbet şi se întoarse spre Cameră.Modest,îi trecea prin gând că era extraordinar cât de amabil se purtau toţi cu el.I se părea că toţi şi-au părăsit treburile ca să-i dea lui ajutor în toate chipurile posibile şi că într-un timp foarte scurt reuşise să-şi facă prieteni din ambele tabere.Primul lui discurs fusese aclamat de ziare drept „un efort remarcabil din partea unui nou venit”.Cel mai senzaţional dintre jurnale proclamse că „apăruse cineva cu totul remarcabil-un om cu idei şi cu idealuriun cruciat la Westminster”.

„într-o cameră neînsufleţită şi plictisită,scrisese Daily Tempest,printre persoane obosite şi apatice,Michael Fielding a apărut aproape ca un fenomen, un tânăr înflăcărat şi curajos,un tânăr foarte stăpân pe sine”. „Ce impresie le-ai făcut?” îl întrebase Toogy când îi spusese că şi-a ţinut discursul inaugural. „Nu sunt prea sigur”,îi răspunsese Michael,”deocamdată n-aş putea să pretind că i-am stârnit,dar cel puţin m-au ascultat atent”. „Asta înseamnă ceva”,admisese Toogy.De fapt,lui Michael i se acordase mai mult decât o atenţie politicoasă; după ce-şi încheiase discursul,primise multe felicitări,iar vreo doi miniştri îl bătuseră pe umăr şi ziseseră „bun băiat”. Dar Michael era pe deplin conştient că nu reprezenta decât o picătură în ocean şi că îi mai rămăsese drum lung de străbătut şi o muncă uriaşă de îndeplinit până când va cuceri respectul Camerei Comunelor. Între timp,popularitatea lui în afara Westminster-ului,sporită de relatările în legătură cu biografia lui apărute în presă,era în continuă creştere. Ziarele,plictisite de politica din ultima vreme,erau peste măsură de dornice să găsească o persoană nouă despre care să scrie,mai ales dacă era vorba de o persoană ale cărei discursuri,indiferent dacă erau ţinute în Parlament sau în faţa alegătorilor din circumscripţie,erau foarte potrivite pentru pagina întâi. Cât o priveşte pe Toogy,fusese din ce în ce mai ocupată de când se întorsese de la Melchester.În absenţa ei,doamna Smithers condusese foarte bine atât clinica cât şi creşa de zi,dar acestea nu reprezentau decât o mică parte din munca lui Toogy.Ea era prietena şi sfătuitoarea multor oameni din Dockland,oameni pe care îi luase în grija ei şi pentru care cuvântul ei conta în mod deosebit,iar în absenţa ei nu putea nimeri să-i ţină locul,pentru că ei nu aveau încredere în nimeni altcineva.Când se întorsese acasă găsise nenumărate mesaje,bilete mâzgălite pe bucăţele murdare de hârtie,copii care o aşteptau la uşă,bătrâni care lansau apeluri disperate spre a fi vizitaţi,toţi având nevoie de atenţia şi de timpul ei. „Cel mai bine ar fi să nu mai plec niciodată de-acasă”,îi spusese ea lui Agnes, fata şchioapă care răspundea la uşă şi îi prelua mesajele telefonice.Agnes era una dintre epavele pe care Toogy le adoptase pe propria ei răspundere.Avusese opt ani când Toogy o culesese dintr-o casă în care lipsurile şi mizeria făceau incredibil gândul că acolo poate creşte un copil.Tatăl ei vitreg îi rupsese un picior azvârlind-o pe scară,după ce o bătuse de nenumărate ori şi-i lăsase pe spate cicatrice care nu vor dispărea probabil niciodată.Maică-sa era o beţivă,care nu vedea în copil decât o povară în plus.Toogy o dusese pe Agnes la spital şi

când fusese destul de bine pentru a ieşi o adusese la ea acasă.Îi vindecaseră piciorul,dar fusese atât de rău rupt încât rămăsese pentru totdeauna mai scurt decât celălalt şi trebuia să meargă sprijinindu-se într-o cârje.Agnes nu devenise o fire dulce şi blândă cum ar fi trebuit să devină dacă ar fi fost personajul unui roman.Rămăsese o creatură ciudată şi chinuită,atât fizic cât şi mental. O iubea pe Toogy,dar ar fi preferat să se lase ucisă decât s-o mărturisească.Îşi manifesta iubirea exprimându-şi gândurile cu o sinceritate aproape cinică. Nu exista nici o îndoială că Toogy avea o afecţiune reală pentru ea,iar Michael, deşi era uneori enervat şi descumpănit de comportamentul fetei,găsea că limba ei ascuţită era amuzantă şi îi plăcea aerul ei de a se afla totdeauna în stare de alarmă,în apărare.Nimeni nu ştia cu adevărat ce gândea Agnes.Avea o figură slabă şi ascuţită,sprâncene negre şi părul niciodată pieptănat,cum trebuie. Era o cockney din cap până în picioare,din creştet până la tălpi,iar în neîmblânzita ei inimă cockney zăcea o comoară de curaj şi de umor.Michael îi spunea mereu lui Toogy că Agnes i se părea asemănătoare cu o corcitură de câine care-şi arată colţii şi latră la oricine se apropie de casă.Toogy râdea întotdeauna şi replica ei era mereu aceeaşi: -Agnes face tot ce-i stă în putinţă ca să mă protejeze pe mine.Îmi place s-o ştiu aici.În seara aceea,când se întorsese de la Camera Comunelor,Agnes fusese cea care îi deschisese uşa.Era unsprezece noaptea şi deşi îi telefonase lui Toogy că va trece s-o vadă,nu se aşteptase s-o găsească pe Agnes încă în picioare. -De ce nu eşti în pat? o întrebase el,jumătate în glumă,jumătate în serios. -Fiin'că voiam să vă văd,d'aia,răspunsese Agnes impertinent.O să-mi daţi un autograf? Michael o privise mai atent: -Ce vrei să spui cu asta? -Am auzitără că i-ai pus pe toţi pe jar. -Cine ţi-a spus aşa ceva? Cu cine ai vorbit? -Cu-o grămadă,răspunsese Agnes.Au telefonat două pretene de-ale dom'şoarei Toogy.Au fost acolo.Ce mai emoţionate şi aprinse erau! Acu'ai grijă să nu te umfli prea mult în pene,dom'le Michael.Şchiopată spre bucătărie,iar Michael, râzând,intră în salon.Spre uşurarea lui,Toogy era singură.Probabil că Mary se dusese la culcare.Toogy şedea în fotoliul ei obişnuit şi îi întinse mâinile lui Michael.El se duse lângă ea şi se lăsă în genunchi lângă fotoliu. -Ei bine,am făcut-o. -Am auzit,zise Toogy. -Mi-am dat foc la corăbii! L-am atacat pe primul-ministru şi politica externă. -Povesteşte-mi,zise Toogy calmă.

-Nu mai mergea,zise Michael,iar eu n-am mai putut să suport.Noi abordam problema încercând s-o evităm de fapt,iar explicaţia primului ministru în ce priveşte atitudinea guvernului a încercat s-o expedieze cum e mai rău.Obişnuita chestie: „Să nu ne grăbim,poate că lucrurile se vor schimba în bine”.Am văzut dintr-odată roşu.Am încercat să vorbesc după-amiaza,dar n-am reuşit să-mi vină rândul.Apoi,când preşedintele mi-a strigat numele,mi-am rupt notele.Am vorbit din inimă,Toogy.Ca performanţă parlamentară a fost lamentabil,dar ca expresie cinstită în faţa lui Dumnezeu a ceea ce gândeşte un englez n-a fost prea rău. -Şi apoi? întrebă Toogy. -Am fost aclamat de opoziţie,desigur,continuă Michael.Cei din partidul meu stăteau muţi.Probabil că s-ar fi discutat mult mai mult dacă şedinţa n-ar fi fost ridicată.Când au ridicat-o,am plecat imediat.Nu vreau să mă las antrenat în discuţii în noaptea asta,când reacţiile emoţionale sunt încă foarte vii. -Îţi pare rău că ai spus ce ai spus? îl întrebă Toogy.Michael clătină din cap. -Am spus ceea ce am crezut întotdeauna.Lucrurile în care credem şi tu şi eu.Cum s-ar putea să-mi pară rău? Pe când vorbea,uşa se deschise şi intră Agnes.Nu aducea o tavă,ci împingea o măsuţă cu rotile,pe care se afla friptură rece,salată şi brânză cu smântână proaspătă. -Mulţumesc,Agnes,zise Michael serios.Abia în clipa asta mi-am dat seama cât îmi era de foame. -Am nişte bere în frigider pentru 'mneavoastră,zise Agnes.Da'bea-o-ncet,că altfel te doare burta.Şchiopată afară din încăpere,iar Michael se uită la Toogy cu un surâs: -Nu se va schimba niciodată,nu-i aşa? Câţi ani mai are? -Anul ăsta va împlini douăzeci şi unu,dar încă mă simt cu mult mai copilă decât ea. -Abia îmi vine să cred.Întotdeauna mă face să mă simt ca şi cum m-aş fi purtat iresponsabil sau aş fi făcut vreo poznă.Ei bine,de data asta am făcut-o! -Prostii! zise Toogy.Nu te gândi la ce nu trebuie,ai făcut ceea ce ai crezut că e singurul lucru drept şi cinstit pe care puteai să-1 faci,în calitate de reprezentant onest al poporului.N-are nici un rost să-ţi ceri scuze. -Nu-mi cer,replică Michael,ştiu ce vrei să spui.E foarte uşor să începi să te subapreciezi. -În nouă cazuri din zece oamenii te consideră aşa cum te consideri tu însuţi,zise Toogy.

-Şi totuşi,răspunse Michael,ca să fiu cinstit,sunt puţin speriat.O voce atât de slabă în faţa unui munte de infatuare! -Să nu ne mai gândim la asta până mâine dimineaţă,îl sfătui Toogy.Rămâi aici până mâine dimineaţă? -Se poate? -Ştii că-mi face plăcere să te ştiu aici. -Atunci rămân,zise Michael servindu-se cu salată.E curios,Toogy,dar de câte ori se întâmplă ceva simt nevoia să vin direct acasă,la tine.Cred că cei mai mulţi bărbaţi au aceleaşi sentimente faţă de mamele lor. -Mă întreb dacă e chiar aşa! răspunse Toogy.Dar sunt foarte mândră,dragul meu Michael,de compliment. -Compliment? răspunse Michael.Iată un cuvânt ridicol între noi doi.În clipele de restrişte şi de apăsare numai familia mai contează,cei faţă de care poţi fi pe deplin sincer,cei care vor fi lângă tine indiferent dacă ai succes sau ai eşuat. Toogy nu răspunse nimic şi un timp Michael mancă fără o vorbă.Uşa se deschise şi intră Agnes cu berea.O puse pe măsuţă şi zise: -Mai vreţi ş-altceva? -Nimic,mulţumesc,răspunse Michael,şi a fost foarte drăguţ din partea ta că ai stat trează până acum,Agnes. -Mai bine fac eu toţu' singură,decât să-mi răstorni 'mneata pin' bucătărie. -Indiferent de motiv,zise Michael,tot îţi rămân recunoscător. -Acu'mă duc să mă culc,răspunse Agnes. Dacă ai putere,împinge masa 'napoi în bucătărie,da dacă nu poţi,las-o unde e şi-o iau io mâine dimineaţă.Se îndreptă spre uşă.Când ajunse lângă ieşire se opri un moment sprijinită în cârje; feţişoara ei ascuţită,în umbră,avea parcă ceva diavolesc. -Fiin'că veni vorba,nu i-am zis Măriei Sale că ai telefonat,că altfel s-ar fi îmbulzit p'aci pleznind de curiozitate.Ieşi din cameră şi închise uşa cu o bufnitură.Michael se uită spre Toogy. -Măriei Sale? întrebă el.Toogy zâmbi. -Regret,dar e modul în care Agnes o desemnează pe Mary.Nu-i place deloc Mary şi nu face un secret din asta.I-am spus să fie mai respectuoasă,dar Agnes, cum ştii,îşi face singură regulile.Michael chicoti. -Aşa a fost Agnes de când o ştiu.Cred că e într-adevăr geloasă pe oricine e aici,fie că e Mary,fie că sunt eu ori pe oricine se apropie prea mult de tine. -Câinele meu de pază,zâmbi Toogy. -Exact,răspunse Michael,şi cred că ăsta e şi motivul,deşi poate că mă înşel,

pentru care nu-i place sărmana Mary. -Da,dar nici pe jumătate cât îi displace ea lui Mary.Mi-e teamă că Mary,care a crescut fără fraţi şi surori,n-a fost niciodată luată peste picior.Agnes îi lezează demnitatea,şi în consecinţă n-o poate suferi.Michael îşi mai turnă bere. -Toogy,mă simt singur la mine acasă.Mi-e urât să stau acolo,îmi lipseşte limba ascuţită a lui Agnes,îmi lipseşte fluxul vizitatorilor şi mai presus de orice îmi lipseşti tu. -Mi-a fost teamă că aşa se va întâmpla,zise Toogy mişcată,dar în acelaşi timp aici e prea departe pentru tine,când ai atâtea de făcut. -Da,ştiu,zise Michael,dar nu-mi place să trăiesc singur şi ăsta e un fapt de care trebuie să ţinem seamă. -Există întotdeauna o soluţie pentru aşa ceva. -Ce soluţie? -Să te însori,fără îndoială.Nu te-ai gândit niciodată la aşa ceva? -Să mă gândesc la asta! Da,sigur,m-am gândit,răspunse Michael.Dacă ai fi trăit în sălbăticie atâţia ani câţi am trăit eu,cu bărbaţii din jur care nu vorbeau decât despre asta,ai înţelege şi tu ce rol important joacă femeile în viaţa omului de rând.Greutatea e,Toogy,să găsesc pe cineva ca tine-pe cineva care să poată fi iubit şi respectat. -Mulţumesc,dragul meu; totuşi eu sunt o femeie foarte bătrână.Nu eram aşa cum sunt acum când aveam douăzeci de ani şi probabil că atunci nu m-ai fi iubit. -Te-aş fi iubit întotdeauna,zise Michael afectuos.Oh,Toogy,unde s-o găsesc pe Toogy cea tânără? -Lucruri de felul ăsta se întâmplă,Michael,zise Toogy încet.Într-o zi o să te îndrăgosteşti,Michael,iar ea n-o să fie câtuşi de puţin persoana pe care o cauţi acum.Cam aşa se întâmplă lucrurile. -Presupun că aşa e,răspunse Michael,sau cel puţin asa îmi spune toată lumea.Dar,Toogy,eu sunt îngrozitor ele greu de mulţumit.Sunt însurat cu cariera mea.Numai când mă întorc în apartament,când găsesc întuneric şi pe Bill dormind în cămăruţa lui,atunci mă aşez în fotoliu şi mă gândesc ce plăcut ar fi să am o femeie cu care să vorbesc,cineva care să mă asculte cu tot atâta interes ca tine,cineva care să fie poate puţin mândră de mine şi să mă şi încurajeze un pic. -Într-o zi o să găseşti pe cineva aşa cum îţi doreşti,rosti Toogy profetic. Dar,Michael,când te vei căsători,caută o fiinţă puternică,pe cineva care să dăruiască tot atâta cât primeşte.Există şi femei puternice care reuşesc totuşi să rămână feminine. -Ca tine,zise Michael.

-Dacă-ţi face plăcere,răspunse Toogy.Eu am fost cu siguranţă puternică în ce priveşte hotărârea şi ambiţia.N-am avut pe nimeni de care să mă agăţ,aşa că a trebuit să învăţ să stau pe picioarele mele.Nu femeile care se miorlăie şi se agaţă sunt cele care ştiu să educe fii puternici sau cele care să sprijine pe cineva în momentele grele.Michael râse. -Aşadar,crezi că acolo o să ajung? Sunt clipe în viaţa fiecăruia când se află în restrişte,replică Toogy.Se ridică în picioare. -Dacă ai terminat,du-te la culcare,băiete dragă.Presimt că mâine vei avea mintea mai limpede şi vei şti cum să faci faţă situaţiei.Toogy a avut dreptate; a doua zi a adus cu sine o mulţime de impresii uluitoare şi haotice.Ziarele vorbeau pe pagina întâi despre discursul lui Michael,dar în cele mai serioase şi mai cu tradiţie,nota de admiraţie era amestecată cu surprindere.„Un tânăr membru al parlamentului îşi dă foc la corăbii”.„Senzaţie în Camera Comunelor”. „Atac la adresa primului ministru”.„Cine e Sfântul Gheorghe şi cine e balaurul?” Aproape toate ziarele vorbeau despre Michael ca şi cum ar fi azvârlit o bombă în Cameră; iar el abia după ce coborâse în Parlament după prânz,căci îşi petrecuse toată dimineaţa primind telegrame,scrisori şi telefoane din toată ţara,îşi dădu cu adevărat seama cât de în serios fusese luat discursul lui.La intrarea în Parlament se strânsese o mică mulţime de oameni,care,atunci când îl recunoscură izbucniră în strigăte contradictorii.Michael îl privi întâi mirat,apoi stingherit şi se grăbi să plece de acolo.Când traversa strada îl ajunse din urmă strigătul unei femei: -Ai dreptate,Mikey! Aşa le trebuie! Nu te lăsa,băiete!La el-acasă,încă mai soseau telegrame şi mesaje.Mary stătea la biroul ei cu o listă lungă de mesaje în faţă.Când îl văzu intrând,sări în picioare. -Oh,în sfârşit,Michael! Bine că ai venit! Sunt două,trei telefoane urgente. Îi întinse lista şi Michael îşi aruncă ochii pe ea.Unul din primele nume care îi sări în ochi fuse acela al maiorului Whitlock,preşedintele Comitetului Executiv de la West Winkley. -Ce doreşte Whitlock? întrebă el. -Voia să vorbească cu tine,dar i-am spus că nu eşti aici.Te-a rugat să-i telefonezi imediat ce te întorci.Va fi la birou.Ti-am notat aici numărul.O să vorbesc cu el,zise Michael.Era gata să iasă,dar Mary îl opri.Pari tulburat,Michael.Oh,dragul meu,sper că totul va fi cum trebuie. -Este cum trebuie,răspunse Michael.Nu te temi,nu-i aşa? Şi ăsta nu-i decât începutul,Mary.Nu trebuie să te arăţi slabă chiar de la început.Mary oftă.

-Nu sunt,zise ea,dar ziarele sunt aşa de confuze.Mulţi par a crede că-ţi faci singur rău.Michael zâmbi. -Oricât de ciudat ar părea,nu m-am gândit nici la mine,nici la cariera mea. -Nu,sigur că nu,răspunse Mary,dar nu crezi că e o greşeală să contrazici aşteptările oamenilor? De ce nu crezi că primul-ministru cunoaşte situaţia mai bine ca tine? Michael izbucni în râs: -Dar n-o cunoaşte,Mary,şi tocmai asta e problema. -Oh,Michael,cum poţi fi aşa de sigur? Michael deschise gura ca să-i răspundă,dar îşi schimbă gândul. -Nu-ţi mai bate capul cu ce fac eu,zise el.Îţi faci prea multe griji degeaba. Mary îi aruncă o privire nesigură,apoi îşi împreună mâinile. -Știi,zise ea blând,aş vrea să ai numai succes,mare succes.Aş vrea să ajungi prim-ministru. -Și crezi că o cale de a ajunge prim-ministru e să păşesc silitor pe urmele celor care au mers înaintea mea? -N-am spus asta,răspunse Mary,dar nu-mi place să citesc ziarele când sunt... sunt...Într-un fel împotriva ta.Şi mai sunt şi o grămadă de scrisori prea puţin amabile.Toţi par să creadă că vrei să răstorni lucrurile,că ai pornit o revoluţie de unul singur.În Anglia,oricine are o idee este etichetat drept revoluţionar,răspunse Michael.Nu-ţi face griji,Mary. -Dar îmi fac,replică Mary.Ai aici o colecţie de telegrame.Cred că ţi-ar plăcea să le citeşti.I le puse pe birou şi şovăi un moment,ca şi cum ar fi sperat că Michael îi va spune ceva; dar cum el părea absorbit în lectura telegramelor,Mary ieşi din cameră şi îl lăsă singur.Michael începu să le răsfoiască. „Bine zis,asta-i ideea.” Un alegător.„Un spectacol de vrăjitor,Sir”.Forţele Regale Aeriene din Birmania.„Faci o greşeală,ţine-ţi gura”.Un dezgustat. Mai erau vreo jumătate de duzină în acelaşi stil,când lui Michael îi căzu în mână una care îl surprinse.„Noroc,suntem alături de tine”.Locuitorii din fabrica Saunders Lane.Michael se uita la telegramă,mişcat şi totodată confuz. „A cui să fi fost ideea?” se întreba el,în timp ce în memorie îi revenea insistent feţişoara ovală a Cynthiei.Îşi reamintea expresia din ochii ei când voia să-1 provoace,linia buzelor,năsucul ei mic,drept,frumos. „La naiba!” exclamă el.„De ce nu pot să uit că există?”. CAPITOLUL 9 Cynthia străbătea repede paginile ziarului de seară,ca şi cum ar fi căutat ceva.

Întorcea paginile,scruta fiecarea paragraf,apoi,negăsind ceea ce căuta,aruncă ziarul cu un oftat.Se împlinea o săptămână de discuţii contradictorii şi de comentarii în legătură cu discursul ţinut de Michael în Camera Comunelor. Era,desigur,aproape fără precedent faptul că discursul unui nou venit stârnise atâtea comentarii,dar era în afara oricărei îndoieli că Michael dăduse glas,în interiorul Parlamentului,sentimentelor celor mulţi,de obicei neauziţi. În orice caz,mocnea o furtună,despre care atât Michael cât şi Cynthia auziseră o grămadă de lucruri.Sir Norman era împotriva lui Michael. Se pare că în chiar prima seară când fusese Michael invitat la cină,Sir Norman îşi formase convingerea că de la tânărul acela nu se putea aştepta la nimic bun. „O să-i frâng gâtul,dacă nu-mi rămâne altceva de făcut”,zisese el agresiv.„De obicei nu-mi bat capul cu politica,dar acest tânăr parvenit trebuie oprit.Am oarecare influenţă în Melchester şi o să mi-o folosesc pe toată ca să scap de obraznicul ăsta'care o să aducă ţara la ruină dacă mai continuă aşa”. Cynthia se dusese de la Claverley la Saunders Lane şi acolo aflase că Michael are suporteri loiali,care poate că nu aveau influenţă,dar ale căror voturi,odată introduse în urnă,erau la fel de valabile ca şi al lui Sir Norman. „Noi l-am trimis acolo şi noi o să-1 păstrăm în Parlament”,îi spuseseră ei.„Era şi timpul să se ridice cineva şi să le spună adevărul capetelor pătrate de la Westminster.Ziceau că ne reprezintă pe noi.Halal reprezentare am avut până când n-a ajuns acolo Michael al nostru”.Cynthia luase obiceiul să-şi petreacă cea mai mare „parte a zilei la fabrica cea veche.Primul lucru pe care îl făcuse fusese s-o boteze,căci nu avusese niciodată un nume şi fusese cunoscută drept „fabrica veche” încă de pe vremea când încetase să mai fie folosită drept instituţie publică.Acum numele „Saunders Court” răsărea cu litere albe şi aurii deasupra uşii din faţă,vopsită într-un verde strălucitor.Nu fusese niciodată o clădire prea impunătoare.Avuseseră grijă de asta constructorii ei victorieni.Dar zugrăveala,ferestrele noi,curăţenia din curte făcuseră minuni.Şi ceea ce era şi mai impresionant era efectul din interior.Nu numai pereţii curaţi erau strălucitori şi proaspeţi,im numai coridoarele miroseau plăcut,dar se schimbase şi loată înfăţişarea oamenilor care locuiau acolo.Cynthia făcuse cunoştinţă cu toţi chiriaşii şi foarte curând devenise o musafiră binevenită în toate încăperile din clădire.Unii fuseseră înclinaţi la început s-o privească bănuitori. Dar Cynthia îşi afişase farmecul şi îi tratase cu tactul care o slujise de atâtea ori în viaţa socială şi în curând ei o acceptaseră şi începuseră să o placă nu numai pentru că le oferea ceva,ci şi pentru ea însăşi.Când lucrurile începuseră întradevăr să meargă,('ynthia se înapoiase la Londra.N-ar fi admis cu exactitate nici

chiar faţă de sine însăşi de ce voise să părăsească Claverley într-un astfel de moment.Era la puţină vreme după discursul senzaţional al lui Michael şi simţea o dorinţă de a fi mai aproape de inima lucrurilor,de a auzi ce spun şi alţi oameni, nu numai Sir Norman.Tatăl ei şi Lavinia se întorseseră din sudul Franţei; dar Cynthia fuse surprinsă observând că lordul Melton arăta obosit şi tras la faţă,ca şi cum vacanţa nu numai că nu i-ar fi făcut bine,dar i-ar fi ruinat şi o parte din faimoasa lui energie.Casa era plină zi şi noapte,căci Lavinia se contaminase de dorinţa febrilă de a primi,iar cum sezonul la Londra era pe sfârşite,oferea ospitalitate oricui dorea să o accepte.Erau invitaţii la prânz,invitaţii la cină şi,după impresia Cynthiei,o nesfârşită invitaţie la cocktail-urile care aveau loc în casă.Tatăl ei se retrăgea în camerele lui de la ultimul etaj,dar chiar şi el se lăsa târât în vălmăşagul general,iar ea abia avea ocazia să-1 găsească singur. Îi era ruşine să pronunţe numele lui Michael în faţa lui,se întreba totuşi ce credea el de senzaţia pe care o făcuse tânărul care îl contrazisese cu atâta siguranţă de sine şi care îi refuzase oferta.Într-o zi Cynthia şedea liniştită într-un colţ al camerei,urmărindu-1 cu atenţie pe tatăl ei,fără să asculte conversaţia rapidă a celor doi vizitatori pe care îi bănuia redactori.Arăta obosit,iar ea băgă de seamă că părul de la tâmple îi mai albise.Trăise atât de intens şi atât de furios atât de mulţi ani,îşi zise ea,încât mai devreme sau mai târziu va trebui să încetinească ritmul.„Mă întreb de ce îmi fac griji în ce-1 priveşte?” se întreba Cynthia. Găsi singură răspunsul,ştiind că ultimele săptămâni îi modificaseră viziunea în ceea ce priveşte toate fiinţele umane.Pentru prima oară în viaţă începuse să se gândească la oameni ca la individualităţi,să-i descopere,să încerce să-i înţeleagă şi să afle o oarecare preocupare pentru problemele şi greutăţile lor. Experienţa pe care o acumulase în transformările de la Saunders Court o făcuseră să aibă un nou interes faţă de tatăl ei.Poate că înainte nu-1 privise niciodată cu adevărat.Poate că de multă vreme era obosit şi dezamăgit,dar ea nu băgase de seamă sau nu-i pasase.Redactorii încheiaseră convorbirea şi ieşiră din cameră.Lordul Melton luă unul din telefoane,spuse ceva în receptor,îl puse la loc şi se întoarse s-o privească pe Cynthia. -Bună,dragă,doreşti ceva de la mine? Ea se ridică şi străbătu camera.În acest timp era conştientă că parfumul florilor era aproape de nesuportat.Toată încăperea avea ceva absolut ireal.Fusese o zi întunecată şi de astă dată soarele nu mai pătrundea prin geamuri.Totuşi profunzimea de lumină dădea un efect fantastic,iar ea avea impresia că se mişcă într-o lume fără nici o legătură cu realitatea.Deveni dintr-o dată conştientă că stătea în picioare în lata tatălui ei,că se afla acolo de câtva timp şi că nu spusese

nici un cuvânt.El o măsura cercetător,cu o sprânceană puţin mai ridicată decât cealaltă. -Ei? Deşi monosilabic,cuvântul spunea foarte multe. -M-am gândit la tine,zise Cynthia,deşi nu asta intenţionase să zică. -Sunt onorat,replică lordul Meltpn.Dar din ce motiv? Adineauri,când te priveam,răspunse Cynthia,mi s-a părut că arăţi obosit şi că-ţi rezolvi problemele mai greu decât de obicei.El o privi foarte atent,cu ochii lui negri care vedeau atât de multe şi exprimau atât de puţine,apoi strânse din umeri. -Îmbătrânesc,draga mea.Ni se întâmplă tuturor. -N-am crezut niciodată că ţi se va întâmpla şi ţie.Lordul Melton zâmbi. -Pari să iei foarte în serios astfel de lucruri,Cynthia.Iartă-mă că ţi-o spun,dar interesul ăsta nu prea te caracterizează.Cynthia examina o clipă afirmaţia.Apoi se aşeză într-un fotoliu jos,îşi înconjură genunchii cu braţele şi îşi împreună degetele. -Spui că nu prea mă caracterizează,zise ea calmă.Mă întreb cât mă cunoşti,şi dacă mă cunoşti,cât îţi pasă de mine.Lordul Melton mai înălţă o dată din sprâncene,dar nu dădu nici un răspuns,iar după o clipă Cynthia rosti repede: -Dar vorbeam despre tine.Spui că îmbătrâneşti.Aş vrea să-ţi pun o întrebare destul de impertinentă; îmi permiţi? -Sigur că poţi să mă-ntrebi,răspunse lordul Melton,dar nu-ţi promit să răspund. -De fapt,e o întrebare foarte simplă.Eşti fericit? Cynthiei i se păru că tatăl ei se adânceşte ceva mai mult în fotoliul căptuşit cu perne.Apoi el făcu un gest cu mâinile-i subţiri şi expresive şi o întrebă pe un ton voit superficial: -Ce e fericirea? -Când cineva e fericit nu mai e nevoie să-i explici,replică ea. fericit. -Foarte adevărat.În cazul ăsta,foarte bine,nu sunt fericit.Era din partea lui o sinceritate la care nu se aştepta.Dar o acceptă cu gravitate,cu capul plecat,apoi mărturisi: -Nici eu nu sunt fericită. -De fapt,asta ai venit să-mi spui,zise lordul Melton rapid.Era aerul familiar al omului obişnuit să testeze întotdeauna reacţiile celorlalţi,iar Cynthia îl recunoscu şi îi zâmbi. -De fapt,nu de asta am venit.Am urcat aici ca să-ţi vorbesc.Ai fost cinstit; vor fi şi eu cinstită.Aş fi vrut să ştiu ce mai crezi acum despre Michael Fielding. -Aşadar,încă te mai interesează?

-Da,admise Cynthia deschis.Încă mă mai interesează. -Ce crede Norman despre el? întrebă lordul Melton.Totuşi Cynthia nu era uşor de dus de nas. -Sunt sigură că ţi-a spus-o el însuşi,răspunse ea.A atacat subiectul cu prea multă vehemenţă ca să nu-1 discute şi cu tine.Tată,fii cinstit măcar o dată faţă de mine: ce crezi? -Mai degrabă mă mâhneşte expresia:măcar o dată,zise lordul Melton.Oricât ar părea de ciudat,într-o viaţă lungă şi trecând printr-o experienţă diversă,am spus întotdeauna adevărul,bineînţeles dacă nu a fost în dezavantajul meu.În general însă oamenii erau prea înspământaţi de mine ca să-şi dea seama că le spun adevărul,iar când îşi dădeau seama era prea târziu pentru ci ca să mai facă ceva. -Spune-mi acum adevărul,îl somă Cynthia. -Ei bine,dacă vrei părerea mea sinceră,Michael Fielding ar putea,dacă ar continua-o aşa,să salveze Marea Britanie. -Aşadar,a avut dreptate,zise Cynthia încet,ca şi cum ar fi vorbit doar pentru sine. -Sigur că a avut dreptate,răspunse lordul Melton.Urmă un moment de linişte, după care adăugă: Ce înseamnă omul ăsta pentru tine? -Nimic,răspunse Cynthia,şi din întâmplare...mă urăşte. -Păcat,zise lordul Melton.Face mai mult decât toţi obraznicii care intră în casa asta,la un loc.Cynthia se ridică dintr-odată în picioare. -Da...sigur că face.Se uita pe fereastră,la Green Park.Sub copaci se jucau copii; şi fără să se întoarcă,întrebă: -Tată,tu de ce nu faci ceva...ca să ajuţi? -La asta o să-ţi dau un răspuns sincer,zise lordul Melton. Cynthia draga mea,sunt prea bătrân.Acum douăzeci de ani aş fi ştiut ce trebuie făcut,acum douăzeci de ani aş fi fost de partea lui Fielding.Astăzi sunt prea nehotărât.Nu văd clar încotro mă îndrept.E o legendă că eu sunt cel care îmi conduc toate afacerile-că le controlez în întregime.Nu e adevărat.Rostea cuvintele calm,fără amărăciune,în glasul lui nu răsuna cinismul obişnuit.Cynthia se întoarse spre el: -Oh,tată,am crezut întotdeauna că eşti atotputernic,un zeu în domeniul tău. -Iar acum descoperi că nu sunt decât un om bătrân,zise lordul Melton.Ridică receptorul unui telefon. -Trimite-1 pe Dawson la mine,zise el; oh,e jos,nu-i nimic,n-are importanţă. Aşeză receptorul la loc. -Ai nevoie de Toby? întrebă Cynthia.Ţi-1 găsesc eu dacă vrei.Mă duc acum jos.

Lordul Melton nu-i dădu nici un răspuns; iar ea ieşi din cameră,conştientă dintrodată că se simţea foarte obosită. „N-are nici un rost”,îşi zicea ea coborând cu liftul.„Casa asta mă deprimă.E prea mare,prea goală,iar cei ce trăiesc aici sunt făcuţi din umbre,nu din carne şi sânge.”Ajunse la primul etaj,ieşi din lift şi intră în salonul cel mare.Mesele erau încărcate cu băuturi şi cu mari platouri de argint,pline cu cele mai alese feluri de gustări pentru un cocktail.Nu era nimeni.Cynthia se uită la ceas. Era şase fără zece.Urcă scara largă,spre etajul următor.Se aştepta să-1 găsească pe Toby în budoarul mamei ei vitrege,făcând fără îndoială planuri,se gândea ea cu amărăciune,pentru petrecerea de a doua zi.Salonul era gol,dar uşa de la dormitor era pe jumătate deschisă.Paşii Cynthiei pe covorul des şi moale nu se auzeau.Se opri în uşă.În dormitor,cei doi ce fuseseră îmbrăţişaţi ridicară privirile.Foarte lent,Lavinia Melton îşi ridică de pe umărul lui Toby capul cu păr întunecat. -Ce doreşti? întrebă ea şi reuşi să pună întrebarea pe un ton nu numai insolent,ci şi provocator. -Tata are nevoie de tine,Toby,zise Cynthia calmă.Purpuriu la faţă,Toby Dawson începu să se bâlbâie: -Îmi...îmi pare rău,Cynthia. -Te rog,nu mie trebuie să-mi prezinţi scuze,zise Cynthia acid.Păstrează-le pentru tata.Lavinia făcu un gest. -Haide,Toby,du-te.Toby ţâşni din cameră; o siluetă stingheră şi umilită. Cele două femei rămaseră faţă înfaţă.Lavinia,aparent netulburată,îşi privea imaginea reflectată de oglinda lungă,aurită,de pe masa de toaletă şi îşi netezea părul. -Nu prea ai tact,dragă Cynthia. -N-am ştiut că voi avea nevoie,răspunse Cynthia calm,apoi adăugă:chiar trebuie să flirtezi cu secretarii tatei? Credeam că ai destui bărbaţi din care să alegi,în afară de Toby Dawson.Lavinia zâmbi în chip neplăcut. -Ar fi fost mai politicos să spui că el m-a ales pe mine. -Nu cred că aşa stau lucrurile; Toby e un zăpăcit,totuşi e un gentleman.Nu e tipul de bărbat care să facă amor cu nevasta patronului dacă n-a fost invitat la aşa ceva.În ochii Laviniei sclipi o lucire de nesiguranţă. -Într-adevăr,Cynthia,probabil vrei să încerci să te faci nesuferită.Asta,dacă-mi permiţi să ţi-o spun,nu-i o treabă care te priveşte. -Chiar mă întrebam dacă mă priveşte sau nu,răspunse Cynthia.La urma urmelor, te-ai căsătorit cu tatăl meu şi porţi un nume care a fost cândva al mamei.

Lavinia se întoarse ca muşcată de şarpe şi o privi în faţă: -Ieşi afară şi tacă-ţi gura! Nu vreau să-mi ţii predici,nici tu,nici nimeni altcineva. Eşti geloasă fiindcă am eu succes.Cu toţi banii pe care-i ai,ai fi putut să-ţi găseşti de mult un bărbat,ca să nu mai vorbim de toate ocaziile pe care le-ai ratat. -Poate că sunt eu mai altfel,zise Cynthia.Totuşi,Lavinia,ţi-aş sugera să încerci să păstrezi oarecare demnitate în casa asta.Nu ne-a mai rămas multă,admit;dar dacă poţi să-1 ierţi pe un bărbat care nu se poartă cum trebuie,e ceva îngrozitor de ruşinos când e vorba de o femeie. -Ţi-am spus să-ţi ţii gura,zise Lavinia,şi să ieşi de-aici.Dacă nu-ţi place casa asta,de ce mai locuieşti în ea? -Am hotărât deja că nu voi mai locui aici,zise Cynthia. -Pleci? -Da,plec,răspunse Cynthia.Pe faţa Laviniei apăru un surâs de satisfacţie înainte de a spune: -Ei bine,dacă pleci într-adevăr,nu văd de ce nu ne-am despărţi în termeni civilizaţi.Ezită un moment,privindu-şi unghiile lungi. -Ai de gând să-i spui tatălui tău ceea ce tocmai ai văzut? -Nu,replică Cynthia.N-o să-i spun.Nu de dragul tău,Lavinia,nici de dragul tatei. El e deja nefericit şi mă îndoiesc că asta l-ar face mai fericit.O să tac de dragul lui Toby.Nu e băiat rău şi nu vreau să-i distrug cariera.Lasă-1 în pace.E prea bun pentru una ca tine.Lavinia scoase un strigăt de mânie,dar Cynthia nu mai aşteptă să-i audă replica.Traversă repede camera şi închise uşa dormitorului în urma ei. Urcă scara spre propriul ei dormitor; în timp ce urca simţea o uşoară greaţă. „Trebuie să plec de-aici,îşi zicea; şi neîntârziat.”Rămase o clipă nehotărâtă în mijlocul camerei,apoi luă cartea de telefon şi căută un nume.Nu era în carte şi după ce căută o vreme aruncă enervată cartea şi intră în dormitorul ei.O sună pe fata în casă şi-i spuse să înceapă să împacheteze. -Ce aţi dori să luaţi,domnişoară? -Iau tot ce am,răspunse Cynthia,iar când fata o privi mirată,adăugă: Plec şi n-am de gând să mă mai întorc. -Oh,domnişoară,îmi pare rău să aud asta.Expresia Cynthiei se îmblânzi. -Drăguţ din partea ta să spui asta.Mi-e teamă că în casa asta n-o să-mi simtă prea multă lume lipsa. -Oh,nu trebuie să vorbiţi aşa,domnişoară.Noi toţi vă îndrăgim foarte tare,sunt sigură de asta.

-Mulţumesc,răspunse Cynthia,dar se simţea într-un fel nesatisfăcută,ca şi cum cuvintele nu ar fi reprezentat decât o formalitate în spatele căreia nu era nici un sentiment sincer.„Am fost o proastă că am stat aici atâta vreme”,îşi zise ea. Se îndreptă spre garderob,îşi scoase vreo două costume simple ,şi câteva rochii de lână pură,pe care le puse pe pat. -Pune-le pe astea în valiză,îi spuse ea fetei în casă.Acum nu le iau decât pe astea şi trusa de toaletă,împachetează restul şi o să trimit eu după lucruri. -Da,domnişoară.Fata ieşi din cameră şi Cynthia îşi închipui că se va folosi de prilejul pe care i-1 oferea găsirea unui valet care să transporte valiza pentru a-i informa pe ceilalţi servitori de noua întorsătură a lucrurilor. „O să le dau eu despre ce să vorbească”,gândea ea. Era foarte conştientă că majoritatea servitorilor n-o plăceau pe Lavinia.O tratau cu o politeţe aproape ironică,în vreme ce tatăl ei era întotdeauna bine servit; Cynthia credea că Lavinia era într-un fel dispreţuită în ierarhia domestică. „Oh,ce mai contează?” se întrebă Cynthia. În curând va putea să uite această casă şi vremea când fusese nefericită şi înspăimântată,curioasă şi rănită.Se gândi la nenumăratele femei atrăgătoare,dar cele nai multe cu o reputaţie dubioasă,pe care tatăl ei le adusese în casă de-a lungul anilor.Îşi aduse aminte cum unele dintre ele încercaseră s-o pună într-o postură ridicolă,cum altele o trataseră cu dispreţ,în afara momentelor când tatăl ei era de faţă.„Ce copilaş drăguţ!” exclamau în prezenţa lui,sperând să-i facă plăcere.„Seamănă perfect cu tine; trebuie să fii foarte mândru de ea”. Cynthia le urase instinctiv.Ştiuse că erau demne de dispreţ,dar deşi ştiuse şi că mulţi dintre prietenii ei din viaţa pe care-o dusese în ultima vreme erau şi ei demni de dispreţ,oameni fără nici o valoare; fusese totuşi incapabilă să se smulgă dintre ei,să găsească o cale de scăpare.Nu îşi dăduse seama cât de cunoscut era tatăl ei decât atunci când avusese proprii ei admiratori. Pentru ea fusese un şoc teribil prima dată când îşi dăduse seama că bărbaţii credeau,pentru că trăia în casa tatălui ei,că era uşor să facă dragoste cu ea şi că era gata să flirteze cu oricine s-ar fi arătat dispus la aşa ceva. Fusese înspăimântată şi dezgustată prima dată când un bărbat o insultase cu intenţiile lui,fără să-şi fi dat seama cât de nevinovată şi de simplă era ea. „La naiba!”îi zisese el „n-o să-mi spui acum că ţi-e frică să te laşi sărutată? Doar eşti fiica lui taică-tău! îţi baţi joc de mine! Pariez că în secret ştii să te distrezi destul de .bine,într-un fel sau altul!” Fugise de el cuprinsă de oroare,pentru că până în clipa aceea crezuse că el se simţea spontan atras de ea şi pentru că era suficient de tânără ca să dorească

iubirea.Se dovedise că nu era decât unul dintre mulţi,iar Cynthia începuse să se teamă de clipa în care,singură cu un bărbat,acesta ar fi îndrăznit prea repede şi ar fi cuprins-o în braţe,uitându-se la ea neîncrezător şi surprins când nu l-ar fi lăsat s-o atingă.Descoperise iarăşi şi iarăşi că ceea ce crezuse ea că este prietenie sau începuturile tandre ale unei dragoste adevărate nu era decât dorinţă,în formele ei cele mai crude şi mai sălbatice. „Trebuia să plec de multă vreme” îşi repeta ea acum.Ştia că era vorba mai degrabă de un fatalism înnăscut decât de slăbiciune,că acesta o oprise să-şi ia soarta în propriile mâini şi să rişte.Lavinia fusese picătura din urmă. Existau mult mai multe motive care ar fi trebuit s-o hotărască,cu mult înainte ca Lavinia să iscălească în registrul Stării Civile alături de lordul Melton. Fata în casă reveni cu valiza.In vreme ce ea împacheta,Cynthia se aşeză la măsuţa de toaletă şi începu să aleagă lucrurile de care avea nevoie pentru trusa de toaletă: creme de faţă,pudre,piepteni,loţiuni demachiante.Le aşeză la locurile lor şi împinse enervată sticla uriaşă de parfum franţuzesc pe care i-o adusese Lavinia de la Monte Carlo.O clipă se gândi s-o arunce la coşul de gunoi,apoi avi o inspiraţie şi se întoarse spre fata din spatele ei: -Crezi că asta ţi-ar folosi la ceva? Fata deschise ochii mari. -Oh...chiar credeţi că vă puteţi lipsi de ea domnişoară? -Da,sigur. -Vă mulţumesc din suflet.Nu-mi displace o picătur de parfum.Şi nici prietenului meu.Chicoti uşor şi făcu o mutră sfioasă. -Eşti logodită? o întrebă Cynthia,amabilă.Fata dădu afirmativ din cap. -De cinci ani ies cu acelaşi băiat.Ne căsătorim în septembrie. -Mă bucur,zise Cynthia.Vă urez multă fericire. -Oh,o să fim fericiţi.E mereu aşa de drăguţ şi de serios.Am noroc cu unul ca el. -Sper că şi el are noroc cu tine,răspunse Cynthia.Fata îi zâmbi. -Mulţumesc,domnişoară.Sper să vă găsiţi şi dumneavoastră pe cineva într-o zi. La bucătărie ne întrebăm mereu de ce nu v-aţi măritat dumneavoastră; dar, domnişoară,nu-i nici unul destul de bun pentru dumneavoastră.Vorbise dintr-o răsuflare şi Cynthia îşi dădu seama că fusese absolut sinceră.Îi întinse mâna: -Îţi doresc noroc şi urează-mi şi tu la fel; voi avea nevoie de noroc. -Oh,domnişoară,vă urez din toată inima să aveţi aoroc şi vă mulţumesc... mulţumesc pentru parfum.O să-1 am pe vino-ncoa cu el. -Mă bucur,zise Cynthia.Dar ce e cu adevărat important e că ai pe cineva care te iubeşte şi pe care îl îubeşti.

-Aşa spun şi eu.Oh,domnişoară,să dea Dumnezeu ă fiţi fericită.Cynthia se întoarse cu spatele.Zece minute mai târziu cobora scările şi părăsea definitiv casa în care trăise atâţia ani.Nu-şi luase la Revedere de la nimeni,cu excepţia fetei care îi împachetase bagajul.Îi ceru valetului să-i găsească un taxi.Valetul îi puse valiza în maşină şi aşteptă ca ea să-i indice adresa.În loc de asta,Cynthia se aplecă în faţă şi vorbi ea însăşi cu şoferul taxiului. -Aş vrea să mă duci la 253,Wharfside Road,zise ea.Știi unde vine? -Dacă ştiu unde vine? întrebă şoferul.La naiba,e la dom'şoara Toogy.Dacă n-ar fi fost ea,mi-ar fi murit băieţelul la trei ani. -Poţi să mă duci acolo? întrebă Cynthia -La naiba,acolo vă duc,răspunse şoferul. CAPITOLUL 10 Toogy se simţea foarte obosită când se întorse acasă.Avusese o zi încărcată: îi vizitase pe oamenii pe care îi iubea şi care o iubeau şi aveau încredere în ea. Intrase în case care îi făceau rău prin murdărie,neaerisire şi lipsă de canalizare; totuşi găsise acolo o veselie şi o solidaritate umană care lipseau adesea de la vecinii cei prosperi.Fără să se cruţe,le dăruise înţelegerea şi dragostea;iar răsplata la sfârşitul unei lungi zile de muncă era conştiinţa că făcuse bine ce făcuse.„îmbătrânesc”,îşi zicea ea dând colţul şi privind strada lungă şi îngustă din spatele depozitelor,care trebuia străbătută.Mergea oftând,întrebându-se cât timp va mai putea să-şi continue munca şi cu o durere ascuţită în suflet,ce se va întâmpla când ea nu va mai putea să facă faţă.Scările de piatră până la apartamentul ei erau numeroase.Ce se va întâmpla când va fi prea bătrână ca să le mai urce? Visase odinioară să instaleze un lift,dar clădirea era prea veche ca să mai sufere transformări,presupunând că ca şi-ar fi putut permite cheltuielile uriaşe legate de instalare.Ajunse la uşă şi îşi scoase cheile.După ce pătrunse în holul liniştit o cuprinse o senzaţie de pace.Era atmosfera pe care o crease ea însăşi şi pe care nu încetase niciodată să o preţuiască.Toogy traversă holul şi deschise uşa dormitorului ei.Era o cameră micuţă,mobilată sobru,dar care conţinea multe comori pe care îi plăcea să le aibă în preajmă.Erau fotografii ale lui Michael de când era copil,câteva amintiri din copilăria ei,un crucifix pe care i-1 adusese cineva de la Roma şi multe alte daruri-cele mai multe ieftine,dar pentru ea nepreţuite,pentru că îi fuseseră făcute de cei pe care îi iubea.Toogy şedea la masa de toaletă şi îşi schimba încălţămintea când Agnes apăru pe uşă.Toogy auzise bocănitul cârjei şi,ridicând ochii spre ea,îi zâmbi:

-M-am întors,Agnes. -Văz.E aci cineva care vrea să te vadă. -Oh,nu,rosti Toogy aproape involuntar,simţind cum toți nervii ei obosiţi se revoltă. -Aşa i-am zis şi eu,răspunse Agnes.Ştiam că n-o să vrei să vezi pe nimeni,da' n-a vrut să se mişte; mai repede ai mişca din loc stânca dă la Gibraltar. Cine e,Agnes? întrebă Toogy.Nu ştiu.N-a mai fost p-aci niciodată.Agnes făcu o mică pauză,apoi adăugă: Crez c-ar fi mai bine s-o vezi.Toogy îşi încheie papucii de modă veche şi rumegă remarca lui Agnes.Ştia foarte bine că dacă Agnes ar fi vrut într-adevăr să ţină pe cineva departe de ea,nici cu un regiment de soldaţi n-ar fi reuşit acela să pătrundă pe uşă.Când voia,Agnes putea să fie tare ca fierul şi absolut indiferentă la suferinţele cuiva.Dar pentru vreun motiv oarecare,Agnes dorea ca ea s-o vadă pe această persoană.Cu greu,Toogy se ridică în picioare. -Foarte bine,Agnes.O s-o văd imediat. -Mai ai şi nişte mesaje,mormăi Agnes,da' nu-i nimic important. -Nimic de la domnul Michael? Agnes scutură din cap: -Nu.Vrei să telefonez la el acasă,să văz dac-a ajuns acolo? -Nu,sigur că nu! răspunse Toogy.N-am nici un motiv să-1 aştept,dar am presentimentul că trebuie să vină în seara asta. -Dacă aşa simţi,apare el,zise Agnes.Apoi se uită scrutător la domnişoara Toogy. -Io-te,că arăţi obosită.Ii spui femeii care aşteaptă în salon că nu poţi să vorbeşti cu ea.Poa' să vină alt'dată. -Nu,Agnes,e bine.Dar mi-ar prinde bine o ceaşcă de ceai,dacă poţi să-mi faci una. -O trimit d-aici,insistă Agnes,totuşi Toogy ştia,pe căi numai de ea cunoscute,că Agnes nu se prea grăbea să facă ce spune.În ciuda oboselii,Toogy era destul de curioasă să vadă cine era persoana care reuşise să treacă de vigilenţa lui Agnes. -Fleacuri,îşi zise ea îndreptându-şi umerii slăbiţi. O să mă simt foarte bine după o ceaşcă de ceai.Traversă holul şi deschise uşa slonului.Cynthia,care stătuse într-un fotoliu răsfoind o revistă,sări în picioare. -Oh,domnişoară Toogy,zise ea,trebuia să vin să te văd. -Frumos din partea ta,răspunse Toogy calmă,îndreptându-se spre scaunul ei obişnuit,de cealaltă parte a căminului. -Nu e o vizită de prietenie,continuă Cynthia.Am venit pentru că sunt disperată, pentru că am nevoie de ajutorul dumitale.Rostise cuvintele cu umilinţă,iar tonul şi expresia ei erau foarte diferite de cele pe care le avusese ultima dată când o văzuse Toogy; atunci îşi ţinuse capul sus,avea un aer provocator şi un zâmbet

poznaş pe buze.Ştia că fata era nefericită; întinse mâna şi o invită să ia loc pe un scăunel de lângă ea. -Vino,stai jos,zise ea,şi povesteşte-mi totul. -Lucrul cel mai îngrozitor,răspunse Cynthia,e că nu am prea multe de povestit.E numai o poveste despre vid sufletesc,despre ani pierduţi şi despre timp risipit.Nam făcut nimic,domnişoară Toogy,nimic care să merite să trăieşti şi brusc m-am trezit conştientă de faptul că îmbătrânesc şi mă transform într-o fiinţă la fel de găunoasă şi de lipsită de valoare ca şi cei alături de care trăiesc.Cynthia făcu o scurtă pauză,îşi împleti degetele în poală şi continuă cu voce scăzută: -Tata e fără îndoială un om strălucit,dar nu e fericit.Am senzaţia că a lăsat să treacă pe lângă el atât de multe ocazii,încât acum îi e teamă să-şi schimbe linia de conduită.Casa în care am locuit e pustie,domnişoară Toogy.Cred că am descoperit asta de când eram mică,dar mi-a fost întotdeauna ruşine s-o critic, când avea atâtea.Dar abia acum îmi dau seama ce puţin avem din acele lucruri care contează cu adevărat în viaţă.Oftă adânc,apoi întinse mâna şi o aşeză pe genunchiul lui Toogy. -Te rog,ajută-mă. -În ce sens? -Vreau să realizez ceva care să merite să trăieşti.Vreau să învăţ să-i cunosc pe oameni,să-i înţeleg,aşa ca dumneata.Vreau să simt că am un rost pe lume,chiar daci n-ar conta decât pentru puţini dacă trăiesc ori dacă mor. -Ce te-a făcut să simţi în felul ăsta? întrebă Toogy. -Nu ştiu,răspunse Cynthia.Poate a început de când te-am întâlnit pe dumneata... şi pe Michael.Înainte de asta mă simţeam nemulţumită,dar neliniştea a sporit de când am fost la Melchester şi de când am cumpărat fabrica de la Saunders Lane. Condiţiile de viaţă ale celor db acolo m-au umplut de groază; dar n-a fost numai atât.Nu a fost numai şocul.Cred că fiecare ştie că există astfel de locuri şi.astfel de mizerie.A contat faptul că i-am cunoscut pe oameni,că i-am înţeles ca fiinţe umane,ca individualităţi,faptul că le-am vorbit.Şi oricât ar părea de ciudat,simt că i-am ajutat,sau cel puţin pe unii dintre ei. -Sunt sigură că-i aşa,zâmbi Toogy. -Dar nu cum trebuie...nu cum ajuţi şi cum sfătuieşti dumneata oamenii.Mi-era ruşine de ei şi lor le era ruşine de mine.Nu ştiam exact ce trebuie să spun; voiam să-i ajut,dar nu voiam să par că-i tutelez; voiam să plătesc în locul lor şi totuşi să le las independenţa.Oh,e aşa de greu de exprimat în cuvinte,şi totuşi cred că mă înţelegi.

-Sigur că te înţeleg,zise Toogy încet.Uşa se deschise şi Agnes intră împingând o măsuţă pe rotile cu serviciul de ceai aranjat pe ea. -Mulţumesc,Agnes,zise Toogy.E tot ce-mi doream. -Asta o să-ţi facă bine,replică Agnes,da'nici pe juma'te cât ţi-ar face un somn bun.Îi aruncă Cynthiei o privire pe sub sprâncene în vreme ce rostea acestea,dar nu era uitătură veninoasă cu care îi gratula de obicei pe nenorocoşii vizitatori care-i răpeau timpul domnişoarei Toogy.Toogy mai băgă de seamă că pe tavă erau două ceşti de ceai,fapt semnificativ în sine.Dacă lui Agnes nu i-ar fi plăcut vizitatoarea,pe tavă nu s-ar fi aflat decât o ceaşcă,şi când i s-ar fi cerut şi a doua s-ar fi dus bombănind s-o aducă,accentuându-şi mersul şchiopătat,aşa încât vizitatorul să fie absolut conştient şi stingherit de deranjul în plus pe care îl provoca.Agnes se întoarse ca să părăsească odaia,dar când ajunse la uşă îi mai aruncă o privire Cynthiei.În privirea ei era ceva pe care nici chiar domnişoara Toogy nu-1 putea descifra.Apoi Agnes ieşi,închizând cu grijă uşa în urma ei. Toogy turnă ceaiul în linişte,apoi,servind-o pe Cynthia cu o ceaşcă,zise: -Să stăm mai mult de vorbă; vrei să-mi spui mai multe,nu-i aşa? -Totul sună atât de banal şi atât de trivial în comparaţie cu problemele pe care trebuie să le rezolvi dumneata zilnic,oftă Cynthia; dar adevărul e că mama mea vitregă mă urăşte şi că nu vrea să mai stau cu ea în casă. În ultima vreme mi-a făcut viaţa aproape de nesuportat,iar azi după amiază s-a întâmplat ceva care m-a determinat să plec definitiv.Aşa că am părăsit casa. N-am idee unde m-aş putea duce şi ce aş putea face.Credeam că dumneata îmi poţi da un sfat.Chiar în clipa în care pronunţa aceste cuvinte,Cynthia îşi dădea seama cât erau de îndrăzneţe în simplitatea lor.Venise la femeia aceasta pe care abia o cunoştea şi-i adusese problemele ei,sigură în adâncul inimii că domnişoara Toogy le va rezolva.Toogy îşi termină de băut ceaşca de ceai şi se servi cu o felie de pâine cu unt; după o clipă,vorbi: -Vreau să-ţi fac o propunere,zise ea.E o propunere pe care nu am mai făcut-o niciodată,nimănui în viaţă; şi am să-ţi spun absolut cinstit că ţi-o fac nu pentru că ai venit la mine să-ţi dau un sfat,ci pentru că sunt convinsă că tu eşti persoana potrivită,de fapt singura persoană dintre toate cele pe care le-am cunoscut căreia să doresc să-i fac o astfel de propunere.Pentru o clipă,Cynthia îşi ţinu respiraţia, cu ochii foarte mari,fixaţi pe faţa lui Toogy. -Vreau să te rog să te stabileşti aici şi să munceşti alături de mine,zise Toogy.Va fi o muncă grea,Cynthia; cu atât mai grea cu cât eu îmbătrânesc şi mi-e tot mai greu să fac treburile aşa cum le făceam înainte; dar eu aş fi bucuroasă să te am lângă mine şi cred că tu,în felul tău,vei fi foarte curând capabilă să iei pe umerii

tăi o mare parte din munca la care eu mai devreme sau mai târziu,va trebui să renunţ.Urmă o linişte absolută; tensiunea era atât de mare încât părea că timpul însuşi s-a oprit.În cele din urmă,Cynthia vorbi: -Domnişoară Toogy! exclamă ea şi se opri,ca şi cum ar fi căutat în zadar expresia potrivită pentru ceea ce simţea.Apoi se ridică şi se aşeză în genunchi lângă scaunul pe care şedea Toogy. -Ai vorbit serios? întrebă ea.Toogy o mângâie pe obrazul dulce: N-o să-ţi fie uşor,copila mea. -Dar nu mă aştept la lucruri uşoare,răspunse Cynthia.Ccea ce contează e că voi face ceva ce merită făcut,ceva de care să fiu mândră.Vocea îi tremură şi Toogy înţelese fără să mai fie nevoie să-i mărturisească Cynthia că în trecutul ei existau o mulţime de lucruri de care îi era ruşine.O privi şi-i trecu prin minte că fata era chiar mai frumoasă decât i se păruse ei când o văzuse prima dată. Ochii îi străluceau şi aveau aceeaşi expresie pe care trebuie s-o fi avut ochii cavalerilor care îşi închinau viaţa unei Cruciade. -Nu te voi dezamăgi,zise Cynthia încet.Amândouă ştiau că aceste cuvinte simple însemnau un legământ.Lui Toogy îi plăcu forţa lor.Fără nimic pompos,erau afirmarea credinţei unui om că are capacitatea de a face ceea ce era bine şi ceea ce era drept. -Sunt sigură că nu mă vei dezamăgi,răspunse Toogy.Cynthia se ridică în picioare.Se îndepărtă de Toogy,traversă camera şi se duse la fereastră.Se uita la fluviul cenuşiu,aşa cum făcuse Michael de atâtea ori,ca să-şi tragă din el puterea şi hotărârea.Când se întoarse din nou spre cameră,lui Toogy i se păru că asupra ei coborâse o pace,o destindere care îi lipsise înainte. -Când pot să încep? întrebă Cynthia.Toogy zâmbi. -Acum,imediat,dacă ţi-ai adus lucrurile.Nu pot să-ţi ofer decât o cămăruţă minusculă.Am două camere de oaspeţi şi într-una doarme Mary.În altă cameră dorm eu şi în afară de asta mai e un dormitor care e al lui Michael.Nimeni altcineva nu are voie să-1 folosească; Îl păstrăm pregătit pentru el,ca să poată veni aici oricând doreşte. -Michael,repetă Cynthia,încet.Nu-mi dau seama cum am uitat de el.N-o să-i placă acest aranjament,ştii bine. -El are viaţa lui,zise Toogy,aşa cum eu o am pe-a mea. -Dar mă urăşte! Toogy se încruntă. -Nu-mi place acest cuvânt.Aveţi numai păreri diferite. -E mai mult decât atât,zise Cynthia,mult mai mult. -Dar mie nu-mi pasă,zâmbi Toogy.

-Atunci nimic altceva nu mai contează,replică Cynthia. Oftă adânc,apoi,brusc,îşi ridică mâinile deasupra capului: -Oh,mă simt fericită,mai fericită decât am fost în toţi anii ăştia.Parcă mi-ai fi luat o povară de pe umeri.Mă simt renăscută...sculată din mormânt,dacă vrei.Aş vrea să încep să muncesc acum,pe loc! -Nu trebuie să te grăbeşti prea mult,o preveni Toogy.Nu trebuie să uiţi niciodată, Cynthia,că noi lucrăm cu fiinţe omeneşti.Nu e acelaşi lucru ca atunci când răsuceşti un şurub într-o fabrică,sau conduci un automobil,sau baţi la maşină. Va trebui să te apropii de oameni cu calm şi cu tact,aşa încât să aibă impresia că ei s-au apropiat de tine.Trebuie să le câştigi încrederea şi mai presus de orice trebuie să te faci demnă de dragoste,astfel încât oamenii să ajungă să te iubească.Cynthia îşi acoperi faţa cu mâinile. -Nu mă speria. -Aşa uşor te sperii? glumi Toogy.Cynthia îşi dădu capul pe spate. -Nu mă sperii de-adevăratelea,fiindcă ştiu că dacă nu ai fi crezut în mine nu m-ai fi luat alături de dumneata.Asta contează cel mai mult,faptul că dumneata crezi în mine.Se opri un moment,apoi continuă repede: -N-ai făcut-o din amabilitate,nu-i aşa? Toogy izbucni în râs. -Ce motiv aş fi avut să fiu amabilă cu bogata şi frumoasa domnişoară Standish? -Ai fi putut avea,răspunse Cynthia,pentru că numai dumneata ai înţeles că bogăţia şi frumuseţea înseamnă foarte puţin dacă inima îţi este secătuită. -E adevărat,zise Toogy foarte serioasă,dar îţi garantez că ţi-am făcut propunerea din cu totul alt motiv.Ţi-1 voi spune: din prima clipă în care te-am văzut a fost ceva în tine care mi-a reamintit de tinereţea mea. -N-ai fi putut spune ceva care să mă măgulească mai mult,răspunse Cynthia. Şovăi o clipă,apoi întrebă: -Pot să duc măsuţa înapoi în bucătărie? Toogy zâmbi.În clipa aceea înţelese că Cynthia îşi lua locul în casa ei.Nu era decât un gest amabil,dar în acelaşi timp era tipul de gest pe care îl preţuia. -Da,du-o.O să-i fie de ajutor lui Agnes.N-o să-ţi fie greu să găseşti bucătăria, apartamentul e foarte mic. -Pot să mă ofer să spăl şi vasele? -În locul tău n-aş face-o,răspunse Toogy.Agnes ar fi în stare să-ţi dea una în cap. Nu-i place să se amestece nimeni în treburile ei şi e geloasă pe oricine încearcă să-i încalce domeniul. -Mă bucur că m-ai prevenit,zise Cynthia încetişor.Împinse măsuţa prin cameră, deschise uşa şi ieşi cu ea.Rămasă singură,Toogy închise ochii pentru o clipă.

Probabil că aţipise un pic,căci,atunci când deschise din nou ochii,în cameră era mai întuneric şi în dreptul ferestrei se contura silueta lui Michael. -Michael!Era un strigăt de bun venit.El se apropie de ea. -Îmi pare rău că te-am trezit,draga mea.Aţipiseşi când am intrat. -Numai câteva secunde,se acuză Toogy.Am avut o zi lungă şi grea.Eşti demult aici? -Nu,chiar adineauri am intrat. -Ţi-a deschis Agnes? -Nu,nu ştie că sunt aici.E cineva cu ea în bucătărie.Le-am auzit râzând când treceam prin hol. -Nu vrei un ceai? -Sfinte Dumnezeule,nu,e prea târziu! Tot ce voiam,draga mea Toogy,era să te văd pe tine.Sunt foarte neliniştit.Toogy se îndreptă în scaun. -Neliniştit? Povesteşte-mi tot şi aprinde lumina. -Nu,nu vreau lumină.Îmi place mai mult aşa.S-a întunecat de ploaie afară,de aceea e aşa de întuneric,dar aici e o atmosferă liniştitoare.Să vorbim pe întuneric. -Bine. Toogy se lăsă pe spate,aşteptând ce el să înceapă,foarte receptivă,aşa cum era întotdeauna când cineva voia să-i vorbească.Michael şovăi un moment,apoi se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. -Nu e nimic de făcut,Toogy,zise el,dar trebuie totuşi să-ţi spun.Ştii că mă simt întotdeauna mai bine după ce ţi-am spus ţie toate necazurile. -Ce necazuri ai? se interesă Toogy. -E vorba de circumscripţia mea,zise Michael.E mare fierbere acolo,iar eu nu ştiu ce-ar trebui să fac.Azi dimineaţă am avut o convorbire lungă cu Thomas-ţi-1 aduci aminte,cât ne-a ajutat la alegeri-care mi-a spus foarte deschis cine e de partea mea şi cine e împotriva mea.Au convocat o şedinţă a Comitetului Executiv şi cred că asta înseamnă că vor să ceară adunării să-mi acorde un vot de neîncredere. -Oh,Michael,sigur nu vor face aşa ceva. -Ba mi-e teamă că da.Whitlock,preşedintele,e fără îndoială un om cumsecade, dar Thomas mi-a spus că e manevrat în întregime de Sir Norman Baltis. -Noman Baltis,repetă Toogy numele,încetişor. -Da,el e hotărât şi pornit împotriva mea.Nu e surprinzător,desigur.Cred că a fost într-adevăr o prostie din partea mea să-1 contrazic chiar la prima întâlnire,dar nu văd ce altceva aş fi putut face.E hotărât să-mi facă viaţa cât de grea poate,şi ştii

la fel de bine ca şi mine că are posibilitatea să mi-o facă foarte grea.E un om cu mare greutate,cel mai mare utilizator de mână de lucru din Melchester şi un om cu mare influenţă asupra comunităţii. -Ce crezi despre el? întrebă Toogy. -Personal? întrebă Michael.Ei bine,oricât ar părea de curios,îmi place.E cinstit şi în ansamblu cred că e o persoană foarte cumsecade.Dar a fost de o încăpăţânare prostească în ce priveşte Saunders Lane,iar eu am avut nenorocul să nimeresc punctul lui slab înainte de a avea cea mai mică ocazie să discutăm despre orice altceva.Iar acum nu mai e nimic de făcut. -Dar nu trebuie să-i pierdem din vedere pe ceilalţi,pe cei ce te-au votat,poporul. -Da,sigur,şi pentru moment nimeni nu mă poate răsturna,zise Michael,dar adunarea poate hotărî să sprijine alt candidat,împotriva mea,la alegerile următoare.Dar nu asta e supărarea cea mare. -Ce mai este? întrebă Toogy. -O să-ţi spun,continuă Michael.Dezbaterea în legătură cu politica externă începe săptămâna viitoare.Am de gând să vorbesc din nou,şi să vorbesc foarte dur de data asta.Mi s-a promis,confidenţial,sprijinul multor parlamentari mai tineri,din ambele tabere,dar-şi aici e greutatea,Toogy-mulţi dintre ei sunt destul de neliniştiţi.E de înţeles de ce.Dacă lucrurile merg asa cum au pornit-o,am putea provoca destul de uşor căderea guvernului.Asta înseamnă alegeri generale.Unii dintre cei care mă sprijină nu sunt prea siguri pe locurile lor.Le e frică de ceea ce s-ar putea întâmpla în circumscripţia lor şi e foarte probabil că în momentul alegerilor vor intra în panică şi se vor retrage.Vor socoti-ceea ce e de înţeles-că e mult mai bine să „meargă la sigur”. -Şi viitorul Angliei? -Înţelegi? Ştiam eu că vei înţelege! De aceea sunt neliniştit.De aceea nu prea ştiu ce trebuie să fac.Ar trebui să mă duc la West Winkley,la Sir Norman? Să-i explic ce este în joc? E tipul de om care va reacţiona,sau îşi va valorifica şi mai dur avantajul? Ziarele sunt cu ochii pe mine şi pe West Winkley. Dacă fac acum o mişcare greşită,voi strica absolut totul.Dacă eu cad la alegeri nu contează prea mult; dar cred că în clipa asta port pe umeri ceva cu mult mai important decât succesul modestei mele cariere. -Sunt foarte neliniştit,Toogy,zise el şi îşi luă capul în mâini.Toogy rămase tăcută o vreme,apoi,în cele din urmă,zise: -Îmi promiţi să nu întreprinzi nimic timp de douăzeci şi patru de ore? Michael ridică fruntea şi o privi surprins. -Douăzeci şi patru de ore? repetă el.Ce vrei să spui?

-Ce am spus,repetă şi Toogy.Vreau să nu faci nimic timp de douăzeci şi patru de ore.Când va avea loc adunarea? -Miercurea viitoare. -Atunci am puţin răgaz.Aşa cum ţi-am spus,nu face nimic până nu-ţi spun eu. -Dar nu înţeleg.Ea îi zâmbi. -Ai încredere în mine? -Toogy,draga mea,sigur că am încredere,dar nici chiar tu nu poţi face minuni în această privinţă. -Nu ştiu,zise Toogy; dar mi-ai cerut un sfat; te rog să-1 urmezi. -Sigur că o să-1 urmez! Am fost eu vreodată aşa de neascultător ca să nu fac cemi spuneai tu? Totuşi... -N-am de gând să mă cert cu tine,zise Toogy.Am un presentiment,dragul meu,că totul va fi cum trebuie.Tot ce ai făcut e să crezi în tine însuţi şi în dreptatea cauzei tale. -Cred în justeţea acestei cauze,zise Michael.E singura atitudine pe care o putem adopta,ca naţiune.Trebuie să fim puternici,Toogy; popoarele slabe sunt cele care produc dezastre şi aduc distingerea în urma lor. -Și eu am crezut întotdeauna la fel,răspunse Toogy.Dar în acelaşi timp cei puternici au şi mari răspunderi. -De la care Anglia nu a dezertat niciodată până acum.Michael îşi strânse pumnii.Toogy,trebuie să câştigăm.E lupta celor puternici împotriva celor slabi. Trebuie să facem totul pentru ca cei tineri şi puternici să se ridice împotriva celor bătrâni şi condamnaţi de istorie.Tinerii sunt de partea mea şi asta e prima şansă pe care o au de când s-a terminat războiul.Acum Michael vorbea convingător,cu focul credinţei care ardea în el ca o forţă pe care o simţea oricine îl asculta.Toogy întinse mâinile şi i le luă pe ale lui. -Să nu-ţi fie teamă,dragul meu,îi vei convinge.Michael îi luă mâna şi o duse la buze. -Niciodată nu mă părăseşti la nevoie,zise el. Cu capul plecat,nu auzi când se deschise uşa. -Agnes spune că peste cinci minute cina va fi gata,domnişoară Toogy,zise Cynthia.Numai când îşi sfârşi fraza îl observă pe Michael şi în aceeaşi clipă o văzu şi el pe ea şi scoase o exclamaţie.Cynthia îşi recapătă prima prezenţa de spirit. -Bună seara,zise ea şi zâmbi.Pentru Michael zâmbetul ei era o impertinenţă,dar Toggy băgă de seamă că ochii ei ascundeau o chemare,ca şi cum l-ar fi rugat să fie drăguţ cu ea.

-Ce căutaţi aici? întrebă el,iar vocea îi era aspră şi răguşită. -Eu...eu locuiesc aici.Domnişoara Toogy o să-ţi spună tot.Cynthia se întoarse repede şi dispăru.Uşa se închise în spatele ei,iar Michael întoarse spre Toggy o figură atât de mirată încât devenise comică,iar ea izbucni în râs. -Ce caută aici? -Ce a spus.Locuieşte aici? -Da. -Ai înnebunit? -După câte ştiu,nu. -Atunci,de ce? Michael îşi trecu o mână prin păr.Toogy,trebuie să-mi dai o explicaţie.Ce caută Cynthia Slandish în casa mea şi de ce spune că locuieşte aici? -Pentru că aici locuieşte.Stai jos,Michael. -Ba n-am de gând să stau deloc.Asta depăşeşte puterea mea de înţelegere.Din toată omenirea,tocmai femeia asta să ţi se impună cu forţa. -N-a făcut nimic din ce spui.Tu chiar crezi,Michael,că aş permite cuiva să mi se impună cu forţa? -Nu ştiu.E uşor să ţi se stârnească simpatia şi îmi închipui că asta a şi făcut. -Aşadar,crezi că are prin ce să-mi stârnească simpatia? -Nu...ei bine,nu ştiu...Nu ştiu nimic despre ea. -Exact,ştii prea puţin sau nimic despre Cynthia Slandish.Eu ştiu foarte multe.Eu am rugat-o să vină să stea aici,Michael,pentru că eu cred în ea,pentru că sunt convinsă că e singura persoană care m-ar putea ajuta. -Să te ajute? întrebă neîncrezător Michael. -Da.Repet că e singura persoană care mă poate ajuta. -Dar,Toogy,probabil că ţi-ai pierdut minţile.Fata asta n-are cum să te ajute.Ce ştie ea despre munca ta şi ce-i pasă ei de această muncă? Ştii cum s-a purtat cu David.Făcu o pauză. -Crezi tu că o astfel de fată va avea vreun pic de înţelegere pentru oamenii de aici,pentru oamenii pe care lu îi înţelegi,pentru cei care te iubesc? -Da,cred că-i poate înţelege şi-i poate iubi pe cei de aici.Michael îşi azvârli braţele în aer. -Renunţ! Nu mai înţeleg nimic. -Nu,dragul meu,nu înţelegi.Dar ce contează? Tu îţi vezi de viaţa ta,eu îmi văd de viaţa mea. -Toogy,cum poţi să-mi spui aşa ceva? Ştii cât de apropiaţi am fost întotdeauna. Ai fost ca mama mea;de fapt tu ai fost mama mea.

-Nu,dragul meu,tu ai avut propria ta mamă.Nu-ţi aduci aminte de ea,dar era o femeie deosebit de dulce şi demnă de a fi iubită. -Nu-mi aduc aminte de ea,deci tu eşti mama mea,zise Michael cu încăpăţânare,şi deşi ştii că-mi displace femeia asta ai adus-o la mine în casă. -Ca să mă ajute,adăugă Toogy. -Mai sunt şi alţii care te pot ajuta. -Chiar mai sunt? -Sfinte Dumnezeule,trebuie să fie! -Cynthia nu are experienţă,Michael,dar posedă două calităţi indispensabilecurajul şi forţa.Acestea reprezintă o bază solidă pe care se poate clădi ceva. Experienţa va veni cu vârsta,iubirea-prin cunoaştere.Curajul şi forţa sunt necesare de la început.Nu le-am găsit decât la foarte puţine femei tinere. -Dar nu mi-ai spus niciodată că ai avea nevoie de cineva să te ajute,insistă Michael.Dacă mi-ai fi spus,îndrăznesc să cred că aş fi găsit eu pe cineva. -Poate pe cineva ca Mary? Toogy râdea de el şi Michael făcu un gest de disperare. -Mă legi de mâini şi ştii asta foarte bine.Stii bine că nu mă gândesc la cineva ca Mary. -Poate te gândeşti la cineva ca Cynthia? Oh,Dumnezeule! zise Michael izbucnind în râs în ciuda voinţei sale.Esti incorigibilă.Nu stiu ce să spun. -În cazul ăsta,eu n-aş mai spune nimic.Uşa se deschise brusc. -Cina e gata,zise Agnes ascuţit,şi-ar trebui să veniţi imediat,că am făcut omletă şi n-am chef să se răcească.IViăria Sa s-a întors ş-acu să dichiseşte,c-a auzit că Domnul şi Stăpânul ei e aci.Făcu o strâmbătură spre Michael. -Agnes,n-ar trebui să vorbeşti în felul ăsta,zise Toogy.Dar nu vorbise prea convinsă,căci ştia prea bine că Agnes spunea întotdeauna ce-i plăcea ei,oricât ai fi încercat s-o opreşti. -Ei bine,eu n-o să mă dichisesc,zise Michael.Vin aşa cum sunt. -Foarte bine,răspunse Agnes.Femeile astea! În glasul ei se simţea dispreţul.Traversă holul şi intră în încăperea minusculă pe care o numeau sufragerie şi care se afla lângă bucătărie.Toogy intră prima, urmată de Michael.Cynthia îi aştepta.Stătea în picioare şi ceva din atitudinea ei o izbi pe Toogy drept în inimă.Era ca un copil în prima zi de şcoală.Neliniştită şi nesigură pe ea.Toogy ştia fără s-o privească că ochii Cynthiei erau aţintiţi asupra lui Michael.

-Ia loc,draga mea,zise Toogy.Cel mai bine ar fi să stai la dreapta mea.Michael are locul lui în capul mesei,iar Mary poate sta în partea cealaltă.Fără un cuvânt,Cynthia se strecură la locul ei.Urmă un moment de tăcere stingherită, până când Agnes răsturnă omleta,iar Michael se ridică s-o ajute. -Farfuriile îs fierbinţi,îl preveni'Agnes aspră.Michael le luă cu grijă şi le aşeză pe masă.În momentul acela Mary intră în cameră. -Îmi pare rău că am întârziat,domnişoară Toogy,zise ea şi atunci o văzu pe Cynthia.Avu o şovăială vizibilă,iar Toogy făcu prezentările. -Cynthia,nu cred că o cunoşti pe Mary Rankin,care lucrează pentru Michael. Mary,ea e Cynthia Standish. -Bună ziua.Cele două femei îşi strânseră mâinile peste masă şi se aşezară rapid, ca trase de frânghie. -Dumneavoastră aţi cumpărat fabrica Saunders Lane,nu-i aşa? zise Mary ca să facă conversaţie. -Da,răspunse Cynthia.Se uită pe furiş spre Michael,care se simţea stânjenit de faptul că discutau acest subiect. -Și ai făcut o treabă foarte bună acolo,zise Toogy.De fapt,ieri am primit o scrisoare de la una din locatare.Era emoţionată pentru că Michael a reuşit să obţină o pensie pentru fiul ei,dar încă şi mai mişcată de schimbările care s-au făcut la casă.Ai făcut foarte mulţi oameni fericiţi,Cynthia.Sper să rămână fericiţi. -Trebuie că v-a costat o grămadă de bani,zise Mary acru. -N-am primit încă nota de plată,dar oricât ar fi costat am sentimentul că a meritat,replică Cynthia. -E uşor să vorbeşti astfel,când îţi poţi permite să faci aşa ceva,remarcă Mary. Avea obrajii neaşteptat de roşii şi era foarte evident că era cât se poate de surprinsă să o găsească pe Cynthia la cină.Toogy se uită la ea şi ceva din ochii calmi şi cinstiţi ai bătrânei o făcu pe Mary să-şi plece privirea şi să nu se mai uite decât la mâncare.Nu era o masă uşor de îndurat,dar nimeni nu putea rămâne mult timp îmbufnat şi nici animozităţile nu puteau înflori atunci când era Toogy de faţă.Nu trecuse mult şi discutau toţi despre subiecte neutre,calm,fără aluzii personale.Când cina luă sfârşit,Michael se uită la ceas. -Trebuie să mă întorc la parlament,zise el.Se aşteaptă o votare pe la nouă jumătate şi trebuie să mă duc să votez.Traversă cămăruţa şi o sărută pe Toogy cu afecţiune; apoi se întoarse spre cele două fete. -Noapte bună,Mary.Ne vedem mâine.Noapte bună,domnişoară Standish.

-Noapte bună,Michael.Îi spusese într-adins pe numele de botez,ca să-1 facă să înţeleagă că-1 ruga să fie mai prietenos,că-1 ruga să uite prăpastia care se căsca între ei doi.În clipa aceea el nu era conştient decât de drăgălăşenia ei,de faţa ei micuţă întoarsă spre el,de ochii ei întunecaţi şi de linia dulce a buzelor; atunci se întoarse repede să plece. -Noapte bună,zise el şi nu izbuti să-i rostească numele.Imediat după ce plecă el, spuse şi Toogy noapte bună. -Mă duc să mă culc,zise ea.Mă simt foarte obosită.Intră în camera ei şi închise uşa,dar nu începu să se dezbrace imediat.Mai întâi luă de pe măsuţa de toaletă o fotografie a lui Michael şi o privi îndelung.În fotografie avea numai câteva luniun băieţel voinic şi robust care şedea pe o pernă cu jucăriile răspândite în jurul lui.Se uitase drept la aparat şi pe faţă i se citea o expresie de vioiciune,care avea să devină înflăcărarea vie ce-1 va caracteriza când se va maturiza.Toogy privi multă vreme fotografia,apoi o puse jos.Lângă pat se găsea un telefon; ridică receptorul.Făcu numărul centralei„Trunks”,iar când operatoarea îi răspunse, ceru: -Melchester 235. CAPITOLUL 11 Toogy aştepta să apară reşedinţa de la Claverley printre copaci,anticipând cu sentimente foarte amestecate întâlnirea care o aştepta.Era greu de spus dacă îi făcea plăcere sau îi părea rău că trebuie să-1 vadă din nou pe Norman. Stările ei emoţionale legate de Norman suferiseră multe schimbări de-a lungul anilor; şi chiar acum,când era bătrână şi când nu mai contau decât interesele lui Michael,Norman Baltis încă mai avea puterea s-o tulbure profund,aşa cum o tulburase prima dată când îl întâlnise.Îşi amintea perfect dimineaţa de acum o jumătate de secol,când fratele ei zisese la micul dejun: -Am auzit că în sat e un tip care a inventat o bicicletă nouă. -Ce interesant! exclamase Susan Trugrot.Cum îl cheamă? -Cred că Baltis.E nepotul bătrânului Miliard care ţine hanul „Omul verde”.Se zice că e un băiat inteligent. -Oh,trebuie să mergem să vedem bicicleta. Bicicletele tocmai ajunseseră la modă,iar Susan era considerată deosebit de îndrăzneaţă pentru că fusese una dintre primele fete din împrejurimi care avusese o bicicletă. -O să mergem călare până la el în dimineaţa asta,îi promisese fratele ei.Ar fi mai bine să nu-i spui mamei nimic.Aseară mi-a ţinut o predică lungă ca să-mi spună

că n-ar trebui să-ţi încurajez ideile prea îndrăzneţe.Susan râsese.Viaţa era foarte frumoasă la optsprezece ani.Erau atâtea de făcut şi atâtea lucruri extraordinare de care să te bucuri şi pe care să le guşti.Se ridicase de la masă şi îşi plimbase privirile peste pajiştile verzi şi netede,pe care grădinarii ieşiseră deja la lucru. Multe generaţii contribuiseră la frumuseţea acestor pajişti,mărginite în zare de copaci. -Ce frumoase sunt! zisese ea dintr-o dată.Fratele ei râsese. -Sfinte Dumnezeule,Susan,s-ar zice că n-ai mai văzut locul ăsta mai înainte. -Nu poţi să admiri un lucru pe care-1 cunoşti bine? întrebase Susan. -Ba cred că e voie,replicase el; şi întâmplător chiar şi tu te-ai făcut foarte drăguţă.Şi mă simt îndreptăţit să spun asta,deşi te cunosc foarte bine. -Mulţumesc,îi răspunsese ea,făcând în glumă o mică plecăciune înainte de a fugi sus să-şi aducă lucrurile.Porniseră călare spre sat; portarul le făcuse o plecăciune când le deschisese marile porţi de fier de la capătul aleii;ţăranii îşi mângâiau pletele când treceau pe lângă ei.Satul,cuibărit la poalele colinelor Cotswold,era alcătuit dintr-un mănunchi de căsuţe alb-negre,acoperite cu paie; în mijloc se înălţa,masivă şi pătrată,cenuşia biserică normandă. „Omul verde” era singurul han din împrejurimi; când îşi înfrânaseră caii în faţa lui,bătrânul hangiu,care-i cunoştea de când erau copii,se grăbise să le ţină caii. -Am venit să-1 vedem pe nepotul lui Miliard,zisese fratele ei. -Îl găsiţi în curtea din spate,sir.Lucrează la o şmecherie de fier.Absolut nefiresc, aş zice eu,când omul poate să călărească un animal cumsecade.Râzând de dezgustul ce se ghicea în vocea bătrânului,Susan îşi urmă fratele într-un hambar mare,din spatele-hanului.Acolo lucra Norman Baltis.Era un tânăr bine clădit, cam de aceeaşi vârstă cu ea.Avea părul de un roşu înflăcărat,iar primul lucru care îi atrăsese atenţia lui Susan fuseseră ochii lui foarte albaştri.Rămăsese fascinată de ochii lui.Nu mai întâlnise pe nimeni până atunci cu nişte ochi atât de vii,atât de extraordinar de expresivi.Susan fusese educată să considere că tinerii care nu făceau parte din categoria ei socială nu puteau fi consideraţi făpturi din carne şi sânge.Numai că ea,din prima clipă în care îl văzuse,fusese conştientă că Norman Baltis e un bărbat adevărat.El îi salutase politicos,dar fără nici un entuziasm,iar ea îşi dăduse seama că nu era deloc bucuros să fie întrerupt din lucru. -Ei,Baltis,zisese fratele ei,am auzit că ai inventat o bicicletă nouă.Sora mea şi cu mine am venit s-o vedem. -Încă nu e gata,Sir.

-Nu-i nimic,lasă-ne să aruncăm o privire la ce-ai făcut.Cam împotriva voinţei sale,Norman Baltis le arătase bicicleta.Nu prea erau multe de văzut,dar în vreme ce le-o prezenta,în glasul lui răsunau un entuziasm şi o înflăcărare contagioase. -Vedeţi cum se învârtesc roţile,iar ghidonul e mai jos.In felul ăsta prinzi o viteză mai mare.Susan nu se uitase la bicicletă; dar îl privise atentă pe băiatul care le demonstra ce inventase.Nu semăna cu nici un băiat pe care-1 întâlnise ea până atunci.Se simţeau în el forţa şi hotărârea.Dar mai era şi altceva; ceva ce nu întâlnise la nici unul din tinerii cu care discutase până atunci: nu putea descrie acest „ceva” decât ca pe un fel de vivacitate neîngrădită de nimic. Ea era obişnuită cu tineri leneşi.In vremea aceea era la modă ca gentlemen-ii să trândăvească,să socotească firesc ca totul să le vină de-a gata şi să manifeste lipsă de entuziasm faţă de orice plăcere.Norman era cu totul altfel; credea evident în bicicleta lui şi-ceea ce era şi mai impresionant-credea în el însuşi. -După ce-o termini,ce ai de gând să faci cu ea? îl întrebase fratele lui Susan. -O să i-o arăt unui om pe care-1 cunosc,din Coventry.A fost pe aici acum vreo două săptămâni şi i-am spus ce vreau să fac.A zis că l-ar interesa. -Şi după asta? Norman zâmbi. -O s-o iau de la-nceput şi o să fac alta,şi mai bună.Conversaţia nu avusese nimic senzaţional,dar Susan avea să-şi amintească fiecare cuvânt toată viaţa. -Ei bine,mi-ar plăcea să văd bicicleta după ce o termini,zise fratele ei. -O să trimit vorbă la conac,Sir. -Poţi s-o aduci tu singur.Era o nuanţă de dojana în sugestia pe care i-o făcea. -Sigur,dacă voi avea vreme.Era răspunsul unui om care nu se afla acolo ca să fie la dispoziţia cuiva şi care avea propriile lui idei despre subordonare. -Hai să mergem,Susan.Fratele ei îşi strecurase braţul sub al său,dar ea se trăsese înapoi. -La revedere,îi spusese ea lui Norman Baltis.Mulţumesc că ne-ai arătat invenţia ta. -Mi-a făcut plăcere.De astă dată o privise ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima dată,iar în ochi îi apăruse o expresie pe care Susan o cunoştea prea bine.Era admiraţie.Citise adesea admiraţia în ochii altor bărbaţi,dar de astă dată era altceva.Simţise cum se roşeşte,totuşi nu-şi plecase privirea din faţa ochilor lui. Un curent trecuse de la unul la altul,un flux magnetic care suprimase orice deosebire de naştere şi de educaţie.Nu erau decât un băiat şi o fată-nu,un bărbat şi o femeie-faţă în faţă,recunoscându-se unul pe altul.Sufletele lor se atinseseră şi suprimaseră prăpastia dintre ei.

-Susan!Vocea fratelui ei,puternică,poruncitoare,explodă între ei.Îşi întoarse repede privirile.Inima îi bătea cu putere; ştia din instinct,dar sigur,că şi inima lui Norman bătea.Plecase acasă şi încercase să-1 uite; dar clipele acelea petrecute în umbra hambarului de la „Omul verde” se dovediseră hotărâtoare pentru toată viaţa ei.O săptămână mai târziu refuzase să se căsătorească cu unul din cei mai prezentabili tineri din vecinătate.Părinţii ei fuseseră uimiţi. -Susan,are toate calităţile! -De asta nu vreau să mă mărit cu el. -Draga mea,ce vrei să spui? Întrebarea suna uimită şi îngrijorată. -M-aş înăbuşi.N-aş putea să suport ani la rând o astfel de viaţa convenţională. -Dar e şi viaţa noastră...pe care o trăim de când ne ştim. -Da,ştiu; de aceea ştiu că aş fi nefericită. -Dar,Susan există vreo altă posibilitate? -Trebuie să existe una şi eu am de gând s-o aflu. -Dar...ce ai de gând să faci? -Să muncesc.Dacă i-ar fi anunţat că are de gând să se urce pe scenă sau să lucreze într-un circ n-ar fi putut fi mai miraţi.Apoi s-au gândit că nu era decât un capriciu şi că Susan îşi va schimba gândurile.În ziua când împlinise douăzeci şi unu de ani plecase să lucreze în cartierul docurilor.Părinţii ei reacţionaseră ca şi cum ea ar fi intrat într-o mănăstire sau într-un spital de nebuni,dar Susan rămăsese de neclintit.Găsise ceea ce dorea; iar pentru prima dată îşi dăduse seama ce dorea în ziua în care Norman Baltis o privise adânc în ochi. Susan citise în ochii lui nu numai admiraţie faţă de ea,ci şi eforturile şi luptele pe care le dădea un tânăr care îşi trăia viaţa din plin,făcând ceea ce dorea să facă,liber în convenţiile înguste ale lumii bune.Toogy nu-1 mai revăzuse pe Norman de mai bine de douăzeci de ani.Auzise din când în când despre el şi citise în ziare despre omul care îşi croise c1 um mai întâi în industria de automobile,apoi ca unul dintre primii interesaţi de industria aerospaţială. Reintrase în viaţa ei imediat după primul război mondial. Toogy lucrase tot timpul războiului ca soră de caritate şi nu se întorsese decât de puţină vreme la ea acasă,în Dockland.Era ocupată să-şi pună treburile în ordine,când,într-o zi,primise o scrisoare de la verişoara ei,Elizabeth Claver.Pe verişoara ei nu o văzuse decât de două trei ori şi nu-şi amintea decât foarte puţine despre ea,în afară de faptul că era foarte drăguţă şi că cineva îi spusese că scrie poezii.Scrisoarea era urgentă,iar pentru Toogy,care citea printre rânduri,era aproape disperată:

„Te rog să ne întâlnim,verişoara Susan (scria Elizabeth),am nevoie de sfatul şi de ajutorul tău.Anunţă-mă-cât de repede poţi-când să vin la Londra,să stăm de vorbă”.Toogy îi răspunse fetei invitând-o la prânz peste două zile.Venise,iar Toogy constatase că memoria nu o înşelase.Elizbeth era foarte drăguţă,dar pe figura ei se citea mai mult decât drăgălăşenie-avea o expresie spiritualizată,iar după ce începură să discute-Toogy înţelese că nu era vorba numai de o iluzie produsă de înfăţişare.La douăzeci şi şapte de ani,Elizabeth Claver era o persoană foarte neobişnuită.Era deosebit de inteligentă,cu lecturi bogate,avea o perspectivă artistică asupra vieţii.Sensibilă până la clarviziune,avea o puternică aplecare mistică. -Trebuie să mă ajuţi,verişoara Susan,spusese ea aplecându-se în fotoliu şi luându-i mâinile.Numai tu poţi să-mi spui ce trebuie să fac,pentru că şi tu ai ştiut ce să hotărăşti în tinereţe.Ai mers pe propriul tău drum,indiferent ce ţi s-a spus de către alţii. -Şi tu vrei să faci acelaşi lucru? o întrebase Toogy.Elizabeth făcu un semn de aprobare. -Dar eu nu vreau să muncesc,ca tine.Eu vreau să schimb lucrurile din alt motiv.. -Da? -M-am îndrăgostit,spusese Elizabeth,iar familia e îngrozită.Mi-au interzis chiar şi să-1 mai văd.Mi-au spus că,dacă mă mărit cu el,pot să plec de acasă şi să nu mă mai întorc niciodată.Se opri o clipă apoi râse-un râs liniştit,foarte atrăgător. -De fapt,nu se va pune problema să plec de acasă.Vezi tu,omul cu care doresc să mă căsătoresc tocmai a cumpărat Claverley. -Oh,îmi aduc aminte,am auzit că l-aţi vândut.Mi-a părut foarte rău. -Da,e trist,căci a aparţinut familiei Claver de mai bine de trei sute de ani,dar nu ne mai putem permite să trăim acolo.Ne-ăm luptat destul cu greutăţile înainte de război,iar acum trebuia să ne mulţumim cu un grădinar şi doi servitori.Si casa se ruina căci nu mai aveam cu ce s-o reparăm.Atunci a apărut cineva care i-a oferit tatei un preţ fantastic pe casă,un preţ pe care nu avea cum să nu-1 accepte.Şi apoi,după ce fratele meu Teddy a fost ucis în război,nu mai are cine să moştenească domeniul.Elizbeth se opri o clipă,apoi continuă: -Aşa l-am cunoscut...pe omul pe care-1 iubesc.A venit să cumpere casa.Tata îl ura,desigur,chiar înainte de a-1 fi văzut,aşa că m-a rugat pe mine să-i arăt domeniul,în timp ce i-am slujit drept ghid,am discutat.Oh,verişoara Susan,atunci mi-am dat seama că era un om absolut deosebit de toţi cei pe care îi cunoscusem până atunci. -V-aţi îndrăgostit unul de celălalt?

-Da,la prima vedere. -Dar de ce se împotriveşte atâta familia? Elizabeth făcu un gest grăitor cu mâinile. -Oh,nu sunt prea surprinsă.Întâi,pentru că e cu douăzeci de ani mai bătrân decât mine; în al doilea rând,e un om din popor.Cunoscându-mi familia,ştii că lucrul ăsta contează pentru ei mai mult decât orice altceva.Dacă ar fi fost hoţ,nebun,sau un bătrân de peste optzeci de ani,cu un picior în groapă,nu le-ar fi păsat tot atât de mult.Ce-i supără e că trebuie să spună: „Nu e unul de-ai noştri”. -Şi va cumpăra Claverley? -A cumpărat-o.Trebuie să părăsim casa într-o lună.Dar eu am de gând să rămân. -Eşti foarte,foarte sigură că faci un lucru bun dorind să te căsătoreşti cu omul ăsta? -Foarte,foarte sigură.Îl iubesc pe Norman şi el mă iubeşte.Toogy tresărise. -Cum îl cheamă? Nu mi-ai spus. -Norman Baltis.Directorul de la Baltis Motor Company din Melchester. Norman se căsătorise cu Elizabeth şi Toogy fusese la nunta lor.Văzându-1 iarăşi,după atâţia ani,înţelesese că hotărârea şi setea de viaţă pe care le simţise la el încă de când se întâlniseră prima dată încă nu se stinseseră.Dar la patruzeci şi şapte de ani Norman era o persoană diferită de cel care fusese tânărul entuziast de optsprezece ani.Dusese o viaţă grea.Trebuise sălupte,şi ca şi cea mai mare parte a luptătorilor,nu mai ştia când trebuie să se oprească din luptă. O iubea pe Elizabeth,dar era umilit şi furios pentru că familia ei nu-1 accepta. Era foarte bogat şi începuse să creadă în puterea banilor lui.Faptul că familia Claver o eliminase din viaţa ei pe Elizabeth pentru că se căsătorise cu ceea ce ei considerau a fi un om sub rangul ei,îl rănise mai mult decât era dispus să recunoască chiar şi faţă de sine însuşi şi-1 transformase într-un animal care îşi arăta colţii oricui,inclusiv lui Elizabeth.O făcuse disperat de nefericită şi de fapt, aşa cum simţise Toogy din primul moment,erau complet nepotriviţi unul cu altul.Trăiseră împreună trei ani,apoi Elizabeth plecase.Toogy îi văzuse în diferite ocazii în aceşti trei ani şi îi păruse extrem de rău pentru amândoi.Pentru Elizabeth,pentru că era îndrăgostită de Norman şi pentru că era prea spiritualizată pentru lumea dură în care alesese să-şi ducă existenţa.Dragostea nu putea acoperi diferenţa enormă dintre ea şi soţul ei.Dragostea nu putea umple prăpastia dintre caracterele lor; fiecare mergea pe drumul lui şi era aproape imposibil să găsească vreun punct de vedere comun în vreo privinţă,oricât de neînsemnată.Şi de Norman îi părea rău.Dacă ar fi iubit în viaţă şi pe altcineva,

mai înainte,ar fi putut fi altfel de om.Dar el nu avusese timp pentru femei. Ambiţia îl mânase tot mai sus şi mai sus.Elizabeth era nefericită şi Norman era la fel de nefericit,dar el putea evada în fabricile lui şi putea uita de iubire într-o lume de afaceri în care reputaţia îi” sporea an după an,pe măsură ce devenea tot mai bogat.În cele din urmă,Elizabeth nu-şi mai putuse suporta nefericirea şi venise la Toogy într-o sfâşietoare disperare:-Am pierdut tot-familia,oamenii pe care i-am iubit şi care m-au iubit,soţul,şi cred că mi-am pierdut chiar şi sufletul. Fusese un strigăt atât de tragic în profunzimea lui,încât Toogy nu mai găsise cuvinte să-i răspundă.Nu putuse decât să o cuprindă pe Elizabeth în braţe şi s-o strângă la piept.Nu-1 mai revăzuse niciodată pe Norman de când Elizabeth plecase de la el.„Sărmanul Norman!”.Toogy rostise cuvintele cu voce tare,în timp ce maşina în care se afla intra pe poarta de la Claverley. De ambele laturi ale frumoasei porţi Regency se găseau două socluri mici de piatră,pe care se înălţau doi leoparzi de piatră. În parc,copacii stufoşi aruncau umbre purpurii pe iarba verde; iar în faţă se ridica Claverley,alb,ca desprins dintr-o poveste cu zâne în rafinata lui frumuseţe. Maşina trase în faţa intrării principale.Toogy coborî încet şi puţin cam ţeapănă. Trecuseră douăzeci şi cinci de ani de când fusese aici ultima oară.Pe vremea aceea putea să sară din maşină cu elasticitatea tinereţii şi să alerge sus pe scări,nerăbdătoare s-o vadă pe Elizabeth.„Draga de Elizabeth!” îi părea atât de ciudat să vină la Claverley şi să ştie că Elizabeth n-o aştepta,să ştie că nu-i va ieşi în întâmpinare în hol.cu mâinile întinse.Valetul o conduse pe Toogy în salonul cel mare.Pisese camera favorită a lui Elizabeth.Cât de bine şi-o reamintea! Acum avea o înfăţişare puţin rigidă şi lui Toogy îi trecu prin minte că nici o altă femeie nu va avea farmecul lui Elizabeth,care făcea ca un loc să pară frumos numai pentru că era ea prezentă acolo. -Îl voi anunţa pe Sir Norman că aţi sosit,zise valetul şi închise uşa. Toogy se îndreptă spre cămin,în celălalt capăt al încăperii.Se simţi dintr-odată neliniştită şi înspăimântată.Făcuse bine să vină aici? Hotărârea de a rupe tăcerea înscăunată de atâţia ani fusese o hotărâre înţeleaptă? Aproape că simţea dorinţa să se întoarcă şi să plece,dar în timp ce ea încă mai şovăia,se deschise uşa şi intră sir Norman Baltis.Avea părul alb,era foarte subţire şi drept ca linia.Prima impresie a lui Toogy a fost de dezamăgire.Era un om bătrân.Părea parcă mai scund şi mai puţin impunător; apoi îşi dădu seamănă era nervos şi oarecum nesigur pe sine.Înainta încet,cu un uşor aer de sfidare.

Ce bine îi cunoştea obiceiul de a-şi împinge în faţă buza de jos şi de a-şi îngusta ochii.În ochii celor care îl vedeau pentru prima oară,asta îl făcea să pară foarte periculos.Dar Toogy îşi aducea prea bine aminte că acesta îi era obiceiul când îi era ruşine; neliniştea şi nesiguranţa de sine îi dispărură.Înainta să-1 întâmpine,cu mâinile întinse. -Eşti foarte amabil că ai acceptat să ne vedem,Norman. -Mă bucur că ne vedem,Susan.Îi luă mâna şi ea băgă de seamă că strângerea lui de mână era la fel de fermă ca întotdeauna. „E încă un bărbat puternic” îi trecu prin gând.Se bucura că vârsta nu-şi luase încă tributul asupra cuiva la care se gândise întotdeauna ca la o persoană suprafiresc de puternică. -Ia loc,o rugă el; Aici,pe sofa; şi ar fi bine dacă te-ai aşeza în stânga mea,căci nu prea aud bine cu urechea dreaptă.Toogy simţi cum îi plângea inima: Norman săşi recunoască infirmităţile! Era ceva nespus de patetic în asta. -Îmi pare rău,Norman. -Nu-i nimic,mormăi el.Îmbătrânim,Susan,asta-i tot.N-are nici un rost să ne mai prefacem. -Eu nu m-am prefăcut niciodată,răspunse Toogy.Nici tu,Norman.Noi doi am fost întotdeauna cinstiţi şi deschişi,indiferent despre ce a fost vorba şi indiferent ce alte păcate am fi avut. -Păcate! Eu n-am avut nici un păcat! exclamă el,apoi zâmbi: Susan,îmi pare bine că te văd. -Mulţumesc,Norman.A trecut multă vreme. -Prea multă.Am fost un prost! Şi-mi pare rău.Din nou luii Toogy i se strânse inima.Norman cerându-şi scuze!Norman,bărbatul cel puternic,care nu recunoştea niciodată că a greşit,care se lupta întotdeauna cu mijloace numai ale lui ca să-şi atingă scopul cu orice preţ.Simţi cum îi dau lacrimile şi dintr-odată se simţi foarte ruşinată de ea însăşi.Trebuia să fi venit demult.Trebuia să fi rupt tăcerea înainte de asta.Fusese crudă,aşa cum numai o femeie putea să fie crudă. Cu un impuls,Toogy întinse mâna şi i-o atinse pe a lui: -Şi mie îmi pare rău,zise ea.Trebuia să fi venit să te văd încă de multă vreme. El se foi puţin pe scaun,ca şi cum abia acum nefericirea scurtei lui căsnicii ar fi dobândit puterea să-1 rănească. -Îmi pare rău de Elizabeth.A fost prea bună pentru mine,asta-i nenorocirea. -A fost prea bună pentru noi toţi,zise Toogy. -După ce a murit ar fi trebuit să vin să te văd,mormăi Norman,dar...la naiba, n-am de gând să-ţi dau nici o explicaţie.Le ştii pe toate,Susan.

-Da,le ştiu.Sigur că le ştia! Ştia că încă mai suferea din cauză că Elizaheth hotărâse să-1 părăsească.Una era să te cerţi cu soția,dar altceva era ca ea să plece din casă fără vreo explicaţie,să dispară şi să refuze să-1 vadă.Elizabeth o pusese pe Toogy să-i scrie lui Norman că hotărase să nu se mai întoarcă niciodată la el. -M-a înfrânt,zisese ea,şi nu o dată,ci de o mie de ori,iar eu nu-mi pot lăsa sufletul şi trupul să fie teren de bătălie.Toogy înţelesese ce voise ea să spună,dar se îndoia că Norman ar fi înţeles.Acum ştia că nici într-o sută de ani nu ar fi el capabil să înţeleagă tandra forţă a femeii cu care se căsătorise.Urmă o scurtă tăcere.Se mai foi o dată pe scaun şi remarcă mormăind: -Ei bine,au trecut toate! Acum de ce-ai venit aici? Îi era atât de caracteristic,îi trecu lui Toogy prin minte,să intre direct în subiect. -Am venit să-ţi spun ceva,Norman,zise Toogy încet.Este în legătură cu cineva pe care îl iubesc foarte profund. -Da? -Stii,desigur,despre cine e vorba. -Bineînţeles că am idee,replică Norman.Înţeleg că te interesează tipul ăla, Fielding. -„Interesează” nu e deloc cuvântul potrivit,Norman.E fiul meu adoptiv.Eu l-am crescut şi înseamnă pentru mine exact ce ar fi însemnat propriul meu fiu.Aş fi vrut să fi fost destul de norocoasă să-1 fi născut eu. -Oricum,în clipa asta se face de râs,oricum ai lua-o. -Aşa crezi? -Sigur că da! Chiar şi tu trebuie să înţelegi asta,Susan! Tânăra obrăznicătură! Să ne spună el nouă cum trebuie să ne conducem afacerile externe! Astea au repercusiuni în industrie,şi la industrie mă pricep şi eu cât de cât: -Eşti sigur că repercusiunile nu sunt favorabile? -Ascultă aici,Susan,n-am de gând să discut politică cu tine.Dacă îl iubeşti cu adevărat pe băiatul ăsta-şi-mi închipui că-1 iubeşti dacă tu l-ai crescut-ai face mai bine să-i spui să-şi schimbe tonul.Dacă n-o face de bună voie o s-o facă de nevoie,şi încă destul de repede. -Tot ce-mi spui sună foarte nepotrivit în gura ta,Norman,zise Toogy blând. -Nepotrivit? Ce vrei să spui cu asta? -Când te-am cunoscut prima dată erai un revoluţionari Expuneai idei noi,care îi surprindeau pe toţi cei cu idei convenţionale,pe toţi cei care credeau-şi pe vremea aceea erau.foarte mulţi-că ceea ce a fost bun pentru părinţii lor era la fel de bun şi pentru ei.Cred că ai avut de înfruntat tot felul de opoziţii când ţi-ai pus prima dată maşinile în mişcare.

-Opoziţie! pufni Norman.Sigur că am avut parte de opoziţie! Dar am fost destul de puternic să-i înfrunt şi nu m-am clintit din faţa lor! Şi nu mi-a mers prea rău. -Ştiu că nu ţi-a mers rău,Noman; dar de ce ai putut să nu te clinteşti din faţa lor şi de ce ai avut succes? Poţi să-mi spui? El o privi pe sub sprâncenele stufoase. -Unde vrei să ajungi? întrebă el bănuitor. -Dacă nu vrei să răspunzi tu la întrebare,voi răspunde cu pentru tine.Tu ai crezut în tine; credeai că ceea ce ofereai tu era lucrul cel mai bun pentru cei care doreau o maşină.Erai întruparea progresului! Erai un înainte-mergător! Şi nu-ţi era frică.Ai reuşit datorită Mccslor calităţi.Ei bine,Michael reprezintă acelaşi lucru. Cazul nu e similar,strigă Norman. -De fapt,e chiar similar,răspunse Toogy.Michael e convins că planul lui,acum deocamdată la început,este pnrnţiul pentru Anglia,şi,ca atare,esenţial pentru întreaga lume.El crede în planul lui,Norman,tot aşa cum credeai și tu invenţiile tale.Deoarece crede că nici nu se mai pune problema să înceteze de a-1 mai susţine sau să dea greş.Dar va da greş! Eşti chiar aşa de sigur de asta? Mulţi ar crede tocmai invers! Şi mulţi au crezut că tu vei da greş! -Ţi-am mai spus,Susan,că nu e nici o asemănare între cele două cazuri. Sir Norman se ridică şi se îndreptă spre cămin. -Nu vreau să ne certăm,Susan.Sunt bucuros că te văd și aş vrea să rămânem prieteni,dar tânărul Michael Helding nu are dreptate. -Ha da,Norman,are dreptate! Tu eşti bătrân,şi eu sunt bătrână.Pentru amândoi e greu să acceptăm ideile noi şi amândoi am uitat focul credinţei care ne mâna când eram tineri. -Vorbe goale şi prostii,zise sir Norman.Poate că îmbătrânim,Susan,dar avem experienţă.Asta contează -experienţa şi cunoaşterea.Îţi spun că Fielding e pe cale greşită. -Diseară avem o întrunire.Am de gând să expun în faţa adunării ce gândesc: am să le-o spun deschis şi fără ocol.Politicienilor n-ar trebui să li se permită să se amestece în afaceri.West Winkley nu-şi poate permite să fie reprezentat de un om ale cărui idei nu coincid cu ale noastre. -Cu ale tale,vrei să spui. -Foarte bine,cu ale mele.Nu mi-e ruşine cu ideile mele. -Nu? Sunt sigură că nu-ţi e ruşine,dar în acelaşi timp e păcat...Toogy vorbise blând.Norman o privi din nou. -Nu-ţi prea stă în obicei să vii aici şi să încerci să-mi schimbi punctul de vedere.

Eşti inteligentă-nu neg-şi ai reuşit să-ţi croieşti drumul tău acolo unde alţii au dat greş,dar cu mine nu-ţi va merge; nu,cu mine nu. -Nu...Norman? -De ce te îndoieşti atâta? -Tocmai mă gândeam la ceva. -Şi la ce te gândeai? -Nu sunt prea sigură cum vei primi vestea.Va fi un şoc pentru tine. -Un şoc? Ce vrei să spui? -Vino şi stai jos,zise Toogy,blând.Sir Norman ar fi vrut să spună ceva,dar era ceva în glasul ei care îl făcu să traverseze încăperea până lângă sofa și să se aşeze. -Ascultă-mă,începu Toogy.Când Elizabeth a plecat,a venit la mine.Da,ştiu. A venit la mine din două motive.Întâi pentru că era prea mândră ca să se mai întoarcă la familia ei şi să accepte că au avut dreptate-că mariajul ei a fost un eşec;şi în al doilea rând pentru că avea un secret-şi pentru că ştia că eu eram singura fiinţă capabilă să-1 păstrez. -Un secret? Ce secret? -Asta vreau să-ţi spun.Un secret,Norman atât de important încât nu mi-aş fi luat niciodată singură răspunderea să te ţin departe de el.Elizabeth m-a pus să jur că voi păstra secretul şi că nu-1 voi spune nimănui cel puţin douăzeci şi unu de ani, dacă nu va fi caz de forţă majoră.Mi-am ţinut promisiunea,Norman,timp de douăzeci şi şase de ani. -Ei bine,despre ce-i vorba? Tonul lui sir Norman nu era numai nepoliticos,dar avea şi un aer de uimire şi, poate,şi de nelinişte.Toogy respiră adânc. -Când Elizabeth a venit la mine,nefericită şi disperată,decisă că orice s-ar întâmpla nu se va mai întoarce la tine,aştepta un copil.Toogy rostise ultimele cuvinte calm,dar îl simţi pe Norman cum devine rigid.Urmă o lungă tăcere; apoi,cu o voce atât de slabă,de palidă,încât părea a veni de undeva de departe,el întrebă: -A...născut...copilul? Toogy făcu un semn afirmativ din cap. -Da,Norman,copilul s-a născut după şapte luni de la sosirea ei.A avut cei mai buni doctori şi cele mai bune îngrijitoare;am avut eu grijă de asta.Nu a fost vina nimănui că naşterea a ucis-o pe Elizabeth.Înainte de a muri a dat copilul în grija mea,şi m-a făcut să-mi dau cuvântul de onoare că nu voi spune nimănui al cui e copilul timp de cel puţin douăzeci şi unu de ani.Eu trebuia să-1 cresc; trebuia să fie ca şi fiul meu.I-am dăruit toată dragostea şi afecţiunea pe care i le-ar fi dăruit

mama lui,dacă ar fi trăit.În cameră se lăsă o linişte atât de încordată,de muşcătoare,încât părea că bărbatul de lângă sofa a împietrit.În cele din urmă vorbi,iar glasul lui îi era spart şi răguşit: -Era băiat,zise el,şi e... -A fost numit Michael Fielding,zise Toogy liniştită. CAPITOLUL 12 Când Michael părăsi Parlamentul,în urechi îi mai răsunau propriile cuvinte. Îşi încheiase discursul cu peroraţia: „Bătălia noastră se duce împotriva minţilor înguste.Iar înainte de orice trebuie să ne ferim de promisiunile înşelătoare care pretind că merg pe căi mai scurte şi obţin rezultate mai rapide impunând standarde false atât persoanelor cât şi naţiunilor; şi la fel de mult trebuie să ne ferim de credinţa că ne putem găsi salvarea şi putem avea succes prin eforturile altora”. Vorbise cu forţă,cu cea mai deplină sinceritate,direc: din inimă. Pe când străbătea străzile întunecate spre locuinţa lui se simţea foarte umil: dar focul idealului mai ardea încă viu în sufletul lui.Ca întotdeauna când în viaţa lui se petrecea un eveniment neobişnuit sau important,simţea nevoia s-o vadă pe Toogy.Ar fi vrut să fie cu ea.Ar fi vrut ca ea să-1 asculte cu atenţie,iar el să-şi reverse preaplinul inimii.Maşina lui se afla în faţa blocului.El îi spusese lui Bill s-o lase acolo;când plecase la Parlament nu ştia sigur dacă la întoarcerea acasă va voi s-o ducă la garaj sau să meargă la Toogy.Acum ştia că de fapt voise tot timpul să se ducă la Toogy.Temerile şi îndoielile proveneau numai din modestia lui înnăscută,nu din teama de nereuşită.Se îndrepta spre maşină,dar în drum un instinct îl făcu -sa se întoarcă,să-şi scoată cheile şi să deschidă uşa blocului.De ce,nu ştia nici el.Simţea doar nevoia să urce in apartamentul lui şi să vadă dacă nu are vreun mesaj.Trecu prin holul minuscul spre camera de zi,ale cărei ferestre înalte dădeau spre piaţa tăcută.Michael intră grăbit în cameră,având de gând să se îndrepte spre biroul masiv de mahon şi să vadă dacă îl aştepta vreun mesaj. Apoi ceva îl făcu să-şi arunce privirea spre sofaua trasă lângă cămin şi văzu,spre mirarea lui,că pe sofa se afla Mary,adormită.Capul întors într-o parte i se odihnea pe o pernă; picioarele şi le întinsese pe un scaun.Michael o privi.Arăta foarte palidă şi foarte tânără.Era ceva patetic în înfăţişarea ei,ceva care îi reamintea foarte bine apariţia ei din prima noapte când o culesese din râu. Dormea liniştită,respiraţia uşoară abia îi ridica mătasea subţire a rochiei.O mână îi atârna,întredeschisă,cu degetele îndepărtate,lipsitele apărare. „Sărmana Mary!” Rostise cuvintele aproape cu voce tare.Îi părea rău pentru ea,

chiar dacă îl enerva cu adoraţia şi cu patima ei,de care era mereu stânjenitor de conştient,de câte ori avea de-a face cu ea.În ultimele zile fusese atât de ocupat încât îi fusese uşor s-o uite şi să lase problema care-1 frământa să-i piară din vedere.Totuşi,ştia că nu are scăpare.Mai devreme sau mai târziu trebuia să facă ceva cu Mary.Ce să facă,asta nu ştia deloc.El oftă; brusc,ea se trezi,se mişcă un pic şi deschise ochii mari,privindu-1 intens. -Michael! Nu-i rostise numele,aproape strigase.Apoi se ridică.Îmi pare rău,am adormit. -Trebuie să fii foarte obosită,zise Michael,şi ar fi trebuit să fii de mult acasă. -Cum puteam să mă duc acasă când eram aşa de neliniştită? zise Mary.Voiam să aflu ce s-a întâmplat.Dacă nu m-ai lăsat să vin la Parlament am aşteptat aici,şi cred că am adormit fiindcă ai întârziat atâta.Michael se uită la ceasul de pe cămin. -A trecut de douăsprezece,zise el.Toogy e probabil îngrijorată de ce ţi s-a întâmplat.Mary se ridică şi îşi netezi părul.Culoarea îi revenise în obraz,iar ochii îi străluceau; arăta aproape drăguţă. -Ce-a fost,Michael? -Cred că a fost un succes,zise Michael calm.Toogy ar fi ştiut că într-adins el nu voia să vorbească despre ce se petrecuse.Voia să aştepte,să spună totul la timpul potrivit.Nu acum,nu forţat să răspundă la întrebări. -Dar spune-mi,ce-au zis ceilalţi? întrebă Mary. -Au fost foarte amabili faţă de mine,răspunse Michael evaziv,îndreptându-se spre biroul lui. -E vreo scrisoare? se interesă el. -Nu! Şi Michael,spune-mi...El se întoarse şi o întrerupse. -Ascultă,Mary.Sunt obosit.Vreau să beau ceva,apoi te conduc acasă.Vorbim pe drum.Ea îi zâmbi fericită. -O să fie simpatic.Ce-ai vrea să bei? -Whisky cu sifon,dar foarte slab.Mi-1 fac singur. -Nu,lasă-mă pe mine,răspunse Mary.Traversă încăperea spre locul unde,pe o tavă,se găseau sticla şi sifoanele,chiar lângă uşă.Michael rămase privind-o, enervat fără motiv,îşi zicea el,supărat în realitate de faptul că ea se arăta atât de dornică sâ-l servească.Uneori aceste mici atenţii erau mai mult decât putea suporta.„Ce prost crescut sunt!” se certa el,dar nu se putea împiedica să simtă astfel.Nu fusese niciodată răzgâiat.Toogy fusese prea înţeleaptă,cu felul în care cunoştea ea bărbaţii,şi în special pe el,ca să-1 sâcâie vreodată prea mult cu

atenţiile ei.Celelalte,puţine femei pe care le cunoscuse în viaţă îl făcuseră întotdeauna să le aştepte.Dorinţa lui Mary de a-i fi pe plac şi zelul cu care încerca să-1 servească îi crea tot Iimpui o senzaţie de jenă,dacă nu de enervare expresă. -Mulţumesc,zise el când Mary îi aduse paharul. -Aşa l-ai dorit? întrebă ea. -E foarte bine,mulţumesc. -Aş putea să mai pun sifon,dacă nu e de ajuns. -E perfect,Mary. -Eşti sigur? -Foarte sigur.S-ar fi întors înapoi spre biroul lui,dacă Mary n-ar fi fost lângă el, cu mâna pe braţul lui. -Oh,Michael,am avut atâtea emoţii pentru astăzi.Am fost aşa de sigură că o să ai succes. -Mai sunt multe de făcut de acum încolo. -Sunt sigură de asta,dar o să le faci minunat,cum le faci tu întotdeauna. -Mulţumesc,Mary.El se întoarse,să nu-i vadă expresia din ochi,dar ea îşi ţinea încă mâna pe braţul lui. -Michael!Dintr-odată,Michael dădu paharul peste cap dintr-o înghiţitură. -Haide,zise el şi glasul îi era destul de aspru.De mult era timpul să fii în pat. Avem o mulţime de lucruri de făcut mâine dimineaţă şi amândoi avem nevoie de câteva ore de somn. -Mai vii înapoi aici? întrebă eâ. -Nu ştiu,zise Michael din uşă.Pune-ţi haina şi grăbeşte-te.Deschise uşa şi alergă jos.Intră în maşină şi porni motorul.După câteva clipe coborî şi Mary.Un felinar de pe stradă îi făcea părul blond să strălucească,o haină subţire îi acoperea rochia de mătase.Michael crezu că observă un surâs slab pe buzele ei,pe când se urca în maşină.Intr-un fel,asta îl enerva,aşa că conduse cu viteză maximă fără să facă nici un efort de a conversa.Totuşi,lui Mary nu părea să-i pese.Se trăsese un pic mai aproape de el,cu mâna odihnindu-se neglijent în poală,ca şi cum l-ar fi îndemnat s-o ia.Michael acceleră,încălcând toate regulile de circulaţie şi totuşi, surprinzător,nu fusese oprit de puţinii poliţişti pe care îi întâlniră la acea oră târzie.Ajunseseră aproape de Wharfside Road când Mary vorbi: -Sunt foarte fericita în seara asta,Michael. -Bine.Răspunsul lui Michael fusese dat pe un ton dur şi lipsit de curiozitate. -Tu eşti fericit? întrebă ea. -Nu ştiu,răspunse Michael,simţind că trebuie să răspundă ceva şi detestându-se

pe sine şi pe Mary pentru că nu-i putea oferi răspunsul pe care-1 dorea ea.Cred că da.Cred că nu mă gândesc prea mult la sentimentele mele. -Oh,Michael,eu aş vrea să te gândeşti.Răspunsul ei fusese rostit foarte încet,dar în clipa aceea tocmai ajunseră în faţa clădirii în care locuia Toogy.Sari repede jos,zise Michael,eu o să parchez după colţ.Făcuse un aranjament să-şi parcheze maşina în curtea depozitului de alături.După ce parcă,porni încet către casă. Era bucuros că Mary nu-1 aşteptase şi că urcase singură scările de piatră.O urmă şi el.Când ajunse în faţa uşii apartamentului,ea se întoarse şi îi zâmbi,cu cheile în mână.Și în privirea ei se putea citi o invitaţie,dar încă o dată el se prefăcu a nu o băga-de seamă. -Deschizi tu uşa? întrebă el.Sau o deschid eu? Ea băgă cheia în broască şi o învârti.Luminile erau aprinse în hol şi Michael observă şi că uşa de la camera de zi era întredeschisă.Al şaselea simţ îl avertiză că ceva nu era în ordine.Îşi azvârli pălăria pe un scaun şi,depăşind-o pe Mary,se îndreptă repede spre camera de zi.Nu ajunsese bine la uşă,când se deschise uşa din cealaltă parte a holului şi intră Cynthia,venind din camera lui Toogy. -Iată-te,în sfârşit,zise ea. -În sfârşit? -Nu ţi-ai dat seama că era urgent? Michael o privi fără să înţeleagă. -Ce vrei să spui? -N-ai primit mesajul meu? -Ce mesaj? Cynthia se uită la Mary: -Nu i-ai spus? -Eu...eu...Mary se încurca în explicaţii,dar Michael nu avea timp de ele. -Ce s-a întâmplat? E ceva cu Toogy? Cynthia dădu din cap.El o depăşi fără un cuvânt şi intră în camera lui Toogy. Toogy era în pat,iar doctorul,un vechi prieten pe care Michael îl cunoştea bine, stătea lângă patul ei.Se ridică atunci când intră Michael şi se îndreptă spre el. -Ce s-a întâmplat? Michael era conştient că vocea îi tremură; se simţea disperat ca un copil speriat. -Mă bupur că ai venit,replică doctorul Howard.Michael o privi pe Toogy.Avea ochii închişi,iar faţa îi era albă ca perna pe care îşi odihnea capul. -Ce are? -O foarte uşoară paralizie,după un atac de cord.A mai avut crize de inimă,după cum ştii. -N-am ştiut! -M-am gândit că s-ar putea să nu-ţi spună.Nu voia să te îngrijoreze.

Şi a muncit prea mult,evident.Michael se apropie de pat şi îngenunche. -Toogy! Trebuia să-i vorbească.Nu primi deocamdată nici un răspuns,şi vorbi din nou: -Toogy! Sunt aici!Foarte lent,ochii ei se deschiseră.Îl privi şi încercă să vorbească,dar era prea mult pentru puterile ei.Michael îi luă mâna şi o duse la buze. -Toogy,draga mea.E bine,sunt aici.Ea nu zise nimic,dar el ştia ce ar fi dorit ea să1 întrebe.Da,draga mea,a fost un succes.Toţi m-au sprijinit,cei care îmi promiseseră au făcut-o.Mâine se vor petrece lucruri mari.Când am plecat se şoptea că primul-ministru va convocat guvernul la ora zece. Toogy nu spunea nimic,dar el ştia că înţelegea ce-i spune.Văzu aprobarea din ochii ei,pe care ea apoi îi închise,ca şi cum efortul făcut ar fi fost uriaş.Michael îi săruta mâna şi se ridică în picioare.Se îndreptă spre fereastră;briza flutura uşor perdelele.Privea spre râu;simţea întunecimea nopţii palrunzându-1.Îl cuprinsese o sfârşeală cum nu mai simţise nicicând înainte.Doctorul Howard îi puse mâna pe umăr. -Nu-ţi face prea multe griji,Michael,băiete.Mâine o să-i fie mai bine.Nu e aşa de serios pe cât putea să fie,dar va trebui s-o ia mai încet o vreme.Dintr-odată, Michael deveni conştient că strângea cu mâinile pervazul ferestrei şi că încheieturile degetelor i se albiseră de efort.Era inevitabil să i se întâmple-aşa ceva lui Toogy,şopti el. -Da,ştiu,răspunse doctorul Howard,şi tuturor ne pare rău,absolut tuturor.E o femeie minunată. -Pentru mine înseamnă totul. -Da,ştiu.Doctorul mai strânse o dată umărul tânărului. -Să mergem afară,zise el încet.Trebuie să doarmă şi n-avem voie s-o deranjăm. Îl conduse afară din încăpere şi traversară holul spre camera de zi.Acolo se aflau Cynthia şi Mary şi după expresia de pe feţele lor era evident că avuseseră o discuţie neplăcută.Doctorul îi spuse Cynthiei: -Domnişoara Toogy trebuie să doarmă.Nu sunt foarte îngrijorat,totuşi cred că ar fi mai bine să stea cineva lângă ea.Cynthia înclină capul. -Mă duc eu,nici vorbă. -Nu,mă duc eu,rosti Michael.Cynthia scutură din cap: -Nu e un aranjament practic.Dormi aici şi te chem eu dacă e nevoie.Doctorul pare destul de mulţumit de starea ei,nu-i aşa,doctore Howard? -Cred că o să-i fie mai bine de-acunv-încolo,replică doctorul,dar ştiam că nu se va linişti dacă nu te va vedea,Michael.Michael se întoarse spre Mary:

-A fost vreun mesaj pentru mine'? -D..da. -Vrea să spună,zise Cynthia,că am telefonat la tine la birou şi pentru că i-am lăsat ei mesajul,dumneai n-a binevoit să-1 transmită.Michael o privi pe Cynthia. -Ce i-ai spus? -Te rugam să vii aici cât mai repede posibil.N-am spus că domnişoara Toogy e bolnavă,ca să nu-ţi produc un șoc.Dar am spus că domnişoara Toogy avea nevoie de tine.Michael se întoarse spre Mary. -De ce nu mi-ai transmis mesajul? -Am uitat.Am aşteptat până târziu,fiindcă voiam să aflu ce a fost la Parlament,pe urmă,cum ştii,am adormit.Domnişoara Standish nu părea deloc neliniştită.Dacă ar fi fost mai explicită,aş fi fost şi eu mai promptă.Mary vorbise cu mânie. Michael făcu un gest de disperare. -S-ar fi putut să nu fi venit,iar Toogy era bolnavă.Domnişoara Standish nu mi-a spus clar despre ce e vorba,repetă Mary.Cynthia nu zise nimic,dar pentru prima dată ea şi Michael se înţeleseră din priviri.Cynthia ştia că Michael ar fi venit imediat,orice treburi ar fi avut.Numai faptul că Toogy avea nevoie de el era de ajuns; nu era nevoie să i se spună explicit de ce avea nevoie Toogy de el. Cynthia ştia lucrul acesta.Mary nu înţelegea şi nu avea să înţeleagă niciodată o relaţie care nu avea nevoie,de superlative ca să se manifeste.Michael oftă,dar nu mai zise nimic. -Sunteţi sigur că nu mai e nevoie să fac nimic pentru ca? îl întrebă el pe doctorul Howard. -Absolut nimic,Michael.Dar mâine dimineaţă voi veni aici la prima oră; iar dacă descopăr vreun motiv de nelinişte mai pot chema pe cineva la consult? -Desigur!Cred că o să-i fie mai bine de acum încolo,dar trebuie să fiţi atenţi,ce s-a întâmplat a fost un avertisment,si un avertisment care nu poate fi ignorat.De ani de zile domnişoara Toogy munceşte prea mult,nu se cruţă niciodată. -Cred că drumul la Melchester de săptămâna trecută a obosit-o foarte mult,zise Cynthia.Trenurile au fost supraaglomerate şi la întoarcere nu a găsit loc,a trebuit să stea pe coridor tot drumul.Iar când a sosit în gara Paddington nu a găsit taxi,aşa că a venit acasă cu metroul. -La Melchester? întrebă Michael.Când a fost ea la Melchester? -Vinerea trecută,răspunse Cynthia.Nu ţi-a spus? -Nu,nici un cuvânt.Dar de ce s-a dus? Cynthia îl privi surprinsă. -Nu ştiu.Credeam că e ceva în legătură cu tine şi cu circumscripţia electorală. -Asta a fost în ziua când s-a reunit comitetul electoral,zise Michael.

Iar comitetul mi-a acordat un vot de deplină încredere.Atunci am fost foarte mirat...acum mă întreb de ce.Vorbea pentru sine;urmă un moment de tăcere. Doctorul Howard îşi luă trusa. -Trebuie să plec.Aveţi numărul meu de telefon,domnişoară Standish? -Da,domnule doctor. -Supravegheaţi-o şi la cel mai mic semn de nelinişte,telefonaţi-mi. -Aşa voi face. -Cred că mâine noapte voi aduce o soră. -Nu e nevoie,mie îmi face plăcere să dau ajutor. -Nu poţi face dumneata de serviciu zi şi noapte,dar ai făcut până acum tot ce a trebuit şi ştiu că pot avea încredere în dumneata.Doctorul îi zâmbi si deschise ușa. -Noapte bună,Michael,nu fi prea îngrijorat.Îmi pare rău că s-a întâmplat să fie tocmai în noaptea asta.În ziarele de dimineaţă o să citesc tot ce-ai spus în parlament,n-am nici o îndoială.Ieşi din cameră şi-1 lăsă pe Michael uitându-se la Cynthia. -Ce s-a întâmplat? întrebă el.Ea îi povesti pe scurt cum Toogy venise acasă obosită,dar,în aparenţă,simţindu-se destul de bine.Luase cina ca de obicei,apoi se ridicase de pe scaun,să deschidă aparatul de radio. -Cred că e prea devreme să spună ceva despre Michael,îi zisese ea Cynthiei, totuşi nu se ştie niciodată.Să ascultăm ce spun.Străbătuse camera,apoi brusc, chiar în clipa când ajunsese lângă aparat,se clătinase şi căzuse. -La început am crezut că e numai un leşin,zise Cynthia.Am pus-o pe canapea şi am strigat-o pe Agnes,să-mi aducă sărurile de mirosit.Când am văzut că nu-şi revine a început să-mi fie frică.Agnes i-a telefonat doctorului Howard.Când a sosit,doctorul a confirmat ceea ce începusem să bănuiesc deja:avusese un infarct.Michael îşi acoperi ochii cu mâinile. -Nu pot să cred,când e vorba de Toogy.A fost întotdeauna atât de activă,de ocupată,şi acum... -Inima îi dădea motiv de îngrijorare de câtăva vreme,continuă Cynthia cu o voce calmă,liniştită,dar nu voia să știi tu.Știa că te vei nelinişti și cred că se temea și că îi vei cere să facă mai puţine pentru tine. -Dacă ştiai,trebuia să-i fi spus,zise Mary.Amândoi tresăriră când o auziră vorbind.Atât Michael cât şi Cynthia uitaseră că e şi ea prezentă în cameră. -Ei bine,nu crezi că trebuia să-ţi spună? îl interogă Mary pe Michael când văzu că Cynthia nu răspunde.Nici el nu dădu nici un răspuns,aşteptând să vorbească Cynthia.Rostind cuvintele rar,aproape şovăitor,Cynthia zise:

-Nu credeam că am dreptul eu,o străină,să mă amestec între voi doi. -Eu n-aş numi asta amestec,zise Mary imediat; dar Michael îi făcu un semn cu mâna să tacă din gură. -Greşeşti,Mary.Lasă lucrurile aşa cum sunt,vrei? Se îndreptă spre fereastră,cu spatele spre cameră şi spre cele două femei.Cynthia îl privea; pe faţa ei se citeau şi mila şi înţelegerea.Nu scoase nici un cuvânt,iar după câteva clipe deschise uşa şi părăsi încăperea.Michael nu se mişca,iar Mary stătea şi-1 privea din spate, neştiind prea bine ce trebuie să facă.Apoi se hotărî,străbătu odaia şi îşi strecură braţul sub al lui. -Îmi pare rău pentru tine,teribil de rău. -Mulţumesc,Mary.Nu-se mişcase şi nici n-o privise,deşi ea simţea că muşchii lui erau încordaţi. -Ştiu cât de mult o iubeşti pe domnişoara Toogy,continuă Mary,şi ştiu cât de mult te-a iubit şi ea pe tine,întotdeauna.S-a purtat minunat faţă de tine,nu-i aşa, Michael? Dar şi tu te-ai purtat minunat faţă de ea şi...Michael simţi dintr-odată cum îşi pierde controlul. -Nu poţi să taci din gură? Trebuie mereu să spui ce e evident pentru toată lumea? Își smulse braţul de sub al lui Mary şi se îndepărtă repece de ea.Pe măsuţa de lângă cămin se găsea o cutie cu ţigări.O deschise şi scoase o ţigară.Mary rămăsese unde o părăsise el,simţind cum încet,încet ochii i se umplu de lacrimi. -Oh,Michael,zise ea într-un târziu.De ce trebuie să fii așa de nepoliticos faţă de mine? Eu nu vreau decât să te ajut dar tu nu-mi doreşti ajutorul.Mi-ar plăcea să am eu grijă de domnişoara Toogy,dar în locul meu a venit străina-o fată care nu va încerca să-ţi facă decât rău-şi totuşi pe ea o laşi să facă tot ce mi-ar plăcea mie să fac pentru tine. -Te rog,taci,zise Michael. -Nu,n-o să tac,replică Mary.Te porţi aşa de urât cu mine,întotdeauna te-ai purtat urât cu mine.Eu ar trebui să-ți fiu secretară,dar l-ai adus pe Bill,care face toate treburile interesante,care te conduce cu maşina,merge oriunde mergi şi tu,iar eu trebuie să stau acasă şi să fac toate treburile neplăcute,să bat la maşină până mă dor degetele ca să mă văd dată la o parte ca o servitoare nedorită,de câte ori ai tu chef. -Nu eşti obligată să faci toate astea,zise Michael aspru. -Oh,nu,reluă Mary,ridicând vocea.Oh,nu,nu sunt obligată.Dar de ce le fac? Pentru că te iubesc,pentru că m-ai făcut să te iubesc şi pentru că nu m-ai lăsat să mor când voiam eu.Mary striga aproape isteric. Lacrimile îi curgeau pe obraji,mâinile i se încleştau spasmodic.

-Oh,Mary,pentru numele lui Dumnezeu,exclamă Michael azvârlind în cămin ţigara pe care tocmai şi-o aprinsese. -Michael,oh,Michael!Era un strigăt de disperare;Mary întinse mâinile spre el. Când se îndrepta spre el,uşa se deschise şi intră Cynthia.Rămase o clipă nemişcată în prag,apoi îi spuse rece lui Michael: -Cred că domnişoara Toogy vrea să te vadă.Poţi veni pentru un moment? Cuvintele ei vibrau în încăperea strâmtă;ele părură a-i îndepărta lui Michael încordarea şi sentimentul de teroare pe care-1 avusese auzind strigătul lui Mary. Fără un cuvânt se întoarse spre uşă,conştient,în timp ce ieşea,că Mary se cocârjează şi se azvârle suspinând într-un fotoliu.Se grăbi să traverseze holul. Toogy zăcea-foarte liniştită,dar cu ochii deschişi.El îngenunche lângă pat,apoi se aplecă şi o sărută. -Draga mea,zise el,Cynthia crede că vrei să mă vezi.Toogy nu răspunse nimic, dar Michael ştiu instinctiv că ea se străduia să vorbească.Făcea un efort extraordinar şi el simţi îndemnul să-i spună: -Draga mea,nu te forţa,nu trebuie.Mâine o să fie totul mai bine.Dar ea nu se destindea.El aşteptă.În cele din urmă,reuşi să rostească un cuvânt: -Scrisoare...Scrisoare...pentru...tine.Glasul semăna atât de puţin cu vocea lui Toogy,răguşit şi înfundat,aproape nearticulat,încât lui Michael îi veni să urle când îl auzi.Pe un ton mai ferm,el repetă: -Da,draga mea,o scrisoare.Una pe care vrei să mi-o dai mie.Aşa e? Ea făcu din cap un foarte slab semn de acceptare,apoi încercă din nou să vorbească.Îşi mişcă ochii,iar el înţelese că scrisoarea se afla undeva în cameră. -Ai pus-o undeva ca s-o găsesc eu? Aşa e? întrebă Michael Știu din nou că era adevărat. -Unde puteai s-o pui? în sertar? în cutia ta de scrisori? În birou? Sugestiile erau greşite,apoi el simţi dintr-odată că găsise întrebarea corectă: -În Biblie? Văzuse adeseori,în copilărie,Biblia care îşi avea locul lângă patul lui Toogy.Auzind ce-i spunea ea aplecă foarte puţin fruntea,iar el deschise Biblia. La sfârşit găsi scrisoarea.Era adresată:„Lui Michael.Să fie deschisă după moartea mea”.El o luă în mână şi apoi,când se pătrunse deplin de sensul ci,se aplecă până când îşi înfundă ochii în umărul ei. -Să nu...spui aşa ceva...Toogy.Să nu...Tu n-o să mori.Howard zice că mâine o să fii mai bine.Nu mă speria.Era strigătul copilului care se simte pierdut,strigătul bărbatului care înţelege profunzimea dragostei ce-i fusese dăruită. Auzea inima lui Toogy bătând foarte,foarte slab;după câteva clipe îşi ridică fruntea şi zise încercând plin de curaj să zâmbească:

-O să pun scrisoarea ta în buzunar,dar o să ţi-o dau înapoi mâine.Nu am de gând s-o deschid mulţi,mulţi ani de-aici înainte,ştii bine.Nu pot trăi fără tine,Toogy! Avem atâtea de făcut,atâtea lucruri,şi singur,fără tine,nu pot s-o scot la capăt. Mai încercă o dată să zâmbească,luptându-se împotriva lacrimilor care-i umpleau ochii. -Vrei să mă sperii,dar eu n-o să te las să mă sperii.Tu ştii să le plănuieşti pe toate,să le pui pe toate la punct.Tu ai fost întotdeauna aşa de practică,draga mea Toogy,dar de data asta e primejdie mare.N-o să mori,am nevoie dc tine.Am atâta nevoie de tine.Lui Michael i se păru că ea vrea să-1 liniştească,dar în ochii ei citi ceva care-1 înspăimântă.Erau ochi înţelepţi,care văzuseră şi înţelesesem multe, înţeleseseră din instinct.Numai o fiinţă cu o inteligenţă supranormală ar fi putut realiza tot ce realizase Toogy pentru ceilalţi într-o viaţă de om. -Toogy,Toogy,draga,draga mea!Era tot un strigăt de spaimă;pe obrajii lui Michael curgeau lacrimi când se aplecă să o sărute. Ieşi din odaie o oră mai tâziu.Cynthia îl aştepta afară. -Îi e bine? întrebă ea.El făcu un semn că da.Simţea că nu poate vorbi.În ultimul ceas spusese atât de multe!Îi vorbise lui Toogy,care nu-i putea vorbi,dar care îl putea înţelege,o simţea.Avea sentimentul imperios că trebuie să se grăbească,că dacă nu vorbeşte acum,mai târziu va fi prea târziu.Când începuse să vorbească fusese mânat de frică-frică de ceea ce ar fi putut înţelege în tăcere,frică de singurătatea care părea a-1 învălui ca o umbră.Apoi,treptat,pacea şi înţelegerea care îl cuprindeau întotdeauna când se afla singur cu Toogy îi îndepărtară temerile şi nu mai simţi decât dragostea,dragostea lui pentru ea şi dragostea ei faţă de el; nu mai simţi decât fericirea clipelor de perfectă înţelegere pe care le trăise de când era copil.În clipa aceea i se redeşteptară toate amintirile,care se cristalizară într-un discurs,prin care el îi spunea ei lot ce ar fi vrut ea să-i spună lui.Aşa că Michael vorbise,dar simţise în acelaşi timp şi că nu era nevoie de cuvinte.Toogy,care înţelesese atât de multe toată viaţa,va mai înţelege acum încă un lucru: nevoia lui neclintită de a fi împreună cu ea.Dar el continuase să vorbească,să-i şoptească,să evoce amintiri,să anticipeze ce le va aduce viitorul. Apoi,într-un târziu,strălucirea din ochii ei se întunecase,pleoapele îi căzuseră grele,iar el ştiuse că a adorinil.Devenise conştient pentru prima dată că stătea încovoiat şi că-şi simţea umerii grei.Se ridicase în picioare şi constatase că încă mai ţinea in mană scrisoarea pe care o luase din Biblie.O înfundase adânc în buzunar.Mâine,îşi spusese.Mâine o s-o pun la loc de unde am luat-o.

Dar ştiuse absolut limpede,ca şi cum cineva ar fi rostit cuvintele cu voce tare în faţa lui,că nu va fi aşa.Cu junghiuri în picioare,Michael se întoarse spre uşă şi o închise foarte încet,să n-o trezească pe Toogy.În camera de zi îşi turnă un pahar cu băutură.Cynthia şedea într-un fotoliu și instinctiv,ea îi simţi încordarea cu care o căuta din ochi pe Mary. -Am trimis-o să se culce.Era obosită şi tulburată. -Oh,foarte bine,aprobă Michael.Se zbuciumă atâta.Gândurile lui erau încă la Toogy.Apoi dintr-odată,deşi Cynthia nu zicea nimic,el deveni conştient de ce gândea ea.Nu-i spusese el odinioară că David nu s-ar fi îndrăgostit de ea,dacă ea nu l-ar fi încurajat? încurcat,zise repede: -Nu vrei să bei ceva? -Nu,mulţumesc.Am băut o cafea ca să mă ţină trează,iar acum mă duc la domnişoara Toogy.El se întoarse s-o privească şi acum observă pentru prima dată că era îmbrăcată cu un halat lung,călduros,confortabil,cu mâneci largi, oarecum asemănător cu o rasă de călugăr. -O să te simţi bine la ea? întrebă el.Să-ţi aduc ceva pe care să te odihneşti? Cynthia clătină din cap. -O să stau în fotoliu.Dacă stau prea comod mi-e teamă că adorm. -Poate ar fi mai bine să stau lângă ea? sugeră Michael. -Nu,sigur n-ar fi mai bine,replică Cynthia.Doctorul mi-a lăsat mie toate instrucţiunile şi în afară de asta ai şi tu nevoie să te odihneşti puţin.Ai multe de făcut mâine dimineaţă. -De unde ştii? Vreau să spun... -Mi-a spus domnişoara Toogy că vei vorbi azi,răspunse Cynthia.Ai avut succes? Nu era momentul să dea un răspuns evaziv,aşa că Michael aprobă din cap. -Dumnezeule,asta o să-i facă plăcere.Crede mult în tine. -Știu. -De asta nu trebuie s-o dezamăgeşti niciodată,niciodată,orice s-ar întâmpla. -Ce vrei să spui? zise Michael aspru.Dar ştia prea bine ce voise Cynthia să spună.Ea dăduse glas propriilor temeri,exprimase chiar ceva mai mult decât propriile temeri-o convingere intimă,care nu putea fi negată de nimic. În clipa aceea el avu senzaţia că totul se îndepărta de el şi arăta puţin straniu.Cynthia îl privea.În camera de zi nu era aprinsă decât o lumină,dar el îi putu descifra expresia din privire.În colţurile camerei jucau umbre întunecate; draperiile erau trase şi prin ferestrele deschise năvălea întunericul nopţii. Se aflau singuri într-o oază de lumină-el şi Cynthia,femeia pe care o ura. Ea şedea absolut nemişcată;deşi încerca s-o privească cu ură,aceasta dispăruse.

Lui Toogy îi plăcea Cynthia,Toogy avea încredere în ea;iar Toogy se afla cu totul în grija Cynthiei.Lucrurile depăşeau puterea lui de înţelegere; brusc, Michael întinse mâna într-un gest de chemare,gestul pe care l-ar face un om care se îneacă în speranţa că va primi un ajutor. -Spune-mi,Cynthia,zise el,n-o să moară,nu-i aşa? Urmă un moment de tăcere apoi răsună răspunsul Cynthiei,surprinzător: -Ne mai rămâne întotdeauna rugăciunea,Michael,zise ea încet apoi închise uşa în urmă-i.Îi mai răsunau în urechi cuvintele ei după ce se duse în eamera lui.Pe când se dezbrăca şi se băgă în pat se surprinse repetând:„Ne mai rămâne întotdeauna urâciunea”.Erau ultimele cuvinte pe care s-ar fi aşteptat să le audă rostite de buzele Cynthiei Standish,şi totuşi nu păreau nepotrivite cu ea. „N-o să dorm,îşi zise el.O să stau treaz,în caz că au nevoie dc mine”. Dar adormi imediat ce puse capul pe pernă şi nu se trezi până când nu auzi perdelele trase cu un clincănit.Îşi deschise ochii și o văzu pe Agnes în cameră. Pentru o clipă se simţi ameţit,apoi evenimentele nopţii trecute i se precipitară în memorie.Se ridică în pat: Cum îi mai e,Agnes? -Dom'şoara Cynthia zice că nu s-a mişcat toată noaptea,răspunse Agnes. Avea glasul voalat,foarte diferit de vocea ei obişnuită,ascuţită,iar Michael observă că avea ochii roşii şi umflaţi,desigur din cauza lacrimilor recente. -A venit doctorul? întrebă el. -Nu,răspunse Agnes,da' n-o să întârzie mult.Nu-ntârzie niciodată dacă spune că vine.Agnes ieşi din odaie,iar Michael sări jos dia pat.Îşi puse halatul şi papuciitoate lucrurile de care avea nevoie aveau dublura lor în această casă-apoi se îndreptă spre masa de toaletă şi îşi netezi părul.O clipă mai târziu era la uşa lui Toogy.Bătu foarte încet şi apăsă pe clanţă.Perdelele erau pe jumătate trase,iar soarele palid pătrundea în odaie.Cynthia,îmbrăcată deja,băgă el de seamă,stătea lângă pat.Se uita la Toogy,iar degetele ei îi căutau pulsul.Îl văzu pe Michael,se ridică în picioare şi străbătu odaia.Nu scoase nici un cuvânt,dar îi atinse uşor braţul.El o urmă afară din încăpere.În hol,ea îl privi cu ochii larg deschişi. -Michael,mi-e frică.Nu s-a mişcat toată noaptea şi pulsul e foarte,foarte slab. -I-ai telefonat doctorului? întrebă Michael. -Da,l-am sunat acasă acum douăzeci de minute şi mi s-a spus că a pornit încoace. -De ce nu m-ai chemat? -Ce puteai face? Ce poate face oricare dintre noi? Poate că m-am speriat eu degeaba.Credeam că doarme,apoi,chiar adineauri m-a izbit cât era de liniştită... foarte liniştită.Cynthiei îi tremura vocea şi,fără să se gândească,Michael îi atinse

braţul ca s-o liniştească,apoi intră din nou în camera lui Toogy.Cynthia avea dreptate.Toogy zăcea mult prea liniştită. Era greu să ştii dacă mai respiră. Michael se aşeză lângă ea şi îi luă mâna într-ale sale.Mâna ei era rece,abia se simţea o undă slabă de căldură.Cynthia nu intrase în cameră şi Michael înţelese că ea îl aştepta pe doctor în hol.O privea pe Toogy.Noaptea trecută îi vorbise, acum nu mai avea cuvinte.Privea nasul ce se ascuţise,fruntea largă,ochii adânc înfundaţi în orbite,sub sprâncenele drepte.Faţa lui Toogy era zbârcită,totuşi el se întreba dacă arătase vreodată mai frumoasă.Toogy îşi purta zbârciturile cu mândria cu care un bărbat şi-ar fi purtat decoraţiile câştigate în bătălii. Toată viaţa Toogy se luptase,se ridicase împotriva nedreptăţilor,a lipsurilor,a mizeriei;fusese toată viaţa un cruciat;alte femei avuseseră o existenţă uşoară şi plăcută;viaţa ei fusese dură,o luptă până la capăt,fără încetare.Şi nici ea,nici oricine altcineva nu şi-ar fi dorit o altfel de viaţă.Poate că uneori tânjise să aibă şi ea un soţ şi copii.Încă o dată,calea cea uşoară nu fusese şi calea ei. În loc de asta,îl avusese pe Michael şi sutele de copii care trecuseră prin maternitatea şi prin creşa înfiinţate de ea,şi care îi datorau,conştient sau nu, recunoştinţă pentru loată viaţa.Câţi oameni făcuse fericiţi? Pe câţi îi salvase din mizerie? Iată întrebări la care nimeni nu putea să răspundă,şi totuşi,undeva, cumva lucrurile acestea se înregistrează. „E minunată” gândi Michael.În clipa în care îi treceau acestea prin minte simţi degetele lui Toogy strângându-le pe ale sale.Inima lui răsuflă uşurată când îi simţi apăsarea degetelor.În aceeaşi clipă auzi sunând clopoţelul de la intrare şi paşii care traversau holul ca să deschidă uşa.„E doctorul” îşi zise el,în vreme ce ochii lui Toogy se deschideau.Ea îl privi şi buzele i se mişcară. -Michael,dragul meu!El mai mult îi simţi decât îi auzi cuvintele,apoi,când voi să-i vorbească şi el,beatitudinea din privirea ei îl făcu să rămână împietrit.Nu putea decât s-o privească cu toată intensitatea.Ea îl privise,dar acum privea dincolo de el.Lumina soarelui ce pătrundea în cameră părea să se reflecte în ochii lui Toogy.Era uimire si bucurie,era extaz inexprimabil;apoi ochii ei se închiseră şi degetele îi alunecară din mâna lui Michael.El auzi cum se deschide uşa în spatele lui.Nu se mişcă,dar o voce,pe care abia o recunoscu ca aparţinându-i,vibra prin încăpere: -A murit Toogy! rosti el. CAPITOLUL 13 Şezând în maşină,în mica fundătură de lângă primăria din Melchester,Bill Evans renunţă să mai citească în lumina crepusculară şi îşi aprinse o ţigară.

Michael era la o întrunire; se aşteptase să întârzie acolo circa două ore,dar acum timpul trecuse şi Bill începuse să regrete că nu intrase înăuntru să asculte,aşa cum îi sugerase Michael,şi că preferase să rămână în maşină.Totdeauna fusese înspăimântat de marile mulţimi şi avusese momente de sufocare şi de pierdere a respiraţiei,în special la marile adunări populare.Pe când fuma,Bill îşi lăsa mintea să rătăcească printre evenimentele din ultimele săptămâni.Se petrecuseră atâtea de la moartea domnişoarei Toogy,dar chiar şi acum,gândindu-se la ea,simţea la fel de vie durerea de a fi pierdut-o.Bill nu o cunoscuse decât pentru scurt timp, dar o iubise din toată inima.Însemnase foarte mult pentru el,nu numai prin înţelegerea şi simpatia pe care i le acorda,dar şi prin faptul că îi insufla o putere interioară şi un curaj,ca şi Michael de altfel,care îl făcea să nu renunţe şi să continue sa meargă înainte.Mulţimile de oameni care veniseră la înmormântarea domnişoarei Toogy nu-l miraseră pe Bill.Deşi acestea surprinseseră pe mulţi, inclusiv pe jurnaliştii din presa naţională.Bill însă înţelesese în ce consta puterea domnişoarei Toogy.Nu în serviciile pe care le făcea oamenilor,dar în ceea ce făcea să se aprindă în ei-o flacără care,odată ce începuse să lumineze,rămânea să ardă puternic şi constant.Atât ea cât şi Michael îi inspirau pe oameni nu numai sa facă lucruri deosebite,dar şi să se ridice la nivelul a ceea ce era mai bun în ei. Bill auzise o mulţime de oameni vorbind despre domnişoara Toogy după moartea ei şi toţi spuneau acelaşi lucru.Toţi exprimau în cuvinte diferite impulsul ardent pe care domnişoara Toogy i-1 dăduse fiecăruia,de a face lucrurile mai bine,de a atinge un nivel superior,de a fi,așa cum se exprimase o fată „gata să se schimbe”.Dar pentru foarte mulţi oameni era imposibil să exprime în cuvinte ceea ce simţeau pierzând-o pe domnişoara Toogy,iar Bill nu făcea excepţie.Nu putuse decât să i spună cu glas sugrumat lui Michael: „N-o s-o pot uita niciodată.A făcut atâtea pentru mine”. Dar ştiuse că Michael a înţeles şi îşi dăduse seama că nici Michael nu-şi putea exprima sentimentele decât prin cuvinte foarte asemănătoare.La început,fusese imposibil pentru cei aflaţi atât de aproape de ea să creadă că domnişoara Toogy murise,întotdeauna le fusese greu să-şi dea seama că ea îmbătrânea; făcea doar atâtea!Dar acum ea nu mai era şi sentimentul golului îi copleşea pe cei care rămăseseră,când îşi dăduseră seama ce greu le va fi fără ea.Din fericire,multe lucruri care făcuseră parte din fiinţa domnişoarei Toogy rămăseseră.Creşa era plină cu copii,maternitatea-cu femei care aşteptau să nască şi cu tinere mame. Domnişoara Smithers era ferm hotărâtă sa nu schimbe nimic,dacă se va putea,iar Cynthia Standish luase asupră-i multe din însărcinările domnişoarei Toogy, înlocuind-o discret,dar ferm de câte ori se ivise ocazia.Bill ştia,deşi Michael nu

ştia asta,că oamenii încă se mai îndreptau spre Wharfside Road 253.Erau femei bătrâne care căutau alinare pentru sufletele lor sau vreo îmbunătăţire materială pentru viaţa lor trupească; erau femei tinere care nu se înţelegeau cu soţii sau cu iubiţii; bărbaţi în căutare de lucru; copii care aveau nevoie de un cămin. Se obişnuiseră să-şi facă pelerinajul pe lungile scări de piatră,până la apartamentul de sus,şi deşi nu mai era domnişoara Toogy care să-i primească, acum era Cynthia,pe care o plăcuseră şi despre care înţeleseseră că fusese aleasă chiar de ea s-o înlocuiască.Vestea zburase ca fulgerul,că domnişoara Standish lusese aleasă de domnişoara Toogy să-i continue munca.Deși nu era nimic oficial spus,o acceptaseră pe Cynthia.Dar numai Bill ghicise,când venise acolo cu mesaje sau ea să-i ridice corespondenţa lui Michael,cât de încordată era ea. Odată,Cynthia îi ceruse părerea în legătură cu un fost om de serviciu. Ce trebuie să fac,Bill? îl întrebase ea,iar el înţelesese că era un strigăt de ajutor. Pot să-1 văd pe tip? întrebase el.Aş vrea să-1 vezi,replicase ea şi îi zâmbise recunoscătoare.Povestea lui sună destul de credibil,totuşi nu sunt prea sigură în privinţa lui.Dacă ce spune el e adevărat,trebuie ca deputatul din circumscripţia lui să-i pieia cazul-Cynthia ezitase o clipă-dar n-aş vrea să mă înşel.Bill înţelesese. -O să am eu grijă de el.Cynthia îşi îndepărtase părul de pe frunte.E foarte amabil din partea ta,Bill.E atât de multă treabă de făcut şi toate s-au petrecut aşa de repede.Bill ştia că ea se referă la moartea domnişoarei Toogy spontan: -Dar te descurci minunat,nimeni nu ţi-ar putea cere mai mult.Fusese el însuşi surprins că nu se considerase arogant loslind acestea.Se simţise întotdeauna mai degrabă înspăimântat de Cynthia,dar acum surâsul ei era prietenos a plin de recunoştinţă. -Mi-ar plăcea să te cred,zise ea. -Te descurci minunat,reafirmase el,sigur pe ce spunea... Vorbise absolut sincer,iar Agnes îi confirmase aprecierea.Când îl condusese la uşă,îl întrebase,cu feţişoara ei ascuţită ridicată spre el: -Ce mai face domn Michael? -E îngrozitor de ocupat,răspunsese Bill.Şi e foarte bine că-i aşa; la început eram cam îngrijorat în ce-1 priveşte...Mi-era teamă că o să suporte foarte greu. Agnes dăduse din cap. -Sigur,toţi am suportat greu. -Dar el şi-a pus tot sufletul şi toată inima în muncă,continuase Bill.Întreabă dacă sunteţi cu toţii bine,dar nu cred totuşi că ar voi deocamdată să se întoarcă aici... în orice caz nu acum.

-Ei bine,aici totu-i în regulă,zise Agnes pe un ton ascuţit.O scoatem la capăt,şi nu chiar aşa de rău,dacă ne gândim bine.Sigur că niciodată n-o să mai fie la fel cum a fost,da'ea a fost prima care-a spus că trebuie să mergem înainte.Era un discurs cu totul neobişnuit pentru Agnes,iar Bill nu putu decât să murmure: -Aţi făcut câte ceva pe-aici!Într-adevăr,domnişoara Toogy ar fi dorit ca treburile să meargă înainte,exact cum le făcea Cynthia să meargă.Ţigara lui Bill se terminase,iar el aruncă chiştocul în mijlocul străzii.În clipa aceea,văzu pe cineva ieşind pe o uşă laterală,ezitând,apoi luând-o înspre maşină.Deşi era prea întuneric ca să-i recunoască faţa la distanţa la care se afla,Bill recunoscu silueta subţire a lui Mary.Sări de la volan şi îi ieşi în întâmpinare.Ea îl zări şi îi făcu semn cu mâna. -Michael mai întârzie cel puţin o jumătate de oră,anunţă ea imediat ce îşi dădu seama că putea fi auzită.El a vorbit,dar mai trebuie să vorbească încă doi consilieri și mai e şi o mulţime care vrea să pună întrebări.Era aşa de cald înăuntru că n-am mai putut suporta,aşa că m-am strecurat afară. -Nu te condamn,zise Bill.Deschise uşa din spate a maşinii,dar Mary scutură din cap. -Nu,o să stau lângă tine,zise ea.Simt că trebuie să vorbesc cu cineva. -Îmi convine,răspunse Bill.O ajută să se urce,închise uşa şi,după ce înconjură maşina,se aşeză la locul lui. -Vrei să fumezi? o întrebă el,oferindu-i pachetul scos din buzunar.Mary făcu un semn de negare cu capul. -Nu,mulţumesc,de fapt nu-mi place să fumez,iar când sunt obosită îmi dă dureri de cap. -În seara asta eşti obosită? -Da,m-am săturat până peste cap de adunările astea care nu se mai termină.Când vorbeşte Michael e în regulă,dar ceilalţi...Unii dintre oamenii ăştia n-ar trebui lăsaţi deloc să se urce la o tribună.E o cruzime faţă de auditoriu. -Deci eu am ales partea cea bună când m-am hotărât să rămân afară,zâmbi Bill, dar mi-ar fi plăcut să-l aud pe Michael.Niciodată nu mă satur să-1 ascult. -Nici eu,încuviinţă Mary.Vocea îi tremură puţin;urmă o scurtă tăcere,apoi dintr-o dată ea zise: -Oh,Bill,sunt aşa de nenorocită. -Sărmană Mary! De ce? Ştia răspunsul,totuşi crezu că nu e rău să pună întrebarea. -Pentru că sunt o proastă,răspunse Mary.O proastă care s-a îndrăgostit de un bărbat care n-o iubeşte.Nu-i așa că nu-ţi spun ceva ce nu ştiai deja,Bill?

Cum puteai să stai lângă noi atâtea luni şi să nu ştii ce simt eu? -Îmi pare rău,zise Bill simplu. -La ce foloseşte să-ţi pară rău? zise Mary,nefericită.Şi mie îmi pare foarte rău, dar nu ştiu ce trebuie să fac.Înţelegi,de când a murit domnişoara Toogy,Michael abia mi-a vorbit. -Nici unuia dintre noi nu i-a spus prea multe,nu-i aşa? întrebă Bill. -E adevărat,răspunse Mary.A muncit şi numai a muncit. -Pentru el a fost un şoc îngrozitor,zise Bill.O adora. -Da,ştiu.Dar eu îl ador pe el,şi unde ne vor duce toate astea? Bill rămase tăcut o clipă,apoi îşi îndreptă umerii şi respiră adânc. -Vrei să afli părerea mea sinceră,Mary? Ea îşi întoarse capul să-1 privească.În lumina slabă de la tabloul de bord putea să-i descifreze expresia de pe figură. -Da,de ce nu? acceptă ea. -Te-ai putea supăra pe mine,răspunse Bill.Acum câtăva vreme nu-ţi plăceam deloc.Mary zâmbi; un zâmbet slab,mai degrabă şovăitor. -Ştiu,eram geloasă pe tine.Dar acum am trecut peste asta,iar tu te-ai purtat foarte frumos cu mine,Bill.De asta vreau acum să stăm de vorbă.Nu pot să vorbesc cu nimeni altcineva.Seara,când mă întorc acasă,simt că nu sunt binevenită,că nu sunt unde trebuie să fiu.Cynthia Standish nu mă place,şi nici Agnes.Aş vrea să mă duc să locuiesc în altă parte-asta dacă voi continua să lucrez pentru Michael. -Nu vrei să mai continui să lucrezi pentru el? -Ba da,într-un fel,dar la ce bun? E un chin să fii lângă cineva pe care-1 iubeşti, dar care se poartă cu tine de parcă ai fi o maşină.Asta sunt eu pentru Michael-o maşină.Glasul i se sparse într-un suspin.Spre surprinderea ei,Bill îşi ridică mâinile şi o cuprinse pe după umeri.O făcu să se întoarcă cu faţa spre el,apoi o privi câteva clipe lungi.Răspunde-mi la o întrebare,Mary.Ce doreşti cu adevărat de la Michael? -Ce doresc? Doresc să mă iubească. -Şi te-ai aştepta să se căsătorească cu tine? -Să se căsătorească cu mine? repetă Mary ca un ecou.Nu,nu ştiu.Nu m-am gândit la asta. -Ba da,te-ai gândit,zise Bill posomorât.Şi nu poţi să înţelegi,nu poţi fi atât de cinstită cu tine însăţi ca să înţelegi că asta înseamnă să ceri prea mult? -De ce? Mary se agită în mâinile lui. -Pentru că Michael e o persoană prea importantă pentru tine.Priveşte lucrurile în faţă,Mary.Nu-ţi face iluzii în privinţa asta.E prea important pentru tine.Tu eşti o

fată dulce și s-ar găsi bărbaţi care să te iubească profund; dar nu Michael,nu eşti destul de puternică pentru el. -Puternică...pentru el? Pentru ce i-ar trebui lui puterea mea? -Nu puterea la care te gândeşti tu,răspunse Bill.Nu muşchi,ori altceva care să fie legat de trup,ci tipul de putere pe care îl avea domnişoara Toogy.Dar nu te mai gândi la ea,să vorbim despre tine.Tu ai nevoie de cineva care să aibă grijă de tine. -Ei bine,de ce n-ar fi Michael acela? -Pentru că el nu va avea niciodată timp de aşa ceva,persoana cu care se va căsători Michael va trebui să dăruiască tot atât...nu,mai mult decât primeşte.Tu nu eşti capabilă de aşa ceva Mary,n-ai calităţile necesare.Mary se eliberă cu o smucitură din mâinile lui Bill. -Nu te prea pricepi să faci complimente,aş putea zice. -În momentul ăsta n-am încercat să-ţi fac nici un compliment;am încercat să-ţi arăt că nu eşti persoana potrivită pentru Michael.Sunt alţii pentru care ai putea fi persoana potrivită-un bărbat care să te iubească şi să aibă grijă de tine şi să te apere chiar şi faţă de tine însăţi. -Ei bine,dacă un astfel de om există,eu nu l-am întâlnit,zise Mary ironică. -Nu? Eşti chiar aşa de sigură de asta? În glasul lui Bill era ceva care o surprinse.Până acum,se uitase drept în faţa ei, prin parbriz; acum se întoarse să-1 privească pe el. -Ce vrei să spui cu asta? El întinse mâna şi îi atinse mâinile,care se odihneau pe genunchi. -Nu prea ştiu să mă exprim cum trebuie,Mary. -Ce...ce vrei să spui? Bill respiră adânc. -Oh,Mary,nu vrei să încerci să înţelegi? Ochii ei se deschideau tot mai mari,pe măsură ce înţelesul cuvintelor i se lumină în minte.Apoi,cum ea stătea tot fără o vorbă,el întinse braţul pe spatele scaunului ei şi o trase mai aproape. -Eşti aşa de dulce şi suferi atâta,Mary,şopti el,dar ea rămase tot tăcută. El îşi lipi obrazul de al ei.După o clipă,cum ea nu-1 respinsese,el rosti încet: -Nu e deloc plăcut să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte.Lasă-mă să încerc să te învăţ să mă iubeşti,Mary.Nu sunt eu o partidă,n-am nici bani,dar voi munci pentru tine.Eşti aşa de micuţă,aş vrea să te iau în braţe şi să te păstrez acolo.Aş vrea să te sărut până îţi alung tristeţea din privire.Mary nu spunea în continuare nimic şi foarte,foarte uşor și tandru buzele lui Bill îi atinseră obrazul.O sărută o dată,apoi încă o dată,înainte de a-i găsi gura.Era un sărut fără pasiune,la care buzele ei nu răspunseră.Totuşi el se simţi încurajat,iar când capul ei se sprijini

de umărul lui,o sărută din nou. -Când eram departe,în răsărit,visam că ţin o fată în braţe,zise el.Acolo toţi vorbeam despre dragoste şi toţi eram convinşi că atunci când ne vom întoarce, acasă ne va aștepta o făptură plină de dragoste.Mi-au trebuit mulţi ani ca să te găsesc,Mary,dar acum iată,te ţin strâns în braţe.Oh,draga mea,nu-ţi pot spune cât e de minunat.Vocea îi devenise mai profundă şi o strânse puţin mai tare;iar de astă dată Mary vorbi,cu un glas scăzut şi şovăielnic. -Eu...nu...nu înţeleg,Bill.Niciodată nu m-am gândit că ai putea să ai astfel de sentimente faţă de mine. -La început mi-a părut rău pentru tine,răspunse Bill,și totuși din prima clipă în care te-am văzut am vrut să am grijă de tine.Arătai prea palidă şi prea fragilă ca să-ţi câștigi singură existenţa,ca să te lupţi cu complicatele treburi ale lui Michael;apoi,pe măsură ce trecea timpul,m-am pomenit că încep să număr orele până te voi vedea iarăși.Numai să te privesc,să-ţi văd faţa dulce era pentru mine raiul pe pământ. -Oh,Bill,şi eu care n-am ştiut nimic! -Cum puteam să-ţi spun? Ştiam că-1 iubeşti pe Michael. -Și încă îl mai iubesc,zise repede Mary. -Sigur că da,răspunse Bill.Înţeleg foarte bine asta;nu-ţi cer încă nimic.Numai să-ţi aminteşti mereu că sunt aici şi că nu vei mai fi singură niciodată.Nu trebuie să mai simţi niciodată că nimeni nu are nevoie de tine. -Oh,Bill!Ea se trase instinctiv mai aproape de el şi el din nou îi căută buzele.De astă dată i se răspunse slab,iar el îi sărută tandru ochii. -Ce dulce eşti,Mary,murmură el.Oh,iubita mea Mary,cât eşti de dulce! Gura lui îi atinge obrazul,apoi coborî mai jos şi Bill îi sărută vena care pulsa pe gât.Ea se agită puţin,mâinile îi fluturară o clipă,şi nu se îndepărtă totuşi de el. Răsuflarea lui devenise mai precipitată; o privi şi văzu că buzele ei erau întredeschise. -Oh,Mary,şopti el.Crezi că ai putea vreodată...Ea oftă uşor,ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. -Poate,Bill...poate într-o zi.Răspunsul ei fusese abia şoptit când simţi tremurul care-1 străbătu pe el din creştet până-n tălpi.O strânse mai tare,atât de tare că abia mai putea respira.Buzele lui îi cuprinseră din nou buzele,dar de astă dată erau posesive,cereau răspuns,iar ea simţi cum o străbate un fior,iar pulsul începu să-i bată mai repede.Întinse mâinile instinctiv,ca să-1 depărteze de ea. -Nu,Bill,nu.Imediat el îi dădu drumul şi se îndepărtă de ea; ochii ei erau larg deschişi,respira repede.

-Oh,Bill.În glasul ei nu se desluşea nici un reproş,dar el se scuză. -Îmi pare rău,Mary.Te iubesc şi eşti aşa de demnă de a fi dorită.Îi luă amândouă mâinile într-ale lui şi le duse la buze.Îi sărută degetele,apoi le întoarse şi îi sărută palmele,lung,stăruitor.Le simţi cum tremură la atingerea lui,iar când îşi înălță capul,ochii ei străluceau.Pătimaş,el se aplecă spre ea,dar Mary nu va afla niciodată ce avea el de gând să-i spună.În clipa aceea Michael,întovărăşit de alt bărbat,se apropie traversând strada. -Ah,uite-mi maşina,îl auziră ei zicând.Noapte bună,domnule maior Whitlock,şi mulţumesc pentru splendida întrunire. -Mă aşteptam la lucruri mari în seara asta,răspunse celalalt.Apropo,sir Norman Baltis a spus că ar vrea să pledeze el vinerea viitoare.O clipă Michael rămase nemişcat,apoi zise: -Este...foarte necesar? -Necesar? întrebă maiorul Whitlock.E o idee excelentă,şi încă una care provine de la Sir Norman în persoană.La urma urmelor,majoritatea celor prezenţi va fi de la uzinele Baltis. -Da,înţeleg.Vocea lui Michael era încă puţin alterată.Maiorul Whitlock izbucni în râs. -Aş vrea să ştiu-dar sunt convins că nu mi-o veţi spune niciodată-cum aţi reuşit să-1 convertiţi pe Sir Norman peste noapte.Vă făcea opoziţie deschisă,iar acum e unul din cei mai zeloşi suporteri pe care-i aveţi.Dacă îmi permiteţi să spun,în ce vă priveşte e una din cele mai uimitoare cuceriri pe care le-aţi făcut. Michael nu zise nimic,iar în tăcerea lui era ceva care îl făcu pe maior să se simtă stingherit.Îi întinse repede mâna. -Noapte bună şi mult noroc. -Mulţumesc.Michael intră în maşină. -Te simţi bine,Mary? întrebă el.Te-am văzut cum te strecurai afară şi am socotit că faci un lucru înţelept. -Da,mă simt bine,mulţumesc,Michael.În glasul ei era un tremur necunoscut,ca şi cum abia ar fi izbutit să se adune să-i răspundă aşa cum se cuvine. -Ei bine,spre casă,Bill,zise Michael.Dumnezeule,cât sunt de obosit! -Nu mă miră,replică Bill.Dar mă bucur să aud că a fost o întrunire reuşită. -De prima clasă.Michael se lăsă pe spate pe pernele maşinii şi închise ochii. Maşina porni şi nici unul nu mai rosti vreun cuvânt până când nu ajunseră acasă. -O conduci şi pe Mary până acasă,nu-i aşa,Bill? întrebă Michael.Aş vrea să locuieşti şi tu aici,Mary,dar cred că trebuie să respectăm convenienţele, -Sigur,zise Mary,şi din întâmplare mă simt foarte bine acolo unde stau.

-Mă bucur,zise Michael.Ne vedem mâine dimineaţă. -O să fiu la post la nouă.Noapte bună. -Noapte bună.Bill,tu rămâi aici sau te duci la tine acasă? -Acasă; tata voia să-mi spună ceva. -Înţeleg.Atunci,noapte bună şi mulţumesc că m-ai aşteptat atâta. -Noapte bună,Michael.Maşina se îndepărtă,iar Michael băgă cheia în uşă.În hol ardea o lumină şi observă imediat că pe măsuţă îl aştepta o grămadă de scrisori. Le luă şi le duse în sufragerie.Aici îl aşteptau câteva sandviciuri şi o sticlă cu bere.Mânca absent,în timp ce deschidea scrisorile,pe care le sorta în teancuri separate-cele la care trebuia să răspundă personal şi cele pe care trebuia să i le dea lui Mary de dimineaţa. Multe erau scrisori convenţionale de doleanţe; pe acestea le parcurgea grăbit,ca şi cum s-ar fi temut să se lase prea profund pătruns de înţelesul lor,de frică să nu-1 rănească prea adânc.În cele din urmă sfârşi şi sandviciurile şi scrisorile.Se ridică şi se îndreptă spre salon.În încăpere,totul era la fel ca pe vremea când o aranjase Toogy,prima dată când venise la Melchester;chiar şi coşul ei de lucru stătea pe un scăunel lângă scaunul ei preferat.Michael rămase cu ochii la coşuleţ, cu faţa umbrită,cu ochii fântâni de suferinţă.Apoi,brusc,îşi dădu capul pe spate. „Oh,Toogy,mai eşti încă lângă mine,nu-i aşa?” întrebă el. Vocea lui răsună în încăpere împrăştiind liniştea;Michael avea senzaţia că îi aude ecoul,repetat de graniţele injuste ale celor patru pereţi.Apoi din nou linişte; o linişte care îl făcea să-şi ţină respiraţia,care îl făcea să aştepte,nici el nu ştia ce.Dar dintr-o dată ştiu.Toogy era acolo,prezenţa şi personalitatea ei îl încălzeau, le simţea integrate în sine însuşi.Ea era lângă el,aşa cum fusese întotdeauna,iar dragostea ei era la fel de puternică,gata să-1 ajute ca şi în liceu.Michael îşi duse mâinile la ochi; după ce şi le îndepărtă;expresia feţei i se schimbase. „Ştiam,zise el cu voce tare,ştiam că tu nu vei muri niciodată”. Fluieră când se duse la culcare;dormi liniştit şi fără vise,ca un copil obosit. Se trezi când o auzi pe doamna Gubbins trebăluind prin bucătăria de alături; când aceasta intră să-i aducă ziarele de dimineaţă şi ceaşca de ceai îl găsi şezând în pat şi scriind scrisori. -V-aţi trezit devreme,domnule,remarcă doamna Gubbins. -E o dimineaţă frumoasă,răspunse Michael,şi am o grămadă de treburi de făcut. -Ei,aş zice că vă prieşte,remarcă doamna Gubbins.Vreţi două ouă la micul dejun? -Da,şi nişte şuncă,dacă ai pe undeva,răspunse Michael. Doamna Gubbins îi puse ceaşca de ceai cu un clincănit care făcu să se împrăştie

câteva picături în farfurioară. -Hei,îmi place să văd că tinerii au poftă de mâncare.Nu pot să-i înţeleg deloc pe fandosiţii ăia care habar n-au ce-i un mic dejun cumsecade.Nu sunt buni de nimic,asta le spun mereu,nici la muncă,nici la distracţie,şi ştiu o grămadă de femei care ar zice la fel ca mine. -Fugi de-aici,doamnă Gubbins,mă bagi la idei de dimineaţă,îi porunci Michael. Ea chicoti şi se duse la bucătărie să pregătească micul dejun.Câteva clipe mai târziu,auzi poştaşul şi fâsâitul scrisorilor care cădeau în cutie.Se sculă,îşi puse halatul şi coborî să-şi ridice corespondenţa. Era grămada obişnuită de scrisori; cerceta leneş plicurile,gândindu-se să le amâne pe cele mai multe până după micul dejun; dar un plic mare,cenuşiu,cu un scris foarte mărunt,îi atrase atenţia. Se încruntă si îl deschise.Stiu de la cine era,chiar înainte de a citi antetul de pe hârtia de scrisori.Epistola începea: „Dragul meu Fielding, Am înţeles de la secretara ta că mâine,marţi seara,eşti liber.Cred că a venit vremea să stăm de vorbă.Vei fi atât de amabil să pofteşti la Claverley la ora şapte şi să rămâi la cină? Al dumitale,Norman Baltis”. Michael privea fix scrisoarea.Venise clipa de care se tema,clipa în care trebuia să stea de vorbă cu Sir Norman și să se înţeleagă cu el în calitate de tată. Când citise scrisoarea pe care i-o dăduse Toogy înainte dc a muri nu-i venise să creadă că e adevărat ce se spunea acolo.O citise şi o recitise,iar şi iar,să fie sigur că nu a înţeles greșit şi că ochii nu l-au înşelat.Toogy îi scrisese limpede şi deschis,aşa cum trebuie să te aştepţi din partea ei.Îi era de asemenea caracteristic faptul că se aştepta ca Michael să aprobe tot ceea ce făcuse ea. „Nu am avut nici un motiv să-ţi spun adevărul mai înainte.Când erai mic, plănuisem să-ţi vorbesc despre părinţii tăi când vei avea douăzeci şi unu de ani, dar a venit războiul şi ţi-ai aniversat cei douăzeci şi unu de ani undeva în răsărit; aveai toate şansele să mori fără a şti cine ţi-este tată.Lucrul acesta nu cred să conteze prea mult.Ne-am descurcat atâta vreme fără el şi nu e nici o îndoială că pe mama ta a făcut-o foarte nefericită.Apoi,când te-ai întors acasă,spre uimirea mea,erai atras ca de un magnet la Melchester.Viaţa e ciudată,Michael,iar ceea ce noi numim coincidenţă e,după părerea mea, lucrarea destinului.Tu aparţineai de Melchester şi Melchester avea nevoie de tine.Era inevitabil să se întâmple aşa; iar destinul a vrut ca singura persoană care ţi-a stat în cale să fie tocmai tatăl tău.

Ştiam că atunci când va veni vremea să vorbesc,când va trebui să-i spun adevărul,va trebui să mă duc să-1 văd.E greu de exprimat în cuvinte cum s-a desfăşurat întâlnirea noastră.Pot numai să-ţi spun că mi-a părut rău că am păstrat atâta vreme secretul naşterii tale;şi dacă un om a fost vreodată pedepsit pentru păcatele lui din trecut,atunci tatăl tău a fost acela. Îşi dorea un copil,tânjea după un fiu mai mult decât după orice altceva pe lume şi deşi avea unul nu-1 văzuse niciodată.El a fost cel care a propus să nu-ţi spunem imediat,să aştepte el până la moartea mea.În gestul lui au fost o delicateţe şi o înţelegere pe care aş vrea să ştii să le preţuieşti. Cine ştie când voi muri?-poate mi se va întâmpla curând,poate peste mulţi ani, dar vreau să las mărturie despre delicateţea lui Norman în această chestiune, căci,mi-e ruşine s-o spun,nu mă aşteptam la ea din partea lui”. Mai erau puţine lucruri în scrisoare;cuvinte de dragoste şi de încurajare, cuvintele de dragoste pe care o mamă le scria fiului adorat.Sir Norman n-ar fi putut să prevadă nici o clipă că Toogy va muri atât de curând.Aşa cum spusese ea,se gândi Michael,fusese plin de înţelegere când i-1 lăsase lui Toogy pe fiul ei adoptiv,pentru tot restul vieţii.Probabil că îi fusese greu să ia o astfel de hotărâre,el,care îşi dorise atâta un fiu şi care fără îndoială ar fi vrut să şi-1 apropie.Cu toate acestea,pentru Michael situaţia era mai mult decât stânjenitoare;prima lui pornire era să evite întâlnirea cu orice preţ,să se întoarcă la Londra,să amâne ceasul cel greu pentru altă dată,într-un moment mai potrivit. Apoi,chiar în clipa când se gândea cum să fugă,simţi că Toogy râde de el.N-ar avea ea dreptul să-1 creadă un laș.Şi apoi,ce era de temut aici? El,Michael Fielding,să fie înfricoşat de un bătrân şubred,cu viaţa aproape pe sfârșite? Da,Toogy râdea de el.Îşi înfundă scrisoarea în buzunar,iar pe celelalte le azvârli pe măsuţa din hol.„Foarte bine,îi spuse el lui Toogy cea din inima lui,o să mă duc,dar tu o să fii aşa de drăguţă să mă ajuţi să trec prin asta.Mi-e ruşine de parc-aş fi un băieţel de şcoală”. În dimineaţa aceea,în vreme ce-i dicta scrisorile,Michael băgă de seamă că se petrecuse o schimbare cu Mary.Părea mai vioaie şi arăta mai drăguţă decât arătase în ultimul timp.Se obişnuise cu expresia ei chinuită,cu gura lăsată în jos,cu ochii întunecaţi şi plini de reproşuri,care păreau că-1 urmăresc pretutindeni,ca ai unui câine bătut.În dimineaţa aceea,Mary zâmbea şi chicoti de mai multe ori când vreo expresie din scrisorile lui o amuza.Lui îi era teamă să facă vreun comentariu,ca nu cumva vreo remarcă personală să fie luată drept o invitaţie de a repeta scenele care îl înspăimântaseră.Dar când terminară scrisorile,Michael zise:

-Pari bine dispusă,Mary. -Sunt.Se pare că aerul din Melchester îmi prieşte.Zâmbea,iar el avu impresia că nu era dispusă să mai discute şi altceva despre ea.În loc de asta,deschise agenda de întâlniri. -Iei prânzul în oraş,zise ea.Ai o întâlnire cu administratorii la ora cinci.Sir Norman Baltis a telefonat ieri şi a întrebat dacă ai fi dispus să iei cina la Claverley în seara asta.A spus că îţi va scrie. -Da.mi-a scris.Poţi să-i telefonezi şi să-i spui că voi fi acolo la ora şapte. -Da.Mai e şi altceva? -Deocamdată nimic.Vei fi aici toată ziua,presupun! -Da,răspunse Mary.Dacă ai nevoie de ceva,poţi telefona. -Mulţumesc,Mary.Ar fi vrut să ştie ce se întâmplase şi de ce se transformase ea aşa dar nu îndrăznea să-şi manifeste curiozitatea.Ieşi din casă şi se îndreptă spre maşina în care îl aştepta Bill.Mary zâmbea în sinea ei în vreme ce privea maşina îndepărtându-se; apoi se apucă să bată la maşină scrisorile.Nu trecu mult şi fu întreruptă de telefon.Urmară trei,patru convorbiri locale,apoi una de la Londra. -Rămâneţi pe fir,zise centralista.Se auzi un clic,apoi vocea Cynthiei. -Bună,tu eşti,Mary? Michael e acolo? Aş vrea să vorbesc cu el. -Nu,îmi pare rău,dar nu e.Pot să te ajut eu? -Nu,nu cred.Când se întoarce de la Melchester? -Nu ştiu exact.În orice caz,cel mai devreme lunea viitoare. -Oh,Doamne! Speram să se întoarcă astăzi. -Oh,nu,de fapt,în seara asta cinează cu naşul dumitale. -Cu unchiul Norman? Pentru ce? Mary simţi o nuanţă critică în glasul Cynthiei şi reacţionă imediat: -De fapt,cred că Sir Norman a dorit să aibă o convorbire personală cu el.În ultimele două zile a devenit un mare susţinător al lui Michael. -Nu ştiam.Nu ţi se pare foarte surprinzător? -Oh,nu.Michael converteşte oamenii aşa de uşor că Sir Norman nu e decât unul dintre ei. -Dar era fanatic împotriva lui Michael. -Numai pentru scurt timp.Acum e fanatic de partea lui.Așa merg lucrurile. Mary vorbea cu un aer de superioritate,foarte satisfăcută că măcar o dată putea s-o pună pe Cynthia la locul ei. -Nu pot să înţeleg,răspunse Cynthia. -Trebuie să-ţi povestescă Michael despre asta,sugeră Mary și adăugă:Mai e ceva? Suntem teribil de ocupaţi în dimineaţa asta.

-Nu,nimic,mulţumesc,răspunse Cynthia.Mary puse jos receptorul.N-avea nici un rost,îşi zise ea.Nu-i plăcea Cynthia şi nu-i va plăcea niciodată.Era încurajator să ştie că nici lui Michael nu-i plăcea şi că era evident că Cynthia știa prea puţin despre treburile lui Michael. „Bill şi cu mine putem avea grijă de el”,zise ea cu voce tare și cum-necum,faptul că forma în privinţa aceasta un cuplu cu Bill îi dădu sentimentul de satisfacţie interioară.Își reaminti sărutările lui de noaptea trecută şi felul cum o îmbrăţişase strâns,într-o lungă apropiere pasionată,atunci când ajunseseră acasă la ea. ,,Te iubesc,Mary,spusese el.E cea mai frumoasă noapte din viaţa mea”. Ea se abandonase o clipă în braţele lui,dar când făcuse prima mişcare el o eliberase imediat.Era ceva puţin ameţitor la gândul că era iubită. -Noapte bună,dragă Bill,zisese ea,şi îţi mulţumesc. -Eu sunt cel care ar trebui să-ţi mulţumesc,răspunsese Bill.Ea îl mai sărutase o dată şi apoi,înfricoşată puţin de intensitatea reacţiei lui,deschisese uşa casei şi rămăsese în spatele ei,ascultându-i paşii care se îndepărtau.Auzise maşina plecând şi numai în clipa aceea îşi dădu seama că inima ei se comporta într-un mod destul de ciudat.„Ce să însemne asta?” se întrebase ea. Nu putea fi îndrăgostită şi de Michael şi de Bill.Era îndrăgostită de dragoste? Nu ştia; tot ce ştia era că nu se mai afla singură şi părăsită. Toată dimineaţa,în vreme ce lucra,gândurile lui Mary lunecară spre întâmplările din noaptea trecută.Cu cât încerca să-şi pună mai multe întrebări despre ce simţea,cu atât mai ireale i se păreau evenimentele.Şi totuşi se simţea fericită! Înflorea primăvara în inima ei îngheţată până acum.La ora unu,tocmai când se pregătea să plece la prânz,sună telefonul. -Alo! -Mary! la celălalt capăt era vocea lui Bill. -Oh,Bill! -Vreau să te întreb cum te simţi. -De unde vorbeşti? -Dintr-o cabină publică.L-am dus adineauri pe Michael la banchet şi am ieşit să iau şi eu o gustare şi o ceaşcă de ceai. -Oh,Bill,mănâncă ceva ca lumea.Ai nevoie să fii bine hrănit,altfel nu-i bine de tine. -Te îngrijorează dacă nu-i bine de mine? -Ştii bine că mă îngrijorează! Te vreau sănătos. -Sunt sănătos.Mă simt mai bine decât m-am simţit vreodată în viaţă.Mary,ce mi-ai spus azi noapte a fost serios?

-Ce ți-am spus? -Ai spus „poate”.E cel mai minunat cuvânt pe care l-am auzit în viaţa mea. -Oh,Bill,ce vorbe spui! -Nici pe jumătate câte ţi-aş spune dacă ai vrea să mă asculți.Mary izbucni în râs. -De ce râzi? -De noi! Nu pentru că suntem ridicoli,ci pentru că e emoţionant. -Oh,Mary,te iubesc atât de mult! Vocea telefonistei îi întrerupse. -V-a expirat timpul.Altă monedă,vă rog. -Mi-e teamă că n-am monedă de patru pence,zise Bill.La revedere,Mary,ne vedem diseară. -La revedere,Bill.Legătura se întrerupse,iar Mary stătu multă vreme cu ochii pe fereastra deschisă,cu buzele întredeschise,cu ochii strălucitori. CAPITOLUL 14 Michael contempla Claverley cu un sentiment straniu.Acesta era căminul lui! Aici ar fi trebuit să se fi născut,aici ar fi trebuit să fie crescut. Casa,albă pe fundalul copacilor înverziţi,arăta mai frumoasă și mai atrăgătoare ca oricând,iar el,căutând nod în papură,se întreba dacă noua lui admiraţie pentru frumuseţea ei se datora faptului că ştia cât de îndeaproape îl priveşte această casă.Se temea de întrevederea care îl aştepta şi în acelaşi timp simţea că partea din el care fusese întotdeauna atrasă spre aventură era oarecum .Înspăimântată din pricina dramei care se desfăşura.Foarte,foarte lent,Michael conducea maşina pe aleea principală.Umbrele serii se târau pe lacul în care se oglindeau copacii uriaşi.Pe lac,în centrul unei insuliţe,se vedea o căsuţă de vară,din piatră.Sau poate era un templu? Totul părea de o linişte şi de o frumuseţe ireală.Cu un efort,Michael se strădui să se gândească la fabricile uriaşe de la mai puţin de o jumătate de milă depărtare, la oamenii care locuiau în clădiri supraaglomerate,la copiii care trăiau în căminele prea strâmte sau prin subsoluri întunecoase şi care nu aveau alt loc de joacă decât strada. -Nu trebuie să fiu sentimental când e vorba de Claverley,îşi zise el cu voce tare. Şi cu toate acestea,după ce îşi parcă maşina şi începu să urce scările largi ca să sune clopoţelul de la intrare,ştia că era îndrăgostft de locul acela.Valetul îl conduse prin hol într-o încăpere pe care nu o mai văzuse până atunci.Era evident biblioteca,fiindcă pereţii erau acoperiţi de rafturi cu cărţi,în faţa cărora se etalau mari fotolii de piele; deasupra căminului atârna o colecţie de gravuri pe teme

sportive. -Îl voi anunţa pe Sir Norman că aţi venit,domnule,zise valetul.Cred că e în grădină.Michael privi în jur.Simţea că aceea era camera în care trăia Sir Norman;pe birou zări o grămadă de scrisori.Era o cameră evident a unui burlac, severă,din care lipseau cu desăvârşire micile lucruri drăguţe,feminine pe care numai o stăpână le poate răspândi în jur.Pentru prima dată,lui Michael îi păru rău pentru tatăl său.Cât de singur fusese în toţi anii aceştia,fără soţie şi fără să ştie că are un fiu! Putea activitatea lucrativă,oricât de progresistă şi de plină de succese ar fi fost,să înlocuiască nevoia umană de afecţiune şi viaţa de familie? În vreme ce Michael îşi punea astfel de întrebări,uşa se deschise şi Sir Norman intră.Michael înainta să-1 întâmpine cu mâna întinsă,dar în vreme ce degetele lor se atingeau erau amândoi conştienţi de tensiunea dintre ei,murmurând saluturile convenţionale.Sir Norman luă o mare cutie de ţigări,din argint,şi i-o oferi lui Michael. -Fumezi? -Nu,mulţumesc,nu acum.Sir Norman puse deoparte cutia. -Nu vrei să stăm jos? Cei doi bărbaţi se aşezară stând unul în faţa celuilalt. Michael observă cât de obosit arăta Sir Norman.Era tras la față și foarte palid,iar Michael îşi aminti că tatăl lui avea aceași vârstă ca şi Toogy.Instinctiv,luă el iniţiativa.Împrejurarea în care ne aflăm trebuie să fie destul de stânjenitoare pentru dumneata,sir. -Aşa şi este.Sir Norman avea un ton nepoliticos.Îi aruncă lui Michael o privire apoi îşi îndreptă ochii în altă parte. -Vezi tu...nu mi-e uşor să-mi cer scuze,nu mi-a fost niciodată,iar acum simt că trebuie să-mi cer scuze faţă de tine pentru lucruri care s-au petrecut înainte de a te fi născut. -Sper că nu vei face aşa ceva,sir.Michael rostise cuvintele rapid,iar Sir Norman făcu un gest cu mâinile. -Şi totuşi,greşeala a fost a mea.Acum ştiu asta.O ştiu de mulţi ani şi nu cred că e om care să fi fost mai pedepsit pentru greşelile sale. -Îmi pare rău,zise Michael. -Chiar îţi pare? Mă întreb,comentă Sir Norman.Se pare că Susan a făcut o treabă bună că te-a crescut aşa cum te-a crescut. -Mă aşteptam să fie aşa.A fost întotdeauna o persoană deosebită.Dacă aş fi avut cât de puţin bun simţ ar fi trebuit să mă căsătoresc cu ea.Dar poate că n-ar trebui să-ţi spun tocmai ţie aşa ceva.Michael începu să râdă. -De ce nu? Dar nu cred că s-ar fi căsătorit ea cu tine.Toogy a fost una din acele

persoane hărăzite să facă exact munca pe care a făcut-o. -Crezi în asta? în destin,vreau să spun. -Până la o anumită limită.Cred că atunci când trebuie îndeplinită o misiune cu adevărat importantă cineva e destinat s-o împlinească,dar în acelaşi timp cred şi că fiecare dintre noi se poate transforma în ceea ce doreşte să fie. -Şi eu credeam aşa odinioară,zise Sir Norman încet.Numai pentru că am crezut în asta am putut să agonisesc atâta. -Aţi realizat multe,aş îndrăzni să spun,sir.Urmă un moment de linişte,apoi Sir Norman zise încet: -Aş fi putut face cu mult mai mult dacă aş fi ştiut că exişti. -Nu e încă prea târziu.Sir Norman oftă. -Pentru mine este.Sunt bătrân,Michael,şi bătrânilor le este greu să se adapteze la ideile noi.Un şoc,o mare surpriză la vârsta mea te dezechilibrează puţin. Se opri o clipă,apoi continuă:întotdeauna mi-am dorit atât de mult un fiu şi întotdeauna am regretat amarnic că nu am familie. -Nu o condamni pe Toogy,sir,că nu ţi-a spus? -Nu,sigur că nu! îşi dăduse cuvântul mamei tale.Când mi-a spus,am hotărât împreună că deocamdată să lăsăm lucrurile aşa cum sunt.Tu erai implicat în lucruri mari şi Susan nu voia să te tulbure sau să te distragă în vreun fel de la ţelurile tale.I-am sugerat că ar fi mai bine să păstrăm tăcerea până când... -Pană când? îl îndemnă Michael. -...până când unul din noi va muri.Nici unul dintre noi nu avea în clipa aceea nici cea mai mică idee cât de curând se va întâmpla asta. -Nici unul dintre noi n-a ştiut,zise Michael.Părea atât de sănătoasă,atât de activă, dar făcea prea multe,întotdeauna a fost aşa.Îi era imposibil să se cruţe. -Da,da,ştiu,zise Sir Norman. -Și acum noi ce-ar trebui să facem? întrebă Michael. -Prin „noi” ne înţelegi pe tine şi pe mine? se interesă Sir Norman. Michael dădu aprobator din cap. -Asta tu trebuie să spui,băiatul meu.Eu m-am gândit mult la asta.Am încercat să văd lucrurile din punctul tău de vedere.Rostise ultimele cuvinte puţin ruşinat,ca şi cum ar fi făcut un efort să admită că nu era un egoist,iar Michael,cu o sclipire din acea intuiţie care îl făcuse atât de iubit de cei pe care îi condusese în război, înţelese mult mai rofund decât i-ar fi putut explica sir Norman ce revelau acele puţine cuvinte.Se aplecă în scaun: -Aş vrea să fac ceea ce doriţi,sir,zise el şi pentru prima dată ochii celor doi bărbaţi se întâlniră,înţelegându-se.Urmă o scurtă tăcere,o tăcere în răstimpul

căreia tatăl si fiul încercau să se cunoască unul pe celălalt,apoi,rostind cuvintele aproape aspru,ca şi cum ar fi încercat să-şi ascundă emoţia din glas,sir Norman spuse: -De fapt,Michael,în clipa asta nu contează ce doresc eu.Tu eşti persoana cea mai implicată.Am înţeles de la Susan,ca şi de la alte persoane,că te afli în mijlocul unei mari campanii prin care încerci să salvezi patria.Oamenii care te urmează te cunosc drept fiul adoptiv al lui Susan;să lăsăm deocamdată lucrurile aşa cum sunt.După ce vei reuşi,vom avea timp să facem schimbările necesare şi să pregătim lumea să primească noile realităţi.Sir Norman nu rostise cuvintele cu uşurinţă şi Michael ştia că fusese un extraordinar efort din partea unui bătrân încăpăţânat şi autoritar să se supună,el şi interesele lui,faţă de o cauză pe care nu o înţelegea cu adevărat.Era un gest nobil,iar Michael rămase impresionat de el. Se ridică în picioare şi îi întinse mâna: -Mulţumesc,sir,zise el.Îţi sunt foarte recunoscător.Mâinile celor doi bărbaţi se atinseră pentru a doua oară,iar de astă dată în strânsoarea lor era o căldură; iar între ei vibra o înţelegere care îi făcu să se apropie mai mult unul de celălalt. O clipă nu spuse nici unul nimic,stăteau numai şi îşi zâmbeau,şi părea că sir Norman a întinerit.Umerii i se îndreptaseră,ochii îi străluceau. -Sunt mândru de tine,Michael,zise el în cele din urmă. -Mulţumesc,sir,dar de fapt nici n-am început încă. -Nu? Ei,poate că ai dreptate,e drum lung de străbătut.Dacă te pot ajuta cu ceva... Nu voi ezita să-ţi cer ajutorul.Sir Norman respiră adânc,de bucurie.Nu vrei să vizitezi casa? -Mi-ar plăcea.În toală atitudinea lui Sir Norman,care deschidea drumul,se desluşea mândria,iar Michael,care îl urma,se simțea liniştit şi satisfăcut. Lucrurile nu merseseră atât de greu cum se temuse.De fapt,toate neliniştile pe care le avusese în legătură cu această întâlnire se împrăştiaseră.În această clipă ştia că el şi tatăl lui pot deveni prieteni.Aveau multe în comun,iar Michael îşi dăduse seama în cele din urmă de la cine moştenise avântul şi hotărârea. Înaintau încet prin casă,căci erau multe de văzut.De-a lungul anilor,Sir Norman colecţionase o mulţime de obiecte nu numai scumpe,ci şi frumoase.La capătul lungii galerii de pictură se opriră puţin.Sir Norman privea pictura în mărime naturală a unei doamne îmbrăcate într-o rochie cenuşie,cu un buchet de trandafiri.Era o pictură caracteristică pentru acea epocă,iar în trăsăturile precis conturate se desluşea o expresie atrăgătoare şi plină de dragoste.Atitudinea în care modelul ținea capul sus exprima atât mândrie cât şi bună educaţie. -Mama ta.Sir Norman rostise cuvintele cu asprime,dar Michael băgă de seamă

că ochii îi erau umezi. -Ce bine îmi pare că pot s-o văd în tabloul ăsta,sir,exclamă Michael.Toogy nu avea decât o fotografie,nu prea bună.Fusese făcută înainte de a se căsători. -Tabloul a fost făcut imediat după ce ne-am întors din luna de miere,zise Sir Norman.Amândoi bărbaţii priviră portretul fără să rostească nici un cuvânt,apoi Sir Norman îşi scoase ceasul de aur din buzunarul vestei: -Opt fără cinci,mormăi el.Cina se serveşte la opt.Coborâră din galerie fără să spună nimic,fiecare cufundat în gândurile lui,dar amândoi conştienţi că înţelegerea dintre ei nu avea nevoie de cuvinte.Numai când ajunseră în hol Sir Norman zise: -În salonaş se serveşte vişinata şi apropo,fina mea s-a invitat la cină.A telefonat de la Londra şi mi-a spus că ţine neapărat să cineze aici în seara asta. -Vreţi să spuneţi Cynthia,sir? -Da,Cynthia.Mi-a spus că munceşte în locul lui Susan. -Da,aşa e. -O să se descurce.E al naibii de îndrăzneaţă fata asta.Era imposbil pentru Michael să spună că ar fi dorit ca Cynthia să nu vină la Claverley.Totuşi se simţi stingherit când,intrând în salonaş,o găsi stând de vorbă cu domnişoara Helen. Amândouă femeile se îmbrăcaseră pentru cină.Domnişoara Helen într-o rochie de dantelă neagră,Cynthia într-o rochie largă şi vaporoasă de mătase albă,care o făcea să arate foarte tânără şi diafană. -Ce mai faci,Michael? Îi întinse mâna şi îi zâmbea într-un mod dezarmant,dar Michael nu era dispus să se împace.Simţea că Cynthia venise numai pentru că ştiuse că va fi şi el acolo. Nu avea nici o dovadă,dar Cynthia era evident hotărâtă să se poarte prieteneşte cu el.Nu mai era nici urmă de sfidare în tonul ei,cum fusese cândva,şi nici un dublu sens,ascuns sub conversaţia prietenească. Era fermecătoare fără să fie afectată,iar Michael se surprinse de mai multe ori nevoit să se apere de farmecul ei,căci în ciuda ideilor lui preconcepute în privinţa temperamentului şi a caracterului ei,îi era greu să nu se simtă atras de ea.Era foarte drăguţă,în privinţa asta nu mai era nici o îndoială,iar faţă de Sir Norman era de o dulceaţă care îl încânta pe bătrân. -Ce ţi-a venit să te apuci dintr-odată de opere de binefacere,Cynthia? o tachina el.Să nu-mi spui că te-ai plictisit de viaţa cea veselă,că nu te cred. -Şi totuşi e adevărat,răspunse Cynthia.Şi pot să-ţi mărturisesc cinstit,unchiule Norman,că sunt mai fericită decât am fost vreodată până acum. În vocea ei era o notă de sinceritate care îl impresiona pe Michael.

-Ai de gând să rămâi în Dockland? întrebă el. -Sigur,răspunse ea.Simt că oamenii pe care încerc să îi ajut sunt o moştenire sacră,pe care mi-a lăsat-o domnişoara Toogy.După asta,era greu pentru Michael să i se mai adreseze pe un ton cinic,totuşi îşi spunea mereu că nu trebuie să-1 uite pe David.Cum putea să aibă încredere în femeia asta? Cum ar fi putut,când îşi amintea atât de bine amărăciunea lui David şi felul în care murise? Michael se simţi uşurat când cina luă sfârşit şi se întoarseră în salonaş. Domnişoara Helen turnă cafeaua,iar Sir Norman îl convinse să bea un pahar de Porto. -N-a mai rămas prea mult vin din recolta asta,zise el ţinând paharul în lumină. -Aţi vrea să vă cânt ceva? întrebă Cynthia.Michael îşi aminti de cealaltă noapte când cântase Cynthia şi simţi că nu va putea suporta.Îi plăcea muzica şi era în el ceva ce se lăsa impresionat de muzică,ceva asupra căruia ştia.că nu are putere de control.Disperat,încercă să găsească o scuză ca s-o împiedice să se îndrepte spre pian.Îşi aruncă privirea pe fereastră. -E o noapte atât de caldă,zise el.Ar fi păcat să nu facem o plimbare. -Sigur,sigur,zise Sir Norman,şi poate altă dată vă arăt şi grădinile. Deschise uşile înalte de sticlă,care dădeau spre terasă şi toţi ieşiră afară. -Ţi-e cumva firg,Helen? o întrebă Sir Norman pe sora lui.Vrei să-ţi aduc un şal? -Nu mulţumesc,Norman.E foarte plăcut să te plimbi la lumina lunii. Lumina zilei scăzuse,dar nu era întuneric.Luna începuse să se ridice pe cer şi lumina ei argintie promitea o viitoare strălucire şi mai puternică.Primele stele ale serii sclipeau deasupra copacilor,iar din când în când nu se auzea decât un foşnet înfundat,sunetul aripilor unui liliac. -Lacul e foarte frumos,nu-i aşa? întrebă Sir Norman,iar Michael răspunse: -E minunat.În seara asta,când veneam pe alee,mă întrebam ce e cu căsuţa de pe insulă. -Oh,e povestea cea mai palpitantă din toată istoria Claverley-ului,nu-i aşa, unchiule Norman? se amestecă şi Cynthia. -Vrei să mi-o povesteşti? întrebă Michael,adresându-se nu ei,ci lui Sir Norman. -Cum a spus şi Cynthia,e o poveste foarte interesantă,răspunse el.Căsuţa a fost concepută iniţial ca reședinţa de vară,sau poate că primul proprietar a dorit numai să adauge grădinii o construcţie decorativă,artistică; dar fiul lui,care a moştenit Claverley,cel de al doilea lord Claver,era o persoană deosebit de geloasă.Mai mult,s-a căsătorit cu o tânără foarte frumoasă şi foarte cunoscută. Am văzut-o în tablouri şi cred că i-a dat destule motive să fie gelos. Oricum,hotărât să-i dovedească necredinţa,într-o zi el o anunţă că pleacă la

Roma,într-o vizită.Şi a făcut pregătirile de călătorie,dar în secret a aranjat și clădirea de pe insulă,ca ascunzătoare. -Nu pot să nu mă gândesc că stăpâna de la Claverley era absolut lipsită de curiozitate sau era prea ocupată cu propriile-i distracţii,altfel şi-ar fi dat seama că pe insulă se lucra.Oricum,Măria Sa şi-a luat rămas bun şi a pornit spre Dover. La primul popas a schimbat direcţia şi s-a întors înapoi acasă,la miezul nopţii.A fost condus la căsuţa de vară,unde s-a instalat la pândă.Povestea spune că a aşteptat în căsuţă o săptămână,până când bănuielile i s-au adeverit;atunci s-a întors la castel,s-a căţărat pe fereastra de la dormitorul soţiei şi i-a ucis iubitul chiar în faţa ei. -Ce poveste îngrozitoare,izbucni domnişoara Helen. -Şi cu asta s-a sfârşit? întrebă Michael. -Nu,câtuşi de puţin,răspunse Sir Norman.Nebun de furie,soţul încornorat şi-a târât nefericita soţie jos pe scări,a băgat-o cu forţa într-o barcă ce se afla pe lac.A dus-o la casa de vară şi a spânzurat-o de tavan,cu panglicile de la căma șa de noapte. -Se spune că stafia ei mai poate fi văzută prin casă,adăugă Cynthia.În orice caz, nimeni din împrejurimi n-ar veni pe insulă în timpul nopţii,nu-i aşa,unchiule Norman? -Poate că unii dintre vechii angajaţi n-ar veni,răspunse Sir Norman,dar mi se pare că tinerii cam râd de chestiile astea cu stafii. -Şi cu ucigaşul ce s-a întâmplat? se interesă Michael.A fost judecat? -Nu,a scăpat de călău.A fugit în străinătate şi a trăit acolo,iar peste câţiva ani i-a urmat la moştenire fratele lui. -Cred că faptul că a trăit departe de Claverley e o pedeapsă destul de mare,zise Michael. -Totuşi e o pedeapsă mult prea mică pentru o crimă,îl contrazise Cynthia. Gândiţi-vă la sărmana femeie care a murit în casa de vară. -Dar a meritat-o,replică Michael ironic. -Sărmana Lady Claver,oftă Cynthia.Nu mă pot opri să nu-mi pară rău pentru ea, şi dacă mai bântuie prin locurile astea,asta înseamnă că-şi regretă păcatele şi că le ispăşeşte. -Iar dacă nu bântuie,dovedeşte că se mai bucură încă de păcatele ei,aşa presupun,zise Michael,cu răutate în glas.Cynthia îl privi. -Sunt sigură că regretă,zise ea blând. -Nu vom şti cu siguranţă niciodată,dacă nu vedem stafia,zise domnişoara Helen. Iar eu,personal,n-am văzut niciodată o stafie.

-Eu am văzut,exclamă Cynthia.Sunt aproape sigură că am văzut una când eram copil.Tu crezi în stafii,Michael? -Nu ştiu ce să spun,replică Michael.Pe când mă aflam în Birmania am avut o experienţă extraordinară,după care n-aş mai putea spune prea hotărât dacă există sau nu stafii. -Eşti şi tu un vizionar,zise Cynthia,aşa cum am fost convinsă întotdeauna că sunt şi eu.Dar ăsta e un lucru minunat! Putem merge să privim stafiile.În noaptea asta va fi lună plină şi e lucru ştiut că stafiile pot fi văzute întotdeauna pe lună plină. -Mi-e teamă că am prea mult de lucru ca să-mi permit să pierd timpul căutând stafii,răspunse Michael imediat. -Oh,dar trebuie să vezi locul în care a murit stăpâna de la Claverley,insistă Cynthia.Vom avea timp de lucru după aceea.Să mergem acum! E încă devreme, dar poate că va apărea vreo stafie,cine ştie. -Nu,eu cred că o voi amâna pe altă dată,răspunse Michael,dându-şi seama prea târziu ce plănuia Cynthia.Pefăcându-se a nu-i da atenţie,ea se întoarse spre Sir Norman. -Nu crezi că e o idee bună,unchiule Norman? Spune-i să vină! Politicienii ăştia nu cred decât în ceea ce văd şi pipăie.O să fie o experienţă educativă pentru Michael să vadă o stafie.Şi poate că o să-i pară şi puţin rău pentru doamna care şi-a plătit aşa de scump păcatele.Sir Norman izbucni în râs. -Hai,du-te,Michael.Cynthia e nerăbdătoare să-ţi prezinte locul crimei.Găseşti cheia în hol,draga mea,Cynthia dispăru iute de pe terasă,iar Michael se întoarse spre Sir Norman. -Trebuie cu adevărat să mă duc acasă,sir.Mă așteaptă o grămadă de treburi. -Ei,mica excursie n-o să-ţi ia prea mult timp,Cynthia iar s-a încăpăţânat s-o facă, răspunse Sir Norman bine dispus.E o fată bună și probabil s-a plictisit aici,toată ziua lângă o pereche de hodorogi,ca mine şi Helen.Trebuie să ne ajuţi să-i facem şederea mai plăcută.Se opri o clipă,apoi continuă: -Numai muncă,fără distracţie,băiete...Știi urmarea? Michael nu ştia decât că Sir Norman încerca să fie amabil.Pusese laolaltă doi oameni tineri-de fapt îi împinsese alături unul de celălalt-şi acum aceştia trebuiau să se distreze,aşa era regula.Îi era imposibil să-i explice că nu voia să se ducă pe insulă cu Cynthia,tot aşa cum îi era imposibil s-o refuze pe ea s-o însoţească.Ea se întoarse în fugă,cu cheia în mână. -Am găsit-o,unchiule Norman! -Eşti o fetiţă bună!Sir Norman se întoarse spre Michael. -Când te întorci,te va aştepta nişte whisky cu sifon în bibliotecă.

Helen şi cu mine o să ne aflăm şi noi acolo,căci mai am nişte treburi. -Foarte bine,sir.Michael nu mai avea altceva de făcut decât s-o urmeze pe Cynthia pe poteca grădinii,care se răsucea în jurul unor tufe de trandafiri,până când se oprea la treptele de piatră care coborau spre lac.La capătul treptelor se afla o barcă,în care Cynthia sări,cu faldurile rochiei de mătase fluturând în jur. -Eşti vâslaş bun? îl întrebă ea,iar în glas i se desluşea o nuanţă de amuzament,ca şi cum i-ar fi simţit lui stânjeneala. -N-am mai vâslit de câţiva ani,răspunse Michael,aşa că dacă te răstorn o să fie numai din vina ta,că ai avut încredere în mine. -Nu mi-e frică.La şcoală am câştigat o cupă la înot,şi cunosc fiecare cotlon al lacului.Nu trebuie să-ţi fie frică,că mă agăţ printre trestii şi n-o să mă întorc la tine,plutind,ca Ofelia.Michael împinse barca de la mal şi începu să vâslească crispat.Vâslele tulburau suprafaţa liniştită a apei.Cynthia își aşeză o mână pe marginea bărcii. -Ce linişte e,zise ea.Parcă ne-am mişca într-un vis. -Eu va trebui să mă trezesc foarte curând şi să mă întorc la treabă,răspunse Michael. -În vis nu te grăbeşti niciodată,zise Cynthia.Numai în coşmaruri te grăbeşti. -Eu cred că mă grăbesc întotdeauna,replică Michael. -Vrei să spui că te simţi într-un coşmar? răspunse Cynthia.Ce puţin galant din partea ta!În glasul ei răsuna o notă de batjocură uşoară,care lui nu-i scăpă.În clipa aceea ajunseră la insulă. -Sunt nişte trepte aici,zise Cynthia.Poţi să legi barca lângă ele.El făcu cum i se spusese,apoi rămase să ţină barca până cobora ea.Ea se ridică şi îi întinse mâna, s-o ajute.Iar el fusese nevoit s-o ia şi s-o ţină până când coborî ea din barcă. Îi simţea degetele reci într-ale lui,dar simţi şi că tremurau puţin,ca şi cum ea ar fi fost cam nervoasă.În ciuda oricărei hotărâri pe care o luase,el se simţi emoționat-o emoţie ciudată.Era mânie? se întreba el,simţind cum se lasă cuprins de această emoţie.Treptele îi conduseră spre o potecă plină cu iarbă,care făcea înconjurul insuliţei.Paşii lor nu făceau nici un zgomot,iar rochia albă a Cynthiei, pe fundalul întunecat al căsuţei de vară,o făcea să pară ea însăşi o stafie.. Totuşi era destul de uşor să-i zăreşti liniile feţei şi strălucirea ochilor.Îi aruncă o privire peste umăr lui Michael,în vreme ce băga cheia în broască.El observă că buzele ei erau întredeschise.Uşa de la căsuţa de vară se deschise cu o bufnitură. Michael o urmă pe Cynthia.Presupunând că vor trebui să-şi lumineze drumul,el băgă mâna în buzunar după chibrituri; apoi scoase o exclamaţie.Luna se strecura prin ferestre,luminând o cămăruţă de formă circulară.Locul era învăluit într-o

lumină de argint,magică,vrăjită.Michael privi înjur.O clipă crezu că vede stafii plutind peste tot în locul acela fermecat; nu erau stafii chinuite,nu stafii de oameni pieriţi de moarte violentă,ci stafii de oameni fericiţi,care locuiseră la Claverley şi cărora le plăcuse să trăiască aici.Generaţie după generaţie venise probabil în căsuţa de vară,de câte ori oamenii doriseră să fie singuri.Probabil că intraseră în cămăruţa asta,că îşi şoptiseră aici jurămintele,că-şi făcuseră cererile în căsătorie,poate că furaseră şi un sărut în clipele în care vigilenţa domnişoarelor de companie mai scăzuse puţin.Sentimentele se imprimă în zidurile unei încăperi.Căsuţă de vară de la Claverley i se părea lui Michael că închide în ea emoţiile multor oameni.Le simţea,aproape le auzea,iar inima lui părea că începe să bată aşa cum bătuse inima lor...tot mai repede şi mai repede. Simţi o mişcare lângă el.Cynthia trecea prin încăpere,,iar pantofii ei aproape nu făceau nici un zgomot pe podeaua de lemn.Se aşezase lângă fereastră,iar profilul îi era acum conturat de o undă argintie,aşa încât Michael îi desluşea bine năsucul avântat si bărbia rotundă.Ea se întoarse puţin,iar el înţelese că şi ea era copleşitor de conştientă de prezenţa lui,aşa cum şi el era copleşit de prezenţa ei. Şi inima ei bătea cu putere.Michael îi vedea zbuciumul pieptului sub mătasea albă și mâna cu care îşi acoperise pentru o clipă albul gâtului.Ea se mai întoarse puţin şi lumina lunii îi căzu pe faţă.Era atât de frumoasă,încât în clipa aceea era imposibil să te mai gândeşti la altceva în afară de frumuseţea ei.În aer plutea ceva sălbatic.Era ceva sălbatic şi extatic şi în ochii Cynthiei care îl privea. -Michael!Îi şoptise numele ca o adiere,şi totuşi vocea ei păru să vibreze în lumina lunii.El traversă încăperea şi se apropie de ea. -De ce îmi faci asta? De ce? De ce? -Michael!Ea îi rosti din nou numele,iar el îi văzu buzele mișcându-se atât de blând,de uşor,că mai mult simţi decât auzi cuvintele pe care le rosteau: -Eu...te...iubesc.În clipa aceea ceva păru să explodeze în sufletul lui,ceva pe care îl ţinuse în frâu până atunci şi care izbucnea din strânsoarea pe care o controlase atât de bine până atunci.Michael întinse mâinile şi o apucă de umeri. -Te urăsc! zise el.Nu înţelegi că te urăsc? Tu m-ai adus aici şi tot ce se întâmplă acum e din vina ta.Te urăsc...dar te doresc!Mâinile lui se strânseră mai tare pe umerii ei,iar durerea o făcu să scoată un strigăt.Strigătul de slăbiciune îl făcu pe Michael să-şi piardă şi ultima urmă de control.Se aplecă şi o cuprinse pe Cynthia în braţe.O clipă se oglindi în întunecimea ochilor ei,apoi gura lui era peste gura ei.O săruta sălbatic,simţind cum îl cuprinde flacăra pasiunii,cum îl arde,cum îi pârjoleşte trupul şi mintea.O sărută iar şi iar,îi strivi buzele,îi simţi trupul tremurând în braţele lui.

-Te doresc,Cynthia,îşi auzi el glasul iar buzele lui îi atingeau ochii,gâtul,părul. Patima îl devora.Avea violenţa furtunii care mătură totul în calea ei.O săruta pe Cynthia iar şi iar.Simţea în nări aroma pielii şi a părului ei,îi simţea pe buze moliciunea gurii.Mâinile lui simţiră căldura insinuantă a trupului ei. -Te vreau acum! Ești a mea!Era un strigăt de triumf,strigătul cuceritorului sigur de victorie.O ridică în braţe.În clipa aceea uitase de orice altceva,uitase de lume,uitase chiar,si de planurile si de năzuinţele lui.Era cu totul şi cu totul un primitiv-un bărbat care ţinea în braţe ferrţeia pe care o dorea,pe care şi-o cucerise şi pe care o va face a sa,oricâte forţe i-ar fi stat împotrivă. -Eu voi fi stăpânul tău,rosti el aproape cu brutalitate.Te urăsc,dar te voi supune, aşa cum i-ai supus tu pe ceilalţi bărbaţi.În clipa aceea,Cynthia începu să lupte ca să se elibereze.Reuşi să ajungă cu picioarele pe podea,scăpând din braţele lui Michael,care căutau s-o captureze din nou.Se auzi un zgomot de mătase sfâşiată când îşi trase rochia din mâinile lui.El o auzi strigând,un strigăt care era pe jumătate un suspin,apoi ea ieşi în fugă pe uşa deschisă,iar el o pierdu din vedere.O clipă,Michael stătu în mijlocul camerei,crezând o clipă că ea se va reîntoarce,înainte ca el să pornească în urmărirea ei.Apoi ieşi din căsuţa de vară, se îndreptă spre treptele umbrite şi o văzu puţin în stânga lui,pe malul apei. -Cynthia!Îi striga numele,conştient că-în glasul lui mai vibra încă patima. Când îl auzi,ea îşi întoarse capul,îl privi cu o expresie care lui i se păru înfricoşată,apoi se aruncă în apă.Michael auzi plescăitul apei în clipa în care ea îi atinse luciul. -Cynthia,Cynthia,ce faci? În vreme ce striga,o văzu înotând spre mal.Nu-şi întorsese capul,iar el putea zări rochia ei albă târându-se la suprafaţa apei,în urma ei,ca şi cum ar fi fost o fecioară a Rinului. -Cynthia!Îi mai strigă numele o dată,dar nu primi nici un răspuns,şi nu putu face altceva decât s-o vadă cum se îndepărtează,în vreme ce focul patimii i se stingea încet şi raţiunea rece îi lua locul.Ea înota repede,iar el o văzu cum dispare de cealaltă parte a lacului,ascunzându-se în nişte tufişuri aplecate peste apă.El se întoarse la căsuţa de vară.Lumina lunii mai strălucea încă în încăpere.Rămase nemişcat,în vreme ce razele argintii îl mângâiau ca nişte degete uşoare.Atunci ştiu că în jurul lui erau stafii;stafii care îşi băteau joc de el;stafiile celor care pierduseră şi ei ceea ce doriseră mai mult.Cu o mişcare bruscă,Michael părăsi încăperea,trânti ușa în urma lui şi puse cheia în buzunar.Vâsli încet spre Claverley.Acum noaptea îi părea foarte întunecată. Oh,Dumnezeule,se întreba el,ce am făcut?

CAPITOLUL 15 Michael conducea spre casă,simţind o apăsare cum nu mai simţise nicicând înainte,aproape de pragul disperării.Abia mai ştia ce vorbise cu sir Norman şi cu domnişoara Helen,care îl aşteptaseră în bibliotecă.Îl întrebaseră unde era Cynthia şi el murmurase ceva despre faptul că ea se dusese la culcare. Amândoi bătrânii crezuseră că Cynthia era prea sfioasă ca să vină împreună cu el în bibliotecă,după ce petrecuseră amândoi momente de extaz la lumina lunii. Era evident că Sir Norman şi domnişoara Helen ocroteau ceea ce îşi închipuiau ei a fi o relaţie tandră între doi tineri.Michael făcuse cel mai mare efort ca să nu le spună adevărul,să nu le mărturisească că o insultase pe Cynthia,care fugise de el,dezgustată.În timp ce conducea încet spre casă,îşi spunea o dată şi încă o dată că insulta fusese justificată,că ea era cea care îl provocase dar nu se putea convinge de asta nici măcar pentru,o secundă.Adevărul adevărat era că se comportase ca o brută şi că îi era ruşine.Dar şi mai rău decât atât,îşi dădu seama că era copleşit de o avalanşă de sentimente,care îi dezvăluiau clar ceea ce mai înainte fusese prea înspăimântat ca să recunoască.O iubea pe Cynthia! Da,acesta era adevărul şi se străduia să-1 privească în faţă.O iubea cu disperare, cu patimă,cu nebunie,pentru totdeauna şi nimic din ceea ce i-ar fi putut spune raţiunea nu putea clinti această realitate.Îşi repeta iar şi iar cuvântul „David”,ca pe un talisman care ar fi putut anula fierbinţeala sângelui şi dorinţa dureroasă de a fi a lui femeia pe care o iubise David.Dar totul era în zadar. Nimic din ce-şi spunea nu-i putea potoli bătăile inimii și golul pe care-1 simţea în suflet,ceea ce-i demonstra clar că tot ce se întâmplase nu venise din senin,şi că era acolo de multă vreme.Acum era dispus să admită că figura Cynthiei îl obsedase de demult,că se gândise mereu la frumuseţea ei,oricât încercase să-şi schimbe gândurile.Se gândise la ea nu o dată,ci de o mie de ori pe zi,şi deşi îşi alungase gândul,acesta revenise cu insistenţă,persistent,nedomolit,până când îi devenise atât de familiar încât nu-i mai sesizase pericolul. Acum era prea târziu! Acum ştia că gândul la ea îl va obseda veşnic.Nu o va putea uita niciodată,pe ea și căldura trupului ei pe care-1 ţinuse în braţe. Iar şi iar îşi aducea în memorie clipa în care îşi apăsase buzele pe ale ei şi îi simţise inima bătând,răspunzându-i; și deşi se detesta pentru ceea ce făcuse ştia în acelaşi timp că nu va putea uita niciodată minunea pe care o trăise. „Cynthia! Cynthia!”Întreaga noapte părea să se umple cu numele ei.Îşi reamintea fiecare nuanţă din ochii ei,felul în care își dădea pe spate părul de pe frunte,gesturile delicate pe care le făcea cu mâinile şi dulceaţa surâsului ei,care îi tăia aproape respiraţia.O iubea! Nu mai era nici o îndoială că o iubea!

Dar era o dragoste fără speranţă,întunecată de la început,din cauza bărbatului care murise cu numele ei pe buze,în jungla birmaneză.Cu disperare,Michael încerca să-şi retrezească sentimentele de oroare faţă de Cynthia; dar în loc de asta,îi revenea necontenit în memorie vocea lui Mary care îi cerea s-o iubească, cu mâinile întinse spre el,cu ochii care îl implorau. Cazurile lui Mary şi al lui David erau asemănătoare? I-ar fi fost foarte greu să le nege asemănarea,totuşi ştia că întotdeauna între el şi Cynthia va exista această barieră-o barieră care fusese lăsată cu mult înainte ca el s-o fi cunoscut. Îşi simţea inima sfâşiată,pentru că ştia că bariera va exista,dar ştia şi că o va iubi pe Cynthia până la sfârşitul vieţii.Nu va mai fi nimeni altcineva,ştia asta,şi faptul i se părea tot atât de sigur ca şi cum cineva i-ar fi spus,în mai multe vorbe,că Toogy o alesese pentru el.Dar nici chiar Toogy,oricât de inteligentă şi de înţeleaptă era ea,n-ar fi putut înţelege ce se petrecea cu el; dacă şi-ar fi permis s-o ceară pe Cynthia în căsătorie şi-ar fi simţit veşnic mâinile pătate de sângele lui David,al lui David,care murise din dragoste pentru ea.Totul era fără speranţă, imposibil!Iar Michael,în vreme ce se apropia de căsuţa lui,simţi dintr-odată dorinţa sălbatică să-şi conducă maşina departe,până la o corabie sau la un avion care să-1 ducă departe de tot şi de toate.Îşi dorea să fie în junglă; în spaţiul în care un bărbat se poate simţi singur. Printr-un act de voinţă,pentru că trebuia să se silească să se comporte civilizat,Michael ieşi afară din maşină,scoase cheia din buzunar şi o băgă în broască.În hol lumina era aprinsă şi pe măsuţă îl aştepta o grămadă de scrisori.Le luă şi intră în camera de zi.Bill,care rămăsese peste noapte să stea cu el,şedea într-un fotoliu,citind ziarul. -Bună,Michael. -Bună,Bill,răspunse Michael.Credeam că te-ai culcat la ora asta. Bill se uită la ceasul de pe,placa căminului. -De ce,doar nu-i aşa de târziu? Abia a trecut de zece jumătate. Michael se uită la ceas,nevenindu-i să creadă.Numai zece şi jumătate! I se părea că s-a scurs un secol de la cină.Trăise prea intens în acest răstimp; trăise emoţiile pe care alţii le-ar trăi într-o viaţă şi i se părea absolut straniu că limbile ceasului continuaseră să se mişte încet şi metodic.Se simţea mai bătrân cu un veac,iar ceasul nu arăta decât zece şi jumătate! -Ai o scrisoare pe birou,îi spuse Bill.A adus-o un curier special acum o jumătate de oră.A spus că e urgent,dar nu i se ceruse să aştepte răspuns.Michael luă scrisoarea şi recunoscu grafia.Era de la un însemnat om de stat,un bărbat care slujise cu vitejie ţara în timpul războiului şi care se retrăsese din viaţa publică, dar care mai continua să aibă o mare influenţă în interiorul partidului.

Michael deschise plicul.Conţinea câteva rânduri,cu un scris mărunt şi limpede.O citi încet: „Dragul meu Fielding, Cred că trebuie să afli imediat că în octombrie vor fi alegeri generale.Primulministru va anunţa lucrul acesta mâine dimineaţă.Din partea noastrărecunoştinţă şi sprijin”.Michael respiră adânc.Aşadar se produsese evenimentul pe care îl aşteptase,pe care îl provocase prin acţiunile lui din ultimele luni! Fără un cuvânt,îi întinse scrisoarea lui Bill. -Veşti bune? întrebă acesta în timp ce lua scrisoarea.O citi şi scoase un strigăt de bucurie. -Michael,e minunat! Pentru asta am lucrat! Acum avem în sfârşit o şansă să salvăm Anglia. -Întotdeauna ne va merge tot atât de uşor cum ne-a mers acum? murmură Michael. -Nu te îndoieşti de asta,nu-i aşa? întrebă Bill.Nu-ţi stă în fire! Doar pentru asta ai muncit atâta; doar nu o să te arăţi înspăimântat în clipa victoriei? -Nu,nu mi-e frică,zise Michael.Mă gândesc numai câte ne mai rămân de făcut,de cât curaj şi de cât noroc vom avea nevoie înainte de a câştiga definitiv. Îşi azvârli mâinile în faţă într-un gest neaşteptat. -Totul merge atât de încet,Bill,maşinăria de partid,alegerile generale,totul,în vreme ce lumea aşteaptă. -Numai că pentru adevărata democraţie merită să aştepţi,replică Bill. Michael se apropie de el şi îi puse mâna pe umăr. -Îţi mulţumesc,Bill,aveam nevoie să te aud spunând asta.Democraţia-libertatea omenirii! Nu trebuie să uităm niciodată că pe asta ne bazăm cu adevărat,că democraţia e raţiunea pentru care întreprindem toate acţiunile noastre. -Şi un nou guvern...începu Bill. -Avem nevoie de mai mult decât atât,îl întrerupse Michael.Nici un guvern nu poate schimba sufletul omului;sufletele oamenilor sunt cele care schimbă guvernele.Se aşeză în fotoliul din faţa lui Bill.Urmă o tăcere de câteva minute, fiecare din cei doi bărbaţi îşi depăna propriile gânduri,apoi,pe neaşteptate Michael zise: -Bill,ai fost vreodată îndrăgostit? Bill tresări şi se roşi puţin. -Da,Michael,chiar voiam să-ţi vorbesc despre asta.E unul din motivele pentru care te-am aşteptat aici în seara asta...dacă nu eşti prea ocupat ca să mă asculţi. -Bineînţeles că nu sunt prea ocupat,zise Michael,dar era evident că replica lui Bill îl surprinsese. -Vezi tu,Michael,zise Bill stingherit,sunt îndrăgostit de Mary.

Durează de câtva timp,iar în după amiaza asta,Mary mi-a...mi-a făgăduit că se va căsători cu mine. -Bill! Michael scosese un strigăt de absolută uimire;apoi sări în picioare şi îi întinse mâna.Sunt încântat!Bill luă mâna lui Michael şi îl privi cu expresia deschisă,cinstită a bărbatului care nu va pretinde niciodată altceva decât ce i se cuvine. -O iubesc pe Mary,Michael,dar ea nu mă iubeşte cu adevărat pe mine-nu încă.Ea te iubeşte pe tine,după cum bine ştii. -Dar,Bill,protestă Michael. -Aşteaptă o clipă,zise Bill.Ştiam asta,bineînţeles,înainte de a mi-o spune ea.Nu are importanţă,Michael.Mary nu e persoana potrivită pentru tine,aşa cum i-am spus.Eu pot să am grijă de ea şi voi avea grijă de ea.Voi fi fericit să muncesc pentru ea şi cu timpul o pot face să mă iubească şi să înţeleagă ce potriviţi suntem unul cu altul. -Şi vei reuşi,Bill,zise Michael. -Da,ştiu că voi reuşi,răspunse Bill plin de încredere.Vezi tu,eu o înţeleg pe Mary mai bine decât se înţelege ea însăşi.Ea a tânjit după dragoste; a tânjit şi după o mulţime de lucruri care fac viaţa frumoasă. La fel a fost şi cu mine. Vom lua viaţa în piept împreună şi nimic nu va mai conta atât de mult de acum înainte, pentru că nici unul din noi nu va mai fi singur.Michael nu mai avea nimic de spus.Nu putu decât să-şi lase mâna pe umărul lui Bill, ştiind că acesta va înţelege cât de multe încerca să exprime prin acest gest.După o clipă, Bill zise şovăitor, ca şi cum s-ar fi temut să-şi exprime gândurile: -Totul s-a schimbat în bine pentru mine,Michael,şi asta datorită ţie;nu pot să sper decât că şi tu vei fi fericit. -Nu cred că e prea probabil,zise Michael sec şi cu o neaşteptată amărăciune în voce. -De ce? întrebă Bill şi îndrăzni să adauge:Cynthia Standish e o fiinţă minunată și... cred că te iubeşte.Cuvintele lui avură efectul unei explozii.Pentru un moment,Michael nu putu să scoată nici un cuvânt,rămase mut şi fără replică; îi trecu ca fulgerul prin gând că era o impertinenţă din partea lui Bill să discute un lucru atât de intim şi de personal.Simţea că vrea să-i spună să-şi vadă de treburile lui;dar văzu neliniştea de pe faţa cinstită a lui Bill şi expresia de afecţiune din ochii lui,care îi dovedeau că numai din prietenie spusese ce spusese.Bill îl îndrăgea,îl îndrăgea din adâncul inimii şi nu-i dorea decât fericirea.Luând o ţigară din cutie,Michael începu s-o răsucească între degete.În cele din urmă zise încet:

-Îţi aduci aminte de David? -Sigur că-mi aduc! răspunse Bill.Era foarte încurcat de întrebare,dar era ferm hotărât să facă tot ce putea ca să răspundă la întrebările pe care i le-ar fi pus Michael. -Mi-a fost foarte drag David,zise Michael cu un glas profund. -Cred că tuturor ne-a fost,zise Bill,şi era un pilot bun. -Tu l-ai cunoscut chiar mai bine decât mine,continuă Michael,căci stăteaţi în aceeaşi baracă.Nu-i aşa că David era un om deosebit? -Excelent,răspunse Bill plin de entuziasm.Mi-a plăcut enorm şi ne-am împăcat foarte bine amândoi.Era extraordinar în relaţiile cu bărbaţii;singura lui slăbiciune erau relaţiile cu sexul opus.Michael,care stătuse rezemat în fotoliu,se ridică dintr-o dată. -Ce vrei să spui cu asta? întrebă el,iar glasul îi era imperativ. -Oh,nimic altceva,decât că David eşua întotdeauna când era vorba de femei, răspunse Bill,şi asta numai pentru că erau slăbiciunea lui.Întotdeauna era prins ba de o femeie,ba de alta.Îţi aduci aminte de scandalul de la Hombay,când era s-o păţim cu toţii? De fapt,pornise din vina lui David.Încercase să-i sufle prietena unui nabab din purtea locului,şi ăsta plecase după el cu cuţitul,aşa că a trebuit să intervenim.Mai am şi acum o cicatrice pe umăr,ca să-mi amintesc întotdeauna de „mica noastră distracţie”. -Dar David nu era cu adevărat îndrăgostit de fată,nu-i aşa? întrebă Michael,iar lui Bill îi trecu prin minte că vocea lui era prea joasă. -Nu,de aia nu,zise el,dar era alta după care era nebun pe vremea aceea,pe urmă a înnebunit după o femeiuşcă din Simla.N-o să uit niciodată de ce era în stare în astfel de împrejurări. -Nu am ştiut niciodată de asta. -Nu,căci erai comandantul nostru şi aveai tot felul de răspunderi.David credea că e mai bine să nu ţi se spună.Şi,în afară de asta,te-ai fi înfuriat dacă ai fi aflat. -De ce? -Oh,David tot încerca să obţină o permisie şi am avut mult de lucru ca să-1 oprim de la prostii.De fapt,a trebuit să-1 împiedicăm să se urce pur şi simplu în tren.Nu că l-aş condamna-era voba de o persoană excepţional de drăguţă-păr de aur,un ten ca smântână şi obraji ca piersica.Avea şi un soţ pe undeva,pe la fontiera de nord-vest,dar nimănui nu-i păsa prea mult de el,inclusiv doamnei în chestiune.Michael începu să se plimbe prin cameră. -De ce nu mi s-a spus niciodată? întrebă el furios. -Să ţi se spună? Dumnezeule,Michael,probabil că erai singurul bărbat din tabără

care nu ştia despre aventurile amoroase ale lui David.Ajunseserăm să ni se facă greaţă de câte ne înşira despre aventurile lui cu diverse fetişcane,începusem să facem pariuri cât de multă vreme vor dura aceste legături;cred că limita superioară era de trei luni. -N-am ştiut nimic,zise Michaell,absolut nimic.Traversă camera şi se opri în dreptul ferestrei deschise.Simţea dintr-odată că are nevoie de aer. -Sărmanul David,reluă Bill reamintindu-şi.Şi totuşi nu trebuie să ne pară rău pentru el.S-a distrat al naibii de bine.Toţi de pe acolo eram nebuni după femei, dar David reuşea întotdeauna să fie mai dramatic decât noi toţi.L-am auzit cu urechile mele cum îi spunea unei fete din Rangoon că se va sinucide dacă nu acceptă să facă dragoste cu el.Bineînţeles că ea a acceptat şi totul a fost în ordine.Michael se întoarse de la fereastră. -Îţi mulţumesc că mi-ai spus,zise el scurt,dar aş fi vrut să fi ştiut mai din timp. -De ce? întrebă Bill.De ce contează aşa de mult? Apoi,simţind că ceva nu era în regulă,adăugă: -Ştii,Michael,'tu erai deosebit de serios în legătură cu o grămadă de lucruri,şi poate de asta tipii nu-ţi făceau întotdeauna mărturisiri în legătură cu micile lor aventuri.Aveam sentimentul că tu trăieşti pe un plan mai înalt decât noi. -Fleacuri! replică Michael. -Nu chiar,răspunse Bill.Apoi,cu un mic surâs chinuit,adăugă: -Te-am fi urmat şi în iad şi în rai,oriunde ai fi vrut să ne duci,dar uneori ne mai plăcea şi nouă să păcătuim pe pământ şi să ne mai distrăm şi noi.Ceasul de pe cămin bătu unsprezece.Bill se ridică din fotoliu. -Acum trebuie să mă duc la culcare.Mi-a poruncit doctorul să nu mă culc târziu.Mai ai nevoie de ceva,Michael? -Nu,mulţumesc,răspunse Michael.Bill închise uşa în urma lui,iar Michael se aşeză la birou.Scoase un blocnotes din sertar şi îşi luă stiloul.Cu capul sprijinit de mână,se uita în gol.Ce putea să-i spună? Cum se putea scuza prin cuvinte? Nu se îndoia nici o clipă că Bill îi spusese adevărul şi i se părea că ştiuse dintotdeauna că trebuie să existe o explicaţie care să ridice învinuirea de pe umerii Cynthiei şi care să justifice de ce se comportase ea cum se comportase. Dar mintea lui refuzase să-i asculte instinctul,iar creierul îi contrazisese hotărârea inimii.Acum,când ştia adevărul,adevărul îl punea pe el însuşi într-o lumină foarte puţin plăcută.El îşi arogase dreptul să judece;să-i dicteze unei femei pe care nu o mai văzuse niciodată cum să se poarte cu un bărbat îndrăgostit de ea.Crezuse că bărbatul aceala era sincer;dar chiar şi în cazul

acesta n-ar fi avut dreptul el sau oricine altcineva pe lume să-i spună unei femei pe cine ar fi trebuit ea să iubească sau nu.Era insuportabil,copleşitor şi nedrept.Mai existau şi alte adjective cu care s-ar fi putut eticheta,iar umilinţa lui trebuia să ajungă cumva până la ea.Ce putea să-i scrie? „Te iubesc”-„Iartă-mă, te iubesc.”O insultase pe femeia pe care o iubea şi despre care credea că îl iubea. Se purtase cu ea îngrozitor; mai rău, se înjosise şi el şi o înjosise şi pe ea etalând o pasiune neînfrânată, de care unui bărbat bine crescut ar fi trebuit să-i fie ruşine.Cum să-i spună acum, prin ce vorbe, cât îi părea de rău? Trebuia să facă ceva mai mult, ceva care să-i câştige nu numai iertarea Cynthiei, dar şi altceva, în plus.Michael simţea cum îl copleşeşte emoţia.Pentru prima dată era liber s-o caute pe Cynthia, să-i declare iubirea, s-o cucerească. Pentru prima dată cătuşele pe care le forjase cu propriile lui mâini căzuseră.O dorea, avea nevoie de ea, ştia că nu putea trăi fără ea.Dragostea aceasta îi fusese hărăzită de la începutul începuturilor, era sigur de asta; era hotărârea destinului în viaţa lui, hotărârea care începea să se realizeze pe deplin.Dintr-odată, Michael ştiu ce are de făcut. Ieşi impetuos din cameră, cu graba bărbatului care porneşte la acţiune. Trânti uşa de la intrare şi sări în maşină. O întoarse şi începu să mâne pe drum. De la Claverley se întorsese cu viteză mică; revenea cu maximă viteză, simţindu-şi faţa biciuită de aerul nopţii.Porţile erau deschise şi intră fără să încetinească.Numai când ajunse lângă casă mai reduse viteza.Privi în jur şi în cele dim urmă opri la umbra unui stejar uriaş.Pe lac strălucea luminia lunii, transformându-1 într-o cupă de argint în care să se oglindească palida frumuseţe a casei; ferestrele erau întunecate,nu sclipea nici o lumină,afară de luna care se reflecta în geamuri.Michael se apropie încet,mergând pe iarbă,aşa încât paşii nui puteau fi auziţi.Mu ştia prea bine ce voia să facă.Nu era sigur decât de un singur lucru; că trebuie s-o vadă pe Cynthia chiar în noaptea aceea. Dacă ar fi fost nevoie,era pregătit să scoale toată casa,dar voia să încerce alte metode,mai subtile,înainte de asta.Pe când înainta,îşi arminti conversaţia de la cină,în care Cynthia pomenise ceva de parfumul grădinii de trandafiri,care pătrundea prin fereastra camerei ei.Asta îi dădu o idee.Ştia acum pe ce parte a casei se găsea camera ei,căci văzuse grădina de trandafiri în cele două vizite anterioare pe care le făcuse la Claverley.Înainta pe iarbă până când,în cele din urmă,se găsi în grădina de trandafiri,privind pe ferestrele ce se înălţau deasupra. La nici una nu era lumină,dar era lună plină şi după câteva clipe ochii i se obişnuiră şi,plimbându-şi privirea de-a lungul faţadei,zări o fereastră deschisă.

Îşi spuse că celelalte camere,ale căror ferestre erau închise,erau probabil nefolosite.Prin urmare,aceea trebuia să fie camera Cynthiei.Se apropie până când se,găsi chiar sub fereastră.Putea vedea că perdelele erau trase. Şi după o clipă,cu inima tresăltându-i,zări pe cineva stând la fereastră. Rămase o vreme nemişcat,dar făptura care se găsea în camera de deasupra nu făcu nici o mişcare. -Trebuie să încerc,îşi spuse Michael,şi foarte încet,fluieră.Era un sunet asemenea chemării unei păsări,dar nu-i urmă nici o mişcare.El mai fluieră o dată şi atunci cineva se mişcă şi se aplecă în afară.Lumina lunii cădea din plin pe faţa Cynthiei,îi acoperea ochii de umbre,dar îi contura clar umerii obrajilor. -Cynthia!Michael îi rosti numele.Ea privi în jos spre el,iar el ştiu cât era de surprinsă să-1 vadă. -Ce...doreşti? -Trebuie să-ţi vorbesc. -Nu...Michael.Abia putea să-i audă glasul,atât era de încet. -Cynthia,ascultă-mă,trebuie să-ţi vorbesc. -E...prea târziu.Trebuie...să plec.Acum ea stătea în picioare şi el putu zări că era îmbrăcată într-o haină de casă cu mâneci de dantelă,care alunecaseră dezvelindu-i braţele.Simţi că era gata să închidă fereastra şi strigă nerăbdător: -Cynthia,trebuie să mă asculţi.E important-extrem de important. Ea rămase nemişcată; el ştia că se frământă ce trebuie să facă.Simţi că nu poate risca să fie refuzat.Se mişcă în faţă cât putu de repede.Partea de jos a casei era acoperită cu viță sălbatică.Fără să mai stea pe gânduri,Michael începu să se caţere,agăţându-se cu mâinile de ramurile de viţă,găsind câte o piatră de sprijin pentru picioare,în zidul casei.Îi trebuiră numai câteva secunde ca să se caţere până la fereastra Cynthiei,ajunse sus,întinse mâna şi se prinse de pervaz. Se ridică până la înălţimea ferestrei şi o văzu pe Cynthia care îşi apăsă amândouă mâinile pe piept. -Michael...puteai să mori!El îşi azvârli picioarele peste pervaz: -M-am căţărat eu şi peste obstacole mai mari.Intră în cameră,îşi scutură praful de pe mâini şi rămase nemişcat în faţa ei.Îl izbi dintr-odată cât de micuţă era; putea să vadă că plânsese. -Cynthia,zise el umil,am venit să-mi cer iertare.Nu-i putea vedea expresia ochilor.Ea îşi înclină capul cu gravitate,aproape ca o regină: -Mulţumesc,Michael. -Cynthia,iartă-mă!Făcu un pas înainte,şi cu un junghi în inimă văzu că ea se trage înapoi din faţa lui.

-Cynthia,trebuie să mă ierţi,se rugă el.În cele din urmă am înţeles.Mă luptam împotriva dragostei pe care o simţeam pentru tine,fiindcă aşa credeam că sunt cinstit faţă de David.Doar în seara asta,când m-am întors acasă şi Bill mi-a spus adevărul despre David,am înţeles.David nu era ceea ce credeam eu despre el. Acum,când David a murit,nu mai avem nici un motiv să mai vorbim despre el; dar,Cynthia,cât am putut să mă înşel.Indiferent de ce aş fi crezut despre David nu aveam dreptul să te judec pe tine,şi mai puţin dreptul să te acuz. Mă condamn şi mă dispreţuiesc despre asta.Dar tu Irebuie să mă ierţi.Trebuie să mă lași să-ți dovedesc cât de rău îmi pare;şi mai mult decât orice trebuie să mă laşi să-ţi dovedesc că...te iubesc.Vocea lui Michael vibra în întunericul din încăpere. -Te iubesc,Cynthia,repetă el cu glasul răguşit.Am atâta nevoie de tine-mai multă nevoie decât de orice altceva pe lumea asta.Michael aşteptă,dar nu veni nici un răspuns.În loc de asta,Cynthia se mişcă înCet şi se aşeză pe pervazul ferestrei. Capul îi era pe jumătate întors spre grădină.Îi putea vedea cutele de pe frunte şi gura uşor lăsată.Apoi el se aşeză în genunchi lângă ea,aşa încât faţa lui era la acelaşi nivel cu faţa ei. -Cynthia,şopti el,te rog,Cynthia,iartă-mă!În glasul lui răsuna o chemare înduioşătoare,aşa încât,aproape împotriva voinţei,ea se întoarse şi îl privi. Lumina lunii o făcea să-i descifreze regretul din ochi şi implorarea de pe buze. Îl privi câteva clipe lungi,apoi suspină: -Oh,Michael!Încet de tot,el îşi ridică braţele şi o cuprinse. -Ascultă-mă,iubito,zise el.Te iubesc din toată inima.Vreau să-mi fii soţie,numai tu mă poţi ajuta,şi avem atâtea de făcut împreună,numai dacă m-ai putea iubi şi tu. -Ştii că eu...te iubesc,Michael.Şi glasul ei era tot atât de profund ca şi al lui. Vraja acelei clipe aprinse în ei o fericire dincolo de cuvinte.Nu puteau decât să se privească unul pe celălalt,să se lipească unul de celălalt,uniţi de o putere şi de o binecuvântare care nu aparţineau lumii acesteia.Tot ce nu era sinceritate deplină fusese îndepărtat şi putea contempla fiecare sufletul celuilalt. Cynthia tremura,totuşi ochii ei nu-1 părăseau pe Michael.Era pătrunsă de o lumină binecuvântată,ce părea că se răspândeşte în toată încăperea. -Te iubesc...şopti ea,şi trebuie să o ştii,tu,care m-ai făcut să înţeleg cât de goală şi de nefolositoare mi-a fost viaţa...înainte. -Eşti perfectă! Femeia pe care mi-am visat-o toată viaţa!

Michael o strânse tot mai aproape şi mai aproape.Îi simţea inima bătând sălbatic lângă inima lui,îi văzu buzele întredeschise,iar în sfiala privirii ei desluşi dorinţa ce se trezea. -Te ador.Oh,dulcea mea,eşti a mea!Cuvintele păreau a ţâşni din el,iar apoi,ca şi cum intensitatea clipei ar fi fost prea mare pentru puterile lor,sentimente mai umane izbuchiră la suprafaţă.Cu un suspin,Cynthia se întoarse şi îşi ascunse faţa lângă gâtul lui Michael.El o cuprinse sălbatic şi ea îi auzi glasul deasupra pletelor: -Eşti a mea,iubita mea,acum şi pentru totdeauna.Cynthia îşi dădu capul pe spate şi îl privi în ochi. -Pentru totdeauna...Michael,şopti ea.Vocea i se frânse.Te...iubesc...Te iubesc... mai mult decât...se poate spune prin cuvinte.Gura lui i-o cuprinsese pe a ei,o sărută pasionat,dar cu un respect pe care nu-l avusese înainte atunci când lumea păruse să dispară din jurul lor.Erau singuri-una şi aceeaşi fiinţă,de nedespărţit. -Iubita mea...iubitul meu...te iubesc.Era o şoaptă pierdută în vraja ce-i purta spre stele. SFARSIT