Ayn Rand - Revolta Lui Atlas - [Vol. 1-3]

Ayn Rand Revolta lui Atlas

Vol. 1 - Noncontradictia ………………….1 Vol. 2 - Ori – ori.…………………………341 Vol. 3 - A este A…..……………………..703

AYN RAND

REVOLTA LUI ATLAS Roman

Volumul I

Noncontradicţia Traducere din engleză de VLAD POJOGA

Colecţia Clasic Cartier Editura CARTIER, 2014

—1—

————————————————— Ayn Rand ATLAS SHRUGGED Penguin Books 2007 ————————————————— —————————————————

———————————————— Corectură [V1.0]: august 2016 ————————————————

—2—

lui Frank O’Connor

Capitolul I Melodia — Cine e John Galt? Lumina era slabă, iar Eddie Willers nu putea să distingă trăsăturile de pe faţa vagabondului. Îi pusese întrebarea direct, fără să schiţeze niciun gest. Dar câteva raze galbene din soarele care răsărea la capătul îndepărtat al străzii i-au luminat ochii, iar ochii aceia se uitau fix la Eddie Willers, sfidători şi împietriţi – ca şi când întrebarea ar fi fost adresată chiar neliniştii fără cauză dinăuntrul lui. — De ce-ai zice aşa ceva? a întrebat Eddie Willers cu o voce încordată. Vagabondul s-a sprijinit de tocul uşii; o prismă de sticlă, spartă, din spatele său a reflectat galbenul metalic al cerului. — Ce te interesează pe tine? l-a întrebat. — Nu mă interesează, a răspuns Eddie Willers foarte repede. A băgat grăbit mâna în buzunar. Vagabondul i-a tăiat calea şi i-a cerut un ban, iar după aceea şi-a continuat tirada, ca şi când ar fi vrut să termine episodul, să-l omoare şi să amâne problemele pentru secvenţa următoare. Erau atâţia oameni care cerşeau pe străzi mai nou, că nici nu mai era necesar să le asculţi poveştile, iar el chiar n-avea nicio intenţie să asculte amănuntele care alcătuiau disperarea acestui vagabond. — Du-te şi ia-ţi o cafea, a zis el, întinzându-i o monedă umbrei fără faţă. — Mulţumesc, domnule, a zis vocea, dezinteresată, iar capul s-a înclinat pentru un moment. Faţa era înnegrită de vânt, brăzdată de liniile sfârşelii şi ale resemnării clinice; ochii erau inteligenţi. Eddie Willers şi-a continuat drumul, întrebându-se de ce avea senzaţia aceasta ciudată de teamă în fiecare zi, la aceeaşi oră. Nu, s-a gândit, nu teamă, n-are de ce sămi fie frică, ci mai degrabă o imensă, difuză anxietate, fără vreun motiv sau obiect. Se obişnuise cu senzaţia, dar nu reuşea să găsească nicio explicaţie pentru ea; cu toate acestea, vagabondul se comportase ca şi când ar fi ştiut ce simţea Eddie, ca şi când ar fi ştiut că el era cel care trebuia să simtă asta, ba mai mult: ca şi când ar fi ştiut motivul. Eddie Willers şi-a îndreptat umerii încercând să-şi impună o disciplină. Trebuia să pună punct, s-a gândit; începea să-şi imagineze tot felul de lucruri. A fost aşa dintotdeauna? Avea treizeci şi doi de ani. A încercat să-şi aducă aminte. Nu, nu fusese aşa dintotdeauna; dar nu putea să-şi aducă aminte când începuse. Senzaţia apărea —3—

din senin, la intervale arbitrare de timp, iar acum apărea mai des ca niciodată. E amurgul, s-a gândit; urăsc amurgul. Norii şi reflexiile lor în zgârie-nori aveau nuanţe de maro, precum o pictură veche în ulei, precum culoarea unei capodopere care începea să se scorojească. Dâre lungi de mizerie se prelingeau de pe turnuri de-a lungul pereţilor abrupţi, în putrefacţie. Sus, pe latura unui turn, era o gaură de forma unui fulger împietrit, lung cât zece etaje. Un obiect ascuţit tăia cerul deasupra acoperişurilor; era o jumătate de spirală, încă ţinând înăuntrul ei strălucirea apusului; frunza aurie desprinsese deja coaja celeilalte jumătăţi. Strălucirea era roşie şi nemişcată, precum reflexia unui foc: nu un foc aprins, ci unul care se stingea şi pe care nu-l mai puteai aprinde niciodată. Nu, s-a gândit Eddie Willers, nu era nimic neobişnuit în felul în care arăta oraşul. Totul era la fel ca întotdeauna. A mers mai departe, aducându-şi aminte că se grăbea să ajungă la birou. Nu-i plăcea sarcina pe care trebuia s-o îndeplinească la întoarcere, dar cineva trebuia s-o facă. Aşa că n-a mai încercat să tragă de timp şi a iuţit pasul. A cotit pe o stradă lăturalnică. În spaţiul îngust dintre siluetele întunecate ale unor clădiri, ca printr-o uşă întredeschisă, a văzut pagina unui calendar gigantic suspendat în aer. Era calendarul pe care primarul New Yorkului îl înălţase anul trecut deasupra unei clădiri, ca cetăţenii să ştie ce zi a lunii era şi cât era ceasul doar ridicând privirea către calendarul public. Un dreptunghi alb atârna deasupra oraşului, împărţindu-le oamenilor de pe străzile de dedesubt o dată oarecare, ca şi cum ar fi împărţit nişte pliante. În lumina ruginie a apusului din seara asta, dreptunghiul spunea: 2 septembrie. Eddie Willers s-a uitat în altă parte. Niciodată nu-i plăcuse calendarul acela. Îl răvăşea într-un anume fel pe care nu-l putea explica sau defini. Sentimentul părea să se îmbine perfect cu starea lui de disconfort; avea aceleaşi caracteristici. Dintr-odată s-a gândit că era o frază, un fel de citat care exprima exact ce îi inspira acum calendarul. Dar nu putea să-şi aducă aminte ce era. A mers mai departe, încercând să prindă o propoziţie care atârna în mintea lui ca o formă goală pe dinăuntru. Nu putea nici s-o umple, nici să şi-o alunge din gânduri. S-a uitat iarăşi la calendar. Dreptunghiul alb trona deasupra acoperişurilor, decretând cu fermitate: 2 septembrie. Eddie Willers şi-a întors privirea către stradă, înspre o tarabă cu legume de pe veranda unei case de cărămidă. A văzut o grămadă de morcovi portocalii şi verdele proaspăt al cepelor. A văzut o perdea curată şi albă în bătaia vântului, în spatele unui geam deschis. A văzut un autobuz, bine strunit, luând colţul. S-a întrebat de ce e din nou sigur pe el, iar după aceea, de ce a simţit nevoia bruscă şi inexplicabilă ca toate astea să nu fie lăsate la vedere, neprotejate în faţa spaţiului gol de deasupra. Când a venit pe Fifth Avenue, se uita mereu în vitrinele magazinelor pe lângă care —4—

trecea. Nu era acolo nimic din ce şi-ar fi dorit sau ar fi avut nevoie să cumpere, dar îi plăcea să privească toată parada aceea de bunuri, orice bunuri, obiecte produse de oameni pentru a fi folosite de oameni. Îi plăcea imaginea unei străzi prospere, chiar dacă unul din patru magazine dăduse faliment, iar vitrinele lui erau întunecate şi goale. Nu ştia de ce s-a gândit, dintr-odată, la stejarul ăla. Nu era nimic care să-i fi adus aminte de el. Dar s-a gândit la el şi la verile din copilărie, de la conacul Taggart. Mare parte din copilărie şi-o petrecuse alături de copiii familiei Taggart şi acum lucra pentru ei, aşa cum şi tatăl şi bunicul lui lucraseră pentru tatăl şi bunicul lor. Marele stejar era pe un deal de lângă Hudson, izolat într-o parte a curţii conacului Taggart. Când avea şapte ani, lui Eddie Willers îi plăcea să meargă acolo şi să privească stejarul. Fusese acolo vreme de secole şi el credea că va fi acolo mereu. Rădăcinile lui se strângeau înăuntrul dealului ca un pumn cu degetele îngropate în pământ şi Eddie se gândea că, dacă un gigant ar fi vrut să-l smulgă din rădăcini, n-ar fi putut şi ar fi smuls tot dealul şi tot pământul odată cu el şi-ar fi fost ca o minge la capătul unei sfori. Se simţea în siguranţă în prezenţa stejarului; era ceva ce nu putea fi clintit sau ameninţat de nimic; era un simbol al forţei, era cel mai puternic lucru pe care-l întâlnise vreodată. Într-o noapte, stejarul a fost lovit de un fulger. Eddie l-a văzut în dimineaţa următoare. Era rupt în două, iar el s-a uitat în trunchiul lui ca în gura de evacuare a unui tunel întunecat. Trunchiul fusese o carcasă goală; inima lui putrezise cu mult timp în urmă; nu mai era nimic înăuntru, doar un strat subţire de praf care se împrăştia la cea mai mică adiere a vântului. Forţa vie fusese pierdută, iar forma pe care o lăsase în urmă nu putuse să supravieţuiască fără ea. Mulţi ani după aceea, auzise undeva că ar fi bine pentru copii să fie protejaţi de şoc, de prima lor întâlnire cu moartea, durerea sau frica. Dar lucrurile astea nu-i lăsaseră niciodată cicatrice; pentru el, şocul fusese mai degrabă momentul în care a privit în gaura neagră a trunchiului. Fusese o trădare imensă, cu atât mai teribilă cu cât nu putea să-şi dea seama care anume era obiectul acestei trădări. Nu era el, ştia, nici încrederea lui; era altceva. A stat acolo o vreme, fără să scoată un sunet, iar apoi a mers înapoi în casă. N-a vorbit cu nimeni despre asta niciodată. Eddie Willers a dat din cap când cârâitul unui mecanism ruginit care schimba culoarea semaforului l-a oprit la marginea unei borduri. Era furios pe el însuşi. Nu exista niciun motiv pentru care ar fi trebuit să-şi aducă aminte de stejarul acela tocmai acum. Nu mai însemna nimic pentru el, doar o uşoară tristeţe – şi, undeva înăuntrul lui, o picătură de durere mişcându-se puţin şi dispărând, precum un strop de ploaie pe suprafaţa unui geam, prelingându-se sub forma unui semn de întrebare. Nu voia să lege clipele de tristeţe de copilăria lui; îşi iubea amintirile: fiecare zi pe care şi-o amintea părea inundată într-o lumină blândă şi miraculoasă. Era ca şi când – aşa i se părea – câteva raze din lumina aceea treceau în prezentul lui: nu raze, mai —5—

mult nişte puncte luminoase care dădeau o strălucire de moment slujbei sale, apartamentului său gol, cursului tăcut şi meticulos al existenţei lui. S-a gândit la o zi de vară când avea zece ani. În ziua aceea, într-un luminiş, fiinţa cea mai dragă din întreaga lui copilărie îi spusese ce se vor face ei când vor fi mari. Cuvintele erau dure şi scânteietoare, precum razele soarelui. A ascultat cu admiraţie şi uimire. Când fusese întrebat ce vrea să se facă, a răspuns într-o clipă: — Orice e bine, şi a adăugat repede: tu trebuie să faci ceva grozav… Vreau să zic noi doi împreună. — Ce? a întrebat ea. El a zis: — Habar n-am. De asta trebuie să ne dăm seama. Nu doar despre ce-ai zis tu. Nu doar despre afaceri şi despre cum să-ţi câştigi existenţa. Despre cum se câştigă bătăliile, despre cum se salvează oamenii din incendii, despre cum se escaladează munţii. — De ce? a întrebat ea. El a zis: — Preotul a zis duminica trecută că trebuie să descoperim tot ce-i mai bun înăuntrul nostru. Care crezi că-i lucrul cel mai bun dinăuntrul nostru? — Nu ştiu. — O să trebuiască să ne dăm seama. Ea n-a răspuns; se uita în altă parte, de-a lungul căii ferate. Eddie Willers a zâmbit. Acum douăzeci şi doi de ani zisese că orice e bine. Deviza asta rămăsese neschimbată de atunci; celelalte întrebări se pierduseră în mintea lui; fusese prea ocupat să şi le pună din nou. Dar încă i se părea firesc ca cineva să facă ce era bine; niciodată nu înţelesese cum oamenii ar putea să vrea să facă altceva; dar înţelesese că făceau altceva. Încă părea extrem de simplu şi de neînţeles pentru el: simplu pentru că lucrurile ar trebui să fie bune şi de neînţeles pentru că nu erau. Ştia că nu erau. S-a gândit la asta când a luat colţul şi a ajuns în faţa clădirii imense a Taggart Transcontinental. Clădirea era cea mai înaltă şi mai impunătoare construcţie de pe stradă. Eddie Willers zâmbea de fiecare dată când o vedea. Geamurile ei nu erau sparte, spre deosebire de cele ale vecinilor. Contururile ei brăzdau cerul, fără vreun colţ care să stea să cadă sau vreo streaşină spartă. Părea să fie undeva sus, deasupra timpului, neatinsă. O să fie pentru totdeauna aici, s-a gândit Eddie Willers. De fiecare dată când intra în clădirea companiei Taggart, se simţea uşurat şi în siguranţă. Acesta era un loc al competenţei şi al puterii. Podelele holurilor erau oglinzi din marmură. Dreptunghiurile îngheţate ale instalaţiilor electrice erau corpuri de lumină solidă. În spatele pereţilor de sticlă, coloane întregi de fete stăteau în faţa unor maşini de scris, bătaia degetelor pe clape era precum sunetul roţilor trenului. Şi, ca un ecou, o uşoară cutremurare cuprindea —6—

pereţii din când în când, venind de undeva de sub clădire, din tunelurile marelui terminal, de unde trenurile porneau să străbată continentul şi unde se opreau după ce îl străbăteau din nou, aşa cum au pornit şi s-au oprit generaţie după generaţie. Taggart Transcontinental, s-a gândit Eddie Willers, „De la un ocean la altul” – sloganul semeţ al copilăriei sale, strălucind mult mai tare şi fiind mai sfânt decât orice poruncă a Bibliei. „De la un ocean la altul, pentru totdeauna” – s-a gândit Eddie Willers, ca şi cum ar fi reinaugurat-o, în timp ce mergea prin holurile curate lună către inima clădirii, spre biroul lui James Taggart, preşedinte al Taggart Transcontinental. James Taggart stătea la birou. Arăta ca un bărbat de vârsta a doua, aproape de cincizeci de ani, care a intrat în viaţă direct din adolescenţă, fără a trece prin stadiul intermediar al tinereţii. Avea o gură îngustă, încordată, şi câteva fire de păr se ţineau cu dinţii de fruntea lui pleşuvă. Avea o oarecare dezordine în mişcări, poziţia lui era lipsită de centru de greutate, ca şi când i-ar fi sfidat corpul înalt, zvelt, un corp de o eleganţă firească pentru o poză aristocratică, dar, în acelaşi timp, transformată în stângăcia unui grobian. Pielea feţei îi era palidă şi fină. Ochii îi erau palizi şi împăienjeniţi, cu o privire care se deplasa încet, fără să se oprească vreodată cu adevărat, pendulând prin lucruri cu o ranchiună eternă îndreptată împotriva existenţei lor. Părea bătrân şi sleit. Avea treizeci şi nouă de ani. Şi-a ridicat iritat capul când s-a deschis uşa. — Nu mă deranja, nu mă deranja, nu mă deranja, a zis James Taggart. Eddie Willers s-a îndreptat către birou. — E important, Jim, a zis, fără să ridice vocea. — Bine, bine, ce s-a-ntâmplat? Eddie Willers s-a uitat la harta de pe peretele biroului. Culorile ei păliseră sub sticlă şi se întreba câţi preşedinţi de la Taggart au stat în faţa ei şi pentru cât timp. Căile Ferate Taggart Transcontinental, reţeaua de linii roşii care brăzda corpul decolorat al ţării, de la New York până la San Francisco, arăta precum un sistem de vase de sânge. Arăta ca şi când, cu mult timp în urmă, sângele îşi oprise singur cursul prin artera principală şi, sub presiunea propriei abundenţe, se dispersase în direcţii arbitrare prin toată ţara. O linie roşie îşi făcea loc din Cheyenne, Wyoming, până în El Paso, Texas, Linia Ferată Rio Norte a Taggart Transcontinental. Noi linii fuseseră adăugate recent, iar reţeaua roşie fusese extinsă la sud de El Paso, dar Eddie Willers s-a întors cu repeziciune când privirea i s-a oprit în acel loc. S-a uitat la James Taggart şi a zis: — E vorba despre Linia Rio Norte. A observat expresia lui Taggart când se îndrepta înspre un colţ al biroului. A mai fost un accident. — Accidente feroviare se întâmplă în fiecare zi. Trebuia să mă deranjezi pentru atâta lucru? — Ştii ce vreau să zic, Jim. Linia Rio Norte e o ruină. Şinele sunt terminate. De la un capăt la celălalt. —7—

— Facem şine noi. Eddie Willers a continuat ca şi când n-ar fi primit niciun răspuns: — Şinele sunt terminate. N-are niciun sens să punem trenurile să meargă pe-acolo. Oamenii nu mai vor să urce în ele. — Nu există nicio companie de transport feroviar în ţara asta care să nu aibă câteva linii care să funcţioneze cu probleme. Nu suntem singurii. E o problemă naţională – o problemă naţională temporară. Eddie s-a uitat la el în tăcere. Ceea ce nu-i plăcea lui Taggart la Eddie Willers era obiceiul lui de a se uita fix în ochii oamenilor. Ochii lui Eddie erau albaştri, mari şi întrebători; avea părul blond şi o faţă pătrăţoasă, complet lipsită de orice alte trăsături care să atragă atenţia, în afară de fixitatea şi de uimirea făţişe. — Ce vrei? a izbucnit Taggart. — Am venit să-ţi spun ceva ce trebuia să ştii, pentru că cineva trebuia să ţi-o spună. — Că nu ne permitem încă un accident? — Că nu ne permitem să abandonăm linia Rio Norte. James Taggart îşi îndrepta capul foarte rar; când se uita la oameni, o făcea ridicându-şi sprâncenele şi fixându-şi privirea înainte chiar de sub fruntea lui pleşuvă. — Cine a zis că o să abandonăm linia Rio Norte? a întrebat el. Nu s-a pus niciodată problema să abandonăm linia Rio Norte. Mă irită numai ideea că te-ai gândit la aşa ceva. Mă irită foarte tare. — Dar n-am ajuns la timp niciodată în ultimele şase luni. N-am făcut niciun drum fără vreo defecţiune, majoră sau minoră. Ne pierdem toţi călătorii, unul după altul. Cât crezi c-o să mai rezistăm? — Eşti pesimist, Eddie. N-ai încredere. Oamenii ca tine fac să se prăbuşească moralul unei organizaţii. — Vrei să spui că n-o să facem nimic cu Rio Norte? — N-am zis asta. De îndată ce primim şinele alea noi… — Jim, n-o să fie nicio şină nouă. A văzut genele lui Taggart ridicându-se. Vin direct de la Associated Steel. Am vorbit cu Orren Boyle. — Şi ce-a zis? — A vorbit o oră jumătate încontinuu şi nu mi-a dat niciun răspuns concret. — De ce l-ai deranjat? Mi se pare că prima comandă de şine trebuia să fie gata abia într-o lună. — Şi înainte de asta trebuia să fie gata acum trei luni. — Circumstanţe neprevăzute. Peste puterile lui Orren. — Şi înainte de asta trebuia să fie gata acum şase luni. Jim, am aşteptat ca Associated Steel să ne livreze şinele alea vreme de treisprezece luni. — Şi ce vrei să fac eu? Nu pot să-i conduc eu afacerea lui Orren Boyle. —8—

— Vreau să înţelegi că nu mai putem aştepta. Taggart a întrebat încet, cu vocea pe jumătate zeflemitoare, pe jumătate prudentă: — Ce-a zis soră-mea? — Nu se întoarce decât mâine. — Şi ce vrei să fac eu? — Asta rămâne să hotărăşti tu. — Ei bine, orice urmează să zici, sunt sigur că o să-mi vorbeşti despre ceva – iar acel ceva e Rearden Steel. Eddie n-a răspuns din prima, iar după aceea a zis încet: — Bine, Jim, n-o să vorbesc despre Rearden Steel. — Orren e prietenul meu. N-a venit niciun răspuns. — Mă irită atitudinea ta. Orren Boyle o să livreze şinele alea în cel mai scurt timp posibil. Şi atâta timp cât el nu le livrează, nimeni nu poate să dea vina pe noi. — Jim! Despre ce vorbeşti? Nu înţelegi că linia Rio Norte e făcută bucăţi? – şi dacă dă cineva vina pe noi, şi dacă nu. — Oamenii ar fi înghiţit în sec – trebuia să înghită în sec – dacă nu erau ăştia de la Phoenix-Durango. A văzut cum faţa lui Eddie se întunecă. Nimeni nu s-a plâns de Rio Norte până n-au apărut ăştia de la Phoenix-Durango. — Phoenix-Durango face o treabă excelentă. — Imaginează-ţi o jucărie care se numeşte Phoenix-Durango concurând cu Taggart Transcontinental! Nu era decât o rută locală de lapte acum zece ani. — Au preluat cea mai mare parte a transportului de marfă în Arizona, New Mexico şi acum au intrat în Colorado. Taggart n-a răspuns. Jim, nu putem pierde Colorado. E ultima noastră speranţă. E ultima speranţă a tuturor. Dacă nu ne adunăm, o să pierdem toate companiile mari în favoarea celor de la Phoenix-Durango. Am pierdut sondele de petrol Wyatt. — Nu înţeleg de ce vorbeşte toată lumea despre sondele de petrol Wyatt. — Pentru că Ellis Wyatt e un copil-minune care… — Să-l ia naiba pe Ellis Wyatt! Oare puţurile alea de petrol, s-a gândit Eddie dintr-odată, nu aveau ceva în comun cu vasele de sânge de pe hartă? Nu era aceea direcţia în care Taggart Transcontinental a curs de-a lungul ţării, acum mulţi ani, o soartă ce acum pare incredibilă? S-a gândit la puţurile de petrol scuipând un lichid negru care se scurgea de-a lungul continentului mai repede decât puteau trenurile de la Phoenix-Durango să-l transporte. Sonda aia de petrol fusese doar un petec stâncos în munţii Colorado, despre care se spunea că secase cu mult timp în urmă. Tatăl lui Ellis Wyatt reuşise să-şi stoarcă un câştig modest din puţurile secate de petrol. Acum părea că cineva a făcut o injecţie cu adrenalină în inima muntelui, iar inima începuse din nou să bată şi sângele negru ţâşnise printre stânci – bineînţeles că e sânge, s-a gândit Eddie Willers, —9—

pentru că sângele trebuie să hrănească, să dea viaţă, iar asta era ceea ce făcuse Wyatt Oil. Făcuse ca puţurile goale să fie iarăşi gâlgâitoare, pusese temeliile unor oraşe noi, centrale noi, fabrici noi într-o regiune pe care nici n-o văzuse cineva pe vreo hartă. Fabrici noi, s-a gândit Eddie Willers, într-un moment în care profiturile din livrare ale marilor companii petroliere scădeau văzând cu ochii, în fiecare an; o nouă sondă de petrol într-un moment în care pompele erau oprite în fiecare dintre marile sonde; o nouă regiune industrială unde nimeni nu se aştepta la altceva decât la vaci şi la sfeclă. Unui om îi reuşise, şi-i reuşise în opt ani; asta, s-a gândit Eddie Willers, era ca în poveştile pe care le citise în cărţile de şcoală şi în care nu crezuse cu adevărat niciodată, poveştile bărbaţilor care trăiau în zilele de început ale ţării. Îşi dorea să-l întâlnească pe Ellis Wyatt. Se vorbea foarte mult despre el, dar puţini îl întâlniseră faţă-n faţă; venea foarte rar la New York. Se spunea că avea treizeci şi trei de ani şi că era iute la mânie. Descoperise o cale să reînvie puţurile de petrol secate şi a început să le resusciteze. — Ellis Wyatt e un ticălos nesătul, care nu umblă decât după bani, a zis James Taggart. Din punctul meu de vedere, sunt lucruri mai importante în viaţă decât să faci bani. — Despre ce vorbeşti, Jim? Ce legătură are asta cu… — Pe lângă asta, ne-a tras-o pe la spate. Am avut o colaborare excelentă cu sondele de petrol Wyatt ani buni. Pe vremea bătrânului Wyatt, rulam un tren de cisterne feroviare pe săptămână. — Vremea bătrânului Wyatt a trecut, Jim. Phoenix-Durango rulează două trenuri de cisterne feroviare pe zi pe aceeaşi rută – şi ajung la timp. — Dacă ne-ar fi oferit timpul necesar să creştem odată cu el… — N-are timp de pierdut. — La ce se aşteaptă? Să renunţăm la toţi clienţii noştri, să sacrificăm interesele întregii ţări şi să-i punem la dispoziţie toate trenurile noastre? — Nu. Nu se aşteaptă la nimic. Tot ce face e să lucreze cu Phoenix-Durango. — Eu cred că e doar un ticălos distructiv şi lipsit de scrupule. Un neobrăzat iresponsabil care e supraestimat de toată lumea. Era surprinzător să auzi o asemenea patimă în vocea calmă a lui James Taggart. Nu sunt atât de sigur că sondele astea de petrol sunt o realizare chiar atât de benefică. Mi se pare că a dat peste cap toată economia ţării. Nimeni nu se aştepta de la Colorado să devină un stat industrial. Cum putem să avem vreo siguranţă şi să planificăm ceva dacă mereu se schimbă totul? — Doamne, Dumnezeule, Jim! El… — Da, ştiu, ştiu, face bani. Dar, din punctul meu de vedere, nu ăsta e criteriul care dă valoarea unui om în societate. Şi, în ceea ce priveşte petrolul, s-ar târî şi el până la noi şi şi-ar aştepta rândul lângă toţi ceilalţi şi n-ar cere mai multe trenuri decât i se cuvin, dacă n-ar exista Phoenix-Durango. Nu-i nimic de făcut dacă avem în faţă o competiţie atât de distrugătoare. Nimeni nu poate să dea vina pe noi. — 10 —

Presiunea din pieptul şi din tâmplele lui, s-a gândit Eddie Willers, era dovada efortului pe care-l făcea; se decisese să lămurească problema asta o dată pentru totdeauna, iar totul era atât de limpede, s-a gândit, că nimic n-ar fi putut să-i împiedice judecata lui Taggart, în afară de eşecul propriei sale prezentări. Chiar dacă încercase din răsputeri, demersul lui era sortit eşecului, aşa cum fusese sortit eşecului în toate întrevederile lor; nu contează ce ar fi zis, niciodată nu păruseră să vorbească despre acelaşi lucru. — Jim, despre ce vorbeşti? Ce contează dacă dă cineva vina pe noi când şinele se dezmembrează? James Taggart a zâmbit; era un zâmbet scurt, amuzat şi rece. — E înduioşător, Eddie, a zis el. Devotamentul tău faţă de Taggart Transcontinental e înduioşător. Dacă n-ai grijă, o să te transformi într-unul din şerbii ăia din vremea feudalismului. — Exact asta sunt, Jim. — Dar pot să te întreb dacă e treaba ta să discuţi lucrurile astea cu mine? — Nu, nu e. — Şi atunci de ce nu pricepi odată că avem departamente care se ocupă de fiecare lucru în parte? De ce nu raportezi asta celor pe care-i interesează? De ce nu te duci să plângi pe umărul dragii mele surori? — Uite care-i treaba, Jim, ştiu că nu eu trebuie să vorbesc cu tine. Dar îmi dau seama ce se întâmplă. Nu ştiu ce-ţi zic ţie consilierii tăi sau ce nu reuşesc ei să te facă să înţelegi. Aşa că m-am gândit că ar trebui să-ţi spun eu. — Ţin la prietenia noastră din copilărie, Eddie, dar chiar crezi că asta ar trebui să-ţi dea dreptul de a intra aici când vrei? Gândindu-ne la poziţia pe care o ocupi, nu ar trebui oare să-ţi aduci aminte că eu sunt preşedintele Taggart Transcontinental? Era o cauză pierdută. Eddie Willers s-a uitat la el ca de obicei, fără să fie rănit, puţin şocat, şi a întrebat: — Deci n-ai de gând să faci nimic în legătură cu linia Rio Norte? — N-am zis asta. Nici vorbă să fi zis asta. Taggart se uita la hartă, la linia roşie de la sud de El Paso. De îndată ce minele San Sebastián se pun în mişcare şi filiala noastră mexicană începe să scoată profit… — Hai să nu vorbim despre asta, Jim. Taggart s-a întors, uimit de furia aceasta pe care nu o mai simţise vreodată în vocea lui Eddie. — Ce s-a întâmplat? — Ştii ce s-a întâmplat. Sora ta a zis… — S-o ia naiba şi pe soră-mea! a zis James Taggart. Eddie Willers nu s-a mişcat. N-a răspuns. A stat acolo, uitându-se drept înainte. Dar nu-l vedea nici pe James Taggart şi nici vreun alt obiect din jurul său. După un moment, s-a înclinat scurt şi a ieşit din birou. — 11 —

În anticameră, secretarii personali ai lui James Taggart stingeau luminile, pregătindu-se de plecare. Pop Harper, secretarul-şef, încă mai stătea la biroul lui, răsucind rotiţele unei maşini de scris pe jumătate dezmembrată. Toată lumea din companie avea impresia că Pop Harper se născuse în colţul ăla, la masa aia şi că navea niciodată de gând să se ridice de la ea. Fusese secretar-şef pentru tatăl lui James Taggart. Pop Harper i-a aruncat o privire lui Eddie Willers când acesta a ieşit din biroul preşedintelui. Era o privire înţeleaptă, calmă; părea să spună că ştia că vizita lui Eddie în partea asta a clădirii înseamnă probleme pe rută, că ştia că nu ieşise nimic bun din vizita asta şi că faptul că ştia îi era complet indiferent. Era indiferenţa cinică pe care Eddie Willers o văzuse în ochii vagabondului de la colţul străzii. — Spune-mi, Eddie, ştii de unde pot să-mi cumpăr nişte flanele de lână? a întrebat el. Am căutat în tot oraşul, dar nu am găsit nicăieri. — Nu ştiu, a zis Eddie, oprindu-se. De ce mă întrebi pe mine? — Întreb pe toată lumea. Poate cineva o să-mi spună. Eddie s-a uitat stânjenit la faţa goală, slăbită şi la părul alb. — E frig în colţul ăsta, a zis Pop Harper. O să fie frig la iarnă. — Ce meştereşti acolo? a întrebat Eddie, arătând spre fragmentele din maşina de scris. — Hârbul ăsta s-a stricat din nou. N-are rost s-o trimit la reparat, data trecută a durat trei luni. Mă gândeam s-o repar eu. Nu pentru mult timp, bănuiesc. Şi-a lăsat pumnul pe clape. Eşti pregătită pentru lada de gunoi, bătrâno. Zilele tale sunt numărate. Eddie s-a cutremurat. Ăsta era dictonul pe care încerca să şi-l reamintească: „Zilele tale sunt numărate”. Dar uitase în ce împrejurări încerca să şi-l reamintească. — N-are sens, Eddie, a zis Pop Harper. — Ce n-are sens? — Totul. Nimic. — Ce s-a întâmplat, Pop? — N-o să-mi cumpăr o altă maşină de scris. Cele noi sunt făcute din cositor. Când cele vechi se vor strica, acela o să fie sfârşitul scrisului la maşină. A fost un accident la metrou în dimineaţa asta, n-au prins frânele trenului. Du-te acasă, Eddie, dă drumul la radio şi ascultă o formaţie bună de dans. Uită de toate astea, băiete. Problema ta e că n-ai avut niciodată un hobby. Cineva a furat din nou neoanele de pe casa scării unde locuiesc. Mă doare pieptul. N-am putut să cumpăr nicio pastilă de supt în dimineaţa asta, farmacia de la colţul străzii a dat faliment săptămâna trecută. Texas-Western Railroad a dat faliment luna trecută. Ieri au închis podul Queensborough pentru reparaţii. Ei bine, ce sens are? Cine-i John Galt? *** — 12 —

Stătea la geam, cu capul lăsat pe spate, cu un picior întins pe scaunul gol din faţa ei. Cadrul geamului tremura din cauza vitezei cu care se deplasau, partea extensibilă a geamului atârna într-un întuneric gol şi puncte de lumină brăzdau sticla din când în când, ca nişte raze. Piciorul ei, modelat de sclipirea dresului, linia lui lungă şi dreaptă care ajungea, trecând peste arcul gleznei, până în vârful unui pantof de lac cu toc, era de o eleganţă feminină care nu se potrivea deloc cu vagonul murdar şi complet inadecvat. Purta o haină din piele de cămilă, o haină strânsă pe corp – subţire şi încordat –, o haină care fusese scumpă. Gulerul hainei era ridicat până la borul oblic al pălăriei. O şuviţă de păr castaniu îi atârna în spate, aproape atingând linia umerilor. Faţa ei era o alcătuire de planuri ascuţite, buzele proeminente, două buze senzuale lipite cu exactitate una de cealaltă. Îşi ţinea mâinile în buzunarele hainei, nemişcate, ca şi când ar fi fost iritată de imobilitate, şi aproape masculin, ca şi când nu ar fi fost conştientă că are un trup şi că acel trup era unul de femeie. Asculta muzica. Era o simfonie a triumfului. Notele se succedau, vorbeau despre victorie şi erau însăşi victoria, erau esenţa şi forma mişcării ascendente, păreau să întrupeze fiecare acţiune umană şi fiecare gând al cărui motiv era ascensiunea. Era o explozie solară de sunete, ieşind din ascunzătoare şi deschizându-şi aripile. Avea aerul eliberării şi tensiunea motivului. Curăţa spaţiul şi nu lăsa în urmă nimic altceva decât bucuria unui efort fără obstacole. Doar un ecou slab dinăuntrul sunetelor vorbea despre locul din care muzica a evadat, dar vorbea cu uimirea descoperirii că acolo nu era nici urât, nici durere şi că nici nu fusese vreodată. Era cântecul salvării. S-a gândit: pentru câteva clipe – atât cât durează simfonia – e în regulă să te laşi complet dusă de val – să uiţi de tot şi să-ţi laşi corpul să simtă. S-a gândit: Lasă-te, renunţă la control – acum e momentul. Undeva, la periferia raţiunii, într-un strat de dedesubt, auzea sunetul roţilor trenului. Loveau într-un ritm constant, cu fiecare a patra lovitură accentuată, ca şi când ar fi accentuat ceva conştient. Putea să se relaxeze pentru că auzea roţile. Asculta simfonia, gândindu-se: de asta trebuie ca roţile să continue să se rostogolească şi ăsta e motivul pentru care continuă să se rostogolească. Nu auzise simfonia niciodată până atunci, dar ştia că fusese scrisă de Richard Halley. Recunoştea violenţa şi intensitatea magnifică. Recunoştea stilul compoziţiei; era o melodie curată, complexă – într-o vreme când nimeni nu mai compunea melodii… Stătea acolo şi se uita la tavanul vagonului, dar nu-l vedea şi uitase unde era. Nu ştia dacă auzea o întreagă orchestră simfonică sau doar melodia; poate orchestrarea era doar în mintea ei. S-a gândit vag că existaseră ecouri premonitorii ale melodiei în toată opera lui Richard Halley, de-a lungul anilor în care el a dus bătălia aceea lungă, până în ziua aceea de la jumătatea vieţii în care fusese lovit dintr-odată de faimă şi pus la podea. Lucrul acesta – s-a gândit ea, ascultând simfonia – fusese scopul bătăliei. Îşi amintea — 13 —

încercările palide ale lui Halley, segmente de melodie care promiteau, părţi rupte de melodie care începeau, dar nu ajunseseră niciodată în punctul acela; când Richard Halley compusese, el… S-a ridicat în picioare. Când a compus Richard Halley bucata asta? În aceeaşi clipă, a realizat unde era şi, pentru prima oară, s-a întrebat de unde venea muzica. La câţiva paşi distanţă, în capătul vagonului, un frânar ajusta setările aerului condiţionat. Era blond şi tânăr. Fredona melodia unei simfonii. A realizat că o fluiera de ceva timp şi că asta era tot ceea ce auzise. L-a privit o vreme, sceptică, înainte să-şi dreagă vocea ca să i se adreseze: — Spune-mi, te rog, ce fredonezi? Băiatul şi-a întors capul către ea. A văzut un zâmbet larg, înflăcărat, ca şi când tânărul ar fi schimbat câteva vorbe cu un prieten. I-a plăcut faţa lui – avea trăsături subţiri şi aspre, fără privirea aceea când muşchii feţei se feresc de responsabilitatea unei forme concrete, aşa cum se obişnuise să vadă pe feţele oamenilor. — E Concertul lui Halley, a răspuns el, zâmbind. — Care dintre ele? — Al cincilea. Ea s-a oprit pentru un moment, înainte de a spune, încet şi cu foarte mare atenţie: — Richard Halley a compus doar patru concerte. Zâmbetul a pierit de pe faţa băiatului. Era ca şi când ar fi fost readus cu picioarele pe pământ, exact aşa cum fusese şi ea cu câteva clipe în urmă. Era ca şi când fusese apăsat un întrerupător şi tot ceea ce rămăsese era o faţă fără nicio expresie, impersonală, indiferentă şi goală. — Da, bineînţeles, a zis el. Îmi pare rău, greşeala mea. — Atunci ce era? — Ceva ce am auzit undeva. — Ce? — Nu ştiu. — Unde ai auzit-o? — Nu-mi aduc aminte. S-a oprit, deznădăjduită; băiatul s-a întors în cealaltă parte, fără să mai arate nici cel mai mic interes. — Suna ca o melodie de Halley, a zis ea. Dar cunosc fiecare notă pe care-a scris-o şi n-a scris aşa ceva niciodată. Nu era nicio expresie pe faţa băiatului, doar o privire care sugera o atenţie oarecare, nici când s-a întors către ea şi a întrebat-o: — Vă place muzica lui Richard Halley? — Da, a răspuns ea. Îmi place foarte mult. A măsurat-o cu privirea pentru un moment, ca şi când ar fi ezitat, şi apoi s-a întors — 14 —

cu spatele. Ea urmărea mişcările eficiente ale mâinilor lui experte, în timp ce se apucase din nou de lucru. Meşterea în tăcere. Nu dormise de două nopţi, dar nu-şi putea permite să doarmă; avea prea multe probleme de analizat într-un timp prea scurt: trenul trebuia să ajungă la New York a doua zi dimineaţa. Avea nevoie de timp şi, totodată, voia ca trenul să meargă mai repede; dar era Cometa Taggart, cel mai rapid tren din ţară. A încercat să se gândească, dar muzica îi rămăsese acolo, la periferia conştiinţei, şi o auzea încontinuu, la intensitate maximă, ca pe nişte paşi implacabili, ceva care nu poate fi oprit… A dat din cap, nervoasă, şi-a dat jos pălăria şi şi-a aprins o ţigară. N-o să dorm, s-a gândit, pot să mai rezist până mâine-noapte… Roţile trenului loveau într-un ritm accentuat. Era atât de obişnuită cu ele, încât nu le auzea conştient, iar sunetul se transformase, înăuntrul ei, într-un fel de pace… Când şi-a stins ţigara, a ştiut că avea nevoie de încă una, dar s-a gândit c-o să mai aştepte un minut, câteva minute până s-o aprindă… A adormit şi s-a trezit brusc, ştiind că ceva nu era în regulă, înainte să înţeleagă ce se petrecea cu adevărat: roţile se opriseră. Vagonul staţiona mut şi întunecat în lumina estompată a becurilor. S-a uitat la ceas: nu exista niciun motiv să se oprească acolo. S-a uitat pe geam: trenul era în mijlocul unor lanuri de grâu. A auzit pe cineva mutând un scaun pe culoar şi a întrebat: — De cât timp ne-am oprit? O voce de bărbat a răspuns indiferentă: — De vreo oră. Bărbatul s-a uitat după ea, uimit şi somnoros, pentru că ea a sărit în picioare şi a ieşit în trombă pe uşă. Afară bătea un vânt rece, care străbătea o parcelă goală de pământ sub un cer gol. A auzit grâul foşnind în întuneric. Mult mai în faţă, a văzut siluetele câtorva bărbaţi care stăteau în jurul locomotivei – şi, deasupra lor, spânzurată în aer, lumina roşie a unui semnal. A mers cu paşi mari înspre ei, pe lângă coloana nemişcată de roţi. Nimeni nu a băgat-o în seamă când s-a apropiat. Echipajul şi câţiva pasageri stăteau înghesuiţi sub lumina roşie. Se opriseră din vorbit şi păreau să aştepte cu o indiferenţă calmă. — Ce s-a întâmplat? a întrebat ea. Maşinistul s-a întors uimit. Întrebarea ei sunase ca un ordin, nu ca diletanta curiozitate a unui pasager. Stătea acolo cu mâinile în buzunare, cu gulerul hainei ridicat, cu vântul care-i arunca şuviţele de păr pe chip. — E roşu, doamnă, a zis el, arătând în direcţia becului cu degetul. — De cât timp e aprinsă? — De o oră. — Nu suntem pe linia principală, nu? — Nu, nu suntem. — 15 —

— De ce? — Nu ştiu. Conductorul a intervenit şi el în discuţie. — Nu cred că aveam ce să căutăm pe o rută ocolitoare, semnalul ăla nu funcţiona cum trebuie, iar ăsta nu funcţionează deloc. A arătat către lumina roşie. Nu cred că semnalul o să se schimbe. Cred că-i stricat. — Şi atunci ce faceţi aici? — Aşteptăm să se schimbe. Fochistul a chicotit când ea a tresărit de enervare: — Săptămâna trecută, spuma spumelor de la Atlantic Southern a rămas blocată pe o rută ocolitoare două ore – greşeala unui neica nimeni. — Asta e Cometa Taggart, a zis ea. Cometa n-a întârziat niciodată. — E singurul tren din ţară care n-a făcut-o, a zis maşinistul. — Există un început pentru toate, a zis fochistul. — Nu ştiţi nimic despre căi ferate, doamnă, a zis un pasager. Nu există niciun semnal luminos sau un dispecerat în ţara asta care să merite două parale. Ea nici măcar nu s-a întors către el şi nici nu l-a băgat în seamă, ci a vorbit cu maşinistul: — Dacă ştii că semnalul e stricat, ce ai de gând să faci? Nu-i plăcea tonul ei autoritar şi nici nu putea să înţeleagă de ce şi-l asuma atât de uşor. Arăta ca o tânără domnişoară, doar gura şi ochii ei trădau faptul că era o femeie în toate firea, pe la vreo treizeci şi ceva de ani. Ochii ei negru-închis erau pătrunzători şi primejdioşi, ca şi când ar fi tăiat prin lucruri, dând tot ce era lipsit de importanţă la o parte din calea ei. Femeia îi părea vag familiară, dar nu putea să-şi aducă aminte unde o mai văzuse. — Doamnă, n-am de gând să-mi pun gâtul la bătaie. — Vrea să spună că treaba noastră e să aşteptăm ordine de undeva, a zis fochistul. — Treaba voastră e să conduceţi trenul ăsta. — Nu şi dacă vedem o lumină roşie. Dacă lumina zice să ne oprim, ne oprim. — O lumină roşie înseamnă pericol, doamnă, a zis pasagerul. — Nu ne asumăm niciun risc, a zis maşinistul. Oricine-i responsabil pentru asta o să dea vina pe noi dacă ne punem în mişcare. Aşa că nu ne punem în mişcare până nu ne spune cineva s-o facem. — Şi dacă nu vă spune nimeni s-o faceţi? — Cineva o să apară mai devreme sau mai târziu. — Cât de mult aveţi de gând să aşteptaţi? Maşinistul a dat din umeri: — Cine-i John Galt? — Vrea să spună, a zis pompierul, să nu puneţi întrebări la care nu poate răspunde nimeni. — 16 —

Ea s-a uitat la lumina roşie şi la şinele care se pierdeau în zarea întunecată şi neatinsă. A zis: — Înaintaţi cu grijă până la următorul semnal. Dacă totul e în ordine, intraţi pe ruta principală. După aceea, opriţi-vă la primul birou feroviar care e deschis. — Da? Cine zice să facem aşa? — Eu. — Şi cine eşti dumneata? A urmat cea mai scurtă pauză posibilă, un moment de uluire în faţa unei întrebări la care nu se aştepta, dar maşinistul s-a uitat atent la ea şi, în acelaşi timp cu răspunsul ei, a icnit: — Doamne Dumnezeule! Ea a răspuns, fără să se simtă cumva lezată, mai mult ca o persoană care nu aude întrebarea des: — Dagny Taggart. — Ei bine, eu o să-mi văd de… a zis fochistul, şi toată lumea a amuţit. Ea a continuat, pe acelaşi ton autoritar, de neclintit: — Înaintaţi pe ruta principală şi opriţi trenul pentru mine la primul birou feroviar deschis. — Da, domnişoară Taggart. — O să trebuiască să recuperaţi timpul pierdut. Aveţi toată noaptea la dispoziţie. Duceţi Cometa la timp la destinaţie. — Da, domnişoară Taggart. Se întorcea să plece, când maşinistul a întrebat: — Dacă întâmpinăm vreo problemă, o să vă asumaţi dumneavoastră responsabilitatea asupra deciziei, domnişoară Taggart? — Da. Conductorul a urmat-o înapoi în vagonul ei. Spunea, ca trăsnit: — Dar… doar un loc într-un vagon de zi, domnişoară Taggart? Dar de ce? De ce nu ne-aţi dat de ştire? Ea a zâmbit uşor: — N-am avut timp de formalităţi. Mi-au legat propriul vagon de Numărul 22 în Chicago, dar m-am dat jos în Cleveland, iar Numărul 22 era în întârziere, aşa că n-am mai avut timp să iau şi vagonul. Cometa a fost următorul tren şi l-am luat. Nu mai era niciun loc la vagonul de dormit. Conductorul a dat din cap. — Fratele dumneavoastră… el n-ar fi mers niciodată la clasa a doua. Ea a râs: — Nu, el n-ar fi mers. Bărbaţii din jurul locomotivei au urmărit-o cum se îndepărta. Tânărul frânar era printre ei. El a întrebat, arătând cu degetul către ea: — 17 —

— Cine e? — Ea e cea care conduce Taggart Transcontinental, a zis maşinistul; respectul din vocea lui era autentic. Ea e vicepreşedintele care administrează Operaţiile. Când trenul s-a pus în mişcare, iar fluieratul lui se pierdea în lanurile de grâu, ea stătea la geam, aprinzându-şi încă o ţigară. S-a gândit: totul o ia razna, ca acum, în toată ţara, poţi să te aştepţi la asta oricând, oriunde. Dar nu era nervoasă sau îngrijorată; n-avea timp să simtă nimic. Asta era doar o altă problemă care să fie pusă în maldărul de probleme. Ştia că superintendentul Diviziei Ohio nu era bun de nimic şi că era prieten cu James Taggart. Nu insistase să-l dea afară până acum, pentru că nu avusese pe cine să pună în locul lui. Oamenii de calitate erau foarte greu de găsit. Dar va trebui să se descotorosească de el, s-a gândit, şi o să-i dea postul lui Owen Kellogg, tânărul inginer care făcea o treabă foarte bună ca asistent al managerului terminalului Taggart din New York; Owen Kellogg era cel care conducea terminalul. Îi urmărea munca de ceva timp; tot timpul căutase sclipiri de competenţă, ca un căutător de diamante pe un tărâm pustiit. Kellogg era prea tânăr ca să poată fi făcut superintendent de divizie; vruse să-i mai dea încă un an, dar nu mai era timp de pierdut. Va trebui să vorbească cu el imediat ce se întoarce. Fâşia de pământ, de-abia vizibilă dincolo de geam, se deplasa acum mai repede, amestecându-se cu un abur cenuşiu. Şi-a dat seama că avea timp să simtă ceva printre planurile sterpe din mintea ei: era plăcerea dură, palpitantă a acţiunii. *** La primul curent de aer care a şuierat când Cometa a pătruns în tunelurile terminalului Taggart de sub New York, Dagny Taggart s-a ridicat în picioare. De fiecare dată când trenul se afla în subteran, avea un sentiment de nerăbdare, speranţă şi exaltare secretă. Era ca şi când existenţa obişnuită ar fi fost numai o fotografie a unor obiecte fără contur, în culori şterse şi tot restul, o schiţă realizată în câteva tuşe groase, care făceau lucrurile să pară clare, cu greutate şi care să le dea un sens. Privea cum tunelele se succedă pe lângă ea: pereţi goi de beton, o plasă de conducte şi fire, o pânză de şine care intrau în găuri negre, unde lumini verzi şi roşii stăteau suspendate în depărtare ca nişte puncte de culoare. Nu mai exista nimic altceva, nimic care să dilueze totul, aşa că putea să admire acest singur rost al lor – şi ingenuitatea care stătea în spatele acestui labirint. S-a gândit la clădirea companiei Taggart, care acum se afla exact deasupra capului ei, înaltă până la cer, şi s-a gândit: astea sunt rădăcinile clădirii, rădăcinile scorburoase care se răsucesc pe sub pământ, hrănind oraşul. Când trenul s-a oprit, când ea s-a dat jos şi a simţit betonul platformei sub tocuri, s-a simţit mai uşoară, revigorată, împinsă să acţioneze. A început să meargă repede, ca şi când viteza paşilor ei ar putea să materializeze tot ce simţea. S-au scurs numai — 18 —

câteva clipe până să realizeze că fredona o melodie şi că melodia aceea era Concertul al Cincilea al lui Halley. A simţit că cineva o urmăreşte cu privirea şi s-a întors. Tânărul frânar o ţintuia cu încordare. *** Stătea pe braţul scaunului mare din faţa biroului lui James Taggart, cu pardesiul descheiat peste un costum de călătorie reiat. Eddie Willers stătea în cealaltă parte a camerei, luând din când în când notiţe. Slujba lui era aceea de asistent special al vicepreşedintelui executiv, iar principala lui datorie era să fie garda ei de corp împotriva pierderilor de timp, oricât de nesemnificative ar fi fost ele. Îi cerea să fie prezent la astfel de întâlniri pentru ca, după aceea, să nu mai trebuiască să-i explice nimic. James Taggart stătea în spatele biroului, cu capul adâncit între umeri. — Linia Rio Norte e o groapă de gunoi de la un capăt la altul, a zis ea. E mult mai rău decât am crezut. Dar o s-o salvăm. — Bineînţeles, a zis James Taggart. — O parte din linie mai poate fi salvată. O mică parte şi nu pentru mult timp. O să începem să construim o nouă linie în sectoarele montane, începând cu Colorado. O să avem noua linie în două luni. — O, ţi-a zis Orren Boyle că… — Am comandat şinele de la Rearden Steel. Sunetul scurt, sugrumat, care venea dinspre Eddie Willers devenise un chicotit reţinut. James Taggart nu a răspuns imediat. În sfârşit, a zis: — Dagny, de ce nu vrei să te aşezi, aşa cum face toată lumea? Cu o voce iritată: Nimeni nu discută afacerile aşa. — Eu o fac. Dagny a aşteptat. Apoi, el a întrebat-o, fără s-o privească în ochi: — Ai zis că ai comandat şine de la Rearden? — Aseară. L-am sunat din Cleveland. — Dar Consiliul n-a aprobat-o. Eu n-am aprobat. Nici măcar nu te-ai consultat cu mine. S-a întins peste birou, a ridicat receptorul telefonului şi i l-a întins. — Sună-l pe Rearden şi anulează, a zis. James Taggart s-a adâncit în scaun. — Nu asta am zis, a răspuns el, nervos. Nici vorbă să fi zis asta. — Atunci totul e în ordine? — N-am zis nici asta. Întorcându-se, i-a replicat: — 19 —

— Eddie, spune-le să redacteze contractul cu Rearden Steel. Jim o să-l semneze. A scos o bucată de hârtie mototolită din buzunar şi i-a aruncat-o lui Eddie. Aici sunt sumele şi termenii. Taggart a zis: — Dar Consiliul n-a… — Consiliul n-are nicio legătură cu asta. Te-au autorizat pe tine să cumperi şine acum treisprezece luni. De unde le cumperi e treaba ta. — Nu cred că e bine să luăm o asemenea decizie fără să-i oferim Consiliului şansa să-şi dea cu părerea. Şi nu ştiu de ce ar trebui să-mi asum eu responsabilitatea. — Eu îmi asum responsabilitatea. — Şi care sunt costurile, având în vedere… — Rearden pretinde o sumă mai mică decât Associated Steel al lui Orren Boyle. — Da, şi cu Orren Boyle ce facem? — Am anulat contractul. Aveam dreptul să-l anulăm de acum şase luni. — Când l-ai anulat? — Ieri. — Dar nu m-a sunat să-mi confirme. — N-o să te sune. Taggart s-a uitat în jos. Ea s-a întrebat de ce-i displăcea ideea de a face afaceri cu Rearden şi de ce resentimentul lui avea o tentă atât de evazivă şi de stranie. Rearden Steel fusese cel mai important furnizor al Taggart Transcontinental vreme de zece ani, tocmai de când fusese pus în funcţiune primul cuptor Rearden, pe timpul când tatăl lor era preşedintele companiei feroviare. Vreme de zece ani, majoritatea şinelor lor au venit de la Rearden Steel. Nu erau multe firme în ţară care livrau ce era comandat atunci când era comandat. Rearden Steel era una dintre ele. Dacă era nebună, s-a gândit Dagny, ar fi spus că fratelui ei îi displăcea să facă afaceri cu Rearden pentru că Rearden îşi făcea treaba cu o eficienţă superlativă; dar n-a spus-o, pentru că nu credea că un asemenea sentiment era în limitele posibilului uman. — Nu-i corect, a zis James Taggart. — Ce nu-i corect? — Că facem tot timpul toate comenzile la Rearden. Mi se pare că ar trebui să le dăm şi celorlalţi o şansă. Rearden n-are nevoie de noi; e destul de mare şi fără noi. Ar trebui să-i ajutăm pe cei mai mici să crească. Altfel, tot ce facem e să încurajăm monopolul pieţei. — Nu vorbi prostii, Jim. — De ce trebuie să luăm de fiecare dată materiale de la Rearden? — Pentru că le primim la timp. — Nu-mi place de Henry Rearden. — Mie-mi place. Dar ce importanţă are dacă-mi place sau nu de el? Avem nevoie de şine şi el e singurul care poate să ni le pună la dispoziţie. — 20 —

— Elementul uman e important. N-ai nicio înţelegere asupra factorului uman. — Discutăm despre salvarea unei rute, Jim. — Da, sigur, sigur, dar, totuşi, n-ai nicio înţelegere asupra factorului uman. — Nu, n-am. — Dacă-i dăm lui Rearden o comandă atât de mare pentru şine de oţel… — N-o să fie de oţel. O să fie de metal Rearden. A evitat întotdeauna reacţiile afective, dar a fost forţată să-şi încalce regula când a remarcat expresia de pe faţa lui Taggart. A izbucnit în râs. Metalul Rearden era un aliaj nou, produs de Rearden după zece ani de experimente. Îl lansase pe piaţă destul de recent. Nu primise nicio comandă şi nu avusese niciun client. Taggart nu putea înţelege trecerea lui Dagny de la râsete la tonul ăsta al vocii; glasul ei era rece şi dur: — Las-o moartă, Jim. Ştiu deja tot ce ai de gând să-mi spui. Nimeni nu l-a folosit până acum. Nimeni nu e de acord cu metalul Rearden. Nimeni nu e interesat de el. Nimeni nu-l vrea. Chiar şi aşa, şinele noastre o să fie din metal Rearden. — Dar… a zis Taggart, dar… dar nimeni nu l-a folosit până acum! A observat satisfăcut că, de furie, ea tăcuse. Îi plăcea să observe emoţiile; erau ca nişte lanterne roşii care urmăreau necunoscutul întunecat al personalităţii celuilalt şi care-i însemnau fiecare punct vulnerabil. Dar cum putea cineva să aibă o reacţie emotivă în legătură cu un aliaj de metal şi ce indica o astfel de reacţie era de neînţeles pentru el; aşa că n-avea cum să folosească descoperirea asta a lui. — Părerea generală a celor avizaţi în domeniul metalurgiei, a zis el, pare să fie una sceptică în ceea ce priveşte metalul Rearden, ei susţinând că… — Las-o moartă, Jim. — Ei bine, pe a cui părere te bazezi? — Eu nu cer păreri. — Dar care e criteriul tău? — Raţiunea. — Ei bine, pe a cui judecată te bazezi? — Pe a mea. — Dar cu cine ai vorbit despre asta? — Cu nimeni. — Şi atunci ce naiba ştii tu despre metalul Rearden? — Că e cel mai bun produs care a fost vreodată pus pe piaţă. — De ce? — Pentru că e mai dur decât oţelul, mai ieftin decât el şi va ţine mai mult decât orice alt metal. — Dar cine zice asta? — Jim, am studiat inginerie la facultate. Când înţeleg lucrurile, le înţeleg. — 21 —

— Ce-ai înţeles? — Formula lui Rearden şi testele pe care mi le-a arătat. — Ei bine, dacă erau atât de bune cum zici tu, cineva le-ar fi folosit – şi nimeni nu le foloseşte. A observat clipa ei de furie şi a continuat, nervos: Cum poţi tu să ştii că-i bun? Cum poţi fi atât de sigură? Cum poţi să iei o asemenea decizie? — Cineva ia decizii în ceea ce priveşte lucrurile astea, Jim. Cine? — Ei bine, nu văd de ce ar trebui să fim noi primii. Chiar nu văd de ce. — Vrei să salvăm linia Rio Norte sau nu? Nu i-a răspuns. Dacă ne-am putea permite, aş da la fier vechi toate şinele din sistemul nostru feroviar şi le-aş înlocui cu metal Rearden. Toate trebuie schimbate. Niciuna dintre ele n-o să mai reziste mult. Dar nu ne permitem. Trebuie să ieşim din impasul ăsta întâi. Vrei să trecem peste asta sau nu? — Tot suntem cea mai bună companie feroviară din ţară. Ceilalţi o duc mult mai rău. — Deci vrei să rămânem în impas? — N-am zis asta! De ce trebuie de fiecare dată să generalizezi în felul ăsta? Şi, dacă eşti îngrijorată în privinţa banilor, nu înţeleg de ce vrei să-i cheltui pe Rio Norte când Phoenix-Durango ne-a furat toate afacerile în regiunea aia. De ce să cheltuim bani când n-avem nicio garanţie că investiţia noastră n-o să fie în zadar din cauza competiţiei? — Pentru că Phoenix-Durango e o cale feroviară excelentă, dar eu am de gând să fac linia Rio Norte mai bună. Pentru că am de gând să-i înving pe Phoenix-Durango dacă-i nevoie – doar că n-o să fie nevoie, pentru că e destul loc pentru două sau trei companii feroviare care să facă o avere în Colorado. Pentru că aş ipoteca tot sistemul ca să construiesc o filială în orice district de lângă Ellis Wyatt. — M-am săturat să aud de Ellis Wyatt. Nu-i plăcea felul în care ochii ei s-au întors către el şi au rămas ficşi, luându-l la ţintă pentru un moment. — Nu văd de ce e nevoie să acţionăm atât de repede, a zis el; părea ofensat. Spunemi, ce crezi că e aşa îngrijorător în situaţia actuală de la Taggart Transcontinental? — Consecinţele alegerilor tale, Jim. — Care alegeri? — Una la mână, experimentul de treisprezece luni cu Associated Steel. A doua la mână, catastrofa ta mexicană. — Consiliul a aprobat contractul cu Associated Steel, a zis el repede. Consiliul a votat în favoarea construcţiei liniei San Sebastián. Pe lângă asta, nu ştiu de ce spui că-i o catastrofă. — Pentru că guvernul mexican e pe punctul să-ţi naţionalizeze linia. — Minciuni! James Taggart aproape urla. Astea sunt doar zvonuri maliţioase! Ştiu din surse sigure că… — 22 —

— Nu-ţi arăta frica, Jim, a zis ea cu dispreţ. El n-a răspuns. — N-are niciun sens să te panichezi acum, a zis ea. Tot ce putem face în clipa asta este să amortizăm pierderea. Va fi o pierdere uriaşă. Patruzeci de milioane de dolari e o pierdere din care n-o să ne revenim uşor. Dar Taggart Transcontinental a trecut mai demult peste suficiente şocuri de felul ăsta. O să am grijă să treacă şi de ăsta. — Refuz să iau în calcul posibilitatea, refuz complet să iau în calcul posibilitatea ca linia San Sebastián să fie naţionalizată. — Bine, n-o lua în calcul. Ea a tăcut. El a zis, pe un ton defensiv: — Nu văd de ce eşti atât de nerăbdătoare să-i dai o şansă lui Ellis Wyatt şi, în acelaşi timp, eşti total împotriva dezvoltării unei ţări care n-a fost privilegiată şi n-a avut niciodată o şansă. — Ellis Wyatt nu cere nimănui şanse. Şi nu e treaba mea să dau şanse. Administrez o companie feroviară. — Mi se pare că asta e o viziune extrem de îngustă. Nu înţeleg de ce ar trebui să ajutăm un singur om în loc să ajutăm o naţiune. — Nu mă interesează să ajut pe nimeni. Mă interesează să fac bani. — Asta e o atitudine inadecvată. Egoismul şi foamea de bani sunt fenomene ale trecutului. E general acceptat faptul că interesele societăţii, ca un întreg, trebuie să primeze întotdeauna în raport cu orice afacere privată, care… — Cât de mult mai ai de gând să vorbeşti ca să eviţi subiectul, Jim? — Care subiect? — Comanda pentru metalul Rearden. Nu i-a răspuns. A privit-o în tăcere. Corpul ei suplu, aproape să se prăbuşească din pricina epuizării, se menţinea drept printr-o linie corectă a umerilor, iar umerii i se păstrau drepţi printr-un efort conştient al voinţei. Puţinor oameni le plăcea chipul ei: era mult prea rece, ochii erau mult prea intenşi; nimic nu putea vreodată să-i dea farmecul gingăşiei. Picioarele frumoase, care alunecau de pe braţul fotoliului direct în mijlocul imaginii pe care o avea, îl enerva el; anulau tot ceea ce apreciase până acum. Ea a tăcut mâlc; atunci fusese forţat să întrebe: — Te-ai decis s-o comanzi aşa, într-un impuls de moment, prin telefon? — M-am decis acum şase luni. Aşteptam ca Hank Rearden să fie gata să dea drumul producţiei. — Nu-i spune Hank Rearden. E vulgar. — Aşa îi spune toată lumea. Nu schimba subiectul. — De ce l-ai sunat tocmai noaptea trecută? — N-am putut să dau de el mai devreme. — De ce n-ai aşteptat să te întorci la New York şi să… — Pentru că am văzut linia Rio Norte. — 23 —

— Ei bine, am nevoie de timp să mă gândesc la asta, să prezint ideea Consiliului, să-i consult pe cei mai buni… — N-avem timp de asta. — Nu mi-ai oferit şansa să-mi formez o opinie. — Mă doare-n cot de opinia ta. N-o să mă cert cu tine, cu Consiliul tău sau cu profesioniştii tăi. Trebuie să faci o alegere şi o s-o faci acum. Doar spune dacă da sau nu. — Ăsta e un mod ridicol, arbitrar şi peste mână de a… — Da sau nu? — Asta-i problema cu tine. Tot timpul e vorba de da sau nu. Lucrurile nu sunt niciodată aşa, absolute. Nimic nu e absolut. — Şinele de metal sunt. Alegerea de a le comanda e sau nu e. A aşteptat. James nu i-a răspuns. — Ei bine? a întrebat ea. — Îţi asumi responsabilitatea? — Da. — Dă-i drumul, a zis el şi a adăugat: Dar e riscul tău. N-o s-o anulez, dar nu-ţi promit că n-o să le spun celor din Consiliu părerea mea. — Spune-le ce vrei. S-a ridicat să plece. El s-a aplecat în faţă, pe deasupra mesei, ezitând şi fără să vrea să încheie conversaţia atât de abrupt. — Realizezi că e nevoie de o procedură anevoioasă pentru ca toată povestea asta să funcţioneze, nu? a întrebat el; cuvintele aproape că purtau în ele o urmă de speranţă. Nu-i atât de simplu. — O, sigur, a zis ea. O să-ţi trimit un raport detaliat, pe care Eddie o să-l pregătească şi pe care tu n-o să-l citeşti. Eddie o să te ajute să-l finalizezi. Eu plec la Philadelphia noaptea asta, să mă întâlnesc cu Rearden. Avem multă treabă de făcut. A adăugat: E atât de simplu, Jim. Se întorsese să plece când el a vorbit din nou – şi ceea ce a zis părea complet irelevant. — Normal că e simplu pentru tine, pentru că tu eşti norocoasă. Alţii nu pot s-o facă. — Să facă ce? — Alţii sunt umani. Sunt sensibili. Nu pot să-şi dedice viaţa întreagă metalelor şi motoarelor. Tu eşti norocoasă – n-ai avut niciodată sentimente. N-ai simţit nimic niciodată. În timp ce se uita la el, ochii ei negru-închis au trecut de la uluire la împietrire, apoi la o expresie ciudată, care semăna cu o privire dezgustată, doar că părea să se refere la ceva mai mult decât la momentul acesta. — Nu, Jim, a zis ea încet, eu n-am simţit niciodată nimic. — 24 —

Eddie Willers a urmat-o în biroul ei. De fiecare dată când ea se întorcea i se părea că lumea devenea mai clară, mai simplă, mai uşor de înfruntat – şi-şi uita momentele de anxietate monstruoasă. Era singura persoană care găsea firesc faptul că ea era vicepreşedintele executiv al unei mari companii feroviare, chiar dacă era o femeie. Ea îi spusese, când aveau zece ani, că va administra compania într-o zi. Nu-l uimea nici acum, aşa cum nu-l uimise nici atunci, în ziua aia, într-un luminiş din pădure. Când au intrat în birou, când a văzut-o că se aşază şi se uită la bileţelele pe care i le-a lăsat, s-a simţit la fel cum se simţea când se aşeza la volan, pornea motorul şi roţile se puneau în mişcare. Era gata să iasă din birou când şi-a adus aminte de o chestiune pe care nu i-o spusese. — Owen Kellogg de la Divizia terminalului mi-a cerut să stabilesc o întâlnire cu tine, a zis el. Şi-a ridicat privirea, uluită. — Asta-i amuzant. Urma să trimit pe cineva după el. Spune-i să urce. Vreau să discut cu el… Eddie, a adăugat dintr-odată, înainte să încep, spune-le să-mi facă legătura cu Ayers de la Casa de Discuri Ayers. — De la Casa de Discuri? a întrebat el şovăitor. — Da, e ceva ce vreau să-l întreb. Când vocea domnului Ayers, plină de curtoazie şi energică, a întrebat-o cum poate să-i fie de folos, ea l-a întrebat: — Puteţi să-mi spuneţi dacă Richard Halley a compus un nou concert de pian, al cincilea? — Un al cincilea concert, domnişoară Taggart? Nu, sigur că nu a compus aşa ceva. — Sunteţi sigur? — Foarte sigur, domnişoară Taggart. Nu a mai compus nimic de opt ani. — Mai e în viaţă? — Da, adică, nu pot să spun sigur, a ieşit complet din viaţa publică, dar sunt sigur că am fi auzit dacă ar fi murit. — Dar aţi fi aflat dac-ar mai fi compus ceva? — Bineînţeles. Noi am fi fost primii care ar fi ştiut. Noi îi imprimăm piesele. Dar nu mai compune. — Înţeleg. Mulţumesc. Când Owen Kellogg a intrat în biroul ei, l-a privit cu satisfacţie. Era mândră să vadă că avusese dreptate când îşi reamintise vag înfăţişarea lui – faţa lui avea aceleaşi trăsături cu ale tânărului frânar din tren, chipul acelui tip de bărbat cu care putea să colaboreze. — Ia loc, domnule Kellogg, a zis ea, dar el a rămas în picioare în faţa biroului. — M-aţi rugat cândva să vă dau de ştire dacă decid să-mi schimb locul de muncă, — 25 —

domnişoară Taggart, a zis el. Aşa că am venit să vă spun că-mi dau demisia. Se aşteptase la orice altceva în afară de asta; i-a luat ceva timp până să întrebe, încet: — De ce? — Dintr-un motiv personal. — Ai nemulţumiri în ceea ce priveşte compania? — Nu. — Ai primit o ofertă mai bună? — Nu. — La ce companie feroviară te duci? — Nu mă duc la nicio companie feroviară, domnişoară Taggart. — Atunci ce slujbă o să ai? — Nu m-am hotărât încă. Ea l-a studiat, simţindu-se puţin inconfortabil. Nu era nicio urmă de ostilitate pe faţa lui; se uita direct în ochii ei, răspundea simplu, direct; vorbea ca cineva care nu are nimic de ascuns sau de demonstrat; privirea lui era politicoasă şi goală. — Atunci de ce vrei să-ţi dai demisia? — E o problemă personală. — Eşti bolnav? E vorba despre sănătatea ta? — Nu. — Pleci din oraş? — Nu. — Ai primit o moştenire care îţi permite să te pensionezi? — Nu. — Ai de gând să continui să lucrezi? — Da. — Dar nu mai vrei să lucrezi pentru Taggart Transcontinental. — Nu. — În cazul acesta, ceva trebuie să se fi întâmplat care să te fi determinat să iei o astfel de decizie. Ce? — Nimic, domnişoară Taggart. — Mi-ar plăcea să-mi spui. Am motive să vreau să ştiu. — Mă credeţi pe cuvânt, domnişoară Taggart? — Da. — Nicio persoană, niciun fapt şi niciun eveniment care are legătură cu slujba mea de aici nu a avut vreo influenţă asupra deciziei mele. — Nu ai nicio obiecţie cu privire la politica Taggart Transcontinental? — Niciuna. — Atunci poate că o să reanalizezi problema când vei asculta ce vreau să-ţi spun. — Îmi pare rău, domnişoară Taggart. Nu pot. — 26 —

— Pot să-ţi spun ce aveam în minte? — Da, dacă doriţi. — Mă crezi pe cuvânt că m-am decis să-ţi ofer postul pe care am de gând să ţi-l ofer dinainte să vii să mă vezi? Vreau să ştii asta. — O să vă cred întotdeauna pe cuvânt, domnişoară Taggart. — E postul de director al Diviziei Ohio. E al tău dacă-l vrei. Pe faţa lui nu se vedea nicio reacţie, ca şi când cuvintele nu aveau mai mult înţeles pentru el decât pentru un sălbatic care nu auzise niciodată de trenuri. — Nu-l vreau, domnişoară Taggart. După un moment, ea a zis, cu vocea încordată: — Scrie-ţi contractul, Kellogg. Zi-mi preţul tău. Vreau să rămâi. Orice ofertă ai avea de la orice companie feroviară, pot să-ţi dau mai mult. — Nu o să lucrez la o altă companie feroviară. — Credeam că-ţi iubeşti munca. Acesta a fost primul semn de emoţie pe care l-a lăsat să se vadă, doar o uşoară mărire a ochilor şi o accentuare ciudată şi tăcută a vocii lui când a răspuns: — O iubesc. — Atunci spune-mi ce trebuie să fac ca să rămâi la noi! Propunerea fusese atât de involuntară şi sinceră, încât el s-a uitat la ea ca şi când l-ar fi atins, în sfârşit. — Poate că e nedrept să vin aici să vă spun că-mi dau demisia, domnişoară Taggart. Ştiu că m-aţi rugat să vă spun, fiindcă doreaţi să aveţi şansa să-mi prezentaţi o contraofertă. Aşa că, dacă am venit, v-am dat impresia că sunt deschis la negocieri. Dar nu sunt. Am venit doar pentru că… pentru că am vrut să mă ţin de cuvânt. Pauza aia din vocea lui a fost ca un fulger neaşteptat, care-i demonstra cât de mult însemnase pentru el interesul şi cererea ei şi că decizia lui nu fusese deloc luată cu uşurinţă. — Kellogg, nu există nimic ce ţi-aş putea oferi? — Nimic, domnişoară Taggart. Nimic. S-a întors să plece. Pentru prima dată în viaţă, se simţea neajutorată şi învinsă. — De ce? a întrebat, fără să i se adreseze lui. El s-a oprit. A dat din umeri şi a zâmbit – se trezise la viaţă pentru un moment şi fusese cel mai straniu zâmbet pe care îl văzuse vreodată: avea în el o satisfacţie secretă şi o inimă sfâşiată şi o tristeţe fără margini. I-a răspuns: — Cine-i John Galt?

— 27 —

Capitolul II Lanţul A început cu câteva luminiţe. Trenul Taggart rula către Philadelphia când câteva luminiţe difuze, scânteietoare au apărut în întuneric; păreau să nu aibă un rost anume pe întinderea câmpului pustiu, dar erau, în acelaşi timp, mult prea puternice să nu aibă niciun scop. Pasagerii le urmăreau alene, fără interes. A urmat silueta neagră a unei construcţii, de-abia vizibilă pe cer, apoi o clădire imensă, apropiată de şină; clădirea era întunecată, iar reflexiile farurilor trenului se înlănţuiau pe sticla solidă a pereţilor ei. Un marfar bloca vederea, dând geamurilor un efect ciudat, ca şi când ar fi emanat zgomote. Într-o apariţie subită deasupra vagoanelor plate, pasagerii au văzut construcţii îndepărtate sub o strălucire neclară, roşiatică, profilată pe cer; strălucirea se deplasa ca un spasm, fără regularitate, ca şi când construcţiile ar fi respirat. Când marfarul a trecut, au văzut clădiri unghiulare învelite în spirale de abur. Razele câtorva lumini puternice decupau fascicule drepte prin spirale. Aburul era roşu. Cerul era roşu. Construcţia care a urmat nu semăna cu o clădire, ci mai degrabă cu o carcasă de sticlă striată care cuprindea grinzi, macarale şi suspensoare într-o dispersie de flăcări – solidă, orbitoare, portocalie. Pasagerii nu puteau percepe complexitatea a ceea ce părea să fie un oraş întins pe câteva mile, care fremăta fără să ofere vreun semn al prezenţei umane. Au văzut turnuri care păreau să fie zgârie-nori contorsionaţi, poduri care atârnau în aer şi răni scuipând flăcări din pereţii solizi. Au văzut o coloană de cilindri strălucitori rulând în noapte; cilindrii erau dintr-un metal incandescent. O clădire de birouri a apărut aproape de şine. Firma mare de neon de pe acoperişul ei a luminat interiorul vagoanelor când acestea au trecut pe lângă ea. Scria: REARDEN STEEL. Unul dintre pasageri, care era profesor de economie, i-a spus însoţitorului său: — Ce importanţă are individul în reuşitele titanice ale erei industriale? Altul, care era jurnalist, şi-a făcut o însemnare pe care s-o folosească mai târziu într-unul din articolele lui: Hank Rearden este genul de om care îşi scrie numele pe tot ce atinge. Puteţi, din acest simplu fapt, să vă formaţi o opinie despre caracterul lui Hank Rearden. Trenul înainta cu viteză în întuneric când o explozie roşie a izbucnit spre cer, din spatele unei construcţii. Pasagerii n-au băgat-o în seamă; turnarea unei noi şarje de oţel era un eveniment. — 28 —

Era prima şarjă din prima comandă pentru metal Rearden. Pentru oamenii de la supapa de evacuare a cuptorului din interiorul fabricii, prima erupţie a metalului lichid din cuptor a dat o senzaţie ciudată, ca şi cum o nouă zi ar fi început. Metalul încins care se scurgea lent în spaţiu avea culoarea pură a luminii solare. Spirale negre de abur pluteau deasupra şi scântei roşii izbucneau din ele. Fântâni de scântei care erupeau în spasme regulate, ca dintr-o arteră perforată. Aerul părea să se preschimbe în calcar, reflectând o flacără calcaroasă care nu era acolo, pete roşii unduindu-se şi deplasându-se prin spaţiu, ca şi cum n-ar fi fost parte din construcţia aceea făcută de om, ca şi când erau pe punctul de a înghiţi coloanele, grinzile, macaralele de deasupra. Dar metalul lichid n-avea nimic de a face cu violenţa. Era o curbă albă şi lungă cu textura satinului, ca un zâmbet care radiază prietenie. Se scurgea ascultător printr-un ajutaj de ceramică, cu două margini casante care îl ţineau în frâu, şi ajungea, de la o înălţime de douăzeci de picioare, într-o cuvă de turnare de două sute de tone. O ghirlandă de stele atârna deasupra şuvoiului, ţâşnind din suprafaţa lui netedă şi părând delicată ca dantelăria şi nevinovată ca tumbele copiilor. Doar la o privire mai atentă se putea observa că satinul alb fierbea. Din când în când, câţiva stropi erau împroşcaţi şi ajungeau pe pământul de jos: erau de metal şi, răcindu-se când atingeau pământul, izbucneau în flăcări. Două sute de tone de metal care trebuia să fie mai tare decât oţelul, lichefiindu-se la o temperatură de patru sute de grade, puteau să distrugă orice zid al construcţiei şi pe oricine lucra în fabrică. Dar fiecare centimetru din cursul lui, fiecare atmosferă din presiunea lui şi formula fiecărei molecule erau controlate şi produse cu un scop precis şi conştient, la care se lucrase vreme de zece ani. Legănându-se în întunericul fabricii, lumina orbitoare brăzda încontinuu faţa unui bărbat care stătea într-un colţ îndepărtat; se sprijinise de o coloană şi privea. Lumina a făcut, pentru o secundă, un arc până la ochii lui, care aveau culoarea şi proprietăţile gheţii palide şi albastre, după aceea, de-a lungul coloanei negre şi de-a lungul şuviţelor lui de păr blond-cenuşiu, iar apoi, de-a lungul curelei de la trenciul său şi de-a lungul buzunarelor în care-şi afundase mâinile. Era înalt şi uscăţiv; tot timpul fusese mult prea înalt pentru oamenii din jurul său. Faţa lui era reliefată de doi obraji proeminenţi şi de câteva linii ascuţite; nu erau ridurile bătrâneţii, le avusese întotdeauna: îl făceau să arate bătrân la douăzeci de ani şi tânăr acum, la patruzeci şi cinci. Dintotdeauna i se spusese că are o faţă urâtă, pentru că era nemiloasă şi de neînduplecat, pentru că era inexpresivă. Rămăsese inexpresivă şi acum, când se uita la metal. Era Hank Rearden. Metalul ajungea la gura cuvei de turnare şi se scurgea mai departe cu o abundenţă arogantă. Apoi, picăturile albe, orbitoare, deveneau maro, iar mai târziu, într-o secundă, erau ţurţuri negri de metal, care începeau să se sfărâme. Scoria începea să prindă, pe margini, o crustă groasă, maro, care semăna cu scoarţa pământului. Când crusta devenea din ce în ce mai groasă, câteva cratere se spărgeau, iar lichidul alb — 29 —

încă mai fierbea înăuntru. Un om a apărut în cabina unei macarale, deasupra capului lui Rearden. A tras de o manetă cu o mişcare firească: cârlige de oţel au coborât pe un lanţ, au prins mânerele cuvei de turnare, au ridicat-o cu grijă, ca pe o oală cu lapte, şi două sute de tone de metal au traversat aerul înspre un şir de forme care abia aşteptau să fie umplute. Hank Rearden s-a lăsat pe spate, închizându-şi ochii. A simţit coloana tremurând sub forţa macaralei. Totul e în regulă, s-a gândit. Un muncitor l-a văzut şi a zâmbit larg, ca şi când i-ar fi dat de înţeles că simte acelaşi lucru, ca un complice în timpul unei mari sărbători, care ştia de ce silueta aceea înaltă, cu păr blond, trebuia să fie prezentă acolo în noaptea asta. Rearden i-a zâmbit înapoi: era singurul salut pe care îl primise. S-a întors apoi în biroul său, devenind din nou aceeaşi figură inexpresivă. Era târziu când Hank Rearden a plecat din birou în noaptea aceea ca să ajungă de la fabrică acasă. Era un drum de câteva mile printr-un câmp gol, dar simţea nevoia să meargă pe jos, fără vreun motiv concret. A mers cu o mână în buzunar, cu degetele strânse în jurul unei brăţări. Era din metal Rearden şi avea forma unui lanţ. Degetele i se mişcau, mângâindu-i din când în când suprafaţa. Îi luase zece ani să facă brăţara aia. Zece ani, s-a gândit el, înseamnă mult timp. Drumul era întunecat, mărginit de copaci. Dacă se uita în sus, putea să vadă câteva frunze pe suprafaţa stelelor; frunzele erau încovoiate şi uscate, gata să cadă. Se vedeau câteva lumini îndepărtate în geamurile caselor, care se împrăştiau pe drum; dar luminile făceau ca drumul să pară şi mai rupt de lume. Se simţea singur doar atunci când era fericit. Se întorcea, din când în când, să privească înapoi, la strălucirea roşie a cerului deasupra fabricii. Nu se gândise la cei zece ani care trecuseră. Ce rămăsese din ei acum, în seara aceasta, era numai o senzaţie pe care nu o putea defini, nimic în afara faptului că era tăcută şi solemnă. Senzaţia era un cumul, iar el nu voia să adune din nou părţile care o compuneau. Dar ele, chiar dacă nu voia să şi le reamintească, erau acolo, înăuntrul senzaţiei. Erau nopţile petrecute în faţa cuptoarelor aprinse din laboratoarele de cercetare ale fabricii… …nopţile petrecute în atelierul de la el de acasă, aplecat deasupra hârtiilor pe care le umplea cu formule şi apoi le rupea cu furia eşecului… …zilele în care tinerii cercetători din mica echipa pe care o alesese să-i vină în ajutor aşteptau instrucţiuni, ca nişte soldaţi care sunt gata de o bătălie deja pierdută, care-şi epuizaseră ingenuitatea, încă perseverenţi, dar tăcuţi, cu propoziţia pe care niciodată n-o spuneau şi care le stătea pe limbă, plutind în aer: „Domnule Rearden, nu are cum să existe aşa ceva”… …mesele, întrerupte şi abandonate la fiecare gând fulgerător, la fiecare gând care putea fi pus în practică, încercat, testat, asupra căruia se putea lucra luni de zile şi — 30 —

care era, în final, catalogat ca un nou eşec… …clipele în care fugea de conferinţe, de contracte, de obligaţiile celui care administra cele mai bune fabrici de oţel din ţară, clipele în care fugea aproape vinovat, ca şi când ar fi fugit la o iubire secretă… …unicul gând care a dominat imuabil un răstimp de zece ani, luând în stăpânire tot ce făcea şi tot ce vedea, gândul care era suspendat în mintea lui atunci când privea clădirile unui oraş, şinele unei căi ferate, lumina din ferestrele unei ferme îndepărtate, cuţitul din mâna unei femei frumoase care tăia un fruct la un banchet, gândul la un aliaj de metal care să facă mai mult decât a făcut oţelul vreodată, un metal care va fi pentru oţel ceea ce oţelul a fost pentru fier… …mustrările pe care şi le făcea sieşi când anula o speranţă sau o mostră, nelăsându-şi creierul să admită că trupul îi era obosit, fără să-şi acorde timp să simtă, şi trecând de nenumărate ori prin torturile chinuitoare ale lui „nu-i destul de bun… nici acum nu-i destul de bun...” şi mergând mai departe mânat de un singur gând: acela că are cum să existe aşa ceva… …după aceea, ziua în care existase aşa ceva şi acel ceva fusese denumit metal Rearden… …acestea erau lucrurile care deveniseră o căldură albă, care se topiseră şi fuzionaseră înăuntrul lui, iar aliajul lor era o senzaţie stranie, tăcută, care îl făcea să zâmbească pe drumul din întuneric şi să se întrebe de ce fericirea putea să doară. După o vreme, a realizat că se gândea la trecutul lui, ca şi când anumite zile de demult i se deschideau înainte, cerând să fie revăzute. N-a vrut să se uite la ele; dispreţuia amintirile şi le credea o slăbiciune fără sens. Dar apoi a înţeles că se gândise la ele în seara asta în cinstea acelei bucăţi de metal din buzunarul său. Abia atunci a dat frâu liber amintirilor. Şi-a amintit ziua când stătea pe un tăpşan pietros şi a simţit un şiroi de transpiraţie scurgându-i-se de la tâmplă până pe gât. Avea paisprezece ani şi era prima lui zi de lucru în minele de fier din Minnesota. Încerca să înveţe să respire cu toată durerea acută din piept. S-a ridicat în picioare, blestemându-se, pentru că-şi propusese să nu fie obosit. După o vreme, s-a întors la munca lui; se hotărâse că durerea nu era un motiv bun ca să se oprească. A văzut ziua când stătea la geamul biroului său şi privea minele; din dimineaţa aia, erau ale lui. Avea treizeci de ani. Ce se întâmplase în anii de dinainte nu conta, tot aşa cum nici durerea nu conta. Lucrase în mine, în uzine, în fabricile de oţel din nord, avansând, încet-încet, către scopul pe care şi-l alesese. Tot ce-şi amintea din vremea când fusese în slujbele astea era că oamenii din jurul lui nu păreau să ştie vreodată ce au de făcut, în vreme ce el ştiuse întotdeauna. Îşi amintea cum se întrebase de ce atâtea mine de fier se închid, aşa cum şi acestea fuseseră pe punctul de a se închide înainte de a le prelua el. S-a uitat la pragurile stâncoase din depărtare. Muncitorii puneau un nou semn deasupra porţii de la începutul drumului: „Minereuri Rearden”. — 31 —

Şi-a amintit o seară în care stătea întins pe masa din birou. Era târziu şi oamenii lui plecaseră, aşa că putea să stea acolo întins fără să-l vadă nimeni. Era obosit. Se simţea ca şi când ar fi alergat într-o cursă în care adversar îi era propriul corp, iar toată epuizarea de peste ani, pe care refuzase s-o creadă, îl prinsese din urmă şi îl ţintuise de masa aia. Nu simţea nimic în afară de dorinţa de a nu se mişca. Nu avea energia necesară să simtă – nici măcar să sufere. Arsese tot ce era de ars în el, consumase atât de multe impulsuri de a începe proiecte noi şi se întreba dacă exista cineva care ar fi putut să-i dea impulsul de care avea nevoie, acum, când se simţea incapabil să se ridice de-acolo. S-a întrebat cine îl făcuse aşa cum era şi cine îl împinsese de la spate tot timpul. Şi-a ridicat apoi capul. Încet, cu cel mai mare efort pe care-l făcuse vreodată, şi-a ridicat corpul până a reuşit să se sprijine de masă cu o mână tremurătoare. Nu şi-a mai pus întrebarea asta niciodată. Şi-a amintit ziua când se afla pe un deal şi se uita la pustiul murdar alcătuit din construcţii, care fuseseră odată o fabrică de oţel. Era închisă şi abandonată. O cumpărase cu o noapte în urmă. Vântul bătea tare şi o lumină gri se vedea din spatele norilor. În lumina aceea, a văzut un roşu maroniu de rugină, precum sângele închegat, pe oţelul macaralelor gigantice, şi buruieni verde-deschis, ca nişte canibali crescând îmbuibaţi peste grămăjoarele de sticlă spartă de la baza zidurilor, care erau nişte schelete exterioare goale. La o poartă, în depărtare, a văzut siluetele negre ale oamenilor. Erau şomerii din cocioabele putrezite a ceea ce cândva fusese un oraş prosper. Aşteptau în tăcere, privind maşina strălucitoare pe care el o lăsase la poarta fabricii; se întrebau dacă bărbatul de pe deal era acel Hank Rearden despre care vorbea toată lumea şi dacă era adevărat că fabrica urma să fie redeschisă. Un ziar scria: „Ciclul istoric al producţiei de oţel din Pennsylvania e pe o pantă descendentă, iar experţii consideră că aventura lui Henry Rearden în industria metalurgică e sortită eşecului. Veţi fi, în curând, martorii senzaţionalului eşec al senzaţionalului Henry Rearden”. Asta se întâmplase cu zece ani în urmă. În noaptea asta, vântul rece care-i şfichiuia faţa părea acelaşi vânt de atunci. S-a întors, a privit înapoi. Strălucirea roşie a fabricii respira înspre cer. Era o imagine ce-ţi dădea acelaşi sentiment de renaştere pe care ţi-l dă un răsărit. Astea fuseseră opririle lui, staţiile la care ajunsese trenul şi staţiile din care plecase. Nu-şi aducea aminte nimic concret din anii petrecuţi între ele; totul era în ceaţă, ca şi când ar fi trecut în viteză. Orice ar fi fost, s-a gândit el, oricare ar fi fost efortul şi oricât de mare durerea, meritase, pentru că ele îl făcuseră să ajungă în acel moment – ziua în care prima şarjă a primei comenzi de metal Rearden fusese turnată pentru a deveni şine ale Taggart Transcontinental. A atins brăţara din buzunar. O făcuse din primele grame de metal care fuseseră turnate. Era pentru soţia lui. — 32 —

În timp ce o atingea, a realizat, dintr-odată, că se gândise la o abstracţiune numită soţia lui – nu la femeia cu care era căsătorit. A simţit o urmă de regret, dorindu-şi să nu fi făcut brăţara, după aceea, un val de reproşuri pentru că simţise regretul. A clătinat din cap. Nu era acum momentul pentru aceleaşi vechi îndoieli. A simţit că poate ierta orice, oricum, pentru că fericirea era cel mai puternic agent purificator. Era convins că fiecare fiinţă îi doreşte binele în noaptea asta. A vrut să se întâlnească cu cineva, să dea nas în nas cu primul străin, să stea în faţa lui dezarmat şi complet deschis şi să zică: „Uită-te la mine”. Oamenii, s-a gândit el, erau la fel de flămânzi să vadă imaginea fericirii cum fusese şi el – măcar o întrerupere în pânza acelui sac de suferinţă, cenuşiu, care părea atât de inexplicabil şi inutil. Niciodată nu fusese capabil să înţeleagă de ce oamenii trebuie să fie nefericiţi. Drumul întunecat urcase imperceptibil un deal. S-a oprit şi s-a întors. Strălucirea roşiatică era o bandă îngustă, departe, în vest. Deasupra ei, mărunte, la câteva mile distanţă, cuvintele unei firme de neon erau scrise pe întunericul cerului: REARDEN STEEL. Şi-a îndreptat umerii, ca şi când ar fi fost în faţa unui juriu. S-a gândit că în întunericul nopţii mai multe semne erau aprinse în ţară: Minereuri Rearden – Cărbune Rearden – Calcar Rearden. S-a gândit la zilele care trecuseră. Şi-a dorit să fi fost cu putinţă să aprindă deasupra lor o firmă, care să lumineze: Viaţa Rearden. S-a întors dintr-odată şi a mers mai departe. Când drumul se apropia din ce în ce mai mult de casa lui, şi-a dat seama că paşii îi erau mai lenţi şi că, puţin câte puţin, fericirea lui dispărea. A simţit un dram de repulsie la gândul că o să intre în casă, repulsie pe care nu voia s-o simtă. Nu, s-a gândit, nu în noaptea asta; o să înţeleagă în noaptea asta. Dar nu ştia, niciodată nu definise ce anume voia ca ei să înţeleagă. Când s-a apropiat de casă, a văzut luminile aprinse în sufragerie. Se afla pe o coastă de deal, înălţându-se în faţa lui ca un corp alb; părea goală, cu câteva coloane care vădeau lipsa de interes pentru ornamente; avea aerul nudităţii care nu merită dezvăluită. Nu a fost sigur dacă soţia lui îl observase când a intrat în sufragerie. Stătea lângă şemineu, vorbind, curba pe care o desena mâna ei plutea ca o accentuare graţioasă a cuvintelor. A perceput o pauză scurtă în vocea ei şi s-a gândit că îl văzuse, dar nu şi-a ridicat privirea şi şi-a continuat propoziţia, aşa că nu putea fi sigur. — E doar o problemă: aceea că un om de cultură e plictisit de presupusele minuni ale ingenuităţii materiale, zicea ea. El refuză pur şi simplu să fie fascinat de instalaţii. După aceea şi-a întors capul, s-a uitat la Rearden, care stătea în umbră, în cealaltă parte a camerei lungi, şi braţele i s-au deschis cu graţie, de parcă ar fi avut două gâtlejuri de lebădă în locul lor. — Dar, dragule, a zis ea, pe un ton amuzat, nu e cam devreme să ajungi acasă? Nai găsit ceva gunoi pe care să-l mături sau vreo conductă pe care s-o lustruieşti? S-au întors cu toţii către el – mama lui, fratele lui, Philip, şi Paul Larkin, vechiul lor — 33 —

prieten. — Îmi pare rău, a răspuns el, ştiu c-am întârziat. — Nu spune că-ţi pare rău, a zis mama lui. Puteai să dai un telefon. El s-a uitat la ea, încercând să-şi amintească vag ceva. Ai promis că o să ajungi la cină în seara asta. — O, aşa e, ai dreptate, am promis. Îmi pare rău. Dar azi, la fabrică, am turnat… Sa oprit; nu ştia ce-l făcuse incapabil să spună singurul lucru pe care voia să-l spună; a adăugat doar: Am… uitat. — Asta vrea să spună şi mama, a zis Philip. — O, lăsaţi-l să-şi pună ordine în gânduri, încă n-a ajuns aici, e tot la fabrică, a zis soţia lui, veselă. Poţi să-ţi dai jos haina, Henry. Paul Larkin se uita la el cu ochii devotaţi ai unui câine descumpănit. — Salut, Paul, a zis Rearden. Când ai ajuns? — O, tocmai m-am dat jos din cinci-trei-cinciul care a venit de la New York. Larkin zâmbea, recunoscător pentru atenţia care îi fusese acordată. — Ceva probleme? — Cine n-are probleme în vremurile astea? Zâmbetul lui Larkin a devenit resemnat, sugerând că remarca era doar una filosofică. Dar nu, nicio problemă anume de data asta. M-am gândit doar să trec să te văd. Soţia lui a râs. — L-ai dezamăgit, Paul. S-a întors către Rearden: E un complex de inferioritate sau de superioritate, Henry? Crezi că nu vrea nimeni să te vadă doar ca să te vadă sau crezi că nu există nimeni care să se poată descurca fără ajutorul tău? A vrut să nege cu tărie, dar ea îi zâmbea ca şi cum fusese numai o glumă, iar el nu era capabil de conversaţii care nu se presupunea că ar fi serioase, aşa că n-a răspuns. A stat acolo, uitându-se la ea, gândindu-se la toate lucrurile pe care nu fusese niciodată capabil să le înţeleagă. Lillian Rearden era considerată, în general, o femeie frumoasă. Avea un corp zvelt şi graţios, de felul celor care arătau bine în rochiile cu talie înaltă, stil Empire, pe care-şi făcuse un obicei să le poarte. Trăsăturile ei splendide semănau cu cele ale unui medalion din aceeaşi perioadă: pure şi mândre. Iar buclele şaten-deschis, lucioase ale părului ei, purtate cu o simplitate clasică, sugerau o frumuseţe imperială, austeră. Dar când se întorcea cu faţa, oamenii aveau un uşor sentiment de dezamăgire. Chipul nu-i era frumos. Ochii erau problema: erau aproape palizi, nici gri, nici maro, fără viaţă, cu totul inexpresivi. Rearden se întrebase de ce, deşi era amuzată atât de des, pe faţa ei nu se citea nici măcar o tentă de veselie. — Ne-am mai întâlnit, dragule, a zis ea, răspunzându-i la privirea cercetătoare, chiar dacă nu pari să fii sigur de asta. — Ai mâncat ceva la cină, Henry? l-a întrebat maică-sa; era o nerăbdare plină de reproş în vocea ei, ca şi cum foamea lui ar fi fost o insultă la adresa ei. — Da… nu… nu mi-a fost foame. — 34 —

— Atunci ar fi bine să le spun să-ţi… — Nu, mamă, nu acum, n-are importanţă. — Tot timpul am avut problema asta cu tine. Nu se uita la el, ci recita cuvintele uitându-se în gol. N-are niciun sens ca cineva să facă ceva pentru tine, pur şi simplu nu-ţi pasă. Niciodată n-am reuşit să te fac să mănânci cum trebuie. — Henry, lucrezi prea mult, a zis Philip. Nu-ţi face bine. Rearden a râs: — Îmi place. — Îţi induci plăcerea. E o formă de nevroză şi asta, să ştii. Când un om se scufundă în muncă, înseamnă că încearcă să scape de ceva. Ar trebui să-ţi găseşti un hobby. — O, Phil, pentru numele lui Dumnezeu! a zis el, regretând instantaneu iritarea din voce. Philip avusese întotdeauna o sănătate precară, cu toate că doctorii nu găsiseră nimic în neregulă în corpul său deşucheat, lăbărţat. Avea treizeci şi opt de ani, dar oboseala lui cronică îi făcea pe oameni să creadă, uneori, că era mai bătrân decât fratele lui. — Ar trebui să te distrezi şi tu puţin, a zis Philip. Altfel o să devii închistat şi limitat. Ştii tu, îngust la minte. Ar trebui să ieşi din cochilia aia şi să arunci şi tu o privire lumii. N-ai vrea să-ţi pierzi viaţa cum o faci acum. Luptându-se cu furia, Rearden şi-a spus că ăsta era modul lui Philip de a-şi exprima îngrijorarea. Şi-a spus că ar fi nedrept să aibă resentimente: ei toţi au încercat să-şi exprime îngrijorările în ceea ce-l privea, iar el îşi dorea ca nu astea să fie lucrurile care-i îngrijorau. — M-am simţit destul de bine azi, Phil, a răspuns el, zâmbind, şi s-a întrebat de ce Philip nu l-a întrebat de ce. Îşi dorea ca unul din ei să-l întrebe. Îi era greu să se concentreze. Imaginea cu metalul care se scurgea încă era încastrată în mintea lui, umplându-i conştiinţa, nelăsând loc niciunui alt lucru. — Puteai să-ţi ceri scuze, doar că ştiu bine că nu am cum să mă aştept la asta. Era vocea mamei lui; el s-a întors: se uita la el cu privirea aia rănită care proclamă răbdarea nemărginită a unui animal lipsit de apărare. — Doamna Beacham a fost aici la cină, a zis ea, plină de reproş. — Cine? — Doamna Beacham. Prietena mea, doamna Beacham. — Şi? — Ţi-am spus despre ea, ţi-am spus de nenumărate ori despre ea, dar tu niciodată nu eşti atent la ce spun. Doamna Beacham a fost atât de nerăbdătoare să te cunoască, dar a trebuit să plece după cină, n-a putut aştepta, doamna Beacham e o persoană foarte ocupată. A vrut atât de mult să îţi spună cât de importantă e munca pe care o facem în şcoala noastră regională şi să vorbească cu tine despre cursurile de — 35 —

modelare a metalului pe care le ţinem; şi despre clanţele pe care copilaşii săraci le fac de unii singuri. A fost nevoie de toată puterea lui de apreciere pentru a putea răspunde, pe un ton neutru: — Îmi pare rău dacă te-am dezamăgit, mamă. — Nu-ţi pare rău. Puteai să fii aici dacă făceai un efort. Dar când ai făcut tu vreun efort pentru altcineva în afară de tine? Nu te interesează ce se întâmplă cu niciunul dintre noi şi nimic din ce facem. Ai impresia că dacă tu plăteşti facturile e de ajuns, nu? Bani! Asta-i tot ce ştii. Şi tot ce ne oferi sunt banii. Ne-ai oferit vreodată puţin din timpul tău? Dacă asta însemna că-i era dor de el, s-a gândit, atunci însemna afecţiune, şi dacă însemna afecţiune, era nedrept ca el să treacă printr-o stare grea, ca smoala, care îl făcea să tacă pentru ca vocea lui să nu-i trădeze dezgustul. — Nu-ţi pasă, a zis ea cu o voce pe jumătate scuipând, pe jumătate implorând. Lillian avea nevoie de tine pentru o problemă importantă astăzi, dar i-am spus că nare niciun rost să aştepte să vorbească cu tine. — O, mamă, nu-i important! a zis ea. Nu pentru Henry. El s-a întors către ea. Stătea în mijlocul camerei, cu trenciul pe el, ca şi când ar fi fost captiv într-o irealitate care nu avea să devină reală niciodată. — Nu-i important deloc, a zis Lillian, pe un ton glumeţ; nu îşi putea da seama dacă vocea ei era defensivă sau emfatică. Nu sunt afaceri. Sunt lucruri care nu se pot comercializa. — Despre ce-i vorba? — E doar o petrecere pe care am de gând s-o dau. — O petrecere? — Nu te speria, nu e mâine-seară. Ştiu că eşti foarte ocupat, dar e în trei luni şi vreau să fie un eveniment foarte, foarte special, aşa că îmi promiţi să fii aici în noaptea aia şi nu în Minnesota sau Colorado sau California? Se uita la el într-un mod ciudat, vorbind mult prea deschis şi prea la subiect dintrodată, zâmbetul ei accentuând aerul ăla de inocenţă şi sugerând ceva asemănător cu un as în mânecă. — Peste trei luni? a zis el. Dar ştii că nu pot să-mi dau seama ce treburi urgente o să apară până atunci şi o să necesite prezenţa mea. — O, ştiu! Dar nu puteam să fac o programare oficială la biroul tău, din timp, aşa cum fac directorii companiilor feroviare, producătorii de maşini sau vânzătorii de rahat – vreau să zic fier – vechi, nu? Se spune că nu ratezi niciodată o întâlnire. Sigur, te las pe tine să alegi o dată potrivită. Se uita în sus, la el, iar privirea ei dobândise acele calităţi speciale ale farmecului feminin, aşa cum săgeta dinspre fruntea ei aplecată deasupra feţei sale; a întrebat, puţin prea relaxată şi puţin prea prudentă: Data pe care o aveam în minte e zece decembrie, dar ai prefera cumva nouă sau — 36 —

unsprezece? — Nu contează. Ea a continuat apoi, delicat: — Pe zece decembrie e aniversarea nunţii noastre, Henry. Toţi se uitau la el; dacă se aşteptau la o privire vinovată, ceea ce au văzut, în schimb, era un uşor zâmbet amuzat. Nu putea să se fi gândit că asta ar fi fost o capcană bună, pentru că putea s-o evite atât de uşor refuzând să-şi asume vreo vină pentru memoria lui scurtă şi lăsând-o fără replică; ştia că sentimentele lui pentru ea erau singura ei armă. Mobilul ei, s-a gândit el, era o încercare indirectă de a-i testa sentimentele şi de a şi le mărturisi pe ale ei. O petrecere nu era modul în care celebra el, dar era modul în care sărbătorea ea. Nu însemna nimic pentru el; pentru ea, însemna cea mai importantă ofrandă pe care i-o putea oferi lui şi mariajului lor. Trebuia să-i respecte intenţia, s-a gândit, chiar dacă nu avea aceleaşi standarde, chiar dacă nu ştia dacă încă îi mai păsa de orice formă de ofrandă pe care ar fi primit-o de la ea. Trebuia s-o lase să câştige, s-a gândit el, pentru că era la mila lui. A zâmbit, era un zâmbet deschis, fără resentimente, care-i recunoştea victoria. — Bine, Lillian, a zis el încet, îţi promit să fiu aici în noaptea de zece decembrie. — Mulţumesc, dragule. Zâmbetul ei părea închis, misterios; el s-a întrebat de ce a avut o impresie de moment că atitudinea lui îi dezamăgise pe toţi. Dacă avea încredere în el, s-a gândit, dacă sentimentele ei pentru el erau încă vii, atunci el nu-i va trăda încrederea. Trebuia s-o spună: cuvintele erau o lentilă pentru minte, iar el nu putea să folosească un cuvânt pentru orice altceva în seara asta. — Îmi pare rău c-am întârziat, Lillian, dar în seara asta, la fabrică, am turnat prima şarjă de metal Rearden. A urmat un moment de tăcere. După aceea, Philip a zis: — E bine, asta e bine. Ceilalţi n-au zis nimic. Şi-a băgat mâna în buzunar. Când a atins-o, duritatea materială a brăţării a aruncat toate celelalte lucruri în întuneric; se simţea ca atunci când metalul lichid se scurgea în faţa lui. — Ţi-am adus un cadou, Lillian. Nu ştia că avea spatele drept şi că gestul pe care-l făcea era acela al unui cruciat care se întorcea acasă şi care oferea prada de război iubirii sale când a dat drumul unui mic lanţ de metal la ea în poală. Lillian Rearden a ridicat lanţul, l-a prins între buricele a două degete drepte şi l-a îndreptat spre lumină. Pietrele erau grosolane, iar metalul strălucitor avea o tentă ciudată, era verde-albăstriu. — Ce e asta? a întrebat ea. — Primul obiect făcut din prima şarjă a primei comenzi de metal Rearden. — Vrei să spui, a zis ea, că e la fel de valoros ca o bucată de şină? S-a jucat cu brăţara, făcând-o să strălucească în lumină. — 37 —

— Henry, e atât de frumoasă! Câtă originalitate! O să fiu senzaţia New Yorkului purtând bijuterii făcute din acelaşi material cu podurile, basculantele, rafturile de bucătărie, maşinile de scris şi – despre ce vorbeai acum câteva zile, dragule? – polonicele de supă? — Dumnezeule, Henry, câtă îngâmfare! a zis Philip. Lillian a râs. — E un sentimental. Toţi bărbaţii sunt. Dar, dragule, apreciez gestul. Nu e vorba despre cadou, ci despre intenţie, înţeleg. — Intenţia e egoism pur, dacă mă întrebi pe mine, a zis mama lui Rearden. Alt bărbat ar fi cumpărat o brăţară cu diamante dacă ar fi vrut să-i facă soţiei sale un cadou, pentru că s-ar gândi la ce i-ar plăcea ei, nu lui. Dar Henry crede că, doar pentru că el a creat un metal nou, el trebuie să fie mai preţios decât diamantele, doar pentru că el e cel care l-a creat. Aşa a fost el de când avea cinci ani – cel mai îngâmfat copil pe care îl puteai vedea – şi am ştiut de atunci că o să crească şi o să ajungă cea mai egoistă creatură de pe faţa pământului. — Nu, e drăguţ, a zis Lillian. E fermecător. A dat drumul brăţării pe masă. S-a ridicat în picioare, şi-a pus mâinile în jurul umerilor lui Rearden şi, ridicându-se pe vârfuri, l-a sărutat pe obraz şi i-a şoptit: — Mulţumesc, dragule. El nu s-a mişcat şi nici nu şi-a aplecat capul către ea. După o vreme, s-a întors, şi-a dat jos haina şi s-a aşezat lângă şemineu, departe de ei. N-a simţit nimic în afara unei imense epuizări. Nu a ascultat ce vorbeau. I s-a părut că Lillian se ceartă, apărându-l în faţa mamei lui. — Îl cunosc mai bine decât îl cunoşti tu, a zis maică-sa. Hank Rearden nu e interesat de oameni, animale sau buruieni, dacă nu au cumva legătură cu el şi cu munca lui. Doar asta îl interesează. Am încercat din răsputeri să-l învăţ ce-nseamnă modestia, l-am învăţat toată viaţa şi n-am reuşit. Îi oferise mamei sale posibilităţi infinite, îi spusese că poate locui unde şi cum voia; se întreba de ce a insistat că voia să locuiască aici. Succesul lui, se gândise, însemna ceva pentru ea, iar dacă însemna, atunci era o oarecare legătură între ei, singurul tip de legătură pe care el o percepea. Dacă voia un loc în casa fiului ei prosper, nu putea să i-l refuze. — Nu are niciun sens să crezi că poţi face un sfânt din Henry, mamă, a zis Philip. N-are compoziţie de sfânt. — Dar, Philip, te înşeli! a zis Lillian. Te înşeli atât de rău! Henry are toate însuşirile de bază ale unui sfânt. Asta-i problema. Unde voiau să ajungă? – s-a gândit Rearden – ce voiau de la el? Nu-i rugase niciodată nimic; ei voiau să-l ţină lângă ei, ei erau cei care pretindeau că e al lor, iar pretenţiile lor păreau să aibă o formă de afecţiune în ele, dar era o formă de afecţiune — 38 —

pe care el o accepta mai greu decât orice fel de ură. Dispreţuia afecţiunea fără motiv, aşa cum dispreţuia şi averea nedobândită. Ei îl iubeau pentru un motiv necunoscut şi refuzau să ia în calcul toate lucrurile pentru care-şi dorea să fie iubit. S-a întrebat ce reacţie se aşteptau să primească de la el în felul ăsta – dacă răspunsul lui era acela pe care-l voiau ei. Şi era, s-a gândit el; dacă nu, ce rost ar fi avut nemulţumirile lor constante, acuzaţiile neîntrerupte în ceea ce priveşte indiferenţa lui? De ce aveau încontinuu suspiciuni, ca şi când s-ar fi aşteptat să fie răniţi? Niciodată nu avusese de gând să-i rănească, dar le simţise întotdeauna atitudinea defensivă, simţise întotdeauna cum de-abia aşteptau să-i reproşeze ceva; păreau răniţi de tot ce spunea el, nu conta ce, păreau aproape… aproape lezaţi de simpla lui existenţă. Nu te gândi la prostii, îşi spunea din când în când, luptându-se cu ghicitoarea asta şi având cea mai exactă percepţie a dreptăţii pe care o putea avea. Nu putea să-i condamne fără să înţeleagă perfect; şi nu putea să înţeleagă perfect. Îi plăcea de ei? Nu, s-a gândit; voia să-i placă de ei, ceea ce nu era acelaşi lucru. Voia să facă asta în numele unei perspective fără nume, pe care se aştepta s-o găsească în orice om. Nu simţea nimic pentru ei acum, nimic în afară de vidul nemilos al indiferenţei, nici măcar regretul unui lucru pe care-l pierzi. Avea nevoie de alţi oameni în viaţa lui? Îi era dor de ceea ce voia să simtă? Nu, s-a gândit. Îi lipsise vreodată? Da, s-a gândit, în tinereţe; acum nu-i mai lipsea. Epuizarea lui atingea cote maxime; a realizat că este, de fapt, plictiseală. Le era dator să n-o arate, s-a gândit – şi a stat acolo, fără să facă o mişcare, luptându-se cu o nevoie de somn care se transforma în durere trupească. Ochii i se închideau când a simţit două degete fine, umede atingându-i mâna. Paul Larkin îşi trăsese un scaun lângă al lui şi se aplecase deasupra lui pentru o discuţie particulară. — Nu-mi pasă ce se spune în industrie despre tine, Hank, metalul Rearden e un produs minunat, minunat, o să-ţi aducă o avere, ca toate celelalte lucruri pe care le-ai atins. — Da, a zis Rearden, o să-mi aducă. — Eu sper… sper să n-ai probleme. — Ce probleme? — O, nu ştiu… ştii tu cum stau acum lucrurile… sunt oameni care… dar cum ai putea să ştii?… Orice se poate întâmpla… — Ce probleme? Larkin stătea aplecat, uitându-se în sus cu ochii lui blânzi şi rugători. Silueta lui scundă, îndesată părea mereu neprotejată şi incompletă, ca şi când avea nevoie de o carcasă în care să se refugieze din când în când. Ochii lui visători şi zâmbetul lui pierdut, neajutorat, implorator erau un substitut pentru carcasa aceea. Zâmbetul era dezarmant, precum cel al unui băiat care se lasă la mila unui univers de nepătruns. — Relaţiile tale cu oamenii nu sunt prea bune, Hank, a zis el. Tot timpul ai avut — 39 —

presa împotriva ta. — Şi ce? — Nu eşti popular, Hank. — N-am primit nicio plângere de la vreunul dintre clienţii mei. — Nu asta vreau să spun. Ar trebui să-ţi angajezi un agent bun de presă, care să ştie cum să te prezinte publicului. — De ce? Vând oţel, nu pe mine. — Dar nu vrei să ai oamenii împotriva ta. Opinia publică, ştii că opinia publică înseamnă mult. — Nu cred că oamenii sunt împotriva mea. Şi nu cred că are vreo relevanţă dacă sunt sau nu. — Ziarele sunt împotriva ta. — Ei au timp de pierdut, eu n-am. — Nu-mi place chestia asta, Hank. Nu e bine deloc. — Ce? — Ce scriu despre tine. — Ce scriu despre mine? — Ştii tu, toate lucrurile alea. Că eşti dificil. Că n-ai scrupule. Că nu asculţi pe nimeni când vine vorba de fabricile tale. Că singurul tău scop e să faci oţel şi să faci bani. — Dar ăla e singurul meu scop. — Dar n-ar trebui să-l spui aşa pe faţă. — De ce nu? Ce se presupune că trebuie să spun? — O, nu ştiu… dar fabricile tale… — Sunt fabricile mele, nu? — Da, dar… dar nu ar trebui să le aduci oamenilor aminte de asta foarte des… Ştii cum se pune problema acum… Ei cred că atitudinea ta e antisocială. — Mă doare-n cot ce cred ei. Paul Larkin a înghiţit în sec. — Care-i treaba, Paul? Unde vrei să ajungi? — Niciunde… niciunde. Doar că nu poţi să ştii ce se poate întâmpla în vremuri ca astea… Trebuie să ai grijă… Rearden a chicotit. — Nu te îngrijorezi pentru mine, nu, Paul? — Sunt prietenul tău, Hank. Sunt prietenul tău. Ştii cât de mult te admir. Paul Larkin nu avusese niciodată noroc. Nimic din ceea ce atingea el nu mergea bine, nu mergea nici bine, nici rău. Era un om de afaceri, dar nu reuşea să rămână mai mult timp într-o afacere. Acum se lupta cu o uzină modestă, care fabrica echipament pentru mineri. Se agăţase de Rearden ani de zile, admirându-l necondiţionat. Îi cerea sfaturi, îi — 40 —

cerea împrumuturi din când în când, dar nu des; împrumuturile nu erau substanţiale şi le plătea întotdeauna, chiar dacă nu tot timpul la timp. Interesul lui în relaţia asta părea să fie cel al unui anemic care primeşte o transfuzie de viaţă când are în faţă o imagine sălbatică şi plină de vitalitate. — Sunt prietenul tău, Hank. Rearden s-a uitat la el, intrigat. Larkin şi-a aruncat privirea în altă parte, ca şi când ar fi cântărit ceva. După o vreme, a întrebat prudent: — Cum e omul tău din Washington? — Bine, bănuiesc. — Trebuie să fii sigur de asta. E important. S-a uitat la Rearden şi a repetat apăsat, ca şi când şi-ar fi luat de pe inimă o piatră morală care apăsa necontenit. Hank, e foarte important. — Bănuiesc. — De fapt, de asta am venit aici, ca să te avertizez. — Asupra a ceva în mod deosebit? Larkin a stat pe gânduri o clipă şi apoi a decis că datoria fusese îndeplinită. — Nu, a zis el. Lui Rearden nu-i plăcea subiectul. Ştia că era necesar să aibă un om care să-l protejeze de oamenii puternici; toţi industriaşii trebuiau să aibă astfel de oameni. Dar nu dăduse niciodată prea multă atenţie acestui aspect al afacerii sale; nu putea să se convingă pe sine însuşi că era necesar. Un dezgust inexplicabil, o nevoie de a face mofturi şi o oarecare plictiseală îl opriseră de fiecare dată când se gândise s-o ia în calcul. — Problema e, Paul, a zis el, gândind cu voce tare, că oamenii pe care ar trebui să-i aleg pentru astfel de servicii fac parte dintr-o categorie de cea mai joasă speţă. Larkin s-a uitat în altă parte. — Aşa e viaţa, a zis el. — Să mă ia naiba dacă ştiu de ce. Poţi să-mi spui de ce? Ce se întâmplă cu lumea? Larkin a dat din umeri, supărat. — De ce pui întrebări fără răspuns? Cât de adânc e oceanul? Cât de înalt e cerul? Cine e John Galt? Rearden şi-a îndreptat spatele. — Nu, a zis el, categoric. Nu. Nu există niciun motiv să trebuiască s-o iei aşa. S-a ridicat în picioare. Epuizarea dispărea când vorbea despre afacerile lui. A simţit, dintr-odată, un val de revoltă, o nevoie de a regăsi şi de a le reaminti, sfidător, viziunea lui despre toate lucrurile astea, percepţia aceea pe care o avuse când venea acasă, în seara asta, şi care acum părea ameninţată de ceva necunoscut. Energia îi revenise, străbătea camera în lung şi în lat. S-a uitat pe rând la cei din familia lui. Erau nişte copilaşi derutaţi şi trişti – s-a gândit el –, toţi, până şi maică-sa, — 41 —

şi era atât de absurd să fie intrigat de inepţiile lor; nu veneau dintr-o răutate interioară, ci mai degrabă din neputinţă. El era cel care trebuia să-i înţeleagă pe ei, pentru că el era cel care avea atât de multe de oferit, pentru că ei nu erau niciodată capabili să-i împărtăşească sentimentul de putere nemărginită. Se uita la ei din cealaltă parte a camerei. Maică-sa şi Philip erau prinşi într-o conversaţie înflăcărată; dar el a observat că nu erau chiar înflăcăraţi, erau mai degrabă nervoşi. Philip stătea pe un taburet, cu burta în faţă, toată greutatea lui concentrându-se în şolduri, de parcă disconfortul evident al poziţiei nu era altceva decât o pedeapsă pe care o primeau cei din jurul său. — Care-i treaba, Phil? a întrebat Rearden, apropiindu-se de el. Pari terminat. — Am avut o zi grea, a zis Philip, ursuz. — Nu eşti singurul care lucrează din greu, a zis mama lui. Şi alţii au probleme – chiar dacă nu sunt probleme de miliarde-de-dolari, trans-super-continentale, aşa, ca ale tale. — Asta e bine. Tot timpul am zis că Philip ar trebui să-şi găsească ceva de făcut. — Bine? Vrei să spui că-ţi place să-l vezi pe fratele tău dându-şi sufletul? Te amuză, nu-i aşa? Am ştiut mereu că te amuză. — Nu, mamă. Mi-ar plăcea să-l ajut. — Nu trebuie să-l ajuţi. Nu trebuie să simţi nimic pentru niciunul dintre noi. Rearden n-a ştiut niciodată ce făcea fratele său sau ce voia să facă. Îl trimisese pe Philip la facultate, dar Philip nu fusese capabil să se hotărască ce voia să facă. Ceva nu era în regulă, după standardele lui Rearden, cu un om care nu încerca să obţină o slujbă importantă, dar nu îl judeca pe Philip după standardele lui; îşi permitea să-l întreţină pe fratele său fără prea mari eforturi. Lasă-l să facă ce vrea, şi-a zis Rearden ani de zile, dă-i şansa să-şi aleagă cariera fără să pui presiune pe el, fără să fie nevoit să se lupte ca să-şi câştige existenţa. — Ce-ai făcut azi, Phil? a întrebat el, răbdător. — Nu te-ar interesa. — Mă interesează. De asta întreb. — A trebuit să mă văd cu douăzeci de oameni diferiţi peste tot, de aici până la Redding şi Wilmington. — De ce a trebuit să te vezi cu ei? — Încerc să strâng nişte bani pentru Prietenii Progresului Global. Rearden n-a fost niciodată capabil să ţină socoteala nenumăratelor organizaţii în care se înscrisese Philip şi nici să-şi facă vreo idee despre lucrurile cu care se ocupau. Îl auzise pe Philip vorbind vag despre asta în ultimele şase luni. Părea să organizeze un fel de cursuri gratuite de psihologie, muzică folk şi agricultură cooperatistă. Rearden dispreţuia grupurile de felul ăsta şi nu vedea niciun motiv pentru care ar fi trebuit să se intereseze mai mult de activităţile lor. A rămas tăcut. Philip a adăugat, fără să-l întrebe nimeni: — 42 —

— Avem nevoie de zece mii de dolari pentru un program crucial, dar strânsul banilor e treabă de martir. Nu mai există nici măcar o urmă de spirit civic în oameni. Când mă gândesc la înfumuraţii plini de bani pe care i-am văzut azi – gândeşte-te căşi cumpără orice rahat cu tone de bani, dar n-am putut să scot de la ei nici măcar o sută de dolari. N-au nicio urmă de spirit cetăţenesc, nu… De ce râzi? a întrebat el, tăios. Rearden stătea în faţa lui, rânjind. Era atât de evident, s-a gândit Rearden, atât de infantil şi de grosolan: aluzia şi jignirea, la un loc. Îi era atât de uşor să-l strivească pe Philip întorcându-i vorba, s-a gândit, dar să-l fi jignit şi el ar fi fost letal, pentru că era adevărat, dar nu a reuşit să se convingă s-o facă. Sigur, s-a gândit el, săracul de el ştie că e la mila mea, ştie că poate fi rănit, aşa că nu e nevoie s-o fac şi a nu-l jigni e cel mai bun răspuns al meu şi n-o să poată să ignore aşa ceva. În ce mizerie trăieşte, dacă se înjoseşte în felul ăsta? Şi după aceea, Rearden s-a gândit dintr-odată că ar putea să-l scoată pe Philip din nefericirea lui cronică dacă i-ar da un impuls de plăcere, dacă i-ar oferi gratificarea neaşteptată a unei dorinţe fantasmagorice. S-a gândit: de ce m-ar interesa ce-şi doreşte? E dorinţa lui, aşa cum metalul Rearden a fost dorinţa mea – trebuie să însemne pentru el ce a însemnat metalul pentru mine; hai să-l fac fericit, măcar o dată, poate o să înveţe ceva din asta; o să însemne atât de mult pentru el şi atât de puţin pentru mine. — Philip, a zis el zâmbind, sun-o pe domnişoara Ives de la biroul meu mâine. O să aibă un cec de zece mii de dolari pregătit pentru tine. Philip s-a uitat pierdut la el; nu era nici şoc, nici plăcere în privirea aia; era doar o privire pierdută a unor ochi sticloşi. — O, a zis Philip, şi a adăugat repede: O să ne ajute foarte mult. Nu se simţea nimic în vocea lui, nici măcar lăcomia. Rearden nu putea înţelege ce simţea: era ca şi când ceva greu şi gol se prăbuşea înăuntrul lui, simţea în acelaşi timp greutatea şi golul. Ştia că era dezamăgirea, dar se întreba de ce era atât de mohorâtă şi de urâtă. — E foarte frumos din partea ta, Henry, a zis Philip. Sunt surprins. Nu mă aşteptam la asta de la tine. — Nu înţelegi, Phil? a zis Lillian, cu o voce neobişnuit de clară şi ritmică. Henry şi-a turnat metalul azi. S-a întors către Rearden. Ar trebui să declarăm ziua de azi o sărbătoare naţională, dragule? — Eşti un om bun, Henry, a zis mama lui şi a adăugat repede: Dar nu destul de des. Rearden se uita la Philip, ca şi când ar fi aşteptat ceva. Philip s-a uitat în altă parte, după aceea şi-a ridicat privirea şi s-a uitat în ochii lui Rearden, ca şi când l-ar fi cercetat şi el. — Nu te interesează să-i ajuţi pe cei bătuţi de soartă, nu? a întrebat Philip şi, lui Rearden nu-i venea să creadă, tonul vocii sale era plin de reproş. — 43 —

— Nu, Phil, nu mă interesează absolut deloc. Am vrut doar să fii tu fericit. — Dar banii ăia nu sunt pentru mine. Nu-i strâng pentru mine. Nu am absolut niciun interes egoist. Vocea lui era rece, cu o notă de mândrie proprie. Rearden s-a întors cu spatele. I se făcuse scârbă: nu pentru că era ipocrit, ci pentru că spunea adevărul; Philip chiar crezuse ce zicea. — A, apropo, Henry, a adăugat Philip, te deranjează dacă o rog pe domnişoara Ives să-mi dea banii în numerar? Rearden s-a întors cu faţa la el, nedumerit. Vezi tu, Prietenii Progresului Global sunt un grup progresist şi au susţinut întotdeauna că tu şi cei ca tine reprezentaţi cel mai negru element al regresiei sociale din ţară, aşa că ar fi o ruşine pentru noi să avem numele tău pe lista donaţiilor, pentru că cineva ar putea să ne acuze că suntem pe lista de plată a lui Hank Rearden. A vrut să-i dea o palmă lui Philip. Dar un dispreţ care aproape că-i dădea greaţă l-a făcut să-nchidă ochii. — Bine, a zis el încet, ia-i în numerar. A mers până la geamul cel mai depărtat de ei şi a stat acolo, uitându-se la strălucirea din zare a fabricii. A auzit vocea lui Larkin lamentându-se în spatele lui. — La naiba, Hank, nu trebuia să-i dai banii! După aceea s-a auzit vocea lui Lillian, rece şi veselă: — Greşeşti atât de tare, Paul, atât de tare! Ce s-ar întâmpla cu capriciile lui Henry, dacă n-ar putea să ne arunce în faţă câte ceva de pomană? Ce s-ar întâmpla cu puterea lui, dacă nu i-ar domina pe oamenii mai slabi? Ce s-ar întâmpla cu el, dacă nu ne-ar ţine în jurul lui, ca pe dependenţi? E normal, nu-l critic, e o constantă a firii umane. A ridicat brăţara de metal şi a ţinut-o în lumină, lăsând-o să sclipească. — Un lanţ, a zis ea. E perfect, nu? E lanţul cu care ne leagă pe toţi.

Capitolul III Deasupra şi dedesubt Tavanul era ca unul de pivniţă, atât de dur şi de scund, încât oamenii se aplecau când treceau prin camera aceea, ca şi când greutatea bolţii ar fi apăsat pe umerii lor. Canapelele circulare de piele roşie erau încastrate în zidurile de piatră, care arătau roase de ani şi igrasie. Nu erau geamuri, doar petece de lumină albastră strălucind din deschizăturile zidăriei, lumina albastră, difuză, care ieşea la iveală când erau pene de curent. În locul acesta se ajungea pe nişte trepte înguste care păreau să coboare foarte adânc sub pământ. Era cel mai scump bar din New York şi fusese construit pe acoperişul unui zgârie-nori. — 44 —

Patru bărbaţi stăteau la masă. Înălţaţi cu şaizeci de etaje deasupra oraşului, nu vorbeau tare, aşa cum se întâmplă de obicei la asemenea înălţimi, când în faţa ta e libertatea aerului şi a spaţiului; îşi păstraseră vocile joase, ca şi când ar fi fost într-o pivniţă. — Probleme şi circumstanţe, Jim, a zis Orren Boyle. Probleme şi circumstanţe care ne depăşesc. Aveam totul gata ca să facem şinele alea, dar s-au petrecut nişte întâmplări neaşteptate, pe care nimeni nu le putea prevedea. Dacă ne-ai fi dat o şansă, Jim. — Dezbinarea, a zis tărăgănat James Taggart, pare să fie motivul principal al tuturor problemelor sociale. Soră-mea are o anumită influenţă asupra anumitor persoane dintre acţionarii noştri. Acţiunile lor distructive nu pot fi înfrânte de fiecare dată. Taggart a sorbit din băutură şi a aşezat paharul înapoi pe masă. — Mi-ar plăcea să-l dea afară pe barmanul ăla, a zis. — De exemplu, uită-te la Associated Steel. Avem cea mai modernă fabrică din ţară şi cea mai bună organizare. Lucrul ăsta mi se pare indubitabil, având în vedere că am luat Premiul pentru Eficienţă Industrială al revistei Globe anul trecut. Aşa că putem spune că facem tot ce ne stă în putinţă şi nimeni nu ne poate acuza. Dar n-avem ce face dacă situaţia minereului de fier e o problemă naţională. N-am putut să ajungem la minereu, Jim. Taggart n-a zis nimic. Stătea cu coatele pe masă. Masa era foarte mică, iar mâinile lui îi făceau pe tovarăşii săi să se simtă şi mai inconfortabil, dar ei nu păreau să-i conteste dreptul ăsta. — Nimeni nu mai poate să ajungă la minereu, a zis Boyle. Epuizarea resurselor naturale din mine şi învechirea echipamentului, lipsa de materiale şi dificultăţile de transport şi alte probleme inevitabile. — Industria mineritului e-ntr-o rână. Şi, din cauza asta, şi afacerile cu echipament minier sunt tot într-o rână, a zis Paul Larkin. — S-a dovedit că orice afacere depinde de toate celelalte afaceri, a zis Orren Boyle. Aşa că fiecare dintre noi ar trebui să ia pe umerii săi din povara celuilalt. — Cred că ceea ce spui e adevărat, a zis Wesley Mouch. Dar nimeni nu-l băga niciodată în seamă pe Wesley Mouch. — Scopul meu, a zis Orren Boyle, e menţinerea unei economii libere. E o apreciere generală că, acum, economia liberă e într-o perioadă de probă. Dacă nu-şi arată valoarea socială şi dacă nu-şi asumă responsabilităţile sociale, oamenii nu o vor susţine. Dacă nu dezvoltă un spirit civic, puteţi să-i puneţi cruce, băgaţi de seamă ce vă spun. Orren Bolye apăruse de niciunde cu cinci ani în urmă şi de atunci era pe coperta tuturor revistelor naţionale de ştiri. Începuse cu o sută de mii de dolari ai lui şi cu un împrumut de două sute de milioane de dolari de la guvern. Acum conducea un — 45 —

consorţiu imens, care înghiţise mai multe companii mici. Asta dovedea, aşa cum îi plăcea lui să zică, faptul că abilitatea individului încă mai avea şanse de succes în lume. — Singura justificare a proprietăţii private, a zis Orren Boyle, e serviciul comunitar. — Asta e dincolo de orice îndoială, cred eu, a zis Wesley Mouch. Orren Boyle a făcut un zgomot, sorbind din băutură. Era o matahală de om cu mişcări largi, virile; toate trăsăturile lui în afară de fantele negre ale ochilor păreau să sugereze că e plin de viaţă. — Jim, a zis el, metalul Rearden pare să fie jaf la drumul mare. — Îhî, a zis Taggart. — Am auzit că nu există niciun expert care să-i fi făcut vreun raport favorabil. — Nu, niciunul. — Am îmbunătăţit şinele de oţel vreme de generaţii mărindu-le greutatea. Spunemi, e adevărat că şinele din metal Rearden sunt mai uşoare decât cel mai ieftin tip de oţel? — Da, aşa e, a zis Taggart, mai uşoare. — Dar e ridicol, Jim. E fizic imposibil. Pentru ruta ta de mare viteză şi de mare tonaj? — Da. — Dar e ca şi când ai chema dezastrul. — Soră-mea îl cheamă. Taggart a învârtit piciorul paharului încet, cu două degete. A urmat un moment de tăcere. — Consiliul Naţional al Industriei metalurgice, a zis Orren Boyle, a aprobat o hotărâre prin care va forma o echipă care să studieze proprietăţile metalului Rearden, având în vedere c-ar putea fi un pericol public. — În opinia mea, asta nu poate fi decât bine, a zis Wesley Morch. — Când toată lumea e de acord, Taggart şi-a ascuţit dintr-odată vocea, când toţi oamenii gândesc la fel, cum poate unul singur să fie diferit? Cu ce drept? Asta vreau să ştiu – cu ce drept? Ochii lui Boyle s-au oprit în dreptul feţei lui Taggart, dar lumina estompată a camerei făcea imposibilă o atentă cercetare a feţelor: a văzut doar o pată palidă, albăstrie. — Când ne gândim la resursele naturale, la nişte vremuri critice când ele lipsesc, a zis Boyle încet, când ne gândim la materia primă care e irosită în experimente private iresponsabile, când ne gândim la minereul… Nu şi-a terminat propoziţia. S-a uitat din nou la Taggart. Dar Taggart părea să ştie că Boyle aştepta şi părea să-i placă tăcerea lui. — Oamenii au pus la bătaie prea mult în ceea ce priveşte resursele naturale ca minereul de fier, Jim. Oamenii nu pot rămâne indiferenţi la risipa egoistă şi nesăbuită — 46 —

a unui individ antisocial. Până la urmă, proprietatea privată nu e decât o epitropie a beneficiului societăţii ca întreg. Taggart s-a uitat la Boyle şi a zâmbit; zâmbetul era cu subînţeles, părea să spună că ceva în cuvintele lui era un răspuns la ceva din cuvintele lui Boyle. — Băutura asta de aici este o poşircă. Bănuiesc că ăsta-i preţul pe care trebuie să-l plătim ca să nu fim înconjuraţi de tot soiul de gunoaie. Dar mi-ar plăcea să înţeleagă că au de a face cu experţi. Dacă eu dau banii, mă aştept să primesc în schimb ceva care să merite banii pe care-i dau şi care să-mi placă. Boyle n-a răspuns; faţa lui devenise ursuză. — Ascultă, Jim… a început el, în forţă. Taggart a zâmbit. — Ce? Ascult. — Jim, cred că eşti de acord că nu e nimic mai primejdios decât un monopol. — Da, a zis Taggart, pe de o parte. Pe de altă parte, există calamitatea competiţiei de neoprit. — Asta aşa e. Categoric că e aşa. Calea care trebuie urmată e, de fiecare dată, undeva la mijloc. Aşa că e, zic eu, de datoria societăţii să scape de extreme, nu crezi? — Da, a zis Taggart, aşa e. — Să luăm situaţia afacerilor cu minereu de fier. Producţia naţională pare să scadă la cote inimaginabile. Asta ameninţă întreaga industrie a oţelului. Fabricile de oţel se închid în toată ţara. Există o singură companie minieră care e îndeajuns de norocoasă să nu fie afectată de problemele generale. Producţia pare să fie promiţătoare şi întotdeauna gata să fie livrată la timp. Dar cine câştigă din asta? Nimeni în afară de patronul ei. Tu numeşti asta corectitudine? — Nu, a zis Taggart, nu-i corect. — Cei mai mulţi dintre noi nu avem mine de fier. Cum am putea oare să concurăm cu un om care are un colţ de rai plin de resurse? E de mirare că el poate să livreze oţelul la timp de fiecare dată, în vreme ce noi trebuie să ne luptăm şi să aşteptăm şi să ne pierdem clienţii şi să dăm faliment? E în interesul public să lăsăm un singur om să distrugă o întreagă industrie? — Nu, a zis Taggart, nu e. — Mi se pare că politicile naţionale ar trebui direcţionate înspre nevoia de a oferi fiecăruia o şansă la partea lui de minereu de fier, punându-se accentul pe salvarea industriei ca un întreg. Ce zici? — Da, ai dreptate. Boyle a oftat. După aceea, prevăzător, a zis: — Dar bănuiesc că nu sunt mulţi oameni în Washington capabili să înţeleagă o politică socială progresistă. Taggart a zis lent: — Sunt. Nu mulţi şi nu foarte uşor de abordat, dar sunt. Aş putea să vorbesc cu ei. — 47 —

Boyle a pus mâna pe pahar şi l-a dat pe gât dintr-o înghiţitură, ca şi când auzise tot ce ar fi vrut să audă. — Că veni vorba de politici progresiste, Orren, a zis Taggart, ar trebui să te întrebi dacă, în vremurile astea în care transporturile sunt în criză, când atât de multe companii feroviare dau faliment şi regiuni întregi sunt lăsate fără transport feroviar, e în interesul public să fie tolerate dublarea serviciilor şi competiţia distructivă, sălbatică a nou-veniţilor în teritorii unde companiile consacrate au prioritate istorică. — Ei bine, a zis Boyle binevoitor, asta pare o problemă de luat în considerare. Aş putea s-o discut cu câţiva prieteni din Alianţa Naţională a Căilor Ferate. — Prieteniile, a zis Taggart, pe un ton absent, sunt mai valoroase decât aurul. S-a întors pe neaşteptate către Larkin: Nu crezi, Paul? — Mda, a zis Larkin uluit. Da, bineînţeles. — Contez pe ale tale. — Poftim? — Contez pe numeroasele tale prietenii. Cu toţii ştiau de ce Larkin n-a răspuns dintr-odată; umerii lui păreau să se aplece, erau din ce în ce mai aproape de masă. — Dacă toată lumea ar avea o cauză comună, atunci nimeni nu ar trebui să fie rănit! s-a smiorcăit el dintr-odată, pe un ton de disperare ridicolă; l-a văzut pe Taggart uitându-se la el şi a adăugat, parcă implorându-l: Mi-aş dori să nu trebuiască să fie nimeni rănit. — Asta e o atitudine antisocială, a tărăgănat Taggart. Oamenii cărora le e frică să sacrifice pe cineva nu au loc în discuţiile despre o cauză comună. — Dar eu studiez istoria, a zis Larkin în grabă. Recunosc necesitatea istorică. — Foarte bine, a zis Taggart. — Nu vă puteţi aştepta de la mine să cânt placa pe care o cântă toată lumea, nu? Larkin părea să implore pe cineva, chiar dacă nu pe vreunul dintre ei. Nu? — Nu, domnule Larkin, a zis Wesley Mouch. Tu şi cu mine nu putem fi criticaţi dacă… Larkin şi-a întors capul; era aproape o senzaţie de greaţă; nu era capabil să-l privească pe Mouch. — Te-ai simţit bine în Mexic, Orren? a întrebat Taggart, pe o voce ridicată. Toţi păreau să înţeleagă că scopul întâlnirii fusese atins şi orice vruseră să-şi transmită fusese deja transmis. — Mexicul e un loc minunat, a răspuns Boyle fericit. Te energizează şi te pune pe gânduri. Mâncarea lor e groaznică, în schimb. Mi s-a făcut rău. Dar lucrează din greu să pună ţara pe picioare. — Cum merg lucrurile acolo? — Minunat, cred eu, minunat. În momentul ăsta totuşi sunt cam… Dar ei se gândesc la viitor. Statul Popular al Mexicului are un viitor măreţ. O să fie mai buni ca — 48 —

noi în câţiva ani. — Ai fost până la minele San Sebastián? Cele patru siluete de la masă s-au încordat dintr-odată; toţi investiseră masiv în acţiunile de la minele San Sebastián. Boyle n-a răspuns din prima, aşa că vocea lui a părut să fie ciudat şi neaşteptat de ridicată când a izbucnit: — O, sigur, bineînţeles, cel mai mult am vrut să văd minele. — Şi? — Şi ce? — Cum merge treaba? — Minunat. Minunat. Trebuie să aibă, în interiorul muntelui ăluia, cele mai mari depozite de cupru de pe Pământ. — Păreau să aibă de lucru? — N-am văzut în viaţa mea un loc mai agitat. — Ce făceau de aveau aşa de mult de lucru? — Ei bine, ştii şi tu, au superintendentul ăla hispanic, aşa că n-am înţeles nici jumătate din ce zicea, dar păreau foarte ocupaţi. — A fost vreo… problemă? — Problemă? Nu la San Sebastián. E o proprietate privată, ultima proprietate privată din Mexic, iar diferenţa asta pare să se vadă. — Orren, a întrebat Taggart prudent, ce-ai auzit de zvonurile cum că ar plănui să naţionalizeze minele San Sebastián? — Bârfe, a zis Boyle nervos, bârfe răutăcioase şi total neadevărate. Ştiu din surse sigure. Am luat cina cu Ministrul Culturii şi prânzul cu ceilalţi băieţi. — Ar trebui să fie o lege împotriva bârfelor iresponsabile, a zis Taggart dintr-odată. Hai să mai bem un pahar. I-a făcut nişte semne agitate unui chelner. Acolo, într-un colţ întunecos al încăperii, se afla un bar micuţ, unde un barman bătrân şi zbârcit stătea minute întregi fără să se mişte. Când era solicitat, avea o lentoare în mişcări care-ţi dădea de gândit. Treaba lui era să le ofere relaxare şi plăcere oamenilor, dar felul în care o făcea era acela al unui vraci iritat, care administra un leac împotriva unei boli ruşinoase. Cei patru bărbaţi au aşteptat în tăcere până când chelnerul a venit cu băuturile lor. Paharele pe care le-a aşezat pe masă erau patru pete de strălucire albastră, fadă, în semiîntuneric, precum patru brichete cu gaz. Taggart s-a întins după paharul lui şi a zâmbit dintr-odată. — Să bem pentru sacrificiile în numele unor necesităţi istorice! a zis el, uitându-se la Larkin. A urmat un moment de linişte; într-o cameră luminată ar fi fost o luptă a ochilor; aici însă era o luptă a scobiturilor ochilor. După aceea Larkin şi-a ridicat paharul. — Fac eu cinste, băieţi, a zis Taggart în timp ce-şi sorbeau băuturile. — 49 —

Nimeni n-a avut altceva de zis până când Boyle a spus, cu o curiozitate indiferentă: — Jim, voiam să te întreb ce naiba se întâmplă cu serviciile companiei tale de pe linia San Sebastiin? — Ce vrei să spui? Ce se întâmplă cu ele? — Ei bine, nu ştiu, dar să ai doar un tren de pasageri pe zi e… — Un tren? — …e o alegere proastă, cred eu, şi ce mai tren! Cred c-ai moştenit vagoanele alea de la străbunicul tău şi trebuie ca el să le fi folosit destul de mult. Şi de unde mama naibii ai găsit locomotiva aia pe lemne? — Locomotivă pe lemne? — Da, asta am zis, locomotivă pe lemne. N-am văzut aşa ceva până acum, poate doar în poze. Din ce muzeu ai scos-o? Hai, nu te face că nu ştiai şi zi-mi care-i poanta. — Normal că ştiam, a zis Taggart repede. Doar că… S-a întâmplat să călătoreşti exact în săptămâna în care am avut unele probleme cu motoarele – cele noi sunt pe drum, dar a fost o mică întârziere – ştii şi tu cum stau lucrurile cu producătorii de locomotive în ziua de azi – dar e doar temporar. — Bineînţeles, a zis Boyle. N-ai ce să faci dacă sunt întârzieri. Chiar şi aşa, tot e cel mai ciudat tren cu care am mers vreodată. Aproape mi-am vărsat maţele de la zdruncinături. Câteva minute mai târziu, şi-au dat seama că Taggart devenise tăcut. Părea preocupat de alte lucruri. Când s-a ridicat dintr-odată să plece, şi ei s-au ridicat, luând gestul lui ca pe un semnal. — Reformele sociale sunt lente, a zis Taggart rece. E de preferat să rămânem răbdători şi prudenţi. Pentru prima dată, s-a întors către Wesley Mouch: Ce-mi place la tine, Mouch, e că nu vorbeşti prea mult. Wesley Mouch era omul lui Rearden din Washington. Încă persistau ultimele urme ale apusului pe cer când Taggart şi Boyle au ieşit împreună în strada de dedesubt. Tranziţia era destul de neaşteptată pentru ei – barul întunecat, ermetic îţi lăsa senzaţia că afară e miezul nopţii. Conturul unei clădiri înalte se vedea pe cer, ascuţit şi impunător ca o sabie scoasă din teacă. În spaţiul din spatele ei stătea suspendat calendarul. Taggart şi-a aranjat, iritat, gulerul pardesiului, încheindu-şi nasturii până sus ca să se protejeze de frigul din stradă. Nu avea de gând să se întoarcă la birou în seara asta, dar trebuia s-o facă. Trebuia să vorbească cu sora lui. — …Avem în faţă un demers dificil, Jim, zicea Boyle, un demers dificil, cu atâtea pericole şi complicaţii şi cu o miză atât de mare. — Totul e, a răspuns încet James Taggart, să cunoşti oamenii care pot face lucrurile să meargă… Asta e tot ce trebuie să ştii – cine face lucrurile să meargă. *** — 50 —

Dagny Taggart avea nouă ani când a decis că ea o să fie cea care, într-o bună zi, o să conducă compania feroviară Taggart Transcontinental. Şi-o promisese sie înseşi atunci când stătea singură pe calea ferată, uitându-se la cele două linii drepte de oţel, care se apropiau din ce în ce mai mult în depărtare până când se uneau într-un punct. Simţea o plăcere arogantă când vedea şinele făcându-şi drum prin pădure: nu făceau parte din peisajul ăsta, nu aveau ce să caute în mijlocul copacilor ăstora preistorici, între ramuri verzi care atârnau până jos, unde era o iarbă verde, şi între tufele singuratice de buruieni – şi totuşi erau acolo. Cele două linii de oţel străluceau în lumina soarelui, iar traversele negre arătau ca treptele unei scări pe care ea trebuia s-o urce. Nu era o decizie subită, ci mai degrabă o pecete din cuvinte asupra a ceva ce ştiuse cu multă vreme în urmă. Într-o înţelegere tacită, ca şi cum s-ar fi supus unui jurământ pe care nu trebuise niciodată să-l facă, ea şi Eddie Willers şi-au închinat vieţile, din prima zi a copilăriei lor, companiei feroviare. Lumea din jur îi era complet indiferentă şi plictisitoare, iar adulţii şi ceilalţi copii la fel. Lua ca pe un accident nefericit, care urma să fie suportat ca o povară măcar o vreme, faptul că se întâmplase să fie prizonieră printre cretini. Apucase să vadă o altă lume şi ştia că ea există undeva acolo, lumea care crease trenurile, podurile, firele de telegraf şi semnalele luminoase care-i făceau cu ochiul în noapte. Trebuia să aştepte, s-a gândit ea, şi să crească cu gândul la lumea aia. Niciodată nu încercase să-şi explice de ce-i plăceau căile ferate. Orice ar fi simţit ceilalţi, ştia că asta era o trăire pentru care ei nu aveau echivalent sau replică. Simţea acelaşi lucru şi la şcoală, la orele de matematică, singurele care-i plăceau. Învăţând matematica, îi venea pur şi simplu să spună: „Cât de minunaţi au fost oamenii care au inventat matematica” şi „Ce bine că sunt atât de bună la matematică”. Era bucuria aceea pe care ţi-o dă admiraţia, dar care coexista cu propria capacitate de a fi bună la ceva. Credea acelaşi lucru şi despre căile ferate: venera ingenuitatea celor care o inventaseră, ingenuitatea unei minţi limpezi şi raţionale, şi venera cu un zâmbet în colţul gurii gândul că ea o să ştie, cândva, cum să le ducă la un alt nivel. Hoinărea printre şine şi prin depouri ca un student modest, dar modestia avea o nuanţă de mândrie viitoare, o mândrie care va trebui câştigată. Una dintre cele două propoziţii pe care le auzea în copilărie, chiar dacă nu vorbea niciodată despre cunoştinţele şi abilităţile ei, era: „Eşti extrem de încrezătoare în propriile forţe”. Cealaltă era: „Eşti egoistă”. Întrebase ce vor să spună cu asta, dar nu primise niciodată niciun răspuns. Se uita la adulţii ăia şi se întreba cum îşi puteau imagina că ea s-ar simţi vinovată pentru nişte lucruri pe care nici măcar nu le definiseră înainte. Avea doisprezece ani când i-a spus lui Eddie Willers că o să conducă întreaga companie când o să fie mare. Avea cincisprezece ani când şi-a dat seama că femeile nu conduceau companii feroviare şi că oamenii ar putea avea obiecţii. Să se ducă — 51 —

dracului, s-a gândit – şi nu a mai preocupat-o chestiunea niciodată. Şi-a început munca pentru Taggart Transcontinental la şaisprezece ani. Tatăl ei îi dăduse voie: era puţin amuzat şi puţin curios. A început ca operator pe timp de noapte la o gară mică, de ţară. A trebuit să lucreze noaptea în primii ani, pentru că ziua frecventa cursurile unei facultăţi de inginerie. James Taggart şi-a început cariera în companie în acelaşi timp; el avea douăzeci şi unu de ani. Prima lui slujbă a fost în Departamentul de Relaţii Umane. Ascensiunea lui Dagny între oamenii care lucrau la Taggart Transcontinental fusese rapidă şi necontestată. Prelua poziţii de responsabilitate pentru că nu era nimeni altcineva care să le preia. Erau câţiva oameni de un rar talent în jurul ei, dar deveneau din ce în ce mai puţini pe zi ce trecea. Şefilor ei, care aveau autoritatea în mână, le era frică să o exercite, îşi petreceau timpul evitând să ia orice fel de decizie, aşa că ea le spunea oamenilor ce să facă şi ei făceau. La fiecare treaptă a ascensiunii ei, făcea deja munca aferentă postului cu mult înainte de a fi promovată în acel post. Era precum ar fi mers prin camere pustii. Nimeni nu i se opunea şi nimeni nu-i recunoştea progresul. Tatăl ei părea uluit şi mândru de ea, dar n-a zis niciodată nimic şi în ochii lui se putea citi tristeţea când o vedea în biroul său. Avea douăzeci şi nouă de ani când el a murit. — Tot timpul va fi un Taggart la conducerea companiei, fuseseră ultimele cuvinte pe care el i le spusese. Se uita la ea cu o privire ciudată: o privire care conţinea, în acelaşi timp, mândrie şi compasiune. Pachetul majoritar de acţiuni de la Taggart Transcontinental îi revenise lui James Taggart. Avea treizeci şi patru de ani când devenise preşedinte al căilor ferate. Dagny se aşteptase ca el să fie ales de Consiliul director, dar nu înţelesese niciodată de ce o făcuseră cu atâta înflăcărare. Vorbeau de tradiţie, de faptul că preşedintele fusese întotdeauna cel mai mare fiu al familiei Taggart; l-au ales pe James Taggart ca şi când ar fi refuzat să meargă pe sub o scară – pentru a împăca acelaşi tip de frică. Vorbeau despre darul lui de a face căile ferate populare, despre presa bună de care se bucura, despre abilitatea de a face relaţii la Washington. Părea extrem de priceput în a obţine favoruri de la legislativ. Dagny nu ştia nimic despre domeniul de expertiză al „abilităţii Washington” sau ce implica ea. Dar părea necesară, aşa că o lăsase în plata Domnului, gândindu-se că erau atâtea lucruri jignitoare, dar necesare, precum curăţarea canalelor; cineva trebuia s-o facă, iar lui Jim părea să-i placă. Niciodată nu aspirase la funcţia de preşedinte; Departamentul de operaţii era singura ei grijă. Când mergea pe rute, bătrânii oameni din gări, care îl urau pe Jim, spuneau: — Tot timpul va fi un Taggart la conducerea companiei, uitându-se la ea exact aşa cum se uitase la ea şi tatăl ei. — 52 —

Îl lăsa pe Jim în pace din convingerea că nu era îndeajuns de inteligent să facă prea mult rău căilor ferate şi că ea va fi întotdeauna capabilă să-i îndrepte greşelile. La şaisprezece ani, aşezată la birou şi uitându-se la geamurile strălucitoare ale trenurilor Taggart trecându-i prin faţă, se gândise că intrase într-o lume care-i aparţinea. În anii care trecuseră de atunci, învăţase că asta era fals. Adversarii cu care se vedea pusă faţă în faţă nu meritau nici atenţia ei, nici să fie înfrânţi de ea; nu era un sentiment înălţător, prin care ar fi găsit o anumită onoare în competiţie; era neputinţa – o pătură gri de bumbac care părea fină şi fără contur, care nu putea să reziste în faţa nimănui, dar în acelaşi timp reuşea să fie o barieră în calea ei. Era dezarmată în faţa ideii de a descopri obiectul care putea face posibil acest lucru. Nu avea niciun răspuns. Doar în primii ani începea să urle în tăcere, din când în când, după o scânteie de înzestrare în oameni, o singură scânteie de competenţă curată, dură şi radiantă. Tânjea atât de mult după un prieten sau după un competitor cu o minte mai bună decât a ei. Dar asta a trecut. Avea o treabă de dus la bun sfârşit. Nu avea vreme să o doară; nu destulă. Primul pas al politicii pe care James Taggart o propunea companiei era construcţia liniei ferate San Sebastián. Mulţi bărbaţi erau responsabili pentru ea; dar în ceea ce o privea pe Dagny, un singur nume era scris pe proiectul ăla, un nume care le ştergea pe celelalte fără să conteze unde îl vedea. Trona acolo, deasupra a cinci ani de eforturi, deasupra a kilometri întregi de şină pierdută în zadar, deasupra foilor pline cu cifre care înregistrau pierderile Taggart Transcontinental, precum firicele de sânge care se scurgeau dintr-o rană care nu se mai vindeca – ca benzile de telegraf ale fiecărei burse din lume; ca fumul care ieşea din furnalele unde se topea cuprul; ca titlurile scandaloase; ca bucăţile de pergament care duceau povara nobilimii din istorie; precum cartonaşele care erau puse în buchetele de flori din budoarele risipite pe trei continente. Numele era Francisco d’Anconia. La douăzeci şi trei de ani, când îşi moştenise averea, Francisco d’Anconia era cunoscut ca regele cuprului din întreaga lume. Acum, la treizeci şi şase de ani, era cunoscut ca cel mai bogat om şi ca cel mai spectaculos şi inutil playboy de pe faţa pământului. Era ultimul membru al uneia dintre cele mai nobile familii din Argentina. Avea cirezi de vaci, plantaţii de cafea şi cele mai multe dintre minele de cupru din Chile. Deţinea cam jumătate din America de Sud şi câteva mine de toate felurile împrăştiate de-a lungul Statelor Unite. Când Francisco d’Anconia a cumpărat dintr-odată mile întregi de munţi în Mexic, umbla vorba că găsise acolo depozite vaste de cupru. Nu făcuse niciun efort să vândă acţiunile în interesul lui; ele fuseseră luate pur şi simplu din mâinile sale, iar el pur şi simplu îi alesese pe cei de care îi plăcea lui pentru a le vinde. Talentul lui financiar era considerat unul ieşit din comun; nimeni nu îl învinsese vreodată la o negociere – îşi — 53 —

mărea averea incredibilă de fiecare dată când bătea palma cu cineva – şi la fiecare pas pe care îl făcea, când se deranja să-l facă. Cei care-l blamaseră cel mai tare erau primii care navigau cu barca lui, vrând să ia şi ei o bucăţică din noua lui descoperire. James Taggart, Orren Boyle şi prietenii lor erau printre oamenii cu cele mai multe acţiuni la proiectul pe care Francisco d’Anconia îl numise Minele San Sebastián. Dagny nu reuşise niciodată să afle cine-l convinsese pe James Taggart să construiască o linie ferată din Texas până în sălbăticia din San Sebastián. Părea să no ştie nici el: ca un câmp fără paravânturi, părea să fie luat de fiecare curent, iar rezultatul final era arbitrar. Câţiva dintre membrii Consiliului de la Taggart Transcontinental nu fuseseră de acord cu proiectul. Compania avea nevoie de toate resursele ei ca să reconstruiască linia Rio Norte; nu putea să le facă pe amândouă. Dar James Taggart era noul preşedinte. Era primul an în care conducea compania. A câştigat. Republica Populară Mexic a fost nerăbdătoare să coopereze şi a semnat un contract care garanta, într-o ţară în care nu exista drept de proprietate, că Taggart Transcontinental avea drepturi de proprietate asupra liniei ferate vreme de două sute de ani. Francisco d’Anconia obţinuse aceleaşi garanţii pentru minele lui. Dagny s-a opus construcţiei liniei San Sebastián. S-a opus din toate puterile şi le-a spus asta tuturor celor care o băgau în seamă; dar ea era doar un asistent în Departamentul de operaţii, prea tânără, fără autoritate, aşa că nimeni n-a ascultat-o. Nu a fost capabilă să înţeleagă nici atunci şi nici până acum care au fost motivele celor care au construit linia. Privind la toate acestea ca un spectator neputincios, ca un membru al minorităţii, la una dintre întâlnirile Consiliului, a simţit că aerul din cameră era evaziv, că fiecare discurs era evaziv, că fiecare argument era evaziv, ca şi când motivul real al deciziei lor nu fusese niciodată proclamat cu adevărat, dar era evident pentru toată lumea în afară de ea. Vorbeau despre importanţa unor viitoare tranzacţii cu Mexicul, despre un val imens de marfare, despre câştigurile imense care vor ieşi dintr-o mină cu o rezervă infinită de cupru. Dovedeau toate lucrurile astea vorbind despre realizările din trecut ale lui Francisco d’Anconia. Nu menţionau niciun fapt mineralogic despre Minele San Sebastián. Puţine lucruri erau certe; informaţiile pe care d’Anconia le prezentase publicului larg nu erau foarte clare; dar ei nu păreau să aibă nevoie de informaţii. Vorbeau foarte mult despre sărăcia mexicanilor şi despre nevoia lor disperată de căi ferate. „N-au avut niciodată vreo şansă.” „E de datoria noastră să ajutăm o naţiune neprivilegiată să se dezvolte. O ţară trebuie să-şi ajute vecinii.” Ea stătea acolo, asculta şi se gândea la rutele pe care Taggart Transcontinental le abandonase; câştigurile marii companii feroviare erau în cădere liberă în ultimii ani. S-a gândit la nevoia presantă de reparaţii, neglijată cu indolenţă în fiecare segment de cale ferată. Politica lor în ceea ce privea mentenanţa nu era o politică, ci un joc cu un elastic de care trăgeau un pic, iar apoi mai trăgeau un pic. — 54 —

„Mexicanii par să fie oameni harnici, distruşi de economia lor primitivă. Cum pot să treacă prin procesul de industrializare, dacă nimeni nu le întinde o mână?” „Când luăm în calcul o investiţie, trebuie, în opinia mea, să mizăm pe factorul uman mai mult decât am miza pe factorul pur material.” S-a gândit la o locomotivă care putrezea într-un şanţ de lângă linia Rio Norte pentru că se rupsese un racord. S-a gândit la cele cinci zile în care traficul feroviar a fost oprit pe linia Rio Norte pentru că un parapet se prăbuşise, lăsând tone de pietre să se rostogolească pe şine. S-a gândit la un afacerist nou pe piaţă, Ellis Wyatt, pe care oamenii începeau să-l urmărească, pentru că activitatea lui era prima şarjă dintr-un torent de materiale care erau pe punctul de a ieşi la iveală din zona moartă Colorado. Linia Rio Norte era lăsată să putrezească tocmai acum, când era nevoie de ea la eficienţă maximă. „Aviditatea de bani nu e totul. Există şi idei imateriale care trebuie luate în considerare.” „Mărturisesc că mă încearcă un sentiment de ruşine când mă gândesc că noi deţinem o reţea imensă de căi ferate, în vreme ce mexicanii nu au decât una sau două linii ferate.” „Vechea teorie a economiei autonome a dispărut în urmă cu mult timp. E imposibil ca o ţară să prospere în mijlocul unei lumi care moare de foame.” S-a gândit că, pentru a face Taggart Transcontinental ceea ce fusese cândva, cu mult înainte de a se naşte ea, avea nevoie de fiecare şină, de fiecare cui şi de fiecare dolar disponibil – şi cât de puţine din toate acestea îi mai rămăseseră. Vorbeau, în acelaşi timp, în exact aceleaşi discursuri, şi despre eficienţa guvernului mexican, care deţinea complet controlul asupra tuturor lucrurilor. Mexicul avea un viitor strălucit, ziceau ei, şi avea să devină un competitor extrem de periculos în anii următori. „Mexicul are disciplină”, au continuat să trăncănească oamenii din Consiliu, cu o notă de invidie în voce. James Taggart lăsase să se înţeleagă – prin propoziţii neterminate şi aluzii nedefinite – că prietenii lui din Washington, pe care nu îi numea niciodată ca atare, voiau să vadă o linie ferată construită în Mexic şi că o asemenea linie ferată ar fi de un mare ajutor în problemele diplomatice internaţionale, că bunătatea opiniei publice va răsplăti cu vârf şi îndesat investiţia Taggart Transcontinental. Au votat să construiască linia San Sebastián cu treizeci de milioane de dolari. Când Dagny a ieşit din sala de şedinţe şi s-a plimbat prin aerul rece şi curat al străzilor, a auzit două cuvinte care se repetau clar şi insistent în golul amorţit al minţii ei: „Ieşi afară… Ieşi afară… Ieşi afară”. A ascultat înfricoşată. Gândul de a părăsi Taggart Transcontinental nu făcea parte din cele pe care le considera cu putinţă să şi le imagineze. S-a simţit terorizată nu de gândul acela, ci de motivele care o făcuseră să gândească asta. A dat din cap nervoasă; şi-a spus că Taggart Transcontinental avea nevoie de ea acum mai mult ca oricând. — 55 —

Doi membri ai Consiliului au demisionat; la fel a făcut şi vicepreşedintele care se ocupa de operaţii. Fusese înlocuit de un prieten de-al lui James Taggart. Şine de oţel au fost montate prin deşertul mexican – în timp ce fuseseră date ordine ca viteza trenurilor de pe linia Rio Norte să fie redusă, pentru că şinele erau avariate. O gară de beton armat, cu coloane de marmură şi oglinzi fusese construită în mijlocul unei pieţe nepavate şi pline de praf dintr-un sat mexican – în timp ce un tren cu vagoane-cisternă care conţineau petrol a deraiat şi a aterizat pe o grămadă de gunoaie pentru că o şină se rupsese în două pe linia Rio Norte. Ellis Wyatt n-a mai aşteptat ca justiţia să decidă dacă accidentul era o calamitate naturală, aşa cum pretindea James Taggart. Şi-a transferat toate transporturile de petrol la Phoenix-Durango, o companie obscură, care era mică şi se lupta să supravieţuiască, dar supravieţuia. Ăsta a fost impulsul care i-a pus pe cei de la Phoenix-Durango pe drumul cel bun. Începând de atunci, au crescut în acelaşi ritm cu Wyatt Oil, în acelaşi timp cu fabricile din văile din împrejurimi, în acelaşi timp cu un ansamblu de şine şi de traverse care prindea contur la viteza de două mile pe lună prin câmpurile haotice de porumb mexican. Dagny avea treizeci şi doi de ani când i-a spus lui James Taggart că-şi va da demisia. Administrase Departamentul de operaţii în ultimii trei ani, fără funcţie, credit sau autoritate. Era învinsă de dispreţul pentru orele, zilele, nopţile pe care trebuia să le piardă ca să se ţină departe de interferenţa cu prietenul lui Jim, care ocupa funcţia de vicepreşedinte-administrator al operaţiilor. Omul n-avea nicio treabă cu ce se întâmpla şi fiecare decizie pe care o lua era a ei, dar o lua numai după ce făcea toate eforturile necesare să o facă imposibil de aplicat. Ce-i dăduse fratelui ei era, de fapt, un ultimatum. El a oftat: — Dar, Dagny, eşti femeie! O femeie ca vicepreşedinte executiv? N-am mai auzit aşa ceva! Consiliul n-o să accepte! — Atunci eu am terminat aici, a răspuns ea. Nu se gândise la ce urma să facă cu restul vieţii ei. Să plece de la Taggart Transcontinental era ca şi cum ar fi aşteptat să-i fie amputate picioarele; s-a gândit că va aştepta să vadă ce se întâmplă şi apoi va culege firimiturile de pe jos. Niciodată nu înţelesese de ce Consiliul director votase în unanimitate s-o promoveze la funcţia de vicepreşedinte care administrează operaţiile. Ea le-a oferit, într-un final, mult dorita rută San Sebastián. Când a preluat lucrările, linia era în construcţie de trei ani; o treime din şine fuseseră deja turnate; costurile depăşeau suma alocată până în acest punct al lucrărilor. I-a concediat pe prietenii lui Jim şi a găsit o companie care a rezolvat lucrările într-un an. Linia San Sebastián era acum pusă în funcţiune. Nici măcar un singur vagon cu bunuri de comercializat nu trecuse graniţa, cum nu trecuse graniţa niciun tren plin de cupru. Câteva vagoane se clătinau de-a lungul munţilor dinspre San Sebastián la intervale lungi de timp. Minele, zicea Francisco d’Anconia, erau încă în proces de dezvoltare. Cursul descendent al Taggart Transcontinental nu fusese oprit. — 56 —

Acum stătea aşezată la biroul ei, cum stătuse în atâtea seri, încercând să-şi dea seama ce regiuni putea sistemul să salveze şi în câţi ani. Linia Rio Norte, când va fi terminată, va amortiza pierderile celorlalte. În timp ce se uita la foile cu cifre care anunţau pierderi peste pierderi, nu s-a gândit la lunga şi absurda agonie a aventurii mexicane. S-a gândit la o convorbire telefonică. „Hank, poţi să ne salvezi? Poţi să ne oferi şine în cel mai scurt timp şi cu cel mai lung termen de creditare?” O voce liniştită şi sigură pe ea a răspuns: „Sigur”. Gândul ăsta era un punct de sprijin. S-a aplecat peste documentele de pe biroul ei, iar acum se putea concentra mult mai bine. Exista măcar un singur lucru pe care putea conta ca să nu se prăbuşească la nevoie. James Taggart a trecut prin anticamera biroului lui Dagny cu aceeaşi încredere în sine pe care o avusese cu prietenii lui, în bar, cu jumătate de oră în urmă. Când a deschis uşa, încrederea i s-a risipit. A traversat camera înspre biroul ei precum un copil care fusese chemat să fie pedepsit şi care avea să-şi păstreze resentimentele pentru tot restul vieţii. A văzut un cap aplecat deasupra unor foi de hârtie, lumina unei veioze oprindu-se pe şuviţe de păr ciufulit, o cămaşă albă şi largă agăţându-se de şolduri, sugerând subţirimea corpului ei. — Ce-i, Jim? — Ce şmecherii crezi că faci pe linia San Sebastián? Şi-a ridicat capul. — Şmecherii? Ce? — Ce program avem în zona aia şi ce fel de trenuri rulăm acolo? Ea a râs; râsul era strident şi puţin plictisit. — Ar trebui să citeşti din când în când rapoartele trimise la biroul preşedintelui, Jim. — Ce vrei să spui? — Rulăm trenurile alea şi programul ăla pe ruta San Sebastián de trei luni. — Un tren de pasageri pe zi? — Dimineaţa. Şi un marfar în fiecare noapte. — Doamne Dumnezeule! Pe o rută atât de importantă ca aia? — Ruta aia importantă nu e capabilă să finanţeze nici măcar trenurile alea două. — Dar mexicanii aşteaptă un alt fel de servicii de la noi! — Sunt sigură că aşteaptă. — Au nevoie de trenuri! — Pentru ce? — Pentru… pentru a-i ajuta să-şi dezvolte industriile locale. Cum te aştepţi să evolueze dacă nu le oferim transport? — Nu mă aştept să evolueze. — Asta e doar opinia ta personală. Nu văd cu ce drept ai schimbat tu de capul tău — 57 —

programul. Numai transportul de cupru o să ne acopere investiţia. — Când? S-a uitat la ea; faţa lui avea satisfacţia unei persoane care era pe cale să spună ceva care avea puterea să provoace durere. — Nu pui la îndoială succesul acelor mine de cupru, nu? – nu atunci când ele sunt administrate de Francisco d’Anconia. El a accentuat numele, uitându-se la ea. Ea a zis: — Poate o fi el prietenul tău, dar… — Prietenul meu? Am crezut că e prietenul tău. Ea a răspuns cu fermitate: — Nu în ultimii zece ani. — Ce păcat, nu? Chiar şi aşa, e unul dintre cei mai inteligenţi oameni de afaceri de pe pământ. Nu a pierdut niciodată o posibilitate de profit şi a băgat milioane din propriii lui bani în minele alea, aşa că putem să ne bazăm pe judecata lui. — Când o să-ţi dai seama că Francisco d’Anconia s-a transformat într-un nenorocit care nu e bun de nimic? El a chicotit. — Eu tot timpul am crezut că e un nenorocit care nu e bun de nimic – în ceea ce priveşte caracterul lui. Tu n-ai fost de acord cu mine. Opinia ta era diferită. O, Doamne, cât de diferită! Cu siguranţă îţi aduci aminte clinciurile pe care le-am avut pe tema asta. Ar trebui să citez câteva dintre lucrurile pe care tu le-ai zis despre el? Pot doar să presupun câteva dintre lucrurile pe care le-ai făcut. — Vrei să discutăm despre Francisco d’Anconia? De asta ai venit? Pe faţa lui era întipărită furia eşecului – pentru că pe a ei nu era întipărit nimic. — Ştii foarte bine de ce-am venit aici, a izbucnit el. Am auzit câteva lucruri incredibile despre trenurile noastre din Mexic. — Ce lucruri? — Ce fel de locomotivă foloseşti acolo? — Cea mai proastă pe care am putut s-o găsesc. — Recunoşti lucrul ăsta? — L-am pus pe hârtie în rapoartele pe care ţi le-am trimis. — E adevărat că foloseşti locomotive pe lemn? — Eddie le-a găsit într-un depou abandonat din Louisiana. Nici măcar nu a putut să vadă bine numele companiei feroviare care le deţinuse. — Şi asta rulezi tu pe şinele Taggart? — Da. — Şi ce mama dracului vrei să demonstrezi cu asta? Ce se întâmplă aici? Vreau să ştiu ce se întâmplă! Ea a vorbit pe un ton calm, uitându-se direct în ochii lui: — Dacă vrei să ştii, n-am lăsat decât gunoaie pe linia San Sebastián şi, chiar şi aşa, — 58 —

cât mai puţine gunoaie posibile. Am mutat tot ce putea fi mutat – locomotive, unelte, chiar şi maşini de scris şi oglinzi – din Mexic. — De ce Dumnezeu? — Pentru ca hoţii să nu aibă ce fura când naţionalizează linia. El a sărit în picioare. — N-o să scapi cu toate astea! De data asta n-o să scapi! Să ai tupeul să dai asemenea ordine de cea mai joasă speţă, mi-e şi ruşine să vorbesc despre asta… doar pentru că ai auzit nişte nenorocite de zvonuri, când avem un contract pe două sute de ani şi… — Jim, a zis ea încet, nu există niciun vagon, locomotivă sau tonă de cărbune pe care să le putem pierde acolo. — N-o să permit aşa ceva, n-o să permit nici în ruptul capului o asemenea atitudine strigătoare la cer faţă de nişte oameni prietenoşi, care au nevoie de ajutorul nostru. Lăcomia de bani nu e totul. Până una-alta, există şi considerente nemateriale, chiar dacă tu nu eşti capabilă să le înţelegi. A tras o foaie de hârtie în faţa ei şi a ridicat creionul. — Bine, Jim. Câte trenuri vrei să rulez pe linia San Sebastián? — Ce? — Pe care dintre trenurile noastre vrei să le transfer şi de pe ce rută – ca să le putem da mexicanilor locomotive cu motoare Diesel şi vagoane de oţel? — Nu vreau să transferi niciun tren! — Atunci de unde să iau echipamentul necesar pentru Mexic? — Tu trebuie să-ţi dai seama. Asta-i treaba ta. — Nu sunt capabilă s-o fac. Va trebui să decizi. — Asta e şmecheria ta obişnuită – să arunci responsabilitatea pe mine! — Aştept ordine, Jim. — N-o să te las să mă încolţeşti aşa! Dagny a lăsat creionul să-i cadă. — Atunci programul de pe San Sebastián o să rămână aşa cum e. — Aşteaptă doar până la următoarea întâlnire a Consiliului, de săptămâna viitoare. O să cer o decizie care să stabilească odată pentru totdeauna cât de departe poate să meargă Departamentul de operaţii şi până unde se întinde autoritatea lui. Va trebui să răspunzi pentru asta. — O să răspund pentru asta. Când uşa s-a închis în urma lui James Taggart, Dagny se întorsese deja la munca ei. Când a terminat, a pus foile deoparte şi şi-a ridicat privirea; cerul era negru în spatele geamului, iar oraşul devenise o întindere luminiscentă de sticlă, fără zidărie. S-a ridicat fără niciun chef. Îi displăcea profund mica înfrângere care e oboseala, dar recunoştea că, în seara aceea, era cu adevărat obosită. — 59 —

Biroul de afară era întunecat şi gol; oamenii ei plecaseră acasă. Numai Eddie Willers mai era acolo, la biroul lui, în anexa lui înconjurată de sticlă, care arăta ca un cub de lumină în colţul unei încăperi imense. I-a făcut cu mâna când a plecat. Nu a coborât cu liftul până în holul de la parter, ci până în sala principală din terminalul Taggart. Îi plăcea să se plimbe pe acolo în drum către casă. Tot timpul i se păruse că staţia aglomerată arăta ca un templu. Uitându-se în sus, înspre tavanul îndepărtat, a văzut arcade întunecate susţinute de coloane gigantice de granit şi sticla geamurilor mari emailată de întuneric. Arcada avea în ea pacea solemnă a unei catedrale şi se închidea ca o carapace protectoare deasupra agitaţiei oamenilor de dedesubt. Dominând sala, dar ignorată de călători din obişnuinţă, trona statuia lui Nathaniel Taggart, fondatorul companiei feroviare. Dagny era singura care încă observa statuia şi nu fusese niciodată capabilă să treacă pur şi simplu pe lângă ea. Faptul că putea să privească statuia de fiecare dată când trecea prin staţie era singura formă de rugăciune pe care o percepea. Nathaniel Taggart fusese un aventurier fără un sfanţ, care venise de undeva din New England şi construise căi ferate pe un întreg continent, pe vremea primelor şine de oţel. Ele erau încă acolo; eforturile lui de a construi se transformaseră în legendă, pentru că oamenii alegeau să nu înţeleagă sau să nu creadă că un asemenea lucru e posibil. El fusese un om care nu acceptase niciodată că alţii aveau dreptul să-l oprească. Şi-a fixat obiectivul şi s-a apropiat de el pe un drum la fel de lin ca şinele lui. Niciodată n-a căutat să obţină împrumuturi, obligaţiuni, finanţări, terenuri sau favoruri legislative de la guvern. Obţinea bani de la oamenii care conduceau guvernul, mergând din uşă în uşă – de la uşile din mahon ale bancherilor la uşile de scândură ale fermelor. Niciodată nu a vorbit despre binele public. Pur şi simplu, le spunea oamenilor că o să scoată un profit gras de pe urma căilor lui ferate, le spunea că urmau să existe profituri şi le dădea motivele. Avea motive bune. De-a lungul generaţiilor care au urmat, Taggart Transcontinental a fost una dintre puţinele companii feroviare care n-au dat faliment şi singura în care pachetul de acţiuni majoritar a rămas în mâinile descendenţilor fondatorului. În vremea vieţii lui, numele Nat Taggart nu era faimos, ci notoriu; era repetat nu ca un omagiu, ci cu o curiozitate invidioasă; şi dacă cineva îl admira, era acea admiraţie pe care i-o porţi unui bandit de succes. Cu toate astea, nici măcar un cent din averea lui nu fusese obţinut prin forţă fizică sau prin fraudă; nu era vinovat de nimic în afara faptului că îşi făcuse singur averea şi nu uita niciodată că era a lui. Circulau multe poveşti despre el. Se spunea că în pustietăţile din vest omorâse un legiuitor care încercase să anuleze un act care îi dădea dreptul să construiască o cale ferată, când calea ferată fusese deja finalizată în jumătate de stat; câţiva legiuitori plănuiau să facă o avere din acţiunile Taggart, vrând să le subevalueze. Nat Taggart — 60 —

fusese acuzat de crimă, dar nu putuseră niciodată să-i dovedească vinovăţia. Nu a mai avut nicio problemă cu oamenii statului începând din acel moment. Se spunea că Nat Taggart îşi pusese viaţa la bătaie pentru compania feroviară de multe ori; dar odată a făcut mai mult de atât. Disperat să găsească fonduri şi cu construcţia uneia dintre liniile sale suspendată, a împins pe scări un distins domn care-i oferise un împrumut de la guvern. Iar după aceea o dăduse pe soţia lui ca zălog pentru un împrumut unui milionar pe care-l ura şi care admira frumuseţea ei. I-a plătit înapoi la timp şi nu a trebuit să-i cedeze zălogul. Înţelegerea fusese făcută cu permisiunea soţiei lui. Ea era o mare frumuseţe şi se trăgea din cea mai nobilă familie a unui stat sudit şi fusese dezmoştenită pentru că fugise cu Nat Taggart, când acesta era doar un aventurier zdrenţăros. Dagny regreta uneori că Nat Taggart era strămoşul ei. Ceea ce simţea pentru el nu făcea nicidecum parte din categoria sentimentelor pe care le-ai avea pentru familia ta, a sentimentelor pe care nu alegi să le simţi. Nu voia ca sentimentul ei să fie sentimentul ăla pe care îl ai pentru un unchi sau bunic. Era incapabilă să iubească fără să aleagă şi dispreţuia profund când ceilalţi îi cereau asta. Dar, dacă era posibil pentru ea să aleagă un strămoş, l-ar fi ales pe Nat Taggart, într-un omagiu voluntar pe care i l-ar fi oferit cu mândrie. Statuia lui Nat Taggart era copiată după o schiţă a unui artist, singura reproducere a înfăţişării lui care mai rămăsese peste ani. Trăise mult, dar nimeni nu se putea gândi la el ca la un bătrân – toţi îl vedeau exact cum era în schiţa aia: un om tânăr. În copilărie, statuia lui fusese pentru Dagny prima manifestare a exaltării. Când era trimisă la biserică sau la şcoală şi auzea oamenii folosind cuvântul ăla, se gândea, amintindu-şi statuia, că ştie exact la ce se refereau. Statuia era aceea a unui bărbat tânăr, cu un corp înalt, uscăţiv şi cu un cap pătrăţos. Îşi ţinea capul ca şi când ar fi fost în faţa unei bătălii pe care o aştepta cu bucurie. Tot ce voia Dagny în viaţă era conţinut de dorinţa de a-şi ţine capul ca el. În seara asta, s-a uitat la statuie când a traversat sala. Era liniştea unui moment; era ca şi când o povară pe care nu o putea numi îi era ridicată de pe umeri şi un curent uşor de aer îi atingea fruntea. Într-un colţ al sălii, lângă intrarea principală, era un mic chioşc de ziare. Patronul, un om bătrân, tăcut şi politicos, cu un aer de lord, stătuse în spatele tejghelei vreme de douăzeci de ani. Avusese o fabrică de ţigări la un moment dat, dar dăduse faliment şi se retrăsese în obscuritatea singuratică a micuţului său chioşc din mijlocul unui vârtej de străini. Nu mai avea familie sau prieteni. Avea un hobby care era singura lui distracţie: aduna ţigări din toate colţurile lumii pentru colecţia lui personală; ştia fiecare marcă de ţigări care era produsă sau fusese produsă vreodată. Lui Dagny îi plăcea să se oprească la chioşcul lui de ziare pe drumul către ieşire. Părea să fie o parte din terminalul Taggart, era ca un câine de pază bătrân, mult prea plăpând ca să stea de pază, dar care inspira siguranţă prin loialitatea lui, manifestată — 61 —

prin simpla prezenţă. Îi plăcea s-o vadă oprindu-se acolo, pentru că-l amuza faptul că numai el cunoştea cu adevărat importanţa femeii cu jachetă sport şi pălărie aşezată câş, care venea grăbindu-se, anonimă, prin mulţime. S-a oprit şi în seara asta, ca de obicei, să-şi cumpere un pachet de ţigări. — Cum merge cu colecţia? a întrebat ea. Vreo marcă nouă? El a zâmbit trist şi a dat din cap. — Nu, domnişoară Taggart. Nu se mai fac alte mărci niciunde în lume. Până şi vechile mărci dispar una câte una. Mai sunt doar vreo cinci sau şase tipuri pe piaţă. La un moment dat, erau zeci. Oamenii nu mai fac nimic nou zilele astea. — O să facă. Totul e temporar. El i-a aruncat o privire şi n-a răspuns. După aceea a zis: — Îmi plac ţigările, domnişoară Taggart. Îmi place să mă gândesc că focul poate să fie în mâna unui om. Focul, o forţă periculoasă, îmblânzită de vârful degetelor lui. Mă întreb deseori la ce se gândesc oamenii când stau singuri, privind fumul unei ţigări. Mă întreb câte dintre toate ideile măreţe au apărut astfel. Când un om gândeşte, există o flacără în mintea lui şi e firesc ca flacăra aceea să aibă ca obiect punctul de ardere al unei ţigări. — Oare se gândesc vreodată? a întrebat ea involuntar şi s-a oprit; întrebarea era tortura ei personală şi nu voia să discute despre ea. Bătrânul s-a uitat ca şi când ar fi sesizat pauza subită şi o înţelegea; dar nu a început să discute despre asta; a zis: — Nu-mi place ce se întâmplă cu oamenii, domnişoară Taggart. — Cum adică? — Nu ştiu. Dar i-am privit vreme de douăzeci de ani şi am văzut că s-au schimbat. Obişnuiau să se grăbească pe aici şi era minunat să-i priveşti, era graba unor oameni care ştiau unde se duc şi abia aşteptau să ajungă acolo. Acum se grăbesc pentru că le e frică. Nu sunt împinşi de la spate de un scop, ci de frică. Nu se mai duc niciunde, evadează. Şi nu cred că ştiu de unde vor să evadeze. Nu se uită unul la altul. Sunt deranjaţi dacă cineva se ciocneşte de ei. Zâmbesc prea mult, dar e un mod urât de a zâmbi: nu e fericire, e implorare. Nu ştiu ce se întâmplă cu lumea. A dat din umeri. Ei bine, cine e John Galt? — E doar o frază care nu-nseamnă nimic! Era uimită de vocea ei tăioasă şi a adăugat, ca o justificare: — Nu-mi place fraza asta de argou. Ce înseamnă? De unde-a apărut? — Nu ştie nimeni, a răspuns el lent. — De ce o tot folosesc oamenii? Nimeni nu pare să fie capabil să explice ce înseamnă, dar toată lumea o foloseşte ca şi când ar şti care-i sensul ei. — De ce vă deranjează? a întrebat el. — Nu-mi place ce par să spună când o zic. — Nici mie, domnişoară Taggart. — 62 —

*** Eddie Willers lua cina la cantina angajaţilor de la terminalul Taggart. Era un restaurant şi în clădire, frecventat de executivii de la Taggart, dar lui nu-i plăcea. Cantina părea să fie parte din calea ferată şi el se simţea mai acasă aici. Cantina era sub pământ. Era într-o cameră mare cu ziduri de gresie albă, care străluceau în reflexiile luminii electrice şi păreau ca un brocart de argint. Avea un tavan înalt, scăpărând de sticlă şi crom, care făcea încăperea spaţioasă şi luminoasă. Aici, la cantină, era şi un muncitor la căile ferate pe care Eddie Willers îl întâlnea din când în când. Lui Eddie îi plăceau trăsăturile lui. Se intersectaseră la un moment dat şi începuseră o conversaţie, iar apoi devenise un obicei să ia cina împreună de fiecare dată când se întâlneau. Eddie uitase dacă îl întrebase vreodată pe muncitor cum îl cheamă sau cu ce se ocupa; presupunea că nu era mare lucru, pentru că hainele bărbatului erau neîngrijite şi pătate cu unsoare. Bărbatul nu însemna, pentru el, o persoană, ci era, mai degrabă, o prezenţă tăcută, cu un enorm interes pentru singurul lucru care dădea sens vieţii lui Eddie: Taggart Transcontinental. La adăpost, în colţul lor, Eddie se simţea în largul lui, relaxându-se după o zi grea de muncă. Putea să vorbească aşa cum nu vorbea în niciun alt loc, fiind de acord cu lucruri pe care nu le-ar fi mărturisit nimănui, gândind cu voce tare, uitându-se în ochii atenţi ai muncitorului din cealaltă parte a mesei. — Linia Rio Norte e ultima noastră speranţă, a zis Eddie Willers. Dar ne va salva. O să avem cel puţin un traseu în bune condiţii şi în locul unde avem cea mai mare nevoie, iar asta o să ne ajute să le salvăm pe celelalte… E amuzant, nu-i aşa? – să vorbesc despre ultima speranţă a Taggart Transcontinental. Iei în serios pe cineva care-ţi spune că un meteorit o să distrugă Pământul?… Nici eu… „De la un ocean la altul, pentru totdeauna” – ăsta e singurul lucru pe care l-am auzit, ea şi cu mine, în întreaga noastră copilărie. Nu, ei nu ziceau pentru totdeauna, dar asta voiau să spună… Ştii că nu sunt un mare om, eu n-aş fi putut să construiesc căi ferate. Dacă treaba se duce pe copcă, n-o să fiu niciodată capabil s-o iau de la început. Va trebui să mă duc şi eu cu ea… Nu mă băga în seamă. Nu ştiu de ce vorbesc despre lucruri de-astea. Bănuiesc că sunt un pic obosit în seara asta… Da, am lucrat peste program. Nu m-a rugat, dar era o lumină sub uşa ei mult după ce toţi ceilalţi plecaseră… Da, a plecat acasă acum… Probleme? O, mereu sunt probleme la birou. Dar ea nu-i îngrijorată. Ştie că putem trece şi peste asta… Bineînţeles, e destul de rău. Avem mult mai multe accidente decât cele despre care auziţi voi. Iar am pierdut două locomotive Diesel săptămâna trecută. Una pentru că se învechise, dar pe cealaltă am pierdut-o într-o coliziune frontală… Da, am comandat locomotive Diesel de la United Locomotive, dar le aşteptăm de doi ani. Nu ştiu dacă o să le mai primim vreodată sau nu… Dumnezeule, câtă nevoie avem de ele! Forţa motrice – nu-ţi imaginezi cât de — 63 —

importantă e forţa motrice. Forţa motrice e miezul tuturor lucrurilor… De ce zâmbeşti?… Ei bine, cum spuneam, e rău. Dar măcar linia Rio Norte e pe cale să se rezolve. Primul transport de şine va ajunge acolo în câteva săptămâni. Într-un an o să rulăm primul tren pe noua linie. Nimic n-o să ne oprească de data asta… Sigur, ştiu cine o să pună şinele. Menamara din Cleveland. El e constructorul care a terminat linia San Sebastián pentru noi. Măcar e un om care ştie ce face. Aşa că suntem în siguranţă. Putem să ne bazăm pe el. Nu mai sunt prea mulţi constructori pe care să te poţi baza… Suntem foarte grăbiţi, dar îmi place. Vin la birou cu o oră mai devreme decât de obicei, dar ea vine şi mai devreme. De fiecare dată e acolo prima… Ce spui?… Nu ştiu ce face noaptea. Nimic important, bănuiesc… Nu, nu iese în oraş cu nimeni. Stă acasă şi ascultă muzică cea mai mare parte a timpului. Ascultă discuri de vinil… Ce te interesează pe tine ce discuri? Richard Halley. Iubeşte muzica lui Richard Halley. Pe lângă căile ferate, e singurul lucru pe care îl iubeşte.

Capitolul IV Motoarele imobile Forţa motrice – s-a gândit Dagny, uitându-se în sus, către clădirea Taggart – era cea mai presantă nevoie; forţa motrice va ţine clădirea aceea în picioare; mişcare ca so ţină nemişcată. Ea nu era susţinută de stâlpi sculptaţi din granit; era susţinută de motoarele care funcţionau pe un întreg continent. Avea o stare ciudată de anxietate. Se întorsese dintr-o călătorie făcută la uzina United Locomotive din New Jersey, unde se dusese să-l vadă pe însuşi preşedinele companiei. Nu aflase nimic: nici motivul întârzierilor şi nici vreo informaţie cu privire la data când locomotivele Diesel urmau să fie terminate. Preşedintele companiei vorbise cu ea vreme de două ore, dar niciunul dintre răspunsurile lui n-avea nicio legătură cu vreuna dintre întrebările ei. Felul în care răspundea la întrebări avea o notă distinctă de reproş condescendent de fiecare dată când ea încerca să readucă întreaga lor discuţie la subiect, ca şi când ea ar fi dat dovadă de proastă creştere încălcând nişte reguli nescrise pe care toată lumea le cunoştea. Pe drum spre uzină, a văzut o maşinărie enormă într-un colţ al curţii. Cândva fusese o maşină-unealtă de mare precizie, o maşină cum nu mai găseai acum niciunde. Nu se învechise, putrezise pentru că nimeni n-o unsese, ea fiind mâncată de rugină şi de petele negre de ulei murdar. S-a întors cu spatele la ea. O astfel de imagine o orbea de fiecare dată pentru câteva secunde, din pricina unei izbucniri necontrolate de furie violentă. Nu ştia de ce, nu putea defini senzaţia asta; ştia doar că exista, în ea, un urlet de protest la adresa nedreptăţii şi că era o reacţie care depăşea cu mult imaginea unei maşinării vechi. — 64 —

Restul angajaţilor ei plecaseră când a intrat în anticamera biroului ei, dar Eddie Willers era încă acolo, aşteptând-o. A ştiut dintr-odată că ceva se întâmplase din felul în care el se uita la ea şi din felul în care a urmat-o tăcut în biroul ei. — Ce s-a întâmplat, Eddie? — Menamara a dispărut. S-a uitat la el stupefiată. — Cum adică a dispărut? — A plecat. S-a retras. A ieşit din afaceri. — Menamara, constructorul nostru? — Da. — Dar asta e imposibil! — Ştiu. — Ce s-a întâmplat? De ce? — Nu ştie nimeni. Făcând o pauză deliberată, şi-a descheiat haina, s-a aşezat pe scaunul de la birou şi a început să-şi scoată mănuşile. După aceea a zis: — Începe cu-nceputul, Eddie. Stai jos. El a vorbit încet, dar a continuat să stea în picioare. — Am vorbit cu inginerul-şef la telefon. A sunat din Cleveland să ne spună. Asta-i tot ce mi-a zis. Nu ştia nimic altceva. — Ce a zis? — Că Menamara şi-a luat catrafusele şi a plecat. — Unde? — Nu ştie. Nu ştie nimeni. Şi-a dat seama că strângea într-o mână două degete goale ale mănuşii de la cealaltă mână, o mănuşă pe jumătate scoasă şi abandonată. A scos-o şi i-a dat drumul pe masă. Eddie a zis: — A lăsat în urmă o grămadă de contracte cu care putea face o avere. Avea o listă de aşteptare care putea să-l susţină în următorii trei ani… Ea n-a zis nimic. El a adăugat cu o voce joasă: Nu aş fi atât de speriat dacă aş putea să-l înţeleg… Dar e un lucru care nu are, aparent, niciun motiv… Ea n-a zis nimic. Era cel mai bun constructor din ţară. S-au uitat unul la altul. Ce voia să spună era: „Dumnezeule, Eddie!” În loc de asta, cu o voce normală, a spus: — Nu-ţi face griji. O să găsim un alt constructor pentru linia Rio Norte. Era târziu când a plecat de la birou. Afară, pe trotuarul din faţa uşii unei clădiri, sa oprit, uitându-se la străzi. S-a simţit dintr-odată sleită de energie, de scop, de dorinţă, ca şi când s-ar fi stricat un motor. O strălucire palidă izbucnea din spatele clădirilor până pe cer, reflexia a mii de — 65 —

lumini necunoscute, respiraţia electrică a oraşului. Trebuia să se odihnească. Să se odihnească şi să găsească ceva ce-i plăcea. Nu avea nevoie de altceva în afară de munca ei. Dar erau momente când, ca în seara asta, simţea golul acela straniu, care nu era un gol, ci tăcerea, nu disperarea, ci imobilitatea, ca şi când nimic dinăuntrul ei nu era distrus, ci totul împietrise. După aceea, a simţit dorinţa să descopere o fericire de câteva clipe undeva afară, dorinţa de a fi spectatorul unei opere sau a unei imagini a măreţiei. Nu s-o construiască, ci s-o accepte; nu s-o înceapă, ci să-i răspundă; nu s-o creeze, ci s-o admire. Trebuie să merg mai departe, s-a gândit ea, pentru că fericirea e un combustibil pentru fiinţa umană. Tot timpul fusese – şi-a închis ochii cu un zâmbet amuzat şi îndurerat – forţa motrice a propriei ei fericiri. Măcar o dată, voia să se lase în seama forţei motrice a realizărilor altcuiva. Aşa cum oamenilor din preerii le plăcea să vadă geamurile luminate ale unor trenuri trecând pe lângă ei – realizările ei, imaginea forţei şi a scopului, care le oferea o oarecare siguranţă în mijlocul milelor pustii şi al nopţii – şi ea voia să zărească, pentru un moment, un salut fugar, o singură imagine trecătoare, căreia să-i fluture din mână şi să-i spună: „Cineva e pe drumul acesta…” A început să meargă încet, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu umbra pălăriei căzându-i pe faţă. Clădirile din jurul ei erau atât de înalte, încât privirea ei nu putea să găsească cerul. S-a gândit: „A costat atât de mult să se construiască oraşul ăsta, ar trebui să aibă şi el atât de multe lucruri de oferit”. Deasupra uşii unui magazin, forma neagră a unei boxe radio făcea sunetele să explodeze în stradă. Erau sunetele unui concert simfonic pe care cineva îl susţinea undeva în oraş. Era un scrâşnit îndelung, diform, ca şi când bucăţi de material şi de carne erau spintecate la întâmplare. Erau împrăştiate pe străzi fără a fi melodice sau armonice, fără vreun ritm care să le ţină în frâu. Dacă muzica era emoţie şi emoţia venea din gânduri, atunci acesta era urletul haosului, al iraţionalului, al neputinţei, al abandonului de sine. A mers mai departe. S-a oprit în faţa vitrinei unei librării. În vitrină era aranjată o piramidă de prisme îmbrăcate în coperte maro-violet, pe care scria: Vulturul năpârleşte. Pe o pancartă scria: „Romanul secolului. Studiul uluitor al lăcomiei unui om de afaceri. O revelaţie neînfricată a depravării umane”. A trecut apoi pe lângă un cinematograf. Luminile lui parcă ştergeau din imagine jumătate de clădire, concentrându-se pe o fotografie imensă şi pe câteva litere suspendate în aer. Fotografia înfăţişa o femeie tânără care zâmbeşte; uitându-te la faţa ei, aveai acea senzaţie de suprasaturaţie, chiar dacă o vedeai pentru prima dată. Literele erau: „… într-o dramă spectaculoasă care oferă răspunsul unei probleme presante: Ar trebui o femeie să vorbească?” A trecut pe lângă uşa unui club de noapte. Un cuplu a ieşit, clătinându-se, şi a intrat într-un taxi. Fata avea ochii împăienjeniţi, o faţă pe care curgea transpiraţia, o — 66 —

pelerină de hermină şi o superbă rochie de seară care îi căzuse de pe un umăr aşa cum i-ar cădea halatul unei casnice, lăsând la vedere prea mult din piept, nu într-un chip provocator, ci într-unul indiferent. Însoţitorul ei o susţinea, apucând-o de umărul gol; nu avea expresia unui om care se pregătea de o aventură amoroasă, ci mai degrabă privirea pişicheră a unui puşti care a ieşit să scrie obscenităţi pe garduri. „Ce voia să descopere?” – s-a gândit ea, mergând mai departe. Erau lucruri cu care oamenii trăiau, forme ale spiritului, ale culturii, ale plăcerilor lor. Nu văzuse nimic altceva de câţiva ani buni. La colţul străzii ei, a cumpărat un ziar şi s-a îndreptat către casă. Apartamentul ei avea două camere şi se afla la ultimul etaj al unui zgârie-nori. Foiţele de sticlă din geamul de pe colţ al camerei de zi o făcea să semene cu prova unei nave în mişcare, iar luminile oraşului păreau nişte scântei fosforescente în valurile negre de oţel şi piatră. Când a aprins lampa, triunghiuri mari de umbre au brăzdat pereţii goi, în forme geometrice de raze luminoase întrerupte de câteva mobile colţuroase. S-a oprit în mijlocul camerei, între cer şi oraş. Exista un singur lucru care îi putea oferi senzaţia prin care voia să treacă în seara aceea; era singura formă de plăcere pe care o găsise. S-a întors către gramofon şi a pus un disc cu Richard Halley. Era concertul al patrulea, ultimul pe care îl scrisese. Primele lui note i-au distras atenţia de la imaginea străzilor. Concertul era un mare plânset al revoluţiei. Era un NU fluturat în faţa unui vast proces de tortură, un refuz al suferinţei, un refuz care purta în el agonia dorinţei de a fi liber. Sunetele erau ca o voce care spunea: durerea nu e necesară – de ce, atunci, prin cea mai grea durere trec tocmai cei care nu o acceptă? noi, cei care deţinem secretul iubirii şi al fericirii, ce sentinţă ne-a condamnat să plătim pentru asta şi de către cine pronunţată?… Sunetele acelea ale torturii deveneau sfidare, agonia devenea imnul unui vis îndepărtat, pentru care merita să înduri orice, până şi asta. Era cântecul revoluţiei – şi al unei misiuni disperate. A stat acolo cu ochii închişi, ascultând. Nimeni nu ştia ce se întâmplase cu Richard Halley. Povestea vieţii lui era un rezumat scris pentru a blama măreţia şi pentru a arăta care este preţul ce trebuie plătit pentru ea. Era suma anilor petrecuţi în mansarde şi în pivniţe, ani care luaseră ceva din nuanţa cenuşie a zidurilor care întemniţau un om în a cărui muzică se aflau valuri violente de culoare. Fusese cenuşiul unei lupte împotriva şirurilor lungi de scări de pe holurile întunecoase ale imobilelor de închiriat, împotriva instalaţiilor sparte, împotriva preţului unui sandvici într-un magazin urât mirositor de delicatese, împotriva oamenilor care ascultau melodia cu ochi goi. Fusese o luptă fără violenţă, fără conştiinţa că există un duşman concret, doar cu un zid de care să te izbeşti, un zid cu o perfectă izolare fonică: indiferenţa aceea care înghiţea bangurile, corzile şi urletele – o bătălie a liniştii pentru un om care putea să dea sunetelor mai mult sens — 67 —

decât avuseseră vreodată – liniştea obscurităţii, a singurătăţii, a nopţilor când o orchestră cânta una dintre compoziţiile lui şi el privea în întuneric, ştiind că sufletul îi era purtat, în cercuri tremurătoare din megafoanele oraşului prin aerul oraşului, dar nimeni nu-l asculta. „Muzica lui Richard Halley e eroică. Vremurile noastre au trecut de eroism”, a zis un critic. „Muzica lui Richard Halley nu e în concordanţă cu vremurile noastre. Are o dimensiune extatică. Cui îi mai pasă astăzi de extaz?” a zis un altul. Viaţa lui era un rezumat al vieţilor tuturor bărbaţilor a căror recompensă e un monument într-un parc public cu o sută de ani mai târziu decât e nevoie – doar că Richard Halley n-a murit destul de repede. A trăit să vadă noaptea pe care, conform regulilor comune ale istoriei, nu trebuia s-o vadă. Avea patruzeci şi doi de ani şi era premiera operei Phaeton, pe care o scrisese când avea douăzeci şi patru de ani. Modificase miturile antice greceşti pentru a-i sluji scopului propriu: Phaeton, tânărul fiu al lui Helios, care a furat carul tatălui său şi, într-un acces de obrăznicie ambiţioasă, a încercat să conducă soarele de-a lungul cerului, nu murea, aşa cum murea în mit; în opera lui Halley, Phaeton triumfa. Opera fusese reprezentată o singură dată, acum nouăsprezece ani, fiind primită cu fluierături şi huiduieli. În noaptea aceea, Richard Halley s-a plimbat pe străzile oraşului până la răsărit, încercând să găsească răspunsul unei întrebări pe care nu reuşea s-o formuleze. În noaptea în care opera fusese iarăşi reprezentată, nouăsprezece ani mai târziu, ultimele note ale concertului au fost urmate de cele mai multe aplauze care s-au auzit în sala operei. Zidurile vechi nu reuşiseră să le suporte, aşa că ovaţiile fericite au evadat pe holuri, pe scări, pe străzi, până la bărbatul care umblase pe străzile alea cu nouăsprezece ani în urmă. Dagny fusese în public în noaptea aceea. Era una dintre puţinii care cunoşteau muzica lui Richard Halley dinainte; dar nu-l văzuse niciodată. Atunci a observat cum oamenii îl împingeau pe scenă şi îşi deschideau larg braţele, şi îl strângeau în braţe, şi el se vedea printre aceste braţe şi printre zâmbetele lor. Stătea nemişcat, era un om slăbit, cu părul încărunţindu-se. Nu a făcut plecăciuni, nu a zâmbit; a stat pur şi simplu acolo, uitându-se la mulţime. Pe faţa lui se putea vedea privirea calmă, pătrunsă a unui om care dăduse nas în nas cu o dilemă. „Muzica lui Richard Halley aparţine umanităţii. E un produs al măreţiei omului”, a scris un critic în dimineaţa următoare. Un reverend zicea: „O lecţie înălţătoare, viaţa lui Richard Halley. A trecut prin lucruri groaznice, dar ce mai contează acum? E indicat, e nobil să înduri suferinţa, injustiţia, abuzurile pe care ţi le fac fraţii tăi, pentru a le îmbogăţi vieţile şi pentru a-i învăţa să ofere adevărata valoare frumuseţii din muzică”. La o zi după concert, Richard Halley s-a retras. Nu a dat nicio explicaţie. Pur şi simplu, le-a zis celor de la casa de discuri că viaţa lui profesională s-a încheiat. Le-a vândut drepturile de autor pe o sumă modestă, — 68 —

chiar dacă ştia că-i vor aduce o avere acum. Apoi a dispărut fără să lase vreo adresă. Se întâmpla acum opt ani; nimeni nu-l mai văzuse de atunci. Dagny asculta concertul al patrulea cu capul pe spate şi cu ochii închişi. Stătea pe jumătate întinsă, în colţul canapelei, cu corpul relaxat şi nemişcat; dar energia îi făcea buzele să tremure. După o vreme a deschis ochii. A aruncat o privire înspre ziarul pe care-l lăsase pe canapea. S-a întins indiferentă după el, numai ca să-şi ia imediat din faţa ochilor titlurile lipsite de importanţă. Ziarul a căzut deschis. A văzut o fotografie cu cineva cunoscut şi titlul unui articol. A închis repede ziarul şi l-a aruncat pe jos. Era o fotografie a lui Francisco d’Anconia. Titlul spunea că ajunsese în New York. Şi ce dacă? s-a gândit ea. N-o să se vadă cu el. Nu-l mai văzuse de ani de zile. A stat acolo şi s-a uitat la ziarul de pe jos. Nu-l citi, s-a gândit ea; nu te uita la el. Dar faţa nu i se schimbase deloc, s-a gândit ea. Cum se putea ca faţa să-i rămână la fel când toate celelalte lucruri se schimbaseră? Îşi dorea să nu-l fi fotografiat când zâmbea. Felul acela de a zâmbi nu trebuia să apară în ziare. Era zâmbetul unui om care poate să vadă, să cunoască şi să creeze o existenţă glorioasă. Era zâmbetul zeflemitor şi arogant al unei inteligenţe fără pereche. Nu-l citi, s-a gândit ea; nu acum – nu pe muzica asta – o, nu pe muzica asta! S-a întins după ziar şi l-a deschis. Articolul spunea că señor Francisco d’Anconia dăduse presei un interviu din apartamentul său de la hotelul Wayne-Falkland. A zis că venise la New York având două motive extrem de importante: o garderobieră de la Cub Club şi lebărvurstul de la Moe’s Delicatessen de pe Third Avenue. Nu avea nimic de spus despre divorţul dintre domnul şi doamna Gilbert Vail. Doamna Vail, o doamnă de origine nobilă şi de o delicateţe aparte, îl atacase pe distinsul ei soţ acum câteva luni, declarând public că vrea să scape de el ca să poată să fie împreună cu iubitul ei, Francisco d’Anconia. A oferit presei detalii picante din aventura ei secretă, ba chiar şi o descriere amănunţită a nopţii de Anul Nou, pe care o petrecuse la vila lui d’Anconia din Andes. Soţul ei trecuse peste atac şi ceruse divorţul. Ea a ripostat cu un proces pentru jumătate din milioanele lui şi cu un recital din viaţa lui privată, care spunea ea, o făcea să pară mic copil. Toate astea fuseseră pe prima pagină a ziarelor săptămâni la rând. Dar señor d’Anconia nu avea nimic de zis de fiecare dată când reporterii îl întrebau despre asta. L-au întrebat dacă neagă povestea doamnei Vail, iar el a zis: „Nu neg niciodată nimic”. Reporterii fuseseră uluiţi de sosirea lui subită în oraş; se gândiseră că nu voia să fie aici tocmai când scandalul era pe cale să ajungă la apogeu. Dar greşiseră. Francisco d’Anconia adăugase un alt mic motiv al venirii sale. „Am vrut să fiu aici în timpul farsei”, a zis el. Dagny a lăsat ziarul să alunece pe podea. A stat acolo, aplecată, cu capul în mâini. Nu s-a mişcat, dar firele ei de păr, atârnându-i până la genunchi, tremurau din când în când spasmodic. — 69 —

Muzica lui Halley se auzea în continuare, acoperind camera, trecând prin geamurile de sticlă, explodând în întreg oraşul. Asculta muzica. Era misiunea ei, plânsul ei. *** James Taggart a scrutat cu privirea livingul apartamentului, întrebându-se cât era ceasul; nu se simţea în stare să şi-l caute. Stătea în fotoliu, îmbrăcat într-o pijama şifonată, desculţ; trebuia să depună prea mult efort ca să-şi găsească papucii de casă. Îl dureau ochii de la lumina gri-deschis a cerului, care trecea prin geamuri; încă nu se dezmeticise. A simţit, înăuntrul craniului, acea senzaţie apăsătoare care e pe cale să se transforme într-o durere de cap. S-a întrebat de ce se târâse până în living. O, da, şi-a amintit: să vadă cât era ceasul. S-a întins într-o parte, peste un braţ al fotoliului, şi a văzut un ceas pe o clădire îndepărtată: era douăsprezece şi douăzeci. De dincolo de uşa deschisă a dormitorului o auzea pe Betty Pope spălându-se pe dinţi în baia din spate. Corsetul ei era pe jos, lângă un scaun pe care erau celelalte haine ale ei; corsetul era roz şi avea bretelele de cauciuc rupte. — Grăbeşte-te, bine? a zis el iritat. Trebuie să mă îmbrac. Ea n-a răspuns. Lăsase uşa de la baie deschisă, iar el putea să audă clipocitul apei. „De ce fac lucrurile astea?”, s-a gândit el, amintindu-şi de noaptea trecută. Dar erau prea multe probleme ca să le găsească acum un răspuns. Betty Pope a venit în living, legându-şi cordonul neglijeului a cărui combinaţie de culori violet-portocaliu îl făcea să pară un costum de clovn. Arăta groaznic în neglijeu, s-a gândit Taggart; arăta mult mai bine în haine de stradă, în fotografiile din paginile mondene ale ziarelor. Avea nişte membre lungi şi subţiri, numai piele şi os, şi avea nişte articulaţii care îi făceau mişcările să pară complet artificiale. Avea o faţă comună, un ten urât şi o privire care avea în ea condescendenţa impertinentă datorată faptului că aparţinea unei familii din înalta societate. — La dracu! a zis ea, fără să se refere la nimic în mod particular, întinzându-se ca să se învioreze. Jim, unde e forfecuţa ta de unghii? Trebuie să-mi tai unghiile de la picioare. — Nu ştiu. Mă doare capul. Taie-ţi-le acasă. — Arăţi groaznic în dimineaţa asta, a zis ea, indiferentă. Arăţi ca un melc. — Nu vrei să taci din gură? Se plimba fără rost prin cameră. — Nu vreau să merg acasă, a zis ea, fără să aibă vreun ton anume. Urăsc dimineaţa. Uite încă o zi şi uite cum nici azi n-o să fac nimic. Am o întâlnire în dupăamiaza asta, beau un ceai la Liz Blane. Ei, s-ar putea să fie interesant, pentru că Liz e o curvă. A ridicat paharul şi a dat pe gât băutura stătută care rămăsese în el. De ce nu-ţi repari aerul condiţionat? Locul ăsta miroase. — Ai terminat în baie? a întrebat el. Trebuie să mă îmbrac. Am lucruri importante — 70 —

de rezolvat azi. — Du-te. Nu mă supăr. O să împart baia cu tine. Nu-mi place să mă grăbesc. În timp ce el se bărbierea, a văzut-o îmbrăcându-se în faţa uşii deschise a băii. I-a luat foarte mult timp să se strecoare în corset, să-şi lege portjartierul de ciorapi şi săşi pună pe ea un costum de tweed foarte scump. Neglijeul de clovn, cumpărat după o reclamă care apăruse în cea mai populară revistă de modă, era ca o uniformă pe care ştia că trebuie să o poarte în anumite momente, pe care o purtase cu supunere numai ca să-şi atingă scopul şi apoi o aruncase. Exact la fel era şi relaţia lor. Nu era niciun fel de pasiune între ei, nicio dorinţă, niciun fel de plăcere, nici măcar ruşine. Pentru ei, sexul nu era nici fericire, nici păcat. Nu însemna nimic. Auziseră că bărbaţii şi femeile trebuie să se culce unul cu altul, aşa că o făceau. — Jim, nu vrei să mă duci la restaurantul armenesc în seara asta? a întrebat ea. Îmi place şiş-kebabul de mor. — Nu pot, a răspuns el iritat, printr-un strat de spumă de ras. Am o zi plină. — De ce nu anulezi? — Ce? — Orice ai face. — E foarte important, draga mea. E şedinţa Consiliului director. — O, nu face pe deşteptul cu compania ta feroviară. E plictisitor. Urăsc oamenii de afaceri. Sunt neinteresanţi. El n-a răspuns. Ea s-a uitat la el, pişicheră, iar vocea ei deveni mult mai energică în clipa în care a zis: — Jock Benson a zis că oricum n-ai nicio treabă acolo, pentru că soră-ta e cea care conduce compania. — A zis, normal c-a zis. — Eu cred că soră-ta e groaznică. Cred că e dezgustător – o femeie care se poartă ca o maimuţă transpirată şi vrea să fie nu ştiu ce mare director. E atât de masculin. Cine naiba crede că e? Taggart a venit până în prag şi s-a sprijinit de tocul uşii, uitându-se la Betty Pope. Era un uşor zâmbet pe faţa lui, sarcastic şi încrezător. Aveau, se gândea el, măcar ceva în comun. — Poate te-ar interesa să afli, draga mea, a zis el, că o pun pe soră-mea la respect în după-amiaza asta. — Serios? a zis ea, părând interesată. — De asta e atât de importantă întrunirea Consiliului. — Chiar o s-o dai afară? — Nu. Aşa ceva nu e necesar sau potrivit. O s-o pun, pur şi simplu, la locul ei. E şansa pe care o aşteptam. — 71 —

— O ai cu ceva la mână? Vreun scandal? — Nu, nu. N-ai cum să înţelegi. Pur şi simplu, a mers mult prea departe şi o s-o aduc cu picioarele pe pământ. A luat o decizie care nu poate fi scuzată, fără să se consulte cu nimeni. E o ofensă serioasă adusă vecinilor noştri mexicani. Când Consiliul o să audă de asta, o să dea nişte reguli noi pentru Departamentul de operaţii, care o vor face pe soră-mea puţin mai uşor de controlat. — Eşti deştept, Jim, a zis ea. — Ar trebui să mă-mbrac. Părea mulţumit. S-a întors din nou cu faţa la chiuvetă, zicând fericit: „Poate o să te scot la şiş-kebab în seara asta.” Sună telefonul. A ridicat receptorul. Operatorul a anunţat o convorbire internaţională, din Ciudad de Mexico. Vocea isterică din receptor era aceea a politicianului său din Mexic. — N-am avut ce să fac, Jim, bombănea vocea. N-am avut ce să fac!… Nu ne-a zis nimeni nimic, jur pe ce-am mai sfânt, nimeni nu s-a gândit la asta, nimeni n-a prezis asta, am făcut tot ce-am putut, nu poţi să dai vina pe mine, Jim, e o lovitură total neaşteptată! Decretul a venit în dimineaţa asta, acum cinci minute, şi, pur şi simplu, ni l-au aruncat în faţă, fără nicio înştiinţare sau ceva! Guvernul Republicii Populare Mexic a naţionalizat minele San Sebastián şi Calea Ferată San Sebastián. *** — …şi, astfel, pot să asigur Consiliul că nu există niciun motiv de panică. Anunţul din dimineaţa asta este unul regretabil, dar sunt încrezător – mai ales având la dispoziţie informaţiile pe care le am din interior cu privire la politica externă pe care o practică Washingtonul – că guvernul nostru o să negocieze un aranjament echitabil cu guvernul Republicii Populare Mexic şi că o să primim compensaţii complete şi juste pentru investiţia noastră. James Taggart stătea la capătul unei mese lungi, adresându-se Consiliului director. Vocea lui era precisă şi monotonă; dădea tuturor un sentiment de siguranţă. — Chiar şi aşa, sunt bucuros să vă informez că am luat în calcul posibilitatea unui astfel de deznodământ şi am luat toate măsurile de precauţie pentru a proteja interesele Taggart Transcontinental. Cu câteva luni în urmă, am dat ordin Departamentului nostru de operaţii să schimbe programul de pe linia San Sebastián şi să ruleze doar un tren pe zi, să scoată de pe şine cele mai bune locomotive şi vagoane pe care le aveam, precum şi orice echipament care putea fi transportat. Guvernul mexican nu a putut să confişte decât câteva vagoane de lemn şi o locomotivă preistorică. Decizia mea a salvat compania de o pagubă de câteva milioane de dolari – vă voi trimite cifrele exacte în curând. Cu toate acestea, sunt de părere că acţionarii noştri o să se simtă nedreptăţiţi dacă cei care poartă pe umeri responsabilitatea acestei afaceri nu ar suferi consecinţele aferente. Aşa că propun să-i cerem demisia — 72 —

domnului Clarence Eddington, consultantul nostru economic, care a recomandat construcţia căii ferate San Sebastián, şi domnului Jules Mott, reprezentantul nostru de la Ciudad de Mexico. Bărbaţii stăteau în jurul mesei lungi, ascultând. Nu s-au gândit la ce urma să fie făcut, ci doar la ce vor trebui să le spună oamenilor pe care îi reprezentau. Discursul lui Taggart le-a oferit informaţiile de care aveau nevoie. *** Când Taggart s-a întors în biroul lui, Orren Boyle îl aştepta. De îndată ce au fost singuri, atitudinea lui Taggart s-a schimbat. S-a încovoiat, sprijinindu-se pe birou, cu o faţă palidă. — Ei bine? a întrebat el. Boyle a întins braţele a neputinţă. — Am verificat, Jim, a zis. E aşa cum am zis: d’Anconia a pierdut cinşpe milioane de dolari în minele alea. Nu, nu e nimic dubios în afacerea asta, n-a făcut niciun fel de truc, şi-a pus banii la bătaie şi acum i-a pierdut. — Şi ce are de gând să facă în sensul ăsta? — Habar n-am. Nimeni nu ştie. — N-o să permită jaful ăsta, nu? E mult prea deştept pentru asta. Trebuie să aibă un as în mânecă. — Sper să aibă. — A fost mai deştept decât cele mai odioase combinaţii cu cei mai zgârciţi oameni de pe Pământ. O să fie pus la podea de o şleahtă de javre mexicane cu un decret în mână? Trebuie să-i aibă cu ceva la mână, trebuie să aibă ultimul cuvânt, iar noi trebuie să fim siguri de asta! — Asta e treaba ta, Jim. Tu eşti prieten cu el. — Prieten pe dracu. Îl urăsc. A apăsat un buton care chema secretarul. Secretarul a intrat nedumerit, părând trist; era un bărbat tânăr, dar nu foarte tânăr, cu o faţă palidă, bine-crescut, trăind într-o sărăcie mondenă. — Mi-ai aranjat o întâlnire cu Francisco d’Anconia? a izbucnit Taggart. — Nu, domnule. — Dar, dracu s-o ia de treabă, ţi-am spus să suni la… — N-am reuşit, domnule. Am încercat. — Ei bine, încearcă din nou. — Vreau să spun că n-am reuşit să aranjez întâlnirea, domnule Taggart. — De ce? — A refuzat. — Vrei să spui că a refuzat să mă vadă? — Da, domnule, asta vreau să spun. — 73 —

— — — — — —

Nu a vrut să mă vadă? Nu, domnule, nu a vrut. Ai vorbit cu el? Nu, domnule, am vorbit cu secretara lui. Şi ce-a zis? Zi-mi exact ce a zis. Tânărul a ezitat şi a părut şi mai trist. Ce a zis? A zis că senor d’Anconia a spus că-l plictisiţi, domnule Taggart.

*** Proiectul pe care îl adoptaseră era cunoscut sub numele de „Regula împotriva competiţiei sălbatice”. Când o votaseră, membrii Asociaţiei Naţionale a Căilor Ferate se aflau într-o sală mare, sub lumina profundă a unui asfinţit tomnatic, şi nu vorbeau unul cu celălalt. Asociaţia Naţională a Căilor Ferate era o organizaţie formată, se spunea, pentru a proteja bunăstarea industriei feroviare. Acest lucru urma să fie realizat prin dezvoltarea unor metode de cooperare în vedera unui interes comun; pentru aceasta era nevoie de promisiunea fiecărui membru că va pune propriile sale interese mai jos decât cele ale industriei ca un întreg; interesele industriei ca un întreg trebuiau să fie determinate, în viitor, printr-un vot majoritar şi fiecare membru era obligat să se supună oricărei decizii luate de cei mai mulţi. Membrii aceluiaşi domeniu sau ai aceleiaşi industrii ar trebui să fie uniţi, au spus iniţiatorii Asociaţiei. Avem, cu toţii, aceleaşi probleme, aceleaşi interese, aceiaşi duşmani. Ne epuizăm energia luptându-ne unul cu celălalt în loc să facem front comun. Putem să creştem şi să prosperăm împreună dacă ne unim forţele. — Împotriva cui este această Asociaţie? a întrebat un sceptic. Răspunsul a fost: — Ei bine, nu e împotriva nimănui. Dar, dacă vreţi să puneţi problema în felul acesta, e împotriva celor care transportă sau a celor care produc materie transportabilă şi care încearcă să profite de noi. Împotriva cui este o uniune, de obicei? — Asta mă întreb, a spus scepticul. Supunerea Regulii împotriva competiţiei sălbatice votului membrilor din Asociaţia Naţională a Căilor Ferate, la întâlnirea anuală, a fost şi prima ei menţiune publică. Dar toţi membrii auziseră de ea; statutul ei fusese discutat în particular o lungă perioadă de timp, cu precădere în ultimele câteva luni. Oamenii care stăteau în sala mare a evenimentului erau preşedinţii companiilor feroviare. Nu le plăcea Regula împotriva competiţiei sălbatice; speraseră să nu fie supusă votului niciodată. Dar când a fost propusă, au votat-o. Nicio companie feroviară nu fusese numită în discursurile care au precedat votul. Discursurile aveau în vedere doar bunăstarea publică. Se spunea că, în timp ce bunăstarea publică era periclitată de lipsa transporturilor, companiile feroviare se — 74 —

distrugeau una pe alta prin crearea unei competiţii înverşunate, prin o politică brutală de tipul care pe care. În timp ce existau regiuni năpăstuite, unde serviciul feroviar era oprit, existau, în acelaşi timp, multe regiuni unde două sau mai multe companii feroviare se luptau pentru un trafic care putea hrăni cel mult una. Se spunea că erau mari posibilităţi pentru companiile feroviare noi în zonele năpăstuite. Chiar dacă era adevărat că astfel de regiuni ofereau puţine avantaje economice la început, se spunea că e mult mai important să pui la dispoziţie mijloace de transport pentru locuitorii năpăstuiţi, dat fiind faptul că principalul scop al unei companii feroviare era serviciul public, nu profitul. Mai mult, se spunea că sistemele feroviare mari, împământenite, erau esenţiale bunăstării publice, iar prăbuşirea uneia dintre ele ar însemna o catastrofă naţională; şi dacă un astfel de sistem trecea printr-o perioadă de pierderi majore, după ce încercase să cultive spiritul civic contribuind la bunăstarea internaţională, avea dreptul la sprijin public pentru a fi ajutată să treacă peste perioada de criză. Nicio companie feroviară nu fusese numită. Dar, când preşedintele adunării ridicase mâna, ca semnal solemn pentru începerea votului, toată lumea s-a uitat la Dan Conway, preşedintele de la Phoenix-Durango. Erau doar patru disidenţi care au votat împotriva ei. Cu toate acestea, când preşedintele a anunţat că regula a fost promulgată, nu fuseseră aplauze, nu fuseseră ovaţii, nicio mişcare, nimic în afara unei tăceri apăsătoare. Toată lumea a sperat până în ultima clipă că cineva îi va salva. Regula împotriva competiţiei sălbatice era descrisă ca o măsură de „autoreglare voluntară” cu intenţia de „a aplica mai bine” legile promulgate de guvernul ţării. Regula spunea că membrilor Asociaţiei Naţionale a Căilor Ferate le era interzis să se antreneze în ceea ce ei numeau „competiţie destructivă”; că, în regiunile care fuseseră restricţionate, numai o companie feroviară avea permisiunea să opereze; că, în asemenea regiuni, monopolul revenea celei mai vechi companii feroviare care opera acum în acea zonă şi că noii veniţi, care acaparaseră zona prin practici injuste, îşi vor suspenda operaţiunile într-un termen de nouă luni de la data atenţionării lor; că numai Comitetul executiv al Asociaţiei Naţionale a Căilor Ferate era împuternicit să decidă, după propriile criterii, care dintre regiuni urmau să fie restricţionate. Când întâlnirea s-a terminat, oamenii s-au grăbit să plece. Nu au fost discuţii private şi nici discuţii amicale. Marea sală s-a golit într-un timp record. Nimeni nu a vorbit cu Dan Conway şi nimeni nici măcar nu s-a uitat la el. În holul clădirii, James Taggart s-a întâlnit cu Orren Boyle. Nu se înţeleseseră să se întâlnescă, dar Taggart a văzut umbra unei siluete mătăhăloase pe un perete de marmură şi a ştiut imediat cine era. S-au apropiat unul de celălalt şi Boyle a zis, cu un zâmbet mai puţin liniştitor decât de obicei: — Eu mi-am făcut treaba. E rândul tău, Jimmy. — Nu trebuia să vii aici. De ce-ai venit? a zis Taggart supărat. — 75 —

— O, doar ca să mă distrez, doar ca să mă distrez, a zis Boyle. Dan Conway stătea singur în mijlocul câtorva şiruri de scaune goale. Încă era acolo când femeia de serviciu a venit să cureţe sala. Când s-a apropiat de locul lui, el s-a ridicat supus şi s-a grăbit înspre uşă. Trecând pe lângă ea, a căutat prin buzunare şi i-a întins tăcut, pe furiş, fără să se uite la ea, o bancnotă de cinci dolari. Nu părea să ştie ce face; se purta de parcă era într-un loc în care generozitatea îi cerea să lase bacşiş înainte de a pleca. Dagny era încă la biroul ei când uşa s-a deschis repede şi James Taggart a dat buzna înăuntru. Era prima dată când intra în biroul ei în felul ăsta. Avea o privire emoţionată. Nu-l mai văzuse de la naţionalizarea liniei San Sebastián. El nu vruse să discute despre asta cu ea, iar ea nu zisese nimic despre asta. Totul îi dăduse dreptate atât de clar, se gândise, încât comentariile erau complet inutile. Un sentiment care era pe jumătate curtoazie, pe jumătate milă o oprise să-i arunce în faţă concluziile la care se ajungea după toată afacerea. Raţional, era o singură concluzie la care el putea să ajungă. Auzise despre discursul lui din Consiliul director. Dăduse din umeri, amuzată; dacă îl ajuta la ceva, orice ar fi fost acel ceva, să-şi însuşească realizările ei, atunci, pentru binele lui, dacă nu din alte motive, o va lăsa să facă tot ce vrea să facă de acum înainte. — Crezi că eşti singura care face ceva pentru compania asta? Ea s-a uitat la el derutată. Vocea lui era stridentă; stătea în faţa biroului ei, entuziasmat ca un copil. — Crezi că am dus compania la sapă de lemn, nu? a strigat el. Şi că acum tu eşti singura care poate să ne salveze! Crezi că eu nu pot să fac nimic să-mi iau revanşa după tragedia mexicană? Ea a întrebat încet: — Ce vrei? — Vreau să-ţi spun nişte lucruri. Îţi aduci aminte de propunerea împotriva competiţiei sălbatice a Asociaţiei Căilor Ferate, despre care ţi-am spus acum câteva luni? Nu ţi-a plăcut ideea. Nu ţi-a plăcut deloc. — Îmi aduc aminte. Ce-i cu ea? — A fost promulgată. — Ce a fost promulgată? — Regula împotriva competiţiei sălbatice. Acum câteva minute. La adunare. În nouă luni n-o să mai existe nicio cale ferată Phoenix-Durango în Colorado! O scrumieră de sticlă a căzut pe podea când ea a sărit în picioare. — Nenorociţi împuţiţi ce sunteţi! El a rămas nemişcat. Zâmbea. Ştia că tremura în faţa lui, fără nicio apărare de suprafaţă, şi asta era o imagine — 76 —

care lui îi plăcea, dar nu-l interesa. După aceea i-a văzut zâmbetul – şi, dintr-o dată, furia orbitoare a dispărut. Nu a mai simţit nimic. A studiat zâmbetul acela cu o curiozitate rece, impersonală. Stăteau unul în faţa celuilalt. Părea că, pentru prima dată, nu-i era frică de ea. O sorbea din ochi. Decizia asta însemna pentru el mai mult decât distrugerea unui competitor. Nu era o victorie în faţa lui Dan Conway, ci era o victorie în faţa ei. Nu ştia de ce sau în ce fel, dar avea sentimentul că el ştia asta. Pentru o fracţiune de secundă s-a gândit că aici, în faţa ei, în James Taggart şi în lucrul care îl făcea să zâmbească era un secret pe care ea nu-l văzuse niciodată şi era extrem de important să-l afle. Dar gândul a apărut şi a trecut la fel de repede. S-a dus înspre un dulap şi şi-a luat din mers pardesiul. — Unde te duci? s-a auzit vocea lui Taggart; părea dezamăgit şi puţin îngrijorat. Ea nu i-a răspuns. A ieşit în grabă. *** — Dan, trebuie să te lupţi cu ei. O să te ajut. O să mă lupt alături de tine cu tot ce am mai bun. Dan Conway a dat din cap. Stătea la biroul lui, cu un registru deschis în faţă; o lampă lumina anemic într-un colţ al încăperii. Dagny o zbughise direct la sediul central al companiei PhoenixDurango. Conway era acolo şi încă şedea la fel cum îl găsise. Zâmbise când Dagny a intrat în birou şi i-a spus: „E amuzat, m-am gândit eu c-o să vii”, cu o voce blândă şi lipsită de viaţă. Nu se cunoşteau foarte bine, dar se întâlniseră de câteva ori în Colorado. — Nu, a zis el, n-are niciun sens. — Vrei să spui că n-are niciun sens din cauza înţelegerii pe care ai semnat-o cu Asociaţia? N-o să ţină. Asta e expropriere. Nicio instanţă n-o s-o valideze. Şi dacă Jim încearcă să se ascundă sub sloganul obişnuit al hoţomanilor din ziua de azi, al bunăstării publice, o să vin la proces şi o să jur că Taggart Transcontinental nu poate să se descurce cu tot traficul din Colorado. Şi dacă orice curte decide împotriva ta, poţi să faci apel încontinuu pentru următorii zece ani. — Da, a zis el, aş putea… Nu sunt sigur c-aş câştiga, dar aş putea să încerc şi aş putea să ţin cu dinţii de compania feroviară pentru încă vreo câţiva ani, dar… Nu, nu mă gândesc la problemele de ordin legal, oricare ar fi ele. Nu despre asta e vorba. — Dar ce e? — Nu vreau să mă lupt cu ei, Dagny. S-a uitat la el uluită. Era singura propoziţie pe care nu o zisese niciodată până atunci, Dagny era sigură de asta; un bărbat nu poate da înapoi atât de târziu în viaţă. Dan Conway se apropia de cincizeci de ani. Avea mai degrabă faţa solidă, pătrăţoasă şi încăpăţânată a unui maşinist dur de marfar decât faţa unui preşedinte — 77 —

de companie; faţa unui luptător, cu tenul bronzat şi părul aproape cărunt. Cumpărase o companie feroviară mică şi şubredă în Arizona, o companie ale cărei câştiguri nete erau mai mici decât cele ale unui aprozar, şi o transformase în cea mai bună companie feroviară din sud-vest. Vorbea puţin, citea foarte rar, nu fusese la facultate. Toată gama de acţiuni umane, cu o excepţie, îl lăsa rece; nu avea nicio treabă cu ceea ce oamenii numeau cultură. Dar se pricepea la căi ferate. — De ce nu vrei să lupţi? — Pentru că aveau dreptul să facă asta. — Dan, a întrebat ea, ţi-ai pierdut minţile? — Nu am retractat niciodată în viaţa mea, a zis el. Nu-mi pasă ce decid completele de judecată. Am promis să mă supun majorităţii. Trebuie să mă supun. — Te aşteptai ca majoritatea să-ţi facă aşa ceva? — Nu. Apăruse o convulsie uşoară pe faţa inexpresivă. Vorbea încet, fără să se uite la ea, cu uluirea neputincioasă cuprinzându-i şi acum toată fiinţa. Nu, nu mă aşteptam. I-am auzit vorbind despre asta de un an, dar n-am crezut niciodată că o s-o facă. Nici când au votat nu-mi venea să cred. — La ce te aşteptai? — M-am gândit… Au zis că o să punem pe primul loc binele tuturor. Am crezut că ce-am făcut în Colorado a fost bine. Bine pentru toată lumea. — O, lua-te-ar naiba de naiv! Nu vezi că de asta te pedepsesc – pentru că era bine? El a dat din cap. — Nu înţeleg, a zis. Dar nu văd nicio ieşire din asta. — Le-ai promis că o să fii de acord să te autodistrugi? — Asta nu pare să fie alegerea oricăruia dintre noi. — Ce vrei să spui? — Dagny, întreaga lume e într-o stare groaznică acum. Nu ştiu ce se întâmplă cu ea, dar se întâmplă ceva foarte, foarte rău. Oamenii trebuie să se unească şi să găsească o cale de ieşire. Dar cine decide care e calea dacă nu majoritatea? Bănuiesc că asta e singura metodă corectă de a lua decizii, nu văd alta. Bănuiesc că cineva trebuie sacrificat. Dacă sunt eu ăla, n-am niciun drept să mă plâng. Dreptatea e de partea lor. Oamenii trebuie să se unească. A făcut un efort să fie calmă; tremura de nervi. — Dacă ăsta e preţul prin care se unesc oamenii, atunci să mă ia dracu dacă vreau să trăiesc pe aceeaşi planetă cu oricare alţi oameni! Dacă toţi ceilalţi pot supravieţui doar dacă ne distrug, atunci de ce ar trebui să vrem ca ei să supravieţuiască? Nimic nu poate să facă din sacrificiul de sine o soluţie acceptabilă. Nimic nu poate să le dea dreptul de a transforma oamenii în animale de sacrifciu. Nimic nu e moral în distrugerea celor mai buni. Nu se poate ca cineva să fie pedepsit pentru că e bun la ce face. Nu poţi fi penalizat pentru capacitatea de a face lucrurile bine. Dacă asta e drept, atunci ar fi mai bine să începem să ne măcelărim unul pe celălalt, pentru că nu există — 78 —

niciun fel de dreptate în lume. El n-a răspuns. S-a uitat neputincios la ea. — Dacă lumea e aşa, cum putem trăi în ea? a întrebat ea. — Nu ştiu… a şoptit el. — Dan, tu chiar crezi că e în regulă? Sincer, în adâncul tău, crezi că e corect? A închis ochii. — Nu, a zis el. După aceea s-a uitat la ea, iar ea l-a văzut frământându-se pentru prima dată. Asta încerc să înţeleg. Ştiu că trebuie să cred că e corect, dar nu pot. E ca şi cum limba mea s-ar împletici când ar trebui s-o spună. Văd încontinuu fiecare traversă, fiecare semnal luminos, fiecare pod, fiecare noapte pe care am petrecut-o când… Şi-a lăsat capul în mâini. O, Doamne, e atât de nedrept! — Dan, a zis ea cu dinţii încleştaţi, luptă-te cu ei. Şi-a ridicat capul. Ochii lui erau goi. — Nu, a zis el. Ar fi o greşeală. Sunt doar egoist. — Dă-le dracului de prostii! Ştii că nu e aşa. — Nu ştiu… Vocea lui era foarte obosită. Am stat aici, încercând să mă gândesc la asta… Nu mai ştiu ce e corect şi ce nu… A adăugat: Şi nici nu cred că-mi pasă. A ştiut, dintr-odată, că orice alte cuvinte erau de prisos şi că Dan Conway n-o să mai fie niciodată un om de acţiune. Nu ştia ce o făcea să fie atât de sigură. A zis: — Niciodată n-ai clacat înaintea unei lupte. — Nu, cred că nu… În vocea lui era o uluire tăcută, indiferentă. M-am luptat cu furtunile, şi inundaţiile, şi alunecările de teren, şi fisurile şinelor… Ştiam cum să fac asta şi-mi plăcea s-o fac… Dar asta e o luptă pe care nu pot s-o port. — De ce? — Nu ştiu. Cine ştie de ce lumea e aşa cum e? O, cine-i John Galt? Ea a tresărit. — Atunci ce ai de gând să faci? — Nu ştiu… — Vreau să spun… Dagny s-a oprit. El ştia ce voia să spună. — O, mereu există ceva de făcut… Vorbea fără convingere. Bănuiesc c-o să restricţioneze doar Colorado şi New Mexico. Rămân cu Arizona. A adăugat: Ca acum douăzeci de ani… Ei bine, o să mă ţină ocupat. Am obosit, Dagny. Nu cred că m-am gândit vreodată la asta, dar am obosit. Ea n-a mai fost capabilă să zică ceva. — N-o să construiesc o cale ferată printr-una dintre zonele lor defavorizate, a zis el, cu aceeaşi voce indiferentă. Asta au vrut să-mi dea ca premiu de consolare, dar mi se pare o tâmpenie. Nu poţi construi o cale ferată într-un loc unde, pe sute de mile, nu există decât câţiva fermieri care abia au ce să mănânce. Nu poţi să construieşti un drum şi să-l faci profitabil. Dacă nu-l faci profitabil, cine o să-l facă? N-are niciun — 79 —

sens, din punctul meu de vedere. Pur şi simplu, habar n-aveau despre ce vorbeau. — Să le ia dracu de zone defavorizate! Eu vorbesc de tine. — Trebuia s-o spună. — Ce o să faci cu tine? — Nu ştiu… Sunt atâtea lucruri pe care n-am avut timp să le fac. Să pescuiesc, de exemplu. Tot timpul mi-a plăcut să pescuiesc. Poate o să mă apuc de citit, tot timpul am vrut să fac asta. Bănuiesc c-o s-o iau pas cu pas. Cred c-o să mă duc la pescuit. Sunt câteva locuri frumoase în Arizona, unde e linişte şi pace şi nu vezi ţipenie de om pe kilometri întregi… Şi-a ridicat privirea şi a adăugat: Uită de asta. De ce te îngrijorezi pentru mine? — Nu e vorba despre tine, e… Dan, a zis ea dintr-odată, sper că ştii că am vrut să te ajut să lupţi nu pentru tine. El a zâmbit; era un zâmbet şters şi prietenos. — Ştiu, a zis. — Nu e din milă, sau din compasiune, sau din alt motiv meschin de felul ăsta. Uite, aveam de gând să-ţi ofer războiul vieţii tale în Colorado. Aveam de gând să-ţi fac praf afacerea, să te înghesui într-un colţ şi să te scot de pe piaţă dacă era nevoie. El a chicotit uşor, o aprecia. — Ai fi fost un oponent pe măsură, să ştii, a zis el. — Doar că nu credeam c-o să fie necesar. M-am gândit că e destul loc pentru amândoi. — Da, a zis el, e. — Chiar şi aşa, dacă aş fi văzut că nu e, m-aş fi luptat cu tine şi, dac-aş fi putut sămi fac calea ferată mai bună decât a ta, te-aş fi învins şi m-ar fi durut în cot ce s-ar fi întâmplat cu tine. Dar aşa ceva… Dan, nu cred că vreau să mă uit la linia Rio Norte acum… O, Doamne, Dan, nu vreau să fiu o hoaţă! El s-a uitat la ea un moment, în tăcere. Era o privire ciudată, ca şi când s-ar fi uitat la ea de la mare distanţă. A zis încet: — Ar fi trebuit să te naşti acum o sută de ani, puştoaico. Atunci ai fi avut o şansă. — La dracu cu rahatul ăsta. Am de gând să-mi creez propria şansă. — Asta am vrut şi eu la vârsta ta. — Ai reuşit. — Chiar aşa? Asta a împietrit-o dintr-odată. El s-a ridicat în picioare şi a vorbit tăios, de parcă ar fi dat ordine: — Ar fi bine să rezolvi linia aia a ta, Rio Norte, şi ar fi bine s-o faci repede. Rezolv-o până plec eu de-acolo, pentru că, dacă n-o faci, ăla o să fie sfârşitul lui Ellis Wyatt şi al celor de-acolo, şi ei sunt cei mai buni oameni care au rămas în ţara asta. Totul depinde de tine acum. N-are sens să încerci să-i explici fratelui tău că o să fie mult mai greu pentru voi acolo după ce n-o să mai fiu eu. Dar noi doi ştim asta. Aşa că dă-i — 80 —

drumul. Orice ai face, n-o să fii o hoaţă. Nicio hoaţă nu ar putea să administreze o companie feroviară în regiunea aia şi să reziste. Orice ai face acolo, e după puterile tale. Păduchii ca frate-tău nu contează, oricum. E rândul tău. A stat acolo, uitându-se la el, şi s-a întrebat: ce învinsese un om de felul lui? Ştia că nu James Taggart. L-a văzut uitându-se la ea, ca şi când şi el s-ar fi luptat cu o întrebare. După aceea, a zâmbit şi ea a văzut un zâmbet de îndoială, care avea în el tristeţe şi milă. — N-ar trebui să-ţi pară rău pentru mine, a zis el. Cred că, dintre noi doi, tu eşti cea pentru care urmează o perioadă de foc. Şi cred c-o să te lovească mai tare decât m-au lovit pe mine. *** Telefonase la fabrică şi stabilise o întâlnire cu Hank Rearden în după-amiaza aceea. Tocmai pusese receptorul în furcă şi se apleca deasupra hărţilor desfăşurate pe birou, cu linia Rio Norte, când uşa s-a deschis. Dagny şi-a ridicat privirea, uimită; nu se aştepta ca uşa biroului să se deschidă fără ca cineva să bată. Omul care intrase era un necunoscut. Era tânăr, înalt şi avea ceva agresiv în el, chiar dacă Dagny nu reuşea să-şi dea seama ce, pentru că prima trăsătură pe care o observai la el era un nivel de autocontrol care părea aproape arogant. Avea ochi întunecaţi, părul răvăşit şi hainele lui erau scumpe, dar le purta ca şi când nu-i păsa sau nu ştia ce poartă. — Ellis Wyatt, a zis el, prezentându-se. Ea a sărit, involuntar, în picioare. Înţelegea de ce nimeni nu putuse să-l oprească şi nici nu-l oprise în anticameră. — Luaţi loc, domnule Wyatt, a zis ea zâmbind. — N-o să fie necesar. El n-a zâmbit. Nu vorbesc foarte mult. Încet, lăsând să se înţeleagă că ştie ce face, s-a aşezat la loc şi s-a lăsat pe spate, uitându-se la el. — Ei bine? — Am venit să vă văd pentru că am înţeles că sunteţi singura care are ceva creier în clădirea asta în putrefacţie. — Ce pot să fac pentru dumneavoastră? — Puteţi să ascultaţi un ultimatum. Vorbea rar, dând fiecărei silabe o claritate ieşită din comun. Mă aştept ca, în nouă luni, Taggart Transcontinental să ruleze trenuri prin Colorado în ritmul necesar afacerii mele. Dacă dumneavoastră credeţi că această scamatorie pe care aţi făcut-o ca să scoateţi din joc Phoenix-Durango o să vă scutească de efort, sunt aici pentru a vă spune că n-o să scăpaţi atât de uşor. Nu vam cerut nimic când nu aţi fost capabili să-mi oferiţi serviciile de care aveam nevoie. Am găsit pe cineva care era capabil. Acum vreţi să mă forţaţi să lucrez cu voi. Vă aşteptaţi să fiţi cei care dictează termenii înţelegerii, lăsându-mă fără soluţii. Vă — 81 —

aşteptaţi să cobor ştacheta afacerii mele la nivelul incompetenţei dumneavoastră. Sunt aici ca să vă spun că v-aţi făcut calculele greşit. Ea a vorbit rar, făcând eforturi: — Doriţi să vă spun ce avem de gând să facem cu linia noastră din Colorado? — Nu. Nu mă interesează discuţiile şi intenţiile. Mă aştept la transporturi. Ce şi cum faceţi dumneavoastră ca să mi le oferiţi e problema dumneavoastră, nu a mea. Eu, pur şi simplu, vă dau un avertisment. Cei care vor să facă afaceri cu mine o vor face conform termenilor mei sau nu o vor face deloc. Nu cad la învoială cu incompetenţa. Dacă vă aşteptaţi să câştigaţi bani transportând petrolul pe care îl extrag eu, trebuie să fiţi la fel de buni la ce faceţi cum sunt eu. Vreau ca acest lucru să fie clar. Ea a zis încet: — Înţeleg. — Nu o să pierd timp demonstrându-vă de ce ar trebui să-mi luaţi ultimatumul în serios. Dacă aveţi inteligenţa necesară pentru a face această organizaţie coruptă să funcţioneze, aveţi şi inteligenţa necesară pentru a judeca asta singură. Ştim amândoi că, dacă Taggart Transcontinental va rula trenuri în Colorado aşa cum o făcea acum cinci ani, o să mă ruinaţi. Ştiu că asta e intenţia voastră. Vă aşteptaţi să vă hrăniţi de pe urma mea cât puteţi şi apoi să găsiţi pe altul să-l mulgeţi după ce terminaţi cu mine. Asta e politica pe care o adoptă majoritatea oamenilor în zilele noastre. Aşa că acesta e ultimatumul meu: aveţi puterea de a mă distruge; poate va trebui să mă prăbuşesc, dar, dacă o să mă prăbuşesc, fiţi sigură că o să vă trag pe toţi după mine. Undeva înăuntrul ei, sub amorţeala care o ţinea în chingi ca să primească şarja de acuzaţii, era un punct de durere, durere care semăna cu fierberea. Voia să-i spună câţi ani îşi petrecuse căutând oameni ca el cu care să lucreze; voia să-i spună că duşmanii lui erau şi ai ei, că ea ducea aceeaşi bătălie ca şi el; voia să-i urle în faţă: „Nu sunt una dintre ei!” Dar ştia că nu era în stare de aşa ceva. Trebuia să-şi asume responsabilitatea pentru Taggart Transcontinental şi pentru tot ce se făcea în numele companiei; nu avea niciun drept să se justifice acum. Cu spatele drept şi cu o privire la fel de sigură şi deschisă ca a lui, a răspuns, pe un ton egal: — O să primiţi transporturile de care aveţi nevoie, domnule Wyatt. A văzut o urmă palidă de uluire pe faţa lui; nu asta era atitudinea sau răspunsul la care se aştepta; poate că ceea ce nu spusese îl uluia cel mai tare: nu fusese deloc defensivă, nu încercase să găsească nicio scuză. A studiat-o un moment în tăcere. După aceea a spus, cu o voce nu la fel de tăioasă: — Foarte bine. Vă mulţumesc. O zi bună. Ea şi-a aplecat scurt capul. El a făcut o plecăciune şi a ieşit din birou. *** — 82 —

— Aşa stau lucrurile, Hank. Am lucrat la un program aproape imposibil ca să pot termina linia Rio Norte în douăsprezece luni. Acum trebuie s-o termin în nouă. Trebuia să ne dai şinele într-un an. Poţi s-o faci în nouă luni? Dacă există vreo posibilitate să faci asta, fă-o. Dacă nu, va trebui să găsesc alt mod în care s-o rezolv. Rearden stătea în spatele biroului. Ochii lui reci, albaştri erau două tăieturi orizontale pe o faţă suptă; au rămas orizontali, pe jumătate închişi; i-a zis cu o voce egală, fără a accentua ceva: — O s-o fac. Dagny s-a adâncit în scaunul ei. Propoziţia scurtă era un şoc pentru ea. Nu era, pur şi simplu, o povară în minus: era perceperea subită a faptului că nimic altceva nu mai era necesar ca să i se garanteze că şinele o să ajungă la timp; nu avea nevoie de dovezi, de întrebări, de explicaţii; o problemă complexă putea să fie rezolvată foarte uşor de trei silabe rostite de un om care ştia ce vorbeşte. — Nu-mi arăta piatra pe care ţi-am luat-o de pe inimă. Vocea lui era zeflemitoare. Nu aşa evident. Ochii lui îngustaţi o priveau misterios. Aş putea crede că am Taggart Transcontinental la degetul mic. — Deja ştii asta. — Da, ştiu. Şi am de gând să te fac să plăteşti pentru asta. — Mă aşteptam. Cât de mult? — Cu douăzeci de dolari în plus pe tonă la materialul care a mai rămas de livrat începând de azi. — Cam piperat preţul, Hank. E tot ce-mi poţi oferi? — Nu. Dar asta e ceea ce o să-ţi ofer. Aş putea cere de două ori mai mult şi ai plăti. — Da, aş plăti. Şi ai putea. Dar n-o s-o faci. — De ce n-aş face-o? — Pentru că trebuie să construim linia Rio Norte şi pentru tine. E prima ieşire din fabrică a metalului Rearden. El a chicotit. — Aşa e. Îmi place să negociez cu cineva care nu-şi face iluzii că primeşte favoruri. — Ştii ce m-a făcut să mă simt în siguranţă când ai decis să profiţi de asta? — Ce? — Că negociez, măcar o dată, cu cineva care nu pretinde că face favoruri. Zâmbetul lui avea ceva distinct acum: era desfătarea. — Tot timpul joci cu cărţile pe faţă, nu? a întrebat el. — Nu mi s-a părut niciodată că tu ai juca altfel. — Am crezut că eu sunt singurul care-şi permite să facă asta. — Nu sunt terminată, nu în sensul ăla, Hank. — Cred c-o să te termin eu într-o zi – în sensul ăla. — De ce? — Tot timpul am vrut s-o fac. — 83 —

— N-ai destui laşi în jurul tău? — De asta mi-ar plăcea să încerc – pentru că tu eşti excepţia. Deci tu crezi că e corect ca eu să storc fiecare bănuţ de la tine doar pentru că eşti într-o situaţie critică? — Absolut. Nu sunt o proastă. Nu faci afaceri pentru bunăstarea mea. — N-ai fi vrut să fac? — Nu-s o şmecheră, Hank. — N-o să fie greu pentru tine să plăteşti? — Asta-i problema mea, nu a ta. Vreau şinele alea. — La douăzeci de dolari în plus pe tonă? — Da, Hank. — Bine. O să-ţi primeşti şinele. Iar eu o să-mi primesc profitul exorbitant – sau Taggart Transcontinental o să se prăbuşească înainte să-l primească. Ea a zis, fără să zâmbească: — Dacă nu construiesc linia aia în nouă luni, Taggart Transcontinental o să se prăbuşească. — N-o să se prăbuşească atâta timp cât e condusă de tine. Când nu zâmbea, faţa lui părea împietrită, doar ochii îi rămâneau vii, activi, plini de o claritate ciudată şi rece, care vine din conştientizare. Dar nimănui nu-i era permis să ştie ce-l făceau aceste conştientizări să simtă, poate nici chiar lui, s-a gândit ea. — Au făcut tot ce-au putut ca să-ţi fie din ce în ce mai greu, nu? a zis el. — Da. Mă bazam pe Colorado pentru salvarea întregului sistem Taggart. Acum eu trebuie să salvez Colorado. În nouă luni, Dan Conway o să oprească traficul feroviar. Dacă linia mea nu e gata până atunci, nu mai are niciun rost s-o facem. Nu poţi să-i laşi pe oamenii ăia fără transport nici măcar o zi, ce să mai vorbim de o săptămână sau o lună. La ritmul în care cresc, nu poţi să-i opreşti dintr-odată şi să te aştepţi să meargă mai departe. E ca şi cum ai pune o frână bruscă unei locomotive care merge cu două sute de mile la oră. — Ştiu. — Pot să conduc o companie feroviară bună. Nu pot s-o conduc pe un continent de arendaşi care nu-s în stare să crească nici măcar napi. Am nevoie ca oameni precum Ellis Wyatt să producă ceva care să umple trenurile pe care le rulăm noi. Aşa că trebuie să-i pun la dispoziţie un tren şi o linie în nouă luni chiar dacă va trebui să mergem toţi în iad pentru asta. El a zâmbit, amuzat: — Eşti destul de serioasă cu chestia asta, nu? — Ce, tu nu eşti? El n-a răspuns, a continuat să zâmbească. — Nu eşti îngrijorat în ceea ce priveşte operaţiunea asta? a întrebat ea, aproape nervoasă. — Nu. — 84 —

— Nu realizezi care e miza? — Realizez că o să laminez şinele în nouă luni şi tu o să le instalezi tot în nouă luni. Ea a zâmbit relaxat, obosit şi puţin vinovat. — Da, ştiu că o s-o facem. Ştiu că e inutil să mă enerveze oameni ca Jim şi ca prietenii lui. N-avem timp pentru asta. Pentru început, trebuie să repar ce-au făcut. Iar după aceea – s-a oprit, a dat din cap şi din umeri – după aceea, ei n-or să mai conteze. — Aşa e. N-or să mai conteze. Mi s-a făcut rău când am auzit de prostia aia împortiva competiţiei sălbatice. Dar nu-ţi face griji în privinţa nenorociţilor acelora odioşi. Cele trei cuvinte au fost şocant de violente, pentru că privirea şi vocea lui rămâneau calme. Tu şi cu mine o să fim mereu aici ca să salvăm ţara de consecinţele acţiunilor lor. S-a ridicat în picioare; a zis, plimbându-se prin birou: Colorado n-o să fie ruinat. O să rezolvi lucrul ăsta. După aceea, Dan Conway o să se întoarcă, el şi mulţi alţii. Toată nebunia asta e temporară. N-are cum să dureze. E o demenţă generală, aşa că trebuie să se autodistrugă la un moment dat. Va trebui ca tu şi cu mine să lucrăm puţin mai mult o vreme, asta-i tot. S-a uitat la silueta lui înaltă cum străbate biroul. Biroul i se potrivea; nu erau acolo decât câteva mobile de care avea o nevoie imediată, toate reduse la scopul lor primar, toate extrem de scumpe şi de elegante prin calitatea materialului şi a designului. Camera arăta ca un motor – un motor ţinut într-o carcasă de sticlă. Dar ea văzuse un detaliu uluitor: un vas de jad care stătea pe un dulap de acte. Vasul era o piatră verde-închis sculptată în suprafeţe plane; textura lui genera o dorinţă irezistibilă de al atinge. Părea să iasă în evidenţă în biroul ăla, într-o opoziţie totală faţă de sobrietatea din jur: era o dâră de senzualitate. — Colorado e un loc minunat, a zis el. Va fi cel mai important din ţară. Te îndoieşti că mă interesează? Statul ăla devine unul dintre cei mai mari clienţi ai mei, aşa cum ar trebui să ştii dacă ai citi rapoartele cu traficul marfarelor din zonă. — Ştiu. Le citesc. — Mă gândeam să construiesc o fabrică acolo în câţiva ani. Să-i scutesc de cheltuielile de transport. S-a uitat la ea. O să pierzi o grămadă de marfare pline cu oţel dacă fac asta. — Dă-i drumul. Îmi ajunge să-ţi transport materia primă, alimentele pentru muncitori şi marfa celor care o să te urmeze acolo – şi poate că n-o să am când să-mi dau seama că am pierdut oţelul tău… De ce râzi? — E minunat. — Ce? — Că nu reacţionezi cum o fac toţi ceilalţi. — Cu toate astea, trebuie să admit că, pentru moment, eşti cel mai important client al Taggart Transcontinental. — Nu crezi că ştiu asta? — 85 —

— Aşa că nu-nţeleg de ce Jim… s-a oprit. — …face tot ce-i stă în puteri să-mi distrugă afacerea? Pentru că fratele tău, Jim, e un idiot. — E. Dar mai e ceva în afară de asta. E ceva mai rău decât prostia în ceea ce-l priveşte pe el. — Nu-ţi pierde timpul încercând să-ţi dai seama ce. Lasă-l în pace. Nu reprezintă niciun pericol real pentru nimeni. Oamenii ca James Taggart există doar ca să dea lumea peste cap. — Bănuiesc. — Chiar aşa, ce-ai fi făcut dac-aş fi zis că nu-ţi pot livra şinele mai repede? — Aş fi dezmembrat nişte rute ocolitoare sau aş fi închis o linie periferică, orice linie periferică, şi aş fi folosit şinele ca să termin Rio Norte la timp. El a chicotit. — De asta nu-mi fac griji pentru Taggart Transcontinental. Dar nu trebuie să iei şinele de pe rute vechi. Nu atâta timp cât eu sunt aici. Dintr-odată s-a gândit că greşea cu privire la lipsa lui de emotivitate: tonul ascuns din vocea lui era unul fericit. A realizat că tot timpul avusese o stare de relaxare caldă în prezenţa lui şi ştia că şi el. Era singurul bărbat pe care-l cunoştea şi cu care putea să vorbească fără mari eforturi sau constrângeri. Asta, s-a gândit ea, era o minte pe care o respecta, un adversar care merita atenţia ei. Cu toate astea, mereu fusese un soi de distanţă ciudată între ei, precum o uşă închisă; era o tentă impersonală în postura lui, ceva înăuntrul lui la care nu puteai ajunge. Se oprise la geam. A stat acolo o clipă, uitându-se afară. — Ştii că prima încărcătură de şine o să-ţi fie livrată astăzi? a întrebat el. — Bineînţeles că ştiu. — Vino aici. Ea s-a apropiat de el. El a arătat cu degetul, în tăcere. În depărtare, în spatele fabricilor, a văzut un şir de vagoane-platformă aşteptând pe o linie de garaj. Braţul unei macarale brăzda cerul deasupra lor. Macaraua se mişca. Magnetul ei imens atrăgea o serie de şine lipite de un disc prin simpla putere a contactului. Nu era nici urmă de soare în spatele norilor cenuşii, dar, chiar şi aşa, şinele sclipeau, ca şi când metalul îşi lua lumina din spaţiu. Metalul era verde-albăstriu. Lanţul imens s-a oprit deasupra unui vagon, a coborât, a scos un sunet strident şi a dat drumul şinelor. Macaraua s-a mişcat înapoi cu o indiferenţă maiestuoasă; arăta ca desenul gigantic al unei teoreme geometrice care se mişcă deasupra oamenilor şi deasupra pământului. Stăteau la geam, uitându-se în tăcere, cu atenţie. Ea n-a zis nimic până când alte câteva bucăţi de metal verde-albăstriu nu s-au pus în mişcare. După aceea, primele cuvinte pe care le-a rostit n-au fost despre căi ferate, şine sau o comandă livrată la timp. A spus, ca şi când ar fi vorbit despre un fenomen nou al naturii: — Metalul Rearden… — 86 —

El şi-a dat seama ce zisese, dar nu i-a răspuns nimic. S-a uitat la ea şi apoi s-a întors către geam. — Hank, e minunat. — Da. A zis-o simplu, deschis. Nu era nicio plăcere măgulită în vocea lui, dar nici modestie. Ştia că ăsta era un tribut pe care i-l aducea ei, cel mai mare pe care cineva îl putea plăti: libertatea de a recunoaşte meritele cuiva, înţelegându-le. Ea a zis: — Când mă gândesc ce poate să facă metalul ăsta, câte posibilităţi o să deschidă… Hank, e cel mai important lucru care se întâmplă în lume şi nimeni nu ştie asta. — Noi ştim. Nu s-au uitat unul la altul. Au stat acolo, uitându-se la macara. Pe faţa locomotivei îndepărtate putea să distingă literele TT. Putea să distingă şinele celei mai uzate ramuri industriale a sistemului Taggart. — Imediat ce găsesc o uzină care să le poată face, a zis ea, o să comand locomotive Diesel făcute din metal Rearden. — O să ai nevoie de ele. Cât de repede merg trenurile tale pe linia Rio Norte? — Acum? Avem noroc dacă prind douăzeci la oră. El a arătat către vagoane. — Când şina aia o să fie fixată, o să poţi să rulezi trenuri cu două sute cincizeci de mile pe oră dacă vrei. — Da, în câţiva ani, când o să avem vagoane din metal Rearden, care o să cântărească de două ori mai puţin decât cele din oţel şi vor fi de două ori mai sigure. — Va trebui să ai grijă cu companiile aeriene. Lucrăm la un avion din metal Rearden. O să cântărească mai nimic şi o să poată transporta orice. O să trăieşti vremurile traficului aerian de mare tonaj. — M-am gândit la ce îmbunătăţiri o să aducă metalul ăsta motoarelor, oricare ar fi ele. — Te-ai gândit ce ar putea să facă pentru gardurile de sârmă? Pur şi simplu, gardurile de sârmă făcute din metal Rearden o să coste câţiva dolari pe milă şi o să ţină două sute de ani. Şi vesela, care o să fie vândută la magazinele ieftine şi transmisă apoi din generaţie în generaţie. Şi pacheboturile care nu vor fi nici măcar zgâriate de o torpilă… Ţi-am spus că fac teste pentru linii de comunicaţii din metal Rearden? Fac atât de multe teste, că n-o să reuşesc niciodată să le arăt oamenilor ce se poate face cu el şi cum. Au vorbit despre metal şi despre posibilităţile infinite pe care acesta le oferea. Era ca şi când ar fi stat în vârful unui munte, având în faţă un spaţiu nelimitat şi drumuri care duceau în toate direcţiile. Dar ei, pur şi simplu, vorbeau de cifre, greutăţi, presiuni, rezistenţe, costuri. Uitase de fratele ei şi de asociaţia lui naţională. Uitase de orice problemă, persoană — 87 —

şi eveniment din afara camerei ăleia; fuseseră tot timpul înceţoşate în mintea ei, mereu gata să fie aruncate, să fie ocolite, niciodată finale, niciodată reale. Asta era realitatea, perceperea unor contururi clare, a unui scop, a luminii, a speranţei. Ăsta era felul în care voia să trăiască – nu mai voia să-şi petreacă nici măcar o secundă cu lucruri care înseamnă mai puţin. S-a uitat la el exact în aceeaşi clipă în care el s-a întors să se uite la ea. Au stat aşa, foarte aproape unul de altul. A văzut în ochii lui că şi el se simţea la fel ca ea. Dacă fericirea e scopul şi esenţa existenţei, s-a gândit, şi dacă ceea ce are puterea de a oferi cuiva fericire este întotdeauna ascuns ca cel mai mare secret, atunci ei erau complet dezbrăcaţi în clipa aia. El a făcut un pas înapoi şi a zis, pe un ton ciudat de uimire imperturbabilă: — Suntem doi ticăloşi, nu? — De ce? — N-avem nicio ambiţie sau înclinaţie spirituală. Tot ce urmărim sunt lucrurile materiale. Doar de asta ne pasă. Ea s-a uitat la el, incapabilă să înţeleagă ceva. Dar el se uita pe lângă ea, la macaraua îndepărtată. Şi-a dorit ca el să nu fi spus asta. Acuzaţia n-o deranja, niciodată nu se gândise la ea astfel şi era complet incapabilă de a simţi orice fel de vinovăţie. Dar simţea că înţelege vag ceva, ceva care nu putea fi definit, avea senzaţia că exista o consecinţă gravă a lucrului care-l făcuse să spună asta şi, orice ar fi fost el, era periculos pentru Hank. Nu o zisese pe un ton normal. Dar nu fusese nici patos, nici regret şi nici ruşine în vocea lui. O zisese indiferent, ca pe o afirmaţie sau ca pe un adevăr general. După aceea, în timp ce se uita la el, senzaţia a dispărut. El se uita la fabricile lui din spatele geamului; nu era nicio urmă de vinovăţie pe faţa lui, nicio urmă de îndoială, nimic – doar încredere în el însuşi, calmă şi de nepătruns. — Dagny, a zis el, orice am fi, noi suntem cei care pun lumea în mişcare şi noi suntem cei care-o scoatem la liman.

Capitolul V Apogeul familiei d’Anconia Ziarul a fost primul lucru pe care l-a văzut. Eddie îl ţinea strâns în mână când a intrat în biroul ei. Şi-a ridicat privirea către faţa lui: era tensionată şi zăpăcită. — Dagny, eşti ocupată? — De ce? — Ştiu că nu vrei să vorbeşti despre el. Dar cred c-ar trebui să vezi asta. Ea şi-a întins mâna după ziar, în tăcere. — 88 —

Articolul de pe prima pagină anunţa că, în momentul preluării minelor San Sebastián de către guvernul Republicii Populare Mexic, s-a descoperit că nu erau bune de nimic – absolut şi evident de nimic. Nu era nimic acolo care să justifice cei cinci ani de muncă şi milioanele cheltuite; nimic în afara unor excavaţii goale, făcute cu grijă. Cele câteva urme de cupru nu meritau nici măcar să fie extrase. Nu exista şi nici nu se aştepta nimeni să existe acolo vreun mare depozit de metal şi nu erau niciun fel de dovezi care să facă pe cineva să creadă asta. Guvernul Republicii Populare Mexic ţinea şedinţe de urgenţă despre noua lor descoperire, într-o atmosferă generală de indignare; simţeau că fuseseră traşi pe sfoară. Uitându-se la ea, Eddie a ştiut că Dagny stătea acolo, cu privirea aţintită pe ziar, chiar dacă terminase demult de citit. Ştia că avusese dreptate când simţise o frică ciudată, chiar dacă nu putea să spună exact ce-l speria din povestea aia. A aşteptat. Ea şi-a ridicat capul. Nu s-a uitat la el. Se uita în gol, ca şi când ar fi încercat să descopere ceva care era la mare distanţă. El a zis, încet: — Francisco nu-i prost. Poate oricine să spună orice, nu contează cât de depravat ar fi – şi am obosit să-mi dau seama de ce e depravat, dar nu e prost. Nu putea să facă o greşeală de felul ăsta. Nu e posibil. Nu înţeleg. — Eu încep să înţeleg. S-a ridicat în picioare, împinsă parcă de la spate de o energie ciudată care trecea prin corpul ei ca un cutremur. A zis: — Sună-l la Wayne-Falkland şi spune-i nenorocitului că vreau să-l văd. — Dagny, a zis el, cu o voce în care se auzea reproşul, e Frisco d’Anconia. — Era. *** Mergea pe străzile acoperite de lumina răsăritului către hotelul Wayne-Falkland. — A zis să te duci când vrei, îi spusese Eddie. Primele lumini apăreau în câteva geamuri, la înălţime, chiar sub nori. Zgârie-norii păreau faruri abandonate care trimiteau semnale palide, aproape moarte, într-o mare goală, unde nicio barcă nu mai plutea. Câţiva fulgi de zăpadă pluteau către ea, în faţa vitrinelor întunecate ale magazinelor goale, şi se topeau când era să atingă asfaltul. Un şir de lanterne roşii brăzdau strada, pierzându-se în depărtare. Se întreba de ce se simţea ca şi când ar fi vrut să fugă, că ar trebui să fugă; nu, nu pe strada asta; pe un deal verde de lângă Hudson, acoperit de un soare arzător, la marginea Conacului Taggart. Aşa alerga de fiecare dată când Eddie urla la ea: — E Frisco d’Anconia! şi amândoi zburdau pe dealul ăla către maşina care se apropia pe drumul de la baza lui. El era singurul musafir a cărui sosire era într-adevăr un eveniment în copilăria lor, cel mai important eveniment al copilăriei lor. Fuga asta unul spre celălalt devenise — 89 —

deja aproape o întrecere între ei trei. Era un mesteacăn pe dealul ăla, la jumătatea distanţei dintre drum şi conac; Dagny şi Eddie încercau să ajungă la copac înaintea lui Francisco. În toate zilele alea, în toate verile alea, ei nu ajunseseră niciodată primii la mesteacăn, iar Francisco era acolo cu mult înaintea lor. Francisco câştiga de fiecare dată, aşa cum câştiga orice altceva de fiecare dată. Lui Francisco i se părea natural ca aceşti copii Taggart să fie prietenii lui: erau moştenitorii companiei Taggart Transcontinental, aşa cum el era moştenitorul companiei d’Anconia Copper. — Noi suntem singura aristocraţie rămasă în lume – aristocraţia banilor, îi zisese lui Dagny odată, când el avea paişpe ani. Ar fi singura aristocraţie adevărată, dacă oamenii ar înţelege ce înseamnă ea, dar n-o fac. Avea un sistem propriu al păturilor sociale: pentru el, copiii Taggart nu erau Jim şi Dagny, ci Dagny şi Eddie. Rareori îl băga în seamă pe Jim. Eddie l-a întrebat odată: — Francisco, tu eşti un fel de mare nobil, nu? El a răspuns: — Nu încă. Motivul pentru care familia mea a rezistat atât de mult timp e faptul că niciunuia dintre noi nu i s-a dat voie să creadă că se naşte un d’Anconia. De la noi se aşteaptă să devenim un d’Anconia. Îşi pronunţa numele ca şi când s-ar fi aşteptat ca interlocutorul lui să fie pur şi simplu knockout la auzul lui. Sebastian d’Anconia, strămoşul lui, părăsise Spania cu secole în urmă, într-o vreme când Spania era cea mai puternică ţară din lume, iar el era una dintre figurile proeminente ale Spaniei. A plecat pentru că şeful Inchiziţiei nu era de acord cu felul lui de a aborda problemele şi a sugerat, la un banchet al curţii, să şi-l schimbe. Sebastian d’Anconia i-a aruncat, în momentul ăla, paharul cu vin în faţă şi a fugit înainte să poată fi imobilizat. A lăsat în urmă averea, domeniul, palatul de marmură şi fata pe care o iubea – şi a navigat către Lumea Nouă. Prima lui casă în Argentina a fost o cabană de lemn la poalele Anzilor. Soarele lumina ca un far blazonul argintiu al familiei d’Anconia, ţintuit pe uşa cabanei, în vreme ce Sebastian d’Anconia săpa după cuprul din prima lui mină. A petrecut ani de zile cu târnăcopul în mână, spărgând pietre de dimineaţă până seara cu ajutorul câtorva fugari neîndemânatici: dezertori, criminali, indieni muritori de foame. La cincisprezece ani după ce plecase din Spania, Sebastian d’Anconia a trimis după fata pe care o iubea; ea îl aşteptase. Când a ajuns, a găsit blazonul argintiu deasupra intrării într-un palat de marmură, a găsit grădinile unui domeniu imens şi munţii brăzdaţi de cratere pline cu minereu roşu din depărtare. A dus-o în braţe peste pragul casei lui. Arăta mai tânăr decât atunci când îl văzuse ultima oară. — Strămoşul meu şi strămoşul tău, i-a zis Francisco lui Dagny, s-ar fi înţeles de minune. De-a lungul copilăriei ei, Dagny a trăit în viitor – într-o lume pe care se aştepta s-o — 90 —

găsească, într-o lume unde nu va mai fi nevoită să dispreţuiască sau să se plictisească. Dar, în fiecare an, o lună era liberă. Timp de o lună, putea trăi în prezent. Când fugea pe dealul ăla să-l întâlnească pe Francisco d’Anconia, simţea că evadează din închisoare. — Salut, Slug! — Salut, Frisco! Amândoi detestaseră poreclele astea la început. Ea îi zisese nervoasă: — Ce vrei să zici cu asta? El îi răspunsese: — Dacă nu ştii, „slug” înseamnă o flacără puternică în cuptorul locomotivei. — De unde-ai scos-o pe asta? — De la domnii de pe liniile Taggart. Francisco vorbea cinci limbi, printre care şi engleza, pe care o vorbea fără accent – era o engleză precisă, cultă, amestecată deliberat cu jargon. Ea se răzbunase zicându-i Frisco. El râsese, amuzat şi enervat. — Dacă voi, barbarilor, a trebuit să stâlciţi numele unui mare oraş de-al vostru, ai putea măcar să te abţii de la a-l stâlci pe al meu. Cu timpul se obişnuiseră cu poreclele. Totul începuse în a doua vară pe care o petreceau împreună, când el avea doisprezece ani, iar ea zece. În vara aceea, Francisco începuse să dispară în fiecare dimineaţă şi nimeni nu ştia de ce. Pleca pe bicicletă înainte de răsărit şi se întorcea exact când trebuia pentru a prinde prânzul aşezat pe masa albă, de cristal, de pe terasă. Părea, pur şi simplu, prea punctual şi nevinovat. Râdea, refuzând să răspundă, de fiecare dată când Dagny şi Eddie îl întrebau ce face. Au încercat să-l urmărească odată prin întunericul rece al dimineţii, dar s-au lăsat păgubaşi; nimeni nu putea să se ţină după el dacă el nu voia să-l lase. După o vreme, doamna Taggart a început să se îngrijoreze şi a cercetat îndeaproape problema. Niciodată n-a reuşit să înţeleagă cum putuse Francisco să fenteze toate reglementările împotriva muncii juvenile – cel mai probabil, făcând o înţelegere cu dispecerul –, dar îl găsise lucrând la o divizie a Taggart Transcontinental de la zece mile distanţă. Era băiat de serviciu. Dispecerul fusese stupefiat când ea se înfiinţase acolo; habar n-avuse că băiatul lui de serviciu era un musafir al familiei Taggart. Toată lumea-l cunoştea drept Frankie, iar doamna Taggart a preferat să nu le spună care era adevăratul lui nume. Le-a explicat doar că lucra fără permisiunea părinţilor lui şi că trebuia să demisioneze îndată. Dispecerului îi părea rău să-l piardă; zicea că Frankie fusese cel mai bun băiat de serviciu pe care-l avuse vreodată. — Mi-ar plăcea să-l ţin aici. Nu putem ajunge la o înţelegere cu părinţii lui? a sugerat el. — Mi-e teamă că nu, a zis doamna Taggart cu un nod în gât. Când l-a adus acasă, l-a întrebat: — 91 —

— Francisco, ce ar zice tatăl tău despre asta dacă ar afla? — Tatăl meu m-ar întreba dacă am făcut o treabă bună sau nu. Ăsta e singurul lucru care l-ar interesa. — Lasă prostiile, vorbesc serios. Francisco se uita politicos la ea, iar în felul lui de-a fi puteai să vezi secolele de bună-creştere şi prezenţă în saloane elegante; dar ceva în ochii lui părea s-o facă pe doamna Taggart să se îndoiască de politeţea lui. — Iarna trecută, a răspuns el, am plecat în larg pe un vas care transporta cupru d’Anconia. Tatăl meu m-a căutat trei luni, dar, când am ajuns acasă, m-a întrebat un singur lucru. — Deci aşa îţi petreci tu iernile? a zis Jim Taggart. Zâmbetul lui Jim avea o notă de triumf – în sfârşit găsise un motiv pentru a-l dispreţui pe Francisco. — Doar iarna asta, a răspuns Francisco politicos, fără a se schimba ceva în tonul lui nevinovat, natural. Acum două ierni am fost la Madrid, la ducele de Alba. — De ce ai vrut să lucrezi la o cale ferată? a întrebat Dagny. Stăteau acolo şi se uitau unul la altul: ea avea o privire plină de admiraţie, a lui era zeflemitoare – dar nu zeflemitoare în sensul negativ – era, mai degrabă, un onor. — Ca să văd cum e, Slug, şi ca să pot să mă laud c-am avut o slujbă la Taggart Transcontinental înaintea ta. Dagny şi Eddie îşi petreceau iernile încercând să înveţe câte ceva spectaculos, la care să-l poată bate pe Francisco. Niciodată nu le ieşea. Când i-au arătat cum se loveşte o minge cu o bâtă, un joc pe care nu-l mai jucase niciodată până atunci, el i-a privit câteva minute şi apoi a zis: — Cred că m-am prins cum stă treaba. Hai să jucăm. A luat bâta şi a lovit mingea, trimiţând-o peste un şir de stejari de la marginea câmpului. Când Jim a primit o barcă cu motor de ziua lui, stăteau cu toţii la malul râului, uitându-se cum un instructor îi explica lui Jim cum s-o manevreze. Niciunul dintre ei nu manevrase o barcă cu motor până atunci. Barca albă, strălucitoare, în formă de proiectil, se clătina destul de periculos, tremurând din toate mădularele, motorul i se sufoca, în vreme ce instructorul, care stătea chiar lângă Jim, îi tot lua maneta din mână. Din senin, Jim şi-a întors capul către Francisco şi a urlat la el: — Ce, crezi că te pricepi tu mai bine? — Da. — Să te văd. Când barca a tras la mal şi cei doi pasageri s-au dat jos, Francisco a sărit în ea şi a preluat controlul. — Stai o clipă, i-a zis el instructorului, care a rămas la mal. Lasă-mă să mă uit puţin la asta. După aceea, înainte ca instructorul să aibă timp să reacţioneze, barca era la — 92 —

mijlocul râului, ca şi când ar fi fost o săgeată ţâşnind dintr-un arc. Era atât de departe, iar ei nici măcar nu-şi dădeau seama ce se întâmpla. Imaginea bărcii se micşora pe măsură ce înainta, până când Dagny nu mai vedea decât trei linii: siajul, motorul şi omul care era la cârmă. A văzut expresia ciudată de pe faţa tatălui ei când privea scenele astea. Nu zicea nimic; pur şi simplu, stătea acolo şi privea. Şi-a adus aminte că-l mai văzuse aşa odată, când inspectase un sistem de scripeţi pe care îl făcuse Francisco la doisprezece ani, nişte scripeţi care să urce un ascensor până pe creasta unei stânci; îi învăţa pe Dagny şi Eddie cum să sară de pe stânca aia direct în Hudson. Calculele lui Francisco încă erau împrăştiate pe jos; tatăl ei le-a ridicat, s-a uitat la ele şi apoi a întrebat: — Francisco, câţi ani de algebră ai făcut? — Doi. — Cine te-a învăţat să faci asta? — O, am dedus cum se face. Ea nu ştia atunci că ceea ce ţinea taică-său în mână era versiunea brută a unei ecuaţii diferenţiale. Moştenitorii lui Sebastian d’Anconia fuseseră toţi bărbaţi care ştiau cum să-i poarte numele. Era o tradiţie a familiei ca bărbatul care arunca ruşinea asupra numelui să fie acel moştenitor care murea lăsând averea nici mai mare, nici mai mică decât o primise. De-a lungul generaţiilor, ruşinea asta nu venise. O legendă argentiniană spunea că mâna unui d’Anconia avea puterea miraculoasă a sfinţilor – doar că nu era o putere tămăduitoare, ci o putere productivă. Moştenitorii numelui d’Anconia fuseseră oameni cu abilităţi ieşite din comun, dar niciunul dintre ei nu părea să fie capabil să se ridice la nivelul la care promitea Francisco d’Anconia să se ridice. Era ca şi când toate secolele alea nu făcuseră altceva decât să treacă toate însuşirile printr-o sită fină, să dea la o parte lucrurile neimportante, inconsistente, slăbiciunile şi să nu mai lase nimic să treacă în afara talentului pur; ca şi cum arbitrarul generase în sfârşit o entitate fără accidental în ea. Francisco putea să facă tot ce-şi propunea, putea s-o facă mai bine ca oricine altcineva şi putea s-o facă fără prea mari eforturi. Nu era nimic lăudăros în felul în care o făcea sau în conştiinţa lui, nu se gândea niciodată să fie mai bun ca ceilalţi. Atitudinea lui nu era de tipul: „Sunt mai bun ca tine”, ci de tipul: „Pot să fac asta”. Iar prin a face el înţelegea a face perfect. Nu conta de cât de multă disciplină era nevoie ca să parcurgă planurile de educaţie pe care i le pregătise tatăl său, nu conta ce materie trebuia să studieze, Francisco o învăţa într-un timp record şi cu cele mai mici eforturi. Tatăl lui îl adora, dar ascundea lucrul ăsta foarte bine, aşa cum ascundea foarte bine şi mândria că fiul lui era exponentul strălucitor al unui arbore genealogic strălucitor. Se spunea că Francisco era apogeul familiei d’Anconia. — Nu ştiu ce motto au cei din familia d’Anconia pe blazon, a zis odată doamna — 93 —

Taggart, dar sunt sigură că Francisco o să-l schimbe în „de ce?” Era prima întrebare pe care o punea de fiecare dată când îi era propus să facă ceva – şi nimic în afara unui răspuns plauzibil nu-l putea face să acţioneze. Zbura prin zilele de vară ca o rachetă, dar, dacă cineva îl oprea în mijlocul zborului, putea de fiecare dată să spună de ce zbura. Două lucruri erau imposibile pentru el: să stea degeaba sau să se mişte degeaba. „Hai să vedem ce se-ntâmplă” era motivul pe care i-l dădea lui Dagny sau lui Eddie de fiecare dată când făcea ceva. Sau: „Hai s-o facem”. Astea erau singurele lui moduri de-a se distra. — Pot s-o fac, a zis când construia ascensorul, agăţat de un capăt al stâncii şi băgând bucăţele de metal în piatră, cu braţele mişcându-i-se în ritmul unui expert şi cu o picătură de sânge care-i curgea de sub bandajul de pe încheietură. Nu, nu putem să facem cu rândul, Eddie, încă nu eşti destul de mare ca să baţi cu ciocanul. Dă buruienile la o parte şi fă-mi loc. O să fac eu restul… Ce sânge? O, nu-i nimic, m-am tăiat ieri. Dagny, dă o fugă până-n casă şi adu-mi un bandaj curat. Jim se uita la ei. Îl lăsau în pace, dar îl vedeau destul de des uitându-se la Francisco din depărtare, cu o ardoare ciudată în ochi. Vorbea foarte rar în prezenţa lui Francisco. Dar o încolţea mereu pe Dagny şi-i zâmbea ironic, zicând: — Toate aerele astea pe care le ai, făcând pe mica domnişoară de fier! Eşti o cârpă fără coloană vertebrală, nimic mai mult. E dezgustător felul în care-l laşi pe mucosul ăla închipuit să te controleze. Te joacă pe degete. N-ai niciun pic de mândrie. Uită-te cum o iei la fugă când fluieră şi cum îl aştepţi! De ce nu-i lustruieşti papucii? — Pentru că nu mi-a zis să-i lustruiesc papucii, răspundea ea. Francisco putea să câştige orice joc şi să participe la orice concurs. Niciodată nu intra însă în competiţii. Ar fi putut să fie cel mai tare din parcare la clubul lor. Dar nici măcar nu se apropia de locul ăla, ignorându-le de fiecare dată încercările de a-l aduce lângă ei pe cel mai faimos moştenitor din toată lumea. Dagny şi Eddie erau singurii lui prieteni. Nu-şi puteau da seama nici ei dacă Francisco era al lor sau dacă ei erau ai lui Francisco; oricum, nu conta: oricum ar fi fost, erau fericiţi. Cei trei plecau în fiecare dimineaţă în câte-o aventură. Odată, un profesor bătrân de literatură, prieten al doamnei Taggart, i-a văzut în vârful unei grămezi de gunoi, dezmembrând carcasa unui automobil. S-a oprit, a dat din cap şi i-a zis lui Francisco: — Un tânăr cu posibilităţile tale ar trebui să-şi petreacă timpul în biblioteci, asimilând culturile lumii. — Ce credeţi că fac? i-a răspuns Francisco. Nu era nicio fabrică în cartier, dar Francisco îi învăţase pe Dagny şi Eddie să se furişeze în trenurile Taggart şi să ajungă în oraşe îndepărtate, unde săreau gardul în curţile fabricilor sau stăteau pe pervazuri înalte, uitându-se la maşinării exact aşa cum alţi copii se uitau la filme. „Când o să conduc Taggart Transcontinental…”, zicea — 94 —

Dagny din când în când. „Când o să conduc d’Anconia Copper…” zicea Francisco. Niciodată nu era nevoie să spună mai mult; ştiau ce voia să facă celălalt şi de ce. Conductorii îi prindeau, din când în când. După aceea, un şef de gară de la o sută de mile depărtare ar fi sunat-o pe doamna Taggart: — Avem trei puşti care zic c-ar fi… — Da, ar fi oftat doamna Taggart, sunt. Vă rog să-i puneţi într-un tren de întoarcere. — Francisco, îl întrebase Eddie odată, când stăteau pe şinele unei gări Taggart, ai fost aproape peste tot în lume. Care-i cel mai important lucru de pe Pământ? — Asta, a zis Francisco, arătând către emblema TT de pe o locomotivă. A adăugat: Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc pe Nat Taggart. A văzut privirea pe care i-a aruncat-o Dagny. N-a mai zis nimic altceva. Dar, la câteva minute după aceea, când se plimbau prin pădure de-a lungul unei cărări deasupra căreia răzbătea soarele, a zis: — Dagny, tot timpul mă voi apleca în faţa unui blazon. O să venerez întotdeauna simbolurile nobiliare. Nu se presupune că sunt un aristocrat? Doar că mie nu-mi pasă de turnuri mâncate de molii şi de unicorni la mâna a zecea. Blazoanele zilelor noastre sunt pe panourile publicitare şi în anunţurile din reviste. — Ce vrei să zici? a întrebat Eddie. — Mărcile industriale, Eddie, a răspuns el. Francisco avea cinşpe ani în vara aia. „Când o să conduc d’Anconia Copper…”; „Studiez mineritul şi mineralogia pentru că trebuie să fiu pregătit să conduc d’Anconia Copper…”; „Studiez ingineria electrică pentru că furnizorii de energie sunt cei mai buni clienţi ai d’Anconia Copper…”; „O să studiez filosofia pentru că trebuie să protejez d’Anconia Copper…”. — Nu te gândeşti la nimic altceva în afară de d’Anconia Copper? l-a întrebat Jim odată. — Nu. — Mi se pare că mai sunt şi alte lucruri în lume. — Lasă-i pe alţii să se gândească la ele. — Nu eşti egoist dacă faci asta? — Ba da. — Ce vrei totuşi? — Bani. — N-ai destui? — De-a lungul vieţii sale, fiecare dintre strămoşii mei a mărit producţia de la d’Anconia Copper cu aproximativ zece la sută. Eu am de gând s-o măresc cu sută la sută. — Pentru ce? a zis Jim, imitând sarcastic vocea lui Francisco. — Când o să mor, sper să ajung în rai – orice-ar fi raiul – şi, când ajung în rai, — 95 —

vreau să pot plăti intrarea. — Virtutea e preţul biletului, a zis Jim arogant. — Asta vreau să spun, James. Vreau să fiu pregătit să am cea mai mare virtute dintre toate – aceea că am fost un om care-a făcut bani. — Orice pungaş poate să facă bani. — James, o să descoperi cândva că toate cuvintele astea înseamnă ceva. Francisco a zâmbit; era un zâmbet batjocoritor. Uitându-se la ei, Dagny s-a gândit, dintr-odată, la diferenţa dintre Francisco şi fratele ei, Jim. Amândoi aveau un zâmbet ironic. Dar Francisco părea să ia lucrurile în glumă pentru că vedea ceva în spatele lor, ceva mult mai mare. Jim râdea ca şi când n-ar fi vrut să lase nimic măreţ în urma lui. A văzut într-o noapte, din nou, acel ceva aparte din zâmbetul lui Francisco atunci când a stat cu el şi cu Eddie în jurul unui foc de tabără pe care îl făcuseră într-o pădure. Strălucirea focului îi închidea, cumva, într-o aură de fâşii mişcătoare, care îi despărţea de trunchiuri, ramuri şi stele. Se simţea ca şi când nu ar fi fost nimic în spatele aurei, nimic în afara unui gol negru cu o potenţialitate care-ţi tăia respiraţia, o promisiune înfricoşătoare… viitorul. Dar viitorul, s-a gândit ea, era zâmbetul lui Francisco, acolo era cheia, în el era avertismentul pe care îl dădea firea lui – în privirea lui sub ramurile de pin, lângă un foc de tabără – şi dintr-odată a simţit cum o năpădeşte fericirea, o fericire aproape insuportabilă, insuportabilă pentru că era prea intensă, iar ea nu ştia cum s-o arate. S-a uitat cu ochi mari la Eddie. El se uita la Francisco. Ştia că, pe undeva, şi el se simţea la fel ca ea. — De ce-ţi place de Francisco? l-a întrebat ea, la câteva săptămâni după ce Francisco plecase. Eddie părea uluit; niciodată nu crezuse că îl poate întreba cineva asta. A zis: — Mă face să mă simt în siguranţă. Ea a zis: — Pe mine mă face să mă simt în pericol. În vara următoare – Francisco împlinea şaisprezece ani – se aflau, într-o zi, doar ea cu el în vârful unei culmi de lângă râu. Îţi rupseseră tricourile şi pantalonii în timpul căţărării. Priveau Hudsonul; auziseră că în zilele senine se putea vedea New Yorkul de acolo. Dar în depărtare ei vedeau doar o pâclă formată din trei lumini: râul, cerul şi soarele. Ea a îngenuncheat pe o piatră, lăsându-se în faţă, încercând să vadă măcar puţin din oraşul ăla, iar din cauza vântului părul îi intrase în ochi. S-a uitat peste umăr şi a văzut că Francisco nu se uita în depărtare: se uita la ea. Era o privire ciudată, încordată. Ea a rămas împietrită pentru un moment, cu palmele pe piatra aia, cu braţele încordate, susţinându-i trupul; inexplicabil, privirea lui o făcuse să înţeleagă toată scena, să înţeleagă că tricoul ei rupt îi dezvelea umărul, să înţeleagă că picioarele ei lungi, zgâriate, arse de soare tocmai au sărit de pe piatră înapoi pe — 96 —

pământ. S-a ridicat furioasă şi a făcut câţiva paşi în spate. Şi, în timp ce-şi îndrepta mândră capul, iar revolta din ochii ei se întâlnea cu asprimea din ochii lui, chiar dacă era sigură că asta era o privire ostilă, s-a auzit întrebându-l pe un ton sfidător: — Ce-ţi place la mine? El a râs; ea s-a întrebat ce o făcuse să spună asta. El a răspuns arătând spre şinele strălucitoare ale gării Taggart care se vedea la orizont: — Asta-mi place la tine. — Nu-s ale mele, a zis ea, dezamăgită. — Ce-mi place e că o să fie ale tale. Ea a zâmbit, recunoscându-i victoria prin entuziasmul deschis. Nu ştia de ce se uitase la ea atât de straniu, dar simţea că fusese un soi de legătură pe care n-o putea înţelege încă între corpul ei şi ceva dinăuntru care o să-i dea posibilitatea să conducă, într-o zi, compania. El a adăugat, dintr-odată: — Hai să vedem dacă putem vedea New Yorkul, şi a tras-o de mână până la marginea stâncii. S-a gândit că el nu-şi dădea seama că i-a prins mâna într-un mod straniu, ţinând-o cumva lângă el; erau lipiţi unul de celălalt, iar ea simţea căldura soarelui pe picioarele lor. S-au uitat în depărtare, dar nu au văzut nimic în afara unui strat gros de lumină. Când Francisco a plecat, în vara aia, s-a gândit că plecarea lui era precum trecerea unei frontiere a copilăriei: trebuia să înceapă facultatea în toamna aia. Va veni şi rândul ei. Era nerăbdătoare şi cumva entuziasmată, dar entuziasmul ăsta venea din frică, ca şi când pe el l-ar fi ameninţat un pericol iminent. Era ca acum câţiva ani când îl văzuse sărind de pe o stâncă direct în Hudson, îl văzuse dispărând sub apa neagră şi stătuse acolo ştiind că el va ieşi în curând de sub apă şi va fi rândul ei să sară. A trecut repede peste frică; pericolele erau, pentru Francisco, doar o altă şansă de a fi magnific; nu erau bătălii pe care el ar fi putut să le piardă, nu erau duşmani care să-l poată învinge. Iar după aceea s-a gândit la ceva ce auzise cu câţiva ani în urmă. Era o remarcă stranie – şi era straniu că acele cuvinte îi rămăseseră în minte, chiar dacă tot timpul avusese impresia că nu însemnau nimic. Cel care le spusese era un bătrân profesor de matematică, un prieten de-al tatălui ei, care venise în casa lor de la ţară o singură dată. Îi plăcea chipul lui şi încă mai putea să vadă tristeţea ciudată din ochii lui când i-a spus tatălui ei, într-o seară, pe terasă, sub o lumină fadă, arătând cu degetul către silueta lui Francisco: — Băiatul ăla e vulnerabil. Îi place prea mult să se bucure. Ce va face cu bucuria asta într-o lume unde nu mai e loc pentru ea? Francisco a mers la o mare şcoală americană pe care tatăl său i-o alesese cu mult timp în urmă. Era cea mai distinsă instituţie educaţională din lume, Universitatea Patrick Henry din Cleveland. Nu venise s-o vadă la New York iarna aia, chiar dacă era — 97 —

la doar o noapte distanţă. Nu-şi scriau, nu-şi scriseseră niciodată. Dar ea ştia că va veni înapoi în vara aceea. Fuseseră iarna câteva momente în care simţise că înţelege ceva nedefinit: cuvintele profesorului îi reveneau în minte, ca un avertisment pe care nu-l putea înţelege. Nu lua în seamă asta. Când se gândea la Francisco simţea siguranţa aia că va avea încă o lună ca un avantaj în faţa viitorului, ca o dovadă că lumea pe care ea o vedea mai departe era reală, chiar dacă nu era lumea celor din jurul ei. — Salut, Slug. — Salut, Frisco. Stând acolo, pe deal, doar la câteva clipe după ce-l văzuse din nou, dintr-odată a înţeles natura lumii pe care ei, împreună, o aveau. Era doar o străfulgerare de-o clipă, a simţit fusta de bumbac atingându-i genunchii în bătaia vântului, a simţit soarele pe pleoape şi o descătuşare atât de puternică, încât şi-a înfipt sandalele în iarbă de teamă să n-o ia vântul. Era un sentiment ciudat de libertate şi siguranţă – pentru că înţelesese că nu ştia nimic despre lucrurile din viaţa lui, nu ştiuse niciodată şi nici nu avea nevoie să ştie. Lumea şansei – a familiilor, a cinelor, a şcolilor, a oamenilor, a oamenilor care trăgeau după ei ruşinea – nu era a lor, nu putea să-l schimbe, nu avea cum să conteze. Ei doi nu vorbiseră niciodată despre lucrurile care li se întâmplaseră, ci doar despre ce credeau ei şi despre ce vor face ei… Ea s-a uitat la el în tăcere, ca şi când o voce dinăuntrul ei spunea: „Nu e vorba despre lucrurile care există, ci despre lucrurile pe care le vom crea… Nimic nu ne poate opri… Iartă-mă că m-am temut că ei mi te-ar putea lua; iartă-mi nesiguranţa, n-o să ajungă niciodată la tine; n-o să-mi mai fie niciodată frică pentru tine…”. El s-a uitat la ea pentru o clipă, iar ei i se părea că nu e doar o simplă privire aruncată cuiva pe care nu l-ai văzut demult, ci privirea cuiva care s-a gândit la ea în fiecare zi a anului care-a trecut. Nu putea să fie sigură de asta, fusese doar o clipă, atât de scurtă, că el deja se întorcea să arate către mesteacănul din spatele lui şi să spună, ca şi când totul ar fi fost din nou un joc: — Mi-ar plăcea să alergi mai repede. De fiecare dată trebuie să te aştept. — Şi nu m-aştepţi? a răspuns ea veselă. — Întotdeauna, a răspuns el, fără să zâmbească. În timp ce urcau dealul către casă, el a vorbit cu Eddie, în vreme ce ea a mers tăcută lângă el. A simţit cum o reticenţă nouă prinde rădăcini între ei, care, straniu, era un nou fel de intimitate. Nu-l întrebase nimic despre universitate. Câteva zile după aceea îl întrebase dacă-i plăcea. — E mult balast în anii ăştia, a răspuns el, dar sunt câteva cursuri care-mi plac. — Ţi-ai făcut vreun prieten acolo? — Doi. — 98 —

Nu i-a zis nimic altceva. Jim se apropia de ultimul an la o universitate din New York. Studiile lui acolo îi dăduseră un aer ciudat, de ostilitate, ca şi când ar fi găsit o nouă armă. Odată l-a abordat pe Francisco – fără să fi fost provocat – pe un ton agresiv, în mijlocul peluzei: — Cred că acum, dacă tot ai intrat la facultate, ar trebui să înveţi şi tu ceva despre idealuri. E vremea să termini cu lăcomia ta egoistă şi să te gândeşti puţin la responsabilităţile tale sociale, pentru că eu cred că toate milioanele astea pe care o să le moşteneşti nu sunt doar pentru plăcerile tale, ci sunt un fond pentru neprivilegiaţi şi pentru săraci, iar eu cred că cine nu-nţelege lucrul ăsta e cea mai depravată fiinţă din câte există. Francisco i-a răspuns politicos: — Nu e indicat, James, să dai oamenilor sfaturi când ei nu ţi le cer. Ai fi surprins să vezi cât de puţin contează pentru ceilalţi. Dagny l-a întrebat, în timp ce se îndepărtau: — Sunt mulţi oameni ca Jim în lume? Francisco a râs: — Foarte mulţi. — Nu te deranjează? — Nu. N-am nicio legătură cu ei. De ce întrebi? — Pentru că am impresia că sunt periculoşi în felul lor… Nu ştiu cum… — Doamne Dumnezeule, Dagny! Te aştepţi să-mi fie frică de unul ca James? Câteva zile după aceea, când erau singuri, plimbându-se prin pădurea de pe malul râului, ea l-a întrebat: — Francisco, care-i cel mai depravat tip de fiinţă? — Omul fără un scop. Ea se uita la siluetele ferme ale copacilor care stăteau în faţa spaţiului luminos, imens din spatele lor. Pădurea era întunecată şi rece, dar ramurile din afară captau razele fierbinţi, argintii din apă. S-a întrebat de ce-i plăcea atât de mult peisajul ăsta când ea nu realizase niciodată frumuseţea naturii din jurul ei; de ce era atât de conştientă de mişcările ei, de trăirile ei, de corpul ei în mişcare. Nu voia să se uite la Francisco. I se părea că prezenţa lui părea mult mai reală când nu se uita la el, ca şi cum încordarea asta a simţurilor ei venea de la el, precum razele din apă. — Ai impresia că eşti bună, nu? a întrebat el. — Tot timpul am avut-o, a răspuns ea sfidător, fără să se întoarcă. — Ei bine, abia aştept să văd ce-o să faci. Abia aştept să văd cât de departe o să duci Taggart Transcontinental. Nu contează cât de bună eşti, o să mă aştept să bagi în joc tot ce ai şi, după ce ai băgat tot ce ai, să vrei să fii mai bună. Şi, când ai făcut tot ce ţi-ai propus, mă aştept să-ţi propui altceva. — De ce ai impresia că vreau să-ţi demonstrez ceva? a întrebat ea. — Vrei să-ţi răspund la asta? — 99 —

— Nu, a şoptit ea, cu ochii fixaţi pe malul celălalt al râului. L-a auzit chicotind şi, după ceva timp, el a adăugat: — Dagny, nu-i nimic important în viaţă, în afară de felul în care-ţi faci treaba. Nimic. Doar asta. Orice altceva ai fi, de-acolo o să vină. E singura măsură a valorii umane. Toate codurile alea etice pe care o să încerce să ţi le bage pe gât sunt bani falşi pe care şarlatanii i-au băgat pe piaţă ca să fraierească pe toată lumea. Codul competenţei e singurul sistem moral adevărat. După ce creşti, o să înţelegi ce vreau să spun. — Înţeleg de acum. Dar… Francisco, de ce suntem noi singurii care părem să ştim asta? — De ce ţi-ar păsa de ceilalţi? — Pentru că-mi place să înţeleg lucruri şi e ceva în oameni ce nu pot înţelege. — Ce? — Întotdeauna am fost antipatizată la şcoală şi niciodată nu mi-a păsat, dar acum am descoperit şi motivul. E unul imposibil. Nu le place de mine nu pentru că fac lucrurile rău, ci pentru că le fac bine. Nu le place de mine pentru că am avut mereu cele mai bune note din clasă. Nici nu trebuie să învăţ. Tot timpul iau 10. Crezi c-ar trebui să iau un 4, doi, ca să se schimbe ceva şi să ajung cea mai populară fată din şcoală? Francisco s-a oprit, s-a uitat la ea şi i-a dat o palmă. Tot ce-a simţit a durat o singură secundă, în vreme ce pământul vibra sub picioarele ei, a fost un singur val emoţional. Ştia că ar fi omorât orice altă persoană ar fi atins-o; simţea furia violentă care i-ar fi oferit puterea pentru asta – şi plăcerea violentă că a făcut-o Francisco. A simţit plăcerea în durerea din obrazul ei şi în firicelul de sânge din colţul gurii. A fost plăcut să înţeleagă cine era şi de ce făcuse asta. Şi-a încordat picioarele ca să-i treacă ameţeala, şi-a îndreptat capul şi l-a privit, fiind deodată conştientă de noua putere pe care-o avea, simţindu-se egala lui pentru prima dată, uitându-se la el cu un zâmbet batjocoritor, triumfător pe faţă. — Atât de tare te-am rănit? a întrebat ea. El părea uluit; întrebarea şi zâmbetul nu erau ale unui copil. A răspuns: — Da, dacă te face să te simţi mai bine. — Mă face. — Să nu mai faci asta niciodată. Nu-i amuzant. — Nu fi fraier. Ce naiba te-a făcut să crezi că vreau să fiu populară? — După ce o să creşti, o să-nţelegi ce prostie ai zis. — Înţeleg de-acum. El s-a întors dintr-odată, şi-a scos batista şi a înmuiat-o în apa râului. — Vino încoace, i-a poruncit. Ea a râs, făcând un pas înapoi. — 100 —

— O, nu. Vreau să rămână aşa. Sper să se umfle groaznic. Îmi place. S-a uitat lung la ea. A zis încet, sincer: — Dagny, eşti minunată. — Mă gândeam eu că mereu ai crezut asta, a răspuns ea. Când a venit acasă, i-a zis maică-sii că s-a tăiat după ce s-a lovit de o piatră. Fusese singura minciună pe care o spusese vreodată. N-o făcuse ca să-l protejeze pe Francisco; o făcuse pentru că simţea, dintr-un motiv pe care nu putea să şi-l explice, că întâmplarea era, pur şi simplu, prea importantă ca să fie împărtăşită cu cineva. În următoarea vară când a venit Francisco, ea împlinise şaisprezece ani. A început să alerge pe deal, către el, dar s-a oprit dintr-odată. El a văzut-o, s-a oprit şi au stat nemişcaţi pentru o clipă, uitându-se unul la celălalt de la distanţă, peste dealul verde. El a fost cel care-a venit către ea foarte, foarte încet, în vreme ce ea-l aştepta. Când a ajuns, ea a zâmbit nevinovat, ca şi când n-ar fi fost vorba de niciun concurs şi nimeni n-ar fi câştigat. — Poate ţi-ar plăcea să afli, a zis ea, că am o slujbă în companie. Operator de noapte la Rockdale. El a râs. — Bine, Taggart Transcontinental, de-acum ne-ntrecem. Hai să vedem cine-şi va cinsti strămoşul mai bine, tu – pe Nat Taggart, sau eu – pe Sebastian d’Anconia. Vara aia şi-a transformat viaţa în ceva la fel de simplu ca un desen geometric: câteva linii drepte – de la facultatea de inginerie în oraş şi din oraş la facultatea de inginerie, de la slujba ei de noapte în oraş şi înapoi – şi cercul închis al camerei ei, o cameră plină de diagrame cu motoare, schiţe cu structuri de oţel şi orare de trenuri. Doamna Taggart o privea pe fiica ei cu o consternare tristă. Putea să-i ierte orice, mai puţin faptul că Dagny nu părea să fie interesată absolut deloc de bărbaţi, nu părea să aibă nimic romantic în ea. Doamna Taggart nu era de acord cu extremele; fusese pregătită să se descurce cu cealaltă extremă, cu cea a relaţiilor romantice; ajunsese să creadă că asta era mai rău. Îi era ruşine că fata ei, la şaptesprezece ani, nu avea niciun admirator. — Dagny şi Francisco d’Anconia? zicea ea, zâmbind amar, de fiecare dată când o întreba cineva. O, nu, nu-i o relaţie de felul acela. E un cartel industrial internaţional. Numai de asta pare să le pese. Doamna Taggart îl auzise într-o seară pe James zicând, în prezenţa unor musafiri, cu un ton straniu de satisfacţie în voce: — Dagny, chiar dacă ai fost botezată după prima Dagny Taggart, frumoasa soţie a lui Nat Taggart, e clar că arăţi mai mult ca el decât ca ea. Doamna Taggart nu ştia ce-o enerva mai tare: faptul că James zisese asta sau faptul că Dagny o luase ca pe un compliment. Niciodată nu avusese şansa, s-a gândit doamna Taggart, să-şi facă o părere despre fiica ei. Dagny era doar o siluetă care intra şi ieşea din apartament, o figură subţirică — 101 —

într-o jachetă de piele, cu gulerul ridicat, o fustă scurtă şi cu picioare lungi. Mergea, brăzdând camera, cu un avânt masculin, dar avea o graţie ciudată, o graţie încordată şi extrem de feminină. Din când în când, privirile li se intersectau şi atunci doamna Taggart vedea o expresie facială pe care n-o prea putea defini: nu era o simplă bună dispoziţie acolo, era privirea unei fericiri pure, neatinse, pe care ea o găsea anormală: nicio tânără nu putea fi atât de insensibilă încât să nu fi descoperit tristeţea vieţii. Fata ei, concluzionase ea, era incapabilă de empatie. — Dagny, a întrebat-o ea odată, tu nu vrei niciodată să te distrezi, pur şi simplu? Dagny s-a uitat la ea, sceptică, şi a răspuns: — Ce crezi că fac? Doamna Taggart se gândise foarte mult timp înainte de a lua decizia să-i facă lui Dagny un bal de debut în societate. Nu ştia dacă urma s-o prezinte lumii din New York pe domnişoara Dagny Taggart din Social Register sau pe operatoarea de noapte de la gara Rockdale; înclina să creadă că pe cea din urmă şi era sigură că Dagny ar fi refuzat o astfel de ocazie festivă. A fost uluită când Dagny a acceptat totul cu un entuziasm ciudat, aproape ca un copil. A fost uluită, din nou, când a văzut-o pe Dagny îmbrăcată pentru petrecere. Era prima rochie feminină pe care o purtase – o rochie de pânză albă care plutea ca un nor. Doamna Taggart se aşteptase ca ea să fie tocmai la extrema cealaltă. Dagny era o frumuseţe. Părea, în acelaşi timp, mai mare şi mai inocentă decât era de obicei; îşi ţinea capul în faţa oglinzii exact cum şi l-ar fi ţinut soţia lui Nat Taggart. — Dagny, a zis doamna Taggart, plină de reproş, vezi cât de frumoasă poţi fi dacă vrei? — Da, a zis Dagny, fără nicio urmă de surprindere în voce. Sala de petreceri de la hotelul Wayne-Falkland fusese decorată aşa cum dorise doamna Taggart; avea gusturi de artistă, iar pregătirile pe care le făcuse pentru seara aceea erau capodopera ei. — Dagny, sunt lucruri pe care aş vrea să începi să le observi, a zis ea, lumini, culori, flori, muzică. Nu sunt neglijabile, aşa cum ai tu impresia. — Niciodată n-am avut impresia că sunt neglijabile, a răspuns Dagny fericită. Pentru prima dată, doamna Taggart simţea că între ele e o legătură. Dagny o privea cu încrederea recunoscătoare a unui copil. — Astea sunt lucrurile care fac viaţa frumoasă, a zis doamna Taggart. Vreau ca seara asta să fie cea mai frumoasă seară a ta, Dagny. Primul bal e cel mai romantic eveniment din viaţa cuiva. Cea mai mare surpriză pe care a avut-o doamna Taggart a venit în momentul în care a văzut-o pe Dagny stând în lumina reflectoarelor, uitându-se la oamenii de acolo. Nu era un copil, nu era o fetiţă, ci o femeie care avea o putere atât de periculoasă şi de încrezătoare, încât doamna Taggart a privit-o cu o admiraţie şocată. — 102 —

Într-o epocă a rutinei banale, cinice, indiferente a oamenilor care credeau despre ei că sunt metal, nu carne, postura lui Dagny părea aproape indecentă, pentru că acesta era felul în care o femeie ar fi privit o sală plină cu secole în urmă, când a te afişa cu jumătate de corp dezgolit pentru a fi admirată de bărbaţi era un act de curaj, când însemna ceva, ceva ce toată lumea recunoştea ca fiind aventura supremă. Iar asta – sa gândit doamna Taggart zâmbind – era fata despre care ea crezuse că nu are nicio înclinaţie înspre sexualitate. A simţit, dintr-odată, că i se ia o piatră de pe inimă, iar apoi a fost puţin amuzată că o descoperire de genul acesta îi poate lua o piatră de pe inimă. Lucrul ăsta a durat doar câteva ore. La sfârşitul serii, a văzut-o pe Dagny într-un colţ al salonului, stând pe o balustradă ca pe un gard, bălăngănindu-şi picioarele pe sub rochia de pânză de parc-ar fi purtat pantaloni. Vorbea cu câţiva tineri, iar faţa ei era complet inexpresivă. Nici Dagny şi nici doamna Taggart n-au zis niciun cuvânt pe drumul către casă. Dar, la câteva ore după aceea, dintr-un impuls brusc, doamna Taggart a mers în camera fiicei ei. Dagny stătea la geam, încă mai purta rochia albă de seară; arăta ca un norişor pe un corp care acum părea prea slab pentru ea, un corp micuţ cu umerii lasaţi. În spatele geamului, la primele ore ale dimineţii, norii erau cenuşii. Când Dagny s-a întors, doamna Taggart a văzut doar neputinţă pe chipul ei; privirea îi era calmă, dar ceva din ea o făcea pe doamna Taggart să-şi dorească să fi luat înapoi momentele în care vruse ca fiica ei să descopere tristeţea. — Mamă, de ce lumea judecă mereu pe de-a-ndoaselea? a întrebat ea. — Ce? a întrebat doamna Taggart consternată. — Lucrurile despre care vorbeai tu. Luminile şi florile. Se aşteaptă ca lucrurile astea să-i facă pe ei să fie romantici şi nu invers? — Ce vrei să spui, scumpo? — N-a fost absolut nicio persoană acolo căreia să-i placă, a zis ea cu voce stinsă, sau care să creadă sau să simtă ceva, orice. Se mişcau de colo colo şi spuneau aceleaşi lucruri pe care le spun mereu. Bănuiesc că aveau impresia că luminile făceau totul să pară minunat. — Scumpo, iei lucrurile astea prea în serios. Oamenii nu trebuie să fie inteligenţi la un bal. Oamenii trebuie să fie veseli la un bal. — Cum? Comportându-se prosteşte? — Uite, nu ţi-a plăcut să vorbeşti cu bărbaţii ăia tineri? — Ce bărbaţi? Pot să strivesc zece bărbaţi ca fiecare dintre ăia care-au fost acolo în seara asta. Câteva zile după aceea, stând în biroul ei de la gara Rockdale şi simţindu-se oarecum acasă, s-a gândit la bal şi a dat din umeri – era un reproş dispreţuitor la adresa propriei dezamăgiri. S-a uitat pe geam: era primăvară şi ramurile din întunericul de afară erau deja pline de frunze; aerul era calm şi cald. S-a întrebat la ce — 103 —

se aşteptase de la balul ăla. Nu ştia. Dar simţea acelaşi lucru şi acum, stând aplecată peste masa uzată din birou, privind întunericul: era o aşteptare fără obiect, care creştea în trupul ei încet, ca un lichid călduţ. S-a prăbuşit leneşă peste birou; nu era nici obosită, dar nici nu mai avea chef de lucru. Când a venit Francisco, în vara aia, i-a zis despre bal şi despre dezamăgirea ei. El a ascultat-o în tăcere, uitându-se pentru prima dată la ea cu privirea aia de superioritate împietrită pe care le-o arunca celorlalţi, o privire care părea să înţeleagă mult prea mult. Se simţea ca şi când el ar fi înţeles, din cuvintele ei, mai mult decât îi spusese. A văzut aceeaşi expresie în ochii lui şi în seara în care ea a plecat de lângă el mult prea repede. Erau singuri pe malul râului. Mai avea o oră până când trebuia să ajungă la Rockdale. Pe cer erau fâşii lungi de foc, iar pe suprafaţa apei pluteau scântei roşii. El tăcuse destul de mult timp când ea s-a ridicat dintr-odată şi i-a zis că trebuia să plece. N-a încercat s-o oprească; s-a dat pe spate, s-a lăsat în coate pe iarbă şi s-a uitat la ea fără să se mişte; din privirea lui puteai să deduci că ştia motivul. Urcând dealul în grabă, nervoasă, s-a întrebat ce o făcuse să plece; nu ştia; fusese o nebunie spontană care venea dintr-un sentiment prin care nu mai trecuse până acum: se aştepta la ceva. În fiecare noapte conducea cinci mile de la conac până la Rockdale. Se întorcea la răsărit, dormea câteva ore şi se trezea odată cu restul oamenilor din casă. Nu avea nevoie de somn. Schimbându-se în pijama sub primele raze ale soarelui, simţea o nerăbdare tensionată, veselă să trăiască ziua următoare. A văzut din nou privirea aia sfidătoare a lui Francisco peste fileul terenului de tenis. Nu-şi amintea începutul meciului; jucau destul de des tenis, iar el câştigase de fiecare dată. Nu ştia când hotărâse că de data asta o să câştige ea. Când şi-a dat seama de asta, nu mai era o decizie sau o dorinţă, ci mai degrabă o furie tăcută care creştea înăuntrul ei. Nu ştia de ce trebuia să câştige, nu ştia de ce părea atât de crucial, de necesar; ştia doar că trebuia să câştige şi că o să câştige. Îi era foarte uşor să joace; era ca şi când pierduse controlul şi cineva juca în locul ei. S-a uitat la Francisco – era înalt, bine făcut, iar braţele lui bronzate ieşeau în evidenţă de sub tricoul alb cu mâneci scurte. A simţit o plăcere arogantă când a văzut cu câtă măiestrie se mişca, pentru că ăsta era lucrul pe care avea să-l învingă, măiestria lui, aşa că fiecare mişcare perfectă a lui devenea victoria ei, iar coordonarea incredibilă a corpului său devenea triumful corpului ei. A simţit cum durerea epuizării creşte în ea – fără să ştie că era durere, simţind doar câte-o înţepătură neaşteptată într-o parte a corpului, într-o secundă, doar ca să treacă peste ea în următoarea: articulaţia braţului – arcul umărului – şoldurile, cu şortul alb lipit de piele – muşchii picioarelor, în timp ce se avânta să ajungă mingea, dar fără săşi amintească dacă a atins sau nu, din nou, pământul – pleoapele, când deodată cerul a devenit de un roşu întunecat, iar mingea ajungea acum la ea, învârtindu-se, prin — 104 —

întuneric, ca o flacără albă – firul fierbinte, subţire care-i ţâşnea din gleznă, din spate şi care trimitea mingea, într-un pasaj drept prin aer, direct în faţa lui Francisco… Simţea plăcerea triumfului, pentru că fiecare împunsătură de durere care se năştea în trupul ei trebuia să se termine în al lui, pentru că şi el trebuia să fie la fel de obosit ca şi ea – ce-şi provocase ei, trebuia să-i fi provocat şi lui, asta era ceea ce simţea, în punctul ăsta îl adusese – nu durerea ei o simţea, nu trupul ei, ci pe al lui. În clipa în care i-a zărit chipul, a văzut că râdea. Se uita la ea ca şi cum ar fi înţeles. Juca nu ca să câştige, ci numai ca să facă totul mai dificil pentru ea – trimiţându-i lovituri sălbatice numai ca s-o facă să alerge, pierzând puncte numai ca s-o vadă răsucindu-şi corpul într-un chinuitor revers, stând liniştit şi făcând-o să creadă c-o să rateze lovitura, numai ca să-i permită braţului să izbească mingea firesc, în ultimul moment, şi trimiţând mingea înapoi cu asemenea forţă încât ea simţea c-o s-o rateze. Se simţea ca şi cum nu s-ar mai fi putut niciodată mişca, absolut niciodată, şi era surprinsă să se descopere în cealaltă parte a terenului şi lovind mingea la timp, izbind-o ca şi cum ar fi vrut s-o sfărâme în bucăţele, ca şi cum şi-ar fi dorit ca mingea să fie figura lui Francisco. Încă o singură dată, i-a trecut prin minte, chiar dacă următoarea lovitură ar face să-i crape oasele braţului… Numai o singură dată, chiar dacă aerul pe care se forţa să-l facă să treacă prin orificiile înguste şi tumefiate ale gâtului s-ar fi oprit cu desăvârşire… Nu mai simţea nimic atunci, nicio durere, nici muşchii nu şi-i mai simţea, nimic altceva în afara gândului că trebuia să-l învingă, să-l vadă extenuat, să-l vadă prăbuşindu-se, şi-apoi, în chiar clipa următoare, ar fi putut să moară şi ea. A câştigat. Poate că, de data asta, râsul l-a făcut să piardă. În timp ce ea încă stătea nemişcată, el s-a îndreptat către fileu, şi-a aruncat racheta peste el, la picioarele ei, ca şi cum ar fi ştiut că asta era ceea ce-şi dorea. A ieşit de pe teren şi s-a lăsat pe iarba gazonului, prăbuşindu-se, cu capul sprijinit pe braţ. S-a apropiat încet de el. Stătea în picioare lângă el şi se uita în jos la corpul întins la picioarele ei, se uita la tricoul lui ud leoarcă şi la şuviţele lui de păr risipite de-a lungul braţului. Şi-a ridicat capul. Privirea i s-a mişcat uşor în sus, pe linia picioarelor, până la cea a şortului, cea a tricoului şi până la ochii ei. Era o privire sfidătoare, care părea să-i pătrundă direct prin haine şi prin gânduri. Şi părea să-i spună că el a câştigat. Stătea la biroul ei din Rockdale, în noaptea aceea, singură în clădirea veche a gării, uitându-se pe fereastră spre cer. Era momentul ei preferat din zi, ora când ochiurile de sus ale geamului străluceau mai tare, iar prin cele de jos se vedeau şinele căii ferate de afară, care deveneau acum nişte striaţii de argint întunecat. A stins lampa şi s-a uitat îndelung la legănarea tăcută şi imensă a luminii deasupra pământului aceluia împietrit. Materia era nemişcată, nicio singură frunză nu tremura pe crengi, în vreme ce bolta-şi pierdea uşor culoarea şi se transforma într-o suprafaţă care semăna cu un val de apă scânteietoare. — 105 —

Telefonul tăcea la ora asta, ca şi cum aproape orice mişcare s-ar fi oprit în întreaga reţea. Auzi deodată paşi venind de afară, aproape de uşă. A intrat Francisco. Niciodată nu mai venise acolo până atunci, dar nu era uimită să-l vadă. — Ce faci aici la ora asta? l-a întrebat. — Nu prea-mi era somn. — Cum ai venit? Nu ţi-am auzit maşina. — Am venit pe jos. Au trecut momente bune până să-şi dea seama că nu l-a întrebat de ce a venit şi nici nu voia să afle. A umblat de colo colo prin încăpere, uitându-se la vrafurile de documente de transport care atârnau pe pereţi şi la un calendar cu o fotografie a Cometei Taggart surprinse în timp ce se apropia în plină viteză de privitor. Părea să se simtă ca acasă, ca şi cum ar fi fost încredinţat că locul le aparţine, aşa cum simţea mereu oriunde ar fi mers împreună. Dar nu părea să vrea să vorbească. A întrebat-o câteva lucruri despre munca ei, apoi s-a adâncit în tăcere. Cu cât creştea lumina afară, cu atât scădea agitaţia pe linie, iar telefonul începu să sune în tăcerea din jur. Dagny s-a reîntors la munca ei. El a rămas aşezat în colţul lui, cu un picior aruncat peste un braţ al fotoliului, aşteptând. Lucra cu rapiditate şi-şi simţea capul cu desăvârşire limpede. Îi făcea plăcere să-şi vadă mâinile lucrând alert şi cu îndemânare. Se concentra asupra sunetului ascuţit şi clar al telefonului, asupra cifrelor din numerele trenurilor, vagoanelor, comenzilor. Nu mai era conştientă de nimic altceva. Însă când o foaie de hârtie, străvezie, i-a căzut pe duşumea, iar ea s-a plecat s-o ridice, a devenit acut conştientă, în chiar acel moment, de ea însăşi şi de gestul ei. Şia văzut fusta gri de pânză, mâneca suflecată a bluzei gri şi braţul gol întinzându-se în jos după hârtie. A simţit că inima i se opreşte fără niciun motiv, ca un gol care se cască în clipele de aşteptare. A luat hârtia şi s-a întors la birou. Se luminase aproape pe deplin. Un tren a trecut prin staţie fără să oprească. În lumina clară a dimineţii, acoperişurile vagoanelor, un şir prelung, se amestecau într-o coloană argintată, iar trenul părea suspendat deasupra pământului, aproape fără să-l atingă, depărtându-se prin aer. Podeaua gării s-a cutremurat, iar sticla de la geamuri a zăngănit. A privit cum trece trenul cu un zâmbet de încântare. S-a uitat apoi la Francisco: se uita la ea, cu acelaşi zâmbet pe chip. Când a sosit operatorul de zi, i-a trecut lui îndatoririle, iar ei au ieşit în aerul dimineţii. Soarele nu răsărise încă, însă aerul părea să scânteieze. Nu se simţea obosită. Era ca şi cum abia s-ar fi trezit. S-a îndreptat înspre maşină, dar Francisco i-a spus: — Hai să mergem pe jos. O să venim mai târziu după maşină. — Bine. Nu o mirase propunerea şi nici nu o irita perspectiva de a merge pe jos opt — 106 —

kilometri. Era ceva firesc; firesc pentru realitatea acelui moment neobişnuit, care era cât se poate de limpede, dar atât de diferit de orice altceva, palpabil, dar rupt, ca o insulă strălucitoare ascunsă de un perete de ceaţă, realitatea aceea multiplicată pe care nu o poţi pune la îndoială, pe care o simţi când eşti beat. Drumul ducea prin pădure. Părăsiseră şoseaua şi apucaseră pe o cărare veche, care mergea câţiva kilometri de pământ neatins, răsucindu-se printre copaci. Nu era nici urmă de civilizaţie în jurul lor. Poteci părăsite, acoperite cu iarbă făceau ca oamenii să li se pară şi mai departe, adăugând distanţei de kilometri distanţe în ani. O pâclă incertă rămăsese agăţată deasupra pământului, însă în spaţiile dintre trunchiurile copacilor se vedeau frunze care atârnau ca nişte petice de un verde strălucitor şi păreau să lumineze pădurea. Frunzele erau nemişcate. Mergeau numai ca să existe o mişcare în spaţiul împietrit. Deodată, ea şi-a dat seama că nu mai rostiseră niciun cuvânt de multă vreme. Ajunseseră într-un luminiş. Era o văioagă la capătul unei scobituri în coasta unui deal stâncos şi abrupt. Un pârâiaş îşi făcea drum prin iarbă, iar crengile copacilor se aplecau uşor deasupra pământului, ca o perdea de verde fluid. Susurul apei tulbura liniştea. Tăietura îndepărtată a cerului deschis făcea ca locul să pară şi mai ascuns. Deasupra, în depărtare, un copac de pe culmea dealului era acum luminat de primele raze de soare. S-au oprit uitându-se unul la celălalt. Abia când a făcut-o, ea şi-a dat seama că ştia că o va face. El a apucat-o în braţe, şi-a simţit buzele captive în gura lui, i-a simţit braţele răspunzându-i şi strângându-l cu putere şi, pentru prima dată, a ştiut cât de tare-şi dorise ca el să facă asta. Pentru o secundă a avut un sentiment de revoltă şi o scânteie de teamă. A îmbrăţişat-o şi s-a împins cu tot corpul asupra ei, cu o insistenţă încordată şi hotărâtă, cu palma trecându-i peste sâni, ca şi cum ar fi învăţat o nouă intimitate de proprietar, care implica trupul ei, o tulburătoare intimitate care nu avea nevoie de niciun consimţământ din partea ei, de niciun accept. Ea a încercat să-l respingă, dar nu a reuşit decât să se desfacă puţin din braţele lui, atât cât să-i vadă chipul şi zâmbetul, zâmbetul care-i spunea că-i dăduse permisiunea cu mult timp în urmă. S-a gândit că trebuie să scape; dar, în loc să se întâmple asta, ea a fost cea care l-a tras înapoi ca să-i găsească iarăşi gura. Ştia că frica nu-i este de niciun folos, că el va face ce vrea, că decizia fusese luată, că nu-i mai lăsase nimic de ales – cu excepţia acelui lucru pe care şi-l dorea cel mai mult: să se supună. Nu conştientiza pe deplin care e scopul lui, din minte i se ştersese orice vagă informaţie despre asta, nu avea forţă s-o înţeleagă, acum, cu limpezime, să creadă asta despre ea, nu ştia decât că-i era teamă – ce simţea acum era ca şi cum iar fi strigat: „Nu-mi cere – o, nu mă-ntreba – fă-o!” Pentru o clipă, şi-a strâns picioarele ca să-i ţină piept, dar gura lui era lipită de a ei şi au căzut la pământ împreună, fără ca buzele să li se dezlipească. Stătea liniştită – — 107 —

ca obiectul la început imobil, apoi vibrând al unui act pe care el îl făcea cu simplitate, fără să ezite, ca şi cum ar fi fost un drept al lui, ca şi cum ar fi avut dreptul la toată acea plăcere insuportabilă pe care ea i-o dădea. A rezumat tot ce a însemnat asta pentru fiecare dintre ei în primele cuvinte pe care le-a rostit după aceea. A spus: — Trebuia s-o învăţăm unul de la celălalt. S-a uitat la corpul prelung; care stătea în iarbă alături de ea, era îmbrăcat cu nişte pantaloni negri şi cu un tricou negru, ochii i s-au oprit la cureaua strânsă peste talia subţire şi a simţit o împunsătură de emoţie care era ca un icnet de mândrie, mândrie a posesiunii asupra acelui trup. Stătea întinsă pe spate, se uita în sus la cer, fără să vrea să se mişte sau să gândească sau să afle că timpul încă există dincolo de acel moment. Când a ajuns acasă, când s-a întins în pat, dezbrăcată, fiindcă trupul îi devenise o proprietate nefamiliară, prea preţioasă pentru atingerea unei cămăşi de noapte, fiindcă îi făcea plăcere să stea goală şi să se simtă ca şi cum aşternuturile albe de pe pat ar fi fost atinse de corpul lui Francisco, atunci s-a gândit că n-ar trebui să doarmă, pentru că nu voia să se odihnească şi să piardă ceva din acea uimitoare oboseală pe care niciodată nu o mai cunoscuse. Ultimul ei gând a fost atunci când voia să exprime – dar nu găsea nicio cale s-o facă – brusca şi fulgerătoarea înţelegere a unui sentiment mai intens decât fericirea, sentimentul de a fi cel mai binecuvântat om de pe faţa pământului, sentimentul de a fi îndrăgostit de faptul că celălalt există chiar şi într-o astfel de lume; s-a gândit că ceea ce cunoscuse acum era felul în care se exprima el. Nu ştia dacă acesta era un gând de cea mai mare importanţă; nimic nu putea să fie cu adevărat important într-un univers în care conceptul de durere fusese şters; n-a mai ajuns la vreo concluzie, a adormit, cu un vag zâmbet pe chip, într-o cameră tăcută, luminoasă, scăldată în razele dimineţii. În vara aceea s-a întâlnit cu el în pădure, în cotloanele ascunse de pe malul râului, pe duşumeaua unei colibe părăsite, în pivniţa casei. Astea au fost singurele momente când a învăţat să capteze un anume sens al frumosului – uitându-se în sus la grinzile vechi de lemn sau la placa de oţel a unui aparat de aer condiţionat care bâzâia înverşunat şi ritmic deasupra capetelor lor. Era îmbrăcată cu pantaloni sau cu rochii de vară din stambă, cu toate astea niciodată nu mai fusese atât de feminină ca atunci când stătea alături de el, strânsă în braţele lui, lăsându-se pradă voinţei lui şi încuviinţându-i deschis puterea de a o reduce la stadiul de fiinţă lipsită de apărare prin plăcerea pe care putea să i-o dăruiască. A învăţat-o toate chipurile senzualităţii pe care le putea descoperi. — Nu e absolut minunat că trupurile ne pot oferi atâta plăcere? a întrebat-o, simplu, odată. Erau foarte fericiţi şi radiau de nevinovăţie. Niciunul nu era capabil să-şi imagineze că toată bucuria aceea era un păcat. — 108 —

Au păstrat secretul faţă de ceilalţi, nu dintr-o vinovăţie ruşinoasă, ci ca pe un lucru care era – neatins – al lor, departe de posibilitatea ca cineva să-şi exprime opinia despre asta sau să-şi dea acordul. Ştia care era concepţia generală despre sex, opinie îmbrăţişată de oameni într-un fel sau altul, opinia că sexul este o slăbiciune monstruoasă, generată de natura uşuratică a bărbatului şi care poate fi cu greu trecută cu vederea. Trăia un sentiment al castităţii care o făcea să bată în retragere, nu faţă de dorinţele din trupul ei, ci faţă de orice contact cu minţile care îmbrăţişau această credinţă. În iarna aceea, Francisco venea să o întâlnească la New York la intervale de timp greu de prevăzut. Zbura de la Cleveland, fără niciun avertisment, de două ori pe săptămână, sau se făcea nevăzut pentru luni întregi. Stătea aşezată pe pardoseala din camera ei, înconjurată de hărţi şi de planuri de execuţie şi auzea o bătaie în uşă şi spunea scurt: — Sunt ocupată! Şi auzea apoi o voce surâzătoare care spunea: — Eşti? şi sărea în picioare să deschidă uşa şi-l găsea pe el stând acolo. Mergea apoi cu el într-un apartament pe care acesta îl închiriase în oraş, un apartament mic într-un cartier liniştit. — Francisco, l-a întrebat ea odată, brusc uimită, sunt iubita ta sau nu sunt? El a râs. — Eşti. A simţit mândria pe care se presupune că ar trebui s-o simtă o femeie când i se garantează titlul de soţie. În multele luni de absenţă a lui, nu s-a întrebat niciodată dacă-i este credincios sau nu; ştia că-i este. Ştia, chiar dacă era prea tânără să cunoască motivul, că dorinţa întâmplătoare şi indulgenţa fără scrupule erau posibile numai în cazul celor care vedeau în sex şi în ei înşişi o lucrătură malefică. Cunoştea puţine despre viaţa lui Francisco. Era în ultimul an de facultate; vorbea când şi când despre asta, iar ea nu-l întreba nimic niciodată. Bănuia că munceşte prea mult, pentru că văzuse, câteodată, o strălucire neobişnuită pe chipul lui, expresia aceea de euforie care apare pe faţa celui care-şi stoarce energia dincolo de limite. A râs odată de el, mândrindu-se că ea e deja un vechi angajat al Taggart Transcontinental, în vreme ce el nici măcar nu a început să-şi câştige o pâine. I-a răspuns: — Tatăl meu nu-mi permite să lucrez pentru d’Anconia Copper până când nu-mi termin studiile. — Când ai învăţat să fii aşa de ascultător? — Trebuie să-i respect dorinţa. El este proprietarul d’Anconia Copper… Oricum, nu este proprietarul tuturor companiilor de cupru din lume. În zâmbetul lui era o urmă de veselie secretă. — 109 —

Nu a aflat toată povestea decât toamna următoare, după ce el a absolvit studiile şi s-a reîntors la New York, nu înainte de a-şi fi vizitat tatăl la Buenos Aires. Atunci i-a spus că a urmat în paralel două serii de studii în ultimii patru ani: una la Patrick Henry University şi cealaltă la o topitorie de la periferia Clevelandului. — Îmi place să învăţ lucruri de unul singur, i-a spus. A început să muncească acolo ca încărcător de furnal, pe când avea şaisprezece ani – iar acum, la douăzeci, era proprietarul ei. Şi-a obţinut primul titlu de proprietate – printr-o inexactitate referitoare la vârsta pe care o avea – chiar în ziua în care şi-a primit şi diploma de la universitate şi i le-a trimis pe amândouă tatălui lui. I-a arătat o fotografie a topitoriei lui. Era un loc murdar şi meschin, urât şi distrus de timp, distrus de anii de încleştare perdantă; deasupra porţii de acces, ca un nou steag pe un catarg de epavă, stătea prins semnul: d’Anconia Copper. Funcţionarul care se ocupa de relaţiile publice de la biroul tatălui său din New York a mormăit indignat: — Dar, don Francisco, nu puteţi face aşa ceva! Ce va crede lumea? Numele acesta pe o aşa coşmelie? — Este numele meu, i-a răspuns Francisco. Când a intrat în biroul din Buenos Aires al tatălui său, o încăpere imensă, sobră şi modernă ca un laborator, cu fotografii ale proprietăţilor d’Anconia Copper ca singurele ornamente de pe pereţi – fotografii ale celor mai mari mine, ale bazinelor de minereu şi ale topitoriilor din toată lumea – a văzut, la loc de cinste, chiar în faţa biroului tatălui său, fotografia topitoriei din Cleveland cu stema cea nouă arborată deasupra porţii. Privirea tatălui său s-a mutat de pe fotografie înspre chipul lui Francisco, care stătea în faţa biroului. — Nu e puţin cam devreme? l-a întrebat tatăl său. — Nu puteam să stau patru ani fără să fac altceva în afară de cursuri. — De unde ai luat banii pentru prima plată pentru proprietate? — Din speculaţii la bursa din New York. — Poftim? Cine te-a învăţat? — Nu e greu să-ţi dai seama care acţiuni industriale vor avea succes şi care nu. — De unde ai luat bani ca să joci? — Din banii pe care mi i-ai trimis şi din leafă. — Şi când ai avut timp să urmăreşti bursa de valori? — În timp ce-mi scriam o teză despre influenţa – după sistemele metafizice subsecvente – teoriei lui Aristotel despre Primul Motor1. Şederea lui Francisco la New York a fost scurtă în toamna aceea. Tatăl său l-a trimis în Montana, ca asistent al directorului unei mine a companiei d’Anconia. Mişcătorul nemişcat (ho ou kinoúmenon) este un concept fundamental al filosofiei lui Aristotel, care defineşte cauza primară a tuturor mişcărilor din Univers, (n. tr.) 1

— 110 —

— Ei bine, i-a spus el lui Dagny zâmbind, tatăl meu nu crede c-ar fi bine pentru mine să mă lase să cresc prea repede. N-o să-i cer să mă creadă pe cuvânt. Dacă vrea o demonstraţie pe viu, o să-i fac pe plac. În primăvară, Francisco s-a reîntors – ca şef al biroului din New York al d’Anconia Copper. În următorii doi ani nu l-a văzut foarte des. Nu ştia niciodată unde e, în ce oraş sau pe ce continent, nici măcar a doua zi după ce se întâlnise cu el. Se întorcea mereu la ea pe neaşteptate – şi ei îi plăcea, pentru că asta îl transforma într-o prezenţă continuă în viaţa ei, ca o rază ascunsă de lumină, care-ar fi putut-o lumina oricând. De fiecare dată când îl vedea în biroul lui, se gândea la mâinile lui ca atunci când le-a văzut pe cârma bărcii cu motor: îşi conducea afacerea cu aceeaşi îndemânatică, lină şi primejdioasă viteză. Un singur incident şocant îi rămăsese în memorie: nu i se potrivea. Îl văzuse stând, într-o seară, la fereastra biroului şi uitându-se la apusul sumbru, de iarnă, care înghiţea oraşul. Nu s-a clintit mult timp. Chipul lui era sever şi încruntat; avea o expresie neobişnuită pe care i-o dădea un anume sentiment pe care niciodată nu l-ar fi crezut cu putinţă în el: o furie amară, neputincioasă. I-a spus: — E ceva greşit în lumea asta. Întotdeauna a fost. Ceva ce nimeni nu a numit şi nici nu a explicat încă. Nu i-a spus ce. Când l-a văzut data următoare nu mai rămăsese nimic din incidentul acela în felul lui de a fi. Era primăvară şi au stat amândoi pe terasa unui restaurant de pe acoperişul unei clădiri, iar mătasea uşoară a rochiei ei de seară flutura în vânt pe lângă silueta lui înaltă îmbrăcată într-un costum negru, sobru. Se uitau la oraş. În sala de mese, în spatele lor, sunetele muzicii care se auzea erau dintr-un studiu de concert al lui Richard Halley; numele lui Richard Halley nu le era multora cunoscut, dar ei îl descoperiseră şi iubeau muzica lui. Francisco a spus: — Nu trebuie să mai căutăm zgârie-norii din depărtare, nu-i aşa? I-am atins deja. Ea i-a zâmbit şi i-a spus: — Cred că i-am depăşit deja… Mi-e aproape teamă… Suntem într-un fel de ascensor de mare viteză. — Fireşte. Teamă de ce? Lasă-l să accelereze. De ce ar trebui să fie acolo vreo limită? Avea douăzeci şi trei de ani când tatăl său a murit, iar el a plecat la Buenos Aires să preia proprietăţile d’Anconia, acum ale lui. Nu l-a mai văzut trei ani. Întâi i-a scris, la intervale neregulate. Îi scria despre d’Anconia Copper, despre piaţa de consum, despre probleme care afectau interesele Taggart Transcontinental. Scrisorile lui erau scurte, scrise de mână, de obicei noaptea. Nu era nefericită în absenţa lui. Şi ea făcea primii paşi înspre dominaţia unui viitor regat. Printre liderii industriei, prieteni ai tatălui ei, a auzit spunându-se odată că e nevoie de mare grijă cu tânărul moştenitor d’Anconia; dacă această companie de — 111 —

cupru fusese cândva măreaţă, avea să înghită totul sub ceea ce promitea să ajungă acum managementul ei. A zâmbit fără să fie uimită. Erau momente când simţea un dor neaşteptat şi violent, dar era numai nerăbdare, nu durere. Îl lăsase să plece cu încrezătoarea conştiinţă că amândoi munceau pentru un viitor care avea să le aducă tot ce-şi doreau, inclusiv pe unul altuia. Atunci, scrisorile lui au încetat să mai vină. Avea douăzeci şi patru de ani când telefonul de pe biroul ei din sediul Taggart a sunat. — Dagny, a spus un glas pe care l-a recunoscut imediat, sunt la Wayne-Falkland. Vino să iei cina cu mine în seara asta. La şapte. I-a vorbit fără nicio introducere, ca şi cum numai ieri s-ar fi despărţit. Pentru că i-a trebuit o secundă să-şi recapete suflul, şi-a dat seama pentru prima dată ce înseamnă vocea aceea pentru ea. — Bine… Francisco, i-a răspuns. Nu mai era nevoie să spună nimic altceva. S-a gândit, în timp ce punea receptorul în furcă, la faptul că reîntoarcerea lui era firească şi se întâmplase aşa cum întotdeauna se aşteptase, cu excepţia unui singur lucru – că nu se aşteptase la acea nevoie bruscă de a-i rosti numele şi nici la junghiul de fericire pe care a simţit-o în timp ce-l pronunţa. Când a intrat în camera lui de hotel, în seara aceea, s-a oprit pentru o secundă. El se afla în mijlocul camerei, uitându-se la ea, şi i-a văzut zâmbetul involuntar – era ca şi când îşi pierduse capacitatea de a zâmbi şi era acum uluit că o face din nou. A privit-o neîncrezător, aproape că nu-i venea să creadă ce era ea acum sau ce simţea el. Privirea lui era imploratoare, ca plânsul unui bărbat care nu putuse niciodată să plângă. Când a intrat, el a început cu vechiul lor salut, începuse să spună: „Bună..”, dar nu a mai încheiat. În loc de asta, după un moment, a adăugat: „Eşti frumoasă, Dagny”. A spus-o ca şi cum l-ar fi rănit. — Francisco, eu… A clătinat din cap, nepermiţându-i să pronunţe cuvintele pe care nu şi le-au spus niciodată unul celuilalt, deşi ştiau că amândoi le spuseseră şi le auziseră în clipa aceea. El s-a apropiat, i-a luat mâinile în ale sale, a sărutat-o şi a ţinut-o în braţe mult. Când s-a uitat în sus la chipul lui, el zâmbea către ea încrezător şi ironic. Era un zâmbet care spunea că are controlul asupra lui însuşi, asupra ei, asupra a orice şi care-i poruncea să uite tot ce văzuse în primul moment. — Bună, Slug, i-a spus. Fără să mai fie sigură de nimic altceva în afară de faptul că nu trebuie să pună întrebări, i-a zâmbit şi i-a răspuns: — Bună, Frisco. Ar fi putut fi capabilă să înţeleagă orice schimbare, dar nu lucrurile pe care le-a văzut. Nu era nicio scânteie de viaţă pe chipul lui, nicio urmă de veselie; expresia lui — 112 —

devenise implacabilă. Implorarea din primul lui zâmbet nu fusese o implorare născută din slăbiciune; dobândise un aer de hotărâre care părea să fie neiertător. Se comporta ca un bărbat care rămăsese în picioare sub apăsarea unei incredibile poveri. A văzut ceea ce nu ar fi crezut niciodată posibil: că faţa lui era brăzdată de riduri de amărăciune şi că părea să se frământe. — Dagny, să nu fii uimită de nimic din ce fac, i-a spus, şi nici de ce-aş putea face în viitor. Asta a fost singura explicaţie pe care i-a dat-o, apoi a început să se poarte ca şi cum nu era nimic de explicat. Nu putea să simtă nimic altceva în afară de o uşoară nelinişte; îi era imposibil să-i fie frică pentru el sau când el se afla în preajmă. Când a început să râdă, a crezut că sunt iarăşi în pădurea de la Hudson: nu se schimbase şi niciodată n-ar fi putut s-o facă. Cina le-a fost servită în camera lui. I s-a părut amuzant să stea în faţa lui la o masă aşezată cu rigoarea rece aferentă costurilor exorbitante, într-o cameră de hotel împodobită ca un palat european. Wayne-Falkland era hotelul cel mai elegant dintre cele care mai rămăseseră pe orice continent. Stilul său de un lux nepăsător, cu draperii violete, cu lambriuri sculptate şi cu sfeşnice era în contradicţie voluntară cu funcţionalitatea lui: nimeni nu-şi putea permite să apeleze la ospitalitatea lui în afară de cei care veneau la New York cu afaceri, să pună la punct tranzacţii care priveau pământul întreg. Remarcase faptul că felul în care chelnerii le serveau masa sugera o politeţe cu totul aparte faţă de acest client special, dar şi că Francisco nu o observase. El era oriunde acasă. Trecuse multă vreme de când se obişnuise să fie señor d’Anconia de la d’Anconia Copper. I se părea însă ciudat că nu vorbea despre munca lui. Se aşteptase ca acesta să fie unicul lui interes, primul lucru pe care ar fi vrut să-l împărtăşească cu ea. Nici măcar nu a amintit. A îndemnat-o pe ea să vorbească, în schimb, despre slujba ei, despre progresul pe care-l face şi despre ce simte faţă de Taggart Transcontinental. Vorbea despre asta aşa cum îi vorbise întotdeauna, cu încredinţarea că el era singurul care iar fi putut înţelege abnegaţia neabătută. El nu făcea niciun comentariu, dar o asculta cu atenţie. Unul dintre chelneri a dat drumul la un radio din care ieşeau ritmuri calde; nu le dăduseră nicio atenţie. Dar, deodată, o jerbă de sunete a ţâşnit în cameră, aproape ca şi cum o explozie subterană ar fi izbit zidurile şi le-ar fi făcut să trepideze. Şocul a venit nu din intensitate, ci din calitatea sunetelor. Era noul concert al lui Halley, de curând compus, al patrulea. Au rămas în tăcere, ascultând declaraţia de revoltă – imnul de victorie al victimelor măreţe care au refuzat să accepte durerea. Francisco asculta privind oraşul. Fără niciun pasaj şi fără niciun avertisment, a întrebat cu un glas în mod ciudat lipsit de orice emoţie: — 113 —

— Dagny, ce-ai spune dacă ţi-aş cere să părăseşti Taggart Transcontinental şi să-l laşi să se ducă dracului, aşa cum s-ar întâmpla când ar ajunge pe mâna fratelui tău? — Ce-aş spune dacă mi-ai cere părerea despre ideea de a mă sinucide? i-a răspuns furioasă. El a tăcut. — De ce ai zice asta? s-a răstit ea. Nu cred că ai glumit. Nu e genul tău. Nu era nicio urmă de umor pe chipul lui. I-a răspuns de îndată, cu sobrietate: — Nu. Fireşte. Nu aş face-o. Şi-a amintit să-l întrebe despre munca lui. El i-a răspuns, fără să-i spună nimic. I-a reamintit comentariile industriaşilor despre perspectivele luminoase ale d’Anconia Copper sub conducerea lui. — E adevărat, i-a spus, cu un glas lipsit de entuziasm. Cu o neaşteptată nelinişte, fără să-şi dea seama ce a împins-o, l-a întrebat: — Francisco, de ce ai venit la New York? I-a răspuns încet: — Să mă întâlnesc cu un prieten care mi-a telefonat. — Afaceri? Uitându-se prin ea, ca şi cum şi-ar fi răspuns unei întrebări a lui, cu un vag surâs de veselie amară pe chip, dar cu o voce ciudat de slabă şi de tristă, i-a răspuns: — Da. Era mult după miezul nopţii când s-a trezit în pat lângă el. Niciun sunet nu răzbătea dinspre oraşul de sub ei. Nemişcarea din cameră făcea ca viaţa să pară suspendată pentru un timp. Destinsă de fericire şi cu desăvârşire extenuată, şi-a întors leneşă privirile către el. Stătea întins pe spate, sprijinit într-o rână pe o pernă. Ia văzut profilul în strălucirea înceţoşată a cerului de noapte care se zărea prin fereastră. Nu dormea, stătea cu ochii deschişi. Avea buzele strânse ca un om cufundat în resemnare de o durere insuportabilă şi care şi-o asumă în întregime, fără să încerce să şi-o ascundă. Îi era prea teamă să facă vreo mişcare. I-a simţit privirile şi s-a întors înspre ea. L-a trecut un frison, a aruncat de pe el pătura, s-a uitat la trupul ei gol, apoi s-a năpustit peste ea şi şi-a îngropat faţa între sânii ei. I-a cuprins umerii, prinzându-se de ea convulsiv. I-a auzit cuvintele, înăbuşite, pentru că gura îi era lipită de pielea ei: — Nu pot să renunţ! Nu pot! — La ce? i-a şoptit. — La tine. — De ce-ar trebui… — Şi la totul. — De ce-ar trebui să renunţi? — Dagny! Ajută-mă să rămân. Să refuz. Chiar dacă aşa e corect! În cele din urmă, a întrebat: — 114 —

— Ce să refuzi, Francisco? Nu i-a răspuns, ci şi-a apăsat cu şi mai mare putere faţa pe ea. Stătea aproape nemişcată, fără să-şi dea seama de nimic altceva decât de nevoia supremă de precauţie. Cu capul lui pe piept, cu mâna trecându-i uşor şi ritmic prin păr, se uita la tavanul camerei, la ornamentele sculptate, abia vizibile în întuneric, şi aştepta împietrită de groază. A murmurat: — Aşa e corect, dar e aşa de greu! O, Doamne, e aşa de greu! După un timp, şi-a înălţat capul. S-a ridicat. Nu mai tremura. — Ce e, Francisco? — Nu pot să-ţi spun. Glasul lui era clar, deschis, fără nicio încercare să-şi ascundă durerea, dar acum era o voce care i se supunea. — Nu eşti pregătită să auzi. — Vreau să te ajut. — Nu poţi. — Ai spus că vrei să te ajut să refuzi. — Nu pot să refuz. — Lasă-mă atunci să fiu alături de tine. A dat din cap. Stătea uitându-se în jos la ea, ca şi cum şi-ar fi cântărit cuvintele. Apoi a dat iar din cap, răspunzându-şi sieşi. — Nu sunt sigur dacă pot să fac eu faţă – iar inflexiunea nouă din vocea lui era tandreţe –, cum ai putea tu? A rostit cuvintele acestea încet, cu dificultate, abţinându-se să strige: — Francisco, trebuie să ştiu. — O să mă ierţi? Ştiu că ţi-e teamă şi că e crud. Dar o să faci tu asta pentru mine – o să laşi să treacă, o să laşi doar să treacă… şi n-o să mă întrebi nimic? — Eu… — E tot ce poţi să faci pentru mine. Vrei? — Da, Francisco. — Să nu-ţi fie teamă pentru mine. Numai de data asta s-a întâmplat. N-o să mi se mai întâmple niciodată. O să-mi fie mult mai uşor… mai târziu. — Dac-aş putea… — Nu. Culcă-te, draga mea. Era prima dată când folosea cuvintele astea. Dimineaţa, a înfruntat-o deschis, fără să-i evite privirea neliniştită, dar fără să mai spună nimic. Desluşea atât uşurare, cât şi durere în calmul chipului lui, o expresie asemănătoare unei grimase de durere, chiar dacă niciun muşchi nu i se mişca. Bizar, dar îl făcea să pară mai tânăr. Nu mai arăta ca un bărbat care-şi acceptă suferinţa, ci ca unul care înţelege pentru ce merită să îndure durerea. — 115 —

Nu l-a întrebat nimic. L-a întrebat numai, înainte să plece: — Când o să te mai văd? I-a răspuns: — Nu ştiu. Nu mă aştepta, Dagny. Data următoare când o să ne vedem, n-o să vrei să mă întâlneşti. Am însă un motiv pentru toate lucrurile pe care le fac, dar nu-ţi pot spune motivul şi o să ai dreptate să mă înjuri. N-o să-ţi cer ceva demn de tot dispreţul – să mă crezi pe cuvânt, de exemplu. Tu trebuie să trăieşti după cum crezi şi după cum gândeşti tu. O să mă blestemi. O să fii rănită. Încearcă să nu laşi să te doară prea tare. Să-ţi aminteşti că ţi-am spus şi că asta era tot ce am putut să-ţi spun. Nu a mai auzit nimic de la el sau despre el vreme de un an. Când a început să audă bârfe şi să citească articole de ziar, nu a crezut la început că ele se referă la Francisco d’Anconia. După o vreme, a fost nevoită să creadă. A citit o relatare despre o petrecere pe care a dat-o pe iahtul lui, în portul Valparaiso; invitaţii purtau costume de baie şi o ploaie artificială de şampanie şi de petale de flori curgea fără încetare peste punte, pe toată întinderea nopţii. A citit o relatare despre o petrecere pe care a dat-o într-o staţiune din deşertul algerian; a ridicat acolo un pavilion din pereţi subţiri de gheaţă şi fiecărei femei invitate i-a dăruit o pelerină de hermină, ca un cadou pe care trebuie să-l poarte cu acest prilej, cu condiţia ca fiecare să renunţe la propria pelerină, apoi la rochia de seară, apoi la toate celelalte, în timp ce pereţii de gheaţă se topeau. A citit despre bilanţurile şi acţiunile afacerilor pe care le prelua la intervale îndelungate; acţiunile erau spectaculos de profitabile şi-i falimentau pe ceilalţi concurenţi, dar se implica în speculaţii ca într-un sport ocazional, iniţiind câte un raid surprinzător şi dispărând apoi pentru un an sau doi, lăsând d’Anconia Copper în grija angajaţilor. A citit un interviu în care spunea: „De ce ar trebui să vreau să fac bani? Am destui cât să-mi permit ca trei generaţii de descendenţi să trăiască la fel de bine pe cât trăiesc eu”. L-a văzut o dată, la o recepţie dată de un ambasador la New York. I-a făcut o plecăciune curtenitoare, i-a zâmbit şi a privit-o ca şi cum trecutul nici n-ar fi existat. L-a luat deoparte. Nu i-a spus decât: — De ce, Francisco? — De ce – ce? a întrebat-o. Ea i-a întors spatele. — Te-am avertizat, i-a spus el. Nu a mai încercat să-l mai vadă vreodată. A trecut peste asta. Era capabilă să treacă peste asta, pentru că nu credea în durere. Înfrunta cu o indignare uimită reversul meschin al durerii şi a refuzat să-i dea vreo valoare. Suferinţa era un accident lipsit de orice sens, nu era o parte a existenţei – aşa cum o percepea ea. Nu i-a permis durerii să devină ceva important. Nu avea — 116 —

niciun nume o rezistenţă de felul celei pe care o opunea, sentimentul din care venea o astfel de rezistenţă; dar cuvintele care-i stăteau în minte ca un echivalent al ei erau: „Nu contează, nu e nimic de luat în serios”. Ştia că astea erau cuvintele, chiar şi în momentele în care nu mai era nimic altceva înăuntrul ei decât urletul şi când şi-ar fi dorit să fi pierdut facultatea de a fi conştientă şi ca ea să nu-i spună că ceea ce nu putea să fie adevărat era adevărat. Nu e nimic de luat în serios – o certitudine statornică, pe care nu înceta să şi-o repete – durerea şi urâţenia nu trebuie niciodată luate în serios. A luptat cu ea. Şi-a revenit. Anii au ajutat-o să ajungă la momentul când îşi putea înfrunta amintirile cu indiferenţă, apoi la momentul când nu a mai simţit nicio nevoie să le înfrunte. Se terminase totul şi nici nu mai era de vreun interes pentru ea. Nu mai fusese niciun bărbat în viaţa ei. Nici nu ştia dacă asta o făcuse nefericită. Nu avusese timp să-şi dea seama. Îşi descoperise sensul existenţei – limpede, strălucitor – în muncă. Odată, Francisco îi dăduse acelaşi sens, sentimentul că aparţine muncii şi lumii ei. Bărbaţii pe care-i întâlnise de atunci erau asemenea bărbaţilor de la primul ei bal. Ieşise învingătoare din lupta ei împortiva amintirilor. Dar o anumită formă de durere rămăsese, neştirbită de trecerea anilor, tortura întrebării „de ce?”. Cu orice tragedie ar fi dat piept, de ce alesese oare Francisco cea mai urâtă cale de ieşire, la fel de vulgară ca aceea a unui alcoolic de nimic? Băiatul pe care-l cunoscuse ea nu putea să fi devenit un laş lipsit de orice valoare. O minte fără pereche ca a lui nu ar fi putut să-şi transforme ingenuitatea în săli de bal care se topesc. Totuşi, asta se întâmplase şi nu exista nicio explicaţie care s-o poată face lesne de conceput şi care să-i permită să-l uite pe de-a-ntregul. Nu putea să se îndoiască de ceea ce fusese el; nu putea să se îndoiască de ceea ce devenise; totuşi, una o făcea imposibilă pe cealaltă. Câteodată, aproape că se îndoia de propria ei raţiune sau chiar de orice raţiune, oriunde altundeva; dar era o îndoială pe care nu o permitea nimănui altcuiva. Totuşi, nu exista nicio explicaţie, niciun motiv, nicio cale spre descoperirea niciunei cauze plauzibile – în niciuna dintre zilele celor zece ani în care nu găsise niciun indiciu al vreunui posibil răspuns. Nu, i-a trecut prin minte când se plimba printr-un amurg cenuşiu, prin faţa vitrinelor unor magazine lăsate în paragină, înspre hotelul Wayne-Falkland, nu, nu putea să existe niciun răspuns. N-ar mai trebui să-l caute. Nu mai conta acum. În frânturile acelea de revoltă, emoţia care creştea în ea ca un tremur uşor nu era pentru bărbatul pe care urma să-l vadă; era un plâns de protest împotriva unui sacrilegiu, împotriva distrugerii a ceea ce fusese cu adevărat sublim. În spaţiul care se deschidea între două clădiri a zărit turnurile hotelului WayneFalkland. A simţit o uşoară izbitură – în plămâni şi în picioare care a făcut-o, pentru o clipă, să se oprească. Apoi, în cele din urmă, şi-a continuat drumul. În timp ce trecea prin holul de marmură înspre lift, apoi când păşea pe holurile — 117 —

tăcute, pustii, acoperite cu mochetă moale ale hotelului, nu simţea nimic altceva în afară de o furie rece care creştea înăuntrul ei, tot mai rece cu fiecare pas. Când a bătut la uşă, era deja convinsă de această furie. I-a auzit vocea răspunzându-i: — Intră. A deschis uşa şi a intrat. Francisco Domingo Carlos Andres Sebastián d’Anconia stătea pe podea şi se juca cu nişte bile. Nimeni nu se întrebase vreodată dacă Francisco d’Anconia era un bărbat frumos sau nu; părea să fie irelevant; când intra într-o încăpere, era imposibil să te uiţi la altcineva. Silueta lui înaltă şi zveltă emana un aer de distincţie, prea autentică pentru a fi modernă, şi mergea ca şi cum ar fi purtat o pelerină care i-ar fi fluturat în vânt. Oamenii îl defineau spunând despre el că avea vitalitatea unui animal sănătos, dar cumva ştiau că nu e adevărat. Avea vitalitatea unui om sănătos, un lucru atât de rar, încât nimeni nu putea să-l identifice corect. Avea puterea pe care ţi-o dă siguranţa de sine. Nimeni nu l-ar fi descris fizic ca latin, totuşi, cuvântul care i se aplica, nu în sensul lui actual, ci în acela originar, nu trimitea la Spania, ci la Roma antică. Trupul lui părea sculptat ca un exerciţiu asupra consistenţei stilului, un stil alcătuit din emaciere, din muşchi fini, picioare lungi şi mişcări iuţi. Trăsăturile lui aveau precizia fină a sculpturii. Părul lui era negru şi drept, pieptănat pe spate. Bronzul pielii îi intensifica uimitoarea culoare a ochilor: erau de un albastru curat şi limpede. Chipul îi era deschis, rapidele modificări ale expresiei reflectau tot ceea ce simţea, ca şi cum n-ar fi avut nimic de ascuns. Ochii lui albaştri erau însă liniştiţi şi cuminţi şi niciodată nu dădeau niciun indiciu despre ceea ce gândea. Stătea pe podeaua salonului, îmbrăcat într-o pijama de mătase neagră, subţire. Bilele împrăştiate pe covor în jurul lui erau făcute din pietre semipreţioase care se găseau în ţara lui natală: carneol şi cristal de stâncă. Nu s-a ridicat când a intrat Dagny. Stătea şi se uita în sus la ea şi o bilă de cristal i-a căzut ca o lacrimă din mână. I-a zâmbit, acelaşi zâmbet neschimbat, insolent, strălucitor din copilăria lui. — Bună, Slug! S-a auzit răspunzându-i, irezistibil, neputincios, fericită: — Bună, Frisco! Se uita la chipul lui; era chipul pe care-l cunoştea. Nu era brăzdat de nicio urmă a vieţii pe care o dusese şi de nicio urmă a ultimei lor nopţi împreună. Nu era acolo niciun semn al vreunei tragedii, nici amărăciune, nici tensiune – numai un umor radiant, maturizat şi tensionat, expresia unui umor impredictibil şi primejdios şi o seninătate a spiritului care e lipsit de orice vinovăţie. Dar asta, i-a trecut prin cap, era cu totul imposibil; asta era mai şocant decât orice altceva. Ochii lui o studiau: haina boţită pe care o purta descheiată, pe jumătate — 118 —

alunecându-i de pe umeri, şi trupul subţire, într-un costum cenuşiu, care aducea a uniformă de funcţionar. — Dac-ai venit îmbrăcată aşa ca să nu văd cât de drăguţă eşti, i-a spus, ai judecat prost. Eşti încântătoare. Vreau să-ţi spun ce uşurare e să văd o faţă inteligentă, chiar dacă e a unei femei. Dar nu vrei să auzi asta. Nu de asta ai venit aici. Cuvintele astea erau atât de nepotrivite, erau totuşi spuse cu atâta uşurătate, încât au adus-o repede înapoi la realitate, la furia şi la rostul vizitei ei. A rămas în picioare, uitându-se în jos la el, cu chipul inexpresiv, refuzându-şi orice recunoaştere a intimităţii, chiar şi puterea lui de a o răni. I-a spus: — Am venit să-ţi pun o întrebare. — Spune. — Când le-ai spus reporterilor acelora că ai venit la New York să fii martor la o farsă, la ce farsă te refereai? A izbucnit în râs, ca un om care foarte rar găseşte un motiv să fie luat prin surprindere. — Asta-mi place la tine, Dagny. În New York trăiesc în momentul de faţă şapte milioane de oameni. Din cele şapte milioane de oameni, numai tu te-ai fi putut gândi că nu e vorba despre scandalul cu divorţul din familia Vail. — Despre ce era vorba? — Ce alternativă ţi se pare plauzibilă? — Dezastrul San Sebastián. — E mult mai amuzant decât divorţul din familia Vail, nu-i aşa? I-a replicat cu solemnitate, pe tonul lipsit de milă al unui procuror: — Ai făcut-o conştient, cu sânge rece şi cu premeditare. — Nu crezi c-ar fi mai bine să-ţi scoţi haina şi să te aşezi? Ştia că făcuse greşeala să-şi trădeze prea marea implicare. S-a întors rece, şi-a scos haina şi a aruncat-o deoparte. Nu s-a ridicat s-o ajute. S-a aşezat într-un fotoliu. El a rămas pe podea, la o distanţă oarecare, dar era ca şi cum ar fi stat la picioarele ei. — Ce am făcut cu premeditare? a întrebat-o. — Toată şarlatania aceea de la San Sebastián. — Şi care a fost premeditarea? — Asta vreau să ştiu şi eu. A chicotit ca şi cum i-ar fi cerut să explice într-o simplă discuţie o ştiinţă complexă, care necesita o viaţă întreagă de studiu. — Ştiai că minele San Sebastián nu valorau nicio leţcaie, i-a spus. Ştiai dinainte să începi toată afacerea aceea abjectă. — Şi-atunci de ce am început-o? — Nu începe să-mi spui că n-ai avut nimic de câştigat. Ştiu. Ştiu că ai pierdut cincisprezece milioane de dolari din banii tăi. Aşa că totul a avut un scop. — Poţi să găseşti un motiv pentru care aş fi făcut asta? — 119 —

— Nu. E de neînţeles. — Este? Presupui că am o minte extraordinară, o inteligenţă uimitoare şi o capacitate productivă ieşită din comun, aşa orice întreprind trebuie să aibă succes. Şi pretinzi apoi că nu aş avea nici cea mai mică dorinţă de a depune nici cel mai mic efort pentru Republica Populară Mexic. E de neînţeles, nu-i aşa? — Ştiai, de dinainte de a cumpăra proprietatea aceea, că Mexicul e în mâinile unui guvern de tâlhari. N-ar fi trebuit să începi nici cel mai neînsemnat proiect minier pentru ei. — Nu, n-ar fi trebuit. — N-ai dat nici cea mai mică importanţă guvernului mexican, într-un fel sau altul, pentru că… — Greşeşti… pentru că ştiai că ei o să naţionalizeze minele acelea mai devreme sau mai târziu. Tu umblai, de fapt, după acţionarii americani. — Corect. Se uita drept în ochii ei, nu zâmbea, faţa îi părea pătrunsă de cuvintele ei. A adăugat: — Asta e doar o parte din adevăr. — Care e restul? — Nu numai după asta am umblat. — După mai ce? — Tu trebuie să-ţi dai seama. — Am venit aici pentru că am vrut să ştii că încep să-mi dau seama care este scopul tău. I-a zâmbit: — Dacă ţi-ai fi dat seama, n-ai mai fi venit aici. — E-adevărat. Nu înţeleg şi probabil că niciodată n-o să înţeleg. Abia încep să văd o parte din el. — Care parte? — Ai epuizat orice altă formă de depravare şi ai căutat o distracţie nouă trăgând pe sfoară indivizi ca Jim şi prietenii lui, numai ca să-i vezi zvârcolindu-se. Nu ştiu ce soi de decădere ar putea face pe cineva să exulte la aşa ceva, dar pentru asta ai venit la New York, să priveşti partea cea mai bună. — Fără îndoială că mi-au asigurat un spectacol al zvârcolirii de cel mai înalt nivel. Mai ales fratele tău, James. — Sunt nişte nebuni duşi pe copcă, dar, de data asta, singura lor vină a fost c-au avut încredere în tine. Au avut încredere în numele şi în cinstea ta. I-a zărit din nou seriozitatea şi şi-a dat din nou seama că era nefalsificată când i-a spus: — Da. Au avut. Ştiu. — Şi ţi se pare amuzant? — 120 —

— Nu, nu mi se pare deloc amuzant. A continuat să se joace cu bilele, absent, indiferent, lovindu-le din când în când. A remarcat deodată acurateţea desăvârşită a ţintelor, îndemânarea mâinilor. Abia dacăşi mişca încheietura să lovească bila pe care o trimitea, de-a lungul covorului, să atingă uşor o alta. S-a gândit la copilăria lui şi la predicţiile că orice ar face, ar fi făcut perfect. — Nu, i-a răspuns, nu mi se pare amuzant. Fratele tău James şi prietenii lui nu ştiau nimic despre industria mineritului de cupru. Nu ştiau nimic despre cum se fac banii. Nici nu au crezut vreodată c-ar fi necesar să înveţe. Au considerat ştiinţa inutilă şi judecata neesenţială. Nu au văzut decât unde sunt eu şi că mi-am făcut un titlu de glorie din a şti. Au crezut că se pot baza pe buna mea credinţă. Nu se trădează o încredere de felul ăsta, nu? — Şi-atunci ai trădat-o cu bună ştiinţă? — Asta tu trebuie să hotărăşti. Tu ai fost cea care a pomenit de încrederea lor şi de buna mea credinţă. Eu nu mai gândesc în astfel de termeni… A ridicat din umeri, adăugând: — Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de fratele tău, James, sau de prietenii lui. Teoria lor nu era deloc nouă, funcţionează de secole întregi. Dar nu era ceva lipsit de primejdii. Este un singur lucru pe care l-au scăpat din vedere. Ei au crezut că e sigur să se urce călare pe creierul meu, pentru că au presupus că ţinta călătoriei mele era averea. Toate calculele lor au rămas la premisa că nu vreau decât să fac bani. Dar dacă nu asta-i ce-am vrut? — Şi dacă nu asta ai vrut, ce ai vrut, de fapt? — Niciodată nu m-au întrebat. Păi, să nu se informeze asupra intenţiilor, asupra motivelor sau asupra dorinţelor mele e o parte esenţială a teoriei lor. — Dacă nu ai vrut să faci bani, ce alt posibil motiv ai fi putut să ai? — Orice altceva. Pentru moment, să-i cheltuiesc. — Să cheltuieşti pe un eşec sigur, total? — De unde era să ştiu că minele alea erau un eşec sigur şi total? — La ce te-ar fi ajutat să ştii? — Destul de simplu. Nu m-aş mai fi gândit. — Ai început un proiect fără să gândeşti? — Nu, nu chiar. Dar cred că mi-a scăpat. Sunt un simplu om. Am făcut o greşeală. Am eşuat. Am făcut o treabă proastă. Şi-a mişcat încheietura; a lovit o bilă de cristal, strălucitoare, care s-a rostogolit pe covor şi a lovit cu putere o bilă maro din celălalt capăt al camerei. — Nu cred, i-a răspuns. — Nu? — Dar oare eu nu am dreptul să fiu ceea ce se numeşte acum om? Trebuie să plătesc pentru greşelile tuturor şi să nu-mi fie permis niciodată să fac şi eu una? — 121 —

— Nu te caracterizează. — Nu? S-a întins cât era de lung pe covor, leneş, odihnindu-se. — Ai vrut să aflu că, dacă tu crezi că am făcut-o intenţionat, atunci încă ai crede că am avut un scop? Încă nu eşti capabilă să accepţi că sunt un târâie-brâu? Şi-a închis ochii. L-a auzit râzând; era cel mai vesel sunet din lume. A deschis repede ochii, dar nu era nicio urmă de cruzime pe faţa lui, numai râsul. — Motivul meu, Dagny? Nu crezi că e cel mai simplu dintre toate – impulsul momentului? Nu, s-a gândit ea, nu e adevărat; nu dacă râdea în felul acela şi nu dacă arăta aşa cum arăta. Capacitatea lui de a se bucura fără nicio umbră de tristeţe, s-a gândit, nu e una a nebunilor iresponsabili; pacea de netulburat a sufletului nu e a unui pierdevară oarecare; să fii capabil să râzi în felul acela e rezultatul celei mai profunde, celei mai solemne chibzuinţe. Aproape imperturbabilă, uitându-se la silueta întinsă pe covor la picioarele ei, şi-a dat seama că întreaga ei memorie se întorsese: pijamaua neagră, strânsă de-a lungul liniilor corpului său, gulerul descheiat, care lăsa să se vadă o piele arsă de soare, netedă şi tânără – şi s-a gândit la silueta cu pantaloni negri şi tricou întinsă alături de ea, în iarbă, la răsărit. Se simţise mândră atunci, mândră să ştie că trupul acela îi aparţinea; încă se mai simţea mândră. Şi-a amintit deodată, cu exactitate, gesturile excesive ale intimităţii lor; memoria ei trebuia să fie năvalnică acum, dar nu era. Era încă mândră, lipsită de regret sau de speranţă, un sentiment care nu avea puterea să ajungă la ea şi pe care nu avea puterea să-l distrugă. Inexplicabil, printr-o asociere cu acest sentiment care o surprinsese, şi-a amintit ce o făcuse, de curând, să aibă aceeaşi senzaţie de fericire deplină ca a lui. — Francisco, s-a auzit şoptind moale, amândoi iubeam muzica lui Richard Halley. — Încă îmi place. — L-ai întâlnit vreodată? — Da. De ce? — Ştii cumva dacă a compus cumva un al cincilea concert? A rămas cu desăvârşire nemişcat. Credea că e cu totul de nezdruncinat; nu era. Dar nu reuşea să înţeleagă de ce, dintre toate lucrurile pe care le spusese, ăsta trebuie să fi fost singurul care ajunsese până la el. Nu a fost decât o singură clipă; apoi, în cele din urmă, a întrebat: — Ce te face să crezi că a mai compus? — Deci a făcut-o? — Ştii că nu există decât patru concerte ale lui Halley. — Da, dar mă întrebam dacă a mai compus vreunul. — Nu, s-a oprit. — Ştiu. — 122 —

— Şi-atunci ce te-a făcut să mă întrebi? — Un gând prostesc doar. Cu ce se ocupă acum? Unde e? — Nu ştiu. Nu l-am mai văzut de mult timp. Ce te-a făcut să crezi că există un al cincilea concert? — Nu am spus că există. Abia dacă mi-am pus întrebarea asta. — Şi de ce te-ai gândit la asta tocmai acum? — Pentru că – a simţit cum autocontrolul i se zdruncină puţin – pentru că mintea mea nu poate să treacă foarte uşor de la muzica lui Richard Halley la… doamna Gilbert Vail. A râs uşurat: — O, de asta?… Că veni vorba, dacă mi-ai urmărit presa, nu ai remarcat nişte mici şi simpatice inadvertenţe în povestea doamnei Gilbert Vail? — Nu citesc aşa ceva. — Ar trebui. A făcut o descriere aşa de frumoasă a revelionului trecut, pe care l-am petrecut împreună, în vila mea din Andes. Lumina lunii pe culmile munţilor şi florile roşii ca sângele, care atârnau pe viţe la ferestrele deschise. Nu vezi nimic greşit în tabloul ăsta? I-a răspuns încet: — Eu ar trebui să te întreb asta, dar n-o s-o fac. — O, nu văd nimic greşit – cu excepţia faptului că, de revelionul trecut, eram în El Paso, Texas, şi prezidam inaugurarea liniei San Sebastián a companiei Taggart Transcontinental, după cum trebuie să-ţi şi aminteşti, chiar dacă ai ales să nu fii prezentă cu ocazia asta. Am o fotografie în care stau cu braţele trecute peste umerii fratelui tău James şi ai lui señor Orren Boyle. Ea a oftat, amintindu-şi că era adevărat şi amintindu-şi şi ce spunea povestea din presă a doamnei Vail. — Francisco, ce… ce înseamnă toate astea? A chicotit. — Trage singură concluziile… Dagny – şi chipul lui era serios – de ce te-ai gândit că Richard Halley ar fi compus un al cincilea concert? De ce nu o simfonie sau o operă? De ce exact un concert? — De ce te frământă asta? — Nu mă frământă. Apoi a adăugat moale: — Încă sunt îndrăgostit de muzica lui, Dagny. După aceea, a vorbit din nou nepăsător: — Dar aparţine unei alte vârste. Era noastră furnizează un alt fel de distracţie. S-a întors pe spate şi şi-a pus braţele cruciş sub cap, privind în sus ca şi cum s-ar fi uitat la scene dintr-un film de comedie proiectat pe tavan. — Dagny, nu ţi-a făcut plăcere spectacolul comportamental al Republicii Populare Mexic în ceea ce priveşte minele San Sebastián? Ai citit discursurile din guvern şi — 123 —

editorialele din presă? Spuneau că sunt un trişor lipsit de scrupule, care i-a escrocat. Se aşteptau să aibă de naţionalizat un concern minier profitabil. Nu aveam niciun drept să-i dezamăgesc în felul ăsta. Ai citit despre funcţionăraşul ăla mizerabil care voia să mă dea în judecată? Râdea stând întins pe spate; braţele îi erau întinse de-o parte şi de cealaltă pe covor, desenând, împreună cu trupul lui, o cruce; părea dezarmat, liniştit şi tânăr. — A meritat, oricât de mult m-a costat. Mi-am putut permite preţul unui spectacol ca ăsta. Dacă l-aş fi pus în scenă intenţionat, aş fi bătut recordul împăratului Nero. Ce înseamnă a da foc unui oraş – în comparaţie cu a ridica vălul de pe infern şi a-i lăsa pe oameni să-l vadă? S-a ridicat, a luat câteva bile în mână şi stătea săltându-le absent în mâini; zornăiau cu un sunet moale, limpede, de piatră sănătoasă. Şi-a dat seama deodată că faptul că se juca cu bilele acelea nu era simplă şi deliberată afectare din partea lui; era nelinişte, nu putea să stea locului prea mult timp. — Guvernul Republicii Populare Mexic a dat o proclamaţie, i-a spus, cerând poporului să aibă răbdare şi să îndure dificultăţile încă puţin. Se pare că averea din cuprul din minele San Sebastián era o parte a planului administraţiei centrale. Trebuia să crească nivelul de trai al tuturor şi să asigure o halcă de friptură de porc în fiecare duminică pentru orice femeie, bărbat, copil şi avorton din Republica Populară Mexic. Acum, cei care au pus planul la cale îi cer poporului să nu-i acuze pe ei, ci corupţia bogăţiei, pentru că s-a dovedit că aş fi un playboy iresponsabil, în loc să fiu capitalistul lacom care se aşteptau să fiu. De unde aveau ei să ştie – întreabă-te – c-o să-i las cu buzele umflate? Ei bine, e destul de aproape de adevăr. De unde aveau să ştie? A remarcat felul în care mângâia bilele de cristal din palmă. Nu era conştient de asta, se uita aiurea la o depărtare oarecare, dar ea ştia cu siguranţă că gestul era o uşurare pentru el, poate ca o contrapondere. Degetele i se mişcau încet, pipăind textura pietrelor cu o desfătare senzuală. În loc să i se pară un gest imatur, i s-a părut, straniu, atrăgător – ca şi cum, i-a trecut deodată prin minte, senzualitatea nu ar fi fost deloc fizică, ci ar fi venit dintr-o aproape indiscernabilă mobilitate a spiritului. — Şi asta nu e tot ce n-au ştiut, a continuat. Trebuie să mai afle câte ceva. Mai există şi acel cartier de locuinţe pentru muncitorii din San Sebastián. Costă opt milioane de dolari. Case cu armătură de oţel, cu instalaţie de apă şi canalizare, cu electricitate şi sisteme de răcire. De asemenea, o şcoală, o biserică, un spital şi un cinema. Un cartier ridicat pentru oameni care trăiseră în colibe făcute din lemn de esenţă moale şi foi de tablă subţire. Recompensa pe care am obţinut-o ca urmare a contrucţiei a fost privilegiul de a-mi scăpa pielea, o concesie specială pentru nefericitul accident de a nu mă fi născut mexican. Cartierul muncitoresc a fost, de asemenea, parte a acestui plan. Un exemplu de urmat pentru planul progresiv al statului în ceea — 124 —

ce priveşte locuinţele. Ei bine, casele acelea cu structură de oţel sunt dintr-un carton vopsit cu o imitaţie foarte bună de şelac. N-or să mai reziste încă un an. Conductele de canalizare – ca şi cea mai mare parte din echipamentul nostru minier – au fost cumpărate de la vânzători a căror principală sursă erau demolările din Buenos Aires şi Rio de Janeiro. Canalizării îi mai dau cinci luni, iar sistemului de electrificare, cam şase. Şoselele minunate pe care le-am construit la patru mii de metri în stâncă pentru Republica Populară Mexic n-or să reziste mai mult de câteva ierni: sunt din ciment ieftin, fără fundaţie, iar întăriturile din curbele periculoase nu-s altceva decât draniţă vopsită. Aşteaptă numai o alunecare de pământ de pe munte. Biserica, aşa cred, va rămâne în picioare. Or să aibă nevoie de ea. — Francisco, a şoptit ea, ai făcut-o intenţionat? Şi-a ridicat capul; era înspăimântată să vadă pe faţa lui o expresie de infinită scârbă. — Chiar dacă am făcut-o intenţionat, i-a răspuns, sau din neglijenţă, sau din prostie, nu înţelegi că nu înseamnă nimic? Acelaşi element era cel care lipsea. Dagny tremura. Cu toate hotărârile pe care le luase, cu tot autocontrolul, i-a strigat: — Francisco! Dacă vezi ce se întâmplă în lume, dacă înţelegi toate lucrurile pe care le-ai spus, nu poţi să râzi! Tu, dintre toţi oamenii, tu ar fi trebuit să te lupţi cu ei! — Cu cine? — Cu prăduitorii şi cu cei care fac să existe lumea asta de jaf. Mexicanii care pun la cale planuri şi toţi cei de teapa lor. Zâmbetul lui avea o linie primejdioasă. — Nu, draga mea. Cu tine trebuie să lupt. L-a privit deconcertată. — Ce vrei să spui? — Spun că opt milioane de dolari costă cartierul muncitoresc din San Sebastián, i-a răspuns accentuând uşor şi cu voce puternică. Preţul plătit pentru casele acelea de carton era preţul cu care s-ar fi putut cumpăra structuri de oţel. La fel s-a întâmplat şi cu preţurile oferite pentru fiecare dintre celelalte materii. Banii s-au dus la oameni care se îmbogăţesc prin asemenea metode. Oameni ca ăştia nu rămân bogaţi pentru mult timp. Banii se duc pe apa sâmbetei, nu către cel mai productiv, ci spre cel mai corupt. După standardele vremurilor noastre, cel care are cel mai puţin de oferit este cel care câştigă. Banii sunt înghiţiţi în proiecte ca minele San Sebastián. Cu greu, l-a întrebat: — Asta ai urmărit? — Da. — Asta ţi se pare ţie amuzant? — Da. — Mă gândesc la numele tău, i-a spus, în timp ce o parte a minţii ei îi striga că — 125 —

reproşurile nu sunt de niciun folos. Era o tradiţie în familia ta ca un d’Anconia să lase întotdeauna o avere şi mai mare decât cea pe care o primise. — O, da, înaintaşii mei au avut o remarcabilă capacitate să facă lucrul potrivit la momentul potrivit – şi să facă plasamentele cele mai bune. Desigur, „plasament” este un termen relativ. Depinde ce urmăreşti să atingi. Pentru moment, uită-te la San Sebastián. M-a costat cincisprezece milioane de dolari, dar aceste cincisprezece milioane au absorbit patruzeci de milioane aparţinând Taggart Transcontinental, treizeci şi cinci de milioane de la acţionari ca James Taggart şi Orren Boyle şi sute de milioane care vor fi pierdute prin repercusiuni colaterale. Nu e un profit slab pentru o investiţie, nu-i aşa, Dagny? Rămăsese nemişcată. — Tu îţi dai seama ce spui? — O, da, pe deplin. Să continui şi să-ţi spun care sunt consecinţele pe care urmează să mi le reproşezi? În primul rând, nu cred că Taggart Transcontinental o săşi revină în urma pierderilor de pe absurda linie San Sebastián. Tu crezi că o să-şi revină, dar nu-i aşa. În al doilea rând, San Sebastián l-a ajutat pe fratele tău James să distrugă Phoenix-Durango, care era aproape singura cale ferată bună rămasă. — Aşa crezi tu? — Şi o chestiune încă şi mai importantă. — Tu – nu ştia de ce trebuie să o spună, în afară de amintirea chipului cu ochi adânci şi violenţi care păreau să o fixeze – îl cunoşti pe Ellis Wyatt? — Fireşte. — Ştii ce-ar putea să i se întâmple din cauza asta? — Da. El o să fie următorul care iese din joc. — Şi… ţi se pare… amuzant? — Mult mai amuzant decât planurile mexicane. Dagny s-a ridicat. Ani buni îl numise depravat; s-a temut, s-a gândit, a încercat să uite şi să nu se mai gândească niciodată; dar nu bănuise niciodată cât de departe mersese depravarea. Nu se mai uita la el; nu ştia dacă o spunea cu voce tare, citându-i cuvintele de demult: „… cine o să facă mai mare cinste, tu – lui Nat Taggart, sau eu – lui Sebastián d’Anconia.. — Dar nu-ţi dai seama că am numit minele alea în cinstea marelui meu înaintaş? Cred că este un tribut care i-ar fi plăcut. I-a trebuit un moment să-i revină vederea; nu ştiuse niciodată ce înseamnă blasfemia sau ce simte cineva când se confruntă cu ea; acum ştia. Francisco se ridicase şi stătea curtenitor, zâmbindu-i; era un zâmbet rece, impersonal şi misterios. Dagny tremura, dar nu avea nicio importanţă. Nu-i păsa ce vede el, sau ce intuieşte, sau de ce râde. — 126 —

— Am venit aici pentru că voiam să ştiu care e motivul pentru care ai făcut ce-ai făcut cu viaţa ta, i-a spus cu voce joasă, lipsită de orice furie. — Ţi-am spus care e motivul, i-a răspuns cu seriozitate, dar nu ai vrut să mă crezi. — Încă te văd aşa cum erai. Eu nu pot să uit. Şi nici că ai devenit ceea ce-ai devenit – asta nu poate fi raţional conceput. — Nu? Dar lumea aşa cum o vezi în jurul tău poate? — Tu nu eşti omul care să fie sfărâmat de niciun fel de lume. — Adevărat. — Şi-atunci – de ce? A ridicat din umeri. — Cine e John Galt? — O, nu folosi vorbe de mahala! S-a uitat la ea. Pe buzele lui stătea o urmă de zâmbet, dar ochii îi era ficşi, serioşi şi, pentru o secundă, uimitor de pătrunzători. — De ce? a repetat Dagny. I-a răspuns la fel cum i-a răspuns în noaptea aceea, în acelaşi hotel, cu zece ani în urmă: — Nu eşti pregătită să auzi. Nu a condus-o până la uşă. Pusese deja mâna pe clanţă când s-a întors şi s-a oprit. El stătea în cealaltă parte a camerei, uitându-se la ea; era o privire care o cuprindea pe de-a-ntregul; ştia ce înseamnă şi a lăsat-o încremenită. — Vreau încă să fac dragoste cu tine, i-a spus. Dar nu sunt un bărbat destul de fericit ca să pot să fac asta. — Nu eşti destul de fericit? a repetat ea, cu desăvârşire consternată. Francisco a râs. — E firesc ca ăsta să fie primul lucru pe care l-ai spune? A aşteptat, dar ea rămânea în continuare tăcută. Vrei şi tu, nu-i aşa? Era cât pe ce să răspundă „nu”, dar şi-a dat seama că adevărul e şi mai urât. — Da, i-a răspuns cu răceală, dar nu-mi pasă că vreau. Francisco a zâmbit, cu făţişă consideraţie, dându-şi seama câtă putere i-a trebuit ca s-o spună. Dar nu mai zâmbea când i-a spus, pe când ea deschidea uşa să plece: — Ai mult curaj, Dagny. Într-o zi, ai să te saturi de asta. — Să mă satur de ce? De curaj? Nu i-a răspuns.

— 127 —

Capitolul VI Necomercial Rearden stătea cu fruntea lipită de oglindă şi încerca să nu se gândească la nimic. Ăsta era singurul mod prin care putea să treacă prin asta. S-a concentrat asupra suprafeţei reci a oglinzii, întrebându-se cum se simte cineva dacă mintea lui e absorbită de o gaură neagră, mai ales după o viaţă trăită după axioma conform căreia funcţia cea mai limpede, constantă şi evidentă a raţiunii sale era îndatorirea lui fundamentală. S-a întrebat de ce nimic nu-l făcuse să pară neputincios, dar acum nu era în stare nici măcar să înfigă butonii negri strălucitori în mânecile cămăşii. Era aniversarea nunţii sale şi ştiuse de trei luni că petrecerea va avea loc în seara aceea, aşa cum îşi dorise Lillian. Îi promisese – bazându-se pe faptul că evenimentul era destul de departe în timp – că o să fie acolo când va veni vremea, aşa cum era la fiecare întâlnire de afaceri din agenda lui extrem de încărcată. După aceea, de-a lungul celor trei luni cu optsprezece ore zilnice de lucru, uitase – până acum jumătate de oră când, deşi trecuse cu mult de ora cinei, secretara intrase în biroul său şi zisese cu autoritate: — Petrecerea dumneavoastră, domnule Rearden. El scosese un ţipăt scurt sărind în picioare: — Doamne Dumnezeule! Alergase acasă, urcase în grabă scările, aproape îşi rupsese hainele de pe el şi apoi începuse să se îmbrace, conştient doar de faptul că trebuia să se grăbească, nu şi de motivul pentru care trebuia să se grăbească. Când a înţeles cu adevărat de ce o face, gândul ăsta l-a lovit drept în coşul pieptului şi s-a oprit. „Nu-ţi pasă de nimic altceva în afară de afacerile tale.” Auzise asta toată viaţa, aproape ca pe un verdict al damnării sale. Ştiuse dintotdeauna că afacerile erau la fel de private ca un soi de cult secret şi ruşinos, în care nimeni nu implica oameni nevinovaţi, că oamenii priveau afacerile ca pe o necesitate murdară, necesitate care nu trebuia niciodată menţionată, iar dacă vorbeai despre afaceri, jigneai sensibilităţile superioare, că, aşa cum cineva se spală pe mâini ca să dea jos unsoarea motoarelor înainte de a veni acasă, exact la fel trebuia el să se spele de orice afaceri din minte înainte să intre într-un salon. Niciodată nu se condusese după acest principiu, dar acceptase că familia sa trebuia să adere la el. Lua exact aşa cum era – fără să pună întrebări, ca pe ceva ce înveţi în copilărie şi nu mai pui niciodată la îndoială – faptul că-şi dedica întreaga viaţă, ca un martir al unei religii misterioase, unei activităţi pe care o iubea cu toată fiinţa lui, dar pentru care oamenii, de al căror respect nu avea nevoie, îl considerau un paria. Acceptase că era de datoria lui să-i ofere soţiei sale o manifestare a vieţii care nu avea nicio legătură cu afacerile. Dar niciodată nu găsise mijloacele prin care s-o facă şi niciodată nu se simţise vinovat din cauza asta. Nu putea nici să se schimbe cu forţa şi — 128 —

nici să dea vina pe ea când îl blama. Nu îi oferise lui Lillian nicio secundă din timpul său luni de zile – nu, s-a gândit, ani de zile – în toţi cei opt ani de căsătorie. Nu-l interesau absolut deloc lucrurile care o interesau pe ea, nici măcar în măsura în care ar fi putut şti care sunt alea. Ea avea un cerc larg de prieteni, iar el auzise că oamenii ăştia erau nucleul cultural al ţării, dar niciodată nu avusese timp să se întâlnească cu ei sau să-i recunoască după lucrurile pe care le-au făcut, oricare ar fi fost ele. Ştia doar că numele lor apăreau destul de des pe prima pagină a revistelor de la chioşcurile de ziare. Dacă Lillian era ofensată de atitudinea lui, s-a gândit el, avea tot dreptul să fie. Dacă ea se opunea manierei sale de a aborda lucrurile, el o merita. Dacă familia lui îi spunea că n-are suflet, aveau dreptate. Niciodată nu se menajase în vreun fel. Când apărea o problemă la fabrică, prima lui grijă era să descopere care era cauza acestei probleme; nu căuta niciodată greşeala altcuiva, îşi căuta mereu propria greşeală; se aştepta la perfecţiune doar din partea lui. Nu urma să-şi acorde niciun pic de clemenţă acum, toată vina era a lui. Dar la fabrică, lucrul ăsta activa un impuls interior care îl împingea imediat să rezolve problema; acum nu avea niciun efect… încă vreo câteva minute, s-a gândit el, sprijinindu-şi capul de oglindă, cu ochii închişi. Nu putea să oprească lucrul ăla ciudat din mintea lui care îl bombarda încontinuu cu cuvinte; era ca şi când ar fi încercat să cupleze cu mâna goală un hidrant stricat. Valuri de înţepături, cuvinte, imagini, toate astea nu conteneau să se arunce asupra creierului său… Ore, s-a gândit, ore pe care o să le petrec privind ochii invitaţilor care se plictisesc dacă încă mai sunt treji sau uitându-se în gol, într-o stare complet imbecilă, dacă nu mai sunt, şi o să mă prefac că nu văd niciuna, nici alta şi o să mă chinui să le spun câte ceva când n-am nimic să le spun – dar, de fapt, el avea nevoie de ore întregi de cercetări şi analize ca să determine cine e cea mai potrivită persoană pentru preluarea postului de superintendent al fabricilor sale, pentru că cel dinainte îşi dăduse demisia pe neaşteptate, fără nicio explicaţie; trebuia să facă asta cât mai repede posibil – oamenii de felul acela erau atât de greu de găsit – şi, dacă se întâmpla ceva care să rupă ritmul fabricilor… Ei bine, produceau şinele Taggart… Şi-a adus aminte de reproşul tăcut, de privirea dură, plictisită şi dispreţuitoare pe care o vedea de fiecare dată în ochii familiei lui când prindeau din mers măcar puţin din pasiunea lui pentru muncă şi de inutilitatea tăcerii lui, a speranţei lui că ei nu vor crede că oţelul Rearden însemna pentru el atât de mult – ca un alcoolic care vrea ca băutura să-i pară indiferentă în mijlocul unor oameni care-l privesc cu dispreţul amuzat al oamenilor care îi cunosc secretul murdar… — Azi-noapte ai ajuns la două, unde ai fost? îl întreba maică-sa la cină, iar Lillian răspundea: — La fabrică, bineînţeles! aşa cum altă soţie ar fi spus: „La barul de la colţ, bineînţeles”… — 129 —

Sau Lillian întrebându-l cu o jumătate de zâmbet pe buze: — Ce-ai făcut ieri la New York? — A fost o întâlnire cu băieţii. — Afaceri? — Da. — Sigur că da, şi Lillian se întorcea cu spatele la el şi nu mai rămânea decât cu faptul, ruşinos de altfel, că el aproape sperase ca ea să fi crezut că s-a destrăbălat la o petrecere… Un mineralier se scufundase într-o furtună pe lacul Michigan, cu mii de tone de minereu Rearden în el; bărcile alea se dezmembrau pe zi ce trecea – dacă nu lua problema în mâini şi dacă nu-i ajuta să obţină lucrurile de care aveau nevoie, proprietarii liniei de transport ar fi dat faliment şi nu mai era nicio altă companie care să opereze pe lacul Michigan… — Aranjamentul ăla? a zis Lillian, arătând cu degetul către nişte măsuţe de cafea şi către nişte scăunele din salon. Nu, Henry, nu-i chiar nou, dar bănuiesc că ar trebui să mă simt flatată de faptul că ţi-a luat doar trei săptămâni să le vezi. E o copie a unui salon dintr-un faimos palat francez, făcută chiar de mine – dar lucrurile astea n-au cum să te intereseze pe tine, dragule, nu sunt înscrise la bursă şi nici n-au valoare de piaţă… Comanda de cupru pe care o făcuse cu şase luni în urmă nu fusese livrată, iar data livrării fusese amânată de trei ori – „N-avem ce face, domnule Rearden”; trebuia să găsească o altă companie cu care să lucreze, pentru că aprovizionarea cu cupru devenise din ce în ce mai dificilă… Philip nu zâmbea când şi-a ridicat dintr-odată privirea în timp ce îi ţinea un discurs unui prieten de-al maică-sii despre o organizaţie în care tocmai se înscrisese, dar era ceva în muşchii feţei lui care sugera un zâmbet de superioritate când a zis: — Nu, pe tine n-ar avea cum să te intereseze asta, Henry, nu sunt afaceri, nu sunt deloc afaceri, sunt treburi strict necomerciale… Constructorul ăla din Detroit care trebuia să refacă o fabrică imensă avea de gând să folosească în fundaţie metal Rearden; ar trebui să zboare până la Deroit şi să vorbească cu el – putea s-o fi făcut în seara asta… — Nu asculţi deloc, a zis mama lui la micul dejun, când el se gândea la fluctuaţiile preţurilor de pe piaţa cărbunelui, în timp ce ea-i povestea un vis pe care-l avusese noaptea trecută. Niciodată n-ai ascultat ce au oamenii de zis. Nu te interesează nimic altceva în afară de tine. Nu-ţi pasă nici cât negru sub unghie de oameni, de nicio fiinţă de pe Pământul ăsta… Paginile pline de text de pe biroul lui erau un raport despre testele care fuseseră făcute pe un avion din metal Rearden – poate, dintre toate lucrurile de pe Pământ, ceea ce voia cel mai mult era să citească raportul ăsta; stătea acolo, pe biroul lui, de trei zile şi nu avusese timp de el – de ce nu l-ar fi citit acum şi… — 130 —

A dat violent din cap, deschizându-şi ochii şi făcând un pas înapoi. A încercat să apuce butonii. Şi-a văzut, în schimb, mâna întinzându-se către teancul de scrisori de pe măsuţa de toaletă. Era corespondenţă pe care scria „urgent”, trebuia citită în seara asta, dar el nu avusese timp s-o citească la birou. Secretara lui îi băgase scrisorile în buzunar pe drumul de plecare. Le aruncase acolo când se dezbrăcase. Un fragment de ziar a zburat şi a aterizat pe podea. Era un editorial pe care secretara lui îl încercuise cu o carioca roşie. Se numea „Egalitatea şanselor”. Trebuia să-l citească: se vorbise mult prea mult, obsedant de mult, despre problema asta în ultimele trei luni. L-a citit în timp ce, pe fundal, de la parter, se auzeau voci şi râsete forţate, aducându-i aminte că musafirii ajunseseră, că petrecerea începuse, iar el va da în curând nas în nas cu privirile amare, pline de reproş ale familiei lui când va coborî. Editorialul spunea că, în vremurile astea, în care producţia se diminuează, piaţa se restrânge şi posibilităţile de câştig ale oamenilor sunt din ce în ce mai puţine, nu era corect să i se permită unui om să deţină mai multe afaceri, în vreme ce alţii nu aveau nici măcar una; era dăunător să li se permită unora să monopolizeze resursele, nelăsându-le celorlalţi nicio şansă; competiţia era esenţială în societate şi era de datoria societăţii să nu lase niciun competitor să câştige prea mult teren în faţa celorlalţi. Editorialul prevedea aprobarea unei legi care fusese propusă, o lege care nu dădea voie niciunei persoane să deţină mai mult de un concern. Wesley Mouch, omul lui de la Washington, îi spusese lui Rearden că n-are de ce săşi facă griji; lupta va fi una pe viaţă şi pe moarte, dar legea n-o să treacă. Rearden nu înţelegea nimic despre soiul ăsta de jocuri de culise. O lăsa în seama lui Wesley şi a staffului său. De-abia avea timp să frunzărească rapoartele lor şi să semneze cecurile de care Mouch spunea că aveau nevoie pentru a duce lupta asta. Rearden nu credea că legea o să fie aprobată. Nu putea să creadă aşa ceva. Pentru că toată viaţa se ocupase de realitatea curată a metalelor, a tehnologiei şi a producţiei, ajunsese să fie convins că oamenii trebuie să fie guvernaţi de raţional, nu de fantasmagoric, că omul trebuia să caute şi să găsească ce era corect, pentru că răspunsul corect era, de fiecare dată, cel câştigător; că ce era greşit, injust, monstruos n-avea cum să funcţioneze în lumea asta, pentru că, de fiecare dată, se înfrângea pe sine. A lupta împotriva unei astfel de legi părea ridicol şi ruşinos pentru el, ar fi fost ca şi când el ar fi concurat, dintr-odată, cu un om care calcula compoziţia oţelului cu formulele numerologiei. Îşi zisese că problema era delicată şi periculoasă. Dar urletul disperat al celui mai isteric editorialist n-avea cum să aibă vreun efect asupra lui, în vreme ce o variaţie a unei zecimale din metalul Rearden într-un raport de laborator îl făcea să sară în picioare de nerăbdare sau de entuziasm. Nu avea energie pentru lucrurile astea. A mototolit editorialul şi l-a aruncat la coşul de gunoi. A simţit cum e cuprins de o — 131 —

epuizare de care nu era niciodată cuprins la birou, epuizarea aia care pare să aştepte după el şi să-l prindă din urmă de fiecare dată când îşi ocupă timpul cu alte lucruri. Se simţea incapabil de orice altceva în afara unui somn lung. Şi-a spus că trebuia neapărat să meargă la petrecere; că familia lui avea dreptul săi ceară asta, că învăţase şi el să agreeze tipul ăsta de plăcere, mai mult de dragul lor decât de al lui. Se întreba de ce asta nu era de ajuns ca să-l împingă de la spate. De-a lungul întregii lui vieţi, de fiecare dată când era convins că găsise drumul de urmat, nevoia de a păşi pe el venea de la sine. Ce se întâmpla cu el? s-a întrebat. Conflictul era atât de ciudat; ceva îl ţinea de la a face ce credea că e bine să facă – nu era asta o axiomă a răului? Să recunoşti vina cuiva, dar să nu simţi altceva decât o indiferenţă crasă, rece – nu era asta o trădare a ceea ce fusese mereu motorul vieţii şi al mândriei sale? Nu s-a mai gândit la asta. S-a îmbrăcat repede, necruţător. Şi-a îndreptat spatele, figura lui înaltă păşea cu alura încrezătoare, liniştită a autorităţii, iar albul unei batiste îi ieşea din buzunarul de la piept. A coborât scările care duceau în salon, arătând – spre satisfacţia pe care au avut-o matroanele alea care de-abia aşteptau să-l vadă – ca un mare industriaş. A văzut-o pe Lillian la picioarele scărilor. Liniile patriciene ale unei rochii galbene de seară, o rochie Empire, se pliau perfect pe corpul ei graţios, iar ea stătea acolo ca o fiinţă care avea control complet asupra trecutului ei. El a zâmbit; îi plăcea s-o vadă fericită; în felul ăsta avea o oarecare justificare pentru petrecere. S-a apropiat de ea şi s-a oprit. De fiecare dată avusese gusturi excelente când îşi alegea bijuteriile, niciodată nu purta ceva prea strident. Dar, în seara asta, totul era ostentativ: un lanţ cu diamante, cercei cu diamante, inele cu diamante şi agrafe cu diamante. În contrast, mâinile ei erau extrem de goale. La încheietura dreaptă avea doar brăţara din metal Rearden. Pietrele strălucitoare o făceau să pară un kitsch cumpărat de la un magazin de cartier. Când şi-a mutat privirea de pe încheietură pe faţă, ea se uita la el. Ochii ei erau îngustaţi şi nu putea să înţeleagă ce-i transmiteau; era o privire care părea, în acelaşi timp, ascunsă şi la vedere, privirea a ceva ascuns care se lăuda cu capacitatea de a nu fi detectat. A vrut să-i rupă brăţara de la încheietură. În loc să facă asta, s-a înclinat în faţa doamnei care o însoţea, fiind parcă teleghidat de vocea fericită care o prezenta şi având o faţă inexpresivă. — Omul? Ce e omul? E doar o combinaţie de elemente chimice care au iluzia măreţiei, le-a zis dr. Pritchett unui grup de oaspeţi din cameră. Dr. Pritchett a luat un aperitiv de pe un vas de cristal, l-a ţinut câteva clipe cu două degete şi l-a băgat pe tot în gură. — Pretenţiile metafizice ale oamenilor, a zis el, sunt ridicole. Un calup de protoplasmă abjectă, plin de idei groaznice şi de emoţii egoiste – şi îşi imaginează că e — 132 —

important! Serios, asta e sursa tuturor problemelor lumii. — Dar care idei nu sunt groaznice sau egoiste, profesore? a întrebat o matroană zeloasă al cărei soţ avea o fabrică de automobile. — Niciuna, a zis dr. Pritchett. Niciuna de care să fie capabil omul. Un tânăr a întrebat, ezitant: — Dar dacă nu avem nicio idee bună, atunci cum putem şti că cele pe care le avem sunt groaznice? Care e sistemul de valori? — Nu există un sistem de valori. Asta a redus audienţa la tăcere. — Filosofii trecutului au fost superficiali, şi-a continuat dr. Pritchett şarada. A rămas de datoria secolului nostru să redefinească scopul filosofiei. Scopul filosofiei nu e acela de a ajuta oamenii să găsească sensul vieţii, ci acela de a le demonstra oamenilor că nu există un sens al vieţii. O tânără atrăgătoare, al cărei tată avea o mină de cărbune, a întrebat indignată: — Cine spune asta? — Eu încerc să spun asta, a zis dr. Pritchett. În ultimii trei ani fusese şeful Departamentului de Filosofie de la Universitatea Patrick Henry. Lillian Rearden s-a apropiat, cu bijuteriile strălucindu-i în lumină. Expresia de pe faţa ei avea urma uşoară a unui zâmbet calculat bine, la fel ca buclele din părul ei. — E insistenţa omului asupra sensului cea care îl face atât de dificil, a zis dr. Pritchett. Odată ce înţelege că el nu este absolut deloc important în marea ecuaţie a universului, că niciun fel de posibile semnificaţii nu pot fi ataşate faptelor lui, că nu contează absolut deloc dacă trăieşte sau moare, o să devină mult mai… docil. A dat din umeri şi s-a întins după încă un aperitiv. Un om de afaceri a zis, stânjenit: — Ceea ce vă întrebasem eu, profesore, era ce părere aveţi despre Legea egalităţii de şansă? — O, despre aia? a întrebat dr. Pritchett. Dar aveam impresia că a fost destul de clar că sunt în favoarea ei, pentru că sunt în favoarea unei economii libere. O economie liberă nu poate exista fără competiţie. Aşadar, oamenii trebuie forţaţi să intre în competiţie. Aşadar, trebuie să controlăm oamenii pentru a-i forţa să fie liberi. — Dar nu e asta un fel de contradicţie? — Nu într-un sens filosofic. Trebuie să începi să vezi mai departe de definiţiile rigide ale gândirii învechite. Nimic nu e rigid în univers. Totul e fluid. — Dar raţiunea spune că… — Raţiunea, dragul meu prieten, este cea mai naivă dintre superstiţii. Cel puţin ăsta e un fapt general acceptat în zilele noastre. — Dar nu înţeleg cum putem să… — Suferi de deziluzia generală conform căreia lucrurile pot fi înţelese. Nu poţi percepe faptul că universul e o contradicţie perpetuă. — 133 —

— O contradicţie a cui? a întrebat matroana. — O contradicţie a lui însuşi. — Cum… Cum e asta? — Draga mea doamnă, datoria gânditorilor nu e aceea de a explica, ci de a demonstra că nimic nu poate fi explicat. — Da, desigur… doar că… — Scopul filosofiei nu e acela de a cunoaşte, ci acela de a demonstra că această cunoaştere nu este posibilă. — Dar, după ce vom dovedi asta, a întrebat tânăra, ce o să mai rămână? — Instinctul, a zis dr. Pritchett respectuos. În cealaltă parte a camerei, un grup îl asculta pe Balph Eubank. Stătea drept pe un braţ al unui fotoliu, pentru a contrabalansa aparenţa pe care o lăsa figura lui, aceea de relaxare. — Literatura trecutului, a zis Balph Eubank, a fost o escrocherie superficială. Muşamaliza viaţa pentru a-i mulţumi pe oligarhii pe care îi slujea. Moralitatea, liberul arbitru, realizările, finalurile fericite şi omul eroic sunt toate lucruri care astăzi ne fac să râdem. Vremurile noastre au oferit pentru prima dată profunzime literaturii, punând în evidenţă adevărata esenţă a vieţii. O fată foarte tânără, într-o rochie albă de seară, a întrebat, timidă: — Care e adevărata esenţă a vieţii, domnule Eubank? — Suferinţa, a zis Balph Eubank. Înfrângerea şi suferinţa. — Dar… dar de ce? Oamenii sunt fericiţi… câteodată… nu? — Asta e o iluzie a celor ale căror emoţii sunt superificiale. Fata s-a făcut roşie în obraji. O femeie bogată care moştenise o rafinărie de petrol a întrebat, vinovată: — Ce ar trebui să facem pentru a îmbunătăţi gusturile literare ale oamenilor, domnule Eubank? — Asta este o gravă problemă socială, a zis Balph Eubank. Toată lumea vorbea despre el ca despre liderul generaţiei literare de atunci, dar el nu scrisese niciodată o carte care să se vândă în mai mult de trei mii de exemplare. Eu personal cred că, dacă am aplica Legea egalităţii de şansă şi literaturii, am putea găsi în ea o soluţie. — Credeţi că Legea este una benefică pentru industrie? Nu sunt sigură ce să spun despre asta. — Cu siguranţă asta cred. Cultura noastră s-a scufundat într-un bazin imens de materialism. Oamenii şi-au pierdut toate valorile spirituale în încercarea lor oarbă de a căuta dezvoltarea tehnologică. Sunt mult prea delăsători. Se vor întoarce la o viaţă mai nobilă dacă îi învăţăm ce înseamnă lipsa. Aşa că trebuie să punem o barieră în faţa avidităţii lor materiale. — Nu m-am gândit la asta, a zis femeia. — Dar cum ai de gând să faci o Lege a egalităţii şanselor pentru literatură, Ralph? a — 134 —

întrebat Mort Liddy. E ceva nou pentru mine. — Numele meu e Balph, a zis Eubank nervos. Şi e ceva nou pentru tine pentru că e ideea mea. — Bine, bine, nu mă cert cu nimeni. Întreb doar. Mort Liddy a zâmbit. Îşi petrecea majoritatea timpului zâmbind forţat. Era un compozitor care scria piese de modă veche pentru filme şi simfonii moderne pentru o mână de oameni. — Ar funcţiona foarte simplu, a zis Balph Eubank. Ar trebui să fie o lege care să limiteze tirajul la zece mii de exemplare. Asta ar deschide piaţa literară pentru noi talente, noi idei şi scrieri noncomerciale. Dacă oamenilor le-ar fi interzis să cumpere un milion de copii din acelaşi căcat, ei ar fi forţaţi să cumpere cărţi mai bune. — Nu-i rău ce zici tu, a spus Mort Liddy. Dar n-ar fi ăsta un atac la conturile bancare ale scriitorilor? — Cu atât mai bine. Doar cei al căror scop nu sunt banii ar trebui să aibă voie să scrie. — Dar, domnule Eubank, a întrebat tânăra în rochie albă, ce s-ar întâmpla dacă mai mult de zece mii de oameni ar vrea să cumpere aceeaşi carte? — Zece mii de cititori sunt de ajuns pentru orice carte. — Nu asta vreau să spun. Vreau să spun ce se întâmplă dacă o vor? — Asta e irelevant. — Dacă o carte spune o poveste bună, care… — Povestea e o vulgaritate primitivă în literatură, a zis Balph Eubank dispreţuitor. Dr. Pritchett, trecând pe lângă ei în drumul lui către bar, s-a oprit să zică: — Cam aşa ceva. Aşa cum şi logica este o vulgaritate primitivă în filosofie. — Aşa cum melodicitatea e o vulgaritate primitivă în muzică, a zis Mort Liddy. — Ce-i cu toată gălăgia asta? a întrebat Lillian Rearden, strălucind de undeva de lângă ei. — Lillian, îngerul meu, a tărăgănat Balph Eubank, ţi-am spus că-ţi dedic următoarea mea carte? — Mulţumesc, dragule. — Cum se numeşte noua ta carte? a întrebat femeia bogată. — „Inima e un lăptar”. — Despre ce e? — Frustrare. — Dar, domnule Eubank, a întrebat tânăra în rochie albă, înroşindu-se din cap până în picioare, dacă totul e frustrare, de ce ar mai trebui să trăim? — Iubirea frăţească, a zis Balph Eubank cu îndârjire. Bertram Scudder se sprijinea de bar. Faţa lui slabă, lungă arăta ca şi când s-ar fi surpat, cu excepţia gurii şi a globilor săi oculari, care erau proeminenţi ca trei sfere fine. Era editorul unei reviste numite Viitorul şi scrisese un articol despre Hank Rearden care se numea „Caracatiţa”. — 135 —

Bertram Scudder şi-a ridicat paharul gol şi l-a întins în tăcere către chelner, pentru încă un rând. A luat o înghiţitură din noua lui băutură, a văzut paharul gol din faţa lui Philip Rearden, care stătea lângă el, şi a ridicat un deget către chelner, făcându-i semn. A ignorat paharul gol din faţa lui Betty Pope, care stătea de cealaltă parte a lui Philip. — Uite, amice, a zis Bertram Scudder, cu ochii fixaţi în direcţia lui Philip, chiar dacă-ţi place sau nu, Legea egalităţii şanselor reprezintă un mare pas înainte. — Ce v-a făcut să credeţi că nu-mi place, domnule Scudder? a întrebat Philip umil. — O să doară puţin, nu? Braţul lung al societăţii încearcă să abroge măcar puţin legea hors d’ceuvres pe care o vezi pe-aici. A arătat cu mâna către restul barului. — De ce presupuneţi că nu sunt de acord cu asta? — Eşti de acord cu ea? a întrebat Bertram Scudder, fără vreo urmă de curiozitate în glas. — Da! a zis Philip repede. Tot timpul am pus binele public înaintea oricăror consideraţii personale. Am contribuit cu timp şi bani la Prietenii Progresului Global şi la cruciada lor pentru Legea Egalităţii de Şansă. Consider că e complet nedrept ca un singur om să deţină totul şi să nu le lase nimic celorlalţi. Bertram Scudder s-a uitat la el gânditor, dar fără un real interes. — Ei bine, asta e ciudat de frumos din partea ta, a zis el. — Unii oameni iau în serios problemele de morală, domnule Scudder, a zis Philip cu o mândrie ciudată în voce. — Despre ce vorbeşte, Philip? a întrebat Betty Pope. Nu ştim pe nimeni care deţine mai mult de o afacere, nu? — O, las-o mai moale! a zis Bertram Scudder cu o voce plictisită. — Nu văd de ce se face atâta caz de Legea egalităţii de şansă, a zis Betty Pope cu agresivitate, pe tonul unui expert în economie. Nu înţeleg de ce oamenii de afaceri sunt împotriva ei. E în avantajul lor. Dacă toată lumea e săracă, ei nu vor avea cui săşi vândă mărfurile. Dar dacă încetează să mai fie egoişti şi le dau şi celorlalţi o bucăţică din ce au ei, vor avea şansa de a lucra din greu şi de a avea mai mult. — Nu înţeleg de ce industriaşii ar trebui luaţi în seamă oricum, a zis Scudder. Când masele sunt sărace lipite şi încă mai există bunuri pe piaţă, e cretin să te aştepţi ca oamenii să fie opriţi de o bucată de hârtie numită act de proprietate. Drepturile de proprietate sunt o superstiţie. Cel care are o proprietate o are tocmai din bunăvoinţa celor care nu pun, pur şi simplu, mâna pe ea. Oamenii pot pune mâna pe ea în orice clipă. Dacă pot, de ce n-ar face-o? — Ar trebui s-o facă, a zis Claude Slagenhop. Au nevoie de ea. Nevoia e singurul lucru demn de luat în considerare. Dacă oamenii au nevoie, trebuie să pună întâi mâna pe lucruri şi să vorbească după aia. Claude Slagenhop s-a apropiat şi a reuşit cumva să se înghesuie între Philip şi Scudder, dându-l pe Scudder la o parte aproape imperceptibil. Slagenhop nu era înalt — 136 —

sau gras, dar avea un corp masiv, pătrăţos şi un nas spart. Era preşedintele Prietenilor Progresului Global. — Foamea nu stă după nimeni, a zis Claude Slagenhop. Ideile sunt doar aer cald. O burtă goală e un fapt cert. Am spus în toate discursurile mele că nu e necesar să vorbim atât de mult. Societatea suferă din lipsa posibilităţilor de afaceri în momentul ăsta, aşa că avem dreptul să punem mâna pe posibilităţile care se ivesc. Drept e orice e bun pentru societate. — N-a săpat singur după minereul ăla, nu? s-a smiorcăit Philip dintr-odată, cu o voce stridentă. A trebuit să angajeze sute de muncitori. Ei au făcut-o. De ce se crede atât de important? Cei doi bărbaţi s-au uitat la el, Scudder cu o sprânceană ridicată, Slagenhop fără nicio expresie. — O, Doamne! a zis Betty Pope, aducându-şi aminte. Hank Rearden stătea la un geam dintr-un colţ întunecat al salonului. Spera că nimeni n-o să-l observe măcar pentru câteva minute. Tocmai scăpase din ghearele unei femei de vârsta a doua, care îi povestise despre experienţele ei paranormale. Stătea acolo, uitându-se pe geam. În depărtare, strălucirea roşie a Rearden Steel se vedea pe cer. A privit-o şi a trăit o clipă de linişte. S-a întors cu faţa către salon. Niciodată nu-i plăcuse casa lui; totul fusese alegerea lui Lillian. Dar, în seara asta, culorile amestecate ale rochiilor de seară puneau în plan secund aspectul camerei şi îi dădeau un aer de veselie strălucitoare. Îi plăcea să vadă oamenii voioşi, chiar dacă nu înţelegea felul acesta de a se simţi bine. S-a uitat la flori, la scânteierile de lumină din paharele de cristal, la braţele şi umerii dezgoliţi ai femeilor. Afară bătea un vânt rece, măturând petice goale de pământ. A văzut ramurile subţiri ale unui copac cum se încovoaie, ca nişte braţe care se mişcă disperat să ceară ajutor. Copacul se vedea în strălucirea fabricii. Nu putea să denumească acel sentiment straniu. Nu avea cuvinte pentru a-i materializa cauza, trăsăturile, înţelesul. Ceva din el era voioşie, dar era solemn ca o decapitare – nu ştia a cui. Când s-a întors în mulţime, zâmbea. Dar zâmbetul s-a risipit dintr-odată când a văzut un nou oaspete intrând pe uşă: era Dagny Taggart. Lillian s-a grăbit să o întâmpine, studiind-o curioasă. Se mai întâlniseră înainte, cu unele ocazii, şi i se părea ciudat s-o vadă pe Dagny Taggart purtând o rochie de seară. Era o rochie neagră cu un corsaj care trecea numai peste un umăr, lăsându-l pe celălalt dezgolit; umărul dezgolit era singurul accesoriu al rochiei. Văzând-o numai în costumele pe care le purta, nimeni nu se putea gândi la corpul lui Dagny Taggart. Rochia neagră părea să arate mult prea mult, pentru că era uluitor să descoperi că trăsăturile umărului ei erau fragile şi frumoase şi că brăţara cu diamante de pe încheietura ei era o dovadă supremă a feminităţii: era dovada faptului că eşti în lanţuri. — 137 —

— Domnişoară Taggart, e o surpriză să vă văd aici, a zis Lillian Rearden, cu muşchii feţei forţându-se să se încordeze sub forma unui zâmbet. Nu sperasem că o invitaţie din partea mea o să vă facă să lăsaţi deoparte treburile mult mai importante pe care le aveţi. Permiteţi-mi să mă simt flatată. James Taggart intrase cu sora lui. Lillian i-a zâmbit precum un post-scriptum grăbit, de parcă atunci l-ar fi zărit pentru prima dată. — Bună, James. Ăsta e dezavantajul popularităţii – oamenii tind să perceapă prezenţa ta în plan secund când sunt surprinşi de prezenţa surorii tale. — Nimeni nu poate fi la fel de popular ca tine, Lillian, a răspuns el, cu un zâmbet vag pe faţă. Sau să te piardă din ochi. — Pe mine? O, dar eu sunt destul de resemnată cu locul din umbra soţului meu. Sunt conştientă că soţia unui mare om trebuie să fie mulţumită cu gloria din umbră – nu credeţi, domnişoară Taggart? — Nu, a zis Dagny, nu cred. — Este acesta un compliment sau un reproş, domnişoară Taggart? Dar iertaţi-mă dacă recunosc că sunt neajutorată. Pe cine aş putea să vă prezint? Mă tem că nu pot să vă ofer decât chelneri şi artişti, iar ei nu v-ar interesa, sunt sigură. — Mi-ar plăcea să-l găsesc pe Hank şi să-l salut. — Bineînţeles. James, îţi aduci aminte că ai zis că vrei să-l întâlneşti pe Balph Eubank? – o, da, e aici – o să-i spun că i-ai lăudat ultimul roman la cina doamnei Whitcomb! Străbătând camera, Dagny s-a întrebat de ce a zis că voia să-l găsească pe Hank Rearden, ce o oprise să spună că-l văzuse din momentul în care intrase în salon? Rearden stătea la celălalt capăt al camerei mari, uitându-se la ea. A privit-o apropiindu-se, dar nu a făcut niciun pas pentru a-i ieşi în întâmpinare. — Bună, Hank. — Bună seara. El a făcut o plecăciune politicoasă, impersonală, iar mişcările corpului său erau în concordanţă cu hainele lui sobre, distinse. Nu a zâmbit. — Mulţumesc pentru invitaţia din seara asta, a zis ea veselă. — Nu o să mă prefac că eram la curent cu asta. — A? Atunci mă bucur că doamna Rearden s-a gândit la mine. Am vrut să fac o excepţie. — O excepţie? — Nu prea merg la petreceri. — Sunt bucuros că această petrecere este excepţia. Nu adăugase „domnişoară Taggart”, dar sunase ca şi când ar fi adăugat. Formalitatea comportamentului lui era atât de neaşteptată, încât Dagny nu era capabilă să se adapteze. — Am vrut să sărbătoresc, a zis ea. — 138 —

— Să sărbătoreşti aniversarea nunţii mele? — O, e aniversarea nunţii tale? N-am ştiut. Felicitări, Hank. — Ce aveai de gând să sărbătoreşti? — Mă gândeam că o să fac o pauză. Propria mea sărbătoare – în onoarea ta şi a mea. — Pentru ce? Ea s-a gândit la noua linie din Munţii Stâncoşi din Colorado, care prindea contur încet-încet şi se apropia din ce în ce mai mult de scopul ei: sondele de petrol Wyatt. Vedea strălucirea verde-albăstrie a şinelor pe pământul îngheţat, printre buruienile uscate, printre bolovanii golaşi, printre cocioabele în putrefacţie ale aşezărilor pe jumătate moarte de foame. — În onoarea primelor şaizeci de mile de şine din metal Rearden, a răspuns ea. — Apreciez. Tonul vocii lui era unul care s-ar fi potrivit mai mult dacă el ar fi spus: „N-am auzit niciodată de aşa ceva”. Nu mai avea ce să spună. Se simţea ca şi când ar fi vorbit cu un străin. — Domnişoară Taggart! o voce energică le-a spart tăcerea. Asta vreau să spun când spun că Hank Rearden poate face miracole! Un om de afaceri pe care ei îl cunoşteau se apropiase, zâmbind către ea cu o uluire încântată. Ei trei ţinuseră destul de des conferinţe de ultimă oră în ceea ce privea transportul de marfă şi livrările de oţel. Acum, el se uita la ea şi doar faţa lui era un întreg discurs pe tema schimbării înfăţişării ei, schimbare pe care, s-a gândit ea, Rearden n-o observase. Ea a râs, răspunzând la salutul bărbatului, nedându-şi timp să perceapă foarte bine bruma neaşteptată de dezamăgire, gândul trecut sub tăcere că ar fi vrut să vadă privirea asta pe faţa lui Rearden. A schimbat câteva fraze cu bărbatul acela. Când s-a întors, Rearden plecase. — Deci aia e faimoasa ta soră? i-a zis Balph Eubank lui James Taggart, uitându-se la Dagny. — Nu ştiam că sora mea e faimoasă, a zis Taggart, înţepându-l puţin. — Dar, dragul meu, ea e un fenomen neaşteptat în domeniul economiei, aşa că trebuie să te aştepţi ca oamenii să vorbească despre ea. Sora ta e ca un simptom al bolii secolului nostru. Un produs decadent al erei maşinilor. Maşinile au distrus umanitatea din om, l-au îndepărtat de pământ, i-au furat artele naturale, i-au ucis sufletul şi l-au transformat într-un robot insensibil. Ăsta e un exemplu perfect – o femeie care conduce o companie feroviară în loc să croşeteze şi să facă copii. Rearden s-a mişcat printre oaspeţi, încercând să nu fie prins în conversaţia asta. Sa uitat prin cameră; nu era nimeni cu care să fi vrut să vorbească. — Deci, Hank Rearden, nu eşti un om atât de rău când cineva te cunoaşte aici, în cuşca leului. Dacă ai face câte o conferinţă de presă din când în când, ne-ai avea de partea ta. — 139 —

Rearden s-a întors şi s-a uitat sceptic la cel care a spus asta. Era un tânăr ziarist din sfera jerpeliţilor, care lucra la un tabloid radical. Familiaritatea excesivă a abordării lui părea să implice faptul că alesese să fie obraznic pentru că ştia că Rearden nu s-ar fi asociat niciodată cu un astfel de om. Rearden nu i-ar fi dat voie să intre în fabricile lui; dar bărbatul era oaspetele lui Lillian; s-a abţinut; l-a întrebat sec: — Ce vrei? — Nu eşti atât de rău. Ai talent. Talent tehnologic. Bine, normal că nu sunt de acord cu metalul tău Rearden. — Nu am nevoie de aprobarea ta. — Ei bine, Bertram Scudder a zis că politicile tale… a început bărbatul cu avânt, arătând către bar, dar s-a oprit, ca şi când ar fi trecut o limită pe care nu avea de gând să o treacă. Rearden s-a uitat la bărbatul neîngrijit care se sprijinea de bar. Lillian le făcuse cunoştinţă, dar nu fusese atent la nume. S-a întors cu spatele şi a plecat, într-o manieră care nu îi permitea puştiului să se ţină după el. Lillian s-a uitat direct în ochii lui când Rearden a întrerupt-o dintr-o conversaţie pe care o avea în mijlocul unui grup şi, fără să zică un cuvânt, s-a retras într-un loc unde nu puteau fi auziţi. — Ăla e Scudder de la Viitorul? a întrebat el, arătând cu mâna. — Da. S-a uitat la ea în tăcere, fără să fie capabil să-şi creadă urechilor, fără să fie capabil măcar să înceapă să înţeleagă. Ochii ei îl urmăreau. — Cum ai putut să-l inviţi aici? a întrebat el. — Henry, nu fi ridicol. Nu ai vrea să creadă lumea că eşti îngust la minte, nu? Trebuie să înveţi să tolerezi opiniile celorlalţi şi să le respecţi dreptul la replică. — În casa mea? — Hai, nu fi arţăgos! El n-a mai zis nimic, deoarece în mintea lui nu erau afirmaţii coerente, ci două imagini care păreau să se holbeze la el. A văzut articolul „Caracatiţa”, de Bertram Scudder, care nu era o prezentare a unor idei, ci mai degrabă o găleată de rahat golită în public – un articol care nu conţinea niciun fapt, nici măcar unul inventat, ci arunca un amalgam de şicane şi adjective în care nu era nimic clar în afara răutăţii mârşave de a denunţa fără a considera că e nevoie de dovezi. Şi a văzut trăsăturile de pe faţa lui Lillian, puritatea mândră în care a crezut atunci când s-a căsătorit cu ea. Când a văzut-o din nou, a înţeles că asta era numai în mintea lui, pentru că ea era faţă în faţă cu el, privindu-l. Într-o secundă subită în care a revenit la realitate, el s-a gândit că tot ce a văzut în ochii ei era plăcere. Dar în următoarea secundă şi-a adus aminte că era întreg la cap şi că aşa ceva nu era posibil. — E prima dată când l-ai invitat pe… a folosit un cuvânt obscen cu o precizie — 140 —

insensibilă – în casa mea. Şi ultima. — Cum îndrăzneşti să foloseşti un asemenea… — Nu te certa cu mine, Lillian. Dacă începi, o să-l dau afară chiar acum. I-a oferit un moment pentru a răspunde, pentru a obiecta, pentru a urla dacă asta voia. Ea a rămas tăcută, fără să se uite la el, doar obrajii ei erau puţin supţi, ca şi când cineva i-ar fi dezumflat. Mergând la întâmplare printre spiralele de lumină, voci şi parfumuri, a simţit o teamă rece. Ştia că trebuia să se gândească mai mult la Lillian şi să găsească un răspuns la ghicitoarea caracterului ei, pentru că asta fusese o revelaţie pe care nu o putea ignora; dar el nu s-a gândit la ea şi a simţit teama asta pentru că ştia că răspunsul nu mai conta demult pentru el. S-a oprit dintr-odată. În pragul uşii, în celălalt capăt al încăperii, a văzut o siluetă înaltă, arogantă a unui bărbat care s-a oprit pentru o clipă înainte de a intra. Nu-l întâlnise niciodată pe bărbatul ăsta, dar dintre toate feţele notorii care erau pe primele pagini ale ziarelor, pe asta o dispreţuia cel mai tare. Era Francisco d’Anconia. Rearden nu băgase niciodată în seamă prea mult oamenii precum Bertram Scudder. Dar în fiecare oră a vieţii sale, cu mândria şi efortul fiecărui moment, când muşchii sau mintea lui erau epuizate, la fiecare pas pe care îl făcuse ca să se ridice din minele Minnesotei şi să-şi transforme efortul în aur, cu tot respectul său profund pentru bani şi pentru sensul lor, îl dispreţuia pe risipitorul ăsta, care nu ştia cum să se bucure de marele dar al averii moştenite. În faţa lui, s-a gândit, era cel mai demn de dispreţ exemplar din specia lui. L-a văzut pe Francisco d’Anconia intrând, făcând o plecăciune în faţa lui Lillian şi apoi mergând către ceilalţi ca şi când camera aia ar fi fost a lui, cu toate că nu intrase niciodată acolo. Toate privirile s-au întors către el, ca şi când i-ar fi controlat ca pe nişte păpuşi. Apropiindu-se încă o dată de Lillian, Rearden a zis, fără a fi nervos, cu un dispreţ care se transforma în amuzament: — Nu ştiam că-l cunoşti. — L-am întâlnit la câteva petreceri. — E şi el unul dintre prietenii tăi? — Categoric nu! Resentimentul tăios era autentic. — Atunci de ce l-ai invitat? — Nu poţi să dai o petrecere – o petrecere care să însemne ceva – când el e în ţară şi să nu-l inviţi. E o bătaie de cap dacă vine, dar o bilă neagră dacă nu vine. Rearden a râs. O prinsese cu garda jos – nu recunoştea lucrurile de genul ăsta de obicei. — Uite, a zis el plictisit, nu vreau să-ţi stric petrecerea. Dar ţine-l departe de mine. Nu te apuca să ne faci cunoştinţă. Nu vreau să-l cunosc. Nu ştiu cum o să faci asta, dar eşti o gazdă expertă, aşa că fă-o. — 141 —

Dagny stătea nemişcată când l-a văzut pe Francisco apropiindu-se. A făcut o plecăciune scurtă când a trecut pe lângă ea. Nu s-a oprit, dar ea ştia că se oprise un moment, măcar în mintea lui. L-a văzut zâmbind uşor, ca şi când ar fi vrut să arate că înţelegea şi nu voia să recunoască. Ea s-a întors cu spatele. Spera să-l evite pentru tot restul serii. Balph Eubank se alăturase grupului din jurul doctorului Pritchett şi spunea, vizibil enervat: — …nu, nu poţi să te aştepţi ca oamenii să înţeleagă ţelurile înalte ale filosofiei. Cultura ar trebui să fie luată din mâinile avarilor. Avem nevoie de o indemnizaţie de la stat pentru literatură. E dezgustător ca artiştii să fie trataţi ca vânzătorii ambulanţi şi arta să trebuiască să fie vândută ca săpunul. — Vrei să spui că problema ta e că nu se vând ca săpunul? a întrebat Francisco d’Anconia. Nu îl văzuseră apropiindu-se; conversaţia s-a oprit, ca şi când cineva ar fi apăsat pe un buton; majoritatea lor nu-l întâlnise niciodată, dar l-au recunoscut imediat cu toţii. — Voiam să spun… a început Balph Eubank nervos şi a închis dintr-odată gura; a văzut interesul de pe faţa interlocutorilor lui, dar nu mai era interes pentru filosofie. — Salutare, profesore! a zis Francisco, făcând o plecăciune în faţa lui dr. Pritchett. Nu era niciun fel de plăcere pe faţa doctorului Pritchett când a răspuns la salut şi a făcut câteva prezentări. — Discutam un subiect extrem de interesant, a zis matroana zeloasă. Dr. Pritchett ne spunea că nimicul înseamnă totul. — Ar trebui ca el să ştie asta mai bine ca oricine, a zis Francisco serios. — Nu credeam că îl cunoaşteţi pe dr. Pritchett atât de bine, señor d’Anconia, a zis ea şi s-a întrebat de ce profesorul părea deranjat de remarca ei. — Sunt un absolvent al şcolii la care dr. Pritchett lucrează în prezent, Universitatea Patrick Henry. Dar am studiat cu unul dintre predecesorii săi – Hugh Akston. — Hugh Akston! a icnit frumoasa tânără. Dar n-aveaţi cum, señor d’Anconia! Sunteţi mult prea tânăr. Am crezut că el e unul dintre marile nume ale… secolului precedent. — Poate în spirit, madame. Nu în fapt. — Dar am crezut că a murit cu mulţi ani în urmă. — Poftim? Nu. Încă e în viaţă. — Atunci de ce nu mai auzim nimic despre el? — S-a retras acum nouă ani. — Nu e asta ciudat? Când un politician sau un star de cinema se retrage, citim poveşti despre asta pe prima pagină. Dar când un filosof se retrage, oamenii nici măcar nu bagă de seamă. — Până la urmă bagă de seamă. Un bărbat tânăr a zis, uluit: — 142 —

— Am crezut că Hugh Akston a fost unul dintre clasicii aceia pe care nimeni nu îi mai studiază acum, poate doar la istoria filosofiei. Am citit recent un articol care se referea la el ca la ultimul mare adept al raţiunii. — Ce vă spunea Hugh Akston? a întrebat matroana zeloasă. Francisco a răspuns: — Ne spunea că totul înseamnă ceva. — Loialitatea dumneavoastră faţă de profesorul dumneavoastră e lăudabilă, señor d’Anconia, a zis dr. Pritchett sec. Am putea să considerăm că dumneavoastră sunteţi un exemplu al rezultatelor practice ale cursurilor sale? — Da. James Taggart se apropiase de grup şi aştepta să fie băgat în seamă. — Bună, Francisco. — Salut, James. — Ce coincidenţă, să ne întâlnim tocmai aici! De-abia aşteptam să vorbesc cu tine. — Asta e ciudat. Nu ai fost aşa întotdeauna. — Acum glumeşti, ca pe vremuri. Taggart se îndepărta încet, ca şi când nu şi-ar fi dat seama, de grup, sperând să-l atragă pe Francisco după el. Ştii că nu e nicio persoană în camera asta care să nu adore să vorbească cu tine. — Serios? Aş fi tentat să spun tocmai opusul. Francisco îl urma ascultător, dar s-a oprit la o distanţă destul de mică de ceilalţi, care încă îi puteau auzi. — Am încercat în toate modurile posibile să dau de tine, a zis Taggart, dar… dar circumstanţele nu au fost de partea mea. — Încerci să ascunzi fapul că eu n-am vrut să mă văd cu tine? — Ei bine… asta e… vreau să spun, de ce ai refuzat? — Nu aveam nicio idee despre ce am putea noi să vorbim. — Minele San Sebastián, desigur! Taggart a ridicat puţin vocea. — Ce-i cu ele? — Dar… Uite, Francisco, asta e o problemă serioasă. E un dezastru, un dezastru fără precedent, şi nimeni nu pare să înţeleagă ce naiba s-a întâmplat. Nu ştiu ce să cred. Nu înţeleg nimic. Am dreptul să ştiu. — Dreptul? Nu eşti cam de modă veche, James? Ce anume vrei să ştii? — Ei bine, în primul rând, naţionalizarea – ce ai de gând să faci cu privire la asta? — Nimic. — Nimic?! — Cu siguranţă nu vrei ca eu să fac ceva în direcţia aia. Minele mele şi calea ta ferată au fost confiscate la dorinţa poporului. Nu ai vrea ca eu să mă opun voinţei poporului, nu? — Francisco, nu-i de glumă cu asta! — Nu m-am gândit niciodată că-i de glumă. — Am dreptul la o explicaţie! Le datorezi acţionarilor tăi o explicaţie a şaradei — 143 —

ăsteia! De ce ai ales o mină care nu e bună de nimic? De ce ai pierdut toate milioanele alea? Ce fel de escrocherie parşivă a fost asta? Francisco stătea acolo şi îl privea cu o uluire politicoasă. — James, a zis el, am crezut c-o să fii de acord cu asta. — Să fiu de acord? — Am crezut că o să fii de părere că minele San Sebastián sunt produsul practic al unui ideal moral. Gândindu-mă la felul în care tu şi cu mine ne-am contrazis în trecut, m-am gândit că o să fii fericit când o să vezi că acţionez în concordanţă cu principiile tale. — Despre ce vorbeşti? Francisco a dat din cap cu tristeţe. — Nu ştiu de ce îmi numeşti comportamentul parşiv. M-am gândit că o să vezi în asta o practică a politicilor pe care le predică o întreagă lume. Nu e toată lumea de părere că egoismul e cel mai mare rău? Am fost complet altruist cu proiectul San Sebastián. Nu e diabolic să urmăreşti propriile tale interese? Nu am avut absolut niciun interes personal în toată afacerea asta. Nu e diabolic să lucrezi pentru profit? N-am lucrat pentru profit – am pierdut. Nu e toată lumea de acord că scopul şi justificarea unui complex industrial nu este producţia, ci bunăstarea angajaţilor lui? Minele San Sebastián au fost cea mai de succes investiţie din istoria industriei: n-au produs cupru deloc, dar au oferit mijloace de întreţinere pentru mii de oameni care nu ar fi putut să câştige nici măcar într-o viaţă cât au primit pentru o zi de muncă, muncă pe care nu au fost în stare s-o facă. Nu e agreat de toată lumea faptul că un proprietar este un parazit şi un exploatator, că angajaţii fac toată munca şi creează produsul respectiv? Nu am exploatat pe nimeni. Nu am îngreunat minele San Sebastián cu prezenţa mea, le-am lăsat în mâinile oamenilor care contează. Nu am judecat valoarea proprietăţii respective. I-am oferit-o unui specialist în minerit. Nu era un specialist foarte bun, dar avea nevoie neapărat de slujba aia. Nu e general acceptat că, atunci când angajezi un om pentru o slujbă, nevoia lui e pe primul loc, nu abilităţile lui? Nu crede toată lumea că, pentru a primi bunurile, tot ce trebuie să faci e să ai nevoie de ele? Am pus în aplicare fiecare principiu moral al vremurilor noastre. Mă aşteptam la mulţumiri şi la o recunoaştere a intenţiilor. Nu pricep de ce sunt atacat din toate părţile. În tăcerea celor care au ascultat, singurul comentariu a fost un chicotit subit, strident al lui Betty Pope: ea nu înţelesese nimic, dar vedea privirea de furie neputincioasă de pe faţa lui James Taggart. Oamenii se uitau la Taggart şi aşteptau un răspuns. Nu îi interesa deloc problema, dar erau distraţi de spectacolul ăsta, în care cineva era stingherit. Taggart a afişat un zâmbet superior. — Te aştepţi să iau asta în serios? a întrebat el. — Era o vreme, a răspuns Francisco, când nu credeam că cineva ar putea să ia în — 144 —

serios aşa ceva. M-am înşelat. — E strigător la cer! Vocea lui Taggart era din ce în ce mai ridicată. E pur şi simplu strigător la cer să tratezi responsabilităţile publice cu o asemenea frivolitate! S-a întors şi a plecat repede de acolo. Francisco a ridicat din umeri, desfăcându-şi mâinile: — Vezi? Ştiam că nu vrei să vorbeşti cu mine. Rearden stătea singur, în capătul celălalt al camerei. Philip l-a văzut, s-a apropiat de el şi i-a făcut un semn cu mâna lui Lillian, chemând-o acolo. — Lillian, nu cred că Henry se simte bine aici, a zis el, zâmbind; nu-ţi puteai da seama dacă zâmbetul lui batjocoritor era pentru Lillian sau pentru Rearden. Ce putem face în privinţa asta? — O, prostii! a zis Rearden. — Mi-ar plăcea să ştiu ce pot face în privinţa asta, Philip, a zis Lillian. Tot timpul mi-am dorit ca Henry să poată să se relaxeze. E atât de serios de fiecare dată. E un puritan atât de rigid. Tot timpul am vrut să-l văd beat, măcar o dată. Dar m-am dat bătută. Ai vreo idee? — O, nu ştiu! Dar n-ar trebui să stea aici singur. — Las-o moartă, a zis Rearden. Chiar dacă nu voia să le rănească sentimentele, nu s-a putut abţine să adauge: Nu ştiţi cât de tare am încercat să fiu lăsat singur. — Uite, vezi? i-a zâmbit Lillian lui Philip. Să te bucuri de viaţă şi de oameni nu-i aşa de simplu ca turnarea unei tone de oţel. Nu poţi să ai ţeluri intelectuale la piaţă. Philip a chicotit. — Nu pentru ţelurile intelectuale sunt eu îngrijorat. Cât de sigură eşti de chestiile alea puritane, Lillian? Dacă eram în locul tău, nu-l lăsam să studieze terenul. Sunt prea multe femei frumoase aici în seara asta. — Henry să aibă gânduri infidele? Îl flatezi, Philip. Îi supraestimezi curajul. I-a zâmbit rece lui Rearden pentru un moment şi după aceea a plecat. Rearden s-a uitat la fratele lui. — Ce naiba crezi că faci? — O, termină cu rahaturile astea puritane! Nu poţi să guşti o glumă? Plimbându-se fără ţintă prin mulţime, Dagny se întreba de ce acceptase invitaţia la petrecerea asta. Răspunsul o uluia: era pentru că vruse să-l vadă pe Hank Rearden. Uitându-se la el aşa, în mijlocul oamenilor, realizase pentru prima dată contrastul. Figurile celorlalţi păreau agregate de trăsături interschimbabile, fiecare încercând din răsputeri să intre în anonimitate, să semene cu celălalt, şi toate arătau de parcă s-ar fi topit. Faţa lui Rearden, cu trăsăturile ei ascuţite, cu ochii lui albaştri, cu părul lui blond-cenuşiu, avea duritatea gheţii; claritatea fermă a liniilor ei îl făcea să pară ca şi când ar fi fost lovit în plin de o rază de lumină. Ochii ei se întorceau la el involuntar. Niciodată nu li se intersectaseră privirile. Nu putea să creadă că o evita intenţionat – nu putea să aibă niciun motiv pentru asta; cu — 145 —

toate astea, ştia sigur că o făcea. Voia să-l abordeze şi să se convingă că greşea. Ceva o oprea; nu putea să înţeleagă ezitarea asta. Rearden purta o conversaţie cu mama lui şi cu două doamne pe care ea voia ca el să le distreze cu poveşti din tinereţe, din vremurile zbuciumate. El s-a supus, spunându-şi că era mândră de el în felul ei. Dar se simţea ca şi când ceva în maniera ei sugera încontinuu că ea îl ghidase în drumul său şi că ea era singurul motiv al succesului său. A fost fericit când l-a lăsat să plece. După aceea s-a refugiat din nou la adăpostul geamului. A stat acolo o vreme, sprijinindu-se de acea senzaţie de intimitate ca şi cum ar fi fost un suport fizic. — Domnule Rearden, a zis o voce calmă din spatele lui, permiteţi-mi să mă prezint. Numele meu e d’Anconia. Rearden s-a întors, uluit; vocea lui d’Anconia avea în ea un ton de respect autentic pe care îl întâlnise foarte rar. — Bună seara, a răspuns el. Vocea lui era răstită şi seacă, dar răspunsese. — Am observat că doamna Rearden a evitat să mă prezinte şi pot doar să ghicesc motivul. Aţi prefera să plec din casa dumneavoastră? Faptul că a spus lucrurilor pe nume în loc să le evite era atât de diferit de modul în care se comportau bărbaţii pe care îi cunoştea, îi luase pur şi simplu o piatră de pe inimă, aşa că Rearden a rămas tăcut pentru un moment, studiindu-i faţa lui d’Anconia. Francisco fusese atât de direct, nu i-o zisese nici ca pe un reproş, nici ca pe o cerere, ci o zisese într-o manieră care îi respecta demnitatea atât lui Rearden, cât şi lui. — Nu, a zis Rearden, n-am spus niciodată asta. — Vă mulţumesc. În cazul ăsta, îmi veţi permite să discut cu dumneavoastră. — De ce aţi dori să discutaţi cu mine? — Motivele mele nu au cum să prezinte interes în momentul ăsta. — Iar conversaţia mea e de tipul aceleia care cu siguranţă nu v-ar interesa deloc pe dumneavoastră. — Greşiţi cu privire la unul dintre noi, domnule Rearden, sau cu privire la amândoi. Am venit la această petrecere doar ca să vă întâlnesc. Fusese un ton uşor de amuzament în vocea lui Rearden de până atunci; acum se transformase în dispreţ. — La început aţi jucat cu cărţile pe faţă. Faceţi-o în continuare. — O fac. — De ce aţi vrut să mă întâlniţi? Ca să mă faceţi să pierd nişte bani? Francisco s-a uitat direct în ochii lui. — Da… la un moment dat, da. — Ce e de data asta? O mină de aur? Francisco a dat încet din cap; faptul că mişcarea fusese conştientă, deliberată îi — 146 —

dădea un aer de tristeţe. — Nu, a zis el. Nu vreau să vă vând nimic. De fapt, nici lui James Taggart n-am încercat niciodată să-i vând mina de cupru. El a venit la mine. Dumneavoastră n-o să veniţi. Rearden a râs pe înfundate. — Dacă înţelegeţi asta, avem o bază solidă de conversaţie. Continuaţi în direcţia asta. Dacă nu aveţi vreo investiţie extravagantă în minte, de ce aţi vrut să vă întâlniţi cu mine? — Pentru a vă cunoaşte. — Ăsta nu-i un răspuns. E doar un alt mod de a spune acelaşi lucru. — Nu chiar, domnule Rearden. — Doar nu vă referiţi cumva la câştigarea încrederii mele? — Nu. Nu-mi plac oamenii care vorbesc sau gândesc pentru a câştiga încrederea cuiva. Dacă acţiunile unui individ sunt oneste, el nu are nevoie de încrederea celorlalţi, doar de gândirea lui raţională. Persoana care are nevoie de o gratificare morală de acest tip are intenţii mincinoase, fie că recunoaşte asta sau nu. Privirea uimită a lui Rearden se îndrepta spre el ca un reflex involuntar al mâinii care se prinde de un punct de sprijin în timpul căderii. Privirea trăda dorinţa lui Rearden de a afla mai multe despre omul pe care credea că îl vede. După aceea, Rearden a strâns încet din ochi, aproape închizându-i, anulând imaginea şi nevoia. Faţa lui era dură; avea o expresie severă, o severitate interioară direcţionată către propria persoană; părea sobră şi singură. — Bine, a zis el. Ce vreţi, dacă nu încrederea mea? — Vreau să vă înţeleg. — De ce? — Pentru un motiv personal care nu vă priveşte acum. — Ce vreţi să înţelegeţi din mine? Francisco s-a uitat în tăcere la întunericul din spatele geamului. Focul fabricii se stingea încet. Mai era doar o dâră subţire de roşu la marginea pământului, îndeajuns însă pentru a contura norii în vâltoarea furtunii de pe cer. Forme neclare se mişcau prin aer şi dispăreau, forme de ramuri care păreau să fie însăşi furia furtunii. — E o noapte groaznică pentru orice animal prins fără apărare pe câmpul ăsta, a zis Francisco d’Anconia. E unul din momentele în care oamenii ar trebui să aprecieze că sunt oameni. Rearden n-a răspuns imediat; apoi a zis, ca şi când ar fi vorbit singur, cu o urmă de uluire în voce: — Interesant… — Ce? — Mi-aţi citit gândurile… — Chiar aşa? — 147 —

— …da, mă gândeam exact la asta, dar nu reuşeam s-o pun în cuvinte. — Ar trebui să vă spun restul cuvintelor? — Daţi-i drumul. — Stăteaţi aici şi priveaţi furtuna cu cea mai mare mândrie pe care o poate avea cineva – pentru că puteţi avea flori de vară şi femei pe jumătate dezbrăcate în casa dumneavoastră într-o noapte ca asta; ce dovadă mai clară a victoriei în faţa furtunii ar putea exista? Şi dacă nu eraţi dumneavoastră, majoritatea oamenilor de aici ar fi fost neajutoraţi, undeva în mijlocul acelui câmp, la mila vântului. — De unde aţi ştiut asta? Când a pus întrebarea, Rearden a realizat că omul ăsta nu-i spusese ce gândeşte, ci îi identificase cel mai ascuns şi intim sentiment, şi că el, care nu ar fi recunoscut nimănui asta, o recunoscuse imediat. A văzut o străfulgerare în ochii lui Francisco, o străfulgerare precum un zâmbet sau o bifă. — Ce aţi putea dumneavoastră să ştiţi despre un asemenea sentiment de mândrie? a întrebat Rearden tăios, ca şi când dispreţul acestei întrebări putea cumva să şteargă confidenţa pe care i-o făcuse mai devreme. — Am simţit şi eu asta cândva, când eram tânăr. Rearden s-a uitat la el. Nu era nici aroganţă, nici compătimire pe faţa lui Francisco; trăsăturile frumoase, ca sculptate, şi ochii albaştri, limpezi aveau în ei ceva tăcut; faţa era sinceră, gata să încaseze orice lovitură. — De ce vreţi să vorbiţi despre asta? a întrebat Rearden, împins de la spate de o compasiune de-o clipă. — Să spunem că din recunoştinţă, domnule Rearden. — Recunoştinţă pentru mine? — Dacă o acceptaţi. Vocea lui Rearden a devenit fermă: — Nu am cerut recunoştinţă. N-am nevoie de ea. — N-am spus că aveţi nevoie de ea. Dar dintre toţi cei pe care îi salvaţi de furtună în noaptea asta, eu sunt cel care v-o oferă. După un moment de tăcere, Rearden a întrebat cu o voce joasă, care semăna cu o ameninţare: — Ce credeţi că faceţi? — Vă atrag atenţia asupra oamenilor pentru care munciţi. — E nevoie de un om care n-a muncit o zi în viaţa lui pentru a gândi sau a spune aşa ceva. Dispreţul din vocea lui Rearden avea o urmă de linişte; fusese dezarmat de greşeala pe care crezuse că o făcuse cu privire la caracterul interlocutorului său; acum era sigur din nou. N-aţi înţelege dacă v-aş spune că omul munceşte pentru el, chiar dacă trage după el o întreagă cohortă de oameni ca dumneavoastră. Acum o să ghicesc eu la ce vă gândiţi: daţi-i drumul, spuneţi că e dizgraţios, că sunt egoist, vanitos, fără inimă, crud. Sunt. Nu vreau niciun cuvânt din porcăria aia cu oamenii — 148 —

pentru care muncesc eu. Nu muncesc pentru nimeni. Pentru prima dată a văzut o privire care trăda o reacţie personală, o privire care trăda tinereţea şi dorinţa. — Singurul lucru greşit în ceea ce aţi spus, a răspuns Francisco, e acela că permiteţi oamenilor să numească ceea ce faceţi dizgraţios. În tăcerea sceptică a lui Rearden, Francisco a arătat către mulţimea din cameră şi a întrebat: De ce îi trageţi după dumneavoastră? — Pentru că sunt o mulţime de copii trişti care se luptă disperat pentru supravieţuire, în timp ce eu, eu nici măcar nu simt povara. — De ce nu le spuneţi asta? — Ce? — Că munciţi pentru dumneavoastră, nu pentru ei. — Ei ştiu asta. — Da, o ştiu. Fiecare persoană din camera asta o ştie. Dar au impresia că dumneavoastră n-o ştiţi. Şi unicul lor scop e să nu aflaţi. — De ce ar trebui să mă intereseze ce gândesc ei? — Pentru că e o luptă în care trebuie să alegeţi o tabără. — O luptă? Ce luptă? Biciul e la mine. Nu lupt cu cei care n-au nicio armă. — Chiar n-au nicio armă? Au o armă împotriva dumneavoastră. E singura lor armă, dar e o armă teribilă. Gândiţi-vă cândva la asta. — Ce vă face să spuneţi asta? — Faptul că sunteţi atât de nefericit. Rearden putea să accepte orice formă de reproş, abuz, orice jignire pe care cineva alegea să i-o arunce; singura reacţie umană pe care n-o putea accepta era mila. Primise lovitura în plin; o furie rece, de nestăpânit îl cuprinsese dintr-odată şi îl adusese înapoi în camera aceea. A zis, luptându-se din răsputeri să nu scoată la iveală senzaţia prin care trecea. — Ce fel de neruşinare-i asta? De ce aţi spune una ca asta? — Să zicem că vreau să vă ofer cuvintele de care veţi avea nevoie la un moment dat. — De ce aţi dori să vorbiţi cu mine despre un asemenea lucru? — Pentru că sper să vă amintiţi de asta. Ce simţea în clipa aia, s-a gândit Rearden, era furia împotriva propriei persoane, pentru că se lăsase dus de valul conversaţiei şi îi plăcuse. Se simţea trădat şi avea impresia că e în faţa unui pericol iminent. — Vă aşteptaţi să uit cine sunteţi? a întrebat el, ştiind că ăsta era lucrul de care făcuse abstracţie. — Mă aştept să nu vă gândiţi deloc la mine. Sub acea furie, sentimentul pe care Rearden nu recunoştea că îl încearcă era o uşoară durere. Dacă recunoştea că el există, atunci ştia că o să audă mereu vocea lui Francisco zicând: „Sunt singurul care vă oferă asta… acceptaţi sau nu?…”. A auzit — 149 —

cuvintele şi tonul neobişnuit, solemn al vocii liniştite şi un răspuns inexplicabil al său, ceva dinăuntrul lui care voia să accepte plângând, să spună da, să-i spună omului ăstuia că acceptă, că avea nevoie de asta, chiar dacă nevoia lui nu putea fi numită, nu era recunoştinţă, iar el ştia că omul ăsta nu vruse să spună recunoştinţă. Cu voce tare, el a zis: — Nu am vrut să vorbesc cu dumneavoastră. Dar aţi vrut să auziţi asta şi o să o auziţi. Pentru mine există o singură formă de depravare. — Omul fără un scop. — Asta e adevărat. — Pot să-i iert pe toţi ceilalţi, ei nu sunt vicioşi, ci mai degrabă neajutoraţi. Dar dumneavoastră… pe dumneavoastră nu pot să vă iert. — Despre pericolele iertării voiam să vă avertizez. — Aţi avut cel mai mare noroc în viaţă. Ce aţi făcut cu el? Dacă sunteţi capabil să înţelegeţi toate lucrurile pe care le-aţi spus, cum puteţi să vorbiţi cu mine? Cum mai puteţi să priviţi în ochi pe oricine după distrugerea pe care aţi împrăştiat-o în jurul dumneavoastră odată cu afacerea mexicană? — E dreptul dumneavoastră să mă condamnaţi pentru asta, dacă doriţi. Dagny stătea lângă geam, în colţ, ascultându-i. Nu o observaseră. Îi văzuse împreună şi se apropiase, atrasă de un impuls pe care nu putea să-l explice şi căruia nu putea să-i reziste; părea extrem de important pentru ea să ştie ce îşi spuneau aceşti doi bărbaţi. Auzise ultimele câteva propoziţii. Nu crezuse niciodată că o să-l vadă pe Francisco în corzi, încasând. Putea să-şi distrugă adversarul în orice fel de luptă. Cu toate astea, era cu garda jos. Ştia că nu era indiferenţă; îl cunoştea îndeajuns de bine ca să-şi dea seama ce eforturi făcea pentru a rămâne calm – a văzut linia subţire a unui muşchi încordat pe obrazul lui. — Dintre toţi cei care trăiesc pe spinarea altora, a zis Rearden, dumneavoastră sunteţi singurul parazit. — V-am dat destule motive să credeţi asta. — Atunci ce drept aveţi dumneavoastră să vorbiţi cu mine despre ce înseamnă să fii bărbat? Dumneavoastră sunteţi cel care a trădat bărbăţia. — Îmi pare rău dacă sunteţi ofensat, dar ar trebui să consideraţi acele lucruri supoziţii. Francisco a făcut o plecăciune scurtă şi a dat să plece. Rearden a zis, involuntar, fără să ştie că întrebarea îi nega complet furia, că era o încercare de a-l opri pe omul ăsta şi de a-l ţine acolo: — Ce aţi vrut să înţelegeţi cu privire la persoana mea? Francisco s-a întors. Expresia de pe faţa lui nu se schimbase; pe ea se putea citi acelaşi respect nemărginit. — Am înţeles, a zis el. — 150 —

Rearden l-a privit cum se pierde în mulţime. Silueta unui majordom şi cea a lui dr. Pritchett, care s-a întins după încă un aperitiv, l-au acoperit pe Francisco. Rearden sa uitat înapoi pe geam; nu era nimic de văzut acolo în afara vântului. Dagny a făcut un pas înainte când el s-a întors; a zâmbit, sperând să înfiripe astfel o conversaţie. El s-a oprit. I se părea că se oprise fără tragere de inimă. Ea a vorbit repede, ca să rupă tăcerea. — Hank, de ce sunt atâţia intelectuali cu convingeri îndoielnice aici? Eu nu i-aş fi primit în casa mea. Nu asta voia să-i spună. Dar nu ştia ce voia să-i spună; niciodată până atunci prezenţa lui nu o lăsase fără cuvinte. L-a văzut strângând din pleoape precum o uşă care se închidea. — Nu văd niciun motiv pentru care n-ar trebui să-i inviţi la o petrecere, a zis el rece. — O, n-am vrut să critic felul în care îţi alegi oaspeţii. Dar… Ei bine, încerc să nu mă uit după Bertram Scudder. Dacă îl văd, o să-i dau două palme. Dagny a încercat să pară firească. Nu vreau să fac o scenă, dar nu cred c-o să mă pot abţine. Nu mi-a venit să cred când cineva mi-a spus că doamna Rearden l-a invitat. — Eu l-am invitat. — Dar… Tonul ei a scăzut dintr-odată. De ce? — Evenimentele de acest tip n-au nicio relevanţă pentru mine. — Îmi pare rău, Hank. Nu ştiam că eşti atât de tolerant. Eu nu sunt. El n-a zis nimic. — Ştiu că nu-ţi plac petrecerile. Nici mie. Dar uneori mă întreb… poate că noi suntem singurii care ar trebui să putem să ne bucurăm de ele. — Mi-e teamă că nu pot. — Nu de asta. Dar tu crezi că vreunul din oamenii ăştia se simte cu adevărat bine? Se forţează să fie mai insensibili şi mai pierduţi ca de obicei. Vor să fie degajaţi şi neimportanţi… Ştii, cred că numai dacă cineva e extrem de important poate să se simtă cu adevărat degajat. — N-am de unde să ştiu asta. Nu putea să-şi adapteze cuvintele la maniera lui formală de conversaţie; pur şi simplu, nu-i venea să creadă. Tot timpul fuseseră atât de familiari în biroul lui. Acum părea un bărbat în cămaşă de forţă. — Hank, uită-te în jurul tău. Dacă nu i-ai fi cunoscut pe niciunul dintre oamenii ăştia, nu-i aşa că ar fi părut frumos? Candelabrele şi hainele şi toată imaginaţia de care a fost nevoie ca să facă lucrurile astea posibile… Dagny se uita la ei. Nu văzuse că el n-o urmărea. El se uita la umbrele de pe umărul ei dezgolit, la umbrele albastre, fine pe care le făcea lumina care cădea prin părul ei. De ce le-am lăsat totul proştilor ăstora? Ar fi trebuit să fie al nostru. — Ce vrei să spui? — 151 —

— Nu ştiu… Tot timpul am crezut că petrecerile trebuie să fie interesante şi strălucitoare, precum nişte băuturi vechi. Ea a râs; era un soi de tristeţe în râsul ăla. Dar eu nici măcar nu beau. Ăsta e doar un alt simbol care nu înseamnă ce ar trebui să însemne. El era tăcut. Ea a adăugat: Poate că e ceva care ne scapă nouă. — Nu îmi dau seama ce ar putea fi. Pentru o secundă dezolantă, goală, a fost fericită că el nu înţelesese şi nu răspunsese, simţind că a lăsat prea mult la vedere, chiar dacă nu ştia ce anume lăsase la vedere. A dat din umeri, iar mişcarea a părut o convulsie. — E doar o mai veche iluzie de-a mea, a zis ea indiferentă. Doar o senzaţie care vine din când în când. Arată-mi cea mai recentă listă a preţurilor pentru oţel şi-mi trece. Nu ştia că ochii lui au urmărit-o când s-a îndepărtat. Se mişca încet prin cameră, fără să se uite la cineva anume. A văzut un mic grup înghesuindu-se lângă şemineul stins. În cameră nu era frig, dar ei păreau să se simtă mai bine stând acolo. — Nu ştiu de ce, dar începe să-mi fie frică de întuneric. Nu, nu acum, doar când sunt singur. Nopţile mă înspăimântă. Noaptea în sine. Cea care vorbise era o celibatară bătrână cu un aer de bună-creştere şi deznădejde. Cele trei femei şi cei doi bărbaţi din grup erau bine îmbrăcaţi, pielea feţei le era bine îngrijită, dar aveau o doză de precauţie încordată care le făcea vocile să fie mai joase decât în mod normal şi anula diferenţele de vârstă, făcându-i să pară cumva din trecut. Privirile lor erau exact ca acelea pe care le vedeai la grupurile respectabile. Dagny s-a oprit şi a ascultat. — Dar, draga mea, a întrebat unul dintre ei, de ce te sperie? — Nu ştiu, a zis celibatara. Nu mi-e frică de borfaşi sau de jafuri sau de lucruri de genul ăsta. Dar nu pot să dorm toată noaptea. Adorm doar când văd cerul cum devine albastru. E straniu. În fiecare seară, când se întunecă, am impresia că, de data asta, se întunecă de tot, că lumina n-o să revină niciodată. — Vărul meu, care trăieşte pe coasta Mainului, mi-a scris acelaşi lucru, a zis una dintre femei. — Noaptea trecută, a zis celibatara, am stat trează din cauza focurilor de armă. Se auzeau salve de tun în larg, pe mare. Nu erau scântei. Nu era nimic. Doar bufniturile astea, la intervale lungi, undeva în ceaţa Atlanticului. — Am citit ceva despre ele în ziarul de azi. Antrenament al Pazei de Coastă. — O, nu, a zis celibatara indiferentă. Toată lumea care trăieşte în zonă ştie ce-a fost. Era Ragnar Danneskjöld. Şi Paza de Coastă încercând să pună mâna pe el. — Ragnar Danneskjöld în Delaware Bay? a icnit o femeie. — O, da. Se zice că nu e prima dată aici. — L-au prins? — Nu. — Nimeni nu poate să-l prindă, a zis unul dintre bărbaţi. — 152 —

— Republica Populară a Norvegiei a pus o recompensă de un milion de dolari pe capul lui. — E o sumă imensă pentru un pirat. — Dar cum am putea noi să avem vreo siguranţă sau să ne facem planuri de viitor cu un pirat care ajunge unde vrea el, când vrea el? — Ştii ce a capturat aseară? a zis celibatara. Vasul ăla mare cu ajutoarele pe care le trimiseseră Republicii Populare Franceze. — Cum vinde bunurile pe care le fură? — Ah, nimeni nu ştie asta. — Am întâlnit odată un marinar care fusese pe una din navele atacate de el şi îl văzuse. Zicea că Ragnar Danneskjöld are părul auriu şi faţa cea mai înfricoşătoare de pe pământ, o faţă care nu trădează nicio emoţie. Dacă s-a născut vreodată un om fără inimă, el e ăla, a zis marinarul. — Un nepot de-al meu a văzut vasul lui Ragnar Danneskjöld într-o noapte, pe coasta Scoţiei. Mi-a scris că nu-şi putea crede ochilor. Zicea că era mai bun decât orice vas din flota Republicii Populare Engleze. — Se spune că se ascunde într-unul din fiordurile norvegiene unde nici Dumnezeu, nici vreun om nu-l vor găsi vreodată. Acolo se ascundeau şi vikingii în Evul Mediu. — Şi Republica Populară a Portugaliei oferă o recompensă pe capul lui. Ba chiar şi Republica Populară a Turciei. — Se spune că e un scandal naţional în Norvegia. Se trage din una dintre cele mai nobile familii ale lor. Şi-au pierdut averea cu generaţii în urmă, dar numele încă e faimos. Ruinele castelului lor încă mai există. Tatăl lui e episcop. L-a dezmoştenit şi la excomunicat. Dar asta n-a schimbat nimic. — Ştiaţi că Ragnar Danneskjöld a fost la şcoală în ţara asta? Da, în ţara asta. Universitatea Patrick Henry. — Glumeşti. — Nu. Verifică dacă nu mă crezi. — Ceea ce mă frământă pe mine e… Ştii tu, pur şi simplu nu-mi place. Nu-mi place că apare aici, în apele noastre. M-am gândit că lucruri de genul ăsta se pot întâmpla doar în ţinuturi pustii. Doar în Europa. Dar un asemenea tâlhar să fie tocmai în Delaware în vremurile noastre! — A fost văzut şi în Nantucket. Şi la Bar Harbor. Ziarele au fost rugate să nu scrie despre asta. — De ce? — Nu vor ca oamenii să ştie că marina nu poate să-l ţină în frâu. — Nu-mi place deloc. E foarte ciudat. Parc-ar fi un scenariu desprins din Evul Mediu. Dagny şi-a ridicat privirea. L-a văzut pe Francisco d’Anconia la câţiva paşi depărtare. O privea cu un soi de curiozitate nervoasă; ochii lui erau zeflemitori. — 153 —

— Lumea în care trăim e stranie, a zis celibatara cu o voce joasă. — Am citit un articol, a zis una dintre femei. Scria acolo că vremurile tulburi sunt bune pentru noi. E un lucru bun că oamenii sunt din ce în ce mai săraci. E moral săţi accepţi soarta. — Bănuiesc, a zis altă femeie, fără convingere. — Nu trebuie să ne îngrijorăm. Am auzit un discurs în care se vorbea despre cum nu are sens să ne îngrijorăm sau să dăm vina pe cineva. Fiecare face ceea ce face, iar ceea ce face îl face pe om. Nu putem face nimic. Trebuie să învăţăm să trăim cu asta. — Ce sens are oricum? Ce e destinul? Nu a fost mereu vorba despre a spera, dar a nu-ţi împlini visurile? Un om înţelept e acela care nu încearcă să spere. — Asta e atitudinea corectă. — Nu ştiu… Nu mai ştiu ce e corect… Cum ar putea să ştie cineva? — Ei bine, cine-i John Galt? Dagny s-a întors brusc şi a plecat de lângă ei. Una dintre femei a mers după ea. — Dar chiar ştiu, a zis femeia, cu tonul misterios cu care împărtăşeşti un secret. — Ce ştii? — Ştiu cine e John Galt. — Cine? a întrebat Dagny tensionată, oprindu-se. — Cunosc un bărbat care l-a întâlnit pe John Galt. Bărbatul ăsta e un vechi prieten al unei strămătuşi de-ale mele. A fost acolo şi a văzut totul. Ştiţi legenda Atlantidei, domnişoară Taggart? — Poftim? — Atlantida. — Ăăă… vag. — Insulele Fericiţilor. Aşa le numeau grecii cu mii de ani în urmă. Se spunea că Atlantida era un loc unde spiritele eroice trăiau într-o fericire care nu le era accesibilă muritorilor. Un loc unde numai spiritele eroilor puteau intra, fără a muri însă, pentru că aveau în ele secretul vieţii. Atlantida era pierdută pentru umanitate încă de atunci. Dar grecii ştiau că ea exista. Au încercat s-o găsească. Unii dintre ei spuneau că e în subteran, ascunsă în inima pământului. Dar cei mai mulţi dintre ei spuneau că era o insulă. O insulă strălucitoare în Oceanul din Vest. Poate că se gândeau la America. Niciodată n-au găsit-o. După aceea, vreme de secole, oamenii au crezut că fusese doar o legendă. Nu au crezut în Atlantida, dar au căutat-o în continuare, pentru că ştiau că trebuie să o găsească. — Ei bine, şi ce-i cu John Galt? — El a găsit-o. Dagny tocmai îşi pierduse interesul. — Cine a fost bărbatul ăsta? — John Galt a fost un milionar, un om cu o avere inestimabilă. Naviga cu iahtul său într-o noapte, în largul Atlanticului, luptându-se cu cea mai mare furtună care se — 154 —

abătuse asupra Pământului, când a găsit-o. A văzut-o undeva în depărtare, unde se scufundase ca oamenii să nu poată ajunge la ea. A văzut turnurile Atlantidei strălucind pe fundul oceanului. Era o privelişte atât de cutremurătoare, că, odată ce ai fost pus faţă în faţă cu ea, nu-ţi mai venea să te întorci niciodată la restul Pământului. John Galt şi-a scufundat iahtul şi a coborât în adâncuri cu tot echipajul său. Fusese alegerea tuturor. Prietenul meu e singurul care a supravieţuit. — Ce interesant. — Prietenul meu a văzut totul cu ochii lui, a zis femeia, ofensată. S-a întâmplat acum mulţi ani. Dar familia lui John Galt a muşamalizat povestea. — Şi ce s-a întâmplat cu averea lui? Nu-mi aduc aminte să fi auzit despre o moştenire a familiei Galt. — S-a dus la fund odată cu el. Femeia a adăugat cu ardoare: Nu trebuie să mă credeţi. — Domnişoara Taggart nu vă crede, a zis Francisco d’Anconia. Eu vă cred. S-au întors către el. Le urmărise şi stătea acolo, uitându-se la ele cu insolenţa unei priviri mult prea serioase. — Aţi crezut vreodată în ceva, señor d’Anconia? a întrebat femeia, nervoasă. — Nu, madame. El a chicotit la plecarea ei bruscă. Dagny a întrebat rece: — Ce-i aşa amuzant? — Femeia aia nesăbuită e amuzantă. Habar n-are că îţi spunea adevărul. — Te aştepţi să cred povestea asta? — Nu. — Şi atunci ce-i aşa amuzant? — O, multe lucruri de aici. Nu crezi? — Nu. — Ei bine, ăsta e unul din lucrurile care mi se par amuzante. — Francisco, nu vrei să mă laşi în pace? — Dar te las în pace. Nu vezi că tu eşti cea care a deschis discuţia? — De ce mă urmăreşti? — Din curiozitate. — Ce te face curios? — Reacţia ta faţă de lucrurile care nu ţi se par amuzante. — De ce ţi-ar păsa ţie de reacţiile mele? — Ăsta-i felul meu de a mă simţi bine, lucru care ţie nu ţi se întâmplă, nu-i aşa, Dagny? Pe lângă asta, eşti singura femeie de aici care merită urmărită. Stătea sfidător de calmă, pentru că felul în care se uita la ea merita o reacţie nervoasă, bruscă. Stătea exact aşa cum stătea mereu, cu spatele drept, încordată, cu bărbia ridicată. Era postura unui director, postură care n-avea nimic feminin în ea. Dar umărul ei gol trăda fragilitatea de sub rochia neagră, iar poziţia ei o făcea să pară — 155 —

o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Forţa ei mândră devenise o provocare pentru forţa superioară a altcuiva, iar fragilitatea ei întărea faptul că această provocare putea să fie inegală. Ea nu era conştientă de asta. Nu întâlnise pe nimeni care să fie capabil s-o vadă. El a zis, scrutând-o cu privirea: — Dagny, ce risipă magnifică! Trebuia să se întoarcă şi să scape de-acolo. A simţit cum îi roşesc obrajii pentru prima dată după mulţi ani – se înroşea pentru că realizase: acea propoziţie era exact ceea ce simţise ea toată seara. A fugit, încercând să nu se gândească la asta. Muzica a oprit-o. Era o explozie neaşteptată care venea dinspre radio. L-a văzut pe Mort Liddy, care îl pornise, dând din mâini către un grup de prieteni şi ţipând: — Asta e! Asta e! Vreau să ascultaţi asta! Explozia minunată de sunete era preludiul Concertului al Patrulea al lui Halley. Se ridica precum un triumf în faţa agoniei, aducând cu el negarea durerii, dedicându-şi ritmurile unei viziuni îndepărtate. După aceea, notele au erupt. Era ca şi cum un pumn de ţărână şi noroi fusese aruncat în muzică, iar ceea ce urma era sunetul scurgerii şi al căderii. Era Concertul lui Halley adaptat într-o melodie populară. Melodia lui Halley era plină de gropi, iar gropile astea erau pline de sughiţuri. Marele festin al fericirii devenise chicotitul unui bar. Cu toate astea, rămăşiţele melodiei lui Halley reuşeau să-i dea o formă; melodia lui Halley susţinea totul precum o coloană vertebrală. — Destul de bine? le-a zâmbit Mort Liddy prietenilor lui, mândru şi impacientat. Destul de bine, nu? Cea mai bună coloană sonoră a anului. Am primit un premiu. Am primit un contract pe termen lung. Da, asta a fost coloana sonoră pe care am făcut-o pentru „Raiul e la tine în curte”. Dagny stătea acolo, uitându-se cu ochi mari prin cameră, ca şi când un simţ ar putea să-l înlocuiască pe altul, ca şi când vederea putea să anuleze complet auzul. Şia rotit încet privirea, încercând să-şi găsească un punct de sprijin. L-a văzut pe Francisco sprijinindu-se pe o coloană, cu braţele încrucişate; o urmărea atent; râdea. Nu tremura în halul ăsta, s-a gândit ea. Pleacă de-aici. Sentimentul ăsta era cel al unei furii pe care nu o putea controla. S-a gândit: nu spune nimic. Mergi. Ieşi afară. Începuse cu grijă, încet să pună un picior în faţa celuilalt. A auzit cuvintele pe care le zisese Lillian şi s-a oprit. Lillian le spusese de multe ori în seara aceea, răspunzând la aceeaşi întrebare, dar era prima dată când Dagny le auzea. — Asta? zicea Lillian, întinzându-şi mâna cu brăţara de metal pentru a putea fi examinată îndeaproape de două femei grizonate. Nu, nu-i dintr-un magazin de unelte, e un cadou special de la soţul meu. O, da, bineînţeles că e hidoasă. Dar nu înţelegeţi? Se presupune că e de o valoare inestimabilă. Bineînţeles, aş înlocui-o oricând cu o brăţară obişnuită cu diamante, dar se pare că nimeni n-o să-mi ofere aşa ceva la — 156 —

schimb, chiar dacă brăţara mea e foarte, foarte valoroasă. De ce e valoroasă? Draga mea, e primul obiect făcut vreodată din metal Rearden. Dagny nu mai vedea camera. Nu mai auzea muzica. Pe timpanele ei apăsa cu putere liniştea. Nu mai ştia ce fusese înainte de asta sau ce urma după. Nu ştia cine era acolo, nu ştia dacă ea era acolo, dacă Lillian era acolo, dacă Rearden era acolo şi nu ştia ce trebuia să însemne totul. Era o clipă care, pur şi simplu, nu-şi avea locul nicăieri. Auzise. Se uita la brăţara din metalul verde-albăstrui. A simţit cum ceva i se desface de la încheietură, şi-a auzit propria voce spunând, în liniştea completă, într-un ritm liniştit, o voce rece ca un schelet: — Dacă nu eşti atât de laşă cum cred eu că eşti, facem schimb. În palmă îşi ţinea propria brăţară cu diamante, pe care i-o întindea lui Lillian. — Doar nu vorbiţi serios, domnişoară Taggart! a zis o voce de femeie. Nu era vocea lui Lillian. Ochii lui Lillian erau aţintiţi înspre ea. Îi văzuse. Lillian ştia că Dagny vorbea serios. — Dă-mi brăţara aia, a zis Dagny, ridicând palma pe care strălucea brăţara cu diamante. — E oribil! s-a plâns o femeie. Era ciudat că lamentările ei se auzeau atât de distinct. După aceea, Dagny şi-a dat seama că se adunaseră oameni în jurul lor şi că toţi urmăreau în tăcere scena. Acum auzea totul, până şi muzica; pe fundal era concertul contorsionat al lui Halley. A văzut faţa lui Rearden. Părea ca şi când ceva dinăuntrul lui era contorsionat, ca muzica; nu ştia ce. El le privea. Muşchii gurii lui Lillian s-au încordat şi au produs ceea ce părea a fi un zâmbet. Şia dat jos brăţara de metal, a aşezat-o în palma lui Dagny şi a luat brăţara cu diamante. — Mulţumesc, domnişoară Taggart, a zis ea. Degetele lui Dagny s-au strâns în jurul brăţării. O simţea; nu mai simţea nimic altceva. Lillian s-a întors, pentru că Rearden se apropiase de ea. I-a luat brăţara cu diamant din mână. I-a aşezat-o în jurul încheieturii, i-a ridicat mâna către buzele lui şi a sărutat-o. Nu s-a uitat la Dagny. Lillian a râs, readucând buna dispoziţie în cameră. — Putem face schimbul înapoi, domnişoară Taggart, dacă vă răzgândiţi, a zis ea. Dagny s-a întors cu spatele. Era calmă şi liberă. Presiunea dispăruse. Nevoia de a exploda dispăruse. Şi-a aşezat brăţara de metal pe încheietură. Îi plăcea felul în care greutatea brăţării apăsa pe pielea ei. Inexplicabil, simţea un soi de ciudată vanitate feminină, aşa cum nu mai simţise niciodată: voia ca oamenii să o vadă purtând accesoriul ăsta. De la distanţă, a auzit voci care spuneau indignate: „Cel mai jignitor gest pe care l— 157 —

am văzut vreodată… A fost, pur şi simplu, răutăcios… Mă bucur că Lillian i-a acceptat provocarea… Aşa-i trebuie dacă vrea să arunce câteva mii de dolari pe geam…” Pentru restul serii, Rearden a rămas lângă soţia lui. A participat la conversaţiile ei, a râs cu prietenii ei. Era, dintr-odată, soţul devotat, atent şi plin de admiraţie. Străbătea camera cu o tavă pe care erau nişte băuturi cerute de prietenii lui Lillian în braţe – un lucru pe care nu îl mai făcuse niciodată – când Dagny s-a apropiat de el. S-a oprit şi s-a uitat la el ca şi când ar fi fost singuri în biroul lui. Dagny avea postura unui director. El s-a uitat în jos, la ea. Nu putea să vadă nimic altceva în afara brăţării de metal. — Îmi pare rău, Hank, a zis ea, dar a trebuit s-o fac. Ochii lui au rămas impasibili. Cu toate astea, ea era sigură că ştia ce se petrecea înăuntrul lui: voia, pur şi simplu, să-i dea o palmă. — Nu era necesar, a răspuns el rece şi a mers mai departe. *** Era foarte târziu când Rearden a intrat în dormitor. Lillian încă era trează. Pe noptieră era aprinsă o veioză. Ea stătea întinsă în pat, sprijinită pe nişte perne de pânză verde-deschis. Cămaşa ei de noapte era dintr-un satin verde-deschis, iar ea o purta cu graţia şi perfecţiunea unui model din vitrinele magazinelor; arăta de parcă încă nici nu fusese despachetată. Lumina de culoarea merilor înfloriţi cădea pe o măsuţă unde erau o carte, un pahar cu suc de portocale şi accesorii de baie argintii, care străluceau ca instrumentele din tăviţa unui chirurg. Mâinile ei păreau de porţelan. Pe buzele ei era o urmă palidă de ruj roz. Nu arăta ca şi când ar fi fost epuizată de petrecere – nu avea ce să fie epuizat în ea. Părea să fie camera de prezentare a unui designer cu titlul „Doamnă pregătită de culcare”. El încă mai purta hainele de petrecere; cravata îi era desfăcută şi o şuviţă de păr îi atârna peste faţă. Ea s-a uitat la el fără a fi uimită, ca şi când ar fi ştiut ce s-a întâmplat în ultima oră în camera lui. El s-a uitat la ea în tăcere. Nu intrase în camera ei de multă vreme. Stătea acolo, dorindu-şi să nu fi intrat nici acum. — Nu ar trebui să vorbim, Henry? — Dacă vrei. — Mi-ar plăcea să-l trimiţi pe unul dintre experţii tăi de la fabrică să arunce o privire cuptorului nostru. Ştii că s-a stins în timpul petrecerii şi Simons s-a chinuit foarte tare să-l reaprindă?… Doamna Weston zice că cel mai de preţ lucru al nostru e bucătarul – i-au plăcut la nebunie bruschetele… Balph Eubank a zis un lucru foarte amuzant despre tine, a zis că eşti un războinic, iar sabia ta e fumul furnalelor… Mă bucur că nu-ţi place de Francisco d’Anconia. Nu pot să-l suport. Nu încerca să explice de ce era acolo şi nici să-şi ascundă înfrângerea sau măcar să — 158 —

o recunoască plecând de lângă ea. Dintr-odată, nu a mai contat pentru el ce credea sau simţea ea. S-a dus până la geam şi s-a uitat în depărtare. De ce se căsătorise cu el? s-a gândit. Nu îşi pusese întrebarea asta în ziua nunţii lor, cu opt ani în urmă. De atunci, într-o singurătate chinuitoare, se gândise la asta de multe ori. Nu ştia ce să creadă. Nu fusese pentru poziţia socială, s-a gândit el, şi nici pentru bani. Se trăgea dintr-o familie veche care le avea pe amândouă. Numele alor ei nu era dintre cele mai distinse, iar averea lor era modestă, dar amândouă ajungeau pentru ca ei să fie primiţi în cercurile înaltei societăţi din New York, unde se şi întâlniseră. Cu nouă ani în urmă, el apăruse în New York ca o explozie, prin prisma succesului pe care îl avea Rearden Steel, succes care fusese preconizat ca imposibil de experţii din oraş. Indiferenţa lui îl făcea o atracţie. Habar n-avea că lumea credea că el o să-şi cumpere un loc în societate şi de-abia aşteptau să-l refuze. N-avea timp să le observe dezamăgirea. Mergea, uneori, la serate, unde era invitat de oameni care voiau să-i intre în graţii. Chiar dacă el nu-şi dădea seama, ei ştiau că politeţea lui princiară era un atac condescendent la adresa oamenilor care de-abia aşteptaseră să-l refuze, la adresa oamenilor care credeau că vremurile când realizările erau puse pe primul loc trecuseră. Ce îl atrăsese la Lillian era sobrietatea ei – sau, mai bine zis, conflictul dintre sobrietatea ei şi comportamentul ei. Lui niciodată nu îi plăcuse de nimeni şi nu se aşteptase să fie plăcut de cineva. Era prins în mrejele unei femei care alerga atât de evident după el, dar cu o atât de evidentă ezitare, ca şi când ar fi făcut-o împotriva voinţei ei, ca şi când s-ar fi luptat cu o dorinţă pe care o dispreţuia. Ea aranjase o întâlnire şi apoi tot ea fusese rece la întâlnirea aia, ca şi când nu i-ar fi păsat că el ştia asta. Vorbea puţin; avea un aer misterios care îi dădea de înţeles că niciodată n-o să fie capabil să treacă de scutul ei de detaşare mândră şi un aer uşor amuzant, care nu lua toate lucrurile alea în serios. Nu cunoscuse multe femei. Avansase încet-încet către scopurile lui, dând la o parte tot ce nu avea nicio legătură cu lumea lui. Devotamentul lui pentru muncă fusese precum unul dintre focurile cu care se lupta deseori, un foc care ardea orice element mai slab, orice impuritate din albul unui singur metal. Era incapabil să se dedea unor interese banale. Dar erau momente când avea accese spontane de nevoie primară, atât de violente că nu puteau fi catalogate ca întâmplări. Nu li se împotrivise în cele câteva ocazii când le avuse, de-a lungul anilor, cu femei pe care credea că le place. Fusese de fiecare dată lăsat acolo, cu o furie goală în el – pentru că el căutase, de fapt, un triumf, chiar dacă nu ştia de ce natură, dar singurul lucru pe care îl primise din partea unei femei era plăcerea ocazională, iar el ştia prea bine că lucrul ăsta nu însemna absolut nimic. De fiecare dată rămânea nu cu sentimentul unei adevărate realizări, ci cu sentimentul propriei sale degradări. A ajuns să-şi urască pornirile. Să — 159 —

se lupte cu ele. A ajuns să creadă în faptul că nevoile lui erau pur fizice, nevoi nu ale conştiinţei, ci ale materialului, iar el se împotrivea complet gândului că numai carnea lui era liberă să aleagă, iar această alegere nu depindea deloc de mintea lui. Îşi trăise toată viaţa în mine şi fabrici, modelând materia exact aşa cum voia el, cu simpla acţiune a minţii, şi considera intolerabil faptul că era incapabil să controleze materia propriului său corp. S-a luptat cu ea. A câştigat fiecare bătălie pe care o purtase cu natura neanimată, dar asta era o bătălie pe care o pierduse. Pe Lillian ajunsese să o dorească pentru că era impenetrabilă. Părea să fie o femeie care nu se aştepta la nimic şi care merita un piedestal; asta îl făcea să vrea s-o aibă la el în pat. S-o aibă, astea erau cuvintele la care se gândea, iar ele îi ofereau o plăcere întunecată, îl făceau să creadă că asta era o izbândă care-şi merita efortul. Nu putea înţelege – s-a gândit că era un conflict obscen, semnul unei acute depravări interne – de ce simţea, în acelaşi timp, o mândrie puternică la gândul de a o numi, la un moment dat, pe acea femeie soţia sa. Sentimentul era atât de solemn şi de strălucitor, era ca şi când ar fi simţit că vrea să onoreze o femeie posedând-o. Lillian părea să fie proiecţia a ceva ce el nu ştia că există, nu vruse vreodată să ştie că există; el vedea graţia, mândria, puritatea, restul era înăuntrul lui; nu ştia că privea doar o reflexie. Îşi aducea aminte ziua în care Lillian a venit din New York la biroul său, de impulsul ei ciudat de a-l ruga să îi arate fabricile. A auzit o voce joasă, calmă, aproape amuţită – o voce admirativă – când ea îl întreba despre munca lui şi privea maşinăriile din jurul ei. El privea, la rândul său, silueta ei graţioasă mişcându-se pe fundalul flăcărilor din cuptoare, călcătura nesigură a picioarelor ei în pantofi cu toc peste straturile de zgură de pe jos, în timp ce ea se ţinea mândră lângă el. Privirea din ochii ei când a văzut o şarjă de oţel care tocmai era turnată era exact ceea ce simţea el şi nu ştia cum s-o arate. Când ochii ei i-au fixat chipul, el a văzut aceeaşi privire, dar dusă la un asemenea nivel că o făcea să pară neajutorată şi împietrită. La cină, în seara aia, a cerut-o în căsătorie. După aceea, i-a luat ceva timp să admită că mariajul ăsta era o tortură. Încă îşi mai amintea noaptea când realizase totul, când îşi spusese – venele încheieturilor îi erau proeminente, stând acolo, lângă pat, uitându-se la Lillian – că merita tortura asta şi că o s-o îndure. Lillian nu se uita la el, îşi aranja părul. — Pot să mă duc la culcare acum? a întrebat ea. Nu obiectase niciodată, nu îi refuzase nimic niciodată, se supunea de fiecare dată când el voia asta. Se supunea în felul acela de a ceda în faţa regulii prestabilite de a deveni, din când în când, un obiect inanimat folosit de soţ. Nu îl critica niciodată. Îi spusese clar că ştia că bărbaţii aveau instincte degradante care costituiau partea secretă şi urâtă a căsătoriei. Era groaznic de tolerantă. Zâmbea, cu un dezgust amuzat, la intensitatea trăirilor lui. — E distracţia cea mai lipsită de demnitate din câte cunosc, i-a spus cândva, dar — 160 —

niciodată nu am avut iluzia că bărbaţii sunt mai buni decât animalele. Dorinţa lui de a o avea se risipise în prima săptămână a mariajului lor. Ce rămăsese era doar o nevoie pe care nu era capabil să o distrugă. Niciodată nu intrase într-un bordel; s-a gândit, uneori, că dispreţul pentru propria persoană pe care l-ar avea dacă ar intra acolo nu putea fi mai mare decât cel pe care-l avea când intra în dormitorul soţiei lui. Cel mai adesea o găsea citind o carte. Ea o punea atunci deoparte, cu o panglică albă pe post de semn de carte. Când el stătea întins acolo, epuizat, încă respirând sacadat, ea aprindea lumina, lua cartea de pe noptieră şi citea în continuare. Îşi spunea că merita tortura asta, pentru că nu mai voia să o atingă niciodată şi nu era capabil să facă lucrul ăsta. Se dispreţuia. Dispreţuia o nevoie care acum nu mai avea în ea nicio urmă de fericire sau însemnătate, care devenise simpla nevoie a unui corp de femeie, un corp anonim care aparţinea unei femei pe care trebuia s-o uite atunci când o ţinea în braţe. A ajuns să fie convins că nevoia asta era depravare. N-o condamna pe Lillian. Pentru ea avea un respect indiferent, aproape trist. Ura lui pentru propria sa nevoie îl făcuse să accepte opinia conform căreia femeile erau pure şi o femeie pură era una incapabilă de plăcere fizică. În agonia tăcută a mariajului său, existase un singur lucru la care nu se putuse gândi: infidelitatea. Îşi dăduse cuvântul. Avea de gând să şi-l ţină. Nu era vorba de loialitate pentru Lillian; nu era vorba despre a proteja persoana lui Lillian, despre a nu o dezonora – ci despre soţia sa. Se gândea la asta acum, stând la geam. Nu vruse să intre în camera ei. Se luptase cu dorinţa asta. Se luptase cu mai multă forţă cu faptul că ştia motivul pentru care nu va fi capabil să îi reziste în seara asta. După aceea, văzând-o, ştiuse imediat că n-o va atinge. Motivul pentru care venise aici în seara asta era exact motivul care făcea imposibil acest lucru. Stătea acolo, nemişcat, nemaiavând nicio nevoie, simţindu-se, pentru prima dată, liber, indiferent faţă de corpul său, de camera asta, ba chiar şi de prezenţa lui acolo. Se întorsese cu spatele la ea pentru a nu-i admira castitatea. Credea că trebuie s-o respecte, dar, de fapt, simţea numai repulsie. — …dar dr. Pritchett a zis că până şi cultura noastră moare, pentru că universităţile depind de pomana măcelarilor, a strungarilor şi a furnizorilor de cereale pentru micul dejun. De ce se căsătorise cu el? s-a gândit. Vocea aia strălucitoare, precisă nu vorbea degeaba. Ştia de ce venise el aici. Ştia ce însemna pentru el s-o vadă luând o pilă de argint şi vorbind veselă în timp ce îşi aranja unghiile. Vorbea despre petrecere. Dar nu-l menţiona pe Bertram Scudder – sau pe Dagny Taggart. Ce interes avuse când se căsătorise cu el? Simţea prezenţa unui scop rece, clar înăuntrul ei, dar nu putea să condamne asta. Niciodată nu încercase să se folosească de el. Niciodată nu-i ceruse nimic. Nu găsea nicio satisfacţie în prestigiul forţei — 161 —

industriale – o zicea pe faţă –, prefera mereu cercul ei de prieteni. Nu avea nevoie de bani – cheltuia foarte puţin –, nu-i păsa de extravaganţele pe care el şi le putea permite. Nu avea niciun drept s-o acuze, s-a gândit el, şi nici măcar să rupă legătura asta. Ea era partea onorabilă a mariajului lor. Nu avea nevoie de nimic material de la el. S-a întors şi s-a uitat la ea, plictisit. — Data viitoare când dai o petrecere, a zis el, invită-i doar pe prietenii tăi. Nu-i invita şi pe ăia pe care tu-i consideri prietenii mei. Nu vreau să-i văd. Ea a râs, uimită şi mulţumită. — Nu dau vina pe tine, dragule, a zis. El a ieşit din cameră fără să spună nimic altceva. Ce voia de la el? s-a gândit. Ce urmărea? În universul ăsta, pe care-l cunoştea el, nu exista niciun răspuns.

Capitolul VII Exploatatori şi exploataţi Şinele se ridicau printre stânci spre sondele de petrol, iar sondele de petrol se înălţau spre cer. Dagny stătea pe pod şi se uita în sus, înspre culmea dealului, unde soarele arunca o strălucire metalică peste vârful celui mai înalt amplasament. Semăna cu o torţă albă, aprinsă deasupra zăpezii de pe coronamentele de la Wyatt Oil. Până la primăvară, s-a gândit, calea ferată ar trebui să se unească cu linia care venea dinspre Cheyenne. A urmărit cu privirea şinele verzi-albăstrui, care începeau de la sonde, coborau, treceau peste pod şi mergeau în spatele ei. A întors capul să le urmărească de-a lungul kilometrilor de aer limpede, să le vadă cum continuau în curbe uimitoare, agăţate pe versanţii munţilor, până departe, la capătul liniei celei noi, unde un vagon-macara, ca un braţ dezgolit, numai oase şi nervi, se mişca încordat pe fundalul cerului. Un tractor a trecut pe lângă ea, încărcat cu crampoane verde-albăstrui. Zgomotele burghielor veneau ca un freamăt neîntrerupt de undeva de dedesubt, unde oamenii răsuceau cabluri metalice, decupând piatră cubică din peretele canionului ca să întărească pilonii podului. În josul drumului, putea să vadă cum munceau oamenii, cu braţele încordate şi cu muşchii tensionaţi când apucau strâns manetele compactoarelor electrice. — Muşchii, domnişoară Taggart, i-a spus Ben Nealy, contractorul – muşchii sunt tot ce-ţi trebuie ca să construieşti ceva pe pământul ăsta. Nu părea să existe în lume un contractor la fel ca Menamara. Luase ce găsise mai bun. Niciun inginer din echipa Taggart nu putea să fie de încredere, aşa încât să — 162 —

supravegheze activitatea; toţi erau sceptici cu privire la metalul nou. — Cinstit, domnişoară Taggart, i-a zis inginerul-şef, de vreme ce e un experiment pe care nimeni nu l-a mai făcut înainte, atunci nu cred că e drept să-mi asum eu responsabilitatea. — Responsabilitatea e a mea, i-a răspuns Dagny. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, care încă păstra atitudinea degajată din universitatea pe care o absolvise. Cândva, Taggart Transcontinental avusese un inginer-şef, un bărbat tăcut, grizonat, autodidact, care nu putea fi înlocuit pe nicio cale ferată. Demisionase cu cinci ani în urmă. S-a uitat în jos peste pod. Stătea pe o bară subţire de oţel deasupra unui defileu tăiat în munte până la adâncimea de cinci sute de metri. Departe, la fund, putea să desluşească liniile estompate ale unei albii secate, ale bolovanilor şlefuiţi de apă şi ale copacilor răsuciţi de secole. S-a întrebat dacă stâncile, trunchiurile de copaci şi muşchii ar fi putut vreodată să acopere canionul. S-a întrebat de ce i-a trecut deodată prin cap că oamenii cavernelor au trăit pe fundul acelui canion, goi, milenii întregi. S-a uitat apoi în sus, la platformele petroliere Wyatt. Şoseaua se rupea în câteva ramificaţii printre puţuri. Vedea discurile mici ale macazurilor care pătau zăpada. Erau macazuri metalice, de felul celor împrăştiate cu miile, nevăzute, peste tot prin ţară – dar acestea sclipeau în soare, iar scânteile lor erau verzui-albăstrui. Ele îi vorbeau despre durata nesfârşită a conversaţiilor domoale, uniforme, răbdătoare, în încercarea de a atinge o ţintă lipsită de centru de greutate, care era persoana domnului Mowen, preşedintele companiei Amalgamated Switch and Signal, Inc., din Connecticut. — Dar, domnişoară Taggart, dragă domnişoară Taggart! Compania mea a servit compania dumneavoastră timp de generaţii, bunicul dumneavoastră a fost primul client al bunicului meu, aşa că nu puteţi pune la îndoială zelul nostru de a produce orice ne cereţi, dar aţi spus macazuri din metal Rearden? — Da. — Dar, domnişoară Taggart! Vă rog să luaţi în considerare ce ar însemna să lucrăm cu asemenea metal. Ştiţi că metalul nu se topeşte la temperaturi mai mici de patru mii de grade?… Extraordinar? Ei bine, poate că e extraordinar pentru constructorii de motoare, dar perspectiva mea este că asta înseamnă un nou tip de furnal, un întreg nou proces, oameni care trebuie instruiţi, termene date peste cap, reguli de muncă modificate, totul întors pe dos şi numai Dumnezeu ştie dac-o să iasă bine sau nu!… De unde ştiţi, domnişoară Taggart? Cum puteţi să ştiţi, dacă niciodată n-a mai fost făcut aşa ceva?… Ei bine, nu pot să spun dacă metalul ăsta e bun şi nici nu pot să spun că e prost… Aşa că, nu, nu pot să spun nici dacă e un produs genial, aşa cum spui dumneata, sau numai încă o înşelătorie, după cum spun mulţi oameni serioşi, domnişoară Taggart, foarte mulţi… Ei bine, nu, nu pot să spun că ar conta într-un fel sau altul, pentru că cine sunt eu să-mi asum o responsabilitate ca asta? — 163 —

Dublase preţul comenzii. Rearden a trimis doi metalurgişti să-i instruiască pe oamenii lui Mowen, să-i înveţe, să le arate, să le explice fiecare etapă a procesului şi le-a plătit salariile angajaţilor lui Mowen cât timp erau instruiţi. S-a uitat la crampoanele din şina de sub picioarele ei. Şi-a adus aminte de noaptea în care a auzit că acea Summit Casting din Illinois, singura companie care a acceptat să facă crampoane din metal Rearden, a dat faliment, cu o jumătate din comandă nelivrată încă. A zburat în noaptea aceea la Chicago, a sculat din pat trei avocaţi, un judecător şi un reprezentant legal al statului, i-a mituit pe doi dintre ei şi i-a băgat în sperieţi pe ceilalţi, a obţinut un document ce era un permis de urgenţă a cărui legalitate nu o putea contesta nimeni, a făcut ca uşile ferecate de la Summit Casting să fie deschise, iar o mulţime amestecată, pe jumătate îmbrăcată, muncea la cuptoare încă înainte ca geamurile să devină cenuşii sub lumina zilei. Echipele de muncitori rămăseseră la muncă, sub coordonarea unui inginer de la Taggart şi a unui metalurgist de la Rearden. Reconstrucţia liniei Rio Norte nu a fost sistată. Asculta zbârnâitul burghielor. Activitatea fusese oprită o dată, când săpăturile pentru pilonii podului încetaseră. — N-am putut să fac nimic, domnişoară Taggart, i-a spus Ben Nealy, jignit. Ştiţi cât de repede se defectează capetele burghielor. Le comandasem, dar Incorporated Tool a intrat în nişte mici dificultăţi, nu m-au putut ajuta, Associated Steel aveau întârzieri în livrarea oţelului către ei, aşa că nu avem nimic altceva de făcut decât să aşteptăm. N-are niciun rost să vă supăraţi, domnişoară Taggart, fac tot ce-mi stă în putinţă. — Te-am angajat să-ţi faci treaba, nu să faci ce-ţi stă în putinţă, orice ar însemna asta. — Amuzant ce spuneţi. E o atitudine nepopulară, domnişoară Taggart, tare nepopulară. — Lasă-i în pace pe Incorporated Tool. Dă-l naibii de oţel. Fă comandă de capete de foraj făcute din metal Rearden. — Nu eu. Am avut destulă bătaie de cap cu drăcia asta la linia aia a dumneavoastră. N-am de gând să-mi distrug echipamentul. — Un cap de burghiu făcut din metal Rearden o să ţină cât trei din oţel. — Poate. — Îţi zic să faci comanda. — Cine o să le plătească? — Eu. — Şi cine o să găsească pe cineva să le facă? I-a telefonat lui Rearden. A găsit el o fabrică de piese, care îşi încetase demult activitatea. Într-o oră, o şi cumpărase de la rudele ultimului proprietar. Într-o zi, fabrica fusese redeschisă. Într-o săptămână, capetele de burghiu făcute din metal Rearden au fost livrate la podul din Colorado. Se uita la pod. Era o problemă destul de prost rezolvată, dar trebuia s-o ia ca atare. — 164 —

Podul, o mie două sute de metri de oţel care treceau pe deasupra unui hău negru, fusese construit în timpul vieţii fiului lui Nat Taggart. Depăşise demult stadiul de siguranţă; fusese cârpit cu grinzi de oţel, apoi de fier, apoi de lemn; abia dacă mai merita să fie cârpit. Se gândea la un pod nou, făcut din metal Rearden. Îi ceruse inginerului-şef să propună un proiect şi să facă o estimare de costuri. Proiectul pe care-l concepuse era schiţa unui pod prost raportat la puterea extraordinară a noului metal; costurile au făcut ca proiectul să fie imposibil de luat în considerare. — Îmi pare rău, domnişoară Taggart, i-a spus, rănit, nu înţeleg ce vreţi să spuneţi cu faptul că nu m-am folosit de metal. Proiectul este o adaptare a celor mai bune poduri existente. La ce v-aţi fi aşteptat? — La o nouă metodă de construcţie. — La ce vă referiţi prin o nouă metodă? — Mă refer la faptul că, atunci când oamenii au avut oţel pentru structură, nu l-au folosit ca să construiască nişte copii ale podurilor din lemn. Şi a adăugat apoi, obosită: Fă-mi o estimare asupra necesarului ca să facem vechiul pod să mai reziste cinci ani. — Da, domnişoară Taggart, i-a spus el cu voioşie, dacă-l întărim cu oţel… — O să-l întărim cu metal Rearden. — Da, domnişoară Taggart, i-a răspuns cu răceală. S-a uitat la munţii pe jumătate acoperiţi de zăpadă. Munca ei i se părea dificilă, din când în când, la New York. Se oprise de câteva ori, în momente de zăpăceală, în mijlocul biroului, paralizată de disperare faţă de rigiditatea timpului, care nu putea fi dilatat mai mult, într-o zi în care întâlnirile urgente se succedaseră una după cealaltă, când vorbise despre motoare Diesel distruse, despre vagoane de marfă ruginite, despre sisteme de semnalizare care făceau erori, despre câştiguri în scădere, când se gândea la ultimele urgenţe legate de construcţia liniei Rio Norte, când continua să vorbească în timp ce prin cap îi fulgera imaginea clară a două bare de metal verde-albăstrui, când şi-a întrerupt toate discuţiile, dându-şi seama deodată de ce un anumit subiect de ştiri o tulburase, şi a ridicat receptorul ca să sune la mare depărtare, să-l sune pe contractorul ei şi să-i spună: — De unde cumperi alimentele pentru oamenii tăi?… Aşa m-am gândit şi eu. Ei bine, Barton and Jones din Denver au dat faliment ieri. Mai bine găseşti de îndată un alt furnizor, dacă nu vrei să ai de-a face cu o foamete. Îşi construia linia de la biroul din New York. Părea dificil. Dar acum se uita la linie. Creştea. Avea să fie gata la timp. A auzit paşi apăsaţi şi grăbiţi şi s-a întors. Pe calea ferată se apropia un bărbat. Era tânăr şi înalt, cu capul gol şi cu părul negru în vântul rece, era îmbrăcat muncitoreşte cu o jachetă de piele, dar nu arăta ca un muncitor, era prea multă aroganţă şi prea multă siguranţă de sine în felul în care călca. Nu i-a putut recunoaşte chipul decât atunci când s-a apropiat mai mult. Era Ellis Wyatt. Nu-l mai văzuse de la acel unic interviu din biroul ei. — 165 —

S-a apropiat, s-a oprit, s-a uitat la ea şi a zâmbit. — Bună, Dagny, i-a spus. Dintr-un singur val de emoţie, a ştiut tot ce intenţionau cuvintele acelea două să-i spună. Era iertare, înţelegere, aprobare. Era un salut adevărat. A râs ca un copil de fericire că lucrurile pot să fie aşa de bune pe cât erau. — Bună, i-a spus, întinzându-i mâna. Mâna lui a reţinut-o pe a ei o clipă mai mult decât o strângere de mână normală. Era semnătura lor sub o înţelegere parafată şi consfinţită. — Spune-i lui Nealy să mai pună parazăpezi pe doi kilometri la pasul Granada, i-a spus. Cele vechi au putrezit. N-or să mai reziste la următoarea furtună. Trimite-i un plug rotativ. Ce are el e o rablă care nu poate să cureţe nici măcar o curte. Zăpezile cele mari pot să cadă oricând de acum. L-a privit cu luare aminte o clipă. — Cât de des ai făcut asta? — Ce? — Să vii să supraveghezi activitatea. — Din când în când. Când am timp. De ce? — Erai aici când s-a întâmplat alunecarea de pământ? — Da. — Am fost surprinsă cât de repede şi de bine au eliberat calea ferată când am primit raporturile referitoare la eveniment. M-a făcut să mă gândesc că Nealy e un om mai priceput decât aş fi crezut. — Nu e. — Tu ai fost cel care a organizat sistemul de deplasare pentru aprovizionarea zilnică în josul liniei? — Bineînţeles. Oamenii lui îşi petreceau jumătate din timp vânând. Spune-i să aibă grijă de rezervoarele de apă. O să-i îngheţe într-una dintre nopţile astea. Vezi dacă nu reuşeşti să-i faci rost de un excavator nou. Nu-mi place deloc cum arată ăsta de acum. Să-i verifice sistemul de cablaj. S-a uitat la el un moment. — Mulţumesc, Ellis, i-a spus. I-a zâmbit şi a plecat mai departe. L-a urmărit cum merge peste pod şi cum îşi începe lungul urcuş către sonde. — Se crede proprietar, nu-i aşa? S-a întors surprinsă. Ben Nealy s-a apropiat de ea; degetul lui arăta înspre Ellis Wyatt. — Peste ce? — Peste calea ferată, domnişoară Taggart. Peste calea ferată a dumneavoastră. Sau poate peste întreaga lume. Asta crede el. Ben Nealy era un om greoi, cu o faţă posacă şi moale. Ochii lui erau încăpăţânaţi şi — 166 —

goi. În lumina albăstruie a zăpezii, pielea lui căpătase o nuanţă untoasă. — Ce-l ţine aici? a întrebat. Ca şi cum nimeni în afară de el n-ar şti cum merge treaba. Un fandosit şi-un îngâmfat. Cine se crede? — Lua-te-ar naiba, i-a spus Dagny în cele din urmă, fără să ridice vocea. Nealy n-ar fi putut niciodată să ştie ce a făcut-o să spună asta. Dar ceva din el, într-un anumit fel al lui, o ştia; lucrul cel mai uimitor pentru ea era că el nu era uimit. N-a mai spus nimic. — Să mergem la vagonul tău, i-a spus plictisită, arătând spre un vagon de pasageri vechi de pe o linie ferată terminus, aflată la o oarecare distanţă. Să fie cineva acolo care să facă însemnări. — Şi-acum, despre traversele alea, domnişoară Taggart, a zis el grăbit îndată ce au pornit, domnul Coleman de la birou de la dumneavoastră le-a avizat. N-a pomenit nimic c-ar fi prea multă cherestea. Nu văd de ce vă gândiţi că… — Am spus că o să le înlocuieşti. Când a ieşit din vagon, extenuată de două ore de eforturi să fie răbdătoare, să instruiască, să explice, a zărit o maşină parcată pe drumul întortocheat şi noroios de dedesubt, o maşină neagră, cu două locuri, nouă şi strălucitoare. O maşină nouă era o apariţie surprinzătoare oriunde, pentru cineva care nu era obişnuit cu ele. S-a uitat de jur împrejur şi a tresărit la vederea unei siluete înalte, care stătea la picioarele podului. Era Hank Rearden; nu se aştepta să-l întâlnească în Colorado. Părea absorbit de calcule, cu creionul şi cu agenda în mână. Hainele lui atrăgeau atenţia, ca şi maşina – şi din acelaşi motiv: purta un trenci simplu şi o pălărie cu boruri lăsate, dar erau de o atât de bună calitate, atât de evident scumpe, încât păreau ostentative printre veşmintele ponosite ale mulţimii din jur şi cu atât mai ostentative pentru că erau purtate cu naturaleţe. Şi-a dat deodată seama că alerga înspre el; îi dispăruse orice urmă de oboseală. Atunci şi-a amintit că nu-l mai văzuse de la petrecere. S-a oprit. Rearden a observat-o, i-a făcut un semn cu mâna în semn de încântare, un salut surprins, şi a înaintat să-i vină în întâmpinare. Zâmbea. — Bună, i-a spus. Prima călătorie la locul faptei? — A cincea, în trei luni. — N-am ştiut c-ai fost aici. Nu mi-a spus nimeni. — M-am gândit eu c-o să fii copleşit într-o bună zi. — Să fiu copleşit? — E destul să vii şi să vezi asta. Aici e metalul tău. Îţi place? S-a uitat în jur. — Dacă te hotărăşti cândva să renunţi la afacerile feroviare, să mă anunţi. — Ai o slujbă pentru mine? — Oricând. S-a uitat la el o secundă. — 167 —

— Glumeşti numai pe jumătate, Hank. Cred că ţi-ar plăcea să mă vezi cerându-ţi o slujbă. Să mă ai ca angajat în loc de client. Să-mi dai ordine cărora să mă supun. — Da. Mi-ar plăcea. I-a spus, cu chipul impenetrabil: — Nu renunţa la afacerile cu oţel. Eu nu-ţi pot promite o slujbă la căile ferate. A râs. — Nu încerca. — Ce? — Să câştigi o luptă ale cărei reguli le fixez eu! Nu i-a răspuns. Era şocată de ceea ce o făcuseră acele cuvinte să simtă; nu era o emoţie, ci o senzaţie fizică de plăcere, pe care nu o putea nici numi, nici înţelege. — Apropo, nu e prima mea vizită. Am fost aici şi ieri. — Ai fost? De ce? — O, am venit în Colorado cu nişte afaceri ale mele, aşa că m-am gândit să vin să arunc o privire şi aici. — Ce te interesează? — Ce te face să crezi că mă interează ceva? — Nu ai pierde timpul venind aici numai ca să te uiţi. Nu de două ori. A izbucnit în râs. — Ai dreptate. A arătat înspre pod. — Ăsta mă interesează. — Ce e cu el? — E un morman de fiare vechi. — Crezi că nu ştiu? — Am văzut specificaţiile pentru comanda privitoare la părţile componente din metal Rearden pentru podul ăla. Îţi cheltuieşti banii de pomană. Diferenţa dintre ceea ce intenţionezi să cheltui pentru o improvizaţie care o să ţină câţiva ani şi costurile unui nou pod din metal Rearden e atât de mică, încât nu văd de ce te deranjezi să conservi piesa asta de muzeu. — M-am gândit la un pod nou din metal Rearden. I-am pus pe inginerii mei să-mi facă o estimare. — Şi ce ţi-au spus? — Două milioane de dolari. — Doamne Dumnezeule! — Tu ce spui? — Opt sute de mii. L-a privit cu atenţie. Ştia că nu vorbeşte niciodată fără rost. L-a întrebat încercând să pară calmă: — Cum? — 168 —

— Aşa. I-a arătat agenda. A văzut notaţiile disparate pe care le-a făcut, foarte multe desene, câteva schiţe rapide. Înţelesese care era schema lui înainte să-i termine de explicat. Nu şi-a dat seama că se aşezaseră, că stăteau pe o stivă de lemne îngheţate, că picioarele i se sprijineau de nişte scânduri nefinisate şi că frigul îi pătrunsese prin ciorapii subţiri. Erau uniţi prin câteva bucăţi de hârtie care puteau să facă în aşa fel ca mii de tone de mărfuri să treacă printr-un sector de spaţiu gol. Vocea lui suna aspru şi limpede în timp ce vorbea despre piloni, tracţiune, încărcături, presiunea vântului. Podul urma să fie un arc unic, de o mie două sute de picioare. Concepuse un nou tip de suspensor. Nu mai fusese făcut niciodată înainte şi nici nu putea fi făcut altfel decât cu elemente care aveau rezistenţa şi greutatea metalului Rearden. — Hank, l-a întrebat, ai inventat asta în două zile? — Ei, pe naiba. L-am „inventat” cu mult înainte de metalul Rearden. Mi-am dat seama de asta în timp ce produceam oţel pentru poduri. Aveam nevoie de un metal cu care cineva ar putea să facă şi aşa ceva, printre altele. Am venit aici numai ca să văd cu ochii mei cazul tău particular. A chicotit când a văzut mişcarea înceată a mâinii mergând înspre ochi şi cuta de amărăciune din expresia gurii ei, ca şi cum ar fi încercat să şteargă acele lucruri împotriva cărora dusese o atât de obositoare, de tristă luptă. — Asta e numai o schiţă făcută pe fugă, i-a spus, dar cred că-ţi dai seama ce se poate face. — Nu pot să-ţi spun tot ce văd, Hank. — Nu te deranja. Ştiu. — Salvezi Taggart Transcontinental pentru a doua oară. — Obişnuiai să fii un psiholog mult mai bun de-atât. — Ce vrei să spui? — De ce mi-ar păsa mie de salvarea lui Taggart Transcontinental? Nu ştii că vreau să am un pod din metal Rearden ca să-l arăt ţării întregi? — Da, Hank. Ştiu. — Sunt prea mulţi oameni care scheaună că şinele din metal Rearden nu sunt sigure. Aşa că m-am gândit să le dau ceva adevărat despre care să scheaune. Lasă-i să vadă un pod din metal Rearden. S-a uitat la el şi a început să râdă tare, cu o adevărată plăcere. — Ce mai e acum? a întrebat-o. — Hank, nu cunosc pe nimeni, absolut pe nimeni pe pământ care să se gândească la un asemenea răspuns pentru ceilalţi, în asemenea circumstanţe – cu excepţia ta. — Dar tu? Ţi-ar plăcea să elaborezi răspunsul ăsta alături de mine şi să înfrunţi acelaşi strigăt? — Ştii că aş vrea. — Da. Ştiam. — 169 —

Şi-a mutat privirea către ea, cu ochii ficşi; el nu râdea, aşa cum făcea ea, dar privirea lui era un sinonim. Şi-a amintit deodată ultima lor întâlnire, de la petrecere. Memoria părea incredibilă. Naturaleţea dintre ei doi – sentimentul ciudat, strălucitor, care includea înţelegerea faptului că era singurul semn de naturaleţe a lor, aceeaşi, pe care n-ar putea-o găsi niciunde în altă parte – făcea imposibil orice gând de ostilitate. Ştia totuşi că petrecerea avusese loc; el se comporta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. S-au plimbat până la buza canionului. S-au uitat împreună la hăul întunecat, la înălţimea stâncii din faţa lor, la soare, sus, pe sondele de la Wyatt Oil. Dagny stătea cu picioarele depărtate pe pietrele îngheţate, împotrivindu-se cu străşnicie vântului. Putea să simtă, fără să o atingă, linia pieptului lui în spatele umărului. Vântul îi flutura haina, lovindu-o de picioarele lui. — Hank, crezi că putem să-l construim la timp? Nu au mai rămas decât şase luni. — Bineînţeles. O să fie nevoie de mai puţin timp şi de mai puţin efort decât pentru orice alt tip de pod. Lasă-mi timp să lucreze şi inginerii mei asupra schiţei de bază şi ţi-o trimit şi ţie s-o analizezi. Nicio obligaţie din partea ta. Aruncă doar o privire să vezi dacă o să ţi-o poţi permite. O să poţi. Şi-apoi lasă-i pe puştanii tăi cu diplome să se ocupe de detalii. — Dar în legătură cu metalul? — O să fac metalul laminat chiar dacă va trebui să renunţ la toate celelalte comenzi din fabrică. — O să-l faci într-un timp aşa de scurt? — Te-am lăsat vreodată baltă cu vreo comandă? — Nu. Dar, după cum merg lucrurile în ziua de azi, e posibil să nu ai de ales. — Cu cine crezi că vorbeşti – cu Orren Boyle? Dagny a început să râdă. — Perfect. Trimite-mi schiţele în cel mai scurt timp. O să mă uit şi o să te anunţ în patruzeci şi opt de ore. Cât despre puştanii mei, ei… S-a oprit, încruntându-se: — Hank, de ce e aşa de greu să găseşti oameni buni pentru orice slujbă în zilele noastre? — Nu ştiu… S-a uitat înspre conturul munţilor care brăzdau cerul. Un fuior subţire de fum se ridica dintr-o vale din depărtare. — Ai văzut oraşele noi şi fabricile din Colorado? a întrebat-o. — Da. — E minunat, nu-i aşa? să vezi ce fel de oameni au strâns aici din toate colţurile ţării. Toţi tineri, toţi începând să-şi câştige o pâine din mutarea munţilor. — Ce munte te-ai hotărât să muţi? — De ce? — 170 —

— Ce faci în Colorado? A zâmbit. — Caut o proprietate minieră. — De ce fel? — Cupru. — Doamne Dumnezeule, nu ai destule de făcut? — Ştiu că e o treabă complicată. Dar aprovizionarea cu cupru începe să devină complet lipsită de orice garanţie. Pare să nu existe nicio companie de primă mână rămasă în ţara asta şi nu vreau să am de-a face cu d’Anconia Copper. Nu am încredere în playboy-ul ăla. — Nu te învinovăţesc, i-a răspuns, uitându-se în depărtare. — Aşa că, dacă nu mai există nicio persoană competentă care să se ocupe de asta, o să-mi extrag singur cuprul, la fel cum îmi extrag propriul minereu de fier. Nu-mi pot asuma riscul să fiu lăsat baltă de toţi tâlharii şi rataţii. Am nevoie de o afacere bună cu cupru pentru Rearden metal. — Ai cumpărat mina? — Nu încă. Mai sunt câteva probleme de rezolvat. Să aduc oamenii, echipamentul, transporturile. — O…! a chicotit ea. Urmează să-mi vorbeşti despre construcţia unei linii secundare? — Posibil. Nu există nicio limită pentru ce e posibil în statul ăsta. Ştii că au toate felurile de resurse naturale aici, aşteptând neatinse? Şi în ce ritm cresc fabricile lor! Mă simt cu zece ani mai tânăr când vin aici. — Eu nu. Se uita către est, pe deasupra munţilor. Mă gândesc la reversul medaliei, la tot restul reţelei Taggart. Acolo e mai puţin de transportat, tot mai puţin tonaj produs cu fiecare an. E ca şi cum… Hank, ce e greşit în ţara asta? — Nu ştiu. — Mă tot gândesc la ce ni s-a spus la şcoală despre soarele care-şi pierde energia, devenind tot mai rece pe an ce trece. Îmi amintesc că mă întrebam, atunci, cum ar fi în ultimele zile ale Pământului. Cred că ar fi… aşa. Făcându-se tot mai frig şi oprinduse totul. — Nu am crezut niciodată povestea asta. M-am gândit atunci că, dacă soarele ar fi epuizat, oamenii ar găsi o soluţie. — Da? Amuzant. Şi eu m-am gândit la asta. A arătat înspre coloana de fum. — Acolo e noul tău răsărit. O să hrănească tot restul. — Dacă nu va fi oprit. — Crezi că poate fi oprit? S-a uitat la şinele de sub picioarele ei. — Nu, a spus. — 171 —

El i-a răspuns cu un zâmbet. S-a uitat şi el în jos, către şine, apoi a urmărit cu privirea întinderea căii ferate, până sus, pe versanţii munţilor, până la macaralele din depărtare. Dagny a remarcat două lucruri, ca şi cum, pentru un moment, cele două ar fi fost singurele elemente din câmpul ei vizual: conturul profilului lui şi cablul verdealbăstrui care se desfăşura prin aer. — Am reuşit, nu-i aşa? a întrebat. Ca răsplată pentru fiecare moment, pentru fiecare noapte nedormită, pentru fiecare lovitură dată disperării, momentul acesta era tot ce şi-a dorit. — Da, am reuşit. S-a uitat în depărtare, a văzut o macara veche pe o linie secundară şi i-a trecut prin minte că toate cablurile erau deteriorate şi că ar trebui schimbate: era limpezimea adevărată a unui fel de a fi dincolo de orice sentiment, după răsplata de a fi simţit tot ce poate cineva să simtă. Ceea ce obţinuseră, s-a gândit ea, şi un moment al confirmării faptului că ei amândoi erau posesorii – ce altă intimitate mai adâncă putea să existe între ei doi? Acum era deschisă spre cele mai simple, cele mai comune trebuinţe ale momentului, pentru că, din punctul ei de vedere, nimic nu putea să fie fără însemnătate. S-a întrebat ce o făcuse să fie sigură că şi el a simţit ceea ce a simţit ea. Hank s-a întors brusc şi a pornit spre maşină. Dagny l-a urmat. Nu s-au uitat unul la celălalt. — Trebuie să plec în Est într-o oră, i-a spus el. Arătând înspre maşină, Dagny a continuat: — De unde ai luat-o? — De aici. E un Hammond. Hammond din Colorado – ei sunt ultimii oameni care continuă să facă maşini bune. Abia am cumpărat-o, în timpul acestei vizite. — Ai făcut o treabă bună. — Da, nu-i aşa? — O să conduci până la New York? — Nu. O s-o îmbarc. Am venit cu avionul meu până aici. — O, ai zburat? Eu am condus de la Cheyenne – trebuia să văd linia –, dar sunt nerăbdătoare să ajung acasă cât mai repede cu putinţă. Mă iei cu tine? Pot să zbor înapoi cu tine? Nu i-a răspuns imediat. A remarcat momentul vid, de pauză. — Îmi pare rău, i-a răspuns – s-a întrebat dacă şi-a imaginat nota de abrupteţe din glasul lui –, nu zbor înapoi la New York. Mă duc în Minnesota. — Ei bine, atunci o să încerc să iau o cursă de linie, dacă pot să găsesc una astăzi. A văzut cum maşina lui se face nevăzută pe drumul şerpuit. O oră mai târziu, conducea către aeroport. Locul era un platou îngust, la capătul unei văi în lanţul de munţi sterpi. Pe pământul arid, cavernos erau petice de zăpadă. De o parte era fixată o baliză de semnalizare, cu cablurile rupte la pământ; celelalte balize fuseseră distruse de o furtună. — 172 —

Un supraveghetor singuratic venise în întâmpinarea ei. — Nu, domnişoară Taggart, i-a spus cu un glas plin de regret, nu e niciun avion până poimâine. Există numai o rută transcontinentală la două zile, ştiţi, iar cea de azi a fost reţinută la sol, mai jos, în Arizona. Probleme la motor, ca de obicei. Şi a adăugat: Păcat că n-aţi ajuns puţin mai devreme. Domnul Rearden a decolat către New York, cu avionul său particular, cu foarte puţin timp în urmă. — Nu zbura către New York, nu-i aşa? — Dar de ce? Ba da. El a zis… — Eşti sigur? — A spus că are o întâlnire acolo diseară. S-a uitat la cer, înspre est, fără niciun gând, fără să se mişte. Nu avea niciun posibil motiv, nimic care s-o tragă de mânecă, nimic cu ajutorul căruia să cântărească sau să alunge sau să înţeleagă. *** — Dracu’ să le ia de străzi! a izbucnit James Taggart. O să întârziem. Dagny se uita înainte, peste umerii şoferului. Prin cercul pe care-l desena ştergătorul pe sticla îngheţată a parbrizului, vedea maşinile negre, vechi, strălucitoare, înşiruite într-un rând nemişcat. Departe, în faţă, pata unui semafor roşu marca lucrările care se făceau la şosea. — E câte ceva stricat pe fiecare stradă, a spus Taggart nervos. De ce nu le repară cineva? S-a lăsat pe spate pe scaun, strângându-şi nodul eşarfei. Se simţea obosită la capătul unei zile pe care şi-o începuse la birou, la şapte dimineaţa; o zi pe care o lăsase suspendată, în care nu dusese nimic până la capăt, grăbindu-se să ajungă acasă şi să se schimbe, pentru că-i promisese lui Jim că va vorbi la banchetul dat de New York Business Council. — Vor să le facem o prezentare despre metalul Rearden, i-a spus el. Tu poţi s-o faci mai bine decât mine. Este foarte important să facem o pledoarie rezonabilă. E o aşa mare controversă în ceea ce priveşte metalul Rearden. Stând acum alături de el în maşină, regreta că fusese de acord. Se uita la străzile New Yorkului şi se gândea la competiţia dintre metal şi trecerea timpului, dintre şinele de pe linia Rio Norte şi scurgerea zilelor. Se simţea de parcă nervii i-ar fi fost striviţi de imobilitatea maşinii şi de vinovăţia de a pierde o seară când nu-şi putea îngădui nici măcar pierderea unei ore. — Cu toate atacurile acelea asupra lui Reardean despre care auzi peste tot, i-a spus James, poate c-ar avea nevoie de nişte prieteni. Dagny i-a aruncat o privire neîncrezătoare. — Vrei să spui că intenţionezi să-i fii alături? Nu i-a răspuns imediat; a întrebat-o, cu un glas rece: — 173 —

— Ce crezi despre raportul comitetului special al Consiliului Naţional al Industriilor metalurgice? — Ştii ce cred despre el. — Ei spun că metalul Rearden e un pericol la adresa siguranţei publice. Spun că e greşită compoziţia chimică a metalului, că e casant, că se descompune la nivel molecular, că cedează imediat, fără niciun avertisment… S-a oprit ca şi cum ar fi implorat un răspuns. Ea nu spunea nimic. El a întrebat-o neliniştit: — Nu ţi-ai schimbat părerea, nu-i aşa? — Despre ce? — Despre metal. — Nu, Jim, nu mi-am schimbat părerea. — Sunt experţi, deşi… cei din comitet… Experţi de vârf… metalurgişti-şefi la cele mai mari corporaţii, cu un vraf de diplome de la universităţi de peste tot din ţară… Rostea cuvintele cu tristeţe, ca şi cum ar fi rugat-o să-l facă să se îndoiască de oamenii aceia şi de verdictul lor. Ea îl privea nedumerită; nu părea el însuşi. Maşina a ţâşnit înainte. A trecut încet pe lângă o barieră de lemn, depăşind spărtura pe care o făcuse un hidrant defectat. A văzut noua conductă înlocuită de excavaţii; conducta avea gravată o siglă: Stockton Foundry, Colorado. Şi-a mutat privirea; i-ar fi plăcut să nu i se fi reamintit de Colorado. — Nu pot să înţeleg… i-a spus Jim Taggart, sfârşit. Cei mai buni experţi din Consiliul Naţional al Industriilor metalurgice… — Cine este preşedintele Consiliului Naţional al Industriilor metalurgice, Jim? Orren Boyle, nu-i aşa? Taggart nu s-a întors înspre ea, dar bărbia i s-a lăsat în jos. — Dacă nătărăul ăla gras crede că poate să… a început, dar s-a oprit fără să-şi ducă gândul până la capăt. S-a uitat în sus la stâlpul de iluminare de la colţul străzii. Era un glob de sticlă incandescent. Stătea prins, la adăpost de furtună, luminând vitrine acoperite şi trotuare crăpate, ca şi cum ar fi fost singurul lor paznic. La capătul străzii, dincolo de râu, la lumina strălucitoare a unei fabrici, a văzut conturul neclar al unei centrale electrice. Un camion trecea pe acolo, acoperindu-i imaginea. Camionul era de felul celor care alimentau centrala – un camion blindat, imprimat de curând cu cuvintele pe care zloata nu le putea acoperi: Wyatt Oil, Colorado. — Dagny, ai auzit despre discuţia aceea de la întâlnirea din Detroit a organizaţiei muncitorilor în oţelărie structurală? — Nu. Ce discuţie? — A fost peste tot în ziare. Au discutat dacă membrilor lor ar trebui sau nu să li se permită să lucreze cu metal Rearden. Nu au ajuns la nicio concluzie, dar a fost destul — 174 —

pentru contractorul care urma să-şi asume riscul cu metalul Rearden. Şi-a anulat comanda, şi încă repede!… Ce se întâmpla dacă… dacă toată lumea decidea împotriva lui? — Lasă-i să decidă. Un punct de lumină se ridica în linie dreaptă către vârful unui turn invizibil. Era ascensorul unui mare hotel. Maşina înainta pe aleile cartierului. Nişte bărbaţi cărau o piesă de echipament, grea, ambalată, dintr-un camion înspre pivniţă. A citit numele de pe ambalaj: Nielsen Motors, Colorado. — Nu-mi convine rezoluţia pe care a adoptat-o adunarea profesorilor de şcoală primară din New Mexico, i-a spus James Taggart. — Ce rezoluţie? — Au ajuns la concluzia că, în opinia lor, copiilor n-ar trebui să li se permită să călătorească pe noua linie Rio Norte de la Taggart Transcontinental, când va fi terminată, fiindcă nu este sigură… Au specificat: noua linie de la Taggart Transcontinental. S-a scris în toate ziarele. E o publicitate îngrozitoare pentru noi… Dagny, crezi că ar trebui să le dăm o replică? — Să rulăm primul tren pe noua linie Rio Norte. Taggart a rămas tăcut mult timp. Arăta complet abătut. Dagny nu putea să înţeleagă de ce: nu era fericit, nu folosise împotriva ei opiniile autorităţilor lui preferate, părea să se roage pentru o reconfirmare. O maşină a trecut fulgerător pe lângă ei; a avut o străfulgerare puternică a acelui moment – o mişcare uşoară şi plină de încredere, o siluetă luminoasă. Ştia cine fabricase maşina: Hammond, Colorado. — Dagny, o să… o să avem linia terminată… la timp? Era ciudat să audă o nuanţă de emoţie deplină în glasul lui, simpla inflexiune a unei frici animalice. — Dumnezeu să ajute oraşul ăsta dacă n-o facem noi, i-a răspuns. Maşina a virat după un colţ. Deasupra acoperişurilor oraşului, a văzut pagina de calendar, lovită deodată de lumina albă a unui reflector. Spunea: 29 ianuarie. — Dan Conway e un ticălos! Cuvintele astea au ţâşnit deodată, ca şi cum nu şi le-ar mai fi putut reţine. S-a uitat la el nedumerită. — De ce? — A refuzat să ne vândă linia Phoenix-Durango din Colorado. — Doar nu ai… Trebuia să se oprească. A luat-o de la capăt, păstrându-şi vocea egală ca să nu ţipe. — L-ai abordat în legătură cu asta? — Bineînţeles că da. — Şi te-ai aşteptat… să ţi-o vândă… ţie? — De ce nu? Îi revenise felul acela de a vorbi, isteric şi ofensiv. I-am oferit mai mult — 175 —

decât oricine altcineva. Nu am fi avut lichidităţile necesare s-o dezmembrăm şi s-o transportăm de acolo, am fi folosit-o aşa cum este. Şi ar fi fost o publicitate excelentă pentru noi – aceea că renunţăm la metalul Rearden, plecându-ne urechea la opinia publică. Ar fi meritat şi ultimul bănuţ, cu puţină bunăvoinţă! Dar ticălosul naibii a refuzat. Ba chiar a declarat că niciun metru din şina lui nu va fi vândut către Taggart Transcontinental. Vinde bucată cu bucată la orice colţ de stradă, la linii ferate ca vai de ele din Arkansas sau din Dakota de Nord, vinde în pierdere, cu mult sub ce i-am oferit eu, nenorocitul! Nici măcar să obţină profit nu vrea! Şi-ar trebui să vezi cum se îngrămădesc asupra lui ulii ăia! Ştiu că n-ar avea nicio şansă să obţină şine nicăieri în altă parte! Dagny stătea cu capul plecat. Nici nu putea să se uite la el. — Cred că vine în contradicţie cu intenţiile Regulii împotriva competiţiei sălbatice haleşte-câinele, i-a spus el nervos. Cred că intenţia şi scopul Alianţei Naţionale a Căilor Ferate erau să protejeze sistemele principale, nu fundăturile din Dakota de Nord. Dar nu pot să fac Alianţa să voteze acum, pentru că toţi sunt acolo, licitând unul împotriva celuilalt pentru linia aia! I-a spus încet, ca şi cum şi-ar fi dorit să poată purta mănuşi ca să mânuiască acele cuvinte: — Acum înţeleg de ce vrei să apăr metalul Rearden. — Nu înţeleg ce… — Taci, Jim, i-a spus cu glas scăzut. Pentru un moment, James n-a mai spus nimic. Apoi şi-a lăsat capul pe spate şi i-a aruncat cu obrăznicie: — Mai bine ai face treabă bună cu apărarea metalului Rearden, pentru că Bertram Scudder poate să fie destul de caustic. — Bertram Scudder? — O să fie unul dintre cei care or să vorbească în seara asta. — Unul dintre cei… Nu mi-ai spus că or să mai fie şi alţi vorbitori. — Ei bine… Eu… Ce schimbă asta? Nu ţi-e frică de el, nu-i aşa? — New York Business Council… şi cu tine l-au invitat? — De ce nu? Nu crezi că e o mişcare deşteaptă? Nu are niciun resentiment faţă de oamenii de afaceri, chiar deloc. A acceptat invitaţia. Vrea să fie deschis şi să asculte ambele tabere şi poate îl câştigăm de partea noastră… Ei, la ce te uiţi? O să-l poţi convinge, nu-i aşa? — …Să-l conving? — La radio. O să fie o emisiune la radio. O să ai o dezbatere alături de el pornind de la întrebarea: „Este metalul Rearden produsul letal al lăcomiei?” S-a aplecat în faţă. A deschis geamul despărţitor al scaunului din faţă şi a strigat: — Opreşte maşina! Nu a auzit ce-i spunea Taggart. Abia dacă i-a auzit glasul care crescuse în — 176 —

intensitate până aproape să urle: — Ne aşteaptă!… Cinci sute de oameni la dineu şi o alianţă naţională!… Nu poţi sămi faci aşa ceva! A apucat-o de braţ şi i-a urlat: De ce? — Tâmpitul naibii, crezi că eu consider că este ceva ce trebuie dezbătut? Maşina s-a oprit, ea a coborât şi a fugit. Primul lucru pe care l-a remarcat după un timp a fost încălţămintea. Mergea încet, firesc şi era bizar să simtă piatra îngheţată sub talpa subţire a sandalelor negre din satin. Şi-a dat părul de pe frunte şi a simţit cum i se topesc în palmă picături de zloată. Era liniştită acum, furia oarbă îi trecuse; nu simţea nimic altceva în afară de o silă cenuşie. O durea puţin capul, şi-a dat seama că-i era foame şi şi-a amintit că urma să ia cina la dineul de la Business Council. A continuat să meargă. Nu voia să mănânce. S-a gândit că ar putea să bea o cafea undeva, iar apoi să ia un taxi până acasă. S-a uitat în jur. Nu vedea niciun taxi. Nu cunoştea cartierul. Nu părea să fie un cartier bun. A zărit un teren viran peste drum, un parc abandonat, împrejmuit cu sârmă ghimpată, care începea de la zgârie-norii din depărtare şi cobora până la coşurile fabricii; vedea câteva lumini aprinse la ferestrele caselor abandonate, câteva magazine mici şi mizerabile, închise peste noapte, şi ceaţa de pe East River la două străzi distanţă. S-a întors către centrul oraşului. Forma neagră a unei ruine se înălţa în faţa ei. Fusese, cu mult timp în urmă, o clădire de birouri; zărea cerul prin schelăria de oţel, dezvelită, şi prin rămăşiţele ascuţite ale cărămizilor care căzuseră. În umbra ruinii, ca un fir de iarbă care se încăpăţânează să crească la rădăcinile unui uriaş mort, se afla un restaurant micuţ. Geamurile lui alcătuiau o bandă strălucitoare de sticlă şi lumină. A intrat. Înăuntru era o tejghea curată, având pe margine o bandă de crom sclipitoare. Se afla acolo şi un boiler de metal şi mirosea a cafea. Câţiva declasaţi stăteau la bar, o matahală de bătrân stătea în spatele lui, cu mânecile tricoului alb suflecate până la coate. Aerul cald a făcut-o să-şi dea seama, recunoscătoare, că îngheţase. Şi-a dat jos pardesiul de catifea neagră, care-i stătea strâns pe corp, şi s-a aşezat la bar. — O ceaşcă de cafea, vă rog. Bărbatul s-a uitat la ea fără curiozitate. Nu părea uimit să vadă o femeie îmbrăcată în haine de seară intrând într-un restaurant de duzină; astăzi, nimic nu mai uimeşte pe nimeni. Proprietarul s-a întors impasibil să-i îndeplinească dorinţa; era, în apatia lui nepăsătoare, un soi de compasiune care nu pune nicio întrebare. Nu putea să-şi dea seama dacă cei patru de la tejghea erau cerşetori sau muncitori; astăzi, nici hainele, nici comportamentul nu se mai deosebesc. Proprietarul i-a pus în faţă ceaşca de cafea. A prins-o cu ambele mâini, bucurându-se de fierbinţeala ei. S-a uitat în jur şi s-a gândit, în obişnuitele ei calcule profesionale, ce minunat e că se poate cumpăra atât de mult cu un preţ atât de mic. Privirea i s-a mutat de la — 177 —

cilindrul de oţel curat al cafetierei la tava de fontă, la rafturile de sticlă, la chiuveta emailată, la lamele cromate ale mixerului. Proprietarul făcea un toast. Îi făcea plăcere să urmărească firescul unei curele care se mişca încet, purtând feliile de pâine peste grilele electrice incandescente. Apoi a descifrat numele stanţat pe toaster: Marsh, Colorado. Capul i s-a lăsat pe braţul aşezat pe tejghea. — N-are niciun rost, i-a spus vagabondul bătrân de alături. A trebuit să ridice capul. A trebuit să zâmbească veselă – lui şi ei înseşi. — Nu are? a întrebat. — Nu. Uită. Nu faci decât să te păcăleşti singură. — În legătură cu ce? — Că ar conta ceva. Toate-s praf, doamnă, praf şi sânge. Nu crede iluziile pe care ţi le-au băgat pe gât şi n-o să fii rănită. — Ce iluzii? — Poveştile pe care ţi le spun când eşti tânăr despre sufletul omenesc. Nu există niciun suflet. Omul nu-i nimic altceva decât un animal de cea mai joasă speţă, lipsit de inteligenţă, fără inimă, fără calităţi şi fără valori morale. Un animal cu numai două capacităţi: să mănânce şi să se înmulţească. Faţa lui sfrijită, cu ochi ficşi şi cu trăsăturile boţite, care, odată, fuseseră delicate, mai păstra încă o urmă de distincţie. Arăta ca un apostol uriaş sau ca un profesor de estetică ce-şi va fi petrecut ani întregi în contemplaţie în muzee obscure. S-a întrebat ce-l făcuse să se prăbuşească, ce eroare de evoluţie putea să aducă un om în asemenea stare. — Treci prin viaţă căutând frumuseţe, măreţie, nişte produse sublime, i-a spus, şi ce găseşti? O grămadă de maşinării de carnaval care fabrică automobile capitonate şi divanuri. — Ce e aşa de greşit în divanuri? a întrebat un bărbat care arăta a şofer de camion. Nu-l băgaţi în seamă, doamnă. Îi place să se audă vorbind. Nu vrea să facă niciun rău nimănui. — Singurul talent al omului este îndemânarea lui vulgară de a-şi satisface nevoile trupeşti, a continuat vagabondul. Nu trebuie nicio urmă de inteligenţă pentru aşa ceva. Să nu crezi poveştile despre raţiunea umană, despre spirit, despre idealurile lui, despre rostul ambiţiilor lui fără margini. — Eu nu cred, a spus un băiat care stătea la capătul tejghelei. Purta o haină care-i stătea agăţată de un umăr; gura lui pătrăţoasă părea să fie tăiată de o viaţă întreagă de amărăciune. — Spirit? a adăugat vagabondul. Nu e niciun spirit implicat în manufactură sau în sex. Totuşi, astea sunt principalele preocupări ale omului. Materia – asta e tot ce cunoaşte omul şi tot ce contează pentru el. Despre asta vorbesc marile noastre industrii – marea izbândă a aşa-numitei noastre civilizaţii – consolidate de materialişti — 178 —

vulgari cu scopurile, cu interesele şi cu simţul moral al unor tâlhari. Nu există nicio moralitate în a construi un camion de zece tone pe o bandă de producţie. — Ce înţelegi prin moralitate? l-a întrebat. — Capacitatea de a distinge binele de rău, posibilitatea de a vedea adevărul şi curajul, de a acţiona în funcţie de acestea, pasiunea pentru ceea ce e bun, integritatea de a sta de partea binelui cu orice preţ. Dar unde să găseşti aşa ceva? Tânărul a scos un sunet care era jumătate dispreţ şi jumătate bucurie: — Cine-i John Galt? Şi-a băut cafeaua, fără a fi preocupată de nimic altceva în afara plăcerii pe care i-o dădea lichidul fierbinte trezindu-i din nou arterele la viaţă. — Pot să-ţi spun eu, a zis un alt vagabond, scund şi scofâlcit, care purta o glugă trasă până peste ochi, eu ştiu. Nimeni nu l-a auzit şi nici nu l-a băgat în seamă. Tânărul se uita la Dagny cu o intensitate feroce şi fără obiect. — Nu ţi-e teamă, i-a spus deodată, fără nicio explicaţie, o declaraţie neutră, cu o voce aspră şi lipsită de viaţă, care avea o nuanţă de mirare. S-a uitat înspre el. — Nu, i-a spus, nu mi-e teamă. — Ştiu cine e John Galt, i-a spus vagabondul. E secret, dar eu ştiu. — Cine e? a întrebat fără cea mai mică urmă de curiozitate. — Un explorator, i-a răspuns vagabondul. Cel mai mare explorator care a trăit vreodată. Omul care a descoperit fântâna tinereţii. — Mai dă-mi o ceaşcă, Black, a zis vagabondul bătrân, împingându-şi cana pe tejghea. — John Galt a petrecut ani buni căutând-o. A trecut oceane, a trecut deşerturi şi a intrat în mine părăsite, la kilometri sub pământ. Dar a găsit-o în vârful unui munte. Ia luat zece ani să urce pe muntele acela. Şi-a rupt fiecare oscior din corp, şi-a sfâşiat pielea de pe mâini, l-a făcut să-şi piardă casa, numele, iubirea. Dar l-a urcat. A găsit fântâna tinereţii, pe care a vrut s-o aducă jos, oamenilor. Numai că nu s-a mai întors niciodată. — De ce nu s-a mai întors? l-a întrebat. — Pentru că a aflat că nu poate fi adusă jos. *** Bărbatul care stătea în faţa biroului lui Rearden avea trăsături şterse şi un fel de a fi complet lipsit de orice emfază, aşa că nimeni nu-şi putea face vreo imagine limpede despre el sau să intuiască pricipiile primare ale acestui om. Singurul element care-l diferenţia de ceilalţi părea să fie nasul umflat, puţin prea mare în comparaţie cu restul; atitudinea lui era blajină, dar exprima şi ceva absurd, indiciul unei frici conştient ţinute ascunse, dar cu intenţia totuşi de a fi recunoscută de ceilalţi. Rearden — 179 —

nu înţelegea care e scopul acestei vizite. Era dr. Potter, care ocupa o poziţie oarecare la Institutul Ştiinţific de Stat. — Ce doreşti? l-a întrebat Rearden pentru a treia oară. — Există un aspect social pe care aş vrea să-l iei în considerare, domnule Rearden, i-a spus moale bărbatul. Te îndemn să bagi de seamă ce vremuri trăim. Economia noastră nu e pregătită pentru asta. — Pentru ce? — Economia noastră se găseşte într-un stadiu de echilibru precar. Aşa că trebuie să punem toţi umărul să o salvăm de la prăbuşire. — Ei bine, şi ce vrei să fac eu? — Acestea sunt aprecierile pe care îţi cer să le ai în vedere. Sunt de la Institutul Ştiinţific de Stat, domnule Rearden. — Ai mai spus asta. Dar de ce ai vrut să ai o întâlnire cu mine? — Institutul Ştiinţific de Stat nu are o părere foarte bună despre metalul Rearden. — Şi asta ai mai spus o dată. — Nu crezi că e un factor pe care ar trebui să-l iei în considerare? — Nu. Lumina scădea imperceptibil în spatele ferestrelor largi ale biroului. Zilele erau scurte. Rearden i-a văzut umbra neregulată a nasului pe obraz şi ochii lipsiţi de culoare fixându-l; privirea era indistinctă, însă direcţia ei era clară. — Institutul Ştiinţific de Stat reprezintă cele mai bune creiere din ţară, domnule Rearden. — Aşa mi s-a spus. — Sigur nu vrei să-ţi încerci puterile cu ei? — Ba da. Bărbatul se uita la Rearden ca şi cum l-ar fi implorat să-l ajute, ca şi cum Rearden ar fi spart un cod nescris care cerea să fi fost demult înţeles. Rearden nu-i întindea nicio mână de ajutor. — E tot ce voiai să ştiu? l-a întrebat. — E numai o chestiune de timp, domnule Rearden, a zis conciliant bărbatul. O amânare temporară. Doar atât cât să-i dea economiei noastre o şansă să se stabilizeze. Dac-ai mai putea aştepta câţiva ani… Rearden a râs vesel, dispreţuitor. — Deci de asta ai venit? Vrei să scot metalul Rearden de pe piaţă? De ce? — Numai pentru câţiva ani, domnule Rearden. Numai până când… — Uite, i-a spus Rearden. O să-ţi pun acum o întrebare: au decis oamenii dumitale de ştiinţă că metalul Rearden nu e ceea ce pretind eu că este? — Nu ne-am putut asuma o asemenea responsabilitate. — Au decis că nu e bun? — Impactul social al produsului trebuie luat în considerare. Noi gândim în termenii — 180 —

unei ţări ca întreg, suntem preocupaţi de binele public şi de criza teribilă din momentul prezent, care… — Metalul Rearden e bun sau nu? — Dacă privim imaginea din punctul de vedere al creşterii alarmante a şomajului, care, în prezent… — E bun metalul Rearden? — Într-un timp în care avem o insuficienţă acută de oţel, nu ne putem îngădui să permitem extinderea unei companii producătoare de oţel care furnizează prea mult, pentru că asta ar însemna să alungăm din afaceri companii care produc prea puţin, ceea ce ar crea o economie dezechilibrată, care… — Ai de gând să-mi răspunzi la întrebare? Bărbatul a ridicat din umeri. — Problema legată de valoare e relativă. Dacă metalul Rearden nu e bun, e un pericol fizic pentru public. Dacă e bun – e un pericol social. — Dacă ai de gând să-mi spui ceva despre pericolul fizic al metalului Rearden, spune-o. Renunţă la restul. Repede. Nu vorbesc prea bine altă limbă. — Dar, sigur, chestiunile legate de binele public… — Las-o baltă. Bărbatul părea nedumerit şi pierdut, ca şi cum i-ar fi fugit pământul de sub picioare. Imediat, a întrebat neajutorat: — Dar care e principiul tău de bază? — Piaţa. — Ce vrei să spui cu asta? — Există o piaţă pentru metalul Rearden şi intenţionez să trag toate foloasele din asta. — Nu e piaţa asta cumva ipotetică? Răspunsul public faţă de metalul tău nu a fost încurajator. Cu excepţia comenzii de la Taggart Transcontinental, nu ai obţinut niciuna majoră… — Ei bine, dacă crezi că publicul n-o să umble după el, de ce eşti îngrijorat? — Dacă publicul n-o să-l vrea, o să suferi nişte pierderi importante, domnule Rearden. — Asta e grija mea, nu a dumitale. — Având asta în vedere, dacă adopţi o atitudine mai cooperantă şi eşti de acord să mai aştepţi câţiva ani… — Ce ar trebui să aştept? — Dar am crezut că m-am făcut înţeles asupra faptului că Institutul Ştiinţific de Stat nu este de acord cu apariţia metalului Rearden pe piaţa metalurgică acum. — Şi de ce ar trebui să-mi pese mie de asta? Bărbatul a oftat. — Eşti un om foarte dificil, domnule Rearden. — 181 —

Cerul după-amiezii înaintate începea să se îngreuneze, ca şi cum s-ar fi lovit de sticla geamurilor. Contururile chipului acelui bărbat păreau să se dizolve într-o bulă printre planele ascuţite, drepte ale mobilelor. — Ţi-am oferit această întâlnire, i-a spus Rearden, pentru că mi s-a zis că vrei să vorbeşti cu mine ceva de cea mai mare importanţă. Dacă asta e tot ce aveai să-mi spui, o să te rog să mă scuzi acum. Sunt foarte ocupat. Bărbatul s-a sprijinit de spătarul scaunului. — Cred că ai petrecut zece ani să cercetezi pentru a obţine metalul Rearden, i-a spus. Cât te-a costat? Rearden şi-a ridicat privirea; nu putea să înţeleagă încotro bate întrebarea, deşi era în vocea bărbatului o oarecare motivaţie. Glasul i-a devenit mai apăsat. — Un milion şi jumătate de dolari, i-a răspuns Rearden. — Cât vrei pe el? Rearden a lăsat să se scurgă un moment. Nu-i venea să creadă. — Pe ce? a întrebat cu voce joasă. — Pentru toate drepturile asupra metalului Rearden. — Cred că ar fi bine să ieşi afară, i-a spus Rearden. — N-are niciun rost atitudinea asta. Eşti om de afaceri. Îţi propun o afacere. Poţi să-mi spui care e preţul tău. — Drepturile asupra metalului Rearden nu sunt de vânzare. — Mă aflu în poziţia de a vorbi despre sume mari. Bani guvernamentali. Rearden stătea nemişcat, cu muşchii de pe obraz încordaţi; însă privirea îi era indiferentă, iar concentrarea îi era păstrată numai de un uşor interes curios. — Eşti om de afaceri, domnule Rearden. Este o propunere pe care nu-ţi permiţi s-o ignori. Pe de o parte, joci împotriva unor sorţi potrivnici, te confrunţi cu o opinie publică nefavorabilă, ai toate şansele să pierzi şi ultimul bănuţ pe care l-ai băgat în metalul Rearden. Pe de altă parte, noi te putem scăpa de risc şi de responsabilitate, cu un profit impresionant, cu un profit imediat, mult mai mare decât ai putea să obţii din vânzarea metalului în următorii douăzeci de ani. — Institutul Ştiinţific de Stat este o organizaţie ştiinţifică, nu una comercială, i-a răspuns Rearden. De ce le este aşa de teamă? — Foloseşti cuvinte urâte şi inutile, domnule Rearden. Încerc să sugerez că ar trebui să menţinem discuţia la un nivel amical. Problema e serioasă. — Încep să remarc asta. — Îţi oferim un cec în alb pentru ceea ce este – îţi dai seama – un beneficiu nelimitat. Ce altceva mai poţi să vrei? Spune un preţ. — Vânzarea drepturilor asupra metalului Rearden nu este deschisă discuţiilor. Dacă mai ai ceva de spus, spune, te rog, şi pleacă. Bărbatul s-a lăsat pe spate, s-a uitat la Rearden neîncrezător şi l-a întrebat: — Ce urmăreşti? — 182 —

— Eu? La ce te referi? — Ai intrat în afaceri ca să faci bani, nu? — Da. — Vrei să faci un profit cât se poate de mare, nu? — Da. — Şi-atunci de ce vrei să te zbaţi ani întregi, reducându-ţi câştigurile la dimensiunile a câtorva centime pe tonă, mai degrabă decât să accepţi o întreagă avere în schimbul metalului Rearden? De ce? — Pentru că e al meu. Înţelegi cuvântul? Bărbatul a oftat şi s-a ridicat în picioare. — Sper să nu ai niciun motiv să-ţi regreţi decizia, domnule Rearden, i-a spus; tonul vocii lui sugera contrariul. — O zi bună îţi doresc, i-a spus Rearden. — Cred că trebuie să-ţi spun că Institutul Ştiinţific de Stat ar putea să emită o declaraţie oficială prin care să condamne metalul Rearden. — Este privilegiul lor. — O astfel de declaraţie ar face lucrurile mult mai dificile pentru dumneata. — Fără îndoială. — Cât despre viitoarele consecinţe… Bărbatul a ridicat din umeri: — Acestea nu sunt vremuri în care oamenii să refuze să coopereze. În timpuri ca astea, oamenii au nevoie de prieteni. Dumneata, domnule Rearden, nu eşti un om popular. — Ce vrei să spui? — Înţelegi, desigur. — Nu, nu înţeleg. — Societatea e o structură complexă. Există atât de multe probleme care-şi aşteaptă decizia, atârnând de un fir de păr. Nu se poate niciodată spune când este luată o astfel de decizie şi care poate fi factorul decisiv în această delicată balanţă. Mam făcut înţeles? — Nu. Flacăra roşie a oţelului topit a fulgerat prin lumina asfinţitului. O strălucire portocalie, culoarea adâncă a aurului, a lovit zidul din spatele biroului lui Rearden. Strălucirea a trecut uşor peste fruntea lui. Chipul său avea o seninătate impenetrabilă. — Institutul Ştiinţific de Stat e o organizaţie guvernamentală, domnule Rearden. Există anumite proiecte de legi în Legislativ care pot fi trecute în orice moment. Oamenii de afaceri sunt peste măsură de vulnerabili în zilele noastre. Sunt sigur că mă înţelegi. Rearden s-a ridicat în picioare. Zâmbea. Arăta de parcă s-ar fi detensionat. — 183 —

— Nu, doctore Potter, i-a spus, nu înţeleg. Dac-aş fi înţeles, te-aş fi omorât. Bărbatul s-a îndreptat către uşă, s-a oprit şi s-a uitat înspre Rearden într-un fel în care, pentru prima dată, nu era decât simplă curiozitate omenească. Rearden rămăsese nemişcat cu spatele la strălucirea mobilă de pe perete; stătea ca de obicei, cu mâinile în buzunar. — Vrei să-mi spui, i-a cerut bărbatul, numai pentru mine, e doar o curiozitate personală – de ce faci asta? Rearden i-a răspuns încet: — O să-ţi spun. N-ai înţelege. Vezi, cum stau lucrurile – pentru că metalul Rearden e bun. *** Dagny n-a putut înţelege motivul domnului Mowen. Amalgamated Switch şi Signal Company au anunţat-o dintr-odată că n-o să-i termine comanda. Nu se întâmplase nimic, nu putea să găsească niciun motiv, iar ei nu i-ar fi dat nicio explicaţie. S-a grăbit spre Connecticut, să-l întâlnească pe domnul Mowen în persoană, însă singurul rezultat al întrevederii fusese o şi mai grea, şi mai cenuşie nedumerire. Domnul Mowen a susţinut că el nu va mai continua să facă macazuri din metal Rearden. Singura explicaţie pe care i-a dat-o, evitându-i ochii, a fost că „prea multor oameni nu le e pe plac”. — Ce? Metalul Rearden sau tu producând macazurile? — Amândouă, cred… Oamenilor nu le e pe plac… Eu nu vreau probleme. — Ce fel de probleme? — De niciun fel. — Ai auzit măcar un singur cuvânt împotriva metalului Rearden care să fie adevărat? — Of, cine mai ştie ce e adevărat?… Rezoluţia aceea pe care a dat-o Consiliul Naţional al Industriilor metalurgice spunea… — Uite, ai lucrat cu metalele toată viaţa ta. În ultimele patru luni ai lucrat cu metal Rearden. Nu ştii că e cel mai minunat lucru pe care l-ai avut vreodată în mână? Nu i-a răspuns. — Nu ştii? Se uita în altă parte. — Nu mai ştii care-i adevărul? — La naiba, domnişoară Taggart, fac afaceri. Sunt un peşte mic. Vreau să fac bani. — Şi cum crezi că se fac? Dar ştia că era inutil. Uitându-se la chipul domnului Mowen, la ochii pe care nu-i putea prinde, se simţea aşa cum se simţise odată pe un sector izolat de linie, când furtuna culcase la pământ firele de telefonie: comunicaţiile fuseseră oprite, iar cuvintele deveniseră sunete care nu transmiteau nimic. — 184 —

S-a gândit că era inutil să se certe şi să-şi pună întrebări asupra unor oameni care nu erau capabili nici să combată un argument, nici să-l accepte. Stând neliniştită în tren, pe drumul de întoarcere către New York, şi-a spus că domnul Mowen nu avea nicio însemnătate, că nimic nu mai conta acum, cu excepţia faptului că trebuia să găsească pe altcineva care să-i fabrice macazurile. Se lupta cu o listă de nume pe care le avea în minte, întrebându-se cine ar fi mai uşor de convins, de implorat sau de mituit. Ştia, din momentul în care intrase în anticamera biroului ei, că se întâmplase ceva. A remarcat nefireasca linişte, cu toate feţele din echipă întoarse către ea ca şi cum intrarea ei era tot ce aşteptaseră, tot ce speraseră şi tot ce-i înspăimântase. Eddie Willers s-a ridicat în picioare şi s-a pornit spre uşa de la biroul ei, ca şi cum ar fi ştiut că ea l-ar înţelege şi l-ar urma. Îi văzuse expresia. S-a gândit că orice ar fi fost, şi-ar fi dorit să nu-l fi durut chiar aşa de tare. — Institutul Ştiinţific de Stat, i-a spus încet când erau singuri în birou, a făcut publică o declaraţie prin care avertizează populaţia asupra folosirii metalului Rearden. Şi a adăugat: A fost la radio. E în ziarele de după-amiază. — Ce au spus? — Dagny, nu au spus!… Nu au spus pe de-a dreptul, totuşi, uite este uite nu-i. Asta e cu adevărat monstruos. Eforturile lui se concentrau pe încercarea de a-şi păstra tonul scăzut; cuvintele nu şi le putea controla. Cuvintele erau împinse dinăuntrul lui de indignarea nedumerită, neîncrezătoare a unui copil care ţipă, la prima lui întâlnire cu răul, refuzând să creadă ce vede. — Ce au spus, Eddie? — Ei… Trebuie să citeşti. A arătat către ziarul pe care i-l lăsase pe birou. — Nu au spus că metalul Rearden e rău. Nu au spus că nu e sigur. Ce au făcut e că… Şi-a desfăcut braţele şi le-a lăsat în jos într-un gest de zădărnicie. A văzut dintr-o singură privire ce făcuseră. A văzut propoziţiile: „Este posibil ca, după o perioadă de folosire intensă, să apară o fisură neaşteptată, deşi lungimea acestei perioade nu poate fi prevăzută… Posibilitatea unei reacţii moleculare, necunoscută în prezent, nu poate fi în totalitate ignorată… Chiar dacă rezistenţa la întindere a metalului este în mod cert demonstrabilă, anumite aspecte în ceea ce priveşte comportamentul său în situaţii neobişnuite nu trebuie trecute cu vederea… Chiar dacă nu există nicio dovadă care să susţină punctul de vedere potrivit căruia folosirea metalului ar trebui interzisă, un studiu ulterior al proprietăţilor metalului ar fi de interes…” — Nu putem să luptăm. Nu le putem răspunde, a spus Eddie încet. Nu putem să cerem o retractare. Nu le putem arăta testele noastre şi nici să le demonstrăm ceva. — 185 —

Nu au spus nimic. Nu au spus niciun lucru care să poată fi combătut sau care să le pună la îndoială profesionalismul. E o treabă de ticălos asta. Te-ai fi aşteptat la aşa ceva din partea unui şantajist sau a unui escroc. Dar, Dagny! E Institutul Ştiinţific de Stat! Dagny a încuviinţat din cap, tăcută. Stătea cu ochii aţintiţi asupra unui punct dincolo de fereastră. La capătul unei străzi întunecate, becurile unui semnalizator electric se tot stingeau şi se aprindeau, ca şi cum ar fi clipit maliţios către ea. Eddie şi-a adunat puterile şi i-a spus pe tonul unui raport militar: — Activele Taggart s-au prăbuşit. Ben Nealy a demisionat. Naţional Brotherhood of Road şi Track Workers le-au interzis membrilor lor să lucreze la linia Rio Norte. Jim a plecat din oraş. Şi-a scos pălăria şi paltonul, a mers de-a lungul încăperii şi, încet, foarte stăpână pe sine, s-a aşezat la birou. A văzut un plic mare, maro, care stătea în faţa ei; purta antetul de la Rearden Steel. — A venit prin curier special, imediat după ce ai plecat, i-a spus Eddie. Şi-a pus mâna pe plic, dar nu l-a deschis. Ştia ce conţinea: schiţele podului. După un timp, a întrebat: — Cine a emis declaraţia? Eddie s-a uitat la ea şi i-a zâmbit scurt, amar, dând din cap. — Nu, i-a răspuns, şi eu m-am gândit la asta. Am sunat interurban Institutul şi iam întrebat. A fost emis de biroul doctorului Floyd Ferris, coordonatorul lor. Dagny nu a spus nimic. — Şi totuşi! Doctorul Stadler e şeful Institutului. El este Institutul. Trebuie să fi ştiut. A permis asta. Dacă s-a făcut, s-a făcut în numele lui… Dr. Robert Stadler… Îţi aminteşti… Când eram la facultate… cum obişnuiam să vorbim despre cele mai importante nume ale lumii… despre oamenii raţiunii pure… şi alegeam numele lui ca fiind unul dintre ele şi… S-a oprit. — Îmi pare rău, Dagny. Ştiu că n-are niciun rost să spun ceva. Doar că… Stătea cu mâna pe plicul maro. — Dagny, a întrebat-o, cu voce scăzută, ce se întâmplă cu oamenii? De ce a trecut declaraţia? E o aşa de evidentă lucrătură, aşa de evidentă şi de infectă. Te gândeşti că o fiinţă decentă ar fi aruncat-o direct în ghenă. Cum au putut – glasul lui se spărgea într-o furie moale, disperată, revoltată –, cum au putut să accepte? Nu au citit-o? Nu au văzut? Nu s-au gândit? Dagny! Ce zace în oameni de le permite să facă aşa ceva şi cum pot să trăiască aşa? *** — Taci, Eddie, i-a spus, taci. Nu-ţi fie frică. Clădirea Institutului Ştiinţific de Stat se ridica deasupra unui râu din New — 186 —

Hampshire, pe o coastă de deal izolată, la jumătatea drumului dintre râu şi cer. De la distanţă, arăta ca un monument solitar într-o pădure virgină. Copacii erau plantaţi cu grijă, drumurile erau amenajate ca într-un parc; la câţiva kilometri depărtare, într-o vale, puteau fi văzute vârfurile acoperişurilor unui orăşel. Dar nu era permis ca vreun obiect să fie dispus prea aproape şi să diminueze impresia de austeritate a construcţiei. Marmura albă a zidurilor îi conferea o grandoare clasică; dispunerea corpurilor rectangulare dădea aerul de acurateţe şi de frumuseţe al unei instalaţii moderne. Era o structură inspirată. De dincolo de râu, oamenii priveau cu respect şi se gândeau la clădire ca la un monument al unui om viu, al cărui caracter avea nobleţea liniilor ei. Deasupra intrării era sculptat în marmură: „Minţilor lipsite de teamă. Adevărului neştirbit”. Într-o aripă liniştită a clădirii, pe un coridor pustiu, o plăcuţă mică de bronz, ca atâtea alte plăcuţe cu nume de pe celelalte uşi, anunţa: Dr. Robert Stadler. La douăzeci şi şapte de ani, dr. Robert Stadler scrisese o lucrare despre razele cosmice, care răsturnase cele mai multe dintre teoriile îmbrăţişate de oamenii de ştiinţă de dinaintea lui. Cei care l-au urmat i-au plasat teoria, cumva, la baza oricărei cercetări pe care au întreprins-o. La vârsta de treizeci de ani, a fost recunoscut ca fiind cel mai important fizician al vremii. La treizeci şi doi de ani, a devenit şeful Catedrei de fizică a Universităţii Patrick Henry, în perioada în care marea universitate încă îşi merita faima. Despre dr. Robert Stadler un scriitor spusese următoarele: „Poate că, printre fenomenele universului pe care le studiază, niciunul nu este atât de minunat ca însuşi creierul doctorului Robert Stadler”. Doctorul Robert Stadler fusese cel care-l corectase odată pe un student: „Cercetare ştiinţifică independentă? Ultimul adjectiv e redundant”. La patruzeci de ani, doctorul Robert Stadler s-a adresat naţiunii, stabilind statutul Institutului Ştiinţific de Stat. „Să facem ştiinţa independentă de dominaţia dolarului” – pentru asta a pledat. Problema a rămas în suspensie; un grup obscur de oameni de ştiinţă au împins un proiect de lege pe coridoarele lungi ale Legislativului; au existat o oarecare ezitare publică asupra petiţiei, anumite dubii, o anumită nelinişte pe care nimeni nu putea s-o definească. Numele doctorului Robert Stadler acţiona asupra întregii ţări asemenea razelor cosmice pe care le studiase: spărgea orice barieră. Naţiunea a ridicat clădirea din marmură albă ca un cadou personal pentru unul dintre cei mai măreţi oameni ai ei. Biroul de la Institut al doctorului Stadler era o mică încăpere care arăta ca biroul unui contabil de la o firmă fără faimă. Înăuntru se afla un birou ieftin, din stejar galben, un fişet, două scaune şi o tablă împânzită de formule matematice scrise cu cretă. Aşezată pe un scaun pus lângă perete, Dagny s-a gândit că biroul avea o aparenţă de ostentaţie şi de eleganţă, deopotrivă: ostentaţie deoarece părea că intenţia era aceea de a sugera că proprietarul era îndeajuns de mare ca să-şi permită un asemenea aranjament; eleganţă, pentru că într-adevăr nu mai avea nevoie de nimic. — 187 —

Îl întâlnise pe doctorul Stadler în câteva rânduri, la dineuri date de oameni de afaceri de vază sau de mari societăţi de inginerie, în cinstea câte unei cauze solemne. Participase la ele la fel de în silă ca şi el şi şi-a dat seama că-i făcea plăcere să vorbească cu ea. — Domnişoară Taggart, i-a spus odată, nu m-am aşteptat să dau peste cineva inteligent. Să-l întâlnesc aici e chiar o uimitoare uşurare! A venit la biroul lui amintindu-şi fiecare propoziţie. Stătea şi-l analiza ca un om de ştiinţă: fără să presupună ceva, eliberată de sentimente, încercând numai să observe şi să înţeleagă. — Domnişoară Taggart, i-a spus el fericit, sunt curios în legătură cu dumneata. Sunt curios de fiecare dată când se întâmplă ceva fără precedent. De regulă, vizitatorii sunt pentru mine o sarcină grea. Sunt uimit că pot să simt o plăcere atât de mare să te văd aici. Ştii dumneata cum e să simţi deodată că se poate vorbi cu cineva fără să încerci, cu efort, să obţii ceva înţelegere dintr-un vid? Stătea la un capăt al biroului, în felul său amuzant informal. Nu era înalt, iar subţirimea îi dădea un aer de energie tinerească, un farmec aproape băieţesc. Faţa fină era aproape fără vârstă; era un chip comun, însă fruntea înaltă şi ochii mari, cenuşii aveau în sine o atât de captivantă inteligenţă, că nimeni nu mai vedea nimic altceva. Avea riduri de amuzament în colţurile ochilor şi linii subţiri de amărăciune la colţurile gurii. Nu arăta ca un bărbat de cincizeci şi ceva de ani; numai părul încărunţit uşor era singurul indiciu al vârstei. — Spune-mi mai multe despre dumneata, a rugat-o. Am vrut întotdeauna să te întreb ce cauţi într-o aşa de neobişnuită carieră cum e industria grea şi cum îi suporţi pe oamenii ăia. — Nu pot să abuzez prea mult de timpul dumitale, doctore Stadler. Vorbea cu o exactitate politicoasă şi impersonală. — Iar problema despre care am venit să dicutăm este extrem de importantă. El a izbucnit în râs. — Acesta este un indiciu asupra omului de afaceri – să-şi dorească să ajungă de îndată la subiect. Ei bine, cum să nu! Dar nu-ţi face griji în legătură cu timpul meu – e la dispoziţia dumitale. Aşa, ce spuneai că vrei să discuţi cu mine? O, da. Despre metalul Rearden. Nu e chiar un subiect asupra căruia să fiu foarte informat, dar, dacă e ceva ce pot face pentru dumneata… Mâna i s-a mişcat într-un gest de invitaţie. — Cunoşti declaraţia emisă de Institut în ceea ce priveşte metalul Rearden? S-a încruntat uşor. — Da, am auzit despre ea. — Ai citit-o? — Nu. — Urmărea să atenţioneze asupra folosirii metalului Rearden. — 188 —

— Da, da, atâta lucru am reuşit să pricep. — Poţi să-mi spui de ce? Şi-a desfăcut braţele; erau nişte braţe atrăgătoare – lungi şi osoase, frumoase, emanând energie nervoasă şi forţă. — N-aş avea de unde să ştiu. Acesta este teritoriul doctorului Ferris. Sunt sigur că a avut motivele lui. Vrei să vorbeşti cu doctorul Ferris? — Nu. Eşti familiarizat cu natura metalurgică a metalului Rearden, doctore Stadler? — De ce? Da, puţin. Dar spune-mi de ce te preocupă? Un licăr de uimire a crescut şi a pierit în ochii ei; a continuat fără nicio modificare în tonul impersonal al glasului: — Construiesc un sector de linie cu şine din metal Rearden, pe care… — O, fireşte! Am auzit ceva în legătură cu asta. Trebuie să renunţi. Iartă-mă, nu citesc ziarele cu atâta regularitate pe cât ar trebui. Compania ta de transport feroviar construieşte noul sector, nu-i aşa? — Existenţa companiei mele de transport feroviar depinde de finalizarea acestui sector – şi, cred, în cele din urmă, existenţa ţării acesteia va depinde, de asemenea, de ea. Expresia amuzată i s-a adâncit în ridurile din jurul ochilor. — Poţi să faci o asemenea declaraţie cu toată încrederea, domnişoară Taggart? Eu n-aş putea. — În cazul ăsta? — În niciun caz. Nimeni nu poate spune care ar putea să fie cursul viitor al acestei ţări. Nu e o chestiune legată de direcţii calculabile, ci despre un subiect haotic, aflat sub auspiciile momentului, în care orice este posibil. — Crezi că producţia este necesară existenţei unei ţări, doctore Stadler? — De ce? Da, da, bineînţeles. — Construcţia sectorului nostru de linie a fost sistată ca urmare a declaraţiei pe care a făcut-o Institutul. Nu a zâmbit şi nici nu i-a răspuns. — Declaraţia reprezintă concluziile voastre asupra naturii metalului Rearden? l-a întrebat. — Am spus deja că nu l-am citit. În glasul lui se simţea un fel de asprime tăioasă. Şi-a deschis poşeta, a scos o tăietură dintr-un ziar şi i-a întins-o. — Vrei să citeşti şi să-mi spui dacă asta e o limbă pe care ar trebui s-o vorbească ştiinţa? S-a uitat peste decupaj, a zâmbit dispreţuitor şi l-a azvârlit deoparte cu un gest de aversiune. — Dezgustător, nu-i aşa? a întrebat-o. Dar la ce poţi să te aştepţi când ai de-a face — 189 —

cu oamenii? S-a uitat la el fără să înţeleagă. — Nu eşti de acord cu declaraţia aceasta? El a ridicat din umeri. — Aprobarea sau dezaprobarea mea ar fi irelevantă. — Ţi-ai făcut o părere personală despre metalul Rearden? — Ei bine, metalurgia nu e tocmai – cum s-o spun? – specialitatea mea. — Ai făcut vreodată o analiză în legătură cu metalul Rearden? — Domnişoară Taggart, nu văd unde vrei să ajungi cu întrebarea asta. Glasul lui părea uşor neliniştit. — Mi-ar plăcea să aud verdictul dumitale asupra metalului Rearden. — În ce scop? — Ca să-l pot da presei. Stadler s-a ridicat în picioare. — E aproape imposibil. Cu vocea deformată de efortul de a înţelege, i-a spus: — O să-ţi trimit toate informaţiile necesare ca să-ţi formezi o vedere globală. — Nu pot să emit nicio declaraţie publică în această privinţă. — De ce nu? — Situaţia e mult prea complexă ca să poată fi explicată într-o discuţie oarecare. — Dar dacă ai putea să afli că metalul Rearden este, de fapt, un produs extrem de valoros, care… — Chestiunea aceasta e în afara subiectului. — Valoarea metalului Rearden e în afara subiectului? — Sunt şi alte aspecte implicate, pe lângă elementele concrete. Aproape fără să-i vină să creadă că a auzit bine ce a spus, l-a întrebat: — De care alte aspecte este preocupată ştiinţa, pe lângă elementele concrete? Liniile de amărăciune din jurul gurii i s-au preschimbat într-un fel de zâmbet. — Domnişoară Taggart, dumneata nu înţelegi problemele oamenilor de ştiinţă. Ca şi cum i-ar fi trecut aievea prin faţa ochilor, odată cu cuvintele, i-a spus: — Cred că ştii ce înseamnă, de fapt, metalul Rearden. A ridicat din umeri. — Da. Ştiu. Din informaţiile pe care le-am văzut, pare să fie un lucru remarcabil. O împlinire extraordinară – în ceea ce priveşte tehnologia. Măsura neliniştit camera dintr-un colţ în celălalt. — De fapt, aş vrea să comand într-o zi un motor special pentru laborator, care să reziste la aceleaşi temperaturi înalte precum cele suportate de metalul Rearden. Mi-ar fi de foarte mare ajutor în raport cu anumite fenomene pe care mi-ar plăcea să le analizez. Am aflat că, atunci când particulele sunt accelerate până la o viteză care se apropie de viteza luminii… — 190 —

— Doctore Stadler, l-a întrebat rar, ştii care e adevărul şi totuşi nu vrei să-l afirmi public? — Domnişoară Taggart, foloseşti un termen abstract, când noi ne confruntăm cu o realitate concretă. — Ne confruntăm cu o problemă ştiinţifică. — Ştiinţifică? Nu cumva dumneata faci o confuzie între standardele implicate? Numai în domeniul pur al ştiinţei adevărul e un criteriu absolut. Când avem de-a face cu ştiinţa aplicată, cu tehnologia, ne confruntăm cu oameni. Şi, când ne confruntăm cu oameni, intră în discuţie alte consideraţii în afară de adevăr. — Ce fel de consideraţii? — Nu sunt un om al tehnologiei, domnişoară Taggart. Nu am niciun talent sau poftă să am de-a face cu oamenii. Nu pot să mă implic în aşa-numitele chestiuni practice. — Declaraţia a fost emisă în numele dumitale. — Nu am avut nimic de-a face cu ea! — Numele acestui Institut este responsabilitatea dumitale. — Aceasta este o afirmaţie nefondată. — Oamenii cred că cinstea numelui dumitale este garanţia din spatele oricărei acţiuni a acestui Institut. — Nu ştiu ce cred oamenii – dacă cred totuşi ceva! — Au acceptat declaraţia dumitale. Era o minciună. — Cum poate ceva să fie adevărat când are de-a face cu publicul? — Nu te înţeleg, i-a spus foarte repede. — Problemele legate de adevăr nu se asimilează cu chestiunile sociale. Niciun principiu nu a avut vreodată niciun efect asupra societăţii. — Şi atunci ce ghidează acţiunile oamenilor? Doctorul a ridicat iarăşi din umeri. — Îngerinţele de moment. — Doctore Stadler, i-a spus, cred că trebuie să-ţi spun ce înseamnă şi care sunt consecinţele faptului că finalizarea sectorului meu de cale ferată este sistată. Sunt împiedicată să continui, în numele siguranţei publice, pentru că folosesc cele mai bune şine care au fost fabricate vreodată. În şase luni, dacă nu termin linia aceea, cel mai bun sector industrial al ţării va fi lăsat fără transport. Va fi distrus, pentru că a fost cel mai bun şi pentru că au existat nişte oameni care s-au gândit în treacăt să pună mâna pe o bucăţică din bogăţia lui. — Ei bine, asta ar putea să fie corupt, nedrept, dezastruos, dar aşa e viaţa în societate. Cineva trebuie să fie întotdeauna sacrificat, ca o regulă nedreaptă; nu există nicio altă cale de a trăi printre oameni. Ce poate să facă un singur om? — Poţi să susţii adevărul despre metalul Rearden. Doctorul nu i-a răspuns. — 191 —

— Te-aş putea implora să o faci numai ca să mă salvezi. Te-aş putea implora s-o faci pentru a evita un dezastru naţional. Dar n-o s-o fac. Se poate ca astea să nu fie argumente solide. Nu există decât un singur motiv: trebuie s-o spui, pentru că ăsta e adevărul. — Nu am fost consultat în legătură cu declaraţia! Strigătul a ţâşnit aproape involuntar. — Nu l-aş fi aprobat! Nici mie nu-mi place mai mult decât îţi place dumitale! Dar nu pot să emit o retractare publică! — Nu ai fost consultat? Atunci nu ar trebui să descoperi care sunt argumentele din spatele acestei declaraţii? — Nu pot să distrug Institutul acum! — Nu ar trebui să descoperi argumentele? — Cunosc argumentele! Nu mi le vor spune, dar le cunosc. Şi nici nu pot spune că-i acuz de ceva. — Nu mi le spui? — Ţi le spun dacă vrei. Vrei adevărul, nu-i aşa? Doctorul Ferris nu poate să ţină piept dacă imbecilii care aprobă fondurile pentru Institut insistă asupra a ceea ce ei numesc rezultate. Sunt incapabili să conceapă un lucru ca ştiinţa abstractă. Nu pot gândi decât în termenii celui mai nou gadget produs pentru ei. Nu ştiu cum a reuşit doctorul Ferris să menţină în viaţă Institutul, nu pot decât să mă minunez în faţa abilităţilor lui practice. Nu cred să fi fost vreodată un om de ştiinţă de primă mână – dar ce valoros valet al ştiinţei! Ştiu că s-a confruntat în ultima vreme cu o problemă serioasă. M-a ţinut departe de ea, m-a scutit de aşa ceva, dar am auzit nişte zvonuri. Oamenii au criticat Institutul, pentru că, spuneau ei, nu am produs suficient. Opinia publică a cerut economie. În timpuri ca acestea, când micul lor confort îndestulat e ameninţat, poţi fi sigur că ştiinţa va fi primul lucru pe care-l vor sacrifica. Aceasta este singura instituţie care a mai rămas. Practic, nu mai există nicio organizaţie de cercetare privată. Uită-te la tâlharii lacomi care ne conduc industriile. Nu te poţi aştepta de la ei să sprijine ştiinţa. — Cine vă sprijină acum? a întrebat cu voce scăzută. A ridicat din umeri. — Societatea. A spus, făcând un efort: — Urma să-mi spui care erau motivele din spatele acelei declaraţii. — Nu m-aş fi gândit că o să ţi se pară greu de dedus. Dacă iei în considerare faptul că Institutul a avut timp de treisprezece ani un departament de cercetare metalurgică, care a costat mai mult de douăzeci de milioane de dolari şi n-a produs nimic în afară de o substanţă pentru curăţarea argintului şi un nou preparat anticoroziv, care, cred eu, nu e la fel de bun ca cele vechi, îţi dai seama care ar fi reacţia publică dacă o persoană privată iese cu un produs care revoluţionează întreaga ştiinţă a metalurgiei — 192 —

şi care se vădeşte a fi extraordinar de bun! Dagny şi-a lăsat capul în piept. Nu mai spunea nimic. — Nu dau vina pe departamentul nostru metalurgic! a spus nervos. Ştiu că rezultatele de acest fel nu sunt ceva care să poată prezenta o oarecare previzibilitate. Dar publicul n-o să înţeleagă. Şi-atunci ce ar trebui să sacrificăm? O excelentă bucată de topitură sau ultimul centru al ştiinţei care a mai rămas pe pământ şi tot viitorul cunoaşterii umane? Astea sunt alternativele. Stătea cu capul plecat. După un timp, Dagny i-a spus: — Perfect, doctore Stadler. N-o să mă cert cu dumneata. A văzut-o căutându-şi poşeta, ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească mişcările automate necesare să se ridice. — Domnişoară Taggart, i-a spus încet. Era aproape o rugăminte. Ea l-a privit. Chipul ei era liniştit şi gol. Stadler s-a apropiat; s-a aplecat sprijinindu-se cu o mână pe peretele din spatele ei, aproape ca şi cum ar fi vrut s-o ţină înăuntrul cercului braţelor lui. — Domnişoară Taggart, i-a spus, cu un ton de persuasiune tandră şi amară în glas, sunt mai bătrân decât dumneata. Crede-mă, nu există nicio altă cale să poţi trăi pe pământ. Oamenii nu sunt permeabili la adevăr şi la raţiune. Nu pot să fie atinşi de un argument raţional. Mintea e lipsită de putere în faţa lor. Totuşi trebuie să avem de-a face cu ei. Dacă vrem să realizăm ceva, trebuie să-i ducem de nas să ne lase să realizăm. Sau să-i obligăm. Nu pricep nimic altceva. Nu ne putem aştepta la sprijinul lor pentru un simplu demers al intelectului, pentru o finalitate spirituală. Nu sunt nimic altceva decât nişte animale ticăloase. Sunt lacomi, mediocri, vânători feroce de bani, care… — Eu sunt unul dintre vânătorii feroce de bani, doctore Stadler, i-a spus slab. — Dumneata eşti un copil minunat, ieşit din comun, care n-a gustat destul din viaţă ca să-şi dea seama de întreaga măsură a prostiei umane. Cu ea m-am luptat întreaga viaţă. Sunt foarte obosit… Sinceritatea vocii lui era nefalsificată. S-a îndepărtat uşor de ea. — A fost o vreme când mă uitam la toată dezordinea asta tragică pe care au făcut-o pe pământ şi îmi venea să urlu, să-i implor să mă asculte – i-aş fi putut învăţa să trăiască mult mai bine decât au făcut-o dar nu era nimeni care să mă asculte, nu aveau cu ce să mă asculte… Inteligenţă? E o scânteie aşa de rară şi de fragilă, care sclipeşte un moment în mijlocul oamenilor şi se face nevăzută. Nimeni nu poate să spună care e natura sau care e viitorul ei… sau sfârşitul… Dagny a schiţat un gest de a se ridica. — Nu pleca, domnişoară Taggart, aş vrea să înţelegi. Şi-a înălţat faţa înspre el, cu o indiferenţă supusă. Chipul ei nu era palid, însă trăsăturile lui se reliefaseră cu o stranie şi făţişă exactitate, ca şi cum pielea şi-ar fi pierdut orice nuanţă. — 193 —

— Eşti tânără, i-a spus. La vârsta ta, aveam aceeaşi încredere în puterea nemăsurată a raţiunii. Aceeaşi viziune strălucitoare a omului ca fiinţă cugetătoare. Am văzut atât de multe de atunci. Am fost atât de des dezamăgit… Aş vrea să-ţi spun o poveste numai. S-a aşezat la fereastra biroului. Afară se înnoptase. Întunericul părea să se ridice din tăietura neagră a râului, departe, dedesubt. În apă tremurau câteva lumini de printre dealurile de pe celălalt mal. Cerul era încă de culoarea intens albastră a serii. O stea singuratică, joasă, deasupra pământului, părea nefiresc de mare şi făcea ca cerul să pară şi mai întunecat. — Când eram la Universitatea Patrick Henry, i-a spus, aveam trei studenţi. Înainte, avusesem atâţia studenţi străluciţi, însă aceştia păreau să fie acel fel de recompensă pentru care orice profesor se roagă. Dacă vreodată ţi-ai dori să primeşti un dar de la intelectul omenesc în ceea ce are el mai bun şi mai proaspăt şi să-ţi fie trimis ţie pentru coordonare, ei reprezentau acel dar. Tipul lor de inteligenţă era acela care te aştepţi ca, în viitor, să schimbe evoluţia lumii. Veniseră din medii foarte diferite, dar erau prieteni nedespărţiţi. Făcuseră alegeri bizare în ceea ce priveşte studiile. Se concentraseră asupra a două obiecte – al meu şi al lui Hugh Akston. Fizică şi filosofie. Nu e o combinaţie de interese pe care s-o întâlneşti în zilele noastre. Hugh Akston era un om excepţional, o minte strălucită… departe de creatura neverosimilă pe care Universitatea a pus-o acum în locul lui… Akston şi cu mine eram puţin geloşi unul pe celălalt în ceea ce-i priveşte pe cei trei studenţi. Era un fel de competiţie între noi doi, un fel de competiţie amicală, pentru că ne înţelegeam unul pe celălalt. L-am auzit pe Akston spunând într-o zi că-i privea ca pe fiii lui. Am fost puţin iritat… pentru că mă gândeam la ei ca la fiii mei… S-a întors şi s-a uitat la ea. Liniile amare ale vârstei erau acum vizibile, brăzdându-i obrajii. A continuat: — Când am aprobat statutul acestui Institut, unul dintre cei trei m-a înjurat. Nu lam mai văzut de atunci. Obişnuia să mă deranjeze, la fiecare câţiva ani. M-am întrebat, din când în când, dacă nu cumva avusese dreptate… A încetat să mă mai supere, cu mult timp în urmă. A zâmbit. Nu mai era nimic altceva acum în afară de amărăciune în zâmbetul de pe faţa lui. — Aceşti trei bărbaţi, aceştia trei care adunau întreaga speranţă pe care darul inteligenţei l-a oferit vreodată, aceştia trei din partea cărora ne-am aşteptat la un viitor magnific… Unul dintre ei era Francisco d’Anconia, care a ajuns un playboy depravat. Celălalt era Ragnar Danneskjöld, care a ajuns un bandit la drumul mare. Numai atât pentru promisiunile raţiunii omeneşti. — Cine era al treilea? l-a întrebat. A ridicat din umeri. — Cel de-al treilea nu a obţinut nici măcar acest fel de excelenţă notorie. A dispărut — 194 —

fără urmă în marele necunoscut al mediocrităţii. Este, probabil, asistent secund al vreunui contabil, pe undeva. *** — E o minciună! Nu am fugit! a strigat James Taggart. Am venit aici fiindcă s-a întâmplat să fiu bolnav. Întreabă-l pe doctorul Wilson. E o formă de gripă. O să-ţi dovedească. Şi de unde ai ştiut că eram aici? Dagny stătea în mijlocul camerei; pe gulerul hainei şi pe borurile pălăriei ei se topeau fulgii de zăpadă. S-a uitat în jur, simţind o emoţie care ar fi putut fi tristeţe dacă ar fi avut timp să-şi dea seama. Era o cameră din casa de pe vechea proprietate Taggart de pe Hudson. Jim o moştenise, dar venea arareori aici. În copilăria lor, aceasta fusese camera de lucru a tatălui lor. Acum, avea aerul dezolant al unei încăperi încă folosite, deşi nelocuite. Se aflau aici cearşafuri întinse peste toate mobilele, excepţie făcând două scaune, un şemineu îngheţat şi căldura posacă a unui calorifer electric cu un fir care se răsucea de-a lungul podelei, un birou, cu suprafaţa de sticlă goală. Jim stătea întins pe canapea, cu un prosop înfăşurat ca un fular în jurul gâtului. Dagny a văzut pe un scaun lângă el o scrumieră veche, plină, o sticlă de whisky, un pahar de carton înmuiat şi un ziar vechi de două zile, zdrenţuit, pe duşumea. Un portret în picioare al bunicului lor, cu un pod feroviar care se pierdea în spatele lui, era agăţat deasupra şemineului. — Nu am vreme de ceartă, Jim. — A fost ideea ta! Sper să recunoşti în faţa Consiliului că a fost ideea ta. Asta e ce ne-a făcut nenorocitul ăla de metal Rearden! Dacă l-am fi aşteptat pe Orren Boyle… Obrazul lui nebărbierit era schimonosit de un amestec de emoţii: panică, oroare, o nuanţă de triumf, uşurarea de a striga la o victimă – şi expresia slabă, precaută, imploratoare a celui care întrezăreşte speranţa de a fi ajutat. S-a oprit într-o doară, dar ea nu i-a răspuns. Stătea uitându-se la el, cu mâinile în buzunarele hainei. — Nu se mai poate face nimic acum! a mormăit el. Am încercat să sun la Washington, să-i conving să pună mâna pe Phoenix-Durango şi să ne-o transmită nouă, în cel mai scurt timp, dar nici măcar nu vor să discute despre aşa ceva! Obiectează prea mulţi, spun ei, temându-se că s-ar crea un precedent periculos sau altceva!… Am obţinut de la Naţional Alliance of Railroads suspendarea termenuluilimită de predare şi permisiunea pentru Dan Conway să opereze pe calea lui ferată încă un an – asta ne-ar fi dat timp dar el a refuzat s-o facă! Am încercat să dau de Ellis Wyatt şi de grupul lui de apropiaţi din Colorado să-i rog ca Washingtonul să-i ceară lui Conway să-şi continue operaţiunile, dar toţi, Wyatt şi tot restul ticăloşilor ălora, au refuzat! Sunt siguri că mai curând o să se ducă pe apa sâmbetei pielea lor decât a noastră, dar au refuzat! — 195 —

Dagny a zâmbit scurt, dar nu a făcut niciun comentariu. — Acum nu ne-a mai rămas nimic de făcut! Suntem înţepeniţi. Nu putem să renunţăm la sectorul ăla şi nici nu putem să-l terminăm. Nici nu ne putem opri, nici nu putem merge mai departe. Bani nu mai avem. Toată lumea o să ne ţină la distanţă! Ce ne-a mai rămas fără linia Rio Norte? Dar nu putem s-o terminăm. Am fost boicotaţi. Am fost puşi la index. Sindicatul muncitorilor feroviari o să ne dea în judecată. O s-o facă, există o lege pentru asta. Nu putem să terminăm linia! Hristoase! Ce-o să facem? Dagny a aşteptat. — Deci, Jim? l-a întrebat cu răceală. Dacă eşti gata, o să-ţi spun ce o să facem. Jim a tăcut, uitându-se la ea pe sub pleoapele grele. — Nu e o propunere, Jim. E un ultimatum. Numai ascultă şi fii de acord. O să termin construcţia liniei Rio Norte. Eu personal, nu Taggart Transcontinental. O să-mi iau o pauză din funcţia de vicepreşedinte. O să-mi înfiinţez o companie pe numele meu. Consiliul tău o să-mi cedeze mie linia Rio Norte. O să funcţionez ca propriul meu contractor, o să-mi folosesc propria finanţare. O să-mi asum toată responsabilitatea şi sarcina în întregime. O să termin linia la timp. După ce o să vezi cum rezistă şinele din metal Rearden, o să transfer linia înapoi la Taggart Transcontinental şi eu o să mă întorc la treaba mea. Asta-i tot. Se uita la ea în tăcere, legănând un papuc de casă pe vârful piciorului. N-a crezut niciodată că speranţa poate să arate aşa de urât pe faţa unui om, dar aşa era: era amestecată cu viclenie. Şi-a luat ochii de pe el, întrebându-se cum era posibil ca primul gând al unui om în asemenea moment poate să fie acela de a căuta ceva prin care s-o tragă pe sfoară. Atunci, fără nicio noimă, primul lucru pe care l-a spus, cu o voce anxioasă, a fost: — Şi cine o să conducă Taggart Transcontinental în timpul ăsta? Dagny a chicotit; sunetul a uimit-o, părea să fi îmbătrânit în amărăciune. I-a răspuns: — Eddie Willers. — O, nu! N-ar putea! Ea a izbucnit în râs, în acelaşi fel năvalnic şi melancolic. — Credeam că eşti mai deştept decât mine în legătură cu lucruri de felul ăsta. Eddie o să-şi asume titlul de vicepreşedinte executiv. O să ocupe biroul meu şi o să stea la biroul meu. Dar cine presupui că o să conducă Taggart Transcontinental? — Dar nu văd cum… — O să navetez zilnic cu avionul între biroul lui Eddie şi Colorado. De asemenea, există telefoane disponibile. O să fac exact ce am făcut şi până acum. Nu se va schimba nimic, cu excepţia teatrului pe care o să-l joci în faţa prietenilor tăi… şi a faptului că o să-mi fie puţin mai greu. — Ce teatru? — 196 —

— Mă înţelegi, Jim. Nu am nici cea mai mică idee în ce fel de jocuri eşti tu băgat, tu şi tot Consiliul director. Nu ştiu pe câte extreme jucaţi împotriva centrului şi unul împotriva celuilalt sau câte aparenţe aveţi de păstrat şi în câte direcţii opuse. Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Vă puteţi cu toţii ascunde în spatele meu. Dacă tuturor vă este frică, pentru că aţi făcut înţelegeri cu prieteni cărora le e frică de metalul Rearden – ei bine, asta este şansa ta să începi să-i asiguri că nu eşti implicat, că nu tu faci asta, ci eu. Poţi să le dai o mână de ajutor să mă înjure şi să mă blameze. Puteţi sta cu toţii acasă, să nu riscaţi nimic şi să nu vă faceţi duşmani. Numai nu-mi sta în cale. — Ei… a spus încetişor, bineînţeles, problemele care implică politica unui sistem feroviar extins sunt complexe… în timp ce o companie mică, o companie independentă, care acţionează în numele unei persoane, şi-ar putea permite să… — Da, Jim, da, ştiu toate astea. În clipa în care o să anunţi că-mi cedezi mie linia Rio Norte, acţiunile Taggart or să crească. Ploşniţele n-or să se mai caţere de prin toate colţurile murdare, de vreme ce n-or să mai aibă interesul să se alimenteze dintro mare companie. Înainte să se hotărască cum să procedeze cu mine, o să termin linia. Cât despre mine, nu vreau decât ca tu şi Consiliul tău să nu-mi cereţi socoteală, nici să vă contraziceţi cu mine, să trebuiască să vă cer acceptul. Nu e timp pentru aşa ceva, dacă intenţionez să fac treaba asta care se impune făcută. Aşa c-o s-o fac singură. — Şi dacă o să eşuezi? — Dacă dau greş, o să mă duc singură la fund. — Îţi dai seama că, într-o astfel de situaţie, Taggart Transcontinental n-o să poată să te ajute în vreun fel? — Îmi dau seama. — N-o să te bazezi pe noi? — Nu. — O să sistezi orice legătură oficială cu noi, aşa încât activităţile tale n-o să se răsfrângă asupra reputaţiei noastre? — Da. — Cred c-ar trebui să ne înţelegem asupra aspectului, în caz de eşec sau de scandal public… demisia ta temporară o să devină permanentă… asta e, n-o să te aştepţi să te întorci pe postul de vicepreşedinte. Şi-a închis ochii pentru o clipă. — Desigur, Jim. În cazul ăsta, n-o să mă întorc. — Înainte să-ţi cedăm ţie linia Rio Norte, va trebui să avem o înţelegere scrisă prin care se stabileşte că o s-o transferi înapoi la noi, împreună cu toate acţiunile controlate, în cazul în care linia o să devină profitabilă. Altfel, ai putea încerca să ne strângi cu uşa pentru un profit de achiziţie, din moment ce avem nevoie de linia aceea. În ochii ei a fost numai un fulger scurt de uimire, dar apoi a spus cu indiferenţă, iar cuvintele sunau ca şi cum i-ar fi aruncat o pomană: — 197 —

— Negreşit, Jim. Să scriem înţelegerea. — Cât despre succesorul tău temporar… — Da? — Nu vrei cu adevărat să fie Eddie Willers, nu-i aşa? — Ba da. Vreau. — Dar nu ar putea nici măcar să se prefacă vicepreşedinte! Nu are nici aparenţa, nici comportamentul, nici… — Îşi cunoaşte treaba şi o cunoaşte pe a mea. Ştie ce vreau. Am încredere în el. O să pot să lucrez cu el. — Nu crezi că ar fi mai bine să alegem pe unul dintre oamenii noştri tineri, care se disting, pe cineva dintr-o familie bună, cu o oarecare greutate socială şi… — O să fie Eddie Willers, Jim. Jim a oftat. — Bine. Numai că… numai că trebuie să avem grijă… Nu vrem ca oamenii să suspecteze că tu eşti cea care conduce în continuare Taggart Transcontinental. Nimeni nu trebuie să ştie. — Toată lumea o să ştie, Jim. Dar, de vreme ce nimeni n-o să recunoască asta deschis, toată lumea o să fie satisfăcută. — Dar trebuie să păstrăm aparenţele. — O, fireşte! Poţi să te faci că nu mă recunoşti pe stradă dacă vrei. Poţi să spui că nu m-ai văzut niciodată şi eu o să spun că n-am auzit niciodată de Taggart Transcontinental. A rămas tăcut, încercând să se gândească şi uitându-se fix la duşumea. Dagny s-a întors să se uite la pământurile de dincolo de fereastră. Cerul avea paloarea egală, cenuşiu-albicioasă a iernii. În depărtare, pe malul fluviului Hudson, a zărit drumul pe care obişnuia să privească maşina lui Francisco, a văzut costişa de deasupra râului, pe care s-au urcat să se uite la turnurile New Yorkului şi, undeva dincolo de păduri, erau liniile care duceau la gara Rockdale. Pământul era acum acoperit cu zăpadă, iar ceea ce rămăsese semăna cu scheletul a ceea ce-şi amintea ea despre peisajul acesta rural – o schiţă neclară, făcută din crengi despuiate, ridicânduse din zăpadă înspre cer. Totul era gri şi negru, ca într-o fotografie, o fotografie moartă, pe care cineva o păstrează încrezător că-i poate reaminti, dar care nu mai are puterea de a-i aduce ceva înapoi. — Cum ai de gând s-o numeşti? S-a întors nedumerită. — Ce? — Cum o să-ţi numeşti compania? — O… De ce? Dagny Taggart Company, presupun. — Dar… Crezi că-i înţelept? Poate să fie greşit interpretat. Acel Taggart poate fi interpretat ca… — 198 —

— Ei bine, şi cum ai vrea să-i spun? a replicat, copleşită de furie. Domnişoara Nimeni? Madam X? John Galt? S-a oprit. A zâmbit deodată – un zâmbet rece, strălucitor, primejdios. — Aşa o să-i spun: linia John Galt. — O, Doamne, nu! — Ba da. — Dar e… e o expresie ieftină de argou! — Da. — Nu poţi să glumeşti cu un astfel de proiect serios!… Nu poţi să fii aşa de vulgară şi de… nedemnă! — Oare? — Dar – pentru numele lui Dumnezeu – de ce? — Pentru că o să-i şocheze pe toţi ceilalţi la fel cum te-a şocat pe tine. — Nu te-am văzut niciodată să cauţi efecte teatrale. — De data asta, da. — Dar… Vocea lui scăzuse până să devină aproape un sunet superstiţios: — Ştii, Dagny, îţi dai seama, e… poartă ghinion… Asta presupune… S-a oprit. — Ce presupune? — Nu ştiu… Dar felul în care îl folosesc oamenii, par să-l spună mereu din… — Frică? Disperare? Zădărnicie? — Da… Da, aşa ceva. — Asta vreau să le arunc în faţă! Furia strălucitoare, aprinsă din ochii ei, prima ei privire entuziasmată, l-a făcut să înţeleagă că trebuia să păstreze tăcerea. — Strânge toată documentaţia şi toată tipicăria birocratică pentru linia John Galt, i-a spus. El a oftat: — Ei, e linia ta. — Poţi s-o mai spui o dată. S-a uitat la ea, uimit. Renunţase la manierele şi la stilul de vicepreşedinte; părea să se relaxeze fericită printre găştile din curtea şcolii şi printre echipele de muncitori. — Pe lângă documente şi partea legală a chestiunii, i-a spus el, ar mai putea să fie nişte dificultăţi. Ar trebui să cerem permisiunea… S-a întors cu faţa către el. Ceva din expresia violentă şi strălucitoare îi rămăsese pe chip. Dar nu era fericită şi nici nu zâmbea. Privirea ei avea acum o calitate primitivă, bizară. Când a văzut-o, a sperat să nu o mai vadă niciodată. — Ascultă, Jim, i-a răspuns ea; nu mai auzise niciodată tonul acela într-o voce omenească. Există un singur lucru pe care îl poţi face ca parte a ta din înţelegere şi ai — 199 —

face bine să te ocupi de asta: ţine-i pe băieţii tăi de la Washington deoparte. Fă în aşa fel încât să-mi dea toate aprobările, autorizaţiile, actele constitutive şi toată hârţogăraia pe care legile pe care ei le-au dat le pretind. Nu-i lăsa să încerce să mă oprească. Dacă încearcă… Jim, oamenii spun că înaintaşul nostru, Nat Taggart, a ucis un politician care a încercat să-i refuze o aprobare pe care nu ar fi trebuit niciodată să i-o ceară. Nu ştiu dacă Nat Taggart a făcut-o sau nu. Dar îţi spun asta: ştiu ce-a simţit dacă a făcut-o. Dacă nu a făcut-o, s-ar putea să fac eu treaba pentru el, să desăvârşesc legenda de familie. Vorbesc serios, Jim. *** Francisco d’Anconia şedea în faţa biroului ei. Faţa lui era inexpresivă. Rămăsese inexpresivă în timp ce Dagny îi explica, pe tonul limpede şi impersonal al întrevederilor de afaceri, alcătuirea şi scopul companiei ei feroviare. Ascultase cu atenţie. Nu rostise niciun cuvânt. Nu mai văzuse niciodată pe faţa lui acea expresie de pasivitate goală. Nu era acolo nici persiflare, nici amuzament, nici opoziţie; era ca şi cum nu ar fi fost viu în acele momente şi ca şi cum n-ar fi putut fi nicicum atins de nimic. Totuşi, ochii o urmăreau cu atenţie; păreau să vadă mai mult decât şi-ar fi putut ea imagina; o făceau să se gândească la geamurile fumurii: lăsau să pătrundă toate razele, dar nu lăsau niciuna să iasă. — Francisco, ţi-am cerut să vii aici pentru că am vrut să mă vezi în biroul meu. Nu l-ai văzut niciodată. Odată, ar fi însemnat ceva pentru tine. Privirea i s-a plimbat uşor peste birou. Pereţii erau goi, cu excepţia a trei lucruri: o hartă a reţelei Taggart Transcontinental, pictura originală a lui Nat Taggart, care servise ca model pentru statuia lui, şi un mers al trenurilor uriaş, în culori vii şi puternice, de felul celor împărţite în fiecare an, cu o modificare a ilustraţiei, în fiecare staţie de-a lungul căilor ferate Taggart, de felul celui care stătuse agăţat la primul ei loc de muncă din Rockdale. S-a ridicat şi i-a spus încet: — Dagny, de dragul tău şi – era o abia perceptibilă ezitare – în numele oricărei compasiuni pe care ai simţi-o pentru mine, nu-mi cere ceea ce urmează să-mi ceri. Te rog. Lasă-mă să plec acum. Nu suna ca el şi ca nimic din ce s-ar fi aşteptat să audă din partea lui. După un moment, l-a întrebat: — De ce? — Nu pot să-ţi răspund. Nu pot să răspund la nicio întrebare. Ăsta e unul dintre motivele pentru care cel mai bine e să nu discutăm. — Ştii ce urmează să-ţi cer? — Da. Felul în care l-a privit era o atât de disperată şi de evidentă întrebare, încât el a — 200 —

trebuit să adauge: — Ştiu că va urma să refuz. — De ce? I-a zâmbit cu tristeţe, depărtându-şi braţele, ca şi cum i-ar fi arătat că asta era ceea ce prevăzuse şi încercase să evite. I-a spus încet: — Trebuia să încerc, Francisco. Trebuia să-ţi cer asta. Asta e treaba mea. Ce vei face tu în legătură cu asta e treaba ta. Dar o să ştiu că am făcut tot ce se putea. El rămăsese în picioare, dar îşi aplecase puţin capul, în semn de îngăduinţă, şi i-a spus: — O să te ascult dacă o să te ajute. — Am nevoie de cincisprezece milioane de dolari ca să termin linia Rio Norte. Am obţinut şapte milioane de dolari în urma acţiunilor Taggart pe care le posed, libere de obligaţii. Nu mai pot să fac rost de nimic altceva. Voi emite titluri de garanţie în numele noii mele companii, în contul a opt milioane de dolari, te-am chemat aici să te rog să cumperi aceste titluri. El nu i-a răspuns. — Sunt, pur şi simplu, o cerşetoare, Francisco, şi te implor să-mi dai banii ăştia. Am crezut întotdeauna că nimeni nu imploră în afaceri. Am crezut că se urmăreşte beneficiul a ceea ce are de oferit cineva şi că se obţine valoare contra valoare. Nu mai este aşa, deşi nu înţeleg cum putem să acţionăm după orice altă regulă şi să continuăm să supravieţuim. Judecând în funcţie de toate elementele obiective, linia Rio Norte are toate şansele să devină cea mai bună cale ferată din ţară; judecând în funcţie de orice standard cunoscut, este cea mai bună investiţie cu putinţă. Şi asta e ceea ce mă condamnă. Nu pot să obţin bani oferindu-le oamenilor o afacere bună dar care comportă anumite riscuri: faptul că e bună îi face pe oameni să o respingă. Nu există nicio bancă dispusă să cumpere titluri de garanţie de la compania mea. Aşa că nu pot să cer valori. Pot doar să cer. Glasul ei pronunţa cuvintele cu o precizie impersonală. S-a oprit în aşteptarea unui răspuns. El rămânea în continuare tăcut. — Ştiu că nu am nimic să-ţi ofer, i-a spus ea. Nu pot să-ţi vorbesc în termeni de investiţie. Nu urmăreşti să faci bani. Proiectele industriale au încetat să te mai intereseze cu mult timp înainte. Aşa că nu pretind că este un schimb cinstit. E doar cerşetorie. Şi-a recăpătat răsuflarea şi a spus: — Dă-mi banii aceştia ca atare, fiindcă nu înseamnă nimic pentru tine. — Nu, i-a spus, cu voce scăzută. Nu putea spune dacă sunetul straniu al vocii trăda durere sau furie; ochii lui priveau în pământ. — O să faci asta, Francisco? — 201 —

— Nu. După o clipă, ea i-a spus: — Te-am chemat nu pentru că am crezut că vei fi de acord, ci pentru că erai singurul care ar putea înţelege ce spun. Aşa că a trebuit să încerc. Vocea ei devenea din ce în ce mai joasă, ca şi cum spera ca ea să-i facă emoţia mai greu de detectat. — Înţelegi, nu-mi vine să cred ce se întâmplă cu adevărat… pentru că ştiu că eşti capabil încă să mă auzi. Felul în care trăieşti este depravat. Dar felul în care te comporţi nu este. Chiar şi felul în care vorbeşti despre asta nu e… Trebuia să încerc… Dar nu mă mai pot chinui să te înţeleg mai departe. — O să-ţi dau un indiciu. Nu există contradicţii. De fiecare dată când te gândeşti că te confrunţi cu o contradicţie, verifică-ţi premisele. Vei vedea că una dintre ele este greşită. — Francisco, i-a şoptit, de ce nu-mi spui ce ţi s-a întâmplat? — Pentru că, acum, răspunsul te-ar răni mai mult decât îndoiala. — Poate să fie atât de îngrozitor? — E un răspuns pe care trebuie să-l descoperi pentru tine. Ea a dat din cap. — Nu ştiu ce să-ţi ofer. Nu mai ştiu ce este de preţ pentru tine. Nu vezi că până şi un cerşetor are ceva de oferit în schimb, are de oferit câteva motive pentru care ai vrea să-l ajuţi?… Ei bine, m-am gândit… la un moment dat, pentru tine însemna mult succesul. Succesul industrial. Îţi aminteşti cum obişnuiam să vorbim despre asta? Erai foarte aspru. Aveai aşteptări foarte mari din partea mea. Spuneai că aş face bine să mă ridic la înălţimea lor. M-am ridicat. Te-ai întrebat cât de sus mă voi ridica cu Taggart Transcontinental. Şi-a mişcat braţul, arătând către birou: — Atât de departe m-am ridicat… De aceea, m-am gândit… dacă memoria a ceea ce au fost principiile tale mai are vreo importanţă, dacă numai ca simplă distracţie sau ca o tristeţe de moment, sau ca şi cum ai pune flori pe un mormânt… poate că ai vrea să-mi dai banii aceştia… în numele a ceea ce ţi-am spus. — Nu. I-a spus cu greutate: — Banii aceştia nu înseamnă nimic pentru tine – ai cheltuit atât de mult pe petreceri fără nicio noimă, ai cheltuit mult mai mult pe minele San Sebastián… Şi-a ridicat ochii. A privit-o ţintă şi a zărit o primă scânteie de răspuns viu în ochii lui, o privire care era strălucitoare, necruţătoare şi, de necrezut, mândră: ca şi cum asta ar fi fost o acuzaţie care i-a dat putere. — O, da, i-a zis încet, ca şi cum ar fi răspuns gândului lui, îmi dau seama. Te-am înjurat pentru minele acelea, te-am acuzat, ţi-am aruncat dispreţul meu în toate felurile cu putinţă, iar acum mă reîntorc la tine – pentru bani. Ca Jim, ca orice găinar — 202 —

pe care l-ai întâlnit vreodată. Ştiu că e o victorie pentru tine, ştiu că poţi să-mi râzi în faţă şi, pe drept cuvânt, să mă dispreţuieşti. Ei bine, poate că asta pot să-ţi ofer. Dacă vrei amuzament, dacă te-ai distrat privindu-i pe Jim şi pe proiectanţii mexicani târându-se – nu te-ar amuza să mă zdrobeşti? Nu ţi-ar face plăcere? Nu ai vrea să mă auzi acceptând faptul că m-ai învins? Nu vrei să mă vezi târându-mă la picioarele tale? Spune-mi ce formă de răsplată vrei şi o să mă supun. Francisco s-a mişcat cu asemenea iuţeală, că Dagny n-a putut să observe cum a început; i se părea doar că prima lui mişcare a fost un frison. A venit lângă birou, i-a luat mâna şi i-a dus-o la buze. A început ca un gest de adânc respect, ca şi cum scopul lui ar fi fost acela de a-i da putere; dar, din felul cum îşi ţinea buzele, din expresia feţei lui apăsată pe mâna ei, ştia că el căuta putere pentru el. I-a dat drumul la mână, s-a uitat în jos la chipul ei, la fixitatea înspăimântată a ochilor ei, i-a zâmbit, fără să încerce să ascundă că zâmbetul lui închide în el suferinţă, furie şi tandreţe. — Dagny, vrei să te târăşti? Tu nu ştii ce înseamnă cuvântul ăsta şi niciodată nu vei şti. Nimeni nu se târăşte acceptând asta cu atâta onestitate. Nu crezi că ştiu că cererea ta a fost cel mai curajos lucru pe care l-ai putut face? Dar… Nu-mi cere asta, Dagny. — În numele a orice aş fi însemnat vreodată pentru tine… i-a şoptit, a orice a mai rămas înăuntrul tău… În clipa în care a crezut că a mai văzut o dată privirea aceea, că acela era felul în care privea în noaptea scânteietoare a oraşului când stătea în pat lângă ea pentru ultima dată – i-a auzit strigătul, felul acela de strigăt pe care nu i-l mai auzise vreodată: — Dragostea mea, nu pot! Atunci, aşa cum se uitau unul la celălalt, amândoi reduşi la tăcere de uimire, a văzut schimbarea de pe chipul lui. Era atât de tăioasă şi de crudă, ca şi cum ar fi acţionat un comutator. A râs, s-a îndepărtat de lângă ea şi i-a spus, cu un glas zguduitor de ofensator tocmai prin faptul că era complet obişnuit: — Iartă-mi, te rog, amestecul de registre lingvistice. Am fost silit să spun asta atâtor femei, dar în situaţii într-un anume fel diferite. Bărbia i s-a lăsat în piept, stătea ghemuită, fără să-i pese că el o vede. Când şi-a ridicat capul, s-a uitat la el cu indiferenţă. — Bine, Francisco. Ai jucat perfect. Te-am crezut, dacă ăsta a fost felul de amuzament pe care ţi l-am putut oferi, ţi-a reuşit. N-o să-ţi mai cer nimic. — Te-am avertizat. — Nu ştiu cărei tabere îi aparţii. Nu părea să fie posibil, dar e tabăra lui Orren Boyle, a lui Bertram Scudder şi a fostului tău profesor. — Fostul meu profesor? a întrebat brusc. — Doctorul Robert Stadler. — 203 —

A chicotit, uşurat. — O, acela? El e tâlharul care crede că scopul lui justifică acapararea mijloacelor mele. A adăugat: Ştii, Dagny, mi-ar plăcea să-ţi reamintesc de ce parte sunt, într-o zi, o să-ţi aduc aminte de asta şi o să te întreb dacă vrei să repet. — N-o să trebuiască să-mi aminteşti. S-a întors să plece. Şi-a fluturat mâna într-un salut convenţional şi i-a spus: — Dacă poate fi construită, îţi doresc succes cu linia Rio Norte. — O să fie construită. Şi o să se numească linia John Galt. — Cum? A fost un adevărat ţipăt; ea a chicotit zeflemitor. — Linia John Galt. — Dagny, pentru numele lui Dumnezeu, de ce? — Nu-ţi place? — Cum s-a întâmplat să alegi numele ăsta? — Sună mai bine decât Domnul Nemo sau Domnul Zero, nu-i aşa? — Dagny, de ce numele ăsta? — Pentru că te înspăimântă. — Ce crezi că transmite? — Imposibilul. Intangibilul. Şi toţi sunteţi înspăimântaţi de linia mea la fel cum te înspăimântă pe tine numele. A început să râdă. A râs fără să se uite la ea, iar ea s-a simţit în mod straniu sigură că el a uitat de ea, că era foarte departe, că râdea – dintr-o exaltare furioasă sau din amărăciune – de ceva din care ea nu făcea parte. Când s-a întors către ea, i-a spus cu seriozitate: — Dagny, nu aş face-o dac-aş fi în locul tău. Ea a ridicat din umeri: — Nici lui Jim nu i-a plăcut. — Ce-ţi place la numele ăsta? — Îl urăsc! Urăsc colapsul pe care-l aşteptaţi cu toţii, resemnarea şi întrebarea asta fără niciun sens care sună întotdeauna ca un strigăt de ajutor. Mi-e greaţă să tot aud apeluri la John Galt. O să mă lupt cu el. I-a spus încet: — Deja o faci. — O să construiesc o cale ferată pentru el. Lasă-l să vină şi s-o revendice! I-a zâmbit trist şi a încuviinţat: — O să vină. *** Strălucirea oţelului topit a curs peste tavan şi s-a risipit pe unul dintre pereţi. Rearden stătea la biroul lui, la lumina unei singure lămpi. Dincolo de aura ei, — 204 —

întunericul din birou se amesteca cu întunericul de afară. Se simţea ca şi cum acolo ar fi fost un spaţiu vid, în care razele pe care le arunca topitoria păreau să se mişte sub impulsul unei voinţe proprii; ca şi cum biroul ar fi fost o barcă plutind prin aer, ţinând alături doi oameni prinşi în intimitate. Dagny stătea în faţa biroului lui. Ea îşi scosese haina şi stătea ţeapănă, un trup subţire, încordat, într-un costum cenuşiu, aşezat pe diagonală într-un fotoliu uriaş. În lumină îi era numai mâna, la capătul biroului; în afara cercului luminos, Rearden vedea schiţa palidă a chipului ei, albul unei bluze şi triunghiul unui guler descheiat. — Perfect, Hank, i-a spus ea, mergem înainte cu un nou pod din metal Rearden. Aceasta este comanda oficială din partea proprietarului oficial al liniei John Galt. El i-a zâmbit, uitându-se peste proiectele podului, împrăştiate în lumina de pe birou. — Ai reuşit să te uiţi peste proiectul pe care l-am aprobat? — Da. Nu ai nevoie de comentariile mele sau de complimente. Comanda spune totul. — Foarte bine. Mulţumesc. O să încep să torn metalul. — Nu vrei să afli dacă linia John Galt se găseşte pe poziţia de a plasa comenzi sau de a funcţiona? — Nu trebuie. Faptul că ai venit e de ajuns. Ea a zâmbit. — Într-adevăr. Totul e aranjat, Hank. Asta am venit să-ţi spun şi să punem la punct detaliile legate de pod faţă în faţă. — Perfect, sunt curios: cine sunt acţionarii liniei John Galt? — Nu cred că vreunul dintre ei şi-ar putea permite. Cu toţii au întreprinderi în dezvoltare. Toţi aveau nevoie de bani pentru propriile concerne. Dar aveau nevoie de linie şi nu au cerut nimănui ajutorul. Dagny a scos din geantă o hârtie. — Ai aici John Galt, Inc., i-a spus, înmânându-i documentul peste birou. El cunoştea marea majoritate a numelor de pe listă: Ellis Wyatt, Wyatt Oil, Colorado. Ted Nielsen, Nielsen Motors, Colorado. Lawrence Hammond, Hammond Cars, Colorado. Andrew Stockton, Stockton Foundry, Colorado. Din alte state erau puţini; a citit numele: Kenneth Danagger, Danagger Coal, Pennsylvania. Sumele subscripţiilor lor variau, de la sume cu cinci cifre la sume cu şase cifre. Şi-a luat stiloul şi a scris la finalul listei: Henry Rearden, Rearden Steel, Pennsylvania – 1.000.000 $, şi i-a înapoiat-o. — Hank, i-a spus încet, nu vreau să te bagi în asta. Ai investit atât de mult în metalul Rearden, încât e mai dificilă situaţia ta decât pentru oricare dintre noi. Nu-ţi mai poţi permite încă un risc. — Nu accept niciodată favoruri, i-a răspuns cu răceală. — Ce vrei să spui? — 205 —

— Nu le cer oamenilor să-şi asume riscuri mai mari decât mine. Dacă e un joc, îmi imaginez că fiecare îşi asumă un risc. Nu tu ai spus că linia asta a fost prima mea ieşire la rampă? Şi-a înclinat capul şi i-a spus cu seriozitate: — În regulă. Îţi mulţumesc. — Apropo, nu mă aştept să pierd banii ăştia. Ştiu care sunt condiţiile prin care titlurile acestea pot să se convertească în acţiuni aflate la dispoziţia mea. Aşa că mă aştept să realizez un profit nemăsurat – şi tu o să-l obţii pentru mine. Dagny a râs: — Doamne, Hank, am vorbit cu atâţia măscărici, încât aproape m-am molipsit de ideea că linia o să fie o pierdere irecuperabilă! Îţi mulţumesc că mi-ai reamintit. Da, cred că am să-ţi obţin profitul acela nemăsurat. — Dacă nu erau măscăricii, n-ar fi fost nici cel mai mic risc implicat. Dar trebuie să ne luptăm cu ei. O s-o facem. S-a întins după două telegrame din mulţimea de hârtii de pe birou. — Mai sunt vreo doi oameni vii. A desfăcut telegramele. — Cred că ai vrea să vezi astea. Pe una dintre ele a citit: „Am avut intenţia să-l experimentez peste doi ani, dar declaraţia de la Institutul Ştiinţific de Stat m-a convins să trec imediat la treabă. Consideră asta un angajament pentru construcţia unei conducte cu circumferinţa de 12 inchi din metal Rearden, 600 mi, Colorado – Kansas City. Detalii curând. Ellis Wyatt”. Pe cealaltă scria: „Cu privire la discuţia anterioară despre comandă, începe. Ken Danagger”. A adăugat, ca explicaţie: — Nu era pregătit să înceapă imediat nici el. E vorba despre opt mii de tone de metal Rearden. Laminate. Pentru minele de cărbune. S-au uitat unul la celălalt şi şi-au zâmbit. Nu mai aveau nevoie de niciun comentariu. Şi-a lăsat privirea în jos şi i-a întins telegramele înapoi. Pielea mâinilor ei părea transparentă în lumină, la marginea biroului, o mână de femeie tânără, cu degete lungi şi fine, acum relaxate, lipsite de apărare. — Stockton Foundry din Colorado, i-a spus, urmează să-şi finalizeze comanda pentru mine – cea de care au fugit Amalgamated Switch şi Signal Company. Urmează să ia legătura cu tine în ce priveşte metalul. — Au făcut-o deja. Ce ai făcut în legătură cu echipele de muncitori? — Au rămas inginerii lui Nealy, cei mai buni, de ei am nevoie. Şi cei mai mulţi dintre şefii de echipă, de asemenea. N-o să fie prea greu să-i ţin în continuare. Nealy nu a fost de prea mare ajutor, oricum. — 206 —

— Dar cu forţa de muncă? — Mai multe cereri decât pot să angajez. Nu cred că sindicatul o să se bage. Cei mai mulţi dintre solicitanţi îşi dau nume false. Sunt membri de sindicat. Au nevoie disperată de slujbă. O să am nevoie de câţiva paznici pe linie, dar nu mă aştept la probleme. — Dar Consiliul director al fratelui tău Jim? — Se bat să facă declaraţii în presă în ceea ce priveşte faptul că nu au nicio legătură, de niciun fel, cu linia John Galt şi cât de reprobabil cred ei că este un astfel de demers. Au fost de acord cu tot ce le-am cerut. Linia umerilor ei părea foarte încordată, deşi erau uşor împinşi spre spate, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru zbor. Tensiunea părea ceva obişnuit pentru ea, nu ca semn al anxietăţii, ci al bucuriei; tensiune a întregului ei trup, sub costumul gri, abia vizibil în întuneric. — Eddie Willers s-a instalat în biroul de vicepreşedinte executiv, i-a spus. Dacă ai nevoie de ceva, ia legătura cu el. Plec în seara asta spre Colorado. — În seara asta? — Da. Trebuie să recuperăm timpul. Am pierdut o săptămână. — Zbori cu avionul tău? — Da. O să mă întorc în aproximativ zece zile. Intenţionez să fiu în New York o dată sau de două ori pe lună. — Unde o să locuieşti acolo? — Pe şantier. În vagonul meu – adică vagonul lui Eddie, pe care l-am împrumutat. — O să fii în siguranţă? — În siguranţă faţă de ce? a întrebat, apoi a râs, uimită. De ce, Hank? E prima dată când te gândeşti la faptul că nu sunt bărbat. Bineînţeles c-o să fiu în siguranţă. Nu se uita la ea; studia o hârtie plină cu cifre de pe birou. — Mi-am pus inginerii să realizeze o estimare asupra costurilor podului, i-a spus el, şi un calendar aproximativ pentru timpul de construcţie necesar. Asta e ceea ce voiam să discut cu tine. I-a întins hârtiile. Ea s-a aşezat la loc, să le studieze. O rază de lumină a căzut peste chipul ei şi el i-a văzut linia subţire a gurii ferme şi senzuale. Apoi ea s-a lăsat puţin pe spate şi el a văzut doar o impresie a conturului ei şi liniile întunecate ale genelor negre. Oare? I s-a născut ideea în minte. Nu m-am gândit la asta încă de prima dată când te-am văzut? Oare nu m-am gândit numai la asta în ultimii doi ani?… Stătea nemişcat, privind-o. Asculta cuvintele cărora nu le îngăduise niciodată să se lege, cuvintele pe care le simţise, le cunoscuse, pe care totuşi nu le înfruntase, pe care sperase să le distrugă, nelăsându-le să fie rostite nici măcar în gând. Acum, totul era atât de neaşteptat şi de uimitor, ca şi cum i le-ar fi spus chiar ei… De când te-am văzut prima dată… Nimic în afară de trupul tău, de gura aceasta a ta şi de felul în — 207 —

care mă privesc ochii tăi dacă… Prin fiecare frază pe care ţi-am spus-o vreodată, prin fiecare întâlnire pe care ai crezut-o atât de sigură, prin importanţa tuturor lucrurilor pe care le-am discutat… Ai avut încredere în mine, nu-i aşa? Că o să-ţi recunosc grandoarea? Că o să mă gândesc la tine aşa cum meriţi – ca şi cum ai fi bărbat?… Nu crezi că ştiu cât de multe am trădat? Singura cunoştinţă strălucită a mea; singura persoană pe care am respectat-o; cel mai bun om de afaceri pe care-l cunosc; partenerul meu, aliatul meu într-o luptă disperată… Cea mai josnică dintre toate dorinţele, ca răspuns pentru cea mai măreaţă fiinţă pe care-am întâlnit-o… Ştii ce sunt eu? M-am gândit la asta pentru c-ar fi trebuit să fie de neconceput. Pentru nevoia aceasta degradantă, care n-ar fi trebuit să te atingă niciodată pe tine, nu am vrut niciodată pe nimeni altcineva în afară de tine… Nu ştiusem cum e să vrei asta până când te-am văzut pe tine prima dată. Şi m-am gândit: nu eu, eu n-aş putea fi sfărâmat de… De atunci… vreme de doi ani… fără nicio clipă de răgaz… Ştii cum e să vrei? Ai vrea să auzi ce am gândit când m-am uitat la tine… când stau treaz noaptea… când îţi aud vocea trecând prin firele telefonice… când muncesc, dar nu pot s-o alung?… Să te cobor la lucruri pe care tu nu le poţi concepe – şi să ştii că eu sunt acela care a făcut-o. Să te reduc la carnea ta, să te învăţ o plăcere animalică, să văd că ai nevoie de ea, să văd că mi-o ceri, să-ţi văd sufletul minunat captiv în obscenitatea propriei tale nevoi. Să te privesc aşa cum eşti tu, aşa cum înfrunţi lumea, cu o determinare curată şi mândră – şi-apoi să te văd în patul meu, să te supun la toate scamatoriile lipsite de glorie care mi-ar putea trece prin minte, la toate gesturile pe care le-aş pune în scenă numai ca să te văd îngenuncheată şi cărora li te-ai supune în numele unei senzaţii de nenumit… Te doresc – şi blestemat să fiu pentru asta!… Ea citea documentele, lăsată pe spate în întuneric – vedea reflexia focului mângâindu-i părul, coborându-i pe umăr, în josul braţului, până la pielea dezvelită a încheieturii. …Ştii la ce mă gândesc acum, în clipa asta?… La costumul tău gri şi la gulerul tău descheiat… Arăţi atât de tânără, de austeră, de sigură pe tine… Cum ar fi dacă ţi-aş da capul pe spate, dacă te-aş pune la pământ, aşa cum eşti, în costumul ăsta oficial al tău, dacă ţi-aş ridica fusta… Şi-a ridicat privirile spre el. Se uita în jos, la documentele de pe birou. După o clipă, el i-a spus: — Preţul real al podului este mai mic decât am estimat iniţial. Vei vedea că rezistenţa podului permite o eventuală construcţie a unei a doua linii, pe care, cred, regiunea aceasta a ţării o va cere în foarte puţini ani. Dacă împărţi costurile pe o perioadă de… El vorbea, iar ea se uita la chipul lui luminat de lampă, cu tot vidul acela negru al biroului în spate. Lampa era în afara câmpului ei vizual şi i se părea ca şi cum faţa iar fi fost luminată de hârtiile de pe birou. Trăsăturile lui, s-a gândit ea, şi claritatea rece, pătrunzătoare a vocii lui, a minţii lui, a fermităţii lui faţă de un proiect unic. — 208 —

Chipul lui era precum cuvintele – ca şi cum o singură linie armonioasă ar fi legat privirea lui calmă de muşchii fermi ai obrazului, până la curba descendentă, cumva dispreţuitoare a gurii – linia unui ascetism nemilos. *** Ziua a început cu veştile unui dezastru: un tren de mărfuri de la Atlantic Southern a lovit frontal un tren de pasageri, în New Mexico, într-o curbă strânsă din munţi, împrăştiind vagoanele de marfă peste tot pe taluz. Vagoanele duceau cinci mii de tone de cupru, încărcate de la o mină din Arizona pentru fabricile Rearden. Rearden i-a telefonat managerului general de la Atlantic Southern, însă răspunsul pe care l-a primit a fost: — O, Doamne, domnule Rearden, cum am putea spune? Cum ar putea cineva spune cât de mult va dura să curăţăm dezastrul acela? Unul dintre cele mai mari accidente pe care le-am avut… Nu ştiu, domnule Rearden. Nu mai există alte linii nicăieri în regiunea asta. Linia e zdrobită pe un kilometru jumătate. A fost o alunecare de teren. Trenul nostru de salvare nu poate să ajungă până acolo. Nu ştiu cum o să punem vagoanele alea înapoi pe şine – sau când. Nu cred că mai devreme de două săptămâni… Trei zile? Imposibil, domnule Rearden!… Dar nu putem să facem nimic!… Dar cu siguranţă le puteţi spune clienţilor dumneavoastră că a fost o nenorocire! Ce dacă îi ţineţi pe loc? Nimeni nu vă poate acuza în cazuri de felul ăsta! În următoarele două ore, cu ajutorul secretarei lui, a doi tineri ingineri din departamentul său de transport, al unei hărţi şi al telefonului, Rearden a aranjat ca un convoi de camioane să pornească spre locul accidentului şi ca un tren de vagoanebuncăr să se întâlnească cu ele în cea mai apropiată gară a companiei Altantic Southern. Vagoanele-buncăr fuseseră împrumutate de la Taggart Transcontinental. Camioanele au fost închiriate de peste tot din New Mexico, din Arizona şi din Colorado. Inginerii lui Rearden i-au vânat telefonic pe toţi proprietarii de camioane şi le-au oferit plăţi în aşa fel, încât aceştia să-şi anuleze de îndată toate angajamentele. Era a treia din cele trei încărcături de cupru pe care le aştepta Rearden; două comenzi nu fuseseră expediate: o companie ieşise din afaceri, cealaltă cerea în continuare amânări care nu erau de niciun folos. A trebuit să se ocupe de problemă fără să-şi întrerupă şirul de angajamente, fără să ridice vocea, fără vreun semn de efort, de nesiguranţă sau de nelinişte; acţionase cu precizia fulgerătoare a unui comandant militar sub un atac neaşteptat, iar Gwen Ives, secretara lui, a acţionat ca un locotenent calm. Era o tânără până în treizeci de ani, al cărei chip de o calmitate armonioasă şi impenetrabilă avea o calitate care semăna cu cel mai funcţional echipament de birou; era unul dintre angajaţii lui cu adevărat competenţi. Maniera în care îşi îndeplinea atribuţiile exprima un fel de limpezime a raţiunii care putea considera prezenţa la slujbă a oricărui element emoţional ca fiind — 209 —

proba unei imoralităţi impardonabile. Când starea de urgenţă s-a încheiat, nu i-a spus decât un singur lucru: — Domnule Rearden, cred că ar trebui să le cerem tuturor furnizorilor noştri să circule via Taggart Transcontinental. — Şi eu mă gândesc la asta, i-a răspuns, apoi a adăugat: Sună-l pe Fleming în Colorado. Spune-i că îi fac o ofertă pentru cumpărarea minei aceleia de cupru. S-a întors la birou şi a vorbit cu administratorul lui pe o linie şi cu managerul de achiziţii pe alta, verificând fiecare dată şi fiecare tonă de minereu disponibilă – nu putea să lase în voia sorţii sau la cheremul altcuiva posibilitatea măcar a unei singure ore de întârziere în alimentarea turnătoriei. Fusese turnată ultima şarjă pentru linia John Galt când a auzit vocea domnişoarei Ives anunţându-l că afară e mama lui şi că cere să-l vadă. Ceruse familiei lui să nu vină niciodată la fabrică fără să-l anunţe. Era fericit că ei urau locul acela şi că-şi făceau rar apariţia la birou. Ce simţise acum fusese un impuls violent să ordone ca maică-sa să fie scoasă afară. Cu toate astea, cu un efort mai mare decât cel pe care i-l ceruse problema trenului deraiat, a spus încet: — Bine. Spune-i să intre. Maică-sa a intrat cu o atitudine de defensivă agresivă. S-a uitat la biroul lui ca şi cum ar fi ştiut ce înseamnă pentru el şi ca şi cum şi-ar fi declarat resentimentele împotriva a tot ceea ce e de mai mare importanţă pentru el decât persoana ei. I-a luat mult timp până s-a aşezat pe fotoliu, aranjându-şi şi rearanjându-şi poşeta, mănuşile, pliurile rochiei, în timp ce mormăia: — E lucru frumos când o mamă trebuie să aştepte în anticameră şi să ceară permisiunea unei stenografe înainte să i se permită să intre să vadă ce face fiul ei care… — Mamă, e ceva important? Sunt foarte pe fugă astăzi. — Nu eşti singurul care are probleme. Bineînţeles, e important. Crezi că mi-aş fi bătut capul degeaba să conduc până aici, dacă n-ar fi fost important? — Ce s-a întâmplat? — E vorba despre Philip. — Da? — Philip e nefericit. — Păi? — Crede că nu e corect să trebuiască să depindă de bunătatea ta şi să trăiască din pomană şi să nu fie niciodată capabil să numere măcar şi un singur dolar al lui. — Ei bine! a spus cu un zâmbet surprins. Am tot aşteptat din partea lui să realizeze asta. — Nu e bine pentru un bărbat sensibil să se afle într-o asemenea poziţie. — Cu siguranţă, nu e. — Mă bucur că eşti de acord cu mine. Aşa că trebuie să-i oferi o slujbă. — 210 —

— O… ce? — Trebuie să-i oferi o slujbă, aici, la fabrică, dar o slujbă frumoasă, curată, desigur, cu un birou şi cu un oficiu şi cu un salariu decent, unde să nu trebuiască să fie printre muncitorii tăi zilieri şi furnalele lor urât mirositoare. Ştia că e adevărat ce aude; nu-i venea să creadă. — Mamă, doar nu vorbeşti serios. — Ba vorbesc foarte serios. Se întâmplă să ştiu ce vrea el, doar că e prea mândru să-ţi ceară. Dar, dacă-i oferi asta şi faci să pară că i-ai cere un favor – ei bine, ştiu că ar fi foarte fericit să accepte. De aceea a trebuit să vin şi să vorbesc cu tine – ca el să nu ştie că am aranjat cu tine. Nu era în obişnuinţele raţiunii lui să înţeleagă natura lucrurilor pe care le auzea. Un singur gând i-a trecut prin minte, ca un fulger, făcându-l incapabil să priceapă cum ar fi putut să scape aşa ceva oricui privitor. Gândul a ţâşnit din el ca un strigăt de consternare: — Dar nu ştie nimic despre afacerile cu oţel! — Ce are asta a face? Are nevoie de o slujbă. — Nu ar putea să-şi facă treaba. — Are nevoie să câştige încredere în sine şi să se simtă important. — Dar nu ar fi bun de nimic, oricum. — Are nevoie să simtă că e dorit. — Aici? La ce l-aş putea vrea aici? — Angajezi o mulţime de străini. — Angajez oameni care produc. Ce are el de oferit? — E fratele tău, nu-i aşa? — Şi ce are asta a face? S-a uitat la el fix, nevenindu-i să creadă, şi redusă la tăcere de uimire. Pentru o clipă, au stat şi s-au uitat unul la celălalt, ca şi cum s-ar fi aflat fiecare la un alt capăt al universului. — E fratele tău, i-a spus, cu vocea unui fonograf recorder care repeta formula magică pe care nu-şi permitea s-o pună la îndoială. Are nevoie de un loc în lume. Are nevoie de un salariu, ca să simtă că-şi câştigă banii care-i parvin ca pe ceva ce i se cuvine, nu ca pe o concesie. — Ca şi cum i s-ar cuveni? Dar pentru mine nu valorează nici măcar o centimă. — La asta te gândeşti prima dată? La profitul tău? Îţi cer să-ţi ajuţi fratele şi tu te gândeşti cum să faci bani de pe urma lui şi că n-o să-l angajezi decât dacă valorează ceva pentru tine – asta e? I-a văzut expresia din ochi şi s-a uitat în altă parte, dar vorbea în continuare cu rapiditate, ridicând vocea: — Da, fireşte îl ajuţi – cum ai ajuta orice cerşetor de pe stradă. Ajutor material – asta e tot ce ştii şi tot ce înţelegi. Te-ai gândit vreodată la nevoile lui spirituale şi ce — 211 —

înseamnă statutul lui pentru respectul lui de sine? Nu vrea să trăiască din cerşetorie. Vrea să fie independent de tine. — Asta însemnând să primească de la mine un salariu pe care nu şi-l poate câştiga prin munca pe care o face? — Nu i-ai simţi lipsa. Ai destul de mulţi oameni care fac bani pentru tine. — Îmi ceri să-l ajut să însceneze o asemenea înşelătorie? — Nu trebuie s-o iei aşa. — E o înşelătorie sau nu e? — De asta nu pot să vorbesc cu tine – pentru că nu eşti uman. Nu ai milă, nu ai niciun sentiment pentru fratele tău, nicio compasiune pentru sentimentele lui. — E o înşelătorie sau nu? — Nu ai niciun fel de milă pentru nimeni. — Crezi că o înşelătorie de felul ăsta ar fi cinstită? — Eşti cel mai imoral om de pe faţa pământului – nu te gândeşti la nimic altceva decât la cinste! Nu simţi niciun pic de dragoste! Hank s-a ridicat, cu o mişcare rapidă şi tensionată, mişcarea prin care se încheie o întrevedere şi i se cere vizitatorului să iasă afară din birou. — Mamă, conduc o fabrică de oţel, nu un bordel. — Henry! Strigătul de indignare din vocea ei era la adresa limbajului lui, nimic mai mult. — Să nu mai vorbeşti niciodată cu mine despre o slujbă pentru Philip. Nu l-aş angaja nici să măture cenuşa. Nu i-aş da voie să intre în fabricile mele. Vreau să înţelegi asta, odată pentru totdeauna. Poţi să încerci să-l ajuţi în orice fel vrei, dar să nu mă mai laşi vreodată să văd că te gândeşti la fabricile mele ca la o posibilă metodă. Ridurile de pe pielea moale i-au tremurat într-o grimasă dispreţuitoare. — Ce sunt fabricile tale – un fel de sanctuar sau aşa ceva? — De ce… da, i-a răspuns încet, uimit de gândul ăsta. — Nu te gândeşti niciodată la oameni şi la îndatoririle tale morale? — Nu ştiu ce crezi tu că este moralitatea. Nu, nu mă gândesc la oameni – cu excepţia faptului că, dacă i-aş da o slujbă lui Philip, n-aş mai putea să dau ochii cu niciun om competent care să aibă nevoie de o slujbă şi să o merite. Ea s-a ridicat. Capul i se afundase între umeri, iar amărăciunea aceea justificată din glasul ei părea să împingă cuvintele până la el, la silueta lui înaltă şi dreaptă: — Asta e cruzimea ta, asta e rău şi egoist în tine. Dacă ţi-ai fi iubit fratele, i-ai fi dat o slujbă pe care n-ar fi meritat-o, chiar pentru motivul că n-ar fi meritat-o – asta ar fi fost iubire adevărată şi bunătate şi dragoste de frate. La ce altceva e bună dragostea? Dacă un om merită o slujbă, nu e nicio virtute în a i-o da. Virtute e să dai cui nu merită. O privea ca un copil prins într-un coşmar bizar, doar faptul că nu-i vine să creadă făcându-l să nu se transforme în teroare. — 212 —

— Mamă, i-a spus încet, nu ştii ce spui. Nu pot să te dispreţuiesc atât de mult încât să cred că vorbeşti serios. Expresia de pe faţa ei l-a uimit şi mai tare decât restul: era expresia învinsului şi totuşi a unei viclenii bizare, alunecoase şi cinice, ca şi cum, pentru o clipă, ar fi deţinut un fel de înţelepciune a vieţii, care-şi râdea de inocenţa lui. Amintirea acelei expresii îi rămăsese în minte, ca un semnal de alarmă care-i spunea că a întrezărit o problemă pe care trebuia s-o înţeleagă. Dar nu putea să-şi încerce puterile cu ea, nu-şi putea forţa mintea să accepte că merită să se gândească la aşa ceva, nu putea să găsească altă soluţie în afară de stânjeneala şi de repulsia lui – şi nici nu avea timp de pierdut, nu se putea gândi la asta acum, stătea deja faţă în faţă cu următorul vizitator, aflat în faţa biroului lui – asculta un bărbat care se ruga pentru viaţa lui. Bărbatul nu-şi expusese cazul în termenii aceştia, dar Rearden ştia că asta era esenţa. Ceea ce turnase bărbatul în cuvinte era doar o rugăminte pentru patru sute de tone de oţel. Era domnul Ward, de la Ward Harvester Company din Minnesota. Era o companie fără pretenţii, cu o reputaţie fără pată, felul acela de afacere care arareori se dezvoltă, dar nu dă greş niciodată. Domnul Ward reprezenta a patra generaţie a unei familii care a fost proprietară a fabricii şi-i dăduse tot ce avusese ea mai bun. Era un bărbat pe la cincizeci de ani, cu o faţă pătrăţoasă şi impasibilă. Uitându-te la el, ai fi ştiut că el consideră la fel de indecent să-şi lase chipul să exprime suferinţa ca şi cum şi-ar fi schimbat hainele în public. I-a vorbit într-o manieră simplă, tipică oamenilor de afaceri. I-a explicat că el a făcut întotdeauna afaceri, ca şi tatăl său, cu unele dintre cele mai mici companii producătoare de oţel, care acum fuseseră preluate de Orren Boyle’s Associated Steel. A aşteptat pentru ultima lui comandă de oţel un an. În ultima lună s-a chinuit din răsputeri să obţină o întrevedere personală cu Rearden. — Ştiu că fabricile dumitale funcţionează la capacitate maximă, domnule Rearden, i-a spus, şi ştiu că nu eşti în situaţia să poţi prelua comenzi noi, ceea ce ar însemna ca cei mai mari, cei mai vechi clienţi ai dumitale să-şi aştepte rândul, dumneata fiind singurul producător de oţel din ţară decent – vreau să spun de încredere. Nu ştiu ce motiv să-ţi ofer, în aşa fel încât să vrei să faci o excepţie în cazul meu. Dar nu-mi mai rămăsese nimic altceva de făcut decât să închid porţile fabricii pentru totdeauna, iar eu – a urmat o uşoară pauză în vocea lui – iar eu nu pot să văd cum se închid porţile… aşa de uşor… aşa că m-am gândit că ar trebui să vorbesc cu dumneata, chiar dacă n-am prea multe şanse… totuşi, trebuia să încerc tot ce-i posibil. Acesta era un limbaj pe care Rearden îl putea înţelege. — Aş vrea să te pot ajuta, i-a spus, dar ăsta este cel mai nepotrivit moment pentru mine, din cauza unei comenzi foarte mari, foarte speciale, care trebuie să aibă întâietate în faţa a orice. — Ştiu. Dar ai să mă asculţi, cel puţin, domnule Rearden? — 213 —

— Fireşte. — Dacă e o chestiune legată de bani, o să plătesc oricât îmi ceri. Dacă te pot recompensa în felul acesta, taxează-mă cât de mult vrei dumneata în plus, taxează-mă dublu faţă de preţul obişnuit, numai dă-mi oţelul. Nu-mi pasă dacă trebuie să-mi vând combinele în pierdere anul ăsta, numai să-mi ţin fabrica deschisă. Am destul, personal, cât să merg în pierdere câţiva ani, dacă e nevoie, numai să rezist – pentru că, îmi imaginez, lucrurile nu mai pot merge în felul ăsta mult timp, condiţiile trebuie să se îmbunătăţească, trebuie, sau, altfel, o să… N-a terminat. A spus apoi ferm: — Trebuie. — Trebuie, a zis Rearden. Gândul la linia John Galt i-a trecut prin minte ca un acord pe sub sunetele încrezătoare ale cuvintelor. Linia John Galt mergea mai departe. Atacurile faţă de metalul lui încetaseră. Se simţea ca şi cum, la kilometri depărtare, în celălalt colţ de ţară, el şi Dagny Taggart stăteau într-un spaţiu gol, cu toate drumurile deschise, liberi să-şi termine treaba. O să ne lase în pace să o facem, s-a gândit. Cuvintele îi sunau în minte ca un cântec de război: „O să ne lase în pace”. — Capacitatea fabricii noastre este de o mie de combine pe an, a continuat domnul Ward. Anul trecut, am produs trei sute. Am obţinut oţelul atât din licitaţii bancare, cât şi implorând în stânga şi în dreapta, din partea marilor companii, şi mergând ca un mâncător de hoituri prin tot felul de locuri mizerabile. Ei bine, n-o să te plictisesc cu asta, numai că nu m-am gândit niciodată că o să trăiesc să ajung timpurile când o să trebuiască să-mi fac afacerile în felul ăsta. Şi, în tot timpul ăsta, domnul Orren Boyle mă tot ducea de nas că o să-mi livreze oţelul săptămâna viitoare. Dar, oricum ar fi lucrat cu resursele, ele au mers la clienţi noi ai lui, din nişte motive pe care nimeni nu le menţionează, doar că am auzit bârfe cum că ar fi vorba despre personaje cu oarecare susţinere politică. Iar acum nici nu mai pot să ajung la domnul Boyle. Este în Washington, e acolo de mai mult de o lună. Şi toată echipa lui nu-mi spune nimic altceva decât că nu mă pot ajuta, că nu-mi pot obţine minereul. — Nu-ţi pierde timpul cu ei, a spus Rearden. N-o să obţii nimic în felul ăsta. — Ştii, domnule Rearden, i-a spus pe tonul unei descoperiri pe care nici chiar el nu o putea crede pe deplin, cred că e ceva aiurea în felul în care-şi conduce domnul Boyle afacerile. Nu pot să înţeleg unde încearcă să ajungă. Jumătate dintre cuptoarele lor nu funcţionează, dar luna trecută s-au auzit toate poveştile alea extraordinare despre Associated Steel în toate ziarele. Despre producţia lor? Nu, de ce – despre minunatul proiect locativ pe care îl pune la punct domnul Boyle pentru muncitorii lui. Săptămâna trecută, domnul Boyle a trimis la toate liceele filme despre cum se fabrică oţelul şi ce mare utilitate are el pentru toată lumea. Acum, domnul Boyle a obţinut un program radiofonic, au dezbateri despre importanţa industriei metalurgice în economia naţională şi continuă să spună că trebuie să menţinem oţelăria ca un — 214 —

întreg. Nu înţeleg ce vrea să spună prin „ca un tot întreg”. — Eu înţeleg. Uită de asta. N-o să iasă basma curată. — Ştii, domnule Rearden, mie nu-mi plac oamenii care vorbesc prea mult despre cum tot ce fac e pentru binele celorlalţi. Nu e adevărat şi nici nu cred că e bine, chiar dacă ar fi adevărat. Aşa că o să spun că am nevoie de oţel ca să-mi salvez propria afacere. Pentru că e a mea. Pentru că, dac-ar trebui s-o închid… ei bine, nimeni nu mai înţelege asta în zilele noastre. — Eu, da. — Da… Da, m-am gândit eu că ar trebui. Aşa că, vezi, asta e prima mea grijă. Şi totuşi, sunt încă şi clienţii mei. Au făcut afaceri cu mine ani de zile. Se bazează pe mine. E aproape imposibil să facă rost de utilaje din altă parte. Ştii cum începe să stea treaba, în afara Minnesotei, când fermierii nu mai pot ajunge la ele, când maşinile ţi se strică în mijlocului sezonului de recoltare şi nu există nici piese de schimb, nici posibilitatea să le înlocuieşti… nimic în filmele domnului Orren Boyle despre aşa ceva… Ei bine… Şi-apoi mai este vorba şi despre muncitorii mei. Unii dintre ei au lucrat pentru noi încă de pe vremea tatălui meu. Nu au unde să plece în altă parte. Nu acum. Era imposibil, s-a gândit Rearden, să scoată mai mult oţel din fabricile unde fiecare cuptor, fiecare oră şi fiecare tonă erau programate deja pentru comenzi urgente, pentru următoarele şase luni. Dar… linia John Galt, i-a trecut prin minte, dacă a putut să facă asta, poate să facă orice… Se simţea de parcă ar fi vrut să se ocupe de încă zece noi probleme în acelaşi timp. Se simţea ca şi cum n-ar fi existat pe pământ ceva care să fie imposibil pentru el. — Uite, i-a spus, apucând telefonul, lasă-mă să verific cu administratorul meu şi să văd ce turnăm în următoarele câteva săptămâni. Poate găsesc o soluţie să-ţi împrumut câteva tone din comenzi şi… Domnul Ward şi-a luat repede ochii de pe el, dar Rearden prinsese deja scânteia de pe faţa lui. Înseamnă atât de mult pentru el, s-a gândit, şi atât de puţin pentru mine! A ridicat receptorul, dar l-a lăsat înapoi, pentru că uşa biroului s-a deschis, iar Gwen Ives s-a năpustit înăuntru. Era cu neputinţă ca domnişoara Ives să-şi permită o ieşire de felul ăsta sau ca tot calmul de pe faţa ei să arate ca o nefirească schimonosire, sau ca ochii ei să pară orbi, sau ca paşii ei să sune ca şi cum o ultimă fărâmă de disciplină ar mai fi ţinut-o să nu se clatine. I-a spus: — Iertaţi-mă că vă întrerup, domnule Rearden, dar el ştia că nu vede biroul, că nu l-a văzut nici pe domnul Ward, că nu vedea nimic altceva în afară de el. M-am gândit că trebuie să vă spun că Legislativul tocmai a votat Legea Egalităţii de Şansă. Impasibilul domn Ward a fost cel care a strigat, privindu-l pe Rearden: — O, Doamne, nu! O, nu! Rearden s-a ridicat în picioare. Stătea într-o poziţie neobişnuită, cu unul dintre — 215 —

umeri împins înainte. Nu trecuse decât o fracţiune de secundă. Apoi s-a uitat în jurul lui, ca şi cum şi-ar fi venit în fire, şi a spus: — Mă scuzaţi, iar privirea lui îi includea atât pe domnişoara Ives, cât şi pe domnul Ward, şi s-a aşezat din nou. — Nu am fost informaţi că legea a fost adusă pe ordinea de zi, nu-i aşa? a întrebat cu o voce ţinută în frâu şi seacă. — Nu, domnule Rearden. În aparenţă, a fost o mişcare surprinzătoare şi nu le-a luat decât patruzeci şi cinci de minute. — Ai auzit de la Mouch? — Nu, domnule Rearden, a zis accentuând „nu”-ul. Băiatul de serviciu de la etajul al cincilea a venit în fugă şi mi-a spus că tocmai a auzit la radio. Am sunat la presă să verific. Am încercat să dau de domnul Mouch la Washington. La biroul lui nu răspunde nimeni. — Când ai avut ultimele veşti de la el? — Acum zece zile. — Perfect. Mulţumesc, Gwen. Insistă la biroul lui. — Da, domnule Rearden. A ieşit. Domnul Ward stătea în picioare, cu pălăria în mână. A mormăit: — Cred că mai bine… — Stai jos! s-a răstit Rearden tăios. Domnul Ward s-a supus, uitându-se ţintă la el. — Avem afaceri de perfectat, nu? l-a întrebat Rearden. Domnul Ward nu putea să explice ce era emoţia aceea care îi schimonosea gura când vorbea: — Domnule Ward, de ce se întâmplă, printre altele, ca cei mai mari ticăloşi de pe faţa pământului să se lege de noi? O, da, pentru principiul nostru: „Afaceri ca şi până acum”. Ei bine, domnule Ward, afaceri ca şi până acum! A ridicat receptorul şi l-a cerut pe administrator. — Spune, Pete… Ce?… Da, am auzit. Putem. O să vorbim mai târziu. Ce vreau să ştiu acum este dacă-mi poţi da cinci sute de tone de oţel în plus, peste programări, în următoarele câteva săptămâni… Da, ştiu… Ştiu că e greu… Dă-mi datele şi cifrele. Asculta, făcându-şi nişte însemnări pe o foaie de hârtie. Apoi a spus: — Bine. Mulţumesc, şi a închis. A analizat câteva momente cifrele, calculând scurt pe marginea foii. Apoi şi-a ridicat privirea. — Perfect, domnule Ward, i-a spus. O să ai oţelul în zece zile. După ce domnul Ward a plecat, Rearden a ieşit în anticameră. I-a spus domnişoarei Ives, pe un ton firesc: — Sună la Fleming în Colorado. Va şti de ce am anulat opţiunea. Ea a aprobat din cap, în semn de supunere. Nu s-a uitat la el. S-a întors la următorul său vizitator şi i-a spus, cu un gest de invitaţie către birou: — 216 —

— Cum merge treaba? Intră. O să se gândească la asta mai târziu, şi-a propus; trebuie să o ia pas cu pas şi să nu se oprească. Pentru moment, cu o limpezime nefirească, printr-o simplificare violentă, care făcea ca totul să pară uşor, în mintea lui nu mai era decât un singur gând: „Nu trebuie să mă oprească”. Propoziţia îi persista în minte, singulară, fără trecut şi fără viitor. Nu se gândea ce era ceea ce nu trebuia să-l oprească sau de ce propoziţia asta era de o importanţă crucială. Îl luase în stăpânire şi i se supunea. Mergea pas cu pas. Şi-a dus până la capăt întâlnirile programate – aşa cum fuseseră stabilite. Era deja târziu când ultimul vizitator a plecat, iar el a ieşit din birou. Restul echipei lui plecase acasă. Domnişoara Ives stătea singură la biroul ei, într-o cameră goală. Stătea dreaptă şi nemişcată, cu mâinile strânse în poală. Nu avea capul plecat, ci îl menţinea într-o oarecare fixitate, iar expresia feţei ei părea îngheţată. Lacrimile îi curgeau pe obraji, în tăcere, fără ca vreun muşchi să i se mişte pe chip, fără nicio împotrivire din partea ei, fără niciun control. L-a văzut şi i-a spus sec, cu vinovăţie, scuzându-se: — Îmi pare rău, domnule Rearden, fără să încerce inutil să-şi ascundă chipul. Rearden s-a apropiat de ea. — Îţi mulţumesc, i-a spus blând. Ea şi-a ridicat privirea, uimită. Rearden i-a zâmbit. — Dar nu crezi că mă subestimezi, Gwen? Nu crezi că e prea devreme să-mi plângi de milă? — Aş fi putut să fac faţă la tot restul, i-a şoptit, dar ei spun – arătând cu degetul înspre ziarele de pe biroul ei – ei spun că e o victorie anti-lăcomie. Rearden a izbucnit în râs. — Înţeleg ca o astfel de maltratare a limbii să te facă furioasă, i-a spus. Dar altceva ce? Uitându-se la el, linia gurii i se mai relaxase puţin. Victima pe care nu putea să o protejeze era chiar punctul ei de sprijin într-o lume care se dizolva. I-a trecut uşor mâna peste frunte; era o nefirească ieşire informală din partea lui şi o înţelegere mută a lucrurilor care nu sunt de râs. — Du-te acasă, Gwen. Nu am nevoie de tine în seara asta. Şi eu plec acasă imediat. Nu, nu vreau să mă aştepţi. Era trecut de miezul nopţii când, încă aşezat la birou, aplecat peste planurile podului pentru linia John Galt, s-a oprit deodată din lucru, pentru că emoţia l-a izbit cu o lovitură bruscă – şi căreia nu i-ar mai fi putut scăpa ca şi cum s-ar fi spart un ecran anestezic. S-a prăbuşit, pe jumătate, încă păstrând o urmă de rezistenţă, şi a stat, cu pieptul apăsat de marginea biroului, ca să se poată sprijini, cu capul lăsat în jos, ca şi cum — 217 —

singurul lucru încă realizabil pentru el ar fi fost să nu lase să-i cadă capul pe birou. A rămas în poziţia aceea câteva momente, conştient doar de durere, o durere atroce, fără conţinut şi fără margini – a stat aşa, fără să ştie dacă totul era în mintea sau în corpul lui redus la hidoşenia teribilă a durerii care-i oprise şirul gândurilor. După câteva momente, trecuse. Şi-a înălţat capul şi a stat drept, tăcut, apoi s-a lăsat pe spate, în scaun. Vedea acum că, în amânarea acestui episod cu câteva ore, nu se făcea vinovat de evaziune: nu se gândise la asta pentru că nu era nimic de gândit. Gândirea – şi-a spus încetişor – este o armă pe care o foloseşti când trebuie să acţionezi. Nu era posibilă nicio acţiune. Gândirea este un instrument cu ajutorul căruia faci o alegere. Nu-i mai rămăsese nicio opţiune. Gândirea îţi fixează ţinta şi drumul pe care trebuie să-l urmezi ca s-o atingi. Însă, în ceea ce priveşte propria lui viaţă, acolo unde fusese sfâşiat bucată cu bucată, nu avusese niciodată vreun cuvânt de spus, nici vreo cale de urmat, nici ţintă, nici apărare. Se gândea la asta cu uimire. Vedea pentru prima dată că nu-i fusese niciodată teamă, pentru că, în faţa oricărei nenorociri, deţinea un tratament omnipotent, acela de a fi capabil să acţioneze. Nu, a reflectat el, nu o garanţie a victoriei – cine poate să aibă vreodată aşa ceva? –, numai şansa de a acţiona, ceea ce e tot ce-i trebuie cuiva. Acum contempla, pentru întâia oară cu impersonalitate, miezul adevărat al groazei: să fii trimis la pierzanie cu ambele mâini legate. Ei, atunci dă-i drumul înainte cu mâinile legate, s-a gândit. Du-te în lanţuri. Du-te. Nimic nu trebuie să te oprească… Dar un alt glas îi spunea cuvinte pe care nu voia să le audă, împotriva cărora se lupta din răsputeri, strigându-le tare şi urlând împotriva lor: „Nu are niciun rost să te gândeşti la aşa ceva… Nu e de niciun folos… La ce bun?… Renunţă!” Nu putea să se lepede de ele. Stătea nemişcat, aplecat deasupra schiţelor podului pentru linia John Galt, şi asculta cuvintele pe care le rostea o voce jumătate sunet, jumătate vedenie: „Au luat hotărârea fără el… Nu l-au sunat, nu l-au întrebat, nu l-au lăsat să vorbească… N-au fost constrânşi nici măcar de datoria de a-l anunţa – de a-l pune la curent asupra faptului că i-au făcut bucăţi toată viaţa şi că trebuia să fie pregătit să meargă mai departe ca un schilod…” Dintre toţi cei vizaţi, oricine ar fi fost ei, din orice pricină, pentru orice nevoie, el a fost singurul pe care nu a trebuit să-l ia în calcul. Pe semnul de la celălalt capăt al drumului era scris: „Minereu Rearden”. Era agăţat deasupra stivelor negre de metal… deasupra anilor şi a nopţilor… deasupra unui ceas care storcea picături de sânge din el… sângele pe care bucuros şi l-ar fi vărsat, cu toată exuberanţa, ca plată pentru acea zi îndepărtată şi pentru semnul acela deasupra unui drum… plată pentru efortul lui, pentru puterea, pentru mintea şi pentru speranţa lui… Totul distrus de bunul plac al unora care au stat şi au votat… Cine ştie cu ce intenţii?… Cine ştie cărei voinţe au răspuns? – şi ce motiv i-a pus în mişcare? la ce s-au gândit? care dintre ei, fără ajutorul nimănui, ar putea să aducă din inima — 218 —

pământului o bucată de minereu?… Totul distrus de capriciul unor oameni pe care nu i-a văzut niciodată şi care niciodată nu au văzut acele stive de metal… Distrus, pentru că aşa au decis ei. Cu ce drept? A dat din cap. Există lucruri pe care nu trebuie să le vezi, s-a gândit. Există o obscenitate a răului care îl contaminează pe cel care priveşte. Există o limită pentru ceea ce poate un om să vadă. Nu trebuie să se gândească la asta, nici să se uite sau să încerce să înveţe care e natura rădăcinilor lui. Simţindu-se liniştit şi pustiit, şi-a spus că va fi mai bine a doua zi. O să-şi ierte slăbiciunea acelei nopţi, a fost ca lacrimile pe care ţi le îngădui la o înmormântare şiapoi înveţi cum să trăieşti cu o rană deschisă sau o fabrică schilodită. S-a ridicat şi s-a îndreptat către fereastră. Fabricile păreau pustii şi tăcute; vedea abia perceptibile erupţii de roşu deasupra coşurilor negre, inele prelungi de fum, reţelele şi diagonalele macaralelor şi ale podurilor. A simţit o singurătate apăsătoare, o singurătate pe care nu o mai cunoscuse niciodată. S-a gândit că Gwen Ives şi domnul Ward ar fi putut să caute în el speranţă, uşurare, împrospătare a curajului. El unde-ar fi putut să caute? O dată, şi el, de asemenea, avea nevoie. Ar fi vrut să aibă şi el un prieten căruia să-i permită să-l vadă suferind, fără prefăcătorii şi fără bariere, pe umărul căruia să se lase numai pentru o clipă şi căruia să-i spună: „Sunt foarte obosit”, şi unde să găsească un moment de odihnă. Dintre toţi oamenii pe care-i cunoştea, exista vreunul pe care să şi-l dorească lângă el acum? A auzit răspunsul în minte, imediat şi şocant: Francisco d’Anconia. Icnetul de furie l-a trezit la realitate. Absurditatea acestei dorinţe l-a împins înăuntrul unei stări de calm. Asta primeşti – i-a trecut prin minte – când te complaci în slăbiciune. A rămas la fereastră, încercând să nu se gândească la nimic. Dar continua să audă cuvintele acestea în minte: Minereu Rearden… Cărbune Rearden… Oţel Rearden… Metal Rearden… La ce a folosit? De ce a făcut totul? De ce şi-ar mai dori să facă vreodată ceva? Prima lui zi la gurile minelor de minereu… Ziua în care a stat în bătaia vântului, uitându-se în jos la ruinele unei fabrici de oţel… Ziua în care stătea aici, în biroul acesta, la această fereastră, şi se gândea că ar putea să facă un pod care să susţină o greutate incredibilă cu numai câteva bare de metal dacă s-ar combina un arc şi o grindă, dacă s-ar folosi întărituri diagonale pentru părţile superioare, curbate până la… Şi-a oprit gândul şi a rămas nemişcat. Nu se gândise în ziua aceea să combine un arc şi o grindă. În clipa următoare, se afla deja la birou, aplecat deasupra lui, cu unul dintre genunchi pe scaun, fără să aibă timp să se gândească să se aşeze, desena linii, curbe, triunghiuri, coloane de operaţii, peste tot – pe planurile de execuţie, pe sugativă, pe scrisorile venite. — 219 —

O oră mai târziu, apela la mare distanţă, aştepta ca telefonul să sune lângă un pat dintr-un vagon de dormit de pe o linie de garare şi spunea: — Dagny! Podul ăsta al nostru – aruncă la gunoi toate documentele pe care ţi le-am trimis, pentru că… Ce?… O, aia? La dracu cu aia! Nu-ţi bate capul cu ticăloşii ăia şi cu legile lor! Uită! Dagny, ce ne pasă nouă? Ascultă-mă, ştii şmecheria aia pe care ai botezat-o grinda Rearden, aia pe care ai admirat-o aşa de tare? Nu face nici doi bani. Am descoperit o grindă care întrece tot ce s-a construit până acum! Podul tău o să ducă patru trenuri deodată, o să reziste trei sute de ani şi o să te coste mai puţin decât cel mai ieftin podeţ. O să-ţi trimit proiectele în două zile, dar am vrut să-ţi spun despre el imediat. Înţelegi, e o problemă legată de combinarea unui arc cu o grindă. Dacă luăm o întăritură diagonală şi… Ce?… Nu te aud. Ai răcit?… De ce-mi mulţumeşti aşa repede? Aşteaptă până-ţi explic.

Capitolul VIII Linia John Galt Muncitorul zâmbi, uitându-se la Eddie Willers, care se afla de cealaltă parte a mesei. — Mă simt ca un fugar, i-a spus Eddie Willers. Cred că-ţi dai seama de ce nu am mai fost aici de luni bune – şi arătă înspre cafeneaua subterană. S-ar zice că sunt vicepreşedinte acum. Vicepreşedintele pe operaţii. Pentru numele lui Dumnezeu, nu o lua în serios! Am suportat cât de mult am putut, dar după aceea a trebuit să scap, măcar şi pentru o seară… Prima dată când am venit aici la cină, după presupusa mea promovare, toţi s-au holbat la mine în asemenea hal, că nu am îndrăznit să mă mai întorc. Păi, lasă-i să se holbeze. Tu nu o faci. Sunt încântat că nu contează foarte tare pentru tine… Nu, nu am mai văzut-o de două săptămâni. Dar vorbesc cu ea la telefon în fiecare zi, uneori chiar şi de două ori pe zi… Da, ştiu cum se simte: îi place. Ce auzim noi prin telefon – unde sonore, nu? Păi, vocea ei sună de parcă s-ar transforma în unde luminoase – dacă înţelegi ce vreau să spun. Îi place să poarte bătalia asta îngrozitoare de una singură şi să câştige… O, da, câştigă! Ştii de ce n-ai mai citit nimic în ultima vreme despre linia John Galt în ziare? Pentru că merge atât de bine… Doar că… linia aceea din metal Rearden va fi cea mai măreaţă cale ferată construită vreodată, dar care o să fie rostul ei dacă nu avem locomotive destul de puternice pentru care să fie ea de folos? Uită-te numai la locomotivele astea cu aburi, cârpite, care ne-au rămas – abia dacă pot să se urnească destul de repede pentru nişte şine de tramvai… Totuşi există speranţă. United Locomotive Works a dat faliment. Este cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat în ultimele câteva săptămâni, pentru că fabrica lor a fost cumpărată de Dwight Sanders. E un inginer tânăr, extraordinar, care deţine — 220 —

singura fabrică bună de aeronave din ţară. A fost nevoit să vândă fabrica de aeronave fratelui său, ca să poată să preia United Locomotive. S-a întâmplat asta datorită Legii egalităţii şanselor. Clar, e doar un aranjament între ei, dar poţi să-l învinovăţeşti? În orice caz, vor apărea motoare Diesel de la United Locomotive Works, aşa cum se prezintă ea acum. Dwight Sanders o să pună treaba pe picioare… Da, ea se bazează pe el. De ce întrebi asta?… Da, e extrem de important pentru noi în momentul ăsta. Tocmai am semnat un contract cu el pentru primele zece motoare Diesel pe care le va construi. Când am sunat-o în legătură cu semnarea contractului, a râs şi a spus: „Vezi, n-are de ce să-ţi fie frică…” A spus-o pentru că ştie – nu i-am spus niciodată, dar ea ştie – că-mi este frică… Da, îmi este… Nu ştiu… Nu mi-ar fi frică dacă aş şti de ce – aş putea să fac ceva în legătură cu asta. Dar asta… Spune-mi, chiar mă dispreţuieşti pentru că sunt vicepreşedinte executiv?… Dar nu observi cât de corupt e totul?… Ce onoare? Nu ştiu ce sunt eu cu adevărat: un clovn, o fantomă, o dublură sau doar un figurant de râsul curcilor. Când stau în biroul ei, pe scaunul ei, la masa ei, mă simt mai rău de atât: mă simt ca un ucigaş… Desigur, ştiu că se presupune că sunt o dublură pentru ea – şi asta ar fi o onoare – dar… mă simt de parcă, într-un mod oribil pe care nu îl pot nici descrie, sunt o dublură pentru Jim Taggart. De ce ar fi necesar pentru ea să aibă o dublură? A, şi de ce trebuie să se ascundă? De ce au dato afară din firmă? Ştii că a trebuit să se mute într-o cocioabă oarecare pe aleea din spate, peste drum de Express and Baggage Entrance? Ar trebui să arunci o privire odată, acolo e sediul John Galt, Inc. Deşi toată lumea ştie că ea e cea care conduce Taggart Transcontinental. De ce trebuie să ascundă ea treaba asta extraordinară pe care o face? De ce nu-i sunt recunoscători? De ce nu o lasă să se bucure de reuşitele ei? – Iar eu sunt ăla care primeşte toate bunurile furate. De ce fac tot ce le stă în putere să-i facă imposibilă propria izbândă când ea e tot ce rămâne între ei şi distrugere? De ce o chinuie pentru că le-a salvat viaţa?… Ce-i cu tine? De ce te uiţi aşa la mine?… Da, cred că înţelegi… E ceva în legătură cu toate astea, ceva ce eu nu pot nici să-mi imaginez – şi e ceva cu adevărat diavolesc. De aceea mi-e frică… Nu cred că se poate ieşi basma curată din aşa ceva… Ştii, e ciudat, dar cred că şi ei ştiu, şi Jim, şi toţi cei din jurul lui, şi toată lumea din firmă. Toată lumea are un aer vinovat şi ticălos. Vinovat, şi ticălos, şi mort. Taggart Transcontinental e acum ca un om care şi-a pierdut sufletul… care şi-a trădat sufletul… Nu, ei nu-i pasă. Ultima dată când a fost în New York, a venit pe nepusă masă – eu eram în biroul meu – în biroul ei – şi, deodată, uşa s-a deschis şi a apărut ea. A intrat şi-a zis: „Domnule Willers, caut o slujbă ca operator central, mi-aţi da dumneavoastră şansa asta?” Am vrut să-i dau naibii pe toţi, dar a trebuit să râd, eram atât de încântat s-o văd şi ea râdea aşa de fericită. Venise direct de la aeroport; purta pantaloni largi şi o jachetă de aviator – arăta minunat: avea pielea arsă de vânt, era bronzată, de parcă tocmai s-ar fi întors din vacanţă. M-a făcut să rămân unde eram, pe scaunul ei, şi s-a aşezat pe birou şi a vorbit despre noul pod de pe linia John Galt… Nu. Nu, n-am întrebat-o de ce-a ales — 221 —

numele ăsta… Nu ştiu ce înseamnă pentru ea. Un fel de provocare, cred… Nu ştiu pentru cine… O, nu contează, nu înseamnă nimic, nu există niciun John Galt, dar îmi doresc să nu-l fi folosit. Mie nu-mi place – ţie?… Ţie îţi place? Nu pari prea convins când o spui. *** Ferestrele birourilor de la John Galt Line dădeau într-o alee întunecoasă. Privind în sus din biroul ei, Dagny nu putea să zărească cerul, ci doar zidul unei clădiri care se ridica în câmpul ei vizual. Era unul dintre zidurile laterale ale uriaşului zgârie-nori Taggart Transcontinental. Noul ei sediu era alcătuit din două camere situate la parterul unei construcţii pe jumătate prăbuşite. Clădirea încă exista, dar etajele superioare fuseseră declarate prea primejdioase ca să fie locuite. Chiriaşii pe care-i adăpostea erau pe jumătate în faliment şi păreau să trăiască, aşa cum se şi întâmpla, din inerţia unui moment trecut. Îi plăcea noua ei locaţie: economisea bani. Încăperile n-aveau mobilă sau angajaţi mai mulţi decât era necesar. Mobila provenea din magazine de vechituri. Oamenii au fost cei mai buni dintre cei pe care i-a putut găsi. În timpul vizitelor ei rare la New York, n-avea timp să observe camera în care lucra; observa doar că-şi îndeplineşte scopul. Nu ştia ce a făcut-o să se oprescă în seara aceasta şi să privescă picăturile mărunte de ploaie de pe fereastră şi de pe zidul clădirii de dincolo de alee. Era trecut de miezul nopţii. Puţinul personal plecase deja. Trebuia să fie la aeroport la 3 a.m., să plece spre Colorado. Mai avea puţin de lucru, numai câteva rapoarte deale lui Eddie de citit. Odată cu erupţia spontană a tensiunii iscate de grabă, s-a oprit şi n-a mai putut să continue. Rapoartele păreau să ceară un efort prea mare pentru ea. Era prea târziu să se ducă acasă şi să doarmă şi prea devreme să se ducă la aeroport. S-a gândit: eşti obosită – şi şi-a scrutat starea cu o obiectivitate severă, dispreţuitoare, ştiind că avea să treacă până la urmă. A zburat spre New York fără să stea pe gânduri, într-o clipă, ţâşnind prin controalele de la cursa ei la numai douăzeci de minute după ce a auzit un anunţ scurt la ştiri. Vocea de la radio spunea că Dwight Sanders s-a retras din afaceri, brusc, fără niciun motiv. S-a grăbit spre New York, sperând să dea de el şi să-l oprească. Dar, în timp ce zbura deasupra continentului, a simţit că n-o să-i mai dea de urmă. Ploaia de primăvară se solidificase în aer, sub geam, ca o ceaţă subţire. Stătea şi se uita la poarta deschisă de la sectorul primire Bagaje & Express al terminalului Taggart. Înăuntru era lumină ca ziua, peste barele de metal ale tavanului şi peste câteva mormane de bagaje aflate pe cimentul uzat al podelei. Locul părea abandonat şi mort. A privit crăpătura ivită pe peretele biroului ei. Nu a auzit nimic. Ştia că e singură în — 222 —

ruinele clădirii. Părea să fi fost singură în tot oraşul. A simţit emoţia pe care o ţinuse în frâu ani de zile: o singurătate ce depăşea momentul acela, tăcerea camerei şi umeda, strălucitoarea pustietate a străzii; singurătatea unui deşert cenuşiu, unde nimic nu merita să fie atins; singurătatea copilăriei ei. S-a ridicat şi a păşit către fereastră. Sprijinindu-şi faţa de geam, putea să vadă întreaga clădire a companiei Taggart Transcontinental, liniile acesteia convergând abrupt spre vârful său îndepărtat din cer. S-a uitat în sus către fereastra întunecată a încăperii care fusese biroul ei. Se simţea de parcă era în exil şi nu mai putea să se întoarcă vreodată, de parcă ar fi fost separată de clădire de ceva mai mult decât de o bucată de sticlă, de o perdea de ploaie şi de durata câtorva luni. Stătea într-o cameră plină de ghips fărâmiţat, sprijinită de geam, privind în sus către forma de neatins a tot ceea ce iubea. Nu cunoştea natura singurătăţii ei. Singurele cuvinte care o denumeau erau: „Asta nu e lumea pe care mi-am imaginat-o”. Odată, când avea şaisprezece ani, uitându-se la un sector lung din calea ferată Taggart, la liniile care convergeau – la fel ca şi liniile zgârie-norilor – spre un singur punct din depărtare, i-a spus lui Eddie Willers că ea a simţit mereu că şinele ar fi ţinute în mâna unui om aflat dincolo de linia orizontului – nu, nu tatăl ei sau un alt bărbat de la birou – şi că într-o zi îl va întâlni. A dat dezaprobator din cap şi a plecat de la geam. S-a întors la biroul ei. A încercat să ia rapoartele. Dar, deodată, se prăbuşi peste birou, cu capul lăsat pe unul dintre braţe. Nu o face, s-a gândit ea; dar nu s-a ridicat, oricum n-ar fi fost nicio diferenţă, nu era nimeni acolo să o vadă. Asta era o dorinţă pe care ea nu şi-a permis niciodată să o conştientizeze. Dădea piept cu ea acum. Se gândi: dacă emoţiile sunt răspunsul la ceea ce are lumea de oferit, dacă ea iubea şinele, clădirea şi, mai mult: dacă iubea iubirea ei pentru acestea – mai existase totuşi un răspuns, cel mai măreţ, pe care ea l-a ratat. S-a gândit: să găseşti un sentiment care să dureze, ca sumă a lor, ca expresia lor finală, scopul tuturor lucrurilor pe care le iubeşti pe pământ… Să găseşti o conştiinţă ca a ei, care ar fi semnificaţia lumii ei, la fel cu ea ar fi a lui… Nu, nu Francisco d’Anconia, nu Hank Rearden, niciun bărbat pe care l-a cunoscut sau admirat vreodată… Un bărbat care exista doar în cunoştinţele ei despre capacitatea de emoţie pe care nu a simţit-o niciodată, dar pentru care şi-ar fi dat viaţa să o poată încerca… S-a răsucit printr-o mişcare înceată, vagă, cu sânii presaţi de birou; simţea dorinţa în muşchi, în toţi nervii corpului. Asta vrei? E chiar aşa de simplu? s-a gândit, dar ştia că nu era simplu. Exista o legătură indestructibilă între pasiunea pentru munca sa şi dorinţa din corpul ei, de parcă una i-ar fi dat dreptul la cealaltă, dreptul şi sensul; de parcă una ar fi completat-o pe cealaltă, iar dorinţa nu i-ar fi niciodată satisfăcută decât de o fiinţă la fel de ieşită din comun. Cu faţa sprijinită în mână, a dat din cap, încet, în semn de negaţie. Nu ar fi găsit-o — 223 —

niciodată. Ideea ei despre cum ar fi putut să fie viaţa era tot ce va avea vreodată din lumea pe care a visat-o. Doar gândul acesta – şi câteva momente rare, ca nişte lumini ce se reflectă dinspre acea lume către ea: să ştie, să ţină, să continue până la final… Şi-a ridicat capul. Pe trotuarul aleii, afară, a văzut umbra unui bărbat care stătea la uşa biroului ei. Uşa era la câţiva paşi distanţă; nu putea să-l vadă sau să vadă felinarul stradal din spate, doar umbra bărbatului pe pietrele trotuarului. Stătea absolut nemişcat. Era atât de aproape de uşă, ca un om care s-ar fi pregătit să intre, încât ea a aşteptat ca el să bată la uşă. În schimb, a văzut umbra scuturându-se brusc, de parcă ar fi fost izbită, apoi s-a întors şi a plecat. Când s-a oprit, a mai rămas doar conturul borurilor pălăriei şi al umerilor lui pe trotuar. Umbra a rămas nemişcată pentru o secundă, s-a clătinat, apoi a crescut din nou când s-a întors. Nu-i era frică. Stătea la birou, imobilă, privind uimită. El s-a oprit la uşă, după care s-a depărtat; stătea undeva în mijlocul aleii, apoi s-a plimbat nerăbdător şi s-a oprit din nou. Umbra lui se balansa ca un pendul neregulat pe trotuar, descriind cursul unei bătălii mute: era un bărbat care se lupta cu sine să intre pe uşa aceea sau să dispară. Ea a privit în continuare, cu o detaşare stranie. Nu avea puterea să reacţioneze în vreun fel, ci doar să observe. S-a întrebat cu indiferenţă, distant: cine e? O privise de undeva, din întuneric? O văzuse întinsă peste masă, prin fereastra neacoperită, luminată? Îi contemplase el singurătatea aceea dezolantă la fel cum ea o priveşte acum pe a lui? Nu a simţit nimic. Erau singuri în tăcerea unui oraş mort – i se părea că el era la kilometri depărtare, o reflexie a unei suferinţe fără identitate, un tovarăş supravieţuitor a cărui problemă era la fel de îndepărtată de ea, precum a ei era pentru el. El se plimba, ieşind din raza ei vizuală, şi se întorcea din nou. Ea stătea, privind – pe trotuarul strălucitor al unei alei întunecate – umbra unui chip neştiut. Umbra a plecat încă o dată. Ea a aşteptat. Nu s-a mai întors. Apoi, ea a sărit în picioare. Voise să vadă rezultatul luptei; acum, că el o câştigase – sau o pierduse –, ea era izbită de o nevoie subită, urgentă de a-i cunoaşte identitatea şi motivul. Fugise prin anticamera întunecată, deschise uşa şi privi afară. Aleea era pustie. Trotuarul se pierdea ascuţit în depărtare, ca o fâşie de oglindă umedă aşezată sub câteva lumini depărtate. Nu se zărea nimeni. A văzut gaura întunecată a unui geam spart dintr-un magazin abandonat. Dincolo de el, se aflau uşile unor case vecine. Pe cealaltă parte a aleii, fâşiile de ploaie străluceau sub un bec care atârna deasupra spaţiului întunecat al unei uşi deschise care ducea către tunelurile subterane ale Taggart Transcontinental. *** Rearden semnă documentele, le împinse pe masă şi privi în altă parte, gândindu-se că nu va trebui să reflecteze la ele din nou şi dorindu-şi să ajungă acolo unde — 224 —

momentul acesta va fi fost lăsat departe, în urmă. Paul Larkin s-a îndreptat către documente ezitând; arăta neajutorat. — Este doar un amănunt legal, Hank, i-a spus. Ştii că voi considera mereu zăcămintele acestea de minereu ca fiind ale tale. Rearden a dat din cap încet; era doar o mişcare a muşchilor gâtului; faţa lui era imobilă, de parcă ar fi vorbit cu un străin. — Nu, i-a răspuns el. Ori deţin o proprietate ori nu o deţin. — Dar… dar ştii că poţi avea încredere în mine. Nu trebuie să-ţi faci griji pentru stocul tău de minereu. Am făcut o înţelegere. Ştii că te poţi baza pe mine. — Nu ştiu. Sper să pot. — Dar ţi-am dat cuvântul meu. — Nu am mai fost la cheremul cuvântului cuiva până acum. — De ce… de ce spui asta? Suntem prieteni. Voi face tot ce doreşti. Vei avea parte de întregul meu concurs. Minele sunt încă ale tale – ca şi cum ar fi ale tale. Nu ai de ce să te temi. O să… Hank, care e problema? — Taci. — Dar… dar care e problema? — Nu-mi plac asigurările. Nu vreau să aud niciun cuvânt despre cât de în siguranţă sunt. Nu sunt. Am făcut o înţelegere pe care nu o pot aplica. Vreau să ştii că-mi înţeleg pe deplin situaţia. Dacă intenţionezi să te ţii de cuvânt, atunci nu vorbi doar despre asta, fă-o. — De ce te uiţi la mine de parcă ar fi fost vina mea? Ştii cât de rău mă simt pentru asta. Am cumpărat minele doar pentru că am crezut că te va ajuta – vreau să spun, am crezut că mai degrabă le-ai vinde unui prieten decât unui străin. Nu e vina mea. Nu-mi place deloc nenorocita asta de lege a egalităţii şanselor, nu ştiu cine stă în spatele ei, nu mi-am imaginat niciodată că o vor pune în aplicare, a fost aşa un şoc pentru mine când… — Nu contează. — Dar eu doar… — De ce insişti să vorbim despre asta? — Eu… insista vocea lui Larkin. Ţi-am oferit cel mai bun preţ, Hank. Legea spunea „compensaţie rezonabilă”. Oferta mea a fost mai mare decât a oricui altcuiva. Rearden se uită la documentele care încă stăteau pe masă. Se gândea la plata pe care aceste documente i-o dădeau pentru minele sale de minereu. Două treimi din sumă erau bani pe care Larkin i-a obţinut printr-un împrumut de la guvern; noua lege făcea rezerve pentru asemenea de împrumuturi, „astfel încât să ofere o oportunitate corectă noilor proprietari care nu au mai avut o şansă până în acel moment”. Două treimi din rest erau un împrumut pe care el i l-a acordat lui Larkin, o ipotecă a propriilor sale mine pe care el a acceptat-o… Şi banii de la guvern, se gândi el deodată, banii pe care i-a primit el acum ca plată pentru proprietatea sa, de unde — 225 —

veniseră? A cui muncă a făcut posibilă diferenţa? — Nu trebuie să te îngrijorezi, Hank, i-a spus Larkin, pe un ton rugător şi insistent. E doar o formalitate legală. Rearden se întrebă vag ce voia Larkin de la el. Simţea că omul se aşteaptă la ceva dincolo de actul material al vânzării, la nişte cuvinte pe care el, Rearden, trebuia să le pronunţe, un gest care semăna cu o concesie pe care el se presupunea că trebuie să o acorde. Ochii lui Larkin, în acest moment de noroc absolut, aveau expresia greţoasă a unui cerşetor. — De ce ar trebui să fii supărat, Hank? E doar o nouă formă de interdicţie legală. Doar o nouă condiţie istorică. Nimeni nu poate să facă ceva atâta vreme cât e vorba despre o condiţionare istorică. Nimeni nu poate fi învinovăţit. Dar există mereu o cale de compromis. Uită-te la toţi ceilalţi. Ignoră. Ei… — Ei stabilesc nişte figuranţi pe care să-i poată controla, ca să conducă proprietăţile care le-au fost smulse. Eu… — La ce bun să foloseşti asemenea cuvinte? — Aş putea la fel de bine să-ţi spun – şi cred că ştii – că eu nu sunt bun la jocuri de genul ăsta. Nu am nici timpul, nici stomacul să plănuiesc vreo formă de şantaj prin care să te oblig la ceva şi să-mi păstrez minele. Dreptul la proprietate e ceva ce eu nu împart. Şi nu doresc să-l deţin prin intermediul laşităţii tale – printr-un efort constant de a fi mai deştept decât tine şi de a te ameninţa cu ceva. Eu nu fac afaceri în felul acesta şi nici nu am de-a face cu laşii. Minele sunt ale tale. Dacă doreşti să-mi acorzi întâietate la minereurile produse, o vei face. Dacă vrei să mă tragi pe sfoară, stă în puterea ta. Larkin părea rănit. — E foarte nedrept din partea ta, i-a spus el; era o uşoară, seacă nuanţă de reproş deschis în vocea lui. Nu ţi-am dat niciodată motiv să te îndoieşti de mine. A luat documentele cu o mişcare repezită. Rearden a privit documentele dispărând în buzunarul interior al sacoului lui Larkin. A văzut evazarea sacoului deschis, încreţiturile vestei trase direct peste proeminenţe moi şi o urmă de transpiraţie la subsuoara cămăşii. Fără să o caute în memorie, imaginea unui chip văzut cu douăzeci şi şapte de ani în urmă îi apăru în minte. Era chipul unui preot pe lângă care trecuse, la un colţ de stradă dintr-un oraş pe care nu şi-l mai amintea. Îşi mai amintea doar zidurile întunecate ale unui cartier sărăcăcios, ploaia dintr-o seară de toamnă şi răutatea făţişă a gurii bărbatului, o gură mică, deschisă pentru a striga în întuneric: „… cel mai nobil ideal – ca omul să trăiască pentru fraţii săi, ca cei puternici să muncească pentru cei slabi, ca cel care are posibilitatea să-l ajute pe cel care n-o are…”. Apoi l-a văzut pe băiatul care era Hank Rearden la optsprezece ani. Vedea tensiunea feţei, viteza mersului, voioşia beată a corpului, exaltat de energia nopţilor nedormite, înălţarea mândră a capului, ochii limpezi, siguri, neîndurători, ochii unui — 226 —

bărbat care se îndrepta necruţător spre visul lui. Şi vedea cum ar fi fost Paul Larkin la vremea aceea – un tânăr cu un surâs de copil bătrân, zâmbind linguşitor, fără bucurie, implorând să fie cruţat, rugându-se universului să-i dea o şansă. Dacă cineva i l-ar fi arătat pe acel tânăr lui Hank Rearden din acel timp şi i-ar fi spus că acesta avea să fie scopul său, colectorul energiei tendoanelor lui dureroase, el ar fi… Nu era un gând, era ca o lovitură de pumn în interiorul craniului. Apoi, când s-a putut gândi din nou, Rearden ştia ce ar fi simţit băiatul care a fost el cândva: dorinţa de a călca peste fiinţa obscenă care era Larkin şi de a fărâmiţa fiecare bucată umedă până la dispariţie. Nu mai avusese niciodată un astfel de sentiment. I-a luat câteva minute să realizeze că asta e ceea ce oamenii numesc ură. A observat că, ridicându-se să plece şi rostind un fel de salut, Larkin avea un aspect lezat, plin de reproş, bolnav, de parcă el, Larkin, ar fi fost cel rănit. Când şi-a vândut minele de cărbune lui Ken Danagger, cel care deţinea cea mai mare companie de cărbuni din Pennsylvania, Rearden s-a întrebat de ce se simţea de parcă nu l-ar fi durut nimic. Nu simţea nicio ură. Ken Danagger era un bărbat pe la cincizeci de ani, cu o faţă dură, închisă; îşi începuse cariera lucrând ca miner. Când Rearden i-a înmânat actul noii lui proprietăţi, Danagger i-a zis impasibil: — Nu cred că am menţionat că orice cărbune vei cumpăra de la mine îl vei primi la preţul de cost. Rearden s-a uitat la el uimit. — E ilegal, i-a spus el. — Cine o să afle ce fel de bani îţi dau eu ţie în propria ta sufragerie? — Vorbeşti despre o reducere. — Da. — Asta e împotriva a vreo douăzeci şi patru de legi. Te vor chinui mai rău decât pe mine dacă te vor prinde. — Bineînţeles. Asta e garanţia ta – ca să nu fii lăsat la mila bunelor mele intenţii. Rearden zâmbi; era un zâmbet de fericire, dar şi-a închis ochii ca sub forţa unei lovituri. După care a negat, dând din cap. — Mulţumesc, i-a zis el. Dar eu nu sunt unul dintre ei. Nu mă aştept de la nimeni să lucreze pentru mine la preţul de cost. — Nici eu nu sunt unul dintre ei, spuse Danagger furios. Uite, Rearden, nu crezi că eu ştiu ce primesc fără să merit? Banii nu te plătesc pentru asta. Nu în ziua de azi. — Nu te-ai oferit voluntar să-mi licitezi proprietatea. Ţi-am cerut să o cumperi. Miaş fi dorit să fie cineva ca tine în afacerile cu minereu să-mi preia minele. Nu a fost nimeni. Dacă vrei să-mi faci o favoare, nu-mi oferi reduceri. Dă-mi o şansă să-ţi plătesc preţuri mai mari, mai mari decât va oferi oricine altcineva, ia-mi cât doreşti, doar să fiu eu primul care ia cărbunii. Mă voi ocupa de partea mea. Doar lasă-mă să am cărbunii. — 227 —

— Îi vei avea. Rearden se întrebă, o vreme, de ce nu mai auzise nimic de la Wesley Mouch. Apelurile sale către Washington rămăseseră fără răspuns. Apoi a primit o scrisoare cu o singură propoziţie care l-a informat că domnul Mouch şi-a părăsit postul. Două săptămâni mai târziu, a citit în ziar că Wesley Mouch a fost numit asistent coordonator la Biroul de Planificare Economică şi Resurse Naţionale. Nu te mai gândi la nimic – îşi spusese Rearden, în liniştea multor seri, luptându-se cu izbucnirea neaşteptată a acelui nou sentiment pe care el nu voia să-l simtă –, există un rău indescriptibil în lume, ştii asta, şi nu are niciun rost să stăruieşti asupra detaliilor lui. Trebuie să munceşti puţin mai mult. Doar puţin. Nu-i lăsa să câştige. Grinzile şi arcele podului din metal Rearden erau produse zilnic de uzina de laminat şi erau transportate în zona liniei John Galt, unde primele forme de metal albastru-verzui erau deja fixate la locurile lor ca să poată cuprinde canionul, strălucind în primele raze de soare ale primăverii. Nu avea timp pentru durere, nici energie pentru furie. În câteva săptămâni, se terminase; junghiurile orbitoare de ură s-au oprit şi n-au mai revenit. Avea din nou acelaşi autocontrol plin de încredere în seara când l-a sunat pe Eddie Willers. — Eddie, sunt în New York, la Wayne-Falkland. Vino să iei micul dejun cu mine mâine dimineaţă. E ceva ce mi-aş dori să discut cu tine. Eddie Willers s-a dus la întâlnire cu un puternic sentiment de vinovăţie. Nu-şi revenise încă din şocul Legii egalităţii şanselor; îi lăsase o durere surdă, ca vânătaia negru-albăstruie a unei lovituri. Nu-i plăcea priveliştea oraşului: arăta acum de parcă ar fi ascuns ameninţarea unui necunoscut ostil. Îi displăcea să se întâlnească cu una dintre victimele Legii: se simţea aproape de parcă el, Eddie Willers, purta responsabilitatea pentru ea într-un mod teribil, pe care nu-l putea defini. Când l-a văzut pe Rearden, sentimentul i-a dispărut. Nu era niciun indiciu care să sugereze o victimă în înfăţişarea lui Rearden. Dincolo de ferestrele camerei de hotel, lumina soarelui primăvăratic de dimineaţă devreme strălucea pe geamurile oraşului, cerul era de un albastru foarte palid care părea tânăr, birourile erau încă închise, iar oraşul nu arăta de parcă adăpostea atâta cruzime, ci de parcă ar fi fost fericit, pregătit să se arunce în acţiune – în acelaşi fel ca Rearden. Arăta revigorat de un somn netulburat, era îmbrăcat într-un halat, părea grăbit să se îmbrace, nedorind să mai amâne jocul excitant al îndatoririlor sale de afacerist. — Bună dimineaţa, Eddie. Îmi cer scuze că te-am trezit aşa de devreme. E singurul moment pe care l-am avut. Trebuie să mă întorc în Philadelphia imediat după micul dejun. Putem vorbi în timp ce mâncăm. Halatul pe care-l purta era din flanel albastru închis, cu iniţialele „H R”, brodate cu alb, pe buzunarul de la piept. Arăta tânăr, relaxat, ca acasă la el, în această cameră şi — 228 —

în lume. Eddie văzu un chelner care îi adusese micul dejun în cameră cu o îndemânatică eficacitate care l-a făcut să se simtă pregătit. S-a surprins plăcându-i prospeţimea rigidă a feţei albe de masă şi lumina soarelui care strălucea pe argintărie, pe cele două boluri cu gheaţă pisată în care se afla sucul de portocale; nu ştia că asemenea lucruri îi pot face o plăcere care să-l trezească la viaţă. — Nu voiam să o sun tocmai pe Dagny, mai ales în legătură cu această chestiune, ia spus Rearden. Are destule de făcut. Putem să stabilim totul în câteva minute, tu şi cu mine. — Dacă am autoritatea să o fac. Rearden zâmbi. — O ai. Se aplecă peste masă. — Eddie, care e starea financiară a companiei Taggart Transcontinental în momentul de faţă? Disperată? — Mai rău de atât, domnule Rearden. — Sunteţi capabili să plătiţi salariile? — Nu chiar. Nu am dezvăluit informaţia presei, dar cred că toată lumea ştie. Avem restanţe în tot sistemul, iar Jim nu mai poate oferi nicio explicaţie. — Ştii că prima plată pentru calea ferată din metal Rearden se va face săptămâna viitoare, nu? — Da, ştiu. — Atunci, hai să stabilim o amânare a plăţii. Vă voi acorda o amânare – nu va trebui să-mi plătiţi nimic decât după şase luni de când va fi deschisă linia John Galt. Eddie Willers şi-a pus ceaşca de cafea pe masă cu o bufnitură ascuţită. Nu putea să spună niciun cuvânt. Rearden chicoti. — Care e problema? Ai autoritatea să accepţi, nu? — Domnule Rearden… nu ştiu… ce să vă zic. — Păi, să fii de acord e de ajuns. — Bine, domnule Rearden, a spus Eddie cu o voce abia audibilă. — Voi întocmi documentele şi ţi le voi trimite. Poţi să-i spui lui Jim despre asta şi să-i dai contractul să-l semneze. — Da, domnule Rearden. — Nu-mi place să am de-a face cu Jim. Ar irosi două ore ca să se convingă pe sine că m-a convins pe mine că-mi face o favoare dacă acceptă înţelegerea. Eddie stătea jos fără să se mişte, uitându-se în farfurie. — Care e problema? — Domnule Rearden, mi-ar plăcea… să vă mulţumesc… dar nu există nicio formă destul de adecvată să… — 229 —

— Uite, Eddie. Ai însuşirile unui bun om de afaceri, aşa că ai face bine să înţelegi câteva lucruri simple. Nu există niciun fel de „mulţumesc” în situaţii de felul acesta. Nu o fac pentru Taggart Transcontinental. Este un lucru simplu, practic, egoist pentru mine. De ce să-mi iau banii acum de la tine când asta se poate dovedi o lovitură fatală pentru compania ta? În cazul în care compania ta n-ar fi bună de nimic, mi-aş colecta banii, şi repede. Nu mă implic în acte de caritate şi nu pariez pe incompetenţi. Aşa că am motive serioase să aştept. Pe lângă asta, ai probleme din cauza şinelor mele. Scopul meu este să văd că reuşeşti. — Tot vă datorez mulţumiri, domnule Rearden… pentru ceva mai măreţ decât caritatea. — Nu. Nu vezi? Tocmai am primit o sumă mare de bani… pe care nu o voiam. Nu o pot investi. Nu mi-e de niciun folos… Aşa că, într-un fel, mă bucură că pot să întorc banii împotriva aceloraşi oameni – în aceeaşi bătălie. Mi-au dat posibilitatea să vă ofer o prelungire cu care să vă ajut să luptaţi împotriva lor. L-a văzut pe Eddie tresărind, ca şi cum ar fi atins o rană. — Asta e cu adevărat oribil! — Ce? — Ce v-au făcut şi ceea ce le faceţi dumneavoastră în schimb. Vreau să spun… se opri. Mă scuzaţi, domnule Rearden. Ştiu că acesta nu e un mod corect de a discuta afaceri. Rearden zâmbi. — Mulţumesc, Eddie. Ştiu ce vrei să spui. Dar uită. La naiba cu ei. — Da. Doar că… domnule Rearden, pot să vă spun ceva? Ştiu că e complet nepotrivit şi nu vorbesc ca un vicepreşedinte. — Spune. — Nu e necesar să vă spun ce înseamnă oferta dumneavoastră pentru Dagny, pentru mine, pentru orice persoană decentă din Taggart Transcontinental. Ştiţi. Şi ştiţi că vă puteţi baza pe noi. Dar… dar cred că e oribil că şi Jim Taggart trebuie să beneficieze… că dumneavoastră trebuie să fiţi cel care îi salvează şi pe el, şi pe oamenii ca el, după ce… Rearden râse. — Eddie, ce ne pasă nouă de oamenii ca el? Noi călătorim cu un expres şi ei stau pe acoperiş, făcând mult zgomot în legătură cu faptul că sunt lideri. De ce ar trebui să ne pese? Avem destulă putere să-i tragem după noi, nu-i aşa? *** — N-o să reziste. Soarele de vară lăsa pete de foc pe ferestrele oraşului şi scântei lucioase în praful de pe străzi. Coloane de căldură tremurau prin aer, ridicându-se de pe acoperişuri până la pagina albă a calendarului. Motorul calendarului mergea mai departe, marcând — 230 —

ultimele zile de iunie. — N-o să reziste, au spus oamenii. Când o să treacă primul tren pe linia John Galt, calea ferată se va despica. N-o să ajungă niciodată la pod. Dacă o să ajungă, podul se va prăbuşi sub locomotivă. De pe pantele din Colorado porneau trenuri de marfă pe linia Phoenix-Durango, la nord de Wyoming şi pe linia principală Taggart Transcontinental, la sud de New Mexico şi pe linia principală Atlantic Southern. Coloane de vagoane se deplasau împrăştiindu-se în toate direcţiile de la sondele petroliere Wyatt către zone industriale din state îndepărtate. Nimeni nu vorbea despre ele. Din perspectiva publicului, vagoanele se mişcau la fel de silenţios precum undele şi, tot asemenea undelor, erau observate doar atunci când deveneau lumina unei lămpi electrice, căldura unei sobe, mobilitatea unei locomotive; dar fiind aşa, nu erau observate, erau luate ca atare. Calea ferată Phoenix-Durango avea să-şi încheie funcţionarea pe douăzeci şi cinci iulie. — Hank Rearden este un monstru lacom, spusese lumea. Uitaţi-vă la averea pe care şi-a făcut-o. A dat vreodată ceva în schimb? A dat vreun semn de conştiinţă socială? Bani, numai după asta umblă. Ar face orice pentru bani. Ce-i pasă lui dacă oamenii îşi pierd viaţa atunci când i se prăbuşeşte podul? — Familia Taggart a fost o bandă de vulturi vreme de generaţii, spuneau oamenii. E în sângele lor. Doar aminteşte-ţi că fondatorul acelei familii a fost Nat Taggart, cel mai faimos ticălos antisocial care a trăit vreodată, care a secat ţara doar ca să-şi facă o avere pentru el. Poţi fi sigur că un Taggart nu ar ezita să rişte vieţile oamenilor ca să obţină profit. Au cumpărat şine de calitate inferioară doar pentru că sunt mai ieftine decât oţelul – ce le pasă lor de catastrofe şi de corpuri umane ciopârţite, după ce şi-au colectat banii? Oamenii o spuneau pentru că alţi oameni o spuneau. Nu ştiau de ce astea erau spuse şi auzite peste tot. Nu au dat sau cerut vreun motiv. — Motivul, le spuse dr. Pritchett, este cea mai naivă superstiţie. — Sursa opiniei publice? a spus Claude Slagenhop într-un discurs la radio. Nu există nicio sursă a opiniei publice. Este un fenomen general spontan. Este un reflex al instinctului colectiv al minţii colective. Orren Boyle a dat un interviu pentru Globe, gazeta de ştiri cu cea mai mare circulaţie. Interviul s-a învârtit în jurul subiectului importantei responsabilităţi sociale a metalurgiştilor, accentuând faptul că metalul avea atâtea roluri esenţiale atunci când vieţile oamenilor depindeau de calitatea acestuia. — Nu ar trebui, mi se pare mie, ca oamenii să fie folosiţi în calitate de cobai la lansarea unui nou produs, spuse el. Nu menţionase niciun nume. — Păi nu, nu spun că podul s-ar prăbuşi, spuse metalurgistul-şef de la Associated Steel la un program televizat. Chiar nu spun asta. Spun doar că, dacă aş avea copii, nu i-aş lăsa să meargă cu primul tren care va trece peste pod. Dar e doar o alegere — 231 —

personală, nimic mai mult, doar pentru că-mi plac foarte mult copiii. — Nu pretind că invenţia Rearden-Taggart se va prăbuşi, scrise Bertram Scudder în Viitorul. Poate o va face, poate nu. Nu asta e important. Ceea ce este important este: ce protecţie are societatea împotriva aroganţei, a egoismului şi a lăcomiei a doi individualişti neînfrânaţi ale căror registre sunt evident lipsite de acţiuni cu spirit patriotic? Aceştia doi, aparent, sunt pregătiţi să parieze pe vieţile tovarăşilor lor în virtutea propriilor lor concepţii încrezute despre puterea lor de judecată, împotriva majorităţii copleşitoare de experţi recunoscuţi. Ar trebui societatea să permită asta? Dacă lucrul ăla chiar se prăbuşeşte, nu va fi prea târziu pentru a fi luate măsuri de precauţie? Nu va fi ca şi cum ai încuia grajdul după ce calul a scăpat? A fost mereu convingerea acestei coloane că anumite rase de cai ar trebui înfrânaţi şi încuiaţi, pe baza principiilor sociale generale. Un grup care-şi spunea „Comitetul Cetăţenilor Dezinteresaţi” a colectat semnături pentru o petiţie prin care cereau un studiu de un an pentru linia John Galt care să fie făcut de experţi ai guvernului înainte ca primul tren să fie lăsat să circule. Petiţia declara că semnatarii acesteia nu au alt motiv în afară de „un simţ al spiritului civic”. Primele semnături au fost acelea ale lui Balph Eubank şi Mort Liddy. Petiţiei i s-a alocat un spaţiu extins şi multe comentarii în toate ziarele. Aprecierile pe care le-a primit au fost respectuoase, pentru că veneau din partea unor oameni dezinteresaţi. Niciun spaţiu nu a fost alocat de către ziare progresului construcţiei liniei John Galt. Niciun reporter nu a fost trimis să vadă amplasamentul. Politica generală a presei a fost declarată de un editor faimos în urmă cu cinci ani. — Nu există fapte obiective, a spus el. Fiecare raport al unui fapt este doar părerea cuiva. Este deci inutil să scrii despre fapte. Câţiva oameni de afaceri au apreciat că omul trebuie să se gândească şi la posibilitatea că ar putea exista valoare comercială în metalul Rearden. Au iniţiat un chestionar pe baza acestei întrebări. Nu au angajat metalurgişti care să examineze mostre, nici ingineri care să viziteze locul contrucţiei. Au făcut un sondaj public. Zece mii de oameni, garantaţi să reprezinte toate mentalităţile existente, au fost întrebaţi: „Ai călători pe linia John Galt?” Răspunsul, copleşitor, a fost: „Nu, domnuleee!” Nicio voce nu s-a auzit în public în apărarea metalului Rearden. Şi nimeni nu a dat vreo semnificaţie faptului că acţiunile Taggart Transcontinental creşteau pe piaţă, foarte încet, aproape pe furiş. Existau oameni care priveau şi jucau precaut. Domnul Mowen cumpărase acţiuni Taggart pe numele surorii sale. Ben Nealy cumpărase pe numele unui văr. Paul Larkin cumpărase sub un nume fals. — Nu cred în chestiunile care se dezvoltă controversat, spuse unul dintre aceştia. — A, da, desigur, construcţia se desfăşoară conform programului, spuse James Taggart, ridicând din umeri, către Comitetul director. — A, da, puteţi avea încredere deplină. Se întâmplă ca draga mea soră să nu fie o fiinţă umană, ci doar un motor cu combustie internă, aşa că lumea nu trebuie să se — 232 —

mire de succesul ei. Când James Taggart a auzit un zvon cum că nişte grinzi de pod s-ar fi despicat şi sau prăbuşit, omorând trei muncitori, a sărit în picioare şi a alergat către biroul secretarului său, ordonându-i să sune în Colorado. Aştepta, sprijinit de biroul secretarului, de parcă ar fi căutat protecţie; ochii lui aveau privirea nefocalizată de panică. Totuşi, gura lui se curbă subit aproape într-un zâmbet şi spuse: — Aş da orice să-i văd faţa lui Henry Rearden acum. Când a auzit că zvonul era fals, a spus: — Slavă Domnului! dar vocea lui avea o notă de dezamăgire. — Ei bine! le spuse Philip Rearden prietenilor săi, auzind acelaşi zvon. Chiar şi el poate să dea greş, câteodată. Poate că extraordinarul meu frate nu este atât de extraordinar cum crede el. — Dragă, îi spuse Lillian Rearden soţului ei, m-am certat ieri, la un ceai, cu nişte femei care spuneau că Dagny Taggart ar fi amanta ta… Ah, pentru numele lui Dumnezeu, nu te uita aşa la mine! Ştiu că e absurd şi le-am făcut viaţa mizerabilă pentru asta. Doar că javrele alea prostuţe nu-şi pot imagina niciun alt motiv pentru care o femeie ar sta împotriva tuturor pentru metalul tău. Bineînţeles că ştiu mai bine. Ştiu că Taggart este perfect asexuată şi că nu dă doi bani pe tine – şi, dragă, ştiu că, dacă ai avea vreodată curajul pentru aşa ceva, pe care nu-l ai, nu te-ai îndrepta către o maşină de calcul în haine croite, te-ai îndrepta către vreo coristă feminină, blondă, care – ah, Henry, glumeam doar! – nu te uita aşa la mine! — Dagny, spuse James Taggart cu un glas suferind, ce se va întâmpla cu noi? Taggart Transcontinental a devenit atât de nepopulară! Dagny râse, în euforia momentului, ca în orice moment, de parcă curentul minim pentru euforie era constant în ea şi nu era nevoie de mult să-l pornească. Râdea cu uşurinţă, cu gura relaxată şi deschisă. Dinţii îi erau foarte albi, în contrast cu faţa arsă de soare. Ochii ei aveau un aspect ieşit din comun, dobândit într-un decor deschis, ca şi cum ar fi fost setaţi pentru distanţe spectaculoase. În ultimele ei câteva vizite la New York, el a realizat că-l priveşte de parcă nu l-ar vedea. — Ce vom face? Publicul e atât de copleşitor împotriva noastră! — Jim, îţi aduci aminte de povestea care se spunea despre Nat Taggart? Se spunea că-l invidia doar pe unul dintre concurenţii lui, pe cel care spunea: „La naiba cu publicul!” Îşi dorea ca el să fi zis asta. În zilele de vară şi în liniştea grea a serilor din oraş, erau momente când vreun bărbat singur sau vreo femeie singură – pe o bancă din parc, la un colţ de stradă, la o fereastră deschisă – vedea în ziare o menţiune scurtă a progresului liniei John Galt şi se uita la oraş cu o săgetare neaşteptată de speranţă. Aceştia erau cei mai tineri, cei care simţeau că e genul de eveniment pe care ei doreau să-l vadă ocupându-şi locul în lume – sau cei mai bătrâni, care văzuseră o lume în care genul acesta de evenimente se întâmplau. Nu le păsa de căi ferate, nu ştiau nimic despre afaceri, ştiau doar că — 233 —

cineva se luptă împotriva unor probabilităţi mici şi câştigă. Nu admirau scopul luptătorului, credeau în vocile opiniei publice – şi totuşi, când citeau că linia se dezvoltă, simţeau o scânteie de moment şi se întrebau de ce acest lucru face ca propriile lor probleme să pară mai uşoare. În tăcere, necunoscută nimănui, cu excepţia depozitului de marfă al companiei Taggart Transcontinental din Cheyenne şi a birourilor de la linia John Galt de pe aleea întunecată, marfa venea şi comenzile pentru vagoane se adunau grămadă – pentru primul tren care va traversa linia John Galt. Dagny Taggart a anunţat că primul tren va fi nu unul expres de pasageri, plin de celebrităţi şi de politicieni, cum era tradiţia, ci unul special de marfă. Marfa venea de la ferme, din depozite de cherestea, din mine de pretutindeni din ţară, din locuri îndepărtate a căror ultimă modalitate de supravieţuire erau fabricile din Colorado. Nimeni nu a scris despre aceste marfare, pentru că existau oameni care nu erau dezinteresaţi. Linia Phoenix-Durango trebuia să se închidă pe douăzeci şi cinci iulie. Primul tren de pe linia John Galt avea să circule pe douăzeci şi doi iulie. — Deci aşa stă treaba, domnişoară Taggart, spusese delegatul Uniunii Mecanicilor de Locomotive. — Nu cred că vă vom permite să conduceţi acel tren. Dagny stătea la biroul ei uzat, lângă peretele peticit al sediului. Spuse, fără să se mişte: — Ieşi afară de aici. Era o frază pe care bărbatul nu o mai auzise în birourile rafinate ale directorilor de cale ferată. Arăta derutat. — Am venit să vă spun… — Dacă ai ceva să-mi spui, ia-o de la început. — Poftim? — Nu-mi spune mie ce o să-mi permiţi să fac. — Păi, ce am vrut să spun este că nu o să permitem oamenilor noştri să vă conducă trenul. — Asta e altceva. — Păi, asta am hotărât. — Cine a hotărât? — Comitetul. Ce faceţi este o încălcare a drepturilor omului. Nu puteţi obliga oamenii să meargă la moarte – când acel pod se va dărâma – doar ca să facă bani pentru dumneavoastră. Se întinse după o coală albă de hârtie şi i-o înmână. — Declar-o în scris, spuse ea, şi vom semna un contract în acest sens. — Ce fel de contract? — Că niciun membru al Uniunii voastre nu va fi angajat vreodată să conducă o — 234 —

locomotivă pe linia John Galt. — Păi… aşteptaţi puţin… eu nu am spus niciodată… — Nu vrei să semnezi un astfel de contract? — Nu, eu… — De ce nu, dacă ştii deja că podul se va prăbuşi? — Vreau doar să… — Ştiu ce vrei. Putere asupra oamenilor tăi prin slujbele pe care eu le dau lor – şi asupra mea prin oamenii tăi. Vrei ca eu să furnizez locurile de muncă şi vrei să faci imposibil ca eu să am vreun loc de muncă de furnizat. Acum îţi voi da posibilitatea să alegi. Trenul va porni. Nu ai de ales în privinţa asta. Dar ai de ales dacă va fi condus de unul dintre oamenii tăi sau nu. Dacă alegi să nu-i laşi, trenul oricum va circula, chiar dacă ar trebui să conduc eu însămi locomotiva. Atunci, dacă podul se prăbuşeşte, nu va mai exista oricum nicio cale ferată. Dar dacă nu se prăbuşeşte, niciun membru al Uniunii tale nu va avea vreodată un loc de muncă pe linia John Galt. Dacă tu crezi că eu am nevoie de oamenii tăi mai mult decât au ei nevoie de mine, alege în mod corespunzător. Dacă ştii că eu pot conduce o locomotivă, dar ei nu pot construi o cale ferată, alege în felul acesta. Acum, vei interzice oamenilor tăi să conducă acel tren? — Nu am spus că o vom interzice. Nu am spus nimic de interdicţie. Dar… dar nu-i puteţi obliga pe oameni să-şi rişte viaţa pe ceva ce nu a mai fost încercat de nimeni înainte. — Nu voi obliga pe nimeni să facă asta. — Ce aveţi de gând să faceţi? — Voi cere un voluntar. — Şi dacă nu se oferă nimeni voluntar? — Atunci va fi problema mea, nu a ta. — Păi, lăsaţi-mă să vă spun că-i voi sfătui să refuze. — Bine. Sfătuieşte-i ce doreşti. Spune-le orice vrei tu. Dar lasă decizia în mâna lor. Nu încerca să le interzici. Anunţul care apărea în fiecare depou al sistemului Taggart era semnat „Edwin Willers, vicepreşedinte executiv”. Le cerea mecanicilor care erau dispuşi să conducă primul tren pe linia John Galt să anunţe acest lucru la biroul domnului Willers, dar nu mai târziu de ora unsprezece, în dimineaţa de cincisprezece iulie. Era unsprezece şi un sfert în dimineaţa de cincisprezece iulie când telefonul a sunat în biroul ei. Era Eddie, telefonând de mai sus, din clădirea Taggart. — Dagny, cred că ar fi bine să vii până aici. Vocea lui suna bizar. Se grăbi peste drum, apoi prin holurile cu pardoseală de marmură, către uşa care încă avea numele „Dagny Taggart” scris pe panoul de sticlă. Deschise uşa. Anticamera biroului era plină. Bărbaţii stăteau înghesuiţi printre mese, sprijiniţi de perete. Când a intrat, şi-au scos pălăriile într-o linişte bruscă. Vedea capetele — 235 —

încărunţite, umerii musculoşi, vedea feţele zâmbitoare ale personalului ei de la birouri şi faţa lui Eddie Willers în capătul încăperii. Toată lumea ştia că nu trebuia să spună nimic. Eddie stătea lângă uşa deschisă a biroului ei. Adunarea s-a dat la o parte pentru a-i face loc să ajungă la el. El şi-a mişcat mâna, arătând spre cameră, apoi la o grămadă de scrisori şi de telegrame. — Dagny, fiecare dintre ei, spuse el. Toţi mecanicii de la Taggart Transcontinental. Cei care au putut au venit aici, unii de departe, cum ar fi Chicago Division. Arătă către corespondenţă. Acolo sunt restul. Ca să fiu mai exact, sunt doar trei de la care nu am auzit nimic: unul, aflat în vacanţă în pădurile din nord, unul în spital şi unul e în închisoare pentru conducere neregulamentară a vehiculului său. Ea se uită la oameni. Văzu surâsurile reţinute de pe feţele solemne. Şi-a înclinat capul în semn de recunoştinţă. A rămas nemişcată un moment, cu capul plecat, ca şi cum ar fi acceptat un verdict, ştiind că verdictul i se aplica ei, fiecărui om din cameră şi lumii de dincolo de zidurile clădirii. — Mulţumesc, le-a spus. Majoritatea bărbaţilor o văzuseră de multe ori. Uitându-se la ea, în timp ce-şi înălţa privirea, mulţi dintre ei se gândeau – în mod surprinzător şi pentru prima dată – că faţa vicepreşedintelui executiv era faţa unei femei şi era o faţă frumoasă. Cineva din fundul mulţimii a ţipat deodată, vesel: — La naiba cu Jim Taggart! O explozie i-a răspuns. Bărbaţii râdeau, aclamau şi începură să aplaude. Răspunsul era cu totul disproporţionat faţă de frază. Dar fraza le-a oferit scuza de care aveau nevoie. Păreau să-l aplaude pe vorbitor, într-o opoziţie obraznică faţă de autoritate. Dar toată lumea din încăpere ştia pe cine aclamă. Dagny a ridicat mâna. — E prea devreme, le-a spus, râzând. Mai aşteptaţi o săptămână. Atunci va trebui să sărbătorim. Şi credeţi-mă, o vom face! Au tras la sorţi pentru cursă. Ea a ales o bucată de hârtie împăturită dintr-o grămadă care conţinea toate numele lor. Câştigătorul nu se afla în sală, dar era unul dintre cei mai buni oameni din sistem, Pat Logan, mecanic pe Taggart Comet din divizia Nebraska. — Contactează-l pe Pat şi spune-i că a fost retrogradat pe un marfar, i-a spui lui Eddie. Adăugă nonşalant, ca şi cum ar fi fost o decizie de ultim moment, dar nu păcăli pe nimeni: A, da, spune-i că voi face cursa asta cu el în locomotivă. Un mecanic bătrân de lângă ea rânji şi-i spuse: — Mă gândeam eu că o veţi face, domnişoară Taggart. *** Rearden se afla în New York în ziua când Dagny i-a telefonat de la birou. — 236 —

— Hank, voi ţine o conferinţă de presă mâine. El râse cu zgomot. — Nu! — Ba da. Vocea ei suna serios, dar, ceea ce era periculos, puţin prea serios. Ziarele m-au descoperit deodată şi pun întrebări. Le voi da răspunsurile pe care le vor. — Distrează-te. — O s-o fac. Eşti mâine în oraş? Mi-ar plăcea să fii de faţă. — Bine. N-aş vrea să ratez nimic. Reporterii care veniseră la conferinţa de presă de la biroul liniei John Galt erau tineri care fuseseră instruiţi să creadă că meseria lor constă în a ascunde lumii natura evenimentelor. Era datoria lor zilnică să servească audienţei o figură publică care făcea declaraţii despre binele public, în fraze atent alese, în aşa fel încât să nu aibă nicio semnificaţie. Treaba lor de zi cu zi era să arunce cuvinte puse împreună în orice combinaţie doreau, atâta timp cât cuvintele nu alcătuiau o secvenţă care să transmită un sens limpede. Nu puteau să înţeleagă interviul care li se acorda acum. Dagny Taggart stătea la masa ei, într-un birou care arăta ca o pivniţă de periferie. Purta un costum albastru-închis cu o bluză albă, care exprima o eleganţă formală, aproape militară. Stătea drept şi poziţia ei era de o demnitate severă, doar un ton în plus de demnitate. Rearden stătea într-un colţ al camerei, întins pe un fotoliu desfundat, cu picioarele lungi aruncate peste un braţ şi cu trupul sprijinit de celălalt. Ipostaza în care se afla era de o dezinvoltură simpatică, doar puţin prea informală. Cu o voce clară şi monotonă, ca într-un raport militar, fără să consulte vreo notiţă, uitându-se direct la public, Dagny recită părţile tehnologice care vizau linia John Galt, oferind cifre exacte despre natura şinelor, capacitatea podului, metoda de construcţie, costurile. Apoi, pe un ton sec de bancher, a explicat perspectivele financiare ale liniei şi a menţionat profiturile mari pe care se aşteaptă să le obţină. — Asta e tot, spuse ea. — Totul? întrebă unul dintre reporteri. Ne veţi spune câteva cuvinte pentru public? — Acesta a fost mesajul meu. — Dar, la naiba – vreau să spun, nu aveţi de gând să vă apăraţi? — Împotriva a ce? — Nu vreţi să ne spuneţi ceva care să vă justifice construcţia liniei? — Asta am făcut. Un bărbat cu gura desenată într-un rânjet permanent întrebă: — Păi, eu vreau să ştiu, după cum a declarat Bertram Scudder, ce protecţie ne puteţi oferi pe linie dacă nu e bună? — Nu călătoriţi pe ea. Altul a întrebat: — Nu ne veţi spune motivele dumneavoastră pentru construcţia liniei? — 237 —

— V-am spus: profitul pe care mă aştept să-l obţin. — Ah, domnişoară Taggart, nu spuneţi asta! ţipă un tânăr. Era nou, era încă onest în privinţa slujbei lui şi simţea că o place pe Dagny Taggart, fără să ştie de ce. — Acesta nu e cel mai bun lucru pe care să-l puteţi spune. Asta zice toată lumea despre dumneavostră, spuse el. — Asta spun? — Sunt sigur că nu aţi vrut să sune aşa şi… şi sunt sigur că vreţi să clarificaţi. — Păi, da, dacă doriţi să o fac. Profitul mediu al căilor ferate a fost doi la sută din capitatul investit. O industrie care face atât de mult şi păstrează atât de puţin ar trebui să se considere imorală. După cum am explicat, costurile pentru linia John Galt în raport cu traficul de care va avea parte mă fac să mă aştept la un profit de nu mai puţin de cincisprezece la sută din ce am investit. Desigur, orice profit de peste patru la sută este considerat un câştig exagerat astăzi. Voi face, cu toate acestea, tot ce e posibil ca linia John Galt să obţină un profit de douăzeci la sută, dacă e posibil. Acesta a fost motivul pentru care am construit calea ferată. M-am făcut acum înţeleasă? Tânărul o privea fără nicio speranţă. — Nu vă referiţi la obţinerea unui profit pentru dumneavoastră, domnişoară Taggart, nu? Vreţi să spuneţi, pentru micii acţionari, nu? a replicat cu încredere. — Păi, nu. Se întâmplă ca eu să fiu unul dintre cei mai importanţi acţionari ai Taggart Transcontinental, aşa că partea mea de profit va fi una dintre cele mai mari. Acum, domnul Rearden se află într-o poziţie mai bună, pentru că nu are acţionari cu care să-şi împartă acţiunile – sau aţi prefera să daţi propria declaraţie, domnule Rearden? — Da, cu plăcere, spuse Rearden. Întrucât formula metalului Rearden este secretul meu şi dat fiind faptul că producţia metalului costă mult mai puţin decât vă puteţi imagina, mă aştept să obţin de pe urma publicului un profit de douăzeci şi cinci la sută în următorii câţiva ani. — Ce vreţi să spuneţi prin profitul de pe urma publicului, domnule Rearden? întrebă băiatul. Dacă e adevărat, după cum am citit în reclamele dumneavoastră, că metalul dumneavoastră va rezista de trei ori mai mult decât oricare alt metal, la jumătate din preţul de producţie, nu ar fi o afacere bună pentru public? — A, ai observat asta? replică Rearden. — Dumneavoastră sunteţi conştient că vorbiţi cu presa, nu-i aşa? întrebă bărbatul cu rânjetul. — Dar, domnule Hopkins, spuse Dagny cu o uimire politicoasă, este vreun alt motiv pentru care am vorbi cu dumneavoastră, dacă nu aţi reprezenta presa? — Vreţi ca noi să cităm cuvintele pe care le-aţi spus? — Sper că mă pot încrede în voi că le veţi cita exact. Puteţi consemna cuvânt cu cuvânt? — 238 —

Făcu o pauză să-i vadă cu creioanele pregătite, apoi dictă: — Domnişoara Taggart spune – citat – „Mă aştept să fac o căruţă de bani de pe urma liniei John Galt. Îi voi fi meritat.” închei citatul. Mulţumesc mult. — Alte întrebări, domnilor? întrebă Rearden. Nu mai erau întrebări. — Acum trebuie să vă spun câteva cuvinte despre inaugurarea liniei John Galt, le-a spus Dagny. Primul tren va pleca din gara Taggart Transcontinental din Cheyenne, Wyoming, la ora patru după-amiaza, în data de douăzeci şi două iulie. Va fi un marfar special, alcătuit din opt vagoane. Va fi condus de o locomotivă cu patru motoare Diesel de opt mii de cai-putere, pe care o închiriez de la Taggart Transcontinental pentru această ocazie. Va circula non-stop până la joncţiunea cu linia Wyatt, Colorado, circulând cu o viteză medie de o sută de mile pe oră. Poftim? întrebă ea, auzind sunetul lung şi scăzut al unei fluierături. — Ce spuneaţi, domnişoară Taggart? — Am spus o sută de mile pe oră – pante, curbe şi toate celelalte. — Dar nu ar trebui, mai degrabă, să menţineţi viteza sub cea normală decât să… domnişoară Taggart, nu aveţi niciun fel de consideraţie pentru opinia publică? — Ba am. Dacă nu era opinia publică, o viteză medie de şaizeci şi cinci de mile pe oră ar fi fost suficient. — Cine va conduce acel tren? — Am avut chiar ceva probleme în legătură cu subiectul. Toţi mecanicii de la Taggart s-au oferit voluntar să o facă. Precum au făcut şi fochiştii, frânarii şi conductorii. A trebuit să tragem la sorţi fiecare poziţie din echipa trenului. Mecanic va fi Pat Logan, de la Taggart Comet, fochist – Ray Mekim. Eu voi călători în cabina locomotivei împreună cu ei. — Nu se poate! — Vă rog să asistaţi la inaugurare. E pe douăzeci şi două iulie. Presa este invitată stăruitor. Altfel decât eram obişnuită, am devenit un vânător de publicitate. Serios. Mi-ar plăcea să am reflectoare, reportofoane şi camere de filmat. Sugerez să amplasaţi câteva camere pe lângă pod. Prăbuşirea podului v-ar oferi nişte cadre interesante. — Domnişoară Taggart, întrebă Rearden, de ce nu aţi menţionat că şi eu voi călători în locomotivă? Se uită la el din partea cealaltă a sălii, iar pentru un moment erau singuri, uitânduse unul la celălalt. — Da, desigur, domnule Rearden, răspunse ea. *** Nu-l mai văzuse până în momentul când se uitau unul la celălalt pe peronul gării Taggart din Cheyenne, pe douăzeci şi două iulie. Nu căuta pe nimeni când a intrat pe peron: totul era de parcă simţurile i-ar fi fost — 239 —

reunite în aşa fel încât nu putea să distingă cerul, soarele sau vuietele unei mulţimi uriaşe, ci percepea doar o senzaţie de şoc şi de lumină. Cu toate acestea, el a fost prima persoană pe care a văzut-o şi nu putea spune cât timp a fost şi singura. Stătea lângă locomotiva trenului John Galt, vorbind cu cineva din afara percepţiei ei raţionale. Era îmbrăcat în pantaloni largi, gri şi într-o cămaşă, arăta ca un mecanic expert, dar lumea din jurul său se holba la el pentru că era Hank Rearden de la Rearden Steel. Deasupra lui a zărit, pe caroseria argintie a locomotivei, literele TT. Liniile locomotivei erau înclinate în spate, ţintind spaţiul. Era distanţă între ei şi-i separa o mulţime de oameni, dar ochii lui s-au îndreptat către ea din momentul în care a apărut. S-au uitat unul la celălalt, iar ea ştia că şi el se simţea la fel. Asta nu avea să fie o aventură de cea mai mare importanţă, de care depindea viitorul lor, ci, pur şi simplu, ziua bucuriei lor. Treaba fusese făcută. Pentru moment, nu exista niciun viitor. Câştigaseră prezentul. Doar dacă cineva se simte o fiinţă de o importanţă covârşitoare, îi spusese ea cândva, se poate simţi uşor. Orice ar fi însemnat cursa trenului pentru alţii, pentru ei, propriile lor persoane erau obiectivul principal al acestei zile. Orice ar fi căutat alţii în viaţă, dreptul lor la ceea ce simţeau acum părea a fi tot ceea ce-şi doriseră să găsească. Era de parcă, de pe peron, şi-ar fi spus-o unul altuia. Apoi şi-a luat privirile de la el. Observă că şi la ea se uitau oamenii cu aceeaşi stăruinţă, că erau oameni în jurul ei, că râdea şi că răspundea la întrebări. Nu se aşteptase la o mulţime atât de mare. Umpluseră platforma, calea ferată, piaţa de dincolo de gară; stăteau pe acoperişurile vagoanelor de marfă de pe margini, la ferestrele fiecărei case vizibile. Ceva i-a atras aici, ceva din atmosferă, ceva ce, în ultimul moment, l-a făcut pe James Taggart să ia şi el parte la inaugurarea liniei John Galt. Ea îi interzisese să participe. — Dacă vii, Jim, i-a spus ea, o să te dau afară din propria ta gară. Ăsta e un eveniment pe care n-o să-l vezi. Apoi l-a ales pe Eddie Willers să reprezinte Taggart Transcontinental la inaugurare. A privit mulţimea şi a simţit, simultan, uimire pentru că ei se uitau la ea, când acest eveniment îi aparţinea în asemenea măsură, că niciun tip de comunicare cu ceilalţi nu era posibil, şi, de asemenea, un sentiment al sincronizării – pentru că ei trebuiau să fi fost prezenţi aici, deoarece priveliştea unei realizări este cel mai de preţ cadou pe care o fiinţă umană îl poate face celor din jur. Nu simţea niciun fel de furie faţă de nimeni de pe pământ. Lucrurile pe care ea le-a avut de suportat se retrăseseră acum într-o ceaţă exterioară, ca o durere care încă există, dar care nu mai are puterea să doară. Nimic din toate astea nu mai putea conta în faţa realităţii acestui eveniment, pentru că ziua aceea avea o semnificaţie copleşitoare, acută şi limpede, ca stropii de soare de pe argintiul locomotivei, şi toţi trebuiau să o vadă acum, nimeni nu mai putea să se îndoiască, iar ea nu mai putea să — 240 —

urască pe nimeni. Eddie Willers se uita la ea. Stătea pe peron, înconjurat de conducătorii de la Taggart, de şefii de divizie, de lideri ai opiniei publice şi de diverse oficialităţi care fuseseră convinse, mituite sau ameninţate să emită un permis de circulaţie în interiorul localităţilor, pentru un tren, cu o sută de mile pe oră. Pentru prima dată, pentru această zi şi pentru acest eveniment, titlul de vicepreşedinte devenise real pentru el şi îl purta cu demnitate. Dar, în timp ce vorbea cu cei din jur, ochii lui continuau să o urmărească pe Dagny prin mulţime. Era îmbrăcată în pantaloni albaştri şi cămaşă, inconştientă de datoriile oficiale – i le lăsase lui, grija ei principală era acum trenul, ca şi cum ea ar fi fost doar un membru al echipajului. Ea l-a văzut, s-a apropiat şi a dat mâna cu el; zâmbetul ei era o sumă a tuturor lucrurilor pe care nu şi le spuseseră. — Păi, Eddie, acum eşti Taggart Transcontinental. — Da, i-a răspuns solemn, cu o voce scăzută. Reporterii, curioşi, au tras-o de lângă el. Îi adresau şi lui întrebări. — Domnule Willers, care este politica Taggart Transcontinental în legătură cu această linie? — Ei bine, Taggart Transcontinental este doar un observator dezinteresat, nu-i aşa, domnule Willers? A dat cele mai bune răspunsuri pe care le-a putut formula. Se uita cum bate soarele pe o locomotivă Diesel. Dar ceea ce vedea era soarele într-o poieniţă din pădure şi o fată de doisprezece ani care îi spunea că, într-o zi, va ajunge să conducă un sistem feroviar. Se uita de la depărtare, în timp ce echipajul trenului stătea aliniat în faţa locomotivei ca să facă faţă unei echipe strălucitoare de fotografi. Dagny şi Rearden zâmbeau ca şi cum ar fi pozat pentru fotografiile dintr-o vacanţă de vară. Pat Logan, mecanicul, un bărbat scund, viguros, cu păr cărunt şi cu o faţă enigmatică, poza întro ipostază de indiferenţă amuzată. Ray Mekim, fochistul, un tânăr uriaş, aspru, rânjea cu un aer de stânjeneală şi, totodată, de superioritate. Restul echipajului arăta de parcă urma să facă o farsă înspre camerele foto. Un fotograf spuse râzând: — Nu puteţi să arătaţi şi voi ca şi cum aţi fi condamnaţi la moarte, vă rog? Asta vrea editorul. Dagny şi Rearden răspundeau la întrebările presei. Nu exista nicio nuanţă de persiflare în răspunsurile lor, nicio răutate. Erau fericiţi. Vorbeau de parcă întrebările ar fi fost puse cu cele mai bune intenţii. Inevitabil, într-un moment neobservat de nimeni acest fapt a devenit adevăr: — Ce aşteptaţi să se întâmple în cursul acestei călătorii? l-a întrebat un reporter pe unul dintre frânari. Credeţi că veţi ajunge la destinaţie? — Cred c-o să ajungem, i-a spus frânarul, şi tu crezi la fel, frate. — Domnule Logan, aveţi copii? Aţi făcut vreo asigurare în plus? Mă gândesc doar la — 241 —

pod, să ştiţi. — Nu trece podul acela până nu ajung eu la el, răspunse Pat Logan cu dispreţ. — Domnule Rearden, de unde ştiţi că şinele dumneavoastră vor rezista? — Bărbatul care i-a învăţat pe oameni cum să facă o tiparniţă, spuse Rearden, el de unde a ştiut? — Spuneţi-mi, domnişoară Taggart, ce va susţine un tren de şapte mii de tone pe un pod de trei mii de tone? — Judecata mea, răspunse ea. Oamenii de presă, care-şi dispreţuiau propria profesie, nu ştiau de ce se bucură astăzi de ea. Unul dintre ei, un tânăr cu câţiva ani de publicitate negativă în urmă şi cu un aer cinic de două ori mai mare decât vârsta lui, spuse dintr-odată: — Ştiu ce mi-aş dori eu să fiu: mi-aş dori să fiu un om care se ocupă de ştiri. Limbile ceasului de pe clădirea gării arătau 3:45. Echipajul se porni către vagonul de serviciu de la capătul îndepărtat al trenului. Mişcările şi zgomotele mulţimii erau copleşitoare. Fără vreo intenţie conştientă, oamenii amuţiseră. Dispecerul primise veşti de la fiecare operator local de pe lungimea căii ferate, care şerpuia prin munţi până la sonda petrolieră Wyatt la trei sute de mile distanţă. Ieşi din clădirea gării şi, privind-o pe Dagny, dădu semnalul de liberă trecere. Stând lângă locomotivă, Dagny şi-a ridicat mâna, repetând gestul lui în semn de ordin recepţionat şi înţeles. Şirul lung de vagoane acoperite se întindea până în depărtare, sub forma unor dreptunghiuri conectate ca o coloană vertebrală. Când mâna conductorului s-a legănat prin aer, departe, la capăt, ea şi-a mişcat mâna într-un semnal de răspuns. Rearden, Logan şi Mekim stăteau tăcuţi, ca la un semn de atenţionare, lăsând-o pe ea să fie prima care urcă la bord. Când ea a început să urce treptele de pe partea laterală a locomotivei, un reporter s-a gândit să-i pună o întrebare pe care nu i-o adresase încă: — Domnişoară Taggart, strigă el în spatele ei, cine este John Galt? Ea se întoarse, ţinându-se cu o mână de o bară de metal, suspendată pentru un moment deasupra capetelor din mulţime. — Noi suntem! răspunse ea. Logan o urmă în cabină, apoi Mekim; Rearden se urcă ultimul, apoi uşa locomotivei se închise şi fu asigurată. Luminile semaforului erau verzi. Erau lumini verzi şi între şine, jos, pe pământ, mergând până în depărtare, unde şinele făceau un viraj, iar la curbă se afla, de asemenea, o lumină verde, pe lângă vegetaţia verde a verii, care şi ea arăta de parcă ar fi fost o lumină. Doi bărbaţi ţineau o panglică albă de mătase întinsă peste şine în dreptul locomotivei. Erau administratorul de la Divizia Colorado şi inginerul-şef al lui Nealy, care au rămas la postul lor de muncă. Eddie Willers avea să taie panglica pe care cei — 242 —

doi o ţineau şi, astfel, era inaugurată noua cale ferată. Fotografii l-au imortalizat cu atenţie, cu foarfeca în mână, cu spatele la locomotivă. Avea să repete ceremonia de două-trei ori, au explicat ei, ca să le ofere o varietate de cadre; aveau o bucată de panglică nouă, pregătită pentru asta. Era pe punctul de a îndeplini sarcina, apoi se opri. — Nu, spuse el brusc. Nu va fi o prefăcătorie. Pe o voce de autoritate calmă, vocea unui vicepreşedinte, ordonă, arătând către camere: — Daţi-vă mai în spate, mult mai în spate. Faceţi o singură fotografie atunci când o tai, apoi daţi-vă din drum, repede. Au făcut cum li s-a spus, mişcându-se pripiţi cât mai în spate pe linie. Mai rămăsese doar un minut. Eddie s-a întors cu spatele la camere şi a rămas între şine, cu faţa către locomotivă. Ţinea foarfecele pregătit deasupra panglicii albe. Şi-a dat jos pălăria şi a aruncat-o pe margine. Se uita în sus, către locomotivă. O adiere albă îi mişcă părul blond. Locomotiva era un scut măreţ, argintiu, care purta emblema lui Nat Taggart. Eddie Willers îşi ridică mâna în timp ce limbile ceasului din gară ajunseseră la ora patru. — Dă-i drumul, Pat! strigă el. În momentul în care locomotiva porni, el tăie panglica albă şi se dădu din drum. Văzu de pe margine fereastra compartimentului plecând şi pe Dagny care îi făcea cu mâna într-un salut de răspuns. Apoi locomotiva dispăru, iar el stătea şi se uita la peronul aglomerat apărând şi dispărând în timp ce vagoanele treceau pe lângă el. *** Şinele albastru-verzui fugeau ca să se întâlnească, ca două jeturi care porneau dintr-un singur punct de dincolo de orizont. Traversele se topiră, pe când se apropiau, într-un curent neted care curgea pe sub roţi. O dâră neclară se lipi de o parte a locomotivei, de jos, de pe pământ. Copacii şi stâlpii de telegraf ţâşneau într-o privelişte fugară şi treceau de parcă ar fi fost traşi înapoi. Câmpiile verzi se întindeau în urma lor, pierzându-se uşor în zare. La capătul cerului, unduirea prelungă a munţilor se mişca în sens invers, părând că aceştia urmăresc trenul. Ea nu simţea nicio roată sub podea. Mişcarea era un zbor lin, cu o viteză susţinută, ca şi cum locomotiva ar fi fost suspendată deasupra şinelor, călătorind purtată de un curent. Nu simţea viteza. Era bizar ca luminile verzi ale semnalelor să-şi continue apropierea şi să treacă pe lângă ei, la fiecare câteva secunde. Ştia că semnalele luminoase se aflau la distanţe de trei kilometri. Acul vitezometrului din faţa lui Pat Logan se menţinea în dreptul cifrei 100. Ea şedea pe scaunul fochistului şi arunca din când în când câte o privire către Pat Logan. El stătea uşor aplecat în faţă, relaxat, cu o mână sprijinindu-i-se uşor pe — 243 —

acceleraţie, ca din întâmplare; dar privirea îi era fixată pe calea ferată din faţă. Avea dexteritatea unui expert, atât de sigură că părea firească, dar era îndemânarea unei concentrări uriaşe, concentrarea asupra sarcinii a cuiva care are certitudinea absolutului. Ray Mekim stătea pe o bancă în spatele lui. Rearden se afla în centrul cabinei. Stătea, cu mâinile în buzunar, cu picioarele depărtate, bine ancorat în mişcare, privind înainte. Nu era nimic acum care să-i atragă atenţia pe marginea drumului: se uita la şine. Posesiunea, se gândi ea, uitându-se înapoi la el, nu existau oare oameni care nu cunoşteau nimic despre natura ei şi care se îndoiau de realitatea ei? Nu, posesiunea nu era făcută din hârtii, sigilii, alocaţii şi permisiuni. Acolo era, în ochii lui. Sunetul care umplea cabina părea să facă parte din spaţiul pe care-l traversau. Acolo erau bâzâitul înfundat al motoarelor – clinchetul mai ascuţit al multor bucăţi care sunau în felurite suspine metalice – şi muzica înaltă, subţire a panourilor de sticlă care tremurau. Obiectele treceau fulgerător pe lângă ei – un rezervor de apă, un copac, o cocioabă, un siloz pentru cereale. Aveau o mişcare de ştergător de parbriz: urcau, descriind o curbă, şi coborau la loc. Liniile de telegraf se întreceau într-o cursă continuă cu trenul, ridicându-se şi coborând din stâlp în stâlp, într-un ritm egal, precum cardiograma unei bătăi de inimă înscrisă pe cer. Se uită înainte, la zarea care topea şinele şi distanţa, o zare care ar putea în orice moment să se modeleze sub chipul unui dezastru. Se întrebă de ce se simţea mai în siguranţă decât s-a simţit vreodată într-un vagon din urma locomotivei, mai în siguranţă aici, unde se părea că, dacă ar apărea vreun obstacol, pieptul ei şi parbrizul de sticlă ar fi primele care s-ar zdrobi de el. Zâmbi, pricepând răspunsul: era siguranţa de a fi primul, cu vedere completă şi cunoaştere completă a destinului cuiva – nu sentimentul orb de a fi tras în necunoscut de o putere necunoscută. Era cea mai măreaţă senzaţie pe care ţi-o poate da existenţa: nu să ai încredere, ci să ştii. Foile de sticlă ale ferestrelor din cabină făceau întinderea câmpiilor să pară şi mai vastă: pământul arăta la fel de deschis mişcării precum era deschis vederii. Totuşi, nimic nu era îndepărtat şi nimic nu era inaccesibil. Abia ce sesiză luciul unui lac aflat din faţa lor – şi în secunda următoare era în dreptul lor, apoi trecuseră de el. Era un spaţiu ciudat între atingere şi vedere, se gândi, între dorinţă şi îndeplinire, între – cuvintele se conectară acut în mintea ei, după o oprire tulburătoare – trup şi suflet. Prima dată, viziunea, apoi forma fizică de a o exprima. Prima dată, gândul, apoi mişcare cu ţintă clară pe linia dreaptă a unui singur drum spre un gol ales. Ar putea unul să aibă vreo semnificaţie fără celălalt? Nu era diabolic să-ţi doreşti fără să te mişti – sau să te mişti fără un scop? Invidia cui a fost, care s-a strecurat prin lume, chinuindu-se să le separe şi să le folosească împotriva lor? Dădu din cap. Nu voia să se gândească sau să se întrebe de ce lumea care — 244 —

rămăsese în urma ei era cum era. Nu-i păsa. Zbura departe de ea cu viteza de o sută de mile pe oră. Se îndreptă către geamul deschis de lângă ea şi simţi viteza vântului, fluturându-i părul de pe frunte. Se relaxă, fără a fi conştientă de nimic altceva decât de plăcerea pe care i-o oferea. Cu toate acestea, mintea ei încă zburda. Frânturi de gânduri îi trecură prin conştiinţă, precum stâlpii de telegraf pe lângă şine. Plăcere fizică? se gândi ea. Acesta e un tren făcut din oţel… călătorind pe şine de metal Rearden… pus în mişcare de energia motorinei care arde şi a generatoarelor electrice… e o senzaţie fizică a unei mişcări fizice în spaţiu… dar asta e cauza şi semnificaţia a ceea ce simt eu acum?… Se numeşte plăcere josnică, animală – sentimentul acesta că nu mi-ar păsa dacă şinele sar rupe în bucăţi sub noi acum – nu o vor face, dar nu mi-ar păsa, pentru că am trăit asta? O plăcere josnică, fizică, materială, degradantă a corpului? Zâmbi, ochii ei se închiseră, iar vântul îi trecea prin păr. Deschise ochii şi observă că Rearden se uita în jos la ea. Era aceeaşi privire cu care se uitase la calea ferată. Îşi simţi puterea de decizie înfrântă de o singură lovitură neclară, care-i făcuse orice mişcare imposibilă. Îi întâlni privirea, în timp ce se lăsa pe spate în scaun, iar vântul îi lipea materialul subţire al cămăşii de trup. Se uită în altă parte şi îşi întoarse din nou privirea către imaginea pământului desfăşurându-se în faţa lor. Nu voia să se gândească, dar fluxul gândului merse mai departe, precum bâzâitul motoarelor sub sunetele locomotivei. Se uită de jur împrejur în cabină. Plasa de metal delicat a tavanului, se gândi, şirul de nituri din colţ, susţinând fâşii de metal sudate împreună – cine le-a făcut? Forţa brută a muşchilor bărbaţilor? Cine a făcut posibil ca cele patru cadrane şi cele trei manete din faţa lui Pat Logan să ţină în frâu puterea incredibilă a celor şaisprezece motoare din spatele lor şi să o transmită la controlul fără efort al mâinii unui om? Aceste lucruri şi capacitatea din care se năşteau – era acesta ţelul pe care oamenii îl considerau malefic? Asta era ceea ce ei numeau o problemă ruşinoasă a lumii concrete? Era aceasta starea de a accepta să fii sclav al materiei? Era aceasta capitularea omului în faţa corpului său? Dădu din cap, de parcă şi-ar fi dorit să arunce acest subiect pe geam şi să-l lase să se fărâmiţeze undeva, de-a lungul şinelor. Privi soarele de deasupra câmpiilor de vară. Nu trebuia să se gândească, pentru că aceste întrebări erau doar detalii ale unui adevăr pe care ea îl ştia şi-l ştiuse mereu. Lasă-le să treacă precum stâlpii de telgraf. Lucrul pe care îl ştia era asemenea firelor de telegraf care zburau deasupra, într-o linie neîntreruptă. Cuvintele potrivite pentru asta, şi pentru această călătorie, şi pentru sentimentul ei, şi pentru întreaga omenire de pe faţa pământului erau: „E atât de simplu şi atât de corect!” Se uită afară, la întinderea ţării. Devenise conştientă de ceva timp de figurile umane care apăreau cu o regularitate stranie pe marginea căii ferate. Dar treceau atât de — 245 —

repede că nu putea să le înţeleagă rostul până când, precum pătrăţelele unei benzi de film, secvenţe scurte se uniră într-un întreg şi înţelese. Calea ferată era păzită de la terminarea acesteia, dar ea nu angajase lanţul uman pe care îl văzuse întins afară. O figură solitară stătea la fiecare post de o milă. Unii erau tineri şcolari, unii erau atât de bătrâni, că siluetele lor păreau încovoiate sub cer. Cu toţii erau înarmaţi cu ce găsiseră, de la carabine scumpe la muschete antice. Cu toţii purtau şepci de la căile ferate. Erau fiii angajaţilor de la Taggart şi bărbaţi bătrâni care se pensionaseră după o viaţă întreagă de lucru pentru Taggart. Veniseră, nechemaţi, să păzească acest tren. În vreme ce locomotiva trecea pe lângă el, fiecare om în parte se îndrepta, cu rigoare, şi-şi ridica arma în semn de salut milităresc. Când înţelese, pufni în râs, deodată, cu bruscheţea unui plâns. Râdea, tremurând, ca un copil; sunetele ei erau ca nişte suspine de ajutor. Pat Logan încuviinţă din cap, cu un zâmbet slab; observase garda de onoare cu mult timp în urmă. Se îndreptă către geamul deschis, iar mâna ei se mişcă în curbe mari de triumf, făcând cu mâna oamenilor de lângă şine. Pe creasta unui deal din depărtare, văzu un grup de oameni şi mâinile lor fluturând pe cer. Casele cenuşii ale unui sat erau risipite pe o vale, ca şi cum ar fi fost aruncate acolo cândva şi uitate; liniile acoperişurilor se balansau deformându-se, iar anii şterseseră culoarea pereţilor. Probabil că acolo locuiseră generaţii după generaţii, cu nimic care să marcheze trecerea timpului lor în afară de mişcarea soarelui de la est la vest. Acum, aceşti oameni au urcat dealul ca să vadă o cometă cu vârf argintiu, care ţâşneşte peste câmpiile lor ca un claxon care sparge o linişte grea. Când casele începură să fie din ce în ce mai dese şi mai aproape de calea ferată, ea văzu oameni la ferestre, pe terase, pe acoperişuri îndepărtate. Văzu mulţimi care blocau drumurile la intersecţiile cu calea ferată. Drumurile dispăreau fluturând precum paletele unui ventilator, iar ea nu putea să distingă figuri umane, doar mâinile lor salutând trenul ca nişte crengi fluturând în bătaia vântului. Stăteau sub semnalele luminoase roşii de avertizare, sub semnale scriind: „Opriţi. Priviţi. Ascultaţi.” Gara pe lângă care zburaseră, când treceau printr-un oraş cu o sută de mile pe oră, era o sculptură mişcătoare de oameni de pe peron până pe acoperiş. Văzu tremurul de mâini care salutau, de pălării care erau aruncate în aer, ceva care se lovi de partea laterală a locomotivei – un buchet de flori. În timp ce milele se adunau în urma lor, oraşele treceau pe lângă ei cu gări în care nu s-au oprit, cu mulţimi de oameni care veniseră doar să vadă, să aclame şi să spere. Văzu ghirlande de flori pe sub streşinile înnegrite ale vechilor gări, flamuri roşu-albalbastre pe pereţii roşi de vreme. Era ca în fotografiile pe care le văzuse – şi invidiase – în cărţile şcolare de istorie a căilor ferate, din era când oamenii se adunau să întâmpine prima cursă a trenului. Era ca pe vremea când Nat Taggart se mutase în cealaltă parte a ţării, iar opririle sale pe drum erau marcate de oameni nerăbdători să vadă reuşita. Vremea aceea, se gândi ea, a trecut; trecuseră generaţii, cu niciun — 246 —

eveniment de întâmpinat nicăieri, cu nimic de văzut, în afară de crăpăturile care se măreau an de an pe pereţii construiţi de Nat Taggart. Cu toate acestea, oameni veniseră din nou, aşa cum veniseră pe vremea lui, atraşi de aceeaşi chemare. Se uită la Rearden. Stătea sprijinit de perete, nepăsător la mulţimile de oameni, indiferent la admiraţie. Observa performanţa şinelor şi a trenului cu concentrarea unui expert pentru care totul înseamnă interes profesional; înfăţişarea sa sugera că ar da la o parte, ca irelevant, orice gând precum „Le place”, pe când gândul care îi răsuna în minte era „Funcţionează!” Silueta lui înaltă, în costum format din pantaloni şi cămaşă gri, arăta ca şi cum corpul său ar fi fost pregătit de acţiune. Pantalonii îi accentuau liniile lungi ale picioarelor, postura uşoară, fermitatea cu care-şi ţinea fără efort echilibrul, fiind pregătit să se arunce înainte în orice clipă; mânecile scurte accentuau forţa mâinilor sale uscăţive; cămaşa descheiată îi lăsa la vedere pielea fermă a pieptului. Îşi întoarse privirea, realizând deodată că s-a uitat la el mult prea des. Dar această zi nu era legată prin nimic de trecut sau de viitor – gândurile ei erau rupte de orice implicaţii; nu vedea nicio semnificaţie suplimentară, doar imediata imensitate a sentimentului că era întemniţată alături de el, sigilaţi fiind împreună în acelaşi cub de aer, proximitatea prezenţei lui accentuând concreteţea acelei zile, la fel cum şinele lui scoteau în evidenţă zborul trenului. Se întoarse intenţionat şi se uită la el. El o privea. Nu-şi întoarse privirea, ci se uită în ochii ei, rece şi semnificativ. Ea îi zâmbi sfidător, nelăsându-l să conştientizeze semnificaţia completă a zâmbetului ei, ştiind doar că a fost cea mai tare lovitură pe care i-o putea arunca feţei lui inflexibile. Simţi o dorinţă subită să-l vadă tremurând, să-i smulgă un suspin. Îşi întoarse capul, încet, simţind un amuzament nesăbuit, întrebându-se de ce îi vine greu să respire. Stătea rezemată pe spate în scaunul ei, privind înainte, ştiind că el era la fel de conştient de ea precum ea era de el. Simţi plăcere în sfiala neobişnuită pe care i-o provoca. Când îşi încrucişa picioarele, când se lăsa pe mână sprijinindu-se de geam, când îşi dădea părul la o parte de pe frunte, fiecare mişcare a corpului ei era subliniată de un sentiment pentru care cuvintele nemărturisite erau: „El vede asta?” Oraşele fuseseră lăsate în urmă. Calea ferată trecea prin locuri care deveneau din ce în ce mai aspre şi mai nepăsătoare, fără ca apropierea să mai fie posibilă. Şinele continuau să dispară după curbe, iar culmile dealurilor continuau să vină mai aproape, ca şi cum câmpiile ar fi fost împăturite. Traseele stâncoase plate din Colorado înaintau către marginea şinelor, iar întinderile îndepărtate de cer treceau valuri de munţi albăstrui. Mult mai în faţă, au văzut un fuior de fum deasupra hornurilor fabricilor, apoi pânza unei centrale electrice şi vârful singuratic al unei structuri de metal. Se apropiau de Denver. Ea se uită la Pat Logan. El se aplecă un pic mai mult; văzu o uşoară încordare în — 247 —

degetele de la mână şi în privire. Ştia la fel de bine ca ea pericolele traversării unui oraş la viteza cu care călătoreau. A fost un şir de minute, dar l-au simţit ca pe un întreg. Întâi, au văzut formele solitare, fabricile, rostogolindu-se peste parbrizul lor, apoi siluetele au dispărut în înceţoşarea străzilor, apoi o deltă de şine s-a împrăştiat în faţa lor, precum gura unui coş de fum absorbindu-i prin gara Taggart, cu nimic altceva care să-i protejeze decât lumini verzi împrăştiate peste tot pe jos; de la înălţimea cabinei au văzut vagoane de marfă pe roţi, trecând pe lângă ei la fel de repede ca panglicile plate ale acoperişurilor; gaura neagră a staţiei de tren zbură către feţele lor; se izbiră de o explozie de sunete, bătăile roţilor, panourile de sticlă ale unei arcade şi ţipetele de bucurie ale unei mulţimi care se legăna ca un lichid în întuneric printre coloane de oţel – zburau către o arcadă radiantă, iar luminile verzi care atârnau pe cerul deschis, luminile verzi erau ca nişte mânere de uşi ale spaţiului, deschizând uşă după uşă înaintea lor. Apoi, dispărând după ei, străzile sufocate de trafic, ferestrele deschise, ticsite cu figuri umane, sirenele care ţipau şi – din vârful unui zgârie-nori îndepărtat – un nor de fulgi de zăpadă de hârtie licărind prin aer, aruncaţi de cineva care a văzut trecerea unui glonţ de argint printr-un oraş oprit să-l privească. Apoi erau din nou afară, pe un povârniş stâncos şi, cu o repeziciune şocantă, munţii erau în faţa lor, ca şi cum oraşul i-ar fi aruncat direct spre un zid de granit, iar o bordură subţire i-ar fi prins la timp. Erau agăţaţi pe muchia unei stânci verticale, cu pământul rostogolindu-se sub ei şi cu podoabe gigantice de bolovani întortocheaţi ieşind din pământ şi blocând lumina soarelui, lăsându-i să călătorească printr-un apus albăstrui, fără nicio urmă de cer sau de pământ. Curbele şinelor deveniseră cercuri rotitoare printre pereţii care înaintau ca să-i îndepărteze de pe marginile lor. Dar calea ferată îi străpungea uneori, ori poate munţii se dădeau la o parte, deschizându-se ca două aripi în vârful şinelor – o aripă verde, făcută din ace verticale, cu pini întregi servind ca fire pentru un covor gros – cealaltă brun-roşcată, făcută din stâncă goală. Privi în jos pe geam şi văzu marginea argintie a locomotivei atârnând deasupra unui spaţiu gol. Cu mult mai jos, firul subţire al unui râu curgea de pe un prag pe altul, iar ferigile care atârnau în jos către apă erau vârfurile tremurătoare ale unor mesteceni. Văzu şirul de vagoane din spatele locomotivei şerpuind pe o pantă de granit, iar mile de versant accidentat mai în jos, văzu buclele de şină verde-albăstruie descolăcindu-se în urma trenului. Un zid de piatră ţâşni în sus în drumul lor, umplând parbrizul, întunecând cabina, atât de aproape încât părea că rămăşiţa lor de timp nu i-ar mai fi lăsat să scape. Dar auzi scrâşnetul roţilor pe acea curbă, lumina veni năvălind înapoi, şi văzu o întindere deschisă de cale ferată pe o stâncă îngustă. Stânca se termina în spaţiu. Botul locomotivei era îndreptat direct către cer. Nu era nimic ce putea să-i oprească decât două fâşii de metal verde-albăstrui prinse într-o curbă de-a lungul stâncii. — 248 —

Să iei violenţa izbitoare a şaisprezece motoare, se gândi ea, atacul a şapte mii de tone de oţel şi marfă, să rezişti acesteia, să o apuci şi să o răsuceşti în jurul unei curbe, era fapta imposibilă făcută de două fâşii de metal, nu mai late decât mâna ei. Ce o făcea posibilă? Ce forţă le-a dat unor aranjamente nevăzute de molecule puterea de care depindeau vieţile lor şi vieţile tuturor oamenilor care aşteptau cele optzeci de vagoane de marfă? Văzu mâinile şi faţa unui bărbat în lumina unui cuptor de laborator, deasupra lichidului albicios al unei mostre de metal. Se simţea cuprinsă de o emoţie pe care nu o putea controla, precum a unui lucru ce erupe. Se îndreptă către uşa compartimentului motor, o deschise spre un jet ţipător de sunet şi pătrunse în bătăile inimii locomotivei. Pentru moment, era de parcă totul s-ar fi redus la un singur simţ, simţul auzului, iar ceea ce a rămas din auzul ei era doar un ţipăt lung, ascendent, descendent, ascendent. Stătea într-o cameră de metal sigilată ce se balansa, uitându-se la giganticele generatoare. Dorise să le vadă, pentru că sentimentul de triumf din ea era legat de ele, de dragostea ei pentru ele, de motivul meseriei pe viaţă pe care şi-o alesese. În claritatea anormală a unei emoţii violente, simţea că era pe punctul de a pricepe ceva ce nu a ştiut niciodată şi trebuia să ştie. Râse cu zgomot, dar nu auzi nimic; nimic nu putea fi auzit prin explozia continuă. — Linia John Galt! zbieră ea, pentru amuzamentul de a-şi simţi vocea smulsă de la buze. Se mişcă încet, pe lungimea compartimentul motor, printr-un pasaj îngust dintre motoare şi perete. Simţea indecenţa unui intrus, de parcă ar fi pătruns în interiorul unei creaturi vii, sub pielea ei argintie, şi i-ar fi văzut viaţa bătând în cilindri de metal gri, în bobine întortocheate, în tuburi sigilate, în rotirea convulsivă a lamelor în cuşti de sârmă. Complexitatea imensă a situetei de deasupra ei era drenată de canale invizibile, iar violenţa care urla înăuntrul ei era condusă la acele fragile de pe ecrane de sticlă, în puncte verzi şi roşii ce sclipeau pe panouri, în cabinete înalte, subţiri, inscripţionate „înaltă tensiune”. De ce a simţit mereu sentimentul acela exaltant de încredere când se uita la maşinării? se gândi. În aceste forme gigantice, două aspecte care ţin de inuman erau evident absente: lipsa motivului şi lipsa scopului. Fiecare parte a motoarelor era un răspuns încorporat pentru „De ce?” şi „Pentru ce?” – precum paşii unui curs al vieţii ales de genul de minte pe care ea îl venera. Motoarele erau un cod moral proiectat în oţel. Ele sunt vii, se gândi ea, pentru că sunt forma fizică a acţiunii unei puteri vii – a acelei minţi care a fost capabilă să înţeleagă întregul acestei complexităţi, să-i dea un scop, să-i dea o formă. Pentru o secundă, i se păru că motoarele erau transparente şi că ea le vedea reţeaua sistemului nervos. Era o reţea de conexiuni, mai complexă, mai crucială decât toate sârmele şi circuitele lor: conexiunile raţionale făcute de acea minte umană care a dat formă oricărei părţi din ele pentru prima dată. — 249 —

Ele sunt vii, se gândi ea, dar sufletele lor le acţionează prin telecomandă. Sufletul lor este în fiecare om care are capacitatea să egaleze această realizare. Dacă sufletul ar dispărea de pe pământ, motoarele s-ar opri, pentru că aceea e puterea care le face să meargă, nu cilindrii de oţel, care ar deveni pete de rugină pe pereţii peşterilor fiarelor tremurătoare – puterea unei minţi vii, puterea gândului, şi a deciziei, şi a scopului. Îşi croia drum înapoi spre cabină, simţind că ar vrea să râdă, să îngenuncheze sau să îşi ridice mâinile, dorindu-şi să poată elibera ceea ce simţea, ştiind că nu avea nicio formă de exprimare. Se opri. Îl văzu pe Rearden stând în pragul uşii de la cabină. Se uita la ea ca şi cum ar fi ştiut de ce fugise şi ce simţise. Stăteau nemişcaţi, corpurile lor devenind priviri care se întâlniră în încăpere. Bătăile din ea erau una cu bătăile motorului – şi se simţea de parcă amândouă ar fi provenit de la el; ritmul pulsant i-a anihilat voinţa. Sau întors în cabină, în tăcere, ştiind că a existat între ei un moment care nu trebuia menţionat. Stâncile din faţă erau de un auriu sclipitor, lichid. Fâşii de umbre se lungeau peste văile din urmă. Soarele cobora spre vârfuri în vest. Mergeau spre vest şi în sus, spre soare. Când au văzut coşurile industriale din valea îndepărtată, cerul se adâncise în culoarea verde-albăstruie a şinelor. Era unul dintre oraşele noi din Colorado, oraşele care au crescut ca o radiaţie a sondelor petroliere Wyatt. Văzu liniile ascuţite ale caselor moderne, acoperişuri plate, plăci măreţe de geamuri. Era prea departe ca să distingă oamenii. În momentul în care a crezut că ei nu vor privi trenul de la acea distanţă, o rachetă ţâşni dintre clădiri, se ridică deasupra oraşului şi explodă într-o fântână de stele aurii pe cerul întunecat. Oameni pe care nu-i putea vedea se uitau la linia continuă a trenului pe latura versantului şi trimiteau un salut, o pană singuratică de foc în amurg, simbolul celebrării sau al unui mesaj de ajutor. După următoarea curbă, într-o deschidere neaşteptată asupra orizontului, văzu două puncte de lumină electrică, alb şi roşu, joase, pe cer. Nu erau avioane – văzuse conurile de grinzi de metal care le susţineau – şi, în acel moment, ştiu că erau sondele Wyatt Oil, vedea că şinele se îndreaptă la vale, că pământul se deschidea erupând, ca şi cum munţii ar fi fost daţi la o parte, iar la fund, la baza dealului Wyatt, peste crăpătura întunecată a canionului, văzu podul din metal Rearden. Zburau în jos, uitase de gradaţia grijulie, marile curbe ale coborârii gradate, se simţea de parcă trenul ar plonja în jos, cu capul înainte, privi podul cum creştea ca să-i întâmpine – un tunel mic, pătrat de dantelă metalică, nişte grinzi încrucişate în aer, verde-albăstrui, şi strălucind, atinse de raza lungă de lumină a apusului din vreo crăpătură a barierei munţilor. Lângă pod erau oameni, pata întunecată a unei mulţimi, dar nu se putea gândi la ei. Auzi sunetul crescând, accelerat al roţilor şi un sunet, o muzică auzită în tandem cu ritmul roţilor continua să-i zdruncine mintea, crescând în volum – izbucnise brusc în cabină, dar ştia că era doar în mintea ei: — 250 —

Concertul al Cincilea al lui Richard Halley, se gândi: l-a scris pentru asta? a cunoscut el un sentiment ca acesta? – mergeau mai repede, părăsiseră pământul, se gândi ea, aruncaţi de munţi ca de pe o trambulină, călătoreau acum prin spaţiu – nu e un test corect, se gândi ea, nu vom atinge acel pod; văzu faţa lui Rearden deasupra ei, îl privi în ochi, iar capul ei se lăsă pe spate, în aşa fel încât faţa ei stătea nemişcată sub a lui; au auzit un zgomot răsunător de metal, au auzit o bătaie de tobe pe sub picioarele lor, liniile diagonale ale podului au trecut fluid pe lângă ferestre cu sunetul unei bare de metal târâte peste drugii unui gard – apoi ferestrele erau clare, abrute, mişcarea plonjonului lor îi împingea acum în sus pe un deal, sondele Wyatt Oil oscilau în faţa lor; Pat Logan se întoarse, privind în sus către Rearden cu o urmă de zâmbet; iar Rearden a spus: — Asta e. Semnul de pe marginea unui acoperiş spunea: „Wyatt Junction”. Se holbă, simţind că ceva nu era în regulă, până când şi-a dat seama ce era: semnul nu se mişca. Cel mai puternic şoc al călătoriei era realizarea faptului că locomotiva stătea pe loc. Auzi voci undeva, se uită în jos şi observă că erau oameni adunaţi pe platformă. Apoi uşa cabinei a fost deschisă: ştia că ea trebuie să fie prima care să coboare şi se apropie de margine. Pentru o secundă, îşi simţi supleţea corpului, ameţeala de a sta complet în aer liber. Apucă barele de metal şi începu să coboare pe scară. Se afla la jumătatea drumului când simţi palmele unui bărbat apucând-o strâns de coaste şi talie, fusese desprinsă de scări, cărată prin aer şi aşezată pe pământ. Nu-i venea să creadă că tânărul care râdea înaintea ei era Ellis Wyatt. Faţa tensionată, batjocoritoare pe care şi-o amintea avea acum puritatea, neastâmpărul şi bunăvoinţa vioaie a unui copil aflat în lumea pentru care fusese făcut. Se sprijinea de umărul lui, simţindu-se nesigură pe pământul nemişcător, cu braţul lui în jurul ei, râdea, asculta lucrurile pe care el le spunea, răspundea: — Dar nu ştiai că o vom face? Peste o clipă, văzu feţele din jurul lor. Erau deţinătorii de obligaţiuni ale liniei John Galt, oamenii care erau Nielsen Motors, Hammond Cars, Stockton Foundry şi toţi ceilalţi. A dat mâna cu ei şi nu a fost niciun discurs; stătea lângă Ellis Wyatt, înclinându-se uşor, dându-şi părul la o parte de pe ochi, lăsându-şi dâre de funingine pe frunte. Dădu mâna cu oamenii din echipajul trenului, fără cuvinte, toţi cu zâmbete pe faţă. Bliţurile explodau în jurul lor şi oamenii le făceau cu mâna de pe sondele de petrol de pe pantele munţilor. Deasupra capului ei, deasupra capetelor din mulţime, iniţialele TT de pe emblema argintie erau lovite de ultima rază de soare. Ellis Wyatt preluase controlul. O conducea undeva, mişcarea mâinii sale făcând o cărare pentru ei prin mulţime, când unul dintre oamenii cu camere de filmat se îndreptă către ea. — Domnişoară Taggart, strigă el, ne veţi da un mesaj pentru public? Ellis Wyatt arătă către şirul lung de vagoane de marfă. — 251 —

— A făcut-o deja. Apoi stătea pe bancheta din spate a unei maşini, mergând prin curbele drumului de munte. Bărbatul de lângă ea era Rearden, şoferul, Ellis Wyatt. Se opriră la o casă agăţată pe marginea unei stânci, fără alte locuinţe în preajmă, în vastitatea câmpurilor petrolifere împrăştiate pe coastele de sub ea. — Păi, bineînţeles că rămâneţi la mine acasă peste noapte, amândoi, spuse Ellis Wyatt în timp ce intrau. Unde credeaţi c-o să staţi? Ea râse. — Nu ştiu. Nu m-am gândit la toate detaliile. — Cel mai apropiat oraş e la o distanţă de o oră cu maşina. Acolo s-a dus echipajul vostru: băieţii voştri de la diviziunea locală dau o petrecere în onoarea lor. La fel face tot oraşul. Dar i-am spus lui Ted Nielsen şi celorlalţi că nu vom avea niciun banchet pentru voi şi niciun discurs. Numai dacă vreţi voi. — Dumnezeule, nu! spuse ea. Mulţumesc, Ellis. Era întuneric afară când se aşezară la cină într-o cameră care avea ferestre largi şi câteva piese scumpe de mobilier. Cina era servită de o siluetă silenţioasă într-o jachetă albă, singurul locatar al casei, un indian bătrân cu faţa împietrită şi cu maniere curtenitoare. Câteva puncte de foc erau împrăştiate prin cameră, prelingându-se pe geamuri şi dincolo de ele: lumânările de pe masă, luminile de pe sonde şi stelele. — Crezi că acum ai mâinile pline? spunea Ellis Wyatt. Dă-mi un an doar şi îţi voi da ceva care să te ţină ocupată. Două trenuri de cisterne pe zi, Dagny? Vor fi patru sau şase sau cât de multe îţi doreşti să umplu. Mâinile sale trecură pe deasupra luminilor de pe munţi. — Asta? Asta nu e nimic în comparaţie cu ce am de gând. Arătă spre vest. Buena Esperanza Pass. La cinci mile de aici. Toată lumea se întreabă ce fac cu asta. Şist petrolifer. Acum câţiva ani au încetat să mai încerce să scoată petrol din şisturi, pentru că era prea scump. Păi stai să vezi procesul pe care l-am dezvoltat eu. Va fi cel mai ieftin ulei care-i va stropi în faţă vreodată şi încă un stoc nelimitat, un stoc neatins, care va face cel mai mare zăcământ de petrol să arate ca o baltă cu noroi. Am comandat o conductă? Hank, noi doi va trebui să construim conducte în toate direcţiile către… Ah, îmi cer iertare. Nu cred că m-am prezentat când am vorbit cu tine la gară. Nici măcar nu ţi-am spus numele meu. Rearden rânji. — L-am ghicit până acum. — Îmi cer scuze, nu-mi place să fiu neglijent, dar eram prea entuziasmat. — În legătură cu ce erai entuziasmat? întrebă Dagny, ochii ei îngustându-se amuzaţi. Wyatt se uită în ochii ei pentru un moment; răspunsul lui avu un ton de intensitate solemnă, modulată în mod ciudat de o voce zâmbitoare. — În legătură cu cea mai frumoasă palmă peste faţă pe care am primit-o şi am — 252 —

meritat-o vreodată. — Vrei să spui, pentru când ne-am întâlnit prima dată? — Vreau să spun, pentru când ne-am întâlnit prima dată. — Nu. Aveai dreptate. — Aveam. Despre totul în afară de tine. Dagny, să întâlneşti o excepţie după ani de… Ah, la naiba cu ei! Vrei să pornesc radioul ca să auzim tot ce se spune despre voi doi în seara asta? — Nu. — Bine. Nu vreau să-i aud. Lasă-i să-şi înghită propriile discursuri. Acum se caţără cu toţii pe camionul cu orchestra. Noi suntem orchestra. Se uită la Rearden. Tu de ce zâmbeşti? — Mereu am fost curios să văd cum eşti. — Nu am avut niciodată şansa să fiu cum sunt – exceptând seara asta. — Locuieşti aici singur, în felul ăsta, la mile depărtare de tot? Wyatt arătă către geam. — Sunt la câţiva paşi de tot. — Cum rămâne cu oamenii? — Am camere de oaspeţi pentru genul de oameni care vin să mă vadă pentru afaceri. Vreau cât se poate de multe mile între mine şi toţi ceilalţi oameni. Se aplecă pentru a le reumple paharele cu vin. — Hank, de ce nu te muţi în Colorado? La naiba cu New York şi cu litoralul estic! Asta e capitala renascentismului. A doua Renaştere – nu a picturilor de ulei şi a catedralelor, ci a sondelor de petrol, a centralelor energetice şi a locomotivelor făcute din metal Rearden. Au avut parte de Era de Piatră şi de Era metalelor, iar acum o vor numi Era metalului Rearden – pentru că nu există nicio limită pentru ceea ce metalul tău a făcut să fie posibil. — Voi cumpăra câteva mile pătrate în Pennsylvania, spuse Rearden. Cele din jurul uzinelor mele. Ar fi fost mai ieftin să fi construit o filială aici, după cum voiam, dar ştii de ce nu pot – şi la naiba cu ei! O să-i înving oricum. Voi extinde uzinele – iar dacă ea poate să-mi ofere trei zile de rulare de marfare spre Colorado, intru în competiţie cu tine pentru viitoarea capitală a Renaşterii. — Dă-mi un an, spuse Dagny, de rulat trenuri pe linia John Galt, dă-mi timp să pun pe picioare sistemul Taggart – şi îţi voi oferi trei zile de rulare de marfare, pe o cale ferată din metal Rearden, de la un ocean la altul! — Cine a spus cândva că are nevoie de un punct de sprijin? spuse Ellis Wyatt. Dămi o prioritate de trecere neobstrucţionată şi le voi arăta cum să mişte Pământul! Se întrebă ce-i plăcea la sunetul râsului lui Wyatt. Vocile lor, chiar şi a ei, aveau o tonalitate pe care nu o mai auzise până acum. Când se ridicară de la masă, a fost şocată să observe că lumânările erau singura sursă de iluminat din cameră; se simţise de parcă stătuse într-o lumină violentă. — 253 —

Ellis Wyatt îşi ridică paharul, se uită la feţele lor şi spuse: — În cinstea lumii, aşa cum pare ea a fi acum! Şi-a golit paharul dintr-o singură mişcare. Auzi bubuitul paharului spărgându-se de perete în aceeaşi clipă în care văzu mişcarea – de la arcuirea corpului său la destinderea braţului său, apoi la violenţa teribilă a mâinii sale care aruncă paharul prin cameră. Nu era gestul convenţional al celebrării, ci era gestul unei furii rebele, gestul furios care e mişcarea ca substituent al unui ţipăt de durere. — Ellis, şopti ea, care e problema? Se întoarse şi o privi. Cu aceeaşi iuţeală violentă, ochii îi erau limpezi, faţa îi era calmă; ce a speriat-o a fost să-l vadă zâmbind blând. — Îmi pare rău, spuse el. Nu contează. O să încercăm să ne imaginăm că va dura. Pământul era pătat de lumina lunii atunci când Wyatt îi conduse la al doilea etaj al casei pe o scară exterioară, în galeria deschisă spre care dădeau uşile camerelor oaspeţilor. Le-a urat noapte bună, iar ei îi auziră paşii îndepărtându-se pe scări. Lumina lunii părea să filtreze sunetele la fel cum filtra culoarea. Paşii s-au pierdut în depărtare, iar atunci când au încetat, liniştea avea calitatea unei solitudini care durase mult timp, ca şi cum nu ar mai fi fost nicio persoană în imediata apropiere. Nu s-a îndreptat către uşa camerei ei. El nu se mişca. La nivelul tălpilor lor nu se afla nimic decât o balustradă subţire şi o bucată de spaţiu. Armături ascuţite coborau, cu umbre ce imitau urmele de oţel ale sondelor petroliere, încrucişându-se brusc, linii negre peste petece de piatră încinsă. Câteva lumini, albe şi roşii, tremurau în aer, ca picăturile de ploaie prinse pe colţurile grinzilor de oţel. În depărtare, trei picături mici erau verzi, aliniate de-a lungul căii ferate Taggart. După ele, la capătul spaţiului, la baza unei curbe albe, atârna un dreptunghi împânzit care era podul. Simţi un ritm fără sunet sau mişcare, o senzaţie de tensiune pulsantă, ca şi cum roţile trenului John Galt încă s-ar mai fi învârtit. Încet, ca răspuns şi ca împotrivire a unei chemări nevorbite, se întoarse ca să-l privească. Privirea pe care o văzu pe faţa lui o făcu să-şi dea seama pentru prima dată că ea ştiuse că acesta va fi sfârşitul călătoriei. Acea privire nu era aşa cum erau învăţaţi bărbaţii s-o arate, nu era vorba de muşchi relaxaţi, de buze pline de dorinţă şi de o foame lipsită de raţiune. Liniile feţei sale erau trase ferm, oferindu-i o puritate stranie, o precizie ageră a formei, făcând-o curată şi tânără. Gura lui alcătuia o linie serioasă, buzele erau uşor trase înăuntru, evidenţiind conturul formei lor. Doar ochii îi erau înceţoşaţi, pleoapele lor inferioare umflate şi ridicate, privirea lor absorbită de ceea ce părea a fi ură şi durere. Şocul deveni o amorţeală ce se întindea prin corpul ei; simţi o presiune puternică în gât şi în stomac; nu era conştientă de nimic decât de o convulsie subită, care o împiedica să respire. Dar ceea ce simţea, fără cuvinte pentru asta, era: Da, Hank, da, acum, pentru că face parte din aceeaşi bătălie, într-un fel pe care eu nu-l pot numi… — 254 —

pentru că este fiinţa noastră, împotriva lor… capacitatea noastră extraordinară, pentru care ne torturează, capacitatea de a fi fericiţi… Acum, în felul acesta, fără cuvinte sau întrebări… pentru că o vrem… Era ca un gest de ură, ca lovitura tăioasă a unui bici învăluindu-i corpul: îi simţi mâinile în jurul ei, îşi simţi picioarele trase lângă el şi pieptul lăsat pe spate sub apăsarea pieptului său, gura lui pe a ei. Mâna ei se mişcă de la umerii lui la talie, la picioare, eliberând dorinţa nemărturisită a fiecărei părţi din ea atingând-o pe a lui. Când şi-a desprins gura de a lui, râdea fără niciun sunet, în semn de triumf, ca şi cum ar fi spus: „Hank Rearden – austerul, inaccesibilul Hank Rearden al biroului ascetic, al întâlnirilor de afaceri, al negocierilor aspre – ţi le aduci aminte acum? – mă gândesc la asta acum, pentru satisfacţia de a şti că te-am adus aici”. El nu zâmbea, faţa lui era fermă, era faţa unui duşman, i-a smucit capul şi i-a apucat din nou gura, ca şi cum i-ar fi făcut o rană. L-a simţit tremurând şi se gândi că acesta e genul de suspin pe care voise să-l smulgă de la el – abandonul prin reziduurile rezistenţei lui torturate. Totuşi, ştia, în acelaşi timp, că triumful era al lui, că râsul ei era tributul plătit lui, că ostilitatea ei însemna supunere, că scopul întregii ei puteri violente era doar ca să-i facă lui victoria mai glorioasă – îi ţinea corpul lipit de al ei, ca şi cum ar fi subliniat dorinţa lui de a o lăsa să ştie că ea era acum doar o unealtă pentru satisfacerea dorinţelor sale, iar victoria lui, ştia, era dorinţa ei de a-l lăsa să o reducă la doar atât. Orice aş fi, se gândi ea, orice mândrie personală aş avea, mândria curajului meu, a muncii mele, a minţii şi a libertăţii mele – asta e ceea ce-ţi ofer pentru plăcerile trupului tău, asta e ceea ce vreau să foloseşti, – şi faptul că vrei să te foloseşti este cea mai mare recompensă pe care o pot primi. Luminile ardeau în cele două camere din spatele lor. O apucă de încheietură şi o trânti în interiorul camerei sale, făcând gestul să-i spună că nu avea nevoie de vreun semn de încuviinţare sau de rezistenţă. Încuie uşa, privindu-i chipul. Stând dreaptă, uitându-se în ochii lui, îşi întinse mâna către lampa de pe măsuţă şi o stinse. El se apropie. Aprinse înapoi lumina, cu o singură mişcare dispreţuitoare din încheietură. Îl văzu zâmbind pentru prima dată, un zâmbet lent, zeflemitor, senzual, care accentua scopul acţiunilor sale. O ţinea pe jumătate întinsă pe pat, îi smulgea hainele de pe ea, în timp ce faţa ei era lipită de el, gura ei mişcându-se în jos pe linia gâtului său, în jos pe umeri. Ştia că fiecare gest al dorinţei ei pentru el îl lovea ca un pumn, că exista un fior de furie sceptică în el, cu toate acestea, ştia că niciun gest nu-i va satisface lăcomia pentru fiecare dovadă de dorinţă din partea ei. Stătea privindu-i de sus trupul gol, se aplecă, ea îi auzi vocea – era mai mult o declaraţie de triumf plin de dispreţ decât o întrebare: — Vrei? Răspunsul ei a fost mai mult un gâfâit decât un cuvânt, ochii ei erau închişi, gura — 255 —

deschisă: — Da. Ştia că ceea ce simţea pe pielea mâinilor era materialul cămăşii lui, ştia că buzele pe care le simţea pe gura ei erau ale lui, dar în restul corpului ei nu era nicio distincţie între fiinţa lui şi a ei, aşa cum nu exista nicio barieră între trup şi suflet. Prin toţi paşii anilor din urma lor, paşii pe un drum ales prin curajul unei unice loialităţi: dragostea lor pentru existenţă, ales în conştiinţa faptului că nimic nu va fi de la sine, că omul trebuie să-şi facă propria dorinţă şi propria îndeplinire, prin paşii de modelare a metalului, a şinelor şi a locomotivelor – ei s-au mişcat prin puterea gândului că omul remodelează pământul pentru plăcerea lui, că spiritul omului dă sens materiei neînsufleţite, plăsmuind-o astfel încât să servească ţelului ales. Drumul i-a dus întrun moment în care, ca răspuns pentru cele mai mari valori ale unuia, într-o admiraţie care nu poate să fie exprimată prin altă formă de tribut, spiritul unuia îşi face trupul să devină tribut, remodelându-l – ca dovadă, ca sancţiune, ca răsplată – într-o singură senzaţie de o aşa intensitate că nicio altă sancţiune a existenţei sale nu e necesară. El îi auzi geamătul din respiraţie, ea simţi tremurul corpului său, în acelaşi moment.

Capitolul IX Sacrul şi profanul Ea s-a uitat la benzile strălucitoare de pe pielea braţului ei, care îl acopereau, din loc în loc, ca nişte brăţări, de la încheietura mâinii până la umăr. Erau fâşii de lumină de la jaluzelele geamului unei încăperi străine. A văzut o vânătaie deasupra cotului ei, cu pete închise la culoare care fuseseră sânge. Braţul ei stătea pe pătura care îi acoperea corpul, îşi simţea picioarele şi şoldurile, dar restul corpului rămăsese doar o senzaţie de uşor, de parcă era întins liniştit într-un loc care arăta ca o cuşcă făcută din raze de soare. Întorcându-se spre el, s-a gândit: de la răceala lui, de la felul lui de a fi, o formalitate închisă în sticlă, de la mândria lui de a fi făcut să nu simtă nimic – la asta, la Hank Rearden, aflat în pat lângă ea, după ore în şir de o violenţă despre care nu puteau să vorbească acum, nici în cuvinte, nici la lumina zilei, dar care era în ochii lor, atunci când se uitau unul la celălalt, pe care voiau să o pomenească, să o accentueze, să o arunce unul spre celălalt. El a văzut faţa unei fete tinere, buzele ei schiţând un zâmbet, de parcă starea ei naturală era una în care strălucea, o şuviţă de păr căzând peste obrazul ei, până la curba umărului gol, ochii ei uitându-se la el de parcă era gata să accepte orice ar fi dorit să spună, aşa cum ar fi fost pregătită să accepte şi orice ar fi vrut el să facă. S-a întins şi a mutat şuviţa de păr de pe obrazul ei, precaut, de parcă era fragilă. A — 256 —

reţinut-o cu vârfurile degetelor şi s-a uitat la faţa ei. Apoi degetele i s-au încleştat brusc în părul ei şi el a ridicat şuviţa de păr până la buze. Felul în care îşi apăsa buzele pe ea era tandreţe, dar felul în care o ţineau degetele lui era disperare. S-a aruncat înapoi pe pernă şi a rămas nemişcat, ochii îi erau închişi. Faţa lui părea tânără, liniştită. Văzând-o pentru un moment fără urme de tensiune, a realizat dintr-odată cantitatea de nefericire pe care el o suporta; dar a trecut acum, s-a gândit ea, s-a terminat. S-a ridicat fără să se uite la ea. Faţa lui era lipsită de expresie şi închisă din nou. Şi-a ridicat hainele de pe podea şi a început să se îmbrace, stând în mijlocul camerei, pe jumătate întors cu spatele spre ea. Se purta nu de parcă ea n-ar fi fost prezentă, ci de parcă nu conta că ea e prezentă. Mişcările lui în timp ce-şi încheia cămaşa, în timp ce-şi încheia cureaua de la pantalonii largi aveau precizia rapidă a unei sarcini în desfăşurare. S-a lăsat pe spate pe pernă, uitându-se la el, bucurându-se să-l vadă mişcându-se. Îi plăceau pantalonii largi şi tricoul gri – mecanicul specialist la linia John Galt, s-a gândit ea, în fâşii de lumină şi umbră, ca un deţinut după gratii. Dar nu mai erau gratii, erau crăpăturile unui zid pe care linia John Galt l-a spart, avertismentul în avans a ceea ce avea să-i aştepte afară, dincolo de jaluzele; s-a gândit la călătoria de întoarcere, pe noua cale ferată, cu primul tren din Wyatt Junction – călătoria înapoi spre biroul ei din clădirea Taggart, şi la toate lucrurile care acum aşteptau să fie câştigate de ea, dar era mai bine să lase asta să aştepte, nu voia să se gândească la asta, se gândea la prima atingere a gurii lui cu a ei – putea să o simtă, să o păstreze pentru un moment, când nimic altceva nu mai conta; a zâmbit provocator la fâşiile de cer de după jaluzele. — Vreau să ştii. Stătea lângă pat, îmbrăcat, uitându-se la ea. Vocea lui o pronunţase cu precizie, cu mare claritate şi fără nicio inflexiune. S-a uitat la el ascultătoare. El a spus: — Ceea ce simt pentru tine este dispreţ. Dar nu e nimic, comparativ cu dispreţul pe care-l simt faţă de mine însumi. Nu te iubesc. Nu am iubit niciodată pe nimeni. Te-am dorit din primul moment în care te-am văzut. Te-am dorit în acelaşi fel în care cineva doreşte o curvă – cu acelaşi motiv şi în acelaşi scop. Am petrecut doi ani blestemândumă, pentru că am crezut că eşti deasupra oricărui fel de dorinţă. Nu eşti. Eşti un animal la fel de ordinar ca şi mine. Ar trebui să detest faptul că am descoperit asta. Dar nu o fac. Ieri aş fi omorât pe oricine îmi spunea că ai fi capabilă să faci ce a trebuit eu să fac. Astăzi, mi-aş da viaţa să nu las să fie altfel, să nu fii altceva decât curva care eşti. Toată grandoarea pe care am văzut-o în tine nu aş da-o la schimb pentru obscenitatea talentului tău pentru senzaţia animală de plăcere. Am fost două fiinţe umane extraordinare, tu şi cu mine, mândre de puterea noastră, nu-i aşa? Ei bine, asta este tot ce a mai rămas din noi – şi nu vreau nicio autoamăgire în legătură cu asta. — 257 —

A vorbit lent, de parcă îşi bătea joc de propriile cuvinte. Nu era nicio urmă de emoţie în vocea lui, doar încercarea fără viaţă de a face un efort; nu era tonul dorinţei unui om de a vorbi, dar urâtul şi chinuitul sunet al obligaţiei. — Mi se părea onorabil faptul că nu voi avea niciodată nevoie de nimeni. Am nevoie de tine. Faptul că mereu am acţionat potrivit convingerilor mele era mândria mea. Am cedat unei dorinţe pe care o detestam. Este o dorinţă care mi-a redus mintea, voinţa, fiinţa, puterea de a exista la o dependenţă abjectă faţă de tine – nici măcar nu faţă de Dagny Taggart pe care o admiram, dar faţă de corpul tău, de mâinile tale, de gura ta şi de puţinele secunde ale unei convulsii a muşchilor tăi. Niciodată nu mi-am încălcat cuvântul. Acum am încălcat un jurământ pe care l-am făcut pe viaţă. Nu am comis niciodată o faptă care trebuie ascunsă. Acum trebuie să mint, să mă furişez, să mă ascund. Orice am vrut, am fost liber să-l declar cu voce tare şi să-l primesc în văzul întregii lumi. Acum, singura mea dorinţa e una pe care detest să o menţionez până şi mie însumi. Dar este singura mea dorinţă. O să te am pe tine – aş renunţa la tot ce deţin pentru aceasta, la fabrici, la metal, realizarea vieţii mele. O să te am pe tine la un preţ cu mult mai mare decât preţul vieţii mele: cu preţul respectului de sine – şi vreau să ştii asta. Nu vreau nicio prefăcătorie, nicio eschivare, nicio indulgenţă tăcută, cu natura acţiunilor noastre rămasă fără nume. Nu vreau nicio prefăcătorie legată de iubire, valoare, loialitate sau respect. Nu vreau nicio fărâmă de onoare rămasă pentru noi, să ne ascundem după ea. Niciodată nu am implorat milă. Am ales să fac asta – şi o accept ca atare – şi nu există nicio culme a virtuţii la care nu aş renunţa pentru aceasta. Acum, dacă vrei să mă plesneşti, dă-i bătaie. Mi-aş dori să faci asta. Ea a ascultat, şezând dreaptă, ţinându-şi pătura adunată până la gât, ca să-şi acopere corpul. La început, îi văzuse ochii făcându-se negri, şocată, nevenindu-i să creadă. Apoi i se păru că ascultă cu atenţie mai mare, dar văzând mai mult decât faţa lui, deşi ochii ei erau fixaţi pe aceasta. Ea părea că studiază concentrată o revelaţie cu care nu se mai confruntase până acum. El se simţea de parcă o rază de lumină devenise mai puternică pe faţa lui, pentru că-i vedea reflecţia pe faţa ei, în timp ce-l privea; a văzut şocul dispărând, apoi mirarea; a văzut că pe faţa ei se aşternuse o seninătate ciudată, care părea liniştită şi strălucitoare în acelaşi timp. Când s-a oprit, ea a izbucnit în hohote de râs. Şocul pentru el fusese că nu auzea niciun fel de furie în râsul ei. Râdea natural, cu uşurinţă, într-un amuzament fericit, pentru a se descărca, nu aşa cum râde cineva la soluţia unei probleme, ci la descoperirea că nu a existat niciodată o problemă. Şi-a aruncat pătura cu o mişcare tensionată şi voluntară a mâinii. S-a ridicat în picioare. Şi-a văzut hainele pe podea şi le-a aruncat de-o parte. Stătea în faţa lui, dezbrăcată. A spus: — Te vreau, Hank. Sunt mult mai animalică decât crezi. Te-am vrut din primul moment în care te-am văzut – şi singurul lucru de care îmi e ruşine este că nu am ştiut-o. Nu am ştiut de ce, timp de doi ani, cele mai minunate momente pe care le-am — 258 —

trăit au fost în biroul tău unde puteam să-mi ridic capul şi să mă uit la tine. Nu ştiam ce simţeam în prezenţa ta, nici motivul. Ştiu acum. Asta este tot ce vreau, Hank. Te vreau pe tine la mine în pat – şi ai scăpat de mine în restul timpului. Nu trebuie să te prefaci – să nu te gândeşti la mine, să nu simţi, să nu-ţi pese; nu vreau mintea ta, voinţa ta, fiinţa ta sau sufletul tău, atâta timp cât vei veni la mine pentru acea dorinţă, cea mai de jos, pe care o ai. Sunt un animal care nu vrea altceva decât senzaţia de plăcere pe care tu o dispreţuieşti – dar o vreau de la tine. Tu ai renunţa la orice virtute importantă pentru ea, în timp ce eu – eu nu am la ce să renunţ. Nu caut nimic şi nu doresc să ating nimic. Sunt atât de josnică încât aş da la schimb cea mai frumoasă imagine din lume pentru imaginea figurii tale în cabina unei locomotive. Şi dacă aş vedea asta, nu aş fi capabilă să fiu indiferentă. Nu trebuie să te temi că eşti dependent de mine acum. Eu sunt cea care depinde de orice moft de al tău. Poţi să mă ai oricând doreşti, oriunde şi în orice condiţii. Ai numit asta obscenitate a talentului meu? Aşa cum este, îţi dă o mai mare putere asupra mea decât orice proprietate pe care o deţii. Poţi să mă foloseşti cum vrei tu, nu mi-e frică s-o recunosc – nu am nimic de protejat în faţa ta şi nimic de păstrat. Crezi că asta e o ameninţare pentru realizarea ta, dar nu este pentru a mea. O să stau la biroul meu şi o să lucrez şi, când lucrurile din jurul meu o să devină greu de suportat, o să mă gândesc că o să fiu în patul tău în noaptea aceea, ca recompensă. Ai numit-o depravare? Sunt mult mai depravată decât tine: tu o ţii ca pe o vină şi eu – ca pe o mândrie. Sunt mult mai mândră de ea decât de orice am făcut, mult mai mândră decât de construcţia liniei. Dacă mi s-ar cere să-mi numesc cea mai mare realizare, aş spune: „M-am culcat cu Hank Rearden. Am meritat-o”. Când a aruncat-o pe pat, corpurile lor s-au întâlnit ca două sunete care s-au spart unul de celălalt în aerul încăperii: sunetul geamătului lui chinuit şi cel al râsului ei. *** Ploaia era invizibilă în întunericul străzilor, dar atârna ca franjurile strălucitoare ale unui abajur sub lumina din colţ. Căutându-se prin buzunare, James Taggart a descoperit că şi-a pierdut batista. A înjurat nu foarte tare, cu o maliţiozitate plină de resentimente, de parcă pierderea, ploaia şi faptul că-i era frig la cap alcătuiau conspiraţia personală a cuiva împotriva lui. Era un strat subţire de noroi pe trotuare; el a simţit o substanţă lipicioasă sub tălpi şi un curent trecându-i pe la guler. Nu voia nici să meargă, nici să se oprească. Nu avea niciun loc unde să meargă. Plecând de la birou, după întâlnirea cu Consiliul director, a realizat brusc că nu mai avea alte întâlniri, că avea o seară lungă în faţa lui şi pe nimeni care să-l ajute săşi omoare timpul. Primele pagini ale ziarelor strigau despre triumful liniei John Galt, radiourile strigaseră ieri şi toată noaptea. Numele lui Taggart Transcontinental era peste tot în ştirile principale pe tot continentul, ca şi ruta lui, şi a zâmbit ca răspuns — 259 —

la felicitări. A zâmbit, s-a aşezat în capul unei mese lungi, la întâlnirea Consiliului, în timp ce directorii vorbeau despre creşterea acţiunilor Taggart pe piaţa bursei, în timp ce ei au cerut precauţi să vadă înţelegerea cu sora lui – pentru orice eventualitate, au spus ei – şi au spus că era în regulă, că era incontestabilă, nu era niciun dubiu că va trebui să cedeze linia pentru Taggart Transcontinental, au vorbit despre viitorul lor măreţ şi despre recunoştinţa pe care compania i-o datora lui James Taggart. Se plimba cu capul în pământ, un strop de ploaie îi înţepa pielea de pe gât din când în când. Se uita în altă direcţie ori de câte ori trecea pe lângă un stand de ziare. Ziarele păreau că strigă către el numele liniei John Galt şi numele altcuiva, pe care nu voia să-l audă: Ragnar Danneskjöld. Un vapor plecat spre Republica Populară Norvegia cu o încărcătură importantă de maşini-unelte fusese capturat de Ragnar Danneskjöld noaptea trecută. Povestea aceasta l-a deranjat într-un mod foarte personal pe care nu-l putea explica. Sentimentul părea să aibă ceva în comun cu lucrurile pe care le simţise pentru linia John Galt. Se întâmplă pentru că a răcit, s-a gândit; nu s-ar fi simţit în felul ăsta dacă nu avea o răceală; un om nu putea să fie în cea mai bună formă când era răcit; ce-ar fi putut face? Ce se aşteptau să facă în seara asta, să cânte şi să danseze? A trântit nervos întrebarea către juriul necunoscut al stării sale de spirit fără niciun martor. A scotocit după batista lui din nou şi a decis că mai bine s-ar opri undeva să cumpere un pachet de batiste de hârtie. De-a lungul pieţei care, mai demult, fusese un cartier agitat, a văzut geamurile luminate ale unui magazin de chilipiruri, încă deschis, din fericire, la ora asta târzie. Uite încă unul care va da faliment curând, s-a gândit în timp ce trecea de partea cealaltă a pieţei; gândul îi aduse satisfacţie. Era o lumină orbitoare înăuntru, câteva vânzătoare obosite împrăştiate pe la tejghele şi scârţâitul unei plăci de patefon care mergea pentru un singur client care stătea apatic într-un colţ. Muzica înghiţi notele stridente ale vocii lui Taggart: a cerut şerveţele pe un ton care insinua că vânzătoarea era responsabilă pentru răceala lui. Fata s-a întors către raftul din spatele ei, dar s-a răsucit să arunce o privire la faţa lui. A luat un pachet, dar s-a oprit, ezitând, studiindu-l cu o curiozitate neobişnuită. — Sunteţi cumva James Taggart? întrebă ea. — Da! a izbucnit el. De ce? — O! Rămăsese fără aer ca un copil în faţa unor artificii; se uita la el cu o privire pe care el o considera rezervată doar starurilor de cinema. — V-am văzut fotografia în ziar azi dimineaţă, domnule Taggart, a spus ea foarte rapid, o uşoară emoţie s-a văzut pe faţa ei, dar a dispărut repede. Spunea ce realizare incredibilă este şi cum dumneavoastră aţi făcut totul, numai că n-aţi vrut să se afle. — O, a spus Taggart. Zâmbea. — Arătaţi exact ca în fotografie, a spus ea surprinsă, şi a adăugat: Cine s-ar fi — 260 —

gândit? Dumneavoastră venind aici, în persoană! — Nu ar trebui să vin? Tonul lui era uşor amuzat. — Adică, toată lumea vorbeşte despre asta, întreaga ţară, şi dumneavoastră sunteţi omul care a făcut-o – şi sunteţi aici! N-am mai văzut niciodată o persoană importantă. N-am fost niciodată atât de aproape de ceva important, adică de nicio ştire de ziar. Nu mai avusese niciodată experienţa în care să vadă că prezenţa lui dă culoare unui loc atunci când intră: fata nu mai arăta obosită, de parcă magazinul de chilipiruri devenise o scenă dramatică şi minunată. — Domnule Taggart, este adevărat ce au spus despre dumneavoastră în ziar? — Ce au spus? — Despre secretul dumneavoastră. — Ce secret? — Păi, au spus că, atunci când toată lumea se certa în legătură cu podul dumneavoastră, dacă va rezista sau nu, nu v-aţi certat cu ei, aţi luat-o doar înainte, pentru că ştiaţi că va rezista, atunci când nimeni altcineva nu voia să creadă asta – aşa că linia a fost un proiect Taggart şi dumneavoastră aţi fost spiritul îndrumător din culise, dar aţi ţinut asta în secret, pentru că nu v-a interesat dacă primiţi credit sau nu pentru asta. Văzuse copiile multiplicate ale comunicatului pregătit de departamentul său de relaţii publice. — Da, a spus el, este adevărat. Felul în care s-a uitat la el l-a făcut să simtă că întradevăr era. — A fost minunat din partea dumneavoastră, domnule Taggart. — Întotdeauna vă amintiţi atât de bine şi cu atâtea detalii ceea ce citiţi în ziare? — Da, cred că da – toate lucrurile interesante. Era o spontaneitate proaspătă în vocea şi în mişcările ei. Avea un păr cârlionţat maro cu tente de roşu, ochi mari, câţiva pistrui pe podeţul nasului cârn. S-a gândit că, dacă cineva ar observa faţa ei, ar spune că e atrăgătoare, dar nu era niciun motiv special pentru a fi observată. Era o faţă drăguţă şi comună, mai puţin privirea alertă, de o curiozitate nerăbdătoare, o privire care se aştepta ca lumea să ascundă un secret după fiecare colţ. — Domnule Taggart, cum este să fii un om grozav? — Cum este să fii o copilă? Ea a râs. — Ei, minunat! — Atunci stai mai bine decât mine. — O, cum puteţi să spuneţi aşa… — Poate că eşti norocoasă că nu ai nimic de a face cu marile evenimente din ziare. Mari. Ce e mare oricum? — Păi… important. — Ce e important? — 261 —

— Dumneavoastră sunteţi cel care trebuie să-mi spună, domnule Taggart. — Nimic nu este important. Ea s-a uitat la el nevenindu-i să creadă. — Dumneavoastră, dintre toţi oamenii, spunând asta în noaptea aceasta, dintre toate celelalte nopţi! — Nu mă simt minunat deloc, dacă asta este ceea ce vrei să ştii. Niciodată nu m-am simţit mai puţin minunat. Era suprins să o vadă studiindu-i faţa cu o privire îngrijorată pe care nimeni nu i-o mai acordase până atunci. — Sunteţi extenuat, domnule Taggart, a spus ea cu seriozitate. Spuneţi-le să se ducă dracului. — Cui? — Oricui vă supără. Nu este bine. — Ce nu e bine? — Că vă simţiţi aşa. Aţi trecut prin multe, dar aţi pus capac la toate, aşa că trebuie să vă simţiţi bine acum. Meritaţi asta. — Şi cum propui să mă simt bine? — O, nu ştiu. Dar credeam că o să sărbătoriţi în noaptea asta, o petrecere cu toate persoanele importante, şi şampanie, şi lucruri pe care să le primiţi, cum ar fi chei ale oraşelor, o petrecere aşa, distinsă – în loc să vă plimbaţi singur, cumpărând batiste de hârtie, dintre toate lucrurile stupide! — Mai bine dă-mi şerveţelele alea, înainte să le uit de tot, a spus el, întinzându-i o monedă, cât despre petrecerea distinsă, te-ai gândit că poate nu vreau să văd pe nimeni în seara asta? A cântărit întrebarea, serioasă. — Nu, a spus, nu m-am gândit la asta. Dar văd de ce nu aţi vrea. — De ce? Era o întrebare la care el nu avea niciun răspuns. — Nimeni nu este îndeajuns de bun pentru dumneavoastră, domnule Taggart, a răspuns ea simplu, nu ca o linguşire, ci doar aşa. — Asta e ceea ce crezi? — Nu cred că-mi plac oamenii foarte mult, domnule Taggart. Majoritatea dintre ei, nu. — Nici mie. Niciunul. — Am crezut că un bărbat ca dumneavoastră… nu ştiţi cât de răi pot fi şi cum încearcă să te calce în picioare şi să se urce în spatele tău, dacă îi laşi. Credeam că marii oameni pot să se îndepărteze de ei şi să nu trebuiască să fie pişcaţi de purici mereu, dar poate că am greşit. — Cum adică, pişcaţi de purici? — O, e doar ceva ce îmi spun când lucrurile devin complicate – că trebuie să îmi croiesc drum undeva unde nu o să mă simt pişcată ca de purici de tot felul de păduchi — 262 —

– dar poate că e la fel peste tot, numai că puricii devin mai mari. — Mult mai mari. A rămas tăcută, de parcă se gândea la ceva. — E amuzant, a spus cu tristeţe, gândindu-se la ceva. — Ce e amuzant? — Am citit o carte care zicea că oamenii mari sunt mereu nefericiţi şi, cu cât sunt mai mari, sunt tot mai nefericiţi. Nu avea niciun sens pentru mine. Dar poate că este adevărat. S-a uitat în altă direcţie, faţa ei fiind tulburată. — De ce te îngrijorezi atât de mult pentru oamenii mari? a întrebat el. Ce eşti tu, vreun fel de persoană care venerează eroi? Ea s-a întors să se uite la el şi el a văzut lumina unui zâmbet interior, în timp ce faţa ei a rămas gravă şi sobră; era cea mai elocventă şi personală privire care îi fusese adresată vreodată, în timp ce ea răspunse cu o voce scăzută şi impersonală: — Domnule Taggart, ce altceva este de admirat? Un sunet ţiuitor, care nu era nici clopot, nici sonerie, s-a auzit dintr-odată şi a continuat să se audă cu o insistenţă care te călca pe nervi. Ea şi-a scuturat capul, de parcă o trezise sunetul unui ceas cu alarmă, apoi a căscat. — E timpul să închidem, domnule Taggart, a spus ea plină de regret. — Du-te şi ia-ţi pălăria – te aştept afară, a spus el. Ea se holbă la el de parcă, dintre toate posibilităţile vieţii, aceasta era aceea pe care mereu a considerat-o de neconceput. — Fără glumă? a întrebat în şoaptă. — Fără glumă. Ea s-a întors şi a fugit ca fulgerul către uşa de la camera angajaţilor, uitând de tejgheaua ei, de treburile ei şi de grija tuturor femeilor de a nu arăta niciodată nerăbdare atunci când acceptă invitaţia unui bărbat. El a stat şi s-a uitat la ea un moment, ochii lui s-au îngustat. Nu putea să dea nume sentimentului dinăuntrul lui – a nu-şi identifica emoţiile era singura regulă pe care şi-o fixase în viaţă; el doar simţea ceva – şi acest sentiment era plăcut, singurul lucru pe care dorea să-l ştie. Dar sentimentul era produsul unui gând căruia nu voia să-i dea glas. Cunoscuse adesea fete din clase inferioare, care puneau în scenă un număr rapid, prefăcându-se că îl admiră, lăsând afară o linguşeală lipsită de gust cu un scop evident; nici nu-i plăceau, nici nu-i displăceau; găsise un amuzament plictisitor în compania lor şi le dăduse statutul de egale ale lui într-un joc pe care el îl considerase în regulă pentru ambii jucători. Această fată era diferită. Cuvintele nerostite din mintea lui erau: „A naibii prostuţă, chiar vorbeşte serios”. Faptul că o aşteptase nerăbdător, cât a stat în ploaie pe trotuar, faptul că era singura persoană de care avea nevoie în seara asta nu i se păruse o contradicţie. Nu — 263 —

dăduse nume nevoii lui. Nevoia pe care nu o numise şi pe care nu o rostise nu putea să se ciocnească într-o contradicţie. Când a ieşit, a observat o combinaţie neobişnuită între timiditatea ei şi faptul că-şi ţinea mereu capul sus. Purta o haină de ploaie urâtă, urâţită de o adunătură de bijuterii pe rever, şi o pălărie micuţă făcută din flori de pluş, plasate provocator printre buclele ei. În mod ciudat, faptul că-şi ţinea capul sus făcea ca vestimentaţia ei să pară atrăgătoare; scotea în evidenţă cât de bine ştia să poarte până şi lucrurile acelea. — Vrei să vii la mine acasă şi să bem ceva împreună? a întrebat el. Ea a dat din cap tăcută, în mod solemn, de parcă nu avea destulă încredere în ea încât să găsească cuvintele potrivite pentru a accepta invitaţia. Apoi a spus, fără să se uite la el, parcă doar pentru ea: — Nu voiai să vezi pe nimeni în seara asta, dar vrei să mă vezi pe mine… Nu mai auzise un ton atât de solemn în vocea nimănui. A fost tăcută cât a stat lângă el în taxi. Se uita la zgârie-nori. După o vreme a spus: — Am spus că lucruri ca astea se întâmplă în New York, dar nu m-am gândit niciodată că o să mi se întâmple mie. — De unde vii? — Buffalo. — Ai familie? Ezită. — Presupun. În Buffalo. — Cum adică presupui? — I-am părăsit. — De ce? — M-am gândit că, dacă vreau să ajung vreodată undeva, trebuie să mă îndepărtez de ei, de tot. — De ce? Ce s-a întâmplat? — Nimic nu s-a întâmplat. Şi nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Asta nu puteam să suport. — Cum adică? — Păi, ei… ei bine, cred că trebuie să vă spun adevărul, domnule Taggart. Bătrânul meu tată nu a fost niciodată bun de nimic, şi mamei nu-i păsa dacă este sau nu bun de ceva, şi m-am săturat să mă tot arăt singura dintre cei şapte care era în stare să păstreze o slujbă, şi restul din ei mereu fără noroc, într-un fel sau altul. M-am gândit că, dacă nu scap, mă prinde şi pe mine – şi voi putrezi de tot, ca toţi ceilalţi. Aşa că mi-am cumpărat un bilet de tren într-o zi şi am plecat. Nu am spus la revedere. Nici măcar nu ştiau că plec. A scos un chicotit delicat şi surprins, gândindu-se la ceva. — Domnule Taggart, a spus ea, a fost un tren Taggart. — Când ai venit aici? — Acum şase luni. — 264 —

— Şi eşti doar tu? — Da, a spus ea fericită. — Ce voiai să faci? — Păi, ştiţi dumneavoastră – să devin cineva, să ajung undeva. — Unde? — O, nu ştiu, dar… oamenii fac lucruri în lumea pe care am văzut-o eu în fotografiile cu New Yorkul şi m-am gândit – a arătat spre clădirile imense de dincolo de picăturile de ploaie de pe geamul taxiului – m-am gândit: cineva a construit clădirile acelea, nu a stat şi s-a plâns că bucătăria e murdară, şi curge din acoperiş, şi canalul e înfundat, şi e o lume nenorocită şi… domnule Taggart – şi-a scuturat capul din pricina unui fior şi s-a uitat direct la el – eram săraci lipiţi pământului şi nu dădeau doi bani pe asta. Nici măcar cât să ridice un deget. Nici măcar cât să golească coşul de gunoi. Şi femeia de vizavi spunea că e de datoria mea să-i ajut, spunea că nu contează ce o să ajung eu, sau ea, sau oricare dintre noi, pentru că, oricum, ce putem face? Dincolo de sclipirea din ochii ei, văzuse ceva înăuntrul ei care era rănit şi dificil. — Nu vreau să vorbesc despre ei, a spus. Nu cu dumneavoastră. Asta e – să vă întâlnesc pe dumneavoastră, adică – asta e ceea ce ei nu au putut să aibă. Asta e ceea ce nu vreau să împart cu ei. Este al meu, nu al lor. — Câţi ani ai? — Nouăsprezece. Când s-a uitat la ea în lumina sufrageriei lui, s-a gândit că ar arăta mai bine dacă ar mânca ceva; părea prea slabă pentru înălţimea şi structura oaselor ei. Purta o rochie neagră, micuţă şi ponosită, pe care încerca să o camufleze cu brăţările de plastic, de proastă calitate, care-i zdrăngăneau la încheietură. Stătea şi se uita la camera lui de parcă era un muzeu unde nu avea voie să atingă nimic şi trebuia să memoreze totul cu veneraţie. — Cum te cheamă? a întrebat el. — Cherryl Brooks. — Aşază-te. A amestecat băuturile în tăcere, în timp ce ea a aşteptat ascultătoare, stând pe marginea unui fotoliu. Când i-a întins paharul, ea a luat câteva înghiţituri, apoi a ţinut paharul strâns în mână. El ştia că nu simţea ceea ce bea, că nu observa, că nu avea timp să-i pese. A luat o înghiţitură din băutura lui şi a pus paharul jos, iritat: nu avea chef nici să bea. S-a plimbat prin cameră supărat, ştiind că ochii ei îl urmăreau, bucurându-se de asta, bucurându-se de senzaţia de imensă importanţă pe care mişcările lui, butonii de la manşeta cămăşii, şireturile lui, abajururile şi scrumierele lui o căpătau în acea privire blândă a ei, care nu punea întrebări. — Domnule Taggart, ce vă face atât de nefericit? — De ce ţi-ar păsa dacă sunt sau nu nefericit? — 265 —

— Pentru că… ei bine, dacă dumneavoastră nu aveţi dreptul să vă simţiţi fericit şi mândru, cine are? — Asta vreau să ştiu şi eu: cine are? S-a întors la ea brusc, cuvintele explodând ca şi cum ar fi fost aprins un fitil. Nici măcar nu a inventat minereul de fier şi cuptoarele înalte, nu-i aşa? — Cine? — Rearden. Nu el a inventat topitura, şi chimia, şi comprimarea aerului. Nu avea cum să inventeze metalul lui fără mii şi mii de alţi oameni. Metalul lui! De ce crede că e al lui? De ce crede că e invenţia lui? Toată lumea foloseşte munca altcuiva. Nimeni nu inventează niciodată nimic. Ea a spus, confuză: — Dar minereul de fier şi toate celelate lucruri au fost toate acolo mereu. De ce nu a făcut altcineva acel metal? — Nu a făcut-o cu niciun scop nobil, a făcut-o doar pentru profitul lui personal, niciodată nu a făcut nimic pentru orice alt motiv. — Şi ce e greşit în asta, domnule Taggart? Apoi a râs încetişor, de parcă găsise răspunsul unei ghicitori. – Asta e o absurditate, domnule Taggart. Nu vorbiţi serios. Ştiţi că domnul Rearden şi-a câştigat toate profiturile, şi la fel şi dumneavoastră. Spuneţi toate aceste lucruri ca să fiţi modest, când toată lumea ştie ce treabă bună aţi făcut – dumneavoastră, domnul Rearden şi sora dumneavoastră, care trebuie să fie aşa o persoană minunată! — Da? Aşa crezi tu. Este o femeie dură şi insensibilă, care-şi petrece viaţa construind căi ferate şi poduri, nu pentru vreun ideal măreţ, ci doar pentru că îi place să facă asta. Dacă îi place, ce este de admirat la ceea ce face? Nu sunt aşa sigur că e grozav – să construieşti acea linie pentru toţi industriaşii prosperi din Colorado când sunt atâţia oameni săraci în zone sărace care au nevoie de transport. — Dar, domnule Taggart, dumneavoastră v-aţi luptat să construiţi acea linie. — Da, pentru că a fost datoria mea – faţă de companie, faţă de deţinătorii de acţiuni şi de angajaţii noştri. Dar nu te aştepta să mă bucur de asta. Nu sunt aşa sigur că e grozav – să inventezi acest metal complex când atât de multe naţiuni au nevoie de fier pur; ştiai că oamenii din Republica Populară China nici măcar nu au destule cuie ca să pună acoperişuri de lemn deasupra capetelor oamenilor? — Dar… nu văd de ce e asta vina dumneavoastră. — Cineva trebuie să se ocupe de asta. Cineva care vede dincolo de portofelul lui. Nicio persoană sensibilă în zilele de azi – când e atât de multă suferinţă în jurul nostru – nu şi-ar dedica zece ani din viaţă pentru a arunca cu metal fals în lume. Ţi se pare grozav? Ei bine, nu este niciun fel de abilitate superioară, e doar o piele ca scoarţa pe care nu ai putea-o găuri nici dacă i-ai turna o tonă din propriul lui oţel peste cap. Sunt mulţi oameni cu o abilitate mult mai mare în lume, dar nu citeşti despre ei pe primele pagini ale ziarelor şi nu alergi să caşti gura la ei la pasajul de cale — 266 —

ferată – pentru că ei nu pot să inventeze poduri care nu se prăbuşesc într-o vreme când suferinţa umanităţii stă pe umerii lor. Ea îl privea în linişte, plină de respect, nerăbdarea ei vioaie se mai calmase, privirea i se îmblânzise. El se simţea mai bine. Şi-a ridicat paharul, a luat o înghiţitură şi a chicotit la gândul brusc al unei amintiri. — A fost amuzant totuşi, a spus el, pe un ton mai uşor, pe tonul unei confesiuni făcute unui amic. Trebuia să-l fi văzut pe Orren Boyle ieri, când prima ştire a venit prin radio de la Wyatt Junction! S-a făcut verde – vreau să zic, verde, culoarea unui peşte care a stat pe uscat prea mult! Ştii ce a făcut aseară, ca mod de a primi veşti proaste? Şi-a închiriat un apartament la hotelul Valhalla – şi ştii ce înseamnă asta – şi, ultimul lucru pe care l-am auzit, era încă acolo azi, bând pe sub mese şi pe sub paturi, cu câţiva prieteni aleşi de el şi cu jumătate din populaţia feminină de pe Amsterdam Avenue! — Cine este domnul Boyle? a întrebat ea, stupefiată. — O, un bleg gras, care tinde să se supraestimeze. Un tip deştept care devine prea deştept uneori. Trebuia să-i fi văzut faţa ieri! Ce mi-a mai plăcut chestia asta. Asta – şi doctorul Floyd Ferris. Spilcuitului ăluia nu i-a plăcut deloc, dar deloc! – elegantul doctor Ferris de la State Science Institute, cel care serveşte oamenii, cu vocabularul lui pus la punct – dar a primit veştile destul de bine, trebuie să spun, doar că-l puteai vedea zvârcolindu-se la fiecare paragraf – adică, acel interviu pe care l-a dat azi dimineaţă, unde a spus: „Ţara i-a dat lui Rearden acel metal, acum ne aşteptăm ca el să dea ţării ceva în schimb”. Asta a fost destul de elegant, având în vedere cine câştigă bani uşor… ei bine, având în vedere asta, a fost mai bine decât Bertram Scudder – domnul Scudder nu s-a putut gândi la nimic altceva decât: „Nu am niciun comentariu”, când tovarăşii lui din lumea presei îl rugau să dea glas sentimentelor lui. „Nu am niciun comentariu” – de la Bertram Scudder, căruia nu i-a mai tăcut gura din ziua în care s-a născut, despre orice l-ai întreba sau nu l-ai întreba, poezie abisiniană sau starea toaletelor femeilor din industria textilă! Şi doctorul Pritchett, bătrânul ăla neghiob, umblă peste tot şi spune că ştie sigur că nu Rearden a inventat metalul – pentru că el ştie dintr-o sursă pe care n-o poate dezvălui, dar sigură, că Rearden a furat formula de la un inventator fără niciun ban pe care l-a omorât! Chicotea fericit. Ea asculta ca la o lecţie de matematică superioară, fără să înţeleagă nimic, nici măcar stilul limbajului, un stil care făcea ca misterul să pară mai mare, pentru că era sigură că nu însemna – venind de la el – ce ar fi însemnat oriunde altundeva. Şi-a reumplut paharul şi l-a dat pe gât, dar buna lui dispoziţie s-a dus repede. A alunecat într-un fotoliu, cu faţa înspre ea, privind-o pe sub fruntea pleşuvă, ochii i sau înceţoşat. — Vine înapoi mâine, a spus cu un chicotit lipsit de amuzament. — 267 —

— Cine? — Sora mea. Draga mea soră. O, o să creadă că e grozavă, nu-i aşa? — Nu vă place de sora dumneavoastră, domnule Taggart? El a scos acelaşi sunet; sensul lui era atât de elocvent, încât ea nu avea nevoie de niciun alt răspuns. — De ce? a întrebat ea. — Pentru că se crede atât de bună. Ce drept are să creadă asta? Ce drept ar avea oricine să creadă asta? Nimeni nu e bun de nimic. — Nu vorbiţi serios, domnule Taggart. — Vreau să spun, suntem doar nişte fiinţe umane – şi ce e o fiinţă umană? O creatură mică, urâtă, păcătoasă din naştere, putrezită în propriile oase – aşa că smerenia este singura virtute pe care trebuie să o exerseze. Trebuie să-şi petreacă viaţa în genunchi, implorând să fie iertat pentru existenţa lui murdară. Când o persoană crede că este bună, atunci este putredă. Mândria este cel mai rău dintre păcate, nu contează ce a făcut. — Dar dacă un om ştie că ceea ce a făcut e bine? — Atunci trebuie să-şi ceară scuze pentru asta. — Cui? — Celor care nu au făcut-o. — Nu… nu înţeleg. — Bineînţeles că nu înţelegi. Trebuie ani de studiu în cea mai înaltă sferă a intelectului. Ai auzit vreodată de „Contradicţiile metafizice ale Universului” de dr. Simon Pritchett? Ea şi-a scuturat capul, speriată. — De unde ştii ce este bine, oricum? Cine ştie ce este bine? Cine ar putea vreodată să ştie? Nu există absoluturi – cum a demonstrat dr. Pritchett în mod incontestabil. Nimic nu este absolut. Totul este o problemă de opinie. Cum ştii că podul acela nu s-a prăbuşit? Doar crezi că nu s-a prăbuşit. Cum ştii dacă este vreun pod? Crezi că un sistem filosofic – ca cel al doctorului Pritchett – este doar ceva academic, puţin probabil, nepractic? Dar nu este. O, Doamne, şi încă cum nu este! — Dar, domnule Taggart, linia pe care aţi construit-o… — O, şi ce e acea linie, oricum? E doar o realizare materială. Are vreo importanţă? Există câtuşi de puţină măreţie în ceva material? Numai un animal josnic poate să caşte gura la acel pod – când sunt atât de multe lucruri mult mai măreţe în viaţă. Dar primesc vreodată lucrurile măreţe recunoaştere? O, nu! Uită-te la oameni. Toate acele proteste, şi plânsete, şi pagini din ziare despre nişte aranjamente şmechere ale unor frânturi de materie. Le pasă de vreo problemă mai nobilă? Acordă vreodată prima pagină a ziarelor vreunui concept al sufletului? Observă sau apreciază vreo persoană de o sensibilitate mai sofisticată? Şi te întrebi dacă e adevărat că un om măreţ este sortit nefericirii în această lume depravată! S-a aplecat privind-o intens şi concentrat. — 268 —

— O să-ţi spun… o să-ţi spun ceva… nefericirea este definiţia virtuţii. Dacă un om este nefericit, cu adevărat nefericit, înseamnă că este o persoană superioară. Vedea privirea confuză, anxioasă de pe faţa ei. — Dar, domnule Taggart, aţi primit tot ce v-aţi dorit. Acum aveţi cea mai bună companie feroviară din ţară, ziarele vă numesc cel mai mare om de afaceri la momentul de faţă, spun că acţiunile companiei dumneavoastră au făcut o avere pentru dumneavoastră peste noapte, aveţi orice v-aţi putea dori – nu sunteţi fericit pentru asta? În spaţiul scurt dintre întrebare şi răspuns, ea s-a simţit speriată, simţind o frică bruscă înăuntrul lui. A răspuns: — Nu. Ea nu ştia de ce vocea ei coborâse la un şoptit: — Spuneţi că mai bine s-ar fi prăbuşit podul? — Nu am spus asta! a izbucnit el tăios. Apoi a ridicat din umeri şi şi-a fluturat mâna într-un gest de dezgust. Nu înţelegi. — Îmi pare rău… O, ştiu că am atât de multe de învăţat! — Vorbesc despre o foame pentru ceva mult mai departe de acel pod. O foame pe care niciun bun material n-o s-o satisfacă. — Ce, domnule Taggart? Ce este ceea ce doriţi? — O, aici este! În momentul în care întrebi „Ce este?”, te afli înapoi în lumea crudă şi materială, unde totul trebuie să fie etichetat şi măsurat. Vorbesc despre lucruri care nu pot fi numite în cuvinte materialiste… tărâmurile mai înalte ale spiritului, pe care omul nu le poate atinge… Ce este orice realizare a omului, oricum? Pământul este doar un atom care se învârte prin Univers – ce importanţă are podul acela în sistemul solar? O bruscă şi veselă privire de înţelegere îi limpezise ochii. — Este minunat din partea dumneavoastră, domnule Taggart, să credeţi că propria dumneavoastră realizare nu este destul de bună pentru dumneavoastră. Bănuiesc că nu contează cât de departe aţi ajuns, veţi vrea să mergeţi tot mai departe. Sunteţi ambiţios. Asta este ceea ce admir cel mai mult: ambiţia. Adică, să faci lucruri, să nu te opreşti şi să nu te dai bătut, să tot faci. Înţeleg, domnule Taggart… chiar dacă nu înţeleg toate gândurile acelea mari. — Vei învăţa. — O, voi munci foarte mult ca să învăţ. Privirea ei de admiraţie nu se schimbase. El s-a plimbat de-a lungul camerei, mişcându-se în privirile ei ca într-o lumină blândă de reflector. S-a dus să-şi reumple paharul. O oglindă atârna în nişa din spatele barului portabil. A aruncat o privire la propria lui figură: corpul înalt, distorsionat de o postură încovoiată, şleampătă, parcă într-o negare intenţionată a graţiei omului, părul rărit, gura molatică şi posomorâtă. L-a şocat brusc faptul că ea nu-l văzuse, de fapt, deloc: ceea ce văzuse ea era figura — 269 —

eroică a unui creator, cu umerii drepţi şi mândri şi cu părul în vânt. A chicotit tare, gândindu-se că aceasta era o glumă bună, simţind vag o satisfacţie care semăna cu o senzaţie de victorie: superioritatea de a o învăţa ceva. Sorbind din băutura lui, se uita la uşa dormitorului gândindu-se la sfârşitul obişnuit al unei aventuri de acest gen. S-a gândit că ar fi uşor: fata era mult prea uimită ca să-i reziste. A văzut bronzul roşiatic al părului ei strălucitor – în timp ce stătea cu capul plecat, sub lumină – şi o fâşie de piele strălucitoare şi fină de pe umăr. S-a uitat în altă direcţie. De ce să se deranjeze? s-a gândit. Picătura de dorinţă pe care o simţea nu era nimic mai mult decât o senzaţie de disconfort fizic. Cel mai ascuţit impuls în mintea lui, care-l bătea la cap să acţioneze, nu era gândul la fată, ci la toţi bărbaţii care nu ar fi ratat o ocazie ca asta. A recunoscut că era o persoană mult mai bună decât Betty Pope, poate că cea mai bună persoană care-i fusese oferită. Faptul că a recunoscut acest lucru îl lăsase indiferent. Nu simţea mai mult decât simţise pentru Betty Pope. Nu simţea nimic. Perspectiva de a simţi plăcere nu îşi merita efortul; nu avea niciun interes să capete plăcere. — Se face târziu, a spus el. Unde locuieşti? Lasă-mă să-ţi mai ofer o băutură şi să te conduc acasă. Când i-a spus „la revedere” în faţa uşii mizerabile a unei pensiuni dintr-o mahala, ea a ezitat, luptându-se să nu întrebe ceea ce îşi dorea cu disperare să întrebe. — Vă voi… a început, şi apoi s-a oprit. — Ce? — Nu, nimic, nimic! El ştia că întrebarea era: „Vă voi vedea din nou?” Îi făcuse plăcere să nu răspundă, chiar dacă ştia că îl va mai vedea. L-a mai privit o dată, ca şi cum poate ar fi fost ultima oară, şi apoi i-a spus serioasă, cu voce scăzută: — Domnule Taggart, vă sunt foarte recunoscătoare, pentru că dumneavoastră… vreau să spun, orice alt om ar fi încercat să… vreau să spun, doar asta ar fi vrut, dar sunteţi mult mai mult de atât, o, mult mai mult! S-a aplecat uşor spre ea, zâmbind interesat. — Ai fi vrut asta? a întrebat. S-a tras înapoi, gândindu-se terifiată la propriile ei cuvinte. — O, nu m-am referit la asta! spuse cu răsuflarea întretăiată. O, Dumnezeule, nu băteam niciun apropo sau… sau… S-a înroşit puternic, s-a întors şi a fugit, dispărând pe scările lungi şi abrupte ale pensiunii. El a rămas pe trotuar, cu o senzaţie ciudată, puternică, neclară de satisfacţie: simţindu-se de parcă a comis un act de virtute, de parcă se răzbunase pe fiecare persoană care a stat şi a aplaudat de-a lungul celor 300 de mile ale liniei ferate John Galt. — 270 —

*** Când trenul lor a ajuns în Philadelphia, Rearden a plecat fără să spună nimic, de parcă nopţile călătoriei lor de întoarcere nu meritau o recunoaştere în realitatea de la lumina zilei a platformelor aglomerate şi a locomotivelor care treceau, realitatea pe care o respecta el. S-a dus la New York singură. Dar, mai târziu în seara aceea, soneria apartamentului a sunat şi Dagny a ştiut că se aşteptase la asta. Nu a spus nimic când a intrat, s-a uitat la ea, făcând din prezenţa sa tăcută un salut mai intim decât cuvintele. Era o vagă sugestie de zâmbet de dezgust pe faţa lui, deodată recunoscând şi râzând de faptul că ştia că ea aşteptase la fel de nerăbdătoare ca şi el. A stat în mijlocul sufrageriei, uitându-se încet în jurul lui; acesta era apartamentul ei, singurul loc din oraş care fusese punctul central a doi ani de chin, locul la care nu se putea gândi, dar o făcea, locul unde nu putea să intre, şi acum intra cu dreptul neanunţat şi firesc al unui proprietar. S-a aşezat în fotoliu, întinzându-şi picioarele înainte, iar ea a rămas în picioare în faţa lui, aproape ca şi cum avea nevoie de permisiunea de a sta jos şi-i făcea plăcere să aştepte. — Ar trebui să-ţi spun ce treabă minunată ai făcut cu construirea liniei? a întrebat. Ea s-a uitat la el uimită; niciodată nu-i mai făcuse complimente ca acelea; admiraţia din vocea lui era onestă, dar mai rămăsese o idee de batjocură pe faţa lui şi s-a simţit de parcă vorbea cu un scop pe care ea nu-l putea ghici. — Mi-am petrecut toată ziua răspunzând la întrebări despre tine şi despre linie, metal şi viitor. Asta, precum şi numărând comenzile de metal. Vin cu o viteză de mii de tone pe oră. Când a fost asta, cu nouă luni în urmă? – nu puteam să găsesc niciun răspuns nicăieri. Astăzi, a trebuit să-mi deconectez telefonul ca să nu ascult toţi oamenii care voiau să vorbească personal cu mine despre urgenta lor nevoie de metal Rearden. Ce ai făcut azi? — Nu ştiu. Am încercat să ascult raporturile lui Eddie; am încercat să mă îndepărtez de oameni; am încercat să găsesc material rulant să pun mai multe trenuri pe linia John Galt, pentru că programul pe care îl plănuisem eu nu va fi destul pentru afacerea care a eşuat în trei zile. — O mulţime de oameni au vrut să te vadă astăzi, nu-i aşa? — Da. — Ar fi dat orice doar pentru două cuvinte schimbate cu tine, nu-i aşa? — Da… presupun. — Reporterii m-au tot întrebat ce fel de persoană eşti. Un tânăr de la un ziar local tot spunea că eşti o femeie grozavă. A spus că i-ar fi frică să vorbească cu tine, dacă ar avea vreodată şansa. Are dreptate. Acel viitor despre care toţi vorbesc şi de care toţi se tem va fi cum l-ai făcut tu, pentru că tu ai avut curajul pe care nimeni nu şi l-ar fi putut închipui. Toate drumurile către bogăţie de care se agaţă pentru moment, puterea ta este cea care le-a deschis ochii. Puterea de a lupta împotriva oricui. Puterea — 271 —

de a nu recunoaşte nicio altă dorinţă decât a ta. I s-a tăiat răsuflarea: îi ştia scopul. Stătea dreaptă, cu braţele pe lângă corp, cu chipul sever, cu o răbdare fermă; primea laudele ca pe nişte insulte biciuitoare. — Ţi-au tot pus şi ţie întrebări, nu-i aşa? – el vorbea concentrat, aplecându-se –, şi se uitau la tine cu admiraţie. Se uitau de parcă stăteai pe vârful unui munte şi ei puteau doar să-şi dea jos pălăria în faţa ta, de la o distanţă mare. Nu-i aşa? — Da, a şoptit ea. — Se uitau de parcă ştiau că nimeni nu putea să te abordeze sau să vorbească în prezenţa ta sau să atingă o cută a rochiei tale. Ştiau asta şi este şi adevărat. S-au uitat la tine cu respect, nu-i aşa? Te-au admirat? I-a luat braţul, a aruncat-o pe genunchii lui, întorcându-i corpul pe picioarele sale şi aplecându-se să o sărute. Ea a râs fără sunet, râsul ei fiind sarcastic, dar ochii ei, pe jumătate închişi, erau învăluiţi de plăcere. Câteva ore mai târziu, când stăteau împreună în pat, mâna lui mişcându-se peste corpul ei, el a întrebat dintr-odată, împingând-o înapoi pe braţul lui şi aplecându-se peste ea – şi ea ştia, după intensitatea feţei lui, după gâfâiala care venea de undeva din vocea lui, deşi vocea lui era scăzută şi constantă, astfel încât întrebarea a ieşit din el de parcă era epuizat de orele de tortură pe care le-a petrecut cu ea. — Cine au fost ceilalţi bărbaţi care te-au avut? S-a uitat la ea de parcă întrebarea era o imagine vizualizată în detaliu, o imagine pe care el o dispreţuia, dar nu voia să o abandoneze; ea auzea dispreţul din vocea lui, ura, suferinţa – şi o nerăbdare ciudată care nu era tortură; pusese întrebarea în timp ce-i ţinea corpul strâns lângă al lui. Ea a răspuns cu voce egală, dar el a văzut o sclipire periculoasă în ochii ei, ca un fel de avertizare că l-a înţeles prea bine. — A fost doar unul singur, Hank. — Când? — Când aveam şaptesprezece ani. — A durat? — Pentru câţiva ani. — Cine era? S-a tras înapoi, stând întinsă lângă braţul lui; s-a aplecat mai aproape, avea faţa bine îngrijită; l-a privit drept în ochi: — Nu-ţi voi răspunde. — L-ai iubit? — Nu-ţi voi răspunde. — Ţi-a plăcut să te culci cu el? — Da! Râsetul din ochii ei îl făcuse să sune ca o palmă peste faţa lui, râsetul confirmării că acesta era răspunsul de care îi era teamă, dar îl voia. — 272 —

Şi-a încolăcit braţele în jurul ei, ţinând-o cu disperare, sânii ei apăsaţi pe el; a simţit durerea străpungând prin umerii ei, a auzit furia în cuvintele lui şi vocea îngroşată de plăcere: — Cine era? Nu a răspuns, s-a uitat la el, ochii ei erau întunecaţi şi ciudat de luminoşi, şi el a văzut că forma gurii ei, deformată de durere, era forma unui zâmbet batjocoritor. A simţit-o cum se schimbă într-o formă de cedare, sub atingerea buzelor lui. Îi ţinea corpul de parcă violenţa şi disperarea felului în care o apucase putea să-i şteargă rivalul necunoscut de pe faţa pământului, din trecutul ei şi, mai mult de atât: de parcă putea să transforme orice parte a ei, chiar şi rivalul, într-un instrument de plăcere. Ştia, din nerăbdarea mişcărilor ei, în timp ce braţele ei îl ţineau, că acesta era felul în care ea voia să fie posedată. *** Silueta unei bande rulante se mişca pe fundalul fâşiilor de foc din cer, ridicând cărbunele până în vârful unui turn din depărtare, de parcă mai multe chible negre străbăteau pământul într-o linie diagonală deasupra apusului de soare. Huruitul distant şi dur se tot auzea pe lângă cârâitul lanţurilor pe care un tânăr în salopetă albastră le înfăşură în jurul maşinăriei, fixându-le de vagoanele-platformă aliniate pe laterala companiei Quinn Ball Bearing din Connecticut. Domnul Mowen de la compania Amalgamated Switch and Signal de peste drum stătea şi se uita. S-a oprit să se uite, pe drumul spre casă de la propria lui uzină. Purta un palton subţire, întins peste figura lui scundă şi îndesată, şi o pălărie melon pe capul blond grizonat. Pentru prima dată, se simţea un pic din luna septembrie în aerul răcoros. Toate porţile de la clădirile uzinei Quinn stăteau deschise, în timp ce oameni şi macarale mutau maşinăriile afară; ca şi cum ai lua organele vitale şi ai lăsa corpul, s-a gândit domnul Mowen. — Încă unul? a întrebat domnul Mowen, gândindu-se la uzină, chiar dacă ştia răspunsul. — Hm? A întrebat tânărul, care nu-l observase stând acolo. — Încă o companie care se mută în Colorado? — Îhî. — Este a treia din Connecticut în ultimele două săptămâni, a spus domnul Mowen. — Şi când te uiţi la ce se întâmplă în New Jersey, Rhode Island, Massachusetts şi peste tot pe coasta Atlanticului… Tânărul nu se uita la el şi nu părea să-l asculte. — E ca un robinet care curge, a spus domnul Mowen, şi toată apa se scurge în Colorado. Toţi banii. Tânărul a azvârlit lanţul şi l-a urmărit cu atenţie cum cade peste forma mare acoperită cu pânză. — 273 —

— Ai crede că oamenii au câteva sentimente pentru statul lor natal, ceva loialitate… dar pleacă. Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii. — E legea. — Ce lege? — Legea egalităţii de şansă. — Cum adică? — Am auzit că domnul Quinn făcea planuri acum un an să deschidă o ramură în Colorado. Legea a cam distrus asta. Aşa că acum s-a răzgândit şi s-a mutat acolo cu totul. — Nu văd asta ca pe o justificare. Legea era necesară. E păcat. Firme vechi care au fost aici generaţii întregi. Trebuie să fie o lege… Tânărul lucra repede, eficient, de parcă îi plăcea să facă asta. În spatele lui, banda rulantă continua să se ridice şi să huruie pe fundalul cerului. Patru coşuri de fum stăteau ca nişte catarge de steag, cu spirale de fum croindu-şi drum încet în jurul lor, ca nişte bannere lungi în strălucirea roşiatică a serii. Domnul Mowen trăise cu fiecare coş de fum al acelei linii de orizont de pe vremea tatălui şi bunicului său. Văzuse transportoarele de la geamul biroului său timp de 30 de ani. Faptul că Quinn Ball Bearing dispărea de peste drum de el părea de neconceput; ştia despre decizia lui Quinn şi nu-i venise să creadă; sau, mai bine spus, crezuse aşa cum credea orice cuvinte auzite sau vorbite: ca pe nişte sunete care nu aveau nicio legătură cu realitatea. Acum ştia că era adevărat. Stătea lângă vagoaneleplatformă pe laterală, de parcă încă mai era vreo şansă să le oprească. — Nu este în regulă, a spus; vorbea cu orizontul îndepărtat, dar tânărul de deasupra lui era singura parte din el care îl putea auzi. — Nu aşa era pe vremea tatălui meu. Nu sunt o persoană importantă. Nu vreau să mă lupt cu nimeni. Ce se întâmplă cu lumea asta? Nu era niciun răspuns. Acum tu, spre exemplu, te iau şi pe tine în Colorado? — Pe mine? Nu. Eu nu lucrez aici. Sunt doar un muncitor în trecere. Am vrut doar să-i ajut să care lucrurile afară. — Şi ce o să faci când se mută? — Nu am nici cea mai vagă idee. — Ce o să faci dacă mai mulţi dintre ei se mută? — Vom trăi şi vom vedea. Domnul Mowen se uita în sus cu o privire stranie: nu putea să-şi dea seama dacă răspunsul se aplica şi pentru el sau numai pentru tânărul respectiv. Dar atenţia tânărului era fixată pe treaba lui, nu se uita în jos. S-a mutat la formele acoperite ale următorului vagon-platformă, şi domnul Mowen l-a urmat, uitându-se în sus la el, insistând asupra unui lucru: — Am drepturi, nu-i aşa? M-am născut aici. Mă aşteptam ca atunci când cresc companiile vechi să fie aici. Mă aşteptam să conduc uzina aşa cum a făcut-o şi tatăl — 274 —

meu. Un om este o parte a comunităţii lui, are dreptul să se bazeze pe ea, nu?… Trebuie făcut ceva în legătură cu asta. — În legătură cu ce? — O, ştiu, crezi că asta e grozav, nu-i aşa? – zarva aia de la Taggart şi metalul lui Rearden, şi acea goană după aur către Colorado, şi acea petrecere continuă, plină de beţii de acolo, cu Wyatt şi oamenii lui extinzându-şi producţia ca un ibric care dă pe afară. Toată lumea crede că e grozav, asta e tot ce auzi peste tot unde mergi – oamenii sunt entuziasmaţi şi-şi fac planuri ca un copil de şase ani în vacanţă – ai crede că e luna de miere naţională pentru un fel de 4 Iulie permanent. Tânărul nu a spus nimic. — Ei bine, nu prea cred, spuse domnul Mowen cu voce scăzută, ziarele nu spun asta, sau – ia aminte – ziarele nu spun nimic. Domnul Mowen nu primi niciun răspuns, doar zdrăngănitul lanţurilor. — De ce pleacă toţi în Colorado? a întrebat. Ce au ei acolo jos şi noi nu avem? Tânărul rânji: „Poate că este ceva ce aveţi voi şi nu au ei”. — Ce? Băiatul nu a răspuns. — Eu nu văd lucrurile aşa. Este un loc înapoiat, primitiv, neiluminat. Nici măcar nu au un guvern modern. Este cel mai rău guvern dintre toate statele. Cel mai leneş. Nu face nimic, decât să deţină legile şi departamentul de poliţie. Nu face nimic pentru oameni. Nu ajută pe nimeni. Nu văd de ce toate companiile noastre cele mai bune vor să fugă acolo. Tânărul a privit în jos, dar nu a răspuns. Domnul Mowen a oftat. — Lucrurile nu sunt în regulă. Legea egalităţii de şansă părea o idee bună. Trebuie să existe o şansă pentru toată lumea. E mare păcat dacă oameni ca Quinn profită de asta într-un mod nedrept. De ce nu au lăsat pe altcineva să înceapă să producă rulmenţi cu bile în Colorado?… îmi doresc ca oamenii din Colorado să ne lase în pace. Acea topitorie Stockton nu avea niciun drept să intre în afacerea cu macazuri şi semnalizatoare. Asta e afacerea mea de ani buni, am dreptul vechimii în afacere, nu este corect, este o competiţie pe viaţă şi pe moarte… şi aştept de şase luni pentru o comandă de oţel de la Orren Boyle – şi acum spune că nu poate să-mi promită nimic pentru că s-a dus dracului afacerea lui din cauza metalului Rearden, este o goană după metalul ăla pe care Boyle trebuie să o oprească. Nu e corect ca Rearden să fie lăsat să distrugă afacerile altor oameni în felul ăla… şi vreau să iau şi eu metal Rearden, am nevoie de el, dar încearcă doar! Are o coadă de aşteptare care s-ar întinde pe trei state – nimeni nu poate să ia nici măcar o bucăţică din el, în afară de vechii lui prieteni, oameni ca Wyatt şi Danagger. Nu e corect. E discriminare. Sunt la fel de bun ca oricine altcineva. Am şi eu dreptul la partea mea din acel metal. Tânărul s-a uitat în sus. — Am fost în Pennsylvania săptămâna trecută, a spus, am văzut fabricile Rearden. — 275 —

Ăla este un loc aglomerat! Construiesc patru noi cuptoare cu vatră deschisă şi mai urmează încă şase noi cuptoare, a spus, uitându-se înspre sud. Nimeni nu a mai construit un cuptor nou pe coasta Atlanticului în ultimii cinci ani. Stătea cu cerul în fundal, pe un motor acoperit, uitându-se la asfinţit cu un zâmbet vag de nerăbdare şi dorinţă, aşa cum se uită cineva la imaginea îndepărtată a unei persoane iubite. Sunt ocupaţi, a spus. Apoi zâmbetul lui a dispărut brusc; felul în care a izbit lanţurile fusese prima gafă a felului competent în care se mişca: părea o vibraţie de furie. Domnul Mowen se uita la linia orizontului, la transportoare, la roţi, la fum – fumul care rămăsese plutind greoi şi în linişte în aerul serii, întinzându-se într-o ceaţă lungă peste tot către New York, undeva dincolo de apusul soarelui – şi a simţit că gândul la oraşul New York într-un cerc de focuri sacre l-a liniştit, cercul de coşuri de fum, rezervoare de gaz, macarale şi linii de înaltă tensiune. A simţit un curent de putere plutind prin fiecare construcţie murdară de pe stradă; îi plăcea figura tânărului de deasupra lui, era ceva care-l liniştea în felul în care lucra, ceva care se amesteca cu linia orizontului… şi, totuşi, domnul Mowen se întreba de ce simţea că o fisură creştea undeva, distrugând zidul etern. — Trebuie să facem ceva, a spus domnul Mowen, un prieten de al meu s-a retras din afaceri săptămâna trecută – industria petrolieră; avea câteva sonde jos, în Oklahoma – nu putea să concureze cu Ellis Wyatt. Nu e corect. Trebuie să dea oamenilor mai de jos o şansă. Trebuie să fixeze o limită pentru capacitatea de producţie a lui Ellis Wyatt. Nu ar trebui să i se dea voie să producă atât de mult încât să scoată pe toată lumea de pe piaţă… M-am blocat în New York ieri, a trebuit să-mi las maşina acolo şi să vin acasă cu un nenorocit de autobuz pentru navetişti, nu am putut să-mi iau niciun pic de benzină pentru maşină şi au spus că e o scurgere de petrol în oraş… Nu e în regulă. Trebuie să facem ceva în legătură cu asta. Uitându-se la linia orizontului, domnul Mowen s-a întrebat care era ameninţarea nespusă şi cine era distrugătorul. — Ce vrei să spui? a întrebat tânărul. — Cine, eu? a întrebat domnul Mowen. Nu aş şti. Nu sunt o persoană importantă. Nu pot să rezolv probleme de nivel naţional. Vreau doar să supravieţuiesc. Tot ce ştiu e că cineva trebuie să facă ceva în legătură cu asta… Nu e în regulă. Ascultă – cum te cheamă? — Owen Kellog. — Ascultă, Kellog, ce crezi că se va întâmpla cu lumea? — Nu v-ar interesa să ştiţi. Un fluier s-a auzit de pe un turn din depărtare, un fluier pentru schimbul de noapte, şi domnul Mowen a realizat că se făcuse târziu. A oftat, încheindu-se la haină, întorcându-se pentru a pleca. — Ei bine, lucrurile sunt făcute, a spus. Paşii au fost hotărâţi. Paşi constructivi. — 276 —

Legislativul a adoptat un proiect de lege, dând o putere mai mare biroului de planificare economică şi resurse naţionale. Au pus un bărbat foarte capabil pe post de coordonator-şef. Nu pot să spun că am auzit multe despre el, dar ziarele zic că este un om care trebuie urmărit. Numele lui este Wesley Mouch. *** Dagny s-a uitat prin geamul de la sufrageria ei spre oraş. Era târziu şi luminile arătau ca ultimele scântei rămase dintr-un foc de tabără. Se simţea împăcată şi-şi dorea să-şi ţină mintea pe loc, pentru a lăsa emoţiile să o ajungă din urmă, să se uite la fiecare moment care a trecut pe lângă ea. Nu avusese timp să se gândească la faptul că era în spatele propriului ei birou, la Taggart Transcontinental; au fost atât de multe de făcut, încât a uitat că era o întoarcere din exil. Nu auzise ce a spus Jim despre întoarcerea ei sau dacă a spus ceva. Era o singură persoană a cărei reacţie îşi dorea să o ştie; sunase la Wayne-Falkland Hotel, dar senor Francisco d’Anconia, i s-a spus, plecase înapoi la Buenos Aires. Şi-a amintit momentul în care a semnat cu numele ei la sfârşitul unui document legal lung; era momentul care pusese punct liniei John Galt. Acum era linia Rio Norte de la Taggart Transcontinental din nou, cu excepţia faptului că oamenii din echipă au refuzat să renunţe la nume. Ei, de asemenea, îi fusese greu să renunţe; s-a forţat să n-o numească linia John Galt şi s-a întrebat de ce asta cerea un efort, de ce a simţit o urmă de tristeţe. Într-o seară, dintr-un impuls brusc, s-a dus la colţul clădirii Taggart pentru a se uita pentru ultima dată la biroul John Galt, Inc. din alee; nu ştia ce voia – doar s-o vadă, s-a gândit. O platformă de lemn fusese aşezată de-a lungul trotuarului; vechea clădire urma să fie demolată; a renunţat, într-un sfârşit. S-a urcat pe platformă şi, în lumina felinarului care, mai demult, formase umbra unui străin de-a lungul trotuarului, s-a uitat pe geamul fostului ei birou. Nu mai rămăsese nimic din primul etaj; pereţii despărţitori fuseseră doborâţi, erau ţevi sparte atârnând din tavan şi un morman de pietriş pe podea. Nu era nimic de văzut. L-a întrebat pe Rearden dacă venise cumva acolo într-o noapte din primăvara trecută şi a stat la geamul ei, luptându-se cu dorinţa de a intra. Dar ştia, dinainte să răspundă, că nu a făcut asta. Nu i-a spus de ce a întrebat. Nu ştia de ce acea amintire încă o deranja uneori. Dincolo de geamurile sufrageriei ei, dreptunghiul luminat al calendarului atârna ca o etichetă pentru expedierea mărfurilor pe cerul întunecat. Arăta 2 septembrie. A zâmbit sfidător, amintindu-şi de lupta pe care a dus-o în timp ce el îşi schimba paginile: nu mai erau termene-limită acum, s-a gândit, nici bariere, nici ameninţări, nici constrângeri. A auzit o cheie răsucindu-se în uşa apartamentului; acela era sunetul pe care îl aşteptase şi pe care voise să-l audă în seara asta. — 277 —

Rearden a intrat, aşa cum intrase de mai multe ori, folosind cheia pe care ea i-o dădu, ca o înştiinţare. Şi-a aruncat pălăria şi haina pe un scaun cu un gest care devenise familiar; purta negrul sobru al hainelor de seară. — Bună, a spus ea. — Încă aştept o seară în care nu te voi găsi aici, a răspuns. — Atunci va trebui să telefonezi la birourile Taggart Transcontinental. — În orice seară? Nicăieri altundeva? — Eşti gelos, Hank? — Nu. Sunt curios cum ar fi să fiu. A stat şi s-a uitat la ea din capătul celălalt de cameră, refuzând să se apropie de ea, prelungind intenţionat plăcerea de a şti că putea să o facă oricând vrea el. Purta fusta strâmtă şi gri a unui costum office şi o bluză transparentă, albă, croită ca o cămaşă bărbătească; bluza era evazată deasupra taliei, punând în evidenţă fermitatea bine pusă la punct a şoldurilor ei; pe fundalul lămpii din spatele ei, putea să-i vadă silueta zveltă a corpului sub bluza evazată. — Cum a fost banchetul? a întrebat ea. — A fost bine. Am plecat cât de repede am putut. De ce nu ai venit? Ai fost invitată. — Nu am vrut să te văd în public. S-a uitat la ea ca şi cum ar fi accentuat faptul că a înţeles întreaga însemnătate a răspunsului ei; apoi trăsăturile feţei lui au luat forma unui zâmbet amuzat. — Ai pierdut multe. Consiliul naţional al industriilor metalurgice nu va mai trece prin chinul de a mă numi invitat de onoare. Nu şi dacă nu au încotro. — Ce s-a întâmplat? — Nimic. Doar o groază de discursuri. — A fost un chin pentru tine? — Nu… Da, într-un fel… chiar am vrut să mă bucur de asta. — Să-ţi aduc ceva de băut? — Da, te rog. Ea s-a întors să plece. A oprit-o, apucând-o de umeri din spate; şi-a aplecat capul şi a sărutat-o. Când el şi-a ridicat capul, ea l-a tras în jos din nou cu un gest categoric de stăpânire, ca şi cum şi-ar fi clamat dreptul de a o face. Apoi s-a îndepărtat de el. — Lasă băutura, a spus, nu o voiam neapărat – voiam doar să te văd pe tine servindu-mă. — Atunci lasă-mă să te servesc. — Nu. A zâmbit, întinzându-se pe canapea, cu mâinile încrucişate sub cap. Se simţea ca acasă; acela era primul loc în care se simţea ca acasă. — Ştii, cea mai proastă parte a banchetului a fost că singura dorinţa a tuturor persoanelor prezente a fost să se termine, a spus el. Ce nu pot să înţeleg e de ce au vrut să vină, în primul rând. Nu trebuia să vină. Cu siguranţă, nu de dragul meu… — 278 —

A luat o tabacheră, i-a întins-o şi apoi a ţinut flacăra unei brichete la capătul ţigării, în mod intenţionat, pentru a părea că-l serveşte. A zâmbit ca răspuns la chicotitul lui, apoi a stat jos pe braţul unui fotoliu de pe partea cealaltă a camerei. — De ce ai acceptat invitaţia, Hank? a întrebat. Mereu ai refuzat să li te alături. — Nu voiam să refuz o ofertă de pace – când i-am bătut –, iar ei ştiu asta. Niciodată nu mă voi mai alătura lor, dar o invitaţie pentru a apărea ca invitat de onoare – ei bine, m-am gândit că sunt nişte perdanţi buni. M-am gândit că a fost generos din partea lor. — Din partea lor? — O să spui: din partea mea? — Hank! După toate lucrurile pe care le-au făcut ca să te oprească! — Am câştigat, nu-i aşa? Aşa că m-am gândit… Ştii tu, nu am dat vina pe ei că nu au putut să vadă valoarea metalului mai repede – atâta timp cât au văzut-o într-un sfârşit. Orice om învaţă în felul lui şi în ritmul lui. Sigur, am ştiut că va fi multă laşitate acolo, şi invidie, şi ipocrizie, dar m-am gândit că aceea va fi doar la suprafaţă; acum, când am ajuns la o concluzie; m-am gândit că motivul real pentru care m-au invitat a fost să mă felicite pentru metal şi… Ea a zâmbit în spaţiul scurt al pauzei pe care a făcut-o; ştia că propoziţia pe care nu a rostit-o era: „… şi pentru asta, i-aş ierta oricui şi orice.” — Dar nu a fost, a spus el, şi nu am reuşit să găsesc motivul lor. Dagny, nu cred că au avut vreun motiv. Nu au organizat acel banchet ca să-mi facă mie plăcere, sau ca să câştige ceva de la mine, sau ca să facă impresie bună publicului. Nu a fost niciun fel de scop de genul ăsta, nicio semnificaţie. Nu le-a prea păsat când au acuzat metalul – nu le-a prea păsat nici acum. Nu le e prea teamă că o să-i scot de pe piaţă – nu le pasă destul nici măcar de asta. Ştii cum a fost banchetul? De parcă auziseră că există valori pe care se presupune că trebuie să le cinsteşti şi asta e ceea ce se face pentru a le cinsti, aşa că au parcurs paşii – ca nişte fantome ghidate de un fel de ecouri dintr-o lume mai bună. Nu… nu am putut să suport asta. Ea a spus, cu faţa încordată: — Şi nu crezi că eşti generos! El s-a uitat la ea; ochii i s-au luminat într-o expresie de amuzament. — De ce te înfurie ei atât de mult? Ea a spus, cu vocea scăzută pentru a ascunde sunetul de tandreţe: — Pentru că ai fi vrut să te bucuri de banchet. — Probabil că aşa îmi trebuie. Nu trebuia să mă fi aşteptat la nimic. Nu ştiu ce am vrut. — Eu ştiu. — Niciodată nu mi-au plăcut evenimentele de genul ăsta. Nu ştiu de ce m-am aşteptat, de data asta, să fie diferit… Ştii, am mers acolo simţindu-mă de parcă metalul a schimbat totul, până şi oamenii. — 279 —

— O, da, Hank, ştiu. — Ei bine, a fost locul greşit în care să caut ceva… Îţi aminteşti? Ai spus odată că celebrările ar trebui să fie doar pentru cei care au ceva de celebrat. Punctul ţigării ei aprinse s-a oprit în aer; stătea nemişcată. Niciodată nu i-a vorbit despre petrecerea aceea sau despre orice legat de casa lui. Într-un moment, a răspuns încet: — Îmi amintesc. — Ştiu ce voiai să spui… Ştiam şi atunci. A rămas tăcut; când a vorbit din nou, vocea lui era veselă. — Cel mai rău lucru legat de oameni nu sunt insultele lor, ci complimentele. Nu am putut să tolerez complimentele făcute de ei în seara asta, mai ales când tot spuneau cât de mult are toată lumea nevoie de mine – ei, oraşul, ţara şi lumea întreagă, presupun. Aparent, ideea lor de a fi pe culmile gloriei e să ai de a face cu oameni care au nevoie de tine. Nu suport oamenii care au nevoie de mine. S-a uitat la ea. Tu ai nevoie de mine? Ea a răspuns serioasă: — Cu disperare. El a râs. — Nu. Nu aşa m-am referit. Nu ai spus-o în felul în care o fac ei. — Cum am spus-o? — Ca un comerciant care plăteşte pentru ceea ce vrea. Ei o spun ca nişte cerşetori. — Eu… plătesc pentru ce vreau, Hank? — Nu face pe inocenta, ştii exact la ce mă refer. — Da, a şoptit; zâmbea. — O, la dracu’ cu ei! a spus fericit, întinzându-şi picioarele, schimbându-şi poziţia pe canapea şi savurând privilegiul de a se relaxa. Nu sunt bun ca figură publică. Oricum, nu mai contează acum. Nu trebuie să ne pese de ceea ce văd sau nu văd. O să ne lase în pace. Avem drum liber. Care este următorul angajament, doamnă vicepreşedinte? — O cale ferată transcontinentală din metal Rearden. — Cât de repede o vrei? — Mâine dimineaţă. În trei ani o s-o primesc. — Crezi că poţi face asta în trei ani? — Dacă John Galt… dacă linia Rio Norte se descurcă la fel de bine ca până acum. — O să fie şi mai bine. Ăsta e doar începutul. — Am un plan de plată în rate deja conceput. Cum vin banii, o să încep să rup în bucăţi linia principală, câte un sector, şi o s-o înlocuiesc cu metal Rearden. — Bine. Când vrei tu, începem. — O să continui să mut şinele vechi pe liniile derivate – nu vor rezista prea mult dacă n-o fac. În trei ani, vei călători pe propriul tău metal către San Francisco dacă — 280 —

cineva vrea să-ţi organizeze un banchet acolo. — În trei ani voi avea fabrici care toarnă metal Rearden în Colorado, Michigan şi Idaho. Ăsta e planul meu. — Propriile tale fabrici? Filiale? — Mda. — Cum rămâne cu Legea egalităţii de şansă? — Doar nu crezi că va mai exista peste trei ani, nu? Le-am mai demonstrat că tot ce e putrezit va fi îndepărtat. Toată ţara e cu noi. Cine va vrea să oprească lucrurile acum? Cine va asculta fleacuri? Există un grup mai bun de bărbaţi care lucrează în Washington chiar în momentul ăsta. Ei vor respinge Legea egalităţii de şansă în sesiunea următoare. — Sper asta. — Am avut o perioadă groaznică, aceste ultime săptămâni, încercând să pornesc noile cuptoare, dar totul e pregătit acum, sunt în proces de construire, pot să rămân în spate şi s-o iau mai uşor. Pot să stau la birou, să adun banii, să trândăvesc ca un vagabond, să mă uit la comenzile pentru metal curgând şi fiind apreciate peste tot… Spune-mi care e cel mai bun tren pe care îl ai pentru Philadelphia mâine dimineaţă? — O, nu ştiu. — Nu ştii? Care e rolul unui vicepreşedinte? Eu trebuie să fiu la fabrică până la şapte mâine. Ai ceva care circulă în jur de şase? — La cinci şi jumătate este primul, cred. — Mă trezeşti ca să ajung în timp util sau mai bine le spui să ţină trenul pentru mine? — Te trezesc. Stătea uitându-se la el; el era tăcut. Păruse obosit când a intrat; expresia de oboseală dispăruse acum de pe faţa lui. — Dagny, a întrebat el brusc; tonul lui se schimbase, era un fel de notă ascunsă în vocea lui. De ce nu voiai să mă vezi în public? — Nu vreau să fac parte din… viaţa ta oficială. El nu a răspuns; peste-o secundă, a întrebat indiferent: — Când ţi-ai luat ultima dată o vacanţă? — Cred că acum doi… nu, trei ani. — Ce ai făcut? — Am plecat în munţii Adirondack pentru o lună. M-am întors după o săptămână. — Am făcut asta acum cinci ani. Doar că a fost în Oregon. S-a întins pe spate, uitându-se la tavan. — Dagny, hai să facem o vacanţă împreună. Hai să luăm maşina mea şi să mergem undeva pentru câteva săptămâni, oriunde, doar să mergem, undeva unde nu ne cunoaşte nimeni. Nu vom lăsa nicio adresă, nu ne vom uita în niciun ziar, nu vom atinge niciun telefon – nu vom avea niciun fel de viaţă oficială. — 281 —

Ea s-a ridicat. S-a apropiat de el, oprindu-se lângă canapea, uitându-se în jos la el, în lumina lămpii din spatele ei; nu voia ca el să-i vadă faţa care se străduia să nu zâmbească. — Poţi să-ţi iei liber câteva săptămâni, aşa-i? a întrebat el. Lucrurile merg ca pe roate acum. E în regulă să pleci. Nu vom mai avea altă şansă în următorii trei ani. — Bine, Hank, a spus ea, forţându-şi vocea să sune calmă şi fără inflexiuni. — Vii? — Când vrei să plecăm? — Luni dimineaţă. — În regulă. S-a întors să plece. El a prins-o de mână, a tras-o jos, i-a întors corpul ca să stea întins deasupra lui, a ţinut-o nemişcată, într-o poziţie inconfortabilă, aşa cum a căzut, cu o mână în părul ei, apăsându-i gura pe a lui, şi cealaltă mână mişcându-se pe sub bluza ei subţire, de la omoplaţi la talie şi până la picioare. Ea a şoptit: — Şi tu spui că n-am nevoie de tine. S-a ridicat de pe el, dându-şi părul de pe faţă. El stătea nemişcat, uitându-se la ea, şi-a îngustat ochii, o scânteie cu un anumit interes se vedea în ochii lui, concentraţi şi uşor jucăuşi. Ea s-a uitat în jos; una dintre bretelele furoului ei s-a rupt şi furoul atârna pe diagonală, lăsând să i se vadă sânul sub bluza transparentă. Şi-a ridicat o mână pentru a potrivi breteaua la loc. El i-a dat peste mână. A zâmbit ca o promisiune, ca un răspuns jucăuş. A mers încet, cu bună ştiinţă, de partea cealaltă a camerei şi s-a rezemat de o masă, cu faţa spre el, mâinile ei ţinându-se de colţul mesei, umerii fiindu-i împinşi în spate. Era un contrast care lui îi plăcea – severitatea hainelor ei şi corpul pe jumătate dezbrăcat, administratorul companiei feroviare, o femeie care era a lui. S-a ridicat; stând confortabil pe canapea, cu picioarele întinse înainte, cu mâinile în buzunar, se uita la ea cu privirea cu care evaluezi o proprietate. — Aţi spus cumva că vreţi o cale ferată transcontinentală făcută din metal Rearden, doamnă vicepreşedinte? a întrebat el. Şi dacă nu vi-l dau? Pot să-mi aleg clienţii acum şi să cer orice preţ doresc. Dacă asta ar fi fost acum un an, v-aş fi cerut să vă culcaţi cu mine în schimb. — Mi-aş fi dorit să ceri asta. — Ai fi făcut-o? — Bineînţeles. — Ca afacere? — Dacă tu ai fi fost cumpărătorul. Ţi-ar fi plăcut asta, nu-i aşa? — Dar ţie? — Da… a şoptit. S-a apropiat de ea, a apucat-o de umeri şi şi-a apăsat gura pe sânul ei prin bluza subţire. Apoi, ţinând-o, s-a uitat la ea în linişte, un moment lung. — 282 —

— Ce ai făcut cu brăţara aceea? a întrebat el. Nu mai vorbiseră despre ea; ea a trebuit să lase să treacă un moment ca să-şi recapete stabilitatea în voce. — O am, a răspuns. — Vreau să o porţi. — Dacă cineva îşi dă seama, va fi mai rău de tine decât de mine. — Poart-o. Ea a adus brăţara făcută din metal Rearden. I-a dat-o fără să scoată un cuvânt, uitându-se la el, lanţul verde-albastru strălucind în palma ei. Uitându-se în ochii ei, el i-a pus brăţara la mână. În momentul în care încheietoarea a pocnit sub degetele lui, ea şi-a aplecat capul şi i-a sărutat mâna. *** Pământul fugea sub capota maşinii. Desfăşurându-se de pe dealurile curbate ale Wisconsinului, autostrada era singurul semn de muncă a omului, un pod nesigur care se întindea peste o mare de tufişuri, ierburi şi copaci. Această mare se mişca încet, în nuanţe de galben şi de portocaliu, cu câteva raze roşii ţâşnind pe coastele dealurilor, cu pete de verde rămase în depresiuni, sub un cer albastru curat. Printre aceste culori de poză de pe o vedere, capota maşinii arăta ca piesa unui bijutier, cu soarele strălucind pe oţelul aliat cu crom şi pe emailul negru reflectând cerul. Dagny s-a rezemat de marginea geamului lateral, picioarele ei erau întinse înainte; îi plăcea spaţiul deschis, confortabil al maşinii şi căldura soarelui pe umerii ei; se gândea că drumurile de ţară sunt frumoase. — Ce mi-aş dori să văd, a spus Rearden, e un panou. Ea a râs: el răspunsese gândului ei tăcut. — Vânzând ce cui? Nu am văzut nicio casă sau o maşină de o oră. — Asta e ceea ce nu-mi place. S-a aplecat puţin, cu mâinile pe volan; se încrunta. Uită-te la drumul ăla. Fâşia lungă de beton era decolorată ca nişte oase de un gri prăfuit lăsate în deşert, ca şi cum soarele şi zăpada au făcut să dispară toate urmele de cauciucuri, benzina şi carbonul, toate semnele că drumul fusese circulat. Ierburi verzi se ridicau din crăpăturile colţuroase ale asfaltului. Nimeni nu folosise sau reparase drumul de mulţi ani, dar crăpăturile erau puţine. — Este un drum bun, a spus Rearden, a fost construit să reziste. Cel care l-a construit trebuie să fi avut un motiv bun pentru care se aştepta să reziste traficului greu în anii ce urmau. — Da… — Nu-mi place cum arată asta. — Nici mie. Apoi a zâmbit. Dar cât de des am auzit oameni plângându-se că panourile strică imaginea regiunilor rurale. Ei bine, uite aici partea de regiune rurală — 283 —

care nu este stricată, pentru ca ei să o admire, şi a adăugat: Aceştia sunt oamenii pe care-i urăsc. Nu voia să apară neliniştea pe care o simţea ca pe o pojghiţă subţire dedesubtul entuziasmului ei pentru ziua asta. Simţise acea nelinişte câteodată, în ultimele trei săptămâni, la vederea drumurilor de ţară derulându-se dincolo de capota maşinii. A zâmbit: capota fusese punctul de neclintit din câmpul ei de vedere, în timp ce pământul trecea pe lângă ei; capota fusese cea care avea centrul, punctul central, siguranţa în lumea înceţoşată, care se dezintegrează… capota din faţa ei şi mâinile lui Rearden pe volan, lângă ea… a zâmbit, gândindu-se că ar fi fericită să lase asta să fie lumea ei. După prima săptămână de hoinăreală, în care au condus la nimereală, în voia drumurilor necunoscute, el i-a spus într-o dimineaţă, pe când se pregăteau să plece: — Dagny, odihna nu trebuie să aibă niciun scop? Ea a râs, răspunzându-i: — Nu. Ce fabrică vrei să vezi? El a zâmbit – la o vină pe care nu trebuia să şi-o asume, la explicaţiile pe care nu era nevoit să le dea – şi a răspuns: — Este o mină de minereu abandonată pe lângă Saginaw Bay, despre care am auzit. Se spune că e epuizată. Au condus prin Michigan către mină. Au mers pe marginile unei gropi goale, cu rămăşiţele unei macarale ca un schelet aplecându-se deasupra lor pe fundalul cerului şi cutia cuiva pentru prânz huruind sub picioarele lor. Simţise un junghi de nelinişte, mai înţepător decât tristeţea, dar Rearden a spus vesel: — Epuizată pe dracu! O să le arăt eu câte tone şi dolari pot să fac din locul ăsta! În drumul înapoi spre maşină, a adăugat: — Dacă aş putea să găsesc omul potrivit, i-aş cumpăra acea mină mâine dimineaţă şi l-aş pregăti pentru a lucra la ea. În ziua următoare, când conducea spre sud-vest, spre câmpiile din Illinois, el a spus brusc, după o tăcere lungă: — Nu, va trebui să aştept până aruncă ăia la gunoi proiectul ăla de lege. Cel care ar putea să lucreze mina aceea nu ar avea nevoie de ajutorul meu. Cel care ar avea nevoie de mine nu ar valora niciun ban. Ar putea să vorbească despre munca lor, aşa cum au făcut întotdeauna, cu multă încredere că vor fi înţeleşi. Dar niciodată nu vorbeau unul despre celălalt. El se comporta de parcă intimitatea lor pasionată era ceva fizic, care nu trebuia să se identifice cu comunicarea dintre două minţi. În fiecare noapte, era de parcă ea se lăsa în braţele unui străin care o făcea să simtă fiecare fior de emoţie din corpul lui, dar nu i-ar permite niciodată să ştie dacă şocurile au ajuns la vreun răspuns înăuntrul lui. Ea dormea dezbrăcată lângă el şi pe braţul ei era brăţara din metal Rearden. Ştia că el ura chinul de a semna „domnul şi doamna Smith” în registrele hotelurilor — 284 —

părăsite de pe marginea drumului. Erau seri când observa o uşoară încordare a gurii lui mici, din pricina furiei, în timp ce semna cu numele obişnuite pentru frauda obişnuită; furia pentru cei care făceau ca frauda să fie necesară. A observat, cu indiferenţă, felul în care funcţionarii hotelului îşi dădeau seama de viclenie, ceea ce părea să sugereze că oaspeţii şi funcţionarii erau complici la ceva ruşinos şi plin de vină: vina de a căuta plăcerea. Dar a ştiut că pentru el nu conta când erau singuri, atunci când a ţinut-o aproape de el pentru un moment şi a văzut că ochii lui păreau vii şi nevinovaţi. Au condus prin oraşe mici, pe rute secundare, prin locuri pe care nu le-au mai văzut de ani. Se simţea neliniştită la vederea oraşelor. Au trecut zile până când a realizat ce era ceea ce îi lipsise cel mai mult: un pic de vopsea proaspătă. Casele stăteau ca nişte bărbaţi în costume necălcate, care şi-au pierdut dorinţa de a sta drepţi: streşinile erau ca nişte umeri lăsaţi, verandele strâmbe erau ca nişte tivuri rupte, geamurile sparte ca nişte petice, acoperite cu şindrile. Oamenii din stradă se holbau la maşina cea nouă, nu aşa cum s-ar holba cineva la un peisaj rar, dar de parcă forma neagră şi strălucitoare era ceva imposibil venit din altă lume. Erau puţine vehicule pe stradă şi majoritatea dintre ele erau trase de cai. Ea uitase sensul literal şi întrebuinţarea calului-putere şi nu voia să-şi amintească de ele. Nu a râs în acea zi la intersecţia de nivel când Rearden a chicotit, arătând cu degetul la un tren local, micuţ, care venea clătinându-se de după dealuri, tras de o locomotivă antică, lăsând afară un fum negru prin coşul înalt. — O, Dumnezeule, Hank! Nu e amuzant! — Ştiu, a spus el. Erau la o sută şi ceva de kilometri şi o oră distanţă de ea când a spus: — Hank, tu vezi Cometa Taggart fiind trasă de-a lungul şi de-a latul continentului de o consumatoare de cărbuni de felul acela? — Ce s-a întamplat cu tine? Adună-te! — Scuze… doar că mă tot gândesc că nu ar fi de niciun folos noua mea cale ferată şi cuptoarele tale noi, dacă nu găsim pe cineva care să producă motoare Diesel. Dacă nu găsim repede pe cineva. — Ted Nielsen din Colorado e omul tău. — Da, dacă găseşte o cale să-şi deschidă noua lui uzină. A investit mai mulţi bani decât trebuia în linia John Galt. — Dar aia s-a dovedit a fi o investiţie bună, nu-i aşa? — Da, dar l-a ţinut în loc. Acum e pregătit să meargă înainte, dar nu poate să găsească uneltele. Nu mai sunt ustensile mecanice de cumpărat, nicăieri, la niciun preţ. Nu primeşte decât promisiuni şi amânări. Străbate ţara, căutând vechituri pe care să le recupereze de la fabrici închise. Dacă nu începe curând… — Va începe. Cine îl va opri acum? — Hank, a spus ea brusc, putem să mergem într-un loc pe care mi-aş dori să-l văd? — 285 —

— Sigur. Oriunde. Ce loc? — E în Wisconsin. Era acolo o mare companie de motoare, pe vremea tatălui meu. Aveam un circuit derivat care să-i servească, dar am închis linia – acum vreo şapte ani – când au închis fabrica. Cred că este una din zonele acum în paragină. Poate mai sunt ceva piese de maşină pe care le poate folosi Ted Nielsen. Poate i-a scăpat din vedere – locul este uitat şi nu este niciun mijloc de transport către el. — O să-l găsesc. Care era numele fabricii? — The Twentieth Century Motor Company. — O, da, sigur că da! Aceea era una dintre cele mai bune firme în tinereţea mea, poate cea mai bună. Îmi amintesc că era ceva ciudat legat de felul în care a ieşit din industrie… Nu mai ştiu ce se întâmplase. Le-a luat trei zile de cercetare, dar au găsit acel drum decolorat, abandonat – acum mergeau printre frunzele galbene care străluceau ca o mare de monede aurii, către Twentieth Century Motor Company. — Hank, dacă se întâmplă ceva cu Ted Nielsen? a întrebat ea brusc, în timp ce conduceau în tăcere. — De ce să i se întâmple ceva? — Nu ştiu, dar… ei bine, a fost Dwight Sanders. A dispărut. United Locomotives s-a terminat pentru moment. Şi celelalte uzine nu sunt în stare să producă diesele. Nu mai ascult de promisiuni. Şi… şi la ce folos o cale ferată fără forţă motrice? — O, la ce folos totul, dacă tot e să vorbim, fără ea? Frunzele străluceau, legănându-se în vânt. Se întindeau pe kilometri întregi, de la iarbă la tufişuri şi la copaci, cu mişcările şi culorile focului; păreau să celebreze un scop îndeplinit, arzând neatinse de nimeni. Rearden a zâmbit. — E ceva ce trebuie să spun despre sălbăticie. Începe să-mi placă. O nouă ţară pe care nu a descoperit-o nimeni. Ea a dat din cap bucuroasă. — Este un teren bun – uită-te la felul în care creşte totul. Aş da la o parte tufişul ăla şi aş construi… Apoi s-au oprit din zâmbit. Epava pe care o vedeau printre ierburile de pe marginea drumului era un cilindru ruginit cu bucăţele de sticlă – rămăşiţele unei benzinării. Era singurul lucru care se mai putea vedea. Pilonii acoperiţi de funingine, bucata de beton şi strălucirea sticlei mărunţite – care fuseseră o benzinărie – erau înghiţite de tufişuri şi nu se puteau observa decât dacă te uitai atent. S-au uitat în altă direcţie. Au mers mai departe, nevrând să ştie ce altceva se mai ascundea sub ierburile kilometrice. Au simţit aceeaşi mirare, cântărită în greutate: mirare la cât de repede au înghiţit ierburile şi cât de mult. Drumul se termina brusc la cotitura unui deal. Ceea ce mai rămăsese erau bucăţi de beton ieşind dintr-o fâşie lungă, plină de gropi cu smoală şi noroi. Betonul fusese zdrobit de cineva; nici măcar plantele nu puteau să crească pe fâşia de pământ — 286 —

rămasă. Pe culmea unui deal îndepărtat, un singur stâlp de telegraf stătea înclinat, cu cerul în spate, ca o cruce peste un mormânt încărcat. Le-a luat trei ore şi un cauciuc perforat să se târască cu viteză mică prin noroi, prin şanţuri, apoi prin urmele lăsate de roţile camioanelor, pentru a ajunge la amplasamentul care stătea în vale, dincolo de deal, cu stâlpul de telegraf. Câteva case încă stăteau în epava a ceea ce fusese odată un oraş industrial. Tot ce se putuse mişca plecase, dar câteva fiinţe umane au rămas. Structurile goale erau dărâmături verticale; fuseseră mâncate nu de vreme, ci de oameni: plăci rupte la întâmplare, părţi din acoperişuri care lipseau, găuri rămase în pivniţe părăsite. Era de parcă mâini nesăbuite au luat toate lucrurile de care aveau nevoie în momentul respectiv, cu nicio intenţie de a rămâne în viaţă în dimineaţa următoare. Casele locuite erau împrăştiate la întâmplare printre ruine; fumul din coşurile lor era singura mişcare vizibilă în oraş. O carcasă de beton, care fusese o şcoală, stătea la periferie; arăta ca un craniu, cu orbitele goale în care stăteau geamurile fără sticlă, cu câteva fire de păr rămase agăţate, în forma unor cabluri rupte. Dincolo de oraş, pe un deal din depărtare, stătea fabrica Twientieth Century Motor Company. Pereţii ei, liniile acoperişului, coşurile de fum arătau echilibrate, de neînvins, ca o fortăreaţă. Ar fi părut intactă dacă nu ar fi fost un bazin argintiu de apă: bazinul era dărâmat într-o parte. Nu au văzut nici urmă de drum către fabrică în kilometrii încâlciţi de copaci şi de coaste de deal. Au mers până la prima uşă pe care au văzut-o să aibă un fir neînsemnat de fum care se ridica. Uşa era deschisă. O femeie bătrână se împletici până la uşă la auzul motorului. Era buhăită şi gârbovită, desculţă, îmbrăcată într-un costum făcut din pânza unui sac de făină. Se uita la maşină fără să fie surprinsă, fără curiozitate; era privirea goală a unei fiinţe umane care şi-a pierdut capacitatea de a mai simţi altceva în afară de oboseală. — Puteţi să-mi arătaţi drumul spre fabrică? întrebă Rearden. Femeia nu a răspuns pe loc; părea să nu vorbească foarte bine engleză. — Ce fabrică? a întrebat ea. Rearden arătă cu degetul: — Aia. — Este închisă. — Ştiu că e închisă, dar există vreo modalitate să ajungem acolo? — Nu ştiu. — Este vreun drum? — Sunt drumuri în pădure. — Vreunul pentru maşină? — Poate. — Ei bine, care ar fi cea mai bună rută? — Nu ştiu. — 287 —

Prin uşa deschisă, puteau vedea interiorul casei ei. Era un aragaz inutil, cuptorul lui, plin de zdrenţe, servind drept comodă. Era o sobă făcută din pietre în colţ, cu câteva buturugi arzând sub un cazan vechi şi cu dâre lungi de funingine urcând pe pereţi. Un obiect alb stătea sprjinit de piciorul mesei: era o chiuvetă de porţelan, ruptă din peretele unei băi, umplută cu varză ofilită. O lumânare de seu stătea într-o sticlă pe masă. Nu mai rămăsese vopsea pe podea; scândurile au fost frecate până când sau făcut de un gri şters ce arăta ca expresia vizibilă a durerii care se aflase în oasele persoanei care a stat aplecată şi a spălat podeaua şi a pierdut bătălia în faţa murdăriei acum impregnate în scândură. Câţiva copii în haine zdrenţuite se adunaseră la uşă în spatele femeii, tăcuţi, unul câte unul. S-au holbat la maşină, nu cu curioziatea specifică unui copil, dar cu tensiunea sălbaticilor gata să dispară la primul semn de pericol. — Câte mile mai sunt până la fabrică? — Zece, a spus femeia şi apoi a adăugat: poate cinci. — Cât de departe este următorul oraş? — Nu există un alt oraş. — Sunt şi alte oraşe pe undeva. Vreau să spun, cât de departe? — Da. Undeva. În locul neocupat de lângă casă au văzut zdrenţe decolorate agăţate pe sfoara de rufe, care era o bucată dintr-un fir de telegraf. Trei pui ciuguleau din legumele plantate în grădină; un al patrulea stătea cocoţat pe o bară de mărimea unei ţevi. Doi porci se împleticeau într-un loc plin de noroi şi deşeuri; poteca pe care mergeai de-a lungul mocirlei era făcută din rămăşiţe ale betonului de pe autostradă. Au auzit un sunet ascuţit în depărtare şi au văzut un om scoţând apă dintr-o fântână publică cu ajutorul unui scripete. S-au uitat la el cum mergea încet pe stradă. Căra două găleţi care păreau prea grele pentru braţele lui. Nu puteai să-ţi dai seama de vârsta lui. S-a apropiat şi s-a oprit, uitându-se la maşină. Îşi arunca privirea când la străini, când în altă parte, suspicios şi pe furiş. Rearden a scos o bancnotă de zece dolari şi i-a întins-o, întrebând: — Ne-aţi putea spune, vă rugăm frumos, care este drumul spre fabrică? Bărbatul se holba la bani cu o indiferenţă aspră, fără să se mişte, fără să ridice un deget, încă ţinând cele două găleţi. Dacă cineva voia vreodată să vadă un om lipsit de lăcomie, s-a gândit Dagny, aici era. — Nu avem nevoie de bani pe aici, a spus. — Nu munciţi ca să aveţi un trai bun? — Ba da. — Ei bine, ce folosiţi în loc de bani? Bărbatul a pus găleţile jos, de parcă tocmai îşi dăduse seama că nu trebuia să stea să se chinuie cu greutatea lor. — Nu folosim bani, a spus el, doar facem schimb de lucruri între noi. — 288 —

— Cum faceţi schimb cu oamenii din alte oraşe? — Nu mergem în alte oraşe. — Nu păreţi să aveţi o viaţă uşoară pe aici. — Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră? — Nimic. Doar curiozitate. De ce staţi aici? — Tatăl meu avea o alimentară aici. Doar că fabrica s-a închis. — De ce nu v-aţi mutat? — Unde? — Oriunde. — De ce? Dagny se holba la cele două găleţi: erau două bucăţi de tablă pătrate, cu mânere din sfoară; fuseseră canistre de ulei. — Auziţi, a spus Rearden, ne puteţi spune dacă există vreun drum către fabrică? — Sunt multe drumuri. — Este unul pe care putem să-l urmăm? — Bănuiesc. — Care? Bărbatul a cântărit problema cu seriozitate pentru câteva momente. — Ei bine, acum, dacă faceţi stânga pe lângă clădirea şcolii, a spus el, şi mergeţi înainte până ajungeţi la stejarul îndoit, acolo e un drum care e bun, dacă nu plouă vreo două săptămâni. — Când a plouat ultima dată? — Ieri. — Este vreun alt drum? — Da, puteţi să mergeţi în jos spre păşunea lui Hanson şi peste păduri şi apoi este un drum bun, solid acolo, şi tot înainte până la pârâu. — E vreun pod peste pârâu? — Nu. — Care sunt celelalte drumuri? — Păi, dacă ceea ce doriţi e un drum pentru maşină, e unul de partea cealaltă a terenului lui Miller, este pavat, este cel mai bun drum pentru maşină, trebuie doar să faceţi dreapta pe lângă şcoală şi… — Dar drumul acela nu duce către fabrică, nu? — Nu, nu către fabrică. — În regulă, a spus Rearden, cred că va trebui să ne găsim singuri drumul. A apăsat pe starter când o piatră a aterizat pe parbrizul lor. Era parbriz securizat, crăpături dispuse ca razele soarelui s-au împrăştiat de-a lungul parbrizului. Au văzut un huligan micuţ, zdrenţuit cum dispare după colţ cu un râset isteric şi râsul ascuţit al copiilor răspunzându-i din spatele unor geamuri. Rearden şi-a înăbuşit o înjurătură. Bărbatul se uita plictisit de peste drum, — 289 —

încruntându-se puţin. Femeia bătrână s-a uitat în continuare fără nicio reacţie. Stătea tăcută, uitându-se, fără vreun interes sau vreun scop, asemenea componentului chimic al unei plăci fotografice, absorbind formele vizuale care erau acolo pentru a fi absorbite, dar incapabilă de a-şi face o opinie despre ceea ce vedea. Dagny o studia de câteva minute. Corpul femeii, umflat şi fără forme, nu arăta ca rezultatul îmbătrânirii şi neglijenţei: arăta de parcă era însărcinată. Ceea ce părea imposibil, dar, uitându-se mai îndeaproape, Dagny a văzut că părul ei cenuşiu nu era cărunt şi că erau puţine riduri pe faţa ei; doar privirea absentă, umerii aplecaţi, mişcările târşite dădeau impresia de senilitate. Dagny s-a aplecat pe geam şi a întrebat: — Câţi ani aveţi? Femeia s-a uitat la ea, fără resentimente, ci doar în felul în care cineva se uită la o întrebare fără sens. — Treizeci şi şapte, a răspuns. Trecuseră de cinci clădiri dezafectate când Dagny a vorbit: — Hank! a spus ea terifiată, femeia aceea e doar cu doi ani mai mare decât mine! — Da. — Dumnezeule, cum au ajuns în halul ăsta? El a dat din umeri. — Cine e John Galt? Ultimul lucru pe care l-au văzut când părăseau oraşul a fost un panou. Un desen încă se mai vedea pe fâşiile care se desprindeau, imprimat în griul decolorat care odată fusese culoare. Făcea reclamă la o maşină de spălat. Pe un deal din depărtare, dincolo de oraş, au văzut silueta unui om mişcându-se încet, contorsionat de hidoşenia unui efort fizic dincolo de utilizarea adecvată a unui corp uman: împingea un plug cu mâna. Au ajuns la fabrica Twentieth Century Motor Company peste două mile şi două ore. Au ştiut, în timp ce urcau dealul: căutarea lor era inutilă. Un lacăt ruginit era agăţat de poarta intrării principale, dar geamurile imense fuseseră zdrobite în bucăţi şi locul îi era deschis oricui – marmotelor, iepurilor şi frunzelor uscate care stăteau grămadă înăuntru. Fabrica fusese golită acum mult timp. Utilajele de valoare au fost scoase afară prin mijloace civilizate – găurile bine făcute ale fundaţiilor rămăseseră în betonul de pe jos. Restul fusese luat de hoţi întâmplători. Nu mai rămăsese nimic, doar gunoaiele pe care şi cel mai disperat vagabond le-ar fi găsit fără valoare, mormane de rămăşiţe ruginite, scânduri, bucăţi de sticlă şi de tencuială – şi scările din oţel, construite ca să reziste şi rezistând încă, spiralându-se către acoperiş. S-au oprit în holul cel mare, unde o rază de lumină cădea în diagonală prin gaura din tavan şi ecourile paşilor lor răsunau peste tot, dispărând în depărtare, prin rândul de camere goale. O pasăre ţâşni din grinzile de oţel şi zbură, zvâcnind din aripi, direct — 290 —

către cer. — Mai bine ne-am uita prin ea, pentru orice eventualitate, a spus Dagny. Tu ia atelierele, eu iau anexele. Hai s-o facem cât mai repede posibil. — Nu-mi place să te las să hoinăreşti pe aici singură. Nu ştiu cât sunt de sigure, oricare dintre podelele sau scările astea. — O, prostii! Pot să-mi găsesc drumul printr-o fabrică – sau o epavă. Hai să terminăm cu asta. Vreau să plec de aici. Când s-a plimbat prin curţile liniştite – unde pasarele de oţel încă îi stăteau agăţate deasupra capului, urmărind linii geometrice perfecte de-a lungul cerului – singura ei dorinţă era să nu vadă absolut nimic, dar se forţa să se uite. Era ca şi cum ar fi fost nevoită să facă o autopsie unui corp pe care cineva îl iubea. Îşi muta privirea ca un reflector automat, cu dinţii încleştaţi. Mergea repede – nu era necesar să facă pauze nicăieri. S-a oprit în faţa unei camere care ar fi fost laboratorul. O bobină de sârmă a făcut-o să se oprească. Bobina ieşea dintr-un morman de gunoaie. Nu mai văzuse niciodată o dispunere atât de aparte a firelor, şi totuşi îi părea familiară, de parcă încerca să-i amintească de ceva, vag şi foarte îndepărtat. S-a întins spre bobină, dar n-a putut să o mişte: părea a fi parte a unui obiect îngropat în morman. Camera arăta de parcă fusese un laborator pentru experimente – dacă judeca bine după rămăşiţele distruse rămase pe pereţi: multe generatoare electrice, bucăţi de cabluri grele, circuite de plumb, tuburi de sticlă, cabinete încorporate, fără sertare sau uşi. Era o mare cantitate de sticlă, cauciuc, plastic şi metal în grămada de gunoi, şi aşchii de un gri închis de la ceea ce fusese o tablă de scris. Bucăţi de hârtie foşnind pe podea. Erau, de asemenea, rămăşiţe care nu fuseseră aduse acolo de proprietarul camerei: hârtii de la pop-corn, o sticlă de whisky, o revistă. A încercat să scoată bobina din mormanul de gunoi. N-a putut s-o mişte. Era parte dintr-un obiect mai mare. A îngenuncheat şi a început să sape prin gunoi. Se tăiase la mâini când s-a ridicat să se uite la obiectul pe care îl curăţase, era acoperită de praf. Erau rămăşiţele distruse ale unui model de motor. Majoritatea părţilor lui lipseau, dar rămăsese destul cât să amintească forma şi scopul iniţial. Nu mai văzuse niciodată un astfel de motor şi nimic care să-i semene. A încercat să-i ghicească scopul, gândindu-se la fiecare tip de motor pe care-l ştia şi la fiecare lucru pe care componentele lui puteau să-l facă. Nimic nu se potrivea cu modelul. Arăta ca un motor electric, dar nu putea să-şi dea seama cu ce fel de combustibil mergea. Nu era construit pentru abur, sau petrol, sau altceva din ce se gândea ea. Icnetul ei nu era un sunet, ci un junghi care o împinsese în grămada de gunoi. Era în patru labe, târându-se peste epavă, apucând fiecare bucăţică de hârtie pe care o vedea, aruncând-o apoi şi căutând mai departe. Îi tremurau mâinile. A găsit o parte din ceea ce spera că încă mai exista. Era o legătură subţire de pagini tipărite prinse împreună – rămăşiţele unui manuscris, începutul şi sfârşitul nu mai — 291 —

existau; bucăţile de hârtie rămase sub suport arătau numărul de pagini pe care îl avusese odată. Hârtia era îngălbenită şi uscată. Manuscrisul fusese o descriere a motorului. Din anexa goală a centralei electrice a uzinei, Rearden a auzit-o ţipând: — Hank! suna ca un ţipăt îngrozit. El alergă înspre locul din care venea vocea ei. A găsit-o stând în mijlocul camerei – mâinile îi sângerau, ciorapii îi erau rupţi, costumul plin de praf –, cu o adunătură de hârtii în mâna ei. — Hank, a ce arată asta? l-a întrebat, arătând spre piesa de fier vechi de la picioarele ei; vocea ei avea tonul intens şi obsedant al unei persoane care a fost lovită de un şoc, ruptă de realitate. A ce arată? — Eşti rănită? Ce s-a întâmplat? — Nu!… O, nu contează, nu te uita la mine! Sunt bine. Uită-te la asta. Ştii ce e asta? — Ce ţi-ai făcut? — A trebuit să o scot de aici. Sunt în regulă. — Tremuri. — Şi tu vei tremura, imediat. Hank! Uită-te la el! Uită-te şi spune-mi ce crezi că e. El a privit în jos, apoi a privit atent – în curând stătea pe podea, studiind obiectul, concentrat. — Este un mod ieşit din comun de a asambla un motor, a spus el, încruntându-se. — Citeşte asta, a spus ea, întinzându-i paginile. El a citit, s-a uitat la ea şi a spus: — O, Dumnezeule mare! Ea stătea pe podea lângă el şi, pentru un moment, nu au mai putut să spună nimic altceva. — A fost bobina, a spus ea. Se simţea de parcă mintea ei o luase razna, nu putea să ţină pasul cu toate lucrurile pe care această explozie neaşteptată i le adusese, şi cuvintele ei parcă se loveau unele de altele. — A fost bobina cea pe care am observat-o mai întâi, pentru că am văzut desene ca ea, nu chiar, dar ceva de genul ăsta, acum ani buni, când eram la şcoală – erau într-o carte veche, se renunţase la ea acum mult, mult timp, dar îmi plăcea să citesc tot ce găseam legat de motoarele de tren. Acea carte spunea că era o vreme când oamenii se gândeau la el – au lucrat la el, au pierdut ani întregi pe experimente, dar nu au reuşit să rezolve, aşa că au renunţat la el. A fost uitat de generaţii. Nu credeam că vreun savant în viaţă s-ar gândi la el acum. Dar cineva s-a gândit. Cineva l-a rezolvat, acum, azi!… Hank, tu înţelegi? Acei oameni, acum mult timp, au încercat să inventeze un motor care să extragă energie statică din atmosferă, să o transforme şi să creeze propria lui putere. Nu au reuşit. Au renunţat. – A arătat către piesa distrusă. – Dar — 292 —

uite-l aici. El a dat din cap. Nu zâmbea. Stătea şi se uita la rămăşiţă, concentrat pe un gând de-al lui; nu părea să fie un gând fericit. — Hank! Nu înţelegi ce înseamnă asta? Este cea mai mare revoluţie în domeniul motoarelor de la motorul cu ardere internă – mai mare de atât! Nimiceşte tot – şi face totul posibil. La dracu cu Dwight Sanders şi toţi ceilalţi! Cine va vrea să se uite la un Diesel? Cine va vrea să-şi facă griji pentru petrol, combustibil sau schimbarea combustibilului? Vezi ce văd şi eu? O locomotivă nou-nouţă, la jumătate cât o singură unitate Diesel şi cu de zece ori mai multă putere. Un generator automat, funcţionând pe câteva picături de carburant, fără niciun fel de limită în ceea ce priveşte energia. Cel mai curat, rapid şi ieftin mijloc de mişcare conceput vreodată. Vezi ce ar putea asta să facă pentru sistemele noastre de transport şi pentru ţară, în vreun an? Nu era nicio sclipire de entuziasm pe faţa lui. A spus încet: — Cine l-a construit? De ce a fost lăsat aici? — Vom afla. A cântărit paginile în mâna lui, gândindu-se la ceva. — Dagny, a întrebat, dacă nu găseşti omul care a construit motorul, vei fi capabilă să reconstruieşti motorul din ce a mai rămas? Ea a tăcut un moment lung, apoi cuvântul a căzut ca şi cum s-ar fi prăbuşit ceva: — Nu. — Nimeni nu va face asta. El se gândise la tot. Motorul mergea, judecând după cele scrise aici. Este cea mai grozavă chestie pe care am pus ochii vreodată. A fost. Nu-l putem face să funcţioneze din nou. Ca să suplineşti ceea ce lipseşte, avem nevoie de o minte la fel de bună ca a lui. — Îl voi găsi, chiar dacă trebuie să las până şi ultimul lucru de care mă ocup… — Şi dacă mai e în viaţă. Ea a auzit nesiguranţa din vocea lui. — De ce spui aşa? — Nu cred că mai e. Dacă ar mai fi fost, şi-ar fi lăsat invenţia să putrezească întrun morman de gunoaie? Ar fi abandonat o realizare de mărimea asta? Dacă ar mai fi fost în viaţă, am fi avut locomotive cu generatoare automate acum mulţi ani. Şi nu ar fi trebuit să-l cauţi, pentru că lumea l-ar fi cunoscut până acum. — Nu cred că modelul a fost făcut acum atât de mult timp. El s-a uitat la hârtia manuscrisului şi la petele de rugină de pe motor. — Acum vreo zece ani, aş spune. Poate puţin mai mult. — Trebuie să-l găsim pe el sau pe cineva care l-a cunoscut. Asta e mai important… — …decât orice lucru deţinut sau fabricat de oricine în ziua de azi. Nu cred că-l vom găsi. Şi, dacă nu, nimeni nu va fi capabil să-i reproducă munca. Nimeni nu va construi motorul ăsta. Nu a rămas destul din el. E doar o pistă, o pistă fără nicio valoare, dar ar fi nevoie de genul de minte care apare o dată la un secol pentru a-l — 293 —

încheia. Îi vezi pe proiectanţii noştri de motoare încercând să facă asta? — Nu. — Nu mai e niciun proiectant de primă mână rămas. Nu a mai fost nimic nou în acest domeniu de ani buni. E o profesie care pare a fi pe moarte sau chiar e moartă. — Hank, ştii ce ar însemna motorul, dacă ar fi construit? El a chicotit scurt. — Aş spune: cam zece ani adăugaţi la viaţa fiecărei persoane din ţara asta, dacă iei în considerare câte lucruri ar fi fost mai uşor de făcut şi mai ieftin de produs, de câtă muncă silnică ar fi fost scutiţi oamenii şi cât de mult i-ar fi putut aduce munca oricui. Locomotive? Cum rămâne cu automobilele, vapoarele şi avioanele cu un astfel de motor? Şi tractoarele. Şi centralele electrice. Totul conectat la o sursă inepuizabilă de energie, fără cheltuieli pentru combustibil, cu excepţia câtorva bănuţi necesari pentru a ţine convertorul în funcţiune. Motorul ar fi putut să pună o ţară întreagă în mişcare. Ar fi putut aduce becul electric în fiecare văgăună, până şi în casele oamenilor pe care i-am văzut jos, în vale. — Ar fi putut? Va putea. Voi găsi persoana care l-a construit. — Vom încerca. S-a ridicat brusc, dar s-a oprit pentru a se uita la rămăşiţele distruse şi a spus, cu un chicotit care nu era unul de bucurie: — Aici era motorul pentru linia John Galt. Apoi a vorbit răstit, ca un administrator: — Mai întâi, vom încerca să vedem dacă găsim biroul personalului aici. Ne vom uita prin arhivele lor, dacă a mai rămas ceva. Avem nevoie de numele inginerilor şi al celor de la echipa de cercetări. Nu ştiu cine deţine locul acesta acum şi bănuiesc că proprietarii vor fi greu de găsit, pentru că nu ar fi lăsat locul ăsta să ajungă aşa. Apoi vom merge în fiecare cameră a laboratorului. Mai târziu, vom lua cu noi câţiva ingineri şi vom scotoci prin restul locului. Au început, dar s-au oprit un moment în pragul uşii. — Hank, motorul era cel mai valoros lucru din această fabrică, a spus ea, cu voce scăzută. Era mai valoros decât toată fabrica şi tot ce conţine ea. Şi totuşi a fost trecut cu vederea şi lăsat între gunoaie. A fost un lucru pe care nimeni nu s-a obosit să-l ia. — Asta e ceea ce mă sperie în legătură cu el, a răspuns el. Nu le-a luat mult timp să găsească biroul personalului. L-au găsit după semnul care rămăsese pe uşă, dar era singurul lucru rămas. Nu mai era nicio piesă de mobilier înăuntru, nicio hârtie, nimic în afara cioburilor de la geamuri. Au intrat din nou în camera cu motorul. Târându-se în patru labe, au examinat fiecare bucăţică din gunoiul care murdărea podeaua. Nu erau multe de găsit. Au pus de-o parte hârtiile care păreau să conţină notiţe de laborator, dar niciuna nu făcea referire la motor şi nu erau pagini din manuscris printre ele. Hârtiile de la pop-corn şi sticla de whisky arătau ce fel de cete cotropitoare au trecut prin camera aceea, ca — 294 —

nişte valuri care duc în adâncuri rămăşiţele distrugerii. Au pus de-o parte câteva bucăţele de metal care ar fi putut să aparţină motorului, dar erau prea mici ca să aibă vreo valoare. Motorul arăta de parcă părţi din el ar fi fost rupte, probabil, de cineva care a crezut că poate să le adapteze pentru uzul obişnuit. Ceea ce rămăsese era prea neobişnuit ca să stârnească interesul cuiva. Stând pe genunchii care o dureau, cu palmele sprijinite pe podea, a simţit furia dinăuntrul ei, furia dureroasă, neajutorată, ca răspuns pentru imaginea pângărită. Se întreba dacă scutecele cuiva atârnau pe o sfoară de rufe făcută din cablurile motorului, dacă roţile lui deveniseră scripetele pentru o fântână publică, dacă cilindrul lui era acum un ghiveci pentru muşcatele de pe pervazul geamului aparţinând iubitei bărbatului cu sticla de whisky. Se mai vedea o urmă de lumină pe deal, dar o ceaţă albastră se îndrepta înspre văi, şi roşul şi auriul frunzelor se împrăştiau către cerul colorat de lumina apusului. Se făcuse întuneric atunci când au terminat. Ea s-a ridicat şi s-a rezemat de cadrul gol al ferestrei pentru a respira puţin aer curat. Cerul era de un albastru-închis. — Ar fi putut să pună toată ţara în mişcare şi pe jar. S-a uitat în jos, spre motor. S-a uitat apoi pe geam. A gemut brusc, lovită de un fior, şi şi-a lăsat capul să-i cadă pe braţ, apăsându-l pe cadrul geamului. — Ce s-a întâmplat? a întrebat el. Ea nu a răspuns. El s-a uitat pe geam. Dedesubtul lor, în vale, în noaptea care tocmai începea, tremurau câteva luminiţe palide, care erau luminile lumânărilor de seu.

Capitolul X Torţa lui Wyatt — Dumnezeu să se îndure de noi, doamnă! a spus un funcţionar de la Arhive. Nimeni nu ştie cine deţine fabrica acum. Cred că nu va şti nimeni niciodată. Funcţionarul stătea la birou într-un oficiu de la parterul clădirii, unde praful zăcea în tihnă pe hârtiile arhivate şi pe puţinii vizitatori care intrau vreodată. Se uita la automobilul strălucitor parcat dincolo de geamul lui, în piaţa noroioasă care odată fusese centrul reşedinţei de district; privea cu o mirare apatică şi îngândurată la cei doi vizitatori necunoscuţi pe care-i primise. — De ce? a întrebat Dagny. El a arătat, neajutorat, către grămada de hârtii scoasă din arhive. — Curtea de juri va trebui să hotărască cine o deţine, lucru pe care nu cred că-l va putea face nicio curte. Dacă vreuna se va apuca de ea. Nu cred că va reuşi. — De ce? Ce s-a întâmplat? — 295 —

— Ei bine, a fost dată spre vânzare – Twentieth Century, vreau să spun. Twentieth Century Motor Company. A fost vândută de două ori, în acelaşi timp şi unor proprietari diferiţi. A fost un scandal mare la vremea aia, acum doi ani, şi în prezent e doar – a arătat cu degetul – o adunătură de hârtii împrăştiate, aşteptând pentru o audiere la curtea de juri. Nu văd cum un judecător ar putea să scoată vreun drept de proprietate din ea – sau orice drept. — Îmi spuneţi, vă rog, doar ce s-a întâmplat? — Ei bine, ultimul deţinător legal al fabricii a fost Peoples Mortgage Company din Rome, Wisconsin. Acela e oraşul de pe partea cealaltă a fabricii, la treizeci de mile înspre nord. Mortgage Company era un fel de dispozitiv gălăgios care făcea multă reclamă pentru credit accesibil. Mark Yonts era şeful. Nimeni nu ştia de unde vine şi nimeni nu ştie unde e acum, dar ceea ce s-a descoperit, în dimineaţa de după ce People’s Mortgage Company a căzut, a fost că Mark Yonts vânduse fabrica Twentieth Century Motor unei adunături de rataţi din South Dakota şi că, mai apoi, o dăduse ca garanţie suplimentară pentru un împrumut de la o bancă din Illinois. Şi, când au aruncat o privire la fabrică, au descoperit că fuseseră scoase afară toate maşinile şi au vândut-o bucată cu bucată, numai Dumnezeu ştie unde şi cui. Aşa că, se pare, locul e al tuturor şi al nimănui. Aşa stau lucrurile acum – cei din South Dakota, şi banca, şi avocaţii creditorilor de la People’s Mortgage Company, toţi dându-se în judecată unii pe ceilalţi, toţi pretinzând că fabrica e a lor şi nimeni nu are dreptul de a lua nimic dinăuntrul ei, numai că nu mai e nimic de luat înăuntrul ei. — Mark Yonts a făcut ceva cu fabrica înainte să o vândă? — Vai, nu, doamnă! Era genul de om care nu ştia să gestioneze nimic. Nu voia să facă bani, doar să primească bani. Presupun că a şi primit – mai mult decât ar fi putut oricine să facă din fabrica aia. Se întreba de ce bărbatul blond cu trăsături dure, care stătea cu o femeie în faţa biroului lui, se uita înverşunat pe fereastră la maşina lor, la un obiect mare acoperit cu o pânză, legat strâns sub acoperişul ridicat al portbagajului de la maşină. — Ce s-a întâmplat cu arhivele fabricii? — La care vă referiţi, doamnă? — Arhivele pentru produsele lor. Cele… personale. — O, nu a mai rămas nimic din alea acum. Au fost multe jafuri. Toţi proprietarii de până acum au pus mâna pe mobilier sau pe lucruri pe care le puteau căra afară de acolo, chiar dacă şeriful a pus un lacăt pe uşă. Hârtiile şi lucrurile de genul ăla le-au cărat vagabonzii din Starnesville, locul acela din vale, unde se trăieşte destul de greu în ziua de azi. Cel mai probabil că au ars lucrurile ca să facă focul. — Mai este cineva care să fi lucrat în fabrică? a întrebat Rearden. — Nu, domnule. Pe aici, nu. Toţi locuiau în Starnesville. — Toţi? a şoptit Dagny; se gândea la ruine. Şi… inginerii? — Da, doamnă. Acela era oraşul fabricii. Au dispărut cu toţii, acum mult timp. — 296 —

— Vă amintiţi cumva numele vreunora dintre ei? — Nu, doamnă. — Cine a fost ultimul administrator al fabricii? a întrebat Rearden. — N-aş putea să vă spun, domnule. Au fost atât de multe probleme acolo, sus, şi locul şi-a schimbat conducerea de atât de multe ori, de când a murit Jed Starnes. El este cel care a construit fabrica. El a făcut toată partea asta de ţară, cred. A murit acum doisprezece ani. — Puteţi să-mi daţi numele tuturor proprietarilor de atunci? — Nu, domnule. A fost un incendiu în vechiul tribunal, acum vreo trei ani, şi toate arhivele vechi s-au dus. Nu ştiu cum aţi putea să le daţi de urmă. — Nu ştiţi cum a pus mâna acest Mark Yonts pe fabrică? — Da, ştiu asta. A cumpărat-o de la primarul Bascom din Rome. Cum a cumpărato primarul Bascom, nu ştiu. — Unde este primarul Bascom acum? — Tot acolo, în Rome. — Mulţumim foarte mult, a spus Rearden, ridicându-se. Îl vom contacta. Erau la uşă când funcţionarul a întrebat: — Ce căutaţi, domnule? — Îl căutăm pe un prieten de-al nostru, a spus Rearden. Un prieten pe care l-am pierdut, care a lucrat acum ceva timp la fabrica aceea. *** Primarul Bascom din Rome, Wisconsin, s-a lăsat pe spate în scaun; pieptul şi stomacul lui schiţau o formă de pară pe sub cămaşa pătată. Aerul era un amestec de soare şi praf, plutind greoi deasupra verandei casei lui. Şi-a fluturat mâna, pe inelul lui strălucea un topaz de proastă calitate. — Nu e nevoie, nu este nevoie, domnişoară, nu este nevoie absolut deloc, a spus el, ar fi doar o pierdere de vreme să încercaţi să chestionaţi oamenii pe aici. N-au mai rămas oameni din fabrică şi nimeni nu şi-ar aminti mare lucru despre ei. Atât de multe familii s-au mutat încât ceea ce a rămas este, pur şi simplu, nefolositor, dacă şi eu spun aşa, pur şi simplu, nefolositor, fiind primarul unei grămezi de gunoi. A oferit scaune celor doi vizitatori, dar nu s-a supărat că domnişoara a preferat să stea în picioare lângă balustrada verandei. S-a lăsat pe spate, studiindu-i silueta zveltă; marfă de bună calitate, s-a gândit; şi apoi, bărbatul care era cu ea era evident bogat. Dagny stătea şi se uita la străzile Romei. Avea străzi, trotuare, stâlpi pentru felinare, chiar şi un afiş care făcea reclamă la băuturi răcoritoare, dar arătau de parcă era doar o problemă de centimetri şi ore până când oraşul va ajunge la stadiul oraşului Starnesville. — Nu, n-au mai rămas arhive ale fabricii, a spus primarul Bascom. Dacă asta vreţi — 297 —

să găsiţi, domnişoară, renunţaţi. Este ca şi cum aţi alerga după frunze într-o furtună. Ca după frunze într-o furtună. Cui îi pasă de hârtii? Într-un timp ca ăsta, oamenii salvează obiecte solide, materiale, în stare bună. Trebuie să fii practic. Prin ochiurile de geam, puteau să vadă sufrageria casei lui: erau covoare persane pe o podea strâmbă, un bar portabil cu fâşii de crom rezemat de un perete pătat de infiltraţia de la ploaia de anul trecut, un radio scump cu o lampă cu gaz deasupra lui. — Sigur, eu i-am vândut fabrica lui Mark Yonts. Mark era un tovarăş fain, un tovarăş fain, plin de viaţă, energic. Sigur, a aranjat câteva părţi din fabrică, dar cine nar face-o? Bineînţeles, a mers puţin prea departe. La asta nu m-am aşteptat. Am crezut că e suficient de inteligent încât să respecte legea – ce a mai rămas din ea în ziua de astăzi. Primarul Bascom a zâmbit, uitându-se la ei cu o sinceritate calmă. Privirea lui era ageră, dar nu prea inteligentă, zâmbetul lui era bine intenţionat, dar fără bunătate. — Nu cred că sunteţi detectivi, a spus el, şi, chiar dacă eraţi, nu ar conta pentru mine. Nu am primit niciun procent de la Mark, nu m-a lăsat să iau parte la nicio afacere de a lui, nu am nicio idee unde a plecat acum. A oftat. — Îmi plăcea de omul ăla. Mi-ar fi plăcut să mai fi rămas. Chiar dacă nu punea preţ pe predicile de duminică. Trebuia să trăiască, nu-i aşa? Nu era mai rău decât restul lumii, doar mai deştept. Unii sunt prinşi, alţii nu – asta e singura diferenţă… Nu, nu ştiam ce o să facă cu ea când a cumpărat fabrica. Sigur, mi-a plătit puţin mai mult decât merită capcana aia explozivă. Sigur, mi-a făcut o favoare când a cumpărat-o. Nu, nu l-am presat deloc să o cumpere. Nu a fost necesar. Îi făcusem câteva favoruri înainte. Sunt destule legi care sunt ca făcute din cauciuc şi un primar este în măsură să le întindă puţin pentru un prieten. Adică, ce naiba? Numai aşa te poţi îmbogăţi în lumea asta – a privit la maşina neagră şi elegantă, aşa cum trebuie să ştiţi şi dumneavoastră. — Ne spuneaţi despre fabrică, spuse Rearden, încercând să se controleze. — Ceea ce nu suport, spuse primarul, sunt oamenii care vorbesc despre principii. Niciun principiu nu a câştigat niciodată pâinea nimănui. Singurul lucru care contează în viaţă sunt bunurile solide, materiale. Nu e timp pentru teorii când totul se distruge în jurul nostru. Ei bine, eu – eu nu ţintesc să mă duc la fund. Lasă-i să-şi păstreze ideile şi eu voi lua fabrica. Eu nu vreau idei. Vreau doar trei mese zdravene pe zi. — De ce aţi cumpărat fabrica? — De ce investeşte toată lumea în afaceri? Ca să stoarcă tot ce poate fi stors din ele. Ştiu să recunosc o şansă bună când o văd. A fost pusă în vânzare pentru că a dat faliment şi nimeni nu voia epava aceea. Aşa că am luat-o pe nimic. Nu a trebuit nici să o ţin prea mult – Mark mi-a luat-o de pe mâini în vreo două-trei luni. Sigur, a fost o afacere înţeleaptă, dacă eu spun asta. Niciun mare industriaş nu s-ar fi descurcat mai bine cu ea. — 298 —

— Fabrica era în funcţiune când aţi preluat-o? — Nu. Era închisă. — Aţi încercat să o redeschideţi? — Nu eu. Eu sunt o persoană practică. — Vă mai amintiţi numele vreunora dintre oamenii care au lucrat acolo? — Nu, nu i-am cunoscut niciodată. — Aţi mutat ceva afară din fabrică? — Ei bine, vă spun eu. Am aruncat o privire împrejur – şi ceea ce mi-a plăcut a fost vechiul birou al lui Jed. Bătrânul Jed Starnes. A fost om mare la vremea lui. Minunat birou, mahon bun. Aşa că l-am luat acasă. Şi un administrator, nu ştiu cine era, avea o cabină de duş în biroul lui, cum nu am mai văzut niciodată. O uşă de sticlă cu o sirenă sculptată în ea, o adevărată piesă de artă, şi bună, de asemenea, mai bună decât orice pictură în ulei. Aşa că am mutat şi duşul aici. Ce naiba, eram proprietar, nu-i aşa? Trebuia să câştig ceva de valoare de pe urma fabricii. — Cine vindea fabrica pentru că dăduse faliment atunci când aţi cumpărat-o dumneavoastră? — O, acela a fost marele faliment al Băncii Naţionale din Madison. Doamne, ce faliment! Aproape că a terminat tot statul Wisconsin – cu siguranţă că a nimicit toată partea asta. Unii oameni spun că din cauza acestei fabrici de motoare a dat banca faliment, dar alţii spun că s-a întâmplat doar să fie ultima picătură, care a pus capac, pentru că Banca Naţională investea în nimicuri în trei sau patru state. Eugene Lawson o conducea. Bancherul cu suflet, i se zicea. Era destul de popular prin părţile astea, acum doi-trei ani. — Lawson se ocupa de fabrică? — Nu. El doar a făcut împrumuturi mari pentru fabrică, mai mult decât ar fi sperat să primească de la groapa aia de gunoi. Când fabrica a dat faliment, aceea a fost ultima picătură pentru Gene Lawson. Banca a dat faliment trei luni mai târziu. A oftat. I-a demoralizat destul de tare pe localnicii de pe aici. Toţi aveau economiile făcute de o viaţă în Banca Naţională. Primarul Bascom s-a uitat plin de regret dincolo de veranda cu vedere înspre oraş. A arătat cu degetul la o figură de peste drum: era o servitoare căruntă, mişcându-se în genunchi şi frecând scările unei case. — Vedeţi femeia aceea, spre exemplu? Erau oameni serioşi, respectabili. Soţul ei era proprietarul magazinului de îmbrăcăminte. A lucrat toată viaţa lui ca s-o întreţină la bătrâneţe şi a şi reuşit, până să moară – numai că banii erau în Banca Naţională. — Cine se ocupa de fabrică atunci când a dat faliment? — O, aceea era o corporaţie făcută peste noapte care se numea Amalgamated Service, Inc. Un balon de săpun uriaş. S-a înfiinţat din nimic şi s-a întors de unde a plecat. — Unde sunt membrii ei? — 299 —

— Unde sunt rămăşiţele unui balon după ce se sparge? Încercaţi să le daţi de urmă în toată ţara. Încercaţi. — Unde e Eugene Lawson? — O, el? El s-a dus de tot. Şi-a luat o slujbă la Washington – la biroul de planificare economică şi resurse naturale. Rearden s-a ridicat prea repede, din cauza unui impuls de furie, apoi a spus, încercând să se controleze: — Mulţumesc pentru informaţii. — Cu plăcere, prietene, cu plăcere, a spus primarul Bascom cu calm. Nu ştiu ce urmăriţi, dar, credeţi-mă pe cuvânt, renunţaţi. Nu mai e nimic din fabrica aceea. — V-am spus că ne căutăm prietenul. — Bine, faceţi cum vreţi. Trebuie să fie un prieten destul de bun, dacă aţi trece prin atâtea pentru a-l găsi, dumneavoastră şi domnişoara încântătoare care nu vă este soţie. Dagny a văzut cum faţa lui Rearden se făcuse atât de palidă încât buzele deveniseră doar o trăsătură sculptată, care nu se distingea de pielea lui. — Ţine-ţi… a început el, dar ea a intervenit. — De ce credeţi că nu sunt soţia lui? a întrebat ea calmă. Primarul Bascom părea surprins de reacţia lui Rearden; făcuse o remarcă lipsită de răutate, doar ca un tovarăş de înşelătorie, arătându-şi perspicacitatea faţă de partenerii lui aflaţi în aceeaşi situaţie. — Domniţă, am văzut multe la viaţa mea, a spus el cu bunăvoinţă, oamenii căsătoriţi nu arată de parcă ar avea un dormitor în minte când se uită unul la celălalt. În această lume, ori eşti neprihănit, ori te distrezi. Nu ambele, domniţă, nu ambele. — I-am pus o întrebare, a spus către Rearden în timp util pentru a-l face să tacă. Mi-a dat o explicaţie validă. — Dacă doriţi un sfat, domniţă, a spus primarul, luaţi-vă un inel de logodnă de la magazinul de chilipiruri şi purtaţi-l; nu ştiu sigur dacă va funcţiona, dar ajută. — Mulţumesc, a spus ea, la revedere. Felul ei rigid, calm, tensionat de a fi a fost un ordin care l-a făcut pe Rearden să o urmeze înapoi la maşină, în tăcere. Erau la mile depărtare de oraş când el a spus, fără să se uite la ea, cu vocea disperată şi scăzută: — Dagny, Dagny, Dagny… Îmi pare rău! — Mie, nu. Câteva momente mai târziu, când a văzut privirea plină de control din nou pe faţa lui, a spus: — Niciodată să nu te mai enervezi pe un om care spune adevărul. — Acel adevăr nu era treaba lui. — Opinia lui nu era nici treaba mea, nici a ta. — 300 —

El a spus printre dinţi, nu ca un răspuns, dar ca şi cum singurul gând care îi dădea bătăi de cap se transformase în sunete fără ca el să vrea asta: — Nu te-am putut proteja de acel mic nemernic… — Nu aveam nevoie de protecţie. El a rămas tăcut, fără să se uite la ea. — Hank, când eşti capabil să o iei mai uşor cu furia, mâine sau săptămâna viitoare, gândeşte-te la explicaţia acelui om şi vezi dacă eşti capabil să recunoşti vreo parte din ea. Şi-a întors smucit capul spre a se uita la ea, dar nu spunea nimic. Când a vorbit, mult mai târziu, a fost doar ca să spună cu o voce obosită, fără inflexiuni: — Nu putem să le spunem celor din New York şi să-i chemăm pe inginerii noştri să caute prin fabrică. Nu putem să ne întâlnim cu ei aici. Nu putem să lăsăm să se ştie că am găsit motorul împreună… Am uitat despre toate astea… Aici… în laborator. — Lasă-mă să-l sun pe Eddie când dăm de un telefon. O să-l rog să trimită doi ingineri din echipa Taggart. Sunt aici singură, în vacanţă, asta e tot ce ştiu ei şi tot ce trebuie să ştie. Au condus două sute de mile până să găsească o linie de telefon interstatală. Când l-a sunat pe Eddie Willers, el a rămas fără aer, la auzul vocii ei. — Dagny! Pentru numele lui Dumnezeu, unde eşti? — În Wisconsin. De ce? — Nu ştiam cum să dau de tine. Mai bine te-ai întorce. Cât de repede poţi. — Ce s-a întâmplat? — Nimic – deocamdată. Dar se întâmplă nişte lucruri pe care… mai bine le-ai opri acum dacă poţi. Dacă poate cineva. — Ce lucruri? — Nu ai citit ziarele? — Nu. — Nu pot să-ţi spun la telefon. Nu pot să-ţi dau toate detaliile. Dagny, o să zici că sunt nebun, dar cred că vor să extermineze Coloradoul. — Mă voi întoarce imediat, a spus ea. *** Sculptate în granitul Manhattanului, sub terminalul Taggart, erau tunelele care odată fuseseră folosite ca linii secundare, într-un timp când traficul mergea strună pe fiecare cale principală a capătului de linie la fiecare oră a zilei. Nevoia de spaţiu se diminuase odată cu trecerea anilor, cu diminuarea traficului, şi tunelele secundare au fost abandonate, ca albia secată a unui râu; câteva lumini au rămas aprinse, ca nişte petice albastre pe granitul de peste liniile lăsate să ruginească pe pământ. Dagny a plasat rămăşiţa motorului sub o arcadă a unuia dintre tunele; arcada conţinuse un generator electric, care fusese scos din funcţiune acum mult timp. Nu — 301 —

avea încredere în tinerii din echipajul de cercetare Taggart; erau doar doi ingineri talentaţi printre ei, care puteau să aprecieze descoperirea ei. Împărtăşise secretul ei cu cei doi şi i-a trimis să caute în fabrica din Wisconsin. Apoi a ascuns motorul undeva unde nimeni nu va şti vreodată. Când muncitorii ei au cărat motorul jos în tunel, era pe punctul de a-i umări pentru a încuia uşa din oţel, dar s-a oprit cu cheia în mână, de parcă liniştea şi singurătatea au trimis-o brusc la problema pe care o avea de zile bune, de parcă ăla era momentul când trebuia să decidă. Vagonul ei de serviciu o aştepta pe unul dintre peroane, ataşat de capătul unui tren care pleca spre Washington în câteva minute. Avea o programare pentru o întâlnire cu Eugene Lawson, dar îşi spusese că o va anula şi-şi va amâna misiunea – dacă putea să se gândească la vreo măsură pe care putea să o ia cu privire la cele găsite în New York la întoarcerea ei, lucrurile pentru care Eddie a implorat-o să lupte. A încercat să se gândească la ceva, dar nu părea să găsească o cale de a lupta, nicio regulă pentru luptă, nicio armă. Neajutorarea era o experienţă stranie, nouă pentru ea; niciodată nu i se păruse dificil să înfrunte lucruri şi să ia decizii; dar nu se confrunta cu lucrurile – aceasta era doar o ceaţă fără forme bine definite, în care ceva tot încerca să ia o formă, dar se muta până să poată fi văzut, ca nişte cheaguri în ceva nu foarte lichid, era ca şi cum ochii ei puteau să vadă doar într-o parte şi ea primea imagini înceţoşate ale dezastrului care se îndrepta către ea, dar nu putea să-şi mute privirea, nu avea o privire pe care să o mute. Sindicatul mecanicilor de locomotivă cerea ca viteza maximă pentru toate trenurile de pe linia John Galt să fie redusă la şaizeci de mile pe oră. Sindicatul conductorilor de tren şi al frânarilor cerea ca lungimea tuturor trenurilor de marfă de pe linia John Galt să fie redusă la şaizeci de vagoane. Wyoming, New Mexico, Utah şi Arizona cereau ca numărul de trenuri care circulă în Colorado să nu depăşească numărul de trenuri care circulă în statele vecine. Un grup condus de Orren Boyle cerea emiterea unei legi pentru menţinerea traiului, care să limiteze producţia de metal Rearden la o cantitate egală cu capacitatea de producţie a oricărei alte fabrici de oţel. Un grup condus de domnul Mowen cerea emiterea unei Legi a egalităţii făcute corect, care să aprovizioneze fiecare client care dorea asta cu o cantitate egală de metal Rearden. Un grup condus de Bertram Scudder cerea emiterea unei Legi a stabilităţii publice, care să interzică firmelor de afaceri să se mute din statele lor. Wesley Mouch, coordonator-şef la biroul de planificare economică şi resurse naţionale, emitea multe declaraţii, al căror conţinut şi scop nu puteau fi definite, exceptând cuvintele „împuterniciri excepţionale” şi „economie instabilă”, care apăreau în text la câteva rânduri. — Dagny, cu ce drept? a întrebat Eddie Willers, cu voce scăzută, dar cuvintele — 302 —

sunau ca un strigăt, cu ce drept o fac? Cu ce drept? Ea l-a înfruntat pe James Taggart în biroul lui şi i-a spus: — Jim, asta e bătălia ta. Eu am luptat în a mea. Tu trebuie să fii un expert în a te ocupa de jefuitori. Opreşte-i. Taggart a spus, fără să se uite la ea. — Doar nu te aştepţi să schimbi economia naţională după bunul plac. — Nu vreau să am de a face cu economia naţională! Vreau ca cei care se ocupă de asta să mă lase în pace – am o companie feroviară de condus şi ştiu ce se va întâmpla cu economia ta naţională dacă vreodată compania mea feroviară va da faliment. — Nu trebuie să te panichezi. — Jim, trebuie să-ţi explic că venitul de la linia Rio Norte e tot ce avem ca să ne salveze de la colaps? Că avem nevoie de fiecare bănuţ, de fiecare bilet, de fiecare vagon de marfă – cât mai repede? El n-a răspuns. Când va trebui să folosim şi ultima rămăşiţă de energie din fiecare dintre motoarele noastre Diesel, când nu vom avea destul ca să dăm statului Colorado ceea ce are nevoie, ce se va întâmpla dacă reducem viteza şi lungimea trenurilor? — Ei bine, trebuie să fie ceva ce să putem spune împotriva punctului lor de vedere. Cu atât de multe companii feroviare care se închid şi atâţia oameni din companii rămaşi fără slujbe, ei cred că acele mile în plus pe care le-ai fixat pentru Rio Norte sunt o nedreptate – ei cred că nu este corect ca noi să primim toate beneficiile pentru acea cale ferată nouă, vor şi ei o parte. — Cine vrea o parte? În schimbul a ce? El nu a răspuns. Cine va suporta costurile a două trenuri care fac treaba unuia? El nu a răspuns. De unde vei obţine vagoanele şi locomotivele? El nu a răspuns. Ce vor face acei oameni după ce vor scoate Taggart Transcontinental din uz? — Intenţionez să protejez în totalitate interesele de la Taggart Transcontinental. — Cum? Nu a răspuns. Cum, dacă ucizi statul Colorado? — Mi se pare că, înainte de a ne îngrijora că dăm şansa unor oameni să se extindă, trebuie să arătăm puţină apreciere faţă de oamenii care au nevoie de o şansă pentru a supravieţui. — Dacă ucizi statul Colorado, din ce vor supravieţui acei nenorociţi de jefuitori? — Întotdeauna te-ai opus fiecărei măsuri sociale. Îmi amintesc că ai prezis dezastrul atunci când am emis Legea împotriva competiţiei sălbatice – dar dezastrul încă nu a venit. — Pentru că v-am salvat, proştilor! Nu vă voi putea salva de data asta! A ridicat din umeri, fără să se uite la ea. Şi dacă nu vă salvez eu, cine să o facă? El nu a răspuns. Ei îi părea că nu e real, aici, sub pământ. Gândindu-se la asta aici, ştia că nu ar putea să joace niciun rol în bătălia lui Jim. Nu era nicio măsură pe care să o poată lua pentru oamenii cu gânduri incerte, cu motive nemenţionate, cu scopuri nepropuse, cu moralitate nespecificată. Nu avea nimic să le spună – nimic nu ar fi fost auzit sau — 303 —

răspuns. Ce erau armele, s-a gândit ea, într-un domeniu unde motivul nu mai era o armă? Era un domeniu pe care nu putea să-l calce. Trebuia să îl lase în mâinile lui Jim şi să se bazeze pe interesul lui propriu. Vag, simţi fiorul unui gând care-i spunea că interesul propriu nu era motivaţia lui Jim. S-a uitat la obiectul din faţa ei, o carcasă de sticlă care conţinea rămăşiţele unui motor. Bărbatul care a făcut motorul, s-a gândit deodată, gândul venind ca un strigăt de disperare. Pentru un moment, a simţit dorinţa arzătoare de a-l găsi, de a se înclina în faţa lui şi de a-l lăsa să-i spună ce să facă. O minte ca asta ar şti cum să câştige o astfel de bătălie. S-a uitat în jurul ei. În lumea clară şi raţională a tunelelor subterane, nimic nu era atât de urgent şi de important ca îndatorirea de a găsi omul care făcuse motorul. S-a gândit: ar putea s-o amâne pentru a se certa cu Orren Boyle? sau pentru a ajunge la o înţelegere cu domnul Mowen? pentru a stărui pe lângă Bertram Scudder? A văzut motorul, întregit, transformat într-un motor care trăgea un tren de două sute de vagoane pe o linie făcută din metal Rearden, cu 200 de mile pe oră. Când viziunea va fi cu putinţă, va renunţa la ea pentru a-şi pierde timpul târguindu-se pentru şaizeci de mile şi şaizeci de vagoane? Nu se va coborî la un nivel la care creierul ei va exploda din cauza presiunii care îl forţează să nu se îndepărteze de incompetenţă. Nu se va supune regulii: nu ţipa – taci – încetineşte – nu-ţi da toată silinţa, nu e nevoie. S-a întors hotărâtă şi a părăsit tunelul pentru a lua trenul către Washington. I s-a părut, în timp ce se uita la uşa de oţel, că a auzit ecoul slab al unor paşi. S-a uitat în sus şi apoi în jos la curba întunecată a tunelului. Nu era nimeni în cale; nu era nimic în afară de un şir de lumini albastre strălucind pe zidurile de granit. *** Rearden nu putea să se lupte cu grupurile care cereau adoptarea legilor. Alegerile posibile erau să se lupte cu ei sau să-şi închidă fabricile deschise. Îşi pierduse rezervele de minereu de fier. Trebuia să se avânte numai într-una dintre bătălii. Nu era timp pentru amândouă. La întoarcerea lui a aflat că un transport de minereu care fusese programat nu a fost trimis. N-a auzit niciun cuvânt, nicio explicaţie de la Larkin. Când a fost chemat în biroul lui Rearden, Lakin a apărut trei zile mai târziu decât fusese programată întâlnirea, fără să ofere nicio scuză. A spus, fără să se uite la Rearden, cu gura strânsă într-o expresie de demnitate: — Până la urmă, nu poţi să comanzi oamenilor să vină în fugă în biroul tău la orice oră vrei. Rearden a vorbit încet şi cu atenţie: — De ce nu a fost livrat minereul? — Nu voi fi acuzat, pur şi simplu, nu voi fi acuzat de ceva ce nu am putut opri. Pot să conduc o mină la fel de bine cum poţi şi tu, chiar la fel de bine, am făcut tot ce ai — 304 —

făcut şi tu – nu ştiu de ce trebuie să meargă ceva prost, pe neaşteptate, mereu. Nu pot să fiu învinuit pentru ceva neaşteptat. — Cui aţi livrat minereu luna trecută? — Intenţionam să vă livrez partea dumneavoastră, chiar intenţionam, dar nu mi-aş fi iertat-o dacă pierdeam zece zile de producţie luna trecută din pricina furtunii din toată partea de nord a Minnesotei – intenţionam să vă livrez minereul, ca să nu mă puteţi învinui de nimic, pentru că intenţiile mele au fost sincere. — Dacă unul din cuptoarele mele cele mai productive cedează, o să pot să-l întreţin prin intermediul intenţiilor tale? — De aia nu poate nimeni să facă afaceri sau să vorbească cu tine – eşti inuman. — Tocmai ce-am aflat că, în ultimele trei luni, tu nu ai livrat minereu cu bărcile pe lac, l-ai livrat prin tren. De ce? — Ei bine, am dreptul să-mi conduc afacerea cum cred eu de cuviinţă. — De ce vrei să se plătească extracostul? — De ce-ţi pasă? Nu-l cer de la tine. — Ce vei face când îţi vei da seama că nu-ţi permiţi costurile de tren şi că ai distrus livrarea cu vaporul? — Sunt sigur că tu nu ai înţelege altceva decât dolari şi cenţi, dar alţi oameni au şi responsabilităţi sociale şi patriotice. — Ce responsabilităţi? — Ei bine, cred că o cale ferată ca Taggart Transcontinental este esenţială pentru bunăstarea naţională şi este de datoria oricărui cetăţean să ajute ramura din Minnesota a lui Jim, care e în deficit. Rearden s-a aplecat peste birou; începea să vadă legăturile unei succesiuni de întâmplări pe care n-o înţelesese niciodată. — Cui ai livrat minereu luna trecută? a întrebat, iar respiraţia îi era regulată. — Ei bine, până la urmă, e treaba mea personală, care… — Lui Orren Boyle, aşa-i? — Nu poţi să te aştepţi ca oamenii să sacrifice întreaga industrie de oţel a ţării pentru interesele tale egoiste şi… — Ieşi afară, a spus Rearden. Vorbea calm. Succesiunea de întâmplări îi era clară acum. — Nu mă înţelege greşit, nu am vrut să… — Ieşi afară. Larkin a ieşit. Apoi au urmat zilele şi nopţile de căutare pe tot continentul prin telefon, prin cablu, prin avion – uitându-se după mine abandonate sau mine care erau gata să fie abandonate; zilele pline de conferinţe repezite, agitate, ţinute la mesele din colţurile neluminate ale restaurantelor rău famate. Uitându-se peste masă, Rearden trebuia să decidă cât de mult ar risca să investească pe singura dovadă a feţei unui om, a felului — 305 —

de a fi, a tonului vocii, urând situaţia în care trebuia să spere la sinceritate ca la un favor, dar riscând, lăsând bani pe mâini necunoscute, în schimbul unor promisiuni, împrumuturi anonime către proprietari falşi sau mine care se prăbuşesc – bani luaţi şi daţi pe furiş, ca un schimb între infractori, în anonimat, bani daţi pe contracte de nerealizat – ambele părţi ştiind că, în caz de fraudă, cei care au fraudat trebuiau pedepsiţi, nu cei care au fost fraudaţi – dar dacă minereul curge în cuptoare, atunci cuptoarele vor continua să scoată un val de metal alb. — Domnule Rearden, a întrebat directorul de aprovizionare de la fabricile lui, dacă continuaţi aşa, unde va fi profitul dumneavoastră? — O să ne revanşăm în tonaj, a spus Rearden obosit, avem o piaţă de vânzare enormă pentru metal Rearden. Directorul de aprovizionare era un om în vârstă, cu păr cărunt, o faţă uscată şi lăsată şi o inimă care, spuneau oamenii, aparţinea exclusiv îndatoririi de a stoarce şi ultimul grăunte de valoare dintr-o monedă. Stătea în faţa biroului lui Rearden, fără a spune nimic altceva, doar uitându-se direct la Rearden, la privirea lui rece şi îngustă şi zâmbind. Era cea mai compătimitoare pe care o văzuse. Nu există niciun alt mod de a acţiona, s-a gândit Rearden, aşa cum făcea de zile şi nopţi întregi. Nu ştia altă armă de luptă decât să plătească pentru ceea ce voia, să dea monedă pentru monedă, să nu ceară nimic fără să dea ceva în schimb, să nu ceară nimic de la oameni fără să dea la schimb produsul rezultat din munca lui. Care erau armele, s-a gândit el, dacă banii nu mai erau arme? — O piaţă de vânzare enormă, domnule Rearden? a întrebat directorul de aprovizionare dezinteresat. Rearden s-a uitat la el. — Cred că nu sunt suficient de deştept încât să fac genul de afaceri care se impune în zilele de azi, a spus el, răspunzând gândurilor nevorbite care umblau prin biroul lui. Directorul de aprovizionare şi-a scuturat capul. — Nu, domnule Rearden, este ori asta, ori cealaltă. Acelaşi creier nu poate să le facă pe amândouă. Ori eşti bun la gestionarea fabricilor, ori eşti bun la fuga către Washington. — Poate trebuie să învăţ metoda lor. — Nu aţi putea să o învăţaţi şi nu v-ar face niciun bine. Nu aţi câştiga nimic în niciuna dintre afacerile alea. Nu înţelegeţi? Dumneavoastră sunteţi cel care aveţi ceva ce poate fi furat. Când a fost lăsat singur, Rearden a simţit un acces de furie, aşa cum nu mai simţise până atunci, dureros şi brusc, exact ca un şoc electric – furia care se năştea din gândul că nu poţi să ajungi la o înţelegere cu răul, cu răul gol-goluţ, în toată splendoarea lui, care nu are şi nici nu caută justificare. Dar, când a simţit dorinţa să lupte şi să omoare în legitimă apărare, a văzut faţa grasă, rânjind, a primarului — 306 —

Bascom şi a auzit vocea lui tărăgănată spunând: „Dumneavoastră şi încântătoarea domnişoară care nu vă este soţie”. Apoi, nicio cauză legitimă nu mai rămăsese şi durerea pricinuită de furie se transforma în ruşinoasa durere a supunerii. Nu avea niciun drept să condamne pe nimeni, s-a gândit el, să învinuiască pe nimeni, să lupte şi să moară într-o veselie, cerând aprobarea virtuţii. Promisiunile încălcate, dorinţele nerostite, trădarea, înşelătoria, minciunile, frauda – era vinovat de toate. Ce formă de corupţie nu putea el să sufere? Diplomele nu contează, s-a gândit el; nu te târguieşti pentru bucăţi de răutate. Nu ştia – prăbuşindu-se pe scaunul de la birou, gândindu-se la onestitatea pe care nu putea să o mai ceară, la simţul justiţiei pe care-l pierduse – că onestitatea lui rigidă şi crudul lui sens al justiţiei erau cele ce aruncau arma din mâna lui. S-ar fi luptat cu jefuitorii, dar focul şi furia dispăruseră. Ar fi luptat, dar doar ca un mizerabil vinovat împotriva celuilalt. Nu pronunţa cuvintele, doar durerea era echivalentul lor, durerea, urâta durere spunând: — Cine sunt eu să arunc cel dintâi piatra? Şi-a lăsat corpul să cadă de-a lungul biroului… Dagny, s-a gândit el, Dagny, dacă ăsta e preţul pe care trebuie să-l plătesc, o să-l plătesc… Era încă afaceristul care crescuse fără nicio altă regulă decât cea a plăţii complete în schimbul dorinţelor. Era târziu când a ajuns acasă şi s-a grăbit în linişte să urce scările către dormitor. S-a urât pe el însuşi pentru că a fost nevoit să recurgă la furişat, dar o făcuse în majoritatea serilor de luni de zile. Imaginea familiei lui devenise de nesuportat pentru el; nu putea să-şi dea seama de ce. Nu-i ura pentru ceea ce a fost făcut din vina lor, şi-a spus, dar ştia vag că nu asta era rădăcina urii sale. A închis uşa dormitorului ca un evadat care a reuşit să amâne momentul pedepsei. Se mişca cu precauţie, dezbrăcându-se pentru a se aşeza în pat: nu voia ca niciun sunet să-i dezvăluie prezenţa, nu voia niciun fel de contact cu familia lui, nici măcar în mintea lor. Şi-a pus pijamaua şi s-a oprit să-şi aprindă o ţigară când uşa dormitorului se deschise. Singura persoana care putea să intre acolo fără să bată nu făcuse niciodată asta, aşa că s-a holbat în gol pentru un moment, până să poată să creadă că Lillian era cea care intrase. Purta un costum stil Empire de culoare chartreuse, fusta pliată curgea graţioasă din talia înaltă; la prima vedere nu puteai să-ţi dai seama dacă era o ţinută de seară sau un neglijeu; era un neglijeu. S-a oprit în uşă, liniile corpului ei formau o siluetă atrăgătoare pe fundalul luminos. — Ştiu că nu ar trebui să fac cunoştinţă cu un străin, a spus ea cu voce domoală, dar trebuie: numele meu este doamna Rearden. Nu putea să-şi dea seama dacă era sarcasm sau rugăminte. A intrat şi a trântit uşa cu un gest imperios, dar natural, un gest specific unui — 307 —

stăpân. — Ce este, Lillian? a întrebat el încet. — Dragul meu, nu ar trebui să destăinui atât de multe şi atât de direct – s-a mişcat într-o manieră tacticoasă de-a lungul camerei, pe lângă patul lui şi s-a aşezat într-un fotoliu – şi într-un fel atât de neplăcut. Mi-a fost făcut cunoscut faptul că trebuie să arăt că am un motiv întemeiat ca să-ţi fur din timp. Ar trebui să fac o programare la secretara ta? El stătea în mijlocul camerei, ţinând o ţigară între buze, uitându-se la ea, fără să răspundă. Ea a râs. — Motivul meu este atât de neobişnuit încât nu o să te gândeşti niciodată la el, dragul meu. Te superi dacă arunci câteva fărâme din atenţia ta către un cerşetor? Te superi dacă stau aici fără niciun motiv? — Nu, a spus el, dacă asta vrei tu. — Nu am nimic serios de discutat – fără comenzi de milioane de dolari, fără afaceri transcontinentale, fără căi ferate, fără poduri. Nici măcar situaţii politice. Vreau doar să vorbesc, aşa cum face o femeie, despre lucruri total neimportante. — Aşa să faci. — Henry, nu e nicio modalitate mai bună de a mă opri, nu-i aşa? Părea neajutorată, sinceră. Ce mai pot să fac după asta? Să presupunem că aş fi vrut să-ţi spun despre noul roman pe care Balph Eubank îl scrie – mi-l dedică mie te-ar interesa asta? — Dacă vrei adevărul – nici măcar puţin. Ea a râs. — Şi dacă nu vreau adevărul? — Atunci n-aş şti ce să spun, a răspuns el şi a simţit sângele urcându-i-se la cap, ca o palmă peste cap, realizând dubla mârşăvie a unei minciuni spuse ca un protest către onestitate; a spus-o sincer, dar implica o laudă de sine asupra căreia nu mai avea niciun drept. — De ce ai vrea asta dacă nu e adevărul? a întrebat el. De ce? — Acum, vezi tu, asta e problema cu oamenii cinstiţi. Nu ai înţelege-o – nu-i aşa? – dacă aş spune că devotamentul real presupune să fii capabil să minţi şi să înşeli pentru a face altă persoană fericită, să creezi pentru el realitatea pe care o vrea dacă nu-i place cea care există deja. — Nu, a spus el încet, nu aş înţelege. — E chiar simplu. Dacă-i spui unei femei frumoase că e frumoasă, ce i-ai oferi? Nu e altceva decât un fapt şi nu te-ar costa nimic. Dar dacă spui unei femei urâte că e frumoasă, corupi conceptul de frumuseţe. A iubi o femeie pentru virtuţile ei nu înseamnă nimic. A câştigat asta, e plată, nu cadou. Dar să o iubeşti pentru viciile ei este un adevărat cadou, nemeritat. A iubi o femeie pentru viciile ei înseamnă să-ţi — 308 —

distrugi toate virtuţile de dragul ei – şi ăsta este adevăratul omagiu adus iubirii, pentru că-ţi sacrifici conştiinţa, motivele, integritatea şi stima de sine, care nu are valoare. S-a uitat la ea imposibil. Suna ca o corupţie monstruoasă care înlătura posibilitatea de a te întreba dacă cineva putea să vorbească serios în legătură cu asta; s-a întrebat doar dacă avea rost să spună ceva. — Ce este iubirea, dragă, dacă nu sacrificiu? a continuat ea cu degajare, pe tonul unei discuţii de recepţie oficială. Ce este sacrificiul de sine dacă nu sacrifici ceea ce-ţi este cel mai preţios şi cel mai important? Dar nu mă aştept să înţelegi. Nu un puritan de oţel lustruit ca tine. Acesta este egoismul imens al puritanilor. Ai lăsa toată lumea să se prăbuşească mai bine decât să te murdăreşti, aşa imaculat cum eşti şi cu o singură pată de care ar trebui să fii ruşinat. El a spus încet, forţându-şi vocea: — Nu am spus niciodată că sunt imaculat. Ea a râs. — Şi acum ce eşti? Îmi dai un răspuns sincer, nu-i aşa? A dat apoi din umerii ei goi. O, dragă, nu mă lua în serios! Vorbesc ca să nu tac. Şi-a stins ţigara în scrumieră; nu a răspuns. — Dragă, a spus ea, de fapt, am venit aici pentru că mă tot gândeam că am un soţ şi că vreau să văd cum arată în pijama. L-a studiat cum stătea de partea cealaltă a camerei. Liniile înalte, drepte, îngrijite ale corpului erau evidenţiate de culoarea albastru-închis a pijamalei. — Eşti foarte atrăgător, a spus ea. Arăţi mult mai bine, în ultimele luni. Mai tânăr. Sau să zic mai fericit? Arăţi mai puţin tensionat. O, ştiu că eşti mai grăbit ca niciodată şi că acţionezi ca un comandant în timpul unui atac aerian, dar asta e doar de suprafaţă. Eşti mai puţin încordat pe dinăuntru. S-a uitat la ea surprins. Era adevărat, nu ştiuse asta, nu voia să o recunoască. S-a mirat de spiritul ei de observaţie. Îl văzuse atât de puţin în aceste ultime luni. Nu intrase în dormitorul ei de la întoarcerea din Colorado. S-a gândit că se va bucura de izolarea lor unul faţă de celălalt. Acum se întreba ce ar fi putut-o face atât de sensibilă faţă de o schimbare produsă înăuntrul lui – decât dacă era un sentiment mult mai puternic decât s-ar fi aşteptat ca ea să simtă vreodată. — Nu eram conştient de asta, a spus. — E destul de bine, dragă – şi surprinzător, din moment ce ai trecut printr-o perioadă dificilă. S-a întrebat dacă asta trebuia să fie o întrebare. S-a oprit, de parcă aştepta un răspuns, dar nu a insistat şi a mers mai departe zâmbind: — Ştiu că ai tot felul de probleme la fabrică – şi apoi, situaţia politică devine tot mai ameninţătoare, nu-i aşa? Dacă se adoptă legile despre care vorbesc toţi, te va afecta destul de tare, nu-i aşa? — 309 —

— Da, mă vor afecta. Dar acesta e un subiect care nu te interesează pe tine deloc, Lillian, nu-i aşa? — O, mă interesează! Şi-a ridicat capul şi s-a uitat direct la el; ochii ei aveau privirea goală pe care o mai văzuse până atunci, o privire de mister cumva voluntar şi o încredere în inabilitatea lui de a-l rezolva. — Mă interesează foarte mult… deşi nu din cauza unor posibile pierderi financiare, a adăugat cu blândeţe. El s-a întrebat, pentru prima dată, dacă ciuda ei, sarcasmul ei, felul ei laş de a arunca insulte protejate de un zâmbet nu erau chiar opusul a ceea ce crezuse el mereu că sunt – nu o metodă de tortură, dar o formă ciudată de disperare, nu o dorinţă de a-l face să sufere, ci o confesiune a propriei sale dureri, un fel de a-şi apăra mândria de soţie neiubită, o pledoarie secretă – aşa încât subtilul, aluziile, eschiva din felul ei de a fi, lucrul care implora să fie înţeles nu erau răutate pură, ci iubire ascunsă. S-a gândit la asta, înfricoşat. Făcea ca sentimentul de vinovăţie dinăuntrul lui să fie mai mare decât crezuse vreodată că va fi. — Dacă tot vorbim despre politică, Henry, m-am gândit la ceva amuzant. Partea pe care o reprezinţi tu – care este acel slogan pe care îl folosiţi voi atât de mult, mottoul pe care-l susţineţi? „Sanctitatea contractului” – ăsta era? A văzut privirea rapidă, intensă din ochii lui, primul răspuns că reuşise să atingă ceva, şi a râs cu glas tare. — Continuă, a spus el, cu voce scăzută; avea sunetul unei ameninţări. — Dragă, pentru ce? din moment ce m-ai înţeles destul de bine. — Ce voiai să spui? Vocea lui era precisă şi dură şi fără nicio urmă de sentiment. — Chiar vrei să mă umilesc plângându-mă? E ceva banal şi comun, cu toate că am crezut că un soţ care are atâta mândrie de sine e diferit de un om inferior. Vrei să-ţi amintesc că odată ai jurat că fericirea mea va fi scopul vieţii tale? Şi că nu poţi să spui cu certitudine dacă sunt fericită sau nefericită, pentru că nici măcar nu ştii că exist? Le-a simţit ca pe o durere fizică – toate lucrurile care au venit lovindu-se de el. Cuvintele ei erau o rugăminte, s-a gândit, şi a simţit senzaţia întunecată de vinovăţie. A simţit milă, sluţenia rece a milei fără afecţiune. A simţit o uşoară furie, ca o voce pe care încerca să o înăbuşe, o voce care striga în semn de repulsie: „De ce ar trebui sămi pese de minciunile ei putrede? De ce ar trebui să accept tortura de dragul milei? De ce sunt eu cel care trebuie să care povara fără speranţă de a încerca să se descotorosească de un sentiment pe care nu vrea să-l recunoască, un sentiment pe care eu nu-l ştiu şi nu-l înţeleg şi nu pot încerca să-l ghicesc? Dacă mă iubeşte, de ce nu spune aşa, laşă nenorocită ce este, şi să ne confruntăm amândoi cu asta?” A auzit altă voce, spunând mai tare: nu arunca vina pe ea, ăsta e cel mai vechi truc al tuturor laşilor; tu eşti vinovat, nu contează ce face ea, nu se compară cu lucrurile de care eşti tu vinovat; are dreptate – te bagă în boală, nu-i aşa, faptul că ştii cine are dreptate? las-o să te bage în boală, soţ adulter nenorocit ce eşti – ea e cea care are dreptate! — 310 —

— Ce te-ar face fericită, Lillian? a întrebat el. Vocea lui nu avea niciun fel de ton. Ea a zâmbit, lăsându-se pe spate în scaunul ei, relaxându-se; se uitase concentrată la faţa lui. — O, dragă! spuse ea, amuzată, dar plictisită. Asta e o întrebare de avocat fără scrupule. Fisura. Clauza de siguranţă! S-a ridicat, lăsându-şi braţele să cadă şi scuturându-se, întinzându-se, stând întrun picior, un gest de neajutorare, dar plin de graţie. — Ce m-ar face fericită, Henry? Asta e ce trebuie să-mi spui tu. Asta e ceea ce trebuia să fi descoperit pentru mine. Nu ştiu. Tu trebuia să creezi asta şi apoi să-mi oferi mie ceea ce ai creat. Asta era încrederea, obligaţia, responsabilitatea ta. Dar nu vei fi primul om care va întârzia cu acea promisiune. E datoria cea mai uşor de abandonat. O, tu niciodată nu te-ai eschiva de la o plată pentru o încărcătură de minereu de fier care ţi-ar fi livrată. Doar de la o viaţă te-ai eschiva. Se mişca nonşalantă de-a lungul camerei, pliurile verzi-galbene ale fustei ei cădeau în valuri lungi în urma ei. — Ştiu că cereri de felul acesta sunt nepotrivite, a spus ea. Nu am nicio ipotecă asupra ta, nicio cauţiune suplimentară, nici arme, nici lanţuri. Nu deţin nimic din tine, Henry, nimic în afară de onoarea ta. El stătea şi se uita la ea de parcă ar fi depus tot efortul de care era capabil să-şi ţină ochii îndreptaţi spre faţa ei, să continue să o vadă, să îndure imaginea. — Ce vrei? a întrebat el. — Dragă, sunt atât de multe lucruri pe care le poţi ghici tu însuţi, dacă chiar vrei să ştii ce vreau. De exemplu, dacă m-ai evitat atât de ostentativ luni întregi, nu aş vrea să ştiu motivul? — Am fost foarte ocupat. Ea a dat din umeri. — O soţie se aşteaptă să fie prima grijă a existenţei soţului ei. Nu ştiam că, atunci când ai jurat să părăseşti toată lumea, nu includea şi cuptoarele de topit. S-a apropiat de el şi, cu un zâmbet amuzat care părea să-i batjocorească pe amândoi, şi-a înfăşurat braţele în jurul lui. Era rapidul, cumplitul gest instinctiv al unei tinere mirese la contactul spontan cu o curvă, gest cu care el i-a desprins braţele de pe corpul lui şi a împins-o la o parte. Stătea paralizat, şocat de brutalitatea propriei sale reacţii. Ea se holba la el, faţa ei era pură confuzie, fără mister, fără să se prefacă; orice calcule şi-ar fi făcut, ăsta era un lucru la care nu se aştepta. — Îmi pare rău, Lillian… a spus el, cu voce scăzută, o voce sinceră care suferea. Ea nu a răspuns. — Îmi pare rău… sunt doar foarte obosit, a adăugat el, fără vlagă; era frânt de o triplă minciună, o parte din ea fiind lipsa de loialitate pe care nu suporta să o înfrunte; nu era lipsa de loialitate faţă de Lillian. — 311 —

A chicotit scurt. — Ei bine, dacă ăsta este efectul pe care munca îl are asupra ta, sunt în stare să accept asta. Te rog să mă ierţi, încercam doar să-mi fac datoria. Nu sunt una din fufele acelea care depind de asta. Arunca cuvintele cu degajare, absentă, fără să se gândească. Mintea ei luase forma unui semn de întrebare, luând în considerare orice posibil răspuns. A fost ultima ei propoziţie cea care l-a făcut s-o înfrunte brusc, simplu, direct, nu în defensivă ca până acum. — Lillian, pentru ce trăieşti? a întrebat el. — Ce întrebare crudă! Nicio persoană luminată nu ar pune-o. — Ei bine, ce e ceea ce fac oamenii luminaţi cu vieţile lor? — Probabil că nu încearcă să facă nimic. Asta e cunoaşterea raţională. — Ce fac cu timpul lor? — Cu siguranţă că nu îl pierd confecţionând ţevi de instalaţie. — Spune-mi, de ce tot faci aceste remarci la adresa instalaţiilor de ţevi? Ştiu că dispreţuieşti asta. Te-ai făcut înţeleasă acum mult timp. Nu înseamnă nimic pentru mine. De ce tot repeţi asta? El s-a întrebat de ce a afectat-o asta; nu ştia în ce fel, dar ştia că a afectat-o. S-a întrebat de ce ştia cu certitudine că aia a fost ceea ce trebuia să zică. Ea a întrebat cu voce înceată: — Care este scopul interogatoriului tău brusc? El a răspuns simplu: — Mi-ar plăcea să ştiu dacă este ceva ce vrei cu adevărat. Dacă este, mi-ar plăcea să ţi-l dau, dacă pot. — Ţi-ar plăcea să-l cumperi? Doar atâta ştii – să plăteşti pentru lucruri. Scapi repede aşa, nu? Nu, nu e atât de simplu. Ceea ce vreau eu nu e ceva material. — Ce este? — Pe tine. — La ce te referi prin asta, Lillian? Nu te referi la sensul propriu. — Nu, nu aşa. — Atunci cum? Ea era la uşă, s-a întors, şi-a ridicat capul să se uite la el şi a zâmbit cu răceală. — Nu ai înţelege, a spus ea şi apoi a plecat. Chinul care i-a rămas era conştiinţa faptului că n-ar vrea să-l părăsească niciodată şi că el nu ar avea niciodată dreptul să plece – gândul că îi era dator măcar cu cea mai infimă formă de compasiune, de respect pentru un sentiment pe care nu putea nici să-l înţeleagă, nici să-l împărtăşească; conştiinţa faptului că nu putea să aibă niciun alt sentiment pentru ea, în afară de un dispreţ absolut, ciudat şi inexplicabil, care nu putea fi doborât nici de milă, nici de reproş, nici de propriile lui pledoarii, şi cel mai greu de suportat era repulsia faţă de propria lui condamnare, faţă de propria lui — 312 —

poruncă de a se considera mai josnic decât femeia pe care o dispreţuia. Apoi n-a mai contat pentru el, s-a pierdut totul într-un spaţiu îndepărtat, lăsând doar gândul că era dispus să suporte orice, lăsându-l într-un stadiu care era şi tensionat şi liniştit, pentru că zăcea în pat, cu faţa apăsată în pernă, gândindu-se la Dagny, la trupul ei subţire şi sensibil, întins lângă el, tremurând sub atingerea degetelor lui. Şi-a dorit ca ea să fie înapoi la New York. Dacă ar fi fost, s-ar fi dus acolo, acum, deodată, în toiul nopţii. *** Eugene Lawson stătea la biroul lui de parcă era la tabloul de comandă al unui avion care se pregătea să lanseze o bombă. Dar uita de asta uneori şi, aplecându-se, muşchii i se slăbeau înăuntrul costumului, de parcă era supărat pe lume. Gura lui era singura parte din el care nu putea să stea închisă niciodată; era deranjant de proeminentă pe faţa lui înclinată, atrăgând atenţia oricărui ascultător: când vorbea, muşcătura trecea prin buza lui inferioară şi carnea moale se întorcea pe toate părţile. — Nu îmi e ruşine cu asta, a spus Eugene Lawson. Domnişoară Taggart, vreau să ştiţi că nu îmi e ruşine de vechea mea slujbă de preşedinte al Băncii Naţionale din Madison. — Nu am făcut nicio aluzie că ar trebui să vă simţiţi ruşinat, a spus Dagny cu răceală. — Niciun sentiment etic de vinovăţie nu-mi poate fi atribuit, atâta timp cât am pierdut tot ce am avut atunci când banca s-a prăbuşit. Mi se pare că aş avea dreptul să mă simt mândru pentru un astfel de sacrificiu. — Eu am vrut doar să vă pun câteva întrebări despre Twentieth Century Motor Company, care… — Aş fi bucuros să vă răspund la orice întrebare. Nu am nimic de ascuns. Conştiinţa mea e curată. Dacă aţi crezut că acel subiect ar fi stânjenitor pentru mine, aţi greşit. — Voiam doar să mă interesez de oamenii care au deţinut fabrica în vremea când dumneavoastră aţi făcut un împrumut către… — Erau oameni buni. Era un risc perfect raţional – chiar dacă, desigur, vorbesc în termeni umani, nu de bani gheaţă, lucru la care v-aţi aştepta de la bancheri. Le-am asigurat împrumutul pentru cumpărarea fabricii, pentru că aveau nevoie de bani. Dacă oamenii aveau nevoie de bani, asta era de ajuns pentru mine. Nevoia era standardul meu, domnişoară Taggart. Nevoia, nu lăcomia. Tatăl şi bunicul meu au construit Banca Naţională din Madison ca să strângă o avere numai pentru ei. Eu am pus acea avere în serviciul unei idei mai nobile. Nu şedeam pe grămezi de bani şi nu ceream garanţii suplimentare de la oameni săraci care aveau nevoie de împrumuturi. Inima era garanţia mea suplimentară. Desigur, nu mă aştept de la nimeni din ţara asta materialistă să mă înţeleagă. Răsplata pe care am primit-o nu e ceva ce oamenii — 313 —

de talia dumneavoastră, domnişoară Taggart, ar aprecia. Oamenii care obişnuiau să şadă în faţa biroului meu de la bancă nu şedeau ca dumneavoastră, domnişoară Taggart. Erau umili, nesiguri, plini de griji, le era frică să vorbească. Recompensele mele erau lacrimile de recunoştinţă în ochii lor, vocile tremurânde, binecuvântările, femeia care îmi săruta mâna atunci când îi promiteam un împrumut pe care îl ceruse în zadar în alte părţi. — Îmi spuneţi, vă rog, numele oamenilor care deţineau fabrica de motoare? — Fabrica aceea era esenţială pentru regiune, absolut esenţială. Aprobarea împrumutului era absolut justificată. Asigura slujbe pentru mii de muncitori care nu aveau alte surse de trai. — Cunoaşteţi pe vreunul din oamenii care lucrau în fabrica aceea? — Cu siguranţă. Îi cunoşteam pe toţi. Oamenii mă interesau, nu maşinăriile. Mă preocupa partea umană a fabricii, nu partea care ţinea de înregistrarea banilor. S-a aplecat nerăbdătoare deasupra biroului. — Cunoaşteţi pe vreunul din inginerii care au lucrat acolo? — Inginerii? Nu, nu. Eram mai democratic de atât. Muncitorii adevăraţi mă interesau pe mine. Oamenii comuni. Mă ştiau toţi din vedere. Obişnuiam să trec prin ateliere şi ei îmi făceau cu mâna şi strigau: „Bună, Gene”. Aşa îmi spuneau – Gene. Dar sunt sigur că nu asta vă interesează pe dumneavoastră. E istorie acum. Dacă aţi venit la Washington să vorbiţi cu mine despre calea ferată – s-a îndreptat pentru scurt timp, apoi a revenit la poziţia avionului de bombardament –, nu ştiu dacă vă pot promite vreo atenţie specială, atâta timp cât trebuie să păstrez bunăstarea naţională deasupra oricărui privilegiu privat sau interese care… — Nu am venit să vorbesc cu dumneavoastră despre afacerea mea, a spus ea, uitându-se la el tulburată. Nu am această dorinţă. — Nu? Părea dezamăgit. — Nu. Am venit pentru informaţia legată de fabrica de motoare. Este posibil să vă amintiţi numele vreunuia dintre inginerii care au lucrat aici? — Nu cred că m-am interesat vreodată de numele lor. Nu am fost preocupat de paraziţii de birou şi de laborator. Eram preocupat de muncitorii reali – de oamenii cu mâini muncite care menţin fabrica pe picioare. Ei erau prietenii mei. — Puteţi să-mi daţi câteva nume? Oricare, oricine a lucrat aici? — Dragă domnişoară, a fost acum mult timp, au fost mii şi mii, cum aş putea să-mi amintesc? — Nu puteţi să vă amintiţi nici măcar unul, oricare? — Cu siguranţă, nu. Atâţia oameni mi-au umplut mereu viaţa, încât nu se poate să te aştepţi de la mine să-mi amintesc picături individuale din ocean. — Eraţi familiar cu producţia acelei fabrici? Cu felul de muncă pe care-l făceau – sau îl plănuiau? — Desigur. M-am interesat personal de toate investiţiile mele. Mergeam să inspectez — 314 —

fabrica foarte des. Făceau extrem de bine. Făceau minuni. Condiţiile de acasă ale muncitorilor erau cele mai bune din ţară, vedeam draperii de dantelă la fiecare geam şi flori pe pervazul geamului. Toate casele aveau o bucată de pământ drept grădină. Construiseră o şcoală nouă pentru copii. — Ştiţi ceva despre munca din laboratorul de cercetare al fabricii? — Da, da, aveau un laborator de cercetare minunat, foarte avansat, foarte dinamic, cu o viziune avansată şi planuri mari. — Vă… amintiţi să fi auzit ceva despre nişte planuri de a produce un nou tip de motor? — Motor? Ce motor, domnişoară Taggart? Eu nu aveam timp de detalii. Obiectivul meu era progresul social, prosperitatea generală, relaţia interumană. Iubire, domnişoară Taggart. Asta e cheia către orice. Dacă oamenii ar învăţa să se iubească unii pe alţii, şi-ar rezolva toate problemele. Şi-a întors capul, să nu-i mai vadă mişcările gurii. O bucată de piatră cu hieroglife egiptene stătea pe un suport în colţul biroului; statuia unei zeiţe hinduse cu şase braţe de păianjen stătea într-un ungher; şi un grafic imens, plin cu detalii matematice care te derutează, ca un grafic de vânzări al unei unităţi de vânzare prin poştă, era agăţat pe perete. — De aceea, dacă vă gândiţi la compania dumneavoastră feroviară, domnişoară Taggart – aşa cum, desigur, sunteţi în aşteptarea unor posibile evoluţii –, trebuie să vă atrag atenţia că, deşi bunăstarea ţării este prima mea grijă, căreia nu aş ezita să-i sacrific profiturile nimănui, totuşi niciodată nu mi-am acoperit urechile în faţa unei pledoarii pentru milă şi… — Nu vreau să discut despre compania mea, a spus ea, încercând să-şi păstreze vocea calmă şi monotonă, cu toate că voia să ţipe. Orice aţi avea de spus legat de subiectul acesta, puteţi să vorbiţi cu fratele meu, domnul James Taggart. — M-am gândit că în vremuri ca astea nu aţi vrea să rataţi o oportunitate rară să vă prezentaţi cazul înaintea… — Aţi păstrat cumva vreun dosar aparţinând fabricii de motoare? Stătea drept, cu mâinile împreunate strâns. — Ce dosare? Cred că v-am spus că am pierdut tot ce deţineam atunci când banca a dat faliment. Corpul lui se moleşise din nou, iar interesul lui s-a dus. Dar nu mă supăr. Ce am pierdut a fost doar bogăţie materială. Nu sunt primul om din istorie care suferă pentru un ideal. Am fost învins de lăcomia egoistă a celor din jurul meu. Nu am putut să înfiinţez un sistem de fraternitate şi iubire într-un stat micuţ, într-o naţiune de vânători de profit şi de dolari. Nu a fost vina mea. Dar nu îi voi lăsa să mă bată. Nu pot fi oprit. Lupt – la o scară largă – pentru privilegiul de a-mi servi tovarăşii. Dosare, domnişoară Taggart? Dosarul pe care l-am lăsat, când am plecat din Madison, este inscripţionat în inimile celor săraci, care nu au avut nicio şansă înainte. Nu voia să scoată niciun cuvânt care nu era necesar; dar nu s-a putut abţine: tot — 315 —

continua să vadă imaginea servitoarei frecând scările. — Aţi văzut acea parte a oraşului de atunci? a întrebat ea. — Nu e vina mea! a urlat el. E vina celor bogaţi care încă mai aveau bani, dar nu voiau să îi sacrifice ca să-mi salveze banca şi pe oamenii din Wisconsin! Nu puteţi să daţi vina pe mine! Am pierdut tot! — Domnule Lawson, a spus ea, făcând un efort, vă amintiţi cumva numele omului care conducea corporaţia care deţinea fabrica? Corporaţia căreia i-aţi împrumutat banii. Se numea Amalgamated Service, nu-i aşa? Cine era preşedintele? — O, el? Îmi amintesc de el. Numele lui era Lee Hunsacker. Un tânăr care merită toate laudele, care a suferit o înfrângere groaznică. — Unde e acum? Îi ştiţi adresa? — Vai, cred că e undeva în Oregon. Grangeville, Oregon. Secretara mea poate să vă dea adresa. Dar nu ştiu de ce vă interesează… Domnişoară Taggart, dacă ceea ce aveţi în minte e să încercaţi să-l vedeţi pe domnul Wesley Mouch, permiteţi-mi să vă spun că domnul Mouch pune mare preţ pe opiniile mele în legătură cu căile ferate şi alte probleme… — Nu vreau să-l văd pe domnul Mouch, a spus ea, ridicându-se. — Dar, atunci, nu înţeleg… Care e, de fapt, scopul venirii dumneavoastră aici? — Încerc să găsesc un anumit om care lucra pentru Twentieth Century Motor Company. — De ce doriţi să-l găsiţi? — Vreau să lucreze pentru compania mea. Şi-a desfăcut larg braţele, uitându-se uimit şi uşor indignat. — În timpuri aşa grele, când problemele cruciale au ajuns la un punct critic, aţi ales să vă pierdeţi vremea căutând un angajat? Credeţi-mă, soarta companiei feroviare depinde de domnul Mouch mai mult decât de orice angajat pe care l-aţi putea găsi. — O zi bună, a spus ea. S-a întors să plece când el a zis cu voce ridicată şi sacadată. — Nu aveţi niciun drept să mă dispreţuiţi. Ea s-a oprit să se uite la el. — Nu mi-am exprimat nicio opinie. — Sunt absolut nevinovat, fiindcă mi-am pierdut banii, fiindcă mi-am pierdut toţi banii pentru o cauză nobilă. Motivele mele au fost curate. Nu am vrut nimic pentru mine însumi. Nu am căutat nimic pentru mine însumi. Domnişoară Taggart, pot să spun cu mândrie că în toată viaţa mea nu am făcut niciun profit. Vocea ei era joasă, fermă şi solemnă: — Domnule Lawson, cred că ar trebui să ştiţi că, dintre toate afirmaţiile pe care le poate face un om, aceasta este cea pe care o consider cea mai vrednică de dispreţ. *** — 316 —

— Nu am avut niciodată nicio şansă! a spus Lee Hunsacker. Stătea în mijlocul bucătăriei, la o masă plină de hârtii. Trebuia să se bărbierească; tricoul lui trebuia spălat. Era greu să-i determini vârsta: faţa lui plină arăta fină şi fără pete, neatinsă de experienţă; părul cărunt şi privirea înceţoşată arătau marcate de epuizare; avea patruzeci şi doi de ani. — Nimeni nu mi-a dat niciodată nicio şansă. Sper că sunt mulţumiţi de ceea ce au făcut din mine. Dar să nu crezi că nu ştiu asta. Ştiu că am fost înşelat chiar de la naştere. Nu-i lăsa să îşi dea aere cât de buni sunt. Sunt doar o grămadă de ipocriţi nenorociţi. — Cine? a întrebat Dagny. — Toţi, a spus Lee Hunsacker. Oamenii sunt ticăloşi şi nu trebuie să pretindem că nu e aşa. Dreptate? Hm! Uită-te la asta! Braţul a făcut un cerc în jurul lui. Un om ca mine înjosit astfel! Dincolo de geam, lumina amiezii arăta ca un amurg gri printre acoperişurile mohorâte şi copacii dezgoliţi ai unui loc care nu era sat, dar nici nu va putea deveni oraş niciodată. Amurgul şi umiditatea păreau absorbite de pereţii bucătăriei. Un morman de vase de la micul dejun zăceau în chiuvetă; o cratiţă cu mâncare înăbuşită fierbea la foc mic pe aragaz, lăsând un abur care avea mirosul greţos al cărnii ieftine; o maşină de scris prăfuită stătea printre hârtiile de pe masă. — Twentieth Century Motor Company, a spus Lee Hunsacker, a fost unul dintre cele mai strălucite nume din istoria industriei americane. Eu am fost preşedintele acelei companii. Deţineam fabrica aceea. Dar nu mi-au dat nicio şansă. — Nu aţi fost preşedintele Twientieth Century Motor Company, nu-i aşa? Cred că aţi condus o corporaţie care se numea Amalgamated Service. — Da, da, dar e acelaşi lucru. Le-am preluat fabrica. Urma să ne descurcăm la fel de bine ca ei. Mai bine. Eram la fel de importanţi. Cine naiba era Jed Starnes, oricum? Nimic decât un mecanic de garaj – ştiaţi că aşa a început? – fără nicio experienţă. Familia mea a fost una dintre cele mai vechi familii ale New Yorkului. Bunicul meu a fost membru al Legislativului naţional. Nu e vina mea că tatăl meu nu şi-a putut permite să-mi dea o maşină când m-a trimis la şcoală. Toţi ceilalţi băieţi aveau maşini. Numele familiei mele era la fel de bun ca al lor. Când am mers la facultate… – s-a oprit brusc – De la ce ziar aţi spus că sunteţi? Ea îşi dăduse numele; nu ştia de ce acum s-a simţit fericită că nu l-a recunoscut şi de ce a preferat să nu îi amintească. — Nu am spus că sunt de la un ziar, a răspuns ea. Am nevoie de nişte informaţii despre fabrica de motoare pentru un scop personal, nu ca să le public. — O… Părea dezamăgit. A continuat supărat, de parcă ea era vinovată de vreo insultă aruncată în mod intenţionat către el. Credeam că poate aţi venit pentru un interviu în avans, pentru că îmi scriu autobiografia. A arătat către hârtiile de pe masă. Şi intenţionez să scriu mult. Intenţionez – o, la dracu! a spus el brusc, amintindu-şi de — 317 —

ceva. A alergat către aragaz, a ridicat capacul de pe cratiţă şi a început să amestece în mâncare, cu ură, fără să fie atent la ceea ce face. A azvârlit lingura udă jos, pe aragaz, lăsând grăsimea să se scurgă pe ochiurile de gaz, şi s-a întors înapoi la masă. — Da, o să-mi scriu autobiografia, dacă îmi dă cineva vreodată o şansă, a spus el. Cum pot să mă concentrez pe o muncă serioasă, când ăsta e genul de lucruri pe care trebuie să le fac? Şi-a întors capul către aragaz. Prieteni, hm! Acei oameni cred că, doar pentru că m-au acceptat, pot să mă folosească ca pe un hamal din China! Doar pentru că nu aveam unde altundeva să mă duc. E uşor pentru ei, pentru prietenii ăştia buni ai mei. Niciodată nu pun mâna să facă nimic prin casă, doar stau în magazin toată ziua; o papetărie de doi bani – se poate compara ca importanţă cu cartea pe care o scriu? Şi ea merge la cumpărături şi mă pune să am grijă de nenorocita ei de mâncare. Ştie că un scriitor are nevoie de linişte şi concentrare, dar îi pasă de asta? Ştiţi ce a făcut azi? S-a aplecat încrezător peste masă, arătând către vasele din chiuvetă. A mers la piaţă şi a lăsat toate vasele de la micul dejun acolo şi a zis că le spală mai târziu. Ştiu ce a vrut. Se aştepta s-o fac eu. Ei bine, o păcălesc eu. O să le las tot acolo. — Îmi permiteţi să vă pun câteva întrebări în legătură cu fabrica de motoare? — Nu cred că fabrica de motoare a fost singurul lucru din viaţa mea. Am avut mai multe poziţii importante înainte. Am avut multe relaţii, de mai multe ori, cu întreprinderi care fabricau aparate electrocasnice, cutii de hârtie, pălării bărbăteşti şi aspiratoare. Desigur, genul ăsta de lucruri nu îmi dădeau prea multe posibilităţi. Dar fabrica de motoare – aceea era şansa mea cea mare. Aia era ceea ce aşteptam. — Cum aţi reuşit să o câştigaţi? — Mi-a fost predestinată. A fost un vis devenit realitate. Fabrica era închisă – dăduse faliment. Moştenitorii lui Jed Starnes au distrus-o destul de repede. Nu ştiu ce a fost cu exactitate, dar se petrecea ceva ciudat acolo, aşa că a dat faliment. Oamenii de la compania feroviară şi-au închis circuitul derivat. Nimeni nu voia locul ăla, nimeni nu făcea nicio ofertă pentru el. Dar acolo era, marea fabrică, cu tot echipamentul, toate maşinăriile, toate lucrurile care i-au adus milioane lui Jed Starnes. Acela era genul de situaţie pe care mi-o doream, genul de oportunitate care mi se cuvenea. Aşa că am chemat câţiva prieteni şi am format Amalgamated Service Corporation şi am strâns nişte bani. Dar nu aveam destui şi ne trebuia un împrumut să ne ajute pentru început. Era o miză perfect sigură, eram bărbaţi tineri la începutul unor cariere grozave, plini de nerăbdare şi de speranţă pentru viitor. Dar credeţi că ne-a încurajat cineva? Nu, nu au făcut-o. Vulturii aceia lacomi, îngropaţi în privilegii! Cum puteam să reuşim în viaţă dacă nimeni nu ne dădea o fabrică? Nu puteam să concurăm împotriva aroganţilor ăstora care deţineau întregi lanţuri de fabrici, nu-i aşa? Nu ni se cuvenea şi nouă acelaşi lucru? Uf, să nu aud de justiţie! Am muncit ca un câine încercând să găsesc pe cineva care să ne împrumute bani. Dar nenorocitul — 318 —

de Midas Mulligan m-a supus la ceva infernal. Ea s-a aplecat în faţă. — Midas Mulligan? — Da, bancherul care arăta ca un şofer de camion şi se şi purta întocmai ca unul. — Îl cunoşteaţi pe Midas Mulligan? — Dacă îl cunoşteam? Sunt singurul om care l-a înfrânt vreodată – nu că m-a ajutat asta cu ceva! Din când în când, cu o bruscă senzaţie de stânjeneală, se gândea – aşa cum se gândea la vapoarele abandonate găsite plutind pe mare sau la luminile apărute de nicăieri care strălucesc pe cer – la dispariţia lui Midas Mulligan. Nu avea niciun motiv să simtă că trebuie să rezolve ghicitorile astea, decât că erau mistere care nu aveau de ce să fie mistere: nu puteau să fie fără motiv şi, cu toate astea, nimeni nu putea să le explice. Midas Mulligan fusese odată cel mai bogat şi, de mai multe ori, cel mai contestat om din ţară. Nu a suferit niciodată nicio pagubă cu nicio investiţie făcută; tot ce atingea el se transforma în aur. E pentru că ştiu ce să ating, spunea el. Nimeni nu putea să dea de cap structurii după care se ghida atunci când investea: refuza afaceri care erau considerate fără niciun cusur şi sigure, şi punea sume enorme în afaceri care aveau multe riscuri şi pe care niciun alt bancher nu le-ar fi putut gestiona. De-a lungul anilor, el a fost declanşatorul care a adus un neaşteptat, spectaculos succes industrial în toată ţara. El a investit în metalul Rearden de la început, ajutându-l astfel pe Rearden să cumpere fabricile de oţel abandonate din Pennsylvania. Când un economist l-a numit odată escroc curajos, Mulligan a spus: „Motivul pentru care tu nu te vei îmbogăţi niciodată e pentru că tu crezi că ceea ce fac eu e escrocherie”. Se zvonea că trebuie să observi o anumită regulă nescrisă atunci când faci afaceri cu Midas Mulligan: dacă un solicitant pentru un împrumut îşi menţiona vreodată nevoia personală sau orice sentiment personal, interviul se termina şi nu i se mai dădea niciodată încă o şansă să vorbească cu domnul Mulligan. „Dar sigur că pot”, spunea Midas Mulligan când era întrebat dacă putea să numească o persoană mai a dracului decât omul cu o inima închisă în faţa milei. „Bărbatul care foloseşte mizeria altuia ca armă a lui.” În această carieră lungă, a ignorat toate atacurile publice asupra lui, mai puţin unul. Prenumele lui fusese Michael; când un editorialist al unei găşti de filantropi l-a poreclit Midas Mulligan şi eticheta i-a fost pusă ca o insultă, Mulligan a apărut la tribunal şi a cerut să-şi schimbe numele în Midas. Cererea a fost acceptată. În ochii contemporanilor lui, el era omul care a comis păcatul capital: era mândru de averea lui. Acestea erau lucrurile pe care Dagny le auzise despre Midas Mulligan; nu îl întâlnise niciodată. Cu şapte ani în urmă, Midas Mulligan dispăruse. Şi-a lăsat casa într-o dimineaţă şi nu s-a mai auzit de el de atunci. În ziua următoare, deponenţii de — 319 —

la Mulligan Bank din Chicago au primit anunţuri care cereau să-şi retragă fondurile, pentru că banca se închidea. În urma investigaţiilor care au urmat, s-a aflat că Mulligan plănuise închiderea de dinainte şi în detaliu; angajaţii lui doar urmau instrucţiunile. A fost cea mai ordonată abandonare a unei bănci pe care a văzut-o vreodată ţara asta. Fiecare deponent şi-a primit banii până la ultima monedă. Toate bunurile băncii au fost vândute, bucată cu bucată, unor instituţii financiare. Când sau liniştit apele, s-a descoperit că totul fusese cântărit foarte bine, până la ultimul ban; nu a mai rămas nimic, banca Mulligan dispăruse. Nu s-a descoperit niciodată motivul lui Mulligan, destinul său sau cel al multelor milioane din averea lui. Omul şi averea lui au dispărut şi era ca şi cum nu au existat niciodată. Nimeni nu a fost avertizat în legătură cu decizia lui şi niciun eveniment nu putea fi urmărit pentru a o explica. Dacă îşi dorea să se retragă – s-au gândit oamenii –, de ce nu şi-a vândut întreprinderea la un preţ ridicat, aşa cum putea să facă în loc să o distrugă? Nu era nimeni care să dea un răspuns. Nu avea nici familie, nici prieteni. Servitorii lui nu ştiau nimic: plecase de acasă în dimineaţa aia ca de obicei şi nu s-a mai întors; asta a fost tot. Era – se gândea Dagny – ceva imposibil în dispariţia lui Mulligan, de parcă un zgârie-nori din New York a dispărut într-o singură noapte, nelăsând în urmă nimic altceva decât un teren gol la un colţ de stradă. Un om ca Mulligan şi o avere ca aceea pe care o luase cu el nu puteau să stea ascunse nicăieri; un zgârie-nori nu putea să se piardă, s-ar fi putut ridica deasupra oricărei câmpii sau oricărei păduri alese ca ascunzătoare; dacă ar fi fost distrus, nici măcar grămada de moloz lăsată-n urmă n-ar fi putut rămâne neobservată. Dar Mulligan plecase şi, în cei şapte ani care au trecut de atunci, în grămada de zvonuri, bănuieli şi teorii, poveşti din suplimentele de duminică şi martori care pretindeau că l-ar fi văzut în fiecare colţ al lumii, nu s-a descoperit niciun indiciu pentru o explicaţie plauzibilă. Printre poveştile acestea, era una atât de ridicol de contrară firii sale, încât Dagny a crezut că era adevărată: nimic din felul lui de a fi nu ar fi putut să dea nimănui motive să inventeze asta. Se spunea că ultima persoană care l-a văzut, în dimineaţa de primăvară când a dispărut, a fost o femeie care vindea flori pe o stradă din Chicago aproape de Mulligan Bank. Ea a povestit că el s-a oprit şi a cumpărat un buchet din primii clopoţei de anul acela. Faţa lui era cea mai fericită faţă pe care o văzuse vreodată; avea privirea unui adolescent cu o nouă viziune asupra vieţii: minunată şi lipsită de obstacole, care se deschidea în faţa lui; semnele de durere şi tensiune, urmele pe care anii le lasă pe faţă, toate s-au şters şi tot ce a mai rămas era o nerăbdare voioasă şi pace. A luat florile supunându-se parcă unui impuls brusc, i-a făcut cu ochiul femeii, de parcă avea vreo glumă bună pe care voia să o împartă cu ea. A spus: „Ştii cât de mult am iubit asta mereu – să fiu viu?” S-a uitat lung la el, confuză, apoi el a plecat, aruncând florile ca o minge în mâna lui – o siluetă deschisă, sigură, învelită în haina serioasă şi scumpă a unui om de afaceri, dispărând în — 320 —

depărtare pe fundalul piscurilor clădirilor cu birouri şi cu soarele primăverii strălucind în geamurile lor. — Midas Mulligan era un nenorocit plin de vicii, cu semnul dolarului imprimat pe inimă, a spus Lee Hunsacker, în aburul înţepător al mâncării. Tot viitorul meu a depins de o jumătate de milion de dolari mizerabili, care erau doar nişte bani mărunţi pentru el, dar, când am solicitat un împrumut, m-a refuzat din prima – doar pentru că nu aveam cum să-i ofer o garanţie suplimentară. Cum aş fi putut să fac aşa ceva când nimeni nu mi-a dat niciodată nicio şansă la ceva măreţ? De ce împrumuta bani altora, dar mie, nu? Era discriminare pură. Nici măcar nu-i păsa de sentimentele mele; a spus că eşecurile mele din trecut îmi descalificau şi drepturile de proprietate asupra unui cărucior pentru legume, darămite asupra unei fabrici de motoare. Ce eşecuri? Nu aveam încotro, dacă o grămadă de negustori ignoranţi au refuzat să coopereze cu mine în legătură cu nişte cutii de hârtie. Cu ce drept îmi judeca el abilităţile? De ce planurile mele în legătură cu propriul meu viitor trebuiau să depindă de opinia arbitrară a unui monopolist egoist? Nu aveam de gând să înghit aşa ceva. Nu aveam de gând să accept aşa ceva fără să lupt. Am intentat un proces împotriva lui. — Ce aţi făcut? — O, da, a spus el mândru, am intentat proces. Sunt sigur că, în statele încuiate din partea estică, asta pare ciudat, dar statul Illinois are o lege foarte umană, foarte progresistă şi care spune că pot să-l dau în judecată. Trebuie să spun că a fost primul caz de o aşa natură, dar am avut un avocat foarte inteligent, care a găsit pentru noi o cale de victorie. A fost o lege economică de urgenţă care spunea că oamenilor le era interzis să discrimineze, indiferent de motive, o persoană într-o problemă care implică nivelul de trai. Era folosită ca să protejeze muncitorii şi alţi oameni ca ei, dar se aplica şi pentru mine şi partenerii mei, nu-i aşa? Aşa că am mers în instanţă şi am depus mărturie pentru ghinionul pe care l-am avut toţi în trecut şi l-am citat pe Mulligan spunând că nu aş putea să deţin nici măcar un cărucior pentru legume, şi am dovedit că toţi membrii corporaţiei Amalgamated Service nu aveau deloc prestigiu, credit, nicio şansă să-şi construiască un trai şi, de aceea, cumpărarea fabricii de motoare era singura lor şansă la un trai mai bun, de aceea, Midas Mulligan nu avea niciun drept să ne discrimineze – şi, de aceea, aveam dreptul să cerem un împrumut de la el, după cum spunea legea. O, am avut un caz perfect, dar bărbatul care a condus procesul a fost judecătorul Narragansett, unul dintre călugării aceia demodaţi ai sălilor de judecată, care gândesc ca matematicienii şi nu simt niciodată partea umană în nimic. A stat doar acolo tot procesul, ca o statuie de marmură – ca o statuie din aia de marmură legată la ochi. La sfârşit, i-a rugat pe juraţi să ajungă la un verdict în favoarea lui Midas Mulligan şi a spus nişte lucruri foarte dure despre mine şi despre partenerii mei. Dar eu am făcut apel la o instanţă superioară, care a anulat verdictul şi a ordonat ca Mulligan să ne dea împrumutul în condiţiile stabilite de noi. A avut trei luni la dispoziţie în care să se supună, dar, înainte ca cele trei luni să expire, s-a — 321 —

întâmplat ceva ce nimeni nu poate să înţeleagă şi el a dispărut din senin, şi el, şi banca lui. Nu a mai rămas niciun bănuţ din banca aia ca să se strângă ce ni se cuvine. Am pierdut mulţi bani pe detectivi, încercând să-l găsim – cine n-a făcut asta? – dar ne-am dat bătuţi. Nu – s-a gândit Dagny – nu, în afară de senzaţia dezgustătoare pe care i-o dădea, acest caz nu era mult mai rău decât orice alt lucru pe care îl suportase Midas Mulligan de-a lungul anilor. Suferise multe înfrângeri, în conformitate cu legile unei justiţii similare, în conformitate cu reguli şi edicte care îl costaseră sume mult mai mari de bani; le-a suportat şi a luptat, şi a lucrat tot mai mult; era puţin probabil ca acest caz să-l distrugă. — Ce s-a întâmplat cu judecătorul Narragansett? a întrebat ea involuntar şi s-a întrebat apoi ce conexiune din subconştient a făcut-o să întrebe asta. Ştia atât de puţine despre judecătorul Narragansett, dar îi auzise numele şi îşi amintise de el, pentru că era un nume care aparţinea exclusiv nordului Americii. Acum realizase brusc că nu mai auzise nimic despre el de ani buni. — O, s-a pensionat, a spus Lee Hunsacker. — Chiar aşa? întrebarea a sunat aproape ca un icnet. — Da. — Când? — O, după vreo şase luni. — Ce a făcut după ce s-a pensionat? — Nu ştiu. Nu cred că a mai auzit cineva ceva despre el de atunci. S-a întrebat de ce arăta atât de terifiată. O parte din frica pe care o simţea era pentru că nu putea să-i găsească un motiv. — Vă rog, povestiţi-mi despre fabrica de motoare, a spus, făcând un efort. — Ei bine, Eugene Lawson de la Banca Naţională din Madison în sfârşit ne dăduse împrumutul ca să cumpărăm fabrica – dar el era doar un zgârie-brânză ordinar, nu avea destui bani ca să putem duce totul la bun sfârşit, nu a putut să ne ajute când am dat faliment. Nu era vina noastră. Noi am avut totul plănuit de la început. Cum am fi putut să conducem o fabrică dacă nu aveam nicio cale ferată? Nu ni se cuvenea o cale ferată? Am încercat să îi conving să redeschidă linia aia secundară, dar acei nenorociţi de la Taggart Tran… s-a oprit. Spuneţi, sunteţi cumva una dintre acei Taggart? — Sunt vicepreşedintele Taggart Transcontinental. Pentru un moment s-a uitat la ea stupefiat; putea să vadă lupta temerilor lui, umilinţa şi ura în ochii lui tulburi. Rezultatul a fost un mormăit brusc: — Nu am nevoie de mahări ca voi! Să nu credeţi că îmi va fi frică de voi. Să nu vă aşteptaţi să mă milogesc pentru o slujbă. Nu cer favoruri de la nimeni. Pun pariu că nu sunteţi obişnuită să auziţi oameni vorbind aşa cu dumneavoastră, nu-i aşa? — Domnule Hunsacker, voi aprecia foarte mult dacă îmi daţi informaţia de care am — 322 —

nevoie despre fabrică. — Vă interesaţi cam târziu de asta. Care e problema? Vă supără conştiinţa? Voi laţi lăsat pe Jed Starnes să devină putred de bogat din fabrica aia, dar nouă nu aţi vrut să ne daţi o păsuire. Era aceeaşi fabrică. Am făcut tot ce a făcut şi el. Tocmai ne apucasem să producem tipul ăla de motor care îi adusese, ani în şir, o grămadă de bani. Şi apoi un neica nimeni nou-venit de care nu mai auzise nimeni a deschis o fabrică ieftină în Colorado, cu numele de Nielsen Motors, şi a scos un motor nou, aceeaşi clasă ca şi modelul Starnes, la jumătate de preţ! Nu am fi putut evita asta, nui aşa? A fost în regulă pentru Jed Starnes, nu s-a întâmplat să apară niciun concurent distructiv pe vremea lui, dar ce era să facem? Cum am fi putut să ne luptăm cu acest Nielsen când nimeni nu ne-a dat niciun motor care să concureze cu al lui? — Aţi preluat laboratorul de cercetări Starnes? — Da, da, era acolo. Totul era acolo. — Şi lucrurile lui? — O, câteva dintre ele. Multe dintre ele au dispărut cât timp fabrica a fost închisă. — Echipa de cercetare? — Erau plecaţi. — Aţi angajat cercetători de-ai dumneavoastră? — Da, da, câţiva – dar lăsaţi-mă să vă spun, nu aveam prea mulţi bani de cheltuit pe lucruri ca laboratoarele când nu aveam destule fonduri să îmi ofer o pauză de odihnă. Nici măcar nu puteam să-mi plătesc facturile pe care le datoram pentru modernizarea şi redecorarea absolut esenţiale pe care a trebuit să le fac – fabrica era atât de oribil îmbătrânită din punctul de vedere al eficacităţii umane. Birourile directorilor aveau pereţi de ghips goi şi toaletă micuţă şi banală. Orice psiholog modern vă va spune că nimeni nu putea să îşi dea toată silinţa într-un ambient atât de depresiv. A trebuit să îmi aleg nişte culori mai aprinse pentru biroul meu şi o baie decentă şi modernă cu o cabină de duş. Mai mult, am cheltuit o groază de bani pe o nouă cantină şi pe o cameră de joc şi o cameră de odihnă pentru muncitori. Trebuia să fim într-o dispoziţie bună, nu-i aşa? Orice persoană mai luminată ştie că un om este făcut de factorii materiali din jurul lui şi că mintea unui om e modelată de metodele lui de producţie. Dar mulţi oameni nu mai aveau răbdare până când legile determinismului economic vor acţiona asupra noastră. Nu mai avusesem niciodată o fabrică de motoare. Trebuia să lăsăm instrumentele să ne modifice minţile, nu-i aşa? Dar nu ne-a dat nimeni timp. — Puteţi să îmi spuneţi despre munca echipei dumneavoastră de cercetare? — O, am avut un grup de tineri promiţători, toţi absolvenţi de universităţi grozave. Dar nu m-a ajutat la nimic. Nu ştiu ce făceau. Cred că leneveau doar, cheltuindu-şi tot salariul. — Cine se ocupa de laboratorul dumneavoastră? — La dracu, cum să îmi amintesc asta acum? — 323 —

— Vă amintiţi numele din echipa de cercetare? — Credeţi că am avut timp să întâlnesc fiecare persoană angajată? — A menţionat vreunul din ei vreun experiment cu un… model de motor cu totul şi cu totul nou? — Ce motor? Lăsaţi-mă să vă spun că un director de rangul meu nu se plimbă prin laboratoare. Îmi petreceam majoritatea timpului în New York şi Chicago, încercând să strâng bani ca să ne meargă în continuare. — Cine era managerul general al fabricii? — Un tip foarte capabil cu numele de Roy Cunningham. A murit anul trecut într-un accident de maşină. Beat la volan, spun ei. — Puteţi să îmi daţi numele şi adresele vreunor asociaţi de-ai dumneavoastră? Oricine vă amintiţi? — Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ei. Nu aveam starea necesară să le ţin evidenţa. — Aţi păstrat vreunele dintre dosarele fabricii? — Cu siguranţă. S-a ridicat nerăbdătoare. — Pot să le văd? — Fireşte! Părea dornic să-i facă pe plac; s-a ridicat dintr-odată şi s-a repezit afară din încăpere. Ce a pus jos în faţa ei, când s-a întors, a fost un album gros de decupaje: conţinea interviuri din ziare şi autorizaţii de publicare pentru agenţii lui de presă. — Am fost şi eu unul dintre marii industriaşi, a spus el mândru, am fost o personalitate naţională, după cum vedeţi. Viaţa mea va însemna o carte plină de semnificaţie profundă şi umană. Aş fi scris-o cu mult timp în urmă, dacă aş fi avut instrumentele de producţie necesare. A lovit furios maşina de scris. Nu pot să lucrez pe nenorocita asta de chestie. Sare spaţii. Cum pot să găsesc inspiraţie şi să scriu un bestseller, dacă maşina mea de scris sare spaţii? — Mulţumesc, domnule Hunsacker, a spus ea. Cred că asta e tot ce aţi putea să-mi spuneţi. Nu ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu moştenitorii lui Starnes? — O, au fugit să se ascundă după ce au distrus fabrica. Erau trei, doi fii şi o fiică. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost că se ascundeau în Durance, Louisiana. Ultima imagine pe care a avut-o cu Lee Hunsacker, în timp ce se întorcea să plece, a fost saltul brusc către aragaz; a luat capacul de pe oală şi l-a scăpat pe podea, frigându-şi degetele şi înjurând. Mâncarea era arsă. *** Puţin mai rămăsese din averea Starnes şi încă mai puţin din moştenitorii Starnes. — Nu va trebui să-i mai vedeţi, domnişoară Taggart, a spus şeful poliţiei din Durance, Louisiana; era un om în vârstă, încet şi cu o înfăţişare fermă şi o privire de amărăciune nedobândită din ranchiună, ci din fidelitate pentru standarde clare. — 324 —

— Sunt tot felul de fiinţe umane în lume, sunt maniaci criminali – dar, cumva, cred că aceşti Starnes despre care vorbiţi sunt ceea ce oamenii decenţi nu ar trebui să vadă. Sunt de soi rău, domnişoară Taggart. Ursuzi şi răi… Da, sunt încă în oraş – doi dintre ei. Al treilea e mort. Suicid. Asta a fost acum patru ani. Urâtă poveste. Era cel mai tânăr dintre cei trei, Eric Starnes. Era unul din acei oameni infantili care se plâng mereu de sensibilităţile lor când sunt mult trecuţi de patruzeci de ani. El avea nevoie de iubire, asta era poziţia lui. Era întreţinut de femei mai în vârstă atunci când reuşea să le găsească. Apoi a început să alerge după o fată de şaisprezece ani. O fată drăguţă care nu voia să aibă de a face cu el. S-a căsătorit cu un băiat cu care era logodită. Eric Starnes a intrat în casa lor în ziua nunţii şi, când s-au întors de la biserică după ceremonie, l-au găsit în dormitorul lor, mort, în mizerie, cu venele tăiate… Acum eu zic că există iertare pentru un om care se sinucide în linişte. Cine poate să judece suferinţa altui om şi limita de suferinţă pe care o poate suporta? Dar omul care se sinucide, făcând un spectacol din moartea lui pentru a răni pe cineva, bărbatul care îşi dă viaţa pentru rău – nu există iertare, în loc să îţi pară rău şi să fii rănit pentru el, aşa cum a vrut el să fii… Ei bine, acesta era Eric Starnes. Pot să vă spun unde să-i găsiţi pe ceilalţi doi dacă doriţi. L-a găsit pe Gerald Starnes într-o cameră a unui hotel ieftin. Stătea întins, pe jumătate răsucit, pe un pat pliant. Părul îi era încă negru, dar ţepii albi de pe barba lui erau ca un val de ierburi peste o faţă goală. Era beat criţă. Un chicotit fără niciun motiv se auzea în vocea lui când vorbea, sunetul unei răutăţi statice, fără ţintă. — A dat faliment, fabrica cea mare. Asta s-a întâmplat cu ea. A crescut, apoi a dat faliment. Vă deranjează asta, domnişoară? Fabrica era putrezită. Toată lumea e putrezită. Se presupune că ar trebui să îmi cer scuze de la cineva, dar nu voi face asta. Mă doare-n cot. Oamenii se dau peste cap ca să facă spectacolul să continue când e totul stricat, negru şi stricat, automobilele, clădirile şi sufletele, şi nu e nicio diferenţă, ori că e aşa, ori că e altfel. Ar fi trebuit să vedeţi ce fel de cărturari o luau razna când fluieram, când aveam paralele. Profesorii, poeţii, intelectualii, eroii, iubitorii de fraţi. Oricum aş fi fluierat. M-am distrat de minune. Voiam să fac bine, dar acum nu mai vreau. Nu mai există niciun bine. Niciun nenorocit de lucru bun în universul ăsta. Nu mi-am propus să fac o baie dacă nu am chef, şi cu asta basta. Dacă vreţi să ştiţi ceva despre fabrică, întrebaţi-o pe soră-mea. Pe draga mea soră, care a avut un stoc de rezervă de care nu s-au putut atinge, aşa că a fost în siguranţă, chiar dacă e în rangul celor care mănâncă hamburger, nu filet mignon à la Sauce Béarnaise, dar i-ar da un bănuţ şi fratelui ei? Minunatul plan care a dat faliment a fost atât ideea mea, cât şi a ei, dar mi-ar da şi mie un bănuţ? Hah! Duceţi-vă şi aruncaţi o privire la ducesă, aruncaţi o privire. Ce-mi pasă mie de fabrică? Era doar o adunătură de fierăraie plină de ulei. O să vă vând toate amănuntele, drepturile şi acţiunile mele – pentru o băutură. Sunt ultimul Starnes. Era odată un nume grozav, Starnes. O să vi-l vând. Credeţi că sunt un vagabond împuţit, dar asta e valabil pentru — 325 —

toţi ceilalţi, şi pentru doamnele bogate ca dumneavoastră. Voiam să fac un bine umanităţii. Hah! Să fiarbă toţi în ulei. Ar fi distractiv. Să se înece. Ce contează? Ce mai contează? Pe patul de alături, un vagabond ofilit cu părul alb se întorcea în somn, gemând; o monedă a căzut pe podea, zdrăngănind, din zdrenţele lui. Gerald Starnes a ridicat-o şi a strecurat-o în buzunarul lui. S-a uitat la Dagny. Cutele de pe faţa lui erau un zâmbet perfid. — Vrei să-l trezim şi să dăm drumu’ la necaz? a întrebat el. Dacă vrei, o să spun că minţi. Bungalow-ul puturos, unde a găsit-o pe Ivy Starnes, era la marginea oraşului, pe malul râului Mississippi. Fire de muşchi verde şi ghemotoace de frunze stăteau atârnate şi făceau vegetaţia bogată să arate de parcă saliva; numărul prea mare de draperii agăţate în aerul stătut al camerei mici creau aceeaşi imagine. Mirosul venea de la colţurile neşterse de praf şi de la tămâia arzând în borcane de argint la picioarele unor zeităţi orientale. Ivy Starnes şedea pe o pernă ca un Buddha în haine lălâi. Gura ei era o semilună strânsă, gura bosumflată a unui copil care cere linguşire, pe faţa împrăştiată, palidă a unei femei trecute de cincizeci de ani. Ochii ei erau două băltoace cu apă lipsite de viaţă. Vocea ei avea picuratul monoton şi calm al ploii: — Nu pot să răspund la întrebările astea, fata mea. Laboratorul de cercetare? Inginerii? De ce mi-aş aminti ceva despre ei? Tatăl meu era cel preocupat cu astfel de probleme, nu eu. Tatăl meu era un om al dracului, căruia nu-i păsa de nimic altceva decât de afaceri. Nu avea timp pentru iubire, doar pentru bani. Fraţii mei şi cu mine eram pe un cu totul alt plan. Ţelul nostru nu era să producem dispozitive, ci să facem bine. Am adus un plan nou şi grozav în fabrică. A fost acum unsprezece ani. Am fost înfrânţi de lăcomie, de egoism şi de esenţa, natura animalică a omului. A fost eternul conflict dintre spirit şi materie, dintre suflet şi corp. Nu au vrut să renunţe la corpurile lor, deşi asta era tot ce ceream de la ei. Nu îmi amintesc de niciunul dintre oamenii ăia. Nu îmi pasă… Inginerii? Cred că de la ei a început hemofilia… Da, asta am spus: hemofilia – scurgerea lentă, pierderea de sânge care nu poate fi oprită. Ei au fugit primii. Ne-au părăsit, unul după altul… Planul nostru? Am pus în aplicare acel concept istoric nobil: de la fiecare după abilităţi, fiecăruia după necesităţi. Toată lumea din fabrică, de la femeie de serviciu la preşedinte, primea acelaşi salariu – minimul necesar. De două ori pe an, ne adunam toţi la o întâlnire, unde fiecare persoană îşi prezenta cererile pentru ceea ce credea că are nevoie. Votam pentru fiecare cerere şi dorinţa majorităţii stabilea necesităţile fiecărei persoane şi abilităţile fiecărei persoane. Venitul fabricii era distribuit în mod corespunzător. Răsplata era bazată pe necesităţi, şi amenzile pe abilităţi. Cei ale căror necesităţi erau votate ca cele mai importante primeau cel mai mult. Cei care nu produceau atât de mult cât se considera că pot erau amendaţi şi trebuiau să plătească amenzile lucrând ore suplimentare fără plată. Ăsta era planul nostru. Era bazat pe principiul altruismului. — 326 —

Cerea ca oamenii să fie motivaţi nu de venitul personal, ci de iubirea pentru fraţii lor. Dagny auzi o voce rece, de neînduplecat spunând undeva, înăuntrul ei: aminteşte-ţi de asta, aminteşte-ţi bine – nu foarte des poţi vedea răul pur – uită-te la el, aminteşteţi şi, într-o zi, vei găsi cuvintele pentru a-i denumi esenţa… A auzit printre strigătele altor voci, care plângeau a neajutorare: nu e nimic, am mai auzit asta înainte, o aud peste tot, nu sunt decât aceleaşi vechi prostii – de ce nu pot să suport asta? nu pot să suport asta – nu pot să suport asta! — Ce s-a întâmplat cu tine, fata mea? De ce ai sărit aşa? De ce tremuri?… Ce? Vorbeşte puţin mai tare, nu pot să te aud… Cum a mers planul? Nu vreau să vorbesc despre asta. Lucrurile au ieşit foarte urât cu siguranţă şi din ce în ce mai rău în fiecare zi. M-a costat toată încrederea mea în natura umană. În patru ani, un plan conceput nu prin calcule reci ale minţii, ci din iubire pură venită din inimă, a fost adus la sfârşit într-un dezastru de poliţişti, avocaţi şi proceduri de faliment. Dar miam văzut greşeala şi am scăpat de ea. Am terminat cu lumea maşinăriilor, manufacturile şi banii, lumea subjugată de materie. Învăţ despre emanciparea spiritului, aşa cum relevă marile secrete ale Indiei, dezlegarea de robia trupului, victoria asupra naturii fizice, triumful spiritului asupra materiei. Prin privirea plină de o furie orbitoare, Dagny vedea o bandă lungă de beton care fusese un drum, cu ierburi ridicându-se din crăpături şi cu figura unui om deformat de un plug de mână. — Dar, fata mea, am spus că nu îmi amintesc… Dar nu ştiu niciunul din numele lor, nu ştiu niciun nume, nu ştiu ce fel de aventuri avea tatăl meu în acel laborator!… Nu mă auzi?… Nu sunt obişnuită să fiu întrebată într-o aşa manieră şi… Nu mai tot repeta asta. Nu ştii alte cuvinte decât „inginer”?… Nu mă auziţi deloc?… Ce se întâmplă cu dumneata? Nu, nu-mi place faţa dumitale, eşti… Lăsă-mă în pace. Nu ştiu cine eşti, nu ţi-am făcut niciun rău, sunt o femeie bătrână, nu te uita la mine aşa, eu… Stai departe! Nu veni lângă mine sau strig după ajutor! Eu… Oh, da, da, îl ştiu pe ăla. Inginerul-şef. Da. Era şeful laboratorului. Da. William Hastings. Ăsta îi era numele – William Hastings. Îmi amintesc. A plecat la Brandon, Wyoming. Şi-a dat demisia în ziua de după ce am introdus planul. A fost al doilea care a demisionat… Nu. Nu, nu îmi amintesc cine a fost primul. Nu a fost cineva important. *** Femeia care a deschis uşa avea părul cărunt şi o înfăţişare calmă, distinsă; lui Dagny i-a luat câteva momente să realizeze că ceea ce purta era o simplă rochie de casă de bumbac. — Aş putea să-l văd pe domnul William Hastings? a întrebat Dagny. Femeia s-a uitat la ea pentru un moment scurt; era o privire ciudată, iscoditoare şi gravă. — Puteţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră? — 327 —

— Eu sunt Dagny Taggart, de la Taggart Transcontinental. — Oh, vă rog intraţi, domnişoară Taggart. Eu sunt doamna William Hastings. Tonul măsurat şi grav trecea prin fiecare silabă a vocii ei, ca o avertizare. Era amabilă, dar nu zâmbea. Era o locuinţă modestă în suburbia unui oraş industrial. Ramuri dezgolite de copaci întretăiau cerul luminos, rece şi albastru, pe deasupra scărilor care duceau spre casă. Pereţii sufrageriei erau gri-argintii; lumina soarelui lovea suportul de cristal al unei lămpi, făcând o umbră albă; dincolo de o uşă deschisă, colţul unde se lua micul dejun era tapetat cu buline albe şi roşii. — Eraţi în afaceri cu soţul meu, domnişoară Taggart? — Nu. Nu l-am întâlnit niciodată pe domnul Hastings. Dar aş vrea să vorbesc cu el despre o problemă de afaceri de o importanţă crucială. — Soţul meu a murit acum cinci ani, domnişoară Taggart. Dagny şi-a închis ochii; şocul întunecat şi profund conţinea concluzii pe care nu trebuia să le exprime în cuvinte: ăsta era omul pe care îl căuta ea, şi Rearden avea dreptate – de asta fusese motorul lăsat într-o grămadă de gunoi. — Îmi pare rău, a spus ea şi pentru doamna Hastings, şi pentru ea. Umbra unui zâmbet de pe faţa doamnei Hastings era plină de tristeţe, dar faţa nu avea nicio urmă de tragedie, îi dădea doar o imagine fermă, de resemnare şi seninătate tăcută. — Doamnă Hastings, îmi permiteţi să vă pun câteva întrebări? — Cu siguranţă. Vă rog să luaţi loc. — Ştiaţi cumva ceva despre munca ştiinţifică a soţului dumneavoastră? — Foarte puţine. Aproape nimic. Nu discuta acasă despre asta niciodată. — A fost, la un moment dat, inginerul-şef de la Twentieth Century Motor Company? — Da. A fost angajat la ei timp de optsprezece ani. — Voiam să îl întreb pe domnul Hastings despre munca lui acolo şi despre motivul pentru care a renunţat la ea. Dacă îmi puteţi spune, aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat în acea fabrică. Un zâmbet jucăuş şi trist a apărut pe faţa doamnei Hastings. — Asta mi-ar plăcea şi mie să ştiu, a spus ea, dar îmi e teamă că nu voi şti niciodată. Ştiu de ce ce a părăsit fabrica. Era din cauza unei scheme revoltătoare pe care moştenitorii lui Jed Starnes au implementat-o acolo. Nu voia să lucreze în asemenea condiţii şi pentru asemenea oameni. Dar mai era ceva. Întotdeauna am simţit că ceva s-a întâmplat la Twentieth Century Motors, dar nu voia să-mi spună. — Sunt extrem de nerăbdătoare să aflu orice indiciu îmi puteţi oferi. — Nu am nici cea mai vagă idee. Am încercat să ghicesc şi m-am dat bătută. Nu pot să înţeleg sau să explic. Dar ştiu că s-a întâmplat ceva. Când soţul meu a părăsit Twentieth Century, am venit aici şi şi-a luat o slujbă ca şef al departamentului de inginerie de la Acme Motors. Era o companie plină de succes care creştea. Îi oferea — 328 —

genul de slujbă care îi plăcea. Nu era o persoană predispusă la conflicte interioare, fusese mereu sigur pe acţiunile lui şi împăcat sufleteşte cu el însuşi. Dar, un an întreg după ce am plecat din Wisconsin, s-a purtat de parcă era torturat de ceva, de parcă se lupta cu o problemă personală pe care nu o putea rezolva. La sfârşitul acelui an, a venit la mine într-o dimineaţă şi mi-a spus că a demisionat de la Acme Motors, că se pensiona şi că nu mai voia să lucreze nicăieri. Îşi iubea munca; era toată viaţa lui. Şi totuşi părea calm, încrezător în propriile puteri şi fericit, pentru prima dată de când venisem aici. M-a rugat să nu îl întreb despre motivul deciziei lui. Nu am întrebat şi nu am obiectat. Aveam casa asta, aveam economii, aveam destul cât să trăim decent pentru tot restul zilelor noastre. Am continuat să locuim aici, liniştiţi şi foarte fericiţi. Părea să simtă o mulţumire sufletească profundă. Era senin şi avea o stare de spirit ciudată, pe care nu o mai văzusem la el până atunci. Nu era nimic bizar în comportamentul sau activitatea lui – doar că uneori, foarte rar, pleca fără să-mi spună unde mergea sau cu cine se întâlnea. În ultimii doi ani ai vieţii lui pleca undeva pentru o lună, în fiecare vară; nu-mi spunea unde. Altfel, trăia cum a trăit mereu. Studia mult şi îşi petrecea timpul cu cercetare ştiinţifică proprie, lucrând în pivniţa casei noastre. Nu ştiu ce a făcut cu notiţele lui şi cu modelele experimentale. Nu era nici urmă de ele în pivniţă, după moartea lui. A murit acum cinci ani, de o boală de inimă de care suferea de mult timp. Dagny a întrebat deznădăjduită: — Ştiaţi ce fel de experimente făcea? — Nu. Ştiu foarte puţine despre inginerie. — Îl cunoşteaţi pe vreunul dintre prietenii sau asociaţii lui, care să ştie ceva despre cercetările lui? — Nu. Când era la Twentieth Century, lucra atât de mult, că aveam foarte puţin timp pentru noi şi îl petreceam împreună. Nu aveam viaţă socială deloc. Nu a adus niciodată asociaţi de ai lui acasă. — Când lucra la Twentieth Century, a menţionat vreodată un motor pe care l-a făcut el, un model de motor cu totul şi cu totul nou, care putea să schimbe curusul istoriei? — Un motor? Da. Da, vorbea despre el foarte des. Spunea că era o invenţie de o importanţă de neconceput. Dar nu era el cel care l-a făcut. Era invenţia unui tânăr asistent de al lui. Văzând expresia de pe faţa lui Dagny a adăugat, încetişor, sarcastic, fără reproşuri, doar cu un umor trist: — Am înţeles. — Oh, îmi pare rău, a spus Dagny, realizând că emoţiile ei au lovit-o direct în faţă şi au devenit un zâmbet atât de evident ca un strigăt de eliberare. — E în regulă. Înţeleg. E inventatorul acelui motor cel de care sunteţi interesată. Nu ştiu dacă mai este sau nu în viaţă, dar nu am niciun motiv să cred că nu mai e. — 329 —

— Mi-aş da jumătate de viaţă să ştiu că mai e – şi să-l găsesc. Atât e de important, doamnă Hastings. Cine e? — Nu ştiu. Nu-i ştiu numele şi nu ştiu nimic despre el. Nu am ştiut niciodată oamenii din echipa soţului meu. Mi-a spus că avea un tânăr inginer care într-o zi va revoluţiona lumea. Soţului meu nu-i păsa de altceva la oameni decât de abilităţile lor. Cred că ăsta era singurul om pe care l-a iubit vreodată. Nu a spus niciodată, dar puteam să-mi dau seama, doar din felul în care vorbea despre acest tânăr asistent. Îmi amintesc – ziua când mi-a spus că motorul era gata – cum a sunat vocea lui când mi-a spus: „Şi are doar douăzeci şi şase de ani!” Asta a fost cam cu o lună înainte de moartea lui Jed Starnes. Nu a mai menţionat motorul sau tânărul inginer după aceea. — Nu ştiţi ce a ajuns acest tânăr inginer? — Nu. — Nu puteţi să îmi sugeraţi nicio metodă de a-l găsi? — Nu. — Nu aveţi nicio idee, nicio pistă să mă ajutaţi să-i aflu numele? — Niciuna. Spuneţi-mi, motorul acela era incredibil de valoros? — Mai valoros decât orice sumă de bani pe care aş putea să v-o dau. — E ciudat, pentru că, vedeţi dumneavoastră, m-am gândit la asta odată, la câţiva ani după ce am plecat din Wisconsin, şi l-am întrebat pe soţul meu ce s-a întâmplat cu invenţia aceea despre care spunea că e aşa grozavă, ce s-a întâmplat cu ea. S-a uitat la mine foarte ciudat şi a răspuns: — Nimic. — De ce? — Nu voia să-mi spună. — Puteţi să vă amintiţi de oricine altcineva care a lucrat la Twentieth Century? Oricine care îl cunoştea pe acel inginer? Vreun prieten de al lui? — Nu, eu… Aşteptaţi! Aşteptaţi, cred că pot să vă ofer o pistă. Pot să vă spun unde să-l găsiţi pe un prieten de al lui. Nu-i ştiu nici măcar numele, dar îi ştiu adresa. E o poveste ciudată. Mai bine aş explica cum s-a întâmplat. Într-o seară – vreo doi ani după ce am venit aici – soţul meu ieşea şi aveam nevoie de maşină în seara aceea, aşa că m-a rugat să îl iau după cină de la restaurantul de lângă gară; l-am văzut stând în afara restaurantului cu doi bărbaţi. Unul dintre ei era tânăr şi înalt. Celălalt era bătrân; arăta foarte diferit. Încă i-aş recunoaşte pe acei oameni oriunde; aveau genul de feţe pe care nu le uiţi. Soţul meu m-a văzut şi i-a părăsit. Au plecat către peronul gării; venea trenul. Soţul meu a arătat către acel tânăr şi a spus: „Îl vezi? Acela e băiatul despre care îţi vorbeam” – „Cel care e marele inventator de motoare?” – „Cel care era”. — Şi nu a mai spus nimic altceva? — Nimic altceva. Asta a fost acum nouă ani. Primăvara trecută, am fost să-mi vizitez fratele, care locuieşte în Cheyenne. Într-o după-amiază, a scos familia afară — 330 —

pentru o plimbare lungă cu maşina. Ne-am dus în sus, către drumurile de ţară sălbatice, sus, în Munţii Stâncoşi, şi ne-am oprit la un birt de pe marginea drumului. Era un bărbat destul de aparte, cu părul cărunt, în spatele tejghelei. M-am tot holbat la el cât ne-a pregătit sendvişurile şi cafeaua, pentru că ştiam că îl mai văzusem înainte, dar nu puteam să-mi amintesc unde. Am mers mai departe, eram la kilometri distanţă de birt, când mi-am amintit. Mai bine aţi merge acolo. E pe ruta 86, în munţi, la vest de Cheyenne, lângă o aşezare industrială micuţă aproape de topitoria de cupru Lennox. Pare ciudat, dar sunt sigură că bucătarul din birtul acela este bărbatul pe care l-am văzut la gară cu tânărul idol al soţului meu. *** Birtul stătea pe vârful unui munte greu de urcat. Pereţii lui de sticlă răspândeau o pânză de luciu peste imaginea rocilor şi pinilor care descreşteau în lumina apusului de soare. Era întuneric jos, dar o lumină liniştită, strălucitoare încă ardea în birt, ca într-o piscină mică lăsată în urmă de un reflux îndepărtat. Dagny stătea la capătul tejghelei, mâncând un hamburger. Era cea mai bine pregătită mâncare pe care o gustase vreodată, produsul unor ingrediente simple şi al unei măiestrii ieşite din comun. Doi muncitori îşi încheiau cina; ea aştepta plecarea lor. Îl studia pe bărbatul din spatele tejghelei. Era subţire şi înalt; avea aerul distins potrivit unui castel vechi sau unui birou din interiorul unei bănci; dar calitatea lui deosebită venea de la faptul că făcea ca această distincţie să pară adecvată aici, în spatele unei tejghele. Purta o jachetă albă de bucătar de parcă era un costum de gală. Era o abilitate de expert în felul lui de a lucra; mişcările îi erau uşoare, inteligente din punct de vedere economic. Avea o faţă slăbită şi un păr grizonat care se îmbina perfect cu albastrul rece din ochii lui; undeva, dincolo de severitatea lui elegantă, era o notă de umor, atât de vagă că dispărea dacă cineva încerca să o desluşească. Cei doi muncitori au terminat, au plătit şi au plecat, lăsând fiecare ceva mărunţiş ca bacşiş. S-a uitat la bărbat în timp ce lua vasele, punea mărunţişul în buzunarul jachetei sale albe şi a curaţat tejgheaua, lucrând cu o precizie iute. Apoi, el s-a întors şi s-a uitat la ea. Era o privire impersonală, care nu intenţiona să o invite la conversaţie, dar a ştiut sigur că îi observase demult costumul de New York, pantofii cu toc, aerul de femeie care nu pierde vremea; ochii lui reci care o observau păreau să-i spună că ştia că ea nu aparţinea acestui loc şi că el aştepta să-i descopere scopurile. — Cum merge afacerea? a întrebat ea. — Destul de rău. Vor închide topitoria Lennox săptămâna viitoare, aşa că va trebui să închid în curând şi eu şi să merg mai departe. Vocea lui era clară, cordială. — Unde? — Nu m-am decis. — Ce aveţi în minte? — Nu ştiu. Mă gândeam să deschid un nou garaj dacă pot să găsesc locul potrivit în — 331 —

vreun oraş. — Oh, nu! Sunteţi prea bun la slujba asta ca să o schimbaţi. Nu ar trebui să fiţi altceva decât bucătar. Un zâmbet ciudat a mişcat curba gurii lui. — Nu? a întrebat el binevoitor. — Nu! V-ar plăcea o slujbă în New York? S-a uitat la ea, surprins. – Vorbesc serios. Pot să vă ofer o slujbă la o companie feroviară imensă, ca şef al vagoanelor-restaurant. — Pot să întreb de ce aţi vrea să faceţi asta? A ridicat hamburgerul în şerveţelul lui alb de hârtie. — Ăsta e unul dintre motive. — Mulţumesc. Care sunt celelalte? — Nu cred că aţi trăit într-un oraş mare sau că aţi şti cât de mizerabil şi dificil e să găseşti oameni competenţi pentru slujbe. — Ştiu puţin despre asta. — Ei bine? Ce spuneţi atunci? V-ar plăcea o slujbă în New York cu zece mii de dolari pe an? — Nu. O luase valul din cauza bucuriei descoperirii şi recompensării unei abilităţi. S-a uitat la el tăcută, şocată. — Nu cred că m-aţi înţeles, a spus ea. — Ba da. — Şi refuzaţi aşa o oportunitate? — Da. — Dar de ce? — Asta e o problemă personală. — De ce aţi lucra aşa când puteţi avea o slujbă mai bună? — Nu caut o slujbă mai bună. — Nu vreţi o şansă să vă ridicaţi şi să faceţi bani? — Nu. De ce insistaţi? — Pentru că urăsc să văd o abilitate risipită degeaba. El a spus încet: — Şi eu. Ceva în felul în care a spus-o a făcut-o să simtă legătura unei emoţii profunde pe care o aveau în comun; încălca regula pe care şi-o impusese, să nu ceară niciodată ajutor. — Sunt atât de sătulă de ei! Vocea ei a luat-o prin surprindere: era un strigăt involuntar. Îmi e atât de dor de orice persoană care e capabilă să facă aşa cum trebuie ceea ce face! Şi-a apăsat podul palmei de ochi, încercând să diminueze răbufnirea ei disperată pe care nu-şi permitea să o aibă; nu cunoştea nici proporţiile ei, nici cât mai putea — 332 —

rezista. — Îmi pare rău, a spus el cu voce joasă. Suna nu ca o scuză, ci ca o afirmaţie plină de compasiune. S-a uitat la el. El a zâmbit şi ea a ştiut că zâmbetul voia să distrugă legătura pe care şi el o simţise: zâmbetul avea o urmă de sarcasm elegant. A spus: — Dar nu cred că aţi bătut drumul din New York doar ca să căutaţi bucătari de tren în Munţii Stâncoşi. — Nu, am venit pentru altceva. S-a înclinat în faţă, cu ambele coate sprijinindu-se pe tejghea, simţindu-se calmă şi din nou stăpânită, sesizând un adversar periculos. — Ştiaţi cumva, acum vreo zece ani, un tânăr inginer care a lucrat pentru Twentieth Century Motor Company? A numărat secundele acelei pauze; nu putea să definească felul în care se uita la ea, decât că era o privire plină de o atenţie ciudată. — Da, ştiam, a răspuns. — Puteţi să îmi daţi numele şi adresa lui? — Pentru ce? — Este extrem de important să-l găsesc. — Pe bărbat? De ce este atât de important? — Este cel mai important bărbat din lume. — Serios? De ce? — Ştiaţi ceva despre munca lui? — Da. — Ştiaţi că a ajuns la o idee cu cele mai extraordinare urmări? A lăsat să treacă un moment. — Pot să întreb cine sunteţi? — Dagny Taggart. Sunt vicepreş… — Da, domnişoară Taggart, ştiu cine sunteţi. A spus-o cu o stimă impersonală. Dar arăta de parcă găsise răspunsul unei întrebări speciale pe care o avea în minte şi nu mai era atât de surprins. — Atunci ştiţi că interesul meu nu este fără motiv, a spus ea. Sunt într-o poziţie care ar putea să-i ofere şansa de care are nevoie şi sunt pregătită să plătesc oricât doreşte. — Pot să întreb ce v-a stârnit interesul faţă de el? — Motorul lui. — Cum de ştiţi de acest motor? — Am găsit o rămăşiţă distrusă în ruinele fabricii Twentieth Century. Nu destul cât să poată fi reconstruit sau să se poată afla cum funcţiona. Dar destul să ştiu că funcţiona şi că e o invenţie care poate să salveze compania mea feroviară, ţara şi economia întregii lumi. Nu mă întrebaţi ce piste am urmărit încercând să dau de urma motorului şi a inventatorului lui. Nu are nicio importanţă, nici măcar viaţa şi munca — 333 —

mea nu sunt importante pentru mine acum, nimic nu este mai important decât faptul că trebuie să-l găsesc. Nu mă întrebaţi cum am ajuns la dumneavoastră. Sunteţi finalul pistei. Spuneţi-mi numele lui. El ascultase fără să se mişte, uitându-se direct la ea; atenţia din ochii lui părea să acapareze fiecare cuvânt şi să-l pună de o parte cu grijă, fără să-i ofere vreo idee în legătură cu scopurile lui. Nu s-a mişcat un timp îndelungat. Apoi a spus: — Lăsaţi-o baltă, domnişoară Taggart. Nu-l veţi găsi. — Care e numele lui? — Nu pot să vă spun nimic despre el. — E încă în viaţă? — Nu pot să vă spun nimic. — Care e numele dumneavoastră? — Hugh Akston. Printre secundele lungi în care încercase să-şi recapete gândirea, îşi tot spunea: — Eşti isterică… nu fi ridicolă… e doar o coincidenţă de nume – dar, în acelaşi timp, ştia cu siguranţă, cu o teroare inexplicabilă că era acel Hugh Akston. — Hugh Akston? s-a bâlbâit ea. Filosoful?… Ultimul dintre avocaţii raţiunii? — Dar sigur că da, a răspuns el bucuros. Sau primul dintre cei care s-au întors. Nu părea surprins de şocul ei, dar părea să-l găsească inutil. Felul lui de a fi era simplu, aproape prietenos, de parcă nu simţea nicio nevoie să îşi ascundă identitatea şi niciun resentiment că a fost descoperită. — Nu mă gândeam că vreo persoană tânără îmi va recunoaşte numele sau îi va atribui vreo semnificaţie în zilele noastre, a spus el. — Dar… dar ce faceţi aici? Şi-a fluturat mâna către încăpere. Nu are nicio logică! — Sunteţi sigur? — Ce-i asta? O scamatorie? O misiune secretă? Studiaţi ceva pentru un scop anume? — Nu, domnişoară Taggart. Îmi câştig existenţa. Cuvintele şi vocea lui erau simple şi cinstite. — Dr. Akston, eu… este de neconceput, e… Sunteţi… sunteţi un filosof… cel mai mare filosof în viaţă… un nume nemuritor… de ce aţi face asta? — Pentru că sunt un filosof, domnişoară Taggart. Ştia cu siguranţă – chiar dacă se simţea de parcă abilitatea ei de a înţelege dispăruse – că nu va obţine niciun ajutor de la el, că întrebările erau inutile, că nu-i va da nicio explicaţie, nici despre soarta inventatorului, nici despre soarta lui. — Lăsaţi-o baltă, domnişoară Taggart, a spus el liniştit, de parcă încerca să-i dovedească faptul că-i poate citi gândurile, aşa cum ştia şi ea că poate. E o misiune imposibilă, şi mai imposibilă pentru că nu aveţi nici cea mai vagă idee ce sarcină imposibilă v-aţi ales. Aş vrea să vă scutesc de efortul de a încerca să născociţi un argument, sau un truc, sau o pledoarie care să mă facă să vă dau informaţia pe care o — 334 —

căutaţi. Credeţi-mă pe cuvânt: nu se poate. Aţi spus că sunt sfârşitul pistei dumneavoastră. E o fundătură, domnişoară Taggart. Nu încercaţi să vă pierdeţi toţi banii şi efortul pe o altă metodă, mai convenţională, de investigaţie: nu angajaţi detectivi. Nu vor afla nimic. Puteţi alege să ignoraţi avertizarea mea. Dar sunteţi o persoană de o inteligenţă superioară, capabilă să înţeleagă ce spun. Lăsaţi-o baltă. Secretul pe care încercaţi să îl aflaţi implică ceva mai mare – mult mai mare – decât invenţia unui motor condus de electricitate atmosferică. Există doar o singură sugestie care să vă ajute pe care v-o pot oferi: prin esenţa şi natura existenţei, contradicţiile nu pot exista. Dacă credeţi că e de neconceput ca invenţia unui geniu să fie abandonată printre ruine şi ca un filosof să vrea să lucreze ca bucătar într-un birt, verificaţi-vă premisele. Veţi afla că una dintre ele e greşită. Ea tresări: şi-a amintit că mai auzise asta înainte şi că Francisco o spusese. Şi apoi şi-a amintit că acest om fusese unul dintre profesorii lui Francisco. — Cum doriţi, dr. Akston, a spus ea. Nu voi pune întrebări. Dar îmi permiteţi să vă întreb ceva, pe un subiect total diferit? — Cu siguranţă. — Dr. Robert Stadler mi-a spus odată că, atunci când eraţi la Patrick Henry University, aţi avut trei studenţi care erau favoriţii dumneavoastră şi ai dânsului. Aceste minţi strălucite de la care vă aşteptaţi la un viitor grozav. Unul dintre ei era Francisco d’Anconia. — Da. Un altul era Ragnar Danneskjöld. — Printre altele – nu asta era întrebarea mea – care e al treilea? — Numele lui nu ar însemna nimic pentru dumneavoastră. Nu e faimos. — Dr. Stadler a spus că dânsul şi cu dumneavoastră eraţi rivali din cauza acestor studenţi, pentru că amândoi îi consideraţi fiii dumneavoastră. — Rivali? El i-a pierdut. — Spuneţi-mi, sunteţi mândru de felul în care aceşti trei au ajuns? S-a uitat în depărtare, la focul apusului care murea pe stâncile îndepărtate; faţa lui avea privirea unui tată care îşi priveşte fiii sângerând pe câmpul de luptă. A răspuns: — Mai mândru decât aş fi sperat vreodată. Era aproape întuneric. S-a întors brusc, a luat un pachet de ţigări din buzunar, a scos o ţigară, dar s-a oprit, amintindu-şi de prezenţa ei, de parcă uitase de ea pentru un moment, şi a întins pachetul către ea. A luat o ţigară şi a aprins un chibrit, apoi l-a scuturat, rămânând doar două puncte mici de foc în întunericul unei camere de sticlă şi al kilometrilor de munţi de dincolo de ea. S-a ridicat, a plătit nota şi a spus: — Mulţumesc, domnule Akston. Nu vă voi mai deranja cu trucuri şi pledoarii. Nu voi angaja detectivi. Dar cred că ar trebui să vă spun că nu mă voi da bătută. Trebuie să găsesc inventatorul acelui motor. Şi îl voi găsi. — Nu până în ziua în care va alege să vă găsească el – aşa cum vrea. — 335 —

Când mergea spre maşină, el a stins luminile din birt, a văzut cutia poştală de pe marginea drumului şi a observat faptul că numele Hugh Akston stătea scris mare pe ea. Conduse mult în jos pe drumul şerpuit şi luminile birtului erau pierdute demult când a observat că îi plăcea gustul ţigării pe care i-o dăduse: era diferit de tot ceea ce fumase până atunci. A ţinut mucul de ţigară în faţa luminii de pe bord, uitându-se după numele brandului. Nu era niciun nume, doar un semn. Printat în auriu pe hârtia subţire şi albă stătea semnul dolarului. L-a examinat curioasă: nu mai auzise de acel brand. Apoi şi-a amintit de bătrânul de la terminalul Taggart şi a zâmbit, gândindu-se că acesta era ceva de colecţie pentru el. A stins ţigara şi a pus mucul în geantă. Trenul cu numărul 57 stătea pe linie, gata să plece către Wyatt Junction; când a ajuns la Cheyenne, a lăsat maşina la garajul de unde o închiriase şi s-a dus către peronul de la gara Taggart. Avea o jumătate de oră de aşteptat pentru principala rută de est către New York. A mers până la sfârşitul peronului şi s-a sprijinit obosită de felinar; nu voia să fie văzută sau recunoscută de angajaţii gării, nu voia să vorbească cu nimeni, avea nevoie de odihnă. Câţiva oameni stăteau îngrămădiţi pe peronul pe jumătate părăsit; conversaţii animate păreau să aibă loc, şi ziarele erau mai pline de informaţii ca de obicei. S-a uitat la geamurile luminate ale trenului 57, dorind o scurtă eliberare la vederea unei realizări victoriose. Trenul 57 urma să pornească pe linia John Galt, prin oraşe, prin serpentinele munţilor, peste semnalele verzi unde oameni au stat aplaudând şi văile unde rachete s-au ridicat pe cerul de vară. Rămăşiţe de frunze răsucite erau agăţate acum de ramurile de dincolo de acoperişul trenului, şi pasagerii purtau blănuri şi fulare, în timp ce se urcau la bord. Se mişcau cu naturaleţea unui eveniment cotidian, cu siguranţa că aşteptau o operaţiune care era demult considerată ca fiind sigură… Am reuşit – s-a gândit ea –, măcar atât am reuşit. Conversaţia întâmplătoare a doi bărbaţi undeva în spatele ei a fost adusă brusc în atenţia ei. — Dar legile nu ar trebui să fie emise aşa, atât de repede. — Nu sunt legi, sunt directive. — Atunci e ilegal. — Nu e ilegal, pentru că legislativul a emis o lege luna trecută care-i dă puterea de a promulga directive. — Nu cred că directivele ar trebui să fie aruncate în oameni în felul acesta, din senin, ca un pumn în nas. — Ei bine, nu e timp de pălăvrăgeală, când e vorba de o urgenţă naţională. — Dar nu cred că e corect şi nu corespunde. Cum va reuşi Rearden să facă asta, când aici scrie… — De ce îţi faci griji în privinţa lui Rearden? E destul de bogat. Poate să găsească o — 336 —

cale să facă orice. Apoi a sărit la primul stand de ziare pe care l-a văzut şi a luat un exemplar al ziarului de seară. Era pe prima pagină. Wesley Mouch, coordonator-şef al biroului de planificare economică şi resurse naţionale, „cu o mişcare-surpriză”, spunea ziarul, „şi în numele unei urgenţe naţionale”, a emis o serie de directive, care erau înşiruite într-o coloană din josul paginii. Căile ferate din ţară erau obligate să reducă viteza maximă a tuturor trenurilor la 100 de kilometri pe oră; să reducă lungimea tuturor trenurilor la şaizeci de vagoane; şi să ruleze acelaşi număr de trenuri în fiecare stat al unei zone compuse din cinci state vecine, ţara fiind divizată în astfel de zone pentru acest scop. Fabricile de oţel din ţară erau obligate să limiteze producţia maximă de orice aliaj de metal la o cantitate egală cu producţia altor aliaje de metal ale altor fabrici, plasate în aceeaşi clasificare de capacitate a uzinei, şi să aprovizioneze toţi consumatorii care îşi doresc să obţină aliajul de metal cu partea lor. Tuturor organizaţiilor industriale din ţară, de orice mărime sau natură, le era interzis să se mute din locaţiile lor prezente, mai puţin când le era dată o anumită permisiune să facă asta din partea biroului de planificare economică şi resurse naţionale. Pentru a le compensa căilor ferate din ţară costurile extra implicate şi „pentru a amortiza procesul de readaptare”, o amânare a plăţilor care vizează toate obligaţiunile companiilor feroviare – garantată sau negarantată, preschimbabilă sau nu – a fost declarată pentru o perioadă de cinci ani. Pentru a asigura personalul cu fonduri pentru a aplica aceste directive, o taxă specială a fost impusă în statul Colorado, „statul cel mai capabil să ajute statele mai nevoiaşe să suporte atacul oricărei urgenţe naţionale”; o astfel de taxă consta în cinci la sută din marile vânzări ale societăţilor comerciale ale statului Colorado. Strigătul pe care l-a scos era unul pe care nu şi-a mai permis să-l scoată până atunci, pentru că făcea ca mândria ei să-i răspundă mereu înapoi, dar a văzut un bărbat stând la câţiva paşi distanţă, nu văzuse că e un cerşetor jerpelit, şi a scos acel strigăt pentru că era un apel la judecată şi el era o fiinţă umană. — Ce vom face? Cerşetorul a rânjit melancolic şi a dat din umeri: — Cine e John Galt? Nu Taggart Transcontinental era teroarea principală din mintea ei, nu gândul la Hank Rearden, legat de o linie trasă în direcţii diferite – era Ellis Wyatt. Distrugând tot ce a mai rămas, încărcându-i conştiinţa, fără să lase spaţiu pentru cuvinte, timp să se gândească, ca un răspuns evident la întrebarea pe care nu începuse să o pună, stăteau două imagini: înfăţişarea impecabilă a lui Ellis Wyatt în faţa biroului ei spunând: „Distrugerea mea stă acum în mâinile tale; s-ar putea să trebuiască să plec; — 337 —

dar, dacă plec, mă voi asigura că vă iau pe toţi ceilalţi cu mine”; şi violenţa mişcării circulare a corpului lui Ellis Wyatt când azvârlise un pahar pentru a-l sparge de perete. Singura mustrare de conştiinţă pe care i-au lăsat-o imaginile a fost sentimentul că se apropie un dezastru de neînchipuit şi sentimentul că trebuia să-l combată. Trebuia să ajungă la Ellis Wyatt şi să îl oprească. Nu ştia ce era ceea ce trebuia să oprească. Ştia doar că trebuia să îl oprească. Şi întrucât, chiar dacă zăcea întinsă sub ruinele unei clădiri, sau nimicită de bomba unui atac aerian, atâta timp cât încă exista, ştia că a acţiona e principala obligaţie a unui om, indiferent de ceea ce simte, ea era în stare să alerge în josul peronului să vadă faţa şefului de gară când îl găsea, era în stare să poruncească: „Ţineţi numărul 57 pentru mine!”, apoi să fugă către o cabină telefonică în întunericul de dincolo de peron şi să dea operatorului pentru telefoane de lungă distanţă numărul de la casa lui Ellis Wyatt. A stat, proptită de pereţii cabinei, cu ochii închişi, şi a ascultat scârţâitul mort al metalului care era sunetul unei sonerii sunând undeva. Nu aducea niciun răspuns. Sunetele continuau să vină în spasme bruşte, ca un burghiu, prin urechea ei, prin corpul ei. Ţinea strâns receptorul, de parcă, fără să-şi dea seama, era singura formă de contact. Îşi dorea ca acea sonerie să sune mai tare. Uitase că sunetul pe care îl auzise nu era tonul de apel către casa lui. Nu ştia că urla: „Ellis, nu! Nu! Nu!” – până când a auzit vocea rece a operatorului spunând: — Abonatul apelat de dumneavoastră nu răspunde. Stătea la geamul unui vagon al trenului cu numărul 57 şi asculta huruitul roţilor pe şinele din metal Rearden. Şedea, docilă, lăsându-se purtată de mişcarea trenului. Luciul negru al geamului ascundea drumurile de ţară pe care ea nu voia să le vadă. Era a doua ei cursă pe linia John Galt şi încerca să nu se gândească la prima. Cei care deţineau obligaţiunile la linia John Galt, s-a gândit, şi-au lăsat banii, economiile şi realizările de peste ani în mâinile ei, era responsabilitatea ei de a-i apăra, pe munca ei şi pe a lor se bazau – şi a fost nevoită să-i arunce în capcana unui jefuitor: nu vor mai fi trenuri de marfă, linia John Galt fusese doar o conductă de drenaj care îi permisese lui Jim Taggart să facă o afacere şi să bage averea lor, pe căi necinstite, în buzunarul lui, lăsându-i în schimb pe alţii să-i distrugă calea ferată; obligaţiunile liniei John Galt care, în dimineaţa aceasta, fuseseră mândre ocrotitoare ale siguranţei şi viitorului stăpânilor lor, au devenit, într-o oră, bucăţi de hârtie pe care nu le-ar cumpăra nimeni, fără valoare, fără viitor, fără putere, afară de puterea de a închide uşile şi a opri roţile ultimei speranţe a ţării; Taggart Transcontinental nu era o plantă vie, hrănită de sângele pe care a lucrat ca să-l producă, ci un canibal devorând copiii nenăscuţi predestinaţi succesului. Taxa în Colorado, s-a gândit ea, taxa strânsă de la Ellis Wyatt pentru a plăti pentru traiul oamenilor ale căror slujbe urmau să îl ţină legat şi să-l facă incapabil să — 338 —

trăiască, cei cu ochii în patru să vadă că nu mai are trenuri, nici vagoane-cisternă, nici conducte din metal Rearden – Ellis Wyatt, privat de dreptul la autoapărare, lăsat fără glas, fără arme şi, mai rău, făcut să fie obiectul propriei sale distrugeri, susţinătorul propriilor lui distrugători, furnizorul mâncării şi armelor lor – Ellis Wyatt înecându-se cu propria lui energie întoarsă împotriva lui, Ellis Wyatt care voise să creeze o sursă nelimitată de petrol obţinut din şist bituminos şi care vorbea de o a doua Renaştere. Şedea aplecată în faţă, cu capul pe braţe, prăbuşită pe marginea geamului, în timp ce serpentinele şinelor verzi-albăstrui, munţii, văile, noile oraşe din Colorado treceau pe lângă ea în întunericul nevăzut. Smucitura bruscă a frânelor a aruncat-o înainte. Era o oprire neaşteptată şi peronul gării micuţe era aglomerat de oameni, toţi privind în aceeaşi drecţie. Pasagerii din jurul ei se lipeau de geamuri, holbându-se. A sărit în picioare, a alergat pe culoar, pe scări în jos, în vântul rece care mătura peronul. În secunda dinainte să vadă şi să îşi lase ţipătul să acopere vocile din mulţime, a ştiut că aflase demult ce era ceea ce trebuia să vadă. Într-o fisură din munţi, luminând cerul, aruncând o strălucire care se mişca pe acoperişurile şi pereţii gării, dealul câmpurilor de ţiţei Wyatt era o flacără imensă. Mai târziu, când i-au spus că Ellis Wyatt a dispărut, fără a lăsa în urma lui nimic altceva decât o pancartă pe care o bătuse în cuie la poalele dealului; când s-a uitat la scrisul de mână de pe pancartă, a simţit că aproape a ştiut că acestea vor fi cuvintele: „O las aşa cum am găsit-o. Luaţi-o. E a voastră.”

— 339 —

Cuprins Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul

I – Melodia 5 II – Lanţul 36 III – Deasupra şi dedesubt 57 IV – Motoarele imobile 82 V – Apogeul familiei d’Anconia 112 VI – Necomercial 160 VII – Exploatatori şi exploataţi 203 VIII – Linia John Galt 274 IX – Sacrul şi profanul 320 X – Torţa lui Wyatt 368

— 340 —

AYN RAND

REVOLTA LUI ATLAS Roman

Volumul II

Ori - ori Traducere din engleză de VLAD POJOGA

Colecţia Clasic Cartier Editura CARTIER, 2014

— 341 —

Capitolul I Omul care aparţinea Pământului Dr. Robert Stadler se plimba prin birou, încercând să alunge frigul. Primăvara întârziase să vină. Dincolo de geam, negrul mort al dealurilor făcea trecerea de la albul murdar al cerului la negrul plumburiu al râului. Din când în când, pe o coastă îndepărtată a dealului ţâşnea o flacără galben-argintie, care se făcea aproape verde, apoi dispărea. Norii continuau să se întredeschidă doar pentru câte o singură rază de soare şi apoi se strângeau încet la loc. Nu era frig în birou, s-a gândit dr. Stadler, locul îngheţase din pricina acelui decor. Nu era frig astăzi, răceala era în oasele lui, s-a gândit, o acumulare din timpul lunilor de iarnă, când fusese distras de la munca lui de nişte defecţiuni ale centralei termice din perioada în care oamenii vorbeau numai despre conservarea energiei. S-a gândit că această frecventă intervenţie a dezastrelor naturale în problemele oamenilor era absurdă: nu contase niciodată până acum dacă iarna era aspră; dacă o inundaţie distrugea o porţiune dintr-o cale ferată, nu trăiai două săptămâni mâncând legume la conservă; o instituţie cum era Institutul Ştiinţific de Stat nu putea să rămână vreme de cinci zile fără curent numai fiindcă o furtună electrică lovea o centrală. Numai cinci zile de răgaz în iarna aceasta, s-a gândit el, cu motoarele din laboratorul cel mare oprite şi timp pierdut, cu neputinţă de recuperat, când oamenii lui se ocupaseră de chestiuni care priveau centrul universului. A plecat nervos de la geam, dar s-a oprit şi s-a întors. Nu voia să dea ochii de cartea de pe birou. Voia să vină odată dr. Ferris. A aruncat o privire la ceas: dr. Ferris întârziase – surprinzător, întârzia la o întâlnire cu el, dr. Floyd Ferris, valetul ştiinţei, care întotdeauna l-a întâmpinat în aşa fel de parcă şi-ar cere scuze că nu are de dat jos mai mult de o pălărie. Pentru luna mai, vremea era uimitoare, i-a trecut prin minte uitându-se în vale înspre râu; cu siguranţă, din cauza vremii se simţea aşa, nu din cauza cărţii. Când şia dat seama că dezgustul pe care i-l trezea era mai mult decât o simplă repulsie, că avea structura unei emoţii care nu trebuia niciodată recunoscută, a aşezat cartea la vedere, pe birou. Şi-a zis că s-a ridicat de la birou nu din cauza cărţii de acolo, ci doar pentru că voia să se mişte, doar pentru că-i era frig. S-a plimbat prin cameră, prins între birou şi fereastră. S-a gândit să arunce volumul la gunoi imediat ce o să discute cu dr. Ferris, acolo unde trebuia să fie deja locul lui. S-a uitat la bucata verde şi strălucitoare de pământ de pe dealul din depărtare, promisiunea unei primăveri într-o lume în care părea că nu va mai apărea vreodată vreun fir de iarbă sau vreun mugure. A zâmbit cu însufleţire, iar când bucata de pământ a dispărut, a simţit în partea de jos o împunsătură de nerăbdare, de disperare pentru că voia să păstreze sentimentul ăla. Asta i-a amintit de un interviu din iarna — 342 —

trecută cu un distins romancier. Romancierul venise din Europa să scrie un articol despre el – şi el, care dispreţuise cândva interviurile, a vorbit cu înflăcărare şi mult prea mult, văzând o inteligenţă promiţătoare pe faţa romancierului şi simţind, fără niciun motiv, o nevoie disperată să fie înţeles. Când a fost publicat, articolul era o grămadă de propoziţii care îl lăudau exagerat şi care-i deformau fiecare gând pe care îl exprimase. Închizând revista, a simţit acelaşi lucru pe care-l simte şi acum, când se risipeşte o rază de lumină. În regulă, s-a gândit, plecând din faţa geamului, atacurile de singurătate au început să-l lovească din când în când; dar era o singurătate justificată, era foamea de certitudine a unei minţi care trăieşte şi gândeşte. Se săturase de toţi oamenii aceia, sa gândit cu amărăciune dispreţuitoare; a avut de a face cu raze cosmice, în timp ce ei nu erau în stare să se descurce cu o furtună electrică. Şi-a simţit gura contractându-i-se brusc, ca după o palmă care-l împiedica să-şi urmeze cursul gândurilor. Se uita la cartea de pe birou. Coperta lucioasă era strălucitoare şi nouă; fusese publicată cu două săptămâni în urmă. Dar eu nu am avut nimic de a face cu asta! – a ţipat către el însuşi; ţipătul părea irosit într-o tăcere necruţătoare; nimic nu a răspuns ţipătului, niciun ecou de iertare. Titlul de pe coperta cărţii era De ce crezi că gândeşti? Nu era niciun sunet în tăcerea aceea, ca într-o sală de judecată, dinăuntrul lui, fără compasiune, fără apărare – nimic în afara unor paragrafe pe care memoria lui le întipărise pe creier: „Gândul e o superstiţie primitivă. Motivul este o idee iraţională. Copilăreasca noţiune pe care suntem capabili să o gândim a fost cea mai costisitoare eroare a umanităţii.” „Ceea ce crezi că gândeşti este o iluzie creată de glandele tale, de emoţiile tale şi, în ultimă instanţă, de conţinutul stomacului tău.” „Materia cenuşie de care eşti atât de mândru este ca o oglindă într-un parc de distracţii şi nu-ţi transmite nimic altceva în afara unor mesaje distorsionate dintr-o realitate care va depăşi pentru totdeauna puterea ta de înţelegere.” „Cu cât eşti mai sigur de concluziile tale raţionale, cu atât este mai probabil să greşeşti. Cu cât creierul tău, un instrument al deformării, este mai activ, cu atât este mai mare deformarea.” „Cei mai mari intelectuali, pe care îi admiri atât de mult, te-au învăţat cândva că Pământul este plat şi că atomul este cea mai mică particulă. Întreaga istorie a ştiinţei este o succesiune de aberaţii, nu de realizări.” „Cu cât ştim mai mult, cu atât înţelegem mai mult că nu ştim nimic.” „Numai cel mai tâmpit dintre tâmpiţi poate să mai creadă în demodata axiomă care susţine că a vedea înseamnă a crede. Ceea ce vezi este primul lucru în care nu trebuie să crezi.” „Un savant ştie că o piatră nu este deloc o piatră. Este, de fapt, acelaşi lucru ca o — 343 —

pernă umplută cu pene. Amândouă sunt doar formaţiunea iregulară a aceloraşi particule invizibile care se rotesc. Dar, spui tu, nu poţi să foloseşti o piatră pe post de pernă. Păi, asta demonstrează doar faptul că eşti neajutorat în faţa realităţii.” „Ultimele descoperiri ştiinţifice, cum ar fi extraordinarele realizări ale doctorului Robert Stadler, au demonstrat, în concluzie, că raţiunea noastră este incapabilă de a se pronunţa asupra naturii universului. Aceste descoperiri au condus savanţii la contradicţii imposibile din punctul de vedere al minţii omeneşti, dar care există oricum în realitate. Dacă nu aţi auzit încă asta, prietenii mei demodaţi, a fost dovedit că raţionalul este de fapt dementul.” „Nu te aştepta la consistenţă. Totul este o contradicţie pentru tot restul lucrurilor. Nu există nimic în afara contradicţiilor.” „Nu căuta un simţ al realităţii. Cercetarea sensului este specifică absurdităţii. Natura nu are niciun sens, nimic nu are sens. Singurii combatanţi ai sensului sunt varianta studioasă a unei adolescente celibatare, care nu poate să-şi găsească un iubit, şi demodatul proprietar de magazin care crede că universul este la fel de simplu ca şi micul şi ordonatul lui depozit şi mult îndrăgita lui casă de marcat.” „Lasă să se rupă lanţurile prejudecăţii numite Logică. Vom lăsa un silogism să ne oprească?” „Şi crezi că eşti sigur de opiniile tale? Nu poţi fi sigur de nimic. Vei pune în pericol armonia comunităţii în care trăieşti, legătura cu vecinii tăi, reputaţia ta, onoarea şi securitatea financiară de dragul unei iluzii? De dragul mirajului de a crede că eşti un gânditor de seamă? Te vei expune riscurilor şi încercărilor – în timpuri atât de dificile ca ale noastre – opunându-te comenzii sociale deja existente în numele acelor noţiuni imaginare pe care le ai şi pe care le numeşti convingeri? Spui că eşti sigur că ai dreptate? Nimeni nu are şi nu va avea niciodată dreptate. Ţi se pare că lumea din jurul tău greşeşte? Nu ai cum să ştii asta. În ochii oamenilor, totul este greşit, aşa că de ce să te lupţi cu asta? Nu lupta. Acceptă. Adaptează-te. Supune-te.” Cartea era scrisă de dr. Floyd Ferris şi publicată de Institutul Ştiinţific de Stat. — Nu am avut nimic de-a face cu asta! a spus dr. Robert Stadler. A rămas nemişcat lângă birou, cu sentimentul incomod că a pierdut ceva timp, dar neştiind cât de mult. A pronunţat cuvintele cu voce tare, pe un ton sarcastic şi ranchiunos înspre oricine lar fi făcut să zică asta. A ridicat din umeri. Bazându-se pe ideea că autoironia este o virtute, faptul că a ridicat din umeri era echivalentul emoţional al propoziţiei: „Eşti Robert Stadler, nu te purta ca un licean nevrotic”. S-a aşezat la birou şi a împins cartea la o parte cu dosul mâinii. Dr. Floyd Ferris a ajuns cu o jumătate de oră mai târziu decât trebuia. — Îmi cer scuze, a spus, dar mi s-a stricat din nou maşina pe drumul de la Washington şi a fost o aventură să încerc să găsesc pe cineva care să o repare – sunt — 344 —

aşa de puţine maşini pe drum, încât toate service-urile auto sunt închise. Era mai mult iritare decât justificare în vocea lui. S-a aşezat fără să mai aştepte să fie invitat. Dacă ar fi făcut orice altceva, dr. Floyd Ferris nu ar fi putut trece drept arătos, dar în activitatea pe care şi-o alesese era mereu descris ca „acel savant frumos”. Avea şase picioare înălţime şi 45 de ani, dar reuşea să pară mai înalt şi mai tânăr. Avea un aspect îngrijit şi se mişca cu graţia cu care te mişti la un bal dansant, dar hainele lui erau sobre, costumele lui erau de obicei negre sau bleumarin. Avea o mustaţă fin trasată şi părul neted şi negru i-a făcut pe băieţii de la institut să spună că şi-l dă cu cremă de ghete. Nu-l deranja să repete, ca pe o glumă la adresa propriei persoane, că un producător de filme a spus cândva că i-ar oferi un rol într-o peliculă numită European gigolo. Şi-a început cariera ca biolog, dar asta se uitase deja de mult timp; devenise faimos în calitate de coordonator-şef la Institutul Ştiinţific de Stat. Dr. Stadler s-a uitat la el surprins – lipsa scuzei era nemaipomenită – şi a spus fără niciun interes real în voce: — Mi se pare că petreci foarte mult timp la Washington. — Dar, doctore Stadler, nu dumneavoastră mi-aţi făcut onoarea şi m-aţi numit câinele de pază al acestui institut? a întrebat dr. Ferris pe un ton simpatic. Nu este aceasta cea mai importantă sarcină a noastră? — Câteva dintre îndatoririle tale par să fie în strânsă legătură cu locul ăla. Să nu uit, vrei să-mi spui ce se întâmplă cu harababura legată de insuficienţa de petrol? Nu înţelegea de ce faţa doctorului Ferris s-a încordat într-o expresie ofensată. — Permiteţi-mi să spun că este ceva neaşteptat şi nemotivat, a spus dr. Ferris cu acel ton formal care ascunde durerea şi dezvăluie martiriul. Niciuna dintre autorităţile implicate nu a găsit vreun motiv de critică. Tocmai am trimis un raport detaliat privind stadiul activităţilor către Departamentul de Planificare Economică şi Resurse Naţionale, iar domnul Wesley Mouch a părut mulţumit. Am făcut cum am putut mai bine proiectul. Nu am auzit pe nimeni altcineva să spună că ar fi fost un dezastru. Luând în considerare dificultăţile terenului, dezastrul pe care l-a provocat incendiul şi faptul că au trecut numai şase luni de când am… — Despre ce vorbeşti? a întrebat dr. Stadler. — Depre proiectul de reabilitare Wyatt. Nu despre asta m-aţi întrebat? — Nu, a spus dr. Stadler, nu, eu… Stai puţin. Fă-mă să înţeleg. Mi se pare că-mi amintesc ceva că acest institut a luat sub tutelă un proiect de reabilitare. Ce încercaţi să repuneţi în funcţiune? — Extracţia de ţiţei, a spus dr. Ferris. Câmpurile lui Wyatt. — A fost un incendiu acolo, nu-i aşa? În Colorado? A fost… Stai puţin… Bărbatul acela care şi-a incendiat propriile sonde de ţiţei. — Tind să cred că este un zvon, a spus dr. Ferris cu un glas neutru. Un zvon care a generat nişte implicaţii nedorite şi nepatriotice. Nu aş avea prea multă încredere în — 345 —

poveştile care apar în ziare. Personal, cred că a fost un accident şi că Ellis Wyatt a pierit în flăcări. — Şi cine a devenit acum proprietarul câmpurilor? — Nimeni – în acest moment. Nefiind niciun testament, niciun moştenitor, guvernul a luat sub control prelucrarea câmpurilor – ca măsură de necesitate publică – pentru şapte ani. Dacă Ellis Wyatt nu se întoarce în tot acest timp, va fi oficial considerat mort. — Şi de ce au venit la tine – la noi – pentru o sarcină atât de banală ca pompele de petrol? — Pentru că este o problemă de mare dificultate tehnologică şi s-au solicitat serviciile celui mai mare talent ştiinţific disponibil. Vedeţi, se pune problema reconstrucţiei metodei speciale pe care o folosea Wyatt pentru extragerea ţiţeiului. Echipamentul lui este încă acolo, deşi se află într-o stare deplorabilă, unele din procesele lui sunt cunoscute, dar nu există nicio arhivă cu metoda completă sau principiul fundamental pe care se bazează. Asta trebuie să redescoperim noi. — Şi cum merge? — Progresul este îmbucurător. Tocmai ne-au fost aprobate noi fonduri, mai mari. Domnul Wesley Mouch este satisfăcut de munca noastră. La fel şi domnul Balch, şi comisia de urgenţă, domnul Anderson de la Crucial Supplies şi domnul Pettibone de la Protecţia consumatorului. Nu văd ce altceva ar mai putea cere de la noi. Proiectul este un succes total. — Aţi reuşit să extrageţi ceva ţiţei? — Nu, dar am reuşit să forţăm debitul la una dintre sonde, care a ajuns până la 24,6 litri. Aceasta, desigur, are doar însemnătate experimentală, dar trebuie să luaţi în considerare faptul că a trebuit să stăm trei luni doar ca să stingem focul, care acum este în totalitate – aproape în totalitate – stins. Avem o problemă mult mai gravă decât a avut vreodată Wyatt, pentru că el a început de la zero, pe când noi trebuie să ne descurcăm cu rămăşiţele deformate ale unui act de sabotaj antisocial, vicios, care… Vreau să spun că este o problemă dificilă, dar că nu există nicio îndoială că vom reuşi să o rezolvăm. — Bine, dar eu te-am întrebat, de fapt, despre cantitatea insuficientă de petrol de aici, din institut. Temperatura din clădire a fost, pe toată durata iernii, scandalos de mică. Mi-au spus că trebuie să economisească petrolul. Cu siguranţă că ai fi putut să ai grijă ca problema aprovizionării adecvate a acestui loc cu tot ce este necesar, cum se întâmplă cu ţiţeiul, să fie gestionată cât mai eficient. — O, la asta vă refereaţi, doctore Stadler? O, dar îmi pare atât de rău! Cuvintele au venit cu un zâmbet radios de uşurare apărută deodată în trăsăturile doctorului Ferris; felul lui de a fi, plin de solicitudine, se întorsese. Vreţi să spuneţi că temperatura a fost atât de scăzută încât să vă provoace disconfort? — Vreau să spun că aproape am murit de frig. — 346 —

— Dar asta este de neiertat! De ce nu mi-au spus? Vă rog să-mi acceptaţi scuzele, doctore Stadler, şi puteţi fi convins că nu o să mai aveţi parte de neplăceri. Singura scuză pe care v-o pot oferi în numele departamentului de întreţinere este că insuficienţa de combustibil nu este datorată neglijenţei lor, ci – o, realizez acum că dumneavoastră nu aţi ştiut nimic despre asta şi că astfel de probleme nu ar trebui să vă răpească din timpul preţios dar, vedeţi dumneavoastră, deficitul de ţiţei din iarna trecută a fost o criză naţională. — De ce? Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi spune că numai câmpurile Wyatt au fost singura sursă de ţiţei din ţară! — Nu, nu, dar dispariţia bruscă a unei importante surse de aprovizionare a pricinuit dezastre pe întreaga piaţă a ţiţeiului. Aşa că guvernul a trebuit să preia controlul şi să impună raţionalizarea ţiţeiului pe plan naţional ca să protejeze întreprinderile importante. Eu am obţinut o cotă neobişnuit de mare pentru Institut – şi numai prin deosebitul privilegiu de a avea nişte relaţii foarte speciale –, dar m-aş simţi cumplit de vinovat dacă acest lucru s-ar dovedi insuficient. Puteţi fi convins că nu se va mai întâmpla. Este doar o măsură temporară. Până iarna viitoare, câmpurile Wyatt vor produce din nou şi totul va reveni la normal. Şi, pe lângă asta, în ceea ce priveşte Institutul, am făcut toate pregătirile pentru a trece sobele noastre pe cărbune, iar ele trebuiau să fie gata luna viitoare, doar că Stockton Foundry din Colorado s-a închis, brusc, fără niciun avertisment – distribuiau o parte din necesarul pentru sobele noastre, dar Andrew Stockton s-a pensionat pe neaşteptate şi acum trebuie să aşteptăm până când nepotul său redeschide fabrica. — Înţeleg. Păi, am încredere că, pe lângă toate activităţile tale, vei avea grijă şi de asta. Dr. Stadler a ridicat din umeri iritat. Devine puţin ridicolă cantitatea mare de proiecte pe care o instituţie de ştiinţă trebuie să le gestioneze pentru guvern. — Dar, doctore Stadler… — Ştiu, ştiu, nu poate fi evitat. Apropo, ce este Proiectul X? Ochii vioi ai doctorului Ferris l-au străfulgerat – o privire ciudată şi sclipitoare, plină de vigilenţă, care părea uimită, dar nu speriată. — De unde aţi auzit de Proiectul X, doctore Stadler? — O, i-am auzit pe doi dintre băieţii tăi menţionând ceva despre asta cu un aer de mister la care te-ai aştepta de la nişte detectivi amatori. Mi-au spus că e vorba despre ceva secret. — Aşa este, doctore Stadler. Este un proiect secret de cercetare pe care ni l-a încredinţat guvernul. Şi este de o asemenea importanţă, încât nici măcar ziarele nu aud vreun cuvânt despre el. — De la ce vine „X”-ul? — Xilofon. Proiectul Xilofon. Acesta este un nume de cod, desigur. Are de-a face cu sunetele. Dar vă asigur că nu v-ar interesa. Este experimentalism tehnologic pur. — 347 —

— Da, chiar te rog să mă scuteşti de poveste. Nu am timp de experimentele voastre tehnologice. — Doctore Stadler, aş putea să sugerez că ar fi recomandabil să vă feriţi să menţionaţi cuiva cuvintele „Proiectul X”? — O, în regulă, în regulă. Trebuie să spun că nu mă încântă deloc astfel de discuţii. — Dar, desigur, nu mi-aş putea-o ierta dacă aş lăsa astfel de griji să vă răpească din timp. Vă rog, aveţi încredere să lăsaţi asta pe seama mea. A dat să se ridice. Acum, dacă acesta a fost motivul pentru care voiaţi să mă vedeţi, vă rog să mă credeţi că… — Nu, a spus dr. Stadler încetişor. Nu acesta este motivul pentru care voiam să te văd. Dr. Ferris nu a pus nicio întrebare, nu s-a arătat nerăbdător să lucreze; a rămas aşezat, aşteptând. Dr. Stadler s-a întins peste birou şi, cu o mişcare bruscă şi plină de dispreţ a mâinii, a lăsat cartea să alunece de la un colţ al biroului până la mijloc. — Vrei, te rog, să-mi spui, a întrebat el, ce este neruşinarea asta? Dr. Ferris nu a aruncat nicio privire înspre carte. A stat, pentru un moment, cu ochii ţintă la Stadler; apoi s-a înclinat pe spate şi a spus cu un zâmbet bizar: — Mă simt onorat că aţi ales să faceţi o astfel de excepţie de dragul meu şi să citiţi o carte populară. Această cărticică s-a vândut în douăzeci de mii de copii în numai două săptămâni. — Am citit-o. — Şi? — Aştept o explicaţie. — Vi s-a părut derutant textul? Dr. Stadler s-a uitat la el consternat. — Realizezi ce temă ai ales să tratezi şi în ce manieră? Stilul propriu-zis, stilul, atitudinea mizerabilă – pentru un subiect de o asemenea natură! — Credeţi atunci că un astfel de conţinut se potrivea mai bine cu o formă distinsă de prezentare? Vocea îi era atât de calmă şi nevinovată, încât dr. Stadler nu se putea decide dacă era sau nu sarcasm. — Tu îţi dai seama ce propovăduieşti în cartea asta? — Din moment ce dumneavoastră păreţi să nu fiţi de acord cu ea, doctore Stadler, mai degrabă mi-aş dori să credeţi că am scris-o dintr-un demers dezinteresat. Asta este, s-a gândit dr. Stadler, asta era de neînţeles în felul de a fi al doctorului Ferris: el a presupus că un semn al dezaprobării lui va fi suficient, dar dr. Ferris nu părea să fi fost măcar puţin impresionat. — Dacă un mocofan beat a găsit puterea necesară să se exprime în scris, a spus dr. Stadler, dacă a putut să dea glas sufletului său – eterna sălbăticie, poftind cu lăcomie la ura dinăuntrul lui – acesta este genul de carte la care m-aş aştepta de la el. Dar să — 348 —

o văd venind de la un savant, sub egida acestui institut! — Dar, doctore Stadler, această carte nu a fost scrisă pentru a fi citită de savanţi. A fost scrisă pentru acel mocofan beat. — Ce vrei să spui? — Pentru publicul obişnuit. — Dar, Dumnezeule mare, cel mai imbecil dintre imbecili ar trebui să fie capabil să vadă evidentele contradicţii din fiecare afirmaţie de-a ta. — Daţi-mi voie să abordez problema în felul următor, doctore Stadler: omul care nu vede asta merită să creadă toate afirmaţiile mele. — Dar ai trasferat ceva din prestigiul ştiinţei tuturor acelor lucruri îngrozitoare! A fost în regulă ca o mediocritate ca Simon Pritchett să se entuziasmeze de parcă ar fi un fel de misticism prostesc – nimeni nu l-a băgat în seamă. Dar i-ai făcut să creadă că e ştiinţă. Ştiinţă! Ai folosit atributele minţii pentru a o distruge. Cu ce drept mi-ai folosit activitatea ca să faci o comutare nefondată şi absurdă într-un alt domeniu? Cu ce drept mi-ai folosit munca pentru a concepe o metaforă nepotrivită şi pentru a extrage o generalizare monstruoasă a ceea ce nu este nimic altceva decât o problemă matematică? Cu ce drept ai făcut să pară ca şi cum eu – eu! – mi-am dat consimţământul pentru cartea aia? Dr. Ferris nu a schiţat niciun gest, s-a uitat calm la dr. Stadler; dar calmul i-a dat un aer aproape defensiv. — Vedeţi, doctore Stadler, vorbiţi de parcă această carte a fost adresată unui public care gândeşte. Dacă era aşa, publicul ar fi fost preocupat de probleme ca precizia, logica şi prestigiul ştiinţei. Dar nu este. Îi este adresată publicului obişnuit. Şi dumneavoastră aţi fost mereu primul care a crezut că publicul obişnuit nu gândeşte. A făcut o pauză, dar doctorul Stadler nu a spus nimic. Cartea asta poate să nu aibă niciun fel de valoare filosofică sau orice altceva, dar are o incredibilă valoare psihologică. — Ce este asta? — Vedeţi, doctore Stadler, oamenii nu vor să gândească. Şi cu cât intră mai rău în necaz, cu atât mai mult refuză să gândească. Dar, printr-un soi de instinct, ei simt că trebuie să gândească, iar asta îi face să se simtă vinovaţi. Aşa că vor binecuvânta şi urma pe oricine le-ar da un motiv să nu gândească. Oricine face o virtute – o virtute a intelectulului – din ceea ce cred ei că e păcatul, slăbiciunea şi vina lor. — Şi tu vrei să faci asta? — Acesta este drumul către popularitate. — De ce ai căuta popularitatea? Ochii doctorului Ferris s-au îndreptat nepăsători înspre doctorul Stadler, parcă fără nicio intenţie. — Suntem o instituţie publică, a răspuns într-un final, sprijinită de fonduri publice. — Deci le spui oamenilor că ştiinţa este o fraudă lipsită de obiect, care ar trebui să — 349 —

fie desfiinţată? — Asta este o concluzie care poate să fie trasă, într-o manieră logică, din cartea mea. Dar asta nu este concluzia pe care o voi trage eu. — Şi cum rămâne cu decăderea Institutului în ochii oamenilor inteligenţi, oriunde ar fi aceştia? — De ce ar trebui să ne îngrijorăm în legătură cu ei? Dr. Stadler ar fi putut socoti propoziţia lui ca fiind bine alcătuită dacă ar fi fost rostită cu ură, invidie sau maliţiozitate, dar absenţa oricărei emoţii, dezinvoltura nepăsătoare din vocea lui, o naturaleţe care dădea impresia că era mulţumit l-a lovit ca imaginea fugară a unui tărâm care nu putea fi considerat parte a realităţii; sentimentul ăla care îşi făcuse cuib în stomacul lui era teroare pură. — Aţi observat reacţiile la cartea mea, doctore Stadler? Părerile pozitive sunt întrun număr covârşitor. — Da, şi asta mi se pare de necrezut. A trebuit să vorbească, a trebuit să comunice ca şi cum ar fi fost vorba despre o discuţie civilizată. Nu putea să-şi îngăduie timpul necesar să afle ce a simţit pentru un moment. — Sunt incapabil să înţeleg atenţia pe care ai primit-o în toate revistele academice cu reputaţie şi cum şi-au permis să te ia în serios. Dacă Hugh Akston ar fi fost prin zonă, nicio publicaţie academică nu ar fi îndrăznit să trateze asta ca o lucrare acceptabilă în domeniul filosofiei. — Nu este prin zonă. Dr. Stadler a simţit că erau cuvinte pe care el şi-ar fi dorit să le spună – şi îşi dorea ca această conversaţie să se sfârşească înainte ca el să descopere care erau acele cuvinte. — Pe de altă parte, a spus dr. Ferris, articolele despre cartea mea – o, sunt sigur că nu aţi observa astfel de lucruri ca articolele – citează o scrisoare de deosebită laudă primită de la domnul Wesley Mouch. — Cine dracului e Wesley Mouch? Dr. Ferris a zâmbit. — Peste încă un an nu veţi mai pune această întrebare, doctore Stadler. Haideţi să o luăm în felul următor: domnul Mouch este omul care se ocupă de raţiile de ţiţei – în momentul de faţă. — Atunci sugerez să rămâi la munca ta. Tratează cu domnul Mouch şi lasă în seama lui domeniul cuptoarelor cu motorină, dar lasă ideile referitoare la acest domeniu în seama mea. — Ar fi ciudat să încerc să fixez o limită, a spus dr. Ferris pe tonul unei remarci academice inutile, dar, dacă vorbim despre cartea mea, atunci vorbim despre domeniul relaţiilor publice. S-a întors la subiect îndreptându-şi atenţia către formulele matematice scrise pe tablă. — 350 —

— Doctore Stadler, ar fi dezastruos dacă dumneavoastră aţi îngădui domeniului relaţiilor publice să vă distragă de la munca pe care doar dumneavoastră pe Pământ sunteţi în stare să o faceţi. A spus asta cu o deferenţă linguşitoare, iar dr. Stadler nu putea să-şi dea seama ce l-a făcut să înţeleagă altceva: „Fă-ţi treaba şi lasă asta!” Replica l-a iritat surprinzător de tare, dar şi-a îndreptat energia negativă către sine însuşi, gândindu-se că trebuia să se lepede de bănuieli. — Relaţii publice? a zis dispreţuitor. Nu văd nicio intenţie practică în cartea ta. Nu văd ce intenţionezi să faci cu ea. — Nu? Ochii doctorului Ferris au licărit scurt înspre el, însă strălucirea impertinentă a fost prea rapidă ca să poată fi cu certitudine identificată. — Nu-mi permit să cred că anumite lucruri sunt posibile într-o societate civilizată, a spus dr. Stadler cu asprime. — Acest lucru este cât se poate de corect, a spus dr. Ferris vesel, nu vă permiteţi. Dr. Ferris s-a ridicat, fiind primul care a lăsat să se înţeleagă că discuţia s-a terminat. — Vă rog să mă sunaţi oricând se întâmplă să nu vă convină ceva în mersul acestui Institut, doctore Stadler, a spus el. Este responsabilitatea mea să fiu mereu la dispoziţia dumneavoastră. Ştiind că va trebui să-şi impună autoritatea şi reprimându-şi impulsul de a fi realizat ruşinosul substitut pe care îl alesese, doctor Stadler a spus pe un ton poruncitor, sarcastic şi nepoliticos: — Data viitoare când sun după tine, ai face bine să faci ceva în legătură cu maşina aia a ta. — Da, doctore Stadler, mă voi asigura că nu o să mai ajung târziu niciodată şi vă implor să mă iertaţi. Dr. Ferris a dat răspunsul de parcă juca un rol într-un film, de parcă era încântat că dr. Stadler a învăţat, în sfârşit, metoda standard de comunicare. Maşina asta mi-a pricinuit multe probleme, se dezmembrează şi am comandat una nouă acum ceva vreme, cea mai bună de pe piaţă, o decapotabilă Hammond, dar Lawrence Hammond s-a retras din afaceri săptămâna trecută, fără vreun motiv sau vreun avertisment, aşa că acum sunt blocat. Nenorociţii ăştia, pur şi simplu, dispar. Trebuie făcut ceva în legătură cu asta. Când Ferris a plecat, dr. Stadler s-a aşezat la birou, ridicând din umeri, conştient doar de dorinţa de a nu fi văzut de nimeni. În negura durerii pe care nu putea să o definească era şi disperatul sentiment că nimeni – niciunul dintre cei pe care-i aprecia – nu şi-ar fi dorit să-l mai vadă vreodată. Ştia cuvintele pe care nu le-a rostit. Nu a spus că ar fi vrut să-i acuze cartea în public şi să o stigmatizeze în numele Institutului. Nu a spus-o, pentru că i-a fost frică să vadă că ameninţarea l-ar fi lăsat indiferent pe Ferris, că Ferris era sigur pe el, cuvântul doctorului Stadler nemaiavând nicio putere asupra lui. Şi, deşi şi-a spus că — 351 —

va lua mai târziu în considerare ideea de a iniţia un protest public, ştia că nu o va face. A luat cartea şi a aruncat-o la coşul de gunoi. Un anumit chip i-a apărut în minte, brusc şi foarte clar, de parcă putea să vadă cu exactitate fiecare trăsătură, o faţă tânără pe care nu şi-a permis să şi-o amintească mulţi ani. S-a gândit: nu, el nu a citit această carte, nu o va vedea, e mort, trebuie să fi murit cu mult timp în urmă. Durerea cruntă era, de fapt, şocul să descopere că acesta este bărbatul pe care dorea să-l vadă mai mult decât orice altă fiinţă de pe lume – şi că, în acelaşi timp, trebuia să spere că omul acesta va fi murit. Nu ştia de ce – când telefonul a sunat şi secretara lui i-a spus că domnişoara Dagny Taggart era pe fir – a apucat receptorul cu atâta ardoare şi a observat că mâna îi tremura. De peste un an se gândea că ea nu va mai vrea să-l vadă niciodată. I-a auzit vocea clară şi detaşată cerându-i o întâlnire. — Da, domnişoară Taggart, cu siguranţă, da, într-adevăr… Luni dimineaţă? Da, uitaţi, domnişoară Taggart, eu am ceva de rezolvat în New York astăzi, aş putea să mă opresc pe la biroul dumneavoastră în după-amiaza asta dacă doriţi… Nu, nu, niciun deranj, aş fi încântat… În după-amiaza aceasta, domnişoară Taggart, pe la 2 – adică, pe la 4. Nu avea nimic de rezolvat la New York. Nu şi-a alocat suficient timp să afle ce l-a împins să facă asta. Zâmbea nerăbdător, uitându-se la o rază de soare de pe un deal îndepărtat. *** Dagny a tras o linie neagră peste trenul numărul 93 de pe orar, iar singura satisfacţie pe care a simţit-o în acel moment a fost să-şi dea seama că a făcut-o cu calm. Era un gest pe care a trebuit să-l facă de multe ori în ultimele şase luni. Fusese greu la început, dar devenea din ce în ce mai uşor. Va veni, se gândi ea, ziua în care o să fie capabilă să dea lovitura aceea mortală fără vreo urmă de regret. Trenul numărul 93 era un marfar care-şi făcuse veacul aprovizionând staţia Hammondsville, Colorado. Ştia ce va urma: mai întâi moartea marfarelor speciale, apoi reducerea numărului de vagoane de marfă pentru Hammondsville, ataşate, ca rudele sărace, la coada trenurilor cu destinaţie către alte oraşe, apoi eliminarea progresivă a opririlor la staţia Hammondsville din orarul trenurilor de pasageri, iar apoi ziua când va şterge Hammondsville, Colorado de pe hartă. Aceasta fusese evoluţia asociaţiei Wyatt şi cea a oraşului Stockton. Ea ştia – odată ce primise vestea retragerii lui Lawrence Hammond – că era inutil să aştepte, să spere şi să se întrebe dacă verişorul lui, avocatul lui sau un comitet de cetăţeni va redeschide fabrica. Ştia că era timpul să elibereze rutele. A durat mai puţin de şase luni după dispariţia lui Ellis Wyatt – perioada aceea pe care un editorialist a numit-o „Ziua de sărbătoare a omuleţilor”. Fiecare administrator — 352 —

de ţiţei din ţară, care deţinea trei bazine şi se plângea că Ellis Wyatt nu i-a dat şansa să aibă un mijloc de trai, s-a grăbit să umple gaura pe care Wyatt o lăsase deschisă. Au format ligi, cooperative, asociaţii, şi-au pus în comun resursele şi firmele. „Omuleţii au avut o zi însorită”, a spus editorialistul. Soarele lor au fost flăcările care s-au învârtit de jur-împrejurul câmpurilor Wyatt. În lumina lui orbitoare au făcut averile la care au visat, averi care nu cer inteligenţă sau efort. Apoi, cei mai importanţi clienţi ai lor, cum ar fi companiile puternice, care consumau ţiţei în cantităţi industriale şi nu ţineau cont de faptul că umanitatea se ducea de râpă, au început să treacă la cărbune, iar clienţii mai puţin importanţi, care erau mai toleranţi, au început să dea faliment, băieţii din Washington au impus raţii pentru petrol şi o taxă de urgenţă pentru angajatori ca să-i ajute pe cei fără slujbe care lucrau pe teren, apoi câteva dintre companiile mari de petrol s-au închis, iar omuleţii plini de succes au descoperit că o sapă de foraj care costa cândva o sută de dolari îi costă acum cinci sute de dolari, fără să mai existe nicio piaţă de desfacere pentru utilaje petroliere, şi că furnizorii trebuiau să câştige dintr-un singur foraj cât ar fi câştigat din cinci sau se termina totul. Mai târziu conductele de petrol au început să se închidă, pentru că nu mai rămânea nimeni care să plătească pentru întreţinerea lor, apoi căilor ferate li s-a permis să-şi ridice preţurile pentru transportul de marfă, însă, rămânând puţin petrol de transportat, costurile unui vagon-cisternă au scos din funcţiune două linii mici, iar când soarele a apus, s-a văzut că cheltuielile de exploatare care le-au permis cândva să funcţioneze pe câmpurile lor de 25 de hectare au fost posibile datorită milelor de munte ale lui Wyatt şi au dispărut în aceleaşi cercuri de fum. Până când toate averile lor nu au dispărut, iar pompele nu s-au oprit, omuleţii nu au realizat că nicio afacere din ţară nu-şi putea permite să cumpere ţiţeiul la preţul cu care ei îl produceau acum. Apoi băieţii din Washington au impus subvenţii pentru producătorii de ţiţei, dar nu toţi producătorii de ţiţei aveau prieteni în Washington, şi apoi a urmat o situaţie pe care nu s-a obosit nimeni să o examineze mai îndeaproape. Andrew Stockton s-a aflat într-o situaţie pe care cei mai mulţi oameni de afaceri o invidiau. Graba trecerii de la petrol la cărbune s-a lăsat pe umerii lui ca o greutate de aur: şi-a menţinut fabrica în funcţiune 24 de ore din 24, la întrecere cu viscolele din iarna ce urma şi modelând piese pentru cuptoare pe bază de cărbune şi pentru cazane de încălzire. Nu mai rămăseseră multe topitorii; el devenise unul dintre principalii stâlpi de susţinere ai subsolurilor şi ai bucătăriilor din ţară. Stâlpul de susţinere s-a prăbuşit fără niciun avertisment. Andrew Stockton a anunţat că se retrage, şi-a închis fabrica şi a dispărut. Nu a lăsat nicio vorbă despre ce ar fi vrut să se întâmple cu fabrica sau dacă rudele lui aveau dreptul să o redeschidă. Pe drumurile din ţară mai circulau încă maşini, însă se mişcau ca nişte călători în deşert, care se aventurează dincolo de înfricoşătoarele schelete de cai, albite de soare: se mişcau dincolo de scheletele maşinilor care se prăbuşiseră la datorie şi fuseseră lăsate în şanţurile de pe marginea drumurilor. Oamenii nu mai cumpărau maşini, iar — 353 —

fabricile de automobile se închideau. Dar încă mai existau oameni care puteau să facă rost de petrol, graţie prieteniilor lor, de care nimeni nu se obosea să întrebe. Aceştia cumpărau maşini la oricare dintre preţurile cerute. Luminile inundau munţii din Colorado de la marile geamuri ale uzinei, unde benzile transportoare ale lui Lawrence Hammond aduceau autoturisme şi camioane pe liniile secundare Taggart Transcontinental. Vestea că Lawrence Hammond s-a retras a venit pe neaşteptate, bruscă precum un singur dangăt de clopot într-o linişte profundă. Un comitet de cetăţeni din partea locului îl rugau pe Hammond, prin intermediul unei emisiuni radio, să le dea permisiunea, de oriunde ar fi el, să-i redeschidă uzina. Nu venea niciun răspuns. Domnişoara Taggart a dat un ţipăt când Ellis Wyatt a dispărut; a rămas fără aer când Andrew Stockton s-a retras; când a auzit că Lawrence Hammond şi-a dat demsia, a întrebat pasiv „cine urmează?” — Nu, domnişoară Taggart, nu pot să-mi explic, i-a spus sora lui Andrew Stockton în ultima ei călătorie în Colorado, cu două luni în urmă. Nu mi-a zis niciodată nimic şi nici măcar nu ştiu dacă e mort sau dacă e încă în viaţă, la fel ca şi Ellis Wyatt. Nu, nu s-a întâmplat nimic special în ziua de dinainte să-şi dea demisia. Îmi amintesc doar că în noaptea respectivă, când m-am dus la culcare, în biroul lui Andrew lumina era încă aprinsă. Oamenii erau tăcuţi în oraşele din Colorado. Dagny a observat felul în care mergeau pe stradă, trecând pe lângă micuţele lor farmacii, magazine de bricolaj, pieţele cu alimente: de parcă ar fi sperat că slujbele lor îi vor scuti de orice perspectivă primejdioasă. Şi ea s-a plimbat pe străzile alea, încercând să nu-şi ridice capul, să nu zărească bucăţile de rocă arsă şi metal topit care fuseseră odată câmpurile Wyatt. Puteau fi văzute din multe oraşe; când s-a uitat înainte, le-a văzut în depărtare. Pe o culme a dealului, o sondă de petrol încă ardea. Nimeni nu fusese în stare să o stingă. O văzuse de pe străzi: o flacără izbucnită brusc, crescând şi spiralându-se convulsiv către cer, de parcă încerca să scape. O văzuse noaptea, de la o distanţă de o sută de mile negre şi clare, de la geamul unui tren: o flacără mică şi violentă, unduindu-se în vânt. Oamenii o numeau Torţa lui Wyatt. Cel mai lung tren de pe liniile John Galt avea patruzeci de vagoane; cel mai rapid mergea cu cincizeci de mile pe oră. Motoarele trebuiau păstrate: erau locomotive pe bază de cărbune, cărora le trecuse demult vremea. Jim a obţinut ţiţeiul pentru locomotivele Diesel şi pentru Cometă şi pentru câteva dintre încărcăturile lor transcontinentale. Singura sursă de combustibil pe care se putea baza şi cu care se putea descurca era Ken Danagger de la Danagger Coal din Pennsylvania. Trenuri goale huruiau prin cele patru state învecinate cu centrul Colorado. Transportau câteva vagoane de oi, ceva porumb, câţiva pepeni şi, ocazional, câte un fermier cu familia lui mult prea elegant îmbrăcată, care avea prieteni în Washington. Jim obţinuse o subvenţie de la Washington pentru fiecare tren care era folosit, nu ca — 354 —

un tren de marfă care aduce profit, ci ca menţinere a „egalităţii publice”. Şi-a consumat fiecare strop de energie ca să menţină trenurile în funcţiune pe porţiunile unde încă erau necesare, în zonele care încă produceau. Dar în bilanţurile de la Taggart Transcontinental, cecurile subvenţiilor lui Jim pentru trenuri goale aduceau cifre mai mari decât profitul celui mai bun tren de marfă din cea mai aglomerată arie industrială. Jim s-a lăudat că acestea fuseseră cele mai prospere şase luni din istoria familiei Taggart. Înregistraţi ca profit pe paginile lucioase ale procesului-verbal pe care-l scria către acţionari, erau banii pe care nu-i câştigase – subvenţiile pentru trenuri goale; şi banii pe care nu-i avea – sumele care trebuiau să fie folosite pentru a plăti obligaţiunile Taggart, care, prin dorinţa lui Wesley Mouch, nu trebuiau plătite. S-a lăudat cu cea mai mare cantitate de marfă transportată de trenurile Taggart în Arizona, unde Dan Conway a închis ultima dintre căile ferate Phoenix-Durango şi s-a retras; şi în Minnesota, unde Paul Larkin transporta minereuri de fier şi ultima dintre ambarcaţiunile de minereu de pe Marile Lacuri a încetat să mai existe. — Întotdeauna ai crezut că este o virtute să produci bani, i-a spus Jim cu jumătate de zâmbet. Păi, mi se pare că mă pricep la asta mai bine decât tine. Nimeni nu a pretins ca problema obligaţiunilor îngheţate să fie înţeleasă; probabil, pentru că toată lumea o înţelegea prea bine. La început, au fost semne de panică printre deţinătorii de obligaţiuni, iar indignarea lor publică era periculoasă. Apoi, Wesley Mouch a dat o altă directivă, care presupunea ca oamenii să-şi poată primi obligaţiunile „dezgheţate” prin pledoaria „necesităţii esenţiale”: guvernul ar cumpăra obligaţiuni dacă s-ar face satisfăcător dovada necesităţii. Existau însă trei întrebări la care nu a răspuns nimeni şi pe care nu le-a pus nimeni. „În ce consta dovada?” – „În ce consta necesitatea?” – „Esenţială – pentru cine?” Devenise de prost gust să întrebi de ce o persoană a primit acceptul pentru a-şi căpăta banii, în timp ce altei persoane i-a fost refuzat. Oamenii se îndepărtau în linişte dacă cineva întreba „de ce?” O persoană trebuia să descrie, nu să explice, să catalogheze lucuri, nu să le evalueze: domnul Smith fusese dezinvolt, domnul Jones, nu; asta a fost tot. Şi, când domnul Jones s-a sinucis, oamenii au spus: „Păi, nu ştiu, dacă chiar avea nevoie de bani, guvernul i i-ar fi dat, dar unii oameni sunt aşa de lacomi”. Nicio persoană nu trebuia să vorbească despre bărbatul care, fiind refuzat, şi-a vândut obligaţiunile pentru o treime din valoare unui alt om cu necesităţi, care, miraculos, făceau treizeci şi trei de cenţi îngheţaţi şi topiţi într-un dolar; sau despre o nouă profesie practicată de băieţi isteţi şi tineri, proaspăt ieşiţi din facultate, care se proclamaseră „dezgheţătorii” şi-şi ofereau serviciile „pentru a te ajuta să-ţi formulezi aplicaţia în condiţii moderne adecvate”. Băieţii aveau prieteni în Washington. Uitându-se la liniile Taggart de pe paltforma unei alte gări, s-a trezit că simte nu incredibila mândrie de odinioară, ci o ruşine vinovată şi neclară, de parcă un fel de — 355 —

rugină murdară ar fi crescut pe metal, ba chiar mai rău: de parcă rugina căpătase o nuanţă sângerie. Dar atunci, în aglomeraţia terminalului, s-a uitat la statuia lui Nat Taggart şi s-a gândit: a fost calea ta ferată, tu ai făcut-o, tu ai luptat pentru ea, nu teau oprit nici frica, nici dezgustul – nu o voi lăsa în mâinile oamenilor făcuţi din sânge şi rugină – sunt singura care a mai rămas pentru a o apăra. Nu a renunţat la misiunea ei de căutare a omului care a inventat motorul. Era singura parte a muncii ei care o făcea capabilă să suporte restul. Era singurul obiectiv care dădea însemnătate strădaniei sale. Pentru ce? – o voce părea să o întrebe. Pentru că sunt încă în viaţă, a răspuns ea. Dar misiunea ei rămăsese fără vreun rost. Cei doi ingineri ai ei nu au găsit nimic în Wisconsin. I-a trimis să caute prin tot statul oameni care au lucrat pentru Twentieth Century, ca să descopere numele inventatorului. Nu au descoperit nimic. I-a trimis să caute prin actele biroului de brevete; niciun certificat al motorului nu fusese vreodată înregistrat. Tot ce rămăsese din misiunea ei personală fusese mucul de la o ţigară cu semnul dolarului. Uitase de el, până într-o seară, de curând, când a dat peste el într-un sertar de la birou şi i l-a dat prietenului ei de la tutungeria din holul principal. Bătrânul părea foarte surprins în timp ce examina mucul şi-l ţinea cu prudenţă între două degete; nu mai auzise niciodată de brandul acesta şi se întreba cum ar fi putut să-l rateze. — Era de calitate, domnişoară Taggart? — Cea mai bună din câte am fumat. Îşi scutură capul, nedumerit. A promis să afle unde erau făcute respectivele ţigări şi să-i cumpere un cartuş. Dagny Taggart a încercat să găsească un savant capabil să propună o reconstrucţie a motorului. Avusese întrevederi cu oamenii care-i fuseseră recomandaţi ca fiind cei mai buni în domeniu. Primul, după ce a studiat rămăşiţele motorului şi ale manuscrisului, a declarat pe tonul unui sergent de instrucţie că acest obiect nu putea să funcţioneze, nu a funcţionat niciodată şi că va dovedi că un astfel de motor nu va putea fi făcut vreodată să funcţioneze. Al doilea a spus tărăgănat, ca şi cum ar fi răspuns unei cereri plictisitoare, că el nu ştia dacă putea fi făcut sau nu şi nici nu se deranja să afle. Al treilea a spus, cu o voce de o impertinenţă beligerantă, că va încerca să rezolve această sarcină dacă i se oferă un contract pe zece ani cu douăzeci şi cinci de mii de dolari pe an… — Până la urmă, domnişoară Taggart, dacă vă aşteptaţi să scoateţi profituri mari de pe urma acestui motor, dumneavoastră sunteţi cea care trebuie să plătească pentru timpul meu, care e în joc. Al patrulea, care era cel mai tânăr, s-a uitat la ea în linişte pentru un moment şi liniile feţei lui au trecut de la o expresie goală la una de dezgust. — Ştiţi, domnişoară Taggart, nu cred că un asemena motor ar trebui să fie făcut vreodată, chiar dacă cineva ar şti cum să-l facă. Ar fi superior motoarelor existente şi — 356 —

ar fi nedrept faţă de savanţii mai neînsemnaţi, pentru că nu ar mai lăsa loc pentru realizările şi abilităţile lor. Nu cred că cei puternici ar trebui să aibă dreptul să rănească stima de sine a celor slabi. A cerut să fie scos din birou şi s-a confruntat demnă cu faptul că cea mai coruptă afirmaţie pe care o auzise vreodată fusese rostită în maniera unui principiu moral. Decizia de a vorbi cu dr. Robert Stadler fusese ultima ei scăpare. Şi-a impus să-l sune, împotriva rezistenţei unui principiu de neclintit dinăuntrul ei pe care-l resimţea ca pe nişte frâne apăsate cu putere. S-a contrazis singură. S-a gândit: „Am de a face cu bărbaţi ca Jim şi Orren Boyle; vina lui e mai mică decât a lor – de ce nu pot să vorbesc cu el?” Nu găsise niciun răspuns, doar un sentiment aspru de repulsie, doar sentimentul că, dintre toţi oamenii de pe Pământ, dr. Robert Stadler era cel pe care nu trebuia să-l sune. Cum stătea la biroul ei, peste orarele liniilor John Galt, aşteptând ca dr. Stadler să sosească, s-a întrebat de ce niciun talent de mâna întâi nu s-a mai ivit în domeniul ştiinţelor de ani buni. Era incapabilă să caute un răspuns. Se uita la linia neagră care reprezenta rămăşiţele trenului cu numărul 93 de pe orarul din faţa ei. Un tren avea două mari calităţi, s-a gândit ea, mişcarea şi obiectivul; trenul fusese precum o entitate vie, dar acum era doar o sumă de vagoane de marfă şi locomotive moarte. Nu-ţi acorda timp să simţi, s-a gândit, dezmembrează învelişul cât de repede poţi, avem nevoie de locomotive în alte locuri, Ken Danagger are nevoie de trenuri în Pennsylvania, multe trenuri, dacă doar… — Dr. Robert Stadler, a spus vocea din telefonul de pe biroul său. A intrat zâmbitor; zâmbetul părea să sublinieze cuvintele lui: — Domnişoară Taggart, vă vine să credeţi cât de paralizant de fericit sunt să vă văd din nou? Ea nu i-a răspuns, s-a uitat la el solemnă şi galantă în timp ce răspundea: — E foarte frumos din partea dumneavoastră să veniţi aici. A făcut o plecăciune, silueta ei zveltă rămânând dreaptă şi încordată, mai puţin în mişcarea lină şi formală a capului. — Şi dacă v-aş mărturisi că aveam nevoie doar de o scuză plauzibilă pentru a veni aici? V-ar surprinde? — Aş încerca să nu supraestimez amabilitatea dumneavoastră. Nu a schiţat niciun zâmbet. — Vă rog să luaţi loc. S-a uitat zâmbitor în jurul său. — Nu am mai fost niciodată în biroul unui director de căi ferate. Nu ştiam că este un loc atât de distins. Face parte din fişa postului? — Problema în legătură cu care aş dori să vă cer un sfat a ieşit demult din sfera intereselor dumneavoastră, dr. Stadler. Poate vi s-a părut ciudat că a trebuit să vă sun. Vă rog să-mi permiteţi să vă explic. — 357 —

— Faptul că aţi dorit să apelaţi la mine este un motiv suficient de bun. Dacă vă pot fi de folos, în orice fel, este un lucru care mă bucură peste măsură. Zâmbetul lui avea ceva atrăgător, era zâmbetul unui om care cunoaşte lumea, care zâmbea nu ca să-şi acopere cuvintele, ci ca să arate îndrăzneala unei emoţii sincere. — Problema mea e de natură tehnologică, a spus ea, cu tonul clar şi lipsit de emoţie al unui tânăr mecanic discutând o sarcină grea. Îmi dau seama de dispreţul dumneavoastră pentru această ramură a ştiinţei. Nu mă aştept să o rezolvaţi – nu este genul de proiect pe care să-l acceptaţi sau de care să vă pese. Mi-ar plăcea doar să vă propun acest lucru şi apoi voi avea doar două întrebări pentru dumneavoastră. A trebuit să apelez la dumneavoastră pentru că este o problemă care implică opera de cercetare a altcuiva, un proiect grandios şi – vorbea impersonal, în felul în care cineva ar împărţi dreptatea – dumneavoastră sunteţi singura minte măreaţă care a mai rămas în domeniu. Nu putea să-şi dea seama de ce cuvintele ei păreau să-l fi lovit. A văzut liniştea de pe faţa lui, brusca seriozitate a ochilor, o seriozitate care părea nerăbdătoare şi aproape stăruitoare, apoi i-a auzit vocea solemnă, venind parcă de sub apăsarea unei emoţii care o făcea să sune simplu şi umil: — Care este problema despre care vreţi să-mi vorbiţi, domnişoară Taggart? I-a spus despre motor şi despre locul în care îl găsise; i-a spus că s-a dovedit imposibil să descopere numele inventatorului; nu a menţionat detaliile. I-a înmânat fotografiile motorului şi rămăşiţele manuscrisului. L-a urmărit cu privirea în timp ce le citea. A văzut siguranţa profesională în rapida mişcare a ochilor, la început, apoi pauza, apoi interesul care creştea în intensitate, apoi o mişcare a buzelor, care, de la un alt bărbat, ar fi fost un fluierat sau un icnet. L-a văzut cum se opreşte pentru minute lungi şi se uită în altă parte, de parcă mintea lui alerga pe nenumărate rute neaşteptate, încercând să le urmărească pe toate, l-a văzut răsfoind înapoi paginile, apoi oprindu-se, apoi forţându-se să citească în continuare, de parcă era prins între nerăbdarea lui de a continua şi nerăbdarea de a se agăţa de toate posibilităţile care i se deschideau înaintea ochilor. I-a văzut entuziasmul tăcut şi a ştiut că el a uitat de biroul ei, de existenţa ei, de tot în afară de apariţia unei dileme, şi, ca un tribut adus capacităţii lui de a avea o asemenea reacţie, îşi dorea să fi fost posibil să-l placă pe dr. Robert Stadler. Nu-şi mai spuseseră nimic deja de mai bine de o oră când el a terminat şi s-a uitat la ea. — Dar este extraordinar! a spus pe tonul voios şi uluit cu care anunţi nişte veşti la care nu se aşteaptă nimeni. Ea ar fi vrut să poată zâmbi şi să-i poată proba întovărăşirea într-o bucurie comună, dar a încuviinţat doar şi a zis cu răceală: — Da. — Dar, domnişoară Taggart, este formidabil! — 358 —

— Da. — Aţi spus că este o problemă care ţine de tehnologie? Este mult, mult mai mult de atât. Paginile unde scrie despre convertizorul lui… poţi vedea punctul de plecare din care vorbeşte. A ajuns la un nou concept de energie. S-a descotorosit de toate ipotezele noastre standard, potrivit cărora motorul lui ar fi fost într-adevăr imposibil. A formulat o nouă idee pornind de la un fundament propriu şi a rezolvat misterul transformării energiei statice în energie cinetică. Înţelegeţi ce înseamnă asta? înţelegeţi ce faptă de pură ştiinţă abstractă a trebuit să facă înainte de a construi acest motor? — Cine? a întrebat încetişor. — Pardon? — Asta este prima dintre întebările pe care voiam să vi le adresez, doctore Stadler: vă puteţi gândi la vreun tânăr savant pe care aţi fi putut să-l cunoaşteţi acum zece ani şi care ar fi fost capabil să facă asta? El a făcut o pauză, uimit; nu avusese timp să se întrebe acest lucru. — Nu, a spus încet, încruntându-se, nu, nu mă pot gândi la nimeni… şi asta e ciudat… pentru că o abilitatate de acest gen nu ar fi putut trece neobservată nicăieri… Cineva l-ar fi adus în atenţia mea… Mereu trimiteau tinerii fizicieni promiţători la mine… Aţi spus că aţi găsit asta în laboratorul de cercetare al unei fabrici de motoare oarecare? — Da. — Asta e ciudat. Ce făcea într-un asemenea loc? — Proiectul unui motor. — La asta mă refer. Un om cu înzestrările unui mare savant care a ales să fie un inventator comercial? Mi se pare strigător la cer. El voia un motor şi a produs în linişte o mare revoluţie în ştiinţa energiei, doar ca simplă cale către o anumită finalitate, şi nici nu s-a deranjat să-şi publice descoperirile: a făcut direct motorul. De ce şi-a bătut capul cu aplicaţii practice? — Poate pentru că îi plăcea să trăiască aici, pe acest pământ, a zis ea involuntar. — Pardon? — Nu, îmi… îmi cer scuze, doctore Stadler. Nu aveam intenţia să discut niciun… subiect irelevant. El privea în altă direcţie, urmărindu-şi propriul şir al gândurilor. — De ce nu a venit la mine? De ce nu a fost în nicio mare instituţie ştiinţifică? Dacă avea inteligenţa necesară să realizeze asta, sigur avea inteligenţa necesară să cunoască importanţa a ceea ce a făcut. De ce nu a publicat o lucrare despre conceptul lui de energie? Îmi dau seama de direcţia generală pe care a abordat-o, dar, lua-l-ar naiba! – cele mai importante pagini lipsesc, rezolvarea nu este aici! Sigur cineva din jurul său ştia suficient încât să facă munca sa publică întregii lumi ştiinţifice. De ce nu a făcut nimeni asta? Cum au putut să abandoneze, să abandoneze doar, un asemenea lucru? — 359 —

— Acestea sunt întrebările la care nu găsesc niciun răspuns. — Şi, pe lângă asta, doar din punct de vedere practic, de ce a fost lăsat motorul acela într-o grămadă de gunoi? Ai crede că vreun fabricant prost şi lacom l-ar fi luat ca să facă avere de pe urma lui. Nu era nevoie de inteligenţă ca să-ţi dai seama de valoarea lui comercială. Ea a zâmbit pentru prima oară – era un zâmbet amar; nu a spus nimic. — Şi a fost imposibil să daţi de urma inventatorului? — Absolut imposibil – până acum. — Credeţi că e încă în viaţă? — Am motive să cred că e. Dar nu pot să fiu sigură. — Să presupunem că aş încerca să atrag atenţia oamenilor asupra lui. — Nu. Nu faceţi asta. — Dar, dacă ar fi să pun anunţuri în publicaţii ştiinţifice şi să-l pun pe dr. Ferris… s-a oprit; a văzut-o aruncându-i o privire la fel de rapidă ca şi a lui; ea n-a zis nimic, dar a înţeles; el s-a uitat în altă parte şi a terminat propoziţia cu răceală şi fermitate, şi să-l pun pe dr. Ferris să anunţe la radio că aş dori să-l văd, ar refuza să vină? — Da, doctore Stadler, cred că ar refuza. Nu se uita la ea. Ea a văzut uşoara încordare a muşchilor lui faciali şi, în acelaşi timp, ceva din privirea lui îşi pierdea din entuziasm; nu putea să-şi dea seama ce fel de lumină pălea înăuntrul lui, nici ce o făcuse să se gândească la moartea unei lumini. El a aruncat manuscrisul pe birou cu o mişcare naturală, dispreţuitoare a încheieturii mâinii. — Oamenii pe care nu-i deranjează să fie suficient de practici încât să-şi vândă inteligenţa pe bani trebuie să capete nişte cunoştinţe în legătură cu felul în care funcţionează realitatea materială. S-a uitat la ea cu o tentă de ostilitate, de parcă aştepta un răspuns iritat. Dar răspunsul ei fusese mai rău: faţa ei a rămas imobilă, de parcă adevărul sau falsitatea convingerilor sale nu mai aveau niciun interes pentru ea. A spus cu politeţe: — A doua întrebare pe care voiam să v-o adresez este dacă aţi putea să-mi spuneţi numele unui fizician pe care îl cunoaşteţi, care, după părerea dumneavoastră, ar fi capabil să încerce refacerea acestui motor. El s-a uitat la ea şi a chicotit; era un scâncet de durere. — Şi dumneavoastră v-aţi chinuit cu asta, domnişoară Taggart? Să nu puteţi găsi un cap inteligent nicăieri? — Am avut câteva întrevederi cu câţiva fizicieni care mi-au fost recomandaţi şi nu mi s-au părut deloc promiţători. S-a aplecat înainte nerăbdător. — Domnişoară Taggart, a întrebat, aţi apelat la mine pentru ca aţi avut încredere în integritatea judecăţii mele ştiinţifice? — 360 —

Întrebarea era dovada gol-goluţă. — Da, a răspuns ea cu un ton egal, am avut încredere în integritatea judecatei dumneavoastră ştiiţifice. El s-a lăsat pe spate; arăta ca şi cum un zâmbet ascuns îi înlătura tensiunea de pe faţă. — Mi-aş dori să vă pot ajuta, i-a spus, ca unui tovarăş, mi-aş da toată silinţa să pot să vă ajut, pentru că, vedeţi dumneavoastră, aceasta a fost cea mai dificilă problemă a mea – am încercat să găsesc oameni talentaţi pentru echipa mea. Talent, la naiba! Aş fi fost mulţumit şi cu o promisiune a acestei perspective, dar oamenii trimişi nu aveau nici pe departe capacitatea să ajungă cel puţin nişte mecanici auto decenţi. Nu ştiu dacă îmbătrânind mă fac şi mai sever sau dacă rasa umană se degradează, dar lumea nu părea să fie atât de lipsită de inteligenţă în tinereţea mea. Astăzi, văzând tipul de oameni pe care a trebuit să-i intervievez, ai… S-a oprit brusc, de parcă şi-a amintit dintr-odată de ceva. A rămas tăcut; părea să se gândească la ceva ce ştia, dar nu voia să-i spună ei; Dagny şi-a dat seama când a concluzionat brusc, pe un ton plin de resentiment care ascunde o eschivă: — Nu, nu cunosc nicio persoană pe care aş putea să v-o recomand. — Asta a fost tot ce am vrut să vă întreb, doctore Stadler, a spus ea, mulţumesc pentru timpul pe care mi l-aţi acordat. El a şezut în tăcere încă un moment, ca şi cum nu s-a putut urni să plece. — Domnişoară Taggart, a întrebat, aţi putea să-mi arătaţi motorul? S-a uitat la el uimită. — Desigur… dacă doriţi. Dar este într-o galerie subterană, în tunelele noastre.. — Nu mă deranjează, dacă pe dumneavoastră nu vă deranjează să mă duceţi acolo. Nu am niciun motiv anume. E doar curiozitate personală. Mi-ar plăcea să-l văd, atâta tot. Pe când stăteau în cavoul de granit, deasupra unui înveliş de sticlă care conţinea o configuraţie de metal stricat, şi-a dat jos pălăria cu o mişcare înceată şi absentă, iar ea n-a putut să-şi dea seama dacă era gestul obişnuit pe care îl făcea pentru că era în aceeaşi încăpere cu o doamnă sau dacă şi-a dezvelit capul ca înaintea unui sicriu. Au rămas în tăcere, sub orbitoarea strălucire a unei singure lumini care se reflecta de pe suprafaţa sticlei înspre feţele lor. Roţile trenurilor pocneau în depărtare şi uneori părea că o lovitură bruscă era pe cale să învie un răspuns de la cadavrul din învelişul de sticlă. — Este atât de minunat, a spus dr. Stadler cu voce joasă, este atât de minunat să văd o nouă idee grandioasă şi decisivă care nu este a mea! Dagny s-a uitat la el, vrând să vadă dacă a înţeles bine. El vorbea cu sinceritate înflăcărată, lăsând la o parte toate convenţiile, înlăturând îngrijorarea că această confesiune a durerii lui ar putea fi prea la vedere; în faţa lui, Dagny nu era nimic altceva decât o femeie capabilă să înţeleagă: — 361 —

— Domnişoară Taggart, ştiţi care este calitatea distinctivă a mediocrului? Este pica pe care o poartă realizării unei alte persoane. Acei mediocri sensibili care stau şi tremură ca nu cumva munca altcuiva să se dovedească mai bună decât a lor nu au nici cea mai vagă idee de singurătatea care apare când ajungi în vârf. Lipsa unui egal, a unei minţi pe care să o respecţi şi a unei realizări pe care să o admiri. Îşi dezvelesc dinţii în faţa ta, din găurile lor de şobolani, gândindu-se că ţie îţi face plăcere să-ţi laşi strălucirea să-i estompeze pe ei, în timp ce tu ţi-ai da un an din viaţă pentru a vedea o scânteie de talent oriunde printre ei. Invidiază realizările şi ideea lor de măreţie este o lume unde toţi oamenii au devenit inferiorii lor. Ei nu ştiu că acest vis al lor este negreşit dovada mediocrităţii lor, pentru că acea lume este ceea ce un om realizat nu ar fi capabil să suporte. Nu au cum să ştie ce simte el atunci când este înconjurat de inferiori – ură? Nu, nu ură, ci plictiseală, o plictiseală teribilă, care te lasă fără speranţă, te seacă şi te paralizează. Ce rost au lauda şi adulaţia care vin de la oameni pe care nu-i respecţi? Ai simţit vreodată nevoia de a avea pe cineva pe care să-l poţi admira? Nevoia de ceva la care să te uiţi de jos în sus, nu de sus în jos? — Am simţit-o toată viaţa mea, a spus ea. Era un răspuns pe care nu putea să nu i-l dea. — Ştiu, a spus el, şi era frumuseţe în detaşarea gentilă a vocii lui, am ştiut de prima dată când am vorbit cu dumneata. De asta am venit azi aici. S-a oprit numai pentru o clipă, dar ea nu a răspuns chemării, iar el a terminat cu aceeaşi delicateţe tăcută: Păi, de asta am vrut să văd motorul. — Înţeleg, a spus ea încetişor; tonul vocii ei era singura formă de confirmare pe care i-o putea oferi. — Domnişoară Taggart, a spus, iar ochii lui au coborât, privind la învelişul de sticlă, ştiu un bărbat care ar putea să preia reconstrucţia motorului. Nu ar lucra niciodată pentru mine – deci este probabil genul de om pe care îl vreţi. Dar, până să-şi ridice capul – şi înainte să vadă privirea plină de admiraţie din ochii ei, privirea luminoasă pentru care se rugase, speranţa că o să-l ierte – a distrus momentul prin adăugarea unei note de un sarcasm sofisticat. — Aparent, tânărul domn nu avea niciun interes în a lucra pentru binele societăţii sau bunăstarea ştiinţei. Mi-a spus că nu ar accepta o slujbă guvernamentală. Presupun că voia salariul mare pe care spera să-l obţină la un angajator privat. S-a întors cu spatele, să nu vadă privirea care dispărea de pe faţa ei, să nu-i ştie însemnătatea. — Da, a spus ea, vocea fiindu-i dură, el este, probabil, genul de om pe care îl vreau. — Este un tânăr fizician de la Institutul Ştiinţific Utah, a spus el cu dezinteres. Numele lui este Quentin Daniels. Un prieten l-a trimis la mine acum câteva luni. A venit să mă vadă, dar nu a acceptat slujba pe care i-am oferit-o. Îl voiam în echipa mea. Avea mintea unui savant. Nu ştiu dacă va reuşi să facă ceva în legătură cu motorul dumneavoastră, dar măcar are capacitatea să încerce. Cred că încă puteţi da — 362 —

de el la Institutul Ştiinţific Utah. Nu ştiu ce face acum – au închis institutul cu un an în urmă. — Mulţumesc, doctore Stadler. O să iau legătura cu el. — Dacă… dacă doriţi, aş fi încântat să îl ajut cu partea teoretică. O să fac şi eu puţină cercetare pornind de la indicaţiile din manuscris. Mi-ar plăcea să găsesc principalul secret al energiei pe care a găsit-o autorul lui. Trebuie să descoperim principiul lui de bază. Dacă reuşim, domnul Daniels poate să termine treaba în ceea ce priveşte motorul dumneavoastră. — Voi aprecia orice ajutor pe care vă veţi deranja să mi-l oferiţi, doctore Stadler. Au mers în linişte prin tunelele moarte ale terminalului, de-a lungul unor căi ferate ruginite, pe sub o bandă de lumini albastre, către strălucirea distantă a peronului. La gura tunelului, au văzut un om îngenunchind pe calea ferată şi lovind cu ciocanul un ac de macaz cu lipsa de ritmicitate exasperată pe care ţi-o dă nesiguranţa. Un alt bărbat stătea şi se uita la el nervos. — Deci? Ce se întâmplă cu rahatul ăsta? a întrebat cel care privea. — Nu ştiu. — Lucrezi la el de o oră. — Mda. — Cât mai durează? — Cine e John Galt? Dr. Stadler a tresărit. Îi depăşiseră deja pe bărbaţi când a spus: — Nu-mi place expresia aia. — Nici mie, a răspuns. — De unde a venit? — Nimeni nu ştie. Erau tăcuţi când el a spus: — Ştiam un John Galt cândva. Numai că a murit în urmă cu mult timp. — Cine era? — Îmi plăcea să cred că e încă în viaţă. Dar, acum, sunt sigur că trebuie să fi murit. Avea o asemenea minte că, dacă mai trăia, întreaga lume ar fi vorbit până acum despre el. — Dar întreaga lume vorbeşte despre el. El s-a oprit nemişcat. — Da, a spus încetişor, concentrându-se asupra unui gând care nu-l mai lovise până atunci, da… De ce? Cuvântul era plin de teroare. — Cine era el, doctore Stadler? — De ce vorbesc despre el? — Cine era? Şi-a scuturat capul cu un fior şi a zis aspru: — 363 —

— E doar o coincidenţă. Numele nu este unic deloc. Este o coincidenţă lipsită de importanţă. Nu are nicio legătură cu bărbatul pe care îl cunosc. Omul acela este mort. Nu şi-a permis să conştientizeze pe deplin însemnătatea cuvintelor pe care le-a adăugat: — Trebuie să fie mort. *** Pe comanda de pe biroul lui scria: „Confidenţial… Urgenţă… Prioritate… Necesitate esenţială confirmată de biroul coordonatorului-şef… pentru beneficiul Proiectului X” – şi îi cerea să vândă zece tone de metal Rearden Institutului Ştiinţific. Rearden a citit-o şi apoi a privit către administratorul fabricii care stătea în faţa lui fără să mişte. Administratorul a intrat şi a pus comanda pe birou fără să scoată vreun cuvânt. — Credeam că aţi vrea s-o vedeţi, a spus, înfruntând privirea lui Rearden. Rearden a apăsat butonul şi a chemat-o pe domnişoara Ives. I-a dat comanda şi a spus: — Trimite asta înapoi, de oriunde a venit. Spune-le că nu voi vinde niciun gram de metal Rearden Institutului Ştiinţific. Gwen Ives şi administratorul s-au uitat la el, apoi unul la celălalt şi înapoi la el; ce a văzut în ochii lor erau felicitări. — Da, domnule Rearden, a spus Gwen Ives politicos, luând bucata de hârtie de parcă ar fi fost orice alt act. Şi-a plecat capul şi a părăsit încăperea. Administratorul a urmat-o. Rearden de-abia a schiţat un zâmbet în semn de răspuns pentru ceea ce simţeau ei. Nu a simţit nimic pentru hârtia aceea sau pentru posibilele ei consecinţe. Din pricina unui soi de frământare interioară – care fusese ca şi cum ar fi distrus un întrerupător pentru a tăia curentul electric al emoţiilor sale – şi-a spus acum şase luni: „Ia atitudine întâi, menţine fabricile în funcţiune, sentimentele vin pe urmă”. L-a făcut să privească obiectiv felul în care funcţiona Fair Share Law. Nimeni nu ştia cum trebuia îndeplinită legea. Prima dată i s-a spus că nu putea să producă metal Rearden într-o cantitate mai mare decât tonajul celui mai bun aliaj special, în afară de oţel, produs de Orren Boyle. Dar aliajele speciale Orren Boyle erau nişte amestecuri fisurate pe care nu se obosea nimeni să le cumpere. Apoi i-a fost spus că putea să producă metal Rearden în cantitatea pe care Orren Boyle ar fi putut să o producă dacă ar fi fost în stare să îl producă el. Nimeni nu ştia cum ar fi trebuit să se determine asta. Cineva în Washington a anunţat o cifră care indica un anumit număr de tone pe an, fără să dea vreun argument pentru asta. Atunci, toată lumea o lăsase moartă. Nu ştiuse cum să facă să dea fiecărui consumator o cantitate egală de metal. Lista comenzilor nu putea fi onorată în trei ani nici dacă i-ar fi fost permis să lucreze la — 364 —

viteză maximă. Noi comenzi veneau zilnic. Nu mai erau comenzi, în vechiul şi distinsul sens al comerţului, erau cereri. Legea prevedea că putea fi dat în judecată de orice consumator care nu şi-a primit partea cuvenită de metal Rearden. Nu ştia nimeni cum să determine ce constituia partea cuvenită şi ce cantitate era cea cuvenită. Apoi, un tânăr isteţ, tocmai ieşit de pe băncile facultăţii, i-a fost impus de la Washington ca asistent-şef pentru distribuţie. După multe conferinţe telefonice cu capitala, tânărul a anunţat că fiecare client va primi cinci sute de tone de metal, în ordinea datelor în care şi-au înaintat cererile. Nimeni nu a obiectat împotriva cifrei lui. Nu era nicio formă de dispută; cifra putea să fie cinci sute de grame sau un milion de tone, avea aceeaşi importanţă. Băiatul şi-a instalat un birou la fabricile Rearden, unde patru fete ordonau cererile pentru metal Rearden. La preţurile actuale ale pieţei, acestea s-au extins bine până în secolul următor. Cinci sute de tone de metal Rearden nu puteau da cinci mile de cale ferată pentru Taggart Transcontinental; nu puteau să realizeze consolidarea măcar a uneia dintre minele de cărbuni ale lui Ken Danagger. Celor mai mari industrii şi celor mai buni clienţi ai lui Rearden le era interzisă folosirea acestui metal. Dar crosele de golf făcute din metal Rearden apăreau brusc pe piaţă, la fel ca şi cănile de cafea, uneltele de grădinărit şi robinetele pentru baie. Lui Ken Danagger, care văzuse valoarea metalului şi îndrăznise să-l expună în faţa unei opinii publice violente, nu îi era permis să îl obţină, comanda lui fiind necompletată, exclusă fără vreo legătură cu noua lege. Domnul Mowen, care a trădat Taggart Transcontinental în cea mai crucială perioadă, făcea acum macazuri din metal Rearden şi le vindea celor de la Atlantic Southern. S-a întors şi a plecat fără niciun cuvânt când cineva a menţionat ceea ce toată lumea ştia: averile rapide care erau făcute pe spinarea metalului Rearden. — Păi, nu, spuneau oamenii la recepţiile oficiale, nu trebuie să o numeşti piaţă neagră, pentru că nu este, serios. Nimeni nu vinde metalul ilegal. Îşi vând doar dreptul la el. Nu-l vând, îşi pun la bătaie cererile. Nu voia să ştie nici micile complicaţii care existau în afacerile prin care cererile erau vândute şi depuse, nici cum un fabricant din Virginia a produs în două luni cinci mii de tone de mulaje făcute din metal Rearden, nici ce om din Washington nu era inclus pe lista fabricantului. Ştia că profitul lor pe o tonă de metal Rearden era de cinci ori mai mare decât al lui. Nu a spus nimic. Toată lumea avea dreptul să ajungă la metal, mai puţin el. Tânărul din Washington – pe care muncitorii îl porecliseră Dădaca – mişuna în jurul lui Rearden cu o primitivă, dar uimitoare curiozitate, care, în mod surprinzător, era o formă de admiraţie. Rearden îl privea cu un amuzament scârbit. Băiatul nu avea nici cea mai vagă idee de vreun concept oarecare de moralitate; i-a fost extirpat odată cu terminarea facultăţii; asta l-a făcut de o sinceritate stranie, naivă şi cinică totodată, ca inocenţa unui sălbatic. — Mă desconsideraţi, domnule Rearden, a spus el odată, brusc şi fără niciun — 365 —

resentiment. Asta nu e bine. — De ce nu e bine? a întrebat Rearden. Băiatul părea confuz şi nu găsea niciun răspuns. Niciodată nu avea răspunsul la întrebarea „de ce?” Vorbea în afirmaţii monotone. Spunea despre oameni: „Ăsta-i demodat”, „Ăsta nu s-a şlefuit”, „Ăsta n-a fost pus la punct”, fără ezitări sau explicaţii; mai spunea şi, fiind absolvent de metalurgie: „Topirea fierului, cred eu, pare să necesite o temperatură ridicată”. Bălmăjea nimicuri, dar în opinii incerte despre natura fizică, şi nimic altceva decât enunţuri imperative şi categorice despre bărbaţi. — Domnule Rearden, a spus odată, dacă simţiţi că v-ar plăcea să daţi mai mult din metal prietenilor dumneavoastră – adică, în cantităţi mai mari – ar putea să se aranjeze, să ştiţi. De ce nu cerem o autorizaţie specială pornind de la argumentul unei nevoi esenţiale? Am câţiva prieteni în Washington. Prietenii dumneavoastră sunt oameni destul de importanţi, mari oameni de afaceri, aşa că nu ar fi foarte greu să scăpăm cu şmecheria asta cu nevoia esenţială. Bineînţeles, ar fi ceva cheltuieli. Pentru anumite lucruri în Washington. Ştiţi cum e, lucrurile de felul ăsta mereu necesită cheltuieli. — Ce lucruri? — Înţelegeţi ce vreau să spun. — Nu, a spus Rearden, nu înţeleg. De ce nu-mi explici? Băiatul s-a uitat la el, cântărind şovăielnic întrebarea în minte, apoi a spus: — E psihologie stupidă. — Ce e? — Ştiţi dumneavoastră, domnule Rearden, nu este necesar să folosesc astfel de cuvinte. — Astfel de cuvinte precum?… — Cuvintele sunt relative. Sunt doar simboluri. Dacă nu folosim simboluri urâte, nu vom fi urâţi. De ce vreţi să spun lucrurile într-un fel când le-am spus deja în alt fel? — În ce fel vreau eu să le spui? — De ce vreţi să le spun? — Din aceleaşi motive pentru care tu nu vrei. Băiatul a rămas tăcut pentru un moment, apoi a spus: — Ştiţi, domnule Rearden, nu există standarde absolute. Nu putem să ne ghidăm după principii rigide, trebuie să fim flexibili, trebuie să ne adaptăm realităţii şi să acţionăm sub impulsul momentului. — Fugi de-aici, derbedeule. Du-te şi încearcă să torni o tonă de oţel fără principii rigide, sub impulsul momentului. O senzaţie stranie, care era aproape un simţ al stilului, l-a făcut pe Rearden să simtă dispreţ faţă de băiat, dar nu ranchiună. Băiatul părea să se potrivească spiritului evenimentelor din jurul lui. Era de parcă ceva îi întorcea în timp, cu secole — 366 —

în urmă, în timpurile cărora le aparţinea tânărul, dar cărora el, Rearden, nu le aparţinea. În loc să construiască noi cuptoare, s-a gândit Rearden, încerca în zadar să le păstreze pe cele vechi; în loc să înceapă noi aventuri, noi cercetări, noi experimente, în folosul metalului Rearden, el îşi consuma toată energia pe o cercetare asupra surselor de minereu feros: ca şi oamenii la sfâşitul epocii de fier, s-a gândit, dar cu mai puţină speranţă. A încercat să evite aceste gânduri. S-a gândit că trebuie să se ferească de propriile lui sentimente, de parcă o parte din el îi devenise străină şi trebuia să rămână amorţită, şi dorinţa lui trebuia să fie un anestezic constant şi vigilent. Ştia că nu trebuia să vadă rădăcina acelei părţi necunoscute, că niciodată nu trebuia să-i dea glas. Trecuse printr-un pericol în care nu-şi permitea să se întoarcă. Momentul când a auzit la radio ştirile despre câmpul înghiţit de flăcări al lui Ellis Wyatt a fost într-o seară de iarnă când, singur în biroul lui, stătea încremenit în faţa unui ziar împrăştiat pe biroul lui, cu o lungă coloană de directive pe prima pagină. Apoi, prima lui reacţie – înaintea oricărui gând de viitor, înaintea oricărui simţ al dezastrului, oricărui şoc, spaimă sau protest – a fost să izbucnească în râs. A râs în numele victoriei, în numele izbăvirii, într-o exaltare crescândă şi plină de viaţă, şi cuvintele pe care nu le rostea, dar le simţea, erau: „Dumnezeu să te binecuvânteze, Ellis, orice ai face!” Când a înţeles semnificaţia râsului său, a ştiut că acum era obligat să-şi poarte de grijă constant. Ca şi supravieţuitorul unui infarct, ştia că era ameninţat de un pericol care-l urmărea şi care putea să-l lovească în orice moment. Dar se mai domolise de atunci. Şi-a păstrat un ritm egal, precaut şi bine controlat al pornirilor interioare. Dar era cât pe ce să-l ajungă din urmă din nou. Când s-a uitat la comanda Institutului Ştiinţific de pe birou, i s-a părut că lumina care se mişca deasupra hârtiei nu venea de la cuptoarele de afară, ci de la flăcările terenului petrolier care ardea. — Domnule Rearden, a spus Dădaca, când a auzit de comanda respinsă, nu trebuia să faceţi asta. — De ce nu? — Vor fi probleme. — Ce fel de probleme? — Este o comandă a guvernului. Nu puteţi să respingeţi un ordin al guvernului. — De ce să nu pot? — Este un proiect al nevoii esenţiale şi este şi secret. Este foarte important. — Ce fel de proiect este? — Nu ştiu. E secret. — Atunci de unde ştii că e important? — Aşa spunea. — Cine a spus asta? — 367 —

— Nu puteţi să vă îndoiţi de aşa ceva, domnule Rearden. — De ce nu pot? — Nu puteţi. — Dacă nu pot, atunci asta l-ar transforma în ceva categoric, şi ai spus că nu există aşa ceva. — Asta e altceva. — De ce să fie altceva? — Pentru că este vorba de guvern. — Vrei să spui că nu există nimic categoric în afară de guvern? — Vreau să spun că, dacă ei spun că este important, atunci e. Nu vreau să intraţi în necazuri, domnule Rearden, şi veţi intra, sunt sigur de asta. Puneţi prea multe întrebări. De ce faceţi asta? Rearden s-a uitat la el şi a chicotit. Băiatul şi-a dat seama de cuvintele lui şi a rânjit timid, dar părea nefericit. Bărbatul care venise să-l vadă pe domnul Rearden o săptămână mai târziu era mai tinerel şi mai subţire, dar nu la fel de tânăr, nici la fel de subţire cum încerca să pară. Purta haine de civil şi pantaloni strâmţi de piele de poliţist rutier. Rearden nu putea să-şi dea seama dacă venise de la Institutul Ştiinţific sau din Washington. — Am înţeles că aţi refuzat să vindeţi metal Institutului Ştiinţific, domnule Rearden, a spus pe un ton blând şi confidenţial. — Aşa este, a spus Rearden. — Şi asta nu înseamnă o încălcare voluntară a legii? — Asta rămâne la latitudinea dumneavoastră. — Puteţi să-mi spuneţi motivul dumneavoastră? — Motivul meu nu vă priveşte pe dumneavoastră. — O, dar bineînţeles că mă priveşte. Noi nu vă suntem duşmani, domnule Rearden. Vrem să fim corecţi faţă de dumneavoastră. Nu trebuie să vă temeţi de faptul că sunteţi un mare fabricant. Nu o să dăm vina pe dumneavoastră. Noi chiar vrem să fim la fel de corecţi cu dumneavoastră cum suntem faţă de cel mai slab muncitor. Am dori să ştim motivul dumneavoastră. — Tipăriţi refuzul meu în ziar şi orice cititor vă va putea spune motivul meu. A apărut în toate ziarele acum mai puţin de un an. — O, nu, nu, nu! De ce să vorbim despre ziar? Nu putem să tratăm asta ca pe o problemă privată, amicală? — Asta ţine de dumneavoastră. — Nu vrem să ajungă în presă. — Nu? — Nu. Nu am vrea să vă facem niciun rău. Rearden s-a uitat la el şi a întrebat: — De ce are nevoie Institutul Ştiinţific de zece mii de tone de metal? Ce este — 368 —

Proiectul X? — O, asta? Este un proiect foarte important de cercetare ştiinţifică, o iniţiativă de o imensă valoare socială care s-ar putea dovedi un beneficiu public nepreţuit, dar, din păcate, regulile de înaltă diplomaţie nu-mi permit să vă spun despre natura lui în mai multe detalii. — Ştiţi dumneavoastră, a spus Rearden, aş putea să vă menţionez – ca un motiv – că nu aş vrea să vând metalul meu celor care au scopuri ascunse mie. Am creat metalul. Este responsabilitatea mea morală să ştiu în ce scopuri este folosit. — O, dar nu trebuie să vă faceţi griji în legătură cu asta, domnule Rearden! Vă eliberăm noi de orice responsabilitate. — Să presupunem că nu vreau să fiu eliberat de ea. — Dar… asta este o atitudine pur teoretică şi… demodată. — Am spus că aş putea să numesc asta ca fiind un motiv. Dar n-o voi face – pentru că, în acest caz, am alt motiv, mai cuprinzător. Nu aş vinde niciun fel de metal Rearden Institutului Ştiinţific pentru niciun fel de motiv, bun, rău, secret sau deschis publicului. — Dar de ce? — Ascultă, a spus Rearden încetişor, s-ar putea să fie un fel de justificare pentru societăţile primitive în care un om trebuia să se aştepte ca duşmanii lui să-l omoare în orice moment şi trebuia să se apere cât de bine putea. Dar nu există nicio justificare pentru o societate în care omul trebuie să-şi confecţioneze arme pentru propria lui ucidere. — Nu cred că este recomandat să folosiţi astfel de cuvinte, domnule Rearden, nu cred că este practic să gândiţi în astfel de termeni. Până la urmă, guvernul nu poate – în iureşul marilor decizii naţionale – să ia cunoştinţă de antipatia dumneavoastră faţă de un anumit institut. — Atunci nu luaţi cunoştinţă. — Ce vreţi să spuneţi? — Nu mai puneţi întrebări despre motivele mele. — Dar, domnule Rearden, nu putem să lăsăm un refuz de supunere în faţa legii să treacă neobservat. Ce aţi vrea să facem noi? — Orice doriţi. — Asta-i nemaipomenit. Nimeni nu a refuzat vreodată să vândă guvernului un produs de necesitate esenţială. De fapt, legea nu vă permite să refuzaţi să vindeţi metalul dumneavoastră oricărui client, ca să nu mai vorbim de guvern. — Păi, atunci, de ce nu mă arestaţi? — Domnule Rearden, aceasta este o discuţie amicală. De ce să vorbim despre astfel de lucruri? — Nu este acesta ultimul dumneavoastră cuvânt împotriva mea? — De ce să îl pomenim? — 369 —

— Nu este sugerat în fiecare enunţ al acestei discuţii? — De ce să îl numim? — De ce nu? Nu s-a auzit niciun răspuns. — Încercaţi să faceţi abstracţie de faptul că, dacă nu aveaţi acest atu, nu v-aş fi permis să intraţi în acest birou? — Dar eu nu vorbesc despre arest. — Eu, da. — Nu vă înţeleg, domnule Rearden. — Nu vă ajut să pretindeţi că aceasta ar fi vreun fel de discuţie amicală. Nu este. Acum faceţi ce vreţi. În ochii bărbatului se citea o privire bizară: tulburare, de parcă nu avea nicio idee despre problema cu care se confrunta, şi teamă, de parcă întotdeauna ar fi fost pe deplin conştient de problemă şi trăise cu groaza demascării. Rearden simţea un entuziasm straniu; se simţea de parcă ar fi fost pe cale să înţeleagă ceva ce nu a înţeles niciodată, de parcă s-ar fi aflat pe urmele unei descoperiri încă departe de a fi aflată, exceptând faptul că avea cea mai mare importanţă pe care o văzuse vreodată. — Domnule Rearden, a spus bărbatul, guvernul are nevoie de metalul dumneavoastră. Trebuie să ni-l vindeţi, pentru că sigur realizaţi că planurile guvernului nu pot fi ţinute în loc de problema consimţământului dumneavoastră. — O vânzare, a spus Rearden încetişor, presupune consimţământul celui care vinde. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre geam. Vă spun ce puteţi să faceţi. A arătat spre sectorul unde blocurile de metal Rearden erau încărcate în vagoane de marfă. Acela este metal Rearden. Mergeţi cu camioanele dumneavoastră acolo, jos – ca orice alt tâlhar, dar fără vreun risc, pentru că nu vă voi împuşca, după cum ştiţi, nu pot – luaţi cât de mult metal doriţi şi plecaţi. Nu încercaţi să-mi trimiteţi banii. Nu-i voi accepta. Nu-mi scrieţi un cec. Nu-l voi primi. Dacă vreţi metalul, aveţi armele pentru a-l dobândi. Daţi-i drumul. — Dumnezeule mare, domnule Rearden, ce ar crede oamenii?! A fost un strigăt instinctiv, involuntar. Muşchii feţei lui Rearden au trecut rapid la un râset fără zgomot. Amândoi înţeleseseră sensul acelui strigăt. Rearden a spus calm, pe tonul grav şi lipsit de constrângere al încheierii: — Ai nevoie de ajutorul meu să-l faci să pară o vânzare – ca o tranzacţie sigură şi morală. Nu te voi ajuta. Bărbatul nu l-a contrazis. S-a ridicat să plece. A spus doar: — Veţi regreta atitudinea pe care aţi afişat-o, domnule Rearden. — Nu prea cred, a spus Rearden. Ştia că incidentul nu se terminase. De asemenea, ştia că nu caracterul secret al Proiectului X era motivul pentru care oamenii ăştia se temeau să facă problema — 370 —

publică. Simţea o ciudată, plină de bucurie şi lipsită de griji încredere de sine. Ştia că aceştia erau paşii corecţi pe cărarea pe care o zărise. *** Dagny s-a întins în fotoliul din sufragerie. Fusese o zi grea, dar ştia că avea să-l vadă pe Hank Rearden în seara aceasta. Gândul era un braţ care ridica greutatea orelor oribile şi inutile de pe umerii ei. Stătea nemişcată, fericită să se odihnească, singurul ei scop fiind acela de a aştepta în linişte sunetul cheii în încuietoare. Hank nu-i telefonase, dar auzise că ajunsese astăzi în New York pentru o conferinţă cu producătorii de cupru, şi el nu părăsise niciodată oraşul în dimineaţa imediat următoare şi nici n-a petrecut vreo noapte în New York pe care să nu i-o fi dăruit ei. Îi plăcea să-l aştepte. Avea nevoie de o perioadă de timp între zilele ei şi nopţile lui, aşa cum un pod avea nevoie de segmentele dintre piloni. Orele care urmau, ca toate nopţile ei cu el, vor fi adăugate, s-a gândit, acelui cont pentru economii din viaţa unei persoane, unde momente ale vieţii sunt păstrate cu mândria de a le fi trăit. Singura mândrie a zilei sale de lucru nu era că fusese trăită, ci că-i supravieţuise. Era greşit, s-a gândit, era groaznic de greşit ca o persoană să fie forţată să spună asta despre vreo oră a vieţii sale. Dar nu se putea gândi la asta acum. Se gândea la el, la lupta pe care a privit-o în lunile ce trecuseră, lupta pentru izbăvire; ştia că putea să-l ajute să câştige, dar trebuia să-l ajute în orice fel, mai puţin în cuvinte. S-a gândit la seara din iarna trecută, când a intrat înăuntru, a scos un pacheţel din buzunar şi i l-a întins spunând: — Vreau să ai asta. Ea l-a deschis şi s-a holbat sceptică şi tulburată la un pandantiv făcut dintr-o singură piatră de rubin în formă de pară, din care ţâşnea un foc violent pe albul cutiei de bijuterii de satin. Era o piatră preţioasă, pe care numai vreo câţiva bărbaţi din lume şi-o permiteau; el nu era unul dintre ei. — Hank… de ce? — Fără vreun motiv anume. Voiam doar să te văd purtându-l. — O, nu, nu aşa ceva! De ce să-l irosesc? Merg atât de rar la întâlniri unde trebuie să te îmbraci elegant. De ce l-aş purta vreodată? S-a uitat la ea, privirea mutându-i-se încet de la picioare până la faţa ei. — O să-ţi arăt, a spus. A condus-o în dormitor, i-a dat jos hainele, fără niciun cuvânt, în felul în care un stăpân dezbracă o persoană al cărei consimţământ nu este necesar. I-a fixat pandantivul la gât. Ea stătea dezbrăcată, cu piatra între sâni, ca o picătură strălucitoare de sânge. — Crezi că un bărbat ar trebui să-i ofere bijuterii amantei lui cu un alt scop decât — 371 —

cel al propriei sale plăceri? a întrebat el. Acesta este felul în care mi-ar plăcea să-l porţi. Doar pentru mine. Îmi place să mă uit la el. E frumos. Ea a râs; era un sunet blând, jos, sufocat. Nu putea să vorbească sau să se mişte, doar să dea din cap tăcută, în semn de aprobare şi supunere; a dat din cap de mai multe ori, părul ei legănându-se odată cu mişcarea circulară a capului, apoi atârnând nemişcat, când îşi ţinea capul înclinat în faţa lui. S-a lăsat să cadă pe pat. Stătea întinsă, obosită, cu capul lăsat pe spate, braţele pe lângă corp, palmele apăsate pe textura aspră a cuverturii, un picior îndoit, linia lungă a celuilalt întinsă de-a lungul lenjeriei de un albastru închis, piatra strălucind ca o rană în semiîntuneric şi aruncându-i un mănunchi de raze pe piele. Ochii ei erau pe jumătate închişi, în zeflemitorul şi conştientul triumf de a fi admiraţi, dar gura ei era pe jumătate deschisă, într-o neajutorată, disperată aşteptare. El stătea de partea cealaltă a camerei, uitându-se la ea, la pântecul ei plat tras înăuntru, pentru că inspira, la corpul sensibil al unei fiinţe sensibile. A spus, cu vocea scăzută, tensionată şi ciudat de liniştită: — Dagny, dacă vreun artist te-ar fi pictat aşa cum eşti acum, bărbaţii ar veni să se uite la pictură numai ca să trăiască experienţa unui moment pe care nimic altceva nu li l-ar oferi în viaţa lor. Ar considera-o o minunată operă de artă. Nu ar şti ce e înăuntrul lor, dar pictura le-ar arăta totul – chiar şi că nu eşti o clasică Venus, ci vicepreşedintele unei companii feroviare, pentru că asta face parte din ea, chiar şi ceea ce sunt eu, pentru că şi asta face parte din ea. Dagny, ar simţi asta şi ar pleca să facă dragoste cu prima barmaniţă care le-ar ieşi în cale – şi nu ar încerca niciodată să mai atingă ceea ce au simţit deja. Eu nu aş vrea să caut asta într-un tablou. Aş vrea să fie real. Nu m-aş mândri cu dorinţe deznădăjduite. Nu aş păstra o dorinţă moartă. Aş vrea să o am, să o fac, să o trăiesc. Înţelegi? — O, da, Hank, eu înţeleg, a spus. „Dar tu, dragul meu? Tu o înţelegi pe deplin?”, sa gândit, dar nu a spus-o cu voce tare. Într-o seară cu o furtună de zăpadă, a ajuns acasă şi a găsit un buchet imens de flori tropicale, stând în sufrageria ei, pe sticla întunecată a geamului tapetat cu fulgi de zăpadă. Tulpinile de crini hawaieni, roşii aveau un metru înălţime; capetele lor mari erau conuri de petale cu o textură senzuală de piele fină şi de culoarea sângelui. — Le-am văzut în vitrina unei florării, i-a spus când a venit, în noaptea aceea. Mi-a plăcut să le privesc în timpul unei furtuni de zăpadă. Dar nu este nimic la fel de inutil ca un obiect într-o vitrină. Începuse să găsească flori în apartament, în momente pe care nu le putea prevedea, flori trimise fără vreun bilet, dar cu semnătura expeditorului aşezată în formele lor fantasice, în culorile stridente, în preţurile extravagante. I-a cumparat un lănţişor de aur făcut din pătrăţele mici agăţate unul de celălalt, care formau un şirag de aur masiv care să-i acopere gâtul şi umerii, ca un guler de armură cavalerească. — Să-l porţi la o rochie neagră, i-a cerut. — 372 —

I-a adus un set de pahare, care erau toate din cristal tăiat în formă de pătrat, făcute de un bijutier faimos. Ea se uita la felul în care ţinea unul din pahare când îi servea câte o băutură – de parcă atingerea texturii sub degetele lui, gustul băuturii şi înfăţişarea ei erau singurul moment fericit. — Mai înainte, vedeam lucruri care-mi plăceau, a spus el, dar nu le cumpăram niciodată. Nu părea să aibă prea mare însemnătate chestia asta. Acum are. El a sunat-o la birou, într-o dimineaţă de iarnă, şi a spus nu pe tonul unei invitaţii, ci pe tonul unui ordin de manager executiv. — O să luăm cina împreună în seara asta. Vreau să te îmbraci elegant. Ai cumva vreo ţinută de seară albastră? Poart-o. Rochia pe care a purtat-o era o tunică subţire de un albastru prăfuit, care îi dădea un aspect de simplitate neocrotită, aspectul unei statui în umbrele albastre ale unei grădini sub soarele de vară. El i-a adus o capă din blană de vulpe polară albastră pe care i-a pus-o peste umeri şi care o înghiţea de la curba bărbiei până la vârfurile sandalelor. — Hank, asta-i ridicol, a râs ea, nu e genul meu! — Nu? a întrebat el, trăgând-o în faţa unei oglinzi. Uriaşa pătură de blană o făcea să arate ca un copil ghemuit, pregătindu-se de o furtună; textura sofisticată transforma inocenţa copilului ghemuit în eleganţa unui contrast evident: în imaginea unei senzualităţi încordate. Blana era de un maro delicat, întunecat de o aură albăstruie care nu se putea vedea, dar se simţea ca un val care o acoperea, ca o idee de culoare percepută nu de ochiul cuiva, ci de mâinile cuiva, de parcă se putea simţi, fără vreun contact, senzaţia pe care o ai când îţi adânceşti palmele în blana fină. Capa nu lăsa să i se vadă nimic altceva în afară de şatenul părului, de griul albăstrui al ochilor şi de forma gurii. S-a întors la el, zâmbetul ei era surprins şi neajutorat. — Nu ştiam că va arăta aşa. — Eu, da. S-a aşezat lângă el în maşină şi au mers pe străzile întunecate ale oraşului. Un strat strălucitor de zăpadă le ieşea în cale din când în când, când treceau de luminile de la colţ. Nu l-a întrebat unde mergeau. Şedea pe banchetă, lăsată pe spate şi uitându-se în sus la fulgii de zăpadă. Capa de blană era înfăşurată strâns de jur împrejurul ei; cu ea aşa, rochia părea la fel de uşoară ca o ţinută de noapte, iar atingerea capei era ca o îmbrăţişare. S-a uitat la straturile ascuţite de lumini care răsăreau prin perdeaua de zăpadă şi – uitându-se la el, la mâinile lui îmbrăcate în mănuşi, încleştate pe volan, la eleganţa fină şi austeră a siluetei în palton negru şi fular alb – s-a gândit că el locuia într-un oraş minunat, printre trotuare lustruite şi piatră sculptată. Maşina a trecut printr-un tunel, a gonit cu ecou prin tubul de cărămidă, pe sub râu, şi s-a ridicat spre spiralele unei autostrăzi suspendate sub un cer deschis şi — 373 —

negru. Luminile erau dedesubtul lor acum, împrăştiate pe mile largi de geamuri albăstrui, hornuri, macarale oblice, flăcări roşii care izbucneau în depărtare şi lungi raze întunecate înfăţişând formele distorsionate ale unui cartier industrial. Îşi amintea că l-a văzut odată, la fabricile lui, cu pete de funingine pe frunte, îmbrăcat într-o salopetă roasă de acid pe care o purta cu aceeaşi nonşalanţă cu care purta şi hainele elegante. Era de-al locului – s-a gândit, uitându-se la apartamentele din New Jersey, printre macaralele, flăcările şi huruitul infernal al roţilor. Când au accelerat pe un drum întunecat de ţară, cu straturi de zăpadă strălucind în bătaia farurilor maşinii, ea şi-a amintit cum arăta el în vacanţa lor de vară, îmbrăcat în salopetă, întins pe pământul unei văi singuratice, cu iarba sub el şi cu soarele bătându-i pe braţele goale. Locul lui era la ţară, s-a gândit, locul lui era peste tot – el era bărbatul al cărui loc era pe Pământ – şi apoi s-a gândit la cuvintele lui, care erau mai exacte: era un om căruia Pământul îi aparţinea, bărbatul care se simţea ca acasă pe Pământ, Pământul pe care putea să şi-l subordoneze. De ce, atunci, s-a întrebat ea, ar fi trebuit să poarte el o povară atât de tragică pe care, îndurând-o în tăcere, a acceptat-o atât de bine, încât abia dacă ştia că o mai poartă? O parte din răspuns îl ştia; simţea că răspunsul complet e pe aproape şi că, în curând, îl va putea înţelege. Dar nu voia să se gândească la asta acum, pentru că se îndepărtau de toate poverile, pentru că înăuntrul acelei maşini zăcea nemişcată, pentru că fericirea lor era deplină. Şi-a mişcat pe nesimţite capul, lăsându-l să-i atingă numai o clipă umărul. Maşina a părăsit autostrada şi s-a întors înspre pătratele luminoase care erau geamurile din depărtare, agăţate deasupra zăpezii din spatele unui grilaj de crengi dezgolite. Apoi, într-o lumină obscură şi plăcută, au stat la o masă, lângă un geam care dădea înspre întunericul şi copacii de afară. Hanul era construit pe o colină, în pădure; avea o eleganţă de înaltă clasă, intimitate şi un aer de bun-gust care arăta faptul că nu fusese descoperit de cei care căutau preţuri exorbitante şi atenţie. Abia dacă-şi dădea seama că erau într-un restaurant; totul se transformase într-o senzaţie superlativă de confort, iar singurul ornament care i-a atras atenţia a fost strălucirea crengilor îngheţate din spatele geamului. Şedea uitându-se pe geam în timp ce blana albastră îi alunecase pe jumătate de pe umerii şi braţele dezgolite. El o privea cu ochii mijiţi, cu satisfacţia unui om care-şi studiază opera. — Îmi place să-ţi dăruiesc lucruri, i-a spus, pentru că nu ai nevoie de ele. — Nu? — Şi nu e pentru că vreau să le ai, e pentru că vreau să le ai de la mine. — Chiar în felul acesta am nevoie de ele, Hank. De la tine. — Înţelegi că asta nu este decât o slăbiciune vicioasă din partea mea? Nu o fac pentru plăcerea ta, o fac pentru a mea. — Hank! Strigătul a fost involuntar. În el se găseau amuzament, disperare, indignare şi — 374 —

compasiune. — Dacă îmi dădeai lucruri doar pentru plăcerea mea, şi nu a ta, ţi le-aş fi aruncat în faţă. — Da… Da, atunci ai fi făcut asta – şi aşa şi trebuia. — Ai numit-o slăbiciune vicioasă? — Aşa-i spune lumea. — O, da, aşa-i spune lumea. Dar tu cum îi spui, Hank? — Nu ştiu, a spus el indiferent, şi a continuat concentrat, ştiu doar că, dacă e vicios, atunci naiba să mă ia, dar vreau să fac asta mai mult decât orice pe Pământ. Ea nu a răspuns; şedea uitându-se direct la el cu o încercare de zâmbet, rugându-l parcă să fie atent la înţelesul cuvintelor lui. — Întotdeauna am vrut să mă bucur de averea mea, a spus el, nu ştiam cum să o fac. Nici măcar nu am avut timpul necesar să-mi dau seama cât de mult voiam să o fac. Dar ştiam că tot oţelul pe care l-am turnat s-a transformat pentru mine în aur lichid, iar aurul era menit să fie turnat în orice formă voiam eu, şi eu eram cel care trebuia să se bucure de el. Numai că nu puteam. Nu vedeam niciun sens în asta. Eu sunt cel care a produs averea aceea şi eu sunt cel care trebuie să o las să-mi procure orice-mi face plăcere – inclusiv plăcerea de a vedea acum pentru cât sunt în stare să plătesc, inclusiv faptul ridicol că te transform într-un obiect sofisticat. — Dar eu sunt obiectul sofisticat pentru care plăteşti de multă vreme, a spus ea; nu zâmbea. — Cum? — Cu ajutorul aceloraşi valori cu care ai plătit şi pentru fabricile tale. Nu ştia dacă a înţeles totul cu caracterul definitiv, clar şi complet al unui gând spus în cuvinte; dar ştia că ceea ce simţea el în acel moment era înţelegere. A văzut relaxarea unui zâmbet invizibil în ochii lui. — Pe mine niciodată nu m-a dezgustat luxul, a spus el, şi totuşi întotdeauna m-au dezgustat cei care se bucură de el. Mă uitam la ceea ce numesc ei plăceri şi mi se părea atât de mizerabil şi fără sens – după ce am simţit la fabrici. Obişnuiam să mă uit la oţelul turnat, tone de oţel lichid care mergeau cum voiam eu şi unde voiam eu. Şi apoi mă duceam la vreun dineu şi vedeam oameni care şedeau tremurând de veneraţie în faţa propriilor lor vase de aur şi feţe de masă de dantelă, de parcă salonul era stăpânul, iar ei erau doar obiecte care-l serveau, obiecte create de colierele lor de diamante şi de cămăşile cu nasturi de diamant, nu invers. Apoi fugeam până la prima vechitură de cuptor pe care o găseam – şi ei ziceau că nu ştiu cum să mă bucur de viaţă, pentru că nu-mi păsa de nimic altceva decât de afaceri. S-a uitat la frumuseţea obscură a camerei şi la oamenii care stăteau la masă. Şedeau în posturi care afişau sfială, de parcă preţul colosal al hainelor lor şi imensa grijă pentru dichiseala lor ar fi trebuit să se îmbine cu splendoarea din jur, dar nu era aşa. Feţele lor aveau o privire plină de o anxietate ranchiunoasă. — 375 —

— Dagny, uită-te la oamenii ăştia. Se presupune că sunt playboy ai vieţii, cei care aleargă după amuzament şi iubesc luxul. Stau acolo, aşteptând ca acest loc să le dea însemnătate, nu invers. Dar nouă ni se arată mereu ca amatori de plăceri materiale – şi apoi suntem învăţaţi că această bucurie pentru plăceri materiale este malefică. Bucurie? Se bucură de asta? Nu este un fel de corupere în ceea ce ne învaţă, un fel de eroare vicioasă şi de mare însemnătate? — Da, Hank, foarte vicioasă şi foarte, foarte importantă. — Ei sunt playboy şi noi suntem negustorii, tu şi cu mine. Realizezi că suntem mult mai capabili să ne bucurăm de locul ăsta decât speră ei vreodată să fie? — Da. A spus încet, pe tonul unei axiome: — De ce am lăsat toate astea nătărăilor? Trebuiau să fie ale noastre. Ea s-a uitat la el, surprinsă, el a zâmbit. — Îmi amintesc fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus la petrecerea aceea. Nu ţi-am răspuns atunci pentru că singurul răspuns pe care îl aveam, tot ceea ce însemnau cuvintele tale pentru mine, era un răspuns pentru care m-ai fi urât, m-am gândit; era că te doream. El s-a uitat la ea. — Dagny, nu-ţi dădeai seama de asta atunci, dar ce voiai să spui era că voiai să te culci cu mine, nu-i aşa? — Da, Hank. Sigur că da. I-a întâlnit privirea, apoi s-a uitat în altă direcţie. Au fost tăcuţi un timp îndelungat. El privea amurgul blând din jurul lor, apoi strălucirea celor două pahare de vin de pe masa lor. — Dagny, în tinereţea mea, când lucram în minele de minereuri din Minnesota, credeam că vreau să ajung să trăiesc o seară ca asta. Nu, nu de asta lucram şi nu mă gândeam la asta des. Dar, din când în când, în serile de iarnă, când stelele sclipeau pe cer şi era foarte frig, când eram obosit pentru că lucrasem două schimburi şi nu voiam nimic altceva decât să mă pun jos şi să adorm chiar acolo, la marginea minei, credeam că într-o zi o să stau într-un loc ca ăsta, unde un pahar de vin costă mai mult decât salariul meu zilnic şi eu câştigasem preţul fiecărui minut, al fiecărui strop şi al fiecărei flori de pe masă, şi şedeam acolo doar pentru propriul meu amuzament. Ea a întrebat, zâmbind: — Cu amanta ta? Ea a văzut doza de durere din ochii lui şi şi-a dorit cu disperare să nu fi spus asta. — Cu… o femeie, a răspuns el. Ea ştia cuvântul pe care nu l-a pronunţat. A continuat, cu voce blândă şi fermă: — Când am devenit bogat şi am văzut ce făceau oamenii bogaţi pentru distracţie, m-am gândit că locul pe care mi l-am imaginat nu există. Nici măcar nu mi l-am imaginat prea clar. Nu ştiam cum mi-ar plăcea să fie, ştiam doar ce voiam să simt. Am — 376 —

renunţat să îl mai aştept cu ani în urmă. Dar îl simt în seara asta. A ridicat paharul, uitându-se la ea. — Hank, aş… aş renunţa la tot ce am avut vreodată în viaţă, mai puţin la a fi un obiect sofisticat pentru amuzamentul tău. A văzut-o cum tremură ţinându-şi paharul. A spus pe ton normal: — Ştiu asta, draga mea. Ea stătea şocată şi nemişcată: nu mai folosise cuvintele astea până atunci. El şi-a dat capul pe spate şi a zâmbit. Cel mai luminos şi fericit zâmbet pe care-l văzuse vreodată pe faţa lui. — Primul tău moment de slăbiciune, Dagny, a spus el. Ea a râs şi şi-a scuturat capul. El şi-a întins braţul peste masă şi i-a cuprins umărul dezgolit, de parcă o consola. Râzând încetişor şi parcă fără să vrea, şi-a lăsat gura să îi atingă degetele; asta i-a ţinut faţa în jos pentru un moment, iar el putu să vadă că în sclipirea ochilor ei erau lacrimi. Când s-a uitat în sus la el, zâmbetele lor s-au întâlnit, şi restul serii au sărbătorit – pentru toţi anii care au trecut de la nopţile petrecute la marginea minei, pentru toţi anii care au trecut de la noaptea primului ei bal, când, în disperata ei dorinţă pentru un moment de fericire, căsca gura la oamenii care se aşteptau ca luminile şi florile să-i facă să strălucească. „Nu este… un fel de corupere… în ceea ce ne învaţă… un fel de eroare vicioasă şi de mare însemnătate?” s-a gândit la cuvintele lui, în timp ce stătea în fotoliul din sufrageria ei, într-o seară mohorâtă de primăvară, aşteptându-l să vină… doar puţin mai departe, dragul meu, s-a gândit, uită-te doar puţin mai departe şi vei fi eliberat de greşeala aceea şi de toată durerea irosită pe care nu ar fi trebuit să o ţii în tine niciodată… Dar a simţit că nici ea nu văzuse toată distanţa şi se întreba care erau paşii care mai rămăseseră să fie descoperiţi. Plimbându-se prin întunericul străzilor, pe drumul spre apartamentul ei, Rearden îşi ţinea mâinile în buzunarul gecii şi braţele lipite de corp, pentru că simţea că nu vrea să atingă nimic sau să se frece de nimeni. Niciodată nu a mai trecut prin asta – această nevoie de retragere care nu era stârnită de nimic anume, dar părea să inunde totul în jurul lui, făcând oraşul să pară plin de apă. Putea să înţeleagă pornirea de dezgust pentru ceva şi putea să se lupte cu lucrul ăla cu o indignare zdravănă, pentru că ştia că nu aparţinea lumii; dar asta era nou pentru el – acest sentiment că lumea era un loc dezgustător din care nu voia să facă parte. Ţinuse o conferinţă cu producătorii de cupru, care tocmai fuseseră încolţiţi de o serie de indicaţii care îi vor scoate din afaceri pentru încă un an. Nu avusese niciun sfat de dat, nicio soluţie de oferit; ingeniozitatea lui, care îl făcuse faimos ca un om care mereu găsea o cale să menţină producţia, nu fusese capabilă să-i furnizeze o soluţie care să-i salveze. Dar ştiau toţi că nu există nicio cale; ingeniozitatea este o virtute a minţii şi, în problema cu care se confruntau, se renunţase demult la minte, — 377 —

pentru că mintea era irelevantă. — Este o afacere între băieţii din Washington şi importatorii de cupru, a spus unul dintre bărbaţi, în principal d’Anconia Copper. Era doar un mic şi straniu junghi de durere, s-a gândit el, un sentiment de dezamăgire într-o aşteptare la care nu a avut niciodată dreptul să se aştepte; trebuia să ştie că asta era exact ce ar face un om ca Francisco d’Anconia şi s-a întrebat nervos de ce se simţea de parcă o flacără luminoasă şi bruscă murise undeva într-o lume fără lumină. Nu ştia dacă faptul că nu mai putea să acţioneze îi dăduse acest sentiment de dezgust sau dacă dezgustul îl făcuse să-şi piardă dorinţa de a mai acţiona. Sunt amândouă, s-a gândit; o dorinţă presupune posibilitatea ca o anumită acţiune să poată fi realizată; acţiunea presupune un scop care merită să fie realizat. Dacă singurul scop posibil era să te linguşeşti pe lângă bărbaţi înarmaţi pentru a mai obţine un răgaz, atunci nici acţiunea, nici dorinţa nu mai puteau să existe. Dar viaţa putea? s-a întrebat indiferent. Viaţa, s-a gândit, fusese definită ca fiind în mişcare; viaţa omului era o mişcare pentru un scop; dar care era poziţia unei fiinţe al cărei scop şi a cărei mişcare fuseseră respinse, o fiinţă ţinută în lanţuri, dar lăsată să respire şi să vadă toate magnificele posibilităţi pe care putea să le atingă, lăsată să strige „de ce?” şi să-i fie arătată doar gura unui pistol ca singură explicaţie? El a dat din umeri, mergând mai departe; nici măcar nu i-a păsat să găsească un răspuns. A observat, indiferent, devastarea la care se adăuga propria lui indiferenţă. Nu conta ce luptă dificilă a dus în trecut, niciodată nu a atins imensa tristeţe de a abandona dorinţa de a acţiona. În momente de suferinţă, niciodată nu a lăsat durerea să câştige; niciodată nu a lăsat-o să-l facă să-şi piardă dorinţa de a fi fericit. Niciodată nu s-a îndoit că natura lumii şi măreţia omului sunt puterea ei stimulatoare şi inima ei. Cu ani în urmă, s-a gândit cu un scepticism plin de dispreţ la sectele fanatice care apăreau printre oameni în colţurile întunecate ale istoriei, sectele care credeau că omul era prins într-un univers maliţios, condus de puterea răului cu unicul scop de al tortura. În seara asta, ştia care fusese viziunea lor asupra lumii şi ce simţiseră faţă de ea. Dacă ceea ce vedea acum în jurul lui era lumea în care trăia, atunci nu voia să atingă nicio parte din ea, nu voia să se lupte cu ea, era un intrus pus în primejdie şi căruia nu-i păsa dacă mai rămânea în viaţă mult timp. Dagny şi dorinţa lui de a o vedea erau singurele excepţii rămase. Dorinţa rămânea. Dar, într-un şoc brusc, a realizat că nu simţea niciun fel de dorinţă să se culce cu ea în seara asta. Dorinţa – care nu-i dăduse niciodată pace, care creştea, hrănindu-şi propria satisfacţie – fusese ştearsă. Era o neputinţă ciudată, din partea minţii şi din partea trupului. Simţea, mai viu ca niciodată, că ea era cea mai dorită femeie de pe Pământ; dar din asta răzbătea o dorinţă de a o dori, o dorinţă de a o simţi, nu un sentiment. Senzaţia de amorţeală părea neclară, de parcă nu se trăgea nici din el, nici din ea; de parcă actul sexual era cel care acum aparţinea unui tărâm pe care el îl — 378 —

părăsise. — Nu te ridica, stai acolo, este atât de evident că mă aşteptai şi vreau să mă bucur mai mult de priveliştea asta. A spus asta din uşa apartamentului ei, văzând-o întinsă în fotoliu, văzând o mică smucitură nerăbdătoare care i-a aruncat umerii în faţă, fiind gata să se ridice; zâmbea. El a observat – de parcă o parte din el urmărea reacţiile lui cu o curiozitate detaşată – că zâmbetul lui şi brusca senzaţie de bucurie erau reale. Ajunsese la un sentiment pe care îl încercase mereu, dar niciodată nu-l identificase, pentru că mereu fusese desăvârşit şi direct: un sentiment care îi interzise să mai dea vreodată ochii cu ea în timp ce suferea. Era mult mai mult decât mândria de a încerca să-şi ascundă suferinţa: era sentimentul că suferinţa nu trebuia să se cunoască în prezenţa ei, că nicio formă de exigenţă dintre ei nu trebuia vreodată să fie motivată de durere sau îndreptată spre compasiune. Nu era compasiune ceea ce adusese el aici, sau ceea ce căuta el aici. — Încă ai nevoie de dovadă că te aştept mereu? întrebă ea, lăsându-se în semn de supunere înapoi pe fotoliu; vocea ei nu era nici tandră, nici rugătoare, doar clară şi zeflemitoare. — Dagny, de ce majoritatea femeilor nu recunosc asta niciodată, dar tu da? — Pentru că ele nu sunt niciodată sigure că trebuie să fie dorite. Eu sunt. — Chiar admir încrederea de sine. — Încrederea de sine a fost doar o parte din ce am spus, Hank. — Care este întregul? — Încrederea în valorile mele – şi ale tale. El a privit-o de parcă a prins sclipirea unui gând neaşteptat, iar ea a râs, adăugând: — Nu aş putea să fiu cu un om ca Orren Boyle, de exemplu. El nu m-ar dori deloc. Tu da. — Spui, a întrebat el încetişor, că am crescut în ochii tăi atunci când ţi-ai dat seama că te doresc? — Bineînţeles. — Asta nu e reacţia majorităţii oamenilor când sunt doriţi. — Nu este. — Majoritatea oamenilor cresc în propriii lor ochi dacă alţii îi doresc. — Eu cred că alţii se ridică la înălţimea mea dacă mă vor. Şi aşa crezi şi tu, Hank, despre tine însuţi – fie că admiţi asta sau nu. Asta nu e ceea ce ţi-am spus eu ţie, în acea primă dimineaţă, s-a gândit el, uitându-se la ea. Ea se întindea leneşă, cu faţa lipsită de expresie, dar cu ochii luminaţi de amuzament. El ştia că se gândeşte la asta şi că ştia că şi el se gândeşte la asta. A zâmbit şi nu a mai spus nimic. — 379 —

În timp ce el şedea pe jumătate întins pe canapea, privind-o de partea cealaltă a camerei, se simţea împăcat – de parcă un zid temporar se ridicase între el şi lucrurile pe care le simţise pe drum. I-a spus despre întâlnirea lui cu bărbatul de la Institutul Ştiinţific, pentru că, deşi ştia că întâmplarea fusese primejdioasă, o ciudată senzaţie de satisfacţie îi rămăsese în minte. A chicotit la privirea ei plină de indignare. — Nu te obosi să te enervezi pe ei, a spus el, nu este mai rău decât toate celelalte lucruri pe care ei le fac în fiecare zi. — Hank, vrei să vorbesc cu doctorul Stadler despre asta? — Sigur că nu! — Ar trebui să oprească asta. Măcar atât ar putea să facă. — Mai degrabă m-aş duce la închisoare. Dr. Stadler? Nu ai nimic de a face cu el, nu? — Ne-am întâlnit acum câteva zile. — De ce? — În legătură cu motorul. — Motorul?… a spus asta încet, într-un mod ciudat, de parcă gândul la motor l-a adus înapoi într-un tărâm pe care-l uitase. — Dagny… omul care a inventat acel motor… El chiar a existat, atât de viu încât a făcut proiectul pentru acest motor, nu-i aşa? — Dar… bineînţeles. Ce vrei să spui? — Vreau să spun că… este un gând plăcut, nu-i aşa? Chiar dacă este mort acum, a fost în viaţă odată… atât de viu încât a făcut proiectul pentru motor… — Care e problema, Hank? — Niciuna. Spune-mi despre motor. I-a spus despre întâlnirea cu dr. Stadler. S-a ridicat şi s-a plimbat prin cameră, în timp ce vorbea; totuşi, nu putea să rămână nemişcată, întotdeauna simţise o creştere bruscă a speranţei şi a nerăbdării de a acţiona atunci când era vorba despre motor. Primul lucru pe care el l-a observat au fost luminile oraşului de dincolo de geam: era ca şi cum s-ar fi aprins rând pe rând, formând superba linie a orizontului pe care el o iubea; o simţea, deşi ştia că luminile fuseseră acolo în tot acest timp. Apoi a înţeles că lucrul care se întorcea era înăuntrul lui: forma care se întorcea în el picătură cu picătură era iubirea lui pentru oraş. Apoi a ştiut că şi-a amintit de ea pentru că se uita la oraş peste figura zveltă şi dichisită a unei femei al cărei cap era ridicat, ca şi cum ar fi privit în depărtare, ai cărei paşi erau un substitut pentru un zbor zbuciumat. Se uita la ea ca la un străin, era aproape lipsit de conştiinţa că aceea era o femeie, dar scena se transforma într-un sentiment pentru care cuvintele ar fi: „Aceasta este lumea şi inima ei, asta e ceea ce alcătuieşte oraşul – se potrivesc, formele ascuţite ale clădirilor şi liniile ascuţite ale unei feţe rămase fără nimic altceva decât scopul, şi treptele de oţel care se ridicau, şi treptele unei fiinţe concentrate asupra golului ei – — 380 —

asta e ceea ce fuseseră toţi oamenii care au trăit ca să inventeze lumina, oţelul, cuptoarele, motoarele, ei erau lumea, ei, nu oamenii care se înghesuiau în colţuri întunecate, pe de-o parte cerşind, pe de-o parte ameninţând, afişându-şi mândri rănile deschise ca singurul lucru pe care îl au de la viaţă şi de la însuşirile lor, aşa că, atâta timp cât ştia că exista măcar un om cu curajul aprins pentru o gândire nouă, putea să renunţe la lume în favoarea celorlalţi? aşa că, atâta timp cât putea să găsească o singură imagine care să-i dea o doză de admiraţie atât cât să-şi refacă viaţa, putea să creadă că lumea aparţinea rănilor, gemetelor şi armelor? oamenii care au inventat motoarele chiar existau, nu s-ar fi îndoit de existenţa lor, era viziunea lui ceea ce făcuse opusul greu de suportat, aşa încât până şi dispreţul era un omagiu al loialităţii lui faţă de ei şi al acelei lumi care era a lor şi a lui”. — Draga mea… Spusese asta ca un om care se trezeşte dintr-odată când a observat că ea nu mai vorbea demult. — Ce este, Hank? a întrebat blând. — Nimic… doar că nu trebuia să-l suni pe Stadler. Faţa lui era luminată de încredere, vocea îi suna amuzat, protector şi gentil; ea nu putea să găsească altceva, se uita la fel cum se uita mereu, era doar acea notă de blândeţe care era stranie şi nouă. — Am tot simţit că nu ar fi trebuit, a spus ea, dar nu ştiam de ce. — Îţi spun eu de ce. S-a aplecat înainte. — Tot ce voia el de la tine era o confirmare că el este încă acel dr. Stadler care ar trebui să fie, dar nu este şi el ştie asta. A vrut ca tu să-i oferi respectul tău, în ciuda şi contrar acţiunilor sale. A vrut ca tu să păcăleşti realitatea pentru el, aşa încât însemnătatea lui să rămână acolo, dar Institutul Ştiinţific ar fi ca şi şters, ca şi cum nu ar fi existat niciodată – şi tu eşti singura care putea să facă asta pentru el. — De ce eu? — Pentru că tu eşti victima. Ea s-a uitat la el surprinsă. El vorbea concentrat; simţea o bruscă şi violentă claritate de percepţie, de parcă un val de energie se dezlănţuia în această activitate, amestecând jumătatea vizibilă şi jumătatea palpabilă într-o singură formă şi direcţie. — Dagny, ei fac ceva ce noi niciodată nu am înţeles. Ştiu ceva ce noi nu ştim, dar ar trebui să descoperim. Nu pot să-l văd în întregime încă, dar încep să văd părţi din el. Acel tâlhar de la Institutul Ştiinţific s-a speriat când am refuzat să-l ajut să se prefacă a fi un cumpărător cinstit al metalului meu. Era tare speriat. De ce? Nu ştiu – el o numea opinie publică, dar nu este numele complet. De ce ar fi trebuit să fie speriat? El are armele, închisorile, legile – ar fi putut să-mi ia toate fabricile dacă asta îşi dorea şi nimeni nu s-ar fi ridicat să mă apere, şi el ştia asta – aşa că de ce i-ar fi păsat de ce cred eu? Dar a făcut-o. Am fost eu cel care trebuia să-i spună că nu este un tâlhar, ci — 381 —

clientul şi prietenul meu. De asta avea el nevoie de la mine. Şi de asta avea nevoie dr. Stadler de la tine – tu trebuia să te comporţi ca şi cum el ar fi fost un mare om care nu a încercat niciodată să-ţi distrugă compania feroviară şi să-mi distrugă metalul. Nu ştiu cum se cheamă ce cred ei că fac, dar vor ca noi să pretindem că vedem lumea aşa cum pretind ei că o văd. Au nevoie de un fel de aprobare din partea noastră. Nu ştiu ce fel de aprobare, dar, Dagny, ştiu că, dacă ne preţuim vieţile, nu ar trebui să le-o dăm. Dacă te pun pe scaunul de tortură, nu le-o da. Lasă-i să ne distrugă căile ferate şi fabricile, dar nu le-o da. Pentru că atât ştiu: ştiu că aia e singura noastră şansă. — Da… a spus ea, da, ştiu ce ai văzut la ei… am simţit şi eu asta, dar e doar ca ceva care trece pe lângă tine şi, până să-ţi dai seama, a trecut, ca o atingere de aer rece, şi ce rămâne e mereu sentimentul că ar fi trebuit să o opresc… Da, ştiu, ai dreptate. Nu pot să le înţeleg jocul, dar atâta lucru ştiu: că e corect, că nu ar trebui să vedem lumea aşa cum o văd ei. E un fel de fraudă, foarte veche şi foarte întinsă – şi cheia ca să o demascăm este să verificăm fiecare idee învăţată de la ei, să cercetăm tot ce ne învaţă, să… S-a întors la el cu un gând brusc, dar a oprit mişcarea şi cuvintele în acelaşi moment, cuvintele care urmau ar fi fost cuvintele pe care nu dorea să i le spună. Stătea, uitându-se la el cu un zâmbet luminos şi plin de curiozitate. Undeva, înăuntrul lui, ştia gândul căruia nu voia ea să-i dea glas, dar ştia doar forma lui brută, care urma să-şi găsească cuvintele în viitor. S-a ridicat, s-a apropiat de ea şi a luat-o în braţe. A ţinut-o astfel încât întreg corpul ei se lăsa pe corpul lui, de parcă trupurile lor erau două curente ridicându-se împreună, ambele în aceeaşi direcţie, ambele păstrându-şi întreaga lor esenţă în întâlnirea buzelor lor. Ce simţea ea în momentul ăla, ca o parte fără nume, era frumuseţea posturii corpului lui în timp ce o ţinea, stând în mijlocul unei camere deasupra luminilor oraşului. Ceea ce ştia el, ceea ce descoperise în seara aceasta era că iubirea lui regăsită pentru existenţă nu-i fusese dată înapoi de revenirea dorinţei lui pentru ea, ci că dorinţa aceasta revenise după ce el şi-a recăpătat lumea, iubirea, valoarea şi sentimentele, şi că dorinţa nu venea ca un răspuns dat corpului ei, ci ca o celebrare faţă de sine însuşi şi faţă de dorinţa lui de a trăi. Nu voia să o ştie, nu voia să se gândească la asta, se afla dincolo de nevoia de cuvinte, dar, în momentul când a simţit răspunsul corpului ei la corpul lui, a simţit de asemenea confirmarea care nu voia să fie recunoscută că ceea ce el a considerat o depravare a ei era, de fapt, cea mai înaltă calitate – această putere de a simţi fericirea de a exista, în acelaşi fel în care o simţea şi el. Capitolul II Arta trasului pe sfoară — 382 —

Calendarul de pe cerul de dincolo de geamul biroului ei arăta: 2 septembrie. Dagny s-a lăsat obosită peste birou. Prima rază de lumină care se frângea în apropierea amurgului era mereu raza care lovea calendarul; când pagina albă strălucitoare apărea deasupra acoperişurilor, înceţoşa oraşul, grăbind întunericul. S-a uitat la pagina aceea îndepărtată în fiecare seară a lunilor ce trecuseră. Părea să spună că zilele îi erau numărate – de parcă ar fi marcat calea spre ceva ce el ştia, dar ea nu. Odată îi numărase orele până când a construit liniile John Galt, acum îi număra orele până când un distrugător necunoscut avea să o lovească. Unul câte unul, oamenii care au construit noi oraşe în Colorado fugiseră într-un fel de spaţiu necunoscut şi tăcut, de unde nicio voce şi nicio fiinţă omenească nu se întorsese până acum. Oraşele pe care le părăsiseră mureau. Unele dintre fabricile pe care le construiseră rămăseseră fără proprietar şi fuseseră închise; altele au intrat în posesia autorităţilor locale; maşinăriile au rămas nemişcate. A simţit că o hartă întunecată a statului Colorado s-a împrăştiat în faţa ei ca un panou de control, cu câteva lumini presărate printre munţi. Una după alta, luminile sau stins. Unul după altul, oamenii au dispărut. Exista un fel de logică în asta, un tipar pe care nu putea să-l definească; era capabilă să prevadă aproape cu certitudine cine va fi următorul care pleacă şi când; dar nu reuşea să înţeleagă de ce. Dintre oamenii care o salutau din vagonul unui tren de pe platforma Wyatt Junction, doar Ted Nielsen conducea încă uzinele Nielsen Motors. — Ted, nu vei fi următorul care va pleca? l-a întrebat ea, în ultima lui vizită în New York; a pus întrebarea schiţând un zâmbet. El a răspuns întunecat: — Sper că nu. — Cum adică speri? Nu eşti sigur? El a răspuns, încet, cu greutate: — Dagny, mereu am crezut că mai degrabă mor decât să mă opresc din muncit. Dar aşa au crezut şi oamenii care au plecat. Îmi pare imposibil să vreau să renunţ vreodată. Dar, cu un an în urmă, mi se părea imposibil ca ei să facă asta. Erau prietenii mei. Ştiau cum ne va afecta plecarea lor pe noi, supravieţuitorii. Nu ar fi plecat aşa, fără niciun cuvânt, lăsându-ne nouă teroarea cumulată a inexplicabilului – dacă nu aveau un motiv extrem de important. Cu o lună în urmă, Roger Marsh de la Marsh Electric mi-a spus că s-ar fi legat de birou, aşa încât să nu poată să-l părăsească niciodată, indiferent ce lucru groaznic l-ar fi tentat. Era plin de ură faţă de cei care plecaseră. Mi-a jurat că nu ar face asta niciodată. „Şi dacă e vreun lucru căruia nu-i pot rezista”, a spus, „jur să-mi păstrez destulă raţiune pentru a-ţi scrie o scrisoare în care să îţi spun ce este, pentru a nu fi nevoit să-ţi chinui creierul cu teama cu care ne confruntăm noi acum.” Asta a jurat. Două zile mai târziu, a plecat. Nu mi-a lăsat nicio scrisoare… Dagny, nu pot să-ţi spun ce-o să fac atunci când voi vedea orice ar fi ceea ce au văzut ei când au plecat. — 383 —

I se părea că distrugătorul se mişcase în linişte prin ţară şi că luminile mureau la atingerea lui – cineva, s-a gândit cu amărăciune, care a răsturnat principiul motorului secolului al XX-lea şi care acum transforma energia cinetică în energie statică. Acela era inamicul, s-a gândit în timp ce stătea la biroul ei în lumina copleşitoare a amurgului, cu care se afla în competiţie. Raportul lunar de la Quentin Daniels stătea pe birou. Nu putea încă să fie sigură că Daniels va rezolva misterul motorului; se întreba dacă, până termina ea de reconstruit motorul, va mai exista o lume în care să fie folosit. Îi plăcuse de Quentin Daniels din momentul în care intrase în biroul ei în prima zi a interviului. Era un bărbat înalt şi subţire, pe la vreo 30 de ani, cu o figură prietenoasă şi colţuroasă şi cu un zâmbet atractiv. O urmă a zâmbetului său era mereu prezentă în trăsăturile feţei, mai ales când asculta; era o privire de încântare blândă, de parcă, rapid şi cu răbdare, se descotorosea de toate fragmentele irelevante din cuvintele pe care le auzea şi trecea direct la subiect, înaintea celui care vorbea. — De ce ai refuzat să lucrezi cu dr. Stadler? Schiţa de zâmbet devenise mai evidentă şi păruse deodată mai stresat; atunci fusese cel mai aproape de o emoţie; emoţia era furie. Dar a răspuns calm, fără să se grăbească, tărăgănat: — Ştiţi, doctorul Stadler a spus odată că ultimul cuvânt din „Cercetare ştiinţifică independentă” era redundant. Părea să o fi uitat. Atunci o să spun doar că „Cercetarea ştiinţifică a guvernului” este o contradicţie de termeni. Ea l-a întrebat ce poziţie deţinea la Institutul Ştiinţific din Utah. — Paznic de noapte, a răspuns el. — Ce? a întrebat cu respiraţia tăiată. — Paznic de noapte, a repetat el politicos, ca şi cum ea nu înţelesese ceea ce a spus, de parcă nu exista niciun fel de motiv să fie surprins. La întrebările ei, i-a explicat că nu-i plăcea niciuna dintre organizaţiile ştiinţifice care au mai rămas, că i-ar fi plăcut o slujbă într-un laborator de cercetare al unei mari companii industriale. — Dar care dintre ele îşi poate permite să întreprindă o acţiune cu perspectivă largă în ziua de azi şi de ce ar face-o? Aşa că, atunci când Institutul Ştiinţific din Utah s-a închis din cauza lipsei de fonduri, el a rămas acolo ca paznic de noapte şi singur locuitor; salariul era suficient pentru a plăti pentru ce avea el nevoie, iar laboratorul Institutului era acolo, intact şi la dispoziţia lui. — Deci faci muncă de cercetare în interes propriu? — Da. — De ce? — De plăcere. — Ce intenţionezi să faci dacă descoperi ceva de importanţă ştiinţifică şi de valoare — 384 —

comercială? Intenţionezi să o laşi spre a fi folosită public? — Nu ştiu. Nu prea cred. — Nu ai niciun fel de interes să fii de folos umanităţii? — Nu vorbesc limba aceasta, domnişoară Taggart, a spus, şi cred că nici dumneavoastră. Ea a râs. — Cred că noi doi ne vom înţelege foarte bine. — Da, ne vom înţelege. Când i-a spus povestea motorului, când a studiat manuscrisul, nu a făcut niciun comentariu, a spus doar că acceptă slujba indiferent de condiţiile stabilite de ea. L-a rugat să-şi aleagă el condiţiile. A protestat uimită împotriva salariului lunar minim pe care el îl cerea. — Domnişoară Taggart, dacă e ceva ce nu voi lua, acela este ceva pentru nimic. Nu ştiu cât de mult timp va trebui să mă plătiţi sau dacă veţi primi ceva în schimb. Îmi voi pune în joc propria minte. Nu voi lăsa pe nimeni altcineva să o facă. Nu iau bani pentru o încercare. Dar cu siguranţă intenţionez să iau bani pentru bunurile distribuite. Dacă reuşesc, atunci va fi momentul în care vă voi jupui de vie, pentru că ce voi vrea atunci este o cotă-parte – şi va fi mare, dar va merita. Când i-a spus procentul pe care îl voia, a râs. — Asta mă va jupui de vie şi va merita timpul pierdut. Bine. Atunci s-au înţeles că acela va fi proiectul ei privat, iar el va fi angajatul ei particular; niciunul dintre ei nu voia să aibă de a face cu intervenţia departamentului de cercetare Taggart. El a cerut să rămână în Utah, în postul lui de paznic de noapte, unde avea tot echipamentul de laborator şi toată intimitatea de care avea nevoie. Proiectul a rămas confidenţial între ei doi, până când sau în cazul în care ar fi reuşit. — Domnişoară Taggart, a spus el în concluzie, nu ştiu câţi ani va dura până să rezolv asta sau dacă voi reuşi vreodată. Dar ştiu că, dacă îmi petrec tot restul vieţii mele cu ea şi reuşesc, voi fi satisfăcut. Este un singur lucru pe care mi-l doresc mai mult decât să o rezolv: să-l întâlnesc pe omul care a reuşit, a adăugat el. O dată pe lună, de la întoarcerea sa în Utah, ea îi trimitea un cec, iar el îi trimitea un raport asupra muncii sale. Era prea devreme să spere, dar raporturile lui erau singurele puncte luminoase în ceaţa imobilă a zilelor petrecute în birou. Şi-a ridicat capul când i-a terminat de citit paginile. Calendarul din depărtare arăta: 2 septembrie. Luminile oraşului se aprindeau dedesubt, împrăştiindu-se strălucitoare. S-a gândit la Rearden. Îşi dorea să fi fost în oraş. Îşi dorea să poată să-l vadă în seara asta. Apoi, observând data, şi-a amintit brusc că trebuia să se grăbească spre casă să se îmbrace, pentru că urma să ajungă la nunta lui Jim în seara aceea. Nu-l mai văzuse pe Jim dincolo de zidurile biroului de ani de zile. Nu o cunoscuse pe logodnica lui, dar citise destul despre logodnă în ziare. S-a ridicat de la birou într-o resemnare — 385 —

dezgustătoare, plictisită: părea mai uşor să se prezinte la nuntă decât să fie nevoită să-şi justifice absenţa după aceea. Se grăbea prin aglomeraţia peronului când a auzit o voce strigând: „Domnişoară Taggart!”, pe un ton straniu, ca alarmă şi ca ezitare în acelaşi timp. A oprit-o brusc; ia luat câteva secunde să realizeze că cel care o strigase era bătrânul de la tutungerie. — Am aşteptat să vă văd toată săptămâna, domnişoară Taggart. Am fost extrem de nerăbdător să vorbesc cu dumneavoastră. Pe faţa lui stăruia o expresie ciudată, privirea cuiva care se străduieşte să nu pară speriat. — Îmi pare rău, a spus zâmbind, am fost pe fugă, ba înăuntrul clădirii, ba în afara clădirii toată săptămâna şi nu am avut timp să mă opresc. Nu zâmbise. — Domnişoară Taggart, ţigara aceea cu semnul dolarului pe care mi-aţi dat-o cu luni în urmă – unde aţi găsit-o? Ea rămăsese nemişcată pentru un moment. — Îmi e teamă că este o poveste lungă şi complicată, a răspuns. — Aţi găsit vreo cale să intraţi în legătură cu persoana care v-a dat-o? — Presupun că da, totuşi nu sunt prea sigură. De ce? — V-ar spune de unde o are? — Nu ştiu. Ce vă face să credeţi că nu mi-ar spune? El a ezitat, apoi a întrebat-o: — Domnişoară Taggart, ce faceţi atunci când trebuie să spuneţi cuiva ceva ce ştiţi că nu e posibil? Ea a chicotit. — Bărbatul care mi-a dat ţigara mi-a spus că, într-un astfel de caz, trebuie verificat punctul de plecare. — A spus asta? Despre ţigară? — Nu, nu chiar. Dar de ce? Ce trebuie să îmi spuneţi? — Domnişoară Taggart, m-am interesat peste tot. Am verificat fiecare sursă de informaţie în şi despre industria tutunului. Am cerut ca mucul de ţigară să fie analizat chimic. Nicăieri nu se fabrică acest tip de hârtie. Elementele care dau aromă în tutunul acela nu le-am mai găsit în niciun amestec. Acea ţigară nu a fost făcută manual, dar nici nu a fost făcută în vreo fabrică pe care să o cunosc – şi le cunosc pe toate. Domnişoară Taggart, după cunoştinţele mele, ţigara aceea nu a fost făcută nicăieri în lume. *** Rearden stătea şi privea absent cum ospătarul împingea masa de cină afară din camera lui de hotel. Ken Danagger plecase. Camera era pe jumătate în întuneric; din cauza unei înţelegeri nerostite, au ţinut luminile la minimum în timpul cinei, astfel ca faţa lui Danagger să nu fie observată şi, posibil, recunoscută de către ospătari. — 386 —

A trebuit să se întâlnească pe furiş, ca nişte infractori care nu puteau fi văzuţi împreună. Nu puteau să se întâlnească în birourile sau acasă la niciunul din ei, doar în anonimatul aglomerat al oraşului, în apartamentul lui la hotelul Wayne-Falkland. Puteau să primească o amendă de 10.000 de dolari şi zece ani de închisoare pentru fiecare dintre ei dacă se afla că s-au înţeles să-i dea lui Danagger patru tone de oţel Rearden. Nu au discutat despre legea respectivă la cina aceea luată împreună, nici despre motivele lor, nici despre riscul pe care şi-l asumau. Abia dacă discutaseră afaceri. Vorbind clar şi dezintereat, cum vorbea mereu la orice conferinţă, Danagger a explicat că jumătate din comanda lui iniţială era suficientă ca să întărească tunelele în cazul în care cedează, dacă mai amâna mult întărirea şi recondiţionarea minelor Confederated Coal Company, ruinate, pe care le cumpărase cu trei săptămâni în urmă. — Este o proprietate excelentă, dar într-o condiţie deplorabilă; au avut un accident urât acolo luna trecută, prăbuşire şi explozie de gaz, patruzeci de oameni ucişi. A adăugat, pe tonul monoton pe care reciţi ceva impersonal, un raport statistic: — Ziarele urlă că cel mai important produs din ţară este cărbunele. Mai sunt voci care vorbesc şi despre administratorii de cărbune că urmăresc profituri de pe urma insuficienţei de ţiţei. O echipă din Washington răcneşte că mă extind prea mult şi că ceva trebuie făcut ca să fiu oprit, pentru că devin un monopol. O altă echipă din Washington răcneşte că nu mă extind suficient şi că trebuie să facă ceva pentru a lăsa guvernul să-mi preia minele, deoarece sunt lacom să obţin profituri şi nu doresc să satisfac nevoia publicului pentru combustibil. La actuala mea rată de profit, această proprietate Confederated Coal îmi va aduce înapoi banii pe care i-am cheltuit pe ea în patruzeci şi şapte de ani. Nu am copii. Am cumpărat-o pentru că există un client pe care nu îndrăznesc să-l las fără cărbuni – s-a oprit, apoi a adăugat – nu ştiu de ce îmi pasă încă, dar îmi pasă. Cei din Washington nu par să aibă vreo idee despre cum se poate întâmpla aşa ceva. Eu, da. Şi Rearden a spus: — Eu voi livra metalul. Când aveţi nevoie de cealaltă jumătate, anunţaţi-mă. O voi livra şi pe aia. La sfârşitul cinei, Danagger a spus pe acelaşi ton, impasbil, precis, tonul unui om care ştie exact ce greutate au cuvintele lui: — Dacă orice angajat al meu sau al dumneavoastră află despre asta şi încearcă să ne şantajeze, voi plăti, într-o măsură rezonabilă. Dar nu voi plăti dacă are prieteni în Washington. Dacă oricare din ei află, atunci merg la închisoare. — Atunci mergem împreună, a spus Rearden. Stând singur în camera pe jumătate întunecată, Rearden a observat că posibilitatea de a merge la închisoare îl lăsase total indiferent. Şi-a amintit de vremea când, la paisprezece ani, leşinat de foame, nu ar fi furat un fruct de pe un stand de pe trotuar. — 387 —

Acum, posibilitatea de a fi trimis la închisoare – dacă această cină fusese o escrocherie – însemna nimic mai mult decât posibilitatea de a fi călcat de un camion: un accident fizic urât, fără nicio semnificaţie morală. S-a gândit că el fusese făcut să ascundă, ca pe-un secret încărcat de vinovăţie, singura afacere de care se bucurase în munca lui de un an – şi faptul că-şi ascunsese, ca pe un secret încărcat de vinovăţie, nopţile petrecute cu Dagny, singurele ore care îl ţineau în viaţă. A simţit că exista un fel de conexiune între cele două secrete, o conexiune esenţială care trebuia descoperită. Nu putea să pună mâna pe ea, nu putea să găsească cuvinte pentru ea, dar simţea că ziua când le va găsi va răspunde la toate întrebările vieţii lui. A rămas rezemat de perete, cu capul lăsat pe spate, cu ochii închişi şi cu gândul la Dagny, şi a simţit apoi că nicio întrebare nu mai avea vreo însemnătate pentru el. S-a gândit că o va vedea în seara asta şi aproape că a urât faptul că dimineaţa următoare părea atât de aproape şi că apoi trebuia să o părăsească din nou – se întreba dacă va rămâne în oraş până a doua zi sau dacă ar trebui să plece chiar atunci, fără să o vadă, astfel încât să aştepte, astfel încât să aibă mereu asta înaintea lui: momentul în care îi acoperea umerii cu mâinile şi se uita în jos la faţa ei. Înnebuneşti, s-a gândit – dar ştia că, dacă ea era lângă el în fiecare oră a zilei, tot la fel ar fi, nu i-ar fi ajuns niciodată, ar fi trebuit să inventeze o formă absurdă de tortură de sine pentru a-i putea rezista; ştia că o va vedea în seara aceea şi gândul să plece fără să facă asta îi sporea plăcerea, chinul unui singur moment care să-i scoată în evidenţă certitudinile în ceea ce priveşte orele care urmau. Va lăsa lumina aprinsă la ea în sufragerie, s-a gândit, o va purta în braţe de-a lungul patului şi nu va vedea nimic altceva în afara fâşiei de lumină care-i coboară de la talie până la gleznă, o singură linie care să deseneze în întuneric întreaga forma a corpului ei lung şi subţire, apoi îi va lăsa capul înspre lumină, ca să-i vadă faţa, s-o vadă cum cade pe spate, irezistibilă, cu părul peste braţul lui, cu ochii închişi, cu faţa cufundată parcă într-o privire tristă, cu gura deschisă înspre el. A stat lângă perete, aşteptând, lăsând toate evenimentele din ziua respectivă să se îndepărteze de el, să se simtă liber, să ştie că următorul interval de timp îi aparţinea în întregime. La început nici nu-i venea să creadă, nici nu auzise că uşa de la camera lui s-a deschis deodată fără niciun semnal. A văzut silueta unei femei, apoi a unui hamal care a lăsat jos o valiză şi apoi a şters-o. Vocea pe care o auzise era a lui Lillian. — O, Henry! Singur-singurel pe întuneric? A apăsat pe întrerupătorul de lângă uşă. A rămas acolo, aranjată cu fineţe, purtând un costum de călătorie de un bej pal care arăta ca şi cum ar fi călătorit într-un glob de sticlă; zâmbea în timp ce-şi scotea mănuşile de parc-ar fi ajuns acasă. — Stai aici în seara asta, a întrebat, sau voiai să ieşi în oraş? Nu şi-a dat seama cât timp a trecut până să-i răspundă. — 388 —

— Ce cauţi aici? — Vai, dar nu îţi aminteşti că Jim Taggart ne-a invitat la nunta lui? E în seara asta. — Eu nu intenţionam să merg la nunta lui. — O, dar eu da! — De ce nu mi-ai spus în dimineaţa asta, înainte să plec? — Ca să-ţi fac o surpriză, a râs ea plină de entuziasm. E practic imposibil să te târăsc la orice fel de eveniment social, dar m-am gândit că poate o vei face în felul acesta, sub impulsul momentului, doar ca să ieşim în oraş şi să ne simţim bine, cum ar trebui să se simtă cuplurile căsătorite. M-am gândit că nu o să te superi – ai tot stat peste noapte în New York! El a văzut privirea nonşalantă pe care i-a aruncat-o pe sub borul pălăriei înclinate într-o parte. Nu a spus nimic. — Desigur, era riscant, a spus ea, puteai să fi scos pe altcineva în oraş la cină. El nu a spus nimic. — Sau poate că intenţionai să te întorci înapoi acasă în seara asta… — Nu. — Aveai vreo obligaţie pentru seara asta? — Nu. — Bine. A arătat înspre valiza ei. — Mi-am adus hainele de seară. Pariem pe un buchet de orhidee că eu mă pot îmbrăca mai repede decât tine? S-a gândit că Dagny va fi la nunta fratelui ei în seara asta; seara nu mai conta pentru el. — Te scot în oraş dacă vrei, a spus el, dar nu la nuntă. — O, dar acolo vreau să merg! Este cel mai extravagant eveniment al sezonului şi toată lumea îl aşteaptă de săptămâni întregi, toţi prietenii mei. Nu l-aş rata pentru nimic în lume. Nu este niciun show mai bun în oraş – niciunul mai bine cotat. Este o căsătorie ridicolă, dar la ce te poţi aştepta de la Jim Taggart? Ea se mişca neatentă prin cameră, uitându-se prin jur de parcă încerca să se acomodeze cu un loc care nu-i era deloc familiar. — Nu am mai fost în New York de ani de zile, a spus, nu cu tine, asta-i sigur. Nu la o ocazie specială. El a observat pauza în rătăcirea fără ţintă a ochilor ei, o privire care s-a oprit scurt pe o scrumieră plină şi apoi a rătăcit mai departe. A simţit un junghi de repulsie. Ea a văzut asta pe faţa lui şi a râs plină de entuziasm: — O, dar dragul meu, nu mă simt uşurată! Mă simt dezamăgită. Chiar speram să găsesc nişte mucuri de ţigară mânjite de ruj. I-a dat credit pentru că a admis faptul că spiona, chiar şi sub forma unei glume. Dar ceva în sinceritatea ei stresată l-a făcut să se întrebe dacă glumea; pentru o — 389 —

secundă, a simţit că spusese adevărul. A alungat impresia, pentru că nu putea concepe că ar fi posibilă. — Mă tem că nu vei fi niciodată uman, a spus, aşa că sunt sigură că nu am nicio rivală. Şi dacă am, ceea de ce mă îndoiesc, dragule, nu cred că trebuie să-mi fac probleme, pentru că, dacă e o persoană care este mereu disponibilă la telefon, fără programare – atunci ştie toată lumea ce fel de persoană este aia. S-a gândit că va trebui să fie atent; fusese pe punctul de a-i da o palmă peste faţă. — Lillian, cred că ştii, a spus el, că umorul de genul ăsta e mai mult decât pot suporta. — O, eşti atât de serios! a râs ea. Tot uit. Eşti serios în legătură cu tot, mai puţin în legătură cu tine însuţi. Apoi s-a întors brusc înspre el. Zâmbetul îi dispăruse. Avea o privire stranie şi rugătoare, pe care o mai văzuse din când în când pe faţa ei. O privire care părea să fie făcută din sinceritate şi curaj. — Preferi să fii serios, Henry? În regulă. Cât de mult îţi doreşti ca eu să exist undeva în pivniţa vieţii tale? Cât de singură îţi doreşti să devin? Nu am cerut nimic de la tine. Te-am lăsat să-ţi trăieşti viaţa aşa cum ai vrut. Nu poţi să-mi dai o singură seară? O, ştiu că urăşti petrecerile şi că o să fii plictisit, dar înseamnă mult pentru mine. Numeşte-o inutilitate socială – vreau să mă afişez, măcar o dată, cu soţul meu. Presupun că nu te gândeşti niciodată la asta în felul acesta, dar eşti un bărbat important, eşti invidiat, urât, respectat şi temut, eşti un bărbat pe care orice femeie ar fi mândră să-l afişeze ca fiind soţul ei. Poţi să spui că este o formă joasă de ostentaţie feminină, dar asta este forma fericirii oricărei femei. Tu nu trăieşti după astfel de standarde, eu da… Nu poţi să-mi dai nici măcar atât, chiar cu preţul câtorva ore de plictiseală? Nu poţi să fii suficient de puternic încât să-ţi îndeplineşti obligaţia şi să-ţi joci rolul de soţ? Nu poţi să mergi acolo, nu de dragul tău, ci de al meu, nu pentru că vrei tu să mergi, ci doar pentru că vreau eu? Dagny – s-a gândit el disperat – Dagny, care niciodată nu spusese vreun cuvânt despre viaţa lui de acasă, care niciodată nu făcuse vreo remarcă, nu exprimase niciun reproş şi nu pusese nicio întrebare – nu putea să apară în faţa ei cu soţia lui, nu putea s-o lase să-l vadă ca pe un soţ afişat cu mândrie în public – îşi dorea să moară chiar atunci, în momentul acela, înainte să facă un astfel de gest, căci ştia că-l va face. Pentru că-şi acceptase vina pentru secretul lui şi-şi promisese că va suporta consecinţele, pentru că promisese că dreptatea era de partea lui Lillian şi era capabil să suporte orice fel de condamnare, dar nu era capabil să respingă dreptatea când îi era cerută; pentru că ştia că motivul pentru care refuza să meargă era motivul care nu-i dădea niciun drept să refuze; pentru că-şi auzea plânsetele din minte: „O, Doamne, Lillian, orice, mai puţin petrecerea!”, şi nu îşi permitea să implore pentru milă. A spus neutru, vocea fiindu-i fără viaţă, dar fermă: — 390 —

— În regulă, Lillian, voi merge. *** Voalul de nuntă împodobit cu trandafiri de dantelă se prinsese în aşchiile din podeaua dormitorului. Cherryl Brooks îl ridică cu grijă, păşind spre o oglindă strâmb agăţată de perete. Fusese fotografiată aici toată ziua, cum fusese de multe ori în ultimele două luni. Încă zâmbea cu o recunoştinţă neîncrezătoare când jurnaliştii voiau să o fotografieze, dar îşi dorea să nu o facă atât de des. O jurnalistă plângăcioasă, mai în vârstă, care avea o rubrică siropoasă în ziar şi înţelepciunea amară a unei poliţiste, o luase pe Cherryl sub protecţia ei cu săptămâni în urmă, când fata fusese prima dată aruncată în conferinţele de presă ca într-o maşină de tocat carne. Astăzi, jurnalista îi fugărise pe reporteri afară, lăsase să-i scape un „Bine, bine, valea!” către vecini, trântise uşa lui Cherryl în faţa lor şi o ajutase să se îmbrace. Ea o ducea pe Cherryl la nuntă; îşi dăduse seama că nu era altcineva care s-o facă. Voalul, ţinuta albă de satin, pantofii delicaţi şi şiragul de perle de la gâtul ei costaseră de cinci sute de ori preţul camerei lui Cherryl. Un pat ocupa aproape toată camera, iar restul spaţiului era ocupat de o comodă, de un scaun şi de puţinele ei rochii care atârnau în spatele unei perdele decolorate. Uriaşa fustă cu cerc a ţinutei de nuntă se freca de pereţi când se mişca, iar silueta ei subţire se legăna deasupra fustei într-un dramatic contrast dintre un corsaj strâmt şi o mânecă lungă; ţinuta fusese făcută de cel mai bun designer din oraş. — Vezi tu, când am primit slujba la magazinul de chilipiruri, puteam să mă mut într-o cameră mai bună, i-a spus jurnalistei, justificându-se, dar nu cred că trebuie să pui mare preţ pe locul unde dormi noaptea, aşa că mi-am păstrat banii, pentru că o să am nevoie de ei pentru ceva important în viitor. S-a oprit şi a zâmbit, scuturându-şi capul ameţită. — Credeam că voi avea nevoie de ei, a adăugat. — Arăţi bine, a spus jurnalista. Nu poţi să te vezi prea bine în oglinda asta, dar eşti în regulă. — Felul în care s-au întâmplat toate astea, eu… nici măcar nu am avut timp să mă adun, să-mi revin. Dar, vezi tu, Jim este minunat. Nu-i pasă că sunt o vânzătoare la un magazin de chilipiruri, care locuieşte într-un loc ca ăsta. Nu dă vina pe mine. — Mda, a îngânat jurnalista, iar faţa ei părea aspră. Cherryl şi-a amintit ziua minunată când a venit prima dată Jim Taggart aici. Venise într-o seară, neanunţat, la o lună după ce s-au cunoscut, când deja renunţase la gândul că-l va mai vedea vreodată. Fusese îngrozitor de stânjenită, se simţise de parcă încerca să păstreze o rază de soare într-o baltă de nămol, dar Jim zâmbea aşezat pe singurul ei scaun şi se uita la faţa ei îmbujorată şi la cameră. Apoi i-a spus să-şi pună geaca şi a dus-o să ia cina la cel mai scump restaurant din oraş. Zâmbea la — 391 —

nesiguranţa ei, la stângăcia ei, la frica de a nu alege furculiţa greşită şi la privirea plină de farmec din ochii ei. Nu ştia ce crede el. Dar el ştia că ea era atât de uimită, nu de loc, dar de faptul că el o adusese acolo, încât abia dacă se atinsese de mâncarea costisitoare, interpretând gestul lui de a o scoate la cină nu ca pe unul de milă, venit din partea unui fraier bogat – aşa cum toate fetele pe care le ştia ar fi luat-o –, ci ca pe un premiu extraordinar pe care nu se aşteptase niciodată să-l câştige. S-a întors la ea două săptămâni mai târziu, iar apoi întâlnirile lor au devenit tot mai frecvente. El mergea până la magazinul de chilipiruri la ora închiderii şi ea putea să-şi vadă colegele vânzătoare căscând gura la ea, la limuzina lui, la şoferul în uniformă care deschidea uşa pentru ea. O ducea la cele mai bune cluburi de noapte şi, când îi făcea cunoştinţă cu prietenii lui, spunea: „Domnişoara Brooks lucrează la magazinul de chilipiruri din Madison Square”. Ea vedea expresiile stranii de pe feţele lor, iar Jim se uita la ei cu o urmă de ironie în ochi. Voia să o scutească de necesitatea unui pretext sau de stânjeneală, se gândea ea recunoscătoare. El avea puterea să fie cinstit şi să nu-i pese dacă ceilalţi erau sau nu de acord cu el, s-a gândit ea cu admiraţie. Dar simţise o durere ciudată, care o ardea, nouă pentru ea, în noaptea în care a auzit o femeie, care lucra pentru o revistă politică pretenţioasă, spunându-i partenerului ei de la masa de alături: „Ce generos din partea lui Jim!” Dacă îşi dorea, ea îi putea oferi singurul fel de recompensă pe care-l putea oferi în schimb. Era recunoscătoare că el nu căuta asta. Dar se simţea de parcă relaţia lor era o datorie imensă şi ea nu avea cum să o plătească altfel decât prin adoraţia ei tăcută. El nu avea nevoie de adoraţia ei, s-a gândit. Erau seri în care el venea să o scoată în oraş, dar rămânea la ea în cameră şi-i vorbea, în timp ce ea asculta tăcută. Întotdeauna se întâmpla pe neaşteptate, cu un fel de duritate neobişnuită, ca şi cum nu intenţiona să facă asta, dar ceva explodase înăuntrul lui şi trebuia să vorbească. Apoi se prăbuşea pe pat, nepăsător la ce era în jurul lui şi la prezenţa ei, cu toate că, din când în când, îşi arunca ochii înspre ea, de parcă voia să se asigure că o fiinţă umană îl asculta. — Nu era pentru mine însumi, nu era pentru mine însumi deloc – de ce nu vor să mă creadă oamenii ăia? Trebuia să fac pe plac cererilor unităţii şi să reduc din trenuri, iar amânarea obligaţiunilor era singura modalitate prin care puteam să fac asta, de aceea mi-a dat-o Wesley, pentru muncitori, nu pentru mine. Toate ziarele au spus că am fost un mare exemplu pentru toţi oamenii de afaceri – un om de afaceri cu simţul responsabilităţii sociale. Asta e ce au spus ei. E adevărat, nu-i aşa? Ce e greşit în legătură cu amânarea? Şi ce-i dacă sărim peste câteva chestiuni mărunte? Este pentru un scop nobil. Toată lumea a fost de acord că tot ceea ce faci e bine, atâta timp cât nu o faci pentru tine însuţi. Dar ea nu-mi va da credit pentru un scop nobil. Ea nu se gândeşte la binele nimănui în afară de al ei. De ce se tot uită la mine în felul acela – şi ea, şi Rearden, şi toţi ceilalţi? De ce sunt atât de siguri că au dreptate? Dacă eu le recunosc superioritatea în domeniul material, ei de ce nu o recunosc pe a mea în cel — 392 —

spiritual? Ei au creierul, dar eu am inima. Ei au capacitatea de a produce avere, dar eu am capacitatea de a iubi. Nu este a mea mai grozavă? Nu a fost recunoscută de-a lungul secolelor ca fiind cea mai grozavă? De ce nu recunosc? De ce sunt atât de siguri că sunt grozavi? Şi dacă ei sunt, iar eu nu – nu exact de asta ar trebui să facă plecăciuni în faţa mea, pentru că eu nu sunt? Nu ar fi asta o faptă umanitară? Nu trebuie să fii bun, ci doar să respecţi un om care trebuie respectat – e doar o plată pe care el o merită. Să oferi respect care nu este meritat, acela este un gest suprem de caritate, dar sunt incapabili de aşa ceva. Nu sunt umani. Nu au nicio grijă pentru nevoia nimănui… sau faţă de slăbiciunea cuiva. Fără nicio grijă… fără compasiune. Pricepuse câte ceva din toate astea. Înţelegea că era nefericit, că cineva îl rănise. El vedea durerea plină de emoţie de pe faţa ei, durerea plină de indignare pentru duşmanii lui, şi a văzut şi privirea destinată eroilor – dăruită lui de către cineva care era capabil să simtă emoţia din spatele privirii. Nu ştia de ce era atât de sigură că ea era singura fiinţă căreia el putea să-i mărturisească durerea lui. A luat-o ca pe o onoare specială, ca pe încă un dar. Singura modalitate de a fi demnă de el, s-a gândit, era să nu-i mai ceară niciodată nimic. Îi oferise bani odată, iar ea refuzase, cu aşa o flacără arzătoare, nervoasă în ochi, încât el nu a mai încercat niciodată. Furia îi era adresată ei însăşi: se întreba dacă făcuse ceva care să-l facă să se gândească că ar fi fost genul acela de femeie. Dar nu voia să fie nerecunoscătoare pentru grija lui sau să-l facă de ruşine cu sărăcia ei; voia să-i arate dorinţa de a-i întoarce favorul; aşa că i-a spus că putea să o ajute, dacă voia, să-şi găsească o slujbă nouă. El nu a răspuns. În săptămânile care au urmat, ea a aşteptat, dar el nu a menţionat niciodată subiectul. Ea s-a învinuit pe ea însăşi: s-a gândit că l-a jignit, că a luat-o ca pe o încercare de a-l folosi. Când i-a dăruit o brăţară de smarald, ea fusese prea şocată ca să înţeleagă. Încercând cu disperare să nu-l rănescă, a insistat că nu poate s-o accepte. — De ce nu? a întrebat el. Nu e ca şi cum ai fi fost o femeie de joasă speţă plătind preţul obişnuit pentru el. Ţi-e teamă că o să încep să cer ceva în schimb? Nu ai încredere în mine? A râs la bâlbâiala ei stânjenită. El a zâmbit cu un entuziasm ciudat toată seara, când au fost la un club de noapte, iar ea a purtat brăţara cu rochia ei neagră ponosită. A făcut-o să poarte din nou brăţara într-o seară când a dus-o la o petrecere, la o minunată recepţie dată de doamna Cornelius Pope. Dacă o considera îndeajuns de bună ca s-o aducă în casa prietenilor lui, s-a gândit ea – prietenii lui minunaţi ale căror nume le văzuse doar pe vârfurile de munte inaccesibile care erau rubricile de societate din ziare –, nu putea să-l facă de ruşine purtându-şi rochia veche. Şi-a cheltuit economiile de un an pe o ţinută de seară din sifon, verde aprins şi cu un decolteu lăsat, o curea de trandafiri galbeni şi o cataramă cu piatră preţioasă falsă. Când a intrat în locuinţa sobră, cu lumini reci, care străluceau pe terasa suspendată — 393 —

deasupra acoperişurilor şi zgârie-norilor, a ştiut că rochia ei nu era potrivită pentru ocazie, deşi nu putea să-şi dea seama de ce. Şi-a menţinut cu mândrie poziţia dreaptă şi a zâmbit cu încrederea curajoasă a unei pisicuţe care vede o mână întinsă să se joace cu ea: oamenii se adunaseră acolo ca să se simtă bine, nu ca să rănească pe cineva, s-a gândit ea. După o oră, încercarea ei de a zâmbi devenise o cerere neajutorată şi derutată. Apoi zâmbetul dispăruse, tot uitându-se la oamenii din jurul ei. A văzut că fetele cochete şi încrezătoare aveau un fel de impertinenţă neplăcută atunci când vorbeau cu Jim, de parcă nu-l respectau şi nici n-o făcuseră niciodată. Una dintre ele, în special, Betty Pope, fiica gazdei, tot făcea remarci pe care Cherryl nu le putea înţelege pentru că nu credea că le înţelegea bine. Nimeni nu-i dăduse atenţie la început, în afară de câteva priviri uimite trimise către ţinuta ei. După o vreme, i-a văzut uitându-se la ea. A auzit o femeie mai în vârstă vorbind cu Jim, pe un ton neliniştit, şi făcând aluzie la vreo familie distinsă pe care ea nu o cunoştea. — Ai spus domnişoara Brooks din Madison Square? A văzut un zâmbet straniu pe faţa lui Jim atunci când a răspuns, făcându-i vocea să sune neobişnuit de clară: — Da, raionul de cosmetice de la Raleighs Five and Ten. Apoi a văzut câţiva oameni devenind mult prea politicoşi faţă de ea, şi alţii îndepărtându-se într-un chip ostentativ, iar cei mai mulţi dintre ei devenind stingheriţi fără niciun sens, din simplă consternare, iar Jim uitându-se la ei în linişte şi păstrându-şi acel zâmbet ciudat. A încercat să se dea la o parte din drumul lor. În timp ce se îndepărta spre marginea camerei, a auzit un bărbat ridicând din umeri şi spunând: — Jim Taggart este unul dintre cei mai puternici oameni din Washington la momentul de faţă. Nu o spusese cu respect. Pe terasă, unde era mai întuneric, a auzit doi bărbaţi vorbind şi se întreba de ce era atât de sigură că vorbeau despre ea. Unul dintre ei spuse: — Taggart îşi permite să o facă dacă vrea, iar celălalt spuse ceva despre calul unui împărat roman pe nume Caligula. S-a uitat la strălucirea singuratică a clădirii Taggart, răsărind în depărtare, iar apoi s-a gândit că a înţeles: oamenii aceştia îl urau pe Jim pentru că-l invidiau. Orice erau, s-a gândit, oricare erau numele lor şi oricât de mulţi bani aveau, niciunul dintre ei nu a avut nicio realizare câtuşi de puţin comparabilă cu a lui, niciunul dintre ei nu a sfidat o ţară întreagă construind o cale ferată pe care toată lumea o credea imposibil de construit. Pentru prima dată, a văzut că avea ceva de oferit pentru Jim: oamenii ăştia erau la fel de răi şi de mici ca şi oamenii de lângă care scăpase din Buffalo; era la fel de singur cum fusese ea mereu, iar sinceritatea sentimentului ei era singura — 394 —

recunoştinţă pe care o găsise. Apoi s-a întors înapoi în salon, mergând drept prin mulţime, iar singurul lucru rămas din lacrimile pe care încerca să şi le ascundă în întunericul de pe terasă era strălucirea luminoasă şi sălbatică a ochilor. Dacă-şi dorea să-i fie alături în totalitate, deşi era doar o vânzătoare, dacă-şi dorea să se dea în spectacol, dacă o adusese acolo să suporte indignarea prietenilor săi – era gestul unui om curajos înfruntându-le opiniile, iar ea era dispusă să-l ajute, devenind sperietoarea de ciori a ocaziei. Dar fusese fericită când se terminase totul, când a stat lângă el în maşină şi când el o conducea spre casă prin întuneric. A simţit un fel de uşurare posomorâtă. Lupta ei sfidătoare se transformase într-un sentiment straniu, nefericit, pe care încerca să-l ţină pentru ea. Jim vorbise puţin; şedea supărat, uitându-se pe geamul maşinii; s-a întrebat dacă-l dezamăgise în vreun fel. În pridvorul pensiunii la care stătea, ea i-a spus necăjită: — Îmi pare rău dacă te-am dezamăgit. O clipă nu i-a dat niciun răspuns, iar apoi a întrebat-o: — Ce ai spune dacă te-aş cere în căsătorie? S-a uitat la el, s-a uitat în jurul lor – o saltea murdară stătea agăţată pe pervazul geamului cuiva, o casă de amanet peste drum, o găleată de gunoi în pridvorul de lângă ei – o astfel de întrebare nu se punea într-un loc ca ăla, nu ştia ce însemna acest lucru şi a răspuns: — Cred că… nu am simţul umorului. — Asta e o cerere în căsătorie, draga mea. Atunci, acela fusese felul în care au ajuns la primul lor sărut – cu lacrimi curgând pe faţa ei, lacrimi care se anunţau de la petrecere, lacrimi rezultate din eşecul suferit, lacrimi de fericire, gândindu-se că aceasta ar trebui să fie fericire, şi o voce joasă şi dezamăgită care-i spunea că nu acesta era felul în care îşi dorea să se întâmple. Nu s-a gândit la ziarele de scandal până în ziua când Jim i-a spus să vină în apartamentul lui şi îl găsise înţesat de oameni care aveau agende, camere şi lumini. Când şi-a văzut poza în ziare pentru prima dată – o poză cu ei doi, braţul lui Jim înfăşurat în jurul ei –, a chicotit de bucurie şi s-a întrebat cu mândrie dacă o văzuse toată lumea din oraş. După o vreme, bucuria dispăruse. O tot fotografiau, după tejgheaua de la magazin, în metrou, în pridvorul casei, în camera ei mizerabilă. Acum ar fi luat bani de la Jim şi ar fi fugit să se ascundă în vreun hotel obscur pe toată perioada logodnei lor, dar el nu se oferise să facă asta. Voia ca ea să rămână unde era. Îl fotografiaseră pe Jim la birou, în îmbulzeala de pe peron, pe scările vagonului său privat, la un banchet oficial din Washington. Pagini de ziare pline, răspândite peste tot, articolele din reviste, vocile de la radio, buletinele de ştiri, toate erau un ţipăt lung, susţinut – despre „Cenuşăreasa” şi „Omul de afaceri democrat.” Şi-a spus că nu trebuie să fie suspicioasă când se simţea neliniştită; îşi spunea că — 395 —

nu trebuie să fie nerecunoscătoare când era rănită. Simţea asta doar câteodată, când se trezea în mijlocul nopţii şi stătea întinsă, în liniştea camerei sale, neputând să doarmă. Ştia că o să-i ia ani ca să-şi revină, să creadă, să înţeleagă. Rătăcea prin viaţă ca cineva care ar fi avut insolaţie şi nemaivăzând nimic altceva în afară de chipul lui Jim Taggart, aşa cum îl văzuse prima dată în noaptea triumfului. — Ascultă, copilă, a spus jurnalista, când a stat la ea în cameră pentru ultima dată, dantela voalului strălucind asemeni cristalului de la linia părului până pe podeaua umflată. Tu crezi că dacă suferi în viaţă e numai din vina ta – şi asta e adevărat, în mare. Dar sunt oameni care vor încerca să te rănească din cauza bunătăţii pe care o văd în tine, ştiind că este bunătatea de care au nevoie şi pedepsindu-te pentru asta. Nu lăsa asta să te distrugă. — Nu cred că mi-e frică, a spus ea, privind intens în faţa sa, zâmbetul ei radia, topind toată seriozitatea din privirea ei. Nu am dreptul să-mi fie frică de nimic. Sunt prea fericită. Vezi tu, întotdeauna am crezut că nu au dreptate oamenii care spun că tot ceea ce poţi să faci în viaţă e să suferi. Nu voiam să cedez şi să mă dau bătută. Voiam să cred că se vor întâmpla şi lucruri frumoase şi minunate. Nu mă aşteptam să mi se întâmple mie – nu atât de multe şi nu atât de curând. Dar voi încerca să mă adaptez. *** — Banii sunt rădăcina tuturor relelor, a spus James Taggart. Banii nu pot cumpăra fericirea. Iubirea va trece peste orice barieră şi peste orice convenţie socială. Poate părea stupid ce spun, dar aşa mă simt. A stat în lumina salonului de la hotelul Wayne-Falkland, într-un cerc de reporteri care s-au strâns în jurul lui chiar în momentul în care ceremonia s-a terminat. A auzit mulţimea lovind ca un flux sau reflux înăuntrul cercului. Cherryl stătea lângă el, cu mâna ei acoperită de mănuşa albă pe negrul mânecii lui. Încă încerca să audă cuvintele de la ceremonie, fără să-i vină să creadă că le-a auzit. — Şi cum vă simţiţi, doamnă Taggart? Auzise întrebarea de undeva din cercul de reporteri. Fusese ca un junghi care o făcuse din nou conştientă: brusc, două cuvinte au făcut totul să fie real pentru ea. A zâmbit în timp ce şoptea: — Sunt… sunt foarte fericită. În celălalt capăt al salonului, Orren Boyle, care părea mult prea solid pentru hainele pe care le purta, şi Bertram Scudder, care părea prea slab pentru ele, examinau mulţimea cu acelaşi gând, deşi niciunul dintre ei nu recunoştea că se gândea la asta. Orren Boyle îşi tot spunea că se uita după feţe cunoscute, iar Bertram Scudder şi-a spus că aduna material pentru un articol. Dar amândoi, fără să ştie, desenau schiţe ale feţelor pe care le vedeau, clasificându-le în două categorii care, dacă ar fi avut nume, ar fi fost „Favor şi frică”. Existau oameni a căror prezenţă — 396 —

însemna o protecţie specială pentru James Taggart şi oameni a căror prezenţă vorbea despre dorinţa de a-i contracara posibila ostilitate – cei care reprezentau o mână întinsă ca să-l ridice de jos şi cei care reprezentau un spate încovoiat ca să-l lase să se caţere. Prin codul nescris al zilei de azi, nimeni nu primea sau nu accepta o invitaţie de la un om cu importanţă publică decât dacă era vorba despre unul dintre aceste motive. Cei din primul grup erau, în cea mai mare parte, tineri; veniseră din Washington. Cei din cel de al doilea grup erau mai bătrâni; erau oameni de afaceri. Orren Boyle şi Bertram Scudder erau oameni care foloseau cuvintele ca pe un instrument pentru public, pentru a fi lăsaţi în intimitatea proprie. Cuvintele erau un angajament, necesitau implicaţii pe care nu voiau să le cunoască. Nu aveau nevoie de cuvinte pentru schema lor; clasificarea era făcută prin mijloace fizice: o mişcare respectuoasă a sprâncenelor, echivalentul cuvântului „Deci?”, pentru primul grup şi o mişcare sarcastică a buzelor pentru cuvintele „Aşa deci”, pentru al doilea grup. Pentru un moment, o faţă a stricat demersul lin al mecanismelor lor calculate: când au văzut ochii reci şi albaştri şi părul blond al lui Hank Rearden, feţele lor s-au întors spre cel de al doilea grup cu o expresie care era echivalentul cuvintelor „O, fir-ar să fie!” Suma schemei era o apreciere la puterea lui James Taggart. Se adăuga la un total impresionant. Au ştiut că James Taggart era pe deplin conştient de asta când l-au văzut mişcându-se printre musafiri. Se plimba cu pas grăbit, într-un mod care semăna cu codul Morse, cu linii dese şi pauze multe, cu un fel de iritare uşoară, de parcă era conştient de numărul de oameni pe care ar putea să-i îngrijoreze nemulţumirea lui. O urmă de zâmbet de pe faţa lui aducea a lăcomie – de parcă ştia că faptul că veniseră să-l onoreze era ceva ce-i făcea de ruşine pe oamenii care veniseră; de parcă ştia, iar asta îl bucura. Un şir de feţe îl tot urmărea, de parcă treaba lor era să-i facă lui plăcerea de a nu le băga în seamă. Domnul Mowen mai mijea şi el ochii la şirul de oameni, împreună cu dr. Pritchett şi Balph Eubank. Cel mai insistent era Paul Larkin. Făcea cercuri în jurul lui Taggart, de parcă ar fi vrut să se bronzeze cu ajutorul unor rare raze de soare, iar zâmbetul lui plin de dorinţă implora atenţie. Ochii lui Taggart se mişcau deasupra mulţimii din când în când, rapid şi pe furiş, ca lanterna unui hoţ; asta, pe limba lui Orren Boyle, însemna că Taggart se uita după cineva, dar voia ca nimeni să nu ştie asta. Căutarea luă sfârşit când Eugene Lawson ia strâns mâna lui Taggart şi i-a spus, cu buza lui de jos udă răsucindu-se ca o pernă de aer: — Domnul Mouch nu a putut să ajungă, Jim, domnului Mouch îi pare atât de rău, avusese un avion special pregătit, dar, în ultimul moment, au intervenit anumite chestiuni, probleme naţionale cruciale, înţelegi… Taggart stătea nemişcat, nu răspundea şi era încruntat. Orren Boyle a izbucnit în hohote. Taggart s-a întors către el atât de tăios, încât — 397 —

ceilalţi au dispărut fără să mai aştepte vreun ordin. — Ce crezi că faci? a izbucnit Taggart. — Mă distrez, Jimmy, mă distrez doar, a spus Boyle. Wesley e băiatul tău, nu-i aşa? — Ştiu eu pe cineva care e băiatul meu şi bine ar face să nu uite asta. — Cine? Larkin? Păi, nu prea cred. Nu prea cred că vorbeşti despre Larkin. Şi dacă nu despre Larkin vorbeşti, atunci cred că ar trebui să fii atent cum foloseşti pronumele posesive. Nu mă deranjează clasificarea în funcţie de vârstă, ştiu că arăt tânăr pentru vârsta mea, dar sunt alergic la pronume. — Asta e foarte inteligent, dar cândva, în viitor, vei deveni prea inteligent. — Dacă se întâmplă să fac asta, doar profită cât mai mult, Jimmy. Dacă… — Problema cu oamenii care se depăşesc pe ei înşişi este că au memoria scurtă. Mai bine ţine minte că cine are metalul Rearden te-a cam scos afară de pe piaţă. — O, dar îmi amintesc cine a promis că va face asta. Acela a fost grupul care a tras toate sforile cu putinţă ca să dea o mână de ajutor în încercarea de a preveni ca directiva să fie promulgată, pentru că s-a gândit că, în viitor, va avea nevoie de material de la Rearden Metal. — Pentru că tu ai cheltuit zece mii de dolari turnând băuturi pentru oameni de la care sperai că pot să prevină directiva pentru amânarea obligaţiunilor. — Aşa este. Aşa am făcut. Am avut prieteni care aveau obligaţiuni la compania feroviară. Şi, pe lângă asta, am prieteni şi în Washington, Jimmy. Păi, prietenii tăi îi întrec pe ai mei la treaba cu amânarea, dar ai mei îi întrec pe ai tăi la Rearden Metal – şi nu uit asta. Dar ce naiba! Este în regulă din partea mea, aşa se împart lucrurile, doar să nu încerci să mă păcăleşti, Jimmy. Păstrează asta pentru rataţi. — Dacă tu nu crezi că mereu am încercat să fac ce e mai bine pentru tine… — Sigur că da. Ce ai putut mai bine, ţinând seama de toate. Şi vei continua să mai faci asta, atâta timp cât am pe cineva de care ai nevoie – şi niciun minut mai mult. Aşa că voiam doar să-ţi amintesc că am prietenii mei în Washington. Prieteni pe care banii nu-i pot cumpăra – ca şi pe ai tăi, Jimmy. — Ce vrei să spui? — Exact ce crezi tu. Cei pe care îi cumperi nu prea merită, pentru că mereu ar putea cineva să le ofere mai mult, aşa că terenul este deschis pentru oricine şi e la fel ca o competiţie din vremuri de demult din nou. Dar, dacă ai pe cineva la mână, atunci e al tău, şi nu există nicio persoană care să ofere mai mult şi poţi să te bazezi pe prietenia lui. Deci tu ai prieteni şi eu la fel. Tu ai prieteni pe care-i pot folosi şi eu, şi viceversa. Asta e în regulă cu mine – ce naiba! –, dar trebuie să dai ceva în schimb. Dacă nu bani – şi era banilor a trecut – atunci facem schimb de oameni. — Unde vrei să ajungi? — O, îţi spun doar câteva lucruri pe care trebuie să ţi le aminteşti. Acum ia-l pe Wesley, spre exemplu. I-ai promis slujba de asistent în Biroul Naţional de Planificare – — 398 —

pentru că l-a tras pe sfoară pe Rearden, pe vremea uniformizării legii oportunităţii. Aveai relaţiile necesare ca să faci asta, şi asta te-am rugat să faci – în schimbul regulii împotriva competiţiei sălbatice, unde aveam eu relaţii. Aşa că Wesley şi-a făcut partea, şi tu ai avut grijă să o ai pe toată pe hârtie – o, sigur, ştiu că ai dovadă scrisă pentru toate felurile de afaceri privitoare la legea aceea, în timp ce el îi lua banii lui Rearden ca să-l desfiinţeze şi să-l ia pe nepregătite. Erau nişte afaceri destul de urâte. Ar fi destul de supărător pentru domnul Mouch dacă s-ar face totul public. Aşa că ţi-ai ţinut promisiunea şi i-ai dat slujba, pentru că ai crezut că l-ai prins. Şi chiar ai făcut asta. Şi te-a răsplătit destul de bine, nu-i aşa? Dar nu va merge foarte multă vreme. După un timp, domnul Wesley Mouch s-ar putea să devină atât de puternic, iar scandalul atât de vechi, încât nimănui nu-i va mai păsa despre cum a început sau cine pe cine a înşelat. Nimic nu durează o veşnicie. Wesley era omul lui Rearden, iar apoi a devenit omul tău, şi s-ar putea ca mâine să fie omul altcuiva. — Încerci cumva să faci vreo aluzie? — Vai, nu, e o avertizare prietenească. Suntem prieteni vechi, Jimmy, şi cred că aşa ar trebui să rămânem. Cred că putem să ne ajutăm reciproc, tu şi cu mine, dacă nu începi să ai idei greşite despre prietenie. Eu cred în echilibrul puterii. — Tu i-ai interzis lui Mouch să vină aici în seara asta? — Păi, poate că da, poate că nu; o să te gândeşti tu la asta. E la fel de bine pentru mine şi dacă i-am spus, şi dacă nu i-am spus. Ochii lui Cherryl îl urmăreau pe James Taggart prin mulţime. Feţele care se tot schimbau şi se adunau în jurul ei păreau atât de prietenoase, iar vocile lor erau atât de calde, încât a simţit că nu e nicio urmă de răutate în încăpere. S-a întrebat de ce unii dintre ei vorbeau cu ea despre Washington, într-o manieră confidenţială şi plină de speranţă, jumătate propoziţii, jumătate aluzie, căutând parcă ajutorul ei pentru ceva secret ce ea trebuia să înţeleagă. Nu ştia ce să spună, dar zâmbea şi răspundea orice voia. Nu putea să facă de ruşine numele Taggart sub nicio formă. Apoi a văzut inamicul. Era o siluetă înaltă, subţire, într-o ţinută de seară gri, care era acum cumnata ei. Presiunea nervoasă din mintea lui Cherryl venea de la sunetele vocii torturate a soţului ei, care-i rămăseseră impregnate în timpane. Simţea lovitura sâcâitoare a unei datorii persistente. Ochii ei se tot întorceau înspre inamică şi o studiau concentraţi. Pozele lui Dagny Taggart din ziare arătau imaginea unei femei îmbrăcate în pantaloni largi sau o faţă cu pălărie înclinată şi cu palton cu guler înalt. Acum purta o ţinută de seară gri care părea indecentă pentru că arăta auster de modestă, atât de modestă, încât îţi ştergea conştiinţa şi te lăsa prea conştient de corpul suplu pe care se presupunea că îl acoperă. Era o nuanţă de albastru în griul rochiei care se potrivea cu ochii ei de un cenuşiu metalic. Nu purta bijuterii, doar o brăţară la mână, un lanţ de metal greu cu un model verde-albastru. Cherryl a aşteptat până când a văzut-o pe Dagny stând singură, apoi s-a aruncat — 399 —

înainte, trecând hotărâtă în partea cealaltă a camerei. S-a uitat de mai aproape la cenuşiul metalic din ochii ei, care păreau reci şi intenşi totodată, ochi care se uitau la ea direct, cu o politicoasă şi impersonală curiozitate. — Trebuie să ştii ceva, spuse Cherryl, cu vocea dură şi sigură, ca să nu mai fie niciun fel de prefăcătorie. Nu voi încerca să fac pe cumnata dulce. Ştiu ce i-ai făcut lui Jim şi cum l-ai făcut să se simtă mizerabil toată viaţa lui. Îl voi proteja de tine. O să te pun la locul tău. Eu sunt doamna Taggart. Acum eu sunt femeia în familia aceasta. — Asta e foarte bine, a spus Dagny, eu sunt bărbatul. Cherryl a privit-o îndepărtându-se şi s-a gândit că Jim avea dreptate: sora asta a lui era o făptură a răului care nu-i dăduse niciun răspuns, nicio confirmare, nicio emoţie de orice fel, decât o idee despre ceva care părea să fie un amuzament indiferent şi mirat. Rearden stătea lângă Lillian şi o urma peste tot. Ea îşi dorise să fie văzută cu soţul ei; el se adapta. Nu ştia dacă se uita cineva la el sau nu; nu era conştient de nimeni altcineva din jurul lui decât de persoana pe care nu-şi permitea să o vadă. Imaginea care încă îi stăruia în minte era momentul în care intrase în încăpere cu Lillian şi a văzut-o pe Dagny uitându-se la ei. S-a uitat direct la ea, pregătit să accepte orice privire pe care ochii ei ar fi aruncat-o. Oricare ar fi fost consecinţele pentru Lillian, el şi-ar fi mărturisit adulterul în public, acolo, în momentul ăla, mai degrabă decât să săvârşească cumplita acţiune de a-i evita privirile lui Dagny, de a-şi ascunde faţa în mulţime, de a pretinde că nu ştie caracterul acţiunilor lui. Dar nu fusese nicio privire. Ştia fiecare expresie de pe faţa lui Dagny; a ştiut că nu simţise niciun fel de şoc; nu văzuse nimic decât o seninătate desăvârşită. Privirea ei sa mutat spre a lui de parcă înţelesese toată însemnătatea acestei întâlniri, dar uitându-se la el cum s-ar fi uitat la el oriunde, cum se uita la el în biroul lui sau în dormitorul ei. Lui îi părea că stă în faţa amândurora, la câţiva paşi distanţă, afişânduse în faţa lor la fel de simplu şi deschis cum rochia gri îi punea-n lumină corpul. S-a înclinat în faţa lor, mişcarea galantă a capului ei era pentru amândoi. Cum merge un om, pas cu pas, încercând să nu se gândească la întinderea copleşitoare a drumului, aşa a mers şi el, moment după moment, fără să-i rămână nimic întipărit în minte. A auzit fragmente din râsul încântat al lui Lillian şi o notă de satisfacţie în vocea ei. După o vreme, a observat femeile din jurul lui; toate păreau să se asemene lui Lillian, cu aceeaşi expresie dichisită, calmă, cu sprâncene subţiri, arcuite, şi cu ochii îngheţaţi într-un amuzament imobil. A observat că încercau să flirteze cu el şi că Lillian le privea ca şi cum se bucura de încercările lor fără speranţă. Asta, atunci – s-a gândit – era fericirea superficialităţii femeieşti pe care l-a implorat să i-o dea, acestea nu erau standardele după care trăia el, dar pe care trebuia să le ia în considerare. A apelat la un grup de bărbaţi ca să poată evada. Nu putea să găsească nicio propoziţie validă în conversaţia bărbaţilor; orice subiect — 400 —

despre care părea că vorbesc aproape niciodată nu părea să fie chiar subiectul despre care vorbeau. A ascultat ca un străin care recunoştea câteva dintre cuvinte, dar care niciodată nu putea să le lege în propoziţii. Un tânăr, cu o expresie de alcoolic nesimţit, s-a clătinat pe picioare pe lângă grup şi a pufnit, chicotind: — Ţi-ai învăţat lecţia, Rearden? Nu ştia la ce se referea tânărul; toată lumea părea să ştie; priveau şocaţi şi bucuroşi în secret. Lillian s-a îndepărtat de el, de parcă îl lăsa să înţeleagă că nu insista să fie la propriu însoţită. El s-a retras într-un colţ al camerei unde nimeni nu vedea şi nici nu putea să observe încotro căuta cu privirea. Apoi şi-a îngăduit s-o privească pe Dagny. S-a uitat la rochia ei gri, la mişcarea rochiei fine atunci când mergea, la cutele care se iveau din când în când pe rochie, la umbre şi la lumină. O vedea ca pe un fum grialbăstrui care apărea pentru o secundă în formă de curbă prelungă, care se înclina înspre genunchiul ei şi înapoi spre vârful sandalei. Ştia fiecare nuanţă pe care ar căpăta-o lumina dacă fumul ar dispărea. A simţit o durere cruntă şi de nepătruns: era gelozie faţă de fiecare bărbat care vorbea cu ea. Niciodată nu o mai simţise; dar o simţea aici, unde toată lumea avea dreptul să o abordeze, mai puţin el. Apoi, de parcă un singur glonţ primit pe neaşteptate a făcut să-i explodeze creierul şi a dus la o schimbare de perspectivă, s-a simţit uimit de ce făcea şi de ce. A lăsat în urmă, pentru o fracţiune de secundă, tot ce trăise şi tot ce învăţase în trecut; toate principiile şi toate problemele, întreaga durere i se ştersese, ştia doar – de la o mare distanţă clarificatoare – că omul există pentru a-şi atinge toate dorinţele şi se întreba de ce stă acolo, se întreba cine are dreptul să-i ceară să piardă măcar şi o singură oră de nerecuperat din viaţă, când singura dorinţă a lui era să se agaţe de silueta în gri şi să o ţină în braţe pentru tot timpul care îi mai rămăsese. În momentul următor, a simţit că-l străbate un fior şi că simţurile îi revin. A simţit mişcarea strânsă şi dezgustătoare a buzelor, împreunate într-un simbol al cuvintelor: „Ai făcut un contract odată, acum ţine-te de el”. Şi apoi s-a gândit brusc că, în afaceri, tribunalul nu recunoştea un contract în care nicio răsplată de valoare nu fusese dată de una dintre cele două părţi către cealaltă. S-a întrebat ce l-a făcut să se gândească la asta. Gândul i se părea irelevant. Nu a mai continuat. James Taggart o văzuse pe Lillian Rearden venind nonşalantă către el într-un moment când avusese şansa să rămână singur într-un colţ întunecat dintre un palmier în ghiveci şi o fereastră. S-a oprit şi a aşteptat-o să se apropie. Nu putea să-şi dea seama care este motivul ei, dar asta era maniera care însemna, în codul pe care-l înţelesese el, că mai bine ar asculta-o. — Îţi place darul meu de nuntă, Jim? a întrebat ea, râzând la privirea lui stânjenită. Nu, nu încerca să recapitulezi lista de lucruri din apartament, întrebândute care naiba era. Nu este în apartamentul tău, este chiar aici şi nu este un dar — 401 —

material, dragă. A văzut aluzia din zâmbetul ei, privirea percepută printre prietenii lui ca o invitaţie de a împărtăşi o victorie secretă; era privirea care spune nu că gândeşti mai multe decât altcineva, ci că eşti mai inteligent. A răspuns precaut, cu un zâmbet plăcut: — Prezenţa ta e cel mai frumos cadou. — Prezenţa mea, Jim? Trăsăturile feţei lui au rămas îngheţate un moment. Ştia la ce se referea, dar nu se aşteptase la asta. Ea i-a zâmbit larg: — Ştim amândoi a cui prezenţă este cea mai preţioasă pentru tine în seara asta – şi cea mai neaşteptată. Nu te-ai gândit să-mi mulţumeşti pentru asta? Sunt surprinsă. Credeam că ai un dar de a recunoaşte potenţialii prieteni. Nu putea să dea pe faţă; şi-a păstrat cu grijă vocea indiferentă: — Nu ţi-am apreciat prietenia aşa cum trebuie, Lillian? — Of, of, dragă, ştii despre ce vorbesc. Nu te aşteptai să vină, doar nu credeai că i-e frică de tine, nu? Dar să-i faci pe ceilalţi să creadă că-i este – asta este un avantaj de nepreţuit, nu-i aşa? — Sunt… surprins, Lillian. — Nu ar trebui să spui „impresionat”? Musafirii tăi sunt. Practic, pot să aud ce gândesc. Majoritatea gândesc: „Dacă trebuie să ajungă la o înţelegere cu Jim Taggart, mai bine ne-am conforma”. Şi alţi câţiva gândesc: „Dacă îi e frică, vom reuşi mult mai mult”. Asta e exact cum ai vrut, bineînţeles – şi nu m-aş gândi să-ţi distrug triumful –, dar tu şi cu mine suntem singurii care ştiu că nu ai realizat asta de unul singur. Nici măcar nu a zâmbit; a întrebat cu faţa lipsită de expresie, cu vocea calmă şi cu o urmă de cruzime atent măsurată: — Unde baţi? Ea a râs: — În mare parte, cam unde baţi şi tu, Jim. Dar, practic vorbind, nicăieri. Este doar o favoare pe care ţi-am făcut-o, nu am nevoie de nimic în schimb. Nu te îngrijora, nu am niciun interes deosebit, nu umblu după nicio directivă anume scoasă de la domnul Mouch, nici măcar după o tiară de diamante de la tine nu umblu. Decât dacă, desigur, este o tiară de natură nematerială, aşa cum ar fi aprecierea ta. S-a uitat ţintă la ea pentru prima dată, ochii lui s-au îngustat, faţa lui s-a destins în aceeaşi încercare de zâmbet pe care o afişa şi ea, sugerând expresia care pentru amândoi însemna că se simţeau ca acasă unul cu celălalt: dispreţ. — Ştii că mereu te-am admirat, Lillian, eşti una dintre femeile cu adevărat deosebite. — Sunt conştientă de asta. Sarcasmul ei acoperea subtil, ca o pojghiţă de lac întăritor, tonul fin al vocii. — 402 —

O studia atent: — Te rog să mă ierţi dacă o să cred că vreo curiozitate ca asta este permisă între prieteni, a spus, iar tonul vocii era necruţător. Mă întreb din ce unghi priveşti posibilitatea unor anumite încărcături financiare – sau pierderi – care să-ţi afecteze interesele personale. Ea a ridicat din umeri: — Din unghiul unei femei casnice, dragule. Dacă ai avea cel mai puternic cal din lume, l-ai ţine în frâu, mergând la pas, ca să te poţi simţi tu confortabil, chiar dacă asta ar însemna să abuzezi de întreaga lui capacitate, chiar dacă n-o să vezi viteza lui cea mai mare, iar toată forţa lui ar fi irosită. Ai face-o pentru că, dacă ai lăsa calul să meargă în cea mai mare viteză, te-ar arunca de pe el într-o clipită. Totuşi, aspectele financiare nu sunt grijile mele cele mai mari – nici ale tale, Jim. — Chiar te-am subestimat, a spus încetişor. — Da, dar asta e o greşeală pe care vreau să te ajut să o îndrepţi. Ştiu ce fel de necaz reprezintă el pentru tine. Ştiu de ce îţi este frică de el, dar nu ai niciun motiv întemeiat să-ţi fie. Dar… ei bine, eşti implicat în afaceri şi în politică, aşa că o să încerc s-o spun pe limba ta. Un om de afaceri spune că el poate să furnizeze bunuri, iar un agent electoral spune că el poate să furnizeze voturi, nu-i aşa? Atunci, ce voiam eu să ştii este că pot să-l furnizeze pe el, oricând vreau. Poţi să te comporţi ca atare. În limbajul pe care îl foloseau prietenii lui, să dezvălui orice parte din tine era echivalentul gestului de a oferi o armă unui inamic, însă el şi-a pus semnătura pe confesiune şi a egalat-o când a rostit: — Aş vrea să fi fost atât de dibaci şi în ce o priveşte pe soră-mea. Ea s-a uitat la el fără vreo urmă de surpriză; cuvintele i s-au părut sugestive. — Da, asta-i o problemă dificilă. Niciun punct vulnerabil? Nicio slăbiciune? — Niciuna. — Nicio aventură? — Dumnezeule, nu! Lillian a ridicat din umeri, în semn că voia să schimbe subiectul; Dagny Taggart era o persoană la care nu se sinchisea să se oprească. — Cred că o să te las, ca să poţi vorbi puţin cu Balph Eubank, a spus, arată puţin îngrijorat pentru că nu te-ai uitat la el toată seara şi se întreabă dacă literatura va fi lăsată fără niciun sprijin la curtea de justiţie. — Lillian, eşti minunată! a spus destul de spontan. Ea a râs: — Asta, dragul meu, este tiara nematerială pe care am vrut-o. O frântură de zâmbet îi persista încă pe chip în timp ce trecea prin mulţime, un zâmbet fluid, care se îndrepta lin înspre privirea tensionată şi plictisită pe care o aveau toate feţele din cameră. Se mişca haotic, bucurându-se de sentimentul că este privită, de rochia ei de satin, de culoare cojii de ou, care strălucea ca o glazură albă — 403 —

când trupul ei înalt se mişca. Scânteia verde-albastră a fost cea care i-a captat atenţia. A strălucit pentru o secundă în bătaia luminii, pe încheietura unui braţ subţire şi dezgolit. A văzut apoi corpul suplu, rochia gri, umerii fragili şi dezbrăcaţi. S-a oprit. S-a uitat la brăţară, încruntându-se. Dagny s-a întors atunci când a abordat-o. Printre numeroasele lucruri care o iritau pe Lillian, politeţea impersonală de pe faţa lui Dagny o irita cel mai tare. — Ce credeţi despre căsnicia fratelui dumneavoastră, domnişoară Taggart? a întrebat-o nepăsătoare, zâmbind. — Nu cred nimic. — Vreţi să spuneţi că nu merită nicio opinie? — Dacă vreţi să vorbiţi concret, da, la asta mă refer. — O, dar dumneata nu vezi nimic semnificativ în asta? — Nu. — Nu crezi că o persoană ca mireasa fratelui tău merită puţin interes? — Nu. — Vă invidiez, domnişoară Taggart, vă invidiez imparţialitatea olimpiană. Este, cred eu, secretul pentru care muritorii de rând nici nu speră măcar să vă egaleze succesul în domeniul afacerilor. Sunt cu ochii în patru, măcar ca să-şi mărească slaba capacitate de a realiza ceva remarcabil în alte domenii. — Despre ce realizări vorbim? — Nu apreciaţi deloc femeile care susţin performanţe neobişnuite de cucerire, nu în domeniul industrial, ci în cel uman. — Nu cred că există un cuvânt precum cucerire în domeniul uman. — O, dar ia în considerare, spre exemplu, cât de multă muncă ar trebui să depună celelalte femei dacă munca ar fi singurul mijloc disponibil pentru ele să realizeze ce a realizat fata asta prin intermediul fratelui dumitale. — Nu cred că ştie exact ce a obţinut, de fapt. Rearden le-a zărit împreună. S-a apropiat. Simţea că trebuie să o audă, indiferent de consecinţe. S-a oprit în linişte lângă ele. Nu ştia dacă Lillian era conştientă de prezenţa lui, dar ştia că Dagny era. — Arătaţi puţină generozitate faţă de ea, domnişoară Taggart, a spus Lillian. Măcar generozitatea de a-i acorda atenţie. Nu trebuie să dispreţuiţi femeile care nu posedă talentul dumneavoastră cu adevărat ieşit din comun, dar care îşi exersează propriile înzestrări. Natura echilibrează mereu darurile şi le compensează, nu credeţi? — Nu sunt sigură că vă înţeleg. — O, sunt sigură că nu vreţi să fiu mai explicită! — Bineînţeles că vreau. Lillian a dat nervoasă din umeri; printre femeile care îi erau prietene, ar fi fost înţeleasă şi oprită cu mult timp în urmă; dar ea era un adversar nou, o femeie care nu — 404 —

îngăduia să fie rănită. Nu s-a obosit să vorbească mai clar, dar îl vedea pe Rearden uitându-se la ea. A zâmbit şi a spus: — Luaţi-o în seamă pe cumnata dumneavoastră, domnişoară Taggart. Ce şansă ar fi avut să se facă remarcată în lume? Absolut niciuna, după standardele dumneavoastră precise. Nu ar fi putut să aibă, în afaceri, o carieră încununată de succes. Nu posedă inteligenţa dumneavoastră neobişnuită. Şi, pe lângă asta, bărbaţii ar fi făcut ca totul să devină imposibil. Ar fi găsit-o mult prea atrăgătoare. Aşa că a profitat de avantajul că bărbaţii au standarde care, din nefericire, nu sunt la fel de înalte ca ale dumneavoastră. A apelat la însuşiri pe care sunt sigură că dumneavoastră le urâţi. Niciodată nu v-aţi obosit să concuraţi cu noi, femeile de o calitate inferioară, în singurul domeniu comun al ambiţiilor noastre: dorinţa de a căpăta o forţă mai mare decât cea a bărbaţilor. — Dacă o numiţi forţă, doamnă Rearden, atunci, nu, nu m-am obosit. S-a întors să plece, dar vocea lui Lillian a oprit-o: — Mi-ar plăcea să cred că sunteţi perfect conştientă, domnişoară Taggart, şi lipsită de slăbiciuni umane. Mi-ar plăcea să cred că nu aţi simţit niciodată dorinţa să flataţi sau să jigniţi pe nimeni. Dar văd că te aşteptai ca eu şi Henry să fim aici în seara asta. — Nu, nu pot să spun că mă aşteptam, nu văzusem lista de invitaţi ai fratelui meu. — Atunci de ce purtaţi brăţara aceea? Ochii lui Dagny s-au fixat intenţionat în ochii lui Lillian. — Mereu o port. — Nu credeţi că gluma merge prea departe? — Nu a fost niciodată o glumă, doamnă Rearden. — O să mă înţelegeţi dacă spun că mi-ar plăcea să-mi daţi brăţara înapoi. — Vă înţeleg, dar n-o să v-o înapoiez. Lillian a lăsat să se scurgă o clipă, parcă pentru a le lăsa pe amândouă să recunoască sensul acestei tăceri. Pentru o singură dată, i-a susţinut privirea fără să zâmbească. — Ce vă aşteptaţi să cred, domnişoară Taggart? — Orice doriţi. — Care este motivul dumneavoastră? — Ştiaţi motivul meu când mi-aţi dat brăţara. Lillian s-a uitat la Rearden. Pe faţa lui nu era nicio expresie; nu văzuse nicio reacţie, nicio urmă de intenţie să o ajute sau să o oprească, nimic altceva decât o atenţie care o făcea să se simtă de parcă ar fi stat sub lumina reflectoarelor. Zâmbetul îi revenise, ca un scut protector, un zâmbet distrat şi ocrotitor, menit să schimbe subiectul într-o problemă de recepţie oficială. — Sunt sigură, domnişoară Taggart, că v-aţi dat seama că e un gest cu adevărat deplasat. — Nu. — 405 —

— Dar sigur ştiţi că vă asumaţi un risc meschin şi primejdios. — Nu. — Nu luaţi în calcul posibilitatea de a fi… prost înţeleasă? — Nu. Lillian a clătinat din cap zâmbind în semn de reproş. — Domnişoară Taggart, nu credeţi că acesta este un caz în care nimeni nu-şi permite să tolereze o teorie abstractă, ci trebuie să ia în considerare şi realitatea factuală? Dagny nu voia să zâmbească. — Nu am înţeles niciodată ce ar putea să însemne o astfel de afirmaţie. — Adică atitudinea dumneavoastră s-ar putea să fie prea idealistă, cum sunt şi sigură că este, dar, din păcate, majoritatea oamenilor nu vă împărtăşesc starea de spirit şi vă vor interpreta greşit gestul – şi în felul în care vă dezgustă cel mai profund. — Atunci responsabilitatea şi riscul vor fi ale lor, nu ale mele. — Vă admir… Nu, nu ar trebui să-i spun inocenţă, ar trebui s-o numesc „puritate”? Nu v-aţi gândit niciodată la asta, sunt sigură, dar viaţa nu e la fel de dreaptă şi logică precum… o cale ferată. Este păcat, dar este posibil ca intenţiile dumneavoastră elevate să-i facă pe oameni să suspecteze lucruri pe care… pe care sunt sigură că dumneavoastră le cunoaşteţi ca fiind de natură sordidă şi scandaloasă. Dagny se uita ţintă la ea. — Nu cred. — Dar nu puteţi ignora această posibilitate. — Ba da. Dagny s-a întors să plece. — O, dar oare v-aţi dori să ieşiţi dintr-o discuţie dacă nu aţi avea nimic de ascuns? Dagny s-a oprit. Şi dacă marele – şi necugetatul – dumneavoastră curaj vă permite să vă aruncaţi reputaţia în joc, ar trebui să ignoraţi pericolul la care îl expuneţi pe domnul Rearden? Dagny întrebă încetişor: — Care este pericolul pentru domnul Rearden? — Sunt sigură că mă înţelegeţi. — Nu vă înţeleg. — O, dar nu este necesar să fiu mai clară de atât. — Ba da, dacă doriţi să continuăm această discuţie. Ochii lui Lillian s-au mutat spre chipul lui Rearden, căutând un indiciu care s-o ajute să decidă dacă să continue sau să se oprească. N-a ajutat-o. — Domnişoară Taggart, a spus, nu vă sunt egală din punctul de vedere al filosofiei de viaţă. Sunt doar o soţie obişnuită. Vă rog să-mi daţi brăţara dacă nu doriţi să cred ce s-ar putea să cred şi ce nu aţi vrea să spun. — Doamnă Rearden, aţi ales locul şi strategia aceasta ca să-mi sugeraţi că mă culc — 406 —

cu soţul dumneavoastră? — Sigur că nu! Strigătul a fost prompt; suna a panică şi a reflex automat, ca smucitura mâinii unui hoţ de buzunare prins în flagrant. A adăugat, cu un chicotit nervos şi emoţionat, pe un ton sarcastic şi sincer, care mărturisea acceptarea neutră a înseşi opiniei ei. — Asta ar fi posibilitatea cea mai puţin plauzibilă din imaginaţia mea. — Atunci vrei, te rog, să-ţi ceri scuze de la domnişoara Taggart? a întrebat Rearden. Dagny şi-a ţinut respiraţia, lăsând să-i scape doar slabul ecou al unei răsuflări întretăiate. Amândouă s-au întors înspre el. Lillian nu a remarcat nimic pe faţa lui; Dagny a văzut un chin intens. — Nu este necesar, Hank, a spus. — Este, pentru mine, a răspuns cu răceală, fără să se uite la ea, se uita la Lillian ca şi cum i-ar fi dat un ordin care nu putea fi pus în discuţie. Lillian i-a studiat faţa uşor surprinsă, dar fără anxietate sau ură, ca o persoană care se confruntă cu o încurcătură care nu înseamnă nimic. — Dar sigur că da, a spus ea din complezenţă, vocea fiindu-i din nou fină şi încrezătoare. Vă rog să-mi acceptaţi scuzele, domnişoară Taggart, dacă v-am dat impresia că suspectez că ar exista o relaţie pe care eu o consider improbabilă pentru dumneavoastră şi, din câte ştiu eu, imposibilă pentru soţul meu. S-a întors şi a plecat indiferentă, lăsându-i împreună, având parcă intenţia să-şi demonstreze ipoteza. Dagny a rămas nemişcată, cu ochii închişi; se gândea la noaptea în care Lillian îi dăduse brăţara. El îi luase întâi soţiei lui partea, iar acum, pe a ei. Dintre toţi trei, ea era singura care înţelesese pe deplin ce însemna asta. — Oricât de rău ar fi ce doreşti să-mi spui, spune-mi, vei avea dreptate. Ea l-a auzit şi a deschis ochii. Se uita la ea cu răceală, cu o faţă aspră, şi nu lăsa niciun semn de durere sau de justificare care să-i sugereze că ar vrea să fie iertat. — Dragul meu, nu te chinui aşa, a spus ea, ştiam că eşti căsătorit. Niciodată nu am încercat să fac abstracţie de asta. Nu mă simt rănită acum. Primul ei cuvânt fusese cea mai violentă dintre cele câteva lovituri pe care le simţise: niciodată nu mai folosise cuvântul acela. Niciodată nu mai auzise acelaşi ton tandru. Niciodată nu a mai vorbit despre căsnicia lui în intimitatea întâlnirilor şi, totuşi, a vorbit despre asta, aici şi acum, cu o simplitate lipsită de orice caznă. I-a văzut furia de pe faţă – se străduia să facă faţă compasiunii –, privirea prin carei spunea, plin de dispreţ, că nu se arătase chinuit şi că nici nu avea nevoie de ajutor, apoi privirea care-i spunea că-şi dăduse seama că ea îi cunoştea trăsăturile la fel de bine cum i le cunoştea pe ale ei, a închis apoi ochii, şi-a înclinat puţin capul şi a spus foarte încet: — Mulţumesc. Ea a zâmbit şi s-a îndepărtat. — 407 —

James Taggart ţinea în mână o cupă de şampanie goală şi se uita la gesturile precipitate cu care Balph Eubank îi făcea semn ospătarului, ca şi cum ospătarul s-ar fi făcut vinovat de o eroare de neiertat. Apoi Eubank şi-a dus propoziţia la bun sfârşit: — …dar dumneavoastră, domnule Taggart, veţi şti că un om care trăieşte la un nivel mai înalt nu poate fi înţeles sau apreciat. Este o bătălie deznădăjduită să încerci să obţii un sprijin pentru literatură într-o lume condusă de oamenii de afaceri. Nu sunt altceva decât nişte oameni de rând, arţăgoşi sau sălbatici prădători ca Rearden. — Jim, spuse Bertram Scudder, lovindu-l peste umăr, cel mai bun compliment pe care pot să ţi-l fac este că nu eşti un om de afaceri de-adevăratelea. — Eşti om de cultură, Jim, spuse dr. Pritchett, nu eşti un fost miner, ca Rearden. Nu trebuie să-ţi explic că Washingtonul are o nevoie de ajutor fundamentală ca să obţină cea mai bună educaţie. — Chiar v-a plăcut ultimul meu roman, domnule Taggart? îl tot întreba Balph Eubank. Chiar v-a plăcut? Orren Boyle s-a uitat la grup şi a trecut de partea cealaltă a camerei, dar nu s-a oprit. O privire era destul ca să-şi dea seama de natura problemelor care se discutau acolo. Foarte bine, s-a gândit, trebuie să negociezi cumva. Ştia, dar nu se obosea să menţioneze ce era supus negocierii. — Ne aflăm la apusul unei noi ere, a spus James Taggart peste gura cupei de şampanie. Destrămăm tirania vicioasă a puterii economice. Vom elibera oamenii de sub conducerea dolarului. Vom elibera scopurile spirituale ca ele să nu mai depindă direct de posesorii de bunuri materiale. Ne vom elibera cultura de vânătorii de profituri care o înăbuşă. Vom construi o societate dedicată unor idealuri mai puternice şi vom înlocui aristocraţia banului cu… — Aristocraţia influenţei, a spus o voce din spatele grupului. S-au întors într-acolo. Bărbatul care stătea cu faţa la ei era Francisco d’Anconia. Faţa lui părea arsă de un soare fierbinte, iar ochii lui erau de aceeaşi culoare ca cerul din ziua în care îşi primise bronzul. Zâmbetul lui sugera o dimineaţă de vară. Felul în care îşi purta hainele elegante făcea restul mulţimii să pară că se măscărea în costume de împrumut. — Care este problema? a întrebat el în tăcerea care se instalase. Am spus eu că e cineva aici care să nu ştie? — Cum ai ajuns aici? a fost primul lucru pe care a putut să-l rostească James Taggart. — Cu avionul până la Newark, cu taxiul de acolo, apoi cu liftul de la apartamentul meu, aflat cu 53 de etaje mai sus. — Nu mă refeream… Asta e, ce voiam eu să spun e că… — Nu fi aşa de surprins, James. Dacă aterizez la New York şi aflu că e o petrecere, nu aş rata-o pentru nimic în lume, nu-i aşa? Întotdeauna ai spus că nu sunt nimic altceva decât un petrecăreţ. — 408 —

Grupul se uita ţintă la ei. — Sunt încântat să te văd aici, desigur, a spus Taggart precaut, apoi a adăugat beligerant, ca să contrabalanseze, dar dacă crezi că vei… Francisco nu accepta să se lase ameninţat; n-a lăsat ca propoziţia lui Taggart să ajungă la capăt şi a întrebat politicos: — Dacă cred că ce? — Înţelegi foarte bine. — Da, înţeleg. Vrei să-ţi spun ce cred? — Nu e cel mai bun moment pentru… — Cred că ar trebui să mă prezinţi soţiei tale, James. Nu ai fost niciodată un individ foarte manierat, îţi pierdeai mereu uzanţele în situaţii-limită şi atunci este cel mai mult nevoie de ele. Întorcându-se să-l conducă spre Cherryl, Taggart a prins sunetul subtil care a venit de la Bertram Scudder; era un chicotit abia perceptibil. Taggart ştia că bărbaţii care-i sărutaseră picioarele cu numai o clipă în urmă şi a căror ură pentru Francisco d’Anconia era, probabil, mai mare decât a lui se bucurau oricum de spectacol. Implicaţiile acestei probleme erau printre lucrurile pe care nu se obosea să le amintească. Francisco a făcut o plecăciune în faţa lui Cherryl şi le-a urat toate cele bune, de parcă ar fi fost mireasa unui moştenitor al tronului. Uitându-se agitat în jurul lui, Taggart a simţit o uşurare şi un acces de resentimente de nedescris, care, dacă era să fie decantate, i-ar fi spus că-şi dorea ca ocazia să merite cu adevărat grandoarea pe care felul de a fi al lui Francisco, pentru o clipă, i-a dat-o. Îi era frică să rămână lângă Francisco, dar îi era frică şi să-l lase la voia întâmplării printre oaspeţi. S-a dat câţiva paşi înapoi, dar Francisco l-a urmărit, zâmbind. — Doar nu crezi că mi-aş fi permis să ratez tocmai nunta ta, James, eşti prietenul meu din copilărie şi eşti cel mai important acţionar. — Ce? l-a întrebat Taggart cu răsuflarea întretăiată şi regretându-şi slăbiciunea: sunetele îi dădeau de gol panica. Francisco nu părea să o ia în seamă; a spus, jovial şi inocent: — O, dar bineînţeles că ştiu. Îl cunosc pe nătărăul din spatele nătărăului din spatele fiecărui nume de pe lista de acţionari ai d’Anconia Copper. Este surprinzător câţi oameni cu numele de Smith şi Gomez sunt suficient de bogaţi încât să deţină părţi importante din cele mai bogate corporaţii din lume, aşa că nu mă poţi învinui că am fost curios să văd ce persoane distinse am, de fapt, printre acţionarii mei minoritari. Se pare că sunt destul de popular să am o colecţie impresionantă de persoane publice din toată lumea: chiar şi din Republicile Populare, unde ai crede că nu mai există bani deloc. Taggart a spus rece, încruntându-se: — Sunt multe motive – care ţin toate de afaceri – pentru care este uneori — 409 —

recomandat să nu faci investiţii directe. — Un motiv ar fi acela că niciun om nu vrea ca ceilalţi să ştie că este bogat. Altul este că nu vrea ca ei să ştie cum a reuşit. — Nu ştiu la ce te referi sau ce ai de obiectat. — O, dar nu obiectez deloc. Apreciez. Mulţi investitori mari – cei de modă veche – m-au eliminat după povestea de la minele San-Sebastián. I-a speriat. Dar cei deschişi la minte au avut mai multă încredere în mine şi s-au purtat ca şi cum nu şi-o vor pierde niciodată. Nu-ţi pot spune cât de mult apreciez. Taggart îşi dorea ca Francisco să nu mai vorbească atât de tare; voia ca oamenii să nu se mai strângă în jurul lor. — Ai procedat cum nu se putea mai bine, a spus, pe tonul sigur al unui compliment de om de afaceri. — Da, nu-i aşa? E remarcabil felul în care au crescut acţiunile d’Anconia Copper în ultimul an. Dar eu nu cred că ar trebui să fiu prea plin de sine din punctul ăsta de vedere, nu prea mai există rivalitate pe lume, nu prea mai există niciun loc în care săţi investeşti banii, dacă se întâmplă ca unul să se îmbogăţească repede, iar aici intervine d’Anconia Copper, cea mai veche companie de pe Pământ, cea care a reprezentat, vreme de secole, cel mai sigur plasament. Doar gândeşte-te la câte a reuşit să facă faţă în toţi anii ăştia. Deci, dacă voi aţi decis că este cel mai bun loc pentru banii voştri ascunşi, că nu poate fi întrecut de o altă investiţie, că numai cineva cu totul ieşit din comun ar putea să distrugă d’Anconia Copper, atunci aveţi pe de-a-ntregul dreptate. — Am auzit că ai început să-ţi iei responsabilităţile în serios şi că te-ai hotărât să preiei frâiele afacerilor, în sfârşit. Se aude că ai început să lucrezi din greu. — O, a observat cineva asta? Investitorii de modă veche şi-au făcut un obicei din a spiona tot ce face preşedintele unei companii. Investitorilor moderni nu li se pare că ar fi o informaţie necesară. Nu cred că au fost vreodată interesaţi de ce fac eu. Taggart a zâmbit. — Se uită la banda de telegraf a schimbului de acţiuni. Asta spune totul, nu-i aşa? — Da. Da, într-adevăr, în mare, da. — Trebuie să-ţi spun c-ai cam lipsit de la petreceri în ultimul an. Rezultatele se văd în munca ta. — Chiar aşa? Nu, nu încă. — Presupun, spuse Taggart, pe tonul precaut al unei întrebări indirecte, că trebuie să mă simt flatat că ai ales să vii la petrecerea mea. — O, dar trebuia să vin. Credeam că te aşteptai să vin. — Nu, nu eram… Adică… — Trebuia să te aştepţi să vin, James. Nunta ta se numără printre cele mai importante şi mai de vază evenimente, unde victimele vin să-ţi arate cât de uşor este să le distrugi, iar prădătorii fac pacte de prietenie eternă, care durează trei luni. Nu — 410 —

ştiu exact cărui grup îi aparţin, dar a trebuit să vin şi să mă număr printre ei, nu? — Ce naiba tot spui acolo? a urlat Taggart furios, remarcând tensiunea de pe feţele celor din jur. — Ai grijă, James. Dacă încerci să pretinzi că nu mă înţelegi, o să fac să-ţi fie şi mai limpede. — Dacă crezi că se cade să rosteşti astfel de… — Mi se pare amuzant. A fost o perioadă în care îmi era teamă ca nu cumva cineva să dezvăluie vreun secret care nu era cunoscut de amicii lui. Astăzi le e teamă ca nu cumva să se spună ceva cunoscut de toată lumea. V-aţi gândit voi, ăştia practici, că asta e tot ce trebuie ca să distrugeţi toată această structură complexă, cu toate legile şi cu toate armele voastre, doar că vă trebuie ca cineva să vă spună exact de ce natură sunt lucrurile pe care le faceţi? — Dacă tu crezi că se cade să vii la o nuntă pentru a insulta gazda… — James, am venit aici ca să-ţi mulţumesc. — Să-mi mulţumeşti? — Bineînţeles. Mi-aţi făcut un mare favor, tu şi băieţii tăi din Washington, şi băieţii din Santiago. Mă întreb doar de ce niciunul dintre voi nu s-a obosit să mă informeze. Directivele pe care le-a dat cineva acum câteva luni scot dincolo de graniţele ţării întreaga industrie a cuprului. Şi rezultatul e că, brusc, ţara trebuie să importe cantităţi mai mari de cupru. Şi unde altundeva în lume a mai rămas cupru dacă nu la d’Anconia Copper? Deci, vezi tu, am un motiv solid să fiu recunoscător. — Te asigur că nu am avut nimic de a face cu asta, a spus Taggart grăbit, şi, pe lângă asta, tacticile economice vitale din ţară nu au nicio legătură cu niciunul dintre motivele pe care le sugerezi. — Ştiu că este vorba despre oameni hotărâţi, James… Ştiu că afacerea pe care au început-o cu băieţii din Santiago, pentru că sunt de multă vreme pe statele de plată d’Anconia – nu, state de plată sunt cuvinte onorabile, ca să fiu mai exact, d’Anconia Copper le plăteşte poliţele de multă vreme – nu aşa le numesc gangsterii tăi? Băieţii noştri din Santiago le numesc taxe. Şi-au luat partea din fiecare tonă de cupru d’Anconia. Aşa că au un interes just să vadă că vând cât mai multe tone de cupru. Dar cu o lume care se transformă în Republici Populare, asta e singura ţară care a mai rămas în care oamenii nu sunt încă siliţi să sape după rădăcini prin pădure ca să se hrănească, aşa că astea sunt singurele tranzacţii de pe Pământ. Băieţii din Santiago au vrut să încolţească şi această piaţă de desfacere. Nu ştiu ce le-au oferit celor din Washington sau cine a schimbat ce şi cu cine, dar ştiu că tu te-ai băgat cumva în asta, pentru că deţii o parte considerabilă din capitalul d’Anconia Copper. Şi sigur că nu ţi-a displăcut asta: în dimineaţa aceea, acum patru luni, în a doua zi după ce directivele au fost emise, ai văzut doar ce salt semnificativ a făcut în bursele de valori d’Anconia Copper. — Cine ţi-a dat ţie vreun motiv să ticluieşti o poveste atât de uimitoare? — 411 —

— Nimeni. Nu ştiam nimic. Am văzut doar banda de telegraf din dimineaţa aia. Asta a făcut ca întreaga poveste să fie plauzibilă, nu-i aşa? Şi, pe lângă asta, băieţii din Santiago au introdus o nouă taxă pe cupru în săptămâna imediat următoare şi mi-au spus că nu ar fi trebuit să fiu deranjat, nu în urma creşterii bruşte a capitalului meu. Lucrau cu cele mai bune intenţii şi în favoarea mea, au spus. M-au întrebat de ce miar păsa, coroborând cele două evenimente, doar eram mai bogat decât fusesem vreodată. Ce-i drept, eram. — De ce ţii să-mi spui toate astea? — De ce nu vrei să-ţi recunoşti meritul, James? Asta e contrar firii tale şi contrar tacticilor la care nu eşti tocmai un expert. Într-o vreme când oamenii existau nu prin drepturi, ci prin bunăvoinţă, nimeni nu refuza o persoană plină de recunoştinţă, iar omul încerca să prindă pe cât mai mulţi în capcana recunoştinţei. Nu vrei să mă numeri printre cei care-ţi sunt datori? — Nu ştiu despre ce vorbeşti. — Gândeşte-te de ce favoare uriaşă am beneficiat fără să depun vreun efort. Nu am fost consultat, nu am fost informat, nu s-a gândit nimeni la mine, totul a fost aranjat în absenţa mea, iar tot ce trebuie să fac acum este să produc cupru. Asta a fost o mare favoare, James, şi fii sigur că-ţi voi întoarce favoarea. Francisco s-a întors brusc, fără să aştepte vreun răspuns, şi s-a îndepărtat. Taggart nu l-a urmat; a stat, gândindu-se că ar fi preferat orice încă unui minut de conversaţie. Francisco s-a oprit când a ajuns în faţa lui Dagny. S-a uitat la ea tăcut pentru o secundă, fără să o salute, zâmbetul lui confirmând că ea fusese prima persoană pe care o văzuse şi prima persoană care-l văzuse la intrarea în sala de bal. Dincolo de orice ezitare şi dincolo de orice avertisment care i-ar fi putut veni în minte, nu simţea altceva decât o încredere fericită, inexplicabilă. S-a simţit ca şi cum chipul lui în mijlocul mulţimii ar fi devenit un punct de o stabilitate indestructibilă. Dar, în momentul în care un început de zâmbet i-a sugerat cât de fericită era să-l vadă, a întrebat-o: — Nu vrei să-mi vorbeşti despre realizarea incredibilă care s-a dovedit a fi linia John Galt? Şi-a simţit buzele tremurând şi strângându-i-se deodată în timp ce răspundea: — Îmi pare rău dacă se vede că încă pot fi rănită. Nu ar trebui să mă şocheze deloc faptul că ai ajuns în stadiul în care dispreţuieşti realizările. — Da, nu-i aşa? Am dispreţuit linia aia atât de mult, încât nu am vrut să o văd ajungând în punctul în care a ajuns. A prins privirea de pe chipul ei, plină de atenţie, privirea care ascundea un gând anume, gândul care se grăbea să treacă prin spărtura unui zid care indica o direcţie nouă. A privit-o un moment, de parcă ştia fiecare pas pe care-l va face de-a lungul drumului, apoi a chicotit şi a spus: — 412 —

— Nu vrei să mă întrebi acum cine e John Galt? — De ce aş vrea şi de ce acum? — Nu-ţi aminteşti că l-ai provocat să vină şi să-ţi revendice calea ferată? Ei bine, a făcut-o. A mers mai departe, fără să aştepte să vadă privirea din ochii ei, o privire care adunase furie, confuzie şi prima întrezărire vagă a unui semn de întrebare. Muşchii propriei feţe îi spuneau lui Rearden ce reacţii avusese, de fapt, la sosirea lui Francisco: a observat că zâmbea şi că faţa lui se relaxase, pentru câteva minute, în liniştea şi confortul confuz ale unui zâmbet, în vreme ce îl urmărea prin mulţime pe Francisco d’Anconia. Şi-a dat seama, pentru prima dată, după toate momentele pe jumătate înţelese, pe jumătate respinse, că se gândise mult la Francisco d’Anconia şi a alungat gândul acesta înainte să se transforme într-o dovadă în plus că-şi dorea tare mult să-l vadă din nou. În momentele de oboseală bruscă, la birou, când focurile cuptoarelor scădeau în lumina amurgului, în întunericul drumului de ţară înspre casă, în liniştea nopţilor fără somn, se trezea gândindu-se la singurul om care a părut cândva să fie portavocea lui. A alungat această amintire spunându-şi: „Dar e mai rău decât toţi ceilalţi luaţi la un loc!”, şi, în acelaşi timp, era sigur că tot ce spusese nu era adevărat şi era totuşi incapabil să precizeze care era motivul real al acestei certitudini. S-a trezit că cerceta ziarele să vadă dacă Francisco d’Anconia s-a întors în New York – şi a aruncat ziarele la o parte, întrebându-se furios: „Şi dacă s-a întors? Te-ai duce să-l urmăreşti prin cluburi de noapte şi pe la cocktailuri? Ce vrei de la el?” Asta era tot ce voia de la el, s-a gândit în momentul în care s-a pomenit zâmbind fiindcă l-a zărit pe Francisco în mulţime, acest sentiment straniu în care se găseau şi curiozitate, şi amuzament, şi speranţă. Francisco nu părea să-l fi observat. Rearden a rămas pe loc ţinându-şi în frâu impulsul de a se apropia; nu, mai ales după conversaţia pe care am avut-o, s-a gândit, pentru ce? ce i-aş putea spune? Şi apoi, simţind din nou acelaşi lucru care-l făcuse mai devreme să zâmbească şi să nu-şi mai facă griji, certitudinea că proceda bine, s-a trezit plimbându-se de-a lungul sălii de bal către grupul care-l înconjura pe Francisco d’Anconia. S-a întrebat, privindu-i, de ce erau atât de atraşi oamenii ăştia de Francisco, de ce au ales să-l ţină prizonier în cercul acela strâmt când ranchiuna pe care i-o purtau era atât de evidentă în chiar zâmbetele lor. Pe chipurile lor se putea intui urma unei căutături limpezi, nu de frică, ci de laşitate: o privire plină de furie. Francisco părea să fie îngrijorat, aşa cum stătea rezemat de marginea treptelor de marmură, pe jumătate înclinat, pe jumătate pe jos, pe scări, totuşi poziţia lui exprima o oarecare detaşare care se combina armonios cu sobrietatea hainelor şi-i dădea un aer de eleganţă superlativă. Chipul lui era singurul din încăpere care părea lipsit de griji şi care arbora — 413 —

zâmbetul strălucitor pe care se cade să-l ai la o petrecere; ochii însă nu păreau să aibă nicio expresie anume, nicio urmă de veselie şi nici nu lăsau să se vadă, ca un semnal de avertizare, nimic altceva în afară de energia unei receptivităţi acutizate. Rămas la marginea grupului, fără ca cineva să-l observe, Rearden a auzit o femeie, care purta cercei mari, cu diamante şi care avea o faţă nervoasă, care întreba încordată: — Señor d’Anconia, încotro credeţi că se îndreaptă lumea? — Către exact ce merită. — O, ce crud! — Nu credeţi că legea morală funcţionează cu adevărat, madame? a întrebat Francisco grav. — Ba cred. Rearden l-a auzit pe Bertram Scudder, dincolo de grup, spunându-i unei fete care scosese un icnet indignat: — Nu-l lăsa să te supere. Ştii, banii sunt rădăcina tuturor relelor, iar ăsta-i produsul lor tipic. Lui Rearden i-a trecut prin cap că Francisco n-ar fi putut să audă replica, dar l-a văzut întorcându-se înspre ei cu un zâmbet grav şi curtenitor. — Deci crezi că banii sunt rădăcina tuturor relelor? i s-a adresat Francisco d’Anconia. Te-ai întrebat vreodată care este rădăcina banilor? Banii sunt un obiect de schimb, care nu poate exista dacă nu există bunuri produse şi oameni capabili să le producă. Banii sunt forma materială a principiului care spune că oamenii care îşi doresc să aibă de a face unul cu celălalt trebuie să aibă de a face cu schimbul şi să dea valoare în schimbul valorii. Banii nu sunt ustensila şmecherilor, care-ţi revendică produsul folosindu-se de lacrimi, ori cea a tâlharilor, care ţi-l iau cu de-a sila. Banii pot exista doar prin oamenii care produc. Asta consideri tu malefic? Când accepţi bani pentru efortul făcut de tine, faci asta doar cu condiţia că-i vei oferi la schimb pentru produsul făcut prin efortul altora. Nu sunt şmecherii sau tâlharii cei care dau valoare banilor. Niciun ocean de lacrimi, nici toate armele din lume nu pot să transforme bucăţile alea de hârtie din portofelul tău în pâinea de care ai nevoie ca să supravieţuieşti a doua zi. Bucăţile alea de hârtie care ar fi trebuit să fie aur sunt o dovadă de onoare – dreptul tău asupra energiei pe care o produc oamenii. Portofelul tău este speranţa ta că, undeva, în lumea care te înconjoară, există oameni care-şi vor îndeplini obligaţiile legate de principiul moralităţii care este rădăcina banilor. Asta consideri tu malefic? Te-ai uitat vreodată la sursa producţiei? Uită-te la un generator electric şi îndrăzneşte să-ţi spui că a fost creat de efortul fizic al unor brute fără creier. Încearcă să creşti o sămânţă de grâu fără ştiinţa pe care au lăsat-o cei care au descoperit asta. Încearcă să obţii hrană fără mişcare fizică – o să afli că mintea unui om e rădăcina tuturor bunurilor produse şi a tuturor bogăţiilor existente pe Pământ. — 414 —

Dar spui că banii sunt făcuţi de cei puternici pe socoteala celor slabi? La ce putere te referi? Nu este puterea care vine din arme sau muşchi. Bogăţia este produsul unui om care gândeşte. Atunci banii sunt făcuţi de omul care inventează un motor în detrimentul celor care nu l-au inventat? Sunt banii făcuţi de cei inteligenţi în detrimentul celor proşti? De cei capabili în detrimentul celor incompetenţi? De cei ambiţioşi în detrimentul celor leneşi? Banii sunt făcuţi – înainte de a fi putut fi furaţi sau ascunşi – din efortul fiecărui om onest, fiecare în măsura posibilităţilor lui. Un om onest este unul care ştie că nu poate consuma mai mult decât a produs. A face tranzacţii pe bani este codul oamenilor care dau dovadă de bunăvoinţă. Banii se bazează pe axioma că fiecare om este stăpânul minţii sale şi al efortului său. Banii nu dau nicio putere ca să prescrie valoarea efortului tău, mai puţin alegerea voluntară a celui care doreşte să-ţi dea efortul lui în schimb. Banii îţi permit să obţii bunuri proprii prin muncă, de aceea au valoare pentru cei care cumpără bunurile, dar nu mai mult. Banii nu-ţi permit să faci nicio afacere în afara celor cu beneficii comune, aşa cum exprimă judecata limpede a celor care tranzacţionează. Banii îţi cer recunoaşterea faptului că oamenii trebuie să muncească pentru binele lor, nu pentru rău, pentru obţinerea lor, nu pentru pierdere, recunoaşterea faptului că ei nu sunt animale de povară, născute să ducă în spate mizeria ta, că trebuie să-i preţuieşti, nu să-i răneşti, că cea mai obişnuită legătură dintre oameni este nu tranzacţionarea durerilor, ci schimbul de bunuri. Banii îţi cer să vinzi nu o slăbiciune faţă de neputinţele oamenilor, ci talentul tău de a le înţelege motivele; cer să faci nu cea mai proastă investiţie, ci cea mai bună pe care o poţi face cu banii pe care-i ai. Iar când oamenii trăiesc din comerţ – unde raţiunea, nu forţa, este arbitrul suprem –, cel mai bun produs este cel care obţine cea mai bună performanţă, cel cu cea mai bună judecată şi cu cea mai mare capacitate, iar nivelul productivităţii unui om este echivalent cu nivelul recompensei. Aceasta este condiţia de a fi a celor a căror ustensilă şi simbol este banul. Asta consideri tu malefic? Dar banii sunt doar unelte. Te vor duce oriunde doreşti, dar nu-ţi vor ţine loc de şofer. Îţi vor oferi mijloacele să-ţi satisfaci dorinţele, dar nu te vor alimenta cu dorinţe. Banii sunt năpasta oamenilor care încearcă să răstoarne legea cauzalităţii şi nenorocirea celor care încearcă să substituie raţiunea umană prin luarea în posesie a produselor raţiunii. Banii nu vor cumpăra fericirea pentru omul care nu are nici cea mai vagă idee despre propriile lui dorinţe: banii nu-i vor oferi o scară de valori dacă el a uitat ce e demn să fie preţuit şi nu-i vor construi un scop dacă a renunţat la dorinţa de a-l căuta. Banii nu vor cumpăra inteligenţă pentru prost, sau admiraţie pentru laş, sau respect pentru incompetent. Omul care încearcă să cumpere creierul celor superiori lui pentru ca ei să-l servească – banii înlocuindu-i raţiunea – va ajunge o victimă a celor inferiori lui. Oamenii inteligenţi îl părăsesc, dar trişorii şi escrocii se îngrămădesc în jurul lui, atraşi de o lege care nu a fost încă descoperită: că niciun om nu poate să — 415 —

fie mai mic decât banii lui. Acesta este motivul pentru care îl consideri diabolic? Numai omul care nu are nevoie de ea este cel mai potrivit să moştenească averea, omul care ar face avere indiferent de unde a început. Dacă un moştenitor poate face faţă banilor pe care îi are, ei îl ajută, dacă nu, ei îl distrug. Dar priveşti în perspectivă şi deplângi faptul că banii l-au corupt. Oare aşa s-a întâmplat? Sau el şi-a întinat banii? Să nu invidiezi o moştenire care nu merită să fie invidiată; averea lui nu este a ta, iar tu nu te-ai fi descurcat mai bine. Nu te gândi că ar fi trebuit să-ţi revină; încărcând lumea cu cincizeci de paraziţi în loc de unul, nu va învia potenţialitatea care a fost în averea aceea. Banul este o putere care ar muri fără rădăcină. Banii nu vor servi minţii care nu se potriveşte cu ei. Acesta este motivul pentru care îi numeşti malefici? Banii sunt mijlocul tău de supravieţuire. Verdictul pe care îl dai asupra sursei existenţei proprii este verdictul pe care îl dai asupra vieţii proprii. Dacă sursa este coruptă, ţi-ai blestemat propria existenţă. Ţi-ai câştigat vreodată banii prin fraudă? Prin încurajarea viciilor şi a prostiei umane? Prin satisfacerea proştilor, în speranţa că vei primi mai mult decât merită capacitatea ta? Prin coborârea standardelor? Prin a face munca pe care o dispreţuieşti pentru cumpărători pe care-i urăşti? Dacă da, atunci banii tăi nu-ţi vor oferi nicio satisfacţie şi niciun moment care să te facă fericit. Şi apoi, toate lucrurile pe care le cumperi vor deveni nu un omagiu pentru tine însuţi, ci un reproş, nu o realizare, ci un lucru care-ţi aminteşte despre ruşine. Apoi vei urla că banii sunt malefici. Malefici pentru că nu vor înlocui stima ta de sine? Malefici pentru că nu te vor lăsa să te bucuri de depravarea ta? Să fie aceasta rădăcina urii tale pentu bani? Banii vor rămâne mereu un efect şi vor refuza să te înlocuiască pe tine în ipostază cauzală. Banii sunt produsul virtuţii, dar nu-ţi vor da virtute şi nu-ţi vor răscumpăra viciile. Banii nu-ţi vor da ce nu ai câştigat, nici material, nici spiritual. Este aceasta rădăcina urii tale pentru bani? Sau ai spus cumva că iubirea pentru bani este rădăcina tuturor relelor? A iubi ceva înseamnă a-i şti şi a-i iubi natura. A iubi banii este a şti şi a iubi faptul că banii sunt creaţia forţei pozitive care zace în tine şi, mai ales, o cale pentru a-ţi preschimba efortul prin efortul celor mai buni. Cel care-şi declară cel mai tare ura pentru bani este cel care şi-ar vinde sufletul pentru doi bănuţi – şi are un motiv bun să-i urască. Cei care iubesc banii sunt gata să lucreze pentru ei. Ştiu că au tot ce le trebuie ca să-i merite. Să vă dau un sfat despre ce-ar trebui să vezi în caracterul oamenilor: cel care blestemă banii i-a obţinut pe căi necinstite; cel care-i respectă i-a câştigat. Fugi cât te ţin picioarele de oricine-ţi spune că banii sunt diabolici. Propoziţia asta este precum clopoţeii leprosului pentru tâlharul care se apropie. Atâta timp cât oamenii trăiesc împreună pe Pământ şi au nevoie de căi ca să coopereze, singurul substitut, dacă ar lăsa banii deoparte, ar fi ţeava puştii. — 416 —

Dar banii îţi cer cele mai înalte virtuţi dacă îţi doreşti să reuşeşti sau să-i păstrezi. Oamenii care n-au curaj, mândrie şi stimă de sine, cei care n-au niciun simţ etic faţă de dreptul la bani şi nu-s gata să-i apere la fel cum îşi apără vieţile, cei care-şi cer scuze pentru că sunt bogaţi nu vor rămâne bogaţi pentru mult timp. Ei sunt momeala naturală pentru muşuroiul de tâlhari care stau sub stânci de secole, dar se târăsc afară cum simt miros de om care imploră iertare pentru vinovăţia pe care o simte din pricina faptului că are avere. Se vor grăbi să-l elibereze de vină – şi de viaţă, după cum şi merită. Apoi vei vedea cum se înmulţesc oamenii cu dublu standard, oamenii care trăiesc prin forţă şi totuşi se bazează pe cei care trăiesc din afaceri pentru a conferi valoare banilor pe care i-au furat, oamenii care sunt autostopiştii virtuţii. Într-o societate morală, aceştia sunt infractorii, iar legile sunt făcute să te protejeze de ei. Dar, când o societate ierarhizează infractorii după drept, iar pe tâlhari după lege, oamenii când folosesc forţa ca să acumuleze din resursele victimelor pe care le-au dezarmat, abia atunci banii se transformă în răzbunare a creatorului lor. Astfel de hoţi cred că e sigur să jefuieşti un om nevinovat odată ce au trecut de o lege care să-i dezarmeze. Dar ceea ce fură devine un magnet pentru alţi hoţi, care îi deposedează în acelaşi fel în care şi ei au deposedat. Apoi cursa continuă, nu la cea mai mare capacitate de producţie, dar pentru cei mai cruzi şi brutali. Când forţa este standardul, infractorul câştigă în faţa unui hoţ de buzunare. Şi apoi societatea dispare, într-o risipă de ruşine şi masacre. Vrei să ştii dacă vine ziua aceea? Priveşte banii… Banii sunt barometrul stării morale a unei societăţi. Când vezi că afacerile sunt făcute nu prin consimţământ, ci prin constrângere, când vezi că pentru a produce ai nevoie să obţii permisiunea de la oameni care nu produc nimic, când vezi că banii curg către cei care fac afaceri nu cu bunuri, ci cu favoruri, când vezi că oamenii devin din ce în ce mai bogaţi mai curând prin mită şi şmecherii decât prin muncă, iar legile nu te protejează, dar îi protejează pe ei de tine, când vezi că este recompensată corupţia, iar cinstea este un sacrificiu de sine, atunci vei şti că societatea în care trăieşti este condamnată. Banii sunt un mediu atât de nobil, încât nu intră în competiţie cu armele şi nu fac casă bună cu violenţa. Nu vor permite unei ţări să supravieţuiască pe jumătate în sărăcie, pe jumătate în jaf. De fiecare dată când distrugătorii apar printre oameni, ei încep prin a distruge banii, pentru că banii sunt scutul oamenilor şi fundamentul pentru o existenţă morală. Distrugătorii iau aurul şi lasă propietarilor lui un birou plin de acte. Asta dinamitează toate standardele obiective şi-i menţine pe oameni sub puterea arbitrară a unui mecanism de reglare a valorilor. Aurul a fost un obiect valoros, un echivalent al bogăţiei produse. Hârtia este un act de ipotecare a bogăţiei inexistente, întărită de o armă îndreptată spre cei de la care se aşteaptă să o producă. Hârtia este un cec scris de tâlharii legali pe un cont care nu este al lor: pe virtutea victimelor. Fereşte-te de ziua în care nu va mai fi plătit şi când va fi numit „Cont supraîncărcat”. Când faci mijloacele de supravieţuire să pară diabolice, nu te aştepta ca oamenii să — 417 —

rămână buni. Nu te aştepta ca ei să rămână morali şi să-şi piardă vieţile pentru a deveni o hrană a imoralităţii. Nu te aştepta ca ei să producă ceva atunci când producerea este pedepsită, iar tâlharii sunt recompensaţi. Nu întreba cine distruge lumea: tu o distrugi. Eşti în centrul celor mai mari realizări ale unei civilizaţii măreţe şi te întrebi de ce se fărâmiţează în jurul tău, în timp ce tu îi blestemi viaţa, sângele şi banii. Te uiţi la bani ca sălbaticii dinaintea ta şi te întrebi de ce jungla se strecoară înapoi la marginea oraşelor. De-a lungul istoriei omenirii, banii au fost mereu acaparaţi de tâlharii unei anumite asociaţii ale căror nume s-au schimbat, dar ale căror metode au rămas identice: pentru a-ţi însuşi bogăţii prin putere, trebuie să-i ţii prizonieri pe cei care produc, să-i înjoseşti, să-i defăimezi, să-i dezonorezi. Fraza aceea despre caracterul diavolesc al banilor, pe care tu o declami cu atâta mânie legitimă –, vine dintr-o epocă în care bogăţia era produsă prin munca sclavilor – acei sclavi care repetau activităţi descoperite cândva de mintea cuiva şi lăsate fără să fie îmbunătăţite prin ceva secole întregi. Atâta timp cât producţia era stimulată prin forţă, iar averea era obţinută prin cucerire, era puţin de cucerit. Şi totuşi, de-a lungul secolelor de stagnare şi înfometare, oamenii şi-au glorificat jefuitorii ca pe nişte aristocraţi ai săbiilor, ca pe nişte aristocraţi din naştere, ca pe nişte aristocraţi ai acelor regiuni, iar pe producători, fie că erau sclavi, comercianţi, proprietari de prăvălii sau industriaşi, i-au dispreţuit. Întru gloria umanităţii, aceasta a fost, pentru prima şi pentru singura dată în istorie, o ţară a banilor, iar eu nu am niciun alt omagiu mai mare, mai plin de respect pentru America, fiindcă America înseamnă o ţară a dreptăţii, a justiţiei, a libertăţii, a producţiei, a realizării. Pentru prima dată, mintea şi banii oamenilor au fost eliberate şi nu au fost averi obţinute prin jaf, ci averi câştigate prin muncă, iar în loc de spadasini şi de sclavi, au apărut adevăraţii producători, cei mai grozavi muncitori, cele mai distinse fiinţe umane, omul care s-a realizat prin propriile-i puteri: industriaşul american. Dacă m-ai pune să numesc cea mai extraordinară realizare a americanilor, aş alege – pentru că le conţine pe toate celelalte – faptul că ei au fost oamenii care au creat expresia „a face bani”. Nicio altă limbă sau naţiune nu a mai folosit cuvintele astea până atunci; oamenii mereu s-au gândit la avere ca la o cantitate statică, menită să fie însuşită, implorată, moştenită, jefuită sau obţinută ca favor. Americanii au fost primii care au înţeles că averea trebuie să fie creată. În cuvintele „a face bani” se găseşte esenţa eticii umane. Şi totuşi, acestea au fost cuvintele pentru care americanii au fost înfieraţi de către culturile corupte ale celorlalte continente. Acum, principiile acestor jefuitori v-au făcut să consideraţi cele mai extraordinare realizări ale voastre nişte principii ruşinoase, prosperitatea s-o înţelegeţi ca vinovăţie, pe cei mai mari oameni ai voştri, industriaşii, i-aţi văzut ca pe nişte escroci, iar minunatele lor fabrici au devenit produs şi — 418 —

proprietate a muncii fizice, o muncă fizică a unor sclavi mânaţi cu biciurile, ca la piramidele egiptene. Nepriceputul care râde aiurea pentru că nu vede nicio diferenţă între puterea dolarului şi puterea biciului trebuie să înveţe diferenţa pe cont propriu – şi aşa cred că se va şi întâmpla. Până când şi dacă nu descoperi că banii sunt rădăcina binelui, lucrezi la propria distrugere. Când banii vor înceta să mai fie obiectul prin care oamenii fac înţelegeri unul cu celălalt, oamenii vor deveni simple instrumente în mâinile oamenilor. Sânge, biciuri şi arme – sau bani. Fă o alegere – nu există alta şi nu mai e timp. Francisco nu s-a uitat deloc înspre Rearden în timp ce vorbea, însă, în clipa când a terminat, ochii lui s-au îndreptat către el. Rearden a rămas nemişcat, fără să vadă nimic altceva în afară de chipul lui Francisco d’Anconia printre acele figuri care se mişcau şi printre vocile aspre din jurul lor. Erau oameni care ascultaseră, dar care acum se grăbeau să plece, şi oameni care spuneau: „Este îngrozitor!” – „Nu-i adevărat!” – „Ce imoral şi egoist!”, şi spuneau asta cu voce tare şi, în acelaşi timp, cu luare-aminte, de parcă-şi doreau ca vecinii lor să-i audă, dar şi sperând că Francisco nu-i va auzi. — Señor d’Anconia, a spus în cele din urmă femeia cu cercei, nu sunt de acord cu dumneavoastră! — Dacă puteţi să combateţi o singură propoziţie pe care am rostit-o, doamnă, o voi asculta cu plăcere. — O, nu vă pot răspunde. Nu am niciun răspuns, mintea mea nu funcţionează aşa, dar simt că nu aveţi dreptate, deci ştiu că greşiţi. — De unde ştiţi? — Aşa simt. Nu pun temei pe raţiunea mea, pun temei pe inimă. Poate că sunteţi priceput la logică, dar nu aveţi inimă. — Doamnă, când vom vedea oameni murind de foame în jurul nostru, inima dumneavoastră nu le va fi de niciun ajutor. Şi sunt destul de fără inimă încât să spun că, atunci când veţi striga: „Dar nu am ştiut!”, nu veţi fi iertată. Femeia s-a întors, un fior trecu prin obrajii ei şi; cu un tremur furios al vocii, a spus: — Da, cu siguranţă este un mod nostim de a vorbi la o petrecere. Un bărbat solid, cu o privire care nu putea să se fixeze, a spus tare, cu vocea plină de un entuziasm forţat, care sugera că singura lui grijă în orice problemă era să nu o lase să se transforme într-o dispută: — Dacă asta simţiţi faţă de bani, señor, eu cred că sunt al naibii de bucuros că am o bucată bunicică din bunurile d’Anconia Copper. Francisco i-a răspuns cu voce gravă: — Vă sugerez să vă mai gândiţi o dată, domnule. Rearden a pornit către el, iar Francisco – care nu părea să se uite în direcţia lui – sa întors deodată înspre el ca şi cum ceilalţi nu existaseră niciodată. — 419 —

— Bună, a spus Rearden simplu, cu uşurinţă, ca un prieten din copilărie. Zâmbea. Şi-a văzut zâmbetul reflectat pe faţa lui Francisco. — Bună. — Vreau să vorbesc cu dumneata. — Dar cu cine altcineva crezi că am vorbit în ultimul sfert de oră? Rearden a chicotit ca şi cum i-ar fi confirmat câştigarea rundei. — Nu credeam că m-ai observat. — Am observat de îndată ce am intrat că erai una din cele două persoane din această încăpere care erau fericite să mă vadă. — Nu eşti puţin îngâmfat? — Nu, sunt recunoscător. — Cine era cealaltă persoană fericită să te vadă? Francisco a ridicat uşor din umeri. — O femeie. Rearden observă că Francisco l-a condus într-o parte, la oarece distanţă faţă de grup, cu atâta îndemânare şi naturaleţe, că nici el, nici ceilalţi nu şi-au dat seama că o făcuse intenţionat. — Nu mă aşteptam să te găsesc aici, a spus Francisco, nu trebuia să vii la petrecerea asta. — De ce nu? — Pot să întreb ce te-a făcut să vii? — Soţia mea a insistat să accept invitaţia. — Mă ierţi că pun problema în felul ăsta, dar ar fi fost mai potrivit şi mai puţin primejdios dacă te-ar fi rugat să-i faci turul unui bordel. — Despre ce primejdie vorbeşti? — Domnule Rearden, nu ştii cum fac afaceri oamenii ăştia sau cum interpretează prezenţa dumitale aici. În limba dumitale, dar nu şi în a lor, să accepţi ospitalitatea unui om este un semn de bunăvoinţă, o declaraţie că dumneata şi gazda vă aflaţi în condiţiile unei relaţii civilizate. Nu-i pedepsiţi aşa! — Şi atunci dumneata de ce ai venit aici? Francisco a ridicat din umeri entuziasmat: — O, eu… Nu contează ce fac eu. Eu sunt doar un vânător de petreceri. — Ce cauţi la petrecerea asta? — Caut victime. — Şi ai găsit? Faţa lui a devenit brusc serioasă. Francisco a răspuns grav: — Da, ceea ce cred că va fi cea mai mare şi cea mai însemnată victimă a mea. Furia lui Rearden era involuntară, iar strigătul nu de reproş, ci de disperare: — Cum te poţi irosi în asemenea lucruri? În ochii lui Francisco se putea vedea o umbră vagă de zâmbet, ca o lumină — 420 —

îndepărtată, când l-a întrebat: — Te deranjează să recunoşti că-ţi pasă? — O să mai auzi câteva mărturisiri dacă asta cauţi. Înainte să te cunosc, mă întrebam cum poţi să risipeşti o avere ca a dumitale. Acum este mai rău, pentru că nu pot să te mai dispreţuiesc cum am făcut-o, cum mi-ar plăcea, şi totuşi întrebarea e mult mai cruntă: cum poţi irosi o minte ca a dumitale? — Nu cred că irosesc nimic acum. — Nu ştiu dacă a existat vreodată ceva care să însemne câtuşi de puţin pentru dumneata, dar o să-ţi spun ce nu am mai spus nimănui niciodată. Când te-am întâlnit, ţi-aminteşti că ai spus că-mi eşti recunoscător? Nu mai exista nicio urmă de amuzament în ochii lui Francisco; Rearden nu mai văzuse niciodată o privire atât de solemnă şi care să impună atâta respect. — Da, domnule Rearden, a răspuns încet. — Ţi-am spus că nu am nevoie de ea şi te-am insultat. E în regulă, ai gâştigat. Acest discurs pe care l-ai rostit în seara asta a fost ceea ce-mi ofereai, nu-i aşa? — Da, domnule Rearden. — Era mai mult decât recunoştinţă, iar eu aveam nevoie de recunoştinţă; era mai mult decât admiraţie, iar eu aveam nevoie, de asemenea, de admiraţie; era mai mult decât orice cuvânt pe care l-aş putea găsi şi-mi va lua zile întregi să mă gândesc la tot ce mi-a dat, dar un singur lucru ştiu: aveam nevoie de ea. Niciodată nu am făcut o mărturisire de genul ăsta, pentru că niciodată nu am cerut ajutorul nimănui. Dacă te amuză să te gândeşti că sunt fericit să te văd, abia acum ai ceva de care să râzi dacă vrei. — S-ar putea să-mi ia câţiva ani, dar o să-ţi demonstrez că nu astea sunt lucrurile care să mă facă să râd. — Dovedeşte-mi acum, răspunzându-mi la o singură întrebare: de ce nu pui în practică ce propovăduieşti? — Chiar eşti sigur că n-o fac? — Dacă lucrurile pe care le-ai spus sunt adevărate, dacă ai nobleţea să ştii asta, ar fi trebuit să fii, până acum, cel mai important industriaş din lume. Francisco a spus grav, aşa cum i-a spus şi bărbatului masiv, dar cu o surprinzătoare notă de blândeţe în voce: — Îţi sugerez să te mai gândeşti o dată, domnule Rearden. — M-am gândit la asta mai mult decât vreau să recunosc. Nu am găsit niciun răspuns. — Lăsă-mă să-ţi fac o sugestie: dacă lucrurile pe care le-am spus sunt reale, cine este cel mai vinovat om din încăpere în seara asta? — Presupun că James Taggart. — Nu, domnule Rearden, nu este James Taggart. Dar trebuie să defineşti vinovăţia şi să alegi vinovatul. — 421 —

— Acum câţiva ani, aş fi spus că dumneata eşti. Încă mai cred că asta ar trebui să spun. Dar sunt aproape în situaţia acelei femei naive care ţi-a vorbit mai devreme: am toate motivele să cred că dumneata eşti vinovat – şi totuşi nu pot să accept. — Faci aceeaşi greşeală ca şi femeia aceea, domnule Rearden, dar într-o formă mai nobilă. — Ce vrei să spui? — Vreau să spun mult mai mult decât felul în care mă judeci. Femeia aceea şi toţi cei de teapa ei încearcă să evite orice idee despre care ştiu că ar fi bună. Dumneata continui să împingi la o parte gândurile pe care le consideri dăunătoare. Ei o fac pentru că vor să evite efortul. Dumneata o faci pentru că nu-ţi permiţi să iei în considerare orice te poate pune la adăpost. Ei şi-ar reprima emoţiile cu orice preţ. Dumneata îţi sacrifici emoţiile cu prima ocazie. Ei nu vor să suporte nimic. Dumneata ai suporta orice. Ei se tot feresc de responsabilităţi. Dumneata ţi le asumi. Dar nu vezi că greşeala esenţială e aceeaşi? Orice refuz de a recunoaşte realitatea, oricare ar fi motivul, are consecinţe dezastruoase. Nu există gânduri rele cu excepţia unuia: refuzul de a gândi. Nu-ţi ignora propriile dorinţe, domnule Rearden. Nu le sacrifica. Examinează-le cauza. Există o limită pentru cât de mult trebuie să suporţi. — De unde ştii toate lucrurile astea despre mine? — Şi eu am făcut aceeaşi greşeală, odată, dar nu pentru mult timp. — Mi-aş dori… a început Rearden, oprindu-se apoi brusc. Francisco zâmbi. — Ţi-e frică de propriile dumitale dorinţe, domnule Rearden? — Mi-aş dori să-mi pot permite să te plac atât de mult pe cât o fac. — Aş da… Francisco s-a oprit; în mod inexplicabil, Rearden a văzut în privirea lui o emoţie pe care nu putea încă s-o definească, dar care părea să fie durere; a văzut acum un prim moment de ezitare în gesturile lui Francisco. — Domnule Rearden, deţii ceva acţiuni la d’Anconia Copper? Rearden l-a privit nedumerit. — Nu. — Într-o zi, o să ştii ce trădare comit în clipa asta, dar… să nu cumperi niciodată acţiuni la d’Anconia Copper. Să nu ai niciodată şi în niciun fel de-a face cu d’Anconia Copper. — De ce? — Când o să ştii toate argumentele, o să ştii şi dacă a fost ceva vreodată – sau cineva – care să însemne câtuşi de puţin pentru mine şi o să ştii… cât de mult a însemnat. Rearden s-a încruntat: şi-a amintit de ceva. — Nu mi-aş măsura forţele cu compania dumitale. Nu i-ai numit oameni cu dublu standard? Nu eşti oare unul dintre jefuitorii care se îmbogăţesc chiar acum graţie — 422 —

directivelor? Surprinzător, cuvintele n-au fost receptate ca insultă de Francisco, dar i-au readus pe chip privirea aceea plină de siguranţă. — Crezi că eu am fost cel care a scos directivele în afara planurilor jefuitorilor? — Dacă nu dumneata, atunci cine a făcut-o? — Autostopiştii mei. — Fără consimţământ? — Fără ca eu să ştiu. — Urăsc să recunosc cât de mult vreau să te cred, dar nu se poate dovedi sub nicio formă. — Nu? O să-ţi dovedesc în următorul sfert de ceas. — Cum aşa? Tot rămâne faptul că dumneata ai profitat cel mai mult de pe urma acelor directive. — Asta aşa este. Am profitat mai mult decât şi-ar putea imagina vreodată domnul Mouch şi gaşca lui. După toţi anii aceştia de muncă, ele mi-au dat şansa de care aveam nevoie. — Te lauzi cu asta? — Bineînţeles! Rearden s-a uitat sceptic în ochii lui Francisco, ochi cu expresie puternică, luminoasă, nu ochii unui petrecăreţ, ci cei ai unui om de acţiune. — Domnule Rearden, ştii care dumneata unde-şi ţin banii cei mai mulţi dintre noii îmbogăţiţi? Ştii unde şi-au investit prădătorii ăştia profiturile din metalul Rearden? — Nu, dar… — În acţiuni d’Anconia Copper. În siguranţă, departe de toate căile bătute şi dincolo de graniţele ţării. D’Anconia Copper, o veche şi invulnerabilă companie atât de bogată, încât va rezista altor trei generaţii de jefuitori, o companie gestionată de un playboy decadent, care nu dă doi bani pe cei care-l lasă să se folosească de proprietatea lor în orice fel doar ca să continue să facă bani pentru ei: automat, aşa cum au făcut şi strămoşii lor. Nu a fost oare asta cea mai bună organizare, domnule Rearden? Însă care a fost oare singurul lucru pe care l-au ratat? Rearden se holba la el. — Unde vrei să ajungi? Francisco a râs brusc. — Mi-e milă de toţi cei care au profitat de pe urma metalului. Nu vrei ca ei să piardă banii pe care i-ai făcut în folosul lor, nu-i aşa, domnule Rearden? Dar accidentele chiar se întâmplă: ştii ce se spune, nu? Că omul este doar o jucărie neajutorată la cheremul dezastrelor naturale. De exemplu, izbucneşte mâine dimineaţă un incendiu la platformele d’Anconia din Valparaiso, un foc care să le pună la pământ, împreună cu jumătate din construcţiile din port. Cât e ceasul, domnule Rearden? O, am încurcat orele? Mâine după masă o să fie o alunecare de pământ la — 423 —

minele d’Anconia în Orano – fără morţi, fără victime, doar minele. Se va afla că minele sunt secătuite, pentru că au fost exploatate luni întregi în zone nepotrivite – la ce altceva să te aştepţi de la iscusinţa unui playboy? Cele mai mari depozite de cupru vor fi îngropate sub tone de munte unde nici măcar un Sebastian d’Anconia nu ar putea să le recupereze în mai puţin de trei ani, iar o Republică Populară nu le-ar putea deloc recupera. Când cei care deţin acţiuni o să înceapă să se uite cu atenţie, o să descopere că minele de la Campos, de la San Felix, de la Las Heras au fost exploatate în acelaşi fel şi au lucrat în pierdere mai mult de un an, doar că playboyul a măsluit cărţile şi a ţinut totul departe de presă. Ar trebui să-ţi spun oare ce urmează să se descopere în legătură cu administrarea topitoriilor d’Anconia? Sau despre mineralierele d’Anconia? Dar toate aceste descoperiri nu vor face niciun bine acţionarilor, pentru că acţiunile d’Anconia Copper se vor face praf mâine dimineaţă, praf ca un bec cu incandescenţă căzut pe beton, praf ca un lift expres care aruncă în toate părţile fărâmiţe din turişti. Creşterea triumfătoare a vocii lui Francisco se amesteca acum cu sunetul cel mai potrivit: Rearden a izbucnit în râs. Rearden nu putea să aprecieze cât a ţinut momentul sau ce simţea în clipele alea, dar totul s-a transformat într-o explozie care l-a azvârlit într-o realitate diferită, a urmat apoi o a doua explozie care l-a readus în propria realitate, la tot ce a mai rămas din ea, ca atunci când îţi revii după un drog: sentimetul că era cum nu se poate mai liber, o libertate care nu poate să fie adevărată. Se întâmpla din nou ca în cazul incendiului de pe platformele Wyatt şi s-a gândit că asta era primejdia misterioasă. S-a trezit îndepărtându-se de Francisco d’Anconia. Francisco a rămas privindu-l cu stăruinţă şi se uita de parcă ar fi făcut-o dintotdeauna. — Nu există gânduri diabolice, domnule Rearden, a spus Francisco blând, în afară de unul singur: refuzul de a gândi. — Nu, a spus Rearden – fusese aproape ca o şoaptă, trebuia să vorbească încet, îi era frică să nu izbucnească într-un ţipăt. Nu… dacă asta e calea de a ajunge la dumneata, nu, nu te aştepta să te încurajez… Nu ai avut puterea să lupţi cu ei… Ai ales cea mai uşoară, cea mai nepotrivită cale… distrugerea premeditată… distrugerea unei realizări pe care nu tu ai produs-o şi pe care nu ai putut-o egala. — Nu asta vei citi mâine în ziare. Nu va fi nicio dovadă de distrugere premeditată. Totul s-a întâmplat în condiţiile normale, explicabile, justificabile ale purei incompetenţe. Astăzi, incompetenţa nu mai trebuie pedepsită, nu? Băieţii din Buenos Aires şi din Santiago vor vrea, probabil, să-mi dea pe mână o subvenţie, în semn de consolare şi de recompensă. A mai rămas în picioare o mare parte din d’Anconia Copper, cu toate că mare parte din ea s-a dus pentru totdeauna. Nimeni nu va spune că am făcut-o intenţionat. Poţi să crezi orice. — Cred că eşti cel mai vinovat om din această încăpere, a spus Rearden încet, obosit; până şi focul furiei lui se stinsese; nu simţea nimic altceva decât pustiul pe care i-l lăsase moartea unei mari speranţe. Cred că eşti mai rău decât mi-aş fi — 424 —

imaginat vreodată. Francisco s-a uitat la el zâmbind cu jumătate de gură, un rictus straniu, dar cu seninătatea pe care ţi-o dă victoria asupra durerii, şi nu a răspuns nimic. Tăcerea care se aşternuse peste ei i-a făcut să perceapă vocile celor doi bărbaţi care stăteau la numai câţiva paşi distanţă şi amândoi s-au întors să-i asculte. Bărbatul mai în vârstă şi mai îndesat era, evident, un om de afaceri cinstit şi lipsit de orice excentricitate. Costumul lui elegant era de bună calitate, dar croit după moda de acum douăzeci de ani, cu o discretă nuanţă de verde pe cusături. Avusese puţine ocazii să-l poarte. Butonii de la cămaşă erau disproporţionat de mari, dar era lipsa de adecvare a unei bijuterii de familie, o piesă complicat meşteşugită, care probabil că a ajuns la el traversând patru generaţii, asemenea afacerii lui. Faţa lui avea o expresie care, acum, era semnul prin care recunoşteai un om cinstit: o expresie de nedumerire. Se uita la partenerul său încercând din greu – conştiincios, neajutorat, deznădăjduit – să înţeleagă. Partenerul lui era mai tânăr şi mai scund, un bărbat mărunt, planturos, cu un piept proeminent şi cu nişte fire de mustaţă îndreptate în sus. Spunea, cu un ton plictisit şi dându-şi importanţă: — Nu ştiu. Toţi vă plângeţi de costurile care cresc, dar se pare că sunt doar plângeri legate de fluctuaţiile din ultimul timp ale acţiunile, că sunt doar nişte smiorcăieli obişnuite pentru nişte oameni ale căror profituri sunt uşor reduse. Nu ştiu, va trebui să vedem, va trebui să decidem dacă-ţi vom permite să obţii profit sau nu. Rearden s-a uitat la Francisco şi a perceput pe chipul lui o expresie care depăşea puterea lui de înţelegere asupra a ceea ce putea să provoace puritatea unui singur scop asupra unei feţe omeneşti: era chipul cel mai crud pe care putea cineva să-l vadă. S-a gândit că el însuşi e necruţător, dar ştia că nu putea să ajungă la nivelul lui Francisco, la acea neînduplecare absolută pe care o vedea în privirea lui, o privire moartă pentru toate sentimentele cu putinţă, mai puţin pentru sentimentul dreptăţii. Oricum ar fi fost în rest, s-a gândit Rearden, bărbatul care putea să simtă astfel era un titan. Totul a durat numai o clipă. Francisco s-a întors înspre el, faţa lui arăta firesc şi a rostit încet: — M-am răzgândit, domnule Rearden. Mă bucur că ai venit la această petrecere. Vreau să vezi asta. Apoi, ridicând vocea, Francisco a spus dintr-odată, pe tonul fericit, relaxat, profund al omului cu desăvârşire iresponsabil: — Nu-mi vei acorda împrumutul, domnule Rearden? Sunt într-o situaţie cu totul îngrozitoare. Trebuie să primesc banii ăştia – trebuie să-i multiplic în seara asta, trebuie să-i înmulţesc înainte de deschiderea bursei de mâine dimineaţă, pentru că, dacă nu…

— 425 —

Nu trebuia să continue, pentru că bărbatul mititel cu mustaţă se prinsese deja de braţul lui. Rearden nu a crezut niciodată că un corp uman îşi poate schimba, chiar sub ochii tăi, dimensiunile, dar l-a văzut pe bărbat scăzând în greutate, diminuându-şi postura, forma, ca şi cum aerul care ieşea din plămânii lui şi tot ce-l făcuse să pară un lider arogant era dintr-odată o alcătuire înghesuită, care nu mai putea să fie o ameninţare pentru nimeni. — S-a întâmplat ceva, señor d’Anconia? Adică… la bursă? Francisco şi-a trecut degetul peste buze cu o privire speriată. — Tăceţi, a şoptit el, pentru numele lui Dumnezeu, tăceţi! Bărbatul tremura. — E ceva în neregulă? — Nu se întâmplă să deţii nicio acţiune d’Anconia Copper, nu-i aşa? Bărbatul a dat din cap, fără să fie capabil să vorbească. — O, vai, ce păcat! Ascultă, o să-ţi spun numai dacă-mi dai cuvântul de onoare că nu vei spune nimănui. Nu vrei să provoci panică, nu-i aşa? — Pe cuvânt de onoare… a spus bărbatul, cu răsuflarea întretăiată. — Mai bine ai face să fugi la brokerul tău cât poţi de repede, pentru că lucrurile nau mers prea bine pentru d’Anconia Copper. Încerc să strâng nişte bani, dar, dacă nu reuşesc, vei fi norocos dacă-ţi mai rămân mâine dimineaţă şi doi bănuţi în buzunar. Vai! Nu mi-am dat seama că nu poţi să dai de broker până mâine dimineaţă. Ce păcat! Bărbatul alerga de-a lungul camerei, împingându-i pe oameni la o parte din drum, ca o torpilă aruncată în mulţime. — Priveşte, a spus Francisco sever, întorcându-se către Rearden. Bărbatul se pierduse în mulţime, nu puteau să-l mai vadă, nu mai puteau să-l zărească, nu puteau să-şi dea seama cui îi vindea secretul sau dacă avea destulă iscusinţă să facă un schimb cu cei care ar fi putut să-i ofere servicii, dar putuseră să vadă la ce dăduse naştere trecerea lui prin cameră, mulţimea care se risipea brusc, mai întâi ca şi cum ar fi apărut nişte fisuri, apoi ca şi cum s-ar fi ramificat din ce în ce mai repede pe un perete gata să se prăbuşească, un perete pe care nu un om l-ar fi distrus, ci răsuflarea terorii. Se auzeau voci aspre şi certăreţe, apoi largi oceane de tăcere, apoi sunete de o natură diferită: inflexiuni isterice ale unor întrebări repetate fără niciun efect, şuşoteli nefireşti, ţipătul unei femei, câteva chicoteli forţate ale celor care încă pretindeau că nimic nu s-a întâmplat. Au fost câteva puncte statice în mişcarea mulţimii, ca nişte zone de paralizie care se răspândeau în neorânduială; imobilitatea cuprinsese deodată mulţimea, de parcă un motor fusese chiar atunci decuplat, apoi o mişcare smucită, frenetică, neorganizată şi fără de scop a materiei care părea să se prăvălească, sub acţiunea gravitaţiei, de pe o pantă şi a fiecărei pietre lovite în drumul ei. Oamenii fugeau afară, alergau spre — 426 —

telefoane, alergau unul către celălalt, se agăţau sau se împingeau la întâmplare în trupurile inerte de lângă ei. Aceşti oameni, cei mai puternici oameni din ţară, cei care deţineau, mai presus de orice altă putere, pe cea asupra hranei celorlalţi şi asupra poftei de viaţă a fiecăruia, oamenii aceştia au devenit un morman de moloz care se clătina sub vântul panicii, molozul care rămâne dintr-o construcţie când pilonul de rezistenţă este pus la pământ. James Taggart, cu un chip care dezvăluia indecent toate emoţiile pe care secolele iau învăţat pe oameni să le ţină ascunse, s-a grăbit către Francisco şi a strigat: — Este adevărat? — Dar, James, a spus Francisco, zâmbind, care este problema? De ce eşti atât de supărat? Banii sunt rădăcina tuturor relelor, aşa că m-am săturat să fiu rău. Taggart a alergat către ieşirea principală, strigându-i ceva lui Orren Boyle pe drum. Boyle a dat din cap şi a continuat să dea din cap, cu nerăbdarea şi umilinţa unui servitor stângaci, apoi a luat-o la sănătoasa în altă direcţie. Cherryl, cu voalul ei înfăşurat ca un nor de cristal în aer, în timp ce fugea după el, l-a prins pe Taggart la uşă. — Jim, care e problema? El a împins-o, iar Cherryl a căzut peste Paul Larkin, în timp ce Taggart fugea afară. Trei fuseseră cei care rămăseseră cu desăvârşire nemişcaţi, ca trei piloni aşezaţi din loc în loc prin cameră, iar privirile lor tăiau dărâmăturile împrăştiate: Dagny, care se uita la Francisco, şi Francisco şi Rearden, care se uitau unul la altul. Capitolul III Şantaj pe faţă — Cât e ceasul? Se termină, se gândea Rearden. Dar a răspuns: — Nu ştiu. Nu e încă miezul nopţii, şi, amintindu-şi că are la mână ceasul, a adăugat: opt şi ceva. — O să iau un tren spre casă, a spus Lillian. El a auzit ce i-a spus, dar trebuia să-şi aştepte rândul să intre în pasajele aglomerate ale propriei minţi. A stat şi s-a uitat la sufrageria din apartament care era la câţiva paşi de liftul care ducea la petrecere. În acel moment a răspuns automat: — La ora asta? — E încă devreme, încă circulă multe trenuri. — Eşti binevenită să stai aici, bineînţeles. — Nu, cred că prefer să merg acasă. El nu a insistat. Tu ce faci, Henry? Vrei să mergi acasă în seara asta? — Nu, a adăugat. Am câteva întâlniri de afaceri aici, mâine. — Cum doreşti. Ea şi-a luat şalul de pe umeri, şi l-a aşezat pe braţ şi s-a îndreptat înspre uşa — 427 —

dormitorului, dar s-a oprit. — Îl urăsc pe Francisco d’Anconia, a spus încordată. De ce trebuia să vină la petrecere? Şi n-a putut măcar să-şi ţină gura închisă până mâine dimineaţă? El nu i-a răspuns nimic. E un monstru – şi lasă să i se întâmple aşa ceva companiei. Bineînţeles, nu e nimic altceva decât un playboy mâncat pe dinăuntru de putreziciune. Totuşi, o avere de asemenea proporţii reprezintă o responsabilitate: există o limită pentru neglijenţa pe care şi-o poate îngădui. El s-a uitat la faţa ei: era neobişnuit de încordată, cu trăsăturile ascuţite, care o făceau să pară mai bătrână. Era de datoria lui în faţa acţionarilor să facă ceva, nu-i aşa?… Nu-i aşa, Henry? — Te deranjează dacă nu discutăm despre asta? A strâns din buze, un gest echivalent cu cel al ridicării neputincioase din umeri, şi a intrat în dormitor. El a rămas la geam, uitându-se în jos la capotele aliniate ale maşinilor şi lăsându-şi ochii să se odihnească fără să vadă, de fapt, nimic. Mintea lui era concentrată încă asupra mulţimii din salonul de bal de jos şi asupra celor două figuri care se evidenţiau în mulţime. Dar, în timp ce sufrageria rămăsese la periferia a ceea ce vedea, senzaţia că trebuia să facă ceva rămăsese şi ea la periferia conştiinţei. A conştientizat-o un moment: faptul că trebuia să-şi dea jos ţinuta de seară, dar, dincolo de asta, ezita să se dezbrace în prezenţa unei femei străine care se afla în dormitor, iar în momentul următor a uitat-o din nou. Lillian a ieşit la fel de dichisită cum era când a ajuns, în costumul de călătorie bej, strâns pe trup şi care i-l scotea în evidenţă, cu pălăria pe o parte, cu părul ondulat. Îşi ţinea valiza, legănând-o puţin, ca şi cum ar fi încercat să demonstreze că poate să o poarte. El s-a aplecat deasupra ei şi, cu un gest mecanic, i-a luat valiza din mână. — Ce faci? l-a întrebat. — Te duc la gară. — Aşa? Nici măcar nu ţi-ai schimbat hainele. — Nu contează. — Nu trebuie să mă conduci. Sunt destul de capabilă să merg singură. Dacă ai o întâlnire de afaceri mâine, mai bine te duci să dormi. El nu a răspuns, a înaintat doar spre uşă, a ţinut-o deschisă pentru ea şi a conduso până la lift. Au rămas tăcuţi cât au mers cu taxiul înspre gară. În momentele astea, de fiecare dată când îi remarca prezenţa, observa că stătea incredibil de dreaptă, aproape mândră de perfecţiunea poziţiei ei; părea extrem de lucidă şi de satisfăcută, ca şi cum ar fi plecat, dimineaţa devreme, într-o călătorie de cea mai mare importanţă. Taxiul s-a oprit în zona de acces pe peronul Taggart. Luminile puternice inundau uşa mare de sticlă şi dădeau orei târzii o aură de siguranţă, de activitate susţinută, dincolo de scurgerea timpului. Lillian a sărit cu îndemânare din taxi şi a spus: — 428 —

— Nu, nu, nu trebuie să te dai jos, du-te înapoi. Mâine, la cină, o să fii acasă? Sau numai luna viitoare? — O să te sun, i-a răspuns. Şi-a fluturat mănuşa în direcţia lui şi s-a făcut nevăzută în lumina de la intrare. În timp ce taxiul demara, i-a dat şoferului adresa apartamentului lui Dagny. Când a intrat, apartamentul era cufundat în întuneric, însă uşa dormitorului era întredeschisă şi a auzit vocea lui Dagny care spunea: — Bună, Hank. El a intrat întrebând-o: — Dormeai? — Nu. A aprins lumina. Dagny era întinsă în pat, cu capul sprijinit de pernă, cu părul căzându-i delicat pe umeri, de parcă nu se mişcase vreme îndelungată; faţa îi era liniştită. Arăta ca o şcolăriţă cum stătea aşa, cu gulerul ţinutei de seară, strâns, destul de sus la baza gâtului; partea din faţă a ţinutei de seară făcea un contrast plăcut cu gulerul, o broderie albastru-deschis, sofisticată şi feminină. El s-a aşezat pe marginea patului, iar ea i-a zâmbit, observând că linia elegantă a hainelor lui a făcut ca această mişcare să fie atât de simplă, de naturală şi de familiară. El i-a răspuns cu un zâmbet. Venise pregătit să nu primească iertarea pe care ea i-o făgăduise la petrecere, ca pe o favoare pe care ar fi primit-o din partea unui adversar prea generos. În loc de asta, s-a ridicat brusc şi şi-a trecut mâna peste fruntea ei, peste linia părului, într-un gest de tandreţe protectoare, cu sentimentul brusc pe care i-l dădea delicateţea ei copilărească. Era adversarul care acceptase provocarea constantă a puterii lui, dar care ar fi trebuit să primească din partea lui protecţie. — Ai atât de multe pe cap, a spus el, iar eu sunt cel care face să fie şi mai greu pentru tine. — Nu, Hank, nu-i aşa, şi ştii asta. — Ştiu că ai puterea să nu laşi nimic să te rănească, dar este o putere pe care n-am dreptul s-o pun la încercare. Şi totuşi am făcut-o şi nu am nicio soluţie, nicio compensaţie de oferit. Pot doar să admit că ştiu şi că nu pot, sub nicio formă, să-ţi cer să mă ierţi. — Nu este nimic de iertat. — Nu aveam niciun drept s-o aduc acolo unde erai şi tu. — Nu m-a rănit. Doar… — Doar? — Doar văzând felul în care ai suferit tu… A fost greu să văd asta. — Nu cred că faptul că am suferit ajută cu ceva, dar, orice aş fi simţit, nu am suferit destul. Dacă este un lucru pe care-l dispreţuiesc, acela este să vorbesc despre propriile mele suferinţe. Asta n-ar trebui să fie treaba nimănui: numai a mea. Dar, — 429 —

dacă vrei să ştii, din moment ce ştii deja, da, a fost un iad pentru mine. Şi-mi doresc să fi fost mai rău. Măcar nu mă las să scap aşa uşor. A spus-o cu asprime, fără emoţie, ca pe un verdict impersonal pe care şi l-a dat lui însuşi. Ea a zâmbit, cu o tristeţe distrată, i-a luat mâna şi a apăsat-o pe buzele ei, şi-a scuturat capul, negând verdictul, ţinându-şi faţa ascunsă în spatele mâinii lui. — Ce vrei să spui? a întrebat el cu blândeţe. — Nimic… Apoi şi-a ridicat capul şi a spus ferm: — Hank, ştiam că eşti căsătorit. Eram conştientă de ceea ce fac. Eu am ales să o fac. Nu-mi datorezi nimic, niciun serviciu pe care l-ai putea lua în considerare. El şi-a scuturat capul uşor, în semn de protest. — Hank, nu vreau nimic de la tine, în afară de ce doreşti tu să-mi dai. Îţi aminteşti că m-ai numit odată precupeaţă? Vreau să vii la mine fără să cauţi altceva în afară de propria ta plăcere. Atâta timp cât vrei să rămâi căsătorit, oricare ar fi motivul tău, eu nu am niciun drept să mă simt ofensată de alegerea ta. Felul meu de a face comerţ este acela de a şti că bucuria pe care mi-o dai este plătită prin bucuria pe care tu o primeşti de la mine, nu de suferinţa ta sau a mea. Nu accept sacrificii şi nici nu le fac. Dacă ai cere mai mult decât însemni tu pentru mine, aş refuza. Dacă mi-ai cere să renunţ la compania feroviară, te-aş părăsi. Dacă vreodată plăcerea unuia trebuie să fie cumpărată cu durerea celuilalt, mai bine fără niciun fel de afaceri. O afacere în care unul primeşte, iar altul câştigă este o fraudă. Nu o faci în afaceri, Hank. Nu o face nici în viaţă. — Dagny, ce părere ai despre căsnicia mea? — Nu am niciun drept să am o părere. — Trebuie să te fi gândit la asta. — Da, m-am gândit… Înaine să ajung în casa lui Ellis Wyatt. De atunci, nu. — Niciodată nu m-ai întrebat nimic despre asta. — Şi nici nu te voi întreba. A rămas tăcut pentru un moment, apoi a spus, uitându-se direct la ea, observând prima respingere a intimităţii, acea intimitate pe care mereu i-o acordase. — Un lucru vreau să ştii: nu am atins-o de atunci… din casa lui Ellis Wyatt. — Mă bucur. — Crezi că aş putea? — Nu mi-am permis niciodată să mă întreb asta. — Dagny, crezi că, dacă te-aş avea pe tine… ai accepta şi asta? — Da. — Nu ai urî-o? — Nu pot să-ţi spun cât de mult aş urî-o, dar dacă asta e alegerea ta, aş accepta-o. Te vreau pe tine, Hank. El i-a luat mâna şi a ridicat-o la gură, ea a simţit lupta care se dădea în momentul — 430 —

acela înăuntrul lui, în mişcarea bruscă cu care s-a lăsat în jos, pe jumătate răpus, şi şi-a lăsat gura să se lipească de umărul ei. Apoi a împins-o în faţă, a dat la o parte trupul întins în ţinută de seară de un albastru pal ca să stea alungit peste genunchii ei, a îmbrăţişat-o cu o brutalitate posomorâtă, ca şi cum ar fi urât-o pentru cuvintele ei, de parcă acestea ar fi fost cuvintele pe care şi-ar fi dorit cel mai mult să le audă. Şi-a aplecat faţa înspre a ei şi ea a auzit întrebarea care îi fusese pusă iar şi iar în tot timpul anului trecut, care mereu se desprindea din el, involuntar, mereu ca un scurt interludiu care-i trăda supliciul secret şi neîntrerupt. — Cine a fost primul tău bărbat? Ea s-a dat pe spate, încercând să-l îndepărteze de lângă ea, dar el o ţinea în continuare strâns. — Nu, Hank, a spus ea, cu chipul asprindu-i-se. Mişcarea scurtă şi încordată a buzelor lui voia să fie un zâmbet. — Ştiu că nu vei răspunde, dar nu voi înceta să te întreb, pentru că n-o să accept asta niciodată. — Întreabă-te de ce nu poţi să accepţi. El a răspuns, mâna mişcându-i-se încet de la sâni până la genunchi, subliniind parcă atât dreptul la proprietate, cât şi ura faţă de acest drept: — Pentru că… lucrurile pe care mi-ai permis să le fac… nu credeam că ai putea, vreodată, nici măcar pentru mine… Dar să ştiu că ai făcut asta – şi mai mult: că i-ai permis unui alt bărbat, că ai vrut ca el să… — Tu ştii ce spui? Că tu niciodată n-ai acceptat nici faptul că te doresc pe tine, că tu niciodată n-ai acceptat că se cuvine să te doresc, aşa cum l-aş fi dorit şi pe el cândva. A spus cu voce scăzută: — Aşa este. S-a îndepărtat brusc de lângă el, răsucindu-se, s-a ridicat, dar a rămas uitându-se în jos la el schiţând un zâmbet şi spunându-i cu delicateţe: — Ştii care este singurul motiv real pentru care ar trebui să te simţi vinovat? Deşi eşti foarte capabil să faci asta, niciodată n-ai învăţat să te simţi bine. Întotdeauna ţi-ai respins prea uşor propria-ţi plăcere. Ai fost gata să înduri prea multe. — Şi el a spus asta. — Cine? — Francisco d’Anconia. El s-a întrebat de ce i se păruse că numele o şocase şi că răspunsese o idee mai târziu: — Ţi-a spus asta? — Vorbeam despre un subiect destul de diferit. Într-un moment a spus calmă: — Te-am văzut vorbind cu el. Care dintre voi îl insulta pe celălalt, de data asta? — 431 —

— Nu făceam asta. Dagny, ce crezi despre ce a făcut? — Cred că a făcut-o intenţionat, a pus la cale catastrofa în care ne vom pomeni implicaţi mâine. — Ştiu că a făcut-o intenţionat. Şi totuşi, ce părere ai despre el ca individ? — Nu ştiu. Tind să cred că este cea mai depravată persoană pe care am întâlnit-o. — Tinzi să crezi? Dar nu crezi? — Nu. Nu pot fi sigură. El a zâmbit. — Asta-i ciudat în legătură cu el. Ştiu că e un mincinos, o haimana, un playboy ieftin, cea mai coruptă şi iresponsabilă persoană pe care mi-aş putea-o vreodată închipui. Şi totuşi, când mă uit la el, mă simt ca şi cum, dac-ar exista cineva căruia să-i încredinţez viaţa mea, el ar fi acela. Ea a rămas fără aer. — Hank, îmi spui că-ţi place? — Îţi spun că nu ştiu ce înseamnă să-mi placă de cineva, nu ştiam cât de mult mi-a lipsit asta până când nu l-am întâlnit pe el. — Dumnezeule mare, Hank, te-ai îndrăgostit de el! — Da, cred că da. A zâmbit. De ce te sperie? — Pentru că… pentru c-o să te rănească îngrozitor… şi, cu cât vezi mai mult în el, cu atât va fi mai greu de suportat… Şi-ţi va lua mult timp să treci peste asta, dacă vei trece vreodată… Simt că trebuie să te avertizez în privinţa lui, dar nu pot, pentru că nu sunt sigură de nimic în legătură cu el, nici măcar dacă este cel mai mare sau cel mai de joasă speţă om de pe Pământ. — Nu sunt sigur de nimic în legătură cu el, de nimic altceva decât că-mi place. — Dar gândeşte-te la tot ce-a făcut. Nu pe Jim şi pe Boyle i-a rănit, ci pe mine, şi pe tine, şi pe Ken Danagger, şi pe restul dintre noi, pentru că gaşca lui Jim o să-şi verse toţi nervii pe noi şi va fi un alt dezastru, ca incendiul de pe platforma Wyatt. — Da… Da, ca incendiul de pe platforma Wyatt. Dar, ştii, nu cred că-mi pasă prea mult de asta. Ce mai înseamnă încă un dezastru? Totul e distrus, oricum. Problema care se pune este dacă nu se întâmplă puţin mai repede sau puţin mai încet, tot ce ne mai rămâne este să ţinem nava pe linia de plutire cât mai putem, iar apoi să ne scufundăm odată cu ea. — Asta e scuza lui? Asta te-a făcut să crezi? — Nu. O, nu! Ăsta e sentimentul pe care-l pierd când vorbesc cu el. Ce e ciudat este ce mă face să simt. — Ce? — Speranţă. Ea a dat din cap, cu o mirare neajutorată, ştiind că şi ea a simţit asta. — Nu ştiu de ce, a spus el, dar mă uit la oameni şi par să nu fie făcuţi din nimic altceva decât din durere. El, nu. Tu, nu. Las în urmă toată acea deznădăjduire teribilă — 432 —

care e peste tot în jurul nostru numai în prezenţa lui. Şi aici. Nicăieri altundeva. Ea s-a dus înapoi la el şi s-a aşezat la picioarele lui, apăsându-şi faţa pe genunchii lui. — Hank, avem atât de multe înainte… şi atât de multe acum. El s-a uitat la forma de mătase de culoare albastru pal îngrămădită lângă hainele lui negre, s-a aplecat spre ea şi a spus cu voce scăzută: — Dagny… lucrurile pe care ţi le-am spus în dimineaţa aceea acasă la Ellis Wyatt… Cred că mă minţeam pe mine însumi. — Ştiu. *** Prin cenuşiul ploii mărunte, calendarul de deasupra acoperişurilor indica 3 septembrie, iar ceasul de pe un alt turn arăta 10:40, în timp ce Rearden mergea înapoi spre Wayne-Falkland Hotel. Radioul taxiului scotea sunete ascuţite, cu o voce panicardă care anunţa prăbuşirea d’Anconia Copper. Rearden s-a lăsat pe spate, obosit, pe banchetă: dezastrul nu părea să fie mai mult decât o ştire învechită, pe care ar fi citit-o în urmă cu mult timp. N-a simţit nimic în afară de o undă neplăcută de nepotrivire, pentru că se trezise afară, pe stradă, purtând haine de seară. Nu simţea nicio dorinţă să revină – din lumea pe care o părăsise – în lumea pe care o vedea derulându-se în spatele geamurilor taxiului. A răsucit cheia în uşa apartamentului de la hotel, sperând să se întoarcă la birou cât mai repede şi să nu trebuiască să observe nimic din jurul lui. L-au lovit deodată: masa cu micul dejun, uşa dormitorului deschisă, imaginea unui pat în care se dormise şi vocea lui Lillian spunând: — Bună dimineaţa, Henry. Lillian şedea în fotoliu, îmbrăcată cu costumul pe care-l purtase şi ieri, fără jachetă şi fără pălărie; bluza ei albă părea puţin şifonată. Pe masă se aflau rămăşiţele micului dejun. Fuma o ţigară, având aerul şi postura unui priveghi lung şi răbdător. Stând dreaptă, s-a aşezat picior peste picior, făcându-se mai confortabil, apoi a întrebat: — Nu ai nimic de spus, Henry? — Nu. — N-o să începi să implori iertare? — Nu există nimic pentru care să mă ierţi. Nu am nimic de adăugat. Ştii adevărul. Acum rămâne la latitudinea ta. Ea a chicotit, întinzându-se şi frecându-şi omoplaţii de spătarul scaunului. — Nu te aşteptai să fii prins mai devreme sau mai târziu? l-a întrebat. Dacă un om ca tine stă neprihănit ca un călugăr timp de mai mult de un an, nu te-ai gândit că voi începe să suspectez motivul? E amuzant totuşi că acest creier faimos al tău nu te-a — 433 —

ajutat să nu fii prins aşa uşor. A arătat cu mâna înspre cameră şi înspre masa cu micul dejun. — Aseară am ştiut că nu te vei întoarce aici. Şi nu a fost nici dificil, nici foarte costisitor să aflu de la un angajat al hotelului că nu ai petrecut nicio noapte în aceste camere timp de un an. El nu a spus nimic. — Omul din oţel inoxidabil! a râs ea. Omul cu realizări şi onoare, omul superior nouă, celorlalţi! E dansatoare sau e manichiuristă la o frizerie al cărei patron e un milionar? El a rămas tăcut. — Cine e, Henry? — Nu voi răspunde la asta. — Vreau să ştiu. — Nu vei afla. — Nu crezi că e ridicol ca tu să joci rolul unui gentleman care protejează numele unei domniţe sau care o protejează de orice alt fel de gentleman de acum înainte? Cine e? — Am spus că nu voi răspunde. Ea ridică din umeri. — Presupun că nu contează. Este doar un tipar pentru un scop standard. Am ştiut întotdeauna că sub privirea aia ascetică a ta eşti un senzual simplu şi crud, care nu caută nimic într-o femeie decât satisfacţie animalică, pe care sunt mândră că nu ţi-am dat-o. Am ştiut că onoarea cu care te lăudai se va prăbuşi într-o zi şi vei fi atras de cel mai ieftin tip de femeie, ca orice alt bărbat care-şi înşală nevasta. A chicotit. Acea mare admiratoare a ta, domnişoara Dagny Taggart, s-a înfuriat pe mine ieri pentru simpla sugestie că eroul ei nu era la fel de pur ca oţelul inoxidabil. Şi a fost suficient de naivă, încât să-şi imagineze că o suspectez pe ea ca fiind o femeie pe care bărbaţii ar găsi-o atractivă pentru o relaţie în care ce caută ei nu este, aproape niciodată, un creier. Îţi ştiam felul de a fi şi înclinaţiile, nu-i aşa? El nu a spus nimic. Vrei să ştii ce cred despre tine acum? — Ai dreptul să mă condamni în ce fel vrei tu. Ea a râs. — Marele om care era atât de dezgustat – în afaceri – de molâi care se dau bine pe lângă nou-veniţi sau care o iau pe cărări greşite, pentru că n-au putut să se ridice la tăria lui de caracter şi la liniaritatea scopurilor lui! Ce părere ai despre asta acum? — Sentimentele mele nu te privesc pe tine. Nu ai niciun drept să decizi tu ce vrei să fac. Voi accepta orice cerere vei face, mai puţin una: nu-mi cere să renunţ la ea. — O, nu-ţi voi cere să faci asta! Nu mă aştept să-ţi schimbi felul de a fi. Ăsta este adevăratul tău nivel – sub toată gloria pe care ţi-ai construit-o, cea a unui cavaler al industriei care s-a ridicat prin pură ingeniozitate din şanţurile zăcămintelor de — 434 —

minereu ca să ajungă în lumea celor avuţi! Fracul e numai bun ca să vii acasă la unsprezece dimineaţa! Nu te-ai ridicat niciodată din zăcămintele de minereu, acolo ar trebui să fii, toate micile averi făcute din creion – în colţul salonului, sâmbătă seara, cu agenţii comerciali şi dansatoarele din sala de bal! — Vrei să divorţezi de mine? — O, ţi-ar plăcea! Ce afacere deşteaptă ar fi! Să nu cumva să crezi că nu ştiu c-ai vrut să divorţezi de mine din prima lună de căsătorie! — Dacă asta ai crezut, de ce ai mai stat cu mine? Ea a răspuns cu severitate: — Este o întrebare pe care ţi-ai pierdut dreptul să o mai pui. — Aşa este, a spus el, gândindu-se că singura replică posibilă care-ar mai putea săi justifice răspunsul ar fi iubirea ei pentru el. — Nu, nu voi divorţa de tine. Crezi că voi permite ca idila ta cu o târfă să mă priveze pe mine de casa, de numele şi de poziţia mea socială? O să păstrez aceste lucruri din viaţa mea aşa cum pot şi prin orice mijloc care nu se bazează pe o fundaţie atât de instabilă ca fidelitatea ta. Nu voi face nicio greşeală în legătură cu asta: niciodată nu voi divorţa de tine. Fie că-ţi place sau nu, eşti căsătorit şi vei rămâne căsătorit. — Bine, dacă asta vrei. — Şi, mai mult decât atât, nu voi lua în considerare – apropo, de ce nu stai jos? A rămas în picioare. — Te rog, spune ce ai de spus. — Nu voi lua în considerare niciun divorţ neoficial, cum ar fi o separare. Poţi să-ţi continui idila în metrouri şi în pivniţe, acolo unde e locul ei, dar în ochii lumii mă aştept să-ţi aminteşti că eu sunt doamna Henry Rearden. Întotdeauna ai susţinut că ai avea un devotament ieşit din comun faţă de onestitate: permite-mi acum să te văd condamnat la viaţa de ipocrizie căreia-i aparţii de fapt. Mă aştept să-mi păstrez casa care, oficial, este a ta, dar acum va fi oficial a mea. — Dacă aşa doreşti. Ea s-a lăsat pe spate nepăsătoare, ca într-o relaxare dezordonată, cu picioarele îndepărtate, cu braţele odihnindu-i-se în două paralele pe braţele fotoliului, ca un judecător care-şi putea permite să fie şleampăt. — Divorţ? a întrebat ea cu răceală. Credeai că scapi aşa uşor? Credeai că scapi cu câteva milioane ale tale aruncate ca pensie alimentară? Eşti atât de obişnuit să cumperi orice vrei tu cu ajutorul simplu al banilor pe care-i ai, încât nu poţi să concepi că există lucruri care nu sunt de vânzare, care nu sunt negociable, care nu fac obiectul niciunei tranzacţionări. Nu poţi să crezi că există cineva care să nu se preocupe deloc de bani? Nu-ţi poţi imagina ce înseamnă asta. Păi, cred că va trebui să înveţi. O, da, bineînţeles că vei fi de acord cu orice cerere de a mea de acum înainte. Vreau să stai în biroul ăla de care eşti atât de mândru, în fabricile alea nepreţuite ale tale şi să te joci de-a eroul care lucrează optsprezece ore pe zi, titanul industriei care — 435 —

face toată ţara să funcţioneze, geniul care este deasupra turmei comune a umanităţii, care se plânge, minte şi trişează. Atunci vreau să vii acasă şi să dai ochii cu singura persoană care te cunoaşte cu adevărat, care ştie adevărata valoare a cuvintelor tale, a onoarei tale, a integrităţii tale, a încrederii de sine cu care te lauzi. Vreau să dai ochii, la tine acasă, cu singura persoană care te dispreţuieşte şi are dreptul să o facă. Vreau să te uiţi la mine de câte ori construieşti un alt cuptor sau torni o altă încărcătură de oţel care sparge toate recordurile, de câte ori auzi aplauze şi eşti admirat, de câte ori te simţi mândru de tine, de câte ori te simţi curat, de câte ori te simţi beat de propria-ţi măreţie. Vreau să te uiţi la mine ori de câte ori auzi de vreun act josnic sau te simţi furios la adresa corupţiei omeneşti, sau te simţi dezgustat de escrocheria cuiva, sau eşti victima unui şantaj guvernamental, vreau să te uiţi şi să ştii că nu eşti cu nimic mai bun şi că nu eşti superior nimănui, că nu ai dreptul să condamni pe nimeni şi nimic. Vreau să te uiţi la mine şi să vezi soarta celui care a încercat să construiască un turn înalt până la cer sau a omului care a încercat să ajungă la soare pe aripi făcute din ceară, sau pe tine, omul care vrea să se considere perfect! Undeva, în afara lui sau separat de el, de parcă ar fi citit totul într-un creier care nu era al lui, a observat că ceva era greşit în schema pedepsei pe care trebuia el s-o suporte, că ceva era greşit în condiţiile pe care i le stabilise, dincolo de dreptul la proprietate şi dincolo de simţul dreptăţii, o eroare de calcul care ar demola-o cu totul dacă ar fi descoperită. N-a încercat s-o descopere. Gândul a trecut ca o însemnare de moment, făcută dintr-o curiozitate inertă, pentru a putea fi reînviată într-un viitor îndepărtat. Nu era nimic înăuntrul lui acum care să-l facă interesat să răspundă. Creierul îi era amorţit de efortul de a-şi păstra şi ultimul simţ de justeţe împotriva unui asemenea val copleşitor de reacţii care o scoseseră pe Lillian din forma ei umană, dincolo de toate încercările de a se convinge că nu avea niciun drept să simtă asta. Dacă era plină de dispreţ, s-a gândit, el era cel care o făcuse aşa; acesta era felul ei de a suporta durerea. Nimeni nu putea să-i spună unei alte fiinţe umane cum să încerce să-şi facă suferinţa suportabilă, nimeni nu putea să învinuiască şi, mai presus de toate, mai ales el, cel care cauzase această suferinţă. Dar nu vedea nicio urmă de durere în comportamentul ei. Atunci poate că sluţenia era singurul mijloc prin care putea să se adune şi care putea s-o ascundă, s-a gândit. Apoi nu s-a gândit la nimic altceva decât să ţină piept repulsiei pentru tot ce însemna momentul următor şi, apoi, următorul… Când s-a oprit din vorbit, el a întrebat: — Ai terminat? — Da, cred că da. — Atunci mai bine ai lua trenul spre casă chiar acum. Când a început să facă mişcările ca să-şi dea jos hainele de seară, a descoperit căşi simţea muşchii ca şi cum ar fi fost după o zi lungă de muncă fizică. Cămaşa lui apretată era plină de sudoare. Nu mai rămăsese în el niciun gând şi niciun sentiment, — 436 —

nimic altceva în afara unui sentiment care amesteca rămăşiţele amândurora, senzaţia că ar trebui să se felicite pentru cea mai mare victorie pe care o obţinuse de la el însuşi: faptul că Lillian ieşise în viaţă din hotel. *** Intrând în biroul lui Rearden, dr. Floyd Ferris avea aparenţa unui om atât de sigur de succesul misiunii sale, încât putea să-şi permită un zâmbet binevoitor. A vorbit cu o încredere delicată şi încurajatoare; Rearden avea impresia că asta trebuie să fie încrederea unui trişor la jocurile de noroc, care a depus o energie incredibilă ca să memoreze toate variantele posibile ale schemei, iar acum e sigur că toate cărţile din set sunt însemnate. — Aşadar, domnule Rearden, a spus, vrând să salute, nu ştiam că până şi o javră neînduplecată din funcţionărime şi un scuturător de mâini faimoase, ca mine, poate încă să aibă emoţii înainte de întâlnirea cu un bărbat distins, dar asta simt acum, dacă vă vine să credeţi. — Îmi pare bine, a spus Rearden. Doctorul Ferris s-a aşezat şi a făcut câteva consideraţii despre nuanţele pe care le căpătau frunzele în luna octombrie, aşa cum le observase el pe marginea drumului în timpul călătoriei spre Washington, călătorie pe care o făcuse special în scopul întâlnirii cu domnul Rearden. Rearden nu a spus nimic. Dr. Ferris s-a uitat pe geam şi a comentat imaginea fabricilor Rearden, care, a spus el, erau dintre cele mai valoroase şi productive întreprinderi ale ţării. — Nu asta credeaţi despre produsele mele acum un an şi jumătate, a spus Rearden. Dr. Ferris s-a încruntat uşor, de parcă un punct de pe schemă îi scăpase şi aproape că-l costase întregul joc, apoi a chicotit, de parcă l-ar fi recuperat: — Asta a fost acum un an şi jumătate, domnule Rearden, a spus imediat. Timpurile se schimbă, iar oamenii se schimbă odată cu timpurile – cei înţelepţi o fac. Înţelepciunea stă în a şti când să-ţi aminteşti şi când să uiţi. Consecvenţa nu este un obicei al minţii care e recomandat să-l practice sau la care să te aştepţi din partea rasei umane. Apoi a continuat să vorbească despre absurditatea consecvenţei într-o lume unde nimic nu a fost vreodată absolut, cu excepţia principiului compromisului. A vorbit serios, dar într-un fel nepăsător, de parcă amândoi înţelegeau că nu acesta era subiectul principal al întrevederii lor; şi totuşi, ciudat, nu vorbea pe tonul unei introduceri, ci pe tonul unei postfeţe, de parcă subiectul principal ar fi fost stabilit cu mult timp în urmă. Rearden a aşteptat primul „Nu ţi se pare?” şi a răspuns cu „Vă rog să-mi spuneţi problema urgentă pentru care aţi cerut această întâlnire”. Dr. Ferris păru uimit şi lipsit de orice expresie pentru un moment, apoi a spus ager, — 437 —

de parcă şi-ar fi amintit un subiect oarecare pe care l-ar fi pus la punct fără niciun efort. — O, asta? Asta a fost în legătură cu datele de livrare a metalului Rearden la Institutul Ştiinţific. Am vrea să primim cinci mii de tone până la întâi decembrie, iar apoi vom fi de acord să aşteptăm pentru bilanţul comenzii până după Anul Nou. Rearden a rămas uitându-se la el în tăcere multă vreme; fiecare moment care trecea avea efectul de a face ca intonaţiile pline de bucurie ale vocii doctorului Ferris, încă rămase agăţate în aerul din încăpere, să pară şi mai prosteşti. Când doctorului Ferris a început să-i fie teamă că nu va răspunde deloc, Rearden a răspuns: — Poliţistul rutier cu pantaloni de piele, cel care v-a trimis aici, nu v-a dat niciun raport al conversaţiei avute cu mine? — Ba da, domnule Rearden, dar… — Ce altceva mai vreţi să auziţi? — Dar asta a fost acum cinci luni, domnule Rearden. Un anumit eveniment a avut loc de atunci şi e unul care mă face destul de sigur că v-aţi răzgândit şi că nu ne veţi crea deloc probleme, aşa cum nici noi nu o să vă creăm dumneavoastră. — Ce eveniment? — Un eveniment despre care dumneavoastră aveţi mult mai multe cunoştinţe decât mine, dar, vedeţi dumneavoastră, eu am aflat despre el, deşi aţi prefera să nu ştiu. — Ce eveniment? — Din moment ce este secretul dumneavoastră, domnule Rearden, de ce să nu-l lăsăm să rămână secret? Cine nu are secrete în ziua de astăzi? De exemplu, Proiectul X este un secret. Realizaţi, desigur, că putem obţine metalul dumneavoastră simplu, prin cumpărarea unor cantităţi mai mici prin diferite birouri ale guvernului, care apoi ni l-ar transmite nouă – şi dumneavoastră n-aţi putea preîntâmpina asta. Dar asta ar face să lăsăm mai mulţi birocraţi – dr. Ferris zâmbi cu o sinceritate dezarmantă – o, da, nu suntem foarte simpatici unii cu ceilalţi, aşa cum suntem cu dumneavoastră, civilii – ar face să lăsăm mai mulţi birocraţi să afle secretul Proiectului X, lucru care nu este de dorit în clipa aceasta. Şi aşa ar fi orice publicitate de presă legată de proiect dacă v-am supune unei perioade de probă pentru că aţi refuzat să fiţi de acord cu un ordin al guvernului. Dar, dacă ar trebui să fiţi judecat pentru o altă acuzaţie, mult mai serioasă, unde Proiectul X şi Institutul Ştiinţific nu ar fi implicate şi unde n-aţi putea ridica problema principiilor şi nici n-aţi putea stârni compasiunea publicului – dar asta n-ar însemna un inconvenient pentru noi –, v-ar costa mai mult decât v-aţi putea imagina. De aceea, cel mai la îndemână lucru pe care l-aţi putea face este să ne păstraţi secretul şi să ne faceţi să vă ajutăm să-l păstraţi, în felul ăsta, pe al dumneavoastră – şi, după cum sunt sigur că vă daţi seama, suntem pe de-a-ntregul capabili să ţinem pe oricare dintre birocraţi departe din drumul dumneavoastră atâta vreme cât veţi dori asta. — Ce eveniment, ce secret şi ce drum? — 438 —

— O, haideţi, domnule Rearden, nu fiţi copil! Cele patru mii de tone de metal Rearden pe care i le-aţi livrat lui Ken Danagger, bineînţeles, a spus dr. Ferris fără efort. Rearden nu a răspuns. — Problemele de principiu sunt mare bătaie de cap, a spus dr. Ferris, zâmbind, şi reprezintă o pierdere de vreme pentru toţi cei implicaţi. Acum, cred că v-ar deranja să fiţi un martir în afacerea asta, cel puţin în circumstanţele în care nimeni nu va afla ce sunteţi – nimeni în afară de mine şi de dumneavoastră –, circumstanţele în care nu veţi avea nici măcar prilejul să vorbiţi despre problema respectivă, în care dumneavoastră n-o să fiţi un erou, creatorul unui metal nou, spectaculos, care să opună rezistenţă inamicilor ale căror acţiuni pot părea oarecum josnice în ochii publicului, în care nu veţi fi un erou, ci un infractor obişnuit, un industriaş lacom care a înşelat legea şi care a vizat numai profitul, un escroc de pe piaţa neagră, care a încălcat toate legile menite să protejeze bunăstarea populaţiei, un erou care nu şi-a primit faima, care nu va primi mai mult decât o jumătate de coloană de ziar, undeva pe pagina a cincea… Tot mai vreţi să fiţi un martir? Pentru că la asta se rezumă acum chestiunea: ori ne daţi nouă metalul, ori intraţi la închisoare pentru zece ani şi-l trageţi după dumneavoastră şi pe prietenul dumneavoastră, Danagger. Ca biolog, dr. Ferris a fost mereu fascinat de teoria care spune că animalele au capacitatea de a mirosi frica; a încercat să-şi dezvolte şi el o capacitate similară. Uitându-se la Rearden, a ajuns la concluzia că omul a decis să se dea bătut de mult timp – pentru că nu a dat de urma niciunei temeri. — Cine era informatorul dumneavoastră? a întrebat Rearden. — Unul dintre prietenii dumneavoastră, domnule Rearden. Proprietarul unei mine de cupru din Arizona, care ne-a raportat că aţi cumpărat o cantitate în plus de cupru luna trecută, mult mai mult decât tonajul obişnuit impus de metal Rearden pe care-ţi permite legea să-l produci. Cuprul e unul dintre ingredientele metalului Rearden, nu-i aşa? Asta a fost toată informaţia de care am avut nevoie. Restul e uşor de aflat. N-ar trebui să-l învinuiţi prea mult pe proprietarul minei. Producătorii de cupru, după cum ştiţi, sunt atât de tare constrânşi acum, încât omul a trebuit să ofere ceva de valoare ca să obţină un favor, o nevoie imediată, o regulă care a suspendat câteva dintre directive şi i-a dat un răgaz. Persoana căreia i-a dat informaţiile ştia unde ar fi cel mai bine valorificate, aşa că mi le-a încredinţat mie în schimbul anumitor favoruri de care avea nevoie. Aşa că toate dovezile necesare şi, de asemenea, şi următorii zece ani din viaţa dumneavoastră sunt în posesia mea acum – şi vă propun un schimb. Sunt sigur că nu veţi obiecta, din moment ce afacerile sunt specialitatea dumneavoastră. Forma poate să difere puţin de cea pe care a căpătat-o în tinereţea dumneavoastră, dar sunteţi un comerciant inteligent, aţi ştiut întotdeauna cum să profitaţi de condiţiile care se schimbă şi acestea sunt condiţiile de pe ziua de azi, aşa că nu ar trebui să fie dificil pentru dumneavoastră să vedeţi în ce stau interesele dumneavoastră şi să vă — 439 —

purtaţi corespunzător. Rearden a spus calm: — În tinereţea mea, asta se numea şantaj. Dr. Ferris a rânjit. — Asta şi este, domnule Rearden. Am intrat într-o eră mai realistă. Dar era o diferenţă bizară, s-a gândit Rearden, între şantajistul clasic şi dr. Ferris. Un şantajist ar da semne de satisfacţie în raport cu deficienţele victimei sale, iar faptul că victima ar fi remarcat caracterul lui diabolic ar constitui cel puţin o ameninţare pentru victimă, precum şi un indiciu de primejdie pentru amândoi. Dr. Ferris nu transmitea nimic. Felul lui de a face afaceri era cel obişnuit, dădea impresia de siguranţă, nu părea să acuze pe cineva, ci transmitea doar o sugestie de camaraderie, o tovărăşie bazată – pentru amândoi – pe dispreţ de sine. Brusca senzaţie care l-a făcut pe Rearden să se lase în faţă mai atent era sentimentul că tocmai mai face un pas pe drumul lui pe jumătate descoperit. Văzând privirea plină de interes a lui Rearden, dr. Ferris a zâmbit şi s-a felicitat c-a găsit cheia potrivită. Jocul îi era acum clar, reperele de pe traseu păreau să fie în ordinea corectă; astfel de oameni, s-a gândit dr. Ferris, ar face totul sub anonimat, dar acesta pretindea ca totul să fie făcut făţiş, acesta era realistul dur pe care dorea să-l găsească. — Sunteţi o persoană practică, domnule Rearden, a spus dr. Ferris prietenos. Nu înţeleg de ce vreţi să rămâneţi în trecut. De ce nu vă puneţi la punct şi nu jucaţi aşa cum trebuie? Sunteţi mai inteligent decât cei mai mulţi. Sunteţi o persoană valoroasă, v-am dorit multă vreme printre noi, iar când am auzit că încercaţi să călcaţi pe urmele lui Jim Taggart, am ştiut că vă putem avea. Nu vă încurcaţi cu Jim Taggart, e un nimic, e doar un nimeni. Intraţi în jocul cel mare. Puteţi să ne fiţi de folos, iar noi să vă fim dumneavoastră. Doriţi să-l lichidăm pe Orren Boyle pentru dumneavoastră? Va provocat o înfrângere teribilă: doriţi să-l tragem puţin în jos? Se poate rezolva. Sau doriţi să-l ţinem pe Ken Danagger în frâu? Aţi văzut cât de lipsit de eficacitate aţi fost în legătură cu asta. Ştiu de ce i-aţi vândut metalul: pentru că aveaţi nevoie de el ca să luaţi cărbune. Aşa că riscaţi să mergeţi la închisoare şi să plătiţi amenzi imense doar ca să rămâneţi în relaţii bune cu Ken Danagger. Asta numiţi dumneavoastră afacere bună? Acum, faceţi o înţelegere cu noi şi lăsaţi-l pe domnul Danagger să înţeleagă că, dacă nu se supune regulilor, el va merge la închisoare, dar dumneavoastră, nu, pentru că dumneavoastră aveţi prieteni pe care el nu-i are, iar dumneavoastră nu va trebui să vă faceţi griji niciodată de acum încolo în legătură cu proviziile de cărbune. Aşa se fac afacerile în lumea modernă. Judecaţi care metodă e mai practică. Şi, orice ar fi spus cineva despre dumneavoastră, nimeni nu a negat că sunteţi un om de afaceri excelent şi un realist încăpăţânat. — Asta şi sunt, a spus Rearden. — Aşa mă gândeam şi eu, a răspuns dr. Ferris. Aţi făcut avere într-o perioadă în — 440 —

care majoritatea dădeau faliment, întotdeauna aţi reuşit să treceţi peste obstacole, să vă întreţineţi fabricile şi să faceţi bani – asta e reputaţia pe care o aveţi –, aşa că nu aţi vrea să nu vă dovediţi eficacitatea acum, nu-i aşa? Pentru ce? Ce vă pasă, atâta timp cât aveţi bani? Lăsaţi teoriile pentru oameni ca Bertram Scudder şi idealurile pentru oameni ca Balph Eubank – iar dumneavoastră fiţi independent. Coborâţi cu picioarele pe pământ. Nu sunteţi genul de persoană care să lase sentimentele să interfereze cu afacerile. — Nu, a spus Rearden încet. Nu aş face asta. Niciun fel de sentiment. Dr. Ferris a zâmbit. — Credeţi că nu ştiam asta? a întrebat el, iar tonul vocii sugera faptul că lăsa frâu liber vorbelor doar ca să impresioneze un tovarăş infractor, etalându-i o pricepere superioară în pungăşii. — Am aşteptat multă vreme să vă prindem cu ceva. Voi, oamenii oneşti, sunteţi o mare problemă şi o semnificativă durere de cap. Dar am ştiut că veţi ceda mai devreme sau mai târziu – şi asta e exact ce voiam. — Păreţi să fiţi încântat. — Nu am un motiv suficient de bun ca să fiu? — Dar, până la urmă, am încălcat una dintre legile voastre. — Ei bine, pentru ce credeţi că sunt ele făcute? Dr. Ferris nu a observat expresia brusc apărută pe faţa lui Rearden, o privire de om lovit de prima imagine a ceea ce căuta să vadă. Dr. Ferris trecuse de stadiul acesta, intenţiona să tragă ultimele gloanţe într-un animal prins în capcană. — Chiar aţi crezut că vrem ca legile acelea să fie respectate? a întrebat dr. Ferris. Le vrem încălcate. Mai bine-aţi băga la cap că nu vă confruntaţi cu o adunătură de cercetaşi, abia atunci o să aflaţi că nu trăim într-o epocă a lucrurilor frumoase. Pe cuvânt, nu căutăm altceva decât puterea. Colegii dumneavoastră erau nişte papălapte, dar noi cunoaştem adevărata şmecherie şi mai bine v-aţi da şi dumneavoastră seama de asta. Oamenii inocenţi nu pot fi conduşi. Singura putere pe care o are orice guvern este puterea de a lua măsuri împotriva infractorilor. Ei bine, când nu sunt destui infractori, îi creezi. Spui că atât de multe lucruri sunt infracţiuni, încât devine imposibil pentru oameni să mai trăiască fără să încalce regulile. Cine vrea o naţiune de oameni care respectă reguli? Ce-ţi iese din asta? Doar legi în aşa fel concepute încât să nu poată fi nici remarcate, nici respectate, nici interpretate şi creezi o naţiune de oameni care încalcă legea, iar apoi le iei banii pe nedrept. Ăsta e sistemul, domnule Rearden, ăsta e jocul şi, odată ce l-aţi priceput, ne vom înţelege mult mai bine. Uitându-se la dr. Ferris, Rearden a văzut un licăr de anxietate, privirea care precedă panica, ca şi cum o carte de joc goală dintr-un pachet pe care dr. Ferris nu-l mai văzuse niciodată tocmai căzuse pe masă. Ce vedea doctorul Ferris pe faţa lui Rearden era privirea luminoasă şi senină care vine din răspunsul neaşteptat la o problemă veche, întunecată, o privire relaxată şi — 441 —

nerăbdătoare în acelaşi timp; Rearden avea o limpezime inocentă în ochi şi o vagă urmă de dispreţ pe linia buzelor. Orice ar fi însemnat asta – şi dr. Ferris nu putea să descifreze – era sigur de un singur lucru: faptul că faţa lui nu purta nicio urmă de vinovăţie. — Există un defect în sistemul dumneavoastră, dr. Ferris, a spus Rearden încetişor, aproape nepăsător, un defect practic pe care-l veţi descoperi când mă veţi aduce la tribunal pentru că i-am vândut patru tone de metal Rearden lui Ken Danagger. Au trecut douăzeci de secunde – Rearden putea să le simtă cum trec încetişor – la sfârşitul cărora dr. Ferris s-a convins de faptul că auzise decizia lui Rearden. — Credeţi că blufăm? a izbucnit dr. Ferris; vocea lui căpătase brusc caracterul animalelor pe care a petrecut atât de mult timp studiindu-le – suna de parcă scrâşnea din dinţi. — Nu ştiu, a spus Rearden, nu-mi pasă, oricum ar fi. — Veţi fi în halul ăsta de lipsit de simţ practic? — Evaluarea unei acţiuni ca „practică”, dr. Ferris, depinde de ce-şi doreşte persoana respectivă să realizeze. — Nu v-aţi pus întotdeauna interesul propriu mai presus de orice? — Asta e ceea ce fac acum. — Dacă credeţi că vă vom lăsa să scăpaţi cu o… — Acum, vă rog, părăsiţi acest birou! — Pe cine credeţi că păcăliţi? Dr. Ferris ridicase vocea şi era pe punctul de a ţipa. Ziua baronilor din industrie s-a încheiat! Dumneavoastră aveţi bunurile, dar noi vă avem la mână cu ceva imbatabil şi ori veţi juca după regulile noastre, ori veţi… Rearden apăsase un buton; domnişoara Ives a intrat în birou. — Dr. Ferris s-a încurcat şi s-a rătăcit, domnişoară Ives, a spus Rearden. Îl puteţi însoţi până afară, vă rog? S-a uitat către Ferris. Domnişoara Ives este femeie, cântăreşte în jur de 45 de kilograme şi nu are pregătire practică deloc, doar o eficienţă intelectuală superioară. N-ar face niciodată pe gardianul la o cârciumă, doar în locuri care nu sunt practice, aşa cum ar fi o fabrică. Domnişoara Ives privea de parcă făcea un serviciu care nu avea o semnificaţie emoţională mai mare decât un ordin pentru o listă de facturi care trebuie expediate. Stând dreaptă, într-o poziţie disciplinată şi afişând o formalitate rece, a ţinut uşa deschisă, l-a lăsat pe dr. Ferris să traverseze camera, apoi a ieşit afară prima; dr. Ferris a urmat-o. S-a întors peste câteva minute, râzând în hohote incontrolabile. — Domnule Rearden, a întrebat ea, râzând pentru că-i era frică de el, de pericol, de totul în afară de triumful acelui moment, ce faceţi? A rămas într-o poziţie pe care nu şi-o mai permisese niciodată până atunci, o poziţie pe care el o considera cea mai vulgară poziţie a oamenilor de afaceri – stătea înclinat pe spate, în scaun, cu picioarele pe birou –, iar fetei i se părea că poziţia aceea — 442 —

îi dădea un aer bizar, nobil, că nu era poziţia unui director arţăgos, ci cea a unui tânăr revoluţionar. — Cred că descopăr un nou continent, Gwen, a răspuns el vesel. Un continent care trebuia să fie descoperit odată cu America, dar n-a fost să fie. *** — Trebuie să vorbesc cu tine, a spus Eddie Willers, uitându-se la muncitorul de cealaltă parte a mesei. Nu ştiu de ce mă ajută asta, dar mă ajută şi să ştiu că doar mă asculţi. Era târziu şi luminile cantinei subterane erau slabe, dar Eddie Willers putea să vadă ochii muncitorului aţintiţi asupra lui. — Mă simt de parcă… de parcă nu a mai rămas niciun om pe pământ şi niciun limbaj omenesc, a spus Eddie Willers. Mă simt de parcă, dacă aş urla în mijlocul străzii, nimeni n-ar auzi… Nu, chiar asta simt, asta: mă simt de parcă cineva ţipă în mijlocul străzii, dar oamenii trec pe lângă el şi nimeni nu-l poate auzi, şi nu e nici Hank Rearden, nici Ken Danagger, şi nici eu cel ce strigă, şi totuşi pare că suntem toţi trei acolo… Nu vezi că cineva ar fi trebuit să se ridice şi să-i apere, dar nimeni nu a făcut-o şi nimeni n-o va face? Rearden şi Danagger au fost acuzaţi în dimineaţa asta pentru o afacere ilegală cu metal Rearden. Vor ajunge în faţa Curţii luna viitoare. Am fost acolo, în sala de judecată din Philadelphia, când s-a citit acuzaţia. Rearden era foarte calm – tot aveam senzaţia că zâmbeşte, dar nu zâmbea. Danagger, şi mai şi. N-a scos un cuvânt, a stat doar acolo, de parcă încăperea era goală… Presa spune că amândoi ar trebui aruncaţi în închisoare… Nu… Nu, nu tremur, sunt în regulă, voi fi în regulă într-un moment… De asta, ei nu i-am spus nimic, mi-era frică să nu explodez şi nu voiam să fac să fie şi mai dificil pentru ea, ştiu ce simte… O, da, a vorbit cu mine despre asta şi nu a tremurat, dar a fost şi mai rău – ştii tu, genul ăla de rigiditate când o persoană se comportă de parcă nu ar simţi deloc şi… Ascultă, ţiam mai spus vreodată că-mi place de tine? Îmi place foarte mult de tine pentru felul în care arăţi acum. Ne asculţi. Ne înţelegi… Ce-a spus? A fost ciudat: nu se teme pentru Hank Rearden, ci pentru Ken Danagger. A spus că Rearden va avea puterea să îndure, dar Danagger, nu. Nu că el n-ar avea puterea să facă asta, dar el va refuza să îndure. Ea… ea ştie sigur că Danagger va fi următorul care o să plece. O să plece la fel ca Ellis Wyatt şi ca toţi ceilalţi. O să renunţe şi o să dispară… De ce? Ei bine, ea crede că e un fel de comutare a puterii, a puterii personale şi a celei economice. De îndată ce greutatea se mută pe umerii unui singur om, acesta este primul care dispare, ca un stâlp de susţinere doborât. Cu un an în urmă, nu se putea întâmpla ţării nimic mai rău decât să-l piardă pe Ellis Wyatt. L-am pierdut. De atunci, spune ea, a fost de parcă centrul de greutate oscila ca un nebun – ca într-un cargou care a pierdut controlul şi stă să se scufunde – , deplasându-se de la industrie la industrie, de la om la om. Când pierdem unul, e — 443 —

nevoie disperată de un altul, iar el este următorul pe care-l vom pierde. Ar exista oare dezastru mai mare acum decât să lăsăm provizia de cărbuni a ţării pe mâinile unor oameni ca Boyle sau ca Larkin? Şi nu a mai rămas nimeni în industria de cărbuni care să valoreze prea mult, în afară de Ken Danagger. Aşa că ea spune că are senzaţia că s-a resemnat deja, de parcă ar fi chiar acum izbit de reflectoare şi aşteaptă să fie scos din peisaj… De ce râzi? Poate să sune absurd, dar cred că e adevărat… Ce?… O, da, să ştii că-i o femeie deşteaptă!… Şi apoi mai e ceva, spune ea. Un om trebuie să ajungă la un anumit nivel de gândire – nu furie sau disperare, ci ceva mai mult, mult mai mult decât amândouă la un loc – înainte să fie eliminat. Nu poate să-şi dea seama ce e, dar a ştiut, cu mult înainte de incendiu, că Ellis Wyatt ajunsese în acel stadiu şi că i se va întâmpla ceva. Când l-a văzut pe Ken Danagger în sala de judecată azi, a spus că era pregătit să fie doborât… Da, astea sunt cuvintele pe care le-a folosit: era pregătit să fie doborât. Vezi tu, ea nu crede că ceea ce se petrece e accidental sau întâmplător. Ea crede că, în spatele tuturor lucrurilor, se ascunde un sistem, o intenţie, un om. Există cineva care, lăsat liber în ţară, doboară şi distruge, cineva care dărâmă stâlpii de susţinere unul după altul, ca să lase construcţia să se prăbuşească deasupra capetelor noastre. O creatură fără scrupule care acţionează pentru nişte scopuri pe care nici nu ni le putem imagina… Ea spune că nu-l va lăsa să-l ia pe Ken Danagger. Tot repetă că trebuie să-l oprească pe Danagger – vrea să vorbească cu el, să-l implore, să stăruiască, să reînvie orice ar fi ceea ce pierde el, să-l înarmeze pentru confruntarea cu cel care distruge înainte ca cel care distruge să vină. E disperat de nerăbdătoare să ajungă ea prima la Danagger. El a refuzat să vadă pe cineva. S-a întors înapoi la Pittsburgh, la minele lui, dar a reuşit să-l prindă la telefon, astăzi, şi a fixat o întâlnire cu el mâine după masă… Da, va merge la Pittsburgh mâine. Da, se teme pentru Danagger, se teme foarte mult… Nu. Nu ştie nimic despre cel care distruge. Nu are nici cea mai vagă idee despre identitatea lui, nicio dovadă asupra existenţei lui – nimic altceva în afară de şirul de distrugeri. Dar este sigură că există… Nu, nu poate să-i ghicească motivele. Spune că nimic de pe lumea asta nu poate să i le justifice. Sunt momente când simte că i-ar plăcea mai mult decât orice să-l găsească, că şi-ar dori să-l descopere pe el mai degrabă decât pe inventatorul motorului. Spune că, dacă l-ar găsi pe distrugător, l-ar împuşca pe loc – ar fi în stare să-şi dea viaţa dac-ar putea să-l omoare cu mâna ei… pentru că e cea mai diabolică fiinţă care a existat vreodată, bărbatul care drenează creierul lumii… Cred că începe să fie prea mult pentru ea, în unele momente, până şi pentru ea. Nu cred că-şi permite să se gândească la cât e de obosită. Ieri dimineaţă am venit la serviciu foarte devreme şi am găsit-o adormită pe canapeaua din biroul ei, cu lumina încă aprinsă pe birou. Rămăsese acolo toată noaptea. Am stat doar şi m-am uitat la ea. N-aş fi trezit-o nici dacă toată nenorocita aceea de companie s-ar fi prăbuşit… Când oare adormise? Doamne, arăta ca o copilă. Arăta de parcă ştia sigur că se va trezi într-o lume în care nimeni nu-i va face rău, de — 444 —

parcă nu ar fi avut nimic de care să se teamă sau să se ascundă. Asta era cu adevărat teribil, puritatea aceea nevinovată de pe faţa ei, trupul frânt de oboseală, încă întins acolo exact aşa cum se prăbuşise. Arăta… Spune, de ce m-ai întreba cum arată când doarme?… Da, ai dreptate, de ce vorbesc despre asta? N-ar trebui. Nu ştiu ce m-a făcut să mă gândesc la asta… Nu mă băga în seamă. Mâine o să fiu bine. Cred că e pentru că am rămas cam şocat de sala aia de judecată. Mă tot gândesc: dacă oameni ca Rearden şi Danagger trebuie trimişi la închisoare, atunci în ce lume muncim şi pentru ce? Nu a mai rămas dreptate pe Pământ? Am fost destul de naiv să spun asta unui reporter la plecarea din sala de judecată; el a râs doar şi a spus: „Cine e John Galt?”…Spune-mi, ce ni se întâmplă? Nu a mai rămas niciun om cinstit? Nu a mai rămas nimeni care să-i apere? O, mă auzi? Nu a mai rămas nimeni care să-i apere? *** — Domnul Danagger va fi liber într-un moment, domnişoară Taggart. Are un musafir în birou. Vă rog să mă scuzaţi, a spus secretara. În cele două ore în care a zburat către Pittsburgh, Dagny a fost prea tensionată ca să poată să-şi explice anxietatea sau s-o alunge; nu avea niciun motiv să numere minutele şi totuşi simţea imperios nevoia să se grăbească. Anxietatea a dispărut atunci când a intrat în anticamera biroului lui Ken Danagger: ajunsese la el, nimic nu o oprise, se simţea în siguranţă, avea încredere şi se umplea de o senzaţie imensă de uşurare. Cuvintele secretarei au risipit totul. Devii o laşă, s-a gândit Dagny, simţindu-se lovită, din cauza cuvintelor pe care le deformase cu totul faţă de ce însemnau ele de fapt, de o frică absurdă. — Îmi pare rău, domnişoară Taggart, a auzit din nou vocea respectuoasă, preocupată a secretarei şi a realizat că rămăsese acolo nemişcată şi fără să dea vreun răspuns. Domnul Danagger va fi aici într-un moment. Nu doriţi să luaţi loc? Vocea exprima o nelinişte tensionată pentru impoliteţea de a o fi lăsat să aştepte. Dagny a zâmbit. — O, e în regulă. S-a aşezat pe un scaun de lemn, cu faţa la zăbrelele secretarei. S-a întins să-şi ia o ţigară şi s-a oprit, întrebându-se dacă avea timp să o termine şi sperând că nu, iar apoi a aprins-o cu o mişcare bruscă. Sediul central al companiei Danagger Coal era o clădire demodată. Undeva, pe dealurile astea de dincolo de geam, erau minele unde, cândva, lucrase Ken Danagger. Nu şi-a mutat niciodată biroul de lângă zăcămintele de cărbuni. Putea să vadă intrările în mină decupate în coasta dealului, mici cadre din bare metalice, porţi care duceau către imensul regat subteran. Păreau modeste, pierdute în culorile stridente de portocaliu şi roşu ale dealurilor. Sub un cer dur şi albastru, în lumina soarelui de octombrie târziu, marea de frunze arăta ca o mare de foc, ca nişte — 445 —

valuri care se ridicau să înghită pilonii fragili de la intrarea în mină. S-a cutremurat şi s-a uitat în altă direcţie: s-a gândit la frunzele cuprinse de flăcări, împrăştiate peste dealurile din Wisconsin, pe drumul către Starnesville. A observat că, între degete, nu-i mai rămăsese decât un chiştoc de ţigară. Şi-a aprins încă una. Când a aruncat o privire către ceasul de pe peretele din anticameră, a surprins-o pe secretară uitându-se la el în acelaşi timp. Întâlnirea ei era programată pentru ora 3; cadranul alb arăta 3:12. — Vă rog să ne scuzaţi, domnişoară Taggart, a spus secretara. Domnul Danagger va fi gata să vă primească imediat. Domnul Danagger este extrem de punctual în legătură cu întâlnirile lui. Vă rog să mă credeţi că ce se întâmplă acum e cu totul neaşteptat. — Ştiu asta. Ştia că Ken Danagger era la fel de riguros ca mersul trenurilor în legătură cu programul lui şi că era cunoscut faptul că anula o întâlnire dacă cel care aranjase întâlnirea întârzia cinci minute. Secretara era o fată bătrână cu un comportament distant. Un comportament calm, respectuos, insensibil la şocuri, la fel cum era bluza albă, fără nicio pată, de neatins în aerul acela plin de praf de cărbune. Lui Dagny i s-a părut ciudat ca o femeie rigidă, bine antrenată să fie emoţionată: nu făcea conversaţie deloc, stătea nemişcată, aplecată peste nişte foi de hârtie de pe biroul ei. Jumătate din ţigara lui Dagny se dusese, iar femeia se uita la aceeaşi pagină. Când şi-a ridicat capul să se uite la ceas, cadranul arăta 3:30. — Ştiu că e de nescuzat, domnişoară Taggart. Neliniştea era acum evidentă în tonul vocii ei. Nu pot să înţeleg. — Puteţi să-i spuneţi domnului Danagger că sunt aici? — Nu pot! A fost aproape un strigăt; a văzut privirea surprinsă a lui Dagny şi s-a simţit obligată să explice: — Domnul Danagger m-a sunat şi mi-a spus că nu poate fi întrerupt sub nicio formă. — Când a făcut asta? Pauza aceea fusese ca o pernă pneumatică pentru răspunsul care urma: — Acum două ore. Dagny s-a uitat la uşa închisă a biroului lui Danagger. Putea să audă sunetul unei voci dincolo de uşă, dar atât de vag încât nu putea să-şi dea seama dacă era vocea unei singure persoane sau a mai multora; nu putea să facă diferenţa între cuvinte şi calitatea emoţională a tonului vocii: era doar o succesiune de sunete joase şi calme, care păreau normale şi care nu dădeau impresia că ar fi fost voci ridicate. — Cât timp a fost domnul Danagger în conferinţă? a întrebat ea. — 446 —

— De la ora unu, a spus secretara cu îndârjire, apoi a adăugat ca o justificare: a fost un client neprogramat, iar domnul Danagger n-ar fi permis niciodată să se întâmple asta. Uşa nu era încuiată, s-a gândit Dagny; simţea o dorinţă de nestăvilit să o doboare şi să intre – erau doar nişte plăci de lemn şi un mâner de bronz, ar fi fost nevoie doar de o contracţie musculară a braţului –, dar s-a uitat în altă direcţie, ştiind că puterea unei ordini civilizate şi a dreptului lui Danagger reprezentau o barieră mai de netrecut decât orice încuietoare. S-a trezit holbându-se la chiştoacele de ţigară din scrumiera de lângă ea şi s-a întrebat de ce-i dădeau un sentiment mai aprig de nelinişte. Apoi a realizat că se gândea la Hugh Akston: i-a scris, la cina din Wyoming, şi l-a rugat să-i spună de unde a obţinut ţigara cu semnul dolarului; scrisoarea venise înapoi, cu o inscripţie poştală care o informa că se mutase, fără să lase nicio altă adresă. Şi-a spus nervoasă că asta nu avea nicio legătură cu momentul de faţă şi că trebuia să-şi controleze nervii. Dar mâna îi tremura când să apese butonul de la scrumieră care făcea ca mucurile de ţigară să dispară în interiorul suportului. Când s-a uitat în sus, ochii ei au întâlnit privirea secretarei care se uita la ea. — Îmi pare rău, domnişoară Taggart. Nu ştiu ce să fac. Era un apel disperat. — Nu îndrăznesc să întrerup. Dagny a întrebat încet, ca un ordin, sfidând normele de birou oficial: — Cu cine e domnul Danagger? — Nu ştiu, domnişoară Taggart. Nu l-am mai văzut pe domnul acela niciodată. A observat brusca poziţie nemişcată a ochilor lui Dagny. — Cred că e un prieten din copilărie al domnului Danagger. — O! a izbucnit Dagny, uşurată. — A venit neanunţat şi a cerut să-l vadă pe domnul Danagger şi a spus că aceasta este o întâlnire pe care domnul Danagger a fixat-o cu el acum patruzeci de ani. — Câţi ani are domnul Danagger? — Cincizeci şi doi, a spus secretara. Apoi a adăugat gânditoare, pe tonul unei remarci obişnuite: — Domnul Danagger a început să lucreze la vârsta de doisprezece ani. După o altă pauză, a adăugat: — Ciudat e că vizitatorul nu arată nici măcar de patruzeci de ani. Pare un bărbat pe la vreo treizeci de ani. — Şi-a spus numele? — Nu. — Cum arată? Secretara a zâmbit, animându-se brusc, de parcă urma să rostească un compliment entuziast, dar zâmbetul a dispărut pe neaşteptate: — 447 —

— Nu ştiu, a răspuns neliniştită. E greu de descris. Are o faţă ciudată. Au rămas tăcute pentru un timp îndelungat, iar acele cadranului se apropiau de ora 3:50 când a sunat telefonul de pe biroul secretarei – soneria pentru biroul lui Danagger –, semnalul că avea permisiunea să intre. Au sărit amândouă în picioare, iar secretara s-a repezit înainte, zâmbind uşurată şi grăbindu-se să deschidă uşa. Când a intrat în biroul lui Danagger, Dagny a văzut uşa privată închizându-se după clientul care tocmai plecase. A auzit zgomotul uşii lovindu-se de cadru şi zăngănitul slab al geamurilor de sticlă. L-a văzut pe bărbatul care pleca în reflexia de pe faţa lui Danagger. Nu era faţa pe care o văzuse în sala de judecată, nu era faţa pe care o ştia de ani buni, expresia de rigiditate neschimbată, insensibilă, ci o faţă la care ar trebui să spere un tânăr de douăzeci de ani, dar pe care nu putea s-o aibă, o faţă de pe care se ştersese orice urmă de efort, aşa încât obrajii ridaţi, fruntea încreţită, părul grizonat – ca nişte elemente rearanjate după o logică nouă – erau făcute în aşa fel încât să formeze o schiţă a speranţei, a nerăbdării, a seninătăţii inocente: tema acesteia era eliberarea. Nu s-a ridicat când a intrat – s-a uitat de parcă nu se întorsese de tot în realitatea înconjurătoare şi uitase rutina cuvenită –, dar i-a zâmbit cu o asemenea bunăvoinţă firească, încât Dagny s-a trezit zâmbind ca răspuns. S-a surprins gândindu-se că acesta era modul în care ar trebui să se salute orice fiinţă umană, iar anxietatea i-a dispărut şi, brusc, s-a simţit sigură că totul era bine şi că nu putea să existe ceva de care să-i fi fost, vreodată, frică. — Bună ziua, domnişoară Taggart, a spus el. Mă ierţi, cred că te-am lăsat să aştepţi. Te rog să iei loc. A arătat către scaunul din faţa biroului său. — Nu m-a deranjat să aştept, a spus ea. Sunt recunoscătoare că ai acceptat o întâlnire cu mine. Am fost extrem de nerăbdătoare să vorbesc cu dumneata despre o problemă urgentă. S-a aplecat peste birou cu o privire concentrată şi atentă, aşa cum făcea mereu când se menţiona o problemă importantă de afaceri, dar acum nu vorbea cu un om pe care să-l cunoască, acesta era un străin, aşa că s-a oprit, nesigură de argumentele pe care şi le pregătise. S-a uitat la ea în tăcere, apoi a spus: — Domnişoară Taggart, e o zi atât de frumoasă, probabil ultima zi frumoasă din anul acesta. Este un lucru pe care mi-am dorit mereu să-l fac, dar nu am avut niciodată timp. Haideţi să ne întoarcem la New York împreună şi să mergem într-una dintre excursiile alea cu barca în jurul insulei Manhattan. Hai să aruncăm o ultimă privire la cel mai mare oraş din lume. Şedea nemişcată, încercând să-şi ţină ochii ficşi ca să oprească biroul din legănare. Acesta era Ken Danagger, care nu avusese niciodată un prieten apropiat, care n-a fost — 448 —

niciodată căsătorit, care n-a fost niciodată la o piesă de teatru sau la un film, care n-a permis nimănui impertinenţa să-i răpească din timp pentru nimic altceva în afară de afaceri. — Domnule Danagger, am venit aici să vorbesc cu dumneata despre o problemă crucială pentru viitorul afacerilor noastre. Am venit să vorbesc cu dumneata despre acuzaţie. — O, despre asta? Nu vă faceţi griji. Nu contează. Mă voi retrage. Şedea nemişcată, fără să simtă nimic, întrebându-se dacă astfel se întâmplă când îţi auzi condamnarea la moarte de care te temeai, dar despre care nu credeai c-ar fi posibilă. Prima mişcare a fost o smucitură a capului către uşa de ieşire; a întrebat, cu voce joasă, cu gura deformată de ură: — Cine a fost? Danagger a râs. — Dacă aţi ghicit atât de multe, ar fi trebuit să ghiciţi şi că asta e o întrebare la care n-am să răspund. — O, Dumnezeule, Ken Danagger! a suspinat ea; cuvintele lui o făcuseră să realizeze că bariera de deznădejde, de linişte, de întrebări fără răspuns se ridicase deja între ei; ura fusese doar un fir subţire care a ţinut-o pentru un moment, dar s-a prăbuşit odată cu prăbuşirea lui. O, Dumnezeule! — Greşeşti, copilă, a spus el cu blândeţe. Ştiu cum te simţi, dar greşeşti. Apoi a adăugat cu mai multă sobrietate, de parcă şi-a amintit maniera corespunzătoare, de parcă încă încerca să penduleze între două realităţi. Îmi pare rău, domnişoară Taggart, că a trebuit să veniţi aici atât de curând. — Am venit prea târziu, a spus ea. Asta am venit să previn. Ştiam că o să se întâmple. — De ce? — Eram sigură că pe dumneavoastră vă va lua, oricine ar fi. — Eraţi? Ce nostim. Eu, nu. — Am vrut să vă avertizez, să vă… să vă înarmez pentru când va veni. El a zâmbit. — Credeţi-mă pe cuvânt, domnişoară Taggart, aşa încât să nu vă chinuiţi cu regrete în legătură cu sincronizarea: asta nu se putea evita. Ea simţea cum, cu fiecare minut care trecea, el se îndepărta şi nu mai putea să-l ajungă, dar rămăsese încă un pod între ei şi trebuia să se grăbească. S-a înclinat în faţă şi a spus foarte încet, iar intensitatea emoţiilor prindea formă în exagerata fermitate a vocii ei. — Îţi aminteşti ce-ai gândit şi ce-ai simţit, ce erai acum trei ore? Îţi aminteşti ce însemnau minele pentru dumneata? Îţi aminteşti de Taggart Transcontinental sau de Rearden Steel? Pentru tot ce-au însemnat toate astea, o să-mi răspunzi? O să mă ajuţi — 449 —

să înţeleg? — O să-ţi dau orice răspuns am să pot. — Ai decis să te retragi? Să renunţi la afacerea dumitale? — Da. — Nu mai înseamnă nimic pentru dumneata acum? — Înseamnă pentru mine acum mai mult decât a însemnat vreodată. — Dar o vei abandona? — Da. — De ce? — La asta n-o să răspund. — Dumneata, care-ţi iubeai munca şi care nu respectai nimic în afară de asta, care dispreţuiai orice fel de lipsă de ţel, nepăsarea şi resemnarea, ai renunţat la viaţa pe care o iubeai? — Nu. Am descoperit doar cât de mult o iubesc. — Dar intenţionezi să continui să exişti fără muncă sau fără scop? — Ce te face să crezi asta? — O să intri în afacerile cu cărbuni în altă parte? — Nu, nu în afacerile cu cărbuni. — Atunci ce vei face? — Nu m-am decis încă. — Unde o să mergi? — N-o să răspund. Şi-a îngăduit o pauză, cât să-şi adune puterile şi să-şi spună: „Nu simţi, nu-i arăta că simţi ceva, nu-l lăsa să distrugă podul”, – apoi a spus, cu aceeaşi voce liniştită, calmă: — Realizezi ce ne va face mie, lui Hank Rearden şi tuturor celorlalţi oameni retragerea dumitale? — Da. O realizez mai bine decât dumitale în momentul de faţă. — Şi nu înseamnă nimic pentru dumneata? — Înseamnă mai mult decât ai putea crede. — De ce ne părăseşti? — Nu vei crede şi nu voi explica, dar nu vă părăsesc. — Suntem lăsaţi să purtăm o mare povară şi rămâi indiferent la faptul că o să ne vezi distruşi de prădători. — Nu fi prea sigură de asta. — De care? De abandonul dumitale sau de distrugerea noastră? — De ambele. — Dar dumneata ştii – o ştiai în dimineaţa asta – că e o bătălie care duce la moarte sigură şi că e vorba despre noi, iar dumneata erai unul dintre noi – împotriva jefuitorilor. — 450 —

— Dacă-ţi spun că ştiu asta, dar dumneata nu, o să crezi că nu pun niciun preţ pe cuvintele pe care le rostesc. Aşa că ia-o cum doreşti, dar acesta e răspunsul meu. — Poţi să-mi spui? — Nu. Voi trebuie să-l descoperiţi. — Eşti dispus să dai lumea pe mâinile lor. Noi, nu. — Nu fi prea sigură nici de asta. A rămas neajutorată şi tăcută. Ce era ciudat în felul lui de a fi era tocmai simplitatea: vorbea ca şi cum totul era firesc şi – în mijlocul acestor întrebări fără răspuns şi al misterului tragic – dădea impresia că nu mai existau secrete şi că nici nu a existat vreodată vreun mister. Dar, uitându-se la el, a văzut prima fisură în calmul lui exuberant: l-a văzut luptându-se cu nişte gânduri; a ezitat, apoi a spus, făcând un efort: — În legătură cu Hank Rearden… Îmi poţi face o favoare? — Sigur că da. — Poţi să-i spui că eu… Ei bine, mie niciodată nu mi-a păsat de oameni şi, totuşi, el a fost mereu omul pe care l-am respectat, dar nu am ştiut până azi că tot ce simţeam era… că el a fost singurul om pe care l-am iubit vreodată… Doar spune-i asta şi mai spune-i că mi-aş fi dorit să pot – nu, cred că asta e tot ce pot să-i spun… Probabil că mă va condamna pentru că plec… şi, totuşi, poate că nu. — Îi voi spune. Percepând durerea lui întunecată, suferinţa ascunsă din vocea lui, ea se simţi atât de aproape de el, că i se părea imposibil ca el să dea lovitura pe care o dădea, şi a făcut un ultim efort: — Domnule Danagger, dacă aş putea să te rog în genunchi, dacă aş putea să găsesc nişte cuvinte pe care nu le-am găsit încă, ar fi vreo şansă să… să te opresc? — N-ar fi. După un moment, a întrebat cu un glas pierdut: — Când vei demisiona? — În noaptea asta. — Ce vei face cu –, arătând către dealurile de dincolo de ferestre, Danagger Coal? Cui o s-o laşi? — Nu ştiu, nu-mi pasă. Nimănui sau tuturor. Cui vrea s-o preia. — N-o vei lăsa unui succesor? — Nu. Cu ce scop aş face asta? — Ca s-o laşi pe mâini bune. N-ai putea măcar să numeşti un succesor pe care să-l selectezi dumneata? — N-am nicio preferinţă. Nu e nicio diferenţă pentru mine. Vrei să ţi-o las dumneata pe toată? S-a întins după o foaie. O să scriu o scrisoare, numindu-te pe dumneata singura succesoare chiar acum, dacă accepţi. Ea şi-a scuturat capul într-un gest involuntar de silă. — 451 —

— Nu sunt o profitoare! El a chicotit, împingând hârtia la o parte. — Vezi? Ai răspuns corect, indiferent dacă ştiai sau nu. Nu-ţi face griji în legătură cu Danagger Coal. Nu va fi mare diferenţă dacă numesc cel mai bun succesor din lume, sau pe cel mai rău, sau pe niciunul. Indiferent cine o preia acum, om sau plantă, nu va fi nicio diferenţă. — Dar să pleci şi să abandonezi… Să abandonezi… o întreprindere industrială, de parcă am fi pe timpul nomazilor sau al sălbaticilor!… — Nu suntem? Zâmbea la ea, jumătate a batjocură, jumătate a compasiune. — De ce ar trebui să las un contract sau un testament? Nu vreau să-i ajut pe tâlhari să pretindă că proprietatea privată încă mai există. Sunt de acord cu sistemul stabilit de ei. N-au nevoie de mine, spun ei, au nevoie doar de cărbunele meu. Lasă-i să-l ia. — Atunci accepţi sistemul lor? — Asta fac? Ea a gemut, uitându-se la uşa de ieşire. — Ce ţi-a făcut? — Mi-a spus că am dreptul să exist. — Nu credeam că e posibil ca, în trei ore, un om să-l poată face pe altul să se întoarcă împotriva a cincizeci şi doi de ani din viaţa lui. — Dacă asta crezi că a făcut sau dacă crezi că m-a făcut să am vreo revelaţie de neimaginat, atunci îmi dau seama cât de neclară ţi-ar părea situaţia. Dar nu asta a făcut. A spus doar că am trăit cum trăieşte fiecare om – adică timpul pe care nu-l petrece distrugându-se pe sine însuşi. Ştia că întrebările erau inutile şi că nu avea nimic să-i spună. El s-a uitat la ea, şi-a plecat capul şi a spus cu blândeţe: — Eşti o persoană curajoasă, domnişoară Taggart. Ştiu ce faci acum şi ce presupune asta. Nu te chinui. Lasă-mă să plec. S-a ridicat în picioare. Era pe punctul de a vorbi, dar, dintr-odată, a văzut-o uitându-se insistent în jos şi sărind înainte şi apucând scrumiera care stătea pe marginea biroului. Scrumiera conţinea un muc de ţigară inscripţionat cu semnul dolarului. — Care este problema, domnişoară Taggart? — El… el a fumat asta? — Cine? — Clientul dumitale… el a fumat ţigara asta? — Măi să fie, nu ştiu… Cred că da… Da, cred că l-am văzut fumând o ţigară la un moment dat… Lasă-mă să văd… Nu, eu nu fumez aşa ceva, deci trebuie să fie a lui. — Au mai fost şi alţi vizitatori în birou astăzi? — 452 —

— Nu. De ce, domnişoară Taggart? Care este problema? — Pot să iau asta? — Ce? Mucul de ţigară? S-a uitat la ea confuz. — Da. — Fireşte, dar pentru ce? Se uita la mucul de ţigară din palma ei de parcă ar fi fost o bijuterie. — Nu ştiu… Nu ştiu dac-o să mă ajute, dar ştiu că e un indiciu pentru… – a zâmbit cu amărăciune – pentru dezlegarea unui secret personal. Stătea, ezitând să-şi ia rămas-bun şi uitându-se la Ken Danagger cum s-ar fi uitat pentru ultima dată la cineva care urmează să plece pe un tărâm de unde nu se va mai întoarce vreodată. A ghicit asta, a zâmbit şi i-a întins mâna. — Nu voi spune la revedere, a zis, pentru că te voi vedea din nou în viitorul apropiat. — O, a spus ea nerăbdătoare, ţinându-i strâns mâna, o să te întorci? — Nu. O să te alături dumneata nouă. *** Deasupra construcţiilor din întuneric plutea un uşor aer roşiatic, de parcă fabricile ar fi fost adormite, dar vii în acelaşi timp, iar asta dovedea respiraţia regulată a cuptoarelor şi bătăile de inimă ale transportoarelor cu bandă. Rearden stătea la geamul de la birou, sprijinindu-se cu braţul de el; ca imagine de ansamblu, braţul lui acoperea aproape un kilometru de construcţii, de parcă încerca să le susţină. Se uita la un perete lung de linii verticale, acolo unde se afla bateria cuptoarelor de cocs. O uşă îngustă s-a deschis odată cu o scurtă înteţire de flăcări, iar o bucată roşie şi strălucitoare de cocs roşu a alunecat uşor afară, ca o felie de pâine dintr-un toaster imens. A rămas nemişcată pentru o secundă, apoi fragmentul ascuţit a ţâşnit prin deschizătură şi s-a fixat în platforma care aştepta pe şinele de mai jos. Cărbunele Danagger, s-a gândit el. Astea au fost singurele cuvinte care i-au trecut prin minte. Restul nu era decât o senzaţie de singurătate, atât de mare încât până şi propria lui durere părea să fie înghiţită de un vid imens. Ieri, Dagny i-a spus povestea încercării ei inutile şi i-a transmis mesajul lui Danagger. În această dimineaţă, a auzit ştirile proaspete despre dispariţia lui Danagger. Pe durata nopţii lui nedormite, ca şi pe tot parcursul zilei, când avusese o mulţime de treburi, răspunsul lui la mesaj îi tot bruia gândurile, răspunsul pe care nu va mai avea nicio şansă să-l dea. — Singurul om pe care l-am iubit vreodată. Venea de la Ken Danagger, care nu a spus niciodată nimic mai personal decât: „Uite aici, Rearden”. S-a gândit: de ce l-am lăsat să plece? De ce am fost amândoi — 453 —

condamnaţi – în orele cât am fost departe de birourile noastre – la un exil printre străini plictisitori, care ne-au făcut să renunţăm la dorinţa de odihnă, de prietenie, la pofta pentru sunetul vocilor omeneşti? Aş mai putea acum să capăt măcar o singură oră în care l-am ascultat pe fratele meu, Philip, şi să i-o dau lui Ken Danagger? Cine a zis că e treaba noastră să acceptăm, ca singură recompensă pentru munca noastră, tortura de a pretinde că-i iubim pe cei care ne-au adus la nimic altceva decât la ură? Noi, cei care suntem capabili să topim piatră şi metal pentru scopul nostru, de ce nam căutat niciodată ce voiam de la oameni? A încercat să-şi înăbuşe gândurile, ştiind că era inutil să se gândească acum la asta. Dar cuvintele erau acolo şi erau ca nişte cuvinte pe care le-ar fi adresat morţilor: „Nu, nu te condamn pentru că trăieşti – dacă asta era întrebarea şi durerea pe care leai luat cu tine. De ce nu mi-ai dat nicio şansă să-ţi spun că… ce? Că sunt de acord?… Nu, nu pot nici să te condamn, nici să te urmez”. Închizând ochii, şi-a permis să încerce pentru un moment imensa uşurare pe care ar simţi-o şi el dacă ar pleca, abandonând totul. Dincolo de şocul pierderii, a simţit un fir subţire de invidie. De ce nu au venit şi după mine, oricine ar fi ei, să-mi dea acel motiv irezistibil care să mă facă să plec? Dar, în următorul moment, fiorul de furie i-a spus că l-ar ucide pe cel care-ar încerca să-l abordeze, l-ar ucide înainte să audă cuvintele care l-ar putea lua de lângă fabricile lui. Era târziu, angajaţii lui plecaseră, dar îi era groază de drumul spre casă şi de pustiul serii pe care o avea în faţă. Se simţea de parcă inamicul care l-a şters pe Ken Danagger de pe faţa pământului aştepta după el în întunericul de dincolo de sclipirile fabricii. Nu mai era invulnerabil, dar, orice ar fi fost, s-a gândit el, de oriunde ar fi venit, era în siguranţă aici, ca într-un cerc de flăcări desenat în jurul lui ca să alunge răul. S-a uitat la petele albe şi strălucitoare de pe geamurile întunecate ale unei construcţii din depărtare; erau ca nişte jocuri de lumină nemişcate pe întinderea unei ape. Era reflexia semnului cu neon care ardea pe acoperişul clădirii de deasupra capului său şi care spunea: Rearden Steel. S-a gândit la noaptea când şi-a dorit să-şi pună un astfel de semn deasupra capului, un semn care să spună: Rearden Life . De ce şi-a dorit asta? Ca să vadă cine? S-a gândit – cu o uimire amară, pentru prima dată – că mândria şi entuziasmul pe care le simţise odată veneau din respectul lui pentru oameni, pentru valoarea admiraţiei lor şi a judecăţii lor. Nu mai simţea asta. Nu mai erau oameni, s-a gândit, pentru care să simtă aşa ceva. S-a întors brusc cu spatele la geam. Şi-a luat paltonul cu mişcarea dură a unui gest menit să-l trimită înapoi la realitate. A aruncat pe el cele două straturi ale paltonului, a strâns tare centura, apoi s-a repezit să stingă luminile, mişcându-şi mâinile rapid, în drum spre ieşire. A deschis uşa şi s-a oprit. O singură lampă ardea încă într-un colţ al camerei — 454 —

întunecate. Bărbatul care stătea la colţul unui birou, cu o atitudine firească şi calmă, aşteptându-l, era Francisco d’Anconia. Rearden rămăsese nemişcat şi a prins un moment scurt în care Francisco, fără să facă vreun gest, s-a uitat la el schiţând un zâmbet, ca şi cum doi conspiratori şi-ar face cu ochiul în legătură cu un secret pe care-l înţelegeau amândoi, dar pe care nu voiau să-l recunoască. A fost doar pentru un moment, aproape prea scurt ca să-l poată conştientiza, pentru că i se părea că Francisco s-a ridicat în picioare când a intrat el, cu o mişcare curtenitoare şi plină de admiraţie. Mişcarea sugera o formalitate strictă, negarea oricărei încercări de prezumţie, dar scotea în evidenţă intimitatea faptului că nu-i adresase niciun salut şi nici nu-i dăduse vreo explicaţie. Rearden a întrebat, cu voce dură: — Ce faci aici? — Credeam că ai vrea să mă vezi în seara asta, domnule Rearden. — De ce? — Pentru acelaşi motiv care te-a ţinut aşa de mult în birou. Nu lucrezi. — De cât timp stai aici? — De o oră sau două. — De ce nu ai bătut la uşă? — Mi-ai fi dat voie să intru? — Cam târziu să mă întrebi asta. — Ar trebui să plec, domnule Rearden? Rearden a arătat spre uşa biroului său. — Intră. Aprinzând luminile în birou şi controlându-şi mişcările, fără să se grăbească, Rearden s-a gândit că n-ar trebui să-şi îngăduie să simtă ceva, dar intuia că toate culorile vieţii păreau să se întoarcă la el cu o emoţie atât de puternică încât nu putea s-o identifice. Ce şi-a spus în sinea lui a fost doar: ai grijă. S-a aşezat pe marginea biroului, şi-a încrucişat braţele şi s-a uitat la Francisco, care a rămas stând respectuos în faţa lui, şi a întrebat cu o urmă de zâmbet rece: — De ce ai venit? — Nu vrei să-ţi răspund, domnule Rearden. N-ai recunoaşte nici faţă de mine, nici faţă de dumneata cât de singur te simţi în seara asta. Dacă nu-mi vei pune întrebări, nu mă voi simţi obligat să neg. Doar acceptă ce ştii oricum deja: că ştiu. Întins ca un cablu la capetele căruia se găseau furia cauzată de impertinenţă, de o parte, iar de cealaltă, admiraţia pentru sinceritate, Rearden i-a răspuns: — O să recunosc dacă asta doreşti. De ce mi-ar păsa mie că ştii? — Că ştiu şi că-mi pasă, domnule Rearden. Sunt singurul om din jurul dumitale căruia îi pasă. — De ce ţi-ar păsa? Şi de ce aş avea nevoie de dumneata în seara asta? — Pentru că nu e uşor să trebuiască să condamni omul care a însemnat cel mai — 455 —

mult pentru dumneata. — Dar nu te-aş condamna dacă ai sta departe de mine. Ochii lui Francisco s-au mărit puţin, apoi a rânjit şi a spus: — Vorbeam despre domnul Danagger. Pentru o secundă, Rearden s-a uitat de parcă voia să se plesnească singur peste faţă, apoi a râs uşor şi a spus: — Bine. Ia loc. A aşteptat să vadă cum o să profite Francisco de asta, dar el l-a ascultat în tăcere, cu un zâmbet uşor ciudat şi băieţesc: o privire de triumf şi de gratitudine la un loc. — Nu-l condamn pe Ken Danagger, a spus Rearden. — Nu-l condamni? Cele trei cuvinte păreau unul singur; erau pronunţate foarte încet, aproape cu precauţie, fără nicio rămăşiţă de zâmbet pe faţa lui Francisco. — Nu. Nu încerc să stabilesc cât de mult trebuie să suporte un om. Dacă a renunţat, nu eu sunt cel care trebuie să-l judece. — Dacă a renunţat?… — Ei bine, nu asta a făcut? Francisco s-a lăsat pe spate, zâmbetul i-a revenit pe chip, dar nu era un zâmbet fericit. — Cum te va afecta dispariţia lui? — Va trebui doar să muncesc puţin mai mult. Francisco s-a uitat la podul de oţel trasat în linii negre pe fundalul aburilor roşii de dincolo de geam şi a spus, arătând într-acolo: — Fiecare dintre acele bare are o limită a încărcăturii pe care o poate duce. Care e a ta? Rearden a râs. — De asta ţi-e frică? De asta ai venit? Ţi-era frică să nu renunţ? Voiai să mă salvezi, aşa cum Dagny Taggart a vrut să-l salveze pe Ken Danagger? A încercat să ajungă la el în timp util, dar n-a reuşit. — A încercat? Nu ştiam asta. Domnişoara Taggart şi cu mine nu suntem de acord în legătură cu multe lucruri. — Nu-ţi face griji. N-o să dispar. Lasă-i pe toţi să renunţe şi să se oprească din activitate. Eu nu voi face asta. Nu-mi cunosc limita şi nici nu-mi pasă. Tot ce trebuie să ştiu e că nu pot fi oprit. — Orice om poate fi oprit, domnule Rearden. — Cum? — E doar o chestiune de timp până cunoşti cauza care motivează pe cineva. — Care este? — Trebuie să ştii, domnule Rearden. Eşti unul dintre ultimii oameni morali care au mai rămas pe lume. — 456 —

Rearden a chicotit uşor amuzat, dar cu amărăciune. — Mi s-a spus în multe feluri, dar aşa, nu. Şi greşeşti. Nici nu ai idee cât de mult. — Eşti sigur? — Trebuie să ştiu. Moral? Ce Dumezeu te-a făcut să spui asta? Francisco a arătat către fabricile de dincolo de geam. — Asta. Pentru un moment lung, Rearden s-a uitat la el fără să se mişte, apoi a întrebat doar atât: — Ce vrei să spui? — Dacă e să vezi un principiu abstract, ca acţiunea morală, în formă materială – aici este. Uită-te la ea, domnule Rearden. Fiecare bară, fiecare conductă, fiecare cablu şi fiecare valvă a fost pusă acolo din dorinţa de a răspunde la întrebarea: e bun sau e greşit? A trebuit să alegi varianta corectă şi a trebuit s-o faci în cunoştinţă de cauză – cea mai bună pentru scopul dumitale, acela de a face oţel –, iar apoi să mergi mai departe şi să-ţi lărgeşti cunoaşterea, şi să o faci mai bine şi tot mai bine, cu criteriul absolut al valorii ca scop în sine. A trebuit să acţionezi în funcţie de propria judecată, a trebuit să ai capacitatea să judeci, curajul de a conta pe decizia minţii dumitale, iar cel mai pur şi mai crud devotament să faci totul corect, pentru a face totul cât se poate de bine, maximumul posibil de bine pentru dumneata. Nimic nu te-a putut face să acţionezi fără să judeci şi ai respinge şi ai considera că e inadecvat şi drăcesc pe oricine ar încerca să-ţi spună că cel mai bun mod de a aprinde un cuptor e să-l umpli cu gheaţă. Milioane de oameni, o naţiune întreagă, n-au fost capabili să te oprească să produci metal Rearden, pentru că aveai încredinţarea valorii lui superlative şi puterea pe care ţi-o dă aceasta. Dar ce mă întreb eu, domnule Rearden, e de ce trăieşti în funcţie de un set de principii, când faci afaceri cu natura, şi în funcţie de un altul, când faci afaceri cu mine. Ochii lui Rearden erau fixaţi pe el cu atâta concentrare, încât întrebarea a venit încet, de parcă efortul de a o pronunţa era o distragere de la ceva esenţial: — La ce te referi? — De ce nu te ţii de scopul vieţii dumitale la fel de strâns cum te ţii de scopul fabricilor dumitale? — La ce te referi? — Ai evaluat fiecare cărămidă din acest loc după rolul ei în producerea oţelului. Ai fost la fel de strict şi în legătură cu scopul pentru care servesc munca şi oţelul dumitale? Ce doreşti să realizezi dacă-ţi sacrifici viaţa oţelului? După ce criteriu valoric îţi evaluezi zilele? De exemplu, de ce ai petrecut zece ani într-un efort necontenit ca să produci metal Rearden? Rearden s-a uitat în altă direcţie, cu o mişcare bruscă a umerilor, ca un oftat de eliberare şi dezamăgire. — Dacă trebuie să întrebi asta, atunci n-ai înţelege. — 457 —

— Dacă ţi-aş spune că înţeleg, dar dumneata nu înţelegi, m-ai arunca afară? — Ar fi trebuit să te arunc afară oricum – aşa că poţi continua, spune-mi la ce te referi. — Eşti mândru de şinele liniei John Galt? — Da. — De ce? — Pentru că e cea mai bună cale ferată făcută vreodată. — De ce-ai făcut-o? — Ca să fac bani. — Erau multe feluri mai uşoare de a face bani. De ce ai ales ce era mai greu? — Ai spus în discursul dumitale de la nunta familiei Taggart: pentru a da la schimb cea mai bună muncă a mea pentru cea mai bună muncă a altora. — Dacă acesta era scopul dumitale, l-ai atins? Vibraţia momentului s-a risipit într-o tăcere apăsătoare. — Nu, a spus Rearden. — Ai făcut vreun ban? — Nu. — Când îţi soliciţi la maximum energia ca să produci ce e mai bun, te aştepţi să fii recompensat pentru ea sau să fii pedepsit? Rearden nu a răspuns. — Pentru fiecare nivel de decenţă, de onoare, de dreptate care îţi este recunoscut, eşti convins că ar fi trebuit să fii răsplătit? — Da, a spus Rearden cu voce joasă. — Atunci, dacă s-ar fi întâmplat să fii pedepsit, ce fel de reguli ai fi acceptat? Rearden nu a răspuns. — În general, se presupune, a continuat Francisco, că a trăi într-o societate umană face viaţa mult mai uşoară şi mai sigură decât dacă am fi lăsaţi singuri să ne luptăm cu natura pe o insulă părăsită. Acum, oriunde există un om căruia îi trebuie sau foloseşte metal în orice fel, metalul Rearden i-a făcut viaţa mai uşoară. Ţi-a făcut şi dumitale viaţa mai uşoară? — Nu, a spus Rearden cu voce joasă. — Viaţa dumitale e la fel ca înainte să produci metalul? — Nu, a spus Rearden, iar cuvântul i-a ieşit ca şi cum i-ar fi tăiat scurt gândul care urma. Vocea lui Francisco l-a plesnit brusc, ca o poruncă: — Spune-o! — A făcut-o mai grea, a spus Rearden fără nicio inflexiune. — Când te-ai simţit mândru de linia John Galt, a spus Francisco, iar ritmul măsurat al vocii conferea cuvintelor lui o limpezime brută, la ce fel de oameni te-ai gândit? Ai vrut să vezi acea linie folosită de egalii dumitale – de titanii energiei — 458 —

eficiente, cum ar fi Ellis Wyatt, pe care i-ar fi ajutat să atingă ţinte din ce în ce mai importante? — Da, a spus Rearden nerăbdător. — Ai vrut s-o vezi folosită de oameni care n-ar fi putut să egaleze puterea minţii tale, dar care ţi-ar fi egalat integritatea morală – oameni ca Eddie Willer –, care n-ar fi putut niciodată să inventeze metalul dumitale, dar care şi-ar da toată silinţa, care ar lucra la fel de mult, care ar trăi de pe urma efortului personal şi care – mergând cu trenul pe şinele acestea – şi-ar îngădui un moment de reculegere ca să mulţumească omului care le-a dat mai mult decât au putut ei să-i dea lui. — Da, a spus Rearden cu blândeţe. — Ai vrut s-o vezi folosită de nepricepuţi plângăcioşi care nu fac niciun efort niciodată, care n-au nici măcar abilitatea unui funcţionăraş de arhive, dar care cer venitul unui preşedinte de companie, care trec din eşec în eşec şi care se aşteaptă ca dumneata să le plăteşti facturile, care-şi păstrează dorinţele ca pe un echivalent al muncii dumitale şi nevoile ca pe o cerere de răsplată superioară efortului dumitale, care cer să fie serviţi, care cer ca scopul vieţii dumitale să fie acela de a-i servi pe ei, care cer ca puterea dumitale să fie sclavul fără voce, fără drepturi, neplătit şi nerăsplătit al neputinţei lor, care declară că dumneata te-ai născut să fii sclav graţie minţii tale geniale, în timp ce ei s-au născut să conducă, graţie incompetenţei lor, că scopul dumitale este să dai, iar al lor să ia, că al dumitale e să produci, iar al lor să consume, că dumitale nu trebuie să ţi se plătească nici în bunuri materiale, nici spirituale, nici prin bogăţii şi nici prin faimă, nici prin respect şi nici prin recunoştinţă, ci numai să poată să călătorească pe şinele dumitale şi să te batjocorească şi să te înjure, dacă tot nu-ţi datorează nimic, nici măcar efortul de a-şi scoate pălăria pe care tot dumneata le-ai plătit-o? Asta ţi-ai dorit? Asta te-a făcut să te simţi mândru? — Mai întâi o să arunc în aer liniile alea, a spus Rearden cu buzele golite de sânge. — Atunci de ce nu faci asta, domnule Rearden? Dintre cele trei tipuri de oameni pe care le-am descris, care dintre ei sunt distruşi şi care dintre ei îţi folosesc astăzi liniile? După un moment lung de linişte, au auzit bătăile metalice îndepărtate care veneau dinspre fabrici. — Ce am descris ultima dată, a spus Francisco, este tipul de om care îşi declară dreptul asupra ultimului bănuţ din efortul altei persoane. Rearden nu a răspuns; se uita cum, în depărtare, un semn luminat se reflecta în geamurile întunecate. — Te mândreşti cu faptul că nu ţi-ai fixat nicio limită a rezistenţei, domnule Rearden, pentru că ai impresia că faci un lucru bun. Şi dacă nu-i aşa? Dacă-ţi laşi calităţile în voia răului şi le permiţi să devină o unealtă de distrugere a tot ce iubeşti, a tot ce respecţi şi a tot ce admiri? De ce nu-ţi susţii propriul cod de valori printre — 459 —

oameni aşa cum faci printre topitorii de metale? Dumneata – care nu îngădui nici măcar 1% impurităţi într-un aliaj de metale – ce lucruri ai permis în codul dumitale moral? Rearden stătea nemişcat; cuvintele din mintea lui erau nişte zgomote de paşi pe cărarea pe care o căuta el; cuvintele erau: consimţământul victimei. — Dumneata, care nu te-ai dat bătut în faţa greutăţilor vieţii, dar care ai pornit să le cucereşti şi să le transformi în bucuria şi confortul dumitale, pentru ce te-ai lăsat la mâna oamenilor? Dumneata, care ştii din experienţa muncii că doar atunci când greşeşti eşti pedepsit, ce lucruri ai fost dispus să suporţi şi de ce? Toată viaţa ai fost acuzat nu pentru că ai fost vinovat, ci pentru cele mai mari dintre calităţile dumitale. Ai fost urât nu pentru greşelile pe care le-ai făcut, ci pentru realizări. Ai fost luat peste picior pentru toate calităţile personale care constituie cea mai mare mândrie a dumitale. Ai fost numit egoist pentru curajul de a acţiona conform propriei judecăţi şi de a-ţi asuma responsabilitatea pentru propria viaţă. Ai fost numit arogant pentru mintea independentă. Ai fost numit crud pentru integritatea de nezdruncinat. Ai fost numit antisocial pentru viziunea care te-a făcut să te aventurezi pe drumuri necunoscute. Ai fost numit necruţător pentru forţa şi autodisciplina cu care te-ai îndreptat spre scopul personal. Ai fost numit lacom pentru incredibila putere de a crea avere. Dumneata, care ai consumat un flux de energie de neconceput, ai fost numit parazit. Dumneata, care ai creat bogăţie unde nu era nimic altceva decât pustietate şi oameni neajutoraţi care mureau de foame în faţa dumitale, ai fost numit un hoţ. Dumneata, care i-ai ţinut pe toţi în viaţă, ai fost numit exploatator. Dumneata, cel mai inocent şi mai moral dintre ei, ai fost batjocorit şi numit „materialist vulgar”. Te-ai oprit să-i întrebi: cu ce drept? după ce cod moral? după ce standarde? Nu, ai suportat totul şi ai tăcut din gură. Ai făcut o plecăciune în faţa codului lor moral şi nu l-ai susţinut niciodată pe al dumitale. Ştiai ce moralitate exigentă era necesară ca să produci un singur cui de metal, dar i-ai lăsat să te eticheteze ca imoral. Ştiai că omul are nevoie de cel mai strict cod de valori ca să aibă de-a face cu natura, dar ai crezut că nu ai nevoie de un astfel de cod ca să ai de-a face cu oamenii. Ai lăsat o armă fatală în mâinile inamicilor. Întreabă-te cât de profund şi-n câte feluri ai acceptat. Întreabăte ce face un cod de valori pentru viaţa unui om şi de ce nu poate exista fără asta şi ce i se întâmplă dacă acceptă standardele greşite, în care răul este binele. Să-ţi spun de ce eşti atras de mine, chiar dacă ar trebui să mă blestemi? Eşti atras de mine pentru că sunt primul om care ţi-a dat ceea ce întreaga lume îţi datorează şi ceea ce ar fi trebuit să ceri de la toţi oamenii înainte să negociezi cu ei: o confirmare morală. Rearden s-a întors către el, apoi a rămas nemişcat: o imobilitate ca o respiraţie sacadată. Francisco s-a lăsat în faţă ca şi cum ar fi fost pe cale să aterizeze după un zbor periculos, iar ochii lui erau neclintiţi, cu privirea intens vibrantă. — Te faci vinovat de un mare păcat, domnule Rearden, mult mai vinovat decât îţi spun ei, dar nu în felul în care spun ei c-ai fi. Vina cea mai rea e atunci când o accepţi — 460 —

chiar dacă nu o meriţi – şi asta ai făcut toată viaţa. Ai plătit tribut nu pentru vicii, ci pentru virtuţile tale. Ai fost dispus să duci în spate pedepse pe care nu le-ai meritat şi să le laşi să devină mai grele şi, cu cât erau mai grele, cu atât virtuţile dumitale erau mai măreţe. Propriul cod moral – acela după care ai trăit, dar nu l-ai menţionat niciodată, nu l-ai conştientizat, nu l-ai apărat – era codul care apăra însăşi existenţa omului. Dacă ai fi fost pedepsit pentru asta, ce fel de oameni ar fi fost cei care te-au pedepsit? Ce aveai dumneata era codul moral al vieţii. Atunci al lor ce este? Ce valori stau la baza lui? Care îi este scopul suprem? Crezi că lucrurile cu care te confrunţi sunt doar o conspiraţie ca să se pună mâna pe averea dumitale? Dumneata, care ştii cum să faci avere, ar trebui să ştii că este mult mai mult şi mult mai rău decât atât. M-ai rugat să spun care este puterea motivaţională a omului. Puterea motivaţională a omului este codul său moral. Întreabă-te unde duce codul lor de valori şi ce-ţi oferă ca finalitate. Un rău mai abject decât să ucizi un om este să-l faci să creadă că sinuciderea este un act de vitejie. Un rău mai abject decât să arunci un om într-un cuptor de topit este să-i ceri să se arunce înăuntru de bunăvoie şi tot el să construiască şi cuptorul. După spusele lor, ei sunt cei care au nevoie de dumneata şi care nu au nimic să-ţi ofere în schimb. După spusele lor, trebuie să-i sprijini pentru că nu pot să supravieţuiască fără dumneata. Ia în considerare obrăznicia de a oferi neputinţa şi nevoia lor – nevoia de dumneata – ca justificare pentru tortura prin care ai trecut. Eşti dispus s-o accepţi? Eşti dispus să cumperi – cu preţul incredibilei dumitale rezistenţe, cu preţul agoniei – satisfacerea nevoilor propriilor dumitale distrugători? — Nu! — Domnule Rearden, a spus Francisco, cu voce gravă şi calmă, dacă l-ai vedea pe Atlas, gigantul care ţine lumea pe umerii lui, dacă l-ai vedea că stă, cu sângele curgându-i pe piept, cu genunchii îndoiţi, cu braţele tremurându-i, dar cu toate astea încercând să ţină lumea sus cu ultimele lui puteri şi, cu cât este mai mare efortul lui, cu atât este mai grea lumea de pe umerii lui, ce i-ai spune să facă? — Nu… ştiu. Ce… ar putea să facă? Dumneata ce i-ai spune? — Să scuture din umeri. Huruitul metalului s-a auzit ca un şir de sunete neregulate şi cu un ritm care nu se putea desluşi, nu ca mişcarea unui mecanism, ci ca şi cum un impuls raţional s-ar fi aflat în spatele fiecărei ascensiuni bruşte şi puternice care se ridica, iar apoi se prăbuşea, împrăştiindu-se în geamătul surd al frânelor. Din când în când, geamurile tremurau. Ochii lui Francisco îl urmăreau pe Rearden ca şi cum ar fi examinat direcţia gloanţelor pe o ţintă uzată. Era greu de urmărit: silueta alungită de la marginea biroului era în poziţie verticală, ochii reci şi albaştri nu arătau nimic altceva decât intensitatea unei priviri fixate undeva departe, doar gura inflexibilă trăda o linie trasată de durere. — 461 —

— Continuă, a spus Rearden cu efort. N-ai terminat, nu-i aşa? — Abia am început, a spus Francisco cu voce dură. — Unde vrei să ajungi? — Vei şti înainte să termin. Dar mai întâi vreau să-mi răspunzi la o întrebare: dacă înţelegi ce fel de povară duci în spate, cum poţi să… Ţipătul unei sirene a zdruncinat spaţiul de dincolo de geam şi a lovit ca o rachetă care se îndreaptă într-o linie lungă şi subţire către cer. A rămas acolo pentru o secundă, apoi a căzut, pe urmă s-a ridicat cu sunete care cădeau în spirale, de parcă se zbăteau să tragă aer ca să strige şi mai tare în faţa terorii. Era un strigăt de agonie, apelul de salvare, vocea fabricii ca cea a unui corp rănit care plânge pentru că vrea săşi păstreze sufletul. Rearden a crezut că s-a repezit la uşă în momentul în care ţipătul i-a lovit conştiinţa, dar a văzut că a întârziat o secundă, pentru că Francisco i-a luat-o înainte. Aruncat de explozia aceleiaşi reacţii ca şi a lui, Francisco alerga pe hol, apăsând butonul liftului, şi, fără să aştepte, repezindu-se pe scări. Rearden l-a urmat şi, urmărind cifra de pe lift la fiecare etaj, l-a ajuns la jumătatea drumului. Înainte ca ascensorul să ajungă, zguduindu-se, la parter, Francisco era deja afară şi alerga către locul din care venea strigătul de ajutor. Rearden credea că el este un alergător bun, dar nu putea să ţină pasul cu silueta care se mişca cu repeziciune, în linie dreaptă, printre fâşiile de lumină roşie şi întuneric. Silueta unui playboy pe care-l admira atât de tare, încât îi era silă de el însuşi. Aburul care ieşea printr-o gaură joasă pe laterala unui cuptor de topit nu avea flacăra roşie a unui foc, ci strălucirea albă a luminii soarelui. Cădea pe pământ, împrăştiindu-se la întâmplare în fâşii; prin ceaţa umedă şi rece de aburi părea imaginea unei dimineţi însorite. Era metal lichid, iar alarma anunţa apariţia unei fisuri. Gura de încărcare a cuptorului fusese blocată şi, spărgându-se, a făcut să explodeze orificiul de scurgere. Supraveghetorul cuptorului îşi pierduse cunoştinţa şi stătea trântit la pământ, încărcătura curgea în jet, lărgind gura de scurgere, iar oamenii se chinuiau, luptându-se cu nisip, furtunuri şi cu şamotă să oprească dârele strălucitoare care alunecau cu o mişcare greoaie, împrăştiindu-se peste tot şi transformând totul din calea lor într-un fum cu miros înţepător. În cele câteva momente de care a avut Rearden nevoie ca să înţeleagă ce e cu dezastrul care tocmai se produsese, a văzut silueta unui om care apăruse brusc la baza cuptorului, o figură pe care o flacără roşie o scosese în evidenţă, de parcă stătea în calea torentului, a văzut fluturarea mânecii unui tricou alb care s-a ridicat şi a aruncat un obiect negru în locul de unde curgea metalul. Era Francisco d’Anconia, iar mişcarea pe care o făcuse aparţinea unei arte pentru care Rearden credea că nu se mai antrenează nimeni. Cu mulţi ani înainte, Rearden lucra într-o fabrică de oţel puţin cunoscută în — 462 —

Minnesota, unde treaba lui era ca, după ce un cuptor de topit se spărgea, să închidă gaura cu mâna, aruncând bucăţi de şamotă ca să oprească scurgerea metalului. Era o slujbă periculoasă şi mulţi îşi pierduseră viaţa în felul ăsta; fusese desfiinţată cu mulţi ani în urmă graţie inventării pistolului hidraulic; dar au existat fabrici care se luptau şi eşuau şi care, în timp ce se prăbuşeau, au încercat să folosească echipamentul şi metodele învechite, din vremuri de demult. Rearden îşi făcuse treaba, dar nu mai văzuse pe nimeni altcineva care să fie capabil să o mai facă. În mijlocul jeturilor de abur, în faţa unui cuptor de topire care stătea să explodeze, vedea acum silueta înaltă şi suplă a playboy-ului executând această mişcare cu îndemânarea unui expert. Lui Rearden i-a luat o secundă să-şi desfacă jacheta, să apuce o pereche de ochelari de protecţie de la primul muncitor care i-a ieşit în cale şi să i se alăture lui Francisco la gura cuptorului. Nu aveau timp să vorbească, să simtă sau să se întrebe ceva. Francisco s-a uitat la el o singură dată, iar ceea ce a văzut Rearden a fost o faţă mânjită, ochelari de protecţie negri şi un zâmbet larg. Stăteau pe un mal alunecos de noroi uscat, la marginea aburului alb, cu gaura furioasă sub picioare, aruncând şamotă în foc unde flăcările răsucite care păreau gazoase fierbeau metalul. Conştiinţa lui Rearden devenise o succesiune de mişcări de aplecare, de ridicare a greutăţii, de ţintire şi de trimitere în jos şi, înainte ca aceasta să ajungă la o destinaţie care nu putea fi zărită, el se apleca pentru următoarea, iar atenţia lui era puternic concentrată pe ceea ce ţinteau braţele lui, să salveze cuptorul, şi pe poziţia riscantă în care stăteau picioarele lui ca să se salveze. Nu era atent la nimic altceva decât la sentimentul triumfător care rezulta din faptul că ceea ce făcea acum era făcut prin propria lui putere, prin precizia corpului şi din proprie iniţiativă. Şi, fără să aibă timp să-şi dea seama, dar sesizând totuşi prin simţuri şi dincolo de puterea minţii lui de a i-o ascunde, vedea silueta neagră, printre razele roşii care veneau din spatele umerilor, ale coatelor, ale unghiurilor ascuţite, care o încercuiau prin aburi ca nişte reflectoare, care urmăreau mişcările unei fiinţe rapide, îndemânatice şi încrezătoare în propriile puteri, o fiinţă pe care el nu o mai văzuse decât în haine de gală şi numai în luminile sălilor festive. Nu era timp pentru cuvinte, nu era timp de gândit, de explicaţii, dar ştia că acesta era adevăratul Francisco d’Anconia, asta văzuse el prima dată şi asta iubise la el, iar cuvântul nu-l şoca, pentru că nu exista alt cuvânt în mintea lui, ci doar un sentiment de bucurie care părea un flux de energie adăugat energiei pe care o avea deja. În ritmul pe care-l avea corpul lui, în căldura infernală care-i dogorea chipul şi cu noaptea de iarnă pe omoplaţi, vedea dintr-o dată că aceasta era esenţa universului său: refuzul imediat de a se supune dezastrului, nevoia irezistibilă de a lupta cu el, sentimentul triumfător al câştigului. Era sigur că Francisco simţea şi el asta, că fusese mişcat de acelaşi impuls ca şi el, că era bine să simtă asta, era bine pentru amândoi să fie ceea ce erau; a aruncat o privire înspre faţa plină de sudoare şi concentrată asupra acţiunii pe care o făcea şi era cea mai fericită faţă pe care o văzuse vreodată. — 463 —

Cuptorul stătea deasupra lor, un corp masiv, negru, înfăşurat în tuburi şi abur; părea să gâfâie şi să arunce fum roşu care se ridica în aer deasupra fabricilor şi au luptat ca să nu-l lase să moară. Peste tot împrejurul picioarelor lor erau scântei care săreau brusc din metal şi care se stingeau neobservate pe hainele şi pe mâinile lor. Metalul curgea tot mai încet, în şiroaie ramificate, prin barajul care se ridica dincolo de ei. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât Rearden a înţeles ce s-a întâmplat abia după ce s-a terminat. Ştia că au existat două momente succesive: primul a fost atunci când a văzut mişcarea violentă a corpului lui Francisco ca impulsul înainte ce face glonţul să-şi continue traiectoria în spaţiu, apoi a văzut cum a încercat, fără să reuşească, să se tragă înapoi, cu o mişcare smucită şi neregulată, a văzut apoi zbaterea convulsivă, încercarea să se mişte în faţă, mâinile întinse ale unei siluete care-şi pierde echilibrul, a crezut că o săritură uriaşă pe intervalul dintre ei, pe pământul alunecos care le tremura sub picioare, ar însemna moartea amândurora – şi al doilea moment a fost cel în care a aterizat lângă Francisco, l-a prins în braţe, au atârnat amândoi, legănându-se în aer, deasupra prăpastiei, apoi şi-a adunat puterile şi l-a tras înapoi şi a mai ţinut pentru o secundă corpul lui Francisco lângă al lui, de parcă-şi ţinea propriul fiu. Dragostea lui, teroarea şi uşurarea lui erau într-o singură propoziţie: — Ai grijă, nătărău afurisit! Francisco s-a întins după o bucată de şamotă şi a continuat. Când treaba s-a încheiat, iar gaura a fost închisă, Rearden a băgat de seamă că muşchii picioarelor şi ai braţelor îl dureau crunt şi că nu mai avea în trup nici măcar putere să se mişte – şi totuşi se simţea de parcă atunci ar fi intrat în birou, dimineaţa, nerăbdător să se ia la întrecere cu încă zece noi probleme de rezolvat. S-a uitat la Francisco şi a observat pentru prima dată că hainele lor aveau găuri negre, şi că le sângerau mâinile, şi că pe tâmpla lui Francisco atârna o bucată de piele sfâşiată, şi un fir roşu de sânge îi curgea pe obraz. Francisco şi-a dat jos ochelarii de protecţie şi a zâmbit larg către el: era un zâmbet luminos ca o dimineaţă. Un tânăr cu o privire de năpăstuit cronic şi de impertinent în acelaşi timp s-a repezit către el plângând: — Nu am putut s-o opresc, domnule Rearden! apoi a început un discurs prin care să se explice. Rearden s-a întors cu spatele la el, fără să scoată niciun cuvânt. Era asistentul care se ocupa de aparatul care măsura presiunea cuptorului, un tânăr proaspăt ieşit din facultate. Undeva, în afara conştiinţei lui Rearden, stăruia gândul că accidentele de felul acestuia se întâmplau mai des acum şi că erau cauzate de tipul minereului pe care-l folosea, dar trebuia să folosească orice minereu putea găsi. Era gândul că muncitorii lui mai vechi fuseseră mereu în stare să prevină dezastrele; oricare dintre ei ar fi văzut — 464 —

semnele unui blocaj şi ar fi ştiut cum să-l prevină; dar nu mai rămăseseră foarte mulţi şi trebuia să angajeze orice oameni putea să găsească. Prin aburul care era în jurul lui a observat că oamenii mai bătrâni s-au grăbit de peste tot din fabrică să lupte cu explozia, iar acum stăteau în linie ca să li se dea primul ajutor de la echipajul de doctori. S-a întrebat ce li se întâmpla tinerilor din ţară. Dar întrebarea a fost înghiţită de imaginea băiatului ieşit din facultate, pe care nu suporta să-l vadă, de un sentiment de dispreţ, de gândul nerostit că, dacă acesta era duşmanul, atunci nu avea de ce să se teamă. Toate aceste lucruri au apărut în faţa lui şi apoi au dispărut în întunericul de afară; imaginea care le-a făcut să dispară a fost Francisco d’Anconia. L-a văzut pe Francisco dând ordine oamenilor din jur. Nu ştiau cine era sau de unde venea, dar îl ascultau: ştiau că era un om care ştie ce face. Francisco s-a oprit în mijlocul propoziţiei, văzându-l pe Rearden că se apropie şi că ascultă, şi i-a spus, râzând: — O, te rog să mă ierţi. Rearden a spus: — Continuă. Până acum a fost perfect. Nu şi-au spus nimic unul altuia când s-au plimbat împreună prin întuneric, pe drumul către birou. Rearden simţea cum o poftă de râs îl cuprinde pe dinăuntru, simţea că voia, la rândul lui, să-i facă cu ochiul lui Francisco, aşa cum ar face un complotist care a aflat un secret pe care celălalt nu-l va afla niciodată. Se uita la faţa lui din când în când, dar Francisco nu voia să se uite la el. După o vreme, Francisco a spus: — Mi-ai salvat viaţa. Din felul în care tocmai rostise propoziţia se subînţelegea un „mulţumesc”. Rearden a chicotit. — Dumneata mi-ai salvat cuptorul. Au continuat să meargă în linişte. Rearden se simţea tot mai uşor cu fiecare pas. Ridicându-şi faţa în aerul rece, a văzut întunericul liniştit al cerului şi o singură stea deasupra unui horn cu scris vertical: Rearden Steel. A simţit bucuria de a fi în viaţă. Nu se aştepta la schimbarea pe care a văzut-o pe faţa lui Francisco când s-a uitat la el în lumina din birou. Lucrurile pe care le văzuse în lumina flăcărilor cuptorului dispăruseră. Se aşteptase la o privire triumfătoare, de ridiculizare a tuturor insultelor pe care Francisco le auzise din partea lui, o privire care să ceară scuzele pe care el era nerăbdător să le ofere. În locul lor, a văzut o privire stinsă din pricina unei demoralizări ciudate. — Eşti rănit? — Nu… deloc. — Vino aici, a ordonat Rearden, deschizând uşa de la baie. — Uită-te la tine. — Las-o baltă. Vino aici. — 465 —

Pentru prima dată, Rearden s-a simţit de parcă el era cel mai în vârstă; a simţit plăcerea de a-l lua pe Francisco în grija lui; avea un sentiment de grijă paternă, încrezătoare şi veselă. A dat jos funinginea de pe faţa lui Francisco, a dat cu dezinfectant şi i-a pus plasturi pe lâmplă, pe mâini, pe coatele zgâriate. Francisco s-a supus în linişte. Rearden a întrebat, pe tonul celui mai elocvent elogiu pe care-l putea oferi: — Unde ai învăţat să lucrezi aşa? Francisco a ridicat din umeri. — Am crescut printre topitori de toate felurile, a răspuns el indiferent. Rearden nu putea să descifreze expresia de pe faţa lui: era doar o expresie de un calm neobişnuit, de parcă ochii îi erau fixaţi pe vreo imagine secretă proprie care-i făcea gura să se strângă şi să se reducă la o linie subţire. Era expresia batjocurii de sine. Tristă, amară şi dureroasă. Nu au vorbit până când nu s-au întors în birou. — Ştiu, a spus Rearden. Ştiu care e problema dumitale. Nu ţi-a păsat niciodată să munceşti cum ar trebui să munceşti într-o zi reală din viaţă. Am crezut că erai prea îngâmfat, dar văd că nu ai nici cea mai mică idee de puterea care zace în dumneata. Uită de averea aceea a ta pentru o vreme şi hai să lucrezi pentru mine. Ţi-aş da postul de maistru la cuptorul de topit în orice clipă. Nu ştii ce poate să însemne asta pentru dumneata. Într-un an vei fi pregătit să apreciezi şi să conduci d’Anconia Copper. S-a aşteptat să izbucnească în râs şi era pregătit să argumenteze; în loc, a văzut cum capul lui Francisco tremura încet, de parcă nu putea să-şi dea drumul la voce, de parcă se temea că, dacă începe să vorbească, o să accepte. Într-un moment a spus: — Domnule Rearden… cred că mi-aş da tot restul vieţii ca să lucrez un an pentru dumneata, dar nu pot. — De ce nu? — Nu mă întreba. E… o problemă personală. Imaginea lui Rearden despre Francisco, pe care-l dispreţuia şi pe care-l găsea extrem de atractiv, era cea a unui om incapabil de suferinţă. Ceea ce vedea acum în ochii lui Francisco era privirea unei torturi pe care o controla şi o răbda în tăcere. Francisco s-a întins în tăcere după palton. — Nu pleci, nu-i aşa? a întrebat Rearden. — Ba da. — Nu vrei să termini ce aveai să-mi spui? — Nu în seara asta. — Ai vrut să mă întrebi ceva. Ce? Francisco a scuturat din cap. — Ai început să mă întrebi cum pot să… cum pot să… ce? Zâmbetul lui Francisco era precum un geamăt de durere, singurul pe care şi-l permitea. — N-o să te întreb, domnule Rearden. Ştiu răspunsul. — 466 —

Capitolul IV Consimţământul victimei Friptura de curcan costase treizeci de dolari. Şampania, 25 de dolari. Faţa de masă din dantelă, un ciorchine de struguri cu cârcei şi frunze legate între ele ca o pânză de păianjen fosforescent în lumina lumânării, costase 2.000 de dolari. Serviciul pentru cină, cu designul unui artist în culori de albastru şi auriu pe porţelan alb, transparent costase 2500 de dolari. Argintăria cu iniţialele „LR” şi cununi de laur în stil Empire costase 3.000 de dolari. Dar nu era bine să te gândeşti la bani şi la ce reprezentau aceştia. Un sabot de lemn ţărănesc stătea împodobit în mijlocul mesei, umplut cu gălbenele, struguri şi morcovi. Lumânările erau înfipte în bostani care erau tăiaţi în formă de feţe cu gura deschisă, iar din gură le curgeau stafide, nuci şi bomboane până pe faţa de masă. Era cina de Ziua Recunoştinţei, iar cele trei persoane care se aflau în faţa lui Rearden la masă erau soţia, mama şi fratele lui. — Aceasta este seara în care îi mulţumim Domnului pentru binecuvântările pe care le-am primit, a spus mama lui Rearden. Dumnezeu a fost atât de bun cu noi. Sunt oameni peste tot în ţară care nu au nici măcar puţin din mâncarea pe care o avem noi în casă în seara aceasta şi alţii care nu au nici măcar o casă şi mulţi alţii care rămân fără slujbă în fiecare zi. Mă ia cu fiori doar când mă uit împrejur prin oraş. O, săptămâna trecută, cu cine crezi că m-am întâlnit? Cu Lucie Judson – Henry, îţi aminteşti de Lucie Judson? Locuia lângă noi, în Minnesota, când aveai zece sau doisprezece ani. Avea un băiat cam de vârsta ta. Nu am mai ştiut nimic de Lucie de când s-au mutat la New York, trebuie să fi fost acum douăzeci de ani. Ei bine, m-a luat cu fiori când am văzut cum a ajuns: e o hoaşcă fără dinţi, îmbrăcată într-un palton bărbătesc, cerşind la un colţ de stradă. Şi m-am gândit: „Aia puteam să fiu eu dacă nu aveam parte de mila Domnului”. — Ei bine, dacă mulţumirile sunt în toi, a spus Lillian fericită, cred că nu ar trebui să uităm să-i mulţumim Gertrudei, noua bucătăreasă. E un adevărat maestru. — Eu o să fiu demodat, a spus Philip, o să-i mulţumesc doar celei mai dulci mame din lume. — Ei bine, pentru că suntem aici, a spus mama lui Rearden, ar trebui să-i mulţumim şi lui Lillian pentru această cină şi pentru tot efortul depus ca să arate atât de bine. I-a luat şase ore să pregătească masa. Arată foarte original şi neobişnuit. — E din pricina sabotului, a spus Philip, aplecându-şi capul într-o parte ca să-l studieze aşa cum ar fi făcut-o un critic. Asta îi dă aerul vechi. Oricine poate avea lumânări, argintărie şi alte nimicuri care nu fac altceva decât să te golească de bani, dar sabotul ăsta a fost bine plasat aici. Rearden nu a spus nimic. Lumina lumânării i se mişca peste faţă ca peste un — 467 —

portret; portretul avea o expresie de curtoazie impersonală. — Nu te-ai atins de vin, i-a spus maică-sa, uitându-se la el. Cred că ar trebui să bei în semn de recunoştinţă pentru oamenii din ţara asta, care ţi-au dat atât de mult. — Henry nu are dispoziţia necesară să facă asta, mamă, a spus Lillian. Mi-e teamă că Ziua Recunoştinţei e o sărbătoare doar pentru cei care au o conştiinţă curată. Şi-a ridicat paharul cu vin, dar s-a oprit la jumătatea drumului spre buze şi a întrebat: — N-o să te dai în spectacol la procesul de mâine, nu, Henry? — Ba da. Şi-a pus paharul jos. — Ce o să faci? — Vei vedea mâine. — Doar nu crezi că o să scapi cu asta! — Nu ştiu care e lucrul de care crezi tu că trebuie să scap. — Realizezi că plângerea împotriva ta e extrem de serioasă? — Da. — Ai recunoscut că ai vândut metalul lui Ken Danagger. — Da, am recunoscut. — S-ar putea să te trimită la închisoare pentru zece ani. — Nu cred că o vor face, dar e posibil. — Ai mai citit ziarele, Henry? a întrebat Philip, cu un zâmbet cam ciudat. — Nu. — O, ar trebui! — Ar trebui? De ce? — Ar trebui să vezi în câte feluri te fac! — Interesant, a spus Rearden; a spus asta pentru că zâmbetul lui Philip era unul de plăcere. — Nu înţeleg, a spus mama. Închisoare? Ai spus închisoare, Lillian? Henry, vei fi trimis la închisoare? — S-ar putea. — Dar asta e ridicol! Fă ceva în legătură cu asta. — Ce? — Nu ştiu. Nu înţeleg nimic. Oamenii respectabili nu merg la închisoare. Fă ceva. Ai ştiut mereu cum să procedezi în legătură cu afacerile. — Nu genul ăsta de afaceri. — Nu pot să cred. Vocea ei suna ca a unei copile răsfăţate şi speriate. Spui asta doar ca să fii rău. — Face pe eroul, mamă, a spus Lillian. A zâmbit rece, întorcându-se către Rearden. Nu crezi că atitudinea ta n-are niciun rost? — Nu. — 468 —

— Ştii că astfel de cazuri nu… trebuie să ajungă niciodată la proces. Există căi de a evita asta, de a rezolva lucrurile pe cale amiabilă, dacă îi cunoşti pe oamenii care trebuie. — Nu cunosc oamenii care trebuie. — Uită-te la Orren Boyle. A făcut mai multe şi mai rele decât mica ta afacere cu piaţa neagră, dar el e suficient de inteligent încât să se ţină departe de tribunale. — Atunci eu nu sunt suficient de inteligent. — Nu crezi că e timpul să faci un efort ca să te adaptezi regulilor din vremurile pe care le trăim? — Nu. — Ei bine, atunci nu văd cum poţi să pretinzi că eşti o victimă. Dacă te duci la închisoare, va fi din vina ta. — Despre ce vorbeşti, Lillian? — O, ştiu că tu crezi că lupţi pentru vreun principiu, dar, de fapt, e doar pentru că eşti un îngâmfat. O faci doar pentru că tu crezi că ai dreptate, nimic mai mult. — Crezi că ei au dreptate? A ridicat din umeri. — Asta e îngâmfarea despre care vorbesc, ideea că ar avea vreo importanţă cine are dreptate şi cine greşeşte. E cea mai nesuferită formă de vanitate această fixaţie de a face totul corect. Cum ştii ce e corect? Cum poate şti cineva? Nu e decât o iluzie ca săţi hrăneşti egoul şi ca să-i răneşti pe alţii, etalându-ţi superioritatea. O asculta cu mult interes: — De ce să rănească alţi oameni dacă nu e nimic altceva decât o iluzie? — Oare trebuie să subliniez că, în cazul tău, nu e nimic altceva în afară de ipocrizie? De asta cred că atitudinea ta e atât de nepotrivită. Problemele de felul ăsta nu afectează cu nimic viaţa pe care o trăieşti. Iar tu eşti cu siguranţă orice altceva, numai uman nu; nu-i aşa, Henry? Nu eşti mai bun decât niciunul dintre oamenii cu care o să te confrunţi mâine. Cred că ar trebui să-ţi aminteşti că nu e cazul să te dai în vreun fel în spectacol. Poate că eşti o victimă în tot dezastrul ăsta, poate că-ţi joacă o farsă, dar care? Fac asta pentru că sunt slabi; nu se pot abţine să nu pună mâna pe metalul tău şi să nu se amestece în profiturile tale, pentru că nu au cum altfel să devină bogaţi vreodată. De ce să dai vina pe ei? E doar o problemă de percepţii diferite, dar e aceeaşi structură instabilă a fiinţei umane care se dă repede bătută. Nu ai fi tentat de bani, pentru că-i faci foarte uşor. Dar nu ai suporta alte presiuni şi te-ai prăbuşi într-un mod la fel de umilitor. Nu-i aşa? Aşa că n-ai niciun drept să fii indignat din cauza lor. Nu ai nicio superioritate morală să susţii sau să aperi. Şi dacă n-ai, atunci care e scopul unei bătălii pe care n-o poţi câştiga? Presupun că poţi să ai o mică satisfacţie dacă eşti un martir, dacă eşti mai presus de orice ţi s-ar putea reproşa. Dar cine eşti tu să ridici primul piatra? A făcut o pauză ca să-i observe reacţia. Nu exista nicio reacţie în afară de faptul că — 469 —

privirea lui de ascultător interesat părea să fie şi mai intensă; asculta de parcă ar fi fost vorba despre curiozitate ştiinţifică şi impersonală. Nu era reacţia la care se aştepta. — Cred că înţelegi, a spus ea. — Nu, a răspuns el încet, nu înţeleg. — Cred că ar trebui să renunţi la iluzia propriei tale perfecţiuni, care ştii foarte bine că nu e nimic altceva decât o iluzie. Cred că ar trebui să înveţi să te înţelegi cu alţi oameni. Au trecut zilele în care existau eroi. Acum sunt zilele umanităţii, într-un sens mai profund decât îţi imaginezi. Nimeni nu se mai aşteaptă din partea oamenilor să fie sfinţi şi nici nu mai sunt pedepsiţi pentru păcatele lor. Nimeni nu are dreptate şi nimeni nu greşeşte, suntem cu toţii implicaţi, suntem toţi oameni, iar oamenii nu sunt perfecţi. Nu vei câştiga nimic mâine dacă le arăţi că greşesc. Ar trebui să cedezi de bunăvoie, pur şi simplu, pentru că e cel mai practic aşa. Ar trebui să nu scoţi niciun cuvânt, tocmai pentru că greşesc. Vor aprecia asta. Trebuie să înţelegi şi să cedezi. Asta e tactica în zilele noastre – şi e timpul să accepţi. Nu-mi spune că eşti prea bun pentru asta. Ştii că nu eşti. Ştii că ştiu asta. Privirea din ochii lui, calmă, nu era o reacţie la cuvintele ei; era răspunsul vocii cuiva care-i spunea: „Crezi că lucrul cu care te confrunţi e doar o conspiraţie ca să ţi se pună mâna pe avere? Dumneata, care ştii cum să faci avere, ar trebui să ştii că este mult mai mult şi mult mai rău de-atât”. S-a întors ca să se uite la Lillian. Vedea în întregime eşecul ei în chiar proporţiile propriei indiferenţe. Discursul ei monoton şi plin de insulte era ca sunetul distant al unei maşini de nituit, o presiune lungă şi neputincioasă, care nu-l atingea în niciun fel. Ascultase felul calculat în care-i amintise faptul că era vinovat pentru fiecare seară în care a stat acasă în ultimele trei luni. Dar vina aceasta era singura emoţie pe care era incapabil s-o simtă. Pedeapsa pe care voia să i-o aplice era tortura ruşinii; ceea ce aplicase era tortura plictiselii. Şi-a amintit de scurta lui observaţie – în dimineaţa aceea la Wayne-Falkland – asupra unei greşeli pe care n-o examinase încă din schema de penitenţă pe care i-o alcătuise. Acum şi-o expusese sieşi pentru prima dată. Ea voia să arunce asupra lui tortura ruşinii, dar însuşi simţul onoarei lui era singura armă de constrângere pe care o avea la îndemână. Voia să scoată de la el o recunoaştere a propriei depravări morale, dar numai corectitudinea lui morală putea să acorde vreo semnificaţie unui asemenea verdict. Voia să-l rănească prin dispreţul ei, dar nu putea fi rănit decât dacă-i respecta judecata. Voia să-l pedepsească pentru durerea pe care i-o cauzase şi-şi ţinea durerea ca pe un pistol îndreptat înspre el, de parcă voia să-i stoarcă agonia până i s-ar fi făcut milă de el. Dar singura metodă pe care o avea la îndemână era propria lui bunăvoinţă, grija lui pentru ea, compasiunea. Singura putere a ei era puterea propriilor lui calităţi. Dacă alegea să şi-o retragă? O problemă care ţine de vină, s-a gândit el, trebuie să rezide în acceptarea de către — 470 —

el a codului dreptăţii care îl declarase vinovat. Nu-l accepta; n-o făcuse niciodată. Virtuţile lui, toate virtuţile de care ea avea nevoie pentru a-şi duce la bun sfârşit planul de pedepsire, veneau dintr-un altfel de cod şi se alcătuiau după un alt fel de standard. Nu simţea nici vină, nici ruşine, nici regret, nici nu se simţea dezonorat. Nu avea nici cel mai mic interes pentru verdictul pe care ar fi vrut ea să i-l dea: îşi pierduse cu mult timp în urmă respectul pentru judecata ei. Şi singura legătură care-l mai ţinea lângă ea era o ultimă rămăşiţă de milă. Dar care era codul după care acţiona ea? Ce fel de cod permitea o formă de pedeapsă care cerea virtutea propriei victime ca energie necesară ca s-o facă să funcţioneze? Un cod – s-a gândit el – care i-ar distruge doar pe cei care-ar încerca să-l observe; o pedeapsă în urma căreia numai cea mai onestă persoană ar suferi, în timp ce un om necinstit ar scăpa nevătămat. Cine ar putea concepe o infamie mai josnică decât să echivalezi virtutea cu durerea, să faci în aşa fel ca virtutea, nu defectul, să fie sursa şi motivul suprem ca să provoci suferinţă? Dacă era chiar nenorocitul acela pe care strădaniile ei încercau să-l convingă că este, atunci nu trebuia să-şi mai pună vreo problemă legată de onoare şi de etică. Dacă nu era, atunci ce încerca ea să facă? Să se bazeze pe calităţile lui şi să le folosească ca instrumente de tortură, să-şi şantajeze victima chiar prin mijlocirea generozităţii ei, să accepte darul venit de bunăvoie de la cineva şi să-l transforme într-o unealtă folosită tocmai pentru distrugerea lui… Stătea nemişcat, meditând la formula celei mai monstruoase forme a răului pe care o putea găsi, dar nu putea s-o creadă cu putinţă. Stătea nemişcat, fiind traversat doar de vibraţiile unei singure întrebări: Lillian cunoştea oare cu exactitate schema pe care o avea în minte? Era oare o tactică de care să fi fost conştientă, o strategie concepută cu înţelegerea deplină a semnificaţiei ei? Sa cutremurat; nu o ura destul de mult încât să creadă asta. S-a uitat la ea. Era absorbită, pentru moment, de gestul de a tăia o budincă de prune care stătea ca o flacără albastră pe platoul argintiu din faţa ei, în timp ce sclipirile lui îi dansau pe faţă, iar gura îi râdea – înfigea un cuţit de argint în flacără, cu o mişcare pricepută, graţioasă a braţului. Peste unul dintre umerii rochiei ei de catifea neagră erau aplicate, în risipă, frunze metalice în culori tomnatice, roşu, galben şi maro; străluceau în lumina lumânării. Nu putea să scape de impresia care tot revenea şi pe care o tot respingea de vreo trei luni, impresia că răzbunarea nu era o formă de disperare, aşa cum presupunea el – impresia, pe care el o crezuse de neconceput, că ei îi plăcea asta. Nu era nicio urmă de durere în acţiunile ei. Avea un aer proaspăt de încredere. Părea să se simtă, pentru prima dată, acasă în locul acela. Chiar dacă totul din casă fusese ales după gustul ei, părea să se comporte mereu ca un manager eficient şi rapid al unui hotel de cinci stele, care zâmbeşte cu amărăciune din poziţia lui inferioară în raport cu proprietarii. Zâmbetul rămăsese, dar amărăciunea dispăruse. Nu se îngrăşase, dar trăsăturile ei delicate şi ascuţite se pierduseră într-un contur neclar şi părea liniştită şi mulţumită; — 471 —

până şi vocea îi devenise mai gravă. Nu auzea ce spunea; râdea în lumina ultimelor scântei ale flăcărilor albastre, în timp ce el stătea şi cântărea întrebarea: Ştia? Era sigur că descoperise un secret şi mai mare decât problema căsniciei lui: înţelesese formula unei tactici care se practica în lume mai mult decât îndrăznea el, pentru moment, să creadă. Dar să condamni o fiinţă umană pentru că o practică era verdictul unei condamnări irevocabile şi ştia că nu se aştepta la asta din partea nimănui, atâta vreme cât mai era cu putinţă să se îndoiască. Nu, se gândea, uitându-se la Lillian, cu un ultim efort de generozitate, nu se aştepta la aşa ceva din partea ei. În numele oricărei eleganţe şi mândrii pe care le poseda, în numele momentelor când a văzut un zâmbet de bucurie pe faţa ei, zâmbetul unei fiinţe vii, în numele umbrei şterse de iubire pe care o simţise odată pentru ea, nu putea să dea verdictul de rău absolut asupra ei. Majordomul i-a strecurat în faţă o farfurie cu budincă de prune, apoi a auzit vocea lui Lillian: — Unde ai fost în ultimele cinci minute, Henry, sau ai fost plecat cel puţin un veac? Nu mi-ai răspuns. N-ai auzit nimic din ce am zis. — Am auzit, a răspuns el încet. Nu ştiu ce încerci să faci. — Ce întrebare! a spus mama lui. Nu e ăsta un comportament tipic bărbătesc? Încearcă să te salveze, să nu mergi la închisoare, asta încearcă să facă. Asta putea să fie adevărat, s-a gândit el; poate, printr-o laşitate crudă şi copilăroasă, în spatele tuturor răutăţilor ei se afla dorinţa de a-l proteja, de a-l aduce la echilibrul unui compromis. E posibil, s-a gândit el, dar ştia că nu o crede cu adevărat. — Niciodată n-ai fost prea popular, a spus Lillian, şi e mai mult decât o parte a unei probleme anume. E vorba despre personalitatea ta dificilă şi despre lipsa ta de flexibilitate. Cei care o să te încerce ştiu ce ai în minte. De asta vor lua măsuri împotriva ta, în timp ce pe altul l-ar lăsa să scape. — O, nu. Nu cred că ştiu ce am eu în minte. De asta trebuie să-i las mâine să afle. — Dacă nu le arăţi că eşti gata s-o laşi mai moale şi să cooperezi, n-ai nicio şansă. N-ai fost o ţintă uşoară. — Nu. Ei au fost una uşoară. — Dar dacă te trimit la închisoare, a spus mama lui, ce se va întâmpla cu familia ta? Te-ai gândit la asta? — Nu, nu m-am gândit. — Te-ai gândit în ce necaz intrăm cu toţii? — Mamă, tu nu înţelegi care-i problema, de fapt? — Nu, nu înţeleg şi nici nu vreau să înţeleg. Sunt doar afaceri murdare şi politică murdară. Toate afacerile sunt doar politică murdară şi toată politica nu înseamnă altceva decât afaceri murdare. Nu-mi pasă cine are dreptate şi cine greşeşte, dar cred — 472 —

că un bărbat trebuie să se gândească mai întâi la familia lui. Nu-ţi dai seama în ce ne bagi? — Nu, mamă, nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Maică-sa l-a privit înspăimântată. — Ei bine, cred că ai o atitudine destul de patriarhală, cu toţii aveţi, a spus Philip brusc. Nimeni nu pare să fie îngrijorat aici de aspectele larg sociale ale cazului. Nu sunt de acord cu tine, Lillian. Nu văd de ce spui că încearcă să-i joace o festă murdară lui Henry şi că el e nevinovat. Cred că e al dracului de vinovat. Mamă, pot să-ţi explic foarte simplu problema. Nu e nimic neobişnuit în legătură cu el, sălile de judecată sunt pline de astfel de cazuri. Oamenii de afaceri profită de urgenţele naţionale ca să facă bani. Încalcă regulile care protejează bunăstarea tuturor de dragul câştigului personal. Sunt profitorii de pe piaţa neagră, oamenii care se îmbogăţesc privându-i pe cei săraci, într-un timp de criză, de ceea ce li se cuvine. Se ghidează după o politică nemiloasă, antisocială, care înşfacă şi înghite totul şi care nu se bazează pe nimic altceva decât pe o lăcomie pură şi avară. Nu are niciun rost să ne prefacem că nu ştim, o ştim cu toţii – şi cred că e vrednică de dispreţ. Vorbise fără să premediteze nimic şi într-un fel neglijent, de parc-ar fi explicat ceva ce era deja evident chiar şi pentru copii; tonul glasului ascundea siguranţa unui om care ştie că baza morală a unui astfel de discurs nu poate fi pusă la îndoială. Rearden şedea şi se uita la el ca şi cum ar fi studiat un obiect pe care atunci l-ar fi văzut pentru prima dată. Undeva, în adâncurile fiinţei lui, ca o bătaie regulată, se auzea vocea cuiva care-i spunea: „Cu ce drept? După ce cod? După ce standard?” — Philip, a spus el, fără să ridice vocea, mai spune o dată tot ce ai spus şi o să te trezeşti în stradă, acum, cu valiza pe care o ai în spate, cu mărunţişul pe care îl ai în buzunar şi fără nimic altceva. Nu a auzit niciun răspuns, niciun sunet, nicio mişcare. Şi-a dat seama că imobilitatea celor trei din faţa lui nu era generată de uimire. Privirea şocată de pe faţa lor nu era privirea şocată a unor oameni în momentul unei explozii, ci privirea şocată a unor oameni care ştiau că se jucau cu un fitil aprins. Nu fuseseră nici strigăte de protest, nici întrebări; ştiau că vorbea serios şi ştiau la ce se referea. Un vag sentiment de repulsie îi spunea că ştiuseră cu mult înainte să ştie el. — Nu… nu ţi-ai arunca fratele în stradă, nu-i aşa? a spus maică-sa până la urmă; nu o spusese ca pe un ordin, ci ca pe o rugăminte. — Ba da, l-aş arunca. — Dar e fratele tău… Asta nu înseamnă nimic pentru tine? — Nu. — Poate că exagerează uneori, dar sunt doar vorbe necugetate, e doar conversaţie, nu-şi dă seama ce zice. — Atunci lasă-l să înveţe. — Nu fi dur cu el… E mai tânăr decât tine… şi mai slab. El… Henry, nu te uita la — 473 —

mine aşa! Nu te-am văzut niciodată uitându-te aşa… N-ar trebui să-l sperii. Ştii că are nevoie de tine. — Dar el ştie? — Nu poţi să fii dur cu un om care are nevoie de tine, o să-ţi rămână pe conştiinţă toată viaţa. — Ba nu. — Trebuie să fii bun, Henry. — Nu sunt. — Trebuie să ai milă. — Nu am. — Un om bun ştie să ierte. — Eu nu ştiu. — Doar nu vrei să cred că eşti egoist. — Ba da. Privirea lui Philip trecea de la unul la celălalt. Avea privirea unui om care ştia că stă pe granit tare şi care deodată a descoperit că se afla pe un strat subţire de gheaţă care se spărgea acum de jur împrejurul lui. — Dar eu… a încercat el şi s-a oprit; vocea lui era şovăielnică precum apăsarea paşilor care încearcă gheaţa. Dar eu nu am oare dreptul să spun ce gândesc? — În casa ta. Nu în a mea. — Nu am dreptul să am propriile idei? — La adresa ta, nu la a mea. — Nu tolerezi nicio opinie diferită de a ta? — Nu pe banii mei. — Nu contează nimic altceva în afară de bani? — Ba da, faptul că sunt banii mei. — Nu vrei să iei în considerare nimic mai pre… voia să spună presus, dar s-a răzgândit, niciun alt aspect? — Nu. — Dar nu sunt sclavul tău. — Dar sunt cumva eu sclavul tău? — Nu ştiu ce… S-a oprit; ştia ce a vrut să spună. — Nu, a spus Rearden, nu eşti sclavul meu. Eşti liber să pleci de aici când vrei tu. — Nu… nu vorbeam despre asta. — Eu, da. — Nu înţeleg. — Nu? — Mereu ai ştiut… Cunoşteai orientarea mea politică. Nu te-ai mai împotrivit până acum. — 474 —

— Aşa e, a spus Rearden grav. Poate că-ţi datorez o explicaţie dacă te-am indus în eroare. Am încercat să nu-mi amintesc niciodată că trăieşti din mila mea. Credeam că e treaba ta să-ţi aminteşti asta. Credeam că oricine acceptă ajutorul altei persoane ştie că singura motivaţie a celui care i-l oferă este bunăvoinţa şi că trebuie să-i ofere ceva în schimb. Dar văd că am greşit. Ai primit de mâncare fără s-o meriţi şi ai ajuns să crezi că nici afecţiunea nu trebuie câştigată în vreun fel. Ai ajuns la concluzia că eram cel mai la îndemână om pe care l-ai fi putut scuipa, tocmai pentru că te ţineam de gât. Ai ajuns să crezi că nu ţi-aş scoate niciodată ochii cu asta şi că m-ar opri tocmai teama să nu-ţi rănesc sentimentele. În regulă, hai să ne lămurim odată pentru totdeauna: eşti un om de nimic, care nu mai face de multă vreme nicio para chioară. Orice sentimente aş fi avut cândva pentru tine au dispărut. Nu am nici cea mai mică preocupare pentru tine, pentru soarta ta, pentru viitorul tău. Nu am niciun motiv să mai vreau să-ţi dau să mănânci de pomană. Dacă pleci de la mine din casă, n-o să-mi pese absolut deloc dacă mori de foame sau nu. Cam asta este poziţia ta aici şi mă aştept să ai în vedere aspectele astea dacă vrei să mai stai aici. Dacă nu, atunci ieşi afară. În afară de a-şi afunda puţin capul între umeri, Philip nu a avut nicio altă reacţie. — Nu-ţi imagina că-mi face plăcere să trăiesc aici, i-a răspuns; vocea lui era lipsită de viaţă, dar stridentă. Dacă tu crezi că sunt fericit, atunci te înşeli. Aş da orice să pot să plec. Cuvintele lui păreau sfidătoare, dar timbrul îi era curios de precaut. Dacă asta crezi, atunci ar fi mai bine ca eu chiar să plec. Cuvintele erau afirmative, însă vocea punea un semn de întrebare la sfârşit şi aştepta; nu a venit niciun răspuns. Nu trebuie să te îngrijoreze viitorul meu. Nu trebuie să cer favoruri nimănui. Pot să am foarte bine grijă de mine. Cuvintele îi erau adresate lui Rearden, dar ochii căutau înspre maică-sa; ea tăcea mâlc; îi era frică până şi să se mişte. Mereu mi-am dorit să fiu pe cont propriu. Mereu mi-am dorit să locuiesc în New York, aproape de toţi prietenii mei. Glasul îi scăzuse şi adoptase un ton neutru, contemplativ, ca şi cum cuvintele nu ar fi fost adresate cuiva anume. Desigur, aş avea o problemă să-mi menţin o oarecare poziţie socială… Nu e vina mea dacă voi fi stânjenit de un nume de familie asociat cu un milionar… Voi avea nevoie de suficienţi bani pentru un an sau doi… Să-mi fac un rost… — N-o să-i primeşti de la mine. — Nu ţi-i ceream, nu-i aşa? Nu-ţi imagina că n-aş putea să-i iau de altundeva dacaş vrea! Nu-ţi imagina că n-aş putea să plec! Aş pleca într-un minut dacă m-aş gândi numai la mine. Dar mama are nevoie de mine, iar dac-o părăsesc… — Nu-mi explica nimic. — Şi, pe lângă asta, m-ai înţeles greşit, Henry. N-am spus nimic care să te ofenseze. Nu vorbeam la modul personal. Discutam doar despre panorama politică generală, dintr-un punct de vedere sociologic abstract, care… — Nu-mi explica nimic, a repetat Rearden. Se uita la faţa lui Philip. Era pe jumătate — 475 —

coborâtă, numai ochii priveau înspre el. Dar privirea îi era goală, ca şi cum n-ar fi văzut absolut nimic; nu aveau nicio sclipire de entuziasm, nicio senzaţie personală, nici supunere, nici regret, nici ruşine, nici suferinţă; erau doar două ovale tulburi, care nu arătau nicio reacţie la stimulii realităţii, nicio încercare de a înţelege, de a cântări, de a obţine un verdict, ovale care nu purtau în ele nimic altceva în afară de o ură întunecată, neclintită, absurdă. — Nu-mi da explicaţii. Doar ţine-ţi gura. Repulsia care l-a făcut pe Rearden să-şi întoarcă faţa în altă parte ascundea un spasm de milă. Pentru o secundă, a vrut să-l înşface pe frate-său de umeri, să-l scuture şi să plângă: „Cum ai putut să-ţi faci asta? Cum ai ajuns în asemenea hal încât să fii capabil numai de aşa ceva? De ce ai lăsat să treacă viaţa – minunea asta –, să treacă pe lângă tine?”… Şi-a mutat privirea. Ştia că e inutil. Şi-a dat seama, copleşit de dezgust, că cei trei rămăseseră tăcuţi. În ultimii ani, atenţia pe care le-o acorda nu-i întorsese decât reproşuri maliţioase şi nejustificate. Care mai era dreptatea lor acum? Venise timpul să funcţioneze după propriul lor cod moral dacă dreptatea făcuse vreodată parte din codul lor. De ce nu-i aruncaseră în faţă acuzaţiile acelea crude şi egoiste pe care el ajunsese să le accepte deja ca pe un refren al vieţii lui? Ce le permisese s-o facă atâţia ani? Cuvintele pe care le auzea rostindu-i-se în minte erau soluţia: consimţământul victimei. — Hai să nu ne mai certăm, a spus mama lui, cu o voce ştearsă şi lipsită de entuziasm. E Ziua Recunoştinţei. Uitându-se la Lillian, a surprins o mimică ce-i sugera că nu-şi luase ochii de pe el multă vreme: era panicată. S-a ridicat. — Acum vă rog să mă scuzaţi, le-a spus celor de la masă. — Unde te duci? a întrebat Lillian imediat. A rămas uitându-se la ea pentru un moment, de parc-ar fi vrut să-i confirme ce urma ea să descifreze în răspunsul lui: — La New York. A sărit în picioare. — În seara asta? — Chiar acum. — Nu poţi pleca la New York în seara asta! Vocea ei nu striga, dar avea în ea disperarea unui ţipăt. Nu poţi să faci asta acum. Nu poţi să-ţi părăseşti familia acum, vreau să zic. Trebuie să ai mâinile curate. Nu eşti în situaţia care să-ţi permită să faci orice ştii că e depravat. „După ce cod? – s-a gândit Rearden – După ce standarde?” — De ce vrei să pleci la New York în seara asta? — Cred, Lillian, că din aceleaşi motive pentru care vrei tu să mă opreşti. — Mâine e procesul. — 476 —

— La asta mă refer. A dat să se întoarcă, iar ea i-a strigat: — Nu vreau să pleci! El a zâmbit. Era prima dată când îi zâmbea în ultimele trei luni; n-ar fi observat un astfel de zâmbet. — Nu-ţi dau voie să pleci în seara asta! El s-a întors şi a părăsit încăperea. Stând la volan, cu drumul îngheţat şi sticlos zburându-i, la 90 la oră, prin faţa ochilor şi pe sub anvelope, gândul la familie s-a risipit, iar conturul chipurilor lor se întorsese în abisul pe care-l căsca viteza care înghiţea copacii dezgoliţi şi clădirile părăsite de pe marginea drumului. Nu prea era trafic, doar câteva lumini din depărtare în oraşele pe lângă care trecea; amorţirea inactivităţii era singurul semn de sărbătoare. O strălucire care nu se distingea cu claritate din pricina îngheţului pâlpâia, din când în când, deasupra unei fabrici şi un vânt rece şuiera pe lângă maşină, făcând prelata să se lovească de cadrul metalic. Ca un contrast pe care nu putea să-l definească, gândul la familia lui fusese substituit de acela că urma să se întâlnească, în curând, cu Dădaca – cu băiatul de la fabrica lui din Washington. În timpul urmăririi lui, descoperise că băiatul ştia despre afacerea lui cu Danagger, dar, cu toate astea, nu raportase nimănui nimic. — De ce nu ţi-ai informat prietenii în legătură cu mine? l-a întrebat. Băiatul a răspuns imediat, fără să-l privească. — N-am vrut. — Era una dintre însărcinările tale să ai grijă mai cu seamă de activităţi de felul ăsta, nu-i aşa? — Ba da. — Şi, pe lângă asta, prietenilor tăi tare le-ar fi plăcut să audă asta. — Ştiu. — Nu ştiai ce informaţie valoroasă era şi ce afacere nemaipomenită ai fi putut să faci cu prietenii tăi din Washington pe care mi i-ai oferit odată – îţi aminteşti? –, prietenii care mereu aveau „cheltuieli ocazionale”? Băiatul nu i-a răspuns. Ţi-ar fi putut împinge cariera sus de tot. Nu-mi spune că n-ai ştiut. — Ba da, ştiam. — Şi atunci de ce nu te-ai folosit de ea? — N-am vrut. — De ce nu? — Nu ştiu. Băiatul stătea, evitând supărat privirea lui Rearden, ca şi cum ar fi încercat să ignore ceva de neînţeles dinăuntrul lui. Rearden a râs. — Ascultă, relativistule, te joci cu focul. Mai bine du-te şi înăbuşă-l repede, înainte — 477 —

să-l laşi să te prindă – motivul pentru care n-ai devenit informator – sau, dacă nu, o să-ţi distrugă cariera. Băiatul nu i-a răspuns. În dimineaţa aceea, Rearden s-a dus la birou ca de obicei, deşi restul birourilor din clădire erau încă închise. La prânz, s-a oprit la uzinele de laminat şi a fost surprins să găsească Dădaca stând acolo, singur, într-un colţ, ignorat de toată lumea, dar privindu-i, cu un entuziasm copilăresc, cum muncesc. — Ce cauţi astăzi aici? a întrebat Rearden. Nu ştii că-i sărbătoare? — O, le-am lăsat pe fete să plece, dar eu am venit numai să termin ceva. — Ce? — O, scrisori şi… O, la naiba, am semnat trei scrisori şi mi-am ascuţit creioanele, ştiu că nu trebuia s-o fac astăzi, dar nu aveam nimic de făcut acasă şi… mă simt singur când sunt departe de locul ăsta. — N-ai familie? — Nu… pe nimeni important. Dar dumneavoastră, domnule Rearden? Dumneavoastră nu aveţi? — Nu cred… Nimeni important. — Îmi place locul ăsta. Îmi place să umblu pe aici… Ştiţi dumneavoastră, domnule Rearden, eu am studiat ca să devin metalurgist. În timp ce pleca, Rearden şi-a întors capul şi a văzut Dădaca uitându-se după el cu privirea cu care un băiat s-ar uita la eroul din povestea copilăriei sale. Dumnezeu să-l ajute pe nenorocitul ăsta mic! s-a gândit. Dumnezeu să-i ajute pe toţi, s-a gândit, în timp ce conducea pe străzile întunecate din oraş, împrumutând, cu o milă plină de dispreţ, cuvintele religiei lor pe care n-o împărtăşise niciodată. A văzut ziarele aşezate pe standuri de metal, cu literele negre din titluri care strigau către o stradă goală: „Dezastru pe calea ferată”. A auzit ştirile la radio, în după-amiaza aceea: avusese loc un accident pe liniile Taggart Transcontinental, lângă Rockland, Wyoming; o şină dislocată a aruncat un tren de marfă într-un canion. Accidentele de pe linia principală Taggart Transcontinental deveniseră din ce în ce mai frecvente – şinele se uzaseră –, iar ruta despre care era vorba era aceea pe care, acum mai puţin de un an şi jumătate, Dagny plănuia s-o reconstruiască şi care promisese o călătorie sigură, de pe o coastă pe cealaltă, graţie metalului pe care el îl crease. Trăise un an încheiat colectând şine uzate de pe traseele abandonate ca să cârpească şinele de pe linia principală. Petrecuse luni întregi luptându-se cu cei din consiliul director al lui Jim care spuseseră că starea de necesitate era temporară, iar nişte şine care rezistaseră zece ani puteau foarte bine să mai reziste încă o iarnă, până primăvara, când condiţiile aveau să fie mai bune, aşa cum promisese domnul Wesley Mouch. Cu trei săptămâni în urmă, îi determinase să aprobe achiziţionarea a şaizeci de mii de tone de şină nouă; nu putea să facă mai mult decât să peticească pe ici, pe — 478 —

colo, de la un capăt la celălalt al continentului, în locurile în care situaţia era cu adevărat gravă, dar asta era tot ce-şi putuse permite să obţină de la ei. Fusese nevoită să scoată bani de la nişte oameni cu adevărat înspăimântaţi: veniturile de la transportul de marfă se prăbuşeau în asemenea hal, încât cei din consiliul director începuseră să tremure, cu ochii ieşiţi din orbite la ceea ce Jim crezuse că va fi cel mai prosper an din istoria Taggart. Trebuise să comande şine de tren din oţel, nu mai avea nicio urmă de speranţă că i se va da, dintr-o „nevoie urgentă”, permisiunea să cumpere metal Rearden şi nu mai era timp să se milogească pentru asta. Rearden şi-a mutat privirea de pe titlurile din ziar la luminile de la orizont – New York-ul, în depărtare; mâinile i s-au încleştat pe volan. Când a ajuns în oraş, era nouă şi jumătate. Când a intrat la Dagny, apartamentul era cufundat în beznă. A pus mâna pe telefon şi a sunat-o la birou. I-a auzit vocea în receptor: — Taggart Transcontinental. — Nu ştii că e sărbătoare? a întrebat-o. — Bună, Hank. Căile ferate nu au sărbători. De unde suni? — De la tine de acasă. — Termin în jumătate de oră. — E în regulă. Rămâi acolo. Vin eu după tine. Când a intrat în anticameră, bezna domnea peste tot în afară de micuţul birou de sticlă al lui Eddie Willers. Eddie îşi închidea biroul şi se pregătea să plece. S-a uitat la Rearden cu o uimire cu totul dezorientată. — Bună seara, Eddie. Ce e aşa de presant aici? Accidentul de la Rockland? Eddie a oftat: — Da, domnule Rearden. — De asta vreau să mă întâlnesc cu Dagny, să vorbim despre calea ferată. — E încă aici. Se îndrepta înspre uşă când Eddie l-a strigat, ezitând. — Domnule Rearden… S-a oprit. — Da? — Voiam să vă spun…pentru că mâine e procesul dumneavoastră… şi orice v-ar face se presupune că este în numele tuturor… voiam doar să spun că… nu va fi şi în numele meu.. Iar dacă nu pot să fac nimic în legătură cu asta, să v-o spun măcar… chiar dacă ştiu că asta nu înseamnă nimic… — Înseamnă mai mult decât crezi. Poate mai mult decât ar crede oricare dintre noi. Mulţumesc, Eddie. Când a intrat Rearden, Dagny, aşezată la birou, a privit puţin în sus; a văzut-o cum îl priveşte în timp ce se apropia şi a văzut cum oboseala îi dispărea din ochi. S-a aşezat pe marginea biroului. Dagny s-a lăsat pe spate, şi-a îndepărtat o şuviţă de păr — 479 —

care-i căzuse pe faţă, iar umerii i se relaxaseră sub bluza albă şi subţire. — Dagny, vreau să-ţi spun ceva în legătură cu şinele pe care le-ai comandat. Vreau să afli în seara asta. Îl privea cu atenţie; mina lui Rearden a făcut-o şi pe ea să capete aceeaşi privire tensionată şi gravă. — Trebuie să trimit şaizeci de mii de tone de şine către Taggart Transcontinental până în 16 februarie, ceea ce-ţi va furniza 300 de mile de cale ferată. Vei primi – pentru aceeaşi sumă – optzeci de mii de tone de şine, ceea ce înseamnă 500 de mile de cale ferată pentru tine. Ştii ce material e mai ieftin şi mai uşor decât oţelul. Şinele tale nu vor fi de oţel, vor fi de metal Rearden. Nu te opune, nu obiecta şi nici nu fi de acord. Nu aştept consimţământul tău. Nu trebuie să-ţi dai consimţământul pentru nimic. Fac asta singur şi voi fi responsabil. Vom face în aşa fel încât personalul care ştie că ai comandat oţel să nu cunoască faptul că ai primit în loc metal Rearden şi nici să nu ştie că n-ai fi avut voie să-l cumperi. O să încurcăm contabilitatea în aşa fel încât toată povestea asta să nu iasă la iveală şi nimeni să nu poată să dea vina pe nimeni altcineva în afară de mine. Se va putea suspecta că aş fi mituit pe cineva din personalul tău sau se va putea suspecta că ai fost şi tu implicată, dar nu vor reuşi să demonstreze nimic. Vreau să-mi dai cuvântul că nu vei recunoaşte niciodată nimic. Am plănuit asta din ziua în care am primit comanda ta. N-am vrut să-ţi spun decât mai târziu, dar m-am răzgândit. Vreau să afli acum – pentru că mâine am un proces pentru acelaşi tip de infracţiune. Ea a ascultat fără să se mişte. La ultima propoziţie, a văzut o vagă contracţie a obrajilor şi buzelor; nu era chiar un zâmbet, dar îi oferea răspunsul ei complet: durere, admiraţie, înţelegere. Apoi a văzut cum ochii ei s-au îmblânzit, s-au făcut mai vii şi mai plini de durere şi de pericol – i-a prins încheietura, de parcă strânsoarea degetelor şi seriozitatea privirii lui puteau să-i dea sprijinul de care avea nevoie – şi apoi a spus cu severitate: — Nu-mi mulţumi – ăsta nu-i un favor, o fac pentru că trebuie să fiu capabil să fac faţă muncii mele, sau, dacă nu, mă voi prăbuşi la fel cum a făcut Ken Danagger. Ea a şoptit: — În regulă, Hank, nu-ţi voi mulţumi. Tonul vocii şi privirea din ochii ei îi arătau că e o minciună încă dinainte să vorbească. El a zâmbit. — Promite-mi ce ţi-am cerut. Ea a plecat capul. — Promit. I-a dat drumul încheieturii. A adăugat apoi, fără să-şi ridice capul: — Singurul lucru pe care-l voi spune este că, dacă te trimit la închisoare mâine, îmi dau demisia, fără să aştept vreun distrugător să ajungă la mine. — Ba nu-ţi vei da demisia. Şi nu cred că mă vor trimite la închisoare. Cred că o să — 480 —

scap foarte uşor. Am o ipoteză în legătură cu asta – îţi voi explica după aceea, când o pun în practică. — Ce ipoteză? — Cine e John Galt? a zâmbit şi s-a ridicat. Asta e tot. Nu vom mai vorbi despre procesul meu în seara asta. Nu ai nimic de băut aici, din întâmplare, nu? — Nu. Dar cred că şeful biroului de mişcare are un soi de bar pe un raft din biroul lui. — Crezi că ai putea să furi ceva de băut pentru mine, dacă nu e încuiat? — O să încerc. Stătea şi se uita la portretul lui Nat Taggart pe peretele din biroul ei – portretul unui tânăr cu capul ridicat – până când ea s-a întors, aducând o sticlă de brandy şi două pahare. A umplut paharele în tăcere. — Ştii, Dagny, Ziua Recunoştinţei era o sărbătoare făcută de oamenii productivi pentru a celebra succesul muncii lor. Mişcarea braţului său, în timp ce ridica paharul, a mers de la portret la ea, la el însuşi, la clădirile oraşului de dincolo de geam. *** Vreme de o lună încheiată, înainte de proces, presa le-a spus oamenilor care umpleau curtea de judecată că vor vedea un om care era un inamic lacom al societăţii, dar au ajuns să vadă un om care inventase metalul Rearden. Când judecătorii i-au cerut să se ridice, el s-a ridicat. Purta un costum gri, avea ochi albaştri-deschis şi părul blond; nu culorile erau cele care-i făceau ochii să pară îngheţaţi, ci costumul simplu şi scump şi rareori purtat atunci şi care vorbea despre un anumit tip de lux pe care-l puteai descoperi în birourile sobre ale corporaţiilor bogate, iar faptul că aerul lui venea dintr-o eră civilizată se ciocnea de atmosfera din jurul lui. Mulţimea ştia din ziare că el reprezenta răul bogăţiei; şi, aşa cum lăudau abstinenţa şi apoi alergau să vadă orice film care avea o femeie pe jumătate dezbrăcată pe afiş, la fel au venit să-l vadă pe el; răul măcar nu era un tâmpit fără speranţă pe care nu-l credea nimeni şi nimeni nu îndrăznea să-l pună la încercare. Se uitau la el fără admiraţie – admiraţia era un sentiment pe care nu-l mai puteau încerca demult; priveau curioşi şi sfidători faţă de cei care le spuseseră că era de datoria lor să-l urască. Cu câţiva ani în urmă, ar fi luat în derâdere aerul lui burghez şi plin de încredere. Dar azi, dincolo de ferestrele tribunalului, cerul era cenuşiu ca straturile de şist şi anunţa prima zăpadă dintr-o iarnă lungă şi grea; ultimele resurse de petrol ale ţării dispăreau şi minele de cărbune nu mai erau în stare să ţină pasul în lupta isterică pentru aprovizionarea de iarnă. Mulţimea din sala de judecată şi-a amintit că se examina cazul care o costase serviciile lui Ken Danagger. Se zvonea despre capacitatea — 481 —

de producţie de la Danagger Coal Company că ar fi scăzut considerabil într-o lună; ziarele au spus că era doar o problemă de readaptare, până când vărul lui Danagger va reorganiza compania pe care a preluat-o. Săptămâna trecută, primele pagini ale ziarelor spuneau povestea unei catastrofe care avusese loc pe şantierul unei case: grinzi de oţel defecte au căzut şi au omorât patru muncitori; ziarele nu au menţionat nimic, dar mulţimea ştia că grinzile veneau de la Orren Boyle’s Associated Steel. Şedeau în sala de judecată într-o tăcere apăsătoare şi priveau fără speranţă la silueta înaltă şi gri – îşi pierduseră facultatea de a mai spera –, dar cu o detaşare impasibilă, împiedicată de un mic semn de întrebare; semnul de întrebare era plasat deasupra tuturor devizelor evlavioase pe care le auziseră de-a lungul anilor. Ziarele au întortocheat povestea despre cauza problemelor ţării, care, aşa cum demonstra cazul acesta, era lăcomia şi avariţia industriaşilor bogaţi; că oamenii ca Hank Rearden trebuiau învinuiţi pentru regimul dur, pentru temperaturile care scădeau şi pentru acoperişurile care dădeau fisuri în casele oamenilor de peste tot din ţară; că, dacă nu ar fi fost oameni care să fi încălcat regulile şi să fi dat buzna peste planurile guvernului, s-ar fi ajuns la prosperitate demult; şi că un om ca Hank Rearden nu a fost motivat de nimic altceva decât profitul. Această din urmă afirmaţie s-a făcut fără explicaţii şi pe şleau, ca şi cum cuvântul „profit” era, în mod evident, răul suprem. Mulţimea şi-a amintit că aceleaşi ziare, cu mai puţin de doi ani în urmă, au urlat că producţia de metal Rearden ar trebui să fie interzisă, pentru că producătorul ei punea în pericol viaţa oamenilor numai din pricina lăcomiei; şi-au amintit că bărbatul în gri călătorise în primul vagon care mersese pe o cale ferată făcută din propriul lui metal; şi acum se afla la un proces pentru infracţiunea lacomă de a nu oferi consumatorului public o cantitate de metal – care fusese tot infacţiunea lui lacomă s-o ofere pe piaţa publică. După cum spunea procedura stabilită de directive, cazurile de genul ăsta nu erau examinate de juraţi, ci de un complet de judecată alcătuit din trei judecători aduşi de Departamentul de Planificare Economică şi al Resurselor Naţionale; procedura care fusese hotărâtă urma să fie informală şi democratică. Scaunul judecătorului fusese luat din vechea curte de judecată din Philadelphia special pentru această ocazie şi fusese înlocuit cu o masă aşezată pe un podium de lemn; imprima încăperii un aer care amintea de un anumit fel de întâlniri la care un organ de conducere îşi trage pe sfoară membrii cu probleme mintale. Unul dintre judecători, jucând rolul procurorului, a citit acuzaţiile: — Acum puteţi să ţineţi orice pledoarie doriţi în apărarea dumneavoastră, a anunţat el. Cu faţa către podium, cu vocea lipsită de inflexiuni şi neobişnuit de clară, Hank Rearden a răspuns: — Sunt lipsit de apărare. — 482 —

— Vă… judecătorul s-a blocat, nu se aşteptase să fie atât de uşor. Vă lăsaţi la mila acestei curţi de judecată? — Nu recunosc dreptul acestei curţi de a mă judeca. — Ce? — Nu recunosc dreptul acestei curţi de a mă judeca. — Dar, domnule Rearden, aveţi în faţă completul de judecată stabilit pentru această categorie de infracţiuni. — Nu consider ceea ce am făcut eu ca fiind o infracţiune. — Dar aţi recunoscut că aţi încălcat regulile stabilite de noi pentru vânzarea metalului dumneavoastră. — Nu recunosc dreptul dumneavoastră de a controla vânzarea metalului meu. — Mai trebuie să vă spun că aprecierea dumneavoastră nu a fost solicitată? — Nu. Sunt perfect conştient de asta şi acţionez ca atare. Remarcase liniştea din sala de judecată. După regulile prefăcătoriei complicate pe care toţi oamenii aceia o jucau, unul pentru interesul celuilalt, ar fi trebuit să considere opoziţia lui o prostie de neînţeles; ar fi trebuit să fie sunete de mirare şi bătaie de joc; nu fusese niciuna, nici alta; stăteau liniştiţi; înţelegeau. — Vreţi să spuneţi că refuzaţi să vă supuneţi legii? a întrebat judecătorul. — Nu, acţionez în conformitate cu legea – cuvânt cu cuvânt. Legea dumneavoastră spune că se poate dispune de viaţa mea, proprietatea mea şi munca mea fără consimţământul meu. Foarte bine, acum puteţi să dispuneţi de mine fără participarea mea. Nu o să joc rolul în care mă apăr pe mine însumi, unde nicio apărare nu este posibilă şi nici nu o să simulez iluzia de a confrunta o curte de judecată. — Dar, domnule Rearden, legea tocmai asta face, vă dă prilejul să vă prezentaţi punctul de vedere asupra cazului şi să vă apăraţi. — Un prizonier în proces poate să se apere numai dacă are un principiu obiectiv corect şi, implicit, acceptat de către judecătorii lui, o lege care să-i susţină drepturile, pe care nu o pot viola şi pe care el o poate invoca. Legea prin care dumneavoastră mă judecaţi pe mine spune că nu există principii, că nu am niciun drept şi că puteţi face orice doriţi cu mine. Foarte bine. Aşa să faceţi. — Domnule Rearden, legea despre care vorbiţi se bazează pe principiul suprem – principiul binelui public. — Care public? Despre ce bine vorbiţi? Într-o vreme, oamenii chiar credeau asta, „binele” era un concept care era definit de un cod moral şi niciun om nu avea dreptul să-şi caute binele printr-o violare a drepturilor altui om. Dacă acum s-ar crede că oamenii din jur vor să mă sacrifice în orice manieră doresc, de dragul a orice cred ei că este binele lor, dacă ei cred că pot să pună mâna pe proprietatea mea doar pentru că au nevoie de ea – ei bine, aşa face orice tâlhar. Există o singură diferenţă: tâlharul nu mă roagă să-mi dau consimţământul pentru fapta lui. Câteva locuri de pe marginea sălii de judecată erau rezervate pentru vizitatorii — 483 —

importanţi care veniseră din New York să asiste la proces. Dagny stătea fără să se mişte şi faţa ei nu arăta nimic altceva decât o atenţie gravă, asculta ştiind că şirul cuvintelor lui va determina cursul vieţii ei. Eddie Willers şedea lângă ea. James Taggart nu venise. Paul Larkin stătea gârbovit, cu faţa proeminentă, ca botul unui animal, ascuţită de o privire plină de frică, o privire care acum se transforma în ură. Domnul Mowen, care stătea lângă el, era un om nevinovat, care nu prea înţelegea ce se întâmpla; frica lui nu era aşa de mare; asculta, tulburat şi indignat, şi şoptea către Larkin: — Dumnezeule, Dumnezeule, acum a făcut-o! Acum va convinge întreaga ţară că toţi oamenii de afaceri sunt inamici al binelui public! — Să înţelegem, a întrebat judecătorul, că vă puneţi interesele mai presus de interesele publice? — Spun că o astfel de întrebare nu poate fi pusă decât într-o societate de canibali. — Ce… ce vreţi să spuneţi? — Spun că nu există niciun conflict de interese între oamenii care nu cer să primească ceea ce nu merită şi nu sacrifică alţi oameni. — Să înţelegem că, dacă publicul crede că este necesar să vă fie micşorat profitul, dumneavoastră nu recunoaşteţi dreptul publicului de a face asta? — O, ba da. Publicul poate să-mi micşoreze profitul când vrea el… refuzând să-mi cumpere produsul. — Vorbim despre… alte metode. — Orice altă metodă de a-mi micşora profitul este metoda tâlharilor şi o recunosc ca atare. — Domnule Rearden, acesta nu este un mod de a vă apăra. — Am spus că nu mă voi apăra. — Asta este nemaipomenit! Realizaţi gravitatea acuzaţiei care vi s-a formulat? — Nu mă interesează. — Realizaţi posibilele consecinţe pe care le veţi suporta pentru opoziţia dumneavoastră? — În totalitate. — Este opinia acestei curţi de judecată că faptele prezentate de procuror nu par să împuternicească nicio clemenţă. Pedeapsa pe care această curte de judecată are puterea să v-o aplice este extrem de severă. — Continuaţi. — Pardon? — Aplicaţi-o. Cei trei judecători s-au uitat unul la celălalt. Apoi, purtătorul lor de cuvânt s-a întors înapoi la Rearden. — Este nemaipomenit, a spus el. — Este complet neregulamentar, a spus cel de al doilea judecător. Legea cere să — 484 —

ţineţi o pledoarie în apărarea dumneavoastră. Singura dumneavoastră alternativă este să vă lăsaţi la mila curţii de judecată. — Nu voi face asta. — Dar trebuie. — Vreţi să spuneţi că ceea ce aşteptaţi de la mine e vreun fel de acţiune voluntară? — Da. — Nu fac nimic în mod voluntar. — Dar legea cere ca partea acuzatului să apară în dosar. — Vreţi să spuneţi că aveţi nevoie de ajutorul meu ca să faceţi această procedură legală? — Ei bine, nu… Da… aşa-i, ca să respectăm procedura. — N-o să vă ajut. Al treilea şi cel mai tânăr dintre judecători, care avusese şi rolul de procuror, a izbucnit, la capătul răbdărilor: — Asta e ridicol şi nedrept! Vreţi s-o faceţi să arate de parcă un om de rangul dumneavoastră a fost trimis la închisoare fără… S-a oprit. Cineva din spatele sălii de judecată a fluierat lung. — Vreau, a spus Rearden grav, să las procesul ăsta să apară exact aşa cum este. Dacă aveţi nevoie de ajutorul meu ca să o ascundeţi, nu vă voi ajuta. — Dar vă dăm şansa să vă apăraţi, iar dumneavoastră sunteţi cel care o refuzaţi. — Nu vă voi ajuta să pretindeţi că am o şansă. Nu vă voi ajuta să păstraţi o aparenţă a dreptăţii în care drepturile nu sunt recunoscute. Nu vă voi ajuta să păstraţi o aparenţă de echilibru şi de raţiune, intrând într-o dezbatere în care arma este argumentul final. Nu vă voi ajuta să pretindeţi că faceţi dreptate. — Dar legea cere să vă apăraţi de bunăvoie! Din fundul sălii de judecată se auzeau râsete. — Aceasta este greşeala în teoria dumneavoastră, domnilor, a spus Rearden grav, şi nu vă voi ajuta să ieşiţi din ea. Dacă dumneavoastră alegeţi să vă confruntaţi cu oamenii prin constrângere, aşa să faceţi. Dar veţi descoperi că aveţi nevoie de cooperare voluntară din partea victimelor dumneavoastră, în mult mai multe feluri decât vedeţi în prezent. Şi victimele dumneavoastră ar trebui să descopere că propria lor voinţă – pe care nu o puteţi forţa – este cea care face posibilă îndeplinirea dorinţei voastre. Aleg să fiu consecvent şi mă voi supune aşa cum veţi vrea. Voi face orice-mi cereţi, dar numai dacă sunt ameninţat cu o armă. Dacă mă condamnaţi la închisoare, va trebuit să trimiteţi oameni înarmaţi ca să mă ducă acolo – nu mă voi mişca în mod voluntar. Dacă-mi daţi amendă, va trebui să-mi confiscaţi proprietatea ca să luaţi banii – nu voi plăti în mod voluntar. Dacă dumneavoastră credeţi că aveţi dreptul să mă forţaţi – folosiţi armele. Nu vă voi ajuta să ascundeţi natura acţiunii dumneavoastră. Cel mai bătrân dintre judecători s-a aplecat peste masă şi vocea lui a devenit uşor — 485 —

batjocoritoare: — Vorbiţi de parcă vă luptaţi pentru vreun principiu, domnule Rearden, dar de fapt vă luptaţi doar pentru proprietatea dumneavoastră, nu-i aşa? — Da, sigur că da. Lupt pentru proprietatea mea. Ştiţi ce fel de principiu reprezintă asta? — Pozaţi în campion al libertăţii, dar e doar libertatea de a face banii pe care-i urmăriţi. — Da, bineînţeles. Tot ce vreau e libertatea de a face bani. Ştiţi ce implică libertatea aceea? — Cu siguranţă, domnule Rearden, că n-aţi vrea ca atitudinea dumneavoastră să fie rău înţeleasă. N-aţi vrea să sprijiniţi impresia care circulă peste tot că sunteţi un om lipsit de conştiinţă socială, care nu-şi face niciun fel de griji pentru bunăstarea oamenilor de lângă el şi care nu munceşte pentru nimic altceva decât pentru propriul său profit. — Nu muncesc pentru nimic altceva decât pentru propriul meu profit. Îl câştig. S-a auzit un icnet, nu de indignare, ci de stupefacţie, în mulţimea din spatele lui, iar din partea judecătorilor, linişte. A continuat calm: — Nu, nu vreau ca atitudinea mea să fie greşit înţeleasă. Aş fi bucuros să afirm asta pentru dosar. Sunt în absolută cunoştinţă de cauză cu tot ce s-a spus despre mine în ziare – cu toate lucrurile, dar nu cu evaluarea. Nu lucrez pentru nimic altceva decât pentru propriul meu profit – pe care-l fac prin vânzarea unui produs de care au nevoie nişte oameni care vor şi pot să-l cumpere. Nu-l produc pentru interesul lor şi pe banii mei, iar ei nu-l cumpără pentru interesul meu şi pe banii lor; nu-mi sacrific interesele pentru ei şi nici ei pentru mine; facem afaceri ca indivizi egali, cu consimţământul amândurora şi cu avantaje comune – şi sunt mândru de fiecare bănuţ pe care l-am câştigat în felul acesta. Sunt bogat şi mândru de fiecare bănuţ pe care îl deţin. Mi-am făcut banii prin propriul efort, prin liber schimb şi prin consimţământul voluntar al fiecărui om cu care am făcut afaceri – consimţământul voluntar al celor care m-au angajat când am început, consimţământul voluntar al celor care lucrează pentru mine acum, consimţământul voluntar al celor care-mi cumpără produsul. Le voi răspunde la toate întrebările pe care dumneavoastră vă feriţi să mi le puneţi deschis. Vreau să-mi plătesc muncitorii mai mult decât valorează serviciile lor pentru mine? Nu. Vreau să-mi vând produsul cu mai puţin decât doresc clienţii mei să-mi plătească? Nu. Dacă asta e meschin, faceţi ce doriţi în legătură cu mine, după orice standarde doriţi. Acestea sunt ale mele. Îmi câştig existenţa aşa cum fiecare om cinstit ar trebui să şi-o câştige. Refuz să accept că e o vină faptul că sunt capabil să o fac şi că o fac bine. Refuz să accept că sunt vinovat pentru faptul că sunt capabil să o fac mai bine decât majoritatea oamenilor; că sunt vinovat pentru faptul că munca mea este mai valoroasă decât munca vecinilor mei şi că mai mulţi oameni vor să-mi plătească. Refuz să-mi cer scuze pentru abilităţile mele, refuz să-mi cer scuze — 486 —

pentru succesul meu, refuz să-mi cer scuze pentru banii mei. Dacă asta e diabolic şi meschin, exploataţi-mi vinovăţia la maximum. Dacă asta este ceea ce publicul găseşte dăunător pentru interesele lui, atunci lăsaţi publicul să mă distrugă. Acesta este codul meu şi nu voi accepta altul. Aş putea să vă spun că am făcut mai mult bine pentru oamenii din jurul meu decât aţi putea dumneavoastră să speraţi că veţi face, dar nu voi spune asta, pentru că nu caut binele altora ca o confirmare pentru dreptul meu de a exista şi nici nu recunosc binele altora ca o justificare pentru deţinerea proprietăţii mele sau pentru distrugerea vieţii mele. Nu voi spune că binele altora a fost scopul muncii mele: propriul meu bine a fost scopul meu şi mi-e scârbă de omul care şi-l abandonează pe al lui. Aş putea să vă spun că dumneavoastră nu serviţi binele public, că binele nimănui nu poate fi realizat cu preţul sacrificiilor umane, că, atunci când violaţi drepturile unui om, violaţi drepturile tuturor oamenilor şi că o masă de indivizi fără drepturi este sortită pieirii. Aş putea să vă spun că nu veţi realiza şi nici nu veţi putea realiza nimic altceva decât distrugere universală – aşa cum orice tâlhar trebuie să facă, atunci când rămâne fără victime. Aş putea s-o spun, dar n-o voi spune. Nu pun la îndoială politica dumneavoastră, ci premisele ei morale. Dacă ar fi fost adevărat că oamenii pot să ajungă la binele lor prin transformarea altor oameni în animale numai bune de sacrificiu şi mi s-ar fi cerut să mă jertfesc de dragul celor care vor să supravieţuiască prin sângele meu, dacă aş fi fost rugat să servesc interesele societăţii separat, mai presus şi împotriva alor mele, aş refuza, aş considera asta răul cel mai vrednic de dispreţ, aş lupta cu toată energia pe care o posed, aş lupta cu toată umanitatea, dacă aş rezista numai un minut înainte să fiu omorât, aş lupta cu toată încrederea în dreptatea luptei mele şi în dreptul unei fiinţe umane de a exista. Să nu fie nimic înţeles greşit în legătură cu mine. Dacă acum semenii mei, care se numesc public, cred că binele lor cere victime, atunci spun: „Binele public să fie dat dracului, nu voi lua parte la asta!”. Mulţimea a început să aplaude. Rearden s-a întors, mai surprins decât judecătorii lui. A văzut feţele care râdeau cu o încântare violentă şi a văzut feţele care cereau ajutor; le-a văzut disperarea ieşind la iveală; a văzut aceeaşi mânie şi indignare ca şi la el şi a găsit uşurare în sfidarea sălbatică din aplauzele lor; a văzut privirile pline de admiraţie şi privirile pline de speranţă. Mai erau şi feţele cu guri căscate ale tinerilor şi ale femeilor răutăcioase şi neîngrijite, genul care conducea intervenţiile alarmiste şi maliţioase de la jurnalul de ştiri la orice apariţie pe ecran a unui om de afaceri; nu au încercat nicio contrademonstraţie; era linişte. Uitându-se la mulţime, oamenii vedeau pe faţa lui ceea ce ameninţările judecătorilor nu fuseseră în stare să provoace: primele semne de emoţie. Trecuseră câteva momente până când au auzit lovitura ciocănelului în masă şi pe unul dintre judecători strigând: — …sau voi cere să fie eliberată curtea de judecată! — 487 —

Întorcându-se la masă, ochii lui Rearden s-au mutat către sectorul în care se aflau vizitatorii. Privirea lui s-a oprit la Dagny, un răgaz pe care numai ea l-a perceput, de parcă i-ar fi spus: „Merge”. Părea să fie calmă dacă ochii n-ar fi părut să se facă prea mari pentru faţă. Eddie Willers zâmbea. Un fel de zâmbet care părea să fie un rictus de substitut pentru un bărbat care nu vrea să izbucnească în lacrimi. Domnul Mowen arăta stupefiat. Paul Larkin se holba la podea. Pe chipul lui Bertram Scudder nu se vedea nicio expresie, nici pe faţa lui Lillian. Stătea la capătul rândului, cu picioarele încrucişate, cu o pelerină din blană de nurcă atârnându-i de la umărul drept până la şoldul stâng; se uita la Rearden fără să se mişte. În violenţa complexă a tuturor lucrurilor pe care le simţea, a avut timp să recunoască o urmă de regret şi de dorinţă: era o faţă pe care spera să o vadă, după care se uitase de la începutul procesului, care dorea să fie prezentă mai mult decât orice faţă din jurul lui. Dar Francisco d’Anconia nu venise. — Domnule Rearden, a spus cel mai bătrân dintre judecători, zâmbind fals, plin de reproşuri şi desfăcându-şi braţele. Este regretabil că ne-aţi înţeles în felul ăsta greşit. Asta e problema – că oamenii de afaceri refuză să ne abordeze cu încredere şi cu prietenie. Îşi imaginează că suntem inamicii lor. De ce vorbiţi despre sacrificii umane? Ce v-a făcut să vă plasaţi într-o astfel de atitudine extremă? Nu avem nicio intenţie să punem mâna pe proprietatea dumneavoastră şi nici să vă distrugem viaţa. Nu căutăm să vă stricăm interesele. Suntem perfect conştienţi de realizările dumneavoastră cu totul remarcabile. Scopul nostru este doar acela de a crea un echilibru între presiunile sociale şi de a face dreptate pentru toată lumea. Această audiere are scopul nu de a se ajunge la proces, ci de a fi o discuţie prietenoasă, care pretinde înţelegere comună şi cooperare. — Nu cooperez atunci când am o armă îndreptată spre mine. — De ce să vorbim despre arme? Această problemă nu este îndeajuns de serioasă ca să se ajungă la astfel de referinţe. Suntem perfect conştienţi că vina în cazul acesta este în cea mai mare parte a domnului Kenneth Danagger, care a provocat această încălcare a legii, care v-a pus sub presiune şi care şi-a recunoscut vina prin faptul că a dispărut pentru a scăpa de proces. — Nu, am făcut-o printr-o înţelegere comună, egală şi voluntară. — Domnule Rearden, a spus cel de al doilea judecător, poate că nu ne împărtăşiţi unele dintre idei, dar, la urma urmelor, toţi luptăm pentru aceeaşi cauză. Pentru binele oamenilor. Realizăm că dumneavoastră aţi fost împins să ignoraţi legea prin situaţia critică a minelor de cărbune şi prin importanţa crucială a combustibilului pentru bunăstarea publică. — Nu, am fost împins de propriul meu profit şi de propriile mele interese. Ce efect a avut asta asupra minelor de cărbune şi asupra bunăstării publice rămâne la latitudinea dumneavoastră. Nu acesta a fost motivul meu. Domnul Mowen se holba ameţit la el şi i-a şoptit lui Paul Larkin: — 488 —

— Ceva nu miroase a bine aici. — O, taci din gură! a izbucnit Larkin. — Sunt sigur, domnule Rearden, a spus judecătorul cel mai în vârstă, că dumneavoastră nu credeţi cu adevărat – şi nici publicul – că noi dorim să vă tratăm ca pe o victimă gata să o sacrificăm. Dacă cineva a luat de bună o asemenea neînţelegere, suntem nerăbdători să vă dovedim că nu este adevărat. Judecătorii s-au retras să hotărască verdictul. Nu au stat foarte mult. S-au întors într-o sală de judecată unde domnea liniştea şi au anunţat că lui Henry Rearden i se va aplica o amendă de 5.000 de dolari, dar că sentinţa a fost suspendată. Valuri de râsete şi aplauze au învăluit sala de judecată. Aplauzele erau pentru Rearden, râsetele – pentru judecători. Rearden stătea nemişcat, fără să se întoarcă spre mulţime, aproape că nu auzea aplauzele. Stătea şi se uita la judecători. Nu era nicio urmă de triumf pe faţa lui, nici exaltare, doar intensitatea calmă cu care contempla o imagine cu o mirare amară care aproape că era teamă. Se uita la enormitatea inamicului care distruge lumea, care era, de fapt, mică. Se simţea de parcă, după o călătorie de ani întregi printr-un peisaj devastator, pe lângă ruinele unor fabrici măreţe, epave ale unor motoare puternice, corpuri ale unor oameni invincibili, ajunsese la distrugător, aşteptându-se să găsească un gigant – dar a găsit un şobolan gata să alerge către o ascunzătoare la primul sunet de paşi. Dacă asta ne-a bătut, s-a gândit el, vina e a noastră. Oamenii care-l înconjurau îl împingeau înapoi în sala de judecată. A zâmbit răspunzându-le la zâmbete, la entuziasmul nebun şi tragic de pe feţele lor; în zâmbetul lui era o urmă de tristeţe. — Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule Rearden, a spus o femeie bătrână cu o broboadă jerpelită pe cap. Nu puteţi să ne salvaţi, domnule Rearden? Ne mănâncă de vii şi nu are niciun rost să păcălească pe nimeni că sunt pe urmele celor bogaţi – ştiţi ce ni se întâmplă nouă? — Ascultaţi, domnule Rearden, a spus un bărbat care arăta ca un muncitor, cei bogaţi trădează. Spuneţi-le nenorociţilor ălora bogaţi, care sunt atât de nerăbdători să renunţe la tot, că atunci când renunţă la palatele lor, renunţă la pielea de pe spatele nostru. — Ştiu asta, a spus Rearden. Vina e a noastră, s-a gândit el. Dacă noi, care suntem cei care mişcă, cei care furnizează, binefăcătorii umanităţii, am lăsat de bunăvoie marca răului să-şi pună amprenta pe noi şi am suportat în linişte pedeapsa pentru virtuţile noastre – ce fel de „bine” ne aşteptăm să triumfe în lume? S-a uitat la oamenii din jurul lui. L-au aclamat astăzi; l-au aclamat pe marginea căii ferate la linia John Galt. Dar mâine vor cere o nouă directivă de la Wesley Mouch şi un proiect pentru construcţia de case gratis de la Orren Boyle, în timp ce grinzile lui Orren Boyle li se vor prăbuşi deasupra capetelor. Ar face-o, pentru că li s-ar spune să — 489 —

uite, ca şi cum ar fi fost o nelegiuire ce i-a făcut să-l ovaţioneze pe Hank Rearden. De ce au fost gata să renunţe la cele mai preţioase momente pentru că sunt considerate nelegiuire? De ce au fost gata să-l trădeze pe cel mai bun dintre ei? Ce i-a făcut să creadă că acest Pământ ar fi un teritoriu al răului, unde sunt sortiţi disperării? Nu putea să se gândească la un motiv, dar ştia că trebuia să găsească unul. Simţea asta ca pe un semn mare de întrebare plutind în sală, iar acum era de datoria lui să răspundă. Aceasta era sentinţa lui adevărată, s-a gândit el – să descopere ce idee, ce idee simplă şi accesibilă şi celui mai simplu om a făcut omenirea să accepte doctrinele care au mânat-o la autodistrugere. *** — Hank, n-o să-mi mai pierd niciodată speranţa, niciodată, a spus Dagny în seara aceea, după proces. N-o să mai fiu niciodată tentată să-mi dau demisia. Mi-ai dovedit că ce e corect funcţionează întotdeauna şi învinge de fiecare dată – s-a oprit, apoi a adăugat – în cazul în care ştii exact ce e corect. Lillian i-a spus la cină a doua zi: — Deci ai câştigat, nu? Vocea ei era neutră; nu a mai spus nimic altceva; îl studia ca pe o ghicitoare. Dădaca l-a întrebat la fabrică: — Domnule Rearden, ce este o premisă morală? — Ceva care-ţi va da multe bătăi de cap. Băiatul s-a încruntat, apoi a dat din umeri şi a spus, râzând: — Doamne, ăla a fost un spectacol grozav! Ce bătaie le-aţi dat, domnule Rearden! Am stat lângă radio şi am urlat. — De unde ştii că a fost o bătaie? — Păi a fost, nu-i aşa? — Eşti sigur? — Bineînţeles că sunt sigur. — Ceea ce te face să fii sigur este o premisă morală. Ziarele erau tăcute. După atenţia exagerată acordată cazului, acum se comportau de parcă procesul nu merita să fie băgat în seamă. Au tipărit consideraţii scurte pe pagini pe care nu se uită nimeni, formulate atât de general, încât niciun cititor nu şiar fi dat seama că a fost o problemă controversată. Oamenii de afaceri pe care Rearden i-a întâlnit păreau să vrea să evite subiectul legat de procesul lui. Alţii nu făceau niciun comentariu şi se întorceau doar, feţele lor arătau nişte resentimente ciudate ascunse sub efortul de a părea neutri, de parcă se temeau că doar faptul că se uită la el poate fi interpretat ca şi cum ar lua partea cuiva. Alţii se avântau să comenteze: — După părerea mea, Rearden, a fost extrem de neînţelept din partea ta… Mi se — 490 —

pare că nu e un moment bun să-ţi faci inamici… Nu ne permitem să trezim indignare. — Indignarea cui? a întrebat el. — Nu cred că guvernului îi va plăcea. — Ai văzut consecinţele. — Ei bine, nu ştiu… Publicul nu va accepta, va fi multă indignare. — Ai văzut cum a reacţionat publicul. — Ei bine, nu ştiu… Am încercat din răsputeri să nu oferim nicio pistă pentru acuzaţiile despre lăcomia zgârcită, iar tu ai dat muniţie inamicului. — Mai bine ai fi căzut de acord cu inamicul că nu ai niciun drept asupra proprietăţii şi profitului tău? — O, nu, nu, fireşte că nu, dar de ce să mergi la extreme? Mereu se găseşte o cale de mijloc. — O cale de mijloc între tine şi propriii tăi asasini? — Acum de ce foloseşti asemenea cuvinte? — Ce am spus la proces a fost adevărat sau nu? — Va fi citat greşit şi înţeles greşit. — A fost adevărat sau nu? — Publicul e prea prost ca să se confrunte cu asemenea probleme. — A fost adevărat sau nu? — Nu e momentul să te lauzi că eşti bogat când populaţia moare de foame. Îi împingi doar să ia totul. — Dar să-ţi spună că nu ai niciun drept la averea ta când ei au, asta îi va opri? — Ei bine, nu ştiu… — Nu-mi plac lucrurile pe care le-ai spus la proces, i-a spus altcineva. După părerea mea, nu sunt de acord cu tine deloc. Personal, sunt mândru să cred că lucrez pentru binele public, nu doar pentru profitul meu personal. Îmi place să cred că am un scop mai presus de a-mi câştiga cele trei mese pe zi şi o limuzină Hammond. — Şi nu-mi place ideea aceea legată de anularea directivelor şi a controlului, a mai spus unul, sunt de acord că au luat-o razna şi că exagerează. Dar – fără control deloc? Nu sunt de acord cu asta. Cred că puţin control e necesar. Cel care e pentru binele public. — Îmi pare rău, domnilor, a spus Rearden, că voi fi obligat să vă salvez pielea nenorocită odată cu a mea. Un grup de oameni de afaceri conduşi de domnul Mowen nu şi-a exprimat deloc opinia în legătură cu desfăşurarea procesului. Dar o săptămână mai târziu a anunţat, cu o cantitate exagerată de publicitate, că investesc în construcţia unui loc de joacă pentru copiii şomerilor. Bertram Scudder nu a menţionat procesul în rubrica lui. Dar zece zile mai târziu a scris, printre bârfe întâmplătoare: „Puteţi să vă faceţi o idee despre valoarea publică a domnului Rearden din faptul că, dintre toate grupurile sociale, el pare să fie cel mai — 491 —

puţin popular printre oamenii de afaceri. Lipsa lui de scrupule pare să fie prea greu de suportat chiar şi pentru baronii aceia prădători de profit”. Într-o seară de decembrie, când strada de dincolo de geamurile lui semăna cu un gât congestionat, care tuşea fumul ieşind din hornuri înaintea Crăciunului, Rearden stătea în camera lui de la Wayne-Falkland şi părea să se lupte cu un inamic mai periculos decât oboseala sau frica: repulsia pe care i-o provoca gândul de a fi nevoit să facă afaceri cu fiinţe umane. Şedea, refuzând să se aventureze pe străzile oraşului, refuzând să se mişte, de parcă era legat cu lanţuri de scaun şi de cameră. A încercat ore întregi să ignore o emoţie care părea să fie asemănătoare cu dorul de casă: era conştient că singurul om pe care-şi dorise să-l vadă era chiar aici, în acest hotel, câteva etaje mai jos. S-a trezit, în săptămânile trecute, pierzând timpul în lobby de fiecare dată când intra în hotel sau ieşea din hotel, zăbovind prea mult la tejgheaua unde venea poşta sau la standul de ziare, privind şuvoaiele grăbite de oameni, sperând să-l vadă pe Francisco d’Anconia printre ei. S-a trezit luând cina singur în restaurantul WayneFalkland, cu ochii pe perdelele de la uşa de la intrare. Acum s-a trezit stând în cameră, gândindu-se că distanţa dintre ei era doar de câteva etaje. S-a ridicat în capul oaselor, cu un chicotit de indignare, dar uşor amuzat; se purta, s-a gândit, ca o femeie care aşteaptă un telefon şi care luptă împotriva tentaţiei de a pune capăt torturii făcând ea primul pas. Nu era niciun motiv, s-a gândit el, care să-l oprească să se ducă la Francisco d’Anconia dacă asta era ceea ce voia. Şi totuşi, când şi-a spus că va face asta, a simţit un element periculos de capitulare în intensitatea propriului său sentiment de uşurare. A făcut un pas către telefon să sune la apartamentul lui Francisco, dar s-a oprit. Nu asta voia; ce voia era să intre, pur şi simplu, neanunţat, aşa cum a intrat Francisco la el în birou; asta sugera că ceva nu fusese pus la punct între ei. Pe drumul către lift s-a gândit: „N-o să fie acasă, iar dacă o să fie, probabil că o să-l găseşti distrând vreo târfuliţă, ceea ce o să te înveţe minte pentru totdeauna”. Dar gândul părea ireal, nu putea să-l facă să se potrivească imaginii bărbatului pe care îl văzuse la gura cuptorului; a stat încrezător în lift, uitându-se în sus, a mers încrezător pe hol, simţind cum amărăciunea se transformă în bucurie şi a bătut la uşă. Vocea lui Francisco s-a auzit imediat. — Intră! Avea un aer absent şi părea să fie luat prin surprindere. Rearden a deschis uşa şi s-a oprit în prag. Una dintre cele mai costisitoare lămpi îmbrăcate în satin stătea pe podea în mijlocul camerei, trasând un cerc de lumină peste colile de hârtie întinse peste tot. Francisco d’Anconia, în cămaşă, cu o şuviţă de păr atârnându-i pe faţă, stătea întins pe podea, pe burtă, proptit în coate, muşcând capătul unui creion, concentrat pe un punct din desenul încurcat din faţa lui. Nu s-a uitat în sus, părea să fi uitat de bătaia în uşă. Rearden a încercat să descifreze desenul: arăta ca o parte dintr-o topitorie. Stătea şi se uita cuprins de mirare; dacă ar — 492 —

fi avut puterea să aducă la realitate propria lui imagine despre Francisco d’Anconia, aceasta ar fi fost imaginea pe care ar fi văzut-o: figura unui tânăr muncitor plin de idei, concentrat pe o problemă dificilă. Într-un moment, Francisco şi-a ridicat privirea. În următorul moment s-a ridicat în genunchi, uitându-se la Rearden cu un zâmbet de plăcere incredibilă. În următorul, a apucat în grabă desenele şi le-a aruncat deoparte, cu faţa în jos. — Ce am întrerupt? a întrebat Rearden. — Nu mare lucru. Intră. Rânjea fericit. Rearden s-a simţit brusc sigur de faptul că Francisco aşteptase şi el asta ca pe o victorie la care nu prea spera să ajungă. — Ce făceai? a întrebat Rearden. — Mă amuzam doar. — Lasă-mă să văd. — Nu. S-a ridicat şi a împins desenele deoparte. Rearden a observat că, dacă ar fi considerat o impertinenţă felul autoritar în care Francisco s-a comportat în biroul lui, acum era şi el vinovat de aceeaşi atitudine – pentru că nu oferea nicio explicaţie pentru vizita lui, ci doar a traversat camera şi s-a aşezat nepăsător într-un fotoliu, ca şi cum ar fi fost acasă. — De ce nu ai venit să continui ce ai început? a întrebat el. — Te-ai descurcat de minune fără ajutorul meu. — Te referi la proces? — Da, mă refer la proces. — De unde ştii? N-ai fost acolo. Francisco a zâmbit, pentru că vocea lui Rearden adăugase şi propoziţia: „Te-am căutat”. — Nu te-ai gândit că am ascultat fiecare cuvânt la radio? — Chiar? Ei bine, ţi-a plăcut să-ţi asculţi propriile replici ieşind din gura mea, pe post de marionetă? — N-a fost aşa, domnule Rearden. N-au fost replicile mele. Nu cumva au fost principiile pe care le-ai aplicat mereu? — Ba da. — Eu doar te-am ajutat să vezi că ar fi trebuit să fii mândru că trăieşti conform lor. — Mă bucur c-ai ascultat procesul. — A fost minunat, domnule Rearden – şi cam cu trei generaţii prea târziu. — Ce vrei să spui? — Dacă un singur om de afaceri ar fi avut curajul, atunci, să spună că nu a lucrat pentru nimic altceva decât propriul interes – şi s-o spună cu mândrie –, ar fi salvat lumea. — Nu cred că lumea e pierdută. — Nu e. Nu va fi niciodată. Dar – o, Doamne! – de câte lucruri ne-ar fi scutit! — Ei bine, bănuiesc că trebuie să luptăm, indiferent de vremurile pe care le trăim. — 493 —

— Da… Ştii, domnule Rearden, aş sugera să-ţi transcrii procesul pe hârtie şi să citeşti ce-ai spus. Şi apoi să vezi dacă o faci în mod conştient sau nu. — Vrei să spui că nu o fac în mod conştient? — O să vezi asta singur. — Ştiu că ai o afacere mare despre care voiai să-mi vorbeşti când am fost întrerupţi, în noaptea aceea la fabrică. De ce nu termini acum ce aveai să-mi spui? — Nu. E prea devreme. Francisco se comporta ca şi cum n-ar fi fost nimic neobişnuit în vizita aceea, ca şi cum totul ar fi fost cu desăvârşire firesc – aşa cum se comportase mereu în prezenţa lui Rearden. Dar Rearden a observat că nu era atât de calm pe cât şi-ar fi dorit să pară; se plimba prin cameră, ca şi cum ar fi încercat să scape de o emoţie pe care nu voia s-o mărturisească; uitase că lampa se afla încă în mijlocul podelei şi numai ea lumina încăperea. — Ai avut multă bătaie de cap pe parcursul descoperirilor pe care le-ai făcut, nu-i aşa? a întrebat Francisco. Ce părere ţi-a făcut felul în care s-au comportat ceilalţi afacerişti? — Presupun că era de aşteptat. Cu o voce care părea încordată, plină de o furie compătimitoare, Francisco a spus: — Au trecut doisprezece ani şi sunt încă incapabil să privesc cu indiferenţă! Propoziţia îi scăpase aproape involuntar, de parcă, încercând să reprime emoţia, a rostit cuvinte reprimate. — Doisprezece ani – de când ce? a întrebat Rearden. A urmat o pauză de o secundă, dar Francisco a răspuns calm: — De când am înţeles ce făceau oamenii ăia. A adăugat: Ştiu prin ce treci acum… şi ce va mai urma. — Mulţumesc, a spus Rearden. — Pentru ce? — Pentru ce încerci atât de tare să nu arăţi. Dar nu-ţi face griji pentru mine. Încă pot să suport… Ştii, nu am venit aici pentru că voiam să vorbesc despre mine şi nici măcar din pricina procesului. — Putem să vorbim despre orice subiect vrei – îmi face plăcere să fii aici. A spus-o ca pe o glumă politicoasă; dar tonul nu putea să o ascundă; vorbea serios. Despre ce vrei să vorbim? — Despre dumneata. Francisco s-a oprit. S-a uitat la Rearden pentru un moment, apoi a răspuns încetişor: — Bine. Dacă ceea ce simţea Rearden s-ar fi putut transpune direct în cuvinte, dincolo de bariera voinţei, ar fi urlat: „Nu mă dezamăgi, am nevoie de tine – lupt împotriva tuturor, am luptat cât am putut şi mi-am spus că pot şi mai mult de atât şi, ca — 494 —

singură muniţie posibilă pentru mine, am nevoie de un singur om aproape, de un om în care pot să am încredere, pe care pot să-l respect şi să-l admir”. În locul unei astfel de izbucniri, i-a răspuns calm, foarte simplu, şi singura tentă de legătură personală dintre ei a fost tonul sincer care a venit odată cu afirmaţia directă şi raţională care implica aceeaşi onestitate a raţiunii şi în ascultător: — Ştii, cred că singura infracţiune morală pe care o persoană o poate comite asupra altei persoane este încercarea de a crea, prin cuvintele sau acţiunile lui, impresia unei contradicţii, imposibilul, iraţionalul şi prin asta să fie zdruncinată capacitatea de a raţiona a victimei sale. — Asta e adevărat. — Dacă spun că asta e problema pe care mi-ai ridicat-o, te-ar ajuta să-mi răspunzi la o întrebare personală? — Încerc. — Nu trebuie să-ţi spun – cred că ştii – că eşti cel mai inteligent om pe care l-am întâlnit vreodată. Ajung să accept, nu ca fiind corect, ci măcar ca fiind posibil, faptul că refuzi să-ţi exerciţi incredibila putere în lumea de astăzi. Dar ce face un om din disperare nu este neapărat cheia către caracterul său. Mereu am crezut că adevărata cheie este cea pe care o caută din proprie plăcere. Şi asta este ceea ce mi se pare de neconceput: indiferent la câte lucruri ai renunţat, atâta timp cât ai ales să rămâi în viaţă, cum poţi să găseşti vreo plăcere în a trăi o viaţă aşa de valoroasă ca a dumitale alergând după femei ieftine şi după tot ce înseamnă distracţie chiar şi pentru un imbecil? Francisco se uita la el cu un zâmbet de un amuzament elegant, de parcă ar fi spus: „Nu? Nu vrei să vorbim despre tine? Şi nu cumva tot ce-mi spui vine dintr-o singurătate disperată care face întrebarea legată de caracterul meu mai importantă pentru tine decât orice altă întrebare?” Zâmbetul s-a transformat într-un chicotit încet şi vesel, de parcă nu avea nicio problemă cu întrebarea, niciun secret dureros de dezvăluit. — Există o soluţie pentru fiecare dilemă de genul acesta, domnule Rearden. Verifică-ţi premisele. S-a aşezat pe podea, vesel şi informal, ca pentru o conversaţie care-i făcea plăcere. Cum ai ajuns la concluzia asta, cum că aş fi un om inteligent? Din proprie experienţă? — Da. — Ştii din proprie experienţă că-mi petrec viaţa alergând după femei? — N-ai negat asta niciodată. — Să neg? Am trecut prin multe necazuri până să ajung să creez impresia asta. — Vrei să spui că nu e adevărat? — Ţi se pare că sunt un bărbat cu un complex de inferioritate atroce? — Dumnezeule mare, nu! — Numai un astfel de bărbat şi-ar petrece viaţa alergând după femei. — 495 —

— La ce te referi? — Ţi-aminteşti ce am spus în legătură cu banii şi bărbaţii care vor să întoarcă legea cauză-efect? Oamenii care vor să înlocuiască mintea punând mâna pe produse ale minţii? Ei bine, bărbatul căruia îi e silă de el însuşi încearcă să câştige respect de sine prin aventuri sexuale – ceea ce nu poate fi făcut, pentru că sexul nu este o cauză, ci un efect şi expresia pentru felul în care un om îşi percepe propria valoare. — Mai bine ai explica pe îndelete. — Te-ai gândit vreodată că e aceeaşi problemă? Bărbaţii care cred că bogăţia vine din resurse materiale şi că nu are nicio rădăcină intelectuală şi nicio semnificaţie sunt bărbaţii care cred – din acelaşi motiv – că sexul este o aptitudine fizică şi că funcţionează independent de minte, de alegeri sau de un anumit cod de valori. Ei cred că în corpul tău se creează o dorinţă şi corpul tău alege pentru tine – cam cum ar fi dacă minereul de fier s-ar transforma în cale ferată singur. Iubirea e oarbă, spun ei; sexul este inaccesibil pentru raţiune şi ia în derâdere puterea tuturor filosofilor. Dar, de fapt, dorinţa sexuală a unui om este rezultatul convingerilor lui fundamentale. Spune-mi ce găseşte un bărbat atractiv din punct de vedere sexual şi-ţi voi spune întreaga lui filosofie de viaţă. Arată-mi femeia cu care se culcă şi o să-ţi spun ce crede despre el însuşi. Indiferent ce minciuni a învăţat despre altruism, sexul este cea mai egoistă faptă, o faptă pe care nimeni nu o face pentru alt motiv decât pentru propria plăcere – încearcă doar să te gândeşti cum ar fi dacă ai face-o ca pe un act caritabil, ca pe un gest altruist? Ca pe un act care nu se poate termina cu umilire de sine, ci doar cu exaltaţie, doar cu încrederea că eşti dorit şi eşti demn să fii dorit. Este un act care-l forţează să rămână dezbrăcat şi fizic, şi spiritual, şi să-şi accepte adevăratul ego ca pe un standard de valoare. Va fi mereu atras de femeia care reflectă cea mai lăuntrică imagine a propriei sale persoane, femeia care-i permite să încerce, atunci când permite – sau să simuleze – un sentiment de stimă de sine. Bărbatul care e mândru de propria lui valoare va vrea cea mai sofisticată femeie pe care o poate găsi, femeia pe care o admiră, cea mai puternică, cea mai greu de cucerit – pentru că posesia unei eroine îi va da sentimentul că a realizat ceva, nu posesia unei curve fără creier. Nu caută să… ce s-a întâmplat? a întrebat el, văzând privirea de pe faţa lui Rearden, o privire de o intensitate dincolo de interesul pentru o discuţie abstractă. — Continuă, a spus Rearden. — Nu caută să-şi câştige valoarea, caută s-o exprime. Nu există niciun conflict între standardele minţii lui şi dorinţele trupului. Dar bărbatul care este convins de propria lui lipsă de valoare va fi împins către o femeie pe care o dispreţuieşte – pentru că ea va reflecta imaginea lui ascunsă despre el însuşi, ea îl va elibera din realitatea obiectivă în care el este un escroc, îi va da iluzia de moment a valorii personale şi evadarea de moment din propriul lui cod moral care îl condamnă. Observaţi dezordinea totală pe care majoritatea oamenilor o fac în vieţile lor sexuale – şi observaţi amestecul de contradicţii pe care ei îl consideră ca fiind filosofia lor morală. Una porneşte de la — 496 —

cealaltă. Iubirea este răspunsul la cele mai importante valori ale noastre – şi nu poate fi altceva. Lasă un om să-şi corupă valorile şi viziunea asupra existenţei, lasă-l să spună că iubirea nu este desfătarea de sine, este negarea de sine, că virtutea constă nu din mândrie, ci din milă, sau durere, sau slăbiciune, sau sacrificiu, că cea mai nobilă iubire se naşte nu din admiraţie, ci din caritate, nu ca răspuns la calităţi, ci ca răspuns la defecte – şi el se va rupe în două. Trupul lui nu-l va asculta, nu va răspunde, îl va face neputicios în faţa femeii pe care spune că o iubeşte şi-l va împinge la cea mai josnică târfă pe care o poate găsi. Corpul lui va urma mereu cele mai ascunse convingeri pe care le are; dacă crede că defectele sunt calităţi, a condamnat existenţa ca fiind diabolică şi numai răul îl va atrage. S-a blestemat pe el însuşi şi va crede că numai de depravare merită să te bucuri. A echivalat virtutea cu durerea şi va crede că viciile sunt singura sursă de plăcere. Atunci va ţipa că trupul lui are dorinţe vicioase proprii pe care mintea lui nu le poate cuceri, că sexul e un păcat, că iubirea e o emoţie pură a sufletului. Şi apoi se va întreba de ce iubirea nu i-a adus nimic altceva decât plictiseală şi sex – nimic altceva decât ruşine. Rearden a spus încetişor, uitându-se în altă direcţie, fără să realizeze că gândea cu voce tare: — Cel puţin… eu nu am acceptat niciodată cealaltă teorie… Nu m-am simţit niciodată vinovat pentru că fac bani. Francisco nu a înţeles semnificaţia primelor două cuvinte; a zâmbit şi a spus entuziasmat: — Observi că e aceeaşi problemă? Nu, n-ai accepta nicio parte din credinţele lor vicioase. Nu ai fi capabil să te forţezi să accepţi asta. Dacă ai încerca să condamni sexul ca fiind rău, tot te-ai trezi, contrar dorinţelor tale, acţionând conform premisei morale corecte. Ai fi atras de cea mai sofisticată femeie pe care ai întâlni-o. Mereu ţi-ai dori o eroină. Ai fi incapabil să te dispreţuieşti. Ai fi incapabil să crezi că existenţa este un lucru rău şi că eşti o creatură neajutorată prinsă într-un univers imposibil. Eşti un bărbat care şi-a trăit toată viaţa modelând totul după propriul lui scop. Eşti un bărbat care ştie că, aşa cum o idee neexprimată în acţiuni fizice este ipocrizie demnă de dispreţuit, tot aşa e şi iubirea platonică, şi, aşa cum acţiunea fizică neghidată de minte este păcălirea de sine de care e capabil numai un fraier, tot aşa e şi sexul când este tăiat din codul moral al unei persoane. E aceeaşi problemă, iar tu ştii asta. Stima de sine neatinsă pe care o ai ştie asta. Ai fi incapabil să doreşti o femeie pe care o urăşti. Doar un bărbat care preaslăveşte puritatea unei iubiri lipsite de dorinţă este capabil de depravarea unei dorinţe lipsite de iubire. Dar observi că cei mai mulţi oameni sunt creaturi tăiate în jumătate care mereu se leagănă disperaţi într-o parte sau în cealaltă. O jumătate este omul care urăşte banii, fabricile, zgârie-norii şi propriul său corp. Are emoţii nedefinite despre subiecte de neconceput cum ar fi semnificaţia vieţii şi pretenţia lui la virtute. Şi plânge cu disperare pentru că nu poate să simtă nimic pentru femeia pe care o respectă, dar s-a trezit legat cu o pasiune — 497 —

irezistibilă de o curvă din canal. El este bărbatul pe care oamenii îl numesc idealist. Cealaltă jumătate este bărbatul pe care oamenii îl numesc practic, bărbatul care dispreţuieşte principiile, abstractul, arta, filosofia şi propria lui minte. El crede despre achiziţionarea obiectelor materiale că ar fi singurul lui scop în viaţă şi râde la nevoia de a lua în considerare scopul sau sursa lor. Se aşteaptă ca ele să-i ofere plăcere şi se întreabă de ce cu cât primeşte mai multe, cu atâta simte mai puţin. El este bărbatul care-şi petrece timpul alergând după femei. Observă tripla escrocherie care se repetă la el. Nu-şi va da seama de nevoia lui de stimă de sine, din moment ce ia în derâdere asemenea concepte ca valorile morale; şi totuşi simte dispreţul de sine profund care vine din faptul că el crede că e o bucată de carne. Nu va recunoaşte, dar ştie că sexul este expresia fizică a unui tribut pentru valorile morale. Aşa că încearcă, trecând prin volutele efectului, să ajungă la ceea ce ar fi fost cauza. Încearcă să câştige o conştiinţă a propriei sale valori de la femeile care cedează în faţa lui şi uită că femeile pe care le alege nu au nici personalitate, nici judecată, nici standarde ale valorii. Îşi spune că nu caută decât plăcere fizică, dar observi că oboseşte de femeile lui într-o săptămână sau o noapte, apoi că dispreţuieşte curvele profesioniste şi că iubeşte să-şi imagineze că seduce fete sofisticate care au făcut o mare excepţie de dragul lui. Caută sentimentul realizării şi nu-l găseşte niciodată. Ce fel de merit poate să fie în cucerirea unui corp lipsit de minte? Ei, ăsta este cel-care-aleargă-după-femei. Mi se potriveşte descrierea? — Dumnezeule, nu! — Atunci poţi să judeci, fără să mă întrebi pe mine, cât de mult am alergat după femei în viaţă. — Dar ce Dumnezeu ai căutat pe primele pagini ale ziarelor pentru ultimii – doisprezece au fost? – ani? — Am cheltuit mulţi bani pe cele mai ostentative şi vulgare petreceri la care m-am putut gândi şi am pierdut groaznic de mult timp încercând să fiu văzut cu femeile potrivite. Cât despre restul… S-a oprit şi apoi a spus: Am nişte prieteni care ştiu asta, dar dumneata eşti prima persoană căreia-i încredinţez acest secret împotriva propriilor mele reguli: nu m-am culcat niciodată cu niciuna din acele femei. Nu m-am atins de niciuna dintre ele. — Ce e şi mai incredibil decât asta este faptul că te cred. Lampa de pe podeaua de lângă el arunca fascicule de lumină dispersate pe faţa lui Francisco în timp ce se apleca; faţa lui avea o privire jucăuşă şi lipsită de vină. — Dacă vrei să arunci o privire pe paginile acelea de ziar, vei vedea că nu am spus niciodată nimic. Femeile erau cele nerăbdătoare să fie tipărite pagini întregi care să sugereze faptul că au fost văzute cu mine la un restaurant, iar acesta să fie semnul unei mari poveşti de dragoste. După ce crezi că aleargă acele femei dacă nu după aceleaşi lucruri ca şi bărbatul care aleargă după ele – dorinţa de a câştiga valoare personală prin numărul şi faima bărbaţilor pe care îi cuceresc? Numai că e puţin mai penibil, pentru că valorile pe care le caută ele nu sunt nici măcar în fapta propriu— 498 —

zisă, ci în impresia celorlalte şi în invidia altor femei. Ei bine, le-am dat curvelor ălora ce voiau, dar ceea ce voiau ele cu adevărat, fără prefăcătoriile la care se aşteptau, fără prefăcătoriile care le ascund natura dorinţelor. Crezi că voiau să se culce cu mine sau cu orice bărbat? Nu ar fi fost capabile de o dorinţă atât de reală şi de onestă. Voiau săşi hrănească propria vanitate, iar eu le-am hrănit-o. Le-am dat şansa să se laude în faţa prietenilor şi să se vadă în paginile de scandal în roluri de mari seducătoare. Dar ştii că funcţionează exact în acelaşi fel cum ai făcut dumneata la proces? Dacă vrei să înfrângi orice fel de escrocherie vicioasă, fii de acord cu ea, la propriu, fără să adaugi nimic de la tine ca să-i ascunzi natura. Femeile acelea au înţeles. Au văzut dacă a fi invidiat de aţii pentru ceva ce nu ai realizat îţi dă satisfacţie sau nu. În loc de stimă de sine, idilele lor cu mine făcute publice le-au dat o senzaţie mai profundă de inferioritate: fiecare dintre ele ştie exact ce a încercat şi în ce a eşuat. Dacă să mă tragă după ele în pat este standardul lor public de valoare, ştiu că nu ar putea să trăiască conform lui. Cred că acele femei mă urăsc mai tare decât orice om de pe pământ. Dar secretul meu e în siguranţă, pentru că fiecare dintre ele crede că a fost singura care a eşuat când toate celelalte au reuşit, aşa că va fi cea mai vehementă în a se jura în legătură cu idila noastră şi a nu spune niciodată adevărul. — Dar de ce te-ai jucat cu reputaţia dumitale? Francisco a dat din umeri. — Cei pe care-i respect vor şti adevărul despre mine, mai devreme sau mai târziu. Ceilalţi – faţa lui s-a încordat – ceilalţi, că eu, cel adevărat, sunt rău. Lasă-i să aibă ce preferă – aşa cum apar pe primele pagini. — Dar de ce? De ce ai făcut asta? Doar ca să le dai o lecţie? — Doamne fereşte! Voiam să fiu recunoscut ca un playboy. — De ce? — Un playboy este un bărbat care, pur şi simplu, nu se poate abţine să nu lase banii să-i scape printre degete. — De ce ai vrut să-ţi asumi un astfel de rol urât? — Camuflaj. — Pentru ce? — Pentru un scop propriu. — Ce scop? Francisco şi-a scuturat capul. — Nu-mi cere să-ţi spun asta. Ţi-am spus mai mult decât trebuia. Vei afla restul curând, oricum. — Dacă e mai mult decât trebuia, de ce mi-ai spus? — Pentru că… m-ai făcut să devin nerăbdător pentru prima dată în mulţi ani. Tenta de emoţie pe care încerca să o reprime s-a întors în vocea lui. — Pentru că nu am vrut niciodată să ştie nimeni adevărul despre mine aşa cum am vrut să-l ştii dumneata. Pentru că ştiam că ai dispreţui un playboy mai mult decât orice alt fel de om – aşa — 499 —

cum aş face şi eu. Playboy? N-am iubit decât o singură femeie în toată viaţa mea şi încă o fac şi o voi face mereu! Era o răbufnire involuntară, iar apoi a adăugat cu voce joasă: Nu am spus asta nimănui… nici măcar ei. — Ai pierdut-o? Francisco şedea uitându-se în gol; într-un moment a răspuns pe un ton lipsit de inflexiuni: — Sper că nu. Lumina lămpii îi lovea faţa de dedesubt şi Rearden nu putea să-i vadă ochii, doar linia buzelor care dezvăluia rezistenţă şi o ciudată şi gravă resemnare. Rearden a ştiut că aceasta era o rană în care nu trebuia să răsucească niciun cuţit. Cu una dintre schimbările lui rapide de stare de spirit, Francisco a spus: — O, asta e, durează doar puţin mai mult! şi s-a ridicat în picioare, zâmbind. — Din moment ce ai încredere în mine, a spus Rearden, vreau să-ţi spun un secret de al meu în schimb. Vreau să ştii cât de multă încredere aveam în dumneata înainte să vin aici. Şi s-ar putea să am nevoie de ajutorul dumitale mai târziu. — Eşti singurul om pe care mi-ar plăcea să-l ajut. — Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg despre dumneata, dar sunt sigur de un singur lucru: că nu eşti prieten cu tâlharii. — Nu sunt. Pe faţa lui Francisco era o umbră de amuzament, ca atunci când spui ceva adevărat numai pe jumătate. — Aşa că ştiu că nu mă vei trăda dacă-ţi spun că-mi doresc să continui să vând metal Rearden la ce clienţi vreau eu şi în ce cantitate doresc, oricând am şansa să o fac. Chiar acum, pregătesc o comandă de douăzeci de ori mai mare decât cea pentru care am fost judecat. Stând pe braţul unui scaun, la câţiva metri distanţă, Francisco s-a înclinat înspre el, încruntându-se, pentru mult timp. — Crezi că lupţi cu ei făcând asta? a întrebat. — Ei bine, cum ai numi-o? Cooperare? — Te-ai oferit să lucrezi şi să produci metal Rearden pentru ei cu preţul pierderii profitului şi al prietenilor dumitale şi îmbogăţindu-i pe nenorociţii care au avut tupeul să te jefuiască şi luând abuzul ca pe un privilegiu pentru a-i ţine în viaţă. Acum vrei so faci cu preţul acceptării titlului de infractor şi cu riscul de a fi aruncat în închisoare în orice moment, pentru a menţine un sistem care poate fi menţinut numai prin victimele lui, numai prin încălcarea propriilor reguli. — Nu e pentru sistemul lor, ci pentru clienţii pe care nu-i pot abandona în voia sistemului; intenţionez să supravieţuiesc mai mult decât sistemul ăla al lor – nu intenţionez să-i las să mă oprească, indiferent cât de greu fac să fie pentru mine şi nu intenţionez să renunţ la lume pentru ei, chiar dacă sunt singurul om care a mai rămas. Acum, comanda aceea ilegală e mai importantă pentru mine decât întreaga fabrică. — 500 —

Francisco şi-a scuturat capul încetişor şi nu a răspuns nimic; apoi a întrebat: — Cărui prieten din industria cuprului o să-i acorzi privilegiul de nepreţuit să te vândă de data asta? Rearden a zâmbit. — De data asta nu. De data asta fac afaceri cu un om în care am încredere. — Chiar aşa? Cu cine? — Cu dumneata. Francisco s-a ridicat în picioare. — Ce? a întrebat el, cu vocea atât de joasă, încât aproape că a reuşit să ascundă sunetul respiraţiei neregulate. Rearden zâmbea. — Nu ştii că sunt unul dintre clienţii dumitale? A fost rezolvat de câţiva lingăi şi sub un nume fals, dar voi avea nevoie de ajutorul dumitale să nu lăsăm pe nimeni din echipa dumitale să devină bănuitor. Am nevoie de cupru, am nevoie de el la timp, şi nu-mi pasă dacă mă arestează mai târziu, atâta vreme cât duc asta până la capăt. Ştiu că nu mai eşti îngrijorat de compania dumitale, de avere, de muncă, pentru că nu-ţi pasă să lucrezi cu tâlhari ca Taggart sau ca Boyle. Dar, dacă toate lucrurile pe care m-ai învăţat au însemnat ceva, dacă sunt ultimul om pe care-l respecţi, mă vei ajuta să supravieţuiesc şi să-i înving. Nu am cerut niciodată ajutorul nimănui. Îl cer pe al dumitale. Am nevoie de dumneata. Mereu mi-ai spus cât de mult mă admiri. Ei bine, aici este viaţa mea în mâinile dumitale – dacă o vrei. O comandă de cupru d’Anconia a fost trimisă pe un vapor înspre mine. A plecat din San Juan pe 5 decembrie. — Ce?! Era un ţipăt de şoc evident. Francisco s-a ridicat în picioare, trecând de orice încercare de a ascunde ceva. — Pe 5 decembrie? — Da, a răspuns Rearden stupefiat. Francisco a sărit la telefon: — Ţi-am spus să nu te încurci cu d’Anconia Copper! Era un ţipăt de disperare pe jumătate gemut, pe jumătate furios. Mâna lui s-a întins către telefon, dar s-a retras. S-a prins de marginea mesei, ca şi cum voia să se stăpânească pe el însuşi să nu ridice receptorul, şi a stat, cu capul plecat, pentru atât de mult timp, încât nici el, nici Rearden nu şi-au dat seama cât a trecut. Rearden era înţepenit din cauza urmăririi unei lupte agonizante cu figura nemişcată a unui om ca singură dovadă. Nu putea să-şi dea seama ce era în spatele acelei lupte, ştia că era ceva ce Francisco avusese puterea să prevină în acel moment şi că era o putere pe care el nu putea să o folosească. Când Francisco şi-a ridicat capul, Rearden văzu o faţă modificată de o suferinţă atât de intensă, încât liniile erau aproape un strigăt de durere, cu atât mai teribil cu — 501 —

cât faţa lui avea o privire fermă, de parcă decizia fusese luată, iar acesta era preţul ei. — Francisco… care e problema? — Hank, eu… Şi-a scuturat capul, s-a oprit, apoi s-a ridicat din nou în picioare. Domnule Rearden, a spus cu o voce care avea puterea, disperarea şi neobişnuita demnitate a unei pledoarii care ştia că este fără speranţă. Pentru atunci când o să mă blestemi, pentru atunci când o să te îndoieşti de fiecare cuvânt pe care-l spun… îţi jur – pe femeia pe care o iubesc – că sunt prietenul dumitale. Amintirea feţei lui Francisco, aşa cum arăta în momentul acela, i-a revenit lui Rearden în minte trei zile mai târziu, printr-un şoc orbitor de pierdere şi ură – a revenit, deşi, stând lângă radioul din biroul lui, a crezut că trebuie să stea acum departe de Wayne-Falkland sau îl va omorî pe Francisco d’Anconia imediat ce l-ar vedea; tot revenea la el, prin cuvintele pe care le auzea; auzea că trei nave de cupru d’Anconia care au plecat de la San Juan către New York au fost atacate de Ragnar Danneskjöld şi au fost trimise pe fundul oceanului; continuau să revină, deşi ştia că, pentru el, mult mai mult decât cuprul s-a scufundat odată cu navele. Capitolul V Sold epuizat Fusese primul eşec din istoria metalului Rearden. Pentru prima dată, o comandă nu fusese livrată aşa cum s-a promis. Dar, către 15 februarie, când calea ferată Taggart trebuia să fie gata, nu mai conta pentru nimeni. Iarna a venit devreme, în ultimele zile ale lui noiembrie. Oamenii spuneau că era cea mai grea iarnă înregistrată vreodată şi că nimeni nu putea fi învinuit pentru severitatea neobişnuită a furtunilor de zăpadă. Nu voiau să-şi aducă aminte că au fost timpuri în care furtunile de zăpadă nu măturau, fără oprire, străzile, drumurile neluminate şi acoperişurile caselor fără încălzire, nu opreau circulaţia trenurilor, nu lăsau în urmă sute de cadavre. Prima dată când Danagger Coal a întârziat cu livrarea de combustibil pentru Taggart Transcontinental, în ultima săptămână din decembrie, vărul lui Danagger a explicat că nu a putut să facă nimic; a trebuit să reducă ziua de lucru până la şase ore, a spus el, pentru a ridica moralul oamenilor, care nu păreau să funcţioneze aşa cum o făcuseră în zilele vărului său Kenneth; oamenii deveniseră nepăsători şi neglijenţi, a spus el, pentru că erau extenuaţi din pricina disciplinei dure a fostului manager; nu putea să facă nimic dacă unii dintre administratori şi dintre şefii de echipă îşi dădeau demisia fără niciun motiv, oameni care lucraseră pentru companie de la zece până la douăzeci de ani; nu putea să facă nimic dacă păreau să fie neînţelegeri între muncitorii lui şi noua echipă de administratori, chiar dacă oamenii noi erau mult mai îngăduitori decât vechii supraveghetori de sclavi; era doar problemă de reorganizare, a spus el. Nu putea să facă nimic, spunea, dacă tonajul care mergea — 502 —

către Taggart Transcontinental a fost întors din drum, în ajunul zilei în care trebuia să fie livrat, şi a fost expediat către Biroul de Asistenţă Globală pentru a fi trimis către Republica Populară Anglia; era o urgenţă, oamenii din Anglia mureau de foame, cu toate fabricile lor de stat închizându-se, iar domnişoara Taggart nu era prea rezonabilă, din moment ce era vorba despre o întârziere de doar o zi. Era doar o întârziere de o zi. Cauzase o întârziere de trei zile în mersul trenului de marfă cu numărul 386, din California către New York, cu cincizeci şi nouă de vagoane de salată şi portocale. Trenul de marfă cu numărul 386 a staţionat pe liniile secundare, la baza de aprovizionare cu cărbuni, aşteptând combustibilul care nu ajunsese. Când trenul a ajuns în New York, salata şi portocalele a trebuit să fie aruncate în East River: au aşteptat prea mult timp în depozitele din California, din cauza programului redus al trenurilor şi fiindcă locomotivelor le era interzis, printr-o directivă, să tragă un tren cu mai mult de şaizeci de vagoane. Nimeni în afară de prietenii şi de asociaţii lor nu a observat că trei cultivatori de portocale din California, precum şi doi fermieri din Imperial Valley, care creşteau salată, falimentaseră; nimeni nu a observat că o firmă de brokeri din New York s-a închis, sau că o companie de instalatori căreia firma de brokeri îi datora bani s-a închis şi ea, sau că cei care aprovizionau compania cu ţevi de plumb au ieşit şi ei din afaceri. Când oamenii mor de foame, spuneau ziarele, nu ai cum să te simţi îngrijorat pentru eşecurile întreprinderilor care erau doar afaceri private pentru profituri private. Cărbunele trimis cu vaporul peste Atlantic către Biroul de Asistenţă Globală nu a ajuns în Republica Populară Anglia: a fost capturat de Ragnar Danneskjöld. A doua oară când Danagger Coal a întârziat cu livrarea combustibilului către Taggart Transcontinental, la mijlocul lui ianuarie, vărul lui Danagger mârâia la telefon că nu poate să facă nimic în legătură cu asta: minele lui au fost închise pentru trei zile, din cauza unei scurgeri de ulei de la maşinării. Încărcătura de cărbune către Taggart Transcontinental a întârziat patru zile. Domnul Quinn de la Quinn Ball Bearing Company, care se mutase odată din Connecticut în Colorado, aşteptase o săptămână trenul de mărfuri cu încărcătura lui de metal Rearden. Când trenul a ajuns, uşile de la Quinn Ball Bearing Company erau închise. Nimeni nu observase închiderea unei companii de motoare din Michigan, care aşteptase o livrare de rulmenţi cu bilă, cu maşinăriile inactive, cu muncitorii cu normă întreagă; sau închiderea unei fabrici de cherestea din Oregon, care aşteptase un nou motor; sau închiderea unui depozit de cherestea din Iowa, rămas fără livrări; sau falimentarea unui antreprenor din Illinois care, neputând să-şi ia cheresteaua la timp, s-a trezit cu toate contractele anulate, iar cumpărătorii lui s-au pomenit trimişi la plimbare pe străzile măturate de zăpadă în căutarea a ceea ce nu mai exista nicăieri acum. Furtuna de zăpadă care a venit la sfârşitul lui ianuarie şi care a blocat trecătorile — 503 —

din Munţii Stâncoşi a ridicat ziduri albe de treizeci de picioare înălţime deasupra liniei principale de la Taggart Transcontinental. Oamenii care au încercat să cureţe calea ferată au renunţat în primele câteva ore: plugurile rotative se stricaseră unul după altul. Plugurile fuseseră ţinute într-o stare precară doi ani în plus faţă de termenul de casare. Noile pluguri nu au fost livrate; producătorul îşi dăduse demisia, nefiind capabil să obţină oţelul de care avea nevoie de la Orren Boyle. Trei trenuri care mergeau în vest erau blocate pe liniile secundare de la gara Winston, sus, în Munţii Stâncoşi, unde linia principală Taggart Transcontinental tăia colţul nord-vestic al statului Colorado. Timp de cinci zile, nimeni nu a putut să-i ajute. Trenurile nu puteau să ajungă la ele prin furtună. Ultimele dintre camioanele fabricate de Lawrence Hammond s-au stricat din pricina îngheţului de pe autostrada din munţi. Cele mai bune dintre avioanele fabricate odată de Dwight Sanders au fost trimise, dar nu au ajuns la gara Winston; erau prea uzate ca să mai facă faţă unei furtuni. Prin reţeaua de zăpadă, pasagerii prinşi în vagoane se uitau pe geam la luminile cocioabelor din Winston. Luminile au pierit în noaptea următoare. Până în seara celei de a doua zile, luminile, căldura şi mâncarea fuseseră împărţite în vagoanele trenurilor. În momentele de calm ale furtunii, când perdeaua albă dispărea şi lăsa în urma ei liniştea unui gol negru contopindu-se cu un pământ neluminat şi cu un cer fără stele, pasagerii puteau să vadă, la mulţi kilometri depărtare înspre sud, o mică flacără mişcându-se în vânt. Era Torţa lui Wyatt. Către dimineaţa celei de a şasea zile, când trenurile au putut să se mişte şi au coborât pe serpentinele din Utah, Nevada şi California, personalul trenului a observat coşurile fără fum şi uşile închise ale micilor fabrici de pe marginea drumului, care nu erau închise în ultima lor călătorie. „Furtunile sunt trimise de Dumnezeu”, a scris Bertram Scudder, „aşa că nimeni nu poate fi considerat responsabil pentru vreme.” Raţiile pe cărbune stabilite de Wesley Mouch permiteau încălzirea caselor pentru trei ore pe zi. Nu era lemn de ars, nici metal să se facă sobe noi, nici unelte ca să se găurească pereţii caselor pentru noi instalaţii. În sobiţele improvizate din cărămizi şi canistre de ulei, profesorii îşi ardeau cărţile din bibliotecă şi cultivatorii de fructe îşi ardeau copacii din livezi. „Lipsurile întăresc caracterul unui om”, a scris Bertram Scudder, „şi forjează oţelul fin al disciplinei sociale. Sacrificiul este cimentul care pune cap la cap cărămizile umane pentru a crea marele edificiu care este societatea.” „Naţiunii care a avut odată credinţa că la măreţie se ajunge prin producţie i se spune acum că se ajunge prin abjecţie”, a afirmat Francisco d’Anconia într-un interviu pe care l-a dat presei. Dar nu a fost tipărit. Singurul avânt în lumea afacerilor, în iarna aceea, a venit dinspre industria de divertisment. Oamenii luau din banii pentru mâncare şi din bugetul pentru căldură şi stăteau nemâncaţi pentru a se înghesui în cinematografe, doar ca să scape pentru câteva ore de statutul de animale a căror singură grijă era teroarea din pricina — 504 —

nevoilor lor primitive. În ianuarie, toate cinematografele, cluburile de noapte şi saloanele de bowling au fost închise din ordinul lui Wesley Mouch, cu scopul de a face economie la combustibil. „Plăcerea nu este necesară existenţei”, a scris Bertram Scudder. „Trebuie să înveţi să adopţi o atitudine filosofică”, i-a spus dr. Simon Pritchett unei tinere studente care izbucnise dintr-odată în plânsete isterice în mijlocul unui curs. Tocmai se întorsese dintr-o expediţie de voluntariat într-o aşezare din zona Lacului Superior ; văzuse o mamă ţinându-şi în braţe cadavrul copilului, adult deja, mort din pricina foamei. „Nu există absoluturi”, a spus dr. Pritchett. „Realitatea e doar o iluzie. De unde ştie femeia că fiul ei este mort? De unde ştie că a existat vreodată?” Oamenii cu ochi rugători şi feţe disperate se înghesuiau în corturi unde evangheliştii strigau, plini de bucurie şi triumfători, că omul era incapabil să coopereze cu natura, că ştiinţa era o fraudă, că mintea lui era un eşec, că primea pedepse pentru păcatul trufiei, pentru încrederea în propriul său intelect, că numai credinţa în puterea secretelor mistice putea să-l protejeze de ruptura unei căi ferate sau de explozia celui mai neînsemnat cauciuc de la cel mai neînsemnat camion. Iubirea era cheia către secretele mistice, strigau ei, iubirea şi sacrificiul altruist pentru nevoile celorlalţi. Orren Boyle a făcut un sacrificiu altruist pentru nevoile celorlalţi. A vândut Biroului de Asistenţă Globală – pentru livrarea către Republica Populară Germania – zece mii de tone de laminate de oţel, care trebuiau trimise iniţial către Atlantic Southern Railroad. — A fost o decizie dificilă, i-a spus, cu o privire serioasă şi fără ţintă, preşedintelui panicat de la Atlantic Southern, dar am luat în considerare faptul că sunteţi o corporaţie bogată, în timp ce oamenii din Germania sunt într-o stare absolut mizerabilă. Aşa că am acţionat conform principiului care spune că nevoia primează. Când stai la îndoială, trebuie să ţii seama întâi de cei slabi, nu de cei puternici. Preşedintele de la Altantic Southern auzise că cel mai bun prieten al lui Orren Boyle din Washington avea un prieten la Ministerul Aprovizionării din Republica Populară Germania. Dar dacă asta a fost motivaţia lui Boyle sau dacă s-a folosit într-adevăr de principiul sacrificiului, nimeni nu putea să ştie şi nici nu conta; asta l-a făcut pe preşedintele de la Atlantic Southern să tacă; nu a îndrăznit să admită că îi păsa de calea lui ferată mai mult decât de oamenii din Germania; nu a îndrăznit să contrazică principiul sacrificiului. Apele râului Mississippi crescuseră mult în luna februarie, podul peste Mississippi al celor de la Atlantic Southern s-a prăbuşit cu un tren de pasageri. Locomotiva şi primele cinci vagoane pentru dormit s-au dus la vale împreună cu stâlpii podului care se rupeau şi au căzut în vârtejurile negre de apă învolburată la 80 de picioare sub ele. Restul trenului a rămas suspendat pe partea din faţă a podului, care rămăsese încă în picioare. — 505 —

— Nu poţi să-ţi mănânci prăjitura şi să-ţi laşi şi vecinul s-o mănânce şi el, a spus Francisco d’Anconia. Furia acuzaţiilor pe care vocile oamenilor din public le-au aruncat la adresa lui era mai mare decât grija lor pentru groaznicul accident de pe fluviu. Se şuşotea că inginerul-şef de la Atlantic Southern, disperat din cauza eşecului companiei de a obţine oţelul de care avea nevoie pentru a ridica din nou podul, îşi dăduse demisia cu şase luni în urmă şi transmisese companiei că podul nu era sigur. Scrisese o notificare către cel mai mare ziar din New York în care avertizase opinia publică în legătură cu asta; înştiinţarea nu fusese tipărită. Se zvonea că prima parte a podului ţinuse pentru că fusese renovată cu forme structurale din metal Rearden; dar cinci sute de tone de metal fuseseră tot ce putuse calea ferată să obţină de când funcţiona Legea Schimbului Echitabil. Unicul rezultat al investigaţiilor oficiale a fost acela că două poduri construite peste Mississippi, ridicate pentru căi ferate mai mici, au fost închise. Una dintre companiile feroviare a dat faliment; cealaltă a închis una dintre liniile secundare, a scos şinele şi a construit altă linie către podul peste Mississippi de la Taggart Transcontinental; la fel a făcut şi Atlantic Southern. Marele pod Taggart din Bedford, Illinois, fusese construit de Nathaniel Taggart. A luptat cu guvernul ani întregi, din cauza tribunalelor, care, din pricina plângerilor făcute de expeditorii din transportul fluvial, au hotărât că transportul feroviar era o competiţie neloială pentru transportul naval şi, totodată, o ameninţare pentru bunăstarea publică şi că podurile de cale ferată construite peste Mississippi trebuiau interzise pentru că prezentau un impediment material; completele de judecată i-au ordonat lui Nathaniel Taggart să demoleze podul şi să le asigure pasagerilor lui transportul peste râu cu ajutorul şalupelor. Votul unei singure voci de la Curtea Supremă îl ajutase să câştige bătălia. Podul lui era acum singura mare legătură care ţinea continentul la un loc. Ultima lui descendentă făcuse din asta cea mai strictă lege pentru ea, că, dacă orice altceva era neglijat, podul Taggart va fi întotdeauna într-o formă grozavă. Oţelul care a fost transportat peste ocean de către Biroul de Asistenţă Globală nu a ajuns în Republica Populară Germania. A fost capturat de Ragnar Danneskjöld, dar nimeni nu a auzit de asta în afara Biroului, pentru că ziarele încetaseră demult să mai menţioneze activităţile lui Ragnar Danneskjöld. Oamenii au început să pună întrebări şi să audă zvonuri abia atunci când a început să se observe deficitul în creştere, apoi dispariţia de pe piaţă a fiarelor de călcat electrice, a prăjitoarelor de pâine, a maşinilor de spălat şi a tuturor aparatelor electrocasnice. Auziseră că niciun vapor încărcat cu cupru d’Anconia nu a putut să ajungă în niciun port al Statelor Unite; niciunul nu putea să treacă de Ragnar Danneskjöld. În nopţile ceţoase de iarnă, pe ţărm, marinarii vorbeau în şoaptă despre cum — 506 —

Ragnar Danneskjöld punea mereu mâna pe încărcătura de pe vasele de transport, dar nu se atinsese niciodată de cupru: scufundase vapoarele d’Anconia împreună cu toată încărcătura lor; lăsase echipajul să scape cu bărci de salvare, dar cuprul s-a dus la fundul oceanului. Şuşoteau despre asta ca despre o legendă întunecată, dincolo de puterea de înţelegere a omului; nimeni nu putea să găsească niciun motiv pentru care Danneskjöld alesese să nu ia cuprul. În a doua săptămână din februarie, cu scopul de a economisi firele de cupru şi curentul electric, o directivă a interzis folosirea lifturilor mai sus de etajul douăzeci şi cinci. Etajele superioare ale clădirii trebuiau să fie goale şi paravane albe au fost puse ca să taie din scări. Printr-un permis special, se făceau excepţii – pe baza unei „nevoi esenţiale” – pentru câteva întreprinderi mai mari şi pentru hotelurile mai sofisticate. Etajele superioare ale clădirilor oraşelor au rămas fără lumină. Locuitorii New Yorkului nu fuseseră niciodată atât de îngrijoraţi în legătură cu vremea. Furtunile au fost doar o neplăcere care a încetinit traficul şi a făcut bălţi la intrarea în magazinele puternic luminate. Mergând împotriva vântului, îmbrăcaţi în haine de ploaie, cu blănuri şi în pantofi de seară, oamenii simţeau că furtuna era un intrus în oraş. Acum, văzând cum măturau străzile rafalele de zăpadă, oamenii se simţeau uşor înspăimântaţi că ei erau intruşii temporari, iar vântul avea drept de liberă trecere. — Nu va schimba lucrurile cu nimic pentru noi acum, las-o baltă, Hank, nu contează, a spus Dagny atunci când Rearden i-a zis că nu va putea să-i livreze şinele; nu reuşise să găsească un furnizor de cupru. — Las-o baltă, Hank. Nu i-a răspuns. Nu putea să uite primul lui eşec. În seara de 15 februarie, s-a desprins o şină, iar o locomotivă a deraiat la aproape un kilometru distanţă de Winston, Colorado, pe un sector care nu fusese reamenajat cu şine noi. Un şef de gară din Winston a oftat şi a trimis după un echipaj cu o macara; era unul dintre accidentele minore care se întâmplau pe această porţiune la fiecare câteva zile, se obişnuise cu astfel de evenimente. În seara aceea, Rearden, cu gulerul de la palton ridicat, cu pălăria lăsată pe ochi şi cu zăpada ridicându-i-se până la genunchi, hoinărea printr-o mină de cărbune cu exploatare la suprafaţă abandonată, într-un colţ uitat al Pennsylvaniei, supraveghind încărcarea cărbunelui ilegal în camioanele pe care le adusese. Mina nu avea proprietar şi nimeni nu putea să-şi permită să facă săpături. Dar un bărbat tânăr, cu o voce răstită şi cu ochi întunecaţi şi furioşi, care venea dintr-o aşezare în care se murea de foame, organizase o gaşcă de şomeri şi a făcut o înţelegere cu Rearden să livreze cărbuni. Au lucrat toată noaptea, au depozitat cărbunele în canale de scurgere ascunse, au fost plătiţi în bani lichizi, fără vreun fel de întrebări. Cuprinşi de o dorinţă puternică de a rămâne în viaţă, ei şi Rearden făceau comerţ ca sălbaticii, fără drepturi, titluri, contracte sau protecţie, fără nimic altceva decât acordul comun şi o — 507 —

strictă şi absolută atenţie la promisiuni. Rearden nici măcar nu ştia numele tânărului lider. Privindu-l cum încărca marfa în camioane, Rearden se gândea că acest băiat, dacă era născut cu o generaţie mai devreme, ar fi devenit un mare industriaş; acum, probabil, scurta lui viaţă de infractor de duzină se va termina în câţiva ani. Dagny, în seara aceea, avea o întâlnire cu Consiliul director. Au stat la o masă lăcuită într-o cameră imensă a departamentului, dar era insuficient încălzită. Cei care, prin deceniile pe care le strânseseră în urmă carierele lor, s-au bazat, pentru siguranţa lor, pe fapul că nu li se putea citi nimic pe feţe – cuvintele lor nu trădau nimic, iar hainele erau impecabile – fuseseră daţi de gol de puloverele întinse peste burţi, de fularele înfăşurate în jurul gâtului, de tusea care întrerupea discuţiile prea des, ca sunetul unei mitraliere. A observat că Jim îşi pierduse constanţa comportamentului de odinioară. Stătea cu capul băgat între umeri, iar ochii lui zburau ca o săgeată de la o faţă la alta. Un bărbat din Washington stătea la masă printre ei. Nimeni nu-i ştia exact slujba sau poziţia socială, dar nici nu era necesar: ştiau că era din Washington. Era domnul Weatherby, avea părul grizonant, o faţă lungă şi îngustă şi o gură care arăta ca şi cum trebuia să-şi întindă muşchii feţei ca să o ţină închisă; asta dădea feţei o alură pretenţioasă: o faţă care nu exprima nimic altceva. Directorii nu ştiau dacă venise în calitate de oaspete, de consilier sau de conducător al departamentului; preferau să nu ştie. — Mi se pare, a spus preşedintele, că problema principală pe care trebuie să o luăm în considerare este faptul că şinele de pe linia noastră principală par să fie într-o condiţie deplorabilă, ca să nu spun critică – a făcut o pauză, apoi a adăugat precaut –, în timp ce singura cale ferată bună pe care o avem este linia John Galt – adică, Rio Norte. Pe acelaşi ton precaut care aştepta pe altcineva să continue scopul urmărit al cuvintelor lui, altcineva a spus: — Dacă luăm în considerare echipamentul insuficient şi faptul că-l lăsăm să se deterioreze pentru o linie secundară care începe să nu mai funcţioneze… – s-a oprit şi n-a spus ce se poate întâmpla dacă nu iau asta în considerare. — După părerea mea, a spus un bărbat subţire şi palid cu o mustaţă îngrijită, linia Rio Norte pare să fi devenit o povară din punct de vedere financiar, o povară pe care compania s-ar putea să nu o poată purta, adică, dacă nu cumva vor fi făcute anumite reajustări, care… Nu a terminat, dar s-a uitat la domnul Weatherby. Domnul Weatherby părea să n-o fi observat. — Jim, a spus preşedintele, cred că ar trebui să explici chestiunea domnului Weatherby. Vocea lui Taggart avea o fineţe exersată, dar era fineţea unei bucăţi de pânză întinsă peste un obiect de sticlă spart, iar colţurile ascuţite mai ieşeau la iveală din — 508 —

când în când: — Cred că, în general, se spune că factorul principal care afectează fiecare companie feroviară din ţară este rata neobişnuita a falimentelor din afaceri. Deşi realizăm cu toţii că, desigur, asta este doar ceva temporar, totuşi, în momentul de faţă, a făcut situaţia companiilor feroviare să se apropie de un stadiu care poate să fie foarte bine descris ca fiind disperat. Mai exact, numărul de fabrici care s-au închis pe teritoriul Taggart Transcontinental este atât de mare, că ne-a stricat toată structura financiară. Sectoare şi secţiuni care ne-au adus întotdeauna cele mai bune profituri par acum să provoace adevărate pierderi. Un tren programat să fie încărcat cu o cantitate mare de marfă nu poate fi întreţinut de trei expeditori când odată au fost şapte. Nu putem să le dăm aceleaşi sarcini – cel puţin nu la… taxele noastre prezente. S-a uitat la domnul Weatherby, dar domnul Weatherby nu părea să observe. — Mi se pare, a spus Taggart, iar colţurile ascuţite au devenit şi mai ascuţite în vocea lui, că poziţia pe care o au expeditorii noştri este nedreaptă. Cei mai mulţi dintre ei s-au plâns de rivalii lor şi au întrecut măsura de mai multe ori ca să elimine competiţia în domeniul lor. Acum majoritatea dintre ei practic posedă în totalitate propria lor piaţă de desfacere, cu toate astea refuză să realizeze că o companie feroviară nu poate să dea unei singure fabrici cantitatea de marfă care a fost realizată din producţia unei regiuni întregi. Ne conducem trenurile către eşec pentru ei şi, totuşi, au luat atitudine împotriva oricărei… creşteri în preţuri. — Împotriva oricărei creşteri? a spus domnul Weatherby cu blândeţe, imitând bine că ar fi surprins. Asta nu e atitudinea pe care au luat-o. — Dacă anumite zvonuri, pe care refuz să le cred, sunt adevărate… a spus preşedintele şi s-a oprit la o silabă după ce tonul panicat a devenit evident în vocea lui. — Jim, a spus domnul Weatherby zâmbitor, cred că ar fi cel mai bine dacă nu am menţiona subiectul preţurilor crescute. — Nu sugeram o reală creştere în perioada asta, a spus Taggart repede, am pomenit-o doar ca să netezesc imaginea de ansamblu. — Dar, Jim, a spus un bătrân cu o voce tremurătoare, credeam că legătura – vreau să spun, prietenia – dumneavoastră cu domnul Mouch va asigura… S-a oprit pentru că ceilalţi se uitau la el insistent şi-i reproşau încălcarea unei legi nescrise: nu puteai să menţionezi un astfel de eşec, nu puteai să discuţi căile nebănuite ale puterilor prieteniilor lui Jim sau de ce au eşuat ele. — Chestia e, a spus domnul Weatherby cu degajare, că domnul Mouch m-a trimis aici să discut cererea sindicatului de transport feroviar pentru o creştere a salariilor şi cererea expeditorilor pentru o scădere în taxe. A spus-o pe un ton nonşalant şi sigur; ştia că toţi aceşti oameni cunoşteau faptul că cererile fuseseră discutate în ziare de luni întregi; ştia că teama pe care o aveau oamenii aceştia nu era de fapta în sine, ci de felul în care a spus-o – de parcă nu — 509 —

exista, dar cuvintele lui aveau puterea de a o face să existe; ştia că au aşteptat să vadă dacă va exercita acea putere; îi anunţa că o va face. Situaţia lor le dădea dreptul la un strigăt de protest; nu era niciunul; nimeni nu i-a răspuns. Apoi Jim Taggart a spus pe tonul acela tăios şi agitat care voia să ascundă furia, dar doar mărturisea nesiguranţa: — Nu aş exagera importanţa lui Buzzy Watts de la Consiliul Naţional al Expeditorilor. A făcut multă gălăgie şi a dat multe cine costisitoare în Washington, dar nu v-aş sfătui să-l luaţi prea în serios. — O, nu ştiu, a spus domnul Weatherby. — Ascultă, Clem, ştiu că Wesley a refuzat să-l vadă săptămâna trecută. — Aşa e. Wesley e un om tare ocupat. — Şi ştiu că, atunci când Gene Lawson a dat petrecerea aia mare acum zece zile, practic toată lumea era acolo, dar Buzzy Watts nu a fost invitat. — Aşa este, a spus domnul Weatherby calm. — Aşa că nu aş conta pe domnul Buzzy Watts, Clem. Şi nu aş lăsa asta să mă îngrijoreze. — Wesley e un om imparţial, a spus domnul Weatherby. Un om devotat serviciului public. Interesele ţării – ca întreg – trebuie luate în considerare mai presus de orice. Taggart s-a ridicat; dintre toate semnele de pericol pe care le cunoştea, acesta era cel mai rău. Nimeni nu poate nega, Jim, că Wesley te admiră foarte mult ca om de afaceri foarte inteligent, un consilier valoros şi unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui. Ochii lui Taggart l-au străfulgerat rapid: era încă de rău. Dar nimeni nu poate spune că Wesley ar ezita să-şi sacrifice sentimentele şi prieteniile sale personale – atunci când e vorba de bunăstarea publică. Faţa lui Taggart nu exprima nimic; teroarea venea din lucruri care nu puteau fi niciodată exprimate în cuvinte sau expresii faciale. Teroarea era lupta lui cu un gând pe care nu voia să-l recunoască: el însuşi fusese „publicul” pentru atâta timp şi în atâtea situaţii diferite, ştia ce ar însemna dacă acel titlu magic, acel titlu sacru, căruia nimeni nu îndrăznea să i se opună, ar fi fost transferat, împreună cu „bunăstarea” sa, unei persoane ca Buzzy Watts. Dar ce-a întrebat – şi a întrebat fără să stea prea mult pe gânduri – a fost: — Doar nu insinuezi că mi-aş pune interesele personale deasupra bunăstării publice, nu-i aşa? — Nu, bineînţeles că nu, a spus domnul Weatherby, cu o privire care era aproape un zâmbet. Cu siguranţă că nu. Nu tu, Jim. Atitudinea ta apropiată de public – şi înţelegătoare – este prea bine cunoscută. De aceea, Wesley se aşteaptă ca tu să vezi problema pe toate părţile. — Da, sigur, a spus Taggart, blocat. — Ei bine, gândeşte-te la situaţia sindicatului. Poate nu poţi să-ţi permiţi să le dai o mărire, dar cum pot să-şi permită să existe când costurile traiului se ridică până la — 510 —

cer? Trebuie să şi mănânce, nu-i aşa? Asta e pe primul loc, cu sau fără cale ferată. Tonul domnului Weatherby avea o seriozitate placidă, de parcă recita o formulă cerută pentru a ascunde un alt înţeles care le era clar tuturor; se uita direct la Taggart, punând în evidenţă în mod special ceea ce nu spusese încă. — Sunt aproape un milion de membri în sindicatul de transport feroviar. Cu familiile, persoanele întreţinute şi rudele sărace – şi cine nu are rude sărace în ziua de azi? – se adună cam cinci milioane de voturi. Persoane, adică – Wesley trebuie să aibă asta în vedere. Trebuie să se gândească la psihologia lor. Şi, apoi, gândeşte-te la public. Taxele pe care le-ai impus au fost stabilite într-o vreme când toată lumea făcea bani. Dar, aşa cum stau lucrurile acum, costurile transportului au devenit o povară pe care nimeni nu şi-o poate permite. Oamenii se plâng în legătură cu asta peste tot în ţară. S-a uitat direct la Taggart; s-a uitat doar, însă privirea lui părea să-i facă cu ochiul. Sunt o groază, Jim. Nu sunt foarte mulţumiţi în legătură cu o groază de lucruri acum. Un guvern care ar scădea taxele pe transportul feroviar i-ar face pe mulţi dintre aceştia recunoscători. Liniştea care a venit ca răspuns era un vid atât de adânc, încât, dacă aruncai ceva în ea, nu s-ar fi auzit niciun sunet. Taggart ştia, aşa cum ştiau cu toţii, care ar fi motivul dezinteresat pentru care domnul Mouch ar fi gata să-şi sacrifice prieteniile personale. Liniştea şi faptul că nu vruse să o spună, că venise aici hotărâtă să nu vorbească, dar nu putea să se abţină, au făcut vocea lui Dagny să sune atât de neînchipuit de dur: — Aţi primit ce aţi cerut toţi aceşti ani, domnilor? Viteza cu care ochii lor s-au mutat înspre ea era răspunsul involuntar la un sunet neaşteptat, dar viteza cu care s-au mutat dinspre ea – înspre masă, pereţi, oriunde numai nu la ea – era răspunsul conştient la înţelesul cuvintelor ei. În liniştea următorului moment, ea simţea remuşcările lor ca o energie îngroşând aerul încăperii şi ştia că nu erau remuşcări pentru domnul Weatherby, ci pentru ea. Putea să suporte asta, dacă ar fi lăsat doar întrebarea ei fără niciun răspuns; dar ce a făcut-o să-şi simtă stomacul strângându-i-se de greaţă a fost dubla lor escrocherie: să pretindă că o ignoră şi apoi să-i răspundă în felul lor personal de a o face. Preşedintele a spus, fără să se uite la ea, forţându-şi vocea să sune neutră şi totuşi uşor hotărâtă în acelaşi timp: — Ar fi fost în regulă, totul ar fi ieşit aşa cum trebuie dacă nu erau oamenii nepotriviţi în poziţii de putere, cum ar fi Buzzy Watts şi Chick Morrison. — O, nu mi-aş face griji în legătură cu Chick Morrison, a spus bărbatul palid cu mustaţă. Nu are niciun fel de relaţie cu oamenii de vârf. Chiar nu. Tinky Holloway e otrava. — Nu văd situaţia ca fiind fără speranţă, a spus un bărbat impunător care purta un fular verde. Joe Dunphy şi Bud Hazleton sunt foarte apropiaţi de Wesley. Dacă — 511 —

influenţa lor predomină, vom fi în regulă. Şi totuşi, Kip Chalmers şi Tinky Holloway sunt periculoşi. — Pot să am grijă de Kip Chalmers, a spus Taggart. Domnul Weatherby era singura persoană din încăpere pe care n-o deranja să se uite la Dagny; dar, de câte ori privirea lui nimerea pe ea, era o privire goală; era singura persoană din încăpere pe care nu o putea vedea. — Mă gândeam, a spus domnul Weatherby indiferent, uitându-se la Taggart, că i-ai putea face o favoare lui Wesley. — Wesley ştie că poate să se bazeze mereu pe mine. — Ei bine, mă gândeam că, dacă asiguraţi salariile sindicatului, am putea să renunţăm la problema scăderii taxelor pentru moment. — Nu pot să fac asta! – Era aproape un strigăt. Asociaţia naţională a companiilor feroviare a luat o poziţie unanimă împotriva creşterilor salariale şi a convins fiecare membru să refuze. — Chiar despre asta vorbeam, a spus domnul Weatherby. Wesley trebuie să facă ceva ca să clintească această poziţie a Asociaţiei. Dacă o companie feroviară ca Taggart Transcontinental ar ceda, restul ar fi uşor. L-ai ajuta mult pe Wesley. Ar aprecia asta. — Dar, Dumnezeule mare, Clem! Aş putea fi chemat în instanţă pentru asta, după regulile Asociaţiei! Domnul Weatherby a zâmbit: — Ce instanţă? Mă ocup eu de asta. — Dar ascultă, Clem, ştii – ştii la fel de bine ca şi mine – că nu ne putem permite asta. Domnul Weatherby a dat din umeri: — Problema asta tu trebuie să o rezolvi. — Cum, pentru numele lui Dumnezeu? — Nu ştiu. Asta e treaba ta, nu a noastră. Nu ai vrea ca guvernul să înceapă să-ţi spună cum să-ţi conduci compania, nu? — Nu, bineînţeles că nu! Dar… — Treaba noastră este doar să avem grijă ca oamenii să primească salariile în mod corect şi un transport decent. E de datoria ta să furnizezi. Dar, desigur, dacă tu spui că nu poţi să-ţi faci treaba – ei bine, atunci… — N-am spus asta! a izbucnit Taggart, fără să se gândească. Nu am spus asta deloc! — Ce bine, a spus domnul Weatherby zâmbitor. Ştim că poţi să găseşti o cale să o faci. Se uita la Taggart; Taggart se uita la Dagny. — Ei bine, era doar un gând, a spus domnul Weatherby, lăsându-se pe spate în scaunul lui, ca într-o retragere discretă. — 512 —

— Încă ceva la care să vă gândiţi. Sunt doar un oaspete aici. Nu vreau să intervin. Scopul întâlnirii a fost să discutăm situaţia… liniilor secundare, cred? — Da, a spus preşedintele şi a căscat. — Da, iar acum, dacă cineva are o sugestie constructivă de oferit… – a aşteptat; nimeni nu a răspuns. Cred că situaţia este clară. A aşteptat din nou. Cred că s-a stabilit că nu putem continua să permitem funcţionarea unor linii secundare… Rio Norte, în particular… şi, de aceea, trebuie să facem ceva… — Cred, a spus bărbatul cel palid cu mustaţă, cu vocea neaşteptat de sigură, că acum ar trebui să o ascultăm pe domnişoara Taggart. S-a aplecat cu o privire vicleană, plină de spreranţă. Pentru că Dagny nu a răspuns, ci doar s-a întors la el, a întrebat: — Ce aveţi de spus, domnişoară Taggart? — Nimic. — Poftim? — Tot ce am avut de spus era în raportul pe care vi l-a citit Jim. Vorbea încet, cu vocea clară şi fără inflexiuni. — Dar n-aţi făcut nicio sugestie. — N-am nicio sugestie să fac. — Dar, până la urmă, ca vicepreşedinte operativ, aveţi un interes esenţial în politica acestei companii. — Nu am niciun fel de autoritate asupra politicilor acestei companii. — O, dar suntem nerăbdători să vă auzim opinia. — Nu am nicio opinie. — Domnişoară Taggart, a spus el, cu tonul formal şi elocvent cu care ar fi dat un ordin, nu aveţi cum să nu realizaţi că liniile noastre secundare sunt într-o situaţie dezastruoasă – şi vrem să-i faceţi să plătească. — Cum? — Nu ştiu. Asta este treaba dumitale, nu a noastră. — Am spus în acel raport toate motivele pentru care, acum, este imposibil. Dacă sunt aspecte pe care le-am omis, vă rog să-mi spuneţi. — O, nu aş avea cum să ştiu. Ne aşteptăm ca dumneavoastă să găsiţi o cale s-o faceţi posibilă. Treaba noastră e doar să avem grijă ca acţionarii să primească profitul cuvenit. E de datoria dumneavoastră să produceţi. Nu aţi vrea să credem că sunteţi incapabilă să vă faceţi treaba şi… — Sunt incapabilă să o fac. Bărbatul a deschis gura, dar nu a avut ce să mai spună; s-a uitat la ea confuz, întrebându-se de ce formula a dat greş. — Domnişoară Taggart, a întrebat bărbatul cu fular verde, în raportul dumneavoastră aţi insinuat cumva că situaţia liniei Rio Norte e critică? — Am scris că este fără speranţă. — 513 —

— Şi atunci ce propuneţi? — Nu propun nimic. — Nu vă eschivaţi de la o responsabilitate? — Ce credeţi că faceţi? a vorbit temperat, adresându-se tuturor. Vă bazaţi pe faptul că n-o să spun că responsabilitatea e a voastră, că a fost politica voastră de nimic cea care ne-a adus unde suntem acum? Ei bine, o spun! — Domnişoară Taggart, domnişoară Taggart, a spus preşedintele cu un ton care reproşa, nu ar trebui să fie niciun fel de divergenţe între noi. Contează a cui e vina? Nu vrem să ne certăm din cauza greşelilor din trecut. Trebuie să lucrăm cu toţii ca o echipă ca să sprijinim compania în această perioadă de criză. Un bărbat cărunt, cu un aer de aristocrat, care rămăsese tăcut pe durata întregii şedinţe, cu o privire calmă şi înverşunată care înţelegea că întreaga şedinţă era inutilă, s-a uitat la Dagny cu ceea ce s-ar fi numit compasiune, dacă mai simţea încă o urmă de speranţă. A spus, ridicându-şi vocea doar atât cât să ajungă la o notă de indignare controlată: — Domnule Preşedinte, dacă ne gândim la soluţii practice, mi-ar plăcea să sugerez să discutăm limita impusă pe lungimea şi viteza trenurilor noastre. Dintre toate, aceasta este cea mai dezastruoasă. Anularea ei nu numai că ar rezolva toate problemele noastre, dar ar fi o uşurare imensă. Cu insuficienţa disperată de sursă de energie şi înfricoşătoarea insuficienţă de combustibil, este cu adevărat o nebunie să trimiţi o locomotivă cu şaizeci de vagoane când ar putea să tragă o sută de vagoane şi să-i ia patru zile pe drum când ar putea să-i ia trei. Sugerez să calculăm numărul de expeditori pe care i-am ruinat şi numărul de sectoare pe care le-am distrus prin eşecuri, insuficienţe şi întârzieri ale transportului, iar apoi să… — Nici să nu te gândeşti la asta, a intervenit tăios domnul Weatherby. Nu încerca să visezi la nicio anulare. Nu am lua-o în considerare. Nu am asculta nici măcar vreo discuţie pe subiectul ăsta. — Domnule Preşedinte, a întrebat bărbatul cărunt încet, să continui? Preşedintele şi-a desfăcut mâinile larg, cu un zâmbet calm, arătând neajutorarea. — Nu ar fi practic, a răspuns el. — Cred că mai bine am redirecţiona discuţia către starea liniei Rio Norte, a spus dintr-odată James Taggart. A urmat o tăcere lungă. Bărbatul cu fular verde s-a întors către Dagny. — Domnişoară Taggart, a întrebat el trist şi precaut, credeţi că dacă – asta este doar o întrebare ipotetică – dacă echipamentul care se foloseşte acum la Rio Norte ar fi disponibil, ar îndeplini nevoile liniei noastre principale? — Ar ajuta. — Calea ferată de la linia Rio Norte, a spus bărbatul palid cu mustaţă, e unică în toată ţara şi nu ar putea fi cumpărată acum cu niciun preţ. Avem trei sute de mile de — 514 —

cale ferată, ceea ce înseamnă mai mult de patru sute de mile de metal Rearden pur pe acea linie. Credeţi, domnişoară Taggart, că nu putem să ne permitem să irosim acele şine fără pereche pe o linie secundară care nu mai are un trafic foarte mare? — Rămâne la latitudinea dumneavoastră. — Lăsaţi-mă să o formulez altfel: credeţi că ar fi bine dacă şinele ar fi disponibile pentru linia noastră principală, linie care are aşa o nevoie urgentă să fie reparată? — Ar ajuta. — Domnişoară Taggart, a întrebat bărbatul cu voce nesigură, credeţi că mai sunt expeditori buni la linia Rio Norte? — Mai e Ted Nielsen de la Nielsen Motors. Nimeni altcineva. — Oare costurile de funcţionare de la Rio Norte ar putea fi folosite ca să uşureze criza financiară din restul sistemului? — Ar ajuta. — Şi atunci, ca vicepreşedinte… S-a oprit; ea a aşteptat, uitându-se la el; el a spus: Ei bine? — Care era întrebarea dumneavoastră? — Voiam să spun… adică, ei bine, ca vicepreşedinte operativ, nu aveţi nicio concluzie de tras? S-a ridicat în picioare şi s-a uitat la feţele din jurul mesei. — Domnilor, a spus ea, nu ştiu cine v-a păcălit de vă aşteptaţi că, dacă eu sunt cea care trebuie să numească decizia pe care intenţionaţi să o luaţi, eu voi avea responsabilitate pentru ea. Poate că ar trebui să credeţi că, dacă vocea mea dă lovitura finală, mă va face complice la crimă – din moment ce asta este ultima parte a unei crime planificate de mult timp. Nu pot să concep ce credeţi dumneavoastră că reuşiţi să faceţi printr-o astfel de prefăcătorie şi nu vă voi ajuta să o puneţi în scenă. Lovitura finală va fi dată de dumneavoastră, aşa cum au fost toate celelalte. S-a întors să plece. Preşedintele pe jumătate ridicat a întrebat disperat: — Dar, domnişoară Taggart?… — Vă rog să nu vă ridicaţi. Vă rog să continuaţi discuţia – şi votaţi pentru problema în care eu nu voi avea niciun cuvânt. Nu voi vota. Vă voi fi alături, dacă doriţi, dar doar ca simplu angajat. Nu mă voi preface că sunt nimic altceva. S-a întors încă o dată, dar vocea bărbatului cărunt a oprit-o: — Domnişoară Taggart, aceasta nu este o întrebare oficială, e mai mult o curiozitate personală, dar puteţi să-mi spuneţi viziunea dumneavoastră în legătură cu viitorul reţelei de cale ferată Taggart Transcontinental? Ea a răspuns, uitându-se la el cu înţelegere, cu voce blândă. — Am încetat să mă mai gândesc la viitorul unei reţele de cale ferată. Intenţionez să continui să fac posibilă funcţionarea trenurilor, atât cât se poate. Nu cred că va mai fi foarte mult. S-a îndepărtat de masă şi s-a dus înspre geam ca să stea deoparte şi să-i lase să — 515 —

continue fără ea. S-a uitat la oraş. Jim obţinuse autorizaţia care-i permitea folosirea curentului electric la etajele superioare ale clădirii Taggart. De la înălţimea încăperii, oraşul arăta ca o rămăşiţă aplatizată, cu câteva fâşii răsfirate şi singuratice de sticlă luminată ridicându-se înspre cerul întunecat. Ea nu asculta vocile bărbaţilor din spatele ei. Nu ştia cât timp s-au derulat fragmente rupte din conversaţia lor pe lângă ea – sunete care se împingeau şi se înţepau unele pe celelalte, încercând să se retragă şi să împingă pe cineva în faţă – o luptă nu ca să se afirme voinţa unei singure persoane, ci ca să stoarcă de la o victimă o afirmaţie nevoită, o bătălie în care decizia trebuia luată nu de învingător, ci de învins. — Mi se pare… este, cred… trebuie, în opinia mea… dacă ar fi să facem o presupunere… sugerez doar… nu insinuez, dar… dacă luăm în considerare ambele părţi… este, în opinia mea, indubitabil… mi se pare o situaţie în care nu ai cum să greşeşti… Ea nu ştia a cui era vocea, dar a auzit-o când a spus: — …şi, de aceea, votez ca linia John Galt să fie închisă. Ceva, s-a gândit ea, l-a făcut să spună numele corect al liniei. A trebuit să suporţi şi tu, cu generaţii în urmă – a fost la fel de greu şi pentru tine, la fel de rău, dar nu ai lăsat asta să te oprească – a fost într-adevăr la fel de rău? Atât de urât? Nu contează, sunt situaţii diferite, dar e doar durere, iar tu nu ai fost oprit de durere, nici de orice altceva a trebuit să suporţi; nu ai fost oprit niciodată, nu ai cedat, ai înfruntat situaţia şi pe asta trebuie s-o înfrunt eu; ai luptat şi eu voi face la fel; ai reuşit – voi încerca şi eu… A auzit, în mintea ei, intensitatea redusă a cuvintelor destinate ei şi a durat o vreme până când a realizat că vorbea cu Nat Taggart. Următoarea voce pe care a auzit-o a fost cea a domnului Weatherby: — Aşteptaţi un minut, băieţi. Vă amintiţi cumva că trebuie să obţineţi permisiunea înainte să închideţi o linie principală? — Dumnezeule mare, Clem! Strigătul lui Taggart era panică pură. Sigur că nu va fi niciun fel de problemă în legătură cu… — Nu aş fi prea sigur de asta. Nu uita că eşti în serviciul public şi trebuie să oferi transport, indiferent dacă faci sau nu bani. — Dar ştii că asta este imposibil! — Ei bine, asta e în regulă pentru tine, îţi rezolvă problema, dacă închizi linia aceea, dar cu ce ne va ajuta pe noi? Lăsând un stat întreg cum este Colorado practic fără transport, ce fel de reacţii va declanşa printre oameni? Acum, desigur, dacă i-ai da lui Wesley ceva în schimb, ca să contrabalansezi asta, dacă ai asigura mărirea de salariu la sindicat… — Nu pot! Mi-am dat cuvântul la Asociaţia Naţională! — Cuvântul tău? Bine, fă cum vrei. Nu am vrea să forţăm Alianţa. Preferăm să — 516 —

lăsăm lucrurile să se întâmple de la sine. Dar astea sunt timpuri grele şi e dificil să spui ce se poate întâmpla. Cu toată lumea care ajunge la sapă de lemn şi cu scăderea impozitelor colectate, s-ar putea – întrucât deţinem mult peste cinzeci la sută din obligaţiile Taggart – s-ar putea să fim constrânşi să cerem stingerea obligaţiilor companiei în şase luni… — Ce?! a strigat Taggart. — …sau mai devreme. — Dar nu se poate! O, Dumnezeule, nu se poate! Ne-am înţeles că moratoriul era pentru cinci ani! Era un contract, o obligaţie! Contam pe asta! — O obligaţie? Ce demodat eşti, Jim. Nu există nicio obligaţie în afară de necesitatea de moment. Deţinătorii originari ai acelor obligaţii contau şi ei pe plăţile lor. Dagny a izbucnit în râs. Nu putea să se oprească, nu putea să se abţină, nu putea să rateze şansa unui moment să se răzbune pentru Ellis Wyatt, pentru Andrew Stockton, pentru Lawrence Hammond, pe toţi ceilalţi. A spus, râzând cu lacrimi: — Mulţumesc, domnule Weatherby. Domnul Weatherby se uita la ea înmărmurit. — Da? a întrebat el rece. — Ştiam că va trebui să plătim pentru obligaţiile alea într-un fel sau altul. Plătim. — Domnişoară Taggart, a spus preşedintele cu severitate, nu credeţi că toate aceste „ţi-am-spus-eu” ale dumneavoastră sunt inutile? Să vorbiţi despre ce s-ar fi întâmplat dacă am fi acţionat diferit nu e altceva decât pură speculaţie teoretică. Nu putem să ne lăsăm în voia teoriei, trebuie să ne confruntăm cu realitatea practică a momentului. — Corect, a spus domnul Weatherby. Asta trebuie să fii: practic. Acum vă oferim un târg. Faceţi ceva pentru noi şi noi vom face ceva pentru dumneavoastră. Măriţi salariul sindicatului şi vă vom da permisiunea să închideţi linia Rio Norte. — În regulă, a spus James Taggart cu voce gâtuită. A auzit decizia lor când stătea la fereastră. I-a auzit declarând că linia John Galt se va închide în şase săptămâni, pe 31 martie. Trebuie doar să mai rezişti câteva momente, s-a gândit; ai grijă de următoarele câteva momente şi apoi următoarele, câteva, pe rând, iar după o vreme devine mai uşor; vei trece peste ele – după o vreme. Tema de lucru pe care şi-a dat-o pentru următoarele câteva momente era să-şi ia haina şi să fie prima care părăseşte încăperea. Apoi a fost tema de lucru în care trebuia să coboare cu liftul prin impozanta şi tăcuta clădire Taggart. Apoi a fost tema de lucru în care trebuia să traverseze holul întunecat. La jumătatea holului, s-a oprit. Un bărbat stătea sprijinit de perete aşa cum ar sta — 517 —

cineva care aşteaptă cu un scop, iar ea era scopul lui, pentru că se uita direct la ea. Nu l-a recunoscut de la prima privire, pentru că ştia sigur că faţa pe care a văzut-o nu putea fi acolo în hol la ora aceea. — Salut, Slug, a spus el. Ea a răspuns, bâjbâind după o distanţă mare care fusese odată a ei: — Salut, Frisco. — L-au omorât în sfârşit pe John Galt? S-a străduit să plaseze momentul într-o succesiune cronologică, întrebarea aparţinea prezentului, dar faţa gravă venea din zilele acelea pe care le petrecuseră pe deal, lângă Hudson, când el ar fi înţeles tot ce însemna întrebarea aceea pentru ea. — De unde ai ştiut că o vor face în seara asta? — Era evident de luni întregi că acela va fi următorul pas în proxima şedinţă. — De ce ai venit aici? — Ca să văd cum primeşti vestea. — Vrei să râdem despre asta? — Nu, Dagny, nu vreau să râdem. Nu era nicio umbră de veselie pe faţa lui; ea a răspuns încrezătoare: — Nu ştiu cum să reacţionez. — Eu, da. — Mă aşteptam, ştiam că va trebui să o facă, aşa că acum trebuie doar să rezist cu… noaptea asta, a vrut să zică, dar a spus – toată munca şi detaliile. I-a luat braţul. — Hai să mergem să bem ceva împreună. — Francisco, de ce nu râzi de mine? Mereu ai râs de linia aia. — Voi râde, dar mâine, când te voi vedea descurcându-te cu toată munca şi detaliile. Nu în seara asta. — De ce nu? — Hai. Nu eşti în stare să vorbim despre asta. — Eu… – a vrut să protesteze, dar a spus: nu, cred că nu sunt. A condus-o în stradă, iar ea s-a trezit mergând în linişte, în ritmul regulat al paşilor lui, cu degetele lui neîncordate, dar ferme ţinând-o de braţ. A făcut semn unui taxi care trecea şi i-a ţinut uşa să intre. Ea s-a supus fără întrebări; se simţea uşurată, ca un înotător care nu se mai zbate. Imaginea unui om acţionând cu încredere era un colac de salvare care îi era aruncat într-un moment în care uitase de speranţa că mai există aşa ceva. Se simţea uşurată nu pentru că se dădea bătută în faţa responsabilităţii, ci la vederea unui bărbat în stare să şi-o asume. — Dagny, a spus el, uitându-se la oraşul care se mişca dincolo de geamul taxiului lor, gândeşte-te la primul om care s-a gândit să facă o bară de oţel. A ştiut ce a văzut, ce a gândit şi ce a vrut. Nu a spus „mi se pare că” şi nu a primit ordine de la cei care spun „în opinia mea”. — 518 —

Ea a chicotit, mirându-se de câtă dreptate avea; ghicise ce fel de senzaţie dezgustătoare resimţea, senzaţia unei mlaştini din care încerca să scape. — Uită-te în jurul tău, a spus el, un oraş e forma îngheţată a curajului uman – curajul acelor oameni care şi-au urmat primul gând la fiecare ax, la fiecare cui, la fiecare generator de curent de care era nevoie ca să reuşească, curajul de a spune nu „mi se pare”, ci „este”. Şi să-ţi pui însăşi viaţa în joc în rămăşagul ăsta. Nu eşti singură. Oamenii ăia există. Au existat mereu. Era o vreme când fiinţele umane se ghemuiau în peşteri, la cheremul oricărei epidemii şi oricărei furtuni. Ar fi putut oameni ca cei din Consiliul director să-i scoată din peşteri şi să-i aducă unde sunt acum? – a arătat către oraş. — Dumnezeule, nu! — Atunci uite dovada că există un alt fel de oameni. — Da, a spus ea entuziasmată. Da. — Gândeşte-te la ei şi uită de Consiliul tău director. — Francisco, unde sunt ei acum – celălalt fel de oameni? — Acum nu sunt doriţi. — Eu îi vreau. O, Doamne, ce tare-i vreau! — Când o să vrei, o să-i găseşti. Nu i-a pus întrebări despre linia John Galt, iar ea nu a vorbit despre asta până când nu au stat la o masă într-un separeu slab luminat şi a văzut piciorul unui pahar între degetele ei. Abia dacă-şi dăduse seama cum ajunseseră acolo. Era un loc liniştit şi sofisticat, care arăta ca un adăpost secret; a văzut o masă mică şi lucioasă sub mâna ei, pielea unui fotoliu rotund în spatele umerilor ei şi o bucată de oglindă albastru închis care îi despărţea de imaginea oricărei dureri sau plăceri pe care alţii veniseră să o ascundă aici. Francisco se apleca peste masă, privind-o, iar ea se simţea de parc-ar fi găsit un sprijin în intensitatea controlată din ochii lui. Nu au vorbit despre linie, dar ea a spus dintr-odată, uitându-se la lichidul din pahar: — Mă gândesc la noaptea când lui Nat Taggart i s-a spus că trebuie să abandoneze podul pe care-l construia. Podul peste Mississippi. Era disperat şi stătea prost cu banii – pentru că oamenilor le era frică de pod, îl numiseră o afacere ineficace. În dimineaţa aceea, i s-a spus că echipajul vaporului cu abur de pe râu a depus o plângere împotriva lui şi a cerut ca podul să fie distrus pentru că era un pericol pentru siguranţa publică. Erau trei părţi din pod construite, trei pătrimi care se ridicau peste râu. În aceeaşi zi, o bandă locală a atacat podul şi au dat foc la schelele de lemn. Muncitorii lui l-au trădat, câţiva pentru că erau speriaţi, câţiva pentru că au fost mituiţi de oamenii de pe navă, iar cei mai mulţi dintre ei pentru că nu avusese niciun ban să le plătească de săptămâni întregi. De-a lungul acelei zile, oamenii care au vrut să cumpere acţiunile de la Taggart Transcontinental Railroad renunţau unul după celălalt. Spre seară, o comisie care reprezenta două bănci, care erau ultima lui — 519 —

speranţă de sprijin, a venit la el. Era chiar acolo, pe locul unde trebuia să fie construcţia, lângă râu, în vagonul vechi şi părăsit în care locuia, cu uşa deschisă către ruina înnegrită, cu rămăşiţele de lemn încă arzând deasupra metalului îndoit. Negociase un împrumut de la băncile acelea, dar contractul nu fusese semnat. Comisia i-a spus că va trebui să renunţe la pod, pentru că sigur ar fi pierdut procesul şi s-ar fi dat ordin ca podul să fie demolat înainte să fie gata. Dacă voia să renunţe la el, au spus, şi să-şi trimită pasagerii cu şalupele peste râu, aşa cum făceau celelalte companii feroviare, contractul încă ar fi stat în picioare şi ar fi primit banii ca să-şi continue linia în vest, pe celălalt mal; dacă nu, împrumutul nu mai putea fi făcut. Care era răspunsul lui? – au întrebat. Nu a spus niciun cuvânt, a ridicat contractul, la rupt, l-a dat înapoi şi a ieşit. S-a dus la pod, de-a lungul segmentelor de pod construite, până la ultima bârnă. A îngenuncheat, şi-a luat uneltele pe care le lăsaseră oamenii lui în urmă şi a început să cureţe rămăşiţele carbonizate de pe structura de oţel. Inginerul lui şef l-a văzut acolo, cu toporul în mână, singur peste râu, cu soarele apunându-i în spate în vestul acela unde trebuia să fie şi linia. A lucrat acolo toată noaptea. Până dimineaţă, s-a gândit la un plan să găsească oamenii potriviţi, oamenii cu judecată independentă – să-i găsească, să-i convingă, să strângă banii, să continue podul. Vorbea cu o voce joasă şi fără vlagă, uitându-se în jos la pata de lumină care strălucea în lichid, în timp ce degetele ei învârteau piciorul paharului din când în când. Faţa ei nu vădea nicio emoţie, dar vocea avea tonul intens şi monoton al unei rugăciuni: — Francisco… dacă el a putut să reziste şi a fost în stare să treacă prin noaptea aceea, ce drept am eu să mă plâng? Ce contează cum mă simt în clipa asta? El a construit podul. Eu trebuie să-l susţin. Nu pot să-l las să se ducă pe drumul celui de la Atlantic Southern. Mă simt aproape de parcă el ştie asta, dacă las asta să se întâmple, ar şti în seara aia în care a fost pe râu… Nu, asta-i o prostie, dar uite ce simt: orice om care ştie ce a simţit Nat Taggart în noaptea aceea, orice om în viaţă şi capabil să ştie asta – pe el l-aş trăda dacă aş permite să se întâmple asta… şi nu pot. — Dagny, dacă Nat Taggart ar trăi acum, ce ar face? Ea a răspuns involuntar, cu un chicotit repezit şi trist: — Nu ar rezista niciun minut! – apoi s-a corectat: Nu, ar rezista. Ar găsi o modalitate să se confunte cu ei. — Cum? — Nu ştiu. A observat ceva încordat şi precaut în felul atent în care o privea, în timp ce se lăsa în faţă ca să o întrebe: — Dagny, bărbaţii din Consiliul tău director nu se compară cu Nat Taggart, nu-i aşa? Nu există nicio modalitate prin care să-l bată, nu are niciun motiv să-i fie frică de ei, nu există minte, nu există voinţă, putere în niciunul din ei cât să egaleze o miime — 520 —

din a lui. — Nu, bineînţeles că nu. — Atunci, de ce, de-a lungul istoriei omenirii, toţi aceşti Nat Taggart care fac lumea au câştigat mereu – şi au pierdut mereu totul în faţa celor din Consiliile directoare? — Nu… ştiu. — Cum se poate ca oamenii cărora le e frică să-şi susţină o părere despre vreme să se lupte cu Nat Taggart? Cum pot să-i ia realizările dacă el a ales să le apere? Dagny, Nat Taggart a luptat cu fiecare armă pe care o avea, mai puţin cu cea mai importantă. Nu puteau să câştige dacă noi – el şi noi, restul – nu am fi renunţat la lume în favoarea lor. — Da. Tu ai renunţat la lume pentru ei. Ellis Wyatt a renunţat. Ken Danagger a renunţat. Eu, nu. A zâmbit. — Cine a construit linia John Galt pentru ei? A văzut doar o contracţie vagă a gurii, dar ştia că întrebarea era ca şi cum ai sufla pe o rană deschisă. A răspuns încet: — Eu. — Pentru un sfârşit ca ăsta? — Pentru oamenii care nu au rezistat, care nu au luptat şi s-au dat bătuţi. — Nu vezi că niciun alt sfârşit nu e posibil? — Nu. — Câtă nedreptate mai eşti în stare să suporţi? — Atâta câtă pot să îndur. — Ce vei face acum? Mâine? Ea a spus calmă, uitându-se direct la el cu o privire oarecum prea mândră ca să scoată în evidenţă cât era de calmă: — O să încep să o distrug. — Ce? — Linia John Galt. O să încep să o distrug cât pot de bine cu mâinile mele – cu mintea mea, după instrucţiunile mele. O s-o pregătesc de închidere, apoi o s-o distrug şi o să-i folosesc piesele pentru a reamenaja şinele de la Taggart Transcontinental. E mult de muncă. Mă va ţine ocupată. Calmul s-a risipit puţin, cu o schimbare uşoară a vocii: Ştii, abia aştept. Mă bucur că trebuie să o fac eu însămi. De asta a lucrat Nat Taggart toată noaptea – doar ca să poată să reziste. Nu e chiar aşa rău atâta timp cât mai poţi să faci ceva. Şi voi şti, măcar, că salvez linia principală. — Dagny, a întrebat el foarte încet – şi ea s-a întrebat ce o făcea să se simtă ca şi cum soarta lui atârna de răspunsul ei, dacă ar fi trebuit să dezmembrezi linia principală? Ea a răspuns hotărâtă: — Atunci aş lăsa ultima locomotivă să treacă peste mine, dar a adăugat: nu, asta ar — 521 —

fi doar din milă faţă de mine însămi. Nu aş face asta. El a spus cu blândeţe: — Ştiu că nu ai face asta. Dar ţi-ai dori să o faci. — Da. A zâmbit, fără să se uite la ea; era un zâmbet zeflemitor, dar era un zâmbet îndurerat şi zeflemeaua era pentru el însuşi. Se întreba ce a făcut-o să fie sigură de asta; dar îi ştia faţa atât de bine, încât ştia mereu ce simţea, chiar dacă nu mai putea să-i ghicească motivele. Îi ştia faţa atât de bine, s-a gândit, cum ştia fiecare linie a corpului lui, aşa cum putea încă să-l vadă, aşa cum era brusc atât de conştientă de el sub hainele lui, la câţiva centimetri distanţă, în intimitatea publică a separeului. S-a întors s-o privească şi o schimbare bruscă în ochii lui a făcut-o să fie sigură de faptul că el ştia la ce se gândeşte. S-a uitat în altă direcţie şi şi-a luat paharul în mână. — Ei bine, a spus el, pentru Nat Taggart. — Şi pentru Sebastian d’Anconia? a întrebat ea, apoi a regretat că a făcut asta, pentru că suna a sarcasm şi nu intenţiona asta. Dar a văzut privirea clară, luminoasă şi stranie din ochii lui şi el i-a răspuns cu fermitate şi cu un zâmbet oarecum mândru, care să-i pună în evidenţă fermitatea. — Da – şi pentru Sebastian d’Anconia. Mâna ei tremura puţin şi a vărsat câţiva stropi pe bucata pătrată de hârtie lucioasă care stătea pe plasticul negru şi strălucitor al mesei. L-a privit cum îşi goleşte paharul cu un singur gest; brusca, rapida mişcare a mâinii a făcut să pară un toast oficial. Şi-a amintit brusc că asta era prima dată în doisprezece ani când a venit la ea de bunăvoie. Se comporta de parcă avea totală încredere în puterea lui de control, de parcă încrederea lui era un apropo ca ea s-o recapete pe a ei, nu i-a dat nicio secundă să se mire că sunt acolo împreună. Acum se simţea, în mod inexplicabil, de parcă puterea pe care o avea el dispăruse. Rămăsese doar liniştea câtorva momente goale şi conturul nemişcat al frunţii lui, al pomeţilor şi al gurii, în timp ce stătea cu faţa întoarsă, dar se simţea de parcă el se lupta acum pentru ceva ce trebuia să recâştige. S-a întrebat care fusese scopul lui în seara aceea – şi a observat că, probabil, şi-l îndeplinise: a susţinut-o în cel mai groaznic moment, i-a oferit o apărare de nepreţuit împotriva disperării, gândul că o fiinţă inteligentă o auzise şi o înţelesese. Dar de ce a vrut să o facă? De ce-i păsa despre ora ei de disperare – după anii de agonie pe care i i-a dat? De ce contase pentru el felul în care ea va accepta moartea liniei John Galt? A observat că asta era întrebarea pe care nu i-o pusese în holul clădirii Taggart. Aceasta era legătura dintre ei, s-a gândit: că nu va fi niciodată surprinsă dacă venea când avea cea mai mare nevoie de el şi că va şti întotdeauna când să vină. Acesta era pericolul: că ar avea încredere în el, chiar dacă ar şti că nu ar fi nimic altceva decât vreo nouă capcană, chiar dacă şi-ar aminti că el i-ar trăda întotdeauna pe cei care au încredere în el. — 522 —

El stătea, înclinându-se în faţă, cu braţele încrucişate pe masă, uitându-se drept înainte. A spus brusc, fără să se întoarcă spre ea: — Mă gândeam la cei cincisprezece ani în care Sebastian d’Anconia a trebuit să aştepte femeia pe care o iubea. Nu ştia dacă o va mai găsi vreodată, dacă va supravieţui, dacă-l va aştepta. Dar ştia că ea nu va putea să reziste în bătălia lui şi că nu o va chema decât atunci când va câştiga bătălia. Aşa că a aşteptat, păstrându-şi iubirea în locul speranţei pe care nu avea niciun drept să o păstreze. Dar când a trecut-o pragul casei sale, ca prima Señora d’Anconia a unei noi lumi, a ştiut că bătălia era câştigată, că erau liberi, că nimic nu o ameninţa şi nimic nu o va mai răni. În zilele intense ale fericirii lor, el nu a făcut niciodată aluzie la faptul că se va gândi la ea ca la Señora d’Anconia. Pentru un moment, s-a întrebat dacă ştia ce a însemnat pentru el. Dar momentul s-a terminat cu un fior invizibil: nu putea să creadă că ultimii doisprezece ani ar permite ca lucrurile pe care le auzea să fie posibile. Aceasta era noua capcană, s-a gândit ea. — Francisco, a întrebat ea, cu voce dură, ce i-ai făcut lui Hank Rearden? El părea luat prin surprindere că s-ar gândi la acel nume într-un astfel de moment. — De ce? a întrebat el. — Mi-a spus odată că ai fost singurul om pe care l-a plăcut vreodată. Dar ultima dată când l-am văzut mi-a spus că te va omorî cu prima ocazie. — Nu ţi-a spus şi de ce? — Nu. — Nu a spus nimic despre asta? — Nu. El a afişat un zâmbet straniu, un zâmbet trist, plin de recunoştinţă şi dorinţă. L-am avertizat că îl vei răni – când mi-a spus că ai fost singurul bărbat pe care l-a plăcut. Cuvintele lui au venit ca o explozie bruscă: — El a fost singurul bărbat – cu o singură excepţie – pentru care mi-aş fi dat şi viaţa. — Care este excepţia? — Bărbatul pe care îl am. — Ce vrei să spui? Şi-a scuturat capul, de parcă ar fi spus mai mult decât intenţiona, şi nu a răspuns. — Ce i-ai făcut lui Rearden? — O să-ţi spun cândva. Nu acum. — Asta le faci mereu celor care… înseamnă mult pentru tine? S-a uitat la ea cu un zâmbet care avea sinceritatea limpede a inocenţei şi a durerii: — Ştii, a spus el cu blândeţe, aş putea spune că ei îmi fac mereu asta mie. A adăugat apoi: dar nu voi spune asta. Acţiunile – şi informaţiile – au fost ale mele. S-a ridicat în picioare. — Plecăm? Te duc acasă. — 523 —

S-a ridicat şi ea, iar el i-a ţinut paltonul; era o haină largă şi lejeră, iar mâinile lui iau învelit trupul în ea. S-a simţit că braţul lui a rămas pe umerii ei cu o secundă mai mult decât intenţionase. Şi-a întors privirea înspre el. Dar el era neobişnuit de rigid, uitându-se insistent în jos înspre masă. Când s-a ridicat de la masă, a dat la o parte muşamaua de hârtie lucioasă şi a văzut o inscripţie scrijelită în plasticul blatului de la masă. Au fost mai multe încercări de a o şterge, dar inscripţia a rămas, ca vocea înregistrată a unui beţiv necunoscut aflat în disperare: „Cine e John Galt?” Cu o mişcare bruscă şi furioasă, a întors muşamaua şi a acoperit cuvintele. El a chicotit. — Eu pot să răspund la întrebare, a spus el, pot să-ţi spun cine e John Galt. — Serios? Toată lumea pare să-l ştie, dar nimeni nu poate să spună aceeaşi poveste de două ori. — Sunt toate adevărate, totuşi – toate poveştile pe care le-ai auzit despre el. — Ei bine, care e a ta? Cine e? — John Galt e Prometeu care s-a răzgândit. După secole în care a fost sfâşiat de vulturi pentru că le-a dat oamenilor focul zeilor, s-a descătuşat şi a retras focul – până în ziua în care oamenii şi-au retras vulturii. *** Traversele şerpuiau în curbe largi printre stanele de granit, agăţându-se de versanţii de munte din Colorado. Dagny se plimba de-a lungul lor, ţinându-şi mâinile în buzunarele de la palton şi ochii pe distanţa neînsemnată din faţa ei; doar mişcarea familiară de a-şi strecura picioarele în spaţiul dintre traverse îi dădea senzaţia fizică a unei acţiuni legate de o cale ferată. Bucăţi de vată gri, care nu erau nici ceaţă, nici nor, agăţate în ghemotoace răsfirate între cer şi munţi, făceau cerul să pară o saltea veche din care ieşea umplutura textilă pe culmile munţilor. O crustă de zăpadă care nu părea să fie nici a iernii, nici a primăverii acoperea pământul. Aerul era umed, iar ea simţea ceva rece înţepându-i faţa din când în când, şi nu era nicio picătură de ploaie, niciun fulg de zăpadă. Vremii părea să-i fie teamă să se hotărască, aşa că rămăsese neutră, undeva pe la mijlocul drumului; vremea Consiliului director, s-a gândit. Lumina părea sleită de puteri şi nu putea să-şi dea seama dacă era după-amiaza sau seara lui 31 martie. Dar era sigură că era 31 martie; nu avea cum să-ţi scape acest lucru. Venise în Colorado cu Hank Rearden să cumpere orice maşinărie mai putea fi găsită în fabricile închise. A fost ca o căutare grăbită pe puntea unui vas care se scufundă chiar înainte să dispară. Puteau să-şi trimită angajaţii să facă treaba asta, dar veniseră amândoi, împinşi de acelaşi motiv nerostit: nu puteau să reziste dorinţei de a călători cu ultimul tren, aşa cum nu poţi să rezişti să nu oferi un ultim omagiu cuiva, mergând la o înmormântare, chiar şi ştiind că te chinui singur. — 524 —

Au cumpărat maşinării de la proprietari suspectaţi de ilegalităţi, din moment ce nimeni nu ştia cine avea dreptul să vândă proprietăţi abandonate şi nimeni nu ar fi pus la îndoială tranzacţiile. Au cumpărat tot ce putea fi mutat de la uzina prăfuită Nielsen Motors. Ted Nielsen îşi dăduse demisia şi dispăruse după o săptămână de la anunţul că linia va fi scoasă din funcţiune. Se simţea ca şi cum ar căuta prin resturile altora, dar vânătoarea asta o făcuse să reziste acestor zile. Când şi-a dat seama că mai rămăseseră trei ore până la plecarea ultimului tren, se dusese să se plimbe pe drumurile de ţară, ca să evadeze din oraşul în care nu se întâmpla nimic. Se plimbase aiurea pe potecile şerpuite de munte, singură printre roci şi zăpadă, încercând să înlocuiască gândurile cu mişcarea şi ştiind că trebuia să treacă de această zi fără să se gândească la vara când a călătorit cu primul tren. Dar s-a trezit plimbându-se de-a lungul platformei liniei John Galt şi ştia că asta voise de la început, că ieşise tocmai pentru acest scop. Era o rămăşiţă de cale ferată, care fusese deja dezasamblată. Nu mai erau nici luminile de semnalizare, nici acele de macaz, nici firele de telefon, nimic altceva decât un şir de plăci de lemn rămase pe pământ – traverse fără şine, ca rămăşiţele unei coloane vertebrale – şi, ca singur gardian, la o intersecţie, un stâlp cu braţe înclinate pe care scria „Opreşte. Priveşte. Ascultă”. Un întuneric prematur s-a combinat cu ceaţa şi aluneca să umple văile când a ajuns ea deasupra fabricii. Era o inscripţie pe plăcile înalte şi lucioase de ceramică pe peretele din faţă al fabricii: „Roger Marsh. Aparate electrice”. Bărbatul care a vrut să se încătuşeze la biroul lui doar pentru a nu lăsa asta, se gândea ea. Clădirea era intactă ca un cadavru în clipa în care abia a închis ochii, iar ceilalţi încă aşteaptă ca acei ochi să se deschidă din nou. Simţea că luminile vor izbucni dintr-o clipă în alta în spatele geamurilor mari de sub acoperişurile lungi şi plate. Apoi a văzut un geam spart de o piatră pentru amuzamentul vreunui derbedeu şi a văzut tulpina înaltă şi ofilită a unei buruieni care se ridica dintre scările intrării principale. Orbită de o ură bruscă, un semn de rebeliune către impertinenţa buruienii, şi ştiind al cui duşman era această santinelă, a fugit înainte, a căzut în genunchi şi a rupt buruiana din rădăcini. Apoi, punându-se în genunchi pe scările unei fabrici închise, uitându-se la liniştea vastă a munţilor, la amurgul care se lăsa vopsit, s-a gândit: „Ce crezi că faci?” Era aproape întuneric atunci când a ajuns la capătul liniilor care au condus-o înapoi în oraşul Marshville. Marshville a reprezentat capătul liniei ultimele luni; serviciile nodului Wyatt au fost reduse cu mult timp în urmă; Proiectul de Reclamaţie al doctorului Ferris fusese anulat în iarna aceea… Luminile de pe străzi erau aprinse şi atârnau în aer în intersecţii într-o linie lungă, descrescătoare de becuri galbene deasupra străzilor goale ale oraşului Marshville. Toate casele mai bune erau închise – casele îngrijite şi la preţuri reduse, bine construite şi amenajate, aveau semne şterse cu DE VÂNZARE pe peluze. Dar vedea lumini în geamurile caselor ieftine, ţipătoare, care căpătaseră – vreme de câţiva ani – — 525 —

neglijenta şubrezenie a cocioabelor din cartierele sărace; casele oamenilor care nu sau mutat, oameni care niciodată nu au privit viaţa mai departe de o săptămână. A zărit un televizor mare în camera luminată a uneia care avea acoperişul deteriorat şi pereţii crăpaţi. Se întreba cât se aşteptau oamenii aceia să mai reziste uzinele electrice din Colorado. Apoi a scuturat puternic din cap: ei nu ştiuseră niciodată că au existat asemenea companii electrice. Strada principală a oraşului Marshville era aliniată de-a lungul geamurilor negre ale magazinelor desfiinţate. Toate magazinele de lux dispăruseră, se gândea, uitânduse la semnele lor, apoi s-a cutremurat când a realizat ce lucruri numea ea acum lux, ce amploare căpătase dezastrul şi cum toate lucrurile care fuseseră odată accesibile şi săracilor deveniseră acum obiecte sau servicii de lux: Spălătorie – Aparate electrice – Benzinărie – Farmacie – Magazin de mărunţişuri. Singurele deschise mai erau băcăniile şi cârciumile. Peronul din gară era aglomerat. Felinarele orbitoare păreau să-l scoată în evidenţă pe fundalul munţilor, să-l izoleze ca pe o mică scenă pe care fiecare mişcare era descoperită în faţa etajelor nevăzute care se ridicau în noaptea vastă din jur. Oamenii îşi purtau bagajele în cărucioare, îşi cărau copiii şi se târguiau la ghişeele unde se vindeau bilete, panica reprimată a gesturilor lor sugera că ceea ce voiau ei, de fapt, să facă era să cadă la podea şi să ţipe de groază. Dar groaza lor avea calitatea evazivă a vinovăţiei. Şi nu era teama care vine din înţelegere, ci din refuzul de a înţelege. Ultimul tren stătea pe platformă, pe geamurile lui puteai vedea o lumină singuratică. Aburul locomotivei care gâfâia tensionat printre roţile locomotivei nu avea sunetul obişnuit şi voios al energiei eliberate pentru un sprint, ci era sunetul unei respiraţii grele, pe care ţi-e teamă s-o auzi, dar ţi-e şi mai teamă să n-o mai auzi. Departe, la capătul geamurilor luminate, ea a observat punctul mic şi roşu al unei lanterne ataşate de vagonul ei privat. În spatele lanternei nu era nimic altceva decât vid negru. Trenul era încărcat la capacitate maximă, iar notele stridente ale isteriei din confuzia creată de voci erau pledoariile pentru spaţiu în culoare şi treceri. Câţiva oameni nu plecau, ci stăteau, mânaţi de o curiozitate insipidă, să urmărească spectacolul: veniseră ca şi cum ar fi ştiut că acesta era ultimul eveniment din comunitatea lor la care vor fi martori şi, poate, ultimul din viaţa lor. Ea mergea grăbită prin mulţime şi încerca să nu privească pe nimeni. Câţiva ştiau cine e, dar cei mai mulţi, nu. A văzut o femeie bătrână, cu un şal jerpelit pe umeri şi purtând pe chip graficul unei lupte de o viaţă pe pielea crăpată; privirea femeii era un apel fără speranţă pentru ajutor. Un tânăr nebărbierit, cu ochelari cu rame aurite, stătea pe o ladă, sub un felinar, strigând la feţele care treceau pe lângă el: — Cum adică, nicio afacere? Uită-te la trenul acela! E plin de pasageri! Sunt destule de făcut! Doar că nu există niciun profit pentru ei – de aia te lasă să mori, paraziţii ăia lacomi! O femeie ciufulită s-a repezit către Dagny, fluturând două bilete şi urlând ceva — 526 —

în legătură cu o dată greşită. Dagny s-a trezit împingând oamenii din drumul ei, luptându-se să ajungă la capătul trenului, dar un bărbat costeliv, holbându-se cu o răutate care nu folosea la nimic, s-a repezit către ea, urlând: — Totul e bine pentru tine, tu ai un palton şi un vagon privat, dar nouă nu ne dai niciun tren, tu şi toţi egoiştii! S-a oprit brusc, uitându-se la cineva în spatele ei. A simţit o mână apucându-i cotul: era Hank Rearden. A ţinut-o de braţ şi a condus-o către vagon; văzând privirea de pe faţa lui, a înţeles de ce oamenii se fereau din drumul lor. La capătul platformei, un bărbat palid şi durduliu îi spunea unei femei care plângea: — Aşa s-a întâmplat mereu în lumea asta. Cei săraci nu vor avea nicio şansă până când cei bogaţi nu vor fi distruşi. Sus, deasupra oraşului, atârnând în spaţiul negru ca o planetă neîncălzită, era flacăra de la torţa lui Wyatt, unduindu-se în vânt. Rearden a intrat în vagonul ei, dar ea a rămas pe scările din hol, întârziindu-şi plecarea. A auzit cum se striga: „Cu toţii la bord!” S-a uitat la oamenii care au rămas pe platformă, aşa cum te uiţi la cei care privesc plecarea ultimei bărci de salvare. Conductorul stătea jos, pe ultima scară, cu lanterna într-o mână şi cu ceasul în cealaltă. Se uita la ceas, apoi în sus, la faţa ei. În semn de răspuns tăcut, ea a închis ochii şi şi-a înclinat capul. A văzut lanterna mişcându-se prin aer, în timp ce pleca, iar imaginea lui Rearden, în timp ce ea deschidea uşa ca să intre în vagon, a făcut ca primul sunet scos de roţile trenului, pe şinele din metal Rearden, să fie un moment mai uşor pentru ea. *** Când James Taggart i-a telefonat lui Lillian Rearden din New York şi a spus: — A, nu, niciun motiv anume, mă întrebam doar ce mai faci şi dacă ai mai venit prin oraş, nu te-am mai văzut de atâta timp şi mă gândeam că putem să luăm prânzul împreună data viitoare când vii la New York – ea a ştiut că avea un motiv anume. Când a răspuns plictisită: — O, lasă-mă să văd – ce zi e azi? 2 aprilie? Să mă uit în calendar – o, din întâmplare am nişte cumpărături de făcut mâine în New York, aşa că mi-ar face plăcere să te las să mă ajuţi să-mi economisesc din banii de prânz, el a ştiut că nu avea de făcut cumpărături şi că prânzul cu el va fi singurul scop al vizitei în oraş. S-au întâlnit într-un restaurant costisitor şi sofisticat, mult prea sofisticat şi prea costisitor ca să fie menţionat vreodată în tabloide; nu era genul de loc în care James Taggart, mereu nerăbdător să primească atenţie din partea publicului, s-ar duce de obicei; ea a tras concluzia că nu voia ca ei să fie văzuţi împreună. Umbra de amuzament pe jumătate tăinuit i-a persistat pe faţă în timp ce-l asculta vorbind despre prietenii lor, despre teatru şi despre vreme şi construindu-şi cu grijă zidul de protecţie format din lucruri neimportante. Ea şedea cu delicateţe, nu într-o — 527 —

poziţie foarte dreaptă, de parcă se lăsa pe spate, şi bucurându-se de inutilitatea numărului pe care el îl juca şi de faptul că trebuise să facă asta de dragul ei. A aşteptat cu o curiozitate potolită să descopere care îi era scopul. — Chiar cred că meriţi să fii felicitat sau să primeşti o medalie, ceva, Jim, a spus ea, pentru că eşti incredibil de vesel, în ciuda problemelor pe care le ai. Nu tocmai ai închis cea mai bună linie secundară a companiei tale? — O, e doar un mic pas înapoi din punct de vedere financiar, nimic mai mult. Trebuie să te aştepţi la restricţii financiare în timpuri ca astea. Luând în considerare starea generală a ţării, ne descurcăm destul de bine. Mai bine decât restul. A adăugat, dând din umeri: Şi, pe lângă asta, e o problemă de subiectivitate dacă linia Rio Norte era cea mai bună linie a noastră. Doar sora mea credea asta. Era proiectul ei. A sesizat tonul plin de plăcere care estompa felul tărăgănat în care rostea silabele. A zâmbit şi a spus: — Înţeleg. Uitându-se la ea pe sub fruntea lăsată, de parcă voia să sublinieze faptul că se aştepta ca ea să înţeleagă, Taggart a întrebat: — Cum a reacţionat? — Cine? Înţelesese destul de bine. — Soţul tău. — Cum a reacţionat la ce? — La scoaterea din funcţiune a liniei. Ea a zâmbit fericită. — Ai presupus la fel de bine ca şi mine, Jim – şi eu am presupus bine, cu siguranţă. — Ce vrei să spui? — Ştii cum a reacţionat – aşa cum ştii şi cum a reacţionat soră-ta. Deci, la tine, răul se converteşte în bine, nu-i aşa? — Ce a spus în ultimele zile? — E plecat în Colorado de mai mult de o săptămână, aşa că eu – s-a oprit; a început să răspundă cu uşurinţă, dar a observat că întrebarea lui Taggart fusese prea exactă şi tonul lui prea obişnuit şi a realizat că atinsese primul subiect care ducea spre scopul acestui prânz; a făcut o pauză de o fracţiune de secundă, apoi a sfârşit răspunsul cu şi mai mare uşurinţă: aşa că nu ştiu. Dar se va întoarce cât de curând. — Crezi că atitudinea lui e la fel de recalcitrantă? — Vai, Jim, nu-i adevărat! — Era de sperat ca evenimentele să-l înveţe să abordeze lucrurile într-o manieră mai discretă. Pe ea o amuza faptul că îi menţinea îndoiala cu privire la afirmaţia greşită pe care o făcuse: — 528 —

— O, da, a spus ea cu o privire nevinovată, ar fi minunat dacă ceva l-ar putea face să se schimbe. — Îşi îngreunează situaţia cu mult. — Mereu a făcut asta. — Dar, mai devreme sau mai târziu, evenimentele găsesc o cale de a ne da tuturor o dispoziţie mai flexibilă. — Am auzit multe dintre caracteristicile care i-au fos atribuite, dar „flexibil” nu a fost niciodată una dintre ele. — Ei bine, lucrurile se schimbă, iar oamenii se schimbă odată cu ele. Până la urmă, este o lege a naturii ca animalele să se adapteze mediului în care trăiesc. Şi aş adăuga că această adaptare este una dintre caracteristicile cerute cu stricteţe în momentul de faţă de altfel de legi decât cele ale naturii. Urmează timpuri dificile pentru noi şi nu mi-ar plăcea să te văd suferind pentru consecinţele atitudinii lui neîngăduitoare. Nu mi-ar plăcea – în calitate de prieten – să te văd în pericolul înspre care se îndreaptă el dacă nu învaţă să coopereze. — Ce drăguţ din partea ta, Jim, a spus ea cu voce suavă. Taggart îşi alegea propoziţiile încet şi cu precauţie, păstrând un echilibru între cuvinte şi intonaţie ca să ajungă la o măsură exactă de clarobscur. Voia ca ea să înţeleagă, dar nu voia să înţeleagă pe de-a întregul, cu exactitate, în esenţă, pentru că esenţa acelei limbi moderne, pe care el învăţase să o vorbească fluent, era să nu laşi să se înţeleagă nimic până la esenţă – nici pe tine, nici pe alţii. Nu îi trebuiseră multe cuvinte ca să-l înţeleagă pe domnul Weatherby. În ultima lui călătorie la Washington, a stăruit pe lângă domnul Weatherby că o scădere a tarifelor companiei ar fi fost o lovitură fatală; creşterile salariilor au fost garantate, dar cererile pentru scăderea tarifelor încă erau pomenite de presă, iar Taggart ştia ce însemna dacă domnul Mouch a permis să fie pomenite; ştia că avea încă un cuţit la gât. Domnul Weatherby nu a răspuns la insistenţele lui, dar a spus, pe tonul alene al unei speculaţii irelevante: „Wesley are atât de multe probleme grele. Dacă ar da tuturor o pauză ca să respire, financiar vorbind, ar trebui să pună în aplicare un anumit regim de criză despre care tu ai mici bănuieli. Dar ştii ce iad ar dezlănţui elementele care nu duc nicăieri la noi în ţară. Un om ca Rearden, spre exemplu. Nu mai vrem niciun număr ca cele pe care ştie el să le facă. Wesley ar fi dat mult pentru cineva care să-l poată pune pe Rearden la punct. Dar bănuiesc că asta e ceva ce nimeni nu poate să facă. Deşi s-ar putea să greşesc. Poate tu ştii mai bine, Jim, din moment ce Rearden îţi este un fel de prieten, care vine la petrecerile tale şi toate alea”. Uitându-se la Lillian peste masă, Taggart a spus: — Prietenia, cred eu, este cel mai de preţ lucru din viaţă şi nu ar fi corect să nu ţi-o dovedesc pe a mea. — Dar nu m-am îndoit niciodată de ea. Şi-a coborât vocea până la tonul unui avertisment care prevestea ceva rău: — 529 —

— Cred că ar trebui să-ţi spun, ca pe o favoare pentru un prieten, deşi e confidenţial, că atitudinea soţului tău este discutată în cercuri importante, foarte importante. Sunt sigur că ştii la ce mă refer. De asta o ura pe Lillian Rearden, s-a gândit Taggart: ştia jocul, dar îl juca după reguli neaşteptate. Era împotriva tuturor regulilor să se uite la el brusc, să-i râdă în faţă şi, după toate acele remarci care arătau că a înţeles prea puţin, să zică lucrurilor pe nume, arătând că a înţeles prea mult: — Dar, dragul meu, bineînţeles că ştiu la ce te referi. Te referi la faptul că scopul acestui minunat prânz nu a fost o favoare pe care voiai să mi-o faci, ci o favoare pe care o voiai de la mine. Te referi la faptul că tu eşti în pericol şi poţi folosi favoarea aceasta ca să câştigi avantaje mari într-o afacere în cercurile importante. Şi te referi la faptul că-mi aminteşti de o promisiune a mea că voi livra marfa. — Ceea ce a făcut la procesul lui nu a prea fost ceea ce numesc eu o livrare de marfă, a spus el nervos. Nu a fost ce m-ai făcut să aştept. — O, nu, nu, nu a fost, a spus ea liniştită. Cu siguranţă că nu a fost. Dar, dragul meu, te aşteptai să nu ştiu că după discursul ăla al lui nu va fi popular în cercurile importante? Chiar credeai că trebuie să-mi spui asta ca pe o favoare confidenţială? — Dar e adevărat. Am auzit vorbindu-se de el, aşa că m-am gândit să-ţi spun. — Sunt sigură că e adevărat. Ştiu că vor fi vorbind despre el. Mai ştiu şi că, dacă ar fi să-i poată face ceva, ar fi făcut-o imediat după proces. Doamne, ce s-ar mai fi bucurat să facă asta! Aşa că ştiu că e singurul dintre voi care nu e în niciun fel de pericol în momentul acesta. Ştiu, ei sunt cei cărora le e frică de el. Vezi ce bine am înţeles la ce te referi, dragul meu? — Ei bine, dacă tu crezi aşa, trebuie să spun că eu nu te înţeleg deloc. Nu ştiu ce încerci să faci. — O, clarific doar situaţia, aşa încât tu să ştii că eu ştiu cât de multă nevoie ai de mine. Şi acum, că e clară situaţia, o să-ţi spun, la rândul meu, adevărul: nu te-am tras pe sfoară, am eşuat doar. Discursul lui de la proces… mă aşteptam la fel de puţin la el ca şi tine. Şi mai puţin. Am avut motive bune să nu mă aştept. Dar ceva a mers prost. Nu ştiu ce a fost. Încerc să-mi dau seama. Când îmi dau seama, o să mă ţin de promisiune. Apoi vei fi liber să-ţi asumi toate drepturile şi să le spui prietenilor tăi din cercurile importante că tu ai fost cel care l-a dezarmat. — Lillian, a spus el agitat, vorbeam serios când am spus că sunt nerăbdător să-ţi dovedesc prietenia mea – aşa că, dacă e ceva ce pot face pentru… Ea a râs. — Nu, nimic. Ştiu că ai vorbit serios. Dar nu poţi face nimic pentru mine. Niciun fel de favoare. Nicio afacere. Chiar sunt o persoană neinteresată de schimburi comerciale, nu vreau nimic în schimb. Ghinion, Jim. Va trebui să rămâi la mila mea. — Dar, atunci, de ce ai vrea să faci asta? Ce-ţi iese ţie din asta? S-a lăsat pe spate, zâmbind. — 530 —

— Prânzul ăsta. Să te văd aici. Să ştiu doar că tu a trebuit să vii la mine. O scânteie de furie a licărit în ochii întunecaţi ai lui Taggart, apoi pleoapele i s-au îngustat încet şi s-a lăsat şi el pe spătarul scaunului, cu faţa relaxându-i-se până când privirea lui a căpătat o vagă tentă de sarcasm şi de satisfacţie. Chiar şi din mocirla aceea nedeclarată, fără nume, nedefinită, care reprezenta codul lui de valori, putea să-şi dea seama care dintre ei era mai dependent de celălalt şi mai demn de dispreţ. Când s-au despărţit la uşa restaurantului, ea s-a dus la apartamentul lui Rearden de la Wayne-Falkland, unde stătea ocazional în absenţa lui. S-a plimbat prin cameră cam o jumătate de oră, într-un fel tacticos, reflectând. Apoi a ridicat telefonul cu un gest delicat şi nepăsător, dar cu aerul consecvent al unei decizii luate. A sunat la biroul lui Rearden de la fabrică şi a întrebat-o pe domnişoara Ives când se întoarce acesta. — Domnul Rearden va fi în New York mâine, va ajunge cu Cometa, doamnă Rearden, a spus vocea politicoasă şi clară a domnişoarei Ives. — Mâine? Minunat. Domnişoară Ives, puteţi să-mi faceţi o favoare? Puteţi să o sunaţi pe Gertrude acasă şi să-i spuneţi să nu mă aştepte la cină? Rămân în New York peste noapte. A închis, s-a uitat la ceas şi a sunat la florăria din Wayne-Falkland. — Sunt doamna Henry Rearden, a spus ea. Aş dori două duzini de trandafiri în compartimentul domnului Rearden din Cometă… Da, astăzi, în după-amiaza aceasta, când Cometa ajunge la Chicago… Nu, fără niciun bilet, doar florile… Mulţumesc foarte mult. I-a telefonat lui James Taggart. — Jim, poţi să-mi dai un permis de trecere către platformele pentru pasageri? Vreau să îl aştept pe soţul meu la gară mâine. A ezitat între Balph Eubank şi Bertram Scudder, l-a ales pe Balph Eubank, l-a sunat şi şi-a aranjat o întâlnire pentru cină la musical show-ul din seara aceea. Apoi s-a dus să facă o baie şi să se relaxeze într-o cadă cu apă fierbinte, citind o revistă dedicată problemelor economiei politice. Era târziu după-amiază când au dat telefon cei de la florărie. — Biroul nostru din Chicago a trimis vorbă că nu au putut să livreze florile, doamnă Rearden, a spus el, pentru că domnul Rearden nu este la bordul Cometei. — Sunteţi siguri? a întrebat ea. — Destul de siguri, doamnă Rearden. Omul pe care l-am trimis la gară în Chicago a spus că nu era niciun compartiment în tren rezervat pentru domnul Rearden. Am verificat cu biroul Taggart Transcontinental de la New York, ca să fim siguri, şi ni s-a spus că numele domnului Rearden nu este pe lista de pasageri ai Cometei. — Înţeleg… Atunci anulaţi comanda, vă rog… Mulţumesc. A rămas lângă telefon pentru un moment, încruntându-se, apoi a sunat-o pe — 531 —

domnişoara Ives. — Vă rog să mă scuzaţi că sunt puţin zăpăcită, dar mă grăbeam şi nu mi-am notat şi acum nu sunt prea sigură de ce aţi spus. Aţi spus că domnul Rearden vine mâine? Cu Cometa? — Da, doamnă Rearden. — Şi nu aţi auzit de nicio întârziere sau schimbare de planuri? — A, nu. De fapt, am vorbit cu domnul Rearden acum o oră. Mi-a dat telefon de la gara din Chicago şi a menţionat că se grăbeşte să urce în tren, Cometa era gata de plecare. — Înţeleg. Mulţumesc. A sărit în picioare în momentul în care clicul aparatului a adus-o din nou în intimitate. A început să se plimbe prin cameră, paşii ei erau neregulaţi şi tensionaţi. Apoi s-a oprit, lovită de un gând neaşteptat. Exista un singur motiv pentru care un om ar face o rezervare de loc sub un nume fals: dacă nu călătorea singur. Muşchii ei faciali s-au transformat încet într-un zâmbet de satisfacţie. Asta era o oportunitate la care nu se aşteptase. *** Stând pe peron, la capăt de linie, la jumătatea lungimii trenului, Lillian Rearden privea pasagerii care coborau din Cometă. Gura ei schiţa un zâmbet; era o scânteie de vitalitate în ochii ei fără viaţă; se uita ba la o faţă, ba la alta, iar capul îi tresărea cu nerăbdarea unei şcolăriţe. Anticipa expresia de pe faţa lui Rearden când o va vedea stând acolo cu amanta lui lângă el. Privirea ei se arunca plină de speranţă spre fiecare tânără femeie care cobora din tren. Era greu de privit: într-o secundă după ce apăruseră primele câteva figuri, trenul părea să dea pe afară, inundând platforma cu un val solid care se ducea într-o singură direcţie, de parcă era tras de un aspirator; abia putea să distingă persoanele unele de celelalte. Luminile erau mai mult flăcări decât lumini, iluminarea stradală strălucea în întuneric, era o bandă luminoasă într-un întuneric murdar, uleios. Trebuia să facă un efort ca să stea pe loc în faţa impulsului invizibil care o făcea să vrea să se mişte. Când l-a văzut pe Rearden în mulţime, a fost şocată: nu l-a văzut când s-a dat jos din vagon, dar iată-l mergând în direcţia ei de undeva, de lângă vagoanele cele mai din urmă ale trenului. Era singur. Mergea hotărât, cu viteza lui obişnuită, mâinile îi erau în buzunarele paltonului. Nu era nicio femeie lângă el, niciun fel de însoţitor, nimeni în afară de un hamal care căra un bagaj pe care-l recunoscuse ca fiind al lui. Furioasă din pricina incredibilei dezamăgiri, se uita disperată după orice figură feminină pe care ar fi putut-o lăsa în urmă. Ştia sigur că i-ar recunoaşte alegerea făcută. Nu a văzut niciuna care să fi fost posibilă. Şi apoi a văzut că ultimul vagon al trenului era unul privat şi că figura care stătea la uşa lui, vorbind cu un funcţionar de la gară – o figură care nu purta blană de nurcă şi voaluri, ci o geacă sport dură, care — 532 —

sublinia graţia incomparabilă a unui trup subţire în postura hotărâtă de proprietar al acelei gări şi al acestui centru – era Dagny Taggart. Apoi, Lillian Rearden a înţeles. — Lillian! Ce s-a întâmplat? A auzit vocea lui Rearden, i-a simţit mâna apucându-i braţul, l-a văzut uitându-se la ea aşa cum priveşti cauza unei urgenţe neaşteptate. Se uita la o faţă goală, la o privire fără ţintă, plină de groază. — Ce s-a întâmplat? Ce faci aici? — Eu… Bună, Henry… Am venit doar să te întâmpin… Fără vreun motiv anume… Voiam doar să te întâmpin. Teroarea dispăruse de pe faţa ei, dar vorbea cu o voce stranie, seacă. Voiam doar să te văd, a fost un impuls şi nu am putut să-i rezist, pentru că… — Dar pari… păreai bolnavă. — Nu… Nu, poate am ameţit, e înghesuială aici… Nu am putut să rezist impulsului de a veni, pentru că m-a făcut să mă gândesc la zilele când ai fi fost fericit să mă vezi… A fost o iluzie pe care mi-am recreat-o pentru un moment… Cuvintele ei sunau ca o lecţie memorată. Ştia că trebuia să vorbească, în timp ce mintea ei se străduia să înţeleagă întreaga semnificaţie a descoperirii pe care o făcuse. Cuvintele erau parte din planul pe care intenţionase să-l folosească dacă se întâlnea cu el după ce găsea trandafirii în compartiment. Nu a răspuns, a stat şi a privit-o, încruntându-se. — Mi-a fost dor de tine, Henry. Ştiu ce mărturisesc acum. Dar nu mă aştept să mai însemne nimic pentru tine. Cuvintele nu se potriveau cu faţa trasă, cu ochii care priveau tot înspre capătul platformei, nu înspre el. Voiam… Voiam doar să te surprind. O privire ageră şi care părea să aibă un scop se întorcea înapoi pe faţa ei. I-a luat braţul, dar ea s-a tras înapoi, puţin prea puternic. — N-o să-mi spui nimic, Henry? — Ce vrei să-ţi spun? — Urăşti asta la fel de tare cum urăşti ca soţia ta să vină să te aştepte în gară? S-a uitat în josul platformei. Dagny Taggart venea înspre ei; el n-o văzuse. — Hai să mergem, a spus el. Ea nu voia să se mişte. — Deci? a întrebat ea. — Ce? — Urăşti? — Nu, nu urăsc, abia dacă înţeleg. — Povesteşte-mi despre călătoria ta. Sunt sigură că ai avut o călătorie foarte plăcută. — Hai. Putem vorbi acasă. — Când am vreo şansă să vorbesc acasă? Îşi lungea cuvintele fără să-i pese de — 533 —

nimic altceva, de parcă încerca să umple timpul, pentru un motiv de care el nu-şi putea da seama. Sperasem să prind câteva clipe de atenţie de la tine – ca asta – între trenuri şi întâlniri de afaceri şi toate acele probleme importante care te ţin treaz zi şi noapte, toate acele realizări ale tale, cum ar fi… Bună, domnişoară Taggart! a spus ea brusc, cu vocea ridicată şi stridentă. Rearden s-a întors. Dagny trecea pe lângă ei, dar s-a oprit. — Bună ziua, i-a spus lui Lillian, iar faţa îi era lipsită de expresie. — Îmi pare atât de rău, domnişoară Taggart, a spus Lillian zâmbind, trebuie să mă ierţi dacă nu ştiu formula potrivită de condoleanţe pentru o astfel de ocazie. A observat că Dagny şi Rearden nu se salutaseră unul pe celălalt. Vă întoarceţi de la ceea ce a fost, în esenţă, înmormântarea copilului dumneavoastră de către soţul meu, nu-i aşa? Gura lui Dagny se transformase într-o linie de surprindere şi de dispreţ. Şi-a plecat capul în semn de bun-rămas şi a mers mai departe. Lillian a aruncat o privire tăioasă înspre faţa lui Rearden, de parcă îşi dorea să scoată ceva în evidenţă. El s-a uitat la ea indiferent, nedumerit. Nu a spus nimic. L-a urmat fără să scoată niciun cuvânt când s-a întors să plece. A rămas tăcută în taxi, faţa ei pe jumătate întoarsă în partea opusă lui, în timp ce mergeau către Wayne-Falkland. A ştiut sigur când s-a uitat la forma strâmbă şi încordată a gurii ei că o furie neobişnuită fierbea înăuntrul ei. Nu o văzuse niciodată să treacă prin niciun fel de emoţie. Şi-a întors faţa către el în momentul în care au rămas singuri în camera lui. — Deci ea e? a întrebat. Nu se aşteptase la asta. S-a uitat la ea, nevenindu-i să creadă că înţelesese bine. — Dagny Taggart e amanta ta, nu-i aşa? El nu a răspuns. — Ştiu din întâmplare că nu aveai niciun compartiment rezervat în trenul ăla. Aşa că ştiu unde ai dormit în ultimele patru nopţi. Vrei să recunoşti sau vrei să trimit detectivi să pună întrebări echipajului său şi servitorilor ei de acasă? E Dagny Taggart? — Da, a răspuns el calm. Gura ei se strâmbase într-un zâmbet urât; se holba prin el. — Trebuia să ştiu. Trebuia să ghicesc. De asta nu a mers! El a întrebat, absolut confuz: — Ce nu a mers? Ea s-a dat înapoi, ca şi cum şi-ar fi reamintit ei înseşi de prezenţa lui. — Eraţi – când a fost la noi în casă, la petrecere – eraţi, atunci..? — Nu. De atunci. — Marea femeie de afaceri, a spus ea, deasupra oricărui reproş şi deasupra oricărei slăbiciuni feminine. Inteligenţa ei detaşată de orice legătură cu trupul… A chicotit. — 534 —

Brăţara, a spus ea, cu privirea neclintită care o făcea să sune de parcă îşi scăpa accidental cuvintele din fluxul gândirii. Asta a însemnat pentru tine. Asta e arma pe care ţi-a dat-o. — Dacă tu chiar înţelegi ce spui, da. — Crezi că te voi lăsa să scapi cu asta? — Să scap…? Se uita la ea cu o curiozitate rece, înmărmurit şi nevenindu-i să creadă. — De asta, la procesul tău… S-a oprit. — Ce-i cu procesul meu? Lillian tremura. — Ştii, desigur, că n-o să las să meargă mai departe povestea asta. — Ce are a face cu procesul meu? — Nu-ţi voi permite să o ai. Nu pe ea. Oricine, dar nu ea. A lăsat să treacă o clipă, apoi a întrebat calm: — De ce? — Nu voi permite asta! Vei renunţa! Se uita la ea fără nicio expresie, dar fermitatea ochilor lui a lovit-o ca cel mai periculos răspuns. — Vei renunţa la ea, o vei părăsi, n-o s-o mai vezi niciodată. — Lillian, dacă vrei să discutăm despre asta, ai face bine să înţelegi un lucru: nimic pe pământul ăsta n-o să mă facă să renunţ la ea. — Dar îţi ordon! — Ţi-am spus că poţi să-mi ceri orice altceva în afară de asta. El a văzut o privire plină de o panică stranie care creştea în ochii ei: nu era privirea care spunea că a înţeles, ci aceea că refuza cu toată fiinţa ei să înţeleagă, de parcă voia să transforme violenţa emoţiilor ei într-un geam aburit, de parcă spera nu că n-o să mai poată vedea realitatea, ci faptul că nu o vedea va fi ceea ce va face ca realitatea să merite să existe. — Dar am dreptul să cer asta! Îţi domin viaţa! E proprietatea mea. Proprietatea mea, după jurământul tău. Ai jurat să-mi slujeşti fericirea! Nu pe a ta, ci pe a mea! Ce ai făcut pentru mine? Nu mi-ai dat nimic, nu ai sacrificat nimic, nu te-a interesat nimic altceva decât persoana ta – munca ta, fabricile tale, talentul tău, amanta ta. Cum rămâne cu mine? Eu am drept de proprietate înaintea tuturor! Cer să se facă plăţile! Tu eşti contul pe care îl deţin! Privirea de pe faţa lui a făcut-o să urce pe cele mai înalte trepte ale vocii ei, ţipăt după ţipăt, către teroare. Vedea nu furie, sau durere, sau vină, ci singurul inamic de neînvins: indiferenţa. — Te-ai gândit la mine? a ţipat ea, cu vocea spărgându-i-se în faţă. Te-ai gândit la ce-mi faci mie? Nu ai niciun drept să continui dacă ştii că-mi faci viaţa un calvar de fiecare dată când te culci cu femeia aia! Nu pot să suport, nu pot să suport să ştiu asta nicio clipă! Mă vei sacrifica pentru dorinţa ta animalică? Eşti atât de vicios şi de — 535 —

egoist? Poţi să-ţi cumperi plăcerea cu preţul suferinţei mele? Poţi să o ai dacă asta e ceea ce-mi face durere mie? Fără să simtă nimic, fără să-l surprindă nimic, a observat lucrul pe care-l văzuse scurt în trecut şi acum vedea întreaga oroare a inutilităţii sale: spectacolul rugăminţilor pentru milă, arătându-şi colţii cu ură, prin ameninţări şi porunci. — Lillian, a spus el foarte încet, aş păstra-o şi dacă asta te-ar ucide. Ea a înţeles. A înţeles şi a auzit mai multe decât era pregătită să ştie şi să audă în cuvintele lui. Şocul, pentru el, era că ea nu ţipase drept răspuns, ci că o văzuse, în schimb, cufundându-se în linişte. — Nu ai niciun drept… a spus plină de ură. Avea disperarea ruşinoasă a cuvintelor cuiva care ştie că nu înseamnă nimic cuvintele sale. — Orice drepturi ai avea asupra mea, a spus el, nicio fiinţă umană nu poate să-şi păstreze drepturile asupra altei persoane, cerându-i să înceteze să mai existe. — Atât de mult înseamnă pentru tine? — Mult mai mult de atât. Privirea lucidă îi revenea pe faţă, dar pe faţa ei avea calitatea vicleniei. A rămas tăcută. — Lillian, îmi pare bine că ştii adevărul. Acum poţi să iei o decizie, fiindcă ştii totul. Poţi să divorţezi de mine sau poţi să-mi ceri să continuăm aşa cum suntem. Astea sunt singurele opţiuni pe care le ai. E tot ce pot să-ţi ofer. Cred că ştii că vreau să divorţezi de mine. Dar n-o să cer niciun sacrificiu. Nu ştiu ce fel de confort poţi să găseşti în căsnicia noastră, dar, dacă găseşti, nu-ţi voi cere să renunţi la ea. Nu ştiu de ce ai vrea să mă ţii lângă tine acum, nu ştiu ce însemn pentru tine, nu ştiu ce cauţi, care e forma de fericire pe care o cauţi sau ce vei obţine dintr-o situaţie pe care eu o văd ca fiind intolerabilă pentru amândoi. După orice standard al meu aş aplica, ar fi trebuit să divorţezi de mine cu mult timp în urmă. După toate standardele mele, să menţii căsnicia noastră ar fi o fraudă vicioasă. Dar standardele mele nu sunt ale tale. Nu le înţeleg pe ale tale, nu le-am înţeles niciodată, dar le voi accepta. Dacă acesta e felul în care mă iubeşti, dacă să păstrezi titlul de soţie a mea îţi va face în vreun fel plăcere, nu-ţi voi răpi această plăcere. Eu sunt cel care şi-a încălcat cuvântul, aşa că voi plăti pentru asta atât cât pot. Ştii, desigur, că aş putea să-mi iau unul dintre judecătorii aceia moderni şi aş obţine un divorţ oricând aş vrea. Dar n-o să fac asta. O să mă ţin de cuvânt, dacă aşa-ţi doreşti tu, dar, acesta e singurul mod în care pot s-o fac. Acum alege, dar, dacă alegi să mă păstrezi, nu ai voie să-mi vorbeşti despre ea niciodată, nu ai voie să-i arăţi că ştii, dacă te întâlneşti cu ea în viitor, nu ai voie să te atingi de partea aceea din viaţa mea. Ea a rămas nemişcată, uitându-se la el, postura ei era cocoşată şi molatică, de parcă neglijenţa era o formă de apărare, de parcă nu-i păsa nici măcar cât să adopte – de dragul lui – o ţinută dreaptă şi graţioasă. — Domnişoara Dagny Taggart, a spus şi a chicotit. Superfemeia pe care soţiile — 536 —

comune şi obişnuite nu ar trebui s-o bănuiască. Femeia căreia nu i-a păsat decât de afaceri şi a făcut afaceri cu bărbaţii în calitate de bărbat. Femeia de o prezenţă incredibilă, care te-a admirat de la distanţă, doar pentru ingeniozitatea ta, pentru fabricile tale şi pentru metal. – A chicotit. Trebuia să ştiu că era doar o curvă, care te voia în acelaşi fel în care te-ar dori orice curvă, pentru că eşti cu siguranţă la fel de expert la pat cum eşti şi în afaceri, dacă pot să judec asemenea probleme. Dar ar aprecia mai bine decât mine, pentru că e ridicată în slăvi orice fel de pricepere şi pentru că s-a culcat probabil cu fiecare muncitor de la compania ei! S-a oprit, pentru că a văzut, pentru prima dată în viaţa ei, privirea prin care-ţi dai seama dacă un bărbat e capabil să ucidă. Dar el nu se uita la ea. Nu era sigură dacă o vedea măcar sau dacă îi auzea vocea. Îşi auzea propria voce rostind cuvintele – spunându-i-le lui Dagny în dormitorul vărgat cu raze de soare al lui Ellis Wyatt. Vedea, în nopţile care trecuseră, faţa lui Dagny în acele momente când corpul lui îl părăsea pe al ei, iar ea stătea întinsă, nemişcată, cu o privire care radia şi care era mai mult decât un zâmbet, era privirea tinereţii, a dimineţii, privire care mulţumea pentru faptul că existai. Şi vedea faţa lui Lillian, aşa cum o văzuse în pat lângă el, o faţă fără viaţă, cu ochi care se eschivau, cu un surâs vag pe buze şi cu o privire care-i împărtăşea senzaţia ruşinoasă de vină. Vedea cine era cel care acuza şi cine era cel acuzat, vedea obscenitatea de a lăsa neputinţa să fie o calitate şi să condamne puterea de a trăi în păcat, a văzut, cu claritatea percepţiei directe, în şocul instantaneu, teribila urâţenie a ceea ce fusese odată propria lui convingere. A fost doar o secundă, o convingere fără cuvinte, un gând perceput ca un sentiment, rămas fără sigiliu din pricina minţii lui. Şocul l-a adus înapoi la imaginea lui Lillian şi la sunetul cuvintelor ei. Brusc, i-a apărut ca o prezenţă neimportantă cu care trebuia să se confrunte în momentul de faţă. — Lillian, a spus el, cu o voce normală care nu-i acorda nici măcar onoarea de a fi nervoasă, nu ai dreptul să vorbeşti despre ea în faţa mea. Dacă mai faci asta vreodată, o să-ţi răspund aşa cum i-aş răspunde unui huligan: o să te bat. Nici tu, nici altcineva nu are voie să vorbească despre ea. S-a uitat la el. — Pe cuvânt? a întrebat ea. Avea glasul straniu şi indiferent, de parcă acele cuvinte ar fi fost aruncate şi i-au lăsat un cârlig implantat în minte. Părea să se gândească la o idee neaşteptată. I-a spus încetişor, cu o mirare plictisită: — Credeam că vei fi fericită să descoperi adevărul. Credeam că ai prefera să ştii, de dragul oricărei iubiri sau respect pe care mi l-ai purtat, că, dacă te-am trădat, nu ar fi fost ceva josnic şi indiferent, nu a fost pentru o dansatoare de la cabaret, ci a fost pentru cel mai curat şi serios sentiment din viaţa mea. Saltul sălbatic care a făcut-o să se întoarcă spre el fusese involuntar, la fel ca ura — 537 —

evidentă care-i schimonosea faţa. — O, prost nenorocit ce eşti! El a rămas tăcut. Calmul i se reîntorsese, cu aluzia subtilă a unui zâmbet batjocoritor. — Cred că aştepţi răspunsul meu, nu? a spus ea. Nu voi divorţa de tine. Să nu speri niciodată la asta. Va trebui să continuăm aşa cum suntem, dacă asta ţi-ai propus şi dacă crezi că poate continua. Vezi dacă poţi să renunţi la toate principiile tale morale şi să scapi basma curată. Nu asculta ce-i spunea în timp ce se întindea să-şi apuce paltonul şi-i spunea că se duce înapoi acasă. Abia dacă a observat când a închis uşa după ea. Stătea nemişcat, ţinut în loc de un sentiment pe care nu-l mai avusese până atunci. Ştia că va trebui să se gândească mai târziu, să se gândească şi să înţeleagă, dar, pentru moment, voia doar să păstreze miracolul sentimentelor pe care le trăia. Era o senzaţie de libertate, de parcă stătea singur în mijlocul unui curent de aer interminabil, cu singura amintire a unei greutăţi care-i fusese ridicată de pe umeri. Era senzaţia unei eliberări imense. Era gândul că, pentru el, nu conta ce simţea Lillian, ce suferise sau în ce se transformase, ba chiar mai mult decât atât: nu numai că nu conta, dar avea sentimentul triumfător şi curat că nu trebuia să conteze. Capitolul VI Metalul miracol — Dar putem ieşi din problema asta? a întrebat Wesley Mouch. Vocea îi era ridicată de furie şi ascuţită de teamă. Nimeni nu i-a răspuns. James Taggart şedea pe marginea unui fotoliu fără să se mişte şi uitându-se la el pe sub bolta frunţii. Orren Boyle şi-a scuturat nervos scrumul de la ţigară. Dr. Floyd Ferris a zâmbit. Domnul Weatherby şi-a împreunat buzele şi mâinile. Fred Kinnan, şeful Confederaţiei Americane a Muncii, s-a oprit din a mai patrula prin birou, s-a aşezat pe pervazul geamului şi şi-a încrucişat braţele. Eugene Lawson, care stătea cocoşat, rearanjând absent nişte flori pe o măsuţă joasă de sticlă, s-a ridicat nemulţumit şi şi-a ridicat privirea. Mouch stătea la biroul lui, cu pumnul pe o foaie de hârtie. Eugene Lawson a fost cel care a răspuns: — Nu ăsta e, cred eu, modul de a pune problema. Nu trebuie să lăsăm dificultăţi vulgare să ne împiedice să simţim că este un plan nobil şi motivat doar de bunăstarea publică. E pentru binele oamenilor. Oamenii au nevoie de asta. Nevoia e pe primul loc, aşa că nu trebuie să ne gândim la nimic altceva. Nimeni nu a obiectat; se uitau ca şi cum Lawson n-a făcut decât să facă discuţia şi mai greu de continuat. Dar un bărbat mic de statură, care şedea fără să se bage în discuţie pe un fotoliu din cameră, departe de ceilalţi, bucuros să fie ignorat şi perfect — 538 —

conştient că niciunul dintre ei nu putea să nu-i observe prezenţa, s-a uitat la Lawson, apoi la Mouch, după care a spus cu un aer energic şi vesel: — Asta-i poezia, Wesley. Domoleşte-ţi tonul, îmbrac-o puţin şi pune-i pe băieţii tăi din presă s-o recite şi nu va trebui să-ţi faci probleme. — Da, domnule Thompson. Domnul Thompson, şeful statului, era un bărbat care avea calitatea de a nu fi niciodată observat. În orice grup de trei persoane, el devenea de neobservat, iar apoi, când era văzut singur, era ca şi cum şi-ar fi creat un grup al lui, format din numărul interminabil de persoane cu care semăna. Ţara nu avea o imagine clară despre cum arăta: fotografiile lui apăreau pe copertele revistelor la fel de des ca şi cele ale predecesorilor săi din birou, dar oamenii nu puteau niciodată să fie siguri care fotografii erau ale lui şi care erau ale unui „funcţionar de la poştă” sau ale unui salariat profesionist care prestează muncă semicalificată, imagini însoţite de articole despre viaţa cotidiană a unor persoane luate la întâmplare, doar că gulerul domnului Thompson era de obicei boţit. Avea umeri laţi şi un corp uscăţiv. Afişa un păr cleios, o gură mare şi o faţă în funcţie de care nu puteai să spui ce vârstă are şi care-l făcea să arate ca un om chinuit la patruzeci de ani sau un om de şaizeci de ani neobişnuit de energic. Având imense puteri oficiale, încerca încontinuu să şi le extindă, pentru că asta aşteptau de la el cei care-l împinseseră în birou. Avea şiretenia unui om nu prea inteligent şi energia frenetică a omului leneş. Singurul secret al evoluţiei sale în viaţă fusese faptul că era un produs al întâmplării şi ştia asta şi nu se aştepta la nimic altceva. — E evident că trebuie luate măsuri. Măsuri drastice, a spus James Taggart, vorbind nu cu domnul Thompson, ci cu Wesley Mouch. Nu putem să lăsăm lucrurile aşa cum sunt pentru mult timp. Vocea lui era arţăgoasă şi tremurătoare. — Ia-o uşor, Jim, a spus Orren Boyle. — Ceva trebuie făcut şi trebuie făcut repede! — Nu te uita la mine, a izbucnit Wesley Mouch. Nu pot să fac nimic. Nu pot să fac nimic dacă oamenii refuză să coopereze. Am nevoie de puteri mai mari. Mouch îi chemase pe toţi la Washington, în calitate de prieteni şi de consilieri personali, pentru o conferinţă privată şi neoficială despre criza naţională. Dar, uitându-se la el, erau incapabili să decidă dacă era autoritar sau îşi plângea de milă, dacă îi ameninţa sau le cerea ajutorul. — Faza e, a spus domnul Weatherby afectat, ca şi cum ar fi realizat o statistică banală, că, în răstimpul de douăsprezece luni ale anului trecut, care se termină pe întâi anul ăsta, rata eşecurilor în afaceri s-a dublat, comparativ cu ultima perioadă de douăsprezece luni. De la întâi, de anul acesta, e triplă. — Asigură-te că ei cred că e vina lor, a spus dr. Ferris indiferent. — Ce? a întrebat Wesley Mouch, săgetându-l cu privirea pe dr. Ferris. — Orice ai face, nu-ţi cere scuze, a spus dr. Ferris, fă-i să se simtă vinovaţi. — 539 —

— Nu-mi cer scuze! a izbucnit Mouch. Nu e vina mea. Am nevoie de puteri mai mari. — Dar e vina lor, a spus Eugene Lawson, întorcându-se agresiv către dr. Ferris. E lipsa lor de spirit social. Refuză să recunoască faptul că producţia nu e o alegere proprie, ci un serviciu public. Este o obligaţie socială. Munca unui om nu este de natură personală, ci socială. Nu există probleme personale sau viaţă personală. Asta trebuie să-i forţăm să înveţe. — Gene Lawson ştie despre ce vorbesc, a spus dr. Ferris, cu un zâmbet subtil, deşi nu are nici cea mai mică idee ce face. — Despre ce crezi tu că vorbeşti? a întrebat Lawson, ridicând tonul. — Scutiţi-mă, a ordonat Wesley Mouch. — Nu-mi pasă ce decizi să faci, Wesley, a spus domnul Thompson, şi nu-mi pasă dacă oamenii de afaceri se plâng de asta. Să te asiguri doar că presa e de partea ta. Să fii foarte sigur de asta. — E de partea mea, a spus Mouch. — Un redactor care şi-ar da drumul la gură la momentul nepotrivit ne-ar putea face mai mult rău decât zece milionari nemulţumiţi… — Aşa este, domnule Thompson, a spus dr. Ferris, dar puteţi să menţionaţi un redactor care ştie asta? — Cred că nu, a spus domnul Thompson; părea mulţumit. — Nu contează pe ce fel de oameni vă bazaţi şi la ce oameni vă gândiţi, a spus dr. Ferris, există o anumită zicală veche de care putem să uităm liniştiţi: cea care spune să te bazezi pe cei înţelepţi şi oneşti. Nu trebuie să ne gândim la ei. Le-a trecut vremea. James Taggart s-a uitat înspre geam. Deasupra străzilor largi din Washington stăteau agăţate bucăţi de cer albastru, un albastru fad de mijloc de aprilie, şi câteva raze de soare care ieşeau din nori. Un monument strălucea în depărtare, lovit de o rază de soare: era un obelisc înalt şi alb, ridicat în memoria celui pe care-l cita dr. Ferris, bărbatul în onoarea căruia a fost numit acest oraş. James Taggart şi-a mutat privirea. — Nu-mi plac remarcile profesorului, a spus Lawson tare şi morocănos. — Stai calm, a spus Wesley Mouch. Dr. Ferris nu vorbeşte teoretic, ci practic. — Ei bine, dacă vreţi să vorbim practic, a spus Fred Kinnan, atunci lăsaţi-mă să vă spun că nu putem să ne facem griji pentru oamenii de afaceri în timpuri ca astea. Trebuie să ne gândim la slujbe. Mai multe slujbe pentru oameni. În sindicatele mele, fiecare om care lucrează hrăneşte cinci care nu lucrează, fără să mai numărăm cohorta lui de rude care n-au ce mânca. Dacă vreţi sfatul meu – o, ştiu că nu-l veţi pune în aplicare, dar e doar un gând –, emiteţi o directivă care să facă obligatorie suplimentarea, să spunem, cu o treime a oamenilor în personalul fiecărei întreprinderi din ţară. — 540 —

— Dumnezeule mare! a strigat Taggart. Eşti nebun? Abia dacă putem să susţinem personalul întreprinderilor aşa cum este acum! Nu avem destule slujbe pentru oamenii pe care-i avem în clipa de faţă! Cu o treime? Nu am avea la ce să-i folosim! — Cui îi pasă dacă aţi avea la ce să-i folosiţi? a întrebat Fred Kinnan. Au nevoie de slujbe. Asta e pe primul loc – nevoia – nu-i aşa? –, nu profiturile voastre. — Nu se pune problema profiturilor! a strigat Taggart rapid. Nu am spus nimic despre profituri. Nu v-am dat niciun motiv să mă insultaţi. Se pune problema de unde naiba să avem bani să plătim oamenii când jumătate din trenurile noastre merg goale şi nu avem destulă marfă cât să umplem un vagon de tramvai. Vocea lui încetinise dintr-odată şi luase un ton înţelept, precaut. Totuşi, înţelegem dificultăţile muncitorilor şi – este doar un gând – putem, poate, să mai luăm un număr de oameni dacă ni s-ar da voie să ne dublăm tarifele pe transportul de marfă, care… — Ţi-ai pierdut minţile? a strigat Orren Boyle. O să dăm faliment şi cu tarifele de acum, tremur de fiecare dată când un nenorocit de vagon de marfă intră sau iese din fabrici, îmi sug sângele, nu-mi permit asta, iar tu vrei să dublezi? — Nu contează dacă-ţi permiţi sau nu, a spus Taggart rece. Trebuie să fii pregătit să faci mai multe sacrificii. Publicul are nevoie de transport feroviar. Nevoia e pe primul loc, deasupra profiturilor tale. — Ce profituri? s strigat Orren Boyle. Când am avut eu vreodată profituri? Nimeni nu mă poate acuza de o afacere din care scot profituri! Uită-te numai la bilanţul meu, apoi uită-te la tabelele unui anumit rival al meu, care primeşte toţi clienţii, toate materialele brute, toate avantajele tehnice şi un drept exclusiv pentru formule secrete, şi apoi să-mi spui tu cine e profitorul!… Dar, bineînţeles, publicul are nevoie de transport feroviar şi poate c-aş reuşi să atenuez o creştere în tarife dacă aş lua – e doar un gând – dacă aş lua o subvenţie care să mă susţină un an-doi, până când mă pun pe picioare, şi… — Ce? Din nou? a ţipat domnul Weatherby, pierzându-şi cumpătul. Câte împrumuturi ai luat de la noi şi câte prelungiri, amânări, moratorii? Nu ai dat înapoi niciun bănuţ, iar cu voi, toţi ăştia care daţi faliment şi cu facturile voastre făcute praf, de unde te aştepţi să luăm banii pentru o subvenţie? — Există oameni care nu au dat faliment, a spus Boyle încet. Voi nu aveţi nicio scuză pentru că permiteţi toată nevoia şi mizeria să se împrăştie prin ţară – atâta timp cât sunt oameni care nu sunt faliţi. — Nu am ce să fac! a urlat Wesley Mouch. Nu pot face nimic în legătură cu asta! Am nevoie de puteri mai mari! Nu şi-au dat seama ce l-a făcut pe domnul Thompson să participe la conferinţa asta. Nu a spus foarte multe, dar a ascultat interesat. Ca şi cum era ceva ce voia să înveţe, iar acum arăta de parcă învăţase. S-a ridicat şi a zâmbit fericit. — Continuă, Wesley, a spus el. Continuă cu Directiva 10-289. Nu vei avea niciun fel de problemă. — 541 —

S-au ridicat toţi în picioare, arătându-şi dezinteresaţi şi posomorâţi respectul. Wesley Mouch a privit în jos la foile lui de hârtie, apoi a spus pe un ton iritat: — Dacă vreţi să continui, trebuie să declaraţi că asta este o situaţie de urgenţă. — Voi declara oricând eşti pregătit. — Sunt anumite dificultăţi, care… — Te voi lăsa să te ocupi de asta. Rezolvă cum vrei tu. E treaba ta. Lasă-mă să văd schiţa provizorie mâine sau poimâine, dar nu mă deranja cu detaliile. Am un discurs de o jumătate de oră pe care trebuie să-l ţin la radio. — Cea mai mare problemă este că nu sunt sigur dacă legea ne acordă puterea să punem în practică anumite măsuri ale Directivei 10-289. Mă tem că poate stârni dispute. — O, draci, am emis atâtea legi de criză, încât ştim că, dacă sapi adânc, sigur descoperi ceva care să ne acopere. Domnul Thompson s-a întors către ceilalţi cu un zâmbet prietenos. — Vă las pe voi, băieţi, să neteziţi cutele, a spus el. Apreciez că aţi venit la Washington să ne ajutaţi. Mă bucur că v-am văzut. Au aşteptat până când uşa s-a închis după el, apoi şi-au luat din nou locurile; nu s-au uitat unul la celălalt. Nu auziseră textul Directivei 10-289, dar ştiau ce va conţine. Ştiuseră de multă vreme, în acelaşi fel în care ţii un secret faţă de tine însuţi şi nu laşi gândurile să fie traduse în cuvinte. Şi, prin aceeaşi metodă, acum nu îşi doreau să audă cuvintele directivei. Minţile lor complexe erau programate tocmai ca să evite momente ca acesta. Şi-au dorit ca directiva să funcţioneze. Şi-au dorit să poată fi pusă în practică fără cuvinte, ca să nu ştie că ceea ce făceau era ce era. Nimeni nu a spus vreodată că Directiva 10-289 era scopul final al eforturilor. Şi, totuşi, în generaţiile care au trecut, bărbaţii au muncit pentru ca asta să fie posibil şi, în lunile care au trecut, pentru fiecare măsură pe care o prevedea, s-au pregătit numeroase discursuri, articole, predici, editoriale – de către voci hotărâte, care ţipau pline de furie dacă cineva le dezvăluia scopul. — Acum asta este situaţia noastră, a spus Wesley Mouch. Condiţia economică a ţării a fost mai bună acum doi ani decât a fost anul trecut, iar anul trecut a fost mai bună decât acum. E evident că nu am fi capabili să supravieţuim încă un an în felul acesta. De aceea, singurul nostru obiectiv ar trebui să fie să rămânem pe linia de plutire. Pentru a sta drepţi, trebuie să ne punem pe picioare. Pentru a ajunge la stabilitate completă. Libertăţii i-a fost dată o şansă şi a eşuat. Şi, de aceea, trebuie luate măsuri mai drastice. Din moment ce oamenii nu sunt capabili şi nici nu vor săşi rezolve problemele în mod voluntar, trebuie să fie forţaţi să o facă. A făcut o pauză, a ridicat foaia de hârtie, iar apoi a adăugat pe un ton mai puţin formal: La naiba, totul se rezumă la faptul că putem să reuşim să rămânem unde suntem, dar nu ne permitem să ne mutăm! Aşa că trebuie să rămânem nemişcaţi. Trebuie să rămânem — 542 —

nemişcaţi. Trebuie să-i facem pe nenorociţii ăia să rămână nemişcaţi! Cu capul băgat în umeri, se uita la ei cu furia unui om care declară că ţara lui are probleme ca şi cum l-ar afecta personal. Atâţia oameni care căutau favoruri s-au temut de el, că acum se purta de parcă furia era o soluţie pentru orice, ca şi cum furia ar fi fost atotputernică, ca şi cum tot ce trebuia să facă era să se enerveze. Şi totuşi, văzându-l, bărbaţii care şedeau tăcuţi într-un semicerc în faţa biroului nu erau siguri dacă frica ce plana în camera aceea era din pricina lor sau dacă figura cocoşată din spatele biroului genera panica pe care-ar resimţi-o un şobolan încolţit. Wesley Mouch avea o faţă lungă şi pătrată, iar partea de sus a craniului era plată, dar arăta aşa mai mult din cauza părului tuns foarte scurt. Buza lui de jos era un bulb irascibil, iar pupilele căprui şi palide ale ochilor arătau ca nişte gălbenuşuri care s-ar fi ascuns sub albul nu atât de transparent al ochiului. Muşchii lui faciali se mişcau brusc, iar mişcarea dispărea, fără să transmită nicio expresie. Nimeni nu-l văzuse vreodată zâmbind. Wesley Mouch venea dintr-o familie care nu cunoscuse niciodată nici sărăcia, nici bogăţia, nici distincţia pentru mai multe generaţii; era totuşi o familie cu tradiţie proprie: terminaseră toţi universităţi prestigioase şi, de aceea, erau oameni care dispreţuiau lumea afacerilor. Diplomele familiei erau mereu agăţate pe perete ca un reproş adus lumii, pentru că diplomele nu produseseră automat echivalentele materiale ale valorii lor spirituale deja atestate. Printre numeroasele rude ale familiei exista un unchi bogat. S-a legat de banii lui şi, când acesta a rămas văduv şi bătrân, l-a ales pe Wesley ca favorit din numeroşii nepoţi şi nepoate, pentru că Wesley era cel mai puţin distins dintre ei şi, de aceea, s-a gândit unchiul Julius, cel mai sigur. Unchiului Julius nu-i păsa de oamenii care se distingeau. Nu-i păsa nici de felul în care îi erau gestionaţi banii; aşa că i-a dat această sarcină lui Wesley. Până când a terminat Wesley facultatea, nu mai erau bani de gestionat. Unchiul Julius a dat vina pe viclenia lui Wesley şi a ţipat că e un escroc fără scrupule. Dar nu făcuse nicio şmecherie; Wesley nu putea să spună unde exact s-au dus banii. În liceu, Wesley Mouch fusese unul dintre cei mai slabi elevi şi îi invidiase din plin pe cei mai buni. Facultatea l-a învăţat că nu trebuia să-i invidieze deloc. După absolvire, şi-a luat o slujbă în departamentul de publicitate al unei companii care fabrica cereale tratate cu substanţe artificiale. Cerealele s-au vândut bine, iar el s-a ridicat în vârful departamentului. A demisionat ca să se ocupe de publicitatea unei soluţii pentru creşterea părului, apoi de brevete de invenţie pentru sutiene, apoi de un nou săpun, de o băutură uşoară, ca apoi să devină vicepreşedintele pe publicitate al unei companii de automobile. A încercat să vândă automobile ca şi cum ar fi fost cereale. Nu s-au vândut. A dat vina pe bugetul redus rezervat pentru publicitate. Preşedintele firmei de automobile i l-a recomandat lui Rearden. Rearden i-a făcut cunoştinţă cu cei din Washington, însă Rearden nu avea niciun standard după care să judece activităţile oamenilor lui din Washington. James Taggart i-a dat un start în — 543 —

Departamentul de Planificare Economică şi a Resurselor Naţionale – dacă îl elimina pe Rearden pentru a-l ajuta pe Orren Boyle să-l distrugă pe Dan Conway. De atunci, oamenii l-au ajutat pe Wesley Mouch să avanseze pentru acelaşi motiv pentru care l-a ajutat unchiul Julius: erau oameni care credeau că mediocritatea e sigură. Bărbaţii care şedeau în faţa biroului său au fost învăţaţi că legea cauză-efect era o superstiţie şi că trebuia să te confrunţi cu situaţia momentului fără să iei în considerare cauza ei. În acele circumstanţe, au concluzionat că Wesley Mouch era un om viclean şi cu aptitudini excelente, din moment ce milioane de oameni au aspirat la putere, dar el a fost cel care a ajuns la ea. Nu ştiau că Wesley Mouch a fost zeroul de la punctul de întâlnire al forţelor dezlănţuite pentru a se distruge reciproc. — Aceasta este doar o schiţă provizorie a Directivei 10-289, a spus Wesley Mouch, pe care Gene Clem şi cu mine am făcut-o doar ca să vă arătăm ideea generală. Vrem să auzim opiniile şi sugestiile voastre de până acum, voi fiind reprezentanţii muncii, ai industriei, ai transportului şi ai profesiilor. Fred Kinnan s-a dat jos de pe pervazul geamului şi s-a aşezat pe suportul fotoliului. Orren Boyle şi-a aruncat chiştocul. James Taggart s-a uitat în jos la mâinile lui. Dr. Ferris era singurul care părea relaxat. — În numele bunăstării publice, a citit Wesley Mouch, pentru a proteja securitatea oamenilor, pentru a ajunge la egalitate şi la stabilitate deplină, s-a hotărât, pe perioada crizei naţionale, ca… — Punctul unu. Toţi muncitorii, oamenii care câştigă salarii, angajaţii de orice fel trebuie de acum înainte să fie legaţi de slujbele lor şi nu pot să plece, nici să fie concediaţi, nici să schimbe serviciul sau li se va aplica pedeapsa cu închisoarea. Sentinţa va fi determinată de Comisia de Uniformizare, care va fi numită de Departamentul de Planificare Economică şi a Resurselor Naţionale. Toate persoanele cu vârsta de peste douăzeci şi unu de ani trebuie să apeleze la Comisia de Uniformizare, care le va spune unde serviciile lor vor putea cel mai bine sprijini interesele naţiunii. — Punctul doi. Toate întreprinderile industriale, comerciale şi de afaceri de orice natură trebuie să rămână în funcţiune, iar proprietarii acestor întreprinderi nu vor demisiona, nu vor pleca şi nu se vor pensiona, nici nu vor închide, vinde sau transfera afacerea sau toate întreprinderile şi proprietăţile pe care le deţin vor fi naţionalizate. — Punctul trei. Toate brevetele, drepturile de autor ţinând de oricare dispozitive, invenţii, formule, procese şi lucrări de orice natură vor fi predate naţiunii ca un dar patriotic de urgenţă prin Bonuri Valorice, care vor fi semnate voluntar de proprietarii acelor certificate şi drepturi de autor. Comisia de Uniformizare va legaliza folosirea acelor brevete şi drepturi pentru toţi aplicanţii în mod egal şi fără discriminare, cu scopul de a elimina practicile monopoliste, produsele învechite şi pentru a pune la dispoziţie tot ce e mai bun pentru întreaga naţiune. Fără mărci înregistrate, fără nume de firme şi fără drepturi de autor. Fiecare produs înregistrat oficial va fi scos sub un — 544 —

alt nume şi vândut de toţi producătorii sub acelaşi nume, nume care va fi selectat de Comisia de Uniformizare. Toate mărcile înregistrate şi numele de firmă vor fi astfel desfiinţate. — Punctul patru. Niciun dispozitiv, invenţie, produs sau bun de orice fel care nu este acum pe piaţă nu va fi produs, inventat, fabricat sau vândut după data acestei directive. Biroul de brevete şi drepturi de autor va fi astfel suspendat. — Punctul cinci. Fiecare întreprindere, firmă, corporaţie sau persoană care este implicată în orice fel de producţie trebuie de acum înainte să producă aceeaşi cantitate de bunuri pe an pe care a produs-o pe durata Anului de Bază, nici mai mult, nici mai puţin. Anul care va fi cunoscut sub numele de An de Bază sau An-Etalon va fi anul care se termină la data acestei directive. Supraproducţia şi subproducţia vor fi amendate, amenzile vor fi stabilite de Comisia de Uniformizare. — Punctul şase. Fiecare persoană, de orice vârstă, sex, clasă socială sau venit, trebuie de acum încolo să cheltuiască aceeaşi sumă de bani pe achiziţionarea de bunuri materiale într-un an cât a cheltuit pe durata Anului de Bază, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă suma este sub sau peste cea din anul de bază, pedeapsa constă într-o amendă. Amenda va fi determinată de Comisia de Uniformizare. — Punctul şapte. Toate salariile, preţurile, dividendele, profiturile, rata dobânzilor şi formele de venit de orice natură vor fi îngheţate la cota din prezent, începând cu data acestei directive. — Punctul opt. Toate cazurile care pornesc de la această directivă, ca şi regulile care nu au fost prevăzute în ea, vor fi stabilite şi determinate de Comisia de Uniformizare, a cărei decizie va fi una finală. Chiar şi printre cei patru oameni care au ascultat exista o rămăşiţă de demnitate, care i-a făcut să stea nemişcaţi şi să fie dezgustaţi timp de un minut. James Taggart a vorbit primul. Vocea lui era joasă, dar avea tremurul şi intensitatea unui ţipăt involuntar: — Ei bine, de ce nu? De ce ar trebui să o aibă ei dacă n-o avem noi? De ce să stea ei deasupra noastră? Dacă tot e să murim, hai să ne asigurăm că murim cu toţii. Haideţi să ne asigurăm că nu le lăsăm nicio şansă de supravieţuire. — E al naibii de amuzant că spui asta despre un plan foarte practic, de pe urma căruia va beneficia toată lumea, a spus Orren Boyle cu o voce tăioasă, uitându-se la Taggart înfricoşat şi înmărmurit. Dr. Ferris a chicotit. Ochii lui Taggart păreau să fie concentraţi şi a spus, ridicând tonul: — Da, sigur. Este un plan foarte practic. Este necesar, practic şi just. Va rezolva problemele tuturor. Le va da tuturor şansa să se simtă în siguranţă. O şansă să ia o pauză. — Va da siguranţă oamenilor, a spus Eugene Lawson, iar gura i s-a curbat într-un zâmbet. Siguranţă: asta vor oamenii. Dacă asta vor, de ce să n-o aibă? Doar pentru că — 545 —

o mână de bogătaşi vor obiecta? — Nu oamenii bogaţi vor obiecta, a spus dr. Ferris alene. Oamenii bogaţi tânjesc după siguranţă mai mult decât orice fel de animal, nu aţi observat asta deja? — Deci cine va obiecta? a izbucnit Lawson. Dr. Ferris a zâmbit cu subînţeles şi nu a răspuns. Lawson s-a uitat în altă direcţie. — La naiba cu ei! De ce ar trebui să ne facem griji în legătură cu ei? Trebuie să conducem lumea de dragul oamenilor de rând. Inteligenţa e cea care a cauzat toate problemele umanităţii. Mintea omului e rădăcina tuturor relelor. Aceasta e ziua inimii. Cei slabi, umili, bolnavi şi modeşti trebuie să fie singurele noastre griji. Buza lui de jos se mişca uşor şi lasciv. Oamenii importanţi sunt aici ca să-i servească pe cei care nu sunt. Dacă ei refuză să-şi îndeplinească îndatoririle morale, trebuie să-i forţăm. A fost odată o Eră a Raţiunii, dar am trecut de ea. Aceasta e Era Iubirii. — Taci din gură! a strigat James Taggart. Toţi s-au holbat la el. — Pentru numele lui Hristos, Jim, care e problema? a întrebat Orren Boyle, tremurând. — Nimic, a spus Taggart, nimic… Wesley, ţine-l liniştit, te rog. Mouch a spus stânjenit: — Dar nu reuşesc să văd… — Doar ţine-l liniştit. Nu trebuie să-l ascultăm, nu-i aşa? — Ă, nu, dar… — Atunci haideţi să continuăm. — Ce-i asta? a strigat Lawson. Refuz. În mod categoric. Dar nu a văzut niciun fel de sprijin pe feţele din jurul lui şi s-a oprit, iar gura i s-a deformat într-o expresie îmbufnată de ură. — Hai să continuăm, a spus Taggart nervos. — Ce ai păţit? a întrebat Orren Boyle, încercând să-şi dea seama care e problema cu el şi de ce îi era frică. — Geniul e o superstiţie, Jim, a spus dr. Ferris încet, accentuându-şi cuvintele întrun mod straniu, de parcă ştia că dădea glas tuturor gândurilor lor. Nu există intelect. Creierul unui om este un produs social. O sumă de influenţe pe care le-a luat de la cei din jurul lui. Nimeni nu inventează nimic, doar reflectă ceea ce pluteşte în atmosfera socială. Un geniu este un săpător intelectual şi un colecţionar disperat şi lacom al ideilor care aparţin societăţii de la care le-a furat. Toate gândurile sunt furate. Dacă scăpăm de toate averile private, vom avea o mai bună distribuţie a averilor. Dacă scăpăm de toate geniile, vom avea o mai bună distribuţie a ideilor. — Suntem aici ca să vorbim despre afaceri sau ca să ne păcălim unul pe celălalt? a întrebat Fred Kinnan. S-au întors înspre el. Era un om musculos cu trăsături dure, dar faţa lui avea — 546 —

calitatea incredibilă a liniilor trasate cu fineţe care îi ridicau colţurile gurii într-o permanentă sugestie de zâmbet înţelept şi diabolic. Şedea pe suportul pentru braţ al scaunului, cu mâinile în buzunar, uitându-se la Mouch cu privirea zâmbitoare cu care se uită un poliţist neînduplecat la un hoţ din magazine. — Tot ce am de spus este că mai bine ai umple Comisia aia de Uniformizare cu oamenii mei, a spus el. Mai bine te-ai asigura de asta, frate, sau o să-ţi trimit Punctul Unu în iad. — Vreau, desigur, să am un reprezentant al muncii în Comisia aia, a spus Mouch cu o voce seacă, şi un reprezentant al industriei, al profesiilor şi al fiecărei secţiuni transversale a… — Fără secţiuni transversale, a spus Fred Kinnan pe un ton obişnuit. Doar reprezentanţi ai muncitorimii. Punct. — Ce naiba! a strigat Orren Boyle. Asta înseamnă să măsluieşti cărţile, nu-i aşa? — Sigur, a spus Fred Kinnan. — Dar astfel vei avea la mână fiecare afacere din ţară! — După ce crezi că umblu eu? — Asta nu-i corect! a strigat Boyle. Nu o să susţin asta! Nu ai niciun drept! Tu… — Drept? a întrebat Kinnan inocent. Vorbim despre drepturi? — Dar, vreau să zic, până la urmă, că există anumite drepturi fundamentale de proprietate care… — Ascultă, prietene, vrei Punctul Trei, nu? — Păi, eu… — Atunci ai face bine să-ţi ţii gura închisă în legătură cu drepturile de proprietate de acum înainte. Ţine-o bine închisă. — Domnule Kinnan, a spus dr. Ferris, nu trebuie să faceţi vechea greşeală de a generaliza. Politica noastră trebuie să fie flexibilă. Nu există principii absolute care să… — Păstreaz-o pentru James Taggart pe asta, doctore, a spus Fred Kinnan. Ştiu despre ce vorbesc. Asta pentru că nu am fost niciodată la facultate. — Obiectez, a spus Boyle, metodei tale dictatoriale de… Kinnan s-a întors cu spatele la el şi a spus: — Ascultă, Wesley, băieţilor mei n-o să le placă Punctul Unu. Dacă ajung să administrez lucrurile, o să-i fac să-l înghită. Dacă nu, nu. Doar hotărăşte-te. — Păi, a spus Mouch şi s-a oprit. — Pentru Dumnezeu, Mouch, cum rămâne cu noi? a urlat Taggart. — Vei veni la mine, a spus Kinnan, când vei avea nevoie de o afacere ca să aranjezi Comisia. Iar eu o să conduc Comisia aceea. Eu şi cu Wesley. — Crezi că ţara o să sprijine asta? a strigat Taggart. — Nu te mai păcăli singur, a spus Kinnan. Ţara? Dacă nu mai există principii – şi cred că doctorul are dreptate, pentru că sigur nu mai există –, dacă nu mai există — 547 —

reguli la jocul ăsta şi e doar o problemă de cine fură pe cine, atunci am mai multe voturi decât mulţi dintre voi. Există mai mulţi muncitori decât angajatori şi să nu uitaţi de asta, băieţi! — E amuzantă atitudinea ta, a spus Taggart arogant, în legătură cu o măsură care, până la urmă, nu e pentru beneficiul egoist al muncitorilor sau al angajatorilor, ci pentru bunăstarea generală a publicului. — Bine, a spus Kinnan amabil, hai să vorbim pe limba ta. Care e publicul? Dacă te ghidezi după calitate, atunci nu eşti tu, Jim, şi nu e nici Orren Boyle. Dacă te ghidezi după cantitate, atunci sunt cu siguranţă eu, pentru că asta e ce am în spate. Zâmbetul i-a dispărut şi, cu o privire bruscă, întunecată şi bolnăvicioasă, a adăugat: Numai că eu nu voi spune că lucrez pentru bunăstarea publică, deoarece ştiu că nu fac asta. Ştiu că îi aduc pe nenorociţii ăia săraci la sclavie şi, cu asta, basta. Şi ştiu şi ei asta. Dar ştiu că va trebui să le arunc câte o firimitură din când în când, dacă vreau să-mi păstrez afacerea legală, iar cu restul dintre voi nu ar avea nici cea mai mică şansă. Deci de asta, dacă trebuie să fie sub mâna cuiva, preferă să fie sub a mea, nu a voastră, nenorociţi linguşitori care se smiorcăie şi salivează după bunăstarea publică! Credeţi că în spatele fundurilor voastre care au absolvit facultatea se află un idiot de la ţară pe care-l păcăliţi? Sunt un escroc, dar ştiu asta, şi băieţii mei ştiu asta, şi ştiu că voi plăti pentru asta. Nu din bunătatea inimii mele şi, oricum, n-o să las niciun ban mai mult, dar se pot baza măcar pe atât. Sigur, mă dezgustă câteodată, mă dezgustă chiar acum, dar nu eu am construit această lume – voi aţi făcut-o –, aşa că joc după cum aţi făcut voi regulile şi o să joc atâta timp cât durează, dar n-o să mai dureze mult pentru niciunul dintre noi! S-a ridicat. Nimeni nu a răspuns. Şi-a lăsat ochii să se mişte încet de la o faţă la alta şi s-a oprit la Wesley Mouch. — Am ajuns să conduc Comisia, Wesley? a întrebat el cu detaşare. — Selecţia membrilor este doar un detaliu tehnic, a spus Mouch amabil. Nu e mai bine să discutăm mai târziu, tu şi cu mine? Toată lumea din încăpere a ştiut că asta însemna „da”. — Bine, prietene, a spus Kinnan. S-a întors la geam, s-a aşezat pe pervaz şi şi-a aprins o ţigară. Dintr-un motiv pe care nu voiau să-l spună, ceilalţi se uitau la dr. Ferris ca şi cum voiau să-i ghideze. — Să nu fiţi înşelaţi de oratorie, a spus dr. Ferris elegant, domnul Kinnan este un orator minunat, dar nu are niciun simţ al realităţii practice. Nu este capabil să gândească din punct de vedere dialectic. A urmat încă o tăcere, apoi, dintr-odată, a vorbit James Taggart: — Nu-mi pasă, nu contează. Va trebui să ţină lucrurile neschimbate. Totul va trebui să rămână aşa cum este. Exact aşa cum este. Nimănui nu-i va mai fi permis să schimbe nimic. Mai puţin… s-a întors brusc către Wesley Mouch. Wesley, la Punctul — 548 —

Patru, va trebui să închidem toate departamentele de cercetare, laboratoarele de experimente, instituţiile ştiinţifice şi toate instituţiile de acest gen. Vor trebui să fie interzise. — Da, aşa este, a spus Mouch. Nu m-am gândit la asta. Va trebui să mai adăugăm câteva rânduri în legătură cu asta. S-a uitat în jurul lui după un creion şi a făcut câteva notiţe pe marginea foii de hârtie. — Va elimina competiţia care ne distruge, a spus James Taggart. Ne vom opri din a mai lupta ca să ne doborâm unul pe celălalt prin lucruri pe care nu le-a încercat nimeni şi pe care nu le cunoaşte nimeni. Nu va mai trebui să ne facem griji despre noi invenţii care perturbă piaţa. Nu va mai trebui să lăsăm banii să curgă prin ţevi pentru experimente inutile doar ca să ţinem pasul cu rivalii prea ambiţioşi. — Da, a spus Orren Boyle. Nimănui n-ar trebui să i se dea voie să arunce bani pe lucruri noi atâta timp cât toată lumea încă are multe din cele vechi. Închideţi toate acele nenorocite de laboratoare de cercetare – şi, cu cât mai repede, cu atât mai bine. — Da, a spus Wesley Mouch. Le vom închide. Pe toate. — Şi Institutul Ştiinţific? a întrebat Fred Kinnan. — O, nu! a spus Mouch. Asta-i altceva. Aici e vorba de guvern. Oricum, este o instituţie nonprofit. Şi va fi suficient ca să aibă grijă de toate progresele din domeniul ştiinţific. — Cât de cât, a spus dr. Ferris. — Şi ce se va întâmpla cu toţi inginerii, profesorii şi toţi ceilalţi când veţi închide toate laboratoarele acelea? a întrebat Fred Kinnan. Ce vor face ca să-şi câştige existenţa, cu toate celelalte slujbe şi cu toate afacerile îngheţate? — O, a spus Wesley Mouch. S-a scărpinat în cap. S-a întors către domnul Weatherby. Îi lăsăm aşa, Clem? — Nu, a spus domnul Weatherby. Pentru ce? Nu-s destui cât să protesteze. Nu-s destui cât să conteze. — Bănuiesc, a spus Mouch, întorcându-se către dr. Ferris, că o să poţi să-i preiei pe câţiva dintre ei, Floyd? — Câţiva, a spus dr. Ferris încet, de parcă savura fiecare literă din răspunsul lui. Cei care vor coopera. — Cum rămâne cu restul? a întrebat Fred Kinnan. — Vor trebui să aştepte până când Comisia de Uniformizare găseşte ceva de făcut pentru ei, a spus Wesley Mouch. — Ce vor mânca în timpul în care aşteaptă? Mouch a dat din umeri. — Trebuie să existe nişte victime pe timp de criză naţională. Nu se poate face nimic. — Avem dreptul să facem asta! a strigat Taggart dintr-odată, cu toate că în cameră era linişte. Avem nevoie de asta. Avem nevoie de asta, nu-i aşa? Nu a venit niciun — 549 —

răspuns. Avem dreptul să ne protejăm traiul! Nimeni nu s-a opus, dar a continuat cu o insistenţă enervantă. Vom fi în siguranţă pentru prima dată de secole. Toată lumea îşi va şti locul şi munca şi toţi vor şti care e locul şi munca tuturor – şi nu vom mai sta la mila fiecărui maniac hoinar căruia îi vine câte o idee nouă. Nimeni nu ne va mai face să dăm faliment şi nu va veni să ne fure pieţele, sau să vândă cu mai puţin decât noi, sau să ne facă retrograzi. Nimeni nu va veni la noi să ne ofere un nenorocit de aparat nou şi să ne pună să ne decidem pe loc dacă pierdem totul în cazul în care cumpărăm sau dacă pierdem totul în cazul în care nu-l cumpărăm şi-l cumpără altcineva! Nu va trebui să decidem. Nimănui nu-i va mai fi permis să decidă nimic. Va fi decis o dată pentru totdeauna. Privirea lui se muta stăruitor de la o faţă la alta. Au fost deja destule lucruri inventate – destule pentru confortul tuturor –, de ce ar trebui să le fie permis să continue să inventeze? De ce ar trebui să le permitem să ne ia pământul de sub picioarele noastre la fiecare câţiva paşi? De ce ar trebui să fim menţinuţi într-o incertitudine eternă? Doar pentru câţiva aventurieri ambiţioşi şi neobosiţi? Ar trebui să sacrificăm bunăstarea întregii umanităţi din cauza lăcomiei câtorva nonconformişti? Nu avem nevoie de ei! Nu avem nevoie de ei deloc! Îmi doresc să scăpăm de cultul acesta al eroului! Eroi? Nu au făcut decât rău, de-a lungul istoriei. Au lăsat umanitatea să alerge într-o cursă sălbatică, fără nicio pauză pentru respirat, fără odihnă, fără să o lase mai moale, fără siguranţă. Alergând să-i prindă din urmă… mereu, la nesfârşit… Aşa cum facem şi noi, sunt cu ani înaintea noastră… Nu ne lasă nicio şansă… Nu ne-au dat niciodată nicio şansă… Ochii lui se mişcau fără oprire; s-a uitat la geam, dar şi-a mutat repede privirea: nu voia să vadă obeliscul alb din depărtare. Gata cu ei! Am câştigat. Asta este era noastră. Lumea noastră. Vom avea siguranţă – pentru prima dată de secole – pentru prima dată de la începutul revoluţiei industriale. — Ei bine, asta e, cred, a spus Fred Kinnan, asta este antirevoluţia industrială. — Asta e, venind de la tine, al naibii de amuzant, a izbucnit Wesley Mouch. Nu ne permitem s-o afirmăm public. — Nu-ţi face griji, frăţioare. Nu voi afirma nimic public. — Asta-i o aberaţie! a spus dr. Ferris. Este o afirmaţie născută din ignoranţă. Fiecare expert a încuviinţat cu mult timp în urmă că o economie planificată ajunge la o maximă eficienţă a productivităţii şi că centralizarea duce la supraindustrializare. — Centralizarea distruge monopolul, a spus Boyle. — Ce-ai spus? a întrebat Kinnan tărăgănat. Boyle nu a prins tonul sarcastic şi a răspuns serios: — Distruge monopolul. Duce la democratizarea industriei. Face ca totul să fie accesibil pentru toată lumea. Acum, de exemplu, pe timpuri ca astea, când ducem aşa o lipsă de minereu de fier, are rost să cheltuiesc bani, muncă şi resurse naţionale ca să produc oţel de tip vechi când există un metal mult mai bun pe care l-aş putea face? Un metal pe care îl vrea toată lumea, dar nimeni nu-l poate avea. Acum spune tu: asta — 550 —

e economie bună sau eficienţă socială sănătoasă sau dreptate democratică? De ce nu mi s-ar da voie să produc metalul ăla şi de ce nu ar putea oamenii să-l primească atunci când au nevoie de el? Doar pentru monopolul privat al unui individ egoist? Ar trebui să ne sacrificăm drepturile pentru interesele lui personale? — Scuteşte-mă, frăţioare, a spus Fred Kinnan. Am citit toate astea în acelaşi ziar ca şi tine. — Nu-mi place atitudinea ta, a spus brusc Boyle, pe un ton încrezut, cu o privire care, într-un bar, ar fi fost preludiul unei bătăi. Şi-a îndreptat spatele, sprijinit de coloanele de paragrafe pe hârtie îngălbenită pe care le vedea în minte: „În timpuri în care nevoia publică este crucială, ar trebui să irosim efortul social pe producţia unor produse învechite? Ar trebui să le lăsăm să rămână căutate în timp ce acei puţini care o fac ne vor priva de toate produsele şi de toate metodele mai bune? Ar trebui să fim opriţi de superstiţia drepturilor de brevet?” „Nu este evident că industria privată este incapabilă de a coopera cu criza economică prezentă? Cât de mult, de exemplu, vom mai tolera ruşinosul deficit de metal Rearden? Populaţia îl cere cu disperare, iar Rearden a eşuat în producerea lui.” „Când vom pune capăt nedreptăţii economice şi privilegiilor speciale? De ce ar trebui să fie Rearden singurul căruia îi este permis să producă metal Rearden?” — Nu-mi place atitudinea ta, a spus Orren Boyle. Atâta timp cât respectăm drepturile muncitorilor, vom pretinde ca tu să respecţi drepturile industriaşilor. — Care drepturi şi ale căror industriaşi? a întrebat tărăgănat Kinnan. — Tind să cred, a spus dr. Ferris grăbit, că Punctul Doi, poate, este cel mai important dintre toate în prezent. Va trebui să punem punct afacerii aceleia dubioase cu industriaşi care se retrag şi dispar. Trebuie să-i oprim. Ne distrug întreaga economie. — De ce fac asta? a întrebat Taggart agitat. Unde se duc toţi? — Nimeni nu ştie, a spus dr. Ferris. Am fost incapabili să găsim vreo informaţie sau vreo explicaţie. Dar tendinţa trebuie oprită. În timpuri de criză, serviciul economic în folosul naţiunii este o îndatorire la fel de importantă ca şi serviciul militar. Oricine îl abandonează va trebui să fie considerat dezertor. Am sugerat să introducem pedeapsa cu moartea pentru astfel de oameni, dar Wesley nu e de acord. — Încetişor, băiete, a spus Fred Kinnan pe o voce stranie şi înceată. S-a aşezat brusc şi perfect drept, cu braţele încrucişate, uitându-se la Ferris într-o manieră care, brusc, făcea toată camera să fie conştientă că Ferris propusese o crimă. Nu mă face să te ascult vorbind despre pedeapsa cu moartea în industrie. Dr. Ferris a ridicat din umeri. — Nu trebuie să mergem înspre soluţii extreme, a spus Mouch repede. Nu vrem să speriem oamenii. Vrem să-i avem de partea noastră. Problema noastră majoră este dacă… dacă vor accepta toate astea. — Vor accepta, a spus dr. Ferris. — 551 —

— Sunt puţin îngrijorat, a spus Eugene Lawson, cu privire la Punctele Trei şi Patru. Să preluăm brevetele e în regulă. Nimeni nu-i va apăra pe industriaşi. Dar sunt îngrijorat în legătură cu preluarea drepturilor de autor. Asta-i va înnebuni pe intelectuali. E periculos. Este o problemă care ţine de intelectuali. Punctul Patru nu înseamnă că nicio carte nu va mai fi scrisă sau publicată de acum înainte? — Ba da, a spus Mouch. Asta înseamnă. Dar nu putem să facem o excepţie pentru publicarea cărţilor. Este o industrie ca oricare alta. Când spunem „fără produse noi” înseamnă „fără produse noi”. — Dar asta este o problemă a intelectului, a spus Lawson, vocea lui avea un ton nu de respect pentru raţiune, ci de sentiment copleşitor în faţa superstiţiei. — Nu interferăm cu intelectul nimănui. Dar, când tipăreşti o carte pe hârtie, devine o marfă materială, iar dacă facem excepţie pentru o marfă, nu vom fi în stare să-i ţinem pe ceilalţi în linie dreaptă şi nu vom fi capabili să facem nimic să reziste. — Da, asta aşa e. Dar… — Nu fi nerod, Gene, a spus dr. Ferris. Nu vrei ca nişte neghiobi recalcitranţi să vină cu tratate care să ne distrugă întregul program, nu-i aşa? Dacă pronunţi cuvântul „cenzură”, vor striga toţi ca din gură de şarpe. Nu sunt încă pregătiţi pentru asta. Dar dacă laşi în pace intelectul şi faci din asta o simplă problemă materială – să nu se pună problema de idei, ci doar de hârtie, cerneală şi prese de tipărit –, îţi vei atinge scopul mult mai uşor. Te vei asigura că nimic periculos nu va fi tipărit sau auzit şi nimeni n-o să se certe pentru o problemă materială. — Da, dar… dar nu cred că scriitorilor le va fi pe plac. — Eşti sigur? a întrebat Wesley Mouch, cu o privire care era aproape un zâmbet. Nu uita, conform Punctului Cinci, editorii trebuie să publice acelaşi număr de cărţi ca în Anul de Bază. Din moment ce nu va fi nicio carte nouă, vor fi nevoiţi să retipărească, iar publicul va trebui să cumpere câteva dintre cele vechi. Sunt prea multe cărţi care merită şi care nu au avut niciodată nici cea mai mică şansă. — O, a spus Lawson; şi-a amintit că îl văzuse pe Mouch luând prânzul cu Balph Eubank acum două săptămâni. Apoi a clătinat din cap şi s-a încruntat. Totuşi, sunt îngrijorat. Intelectualii sunt prietenii noştri. Nu vrem să-i pierdem. Pot să ne facă multe probleme. — Nu ne vor face, a spus Fred Kinnan. Intelectualii tăi sunt primii care ţipă atunci când se simt în siguranţă şi primii care-şi ţin gurile închise la primul semn de pericol. Îşi petrec ani întregi scuipându-l pe omul care-i hrăneşte, apoi îi ling mâna omului care îi plesneşte peste feţele pline de scuipat. Nu ei au adus fiecare ţară din Europa, una după cealaltă, la comitete de fraieri, ca şi ăsta de aici? Nu au ţipat cât de tare au putut ca să oprească fiecare alarmă pentru hoţi şi ca să deschidă fiecare lacăt pentru spărgători? Ai mai auzit vreun piuit de la ei de atunci? Nu au ţipat că erau prieteni ai muncitorimii? Îi auzi ridicându-şi vocile în legătură cu grupurile de deţinuţi, taberele de sclavi, cele paisprezece ore de muncă pe zi şi mortalitatea nenorociţilor ăia din — 552 —

Republicile Populare din Europa? Nu, dar îi auzi spunându-le prăpădiţilor ălora bătuţi cu biciul că foamea este prosperitate, că robia e libertate, camerele de tortură sunt iubire de aproape şi că, dacă prăpădiţii ăia nu înţeleg, atunci e numai vina lor că suferă, iar cadavrele sfârtecate din celulele închisorilor sunt de vină pentru toate problemele lor, nu liderii mărinimoşi! Intelectuali? Mai bine v-aţi îngrijora de orice altă specie de oameni, nu de intelectualii moderni: ei vor înghiţi orice. Nu sunt atât de sigur nici de cel mai murdar şobolan de debarcader de la sindicatul hamalilor: se poate să-şi amintească brusc că e un om – şi atunci n-o să pot să-l ţin în frâu. Dar intelectualii? Ăsta e un lucru pe care l-au uitat cu mult timp în urmă. Cred că ăla e un lucru pe care toată educaţia lor a încercat să-i facă să-l uite. Faceţi orice vreţi intelectualilor. Vor accepta. — De data asta, a spus dr. Ferris, sunt de acord cu domnul Kinnan. Sunt de acord cu ce spune el, nu şi cu ce simte el. Nu trebuie să te îngrijorezi de intelectuali, Wesley. Doar pune câţiva între membrii guvernului şi trimite-i să ţină discursuri exact despre lucrurile pe care le-a menţionat domnul Kinnan: că vina este a victimelor. Dă-le salarii moderate şi confortabile şi titluri extrem de importante şi vor uita de drepturile lor de autor şi vor face o treabă mai bună pentru voi decât echipe întregi de ofiţeri de poliţie. — Da, a spus Mouch, ştiu. — Pericolul de care sunt îngrijorat e din altă ramură, a spus dr. Ferris gânditor. Sar putea să avem ceva necazuri cu afacerea aia cu „Bonuri Valorice Voluntare”, Wesley. — Ştiu, a spus Wesley morocănos. Aici voiam să ne ajute Thompson. Dar bănuiesc că nu poate. Nu avem puterea legală să preluăm brevetele. O, sunt destule articole într-o mulţime de legi care pot fi întinse ca să acopere asta – aproape, dar nu prea. Orice mare industriaş care ar vrea să intre în joc are şanse mari să ne învingă. Şi trebuie să păstrăm o aparenţă a legalităţii – sau oamenii nu vor accepta. — Cu siguranţă, a spus dr. Ferris. Este extrem de important să primim acele brevete în mod voluntar. Chiar dacă am avea o lege care să permită dreptul la naţionalizare, ar fi mult mai bine să le primim ca pe un dar. Vrem să le lăsăm oamenilor iluzia că încă îşi păstrează drepturile de proprietate privată. Şi cei mai mulţi dintre ei vor crede. Vor semna Bonurile Valorice. Doar faceţi zarvă mare în legătură cu ele, că este un serviciu patriotic şi că oricine îl refuză este un mare egoist, şi vor semna. Dar… s-a oprit. — Ştiu, a spus Mouch, care devenea, în mod vizibil, tot mai agitat. Vor fi, cred, câţiva nenorociţi de modă veche pe ici, pe colo care vor refuza să semneze, dar nu vor fi destui cât să deschidă gura, nimeni nu va auzi despre asta, comunităţile şi prietenii lor se vor întoarce împotriva lor pentru că sunt egoişti, aşa că nu ne vor face probleme. Vom prelua doar brevetele, oricum, iar băieţii aceia nu vor avea curajul sau banii ca să se ajungă la un proces. Dar… s-a oprit. James Taggart s-a lăsat pe spătarul scaunului, uitându-se la ei; începea să-i facă — 553 —

plăcere să le asculte conversaţia. — Da, a spus dr. Ferris, şi eu mă gândeam la asta. Mă gândeam la un mare industriaş anume care are poziţia necesară ca să ne facă bucăţi. Dacă vom recupera sau nu bucăţile, e greu de spus. Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla în timpuri critice cum sunt astea şi într-o situaţie atât de delicată. Orice poate să dezechilibreze balanţa. Să arunce în aer totul. Şi dacă este cineva care vrea să facă asta, el e acela. El poate şi face. Cunoaşte adevărata situaţie, ştie lucrurile care nu trebuie zise – şi lui nu-i este frică să le spună. Ştie cea mai periculoasă armă, arma fatală. El este cel mai de temut adversar al nostru. — Cine? a întrebat Lawson. Dr. Ferris a ezitat, a dat din umeri şi a răspuns: — Neprihănitul. Lawson se uita în gol. — Ce vrei să spui şi despre cine vorbeşti? James Taggart a zâmbit. — Vreau să spun că nu există nicio cale de a dezarma un om, a spus dr. Ferris, decât prin vină. Prin vina pe care o acceptă el ca fiind vină. Dacă un om a furat vreodată vreun bănuţ, poţi să-i aplici pedeapsa pe care i-ai aplica-o unui jefuitor de bănci şi ar accepta-o. Ar suporta orice fel de mizerie, ar crede că nu merită mai mult. Dacă nu este destul sentiment de vinovăţie în lume, trebuie să-l creăm. Dacă învăţăm un om că este diabolic să te uiţi la flori primăvara şi ne crede şi apoi o face, vom putea face tot ce vrem cu el. Nu se va apăra. Nu va simţi că merită. Nu va lupta. Dar să ne ferească sfântul de oamenii care trăiesc după propriile lor standarde. Să ne ferească de omul cu o conştiinţă curată. El este omul care ne va învinge. — Vorbeşti despre Henry Rearden? a întrebat Taggart, cu vocea neobişnuit de clară. Singurul nume pe care nu voiau să-l pronunţe i-a lovit în tăcerea acelui moment. — Şi dacă asta fac? a întrebat dr. Ferris precaut. — O, nimic, a spus Taggart. Doar că, dacă despre el vorbeai, ţi-aş spune că-l pot face pe Henry Rearden să semneze. Prin regulile limbii lor nevorbite, ştiau toţi – din tonul vocii – că nu blufa. — Doamne, Jim, nu! a gâfâit Wesley Mouch. — Ba da, a spus Taggart. Am fost şi eu surprins când am aflat ce am aflat. Nu mam aşteptat. Mă aşteptam la orice, numai la asta, nu. — Mă bucur să aud asta, a spus Mouch cu grijă. Este o informaţie constructivă. Poate să fie foarte valoroasă, cu siguranţă. — Valoroasă, da, a spus Taggart zâmbitor. Când plănuieşti să pui în aplicare directiva? — O, trebuie să ne mişcăm repede. Nu vrem să scape nicio vorbă despre ea. Mă aştept ca voi toţi să o ţineţi sub tăcere. Aş spune că vom fi gata să-i dăm drumul în vreo două săptămâni. — 554 —

— Nu crezi că ar fi indicat – înainte ca toate preţurile să îngheţe – să ne ocupăm de problema tarifelor companiei feroviare? Mă gândeam la o creştere. Mică, dar esenţială. — Vom discuta despre asta, tu şi cu mine, a spus Mouch amabil. Poate fi aranjat. S-a întors către ceilalţi. Boyle privea în jos. Sunt mai multe detalii care trebuie discutate, dar sunt sigur că programul nostru nu va întâmpina dificultăţi majore. Avea tonul şi gesturile cu care te adresezi unui public; suna energic şi aproape vesel. Trebuie să ne aşteptăm şi la lucruri care merg mai greu. Dacă ceva nu funcţionează, vom încerca altceva. Încercare şi eroare este singura regulă pe care trebuie să o punem în practică. Trebuie să tot încercăm. Dacă dăm de greutăţi, amintiţi-vă că e doar temporar. Doar pe durata crizei naţionale. — Spuneţi, a zis Kinnan, cum se va termina criza dacă totul trebuie să rămână pe loc? — Nu teoretiza, a spus Mouch agitat. Trebuie să ne confruntăm cu situaţia actuală. Nu îţi face griji pentru detaliile minore atâta timp cât, în linii mari, politica noastră este clară. Vom avea puterea. Vom fi capabili să rezolvăm orice problemă şi să răspundem oricărei întrebări. Fred Kinnan a chicotit. — Cine este John Galt? — Nu spune asta! a strigat Taggart. — Am o întrebare în legătură cu Punctul Şapte, a spus Kinnan. Spune că toate salariile, preţurile, dividendele, profiturile şi aşa mai departe vor fi îngheţate la data promulgării directivei. Şi tarifele? — O, nu! a strigat Mouch. Cum am mai putea să ne dăm seama de fondurile de care avem nevoie în viitor? Kinnan părea să zâmbească. Ei bine? a izbucnit Mouch. Ce vrei să spui cu asta? — Nimic, a spus Kinnan. Am întrebat doar. Mouch s-a lăsat pe spătarul scaunului. — Trebuie să vă spun tuturor că apreciez faptul că aţi venit aici şi că v-aţi exprimat opinia despre asta. A fost de mare ajutor. S-a înclinat în faţă ca să se uite la calendarul de pe birou şi a stat aplecat deasupra lui un moment, jucându-se cu creionul. Apoi creionul a coborât, a lovit o dată şi a desenat un cerc împrejurul ei. — Directiva 10–289 va intra în vigoare pe întâi mai. Toţi au dat din cap afirmativ. Niciunul nu s-a uitat către cel de lângă el. James Taggart s-a ridicat, s-a îndreptat spre geam şi a tras jaluzelele peste obeliscul alb. *** În prima clipă când s-a trezit, Dagny a fost mirată să se pomenească privind acoperişurile ascuţite ale unor clădiri necunoscute care se împotriveau unui cer strălucitor, de un albastru pal. Apoi a observat cusătura răsucită a ciorapului subţire — 555 —

de pe piciorul ei, a simţit un disconfort în muşchii taliei, după care a realizat că era întinsă pe canapeaua din biroul ei, ceasul de pe birou spunea că e 6 şi un sfert, iar primele raze ale soarelui alcătuiau contururi argintii ale zgârie-norilor din spatele geamurilor. Ultimul lucru pe care şi-l amintea era că se întinsese pe canapea cu intenţia să se odihnească zece minute când geamul era negru, iar ceasul arăta 3 şi jumătate. S-a ridicat în picioare, simţind o extenuare cumplită. Lampa aprinsă de pe birou părea inutilă în strălucirea dimineţii, deasupra grămezilor de hârtie care îi aminteau de sarcinile pe care nu le dusese la bun sfârşit. Încerca să nu se gândească la muncă pentru măcar câteva minute încă, în timp ce se târa, prin spatele biroului, înspre baie şi în timp ce lăsa jetul rece de apă să-i curgă pe faţă. Epuizarea dispăruse în momentul în care a păşit din nou în birou. Nu a trăit nicio dimineaţă în care să nu simtă creşterea unui entuziasm tăcut care devenea energie acumulată în corpul ei şi foame de acţiune în minte, orice noapte ar fi precedat acea dimineaţă, pentru că acesta era începutul unei noi zile şi era o zi din viaţa ei. A privit oraşul de sus. Străzile erau goale, asta le făcea să pară mai largi, iar claritatea luminoasă a aerului de primăvară părea să fie aşteptată pentru promisiunea întregii măreţii care ar putea lua forma unei activităţi care să-i stimuleze pe toţi. Calendarul din depărtare arăta data de 1 mai. S-a aşezat la biroul ei şi zâmbi sfidător la tot ce însemna urâţenie şi neplăcere în slujba ei. Ura rapoartele pe care trebuia să le termine de citit, dar era slujba ei, era calea ei ferată, era dimineaţă. Şi-a aprins o ţigară, gândindu-se că o să-şi termine treaba înainte de micul dejun; a stins lampa şi a tras hârtiile înspre ea. Erau rapoarte de la managerii generali ai celor patru sectoare ale sistemului Taggart, paginile lor bătute la maşină erau strigătul disperat al epuizării echipamentelor. Era un raport despre un accident pe linia principală aproape de Winston, Colorado. Era noul buget al Departamentului de Operaţiuni, bugetul revizuit, bazat pe creşterea tarifelor pe care o obţinuse Jim săptămâna trecută. Ea a încercat să înăbuşe exasperarea fără speranţă pe măsură ce se uita peste cifrele bugetului: toate acele calcule au fost făcute pornind de la presupunerea că volumul încărcăturii va rămâne neschimbat, iar creşterea le va aduce un venit suplimentar până la sfârşitul anului; ea ştia că tonajul încărcăturii se va micşora, că acea creştere va produce doar o diferenţă foarte mică, că până la sfârşitul anului acestuia pierderile lor vor fi mai mari ca niciodată. Când şi-a ridicat ochii de pe pagini, a observat cu o uşoară tresărire că ceasul arăta ora 9:25. A fost vag conştientă de zgomotul obişnuit de mişcare şi voci de la intrarea în biroul ei, stafful ei tocmai sosea şi-şi începea ziua; se întreba de ce nimeni nu a intrat în biroul ei şi de ce telefonul ei nu a sunat; ca o regulă zilnică, asta trebuia să fie o oră de vârf în afaceri. S-a uitat în calendar; era o notiţă că uzina de vagoane Meneil din Chicago trebuia să o sune la ora nouă dimineaţa cu privire la noile vagoane de marfă — 556 —

pe care Taggart Transcontinental le aştepta de şase luni. A apăsat butonul de la telefon ca să-şi sune secretara. Vocea fetei era uşor gâfâită când a răspuns, ca şi cum ar fi luat-o prin surprindere: — Domnişoară Taggart! Sunteţi aici, în birou? — Am dormit aici noaptea trecută din nou. Nu intenţionam, dar s-a întâmplat. A fost cumva vreun telefon pentru mine de la Meneil Car Foundry? — Nu, domnişoară Taggart. — Să-mi faci legătura imediat când sună. — Da, domnişoară Taggart. A eliberat butonul şi s-a întrebat dacă şi-a imaginat sau a fost într-adevăr ceva straniu în vocea fetei: suna neobişnuit de încordată. A simţit o oarecare ameţeală pentru că îi era foame şi s-a gândit că ar trebui să se ducă jos şi să bea o cafea, dar mai avea încă de terminat raportul inginerului-şef, aşa că şi-a mai aprins o ţigară. Inginerul-şef era pe teren, supraveghind reconstrucţia liniei principale cu şine din metal Rearden recuperate din rămăşiţele liniei John Galt; ea alesese sectoarele care aveau cea mai mare nevoie de reparaţie. Deschizând raporul, a citit – şocată şi furioasă – că el oprise lucrul pe sectorul din munţi din Winston, Colorado. Recomandase o schimbare de plan: a sugerat ca şinele care trebuiau folosite pentru Winston să fie folosite, în schimb, pentru reparaţiile necesare la linia secundară Washington-Miami. Şi-a enumerat şi motivele: avusese loc o deraiere pe linia aceea săptămâna precedentă, iar domnul Tinky Holloway din Washington, călătorind cu un grup de prieteni, a întârziat trei ore; i-a fost raportat inginerului-şef că domnul Holloway a exprimat serioase nemulţumiri în legătură cu acest fapt. Deşi, dintr-un punct de vedere strict tehnologic – a menţionat inginerul-şef în raportul său –, şinele din Miami se aflau într-o condiţie mult mai bună decât cele din Winston; trebuia precizat că, dintr-un punct de vedere strict sociologic, linia din Miami era mult mai importantă pentru transportul de pasageri; şi, de aceea, inginerul-şef sugera ca Winston să mai fie amânat puţin şi recomanda sacrificarea unui sector mai puţin important din reţeaua de cale ferată din munţi pentru binele unei linii secundare unde „Taggart Transcontinental nu şi-ar permite să creeze o impresie proastă”. A citit, făcând nervoasă note cu creionul pe marginile paginilor, gândindu-se că prima ei îndatorire pe ziua aceea, înainte de orice, era să oprească această nebunie. A sunat telefonul. — Da? a întrebat înşfăcând receptorul. Meneil Car Foundry? — Nu, a spus vocea secretarei. Señor Francisco d’Anconia. S-a uitat la receptor stupefiată. — În regulă. Fă-mi legătura. Următoarea voce pe care a auzit-o era a lui Francisco. — Văd că tot în birou eşti, a spus; vocea îi era sarcastică, dură şi încordată. — 557 —

— Unde te aşteptai să fiu? — Ce părere ai despre noua suspendare? — Ce suspendare? — Moratoriul pe creiere. — Despre ce vorbeşti? — N-ai văzut ziarele? — Nu. A urmat o pauză; apoi vocea lui s-a schimbat într-una gravă. — Mai bine arunci o privire, Dagny. — În regulă. — Te sun mai târziu. A închis şi a apăsat butonul de la telefonul de pe birou. — Adu-mi un ziar. — Da, domnişoară Taggart, vocea secretarei a răspuns sumbră. Eddie Willers a intrat şi a pus ziarul pe biroul ei. Semnificaţia privirii de pe faţa lui era aceeaşi ca şi tonul pe care îl auzise în vocea lui Francisco: avertismentul unui dezastru de neimaginat. — Niciunul dintre noi nu a vrut să fie primul care să-ţi spună, a spus el foarte încet şi a ieşit. Când s-a ridicat de la birou, câteva momente mai târziu, se simţea ca şi cum n-ar mai fi avut control asupra muşchilor şi de parcă nu mai era conştientă de existenţa corpului ei. Simţea că e ridicată în picioare şi că stătea dreaptă, dar fără să atingă pământul. Era o claritate anormală în fiecare obiect din încăpere şi, cu toate astea, nu vedea nimic în jur, dar ştia că ar fi fost capabilă să perceapă chiar şi firul unei pânze de păianjen dacă acesta i-ar fi fost scopul, aşa cum era capabilă să meargă cu siguranţa unui somnambul de-a lungul marginii unui acoperiş. Nu ştia că se uita la cameră cu ochii unei persoane care pierduse capacitatea şi conceptul de îndoială, iar ceea ce mai rămăsese din ea era simplitatea unei singure percepţii şi a unui singur scop. Nu ştia că lucrul care părea atât de violent şi totuşi atât de liniştit, neobişnuit de calm în interiorul ei era puterea certitudinii depline şi că furia care-i făcea corpul să tremure, furia care o făcuse să fie gata, cu aceeaşi indiferenţă înflăcărată, ori să omoare, ori să moară, era iubirea ei pentru corectitudine, singura iubire de dragul căreia şi-a închinat toţi anii din viaţă. Ţinând ziarul în mână, a ieşit din birou şi s-a îndreptat către hol. Ştia că, trecând prin anticameră, toate feţele personalului erau întoarse către ea, dar păreau să fie la ani depărtare de ea. A mers de-a lungul holului, mişcându-se repede, dar fără efort, păstrând aceeaşi senzaţie, ştia că picioarele ei atingeau probabil pământul, dar nu mai era conştientă de asta. Nu ştia prin câte camere a trecut ca să ajungă în biroul lui Jim sau dacă fusese vreun om în drumul ei, ştia în ce direcţie să o ia şi ce uşă să deschidă ca să — 558 —

intre neanunţată şi ca să meargă către biroul lui. Făcuse sul ziarul când a ajuns în faţa lui. I l-a aruncat în faţă. Ziarul l-a lovit în obraz şi a căzut pe covor. — Aici este demisia mea, Jim, a spus ea. Nu voi lucra ca un sclav sau ca un supraveghetor de sclavi. Nu a auzit sunetul gâfâit pe care l-a scos; l-a scos în acelaşi timp în care ea a închis uşa. S-a întors în birou şi, trecând prin anticameră, i-a făcut semn lui Eddie să o urmeze înăunru. A spus, iar vocea îi era calmă şi clară: — Mi-am dat demisia. El a dat din cap tăcut. — Nu ştiu încă ce voi face în viitor, plec undeva departe, să mă gândesc şi să iau o decizie. Dacă vrei să mă urmezi, voi fi într-o căsuţă din Woodstock. Era o colibă de vânătoare într-o pădure din Munţii Berkshire, pe care o moştenise de la tatăl ei şi pe care nu o mai vizitase de ani buni. — Vreau să vă urmez, a şoptit. Vreau să-mi dau demisia şi… şi nu pot. Nu mă pot convinge să o fac. — Atunci îmi faci o favoare? — Sigur. — Nu vorbi cu mine despre companie. Nu vreau să aud nimic. Nu spune nimănui unde sunt, în afară de Hank Rearden. Dacă întreabă, spune-i despre colibă şi cum să ajungă acolo. Dar nimănui altcuiva. Nu vreau să văd pe nimeni. — În regulă. — Promiţi? — Sigur. — Când decid ce se va întâmpla cu mine, te anunţ. — Voi aştepta. — Asta e tot, Eddie. A ştiut că fiecare cuvânt a fost măsurat şi că nu mai rămăsese nimic de spus între ei în clipa aceea. Şi-a înclinat capul, lăsându-l să spună restul, apoi a ieşit din birou. A văzut raportul inginerului stând încă deschis pe birou şi s-a gândit că trebuia să-i spună odată că trebuia să-şi continue munca pe sectorul din Washington, apoi şi-a amintit că nu mai era problema ei. Nu simţea nicio durere. Ştia că durerea va veni mai târziu şi că va fi o durere agonizantă care o va sfâşia şi că amorţeala pe care o simţea în momentul acela era o pauză care i se acorda nu după, ci înainte şi numai ca să fie pregătită să suporte. Dar nu conta. Dacă asta mi se cere, atunci voi suporta, s-a gândit. S-a aşezat la birou şi l-a sunat pe Rearden la fabricile din Pennsylvania. — Bună, draga mea, a spus el. A spus-o simplu şi clar, de parcă voia să o spună — 559 —

pentru că era real şi aşa trebuia să fie şi pentru că avea nevoie să se prindă bine de tot ce era concret şi palpabil în realitate şi în corectitudine. — Hank, mi-am dat demisia… — Înţeleg. Suna de parcă se aşteptase la asta. — Nu a venit nimeni la mine, niciun distrugător, probabil că nu a existat niciodată unul, până la urmă. Nu ştiu ce voi face în continuare, dar trebuie să plec, ca să nu mai trebuiască să-i văd pe niciunul dintre ei pentru o vreme. Apoi mă voi decide. Ştiu că nu poţi veni cu mine acum. — Nu. Am două săptămâni în care ei se aşteaptă să semnez Bonurile Valorice. Vreau să fiu aici când cele două săptămâni expiră. — Ai nevoie de mine în aceste două săptămâni? — Nu. Pentru tine e mai dificil decât pentru mine. Nu ai cum să te lupţi cu ei. Eu, da. Cred că mă bucur că au făcut asta. E clar şi ultimativ. Nu-ţi face griji pentru mine. Odihneşte-te. Mai întâi, ia o pauză. — Da. — Unde te duci? — La ţară. Într-o căsuţă pe care o am în Munţii Berkshire. Dacă vrei să vii să mă vezi, Eddie Willers o să-ţi spună cum să ajungi acolo. Mă voi întoarce în două săptămâni. — Îmi faci o favoare? — Da. — Nu veni înapoi până nu vin eu după tine. — Dar vreau să fiu aici când se întâmplă. — Lasă asta în seama mea. — Orice-ţi fac, vreau să-mi facă şi mie. — Lasă totul în seama mea. Draga mea, nu înţelegi? Cred că tot ce vreau acum e ce vrei şi tu: să nu-i mai văd pe niciunul din ei. Dar trebuie să stau aici o vreme. Aşa că o să mă ajute dacă ştiu că tu, măcar, eşti în afara razei lor de acoperire. Vreau să am măcar un singur punct sigur în minte, ca să mă sprijin pe el. Va fi doar o perioadă scurtă, iar apoi voi veni după tine. Înţelegi? — Da, dragul meu. Pe curând. A fost incredibil de uşor să iasă din birou şi să coboare pe holurile lungi ale clădirii Taggart Transcontinental. A mers privind înainte, cu paşii avansând într-un ritm neîntrerupt, fără să se grăbească – ca înspre un punct terminus. Îşi ţinea capul sus şi avea privirea uimită că se resemnase, că luase o pauză. A străbătut aglomeraţia de pe peron. A văzut statuia lui Nathaniel Taggart. Dar nu a simţit nicio durere din pricina asta, niciun reproş, doar iubirea ei deplină, care creştea, doar sentimentul că i se va alătura, nu în moarte, ci în ceea ce a fost viaţa lui. *** — 560 —

Primul care a demisionat de la Rearden Steel a fost Tom Colby, şeful de echipă de la uzina de laminat, şeful sindicatului de muncitori Rearden Steel. Timp de zece ani fusese acuzat peste tot prin ţară pentru că era un „sindicalist de casă” şi nu intrase niciodată în vreun conflict violent cu conducerea. Asta era adevărat: nu a fost niciodată nevoie de un conflict; Rearden avea un plan de salarizare mai mare decât orice alt plan al oricărui alt sindicat din ţară, pentru care el ceruse – şi primise – cea mai bună echipă de muncitori pe care o găsise. Când Tom Colby i-a spus că demisionează, Rearden a dat din cap, fără niciun comentariu şi fără alte întrebări. — Nu voi lucra în astfel de condiţii, a adăugat Colby încet, şi nu voi sprijini ideea ca alţii să mai rămână şi să muncească. Au încredere în mine. N-o să fiu eu ţapul ispăşitor. — Cum îţi vei câştiga existenţa? a întrebat Rearden. — Am economisit destul cât să-mi ajungă pentru un an. — Şi după aceea? Colby a ridicat din umeri. Rearden s-a gândit la băiatul cu ochi furioşi care extrăgea cărbune din mină pe timp de noapte, ca un infractor. S-a gândit la toate drumurile întunecate, la aleile, la curţile din spate de la ţară unde cei mai buni oameni din ţară îşi vor da serviciile la schimb, ca sălbaticii, pentru slujbe la întâmplare şi în tranzacţii neoficiale. S-a gândit la capătul acelui drum. Tom Colby părea să ştie la ce se gândea. — Sunteţi pe cale să ajungeţi acolo unde sunt eu, domnule Rearden, a spus el. Le veţi pune pe tavă capul dumneavoastră? — Nu. — Şi după aceea? Rearden a dat din umeri. Ochii lui Colby l-au privit pentru un moment, ochi palizi şi ageri pe o faţă tuciurie, cu linii de funingine imprimate pe ea. — Ne spun de ani buni că dumneavoastră sunteţi împotriva mea, domnule Rearden. Dar nu e aşa. Orren Boyle şi Fried Kinnan, ei sunt împotriva dumneavoastră şi a mea. — Ştiu. Dădaca nu intrase niciodată în biroul lui Rearden, ca şi cum ar fi simţit că acela era un loc în care nu avea niciun drept să intre. Aşteptase mereu să-l prindă pe Rearden afară. Directiva îl ataşase de slujba lui ca pe un câine al fabricilor care supraveghează producţia în limitele ei fireşti. L-a oprit pe Rearden câteva zile mai târziu pe o trecere între rândurile de cuptoare cu vatră deschisă. Băiatul avea o privire stranie şi înverşunată. — Domnule Rearden, a spus el, voiam să vă spun că, dacă vreţi să turnaţi de zece — 561 —

ori mai mult metal Rearden, sau oţel, sau fontă decât e cota şi să-l vindeţi la negru peste tot, la toată lumea, la orice preţ, voiam să vă spun să-i daţi drumul. O să aranjez eu. O să fac eu şmecheriile, voi falsifica rapoartele, voi aduce martorii falşi, voi falsifica declaraţiile, voi depune mărturie falsă, aşa că nu trebuie să vă îngrijoraţi, nu vor fi probleme! — De ce vrei să faci asta? a întrebat Rearden, zâmbind, dar zâmbetul lui a dispărut atunci când l-a auzit pe băiat răspunzând serios: — Pentru că vreau, măcar o dată, să fac ceva moral. — Nu aşa devii moral, a început Rearden şi s-a oprit, brusc, realizând că aşa era felul în care se dovedea moralitatea, singurul fel rămas, şi realizând prin câte volute ale corupţiei intelectuale şi ale corupţiei de orice tip a trebuit să treacă acest băiat până la această descoperire. — Bănuiesc că nu ăsta e cuvântul, a spus băiatul cu sfială. Ştiu că este un cuvânt greoi şi demodat. Nu la asta mă refeream. Mă refeream… – Era un strigăt disperat, un strigăt disperat de furie la care nu se aşteptase. Domnule Rearden, nu au niciun drept să facă asta! — Ce? — Să vă ia metalul. Rearden a zâmbit şi, împins de o milă disperată, a spus: — Las-o baltă, Non-Absolut. Nu mai există drepturi. — Ştiu că nu mai există. Dar vreau să zic… Ce voiam să zic e că nu pot să facă asta. — De ce nu? Nu putea să nu zâmbească. — Domnule Rearden, nu semnaţi Bonul Valoric! Nu-l semnaţi, din principiu. — Nu-l voi semna. Dar nu există principii. — Ştiu că nu există. Era pe deplin serios când spunea asta, o spunea cu sinceritatea unui student conştiincios. — Ştiu că totul este relativ şi că nimeni nu poate şti nimic şi că raţiunea este o iluzie şi că nu există realitate. Dar vorbesc despre metalul Rearden. Nu semnaţi, domnule Rearden. Principii morale sau principii imorale, cu principii sau fără, doar nu semnaţi, pentru că nu este bine! Nimeni nu mai menţiona directiva în prezenţa lui Rearden. Tăcerea era noua tactică în legătură cu uzinele. Oamenii nu i se adresau când apărea în ateliere, iar el a observat că nu vorbeau nici între ei. Biroul personalului nu raportase nicio dezertare, aşa cum cerea directiva: în schimb, Rearden începuse să vadă feţe cu care nu era familiarizat printre muncitori, feţele îmbătrânite şi schimonosite ale unor oameni care fuseseră şomeri pentru o lungă perioadă de timp, şi auzi că sunt strigaţi pe numele celor care demisionaseră. N-a pus niciun fel de întrebare. Era linişte peste tot în ţară. Nu ştia câţi industriaşi se pensionaseră şi dispăruseră pe întâi şi doi mai şi-şi lăsaseră uzinele să fie confiscate. Numără zece dintre propriii — 562 —

cumpărători, incluzându-l pe Meneil de la Meneil Car Foundry din Chicago. Nu avea cum să afle despre ceilalţi; nu apăreau niciun fel de rapoarte în ziare. Primele pagini ale ziarelor erau dintr-odată pline de inundaţii de primăvară, accidente în trafic, picnicuri şcolare şi aniversări ale nunţilor de aur. Era linişte şi la el acasă. Lillian plecase într-o vacanţă în Florida, încă de la mijlocul lunii aprilie; îl uimise plecarea ei, ca un capriciu inexplicabil; era prima călătorie pe care o făcea singură de la începutul căsătoriei lor. Philip îl evita cu o privire în care se citea panica. Mama lui Rearden se holba la el cu o nelinişte plină de reproş; nu spunea nimic, dar izbucnea în plâns în prezenţa lui, iar felul în care o făcea sugera că lacrimile ei erau cel mai important aspect de luat în considerare în orice dezastru ar fi simţit ea că se apropie. În dimineaţa zilei de 15 mai, stătea la birou, deasupra întinderii uzinelor, şi se uita la nuanţele pe care le căpăta fumul care se ridica spre cerul limpede, albastru. Erau coloane de fum transparent, ca nişte valuri de căldură, invizibile dacă nu ar fi fost structurile tremurânde din spatele lor; erau rotocoale de fum roşu, şi stâlpi leneşi de fum galben, şi spirale uşoare, plutitoare de albastru, şi spirale groase, strânse, lichide, care arătau ca nişte fâşii răsucite de satin în nuanţe de roz perlat sub soarele de vară. Deodată se auzi soneria de pe birou, iar vocea domnişoarei Ives anunţă: — Doctorul Floyd Ferris doreşte să vă vadă, fără programare, domnule Rearden. În ciuda formalităţii rigide, tonul ei comunica întrebarea: „Să-l dau afară?” Pe faţa lui Rearden se zări o umbră slabă de uimire, cu puţin diferită de expresia comună a nepăsării; nu se aştepta la un astfel de sol. I-a răspuns egal: — Trimite-l înăuntru. Doctorul Ferris nu zâmbea în timp ce mergea către biroul lui Rearden; avea, pur şi simplu, o privire care sugera că Rearden ştia foarte bine că avea un motiv să zâmbească, aşa că se abţinea să arate ceva ce era evident. Se aşeză în faţa biroului, fără să aştepte o invitaţie; ţinea lângă el o servietă pe care şi-a aşezat-o pe genunchi; se purta ca şi cum toate cuvintele ar fi fost de prisos, de vreme ce reapariţia lui în acel birou lămurea totul. Rearden îl urmărea în linişte, răbdător. — De vreme ce termenul-limită pentru semnarea Bonurilor Valorice naţionale expiră astăzi la miezul nopţii, spuse dr. Ferris pe tonul cu care un comis-voiajor i-ar face o favoare nemaipomenită unui cumpărător, trebuie să obţin semnătura dumitale, domnule Rearden. Se opri cu aerul c-ar aştepta un răspuns. — Continuă, spuse Rearden. Ascult. — Da, presupun că ar trebui să-ţi explic, spuse dr. Ferris, că dorim să obţinem semnătura cât mai devreme ca să anunţăm despre aceasta într-un program naţional de ştiri. Cu toate că programul bonurilor s-a desfăşurat fără prea multe piedici, mai există câţiva individualişti încăpăţânaţi care nu au semnat, oameni mărunţi, ale căror — 563 —

brevete nu sunt de importanţă crucială, dar nu le putem lăsa în afara monopolului din motive de principiu, înţelegi, desigur. Noi credem că aşteaptă să vadă care este mişcarea dumitale. Ai o mulţime de indivizi care-ţi urmează exemplul, domnule Rearden, mult mai mare decât credeai sau decât ştiai că-ţi poate fi de folos. Prin urmare, anunţul cum că dumneata ai semnat va înlătura ultimele speranţe de rezistenţă şi, până la miezul nopţii, ne va aduce şi ultimele semnături, astfel completându-se la timp programul. Rearden ştia că, dintre toate discursurile posibile, acesta era ultimul pe care dr. Ferris îl va face dacă orice urmă de îndoială rămânea în mintea lui. — Continuă, spuse Rearden monoton. N-ai terminat. — Ştii – după cum ai demonstrat la proces – cât de important este şi de ce are o asemenea semnificaţie ca noi să obţinem toate proprietăţile prin acordul voluntar al victimelor. Dr. Ferris îşi deschise servieta. Acesta este Bonul Valoric, domnule Rearden. L-am completat noi şi tot ce trebuie să faci dumneata este să-l semnezi la sfârşit. Bucata de hârtie pe care i-o pusese în faţă arăta ca o mică diplomă de absolvire a facultăţii, cu textul tipărit cu caractere care imitau o caligrafie demodată prin caracterele distinctive introduse de maşina de scris. Hârtia certifica faptul că el, Henry Rearden, prin aceasta, îşi transfera naţiunii toate drepturile asupra aliajului metalic cunoscut ca „metal Rearden”, care va fi, din acel moment, produs de către toţi cei care doreau şi care va purta numele de „metal Miracol”, nume ales de către reprezentanţii poporului. Uitându-se la document, Rearden se întreba dacă era o persiflare intenţionată a oricărei urme de bun-simţ sau o subestimare vădită a inteligenţei celor prădaţi care-i făcuse pe cei care-l concepuseră să tipărească textul peste o schiţă ştearsă a Statuii Libertăţii. Privirea s-a întors încet către chipul doctorului Ferris. — N-ai fi venit aici, spuse el, dacă nu aveai ceva extraordinar ca să-mi forţezi mâna, nu-i aşa? Despre ce-i vorba? — Desigur, spuse dr. Ferris. Mă aşteptam să-ţi dai seama. De aceea, nu mai sunt necesare alte explicaţii. Îşi deschise servieta. Vrei să vezi cu ce o să-ţi forţez mâna? Am adus câteva mostre. Ca un trişor care scoate din joc o mână bună cu o singură carte, i-a întins lui Rearden o serie de fotografii lucioase. Erau fotocopii ale registrelor hotelului şi ale motelului, care înfăţişau cu scrisul de mână al domnului Rearden numele de domnul şi doamna J. Smith. — Ştii, fireşte, spuse dr. Ferris încet, dar poate vrei să vezi dacă ştim sau nu că doamna J. Smith este domnişoara Dagny Taggart. Nu remarcă pe faţa lui Rearden absolut nicio schimbare a mimicii. Rearden n-a făcut niciun gest să se aplece deasupra copiilor, însă rămăsese privind în jos, cu o atenţie gravă, ca şi cum, de la distanţă, descoperea acum ceva ce nu ştiuse despre — 564 —

imaginile acelea. — Mai avem încă un număr important de dovezi adiţionale, spuse dr. Ferris şi aruncă pe birou o fotocopie a unei facturi de la bijutier pentru un pandantiv cu rubin. Nu te-ar interesa să vezi declaraţiile sub jurământ ale portarilor de la imobil şi ale vânzătorilor din tura de noapte: nu conţin nimic nou pentru dumneata, în afară de numărul de martori care ştiu unde ţi-ai petrecut nopţile în New York în ultimii doi ani. Nu trebuie să-i învinuieşti pe oamenii aceia prea mult. Este o caracteristică interesantă a epocilor aşa cum e a noastră că oamenilor începe să le fie frică să spună lucrurile pe care vor să le spună – şi le e frică, atunci când sunt întrebaţi, să păstreze tăcerea în legătură cu lucruri pe care, altminteri, ar prefera să nu le spună. Aşa ceva e de aşteptat. Dar ai fi uimit dacă ai şti cine ne-a vândut primul pont. — Ştiu, spuse Rearden; vocea lui nu exprima nicio reacţie. Călătoria către Florida nu mai era inexplicabilă pentru el. — Nu mai este nimic altceva în mişcarea asta a mea care să poată să te rănească direct şi personal, spuse dr. Ferris. Ştim că niciun fel de pagubă personală nu te-ar face să renunţi. Aşadar, îţi spun cu toată sinceritatea că n-o să te rănească deloc. O so rănească doar pe domnişoara Taggart. Rearden se uita acum fix la el, dar dr. Ferris se întreba de ce i se părea că faţa calmă şi detaşată se îndepărta tot mai mult de el. — Dacă aventura asta a dumitale este făcută publică, de la un capăt la altul al ţării, spuse dr. Ferris, de către experţi ai defăimării ca Bertram Scudder, nu-ţi va afecta cu nimic reputaţia. Cu excepţia câtorva priviri curioase şi a câtorva sprâncene ridicate în câteva din camerele îmbâcsite ale saloanelor, o să scapi uşor. Aventurile de soiul ăsta sunt de aşteptat din partea bărbaţilor. De fapt, o să-ţi sporească reputaţia. O să-ţi confere o aură de eleganţă romantică printre femei şi bărbaţi, o să-ţi dea un anume soi de prestigiu şi o să fii invidiat pentru o cucerire neobişnuită. Dar ce-o să-i provoace domnişoarei Taggart – cu numele ei nepătat, cu reputaţia ei aflată deasupra scandalurilor, cu poziţia ei ciudată într-o afacere strict masculină – ce-o să-i facă, ce-o să vadă în ochii tuturor celor pe care o să-i întâlnească, ce-o să audă din partea oricărui bărbat cu care o să aibă de-a face – o să te las pe dumneata să-ţi imaginezi. Şi să iei aminte. Rearden nu simţea nimic în afară de o linişte şi o luciditate fără margini. Era ca şi cum o voce îi spunea cu asprime: „Ăsta e momentul – scena este luminată –, acum priveşte”. Şi, stând dezgolit în lumina puternică, arăta liniştit, solemn, lepădându-şi frica, durerea, speranţa, fără să-i mai fi rămas nimic în afară de dorinţa de a şti. Doctorul Ferris fu uimit să-l audă spunând încet, pe un ton lipsit de patimă, ca şi cum ar fi făcut o afirmaţie abstractă, care nu ascultătorului lui i s-ar fi adresat: — Dar toate calculele dumitale se bazează pe faptul că domnişoara Taggart este o femeie neprihănită, nu târfa pe care o veţi face să pară. — Da, bineînţeles, spuse doctorul Ferris. — 565 —

— Şi că asta înseamnă pentru mine mai mult decât o aventură pasageră. — Bineînţeles. — Şi dacă eu şi ea am fi nişte lepădături oarecare, aşa cum vrei dumneata să ne faci să părem, presiunea asta nu ar funcţiona. — Nu, nu ar funcţiona. — Dacă relaţia noastră ar fi fost promiscuă, aşa cum vei susţine că este, nu ai avea nicio cale să ne faci rău. — Nu. — Am fi dincolo de aria în care puterea voastră se poate exercita. — Într-adevăr, da. Rearden nu-i vorbea doctorului Ferris. Vedea un lung şir de oameni care se întindea de la Platon încoace, al cărui moştenitor şi produs final era un profesoraş incompetent, cu înfăţişare de gigolo şi cu suflet de bandit. — Ţi-am oferit, cândva, şansa să te alături nouă, i-a spus dr. Ferris. Ai refuzat. Acum poţi observa care sunt consecinţele. Cum a putut crede cineva cu inteligenţa dumitale că ar fi putut obţine vreun avantaj dacă joacă onest, nu pot să-mi dau seama. — Dar, dacă mă alăturam vouă, a replicat Rearden cu o detaşare de parcă n-ar fi vorbit despre sine, ce aş fi găsit eu bun de înhăţat de la unul ca Orren Boyle? — La naiba, există întotdeauna destui fraieri pe lume care să poată fi expropriaţi! — Cum ar fi domnişoara Taggart? Sau Ken Danagger? Sau Ellis Wyatt? Sau eu? — Cum ar fi orice om care nu vrea să fie practic. — Vrei să spui că nu e practic să trăieşti pe Pământ, nu-i aşa? Nu ştia dacă Ferris îi răspunsese. Nu-l mai asculta. Vedea chipul buhăit al lui Orren Boyle, cu crăpăturile mici ale ochilor porcini, vedea faţa descompusă şi moale a domnului Mowen, cu nişte ochi care treceau pe deasupra oricărui vorbitor şi a oricărui lucru, îi vedea trecând pe toţi cu mişcări spasmodice de maimuţă care execută un număr învăţat prin imitaţie musculară, tot reproducându-l ca să producă metal Rearden, chiar fără să aibă măcar cea mai mică ştiinţă despre el ori vreo posibilitate să-şi dea seama ce s-a petrecut în laboratorul experimental de la Rearden Steel de-a lungul celor zece ani de devotament înflăcărat, care ajunsese să fie, în fapt, până la urmă, un efort chinuitor. I se potrivea acum numele de „metal Miracol”: miracol era singurul nume pe care lar fi putut da celor zece ani şi talentului din care s-a născut metalul Rearden, era un miracol că metalul se afla acum în faţa ochilor lor, produs al unei cauze necunoscute, de neştiut, un obiect în natură, menit nu explicaţiilor, ci uzului, ca o piatră sau ca o plantă, devenite ale lor tocmai ca să fie luate în posesie – „trebuie să-i lăsăm pe cei mulţi să se afle la nevoie, în timp ce produsele cele mai bune şi metodele disponibile sunt ascunse de către cei puţini?” Dacă nu ştiam că viaţa mea depinde de inteligenţa şi de efortul meu – zicea el cu — 566 —

glas aproape inaudibil întregului şir de oameni care se întindea peste secole –, dacă nu făceam din asta cel mai înalt scop moral al meu, dacă nu aş fi împins la limită efortul şi inteligenţa pe care le-am folosit la întreaga lor capacitate ca să-mi suţin şi ca să-mi extind existenţa, n-aţi fi găsit nimic care să-mi poată fi luat, nimic cu care să-mi tulburaţi viaţa. Nu erorile sunt cele pe care le folosiţi împotriva mea, ci virtuţile mele, virtuţile mele care s-au consolidat pe acceptarea voastră, de vreme ce viaţa voastră depinde de ele, de vreme ce aveţi nevoie de ele, de vreme ce nu căutaţi să-mi distrugeţi realizările, ci să le faceţi să sporească. Şi-a amintit vocea unui gigolo al ştiinţei care-i spunea: „Urmărim puterea şi asta vrem cu adevărat. Voi aţi fost laşi, dar noi ştim, de fapt, care e secretul”. Noi nu urmăream puterea – a spus spiritelor strămoşilor acestui gigolo – şi nu am trăit după principiile care ne sunt imputate. Am privit capacitatea de a produce drept virtute – şi ignoram faptul că măsura acestei virtuţi trebuie să fie măsura recompensei pe care o primeşte cineva. Nu am avut niciun avataj din lucrurile pe care le consideram rele, nu am cerut noi să existe hoţi de bănci care să opereze în băncile noastre sau să existe hoţi care să ne aprovizioneze casele sau ucigaşi care să ne protejeze vieţile. Dar aveţi nevoie de produsele raţiunii omeneşti şi, în pofida acestui fapt, susţineţi că abilitatea de a produce e un rău egoist şi transformaţi gradul productivităţii unui om într-o măsură a pierderilor. Am trăit într-un regim în care încercam să fim buni şi în care trebuia să fim pedepsiţi dacă eram răi. Voi trăiţi exact invers, pedepsiţi ceea ce e bun. Şi-a amintit de formula punitivă pe care încercase Lillian să i-o impună, formulă pe care el o considerase atunci monstruoasă, mult prea neobişnuită ca s-o ia în seamă, şi pe care acum o vedea aplicată ca sistem de gândire, ca mod de viaţă extins la scară largă. Asta era: pedeapsa care pretindea, drept combustibil ca să funcţioneze, virtutea victimei – invenţia lui, metalul Rearden, care devenise un motiv ca să fie expropriat; onoarea lui Dagny şi profunzimea sentimentelor unuia pentru celălalt, care erau folosite ca instrument de şantaj, un şantaj la care depravaţii ar fi fost imuni, apoi, în republicile populare din Europa, miile de oameni care erau menţinuţi în sclavie şi care erau storşi de ultima picătură de energie doar pentru că-şi doreau să trăiască şi a căror forţă hrănea o mână de stăpâni, oameni care erau ţinuţi în captivitate într-un sistem opresiv în care se împleteau dragostea, copiii, soţiile şi prietenii lor, oameni care erau menţinuţi în sclavie prin instrumentele dragostei şi ale capacităţilor şi ale plăcerilor mărunte, prin ameninţări şi momeli folosite ca să fie extorcaţi, prin iubirea învecinată cu furia, prin abilitatea care conducea la pedeapsă, prin ambiţia de a lua în posesie, prin şantajul folosit ca lege, prin dorinţa de a se izbăvi de durere, nu ca un hedonism oarecare, ci ca stimulent unic pentru efortul depus şi ca unică recompensă pentru reuşită – oameni ţinuţi în sclavie prin forţa vie pe care o emanau proprietăţile lor şi prin bucuria banală pe care o găseau în viaţă. Acesta era codul pe care-l acceptaseră cu toţii şi aceasta era şi cheia codului: prinde-i pe oameni într-un circuit al terorii şi momeşte-i cu dragostea de viaţă, astfel încât singurul om care nu avea — 567 —

nimic de oferit să nu aibă nimic altceva în afară de frică, astfel încât însuşirea care i-a făcut viaţa posibilă şi valorile cărora le-a dat un înţeles să devină agenţii propriei distrugeri şi, astfel, ce e mai bun în cineva va deveni un instrument folosit pentru a-l chinui pe celălalt, iar viaţa pe pământ va deveni nepractică. „Al tău a fost codul vieţii, a spus vocea omului pe care nu o putea uita. Care este atunci codul lor?” De ce a acceptat lumea asta? se gândea. Cum au îngăduit victimele un cod care-i desemna vinovaţi prin simplul fapt că existau?… Iar apoi, violenţa unei lovituri lăuntrice, care-i împietrea pe de-a-ntregul corpul, în vreme ce contempla irumperea unei viziuni: nu a făcut şi el asta? Nu şi-a dat aprobarea pentru codul propriei condamnări? Dagny, se gândea, şi profunzimea sentimentelor pe care le aveau unul pentru celălalt… şantajul la care cei depravaţi vor fi imuni… nu a numit şi el asta, cândva, depravare? Nu a fost el primul care i-a aruncat insulte pe care scursurile acelea umane ameninţau acum că i le vor arunca public? Nu a acceptat el ca vinovăţie fericirea supremă pe care el nu o găsise niciodată? „Tu, care nu admiţi niciun procent de impuritate într-un aliaj de metal, îi spunea vocea uitată, ce ai permis să pătrundă în codul tău moral?” — Ei bine, domnule Rearden? a întrebat vocea doctorului Ferris. Mă înţelegi acum? Obţinem metalul sau facem spectacol deschis publicului din dormitorul domnişoarei Taggart? Nu-l vedea pe doctorul Ferris. Percepea totul cu o limpezime violentă, o limpezime care era asemenea unui reflector sub lumina căruia toate enigmele se desfăceau – şi mai ales ziua în care a văzut-o pe Dagny prima oară. S-a întâmplat la câteva zile după ce ea devenise vicepreşedinte la Taggart Transcontinental. De ceva timp, ascultase, cu scepticism, anumite zvonuri cum că reţeaua de cale ferată ar fi fost condusă de sora lui Jim Taggart. În vara aceea, când ajunsese să fie exasperat de întârzierile şi de bâlbâielile companiei Taggart în legătură cu o posibilă cerere de transport feroviar din ce în ce mai rentabilă, ofertă pe care Taggart continua s-o emită, s-o modifice, s-o retragă, cineva i-a spus că, dacă voia să priceapă ceva din politica de la Taggart Transcontinental, cel mai bine ar fi să discute cu sora lui Jim. A sunat-o la birou să stabilească o întâlnire şi a insistat ca întâlnirea să aibă loc chiar în după-amiaza aceea. Secretara ei i-a spus că domnişoara Taggart se va afla, în după-amiaza aceea, pe şantierul graţie căruia se vor obţine noi avantaje, la staţia Milford, între New York şi Philadelphia, dar că s-ar bucura să se întâlnească acolo, dacă voia. S-a dus la întâlnire plin de resentimente; nu fusese prea încântat de femeile afaceriste pe care le întâlnise până atunci şi simţea că gestionarea unei reţele de cale ferată nu era o treabă cu care să se îndeletnicească o femeie; se aştepta să dea ochii cu o moştenitoare răsfăţată care să se folosească de numele şi de sexul ei ca de un substitut pentru capacitate, cu o femeie peste măsură de îndrăzneaţă, cu sprâncenele pensate, o femeie supraevaluată – o şefă de magazin oarecare. — 568 —

S-a coborât din ultimul vagon al unui tren lung, la mare distanţă de peronul staţiei Milford. Pretutindeni în jurul lui se aflau, în dezordine, macazuri, transportoare, macarale şi lopeţi – de la linia principală până pe buza unei râpe unde câţiva bărbaţi încercau să niveleze patul şinei de tren. De acolo, şi-a început înaintarea printre linii secundare înspre clădirea gării. Apoi, deodată, s-a oprit. Zărise o fată care stătea în vârful unui morman de fiare dintr-un vagon-platformă. Nu se uita la râpă, privirea îi era semeaţă, iar câteva şuviţe îi fluturau în vânt. Costumul ei simplu şi gri semăna cu un înveliş metalic peste un trup suplu, care o apăra de un pământ şi de un cer inundat de soare. Postura ei avea concreteţea, precizia conştientă şi aroganţa pură pe care ţi le dau încrederea de sine. Urmărea cum se desfăşura munca, iar privirea ei era voluntară: privirea care are certitudinea şi hotărârea de a urma un scop clar, privirea competenţei care se bucură de buna desfăşurare a lucrurilor. Se uita ca şi cum acela ar fi fost locul ei, momentul ei în lumea asta, se uita ca şi cum bucuria ar fi fost starea ei naturală, iar chipul căpătase forma vie pe care o are orice fiinţă activă şi inteligentă, era chipul unei tinere cu gură de femeie care părea să fie încredinţată că trupul reprezintă numai un instrument ferm, gata să se supună oricărui obiectiv pe care l-ar fi vizat. De s-ar fi întrebat – măcar cu o clipă înainte – dacă, în cotloanele minţii lui, depozitase vreodată imaginea vreunei femei care să fie exact aşa cum şi-ar fi dorit, ar fi răspuns că nu; totuşi, când a văzut-o, şi-a dat seama că aceea era imaginea şi că aceea fusese ani de zile. Dar nu o privea ca pe o femeie. Uitase unde se află şi cu ce treabă venise, era deodată fericit ca un copil, era încântat de neaşteptata descoperire pe care o făcuse, prizonier al şocului de a fi conştientizat că întâlnea atât de rar ceva care să-i placă cu adevărat – să-i placă şi să accepte pe de-a-ntregul şi dezinteresat; îi contempla zâmbetul abia perceptibil, ca şi cum ar fi admirat o statuie ori un peisaj şi nu simţea nimic altceva în afară de pura plăcere de a o privi, cea mai desăvârşită plăcere estetică pe care o încercase vreodată. A văzut un muncitor care trecea şi l-a întrebat, arătând-o cu degetul: — Cine e femeia aia? — Dagny Taggart, i-a răspuns şi a trecut mai departe. Rearden a simţit că răspunsul îl izbeşte pe dinăuntru. Părea că începe să-l traverseze un curent care, pentru o clipă, îi tăia răsuflarea, apoi îi coboară uşor în tot corpul, un curent care purta cu el o oarecare percepţie a greutăţii, o greutate epuizantă care nu-i mai lăsa nimic în afară de un singur lucru. Era conştient – cu o luciditate nefirească – de concreteţea acelui spaţiu, de numele femeii pe care o vedea, de tot ce presupunea asta, însă toate se pierdeau într-un cerc exterior şi alcătuiau o presiune care-l izola în mijlocul lui – acestea fiind sensul şi esenţa cercului –, iar singurul lucru de care putea fi sigur era dorinţa de a o avea pe femeia aceea acolo, chiar atunci, pe vagonul-platformă, în plin soare, să o aibă chiar înainte să-şi fi adresat unul altuia măcar un cuvânt – ca prim gest al întâlnirii –, pentru că asta ar — 569 —

spune totul şi pentru că-şi câştigaseră acest drept cu mult timp în urmă. Dagny s-a întors înspre el. În curba înceată a mişcării, privirile li s-au întâlnit şi sau oprit una asupra celeilalte. Avea acum certitudinea că ea şi-a dat seama de felul în care o privea, că ochii ei înţeleseseră, dar că nu îndrăzneau să spună lucrurilor pe nume. Ochii ei continuaseră să caute în jur, iar apoi a văzut-o începând să discute cu un bărbat care stătea lângă vagonul-platformă şi făcea nişte însemnări. Înăuntrul lui se dădea o luptă: dorinţa de a se întoarce la realitatea cotidiană şi lovitura nimicitoare a vinovăţiei. Pentru o clipă, a simţit că atinge limita aceea când niciun bărbat nu se mai poate simţi întreg şi dincolo de care nu mai poate trăi: un sentiment de ură de sine, cu atât mai teribil, cu cât o parte din el refuza să-l accepte şi care-l făcea să se simtă şi mai vinovat. Nu era o succesiune logică a cuvintelor, ci un verdict instantaneu pe care-l primea emoţional, un verdict care spunea: aşadar, ăsta-i felul tău de-a fi, asta-i patima ta – un verdict care spunea că dorinţa aceea ruşinoasă pe care n-a fost niciodată în stare s-o învingă a venit la el să întâmpine singura explozie de frumuseţe pe care o întâlnise în viaţă şi care i se arătase cu o violenţă pe care nu o credea posibilă şi că singura libertate care i se mai îngăduise era aceea de a o ascunde şi de a o dispreţui, dar de care nu se putea lepăda atâta timp cât şi el, şi femeia aceea ar mai fi trăit. Nu ştia cât timp trecuse deja de când se afla acolo sau cum îi pârjolise inima tot răstimpul ăsta. Tot ce putuse să reţină din intervalul pe care-l parcursese era hotărârea ca ea să nu afle niciodată nimic despre sentimentele lui. A aşteptat până când bărbatul care lua notiţe a coborât şi s-a îndepărtat, apoi s-a apropiat de ea şi i-a spus pe un ton rece: — Domnişoara Taggart? Sunt Henry Rearden. — O! Urmă o mică pauză, după care se auzi încetişor obişnuitul: Sunt încântată să vă cunosc, domnule Rearden. Îşi dăduse, cumva, seama, însă nici măcar pentru sine nu acceptă pe de-a-ntregul că pauza fusese provocată de un sentiment identic cu al lui, dar ceva mai subtil: părea să fie fericită că un chip plăcut aparţinea unui om pe care-l putea admira. Când au început să vorbească despre afaceri, felul lui de a pune problema a fost acum mult mai aspru şi mai abrupt decât fusese vreodată cu oricare dintre clienţii săi bărbaţi. Acum, urmărind totul, de la amintirea femeii de pe vagonul-platformă până la Bonul Valoric care se afla astăzi pe biroul lui, i se părea că cele două imagini se contopiseră exploziv, comprimând toate zilele şi toate îndoielile pe care le trăise în intervalul acesta de timp şi, la lumina orbitoare a erupţiei, într-o viziune fugară a rezultatului final, a intuit cu claritate răspunsul la toate întrebările pe care le avea. Se gândea: vinovat? – mai vinovat decât mă cunoşteam, mult mai vinovat decât credeam în ziua aceea; vinovat de răul de a aşeza sub cupola vinovăţiei tot ce aveam mai bun în mine. Am blestemat faptul că mintea şi trupul meu erau una şi că trupul — 570 —

meu răspundea la cerinţele superioare ale raţiunii mele. Am blestemat faptul că extazul este esenţa vieţii, puterea energizantă a oricărei fiinţe umane, că este o nevoie a trupului, dar este, de asemenea, o ţintă a spiritului, că trupul meu nu este numai o masă de muşchi inerţi, ci un instrument care poate să-mi ofere o senzaţie de fericire superlativă care să-mi unească trupul şi spiritul. Capacitatea aceea, pe care eu am înfierat-o fiindcă mi se părea ruşinoasă, m-a lăsat indiferent în faţa târfelor, dar a născut în mine, în replică, o dorinţă unică în faţa miracolului unei singure femei. Dorinţa aceea, pe care am stigmatizat-o fiindcă mi se păruse obscenă, nu a venit din simpla apariţie a trupului, ci din încredinţarea că încântătoarea formă pe care o vedeam exprima, deopotrivă, spiritul pe care-l vedeam; nu-i voiam trupul, ci eul ascuns; nu trebuia s-o am pe femeia în costum cenuşiu, ci pe femeia care conducea o reţea de cale ferată. Dar am fost furios pe capacitatea trupului meu de a transmite tot ce simţeam şi lam blestemat, ca şi cum ei i-aş fi aruncat o insultă şi ca şi cum asta ar fi fost cea mai mare reverenţă pe care i-aş fi putut-o face – la fel cum ei îmi diabolizaseră abilitatea de a transforma munca propriei mele raţiuni în metal Rearden, la fel cum ei mă blestemaseră pentru puterea de a-mi gestiona afacerile în aşa fel încât să devină o sursă de satisfacere a propriilor mele nevoi. Le-am acceptat codul şi am crezut, aşa cum m-au învăţat, că valorile spiritului uman trebuie să rămână un deziderat neputincios, neexprimat în acţiuni, care să nu devină niciodată realitate, că viaţa cărnii omeneşti trebuie să se petreacă în mizerie, ca o performanţă degradantă, absurdă, iar aceia care încearcă să se bucure de ea ar trebui să fie consideraţi nişte animale inferioare. Le-am încălcat codul, dar am căzut în capcana pe care mi-au întins-o, capcana codului alcătuit astfel încât să trebuiască să-l încâlci. Nu m-am mândrit cu rebeliunea mea, am considerat-o vinovăţie, nu i-am blestemat pe ei, m-am blestemat pe mine, nu le-am blestemat codul, am blestemat existenţa – şi mi-am ascuns fericirea ca pe un secret ruşinos. Ar fi trebuit să trăiesc sentimentul deschis, ca pe un drept al meu, sau s-o fi luat de soţie, ceea ce, de fapt, era pentru mine. Dar am crezut că iubirea mea e promiscuă şi am făcut-o şi pe ea să trăiască sub sentimentul ruşinii. Ce vor ei să-i facă acum i-am făcut eu mai întâi. Eu am făcut posibil totul. Am făcut-o în numele compasiunii pentru cea mai vrednică de dispreţ femeie pe care o cunosc. Şi asta făcea parte din codul lor şi am acceptat-o. Consideram că o persoană îi este datoare alteia fără să aştepte vreo răsplată oarecare. Consideram că este de datoria mea să iubesc o femeie care nu-mi dădea nimic, care trăda tot ce însemna raţiunea mea de a fi, care-şi revendica fericirea cu preţul fericirii mele. Consideram că iubirea este un fel de cadou pasiv, pe care, odată primit ca atare, nu mai era nevoie să-l şi meriţi – exact aşa cum se consideră că bogăţia reprezintă o posesie imobilă care poate fi utilizată şi păstrată fără să mai depui vreodată nici cel mai mic efort. Consideram că dragostea este o primă, nu o recompensă pe care trebuie — 571 —

s-o câştigi – exact aşa cum ei cred că este dreptul lor să ridice pretenţii asupra unor posesiuni pe care nu le merită. Şi exact aşa cum ei cred că nevoia lor este dreptul asupra energiei mele, aşa am crezut şi eu că nefericirea ei ar fi un drept asupra vieţii mele. În numele milei, nu al dreptăţii, am îndurat zece ani de tortură. Am pus mila deasupra conştiinţei şi asta este esenţa vinovăţiei mele. Fărădelegea mea a fost înfăptuită când i-am spus: „Să menţin această căsătorie a noastră va fi, aşa cum văd eu lucrurile, o înşelătorie. Dar standardele mele nu sunt şi ale tale. Nu le înţeleg pe ale tale, niciodată nu le-am înţeles, dar le voi accepta”. Aici, pe biroul meu, se află normele acestea pe care le-am acceptat fără să le înţeleg, aici este felul ei de a mă iubi, iubirea în care nu am crezut niciodată, dar de care am încercat să mă lipsesc. Acesta este produsul absenţei oricărui merit. Am crezut că se poate să faci nedreptăţi, dar numai atâta timp cât eu aş fi fost singurul care suferea. Dar nimic nu poate să justifice nedreptatea. Iar aceasta este pedeapsa pentru că am acceptat răul acela respingător care este sacrificiul de sine. Credeam că voi fi singura victimă. În schimb, am sacrificat cea mai nobilă femeie pentru cea mai abjectă. Când cineva acţionează cu milă în loc de dreptate, binele este cel pedepsit în numele răului; când cineva îi salvează pe cei vinovaţi de suferinţă, inocentul este cel forţat să sufere. Nu există scăpare în faţa justiţiei, nimic nu poate fi câştigat pe nedrept şi neplătit în univers, nici pentru materie, nici pentru spirit, şi dacă vinovaţii nu plătesc, inocenţii trebuie s-o facă. Nu au fost prădătorii ăştia mărunţi şi meschini cei care m-au înfrânt – eu singur am făcut-o. Nu ei m-au dezarmat – eu mi-am aruncat arma. Asta este o bătălie care nu poate fi purtată decât cu mâinile curate, pentru că singura putere a inamicului este în rănile din conştiinţa celuilalt, iar eu am acceptat un cod care m-a făcut să consider puterea mâinilor mele păcat şi ocară. — Primim metalul, domnule Rearden? Se uita la Bonul Valoric de pe biroul său şi vedea prin el până în adâncuri, până când a ajuns la amintirea fetei de pe vagonul-platformă. Se întreba dacă ar putea s-o scape de prădătorii minţii şi de golanii de presă pe fiinţa pe care o văzuse în acel moment. Putea să lase în continuare inocenţii să ispăşească pedeapsa? Putea s-o lase să se lupte cu toate lucrurile cu care el ar fi trebuit să se lupte? Putea să înfrunte acum codul inamicilor când ea e cea care va fi dezonorată, nu el, când se va arunca cu noroi în ea, nu în el, când ea va trebui să lupte în timp ce el ar fi izbăvit? Putea să permită ca existenţa ei să fie transformată într-un iad de care el va fi ţinut la distanţă? Stătea nemişcat şi privea în sus, către ea. Te iubesc, i-a spus fetei de pe vagonulplatformă şi a pronunţat încet cuvintele acestea care erau o încununare a momentului aceluia de acum patru ani, un sentiment de fericire solemnă care se transformase abia acum în cuvinte, chiar dacă de data asta a trebuit să i-o spună pentru prima oară. Se uită la Bonul Valoric. Dagny, se gândi, nu m-ai lăsa să fac asta dacă ai şti, o să mă urăşti pentru asta dacă o să afli, dar nu te pot lăsa să-mi plăteşti datoriile. Vina a — 572 —

fost a mea şi nu-ţi voi pasa ţie pedeapsa pe care trebuie să o îndur. Chiar dacă nu mai am nimic acum, am asta: văd adevărul, sunt eliberat de vinovăţia pe care mi-o atribuie, pot acum să stau în faţa mea fără să mă simt vinovat, să ştiu că am dreptate, că am dreptate întru totul şi – pentru prima dată – că voi rămâne credincios unui principiu din codul meu, cel pe care nu l-am încălcat niciodată: să fiu un om ce-şi rezolvă singur încurcăturile. Te iubesc, i-a spus fetei de pe vagonul-platformă, simţindu-se ca şi cum lumina soarelui aceluia de vară îi atingea fruntea, ca şi cum ar fi stat sub cerul liber, deasupra unui pământ liber, fără nimic rămas în afară de el însuşi. — Ei bine, domnule Rearden? Veţi semna? l-a întrebat dr. Ferris. Ochii lui Rearden s-au întors înspre el. Uitase că Ferris era acolo, nu ştia dacă Ferris vorbise, obiectase sau dacă a aşteptat în linişte. — O, aia? spuse Rearden. Puse mâna pe un stilou şi, fără să se uite încă o dată, cu gestul uşor al unui milionar care semnează un cec oarecare, semnă sub Statuia Libertăţii şi împinse Bonul Valoric peste birou. Capitolul VII Moratoriul pe creiere — Unde ai fost în tot timpul ăsta? l-a întrebat Eddie Willers pe muncitor în cantina de la subsol şi a adăugat, cu un zâmbet care era atât rugă, scuză, cât şi o mărturie a disperării: o, ştiu că eu sunt cel care a stat departe de locul ăsta săptămâni întregi. Zâmbetul lui arăta ca şi cum un copil infirm ar fi încercat, bâjbâind, cu efort, un gest pe care nu-l mai putea face. Am venit aici, acum vreo două săptămâni, dar nu erai în noaptea aia. Mi-era teamă că ai plecat… Atât de mulţi oameni dispar fără niciun avertisment. Am auzit că sunt sute care rătăcesc prin ţară. Poliţia îi arestează pentru că-şi părăsesc slujbele – sunt numiţi dezertori –, dar sunt prea mulţi şi nu e destulă mâncare pentru a-i hrăni pe toţi în închisori, deci nimănui nu-i mai pasă, într-un fel sau altul. Am auzit că dezertorii doar rătăcesc, ocupându-se cu tot felul de munci de ocazie sau chiar mai rău – cine are munci de ocazie de oferit în ziua de azi?… Ne pierdem cei mai buni oameni, oameni care au lucrat în compania asta de douăzeci de ani sau chiar mai mult. De ce a trebuit să fie legaţi de slujbele lor? Oamenii aceia cărora niciodată nu le-a dat prin cap să-şi părăsească slujbele, iar acum fac asta la cea mai mică neînţelegere, abandonându-şi uneltele şi plecând, la orice oră din zi sau noapte, şi lăsându-ne în tot felul de încurcături, genul de oameni care ar fi sărit din pat şi ar fi venit alergând dacă reţeaua de cale ferată ar fi avut nevoie de ei… Ar trebui să vezi ce oameni de adunătură aducem ca să ocupăm posturile libere. Unii dintre ei au intenţii bune, dar le e frică şi de propria umbră. Alţii sunt nişte lepădături cum nu credeam că există – primesc slujbele şi ştiu că nu ne putem descotorosi de ei odată ce — 573 —

au intrat, aşa că ne arată clar că nu au de gând să muncească pentru banii pe care-i primesc şi că nici n-au avut vreodată intenţia asta vreodată. Sunt genul de oameni cărora le place, pur şi simplu le place situaţia actuală. Poţi să-ţi imaginezi că sunt oameni cărora le place? Ei bine, chiar sunt… Ştii, nu cred că eu pot să accept, să accept tot ce ni se întâmplă în ziua de azi. Se întâmplă, desigur, dar nu pot accepta. Mă tot gândesc că nebunia e o stare în care omul nu-şi poate da seama ce e real şi ce nu e. Ei bine, ce e real acum e nebunesc, iar dacă eu aş accepta ca fiind real, ar trebui să-mi pierd minţile, nu-i aşa?… Continui să lucrez şi să-mi spun că aici e Taggart Transcontinental. Continui să aştept să se întoarcă ea, aştept ca uşa să se deschidă într-un moment sau altul şi… o, Doamne, n-ar trebui să spun asta!… Ce? Ştiai? Ştiai că a plecat?… Păstrează secretul. Dar presupun că toată lumea ştie, numai că nimeni nu trebuie să spună lucrurilor pe nume. Li se spune tuturor că este în concediu. Ea e încă vicepreşedinte executiv. Cred că eu şi cu Jim suntem singurii care ştiu că şi-a dat demisia pentru totdeauna. Jim e speriat de moarte că prietenii lui din Washington o să se răzbune pe el dacă se află că ea şi-a dat demisia. Umblă zvonul că ar fi un dezastru pentru starea de spirit a populaţiei dacă oricare dintre persoanele importante şi-ar da demisia, iar Jim nu vrea ca ei să ştie că există un dezertor în propria familie… Dar asta nu-i tot. Lui Jim îi e frică de faptul că acţionarii, angajaţii şi oricare dintre cei cu care facem afaceri îşi vor pierde şi ultima fărâmă de încredere în Taggart Transcontinental dacă se află că a plecat ea. Încredere! Ai crede că nu mai contează acum când niciunul dintre ei nu poate face nimic în privinţa asta. Şi totuşi, Jim ştie că trebuie să păstrăm o anumită aparenţă din măreţia pentru care Taggart Transcontinental era odată cunoscută. Şi mai ştie că şi asta s-a dus odată cu ea… Nu, ei nu ştiu unde este… Da, eu ştiu, dar n-o să le spun. Sunt singurul care ştie… O, da, au încercat să afle. Au încercat să mă bombardeze cu întrebări de toate felurile, dar degeaba. Nu voi spune nimănui… Ar trebui să vezi ce focă dresată avem în locul ei – noul vicepreşedinte în funcţie. Desigur, avem unul – de fapt, avem şi nu avem. E la fel ca tot ce se întâmplă mai nou – e şi nu e, în acelaşi timp. Numele lui e Clifton Locey – face parte din echipa lui Jim –, un bărbat tânăr şi progresist, de patruzeci şi şapte de ani, prieten cu Jim. Ar trebui numai să-i ţină locul atâta cât este nevoie, dar stă în biroul ei şi toţi ştim că e noul vicepreşedinte în funcţie. Dă ordine, adică are grijă să nu fie prins dând ordine. Munceşte foarte mult ca să se asigure că nicio decizie nu poate să i se pună în cârcă şi ca să nu poată fi tras la răspundere pentru ceva. Vezi tu, scopul lui nu e să conducă o cale ferată, ci să aibă o slujbă. Nu vrea să conducă trenuri, ci vrea să-l mulţumească pe Jim. Nu-i pasă absolut deloc dacă există vreun tren în mişcare atâta timp cât face impresie bună în faţa lui Jim şi a băieţilor din Washington. Până acum, domnul Clifton Locey a reuşit să facă din doi oameni victimele unei înscenări: un tânăr asistent terţiar, pentru că nu a retransmis un ordin pe care domnul Locey nu l-a dat niciodată, şi pe administratorul mărfurilor, pentru că a emis o comandă pe care domnul Locey a dat-o într-adevăr, numai că — 574 —

administratorul nu a putut să o dovedească. Ambii au fost concediaţi, oficial, de către Comisia de Uniformizare. Când lucrurile merg bine – ceea ce nu se întâmplă pentru mai mult de o jumătate de oră –, domnul Locey ţine să ne reamintească că „nimic nu mai e ca pe vremea domnişoarei Taggart”. La primul semn de complicaţie, mă cheamă în biroul lui şi mă întreabă, relaxat, în mijlocul celor mai irelevante aiureli, ce obişnuia domnişoara Taggart să facă în asemenea cazuri de urgenţă. Îi spun oricând pot. Îmi spun că e Taggart Transcontinental şi… că sunt mii de suflete într-o mulţime de trenuri care depind de deciziile noastre. Între urgenţe, domnul Locey se dă peste cap să fie pe cât de nepoliticos posibil cu mine, ca să mă facă să cred că n-are nevoie de mine. Şi-a făcut o datorie din a schimba tot ce obişnuia ea să facă în ceea ce priveşte fiecare aspect care nu contează, dar este al naibii de prudent să nu schimbe nimic din ce contează cu adevărat. Singura problemă este că nu-şi poate da întotdeauna seama care este care… În prima lui zi la birou, mi-a spus că nu e o idee bună să fie o poză cu Nat Taggart pe perete… „Nat Taggart e istorie, e trecutul întunecat, aparţine unei epoci de lăcomie egoistă, nu este tocmai un simbol al politicilor noastre noi şi progresiste, aşa că ar putea face o impresie proastă, oamenii m-ar putea identifica cu el”, mi-a spus. Nu, n-ar putea, i-am răspuns, dar am dat jos tabloul de pe perete. Ce? Nu, nu ştie nimic despre lucrurile astea. N-am comunicat cu ea. Nici măcar o dată. Ea mi-a spus să nu… Săptămâna trecută aproape că mi-am dat demisia. Era din cauza trenului lui Chick. Domnul Chick Morrison din Washington, oricine naiba ar fi el, a pornit într-un tur în întreaga ţară să vorbească despre directivă şi să întărească moralul oamenilor, acum că lucrurile au devenit din ce în ce mai nebuneşti peste tot. A cerut un tren special pentru el şi pentru echipă, un vagon de dormit, un vagonsalon şi un vagon-restaurant cu bar şi loc de odihnă. Comisia de Uniformizare i-a dat permisiunea să călătorească cu o sută de mile pe oră – pe motivul, a spus conducerea, că aceasta era o călătorie nonprofit. Ei bine, aşa-i. E doar un turneu ca să convingi oamenii să continue să se spetească pentru un profit din care să se întreţină cei care sunt superiori numai pentru faptul că nu fac nimic. Ei bine, problema noastră a apărut când domnul Chick Morrison a cerut o locomotivă Diesel pentru trenul său. Nu aveam niciuna pe care să i-o fi putut da. Toate dieselele pe care le aveam erau folosite ca să pună în mişcare Cometa şi trenurile de marfă transcontinentale şi nu era niciunul liber, nicăieri în sistem, în afara… – ei bine, aia era o excepţie pe care nu aveam de gând să i-o pomenesc domnului Clifton Locey. Domnul Locey a făcut mare scandal, a ţipat că, fie ce-o fi, nu-i puteam refuza cererea domnului Chick Morrison. Nu ştiu ce prost amărât i-a spus de locomotiva Diesel extra pe care o ţineam în Winston, în Colorado, la intrarea în tunel. Ştii cum ni se strică acum locomotivele Diesel, toate sunt gata să moară, deci înţelegi de ce acea locomotivă Diesel care era în plus trebuia ţinută în tunel. I-am explicat domnului Locey, l-am ameninţat, am pledat, i-am spus că ea făcuse cea mai strictă regulă a noastră din a nu lăsa niciodată staţia Winston fără un Diesel de rezervă. Mi-a spus să fac bine să-mi aduc aminte că el nu — 575 —

este domnişoara Taggart – ca şi cum aş putea vreodată uita! – şi că regula aceea era o absurditate, pentru că nimic nu se întâmplase în toţi aceşti ani, aşa că Winston se putea descurca fără motorul Diesel câteva luni şi că el nu-şi va face griji în legătură cu un ipotetic dezastru din viitor, acum, când ne aflăm într-un pericol cât se poate de real, de concret şi de imediat, pericolul să-l enervăm pe domnul Chick Morrison. Ei bine, trenul special al lui Chick a primit locomotiva Diesel. Impiegatul diviziei Colorado a demisionat. Domnul Locey a dat slujba aia unui prieten de-al lui. Voiam să demisionez. Niciodată nu mi-am mai dorit asta atât de tare. Dar nu am făcut-o… Nu, nu am mai auzit nicio veste de la ea. Niciun cuvânt de când a plecat. De ce mă tot întrebi despre ea? Las-o baltă. N-o să se întoarcă… Nu ştiu la ce bun să sper. Degeaba, cred. Trăiesc zi după zi şi încerc să nu privesc prea mult înainte. La început, speram că cineva o să ne salveze. Mă gândeam că, poate, Hank Rearden o să fie acela. Dar s-a dat bătut. Nu ştiu ce i-au făcut de a semnat, dar ştiu că trebuie să fi fost ceva groaznic. Toată lumea crede la fel. Toată lumea şuşoteşte despre asta şi se întreabă ce fel de presiuni au făcut asupra lui… Nu, nimeni nu ştie. Nu a făcut nicio declaraţie publică şi a refuzat să vadă pe toată lumea… Dar ascultă, îţi voi spune altceva despre ce se bârfeşte. Apropie-te mai tare, vrei? Nu vreau să vorbesc foarte tare. Se spune că Orren Boyle ştia despre directivă demult, cu săptămâni sau chiar cu luni înainte, pentru că începuse, tăcut şi în secret, să-şi reconstruiască furnalele pentru producerea de metal Rearden, la una dintre uzinele lui de oţel mai puţin importante, un loc mic şi obscur pe coasta statului Maine. Era pregătit să înceapă să toarne metal în momentul în care documentul de expropriere a lui Rearden – vreau să spun Bonul Valoric – ar fi fost semnat. Dar – ascultă – în noaptea de dinainte să înceapă, oamenii lui Boyle încălzeau furnalele în locul acela de pe coastă când au auzit o voce; nu ştiau dacă venea de la un avion sau un radio sau un soi de difuzor direct, dar era o voce de bărbat care spunea că le dă zece minute să evacueze locul. Au ieşit cu toţii. Au început să meargă şi au continuat să meargă – pentru că vocea era a lui Ragnar Danneskjöld. În următoarea jumătate de oră, uzina lui Boyle a fost pusă la pământ. Distrusă, scoasă din funcţiune cu totul, nici măcar o cărămidă n-a mai rămas în picioare. Se spune că totul s-a făcut cu tunuri cu bătaie lungă, de undeva din Atlantic. Nimeni nu a văzut nava lui Danneskjöld… Despre asta şuşotesc oamenii. Ziarele n-au tipărit nici măcar un cuvânt în legătură cu asta. Băieţii din Washington spun că e doar un zvon răspândit de cei cărora le place să împrăştie panică. Nu ştiu dacă povestea e adevărată, oricum. Cred că e. Sper că e… Ştii, când aveam cincisprezece ani, mă întrebam cum ar fi putut cineva să fie criminal, nu înţelegeam cum se poate întâmpla aşa ceva. Acum, acum mă bucur că Ragnar Danneskjöld a aruncat uzina aia în aer. Dumnezeu să-l aibă în pază şi să-l ajute să nu fie găsit, orice şi oriunde ar fi! Da… asta am ajuns să simt. Ei bine, cât cred ei că mai pot oamenii suporta? Nu-i chiar atât de rău pentru mine în timpul zilei, pentru că sunt ocupat şi nu am timp să mă gândesc, dar mă răpune în timpul nopţii. Nu mai pot dormi, stau treaz ore — 576 —

întregi… Da! – dacă vrei să ştii – da. Din cauză că-mi fac griji pentru ea! Sunt speriat de moarte din cauza ei. Woodstock e o văgăună mizerabilă, la kilometri întregi de civilizaţie, iar cabana Taggart e la douăzeci de mile şi mai departe, douăzeci de mile de potecă încâlcită într-o blestemată de pădure. De unde să ştiu eu ce i se poate întâmpla acolo, singură, cu tot felul de bande care rătăcesc, în timpul nopţii, peste tot prin ţară, mai ales prin zonele astea pustii ale ţării cum este comitatul Berkshire?… Ştiu că n-ar trebui să mă gândesc. Ştiu că poate avea grijă de ea însăşi. Îmi doresc doar să-mi fi scris un rând. Vreau să merg acolo. Dar ea mi-a spus să nu vin. I-am spus c-o să aştept… Ştii, mă bucur că eşti aici în seara asta. Mă ajută să vorbesc cu tine şi… mă ajută doar să te văd aici. N-o să dispari ca toţi ceilalţi, nu-i aşa?… Ce? Săptămâna viitoare? O, în concediu. Pentru cât timp?… Cum de ai curajul să-ţi iei concediu o lună? Mi-ar fi plăcut şi mie să-mi iau o lună concediu doar pentru mine. Dar nu mă lasă… Serios? Te invidiez… Nu te-aş fi invidiat acum câţiva ani. Dar acum, acum mi-ar plăcea să plec. Acum te invidiez: dacă ai fost în stare să-ţi iei câte o lună liberă în fiecare vară de doisprezece ani încoace. *** Era un drum întunecat, dar îl ducea într-o zonă în care nu mai fusese niciodată. Rearden a plecat de la fabrică, dar nu către casă, ci către Philadelphia. Era drum lung, dar voia să-l facă în seara aceea, aşa cum o făcuse în fiecare seară a săptămânii care trecuse. Se simţea împăcat, în obscuritatea goală a peisajului de ţară, în care nu se desluşea nimic în afară de siluetele negre ale copacilor din jur, fără vreo altă mişcare în afară de cea a propriului corp şi a crengilor care se legănau în vânt, fără nicio altă lumină în afară de sclipirile domoale ale licuricilor care pâlpâiau printre tufişuri. Cele două ore de drum de la fabrică până în oraş reprezentau răstimpul lui de odihnă. Se mutase de acasă într-un apartament din Philadelphia. Nu i-a dat nicio explicaţie mamei lui sau lui Phillip, nu le-a spus nimic în afară de faptul că puteau rămâne în casă dacă doreau şi că domnişoara Ives se va ocupa de facturi. I-a rugat să-i transmită lui Lillian, când se va întoarce, să nu încerce să îl vadă. L-au privit într-o tăcere înspăimântată. I-a înmânat avocatului un cec semnat în alb şi i-a spus: — Obţine-mi divorţul. Pe orice motiv şi oricât ar costa. Nu mă interesează ce fel de metode foloseşti, câţi judecători cumperi sau dacă tu consideri necesar să-i înscenezi ceva soţiei mele. Fă orice vrei. Dar n-o să plătesc pensie alimentară şi nici n-o să împart proprietăţile. Avocatul s-a uitat la el cu o urmă de zâmbet înţelept şi trist, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca totul să se fi întâmplat cu mult timp în urmă. I-a răspuns: — Bine, Hank. Aranjăm. Dar va dura. — Fă-o cât de repede se poate. — 577 —

Nimeni nu i-a pus nicio întrebare în legătură cu faptul că a semnat Bonul Valoric. Dar a observat că oamenii de la fabrică se uitau la el cu un fel de curiozitate iscoditoare, de parcă s-ar fi aşteptat să-i descopere pe trup urme ale torturii fizice. Nu simţea nimic în afară de senzaţia pe care i-o trezea amurgul liniştit, tihnit, ca o întindere de zgură deasupra unui metal topit, când se formează crusta care înghite ultima ţâşnitură a strălucirii albe dinăuntru. Nu simţea nimic când se gândea la tâlharii care vor produce de-acum înainte metalul Rearden. Nu voia decât să-şi păstreze drepturile asupra propriei lui fiinţe, iar mândria de a fi cel care-l distribuie a fost forma lui de respect faţă de camarazii lui, acel principiu potrivit căruia a face afaceri cu ei era un act onorabil. Credinţa, respectul şi dorinţa dispăruseră. Nu-i păsa ce făceau oamenii, ce vindeau, cine i-a cumpărat metalul sau dacă oricare dintre ei va şti vreodată că i-a aparţinut. Oamenii care treceau pe lângă el pe străzile oraşului erau obiecte fizice fără nicio însemnătate. Provincia – cu întunericul care spăla orice formă de activitate umană şi care lăsa în urmă un pământ neatins pe care el fusese odată în stare să-l conducă – era reală. Purta o armă în buzunar, aşa cum fusese sfătuit de poliţiştii din maşina de patrulă de pe şosea; l-au avertizat că, în ultimul timp, niciun drum nu era sigur după lăsarea întunericului. Simţi, cu o urmă de amuzament melancolic, că ar fi fost nevoie de armă la uzine, nu în siguranţa plină de pace a singurătăţii şi a nopţii; ce ar putea să vrea un vagabond înfometat de la el în comparaţie cu ce-i fusese luat de nişte oameni care se dădeau drept protectorii săi? Mergea cu o viteză constantă şi se simţea liniştit fiindcă făcea ceva firesc. Asta era o perioadă de antrenament pentru izolare, se gândea; trebuia să înveţe să trăiască fără să mai vadă oameni, pentru că oamenii îl făceau să paralizeze de dezgust. Făcuse avere, dar a început fără să aibă nimic; acum trebuia să-şi reconstruiască viaţa, dar so ia de la capăt cu un suflet gol. Îşi va acorda un interval scurt de timp pentru antrenament, s-a gândit, iar apoi o să revendice singura valoare de neegalat care-i mai rămăsese, singura dorinţă care-i mai rămăsese pură şi neştirbită: va merge la Dagny. Două reguli noi îi înfloriseră în minte: una era o datorie, alta o dorinţă pătimaşă. Prima era să n-o lase niciodată să afle motivele care l-au făcut să se predea tâlharilor; a doua era să-i spună cuvintele pe care ar fi trebuit să le fi ştiut încă de la prima lor întâlnire în holul casei lui Ellis Wyatt. Nimic în afară de lumina puternică, de vară, a stelelor nu-i îndruma înaintarea, însă putea distinge autostrada şi rămăşiţele unui gard de piatră în faţă, la colţul unei intersecţii de drumuri de ţară. Gardul nu mai avea ce să protejeze, acolo se afla numai o întindere de mirişte înţelenită, o salcie care se răsfrângea peste drum şi, la o mai mare distanţă, ruinele unei ferme prin al cărei acoperiş trecea lumina stelelor. Înainta gândindu-se că până şi priveliştea aceasta încă păstra capacitatea de a deveni valoroasă: îi promitea o vastă întindere care să nu fi fost alterată de intruziunea — 578 —

oamenilor. Bărbatul care i-a apărut deodată în cale trebuie să fi ieşit de după salcie, dar atât de rapid încât părea să fi răsărit din mijlocul autostrăzii. Mâna i s-a întins după arma din buzunar, dar s-a oprit la jumătatea gestului: ştiu, după postura mândră a trupului care stătea în câmp deschis, după linia dreaptă a umerilor pe fundalul cerului plin de stele, că omul acela nu era un răufăcător. Când i-a auzit vocea, şi-a dat seama că nu are cum să fie un simplu cerşetor. — Vreau să vorbesc cu dumneata, domnule Rearden. Vocea avea o fermitate, o claritate şi o politeţe aparte, nefirească pentru oamenii care sunt obişnuiţi să dea ordine. — Te rog, spuse Rearden, cu condiţia să nu-mi ceri ajutor sau bani. Hainele bărbatului erau simple, dar elegante. Purta pantaloni închişi la culoare şi o geacă încheiată până sus la gât, care-i lungea liniile siluetei înalte şi subţiri. Purta o şapcă albastru-închis şi tot ce se putea vedea din trupul lui, în întuneric, erau mâinile, faţa şi o şuviţă de păr auriu pe tâmplă. N-avea nicio armă în mâini, numai un pachet învelit în pânză groasă de sac, cam de mărimea unui cartuş de ţigări. — Nu, domnule Rearden, nu intenţionez să-ţi cer bani, ci să ţi-i înapoiez. — Să-mi înapoiezi bani? — Da. — Ce bani? — O mică parte în contul unei datorii foarte mari. — Pe care o datorez eu? — Nu, eu sunt datornicul. Este doar o plată simbolică, dar vreau să o accepţi ca dovadă că, dacă trăim destul, dumneata şi eu, fiecare bănuţ din datoria aceea îţi va fi dat înapoi. — Ce datorie? — Banii care ţi-au fost luaţi cu forţa. Bărbatul i-a întins pachetul lui Rearden şi a desfăcut pânza de sac. Rearden a văzut lumina stelelor trecând ca o flacără peste o suprafaţă fină, ca de sticlă. A ştiut imediat, după greutate şi textură, că ceea ce ţinea în mână era un lingou din aur solid. S-a uitat la lingou, apoi la faţa bărbatului, dar chipul părea cu mult mai aspru şi dezvăluia mai puţin decât suprafaţa metalului. — Cine eşti dumneata? întrebă Rearden. — Prietenul celor fără prieteni. — Ai venit aici ca să îmi dai asta? — Da. — Vrei să spui că a trebuit să mă urmăreşti noaptea, pe un drum lăturalnic, nu ca să mă jefuieşti, ci ca să-mi dai un lingou de aur? — Da. — 579 —

— De ce? — Când jaful se petrece ziua în amiaza mare, cu aprobarea legii, cum se întâmplă acum, atunci gesturile de onoare sau de restituire trebuie să fie ascunse. — Ce te face să crezi că o să accept un cadou ca ăsta? — Nu este un cadou, domnule Rearden. Sunt banii dumitale. Dar vreau să te rog să-mi faci o favoare. Este o cerere, nu o condiţie, pentru că nu poate exista ceva ca proprietate condiţionată. Aurul e al dumitale, deci eşti liber să-l foloseşti după bunulplac. Dar mi-am riscat viaţa în seara asta ca să ţi-l aduc, aşa că te rog, ca o favoare, să-l păstrezi pentru mai târziu sau să-l foloseşti pentru nevoi personale. Pe nimic altceva în afară de confortul şi plăcerea dumitale. Nu-l da mai departe şi, mai presus de toate, nu-l folosi în afaceri. — De ce? — Pentru că nu vreau să beneficieze nimeni în afară de dumitale de el. Altfel, voi fi încălcat un jurământ pe care l-am făcut acum multă vreme – cum încalc fiecare regulă stabilită de mine, pentru mine, pentru că ţi-am vorbit în seara asta. — Ce vrei să spui? — Strâng banii ăştia pentru dumneata de mult timp. Dar nu intenţionam să mă întâlnesc cu dumneata sau să-ţi spun despre ei sau să ţi-i dau decât mult mai târziu. — Atunci de ce ai făcut-o? — Pentru că nu mai puteam suporta. — Să suporţi ce? — Mă gândeam că am văzut tot ce putea vedea cineva şi că puteam suporta să văd că se întâmplă orice. Dar când ţi-au luat metalul Rearden a fost prea mult, chiar şi pentru mine. Ştiu că nu ai acum nevoie de aurul ăsta. Ai nevoie de dreptatea pe care o reprezintă şi de conştiinţa că există oameni cărora le pasă de justiţie. Străduindu-se să nu se lase pradă unei emoţii pe care o simţea ridicându-se neliniştit, depăşindu-şi toate îndoielile, Rearden a încercat să-i studieze trăsăturile şi căuta un indiciu care să-l ajute să înţeleagă. Dar faţa nu trăda nicio expresie; nu se schimbase deloc în timp ce vorbea; arăta de parcă ar fi pierdut cu mult timp în urmă orice capacitate să simtă ceva, iar ceea ce mai rămăsese din el erau doar unghiuri care păreau neînduplecate şi moarte. Cu un fior de uimire, Rearden s-a trezit că se gândeşte că nu era o faţă de om, ci de înger al răzbunării. — De ce ţi-a păsat? a întrebat Rearden. Ce însemn eu pentru dumneata? — Mult mai mult decât ai crede dumneata. Şi am un prieten pentru care însemni şi mai mult decât vei şti vreodată. Ar fi dat orice ca să poată să stea lângă dumneata astăzi. Dar el nu poate veni. Aşa că am venit eu în locul lui. — Ce prieten? — Prefer să nu-i dezvălui numele. — Ai spus cumva că ai strâns mult timp banii ăştia pentru mine? — Am strâns mult mai mult de atât. Arătă înspre aur. Îl păstrez în numele dumitale — 580 —

şi o să ţi-i dau la timpul potrivit. Aceasta e doar o mostră, ca dovadă că există. Şi dacă vei ajunge ziua când o să-ţi dai seama că ai fost jefuit şi de ultima fărâmă de avere, vreau să-ţi aminteşti că există în bancă un cont generos care te aşteaptă. — Ce cont? — Dacă încerci să te gândeşti la toţi banii care ţi-au fost luaţi cu forţa, o să-ţi dai seama că ai o sumă considerabilă în cont. — Cum i-ai colectat? De unde vine aurul ăsta? — A fost luat de la cei care te-au jefuit. — Luat de către cine? — De către mine. — Cine eşti? — Ragnar Danneskjöld. Rearden s-a uitat la el mult timp, nemişcat, apoi a lăsat să-i cadă aurul din mâini. Danneskjöld nu s-a uitat la el, iar ochii lui nu au urmărit aurul în cădere, ci au rămas fixaţi asupra lui Rearden şi nu şi-au modificat expresia. — Ar fi fost mai bine dacă eram un cetăţean care s-ar fi supus legilor, domnule Rearden? Dacă e aşa, cărei legi ar trebui să mă supun? Directivei 10-289? — Ragnar Danneskjöld… şopti Rearden, ca şi cum ar fi văzut trecându-i prin faţa ochilor ultimii zece ani, ca şi cum ar fi conştientizat enormitatea unei crime extinse pe durata unui deceniu, enormitate cuprinsă în două cuvinte. — Uită-te mai cu băgare de seamă, domnule Rearden. Există doar două feluri de a trăi posibile pentru noi în ziua de azi: să fii un tâlhar care jefuieşte nişte victime care nu se pot apăra sau o victimă care munceşte în favoarea propriilor ei tâlhari. Eu am ales să nu fiu nimic din toate astea. — Ai ales să trăieşti apelând la forţă, ca toţi ceilalţi. — Da, dar făţiş. Onest, dacă vrei. Eu nu jefuiesc oameni care sunt legaţi şi cu căluşul pus, eu nu cer ajutorul victimelor mele, eu nu le spun că acţionez pentru bunăstarea lor. Îmi pun viaţa în joc la fiecare confruntare, iar ceilalţi au şansa să-şi încerce puterile şi judecata cu ale mele. E o luptă dreaptă? Sunt eu împotriva unei armate organizate: arme, avioane, nave de luptă de pe cinci continente. Dacă vrei să emiţi o judecată morală, domnule Rearden, atunci cine este omul cu un grad de moralitate mai ridicat: eu sau Wesley Mouch? — N-aş putea spune, i-a răspuns Rearden cu o voce scăzută. — De ce eşti atât de uimit, domnule Rearden? De-abia fac faţă sistemului pe care lau creat concetăţenii mei. Dacă ei cred că forţa este cea mai bună cale să se poarte unii cu alţii, le dau ce vor să primească. Dacă ei cred că scopul meu în viaţă e să-i slujesc pe ei, lasă-i să-şi impună crezul. Dacă ei cred că mintea mea este proprietatea lor, lasă-i să vină să pună mâna pe ea. — Dar ce fel de viaţă ţi-ai ales? În slujba a ce lucrează judecata dumitale? — În slujba iubirii mele. — 581 —

— Şi care-i iubirea ta? — Dreptatea. — Satisfăcută prin piraterie? — Satisfăcută prin truda pentru ziua în care nu va mai trebui să fiu pirat. — Şi când o să vină ziua aceea? — Ziua în care o să fii liber să scoţi profit din metalul Rearden. — O, Doamne, spuse Rearden râzând, cu un glas disperat. Asta e ambiţia dumitale? Expresia lui Danneskjöld nu se schimbă. — Da. — Chiar crezi c-o să ajungi clipa aia? — Da. Dumneata nu? — Nu. — Atunci ce aştepţi, domnule Rearden? — Nimic? — Pentru ce munceşti? Rearden se uită în ochii lui. — De ce mă întrebi aşa ceva? — Ca să te fac să înţelegi de ce eu nu o fac. — Nu te aştepta să fiu de acord cu un infractor. — Nu mă aştept la asta. Dar sunt câteva lucruri pe care vreau să te ajut să le vezi. — Chiar dacă lucrurile pe care le-ai spus sunt adevărate, de ce ai ales să fii în afara legii? De ce nu te-ai opus. Se opri. — Ca Ellis Wyatt, domnule Rearden? Ca Andrev Stokton? Ca prietenul tău Ken Danagger? ca… — Da! — Ai fi de acord cu aşa ceva? Se opri, şocat de propriile cuvinte. Şocul următor veni când zări zâmbetul lui Danneskjöld: era ca un prim semn al primăverii pe muchiile sculptate ale unui aisberg. Rearden realiză dintr-odată, pentru prima oară, că faţa lui Danneskjöld era mai mult decât chipeşă, observă că avea frumuseţea uluitoare a perfecţiunii fizice – trăsăturile aspre, mândre, gura dispreţuitoare a unei statui vikinge –, cu toate astea, nu o conştientiza, aproape ca şi cum severitatea îngheţată a feţei împiedicase orice impertinenţă a unei aprecieri. Dar zâmbetul era orbitor de viu. — Eu sunt de acord, domnule Rearden. Dar am ales o misiune specială. Sunt pe urmele unui om pe care vreau să-l distrug. El a murit cu multe secole în urmă, dar, până când nu va fi ştearsă din minţile oamenilor ultima amintire despre el, nu vom avea o lume în care să putem trăi decent. — Cine e? — 582 —

— Robin Hood. Rearden se uită la el cu o privire piezişă şi fără să înţeleagă despre ce vorbea. — El a fost cel care jefuia bogaţii şi dădea săracilor. Ei bine, eu sunt omul care jefuieşte săracii şi dă bogaţilor – sau, ca să fiu mai exact, omul care jefuieşte săracii hoţi şi dă înapoi bogaţilor producători. — Despre ce tot vorbeşti acolo? — Dacă-ţi aminteşti poveştile care s-au scris despre mine în presă înainte de oprirea tuturor tipăriturilor, ştii că n-am jefuit niciodată niciun vas privat şi că nu miam însuşit niciodată nicio proprietate privată. N-am jefuit niciodată un vas militar, de asemenea, pentru că scopul flotei militare este acela de a proteja de orice violenţă pe cetăţenii care au plătit pentru asta, iar asta este funcţia adecvată a unui guvern. Dar am pus mâna pe toate portavioanele de atac care mi-au intrat în bătaia puştii, pe toate vasele de ajutor guvernamental, de subsidii, de împrumut, caritabile, pe toate vasele cu o încărcătură de produse luate cu forţa de la anumiţi oameni în beneficiul nemeritat al altora. Mi-am însuşit toate navele care navigau sub pavilionul ideii pe care vreau să o combat: principiul potrivit căruia se pretinde că nevoia este un idol sacru care pretinde sacrificii umane, că nevoia unora este un tăiş de ghilotină care atârnă deasupra altora, că noi toţi trebuie să trăim prin munca noastră, prin speranţele, planurile, eforturile noastre – la mila momentului când tăişul se va lăsa peste noi – şi că extinderea capacităţilor noastre înseamnă extinderea primejdiei pe care se pare c-am alcătui-o, aşadar succesul ne va forţa să riscăm, în timp ce eşecul ne va îndreptăţi să forţăm nota. Asta este oroarea pe care Robin Hood a statuat-o ca ideal al actelor de justiţie. Se spune că el lupta împotriva conducătorilor jefuitori şi că înapoia cele jefuite celor care fuseseră jefuiţi, dar nu ăsta este înţelesul legendei care a rămas până în ziua de azi. Este amintit nu ca protector al proprietăţii, ci ca protector al nevoii, nu ca apărător al celor jefuiţi, ci ca furnizor al săracilor. Este ţinut minte ca primul om care şi-a asumat o aureolă de virtute prin practicarea filantropiei graţie unei bogăţii care nu-i aparţinea, prin distribuirea unor bunuri pe care nu le producea, prin faptul că-i silea pe alţii să plătească luxul compasiunii lui. Este simbolul ideii că nevoia şi nu bunăstarea ar trebui să fie sursa tuturor drepturilor, că nu trebuie să producem, ci doar să vrem, că nimic din ce-am dobândit nu ne aparţine, dar ce nu am dobândit, da. Robin Hood a devenit justificarea oricărui mediocru care, nefiind în stare să-şi câştige existenţa, a cerut puterea să se descotorosească de proprietatea celor mai buni ca el şi şi-a revendicat nevoia de a-şi dedica viaţa celor inferiori lui cu preţul de a-i jefui pe cei superiori. El e creatura cea mai detestabilă, dublul parazit care trăieşte din rănile sărmanilor şi din sângele bogaţilor, creatura pe care oamenii au ajuns s-o considere idealul moral. Şi asta ne-a adus într-o lume în care, cu cât un om produce mai mult, cu atât ajunge mai uşor în situaţia de a-şi pierde toate drepturile, până când, dacă dorinţa este destul de mare, devine o creatură ilegitimă care serveşte drept pradă pentru orice reclamant, în timp ce, pentru a ajunge deasupra drepturilor, — 583 —

deasupra principiilor, deasupra moralitaţii, acolo unde orice îi este permis, chiar jaful şi crima, tot ce trebuie să facă cineva este să se afle în nevoie. Te întrebi de ce lumea din jurul nostru se prăbuşeşte? Ca să nu se prăbuşească lupt eu, domnule Rearden. Până când lumea nu va descoperi că, dintre toate simbolurile oamenilor, Robin Hood este cel mai imoral şi cel mai demn de dispreţ, nu va fi dreptate pe pământ şi nici nu există vreo cale ca omenirea să supravieţuiască. Rearden asculta, amorţit. Dar sub amorţeală, ca prima zvâcnire a unei seminţe care vrea să încolţească, simţi o emoţie pe care nu o putea identifica, dar îi părea familiară şi foarte îndepărtată, ca ceva trăit şi la care renunţase cu multă vreme în urmă. — Eu sunt, de fapt, poliţist. Este datoria unui poliţist să protejeze oamenii de criminali, iar criminali sunt aceia care-şi însuşesc o anumită proprietate cu forţa. Este datoria unui poliţist să recupereze proprietatea furată şi s-o returneze proprietarilor de drept. Dar când jaful devine scopul legii, iar datoria unui poliţist devine nu protecţia, ci jaful proprietăţii, atunci proscrisul trebuie să devină poliţist. Am vândut câteva încărcături recuperate de la nişte clienţi speciali de-ai mei în ţară, care mă plătesc în aur. De asemenea, mi-am vândut încărcăturile contrabandiştilor şi comercianţilor de pe piaţa neagră din republicile populare ale Europei. Ştii condiţiile existenţei din republicile populare? Din clipa în care producţia şi comerţul – nu violenţa – au fost decretate infracţiuni, cei mai buni oameni din Europa n-au avut altă opţiune decât să devină infractori. Exploatatorii acelor state sunt menţinuţi la putere din pomana tovarăşilor lor jefuitori din ţări care nu sunt încă secate, la fel ca a noastră. Eu nu permit ca pomana să ajungă la ei. Vând bunurile delincvenţilor din Europa la cele mai ridicate preţuri şi-i fac să mă plătească în aur. Aurul este valoarea obiectivă, calea prin care cineva poate să-şi păstreze bogăţia şi averea. Nimănui nu-i este îngăduit să deţină aur în Europa, cu excepţia prietenilor proprietari de sclavi, care spun că îl folosesc pentru bunăstarea victimelor lor. Acela e aurul pe care clienţii mei contrabandişti îl obţin ca să mă plătească în cele din urmă. Cum? Prin aceeaşi metodă pe care o folosesc şi eu ca să obţin bunurile. Şi apoi restitui aurul celor cărora le-au fost furate bunurile, adică dumitale, domnule Rearden, şi altora ca dumneata. Rearden a înţeles ce era sentimentul acela pe care-l uitase. Era sentimentul pe care-l trăise când, la vârsta de paisprezece ani, s-a uitat la primul lui cec de salariu, când, la douăzeci şi patru de ani, a fost numit administrator al minelor de minereu, când, în calitate de proprietar al minelor, a plasat, pentru el însuşi, prima comandă de echipament nou pentru cea mai bună companie a momentului aceluia, Twentieth Century Motors; un sentiment de încântare satisfăcută, solemnă, sentimentul că-şi câştigă locul într-o lume pe care el o respectă şi că este apreciat de nişte oameni pe care-i admiră. Vreme de aproape două decenii, sentimentul acela stătuse îngropat sub un munte de amintiri, în timp ce anii adăugau strat peste strat de dispreţ cenuşiu, de indignare, de zbatere lăuntrică, de sforţare să nu privească în jur, să nu-i vadă pe cei cu care a avut de-a face, să nu se aştepte la nimic din partea celorlalţi şi să-şi — 584 —

păstreze, ca pe o viziune proprie între cei patru pereţi din birou, percepţia lumii în care spera să evolueze. Dar, cu toate acestea, se afla acolo din nou, răzbătând de sub ruine, sentimentul acela de interes aţâţat, de supunere faţă de propria judecată, un sentiment cu care putea comunica şi cu care se putea descurca şi cu care putea să trăiască. Dar era vocea unui pirat cea care vorbea despre acte de violenţă, care-i oferea un substitut pentru universul lui echilibrat şi raţional. Nu putea să accepte; nu putea să piardă şi ce mai rămăsese din viziunea lui. Asculta şi-şi dorea să scape, ştiind totuşi că nu va pierde niciun cuvânt. — Eu depun aurul la bancă – o bancă doar pentru aur, domnule Rearden în contul celor care sunt proprietarii lui de drept. Ei sunt oameni cu nişte capacităţi cu totul neobişnuite, care şi-au făcut averile prin propriile puteri, prin comerţ liber, fără să folosească nici constrângerea, nici ajutorul guvernului. Ei sunt marile victime care au contribuit cel mai mult şi care, în schimb, au îndurat cea mai mare injustiţie. Numele lor sunt înscrise în registrul meu de plăţi. Fiecare grămadă de aur pe care o recuperez se împarte între ei şi este depusă în aceste conturi. — Cine sunt? — Dumneata eşti unul dintre ei, domnule Rearden. Nu pot să estimez în întregime sumele care ţi s-au extorcat – prin taxe ascunse, prin ordonanţe, prin timp irosit, prin efort inutil, prin toată energia pe care ai consumat-o ca să treci peste nişte obstacole închipuite. Nu pot să estimez suma, dar dacă vrei să-i observi proporţiile, uită-te în jur. Extinderea mizeriei care se propagă acum în toată ţara asta odată prosperă înseamnă extinderea injustiţiei căreia i-ai căzut victimă. Dacă oamenii refuză să-ţi plătească datoria, asta o să fie metoda prin care o să ţi-o plătească. Dar este o parte a datoriei care-i calculată şi înregistrată. Asta e partea pe care mi-am însuşit-o şi pe care am transformat-o în scop al meu: să o colectez şi să o dau înapoi. — Ce-i aia? — Impozitul pe venit, domnule Rearden. — Ce? — Impozitul pe venit din ultimii doisprezece ani. — Vrei să-l rambursezi? — În întregime şi în aur, domnule Rearden. Rearden izbucni într-un hohot de râs; râdea ca un băieţel, distrându-se sincer, întradevăr amuzat de situaţia aceea neverosimilă. — Dumnezeule mare! Eşti şi poliţist, şi colector al veniturilor anuale interne? — Da, a răspuns Danneskjöld cu toată seriozitatea. — Doar nu vorbeşti serios, nu-i aşa? — Arăt ca şi cum aş glumi? — Dar e absurd! — Mai absurd decât Directiva 10-289? — Aşa ceva nu e real, nici posibil! — 585 —

— Oare doar răul poate fi real şi posibil? — Dar… — Te gândeşti că moartea şi taxele sunt singura noastră certitudine, domnule Rearden? Ei bine, nu pot face nimic în legătură cu prima, dar dacă uşurez povara celei de-a doua, oamenii ar putea să înveţe în cele din urmă să observe strânsa legătură dintre cele două şi viaţa lungă şi fericită pe care au ele puterea s-o genereze. Ar putea învăţa să conceapă nu moartea şi taxele, ci viaţa şi producţia ca fiind cele două absoluturi ale lor şi baza codului lor moral. Rearden s-a uitat la el, fără să schiţeze vreun zâmbet. Silueta înaltă, subţire, cu geaca strânsă peste muşchii încordaţi părea să aparţină unui hoţ la drumul mare; faţa neînduplecată, de marmură era asemenea unui judecător; vocea seacă, clară părea să fie a unui contabil eficient. — Tâlharii nu sunt singurii care ţi-au ţinut evidenţa, domnule Rearden. Am ţinut-o şi eu. Am printre documentele mele copii ale impozitului dumitale pe venit din ultimii doisprezece ani, precum şi ale impozitelor celorlalţi clienţi ai mei. Am prieteni în nişte poziţii absolut remarcabile, care îmi obţin copiile documentelor de care am nevoie. Împart banii între clienţii mei proporţional cu sumele extorcate. Majoritatea datoriilor au fost plătite clienţilor mei. A dumitale e cea care a mai rămas de achitat. Când o să fii gata să intri în posesia ei, în ziua când o să ştiu că nici măcar un sfanţ n-o să meargă la tâlhari, o să-ţi predau contul. Până atunci… uită-te numai la aurul de jos. Ridică-l, domnule Rearden. Nu e furat. Îţi aparţine. Rearden nu se mişcă, nici nu răspunse şi nici nu se uită în jos. — Şi mai mult se află în bancă, pe numele dumitale. — La ce bancă? — Ţi-aminteşti de Midas Mulligan din Chicago? — Fireşte. — Toate sumele mele sunt depuse la banca Mulligan. — Nu există nicio bancă Mulligan în Chicago. — Nu se află în Chicago. Rearden chibzui un moment. — Şi-atunci unde e? — Cred că o să afli în cel mai scurt timp, domnule Rearden. Dar nu pot să-ţi spun acum. Şi adăugă: — Dar trebuie să-ţi mai zic că sunt singurul care se ocupă de sarcina asta. Este misiunea mea personală. Nimeni altcineva în afară de mine şi de membrii echipajului de pe nava mea nu mai este implicat. Nici măcar bancherul meu nu este implicat, nu mai mult decât că păstrează banii pe care-i depun. Cea mai mare parte din prietenii mei nu sunt de acord cu calea pe care am ales-o. Dar toţi alegem diferite moduri de luptă în aceeaşi bătălie, iar acesta e felul în care lupt eu. — 586 —

Rearden zâmbi dispreţuitor. — Eşti unul dintre altruiştii ăia nenorociţi care-şi irosesc timpul cu o companie nonprofit şi-şi riscă viaţa numai ca să-i ajute pe alţii? — Nu, domnule Rearden. Îmi investesc timpul în propriul meu viitor. Când vom fi liberi şi va trebui să începem să reconstruim din ruine, vreau să văd lumea renăscând pe cât de repede posibil. Dacă va fi şi un fond de rulment pus în mâinile potrivite, în mâinile celor mai buni şi mai productivi oameni, aceasta va salva ani întregi pentru noi, ceilalţi, şi, printre altele, secole din istoria ţării. Te-ai întrebat cumva ce însemni dumneata pentru mine? Eşti tot ce admir, tot ce vreau să fiu în ziua în care Pământul o să fie un loc pentru un destin ca al dumitale, eşti prototipul celui cu care vreau să am de a face, chiar dacă numai aşa pot să fac afaceri cu dumneata şi chiar dacă numai aşa pot să-ţi fiu de ajutor. — De ce? întrebă Rearden încet. — Pentru că singura mea dragoste, singura valoare pentru care continui să trăiesc este cea care nu a fost niciodată preţuită de cineva, care nu a câştigat aprecierea nimănui, care n-a avut protectori şi nici prea mulţi prieteni: înzestrarea umană. Ăsta este crezul pe care-l servesc – şi dacă ar fi să-mi pierd viaţa, cărui scop mai nobil miaş putea-o închina? Oare omul ăsta mai simte ceva? se gândea Rearden şi-şi dădu seama că liniile sobre ale chipului de marmură nu reprezentau nimic altceva decât forma pe care o căpătase capacitatea disciplinată de a simţi prea profund. Vocea calmă continua imperturbabil: — Voiam să ştii. Voiam să ştii acum, când ţi se pare că eşti abandonat pe fundul unei prăpăstii, printre creaturi subumane care par să fie tot ce a mai rămas din omenire. Voiam să ştii, chiar şi atunci când nu mai ai nicio speranţă, că ziua izbăvirii e mai aproape decât crezi. Şi că am avut un motiv cu totul special să vin şi să vorbesc cu dumneata şi să-ţi dezvălui secretul meu înainte de timpul cuvenit. Ai auzit ce s-a întâmplat la oţelăriile lui Orren Boyle de pe coasta statului Maine? — Da, a răspuns Rearden – şi fu şocat să audă cuvântul ieşind ca o smucitură bruscă a pasiunii dinăuntrul său. Nu ştiam dacă este sau nu adevărat. — E adevărat. Eu am făcut-o. Domnul Boyle nu va produce metal Rearden pe coasta statului Maine. Nu va produce nicăieri. La fel cum niciun alt păduche de tâlhar care crede că o ordonanţă îi dă dreptul asupra creierului dumitale. Oricine încearcă să producă metalul îşi va găsi furnalele aruncate în aer, utilajele distruse, livrările zădărnicite, o să i se dea foc uzinei, atâtea o să i se întâmple, încât oamenii o să creadă că este un blestem, iar curând niciun muncitor din ţară nu va mai dori să intre în uzina niciunui nou producător de metal Rearden. Dacă oamenii ca Boyle cred că forţa este tot de ce au nevoie ca să fure de la cei mai buni decât ei, lasă-i să vadă ce se întâmplă când unul dintre cei mai buni decât ei alege să apeleze la forţă. Voiam să ştii, domnule Rearden, că niciunul dintre ei nu va produce metalul şi nimeni n-o să câştige — 587 —

nicio leţcaie de pe urma lui. Pentru că simţea impulsul să râdă – aşa cum a râs la auzul veştilor despre incendiul lui Wyatt, aşa cum a râs la prăbuşirea d’Anconia Copper – şi ştia că, dac-ar face-o, l-ar opri numai frica lui cea mai mare, care de data asta nu l-ar mai părăsi şi niciodată nu şi-ar mai vedea uzinele –, Rearden s-a retras şi, o clipă, şi-a ţinut buzele strânse ca să nu răzbată dintre ele vreun sunet. După ce a trecut impulsul de moment, a spus încet, cu o voce fermă şi monotonă: — Ia-ţi aurul şi pleacă de aici. Nu voi accepta ajutorul unui infractor. Faţa lui Danneskjöld nu trăda nicio reacţie. — Nu te pot obliga să accepţi aurul, domnule Rearden. Dar n-o să-l iau înapoi. Îl poţi lăsa acolo unde este dacă asta vrei. — Nu vreau ajutorul tău şi n-am nici cea mai mică intenţie să te protejez. Dacă aveam vreun telefon în preajmă, aş fi sunat la poliţie. Aş face-o şi o s-o fac dacă mai încerci vreodată să te apropii de mine. O s-o fac pentru siguranţa personală. — Înţeleg exact la ce te referi. — Ştii, pentru că te-am ascultat, pentru că m-ai văzut dispus să te ascult, pentru că nu te-am blestemat aşa cum ai fi meritat. Nu pot să te condamn pe tine şi nici pe nimeni altcineva. Nu mai există standarde, aşa că nu mă mai chinui să judec nimic din acţiunile lor de acum sau cum încearcă să facă faţă la ce nu se poate face faţă. Dacă aşa procedezi dumneata, o să te las să ajungi în infern aşa cum vrei, dar nu vreau să fiu părtaş la aşa ceva. Nici ca generator, nici în calitate de complice. Nu te aştepta să-ţi accept vreodată banii aceia, chiar dacă există. Cheltuieşte-i pentru o protecţie mai bună pentru tine însuţi, pentru c-o să raportez totul la poliţie şi o să le dau orice indiciu pot ca să-i pun pe urmele dumitale. Danneskjöld nu s-a mişcat şi nici n-a răspuns. Un tren de marfă trecea ca fulgerul pe undeva prin depărtare, în întuneric; nu-l puteau vedea, dar auziră sunetul sacadat al roţilor care umpleau liniştea şi care părea atât de aproape, ca şi cum un tren imaterial, redus la o prelungă undă sonoră, trecea pe lângă ei în noapte. — Voiai să mă ajuţi acum, când mi-am pierdut orice speranţă? spuse Rearden. Dacă mă faci să cred că singurul meu protector e un tâlhar, atunci nu vreau să fiu protejat. Vorbeşti o limbă care e numai o biată rămăşiţă de limbă omenească, deşi vorbeşti în numele umanităţii, aşa c-o să-ţi mărturisesc că nu mai am nicio speranţă, dar am certitudinea că, atunci când o să vină sfârşitul, voi fi trăit după propriile principii, chiar şi atunci când rămăsesem singurul pentru care ele fuseseră în continuare valide. Voi fi trăit în lumea în care am început şi mă voi duce la fund cu ultima fărâmă din ea. Nu cred c-o să vrei să pricepi, dar… O rază de lumină îi izbi cu putere, aproape material. Vuietul trenului înghiţise sunetul motorului, iar ei nu auziseră maşina care se apropiase năpustindu-se pe marginea drumului, din spatele fermei. Deşi nu erau în calea maşinii, au auzit, în spatele farurilor, scârţâitul roţilor în frânare care forţau o formă invizibilă să oprească. — 588 —

Rearden s-a dat în spate involuntar şi-a fost uimit de comportamentul însoţitorului său: agilitatea şi autocontrolul lui Danneskjöld fuseseră motivul pentru care nici nu se mişcase. O maşină de poliţie oprise în dreptul lor. Şoferul se aplecă în afară. — O, dumneavoastră sunteţi, domnule Rearden! spuse, atingându-şi chipiul cu vârful degetelor. Bună seara, domnule. — Salut, i-a răspuns Rearden, străduindu-se să-şi controleze asprimea nefirească a vocii. Pe scaunele din faţă se aflau doi poliţişti de patrulă, iar chipurile lor erau încordate, ca şi cum ar fi oprit cu un scop clar, şi nu păreau deloc să fi avut intenţii prietenoase sau să fi venit numai pentru o discuţie oarecare. — Domule Rearden, aţi plecat de la fabrică pe drumul secundar Edgewood, pe lângă Blacksmith Cove? — Da. De ce? — S-a întâmplat cumva să vedeţi prin zonă pe cineva, un străin grăbit? — Pe unde? — Merge fie pe jos, fie într-o nenorocită de maşină cu un motor de un milion de dolari. — Cine? — Un bărbat înalt, blond. — Şi cine-i bărbatul ăsta blond şi înalt? — N-o să vă vină să credeţi dacă v-aş spune, domnule Rearden. Aţi văzut pe cineva? Rearden nu-şi dădea seama ce întrebări punea, ci conştientiza doar că era capabil să facă să treacă sunetele de o barieră invizibilă din gât. Se uita ţintă la poliţist, dar simţea că acuitatea privirii se concentrase pe vederea periferică, iar percepţia lui cea mai clară era chipul lui Danneskjöld care-l privea fără nicio expresie, fără să se încrunte, fără ca măcar un singur muşchi să se contracte. Văzu braţele lui Danneskjöld care atârnau inerte pe lângă corp, văzu palmele relaxate, care nu voiau să apuce arma şi care abandonau silueta înaltă, dreaptă, lipsită de apărare în câmp deschis – un câmp deschis ca pentru un pluton de execuţie – oricărei posibilităţi. Văzu, în lumină, că faţa îi era mult mai tânără decât crezuse şi că ochii îi erau de culoarea cerului. Şi-a dat seama că singura primejdie ar fi fost să-l privească direct în ochi pe Danneskjöld, aşa că-şi menţinu privirea asupra poliţistului, se uită la alama nasturilor de pe uniforma albastră, dar tot ce-i popula conştiinţa era trupul lui Danneskjöld, trupul gol pe sub haine, un corp care va fi şters de pe faţa pământului. Nu-şi mai auzea propriile cuvinte, pentru că în minte nu-i răsuna decât o singură propoziţie, fără vreun alt context în afara senzaţiei că acesta era singurul lucru din lume care conta pentru el: şi dacă ar fi să-mi pierd viaţa, cărui scop mai nobil mi-aş — 589 —

putea-o închina? — L-aţi văzut, domnule Rearden? — Nu, spuse Rearden. N-am văzut pe nimeni. Poliţistul a ridicat din umeri cu regret şi a prins volanul cu amândouă mâinile. — N-aţi remarcat pe nimeni suspect? — Nu. — Nici vreo maşină neobişnuită care să treacă pe lângă dumneavoastră pe drum? — Nu. Poliţistul se întinse după cheia de aprindere. — Am fost anunţaţi că a fost văzut la ţărm prin zonă în seara asta şi s-au pus baraje în cinci districte. Nu trebuie să-i menţionăm numele, ca să nu speriem oamenii, dar e un om al cărui cap valorează trei milioane de dolari oriunde în lume. Apăsă pe demaror şi motorul tulbură aerul cu fărâme de sunete ascuţite când al doilea poliţist se aplecă înainte. Se uita la părul blond care ieşea de sub şapca lui Danneskjöld. — Cine e bărbatul acela, domnule Rearden? — Noua mea gardă de corp, spuse Rearden. — O, o precauţie de apreciat, domnule Rearden, în vremurile noastre. Noapte bună, domnule. Motorul porni. Luminile roşii de semnalizare ale maşinii se micşorau, pierzându-se în depărtare. Danneskjöld privi în urma ei, apoi se uită la mâna dreaptă a lui Rearden. Abia acum, Rearden realiză că stătuse cu mâna încleştată pe arma din buzunar în faţa poliţiştilor şi că fusese pregătit s-o folosească. Şi-a desprins degetele din încleştare şi a scos repede mâna din buzunar. Danneskjöld zâmbi. Era un zâmbet de veselie contagioasă, râsul tăcut al unui spirit tânăr, limpede, care se suprapunea momentului de bucurie că supravieţuise acelui eveniment. Şi, chiar dacă cei doi nu semănau, zâmbetul îi aminti lui Rearden de Francisco d’Anconia. — N-ai minţit, spuse Ragnar Danneskjöld. Garda dumitale de corp – asta sunt acum şi ceea ce o să merit să fiu, în mult mai multe feluri decât îţi dai seama acum. Mulţumesc, domnule Rearden, şi pe curând: o să ne întâlnim mult mai repede decât speram. Dispăru înainte ca Rearden să-i poată răspunde. Dispăru în spatele gardului de piatră, la fel de brusc şi de silenţios precum sosise. Când Rearden se întoarse să se uite înspre câmpul de la fermă, nu mai era nici urmă de Danneskjöld şi nicio mişcare nicăieri în întuneric. Rearden stătea la marginea unui drum pustiu, într-o mare de singurătate mai vastă decât îi păruse înainte. Apoi văzu, la picioarele lui, un obiect învelit în pânză de sac, cu un colţ expus, sclipind în lumina lumii, de culoarea părului piratului. Se aplecă, îl ridică şi plecă. — 590 —

*** Kip Chalmers înjura din pricina trenului care se clătina şi îi vărsa cocktailul pe masă. S-a lăsat înainte, cu cotul în pata de alcool, şi a spus: — La naiba cu trenurile astea! Ce e în neregulă cu şinele? Ai crede că, la purcoiul de bani pe care-l au, ar şi produce ceva, ca să nu ajungem să ne lovim unii de ceilalţi ca nişte ţărani în căruţa cu fân! Cei trei însoţitori ai lui nici nu s-au obosit să-i răspundă. Era târziu, iar ei rămăseseră în vagon numai pentru că trebuia să facă efortul să se reîntoarcă în compartimente. Luminile din vagon arătau ca nişte hublouri lipsite de perspectivă în ceaţa fumului de ţigară înmuiată de mirosul de alcool. Era un vagon privat pe care Chalmers îl ceruse şi-l obţinuse pentru această călătorie; era prins la capătul Cometei şi se legăna ca o coadă de animal neliniştit pe măsură ce Cometa şerpuia prin munţi. — O să militez pentru naţionalizarea căilor ferate, spuse Kip Chalmers, uitându-se sfidător la omuleţul mărunt şi cenuşiu care-l privea fără niciun interes. Aia o să fie rampa mea de lansare. Trebuie să am o rampă de lansare. Nu-mi place de Jim Taggart. Arată ca o moluscă. La naiba cu căile ferate! A venit vremea să punem mâna pe ele. — Du-te să dormi, i-a sugerat omuleţul, dacă vrei să arăţi cum se cuvine la şedinţa de mâine. — Crezi c-o să reuşim? — Trebuie. — Ştiu că trebuie. Dar nu cred c-o să ajungem la timp. Rahatul ăsta de melc superspecial are deja o întârziere de câteva ore bune. — Trebuie să ajungi acolo, Kip, i-a răspuns ameninţator şi pe tonul încăpăţânat al celui care şi-a pus un scop fără să-şi facă vreo problemă în legătură cu mijloacele prin care se poate realiza. — La naiba, crezi că nu-mi dau seama? Kip Chalmers avea părul blond şi ondulat şi o gură amorfă. Provenea dintr-o familie pe jumătate bogată, pe jumătate remarcabilă, dar îşi bătea joc de bogăţie şi de distincţie într-un fel pe care se presupunea că numai un aristocrat din cea mai înaltă categorie şi l-ar fi putut permite cu un asemenea grad de indiferenţă cinică. Terminase o facultate care se specializase în formarea unei astfel de aristocraţii. Facultatea îl învăţase că scopul ideilor este acela de a-i trage pe sfoară pe cei prea stupizi ca să ajungă să gândească de unii singuri. Îşi croise drum prin Washington cu graţia unei pisici hoaţe, căţărându-se din birou în birou şi din margine în margine a unei construcţii gata să se prăbuşească. Era considerat un individ destul de puternic, iar felul lui de a fi îi făcuse pe nespecialişti să-l identifice cu nimeni altul decât cu Wesley Mouch. Graţie strategiei lui originale, Kip Chalmers decisese să fie parte activă în politica — 591 —

poporului şi să participe la alegerile pentru funcţia de guvernator al Californiei, deşi ştia că nu avea habar de statul acela în afară de industria filmului şi a cluburilor de plajă. Şeful lui de campanie făcuse toată munca preliminară, iar Chalmers urma acum să stea faţă în faţă cu viitorii săi alegători, pentru prima dată, în cadrul unei întâlniri ultramediatizate, la San Francisco, în seara următoare. Şeful de campanie vruse să înceapă cu o zi mai repede, dar Chalmers mai rămăsese la Washington ca să ia parte la un dineu şi luase ultimul tren. Nu părea să fie îngrijorat de întâlnirea din seara aceea până când nu-şi dăduse seama că trenul avea o întârziere de şase ore. Pe cei trei însoţitori ai lui nu-i deranja situaţia: gustau din plin băutura. Lester Tuck, şeful de campanie, era un omuleţ scund, bătrânicios, cu o figură teşită de parcă cineva i-ar fi împins-o cu forţa înăuntru şi nu şi-ar mai fi revenit niciodată. Era un avocat care, cu câteva generaţii în urmă, ar fi pledat pentru hoţii de magazine şi pentru cei care înscenau accidente în favoarea corporaţiilor bogate; de curând îşi dăduse însă seama că-i merge mult mai bine reprezentând oameni ca Kip Chalmers. Laura Bradford era amanta de moment a lui Chalmers: o plăcea pentru că predecesorul lui fusese Wesley Mouch. Era o actriţă care-şi forţase saltul în carieră de la statutul de interpretă talentată la cel de starletă lipsită de orice talent nu culcânduse cu directorii de studiouri, ci luând-o pe scurtătura statornică a sexului cu birocraţii. În interviurile pe care le dădea în presă, discuta despre economie în loc să vorbească despre modă, într-un stil ostentativ şi franc care aparţinea tabloidelor de mâna a treia; tot ce ştia în legătură cu economia era faptul că „trebuie să-i ajutăm pe săraci”. Gilbert Keith-Worthing era oaspetele lui Chalmers dintr-un motiv pe care niciunul dintre ei nu-l cunoştea. Era un romancier britanic faimos, care fusese popular în urmă cu treizeci de ani; de atunci, nimeni nu se mai deranjase să citească ce scria, dar toată lumea-l accepta ca pe un clasic hoinar. Fusese considerat profund pentru că spusese lucruri ca: „Libertate? Să încetăm cu toată pălăvrăgeala despre libertate. Libertatea nu este cu putinţă. Oamenii nu pot fi eliberaţi de foamete, de frig, de boli, de accidente. Nu putem fi eliberaţi de tirania Naturii. Aşa că de ce am obiecta în legătură cu tirania unui sistem politic?” Când întreaga Europă a pus în aplicare ideile pe care le predica el, a plecat să trăiască în America. De-a lungul anilor, stilul lui de a scrie, ca şi trupul, i se înmuiase. La şaptezeci de ani, era un bărbat obez, cu părul cănit şi cu un cinism dispreţuitor, retuşat cu citate din yoga despre zădărnicia întregii strădanii omeneşti. Kip Chalmers îl invitase pentru că părea distins. Gilbert KeithWorthing venise pentru că nu avea altceva mai bun de făcut. — La naiba cu toţi angajaţii ăştia de la căile ferate, exclamase Kip Chalmers. O fac intenţionat. Vor să-mi distrugă campania! Nu pot să ratez întâlnirea! Dă-o naibii, Lester, fă ceva! — Am încercat, i-a răspuns Lester Tuck. În ultima staţie în care oprise trenul, încercase, telefonic, să obţină o cursă aeriană ca să-şi încheie călătoria; dar nu — 592 —

existau zboruri comerciale programate în următoarele două zile. — Dacă nu ajung în timp util, le tai gâturile şi le iau şi calea ferată! Nu putem să-l facem pe conductor să bage viteză? — I-ai spus deja de trei ori. — O să aranjez eu să fie dat afară. Nu mi-a aruncat altceva decât o grămadă de scuze despre toate rahaturile lor de probleme tehnice. Vreau transport, nu scuze. Nu mă pot trata ca pe unul dintre pasagerii lor obişnuiţi. Mă aştept să fiu dus unde vreau şi când vreau. Ei chiar nu-şi dau seama că sunt în trenul ăsta? — Trebuie să fi aflat până acum, i-a răspuns Laura Bradford. Ţine-ţi gura, Kip. Mă plictiseşti. Chalmers şi-a umplut din nou paharul. Vagonul se clătina şi sticlăria zăngănea uşor pe rafturile barului. Porţiuni din cerul spuzit de stele care se zărea prin geamuri continuau să se legene convulsiv şi părea că stelele se lovesc unele de altele. Nu se putea vedea nimic altceva dincolo de arcada de sticlă a lunetei din spatele vagonului în afară de micile aureole verzi şi roşii care marcau capătul trenului şi de scurtul siaj de şine care se îndepărta de ei în întuneric. Un zid de piatră se luase la întrecere cu trenul, iar stelele se înmuiau din când în când într-un defileu în care se desenau, mult deasupra lor, vârfurile munţilor Colorado. — Munţii… spuse Gilbert Keith-Worthing cu satisfacţie. Un spectacol ca ăsta îl face pe om să se simtă insignifiant. Ce înseamnă fărâma asta obraznică, pe care materialiştii cinici sunt mândri să o fi creat, în comparaţie cu măreţia veşnică? Nu mai mult decât aţa cu care o croitoreasă oarecare însăilează tivul de la haina naturii. Dacă şi numai o singură piatră din granitul ăla gigantic ar alege să se rostogolească la vale, ar distruge trenul ăsta. — Dar de ce ar alege să se prăbuşească? întrebă Laura Bradford, fără niciun interes. — Cred că trenul încetineşte, spuse Kip Chalmers. Blestemaţii ăştia încetinesc, chiar dacă le-am spus ce le-am spus! — Ei bine… încetinesc pentru că traversăm munţii, înţelegi… i-a răspuns Lester Tuck. — La naiba şi cu munţii! Lester, ce zi e azi? Cu toate schimbările astea nenorocite de fus orar, nu-mi mai dau seama… — Suntem în 27 mai, oftă Lester Tuck. — E 28, spuse Gilbert Keith-Worthing, uitându-se la ceasul lui. E 12 şi 12 minute. — Isuse, ţipă Chalmers. Asta înseamnă că întâlnirea e azi? — Da, i-a răspuns Lester Tuck. — N-o să ajungem! Noi… Trenul se zdruncină violent, iar mişcarea i-a doborât paharul din mână. Sunetul slab al ciocnirii de podea se combină cu scârţâitul buzei de bandaj care tăia şinele la o curbă strânsă. — 593 —

— Dumnezeule, întrebă Gilbert Keith-Worthing neliniştit, sunt sigure şinele astea? — Bineînţeles, spuse Kip Chalmers. Avem atâtea reguli, ordonanţe şi controale, că pezevenchii ăştia nici n-ar îndrăzni să nu le facă sigure. Lester, unde suntem? Unde mai oprim? — Nu mai oprim deloc până în Salt Lake City. — Şi care-i următoarea staţie? Lester Tuck scoase o hartă soioasă pe care o consultase o dată la fiecare câteva minute de când se lăsase noaptea. — Winston, îi răspunse. Winston, Colorado. Kip Chalmers se întinse să-şi ia alt pahar. — Tinky Holloway a spus că Wesley a zis că, dacă nu câştigi alegerile astea, eşti terminat, a izbucnit deodată Laura Bradford. Şedea tolănită în scaun şi se uita pe lângă Chalmers, studiindu-şi faţa în oglinda de pe peretele vagonului; era plictisită şi o amuza să-i aţâţe furia neputincioasă. — O, chiar aşa a zis? — Mda. Wesley nu vrea ca ăla, cum îl cheamă? – în fine, oricum l-o fi chemând – să intre în legislativ. Dacă nu câştigi, Wesley o să fie al naibii de supărat. Tinky a spus… — Ducă-se dracului şi nenorocitul ăla! Mai bine ar avea grijă de el. — O, nu ştiu. Lui Wesley îi place tare mult de el. Apoi adăugă: — Tinky Holloway n-ar permite ca un tren de doi bani să-l facă să rateze o întâlnire importantă. N-ar îndrăzni să-l reţină. Kip Chalmers stătea şi se holba la pahar. — O să determin guvernul să pună mâna pe toate căile ferate, a continuat el cu vocea scăzută. — Serios, spuse Gilbert Keith-Worthing, nu înţeleg de ce n-ai făcut-o de mai demult. Asta e singura ţară suficient de înapoiată ca să permită proprietatea privată asupra căilor ferate. — Ei bine, o să vă ajungem din urmă, i-a răspuns Kip Chalmers. — Ţara voastră e incredibil de naivă. E vorba aici despre un anacronism nemaipomenit! Toată vorbăria asta despre libertate şi drepturile omului n-am mai auzit-o de pe vremea străbunicului. Nu e nimic altceva decât o pălăvrăgeală simandicoasă de oameni bogaţi. Până la urmă, prea puţin contează pentru săraci dacă viaţa lor e la cheremul unui birocrat sau al unui industriaş. — S-a dus vremea industriaşilor. Acum e vremea… De data asta, izbitura s-a simţit de parcă aerul din vagon îi împinsese în faţă în timp ce podeaua li se oprise sub picioare. Kip Chalmers fu aruncat la podea, Gilbert Keith-Worthing fu aruncat de cealaltă parte a mesei, instalaţia electrică pâlpâi. Paharele au căzut de pe rafturi, oţelul pereţilor scrâşni ca şi cum s-ar fi despicat în două, iar un zgomot îndepărtat şi prelung traversă ca un frison roţile trenului. — 594 —

Când şi-a ridicat capul, Chalmers văzu că vagonul era intact şi nu se mişca; auzi gemetele însoţitorilor lui şi primul ţipăt isteric al Laurei Bradford. Se târî până la uşă, o împinse cu putere şi se rostogoli în jos pe scări. În depărtare, în exteriorul unei curbe, zări luminile unor lanterne care se mişcau şi o pâlpâire roşiatică undeva unde părea să fie locomotiva. Trecu prin întuneric, împleticindu-se şi lovindu-se de siluete pe jumătate dezbrăcate, care fluturau flăcăruile inutile ale unor chibrituri. Undeva, de-a lungul şinei, a văzut pe cineva care purta o lanternă şi l-a prins de braţ. Era conductorul. — Ce s-a întâmplat? icni Chalmers. — Rupere de şine, răspunse conductorul indiferent. Locomotiva a deraiat. — A deraiat…? — S-a lăsat pe o parte. — E cineva… mort? — Nu, mecanicul este bine. Fochistul este rănit. — Şine rupte? Cum adică şine rupte? Pe chipul conductorului era o privire ciudată: era fioroasă, acuzatoare şi sfârşită. — Şina se toceşte, domnule Chalmers, îi răspunse acesta cu un fel ciudat de a accentua cuvintele. În special în curbe. — Nu ştiaţi că este tocită? — Ba ştiam. — Ei bine, de ce n-aţi înlocuit-o? — Urma să fie înlocuită. Dar domnul Locey a anulat. — Cine e domnul Locey? — Cel care nu este vicepreşedintele nostru executiv. Chalmers se întreba de ce conductorul îl privea de parcă ceva din catastrofa aceea era din vina lui. — Ei bine, n-o să puneţi locomotiva înapoi pe şine? — Locomotiva aia n-o să mai fie vreodată pusă pe şine, după cum arată. — Dar… trebuie să ne ducă la destinaţie! — Dar nu poate. Dincolo de flăcări şi de strigătele înfundate, Chalmers simţi dintr-odată, fără să vrea, imensitatea întunecată a munţilor, liniştea sutelor de mile nelocuite şi fâşia subţire de pământ care era suspendată între un zid de stâncă şi prăpastie. Strânse braţul conductorului mai tare. — Dar… dar ce ne facem? — Maşinistul s-a dus să sune la Winston. — Să sune? Cum? — Există un telefon la câteva mile mai jos de-a lungul căii ferate. — O să ne scoată de aici? — Da. — 595 —

— Dar… Apoi mintea lui făcu o conexiune între trecut şi viitor, iar vocea i se transformă, pentru prima dată, în ţipăt: Cât mai trebuie să aşteptăm? — Nu ştiu, i-a răspuns conductorul. Desprinse mâna lui Chalmers de pe braţul său şi se îndepărtă. Impiegatul de noapte din gara Winston ascultă mesajul telefonic, scăpă receptorul şi o luă la fugă pe scări ca să-l ridice din pat pe şeful de staţie. Acesta era un pierdevară solid şi morocănos, care fusese pus în funcţie cu numai zece zile în urmă la ordinele noului administrator al regionalei. Se împletici năuc până se ridică de-a binelea în picioare, dar se trezi imediat când ajunse să conştientizeze cuvintele pe care le auzea. — Ce? icni. Cometa?… Nu sta acolo tremurând! Sună la Silver Springs! Dispecerul de noapte de la Silver Springs ascultă mesajul, apoi îi telefonă lui Dave Mitchum, noul administrator al diviziei Colorado. — Cometa? gâfâi Mitchum, iar mâna îi apăsa receptorul pe ureche pe când picioarele abia atingeau podeaua şi-l săltau direct în picioare, afară din pat. — Locomotiva distrusă? Dieselul? — Da, domnule. — O, Doamne! O, Dumnezeule mare! Ce ne facem? Apoi, amintindu-şi care e poziţia lui, adăugă: — Ei bine, trimite trenul de depanare. — L-am trimis. — Sună operatorul din Sherwood şi spune-i să sisteze tot traficul. — Am făcut-o deja. — Ce ai pe diagramă? — Marfarul special al Armatei, care merge către vest. Dar nu ajunge decât în vreo patru ore. Are întârziere. — O să ajung acolo imediat… Aşteaptă, ascultă, adu-i pe Bill, pe Sandy şi pe Clarence acolo până ajung eu. Cineva o să aibă de tras nişte ponoase serioase! Dave Mitchum se plânsese mereu de nedreptate, pentru că, spunea el, avusese întotdeauna ghinion. Vorbise despre asta amintind despre conspiraţia superiorilor lui, care nu-i dăduseră niciodată nicio şansă, chiar dacă nu explicase la cine se referea, exact, când vorbea despre superiorii lui. Cine are vechimea cea mai mare în câmpul muncii era subiectul lui preferat când începea să se plângă şi reprezenta, pentru el, singurul standard de valoare; fusese în afacerile cu căi ferate înaintea celor mai mulţi dintre cei care fuseseră avansaţi înaintea lui; asta, spunea el, era o dovadă a uneia dintre nedreptăţile care se fac în sistemul social, chiar dacă nu explica niciodată la ce se referea prin sistem social. Lucrase pentru multe reţele de cale ferată, dar nu stătuse prea mult timp nicăieri. Angajatorii lui nu aveau nimic clar şi precis de care să-l învinovăţească, dar îl lăsau să plece pentru că spunea „nimeni nu mi-a spus să fac asta!” prea des. Nu ştia că-şi datora slujba unei înţelegeri dintre James Taggart şi — 596 —

Wesley Mouch: când Taggart făcuse aranjamentele cu Mouch în legătură cu viaţa privată a surorii lui în schimbul unor ridicări de preţuri, Mouch l-a făcut să mai ia în calcul încă o favoare, după regulile obişnuite de negociere, care consta în a scoate tot ce se poate din orice târg. Favoarea pe care o solicita în plus era să i se ofere o slujbă lui Dave Mitchum, cumnatul lui Claude Slagenhop, preşedintele asociaţiei Friends of Global Progress, care era considerată de Mouch o influenţă valoroasă asupra opiniei publice. James Taggart i-a pasat lui Clifton Locey responsabilitatea să găsească o slujbă pentru Mitchum. Locey i-a dat lui Mitchum prima slujbă care s-a ivit – administrator al regionalei Colorado – atunci când cel care o ocupase până atunci îşi dăduse demisia pe neaşteptate. Fostul administrator îşi dăduse demisia când locomotiva Diesel de rezervă din gara Winston fusese transmisă trenului special al lui Chick. — Ce ne facem? strigă Dave Mitchum, grăbindu-se, pe jumătate îmbrăcat şi ameţit de somn, spre birou, acolo unde îl aşteptau dispecerul-şef, şeful de tren şi maistrul căii ferate. Cei trei nu-i răspunseră. Erau de vârstă mijlocie, cu ani buni de serviciu în domeniul căilor ferate în spate. În urmă cu o lună, şi-ar fi spus părerea în legătură cu orice urgenţă ar fi apărut; dar învăţaseră că lucrurile se schimbaseră şi că acum era periculos să vorbească. — Ce naiba ne facem? — Un lucru e sigur, spuse Bill Brent, dispecerul-şef. Nu putem trimite un tren cu locomotivă cu abur în tunel. Ochii lui Dave Mitchum se posomorâră: ştia că toţi gândeau acelaşi lucru, îşi dorea doar ca Brent să nu fi rostit asta cu voce tare. — Ei bine, de unde facem rost de un Diesel? întrebă el furios. — Nu avem de unde, spuse maistrul. — Dar nu putem ţine Cometa pe o linie secundară toată noaptea! — Se pare c-o să trebuiască, i-a răspuns şeful de tren. Cu ce ne ajută să vorbim despre asta, Dave? Ştii că nu e niciun Diesel nicăieri în regională. — Dar, Doamne Dumnezeule, cum se poate aştepta cineva să urnim trenurile din loc fără locomotive? — Domnişoara Taggart nu s-ar fi aşteptat, spuse maistrul. Domnul Locey se aşteaptă. — Bill, întrebă Mitchum pe un ton milog, nu există niciun tren transcontinental care trebuie să ajungă în seara asta, cu orice fel de locomotivă Diesel? — Primul care ajunge, i-a dat Bill Brent, implacabil, răspunsul, o să fie cursa 236, marfarul accelerat dinspre San Francisco, care ajunge la Winston la 7:18 dimineaţa. Şi-apoi a adăugat: — E cea mai aproape locomotivă Diesel momentan. Am verificat. — Cum rămâne cu specialul de la Armată? — 597 —

— Mai bine o lăsăm moartă cu el, Dave. Are prioritate faţă de oricare tren, inclusiv faţă de Cometă, din ordinele Armatei. Şi oricum sunt în întârziere: furcile de osie s-au aprins de două ori. Transportă muniţie pentru arsenalele de pe Coasta de Vest. Mai bine ne rugăm să nu le oprească nimic în regionala ta. Dacă crezi că vom fi muştruluiţi fiindcă ţinem Cometa pe loc, asta nu-i nimic pe lângă ce-o să păţim dacă încercăm să oprim transportul ăla special. Toţi rămaseră tăcuţi. Ferestrele erau deschise în noaptea de vară şi puteau să audă telefonul care ţârâia în biroul de jos al dispecerului. Luminile de semnalizare pâlpâiau pe deasupra curţilor părăsite, care, demult, fuseseră sectoare de lucru ale regionalei. Mitchum privea înspre depou, acolo unde siluetele negre ale câtorva locomotive cu aburi abia se desluşeau în lumina neclară. — Tunelul… spuse el şi se opri. — …are opt mile lungime, spuse şeful de tren, accentuând cu asprime cuvintele. — Mă gândeam doar, făcu repede Mitchum. — Mai bine nu te gândi la asta, spuse Brent. — N-am spus nimic! — Despre ce ai vorbit cu Dick Horton înainte să-şi dea demisia? întrebă maistrul cu nevinovăţie, de parcă subiectul ar fi fost lipsit de importanţă. Nu era cumva se referea la problemele de la sistemul de ventilaţie din tunel? Nu a spus că tunelul abia dacă prezintă siguranţă chiar şi pentru locomotivele Diesel? — De ce ai adus vorba despre asta? se repezi Mitchum. N-am spus nimic! Dick Horton, inginerul-şef al regionalei, îşi dăduse demisia la trei zile după venirea lui Mitchum pe funcţie. — M-am gândit că trebuie să precizez şi asta, i-a răspuns maistrul candid. — Uite, Dave, spuse Bill Brent, ştiind că Mitchum o să mai piardă încă o oră fără să ia vreo decizie, ştii că nu există decât un singur lucru de făcut: ţine Cometa la Winston până mâine, să aşteptăm să ajungă cursa 236, Dieselul lui o s-o tragă prin tunel şi apoi lăsăm Cometa să-şi continue drumul cu cea mai bună locomotivă cu aburi pe care o avem. — Dar ce întârziere o să aibă din cauza asta? Brent ridică din umeri. — Douăsprezece ore, optsprezece ore, cine ştie? — Optsprezece ore pentru Cometă? Hristoase, asta nu s-a mai întâmplat niciodată! — Nimic din ce se întâmplă nu s-a mai întâmplat niciodată, a răspuns Brent cu o uimitoare vibraţie de scârbă în glasul odinioară vioi şi sigur de deciziile proprii. — Dar cei din New York o să dea vina pe noi! O să dea vina pe noi! Brent ridică din umeri. Cu o lună în urmă, ar fi considerat de neînchipuit o asemenea nedreptate; acum ştia mai bine cum stau lucrurile. — Cred că… rosti Mitchum sfârşit, cred că-i tot ce putem să facem acum. — Da, asta-i tot, Dave. — 598 —

— O, Doamne! De ce a trebuit să ni se întâmple asta? — Cine e John Galt? Era două jumătate când Cometa, trasă de o locomotivă de manevră veche, a fost garată pe o linie secundară din gara Winston. Kip Chalmers se uita cu o ură imensă la cele câteva cocioabe de pe partea golaşă a muntelui şi la magherniţa veche care era staţia. — Ce mai e acum? De ce naiba opresc aici? strigă el şi sună după conductor. Odată ce-i reveni stăpânirea de sine, iar gesturile îşi recăpătară siguranţa, oroarea lui se transformă în furie oarbă. Se simţea de parc-ar fi fost cumva înşelat fiindcă simţise o frică inutilă. Companionii săi stăteau încă agăţaţi de mesele din vagonulrestaurant; erau prea neliniştiţi ca să doarmă. — Cât mai durează? întrebă conductorul, la rândul lui, impasibil, ca răspuns la întrebare. Până dimineaţă, domnule Chalmers. Lui Chalmers aproape că-i ieşiseră ochii din cap, pur şi simplu terifiat. — O să rămânem aici până dimineaţă? — Da, domnule. — Aici? — Da. — Dar eu am o întrunire la San Francisco dimineaţă! Conductorul nu răspunse. — De ce? De ce stăm pe loc? De ce, la naiba? Ce s-a întâmplat? Încet, cu răbdare şi cu o politeţe plină de dispreţ, conductorul i-a făcut un raport exact asupra situaţiei. Dar, cu ani în urmă, în şcoala generală, în liceu, în facultate, Kip Chalmers învăţase că oamenii nu trebuie şi nu trăiesc într-o anumită cauzalitate. — Să vă ia dracii cu tunelul vostru cu tot! izbucni Chalmers. Credeţi că o să vă las să mă ţineţi aici din cauza unui amărât de tunel? Spune-i maşinistului tău că trebuie să ajung la San Francisco până diseară şi că o să mă ducă acolo! — Cum? — Asta-i treaba voastră, nu a mea! — Nu există nicio posibilitate. — Să faci bine să găseşti, fir-ai tu al naibii să fii! Conductorul nu răspunse nimic. — Îţi imaginezi tu c-o să las ca nenorocitele voastre de probleme tehnice să interfereze cu probleme sociale extrem de importante? Ai habar cine-s eu? Spune-i maşinistului să pună mâna să muncească dacă ţine la slujba lui! — Maşinistul are deja ordinele lui. — La naiba cu toate ordinele! Eu dau ordinele acum! Spune-i să se apuce imediat de treabă! — Mai bine aţi vorbi cu şeful de staţie, domnule Chalmers. Nu am nicio autoritate — 599 —

să vă răspund aşa cum aş dori, i-a spus conductorul plecând. Chalmers sări în picioare. — Kip… icni Lester Tuck jenat, poate că aşa-i, poate chiar n-au cum s-o facă. — Pot să rezolve dacă trebuie! făcu repede Chalmers, ieşind hotărât pe uşă. Cu ani în urmă, în facultate, fusese învăţat că singura metodă să-i sileşti pe oameni să acţioneze este frica. Într-un birou dărăpănat din staţia Winston, se afla acum faţă în faţă cu un bărbat somnoros, cu trăsături şterse şi lipsite de viaţă, şi cu un băiat speriat, care şedea la biroul administratorului. Îl ascultară, stupefiaţi şi tăcuţi, proferând valuri de măscări cum nu mai auziseră niciodată de la nimeni. — …şi nu-i problema mea cum treceţi trenul prin tunel, asta-i treaba voastră! concluzionă Chalmers. Dar dacă nu-mi aduceţi o locomotivă şi nu porniţi trenul, puteţi să vă luaţi adio de la slujbe, de la permisele de muncă şi de la toată calea ferată! Şeful de staţie nu mai auzise de Kip Chalmers şi n-avea habar cine e. Dar ştia că ajunsese într-o vreme când toţi neica-nimeni aflaţi în poziţii-cheie aveau putere nelimitată: drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor. — Nu ţine de noi, domnule Chalmers, spuse el rugător. Nu noi dăm ordinele. Ordinele vin de la Silver Springs. Mă gândesc că, dacă i-aţi telefona domnului Mitchum… — Cine e domnul Mitchum? — Este administratorul regionalei Silver Springs. Poate că, dacă i-aţi trimite un mesaj… — Nu mă încurc cu un administrator de regională! O să-i trimit un mesaj lui Jim Taggart, asta o să fac! Înainte ca şeful de staţie să aibă timp să-şi revină, Chalmers se duse repede către băiat şi-i strigă: — Tu! Notează şi expediază imediat! Era un mesaj pe care, cu o lună în urmă, şeful de staţie nu l-ar fi acceptat de la niciun pasager; regulile o interziceau; dar nu mai avea nicio certitudine în legătură cu nicio regulă: „Domnului James Taggart, New York City. Reţinut cu Cometa în Winston, Colorado, din cauza incompetenţei oamenilor dumneavoastră, care refuză să-mi dea o locomotivă. Am o întâlnire de importanţă naţională şi la nivel înalt, în San Francisco, în seara aceasta. Dacă nu-mi puneţi trenul în mişcare imediat, vă las să vă daţi singur seama care vor fi consecinţele. Kip Chalmers”. După ce băiatul a transmis mesajul prin firele de telegraf care se întindeau din stâlp în stâlp dintr-o parte în cealaltă a continentului ca nişte gardieni ai căii ferate Taggart, după ce Kip Chalmers s-a întors la vagonul său să aştepte un răspuns, şeful de staţie i-a telefonat lui Dave Mitchum, prietenul său, şi i-a citit mesajul. L-a auzit pe Mitchum mârâind un răspuns: — M-am gândit că trebuie să-ţi spun, Dave. N-am mai auzit de individul ăsta în — 600 —

viaţa mea, dar poate că-i cineva important. — Nu ştiu! gemu Mitchum. Kip Chalmers? Îi vezi numele în ziar tot timpul, la un loc cu băieţii sus-puşi. Nu ştiu cine-i, dar, dacă-i din Washington, nu ne putem asuma niciun risc. O, Hristoase, ce ne facem? Nu putem risca, s-a gândit şi operatorul companiei Taggart din New York şi a transmis mesajul prin telefon acasă la James Taggart. Era aproape ora 6 dimineaţa în New York, iar James Taggart fu trezit din somnul agitat al unei nopţi în care nu se putuse odihni deloc. Ascultă mesajul telefonic, iar faţa îi căzu. Simţi aceeaşi spaimă teribilă pe care o simţise şi agentul de la Winston – şi din acelaşi motiv. Îi telefonă lui Clifton Locey. Toată furia pe care nu o putuse revărsa asupra lui Kip Chalmers fu revărsată, prin telefon, asupra lui Clifton Locey. — Fă ceva! ţipă Taggart. Nu mă interesează ce, e slujba ta, nu a mea, dar ai grijă ca trenul să treacă cu bine prin tunel! Ce naiba e cu voi? Nu s-a mai întâmplat niciodată să fie reţinută Cometa! Aşa-ţi conduci tu departamentul? E minunat când pasagerii importanţi trebuie să-mi trimită mie mesaje! Când se ocupa soră-mea de regiune, nam fost niciodată sunat în toiul nopţii pentru orice crampon care se rupe în Iowa, Colorado, dacă mă-nţelegi! — Îmi pare foarte rău, Jim, i-a răspuns Clifton Locey moale, pe un ton care amesteca scuzele, calmul şi o măsură numai potrivită de încredere şi de stăpânire de sine. Este doar o neînţelegere. E greşeala tâmpită a cuiva. Nu-ţi face griji, mă voi ocupa de asta. Eram încă în pat, dar mă voi ocupa de asta chiar acum. Clifton Locey nu era în pat; tocmai se întorsese după o raită prin cluburile de noapte, însoţit de o domnişoară. A rugat-o să aştepte şi s-a năpustit spre birourile de la Taggart Transcontinental. Niciunul dintre membrii personalului de noapte nu putu să precizeze exact de ce alesese să vină acolo în persoană, dar nici nu puteau să spună că nu fusese nevoie. Năvăli înăuntru şi afară din câteva birouri, fu văzut de mai mulţi oameni şi lăsă impresia că face lucruri spectaculoase. Singurul rezultat concret la care s-a ajuns a fost un ordin telegrafic către Dave Mitchum, administratorul diviziei Colorado: — Daţi-i imediat o locomotivă domnului Chalmers. Trimiteţi Cometa prin tunel în siguranţă şi fără întârzieri inutile. Dacă nu-ţi îndeplineşti îndatoririle, o să te târăsc în faţa Comisiei de Uniformizare. Clifton Locey. Apoi, sunându-şi prietena să i se alăture, Clifton Locey conduse până la un motel de la ţară ca să se asigure că nimeni nu va mai putea să dea de el în următoarele câteva ore. Dispecerul din Silver Springs fusese stânjenit de ordinul pe care i l-a înmânat lui Dave Mitchum, dar Dave Mitchum înţelesese. Ştia că niciun ordin de la nicio reţea de cale ferată n-ar folosi termeni ca „daţi-i o locomotivă” unui pasager; ştia că asta era parte dintr-un spectacol şi încerca să-şi dea seama ce era spectacolul ăsta care se punea în scenă, aşa că simţi că-l trece o transpiraţie rece când a conştientizat cine era — 601 —

neîndemânaticul pe care-l luase toată lumea de prost. — Care-i problema, Dave? l-a întrebat şeful de tren. Mitchum nu i-a răspuns. Apucă telefonul, iar mâinile îi tremurau în timp ce implora să i se facă legătura cu operatorul companiei Taggart din New York. Părea un animal prins în capcană. Îl imploră apoi pe operatorul din New York să-i facă legătura cu casa domnului Clifton Locey. Operatorul încercă. Nu răspundea nimeni. Continuă să-l implore pe operator să mai încerce şi să încerce pe orice număr la care se putea gândi că ar fi putut fi găsit domnul Locey. Operatorul i-a promis, iar Mitchum a închis, dar ştia că era zadarnic să aştepte sau să vorbească cu cineva din departamentul domnului Locey. — Care-i problema, Dave? Mitchum i-a întins ordinul şi a citit pe faţa şefului de tren că situaţia era tot atât de primejdioasă pe cât crezuse şi el. Sună la sediul central regional al Taggart Transcontinental din Omaha, Nebraska, şi imploră să vorbească cu managerul general al regiunii. Pe fir urmă un scurt moment de linişte, apoi vocea operatorului din Omaha îi spuse că managerul general a demisionat şi că a dispărut în urmă cu trei zile – din cauza unui mic incident cu domnul Locey, adăugă vocea. Ceru să vorbească cu asistentul managerului general care se ocupa de district; dar asistentul era plecat din oraş şi nu putea fi contactat. — Pune-mă în legătură cu altcineva! ţipă Mitchum. Cu oricine, de oriunde! Pentru numele lui Dumnezeu, fă-mi legătura cu cineva care-mi poate spune ce să fac! Cel care preluă legătura era asistentul managerului general al sectorului IowaMinnesota. — Ce? l-a întrerupt el, după primele cuvinte ale lui Mitchum. În Winston, Colorado? Şi de ce naiba mă sunaţi pe mine? Nu, nu-mi spuneţi ce s-a întâmplat, nici nu vreau să ştiu! Nu, am spus! Nu! N-o să mă păcăliţi pe mine, ca să am să explic dup-aceea de ce am făcut sau n-am făcut nimic în legătură cu situaţia asta. Nu-i problema mea! Vorbiţi cu un director regional, nu vă legaţi de mine, ce am eu de-a face cu Colorado? O, la naiba, nu ştiu, sunaţi-l pe inginerul-şef, vorbiţi cu el! Inginerul-şef al Regionalei Centrale i-a răspuns enervat: — Da? Ce? Ce s-a întâmplat? Mitchum se grăbi să-i explice. Când inginerul-şef a auzit că nu există nicio locomotivă Diesel, făcu repede: — Atunci reţineţi trenul, bineînţeles! Când auzi de Kip Chalmers, vocea i se îmblânzi. — Hm, Kip Chalmers? Din Washington? Ei bine, nu ştiu. Asta este ceva ce domnul Locey ar trebui să decidă. Când Mitchum i-a spus: — 602 —

— Domnul Locey mi-a ordonat să rezolv problema, dar…, inginerul-şef i-o tăie scurt, uşurat: — Atunci fă aşa cum ţi-a spus domnul Locey! şi i-a închis. Dave Mitchum a pus cu grijă receptorul în furcă. Nu mai ţipa. În schimb, s-a dus tiptil înspre scaun, ca şi cum s-ar fi furişat. A rămas aşezat şi s-a uitat multă vreme, lung, la ordinul domnului Locey. S-a uitat apoi în jurul lui, prin cameră. Dispecerul era ocupat cu telefonul. Şeful de tren şi maistrul erau acolo, dar se prefăceau că nu aşteaptă nimic. Voia ca Bill Brent, dispecerul şef, să fi mers acasă; Bill Brent rămăsese şi el într-un colţ, urmărindu-l. Brent era un om scund şi slab, cu umeri laţi; avea patruzeci de ani, dar arăta mai tânăr; avea faţa palidă a celui care lucrează în spaţii închise şi trăsăturile aspre, uscăţive ale unui cowboy. Era cel mai bun dispecer din sistem. Mitchum se ridică brusc şi urcă în biroul său, strângând ordinul lui Locey în palmă. Dave Mitchum nu se pricepea la probleme de inginerie şi de transporturi, dar îi înţelegea pe oamenii ca Clifton Locey. Înţelegea ce fel de maşinaţiune practicau directorii de la New York şi că se jucau cu el. Ordinul nu spunea să-i dea domnului Chalmers o locomotivă cu aburi, ci o locomotivă. Dacă venea timpul să răspundă la întrebări, n-ar fi pufnit domnul Locey cu indignare că se aştepta ca administratorul unei diviziuni să ştie că doar despre o locomotivă Diesel putea fi vorba în ordinul acela? Ordinul spunea că el trebuia să trimită Cometa prin tunel „în siguranţă” – n-ar fi trebuit ca un administrator de diviziune să ştie ce era cu adevărat sigur? – „şi fără întârzieri inutile.” Ce era o întârziere inutilă? Dacă se întrevedea posibilitatea unui dezastru major, n-ar fi fost considerată necesară chiar şi o întârziere de o săptămână sau de o lună? Directorilor din New York nu le păsa de nimic, gândi Mitchum; nu le păsa dacă Chalmers ajungea la mitingul lui la timp sau dacă şinele le fuseseră lovite de o catastrofă fără precedent; le păsa doar să nu fie învinovăţiţi nici pentru una, nici pentru cealaltă. Dac-ar ţine trenul pe loc, l-ar face ţap ispăşitor numai ca să-i domolească furia domnului Chalmers; dac-ar trimite trenul prin tunel şi n-ar ajunge la ieşirea de vest, o să dea vina pe incompetenţa lui; o să spună că a acţionat fără să ţină seama de ordine, în orice caz. Ce-o să poată el să dovedească? Cui? Nu putea dovedi nimic unui tribunal care nu avea nicio politică, nicio procedură bine definită, niciun principiu de legiferare, un tribunal precum Comisia de Uniformizare, care declara oamenii vinovaţi sau nevinovaţi după cum le venea lor la socoteală, fără să aibă niciun criteriu asupra vinovăţiei sau al nevinovăţiei. Dave Mitchum nu ştia nimic despre filosofia dreptului; dar ştia că, atunci când o curte nu este limitată de nicio regulă, când nu este reglementată prin nimic, atunci o audiere nu este o împărţire a dreptăţii, ci o decizie subiectivă a oamenilor şi că soarta — 603 —

ta nu depinde de ceea ce ai făcut sau nu ai făcut, ci pe cine cunoşti sau nu cunoşti. Se întrebă ce şanse ar avea el într-o astfel de audiere împotriva domnului James Taggart, a domnului Clifton Locey, a domnului Kip Chalmers şi a omipotenţilor lor prieteni. Dave Mitchum îşi petrecuse toată viaţa ezitând; făcuse totul aşteptând să i se spună ce să facă şi nefiind niciodată sigur de nimic. Tot ce îngăduise până atunci să-i pătrundă în creier era un scâncet lung şi indignat împotriva nedreptăţii. Soarta, gândi el, îl alesese ca ţintă pentru o prea mare cantitate de ghinion: îi fusese înscenată afacerea asta la singura slujbă bună pe care reuşise să o păstreze. Nu pricepuse niciodată că felul în care obţinuse slujba aceea şi înscenarea erau părţi inextricabile ale unui întreg. Uitându-se la ordinul lui Locey, se gândea că putea reţine Cometa, că putea să prindă doar vagonul domnului Chalmers la o locomotivă şi să-l trimită singur prin tunel. Dar dădu din cap înainte ca gândul să ajungă la capăt: ştia că asta l-ar sili pe domnul Chalmers să-şi dea seama de riscul la care se expunea; domnul Chalmers ar refuza şi ar continua să ceară o locomotivă sigură şi imposibil de găsit. Ba chiar mai mult: asta ar însemna că el, Mitchum, ar trebui să-şi asume responsabilitatea, să mărturisească faptul că era pe deplin avizat asupra primejdiei, să stea la suprafaţă şi să identifice natura exactă a situaţiei, iar singurul gest pe care se baza politica superiorilor săi era eschiva, singurul principiu al jocului lor. Dave Mitchum nu era un om care să se revolte împotriva mediului din care provenea sau care să pună la îndoială codul moral al celor care conduceau. Alesese să nu întărâte pe nimeni şi să urmeze politica superiorilor săi. Bill Brent l-ar fi putut învinge în orice examen tehnic, dar acum era vorba despre ceva la care îl putea învinge fără efort pe Bill. Existase cândva o societate în care, pentru a rezista, era nevoie de talentul lui Bill Brent; acum totul depinde de talentul lui Dave Mitchum. Dave Mitchum s-a aşezat la maşina de scris a secretarei lui şi, cu două degete, a scris cu grijă un ordin către şeful de tren şi un altul maistrului. Primul îl instruia pe şeful de tren să cheme în cel mai scurt timp o echipă care să se ocupe de locomotivă, pentru un scop descris ca „o urgenţă”; al doilea îl instruia pe maistrul de reţele să „trimită cea mai bună locomotivă de la Winston, care să fie păstrată în proximitate pentru asistenţa de urgenţă”. Îşi puse copiile la indigo ale ordinelor în buzunar, ţipă după dispecerul de noapte să vină până sus şi-i înmână cele două copii pentru subalternii de jos. Dispecerul de noapte era un băiat tânăr şi conştiincios, care ştia că disciplina e prima regulă în industria căilor ferate. Era uimit că Mitchum voia să trimită ordine scrise la un etaj distanţă, dar nu întrebă nimic. Mitchum aştepta neliniştit. După o vreme, văzu silueta maistrului care mergea prin staţia de triaj către depou. Se simţi uşurat: cei doi n-au urcat să se confrunte personal cu el; înţeleseseră şi jucau jocul la fel ca el. Maistrul mergea prin staţia de triaj cu privirea în pământ. Se gândea la soţie, la cei — 604 —

doi copii şi la casa pentru care muncise toată viaţa. Ştia cu ce se ocupă superiorii lui şi se întreba dac-ar trebui să refuze să li se mai supună. Nu-i fusese niciodată teamă c-o să-şi piardă slujba; cu încrederea pe care o are orice om competent, ştia că, dacă s-ar fi certat vreodată cu angajatorul, ar fi fost întotdeauna în stare să găsească alt loc de muncă. Acum îi era frică; n-avea voie să demisioneze sau să-şi caute altă slujbă; dacă sfida vreun angajator, ar fi fost dat pe mâna conducerii şi, dacă decizia era luată împotriva lui, asta ar fi însemnat să fie condamnat la o moarte lentă prin înfometare: însemna că n-ar mai fi avut niciodată posibilitatea să obţină vreo slujbă. Ştia că puterea va decide împotriva lui; ştia că răspunsul la misterul întunecat, capricios al deciziilor contradictorii ale conducerii îl constituia puterea secretă a influenţei. Ce şansă avea el împotriva domnului Chalmers? Fusese o vreme în care egoismul angajatorilor săi îi ceruse să realizeze maximumul posibil din tot ce putea să facă. Acum nu-i mai cerea nimeni pricepere. Fusese o vreme când i se cerea să dea tot ce avea mai bun şi era răsplătit pe măsură. Acum nu se mai putea aştepta decât să fie pedepsit dacă încerca să-şi urmeze conştiinţa. Fusese o vreme în care i se cerea să gândească. Acum, ei nu mai voiau că el să gândească, ci doar să se supună. Nu voiau ca el să mai aibă conştiinţă. Atunci de ce să ridice vocea? Pentru binele cui? S-a gândit la pasageri, la cei trei sute de pasageri ai Cometei. S-a gândit la copiii săi. Avea un fiu la liceu şi o fiică de nouăsprezece ani, de care era peste măsură de mândru, aproape dureros de mândru, pentru că era considerată cea mai frumoasă fată din oraş. Se întreba dacă putea să le dea copiilor lui soarta acelor copii de şomeri pe care-i văzuse în zonele căzute în ruină, în aşezămintele din jurul fabricilor închise şi de-a lungul şinelor de cale ferată întreruptă. Văzu, cu oroare uluită, că decizia pe care trebuia s-o ia acum era o opţiune între vieţile copiilor săi şi vieţile pasagerilor Cometei. Un conflict de genul ăsta fusese de neconceput înainte. Protejându-şi pasagerii, obţinuse şi securitatea propriilor copii; servise una servind-o pe cealaltă; nu fuseseră conflicte de interes şi nici nu se pusese problema unor potenţiale victime. Acum, dacă voia să salveze pasagerii, trebuia să ducă totul la bun sfârşit cu preţul copiilor săi. Îşi amintea vag predicile despre frumuseţea jertfirii de sine, despre beneficiile sacrificiului în favoarea unor oameni dragi. Nu ştia nimic despre filosofia eticii; dar ştiu dintr-odată – nu în cuvinte, ci în forma unei dureri furibunde, sălbatice – că, dacă asta însemna virtutea, nu voia să ia parte la aşa ceva. A intrat în depou şi a cerut o locomotivă cu abur imensă, foarte veche, care să fie pregătită pentru o cursă până la Winston. Şeful de tren s-a întins după telefonul din biroul dispecerului să ceară echipaj pentru locomotivă, aşa cum i se ceruse. Dar mâna i se opri pe receptor. Îl lovi gândul că ar fi trimis nişte oameni nevinovaţi la moarte sigură şi că, din cele douăzeci de vieţi înşirate pe foaia pe care o avea în faţă, două se vor încheia din voinţa lui. Simţi o senzaţie fizică de răceală, nimic mai mult; nu simţea îngrijorare, ci doar o uimire confuză, indiferentă. Nu făcuse niciodată parte din slujba lui să trimită oameni la moarte; slujba lui era să cheme oamenii să muncească şi să-şi — 605 —

câştige existenţa. Era ciudat, s-a gândit; şi era ciudat că mâna nu a făcut mişcarea până la capăt; ce a făcut-o să se oprească era ceva ce ar fi simţit cu douăzeci de ani în urmă – nu, s-a gândit, ciudat, chiar cu o lună în urmă, nu mai mult de o lună. Avea patruzeci şi opt de ani. Nu avea familie, prieteni sau legături cu altă fiinţă vie din lume. Orice capacitate de devotament pe care o avuse la un moment dat, capacitatea pe care unii o arată în toate felurile de a le purta altora de grijă, el i-a dato fratelui mai mic – fratele său, mai tânăr cu douăzeci şi cinci de ani, fratele pe care-l crescuse. Îl trimisese la un colegiu tehnologic şi ştia, la fel ca toţi profesorii acestuia, că băiatul purta semnul geniului pe fruntea aspră şi tânără. Cu acelaşi devotament unidirecţionat ca al fratelui său, băiatului nu-i păsa de altceva decât de studii, nu de sport sau de petreceri sau de fete, ci doar de viziunea lucrurilor pe care le va crea ca inventator. A absolvit colegiul şi a mers, pe un salariu neobişnuit pentru vârsta lui, la un laborator de cercetare pentru o mare companie electrică din Massachusetts. Suntem în 28 mai, s-a gândit şeful de tren. Directiva 10–289 fusese promulgată pe 1 mai. În seara zilei de 1 mai a fost anunţat că fratele lui s-a sinucis. Şeful de tren auzise spunându-se că directiva fusese necesară ca ţara să fie salvată. Nu putea să ştie dacă era adevărat sau nu; nu putea şti ce era necesar ca o ţară să fie salvată. Dar, condus de un sentiment pe care nu-l putea exprima, a intrat în biroul editorului de la ziarul local şi i-a cerut să publice povestea morţii fratelui său. „Oamenii trebuie să afle”, a fost tot ce a putut să ofere ca justificare a gesturilor pe care le făcea. Nu fusese în stare să explice că, din legăturile vătămate ale minţii sale, se născuse concluzia mută că, dacă totul fusese făcut din dorinţa oamenilor, oamenii trebuiau să ştie; nu credea că ar mai face-o dacă ştiau. Editorul refuză; i-a spus că ar fi lezat moralul naţiunii. Şeful de tren nu ştia nimic despre filosofia politică, dar ştia că atunci a fost momentul în care şi-a pierdut orice empatie pentru viaţa sau pentru moartea oricui din ţară. Se gândea, ţinând receptorul în mână, că poate ar trebui să-i avertizeze pe cei pe care urma să-i sune. Aveau încredere în el; nu s-ar fi gândit niciodată că i-ar trimite cu bună ştiinţă la moarte. Dar clătină din cap: era doar un gând vechi, un gând posibil în anul care trecuse, o rămăşiţă a vremurilor în care avea şi el încredere în ei. Acum nu mai conta. Creierul lui funcţiona încet, ca şi cum şi-ar fi tras gândurile printr-un vid unde nicio emoţie nu răspundea ca să le pună în mişcare; se gândea că ar avea probleme mari dacă ar anunţa pe cineva, ar fi o dispută oarecare, iar el ar trebui să facă un efort supraomenesc ca s-o iniţieze. Uitase care ar putea fi motivele pentru care ar începe cineva un astfel de conflict. Adevărul? Dreptatea? Iubirea frăţească? Nu voia să facă niciun efort. Era foarte obosit. Dacă i-ar avertiza pe toţi oamenii de pe listă, se gândea, nu va mai fi nimeni care să conducă locomotiva, aşadar ar salva două vieţi, plus alte trei sute de la bordul Cometei. Dar nimic nu dădea vreun răspuns gândurilor din mintea lui; „vieţi” era doar un cuvânt, lipsit de — 606 —

orice însemnătate. Duse receptorul la ureche, formă două numere, chemă îndată un maşinist şi un fochist care să-şi facă datoria. Locomotiva numărul 306 plecase deja către Winston când a coborât Dave Mitchum. — Pregătiţi-mi o autodrezină, ordonă el. Mă duc până la Fairmount. Fairmount era o staţie mică, la douăzeci de mile spre est. Oamenii au dat din cap, fără să mai întrebe nimic. Cum Bill Brent nu se afla printre ei, Mitchum a intrat la el în birou. Brent se afla acolo şi stătea liniştit la birou; părea să aştepte. — Mă duc la Fairmount, i-a spus Mitchum, cu o voce agresivă tocmai fiindcă părea nepăsătoare, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles că nu avea nevoie de niciun răspuns. Acum câteva săptămâni aveau acolo o locomotivă Diesel… Mă-nţelegi, ceva reparaţii de urgenţă sau cam aşa… Mă duc să văd dacă putem să ne folosim de ea. S-a oprit, dar Brent nu i-a răspuns. — După cum arată situaţia, a continuat Mitchum, fără să se uite la el, nu putem să mai ţinem trenul pe loc până dimineaţă. Trebuie să ne asumăm un risc, într-un fel sau altul. Mă gândesc că poate reuşim cu Dieselul ăsta, dar e ultima noastră şansă. Deci, dacă nu-ţi dau nicio veste în jumătate de oră, semnează ordinul şi trimite Cometa prin tunel tractată de numărul 306. Orice-ar fi gândit Brent, nu putea să-şi creadă urechilor. Nu i-a răspuns imediat; apoi a zis foarte încet: — Nu. — Cum adică, nu? — Nu fac aşa ceva. — Ce vrei să spui? Cum adică nu faci aşa ceva? E un ordin! — Nu. Vocea lui Brent avea fermitatea pe care ţi-o dă siguranţa neumbrită de vreo emoţie. — Refuzi să îndeplineşti un ordin? — Da. — Dar nu ai voie să refuzi! Şi nici n-o să mă cert cu tine pe tema asta. Asta am decis, este responsabilitatea mea şi nu-ţi cer părerea. Treaba ta e să-mi îndeplineşti ordinele. — O să-mi dai ordinul în scris? — De ce, fir-ai să fii, n-ai încredere în mine? Asta spui…? — De ce te duci la Fairmount, Dave? De ce nu-i suni pentru Dieselul ăla dacă întradevăr crezi că există unul? — Să nu-mi spui tu mie cum să-mi fac treaba! N-o să stai acolo ca să mă interoghezi. O să taci naibii din gură şi o să faci cum ţi se spune sau o să-ţi ofer şansa să vorbeşti – dar cu comitetul de conducere! Era greu să descifrezi emoţiile de pe faţa de cowboy a lui Brent, dar Mitchum văzu ceva ce părea o privire de teamă sceptică, numai că era frica pe care o genera o viziune — 607 —

proprie, nu cuvintele pe care le auzea, şi nu era nimic care să aibă consistenţa fricii, nu a fricii la care sperase Mitchum. Brent ştia că, în dimineaţa următoare, totul se va reduce la cuvântul lui împotriva cuvântului lui Mitchum; Mitchum o să nege că el a dat ordinul; Mitchum o să arate dovada scrisă că locomotiva cu numărul 306 a fost trimisă la Winston doar ca să fie menţinută în apropiere şi o să aibă martori că s-a dus la Fairmount să caute o locomotivă Diesel; Mitchum o să susţină că ordinul fatal fusese dat de şi cu unica responsabilitate a lui Bill Brent, dispecerul-şef. Nu va fi un caz ieşit din comun, un caz care să ceară o anchetă amănunţită, dar o să fie destul pentru Comisia de Uniformizare, a cărei politică nu consta în anchete aprofundate. Brent ştia că era în stare să facă acelaşi joc şi că putea pasa înscenarea unei alte victime, ştia că poate s-o facă – numai că ar fi preferat să moară decât s-o facă. Nu faptul de a-l fi văzut Mitchum l-a făcut să îngheţe de spaimă. Îşi dădea seama că nu avea pe cine să sune ca să demaşte toată afacerea şi s-o oprească – niciun superior nicăieri pe linie, de la Colorado la Omaha şi la New York. Toţi erau băgaţi în afacerea asta până peste cap, toţi făceau la fel, ei îi oferiseră lui Mitchum modelul şi metoda. Dave Mitchum era cel care se ocupa acum de calea ferată – şi nu el, Bill Brent. La fel cum se obişnuise Bill Brent să vadă, dintr-o singură privire aruncată peste cele câteva numere de pe foaia de hârtie, o întreagă reţea de cale ferată dintr-o regională, tot aşa era acum în stare să-şi vadă întreaga viaţă trecându-i prin faţa ochilor şi cât preţuia hotărârea pe care o lua. Nu se îndrăgostise până când nu depăşise anii de tinereţe; avea treizeci şi şase de ani când a găsit femeia pe care o voia. Fusese logodit cu ea în ultimii patru ani; trebuise să aştepte, pentru că avea o mamă de întreţinut şi o soră văduvă cu trei copii. Nu se speriase niciodată de greutăţi, pentru că-şi cunoştea abilitatea de a le face faţă, şi nu-şi asumase nicio răspundere pe care nu era sigur c-o poate duce la bun sfârşit. Aşteptase, îşi economisise banii, iar acum ajunsese într-o etapă în care se simţea liber să fie fericit. Urma să se căsătorească în câteva săptămâni, în luna iunie. La asta se gândea în timp ce şedea la birou şi se uita la Dave Mitchum, dar gândul nu-i stârni niciun fel de ezitare, doar regret şi o tristeţe distantă – distantă, pentru că ştia că nu putea permite ca bucuria lui să facă parte din scenariul acesta. Bill Brent nu ştia nimic despre epistemologie; dar ştia că un om trebuie să trăiască după propria percepţie a realităţii, că nu poate acţiona împotriva ei, sau să scape de ea, sau să-i găsească un substitut – şi că nu există, pentru el, niciun alt fel de a trăi. Se ridică în picioare. — E adevărat că, atâta timp cât am slujba asta, nu pot refuza să mă supun ţie, spuse el. Dar o pot face dacă demisionez. Aşa că-mi dau demisia. — Ce faci? — Demisionez în clipa asta. — 608 —

— N-ai niciun drept să demisionezi, nenorocitule! Nu ştii asta? Nu ştii că te pot arunca în închisoare? — Dacă vrei să trimiţi şeriful după mine dimineaţă, o să fiu acasă. N-o să încerc să scap. N-am unde. Dave Mitchum avea aproape un metru nouăzeci şi o constituţie de boxer, dar stătea în picioare tremurând de mânie şi de teroare deasupra siluetei fragile a lui Bill Brent. — Nu poţi să-ţi dai demisia! Există o lege împotriva demisiilor! Am o lege de partea mea! Nu poţi să-mi întorci spatele! N-o să-ţi permit! N-o să te las să părăseşti clădirea în seara asta! Brent s-a îndreptat către uşă. — O să repeţi ordinul pe care mi l-ai dat de faţă cu ceilalţi? Nu? Atunci o s-o fac eu. Cum a deschis uşa, pumnul lui Mitchum a ţâşnit, l-a izbit în faţă şi l-a doborât. Maistrul şi şeful de tren stăteau în uşa întredeschisă. — Şi-a dat demisia, ţipă Mitchum. Ticălosul ăsta laş şi-a dat demisia într-un moment ca ăsta! E-un infractor şi-un fricos! Încercând cu greu, încet, să se ridice de la podea, prin ceaţa de sânge care-i acoperise ochii, Bill Brent se uita în sus la cei doi bărbaţi. Observă că ei înţelegeau, dar văzu feţele cu expresia sfârşită a celor care nu vor să înţeleagă, care nu vor să se amestece şi care-l urăsc pentru că-i pusese într-o situaţie neplăcută în numele dreptăţii. Nu le-a spus nimic, s-a ridicat în picioare şi a ieşit din clădire. Mitchum a evitat privirile celorlalţi. — Hei, tu, a strigat, smucindu-şi capul către dispecerul de noapte din cealaltă parte a camerei. Vino încoace. Trebuie să preiei controlul imediat. Cu uşile închise, i-a repetat băiatului povestea Dieselului de la Fairmount, aşa cum i-o spusese şi lui Brent, apoi a reluat ordinul pentru trimiterea Cometei prin tunel cu locomotiva numărul 306 dacă nu primea veşti noi din partea lui în jumătate de oră. Băiatul nu putea nici să gândească, nici să vorbească sau să înţeleagă ceva: vedea în faţa ochilor numai sângele de pe faţa lui Bill Brent care fusese idolul lui. — Da, domnule, i-a răspuns inert. Dave Mitchum a plecat spre Fairmount, anunţând orice angajat al depoului, orice acar şi curăţător pe care-l vedea, în timp ce urca în autodrezină, că merge să caute un Diesel pentru Cometă. Dispecerul de noapte stătea la biroul său, uitându-se la ceas şi la telefon şi rugându-se ca telefonul să sune şi să primească veşti de la domnul Mitchum. Dar jumătatea de oră se scurse în cea mai mare linişte, iar când nu mai rămăseseră decât trei minute, băiatul simţi o spaimă teribilă pe care nu şi-o putea explica în afara faptului că nu voia să dea ordinul. Se întoarse către maistru şi către şeful de tren şi i-a întrebat cu şovăială: — Domnul Mitchum mi-a dat un ordin înainte să plece şi mă întrebam dacă trebuie să-l transmit mai departe, pentru că eu… eu nu cred că e bine. A spus… Şeful de tren s-a întors; nu simţea niciun pic de milă, băiatul era de aproximativ — 609 —

aceeaşi vârstă cu fratele său. Maistrul făcu repede: — Fă aşa cum ţi-a spus domnul Mitchum. Nu trebuie să gândeşti. Iar apoi ieşi din încăpere. Responsabilitatea de la care se eschivaseră James Taggart şi Clifton Locey era acum pe umerii unui băiat zăpăcit şi ezitant. Se codi, apoi îşi luă inima în dinţi cu convingerea că nimeni n-ar putea pune la îndoială buna-credinţă şi competenţa şefilor de căi ferate. Nu ştia că perspectiva lui în legătură cu ce înseamnă o cale ferată şi şefii ei era veche de un secol. Cu precizia conştiincioasă a unui lucrător feroviar, în momentul în care ceasul a bătut finalul jumătăţii de oră, şi-a trecut numele pe ordinul care informa că trenul îşi va continua drumul cu locomotiva 306 şi transmise ordinul către staţia Winston. Agentul de la staţia Winston tremură convulsiv când văzu ordinul, dar nu era omul care să sfideze autoritatea. Îşi spuse că tunelul nu era atât de periculos pe cât crezuse. Îşi spuse că cea mai bună politică a momentului era să nu gândeşti prea mult. Când a dat copiile ordinului conductorului şi maşinistului Cometei, primul a aruncat o privire înceată prin încăpere, a trecut peste toate chipurile, a împăturit foaia de hârtie, a pus-o în buzunar şi a ieşit fără un cuvânt. Maşinistul a stat cu privirea aţintită numai o clipă asupra foii, apoi a aruncat-o pe podea şi a spus: — N-am de gând să fac asta. Şi, dacă s-a ajuns ca această cale ferată să dea ordine ca acestea, n-am de gând să lucrez pentru ea, în orice caz. Trece-mă pe lista de demisii. — Dar nu poţi să-ţi dau demisia, a ţipat şeful de staţie. O să te aresteze! — Dacă mă găsesc, a răspuns inginerul şi a plecat din staţie prin întunericul fără margini al nopţii alpine. Maşinistul din Silver Springs, cel care adusese locomotiva numărul 306, stătea într-un colţ al camerei. Chicoti şi spuse: — A făcut pe el de frică. Şeful de staţie s-a întors înspre el. — O s-o faci, Joe? Conduci tu Cometa? Joe Scott era beat. Fusese o vreme când orice lucrător de la căile ferate care ar fi venit la slujbă cu cel mai mic semn de beţie ar fi fost la fel ca un doctor care ar fi venit la lucru cu bube de vărsat pe faţă. Dar Joe Scott era o persoană privilegiată. În urmă cu trei luni, fusese concediat pentru o încălcare a regulilor de siguranţă care cauzase un accident major; acum două săptămâni, fusese repus în funcţie în urma unui ordin al Comisiei de Uniformizare. Era prieten cu Fred Kinnan; îi proteja interesele lui Kinnan în asociaţie – nu împotriva angajatorilor, ci împotriva comunităţii. — Sigur, a răspuns Joe Scott. Conduc Cometa. O să reuşesc să trec prin tunel dacă merg destul de repede. Fochistul de pe locomotiva 306 rămăsese în cabină. Ridică privirea neliniştit când — 610 —

au sosit cei care cuplau locomotiva la capătul de încărcare al Cometei; se uită în sus, la luminile verzi şi roşii din tunel, care pâlpâiau în depărtare deasupra a douăzeci de mile de curbe. Dar el era un om placid, prietenos, calităţi care-l făceau să fie un fochist bun, dar nu avea nicio speranţă să se ridice vreodată la poziţia de maşinist; muşchii puternici erau singura lui calitate. Era sigur că superiorii lui ştiu ce fac, aşa că n-a pus nicio întrebare. Conductorul rămăsese la coada Cometei. Se uită la luminile tunelului, apoi la lungul lanţ de ferestre ale Cometei. Câteva ferestre erau luminate, dar majoritatea arătau doar strălucirea albastră şi infimă a lămpilor de noapte încadrate de jaluzelele lăsate. I-a trecut prin cap c-ar trebui să trezească pasagerii şi să-i avertizeze. Într-o vreme, siguranţa pasagerilor fusese mai presus de siguranţa lui, nu din iubire pentru ei, ci pentru că responsabilitatea era o parte importantă din slujba lui, responsabilitate pe care o accepta şi de care se simţea mândru împlinind-o. Acum simţea o indiferenţă plină de dispreţ şi nu avea nicio dorinţă să-i salveze. Ceruseră şi primiseră directiva 10–289, se gândi el, au continuat să trăiască ignorând verdictele pe care Comisia de Uniformizare le dădea unor victime lipsite de apărare – de ce să nu le întoarcă şi el spatele acum? Dacă le salvează vieţile, niciunul dintre ei n-o să vină să-l apere în faţa Comisiei de Uniformizare atunci când o să fie condamnat pentru că n-a respectat ordinele, c-a stârnit panică şi pentru că l-a făcut pe domnul Chalmers să întârzie. Nu dorea să fie martir numai ca să le poată îngădui unora să se complacă în răul iresponsabil pe care şi l-au făcut cu mâna lor. Când a sosit momentul, a ridicat lanterna şi i-a dat maşinistului semnalul că poate să plece. — Vezi? i-a spus Kip Chalmers, triumfător, lui Lester Tuck când roţile de sub picioarele lor şi-au început drumul. Frica e singurul mod funcţional în care te poţi purta cu oamenii. Conductorul păşi pe coridorul ultimului vagon. Nimeni nu l-a văzut când a coborât scările de pe partea cealaltă, s-a strecurat afară din tren şi a dispărut în întunericul muntelui. Un acar stătea pregătit să apese pe butonul care va transfera Cometa de pe linia secundară pe linia principală. Privea Cometa apropiindu-se de el. Era doar un glob alb, care ardea cu o aureolă ce se întindea pe deasupra capului, şi un tunet sacadat care făcea să tremure şinele de sub picioare. Ştia că pârghia nu trebuie trasă. Se gândea la noaptea din urmă cu zece ani, când îşi riscase viaţa ca să salveze un tren dintr-o alunecare de teren. Dar ştia că vremurile s-au schimbat. În momentul în care trase pârghia şi văzu farul smucindu-se într-o parte, ştiu că-şi va urî slujba până la sfârşitul zilelor. Cometa rulă de pe linia secundară într-o linie subţire, dreaptă şi intră în munţi, cu fasciculul de raze al farului ca un braţ întins care-i arăta calea şi cu arcul de sticlă luminată al compartimentului de observaţie care-l încheia. Câţiva dintre pasagerii Cometei erau treji. Cum trenul începu să şerpuiască pe — 611 —

pantă, văzură mica aglomerare de lumini din Winston la capătul mării de întuneric de dincolo de ferestrele lor, apoi acelaşi întuneric, dar punctat cu lumini roşii şi verzi lângă gura unui tunel pe laturile de deasupra ale ochiurilor de geam. Luminile din Winston se făceau tot mai mici, de fiecare dată când apăreau; gura neagră a tunelului devenea tot mai largă. Un văl negru trecea, câteodată, în fâşii pe lângă ferestre, acoperind luminile; era fumul negru al locomotivei cu aburi. Pe măsură ce tunelul se apropia, văzură, pe marginea cerului, departe, către sud, într-un vid de spaţiu şi stânci, un peisaj cu un foc viu, care se răsucea în vânt. Nu ştiau ce era şi nici nu-i interesa să afle. Se spune că dezastrele se petrec din întâmplare şi unii ar fi spus că pasagerii Cometei nu erau vinovaţi sau responsabili de ceea ce li s-a întâmplat. Bărbatul din cuşeta A, vagonul nr. 1, era un profesor de sociologie care-şi învăţa studenţii că abilitatea individuală nu are nicio consecinţă, că efortul individual este zadarnic, că orice conştiinţă individuală este un lux inutil, că nu există raţiune sau caracter sau împlinire individuală, că totul se înfăptuieşte colectiv şi că masele contează, nu oamenii. Bărbatul din cuşeta 7, vagonul nr. 2, era un jurnalist care scria că este adecvat şi moral să folosim constrângerea „pentru o cauză bună” şi care credea că avea dreptul să-şi dezlănţuie forţa fizică asupra altora, să distrugă vieţi, să înăbuşe ambiţii, să reprime dorinţe, să înlănţuie, să jefuiască, să omoare pentru binele a orice alegea el să considere drept „o cauză bună”, care nici nu trebuia să fie o idee, de vreme ce nu definise niciodată ce considera el drept bun, dar declara, pur şi simplu, că se baza pe un „sentiment” – un sentiment care nu era constrâns de niciun fel de cunoaştere, de vreme ce considera emoţia superioară acesteia şi se baza doar pe „bunele sale intenţii” şi pe puterea unei arme. Femeia din cuşeta 10, vagonul nr. 3, era o învăţătoare în vârstă care-şi petrecuse viaţa transformând copii lipsiţi de ajutor în laşi mizerabili şi învăţându-i că dorinţa majorităţii e singurul standard de bine şi de rău, că o majoritate poate face orice doreşte, că nu trebuie să-şi afirme propriile personalităţi şi că trebuie să facă ce fac restul oamenilor. Bărbatul din cuşeta B, vagonul nr. 4, era un editor de ziar care considera că oamenii sunt răi din fire şi prost construiţi pentru libertate, că instinctele lor primare, lăsate nestăpânite, erau să mintă, să jefuiască şi să se omoare unii pe alţii – aşadar, oamenii trebuie conduşi prin minciuni, furturi şi crime care trebuie să devină privilegiul exclusiv al celor care-i conduc, cu scopul de a-i sili pe oameni să muncească, să-i înveţe moralitatea şi să-i ţină în limitele dreptăţii şi ale ordinii. Bărbatul din cuşeta H, vagonul nr. 5, era un om de afaceri care-şi achiziţionase afacerea, o mină de minereu brut, cu ajutorul unui împrumut guvernamental, prin Legea Egalităţii de Şansă. Bărbatul din cuşeta A, vagonul nr. 6, era un bancher care făcuse avere cumpărând — 612 —

obligaţiuni de cale ferată „îngheţate” şi convingându-şi apoi prietenii din Washington să le „dezgheţe”. Bărbatul de pe locul 5, vagonul nr. 7, era un muncitor care considera că are „dreptul” la un loc de muncă, fie că angajatorul îl voia sau nu. Femeia din compartimentul 6, vagonul nr. 8, era o conferenţiară care considera că, în calitate de consumator, avea „dreptul” să i se asigure transport, indiferent dacă lucrătorii de la căile ferate doreau să i-l furnizeze sau nu. Bărbatul din compartimentul 2, vagonul nr. 9, era un profesor de economie care milita împotriva proprietăţii private, explicând că inteligenţa nu joacă niciun rol în producţia industrială, că mintea omului este condiţionată de unelte materiale, că oricine poate conduce o cale ferată sau o fabrică şi că este vorba doar de folosirea maşinăriilor. Femeia din cuşeta D, vagonul nr. 10, era o mamă care-şi pusese copiii la culcare în patul de deasupra, i-a învelit cu grijă ca să-i protejeze de curent şi de zdruncinături; o mamă cu un soţ a cărui slujbă guvernamentală consta în impunerea anumitor directive şi pe care ea îl apăra spunând: „Nu mă interesează, îi vizează numai pe cei bogaţi. Până la urmă, trebuie să mă gândesc la copiii mei”. Bărbatul din compartimentul 3, vagonul nr. 11, era un nevrotic mărunţel şi smiorcăit, care scria piese de teatru ieftine în care, ca un mesaj social, introducea, ca un laş, mici obscenităţi prin care afirma că toţi oamenii de afaceri erau nişte ticăloşi. Femeia din compartimentul 9, vagonul nr. 9, era o casnică ale cărei idei constau în aceea că avea dreptul să aleagă politicieni despre care nu ştia nimic ca să controleze industrii gigantice despre care nu avea niciun fel de cunoştinţe. Bărbatul din cuşeta F, vagonul nr. 13, era un avocat care spunea: „Eu? O să găsesc o metodă să mă descurc în orice sistem politic”. Bărbatul din cuşeta A, vagonul nr. 14, era un profesor de filosofie care-şi învăţa studenţii că nu există raţiune. — De unde ştiţi că tunelul e periculos? — Realitate. — Cum puteţi demonstra că tunelul există? — Logică. — De ce pretindeţi că trenurile nu se pot mişca fără puterea unui motor? — Principii. — De ce ar trebui să fii deasupra legii cauzei şi a efectului? — Drepturi. — De ce să nu-i legi pe oameni de slujbele lor cu forţa? — Moralitate. — Ce e moral în a conduce o cale ferată? — Absoluturi. — Ce contează pentru tine dacă trăieşti sau mori, oricum? Îşi învăţa studenţii că nu ştim nimic. — De ce să te opui ordinelor superiorilor tăi? — Pentru că nu putem fi siguri de nimic. — De unde ştii că ai dreptate? — Pentru că trebuie să acţionăm sub imperativele momentului. — Nu vrei să-ţi rişti locul de muncă, nu-i aşa? Bărbatul din compartimentul B, vagonul nr. 15, era un urmaş care-şi moştenise averea şi care continua să repete: „De ce să fie Rearden singurul care produce metal Rearden?” Bărbatul din cuşeta A, vagonul nr. 16, era un filantrop care a spus: „Oamenii capabili? Nu mă interesează dacă li se provoacă sau nu li se provoacă suferinţă. — 613 —

Trebuie penalizaţi ca să fie susţinuţi şi cei mai puţin capabili. Sincer, nu mă interesează dacă asta e drept sau nu. Mă mândresc cu faptul că nu-mi pasă deloc dacă celor capabili li se face sau nu dreptate, atunci când este în joc compasiunea faţă de cei nevoiaşi”. Aceştia erau pasagerii treji; în tren nu era nimeni care să nu împărtăşească una sau mai multe dintre ideile lor. Când trenul intră în tunel, flacăra Torţei lui Wyatt fu ultimul lucru pe care l-au văzut pe pământ. Capitolul VIII Sub semnul iubirii noastre Soarele bătea pe ramurile copacilor de pe deal, care păreau argintii-albastre şi căpătau culoarea cerului. Dagny stătea la intrarea în cabană, iar primele raze ale soarelui îi cădeau pe frunte, în vreme ce, la picioarele ei, se întindea un imens peisaj împădurit. Frunzele prindeau nuanţe de la argintiu la verde, până la albastrul fumuriu al umbrelor de pe drumul de mai jos. Lumina îşi făcea loc printre ramuri brăzdându-le şi atingea ferigile într-un izvor de raze verzi. Îi plăcea să priveasă unduirea luminii în toată acea încremenire. Însemnase data, aşa cum făcea în fiecare zi, pe foaia de hârtie pe care o prinsese de peretele din camera ei. Trecerea zilelor era singura mişcare din viaţa ei în clipele acelea împietrite, iar curgerea aceasta era precum numărătoarea pe care o făcea un captiv pe o insulă pustie. Azi era 28 mai. Iniţial a vrut ca datele să ducă într-un anumit punct, dar nu se putea decide dacă a ajuns sau nu în punctul acela. Venise acolo cu trei motive sau, mai bine zis, deziderate pe care şi le impusese: odihneşte-te; învaţă cum să trăieşti fără companie; elimină durerea. „Elimină” era cuvântul pe care-l folosise. Se simţea ca şi când ar fi fost legată de o străină rănită care putea să sufere un atac în orice clipă, un atac care o va îneca şi pe ea în ţipetele ei. Nu-i era milă de străină, simţea doar o nerăbdare dispreţuitoare; trebuia să se lupte cu ea şi s-o distrugă, după aceea drumul o să fie liber, iar ea o să poată decide ce voia să facă mai departe; dar nu era uşor să te lupţi cu străina. Partea cu odihna fusese mult mai simplă. Îşi dădea seama că-i place singurătatea; se trezea dimineaţa cu un sentiment de bunăvoinţă încrezătoare în suflet, avea senzaţia că putea merge mai departe şi că putea să facă faţă, orice-ar fi urmat. În oraş trăise cu o tensiune cronică pentru că trebuia să-şi ţină în frâu furia, indignarea, dezgustul, dispreţul. Singurul lucru care o ameninţa aici era posibilitatea de a se răni; dar asta părea lipsit de importanţă şi superficial în comparaţie cu tot ce însemna oraşul. Cabana se afla departe de orice drum circulat; rămăsese exact aşa cum o lăsase tatăl ei. Îşi făcea de mâncare într-un cuptor cu lemne şi aduna vreascuri din pădure. — 614 —

Dăduse jos muşchii de pe pereţii cabanei, reparase acoperişul, vopsise din nou uşa şi ramele geamurilor. Ploile, mărăcinişul şi muşchii înghiţiseră ceea ce fusese cândva o alee care ducea de la drum până la cabană. Refăcuse aleea, rearanjase pietrele de o parte şi de alta a cărării de pământ moale. Îi făcea plăcere să conceapă sisteme complexe de pârghii şi scripeţi din bucăţi vechi de ţeavă şi de frânghie, iar apoi să mute dintr-o parte în alta pietrele grele pe care nu le-ar fi putut ridica niciodată cu mâinile. A plantat câteva seminţe de călţunaş şi de rochiţa-rândunicii, pentru că voia să vadă călţunaşul răspândindu-se încet pe pământ şi rochiţa-rândunicii urcând pe trunchiurile copacilor, voia să le vadă crescând, voia să vadă mişcare şi evoluţie. Munca îi dădea calmul de care avea nevoie; nu-şi dăduse seama când începuseră toate astea sau de ce; la început, totul era conştient, dar după aceea a văzut totul crescând din mâinile ei, trăgând-o şi pe ea înainte şi dându-i o senzaţie binefăcătoare de pace. Mai apoi a înţeles că avea nevoie de un scop, nu conta cât de mic şi în ce formă, avea nevoie de o activitate care să avanseze pas cu pas către un sfârşit cunoscut. Prepararea mâncării era ca un cerc închis, complet şi pierdut, care nu ducea nicăieri. Dar munca pe care o depunea refăcând aleea era o sumă vie, aşa că nicio zi nu se sfârşea degeaba în urma ei, pentru că fiecare zi le conţinea pe cele de dinainte, fiecare zi îşi câştiga imortalitatea odată cu următoarea. Mişcarea circulară e proprie naturii fizice, s-a gândit ea, se spune că nu există altceva decât mişcări circulare în universul neînsufleţit din jurul nostru, iar linia dreaptă nu e altceva decât pecetea omului, linia dreaptă a unei abstracţiuni geometrice care determină drumuri, şine şi poduri, linia dreaptă care taie curba lipsei de finalitate a naturii cu o mişcare clară, dintr-un punct în altul. Gătitul, s-a gândit ea, e ca şi cum ai băga cărbuni într-o locomotivă, pregătind-o pentru o călătorie lungă, când, de fapt, ea nu trebuie să plece nicăieri. Viaţa omului nu e un cerc, s-a gândit ea, sau o succesiune de cercuri care cad ca zerourile în urma lui – viaţa omului trebuie să fie o linie dreaptă, de mişcare de la un scop la altul, fiecare ducând către următorul până la unica sumă care există, precum o călătorie cu trenul dintr-o staţie în alta – o, las-o moartă! Las-o moartă – şi-a zis ea cu severitate când strigătele străinei îndurerate se estompaseră –, nu te gândi la asta, nu te gândi prea departe, îţi place să refaci aleea asta, refă-o, nu te uita după deal. Fusese de câteva ori la magazinul din Woodstock, care era la douăzeci de mile distanţă, să cumpere câte ceva de mâncare. Woodstock era o aglomeraţie de construcţii dărăpănate, construite cu câteva generaţii în urmă, din nişte motive şi pentru speranţe care fuseseră demult uitate. Nu avea gară, nu avea curent electric, nu avea decât un drum comunal din ce în ce mai pustiu în fiecare an. Singurul magazin era într-o baracă de lemn cu colţurile pline de pânze de păianjen şi cu podeaua putrezită din cauza picăturilor de ploaie care se prelingeau din tavan. Vânzătoarea era o femeie grasă şi palidă, care se mişca greu, dar asta nu părea s-o intereseze absolut deloc. Stocul lor de alimente era format din conserve prăfuite, — 615 —

acoperite cu etichete abia vizibile, cereale şi câteva soiuri de legume care putrezeau în tăviţe străvechi în faţa intrării. — De ce nu daţi legumele alea din soare? a întrebat Dagny odată. — Tot timpul au fost acolo, i-a răspuns ea indiferentă. Pe drumul de întoarcere, Dagny s-a uitat în sus, la pârâiaşul care curgea cu viteză de pe un perete abrupt de granit, cursul lui atârnând în aer ca aburul unui curcubeu. S-a gândit că, la un moment dat, ar putea să construiască o hidrocentrală micuţă, dar îndeajuns de mare pentru a pune la dispoziţia ei şi a oraşului Woodstock energie electrică; Woodstock ar fi putut fi productiv; merii ăia sălbatici, pe care îi văzuse atât de des pe dealuri, erau rămăşiţele unor livezi – ce-ar fi dacă le-ar cumpăra cineva şi după aceea ar construi o cale ferată până la cea mai apropiată gară – o, termină odată! — Azi n-avem gaz, i-a zis vânzătoarea la următoarea ei vizită la Woodstock. A plouat joi noaptea şi, când plouă, camioanele nu pot trece de cheile Fairfield, drumul e inundat, iar cisterna cu gaz nu va mai trece pe-aici până luna viitoare. — Dacă ştiţi că se inundă drumul de fiecare dată când plouă, de ce nu-l reparaţi? Femeia a răspuns: — Tot timpul a fost aşa. Pe drumul de întoarcere, Dagny s-a oprit pe creasta unui deal şi s-a uitat în jos la milele de teren de ţară de sub ea. S-a uitat la defileul Fairfield, unde drumul noroios se înşuruba sub nivelul apei, dispărând în deschizătura dintre două dealuri. Ar fi fost simplu să ocoleşti dealurile astea, s-a gândit ea, să construieşti un drum de cealaltă parte a râului – oamenii din Woodstock n-aveau nimic de făcut, i-ar fi putut învăţa cum s-o facă –, un drum care să o ia către sud-vest, ar fi cu multe mile mai scurt şi sar intersecta cu autostrada chiar la depoul marfarelor – o, termină odată! A pus lampa cu gaz deoparte şi, după lăsarea întunericului, a aprins lumânările şi a ascultat muzică la un mic radio portabil. A căutat concerte simfonice şi, de fiecare dată când auzea silabele răguşite ale unui jurnal de ştiri, întorcea repede rotiţa; nu voia să audă nicio ştire din oraş. Nu te gândi la Taggart Transcontinental – îşi spusese în prima noapte la cabană –, nu te gândi la ea decât când eşti pregătită să spui Taggart Transcontinental ca şi cum ai spune Atlantic Southern sau Associated Steel. Dar săptămânile treceau şi rana nu se cicatriza. I se părea că se luptă cu răutatea imprevizibilă a propriei minţi. Când stătea în pat şi era pe punctul de-a adormi, se trezea dintr-o dată gândindu-se că transportorul cu bandă era uzat la staţia de încărcare a cărbunilor din Willow Bend, Indiana, văzuse asta pe geamul maşinii ei în timpul ultimului drum pe care-l făcuse, trebuia să le spună sau o să… şi după aceea se ridică în capul oaselor, plângând. Termină! şi termina, dar nu mai putea să doarmă toată noaptea. Stătea în uşa cabanei la apusul soarelui şi privea mişcarea frunzelor, după aceea vedea sclipirea licuricilor care zburau din iarbă, apărând şi dispărând în fiecare — 616 —

colţişor întunecat, licărind încet ca şi când ar fi avertizat pe cineva – erau ca semnalele luminoase de noapte de pe o cale… — Termină! Erau momente în care nu-şi putea stăpâni frica, momente în care, incapabilă să se ridice în capul oaselor – ca şi când ar fi avut dureri fizice care nu se delimitau concret de durerile psihice –, se prăbuşea pe podeaua cabanei sau pe pământ, printre copaci, şi rămânea acolo, cu faţa lipită de un scaun sau de o piatră şi se lupta să nu urle, în vreme ce ele erau atât de aproape şi atât de reale precum corpul unui iubit: două şine mergând către un singur punct din depărtare; botul unei locomotive tăind aerul în două doar pentru că scria pe ea TT; sunetul roţilor ţăcănind într-un ritm din ce în ce mai alert sub vagonul ei; statuia lui Nat Taggart în mijlocul terminalului. Luptându-se să le uite, să nu le simtă, cu corpul rigid în afară de mişcarea mâinii ei pe faţă, încerca să folosească orice dram de putere îi mai rămăsese la repetarea cuvintelor: „Termină cu asta”. Erau momente de calm, în care putea să-şi privească problema cu claritatea cu care privea o problemă de inginerie. Dar nu putea găsi niciun răspuns. Ştia că nevoia ei disperată de cale ferată o să se risipească dacă se convingea pe ea însăşi că era o nevoie eronată. Dar nevoia venea din certitudinea că adevărul şi dreptatea erau de partea ei, că inamicul erau iraţionalul şi irealul, că nu putea să vadă un alt scop sau să se împace cu încercarea de a atinge un alt scop în vreme ce adevăratul ei scop fusese pierdut nu în faţa vreunei puteri superioare, ci în faţa răului pur, demn de dispreţ, care o cucerise prin mijloace sterile. Putea să renunţe la calea ferată, s-a gândit ea; putea să-şi găsească fericirea aici, în pădurea asta; dar pentru asta va trebui să termine de construit aleea, să ajungă la drumul principal, apoi să reconstruiască drumul principal, iar apoi să ajungă la magazinul din Woodstock şi acolo să fie sfârşitul, iar faţa aia albă şi goală care priveşte lumea cu apatie va fi limita eforturilor ei. De ce? s-a trezit ţipând. Nu exista niciun răspuns. Atunci o să stai aici până o să poţi răspunde la toate. Nu mai ai unde să te duci, nu te poţi mişca, nu poţi să-ţi dai seama cum e drumul pe care trebuie s-o iei înainte de a realiza care e drumul pe care trebuie s-o iei. Erau seri lungi şi tăcute, când sentimentul care o ţintuia pe loc, făcând-o să măsoare distanţa până la lumina îndepărtată din sud. Era dorul de Hank Rearden. Voia să-i vadă chipul triumfător, chipul plin de încredere care se uita la ea cu umbra unui zâmbet în colţul gurii. Dar ştia că nu putea să se vadă cu el până când bătălia nu era câştigată. Trebuia să merite zâmbetul lui, care era pentru un adversar care îşi punea mintea cu el, nu pentru orice trepăduş bătut la fundul gol care ar găsi alinare în acel zâmbet şi care i-ar risipi astfel întreaga fascinaţie. El putea s-o ţină în viaţă; el nu putea s-o ajute să decidă care-i, pentru ea, scopul pentru care ar vrea să trăiască. Simţise o uşoară anxietate din dimineaţa când marcase data de 15 mai pe calendarul ei. Se forţase să asculte ştirile din când în când; nu auzise niciodată — 617 —

numele lui. Frica pe care o avea în ceea ce-l privea era singura ei legătură cu oraşul; de asta se uita atât de mult în depărtare, către sud şi de-a lungul drumului de la baza dealului. Şi-a dat seama că-l aştepta. De-abia aştepta să audă un motor. Dar singurul sunet care-i mai dădea o oarecare speranţă din când în când era sunetul unei păsări desprinzându-se de pe o ramură şi începându-şi zborul. Mai era o legătură între ea şi trecutul ei care rămăsese nerezolvată: Quentin Daniels şi motorul pe care el încerca să-l reconstruiască. La 1 iunie trebuia să-i plătească cecul lunar. Ar fi trebuit oare să-i spună că-şi dăduse demisia, că nu va mai avea niciodată nevoie de motorul ăla şi că nici lumea nu va mai avea niciodată nevoie de el? Ar fi trebuit să-i spună să se oprească şi să lase rămăşiţele motorului să ruginească într-o groapă de gunoi, ca aceea în care-l descoperise? Nu putea să facă asta. Părea chiar mai greu decât să renunţe la calea ferată. Motorul ăla, s-a gândit ea, nu era o legătură a ei cu trecutul, era o legătură a ei cu viitorul. Să renunţe la el n-ar fi fost o crimă, ci mai degrabă o sinucidere: dacă ar fi oprit reconstrucţia acelui motor, atunci ar fi avut certitudinea că nu mai există niciun punct terminus pentru ea de aici încolo. Dar nu-i adevărat – s-a gândit, în timp ce stătea la uşa cabanei ei, în dimineaţa zilei de 28 mai –, nu-i adevărat că viitorul nu rezervă un loc realizărilor superlative ale minţii umane; nu poate fi adevărat. Nu conta care era problema, asta era impresia ei de fiecare dată – convingerea asta de neclintit că răul era artificial şi temporar. În dimineaţa asta o ştia mai bine ca niciodată: avea certitudinea că sluţenia oamenilor din oraş şi sluţenia suferinţei ei erau accidente trecătoare, în vreme ce speranţa pe care o simţea când vedea o pădure acoperită de lumina soarelui, acea senzaţie de încredere necondiţionată, era eternă şi reală. Stătea la uşă şi fuma. În camera din spatele ei, notele unei simfonii din vremea bunicului ei se auzeau din radio. Nu le prea asculta, era conştientă că sunt undeva, pe fundal, şi vedea numai cum imprimau parcă un anumit ritm fumului de ţigară, ritmul braţului ei care aducea, din când în când, ţigara către buze. Şi-a închis ochii şi a stat acolo nemişcată, simţind razele soarelui atingându-i trupul. Asta era adevărata realizare, s-a gândit ea – să se bucure de moment, să nu lase nicio amintire dureroasă să-i diminueze capacităţile de a simţi; atâta timp cât putea să se ţină de sentimentul ăsta, avea energia necesară să meargă mai departe. Nu percepea foarte bine zgomotul slab care acompania muzica precum zgârieturile de pe un disc vechi. A realizat cu adevărat ce se întâmplă abia când şi-a văzut mâna mişcându-se şi punând ţigara deoparte. În aceeaşi clipă şi-a dat seama şi că zgomotul devenea din ce în ce mai strident, şi că era zgomotul unui motor. După aceea a ştiut că nu recunoscuse până atunci cât de mult voia să audă sunetul ăla, cu câtă disperare îl aşteptase pe Hank Rearden. S-a auzit chicotind – era un sunet încărcat de ruşine, foarte jos, de parcă n-ar fi vrut să tulbure vuietul metalului, care acum devenise sunetul inconfundabil al unei maşini care urca pe drumul de munte. — 618 —

Nu putea să vadă drumul – era o deschizătură între ramurile copacilor şi pe acolo nu distingea mare lucru –, dar a urmărit urcarea maşinii odată cu zgomotul motorului şi al pietrişului sub greutatea roţilor. Maşina s-a oprit la umbra unui copac. Nu o recunoştea – nu era Hammondul negru, ci o decapotabilă gri, lungă. L-a văzut pe şoferul decapotabilei dându-se jos de la volan: era un om a cărui prezenţă aici era imposibilă. Era Francisco d’Anconia. Şocul pe care-l resimţea nu era dezamăgire, era mai degrabă senzaţia că dezamăgirea era irelevantă acum. Era dorinţă şi o împietrire ciudată, solemnă, certitudinea subită că se afla în faţa unui lucru necunoscut şi foarte important. Iuţeala din gesturile lui Francisco parcă îl făcea să zboare pe deal în sus, iar el a ridicat privirea. A văzut-o acolo, deasupra, la uşa cabanei şi s-a oprit. Nu putea să înţeleagă expresia de pe faţa lui. A stat acolo o clipă, uitându-se la ea. După aceea şi-a reluat urcuşul. I se părea – ca şi când s-ar fi aşteptat la asta – că era o scenă din copilăria lor. El venea către ea fără să alerge, mişcările lui aveau mai degrabă un soi de siguranţă triumfătoare şi încrezătoare. Nu, s-a gândit ea, nu era copilăria – era viitorul, aşa cum l-ar fi văzut atunci, în zilele când îl aştepta ca pe-o eliberare din închisoare. Era o imagine a unei dimineţi din viaţa ei, dacă viaţa ei ar fi fost aşa cum şi-o imaginase, dacă ei doi ar fi luat-o pe drumurile pe care ea fusese atât de sigură că o vor lua. Împietrită de uimire, stătea acolo şi se uita, pur şi simplu, la el, iar imaginea aceasta nu avea nicio legătură cu prezentul; era, mai curând, un tribut adus trecutului. Când el ajunsese îndeajuns de aproape ca ea să-i poată distinge trăsăturile feţei, a văzut privirea aceea veselă care transgresează solemnul, decretând nevinovăţia unui om care şi-a câştigat dreptul de a privi totul cu o oarecare relaxare. Zâmbea şi fredona o melodie care părea să respecte acelaşi ritm cu paşii lui uşori. Melodia îi părea oarecum familiară şi, chiar dacă simţea că se încadrează perfect în imaginea aceea, era ceva ciudat în ritm, ceva important, ceva pe care ea nu putea să-l cuprindă atunci. — Salut, Slug! — Salut, Frisco! Ştia – din felul în care se uita la ea, din fracţiunea de secundă în care a clipit şi şi-a ascuns ochii, din încercarea lui de a-şi trage capul înapoi la un moment dat, din relaxarea pe jumătate zâmbitoare, pe jumătate neajutorată a buzelor sale şi, după aceea, din duritatea subită a braţelor lui când au cuprins-o – că gesturile lui erau involuntare, că nu se gândise să facă asta şi că era irezistibil pentru amândoi. Violenţa cu care o ţinea, presiunea gurii pe a ei, capitularea corpului odată ajuns în braţele ei nu erau o plăcere de-o clipă; ştia că nicio nevoie fizică nu putea să aducă un bărbat în starea aceasta, ştia că toate ţineau locul a ceea ce el n-avusese niciodată curaj să-i spună, că erau cea mai mare dovadă de iubire pe care poate s-o ofere un bărbat. Nu conta ce făcuse şi cum îşi distrusese viaţa, era tot acel Francisco d’Anconia în patul căruia era atât de mândră că fusese; nu conta cine o trădase, felul în care — 619 —

vedea ea viaţa cândva rămăsese adevărat, iar crezul ei indestructibil era înăuntrul lui şi, fără a avea un răspuns, corpul ei a intrat în joc, mâinile ei l-au strâns, arătând cât de mult îl dorea, arătând recunoştinţa pe care i-o purta şi pe care avea să i-o poarte mereu. După aceea, restul anilor lui i-au revenit în minte şi ea a simţit o înţepătură ciudată, dureroasă a conştientizării faptului că el era magnific, iar faptul că se autodistrusese era cu atât mai blamabil. S-a tras din braţele lui, a dat din cap şi a zis, ca un răspuns la adresa amândurora: — Nu. El a stat acolo şi s-a uitat la ea, dezarmat şi zâmbitor: — Nu încă. Înainte de asta, trebuie să mă ierţi pentru foarte multe lucruri. Dar acum pot să-ţi spun totul. Niciodată nu i se păruse că aude nota aia joasă de neajutorare în vocea lui. Se lupta ca să preia din nou controlul, aproape că-şi cerea iertare cu zâmbetul ăla, era iertarea pe care o cerea un copil, dar, în acelaşi timp, şi detaşarea unui adult, declaraţia făţişă că nu avea de ce să-şi ascundă lupta interioară, pentru că se lupta cu fericirea, nu cu durerea. Ea s-a dat înapoi; se simţea ca şi când emoţiile o duseseră cu câţiva paşi înaintea conştiinţei, iar întrebările o prindeau acum din urmă, luând forma cuvintelor. — Dagny, coşmarul prin care ai trecut în ultima lună… Zi-mi sincer… Crezi că ai fi putut trece prin asta acum doisprezece ani? — Nu, a răspuns ea; el a zâmbit. De ce? — Ca să justific doisprezece ani din viaţa mea pe care acum n-o să trebuiască să-i regret. — Ce vrei să spui cu asta? Şi… – întrebările o prinseseră acum din urmă – şi ce ştii tu despre coşmarul prin care trec eu? — Dagny, încă nu ţi-ai dat seama că ştiu totul despre el? — Cum ai…? Francisco! Ce fredonai când ai urcat dealul? — Ce? Fredonam ceva?! Habar n-am. — Era Concertul al Cincilea al lui Richard Halley, nu? — O…! A părut uluit pentru o clipă, apoi a zâmbit amuzat şi a răspuns serios: Vorbim despre asta mai târziu. — De unde-ai ştiut unde sunt? — O să vorbim şi despre asta. — L-ai silit pe Eddie să-ţi spună. — Nu m-am întâlnit cu Eddie de mai bine de un an. — El era singurul care ştia unde sunt. — Nu mi-a zis Eddie. — Nu voiam să mă găsească nimeni. S-a uitat în jur, i-a văzut ochii oprindu-i-se la cărarea pe care o făcuse, la florile pe — 620 —

care le plantase, la acoperişul proaspăt acoperit cu ţiglă. A chicotit, ca şi când înţelegea totul şi asta îl întrista. — N-ar fi trebuit să stai aici o lună, a zis el. Doamne, chiar n-ar fi trebuit! E prima mea greşeală şi se întâmplă tocmai într-o perioadă în care nu voiam defel să greşesc. Dar nu mi-a trecut prin cap c-o să te dai bătută. Dacă ştiam, aş fi stat cu ochii pe tine. — Chiar aşa? De ce? — Ca să te scutesc de – şi a arătat cu degetul către lucrurile din jurul ei – toate astea. — Francisco, a zis ea cu o voce joasă, dacă eşti îngrijorat de coşmarul prin care trec eu, ştii şi că nu vreau să te aud vorbind despre asta, pentru că… S-a oprit; niciodată în toţi anii aceia nu i se plânsese de ceva tocmai lui; cu o voce absentă, a zis doar:…Pentru că nu vreau s-aud nimic despre asta? — Pentru că eu sunt singurul om care n-are niciun drept să vorbească despre asta? Dagny, dacă tu crezi că nu ştiu cât de mult te-am rănit, pot să-ţi spun totul despre anii în care… Dar nu mai contează. S-a terminat. Da, s-a terminat! — Chiar aşa? — Iartă-mă, nu trebuia să spun asta. Cel puţin, nu până n-o spui tu. Încerca să-şi controleze vocea, dar fericirea lui nu putea fi ţinută în frâu. — Eşti fericit c-am pierdut totul? Bine, o zic, dacă doar de-asta ai venit: tu ai fost primul lucru pe care l-am pierdut – te amuză situaţia, acum, c-am pierdut şi restul? S-a uitat fix la ea, cu ochii aproape închişi de fericire; atâta dorinţă era în ei, că privirea asta era aproape o ameninţare, iar ea ştia că orice ar fi însemnat anii ăia pentru el, amuzament era singurul cuvânt pe care nu avea niciun drept să-l spună. — Chiar crezi asta? a întrebat el. Ea a şoptit: — Nu… — Dagny, nu putem pierde lucrurile pentru care trăim. Putem să le schimbăm forma din când în când, dacă facem vreo greşeală, dar scopul rămâne acelaşi, iar mijloacele sunt mereu în mâinile noastre. — Asta tot încerc să-mi spun de o lună. Dar nu mai văd nicio cale pe care să-mi ating scopul. Nu i-a răspuns. S-a aşezat pe podea, lângă uşa cabanei, uitându-se la ea ca şi cum n-ar fi vrut să rateze nici măcar o tresărire de pe faţa ei. — Acum ce mai crezi despre oamenii care au cedat şi s-au făcut nevăzuţi? a întrebat. Ea a ridicat din umeri, cu un zâmbet vag de tristeţe neputincioasă, şi s-a aşezat pe jos, lângă el. — Ştii, i-a zis, la un moment dat am crezut că există un distrugător care vine după ei şi-i forţează să cedeze. Dar bănuiesc că nu există aşa ceva. Au fost câteva momente, — 621 —

în ultima lună, când aproape că am vrut să vină şi după mine. Dar n-a venit nimeni. — Nu? — Nu. La un moment dat credeam că le dădea vreun motiv pe care nici nu pot să mi-l imaginez ca să-i facă să trădeze tot ce iubesc. Dar nu e necesar. Ştiu cum se simţeau. Nu mai pot să dau vina pe ei. Ceea ce nu ştiu e cum au reuşit să trăiască după aceea – dacă a mai reuşit vreunul. — Te simţi ca şi când ai fi trădat Taggart Transcontinental? — Nu. Cred… Cred c-aş fi trădat Taggart Transcontinental dacă aş fi rămas acolo. — Ai dreptate. — Dacă aş fi acceptat să fiu marioneta tâlharilor ălora, ar fi fost… Li l-aş fi pus pe Nat Taggart pe tavă. N-am putut. N-am putut să las toate lucrurile pe care le-a făcut şi toate lucrurile pe care le-am făcut eu în mâinile tâlharilor ălora, n-am vrut să se termine aşa. — Nu, n-ai putut. Şi tu crezi că asta e indiferenţă? Tu crezi că iubeşti compania mai puţin decât o iubeai în urmă cu o lună? — Cred că mi-aş da viaţa pentru încă un an în companie… Dar acum nu pot să măntorc. — Atunci ştii cum s-au simţit toţi oamenii ăia care au cedat în final şi ce iubeau cu adevărat când s-au declarat învinşi. — Francisco, l-a întrebat, fără să se uite la el, cu capul apecat, de ce m-ai întrebat dacă aş fi putut să renunţ la ea acum doisprezece ani? — Ştii prea bine la ce noapte din viaţa noastră mă gândesc, pentru că şi tu te gândeşti la ea. — Da… a şoptit ea. — Aia a fost noaptea când am renunţat la d’Anconia Copper. Încet, cu un efort considerabil, şi-a ridicat capul şi s-a uitat la el. Faţa lui avea expresia pe care o văzuse atunci, în dimineaţa următoare, cu doisprezece ani în urmă: o faţă zâmbitoare, chiar dacă el nu zâmbea, o victorie tacită în faţa durerii, o faţă a mândriei omului care a plătit un preţ şi care nu regretă c-a făcut asta. — Dar n-ai renunţat, a zis ea. Tu n-ai plecat. Încă eşti preşedintele d’Anconia Copper, doar că nu mai înseamnă nimic pentru tine. — Înseamnă la fel de mult pentru mine cum însemna şi în noaptea aia. — Atunci cum poţi s-o laşi să se ducă pe apa sâmbetei? — Dagny, tu eşti mult mai norocoasă decât mine. Taggart Transcontinental e o maşinărie de precizie, o maşinărie delicată. Nu o să reziste foarte mult fără tine. Nu poate fi condusă de sclavi. O s-o distrugă fără milă şi n-o să fii nevoită să-i vezi pe tâlharii ăia folosindu-se de ea. Dar mineritul e o treabă simplă. D’Anconia Copper putea rezista generaţii întregi sub conducerea unor tâlhari şi a unor sclavi. Chiar dacă pare crud, mizerabil şi inept, ar fi putut rezista şi i-ar fi ajutat şi pe ei să reziste. A — 622 —

trebuit s-o distrug. — Tu… Ce?! — Distrug d’Anconia Copper conştient, deliberat, cu un plan exact şi cu mâna mea. Trebuie să planific totul cu aceeaşi grijă şi să lucrez la fel de intens ca şi când aş face o avere, ca nu cumva să-şi dea seama ce fac şi să mă oprească; nu vreau să-i las să pună mâna pe mine decât atunci când va fi prea târziu. Tot efortul şi energia pe care am sperat să le depun pentru d’Anconia Copper au ajuns la d’Anconia Copper, doar… doar că nu pentru a creşte producţia. O să distrug fiecare părticică din ea, şi fiecare bănuţ din averea mea, şi fiecare uncie de cupru care ar putea hrăni tâlharii. N-o s-o las aşa cum am găsit-o, o s-o las aşa cum a găsit-o Sebastián d’Anconia, şi, după aceea, să vedem cum o să supravieţuiască fără el sau fără mine! — Francisco! strigă ea. Cum poţi să faci aşa ceva? — Pentru că simt acelaşi lucru ca tine, a răspuns el încet, pentru că iubesc d’Anconia Copper, pentru că iubesc spiritul care a caracterizat d’Anconia Copper. A caracterizat – şi într-o zi o s-o facă din nou. A rămas acolo, împietrită, încercând să înţeleagă toate implicaţiile a ceea ce acum percepea doar ca pe o amorţeală generată de şoc. În liniştea asta, muzica simfoniei de la radio s-a auzit din ce în ce mai tare, iar ritmul corzilor ajungea la ea ca sunetul solemn, lent al unor paşi, în vreme ce încerca să vadă tot ce se întâmplase în ultimii doisprezece ani: copilul chinuit care căuta ajutor la pieptul ei, bărbatul care stătea pe pardoseala unui salon, jucându-se cu bilele şi râzând când distrugea marile industrii, bărbatul care zicea „Iubire, nu pot!” când refuza s-o ajute, bărbatul care a rostit un toast, în semiîntunericul unui bar, în cinstea anilor pe care Sebastián d’Anconia trebuise să-i aştepte… — Francisco… dintre toate lucrurile pe care mi le-aş fi putut imagina despre tine… niciodată nu m-am gândit la asta… niciodată nu m-am gândit că eşti unul dintre cei care au cedat. — Am fost unul dintre primii. — De fiecare dată m-am gândit că ei dispar… — Şi ce, eu n-am dispărut? N-a fost faptul că te-am lăsat să stai faţă-n faţă cu un playboy ieftin, care n-avea nicio legătură cu acel Francisco d’Anconia pe care îl cunoşteai, cel mai mare rău pe care ţi l-am făcut? — Ba da, a şoptit ea, doar că cel mai rău lucru a fost că n-am putut să cred asta… n-am crezut-o niciodată… De fiecare dată când te vedeam, tot pe acel Francisco d’Anconia îl vedeam. — Ştiu. Şi ştiu ce-a însemnat asta pentru tine. Am încercat să te fac să-nţelegi, dar nu puteam să-ţi spun atât de repede. Dagny, dacă-ţi spuneam în noaptea sau în ziua aia în care ai venit să mă critici pentru minele San Sebastián că nu sunt un trântor, că am în minte ceva, că eram acolo ca să grăbesc distrugerea a tot ceea ce fusese sfânt pentru noi doi, distrugerea d’Anconia Copper, distrugerea Taggart Transcontinental, — 623 —

distrugerea Wyatt Oil, distrugerea Rearden Steel, ţi-ar fi fost mai uşor să accepţi asta? — Nu, a şoptit ea. Nu sunt sigură că pot s-o accept nici acum. Nu cred că pot să accept nici cum ai renunţat la lucruri sau cum am renunţat chiar eu la toate acele lucruri… Dar, Francisco, şi-a ridicat dintr-odată capul şi s-a uitat la el, dacă ăsta era secretul tău, atunci, dintre toate lucrurile pe care a trebuit să le înghiţi, ce ţi-am zis eu a fost… — Da, draga mea, da, tu ai fost cea mai rea parte din tot ce s-a întâmplat! Era un strigăt disperat, iar râsul de după aceea şi descărcarea de energie nu erau altceva decât o dovadă a agoniei din care voia să scape pentru totdeauna. A luat-o de mână, şi-a lipit buzele de mâna ei, după aceea şi-a lipit faţa de mâna ei, pentru a n-o lăsa să vadă cum fuseseră de fapt toţi anii ăia pentru el. Dacă asta a fost să fie pedeapsa mea, chiar dacă ştiu că nu-i adevărat… oricât de mult te-aş fi făcut să suferi, aşa am plătit pentru asta… ştiind ce-ţi făceam şi făcându-ţi asta în continuare… şi aşteptând, aşteptând să… dar s-a terminat. A ridicat capul şi, zâmbind, s-a uitat la ea, iar ea a văzut o privire tandră şi protectoare în ochii lui, iar asta era cea mai bună dovadă a disperării din ochii ei. — Dagny, nu te gândi la asta. N-o să folosesc suferinţa mea ca pe o scuză. Oricare ar fi fost motivele mele, ştiam ce fac şi te-am rănit groaznic. O să am nevoie de ani de zile ca să mă revanşez pentru asta. Uită ce… – ea a ştiut ce voia să zică: uită ce ţi-a mărturisit îmbrăţişarea aia – ce n-am zis. Dintre toate lucrurile pe care trebuie să ţi le spun, acela o să fie ultimul. Dar ochii lui, zâmbetul lui, mâna lui strângându-i mâna spuneau cu totul altceva. — Ai trecut prin prea multe şi trebuie să încerci să înţelegi multe alte lucruri ca să scapi de fiecare cicatrice a chinului prin care nu trebuia să treci niciodată. Tot ce contează acum e că eşti liberă s-o faci. Suntem liberi, am scăpat amândoi de nenorociţi, nu mai au cum să ne-atingă. Ea i-a răspuns cu o voce joasă şi dezolată: — Am venit aici ca să încerc să-nţeleg toate lucrurile astea. Dar nu pot. Pare groaznic de greşit să las lumea pe mâna tâlharilor şi pare groaznic de greşit să trăiesc sub domnia lor. Nu pot nici să renunţ, nici să mă întorc. Nu pot nici să exist fără muncă, nici să muncesc ca un sclav. Tot timpul am crezut că mai bine intri în luptă decât să stai pe margine. Nu ştiu dacă suntem îndreptăţiţi să cedăm, noi doi, când ar fi trebuit să ne luptăm cu ei. Dar nu avem cum să facem asta. Dacă nu luptăm, se cheamă capitulare, şi tot capitulare se cheamă şi dacă luptăm. Nu mai ştiu ce e drept. — Mai gândeşte-te o dată la premisele tale, Dagny. Contradicţiile nu există. — Dar nu pot să găsesc un răspuns. Nu te pot condamna pentru ce faci, chiar dacă sunt îngrozită – sunt îngrozită şi te admir în acelaşi timp. Tu, moştenitorul familiei d’Anconia, tu, cel care ar fi putut să fie un om mai mare decât toţi strămoşii lui la un loc, tu îţi canalizezi calităţile nemaiîntâlnite ca să distrugi totul. Iar eu, eu mă joc cu pavajul şi repar acoperişuri, în timp ce o companie feroviară transcontinentală se — 624 —

prăbuşeşte în mâinile unor cretini care au putere politică. Şi, cu toate astea, noi doi suntem cei care au influenţat direct soarta lumii. Dacă s-a ajuns la asta, atunci s-a ajuns la asta din vina noastră. Doar că încă nu pot să înţeleg care e greşeala pe care am făcut-o. — Da, Dagny, a fost vina noastră. — Pentru că n-am muncit îndeajuns de mult? — Pentru c-am muncit prea mult – şi am cerut prea puţin pentru asta. — Cum adică? — Niciodată nu am cerut nimic din ce ne datora lumea şi am lăsat de fiecare dată cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată să ajungă în mâinile celor mai răi oameni. Greşeala a fost făcută cu ani în urmă, şi n-a fost a noastră, a fost a lui Sebastián d’Anconia, a lui Nat Taggart, a fiecărui om care a hrănit lumea şi n-a primit nimic pentru asta. Nu mai ştii ce e drept şi ce nu e drept? Dagny, asta nu e o luptă a lucrurilor materiale. E o criză morală, cea mai mare criză morală prin care a trecut lumea şi, totodată, ultima criză morală. Epoca noastră e apogeul multor secole de rău pur. Trebuie să terminăm povestea asta o dată pentru totdeauna sau să dispărem – noi, oamenii cu minte. A fost greşeala noastră. Am produs averea lumii, dar i-am lăsat pe duşmanii noştri să scrie codul moral. — Dar nu le-am acceptat niciodată codul. Tot timpul am trăit după codul nostru. — Da, şi am plătit de fiecare dată toate pagubele! Pagube în materie şi în spirit – în bani, pe care duşmanii noştri le-au primit, dar nu le-au meritat, şi în onoare, pe care noi le meritam, dar nu le-am primit. Asta a fost vina noastră: că am plătit. Am ţinut omenirea pe umerii noştri şi, cu toate astea, le-am dat voie oamenilor să ne dispreţuiască şi să-i venereze pe cei care voiau să ne pună beţe-n roate. Le-am dat voie să venereze incompetenţa şi brutalitatea, pe beneficiarii şi distribuitorii celor nemeritate. Acceptând toate pedepsele nu pentru păcatele noastre, ci pentru calităţile noastre, ne-am trădat codul moral şi am făcut toată povestea posibilă. Dagny, ei au moralitatea unor tâlhari. Se folosesc de iubirea pe care tu o ai pentru dreptate ca de un ostatic. Ştiu că o să treci peste tot ca să lucrezi şi să produci, pentru că eşti conştientă că realizările la care ar putea ajunge sunt cel mai înalt scop moral al omului, că el nu poate să existe fără scopul ăsta, iar iubirea pe care tu o porţi dreptăţii e, în fapt, dragoste de viaţă. Ei ştiu că tu o să accepţi orice corvoadă. Ei se bazează pe faptul că tu n-o să crezi niciodată că ai făcut prea mult pentru lucrul pe care-l iubeşti. Dagny, duşmanii tăi te distrug folosindu-se de propria ta putere. Generozitatea şi rezistenţa ta sunt singurele lor arme. Verticalitatea ta e singurul avantaj pe care-l au. Ei ştiu asta. Tu nu. Singurul lucru de care le e frică e ziua în care o să-ţi dai seama de toate astea. N-o să scapi de ei până atunci. Dar, până atunci, furia ta o să crească atât de tare, încât mai bine ai bombarda fiecare şină a Taggart Transcontinental decât să-i laşi să se folosească de ele! — Dar să o las în mâinile lor, a murmurat ea. Să o abandonez… Să abandonez — 625 —

Taggart Transcontinental… când ea e… când ea e aproape vie. — Era. Nu mai e. Lasă-le-o. Oricum nu ştiu ce să facă cu ea. Mergi mai departe. Nu avem nevoie de ea. Noi putem să facem alta. Ei nu. Noi o să supravieţuim fără ea. Ei nu. — Dar noi, noi să fim puşi în situaţia să renunţăm şi să cedăm totul? — Dagny, noi, cei care am fost numiţi materialişti tocmai de cei care au ucis spiritul, noi suntem singurii care ştim cât de mică e valoarea sau sensul obiectelor materiale, pentru că noi suntem cei care le dau valoare şi sens. Ne putem permite să renunţăm la ele, o perioadă, ca să putem lua înapoi ceva mult mai de preţ. Noi suntem sufletul pentru care căile ferate, minele de cupru, fabricile de oţel şi sondele de petrol sunt corpul, iar ele sunt entităţi vii care bat zi şi noapte, ca inimile noastre, sub cupola funcţiei sacre de a susţine viaţa, dar doar atâta timp cât ele rămân corpul nostru, doar atâta timp cât ele rămân expresia, recompensa şi principala proprietate a realizărilor. Fără noi, ele sunt cadavre, iar singurul lucru pe care îl produc e otravă, nu bogăţie sau mâncare, ci otrava dezintegrării, otrava care transformă oamenii în hoarde de canibali. Dagny, încearcă să-nţelegi natura propriei tale puteri şi o să realizezi paradoxul care crezi că există acum în jurul tău. Tu nu depinzi de niciun lucru material, pentru că lucrurile materiale depind de tine, tu le creezi, tu deţii singurul mijloc de producţie. Oriunde eşti, o să fii capabilă să produci. Dar tâlharii – conform propriei lor teorii – au o nevoie disperată, permanentă şi înnăscută şi sunt la mila materialului. De ce nu-i crezi pe cuvânt? Au nevoie de şine, de fabrici, de mine, de motoare pe care nu le pot face sau administra. De ce folos o să le fie compania ta atâta timp cât tu nu eşti acolo? Cine a ţinut-o în frâu? Cine a ţinut-o în viaţă? Cine a salvat-o de fiecare dată? Să fi fost James? Cine l-a hrănit pe James? Cine a hrănit tâlharii? Cine le-a produs armele? Cine le-a furnizat mijloacele prin care să se folosească de tine? Spectacolul absurd al meschinilor, al incompetenţilor care deţin controlul asupra unor produse de geniu – cine a făcut toate lucrurile astea posibile? Cine a fost în spatele duşmanilor tăi, cine ţi-a făurit lanţurile, cine a distrus tot ce-ai făcut până acum? Mişcarea care a ridicat-o în picioare a fost ca un strigăt tăcut. A sărit în picioare cu forţa unui arc care se destinde, în vreme ce vocea lui şi-a continuat tirul triumfător: — Începi să-nţelegi, nu? Dagny! Lasă-le lor carcasa companiei ăleia, lasă-le lor toate şinele ruginite şi nodurile putrezite şi locomotivele stricate, dar să nu cumva să le laşi şi mintea ta! Nu le lăsa mintea ta! Soarta lumii e în mâinile tale. „Doamnelor şi domnilor”, a zis vocea plină de panică a unui crainic de la radio, rupând ritmul simfoniei, „întrerupem această transmisie pentru un buletin special de ştiri. Cel mai mare dezastru din istoria căilor ferate a avut loc în această dimineaţă pe linia principală a Taggart Transcontinental, în Winston, Colorado, distrugând aproape complet celebrul Tunel Taggart!” Ţipătul ei a sunat ca ţipetele care au izbucnit în momentul fatidic în întunericul — 626 —

tunelului. Sunetul acela a rămas cu el pentru tot restul transmisiei, după ce au fugit amândoi la radioul din cabană şi au împietrit acolo, la fel de terorizaţi, ochii ei fixând radioul, iar ochii lui privind-o pe ea. „Detaliile poveştii le-am obţinut de la Luke Beal, fochist la trenul de lux de pe linia principală Taggart, Cometa Taggart, care a fost găsit inconştient la intrarea vestică a tunelului în dimineaţa aceasta şi care pare să fie singurul supravieţuitor al catastrofei. Din cauza unei nerespectări flagrante a regulilor de securitate, în circumstanţe care nu au fost încă determinate, Cometa, care avea ca destinaţie San Francisco, a intrat în tunel cu o locomotivă cu abur. Tunelul Taggart, un foraj de opt mile săpat în Munţii Stâncoşi şi considerat o realizare arhitecturală care nu putea fi egalată în vremurile noastre, a fost construit de nepotul lui Nathaniel Taggart în marea epocă a locomotivelor diesel-electrice. Sistemul de ventilaţie a tunelului nu a fost conceput pentru a rezista la cantităţile mari de smog şi de reziduuri ale locomotivelor cu abur – şi orice angajat al companiei feroviare ştia că trimiterea unui tren cu locomotivă cu abur în tunel însemna moartea prin sufocare a tuturor pasagerilor săi. Chiar şi aşa, Cometei i s-a ordonat să meargă mai departe. După cum a declarat fochistul Beal, efectele fumului au început să se simtă când trenul era deja la vreo trei mile în adâncul tunelului. Maşinistul Joseph Scott a încercat atunci cu toate puterile să prindă viteză, dar locomotiva veche şi uzată era inadecvată pentru greutatea trenului şi pentru unghiul de înclinaţie a şinelor. Încercând disperat să ia măsuri, confruntându-se cu fumul din ce în ce mai gros, maşinistul şi fochistul de-abia reuşiseră să ducă boilerele până la o viteză de patruzeci de mile pe oră când un pasager, probabil îngrozit la gândul că se va sufoca, a tras frâna de alarmă. Oprirea bruscă a rupt, după câte se pare, furtunul de aer al locomotivei, pentru că trenul nu a mai putut fi pornit. Din vagoane se puteau auzi ţipete. Pasagerii spărgeau geamurile. Maşinistul Scott încerca disperat să pornească din nou locomotiva, dar s-a prăbuşit lângă manetă, intoxicat de fum. Fochistul Beal a sărit din locomotivă şi a fugit. Vedea deja ieşirea de vest când a auzit explozia, iar ăsta e ultimul lucru pe care şi-l aminteşte. Restul poveştii a fost pus cap la cap din declaraţiile angajaţilor companiei feroviare de la gara Winston. Se pare că un marfar special al armatei, care rula către vest cu o încărcătură imensă de explozibil, nu fusese anunţat de prezenţa Cometei pe exact aceeaşi linie. Niciunul dintre trenuri nu avea întârziere şi amândouă circulau conform programului. Se pare că marfarului special i s-a ordonat să înainteze în pofida oricărui semnal, pentru că sistemul de semnalizare al tunelului era defect. Se spune că, în ciuda tuturor reglementărilor în vigoare cu privire la viteză şi având în vedere defectarea destul de frecventă a sistemului de ventilaţie, exista o înţelegere tacită între maşinişti să ruleze la viteză maximă prin tunel. Se pare, în măsura în care se poate afirma în momentul de faţă, că trenul Taggart a oprit chiar după o curbă destul de strânsă. Se presupune că toţi pasagerii lui erau morţi în acel moment. E extrem de probabil ca maşinistul marfarului armatei să nu fi văzut la timp, la optzeci — 627 —

de mile pe oră, luminile de la ultimul vagon al Cometei, care erau aprinse când aceasta plecase din gara Winston. E cunoscut doar faptul că marfarul a intrat cu viteză maximă în ultimul vagon al Cometei. Explozia încărcăturii trenului special a spart geamurile unei ferme de la cinci mile distanţă şi a declanşat surparea unei cantităţi atât de mari de piatră încât autorităţile nu au reuşit să ajungă nici măcar la trei mile distanţă de locul accidentului. Nimeni nu se aşteaptă să mai existe supravieţuitori şi e puţin probabil ca Tunelul Taggart să fie reconstruit vreodată.” Rămăsese împietrită. Privea în jur nu ca şi când ar vedea camera, ci ca şi când ar vedea toată scena din Colorado. Mişcările ei bruşte aveau forţa unor convulsii. Cu raţiunea unidirecţională a unui somnambul, s-a răsucit până şi-a găsit geanta, ca şi când ar fi fost unicul obiect din jurul ei, a luat-o, s-a întors către uşă şi a fugit. — Dagny! a strigat el. Nu te duce înapoi! Strigătul lui nu avea cum să ajungă la ea, de parcă strigătul ar fi trebuit să traverseze toată distanţa până în Colorado. A fugit după ea, a prins-o de umeri şi a strigat la ea: — Nu te duce înapoi! Dagny! Dacă a contat ceva vreodată pentru tine, nu te duce înapoi! Se uita la el ca şi când n-ar fi ştiut cine e. Dac-ar fi fost vorba doar de forţă fizică, ar fi putut să-i rupă oasele delicate fără prea mare efort. Dar era vorba de forţa unei fiinţe care luptă pentru supravieţuire, aşa că s-a eliberat atât de violent că, pentru o clipă, l-a dezechilibrat. Când s-a dezmeticit, ea era deja departe, pe deal, fugind către maşina de la poalele dealului, aşa cum fugise el când auzise sirena de alarmă din fabrica lui Rearden. *** James Taggart avea în faţă propria demisie şi stătea uitându-se plin de ură la ea. Se simţea ca şi când bucata aceea de hârtie ar fi fost duşmanul său cel mai înverşunat, nu cuvintele în sine, ci hârtia şi cerneala care dăduseră cuvintelor concreteţea materială. Tot timpul văzuse cuvintele şi gândurile ca neconcludente, dar toată viaţa fugise de formele materiale, de angajament. Nu decisese să demisioneze – nu tocmai, s-a gândit el; dictase scrisoarea dintr-un motiv pe care el îl numea „dacă e nevoie”. Scrisoarea, credea el, era o formă de protecţie; dar nu o semnase încă, iar asta era protecţia lui în faţa protecţiei. Ura îi era direcţionată înspre orice îl adusese în situaţia să nu fie capabil să contribuie la extinderea procesului. Vestea catastrofei ajunsese la el la ora opt, în dimineaţa aceea; până la prânz, se ştia şi la birou. Un instinct ai cărui determinanţi îi cunoştea, dar făcea toate eforturile să nu ştie, îi spusese că, de data asta, trebuie să fie acolo. Oamenii care fuseseră aşii lui din mânecă – într-un joc pe care ştia cum să-l joace – plecaseră. Clifton Locey era baricadat în spatele diagnosticului unui doctor care — 628 —

spunea că domnul Locey suferea de o boală de inimă care făcea imposibil orice fel de contact la momentul actual. Unul dintre asistenţii executivi ai lui Taggart se presupunea că plecase la Boston noaptea trecută, iar celălalt se presupunea că fusese chemat de urgenţă la un spital, nici el nu ştia la care, la căpătâiul tatălui pe care nimeni nu ştia că-l are. Inginerul lui şef nu răspundea la telefon. Vicepreşedintele de la Relaţii cu Publicul nu era de găsit. Conducând pe străzi către birou, James Taggart văzuse literele negre de pe primele pagini. Mergând pe coridoarele sediului Taggart Transcontinental, auzise vocea unui crainic de radio în biroul cuiva, vocea aia pe care cineva se aşteaptă s-o audă la colţul străzii: iar vocea aia urla că e nevoie de naţionalizarea căilor ferate. Mersese prin coridoare cu paşi grei, ca să poată fi văzut, şi repede, ca să nu poată fi oprit de nimeni. Încuiase uşa biroului, spunându-i secretarului să nu lase pe nimeni înăuntru şi să-i anunţe pe cei care veneau sau sunau că domnul Taggart era ocupat. După aceea s-a aşezat la birou cu o teroare goală în privire. Se simţea prizonier într-un buncăr subteran care nu mai putea fi spart niciodată şi, în acelaşi timp, se simţea ca şi cum ar fi fost sub ochii întregului oraş dedesubt şi sperând că nu va putea fi spart niciodată. Trebuia să fie acolo, în biroul ăsta, era o obligaţie, trebuia să aştepte aiurea, trebuia să aştepte ca hazardul să coboare asupra lui şi să-i determine deciziile, iar spaima lui era atât faptul că nu ştia cine-o să vină, cât şi faptul că nu venea nimeni, nimeni nu-i spunea ce să facă. Telefoanele din biroul de afară sunau ca nişte strigăte de ajutor. S-a uitat la uşă cu un sentiment de invidie triumfătoare la gândul că toate vocile acelea erau înfrânte de vocea secretarului său, un bărbat care nu se pricepea la nimic în afară de arta eschivei, pe care o practica din totdeauna cu lipsa de vlagă a imoralilor. Vocile, s-a gândit Taggart, veneau din Colorado, din fiecare centru al reţelei Taggart, din fiecare birou al clădirii în care se afla. Era în siguranţă atâta timp cât nu trebuia să le asculte. Sentimentele se grupaseră într-o sferă opacă înăuntrul lui, o sferă pe care oamenii care operau pe reţeaua Taggart nu o puteau pătrunde; oamenii ăştia abia dacă erau duşmani pe care trebuia să-i dribleze. Frica cea mai mică venea din camera de consiliu; dar demisia era ieşirea lui de urgenţă, care urma să-i lase cu ochii-n soare. Frica cea mare venea de la Washington. Dacă sunau cei de acolo, trebuia să răspundă; secretarul lui de carton ştia că vocile acelea anulau orice alte ordine i s-ar fi dat. Dar Washingtonul nu suna. Frica se cuibărise în el şi izbucnea din când în când sub forma unor spasme care-l lăsau cu buzele uscate. Nu ştia de ce îi era teamă. Ştia că nu simţea nicio ameninţare din partea radioului. Tot ce simţise când auzise vocea mârâită fusese groaza pentru că trebuia să fie îngrozit, o groază care era datoria lui, ceva care venea odată cu poziţia pe care o ocupa, precum costumele croite perfect şi discursurile de la cină. Dar sub ea — 629 —

persista o speranţă fugară, rapidă şi ascunsă, ca un gândac: dacă speranţa aceasta lua o formă fizică, ar fi rezolvat totul, l-ar fi scutit să ia vreo decizie, l-ar fi scutit să-şi dea demisia… Dacă el nu va mai fi preşedintele Taggart Transcontinental, nimeni nu va mai fi… nimeni nu va mai fi… Stătea acolo, uitându-se la birou, cu ochii şi cu mintea în altă parte. Era ca şi când s-ar fi aflat într-o mare de fum, luptându-se ca fumul să nu ia nicio formă. Ceea ce există are identitate; putea să-i refuze existenţa refuzând s-o identifice. Nu evaluase întâmplările din Colorado, nu încercase să le înţeleagă cauza, nu-l interesau consecinţele lor. Nu se gândea. Sfera închisă de sentimente era o greutate care-i apăsa pe piept, încărcându-i conştiinţa, dar scutindu-l de responsabilitatea de a analiza lucrurile. Sfera era ură, ura era singurul răspuns pe care-l avea, ura ca singură realitate, ura fără obiect, fără cauză, fără început sau sfârşit, ura ca singurul lucru de partea lui în întreg universul, ura ca justificare, ca drept, ca un absolut. Telefoanele continuau să sune în tăcerea din jur. Ştia că nu lui îi cereau ajutorul strigătele alea disperate, ci unei entităţi a cărei formă o furase. Iar forma aceasta era ceea ce telefoanele furau acum de la el; simţea că ţârâitul lor nu mai era o succesiune de sunete, ci o succesiune de lovituri în craniu. Obiectul urii începea să ia o formă concretă, de parcă ar fi fost atras de ele. Sfera a explodat înăuntru şi a ars toate siguranţele. A început mişcarea. Ieşind în fugă din birou şi sfidând toate privirile fixate asupra lui, a luat-o la goană pe holurile departamentului executiv şi a intrat în anticamera biroului vicepreşedintelui. Uşa era deschisă: a zărit cerul prin geamurile mari din spatele biroului. După aceea a văzut oamenii care erau în jurul său şi părul blond al lui Eddie Willers în colţul întunecat al camerei. S-a îndreptat către Eddie Willers, a deschis uşa de sticlă şi, din prag, de unde-l auzea toată lumea, a urlat: — Unde e? Eddie Willers s-a ridicat încet în picioare şi s-a uitat în ochii lui Taggart cu o curiozitate stranie, de parcă ar fi fost un alt fenomen pe care ar fi trebuit să-l studieze, conform fişei postului, pe lângă celelalte lucruri fără precedent prin care trecuse în ziua aceea. N-a răspuns. — Unde e? — Nu pot să-ţi spun. — Ascultă, lacheu încăpăţânat ce eşti, n-am timp de politeţuri! Dacă vrei să-mi vinzi gogoşi şi să-mi zici că habar n-ai unde e, nu te cred! Ştii unde e şi o să-mi spui, sau o să te raportez Comisiei de Uniformizare! O să le spun că ştii, să te văd atunci cum o să mai zici că habar n-ai! În glasul lui Eddie exista o vagă urmă de uluire când a răspuns: — N-am zis niciodată că nu ştiu unde e, Jim. Ştiu unde e. Dar n-o să-ţi spun. — 630 —

Strigătul lui Taggart crescu până la stridenţa neajutorată a unui sunet care mărturiseşte o greşeală de calcul: — Tu îţi dai seama ce spui? — Da, sigur că-mi dau seama. — Poţi să repeţi ce-ai zis – şi a arătat cu mâna către oamenii din jurul lui – să te audă şi toţi oamenii ăştia? Eddie a ridicat puţin vocea, intensificându-se mai mult gradul de claritate decât volumul: — Ştiu unde e. Dar n-o să-ţi spun. — Recunoşti că eşti un complice care ajută şi acoperă un dezertor? — Dacă aşa vrei tu s-o numeşti. — Dar asta e o crimă! O crimă împotriva naţiunii. Nu înţelegi asta? — Nu. — E împotriva legii! — Da. — Asta e o urgenţă naţională! Nu ai niciun drept să ai secrete! Deţii informaţii vitale! Sunt preşedintele acestei companii! Îţi ordon să-mi spui! Nu poţi să nu te supui unui ordin direct! Înţelegi? — Da. — Refuzi să te supui? — Refuz. Anii de antrenament îl făcuseră pe Taggart în stare să-şi urmărească atent audienţa fără ca ea să observe asta. A văzut feţele încordate, dezarmate ale oamenilor, feţe care nu erau de partea lui. Toate păreau disperate, în afară de cea a lui Eddie Willers. „Eternul sclav” al Taggart Transcontinental era singurul care nu părea atins de dezastru. Se uita la Taggart cu privirea fără vlagă, dar onestă a unui discipol dintr-un domeniu în care n-a vrut niciodată să fie. — Înţelegi că eşti un trădător? a urlat Taggart. Eddie a întrebat încet: — Pentru cine? — Pentru oameni! E trădare să ascunzi un dezertor! E trădare economică! Datoria pe care o ai, datoria ta de a hrăni masele e prima, e deasupra oricăror alte lucruri! Toate autorităţile publice au zis asta! N-ai aflat încă? Nu înţelegi ce-or să-ţi facă? — Dar tu nu-nţelegi că mă doare-n cot de ce-or să-mi facă?! — O, te doare-n cot? O să le spun asta celor din comisie! Toţi oamenii ăştia pot să dovedească ce-ai zis. — Nu te chinui să cauţi martori, Jim. Nu-i băga şi pe ei în asta. Îţi dau o declaraţie scrisă cu tot ce-am zis, o semnezi şi poţi s-o duci la comisie. Explozia din vocea lui Taggart era semnul palmei groaznice pe care tocmai o primise: — 631 —

— Cine eşti tu să te opui guvernului? Cine eşti tu, şoarece mizerabil de bibliotecă, să judeci politicile naţionale şi să ai opinii? Crezi că ţara asta are timp să se gândească la opiniile tale, la dorinţele tale sau la conştiinţa ta preţioasă? O să-nvăţaţi o lecţie – voi, toţi! – voi, toţi funcţionăraşii ăştia răsfăţaţi şi indisciplinaţi, care aveţi impresia că toate rahaturile alea cu drepturile voastre sunt adevărate! O să-nvăţaţi că asta nu e epoca lui Nat Taggart! Eddie n-a zis nimic. Pentru o clipă, s-au uitat unul la celălalt peste birou. Faţa lui Taggart era contorsionată de furie, a lui Eddie rămânea senină. James Taggart credea prea mult în existenţa unui Eddie Willers acolo; Eddie Willers nu putea să creadă în existenţa unui James Taggart acolo. — Ai impresia că naţiunii îi pasă de ce vrei tu sau de ce vrea ea? a urlat Taggart. E datoria ei să vină înapoi! E datoria ei să muncească! Ce mă interesează pe mine dacă vrea sau nu s-o facă? Avem nevoie de ea! — Ai nevoie de ea, Jim? Instinctul de conservare l-a făcut pe Taggart să se dea cu un pas înapoi când a auzit tonul acela jos al vocii lui Eddie Willers. Dar Eddie n-a făcut nicio mişcare. A rămas în spatele biroului; avea o postură civilizată, o postură adecvată pentru clădirea în care se aflau. — N-o s-o găseşti, a zis el. N-o să se întoarcă. Mă bucur că n-o să se întoarcă. Poţi să mori de foame, poţi să închizi compania, poţi să mă arunci în închisoare, poţi să mă împuşti – ce contează? N-o să-ţi spun unde e. Poate să se prăbuşească fiecare casă din ţara asta, că tot nu-ţi spun. N-o s-o găseşti. Nu… S-au întors cu faţa către uşă, când au auzit-o deschizându-se. Dagny era în prag. Purta o rochie şifonată de bumbac, iar părul ei se ciufulise în orele de condus. S-a oprit pentru o secundă, încercând să caute cu privirea chipuri familiare, dar nu recunoştea pe nimeni, se uita prin cameră de parcă ar fi făcut un inventar al obiectelor. Nici faţa ei nu era aceeaşi pe care şi-o aminteau ei; îmbătrânise, dar fără să facă riduri; pur şi simplu, privirea ei nu mai părea să sugereze altceva decât o asprime pe care n-o mai avusese vreodată. Chiar şi aşa, prima lor reacţie a fost un fel de descătuşare stranie care se putea citi pe toate feţele din cameră, în afara uneia. Eddie Willers, care fusese singurul om calm de acolo cu câteva clipe în urmă, se prăbuşise cu capul pe birou; nu scotea niciun sunet, dar mişcările umerilor lui trădau nişte hohote de plâns. Nu băgase pe nimeni în seamă, nu salutase pe nimeni, de parcă prezenţa ei aici era normală şi nu mai era nimic de spus. A luat-o direct către uşa biroului; trecând pe lângă cel al secretarei, a zis, cu o voce maşinală, nici aspră, nici blândă: — Spune-i lui Eddie să vină la mine-n birou. James Taggart s-a mişcat primul, de parcă i-ar fi fost frică să n-o piardă din ochi. A intrat în fugă după ea şi a suspinat: — N-am avut ce să fac! iar după aceea, viaţa lui, viaţa lui normală a ieşit din nou la — 632 —

iveală şi el a început să urle: E vina ta! Tu ai făcut toate astea! Tu trebuie să plăteşti pentru asta! Ai plecat! S-a întrebat dacă urletele lui fuseseră o iluzie auditivă. Privirea ei rămăsese neschimbată, chiar dacă se întorsese cu faţa la el; părea că aude, nu că ascultă, nu dădea semne că ar fi înţeles ce vrea el să zică. Pentru un moment, sentimentul inutilităţii şi al inexistenţei i-a dat târcoale. După aceea a văzut o vagă schimbare în privirea ei, de parcă ar fi perceput o altă prezenţă umană, dar se uita peste umărul lui, iar el s-a întors şi a văzut că Eddie Willers intrase în birou. Ochii lui Eddie erau înlăcrimaţi, dar n-a făcut niciun efort să-şi ascundă lacrimile, stătea cu spatele drept, de parcă lacrimile, sau ruşinea, sau scuzele erau la fel de irelevante pentru el cum erau şi pentru ea. I-a spus: — Sună-l pe Ryan, spune-i că-s aici şi că vreau să vorbesc cu el. Ryan era managerul general al Regiunii Centrale. Faptul că Eddie n-a răspuns dintr-odată a fost în sine un avertisment. A zis, după aceea, cu o voce la fel de calmă ca a ei: — Ryan a plecat, Dagny. Şi-a dat demisia săptămâna trecută. Nu-l băgau în seamă pe James Taggart, la fel cum ignorau mobila din jur. Nu-i dăduse nici măcar satisfacţia să fie dat afară din birou. Ca un paralitic, fără să fie sigur dacă muşchii îl vor asculta, şi-a adunat puterile şi a ieşit din cameră. Dar, în sfârşit, ştia ce trebuie să facă: s-a grăbit înapoi în colţul lui să-şi distrugă demisia. Nu şi-a dat seama că plecase; se uita la Eddie. — Knowland e aici? a întrebat ea. — Nu. A plecat. — Andrews? — Nu. — Meguire? — Nu. El i-a numit mai departe, cu o voce joasă, pe toţi cei pe care urma să-i spună ea, pe cei de care aveau cea mai mare nevoie în momentele astea, care demisionaseră şi dispăruseră în ultima lună. Ea asculta fără uimire sau fără să fie mişcată de toate astea, de parc-ar fi ascultat pe cineva citind o listă cu victimele unei bătălii în care vor muri toţi şi în care nu contează absolut deloc cine cade primul. Când a terminat, n-a spus nimic despre asta, ci a întrebat: — Ce s-a făcut de dimineaţă până acum? — Nimic. — Nimic? — Dagny, oricare dintre funcţionarii ăştia ar fi putut da ordine astăzi şi toată lumea le-ar fi ascultat. Dar până şi ei ştiu că cel care face prima mutare astăzi va fi — 633 —

responsabil pentru viitor, prezent şi trecut, când vor începe să arunce pisica de la unul la altul. N-ar salva sistemul, ci şi-ar pierde slujba înainte să salveze măcar o divizie. Nu s-a făcut nimic. Totul e suspendat. Orice tren care circulă o face pe ghicite – nu ştie pe ce linie să o ia sau unde să se oprească. Unele trenuri sunt oprite în gări, altele rulează, aşteptând să fie oprite înainte de a intra în Colorado. Totul rămâne la latitudinea dispecerilor locali. Managerul terminalului a anulat tot traficul transcontinental de astăzi, chiar şi Cometa din seara asta. Nu ştiu ce face managerul din San Francisco. Doar cei de la descarcerări lucrează. În tunel. Nici măcar nu s-au apropiat de tren până la ora asta. Nu cred c-o s-o facă prea repede. — Sună-l pe managerul terminalului şi spune-i să dea drumul tuturor trenurilor transcontinentale, conform programului, inclusiv Cometei din seara asta. După aia hai înapoi aici. Când s-a întors, ea stătea aplecată deasupra unor hărţi pe care le întinsese pe birou. A început să dea ordine, iar Eddie nota. — Reconfigurează traseul tuturor trenurilor care merg către vest de la Kirkby, Nebraska, pe linia alternativă către Hastings, apoi pe linia Kansas Western către Laurel, Kansas, apoi pe Atlantic Southern din Jasper, Oklahoma. Du-o în vest, pe Atlantic Southern, până la Flagstaff, Arizona, după aceea în nord pe FlagstaffHomedale până la Elgin, Utah, iarăşi în nord pe linia de la Wasatch Railway până la Salt Lake City. La Wasatch Railway e o linie abandonată cu ecartament îngust. Cumpăr-o. Măreşte ecartamentul. Dacă proprietarilor le e frică s-o facă pentru că vânzările sunt ilegale, plăteşte-le dublu şi dă-i drumul. Nu există nicio linie între Laurel, Kansas, şi Jasper, Oklahoma – trei mile, nicio linie între Elgin şi Midiant, Utah – cinci mile jumătate. Fă o linie acolo. Pune-i pe oameni să înceapă chiar în clipa asta, angajează orice localnic care e gata să lucreze, plăteşte-i de două ori mai mult decât pragul legal, de trei ori mai mult, dă-le cât vor – programează trei schimburi – şi construieşte-mi linia asta peste noapte. Şinele le iei din rutele ocolitoare de pe Winston, Colorado, de pe Silver Springs, Colorado, de pe Leeds, Utah, de pe Benson, Nevada. Dacă trepăduşii locali din Comisia de Uniformizare îşi bagă nasul şi încearcă să oprească lucrările, dă-le voie oamenilor noştri din teritoriu – ălora pe care îi cunoşti – să-i mituiască. Nu trece banii ăia prin Departamentul de Contabilitate, trimite-mi mie facturile, o să le plătesc eu. Dacă nu merge treaba cu mita, ordonă-le să-i spună trepăduşului că în Directiva 10–289 e menţionat faptul că nu se pot pune sub acuzare filialele şi că trebuie să pună sub acuzare sediul central, adică să mă dea pe mine în judecată dacă vor să ne oprească. — Şi asta-i adevărat sau nu? — De unde să ştiu? Dar crezi că ei o să aibă habar de asta? Până se chinuie să dezlege iţele şi să decidă ce-or vrea să decidă, linia noastră o să fie funcţională. — Înţeleg. — O să mă uit peste liste şi-o să-ţi spun numele oamenilor pe care trebuie să-i — 634 —

folosim – dacă au mai rămas acolo. Până la ora la care Cometa din noaptea asta ajunge la Kirby, Nebraska, linia o să fie gata. Toată ingineria asta înseamnă treizeci şi şase de ore întârziere pentru programul obişnuit al transcontinentalului, dar o să existe un tren transcontinental. După ce rezolvi, spune-le să-mi aducă hărţile liniilor noastre de dinainte ca nepotul lui Nat Taggart să construiască tunelul. — Hăr… Poftim? Eddie nu a ridicat vocea, dar în respiraţia lui se putea simţi neliniştea pe care nu voia s-o arate. Privirea ei nu s-a schimbat, dar o nuanţă din vocea ei îi dădea dreptate, o nuanţă de compasiune, nu de reproş: — Vechile hărţi, hărţile din vremea când tunelul nu exista. Ne întoarcem în timp, Eddie. Să sperăm c-o să ne reuşească. Nu, n-o să refacem tunelul. Nu mai avem cum să-l refacem. Dar vechile linii care treceau prin Munţii Stâncoşi încă sunt acolo. Pot fi recuperate. Doar că va fi greu să facem rost de şine pentru ele şi de oameni care să lucreze acolo. Mai ales de oameni. Ştia, aşa cum, de fapt, ştiuse de la început, că ea îi văzuse lacrimile şi că nu trecuse indiferentă pe lângă ele, chiar dacă vocea ei clară şi glacială şi privirea ei împietrită nu dădeau semne c-ar fi simţit ceva. Era ceva în mişcările ei, ceva ce percepea, dar nu putea reda. Cu toate astea, senzaţia pe care o avea era că Dagny părea să-i zică: „Ştiu, înţeleg, aş empatiza cu tine şi ţi-aş mulţumi, dacă eram în viaţă şi dacă aveam voie să simţim, dar nu avem, nu-i aşa, Eddie? – suntem pe o planetă moartă, un corp ceresc precum luna, unde trebuie să ne mişcăm fără să ne tragem sufletul şi ţinându-ne respiraţia, pentru că altfel vom descoperi că nu avem cu ce respira”. — Azi şi mâine trebuie să punem lucrurile în ordine, a zis ea. Mâine noaptea plec în Colorado. — Dacă vrei să zbori, închiriez un avion de undeva. Al tău e încă la reparat, nu reuşesc să găsească piesele necesare. — Nu, o să merg cu trenul. Trebuie să văd linia. O să iau Cometa de mâine. Două ore mai târziu, într-o pauză între apelurile telefonice interregionale, l-a întrebat deodată primul lucru care nu avea nicio legătură cu Taggart Transcontinental: — Ce i-au făcut lui Hank Rearden? Eddie a avut instinctul de a nu o privi în ochi, dar s-a întors repede şi a răspuns: — A cedat. A semnat în ultimul moment. — O. În vocea ei nu era nici urmă de şoc sau de reţinere, era un semn de punctuaţie vocal care denota acceptarea unui fapt. Ai vorbit cu Quentin Daniels? — Nu. — Nu mi-a trimis nicio scrisoare, niciun mesaj? — Nu. El şi-a dat seama de ce îi era frică şi şi-a adus aminte de un lucru pe care nu i-l — 635 —

spusese. — Dagny, mai e o problemă care acaparează întreaga reţea de când ai plecat. Din întâi mai. Trenurile îngheţate. — Poftim? — Am avut trenuri abandonate pe linie, în mijlocul pustietăţii, noaptea – cu întreg personalul dispărut. Pur şi simplu, lasă trenurile acolo şi se fac nevăzuţi. Nu ne dau nicio explicaţie şi niciun avertisment, e ca o epidemie, îi loveşte pe oameni şi, pur şi simplu, pleacă. Se întâmplă la toate companiile feroviare. Nimeni nu-şi explică de ce. Dar cred că toată lumea ştie de ce. Directivele guvernului sunt cauza. E forma lor de protest. Încearcă să meargă mai departe şi ajung într-un punct în care, pur şi simplu, nu mai pot. Ce-i de făcut? – a ridicat din umeri. Mda, cine-i John Galt? A încuviinţat cu un gest scurt; nu părea uimită. A sunat telefonul şi vocea secretarei ei s-a auzit în receptor: — Vă caută domnul Wesley Mouch de la Washington, domnişoară Taggart. Buzele ei s-au încordat pentru o secundă, de parcă tocmai ar fi fost muşcată de un ţânţar. — Sigur nu-l caută pe fratele meu? a întrebat ea. — Nu, domnişoară Taggart. Vrea să vorbească cu dumneavoastră. — În regulă. Fă-mi legătura. — Domnişoară Taggart, s-a auzit vocea lui Wesley Mouch, exact ca vocea unei persoane care organizează un cocktail, m-am bucurat foarte mult să aud că vă simţiţi mai bine şi am vrut să vă spun chiar eu cât de mult înseamnă pentru noi că aţi revenit. Ştiu că sănătatea dumneavoastră v-a determinat să vă luaţi un concediu prelungit şi apreciez foarte mult patriotismul care v-a determinat să vă întoarceţi în aceste clipe teribile. Am vrut doar să vă asigur că puteţi conta pe noi în fiecare pas pe care-l faceţi de aici încolo. Pe întreaga noastră cooperare, asistenţă şi susţinere. Dacă există anumite… favoruri speciale de care aveţi nevoie, să fiţi sigură că ele vă vor fi acordate. L-a lăsat să vorbească, chiar dacă, din când în când, făcea o pauză scurtă, de parcă ar fi aşteptat un răspuns. Când pauza asta a devenit îndeajuns de lungă, ea a zis: — V-aş fi recunoscătoare dacă aş putea vorbi cu domnul Weatherby. — Sigur, domnişoară Taggart, oricând doriţi… Ei bine… ăăă… Vreţi să vi-l dau acum? — Da. Acum. A înţeles. Dar i-a răspuns: — Sigur, domnişoară Taggart. Când vocea domnului Weatherby s-a auzit din receptor, părea defenisvă: — Da, domnişoară Taggart? Cum pot să vă ajut? — Poţi să-i spui şefului tău că, dacă nu vrea să-mi dau demisia din nou, aşa cum foarte bine ştie c-am făcut, n-o să mă mai sune şi n-o să mai vorbească cu mine — 636 —

niciodată. Dacă şleahta voastră vrea să-mi spună ceva, tu o să fii cel care vorbeşte cu mine. Cu tine o să vorbesc, nu cu el. Poţi să-i mai spui şi că fac toate astea pentru felul în care s-a purtat cu Hank Rearden când era omul lui. Dacă toată lumea a uitat asta, eu n-o s-o fac niciodată. — E de datoria mea să fiu la dispoziţia companiilor feroviare, domnişoară Taggart. Weatherby părea să refuze faptul că auzise ce-i spusese Dagny; dar, dintr-odată, vocea i s-a preschimbat şi puteai să simţi interesul care se trezise în el în timp ce întreba încet, prevăzător, perspicace: Să înţeleg că dorinţa dumneavoastră e să discutaţi doar cu mine în ceea ce priveşte toate problemele oficiale, domnişoară Taggart? Ar trebui să consider că asta este noua dumneavoastră abordare? Ea a scos un chicotit scurt. — Dă-i drumul, a zis ea. Poţi să le spui tuturor că sunt proprietatea ta, că sunt asul din mâneca ta şi să mă pui pe tarabă în Washington. Dar nu ştiu cât de mult bine o să-ţi facă asta, pentru că n-am de gând să intru în jocul ăsta, n-am de gând să fac schimb de favoruri, pur şi simplu o să încalc toate legile voastre din clipa asta – şi poţi să mă arestezi când crezi că te descurci fără mine. — Am impresia că aveţi o părere învechită despre legi, domnişoară Taggart. De ce să mai vorbim acum despre legi rigide, care nu pot fi încălcate? Legile moderne sunt flexibile şi deschise interpretărilor şi… circumstanţelor. — Atunci ar fi bine să fiţi flexibili începând de azi, pentru că eu nu sunt flexibilă şi nici catastrofele feroviare nu sunt flexibile. A închis şi i-a zis lui Eddie, ca şi când ar fi estimat durata de viaţă a unui obiect: — O să ne lase în pace o vreme. Nu părea să conştientizeze schimbările care fuseseră făcute în biroul ei: absenţa portretului lui Nat Taggart, noua măsuţă de cafea pe care domnul Locey aranjase, în avantajul vizitatorilor, o serie de reviste umanitare cu titluri mari pe coperte. A ascultat – cu privirea atentă a unei maşinării care e proiectată să înregistreze, nu să reacţioneze – raportul lui Eddie cu privire la ce se întâmplase în ultima lună în companie. A ascultat părerea lui cu privire la cauzele catastrofei. S-a uitat, cu aceeaşi privire detaşată, cum o serie de oameni intrau şi ieşeau din biroul ei cu paşi grăbiţi şi cu mâinile mişcându-se în toate direcţiile. El a crezut atunci că devenise impasibilă la orice. Dar, dintr-odată – în timp ce se plimba prin birou, dictându-i o listă de materiale necesare pentru construcţia şinelor şi locurile din care să le cumpere ilegal s-a oprit şi s-a uitat la revistele de pe măsuţa de cafea. Titlurile erau: „Noua conştiinţă socială”; „Datoria noastră faţă de defavorizaţi”; „Nevoie versus Lăcomie”. Cu o singură mişcare a mâinii, o mişcare rapidă, explozivă, o mişcare a brutalităţii fizice cum nu mai văzuse niciodată la ea, a dat jos toate revistele alea de pe măsuţă şi a continuat să-i dicteze lista de cifre, de parcă nu era nicio legătură între raţiune şi violenţa fizică. Mai târziu în după-amiaza aceea, când a fost, în sfârşit, singură, l-a sunat pe Hank Rearden. — 637 —

I s-a prezentat secretarei lui – şi-a dat seama, din felul în care o zisese, de nerăbdarea cu care apucase receptorul: — Dagny? — Bună, Hank. M-am întors. — Unde? — La mine la birou. A auzit atunci, în liniştea scurtă, toate lucrurile pe care el nu le-a spus. Apoi a vorbit: — Bănuiesc că trebuie să încep să mituiesc oamenii ca să putem să-ţi turnăm şine în continuare. — Da. Toarnă cât de multe şine poţi. Nu trebuie să fie din metal Rearden. Pot să fie… – pauza din discursul ei era aproape imperceptibilă, dar era clară intenţia ei: şine din metal Rearden pentru întoarcerea în timp, într-o epocă fără oţel? Poate chiar într-o epocă a şinelor de lemn cu traverse de fier? —… din orice oţel, pot să aibă orice masă, dă-mi tot ce ai. — Bine. Dagny, ştii că le-am pus pe tavă metalul Rearden? Am semnat certificatul. — Da, ştiu. — Am cedat. — Cine sunt eu să te învinovăţesc pentru asta? Ce, eu n-am cedat?! N-a răspuns, iar ea a continuat: Hank, nu le pasă dacă mai rămâne vreun tren sau vreun cuptor pe pământul ăsta. Nouă ne pasă. Ăsta e singurul lucru cu care ne au la mână, dragostea noastră pentru ceea ce facem, iar noi o să trecem prin orice atâta timp cât mai rămâne o şansă, cât de mică, să mai ţinem o rotiţă, oricare ar fi ea, din creierul uman în mişcare. O să ţinem rotiţa asta la suprafaţă de parcă ar fi copilul nostru, iar dacă vreodată o vor lua apele, o să ne înecăm şi noi cu ea, cu ultima rotiţă şi cu ultimul silogism. Ştiu care e preţul pe care trebuie să-l plătim – doar că nu mă mai interesează. — Ştiu. — Să nu-ţi fie frică pentru mine, Hank. Mâine dimineaţă o să fiu bine. — Niciodată n-o să-mi fie frică pentru tine, scumpo. Ne vedem la noapte. Capitolul IX Chipul lipsit de durere sau de frică sau de vină Liniştea din apartament şi perfecţiunea obiectelor împietrite care rămăseseră exact aşa cum le lăsase cu o lună în urmă îi dădeau, în acelaşi timp, când a intrat în camera de zi, un sentiment de linişte şi de dezolare. Liniştea îi dădea iluzia intimităţii şi a proprietăţii; imaginea obiectelor din jurul ei îi reamintea că ele conservau un moment pe care nu-l putea retrăi, aşa cum nu putea nici să schimbe lucrurile care se întâmplaseră de atunci. — 638 —

Dincolo de ferestre persista încă o urmă de lumină. Plecase de la birou mai repede decât intenţionase, incapabilă să găsească forţe proaspete pentru orice problemă care putea fi rezolvată a doua zi. Nu i se mai întâmplase niciodată asta – la fel cum niciodată nu i se mai întâmplase să se simtă acasă în apartament şi nu la birou. A făcut un duş şi a stat sub jetul de apă mult, foarte mult timp, lăsând apa să-i curgă pe trup, dar a ieşit foarte repede când şi-a dat seama că nu voia să scape de mizeria de pe drum, ci de mirosul de birou. S-a îmbrăcat, şi-a aprins o ţigară şi a privit oraşul de la fereastra camerei de zi, la fel cum privise de-atâtea ori în ultima lună satul. Spusese că şi-ar da şi viaţa pentru încă un an în companie. Se întorsese; dar nu mai găsea nicio plăcere în muncă; era doar pacea rece şi curată a unei decizii – şi liniştea unei dureri pe care nu voia s-o recunoască. Norii acoperiseră cerul şi coborâseră ca un smog, înghiţind străzile dedesubt, ca şi când cerul ar fi înghiţit oraşul. Putea să vadă insula Manhattan, o formă triunghiulară care brăzda un ocean invizibil. Arăta ca prova unui vas care se scufunda; câteva clădiri foarte înalte încă rămăseseră la suprafaţă, precum catargele, dar celelalte dispăreau în spiralele de fum gri-albăstrui, în vapori şi spaţiu. Aşa dispăruseră – s-a gândit – atât Atlantida, oraşul care s-a scufundat în ocean, cât şi celelalte imperii care se pulverizaseră, lăsând în urmă o legendă în toate limbile oamenilor. Se simţea – aşa cum se simţise într-o noapte de primăvară, prăbuşită peste biroul de la linia John Galt, lângă un geam care dădea spre o alee întunecată – de parcă ar fi existat o lume, lumea ei, în care nu o să ajungă niciodată… Tu – s-a gândit – oricine ai fi tu, cel pe care l-am iubit mereu şi nu l-am descoperit niciodată, tu, cel pe care mam aşteptat să-l văd la sfârşitul şinelor, la linia orizontului, tu, a cărui prezenţă am simţit-o mereu pe străzile oraşului şi a cărui lume am vrut mereu s-o construiesc, tu trebuie să ştii că iubirea mea pentru tine m-a făcut să merg mai departe, iubirea şi speranţa c-o să te descopăr cândva şi c-o să te merit atunci când o să te zăresc. Acum ştiu că n-o să te găsesc niciodată, că lucrurile astea nu pot fi trăite, dar ceea ce a rămas din viaţa mea e doar al tău şi o să merg mai departe în numele tău, chiar dacă e un nume pe care n-o să-l aflu niciodată, o să te slujesc chiar dacă n-o să câştig niciodată, o să merg mai departe, ca să fiu vrednică de ziua în care te-aş fi întâlnit, chiar dacă n-o s-o fac… Niciodată nu renunţase la speranţă, dar stătea la geam şi, vorbind cu un oraş acoperit de fum, vorbea, de fapt, cu iubirea ei neîmpărtăşită. S-a auzit soneria. S-a întors cu o uimire indiferentă să deschidă uşa, dar ştia că trebuia să se fi aşteptat la asta când a văzut că era Francisco d’Anconia. Nu a fost deloc un şoc, doar serenitatea posomorâtă a siguranţei; şi-a ridicat capul cu o mişcare lentă, deliberată, pentru a-i întâlni ochii, de parcă i-ar fi spus că-şi alesese calea şi calea asta era una transparentă. — 639 —

Privirea lui era gravă şi calmă; fericirea dispăruse, dar jemanfişismul playboy-ului nu revenise. Arăta de parcă şi-ar fi dat jos toate măştile, o privea direct în ochi, încordat, concentrat asupra unui singur scop; părea un bărbat capabil să ştie censeamnă acţiunile responsabile, arăta exact aşa cum se aşteptase să arate cândva – niciodată nu fusese atât de atrăgător ca acum – şi ea a avut dintr-odată sentimentul că el nu mai era bărbatul care o părăsise, ci ea era cea care l-a părăsit. — Dagny, acum poţi să vorbeşti despre asta? — Da, dacă vrei. Intră. A scrutat cu privirea camera de zi, casa în care nu intrase niciodată, iar după aceea ochii i s-au aţintit din nou asupra ei. O privea cu atenţie. Părea să ştie că simplitatea tăcută a mişcărilor ei era ceva rău-prevestitor, mai ales din pricina motivului pentru care venise, era precum o mare de cenuşă unde nu mai putea găsi niciun strop de durere, unde chiar şi durerea era o altă formă pe care-o lua focul. — Ia loc, Francisco. Ea a rămas în picioare, lângă el, de parcă i-ar fi arătat că nu are nimic de ascuns, nici măcar oboseala, preţul pe care-l plătise pentru ziua aceea şi pentru faptul că n-o interesase ce şi cât trebuia să sacrifice. — Nu cred că te mai pot opri acum, a zis el, dacă ai ales deja. Dar dacă mai există o şansă infimă s-o fac, trebuie să încerc. Ea a dat încet din cap. — Nu e. Şi pentru ce, Francisco? Tu ai renunţat. Care-i diferenţa dacă mă duc la fund odată cu compania sau dacă mă duc la fund departe de companie? — Nu am renunţat la viitor. — Ce viitor? — La ziua în care tâlharii se vor duce la fund, iar noi vom rămâne la suprafaţă. — Dacă Taggart Transcontinental se duce la fund cu tâlharii, atunci şi eu mă duc la fund cu ei. Nu şi-a mutat privirea de pe faţa ei şi nu a zis nimic. Ea a adăugat, imperturbabilă: — Am crezut că pot trăi fără ea. Nu pot. N-o să mai încerc s-o fac niciodată. Francisco, îţi aduci aminte? Amândoi credeam, la început, că singura eroare este aceea de a face lucrurile greşit. Încă mai cred în asta – acum se ivea primul semn de viaţă din vocea ei: N-am putut să stau deoparte şi să văd cum au distrus tunelul. Nu pot să accept ce acceptă toată lumea – Francisco, e tocmai lucrul acela pe care l-am crezut monstruos! Crezul că dezastrele sunt cauzate de destin, că nu trebuie să ne luptăm cu ele. Nu pot să accept să mă predau. Nu pot să accept neputinţa. Nu pot să accept laşitatea. Atâta timp cât va mai exista o companie feroviară de condus, o s-o conduc. — Ca să ţii în viaţă lumea tâlharilor? — Ca să ţin în viaţă ultima fărâmă din lumea mea. — 640 —

— Dagny, a zis el încet, ştiu de ce oamenii îşi iubesc propria muncă. Ştiu ce înseamnă pentru tine compania. Dar n-ai avea cum să conduci compania atâta timp cât trenurile ar fi goale. Dagny, ce vezi când te gândeşti la un tren în mişcare? Ea şi-a întors capul către oraş. — Viaţa unui om de valoare care ar fi putut să piară în catastrofa aia, dar care n-o să piară în următoarea, pentru că următoarea n-o să existe – un om cu o minte intransigentă şi ambiţie fără limite, un om care-şi iubeşte propria viaţă… un om care e aşa cum eram noi la început. Tu l-ai lăsat să moară. Eu nu pot. Şi-a închis ochii pentru o secundă, iar pe buzele lui începea să prindă formă un zâmbet, un zâmbet care ţinea locul unui murmur de înţelegere, încântare şi durere. El a întrebat, cu o voce calmă, dar gravă: — Crezi că încă mai poţi să slujeşti tipul ăsta de om conducând compania? — Da. — În regulă, Dagny. N-o să-ncerc să te opresc. Atâta timp cât încă mai crezi că nimic nu te poate şi nu ar trebui să te oprească. O să te opreşti singură în ziua în care o să-ţi dai seama că munca pe care o faci nu e în serviciul omului de care-mi vorbeşti, ci în serviciul distrugerii. — Francisco! Era un strigăt de uluire şi disperare. Ştii foarte bine, ştii foarte bine ce vreau să spun, şi tu îl vezi pe omul acesta! — O, da, a zis el simplu, natural, fixându-şi privirea pe un punct imobil din cameră, de parcă acolo ar fi fost o persoană. A adăugat: De ce eşti uimită? Ai zis că şi noi am fost ca el cândva. Încă suntem. Dar unul dintre noi l-a trădat. — Da, a zis ea cu hotărâre, unul dintre noi l-a trădat. Nu putem fi în serviciul lui dacă renunţăm. — Nu putem fi în serviciul lui dacă facem un pact cu cei care-l distrug. — Nu fac pact cu nimeni. Au nevoie de mine. Ştiu asta. O să accepte orice. — Intrând într-un joc în care beneficiile lor se trag din durerea ta? — Dacă ăsta e preţul pentru ca Taggart Transcontinental să continue să funcţioneze, atunci da. De ce m-ar interesa dacă mă obligă să plătesc răscumpărări? Lasă-i să-şi ia felia lor de tort. Eu o să am compania. El a zâmbit. — Aşa crezi? Crezi că scutul tău e faptul că au nevoie de tine? Crezi că le poţi oferi ce vor? Nu, n-o să-ţi dai demisia până nu vezi cu ochii tăi ce vor cu adevărat. Ştii, Dagny, am fost învăţaţi că unele lucruri îi aparţin lui Dumnezeu şi celelalte Cezarului. Poate că Dumnezeul lor permite asta. Dar omul pe care spui să-l slujeşti, el nu permite aşa ceva. El nu permite o dublă credinţă, un război între mintea şi corpul tău, o prăpastie între valorile tale morale şi acţiunile tale, un tribut pe care-l aduci Cezarului. Pentru el nu există Cezari. — Vreme de doisprezece ani, a răspuns ea încet, nu am crezut niciodată că o să vină o zi în care o să-ţi cer iertare în genunchi. Acum cred că o să vină. Dacă ajung să — 641 —

cred ce spui, o s-o fac. Dar până atunci, nu. — O s-o faci. Dar nu în genunchi. Avea sentimentul ciudat că, deşi îi privea faţa, de fapt îi privea tot corpul, iar privirea lui îi spunea că viitorul era plin de remuşcări şi capitulări. A văzut efortul pe care îl făcea să se uite în altă parte, spera că ea nu-i văzuse ochii şi că nu citise în ei, era într-un război mut şi nu puteai vedea asta decât prin cei câţiva muşchi încordaţi de pe faţa pe care ea o cunoştea atât de bine. — Până atunci, Dagny, suntem duşmani. Nu am vrut să-ţi spun asta, dar eşti prima persoană care aproape a ajuns în rai şi s-a întors pe Pământ. Ai apucat să vezi prea mult, ai apucat să ştii prea mult. De acum mă voi lupta cu tine, nu cu fratele tău James sau cu Wesley Mouch. Pe tine trebuie să te înfrâng. Singurul meu scop e să distrug toate lucrurile care-ţi sunt dragi. Tu o să te chinui să ţii Taggart Transcontinental în viaţă, iar eu o s-o distrug. Nu-mi cere niciodată ajutorul. Îmi cunoşti motivele. Poate mă urăşti acum – şi ar trebui s-o faci, având în vedere poziţia în care eşti. Ea şi-a ridicat puţin capul, nu se putea vedea nicio schimbare pe faţa ei, nu era nimic altceva în afara faptului că înţelegea ce însemna corpul ei pentru el, dar pe parcursul propoziţiei pe care a zis-o a fost femeie, iar singura nuanţă sfidătoare era în pauzele mai lungi dintre cuvinte: — Şi la ce bun? El s-a uitat la ea, înţelegând perfect, dar fără să admită sau să nege ceea ce ea voia să audă. — Asta e doar problema mea, a răspuns el. Ea a fost cea care a lăsat-o mai moale, dar şi-a dat seama, în timp ce o zicea, că era cu mult mai crudă: — Nu te urăsc. Am încercat ani buni să te urăsc, dar n-o s-o fac niciodată, nu contează prin ce trecem. — Ştiu, a zis el cu o voce joasă şi, chiar dacă ea nu a auzit durerea în ea, a simţit-o înăuntrul ei ca o reflexie. — Francisco! a spus ea printre sughiţuri, ridicând un zid de apărare: Cum poţi să faci ceea ce faci acum? — Iubirea mea pentru – tine, spuneau ochii lui – omul acela, a spus vocea lui, care nu s-a prăpădit în catastrofa ta şi nu se va prăpădi niciodată. Ea a stat acolo, în tăcere, o clipă, de parcă i-ar fi recunoscut meritele. — Mi-aş dori să nu treci prin ceea ce o să treci acum, a zis el, iar calmul vocii sale spunea: „Nu de mine trebuie să-ţi fie milă”. Dar nu pot. Fiecare dintre noi merge mai repede sau mai încet pe un drum. Dar drumul e acelaşi. — Şi unde duce? El a zâmbit, de parcă ar fi închis o uşă peste toate răspunsurile pe care nu voia să le dea. — 642 —

— În Atlantida, a zis el. — Poftim? a întrebat ea, şocată. — Nu-ţi aduci aminte? Oraşul pierdut în care pot pătrunde doar spiritele eroilor. Se chinuise de dimineaţă să facă legătura, iar asta îi stătuse în minte ca o anxietate pe care nu avusese timp să o identifice. O ştiuse, dar se gândise doar la destinul lui şi la decizia lui, se gândise că e singur. Acum îşi aducea aminte de un pericol mai mare şi vedea forma nedefinită, imensă a entităţii cu care se lupta. — Eşti unul dintre ei, a zis ea încet, nu-i aşa? — Dintre cine? — Tu erai în biroul lui Ken Danagger? El a zâmbit. — Nu. Ea şi-a dat seama că n-o întrebase ce vrea să spună cu asta. — Există – tu ar trebui să ştii cel mai bine asta – acolo, afară, cineva care distruge totul? — Bineînţeles. — Cine? — Tu. Ea a dat din umeri; faţa i se încordă. — Oamenii care şi-au dat demisia, oamenii care au dispărut sunt în viaţă sau nu? — Pentru tine sunt morţi. Dar va fi o a doua Renaştere. Am s-o aştept. — Nu! Violenţa subită din vocea ei era un răspuns pe care i-l dădea lui, pe care îl dădea uneia dintre implicaţiile propoziţiei pe care tocmai o spusese. Nu, să nu maştepţi! — O să te aştept întotdeauna, nu contează unde vom fi sau ce vom face. Sunetul pe care l-au auzit a fost cel al unei chei în broasca uşii de la intrare. În spatele ei era Hank Rearden. S-a oprit puţin în prag, iar după aceea a intrat încet în camera de zi, băgând cheia în buzunar. Dagny ştia că-l văzuse pe Francisco înainte de a o vedea pe ea. A privit-o, dar ochii lui s-au întors la Francisco, de parcă el era singurul pe care putea să-l vadă. Îi era frică să se uite la Francisco. Efortul pe care îl făcea să-şi mişte capul pe o traiectorie clară se asemuia cu ridicarea unor greutăţi mult prea mari pentru corpul ei. Francisco se ridicase în picioare, reflexele automate din familia d Anconia – obişnuiţi de mici cu codul bunelor maniere. Rearden nu putea să vadă nimic în privirea lui. Dar pentru ea era mult mai rău decât se aşteptase. — Ce faci aici? a întrebat Rearden cu tonul pe care l-ai folosi când te adresezi unui servitor surprins în salon. — Văd că nu am dreptul să-ţi pun aceeaşi întrebare, a zis Francisco. Ştia ce eforturi făcuse să ajungă la nuanţa clară şi egală pe care o avea vocea lui. Ochii săi se tot — 643 —

opreau la mâna dreaptă a lui Rearden, de parcă încă mai putea vedea cheia dintre degetele lui. — Atunci răspunde, a zis Rearden. — Hank, o să-ţi dau eu toate răspunsurile de care ai nevoie, a zis ea. Rearden nu părea s-o vadă sau s-o audă. — Răspunde, a repetat el. — Există un singur răspuns pe care ai dreptul să mi-l ceri, a zis Francisco, aşa că o să-ţi răspund că nu acela este motivul prezenţei mele aici. — Există un singur motiv pentru prezenţa dumitale în casa oricărei femei, a zis Rearden. Şi, prin oricare femeie, mă refer la faptul că identitatea femeii nu contează pentru dumneata. Chiar crezi că mai înghit acum confesiunea dumitale şi toate lucrurile pe care mi le-ai spus? — Ţi-am dat suficiente motive să nu ai încredere în mine, dar niciunul n-o include pe domnişoara Taggart. — Nu-mi spune că ai venit aici degeaba, că nu ai niciun interes şi că nu ai avut niciodată. Ştiu prea bine că ai. Dar să te găsesc aici în prima… — Hank, dacă vrei să acuzi pe cineva, eu… a început ea, dar Rearden a întrerupt-o. — Nu, Dumnezeule, Dagny, nu vreau! Dar nu ar trebui să fii văzută vorbind cu el. Nu ar trebui să ai nimic de a face cu el. Nu-l cunoşti. Eu, da. S-a întors către Francisco: Ce urmăreşti? Sperai să fie şi ea una dintre cuceririle dumitale? — Nu! Era un strigăt involuntar şi părea inutil, cu toată sinceritatea lui pasională. — Nu? Atunci eşti aici cu afaceri? Îi întinzi o cursă, aşa cum mi-ai întins şi mie? Ce fel de mişmaş pregăteşti pentru ea? — Scopul meu nu… avea legătură… cu afacerile. — Atunci cu ce avea legătură? — Dacă mai ai vreo urmă de încredere în mine, pot să-ţi spun că nu era vorba de niciun fel de trădare. — Crezi că mai poţi vorbi despre trădare în prezenţa mea? — O să-ţi răspund într-o zi. Nu pot s-o fac acum. — Nu-ţi place să-ţi aducă cineva aminte de asta, nu? Ai stat departe de mine de atunci, nu-i aşa? Nu te-ai aşteptat să mă vezi aici? N-ai vrut să dai ochii cu mine? Dar Hank ştia că Francisco dădea acum ochii cu el cum n-o mai făcea nimeni în vremurile acelea – i-a văzut ochii mândri uitându-i-se în ochi, cu trăsăturile feţei pregătite să treacă prin orice ar fi urmat, fără să se apere sau să protesteze –, a văzut privirea curajoasă, sinceră – asta era privirea bărbatului pe care îl iubise, a bărbatului care îi luase o piatră de pe inimă – şi se lupta îndârjit cu faptul că ştia că el era încă acolo, între toate lucrurile astea, între el şi Dagny. — De ce nu spui ceva în apărarea dumitale dacă nu ai nimic de ascuns? De ce eşti aici? De ce ai fost şocat să mă vezi intrând? — Hank, opreşte-te! a strigat Dagny, dar după aceea a dat înapoi, realizând că — 644 —

violenţa era cel mai periculos element care putea să pătrundă în conversaţia asta. Amândoi s-au întors către ea. — Te rog, lasă-mă pe mine să răspund, a zis Francisco încet. — Ţi-am spus că nu mai vreau să-l văd niciodată, a zis Rearden. Îmi pare rău că se întâmplă aici. Nu are nicio legătură cu tine, dar trebuie să plătească pentru anumite lucruri. — Dacă asta urmăreşti… a zis Francisco, făcând mari eforturi, nu ai reuşit deja să mă faci să plătesc? — Ce s-a întâmplat? Faţa lui Rearden era îngheţată, de-abia îşi mişca buzele, dar vocea lui părea un chicotit. Aşa ceri dumitale îndurare? Francisco şi-a tras sufletul într-o secundă de tăcere. — Da… dacă vrei s-o spui aşa, a răspuns el. — Dar dumneata ai avut milă când ai avut în mâini viitorul meu? — Ai toate motivele să crezi ce vrei despre mine. Dar, dat fiind faptul că asta nu are nicio legătură cu domnişoara Taggart…, îmi permiţi să plec? — Nu! Vrei să evadezi cum au evadat toţi laşii ăia? Crezi că o să scapi aşa uşor? — O să vin unde vrei, când vrei. Dar aş prefera să nu avem discuţia asta în prezenţa domnişoarei Taggart. — De ce nu? Eu vreau să fie în prezenţa ei, pentru că acesta este singurul loc în care nu aveai niciun drept să te afli. Nu mai am ce să protejez, oricum mi-ai luat mai mult decât vor putea vreodată tâlharii aceia să-mi ia, ai distrus tot ce ai atins, dar acesta e un lucru de care n-o să te atingi. Ştia că absenţa oricărei emoţii de pe faţa lui Francisco era cea mai puternică dovadă a emoţiilor lui puternice, dovada unui efort extraordinar de autocontrol, ştia că era tortură şi că el, Rearden, era împins de la spate de o senzaţie care semăna izbitor cu plăcerea unui torţionar, doar că nu ştia dacă îl tortura pe Francisco sau se tortura singur. — Eşti mai rău decât ei, pentru că dumneata trădezi ştiind că trădezi. Nu ştiu ce formă de corupţie îţi serveşte ca mobil, dar vreau să ştii că există lucruri la care nu poţi ajunge, lucruri dincolo de răutatea dumitale. — Nu mai ai de ce să te temi acum. — Să nu te mai gândeşti niciodată la ea, să nu te mai uiţi niciodată la ea, să n-o mai abordezi niciodată. Dintre toţi oamenii, eşti singurul pe care nu vreau să-l văd lângă ea. Ştia că era mânat de o furie care se îndrepta împotriva lui însuşi şi împotriva lucrurilor pe care le simţea faţă de acest om, că toate erau încă acolo, chiar dacă ar fi trebuit să le distrugă demult. — Oricare ar fi motivele dumitale, nu vei mai lua niciodată legătura cu ea. — Dacă-ţi dau cuvântul meu… S-a oprit. — 645 —

Rearden a chicotit. — Ştiu ce înseamnă cuvântul dumitale, covingerile dumitale, prietenia dumitale şi jurământul pe care i l-ai făcut singurei femei pe care… S-a oprit. Toţi au ştiut ce însemna asta din prima clipă în care Rearden a spus-o. A făcut un pas către Francisco; l-a întrebat cu o voce joasă şi mult diferită de vocea lui obişnuită, arătând către Dagny, de parcă n-ar fi fost şi nu i s-ar fi adresat unei fiinţe vii: — E femeia pe care-o iubeşti? Francisco şi-a închis ochii. — Nu-l întreba asta! Urletul era al lui Dagny. — E femeia pe care-o iubeşti? Francisco a răspuns, uitându-se la ea: — Da. Mâna lui Rearden s-a ridicat, a căzut şi a aterizat în forţă pe faţa lui Francisco. Dagny a fost cea care a strigat. Când şi-a recăpătat vederea – după o secundă în care a avut impresia că ea a încasat lovitura –, nu a văzut decât mâinile lui Francisco. Moştenitorul familiei d’Anconia se sprijinea de o masă, ţinându-se strâns de marginile ei nu ca să nu cadă, ci doar ca să-şi ţină mâinile ocupate. A văzut încordarea din corpul său, un corp care era într-o poziţie anormală, părea frânt, unghiurile şoldurilor lui erau complet nenaturale, braţele strângeau tare masa, dar erau aruncate cumva în spate, arăta de parcă efortul de a nu se mişca se întorcea asupra propriului corp, ca şi când instinctul căruia îi rezista circula prin muşchi sub forma unei dureri insuportabile. I-a văzut degetele încordate încercând să rămână pe marginea mesei şi s-a întrebat ce se va rupe mai repede, lemnul sau osul, şi ştia că viaţa lui Rearden depindea de asta. Şi-a mutat privirea pe faţa lui Francisco şi nu a văzut niciun semn de revoltă, doar pielea de pe tâmple îi era puţin strânsă şi îşi supsese obrajii. Îl făcea să arate pur şi tânăr. Era terorizată de imagine pentru că vedea în ochii lui lacrimile care nu erau acolo. Ochii lui erau uscaţi. Se uita la Rearden, dar nu-l vedea. Arăta de parcă mai era cineva în cameră, la care se uita şi căruia îi spunea: Dacă asta vrei de la mine, atunci poftim, uite-o, trebuie s-o accepţi, iar eu trebuie să îndur, nu mai am ce să-ţi ofer, dar sunt mândru că ţi-am dat satisfacţia asta. A văzut – o singură arteră îi pulsa sub pielea gâtului – o privire plină de recunoştinţă, buzele lui aproape că formaseră un zâmbet, iar ea a ştiut că era cel mai important gest din viaţa lui Francisco d’Anconia. Când şi-a simţit corpul tremurând din toate mădularele şi a ştiut că poate vorbi, ecoul strigătului ei părea că încă nu se disipase în aerul camerei şi a realizat cât de puţin timp trecuse. Vocea ei avea ceva sălbatic în ea, de parcă s-ar fi pregătit să atace, când s-a auzit zicându-i lui Rearden: — …să mă protejezi de el? Cu mult înainte ca tu să… — Nu! — 646 —

Francisco tresărise şi se uita la ea, iar scurta izbucnire avea în ea acumulată toată energia negativă. A ştiut că-i dăduse un ordin şi că trebuia să-l respecte. Mişcându-şi doar capul, Francisco s-a întors către Rearden. Ea i-a văzut mâinile dezlipindu-se de marginea mesei şi revenind, moi, pe lângă corp. Acum se uita la Rearden, iar în privirea lui Francisco nu mai era nimic în afară de epuizare, însă Rearden şi-a dat dintr-odată seama cât de mult îl iubise omul acesta. — Dacă luăm în considerare informaţiile pe care le ai la dispoziţie, a zis Francisco încet, ai dreptate. Fără să aştepte sau să-i dea dreptul la replică, s-a întors să plece. A făcut o plecăciune scurtă în faţa lui Dagny, înclinându-şi capul în ceea ce părea să fie un gest simplu de la revedere pentru Rearden şi un gest de înţelegere pentru ea. Apoi a plecat. Rearden s-a uitat după el, ştiind – fără să contextualizeze şi fără să aibă o certitudine clară – că şi-ar da viaţa ca să ia înapoi palma pe care tocmai i-o dăduse. Când s-a întors către Dagny, părea secătuit, cu garda jos şi cu gândurile aiurea, de parcă nu ar fi întrebat-o, prin toate gesturile lui, care era continuarea propoziţiei pe care o începuse. Un val de milă i-a cuprins atunci corpul şi a culminat cu o mişcare a capului: nu ştia de care dintre cei doi bărbaţi îi era milă, dar sentimentul o făcea incapabilă să vorbească şi, pur şi simplu, dădea din cap, iar şi iar, de parcă ar fi încercat să anuleze o suferinţă imensă, impersonală, care îi făcuse pe toţi victimele sale. — Dacă e ceva de spus, spune-o, a zis el cu o voce egală. Sunetul pe care l-a scos Dagny a fost pe jumătate un chicotit, pe jumătate un suspin – nu voia să se răzbune, dar avea un simţ al dreptăţii care îi făcea vocea crudă, în timp ce-i arunca toate cuvintele în faţă: — Ai vrut să ştii numele celuilalt bărbat? Bărbatul cu care m-am culcat? Bărbatul care m-a avut primul? E Francisco d’Anconia! Şi-a dat seama cât de dură fusese lovitura când i-a văzut faţa goală. Ştia că, dacă ceea ce căutase era dreptatea, dreptatea se făcuse, pentru că palma pe care ea i-a dato acum era mult mai grea decât cea pe care i-o dăduse el lui Francisco. Dintr-odată s-a calmat, ştiind că trebuise să spună cuvintele astea pentru liniştea tuturor. Sentimentul de disperare neputincioasă a victimei o părăsise, nu mai era o victimă, era unul dintre concurenţi, îşi asuma responsabilitatea acţiunilor ei. Stătea în faţa lui şi aştepta un răspuns, oricare ar fi fost acela, simţindu-se de parcă ar fi fost rândul ei să încaseze o palmă. Nu ştia ce îndura el în clipele astea sau ce se spărsese înăuntrul lui şi nimeni în afara lui nu putea să-şi dea seama de asta. Nu era niciun semn de durere care să-i servească drept avertisment; arăta ca un bărbat care-ar fi stat în mijlocul unei camere şi care încerca să înţeleagă pe deplin un lucru pe care refuza să-l priceapă. Atunci a observat că nu-şi schimbase poziţia, că până şi mâinile îi atârnau pe lângă corp cu degetele pe jumătate îndoite, aşa cum erau de ceva timp; i se părea că putea să simtă — 647 —

amorţirea greoaie a sângelui în degetele lui, iar aceasta era singura dovadă a suferinţei, dar era îndeajuns ca să înţeleagă că emoţiile prin care trecea erau atât de puternice, încât nu era capabil să mai găsească energie pentru nimic altceva, nici măcar pentru propriul său corp. A aşteptat, iar mila ei a dispărut şi s-a transformat în respect. După aceea i-a văzut privirea coborându-i peste trup şi a ştiut prin ce trecea în clipele acelea, pentru că era o privire ale cărei intenţii nu puteau fi ascunse. Ştia că o vedea exact aşa cum fusese la şaptesprezece ani, o vedea împreună cu rivalul său de moarte, îi vedea împreună aşa cum ar fi trebuit să fie şi acum, o imagine pe care n-o putea suporta şi căreia nu-i putea rezista. A văzut cum îşi pierde controlul, dar lui nui păsa dacă ea îi vedea faţa aşa cum era, vie şi goală, pentru că acum nu se mai putea citi nimic pe ea, în afara nevoii primare de violenţă care uneori lua forma urii. A prins-o de umeri, doar că ea era pregătită să fie omorâtă sau să fie lăsată inconştientă, iar în clipa în care a fost sigură că şi el se gândea la asta, şi-a simţit corpul apropiindu-se de corpul lui şi buzele lui oprindu-se pe ale ei într-un gest mai brutal decât orice lovitură pe care ar fi putut-o primi. A încercat din răsputeri să se desprindă din braţele lui, dar apoi şi-a dat seama ce se întâmpla şi şi-a încolăcit braţele în jurul lui, strângându-l, lăsând sângele de pe buzele ei să se scurgă pe buzele lui, ştiind că niciodată nu-l dorise mai mult decât îl dorea acum. Când a împins-o pe canapea, a ştiut, după ritmul corpului lui, că asta era în acelaşi timp victoria şi capitularea lui în faţa lui Francisco, un act de marcare a teritoriului, adus la stadiul de violenţă neîndurătoare de gândul că-l sfida pe Francisco, un act de transformare a urii pentru plăcerea pe care o simţise acel om în propria sa plăcere. Îl învinsese pe calea trupului ei – ea simţea prezenţa lui Francisco în mintea lui Rearden, se simţea ca şi când era a amândurora, ca şi când ar fi capitulat în faţa acelui lucru pe care îl iubea la amândoi, în faţa acelui lucru pe care îl aveau în comun, esenţa care o făcuse să-i iubească. Ştia că aşa se răzvrătea el faţă de lumea de afară, faţă de adoraţia acestei lumi faţă de degradare, faţă de neliniştea din zilele pierdute şi faţă de bătăliile purtate în van, acesta era crezul lui, ei doi, singuri în semiobscuritate, deasupra ruinelor unui mare oraş, nemaiavându-se decât unul pe celălalt. Au rămas apoi nemişcaţi, iar el şi-a aşezat capul pe umărul ei. Reflexia unei lumini din depărtare licărea pe tavan. A luat-o de mână, şi-a lăsat buzele pe palma ei pentru o clipă, atât de delicat, încât ea a simţit mai mult motivul pentru care făcea asta decât atingerea în sine. După o vreme, ea s-a ridicat, şi-a scos o ţigară, a aprins-o şi, după aceea, i-a întinso, întrebându-l parcă dacă nu vrea şi el; el a dat din cap că da; încă era întins pe canapea; i-a pus ţigara între buze şi a mai aprins una, pentru ea. Simţea o pace incredibilă între ei, iar intimitatea gesturilor neimportante trecea în plan secund — 648 —

lucrurile cu adevărat importante pe care nu şi le spuneau. Totul fusese spus deja, s-a gândit ea, dar trebuia să fie recunoscut. I-a văzut ochii aţintiţi, din când în când, asupra uşii de la intrare, de parcă încă mai vedea silueta bărbatului care plecase. A zis încet: — Putea să mă învingă în orice moment dacă-mi spunea adevărul. De ce n-a făcuto? Ea a ridicat din umeri, deschizându-şi braţele într-un gest de tristeţe neputincioasă, pentru că amândoi ştiau răspunsul. L-a întrebat: — A însemnat mult pentru tine, nu? — Încă înseamnă. Punctele de foc din vârful ţigărilor se mişcau încet între degetele lor când cineva a sunat la uşă. Ştiau că nu e bărbatul pe care sperau să-l vadă din nou, iar Dagny s-a încruntat cu o furie subită când s-a dus să deschidă uşa. I-a luat câteva momente până să-şi aducă aminte că silueta plină de curtoazie din faţa uşii ei, care avea pe buze un zâmbet standard de „bună ziua”, era adjunctul administratorului. — Bună seara, domnişoară Taggart. Ne bucurăm să vă vedem din nou aici. Am venit la serviciu şi am auzit că v-aţi întors, aşa că sunt aici ca să vă salut în persoană. — Mulţumesc. Dagny stătea în uşă şi nu avea de gând să-l invite înăuntru. — Am o scrisoare pentru dumneavoastră, domnişoară Taggart. A ajuns acum o săptămână, a zis el, băgând mâna în buzunar. Părea importantă, dar, dat fiind faptul că pe ea scrie „confidenţial”, evident că nu putea fi retrimisă biroului dumneavoastră şi, oricum, nici ei nu vă cunoşteau adresa – aşa că, neştiind unde s-o trimit, am ţinuto în seiful nostru şi m-am gândit să v-o înmânez cu proxima ocazie. Pe plicul pe care i-l înmânase scria: Timbru – Air Mail – Livrare Specială – Confidenţial. În dreptul expeditorului scria: Quentin Daniels, Institutul Ştiinţific Utah, Afton, Utah. — O… mulţumesc. Adjunctul administratorului a observat că vocea ei se transformă mai mult într-o şoaptă, substitutul politicos al unui icnet, a observat că s-a uitat la numele expeditorului mult mai mult decât era necesar, aşa că i-a transmis gândurile lui bune şi a plecat. În timp ce se întorcea la Rearden, a deschis plicul şi s-a oprit în mijlocul camerei, să citească scrisoarea. Era scrisă la maşină, pe o hârtie foarte subţire – el putea să vadă dreptunghiurile negre ale paragrafelor prin foile transparente şi putea să-i vadă faţa în timp ce le citea. Se aştepta la asta: când a terminat de citit scrisoarea, s-a năpustit la telefon, iar el a auzit cum ea forma cu înflăcărare un număr, iar vocea ei, tremurătoare, spunea: — Apel interurban, vă rog… Daţi-mi Institutul Ştiinţific Utah din Afton, Utah. — 649 —

El a întrebat-o, apropiindu-se: — Ce s-a-ntâmplat? Ea i-a întins scrisoarea, fără să se uite la el, cu ochii aţintiţi pe receptor, de parcă lar fi putut forţa astfel pe Quentin Daniels să răspundă. Scrisoarea suna aşa: „Dragă domnişoară Taggart, Am luptat cu gândul acesta vreme de trei săptămâni, n-am vrut s-o fac, ştiu că o să vină ca o lovitură pentru dumneavoastră şi cunosc toate contraargumentele pe care mi le-aţi putea oferi, pentru că le-am folosit chiar eu împotriva propriei mele persoane – dar vă scriu pentru a vă spune că îmi dau demisia. Nu pot să lucrez în condiţiile Directivei 10-289 – chiar dacă motivul meu nu coincide cu intenţia celor care au susţinut legea. Ştiu că abolirea oricărei cercetări ştiinţifice nu înseamnă nici cât negru sub unghie pentru dumneavoastră sau pentru mine şi că aţi vrea să-mi continui munca. Dar trebuie să demisionez pentru că nu mai vreau să am rezultate. Nu vreau să lucrez într-o lume care mă tratează ca pe un sclav. Nu vreau să le fiu de folos oamenilor. Dacă reuşeam să reconstruiesc motorul, nu v-aş fi permis oricum să îl puneţi în serviciul lor. Nu aş putea să am conştiinţa curată dacă un produs al minţii mele le-ar produce orice formă de satisfacţie. Ştiu că, dacă reuşim, vor vrea imediat să exproprieze motorul. Şi, pentru ca acest lucru să nu se întâmple niciodată, trebuie să acceptăm postura de criminali şi să lucrăm sub ameninţarea continuă a guvernului. Iar eu nu pot trece peste lucrul acesta, chiar dacă am trecut peste toate celelalte: am înţeles că trebuie să fim martirizaţi pentru bunăstarea unor oameni care, fără noi, n-ar fi putut ajunge nicăieri. Poate că am iertat celelalte lucruri, dar când mă gândesc la asta îmi spun: dă-i dracului, mai bine îi văd pe toţi murind de foame, mai bine mor şi eu de foame, decât să-i iert şi pentru asta sau să las lucrurile aşa. Ca să vă spun tot adevărul, vreau să reuşesc să rezolv problema motorului mai mult ca niciodată. Aşa că o să-mi continui munca pentru propria mea satisfacţie. Dar, dacă reuşesc să pun lucrurile cap la cap, o să rămână secretul meu. Nu voi permite să fie folosit în scopuri comerciale. În consecinţă, nu vă mai pot accepta banii. Se presupune că acest mercantilism este dizgraţios, aşa că toţi oamenii îmi vor aplauda decizia, iar eu – eu m-am săturat să-i ajut pe cei care mă detestă. Nu ştiu cât mai am de trăit sau ce voi face în viitor. Pentru moment, am de gând sămi păstrez slujba de la Institut. Dar, dacă cineva îmi va spune vreodată că nu mai am voie să încetez să fiu om de serviciu, o să-mi dau demisia. Mi-aţi dat cea mai mare oportunitate a vieţii mele şi, dacă decizia mea vă răneşte, permiteţi-mi să-mi cer iertare. Cred că vă iubiţi munca la fel de mult cum o iubeam eu pe a mea, aşa că veţi înţelege cât de greu mi-a fost să iau această decizie, dar a trebuit s-o fac. — 650 —

Mă încearcă un sentiment straniu când scriu rândurile astea. Nu am de gând să mor, dar am renunţat să mai cred în lume, iar scrisoarea asta pare să fie scrisoarea mea de adio. Aşa că vreau să ştiţi că, dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut, doar pe dumneavoastră regret că v-am lăsat în urmă. Cu cele mai bune gânduri, Quentin Daniels”. Când şi-a ridicat privirea de pe scrisoare, a auzit-o zicând, de parcă din ea ar fi ţâşnit toată forţa cuvintelor scrise pe hârtia din mâna lui, cu o voce disperată: — Sunaţi în continuare!… Vă rog, sunaţi în continuare! — Ce-ai mai putea să-i spui? a întrebat el. Nu ai niciun argument. — N-o să mai am şansa de a-i oferi un argument. Sunt sigură c-a dispărut deja. A trecut o săptămână. Sunt sigură c-a plecat. Au ajuns la el. — Cine a ajuns la el? — Da, domnişoară, o să rămân pe linie, sunaţi în continuare! — Ce i-ai fi spus dacă ar fi răspuns? — L-aş fi implorat să accepte în continuare banii de la mine, fără nicio obligaţie, fără garanţii, doar ca să aibă mijloacele necesare să-şi ducă munca mai departe! I-aş fi promis că, dacă lumea o să fie condusă tot de tâlharii ăştia, n-o să-l rog să-mi dea motorul sau să-mi spună cum a rezolvat problema. Dar, dacă tâlharii ar fi dispărut până atunci… S-a oprit. — Dacă vom fi liberi… — Tot ce vreau acum de la el e să nu fi dispărut, ca… ca toţi ceilalţi. Nu vreau să-i las să ajungă la el. Dacă nu am văzut scrisoarea prea târziu – o, Doamne, nu vreau să-l racoleze!… Da, domnişoară, sunaţi în continuare! — Şi cu ce ne ajută pe noi dacă el lucrează în continuare sau nu? — Asta e tot ce i-aş cere – să lucreze în continuare. Poate că n-o să avem niciodată şansa de a folosi motorul în viitor. Dar vreau să am certitudinea că undeva în lume un mare creier încearcă să rezolve o mare dilemă – şi că încă mai avem o şansă pentru viitor… Dacă motorul ăla va fi abandonat din nou, atunci drumul nostru nu mai poate duce decât la Starnesville. — Da, ştiu. Ţinea receptorul lipit de ureche şi avea mâna foarte încordată, se chinuia să nu tremure. A aşteptat, iar el a ascultat ţârâitul telefonului în liniştea mormântală din jur. — A dispărut, a zis ea. Au ajuns la el. O săptămână e un interval de timp mult prea mare pentru ei. Nu ştiu cum sau de unde află când e momentul potrivit, dar ăsta – şi a arătat către scrisoare – ăsta a fost semnalul lor, iar ei nu ratează niciodată. — Cine? — Agenţii distrugătorului. — 651 —

— Începi să crezi cu adevărat în existenţa lor? — Da. — Vorbeşti serios? — Da. Îl cunosc pe unul dintre ei. — Pe cine? — Îţi spun mai târziu. Nu ştiu cine e conducătorul lor, dar o să aflu zilele astea. O să aflu. Blestemată să fiu dacă-i las să… S-a oprit dintr-odată şi a scos un oftat; el a remarcat schimbarea bruscă în privirea ei cu o clipă înainte ca ea să audă un clic înăuntrul receptorului şi vocea unui bărbat zicând: — Alo? — Daniels! Tu eşti? Trăieşti? Mai eşti acolo? — Da, sigur că trăiesc. Domnişoară Taggart? Ce s-a întâmplat? — Am… am crezut c-ai dispărut. — O, îmi pare rău, abia acum am auzit telefonul. Eram în grădină, scoteam nişte morcovi. — Morcovi? Izbucnise în râsete isterice de fericire. — Am propria mea recoltă de legume. Pe vremuri era parcarea Institutului. Sunaţi din New York, domnişoară Taggart? — Da, tocmai am primit scrisoarea. De-abia acum. Am… am fost plecată. — O… a făcut o pauză, apoi a continuat: Nu mai e nimic de spus despre asta, domnişoară Taggart. — Spune-mi, ai de gând să pleci? — Nu. — N-ai de gând să pleci nicăieri? — Nu. Unde să plec? — Ai de gând să rămâi la Institut? — Da. — Pentru cât timp? Pe termen nelimitat? — Da… sau cel puţin aşa cred. — Te-a contactat cineva? — În legătură cu ce? — În legătură cu plecarea ta de acolo. — Nu. Cine? — Ascultă, Daniels, n-o să-ncerc să discut cu tine despre scrisoare la telefon. Dar trebuie să vorbesc cu tine. Vin acolo să te văd. Ajung cât de repede pot. — Nu vreau să faceţi asta, domnişoară Taggart. Nu vreau să faceţi un asemenea efort, n-are rost. — Dă-mi o şansă, nu crezi că merit asta? Nu trebuie să-mi promiţi că o să-ţi — 652 —

schimbi opinia, nu trebuie să-mi promiţi absolut nimic – doar să mă asculţi. Dacă vreau să vin, înseamnă că vreau să-mi asum toate riscurile. Sunt lucruri pe care vreau să ţi le spun. Tot ce cer e prilejul s-o fac. — Ştiţi că mereu veţi avea prilejul ăsta, domnişoară Taggart. — Plec către Utah chiar acum. În noaptea asta. Dar mai e un lucru pe care vreau să mi-l promiţi. Promiţi să mă aştepţi? Promiţi că o să fii acolo când ajung? — Ei… bineînţeles, domnişoară Taggart. Dacă nu mor sau nu se întâmplă ceva peste puterile mele, dar nu cred că aşa ceva se poate întâmpla. — Dacă nu mori, o să mă aştepţi, orice ar fi? — Bineînţeles. — Îmi dai cuvântul tău că o să mă aştepţi? — Da, domnişoară Taggart. — Mulţumesc. Noapte bună. — Noapte bună, domnişoară Taggart. A pus receptorul în furcă şi l-a ridicat din nou, cu aceeaşi mişcare a mâinii; a format repede un număr. — Eddie?… Spune-le celor din Cometă să mă aştepte… Da, Cometa din seara asta. Dă-le ordine să lipească vagonul meu şi după aceea vino la mine acasă cât de repede poţi. S-a uitat la ceas. E opt şi doisprezece minute. Am o oră la dispoziţie. Nu cred că o să-i ţin în loc prea mult. O să vorbesc cu tine în timp ce-mi fac bagajul. A închis şi s-a întors către Hank. — În noaptea asta? a zis el. — Trebuie. — Aşa cred şi eu. Nu trebuia să mergi oricum la Colorado? — Ba da. Aveam de gând să plec mâine noapte. Dar cred că Eddie poate să aranjeze toate lucrurile de la birou şi mai bine aş pleca acum. Fac trei zile până acolo – şi-a adus aminte –, nu, o să fac cinci zile până în Utah. Trebuie să merg cu trenul, sunt oameni pe care trebuie să-i văd pe linie – nici asta nu suferă amânare. — Cât o să stai în Colorado? — E greu de spus. — Dă-mi un telefon când ajungi, bine? Dacă o să dureze mai mult, vin şi eu. Ăsta era singurul mod în care putuse să pună în cuvinte ceea ce voia să-i spună cu disperare, ceea ce aşteptase cu disperare, ceea ce avusese de gând să-i spună când venise aici şi acum voia s-o spună mai tare ca niciodată, dar ştia că nu trebuia s-o spună în seara asta. Şi ea ştia, după nuanţa solemnă din tonul vocii lui, că ăsta era felul lui de a se obişnui cu mărturisirea ei, era capitularea lui, iertarea lui. Ea l-a întrebat: — Poţi să pleci de la fabrică? — O să dureze câteva zile să pun lucrurile în ordine, dar da, pot. Ştia ce recunoşteau, de fapt, cuvintele ei, ştia că îl iertase deja când a zis: — 653 —

— Hank, hai să ne vedem în Colorado într-o săptămână. Dacă vii cu avionul, o să ajungem în acelaşi timp. Şi o să ne întoarcem împreună. — Bine… draga mea. *** În timp ce se plimba încolo şi încoace prin dormitor, băgând în grabă nişte haine într-o valiză, a dictat o listă de instrucţiuni. Rearden plecase; Eddie Willers stătea la măsuţa ei de toaletă şi lua notiţe. Părea să lucreze în acelaşi fel, eficient şi sigur, de parcă n-ar fi văzut sticluţele de parfum sau pudrierele, de parcă măsuţa de toaletă era o masă normală şi camera era un birou. — O să te sun din Chicago, Omaha, Flagstaff şi Afton, a zis ea, aruncând nişte lenjerie în valiză. Dacă ai nevoie de mine între timp, sună orice operator de pe linie şi spune-i să oprească trenul. — Cometa? a întrebat el nesigur. — La naiba, da! – Cometa. — Bine. — Nu ezita să mă suni dacă e nevoie. — Bine. Dar nu cred c-o să fie. — O să reuşim. O să lucrăm prin telefon, exact aşa cum am făcut când… S-a oprit. — Când construiam linia John Galt? a întrebat el încet. S-au uitat unul la celălalt, dar nu au mai spus nimic. — Care-i situaţia cu echipele de construcţie? a întrebat ea. — Sunt pe drum. Imediat după ce-ai sunat am primit o înştiinţare cum că au început lucrul – din Laurel, Kansas, şi din Jasper, Oklahoma. Şinele vor ajunge la ei din Silver Springs. O să fie în regulă. Cel mai greu lucru a fost să găsesc… — Oamenii? — Da. Oamenii pe care să-i pun să coordoneze lucrările. Am avut probleme în vest, pe sectorul dintre Elgin şi Midland. Toţi oamenii pe care ne bazam au dispărut. N-am putut să găsesc pe nimeni capabil să-şi asume responsabilitatea, nici pe linia noastră, nici pe alte linii. Am încercat chiar să vorbesc cu Dan Conway, dar… — Dan Conway? a întrebat ea, întrerupându-l. — Da. Am încercat. Îţi aduci aminte cum construia cinci mile de linie pe zi în zona aia? O, ştiu că ar avea milioane de motive să ne urască profund, dar ce mai contează acum? L-am găsit – trăieşte la o fermă, în Arizona. L-am sunat chiar eu şi l-am implorat să ne salveze. Să coordoneze lucrările o singură noapte şi să construiască cinci mile jumătate de linie. Cinci mile jumătate, Dagny, asta era problema noastră, iar el e cel mai mare constructor de cale ferată în viaţă! I-am zis că-l implor să facă asta ca un gest caritabil. Ştii, cred că m-a înţeles. Nu era furios. Părea trist. Dar n-a vrut s-o facă. A zis că nu trebuie să mai încercăm să aducem oamenii înapoi de la — 654 —

groapă… Mi-a urat noroc. Părea să vorbească serios… Ştii, nu cred că e unul dintre cei pe care i-a scos din joc distrugătorul. Cred că s-a scos singur din joc. — Da. Ştiu. Eddie a văzut expresia de pe faţa ei şi s-a reorientat repede. — O, am găsit, în final, un om pe care să-l punem la Elgin, a zis el, forţându-se să pară încrezător în ce spunea. Nu-ţi face griji, linia o să fie gata cu mult timp înainte de a ajunge tu acolo. Ea s-a uitat la el cu un zâmbet abia perceptibil pe faţă, gândindu-se de câte ori îi spusese ea cuvintele astea şi la curajul disperat cu care încerca el să-i spună acum: „Nu-ţi face griji”. El i-a văzut privirea, a înţeles şi i-a răspuns cu un zâmbet care părea să fie o scuză. S-a întors din nou la carneţelul lui, enervându-se pe sine, simţind că şi-a încălcat propria regulă nespusă: „Nu face să fie şi mai greu pentru ea”. S-a gândit că nu trebuia să-i spună despre Dan Conway; nu trebuia să-i spună nimic care să-i aducă aminte de cât de disperaţi erau. S-a întrebat ce se întâmpla cu el: nu avea voie să facă asemenea greşeli, pentru că aceasta era o cameră şi nu un birou. Ea a dat ordine în continuare, iar el a ascultat, cu privirea în jos, către carneţel, făcând din când în când însemnări. Nu se mai uita la ea. Dagny a deschis uşa dulapului, a luat un costum de pe un umeraş şi l-a împăturit repede, în vreme ce vocea ei mergea mai departe cu o precizie de chirurg. El nu-şi ridica privirea, era conştient de prezenţa ei doar prin prisma zgomotelor: zgomotele mişcărilor ei delicate şi sunetul vocii egale. Ştia ce era greşit cu el, s-a gândit; nu voia ca ea să plece, nu voia s-o piardă din nou, după o reîntâlnire atât de scurtă. Dar să invoce singurătatea într-un moment în care ştia cât de mult are compania nevoie de ea în Colorado era o lipsă de loialitate la care nici măcar nu cutezase să se gândească până acum – şi a avut un sentiment vag de vinovăţie. — Spune-le să oprească trenul la fiecare sediu de regională, a zis ea, şi spune-le tuturor superintendenţilor de divizie să-mi pregătească un raport cu… El şi-a ridicat privirea – după aceea şi-a fixat ochii într-un punct şi nu a mai auzit nimic. A văzut un halat de bărbat atârnând de uşa deschisă a dulapului, un halat albastru închis cu două iniţiale albe pe buzunarul din dreapta: HR. Şi-a adus aminte unde le mai văzuse înainte, şi-a adus aminte de bărbatul care fusese în faţa lui la masa de dimineaţă în Hotelul Wayne-Falkland, şi-a adus aminte cum bărbatul acela a venit neanunţat la biroul ei de Ziua Recunoştinţei – şi convingerea că ar fi trebuit să-şi dea seama l-a lovit ca două erupţii consecutive ale aceluiaşi vulcan: ceva dinăuntrul lui urla „nu!” atât de tare, încât urletul acesta, nu ceea ce avea în faţa ochilor, l-a dărâmat. Nu era şocat de ce descoperise, ci era şocat de ce-l făcuse descoperirea să realizeze despre el însuşi. Atunci s-a hotărât: singurul lui scop era ca ea să nu-şi dea seama ce văzuse şi ce efect avusese asupra lui. A simţit o ruşine amplificată până la tortura fizică; îi violase — 655 —

de două ori intimitatea: aflându-i secretul şi descoperindu-şi-l pe al său. S-a aplecat deasupra carneţelului şi s-a concentrat pe primul lucru care era de făcut: să se oprească din tremurat. — …cincizeci de mile de linie trebuie construite pe munte şi nu putem conta pe alte materiale decât ce avem acum la dispoziţie. — Scuză-mă, a zis el, cu o voce foarte joasă, n-am auzit ce ai zis. — Am zis că vreau un raport de la fiecare superintendent, cu fiecare metru de şină şi cu tot echipamentul pe care-l au la dispoziţie. — Bine. — O să mă întâlnesc cu toţi, pe rând. Spune-le să vină în vagonul meu. — Bine. — Trimite vorbă – neoficial – maşiniştilor să recupereze timpul pierdut în staţiile astea mergând cu şaptezeci, optzeci, o sută de mile pe oră, cu cât vor şi cu cât pot să meargă, şi spune-le că eu… Eddie? — Da. Bine. — Eddie, ce s-a întâmplat? A fost nevoit să-şi ridice privirea şi să mintă pentru prima dată în viaţă: — Mi-e… Mi-e frică de problemele pe care o să le avem cu legea, a zis el. — Las-o moartă. Nu vezi că nu mai există legi? Acum e vremea celor care încalcă legea şi, pentru moment, cheia e la noi. Când a fost gata, i-a dus valiza până la un taxi şi după aceea pe peronul terminalului Taggart, până la vagonul ei, ultimul din Cometă. A stat pe peron, a văzut trenul plecând din staţie şi semnele roşii din spatele vagonului ei dispărând încet în întuneric. După ce trenul s-a făcut nevăzut, a simţit că a pierdut un vis pe care nici măcar nu ştia că-l are. Lângă el, pe peron, mai erau câţiva oameni şi păreau să se mişte cu teamă, de parcă dezastrul plutea deasupra şinelor şi a grinzilor. S-a gândit că, după un secol de siguranţă, oamenii priveau din nou plecarea unui tren ca pe un pariu cu viaţa. Şi-a adus aminte că nu mâncase nimic la cină şi că nici nu-i era foame, dar în bistroul terminalului Taggart era mult mai acasă decât în cubul gol căruia îi spunea apartament, aşa că a intrat în restaurant, pentru că nu avea unde să meargă. Restaurantul era aproape gol, dar primul lucru pe care l-a văzut când a intrat a fost o spirală de fum ieşind din ţigara muncitorului care stătea singur la o masă dintr-un colţ întunecat. Fără să-şi dea seama ce a pus pe tavă, Eddie a aşezat-o pe masa muncitorului, a dat bună ziua, s-a aşezat şi n-a mai zis nimic. S-a uitat la tacâmurile din faţa lui, s-a întrebat la ce foloseau, şi-a adus aminte pentru ce era bună furculiţa şi a încercat să mănânce, dar era peste puterile lui. După o vreme, şi-a ridicat privirea şi a văzut ochii muncitorului aţintiţi asupra lui. — Nu, a zis Eddie, n-am nimic… O, da, bineînţeles că s-au întâmplat o grămadă de — 656 —

lucruri, dar ce mai contează acum?… Da, s-a întors… Ce altceva vrei să-ţi mai spun?… De unde ai ştiut că s-a întors? Ei bine, bănuiesc că toată compania a aflat că s-a întors din primele zece minute… Nu, nu ştiu dacă mă bucur că s-a întors… Sigur, o să salveze compania pentru încă o lună sau un an… Ce vrei să-ţi spun?… Nu, nu mi-a zis. Nu mi-a zis pe ce se bazează. Nu mi-a zis cum se simte… Cum naiba crezi că se simte? E iadul pentru ea – bine, bine, şi pentru mine! Doar că iadul meu e vina mea… Nu. Nimic. Nu pot vorbi despre asta – să vorbesc?! – nici măcar nu trebuie să mă gândesc la asta, trebuie să încetez, trebuie să încetez să mă gândesc la ea şi la… la ea, vreau să spun. A tăcut câteva clipe şi s-a întrebat de ce ochii muncitorului – ochii aceia care păreau să vadă de fiecare dată înăuntrul lui – îl făceau să se simtă stingherit în seara aceea. S-a uitat în scrumieră şi a observat mai multe mucuri de ţigară. — Şi tu ai probleme? a întrebat Eddie. A, nu, doar că ai stat aici destul de mult timp, nu?… Pe mine. De ce m-ai fi aşteptat pe mine?… Ştii, niciodată nu m-am gândit că-ţi pasă dacă mă vezi sau nu, dacă vezi pe cineva sau nu, tot timpul ai părut atât de introvertit şi de asta-mi plăcea să vorbesc cu tine, pentru că aveam sentimentul că înţelegeai de fiecare dată, dar nimic nu putea ajunge la tine – părea că nu te-ar fi rănit nimic niciodată –, iar asta mă făcea să mă simt liber, de parcă… de parcă durerea n-ar exista… Ştii ce-i straniu în chipul tău? Arăţi de parcă n-ai fi cunoscut niciodată durerea, sau frica, sau vinovăţia… Îmi pare rău c-am întârziat în seara asta. A trebuit s-o conduc – tocmai a plecat, cu Cometa… Da, în seara asta, acum… Da, a plecat… Da, a fost o decizie de moment – acum o oră s-a hotărât. Avea de gând să plece mâine noapte, dar s-a întâmplat ceva neprevăzut şi a plecat acum… Da, merge în Colorado după aceea… Întâi în Utah… Pentru că a primit o scrisoare de la Quentin Daniels care-i spunea că-şi dă demisia – şi singurul lucru la care nu o să renunţe niciodată, la care efectiv nu poate să renunţe, e motorul ăla. Ştii, motorul despre care ţi-am zis, ăla pe care l-a găsit… Daniels? E un fizician care a lucrat la Institutul Ştiinţific Utah, încercând să rezolve dilema motorului şi să-l reconstruiască… De ce te uiţi aşa la mine?… Nu, nu ţi-am spus despre el până acum pentru că era un secret. Era un proiect de-al ei… şi de ce te-ar fi interesat asta pe tine, oricum?… Bănuiesc că acum putem vorbi despre asta, pentru că şi-a dat demisia… Da, i-a spus motivele. A zis că n-o să permită ca un produs al minţii sale să intre în posesia oamenilor care îl consideră un sclav. A zis că nu se va lăsa martirizat ca să le ofere oamenilor averi inestimabile… De ce, de ce râzi?… Termină, ce naiba. De ce râzi aşa?… Dilema? N-a rezolvat dilema motorului, dacă asta mă întrebi, dar părea să fie pe drumul cel bun, avea o şansă. Acum, totul e pierdut. Se grăbeşte să ajungă la el, vrea să-l convingă, să-l reţină, să-l facă să meargă mai departe, dar eu cred că n-o să reuşească. Dacă cineva se opreşte, acel cineva e pierdut. Nici măcar unul nu s-a… Nu, nu-mi pasă, numi mai pasă, am primit atâtea lovituri că m-am obişnuit… O, nu! Nu-mi pasă de — 657 —

Daniels, nu e… las-o moartă. Nu mă-ntreba despre asta. Lumea se duce pe apa sâmbetei, ea se luptă să o salveze, iar eu – eu o blestem pentru ceva ce nici nu trebuia să ştiu… Nu! N-a făcut nimic să merite asta, n-o blestem pe ea, mă blestem pe mine… Ascultă, am ştiut întotdeauna că iubeşti Taggart Transcontinental la fel de mult ca mine, că înseamnă ceva pentru tine şi de asta îţi plăcea să mă asculţi vorbind despre ea. Dar asta – lucrul ăsta pe care l-am aflat astăzi – n-are nicio legătură cu TT. Nu ar însemna nimic pentru tine. Las-o moartă… E ceva ce nu ştiam despre ea, atâta tot… Am crescut cu ea. Am crezut că o cunoşteam. N-o cunoşteam. Nu ştiu la ce mă aşteptam. Bănuiesc că mă gândeam că, pur şi simplu, nu are viaţă personală. Pentru mine, nu era o persoană şi nu era o… o femeie. Era calea ferată. Şi nu m-am gândit că ar fi avut cineva îndrăzneala s-o vadă altfel… Ei bine, o merit. Las-o moartă… Am zis s-o laşi moartă! De ce mă interoghezi aşa? E viaţa ei, ce te interesează pe tine?… Las-o moartă, pentru numele lui Dumnezeu! Nu înţelegi că nu pot vorbi despre asta?… Nu s-a întâmplat nimic, sunt bine, doar că – o, de ce te mint? Nu pot să te mint, tu oricum vezi de fiecare dată totul, e mai rău decât dacă aş încerca să mă mint pe mine… M-am minţit pe mine. N-am ştiut ce simt pentru ea. Calea ferată? Sunt un nenorocit ipocrit. Dacă ea n-ar fi fost mai mult decât calea asta ferată pentru mine, nu m-ar fi lovit în halul ăsta. Nu m-aş fi simţit de parcă aş fi vrut să-l omor… Ce-i cu tine în seara asta? De ce te uiţi la mine aşa?… Ce naiba se întâmplă cu noi toţi? De ce nu a mai rămas decât mizerie în vieţile noastre? De ce suferim atât de mult? Nu trebuia să se întâmple asta. Tot timpul mi-am imaginat că trebuia să fim fericiţi, să fim cu toţii fericiţi, că ăsta era destinul nostru. Ce facem? Ce am pierdut? Cu un an în urmă, n-aş fi blestemat-o pentru că a găsit ceva de care e ataşată. Dar ştiu că sunt condamnaţi, amândoi sunt condamnaţi, şi eu sunt condamnat, toată lumea e condamnată, doar ea îmi mai rămăsese… Era atât de bine să mă simt viu, era o şansă minunată, nu ştiam că iubeam asta şi că asta era iubirea noastră, a ei, şi a mea, şi a ta – dar lumea se duce de râpă şi n-avem cum s-o salvăm. De ce ne autodistrugem? Cine o să ne spună adevărul? Cine o să ne salveze? Cine e John Galt?!… Nu, n-are sens. Nu mai contează acum. De ce ar trebui să simt orice? N-o să mai rezistăm multă vreme. De ce ar trebui să-mi pese ce face? De ce ar trebui să-mi pese că se culcă cu Hank Rearden?… O, Dumnezeule!… Ce-i cu tine? Nu pleca! Unde pleci? Capitolul X Semnul dolarului Stătea la geamul trenului cu capul lăsat pe spate, nemişcată, dorindu-şi să nu mai trebuiască să se mişte vreodată. Stâlpii de telegraf treceau în viteză pe lângă geam, dar trenul părea pierdut în gol, pe un teritoriu maroniu de prerie, pe o întindere solidă de nori ruginiţi. Amurgul secătuia cerul fără să te lase să crezi că mai e posibil un răsărit; semăna mai degrabă — 658 —

cu dispariţia lentă a unui corp anemic, care încearcă să-şi folosească ultimele picături de sânge şi de lumină. Trenul mergea spre vest, ca şi cum ar fi fost şi el tras să urmeze razele scufundate şi să dispară în tăcere de pe pământ. Stătea încremenită, fără să vrea să se opună. Îşi dorea să nu audă sunetul roţilor. Băteau într-un anume ritm, fiecare a patruzecea bătaie era accentuată, şi i se părea că, prin această alergare rapidă, trepidantă, care părea să fie expresia dorinţei panicate de a scăpa, bătaia accentuată era ca paşii unui inamic care se îndreaptă către un scop inexorabil. Nu mai experimentase niciodată asta, sentimentul acesta de spaimă la vederea unei pajişti, sentimentul acesta că şinele erau doar nişte fire fragile întinse peste un gol imens, ca un nerv uzat, gata să se rupă. Nu se aştepta niciodată ca ea, care se simţise sursa de energie a trenului, să stea şi să viseze, ca un copil sau ca un sălbatic, ca trenul să se mişte, să nu se oprească, să o ducă acolo la timp – dorindu-şi asta nu ca un act de voinţă, dar ca o rugă pentru un întuneric necunoscut. Se gândea la schimbările pe care le văzuse întâmplându-se într-o lună. Văzuse asta pe feţele oamenilor din gară. Muncitorii de cale ferată, cei care schimbau macazul, cei care se ocupau de garaje, care au salutat-o întotdeauna oriunde de-a lungul căii ferate, râsul lor binedispus lăudându-se că ei ştiau cine e ea – se uitau acum la ea împietriţi, întorcându-şi feţele precaute şi închise. Voia să le strige ca o scuză: „Nu sunt eu cea care v-a făcut asta!” – atunci îşi aminti că ea acceptase şi că ei aveau acum dreptul de a o urî, că ea era acum sclav şi supraveghetor de sclavi, şi aşa era orice fiinţă umană din ţară, iar ura era singurul lucru pe care oamenii mai puteau acum să-l simtă unul pentru altul. S-a liniştit două zile îmbrăţişând cu privirea oraşele care treceau pe lângă geamul ei – fabricile, podurile, semnele electrice, panourile care apăsau acoperişurile caselor, înghesuiala murdară, activă şi plină de viaţă a estului industrial. Dar oraşele fuseseră lăsate în urmă. Trenul se scufunda acum între pajiştile Nebraskăi, zornăitul dispozitivului care lega şinele de tren suna ca şi cum ar fi tremurat de frig. Vedea contururi singuratice, care fuseseră odată ferme, în mijlocul unor întinderi goale, care au fost odată câmpuri. Dar marea explozie de energie din est, care avusese loc cu generaţii în urmă, împroşcase şuviţe strălucitoare care alunecau acum prin vid; unele dispăruseră, dar altele încă mai trăiau. A fost surprinsă când luminile unui oraş mic au trecut peste trenul ei, evaporându-se şi lăsându-l mai întunecat decât era înainte. Nu se mişca să aprindă lumina. Stătea nemişcată, privind oraşele răsfirate. Oricând o rază de lumină electrică trecea, luminându-i rapid faţa, resimţea momentul ca pe un salut. Vedea cum treceau pe lângă ea, pe zidurile unor clădiri modeste, peste acoperişuri acoperite de funingine, pe curbele cisternelor, pe furnale subţiri şi joase, literele de pe firme: Reynolds Harvesters – Macey Cement – Quinlan & Jones Pressed Alfalfa – Home of the Crawford Mattress – Benjamin Wylie Grain şi Feed, cuvinte crescute ca nişte — 659 —

steaguri înălţate spre întunericul gol al cerului, forme imobile de mişcare, de efort, de curaj, de speranţă, monumente care arătau cât de multe au realizat, la marginea pustietăţii naturii, oamenii care erau odată liberi să înfăptuiască; vedea casele construite într-o intimitate izolată, micile magazine, străzile largi cu iluminare electrică – nişte lovituri încrucişate pe cearşaful negru al terenurilor necultivate; vedea stafiile dintre ruinele oraşelor, scheletele fabricilor cu furnale părăginite, hoiturile magazinelor cu geamuri sparte, stâlpii înclinaţi cu fire rupte; a văzut o flacără iute, decorul rar al unei benzinării, o insulă albă şi sclipitoare de sticlă şi de metal sub greutatea uriaşă a spaţiului şi a cerului negru; a văzut un cornet de îngheţată făcut din tuburi strălucitoare care atârna deasupra unui colţ de stradă, o maşină uzată parcată dedesubt, cu un băiat la volan şi cu o fată care se dădea jos, rochia ei flutura în vântul de vară – s-a cutremurat pentru ei, gândindu-se: „Nu pot să mă uit la voi, eu care ştiu ce a fost luat ca voi să aveţi tinereţea voastră, seara asta, maşina asta şi cornetul de îngheţată pe care o să-l cumpăraţi cu un bănuţ”; a văzut la periferia unui oraş o clădire strălucitoare, cu etaje de lumină albastră pală, lumina industrială pe care o iubea, cu siluetele maşinăriilor în geamuri şi un panou în întuneric deasupra acoperişului – şi capul i-a căzut pe braţ dintr-odată şi stătea tremurând, strigând fără glas pentru ea însăşi, pentru noapte, pentru orice era uman în orice fiinţă umană: „Nu renunţa! Nu renunţa!” A sărit în picioare şi a aprins lumina. Stătea nemişcată, se lupta să recâştige controlul, ştia că astfel de momente erau cel mai mare pericol pentru ea. Luminile oraşului erau trecute, geamul ei era acum un dreptunghi gol şi auzea în liniştea creată progresia celor patru bătăi, paşii inamicului înaintând fără să se grăbească sau să se oprească. Având foarte mare nevoie să vadă nişte forme de viaţă, a decis să nu comande masa în vagon, ci să meargă ea însăşi să ia cina. O voce s-a întors în capul ei, parcă agitând şi bătându-şi joc de singurătatea ei: „Dar tu nu ai conduce trenuri dacă ar fi goale”. Uită! – şi-a spus ea nervoasă, mergând nerăbdătoare către uşa vagonului. A fost şocată să audă sunetul unor voci în apropiere în timp ce se apropia de holul ei. A auzit un strigăt când trăgea de uşa deschisă: — Dă-te jos, lua-te-ar naiba! Un vagabond bătrân îşi găsise refugiul într-un colţ al holului. Stătea pe podea, iar poziţia lui sugera că nu mai avea putere să se ridice în picioare sau să-i pese dacă este prins. Se uita la conductor cu ochii lui pătrunzători, complet lucizi, dar lipsiţi de orice reacţie. Trenul încetinea din cauza unei porţiuni proaste de şine, conductorul a deschis uşa în faţa unei rafale reci de vânt şi făcea cu mâna spre golul negru care trecea pe alături, poruncind: — Du-te! Dă-te jos cum te-ai urcat sau o să-ţi zbor capul de pe umeri! Nu se citea niciun pic de mirare pe faţa vagabondului, niciun protest, nicio furie, nicio speranţă: se uita de parcă abandonase demult orice judecată a oricărei acţiuni — 660 —

omeneşti. S-a mişcat cuminte, încercând să se ridice, mâna lui pipăia în sus de-a lungul niturilor de pe pereţii vagonului. Ea l-a văzut privind-o şi uitându-se apoi în altă parte, ca şi cum n-ar fi fost decât o structură neînsufleţită a trenului. Nu părea să fie conştient de persoana ei mai mult decât era de a lui. Era imparţial şi gata să se supună unui ordin care, în starea în care era ar fi însemnat o moarte sigură. S-a uitat la conductor. Nu vedea pe faţa lui nimic altceva decât oarba răutate a suferinţei, a unei furii îndelung reprimate, care s-a declanşat asupra primului subiect disponibil, aproape fără conştientizarea identităţii subiectului. Cei doi bărbaţi nu mai reprezentau fiinţe umane unul pentru altul. Costumul vagabondului era o masă de petice pe o pânză atât de rigidă şi strălucitoare, încât te aşteptai să crape ca sticla dacă era îndoită; dar a observat gulerul cămăşii lui: era alb ca un os de la spălările repetitive şi încă păstra o urmă de formă. Vagabondul s-a ridicat în picioare. Se uita indiferent la gaura neagră deschisă spre mile întregi de sălbăticie nepopulată, unde nimeni nu ar vedea corpul sau ar auzi vocea unui om mutilat, dar singurul gest de îngrijorare pe care l-a făcut a fost să-şi strângă mai tare pachetul mic şi murdar ca să se asigure că nu-l pierde când sare din tren. A fost gulerul lui spălat şi gestul acela schiţat pentru ultimele lui bunuri – gestul pentru un sentiment al proprietăţii – care a făcut-o să simtă o emoţie ca o răsucire bruscă, arzândă înăuntrul ei. — Aşteaptă! a spus. Cei doi bărbaţi s-au întors spre ea. — Lasă-l să fie invitatul meu, i-a spus conductorului în timp ce ţinea uşa deschisă pentru vagabond şi poruncindu-i: „Intră!” Vagabondul a urmat-o ascultător, cu privirea la fel de absentă – ca atunci când era aproape de a-l asculta pe conductor. Stătea în mijlocul compartimentului ei ţinându-şi pachetul şi uitându-se în jurul lui cu aceeaşi privire care observă, care nu reacţionează. — Stai jos, i-a zis. Vagabondul s-a supus şi s-a uitat la ea, aşteptând parcă noi ordine. Era un fel de demnitate în politeţea lui, sinceritatea unei recunoaşteri că nu avea nicio revendicare de făcut, nicio rugăminte de spus, nicio întrebare de pus, că era acum gata să accepte orice i s-ar fi făcut. Nu părea să aibă mai mult de cincizeci de ani: structura oaselor lui şi costumul cam larg sugerau că odată a fost bine făcut. Indiferenţa fără viaţă a ochilor săi nu ascundea pe deplin faptul că au fost cândva inteligenţi; ridurile care-i tăiau faţa cu o incredibilă amărăciune nu au şters complet faptul că acea faţă a avut odată bunătatea distinctă a sincerităţii. — Când ai mâncat ultima dată? a întrebat ea. — Ieri, a spus vagabondul, adăugând apoi: Aşa cred. — 661 —

Ea a sunat la conductor şi a comandat cina pentru doi, voia să fie adusă în compartimentul ei de la micul restaurant. Vagabondul a urmărit-o în linişte, dar când portarul a plecat, i-a oferit singura plată pe care îi stătea în putere să o facă: — Nu vreau să vă bag în necazuri, doamnă, a zis. Ea a zâmbit: — Ce necaz? — Călătoriţi cu unul dintre magnaţii aceia ai căilor ferate, nu-i aşa? — Nu, călătoresc singură. — Atunci sunteţi soţia unuia dintre ei? — Nu. — O… Ea a văzut efortul lui de a arăta ceva ce părea respect ca să se revanşeze parcă pentru faptul că a forţat o confesiune nepotrivită. Râse. — Nu, nici asta. Cred că sunt eu însămi un magnat. Mă numesc Dagny Taggart şi lucrez pentru căile ferate. — O… Cred că am auzit de dumneavoastră, doamnă – în zilele de demult. Era greu de spus ce însemnau pentru el „zilele de demult”, oricât era, o lună, un an sau orice perioadă de timp a trecut de când renunţase. El se uita la ea cu un soi de interes din trecut, ca şi cum ar fi fost un timp când ar fi considerat-o un personaj pe care merită să-l vezi. — Dumneavoastră eraţi doamna care conducea căile ferate, zise. — Da, a replicat ea, am fost. Vagabondul nu a arătat niciun pic de uimire la faptul că ea alesese să-l ajute. Arăta ca şi cum înfruntase atâta violenţă, încât renunţase la încercarea să înţeleagă, să aibă încredere sau să se aştepte la ceva, la orice. — Când te-ai urcat în tren? l-a întrebat. — La punctul de îmbarcare, doamnă. Uşa dumneavoastră nu era închisă. M-am gândit că poate nu o să mă observe nimeni până dimineaţă pentru că e un vagon privat. — Unde mergi? — Nu ştiu. Apoi, parcă simţind că asta ar fi sunat prea mult ca un apel la milă, a adăugat: Cred că voiam doar să mă tot mişc pe aici până vedeam un loc în care aş fi întrezărit o şansă să găsesc ceva de lucru. Asta era încercarea lui să-şi asume responsabilitatea unui scop mai degrabă decât să arunce povara călătoriei lui fără scop în seama milei ei – o încercare la fel ca gulerul cămăşii lui. — Ce fel de slujbă cauţi? — Oamenii nu mai caută feluri de slujbe, doamnă, a răspuns impasibil. Caută, pur şi simplu, de lucru. — 662 —

— Unde sperai să găseşti de lucru? — O… Ei bine, într-o fabrică, cred. — Nu mergi în direcţia greşită? Fabricile sunt în est. — Nu, a replicat cu fermitatea celui care cunoaşte bine cum stau lucrurile. Sunt prea mulţi oameni în est. Fabricile sunt mult prea supravegheate. Mă gândeam că aş avea mai multe şanse undeva unde sunt mai puţini oameni şi mai puţină lege. — O, fugi? Eşti un fugar? Fugi de lege, nu? — Nu cum te-ai fi referit la aşa ceva mai demult, doamnă. Dar, după cum stau lucrurile acum, cred că fug, da. Vreau să muncesc. — Ce vrei să spui? — Nu mai sunt locuri de muncă în est. Şi nimeni nu poate să-ţi dea de lucru dacă are ceva – s-ar duce la închisoare pentru asta. E supravegheat. Nu poţi să primeşti de lucru decât prin Consiliul director al Comisiei de Uniformizare. Consiliul director are un grup propriu de prieteni care stau la coadă pentru slujbe, mai mulţi prieteni decât rudele unui milionar. Ei bine, eu nu am niciuna. — Unde ai lucrat ultima dată? — Am rătăcit prin ţară, cerşind şi mutându-mă pe ici, pe colo, tot la şase luni – nu mai mult, cred –, cred că până acum mai mult de un an, nu pot să spun mai multe, cele mai multe slujbe au fost de o zi. Cel mai mult la ferme. Dar nu mai foloseşte la nimic acum. Ştiu cum se uită fermierii la tine – nu le place să vadă un om care moare de foame, dar ei înşişi sunt doar la un pas să moară de foame, nu au nimic să-ţi dea de lucru, nu au mâncare şi orice economisesc, dacă nu le iau colectorii de impozite, atunci le iau jefuitorii, ştiţi, bandele care rătăcesc peste tot în ţară – dezertori, aşa li se spune. — Crezi că e mai bine în vest? — Nu, nu cred. — Atunci de ce te duci acolo? — Pentru că nu am mai încercat înainte. Acolo mai e de încercat. E undeva unde pot să merg. Doar să tot merg… Ştiţi, a adăugat dintr-odată, nu cred c-o fi de vreun folos. Dar nu e nimic altceva de făcut în est decât să stai sub un gard şi să aştepţi să mori. Nu cred că mi-ar păsa prea mult acum dacă mor. Ştiu c-ar fi mult mai uşor. Doar că ştiu că e păcat să stai jos şi să-ţi laşi viaţa să se ducă, fără ca măcar să încerci să faci ceva pentru ea. Dagny s-a gândit dintr-odată la acei paraziţi universitari de nimic care simulau un aer bolnăvicios de dreptate morală faţă de sine ori de câte ori puneau la punct platitudinile standarde despre grija lor pentru bunăstarea altora. Ultima propoziţie a vagabondului a fost una dintre cele mai profunde declaraţii morale pe care le-a auzit vreodată; dar bărbatul nu ştia asta; a zis-o cu vocea lui neutră şi stinsă, simplă, seacă, ca pe un fapt oarecare. — Din ce parte a ţării vii? a întrebat. — 663 —

— Wisconsin, a răspuns el. Chelnerul a intrat şi le-a adus cina. A pus o masă şi a mutat cu grijă două scaune, fără să se arate mirat. Dagny s-a uitat la masă; se gândea la splendoarea unei lumi în care oamenii îşi puteau permite timpul şi grija leneşă pentru nişte lucruri banale ca şerveţelele împăturite şi zornăitul cuburilor de gheaţă oferite călătorilor împreună cu felurile de mâncare la preţul de câţiva dolari, asta era o rămăşiţă a vremurilor când să întreţii viaţa cuiva nu era o crimă, iar o masă nu însemna o cursă cu moartea – o rămăşiţă care avea să dispară în curând asemenea benzinăriilor de pe marginea întinderilor sălbatice. A observat că vagabondul, care abia dacă se mai putea ţine pe picioare, nu-şi pierduse încă respectul pentru ce însemnau lucrurile întinse în faţa lui. Nu s-a repezit asupra mâncării; s-a luptat să-şi menţină mişcările încete, să-şi despăturească şerveţelul, să ridice furculiţa în acelaşi timp cu ea, cu mâna tremurândă, ca şi cum ar fi ştiut că acesta, oricât de multă umilinţă ar fi îndurat vreodată, era modul cel mai potrivit în care se putea comporta. — Ce meserie aveai, atunci, demult? l-a întrebat când a plecat chelnerul. Ai lucrat în fabrică, nu-i aşa? — Da, doamnă. — În ce ramură? — Am fost strungar. — Unde ai lucrat ultima oară? — În Colorado, doamnă. Pentru compania de maşini Hammond. — O…! — Da, doamnă? — Nu, nimic. Ai lucrat mult acolo? — Nu, doamnă. Doar două săptămâni. — Cum aşa? — Ei bine, am rătăcit şi am aşteptat prin Colorado un an întreg doar ca să obţin slujba asta. Iar ei au o listă de aşteptare, compania de maşini Hammond, doar că nu s-au luat după prietenii sau vechime, s-au luat după trecutul omului. Şi, la doar două săptămâni după ce eu am preluat postul, Lawrence Hammond şi-a lăsat slujba. A demisionat şi a dispărut. Au închis uzina. Mai apoi, consiliul orăşenesc a redeschis-o. Am fost chemat înapoi. Dar totul a durat doar cinci zile. Au început numaidecât să opereze concedieri pe baza vechimii. Deci a trebuit să plec. Am auzit că hotărârea comitetului orăşenesc a ţinut numai vreo trei luni. După aceea a trebuit să închidă uzina pentru totdeauna. — Şi înainte unde ai lucrat? — Cam în fiecare stat din est, doamnă. Dar niciodată nu mai mult decât o lună sau două. Uzinele se închideau una după alta. — 664 —

— S-a întâmplat asta la fiecare slujbă pe care-ai avut-o? S-a uitat la ea ca şi cum ar fi înţeles întrebarea. — Nu, doamnă, a răspuns şi, pentru prima oară, ea a putut să desluşească un vag ecou de mândrie în vocea lui. — Prima slujbă pe care am avut-o am avut-o timp de douăzeci de ani. Nu aceeaşi slujbă, dar a fost în acelaşi loc, vreau să spun – am ajuns să fiu şef de echipă la atelier. Asta se întâmpla acum doisprezece ani. Apoi proprietarul uzinei a murit, iar moştenitorii care au preluat afacerea au băgat-o în pământ. Timpurile nu erau bune atunci, dar de atunci lucrurile au început să se facă din ce în ce mai repede praf şi pulbere. Mi se părea că, oriunde mă întorceam, locul se destrăma. La început am crezut că era aşa doar într-un stat sau în altul. Mulţi dintre noi au crezut că va rezista Colorado. Dar s-a prăbuşit şi el. Orice încercai, orice atingeai – cădea. Oriunde te uitai, munca se oprea, fabricile se opreau, maşinăriile se opreau, motoarele… se… opreau, a adăugat încet, într-o şoaptă, ca şi când şi-ar vedea spaimele secrete cu ochii. Vocea lui s-a ridicat: — O, Doamne, cine e… Şi s-a oprit. — John Galt? a întrebat ea. — Da, a spus şi şi-a scuturat capul ca să risipească o vedenie, doar că mie nu-mi place să spun asta. — Nici mie. Mi-ar plăcea să ştiu de ce oamenii spun asta şi cine a început. — Asta e, doamnă. De asta mi-e frică. Se poate să fi fost eu cel care a început. — Ce? — Eu sau alţii, aproximativ şase mii. Se poate ca noi să fi făcut asta. Cred că noi. Sper să mă înşel. — Ce vrei să spui? — Ei bine, s-a întâmplat ceva la fabrica la care am lucrat douăzeci de ani. Era pe vremea când a murit bătrânul, iar moştenitorii au preluat controlul fabricii. Erau trei, doi băieţi şi o fată, şi au conceput un nou plan pentru conducerea fabricii. Ne-au lăsat şi pe noi să votăm, iar toată lumea – aproape toată lumea – a votat planul. Nu ştiam. Credeam că e un plan bun. Nu, nu e adevărat. Presupun că trebuia să credem că este bun. Planul era ca toată lumea din fabrică să lucreze în conformitate cu ce ştie să facă mai bine, dar să fie plătită după nevoi. Noi… ce s-a întâmplat, doamnă? De ce vă uitaţi aşa? — Cum se numea fabrica? a întrebat, cu vocea abia auzindu-i-se. — Twentieth Century Motor Company din Starnesville, Wisconsin, doamnă. — Continuă. — Am votat pentru plan la o mare şedinţă, toţi eram prezenţi, toţi şase mii, toată lumea care lucra la fabrică. Moştenitorii Starnes au ţinut discursuri lungi despre plan — 665 —

şi nu ne era prea clar, dar nimeni n-a pus vreo întrebare. Niciunul dintre noi nu ştia cum ar fi mers planul, dar fiecare dintre noi credea că cel de alături ştie. Şi dacă cineva avea îndoieli, se simţea vinovat şi-şi ţinea gura, pentru că moştenitorii o făceau să sune de parcă oricine s-ar fi opus planului ar fi avut o inimă de criminal şi ar fi fost mult mai puţin decât un om. Ne-au spus că planul va atinge un ideal nobil. Ei bine, cum puteam noi să ştim, de altfel? Nu auziserăm noi asta toată viaţa – de la părinţii noştri, de la profesorii din şcoală, de la miniştrii noştri şi din fiecare ziar pe care-l citeam şi din fiecare film şi din fiecare discurs public? Nu ni s-a spus dintotdeauna că asta e dreptatea şi atât? Poate există vreo scuză pentru ce am făcut noi la acea şedinţă. Totuşi, am votat pentru plan, am prevăzut ce vom primi şi asta am primit. Ştiţi, doamnă, noi suntem oameni marcaţi, într-un fel, aceia dintre noi care au trăit patru ani în cadrul acelui plan în fabrica Twentieth Century. Ce ar trebui să fie iadul? Răul – evident, gol, un rău care rânjeşte, nu-i aşa? Ei bine, asta am văzut noi şi am ajutat să se facă – şi cred că suntem blestemaţi, fiecare dintre noi, şi poate nu o să fim niciodată iertaţi… Ştii cum funcţiona acel plan şi ce le-a făcut oamenilor? Încearcă să torni apă întrun rezervor unde există o ţeavă la fund care scurge apa mai repede decât o torni şi fiecare găleată pe care o aduci lărgeşte ţeava aia cu câte un centimetru şi, cu cât munceşti mai mult, cu atât ţi se cere mai mult, iar tu stai turnând găleţi patruzeci de ore pe săptămână, apoi patruzeci şi opt, apoi cincizeci şi şase, pentru cina vecinului, pentru operaţia soţiei, pentru pojarul copilului, pentru scaunul cu rotile al mamei, pentru cămaşa unchiului, pentru educaţia nepotului, pentru bebeluşul de alături, pentru bebeluşul care o să se nască, pentru oricine din jurul tău – ei o să primească asta, de la scutece la proteze dentare, şi tu o să munceşti, de la răsărit la apus, lună după lună, an după an, cu nimic altceva de oferit în afară de sudoare, cu nimic altceva pentru tine în afară de beneficiul lor, toată viaţa ta, fără linişte, fără speranţă, fără sfârşit… De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi… O să fim o mare familie, ne-au spus, suntem cu toţii împreună în asta. Dar nu staţi cu toţii să lucraţi la o lampă de sudură cu acetilenă zece ore pe zi împreună şi nu vă doare burta pe toţi deodată. Care capacitate aparţine cui şi care sunt cei ale căror nevoi vin mai întâi? Când sunteţi cu toţii în aceeaşi oală, nu poţi să laşi pe oricine să stabilească de îndată care-i sunt nevoile, nu-i aşa? Dacă ai face asta, ar putea pretinde că-i trebuie un iaht, iar dacă sentimentele lui sunt tot ce trebuie să iei în considerare, s-ar putea să şi dovedească faptul că anume de asta are nevoie. De ce nu? Dacă nu e corect faţă de mine să am o maşină până când n-am muncit încât să intru în spital, e corect să produc o maşină pentru orice derbedeu şi pentru orice sălbatic în fundul gol de pe pământ – de ce nu poate să ceară un iaht şi pentru mine dacă eu am avut puterea să nu mă prăbuşesc până acum? Nu? Nu poate? Atunci de ce poate să ceară ca eu să-mi beau cafeaua fără frişcă până când el îşi redecorează sufrageria? E… Ei bine, în orice caz, s-a decis ca nimeni să nu aibă dreptul să-şi — 666 —

judece capacităţile şi să-şi evalueze nevoile. Noi am votat pentru asta. Da, doamnă, noi am votat pentru asta, într-o şedinţă publică, ţinută de două ori pe an. Cum altfel putea fi făcut? Vă pasă măcar atât de puţin încât să vă imaginaţi ce se putea întâmpla la o astfel de şedinţă? Ne-a fost de ajuns o singură şedinţă ca să ne dăm seama că deveniserăm nişte milogi – nişte cerşetori de cea mai joasă speţă, plângăcioşi, smiorcăiţi, noi toţi, pentru că niciunul nu-şi putea declara salariul ca tot ce i se cuvenea, nu avea niciun drept şi niciun câştig, munca lui nu-i aparţinea, aparţinea „familiei”, şi ei nu-i datorau nimic în schimb, iar singura revendicare pe care o puteai face era „nevoia” ta – aşa că trebuia să implori în public pentru uşurarea nevoilor tale, ca orice parazit jalnic, înşirându-ţi toate necazurile şi suferinţele, până la dulapul tău plin de petice şi până la răceala soţiei, sperând că „familia” o să-ţi arunce şi ţie ceva. Trebuia să susţii suferinţa, pentru că suferinţa, nu munca, asta devenise moneda curentă, deci totul s-a transformat într-o competiţie între şase mii de cerşetori, fiecare susţinând că nevoia lui era mai gravă decât cea a fratelui său. Cum altfel ar fi putut fi făcut? Puteţi să vă imaginaţi ce fel de oameni au tăcut, ce oameni au fost aceia care sau simţit ruşinaţi şi ce fel de oameni au fost aceia care au câştigat lozul cel mare? Dar asta n-a fost tot. A mai fost ceva ce am descoperit la aceeaşi şedinţă. Producţia fabricii scăzuse cu 40 % în prima jumătate a anului, deci s-a decis că cineva nu a muncit „conform propriei capacităţi”. Cine? Cum ai putea să-ţi dai seama? „Familia” a votat pentru asta, de asemenea. Au votat care oameni erau mai buni, iar aceşti oameni au fost condamnaţi să muncească peste program în fiecare noapte următoarele şase luni. Ore suplimentare fără plată, pentru că nu erai plătit după câte ore munceai şi nici după cât munceai, ci după nevoi. Mai e oare necesar să vă spun ce s-a întâmplat după aceea şi în ce oameni am început să ne transformăm cu toţii, noi, care fuseserăm odată oameni? Am început să ascundem orice ştiam să facem, să încetinim ritmul şi să ne privim ca vulturii, să nu muncim niciodată mai repede sau mai bine decât cel de lângă noi. Ce altceva puteam să facem când ştiam că, dacă facem tot ce e mai bine pentru „familie”, nu o să primim mulţumiri sau recompense, ci pedepse? Ştiam că, pentru fiecare nemernic care strica o serie de motoare şi costa compania bani – fie că o făcea din superficialitate, pentru că nu trebuia să-i pese, fie din simplă incompetenţă – noi eram cei care trebuiau să plătească cu nopţile şi cu duminicile noastre. Aşa că ne străduiam să fim cu totul inutili. Era un băiat tânăr, plin de zel pentru idealul nobil, un copil deştept fără şcoală, dar cu o minte minunată şi cu capul pe umeri. În primul an a venit cu o idee în legătură cu procesul de lucru care ne-a salvat de la mii de ore de muncă. I-a oferit-o familiei, nu a cerut nimic pentru ea, nici nu putea pune vreo întrebare, dar nu-l deranja. Este pentru ideal, spunea. Dar, când s-a văzut votat unul dintre cei capabili şi condamnat la schimb de noapte, pentru că n-am obţinut destul de la el, şia ţinut gura închisă – şi, la fel, mintea. În al doilea an, puteţi să fiţi sigură că n-a mai — 667 —

venit cu nicio idee. Ce ne-au spus ei întotdeauna despre competiţia vicioasă a sistemului de profit în care oamenii trebuiau să concureze cine făcea o treabă mai bună decât semenii lui? Meschin, nu-i aşa? Ei bine, trebuiau să vadă cum era când noi toţi trebuia să concurăm unul cu celălalt cine face cea mai proastă treabă cu putinţă. Nu este nicio cale mai sigură de a distruge un om decât să-l forţezi să stea într-un loc în care tot ce trebuie să facă e să se gândească cum să facă prost tot ce poate face bine, unde trebuie să se chinuie să facă o treabă proastă, zi după zi. Asta o să-l termine mai repede ca băutura, sau lenea, sau hoţiile ca să-şi câştige existenţa. Dar nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să simulăm inadecvarea. Acuzaţia de care ne temeam era să fim suspectaţi de vreo capacitate. Capacitatea era ca o ipotecă pe care nu o puteai niciodată plăti. Şi pentru ce puteai să munceşti? Ştiai că principala sumă derizorie îţi va fi dată oricum, fie că munceai sau nu – „alocaţia ta de întreţinere şi alimentaţie”, aşa se numea – şi ceva peste suma aia de nimic, nu aveai nicio şansă să obţii altceva, oricât ai fi încercat. Nu puteai să contezi pe faptul că o să-ţi cumperi alte haine anul viitor, ar putea ei să-ţi dea o „alocaţie pentru haine” sau nu, asta depindea dacă şi-a rupt cineva un picior şi avea nevoie de operaţie sau trebuia să mai nască vreun copil. Şi dacă nu erau destui bani pentru rânduri de haine pentru toată lumea, atunci nu ai fi primit nici tu unul. Era acolo un bărbat care muncise toată viaţa pentru că voia să-şi trimită fiul la facultate. Ei bine, băiatul a terminat liceul în al doilea an al planului, dar „familia” nu i-a dat tatălui nicio „alocaţie” pentru facultate. Au spus că băiatul nu poate merge la colegiu până nu aveau bani să trimită toţi fiii la colegiu, iar atunci ar fi trebuit mai întâi să trimită copiii tuturor la liceu şi nu aveau bani destui pentru asta. Tatăl a murit în anul următor într-o încăierare cu cuţite la un bar, o încăierare iscată din nimic deosebit – luptele de genul acesta începeau să se întâmple tot timpul între noi. Tot acolo se afla un bărbat bătrân, un văduv fără familie, care avea un hobby: înregistrările fonografice. Cred că asta era tot ce-i oferise viaţa. În zilele alea obişnuia să sară peste mese doar ca să-şi cumpere înregistrări de muzică clasică. Ei bine, nu iau dat nicio „alocaţie” pentru înregistrări – „lux personal”, aşa-l numeau. Dar, la aceeaşi şedinţă, Mille Bush, fiica unuia, o fată rea, urâtă, de vreo opt ani, a fost votată să primească un aparat dentar din aur pentru dinţii ei dizgraţioşi – asta era nevoie medicală, pentru că psihologul personalului a spus că săraca fată o să capete un complex de inferioritate dacă nu i se îndreptau dinţii. Bărbatul bătrân care iubea muzica a început, în schimb, să bea. A ajuns într-un asemenea hal, încât nu-l mai vedeai niciodată perfect lucid. Dar se pare că era un lucru pe care nu putea să-l uite. Într-o noapte venea clătinându-se pe stradă, a văzut-o pe Mille Bush, şi-a rotit pumnul şi i-a spart toţi dinţii. Absolut toţi. La băutură am recurs toţi, desigur, unii mai mult, alţii mai puţin. Nu mă întrebaţi cum aveam bani pentru asta. Când toate plăcerile decente sunt interzise, există — 668 —

întotdeauna feluri prin care să le obţii pe cele depravate. Nu intri prin efracţie în băcănii după ce se întunecă, nu furi din buzunarele semenului tău ca să cumperi simfonii clasice sau unelte de pescuit, dar, dacă e să te îmbeţi şi să uiţi, asta faci. Unelte de pescuit? Arme de vânătoare? Aparate de fotografiat pentru instantanee? Hobby-uri? Nu exista nicio „alocaţie pentru distracţii”, pentru nimeni. „Distracţia” era primul lucru care lipsea. Nu ar trebui să-ţi fie ruşine întotdeauna să obiectezi atunci când cineva neînsemnat îţi cere să renunţi la ceva, dacă acel ceva îţi provoacă plăcere? Chiar şi „alocaţia noastră pentru ţigări” a fost tăiată într-atât, încât primeam două pachete pe lună – şi asta, ne-au zis, era pentru că banii trebuiau să meargă în fondul pentru laptele copiilor. Copiii erau singurul element al producţiei care nu „a scăzut”, ci a continuat să crească, pentru că oamenii nu aveau altceva de făcut şi pentru că nu trebuia să le pese; copiii nu erau povara lor, erau povara „familiei”. De fapt, cea mai bună şansă pe care o aveai să primeşti o mărire de salariu şi să-ţi tragi puţin sufletul pentru o perioadă era să beneficiezi de „alocaţia copilului”. Ori asta, ori o boală gravă. Nu ne-a luat mult să ne dăm seama cum funcţionează totul. Orice om care încerca să joace cinstit trebuia să renunţe la tot ce era pentru el. Îţi pierdeai gustul pentru orice plăcere, urai să fumezi nişte ţigări de 5 cenţi sau să mesteci o gumă când te gândeai că cineva ar putea avea nevoie mai mare de cei 5 cenţi. Te simţeai vinovat la fiecare gură de mâncare pe care o înghiţeai, te întrebai ale cui sunt nopţile obositoare de muncă peste program care au plătit pentru mâncarea ta, ştiind că mâncarea lui nu era atâta câtă i se cuvenea şi dorindu-ţi cu ardoare să fii înşelat decât să înşeli, să fii victima unui vampir decât să fii vampirul. Cel care muncea peste program nu se căsătorea, nu-şi ajuta rudele de acasă, nu împovăra şi mai tare „familia”. De altfel, dacă mai avea o urmă de simţ al responsabilităţii, nu putea să se căsătorească sau să aducă copii pe lume, pentru că nu putea să-şi facă vreun plan, nu putea să promită sau să conteze pe nimic. Dar ineficacii şi iresponsabilii huzureau. Creşteau copiii, băgau fetele în necazuri, îşi aduceau orice rudă de niciun folos din ţară, fiecare soră însărcinată şi nemăritată primea o „alocaţie suplimentară pentru handicap”, se îmbolnăveau atât de tare încât niciun doctor nu putea pune la îndoială asta, îşi stricau hainele, mobila, casele – ce naiba, „familia” plăteşte! Au găsit mai multe metode prin care să aibă mai multe nevoi decât noi, restul, ne-am fi putut imagina vreodată – şi-au dezvoltat o adevărată abilitate pentru asta, de fapt, era singura abilitate pe care o arătau ochilor lumii. Dumnezeu să ne aibă în pază, doamnă! Vedeţi ce am văzut noi? Am văzut că ni s-a dat o lege după care să trăim, o lege morală, aşa-i spuneau, iar cei care respectau legea aşa cum era aceasta erau pedepsiţi pentru că au respectat-o. Cu cât încercai mai mult să te ridici la standardele ei, cu atât sufereai mai mult; cu cât înşelai mai mult, cu atât recompensa era mai mare. Onestitatea ta era ca o unealtă lăsată la mila ticăloşiei celui de lângă tine. Cei mai cinstiţi plăteau, cei mai puţin cinstiţi adunau. Cei cinstiţi pierdeau, necinstiţii câştigau. Câtă vreme puteau — 669 —

oamenii să stea sub guvernarea unei astfel de legi a bunătăţii? Eram un grup decent de oameni când am început să lucrăm. Nu erau mulţi turnători printre noi. Ne cunoşteam locul şi eram mândri de asta şi munceam în cea mai bună fabrică din ţară, unde bătrânul Starnes luase doar cei mai buni muncitori din ţară. La sfârşitul primului an din cadrul planului, nu mai exista nici măcar un om cinstit printre noi. Acela era răul, acel fel de rău ca teroarea infernală cu care preoţii obişnuiau să te sperie, dar nu ai crezut vreodată că o să trăieşti să apuci să-l vezi. Nu numai că planul a încurajat câţiva ticăloşi, dar a transformat oamenii decenţi în ticăloşi şi nu mai era altceva de făcut – şi se mai şi numea ideal moral! Pentru ce se presupunea că ar fi trebuit să muncim? Pentru dragostea fraţilor noştri? Care fraţi? Pentru vagabonzii, haimanalele şi paraziţii pe care-i vedeam în jurul nostru? Şi, oricând înşelau sau dădeau dovadă de incompetenţă, pentru că nu voiau sau nu erau capabili – care era diferenţa pentru noi? Dacă eram legaţi pe viaţă de nivelul lor de inadaptabilitate, fals sau real, cât puteam să mai continuăm? Nu aveam de unde să ştim care este capacitatea lor de muncă, nu puteam să le controlăm nevoile, tot ce ştiam era că eram nişte vite de povară, chinuindu-ne orbeşte într-un fel de loc care era jumătate spital, jumătate ţarc de vite, un loc care abunda doar de handicap, de dezastru, de boală – vite puse acolo pentru uşurarea oricărui om care îndrăznea să spună care erau nevoile lui X. Dragostea fraţilor noştri? Atunci am învăţat să ne urâm fraţii pentru prima oară în viaţa noastră. Am început să-i urâm pentru fiecare masă pe care o înghiţeau, pentru fiecare mică plăcere pe care o savurau, pentru o bluză nouă, pentru pălăria soţiei, pentru o ieşire cu familia, pentru vopsitul interiorului casei – pentru asta se lua de la noi, se plătea din limitările noastre, din renunţările noastre, din foamea noastră. Am început să ne spionăm unul pe altul, fiecare sperând să-l prindă pe celălalt minţind în privinţa nevoilor lui, ca să i se scadă alocaţia la următoarea şedinţă. Am început să avem „ciripitori” care informau lumea, care raportau că cineva a făcut rost în taină de un curcan şi l-a dus familiei duminică, pentru care a plătit din jocuri de noroc, cel mai probabil. Am început să ne amestecăm unul în viaţa altuia. Am provocat dispute în familii pentru ca unele rude să fie date afară. Oricând vedeam un bărbat că începe să aibă o relaţie stabilă cu o fată, îi făceam viaţa mizerabilă. Am rupt multe logodne. Voiam ca nimeni să nu se căsătorească, să avem cât mai puţini dependenţi pe care să-i hrănim. În zilele de demult, obişnuiam să sărbătorim dacă cineva făcea un copil, să strângem bani să-l ajutăm cu facturile de la spital dacă era limitat cu banii în momentul acela. Acum, dacă se năştea un copil, nu vorbeam cu părinţii săptămâni la rând. Copiii deveniseră pentru noi ceea ce sunt lăcustele pentru fermieri. Pe vremuri, obişnuiam să ajutăm pe cineva dacă avea o boală gravă în familie. Mai apoi… ei bine, o să vă spun doar de un singur caz. Este vorba despre mama unui bărbat care muncise cu noi cincisprezece ani. Era o doamnă în vârstă, amabilă, veselă şi — 670 —

înţeleaptă, ne ştia pe toţi după numele mic şi tuturor ne plăcea de ea – ne plăcuse. Într-o zi, a alunecat pe scările pivniţei, a căzut şi şi-a dislocat şoldul. Ştiam ce însemna un astfel de accident la vârsta ei. Doctorul personalului a spus că trebuia să fie trimisă la un spital din oraş pentru tratamente scumpe şi îndelungate. Bătrâna a murit în noaptea dinaintea plecării la spital. Nimeni nu vorbea despre asta. Tot ce ştiu e că eu – şi asta nu pot să uit! – eu, de asemenea, m-am surprins dorindu-mi să moară. Asta – să ne ierte Dumnezeu! – era frăţia, securitatea, abundenţa la care trebuia să ajungă planul în numele nostru! Exista vreun motiv pentru care această teroare să fie predicată de cineva? Era cineva care obţinea profit din asta? Era. Moştenitorii Starnes. Sper că nu o să-mi reamintiţi că au sacrificat o avere şi au transformat fabrica într-un cadou pentru noi. Am fost prostiţi şi de asta. Da, au renunţat la fabrică. Dar profitul, doamnă, depinde de ceea ce urmăreşti. Şi moştenitorii Starnes urmăreau ceva ce nici măcar toţi banii de pe pământ nu puteau cumpăra. Banul e prea curat şi inocent pentru asta. Eric Starnes, cel mai tânăr, era ca o meduză care nu avea curajul să urmărească o ţintă clară. A fost votat director al Departamentului de relaţii publice şi nu făcea nimic, cu excepţia faptului că avea o echipă întreagă care nu făcea nimic, deci nu trebuia să se obosească să stea la birou. Salariul pe care-l primea – ei bine, nu ar trebui să spun „salariu”, niciunul dintre noi nu primea salariu – plata stabilită pe care o primea era destul de modestă, cam de zece ori mai mult decât primeam eu, dar asta nu era cine ştie ce bogăţie. Ne reamintea întruna că ne-a dat nouă fabrica. Nu-l puteam suporta. Gerald Starnes era directorul nostru de producţie. N-am ştiut niciodată exact cât de mare era salariul lui. Ar fi fost necesară o întreagă armată de contabili ca să-şi dea seama de asta sau o armată de ingineri care să urmărească cum s-au scurs atâţia bani, direct sau indirect, în biroul lui. Niciun ban nu se presupunea că ar fi pentru el – erau toţi pentru cheltuieli ale companiei. Gerald avea trei maşini, patru secretare, cinci telefoane şi obişnuia să dea petreceri cu şampanie şi caviar pe care niciun magnat plătitor de impozite din ţară nu şi-ar fi permis să le dea. Cheltuia mai mulţi bani într-un an decât a câştigat din profit tatăl lui în ultimii doi ani de viaţă. Am văzut un teanc de o sută de livre – o sută de livre, le-am cântărit – de reviste în biroul lui Gerald, pline de poveşti despre fabrica noastră şi planul nostru nobil, cu poze mari deale lui Gerald Starnes, pe care-l numeau un mare activist social. Lui Gerald îi plăcea să vină în ateliere noaptea îmbrăcat în hainele lui de seară, cu butoni cu diamante la manşetele strălucitoare de mărimea unei monede de 5 cenţi şi împrăştiind scrum de ţigară peste tot. Orice paradă ieftină, atunci când nu ai nimic altceva de arătat în afară de bani, e destul de rea, atât că nimeni, de regulă, nu se preface că banii nu ar fi ai lui, iar tu eşti liber să te uiţi cu gura căscată la el sau nu, cum doreşti, dar, de cele mai multe ori, nu faci asta. Dar, când un ticălos ca Gerald Starnes se preface şi continuă să susţină sus şi tare că lui nu-i pasă de averea materială, că el doar — 671 —

serveşte „familia”, că toată bogăţia nu este pentru el, ci pentru binele nostru şi pentru binele comun, pentru că este esenţial să menţinem prestigiul companiei şi al planului nobil în ochii opiniei publice – acela e momentul în care înveţi să urăşti creatura cum nu ai mai urât niciodată o fiinţă umană. Dar sora lui, Ivy, era şi mai rea. Ei chiar nu-i păsa de bogăţia materială. Plata pe care o primea nu era mai mare decât a noastră, dar întrecea măsura, avea pantofi scâlciaţi, fără tocuri, bluze simple cu nasturi – doar ca să ne arate cât de altruistă e. Ea era directorul nostru de distribuţie. Era doamna responsabilă cu nevoile noastre. Era cea care ne sugruma. Desigur, distribuţia trebuia să fie decisă prin vot, de vocea poporului. Dar, când oamenii reprezintă şase mii de voci care urlă, care încearcă să decidă fără măsură, fără noimă, unde nu există reguli ale jocului şi fiecare poate cere absolut orice, dar nu are dreptul la nimic, când toată lumea deţine puterea asupra vieţilor tuturor, mai puţin asupra propriei vieţi, atunci se dovedeşte că vocea poporului e Ivy Starnes. Până la sfârşitul celui de-al doilea an, am renunţat la amăgirea „şedinţelor familiei” – în numele „eficienţei producţiei şi al economisirii timpului”, o şedinţă ţinea, de obicei, zece zile – şi toate petiţiile pentru nevoi erau trimise, pur şi simplu, în biroul doamnei Starnes. Nu, nu trimise. Trebuiau să-i fie recitate personal de fiecare solicitant. Apoi ea făcea o listă de distribuţie pe care ne-o citea pentru votul de aprobare la o şedinţă care dura trei sferturi de oră. Votam pentru aprobare. Exista un interval de zece minute în program pentru discuţii şi obiecţii. Nu făceam nicio obiecţie. Ştiam mai bine lecţia la vremea aceea. Nimeni nu putea să împartă venitul unei fabrici între mii de oameni fără vreun fel de şablon cu care să măsoare valoarea muncitorilor. Şablonul ei era linguşeala. Altruism? Pe vremea tatălui ei, toţi banii de pe lume nu i-ar fi dat şansa să vorbească în cel mai jalnic mod cu putinţă şi să scape basma curată, cum vorbea ea cu cei mai buni muncitori şi cu soţiile lor. Avea nişte ochi şterşi, care arătau ciudat, reci şi morţi. Dacă ai fi vrut vreodată să vezi răul pur, trebuia să vezi strălucirea din ochii ei atunci când privea un bărbat care i-a dat o replică odată, care tocmai îşi auzise numele pe lista celor care nu primesc nimic altceva pe lângă suma derizorie. Şi când vedeai asta, vedeai obiectivul real al oricărei persoane care a predicat vreodată sloganul: „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. Acesta era tot secretul. La început mă tot întrebam cum era posibil ca educaţii, cultivaţii, faimoşii oameni ai lumii să poată face o greşeală de asemenea proporţii şi să predice ca dreptate o astfel de nelegiuire – când doar cinci minute de gândire trebuiau să le spună ce s-ar întâmpla dacă cineva ar pune în practică ce predicau ei. Acum ştiu că nu au făcut asta din greşeală. Greşelile de asemenea proporţii nu se fac din întâmplare. Când câţiva oameni o iau razna, când nu există nicio cale să facă lucrurile să funcţioneze şi nu au nicun motiv la îndemână care să le justifice alegerile, se întâmplă pentru că au un motiv pe care nu vor să-l împărtăşească. Dar nici noi nu eram mai puţin vinovaţi, am votat pentru planul acela la prima şedinţă. Nu am făcut — 672 —

asta doar pentru că am crezut că aberaţiile siropoase pe care le aclamau erau bune. Noi aveam alt motiv, dar aberaţiile ne-au ajutat să ascundem asta de vecinii noştri şi chiar de noi înşine. Gargara asta ne-a dat şansa să considerăm virtute ceva ce altfel ne-ar fi fost ruşine să recunoaştem ca atare. Nu exista un singur om care să fi votat pentru asta şi care să nu se fi gândit că, sub un astfel de aranjament, ar trebui să forţeze profiturile celor mai capabili. Nu exista niciun om destul de bogat şi de inteligent care să nu se gândească la faptul că altcineva era mai bogat şi mai inteligent, iar planul acesta avea să-i dea o porţie din bogăţia şi din mintea celuilalt. Dar, în timp ce se gândea că putea obţine beneficii nemeritate de la cei superiori, uita de cei inferiori, care aveau de asemenea beneficii nemeritate. Uita de toţi cei care îi erau inferiori şi care încercau să-l secătuiască, aşa cum şi el spera să-şi secătuiască superiorii. Muncitorilor cărora le plăcea ideea conform căreia nevoile lor îi îndreptăţeau să vrea o limuzină ca aceea a superiorilor lor uitau că orice vagabond şi orice cerşetor din lume ar veni urlând că nevoia lui îi dădea dreptul la un congelator ca al lor. Acesta era motivul real pentru care am votat – ăsta era adevărul –, dar nu ne plăcea să ne gândim la asta, deci, cu cât ne displăcea mai mult, cu atât mai tare urlam despre dragostea pentru binele comun. Ei bine, am primit ce-am cerut. Către momentul când ne-am dat seama ce am cerut, de fapt, era prea târziu. Eram în capcană, fără cale de ieşire. Cei mai buni dintre noi au plecat din fabrică în prima săptămână a punerii în aplicare a planului. Ne-am pierdut cei mai buni ingineri, administratori, şefi de echipă şi cei mai calificaţi muncitori. Un om care are respect de sine nu ajunge o vacă de muls pentru oricine. Unii mai capabili au încercat să reziste, dar nu pentru mult timp. Continuam să pierdem oameni, continuau să evadeze din uzină ca dintr-un perimetru infestat cu un microb – până nu am mai avut altceva decât oameni cu nevoi, nu şi oameni capabili. Iar aceia dintre noi care mai erau buni la ceva şi care au rămas erau singurii de acolo de prea mult timp. Mai demult, nimeni nu-şi dădea demisia de la fabrica Twentieth Company – şi, cumva, nu puteam să credem că vremurile acelea s-au sfârşit. După un timp nu mai puteam demisiona, pentru că niciun alt angajator nu ne-ar fi luat – şi nici nu puteam să-i condamnăm. Nimeni nu voia să aibă a face cu noi în niciun fel, nicio persoană şi nicio firmă respectabilă. Toate magazinele mici în care ne făceam cumpărăturile au început să se mute rapid din Starnesville, aşa încât ajunseserăm să nu mai avem decât baruri, case de pariuri şi escroci care ne vindeau gunoaie la preţuri exorbitante. Sumele pe care le primeam începeau să scadă, dar costul traiului de zi cu zi continua să crească. Lista pentru nevoile de la fabrică tot sporea, dar lista clienţilor fabricii se micşora. Aveam un venit din ce în ce mai mic, care trebuia împărţit între tot mai mulţi oameni. Mai demult, se spunea că marca comercială a fabricii era la fel de bună ca marca de carat de pe aur. Nu ştiu la ce s-au gândit moştenitorii Starnes, dacă s-au gândit măcar puţin, dar cred că, la fel ca toţi cei care fac planuri sociale şi ca sălbaticii, s-au gândit că marca asta comercială era ca — 673 —

o ştampilă magică care făcea nişte trucuri printr-un soi de putere voodoo şi-i va menţine bogaţi cum l-a menţinut şi pe tatăl lor. Ei bine, când clienţii noştri au început să vadă că nu livram niciodată o comandă la timp şi că nu dădeam niciodată un motor care să nu aibă ceva în neregulă, ştampila magică a început să funcţioneze în sens invers: oamenii nu mai luau nici pe gratis un motor dacă purta marca fabricii Twentieth Century. Şi s-a ajuns la situaţia când singurii noştri clienţi erau oameni care niciodată nu au plătit şi nu intenţionau să-şi plătească facturile. Dar Gerald Starnes, îndopat cu propria propagandă, s-a iritat şi a început să ceară, cu un aer de superioritate morală, ca oamenii de afaceri să plaseze la noi comenzi nu pentru că motoarele erau bune, ci pentru că aveam mare nevoie de comenzi. Către acel moment, până şi prostul satului putea să vadă ceea ce generaţii de profesori s-au prefăcut că nu observă. La ce ar fi bună nevoia noastră pentru o uzină electrică atunci când generatoarele s-au oprit din cauza motoarelor noastre defecte? La ce i-ar folosi nevoia noastră unui om întins pe o masă de operaţie când lumina electrică se stinge? La ce le-ar folosi nevoia noastră pasagerilor unui avion dacă motorul ar ceda în aer? Şi, dacă ne cumpărau produsele nu pentru meritele lor, ci pentru nevoia noastră, ar fi fost un lucru bun, cinstit, moral de făcut pentru proprietarul acelei uzine electrice, pentru chirurgul din spital, pentru cel care a construit avionul? Totuşi asta era legea morală pe care profesorii, liderii, filosofii voiau să o instaureze pe tot globul. Dacă asta a ajuns să se întâmple într-un oraş mic, unde ne ştiam cu toţii, vă imaginaţi ce s-ar fi întâmplat la scară mondială? Vă puteţi imagina cum ar fi, dacă ar trebui să trăiţi şi să munciţi atunci când sunteţi legată de toate dezastrele şi de toţi cei care se prefac bolnavi din lume? Să munceşti, iar atunci când oricine face vreo greşeală, tu trebuie să te revanşezi pentru asta. Să munceşti fără să ai şansa să te ridici, cu mesele, hainele, casa şi plăcerile tale care să depindă de orice escroc, de orice foamete, de orice epidemie din orice colţ al planetei. Să munceşti fără să ai şansa la o raţie în plus atâta timp cât cei din Cambodgia nu au fost hrăniţi, iar cei din Patagonia nu au fost trimişi la facultate. Să munceşti pentru factura în alb prezentată de orice fiinţă, pe care n-o s-o vezi niciodată, ale cărei nevoi n-o să le ştii niciodată, ale cărei abilităţi, lene, superficialitate sau înşelătorii nu ai cum să le ştii vreodată şi nici să nu ai niciun drept să pui întrebări – doar să lucrezi, să lucrezi, să lucrezi – şi să laşi în seama lui Ivy, a lui Gerald şi a lumii întregi să ia decizia al cui stomac o să consume efortul, visele şi restul zilelor tale. Şi asta e legea morală care trebuie acceptată? Acesta este un ideal moral? Ei bine, am încercat pe pielea mea şi am văzut. Agonia noastră a durat patru ani, de la prima noastră şedinţă până la ultima, şi s-a sfârşit în singurul mod în care se putea sfârşi: falimentul. La ultima noastră şedinţă, Ivy Starnes a fost cea care a încercat să se poarte cu tupeu. A ţinut un discurs scurt, obraznic, tăios, în care a spus că planul a eşuat pentru că restul ţării nu l-a acceptat, că o singură comunitate — 674 —

nu putea avea succes în mijlocul unei lumi lacome, egoiste şi că planul era un ideal nobil, dar că natura umană nu era destul de bună pentru el. Un tânăr – cel care fusese pedepsit pentru că ne-a dat o idee folositoare în primul an – s-a ridicat, în timp ce noi toţi stăteam în linişte, şi s-a dus direct la Ivy Starnes pe platformă. Nu a spus nimic. A scuipat-o în faţă. Acesta a fost sfârşitul planului nobil al fabricii Twentieth Century. Bărbatul vorbise ca şi cum povara anilor de tăcere i-ar fi scăpat dintr-odată din strânsoare. Dagny ştia că acesta era un tribut destinat ei: el n-a arătat niciun fel de reacţie la bunătatea ei, părea insensibil la orice formă de valoare şi de speranţă umană, dar ceva fusese atins înăuntrul lui, iar răspunsul fusese această mărturisire, acest lung strigăt disperat de rebeliune împotriva nedreptăţii, un strigăt ţinut în frâu ani de zile, dar care ieşise la iveală odată ce a întâlnit omul căruia a-i face un apel la dreptate nu era cu totul fără speranţă. Era ca şi cum viaţa de care era pe cale să se lepede îi era înapoiată de cele două lucruri esenţiale de care avea nevoie: de mâncare şi de prezenţa unei fiinţe cu judecată. — Dar ce e cu John Galt? a întrebat ea. — O… a spus, amintindu-şi. O, da. — Urma să-mi spui de ce oamenii începeau să pună întrebarea asta. — Da… Se uita ca şi cum ar fi avut în faţa ochilor tabloul pe care-l studiase atâţia ani, dar care rămăsese neschimbat şi neelucidat: faţa lui avea o privire ciudată, întrebătoare, plină de teroare. — Urma să-mi spui cine era acel John Galt de care vorbeau – dacă a existat vreodată o astfel de persoană. — Sper că nu, doamnă. Adică, vreau să spun, sper că nu este doar o coincidenţă, că e doar o frază care nu are niciun înţeles. — Te gândeai la ceva. La ce? — Era ceva… S-a întâmplat ceva la prima şedinţă a fabricii. Poate acesta a fost începutul a tot ce a urmat, poate nu. Nu ştiu… Şedinţa se ţinuse într-o noapte de primăvară, acum doisprezece ani. Noi, cei şase mii de muncitori, eram înghesuiţi pe locuri în aer liber, locuri construite pe căpriorii celui mai mare hangar al uzinei. Tocmai votasem pentru noul plan şi eram nervoşi, făcând mult prea mult zgomot, aclamam victoria oamenilor, ameninţam nişte duşmani necunoscuţi şi instigam lumea la luptă, ca nişte bătăuşi cu conştiinţa tulburată. Nişte reflectoare cu lumină albă băteau deasupra noastră şi ne simţeam cam iritaţi şi alcătuiam, în clipa aceea, o gloată urâtă şi periculoasă. Gerald Starnes, preşedintele, tot bătea cu un ciocănel în masă ca să restabilească ordinea, iar unii dintre noi s-au mai liniştit, dar nu prea mult, puteai vedea tot locul mişcându-se fără stare dintr-o parte în alta, ca apa dintr-o oală care se clatină. „Acesta este un moment crucial în istoria omenirii!”, a urlat Gerald Starnes în vacarmul de acolo. „Ţineţi minte că niciunul dintre noi nu mai poate să plece din acest loc acum, tot ce are fiecare aparţine tuturor celorlaţi, potrivit legii — 675 —

morale pe care noi toţi o acceptăm!” – „Eu nu”, a spus un bărbat care se ridicase în picioare. Era unul dintre inginerii tineri. Nimeni nu ştia multe despre el. De cele mai multe ori, se ţinea deoparte. Când s-a ridicat, s-a făcut dintr-odată o linişte mormântală. Ce ne făcuse să înlemnim era poziţia capului lui. Era înalt şi slab – şi îmi amintesc că mă gândeam că oricare dintre noi ar fi putut să-i rupă gâtul cu uşurinţă – , dar tot ce am simţit era frica. Stătea ca un om care ştia că are dreptate. „O să pun capăt mascaradei ăsteia, o dată pentru totdeauna”, a spus. Vocea lui era limpede şi lipsită de orice emoţie. Asta a fost tot ce a zis şi s-a îndreptat spre ieşire. Niciunul nu s-a mişcat să-l oprească. Gerald Starnes a ţipat brusc la el: „Cum?” S-a întors şi i-a răspuns: „O să opresc motorul lumii”. Apoi a ieşit. Nu l-am mai văzut niciodată. N-am auzit niciodată ce s-a ales de el. Dar ani mai târziu, când am văzut luminile stingându-se, una după alta, în fabricile care au rezistat ca munţii generaţii după generaţii, când am văzut porţile închizându-se, iar benzile rulante oprindu-se din mişcare, când am văzut străzile golindu-se, iar rezervoarele maşinilor secătuind, când totul începea să arate de parcă o putere tăcută oprea generatoarele lumii, iar lumea se dărâma într-o linişte lunară, ca un corp atunci când nu mai are suflet – atunci am început să ne punem întrebări despre el. Am început să ne întrebăm unul pe altul ce a zis, cine sunt cei care l-au auzit spunând-o. Am început să credem că s-a ţinut de cuvânt, că el, cel care a văzut şi a ştiut adevărul pe care noi refuzam să-l conştientizăm, era blestemul căzut asupra capetelor noastre, răzbunătorul, justiţiarul pe care-l sfidasem. Am început să ne gândim că ne-a blestemat şi că nu mai exista nicio scăpare din calea verdictului pe care-l dăduse şi că nu vom mai fi niciodată în stare să scăpăm de el, iar asta era mult mai teribil, pentru că el nu ne urmărea, noi eram cei care, deodată, îl urmăream, iar el dispăruse aproape fără urmă. N-am descoperit nicio informaţie despre el nicăieri. Ne-am întrebat prin ce putere neobişnuită a putut să realizeze ce a promis că o să facă. Nu aveam niciun răspuns pentru asta. Am început să ne gândim la el ori de câte ori vedeam un faliment aiurea în lume pe care nimeni nu-l putea explica, oricând sufeream o altă lovitură, oricând ne pierdeam o altă speranţă, oricând ne simţeam prinşi în ceaţa asta cenuşie şi imobilă care se lăsa deasupra pământului. Poate că oamenii ne-au auzit strigătul şi nu ştiau ce voiam să spunem prin întrebarea aceea, dar cunoşteau prea bine sentimentul care ne făcuse să urlăm. Şi ei, de asemenea, simţeau că ceva dispăruse cu totul din lume. Poate de asta au început s-o spună oricând simţeau că nu mai există nicio speranţă. Mi-ar plăcea să cred că mă înşel, că acele cuvinte nu însemnau nimic, că nu există nicio intenţie conştientă şi nicio răzbunare în spatele acestui sfârşit al rasei umane. Dar, când îi aud repetând întrebarea, mi-e frică. Mă gândesc la omul care a spus că va opri motorul lumii. Vedeţi dumneavoastră, numele lui era John Galt. *** Dagny se trezise pentru că zgomotul roţilor se modificase. Era o bătaie neregulată, — 676 —

cu un ţiuit brusc şi cu trosnituri scurte, un sunet ca un râs isteric, şi cu zdruncinături intermitente ale vagonului. Ştia încă dinainte să-şi verifice ceasul că asta era calea ferată de vest a Kansasului şi că trenul îşi începuse lungul înconjur pe la sud de oraşul Kirby din Nebraska. Trenul era pe jumătate gol – numai câţiva oameni se aventuraseră de-a lungul continentului cu prima Cometă care circula de când cu dezastrul din tunel. I-a oferit un pat vagabondului, iar apoi a rămas singură cu povestea lui. Voia să se gândească la ea, la toate întrebările pe care avea de gând să i le pună în ziua următoare, dar avea mintea încremenită, imobilă, ca un spectator care se holbează la poveste, incapabil să funcţioneze, doar să se zgâiască încontinuu. De parc-ar fi ştiut ce înseamnă tot acel spectacol, de parc-ar fi ştiut totul şi fără să mai pună întrebări – şi că trebuia să scape. Să se mişte – astea erau cuvintele care nu-i dădeau pace, insistent şi alarmist să se mişte – ca şi cum mişcarea devenise ea însăşi un sfârşit crucial, absolut şi condamnat. Prin vălurile subţiri ale somnului, sunetul roţilor continua să alerge ca într-o cursă, odată cu creşterea tensiunii ei. Se tot trezea ca şi cum somnul i-ar fi fost chinuit de o stare de panică fără cauză, se descoperea stând dreaptă în întuneric şi gândindu-se cu o privire absentă: „Ce a fost asta” – apoi spunându-şi ca pe o garanţie – „Ne mişcăm.. Încă ne mişcăm…” Căile ferate ale Kansasului de Vest erau mai rele decât se aştepta – se gândea ea, ascultând roţile. Trenul o purta acum peste miile de mile din Utah. Simţea o dorinţă disperată să se dea jos din tren pe linia principală, să lase în urmă toate problemele de la Taggart Transcontinental, să găsească un avion şi să zboare direct la Quentin Daniels. A fost nevoie să facă un efort de voinţă ca să rămână în vagon. Stătea întinsă în întuneric, şi asculta roţile, şi se gândea că doar Daniels şi motoarele lui mai rămăseseră ca o luminiţă firavă înainte şi o trăgeau şi pe ea întracolo. La ce i-ar mai fi de folos motorul acum? Nu avea niciun răspuns. De ce simţea această nevoie disperată să se grăbească? Nu avea niciun răspuns. Să ajungă la timp, acesta era singurul ultimatum din capul ei. A ţinut totul pentru ea, nu a pus nicio întrebare. Fără cuvinte, ştia răspunsul adevărat: era nevoie de motor nu ca să pună în mişcare trenurile, ci ca să o ţină pe ea în mişcare. Nu mai auzea bătaia celor patru lovituri în harababura ţiuitului metalic, nu mai auzea paşii inamicului cu care se luase la întrecere, ci doar panica aceea fără speranţă… O să ajung acolo la timp, se gândea, o să ajung acolo prima, o să salvez motorul. Există un motor pe care el n-o să-l oprească, se gândea…n-o să-l oprească…n-o să-l oprească… N-o să-l oprească, se gândea. O zdruncinătură care i-a smucit capul de pe pernă a trezit-o. Roţile se opriseră. Pentru un moment, a rămas nemişcată, încercând să surprindă împietrirea limpede din jurul ei. Era la fel de imposibil ca şi cum ar fi încercat să alcătuiască o imagine sensibilă a ceva ce nu exista. Nu exista nimic concret în această realitate care să poată — 677 —

fi perceput, nimic în afară de absenţă: niciun sunet, de parcă ar fi fost singură în tren, nicio mişcare, de parcă n-ar fi fost un tren, ci o încăpere dintr-o clădire, nicio lumină, de parcă n-ar fi fost niciun tren şi nicio cameră, doar un spaţiu lipsit de materie, niciun semn de violenţă sau de dezastru fizic, de parcă aceasta ar fi fost starea în care niciun dezastru nu mai era cu putinţă. În momentul în care a înţeles natura acestei nemişcări, corpul i s-a avântat înainte, drept, dintr-o singură mişcare, imediată şi violentă, ca un strigăt de revoltă. Când a deschis geamul, ţiuitul ascuţit a trecut ca tăişul unui cuţit prin tăcerea de mormânt. Afară nu zărea nimic altceva decât întinderile anonime de pajişti: un vânt puternic spulbera norii, se vedea o coloană de lumină lunară, care cădea pe deasupra câmpiilor care păreau la fel de moarte ca peisajele dinspre care venise lumina. A apăsat pe întrerupător şi pe soneria care-l chema pe însoţitorul de vagon. Lumina electrică s-a reaprins şi i-a readus în lumea concretă. S-a uitat la ceas: trecuseră doar câteva minute peste miezul nopţii. S-a uitat afară pe geamul din spate: şinele de cale ferată sau îndreptat, iar la distanţa cuvenită a văzut felinarele roşii lăsate pe pământ, plasate cu conştiinciozitate ca să protejeze partea din spate a trenului. Priveliştea era reconfortantă. A apăsat soneria pentru însoţitor încă o dată. Aşteptă. A mers în hol, a descuiat uşa şi s-a aplecat să se uite la şine. În fâşia lungă, îngustă, oţelită, câteva geamuri erau luminate, dar nu vedea nicio siluetă, nicio mişcare. A trântit uşa, s-a întors şi a început să se îmbrace, iar mişcările ei deveniseră deodată calme şi iuţi. N-a venit nimeni să răspundă la chemarea soneriei. Când s-a grăbit spre vagonul alăturat, nu simţea niciun fel de frică, de incertitudine sau de disperare, nimic altceva în afară de necesitatea imediată de a acţiona. În compartimentul din vagonul următor nu exista nimeni din personal; la fel, nici în vagonul următor. A iuţit pasul pe coridoarele înguste, dar nu a întâlnit pe nimeni. Uşile de la câteva compartimente erau deschise. Pasagerii stăteau înăuntru, îmbrăcaţi sau pe jumătate îmbrăcaţi, în linişte, ca şi cum ar fi aşteptat. O vedeau trecând în grabă pe lângă ei, cu priviri ciudate şi furişe, de parcă ştiau ce urmărea, de parcă aşteptau să vină cineva şi să înfrunte ce nu înfruntaseră ei. A continuat să alerge de-a lungul coloanei vertebrale a unui tren mort, vedea combinaţia limpede a compartimentelor luminate, a uşilor deschise şi a pasajelor goale: nimeni nu îndrăznea să iasă. Nimeni nu voia să pună prima întrebare. Fugea prin singurul vagon al trenului în care câţiva pasageri dormeau în poziţii felurite, contorsionaţi de epuizare, în timp ce alţii erau treji, nemişcaţi, aplecaţi ca animalele care aşteaptă o lovitură, fără să facă vreo mişcare, tocmai ca să evite contactul. S-a oprit în holul vagonului. A văzut un bărbat care deschisese uşa şi se apleca în afară, se uita întrebător în întuneric, gata să sară. S-a întors fiindcă a auzit că se — 678 —

apropie cineva. I-a recunoscut imediat chipul: era Owen Kellogg, omul care refuzase viitorul pe care ea i-l oferise cândva. — Kellogg! a strigat, iar râsul din glasul ei era un ţipăt de uşurare ca atunci când vezi, deodată, un om în plin deşert. — Bună seara, domnişoară Taggart, a răspuns cu un zâmbet uimit, care avea o nuanţă de plăcere neîncrezătoare şi nostalgie. Nu ştiam că sunteţi în tren. — Haide, i-a ordonat ea, de parcă era un angajat al căilor ferate. Cred că ne aflăm într-un tren care stă pe loc. — Da, a răspuns şi a urmat-o cu o supunere disciplinată şi promptă. Nu era necesară nicio explicaţie. Era ca şi cum, printr-o înţelegere tacită, ar fi răspuns la o chemare la datorie – şi era normal ca, dintre sutele de oameni de la bord, în caz de primejdie, ei doi să fie cei care trebuiau să fie parteneri. — Ai idee de când stăm pe loc? a întrebat ea în timp ce se grăbeau spre vagonul următor. — Nu, a răspuns. Eram deja opriţi când m-am trezit. Au străbătut tot trenul şi n-au dat de niciun însoţitor de vagon, de niciun chelner în restaurantul micuţ, de niciun muncitor feroviar sau de vreun conductor. S-au uitat câteva clipe unul la altul, dar n-au spus nimic. Auziseră poveşti despre trenuri abandonate, despre personalul care se face nevăzut în bruşte izbucniri de revoltă împotriva robiei. Au coborât la capătul din faţă al trenului, fără să perceapă nicio mişcare în jurul lor, cu vântul bătându-le pe faţă, şi s-au urcat repede în locomotivă. Farul principal era aprins şi se întindea ca un braţ acuzator în vidul nopţii. Cabina locomotivei era goală. Strigătul ei disperat de triumf a ţâşnit în faţa priveliştii şocante: — Bravo lor! Sunt oameni! S-a oprit, îngrozită, de parcă auzise ţipătul unui străin. A observat că Kellogg se uita la ea curios, arborând o vagă urmă de zâmbet. Aceasta era o locomotivă veche, cu abur, cea mai bună pe care i-au putut-o oferi căile ferate Cometei. Focul ardea în cuptor, presiunea aburului era scăzută, iar pe parbrizul imens din faţa lor, farul principal se oprise asupra unui şir de traverse care trebuiau să le alerge în întâmpinare, dar care stăteau nemişcate, ca treptele unei scări, numărate, inscripţionate, încheiate. Dagny s-a uitat după registru şi a căutat numele ultimului echipaj al trenului. Maşinistul era Pat Logan. Privirea i-a coborât încet, apoi a închis ochii. Se gândea la prima cursă pe linia albastru-verzuie care trebuia să fi fost în mintea lui Pat Logan – iar acum şi în a ei –, prin orele tăcute ale unei ultime curse pe orice cale ferată. — Domnişoară Taggart? a rostit Kellogg cu blândeţe. Şi-a ridicat repede capul. — 679 —

— Da, a răspuns, da… Ei bine, vocea ei nu avea nicio altă culoare cu excepţia nuanţei metalice a hotărârii, va trebui să ajungem la un telefon şi să chemăm o altă echipă. S-a uitat la ceas. În ritmul în care ne mişcăm, cred că suntem la aproximativ optzeci de mile de linia ferată a statului Oklahoma. Cred că Bradshaw este cea mai apropiată staţie de la care putem suna. Suntem cam la treizeci de mile depărtare. — Ne urmează vreun tren Taggart? — Următorul este Numărul 253, un transport transcontinental, dar nu o să ajungă aici până la şapte dimineaţa nici dacă se încadrează în program, ceea de ce mă îndoiesc. — Doar un transport în şapte ore? a întrebat el involuntar, cu o loialitate revoltată faţă de măreaţa cale ferată pentru care era odată atât de mândru să muncească. Gura ei s-a strâmbat într-un zâmbet scurt. — Traficul nostru transcontinental nu mai e ce era pe vremea când lucrai şi tu. El a clătinat uşor din cap. — Presupun că nu există niciun tren din Kansasul de Vest care să vină în noaptea asta, nu? — Nu pot să-ţi spun cu exactitate, dar cred că nu. Owen se uită la stâlpii de pe marginile şinelor. — Sper ca cei din Kansasul de Vest să aibă telefoane funcţionale. — Vrei să spui că şansele ca telefoanele să meargă sunt mici dacă judecăm după starea căilor lor ferate. Dar va trebui să încercăm. — Da. Dagny s-a întors să plece, dar s-a oprit. Ştia că nu avea niciun rost să comenteze, dar cuvintele au ieşit involuntar. — Ştii, a spus, există nişte lămpi puse de lucrătorii noştri la capătul trenului ca să ne protejeze, e lucrul cel mai greu de conceput. Ei… ei se simt mai responsabili pentru vieţile oamenilor decât a fost responsabilă ţara pentru vieţile lor. Privirea lui îndreptată repede înspre ea a fost un impuls de empatie voluntară, apoi i-a răspuns grav: — Da, domnişoară Taggart. Coborând pe scara de pe o latură a locomotivei, au văzut un grup de pasageri adunaţi lângă calea ferată şi încă şi mai multe siluete care ieşeau din tren să li se alăture. Printr-un instinct deosebit al lor, oamenii care stăteau şi aşteptau ştiau că cineva preluase comanda, că cineva îşi asumase responsabilitatea, iar acum se simţeau în siguranţă să se arate. Toţi o priveau cu aerul întrebător al aşteptării în timp ce ea se apropia. Paloarea nefirească a lunii părea să dizolve diferenţele dintre feţele lor şi să accentueze calitatea pe care o aveau cu toţii: o privire cumpănitoare şi precaută, parte frică, parte rugăminte, parte scepticism, parte impertinenţă nerostită. — Este printre voi cineva care vrea să fie purtătorul de cuvânt al pasagerilor? a — 680 —

întrebat Dagny. Se uitau unul la celălalt. Nu venea niciun răspuns. — Foarte bine atunci, a spus Dagny, nu trebuie să vorbiţi. Sunt Dagny Taggart, vicepreşedintele executiv al acestei căi ferate, – s-a auzit o rumoare drept răspuns din partea grupului, jumătate mişcare, jumătate şoapte care păreau să fie uşurare –, şi vreau să vă vorbesc. Ne aflăm într-un tren care a fost abandonat de personal. Nu a fost niciun accident. Locomotiva este intactă. Dar nu există nimeni care să-l conducă. Asta e ceea ce numesc ziarele un tren îngheţat. Ştiţi cu toţii ce înseamnă – şi ştiţi şi motivele. Poate ştiaţi motivele cu mult înainte ca ele să fi fost descoperite de oamenii care au dezertat aseară. Legea le interzice asta. Dar asta nu o să vă ajute acum. O femeie a ţipat brusc, cu violenţa unei crize de isterie: — Ce-o să ne facem? Dagny s-a oprit ca să se uite la ea. Femeia îşi făcea loc în faţă, ca să facă parte din grup, ca să pună nişte corpuri omeneşti între ea şi marele vid – stepa care se întindea şi lumina lunii, fosforescenţa moartă a energiei moarte, neputincioase. Femeia purta un palton deasupra cămăşii de noapte: paltonul îi aluneca, iar abdomenul îi ieşea în afară pe sub materialul subţire al cămăşii, cu toată vulgaritatea vlăguită a comportamentului care pare să spună că tot ce a aflat omul despre sine este urâţenia şi că nu trebuie să facă nimic ca s-o ascundă. Pentru un moment, Dagny a regretat nevoia de a continua. — Ar trebui să merg de-a lungul şinelor ca să găsesc un telefon, a continuat ea cu o voce limpede şi rece ca lumina lunii. Există telefoane de urgenţă la intervale de cinci mile de-a lungul şinelor. O să dureze puţin. Vă rog să rămâneţi în tren şi să fiţi liniştiţi. — Cum rămâne cu bandele de tâlhari? a întrebat vocea nervoasă a unei femei. — Adevărat, a răspuns Dagny. Mai bine ar veni încă cineva cu mine. Cine vrea? Interpretase greşit afirmaţia femeii. Nu venea niciun răspuns. Nu exista nicio privire îndreptată înspre ea sau înspre altcineva. Nu existau ochi – doar ovale umede strălucind în lumina lunii. Acolo sunt, se gândea ea, oamenii noii generaţii, cei care cer şi primesc sacrificiul de sine. A fost frapată de intensitatea furiei dinăuntrul liniştii lor, o furie care spunea că ea ar trebui să-i scutească de astfel de momente, şi, cu un sentiment de cruzime cu desăvârşire nou pentru ea, a rămas tăcută. Observa că şi Owen Kellogg aştepta, de asemenea; dar el nu privea pasagerii, o privea pe ea. Când a fost sigur că n-o să existe niciun răspuns din partea grupului, a spus încet: — Vin eu cu dumneavoastră, desigur, domnişoară Taggart. — Mulţumesc. — Cum rămâne cu noi? a izbucnit femeia agitată. Dagny s-a întors către ea şi a răspuns formal, fără intonaţie, monoton, ca un om de afaceri: — 681 —

— Nu au existat atacuri ale bandelor de jefuitori asupra trenurilor îngheţate – din păcate. — Unde suntem, mai exact? a întrebat un bărbat mătăhălos, cu un palton mult prea scump şi cu o faţă prea grasă; vocea lui avea tonul pe care-l foloseşti cu servitorii angajaţi de un om nepotrivit. În ce parte a statului? — Nu ştiu. — Cât timp vom rămâne aici? a întrebat altul pe tonul unui creditor care se impune unui datornic. — Nu ştiu. Resentimentele exagerate îşi răreau rafalele ca nişte castane care pocnesc în cuptorul întunecat al minţii, oamenii ştiau acum să cineva are grijă de ei şi sunt în siguranţă. — E absolut scandalos! a urlat o femeie sărind înainte şi aruncându-i lui Dagny cuvintele în faţă. Nu-ţi permit să laşi să se întâmple aşa ceva! N-am niciun chef să fiu silită s-aştept la mama dracului! Normal ar fi să fiu dusă la destinaţie! — Tacă-ţi fleanca, i-a replicat Dagny, sau o să încui uşile trenului şi o să te las exact unde eşti. — Nu poţi să faci aşa ceva! Eşti o cărăuşă ordinară! N-ai dreptul să mă tratezi în halul ăsta! O să te raportez la comisia de uniformizare! — Asta dacă o să ai un tren care să te ducă la comisie, i-a aruncat Dagny, întorcându-i spatele. L-a văzut pe Kellogg uitându-se la ea, privirea lui părea să fie numai o linie desenată în subsolul cuvintelor şi scoţându-le în evidenţă importanţa. — Fă rost de o lanternă de pe undeva până îmi iau eu geanta şi, dup-aia, pornim. Când au început să meargă de-a lungul şinelor ca să ajungă la un telefon, după ce au depăşit şirul de vagoane, au zărit o siluetă care ieşea din tren şi acum se grăbea să-i ajungă din urmă. A recunoscut vagabondul. — Probleme, doamnă? a întrebat oprindu-se. — A dispărut echipajul. — O! Şi ce-i de făcut? — Mă duc să caut un telefon. — Nu puteţi să mergeţi singură, doamnă, nu într-o perioadă ca asta. Vin mai bine cu dumneavoastră. Dagny a zâmbit. — Mulţumesc, o să fiu în siguranţă. Domnul Kellogg, aici de faţă, o să vină cu mine. Spune cum te numeşti? — Jeff Allen, doamnă. — Ei bine, din clipa asta eşti angajat. Eşti conductor adjunct şi vicepreşedinte delegat la conducerea operaţiunii. Treaba ta este să ai grijă de tren cât lipsesc eu, să menţii ordinea şi să te asiguri că şleahta asta nu face probleme. Spune-le că eu te-am — 682 —

numit. Nu-ţi trebuie nicio dovadă. O să asculte pe oricine le pretinde să-l asculte. — Da, doamnă, a răspuns el ferm, cu o privire care arăta că a înţeles. Dagny şi-a amintit că banii din buzunar puteau să devină încredere în propria raţiune: a luat o bancnotă de o sută de dolari din geantă şi a pus-o în mâna vagabondului. — Plata în avans. — Da, doamnă. Pornise înainte când a strigat-o: — Domnişoară Taggart! S-a întors. — Da? — Vă mulţumesc. Dagny zâmbi ridicându-şi pe jumătate mâna, în semn de salut, şi a mers mai departe. — Cine era? a întrebat Kellogg. — Un vagabond care a fost prins fără bilet. — O să-şi facă treaba, cred. — O să şi-o facă. Au înaintat tăcuţi pe lângă locomotivă şi şi-au continuat drumul, în direcţia farurilor ei. La început, mergând cu o lumină violentă care le bătea din spate, se simţeau ca acasă în fireasca împărăţie a căilor ferate. Apoi, urmărind luminile care se reflectau în urmele de sub picioarele ei, Dagny resimţi un reflux încet şi se străduia să-şi păstreze starea, să continue să perceapă strălucirea care începea să se estompeze, până când şi-a dat seama că sclipirile de pe şine nu erau nimic altceva decât lumina lunii. Nu putu să-şi stăpânească impulsul care o făcea să se uite înapoi. Farurile se aflau încă în spatele lor ca globurile de lichid argintiu ale unei planete, înşelător de aproape, dar de pe o altă orbită şi dintr-un alt sistem. Owen Kellogg mergea în tăcere lângă ea, iar ea era sigură că-şi cunoşteau unul altuia gândurile. — N-ar fi putut. O, Doamne, n-ar fi putut! a zis dintr-odată, dar nu şi-a dat seama că a spus-o cu voce tare. — Cine? — Nathaniel Taggart. N-ar fi putut să lucreze cu nişte oameni ca ăştia care călătoresc acum cu trenul. N-ar fi putut să conducă trenurile pentru ei. N-ar fi putut să-i angajeze. N-ar fi putut să-i folosească deloc, nici ca beneficiari, nici ca muncitori. Kellogg a zâmbit. — Vreţi să spuneţi că nu putea să se îmbogăţească exploatându-i pe ei, domnişoară Taggart? Dagny a dat din cap. — Ei… a zis, iar el a simţit tremurul abia perceptibil din vocea ei, care însemna şi dragoste, şi durere, şi indignare, au spus ani de-a rândul că Nathaniel s-a ridicat — 683 —

împiedicându-i pe alţii, că nu le lăsa nicio şansă şi că… şi că incompetenţa celorlalţi servea interesului lui egoist… Dar el… nu voia supunere de la ceilalţi. — Domnişoară Taggart, a zis el, cu o notă stranie în voce, gândiţi-vă că el a reprezentat un cod al existenţei care – pentru o scurtă perioadă din istoria umanităţii – a eliminat sclavia din lumea civilizată. Gândiţi-vă la asta de fiecare dată când sunteţi consternată de mulţimea de inamici pe care i-a avut. — Ai auzit de o individă, Ivy Starnes? — Da, sigur că da. — Mă tot gândesc că i-ar fi plăcut foarte mult spectacolul pasagerilor din noaptea asta. Numai după astfel de lucruri umbla. Dar noi, noi nu putem trăi aşa, nu? Nimeni nu poate trăi aşa. E imposibil să trăieşti aşa. — Ce vă face să credeţi că scopul lui Ivy Starnes e să trăiască? Undeva, la periferia minţii – ca nişte firicele pe care vedea cum le poartă vântul la marginea preriei, fără să ia forma razelor, sau a fumului, sau a norilor –, simţea că există o formă pe care nu o putea percepe, o formă pe care o putea vedea pe jumătate şi care pretindea să fie văzută. Nu i-a mai răspuns nimic şi – ca un lanţ care se desfăşura în tăcere – şi-au urmat paşii pe marginea căii ferate. Nu avusese timp să-i analizeze caracterul, fusese mai degrabă unul dintre acei angajaţi competenţi şi providenţiali; acum se uita la el cu o atenţie stranie. Avea o privire clară, dură, aceeaşi ca în trecut. Dar muşchii feţei îi erau mai relaxaţi, de parcă ar fi făcut pace cu el însuşi. Era îmbrăcat cu nişte haine jerpelite. Purta o geacă veche de piele şi chiar pe întuneric putea să vadă că avea câteva porţiuni roase de folosinţă. — Ce-ai făcut de când ai plecat de la Taggart Transcontinental? l-a întrebat. — O, multe. — Unde lucrezi? — Fac comisioane. — Ce fel de comisioane? — Orice fel de comisioane. — Nu lucrezi pentru o companie feroviară? — Nu. Concizia abruptă cu care spusese cuvântul părea să-i dea expresivitate. Ştia că-şi dăduse seama din ce cauză întreabă. — Kellogg, dacă-ţi spun că nu mai am niciun om de calitate în toată reţeaua, dacăţi ofer orice post, în orice condiţii, pe oricât de mulţi bani vrei tu, te întorci la noi? — Nu. — Te-a uimit scăderea frecvenţei trenurilor noastre. Nu cred că ai idee ce-a generat lipsa asta acută de oameni. Nu pot să-ţi spun prin ce agonie am trecut acum trei zile, încercând să găsesc pe cineva care să construiască cinci mile de linie temporară. Trebuie să construiesc cincizeci prin Munţii Stâncoşi. Nu văd nicio cale de ieşire. Dar — 684 —

trebuie s-o fac. Am căutat oameni în toate văgăunile. N-am găsit pe nimeni. Şi după aceea m-am întâlnit întâmplător cu tine, într-un vagon, când aş da jumătate din reţea pe un om ca tine – înţelegi de ce nu te pot lăsa să pleci? Cere-mi ce vrei. Vrei să fii manager general de regiune? Sau asistentul vicepreşedintelui executiv? — Nu. — Încă-ţi mai câştigi existenţa muncind, nu? — Da. — Nu pari să faci foarte mulţi bani. — Fac îndeajuns de mulţi ca să-mi acopere nevoile, doar nevoile mele. — De ce eşti dispus să lucrezi pentru oricine altcineva în afară de Taggart Transcontinental? — Pentru că nu-mi puteţi oferi slujba pe care o vreau eu. — Eu? – s-a oprit dintr-o dată – Doamne Dumnezeule, Kellogg! – nu înţelegi? Ţi-aş da orice slujbă mi-ai cere! — În regulă. Revizor de cale. — Ce? — Montator de şine. Îngrijitor de locomotivă. A zâmbit când a văzut expresia de pe faţa ei: Vedeţi, ştiam eu că n-o să acceptaţi. — Vrei să spui că ai accepta o slujbă de zilier? — Oricând. — Dar nimic mai mult de atât? — Exact. Nimic mai mult. — Nu înţelegi că am prea mulţi oameni care pot să facă lucrurile astea, dar nimic altceva? — Înţeleg, domnişoară Taggart. Dar dumneavoastră înţelegeţi? — Am nevoie de… — …Mintea mea, domnişoară Taggart? Mintea mea nu mai e demult de vânzare. A rămas pe loc, uitându-se la el, cu o figură din ce în ce mai încordată: — Eşti unul dintre ei, nu-i aşa? a întrebat ea în cele din urmă. — Ce? Nu i-a răspuns. A ridicat din umeri şi a mers mai departe. — Domnişoară Taggart, a întrebat el, cât mai aveţi de gând să rămâneţi un cărăuş? — N-o să las lumea pe mâinile individei pe care o citezi. — Răspunsul pe care i l-aţi dat era mult mai realist. Zgomotul paşilor a mai durat câteva minute până când să-l întrebe: — De ce ai fost de partea mea în seara asta? De ce ai vrut să mă ajuţi? I-a răspuns imediat, aproape cu jovialitate: — Pentru că nu există niciun pasager în trenul ăla care să vrea să ajungă la destinaţie mai repede decât îmi doresc eu. Dacă trenul o să se pună în mişcare, nimeni n-o să profite din asta mai mult decât mine. Dar, când am o nevoie, nu stau să — 685 —

aştept să-mi pună cineva ceva pe tavă, ca individa aia a dumneavoastră. — Nu? Şi dacă toate trenurile s-ar opri? — Atunci n-aş alege să merg cu trenul într-o călătorie importantă. — Unde mergi? — Către vest. — Într-o misiune specială? — Nu. Merg în vacanţă cu nişte prieteni, stăm o lună. — O vacanţă? Şi e vacanţa asta atât de importantă pentru tine? — Cel mai important lucru de pe pământ. Merseseră deja două mile când au ajuns la micuţa cabină gri de lângă linie care avea în ea telefonul de urgenţă. Cabina stătea într-o rână din cauza furtunilor. A deschis-o. Telefonul era acolo, un obiect familiar, liniştitor, care strălucea în lumina lanternei lui Kellogg. Dar a ştiut, în clipa în care a pus receptorul la ureche, iar el a ştiut când i-a văzut mâna apăsând furca din nou şi din nou, că telefonul era mort. I-a întins receptorul fără să-i spună nimic. A ţinut lanterna cât s-a apropiat şi el de aparat, l-a smuls din perete şi s-a uitat la fire. — Firele sunt în regulă, a zis el. Curentul e pornit. Telefonul e problema. Avem toate şansele să funcţioneze următorul. A adăugat: Următorul e la cinci mile. — Hai să mergem, a zis ea. Mult în spatele lor, se vedeau încă farurile locomotivei, dar nu mai erau o planetă, ci o stea micuţă care de-abia se vedea prin praf. În faţa lor, şinele se pierdeau într-un spaţiu albastru, iar capătul lor se risipea în întuneric. Şi-a dat seama că se întorcea des să privească la lumina farurilor; atâta timp cât ele rămâneau în câmpul ei vizual, se simţea de parcă ar fi avut o ancoră de siguranţă; acum trebuia să se despartă de ele şi să se cufunde în… şi să dispară de pe planeta asta, s-a gândit ea. L-a văzut şi pe Kellogg privind în urmă. S-au uitat unul la altul, dar n-au zis nimic. O pietricică s-a sfărâmat sub talpa bocancului ei cu sunetul unei pocnitori. Cu o mişcare rece şi conştientă, el a aruncat telefonul într-un şanţ: violenţa gestului a spart tăcerea. — Să-l ia naiba, a zis cu voce egală şi cu un dispreţ mai presus de orice emoţie. Probabil că n-a avut chef să vină la muncă şi, pentru că avea nevoie de salariul lui, nimeni nu a avut dreptul să-i pretindă să ţină naibii telefoanele în funcţiune. — Hai, i-a zis. — Ne putem odihni dacă sunteţi obosită, domnişoară Taggart. — Sunt bine. N-avem timp să fim obosiţi. — Asta e marea noastră problemă, domnişoară Taggart. Ar trebui să luăm o pauză la un moment dat. Ea a scos un chicotit scurt şi a păşit apăsat pe o traversă, de parcă ăsta ar fi fost răspunsul ei. Era greu să păşeşti pe traverse, dar, când au încercat să meargă pe lângă şină, şi— 686 —

au dat seama că era mult mai greu. Pământul pe jumătate nisip, pe jumătate noroi se strângea în jurul picioarelor ca o substanţă care nu e nici lichidă, nici solidă. S-au întors la mersul pe traverse; era aproape la fel ca şi cum ar fi traversat un râu pe buturugi. S-a gândit cât de mult însemnau, dintr-odată, cele cinci mile şi că un punct regional de la treizeci de mile distanţă părea acum de neatins – asta după o vreme a liniilor construite de oameni care cuantificau totul în mii de mile transcontinentale. Pânza de şine şi de lumini care se întindea de la un ocean la altul atârna de un fir rupt sau de o conexiune stricată dinăuntrul unui telefon ruginit – nu, atârna de ceva mult mai puternic şi mult mai fragil. Atârna de legăturile din minţile oamenilor care ştiau că existenţa unui fir, a unui tren, a unei slujbe, a lor şi a acţiunilor lor era un absolut din care nu aveai cum să scapi. Când minţile astea dispăreau, un tren de două mii de tone depindea de muşchii picioarelor ei. Obosită? s-a gândit ea. Până şi mersul lor însemna ceva, era un fragment de realitate în imobilitatea din jur. Efortul însemna o experienţă specifică, însemna suferinţă şi nu putea fi mai mult decât atât – în inima unui spaţiu care nu era nici luminat, nici obscur, în centrul unui teritoriu care nici nu se solidifica, nici nu se lichefia de tot, într-o ceaţă care nici nu era mobilă, nici nu se ridica. Mersul era singura dovadă a mişcării lor: nimic nu se schimbase în pustietatea din jur, nu exista niciun semn care să le arate că avansaseră. Tot timpul se întrebase, cu un dispreţ autentic, ce era în mintea ălora care predicau că dispariţia universului ar reprezenta idealul umanităţii. Acolo, s-a gândit ea, se afla lumea lor şi proiecţia minţii lor. Apariţia unui semnal verde pe linie le-a dat un punct de reper pe care să-l depăşească, dar – fără să ţină seama de dizolvarea tuturor reperelor – nu-i liniştise deloc. Părea c-ar veni dintr-o lume stinsă demult, ca stelele acelea care luminează şi după ce mor. Cercul verde strălucea în spaţiu, anunţa libera trecere, cerea mişcare acolo unde nu se mai mişca nimic. Cine era filosoful, s-a gândit ea, care a spus că mişcarea există şi în absenţa entităţilor mobile? Asta era şi lumea lui. Şi-a dat seama că nu din pricina presiunii continua să meargă cu efort, ci pentru că era absorbită înainte. Uitându-se la Kellogg, a văzut că şi el mergea ca un om împotriva furtunii. Se simţea de parcă ei erau singurii supravieţuitori ai… ai realităţii – doi oameni singuri, zbătându-se într-o lume care a încetat să mai existe. Kellogg a fost primul care, după un timp, s-a uitat în spate: nu se mai vedea nicio lumină. Nu s-au oprit. Cu privirea aţintită înainte, şi-a băgat o mână în buzunar; Dagny a fost sigură că mişcarea era involuntară; a scos un pachet de ţigări şi i l-a întins. Când să ia o ţigară, dintr-odată, l-a prins de încheietură şi i-a smuls pachetul din mână. Era un pachet alb care avea pe el un singur semn: semnul dolarului. — Dă-mi lanterna! a ordonat ea, oprindu-se. El s-a oprit, supus, şi a îndreptat lanterna către pachetul din mâinile ei. Ea a — 687 —

apucat să-i vadă faţa. Părea puţin uimit şi foarte amuzat. Pe pachet nu exista nimic altceva, nicio marcă, nicio adresă, doar semnul auriu al dolarului. Ţigările aveau acelaşi semn imprimat. — De unde ai luat ţigările astea? a întrebat ea. El zâmbea. — Dacă ştiţi îndeajuns de multe ca să puneţi întrebarea asta, domnişoară Taggart, sigur ştiţi şi că n-o să vă răspund. — Ştiu că semnul ăsta înseamnă ceva. — Dolarul? Înseamnă foarte multe. Apare pe vesta fiecărui personaj gras, porcin, din desenele animate, cu scopul de a arăta că e un criminal, un şarlatan, un nemernic – e singura marcă a răului pur. Dolarul înseamnă – ca monedă a unei ţări libere – reuşită, succes, capacităţi, putere creatoare – şi, tocmai din aceste motive, este un simbol al infamiei. E însemnat pe fruntea unui om ca Hank Rearden, un om condamnat. Dar ştiţi de unde vine semnul acesta? Sunt iniţialele Statelor Unite. A stins lanterna, dar a rămas pe loc; putea să-i vadă zâmbetul amar. — Ştiaţi că Statele Unite sunt singura ţară din istrorie care şi-a pus propria monogramă pe post de simbol al depravării? Întrebaţi-vă de ce. Întrebaţi-vă cât de mult timp poate spera să reziste o astfel de ţară şi ce standarde morale a distrus, de fapt, acea ţară. A fost singura ţară din istorie unde averea nu se câştiga prin tâlhărie, ci prin producţie, nu prin forţă, ci prin comerţ, singura ţară unde banii erau simbol al omului liber, stăpân pe munca sa, pe viaţa sa, pe fericirea sa, pe el însuşi. Dacă ăsta e răul, aşa cum spun standardele de astăzi, dacă ăsta e motivul pentru care ne blestemă toată lumea, atunci noi – noi, cei care vrem dolari şi facem dolari – acceptăm asta şi alegem să fim înfieraţi de toţi ceilalţi. Alegem să purtăm semnul dolarului pe frunţile noastre, mândri, ca emblemă a aristocraţiei noastre – o emblemă pentru care suntem gata să trăim şi, dacă e nevoie, să murim. Şi-a întins palma într-un gest care-i cerea pachetul înapoi. Ea nu voia să-i dea drumul, dar a capitulat şi i l-a pus în mână. Cu o încetineală căutată, de parcă ar fi subminat astfel însemnătatea gestului, i-a oferit o ţigară. Ea a luat-o şi a pus-o între buze. A luat şi el una, a scăpărat un chibrit, a aprins ţigările şi au mers mai departe. Au mers aşa, pe lemne putrezite, care se afundau fără ca măcar să opună cea mai mică rezistenţă, printr-un glob imens, necoagulat, de lumină şi ceaţă, cu două sfere de foc viu în mâini şi cu două halouri care le luminau, din când în când, faţa. „Focul, un element atât de periculos, îmblânzit de degetele lui…”; şi-a adus aminte ce i-a spus bătrânul, bătrânul care zisese că ţigările astea nu sunt produse pe Pământ. „Când un om gândeşte, în mintea lui e aprinsă o flacără – şi e firesc ca el să aibă vârful aprins al unei ţigări ca reflexie fizică a acelui gând”. — Mi-ar plăcea să-mi spui cine le face, a zis ea, pe un ton fără speranţă. El a chicotit binevoitor. — Pot să vă spun doar atât: un prieten de-al meu le vinde – dar, nefiind un cărăuş, — 688 —

le vinde doar prietenilor lui. — Nu-mi vinzi pachetul ăla? — Nu cred că vi-l puteţi permite, domnişoară Taggart, dar, dacă insistaţi… — Cât costă? — Cinci cenţi. — Cinci cenţi? a repetat ea, uluită. — Cinci cenţi, a zis el şi a adăugat: în aur. Ea s-a oprit, holbându-se la el: — În aur? — Da, domnişoară Taggart. — Ei bine, care-i rata ta de schimb? Cât înseamnă asta în bani obişnuiţi? — Nu există o rată de schimb, domişoară Taggart. Nicio monedă fizică sau spirituală al cărei singur sistem de valori este decretul domnului Wesley Mouch n-o să poată cumpăra ţigările astea. — Înţeleg. A băgat mâna în buzunar, a scos pachetul şi i l-a întins. — Vi le fac cadou, domnişoară Taggart, a zis el, pentru că le-aţi câştigat de atâtea ori până acum – şi pentru că aveţi nevoie de ele, aşa cum şi noi avem nevoie de ele. — Pentru ce? — Să ne aducă aminte – în momentele de descurajare, în singurătatea exilului – de adevărata noastră casă, care a fost întotdeauna şi a dumneavoastră, domnişoară Taggart. — Mulţumesc, a zis ea. A pus ţigările în buzunar; el a văzut că îi tremurau mâinile. Când au ajuns la cea de a patra bornă, nu mai scoseseră demult niciun sunet, nu mai aveau energie pentru nimic altceva, îşi mişcau doar picioarele. Au zărit în depărtare un punct luminos, prea aproape de Pământ şi prea clar ca să fie o stea. Lau privit în continuare, fără să se oprească, şi n-au spus nimic până n-au fost siguri că era într-adevăr un far electric în mijlocul unei prerii pustii. — Ce-i aia? a întrebat ea. — Nu ştiu, a zis el. Arată ca o… — Nu, l-a întrerupt ea, nu se poate. Nu aici. Nu voia să îl audă numind speranţa pe care o simţise atâtea minute în şir. Nu putea nici măcar să-şi permită să recunoască sentimentul acela ca fiind, de fapt, speranţă. La a cincea bornă au dat peste cutia telefonică. Farul ardea în continuare ca un punct de foc la mai puţin de o jumătate de milă înspre sud. Telefonul funcţiona. A auzit bâzâitul din fir când a ridicat receptorul – părea respiraţia unei fiinţe vii. O voce tărăgănată a răspuns: — Jessup, la Bradshaw. Vocea părea somnoroasă. — 689 —

— Dagny Taggart la telefon, vă vorbesc de la… — Cine? — Dagny Taggart de la Taggart Transcontinental, vă vorbesc de la… — O… O, da… înţeleg… Da? — …vă vorbesc de la telefonul cu numărul 83 de pe linia dumneavoastră. Cometa e blocată la şapte mile în nord faţă de locul în care mă aflu. A fost abandonată. Echipajul a dispărut. A urmat o pauză. — Şi ce vreţi să fac eu? Şi Dagny a avut nevoie de o pauză ca să creadă ce-i auzeau urechile. — Sunteţi dispecerul de noapte? — Da. — Atunci trimiteţi-ne un alt echipaj chiar acum. — Un echipaj complet pentru un tren cu pasageri? — Bineînţeles. — Acum? — Da. A urmat o pauză. — N-am primit nicio instrucţiune pentru o astfel de situaţie. — Chemaţi-l pe dispecerul-şef, a zis Dagny. — E în concediu. — Chemaţi-l pe şeful diviziei. — E plecat la Laurel pentru câteva zile. — Chemaţi pe cineva care are putere de decizie. — Eu am putere de decizie. — Ascultaţi-mă, a zis ea încet, străduindu-se să rămână calmă, înţelegeţi că un tren, un tren plin cu pasageri, a fost abandonat în mijlocul preriei? — Da, dar de unde să ştiu ce se presupune că aş putea face într-o situaţie ca asta? Nu există reglementări pentru astfel de situaţii. Dacă aţi fi avut un accident, v-am fi trimis trenul de depanare, dar, dacă n-a fost niciun accident… n-aveţi nevoie de el, nu? — Nu, n-avem nevoie de depanatori. Avem nevoie de oameni? Înţelegeţi? Oameni vii care să conducă o locomotivă. — Reglementările nu prevăd nimic despre un tren fără echipaj. Sau despre un echipaj fără tren. Nu există nicio indicaţie care să mă facă să trimit un echipaj în puterea nopţii să caute un tren undeva în pustiu. N-am mai auzit aşa ceva până acum. — Auziţi acum. Nu ştiţi ce trebuie să faceţi? — Cine sunt eu să ştiu ce trebuie să fac? — Ştiţi că principala dumneavoastră îndatorire e să ţineţi trenurile în mişcare? — 690 —

— Principala mea îndatorire e să respect regulile. Dacă trimit un echipaj şi nu trebuia s-o fac, Dumnezeu ştie ce o să se întâmple! Vine comisia peste mine şi, la reglementările nou intrate în vigoare, cine sunt eu să am drept de decizie? — Şi ce se va întâmpla dacă un tren e blocat pe linie? — Dar nu e vina mea. N-am nimic de a face cu asta. Nu pot să dea vina pe mine. Nam avut ce să fac. — Dar aveţi ce să faceţi acum. — Nimeni nu mi-a spus ce să fac. — Eu vă spun ce să faceţi. — Şi de unde să ştiu dacă aveţi dreptul să-mi spuneţi ce să fac sau nu? Nu e treaba noastră să înlocuim echipajele Taggart. Ni s-a spus că vă folosiţi propriii oameni. Eu aşa ştiu. — Dar asta e o urgenţă! — Nu mi-a spus nimeni nimic despre vreo urgenţă. A avut nevoie de câteva secunde ca să-şi recapete controlul. L-a văzut pe Kellogg privind-o cu un zâmbet amar. — Ascultaţi, a zis ea în receptor, ştiţi că trenul trebuia să ajungă la Bradshaw acum mai bine de trei ore? — Da, bineînţeles. Dar nimeni n-o să se gândească la asta. Niciun tren nu ajunge la timp acum. — Şi aveţi de gând să ne lăsaţi pe linie, să blocaţi traficul feroviar pentru totdeauna? — Nu avem niciun tren până la Numărul 4, trenul de pasageri din Laurel, la opt şi treizeci şi şapte de minute dimineaţa. Puteţi aştepta până atunci. Până atunci, o să intre în tură dispecerul de zi. Puteţi vorbi cu el. — Nătărăule! E vorba de Cometa Taggart! — Şi ce înseamnă asta pentru mine? Aici nu e Taggart Transcontinental. Voi, bogaţii, aşteptaţi ca toată lumea să lucreze pentru voi. Nu ne-aţi dat decât dureri de cap cu toată munca suplimentară pe care a trebuit s-o facem gratis. Vocea lui devenea insolentă: Nu aveţi dreptul să vorbiţi cu mine aşa. Vremurile alea sunt demult apuse. Niciodată nu crezuse că existau oameni care să folosească această strategie simplă, pe care ea n-o folosise niciodată, şi să le iasă; astfel de oameni nu erau angajaţi de Taggart Transcontinental şi nu fusese niciodată pusă în situaţia de a discuta cu ei până acum. — Ştii cine sunt? a întrebat ea, pe tonul rece al unei ameninţări. Funcţionase. — Da… Cred că da, a răspuns el. — Atunci hai să-ţi spun cum stau lucrurile: dacă nu-mi trimiţi un echipaj chiar acum, o să fii pe drumuri când ajung la Bradshaw, unde o să ajung, mai devreme sau mai târziu. Spre binele tău, să fie mai devreme. — 691 —

— Da, doamnă, a zis el. — Cheamă un echipaj complet pentru un tren cu pasageri şi dă-le ordinul să ne ducă la Laurel, de unde o să ne luăm propriii oameni. — Da, doamnă. A adăugat: O să-i informaţi pe cei de la centru că dumneavoastră mi-aţi cerut să fac asta? — Da. — Şi că dumneavoastră sunteţi responsabilă pentru asta? — Da. A urmat o pauză, iar apoi a întrebat-o zăpăcit: — Acum trebuie să sun oamenii? Cei mai mulţi n-au telefoane. — N-ai niciun ajutor? — Ba da, dar n-o să ajungă până dimineaţă. — E cineva pe-acolo acum? — E un măturător în depou. — Trimite-l pe el să cheme oamenii. — Da, doamnă. Rămâneţi pe linie. Ea s-a sprijinit pe o margine a cabinei telefonice, aşteptând. Kellogg zâmbea. — Şi dumneavoastră vreţi să conduceţi o companie feroviară – şi încă una transatlantică – cu astfel de oameni pe linie? a întrebat el. Ea a ridicat din umeri. Nu putea să-şi ia ochii de la far. Părea să fie atât de aproape, părea atât de uşor de ajuns acolo. I se părea că gândul acela pe care nu avea curaj să-l accepte se lupta cu ea, aruncând rămăşiţele luptei lor în tot creierul: un om capabil să valorifice o sursă intactă de energie, un om care lucra la un motor care să facă toate celelalte motoare complet nefolositoare… putea să vorbească cu un astfel de creier… în doar câteva ore… dar dacă nu trebuia să se grăbească? Voia să se grăbească. Tot ce voia era să ajungă acolo… Munca ei? Ce însemna munca ei: să înainteze înspre ţinta supremă a minţii ei sau să-şi petreacă restul vieţii făcându-i treaba unuia care nu era în stare să fie dispecer de noapte? De ce alesese o astfel de muncă? Era în regulă să facă tot treaba pe care o făcuse şi la început – să fie dispecer de noapte? Nu, era mai jos de atât – fusese mai bună decât dispecerul ăsta, chiar şi la Rockdale; aici îi fusese dat să ajungă: într-un loc sub nivelul la care fusese la început… Nu avea motive să se grăbească? Ea era motivul… Aveau nevoie de trenuri, dar nu aveau nevoie de motor? Ea avea nevoie de motor… Datoria ei? Către cine? Dispecerul a lipsit multă vreme; când s-a întors, vocea lui părea posacă: — Ei bine, măturătorul zice că poate să adune oamenii, dar n-are niciun sens să facă asta, pentru că nu pot să-i trimit până la dumneavoastră. N-avem nicio locomotivă. — N-ai locomotivă? — Nu. Administratorul a luat una la Laurel şi cealaltă e la reparat, e acolo de — 692 —

săptămâni bune, iar locomotiva de rezervă a deraiat în dimineaţa asta, o să lucreze la ea până mâine după-amiază. — Dar trenul de depanare pe care voiai să ni-l trimiţi? — O, e în nord. A fost un accident acolo ieri. N-a revenit încă. — Ai o locomotivă Diesel? — N-am avut niciodată. — Ai o autodrezină? — Da, am. — Trimite-i cu autodrezina. — O… Da, doamnă. — Spune-le oamenilor tăi să se oprească la telefonul de pe linie cu numărul 83, să ne ia pe domnul Kellogg şi pe mine. – Se uita la far. — Da, doamnă. — Sună-l pe dispecerul de la Laurel, spune-i ce s-a întâmplat aici şi explică-i de ce o să întârzie Cometa. Şi-a pus mâna în buzunar şi a strâns dintr-odată pumnul: a simţit pachetul de ţigări. Zi-mi, a întrebat ea, ce e cu farul ăla pe care-l văd la jumătate de milă de mine? — De locul în care sunteţi? O, ăla trebuie să fie aerodromul de urgenţă al celor de la Flagship Airlines. — Înţeleg… În regulă, asta-i tot. Pune oamenii la treabă. Spune-le să-l ia pe domnul Kellog de la telefonul de pe linie cu numărul 83. — Da, doamnă. A închis. Kellogg avea un zâmbet larg. — Un aerodrom, hm? — Da. Se uita la far cu mâna încă strângând pachetul de ţigări din buzunar. — Deci trebuie să-l ia pe domnul Kellogg, nu? S-a întors către el, înţelegând ce decizie se înfiripase deja în mintea ei, chiar fără să-şi fi dat seama. — Nu, a zis ea, nu voiam să spun că te abandonez aici. Doar că şi eu trebuie să ajung neapărat în vest, trebuie să mă grăbesc şi m-am gândit să iau un avion, dar nu pot s-o fac şi nu-i necesar. — Haideţi, a zis el, începând să meagră în direcţia aerodromului. — Dar eu… — Dacă aveţi ceva mai important de făcut decât să-i ajutaţi pe idioţii ăia, daţi-i drumul. — Mai important decât orice altceva, a şoptit ea. — O să rămân eu la comandă şi o să duc Cometa la oamenii dumneavoastră din Laurel. — Mulţumesc… Dar, dacă speri… N-o să dispar, să ştii. — Ştiu. — 693 —

— Atunci de ce vrei să mă ajuţi? — Vreau să văd cum e să fac şi eu ceva pentru dumneavoastră măcar o dată. — Nu prea cred că e vreun avion pe aerodrom. — Sunt şanse mari să fie. La marginea aerodromului se aflau două avioane: o epavă care nu merita nici măcar să fie casată şi un monoplan Dwight Sanders, nou-nouţ, de care cereau oamenii în toată ţara, în van. Aerodromul avea un îngrijitor adormit, tânăr, durduliu şi, cu excepţia vocabularului de facultate, un frate de cruce al dispecerului de noapte din Bradshaw. Nu ştia nimic despre cele două avioane: stăteau acolo de când se angajase, cu un an în urmă. Niciodată nu-l interesase ce se întâmpla cu ele şi, de fapt, nu interesase pe nimeni. Probabil că, în tot haosul de la sediul îndepărtat, în dezmembrarea lentă a unei mari companii aeriene, monoplanul Sanders fusese uitat, aşa cum obiectele de valoarea lui erau uitate peste tot… aşa cum matriţa motorului fusese uitată într-o grămadă de gunoi, lăsată la vedere, şi nu însemnase nimic pentru moştenitori şi tâlhari… Nu existau reglementări care să-i spună tânărului îngrijitor dacă trebuia să păstreze avionul Sanders sau nu. Doi străini siguri de sine au decis pentru el – numele postului ocupat de domnişoara Dagny Taggart, cel de vicepreşedinte al unei mari companii feroviare, care i-a dat câteva semne subtile că avea o misiune secretă pentru Washington, menţionarea unei înţelegeri pe care o făcuse cu oamenii de vază ai companiei aeriene, ale căror nume el nu le auzise până atunci, cecul de cincisprezece mii de dolari semnat de domnişoara Taggart ca o garanţie pentru returnarea în siguranţă a avionului Sanders şi un alt cec, de două mii de dolari, pentru deranjul pe care i-l cauzase. A umplut rezervorul avionului, i-a făcut cea mai bună revizie tehnică pe care era în stare s-o facă, a găsit o hartă a aeroporturilor ţării, iar ea a văzut că exista o pistă pe câmpurile de lângă Afton, Utah. Fusese mult prea încordată ca să simtă ceva, dar, în momentul ăsta, când îngrijitorul a aprins reflectoarele, când era pe punctul de a se urca în avion, s-a oprit şi s-a uitat la cer şi după aceea la Owen Kellogg. Stătea acolo, cu picioarele depărtate, în lumina albă a unei insule de ciment din mijlocul unui inel de faruri orbitoare, care nu aveau în spatele lor nimic altceva în afară de o noapte fără cale de ieşire, iar ea s-a întrebat care dintre ei îşi asuma mai multe riscuri, care dintre ei avea în faţă un hău mai mare. — Dacă se întâmplă ceva cu mine, a zis ea, îi spui, te rog, lui Eddie Willers să-i dea o slujbă lui Jeff Allen, aşa cum am promis? — Da, o să-i spun… Asta e tot ce vrei să fie făcut… în caz că se întâmplă ceva? Se gândea la asta şi zâmbea trist în timp ce realiza şocată acest lucru. — Da, cred că asta-i tot… Doar spune-i lui Hank Rearden ce s-a întâmplat şi că team rugat pe tine să-i spui. — Aşa o să fac. — 694 —

Şi-a ridicat privirea şi i-a spus fermă: — Totuşi, nu mă aştept să se întâmple asta. Când dai de Laurel, sună la Winston, Colorado, şi spune-le că o să fiu acolo până mâine la amiază. — Da, domnişoară Taggart. Voia să-i întindă mâna în semn de rămas-bun, dar părea un gest nepotrivit, iar abia atunci şi-a amintit ce spusese el despre perioadele de singurătate. A scos pachetul de ţigări şi i-a oferit în tăcere o ţigară. Zâmbetul lui era o declaraţie de înţelegere, iar mica flacără a chibritului care aprindea ţigările amândurora era cea mai persistentă srângere de mână. Apoi s-a urcat la bord, iar următoarea perioadă de luciditate nu reuşea să separe momentele de mişcare, dar rotirea unei singure mişcări într-o singură unitate de timp forma progresiv o entitate, ca notele unei piese muzicale: de la gestul de a apăsa cu degetul butonul de pornire – la sunetul exploziv al motorului care a răbufnit ca o alunecare de teren pe un munte, toate conectându-se cu timpul pe care-l lăsa în urmă; la căderea circulară a unei lame care s-a evaporat într-o sclipire fragilă a aerului care tăia spaţiul din faţă; la iniţierea rulajului pe pistă; la pauza scurtă, apoi propulsia – până la cursa lungă, periculoasă, cursa nu trebuia să fie blocată, linia lungă a pistei care colectează electricitatea şi o foloseşte într-un impuls din ce în ce mai greu şi mai accelerat, linia dreaptă a unei ţinte; până la momentul imperceptibil în care pământul cade, iar linia neatinsă continuă să se ridice în spaţiu, simplu, firesc. Vedea cum firele de telegraf de pe marginea căii ferate îi trec pe lângă degetele de la picioare. Pământul se prăbuşea în spatele ei, iar ei i se părea că toată greutatea lui iar fi căzut pe glezne, ca şi cum globul s-ar fi micşorat şi ar fi ajuns de mărimea unei bile metalice, bila unui condamnat pe care ea ar fi tras-o după ea şi pe care ar fi lepădat-o. Corpul ei se balansa beat de şocul unei descoperiri, avionul se legăna în ritmul trupului ei, iar pământul de dedesubt era cel care se clătina odată cu clătinarea avionului – descoperirea că viaţa ei stătea acum în propriile mâini, că nu era nevoie de ceartă, de explicaţie, de învăţare, de pledoarie, de luptă – de nimic altceva decât să te uiţi, să gândeşti şi să acţionezi. Apoi pământul s-a stabilizat ca o foaie lată şi neagră, care creştea tot mai mult şi mai mult pe măsură ce ea se ridica învârtindu-se. Când sa uitat în jos pentru ultima dată, luminile pământului se stingeau, mai exista numai un singur far rămas şi arăta ca vârful ţigării lui Kellogg, strălucind ca un salut în întuneric. Apoi a rămas numai cu luminile de pe panoul de control şi cu întinderea de stele din faţa întinderii de sticlă. Nu mai exista nimic care să o susţină în afară de sunetul motorului avionului şi de minţile oamenilor care concepuseră avionul. Dar cine avea parte de susţinere oriunde altundeva? se gândea. Linia traiectoriei ei mergea spre nord-vest, descria o diagonală deasupra statului Colorado. Ştia că alesese cea mai periculoasă rută, mult prea lungă, ca să traverseze — 695 —

cea mai rea barieră de munţi, dar era drumul cel mai scurt şi mai sigur în altitudine, niciun munte nu părea mai periculos în comparaţie cu dispecerul de la Bradshaw. Stelele erau ca o spumă, iar cerul părea să fie doldora de mişcări continue, mişcarea bulelor care se formau şi se stabilizau, plutirea valurilor circulare şi progresive. O licărire de lumină pâlpâia pe pământ din când în când şi părea mai strălucitoare decât tot albastrul static de deasupra. Dar albastrul stătea agăţat singur între cenuşa neagră şi albastrul unei cripte, părea să se lupte pentru sprijinul lui fragil – şi parcă a salutat-o şi a dispărut. Dunga pală a râului se ridica încet din vid, iar pentru o perioadă lungă de timp a rămas în câmpul ei vizual, planând imperceptabil ca să o întâlnească. Semăna cu o venă fosforescentă care ieşea din pielea pământului, o venă delicată fără sânge. Când a văzut luminile unui oraş ca un pumn de monede de aur aruncate peste pajişte, strălucirea violentă a luminilor hrănite de curent electric, ele păreau la fel de îndepărtate ca stelele şi, acum, la fel de inaccesibile. Energia care i-a luminat drumul a dispărut, electricitatea care crease uzine electrice în mijlocul unor stepe goale s-a evaporat, iar ea nu ştia nicio altă cale să o redescopere. Totuşi, acestea fuseseră stelele ei – se gândea, uitându-se în jos –, acestea fuseseră scopul ei, luminile ei călăuzitoare, aspiraţiile care o chemau spre evoluţie. Sentimentul pe care unii au pretins să-l aibă la vederea stelelor – stele de la milioane de ani distanţă, aşadar, care nu-ţi cer să acţionezi, dar care servesc inutilităţii ca paietele –, asta simţise ea când a văzut becurile electrice care luminau străzile unui oraş. Acest pământ se găsea dedesubt, era limita pe care voia să o atingă şi se întreba cum a ajuns să piardă sentimentul acesta, cine a făcut ca acesta să fie bila unui condamnat târâtă prin noroi, cine i-a transformat promisiunea măreaţă întro himeră care niciodată n-o să fie atinsă. Dar a lăsat în urmă oraşul şi acum trebuia să privească în faţă la munţii Colorado care se ridicau în faţa ei. Micul cadran de sticlă de pe panoul ei arăta că avionul era în urcare. Sunetul motorului bătând prin cochilia de metal cu care era înconjurat făcea cârma din mâinile ei să tremure ca bătăile unei inimi care face un efort solemn şi i-a dat de veste că trecea peste culmi. Pământul era acum o sculptură descompusă care se clătina dintr-o parte în alta, forma unei explozii împietrite împroşca cu ţâşniri bruşte ca să atingă avionul. Le vedea ca pe nişte tăieturi zimţate şi negre care rupeau din întinderea albă de stele chiar în calea ei şi lărgindu-se tot mai mult. Mintea ei era una cu corpul, iar corpul era una cu avionul, se lupta cu gravitaţia invizibilă care o trăgea în jos, se lupta cu rafalele bruşte care răsturnau pământul ca şi cum ar fi fost pe cale să se rostogolească peste cer, cu jumătate din munţi rostogolindu-se în urma lor. Era ca şi cum ar fi luptat cu un ocean îngheţat, unde până şi un singur strop putea fi fatal. Se mai odihnea când munţii se micşorau deasupra văilor pline de ceaţă. Apoi, ceaţa se ridica să înghită pământul, iar ea rămânea suspendată în aer, fără nicio mişcare în — 696 —

jur, doar cu sunetul motorului. Dar nu trebuia să vadă pământul. Panoul de control era acum vederea ei – era vederea concentrată a celor mai bune minţi care o puteau ghida pe drumul ei. Vederea asta concentrată, se gândea, i se oferea şi îi cerea doar să fie în stare să o citească. Cum au fost plătiţi ei pentru asta, ei, cei care au dat oamenilor astfel de vedere? De la laptele condensat la vederea condensată a instrumentelor de precizie – ce avere nu au dat ei lumii şi ce au primit ei în schimb? Unde sunt ei acum? Unde era Dwight Sanders? Unde era inventatorul motorului ei? Ceaţa se ridica, iar într-un gol alpin a văzut un mic foc care se răspândea pe deasupra stâncilor. Nu era lumină electrică, era doar o flacără singuratică în întunericul pământului. Ştia unde era şi ştia flacăra: era Torţa lui Wyatt. Se apropia de destinaţie. Undeva, în spatele ei, în nord-est, se aflau culmile străpunse de tunelurile Taggart. Munţii alunecau într-o pantă lungă spre pământul mai neted al statului Utah. Şi-a lăsat avionul să alunece mai aproape de pământ. Stelele se estompau, cerul se întuneca, dar în grupul de nori din est începeau să apară crăpături subţiri – mai întâi ca raze, apoi ca pete pale de reflexii, apoi ca benzi lungi care nu erau încă roz, dar nu mai erau albastre, aveau culoarea unei viitoare lumini, primele semne ale unui răsărit care urma. Continuau să apară şi să dispară, se făceau mai limpezi încetul cu încetul, lăsau cerul mai întunecat, apoi îl despicau ca o promisiune care se chinuie să fie îndeplinită. Auzea o melodie în minte, una de care nu prea-i plăcea să-şi amintească: nu Concertul al Cincilea al lui Halley, ci al Patrulea, strigătul unei lupte chinuite, cu viorile temei principale, care ieşeau la suprafaţă ca o himeră îndepărtată ce trebuie atinsă. Vedea aeroportul Afton la câteva mile distanţă, mai întâi ca pe un pătrat de scântei, apoi ca pe nişte raze albe de soare. Se semnaliza că un avion este gata să decoleze, aşa că a trebuit să-şi întârzie aterizarea. Învârtindu-se în întunericul de deasupra câmpiei, a văzut corpul unui avion argintiu ridicându-se ca un phoenix din focul alb şi, într-o linie dreaptă, aproape lăsând o urmă de lumină care să atârne în spatele lui, îndreptându-se spre est. Apoi căzu în jos ca să se scufunde în pâlnia formată de fasciculele de lumină; a văzut o pistă de ciment în faţa ei, a simţit zdruncinătura roţilor oprindu-se la timp, apoi şi-a temperat coborârea şi a îmblânzit avionul până la siguranţa unei maşini care rulează pe pistă. Era un aerodrom mic, privat, care servea traficului redus pe care-l aveau câteva companii industriale rămase în Afton. A observat un angajat singuratic care se grăbea spre ea. A sărit din avion în momentul în care acesta s-a oprit, orele de zbor s-au şters din mintea ei de nerăbdarea creată de câteva minute în plus. — Pot să iau o maşină care să mă ducă imediat la Institutul Ştiinţific? a întrebat. Angajatul s-a uitat la ea confuz. — 697 —

— De ce? Da, cred, doamnă. Dar… pentru ce? Nu este nimeni acolo. — Domnul Quentin Daniels este acolo. Angajatul a dat din cap uşor, apoi a arătat cu degetul mare spre est – spre luminile din spate care se îndepărtau ale avionului. — Acolo e domnul Daniels acum. — Poftim? — Tocmai a plecat. — A plecat? De ce? — A plecat cu bărbatul care a venit aici după el acum două-trei ore. — Ce bărbat? — Nu ştiu, nu l-am mai văzut niciodată, dar, o Doamne, are o frumuseţe de avion! S-a întors la cârma avionului şi goni pe pistă, se ridică în aer, avionul ei ţintea ca un glonţ cele două sclipiri de lumini roşii şi verzi care străluceau în cerul de est, în timp ce-şi repeta: „O, nu! Nu au făcut asta! Nu au făcut asta! Nu au făcut asta!” O dată pentru totdeauna – se gândea, ţinând strâns manşa de parcă ar fi fost duşmanul pe care nu-l putea abandona, cuvintele ei ca nişte explozii cu urme de foc în mintea ei care să le lege – o dată pentru totdeauna… să-l vadă pe distrugător faţă în faţă, să afle cine este şi unde dispare… nu motorul… el nu trebuie să ducă motorul în întunericul din monstruosul lui ţinut necunoscut şi închis… nu o să scape de data asta. O bandă de lumină se ridica din est şi părea să vină dinspre pământ, ca o inspiraţie ţinută mult în plămâni şi apoi eliberată. În albastrul adânc de deasupra, avionul străinului era o singură sclipire care-şi schimba culoarea şi care străfulgera dintr-o parte în alta ca un pendul legănându-se în întuneric şi marcând timpul. Un viraj a făcut ca sclipirea să cadă mai aproape de pământ, iar ea a apăsat pe accelerator pentru a nu scăpa din ochi luminiţa, să nu o lase să atingă linia orizontului şi să dispară. Lumina curgea peste cer, ca şi cum ar fi fost atrasă de pe pământ de avionul străinului. Avionul se îndrepta spre sud-est, iar ea-l urma în întâmpinarea răsăritului. Din transparenţa verde de gheaţă, cerul trecea într-un auriu pal, iar auriul se împrăştia într-un lac de sub pelicula roz de sticlă, culoarea acelei dimineţi uitate care a fost prima pe care a văzut-o pe pământ. Norii treceau în fâşii lungi de albastru înceţoşat. Îşi ţinea ochii pironiţi pe avionul străinului, ca şi cum privirea ei ar fi fost o frânghie de remorcat care să-i tragă avionul. Avionul străinului devenise un punct negru, ca o bifă micşorată pe cerul strălucitor. Apoi a observat că norii nu se mai lăsau în jos, că stăteau îngheţaţi pe marginea pământului, după care a realizat că avionul se îndrepta spre munţii din Colorado, că lupta împotriva furtunii invizibile o aştepta încă o dată. A constatat asta fără vreo emoţie; nu se întreba dacă trupul sau avionul ei mai aveau puterea să înfrunte — 698 —

pericolul încă o dată. Cât timp era în stare să se mişte, avea de gând să urmărească pata aceea care zbura în zare cu ultimele fărâme din lumea ei. Nu simţea altceva decât vidul lăsat de un foc care a fost ură şi furie şi impulsul disperat al unei lupte până la moarte; toate au fuzionat într-un singur cristal de gheaţă, singura rezolvare ca să-l urmărească pe străin, oricine ar fi fost el, oriunde ar fi dus-o, doar să-l urmeze şi… nu a adăugat nimic în mintea ei, dar, vag, ce stătea la capătul vidului exista cu adevărat: şi putea să-i dea ei viaţă dacă ea i-o lua pe a lui mai întâi. Ca un instrument setat pe pilot automat, corpul ei executa mişcările necesare pilotării unui avion – cu munţii care se clătinau într-o ceaţă albăstruie dedesubt şi cu vârfurile dinţate care se ridicau în faţa ei ca o ultimă formaţiune albastră. A observat că distanţa faţă de avionul străinului se micşorase: îşi verificase viteza pentru o traversare sigură, în timp ce ea era nepăsătoare faţă de primejdie, numai cu muşchii mâinilor şi ai picioarelor luptând să ţină avionul în aer. O mişcare scurtă şi strânsă a buzelor a fost forma cea mai reuşită de zâmbet: el pilota avionul pentru ea, se gândea ea; el i-a dat puterea să-l urmeze cu priceperea unui somnambul desăvârşit. Ca un răspuns la controlul din partea ei, acul altimetrului a urcat încet. Avionul se ridica şi se tot ridica, iar ea se întreba când vor ceda elicea şi respiraţia ei. Străinul se îndrepta spre sud-est, unde cei mai înalţi munţi blocau soarele. Avionul lui a fost cel dintâi atins de prima rază de soare. A strălucit pentru un moment ca o explozie de foc alb care-şi trimitea razele ca pe nişte proiectile din aripile lui. Au urmat culmile munţilor; tăiau umbre violente pe stânci, desăvârşeau forma munţilor şi o însufleţeau. Zburau peste cele mai sălbatice întinderi ale statului Colorado, nelocuite, nelocuibile, inaccesibile oamenilor pe jos sau cu avionul. Nicio aterizare nu era posibilă pe o rază de sute de mile; s-a uitat la aparatul care măsura cantitatea de combustibil: mai avea o jumătate de oră. Străinul se îndrepta ţintă spre un alt lanţ muntos, şi mai înalt. S-a întrebat de ce străinul a ales să facă o cursă pe o rută pe care nimeni nu ar face-o vreodată. Îşi dorea ca acel lanţ muntos să fie în spatele ei şi era ultimul efort pe care spera să-l facă. Avionul străinului pierdu brusc din viteză. Pierdu altitudine tocmai atunci când ea se aştepta ca el să urce. Bariera de granit se ridica în calea lui, aproape atingându-l şi întinzându-se spre aripile lui, dar linia lungă, netedă a mişcării cobora. Ea nu detecta nicio stricăciune, nicio izbitură, niciun semn de defecţiune mecanică; se părea că e mişcarea voită a unei intenţii controlate. Cu o strălucire bruscă a luminii soarelui pe aripile lui, avionul a planat într-o curbă lungă, razele scurgându-i-se ca apa pe corp, apoi a trecut în cercurile netede, vaste ale unei spirale, ca şi cum ar fi vrut să aterizeze acolo, ceea ce era de neimaginat. Privea, nu încerca să explice, nu putea să creadă ce vede, aştepta forţa care să-l aducă pe drumul cel bun. Dar cercurile line continuau să cadă spre pământul pe care — 699 —

ea nu-l vedea şi la care nici măcar nu îndrăznea să se gândească. Ca rămăşiţele unui maxilar spart, fâşii de proteze dentare de granit apărură între avionul ei şi al lui; nu putea să spună de ce se mişca în spirală. Ştia doar că nu pare, dar că este, de fapt, mişcarea unui sinucigaş. Vedea razele soarelui strălucind pe aripile avionului lui. Apoi, ca trupul unui om care se scufundă cu pieptul înainte şi braţele întinse, abandonându-se calm spiralei căderii, avionul s-a prăbuşit şi a dispărut în spatele crestelor. Ea a continuat să zboare, aproape aşteptând ca avionul să reapară, nu putea să creadă că tocmai a fost martoră la o catastrofă oribilă care a avut loc atât de simplu şi de silenţios. Zbura desupra zonei în care se prăbuşise avionul. Părea să fie o vale înconjurată de pereţi de granit. A ajuns deasupra văii şi a scrutat locul. Nu exista niciun loc posibil pentru o aterizare. Nu era nicio urmă de avion. Fundul văii semăna cu o fâşie din crusta Pământului tăiată în zilele în care se răcea, de neschimbat încă de atunci. Era o întindere de roci plasate faţă în faţă, cu bolovani care atârnau în formaţiuni precare, cu crevase lungi şi întunecate, cu câţiva pini contorsionaţi care creşteau pe jumătate orizontal în aer. Toate zonele solului mai mult sau mai puţin netede erau de mărimea unor batiste. Nu era niciun loc în care sar putea ascunde un avion. Nu exista nicio urmă din epava avionului. A executat o curbă înclinată şi ascuţită, planând pe deasupra văii şi lăsându-se puţin în jos. Printr-o iluzie cauzată de lumină pe care nu o putea explica, fundul văii părea mult mai clar şi mai vizibil decât restul. Putea să distingă fundul văii cu atâta claritate, încât să constate că avionul nu era acolo; dar asta nu era posibil. A mai zburat în cerc, lăsându-se şi mai jos. S-a uitat în jurul ei – şi, pentru un moment înfricoşător, se gândi că este dimineaţa unei zile de vară, că ea era singură şi pierdută într-o zonă a Munţilor Stâncoşi unde niciun avion nu s-ar aventura vreodată şi, cu ultimele resurse de combustibil pe care le mai avea, căuta un avion care nu existase, căuta urma unui distrugător care dispăruse ca întotdeauna; poate că himera lui a condus-o aici ca să fie distrusă. În clipa următoare, a scuturat puternic din cap, şi-a strâns buzele mai tare şi a plecat mai departe. Se gândea că nu putea să abandoneze printre stâncile de dedesubt un creier de o asemenea anvergură ca al lui Quentin Daniels, dacă mai era încă în viaţă, şi putea să ajungă la el să-l ajute. A coborât între pereţii circulari ai văii. Era un zbor extrem de dificil de executat, spaţiul era mult prea strâmt, dar ea continua să se lase în jos, viaţa ei fiind la cheremul simţurilor, iar ele oscilând între două sarcini: căutarea avionului pe fundul văii şi grija pentru pereţii de granit care păreau să rupă aripile avionului. Cunoştea pericolul doar ca parte a îndatoririlor de serviciu. Acum nu mai avea înţeles personal. Sentimentul sălbatic pe care l-a avut era aproape bucurie. Era ultima dezlănţuire a unei lupte pierdute. „Nu! striga în mintea ei, ţipa asta către distrugător, către lumea pe care o părăsise, către lungul drum spre înfrângere – Nu!… Nu!… Nu!.. — 700 —

Ochii ei măturau panoul de control, apoi a rămas nemişcată o secundă ca să-şi recapete suflul. Altimetrul ei era la 11.000 ultima oară când îl verificase. Acum era la 10.000. Dar fundul văii nu se schimbase. Nu s-a apropiat. A rămas la fel de îndepărtat ca prima dată când s-a uitat în jos. Ştia că numărul 8.000 reprezenta nivelul pământului în partea asta a statului Colorado. Nu observase cât coborâse. Nu observase că pământul, care părea mult prea clar şi prea aproape de la înălţime, era acum mult prea difuz şi îndepărtat. Se uita la aceleaşi roci din aceeaşi perspectivă, dar ele nu s-au mărit, umbrele lor nu s-au mişcat, iar lumina stranie şi nenaturală continua să stea agăţată deasupra capătului văii. Se gândea că altimetrul se blocase şi continua să coboare. Vedea acul cadranului cum coboară, vedea pereţii de granit cum urcă, crestele munţilor cum cresc, vârfurile cum înaintează tot mai aproape de cer, dar fundul văii rămânea neschimbat, ca şi cum ar coborî într-un puţ fără capăt. Acul s-a mişcat de la 9500 la 9300, apoi de la 9.000 la 8.700. Strălucirea luminii care a lovit-o nu avea nicio sursă. Era ca şi cum aerul din avion şi din afara lui se transformase într-o explozie de foc rece şi orbitor, o explozie bruscă şi fără zgomot. Şocul a aruncat-o înapoi, a scăpat manşa din mână. În secunda în care a prins-o din nou, lumina dispăruse, dar avionul se învârtea, urechile îi plesneau de atâta linişte, iar elicea stătea ţeapănă drept în faţa ei: motorul era mort. A încercat să ridice avionul, dar se ducea în jos, iar ce a văzut întinzându-se în faţa ei nu era o grămadă de bolovani deformaţi, ci iarba verde a unui câmp care nu existase acolo. Nu era timp de văzut restul. Nu exista timp pentru explicaţii. Nu exista timp să iasă din vrie. Pământul era un tavan verde care venea repede peste ea la o distanţă foarte mică. Azvârlită dintr-o parte în alta ca un pendul, agăţată de manşă şi aşezată pe jumătate în scaun şi pe jumătate în genunchi, se lupta să împiedice avionul să planeze ca să încerce o aterizare „pe burtă”, în timp ce pământul verde o ameţea şi se rotea deasupra ei, apoi dedesubt, răsucirile lui în formă de spirală venind din ce în ce mai aproape. Braţele ei trăgeau de manşă fără să ştie dacă va reuşi, mai ales că rămânea fără timp şi spaţiu – simţea toate astea violent şi pur, intuiţia distinctă asupra existenţei pe care o avusese dintotdeauna. Într-un moment de devoţiune pentru dragostea ei – pentru negarea perpetuă a dezastrului, pentru dragostea ei de viaţă şi pentru valoarea ei neegalabilă – simţi mândria sigură şi feroce că va supravieţui. Şi, ca răspuns pentru pământul care zbura spre ea, a auzit în minte, ca o batjocură a ei pentru soartă, ca un strigăt sfidător, cuvintele propoziţiei pe care o ura – cuvintele de înfrângere, de disperare, de strigăt de ajutor: — O, la naiba! Cine e John Galt? — 701 —

Cuprins Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul

I – Omul care aparţinea Pământului 7 II – Arta trasului pe sfoară 58 III – Şantaj pe faţă 115 IV – Consimţământul victimei 165 V – Sold epuizat 210 VI – Metalul miracol 255 VII – Moratoriul pe creiere 299 VIII – Sub semnul iubirii noastre 351 IX – Chipul lipsit de durere sau de frică sau de vină 383 X – Semnul dolarului 409

— 702 —

AYN RAND

REVOLTA LUI ATLAS Roman

Volumul III

A este A Traducere din engleză de VLAD POJOGA

Colecţia Clasic Cartier Editura CARTIER, 2014

— 703 —

Capitolul I Atlas Când deschise ochii, zări lumina soarelui, frunze verzi şi chipul unui bărbat. Îi trecu prin minte: ştiu despre ce e vorba. Aceasta era lumea aşa cum se aşteptase s-o vadă la şaisprezece ani – iar acum ajunsese acolo – şi totul părea atât de simplu, atât de firesc, ca şi cum tot ce simţea ar fi fost o binecuvântare rostită deasupra întregului univers numai prin intuiţia unui singur cuvânt: desigur. Se uita în sus la chipul unui bărbat care stătea în genunchi lângă ea şi imediat îşi dădu seama că, în toţi anii care trecuseră, şi-ar fi dat viaţa numai ca să vadă asta: un chip pe care nu era însemnată nicio urmă de durere, de teamă sau vinovăţie. Tăietura gurii era orgolioasă, şi arăta ca şi cum mândria i-ar fi fost sporită tocmai de ea însăşi. Unghiurile ascuţite ale pomeţilor o făceau să se gândească la aroganţă, la tensiune, la dispreţ – cu toate că faţa aceea nu avea niciuna dintre trăsături, ansamblul lor trimitea la o aparenţă de voinţă senină şi de siguranţă, o aparenţă de necruţătoare inocenţă care nici nu caută iertarea, nici nu o promite. Era un chip care nu avea nimic de ascuns şi nimic de care să fugă, un chip pe care nu se citea nici frica de a fi văzut, nici de a vedea, aşa încât primul lucru pe care îl putu percepe în legătură cu el a fost privirea intensă şi pătrunzătoare – se uita ca şi cum facultatea de a vedea ar fi fost cel mai iubit instrument al lui, iar exerciţiul de a percepe realitatea prin văz ar fi fost lipsit de graniţe, o aventură fericită, ca şi cum ochii ar fi însemnat o valoare absolută atât pentru el, cât şi pentru întreaga lume – pentru el, prin capacitatea de a vedea, iar pentru lume, fiindcă era un loc care să merite în asemenea măsură să fie văzută. Pentru o clipă i se păru că se află în prezenţa unei fiinţe care e, în întregime, conştiinţă pură – deşi nu fusese niciodată atât de conştientă de trupul unui bărbat. Ţesătura uşoară a cămăşii părea să scoată în evidenţă – mai curând decât să ascundă – structura acestei siluete, pielea sa era bronzată, trupul lui avea asprimea, soliditatea, rezistenţa şi precizia curată a unei şarje de oţel, părea să fie turnat în metal, dar dintr-un metal întunecat, cu luciu slab, ca un aliaj de cupru-aluminiu, culoarea pielii i se amesteca cu maroniul de nucă al părului, cu şuviţele în dezordine care, în lumina soarelui, i se preschimbau din cafeniu în auriu, iar ochii completau paleta de culori, ca o parte a şarjei de metal rămasă de o strălucire aspră şi întunecată: ochii lui aveau verdele profund, întunecat al luminii care-şi aruncă sclipirile deasupra metalului. O privea cu o umbră de zâmbet, nu era o privire cercetătoare, ci o contemplare familiară, ca şi cum, şi el, ar fi văzut ceea ce aşteptase de mult şi nu se îndoise niciodată c-ar exista. Aceasta era lumea ei, îi trecu prin minte, acesta era felul în care oamenii erau meniţi să trăiască şi să-şi înfrunte existenţa, iar tot restul, toţi anii de urâţenie şi de încleştare nu erau nimic altceva decât gluma insensibilă a unui oarecare. Îi zâmbi ca unui camarad conspirativ, în semn de uşurare, de eliberare, de persiflare veselă a — 704 —

tuturor acelor lucruri pe care niciodată nu le va mai considera importante. El îi răspunse cu acelaşi surâs – era acelaşi zâmbet ca şi al ei –, ca şi cum ar fi simţit precum ea şi ar fi ştiut şi el la ce se gândeşte. — N-ar fi trebuit să luăm nimic în serios, nu-i aşa? îi şopti ea. — Nu, n-ar fi trebuit. Apoi, revenindu-şi în simţiri pe de-a-ntregul, îşi dădu seama că bărbatul era un necunoscut. Încercă să se tragă de lângă el, dar nu fu capabilă decât să facă o mişcare scurtă, în care simţi iarba de sub cap. Încercă să se ridice. Un scurtcircuit de durere care îi trecu de-a lungul spatelui o ţintui din nou la pământ. — Nu te mişca, domnişoară Taggart. Eşti rănită. — Mă cunoşti? Vocea îi era impersonală şi aspră. — Te cunosc de foarte mulţi ani. — Ne-am întâlnit vreodată? — Da, cred că da. — Cum te numeşti? — John Galt. Se uită la el fără să se mişte. — De ce te-ai speriat? o întrebă. — Pentru că te cred. Îi zâmbi, ca şi cum ar fi smuls o mărturisire completă asupra înţelesului pe care-l adăugase ea numelui lui; zâmbetul conţinea acceptarea provocării din partea adversarului, amuzamentul celui matur în faţa tristeţii copilului. Domnişoarei Taggart i se părea că-şi revine în simţiri după un accident care făcuse praf mai mult decât un simplu avion. Nu putea să pună acum la loc piesele, nu putea să-şi amintească toate lucrurile pe care le ştia în legătură cu numele acesta, nu ştia decât că se afla înaintea unui vid negru, pe care trebuia, încet, să-l umple. Nu putea să facă acest lucru în clipa aceea, prezenţa bărbatului era orbitoare, ca un reflector care nu-i permitea să intuiască formele risipite în întunericul din jur. — Pe tine te-am urmărit în toţi anii aceştia? îl întrebă. — Da. Se uită încet de jur-împrejur. Era întinsă pe iarba de pe un platou de la poalele unui bloc de granit care cobora de la sute de metri din albastrul cerului. La celălalt capăt al platoului, nişte colţi de stâncă, un pâlc de pini şi frunzele lucioase ale câtorva mesteceni ascundeau spaţiul care se întindea până la zidul de piatră, circular, al munţilor din depărtare. Avionul ei nu se făcuse bucăţi, se afla chiar acolo, la distanţă de câţiva metri, culcat pe burtă, în iarbă. Cât vedea cu ochii, nu se mai afla niciun alt avion, nicio altă siluetă, niciun alt semn al prezenţei umane. — Cum se numeşte valea asta? îl întrebă. — 705 —

El răspunse cu un zâmbet: — Terminalul Taggart. — Cum adică? — O să-ţi dai seama curând. Un impuls abia perceptibil, ca reculul unei forţe de semn contrar, îi dădea ghes să vrea să vadă câtă putere i-a mai rămas în muşchi. Putea să-şi mişte şi mâinile şi picioarele; putea să-şi ridice capul; simţea o durere cruntă când trăgea adânc aer în piept; văzu un firicel de sânge care i se prelingea de-a lungul ciorapului. — Se poate ieşi de aici? îl întrebă. Glasul îi părea sobru, dar sclipirea verde-metalică din privirea lui era surâzătoare: — De tot, nu. Temporar, da. Domnişoara Taggart încercă să se ridice. El se aplecă s-o ridice, însă ea îşi adună puterile, smucindu-se şi răsucindu-se deodată şi scăpându-i din braţe – şi forţându-se să stea în picioare. — Cred că pot…, începu ea să rostească şi i se prăbuşi în braţe chiar în clipa când picioarele i se înfipseseră în pământ, iar o împunsătură de durere o săgetă în glezna care n-o putea susţine. El o ridică în braţe şi îi zâmbi. — Nu, nu poţi, domnişoară Taggart, îi răspunse şi începură să meargă de-a lungul platoului. Stătea liniştită, încolăcindu-l cu braţele, cu capul pe umărul lui şi se gândea: Doar pentru câteva minute, cât va dura totul, nu e nicio problemă să i se abandoneze pe dea-ntregul, să uite totul şi să-şi îngăduie să simtă… Când a mai simţit aşa ceva înainte? se întrebă; mai existase un moment în care avusese în minte aceleaşi cuvinte, dar nu-şi putea aduce acum aminte. Mai cunoscuse cândva sentimentul acesta de siguranţă, de lucru dus la bun sfârşit, de capăt de linie, de dincolo-de-orice-dubiu. Dar era ceva cu desăvârşire nou să se simtă în siguranţă şi să simtă că era în regulă să accepte protecţia, să se predea – mă rog, pentru că această neobişnuită senzaţie de protecţie nu era îndreptată înspre viitor, ci înspre trecut, nu protecţia care te scuteşte de luptă, ci aceea care te privează de sentimentul de a o fi câştigat deja, nu o protecţie făgăduită slăbiciunii ei, ci puterii… Conştientă de nefireasca apăsare a braţelor lui peste trupul ei, de şuviţele lui auriu-cenuşii, de umbra pe care i-o aruncau genele pe chip, la numai câţiva centimetri de ale ei, se întrebă deodată: Protejată, împotriva a ce să fiu protejată?… El este cel care mi s-a împotrivit… Oare el a fost?… De ce?… Nu ştia şi nici nu se putea acum gândi la asta. Făcea eforturi să-şi amintească ce urmărea să facă în urmă cu câteva ore şi care-i erau motivele. Se străduia să-şi aducă aminte. — Ştiai că te urmăresc? îl întrebă. — Nu. — Unde ţi-e avionul? — 706 —

— Pe platoul de aterizare. — Unde? — La celălalt capăt al văii. — Nu era nicio pistă de aterizare în vale când m-am uitat de sus. Şi nici vreo pajişte. Cum se poate întâmpla aşa ceva? El îşi întoarse privirea către cer. — Uită-te cu atenţie. Vezi ceva acolo, sus? Ea îşi dădu capul pe spate, privi ţintă la cer, fără să vadă nimic altceva decât albastrul netulburat al dimineţii. După un timp, zări câteva unde tremurătoare de aer. — Fronturi de aer cald, spuse domnişoara Taggart. — Raze refractoare, replică el. Valea pe care ai văzut-o e o culme de munte înaltă de opt mii de picioare, la cinci mile distanţă de aici. — …Poftim? — O creastă de munte pe care niciun pilot n-ar alege-o ca să aterizeze. Ce ai văzut a fost reflexia lui proiectată asupra văii acesteia. — Cum? — La fel cum se creează mirajele în deşert: o imagine refractată de un front de aer fierbinte. — Cum? — Printr-un ecran de radiaţii menite să asigure protecţia împotriva a orice – mai puţin împotriva unui curaj ca al tău. — Ce vrei să spui? — Nu mi-am imaginat vreodată că vreun avion o să reuşească să coboare şapte mii de picioare. Ai trecut prin ecranul de radiaţii. Unele dintre ele pot să distrugă orice fel de motor magnetic. Ei bine, e a doua oară când ieşi victorioasă într-o confruntare cu mine: nici nu am fost vreodată urmărit. — De ce păstrezi ecranul? — Pentru că aceasta e o proprietate privată şi aşa intenţionează să rămână. — Ce se întâmplă aici? — O să-ţi arăt imediat ce ajungem, domnişoară Taggart. O să-ţi răspund la toate întrebările după ce o să vezi. Domnişoara Taggart tăcu. Îşi dădu seama că-i pusese întrebări în legătură cu orice subiect, numai în legătură cu el, nu. Era ca şi cum ar fi fost un întreg izolat, desprins cu cea dintâi privire pe care i-a aruncat-o, ca un absolut ireductibil, ca o axiomă care nu trebuie să mai fie demonstrată, ca şi cum ar fi ştiut totul despre el graţie percepţiei nemediate, iar ceea ce urma să se petreacă era ca procesul să fie identificat de raţiune. O purtă pe braţe de-a lungul unei cărări înguste care şerpuia până în fundul văii. Pe coastele din jurul lor, piramidele negre şi înalte ale brazilor rămăseseră verticale şi imobile, într-o simplitate virilă, ca nişte sculpturi reduse la o formă esenţială, distingându-se de dantelăria minuţioasă, complexă, feminină a frunzelor de — 707 —

mesteacăn care sclipeau în lumina soarelui. Razele soarelui se strecurau printre frunze şi cădeau legănându-se printre şuviţele de păr şi peste amândouă chipurile lor. Nu vedea nimic din ce se afla dedesubtul sau dincolo de curbele cărării. Ochii îi reveneau asupra chipului lui. Din când în când, el îi arunca o privire pasageră. La început, ea-şi ferise privirea, ca şi cum ar fi fost surprinsă. Apoi, de parcar fi învăţat de la el, îi înfrunta privirea de fiecare dată când el se întâmpla să se uite în jos, către ea – ştiind că el cunoaşte ce simte ea şi nici el nu ascunde nimic din înţelesul privirii pe care o îndreaptă asupră-i. Îşi dădea seama că tăcerea lui mărturisea acelaşi lucru ca şi a ei. Nu o ţinea îmbrăţişată în felul impersonal în care un bărbat poartă pe braţe o femeie rănită. Era o îmbrăţişare reală, chiar dacă nu exista nicio sugestie de această nuanţă în felul în care o purta pe braţe; o simţea numai prin înţelegerea faptului că întregul lui trup devenise conştient de faptul că o purta strâns în braţe. Mai întâi auzi vuietul unei cascade, abia apoi zări firul subţire de apă spărgându-se în mii de stropi şi şiroind de-a lungul peretelui de stâncă. Pentru ea, sunetul părea a fi un ritm sacadat, abia perceptibil, o cadenţă efasată care nu părea mai uşor de distins decât o amintire chinuitoare – dar se îndepărtară, iar sunetul continuă să persiste; ascultă clipocitul apei, dar părea că un alt sunet creşte în intensitate, limpede, ivinduse nu dinlăuntrul conştiinţei ei, ci de undeva dintre frunze. Cărarea făcu o cotitură şi, la marginea joasă a unui luminiş iscat de nicăieri, zări o căsuţă pe fereastra deschisă a căreia aluneca o rază de soare. Când îşi dădu seama ce alt moment din trecut o făcuse să se abandoneze prezentului imediat – se întâmplase în noaptea aceea petrecută pe bancheta prăfuită a Cometei, când a ascultat pentru prima dată Concertul numărul cinci al lui Halley –, realiză că tot asta era ceea ce auzea acum, înălţându-se din claviatura unui pian, sub acordurile exacte şi limpezi scoase de atingerea puternică şi încrezătoare a unui necunoscut. Îi aruncă întrebarea pe dată, ca şi cum ar fi sperat să-l ia prin surprindere: — E Concertul numărul cinci al lui Halley, nu-i aşa? — Da. — Când l-a compus? — De ce nu-l întrebi chiar pe el? — E aici? — El e interpretul. E casa lui. — O… — O să te întâlneşti cu el mai târziu. O să fie fericit să stea de vorbă cu tine. Ştie că lucrările lui sunt singurele înregistrări pe care-ţi face plăcere să le asculţi, seara, când eşti singură. — Cum să ştie asta? — I-am spus eu. Expresia care i se aşternuse pe chip era ca o întrebare care ar fi început cu „Cum — 708 —

naiba…?”, dar îi zări privirea şi începu să râdă, iar râsul ei dădu glas sensului acelei priviri. Nu putea să-l întrebe nimic, îi trecu prin minte, nu se putea îndoi de nimic, în acest moment, în acele acorduri ale muzicii înălţându-se triumfătoare printre frunzele zdrenţuite de lumină, o muzică a dezlegării, a eliberării, interpretată aşa cum trebuia să fie interpretată, aşa cum raţiunea ei se străduise s-o audă pe bancheta aceea desfundată, în cadenţa spartă a roţilor – asta fusese ceea ce mintea ei intuise în sunete, în noaptea aceea: valea, soarele de dimineaţă şi… Apoi icni de uimire pentru că, după o cotitură a cărării, de la înălţimea unei buze de platou, dădu cu ochii de un oraş cuibărit în fundul văii. Nu era tocmai un oraş, ci o mână de case risipite la întâmplare de la poalele până pe terasele munţilor care se ridicau deasupra acoperişurilor, înghiţindu-le într-un cerc de netrecut, colţuros. Erau câteva case, mici şi noi, cu forme curate, unghiulare şi cu ferestre deschise, strălucitoare. Mult în depărtare, se vedeau câteva clădiri care păreau ceva mai înalte, iar vălătucii şterşi de fum care se înălţau deasupra lor dădeau de înţeles că acolo s-ar afla un sector industrial. Însă foarte aproape de ea, ridicânduse pe o coloană subţire de granit de la o margine a văii, puţin mai în jos de locul în care se găsea, orbind-o cu strălucirea lui şi ştergând toate celelalte contururi, se afla un simbol al dolarului, înalt de un metru, din aur curat. Stătea suspendat deasupra oraşului, ca o stemă, ca o marcă sau ca un far al lui, şi capta toate razele soarelui, ca un conductor de electricitate care-ar fi trimis pe deasupra acoperişurilor o binecuvântare diamantină, tăind aerul orizontal. — Ce-i asta? şopti ea arătând înspre semn. — O, aia e gluma lui Francisco. — Care Francisco? îngăimă ea, deja cunoscând răspunsul. — Francisco d’Anconia. — E şi el aici? — O să apară şi el, din clipă în clipă. — Ce vrei să spui cu „gluma lui”? — I-a făcut cadou proprietarului de aici simbolul ăsta ca dar de aniversare. După aceea, l-am adoptat cu toţii drept emblemă distinctivă a noastră. Ne-a plăcut ideea. — Nu eşti tu proprietarul? — Eu? Nu. El îşi coborî privirea înspre poalele văii şi adăugă, arătând cu degetul. — Uite-l pe proprietar, vine înspre noi. La capătul unui drum prăfuit oprise o maşină, iar doi bărbaţi urcau grăbiţi cărarea. Nu putea să le distingă figurile; unul dintre ei era uscăţiv şi înalt, celălalt era mai scund şi mai musculos. Îi pierdu o clipă din vedere în spirala cărării, în vreme ce John o conducea înspre ei. Se intersectară când cei doi îi ţâşniră deodată în faţă din spatele unui colţ stâncos, — 709 —

la câţiva metri în faţă. Imaginea chipurilor lor o lovi cu forţa unei coliziuni. — Ei bine, să fiu al naibii! izbucni, uitându-se uimit la ea, bărbatul musculos a cărui figură nu-i era cunoscută. Ea se uita la bărbatul mai înalt, la chipul distins al companionului său: era Hugh Akston. Cel care vorbi cel dintâi fu Hugh Akston, care se îndreptă către ea cu un zâmbet larg de bun venit. — Domnişoară Taggart, e pentru prima dată când cineva îmi demonstrează că am greşit. N-am ştiut – atunci când ţi-am spus că n-o să-l găseşti niciodată – că prima dată când te voi revedea te vei afla în braţele lui. — În braţele cui? — Păi, cum adică? În braţele celui care a inventat motorul. Domnişoara Taggart oftă închizând ochii; aceasta era legătura pe care ştia că trebuise s-o facă. În clipa când deschise ochii, privi înspre Galt. El zâmbea, şters, ironic, ca şi cum ar fi ştiut pe de-a-ntregul ce însemna asta pentru ea. — Ţi-ar fi plătit-o dacă ţi-ai fi frânt gâtul! o pălmui bărbatul cel musculos, într-un acces de furie preocupată, aproape afectată. Ce ispravă nemaipomenită ar fi fost – pentru cineva care a fost primit aici atât de uşor – să se întâmple să fi venit pe uşa din faţă! — Domnişoară Taggart, dă-mi voie să ţi-l prezint pe Midas Mulligan, interveni Galt. — O, rosti ea slab, apoi râse; nu mai avea puterea să fie uimită. Îţi imaginezi cumva că am murit în accident şi că asta e o altă încarnare a mea? — Aceasta este o altă încarnare, adăugă Galt. Cât despre moarte, ţi se pare că există vreo altă cale de acces? — O, da, şopti ea, da… Apoi, zâmbindu-i lui Mulligan: — Unde e uşa din faţă? — Aici, îi răspunse el, ridicându-şi degetul către frunte. — Am pierdut cheia, replică ea cu simplitate, fără vreo urmă de resentiment. Chiar în momentul ăsta mi-am pierdut toate cheile. — O să le găseşti. Dar ce naiba făceai în avionul ăla? — Urmăream pe cineva. — Pe el? întrebă, arătând înspre Galt. — Da. — Ai noroc că mai eşti în viaţă! Eşti grav rănită? — Nu cred. — O să trebuiască să răspunzi la câteva întrebări după ce vei primi îngrijiri. Se răsuci brusc pe călcâie, continuându-şi drumul înapoi înspre maşină, apoi se întoarse înspre Galt: — Ei bine, ce se va întâmpla acum? Există ceva la ce nu ne-am gândit: primul — 710 —

defect de fabricaţie. — Primul… ce anume? întrebă ea. — Las-o moartă, îi răspunse Mulligan şi se uită apoi înspre Galt. Îmi asum eu răspunderea. Tu îl iei pe Quentin Daniels. — O, dar nu e nicio problemă. Nu trebuie decât să se familiarizeze cu locul. Pare să cunoască tot restul. — Da. Pare să fi urmat toţi paşii de unul singur. Văzând-o cum îl priveşte uluită, continuă: — Trebuie să-ţi mulţumesc pentru ceva, domnişoară Taggart: mi-ai făcut un compliment când l-ai ales pe Quentin Daniels ca dublură. A fost o alegere adecvată. — Unde e? îl întrebă ea. Îmi spui ce s-a întâmplat? — Midas s-a întâlnit cu noi pe platoul de aterizare, m-a condus acasă şi l-a luat pe Daniels cu el. Urma să mă întâlnesc cu ei la micul dejun, dar ţi-am văzut avionul în vrie, răsucindu-se şi învârtindu-se deasupra pajiştii. Eu eram cel mai aproape de locul accidentului. — Am ajuns la faţa locului cât de repede am putut, adăugă Mulligan. Mi-a trecut prin cap că oricine ar fi fost la bordul avionului ar fi meritat să moară. Nici nu mi-am imaginat că ar putea să fie una dintre cele două persoane de pe faţa pământului pentru care-aş fi făcut excepţie. — Şi cine-ar fi a doua? îl întrebă domnişoara Taggart. — Hank Rearden. O trecu un fior; fusese ca şi cum ar fi fost lovită de o pală de vânt venită de la mare distanţă. Se întreba de ce i se părea că Galt se uită la ea cu subînţeles şi că văzuse pentru o clipă spasmul de pe chipul lui, prea scurt să-l poată defini. Ajunseră lângă maşină. Era un Hammond decapotabil, cu plafonul deschis, unul dintre cele mai costisitoare modele, vechi de câţiva ani, dar păstrat în bună stare printr-o eficace folosinţă. Galt o aşeză cu grijă pe bancheta din spate, ţinând-o strâns în braţe. Simţi din nou împunsătura dureroasă, dar nu avu timp să se gândească la asta. Se uita la clădirile îndepărtate ale oraşului, în vreme ce Mulligan porni motorul şi maşina începu să ruleze trecând prin faţa simbolului dolarului, iar o rază îi lovi ochii, alunecându-i apoi peste frunte. — Cine e proprietar aici? întrebă. — Eu sunt, îi răspunse Mulligan. — Dar el ce e? continuă, arătând înspre Galt. Mulligan pufni în râs. — El munceşte aici. — Dar dumneata, doctore Akston? îşi continuă ea chestionarul. El se uită lung la Galt. — Eu sunt unul dintre cei doi taţi ai lui, domnişoară Taggart. Cel care nu l-a trădat. — 711 —

— O! exclamă ea şi o nouă legătură i se alcătui în minte. Al treilea student al dumitale? — Exact. — Cel de-al doilea asistent de contabil! mormăi ea deodată şi încă o amintire îi ieşi la suprafaţa memoriei. — Ce înseamnă asta? — Aşa îi spunea doctorul Stadler. Asta era ceea ce doctorul Stadler credea că a ajuns al treilea student. — M-a supraestimat, îi replică Galt. Mă aflu pe o poziţie mult inferioară după standardele lui şi ale lumii lui. Maşina intră pe o alee care urca înspre o casă izolată de pe o coamă de deal de deasupra văii. Zări un bărbat care păşea în josul aleii, îndreptându-se înspre oraş. Purta o salopetă din dril albastru şi ducea un pachet cu mâncarea pentru prânz. Era ceva aproape familiar în mersul lui smucit şi apăsat. Când maşina se apropie de el, îi distinse trăsăturile feţei şi-şi întoarse privirea în spate, iar glasul i se sparse într-un strigăt venit din durerea mişcării bruşte, dar şi din şocul a ceea ce văzuse: — O, opreşte! Opreşte! Nu-l lăsa să se îndepărteze! Era Ellis Wyatt. Cei trei bărbaţi izbucniră în râs, dar Mulligan opri maşina. — O… exclamă ea încet, în semn de scuze, dându-şi seama că acesta era locul din care Ellis Wyatt nu s-ar fi putut face nevăzut. Wyatt alergă înspre ei: o recunoscuse şi el. Când ajunse lângă maşină, abia oprindu-se din alergare, îi văzu chipul şi zâmbetul tineresc, triumfător, pe care nu i-l mai văzuse decât o singură dată: pe platformele de la Wyatt Junction. — Dagny! Chiar tu, tu, în sfârşit! Eşti de-a noastră? — Nu, îi spuse Galt. Domnişoara Taggart s-a accidentat. — Ce? — Avionul domnişoarei Taggart s-a prăbuşit. N-ai văzut? — S-a prăbuit? Aici? — Da. — Am auzit un avion, dar… Privirea lui uimită se transformă deodată într-un zâmbet încărcat de regret, amuzat şi prietenos. — Înţeleg. O, la naiba, Dagny, e absurd! Se uita la el cu o privire neajutorată, incapabilă să poată face legătura între trecut şi prezent. Neajutorată, ca cineva care i-ar spune unui prieten mort, în vis, cuvintele pe care regretă că nu a reuşit să i le spună în timpul vieţii, îi zise, amintindu-şi un telefon care suna şi la care nu se răspundea, de acum aproape doi ani, cuvintele pe care sperase să i le poată spune dacă s-ar mai fi întâmplat să se întâlnească vreodată: — Am… Am încercat să dau de tine. — 712 —

Ellis îi zâmbi tandru. — Am tot încercat de atunci să dăm de tine, Dagny… Ne vedem diseară. Nu-ţi face griji, n-o să dispar – şi nici tu nu cred că o vei face. Le făcu celorlaţi cu mâna şi se îndepărtă, legănându-şi pachetul cu mâncarea pentru prânz. Ea-şi ridică privirea în timp ce Mulligan porni din nou motorul şi, prinzându-i privirea lui Galt, îşi dădu seama că acesta se uita cu mare atenţie la ea. Chipul ei era încruntat, ca şi cum şi-ar fi recunoscut făţiş durerea şi parcă sfidând satisfacţia pe care i-ar fi putut-o provoca. — Bine, îi spuse, înţeleg la ce soi de spectacol vrei să mă faci părtaşă. Dar în trăsăturile lui nu se distingea nici cruzime, nici îndurare, doar privirea echilibrată a dreptăţii. — Prima noastră regulă, aici, domnişoară Taggart, este aceea că fiecare trebuie să aibă singur grijă de el însuşi. Maşina opri în faţa casei singuratice. Era construită din piatră de granit neşlefuită, cu glasvand în cea mai mare parte a faţadei. — O să-l trimit pe doctor încoace, spuse Mulligan, conducând mai departe, în timp ce Galt o ducea pe Dagny de-a lungul aleii. — Casa ta? îl întrebă. — Da, îi răspunse el, deschizând uşa. O purtă pe braţe peste prag şi intră într-un living strălucitor, în care săgeţi de lumină loveau pereţii din pin şlefuit. Văzu câteva piese de mobilier lucrat manual, tavanul din grinzi dezvelite, o arcadă care se deschidea către o chicinetă cu policioare rudimentare, cu o masă de lemn, neacoperită şi cu un cuptor de metal, electric, care arunca scântei de crom; locul avea simplitatea primitivă a unei cabine de colonist din prima generaţie, redus la cele strict necesare, dar redus, totuşi, cu măiestria unei extraordinare modernităţi. O purtă pe sub razele de soare către o mică odaie de oaspeţi şi o aşeză pe pat. Ea văzu o ferestruică deschisă înspre nişte lungi terase pietroase, cu pini care se înălţau către cer. Observă câteva mici semne care semănau cu nişte inscripţii săpate în lemnul pereţilor, câteva linii cioplite care păreau să fie trasate de o altă mână; nu putea să descifreze cuvintele. Văzu o altă uşă, lăsată întredeschisă; ducea către dormitorul lui. — Sunt oaspete aici sau prizonieră? îl întrebă. — Alegerea îţi aparţine, domnişoară Taggart. — Nu pot avea nicio alegere când am de-a face cu un străin. — Dar dumneata nu eşti o străină. Nu ţi-ai botezat dumneata o linie de cale ferată după mine? — O!… Da… În minte i se produse şocul scurt al unei alte legături. — Da, eu… — 713 —

Se uita la silueta lui înaltă, subţire, cu părul prin care treceau razele de soare, cu un zâmbet abia reprimat în privirea necruţătoare din ochi – vedea aievea încleştarea cu care a construit Linia şi ziua de vară în care a rulat primul tren – şi se gândea că dacă ar exista într-adevăr o figură potrivită ca emblemă pentru linia aceea, aceasta era. — Da… Aşa am făcut… Apoi, amintindu-şi restul, adăugă: — Dar am botezat-o după numele unui inamic. El îi zâmbi. — Aceasta este o contradicţie pe care trebuie s-o clarifici mai devreme sau mai târziu, domnişoară Taggart. — Dumneata ai fost… nu-i aşa?… Dumneata mi-ai distrus Linia… — Cum aşa? Nu. La mijloc a fost contradicţia. Ea închise ochii; după o clipă, întrebă: — Toate zvonurile acelea pe care le-am auzit despre dumneata – care dintre ele erau adevărate? — Toate. — Dumneata ai fost cel care le-a răspândit? — Nu. La ce bun? Nu mi-am dorit niciodată să se vorbească despre mine. — Dar ştii că ai devenit o legendă? — Da. — Tânărul inventator de la Twentieth Century Motor Company e varianta corectă a legendei, nu-i aşa? — Cea care e în mod pragmatic reală, da. Nu putu să rostească asta cu indiferenţă; persista încă o urmă de ezitare în tonul ei, ca şi cum i s-ar fi tăiat răsuflarea, apoi vocea îi deveni şoptită când întrebă: — Motorul… motorul pe care l-am descoperit… dumneata l-ai conceput? — Da. Ea nu-şi putu controla mişcarea de entuziasm care o făcu să-şi lase capul pe spate. — Secretul transformării energiei… începu şi apoi se opri. — Aş putea să ţi-l expun într-un sfert de oră, rosti, ca răspuns la rugămintea disperată pe care ea nu îndrăznise s-o pronunţe până la capăt, dar nu există nimic pe pământul ăsta care să mă poată determina să-l spun. Dacă poţi înţelege asta, o să înţelegi tot ce te frământă. — Noaptea aceea, acum doisprezece ani… Noaptea aceea de primăvară când ai ieşit de la întâlnirea cu cei şase mii de infractori – e adevărată povestea, nu-i aşa? — Da. — Le-ai spus c-o să opreşti motorul lumii. — Am făcut-o deja. — Ce-ai făcut? — 714 —

— N-am făcut nimic, domnişoară Taggart. Iar ăsta-i întregul meu secret. Îl privi un răstimp în tăcere. El stătea aşteptând, ca şi cum i-ar fi putut citi gândurile. — Distrugătorul… rosti ea pe un ton neajutorat şi stupefiat. — …Cea mai diabolică creatură care a existat vreodată – îi răspunse el ca şi cum ar fi citat, iar Dagny îşi recunoscu propriile cuvinte – omul care seacă creierii lumii. — Cât de îndeaproape m-ai urmărit, îl întrebă, şi pentru cât timp? Fusese numai o clipă de tăcere, ochii lui nici nu s-au clintit, dar ei i se păru că privirea i se tulburase deodată, ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat pe deplin seama că o are chiar în faţa lui, iar ea putu intui o intensitate neobişnuită a vocii lui când el îi răspunse liniştit: — Ani întregi. Domnişoara Taggart închise ochii, liniştindu-se şi renunţând să mai pună întrebări. Simţea o bizară indiferenţă, eliberatoare, ca şi cum deodată nu mai voia nimic altceva în afară de confortul de a se lăsa în mâinile neajutorării. Doctorul care sosi era grizonat, cu un chip blajin şi gânditor şi cu un fel de a fi încrezător, ferm şi deloc intruziv. — Domnişoară Taggart, dă-mi voie, te rog, să ţi-l prezint pe doctorul Hendricks, spuse Galt. — Nu cumva doctorul Thomas Hendricks? îi scăpă ei, cu impoliteţea involuntară a unui copil; era numele unui cunoscut chirurg, care se pensionase şi dispăruse de pe faţa pământului cu şase ani în urmă. — Bineînţeles, îi răspunse Galt. Dr. Hendricks îi răspunse cu un zâmbet. — Midas mi-a spus că domnişoara Taggart are nevoie de doctor pentru şoc traumatic, continuă dr. Hendricks, nu pentru cel pe care l-a suferit, ci pentru cel care va urma. — Vă las să vă faceţi treaba, spuse Galt, iar eu în timpul ăsta o să merg la piaţă să fac cumpărături pentru micul dejun. Ea îl privea pe doctorul Hendricks în activitate, cum îi examinează rănile cu eficienţă şi rapiditate. Adusese cu el un obiect pe care nu-l mai văzuse niciodată: un aparat portabil cu raze X. Află de îndată că avea întindere la ligamentele de la două coaste, că-şi luxase o gleznă, că-şi sfâşiase pielea la unul dintre genunchi şi la cot şi că avea câteva vânătăi care-i făcuseră pete mov peste tot pe corp. Când mâinile îndemânatice şi pricepute ale doctorului Hendricks fixau pansamentele peste răni şi strângeau fesele, ea se simţi de parc-ar fi fost un motor verificat de un mecanic expert – şi era toată grija de care avea nevoie. — Te-aş sfătui să rămâi în pat, domnişoară Taggart. — O, nu! Dacă am grijă şi mă mişc încetişor, o să fie bine. — Ai nevoie de odihnă. — 715 —

— Crezi că pot? Îi zâmbi. — Cred că nu. Ea se îmbrăcase deja când s-a reîntors Galt. Doctorul Hendricks îi făcu un rezumat al stării ei şi adăugă: — O să vin mâine să văd cum se simte. — Mulţumesc, îi spuse Galt. Trimite-mi mie factura. — Nu, în niciun caz! replică ea indignată. O s-o plătesc eu însămi. Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt, amuzaţi, ca şi când ar fi fost vorba de fala unui cerşetor. — O să vorbim mai târziu despre asta, îi zise Galt. Doctorul Hendricks plecă, iar ea încercă să se ridice în picioare, lipsită de vlagă şi încercând să se prindă de mobile. Galt o ridică pe braţe, o purtă către bucătărie şi o aşeză pe un scaun lângă masa întinsă pentru două persoane. Ea îşi dădu seama că i-e foame când simţi mirosul care venea de la ibricul care fierbea pe maşina de gătit, de la cele două pahare cu suc de portocale şi de la farfuriile de ceramică albă care străluceau în soare pe masa lustruită. — Când ai mâncat sau te-ai odihnit bine ultima dată? o întrebă el. — Nu ştiu… Am mâncat în tren cu… Dădu din cap cu o veselie neajutorată, amară: cu vagabondul, se gândi, iar în cap îi răsuna o voce disperată, care implora să fie izbăvită de un răzbunător care nu putea să fie găsit – răzbunător care stătea înaintea ei, de partea cealaltă a mesei, bând un pahar de suc de portocale. — Nu ştiu… Pare să se fi întâmplat cu secole în urmă şi pe un cu totul alt continent. — Cum s-a făcut de mă urmăreai? — Am aterizat pe aeroportul Afton chiar în clipa în care tu decolai. Cel de acolo mi-a spus că Quentin Daniels a plecat cu tine. — Îmi amintesc că avionul tău făcea cercuri pentru a ateriza. Dar acela a fost singurul moment în care nu m-am gândit la tine. Am crezut că vii cu trenul. Îl întrebă uitându-se ţintă la el: — Şi ce vrei să înţeleg din chestia asta? — Care chestie? — Singurul moment în care nu te-ai gândit la mine. El îi înfruntă privirea; ea îi remarcă din nou uşoara contracţie despre care ştia că-i e tipică lui: mişcarea mândră, de neînţeles a gurii care i se arcuia în umbra unui zâmbet. — Poţi înţelege orice vrei, îi răspunse el. Ea lăsă să se scurgă o clipă ca să-şi întărească forţa glasului prin severitatea figurii şi-l întrebă cu răceală, în felul în care ţi-ai acuza inamicul: — 716 —

— Ştiai că vin după Quentin Daniels? — Da. — L-ai luat pe el primul, în cea mai mare grabă, numai ca să nu ajung eu prima la el? Numai ca să mă înfrângi pe mine – ştiind bine ce fel de înfrângere ar însemna asta pentru mine? — Fireşte. Ea nu mai adăugă nimic şi-şi mută privirea în altă parte. Galt se ridică spre a continua pregătirea micului dejun. Dagny se uita la el, cum stă în picioare lângă maşina de gătit, prăjind pâinea, pregătind ouăle şi şunca. În felul în care făcea toată munca era atât dexteritate, cât şi relaxare, dar era priceperea care ţinea de o altă ocupaţie; mâinile i se mişcau cu rapiditatea şi precizia unui inginer care acţionează butoanele unui panou de comandă. Îşi aduse aminte deodată unde anume mai văzuse o astfel de execuţie atât de dibace şi de absurdă. — De la doctorul Akston ai învăţat? îl întrebă arătând către maşina de gătit. — Şi asta, printre altele. — Te-a învăţat cum să-ţi iroseşti timpul (timpul tău!) – nu-şi putu ea reprima izbucnirea de indignare din voce – în asemenea îndeletniciri? — Mi l-am irosit şi-n munci de mai neînsemnată importanţă. Când îi aşeză farfuria în faţă, ea îl întrebă: — De unde ai cumpărat mâncarea? Există vreo băcănie pe aici? — Cea mai bună de pe pământ. E condusă de Lawrence Hammond. — Cum? — Lawrence Hammond, de la Hammond Cars. Şunca e de la ferma lui Dwight Sanders – de la Sanders Aircraft. Ouăle şi untul sunt de la judecătorul Narrangansett, de la Curtea Superioară a statului Illinois. Dagny se uită în farfurie cu amărăciune, aproape ca şi cum i-ar fi fost teamă să se atingă de ceva. — E cel mai scump mic dejun pe care l-am mâncat vreodată, dacă e să pun la socoteală timpul bucătarului şi al tuturor celorlalţi. — Dintr-un anumit punct de vedere, ai dreptate. Dar din alt punct de vedere, e cel mai ieftin mic dejun pe care-l vei mânca vreodată – pentru că nimic din el nu merge spre a-i hrăni pe hoţii care te vor face să plăteşti pentru el ani la rând şi care, în cele din urmă, or să te lase să crăpi de foame. La capătul unui lung moment de tăcere ea îl întrebă simplu, cu oarecare melancolie în glas: — Ce faceţi voi toţi în locul ăsta? — Trăim. Niciodată nu mai auzise cuvântul ăsta sunând atât de adevărat. — Cu ce te ocupi? îl întrebă. L-am auzit pe Midas Mulligan spunând că munceşti aici. — 717 —

— Sunt omul bun la toate, cred. — Ce? — Sunt la datorie de fiecare dată când ceva nu merge la una dintre instalaţii, – cu sistemele de alimentare cu electricitate, de pildă. Dagny se uită la el şi, deodată, se năpusti înainte, privind ţintă la maşina de gătit, dar se prăbuşi la loc, ţintuită în scaun de durere. Galt chicoti. — Da, adevărat, dar ia-o uşurel, altminteri doctorul Hendricks o să-ţi ceară să te reîntorci în pat. — Sistemul de alimentare electrică… spuse, înecându-se, sistemul de alimentare electrică funcţionează după principiile motorului tău? — Da. — E gata? Merge? Funcţionează? — El ţi-a pregătit micul dejun. — Vreau să-l văd. — Nu te strădui să-ţi rupi oasele până la maşina de gătit. E o maşină de gătit electrică, obişnuită, numai că de cam o sută de ori mai ieftină de folosit. Şi asta e tot ce vei putea vedea vreodată, domnişoară Taggart. — Mi-ai promis c-o să-mi arăţi valea. — O să ţi-o arăt. Dar nu şi generatorul electric. — Mă duci să-mi arăţi locul după ce terminăm? — Dacă vrei şi dacă poţi să te mişti. — Da, pot. El se ridică, se duse la telefon şi formă un număr. — Alo, Midas?… Da… A terminat? Da, e bine… Poţi să-mi închiriezi maşina pentru o zi?… Mulţumesc. La preţul obişnuit: douăzeci şi cinci de cenţi… Poţi să mi-o trimiţi?… Ai cumva vreo cârjă?… O să aibă nevoie… În seara asta? Da, aşa cred. Aşa o să facem. Mulţumesc. Puse receptorul în furcă. Dagny se uita la el neîncrezătoare. — Am înţeles bine că i-ai spus domnului Mulligan – care valorează, cred, în jur de o sută de milioane de dolari – că o să-i plăteşti douăzeci şi cinci de cenţi pentru maşină? — E bine aşa. — Pentru numele lui Dumnezeu, nu putea să ţi-o dea gratis? Galt se uită în ochii ei pentru o clipă, studiindu-i faţa, ca şi cum ar fi vrut, în mod intenţionat, ca ea să-i vadă expresia amuzantă de pe chip. — Domnişoară Taggart, îi răspunse, aici, noi nu avem legi, nu avem reguli, nu avem o organizare oficială de niciun fel. Am venit aici pentru că vrem să ne odihnim. Dar avem anumite obişnuinţe, după cum am remarcat cu toţii, care ţin de lucrurile de care vrem să scăpăm. Aşa că te avertizez că există aici un cuvânt care e interzis să fie folosit: cuvântul „a da”. — 718 —

— Îmi pare rău, zise domnişoara Taggart. Ai dreptate. El îi umplu din nou ceaşca de cafea şi desfăcu un pachet de ţigări. Dagny zâmbi luând o ţigară: purta semnul dolarului. — Dacă n-o să fii prea obosită până diseară, spuse, Mulligan ne-a invitat la masă. O să aibă nişte invitaţi cu care, cred, o să vrei să te întâlneşti. — O, bineînţeles! N-o să fiu prea obosită. Cred că n-o să mai fiu vreodată obosită. Îşi terminau micul dejun când maşina lui Mulligan opri în faţa casei. Şoferul se dădu jos, merse repede pe alee şi năvăli în încăpere, fără să se oprească să sune sau să bată la uşă. Îi luă un moment să-şi dea seama că bărbatul acela tânăr, nerăbdător, răvăşit, cu răsuflarea întretăiată era însuşi Quentin Daniels. — Domnişoară Taggart, începu el, îmi pare rău! Vina aceea disperată din glas se opunea încântării vesele de pe chip. — Nu mi-am încălcat niciodată cuvântul. Nu am nicio scuză, nu pot să-ţi cer să mă ierţi şi cred că nici n-o să mă crezi, dar adevărul e că… am uitat! Am uitat că am promis să aştept, am uitat totul – până acum câteva minute, când domnul Mulligan mi-a spus că s-a prăbuşit aici un avion şi am ştiut în aceeaşi clipă că e vina mea – şi dacă ţi s-ar fi întâmplat ceva, orice… O, Doamne, eşti bine? — Da. Nu-ţi face griji. Ia loc. — Nu pot să-mi dau seama cum poate cineva să-şi uite cuvântul dat. Nu ştiu cum mi s-a putut întâmpla aşa ceva. — Eu ştiu. — Domnişoară Taggart, am muncit luni de zile la asta, numai şi numai la ipoteza asta, şi cu cât munceam mai mult, cu atât mai lipsit de speranţă devenea totul. În ultimele două zile am stat în laborator încercând să rezolv ecuaţia aceea matematică ce-mi părea imposibilă. Simţeam c-o să mor în faţa planşetei de lucru, dar n-o să renunţ. Era noaptea târziu când a venit. Cred că nici nu l-am remarcat – chiar deloc. A spus că vrea să-mi vorbească şi l-am rugat să aştepte, iar el s-a conformat. Cred că am uitat că e acolo. Nu ştiu cât timp a rămas acolo, uitându-se la mine, dar îmi amintesc că, deodată, mâna lui a apărut deasupra planşetei mele, mi-a şters toate figurile şi a notat o formulă scurtă. Şi acela a fost momentul în care am văzut cine e! Am ţipat atunci – pentru că nu era răspunsul complet pentru soluţia motorului, ci calea către ea, una pe care nu o văzusem, pe care nu o bănuisem, dar care ştiam unde duce! Îmi amintesc că am strigat: „De unde ştii asta?” – iar el mi-a răspuns, arătând cu degetul înspre fotografia motorului: „Eu sunt cel care l-a conceput”. Şi ăsta e ultimul lucru pe care mi-l amintesc, domnişoară Taggart, vreau să spun: ultimul lucru pe care mi-l amintesc din propria existenţă, pentru că apoi am vorbit despre electricitatea statică, despre transformarea energiei şi despre motor. — Am vorbit despre fizică tot drumul până aici, spuse Galt. — O, îmi aduc aminte când m-ai întrebat dacă aş vrea să vin cu tine, zise Daniels, dac-aş vrea să plec şi să nu mă mai întorc niciodată şi să las totul în urmă… Totul? — 719 —

Să las în urmă un Institut mort, care se târăşte înapoi în inima pădurii, să abandonez un viitor de administrator-sclav-în-numele-legii, să-l las în urmă pe Wesley Mouch şi Directiva 10-289. Şi toate creaturile acelea subevoluate care se târăsc pe burtă şi care mârâie că nu există raţiune evoluată!… Domnişoară Taggart – începu să râdă cu entuziasm –, el mă întreba dac-aş renunţa la toate acelea şi dac-aş veni cu el! Nici nu trebuia să mă întrebe de două ori, nici nu mi-a venit să cred la început, nu puteam să cred că vreo fiinţă umană ar trebui să fie întrebată sau ar trebui să se gândească la asta din proprie iniţiativă. Să merg? M-aş fi aruncat de pe un zgârie-nori numai ca săl urmez – şi numai ca să aud formula înainte să mă strivesc de caldarâm! — Nu te învinuiesc, îi răspunse ea; se uită la el cu o umbră de melancolie, care era aproape invidie. Şi-apoi, ţi-ai îndeplinit contractul. M-ai condus la secretul motorului. — O să fiu şi aici administrator, continuă Daniels zâmbind vesel. Domnul Mulligan mi-a dat o slujbă de administrator – la arborele electric. Şi când o să învăţ meserie, o să fiu promovat electrician. Nu-i aşa că Mulligan e nemaipomenit? Asta vreau să fiu când o să am vârsta lui. Vreau să fac bani. Vreau să fac milioane. Vreau să fac la fel de mult pe cât a făcut el! — Daniels! Dagny râse, aducându-şi aminte de autocontrolul liniştit, de precizia neabătută, de punţile logice ale tânărului om de ştiinţă pe care-l cunoscuse. — Ce-i cu tine? Unde-ai ajuns? Nu-ţi dai seama ce spui? — Sunt aici, domnişoară Taggart, iar aici nu există nicio limită pentru ceea ce e posibil! O să fiu cel mai mare electrician din lume – şi cel mai bogat! O să… — O să te întorci acasă la Mulligan, spuse Galt, o să dormi o zi întreagă sau n-o să te mai las să te apropii de arborele electric. — Da, să trăiţi, răspunse Daniels umil. Când plecară din casă, soarele se pierduse după vârfuri şi desena un cerc de granit strălucitor şi zăpadă sclipitoare care închidea valea. Ei i se păru deodată că nu mai există nimic în afara cercului aceluia şi se gândi la confortul fericit şi orgolios de a te găsi în mijlocul a ceva finit, având conştiinţa că aria preocupărilor unuia se suprapune cu tărâmul senzitiv al altuia. Vru să-şi desfacă braţele peste acoperişurile din oraşul din vale, simţindu-se ca şi cum vârfurile degetelor i-ar fi putut atinge culmile de partea cealaltă a aşezării. Dar nu putea să-şi mişte braţele; sprijinindu-se cu o mână în cârjă, iar cu cealaltă, de braţul lui Galt, ridicându-şi picioarele cu efort conştient, încet, înainta către maşină ca un copil care învaţă pentru prima dată să meargă. Stătea în dreapta lui Galt. Conducea el, ocolind oraşul pe la periferie, înspre locuinţa lui Midas Mulligan. Locuia pe o coamă de deal, în cea mai mare casă din vale, singura care avea două etaje, o bizară combinaţie de fortăreaţă şi casă de vacanţă, cu ziduri groase, de granit, şi cu terase largi, deschise. Opri să-l lase pe Daniels să coboare, apoi conduse pe un drum deschis, care se ridica uşor înspre munţi. — 720 —

Gândindu-se la bunăstarea lui Mulligan, la maşina de lux şi observând mâinile lui Galt strângând volanul, se întrebă pentru întâia oară dacă şi Galt era bogat. Se uită la hainele lui: cenuşiul pantalonilor şi cămaşa albă păreau să fie de o calitate care permitea o îndelungată folosinţă; pielea curelei strânse bine peste talie era crăpată: ceasul de la încheietura lui era un instrument precis, dar era făcut din oţel brut. Singura care sugera luxul era culoarea părului: şuviţe care fluturau în vânt precum un aur lichid, precum cuprul. Dintr-odată, după o curbă, zări păşuni verzi, care se întindeau până la o fermă din depărtare. Se vedeau acolo turme de oi, câţiva cai, adăposturile pătrate pentru porci, cu acoperişuri de bârne de mari dimensiuni şi, ceva mai departe, un hangar metalic care nu părea să aparţină fermei. Un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă stridentă, de cowboy, venea în grabă către ei. Galt opri maşina şi-i făcu cu mâna, dar nu răspunse nimic privirii ei întrebătoare. O lăsă să descopere singură, când bărbatul se apropie, că era Dwight Sanders. — Bună ziua, domnişoară Taggart, îi spuse acesta zâmbind. Dagny se uită în tăcere la mânecile suflecate ale cămăşii, la cizmele grele, la cirezile de vite. — Deci asta e tot ce-a mai rămas din Sanders Aircraft, zise. — Păi cum aşa? Nu. Acolo se află monoplanul acela extraordinar, cel mai reuşit dintre modelele mele, cel pe care l-ai făcut praf printre dealuri. — O, şi tu ai aflat? Da, era unul de-al tău. A fost un aparat de zbor minunat. Dar mi-e teamă că l-am avariat destul de serios. — Meriţi să-l reparăm. — Cred că i-am distrus carena. Nimeni şi nimic nu-l mai poate repara. — Eu pot. Acestea erau cuvintele şi tonul încrezător pe care nu le mai auzise de ani buni, aceasta era atitudinea pe care încetase s-o mai aştepte din partea oamenilor, însă începutul ei de zâmbet sfârşi într-un râs amar. — Cum? întrebă. Într-o fermă de porci? — Nici vorbă, nu. La Sanders Aircraft. — Unde e? — Păi unde crezi? În compania aceea din New Jersey, pe care vărul lui Tinky Holloway a căpătat-o de pe urma falimentării succesorilor mei prin credite guvernamentale şi scutire de taxe? În compania aceea care a produs numai şase avioane care nu s-au ridicat niciodată de la pământ şi alte opt care au făcut-o, dar care s-au prăbuşit cu patruzeci de pasageri la bord fiecare? — Atunci unde? — Oriunde sunt şi eu. Arătă cu degetul undeva peste drum. Plimbându-şi privirea pe deasupra vârfurilor pinilor, ea văzu, pe fundul văii, dreptunghiul de beton al unui aerodrom. — 721 —

— Avem aici câteva avioane şi treaba mea e să am grijă de ele, îi spuse el. Sunt responsabilul de la ferma de porci şi de la flota de zbor. Sunt chiar bun ca producător de şuncă şi cotlete, chiar şi fără ajutorul celor de la care obişnuiam să cumpăr. Numai că ei nu pot construi avioane fără mine şi, fără mine, ei nu-şi pot produce nici şunca, nici cotletele. — Dar nici tu nu-ţi concepeai singur aeronavele. — Nu, nu le concepeam singur. Şi nici nu am construit motoarele Diesel pe care odată ţi-am promis să le fac. De ultima dată când ne-am întâlnit, nu am conceput şi nu am construit decât un singur tractor. Vreau să spun unul – pe care l-am făcut cu mâinile goale – n-a fost necesară producţie de masă. Dar tractorul acela a făcut posibilă reducerea activităţii zilnice de la opt ore la patru… Linia rigidă a braţului său întins, îndreptat către un punct de dincolo de vale, se mişca precum un sceptru regal; ochii ei îl urmăreau şi văzură verdele teraselor şi al grădinilor suspendate de o coastă de munte din depărtare: — …la ferma de pui şi la fabrica de prelucrare a laptelui a judecătorului Narrangansett… Braţul i se mută încet către o fâşie lungă, plată, de culoarea aurului bătând în verzui, de la picioarele unui canion, apoi înspre o dungă de un verde puternic: — …pe terenurile cu grâu şi cu tutun ale lui Midas Mulligan… Braţul i se ridică înspre un perete de granit punctat de straturi de frunze scânteietoare: — …în livezile lui Richard Halley. Ochii ei urmăreau încet curba pe care o descria braţul lui în aer, de mai multe ori, mult timp după ce braţul se lăsase în jos; nu spuse decât: — Înţeleg. — Acum mă crezi pe cuvânt că pot să-ţi repar avionul? o întrebă. — Da. Dar l-ai văzut? — Bineînţeles. Midas a sunat imediat după doi doctori – Hendricks pentru tine şi pe mine pentru avion. Poate fi reparat. Dar o să fie o treabă nu foarte ieftină. — Cât? — Două sute de dolari. — Două sute de dolari? repetă ea sceptică; preţul părea mult prea scăzut. — În aur, domnişoară Taggart. — O…! Ei bine, de unde pot să iau aurul? — Nu poţi, spuse Galt. Întoarse capul sfidător înspre el, înfruntându-l: — Nu? — Nu. Nu de acolo de unde vii. Legile tale ţi-o interzic. — Iar ale voastre nu? — Nu. — 722 —

— Atunci, vinde-mi-l. Alege-ţi singur rata de schimb. Spune orice sumă vei dori – în moneda mea. — Care monedă? Eşti falită, domnişoară Taggart. — Cum? Era un cuvânt pe care moştenitoarea Taggart nu se aşteptase să-l audă vreodată. — În valea asta, eşti falită. Deţii milioane de dolari în posesiunile Taggart Transcontinental – dar ele nu pot cumpăra nici măcar jumătate de kilogram de şuncă de la ferma de porci a lui Sanders. — Înţeleg. Galt zâmbi şi se întoarse către Sanders. — Dă-i drumul şi repară avionul. Domnişoara Taggart o să plătească în cele din urmă. Apăsă butonul de pornire a motorului şi-şi continuară drumul, în timp ce Dagny stătea ţeapănă, fără să mai pună vreo întrebare. O pată de albastru-turcoaz strident despica dealurile din faţa lor, la capătul drumului; îi trebui o secundă până să-şi dea seama că era un lac. Apa neclintită părea să condenseze albastrul cerului şi verdele munţilor acoperiţi cu păduri de pini într-o culoare pură şi strălucitoare, care făcea ca cerul să pară de un cenuşiu palid, şters. O undă de aer încins veni dinspre pini şi-şi continuă drumul în jos, către poalele pietroase, spre a se pierde în apa nemişcată. Lângă izvor se afla o structură mică, de granit. Galt opri maşina chiar în clipa când un bărbat corpolent, îmbrăcat în haine de lucru, ieşi în pragul uşii. Era Dick Menamara, care, demult, fusese cel mai bun constructor al ei. — Ziua bună, domnişoară Taggart! îi spuse vesel. Mă bucur să văd că nu te-ai rănit grav. Dagny dădu din cap în semn de salut – salutând pierderea şi de durerea trecutului, seara dezolată şi figura lui Eddie Willers comunicându-i ştirile legate de dispariţia acestui om. „Rănită grav?” – se gândi – „Am fost, dar nu în accidentul de avion, ci în seara aceea într-un birou gol…” Cu glas tare, nu-l întrebă decât: — Ce faci aici? Ce te-a făcut să mă abandonezi, în cel mai prost moment cu putinţă? Menamara zâmbi, arătând înspre structura de piatră, apoi mai jos, la şanţul de ciment prin care se scurgea apa pierzându-se în lăstăriş. — Sunt cel care se ocupă de utilităţi, îi spuse, am grijă de sistemul de alimentare cu apă, de liniile de înaltă tensiune şi de serviciul de telefonie. — De unul singur? — Aşa a fost până acum. Dar ne-am dezvoltat atât de tare în cursul ultimului an, încât a trebuit să angajăm încă trei oameni care să mă ajute. — Ce oameni? De unde? — 723 —

— Ei bine, unul dintre ei este profesor de economie care nu şi-a mai putut găsi o slujbă afară, pentru că îi învăţa pe studenţi că nu poţi consuma mai mult decât produci, celălalt este un profesor de istorie care susţinea că nu locuitorii din mahalale au construit ţara, iar ultimul este un profesor de psihologie care nu şi-a găsit nicio slujbă pentru că preda faptul că omul este capabil să gândească. — Şi muncesc pentru tine pe poziţii de instalator şi linior? — Ai fi uimită să vezi cât de buni sunt la ceea ce fac. — Şi în mâinile cui au lăsat universităţile? — Celor care şi le-au dorit. Râse. — Cât a trecut, domnişoară Taggart, de când te-am abandonat? N-au trecut nici măcar trei ani, nu-i aşa? Am refuzat să construiesc Linia John Galt pentru dumneata. Unde e Linia dumitale acum? Dar liniile mele s-au dezvoltat, în timpul ăsta, de la cele câteva mile pe care le construise Mulligan când a venit aici la câteva sute de mile de conducte şi de fire, toate numai în perimetrul văii ăsteia. El îi remarcă modificarea expresiei, căutătura plină de zel, involuntară, mimica pe care o are cel competent care apreciază pe un altul; Menamara zâmbi, se uită la însoţitorul ei şi-i spuse cu voce moale: — Ştii, domnişoară Taggart, când vine vorba despre Linia John Galt, poate că eu sunt cel care am urmat visul acela, iar dumneata eşti cea care l-a abandonat. Dagny se uită la Galt. O privea, dar nu putu citi nimic în ochii lui. În timp ce mergeau cu maşina pe malul lacului, Dagny întrebă: — Ai proiectat intenţionat traseul ăsta, nu-i aşa? Mi-i arăţi pe toţi oamenii pe care… – şi se opri, simţind o inexplicabilă rezistenţă de a rosti acest lucru, dar continuă -… pe care i-am pierdut? — Ţi-i arăt pe toţi oamenii pe care i-am luat de lângă dumneata, îi răspunse cu fermitate. Aceasta era baza lipsei de vinovăţie de pe chipul lui, se gândi ea: el îşi dăduse seama şi rostise cuvintele de care ea voia să fie cruţată, respinsese orice atitudine pozitivă care nu se sprijinea pe valorile lui şi, mândru de certitudinea că are dreptate, îşi făcuse un titlu de glorie din ceea ce ea intenţionase să fie o acuzaţie. În faţa lor văzu un podeţ care înainta în apa lacului. O femeie tânără stătea întinsă pe scândurile inundate de soare şi păzea un pluton de undiţe de pescuit. Privi înspre ei când auzi zgomotul motorului, sări apoi în picioare dintr-un singur salt, iute, poate puţin prea iute, şi alergă înspre drum. Purta pantaloni marinăreşti, ridicaţi până deasupra genunchilor, cu picioarele goale; avea părul închis la culoare, răvăşit, şi ochii mari. Galt îi făcu cu mâna. — Bună, John! Când ai ajuns? îl întrebă. — În dimineaţa asta, îi răspunse, zâmbind şi continuând să conducă. Dagny se întoarse şi zări privirea cu care femeia aceea tânără rămăsese să se uite — 724 —

în urma lui Galt. Şi chiar dacă lipsa de speranţă şi acceptarea senină făceau parte din adoraţia din privire, Dagny simţi ceva cu care nu se mai confruntase niciodată: gelozie. — Cine e? îl întrebă. — Cea mai bună pescăriţă a noastră. Ea asigură peştele pentru băcănia lui Hammond. — Şi ce altceva? — Ai remarcat deja că fiecare dintre noi mai este şi „altceva”? E scriitoare. Un fel de scriitor care n-ar fi publicat nicăieri în lumea de afară. Crede că atunci când cineva lucrează cu cuvintele, lucrează cu mintea. Maşina o coti pe un drum îngust, care urca pieptiş într-o sălbăticie de lăstărişuri şi de pini. Ştia deja la ce să se aştepte în clipa când zări o inscripţie de mână, făcută cu vopsea, pe unul dintre copaci, cu o săgeată care indica direcţia: Pasul Buena Esperanza. Nu era o trecătoare, ci un perete de piatră şlefuită, cu un sistem complex de conducte, pompe şi valve care se căţărau ca nişte cârcei de viţă pe lespezile ei înguste, dar la capătul lui de sus se afla un însemn uriaş, din lemn, iar orgoliul fulgurant al literelor acelora care-şi anunţau mesajul unei dezordini de ferigi şi de ramuri de pin era cu atât mai caracteristic, cu atât mai familiar cu cât formau cuvintele: Wyatt Oil. Curgea petrol prin şerpuirea aceea gâlgâitoare, de la gura conductei până la tancul de la poalele peretelui – aceasta era unica certitudine a unui secret covârşitor, închis în piatră, a unui scop de neîmpiedicat al acelei complicate maşinării – însă maşinăria nu părea să semene cu niciuna dintre instalaţiile de la sondele de petrol, iar ea ştiu că se află în faţa secretului nenăscut al Pasului Buena Esperanza, ştiu că petrolul era scos la suprafaţă printr-o metodă pe care oamenii o considerau imposibilă. Ellis Wyatt stătea de o parte a peretelui şi se uita la cadranul de sticlă al unui aparat de măsurat fixat în piatră. Văzu maşina care oprise ceva mai încolo şi strigă: — Bună, Dagny! Vin într-un minut! Mai erau încă doi bărbaţi care munceau alături de el: un bădăran masiv, musculos, la o pompă de la jumătatea peretelui, şi un băieţandru, la tancul de colectare de la baza lui. Băieţandrul avea părul blond şi un chip cu linii uimitor de pure. Era încredinţată că mai văzuse undeva aceste trăsături, dar nu mai putea să-şi amintească unde. Băiatul îi surprinse privirea contrariată, îi zâmbi ştrengăreşte şi, de parc-ar fi vrut să-i dea o mână de ajutor, fluieră uşor, aproape inaudibil primele note din Concertul cinci al lui Halley. Era frânarul cel tânăr de la bordul Cometei. Dagny râse. — Era Concertul numărul cinci al lui Halley, nu-i aşa? — Fireşte, îi răspunse băieţandrul. Dar crezi că i-aş spune asta oricărui ticălos? — Cui? — De ce te plătesc? îl întrebă Ellis Wyatt, apropiindu-se; băieţandrul chicoti, — 725 —

grăbindu-se înapoi să aibă grijă de maneta pe care o scăpase din mână pentru o clipă. Domnişoara Taggart nu putea să te concedieze dacă tăiai frunză la câini în timpul lucrului. Eu pot. — Ăsta-i unul dintre motivele pentru care am părăsit calea ferată, domnişoară Taggart, rosti băieţandrul. — Ştii că l-am furat de la dumneata? spuse Wyatt. Era cel mai bun frânar al dumitale, iar acum e cel mai bun gresor al meu, dar niciunul dintre noi n-o să-l aibă permanent. — El cine e? — Richard Halley. Muzică. E cel mai bun elev al lui Halley. Ea-i zâmbi. — Înţeleg, ăsta e un loc în care nu se angajează decât aristocraţi pentru cele mai groaznice slujbe. — Sunt cu toţii aristocraţi, e drept, spuse Wyatt, pentru că ei ştiu că nu există meserii groaznice. Doar oameni groaznici care nu vor să le facă. Bădăranul se uita la ei de sus, ascultându-i curios. Dagny îşi ridică privirea înspre el, semăna cu un camionagiu, aşa că ea-l întrebă: — Ce-ai fost afară? Profesor de filologie comparată, presupun. — Nu, doamnă, îi răspunse. Am fost camionagiu. Şi adăugă: — Dar nu asta am vrut să rămân. Ellis Wyatt se uita de jur-împrejurul lor cu un fel de mândrie tinerească şi zeloasă faţă de această constatare: era mândria gazdei la o recepţie oficială într-un salon, dar şi aceea a artistului în seara vernisajului, într-o galerie. Ea-i zâmbi şi-l întrebă, arătând înspre maşinărie: — Petrol din şist bituminos? — Mda. — Acesta e procesul pe care te-ai străduit să-l perfecţionezi când erai pe pământ? O spusese aproape fără să-şi dea seama şi se sperie puţin de propriile ei cuvinte. El izbucni în râs. — Când eram în infern, da. Acum sunt pe pământ. — Cât de mult produci? — Două sute de barili pe zi. O umbră de întristare îi reveni în voce: — Este procesul de extracţie prin care încercai să umpli cinci trenuri de vagoanecisternă pe zi. — Dagny, i se adresă el cu seriozitate, arătând în direcţia tancului de colectare, un galon din ăsta valorează mai mult decât o garnitură întreagă în infern – pentru că e al meu, tot, fiecare picătură, fiecare strop e cheltuit în folosul meu. Îşi ridică palmele murdare, arătându-i ca pe o comoară petele unsuroase, iar o — 726 —

picătură neagră de pe vârful degetului străluci în soare ca o nestemată. — Al meu, continuă. I-ai lăsat să te învingă şi să te facă să uiţi ce înseamnă acest cuvânt, cum se poate aşa ceva? Ar trebui să-ţi acorzi şansa să-l înveţi din nou. — Eşti prizonier într-o groapă din mijlocul sălbăticiei, îi spuse ea cu răceală, şi produci două sute de barili de petrol pe zi, când ai fi putut să îneci toată lumea cu el. — La ce bun? Ca să-i hrănesc pe jefuitori? — Nu! Ca să faci averea pe care o meriţi. — Dar sunt mai bogat acum decât oricând altcândva afară. Ce este altceva bunăstarea decât mijlocul prin care se prelungeşte viaţa cuiva. Există doar două căi prin care se poate întâmpla asta: fie producând mai mult, fie producând mai repede. Iar eu asta fac: produc timp. — Ce vrei să spui cu asta? — Produc tot ceea ce-mi este necesar, muncesc să-mi îmbunătăţesc metodele, iar fiecare oră pe care o economisesc e o oră pe care o adaug vieţii mele. Mai demult, îmi trebuiau cinci ore să umplu tancul acela. Acum îl umblu în trei ore. Cele două ore pe care le-am economisit sunt ale mele – nepreţuite, ale mele, de parcă mi-aş fi mutat mormântul la încă două ore distanţă pentru fiecare cinci. Sunt două ore pe care le câştigi din îndeplinirea unei sarcini pentru a le investi în realizarea alteia – alte două ore în care munceşti, în care creşti, în care te mişti mai departe. Astea sunt conturile de economie pe care le alimentez. Există, în lumea de afară, vreun fel de seif care să poată proteja o astfel de avere? — Dar ce spaţiu ai tu aici să te mişti mai departe? Care e piaţa ta de desfacere? El râse. — Piaţă? Muncesc acum pentru folosinţă, nu pentru profit – pentru propria folosinţă, nu pentru profitul jefuitorilor. Numai cei care produc plus valoare existenţei mele, nu cei care devoră, ei sunt piaţa mea. Numai cei care produc, nu cei care consumă pot fi piaţa cuiva. Fac afaceri cu cei care dau viaţă, nu cu toţi canibalii. Dacă petrolul meu presupune mai puţin efort pentru producţie, cer mai puţin de la cei cărora li-l vând pentru lucrurile de care am nevoie. Adaug la existenţele lor un nou interval de timp cu fiecare galon din uleiul pe care ei îl ard. Şi, de vreme ce sunt oameni ca mine, continuă şi ei să inventeze căi mai rapide de a produce lucrurile pe care le produc – aşa că fiecare dintre ei îmi garantează un nou minut, o altă oră, o altă zi cu fiecare pâine pe care o cumpăr de la ei, cu fiecare haină, cu lemnul, cu metalul – îşi întoarse privirea înspre Galt –, un alt an cu fiecare lună de electricitate pe care o obţin. Aceasta este piaţa noastră de desfacere şi aşa funcţionează ea, dar nu aşa funcţiona în lumea de afară. Înapoi la irosirea aceea în care eram înecaţi, în fiecare zi, vieţile noastre, energia noastră? în puţul acela fără fund şi-n tunelul acela fără capăt al tuturor gratuităţilor? Aici, noi ne tranzacţionăm realizările, nu eşecurile, valorile, nu nevoile. Suntem independenţi unii de ceilalţi, deşi creştem împreună. Bunăstare, Dagny? Ce altă avere e mai valoroasă decât să fii proprietarul propriei tale vieţi şi să o — 727 —

cheltuieşti numai ca s-o dezvolţi? Orice fiinţă care trăieşte trebuie să se dezvolte. Nu poate să rămână în imobilitate. Trebuie să se dezvolte, altfel piere. Uite… – şi-i arătă o plantă care se lupta să răzbată către lumină de sub greutatea unei pietre, un lujer prelung, răsucit, contorsionat de o nefirească zbatere, cu rămăşiţele galbene, firave ale unor frunze care şi-au oprit creşterea şi o singură frunză verde, ţâşnind în sus, înspre soare, cu disperarea unui ultim, epuizant şi nepotrivit efort. — Asta ni se întâmplă nouă acolo, în infern. Mă vezi pe mine acceptând aşa ceva? — Nu, îi şopti. — Îl vezi pe el acceptând? Arătă înspre Galt. — O, Doamne, nu. — Atunci nu fi uimită de nimic din ce vei vedea aici, în vale. Dagny rămase tăcută tot restul drumului. Nici Galt nu mai spunea nimic. Pe un versant de munte din depărtare, din verdele intens al unei păduri, zări un pin care se curbă deodată, desenând o curbă, ca un ac de ceasornic, apoi se frânse şi dispăru din câmpul vizual. Îşi dădu seama că e o mişcare provocată de mâna omului. — Cine se ocupă de tăierea lemnelor pe aici? — Ted Nielsen. Drumul se desfăcea acum în curbe mai largi şi în urcuşuri mai domoale, printre culmile molcome ale dealurilor. Văzu o coastă maro-ruginie, mărginită de două pătrate, fiecare având o altă nuanţă de verde: cel întunecat, un verde cenuşiu, ca al frunzelor de cartof, şi cel verde-deschis, argintiu al verzei. Un bărbat cu tricou roşu, la volanul unui mic tractor, plivea buruienile. — Cine e marele dregător al verzei? — Roger Marsh. Închise ochii. Se gândi la buruienile care se agăţau pe treptele de piatră ale unei fabrici abandonate, peste lespezile de la intrare, lustruite, la câteva sute de mile mai departe, dincolo de munţi. Drumul cobora către fundul văii. Văzu acoperişurile oraşului chiar dedesubtul lor şi semnul strălucitor, mic al dolarului, în depărtare, la celălalt capăt. Galt opri maşina în dreptul primei clădiri, pe o margine, deasupra acoperişurilor, o clădire de cărămidă într-o nuanţă ştearsă de roşu care tremura sub coşurile de fum. Fu aproape şocată să vadă atât de la îndemână o inscripţie ca „Turnătoriile Stockton” deasupra uşii. Apropiindu-se, şchiopătând în cârjă, trecând de la lumina orbitoare a soarelui în întunericul umed şi rece al clădirii, şocul pe care-l simţea era parţial – un anumit sentiment al anacronismului şi parţial – dor de casă. Acesta era Estul industrial pe care, în ultimele câteva ore, părea să se afle la secole distanţă. Aceasta era o imagine de demult, imaginea atât de dragă, atât de familiară a valurilor roşietice care se transformau în grinzi de oţel, a scânteilor care explodau dinăuntrul izvoarelor invizibile, a flăcărilor care ţâşneau neaşteptat şi spărgeau negura, a cofrajelor de nisip — 728 —

care sclipeau alburiu-metalic. Zidurile clădirii stăteau ascunse în spatele ceţii care-i risipea contururile şi, pentru o clipă, Dagny avu în faţă măreaţa, defuncta turnătorie de la Stockton, Colorado, sau Nielsen Motors… sau Rearden Steel. — Bună, Dagny! Chipul zâmbitor care se apropiase era al lui Andrew Stockton; văzu o mână pătată de cărbune întinsă înaintea ei într-un gest de mândrie încrezătoare, ca şi cum, în palma aceea, el ar fi păstrat întreaga ei viziune. Strânse mâna aceea întinsă. — Bună, rosti moale, fără să ştie dacă era recunoscătoare faţă de trecut sau faţă de viitor. Ridică apoi capul şi adăugă: Cum de nu creşti cartofi sau nu produci pantofi aici? Ţi-ai păstrat totuşi vechea ocupaţie. — O, Calvin Atwood de la Atwood Light şi de la Power Company din New York City e cel care se ocupă de pantofi. Pe lângă asta, ocupaţia mea e una dintre cele mai vechi şi de imediată necesitate oriunde. Totuşi, a trebuit să mă lupt pentru ea. A trebuit să falimentez, mai întâi, un rival. — Ce? Îi zâmbi şi arătă înspre un glasvand care dădea într-o încăpere inundată de lumină. — Acolo e rivalul meu falimentat, spuse. Văzu un bărbat tânăr, aplecat peste o masă lungă, care muncea la un model complicat de cap de burghiu. Avea mâinile uscăţive şi încordate ale unui pianist şi înfăţişarea aspră a unui chirurg concentrat asupra muncii lui. — E sculptor, zise Stockton. Când am ajuns aici, el şi cu partenerul lui aveau un fel de turnătorie şi un atelier de reparaţii. Am deschis o turnătorie adevărată şi le-am luat toţi clienţii. Băiatul nu putea să facă aceeaşi treabă ca mine, pentru el era numai o slujbă cu jumătate de normă, oricum, sculptura e o bună afacere, aşa că a venit să lucreze pentru mine. Face acum mai mulţi bani, în mai scurt timp, decât ar fi făcut în propria lui turnătorie. Partenerul lui era chimist, aşa că a plecat să lucreze în agricultură şi a produs un fertilizator sintetic, care a dublat câteva dintre culturi – ai spus cartofi? – mai ales, cartofi. — Asta înseamnă că te poate scoate oricând cineva din afacere? — Fireşte. În orice moment. Iar cineva anume va putea şi chiar o va face, de îndată ce ajunge aici. Dar, Doamne! – Am lucrat pentru el ca măturător de cenuşă. Ar exploda în valea asta ca un proiectil. Ar tripla producţia tuturor. — Despre cine e vorba? — Despre Hank Rearden. — Mda… şopti ea. O, da! Se întrebă ce oare o făcu să o spună cu o asemenea siguranţă fulgurantă. Simţi, simultan, că prezenţa lui Hank Rearden în vale era cu neputinţă – şi că aici era locul lui, că-i aparţinea într-un chip ciudat, că acesta era locul în care-şi petrecuse tinereţea, că era locul începuturilor lui şi că, laolaltă, acesta era locul pe care-l — 729 —

căutase toată viaţa lui, ţărmul pe care se chinuise să-l atingă, ţinta luptei lui înverşunate… I se păru că spirala de ceaţă de culoarea focului închipuieşte timpul scurgându-se într-o bizară ciclicitate şi-atunci îi trecu prin minte, ca o frântură de gând străfulgerător, o propoziţie: Să-ţi păstrezi tinereţea veşnică înseamnă să atingi, în cele din urmă, himera de la care ţi-ai început drumul – auzi vocea vagabondului cu care a luat cina spunându-i: „John Galt a găsit fântâna tinereţii pe care vrusese să leo dea înapoi oamenilor. Numai că nu s-a mai reîntors… pentru că şi-a dat seama că nu le poate fi dată înapoi”. O jerbă de scântei ţâşni din inima ceţii, iar ea desluşi spatele gol al unui fochist al cărui braţ descrise curba unui semnal, aprobând cine ştie ce operaţiune invizibilă. Îşi înălţă capul să prindă un ordin – îi zări profilul – şi i se tăie răsuflarea. Stockton văzu întreaga scenă, chicoti şi strigă înspre norul de fum: — Hei, Ken! Vino aici! E aici o veche prietenă de-a ta! Ea se uită cu atenţie la Ken Danagger apropiindu-se de ei. Marele industriaş, pe care încercase din răsputeri să-l facă să rămână la birou, era acum îmbrăcat în haine de lucru zdrenţuite. — Bună, domnişoară Taggart. Ţi-am spus eu c-o să ne revedem curând. Privirea i-a coborât, ca şi cum ar fi încuviinţat sau în semn de mulţumire, însă braţul, o clipă, i s-a lăsat mai greu în cârjă, cât a căzut pe gânduri, retrăind ultima lor întâlnire: chinuitoarea oră de aşteptare, apoi chipul uşor distant din faţa biroului şi zăngănitul uşii cu geam închizându-se în spatele unui străin. A fost un moment atât de scurt încât cei doi bărbaţi dinaintea ei nu putură să înţeleagă nimic altceva în afară de mulţumire, însă înspre Galt privi când îşi ridică ochii şi-l văzu uitându-se la ea ca şi cum ar fi ştiut la ce se gândea, îl văzu ghicind în chipul ei că-şi dăduse seama că el fusese străinul care părăsise biroul lui Danagger în ziua aceea. Faţa lui nu-i întoarse niciun răspuns: avea aceeaşi expresie de sobrietate respectuoasă pe care o are cineva care se află înaintea faptului că adevărul nu poate însemna nimic altceva în afară de adevăr. — Nu m-am aşteptat, îi spuse moale lui Danagger. N-am crezut că te voi mai vedea vreodată. Danagger o privea ca şi cum ar fi fost un copil promiţător pe care l-ar fi redescoperit acum şi era oarecum amuzat de ce vedea. — Ştiu, răspunse el. Dar ce te uimeşte atât de tare? — Eu… Oh, e doar ciudat – şi arătă către hainele pe care le purta. — Ce nu e în regulă la ele? — Atunci, ăsta să fie capătul tău de drum? — Pe naiba, nu! începutul. — Ce aspiraţii ai? — Minerit. Totuşi nu cărbune. Fier. — Unde? — 730 —

El arătă înspre munte. — Chiar aici. Ştii că Midas Mulligan ar face vreo investiţie proastă? Ai fi surprinsă ce se poate găsi în grămada aia de piatră, dacă te pricepi unde să cauţi. Asta am făcut eu: am căutat. — Şi dacă nu găseşti minereu de fier? El ridică din umeri. — Mai există şi alte lucruri de făcut. Am fost întotdeauna chibzuit cu timpul meu, dar n-am stat niciodată pe gânduri ca să-l folosesc. Se uită la Stockton cu curiozitate. — Nu cumva pregăteşti pe cineva care ţi-ar putea deveni cel mai primejdios competitor? — Numai oameni de felul ăsta îmi place să angajez. Dagny, ai trăit oare prea mult printre jefuitori? Ai ajuns oare să gândeşti că un om capabil poate deveni o ameninţare pentru altcineva? — O, nu! Dar credeam că sunt aproape singura care mai gândeşte în felul ăsta. — Oricine se teme să-l angajeze pe cel mai bun om pe care-l poate găsi e un trişor care se trezeşte într-o meserie care nu e a lui. Pentru mine, cel mai mare nebun de pe faţa pământului, mult mai de condamnat decât un asasin, e angajatorul care respinge un om tocmai pentru că e prea bun. Asta am crezut întotdeauna şi… spune, de ce râzi? Ea îl asculta cu un surâs sceptic, dar care trăda dorinţa de a auzi mai mult. — E atât de neaşteptat să aud aşa ceva, spuse ea, tocmai pentru că e adevărat! — Ce altceva poate cineva să gândească? Dagny chicoti uşor. — Ştii, când eram copil, mă aşteptam ca orice om de afaceri să gândească în felul ăsta. — Şi ce s-a întâmplat de atunci? — De atunci am învăţat să nu mă mai aştept la nimic. — Dar e adevărat, nu-i aşa? — Am învăţat să nu mă mai aştept la adevăr. — Dar e de bun-simţ, nu-i aşa? — Am renunţat să mă aştept la bun-simţ. — Abia la asta nu ar trebui să renunţi niciodată, îi replică Ken Danagger. Reveniră la maşină şi începură să coboare ultimele curbe ale drumului când Dagny îşi îndreptă privirea înspre Galt, iar el se întoarse deîndată, ca şi cum i-ar fi aşteptat gestul. — Tu erai în biroul lui Danagger în ziua aceea, nu-i aşa? îl întrebă. — Da. — Ştiai, aşadar, că aştept afară. — Da. — 731 —

— Ştii cum e, ştii cum e să aştepţi în faţa unei uşi închise? Nu putu să citească nimic în privirea pe care i-o aruncă Galt. Nu era nici milă, pentru că ea nu putea fi o ţintă a milei; era un anumit fel de privire pe care o îndrepţi spre cel care suferă, dar nu părea s-o vadă pe ea suferind. — O, da, îi răspunse imediat, aproape pe nerăsuflate. Primul magazin care le răsări pe o latură a singurei străzi care tăia valea le apăru înainte ca o privelişte de teatru de vară: o schelărie fără peretele din faţă, cu o scenă alcătuită din cărămizi colorate, ca-ntr-o comedie bulevardieră, cuburi roşii, cercuri verzi, triunghiuri aurii, care alcătuiau buncăre de roşii, butoaie de salată, piramide de portocale, toate încununate, în fundal, de soarele care scălda stivele de containere de metal. Inscripţia de pe firmă spunea: Băcănia Hammond. Un bărbat distins, îmbrăcat într-o bluză cu mâneci, cu trăsături aspre şi cu tâmplele grizonate, îi cântărea o bucată de unt unei femei tinere şi frumoase care stătea la tejghea în postura dezinvoltă a unui manechin. Poalele rochiei i se unduiau uşor în vânt, ca o costumaţie de dans. Dagny zâmbi fără să vrea, deşi îşi dăduse seama că bărbatul acela e Lawrence Hammond. Magazinele erau toate clădiri unicompartimentate şi, trecând pe lângă ele, prinse la repezeală nume familiare pe firme: Magazin Universal Mulligan, Pielărie Atwood, Tâmplărie Nielsen, iar, la sfârşit, simbolul dolarului deasupra intrării unei făbricuţe din cărămidă cu inscripţia: Compania de Tutun Mulligan. — Cine mai e proprietar al companiei în afară de Midas Mulligan? îl întrebă pe Galt. — Dr. Akston, veni răspunsul. Întâlniră numai câţiva trecători, câţiva bărbaţi, câteva femei, care mergeau repede şi parcă ţintit, de parcă ar avut de îndeplinit o sarcină clară. Unul după altul, se opreau când zăreau maşina, îi făceau cu mâna lui Galt şi se uitau la ea cu curiozitatea deloc uimită a recunoaşterii. — Eram de mult aşteptată aici? îl întrebă pe Galt. — Încă te mai aşteaptă, îi răspunse el. Pe marginea drumului văzu o clădire construită din pereţi de sticlă prinşi laolaltă într-o structură de lemn, dar i se păru că imobilul nu e nimic altceva decât o ramă pentru imaginea unei femei, o femeie înaltă şi fragilă, cu părul blod, foarte deschis la culoare şi cu un chip atât de frumos, care părea că-şi pierde din frumuseţe din pricina distanţei, ca şi cum artistul fusese capabil doar s-o sugereze, nu s-o reproducă pe dea-ntregul. În clipa următoare, femeia îşi întoarse capul, iar Dagny îşi dădu seama că în interiorul clădirii erau câţiva oameni aşezaţi la mese, că aceea era o cafenea, că femeia aceea servea şi că era Kay Ludlow, starul de cinema pe care, dac-o vedeai o dată, nu o mai puteai uita; starul de cinema care se retrăsese, dispăruse în urmă cu cinci ani şi fusese înlocuită de fete cu nume imposibil de deosebit şi cu chipuri comune. Dar, sub şocul momentului în care şi-a dat seama de asta, Dagny se gândi la filmele care se făceau acum şi simţi că această cafenea reprezenta o mai onestă — 732 —

utilizare a frumuseţii lui Kay Ludlow decât un rol într-o peliculă care ar fi glorificat locul comun al lipsei de glorie. Clădirea care le ieşi apoi în cale era un imobil scund, aglomerat, din granit brut, grosolan, solid, ridicat cu rigoare, cu liniile marelui dreptunghi precis trasate, ca dungile unui costum oficial, dar văzu, ca o fantasmă care-i apăru numai pentru o clipă – silueta unui zgârie-nori care se înălţa în inelele de ceaţă ale oraşului Chicago, acel zgârie-nori care purta odinioară simbolul pe care acum îl vedea inscripţionat cu litere de aur pe o uşă de lemn: Banca Mulligan. Galt încetini maşina în dreptul băncii, ca şi cum ar fi pus momentul între nişte paranteze speciale. Urmă o clădire mică, din cărămidă, pe care stătea scris: Monetăria Mulligan. — O monetărie? întrebă ea. Ce face Mulligan cu o monetărie? Galt îşi băgă mâna în buzunar şi puse în palma ei două mici monede. Erau două discuri mici, din aur strălucitor, mai mici decât cenţii, monede de felul celor care nu mai fuseseră puse în circulaţie de pe vremea lui Nat Taggart; erau marcate cu capul Statuii Libertăţii pe o parte şi cu cuvintele „Statele Unite ale Americii – Un Dolar” pe partea cealaltă, însă datele cu care erau stanţate erau din urmă cu mai bine de doi ani. — Ăştia sunt banii pe care-i folosim aici, spuse. Sunt turnaţi de Midas Mulligan. — Dar… sub a cui autoritate? — E însemnat pe monedă – pe ambele feţe ale ei. — Şi ce folosiţi pentru mărunţiş? — Mulligan toarnă monede la fel, din argint. Nu acceptăm nicio altă monedă în vale. Nu acceptăm decât valori obiective. Dagny studie cu atenţie monedele. — Arată ca… ca ceva din zorii timpurilor strămoşilor mei. El arătă înspre vale. — Da, nu-i aşa? Ea rămase cu ochii ţintă la cele două bucăţi de aur, subţiri, delicate, aproape imponderabile din palmă, ştiind că întregul sistem al lui Taggart Transcontinental se sprijinise pe ele, că aceea fusese piatra de temelie a tuturor celorlalte pietre de temelie, a tuturor arcadelor, a tuturor traverselor din căile Taggart, a podului Taggart, a Clădirii Taggart… Clătină din cap şi lăsă monedele să cadă înapoi în palma lui Galt. — Nu-mi uşurezi deloc situaţia, zise ea, cu glasul moale. — O îngreunez pe cât pot. — De ce n-o spui? De ce nu-mi spui toate lucrurile pe care vrei să le învăţ? Mişcarea braţului său îi îndreptă privirea înspre oraş, către drumul din spatele lor. — Ce altceva am făcut? întrebă. Îşi continuară drumul în tăcere. După o vreme, Dagny îl întrebă cu un ton de interogatoriu curat, strict statistic: — 733 —

— Cât din averea lui Midas Mulligan e îngrămădită în valea aceasta? Galt făcu o mişcare largă către înainte. — Judecă şi tu. Drumul şerpuia printre parcele de teren joase, înspre locuinţele celor din vale. Casele nu erau aliniate de-a lungul străzii, ci erau împrăştiate la intervale neregulate, pe coline şi pe văi uşoare, erau mici şi simple, construite din materiale locale, cele mai multe din granit şi din lemn de pin, concepute cu o risipă de ingeniozitate şi cu economie de efort fizic. Toate casele arătau de parc-ar fi fost ridicate prin munca unui singur om, nicio locuinţă nu era identică alteia, iar singura trăsătură pe care o aveau în comun era amprenta unei raţiuni care se confruntă cu o problemă şi o rezolvă. Galt arăta din când în când câte o casă şi rostea cuvintele ca şi cum ar fi strigat galeria numelor de onoare: — Ken Danagger… Ted Nielsen… Lawrence Hammond… Roger Marsh… Ellis Wyatt… Owen Kellogg… Dr. Akston. Locuinţa doctorului Akston era ultima, o căscioară cu terasă mare, ridicată pe o culme de colină, cu spatele la culmile abrupte ale munţilor. Drumul trecea pe acolo şi urca şerpuind, tot mai pieptiş. Drumul se îngusta într-o cărăruie care se strecura prin mijlocul a doi pereţi de pini bătrâni, iar trunchiurile lor înalte şi drepte îl apăsau ca o colonadă ameninţătoare, ramurile lor se uneau deasupra, înghiţind deodată drumul într-o tăcere mormântală şi-n semiîntuneric. Nu erau urme de cauciucuri pe fâşia de drum, părea nefolosit şi abandonat, în numai câteva minute şi numai după câteva curbe părea că maşina e la mile întregi de orice aşezare omenească – şi nimic nu tulbura apăsarea acestei nemişcări în afară de câte o rară rază de soare care răzbătea din când în când printre trunchiuri în inima pădurii. Apariţia neaşteptată a unei case la capătul drumului o izbi ca un sunet puternic: ridicată în mijlocul pustietăţii, ruptă de existenţa oamenilor, arăta ca adăpostul unei măreţe nesupuneri sau al unei suferinţe de neimaginat. Era cea mai modestă casă din vale, un vagon prelung, vârstat cu dungi negre din pricina nenumăratelor ploi, doar ferestrele largi se împotriveau furtunilor cu seninătatea domoală, sclipitoare, neatinsă a sticlei. — A cui e casa asta… O! – răsuflarea i se tăie şi-şi lăsă capul pe spate. La intrare, sub razele soarelui, uzat şi cu modelul spălăcit, şters de toate vânturile veacurilor, stătea prins blazonul lui Sebastián d’Anconia. Ca răspuns la mişcarea ei involuntară de a se retrage, Galt opri maşina în faţa casei. O clipă, s-au uitat unul în ochii celuilalt: privirea ei era întrebătoare, a lui era imperativă, chipul ei trăda o sinceritate sfidătoare, al lui o asprime care nu voia să iasă la suprafaţă; Dagny îi înţelesese scopul, nu însă şi motivul. I se supuse. Sprijinindu-se în cârjă, coborî din maşină şi rămase apoi dreaptă, faţă în faţă cu casa aceea. Se uita la blazonul de argint care trecuse dintr-un palat de marmură din Spania — 734 —

într-o baracă din Anzi şi ajunsese într-un vagon prelung din Colorado – blazonul celor care nu se supun. Uşa vagonului era încuiată, soarele nu pătrundea întunericul scânteietor din spatele ferestrelor, iar ramurile pinilor atârnau deasupra acoperişului ca nişte braţe desfăcute a protecţie, a milă şi a binecuvântare solemnă. Niciun alt zgomot nu se auzea în afara câte unei ramuri sau a câte unei picături căzând undeva în pădure, în rare răstimpuri, iar liniştea părea să închidă întreaga durere care fusese ascunsă aici şi căreia niciodată nu i se dăduse glas. Stătea şi asculta într-un resemnat, tandru şi demn respect: Să vedem cine va onora mai mult pe cine, tu – pe Nat Taggart sau eu pe Sebastián d’Anconia… Dagny! Ajută-mă să rămân. Să refuz. Chiar dacă are dreptate!… Se întoarse către Galt, ştiind că el este omul căruia nu-i putuse fi de niciun folos. Stătea sprijinit de roata maşinii, nu o urmase şi nici nu se urnise s-o ajute, ca şi cum ar fi vrut ca ea să-şi accepte trecutul şi să-i respecte intimitatea acestui salut solitar. Remarcase că Galt rămăsese în aceeaşi poziţie în care-l lăsase, cu cotul sprijinit pe volan în acelaşi unghi, cu degetele lăsate în aceeaşi postură sculpturală. O urmărea cu privirea, dar asta a fost tot ce-a putut să citească pe chipul lui: că o urmărea cu atenţie, fără să se mişte. Când a ajuns din nou lângă el, Galt îi spuse: — El a fost cel dintâi pe care l-am luat de lângă tine. Ea îi răspunse, cu o expresie încordată, ofensivă şi francă: — Cât de multe ştii? — Nimic din ce mi-ar fi putut spune în cuvinte. Tot ceea ce tonul vocii lui spunea de fiecare dată când vorbea despre tine. Ea îşi lăsă privirea în jos. Îi înţelesese nuanţa de durere din voce tocmai din pricina subtilei exagerări a indiferenţei. El porni motorul, iar zgomotul lui aruncă în aer povestea pe care tăcerea o ţinea strânsă în braţe. Îşi continuară drumul. Drumul părea să se deschidă puţin, făcându-şi loc prin marea de lumină din faţă. În timp ce înaintau către o poiană, zări printre ramurile copacilor sclipirea fugară a unor fire. Aproape de o coastă de deal se ridica o clădire deloc impunătoare, deasupra unei pante pietroase. Era un simplu cub de granit, de mărimea unei magazii, fără geamuri, fără vreo altă intrare în afară de o uşă de oţel şi cu un set complex de fire de antenă care se încâlceau deasupra acoperişului. Galt continua să meargă, fără să facă vreo remarcă în legătură cu magazia, dar Dagny începu deodată: — Ce-i asta? Văzu că pe chipul lui se iveşte un zâmbet vag. — Generatorul electric. — O, termină, te rog! I se supuse şi dădu înapoi până la piciorul dealului. Dagny se opri după numai câţiva paşi făcuţi pe panta stâncoasă, de parcă nu mai era nicio nevoie să înainteze, — 735 —

niciun loc încotro să mai urce – şi rămase ca atunci când sub ochii ei s-a deschis pentru prima dată priveliştea văii, momentul în care startul şi ţinta se suprapuseseră. Se uita la clădire, cu atenţia concentrată asupra unui singur punct şi asupra unei singure emoţii, dar întotdeauna ştiuse că o emoţie nu era nimic altceva decât suma pe care o alcătuia maşinăria minţii şi că tot ce simţea acum era suma instantanee a gândurilor pe care niciodată nu le numise, suma unei lente tranziţii, ca un glas care-i spunea înţelesul unui anume sentiment: dacă s-a ţinut de capul lui Quentin Daniels, chiar fără nici cea mai mică şansă să poată folosi vreodată motorul, numai de dragul faptului că ştia astfel că nu pierise inteligenţa de pe faţa pământului, dacă – precum un scafandru îngreunat de apăsarea oceanului de mediocritate, sub călcâiul oamenilor cu ochi gelatinoşi, cu glasuri de cauciuc, cu convingeri de gumilastic, cu inimi neimplicate în nimic şi cu mâini neocupate, s-a ţinut – ca de viaţă şi ca de tubul de oxigen, de gândul la superlativele cuceriri ale minţii omeneşti – dacă, atunci când a descoperit rămăşiţele motorului, parcă sufocându-se deodată, ca un ultim protest împotriva propriilor plămâni inundaţi de corupţie, doctorul Stadler i-ar fi strigat altceva, nu să se uite în jos, ci altundeva, sus, iar asta a fost strigătul, năzuinţa şi combustibilul existenţei ei – dac-ar fi mers mai departe, posedată de foamea ei tânără pentru un semn de reală pricepere, de pricepere radioasă şi fără nicio fisură – iată acum, în faţa ei, se afla, desăvârşită, în cele din urmă, atinsă, puterea unei minţi care dăduse viaţă unei reţele de fire care sclipeau liniştite sub cerul de vară şi care înghiţeau energia incalculabilă din afară în interiorul tainic al unei mici barăci din piatră. Se gândea la această clădire care atingea abia jumătate din dimensiunile unui vagon de marfă şi care ţinea locul stâlpilor de înaltă tensiune din întreaga ţară, enormele conglomerate de oţel, carburant şi efort omenesc, se gândea la energia care curgea din structura aceasta şi care ridica de pe umerii celor care o produceau sau care o foloseau o picătură sau râuri sau tone de sudoare şi care adăugau vieţilor lor ore, zile şi ani de timp liber, care să fie încă o clipă în care cineva să-şi ridice privirea de la munca pe care o face şi să se uite înspre soare, sau să fie un pachet de ţigări în plus cumpărat din banii economisiţi la factura de energie electrică, sau o oră de muncă mai puţin pe ziua de lucru pentru fiecare fabrică funcţionând pe curent, sau o lună de vacanţă de-a lungul şi de-a latul lumii, sau un bilet plătit cu munca pentru o zi, sau un tren tras de puterea acestui motor – cu toată energia acestei greutăţi, acestui efort, cu tot timpul înlocuit şi plătit prin energia unei singure minţi care a ştiut cum să facă toate conexiunile firelor urmând conexiunile propriei raţiuni. Dar ştia că nu există niciun înţeles în motoare şi în fabrici, că singurul lor înţeles era acela al bucuriei de a trăi, că scopul lor este dat de oamenii în slujba cărora stau, şi că admiraţia ei crescândă în faţa unei astfel de realizări se îndrepta înspre omul de la care venea, era admiraţie pentru puterea şi pentru viziunea iradiantă dinăuntrul lui, cel care a văzut pământul ca pe un loc al plăcerii şi care a ştiut că munca depusă în — 736 —

numele fericirii cuiva este scopul, pedeapsa şi scopul existenţei. Uşa de la intrarea în clădire era din oţel inoxidabil, îngustă şi subţire, bine lustruită, strălucind în lumina soarelui. Deasupra, cioplită în granit, ca o singură notă distinctivă în austeritatea unghiulară a imobilului, se afla o inscripţie: „JUR PE VIAŢA MEA ŞI PE DRAGOSTEA MEA PENTRU EA CĂ NU VOI TRĂI NICIODATĂ PENTRU ALTCINEVA ŞI NICI NU VOI CERE ALTUI OM SĂ TRĂIASCĂ PENTRU MINE”. Se întoarse către Galt. El stătea alături; o urmă, ştia că asta înseamnă gestul ei. Se uita la inventatorul motorului, dar ce vedea era silueta obişnuită, blândă a unui muncitor oarecare, cu obişnuitele lui funcţii şi atribute; remarcă dezinvoltura ieşită din comun a posturii lui, un anumit fel de a sta, lipsit de gravitaţie, care indica un control expert în folosirea propriului trup – o siluetă înaltă, îmbrăcată în haine simple: un tricou subţire, pantaloni deschişi la culoare, o curea trecută în jurul taliei subţiri –, şi păr în dezordine, strălucind sub o pală leneşă de vânt. Se uita la el la fel cum se uitase la clădire. Şi mai ştia că cele două propoziţii pe care şi le spuseseră unul celuilalt trenau încă între ei, umplând tăcerea şi că tot ce se spusese de atunci se spusese pe deasupra sunetului acelor cuvinte, că ştiuse în tot timpul acela, că păstrase totul şi că nu-i îngăduise să uite. Îşi dădu seama deodată că erau singuri; era o revelaţie acută, care accentua singurătatea, care nu mai permitea nicio altă consecinţă, deşi ţinea închisă în ea înţelesul întreg a tot ce nu era numit. Erau singuri într-o pădure tăcută, la baza unei clădiri care arăta ca un templu străvechi şi ştia ce ritual era forma cea mai potrivită de adoraţie care putea fi oferită pe un astfel de altar. Simţi deodată o apăsare în coşul pieptului, îi lăsă uşor capul pe spate, nu mai mult decât să simtă adierea uşoară a vântului prin păr, dar era ca şi cum s-ar fi lăsat pe spate în aer, împotriva vântului, fără să fie conştientă de nimic altceva decât de propriile picioare şi de forma gurii ei. Galt rămăsese nemişcat privind-o, cu chipul nemişcat în afară de uşoara mişcare a pleoapelor îngustând ochii ca înaintea unei lumini prea puternice. Totul nu dură mai mult de trei secunde – aceasta fusese prima –, iar în următoarea simţi împunsătura unui sentiment de triumf feroce, dându-şi seama că efortul şi zbaterea lui fuseseră mai greu de îndurat decât ale ei, apoi îşi mută privirea, uitându-se în sus, la inscripţia de pe templu. Îl lăsă să se uite o clipă, aproape ca-ntr-un act de îndurare condescendentă faţă de un adversar care se străduieşte să-şi recapete puterile, apoi îl întrebă, cu o nuanţă de mândrie nestăvilită în glas şi arătând înspre inscripţie: — Ce e? — Este jurământul pe care l-au făcut toţi cei din vale, cu excepţia ta. Ea îi răspunse cu privirea aţintită asupra acelor cuvinte: — Acesta a fost dintotdeauna principiul meu de viaţă. — Ştiu. — 737 —

— Dar nu cred că tu eşti cel care-l aplică cel mai bine. — Atunci va trebui să descoperi care dintre noi greşeşte. Se îndreptă către uşa de oţel a clădirii, cu o umbră de neîncredere abia vizibilă în mişcările pe care le făcea, nimic mai mult decât o urmă de agitaţie, nimic mai mult decât conştiinţa puterii pe care o avea acum cunoscându-i durerea, şi încercă, fără să ceară permisiunea, să deschidă uşa. Însă era închisă şi nu simţi niciun tremur în mâna care apăsa clanţa, de parcă încuietoarea ar fi fost turnată în piatră şi pecetluită cu oţel curat. — Nu încerca să deschizi uşa aceea, domnişoară Taggart. Galt se apropie de ea cu paşii cumva prea leneşi, ca şi cum s-ar fi gândit şi ar fi devenit conştient de fiecare mişcare a lui. — Niciun fel de putere fizică n-o va deschide, îi spuse. Numai o idee poate deschide o uşă. Dacă încerci s-o dobori ajutându-te de cel mai puternic explozibil de pe faţa pământului, maşinăria dinăuntru se va face praf şi pulbere mult înainte ca uşa să cedeze. Dar de îndată ce vei intui ideea pe care o pretinde, chiar şi secretul motorului îţi va aparţine – aceasta fusese prima fisură pe care o simţise în vocea lui –, la fel ca orice altă taină pe care ai vrea s-o afli. Îi înfruntă o clipă privirea, ca şi cum i-ar fi lăsat spaţiu să pătrundă sensul spuselor lui, îi zâmbi într-un fel curios de parc-ar fi răspuns cumva unui gând dinăuntrul lui şi adăugă: — O să-ţi arăt cum e făcut. Făcu un pas în spate. Apoi, cu gesturi liniştite, cu privirea ridicată înspre cuvintele sculptate în piatră, le repetă încet, monocord, ca şi cum ar mai fi depus o dată jurământul. În glasul lui nu era emoţie şi nimic altceva în afară de limpezimea ritmată a sunetelor pe care le pronunţa pe deplin încredinţat de sensul lor, dar Dagny ştia că este martoră a celui mai solemn moment pe care-i va fi dat vreodată să-l vadă, că vedea un bărbat pe de-a-ntregul, până-n adâncul sufletului, şi tot ce sacrificase de dragul acestor cuvinte, auzea ecoul zilei în care făcuse pentru prima dată acest jurământ cu toată luciditatea asupra anilor care vor fi urmat, ştia ce fel de om trebuie să fie cel care s-a ridicat în faţa altor şase mii într-o noapte întunecoasă de primăvară şi de ce le-a fost teamă de el, ştia că aceea a fost geneza şi nucleul tuturor lucrurilor care s-au petrecut în lume în cei doisprezece ani care s-au scurs de atunci, ştia că momentul acela a fost chiar de mai mare importanţă decât motorul ascuns înăuntrul clădirii, ştia totul din sunetul glasului acestui bărbat care pronunţa cuvintele spre proprie aducere-aminte şi ca reconfirmare: — Jur pe viaţa mea… şi pe dragostea mea pentru ea… că nu voi trăi niciodată pentru altcineva… şi nici nu voi cere altui om… să trăiască… pentru mine. Nu fu nici uimită, nici nu păru să fie luată prin surprindere, de parcă s-ar fi aflat în faţa a ceva cu totul obişnuit, când, stingându-se ultimul sunet al jurământului, uşa se deschise încet, fără să fie atinsă de cineva, dând spre o dungă din ce în ce mai largă — 738 —

de întuneric. În momentul când s-a aprins lumina înăuntru, Galt a apucat clanţa şi a închis uşa, iar încuietoarea a ermetizat totul din nou. — E o încuietoare cu amprentă vocală, îi spuse; chipul lui era senin. Fraza aceasta este combinaţia de sunete necesară pentru ca uşa să se deschidă. Nu mă deranjează să-ţi împărtăşesc acest secret, pentru că ştiu că nu vei pronunţa aceste cuvinte până când ele nu vor însemna exact ceea ce trebuie să însemne. Dagny încuviinţă: — Nu, n-o să le pronunţ. Îl urmă pe Galt până la maşină, simţindu-se deodată prea obosită chiar şi pentru a se mişca. Se lăsă pe spate în scaun, închise ochii, abia auzind sunetul de pornire a motorului. Efortul şi şocul orelor de absenţă a somnului o loviră dintr-odată, spărgând barierele tensiunii nervoase care le întârziase. Stătea liniştită, fără să fie capabilă să se gândească la ceva anume, să reacţioneze sau să se zbată, secătuită de orice emoţie în afara uneia singure. Nu vorbi. Nu deschise ochii decât în clipa când maşina opri în faţa casei. — Ar fi mai bine să te odihneşti, îi spuse el, şi să te duci chiar acum să dormi, dacă vrei să ajungi în seara asta la cină la Mulligan. Se supuse. Se clătină până în casă, încercând să evite orice ajutor din partea lui. Îi spuse cu greutate: „O să-mi revin”, apoi se făcu nevăzută în siguranţa camerei ei şi dură destul de mult până să închidă uşa. Se prăbuşi, cu faţa în jos, pe pat. Nu era numai din pricina epuizării fizice. Era o izbucnire spontană a unei idei fixe, prea copleşitoare să poată fi îndurată. Când toată forţa din trup i se scurse, când raţiunea îşi pierdu luciditatea, o singură emoţie îşi mai făcea loc printre urmele vagi de energie, de înţelegere, de judecată, de control, nemailăsându-i nimic care s-o ajute sau care să fie o portiţă de scăpare, şi făcând-o incapabilă să dorească ceva, ci numai să simtă, reducând-o la o masă senzitivă – o senzaţie statică, fără început şi fără ţintă. Figura lui îi persista în minte, figura lui aşa cum o văzuse la intrarea în clădire, şi nu mai simţea nimic altceva, nici dorinţă, nici speranţă, nicio cuantificare a propriilor sentimente, niciun nume pentru ele, nicio legătură cu ea însăşi, nici nu exista vreo făptură care să fie ea, nu mai era o fiinţă, ci o funcţie, aceea de a-l vedea pe el, iar această percepţie era şi calea, şi scopul, fără nicio altă ţintă de atins. Cu faţa îngropată în pernă, îşi aduse vag aminte, ca o senzaţie îndepărtată, momentul în care decolase de pe pista inundată de lumină din Kansas. Simţi pulsul motorului, fluxul de energie acceleratoare acumulând forţa într-un scop unic, iar în clipa când roţile s-au desprins de pământ, adormi. *** Fundul văii semăna cu o piscină imobilă care reflecta strălucirea cerului, iar lumina oscila între aur şi cupru, coastele de deal piereau în zare, iar vârfurile munţilor erau — 739 —

deja cenuşii când se îndreptau către casa lui Mulligan. Nu mai era nicio urmă de oboseală în atitudinea ei, la fel cum nu mai era nicio rămăşiţă de agresivitate. Se trezi la asfinţitul soarelui; ieşi din cameră şi dădu peste Galt, care o aştepta aşezat leneş în lumina unei lămpi. O privi; stătea în uşă, cu chipul odihnit, cu părul pieptănat, într-o postură relaxată şi încrezătoare – arăta la fel cum trebuie să fi arătat în pragul biroului ei din Taggart Building, cu excepţia unghiului uşor pe care-l făcea corpul sprijinindu-se în cârjă. Rămase o clipă cu privirea asupra ei, iar Dagny se întrebă de ce era oare sigură că aceea era imaginea pe care o vedea el, că vedea uşa biroului ei, ca şi cum ar fi fost o privelişte pe care şi-o imaginase îndelung şi pe care şi-o interzisese multă vreme. Stătea lângă el în maşină, fără să simtă vreun impuls să vorbească şi ştiind că niciunul dintre ei nu putea să ascundă înţelesul acestei tăceri. Zări câteva lumini care veneau dinspre casele îndepărtate din vale, apoi ferestrele luminate ale locuinţei lui Mulligan de pe terasa din faţă. Îl întrebă pe Galt: — Cine va mai fi? — Câţiva dintre ultimii tăi prieteni – îi răspunse – şi unii dintre primii ai mei. Midas Mulligan îi întâmpină la uşă. Îi remarcă trăsăturile feţei şi văzu că asprimea pătrăţoasă a chipului lui nu era pe atât de lipsită de expresie pe cât ar fi crezut: avea o aparenţă de mulţumire, care însă nu-i putea înmuia trăsăturile, ci, mai curând, le făcea să scânteieze ca o aşchie de cremene, răspândind flăcări de umor care ardeau discret la colţurile ochilor, umor care era mai muşcător, mai autoritar, deşi mai cald decât un simplu zâmbet. Deschise uşa şi îşi desfăcu braţele cumva mai încet decât ar fi fost firesc, dând astfel o aproape insesizabilă solemnitate gestului. Îndreptându-se înspre sufragerie, văzu şapte bărbaţi care se ridicară la vederea ei. — Domnilor, Taggart Transcontinental, spuse Midas Mulligan. Rostise totul zâmbind, dar glumind numai pe jumătate; o anumită nuanţă din voce făcu în aşa fel ca numele reţelei de transport să sune ca în vremea lui Nat Taggart, ca un titlu de onoare zgomotos. Dagny înclină din cap, încet, recunoscându-i pe cei pe care-i avea înaintea ochilor şi ştiind că aceştia fuseseră oamenii ale căror standarde de valoare şi de cinste fuseseră la fel cu ale ei, oameni care recunoscuseră gloria acestui titlu la fel cum o recunoscuse ea însăşi, şi dându-şi deodată seama, într-un impuls de nostalgie, cât de tare tânjise în toţi acei ani după ea. Privirea i se mişcă încet, cu recunoştinţă, de la un chip la celălalt: Ellis Wyatt – Ken Danagger – Hugh Akston – Dr. Hendricks – Quentin Daniels –, iar glasul lui Mulligan rosti numele a încă doi: — Richard Halley – Judecătorul Narrangansett. Zâmbetul discret de pe faţa lui Richard Halley părea să-i transmită că se cunoşteau unul pe celălalt de ani buni – la fel cum, în serile ei solitare, aşezată lângă fonograf, şi — 740 —

ea ştiuse de el. Severitatea Judecătorului Narrangansett şi figura lui încărunţită îi amintiseră că, odată, auzise pe cineva descriindu-l ca pe o statuie de marmură – o statuie de marmură oarbă; era un chip dintre acelea care dispăruseră din curţile de judecată de peste tot din ţară în clipa când banii se făcuseră nevăzuţi din mâinile ţării. — Locul tău e de mult aici, domnişoară Taggart, i se adresă Midas Mulligan. Nu acesta era însă felul în care ne aşteptam să-ţi faci apariţia, dar bine ai venit acasă. Nu! – vru să răspundă, dar se auzi spunând încet: — Mulţumesc. — Dagny, câţi ani îţi trebuie să înveţi să fii tu însăţi? Ellis Wyatt fu cel care o întrebase, în timp ce o prinse de cot şi o îndrumă să ia loc, zâmbind la aparenţa ei de fetiţă lipsită de apărare şi ezitând între a zâmbi şi a opune rezistenţă. — Nu te preface că nu ne înţelegi. Ne înţelegi prea bine. — Nu fac niciodată presupuneri, domnişoară Taggart, îi spuse Hugh Akston. Aceasta e o crimă morală care-i priveşte exclusiv pe inamicii noştri. Noi nu facem afirmaţii – noi arătăm. Noi nu strigăm – noi dovedim. Noi nu încercăm să-ţi câştigăm obedienţa, ci convingerile raţionale. Ai văzut toate elementele tainei noastre. Tu va trebui să tragi acum concluziile. Te putem ajuta să le exprimi, dar nu şi să le accepţi – perspectiva, înţelegerea şi acceptarea trebuie să fie ale tale. — Mă simt de parc-aş şti deja totul, răspunse ea simplu, şi-ncă ceva: mă simt de parc-aş fi ştiut dintotdeauna, dar nu descoperisem niciodată, iar acum mi-e teamă, nu să aud despre ce e vorba, ci să fiu atât de aproape. Akston zâmbi. — A ce seamănă ce vezi, domnişoară Taggart? – şi arătă de jur-împrejurul camerei. — Asta? Izbucni în râs, uitându-se la chipurile bărbaţilor care stăteau cu spatele la explozia de raze care umplea ferestrele largi. — Seamănă a… ştiţi, n-am crezut niciodată că o să vă mai văd pe vreunul dintre voi, m-am întrebat din când în când cât de mult aş da pentru încă o privire sau pentru încă un cuvânt, iar acum, acum e ca şi cum visul acela pe care îl proiectezi în copilărie, când te gândeşti că, într-o bună zi, în rai, o să-i vezi pe aceia plecaţi, măreţi, pe care nu i-ai întâlnit niciodată pe pământ şi când alegi, din toate veacurile trecute, pe oamenii aceia uriaşi pe care ţi-ar plăcea să-i întâlneşti. — Ei bine, aceasta este una dintre cheile către secretul nostru, spuse Akston. Întreabă-te dacă visul tău despre măreţie şi despre paradis trebuie să fie lăsat pentru viaţa de dincolo de mormânt sau dacă ar trebui să ni-l îndeplinim aici şi acum şi pe acest pământ. — Ştiu, şopti Dagny. — Şi dacă-i vei întâlni pe oamenii aceia în rai, o întrebă Ken Danagger, ce-ai vrea să le spui? — 741 —

— Numai… numai să-i salut, cred. — Nu e totul, continuă Danagger. E ceva ce ai vrea să auzi de la ei. Nu ştiam ce, nici eu, până să-l întâlnesc prima dată – arătă înspre Galt –, dar el mi-a spus şi-atunci am înţeles ce-mi scăpase de-a lungul întregii mele vieţi. Domnişoară Taggart, ai vrea să se uite la tine şi să-ţi spună: „Bună treabă”. Dagny lăsă privirea în pământ şi încuviinţă în tăcere, cu capul plecat, ca nimeni să nu-i vadă ochii înotându-i în lacrimi. — Bine, atunci: Bună treabă, Dagny! – Foarte bine – prea bine – iar acum a venit vremea să te odihneşti după această ordalie pe care niciunul dintre noi nu ar fi trebuit s-o trăiască vreodată. — Taci, îi spuse Midas Mulligan, uitându-se cu o nelinişte preocupată la capul ei plecat. Însă ea-şi ridică privirea zâmbind. — Mulţumesc, i se adresă lui Danagger. — Dacă vorbeşti despre odihnă, atunci las-o să se odihnească, îi spuse Mulligan. A avut destule pentru o singură zi. — Nu, zise ea zâmbind. Continuă, orice-ar fi. — Mai târziu, spuse Mulligan. Mulligan şi Akston serviră cina, iar Quentin Daniels îi ajută. Mâncară din farfurii mici, de argint, aşezate pe unul dintre braţele scaunelor; erau împrăştiaţi prin toată camera, cu flăcările de pe cer topindu-se dincolo de ferestre şi cu scântei electrice ţâşnind din paharele cu vin. În cameră domnea un aer de abundenţă, dar era luxul simplităţii; văzu mobila scumpă, aleasă cu grijă, confortabilă, cumpărată cândva pe vremea când luxul era încă o artă. Nu existau obiecte inutile, dar remarcă o pânză semnată de unul dintre marii maeştri ai Renaşterii şi care valora o avere, zări un covor oriental cu o culoare şi o textură care-l făceau potrivit să stea sub o vitrină de muzeu. Aşa vedea Mulligan bunăstarea, se gândi – bunăstarea selectivă, nu cea acumulativă. Quentin Daniels stătea aşezat direct pe duşumea, cu farfuria pe genunchi; părea să se simtă ca acasă, iar din când în când se uita la ea, zâmbind ca un frate mai mic, imprudent, care ar fi învins-o în ceva tainic despre care ea habar nu avea. Nu ajunsese decât cu zece minute mai devreme decât ea în vale, se gândi Dagny, dar era deja unul de-al lor, pe când ea era în continuare o străină. Galt stătea alături, în afara cercului de lumină pe care-l răspândea lampa, pe braţul scaunului pe care şedea Dr. Akston. Nu spusese niciun cuvânt de la sosire, se retrăsese şi o lăsase pe ea în centrul atenţiei, iar el stătea şi privea spectacolul în care nu mai avea niciun rol de interpretat. Însă privirile ei continuau să se oprească asupra lui, atrase de certitudinea că spectacolul fusese alegerea lui şi se desfăşura sub regia lui, că-l plănuise cu multe luni înainte şi că ceilalţi o ştiau la fel de bine pe cât o ştia şi ea. — 742 —

Deodată observă că mai e cineva deosebit de interesat de prezenţa lui Galt: Hugh Akston îşi ridica din când în când privirea către el, involuntar, aproape pe furiş, ca şi cum s-ar fi străduit să nu mărturisească singurătatea unei prea îndelungate separări. Akston nu-i vorbea, ca şi cum prezenţa lui ar fi fost suficientă. Dar o dată, când Galt s-a aplecat şi o şuviţă i-a venit în faţă, Akston s-a repezit înspre el şi s-a retras la fel de repede, iar mâna a întârziat o clipă pe fruntea fostului student: fusese singura scăpare de afecţiune pe care şi-o îngăduise, singura recompensă; fusese un gest patern. Începuse să vorbească cu bărbaţii din jur, relaxându-se în deplinul confort al unei inimi uşoare. Nu, se gândi, ceea ce-a simţit nu fusese încordare, ci fusese uşoara uimire faţă de încordarea pe care ar fi trebuit s-o simtă şi pe care n-o simţise; ceea ce percepuse ca anormal era faptul că totul părea atât de firesc şi de la îndemână. Abia dacă era conştientă de întrebările pe care le punea, tot vorbind cu unul şi cu altul, însă răspunsurile lor i se imprimau în minte, frază după frază către un anume ţel. — Concertul nr. 5? întrebă Richard Halley, ca răspuns la întrebarea ei. L-am scris în urmă cu cinci ani. Noi îl numim Concertul Eliberării. Îţi mulţumesc că l-ai recunoscut din cele câteva note fluierate în întuneric… Da, ştiu… Da, de vreme ce-mi cunoşteai lucrările, e firesc să ştii, când l-ai auzit, că acest Concert spunea tot ce mam străduit să spun şi să împlinesc. Îi este dedicat lui. Arătă înspre Galt. — De ce? Nu, domnişoară Taggart, nu am renunţat la muzică. Ce te face să crezi aşa ceva? Am compus mai mult în ultimii zece ani decât în orice altă perioadă a vieţii mele. O să cânt pentru dumneata, când o să vii în vizită la mine… Nu, domnişoară Taggart, n-o să fie publicată în afară. Nici măcar o singură notă nu se va auzi dincolo de munţii aceştia. — Nu, domnişoară Taggart, n-am renunţat la medicină, îi răspunse Dr. Hendricks la întrebarea pe care i-o adresase. Mi-am petrecut ultimii şase ani cercetând. Am descoperit o cale să protejez vasele de sânge din creier de acel colaps mortal care este cunoscut sub numele de atac cerebral. Va şterge din existenţa umană teribila ameninţare a paraliziei spontane… Nu, nici măcar un singur cuvânt din metoda mea nu va fi auzit afară. — Legea, domnişoară Taggart? o întrebă judecătorul Narrangansett. Care lege? Nu am renunţat la ea, ea a încetat să existe. Dar lucrez în continuare în profesia pe care mi-am ales-o, cea care consta în a mă pune în slujba dreptăţii… Nu, dreptatea n-a încetat să existe. Cum ar fi putut să se întâmple aşa ceva? Se poate întâmpla ca oamenii să o ignore, dar apoi dreptatea să fie cea care-i va distruge. Dar nu se poate întâmpla ca dreptatea să iasă în afara existenţei umane, pentru că una este o însuşire a celeilalte, pentru că dreptatea este actul de a accepta că ceea ce există… Da, îmi continui profesia. Scriu un tratat de filosofie a dreptului. Voi demonstra că cel mai — 743 —

adânc rău al lumii, cea mai distructivă şi mai terifiantă maşinărie printre cele create de om este legea nonobiectivă… Nu, domnişoară Taggart, lucrarea mea nu va fi publicată în exterior. — Afacerea mea, domnişoară Taggart? o întrebă Midas Mulligan. Afacerea mea consta în transfuzii de sânge – şi încă le fac. Treaba mea este să alimentez cu lichid vital plantele care au capacitatea de a creşte. Dar întreabă-l pe Dr. Hendricks dacă există vreo cantitate oarecare de sânge care să salveze un trup care refuză să trăiască, o halcă putrezită care vrea să existe fără să depună cel mai mic efort. Banca mea de sânge este aurul. Aurul este un combustibil capabil de miracole, dar niciun combustibil nu poate lucra acolo unde nu există niciun motor… Nu, nu am renunţat. Aproape că mi-a ajuns slujba de conducere de la abator, unde se drena sânge din organisme sănătoase şi se pompa în cadavre eviscerate. — Să renunţ? întrebă Hugh Akston. Mai verifică o dată premisele, domnişoară Taggart. Niciunul dintre noi nu a renunţat. Lumea e cea care a renunţat… Ce e rău ca un filosof să conducă un birt de pe marginea străzii? Sau o fabrică de ţigarete, aşa cum fac eu acum? Orice activitate e un act filosofic. Iar când oamenii vor învăţa să considere munca productivă – şi tot ceea ce este o sursă a ei – ca standard pentru valorile lor morale, vor atinge perfecţiunea care este un drept înnăscut, pe care l-au pierdut… Sursa muncii? Raţiunea umană, domnişoară Taggart, mintea cugetătoare a omului. Scriu o carte pe această temă şi încerc să demonstrez filosofia etică pe care am învăţat-o de la propriul meu student… Da, ar putea să salveze lumea… Nu, nu va fi publicată afară. — De ce? strigă Dagny. De ce? Ce faceţi voi toţi? — Ne revoltăm, îi răspunse John Galt. Toţi se întoarseră către el, ca şi cum se aşteptaseră să-i audă vocea şi aşteptaseră să audă cuvântul. Dagny auzi înăuntrul ei cum se scurg secundele, iar timpul era tăcerea care se aşternuse deodată în încăpere, în vreme ce se uita la el pe deasupra luminii lămpii. Stătea aşezat cu dezinvoltură pe braţul scaunului, aplecat înainte, cu antebraţul de-a lungul genunchiului, cu mâinile lăsate leneş în jos, iar zâmbetul şters de pe chipul lui fu cel care dădu cuvintelor sonoritatea letală a irevocabilului: — De ce trebuie să pară totul atât de ieşit din comun? Există un singur tip de oameni care să fi fost atât de loviţi pe parcursul întregii istorii a umanităţii. Toţi ceilalţi şi toate celelalte clase s-au oprit, când şi-au dorit asta, şi şi-au prezentat cererile, pretinzând că sunt indispensabile – cu excepţia celor care au purtat lumea pe umerii lor, cei care au ţinut-o în viaţă, cei care au îndurat, ca singură răsplată, tortura, dar care niciodată nu au părăsit rasa umană. Ei bine, a venit rândul lor. Să lăsăm lumea să descopere cine sunt aceştia, ce fac şi ce se întâmplă atunci când ei refuză să funcţioneze. Aceasta este revolta oamenilor raţiunii, domnişoară Taggart. Aceasta este revolta raţiunii. Era imobilă, cu excepţia degetelor de la una dintre mâini care urcau încet de pe — 744 —

obraz înspre tâmplă. — De-a lungul epocilor, îi spuse el, raţiunea a fost privită ca un instrument malefic şi orice formă a insultei, de la eretic la materialist şi la exploatator, orice formă a inechităţii, de la exil la lipsirea de drepturi şi la expropriere, orice formă de tortură, de la dispreţ la distrugere şi la pârjol, toate – au fost prăvălite asupra celor care şi-au asumat responsabilitatea de a vedea lumea prin ochii unei conştiinţe lucide şi de a realiza actul vital al conexiunilor raţionale. Şi numai ca o extensie a acesteia, în lanţuri, în închisori, în unghere ascunse, în temniţele filosofilor, în prăvăliile comercianţilor, câţiva oameni au continuat să gândească şi numai ca urmare a acestui fapt umanitatea a fost capabilă să supravieţuiască. De-a lungul tuturor acelor secole de adoraţie a ignoranţei, orice stagnare a ales umanitatea să îndure, orice brutalitate a vrut să practice, numai prin graţia celor care şi-au dat seama că grânele au nevoie de apă ca să crească, că pietrele aşezate pe o curbă vor alcătui un arc, că doi şi cu doi fac patru, că dragostea nu serveşte la tortură şi că viaţa nu se hrăneşte cu distrugere, numai prin graţia acestor oameni au reuşit ceilalţi să înveţe să trăiască momente în care să prindă scânteia fiinţei umane, şi numai suma acestor momente lea permis să-şi continue existenţa. Omul cugetător a fost cel care i-a învăţat să-şi coacă pâinea, să-şi îngrijească rănile, să-şi exploateze infinita generozitate, cel care a ştiut că menirea omului nu este stagnarea, că neputinţa nu este în natura lui, că ingenuitatea raţiunii lui este cea mai nobilă şi cea mai fericită dintre puteri – în slujba iubirii acesteia de viaţă s-a pus singur, a muncit, a muncit cu orice preţ, a muncit pentru cei care-l prădau, pentru cei care-l întemniţau, pentru cei care-l torturau, plătind cu propria viaţă privilegiul de a o salva pe a lor. Aceasta a fost gloria şi vina lui, aceea că i-a lăsat să-l înveţe să se simtă vinovat pentru gloria lui, să accepte soarta ţapului ispăşitor şi, ca pedeapsă pentru păcatul de a fi inteligent, să piară pe altarul unor brute. Gluma tragică a istoriei umanităţii este aceea că, pe orice altar conceput de om, întotdeauna a fost un om pe care l-au jertfit şi un animal pe care l-au glorificat. Umanitatea a idolatrizat întotdeauna însuşirile animalului, nu ale omului: zeu al instinctului şi zeu al puterii, mistici şi regi, misticii care au pledat pentru o conştienţă iresponsabilă şi care au supus prin faptul că au pretins că emoţiile lor întunecate ar fi fost superioare raţiunii, că înţelepciunea ar veni pe calea orbirii, din explozii lipsite de cauză, care trebuie urmate fără să le cercetezi şi care nu trebuie să fie puse la îndoială, iar regii au supus cu ajutorul ghearelor şi al muşchilor, cucerirea a fost calea lor, iar obiectivul lor a fost jaful, cu un sceptru sau cu un pistol ca unice însemne ale autorităţii lor. Cei care au apărat sufletul oamenilor s-au preocupat de sentimentele lui, în vreme ce apărătorii omului de carne s-au îngrijit de stomacul lui, dar amândouă s-au unit împotriva raţiunii. Deşi nimeni, nici cel mai josnic dintre oameni, nu poate fi vreodată capabil să renunţe pe de-a-ntregul la raţiune. Nimeni nu a crezut niciodată în iraţionalitate; ei cred în nedreptate. De fiecare dată când cineva pune raţiunea la stâlpul infamiei, se întâmplă pentru că scopul lui este de o anumită — 745 —

factură pe care raţiunea nu i-ar permite s-o mărturisească. Când propovăduieşte paradoxuri, o face cu încredinţarea că cineva va accepta povara imposibilului, că cineva va face ca paradoxul să funcţioneze, chiar cu preţul propriei lui suferinţe sau chiar al vieţii; distrugerea este preţul oricărei contradicţii. Victimele sunt cele care fac nedreptatea posibilă. Omul raţional este cel care a făcut posibilă dominaţia brutei. Jaful asupra raţiunii a fost întotdeauna cauza oricărei credinţe antiraţionaliste de pe faţa pământului. Jaful asupra tuturor capacităţilor omeneşti a fost ţinta oricărui principiu care predica autosacrificiul. Jefuitorii au ştiut asta dintotdeauna. Noi, nu. A venit şi vremea noastră acum. Ceea ce ni se cere să venerăm, ceea ce odinioară era travestit în Zeu sau rege este acum figura nudă, încâlcită, iraţională a omului Incompetent. Acesta este noul ideal, ţinta de atins, scopul pentru care trebuie să trăim şi toţi oamenii trebuie să fie recompensaţi în funcţie de cât de aproape de acest ideal izbutesc să ajungă. Este o epocă a omului obişnuit, ni se spune, un titlu pe care orice om şi-l poate reclama ca extensie a unei distincţii pe care nu a reuşit s-o atingă. Se va ridica la un rang de nobleţe pe calea unui efort pe care nu l-a putut face, va fi cinstit pentru acele însuşiri pe care nu le-a arătat şi va fi plătit pentru produsele pe care nu le-a făcut. Însă noi, noi, cei care trebuie să ispăşim vina de a fi capabili, o să muncim pentru a-l susţine pe el, după cum pofteşte, iar singura noastră recompensă va fi plăcerea lui. De vreme ce am fost cei care au contribuit cel mai mult, vom avea cel mai puţin de spus. De vreme ce avem cea mai bună capacitate intelectuală, nu ni se va permite nicio idee proprie. De vreme ce avem discernământul faptelor noastre, nu ni se va îngădui nicio iniţiativă personală. O să muncim sub directive şi sub control, coordonate de cei care nu sunt capabili să muncească. Vor dispune după bunul plac de energia noastră, pentru că ei nu au nimic de oferit, şi de produsele noastre, pentru că ei nu sunt capabili să producă. Spui că nu e posibil, că aşa ceva nu poate să funcţioneze? Şi ei ştiu asta, dar tu nu ştii – şi se bazează pe faptul că nu vrei să ştii. Se bazează pe faptul că tu vei continua, că vei munci până la limita inumanului şi că-i vei hrăni cât timp vei trăi, iar când te vei prăbuşi, atunci va exista o altă victimă care va începe să-i hrănească, chinuindu-se să supravieţuiască, iar anvergura fiecărei victime care va urma va fi din ce în ce mai redusă şi, în vreme ce tu îţi dedici viaţa ca să le dăruieşti o reţea de transport feroviar, ultimul tău descendent spiritual o să le lase o felie de pâine. Dar asta nu-i îngrijorează acum pe jefuitori. Planul lor – ca toate planurile jefuitorilor regali din trecut – este acela ca jaful să dureze cât vor trăi ei. Iar asta a funcţionat în trecut, fiindcă pe parcursul unei generaţii nu au rămas niciodată fără victime. Însă de data asta – n-o să dureze. Victimele s-au revoltat. Ne-am revoltat împotriva martirajului – şi împotriva codului moral care îl impune. Ne-am revoltat împotriva celor care cred că cineva trebuie să trăiască numai de dragul altcuiva. Neam revoltat împotriva moralei canibalilor, fie că ea priveşte trupul sau spiritul. Nu vom face niciun târg cu oamenii decât în termenii noştri, iar termenii noştri reprezintă un cod moral care concepe omul ca scop în sine şi nu ca o cale a scopului altcuiva. Nu — 746 —

încercăm să le impunem acest cod. Sunt liberi să creadă orice doresc. Dar, pentru prima dată, vor trebui să creadă şi să supravieţuiască fără ajutorul nostru. Şi, o dată pentru totdeauna, o să descopere care este înţelesul credinţei lor. Principiul acesta a rezistat vreme de secole numai graţie victimelor lor, numai prin supunerea faţă de pedeapsă a victimelor care nu au vrut să distrugă un cod cu neputinţă de practicat. Însă acest cod a fost făcut numai ca să fie distrus. Este un cod care nu va lovi cel mai puternic pe cei care-l văd, ci pe cei care nu-l văd, o moralitate menţinută în viaţă nu prin însuşirile sfinţilor ei, ci prin voia ereticilor. Am hotărât să nu mai fim eretici. Am încetat să mai spargem acest cod moral. Îl vom extirpa din existenţa noastră prin singura metodă rămasă viabilă: supunându-i-ne. Cedăm în faţa ei. Împreună cu cei care ne urmează, le observăm grila de valori în cele mai mici detalii şi îi scutim de toate relele pe care le înfierează. Este raţiunea diabolică? Am retras toate produsele minţii noastre din sânul societăţii şi nicio singură idee a noastră nu va fi cunoscută sau folosită de oameni. Este calitatea un rău egoist care nu lasă nicio şansă celor mai puţin capabili? Ne-am retras din competiţie şi le-am lăsat toate oportunităţile incompetenţilor. Căutarea bunăstării este lăcomie, rădăcină a tuturor relelor? Nu mai vrem să facem averi. Este diabolic să câştigi mai mult decât este decent? Nu acceptăm decât slujbe mizere şi producem, prin puterea muşchilor noştri, nu mai mult decât avem nevoie pentru necesităţile imediate – cu niciun ban în plus şi cu nicio idee inovatoare lăsată să facă rău lumii. Este diabolic să-ţi atingi scopul, de vreme ce succesul aparţine celui puternic pe spezele celui slab? Am încetat să-l mai torturăm pe cel neputincios cu ambiţiile noastre şi l-am lăsat să prospere liber, fără noi. Este diabolic să fii angajator? Nu mai avem slujbe de oferit. Este diabolic să deţii proprietăţi? Nu mai avem nimic. Este diabolic să te bucuri de viaţă? Nu mai există nicio bucurie pe care s-o căutăm în lumea lor şi – cel mai greu de atins pentru noi – ceea ce simţim acum pentru lumea lor este ceea ce ei propovăduiesc ca ideal: indiferenţa, detaşarea, zeroul, însemnul morţii… Le dăm oamenilor tot ceea ce au pretins şi au clamat ca virtute vreme de secole. Acum să vedem dacă asta vor întradevăr. — Tu ai iniţiat revolta? îl întrebă. — Eu. El se ridică, cu mâinile în buzunare, cu chipul scăldat în lumină, iar Dagny îi putu vedea zâmbetul sigur, amuzat, deloc forţat şi implacabil. — Am auzit atât de multe despre revolte, continuă el, şi despre dependenţa oamenilor extraordinari de cei comuni. Am auzit strigându-se că industriaşul este un parazit, că este susţinut de muncitorii lui, că ei sunt cei care-i produc bunăstarea, că ei fac posibil luxul în care trăieşte – şi despre ce s-ar întâmpla dacă ei l-ar părăsi. Foarte bine. Îmi propun să arăt întregii lumi cine de cine depinde, cine susţine pe cine, cine este sursă a bunăstării, cine face viaţa cui posibilă şi ce se întâmplă când cineva iese din joc. — 747 —

Ferestrele erau acum petice de întuneric şi reflectau mucurile aprinse ale ţigărilor. El luă o ţigară de pe o masă alăturată şi în flacăra chibritului ea văzu o mică scânteie de aur, simbolul dolarului, între degete. — Mi-am dat demisia, m-am alăturat lui şi mi-am început protestul, spuse Hugh Akston, pentru că nu am putut să-mi fac meseria alături de oameni care pretindeau că specializarea unui intelectual constă în a nega însăşi existenţa intelectului. Nimeni nu angajează un instalator care încearcă să-şi arate excelenţa profesională vorbind despre faptul că nu există instalaţii, dar, aparent, aceleaşi standarde de prudenţă nu sunt considerate necesare în ceea ce-i priveşte pe filosofi. Oricum, am aflat de la propriul meu student că eu am făcut totul posibil. Atunci când gânditorii îi acceptă pe cei care neagă existenţa raţiunii, ca filosofi dintr-o altă şcoală de gândire, ei sunt cei care-şi însuşesc distrugerea raţiunii. Dacă validează premisa fundamentală a duşmanului, vor valida ideea că raţiunea constituie o demenţă formală. O premisă fundamentală este un absolut care nu permite nicio coroborare cu antiteza ei şi care nu tolerează nicio toleranţă. În aceeaşi manieră şi din aceleaşi motive ca un bancher care nu acceptă şi nu tranzacţionează o monedă falsă, pentru că pune în joc repercusiunile, onoarea şi prestigiul băncii, la fel cum nu poate să dea curs cererii de clemenţă a falsificatorului pentru nesemnificativa diferenţă de opinie – aşa că nu pot să-i admit titlul de filosof doctorului Simon Pritchett sau să intru în competiţie pentru raţiunea oamenilor. Doctorul Pritchett nu are nimic de adăugat zestrei filosofiei, în afară de intenţia lui declarată de a o distruge. Nu vrea decât să speculeze – negând-o – asupra ideii de putere a raţiunii în rândul oamenilor. Încearcă să insereze ideea de capital în planurile stăpânilor lui jefuitori. Încearcă să folosească prestigiul filosofiei pentru a obţine supunerea raţiunii. Dar acest prestigiu este un cont care nu poate exista decât atâta vreme cât exist eu ca să semnez cecurile. S-o facă fără mine. El – şi cei care lasă în mâinile lui minţile copiilor – vor avea tot ceea ce cer: o lume de intelectuali lipsiţi de intelect şi de gânditori care afirmă că sunt incapabili să gândească. Sunt de acord. Mă supun. Iar atunci când vor vedea realitatea goală a lumii lor non-absolute, n-o să fiu acolo şi nu voi fi eu acela care să plătească preţul contradicţiilor lor. — Doctorul Akston a demisionat pe baza principiului sistemului bancar sănătos, spuse Midas Mulligan. Eu am renunţat pe baza principiului iubirii. Dragostea este cea din urmă formă de recunoaştere a valorilor superlative ale cuiva. Cazul lui Hunsacker a fost cel care m-a determinat să demisionez, cazul în care un tribunal mi-a cerut să aprob, ca drept fundamental asupra fondurilor deponenţilor mei, cererile celor care nar fi putut să dovedească faptul că au vreun drept să le pretindă. Mi s-a cerut să redirecţionez banii câştigaţi de unii către nişte prădători fără nicio valoare a căror cerere consta în incapacitatea lor de a-i obţine. M-am născut la o fermă. Ştiam valoarea banului. Am avut de-a face cu mulţi oameni de-a lungul vieţii mele. De felul celor care nu-ţi pretind credinţă, speranţă şi bunătate, ci-ţi oferă fapte, dovezi şi profit. — 748 —

Ştiai că am investit în afacerea lui Hank Rearden în perioada în care era la început, când abia-şi croise drum în afara Minnesotei ca să cumpere turnătoriile de oţel din Pennsylvania? Ei bine, când m-am uitat la rezoluţia care se găsea pe biroul meu, am avut o revelaţie. Am văzut o imagine, am văzut-o cu o asemenea claritate că a schimbat tot ce ştiusem până atunci. Am văzut chipul luminos şi ochii tânărului Rearden, aşa cum era când l-am întâlnit prima dată. L-am văzut întins la picioarele unui altar, cu sângele scurgându-i-se în pământ, iar cel care oficia la acest altar era Lee Hunsacker, cu ochii urduroşi, văicărindu-se că el nu a avut niciodată vreo şansă… E bizar cât de simple devin deodată lucrurile, odată ce le vezi limpede. Nu mia fost deloc greu să închid banca şi să plec: am păstrat viu în memorie, pentru prima dată în viaţa mea, principiul pentru care am trăit şi pe care l-am iubit. Dagny se uită la Judecătorul Narrangansett. — Şi tu ai demisionat tot din pricina aceluiaşi caz, nu? — Da, îi răspunse Judecătorul. Am demisionat când curtea de apel a revenit asupra deciziei mele. Motivul pentru care am ales meseria asta a fost dorinţa mea de a fi un apărător al justiţiei. Însă legile pe care îmi cereau să le impun mă făceau să fiu executantul celei mai abjecte injustiţii care poate fi imaginată. Mi s-a cerut să folosesc forţa pentru a viola drepturile unor oameni neputincioşi, care veneau în faţa mea să caute protecţie pentru drepturile lor. Părţile litigioase se supuneau verdictului unui tribunal numai pornind de la premisa că există o regulă obiectivă care îl conduce şi pe care amândouă le acceptă. Am văzut acum că se poate ca cineva să fie înlănţuit de lege, în vreme ce celălalt – nu, că unul trebuie să se supună legii, iar celălalt trebuie să răspundă unei dorinţe arbitrare – necesitatea –, iar legea trebuia să fie de partea dorinţei. Dreptatea trebuia să constea în afirmarea cu convingere a nedreptăţii. Am demisionat, pentru că nu am putut să mai aud cuvintele „Onorată Instanţă” adresate mie de către un om cinstit. Privirea ei s-a mutat uşor asupra lui Richard Halley, ca şi cum l-ar fi rugat să-şi spună povestea şi i-ar fi fost deopotrivă teamă de ea. Îi zâmbi. — I-aş fi iertat pe oameni pentru chinul meu, îi spuse Richard Halley. Nu le-am putut ierta punctul de vedere asupra succesului meu. Nu am simţit niciun impuls de ură în toţi acei ani în care m-au respins. Dacă lucrările mele erau noi, le-am lăsat timp să înveţe, dacă am fost mândru să fiu primul care a rupt rândurile şi care a atins o culme proprie, nu am niciun drept să mă plâng de faptul că ceilalţi au fost prea lenţi. Asta mi-am spus în toţi anii în care n-am primit niciun răspuns. Apoi, în seara în care au decis să mă gratifice, am stat în faţa lor pe scena unui teatru, gândindu-mă că acela era momentul pe care mă chinuisem să-l ating, dorindu-mi să simt şi fără să simt ceva. Vedeam în faţa ochilor toate celelalte nopţi, auzind acel „de ce?” pentru care nu am încă niciun răspuns, iar felicitările lor păreau la fel de goale ca şi desconsiderarea. Dac-ar fi spus „Ne pare rău că am întârziat, îţi mulţumim că ne-ai aşteptat”, n-aş mai fi cerut nimic altceva şi ar fi putut avea tot ce le-aş fi putut oferi. — 749 —

Dar ce am văzut pe chipurile lor şi felul în care-mi vorbeau când mă înconjuraseră să mă felicite a fost ceea ce am tot auzit predicându-li-se artiştilor, numai că nu am crezut că cineva care se pretinde om poate într-adevăr să vorbească serios. Păreau să spună că nu-mi datorează nimic, că surditatea lor îmi oferise o ţintă morală, că era misiunea mea să mă zbat, să sufăr, să suport – de dragul lor – orice insultă, orice nemulţumire, orice nedreptate, orice tortură ar fi crezut de cuviinţă să mi-o impună, să suport totul pentru a-i învăţa să se bucure de munca mea, că asta li se cuvenea pe drept şi că acesta trebuia să fie scopul meu. Iar atunci am înţeles natura acestor jefuitori spirituali, ceva ce niciodată n-am putut să concep. I-am văzut pătrunzândumi în suflet, la fel cum au intrat în buzunarul lui Mulligan, reuşind să mă exproprieze de valoarea propriei persoane, la fel cum au reuşit să-l deposedeze pe el, am văzut meschinăria unei mediocrităţi orgolioase, care-şi păstrează vidul ca un abis numai bun să fie umplut cu cadavrele celor mai buni, i-am văzut încercând, la fel cum au încercat să se hrănească din banii lui Mulligan, să se hrănească din răstimpul acelor ore în care mi-am compus muzica şi din ceea ce m-a determinat s-o creez, încercând să-şi taie calea către stima de sine smulgând de la mine afirmaţia că ei sunt ţinta muzicii mele, cu certitudine, raţiunea realizărilor mele, că nu ei vor fi cei care să-mi recunoască valoarea, ci că eu le-aş datora-o lor… În noaptea aceea mi-am jurat că nu vor mai auzi nicio notă scrisă de mine. Străzile erau pustii când am părăsit teatrul, am fost ultimul care a plecat – şi-atunci am văzut un om pe care nu-l mai întâlnisem niciodată, aşteptându-mă la lumina unui stâlp. Nu avea prea multe să-mi spună. Însă concertul pe care i l-am dedicat se numeşte Concertul Eliberării. Ea se uită la ceilalţi. — Vă rog, spuneţi-mi motivele voastre, zise, cu o uşoară notă de fermitate în glas, ca şi cum ar fi fost flagelată, dar ar fi vrut să meargă până la capăt. — Am demisionat când medicina a fost pusă sub autoritatea statului, în urmă cu câţiva ani, continuă Dr. Hendricks. Ştii de ce e nevoie pentru o operaţie pe creier? Ştii ce abilităţi pretinde şi câţi ani de dăruire pasionată, neîndurătoare, chinuitoare e nevoie ca să dobândeşti asemenea îndemânare? Asta nu aş fi pus niciodată la dispoziţia celor a căror singură calificare ca să mă coordoneze a fost capacitatea lor de a arunca jerbe de generalităţi mincinoase, o fraudă care i-a transformat în cei aleşi în rândul privilegiaţilor care-şi pot impune voinţa cu ajutorul armei. Nu i-aş fi lăsat sămi impună scopul pentru care au fost cheltuiţi toţi anii mei de studiu sau condiţiile în care să-mi desfăşor activitatea, sau alegerea pacienţilor, ori remuneraţia pe care să o pretind. Am observat că în toate discuţiile care au precedat vasalizarea medicinei, se vorbea despre orice cu excepţia a ceea ce-şi doreau medicii. Se lua în considerare numai „bunăstarea” pacienţilor, fără nicio preocupare pentru cei care o asigurau. Faptul că doctorul ar trebui să aibă toate drepturile, orice pretenţie şi posibilitatea de a alege în acest domeniu a fost privit ca o formă de egoism irelevant; nu era nimic opţional, ci, spuneau ei, totul s-ar fi redus la a te supune… Că cineva care nu vrea să— 750 —

şi desfăşoare activitatea după propriile intuiţii devine repede o brută în care să nu ai încredere nici cât să-i dai o slujbă într-un ţarc de animale – nu le-a dat niciodată prin cap celor care şi-au propus să-i ajute pe cei bolnavi făcându-le viaţa un iad celor sănătoşi. M-am gândit adeseori la îngâmfarea cu care oamenii îşi arogă dreptul de a mă transforma în sclavul lor, de a-mi controla munca, de a-mi domina voinţa, de a-mi silui întreaga conştiinţă şi a da cu tifla raţiunii mele, deşi la ce se aşteaptă ei de la mine, să depindă de mine, ce vor ei de la mine când stau întinşi pe masa de operaţie în mâinile mele? Codul lor moral i-a învăţat că este în regulă să se bazeze pe însuşirile victimelor lor. Ei bine, aceasta este o virtute de care m-am lepădat. Lasă-i să-i găsească singuri pe doctorii aceia pe care-i va produce de aici înainte sistemul. Lasă-i să descopere, în sălile de operaţie şi în secţiile lor de spital, că nu este bine să te laşi pe mâinile acelora a căror viaţă ai înăbuşit-o. Nu eşti în siguranţă, dacă e un om care se simte jignit – şi eşti şi mai puţin în siguranţă, dacă e un om care nu se simte jignit. — Mi-am dat demisia, continuă Ellis Wyatt, pentru că nu am vrut să fiu şi hrana canibalilor, şi să mă ocup, pe lângă asta, şi de pregătirea ei. — Am descoperit, spuse Ken Danagger, că oamenii împotriva cărora luptam erau neputincioşi. Lipsiţi de iniţiativă, fără scop, iresponsabili, iraţionali – nu aveam nevoie de ei, nu puteau ei să-mi impună termenii, eu nu le puteam da curs cererilor, nu era felul meu să mă supun ordinelor. Am renunţat ca să-i las şi pe ei să descopere toate astea. — Am renunţat, adăugă Quentin Daniels, pentru că, dacă există grade ale damnării, omul de ştiinţă care se pune în slujba forţei brute trebuie să primească cea mai grea pedeapsă de pe faţa pământului. Stăteau în tăcere. Dagny se întoarse înspre Galt. — Iar tu? îl întrebă. Tu ai fost primul. Ce te-a făcut să ajungi aici? Galt chicoti. — Refuzul de a mă naşte cu un păcat originar. — Ce vrei să spui? — Nu m-am simţit niciodată vinovat pentru ceea ce pot să fac. Nu m-am simţit niciodată vinovat pentru mintea pe care o am. Nu m-am simţit niciodată vinovat fiindcă sunt om. Nu am acceptat niciodată vreo vină atribuită pe nedrept şi, ca urmare, am fost liber să-mi câştig şi să-mi cunosc propria valoare. Încă de când îmi pot aduce aminte, am simţit că aş fi în stare să-l ucid pe cel care ar pretinde că eu aş exista numai pentru a-i satisface lui nevoile – şi am ştiut mereu că aceasta este cea mai înaltă valoare morală. În noaptea aceea, la şedinţa de la Twentieth Century, când am auzit un rău de nerostit spus pe tonul unui adevăr moral absolut, am văzut rădăcina tragediei umane, cheia către ea şi către izbăvire. Am înţeles ce trebuia făcut. Am pornit la înfăptuirea lui. — Iar motorul? îl întrebă ea. De ce l-ai abandonat? De ce l-ai lăsat angajaţilor de la Starnes? — 751 —

— Era proprietatea tatălui meu. Mă plătise pentru el. Fusese făcut pe vremea lui. Dar am ştiut că nu le va fi de niciun folos şi că nimeni nu va afla niciodată de el. Era primul meu model experimental. Nimeni în afară de mine sau numai cineva ca mine ar fi fost capabil să-l definitiveze sau măcar să-şi dea seama despre ce e vorba. Şi am ştiut că nimeni de calibrul meu nu s-ar mai fi apropiat de fabrică de atunci înainte. — Ştiai ce realizare uriaşă înseamnă motorul acela? — Da. — Şi erai conştient că-l condamni să dispară? — Da. Galt se uită afară, adânc în întunericul de dincolo de ferestre şi chicoti uşor, dar nu era un sunet vesel. — M-am uitat pentru ultima dată la motor înainte să plec. M-am gândit la cei care pretind că bunăstarea depinde de resursele naturale, la cei care cred că ea depinde de deţinerea fabricilor şi la cei care pretind că maşinile le conduc creierele. Ei bine, exista acel motor care să-i conducă, iar el a rămas exact ca un om lăsat fără raţiune, o grămadă de tije metalice şi de fire, mâncată de rugină. Te-ai gândit la serviciul uriaş pe care l-ar fi putut aduce motorul umanităţii, dacă ar fi fost introdus în producţie? Cred că în ziua când omul va pricepe care este înţelesul prezenţei acelui motor în mijlocul mormanului de fiare vechi, motorul le va face un şi mai mare serviciu. — Te-ai aşteptat, când ai plecat din fabrică, să ajungi să trăieşti clipa aceea? — Nu. — Crezi că vei avea şansa să-l reconstruieşti în altă parte? — Nu. — Şi vrei să-l laşi să zacă într-un morman de fiare vechi? — În numele a ceea ce înseamnă motorul acela pentru mine, răspunse el încet, a trebuit să-l las să se distrugă şi să dispară pentru totdeauna – se uită ţintă la ea, iar Dagny putu să perceapă neîndurarea lipsită de ezitare, inflexibilă din vocea lui –, la fel cum şi tu va trebui să laşi reţeaua Taggart Transcontinental să se distrugă şi să dispară pentru totdeauna. Dagny se uită în ochii lui, stătea cu bărbia ridicată şi-i replică blând, pe tonul unei rugăminţi mândre şi făţişe: — Nu mă sili să-ţi răspund în clipa aceasta. — N-o voi face. O să-ţi spunem tot ce trebuie să ştii. Nu te vom presa să iei o decizie. Apoi adăugă, iar ea fu uimită de subita tandreţe din vocea lui: — Am mai spus că felul ăsta de indiferenţă faţă de o lume pe care ar fi trebuit s-o stăpânim este cel mai greu de atins. Ştiu. Am trecut cu toţii prin asta. Dagny privi în jurul ei, prin încăperea tăcută şi inexpugnabilă, apoi se uită către lumină – lumina generată de motorul lui –, la lumina de pe chipurile oamenilor care alcătuiau cea mai senină şi mai încrezătoare adunare pe care o întâlnise vreodată. — 752 —

— Ce ai făcut când ai ieşit de la Twentieth Century? întrebă ea. — Am devenit un aruncător de flăcări. Mi-am făcut o misiune din a supraveghea flăcările vii şi strălucitoare din mijlocul acestei nopţi bestiale, oamenii capabili, oamenii raţionali – din a le supraveghea drumul, zbaterea şi agonia – şi de a-i scoate de acolo atunci când vor fi văzut destule. — Ce le-ai spus ca să-i determini să lase totul în urmă? — Le-am spus că au avut dreptate. Ca să-i răspundă la întrebarea mută din priviri, el adăugă: — Le-am dăruit cinstea pe care nu au ştiut c-o au. Le-am dăruit cuvintele prin care s-o definească. Le-am dat averea nepreţuită pe care o rataseră şi după care tânjiseră, deşi nici nu ştiau că au nevoie de ea: autoritatea morală. M-ai numit distrugătorul sau vânătorul de oameni? Am fost delegatul rătăcitor al acestei revolte, conducătorul acestei revolte a victimelor, apărătorul celor oprimaţi, al dezmoşteniţilor, al celor exploataţi – iar când folosesc eu aceste cuvinte, ele au, în primul rând, un sens literal. — Cine au fost primii care te-au urmat? El lăsă să se scurgă o clipă până să-i răspundă, cu emfază căutată: — Cei mai buni doi prieteni ai mei. Îl cunoşti pe unul dintre ei. Ştii, poate mai bine decât oricine altcineva, ce preţ a trebuit să plătească. Propriul nostru profesor, Dr. Akston, a fost următorul. Ni s-a alăturat după o singură noapte de discuţii. William Hastings, care mi-a fost şef în laboratorul de cercetare de la Twentieth Century Motors, a avut o perioadă dificilă şi a dus o grozavă luptă interioară. I-a luat un an. Dar ni s-a alăturat. Apoi Richard Halley. Apoi Midas Mulligan. — …Căruia i-au trebuit cincisprezece minute, adăugă Mulligan. Dagny se întoarse către el. — Tu ai fost cel care a întemeiat colonia din această vale? — Da, răspunse Mulligan. A fost, la început, locul în care mă retrăgeam eu singur. Am cumpărat-o cu ani în urmă, am cumpărat hectare din munţii aceştia, bucată cu bucată, de la fermieri şi de la crescători de animale care nu ştiau ce au în posesie. Valea nu este cartografiată pe nicio hartă. Am ridicat casa asta când m-am hotărât să renunţ. Am distrus orice drum important din apropiere, cu excepţia unui singur drum – camuflat în aşa fel încât nimeni nu are capacitatea să-l descopere – şi am aprovizionat acest loc aşa încât să se poată susţine singur şi să pot trăi aici tot restul vieţii mele şi să nu trebuiască niciodată să dau ochii cu niciun jefuitor. Când am aflat că John l-a obţinut de partea noastră şi pe Judecătorul Narrangansett, l-am invitat pe Judecător să vină aici. Apoi, l-am rugat pe Richard Halley să ni se alăture. Ceilalţi au rămas, la început, afară. — Nu avem nicio regulă, de niciun fel, îi spuse Galt, cu excepţia uneia singure. Când cineva face jurământul, nu face decât o singură promisiune: aceea de a nu activa în domeniul lui, aceea de a nu oferi lumii produsele raţiunii lui. Fiecare dintre noi se descurcă în felul în care alege s-o facă. Cei care aveau bani s-au retras ca să — 753 —

trăiască din economii. Cei care trebuiau să muncească au căutat cele mai nesemnificative slujbe pe care le-au putut găsi. Unii dintre noi au fost faimoşi; alţii – ca frânarul acela de la voi, pe care l-a descoperit Halley – au fost opriţi de noi înainte să înceapă să fie torturaţi. Dar nu am renunţat la intelectul nostru sau la munca de care eram pasionaţi. Fiecare dintre noi a continuat să activeze în profesia lui adevărată, în orice fel şi în timpul liber pe care-l putea obţine – dar în secret, numai în beneficiu personal, nemaidându-le nimic oamenilor, nemaiîmpărtăşind nimic cu ei. Am fost risipiţi pe toată suprafaţa ţării, ca nişte paria ce am fost dintotdeauna, numai că acum ne-am acceptat rolurile cu o intenţie clară. Singura noastră uşurare erau rarele ocazii când ne puteam întâlni unul cu celălalt. Am descoperit că ne făcea plăcere să ne întâlnim, numai ca să ni se amintească faptul că rasa umană încă mai rezista. Aşa am ajuns să stabilim o lună pe an pe care să o petrecem aici, în vale – să ne odihnim, să trăim într-o lume raţională, să ne facem publică adevărata muncă, să ne vindem produsele – aici, unde realizările înseamnă recompensă, nu expropriere. Fiecare dintre noi şi-a construit o casă aici, pe propria cheltuială – pentru o lună din cele douăsprezece de trăit aici. O lună care le face mai uşor de suportat pe celelalte unsprezece. — Înţelegi, domnişoară Taggart, adăugă Hugh Akston, omul este o creatură socială, dar nu în sensul pe care-l predică jefuitorii. — Distrugerea statului Colorado a generat expansiunea acestei văi, spuse Midas Mulligan. Ellis Wyatt şi ceilalţi au venit să locuiască aici definitiv, pentru că au fost nevoiţi să se ascundă. Orice au putut să salveze din avere, ei au convertit în aur sau în utilaje, la fel ca şi mine, şi le-au adus aici. Printre noi se găseau destui care să dezvolte locul şi să le dea de lucru celor care erau nevoiţi să-şi câştige existenţa în exterior. Am atins acum punctul în care cei mai mulţi dintre noi putem trăi aici definitiv. Valea este aproape autosustenabilă, iar în ceea ce priveşte bunurile pe care nu le putem produce încă, le obţinem din exterior pe o filieră proprie. Avem un agent special, cineva care nu permite ca banii mei să-i îmbogăţească pe jefuitori. Nu suntem un stat aici, nici vreo societate de vreun fel, suntem o asociaţie voluntară, formată din oameni pe care-i ţine împreună numai interesul personal. Sunt proprietarul acestei văi şi le vând celorlalţi pământul atunci când vor să cumpere. Judecătorul Narrangansett funcţionează ca arbitru, în cazul în care apar neînţelegeri. Încă nu a fost nevoie de el până acum. Ei spun că este foarte dificil ca oamenii să se înţeleagă. Ai fi surprinsă să vezi cât de uşor e, atunci când ambele părţi păstrează în minte, ca imperativ moral absolut, ideea că nimeni nu există în folosul celuilalt şi că mintea este singurul mijloc de comerţ. Se apropie vremea când vor fi chemaţi cu toţii să trăiască aici, pentru că lumea se prăbuşeşte atât de repede încât, în curând, va pieri de foame. Însă noi vom fi capabili să ne autosusţinem aici, în vale. — Lumea se sfărâmă mai repede decât ne-am fi aşteptat, spuse Hugh Akston. Oamenii se opresc şi renunţă. Cei care-şi deturnează trenurile, bandele de tâlhari, — 754 —

dezertorii, aceştia sunt oamenii care n-au auzit niciodată de noi şi nu sunt parte a revoltei noastre, ei acţionează pe cont propriu – este răspunsul firesc al unei raţiuni oarecare rămase înăuntrul lor şi este acelaşi fel de protest ca al nostru. — Am început fără să avem vreun termen-limită în vedere, continuă Galt. N-am ştiut dacă vom trăi să vedem eliberarea lumii sau dacă vom fi nevoiţi să lăsăm lupta şi secretul generaţiilor următoare. Nu am ştiut decât că acesta era singurul fel în care am fi putut să trăim. Dar acum ne dăm seama că vom vedea, curând, ziua victoriei şi a reîntoarcerii noastre. — Când? şopti. — Când codul moral al jefuitorilor se va fi prăbuşit. O văzu uitându-se la el cu o privire pe jumătate întrebătoare, pe jumătate speranţă – şi adăugă: — Când credinţa în autodistrugere îţi va fi încheiat, în primul rând, traseul netravestit, când oamenii n-o să mai găsească nicio victimă gata să obstrucţioneze calea justiţiei şi să devieze retribuţiile în favoarea lor, când predicatorii autosacrificiului vor descoperi că cei cărora li-l pretind nu au ce să sacrifice, iar cei care au nu mai vor, când oamenii vor vedea că nici inimile, nici muşchii nu-i mai pot salva – şi nimic în afară de raţiunea pe care au pus-o la zidul infamiei, iar ea nu va fi acolo când vor striga după ajutorul ei, când se vor prăbuşi, aşa după cum merită, ca nişte oameni lipsiţi de minte ce sunt, când nu le va fi rămas nicio urmă de autoritate, niciun crâmpei de lege, nicio fărâmă de moralitate, nici speranţă, nici hrană şi nici vreo cale de a o obţine, când se vor prăbuşi, iar calea va fi deschisă – atunci ne vom întoarce să reconstruim lumea. Terminalul Taggart, îşi spuse ea; auzi cuvintele răzbătându-i prin întunericul minţii, ca o sumă de nelinişti asupra cărora nu avusese vreme să cumpănească. Acesta era Terminalul Taggart, se gândi ea, această încăpere, nu giganticul conglomerat din New York, acesta era visul ei, punctul terminus, zona de dincolo de curbura pământului, unde două linii de cale ferată se unesc şi se pierd în zare, împingând-o tot mai departe – la fel cum îl duseseră şi pe Nathaniel Taggart – aceasta era ţinta pe care o văzuse, în depărtare, şi tot acesta era punctul care rămăsese la capătul acestei priviri care scruta de deasupra spiralei mişcătoare de oameni din interiorul impunătoarei clădiri din granit. Numai de dragul acestei priviri se dedicase reţelei Taggart Transcontinental, ca unui trup al cărui suflet trebuie încă dezvăluit. Descoperise acum, descoperise tot ce-şi dorise vreodată, totul era aici, în această încăpere, aproape şi al ei, însă preţul era toată reţeaua de căi ferate din faţa ei, reţeaua care va dispărea, podurile care se vor prăbuşi, semafoarele care se vor stinge… Şi totuşi… Tot ce mi-am dorit vreodată, se gândi luându-şi privirea de la chipul bărbatului cu păr auriu şi cu ochi necruţători. — Nu trebuie să ne dai acum un răspuns. Dagny îşi înălţă capul; el o privea ca şi cum i-ar fi urmărit pas cu pas gândurile. — 755 —

— Nu pretindem niciodată un contract, îi spuse el. Nu spunem niciodată nimănui mai mult decât este pregătit să audă. Eşti prima persoană care ne-a aflat secretul înainte să vină vremea. Dar eşti aici şi trebuia să ştii. Acum ştii exact de ce natură este alegerea pe care va trebui s-o faci. Dacă pare greu, este pentru că încă crezi că nu trebuie să fie într-un fel sau în celălalt. Dar îţi vei da seama că aşa este. — Îmi veţi acorda timp? — Nu noi trebuie să-ţi acordăm timp. Ia-o încet. Tu eşti singura care poate decide ce vei alege şi când. Ştim ce presupune o astfel de hotărâre. Şi noi ne-am plătit preţul. Faptul că ai venit aici poate să facă totul mai uşor pentru tine – sau mai greu. — Mai greu, şopti ea. — Ştiu. El rosti cuvântul cu o voce la fel de moale ca a ei, cu acelaşi ton al cuiva căruia i s-a tăiat răsuflarea, şi pentru o clipă timpul se suspendă, ca în nemişcarea care succede unei explozii, pentru că Dagny simţi că aceasta – şi nu momentele când a coborât-o pe braţe pe versantul muntelui, ci tocmai această întâlnire a vocilor lor – a fost cel mai apropiat contact fizic. Luna plină veghea sus, în cer, deasupra văii când conduceau înapoi spre casă; luna era o lampă rotundă, plată, lipsită de raze, un halou de lumină agăţat în spaţiu, fără să ajungă pe pământ, iar lumina părea a proveni de la o nefirească şi albă fulguranţă a pământului. În neobişnuita imobilitate a priveliştii lipsite de culoare, pământul părea înceţoşat de o perspectivă îndepărtată, formele nu alcătuiau un decor, ci treceau uşor pe deasupra, ca o fotografie fixată pe un nor. El îşi dădu seama deodată că ea zâmbea. Se uita în vale la case. Ferestrele luminate erau estompate în nuanţe albăstrui, contururile zidurilor se dizolvau, benzi lungi de ceaţă se inelau printre ele ca nişte valuri leneşe, adormite. Semăna cu un oraş scufundat. — Cum se numeşte locul? întrebă ea. — L-am numit Valea lui Mulligan, îi răspunse el. Ceilalţi îi spun Defileul lui Galt. — Eu o să-i spun… dar nu-şi duse gândul până la capăt. Galt se uită la ea. Ea-şi dădu seama ce vedea pe chipul ei, iar el îşi întoarse privirea. Percepu o uşoară mişcare a buzelor lui, ca şi cum ar fi eliberat aerul într-un act de respiraţie pe care se străduia să-l menţină în funcţiune. Nu se mai uită la el, iar braţul i se sprijini de laterala maşinii, de parcă mâna i-ar fi devenit deodată prea grea pentru slăbiciunea din articulaţia cotului. Drumul se făcea din ce în ce mai întunecat pe măsură ce urcau panta, iar ramurile pinilor se uneau deasupra capetelor lor. Deasupra unui versant stâncos din faţa lor, zări luna reflectându-se în ferestrele locuinţei lui. Îşi lăsă capul pe spate şi rămase nemişcată, fără să mai acorde atenţie maşinii, simţind doar mişcarea care o purta înainte şi uitându-se la stele, picături de apă care şiroiau printre crengile de pin. Când maşina se opri, nu-şi dădu voie să reflecteze la faptul că nu-l privise deloc — 756 —

atunci când a coborât. Nu-şi dădu seama că rămase o clipă nemişcată, uitându-se în sus la ferestrele întunecate. Nu-l auzi apropiindu-se; dar îi simţi atingerea mâinilor cu o uimitoare intensitate, ca şi cum aceasta ar fi fost singura percepţie lucidă pe care ar fi putut-o experimenta atunci. O ridică pe braţe şi începu să urce uşor cărarea care ducea înspre casă. Mergea fără să o privească, o ţinea strâns, ca şi cum ar fi încercat să suspende curgerea timpului, ca şi cum braţele lui închideau încă momentul când a ridicat-o la piept. Îi simţea paşii ca şi cum ar fi marcat ritmul unei mişcări către o ţintă clară, iar fiecare pas ar fi alcătuit un moment unic în care nu îndrăznea să se gândească la cel care va urma. Obrajii lor erau apropiaţi, părul lui îi atingea obrazul, iar ea ştia că niciunul dintre ei nu s-ar îndepărta de chipul celui care respira lângă el. Deodată se făcu o linişte înfricoşătoare, halucinantă, suficientă sieşi, iar şuviţele lor se împletiră ca razele a două corpuri care în sfârşit reuşiseră să se întâlnească; ea-şi dădu seama că Galt mersese cu ochii închişi, de parcă însăşi vederea ar fi fost un act intruziv. Intră în casă şi, în vreme ce mergea de-a lungul încăperii, nu se uită în stânga – şi nici ea, dar ştia că amândoi vedeau uşa din stânga, care ducea către camera lui. Merse prin întuneric până la fanta de lumină reflectată de lună şi care cădea pe patul din camera de oaspeţi, o aşeză, iar ea îi simţi pentru o clipă ezitarea mâinilor care încă zăboveau pe umerii şi pe linia taliei, iar când s-au desprins a ştiut că momentul se încheiase. Făcu un pas în spate, apăsă întrerupătorul şi abandonă încăperea unei lumini aspre şi lipsite de intimitate. Galt stătea fără să se mişte, cu înfăţişarea încordată şi severă, ca şi cum i-ar fi cerut să se uite la el. — Ai uitat că voiai să mă împuşti când mă vezi? o întrebă el. Imobilitatea lipsită de apărare a chipului său era cea care făcea ca scena să fie reală. Frisonul care o ridică în picioare fu asemenea unui strigăt de spaimă şi de negare; ea îi înfruntă însă privirea şi îi răspunse cu glas egal: — E adevărat. Am vrut. — Asumă-ţi-o – atunci. Vocea ei era slabă, iar intensitatea ei era una de abandon, dar şi de reproş dispreţuitor: — Ştii mai bine cum stă treaba, nu-i aşa? Galt clătină din cap. — Nu. Vreau să-ţi aduci aminte că asta-ţi doreai. Aveai dreptate atunci. Câtă vreme ai făcut parte din lumea de afară, trebuia să încerci să mă distrugi. Şi dintre cele două căi care ţi se deschid acum înainte, una dintre ele te va conduce la ziua în care vei fi nevoită s-o faci. Ea nu-i răspunse nimic; rămăsese cu privirea în pământ, iar el îi văzu şuviţele de păr care se legănau ritmic când ea dădu din cap în semn de protest disperat. — Tu eşti singura mea primejdie. Tu eşti singura fiinţă care m-ar putea da pe mâna — 757 —

duşmanilor. Iar dacă rămâi cu ei, o vei face. Alege calea aceasta, dacă vrei, dar alege în deplină cunoştinţă de cauză. Nu-mi răspunde acum. Dar până o vei face – nuanţa aspră din glasul lui părea sunetul unui efort îndreptat împotriva lui însuşi – să ţii minte că ştiu sensul oricăruia dintre răspunsuri. — Pe de-a-ntregul? şopti ea. — Pe de-a-ntregul. Se întoarse să plece, când ochii ei se opriră la inscripţiile de pe pereţi, pe care le remarcase şi pe care le pierduse din memorie. Erau scrijelite în lacul lemnului, încă păstrând forţa presiunii peniţei din mâna celui care le făcuse, fiecare în felul său brutal de a scrie: „O să treci peste – Ellis Wyatt”, „Până dimineaţă o să fie bine – Ken Danagger”, „Merită – Roger Marsh”. Mai erau şi altele. — Ce înseamnă toate astea? îl întrebă. El zâmbi. — Aceasta este camera în care a stat fiecare în prima noapte în vale. Prima noapte este cea mai grea. E ultima apăsare a frânei în amintirile cuiva şi e cea mai rea. Îi las să stea aici, ca să mă poată chema dacă au nevoie de mine. Vorbesc cu ei dacă nu pot să doarmă. Cei mai mulţi dintre ei nu pot. Dar se eliberează de toate până dimineaţă… Toţi au trecut prin camera asta. Acum o numesc camera de tortură sau anticamera – pentru că toţi trebuie să intre în vale prin casa mea. Se întoarse să plece, dar se opri în prag şi adăugă: — Asta e camera pe care n-am intenţionat niciodată s-o ocupi tu. Noapte bună, domnişoară Taggart! Capitolul II Utopia lăcomiei — Bună dimineaţa. Se uită la Galt din pragul uşii, iar el se afla în colţul celălalt al încăperii. Pe fereastra din spatele lui se vedeau munţii care aveau o nuanţă roz-argintie, mai strălucitoare decât lumina zilei, ca o promisiune a exploziei care va urma. Soarele răsărise deja dintr-o parte şi se ridicase deasupra pământului, însă nu atinsese vârful barierei de munţi, iar cerul, dându-i o mână de ajutor, sclipea şi-i anunţa ascensiunea. Auzise saluturile vesele care întâmpinau răsăritul soarelui – care nu erau triluri de pasăre, ci soneria telefonului, cu numai o clipă în urmă; contemplă începutul unei noi zile, nu în strălucirea verde a crengilor de afară, ci în sclipirea cromului maşinii de gătit, în scânteile aruncate de scrumiera de sticlă de pe masă şi în albul vălurit al mânecilor tricoului. Irezistibil, percepu zâmbetul din propria-i voce, armonizându-se cu al lui în timp ce-i răspundea: — Bună dimineaţa. — 758 —

Galt strânse de pe birou câteva însemnări cu calcule pe care tocmai le făcuse, apoi şi le băgă în buzunar. — Trebuie să merg în vale, la centrala electrică, îi zise. Tocmai m-au sunat să-mi spună că sunt probleme cu ecranul de radiaţii. Se pare că avionul tău l-a deconectat. Mă întorc în jumătate de oră şi-apoi o să-ţi pregătesc micul dejun. Avea în glas simplitatea lui obişnuită, un fel de a percepe ca fireşti prezenţa ei şi rutina lor domestică, fără să le acorde vreo însemnătate oarecare – şi tocmai asta îi dădu lui Dagny sentimentul că totul e de o importanţă pe care încă o subevaluează, şi că şi el ştie asta. Îi răspunse ca de obicei: — Dacă-mi aduci cârja pe care am lăsat-o în maşină, micul dejun o să fie gata până te întorci. Se uită la ea cu o uşoară uimire; privirea i se plimbă de la glezna bandajată la mânecile scurte ale bluzei care-i lăsa braţele goale, dezvelind pansamentul gros de pe cot. Însă bluza transparentă, gâtul gol, părul care-i cădea pe umerii ce păreau naiv dezbrăcaţi sub pânza subţire a îmbrăcămintei o făceau să pară o şcolăriţă, nu o bolnavă, iar atitudinea ei făcea să pară inutile toate acele bandaje. Zâmbi – nu neapărat ei –, ci parcă amuzat deodată de o amintire. — Cum vrei, îi răspunse. I se părea ciudat să rămână singură în această casă. În parte, era o emoţie pe care n-o mai simţise niciodată: o reverenţă plină de înfiorare, care făcea ca mişcările mâinilor ei să fie atente şi stinghere, ca şi cum atingerea oricărui obiect din jurul ei ar fi fost un gest de prea mare intimitate. Cealaltă parte era un sentiment năvalnic de uşurare, se simţea acasă în locul acela, de parcă ar fi fost o stăpână a stăpânului. I se părea ciudat să simtă bucuria aceea pură într-o îndeletnicire simplă ca pregătirea micului dejun. Munca părea un scop în sine, ca şi cum a umple o ceaşcă de cafea, a stoarce o portocală, a tăia pâinea în felii, toate ar fi fost făcute de la sine, pentru acele materii, pentru plăcerea aceea imediată pe care o râvneşti, dar arareori o capeţi, în mişcările de dans. Se miră când îşi dădu seama că nu mai simţise o asemenea plăcere făcând ceva din vremea când era la biroul de operator de la staţia Rockdale. Punea masa când zări silueta grăbită a unui bărbat care urca pe alee înspre casă, o siluetă agilă, iute, care păşea peste stânci cu dezinvoltura obişnuită a unui zbor. El deschise larg uşa, strigând: „Hei, John!” – şi se opri brusc când dădu cu ochii de ea. Era îmbrăcat cu un pulover albastru-închis şi pantaloni subţiri, cu un păr auriu şi un chip de o asemenea uimitoare perfecţiune a frumuseţii încât Dagny rămase împietrită, cu privirea ţintă la el, la început nu din admiraţie, ci pur şi simplu nevenindu-i să-şi creadă ochilor. O privi ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să găsească tocmai în casa aceea o femeie. — 759 —

Apoi, văzu un semn de recunoaştere care se preschimbă într-un alt fel de uimire, jumătate amuzament, jumătate triumf care se traduse printr-un chicot: — Oh, ni te-ai alăturat şi tu? o întrebă. — Nu, îi răspunse sec, nu încă. Sunt o trădătoare. Izbucni în râs, ca un adult care aude un copil folosind termeni tehnici mult peste puterea lui de înţelegere. — Dac-ai şti ce vorbeşti, ţi-ai da seama că nu e posibil, îi răspunse. Nu aici. — Am spart poarta. La propriu. El se uită la bandaje, cumpănindu-şi cuvintele, dar cu o privire aproape obraznică din cauza curiozităţii de nestăvilit. — Când? — Ieri. — Cum? — Cu un avion. — Ce căutai într-un avion în colţul ăsta de ţară? Avea felul direct, imperativ de adresare al unui aristocrat sau al unui necioplit; arăta ca primul şi era îmbrăcat ca celălalt. Ea îl cântări din priviri o clipă, lăsându-l deliberat să aştepte. — Încercam să aterizez în mijlocul unei iluzii preistorice, îi răspunse ea. Şi am reuşit. — Eşti o trădătoare, îi replică râzând, ca şi cum s-ar fi eliberat de toate implicaţiile problemei. Unde e John? — Domnul Galt este la centrala electrică. Trebuie să se întoarcă. Se aşeză într-un fotoliu, fără să ceară permisiunea, ca şi cum ar fi fost la el acasă. Dagny se întoarse în tăcere la treaba ei. El îi urmărea mişcările cu un zâmbet larg, ca şi cum a o vedea aşezând tacâmuri pe o masă de bucătărie ar fi fost un fel de reprezentaţie bizară. — Ce a zis Francisco când te-a văzut aici? o întrebă. Se întoarse către el cu o uşoară tresărire, însă, în cele din urmă, îi răspunse: — Nu a venit încă. — Nu? Părea contrariat. — Eşti sigură? — Aşa mi s-a spus. Îşi aprinse o ţigară. Dagny se întreba, privindu-l, ce profesie îşi alesese, ce făcuse cu pasiune şi ce anume lăsase în urmă ca să ajungă în vale. Nu putu să-şi dea seama; nimic nu părea să i se potrivească; rămase uimită când îi trecu prin minte gândul absurd că i-ar plăcea să nu fi avut nicio profesie, fiindcă orice meserie i s-ar fi părut prea primejdioasă pentru o astfel de incredibilă frumuseţe. Era o percepţie impersonală, nu-l privea ca pe un bărbat, ci ca pe o operă de artă însufleţită, şi i se — 760 —

părea o indecenţă ieşită din comun a lumii de afară ca o astfel de perfecţiune să fie supusă presiunilor, corvezilor, cicatricelor menite celor care-şi iubesc cu pasiune munca. Iar gândul acesta i se părea cu atât mai absurd cu cât trăsăturile lui aveau o asprime care nu putea fi geamănă cu nicio primejdie de pe faţa pământului. — Nu, domnişoară Taggart, îi spuse deodată, uitându-se în ochii ei, nu ne-am mai întâlnit niciodată. Fu stupefiată să conştientizeze că-l analiza fără oprelişti. — Şi cum se face că mă cunoşti? îl întrebă. — În primul rând, ţi-am văzut de multe ori fotografiile în presă, în al doilea rând, eşti singura femeie care a mai rămas afară, din câte ştim, care ar mai fi primită în Defileul lui Galt. Trei la mână, eşti singura femeie care ar avea curajul – şi generozitatea – să rămână în continuare o trădătoare. — Ce te face să fii sigur că sunt o trădătoare? — Dacă n-ai fi fost, ai fi ştiut că nu valea asta, ci principiile de viaţă pe care le îmbrăţişează cei de afară sunt o iluzie preistorică. Auziră zgomotul unui motor şi văzură o maşină oprindu-se în faţa casei. Pentru că era maşina lui Galt, Dagny îl văzu ridicându-se în picioare cu iuţeală; dacă n-ar fi fost vorba despre o evidentă înflăcărare, ar fi arătat ca un gest instinctiv de onoare militară. Nu putu să nu observe felul în care se opri Galt când intră şi dădu cu ochii de oaspete. Îi văzu zâmbetul, însă glasul îi era ciudat de stins, aproape solemn, ca şi cum ar fi îmbrăcat o nemărturisită senzaţie de uşurare, când rosti, foarte încet: — Bună. — Salut, John, îi spuse vesel oaspetele. Dagny îşi dădu seama că strângerea lor de mână veni o fracţiune de secundă prea târziu şi că dură o fracţiune de secundă mai mult decât s-ar fi cuvenit, în felul în careşi strâng mâna cei care nu fuseseră siguri că întâlnirea lor anterioară n-ar fi putut fi şi ultima. Galt se întoarse către ea. — V-aţi cunoscut? întrebă, adresându-li-se amândurora. — Nu chiar, răspunse oaspetele. — Domnişoară Taggart, permite-mi să ţi-l prezint pe Ragnar Danneskjöld. Ştia ce expresie căpătase când auzi vocea lui Danneskjöld venită de la mare distanţă: — N-ai de ce să te sperii, domnişoară Taggart. Nu sunt un pericol pentru absolut nimeni în Defileul lui Galt. Nu putu decât să încuviinţeze din cap până să-şi recapete glasul ca să spună: — Nu e vorba despre ei… ci despre ce-ţi fac ei ţie… Hohotul lui de râs o smulse din momentul de stupoare. — Ai grijă, domnişoară Taggart. Dacă începi să simţi aşa ceva, n-o să mai rămâi — 761 —

multă vreme o trădătoare. Şi adăugă: Dar ar fi bine să începi luând ce e bun de la oamenii din Defileul lui Galt, nu adoptându-le erorile: au trăit doisprezece ani făcându-şi griji pentru mine – degeaba. Şi se uită în ochii lui Galt. — Când ai ajuns? îl întrebă Galt. — Târziu, astă-noapte. — Stai jos. Mănânci cu noi. — Dar Francisco unde e? De ce nu a ajuns încă? — Nu ştiu, îi răspunse Galt, încruntându-se uşor. Am întrebat la aeroport, chiar acum. Nu ştie nimeni nimic despre el. Cum Dagny se reîntoarse către bucătărie, Galt făcu un pas s-o urmeze. — Nu, spuse ea, mă ocup eu astăzi. — Lasă-mă să te ajut. — Ăsta e un loc unde nu e nevoie de ajutor, nu-i aşa? Galt zâmbi. — Ai dreptate. Nu mai simţise niciodată aceeaşi bucurie de a se mişca, de a umbla ca şi cum picioarele nu ar fi purtat nicio povară, ca şi cum faptul că se sprijinea în cârjă n-ar fi fost decât o nuanţă superfluă de eleganţă, plăcerea de a simţi tălpile desenând urme uşoare, linii drepte, de a percepe îndemânarea spontană, deloc ezitantă a propriilor gesturi – ca acum, când aşeza mâncarea pe masă, în faţa celor doi bărbaţi. Felul în care se mişca printre ei le confirma că se ştie privită – îşi ţinea capul ca o actriţă pe scenă, ca o femeie într-o sală de bal, ca o învingătoare într-o competiţie mută. — Francisco o să se bucure când o să afle cine i-a ţinut locul azi, spuse Danneskjöld, când li s-a alăturat la masă. — Cine i-a fost… ce? — Ştii, azi e 1 iunie, iar noi trei – John, Francisco şi cu mine – am luat micul dejun împreună în fiecare 1 iunie din ultimii doisprezece ani. — Aici? — Nu la început. Dar aici, de când a fost înălţată casa, acum opt ani. Ridică din umeri, zâmbind. — Pentru cineva care are în spate mai multe veacuri de tradiţie decât mine, e suprinzător ca tocmai el să fie cel care o întrerupe. — Şi domnul Galt? îl întrebă. El câte veacuri are în spate? — John? Niciunul. Niciunul în spate, dar toate înainte. — Hai, lasă veacurile, îi replică Galt. Spune-mi cum a fost ultimul an. Ai pierdut vreun om? — Nu. — Ai pierdut ceva timp? — Adică dacă am fost rănit? Nu. Nu am mai avut nici măcar o zgârietură de atunci, — 762 —

singura dată, acum zece ani, când eram încă un începător, întâmplare pe care ar fi trebuit s-o dai uitării până acum. N-am fost, oricum, absolut deloc în primejdie anul ăsta – de fapt, am fost mai în siguranţă decât dacă m-aş fi ocupat de o farmacie de provincie sub Directiva 10-289. — Ai pierdut vreo confruntare? — Nu. Înfrângerile, anul ăsta, au fost de cealaltă parte. Jefuitorii au pierdut în favoarea mea cea mai mare parte a navelor – şi cei mai mulţi dintre oameni în favoarea ta. Şi tu ai avut un an bun, nu-i aşa? Ştiu, te-am urmărit îndeaproape. De la ultimul nostru mic dejun împreună, ai obţinut pe toţi câţi i-ai vrut din Colorado şi pe alţii, câţiva, printre care Ken Danagger, care a fost un trofeu important. Dar o să-ţi spun de cineva încă şi mai important, care este aproape al nostru. O să pui mâna pe el în curând, pentru că mai atârnă numai de un fir foarte subţire şi e aproape gata să ne cadă la picioare. E cel care mi-a salvat viaţa – ca să vezi cât de departe a ajuns. Galt se lăsă pe spate, mijindu-şi ochii. — N-ai fost nicio clipă în primejdie, nu-i aşa? Danneskjöld râse. — O, mi-am asumat un oarecare risc. A meritat. A fost cea mai distractivă confruntare la care am luat parte. Am aşteptat să vorbim despre asta faţă în faţă. E ceva ce o să-ţi facă plăcere să auzi. Ştii cine era? Hank Rearden. Eu… — Nu! Acesta era glasul lui Galt; fusese un ordin; şfichiuirea scurtă a sunetelor avusese o nuanţă de brutalitate pe care niciunul dintre ei nu i-o mai simţise vreodată. — Ce? întrebă Danneskjöld încet, nevenindu-i să creadă. — Nu-mi spune acum. — Dar ai spus mereu că omul pe care îl vrei aici cel mai mult e Hank Rearden. — Încă îl vreau. Dar o să-mi spui mai târziu. Dagny îi studia expresia cu atenţie, dar nu putea să descopere niciun indiciu, ci doar o înfăţişare încifrată, impersonală, fie de voinţă, fie de autoritate, care făcea să i se strângă pielea peste oasele obrazului şi linia gurii. Orice ar fi ştiut despre ea, se gândi, precauţia care ar fi putut să explice totul era una pe care ea nu putea s-o pătrundă. — Te-ai întâlnit cu Hank Rearden? întrebă ea întorcându-se către Danneskjöld. Şi ţi-a salvat viaţa? — Da. — Vreau să-mi povesteşti. — Eu, nu, spuse Galt. — De ce nu vrei? — Nu eşti una de-a noastră, domnişoară Taggart! — Văd. Zâmbi cu o umbră de sfidare. Crezi că aş putea să vă împiedic să ajungeţi la Hank Rearden? — 763 —

— Nu, nu la asta mă gândeam. Văzu că Danneskjöld se uita cu mare atenţie la faţa lui Galt, ca şi cum chiar şi lui incidentul i se părea inexplicabil. Galt se uita în ochii lui, voluntar şi franc, de parcă lar fi provocat să găsească o explicaţie şi jurându-i că va greşi. Când zări o umbră de amuzament relaxându-i pleoapele lui Galt, Dagny ştiu că lui Danneskjöld îi scăpase deja răspunsul. — Şi ce altceva, întrebă Galt, ai mai reuşit să faci anul ăsta? — Am sfidat legea gravitaţiei. — Întotdeauna ai făcut-o. În ce fel, de astă dată? — Sub forma unui zbor din mijlocul Atlanticului până în Colorado cu un avion burduşit cu aur peste normele de siguranţă. Stai să vezi când o să afle Midas ce cantitate am de depus. Clienţii mei, anul ăsta, o să fie mai bogaţi cu… – spune-mi, i-ai zis domnişoarei Taggart că e unul dintre clienţii mei? — Nu, nu încă. Spune-i tu, dacă vrei. — Sunt… Ce ai zis că sunt? îl întrebă. — Nu fi uimită, domnişoară Taggart, continuă Danneskjöld. Eu nu obiectez. Sunt obişnuit cu obiecţiile. Sunt un soi de excentric pe-aici. Niciunul dintre ei nu este de acord cu felul original în care îmi conduc războiul. John nu e de acord, Dr. Akston, nu. Ei cred că viaţa mea e prea de preţ pentru un astfel de război. Dar, ştii, tatăl meu a fost episcop, iar dintre toate învăţăturile lui nu am acceptat decât una singură: „Cine ridică sabia, de sabie va pieri…” — Ce vrei să spui cu asta? — Că violenţa nu e practică. Dacă tovarăşii mei cred că forţa combinată a cantităţii lor de muşchi este o cale practică pentru a mă îngenunchea, o să-i las să vadă care sunt avantajele unei lupte în care nu e nimic altceva decât forţă brută de o parte, iar de cealaltă parte, forţă coordonată de raţiune. Chiar şi John îmi demonstrează că, în timpurile noastre, aveam toată îndreptăţirea să aleg drumul pe care l-am ales. Nu fac nimic altceva decât ce face şi el, numai că o fac în felul meu. El retrage spiritul uman din rândurile jefuitorilor, eu retrag produsele spiritului uman. El îi privează de raţiune, eu îi privez de bunăstare. El drenează sufletul lumii, eu îi drenez trupul. A lui e lecţia pe care trebuie ei s-o înveţe, numai că eu sunt nerăbdător şi încerc să grăbesc procesul lor pedagogic. Dar, ca şi John, sunt pur şi simplu nemulţumit de codul lor etic şi nu accept să le ofer un dublu standard pe spezele mele. Sau ale lui Rearden. Sau ale tale. — Despre ce vorbeşti? — Despre o metodă de impozitare a celor care impozitează venitul. Toate metodele de impozitare sunt complexe, dar aceasta este foarte simplă, pentru că este esenţa pură a tuturor celorlalte. Îl asculta. Auzea o voce cristalină care recita, pe tonul meticulos şi auster al unui contabil, un raport asupra transferurilor financiare, despre conturi bancare, despre — 764 —

rambursarea taxelor pe venit, ca şi cum ar fi citit atunci din paginile prăfuite ale unui registru, un registru în care fiecare intrare fusese făcută cu preţul propriului sânge, ca garanţie, gata să fie vărsat în orice clipă, la cea mai uşoară alunecare a creionului chimic. Îl asculta şi continua să se uite la perfecţiunea chipului său – şi continua să se gândească la faptul că acesta era capul pe care omenirea aşezase o recompensă de milioane, numai ca să fie ucis… Chipul despre care crezuse că e prea frumos pentru cicatricele pe care i le-ar fi putut provoca o muncă de producţie – gândea ea absorbită, pierzând jumătate din înţelesul cuvintelor lui –, un chip prea frumos pentru a risca… Apoi o lovi gândul că perfecţiunea fizică nu era decât o ilustrare facilă, o lecţie naivă pe care o primea în termenii cei mai evidenţi despre felul de a gândi al celor de afară şi despre destinul oricărei valori omeneşti într-o epocă subumană. Oricare ar fi fost actul de dreptate sau păcatul lui, îi trecu prin minte, cum ar putea… Nu! se gândi, drumul lui era corect, iar aceasta era gloria lui, că nu mai exista nicio altă cale a dreptăţii pe care s-o fi putut alege, nu-l putea condamna, deşi nici nu putea să aprobe sau să exprime vreun cuvânt de reproş. — …Iar numele clienţilor mei, domnişoară Taggart, au fost alese cu grijă, unul câte unul. Trebuia să fiu sigur de natura caracterului şi a carierei lor. Pe lista mea de plăţi, numele tău se afla printre primele. Se strădui să-şi păstreze o expresie neutră şi-i răspunse doar atât: — Înţeleg. — Contul tău este printre ultimele rămase neplătite. Se află aici, la Banca Mulligan, gata să fie reclamat în ziua în care ni te vei alătura. — Înţeleg. — Contul tău, oricum, nu este la fel de important ca unele dintre celelalte, cu toate că ţi-au fost extorcate sume uriaşe în ultimii doisprezece ani. O să vezi – după cum este consemnat în copiile după rambusurile de taxă pe venit pe care ţi le va înmâna Mulligan – că nu am investit decât taxele pe care le-ai plătit din salariul de vicepreşedinte executiv, dar nu şi cele pe care le-ai achitat pentru bunurile imobile ale Taggart Transcontinental. Meriţi şi ultimul bănuţ din depozitele acelea, iar pe vremea tatălui tău ţi-aş fi rambursat şi ultimul bănuţ din profit, însă sub conducerea fratelui tău, Taggart Transcontinental şi-a încasat partea lui din jaf, a făcut profit folosindu-se de forţă şi prin favoruri guvernamentale, prin subvenţii, moratorii, directive. Nu ai nicio responsabilitate pentru asta, tu ai fost, de fapt, cea mai mare victimă a acestei politici, dar nu am rambursat decât banii care au fost câştigaţi exclusiv prin capacitate de producţie, nu şi banii care au fost obţinuţi, chiar şi în mică parte, prin jaf. — Înţeleg. Îşi terminaseră micul dejun. Danneskjöld îşi aprinse o ţigară şi o privi o clipă prin perdeaua de fum, ca şi cum şi-ar fi dat seama de confruntarea violentă care avea loc în mintea ei, apoi râse către Galt şi se ridică în picioare: — 765 —

— O să fug, spuse. Mă aşteaptă soţia. — Ce? îi scăpă lui Galt. — Soţia, repetă vesel, ca şi cum nu i-ar fi înţeles pricina de uimire. — Cine e soţia ta? — Kay Ludlow. Toate conexiunile care o izbiră deodată erau mai mult decât putea să suporte. — Când… când v-aţi căsătorit? — Acum patru ani. — Unde ai putut să te arăţi destul de mult timp cât să treci printr-o ceremonie de nuntă? — Ne-am căsătorit aici, ne-a căsătorit Judecătorul Narrangansett. — Cum se poate…, încercă ea să se oprească, însă cuvintele ţâşneau aproape involuntar, în semn de protest indignat şi lipsit de ajutor, împotriva lui, a destinului sau a lumii de afară, nici ea n-ar fi putut spune, …cum poate să trăiască vreme de unsprezece luni numai gândindu-se că, în orice clipă, ai putea fi…? Nu-şi încheie gândul. El zâmbea, dar ea înţelese uriaşa solemnitate a ceea ce le trebuise lui şi soţiei sale pentru a-şi câştiga dreptul la un astfel de zâmbet. — Poate să trăiască, domnişoară Taggart, pentru că noi nu împărtăşim credinţa că pământul ăsta e un tărâm al suferinţei, unde omul este condamnat la distrugere. Nu credem că tragedia este destinul nostru firesc şi nici nu trăim sub ameninţarea continuă a dezastrului. Nu ne aşteptăm să vină dezastrul decât dacă avem suficiente motive să-l aşteptăm, iar când ne întâlnim cu el, suntem liberi să luptăm împotriva lui. Nu fericirea, ci suferinţa o considerăm noi nefirească. Nu succesul, ci nenorocirea o considerăm noi o excepţie în viaţa omului. Galt îl însoţi până la uşă, apoi se întoarse la masă şi, pe îndelete, îşi mai luă o ceaşcă de cafea. Dagny sări în picioare de parcă un jet sub presiune ar fi împins o valvă de siguranţă. — Crezi c-o să-i accept vreodată banii? Galt aşteptă până când spirala de cafea îi umplu ceaşca, apoi se uită la ea şi-i răspunse: — Da, cred că da. — Ei bine, eu cred că nu! Nu-l voi lăsa să-şi rişte viaţa pentru banii ăştia! — N-ai de ales. — Am dreptul să nu-i revendic niciodată! — Da, ai dreptul. — Şi-atunci o să rămână în bancă până în Ziua Judecăţii de Apoi! — Nu, n-o să rămână. Dacă nu ţi-i revendici, o parte oarecare din ei – o mică parte – o să-mi revină în numele tău. — 766 —

— În numele meu? Cum aşa? — Ca să plăteşti pentru cazare şi masă. Îl privi fix, cu o căutătură de furie preschimbată în mirare, apoi se lăsă încet pe spate, în scaun. Galt surâse. — Cât crezi că vei mai rămâne aici, domnişoară Taggart? Îi zări deodată privirea înspăimântată şi lipsită de orice speranţă. — Nu te-ai gândit? Eu, da. O să stai aici o lună. Pentru luna de vacanţă, ca noi, toţi ceilalţi. Nu-ţi cer acceptul – nici tu nu ni l-ai cerut pe al nostru când ai venit. Ne-ai încălcat regulile, aşa că va trebui să suporţi consecinţele. Nimeni nu pleacă din vale în timpul acestei luni. Aş putea, fireşte, să te las să pleci, dar n-o voi face. Nu există nicio regulă care să-mi ceară să te reţin, însă, cum ţi-ai forţat intrarea aici, mi-ai dat dreptul să aleg ce să fac – şi o să te reţin doar pentru că vreau să fii aici. Dacă la sfârşitul lunii hotărăşti că vrei să te întorci, o să fii liberă s-o faci. Dar nu până atunci. Dagny stătea cu privirea ţintă, cu obrajii relaxaţi, cu linia gurii înmuiată de o uşoară umbră de zâmbet; era zâmbetul primejdios al unui adversar, însă ochii îi scânteiară deodată îngheţaţi tainic, ca ochii unui duşman care vrea cu tot dinadinsul să lupte, însă speră să fie învins. — Foarte bine, răspunse. — O să te taxez pentru masă şi pentru casă – e împotriva regulilor noastre să asigurăm cuiva susţinere gratuită. Unii dintre noi au soţie şi copii, dar acolo e vorba despre un alt fel de târg şi despre o plată reciprocă – îşi întoarse privirea către ea –, o recompensă pe care nu sunt îndreptăţit s-o strâng. Aşa c-o să te taxez cu cincizeci de cenţi pe zi când o să accepţi banii din contul făcut pe numele tău la Banca Mulligan. Dacă nu accepţi contul, Mulligan o să-ţi plătească datoriile şi o să-mi dea banii când o să i-i cer. — Sunt de acord cu condiţiile pe care mi le impui, îi răspunse; glasul ei avea lentoarea aspră, încrezătoare, pansivă a unui negociator. Dar nu voi îngădui ca banii aceia să fie folosiţi pentru a-mi fi plătite datoriile. — Şi cum altfel propui să-mi accepţi condiţiile? — O să-mi câştig masa şi cazarea. — Pe ce cale? — O să muncesc. — Cum? — O să-ţi gătesc şi o să mă ocup de casă. Pentru prima dată îl văzu suportând o lovitură neaşteptată, într-un chip şi cu o violenţă pe care nu i-o mai văzuse. Din partea lui nu veni decât un hohot de râs – dar era un râs ca şi cum i s-ar fi aplicat o lovitură dincolo de liniile de apărare, mult dincolo de sensul imediat al cuvintelor ei; Dagny simţi că pătrunsese undeva în trecutul lui, lăsând cale liberă unei amintiri şi unei semnificaţii numai a lui şi pe care — 767 —

ea nu le-ar fi putut pătrunde. Râdea ca şi cum ar fi văzut aievea o imagine îndepărtată, ca şi cum i-ar fi râs în faţă, ca şi cum aceasta ar fi fost victoria lui – şi a ei. — Dacă-mi dai slujba, îi spuse ea, cu o politeţe severă întipărită pe faţă, cu vocea aspră şi limpede, impersonală şi cu aerul că urmează să încheie un târg, o să-ţi gătesc, o să fac curăţenie în casă, o să-ţi spăl hainele şi o să fac toate cele pe care le-ar face un servitor – în schimbul cazării, al mesei şi al unei sume de bani care mi-e necesară pentru câteva haine. E posibil ca, în următoarele zile, să fiu uşor încetinită de rănile pe care le am, dar n-o să dureze prea mult şi o să fiu capabilă să-mi îndeplinesc în întregime îndatoririle. — Asta vrei să faci? o întrebă el. — Asta vreau… şi se opri înainte să-şi ducă la bun sfârşit şi restul de răspuns care i se alcătuise în minte: mai mult decât orice altceva. Continua să zâmbească – era acum un zâmbet amuzat, dar era ca şi cum amuzamentul s-ar fi putut transforma într-o strălucită biruinţă. — Foarte bine, domnişoară Taggart, îi răspunse, o să te angajez. El înclină capul în semn de acceptare formală. — Mulţumesc. — O să-ţi plătesc zece dolari pe lună, plus casă şi masă. — Foarte bine. — O să fiu primul om din vale care-şi ia un servitor. Se ridică, băgă mâna în buzunar şi aruncă pe masă o monedă de aur de cinci dolari. — Avans din remuneraţie, spuse el. Fu uimită să-şi dea seama – în timp ce mâna i se întinse să ia moneda de aur – că simţea speranţa entuziastă, disperată, timidă a unei fete aflate la prima ei slujbă: speranţa că va fi capabilă s-o merite. — Da, domnule, îi răspunse, cu privirea în pământ. *** Owen Kellogg veni în cea de-a treia zi de la sosirea ei în vale. Nu ştiu ce-l uimise mai mult: imaginea ei stând la capătul pistei, când coborî din avion – imaginea hainelor ei: bluza fină şi transparentă, croită în cel mai scump magazin din New York, fusta largă, din stambă cu imprimeu, pe care şi-o cumpărase din vale pentru şaizeci de cenţi, sau cârja şi bandajele, sau coşul cu cumpărături pe care-l purta pe braţ. Owen Kellogg coborî împreună cu un grup de bărbaţi, o văzu, se opri, apoi veni în fugă spre ea, ca şi cum ar fi fost împins de o emoţie atât de puternică încât, de orice fel ar fi fost ea, părea să fie teroare. — Domnişoară Taggart… şopti el – şi nu mai adăugă nimic altceva, în vreme ce ea — 768 —

râdea, încercând să-şi dea seama cum s-a întâmplat de a ajuns ea înainte. O asculta neatent, ca şi cum ar fi fost irelevant, abia apoi rosti ceea ce-l făcuse să nu-şi revină: — Dar credeam că ai murit. — Cine anume credea? — Toţi… Vreau să spun, toţi cei de afară. Dagny încetă deodată să mai zâmbească, iar vocea lui reluă povestirea şi lăsă să-i scape primul semn de bucurie. — Domnişoară Taggart, nu-ţi aminteşti? Mi-ai spus să sun în Winston, Colorado, şi să anunţ că vei fi acolo până a doua zi, la prânz. Asta se întâmpla alaltăieri, pe 31 mai. Dar nu ai ajuns la Winston – şi după-amiază, târziu, ştirea s-a dat pe toate posturile de radio: ştirea că ţi-ai pierdut viaţa într-un accident de avion în Munţii Stâncoşi. Ea încuviinţă uşor, pricepând întâmplările asupra cărora nu se oprise până atunci. — Am auzit în timp ce eram la bordul Cometei, îi spuse el. Într-o gară micuţă din centrul New Mexico-ului. Conductorul ne-a ţinut acolo o oră, cât timp l-am ajutat să verifice telefonic informaţia. A fost la fel de devastat de veste ca şi mine. Toţi au fost – echipajul de tren, agentul din gară, acarul. Au mişunat pe lângă mine cât am sunat în redacţiile ziarelor din Denver şi New York. N-am aflat foarte multe. Doar că plecaseşi de pe pista din Afton cu puţin înainte de apusul soarelui, pe 31 mai, că păreai să urmăreşti avionul unui necunoscut, că operatorul de zbor te-a văzut luând-o spre sud-est şi că nimeni nu te-a mai văzut de atunci… şi că grupuri de căutare răscoleau Munţii Stâncoşi după epavă. Ea întrebă aproape involuntar: — Cometa a ajuns la San Francisco? — Nu ştiu. Mergea spre nord, prin Arizona, când m-am lăsat păgubaş. Era prea mare întârzierea, prea multe lucruri care mergeau prost şi ordine care se contraziceau. Am plecat şi mi-am petrecut noaptea făcând autostopul spre Colorado, la cheremul camionagiilor, rablelor, căruţelor, numai să ajung acolo la timp – să ajung la locul de întâlnire, adică, unde ne adunăm ca să ne îmbarcăm în avionul lui Midas şi să ne aducă aici. Dagny începu a păşi încet spre cărarea care ducea la maşina pe care o lăsase în faţa băcăniei lui Hammond. Kellogg o urmă, iar când începu din nou să vorbească, glasul i se sincopă, încetinindu-i în ritmul paşilor, ca şi cum ar fi fost ceva ce amândoi voiau să întârzie. — I-am dat o slujbă lui Jeff Allen, îi spuse el; vocea lui avea un ton solemn, potrivit să spună: ţi-am îndeplinit ultima dorinţă. Agentul tău din Laurel l-a luat şi l-a pus la muncă exact în momentul când am ajuns acolo. Agentul avea nevoie de orice om pregătit – nu, cu mintea întreagă – pe care-l putea găsi. Ajunseseră la maşină, dar nu urcară. — 769 —

— Domnişoară Taggart, nu te-ai rănit foarte tare, nu? Ai spus că te-ai prăbuşit, dar n-a fost nimic serios, nu? — Nu, n-a fost nimic serios. Mâine o să pot merge fără maşina domnului Mulligan – iar într-o zi-două n-o să mai am nevoie nici de asta. Îşi legănă cârja şi o depozită dispreţuitoare în maşină. Rămaseră tăcuţi; Dagny aştepta. — Telefonul interurban pe care l-am dat din gara din New Maxico, spuse el încet, a fost în Pennsylvania. Am vorbit cu Hank Rearden. I-am spus tot ce ştiam. A ascultat, apoi a urmat o pauză şi la urmă a spus: „Mulţumesc că m-ai sunat”. Kellogg stătea cu privirea în jos; adăugă: — Nu mai vreau să aud o pauză ca aceea niciodată cât trăiesc. Îşi înălţă ochii către ea; în timp ce asculta cererea lui Dagny – pe care i-o anticipase deja – nu era nicio urmă de reproş în privirea lui, ci părea să fi înţeles deja ceva ce până atunci nu bănuise. — Mulţumesc, răspunse Dagny. Pot să te duc undeva? Trebuie să mă întorc şi să termin de pregătit cina până ajunge patronul meu acasă. Era pentru prima dată când se întorcea acasă la Galt, primul moment în care stătea singură, în linişte, în camera inundată de lumină, şi când conştientiza pe de-antregul ce simte. Privi pe fereastră la munţii care închideau cerul către est. Se gândea la Hank Rearden, şi-l imagina stând la birou, acum, la două mii de mile distanţă, cu chipul strâns în spatele unui zid care să reziste înaintea agoniei, la fel cum fusese înaintea atâtor lovituri din acei ultimi ani – şi simţi deodată dorinţa disperată de a purta această bătălie, de a lupta pentru el, pentru trecutul lui, pentru încleştarea de pe chipul lui şi pentru curajul care o hrănise, la fel cum voia să lupte pentru Cometa care se târa cu ultimele puteri de-a lungul deşertului pe un drum accidentat. Se cutremură, închise ochii, simţindu-se vinovată de o trădare dublă, simţindu-se de parc-ar fi fost suspendată în spaţiu, undeva, între valea aceea şi restul lumii, fără niciun drept pentru nimic. Sentimentul i se risipi înaintea lui Galt, la cină. Se uita la ea deschis, cu o privire netulburată, ca şi cum prezenţa ei era firească acolo – şi ca şi cum imaginea ei ar fi fost tot ceea ce îngăduia să-i pătrundă în minte. Dagny se lăsă puţin pe spate, plângându-se parcă de sensul privirii lui, şi-i spuse sec, eficient, ca o negare voluntară: — Ţi-am verificat cămăşile şi am găsit una căreia-i lipsesc doi nasturi şi alta cu ţesătura rărită la cot. Vrei să mă ocup de ele? — Păi, da – dacă poţi. — Pot. Nu păruse să-i schimbe ceva în felul în care o privea; aproape că părea să-i sporească satisfacţia, ca şi cum asta ar fi vrut să audă – cu excepţia faptului că nu era sigură dacă satisfacţie era numele emoţiei pe care o văzuse în ochii lui, dar era pe — 770 —

deplin convinsă că el n-ar fi vrut ca ea să rostească vreun cuvânt. Dincolo de fereastră, la capătul mesei, nori de furtună şterseseră ultimele urme de lumină de pe cer, înspre est. Se întrebă oare de ce simţise deodată o uşoară ezitare să mai privească afară, de ce se simţea de parc-ar fi vrut să se prindă de urmele aurite ale luminii întinse peste lemnul mesei, peste crusta untoasă a chiflelor, peste cuprul ceştii de cafea, peste părul lui Galt – să se întindă ca o insulă pitică la capătul vidului. Apoi îşi auzi propria voce întrebând deodată, involuntar – şi-şi dădu seama că aceasta era trădarea căreia voia să-i scape: — Este permisă comunicarea cu lumea de afară? — Nu. — Deloc? Nici măcar pentru o notiţă fără adresă de răspuns? — Nu. — Nici măcar un mesaj, dacă niciunul dintre secretele tale nu este deconspirat? — Nu de aici. Nu luna asta. Niciodată pentru cei care nu sunt de-ai noştri. El remarcă felul în care-şi ferea privirea şi se străduia să-şi ridice ochii spre a-l înfrunta. Căutătura ei se schimbase; era atentă, imobilă, gata să perceapă neabătut fiecare mişcare. O întrebă, uitându-se ca şi cum ar fi cunoscut motivul cererii ei: — Vrei să cer o exceptare de la regulă? — Nu, îi răspunse ea înfruntându-i privirea. În dimineaţa următoare, după micul dejun, pe când stătea în camera ei şi aplica grijulie un petic pe mâneca de la cămaşa lui Galt, cu uşa închisă, ca să nu-i permită lui să vadă efortul stângaci pentru o sarcină cu care nu era obişnuită, auzi zgomotul unei maşini care se oprise în faţa casei. Auzi paşii lui Galt grăbindu-se de-a lungul salonului, îl auzi deschizând repede uşa de la intrare şi izbucnind într-un acces de furie eliberatoare şi, totodată, veselă: — Era şi timpul! Dagny se ridică în picioare, apoi se opri: îi auzea glasul, tonul abrupt modificat şi grav, ca şi cum ar fi răspuns şocului unei imagini pe care o înfrunta: — Ce s-a întâmplat? — Bună, John, răspunse o voce limpede, joasă, care părea calmă, dar îngreunată de oboseală. Dagny se aşeză înapoi pe pat, simţindu-se deodată stoarsă de orice putere: era vocea lui Francisco. Îl auzi pe Galt întrebând pe un ton înăsprit de îngrijorare: — Ce s-a întâmplat? — O să-ţi spun mai târziu. — De ce ai întârziat atât de mult? — Trebuie să plec din nou într-o oră. — Să pleci? — John, am venit numai să-ţi spun că nu voi putea să stau aici anul ăsta. — 771 —

Urmă o pauză, apoi Galt întrebă grav, cu voce joasă: — E chiar aşa de rău – orice-ar fi? — Da. S-ar putea… S-ar putea să mă întorc până la sfârşitul lunii. Nu ştiu. Adăugă, cu un efort disperat: — Nu ştiu nici măcar dacă să sper să se termine mai repede sau… sau nu. — Francisco, poţi să suporţi un şoc în clipa asta? — Eu? Nimic nu m-ar putea şoca acum. — E cineva aici, în camera mea de oaspeţi, pe care trebuie s-o întâlneşti. O să fie un şoc pentru tine, aşa că simt că trebuie să te avertizez din vreme că persoana asta nu e încă un om de-al nostru. — Ce? Cineva care nu e de-al nostru? În casa noastră? — Lasă-mă să-ţi spun cum… — Aşa ceva vreau să văd cu ochii mei! Auzi tusea dispreţuitoare a lui Francisco şi graba paşilor lui, văzu uşa izbită de perete şi abia-şi dădu seama că Galt fu cel care o închise în urma lui şi-i lăsă singuri. Nu-şi dădu seama cât timp a stat Francisco uitându-se la ea, pentru că primul moment când a fost pe deplin conştientă de tot ce se întâmplă a fost cel în care l-a văzut în genunchi, îmbrăţişând-o, cu faţa apăsată de picioarele ei, momentul când simţi că tremurul care-i alerga prin trup şi-l lăsase nemişcat trecuse în al ei şi-i dăduse puterea să se mişte. Văzu, uimită, că mâna ei îi trece prin păr – şi, în acelaşi timp, se gândea că n-are niciun drept s-o facă şi simţea o undă de linişte traversându-i prin palme, învăluindui pe amândoi şi limpezind tot trecutul. Francisco nu se mişca, nu făcea niciun zgomot, de parcă gestul de a o ţine îmbrăţişată ar fi spus tot ce avea de spus. Când îşi înălţă privirea, Francisco arăta aşa cum se simţise ea când deschisese ochii la venirea în vale: arăta de parcă nicio durere n-ar mai fi existat pe pământ. Râdea. — Dagny, Dagny, Dagny – răsună vocea lui, nu ca şi cum ar fi ţâşnit acum o mărturisire nerostită ani la rândul, ci ca şi cum ar fi fost repetată de mai mult timp decât îşi putea da seama şi râzând pentru minciuna că n-ar fi fost vreodată rostită – fireşte că te iubesc. Ţi s-a făcut teamă când m-ai silit s-o spun? O voi spune de câte ori vei vrea – te iubesc, draga mea, te iubesc, te voi iubi întotdeauna – să nu-ţi faci griji pentru mine, nu-mi pasă dacă nu te voi mai avea niciodată, ce importanţă are? Vezi despre ce a fost vorba şi de ce a trebuit să te abandonez? Braţul lui se desprinse de trupul ei şi arătă înspre vale: — Aici e – e pământul tău, regatul tău, lumea după chipul tău – Dagny, te-am iubit întotdeauna şi, dacă te-am părăsit, aceea a fost dragostea mea. Îi prinse mâna şi-şi apăsă buzele de ea, şi rămase aşa, nemişcat, nu sărutându-i-o, ci într-un lung moment de odihnă – ca şi cum efortul de a vorbi ar fi fost o evadare din actul prezenţei ei, ca şi cum s-ar fi reţinut astfel să-i spună mult mai multe lucruri, — 772 —

departe de presiunea tuturor acestor cuvinte care stătuseră ascunse în tăcere ani întregi. — Femeile pe care le-am curtat – n-ai crezut nimic din toate astea, nu-i aşa? N-am atins-o pe niciuna dintre ele, dar cred că tu ai ştiut, cred că ai ştiut tot timpul. Imaginea de playboy era o parte din ceea ce trebuia să interpretez ca să nu-i fac pe jefuitori să mă suspecteze că ruinam d’Anconia Copper prea pe faţă pentru toată lumea. Acesta e jokerul în sistemul lor, sunt gata să lupte împotriva oricărui om cinstit şi împotriva ambiţiei, dar lasă-i să nu vadă decât o canalie care nu face doi bani şi vor crede că le e prieten, vor crede că nu e primejdios – nu e primejdios! –, asta e perspectiva lor asupra vieţii, dar vor învăţa! – învaţă că diabolicul nu e primejdios şi că incompetenţa e practică!… Dagny, totul se întâmpla în noaptea în care mi-am dat seama, pentru prima dată, că te iubesc – atunci mi-am dat seama că trebuie să plec. Se întâmpla în noaptea în care ai intrat în camera mea de hotel, când am văzut cum arătai, ce erai tu, ce însemnai tu pentru mine – şi ce te aştepta în viitor. Fuseseşi şi mai puţin; poate că m-ai fi putut reţine încă puţin. Dar tu ai fost, tu ai fost argumentul final care m-a făcut să te părăsesc. Ţi-am cerut ajutorul în noaptea aceea, să pot lupta împotriva lui John Galt. Dar ştiam că tu eşti arma cea mai importantă pe care o are împotriva mea, chiar dacă nici tu şi nici el n-aveaţi cum să ştiţi. Tu erai tot ce căuta el, lucrul pentru care ne spusese că merită să trăim sau să murim, dacă e cazul… Eram pregătit să-l înfrunt, când m-a sunat deodată să vin la New York, în primăvara aceea. Nu mai avusesem nicio veste de la el de multă vreme. Se confrunta cu aceeaşi problemă cu care mă confruntam şi eu. El o rezolvase… Îţi mai aminteşti? Se întâmpla în vremea când nu mai ştiai nimic despre mine de trei ani. Dagny, când am preluat conducerea afacerii tatălui meu, când am început să am de-a face cu întregul sistem industrial de pe pământ, atunci mi-am dat seama de ce natură e răul pe care-l bănuisem, dar şi că e prea monstruos pentru a fi crezut. Am văzut întinzându-se drojdia impozitelor care crescuse, de-a lungul secolelor, ca o ciupercă peste d’Anconia Copper, secătuindu-ne în numele unui drept pe care nimeni nu-l putea preciza ca atare; am văzut reglementările guvernamentale care treceau numai ca să mă îngenuncheze, pentru că aveam succes, şi numai ca să-i ajute pe competitorii mei, pentru că erau nişte rataţi leneşi; am văzut sindicatele câştigând fiecare plângere pe care o formulau împotriva mea, folosindu-se de argumentul că eu le făceam bunul trai cu neputinţă; am văzut că dorinţa fiecărui om de a avea bani pe care nu-i putea câştiga era privită ca o cerere firească, iar dacă şi-i câştiga, gestul era privit ca lăcomie; i-am văzut pe politicienii care-mi făcuseră cu ochiul şi care-mi spuseseră să nu-mi fac nicio grijă, pentru că eu puteam să muncesc mai mult şi să fiu mai deştept decât ei toţi. M-am uitat peste profiturile de la momentul acela şi mi-am dat seamă că, cu cât munceam mai mult, cu atâta mi se strângea mai tare laţul în jurul gâtului, am văzut că energia mea se scurgea într-un puţ fără fund, că paraziţii care se hrăneau de pe urma mea deveneau la rândul lor hrană şi că fuseseră prinşi în — 773 —

propria lor capcană – şi că nu exista niciun motiv pentru asta, nici vreun răspuns pe care să-l cunoască cineva, că toate conductele acelea care drenau sângele productiv al pământului duceau într-o ceaţă umedă şi rece, în care nimeni nu îndrăznea să pătrundă, în vreme ce oamenii mai curând ridicau din umeri şi spuneau că viaţa pe pământ nu poate fi altfel decât diavolească. Iar când am văzut tot sistemul industrial, cu toate maşinăriile lui impunătoare, furnalele lui de mii de tone, cablurile transatlantice, birourile din mahon, capitalul de mărfuri, firmele electrice, strălucitoare, puterea şi bunăstarea, nimic din toate astea nu mai era, nu prădat de bancheri şi de hoardele din comitetele de conducere, ci de umanitarii hirsuţi adunaţi în pivniţe în jurul unei beri, de toate acele chipuri înroşite de răutate, care predicau că virtutea trebuie pedepsită pentru că e virtute, cu scopul de a se pune în slujba incompetenţei, pentru ca omul să nu aibă alt drept de a exista decât acela pentru binele celorlalţi… ştiam. Şi n-am văzut nicio cale să lupt împotrivă. John a găsit calea. Nu mai eram decât alţi doi alături de el, în noaptea aceea în care am venit la New York să răspundem la chemarea lui, eu şi cu Ragnar. Ne-a spus ce avem de făcut şi la ce fel de oameni trebuie să ajungem. Părăsise compania Twentieth Century. Locuia într-o mansardă dintr-un cartier de periferie. S-a urcat pe fereastră şi a arătat înspre zgârienorii oraşului. Spunea că trebuie să stingem toate luminile lumii, iar când vom vedea dispărând toate luminile New Yorkului, vom şti că munca noastră s-a încheiat. Nu nea cerut imediat să ne alăturăm lui. Ne-a spus să ne gândim şi să punem în balanţă tot ce vrem să facem cu vieţile noastre. I-am dat răspunsul a doua zi, iar Ragnar câteva ore mai târziu, către după-amiază… Dagny, aceea a fost dimineaţa care a urmat ultimei noastre nopţi împreună. Văzusem, într-un fel în care n-aş fi putut să mai ignor, ce însemna ceea ce trebuia să înfrunt. Şi totul era pentru felul în care arătai în noaptea aceea, pentru felul în care-mi vorbiseşi despre reţeaua de cale ferată, pentru felul în care arătai când încercam să vedem orizontul New Yorkului din vârful unei stânci de deasupra Hudsonului, trebuia să te salvez, să desţelenesc drumul pentru tine, să te las să-ţi descoperi oraşul, nu să te las să-ţi iroseşti ani din viaţă, chinuindu-te să-ţi tai calea printr-o ceaţă otrăvită, cu ochii aţintiţi înainte, încă privind cum priviseră lumina soarelui, încă străduindu-se să găsească, la capătul drumului, nu turnurile unui oraş, ci un schilod gras, nătâng şi afumat, care-şi găseşte bucuria de a trăi în înghiţitul ginului pentru preţul căruia tu ţi-ai irosit viaţa! Tu, care n-ai cunoscut nicio bucurie tocmai ca el s-o trăiască? Tu, care ai slujit de hamal pentru plăcerea altora? Tu, la cheremul acestor sub-oameni? Dagny, asta a fost ceea ce am văzut şi n-am vrut să-i las să-ţi facă asta! Nu ţie, nu vreunui copil care să aibă felul tău de a privi către viitor, nu vreunui om care are voinţă şi care e capabil să trăiască momentul acela de mândrie, de nevinovăţie absolută, de încredere, de viaţă fericită. Aceasta a fost dragostea mea, condiţia spiritului uman, şi am simţit că trebuie să lupt pentru asta, şi am ştiut că dacă ar fi să te pierd, tot tu ai fi fost cea pe care-aş fi câştigat-o cu fiecare an al luptei mele. Dar acum vezi asta, nu? Ai văzut valea asta. — 774 —

E locul în care ne-am propus să ajungem când eram copii, tu şi cu mine. Am ajuns acolo. Ce mai pot să cer acum? Doar să te văd aici – a zis oare John că încă nu eşti una de-a noastră? – ei bine, e numai o chestiune de timp, dar o să fii una de-a noastră, pentru că ai fost dintotdeauna de-a noastră, dacă nu-ţi dai seama deja prea bine, o să avem răbdare, nu-mi pasă – atâta vreme cât eşti în viaţă, atâta vreme cât nu trebuie să survolez Munţii Stâncoşi, să caut epava avionului tău! Dagny oftă scurt, dându-şi seama de ce nu ajunsese la timp în vale. Francisco râse: — Nu te uita aşa la mine. Nu te uita la mine ca şi cum aş fi un rănit pe care ţi-e teamă să-l atingi. — Francisco, te-am rănit în atâtea feluri… — Nu! Nu m-ai rănit – şi nici el nu m-a rănit, nu spune nimic, el e cel rănit, dar o să-l salvăm şi o să-l aducem aici, şi pe el, de asemenea, aici, unde e locul lui şi-apoi o să poată şi el să râdă. Dagny, nu m-am aşteptat să stai după mine, n-am sperat, am ştiut ce carte joc şi, dacă a fost să fie cineva, mă bucur că e el. Ea închise ochii şi-şi muşcă buzele să nu-i scape vreun suspin. — Nu, draga mea! Nu vezi că m-am resemnat? Dar nu e el – se gândi ea – nu este el, şi nici nu pot să-ţi spun adevărul, pentru că e un bărbat care n-o va auzi niciodată de la mine şi pe care n-o să-l pot avea niciodată. — Francisco, te-am iubit…, îi spuse ea şi-şi reţinu respiraţia, uimită, dându-şi seama că nu intenţionase s-o spună şi, deopotrivă, că nu acesta era timpul pe care ar fi vrut să-l folosească. — Dar încă mă iubeşti, replică Francisco calm, zâmbind. Încă mă iubeşti – chiar dacă nu mai e decât o formă a ceea ce ai simţit şi ai vrut întotdeauna, dar n-o să mi-o dăruieşti mie de-aici înainte. Am rămas ceea ce eram, şi o să vezi asta întotdeauna, şi tu mi-ai oferit garanţia c-o să-mi dai mereu acelaşi răspuns, chiar dacă există unul mai măreţ pe care i-l dai unui alt bărbat. Orice ai simţi pentru el, asta n-o să schimbe ce simţi pentru mine şi nici trădare n-o să fie, fiindcă amândouă se înalţă din aceeaşi rădăcină, e acelaşi preţ pentru aceleaşi valori. Orice s-ar întâmpla de aici înainte, noi o să fim mereu ce am fost dintotdeauna unul pentru celălalt, tu şi cu mine, pentru că tu o să mă iubeşti mereu. — Francisco, şopti Dagny, ştii asta? — Bineînţeles. Nu înţelegi acum? Dagny, toate formele de fericire nu reprezintă decât una singură, orice dorinţă e alimentată de acelaşi motor – de iubirea noastră pentru o unică valoare, pentru cea mai înaltă dintre potenţialităţile vieţii noastre – şi orice izbândă este o expresie a ei. Uită-te în jurul tău. Vezi câte ni se deschid aici înaintea ochilor, pe un tărâm unde nu există opresiune? Vezi câte sunt liber să înfăptuiesc, să experimentez, să împlinesc? Nu vezi că totul este parte din ceea ce însemni tu pentru mine – la fel cum eu sunt parte din tine? Şi dacă o să te văd zâmbind admirativ către noua topitorie de cupru pe care o ridic, aceasta o să fie o altă — 775 —

formă a ceea ce am simţit când am stat unul lângă celălalt în pat. Dacă vreau să fac dragoste cu tine? Cu disperare. Îl voi invidia pe bărbatul care o va face? Fireşte. Dar ce mai contează? Înseamnă deja atât de mult – să te am aici, să te iubesc şi să fii în viaţă. Ochii ei căutară în jos, chipul i se asprise şi-şi ţinea capul aplecat ca-ntr-un act de supunere; spuse uşor, ca şi cum ar fi făcut o promisiune solemnă: — O să mă ierţi? Francisco o privi surprins, apoi chicoti vesel, amintindu-şi ceva, şi-i răspunse: — Nu încă. Nu e încă nimic de iertat, dar o să te iert când o să ni te alături. Se ridică, o trase şi pe ea în picioare, iar când braţele lui se împreunară peste ea, sărutul lor încoronă trecutul, fiind sfârşitul şi sigiliul resemnării. Când ieşiră din cameră, Galt se întoarse către ei din capătul celălalt al încăperii. Stătuse la fereastră şi admirase valea, iar Dagny simţi că stătuse acolo în tot acest timp. Îi văzu ochii privindu-i cu luare-aminte, privirea lui alunecând încet de la unul la celălalt. Chipul i se destinse puţin când văzu schimbarea de pe faţa lui Francisco. Francisco îi zâmbi întrebându-l: — De ce te zgâieşti aşa la mine? — Îţi dai seama cum arătai când ai intrat? — Oh, cum? Pentru că nu am dormit de trei nopţi. John, o să mă inviţi la cină? Vreau să ştiu cum a ajuns aici spărgătoarea asta de grevă, dar cred că o să mă prăbuşesc într-un somn de moarte în mijlocul unei fraze – chiar dacă acum mi se pare că n-o să mai am niciodată nevoie de somn aşa că mai bine m-aş duce acasă şi aş rămâne acolo până diseară. Galt se uita la el cu un zâmbet vag. — Dar nu urmează să pleci din vale într-o oră? — Ce? Nu… răspunse moale, după o clipă de stupoare. Nu! – şi râse vesel. Nu mai trebuie! E în regulă, nu ţi-am spus despre ce era vorba, nu? O căutam pe Dagny. Căutam… căutam epava avionului. A fost dată dispărută în urma prăbuşirii avionului în Munţii Stâncoşi. — Înţeleg, spuse Galt încetişor. — M-aş fi putut gândi la orice, numai că se va întâmpla să se prăbuşească în Defileul lui Galt nu, continuă fericit Francisco; avea un ton uşurat şi vesel, care aproape că dizolva teroarea trecutului, sfidând-o prin clipa prezentului. Am tot zburat pe deasupra regiunii între Afton, Utah şi Winston, Colorado, peste toate vârfurile şi crevasele, pe deasupra tuturor epavelor de automobile din toate râpele de dedesubt şi de fiecare dată când vedeam câte una… Se opri; părea că-l traversează un frison. — Apoi, noaptea, am plecat pe jos – grupuri de căutare ale celor de la reţeaua din Winston –, am plecat să urcăm la întâmplare, fără ţintă, fără plan, mai departe, tot mai departe, până se făcea iarăşi lumină şi… — 776 —

Ridică din umeri, în încercarea de a se desprinde de întâmplarea aceasta şi de a zâmbi. — Nu mi-aş fi dorit-o nici în cele mai negre gânduri… Făcu o pauză; zâmbetul i se risipi şi o umbră slabă a fizionomiei pe care o avusese vreme de trei zile i se întoarse pe chip, ca în prezenţa neaşteptată a unei privelişti pe care o crezuse uitată. După un lung moment, se întoarse către Galt. — John – iar vocea lui sună ciudat de solemn – i-am putea anunţa pe cei de afară că Dagny e în viaţă… în caz că e cineva care… care ar simţi ceea ce am simţit eu? Galt se uita ţintă la el. — Vrei să îngăduim unui om oarecare din exterior eliberarea din chinga consecinţelor de a fi rămas în exterior? Francisco îşi mută privirea, dar răspunse cu fermitate: — Nu. — Milă, Francisco? — Da. Lasă. Ai dreptate. Galt se îndepărtă cu o mişcare care părea cu totul neobişnuită pentru el: avea ritmul sincopat şi abrupt al instinctivităţii. Nu se întoarse cu spatele; Francisco îl privi uimit, apoi îl întrebă încet: — Ce s-a întâmplat? Galt se întoarse şi se uită la el pentru o clipă, fără să răspundă. Dagny nu putea să identifice nicio emoţie care să înmoaie liniile de pe chipul lui Galt: aducea cu zâmbetul, cu tandreţea, cu durerea şi cu ceva mult mai grandios care făcea superflue toate aceste concepte. — Orice am fi pierdut fiecare dintre noi în războiul ăsta, spuse Galt, tu ai purtat cea mai aspră bătălie, nu-i aşa? — Cine? Eu? izbucni Francisco într-un rictus uimit şi sceptic de amuzament. Nu, cu siguranţă nu! Ce-i cu tine? Şi adăugă: — Milă, John? — Nu, răspunse Galt cu fermitate. Dagny îl văzu pe Francisco uitându-se la el, uşor încruntat şi confuz – pentru că Galt o spusese nu uitându-se la el, ci la ea. *** Amalgamul de emoţii care o asaltă ca o impresie imediată în casa lui Francisco – atunci când intră pentru prima dată – nu fu acelaşi amestec care o înecase altădată în faţa exteriorului ermetic şi tăcut. Simţi nu un sentiment de singurătate tragică, ci o strălucire entuziasmantă. Camerele aveau puţină mobilă şi erau de o simplitate crudă, iar casa părea construită cu măiestria, cu voinţa şi cu nerăbdarea caracteristice lui — 777 —

Francisco; arăta ca o gheretă de grănicer, ridicată ca să folosească mai degrabă ca bază de atac pentru un lung zbor către viitor, un viitor în care, măreţ, aştepta, deschisă, o întreagă paletă de activităţi pentru care nu putea fi făcut niciun rabat pentru reuşita începutului. Locul nu avea strălucirea unei case, ci a unei păduri tinere care va fi cândva scheletul din care se va naşte un zgârie-nori. Francisco, îmbrăcat într-un tricou cu mâneci, stătea în mijlocul livingului de doisprezece metri pătraţi, cu aerul unui oaspete la palat. Dintre toate locurile unde îl văzuse până acum, acesta era cadrul care părea cel mai potrivit pentru el. La fel ca şi simplitatea hainelor, ca întreaga lui înfăţişare îi dădea aparenţa unui aristocrat absolut, la fel cum austeritatea încăperii îi dădea aerul unui nobil retras; o singură amprentă regală fusese adăugată acestei asprimi: două pocale vechi, de argint tronau într-o nişă îngustă, tăiată în peretele de lemn brut; desenele ornamentale de pe luxoasele cupe avuseseră nevoie de munca îndelungată şi costisitoare a unui maestru, mai multă muncă decât fusese nevoie pentru ridicarea colibei, un desen şters de patina mai multor veacuri decât au avut nevoie pinii colibei să crească. În mijlocul camerei, aerul detaşat al lui Francisco, felul lui firesc de a fi căpătase o uşoară nuanţă de mândrie tăcută, ca şi cum zâmbetul lui i-ar fi şoptit uşor: Asta sunt tot ce sunt şi asta am fost în toţi anii ăştia. Dagny îşi ridică privirea către pocale. — Da, îi spuse el, ca răspuns la întrebarea ei mută, au fost ale lui Sebastián d’Anconia şi ale soţiei lui. E singurul lucru pe care l-am adus aici din palatul de la Buenos Aires. Ăsta, şi blazonul de deasupra uşii. E tot ce am vrut să păstrez. Tot restul va dispărea, de acum, în numai câteva luni. Chicoti. — N-o să mai vadă, nimeni, nici urmă din d’Anconia Copper, dar o să fie surprinşi. N-o să mai găsească mai nimic folositor. Cât despre palat, n-o să poată nici măcar să plătească factura la încălzire. — Şi după aceea? îl întrebă ea. Unde o să te duci? — Eu? O să merg să muncesc pentru d’Anconia Copper. — Ce vrei să spui cu asta? — Îţi mai aminteşti sloganul acela de demult: „Regele a murit, trăiască regele”? Când cadavrul proprietăţii strămoşilor mei n-o să-mi mai stea în cale, abia atunci mina mea o să devină noul trup al d’Anconia Copper, acel fel de proprietate pe care şiau dorit-o înaintaşii mei, pentru care au muncit, pe care au meritat-o, dar pe care nu au stăpânit-o pe de-a-ntregul. — Mina ta? Care mină? Unde? — Aici, îi răspunse, arătând către piscurile munţilor. Nu ştiai? — Nu. — Am o mină de cupru la care jefuitorii nu vor ajunge. E aici, în munţii aceştia. Am făcut toate prospecţiunile, am descoperit-o, am făcut primele excavaţii. Se întâmpla — 778 —

acum mai bine de opt ani. Am fost primul om căruia Midas i-a vândut pământ în valea asta. Am cumpărat mina. Am început-o cu mâinile mele, la fel cum a început şi Sebastián d’Anconia. Acum am un administrator care se ocupă de ea şi care era cel mai bun metalurgist pe care-l aveam în Chile. Mina produce tot cuprul de care avem nevoie. Profiturile mi le depozitez la Banca Mulligan. În câteva luni, asta va fi toată averea mea. Şi va fi tot de ce am nevoie… — …ca să fiu stăpânul lumii, în felul acesta sună vocea lui rostind ultima propoziţie, iar Dagny fu mirată de diferenţa dintre sunetul acela şi cel al oamenilor secolului ei – ruşinat, iritant, jumătate lamentaţie, jumătate ameninţare, tonul amestecat al cerşetorului şi al tâlharului – pe care-l atribuiseră cuvântului „nevoie”. — Dagny, îi spuse el stând lângă fereastră, ca şi cum s-ar fi uitat nu la piscurile munţilor, ci la cele ale timpului, renaşterea companiei d’Anconia Copper – şi a lumii – trebuie să înceapă aici, în Statele Unite. Asta a fost singura ţară din istorie care nu s-a născut din şansă sau din afacerile sângeroase şi oarbe ale unor triburi, ci ca un produs raţional al minţii umane. Ţara aceasta s-a construit din supremaţia raţiunii – şi, vreme de un secol cu adevărat glorios, ea a reformulat întregul pământ. Va trebui s-o facă din nou. Primul pas pe care-l va face compania d’Anconia Copper trebuie să pornească de aici – ca orice altă valoare umană –, pentru că tot restul pământului a cunoscut deja epuizarea tuturor principiilor care l-au condus de-a lungul veacurilor: credinţa mistică, supremaţia iraţionalului, care nu au decât două monumente la capăt de drum: spitalul de nebuni şi cimitirul… Sebastián d’Anconia a făcut o greşeală: a acceptat un sistem care a declarat că o proprietate pe care a câştigat-o pe drept trebuie să fie a lui nu pe drept, ci pentru că i se îngăduie. Urmaşii lui au plătit pentru această eroare. Eu am plătit ultimul… Mă gândesc că o să ajung ziua aceea când, crescute din propria lor cenuşă, în pământul acesta, minele, topitoriile, docurile de minereu ale companiei d’Anconia Copper se vor răspândi în lumea largă până acolo, departe, în ţara mea natală, şi că eu voi fi acela care va începe reconstrucţia ei. Poate voi trăi ziua aceea, dar nu pot fi sigur. Nimeni nu poate prevedea momentul exact când ceilalţi vor alege să se întoarcă la raţiune. Se prea poate ca la capătul vieţii mele să nu fi putut realiza decât atât, această singură mină – d’Anconia Copper nr. 1, Defileul lui Galt, Colorado, USA. Dar, Dagny, îţi mai aminteşti că ambiţia mea era să dublez producţia de cupru a tatălui meu? Dagny, dacă la sfârşitul vieţii voi produce numai un funt de cupru pe an, o să fiu mai bogat decât tatăl meu, mai bogat decât înaintaşii mei cu toate miile lor de tone – pentru că funtul acela va fi al meu de drept şi va fi folosit să păstreze în picioare o lume care ştie acest lucru! Acesta era Francisco din copilăria lor, în felul în care arăta, în felul de a se comporta, în strălucirea deschisă a ochilor lui – şi începu şi ca să-l întrebe despre mina de cupru la fel cum îl întreba despre proiectele lui industriale în timpul lungilor plimbări prin împrejurimile Hudsonului, redescoperind astfel sentimentul pe care i-l trezea un viilor deschis înainte. — 779 —

— O să te duc să vezi mina, spuse Francisco, imediat ce glezna ta se însănătoşeşte. Trebuie să urcăm o cărare destul de povârnită ca să ajungem acolo, o cărare accidentată, până acum nu există un drum pentru camioane. Lasă-mă să-ţi arăt noua topitorie pe care o proiectez. Am tot lucrat la ea în ultima vreme, este prea complexă pentru nivelul actual al producţiei, dar când produsul minei va creşte ca să justifice ridicarea ei… – doar uită-te cât timp, câtă energie şi câţi bani va economisi! Stăteau amândoi aşezaţi pe podea, aplecaţi deasupra paginilor risipite în faţa ei, studiind secţiunile încâlcite ale topitoriei – cu aceeaşi seriozitate veselă pe care o avuseseră cândva când fuseseră duşi să studieze rămăşiţele dintr-o curte cu vechituri. Ea se aplecă să mai ia o bucată de hârtie şi-şi dădu seama că se apleacă peste umărul lui. Involuntar, rămase nemişcată pentru o clipă, nu mai mult decât o scurtă pauză în curgerea unei singure mişcări, în vreme ce ochii i s-au ridicat către ai lui. Francisco se uita în jos, adânc, în ochii ei, fără să ascundă ce simte şi fără să implice vreun gest ce ar fi urmat imperativ. Dagny se trase înapoi, ştiind că simţise aceeaşi dorinţă ca şi el. Totuşi, încă păstrând sentimentul redescoperit a ceea ce simţise cândva pentru el, Dagny surprinse o calitate care fusese întotdeauna parte din el, acum, pentru prima dată, limpede înaintea ochilor ei: dacă dorinţa era triumful vieţii unui om, ceea ce simţea pentru Francisco fusese întotdeauna o celebrare a viitorului ei, asemenea unui moment de graţie obţinut ca parte dintr-un întreg necunoscut, moment de graţie care întărea promisiunile ce vor urma. În chiar clipa când a înţeles asta, şi-a dat seama de asemenea că singura dorinţă pe care o experimentase până atunci nu era îndreptată către viitor, ci cu totul şi cu totul prinsă în prezent. Îşi dăduse seama de asta graţie unei imagini: imaginea unui bărbat care stătea în picioare, în uşa unei clădiri scunde, din granit. Forma ultimă a acestei promisiuni care o ţinuse în mişcare – se gândi – era bărbatul care, poate, va constitui o promisiune ce va rămâne neîmplinită. Dar ăsta – îşi continuă consternată gândul – era peisajul unui destin omenesc pe care îl urâse şi-l respinsese cu îndârjire: priveliştea celui care se lasă copleşit de ceva ce se găseşte, strălucitor, înaintea ochilor lui, de neatins, condamnat să aspire mereu, dar să nu-l atingă. Viaţa ei şi valorile ei n-o puteau conduce într-acolo, gândi ea; n-a găsit niciodată frumuseţe în a tânji după ceea ce era imposibil şi nici nu i se păruse că posibilul ar fi peste puterile ei. Dar ajunsese în acel punct şi nu putea să găsească încă vreun răspuns. Nu putea să renunţe la el şi nu putea să renunţe la lume – se gândi ea în seara aceea uitându-se la Galt. Răspunsul părea să fie şi mai greu de găsit în prezenţa lui. I se părea că nu existase nicio problemă, că nimic nu putea să ia locul imaginii lui şi că nimic niciodată n-ar fi putut-o face să plece – şi, în acelaşi timp, că n-ar avea nici măcar dreptul să se uite la el dac-ar fi renunţat la compania ei de căi ferate. Simţea că-i aparţine, că tot ce nu fusese vreodată numit era de la sine înţeles între ei doi de la bun început – şi, în acelaşi timp, că el putea oricând să dispară din viaţa ei şi, cândva, — 780 —

pe o stradă din viitor, în lumea de afară, să treacă pe lângă ea cu o indiferenţă imponderabilă. Îşi dădu seama că n-o întrebase nimic despre Francisco. Când îi vorbi despre vizita pe care o făcuse, nu văzu nicio reacţie pe chipul lui, nici de aprobare, nici vreo urmă de resentiment. I se păruse doar că a suprins o umbră aproape imperceptibilă în expresia lui de atenţie sobră: arăta ca şi cum aceasta ar fi fost o problemă în legătură cu care alesese să nu simtă nimic. Ceea ce văzuse se transforma într-o întrebare, iar aripa acestei întrebări i se înşurubase în minte, cioplind adânc, tot mai adânc în nopţile care au urmat – când Galt pleca de acasă şi o lăsa singură. Ieşea în fiecare seară, după cină, fără să-i spună unde se duce, şi se întorcea la miezul nopţii sau şi mai târziu. Nu-şi îngăduise să înţeleagă pe deplin cu câtă tensiune şi cu câtă nelinişte îi aştepta reîntoarcerea. Nu-l întrebase niciodată unde-şi petrece serile. Ceea ce o împiedicase era tocmai nevoia urgentă de a afla; păstra tăcerea în legătură cu această frământare ca o formă voluntară, ambiguă de sfidare, jumătate sfidare îndreptată spre el, jumătate îndreptată înspre propria ei anxietate. Nu ar fi acceptat toate acele lucruri care o înspăimântau şi nici nu le-ar fi dat forma concretă a cuvintelor, dar le cunoştea din fascinaţia sâcâitoare, hidoasă a unei emoţii prohibite. Parte din ea era un resentiment sălbatic, de o intensitate pe care nu o mai simţise vreodată, ceea ce însemna că răspunsul consta în posibila existenţă a unei femei în viaţa lui; totuşi, resentimentul se îmblânzea sub o anumită calitate sănătoasă în toate acele lucruri de care se temea, ca şi cum ameninţarea ar fi putut fi alungată, iar apoi, dac-ar fi fost necesar, acceptată. Dar exista o spaimă şi mai mare, şi mai urâtă: conturul sordid al sacrificiului de sine, suspiciunea, de nerostit în legătură cu el, că ar fi vrut să se îndepărteze din calea ei şi, astfel, să lase vidul s-o împingă către bărbatul care era cel mai bun şi drag prieten. Trecură zile întregi până să vorbească despre asta. Apoi, în timpul cinei, într-o seară când el era pe picior de plecare, ea deveni deodată conştientă de strania plăcere pe care o simţise în timp ce-l privea mâncând din mâncarea pe care ea o pregătise – şi, deodată, involuntar, ca şi cum plăcerea îi dăduse un drept pe care nu îndrăznise să-l identifice nici ca bucurie, nici ca durere, şi care rupse pe neaşteptate rezistenţa – se auzi întrebându-l: — Ce faci în fiecare seară? Îi răspunse cu simplitate, ca şi cum i s-ar fi părut de la sine înţeles ca ea să fi cunoscut deja răspunsul: — Conferenţiez. — Despre ce? — Ţin un curs de fizică, la fel ca în fiecare an în timpul acestei luni. E… De ce râzi? o întrebă văzându-i zâmbetul de uşurare, hohotul tăcut care nu părea să răspundă la cuvintele lui şi, înainte ca ea să-i dea replica, Galt zâmbi deodată, ca şi cum ar fi intuit — 781 —

răspunsul, iar Dagny desluşi o trăsătură neobişnuită, intensă în zâmbetul lui, care însemna aproape o intimitate obraznică, în contrast cu felul obişnuit, de un calm impersonal, cu care începuse conversaţia. — Ştii că aceasta este luna în care fiecare ne expunem roadele muncii. Richard Halley dă concerte, Kay Ludlow va juca în două piese scrise de autori care nu scriu pentru lumea de afară, iar eu susţin conferinţe şi raportez despre activitatea pe care am depus-o pe parcursul unui an. — Conferinţe gratuite? — Fireşte că nu. Zece dolari de persoană pentru fiecare curs. — Vreau să te ascult. Clătină din cap. — Nu. O să ai voie să participi la concerte, la piesele de teatru sau la orice altă formă de prezentare pentru pura ta plăcere, dar nu şi la conferinţele mele şi nici la vreun alt târg de idei pe care ai putea să le duci cu tine în afara văii. Pe lângă asta, clienţii mei – sau studenţii – sunt singurii care au un scop practic pentru a participa la cursul acesta: Dwight Sanders, Lawrence Hammond, Dick Menamara, Owen Kellogg şi încă câţiva. Anul ăsta am mai adăugat un începător: Quentin Daniels. — Chiar aşa? spuse ea, aproape cu o umbră de gelozie. Cum de-şi poate permite ceva atât de scump? — Pe credit. I-am oferit un sistem de plată în rate. Merită. — Unde ţii conferinţele? — În hangar, la ferma lui Dwight Sanders. — Şi unde munceşti în timpul anului? — În laboratorul meu. Îl întrebă cu băgare de seamă: — Unde se află laboratorul tău? Aici, în vale? El se uită în ochii ei un moment, lăsând-o să vadă privirea lui amuzată şi faptul că ştie care e scopul ei, abia apoi răspunse: — Nu. — Ai trăit în lumea de afară în ultimii doisprezece ani? — Da. — Ai – i se părea prea greu de suportat –, ai cam aceeaşi slujbă ca şi ceilalţi? — O, da. Unda de voioşie din ochii lui părea sporită de cine ştie ce semnificaţie specială. — Nu-mi spune că eşti vreun contabil secundar. — Nu, nu sunt. — Şi-atunci cu ce te ocupi? — Mă ocup cu ceea ce lumea vrea ca eu să fac. — Unde? El clătină din cap. — 782 —

— Nu, domnişoară Taggart. Dacă hotărăşti să părăseşti valea, acesta este unul dintre lucrurile pe care nu ai voie să le ştii. Zâmbi din nou în felul acela insolent, atât de personal, care acum părea să spună că ştia ce ameninţare se ascundea în răspunsul lui şi ce însemna asta pentru ea, apoi se ridică de la masă. Când era deja plecat, Dagny simţea că trecerea timpului nu este decât o greutate apăsătoare în liniştea casei, ca o masă imobilă, vâscoasă, care se scurge încet printr-o spărtură îngustă, într-un ritm care nu-i dădea niciun indiciu dacă au trecut ore sau numai câteva minute. Stătea cu picioarele strânse într-un fotoliu din sufragerie, măcinată de nepăsarea grea şi imponderabilă, care nu vine din lene, ci din frustrarea unei dorinţe care îndeamnă cu o violenţă secretă şi pe care nicio alta mai măruntă n-o poate satisface. Plăcerea aceea deosebită pe care o simţise când îl privise mâncând ceea ce-i pregătise – se gândi ea, stând nemişcată, cu ochii închişi, cu mintea alergând, ca timpul, prin acelaşi teritoriu al tainicei lentori – fusese plăcerea de a şti că-i oferise o bucurie senzorială, că o anumită formă de satisfacţie trupească pornise de la ea… Acesta este motivul – îşi continuă ea şirul gândurilor – pentru care o femeie ar trebui să-i gătească bărbatului ei… o, nu ca o îndatorire, nu ca o carieră cronicizată, ci numai ca un rit special şi rar, în numele a… dar în ce-l transformaseră ei, cei care propovăduiseră care anume trebuie să fie îndatoririle femeii?… Performanţa sterilă a unei corvezi revoltătoare, care a fost indicată ca însuşire potrivită pentru o femeie – în vreme ce ceea ce i-a dat vreodată sens şi a autorizat-o a rămas ca păcat ruşinos… toată îndeletnicirea asta cu grăsimi, aburi şi pieliţe mizerabile într-o bucătărie mizerabilă a fost o chestiune spirituală, un gest de supunere faţă de îndatorirea ei morală – în vreme ce întâlnirea a două trupuri în dormitor n-a însemnat decât o indulgenţă fizică, un act de supuşenie faţă de un instinct animalic, lipsit de glorie, de sens şi de elevaţie a spiritului care să poată fi invocate de animalele implicate. Sări cu iuţeală în picioare. Nu voia să se gândească la lumea de afară ori la codul ei moral. Dar ştia că nu acesta era subiectul gândurilor ei. Şi nici nu voia să se gândească la subiectul pe care mintea ei intenţiona să-l analizeze, subiectul care tot continua să revină împotriva voinţei ei, dintr-o voinţă proprie… Traversă camera, dispreţuindu-şi nesiguranţa ticăloasă şi incontrolabilă a mişcărilor – sfâşiată de nevoia de a lăsa mişcarea să spargă imobilitatea din jurul ei şi ştiind totodată că nu aceasta era forma de ruptură pe care şi-o dorea. Îşi aprinse o ţigară – ca pentru iluzia unei acţiuni utile – şi renunţă în clipa următoare, simţind dezgustul anost al substitutului. Privea în jurul ei ca un cerşetor neobosit, implorând obiectele să-i dea un motiv, dorindu-şi să poată găsi ceva de curăţat, de îngrijit, de frecat – ştiind că niciun gest nu merită efortul. Iar când nimic nu merită efortul – îi spuse o voce aspră în minte –, acesta este un filtru care ascunde o dorinţă care valorează prea mult; ce vrei?… Aprinse un chibrit, aducând tacticos flacăra spre — 783 —

capătul ţigării pe care o observă, uitată neaprinsă, în colţul gurii… Ce-ţi doreşti? – repetă vocea care răsuna cu asprime de judecător. Vreau să se întoarcă! – răspunse, aruncând cuvintele, ca un plâns mut îndreptat împotriva unui acuzator dinăuntru, aproape ca şi cum cineva ar arunca un os bestiei care-l urmăreşte, sperând să-i distragă pentru o clipă atenţia de la restul festinului. — Îl vreau înapoi – spuse moale, ca răspuns la acuzaţia că nu există niciun motiv pentru o astfel de nerăbdare… Îl vreau înapoi – spuse implorator, ca răspuns la faptul că-şi reamintise, rece, că vorbele ei nu înclinaseră balanţa judecătorului. Vreau să se întoarcă! – strigă sfidătoare, chinuindu-se să nu-i scape cumva cuvântul acela inutil în propoziţie. Simţi că, de oboseală, i se prăbuşeşte capul, ca după o bătaie lungă, ţigara pe care o văzu între degete arsese până aproape de filtru. O aruncă şi căzu din nou în fotoliu. Nu încerc să fug – îi trecu prin minte –, nu încerc să fug, numai că nu văd nicio cale de răspuns… Ceea ce vrei – spuse vocea, în vreme ce Dagny se poticnea într-o ceaţă înecăcioasă – este al tău, gata să pui mâna pe el, dar orice e mai puţin decât abandonul tău, decât convingerea ta deplină este o trădare a tot ce înseamnă el… Atunci lasă-l să mă blesteme – se gândi, de parcă vocea ar fi fost acum rătăcită prin ceaţă şi n-ar auzi-o – lasă-l să mă blesteme mâine… Îl vreau… înapoi… Nu auzi niciun răspuns, pentru că, uşor, capul i se lăsă pe fotoliu; adormise. Când deschise ochii, îl văzu stând la trei metri de ea, uitându-se la ea ca şi cum ar fi privit-o deja de ceva timp. Îi văzu faţa şi, cu limpezimea unei percepţii unice, înţelese deodată semnificaţia expresiei pe care o avea pe chip: Galt pricepuse că ea purtase, vreme de câteva ore, o luptă. Conştientiză fără niciun fel de uimire, pentru că nu-şi recăpătase încă luciditatea în legătură cu niciun motiv care s-o poată lua prin surprindere. — Aşa arăţi, îi spuse el încet, când adormi la birou – iar Dagny ştiu că nici Galt nu era pe deplin conştient că-i îngăduie să audă asta: felul în care i-o spusese îi spunea lui Dagny despre cât de des se gândise el la asta şi din ce motiv. — Arăţi ca şi cum te-ai fi trezit într-o lume unde nu ai nimic de ascuns şi nimic de care să te temi – iar ea ştiu că prima mişcare de pe chipul ei a fost un zâmbet, o ştiu în clipa când se risipi, când îşi dădu seama că amândoi erau treji. Galt adăugă încet, cu toată luciditatea: — Dar aici, chiar e adevărat. Cea dintâi reacţie a ei pe teritoriul realităţii fu un sentiment de putere. Sări în picioare cu o mişcare fluidă, uşoară, încrezătoare, simţind unda de mişcare trecând din muşchi în muşchi prin întregul corp. Întrebă – şi aceasta a fost lentoarea, sunetul unei curiozităţi obişnuite, tonul cu care-ţi asumi implicaţiile unei astfel de întrebări, care dădură vocii ei sonoritatea estompată a dispreţului: — De unde ştii tu cum arăt eu în… birou? — Ţi-am spus că te-am urmărit ani buni. — 784 —

— Cum ai reuşit să mă urmăreşti atât de îndeaproape? De unde? — N-o să-ţi răspund acum, îi spuse el simplu, fără s-o înfrunte. Mişcarea uşoară a umărului ei către spate, pauza, apoi tonul scăzut şi metalic, lăsă să scape o urmă de triumf vesel dincolo de cuvinte: — Când m-ai văzut pentru prima dată? — În urmă cu zece ani, îi răspunse, uitându-se ţintă în ochii ei şi lăsând-o să vadă că răspundea cu totul sensului din întrebarea ei. — Unde? Cuvântul era aproape o poruncă. Galt ezită, apoi văzu un zâmbet uşor ivindu-i-se nu în ochi, ci pe buze, acel fel de zâmbet cu care cineva contemplă – cu dorinţă, cu amărăciune şi cu mândrie – o proprietate pe care şi-a achiziţionat-o cu un cost fabulos; ochii lui păreau să fie îndreptaţi nu către ea, ci către fata de atunci. — În subterană, la Terminalul Taggart, îi răspunse el. Devenise deodată conştientă de postura ei: îşi lăsase umerii să cadă uşor spre spătarul scaunului, nepăsătoare, pe jumătate întinsă, cu un picior întins înainte – şi cu bluza strânsă şi transparentă, cu fusta largă, ţărănească, vopsită manual în culorii vii, cu ciorapii fini şi cu pantofii cu toc înalt, nu arăta ca un funcţionar de la căile ferate – arăta a ceea ce şi era: servitoarea lui. Îşi dădu seama care a fost momentul în care cel mai palid semn de strălucire din ochii lui verde-închis dispăru sub vălul distanţei, înlocuind viziunea trecutului prin percepţia ei imediată. Îi întâlni privirea într-un fel insolent care nu era altceva decât un zâmbet care nu mişca niciunul dintre muşchii feţei. El se întoarse, dar felul în care păşea de-a lungul camerei era la fel de elocvent ca sunetul unei voci. Dagny ştia că el vrea să plece din cameră, aşa cum plecase întotdeauna, niciodată nu stătuse mai mult decât să-i ureze noapte bună, scurt, când se întorcea acasă. Îi percepea zbaterea interioară, fie din felul în care păşea – purtându-l într-o parte, dar trăgându-l în cealaltă –, fie din certitudinea ei că trupul îi devenise numai un instrument să-l observe pe el, ca un ecran care indică atât mişcările, cât şi motivele – n-ar fi putut spune cu exactitate. Nu ştia decât că el, cel care niciodată nu iniţiase şi nici nu purtase un război împotriva lui însuşi, nu avea acum puterea să iasă din camera aceea. Comportamentul lui nu părea să indice nici urmă de stinghereală. Îşi scoase haina, o aruncă, rămase în tricou, se aşeză cu faţa la ea, la fereastra din partea cealaltă a camerei. Dar se aşeză pe braţul fotoliului, ca şi cum nici n-ar fi plecat, nici n-ar fi rămas. Ea avu o senzaţie aiuritoare, uşoară, aproape frivolă de triumf, ştiind că avea puterea de a-l face să rămână, aproape ca şi cum s-ar fi slujit de atingerea fizică; pentru o clipă, scurtă şi greu de suportat, fu chiar o formă satisfăcătoare de contact. Rămase apoi, deodată, cumplit de şocată – o uimire care era jumătate explozie, — 785 —

jumătate ţipăt – şi căută sursa acestei uimiri – faptul de a-l vedea înclinându-se uşor într-o parte – iar aceasta nu era altceva decât o postură accidentală, linia prelungă care începea de la umăr şi continua către mijloc, către şolduri, în jos, către picioare. Îşi mută privirea, ca el să nu vadă că tremură – şi alungă gândurile de triumf, iar forţa îi veni dinăuntrul lor. — Te-am văzut de mai multe ori de atunci, îi răspunse el încet, domol, însă ceva mai rar decât de obicei, ca şi cum ar fi putut să controleze totul, mai puţin nevoia lui de a vorbi. — Unde m-ai văzut? — În mai multe locuri. — Dar te-ai asigurat că nu vei fi observat? Ea îşi dădea seama că faţa lui nu ar fi rămas neremarcată. — Da. — De ce? Ţi-a fost teamă? — Da. O spusese cu cea mai mare simplitate, iar ei îi luă o clipă să-şi dea seama că şi el conştientiza ce-ar fi însemnat pentru ea să-l remarce în mulţime. — Ştiai cine sunt când m-ai văzut prima dată? — Da. Aproape cel mai crunt duşman al meu. — Ce? Nu se aşteptase la asta; adăugă – puţin mai încet: Cine e cel mai crunt? — Doctorul Robert Standler. — M-ai pus în aceeaşi categorie cu el? — Nu. El e cel mai conştiincios duşman al meu. E un om care şi-a vândut sufletul. Nu avem nicio intenţie să i-l recuperăm. Tu însă – tu eşti de-a noastră. Am ştiut lucrul ăsta – mult înainte să te văd. Am ştiut şi că o să fii ultima care o să ni te alături – şi cea mai greu de învins. — Cine ţi-a spus? — Francisco. După o clipă, îl întrebă: — Ce ţi-a spus? — A spus că dintre toate numele de pe lista noastră, al tău o să fie cel mai greu de cucerit. Atunci a fost pentru prima dată când am auzit de tine. Francisco a fost cel care ţi-a trecut numele pe listă. Mi-a spus că eşti singura speranţă şi singurul viitor pentru Taggart Transcontinental, că o să ne ţii piept mult timp, că o să te lupţi cu noi multă vreme, că o să ţii cu dinţii de reţeaua de cale ferată, pentru că ai prea multă răbdare, prea mult curaj şi prea multă consideraţie pentru munca ta. Îşi îndreptă privirea către ea: — Nu mi-a mai spus nimic altceva. Vorbea despre tine aproape ca şi cum ar fi vorbit despre unul dintre viitorii noştri grevişti. Mai ştiam doar că fuseserăţi prieteni în copilărie – şi asta a fost totul. — 786 —

— Când m-ai văzut prima dată? — Doi ani mai târziu. — Cum? — Din întâmplare. Era noapte, târziu… pe o platformă de cale ferată de la Terminalul Taggart. Dagny ştia că aceasta era o formă de supunere, că el nu voia s-o spună – chiar dacă vorbea – ea percepuse atât intensitatea mută, cât şi contorsiunea de rezistenţă din glasul lui – dar trebuia să vorbească, pentru că trebuia să îngăduie – amândurora – această formă de contact. — Erai îmbrăcată cu o rochie lungă, de seară. Purtai o pelerină care-ţi aluneca pe jumătate de pe trup – ţi-am văzut întâi umerii goi, spatele, apoi profilul – părea că, pentru o clipă, pelerina o să alunece încă şi mai tare şi c-o să rămâi acolo dezbrăcată. Abia apoi am văzut că purtai o rochie de seară, lungă, de culoarea gheţii, ca tunicile zeiţelor eline, dar aveai părul scurt şi profilul impozant al americancei. Păreai cu totul din altă lume, nu făceai parte din priveliştea unei platforme de cale ferată – şi nu pe o platformă de cale ferată te-am văzut, ci am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată până atunci –, şi-apoi, deodată, mi-am dat seama că tu chiar aparţineai acelui loc, printre şine, sub negrul de fum şi grinzi, că aceea era scenografia perfectă pentru o rochie de seară diafană, pentru umerii goi şi pentru un chip atât de viu ca al tău – o platformă de cale ferată, nu un apartament de lux –, iar tu păreai să fii un simbol al bunăstării şi aparţineai în întregime locului care era sursa acesteia – păreai să aduci prosperitatea, graţia, extravaganţa şi bucuria de a trăi înapoi celor cărora le aparţinea de drept, oamenilor care au ridicat fabrici şi care au construit căi de transport; erai imaginea energiei şi a recompenselor ei, laolaltă, o imagine a competenţei şi a luxului puse împreună, iar eu am fost primul om care a arătat că acestea două sunt inseparabile – şi m-am gândit că dacă oamenii timpului tău ar da formă adevăraţilor lor zei şi ar înălţa o statuie în numele a ceea ce înseamnă căile ferate americane, a ta ar trebui să fie statuia… Apoi am văzut ce faci şi mi-am dat seama cine eşti. Le dădeai îndrumări oficialilor de la Terminal, nu puteam să aud ce le spuneai, dar glasul tău suna precipitat, tăios şi sigur pe sine. Am ştiut că tu eşti Dagny Taggart. Am venit mai aproape, suficient de aproape cât să aud două fraze: „Cine a spus asta?” a întrebat unul dintre oameni. „Eu”, i-ai răspuns. Asta a fost tot ce-am auzit. Şi a fost destul. — Şi-apoi? El îşi ridică încet privirea, urmărind-o de-a lungul camerei, iar intensitatea subterană care-i înmuia glasul, estompându-i-l, moale, îi dădea un timbru de autoderiziune care era deopotrivă disperat şi aproape tandru: — Apoi am ştiut că abandonul motorului nu era cel mai aspru preţ pe care va trebui să-l plătesc pentru această grevă. Dagny se întreba ce umbră anonimă – printre călătorii care se grăbiseră pe lângă ea, la fel de lipsiţi de substanţă ca vuietul motoarelor şi la fel de nebăgat în seamă –, — 787 —

care umbră fusese a lui: se întreba cât de aproape fusese de el în tot acel răstimp. — Oh, de ce nu mi-ai vorbit – nici atunci, nici mai târziu? — Îţi aduci aminte ce anume făceai la Terminal în noaptea aceea? — Îmi amintesc vag o noapte în care mă chemaseră de la o petrecere la care fusesem invitată. Tatăl meu era plecat din oraş, iar noul manager al Terminalului făcuse o greşeală oarecare ce blocase întregul trafic prin tuneluri. Fostul manager îşi dăduse inexplicabil demisia cu o săptămână în urmă. — Eu l-am făcut să-şi dea demisia. — Înţeleg… Glasul îi pieri deodată – ca şi cum ar fi renunţat la sunet pleoapele îi căzură, lipsindu-se de văz. Dacă nu şi-ar fi reprimat atunci pornirea – se gândi Dagny –, dacar fi venit s-o revendice, atunci sau mai târziu, prin ce tragedie ar fi trebuit să treacă?… Îşi aminti ce a simţit când a strigat că l-ar împuşca pe Distrugător, dacă l-ar avea în faţa ochilor… L-aş fi împuşcat – iar gândurile nu i se alcătuiau în cuvinte, ştia asta numai printr-un tremur uşor, o presiune în stomac – l-aş fi împuşcat, în cele din urmă, dac-aş fi ştiut ce rol joacă… şi aş fi descoperit… şi totuşi – se cutremură, pentru că ştia că încă-şi dorea să fi venit la ea, pentru că gândul pe care nu şi-l îngăduise, dar care plutea ca o undă călduţă de-a lungul trupului, era: L-aş fi împuşcat, dar nu înainte de… Deschise ochii – şi-şi dădu seama că gândul care-i trecuse prin minte era limpede pentru el, la fel cum ale lui erau pentru ea. Dagny îi văzu privirea înnegurată şi dispreţul din linia gurii, îl văzu lăsându-se pradă unei crunte lupte lăuntrice, se simţi ea însăşi înecată de nestăvilita dorinţă de a-l răni, de a vedea, de a privi, de a privi până dincolo de limita suportabilităţii – a ei şi a lui –, de a-l reduce apoi la stadiul de neajutorare a celui devenit sclav al plăcerii. El se ridică în picioare, se uită în jurul lui, iar Dagny nu putu să spună dacă uşoara ridicare a capului sau tensiunea din trăsăturile lui îi făceau chipul să arate atât de straniu de calm şi limpede, ca şi cum ar fi fost sfâşiat de emoţie până în adânc, până la puritatea reală a structurii lui. — Pe fiecare om de care compania ta de cale ferată a avut nevoie şi pe care l-a pierdut în ultimii zece ani, îi spuse, eu l-am convins să te abandoneze. Glasul lui avea intensitatea egală şi simplitatea solară a unui contabil care-i reaminteşte unui neobosit cumpărător că scadenţa e o instanţă absolută, căreia nu-i poate scăpa. — Am scos toate elementele de siguranţă din Taggart Transcontinental şi, dacă alegi să te întorci, o să se prăbuşească peste tine. Se întoarse să iasă din cameră. Dagny îl opri. Mai mult decât cuvintele, vocea ei îl făcu să se oprească: glasul îi era slab, nu arăta nici urmă de emoţie, ci doar o greutate înecăcioasă, iar singura lui culoare era dată de un subton inflexibil, ca un ecou — 788 —

lăuntric, care aducea a ameninţare; era vocea imploratoare a cuiva care păstrează încă o urmă de onoare, dar pe care prea mult a purtat-o după sine: — Vrei să mă ţii aici, nu-i aşa? — Mai mult decât orice altceva pe lume. — Ai putea să mă faci să rămân. — Ştiu. Vocea lui rosti cuvintele cu acelaşi sunet ca al ei. Aşteptă – cât să-şi recapete suflul. Când începu să vorbească, glasul îi era moale şi limpede, aproape ca un avertisment care se transforma abia vizibil într-un zâmbet de înţelegere: — Vreau ca tu să accepţi locul acesta. Ce valoare ar avea pentru mine să am aici doar prezenţa ta fizică, lipsită altminteri de însemnătate? Ar fi un anumit tip de realitate mincinoasă cu care cei mai mulţi dintre oameni se mint pe ei înşişi de-a lungul întregii lor vieţi. Nu sunt capabil de aşa ceva. Se întoarse să plece în camera lui şi închise uşa. Dagny ieşise din hăţişul propriilor gânduri – stând întinsă în pat, învăluită în întunericul camerei, fără să fie în stare să se gândească la ceva anume şi nici să adoarmă –, iar rumoarea care-i umpluse mintea părea să fie numai o senzaţie musculară, însă tonul şi nuanţele lui încâlcite erau un plânset implorator, pe care-l cunoştea bine, dar nu alcătuit din cuvinte, ci aşa cum ţi-e cunoscută o durere: Lasă-l să vină aici, lasă-l să doboare – să se ducă naibii totul, compania, greva şi tot ce ne-a ţinut în viaţă până acum! – să se ducă naibii tot ce am fost şi tot ce suntem! – el aşa ar face, şi dacă ar fi să mor mâine – atunci fie! să mor, dar să mor mâine – lasă-l să vină aici, cu orice preţ va vrea el, nu mi-a mai rămas nimic pe care să nu-l poată cumpăra – oare asta înseamnă să devii un animal? – aşa merg lucrurile şi asta sunt eu… Se lăsă pe spate, cu palmele paralizate pe cearşaf, de o parte şi de cealaltă, ca pentru a se împiedica să se ridice şi să se ducă în camera lui, dându-şi seama că ar fi foarte capabilă s-o facă chiar şi pe asta. Nu sunt eu cea care-şi doreşte, ci un trup care nu mai poate nici să îndure, nici să ţină sub control… Dar undeva înăuntrul ei, nu în cuvinte, ci ca un punct luminiscent şi imobil, intuia prezenţa unui judecător care părea să o ţină sub observaţie, nu ca s-o condamne, ci în semn de amuzament şi consimţământ, ca şi cum ar fi spus: Trupul? – dacă n-ar fi ceea ce ştii că este, te-ar împinge trupul la asta? – de ce vrei trupul lui şi nu al altcuiva? – crezi că înfierezi totul, tot ce a însemnat sensul existenţei voastre? – crezi că maculezi tot ce ai venerat până în acest moment prin dorinţa prea intensă?… Nici nu trebuia să audă aceste cuvinte, le ştia, întotdeauna le-a ştiut… După un timp, pierduse scânteia acestui gând şi nu-i mai rămăsese nimic în afara durerii şi a palmelor paralizate pe cearşaf – şi întrebarea aproape indiferentă dacă şi el era treaz şi se lupta cu aceeaşi agonie. În casă nu se auzea niciun zgomot, iar afară nu se vedea nicio lumină printre trunchiurile celor trei copaci. După mult timp, auzi, din întunericul camerei lui, două sunete care-i răspunseră la întrebare pe de-a-ntregul; ştia că e treaz şi ştia că nu va — 789 —

veni; erau zgomote de paşi şi pocnetul scurt al unei brichete. *** Richard Halley se opri din cântat, plecă de lângă pian şi se uită înspre Dagny. O văzu ascunzându-şi chipul ca-ntr-un gest involuntar de a-şi masca emoţia; Richard se ridică, îi zâmbi şi spune încet: — Mulţumesc. — O, nu… şopti Dagny, dându-şi seama că ea ar trebui să fie recunoscătoare şi că a-şi fi exprimat recunoştinţa ar fi fost cu totul inutil. Se gândea la toţi acei ani în care fuseseră compuse acele bucăţi pe care tocmai i le cântase, aici, în micul lui bordei de la capătul văii, la tot acel timp când dădea formă splendorii prodigioase a sunetului – asemenea unui monument imponderabil, ridicat unui concept care punea semnul egalităţii între viaţă şi frumuseţe –, câtă vreme ea mersese pe străzile din New York, împinsă într-o căutare lipsită de speranţă a unei forme oarecare de distracţie, urmărită de acordurile unei partituri simfonice, ca şi cum ar fi fost scuipată din gâtul bolnav al unui orator care şi-ar expectora ura malignă faţă de viaţă. — Vorbesc serios, spuse zâmbind Richard Halley. Sunt om de afaceri şi nu fac niciodată nimic fără să fiu plătit. M-ai plătit. Înţelegi acum de ce am vrut să cânt în seara asta pentru tine? Dagny îşi ridică privirea. Richard stătea în mijlocul salonului, erau cu desăvârşire singuri, cu fereastra deschisă către noaptea de vară, către copacii de întuneric care alcătuiau un şir lung care cobora către scânteierile de lumină din valea ghicindu-se în depărtare. — Domnişoară Taggart, câţi oameni pentru care munca să însemne la fel de mult ca pentru dumneata mai există acolo? — Nu foarte mulţi, îi răspunse ea cu simplitate, nici cu mândrie, nici flatant, ci ca un tribut faţă de valorile exacte pe care le presupunea. — Aceasta este recompensa pe care o pretind. Nu mulţi şi-o pot permite. Nu mă refer la catharsis, nu de emoţii am nevoie – la naiba cu toate emoţiile! –, am nevoie de înţelegere şi am nevoie să ştiu că plăcerea ta a fost de aceeaşi natură cu a mea, că au o sursă comună: cea a inteligenţei, din judecata conştientă a unei minţi capabile sămi aprecieze munca după standardele impuse de aceleaşi valori care au stat la baza compoziţiei – vreau să spun: nu faptul că simţi, ci că simţi ceea ce eu am vrut să simţi, nu faptul că-mi admiri munca, ci că o admiri pentru ceea ce eu am vrut să fie admirat. Râse. — Există o singură pasiune în cei mai mulţi dintre artişti, mai violentă decât dorinţa lor de a fi admiraţi: teama lor de a nu conştientiza natura admiraţiei atunci când se bucură de ea. Dar e o teamă pe care eu nu am împărtăşit-o niciodată. Nu mă mint singur în ceea ce priveşte munca mea ori răspunsul pe care-l caut – pun prea — 790 —

mare preţ pe amândouă. Nu dau doi bani pe admiraţia în sine, emoţională, intuitivă, instinctivă – sau orbească. Nu dau doi bani pe orbire – sub orice chip ar apărea –, am prea multe de arătat – sau pe surditate: am prea multe de spus. Nu dau doi bani pe admiraţia inimii cuiva, ci numai pe cea a minţii lui. Iar atunci când descopăr un client care să deţină această capacitate nepreţuită, atunci interpretarea mea e un schimb reciproc avantajos. Artistul e un comerciant, domnişoară Taggart, cel mai dificil şi cel mai aprig dintre toţi comercianţii. Acum mă poţi înţelege? — Da, spuse ea neîncrezătoare, te înţeleg – neîncrezătoare pentru că-şi auzea rostit propriul cod moral şi propriul stindard – purtat de omul din partea căruia se aştepta cel mai puţin să-l poarte. — Dacă înţelegi, de ce ai avut – acum o clipă – privirea aceea atât de tragică? Ce regreţi? — Toţi anii în care munca ta a rămas neauzită. — Dar nu a fost neauzită. Am dat două sau trei concerte în fiecare an. Aici, în Defileul lui Galt. Mai am unul săptămâna următoare. Sper c-o să vii. Intrarea este douăzeci şi cinci de cenţi. Ea nu-şi putu stăpâni râsul. El zâmbi, apoi trăsăturile i se înmuiară şi redeveniră serioase, ca sub imperiul autocontemplaţiei. Se uita, prin întunericul de dincolo de fereastră, către o pată luminoasă, ivită într-un răriş printre ramuri, cu luna care-i spăla culoarea şi care lăsa numai un lustru metalic, semnul dolarului stând agăţat ca o spirală de oţel strălucitor, sculptat pe cer. — Domnişoară Taggart, înţelegi de ce dau trei duzini de artişti pe un bun afacerist? De ce am mai multe în comun cu Ellis Wyatt sau cu Ken Danagger – care însă e totalmente afon – decât cu oameni ca Mort Liddy sau ca Balph Eubank? Fie că e vorba despre o simfonie sau despre o mină de cupru, întreaga muncă reprezintă un act creator şi se naşte din aceeaşi substanţă: din capacitatea indestructibilă de a vedea prin ochii celuilalt, ceea ce înseamnă: capacitatea de a realiza o identificare raţională; ceea ce înseamnă: capacitate de a vedea, de a realiza o conexiune şi de a materializa ceea ce nu a mai fost văzut, conectat sau făcut înainte. Imaginea aceea strălucitoare despre care se spunea că ar fi apanajul scriitorilor şi al compozitorilor – care cred ei că este impulsul care l-a făcut pe om să descopere benzina, să conducă o mină, să construiască un motor electric? Focul acela tainic care se spune că arde înăuntrul poeţilor şi al muzicienilor – şi ce cred ei oare că-l animă pe industriaş să sfideze întreaga umanitate în numele noului său aliaj, ca şi pe inventatorul aeroplanului, ca şi pe constructorii de căi ferate, ca şi pe cei care au descoperit noi virusuri sau noi continente – mereu, de-a lungul timpului?… Un devotament neabătut în goana către adevăr, domnişoară Taggart? I-ai auzit pe moralişti şi pe iubitorii de artă de-a lungul istoriei vorbind despre devotamentul neabătut al artiştilor în goana către adevăr? Dămi un singur exemplu de un astfel de devotament ca al celui care spune că pământul se învârte sau ca al celui care spune că un aliaj de oţel şi de cupru are anumite — 791 —

proprietăţi care-l fac capabil să producă anumite lucruri, că este şi face – şi lasă lumea să-l hărţuiască şi să-l doboare: n-o să aducă martori mincinoşi împotriva propriei judecăţi evidente! Asta, domnişoară Taggart, un astfel de spirit, de curaj şi de dragoste faţă de adevăr – cu totul altfel decât un vagabond murdar care merge de icicolo încercând să te convingă că a atins perfecţiunea propriei nebunii, pentru că e un artist care nu are nici cea mai vagă idee ce înseamnă producţia lui artistică – nu este constrâns de concepte precum „fiinţă” şi „sens”, care este vehicul al unor şi mai mari mistere, care nici nu ştie cum a fost creată opera lui şi nici în ce scop, pentru că a ieşit cu totul întâmplător dinăuntrul lui, ca o vomă dinăuntrul beţivului, care nici nu gândeşte, care nici nu zăboveşte, puţin, să gândească, cineva care numai simte – pentru un astfel de om totul înseamnă plată! – el simte, nenorocitul ăsta slab, flecar, josnic, bătut în cap, fricos, simte! Eu, cel care ştiu câtă disciplină, ce efort, ce încordare a mâinii, ce neobosită muncă de prelucrare cere crearea unei opere de artă, eu, care ştiu ce înseamnă o muncă în care un şir de ocnaşi par să fie un simbol al odihnei, iar severitatea nu e cazonă – pe care, de altfel, numai un sadic băgăreţ le-ar putea impune – eu o să prefer orice simplu muncitor dintr-o mină de cupru unui vehicul biped pentru mistere şi mai înalte. Muncitorul ştie că nu sentimentele pun în mişcare pe sub pământ vagoanele cu minereu şi ştie exact ce le menţine în mişcare. Sentimentele? O, da, simţim, şi el, şi tu, şi eu – suntem, de fapt, singurii oameni capabili de sentimente – şi ştim exact de unde vin sentimentele noastre. Dar ce nu am ştiut şi am tot amânat prea mult timp să învăţăm este felul de a fi al celor care afirmă care nu pot să-şi controleze sentimentele. Nu ştiam ce pot ei să simtă. Dar ştim acum. Şi a fost o eroare costisitoare. Iar cei mai vinovaţi de această greşeală o să plătească cel mai mare preţ – aşa cum şi trebuie. Cei mai vinovaţi au fost adevăraţii artişti, cei care vor vedea acum că vor fi primii exterminaţi şi că au pregătit victoria propriilor lor exterminatori, fiindcă-i vor fi ajutat la distrugerea propriilor lor protectori. Pentru că mai tragic decât un nebun sau decât un om de afaceri care nu realizează că este exponentul celei mai înalte forme de creativitate umană este un artist care crede că afaceristul este inamicul lui. Era adevărat – se gândea Dagny, în timp ce se plimba pe străzile din vale, uitânduse cu o încântare aproape copilărească la vitrinele strălucind în soare ale magazinelor – că afacerile aveau aici selectivitatea ultimă a artei – şi că arta – îşi continuă Dagny gândul când stătea în semiobscuritatea unei copertine de sală de concerte, ascultând violenţa controlată şi precizia matematică a muzicii lui Halley – avea rigoarea inflexibilă a afacerilor. Amândouă aveau forţa de iradiere a ingineriei – îi trecu prin cap când şedea printre rândurile de bănci aşezate sub cerul liber, privind-o pe Kay Ludlow pe scenă. Era o experienţă pe care nu o mai trăise din copilărie – sentimentul de a fi ţinut vreme de trei ore, cu sufletul la gură, la o piesă de teatru care spunea o poveste care nu mai fusese spusă şi care nu mai fusese văzută până atunci, în replici pe care nu le mai — 792 —

auzise până în clipa aceea, reflectând o temă care nu mai fusese disecată printre atâtea teme de mâna a doua ale veacurilor. Era plăcerea uitată a abandonului, cu toată atenţia, faţă de ingeniozitate, de insolit, de logică, de sens, de noutate – şi de a le vedea pe toate materializate în reprezentaţia de o măiestrie superlativă a unei femei care interpreta un personaj a cărui frumuseţe a spiritului se potrivea în întregime cu perfecţiunea ei fizică. — De asta sunt aici, domnişoară Taggart, îi spuse Kay Ludlow, zâmbindu-i în semn de răspuns la comentariul ei de după reprezentaţie. Oricare ar fi însuşirea care să întruchipeze măreţia omenească şi pe care eu aş avea talentul s-o portretizez – aceea este o însuşire pe care lumea de afară o denigrează. Nu-mi permiteau să interpretez nimic altceva decât simboluri ale depravării, nimic altceva decât prostituate, vânători de comori şi jefuitori de case părăsite, înfrânţi în cele din urmă de fetiţa din vecini, care întruchipa virtuţile mediocrităţii. S-au folosit de talentul meu – pentru a se denigra pe ei înşişi. De aceea am demisionat. Nu din copilărie – se gândi Dagny – nu mai simţise o astfel de exaltare după vizionarea unei piese de teatru –, nu din copilărie nu mai avusese sentimentul că viaţa mai ascunde lucruri după care merită să porneşti în căutare sau sentimentul că tocmai învăţase câteva aspecte ale unui canal colector pe care nici nu avusese vreun motiv să le vadă. În timp ce spectatorii se retrăgeau în întuneric printre şirurile luminate ale băncilor, îi zări pe Ellis Wyatt, pe Judecătorul Narrangansett, pe Ken Danagger, oameni despre care odinioară se spunea că dispreţuiesc orice formă de artă. Ultima imagine pe care o percepuse, în seara aceea, a fost aceea a două siluete înalte, drepte, subţiri, care se îndepărtau împreună, pe o cărare, printre stânci, cu o rază de lumină fulgerându-i unuia, din când în când, în auriul părului. Erau Kay Ludlow şi Ragnar Danneskjöld – iar Dagny se întrebă dacă ar fi avut curajul să se întoarcă într-o lume care era condamnată la distrugere. Sentimentul pe care-l recuperase – sentimentul propriei copilării – continua să se reîntoarcă înăuntrul ei în timp ce se intersectă cu cei doi fii ai femeii tinere care era proprietara băcăniei. Îi văzuse de multe ori hoinărind pe făgaşele din vale, două fiinţe care nu se temeau de nimic, una de şapte, cealaltă de patru ani. Păreau să înfrunte viaţa la fel cum o întruntase şi ea. Aveau chipurile aşa cum nu le văzuse la copiii din lumea de afară – chipuri temătoare, jumătate secretoase, jumătate dispreţuitoare, expresia copilului care se apără înaintea adultului, expresia celui care e pe cale să descopere că i se spun minciuni şi să înveţe să se simtă respinşi. Cei doi băieţi aveau încrederea, veselia, prietenia, dezinvoltura puilor de pisică, a animalelor care nu se aşteaptă să fie rănite, aveau o inocenţă firească, o conştiinţă lipsită de demonstrativitate, care e a celor care-şi cunosc propria valoare şi o la fel de nevinovată încredere în capacitatea oricărui străin de a o recunoaşte, aveau curiozitatea neobosită care i-ar putea purta oriunde cu certitudinea că viaţa nu ar ascunde nimic — 793 —

care să nu fie de folos sau care să fie interzis cunoaşterii – şi arătau ca şi cum, dac-ar fi întâlnit răutatea în drumul lor, ar fi respins-o cu hotărâre, nu ca pe ceva primejdios, ci ca pe ceva stupid, n-ar fi acceptat-o – ca-ntr-o resemnare vătămătoare – ca lege a existenţei. — Ei reprezintă cariera mea particulară, domnişoară Taggart, îi spuse tânăra mamă în replică, rupând o bucată de pâine proaspătă şi zâmbindu-i din spatele tejghelei. Ei reprezintă profesia pe care am ales s-o practic şi pe care, în ciuda tuturor inepţiilor care se spun despre maternitate, nimeni n-o poate practica cu succes în lumea de afară. Cred că l-ai cunoscut pe soţul meu, e profesorul de economie care lucrează ca trasator pentru Dick Menamara. Ştii, fireşte, că aici, în vale, nu pot exista angajamente colective, iar familiile sau rudele nu sunt admise, decât dacă fiecare îşi face, pentru sine, din proprie şi independentă convingere, jurământul de grevă. Am venit aici nu de dragul profesiei soţului meu, ci mai degrabă din interes propriu. Am venit aici să-mi cresc copiii ca adevăraţi oaiţieni. Nu i-aş abandona sistemului educaţional gândit să ciuntească mintea copilului, să-l convingă că raţiunea este neputincioasă, că existenţa este un haos iraţional căruia nu poţi să-i faci faţă, iar asta îl reduce la o stare de teroare cronică. Te-a mirat diferenţa dintre copiii de aici şi copiii de afară, domnişoară Taggart? Cauza e, totuşi, simplă. Ea constă în faptul că aici, în Defileul lui Galt, nu există nimeni care să nu considere monstruos chiar şi numai a confrunta un copil cu cea mai vagă umbră de iraţional. Dagny se gândea acum la profesorii pe care şcolile din lumea de afară îi pierduse, se gândea la asta acum, când se uita la cei trei elevi ai doctorului Akston, în seara întâlnirii lor anuale. Singurul invitat din afară fusese Kay Ludlow. Cei şase se aflau în curtea din spatele casei, cu ultimele raze ale asfinţitului bătându-le în faţă, iar fundul văii se ascundea într-un nor moale, albastru, undeva, departe. Se uita la elevii lui, la cele trei siluete vioaie, expresive, aşezate în fotolii, îmbrăcate în pantaloni scurţi, hanorace şi tricouri şi sugerând o atitudine de relaxare satisfăcută: John Galt, Francisco d’Anconia, Ragnar Danneskjöld. — Nu fi surprinsă, domnişoară Taggart, spuse zâmbind doctorul Akston, şi să nu faci greşeala să te gândeşti că aceşti trei studenţi ai mei sunt un fel de creaturi supraomeneşti. Sunt ceva mai mult şi ceva mai uimitor decât atât: sunt oameni normali – ceva ce lumea n-a mai văzut până acum iar isprava pe care au făcut-o e aceea că au reuşit să supravieţuiască în felul ăsta. Chiar e nevoie de o minte ieşită din comun şi de o şi mai neobişnuită integritate ca să rămâi neatins de toate influenţele mental distructive din doctrinele umanităţii, răul însumat al secolelor – să rămâi uman, de vreme ce umanitatea înseamnă raţiune. Simţi o notă nouă în atitutinea doctorului Akston, o oarecare schimbare în asprimea obişnuitei lui rezerve; părea s-o includă şi pe ea în cercul lor, ca şi cum ar fi fost mai mult decât un oaspete. Francisco se comporta ca şi cum prezenţa ei la — 794 —

reuniune ar fi fost firească şi, prin ea însăşi, veselă. Chipul lui Galt nu-i dădea niciun indiciu despre nicio posibilă reacţie; comportamentul lui amintea de cel al unui însoţitor curtenitor care fusese adus acolo la cererea doctorului Akston. Observă că privirea doctorului Akston continuă să revină asupra ei, ca şi cum, cu o mândrie mută, încerca să-şi etaleze studenţii unui observator care ştie într-adevăr să le aprecieze valoarea. Discuţia lui revenea mereu asupra aceleiaşi teme, aşa cum un tată şi-ar găsi, la un moment dat, un ascultător interesat de cel mai drag subiect: — Ar fi trebuit să-i vezi cum erau în facultate, domnişoară Taggart. N-ai fi putut găsi trei băieţi, „condiţionaţi” de un atât de diferit trecut, dar – ale naibii condiţii! – care trebuie să se fi remarcat unul pe celălalt de la bun început, printre toate celelalte mii de studenţi din campus. Francisco, cel mai bogat moştenitor al lumii, Ragnar, aristocratul european, iar John, autodidactul, autodidactul în toate sensurile, apărut de nicăieri, fără o leţcaie, orfan şi rupt în coate. Era, de fapt, fiul unui mecanic de la o benzinărie de la o intersecţie uitată de lume, pe undeva prin Ohio, cineva care plecase de acasă la doisprezece ani ca să-şi facă un drum în viaţă – dar pe care mereu mi l-am imaginat că ar fi venit în lume cumva ca Minerva, zeiţa înţelepciunii, care ieşise din ţeasta lui Jupiter, complet dezvoltată şi gata înarmată… Îmi amintesc bine ziua când i-am văzut pe toţi trei laolaltă pentru prima dată. Stăteau în spatele clasei – ţineam un curs special pentru studenţii postuniversitari, un curs atât de dificil, că numai foarte puţini din afară se aventurau să participe la aceste prelegeri. Cei trei nici măcar boboci nu păreau, aşa erau de tineri – aveau şaisprezece ani la vremea aceea, aşa cum aveam să aflu mai târziu. La sfârşitul acelei conferinţe, John a venit la mine să-mi pună o întrebare. Era o întrebare pe care, ca profesor, aş fi fost fericit s-o aud de la un student după şase ani de studiu al filosofiei. Era o întrebare care se referea la metafizica lui Platon, o întrebare pe care nici Platon însuşi nu îndrăznise să şi-o pună. I-am răspuns şi i-am cerut lui John să mă urmeze în cabinet după conferinţă. A venit – au venit toţi trei – i-am văzut pe ceilalţi doi în anticameră şi i-am invitat şi pe ei. Am vorbit cu ei o oră întreagă, apoi mi-am anulat toate celelalte întâlniri şi am rămas să vorbim pentru tot restul zilei. După care am aranjat să fie admişi la curs şi să primească credite pentru el. Au urmat cursul. Au obţinut notele cele mai mari din grupă. Se specializau în două domenii: fizică şi filosofie. Alegerea lor a uimit pe toată lumea cu excepţia mea: gânditorii moderni considerau inutil să perceapă realitatea aşa cum este ea, iar fizicienii moderni considerau inutil să gândească. Eu îmi dădeam însă seama; ceea ce m-a uimit a fost faptul că şi copiii ăştia ştiau la fel de bine ca şi mine… Robert Stadler era şeful Catedrei de fizică, iar eu eram şeful Catedrei de filosofie. Am ridicat amândoi toate restricţiile şi am anulat toate regulile pentru aceşti trei studenţi, i-am scutit de toată rutina şi toate cursurile neesenţiale, nu i-am însărcinat decât cu cele mai dificile ţinte de studiu şi le-am netezit calea către licenţă în cele două subiecte în timpul celor patru ani. Au muncit pentru ea. Şi, în timpul celor patru ani, au şi muncit ca să se întreţină. Francisco şi Ragnar primeau sprijin — 795 —

din partea părinţilor, John nu avea nimic, dar toţi trei aveau slujbe part-time ca să-şi câştige existenţa – numai pentru experienţă şi pentru bani. Francisco lucra la o topitorie de cupru, John muncea la o staţie de transporturi, iar Ragnar – nu, domnişoară Taggart, Ragnar nu e codaşul, ci chiar cel mai plin de râvnă – muncea ca funcţionar la biblioteca universitară. Aveau timp pentru tot ce-şi doreau, dar nu aveau timp pentru oameni şi nici pentru activităţile comune din campus. Ei… Ragnar! – se opri deodată, abrupt – nu sta pe jos! Danneskjöld se lăsase jos şi stătea acum pe iarbă, cu capul sprijinit pe genunchii lui Kay Ludlow. Se ridică supus, chicotind. Doctorul Akston îi zâmbi părând să-şi ceară, vag, scuze. — E o veche obişnuiţă, îi explică lui Dagny. Un reflex condiţionat, cred. Obişnuiam să-i spun aşa în anii de facultate, când îl surprindeam stând pe jos la mine, în curtea din spatele casei, în nopţile reci şi ceţoase – era de neoprit, îmi făceam griji pentru el, trebuia să-şi dea seama că e periculos şi… Se opri deodată; intui în privirea uimită a lui Dagny acelaşi gând ca al lui: gândul la primejdiile la care adultul Ragnar a ales să se expună. Doctorul Akston ridică din umeri şi-şi desfăcu braţele într-un gest de autoironie neputincioasă. Kay Ludlow îi zâmbi înţelegător. — Casa mea era chiar la ieşirea din campus, continuă el oftând, pe o culme ceva mai înaltă deasupra lacului Erie. Am petrecut multe seri împreună, numai noi patru. Stăteam aşa, pur şi simplu, în curtea din spatele casei, în serile tomnatice sau în cele de primăvară, numai că în loc de culmile de granit ale munţilor vedeam priveliştea lacului deschisă înaintea noastră, desfăcându-se într-un orizont de linişte, nelimitat. Trebuia să muncesc mult mai mult în acele nopţi decât în timpul oricărui curs pe care l-aş fi susţinut, să răspund la toate întrebările pe care mi le puneau, să discut toate problemele care se ridicau. Pe la miezul nopţii, făceam nişte ciocolată caldă şi-i obligam s-o bea – unul dintre lucrurile pe care le suspectam era acela că nu-şi făceau niciodată timp să mănânce aşa cum trebuie – şi-apoi continuam să vorbim până când lacul se făcea nevăzut într-un întuneric dens, iar cerul părea mai uşor decât pământul. Au fost câteva momente în care am rămas acolo până când ne-am dat seama deodată că cerul devenise mai întunecat, iar lacul se făcea mai palid şi, în câteva fraze, ne-ar fi atins zorii. Ar fi trebuit să-mi dau seama – ştiam că ei nu dorm suficient, dar uitam asta din când în când, pierdusem noţiunea timpului – ştii, când erau acolo, mi se părea mereu că e dimineaţa devreme şi că înaintea noastră se desfăşoară o zi fără sfârşit. Nu vorbeau niciodată despre ce voiau poate să facă în viitor, nu se întrebau niciodată dacă vreo forţă misterioasă şi omnipotentă o să-i ajute, printr-un talent necunoscut, să ajungă acolo unde-şi propuseseră – vorbeau despre ceea ce vor face. Oare afecţiunea te poate face să devii laş? Ştiu doar că singurele momente în care mi-a fost teamă au fost cele în care îi ascultam şi mă gândeam la tot ce devine lumea asta şi la tot ce trebuie să înfrunte în viitor. Teamă? Da, dar era mai — 796 —

mult decât teamă. Era acel fel de emoţie care-l poate face pe om capabil de crimă – când mă gândeam că scopul evident al acestei lumi era, clar, să-i distrugă pe copiii ăştia, că aceşti trei copii ai mei purtau însemnele condamnării. O, da, aş fi ucis – dar pe cine să ucizi? Pe toţi şi pe niciunul, nu era un singur inamic, niciun lider şi niciun nemernic, nici muncitorul necalificat, incapabil să câştige un sfanţ, nici tâlharul de funcţionar speriat până şi de umbra lui – era vorba despre tot ce însemna pământul ăsta care se rostogolea în obscenitatea terorii, împins acolo de mâna oricărui pretins individ decent, care crede că nevoia este mai de preţ ca abilitatea şi că mila este mai de soi ca dreptatea. Dar astea nu erau decât rare momente. Nu erau sentimentele mele cele mai statornice. Îi ascultam pe copiii ăştia şi ştiam că nimic nu-i poate doborî. Mă uitam la ei, aşa cum stăteau în curtea mea, iar în spatele casei mele se aflau clădirile înalte şi întunecate a ceea ce însemna încă un monument de gândire liberă – Universitatea Patrick Henry – şi undeva în depărtare se vedeau luminile Clevelandului, sclipirea portocalie a oţelăriilor dincolo de plutoanele de vălătuci de fum, luminile intermitente, roşii ale turnurilor de radio, şirurile albe, prelungi ale aeroporturilor pe frontiera întunecată a cerului – şi mă gândeam că, în numele a tot ceea ce a fost măreţ şi a pus în mişcare această lume, măreţia aceea ai cărei ei ultimi descendenţi erau, or să iasă învingători… îmi amintesc noaptea în care mi-am dat seama că John tăcuse mult timp – şi am văzut chiar că aţipise, întins direct pe pământ. Ceilalţi doi mi-au spus că nu mai dormise de trei zile. I-am trimis imediat acasă, dar nu m-a lăsat inima să-l trezesc pe John. Era o noapte călduţă de primăvară, am adus o pătură să-l acopăr şi l-am lăsat să doarmă acolo unde era. Am stat lângă el până dimineaţă şi i-am privit chipul scăldat în lumina stelelor, apoi prima rază de soare căzându-i peste fruntea netulburată şi peste pleoapele închise – ceea ce trăiam nu era o rugăciune, eu nu mă rog, ci o stare de spirit înspre care rugăciunea te poartă în mod eronat: o autodăruire – în întregime, încrezătoare, declarată – în numele iubirii mele pentru dreptate, pentru încrederea că dreptatea va învinge şi că tânărul acesta va avea viitorul pe care îl merită. Arătă cu braţul către vale. — Nu m-am aşteptat să fie totuşi atât de grandios – şi nici atât de dificil. Se făcuse şi mai întuneric, iar munţii deveniseră una cu cerul. Suspendate în spaţiu, luminile din vale rămăseseră dedesubtul lor, lumina pulsatilă de la topitoria Stockton ceva mai sus, iar dunga luminoasă de la ferestrele casei lui Mulligan – ca o maşină de curse pornită către cer. — Am avut un rival, spuse doctorul Akston. Robert Standler a fost… Nu te uita urât, John, a trecut… John l-a iubit mult într-o vreme. Ei, şi eu l-am iubit – nu, nu chiar aşa, dar ceea ce puteai simţi pentru o minte ca cea a lui Standler era dureros de aproape de dragoste, era una dintre cele mai rare plăceri: admiraţia. Nu, nu l-am iubit, dar amândoi ne-am simţit de parcă eram ultimii supravieţuitori ai unui timp sau ai unui pământ pe cale să dispară înghiţit de flecăreala mlăştinoasă din jurul — 797 —

nostru. Păcatul capital al lui Robert Standler a fost că nu şi-a găsit niciodată un teritoriu pe care să-l numească acasă… Detesta prostia. A fost singura emoţie pe care am văzut s-o arate celorlalţi – o ură muşcătoare, amară, epuizantă faţă de orice inepţie care îndrăznea să i se opună. Nu voia decât să-şi urmeze drumul, să fie lăsat în pace, voia să-i măture pe oameni din calea lui – şi nu ţinea cont niciodată de nimic şi nici de ceea ce presupunea drumul pe care şi l-a ales şi nici de duşmanii lui. A luat-o pe scurtătură. Zâmbeşti, domnişoară Taggart? Îl urăşti, nu-i aşa? Da, ştii pe ce fel de scurtătură a luat-o… Ţi-a spus că ne-am luptat pentru aceşti trei studenţi. E adevărat – sau, mai degrabă, nu în felul ăsta am văzut eu lucrurile, dar ştiam că el aşa crede. Ei bine, dacă noi am fost inamici, eu aveam un avantaj: ştiam de ce e nevoie în ambele noastre profesii; nu a înţeles niciodată interesul lor pentru mine. Nu a înţeles nici chiar importanţa ei pentru el însuşi – importanţă care, întâmplător, l-a şi distrus. Însă în anii aceia era încă destul de agil cât să pună mâna pe aceşti trei studenţi. „Să pună mâna” e o expresie chiar potrivită. Fiindcă inteligenţa era singura valoare pe care o venera, i-a luat în stăpânire ca şi cum ar fi fost o comoară a lui proprie. A fost întotdeauna un singuratic. Cred că, în toată viaţa lui, Francisco şi Ragnar au fost singurii oameni pe care i-a iubit, iar John a fost singura lui pasiune. Pe John îl privea ca pe singurul lui moştenitor, ca pe unicul lui viitor, ca pe singura lui imortalitate. John voia să fie inventator, ceea ce însemna că voia să fie fizician; urma să facă un curs postuniversitar cu Robert Stadler, iar Francisco intenţiona să plece după absolvire şi să muncească; urma să fie aliajul perfect pentru amândoi, cei doi părinţi intelectuali ai lui: un industriaş. Iar Ragnar – vrei să ştii ce meserie şi-a ales Ragnar, domnişoară Taggart? Nu, nu s-a făcut nici pilot de încercare, nici explorator în junglă, nici scafandru de mare adâncime. A fost ceva mai curajos decât atât. Ragnar voia să devină filosof. Un filosof abstract, teoretic, academic, incomunicant, închis în turnul lui de fildeş… Da, Robert Stadler îi iubea. Şi totuşi eu am spus că aş fi ucis pentru ei, numai că nu era nimeni pe care să-l ucid. Dacă asta ar fi fost soluţia – care, fireşte, nu e o soluţie – cel pe care ar fi trebuit să-l ucid ar fi fost Robert Stadler. Dintre toţi oamenii, dintre toate blestemăţiile care distrug acum lumea – vina lui a fost cea mai mare. A avut inteligenţa să-şi dea seama de mai multe. Iar el a făcut totul în numele onoarei şi al împlinirilor minţii, folosite ca să sancţioneze regulile impuse de jefuitori. El a fost omul care a lăsat ca ştiinţa să fie folosită de puterea armelor jefuitorilor. John nu se aştepta la aşa ceva. Nici eu… John s-a reîntors pentru primul lui curs postuniversitar de fizică. Dar nu l-a terminat. A plecat în ziua când Robert Stadler a subscris regulilor de la Institutul de Stat pentru Ştiinţă. M-am întâlnit întâmplător cu Stadler pe unul dintre coridoarele de la universitate, imediat ce a ieşit din birou după ultima discuţie pe care a avut-o cu John. Părea transfigurat. Sper să nu mai văd niciodată o astfel de schimbare pe chipul unui om. M-a văzut apropiindu-mă – iar el nu ştia, dar eu ştiam ce anume l-a făcut să năvălească asupra mea şi să strige: „Mi-e greaţă de toate practicile voastre idealiste!” I-am întors spatele. Mi-am dat seama că — 798 —

numai ce auzisem un om pronunţându-şi propria condamnare la moarte… Domnişoară Taggart, îţi aminteşti care a fost întrebarea pe care mi-ai pus-o în legătură cu cei trei studenţi ai mei? — Da, şopti Dagny. — Mi-am putut da seama, din întrebarea ta, ce ţi-a spus Robert Stadler despre ei. Spune-mi, de ce crezi oare că vorbea despre ei? El percepu umbra slabă a unui rictus amar. — Mi-a spus care e povestea lor ca o justificare a credinţei lui în inutilitatea raţiunii omeneşti. Mi-a spus totul ca exemplu pentru speranţa lui înşelată. „O capacitate ca a lor – mi-a spus – e cea pe care oamenii se aşteaptă s-o vadă, în viitor, schimbând întregul curs al lumii.” — Ei, dar nu aşa s-a şi întâmplat? Ea încuviinţă, uşor, şi rămase mult timp cu privirea aplecată în semn de acceptare şi de omagiu. — Ce vreau să înţelegi, domnişoară Taggart, este caracterul diabolic al celor care afirmă că s-au convins că acest tărâm este, prin el însuşi, un teritoriu al relei-voinţe, unde binele nu are nici cea mai mică şansă să iasă învingător. Lasă-i să-şi verifice premisele. Lasă-i să-şi verifice standardele de valoare. Lasă-i să verifice – înainte să-şi asume licenţa de nepronunţat a răului-ca-necesitate – dacă ştiu cu adevărat ce e bine şi ce condiţii cere acest bine. Robert Stadler crede acum că raţiunea este futilă şi că existenţa omenească nu poate fi altfel decât iraţională. Se aştepta el oare ca John să devină un mare om de ştiinţă, care să vrea să lucreze sub comanda doctorului Floyd Ferris? Se aştepta oare ca Francisco d’Anconia să devină un mare industriaş, care să vrea să producă sub comanda şi pentru binele lui Wesley Mouch? Se aştepta ca Ragnar Danneskjöld să devină un mare filosof, care să vrea să conferenţieze sub comanda doctorului Simon Pritchett cum că nu există raţiune şi că răul este binele? Ar fi fost acesta un viitor pe care Robert Stadler l-ar fi considerat raţional? Vreau să conştientizezi, domnişoară Taggart, că cei care strigă cel mai tare în legătură cu propria lor dezamăgire, despre eşecul abilităţilor omeneşti, despre inutilitatea raţiunii, despre neputinţele logicii sunt cei care au ajuns la ideile absolute, exacte, logice pe care le-au predicat, atât de crud logice, încât nici măcar ei n-au îndrăznit să le numească ca atare. Într-o lume care proclamă nonexistenţa raţiunii, îndreptăţirea morală a dominaţiei prin forţă brută, penalizarea celui competent în favoarea celui incompetent, sacrificarea celui mai bun în favoarea celui mai prost – într-o astfel de lume, cel mai bun trebuie să se ridice împotriva societăţii şi să devină duşmanul ei de moarte. Într-o astfel de lume, John Galt, un om de o incalculabilă capacitate intelectuală, va rămâne muncitor necalificat – Francisco d’Anconia, miraculosul producător de valoare materială, va deveni un pierde-vară, iar Ragnar Danneskjöld, un om al iluminării, va deveni un om al violenţei. Societatea – şi doctorul Robert Stadler – vor primi tot ceea ce au reclamat. De ce se pot ei plânge acum? Că universul — 799 —

este iraţional? Oare chiar este? Zâmbi; zâmbetul lui avea tandreţea neiertătoare a siguranţei. — Fiecare om îşi construieşte lumea aşa cum o vede, spuse. Fiecare are puterea de a alege, dar nu are puterea de a scăpa din imperativul propriei alegeri. Dacă renunţă la această putere, renunţă la statutul de om şi nu mai rămâne decât cu haosul erodant al propriei sfere existenţiale – din proprie voinţă. Cine mai păstrează oare măcar o singură idee nealterată de vreo concesie făcută voinţei celorlalţi, cine mai aduce în realitate un băţ de chibrit sau o alee dintr-o grădină făcută după chipul şi asemănarea ideii proprii, abia acela – şi numai prin asta – este om, iar asta este singura măsură a valorii lui. Ei – şi arătă înspre studenţii lui – n-au făcut nicio concesie. Asta – şi arătă înspre vale – este măsura a ceea ce au conservat şi a ceea ce sunt ei… Abia acum pot să repet răspunsul la întrebarea pe care mi-ai pus-o, ştiind că acum poţi să-l înţelegi în întregime. M-ai întrebat dacă sunt mândru de ceea ce au devenit cei trei băieţi ai mei. Sunt mai mult decât mândru, sunt mai mândru decât am sperat vreodată să fiu. Sunt mândru de fiecare gest pe care îl fac, de fiecare ţintă a lor – şi de fiecare valoare pe care au ales-o. Iar acesta, Dagny, e răspunsul meu întreg. Sunetul neaşteptat al prenumelui ei fu rostit într-un fel patern; spusese ultimele două propoziţii nu uitându-se la ea, ci la Galt. Îl văzu pe Galt răspunzându-i printr-o privire deschisă, fixată pentru o clipă, ca un semn de confirmare. Apoi, privirea lui Galt s-a mutat asupra ei. L-a văzut privind-o ca şi cum ea ar fi înţeles titlul nerostit care plutea în liniştea care se aşezase peste ei, titlul pe care doctorul Akston i-l promisese, dar pe care nu-l pronunţase şi niciunul dintre ceilalţi nu-l sesizase – văzu, în ochii lui Galt, o privire în care citea amuzament pentru uimirea ei, sprijin şi, incredibil, tandreţe. *** D’Anconia Copper Nr. 1 era o mică scobitură în peretele muntelui, care arăta ca şi cum un cuţit ar fi făcut câteva tăieturi angulare, ar fi lăsat în urmă straturi de piatră, roşii ca o rană, în brunul-roşiatic al coastei scăldate de soare. Dagny stătea la un capăt al cărării, ţinându-i de braţ pe Galt şi pe Francisco, iar vântul le sufla în faţă şiapoi alerga către vale, la două mii de metri mai jos. Aceasta – se gândea Dagny privind către mină – era istoria bunăstării umanităţii, scrisă de-a lungul masivelor muntoase: câţiva pini stăteau agăţaţi deasupra scobiturii, contorsionaţi de furtunile care măturaseră sălbăticia acestor locuri secole de-a rândul, şase oameni munceau pe platforme, iar un număr incert de maşinării complexe trasau linii pe fundalul cerului; maşinile făceau cea mai mare parte din treabă. Remarcă faptul că Francisco îi arăta şi lui Galt domeniul lui, dar şi ei – mai mult sau mai puţin: — N-ai mai văzut locul de anul trecut, John… Aşteaptă să vezi ce o să fie peste un an. O să isprăvesc cu totul, afară, în numai câteva luni – şi-apoi asta o să fie slujba — 800 —

mea cu normă întreagă. — Ei, pe naiba, John, spuse râzând şi răspunzându-i la întrebare – dar Dagny prinse imediat nuanţa particulară a privirii lui de fiecare dată când se oprea asupra lui Galt: era nuanţa pe care i-o mai văzuse în privire când rămăsese în camera ei şi când se prinsese de un capăt al mesei ca să prelungească un moment de netrăit; arăta atunci ca şi cum ar mai fi fost cineva în faţa lui; era Galt atunci, se gândea Dagny; era imaginea lui Galt cea care îl ajutase să depăşească dificultăţile. O parte din ea se simţea uşor înspăimântată: efortul pe care îl făcea Francisco în clipa aceea ca să-i accepte pierderea şi ca să-şi accepte rivalul, ca o compensaţie pretinsă de el pentru lupta pe care a dus-o, l-a costat atât de mult, încât nu mai era acum capabil să intuiască adevărul pe care doctorul Akston îl cunoştea deja. Ce o să i se întâmple atunci când o să-şi dea seama? se întreba Dagny şi simţea înăuntrul ei o voce amară care-i reamintea că, poate, nu va mai exista niciodată un astfel de adevăr de cunoscut. O parte din ea simţea o uşoară încordare în timp ce se uita la Galt privindu-l pe Francisco: era o privire deschisă, simplă, lipsită de rezerve, care sugera supunere înaintea unui sentiment lipsit de ascunzişuri. Avu un sentiment de îndoială anxioasă pe care niciodată nu îndrăznise să-l analizeze prea mult şi care, totuşi, nu o părăsise niciodată: întrebarea dacă, vreodată, sentimentul acesta o să-l împingă către urâţenia renunţării. Dar cea mai mare parte din ea părea să fie captivată de un uriaş sentiment de eliberare, ca şi cum şi-ar fi râs de toate îndoielile. Privirea i se întorcea mereu către cărarea pe care merseseră ca să ajungă acolo – mai mult de două mile obositoare, pe un drum şerpuit, care ajungea, precum un burghiu strâmb, de sub picioarele ei până la fundul văii. Ochii ei continuau s-o analizeze, iar mintea i se lupta cu o idee numai a ei. Desişul, pinii şi un covor fără margini de muşchi se întindeau de pe coastele înverzite de dedesubt până sus, la culmile de granit. Muşchiul şi arbuştii se răreau uşor-uşor, dar pini încă se mai vedeau, pini care se chinuiau – în şiruri răzleţe – să răzbată, până când abia se mai zăreau câteva pâlcuri rare, care se ridicau deasupra stâncilor golaşe către peticele de zăpadă, înecate de soare, din crevasele de pe piscuri. Dagny privea spectacolul celei mai ingenioase maşinării de minerit pe care o văzuse vreodată, apoi cărarea pe care copitele care cu greu înaintau şi siluetele clătinate ale măgarilor constituiau cea mai veche formă de transport. — Francisco, îl întrebă ea arătând cu degetul, cine a proiectat maşinile de minerit? — Astea sunt doar nişte adaptări ale echipamentului standard. — Şi cine le-a proiectat? — Eu. Nu prea avem oameni pe care să ne putem baza. Trebuie să compensăm. — Iroseşti o grămadă de timp şi de forţă umană transportându-ţi cu măgarii minereul. Va trebui să-ţi construieşti o linie de cale ferată până jos, în vale. — 801 —

Dagny se uita în vale şi nu simţi nici sclipirea înflăcărată, neaşteptată din privirea lui şi nici nuanţa prevăzătoare din glas: — Ştiu, dar e o treabă aşa de grea, încât veniturile minei nu justifică încă o astfel de investiţie. — Prostii! E mult mai simplu decât pare. La est este o trecătoare cu un grad de pantă ceva mai mic şi cu o rocă puţin mai moale, am văzut-o când veneam, nu are nici atât de multe curbe, trei mile de şină ar putea rezolva problema. Dagny arăta cu braţul înspre est, nici nu remarcă intensitatea cu care cei doi bărbaţi o priveau în clipa aceea. — Nu ai nevoie decât de o şină cu ecartament îngust… ca primele linii de cale ferată… aşa au început primele linii de cale ferată – la mine, numai că erau mine de cărbune… Uite, vezi coama aceea? E o deschidere suficientă pentru un ecartament de trei picioare, nu va trebui nici să excavezi şi nici să foloseşti explozibil. Şi vezi şi acolo unde se înalţă puţin cam pe jumătate de milă? Panta nu poate să fie mai mare de patru la sută şi orice tip de motor i-ar face faţă. Vorbea cu o siguranţă alertă, sclipitoare, conştientă de nimic altceva decât de bucuria de a-şi pune în scenă funcţia firească în mediul ei natural, unde nimic nu putea fi mai de preţ decât gestul de a oferi o soluţie pentru o problemă oarecare. — Drumul o să amortizeze investiţia în trei ani. Cred că, la o privire superficială, cea mai ieftină parte a investiţiei ar fi cele câteva capre de schelă din oţel – şi cred că există o porţiune unde va trebui să excavez un tunel, dar nu e vorba de mai mult de o sută de metri sau chiar mai puţin. O să am nevoie de o capră de schelă din oţel ca să duc linia peste trecătoare şi s-o aduc aici, dar nu e chiar atât de dificil pe cât pare – hai să-ţi arăt, ai o bucată de hârtie? Nici nu băgă de seamă cu câtă rapiditate scoase Galt o agendă şi un creion şi i le puse în mână – le luă, ca şi cum s-ar fi aşteptat să le găsească acolo, ca şi cum ar fi dat ordine pe un şantier unde detalii de felul ăsta n-ar fi putut-o întârzia cu nimic. — Hai să-ţi fac o schemă sumară pentru ceea ce am în minte. Dacă tăiem câteva căi diagonale prin stâncă – le desenă în mare viteză liniile de oţel or să fie de numai şase sute de metri lungime – şi or să elimine ultima jumătate de milă de curbe de pe drumeag – aş putea să termin fundaţia pentru linie în trei luni şi… Se opri. Când se uită la feţele lor, de pe chipul ei dispăru înflăcărarea. Mototoli schiţa şi o aruncă în praful roşu al balastului. — Oh, la ce bun? strigă ea, iar disperarea o năpădi pentru prima dată. Să construieşti trei mile de cale ferată şi să laşi în paragină o reţea de căi ferate transcontinentale! Cei doi bărbaţi se uitau la ea, nu citea pe chipurile lor niciun reproş, numai o expresie de înţelegere care era aproape compasiune. — Îmi pare rău, spuse ea încet, lăsând privirea în pământ. — Dacă te răzgândeşti, îi răspunse Francisco, te angajez imediat – sau Midas o să-ţi — 802 —

dea în cinci minute un împrumut pentru finanţarea acestei linii, dacă vrei să rămână în proprietatea ta. Dagny clătină din cap. — Nu pot, şopti ea, nu încă… Ridică privirea, dându-şi seama că amândoi ştiau ce se ascunde înăuntrul disperării ei şi că ar fi fost inutil să-şi ascundă zbaterea. — Am încercat o dată, spuse ea. Am încercat să renunţ… ştiu ce înseamnă asta… O să mă gândesc la asta cu fiecare traversă pe care o s-o văd instalată aici, cu fiecare cui care trebuie bătut aici… O să mă gândesc la orice nou tunel… şi la podul Nat Taggart… Oh, dacă n-aş mai auzi nicio ştire despre el! Dac-aş putea să stau aici şi să nu mai aud nimic despre reţeaua de cale ferată şi să nu mai aflu nimic despre evoluţia ei! — Va trebui să ştii cum merge, îi replică Galt; avea acel ton necruţător, propriu lui, care suna implacabil prin însăşi simplitatea lui, eliberat de orice nuanţă emoţională şi păstrând doar o nuanţă de consideraţie pentru faptele înseşi. O să auzi totul despre ultimele răsuflări ale companiei Taggart Transcontinental. O să afli totul despre fiecare epavă. O să afli despre fiecare tren dezmembrat. O să afli totul despre fiecare linie abandonată. O să auzi despre prăbuşirea Podului Taggart. În valea asta nu rămâne nimeni care să nu facă o alegere conştientă, deplină, bazată pe o cunoaştere lucidă şi deplină a fiecărui gest pe care îl presupune decizia lui. Nu rămâne nimeni aici modificând realitatea în vreun fel oarecare. Dagny se uită la el, cu bărbia ridicată şi dându-şi seama la ce şansă dă el cu piciorul. Se gândea că nimeni din lumea de afară nu i-ar fi spus astfel de cuvinte – se gândea la codul acelei lumi care venera minciunile cusute cu aţă albă ca pe nişte gesturi de îndurare – simţi o împunsătură de repulsie împotriva acelui cod, văzându-i deodată şi pentru prima dată întreaga urâţenie – simţi o mândrie fără margini pentru chipul încruntat şi limpede al bărbatului din faţa ei – iar el văzu linia gurii ei desenându-se într-un autocontrol ferm, deşi înmuiat de o oarecare emoţie convulsivă, în timp ce-i răspundea încet: — Mulţumesc. Ai dreptate. — Nu trebuie să-mi dai acum un răspuns, îi spuse el. O să-mi spui singură când iei o decizie. Mai ai timp o săptămână. — Da, zise ea calmă, numai o săptămână. Galt se întoarse, luă de jos schiţa mototolită, o împături cu grijă şi-apoi o puse în buzunar. — Dagny, spuse Francisco, când o să cântăreşti asupra deciziei, ia întâi în seamă faptul că renunţi la tot, dacă vrei să te gândeşti la asta, dar să iei în seamă şi tot restul. Aici, în vale, n-o să mai trebuiască să te torturezi singură cu peticitul acoperişurilor şi cu construirea unor drumuri care să nu ducă nicăieri. — Spune-mi, îl întrebă ea deodată, cum ai aflat atunci unde sunt? — 803 —

Francisco zâmbi. — John mi-a spus. Ţi-aduci aminte? – distrugătorul. Te întrebai de ce distrugătorul nu a trimis pe nimeni după tine. Trimisese. El m-a trimis acolo. — El te-a trimis? — Da. — Ce ţi-a spus? — Nu foarte multe. De ce? — Ce ţi-a spus? Îţi aminteşti, exact, cuvintele pe care ţi le-a spus? — Da, mi-amintesc. A spus: „Dacă vrei să-ţi încerci norocul, fă-o. Ţi-ai câştigat dreptul ăsta”. Îmi amintesc pentru că… Se întoarse spre Galt cu o privire încruntată, dar lipsită de nelinişte, ca şi cum ar fi fost doar puţin încurcat. — John, niciodată nu prea am înţeles ce ai vrut să spui exact. De ce? De ce noroc? — Te superi dacă nu-ţi răspund chiar acum? — Nu, dar… Cineva îl strigă de la un capăt al minei, iar el se îndepărtă uşor, ca şi cum discuţia n-ar mai fi avut nevoie de nicio continuare. Ea îşi dădu seama că se scursese un lung interval până să întoarcă privirea către Galt. Ştia că o să-l vadă uitându-se la ea. Nu putea să citească nimic în privirea lui, cu excepţia unei urme de condescendenţă, de parc-ar fi ştiut ce răspuns aştepta ea de la el şi pe care n-ar putea să-l găsească în mimica lui. — I-ai dat lui şansa pe care o voiai tu? — N-aş fi avut nicio şansă înainte ca el să aibă toate şansele. — De unde ai ştiut ce câştigase? — M-am tot interesat în legătură cu el vreme de zece ani, de fiecare dată când am putut, din toate perspectivele. Nu, nu mi-a spus nimic – felul în care mi-a vorbit despre tine a fost grăitor. Nu voia să vorbească, dar o făcea prea pasionat, prea pasionat şi prea – totodată – împotriva voinţei şi atunci mi-am dat seama că a fost mai mult decât o prietenie din copilărie. Ştiam la câte renunţase în numele grevei şi cu câtă disperare a luptat să nu renunţe la tot şi pentru totdeauna. Eu? Eu abia dacă-l întrebam câte ceva despre unul sau despre altul dintre cei mai importanţi viitori grevişti ai noştri – la fel cum îl întrebasem de atâtea ori şi despre alţii. Nuanţa de condescendenţă persista în privirea lui; ştia că Dagny asta voia să audă, dar ştia de asemenea şi că nu acesta era răspunsul pe care se temea să-l audă. Îşi mută privirea de pe chipul lui pe cel al lui Francisco – care se apropia de ei –, fără să-şi mai ascundă faptul că neliniştea ei apăsătoare, neaşteptată, dezolată era dată de teama că Galt ar putea să-i arunce pe toţi trei în vârtejul unui autosacrificiu lipsit de orice speranţă. Francisco se apropie de ei, o privi gânditor, ca şi cum ar fi căutat să-i pună o întrebare care-l măcina, însă o altă întrebare îi trimise în privire o scânteie de veselie — 804 —

nereţinută. — Dagny, nu a mai rămas decât o săptămână, îi spuse el. Dacă hotărăşti să te întorci, o să fie ultima dată – pentru mult timp. Nu era nici reproş şi nici tristeţe în glasul lui, numai vocea îi era puţin mai moale – şi asta era singura dovadă a emoţiei. — Dacă pleci acum – oh, da, o să te întorci –, dar asta n-o să se întâmple foarte curând, iar eu, în câteva luni, o să vin să stau aici permanent, aşa că, dacă pleci, n-o să ne mai întâlnim, poate, ani buni. Vreau să-ţi petreci această ultimă săptămână cu mine. Vreau să te muţi la mine acasă. Ca oaspete al meu, nimic mai mult, fără niciun alt motiv decât acela că mi-ar plăcea foarte mult să se întâmple asta. O spusese simplu, ca şi cum, între ei trei, nu s-ar fi ascuns nimic sau ca şi cum nimic n-ar fi putut fi ascuns. Nu citi niciun semn de uimire pe chipul lui Galt. Simţi doar o strânsoare înăuntrul pieptului, ceva puternic, de neînfrânt şi aproape vicios, care părea să fie un impuls întunecat care o mâna orb să acţioneze. — Dar am o slujbă, spuse ea, cu un zâmbet ciudat, uitându-se la Galt, am o treabă de terminat. — N-o să te reţin, răspunse Galt, iar ea simţi furie în glasul lui, un glas care nu ascundea nicio altă semnificaţie şi care nu răspundea decât sensului literal al cuvintelor ei. Poţi să renunţi la angajament oricând doreşti. De tine depinde. — Nu, nu de mine depinde. Sunt captivă aici. Nu-ţi aminteşti? Eu primesc ordine. Nu am dreptul să aleg, nu am voie să-mi exprim dorinţele, nu am dreptul să iau hotărâri. Vreau ca decizia să fie a voastră. — Vrei să hotărăsc eu în locul tău? — Da. — Păi, tocmai ţi-ai exprimat voinţa. Nuanţa glumeaţă a vocii lui ascundea o importantă doză de seriozitate, iar Dagny îl privi sfidătoare, fără să zâmbească, de parcă l-ar fi provocat să continue să se prefacă a nu înţelege. — Perfect. Asta vreau! El zâmbi – aşa cum zâmbeşti în faţa unui matrapazlâc copilăresc cu care te-ai mai întâlnit de multe ori. — Foarte bine. Dar nu mai zâmbi atunci când, întorcându-se către Francisco, spuse scurt: — Ei bine, atunci – nu. Sfidare faţă de un adversar care a fost cel mai crunt dintre profesori – asta a fost tot ce a putut Francisco să citească pe chipul ei. Ridică din umeri a părere de rău, dar vesel: — Ai, poate, dreptate. Dacă nici măcar tu n-o poţi face să nu se întoarcă, atunci probabil că nu poate nimeni. Nu mai auzi cuvintele lui Francisco. Era uimită de imensitatea sentimentului de — 805 —

eliberare care o invadase la auzul răspunsului lui Galt, o eliberare care-i mărturisea despre teama din care tocmai scăpase. Ştia acum, abia după ce scăpase, ce însemna pentru ea această decizie; ştia că dacă răspunsul lui Galt ar fi fost diferit, toată imaginea ei despre vale s-ar fi făcut ţăndări. Îi venea să râdă, voia să-i îmbrăţişeze pe amândoi şi să râdă împreună în semn de celebrare, nici nu părea să conteze dacă va rămâne acolo sau se va întoarce în lumea de afară, o săptămână părea un interval infinit de timp, al cărui răstimp părea să fie invadat de o lumină orbitoare şi de nestăvilit – şi nicio luptă nu i se părea peste putinţă, se gândea, dacă asta era esenţa existenţei. Sentimentul de eliberare nu venea din faptul că el renunţa acum la ea, nici din certitudinea că ea ieşea învingătoare, ci din aceea că el va rămâne mereu acelaşi. — Nu ştiu dacă mă voi întoarce sau nu, spuse Dagny serioasă, însă glasul ei tremura sub imperiul unei evidente tensiuni, care nu era nimic altceva decât fericire. Îmi pare rău că nu sunt încă în măsură să iau o decizie. Nu sunt sigură decât de un singur lucru: că nu-mi va fi teamă să iau o hotărâre. Francisco descifră în sclipirea neaşteptată de pe chipul ei o dovadă că incidentul trecuse fără nicio altă semnificaţie. Însă Galt înţelese; se uită la ea, iar privirea lui era jumătate amuzament, jumătate reproş plin de dispreţ. Nu mai spuse nimic până n-au rămas singuri, în timp ce mergeau pe cărare către vale. Apoi se uită din nou la ea, iar veselia îi subţie linia ochilor; spuse: — A trebuit să mă supui unui test să vezi dacă pic în cea mai greţoasă formă de altruism? Ea nu-i răspunse nimic, dar se uită la el deschis şi fără ocolişuri aprobator. Galt râse şi se uită în altă parte şi, câţiva paşi mai încolo, spuse încet, ca şi cum ar fi citat: — Nu rămâne nimeni aici modificând realitatea în vreun fel oarecare. O parte din sentimentul acela intens de eliberare – se gândi Dagny în timp ce mergea lângă el în tăcere – fusese şocul unui contrast: văzuse, cu o percepţie senzorială vie şi imediată, o panoramă exactă a ceea ce trebuia să însemne sacrificiu de sine – pus în scenă de ei trei. Galt – renunţând la femeia pe care o dorea, de dragul prietenului său, simulându-şi cele mai intense sentimente şi eliminându-se pe sine din propria lui existenţă, fără să-i pese de ce ar însemna asta pentru el sau pentru ea, pentru ca apoi să se târască de-a lungul anilor printre ruinele neîmplinirilor şi ale incompletudinii – ea, consolându-se cu a doua opţiune, simulând o iubire pe care nu o simţea, dorindu-şi să mintă de vreme ce dorinţa ei de autoamăgire era esenţială pentru dorinţa de autosacrificiu a lui Galt, apoi trăindu-şi restul vieţii într-un dor disperat, însă resemnat şi, ca un substitut pentru o rană care nu se mai vindecă, unele momente de tandreţe obositoare – şi-apoi principiul că dragostea e un sentiment futil şi că fericirea nu poate fi obţinută pe acest pământ; Francisco – zbătându-se în ceaţa înşelătoare a unei realităţi contrafăcute, cu o viaţă ruinată de cei doi care i-au — 806 —

fost cei mai dragi şi mai de încredere oameni, zbătându-se să pună mâna pe ceea ce-i lipseşte ca să fie fericit, zbătându-se să menţină eşafodajul fragil al minciunii, întins peste abisul adevărului că nu el este bărbatul pe care ea îl iubeşte, ci numai un substitut respingător, jumătate act de caritate, jumătate sprijin, luciditatea ridicândui-se împotrivă şi numai abandonându-se unei letargii stupide putând să-şi protejeze fericirea nesigură, zbătându-se, renunţând şi aruncându-se în rutina jalnică a convingerii că împlinirea nu-i este îngăduită omului – cei trei care au primit totul de la viaţă pe tavă, sfârşind ca nişte ticăloşi înveninaţi, care urlă şi strigă că viaţa înseamnă frustrare – frustrarea de a nu fi capabil să transformi tot ceea ce nu este realitate în realitate. Dar acesta – se gândi ea – era codul moral al oamenilor din lumea de afară, care le spunea să acţioneze pornind de la premisa slăbiciunii, deziluzionării şi a stupidităţii celuilalt – şi aceasta era constanta existenţei lor, o luptă continuă printr-o ceaţă a presupunerilor şi a inacceptabilului, principiul care spunea că acţiunile nu sunt nici solide, nici definitive, o stare în care, negând orice formă de realitate, omul se poticneşte de-a lungul întregii lui vieţi, ireal şi malformat, murind înainte de a se fi născut. Aici – se gândi ea, uitându-se în vale printre crengile verzi la acoperişurile sclipitoare din vale – se poate lucra cu oamenii la fel de limpede şi de ferm ca soarele şi stâncile, iar imensa ei uşurare venea din faptul că ştia acum că nicio luptă nu este dificilă, că nicio decizie nu poate fi periculoasă acolo unde nu există nicio incertitudine turmentată şi nicio supoziţie lipsită de concreteţe de luat în calcul. — Ai realizat vreodată, domnişoară Taggart – spuse Galt, cu tonul obişnuit la unei conversaţii abstracte, dar ca şi cum i-ar fi cunoscut gândurile – că aici nu există niciun conflict de interese între oameni, nici în afaceri, nici în comerţ, nici în problemele cele mai intime – dacă lasă deoparte iraţionalul din imaginea lor asupra posibilului şi distructivitatea din imaginea lor asupra praxisului? Aici nu există niciun conflict, niciun apel la sacrificiu şi nimeni nu este o ameninţare pentru intenţiile celuilalt, în condiţiile în care oamenii au înţeles că realitatea este un absolut care nu poate fi mistificat, că minciunile nu funcţionează, că ceea ce nu e muncit nu poate fi posedat, că nimic din ceea ce nu este meritat nu poate fi oferit, că distrugerea unei valori certe nu va conferi preţ unei valori care nu există. Afaceristul care vrea să ia piaţa în stăpânire prin sufocarea unui competitor superior, muncitorul care vrea o parte din averea angajatorului, artistul care invidiază talentul mai mare al unui rival – toate sunt deziderate eliminate, pentru că distrugerea era singurul scop al acestor dorinţe. Dacă vor urma aceste principii, nu vor accede nici la o piaţă, nici la capital, nici la faimă nemuritoare – ci aproape că vor distruge producţia, inserţia în câmpul muncii şi arta. Un deziderat al iraţionalului este să nu atingă potenţialul maxim, chiar dacă ţapii ispăşitori, victimele condamnate, o vor sau nu. Dar oamenii nu vor înceta niciodată să-şi dorească imposibilul şi nici nu-şi vor pierde impulsul de a distruge – atâta vreme cât autodistrugerea şi sacrificiul de sine sunt propovăduite ca fiind căi — 807 —

practice pentru a atinge fericirea. Se uită la Dagny şi adăugă încet, ca pentru a da greutate tonului impersonal al vocii lui: — Nu pot să ating sau să distrug nimic altceva în afară de propria mea fericire. Ar fi trebuit să ai mai multă consideraţie pentru mine sau pentru el şi să nu-ţi fie teamă de ceea ce ţi-a fost teamă. Nu-i răspunse nimic, simţea că orice cuvânt pe care l-ar fi rostit ar fi fost prea mult pentru momentul acela, se întoarse către el cu o expresie de înţelegere supusă, care părea dezarmată, de o umilinţă aproape copilărească, aşa cum un copil şi-ar cere iertare pentru jucăria lui sclipitoare. Galt zâmbi – în semn de amuzament, de înţelegere, aproape în semn de camaraderie faţă de lucrurile pe care le împărtăşea şi de sancţiune pentru cele pe care le simţea. Îşi continuară drumul în tăcere, iar ei i se părea că aceasta era una dintre acele zile de vară lipsite de orice grijă dintr-o tinereţe pe care n-o trăise niciodată, era doar o plimbare la ţară, doi oameni care se abandonaseră plăcerii de a se mişca şi luminii soarelui, cu nicio povară nerezolvată lăsată în urmă. Sentimentul ei de uşurătate amestecat cu senzaţia imponderabilă a coborârii, ca şi cum plimbarea nu i-ar solicitat nicio fărâmă de energie, ci numai să se abţină a nu zbura – şi mergea, împotrivindu-se vitezei care o împingea înainte, cu trupul aplecat în spate, cu vântul umflându-i fusta ca pe o velă care să-i oprească înaintarea. Ajunseseră la baza cărării; Galt se duse să se întâlnească cu Midas Mulligan, iar ea se îndreptă către băcănia lui Hammond cu o listă de produse care-i trebuiau pentru cină – singura grijă din universul ei. Nevasta lui – se gândea Dagny, reluând în minte conştiincios cuvântul pe care doctorul Akston nu-l pronunţase, cuvântul pe care l-a simţit îndelung, dar pe care niciodată nu l-a pronunţat – pentru trei săptămâni, nevasta lui în toate sensurile mai puţin unul, iar acest ultim sens îi rămânea în continuare de cucerit, dar era ceva cu totul adevărat, iar astăzi şi-ar putea îngădui să-l cunoască, să-l simtă, să trăiască cu gândul acesta – pentru numai o zi. Cumpărăturile cerute, pe care Lawrence Hammond i le înşira înainte pe tejgheaua magazinului, nu i se mai păruseră niciodată nişte obiecte atât de strălucitoare – şi, cu atenţia încordată asupra lor, nu era decât pe jumătate conştientă de elementele care o distrăgeau, ceva care era rău, dar pe care mintea ei prea plină încă nu-l percepea. Nu observă decât în clipa când Hammond se opri, încruntat şi cu privirea ţintă în sus, către cerul din faţa magazinului. În acelaşi timp cu fraza pe care o rostea: „Cred că cineva încearcă să-ţi repete isprava, domnişoară Taggart”, Dagny percepu de deasupra lor sunetul unui aeroplan şi faptul că se auzea deja de ceva vreme – şi că era un sunet imposibil de auzit în vale după prima zi a lunii. — 808 —

Ieşiră grăbiţi în stradă. Crucea mică, argintie a unui avion trasa cercuri pe deasupra inelului de munţi, ca un dragon zburător, sclipind din vreme în vreme, gata să şteargă culmile cu aripile. — Ce naiba vrea să facă? întrebă Lawrence Hammond. La uşile magazinului se adunaseră deja oameni, iar peste tot, de-a lungul străzii, siluete nemişcate priveau în sus. — E… e cineva pe care-l aşteptăm? întrebă Dagny şi fu ea însăşi surprinsă de anxietatea din vocea ei. — Nu, răspunse Hammond. Toată lumea care are vreo treabă aici e deja aici. Nu părea tulburat, ci numai curios într-un fel straniu. Avionul nu era acum decât o linie subţire, ca o ţigară argintie, care brăzda culmile munţilor: zbura acum mai jos. — Arată ca un monoplan particular, spuse Hammond, apărându-se cu palma de soare. Nu pare un model al armatei. — O să-l ţină la distanţă ecranul de radiaţii? îl întrebă ea încordată, cu un ton de resentiment defensiv la adresa apropierii unui inamic. Hammond chicoti. — Să-l ţină la distanţă? — O să ne vadă? — Ecranul e mai sigur decât un buncăr subteran, domnişoară Taggart. Aşa cum ar trebui să fi aflat deja. Avionul se ridică şi, pentru un moment, nu mai fu decât un fir strălucitor de praf, ca o bucată de hârtie purtată de vânt, plană la întâmplare, apoi se lăsă din nou în jos în spirală. — Ce naiba caută? întrebă Hammond. Privirea ei îl lovi scurt. — Caută ceva, spuse el. Dar ce? — E vreun telescop pe undeva? — Da, de ce? Este unul la pistă, dar… Tocmai voia s-o întrebe ce s-a întâmplat cu vocea ei, dar Dagny deja alerga pe drum, în jos, către pistă, aproape fără să-şi dea seama că aleargă, ci mânată numai de un motiv pe care nici nu avusese timp sau curajul necesar ca să-l numească. La telescopul de lângă turnul de control îl găsi pe Dwight Sanders; se uita atent şi cu o privire încurcată la avion. — Lasă-mă să văd ce e acolo! izbucni Dagny. Apucă tubul metalic, îşi apăsă ochiul de lentilă, ghidând uşor cu palma tubul ca să poată urmări avionul – apoi Dwight observă că braţul i se opri, dar degetele nu i se desprinseseră de tub, iar faţa îi rămăsese aplecată asupra telescopului, apăsată de lentilă, până când, uitându-se cu mai mare atenţie, îşi dădu seama că stătea cu fruntea lipită de telescop. — 809 —

— Ce s-a întâmplat, domnişoară Taggart? Dagny ridică încet capul. — E cineva cunoscut, domnişoară Taggart? Ea nu-i răspunse nimic. Se grăbi înapoi, cu paşi zigzagaţi, nesiguri şi fără ţintă – nu îndrăznea să fugă, dar trebuia să evadeze, trebuia să se ascundă, nu ştia dacă se temea să nu fie văzută de oamenii din jurul ei sau de avionul de deasupra – de avionul ale cărui aripi purtau numărul care-i aparţinea lui Hank Rearden. Se opri abia când se prăbuşi pe o stâncă şi-şi dădu seama că alergase. Se afla pe o terasă îngustă pe piscurile de deasupra pistei, ascunsă privirilor celor din oraş, dar deschisă privirilor care veneau de sus. Se ridică, cu palmele căutând să se sprijine de peretele de granit şi simţind căldura soarelui înmagazinată în piatra de sub palmele ei –, rămase aşa, cu spatele lipit de perete, incapabilă să se mişte sau să-şi desprindă privirile de avion. Avionul plana uşor, lăsându-se tot mai jos, apoi ridicându-se, chinuindu-se la fel cum – se gândea – se chinuise şi ea să repereze imaginea unei epave în mulţimea de crevase şi de stânci, privelişte care nu era destul de clară nici ca să abandonezi căutarea, nici ca să continui survolarea. Căuta epava avionului ei, nu renunţase încă şi oricât l-ar fi consumat cele trei săptămâni care trecuseră, orice ar fi simţit, singura mărturisire pe care ar fi putut-o face celorlalţi şi singurul răspuns nu era decât acest sunet de motor, constant, insistent, monoton, care purta o aeronavă fragilă pe deasupra unui lanţ inaccesibil şi periculos de munţi. În aerul de vară, de o puritate strălucitoare, avionul părea foarte aproape, îl putea vedea împiedicându-se în curenţii de aer şi continuându-şi zborul sub forţa vântului. Putea să vadă toate astea, cu toate că părea imposibil ca totul să fie atât de limpede vederii ei. Valea toată i se întindea dedesubt, înecată de lumină, cu ferestre scânteietoare şi cu pajişti verzi, strigând să fie văzute – sfârşitul căutării lui disperate, împlinirea a ceea ce era mai mult decât visase, nu epava avionului sau trupul ei, ci prezenţa ei vie şi libertatea lui – tot ceea ce căuta acum şi tot ceea ce căutase vreodată i se deschidea acum înaintea ochilor şi-l aştepta, gata să fie atins, dincolo de numai o linie trasată prin aerul limpede şi pur – toate ale lui şi cerându-i nimic altceva decât să aibă capacitatea de a vedea. — Hank! strigă Dagny, fluturându-şi braţele într-un semnal disperat. Hank! Se lăsă să cadă din nou pe stâncă, ştiind că n-are nicio posibilitate să fie văzută, că nu avea nicio putere să-i dea vreun semn, că nicio putere de pe pământ n-ar putea să penetreze ecranul cu excepţia propriei minţi şi propriei viziuni. Deodată, pentru prima oară, percepu ecranul nu ca pe cea mai greu de atins, ci ca pe cea mai absolută barieră a lumii ei. Prăbuşită pe stâncă, se uită resemnată, tăcută, la volutele disperate ale avionului şi ale neputinciosului strigăt de ajutor al motorului, un strigăt căruia ea nu-i putea răspunde. Avionul se lăsă deodată în jos, dar era numai începutul ascensiunii finale, — 810 —

îşi tăie drum în diagonală peste munţi şi se avântă înspre cerul deschis. Apoi, ca şi cum ar fi fost prins în vârtejul unui lac neţărmurit şi fără scăpare, se pierdu încet în zare şi se făcu nevăzut. Ea se gândea acum, cu o compasiune amară, la cât de multe ratase Hank. Iar eu? – îi trecu prin minte. Dacă părăsea valea, ecranul ar fi închis totul şi pentru ea, la fel de ermetic, Atlantida s-ar fi scufundat sub un văl de raze la fel de greu de cucerit ca fundul oceanului şi, la fel, şi ea ar fi lăsată să se lupte pentru aceleaşi lucruri pe care nu se pricepuse să le vadă, şi ea, la fel, ar fi lăsată să se lupte cu himera unei primitivităţi fundamentale, în vreme ce concreteţea a tot ceea ce şi-a dorit vreodată nu i-ar mai fi niciodată îngăduită. Dar atracţia faţă de lumea din afară, fascinaţia care o făcuse să urmărească avionul nu era imaginea lui Hank Rearden – ştia că nu s-ar putea întoarce la el, chiar dacă sar fi întors în lumea de afară – fascinantă era priveliştea curajului lui Hank Rearden şi a curajului tuturor acelora care se luptau încă să rămână în viaţă. El n-o să renunţe niciodată la căutarea avionului ei, pe când toţi ceilalţi renunţaseră deja de mult, la fel cum nu ar renunţa niciodată la fabricile lui, la fel cum nu ar renunţa niciodată la orice altceva ar fi ales dac-ar mai rămâne măcar o şansă. Era ea sigură că n-a mai rămas nicio şansă pe faţa pământului pentru Taggart Transcontinental? Era ea oare sigură că termenii bătăliei erau de aşa natură încât să nu-i pese măcar dacă va ieşi învingătoare? Aveau dreptate ei, cei din Atlantida, să se facă nevăzuţi dacă ştiau că nu mai rămâne nimic de valoare în urma lor – dar până când nu va vedea că n-a mai rămas nicio carte de aruncat în joc şi nicio luptă de purtat – numai atunci va avea dreptul să rămână în mijlocul acestor oameni. Aceasta era întrebarea care o răscolise vreme de săptămâni, dar care nu o condusese la niciun răspuns. Rămăsese trează în noaptea aceea, aproape nemişcată, ore întregi, urmând – aproape ca un inginer sau ca Hank Rearden – un proces de evaluare, precis, aproape matematic, lipsit de emoţie, fără nici cea mai mică atenţie faţă de costurile implicate sau faţă de sentimente. Agonia pe care o trăise Hank Rearden în avion o trăia ea acum în cubul tăcut de întuneric, încercând să-şi dea un răspuns şi nereuşind. Căuta prin inscripţiile de pe zidurile camerei, abia vizibile în lumina stelelor, dar ajutorul pe care-l găsiseră acei oameni în cele mai întunecate ore ale lor ei i se refuza. *** — Da sau nu, domnişoară Taggart? Se uită la chipurile celor patru bărbaţi, scăldate de lumina moale a amurgului în salonul lui Mulligan: Galt, care avea faţa senină şi impersonal atentă a unui om de ştiinţă; Francisco, al cărui chip părea cu desăvârşire lipsit de emoţie, cu excepţia unei umbre de zâmbet, acel fel de surâs care s-ar potrivi oricărui răspuns; Hugh Akston, care arăta drăguţ şi binevoitor; Midas Mulligan, cel care-i pusese întrebarea fără nicio urmă de maliţie în glas. Undeva, la două mii de mile distanţă, la ora aceasta — 811 —

crepusculară, pagina din calendar anunţa în lumina de deasupra acoperişurilor din New York: 28 iunie – şi aproape i se păru că vede data aievea, ca şi cum ar fi fost deasupra capetelor lor. — Mai am o zi la dispoziţie, spuse fără să ezite. Mi-o acordaţi şi pe asta? Cred că am luat deja hotărârea, dar nu sunt pe deplin convinsă şi am nevoie de toată certitudinea. — Bineînţeles, îi răspunse Mulligan. Ai vreme, de fapt, până poimâine-dimineaţă. Avem răbdare. — O să avem răbdare şi după aceea, spuse Hugh Akston, câtă vreme vei fi plecată, dacă va fi nevoie. Ea rămăsese lângă fereastră, cu faţa spre ei, şi se simţi satisfăcută de momentul acela văzând că se ţinea tare, că mâinile nu-i tremurau, că vocea îi suna la fel de sigură, de neutră şi de necruţătoare ca şi a lor; pentru un moment, avu sentimentul că există o legătură strânsă între ei. — Dacă există vreo parte a nesiguranţei tale, spuse Galt, care vine dintr-un conflict între minte şi suflet, urmează-ţi raţiunea. — Ia în calcul şi motivele care ne-au dat nouă siguranţă ca fiind corecte, adăugă Hugh Akston, dar nu şi faptul că noi avem dreptate. Dacă nu eşti convinsă, nu lua în seamă siguranţa noastră. Nu fi tentată să substitui judecata noastră propriei tale judecăţi. — Nu pune pe seama noastră ce este mai bun pentru viitorul tău, zise Mulligan. Noi ştim, dar nu poate fi perfect până când tu nu ştii ce e bine pentru tine. — Nu lua în calcul dorinţele şi interesele noastre, continuă Francisco. Nu ai nicio datorie faţă de nimeni, cu excepţia ta. Dagny zâmbi, nici vesel, nici trist, gândindu-se că niciunul dintre sfaturile pe care le-a primit aici nu l-ar fi primit în lumea de afară. Şi, ştiind şi cu câtă disperare îşi doreau ei s-o ajute, când niciun ajutor nu era cu putinţă, se simţi din nou datoare să le dea o asigurare: — Mi-am forţat intrarea aici, le spuse ea cu voce scăzută, şi mi-am asumat responsabilitatea pentru consecinţe. Încă mi-asum responsabilitatea. Recompensa pe care o primi fu zâmbetul lui Galt: zâmbetul lui fu precum o decoraţie militară pe care i-ar fi acordat-o. Uitându-se în depărtare, îşi aminti deodată de Jeff Allen, vagabondul de la bordul Cometei, în clipa când îl admirase pentru că încercase să-i spună că el ştie încotro merge, numai ca să-i spulbere ei impresia că el nu are nicio ţintă. Zâmbi imperceptibil aproape, gândindu-se că ea experimentase deja ambele roluri şi că ştia că nicio acţiune nu poate fi lipsită de semnificaţie sau inutilă decât pentru cineva care aruncă asupra altcuiva povara propriei lui renunţări. Se simţi invadată de o bizară linişte, aproape o tihnă plină de încredere; ştia că nu era nimic altceva decât încordare, dar era o încordare de maximă limpezime. Se surprinse gândindu-se: Funcţionează bine în — 812 —

stare de alertă, o să fiu de acord cu ea – şi-şi dădu seama că se gândea la ea însăşi. — Lasă până poimâine, domnişoară Taggart, îi spuse Midas Mulligan. În seara asta eşti încă aici. — Mulţumesc, răspunse Dagny. Rămase lângă fereastră câtă vreme ei continuau să discute despre afacerile din vale; era şedinţa lor de încheiere a lunii. Tocmai terminaseră cina – iar Dagny se gândea la prima ei cină din casa aceea, în urmă cu o lună; era îmbrăcată şi acum, ca şi atunci, cu costumul gri pe care-l purta la birou, nu cu fusta ţărănească pe care o purta cu atâta dezinvoltură în timpul zilei. În seara asta sunt încă aici, se gândi, iar palma i se sprijini posesiv de cadrul geamului. Soarele încă nu dispăruse în spatele munţilor, dar cerul era încă de un albastru adânc, amăgitor şi limpede, care se făcea una cu albastrul unor nori invizibili care ascundeau soarele; numai contururile norilor mai erau aurite de o linie fină de foc, iar Dagny se gândi că seamănă cu un tub contorsionat de neon… cu o hartă hidrografică învolburată… cu… o hartă a liniilor de cale ferată, desenată cu o flacără albă, pe cer. Îl auzi pe Mulligan spunându-i lui Galt numele celor care nu se mai întorceau din lumea de afară. — Avem slujbe pentru fiecare dintre ei, zise Mulligan. De fapt, nu sunt decât zece sau doisprezece bărbaţi care se întorc anul ăsta – cei mai mulţi să-şi încheie socotelile, să convertească tot ce au şi să vină aici pentru totdeauna. Cred că asta a fost ultima noastră vacanţă de o lună, fiindcă peste un an totul se va termina şi o să trăim cu toţii în vale. — Bine, spuse Galt. — Trebuie, după cum merg lucrurile afară. — Da. — Francisco, spuse Mulligan, o să te întorci în câteva luni? — Cel mai târziu în noiembrie, răspunse Francisco. O să-ţi trimit veşti prin radio, când o să fiu pregătit să mă întorc – o să-mi porneşti căldura în casă? — Da, zise Hugh Akston. Şi o să fie gata şi mâncarea pentru când vii. — John, consider promisiune, spuse Mulligan, faptul că n-o să te întorci la New York de astă dată. Galt se uită o clipă lung la el, apoi îi răspunse egal: — Nu m-am hotărât încă. Dagny văzu rapiditatea mirată cu care Francisco şi Mulligan se aplecară înainte să-l privească mai atent pe Galt – şi mişcarea înceată cu care privirea lui Hugh Akston se mută asupra lui; Akston nu părea deloc uimit. — Doar nu te gândeşti să te mai întorci pentru încă un an în infernul ăla, nu? îl întrebă Mulligan. — Ba da. — Dar – la naiba, John! – pentru ce? — 813 —

— O să-ţi spun când mă hotărăsc. — Dar nu ţi-a mai rămas nimic de făcut acolo. I-am luat pe toţi cei pe care-i ştiam şi pe toţi cei care speram să-i cunoaştem. Lista noastră e completă, mai puţin Hank Rearden – şi o să punem mâna pe el până la sfârşitul anului – şi pe domnişoara Taggart, dacă va vrea. Asta-i tot. Treaba ta s-a încheiat. Nu mai e nimic de cercetat acolo – poate numai colapsul final, când o să li se prăbuşească acoperişurile în cap. — Ştiu asta. — Şi, John, nu vreau ca al tău să fie acolo când se va întâmpla asta. — Pentru mine nu trebuie să-ţi faci niciodată griji. — Dar tu nu-ţi dai seama la ce nivel s-a ajuns? Sunt la mai puţin de un pas de violenţă în stradă – la naiba, au făcut deja pasul şi au semnat şi au declarat-o cu mult timp înainte! – dar în foarte scurt timp o să vadă pe de-a-ntregul realitatea a tot ceea ce-au făcut explodându-le în feţele alea de nenorociţi – o violenţă oarbă, generalizată, arbitrară, sângeroasă, împrăştiindu-se la întâmplare şi lovind la întâmplare în toţi şi-n toate. De aceea nu vreau să te văd în mijlocul agresiunilor. — Pot să-mi port singur de grijă. — John, n-are niciun rost să-ţi asumi vreun risc, îi spuse Francisco. — Ce risc? — Jefuitorii sunt îngrijoraţi în legătură cu dispariţiile oamenilor. Li se pare ceva suspect. Mai ales tu, dintre toţi, n-ar mai trebui să rămâi acolo nicio clipă. Există întotdeauna posibilitatea să se descopere cine eşti şi ce rol ai. — Există posibilitatea, dar nu e mare. — Dar nu există nicio justificare pentru a-ţi asuma un astfel de risc. N-a mai rămas nimic care să nu poată fi dus la bun sfârşit de Ragnar şi de mine. Hugh Akston, lăsat pe spate în fotoliu, se uita la ei în tăcere; avea o expresie intensă, care nu era nici amărăciune, nici surâs, expresia cu care se urmăreşte progresul a ceva interesant, dar care e cu câţiva paşi în urma a ceea ce şi-a imaginat. — Dacă mă întorc, spuse Galt, nu o voi face pentru opera noastră. O să mă întorc ca să câştig singurul lucru din lume pe care-l vreau pentru mine, acum, că opera noastră e încheiată. N-am luat nimic din lumea de afară şi n-am vrut niciodată nimic. Dar a mai rămas ceva acolo, ce-mi aparţine şi pe care n-o să li-l las. Nu, n-am nici cea mai mică intenţie să-mi frâng gâtul, n-o să fac niciun târg cu jefuitorii, n-o să fiu de ajutor şi nici n-o să mă pun în slujba nimănui de acolo, nici jefuitorilor, nici celor care au rămas neutri – nici ticăloşilor. Dac-o să mă întorc, n-o s-o fac decât în interesul altcuiva decât al meu – şi nici nu mă gândesc că-mi risc viaţa, dar dac-o să mi-o risc – ei bine, am dreptul s-o fac. Nu se uita la ea, dar Dagny simţi nevoia să se întoarcă şi să se sprijine de geam, fiindcă îi tremurau mâinile. — Dar, John! strigă Mulligan, arătând cu braţul înspre vale, dacă ţi se întâmplă ceva, ce facem cu…? — 814 —

Se opri deodată, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat. Galt râse scurt. — Ce voiai să spui? Mulligan flutură prosteşte din mână, într-un gest de concediere. — Voiai să spui că dacă mi se întâmplă ceva, o să mor în cel mai prostesc mod cu putinţă? — Bine, spuse Mulligan stânjenit, n-o să mai spun aşa ceva. N-o să spun că n-am fi putut ajunge aici fără tine. N-o să spun să rămâi aici de dragul nostru – n-am crezut c-o să revin la rugămintea asta străveche, dar, băiete! – orice himeră te cheamă acolo – e uşor de văzut cu ochiul liber. Ştiu că orice vrei, ştiu că dacă vrei să-ţi pui viaţa în pericol, totul e aşa cum trebuie să fie, dar nu mă gândesc decât că… oh, Doamne, John, viaţa ta e atât de preţioasă! Galt zâmbi. — Ştiu asta. De aceea nici nu mă gândesc să mă expun vreunui pericol, ci mă gândesc să câştig. Francisco nu spunea nimic, se uita pătrunzător la Galt, cu o privire întrebătoare, nu ca şi cum ar fi găsit un răspuns, ci ca şi cum i s-ar fi alcătuit dintr-odată în minte o întrebare. — Uite ce e, John, spuse Mulligan, din moment ce nu te-ai hotărât încă dacă să mergi sau nu… – nu te-ai hotărât încă, nu? — Nu, nu încă. — Din moment ce nu te-ai hotărât încă, îmi permiţi să-ţi reamintesc câteva lucruri, doar ca să le iei în considerare? — Dă-i drumul. — Mi-e teamă de pericolele imprevizibile – primejdiile absurde şi imprevizibile ale unei lumi care se duce naibii. Imaginează-ţi pericolele fizice pe care le prezintă o maşinărie complexă lăsată pe mâinile unor nebuni orbi şi ale unor laşi smintiţi de teroare. Gândeşte-te numai la infrastructura lor – o să-ţi pui viaţa în joc la fel ca în cazul incidentului din tunelul Wiston de fiecare dată când o să pui piciorul la bordul unui tren – şi o să fie din ce în ce mai multe incidente de acest fel, din ce în ce mai dese şi mai multe. O să se ajungă în punctul în care n-o să mai treacă nicio zi fără să se întâmple un accident major. — Ştiu. — Şi aşa o să se întâmple în toate industriile, peste tot pe unde sunt folosite maşini – maşinile care au crezut ei că ne vor putea înlocui creierele. Avioane prăbuşindu-se, explozii ale rezervoarelor, furnale explodând, electrocutări la firele de înaltă tensiune, prăbuşiri ale tunelurilor subterane şi ale estacadelor – o să se confrunte cu toate. Maşinile acelea, care le-au făcut vieţile atât de sigure, o să li le pună acum continuu în primejdie. — Ştiu. — 815 —

— Ştiu că ştii, dar ai luat în considerare fiecare detaliu? Ţi-ai dat răgaz să vezi totul cu ochii minţii? Vreau să conştientizezi tabloul întreg a ceea ce înseamnă asta pentru demersul tău – înainte să te hotărăşti dacă merită să-i dai drumul. Ştii că oraşele o să fie cele mai expuse. Oraşele au fost ridicate prin infrastructură şi o să continue să depindă de ea. — Corect. — Când infrastructura se va prăbuşi, New Yorkul o să moară de foame în două zile. Aşa se asigură toată rezerva lor de hrană. E hrănit de un continent de trei mii de kilometri de reţea. Cum o să transporte hrana către New York? Cu directive şi cu căruţe trase de vite? Dar mai întâi, înainte să se întâmple asta, o să treacă printr-o întreagă agonie – prin penurii, prin crize, prin proteste ale celor înfometaţi, prin violenţă generalizată în mijlocul împietririi tot mai întinse. — Aşa o să fie. — O să-şi piardă întâi avioanele, apoi automobilele, apoi camioanele, apoi căruţele trase de cai. — Aşa o să fie. — Fabricile o să se închidă, apoi furnalele şi posturile de radio. Apoi o să se prăbuşească sistemul de electricitate. — Aşa o să fie. — Continentul ăsta se mai ţine de un fir de aţă. N-o să mai circule decât un singur tren pe zi, apoi unul singur pe săptămână – apoi o să se prăbuşească Podul Taggart – şi… — Nu, n-o să se prăbuşească. Fusese glasul lui Dagny şi toţi se întoarseră către ea. Faţa îi era palidă, dar mai calmă decât fusese atunci când le răspunsese ultima dată. Galt se ridică încet în picioare, înclină din cap, acceptându-i verdictul. — Te-ai hotărât, spuse. — Da. — Dagny, îi zise Hugh Akston, îmi pare rău. Vorbea încet, cu greutate, ca şi cum cuvintele lui s-ar fi chinuit să umple tăcerea din încăpere. — Aş fi vrut să fie posibil să nu se întâmple toate astea, aş fi preferat orice altceva – dar numai să nu te văd stând aici lipsindu-ţi curajul propriilor tale convingeri. Ea îşi desfăcu braţele, cu palmele îndreptate în sus, de o parte şi de alta, într-un gest de simplă francheţe şi le spuse tuturor, într-un fel atât de liniştit, că-şi putea permite să arate o emoţie oarecare: — Vreau să ştiţi: aş fi vrut să fie cu putinţă să mor peste o lună, numai ca să mai pot să rămân în vale. Atât de mult îmi doresc să rămân. Dar câtă vreme am ales să continui să-mi trăiesc viaţa, nu pot să abandonez o luptă pe care trebuie s-o port. — Bineînţeles, spuse Mulligan cu respect, dacă asta e ceea ce continui să crezi. — 816 —

— Dacă vreţi să ştiţi care e singurul motiv care mă face să mă întorc, o să vi-l spun: nu pot să sprijin distrugerea a tot ce e măreţ pe pământ, a tot ceea ce ne-a aparţinut, mie şi vouă, tot ce a fost realizat de noi şi ni se cuvine de drept – pentru că nu pot să cred că oamenii refuză încă să vadă, că pot să rămână orbi şi surzi la tot ce facem, când noi deţinem adevărul, iar vieţile lor depind de recunoaşterea lui. Încă-şi iubesc vieţile – numai asta a mai rămas intact în mintea lor. Atâta vreme cât oamenii vor mai vrea să trăiască, nu pot să mă declar învinsă. — Dar mai vor? o întrebă, moale, Hugh Akston. Vor să trăiască? Nu, nu-mi răspunde acum. Ştiu că răspunsul ăsta a fost cel mai greu de dat şi de acceptat de fiecare dintre noi. Ia întrebarea asta cu tine, ca o ultimă premisă pe care trebuie s-o mai verifici. — Pleci ca prietenă a noastră, spuse Midas Mulligan, şi vom contracara tot ce vei face, pentru că ştim că greşeşti, dar ştim şi că nu pe tine te blamăm. — O să te întorci, adăugă Hugh Akston, pentru că greşeala ta e una de raţionament, nu o eroare morală sau o capitulare în faţa acestor acte diabolice, ci o ultimă dată când vei mai fi o victimă a propriilor capacităţi. O să te aşteptăm – şi, Dagny, când o să te întorci, o să-ţi fi dat deja seama că nu va mai fi niciodată nevoie să experimentezi vreun conflict între dorinţele tale şi nici vreo coliziune între principii – aşa cum vei fi trăit deja. — Mulţumesc, spuse Dagny închizând ochii. — Va trebui să discutăm condiţiile plecării tale, spuse Galt; vorbi cu tonul egal al unui director executiv. În primul rând, trebuie să ne dai cuvântul de onoare că nu vei discuta nimic despre secretul – şi nici nimic legat de noi – nici despre cauza noastră, nici despre existenţa noastră, nici despre altceva în legătură cu ultima lună – cu nimeni din cei de afară, niciodată şi pentru niciun motiv. — Promit. — În al doilea rând, să nu mai încerci niciodată să ajungi aici. Nu poţi să vii aici neinvitată. Dacă încalci prima condiţie, n-o să ne primejduieşti în niciun fel. Dacă o încalci pe a doua – o să se întâmple. Nu ne stă în fire să fim la cheremul cuiva – nici de bună-credinţă, nici al altcuiva – şi nici să depindem de o promisiune care nu poate fi ţinută. Şi nici nu ne aşteptăm să pui interesele noastre deasupra alor tale. De vreme ce crezi că drumul pe care ţi l-ai ales e unul bun, ziua aceea va veni atunci când, poate, o să ţi se pară necesar să-i conduci pe inamicii noştri către vale. Şi-atunci o să trebuiască să te lăsăm din mână. O să fii scoasă din vale la bordul unui avion, cu ochii legaţi, şi o să fii dusă la o distanţă suficientă ca să nu mai fie posibil să găseşti drumul înapoi. Dagny înclină din cap. — Ai dreptate. — Avionul tău a fost reparat. Dacă vrei să-l primeşti, poţi să faci un ordin de plată către Banca Mulligan. — 817 —

— Nu. — Atunci o să rămână în custodia noastră până când alegi o modalitate de plată. Poimâine o să te duc cu avionul meu până undeva în afara văii şi o să te las acolo, să poţi lua un alt mijloc de transport. Ea încuviinţă din nou. — Foarte bine. Când plecară de la Mulligan, se făcuse deja întuneric. Cărarea până la casa lui Galt trecea peste vale, pe lângă coliba lui Francisco, iar cei trei mergeau împreună. Prin întuneric se desluşeau câteva pătrate de lumină şi primele valuri de ceaţă se unduiau uşor pe lângă ziduri, ca umbrele pe care le trimite o mare îndepărtată. Mergeau în tăcere, dar zgomotul pe care-l făceau paşii lor, amestecat într-o singură bătaie, fermă, semăna cu un discurs care nu putea fi nici rostit şi nici înţeles în nicio altă formă. După un timp, Francisco spuse: — Asta nu schimbă nimic, numai prelungeşte cu puţin lupta – iar ultima confruntare e întotdeauna şi cea mai dificilă – dar e ultima. — Aşa sper şi eu, îi răspunse Dagny. Iar peste o clipă, repetă încetişor: — Ultima confruntare e întotdeauna şi cea mai dificilă. Se întoarse apoi către Galt: — Pot să-ţi mai cer ceva? — Da. — Poţi să mă laşi să plec mâine? — Dacă vrei. Când Francisco începu din nou să vorbească, puţin mai târziu, o făcu ca şi cum sar fi adresat unei întrebări de mirare din mintea ei; tonul vocii lui era ca şi cum ar fi răspuns la o întrebare: „Toţi trei, Dagny, suntem îndrăgostiţi” – ea îşi îndreptă repede privirea către el – „de acelaşi lucru, oricare ar fi forma pe care o ia. Nu te întreba de ce nu simţi nicio falie între noi. O să rămâi unul dintre noi atâta vreme cât o să fii îndrăgostită de şinele de la locomotivele tale – iar ele or să te conducă înapoi la noi, de oricâte ori o să rătăceşti drumul. Singurul care nu se poate mântui e cel care nu are nicio patimă”. — Mulţumesc, spuse ea încet. — Pentru ce? — Pentru… felul în care rosteşti cuvintele astea. — Cum le rostesc? Spune, Dagny. — Le rosteşti… ca şi cum ai fi fericit. — Sunt – în acelaşi fel în care eşti şi tu. Nu-mi spune ce simţi. Ştiu. Dar, ştii, infernul pe care eşti capabil să-l suporţi are aceleaşi dimensiuni ca iubirea pe care o simţi. Iar infernul pe care nu aş putea să-l văd ar fi acela al indiferenţei tale. Ea încuviinţă în tăcere, fără să fie capabilă să identifice în sentimentele ei nimic — 818 —

care să semene cu fericirea, deşi simţea că el are dreptate. Pe deasupra lunii pluteau, ca fumul, valuri de ceaţă, iar în lumina difuză Dagny nu putea – aşa cum continua să meargă între ei doi – să distingă expresia de pe chipurile lor: singurul contur pe care-l percepea erau siluetele lor drepte, sunetul continuu al paşilor şi sentimentul că şi-ar dori ca plimbarea aceea să nu se încheie vreodată, un sentiment pe care nu-l putea defini, cu excepţia faptului că nu era nici îndoială, nici durere. Când se apropiară de colibă, Francisco se opri, îi îmbrăţişă pe amândoi dintr-un singur gest şi arătă înspre uşă. — Intraţi – dacă tot e ultima noapte împreună pentru ceva vreme! Haideţi să bem ceva în numele viitorului aceluia în care credem toţi trei. — Chiar credem? întrebă Dagny. — Da, răspunse Galt, chiar credem. Când Francisco aprinse lumina în casă, Dagny se uită la feţele lor. Nu putea să spună cu exactitate ce expresii aveau, nu era nici fericire, nici vreo altă emoţie care să semene cu fericirea, chipurile lor erau încordate şi solemne, dar era – dacă e posibil aşa ceva – o solemnitate radioasă – se gândea Dagny –, iar euforia bizară pe care o simţea îi spunea că şi expresia de pe faţa ei este identică. Francisco luă trei pahare de pe poliţă, dar se opri – ca şi cum i-ar fi venit deodată o idee. Puse pe masă un singur pahar, apoi luă cele două cupe ale lui Sebastián d’Anconia şi le aşeză alături. — Pleci direct la New York, Dagny? o întrebă cu tonul calm, destins al unei gazde şi aducând o sticlă cu vin vechi. — Da, răspunse ea la fel de liniştit. — Poimâine zbor către Buenos Aires, spuse în timp ce desfăcea sticla. Nu sunt sigur dacă o zbor înapoi către New York în viitorul apropiat, dar, dacă o să se întâmple asta, o să fie destul de periculos să ne întâlnim. — Asta n-ar fi o problemă, zise Dagny, dacă tu crezi că e necesar să ne mai vedem. — E adevărat, Dagny. Nu e necesar. Nu în New York. Turnă vinul în pahare şi se uită la Galt. — Când te hotărăşti dacă pleci înapoi sau rămâi aici? Galt se uită drept în ochii lui, apoi spuse încet, cu tonul cuiva care ştie toate consecinţele pe care le pot avea cuvintele pe care urmează să le rostească: — Am hotărât deja, Francisco. Mă întorc. Mâna lui Francisco se opri în aer. Pentru un lung moment, nu mai văzu nimic în afară de chipul lui Galt. Apoi, privirea lui se îndreptă către Dagny. Puse înapoi pe masă sticla de vin, dar nu se îndepărtă, însă părea că perspectiva lui s-ar fi lărgit, astfel că acum îi putea cuprinde pe amândoi. — Bineînţeles, spuse. Arăta ca şi cum s-ar fi îndepărtat şi mai mult, iar acum cuprindea întreaga — 819 —

privelişte a ultimilor lor ani; glasul lui avea un timbru calm, inflexibil, o nuanţă care se potrivea bine cu proporţiile acestei viziuni. — Am ştiut de acum doisprezece ani, adăugă. Am ştiut cu mult înainte să vă fi putut voi da seama, şi tot eu ar fi trebuit să fi văzut tot ce-ar fi trebuit să vedeţi voi. În noaptea aceea, când ne-ai chemat la New York, m-am gândit la toate ca la – îi vorbea acum lui Galt, însă privirea i s-a mutat asupra lui Dagny – ca la tot ce căutasem întreaga viaţă… tot ce ne spuseseşi că merită să trăim şi să murim în numele acestui tot, dacă va fi cazul. S-a întâmplat aşa cum trebuia – şi se cuvenea – să se întâmple. Totul a fost stabilit atunci, cu doisprezece ani în urmă. Se uită la Galt şi râse uşor: — Iar tu spui că eu am dus cea mai cruntă bătălie? Se întoarse cu o mişcare prea bruscă – apoi, prea încet, ca şi cum ar fi dat o nemăsurată importanţă gestului, duse la capăt turnatul vinului în pahare şi umplu toate cele trei recipiente de pe masă. Ridică cele două cupe, le privi îndelung, apoi îi întinse unul lui Dagny şi celălalt lui Galt. — Luaţi-le, spuse. Le meritaţi – şi nu întâmplător. Galt îi luă cupa din mână, dar gestul fu îndeplinit ca şi cum acceptul s-ar fi înţeles deja din felul în care priveau toate cele trei perechi de ochi. — Aş fi dat orice să se poată întâmpla altfel, spuse Galt, cu excepţia a ceea ce e imposibil de dăruit. Dagny îşi luă cupa, se uită la Francisco şi-l lăsă să vadă că privirea ei se mută încet către Galt. — Da, spuse ea pe tonul unui răspuns. Dar nu mi-am câştigat încă dreptul ăsta – şi tot ceea ce ai sacrificat tu până acum, sacrific şi eu în momentul ăsta, şi nici nu ştiu dacă o să fac destule cât să merit pe de-a-ntregul, dar dacă infernul e preţul pe care trebuie să-l plătesc – şi la fel de mare –, lăsaţi-mă să fiu cea mai lacomă dintre noi trei. În timp ce-şi beau vinul, cum Dagny stătea în picioare, cu ochii închişi, atentă la trecerea lichidului prin esofag, ştia că, pentru fiecare dintre ei trei, acesta era cel mai chinuitor – şi cel mai entuziast – moment pe care-l trăiseră vreodată. Nu-şi vorbiră deloc cât coborâră ultima parte a drumului care ducea către casa lui Galt. Nu-şi întoarse privirea către el, pentru că ştia că orice privire pe care i-ar fi aruncat-o ar fi fost prea primejdioasă. Simţea, înăuntrul tăcerii care-i înconjurase, atât calmul unei depline înţelegeri, cât şi tensiunea acceptării că niciunul dintre ei n-o să numească nimic din lucrurile pe care le înţelegeau. Îl înfruntă însă când se aflară amândoi în sufragerie, cu toată încrederea şi ca şi cum ar fi avut, deodată, certitudinea absolută că are dreptul s-o facă – certitudinea că n-o să strice nimic şi că abia acum e în regulă să vorbească. Spuse, în cele din urmă, nu ca implorare, nici ca victorie, ci mai degrabă ca statuare a unui fapt evident: — Te întorci în lumea de afară pentru că o să fiu eu acolo. — 820 —

— Da. — Nu vreau să vii. — N-ai nicio şansă să mă convingi. — Te întorci de dragul meu. — Nu, numai pentru mine o fac. — O să te pot întâlni acolo? — Nu. — N-o să te văd deloc? — Nu. — Nici n-o să ştiu unde te afli şi nici ce faci? — Nu. — Dar o să mă supraveghezi atent, cum ai mai făcut-o? — Mai degrabă. — Scopul tău e să mă protejezi? — Nu. — Şi-atunci? — Să fiu acolo atunci când o să te hotărăşti să ni te alături. Îl privi cu luare-aminte, fără să-şi îngăduie altă reacţie, ci numai ca şi cum ar fi căutat un răspuns pentru primul lucru pe care nu-l înţelesese în totalitate. — Toţi ceilalţi vor fi plecaţi, continuă el să-i explice. Va fi prea periculos să mai rămâi. Asta o să fie ultima cheie pe care o vei putea folosi înainte ca porţile văii să se închidă pentru totdeauna. — Oh! Îşi reţinu cuvintele înainte să se transforme într-un scâncet. Apoi, recăpătându-şi tonul de detaşare impersonală, întrebă: — Şi să presupunem că ţi-aş spune că decizia mea e finală şi că n-o să mă alătur vouă niciodată? — Ar fi o minciună. — Şi să presupunem că ţi-aş spune acum că aş vrea ca decizia mea să fie finală şi că mi-aş menţine-o, orice s-ar întâmpla? — Orice ţi-ar rezerva viitorul şi orice convingeri noi ţi-ai alcătui? — Da. — Atunci ar fi mai mult decât o minciună. — Ai fi sigur că am luat o decizie proastă? — Da. — Crezi că trebuie ca fiecare să fie responsabil pentru propriile erori? — Da. — Şi-atunci de ce nu mă laşi să mă confrunt cu propriile consecinţe? — Dar te las şi te voi lăsa întotdeauna. — Şi dacă îmi dau seama, când va fi prea târziu, că vreau să mă întorc în vale – de — 821 —

ce să trebuiască să-ţi asumi riscul de a ţine porţile închise pentru mine? — Nu se va întâmpla asta. N-aş face-o dacă n-aş avea un interes egoist. — Ce interes? — Te vreau aici. Dagny închise ochii şi-şi plecă privirea acceptându-şi înfrângerea – înfrângere prin argumente şi în încercarea ei de a face faţă cu calm tuturor consecinţelor plecării ei. Îşi ridică apoi capul şi, ca şi cum şi-ar fi însuşit felul lui de a vorbi deschis, se uită la el, fără să-i ascundă nici suferinţa, nici dorinţa, nici liniştea – ştiind că le putea citi pe toate trei în privirea ei. Chipul lui arăta acum aşa cum arătase atunci când l-a văzut pentru prima dată: o expresie de seninătate neîndurătoare şi de o sensibilitate inflexibilă, lipsită de durere, de teamă sau de vinovăţie. Îşi dădea seama c-ar fi putut să se uite la el, la liniile ferme ale sprâncenelor desenate deasupra ochilor de un verde adânc, la conturul de umbră care-i accentua forma buzelor, la inflexiunile metalice ale pielii sub gulerul descheiat al tricoului şi la poziţia familiară a picioarelor lui statuare – voia să rămână pentru totdeauna acolo, în felul acela. Şi, în clipa următoare, îşi dădu seama că, dacă dorinţa i-ar fi fost îndeplinită, întreaga contemplaţie şi-ar fi pierdut orice sens, pentru c-ar fi trădat toate principiile care-i conferiseră valoare. Apoi, nu ca o amintire, ci ca o experienţă trăită atunci, se simţi retrăind momentul în care stătuse la fereastra camerei ei din New York, uitându-se la oraşul înecat în ceaţă, la umbra intangibilă a Atlantidei care se pierdea dincolo de înţelegere – şi ştiu că primeşte atunci răspunsul la întrebările pe care şi le pusese demult. Simţi nu cuvintele pe care le adresase atunci oraşului, ci senzaţia de nereprodus din care se născuseră atunci cuvintele: Tu, cel pe care l-am iubit întotdeauna şi pe care niciodată nu l-am găsit, tu, cel pe care l-am aşteptat să-mi apară înainte la capătul liniilor de cale ferată, dincolo de orizont… Cu voce tare, rosti numai: — Vreau să ştii asta. Mi-am început viaţa cu un singur principiu: că întreaga lume îmi aparţine, gata să fie sculptată după chipul celor mai înalte valori ale mele şi că niciodată nu voi ceda în faţa unui standard mai jos, oricât de lungă şi de grea ar fi bătălia pe care aş purta-o – pentru tine, a cărui prezenţă am simţit-o întotdeauna pe străzile oraşului, spunea vocea ei mută, şi a cărui lume am vrut mereu s-o construiesc. Acum ştiu că pentru valea asta am luptat fără încetare – şi dragostea pentru tine mi-a dat mereu putere –, am văzut întotdeauna valea asta ca pe un lucru posibil şi n-aş da-o pe nimic care să valoreze mai puţin şi nici n-aş îngenunchea înaintea unui rău iraţional – dragostea mea şi speranţa mea de a te găsi şi visul că te voi merita în ziua când vom fi faţă în faţă – mă întorc să lupt pentru valea asta – s-o pot elibera din necunoscut, să recâştig pentru ea tot pământul şi toate drepturile, să fac ca tot pământul să-ţi aparţină aşa cum se cuvine, aşa cum şi e în spirit – şi să te întâlnesc din nou în ziua când o să pot să-ţi dăruiesc întregul pământ – sau, dacă voi — 822 —

da greş, să rămân în exil pentru tot restul vieţii mele – dar şi tot restul vieţii mele îţi va aparţine şi o să continui să lupt în numele tău, chiar dacă va fi un nume pe care nu voi putea niciodată să-l pronunţ, o să continui să te slujesc, chiar dacă nu voi ieşi niciodată învingătoare, o să continui să vreau să te merit în ziua când o să te reîntâlnesc – chiar dacă ziua aceea nu va veni niciodată – o să lupt pentru vale, chiar dacă va trebui să lupt împotriva ta, chiar dacă o să mă tratezi ca pe trădătoare… chiar dacă nu te voi mai vedea niciodată. Stătuse nemişcat, o ascultase fără să i se mişte nici măcar o cută de pe faţă, numai ochii lui o priveau ca şi cum ar fi devorat fiecare cuvânt, chiar şi cuvintele pe care nu le pronunţase. Îi răspunse cu aceeaşi privire, ca şi cum privirea aceea ar fi închis nişte circuite care încă nu se închiseseră, cu o voce care împrumutase ceva din timbrul ei, ca un semn al aceluiaşi cod, o voce care nu avea nicio altă umbră de emoţie în afara ritmului prelung al cuvintelor: — Dacă dai greş, aşa cum au dat greş oamenii căutând să descopere o imagine pe care au crezut-o posibilă, dar care a rămas mereu dincolo de puterea lor de înţelegere – dacă, la fel ca ei, o să ajungi să crezi că omul nu-şi poate atinge maximumul de capacităţi şi nici că cele mai măreţe viziuni nu pot fi materializate, să nu blestemi pământul ăsta – la fel ca ei –, să nu blestemi existenţa umană. Tu ai văzut Atlantida pe care o căutau ei, e aici, există – dar fiecare trebuie să intre gol şi singur, fără deşeurile neadevărurilor adunate de-a lungul veacurilor – cu cea mai mare limpezime a minţii – nu cu o inimă nevinovată, ci cu ceva ce e cu atât mai rar: o raţiune intransigentă – ca unică posesiune şi ca unică cheie de acces. N-o să intri decât atunci când vei fi învăţat că nu e nevoie să convingi sau să cucereşti lumea întreagă. Când o să înveţi asta, o să-ţi dai seama că, în toţi anii ăştia de încleştare, nimic nu te-a ţinut departe de Atlantida şi că nu au existat niciun fel de lanţuri care să te oprească, mai puţin lanţurile pe care ai vrut tu însăţi să le porţi. În toţi anii aceştia, tot ce ai dorit tu mai mult să obţii te aştepta cuminte – se uită la ea ca cum le-ar fi vorbit cuvintelor nerostite din mintea ei –, te aştepta la fel de neabătut cum te luptai tu, la fel de pătimaş, la fel de disperat – dar cu o mai mare încredere decât tine. Du-te afară şi continuă-ţi lupta. Du-te şi poartă iarăşi poveri pe care nu tu ai ales să le duci, acceptă pedepse pe care nu le meriţi şi continuă să crezi că poţi să serveşti dreptatea prin sacrificiul propriului tău spirit în numele celei mai nedrepte dintre torturi. Dar în cele mai rele şi mai întunecate dintre momente, aminteşte-ţi că ai văzut o altfel de lume. Aminteşte-ţi că poţi să ajungi acolo oricând vei vrea s-o faci. Aminteşte-ţi că te aşteaptă, că e reală, că e posibilă – şi că-ţi aparţine. Apoi, întorcându-şi uşor capul, cu glasul la fel de limpede, dar cu privirea spărgând circuitul, o întrebă: — Când vrei să pleci mâine? — Oh!… Oricât de devreme e bine pentru tine. — Atunci o să luăm micul dejun la şapte şi o să decolăm la opt. — 823 —

— Foarte bine. Băgă mâna în buzunar şi-i întinse un disc micuţ, strălucitor, care nu înţelese întâi ce era. I-l lăsă în palmă: era o monedă de aur de cinci dolari. — Ultima ta plată pentru luna asta, îi spuse. Degetele ei se strânseră în jurul monedei, dar îi răspunse calm şi fără inflexiuni: — Mulţumesc. — Noapte bună, domnişoară Taggart. — Noapte bună. În orele care-i mai rămăseseră, nu dormi deloc. Stătu întinsă pe duşumeaua din camera ei, cu faţa lipită de pat, fără să simtă nimic altceva decât prezenţa lui dincolo de zid. Din când în când, simţea că se află înaintea ei, ca şi cum i-ar sta la picioare. Noaptea se scurse în felul acesta, cu el. *** Părăsi valea la fel cum venise, fără să ia nimic de acolo. Lăsă cele câteva obiecte pe care şi le cumpărase – fusta ţărănească, o bluză, un şorţ, câteva piese de lenjerie –, împăturite cu grijă într-un sertar în dulapul din camera ei. Le privi cu atenţie o clipă înainte să închidă sertarul, gândindu-se că, dacă s-ar întoarce, le-ar găsi, probabil, tot acolo. Nu luă cu ea nimic altceva decât moneda de cinci dolari şi banda pe care o purta încă în jurul coastelor. Când se urcă la bordul avionului, soarele atinsese deja vârfurile munţilor, desenând un contur strălucitor ca o graniţă a văii. Se lăsă pe spate în scaun şi se uită la chipul lui aplecat deasupra ei, aşa cum stătuse aplecat atunci când deschisese ochii în prima dimineaţă. Închise apoi ochii şi-i simţi palmele strângându-i legătura peste ochi. Auzi apoi huruitul motorului, nu ca un sunet oarecare, ci ca un suflu de explozie înăuntrul trupului ei; numai că-l simţea ca o vibraţie îndepărtată, ca şi cum cel care ar fi simţit-o ar fi fost rănit – sau aproape rănit. Nu-şi dădu seama când roţile se desprinseră de pământ sau când avionul trecu peste cercul culmilor. Stătea liniştită, simţind numai pulsul ritmic al motorului ca unică percepţie a spaţiului, ca şi cum ar fi fost purtată înăuntrul unui flux sonor care, din când în când, oscila. Sunetul venea din motorul lui, din controlul pe care mâinile lui îl exercitau asupra manşei; se concentra asupra lui; restul trebuia îndurat, restului nu trebuia să-i reziste. Stătea nemişcată, cu picioarele strânse, cu mâinile pe braţele scaunului, fără să conştientizeze mişcarea, fără să-şi conştientizeze măcar propria fiinţă, ceva care să-i dea un anumit sens asupra timpului, dincolo de spaţiu, de perspectivă, de viitor, în mijlocul nopţii pleoapelor apăsate de legătura trecută peste ochi – şi ştiindu-l pe el alături, ca o unică şi imobilă realitate. Nu-şi vorbeau. O singură dată spuse neaşteptat: — Domnule Galt! — 824 —

— Da? — Nu. Nimic. Voiam numai să ştiu dacă mai eşti aici. — O să fiu aici întotdeauna. Nu-şi putea da seama câte mile se scurseseră în timp ce amintirea cuvintelor părea a fi un jalon ce se pierdea în depărtare, apoi se făcea nevăzut. Apoi nu mai rămase nimic în afara liniştii dintr-un prezent continuu. Când începu coborârea, mişcarea aceea abruptă, care însemna că aterizează sau că se prăbuşesc, nu ştiu dacă trecuse o zi sau o oră; amândouă posibilităţile i se păreau la fel de plauzibile. Simţi zdruncinătura roţilor atingând pământul ca pe o senzaţie ciudat întârziată: ca şi cum ar fi trebuit să treacă o fracţiune de secundă ca ea să creadă cu adevărat. Percepu denivelările peste care trecea avionul, cu deplasări intermitente, apoi impulsul opririi şi, în cele din urmă, liniştea, apoi, atingerea mâinilor lui în păr îndepărtându-i legătura trecută peste ochi. Văzu o lumină orbitoare, o fâşie de ierburi uscate care părea să meargă până la orizont, niciun munte care să le împiedice, o autostradă pustie şi priveliştea înceţoşată a unui oraş aflat la o milă distanţă. Aruncă o privire la ceas: în urmă cu patruzeci şi şapte de minute se afla încă în vale. — O să găseşti o gară Taggart aici, îi spuse arătând înspre oraş, şi o să poţi lua un tren. Ea încuviinţă, de parcă i-ar fi înţeles cuvintele. El n-o urmă când ea coborî din avion. Se aplecă peste manşă ca să-i deschidă uşa avionului şi se uitară unul la celălalt. Ea rămase cu privirea înălţată către el, un vânt uşor îi răsfira părul, iar acolo, în mijlocul imensităţii monotone a preeriei fără suflare, linia severă a umerilor ei părea sculptată, aşa cum era îmbrăcată, în costumul ei elegant, de femeie de afaceri. Gestul pe care Galt îl făcuse cu mâna indica spre est, către nişte oraşe invizibile. — Să nu mă cauţi acolo, îi spuse el. N-o să mă găseşti – până când n-o să mă vrei pentru ceea ce sunt eu. Iar când o să mă vrei, o să fiu foarte uşor de găsit. Auzi sunetul uşii închizându-se peste el; păruse mai puternic decât zgomotul ulterior al elicei. Privi lung avionul îndepărtându-se şi făgaşele pe care roţile le lăsau în spatele lor prin iarbă. Apoi, între roţi şi ierburile înalte, văzu o fâşie de cer. Se uită în jurul ei. Deasupra siluetelor fantomatice ale oraşului din depărtare plutea o ceaţă roşiatică de căldură, iar contururile păreau să capete reflexe ruginii; deasupra acoperişurilor, văzu ruina unui coş industrial. În iarba din jur, zări o bucată de ziar, îngălbenită, uscată, care fâlfâia uşor. Se uita cu mintea golită la toate aceste obiecte, incapabilă să le facă aievea. Îşi ridică privirea înspre avion. Se uită la aripile lui făcându-se, în zare, din ce în ce mai mici, iar zgomotul elicei devenind din ce în ce mai slab. Avionul continua să se înalţe, mai întâi aripile, ca o cruce de argint lunguiaţă; apoi, curba desenată de — 825 —

ascensiune, apoi de lenta apropiere de pământ; în cele din urmă, părea să nu se mai mişte deloc, ci numai să se micşoreze. Se uita la avion aşa cum te uiţi la o stea care se stinge, mai întâi devenind o cruce, apoi o perlă, apoi o scânteie de foc pe care nici nu mai era foarte sigură că o vede de-adevăratelea. Când îşi dădu seama că cerul tot era împânzit cu scântei de foc, fu sigură că avionul se făcuse nevăzut. Capitolul III Anti-lăcomie — Ce caut aici? întrebă Dr. Robert Stadler. Din ce motiv mi s-a cerut să vin aici? Solicit o explicaţie. Nu sunt obişnuit să fiu târât pe jumătate de continent fără nicio noimă, motiv sau înştiinţare prealabilă. Doctorul Floyd Ferris zâmbi: — Acest lucru mă face să apreciez şi mai mult faptul că ai venit, doctore Stadler. Era imposibil să-ţi dai seama dacă tonul vocii sale era de recunoştinţă sau de nesăţioasă bucurie. Soarele îl lovea nemilos, iar doctorul Stadler simţi un firicel de transpiraţie prelingându-i-se de-a lungul tâmplei. Nu putea să aibă o discuţie iritată, stânjenitor de privată, în mijlocul unei mulţimi care năvălea spre a umple băncile tribunelor din jurul lor – o discuţie pe care încercase, în van, s-o aibă în ultimele trei zile. Îi trecu prin cap că tocmai acesta era motivul pentru care această întâlnire cu doctorul Ferris fusese amânată pentru acest moment; dar înlătură gândul, la fel cum dădu la o parte o insectă care bâzâia spre a ajunge la tâmpla lui năduşită. — Din ce motiv nu am avut posibilitatea de a comunica cu dumneata? întrebă el. Arma înşelătoare a sarcasmului părea acum a fi mai lipsită de eficacitate ca niciodată, dar era singura armă a doctorului Stadler. — De ce ai socotit necesar să-mi trimiţi mesaje pe hârtii cu antet oficial într-un limbaj propriu, sunt sigur – ordinelor, era cât pe ce să spună, dar nu făcu acest lucru – comunicaţiilor Armatei, dar cu siguranţă nu corespondenţei ştiinţifice? — Este o chestiune guvernamentală, rosti doctorul Ferris cu blândeţe. — Îţi dai seama că aveam enorm de multă treabă şi că lucrul acesta a însemnat o întrerupere a muncii mele? — Oh, da, spuse doctorul Ferris, pe un ton vag. — Îţi dai seama că aş fi putut refuza să vin? — Dar n-ai făcut lucrul acesta, zise doctorul Ferris încet. — De ce nu mi s-a dat nicio explicaţie? De ce n-ai venit dumneata personal la mine, în loc să-mi trimiţi nişte derbedei incredibil de tineri, care vorbeau o păsărească jumătate ştiinţă-jumătate revistă de doi bani? — Am fost prea ocupat, rosti doctorul Ferris pe un ton blajin. — În acest caz, n-ai vrea să-mi spui şi mie ce anume faci în mijlocul unei câmpii — 826 —

din Iowa – şi, în plus de asta, ce anume caut eu aici? Făcu un gest de dispreţ cu mâna către orizontul împrăfoşat al unei preerii goale şi către cele trei tribune de lemn. Acestea fuseseră recent construite, iar lemnul părea, şi el, că transpiră; putea distinge picăturile de răşină sclipind în soare. — Suntem pe punctul de a fi martorii unui eveniment istoric, doctore Stadler. O ocazie care se va transforma într-o piatră de hotar pe drumul ştiinţei, al bunăstării sociale şi al adaptabilităţii politice. Momentul de cotitură al unei ere noi. Glasul doctorului Ferris avea tonul textului memorat al comunicatului rostit de o persoană însărcinată cu relaţiile cu publicul. — Care eveniment? Care eră nouă? — Aşa cum vei observa, pentru privilegiul special de a fi martorii acestei ocazii au fost selectaţi doar cei mai distinşi cetăţeni, crema elitei noastre intelectuale. Nu aveam cum să-ţi omitem numele, nu-i aşa? – şi suntem siguri, bineînţeles, că putem conta pe loialitatea şi cooperarea dumitale. Nu-l putea privi pe doctorul Ferris în ochi. Tribunele se umpleau rapid cu lume, iar doctorul Ferris se întrerupea mereu spre a saluta cu mâna diverşi nou-sosiţi, pe care doctorul Stadler nu-i văzuse în viaţa lui, dar care erau nişte persoane de vază, aşa după cum putea să-şi dea seama judecând după umbra de deferenţă jovial-informală cu care le făcea Ferris cu mâna. Păreau cu toţii că-l cunosc pe doctorul Ferris şi că-l caută, ca şi cum el ar fi jucat rolul maestrului de ceremonie – sau al vedetei – momentului. — Dacă ai avea amabilitatea de a spune, pentru o clipă, lucrurilor pe nume şi mi-ai zice ce… — Bună, Spud! strigă doctorul Ferris, făcându-i semn cu mâna unui bărbat corpolent, cu părul alb, care umplea uniforma de gală a unui general. Doctorul Stadler ridică glasul: — Repet, dacă ai avea amabilitatea să te concentrezi suficient încât să-mi explici ce naiba se petrece… — Dar e foarte simplu. Este triumful final al… Trebuie să mă scuzi un minut, doctore Stadler, rosti doctorul Ferris cu iuţeală, ţâşnind înainte asemenea unui valet suprainstruit la auzul clopoţelului, în direcţia a ceea ce părea a fi un grup de persoane în vârstă, zgomotoase; se întoarse doar atâta timp cât să adauge un cuvânt pe care el părea, plin de respect, a-l considera drept o explicaţie completă: — Presa! Doctorul Stadler se aşeză pe banca de lemn, nesimţind vreo tragere de inimă să se atingă de ceva aflat în jurul lui. Cele trei tribune erau spaţiate, la intervale, într-o semicurbă, asemenea fotoliilor unui circ particular de mici dimensiuni, având loc suficient pentru trei sute de persoane; păreau construite pentru vizionarea unui fel de spectacol – dar erau cu faţa către vidul unei uriaşe preerii, care se întindea până la orizont, nefiind nimic vizibil, cu excepţia petei întunecate făcute de o fermă aflată la — 827 —

câteva mile. Doctorul Stadler oftă iritat; era sătul de secrete. „Confidenţial” şi „Strict confidenţial” fuseseră cuvintele ştampilate pe invitaţia care îi solicitase să călătorească în Iowa, fiind anunţat cu două zile înainte, pentru un motiv nespecificat. Doi tineri, care se dădeau drept fizicieni, îşi făcuseră apariţia la Institut spre a-l escorta; telefoanele sale la biroul lui Ferris din Washington nu primiseră răspuns. Tinerii vorbiseră – pe parcursul unei călătorii extenuante cu un avion guvernamental, apoi cu o maşină guvernamentală rece şi umedă – despre ştiinţă, urgenţe, echilibre sociale şi necesitatea păstrării secretului, până când ştiu mai puţin decât la început; observă doar că doi termeni reveneau în sporovăiala lor, care apăreau totodată în textul invitaţiei, doi termeni care aveau o sonoritate de rău augur, atunci când implicau o problemă necunoscută: apelul la „loialitatea” şi „cooperarea” lui. Tinerii îl depuseră pe o bancă din rândul din faţă al tribunei şi se făcuseră nevăzuţi, asemenea dispozitivului pliant al unui mecanism, lăsându-l în prezenţa bruscă a doctorului Ferris în persoană. Acum, urmărind scena din jurul său, urmărind gesturile vagi, animate, uşor complezente ale doctorului Ferris în mijlocul unui grup de reporteri, avea impresia unei năucitoare confuzii, a unei ineficienţe lipsite de rost, haotice – şi a unei maşinării bine unse care funcţiona spre a produce gradul exact al acelei impresii de care era nevoie la exact acel moment. Simţi un fior de panică, în care, ca în sclipirea unui fulger, îşi permise să ştie că simţea o dorinţă disperată de a evada. Dar îşi închise mintea acestei senzaţii. Era conştient că cel mai întunecat secret al ocaziei – mai crucial, mai impenetrabil, mai letal decât orice va fi fost ascuns în clădirea-ciupercă – era acela care îl făcuse să accepte să vină. Nu va trebui vreodată să-şi afle propriul motiv, îşi spuse; gândea acest lucru nu prin intermediul cuvintelor, ci prin cel al spasmului scurt, rău, al unei emoţii care semăna cu iritarea şi avea gustul unui acid. Cuvintele care îi veneau în minte, aşa după cum îi veniseră atunci când fusese de acord să vină, erau precum o formulă voodoo pe care o recită cineva atunci când e nevoie şi dincolo de care nu ai voie să priveşti: cum te poţi descurca atunci când trebuie să ai de-a face cu oameni? Observă că standul rezervat celor pe care Ferris îi numise elita intelectuală era mai spaţios decât cel pregătit pentru oficialităţile guvernamentale. Se surprinse simţind o rapidă plăcere furişă la gândul că el fusese plasat pe rândul din faţă. Întoarse capul spre a se uita la scaunele din spatele lui. Senzaţia pe care o avu fu asemenea unui mic şoc: acea adunare aleatorie, ştearsă, searbădă nu constituia imaginea sa despre o elită intelectuală. Văzu bărbaţi beligeranţi la modul defensiv şi femei îmbrăcate fără gust – văzu chipuri meschine, înciudate, bănuitoare care purtau o marcă incompatibilă cu purtătorul standard de intelect: marca nesiguranţei. Nu putu decoperi nicio faţă pe care s-o ştie, niciun chip pe care să-l recunoască drept faimos şi pe nimeni care să aibă şanse de a dobândi vreodată o atare recunoaştere. — 828 —

Se întrebă după ce criterii fuseseră selectate aceste persoane. Apoi remarcă o figură greoaie în rândul doi, figura unui bărbat în vârstă, cu o faţă prelungă, lipsită de energie care îi părea cumva cunoscută, deşi nu îşi putea aduce aminte absolut nimic în legătură cu el, cu excepţia unei vagi amintiri, asemenea unei fotografii văzute în vreo revistă dubioasă. Se aplecă spre o femeie şi o întrebă, arătând cu degetul: — Îmi puteţi spune numele acelui domn? Femeia răspunse, şoptind cu respect şi admiraţie: — Acela este doctorul Simon Pritchett! Doctorul Stadler întoarse capul, dorind ca să nu-l vadă cineva, ca nimeni să nu afle vreodată că fusese un membru al acelui grup. Îşi ridică privirea şi văzu că Ferris conducea întreaga gaşcă de reporteri către el. Văzu cum Ferris îşi îndreaptă braţul către el, aşa cum face un ghid turistic şi declară, atunci când erau destul de aproape spre a fi auziţi: — Dar de ce să vă pierdeţi timpul cu mine, când acolo se află sursa realizării zilei de azi, omul care a făcut totul posibil… doctorul Robert Stadler! O clipă i se păru că zăreşte o privire deplasată pe chipurile istovite, cinice ale ziariştilor, o privire ce nu era chiar respect, aşteptare sau speranţă, ci mai degrabă un ecou al acestora, asemenea unei palide reflecţii a privirii pe care ar fi avut-o în tinereţea lor când ar fi auzit numele lui Robert Stadler. În acea clipă, simţi un impuls pe care nu l-ar fi recunoscut: acela de a le spune că nu ştia nimic despre evenimentul de azi, că puterea lui era mai mică decât a lor, că fusese adus aici în calitate de pion într-un fel de joc al încrederii, aproape ca un… prizonier. În loc de asta, se auzi răspunzând la întrebările lor, cu tonul infatuat, condescendent al unuia care ştie toate secretele celor mai înalte autorităţi: „Da, Institutul de Stat pentru Ştiinţă este mândru de prestaţia sa publică… Institutul de Stat pentru Ştiinţă nu este unealta unor interese private sau a lăcomiei personale, este devotat bunăstării omenirii, binelui umanităţii în ansamblu…” – declamând, precum un dictafon, dezgustătoarele generalităţi pe care le auzise de la doctorul Ferris. Nu-şi dădea voie să ştie că sentimentul pe care-l avea faţă de sine era acela de silă; identifica emoţia, dar nu obiectul său; era silă faţă de oamenii din jurul său, îşi spuse; ei erau cei care îl sileau să suporte acest ruşinos spectacol. Ce poţi face – cugetă el – atunci când trebuie să ai de-a face cu lumea? Ziariştii îşi luau scurte notiţe după răspunsurile sale. Feţele lor semănau cu nişte roboţi care acţionau din rutina de a pretinde că auzeau noutăţi în afirmaţiile goale de sens ale unui alt robot. — Domnule doctor Stadler, îl întrebă unul dintre ei, arătând către clădirea de pe deal, este adevărat că socotiţi Proiectul X drept cea mai măreaţă realizare a Institutului de Stat pentru Ştiinţă? — 829 —

Se lăsă o tăcere mormântală. — Proiectul… X…? Ştia că e ceva greşit, de rău augur, în tonul vocii sale, pentru că văzu cum se înalţă capetele ziariştilor, ca la sunetul unei alarme; îi văzu că aşteaptă, cu creioanele în aer. Pentru o clipă, în timp ce-şi simţea muşchii feţei desfăcându-se într-un fals zâmbet, simţi o teroare fără formă, aproape supranaturală, ca şi cum ar fi perceput din nou lucrarea silenţioasă a unei maşinării bine unse, ca şi cum ar fi fost prins în ea, ca şi cum ar face parte din ea şi ar executa irevocabila ei dorinţă. — Proiectul X? rosti el încet, cu tonul misterios al unui conspirator. Păi, domnilor, valoarea – şi motivaţia – oricărei realizări a Institutului de Stat pentru Ştiinţă nu trebuie puse la îndoială, având în vedere că este o companie nonprofit – trebuie să spun mai multe? Îşi înălţă capul şi observă că doctorul Ferris stătuse la marginea grupului pe toată durata interviului. Îşi puse întrebarea dacă doar îşi imagina el că privirea doctorului Ferris părea acum mai puţin tensionată – şi mai impertinentă. Două maşini splendide sosiră în viteză maximă pe terenul de parcare şi se opriră în scârţâit de frâne. Ziariştii îl părăsiră în mijlocul unei propoziţii şi plecară în goană spre a întâmpina grupul care se dădea jos din maşini. Doctorul Stadler întoarse capul către Ferris. — Ce este Proiectul X? întrebă el brusc. Doctorul Ferris zâmbi într-un mod inocent şi în acelaşi timp insolent. — O companie nonprofit, răspunse el şi plecă în grabă spre a-i întâmpina pe nouveniţi. Din şoaptele respectuoase ale mulţimii, doctorul Stadler află că mititelul în costum şleampăt de in, care arăta ca un şarlatan, păşind energic în centrul noului grup, era dl Thompson, şeful Statului. Domnul Thompson zâmbea, încruntându-se şi lătrând răspunsuri ziariştilor. Doctorul Ferris se preumbla printre membrii grupului, cu graţia unei pisici care se freacă de picioarele diverselor persoane. Grupul se apropie şi îl văzu pe Ferris ghidându-i în direcţia sa. — Domnule Thompson, rosti sonor doctorul Ferris, în timp ce se apropiau, îmi daţi voie să vi-l prezint pe doctor Robert Stadler? Doctorul Stadler văzu ochii micului şarlatan cum îl studiază o fracţiune de secundă: ochii aceia vădeau un fel de admiraţie superstiţioasă, ca la vederea unui fenomen dintr-un tărâm mistic pururi de neînţeles domnului Thompson – şi posedau şiretenia penetrantă, calculată a unui agent electoral care are senzaţia că nimic nu este imun la standardele lui, o privire asemenea echivalentului vizual al cuvintelor: „care-i şmecheria ta?” — E o onoare, domnule doctor, onoare, cu siguranţă, rosti domnul Thompson sprinten, strângându-i mâna. Află că bărbatul cel înalt, cu umerii gârboviţi şi cu tunsoare militară era domnul — 830 —

Wesley Mouch. Nu reţinu numele celorlalţi, ale căror mâini le strânse. În timp ce grupul se îndrepta către tribuna oficialităţilor, el rămase cu senzaţia arzătoare a unei descoperiri cu care nu îndrăznea să se confrunte: descoperirea că se simţise îngrijorător de încântat de semnul de încuviinţare din cap făcut de micuţul şarlatan. O echipă de tineri organizatori, care semănau cu plasatorii de cinematograf, îşi făcură apariţia de undeva cu cărucioare cu nişte obiecte strălucitoare, pe care începură să le distribuie adunării. Obiectele respective erau binocluri. Doctorul Ferris îşi luă locul la microfonul unui sistem de amplificare care se afla lângă standul oficialităţilor. La un semn al lui Wesley Mouch, vocea lui bubui brusc pe deasupra preeriei, o voce onctuoasă, înşelător de solemnă, transformată de către ingeniozitatea inventatorului microfonului în sunetul şi puterea unui gigant: — Doamnelor şi domnilor…! Mulţimea amuţi, toate capetele se întoarseră către figura plină de graţie a doctorului Floyd Ferris. — Doamnelor şi domnilor, aţi fost aleşi – ca recunoaştere a distinsului serviciu public şi a loialităţii dumneavoastră – spre a fi martorii dezvăluirii unei realizări de o asemenea colosală importanţă, de o cuprindere atât de uluitoare, de posibilităţi atât de creatoare de epocă încât până în acest moment a fost cunoscut doar câtorva şi doar sub numele de Proiectul X. Doctorul Stadler îşi reglă binoclul pe singurul lucru vizibil – pe pata îndepărtatei ferme. Văzu că era ruina părăsită a unei ferme, care fusese părăsită în mod clar cu mulţi ani în urmă. Lumina cerului vădea coastele goale ale acoperişului, iar bucăţi de sticlă în zigzag încadrau întunericul ferestrelor goale. Văzu un şopron părăginit, turnul ruginit al unei roţi de grădinărie şi resturile unui tractor zăcând răsturnat. Doctorul Ferris vorbea despre cruciaţii ştiinţei şi despre anii de devoţiune altruistă, de trudă neîncetată şi de cercetare perseverentă pe care îi înghiţise Proiectul X. Ciudat – îşi spuse doctorul Stadler, studiind ruinele fermei, că există o turmă de capre în mijlocul unei asemenea pustietăţi. Erau vreo cinci sau şase, unele moţăind, altele păscând letargic iarba pe care o puteau găsi printre buruienile pârjolite. — Proiectul X, spunea doctorul Ferris, a fost dedicat unei cercetări speciale în domeniul sunetului. Ştiinţa sunetului are aspecte uimitoare, pe care oamenii de rând nici nu le bănuiesc… La vreo cincisprezece metri de fermă, doctorul Stadler văzu o structură, în mod clar nouă şi lipsită complet de utilitate: părea un fel de şiruri de postamente de metal, care se înălţau în aer, fără a sprijini, fără a duce undeva. Doctorul Ferris vorbea acum despre natura vibraţiilor sonore. Doctorul Stadler îşi îndreptă binoclul către orizontul de dincolo de fermă, dar acolo, pe zeci de mile, nu se vedea nimic. Mişcarea bruscă, căznită a uneia dintre capre îi — 831 —

readuse atenţia la turmă. Observă că acele capre erau priponite de ţăruşi înfipţi din loc în loc în pământ. — …Şi s-a descoperit, rosti doctorul Ferris, că există anumite frecvenţe ale vibraţiilor sonore, care nu pot fi blocate de nicio structură, organică sau inorganică… Doctorul Stadler remarcă un punct argintiu dincolo de buruienile dintre animale; era un ieduţ care nu fusese priponit; tot sărea şi ţopăia pe lângă mama sa. — …Raza sonoră este controlată de un pupitru din interiorul laboratorului subteran, zicea doctorul Ferris, arătând către clădirea de pe deal. Acel pupitru este poreclit de noi, cu afecţiune, „Xilofonul”, pentru că trebuie să ai mare grijă să atingi clapele potrivite, sau, mai degrabă, să tragi manetele potrivite. Pentru această ocazie specială, a fost construită aici o extensie a Xilofonului, conectată cu cel dinăuntru – arătă el către panoul din faţa standului oficialităţilor – pentru ca dumneavoastră să aveţi posibilitatea de a fi martorii întregii operaţiuni şi de a vă da seama de simplitatea întregii proceduri… Doctorul Stadler găsi în urmărirea cu privirea a ieduţului o plăcere, un fel de plăcere reconfortantă. Micuţa creatură părea a nu avea mai mult de o săptămână, arăta asemenea unei mingii de blană albă cu picioare lungi şi graţioase; continua să ţopăie într-un mod deliberat stângaci, de o sălbăticie veselă, cu toate cele patru picioare ţinute drepte şi ţepene. Părea a sări spre razele de soare, spre aerul verii, spre bucuria de a-şi descoperi propria existenţă. — …Sunetul razei este invizibil, inaudibil şi complet controlabil din punctul de vedere al ţintei, direcţiei şi distanţei. În primul său test public, pe care îl veţi urmări în scurtă vreme, a fost setat să acopere un sector restrâns, de doar două mile, în perfectă siguranţă, întregul spaţiu fiind curăţat pe o rază de douăzeci de mile de jur-împrejur. Echipamentul generator actual aflat în laboratorul nostru este capabil să producă raze care pot ajunge – prin orificiile pe care aveţi posibilitatea de a le vedea sub dom – pe întreg teritoriul aflat pe o rază de o sută de mile, un cerc cu o periferie care se întinde de la ţărmul fluviului Mississippi, cam de la Podul Taggart Transcontinental Railroad, până la Des Moines şi Fort Dodge, Iowa, la Austin, Minnesota, la Woodman, Wisconsin, la Rock Island, Illinois. Acesta este doar un modest început. Posedăm cunoştinţele tehnice spre a construi generatoare cu o rază de acţiune de două şi trei sute de mile – dar din cauza faptului că nu am putut obţine la timp o cantitate suficientă de metal rezistent la temperaturi înalte, aşa cum este metalul Rearden, a trebuit să ne mulţumim cu prezentul nostru echipament şi cu actuala rază de acţiune. În onoarea distinsului nostru director, domnul Thompson, sub a cărui înţeleaptă administraţie a Institutului de Stat pentru Ştiinţă au fost acordate fondurile fără de care Proiectul X nu ar fi fost posibil, această măreaţă invenţie va fi cunoscută din acest moment drept Armonizatorul Thompson! Mulţimea aplaudă. Domnul Thompson rămase nemişcat, faţa fiindu-i cuprinsă de o înţepeneală semiconştientă. Doctorul Stadler avu certitudinea că acest şarlatan de — 832 —

duzină avusese tot atât de puţin de-a face cu Proiectul ca şi oricare dintre plasatori, că el nu avea nici inteligenţa, nici iniţiativa, nici măcar suficientă premeditare spre a face să fie scoasă pe piaţă o nouă capcană de popândăi şi că el, de asemenea, nu era decât un pion al unui mecanism silenţios – un mecanism care nu avea centru, conducător, direcţie, un mecanism care nu fusese pus în mişcare de către doctorul Ferris sau de către Wesley Mouch, sau de către oricare dintre creaturile înspăimântate din tribune, ori de către creaturile din spatele scenei – un mecanism impersonal, lipsit de gândire, fără trup, pe care nu-l conducea nimeni şi ai cărui pioni erau cu toţii, fiecare în funcţie de propriul său grad de răutate. Doctorul Stadler strânse marginea băncii: simţea dorinţa de a sări în picioare şi de a o zbughi. — …Cât despre funcţia şi scopul razei sonore, nu voi spune nimic. O voi lăsa să vorbească singură. Acum o veţi vedea cum funcţionează. Când doctorul Blodgett acţionează manetele Xilofonului, vă sugerez să aţintiţi privirile asupra ţintei – care este acea fermă aflată la două mile distanţă. Nu va mai fi nimic altceva de văzut. Raza în sine este invizibilă. De multă vreme toţi gânditorii progresişti au acceptat că nu există entităţi, ci doar acţiuni – şi nici valori, ci doar consecinţe. Acum, doamnelor şi domnilor, veţi vedea acţiunea şi consecinţele Armonizatorului Thompson. Doctorul Ferris făcu o plecăciune, se îndepărtă încet de lângă microfon şi veni să se aşeze pe bancă, alături de doctorul Stadler. La standul de lângă pupitru veni un personaj uşor corpolent, cu un aer tineresc şi îşi ridică privirea expectativ către domnul Thompson. Acesta păru cu desăvârşire uluit pentru o clipă, ca şi cum i-ar fi ieşit ceva din minte, până când Wesley Mouch se aplecă către el şi îi şopti ceva la ureche. — Contact! rosti cu voce tare domnul Thompson. Doctorul Stadler nu suportă să vadă mişcarea graţioasă, unduitoare, efeminată, a mâinii doctorului Blodgett, în timp ce împingea prima manetă de pe pupitrul de comandă, apoi următoarea. El îşi ridică binoclul şi privi ferma. În momentul în care îşi reglă binoclul, o capră trăgea de lanţul ei, ajungând placid la un mărăcine înalt, uscat. În clipa următoare, capra se înălţă în aer, răsturnată, cu picioarele în sus, zvâcnind, apoi căzu într-o grămadă alcătuită din şapte capre cuprinse de convulsii. Până când doctorul Stadler îşi crezu ochilor, grămada era lipsită de suflare, cu excepţia piciorului unui animal care ieşea afară din grămadă, ţeapăn ca un băţ şi tremurând ca zgâlţâit de un vânt puternic. Ferma se destrămă în zdrenţe de şindrilă şi se prăbuşi, urmat de gheizerul cărămizilor şemineului. Tractorul se transformă într-o clătită. Turnul roţii de grădinărie se crăpă, iar bucăţi din ea loviră solul, în vreme ce roata încă descria o lungă curbă prin aer, ca prin propria-i tacticoasă voinţă. Coastele şi traversele de metal ale solidului postament recent construit se prăbuşiră precum o structură de chibrituri doborâte de o răsuflare. Se petrecu atât de iute, atât de incontestabil, încât doctorul Stadler nu simţi nicio groază, nu simţi nimic, nu era realitatea pe care o cunoscuse, era tărâmul coşmarului unui — 833 —

copil, în care obiectele materiale pot fi dizolvate prin mijlocirea unei simple dorinţe pline de răutate. Îşi luă binoclul de la ochi. Se uita la o preerie pustie. Nu exista fermă, în depărtare nu se vedea nimic altceva decât o dungă întunecată care semăna cu umbra unui nor. De pe scaunele din spatele său se înălţă doar un ţipăt, ascuţit, ca şi cum ar fi leşinat vreo femeie. Se întrebă în sinea lui de ce oare a trebuit să ţipe la atât de multă vreme după cele văzute – apoi îşi dădu seama că timpul scurs de la atingerea primei manete nu fusese nici măcar de un minut. Îşi ridică din nou binoclul, ca şi cum ar fi nădăjduit brusc că nu va vedea decât umbra norului. Dar obiectele materiale continuau să se afle acolo; erau o grămadă de resturi. Îşi îndreptă binoclul către ruine; pe dată, îşi dădu seama că se uita după ieduţ. Nu-l găsea; nu era decât o grămadă de blană cenuşie. Când îndepărtă binoclul de la ochi şi întoarse capul, văzu că doctorul Ferris se uită la el. Avu certitudinea că, pe întreg parcursul testului, Ferris nu urmărise ţinta, ci faţa sa, ca spre a-şi da seama dacă el, Robert Stadler, îi poate face faţă razei. — Aceasta este tot, anunţă prin microfon corpolentul doctor Blodgett, pe tonul mieros al unui supraveghetor de magazin universal. Nu mai există în scheletul structurilor niciun cui sau nit, iar în trupurile animalelor nu a mai rămas niciun vas de sânge nespart. Mulţimea se foia cu mişcări bruşte şi şoapte pe tonuri înalte. Oamenii se uitau unii la alţii, ridicându-se nesiguri şi aşezându-se din nou, cerând neobosiţi doar o pauză. În şoapte era un sunet de isterie ascunsă. Părea că aşteptau să li se spună ce anume să gândească. Doctorul Stadler văzu o femeie care era însoţită pe treptele ce coborau de la rândul din spate, cu capul în piept şi cu o batistă ţinută la gură: i se făcuse rău de la stomac. Întoarse capul şi îl văzu pe doctorul Ferris care se uita în continuare la el. Doctorul Stadler se dădu puţin pe spate, cu faţa austeră şi dispreţuitoare, faţa celui mai mare om de ştiinţă al naţiunii, şi întrebă: — Cine a inventat chestia asta oribilă? — Dumneata. Doctorul Stadler îl privi fără a se clinti. — Este doar un dispozitiv practic, rosti doctorul Ferris pe un ton plăcut, bazat pe descoperirile dumitale teoretice. A fost derivat din nepreţuitele dumitale cercetări asupra naturii razelor cosmice şi a transmisiei spaţiale a energiei. — Cine a lucrat la Proiect? — Nişte inşi de mâna a doua, ca să zic aşa. Serios, au existat extrem de puţine dificultăţi. Niciunul dintre ei n-ar fi fost în stare să înceapă conceperea primului pas către conceperea formulei dumitale de transmitere a energiei, dar pentru că acest lucru a fost făcut, restul a fost uşor. — Care este scopul practic al acestei invenţii? Care sunt „epocalele posibilităţi”? — 834 —

— Oh, dar nu-ţi dai seama? Reprezintă un nepreţuit instrument de securitate publică. Niciun duşman nu l-ar ataca pe posesorul unei atari arme. Ea va elibera ţara de frica unei agresiuni şi îi va da posibilitatea să îşi plănuiască viitorul într-o manieră netulburată. Vocea sa avea o ciudată neglijenţă, un ton de nonşalantă improvizaţie, ca şi cum nici n-ar fi încercat, nici nu s-ar fi aşteptat să fie crezut. — Va dezamorsa fricţiunile sociale. Va promova pacea, stabilitatea şi – aşa după cum am arătat – armonia. Va elimina pericolul oricărui război. — Care război? Care agresiune? Când întreaga planetă moare de foame, iar Statele Populare de-abia supravieţuiesc datorită pomenilor oferite de această ţară – unde anume vezi dumneata pericolul unui război? Te aştepţi ca aceşti sălbatici zdrenţăroşi să te atace? Doctorul Ferris se uită în ochii lui. — Duşmanii interni pot constitui o primejdie la fel de mare pentru popor ca şi cei externi, replică el. Poate chiar mai mare. De data aceasta, vocea lui suna ca şi cum se aştepta şi era sigur că va fi înţeles. — Sistemele sociale sunt extrem de precare. Dar gândeşte-te ce stabilitate poate fi obţinută cu ajutorul câtorva instalaţii ştiinţifice plasate în puncte strategice. Vor fi chezăşia unei stări de permanentă pace, nu crezi? Doctorul Stadler nu se clinti şi nici nu răspunse; pe măsură ce se scurgeau secundele, iar chipul său îşi păstra o expresie neschimbată, începu să pară paralizat. Ochii săi aveau privirea unui om care îşi dă seama că ceea ce ştiuse, ştiuse din primul moment, petrecuse ani întregi încercând să nu-şi dea seama şi se află acum angajat într-o luptă între viziunea sa şi puterea de a-i nega existenţa. — Nu ştiu despre ce anume vorbeşti! rosti el sec în cele din urmă. Doctorul Ferris zâmbi. — Niciun om de afaceri sau industriaş lacom n-ar fi finanţat Proiectul X, zise el încetişor, pe tonul unei discuţii relaxate, lipsite de formalisme. Nu şi-ar fi putut permite. Este o investiţie enormă, fără perspectiva unor câştiguri materiale. Ce profit ar fi putut aştepta de la lucrul acesta? Nu există profituri care pot fi trase de pe urma acelei ferme – arătă către dunga întunecată din depărtare. Dar, aşa după cum ai remarcat pe bună dreptate, Proiectul X trebuia să fie o întreprindere nonprofit. Spre deosebire de o firmă de afaceri, Institutul de Stat pentru Ştiinţă n-a avut probleme în obţinerea fondurilor pentru Proiect. N-ai auzit ca Institutul să fi avut dificultăţi finaciare în ultimii doi ani, nu-i aşa? Iar de obicei constituia o mare problemă faptul de a-i face să voteze fondurile necesare pentru mersul înainte al ştiinţei, întotdeauna pretindeau diverse dispozitive în schimbul banilor lor, aşa după cum obişnuiai să remarci. Ei bine, iată un dispozitiv pe care unii oameni aflaţi la putere l-ar putea aprecia cu adevărat. I-au pus pe ceilalţi să voteze pentru asta. N-a fost greu. De fapt, foarte mulţi dintre ceilalţi s-au simţit în siguranţă votând fonduri pentru un proiect — 835 —

care era secret – erau siguri că e important, din moment ce ei nu erau consideraţi suficient de importanţi spre a fi puşi la curent în privinţa lui. Existau, desigur, câteva persoane sceptice şi unele care se îndoiau. Dar acestea renunţară în momentul în care li se aduse la cunoştinţă că şeful Institutului era doctorul Robert Stadler, ale cărui judecată şi integritate nu le puteau pune la îndoială. Doctorul Stadler privea în jos, către unghiile lui. Sunetul strident al microfonului făcu mulţimea să devină brusc atentă; lumea părea să se afle în pragul panicii. Un crainic, cu o voce aidoma unei mitraliere care scuipă zâmbete, lătră vesel că urmau să fie martorii transmisiunii radio care va face publică întregii naţiuni ştirea măreţei descoperiri. Apoi, consultându-şi ceasul, textul şi braţul lui Wesley Mouch care făcea semne, el strigă în strălucitorul cap de şarpe al microfonului – în sufrageriile, birourile, garsonierele, creşele ţării: — Doamnelor şi domnilor! Proiectul X! Doctorul Ferris se aplecă înspre doctorul Stadler – pe fundalul ritmului ca un staccato de copite al glasului crainicului care galopa de-a lungul continentului cu descrierea noii invenţii – şi rosti pe un ton de remarcă întâmplătoare: — Este de o importanţă vitală ca să nu existe critici ale Proiectului în ţară, în acest moment precar – apoi adăugă, pe jumătate ca din întâmplare, pe jumătate în glumă: Să nu existe niciun fel de critici vreodată. — …iar conducătorii politici, intelectuali şi morali ai naţiunii, – urla crainicul în microfon – care au fost martorii acestui măreţ eveniment, în calitate de reprezentanţi ai dumneavoastră şi în numele dumneavoastră, vă vor spune acum personal felul în care l-au perceput! Domnul Thompson fu primul care urcă treptele de lemn către platforma microfonului. Rosti un discurs scurt, salutând o nouă eră şi declarând – cu tonul beligerant al unei provocări adresate unor inamici neidentificaţi – că ştiinţa aparţine poporului şi că fiecare om de pe faţa pământului are dreptul la o parte din avantajele create de progresul tehnologic. Urmă Wesley Mouch. El vorbi despre planificare socială şi despre necesitatea unei ralieri unanime în sprijinul celor care planifică. Vorbi despre disciplină, unitate, austeritate şi datoria patriotică de a suporta, temporar, dificultăţile. — Am mobilizat cele mai bune creiere ale ţării noastre spre a lucra pentru bunăstarea dumneavoastră. Această mare invenţie a reprezentat produsul geniului unui om a cărui devoţiune faţă de cauza umanităţii nu trebuie pusă la îndoială, un om recunoscut de toată lumea drept cea mai măreaţă minte a secolului – doctorul Robert Stadler! — Ce? se sufocă doctorul Stadler, rotindu-se către Ferris. Doctorul Ferris se uită la el cu o privire plină de răbdătoare blândeţe. — Nu mi-a cerut permisiunea să spună asta! rosti doctorul Stadler pe un ton jumătate tăios, jumătate şoptit. — 836 —

Doctorul Ferris făcu, cu braţele larg deschise, un gest de neputinţă încărcată de reproş. — Acum îţi dai seama, doctore Stadler, cât de regretabil este să te laşi deranjat de chestiuni politice pe care le-ai socotit întotdeauna nedemne de atenţia şi cunoaşterea dumitale. Vezi dumneata, funcţia domnului Mouch nu constă în a solicita permisiuni. Personajul care stătea gârbovit pe podiumul vorbitorilor, încolăcindu-se pe microfon, şi care vorbea pe tonul plictisit, dispreţuitor al unei povestiri de doi bani era doctorul Simon Pritchett. El declara că noua invenţie reprezenta un instrument de bunăstare socială, care garanta prosperitatea generală şi că cel care se îndoia de acest clar adevăr era un duşman al societăţii, care trebuia tratat în conformitate. — Această invenţie, produsul doctorului Robert Stadler, remarcabilul iubitor al libertăţii… Doctorul Ferris deschise o valiză-diplomat, scoase la iveală nişte foi bătute curat la maşină şi întoarse capul către doctorul Stadler. — Dumneata vei constitui punctul culminat al transmisiei, zise el. Vei vorbi ultimul, la sfârşitul orei. Întinse paginile. — Iată discursul pe care îl vei ţine. Privirea sa comunică restul: spuse că nu fusese întâmplător felul în care îşi alesese cuvintele. Doctorul Stadler luă foile, dar le ţinu între vârfurile a două degete ţinute drepte, cum ar ţine cineva o bucată de hârtie murdară pe care vrea s-o arunce la coşul de gunoi. — Nu ţi-am solicitat să te numeşti „negrul” care scrie pentru mine, rosti el. Sarcasmul din glas îi dădu lui Ferris indiciul: nu era momentul să fie sarcastic. — Nu aş fi permis ca nepreţuitul dumitale timp să fie irosit de scrierea de discursuri pentru radio, spuse doctorul Ferris. Am fost ferm convins că vei aprecia acest lucru. Rostise aceste cuvinte pe un ton de politeţe nesinceră, a cărei intenţie era aceea de a fi recunoscută ca fiind nesinceră, tonul cu care îi arunci unui cerşetor pomana salvării aparenţelor. Răspunsul doctorului Stadler îl tulbură: doctorul Stadler socoti cuvenit să nu îl privească sau să se uite la manuscris. — Lipsa de credinţă – mârâia un vorbitor vânjos de pe podium, pe tonul unei bătăi de stradă – lipsa de credinţă este singurul lucru de care trebuie să ne temem! Dacă avem încredere în planurile conducătorilor noştri, ei bine, planurile vor funcţiona, iar noi ne vom bucura de prosperitate, relaxare şi belşug. Indivizii care se tot îndoiesc şi ne distrug moral, ei sunt aceia care ne ţin în lipsuri şi mizerie. Dar nu avem de gând să-i mai lăsăm să facă acest lucru, suntem aici pentru a proteja poporul, iar dacă — 837 —

vreunul dintre aceşti îndoiţi şmecheri apar pe aici, credeţi-mă, o să avem noi grijă de el! — Ar fi regretabil, zise doctorul Ferris cu o voce blândă, să fie stârnit un resentiment popular împotriva Institutului de Stat pentru Ştiinţă într-un moment exploziv precum cel de acum. Există multă nemulţumire şi tulburare în ţară, iar dacă oamenii ar înţelege greşit natura noii invenţii, e de aşteptat ca ei să-şi verse furia pe toţi oamenii de ştiinţă. Care n-au fost niciodată populari în rândul maselor. — Pace, cânta în microfon o femeie înaltă şi zveltă, această invenţie este un măreţ, nou instrument de pace. Ea ne va proteja de intenţiile agresive ale duşmanilor egoişti, ea ne va da posibilitatea să respirăm liber şi să învăţăm să ne iubim semenii. Avea o faţă osoasă, cu o gură ce se amărâse la petreceri cu cocktailuri, şi purta o rochie lungă de un albastru stins, care sugera vestmântul de concert al unei cântăreţe la harpă. — Poate fi considerat drept acel miracol care a fost considerat imposibil în istorie – sinteza finală a ştiinţei şi a iubirii! continuă ea. Doctorul Stadler privi chipurile celor din tribune. Şedeau liniştiţi acum, ascultau, dar aveau ceva de amurg în privire, o privire înfricoşată care se afla în procesul de a fi acceptată ca permanentă, privirea unor răni sângerânde care sunt diminuate sub vălul infecţiei. Ei ştiau, la fel cum ştia şi el, că ei reprezentau ţintele canalelor fără formă care ieşeau din domul clădirii-ciupercă – iar el îşi punea întrebarea în ce mod îşi linişteau acum minţile şi scăpau de această cunoaştere; el ştia că vorbele pe care erau nerăbdători să le absoarbă şi să le creadă constituiau lanţurile care se strecurau spre a-i priponi, asemenea caprelor, într-o manieră sigură, în zona de acoperire a acelor canale. Erau nerăbdători să creadă; el distinse liniile strânse ale buzelor lor, privirile bănuitoare aruncate vecinilor lor – ca şi cum oroarea care îi ameninţa nu era raza sonoră, ci oamenii care îi vor face să o recunoască drept oroare. Ochii lor se acopereau cu un văl, dar ceea ce mai rămăsese vizibil din rană reprezenta un strigăt de ajutor. — Ce crezi că e-n mintea lor? întrebă doctorul Ferris încetişor. Raţiunea e singura armă a omului de ştiinţă, iar raţiunea n-are putere asupra oamenilor, nu-i aşa? Într-o epocă precum cea de faţă, în care ţara se destramă, mulţimile sunt purtate de oarba disperare până la limita revoltelor pe faţă şi a violenţelor – ordinea trebuie menţinută prin orice mijloc aflat la dispoziţie. Cum putem reacţiona atunci când avem de-a face cu oameni? Doctorul Stadler nu răspunse. O femeie planturoasă, cu un sutien nepotrivit pe sub o rochie pătată de transpiraţie, spunea la microfon – la început doctorului Stadler nu-i veni a crede – că noua invenţie trebuia întâmpinată cu deosebită recunoştinţă de către mamele ţării. Doctorul Stadler întoarse capul în altă direcţie; observându-l, Ferris nu putea vedea nimic altceva decât nobila linie a frunţii înalte şi ridul adânc de amărăciune de la colţul gurii. — 838 —

Brusc, fără vreo altă legătură sau avertisment, Robert Stadler se întoarse spre a-l confrunta. Era asemenea unei izbucniri a sângelui dintr-o crăpătură neaşteptată a unei răni aproape închise: faţa lui Stadler era deschisă, de durere, de groază, de sinceritate, ca şi cum, în acea clipă, atât el, cât şi Ferris ar fi fost fiinţe umane, şi mormăi cu incredibilă disperare: — Într-un secol civilizat, Ferris, într-un secol civilizat! Doctorul Ferris produse şi prelungi, cu încetineală, un mic chicotit. — Nu înţeleg despre ce anume vorbeşti, replică el, pe tonul unei citări. Doctorul Stadler îşi lăsă privirea în jos. Când Ferris vorbi din nou, glasul său avea în ton o imperceptibilă nuanţă de ceva ce Stadler nu putea defini, cu excepţia faptului că nu făcea parte dintr-o discuţie civilizată: — Ar fi regretabil dacă s-ar petrece ceva care să pună în pericol Institutul de Stat pentru Ştiinţă. Ar fi cel mai regretabil lucru dacă Institutul ar trebui închis sau dacă oricare dintre noi am fi obligaţi să-l părăsim. Unde anume ne-am duce? În ziua de azi, oamenii de ştiinţă reprezintă un lux exorbitant – şi nu au mai rămas multe persoane sau instituţii care să-şi permită lucruri necesare, ca să nu mai pomenim de obiecte de lux. Nu există uşi deschise pentru noi. Nu am fi bine primiţi în departamentul de cercetare al unui concern industrial, cum ar fi, să zicem, Rearden Steel. În plus, dacă s-ar întâmpla să ne facem duşmani, de aceiaşi duşmani s-ar teme orice persoană tentată să folosească talentele noastre. Un om ca Rearden s-ar fi luptat pentru noi. Oare şi un om ca Orren Boyle? Dar asta reprezintă o speculaţie pur teoretică, pentru că, de fapt, toate instituţiile de cercetare ştiinţifică au fost închise prin lege – prin Directiva 10-289, dată, după cum probabil nu ştii, de către dl Wesley Mouch. Te gândeşti, poate, la universităţi? Ele se află în aceeaşi poziţie. Ele nu-şi pot permite săşi creeze duşmani. Cine ar sări în apărarea noastră? Bănuiesc că cineva ca Hugh Akston ne-ar lua apărarea, dar a ne gândi la aşa ceva înseamnă a ne face vinovaţi de anacronism. El aparţinea unei epoci diferite. Condiţiile ivite în realitatea noastră au făcut de multă vreme continuarea existenţei lui. Şi nu cred că doctorul Simon Pritchett sau generaţia crescută sub îndrumarea sa ar fi capabili sau dispuşi să ne apere. N-am crezut niciodată în eficacitatea idealiştilor – dar tu? – iar epoca asta nu e pentru idealismul lipsit de practicitate. Dacă cineva ar vrea să se opună politicii guvernului, cum anume s-ar face el auzit? Prin intermediul acestor domni de la presă, doctore Stadler? Cu ajutorul acestui microfon? A mai rămas oare vreun ziar independent în ţară? Vreun post de radio necontrolat? Vreo bucată de proprietate privată sau vreo opinie personală? (Tonul vocii era limpede acum: era acela al unui mardeiaş.) O opinie personală reprezintă singurul lux pe care nu şi-l poate permite nimeni în ziua de azi. Buzele doctorului Stadler se mişcară ţepene, la fel de ţepene precum muşchii caprelor: — 839 —

— Vorbeşti cu Robert Stadler. — Nu am uitat lucrul acesta. Vorbesc tocmai pentru că nu l-am uitat. „Robert Stadler” este un nume ilustru şi mi-ar părea nespus de rău să-l văd distrus. Dar ce înseamnă un nume ilustru în ziua de azi? În ochii cui? – braţul său arătă către tribune. În ochii unor oameni precum cei pe care-i vezi în jur? Dacă ei vor crede, atunci când li se va spune acest lucru, că un instrument al morţii reprezintă o unealtă a prosperităţii – n-ar crede ei oare dacă li se va spune că Robert Stadler este un trădător şi un duşman al statului? Te-ai baza într-o astfel de situaţie pe faptul că acest lucru nu e adevărat? Te gândeşti la adevăr, doctore Stadler? Chestiunea adevărului nu are legătură cu problemele sociale. Principiile nu au influenţă asupra afacerilor publice. Raţiunea nu are putere asupra fiinţelor umane. Logica este neputincioasă. Moralitatea este superfluă. Nu-mi răspunde acum, doctore Stadler. Îmi vei răspunde vorbind la microfon. Eşti următorul care ia cuvântul. Privind către dunga neagră a fermei aflate în depărtare, doctorul Stadler realiză că senzaţia pe care o avea era aceea de teroare, dar nu-şi dădea voie să-i afle natura. El, care fusese capabil să studieze particulele şi subparticulele din spaţiul cosmic, nu-şi dădea voie să examineze această senzaţie şi să înţeleagă că se compunea din trei părţi: o parte era teroarea unei viziuni care părea a sta în picioare în faţa ochilor săi, viziunea inscripţiei care fusese gravată, în onoarea sa, deasupra intrării Institutului: „Minţii neînfricate, adevărului sacru” – o altă parte era o frică firească, instinctuală, animalică de distrugerea fizică, o umilitoare frică pe care, în lumea civilizată a copilăriei sale, nu se aşteptase s-o trăiască vreodată, iar cea de-a treia era teroarea de a şti că, trădând-o pe prima, te predai singur tărâmului celei de-a doua. Merse către eşafodajul vorbitorilor, cu paşi înceţi şi fermi, cu fruntea sus, cu manuscrisul discursului mototolit între degete. Părea că se îndreaptă spre a urca fie către un piedestal, fie către ghilotină. Aşa după cum, în momentul morţii, întreaga viaţă a unui om se derulează la iuţeală în faţa lui, el mergea pe fundalul glasului crainicului care îi citea ţării lista realizărilor şi carierei lui Robert Stadler. O uşoară convulsie tulbură chipul lui Robert Stadler la auzul cuvintelor: „… fost şef al Departamentului de Fizică al Universităţii Patrick Henry”. Realiză vag, ca şi cum cunoaşterea nu ar fi existat înlăuntrul lui, ci în interiorul unei persoane pe care o lăsa în urmă, că mulţimea se pregătea să fie martora unui act de distrugere mai teribil decât distrugerea fermei. Urcase deja primele trei trepte ale eşafodajului, când în faţă se năpusti un tânăr ziarist, alergă spre el şi, din spate, se prinse cu mâna de balustrada scărilor spre a-l opri. — Domnule doctor Stadler! şopti el disperat. Spuneţi-le adevărul! Spuneţi-le că naveţi nicio legătură cu chestia asta! Spuneţi-le ce fel de maşinărie infernală este şi în ce scop se intenţionează a fi folosită! Spuneţi ţării ce fel de oameni încearcă s-o conducă! Nimeni nu poate pune la îndoială cuvântul dumneavoastră! Spuneţi-le — 840 —

adevărul! Salvaţi-ne! Sunteţi singurul care poate! Doctorul Stadler privi în jos către el. Era tânăr; mişcările şi vocea sa aveau acea claritate rapidă, precisă care aparţine competenţei; printre colegii săi mai în vârstă, corupţi, obsedaţi de favoruri, reuşise să pătrundă în elita presei politice, cu ajutorul unei ultime, irezistibile licăriri de abilitate. Avea o privire de o inteligenţă nerăbdătoare, neînfricată; era genul de privire care fusese îndreptată către el de pe băncile sălilor de curs. Observă că ochii acestui băiat erau căprui; aveau o nuanţă de verde. Doctorul Stadler întoarse capul şi văzu că Ferris sosise în grabă lângă el, asemenea unui servitor sau a unui temnicer. — Nu mă aştept să fiu insultat de tineri derbedei lipsiţi de loialitate, care au motive să trădeze, rosti cu glas tare doctorul Stadler. Doctorul Ferris se roti către tânăr şi rosti sec, fără a-şi controla mimica feţei, deformată de furie, din pricina neaşteptatei şi neplanificatei întâmplări: — Dă-mi legitimaţia dumitale de presă şi permisul de muncă! — Sunt mândru, citi doctorul Robert Stadler în microfon, pe fundalul liniştii atente a naţiunii, că anii mei de muncă în serviciul ştiinţei mi-au prilejuit onoarea de a pune în mâinile măreţului nostru conducător, dl Thompson, un nou instrument cu un incalculabil potenţial pentru o influenţă civilizatoare şi eliberatoare asupra minţii omului… Cerul avea răsuflarea stagnantă a unui furnal, iar străzile din New York erau aidoma unor conducte care funcţionau nu pe bază de aer şi lumină, ci de praf topit. Dagny se afla la un colţ de stradă, unde o lăsase autobuzul aeroportului şi privea cu pasivă mirare oraşul. Clădirile păreau istovite de săptămânile de căldură estivală, dar lumea părea istovită de secolele de suferinţă morală. Stătea acolo privindu-le, dezarmată de o enormă senzaţie de ne-realitate. Acea senzaţie de ne-realitate fusese singura ei senzaţie din primele ore ale dimineţii – din momentul în care, la capătul unei autostrăzi pustii, intrase într-un oraş necunoscut şi oprise primul trecător spre a-l întreba unde anume se află. — Watsonville, răspunse el. — Ce stat, vă rog? întrebă ea. Bărbatul îi aruncă o privire şi zise: — Nebraska. Apoi se îndepărtă grăbit. Ea zâmbi melancolic, ştiind că el se întreba de unde venise şi că nicio explicaţie pe care şi-ar fi putut-o imagina n-ar fi atât de fantastică precum adevărul. Totuşi, Watsonville era cel care îi părea ei fantastic, în timp ce mergea pe străzile sale către gară. Pierduse obiceiul de a observa disperarea ca aspect normal şi dominant al existenţei umane, atât de uman încât să devină neobservat, iar vederea sa o lovi cu toată nesăbuita lui futilitate. Vedea marca durerii şi a fricii pe chipurile oamenilor şi — 841 —

privirea evazivă care refuză să ştie de ea – păreau să treacă prin mişcările unei enorme prefăcătorii, săvârşind un ritual pentru a ţine la distanţă realitatea, lăsând pământul să rămână nevăzut şi vieţile lor netrăite, de teama a ceva interzis într-un mod lipsit de cuvinte – şi totuşi ceea ce era interzis era simplul act de a privi natura durerii lor şi de a pune sub semnul întrebării datoria lor de a o suporta. Ea vedea acest lucru cu atâta claritate încât tot dorea să se apropie de străini, să-i zgâlţâie, să le râdă în faţă şi să le strige: „Ieşiţi din starea asta!” Nu exista un motiv pentru care oamenii să fie atât de nefericiţi, îşi spuse în sinea ei, absolut niciun motiv… apoi îşi aduse aminte că motivul era singura putere pe care o alungaseră din existenţa lor. Se urcă într-un tren al companiei Taggart având ca destinaţie cel mai apropiat aeroport; nu-şi dezvălui nimănui identitatea: i se părea lipsit de relevanţă. Se aşeză la fereastra compartimentului, asemenea unui străin care a învăţat limbajul incomprehensibil al celor din jurul său. Luă în mână un ziar aruncat; reuşi, cu ceva efort, să înţeleagă ce anume era scris, dar nu şi motivul pentru care fusese scris: totul îi părea atât de lipsit de sens într-un mod atât de copilăresc. Se holbă uimită la un paragraf al unei ştiri a unei agenţii din New York, care declara cu tărie că dl James Taggart dorea să se ştie că sora sa murise într-un accident de avion, în pofida tuturor zvonurilor nepatriotice, care susţineau altceva. Încet, ea îşi aduse aminte de Directiva 10-289 şi îşi dădu seama că Jim era stânjenit de suspiciunea publică cum că ea ar fi dispărut ca dezertor. Felul în care fusese conceput paragraful sugera faptul că dispariţia ei constituise o chestiune publică ce ieşea în evidenţă şi care continua să agite spiritele. Mai conţinea şi alte sugestii: o menţionare a tragicei morţi a domnişoarei Taggart, într-o relatare despre numărul în creştere al accidentelor de avion, iar pe ultima pagină o publicitate semnată de Henry Rearden, care oferea o recompensă de 100.000 de dolari persoanei care va descoperi epava avionului ei. Această publicitate îi dădea senzaţia unei probleme urgente; restul părea lipsit de sens. Apoi, cu încetul, ea îşi dădu seama că întoarcerea ei constituia un eveniment public care va fi considerat drept o ştire senzaţională. Simţea o letargică sfârşeală la gândul că va reveni dramatic acasă, că se va întâlni cu Jim şi cu presa şi că va asista la toată agitaţia. Ar fi vrut să se termine toate astea în absenţa ei. La aerodrom, văzu un reporter dintr-un orăşel luând un interviu unor persoane oficiale care plecau. Aşteptă până când termină, apoi se apropie de el, îi întinse actele de identitate şi rosti pe un ton liniştit: — Sunt Dagny Taggart. Aţi putea, vă rog, să faceţi cunoscut faptul că sunt teafără şi că voi fi la New York în această după-amiază? Avionul era pe punctul de a decola, iar ea scăpă de necesitatea de a răspunde la întrebări. — 842 —

Privi cum preeriile, râurile, oraşele defilează dedesubt la o intangibilă distanţă şi îşi dădu seama că senzaţia de detaşare pe care o ai atunci când priveşti pământul dintrun avion era identică cu cea avută atunci când priveşti oamenii: doar că distanţa dintre ea şi oameni părea mai mare. Pasagerii ascultau la radio o transmisiune care părea să fie importantă, judecând după cât de concentraţi erau. Prinse frânturi de voci false care vorbeau despre un fel de nouă invenţie care urma să aducă nişte neidentificate beneficii pentru bunăstarea unui neidentificat public. Cuvintele erau în mod limpede alese spre a nu transmite niciun înţeles; se întrebă în sinea ei cum are cineva pretenţia că ascultă un discurs; şi totuşi, pasagerii făceau exact acest lucru. Ei treceau prin interpretarea unui copil care, nefiind încă în stare să citească, ţine o carte deschisă în mână şi rosteşte cuvânt cu cuvânt orice anume vrea el să rostească, prefăcându-se că este conţinut în incomprehensibilele linii negre. Dar copilul ştie că joacă un joc, îşi spuse ea; oamenii aceştia se prefac că nu se prefac; ei nu cunosc altă stare de existenţă. Senzaţia de ne-realitate rămase unica ei senzaţie, atunci când ateriză, când scăpă de o ceată de ziarişti fără a fi văzută, evitând zona de staţionare a taxiurilor şi sărind în autobuzul aeroportului. În timpul călătoriei cu autobuzul, apoi când aştepta într-un colţ de stradă, privind New Yorkul, avu senzaţia că vedea un oraş abandonat. Nu avu nicio emoţie că revine acasă, în momentul în care intră în apartamentul ei; locul părea a fi o convenabilă maşinărie pe care ea o putea folosi într-un anumit scop lipsit complet de semnificaţie. Dar simţi un impuls de energie, asemenea unei ceţi care în sfârşit se risipeşte, atunci când ridică receptorul telefonului şi sună la biroul lui Rearden din Pennsyilvania. — Oh, domnişoară Taggart… domnişoară Taggart! rosti cu un geamăt bucuros vocea domnişoarei Ives cea severă şi impasibilă. — Bună, domnişoară Ives. Nu te-am speriat, nu-i aşa? Ştiai că sunt teafără? — Oh, da! Am auzit la radio în dimineaţa asta. — Domnul Rearden e la birou? — Nu, domnişoară Taggart. E… în Munţii Stâncoşi, căutând… adică… — Da, ştiu. Ai idee unde putem da de el? — Aştept din moment în moment să mă contacteze. Chiar acum face o escală la Los Gatos, Colorado. I-am telefonat în clipa în care am auzit ştirile, dar era plecat din hotel şi i-am lăsat un mesaj să mă sune. Zboară cu avionul aproape toată ziua, înţelegeţi… dar o să mă sune atunci când o să se întoarcă la hotel. — Ce hotel este? — Eldorado Hotel, în Los Gatos. — Mulţumesc, domnişoară Ives. Era pe punctul de a închide. — Oh, domnişoară Taggart! — 843 —

— Da? — Ce vi s-a întâmplat? Unde aţi fost? — O să… îţi spun când ne vedem. Acum sunt la New York. Când o să sune dl Rearden, te rog comunică-i că voi fi în biroul meu. — Da, domnişoară Taggart. Puse receptorul în furcă, dar nu îşi luă de pe el mâna, încleştată de primul ei contact cu o substanţă care avea să fie importantă. Privi la apartamentul ei şi la oraşul din fereastră, având o senzaţie de şovăire înainte de a se cufunda din nou în ceaţa lipsei de sens. Ridică receptorul şi sună la Los Gatos. — Eldorado Hotel, rosti o voce somnoros-iritată de femeie. — Aţi putea prelua un mesaj pentru dl Henry Rearden? Rugaţi-l, atunci când vine, să… — O secundă, vă rog, rosti tărăgănat vocea, pe tonul nerăbdător căruia îi displace orice efort, ca fiind o impunere. Auzi declicul unor contacte, un bâzâit, câteva frânturi de tăcere, apoi vocea clară şi fermă a unui bărbat care spuse: — Alo? Era Hank Rearden. Ea se holbă la receptor ca la ţeava unui tun, simţindu-se prinsă în capcană, incapabilă să respire. — Alo? repetă el. — Hank, tu eşti? Auzi un sunet slab, mai degrabă un oftat decât un gâfâit, apoi pârâitul lung, gol, al firului. — Hank! Niciun răspuns. — Hank! urlă ea terorizată. Avu senzaţia că aude efortul unei respiraţii, apoi auzi o şoaptă, care nu era o întrebare, ci o afirmaţie care spunea totul: — Dagny. — Hank, iartă-mă – oh, dragule, iartă-mă! – nu ştiai? — Unde eşti, Dagny? — Eşti bine? — Bineînţeles. — Nu ştiai că m-am întors şi că… sunt în viaţă? — Nu… nu ştiam. — Of, Doamne, iartă-mă că am sunat… — Ce tot vorbeşti? Dagny, unde eşti? — La New York. N-ai auzit la radio despre asta? — 844 —

— Nu. De-abia am venit. — Nu ţi-au dat un mesaj s-o suni pe domnişoara Ives? — Nu. — Eşti bine? — Acum? – îl auzi chicotind încet; apoi sunetul unui râs tăcut, sunetul tinereţii, crescând în glasul lui cu fiecare cuvânt. — Când te-ai întors? — În dimineaţa asta. — Dagny, unde-ai fost? Ea nu răspunse imediat. — M-am prăbuşit cu avionul, răspunse ea. În Munţii Stâncoşi. M-au recuperat nişte oameni care m-au ajutat, dar n-am putut da de veste nimănui. În vocea lui, râsul se stinse. — Atât de grav a fost? — Oh… oh, prăbuşirea? Nu, n-a fost gravă. N-am păţit nimic. Adică ceva serios. — În cazul acesta, de ce n-ai trimis vorbă? — Nu erau… mijloace de comunicaţie. — De ce-a durat atât de mult până te-ai întors? — Nu pot răspunde la întrebarea asta… acum. — Dagny, ai fost în pericol? Tonul, pe jumătate zâmbitor, pe jumătate amar, al vocii ei era aproape de regret, când răspunse: — Nu. — Te-au ţinut prizonieră? — Nu, nu tocmai. — În cazul acesta, te-ai fi putut întoarce mai devreme, dar n-ai vrut? — E-adevărat, dar asta este tot ceea ce pot să-ţi spun. — Unde-ai fost, Dagny? — Te deranjează dacă nu vorbim acum despre asta? Hai să aşteptăm până ne întâlnim. — Bineînţeles. Nu mai pun întrebări. Spune-mi doar atât: acum eşti bine? — Bine? Da. — Vreau să spun: există vreo rană sau consecinţe permanente? Ea răspunse cu acelaşi sunet de zâmbet posomorât: — Rană – nu. Cât despre consecinţe permanente, nu ştiu. — Diseară o să fii tot la New York? — Păi, da. M-am întors definitiv. — Sigur? — De ce-ntrebi lucrul acesta? — Nu ştiu. Bănuiesc că sunt prea obişnuit cu ceea ce se-ntâmplă… atunci când nu — 845 —

te pot găsi. — M-am întors. — Da. Ne vedem în câteva ore – vocea lui se întrerupse, ca şi cum propoziţia ar fi fost prea enormă spre a fi crezută – în câteva ore, repetă el cu tărie. — O să fiu acolo. — Dagny… — Da? El chicoti uşor: — Nu, nimic. Voiam doar să-ţi mai aud glasul încă puţin. Iartă-mă. Adică, nu acum. Adică nu vreau să spun nimic acum. — Hank, eu… — Atunci când o să ne vedem, draga mea. Pe curând. Ea rămase contemplând receptorul mut. Pentru prima dată după întoarcerea ei, simţi o durere, o durere puternică, dar o făcu să se simtă vie, pentru că merita s-o simtă. Îi telefonă secretarei ei de la Taggart Transcontinental, spre a-i spune pe scurt că ajunge la birou în jumătate de oră. Statuia lui Nathaniel Taggart era reală – când se află în faţa ei, în holul gării. Avu senzaţia că erau doar ei doi într-un templu vast, plin de ecouri, în care pluteau şi se făceau nevăzute rotocoale de ceaţă lipsite de formă. Rămase nemişcată, privind în sus, către statuie, ca şi cum ar fi vrut un răgaz spre a face o dedicaţie. M-am întors – au fost singurele cuvinte pe care le avea de oferit. *** „Dagny Taggart” continua să fie inscripţia de pe panoul de geam givrat al uşii de la biroul ei. În momentul în care pătrunse în anticameră, privirea de pe chipurile membrilor personalului ei era cea de pe feţele celor care se îneacă în momentul în care văd un colac de salvare. Îl văzu pe Eddie Willers în picioare, lângă biroul lui, în cuşca lui de sticlă, cu un bărbat. Eddie făcu o mişcare în direcţia ei, dar se opri; părea încarcerat. Dagny lăsă ca privirea ei să salute pe rând fiecare chip, zâmbindu-le blajin ca unor copii condamnaţi la o moarte sigură, apoi se îndreptă către biroul lui Eddie. Eddie o urmărea cum se apropie, ca şi cum n-ar fi văzut nimic altceva pe lume, dar postura sa rigidă părea menită a pretinde că îl asculta pe bărbatul aflat în faţa lui. — Puterea de punere în mişcare? exclamă bărbatul cu o voce care avea un pocnet brusc, sacadat şi totodată o tărăgănare nazală. Nu-i problemă cu puterea de punere în mişcare. N-ai decât să iei… — Bună, rosti Eddie încet, cu un zâmbet tăcut, ca şi cum s-ar fi adresat unei distante viziuni. Bărbatul întoarse capul spre a o privi. Avea o piele galbenă, păr ondulat, un chip dur făcut din muşchi fini şi revoltătoarea frumuseţe care aparţine standardelor — 846 —

estetice din baruri; ochii săi căprui, voalaţi, aveau monotonia goală a sticlei. — Domnişoară Taggart, rosti Eddie pe un ton rezonant de severitate, tonul cu care îl forţa pe bărbatul din faţa lui să adopte maniere de salon pe care acesta nu le avusese niciodată, îmi daţi voie să vi-l prezint pe dl Meigs? — Încântat, rosti bărbatul, lipsit de interes, apoi întoarse din nou capul către Eddie şi continuă, ca şi cum ea n-ar fi fost de faţă: — Scoţi Cometa din grafic pentru mâine şi marţi, trimiţi locomotivele în Arizona pentru încărcătura specială de grepfrut, cu materialul rulant pentru transportul de cărbune din Scranton de care am vorbit. Trimite imediat ordinele de plată! — Nu veţi face nimic de genul acesta! zise ea, care nu părea a fi furioasă. Eddie nu răspunse. Meigs îi aruncă lui Dagny o privire plină de ceea ce ar fi putut fi uimire, dacă ochii lui ar fi fost capabili să înregistreze o reacţie. — Trimite ordinele, îi spuse el lui Eddie, fără emfază, şi părăsi încăperea. Eddie îşi făcu nişte notiţe pe o bucată de hârtie. — Ai înnebunit? întrebă ea. El îşi ridică privirea către ea, ca şi cum ar fi fost istovit după ore întregi de bătaie. — O să trebuiască, Dagny, rosti el, cu voce stinsă. — Cine-i ăsta? întrebă ea, arătând spre uşa exterioară care se închisese în urma dlui Meigs. — Directorul Unificării. — Ce? — Reprezentantul de la Washington, însărcinat cu Planul de unificare a căilor ferate. — Ce-i asta? — E… Oh, stai, Dagny, tu eşti bine? Ai păţit ceva? S-a prăbuşit avionul? Ea nu-şi imaginase niciodată cum anume va arăta faţa lui Eddie Willers în procesul îmbătrânirii, dar vedea acum – îmbătrânind la vârsta de treizeci şi cinci de ani în interval de o lună. Nu era vorba de textura pielii sau de riduri, era acelaşi chip cu aceiaşi muşchi, ci saturat de privirea ofilită de resemnare în faţa unei dureri acceptate ca fiind fără speranţă. El îi luă mâna şi o presă de buzele lui, ceva ce nu mai făcuse înainte, gestul său nefiind nici îndrăzneţ, nici apologetic, ci simplu şi în mod deschis personal. — S-a prăbuşit avionul, spuse ea, şi, Eddie, ca să nu-ţi faci griji, o să-ţi spun adevărul: n-am fost rănită în mod serios. Dar nu asta este varianta pe care o s-o ofer presei şi tuturor celorlalţi. Aşa încât nu trebuie să pomeneşti vreodată de ea. — Desigur. — N-am avut cum să comunic cu cineva, dar nu din pricină că am fost rănită. Doar atât pot să-ţi spun, Eddie. Nu mă întreba unde anume am fost sau de ce m-am întors atât de târziu. — 847 —

— N-o să fac aşa ceva. — Acum spune-mi ce anume este Planul de unificare a căilor ferate? — Este… Oh, te deranjează? – hai să-ţi spună Jim. O să-ţi povestească în scurtă vreme. Eu pur şi simplu n-am curajul – dacă nu cumva vrei să-ţi spun eu, adăugă el, cu un efort conştient de disciplinare. — Nu, nu trebuie. Spune-mi doar dacă l-am înţeles pe Unificatorul acela: vrea să anulezi Cometa timp de două zile, ca să dai locomotivele ei unui transport special de grepfrut din Arizona? — Aşa este. — Iar el a anulat un tren care transportă cărbuni, ca să aibă vagoane spre a căra grepfrutul? — Da. — Grepfrut? — Corect. — De ce? — Dagny, „de ce” este o formulă pe care n-o mai foloseşte nimeni. După câteva clipe, ea întrebă: — Ai vreo presupunere în privinţa motivului? — Presupunere? Nu trebuie să presupun. Ştiu. — Bun, despre ce e vorba? — Transportul special de grepfrut este pentru fraţii Smather. Fraţii Smather au cumpărat o fermă producătoare de fructe în Arizona, cu un an în urmă, de la cineva care a dat faliment ca urmare a Legii pentru şanse egale. Fusese proprietarul fermei vreme de treizeci de ani. Cu un an înainte, fraţii Smather aveau o afacere legată de loterie. Ei au cumpărat ferma cu ajutorul unui împrumut de la Washington în cadrul proiectului de solicitare a zonelor sinistrate, precum Arizona. Fraţii Smather au prieteni la Washington. — Şi? — Dagny, toată lumea ştie lucrul acesta. Toată lumea ştie cum au funcţionat orarele trenurilor în ultimele trei săptămâni şi motivul pentru care anumite districte şi anumiţi trasportatori primesc mărfuri în timp ce alţii nu. Nu trebuie însă să spunem că ştim acest lucru. Trebuie să ne prefacem a crede că „binele public” reprezintă unicul motiv pentru orice hotărâre – şi că binele public al oraşului New York necesită livrarea imediată a unei mari cantităţi de grepfrut. Făcu o pauză, apoi adăugă: — Directorul Unificării este singurul judecător al binelui public şi doar el are autoritate asupra alocării oricărei puteri de punere în mişcare şi material rulant de pe orice cale ferată pe cuprinsul Statelor Unite. Se lăsă un moment de linişte. — Înţeleg, rosti ea. — 848 —

După alte câteva clipe, ea întrebă: — Ce s-a făcut cu tunelul Winston? — Oh, a fost abandonat în urmă cu trei săptămâni. N-au reuşit să dezgroape trenurile. A cedat echipamentul. — Ce s-a întâmplat cu reconstruirea vechii căi ferate care ocoleşte tunelul? — A fost amânată. — În acest caz, operăm vreun trafic transcontinental? El se uită la ea într-un fel ciudat. — Oh, da, răspunse el amărât. — Prin ocolul lui Kansas Western? — Nu. — Eddie, ce s-a-ntâmplat aici în ultima lună? El zâmbi, ca şi cum cuvintele lui ar fi constituit o ruşinoasă mărturisire. — Am făcut bani în ultima lună, răspunse el. Ea văzu uşa exterioară deschizându-se şi intră James Taggart, însoţit de către dl Meigs. — Eddie, vrei să fii de faţă la conferinţă? întrebă ea. Sau ai vrea mai degrabă să o ratezi pe asta? — Nu. Vreau să fiu de faţă. Faţa lui Jim semăna cu o bucată de hârtie mototolită, deşi carnea lui moale, umflată, nu dobândise riduri suplimentare. — Dagny, sunt o grămadă de lucruri de discutat, o grămadă de schimbări importante care – rosti el strident, glasul lui luând-o înaintea persoanei sale. Oh, mă bucur că te-ai întors, adăugă el nerăbdător, aducându-şi aminte. Există nişte chestiuni urgente… — Să mergem în biroul meu, zise ea. Acesta era asemenea unei reconstrucţii istorice, restaurat şi întreţinut de Eddie Willers. Harta, calendarul ei, portretul lui Nat Taggart se aflau pe pereţi şi nu mai rămăsese nicio urmă din era Clifton Locey. — Înţeleg că sunt în continuare vicepreşedinte tehnic al acestei companii de căi ferate? întrebă ea, aşezându-se la biroul ei. — Eşti, spuse Taggart în grabă, acuzator, aproape sfidător. Eşti, cu siguranţă, şi nu uita, nu ţi-ai dat demisia, continui să fii, nu-i aşa? — Da, nu mi-am dat demisia. — Lucrul cel mai urgent de făcut este să declari presei lucrul acesta, spune-le că teai întors la serviciu şi unde ai fost şi, apropo, unde-ai fost? — Eddie, spuse ea, vrei să concepi o notă în legătură cu acest lucru şi să-l trimiţi presei? Avionul meu a avut probleme la motor în timp ce zburam deasupra Munţilor Stâncoşi către Tunelul Taggart. M-am rătăcit, căutând o pistă de aterizare de urgenţă — 849 —

într-o zonă muntoasă nelocuită din Wyoming. Am fost găsită de către un cioban bătrân şi soţia lui, care m-au dus în căsuţa lor, în adâncul muntelui, la cincizeci de mile de cea mai apropiată aşezare. Cei doi bătrâni n-aveau nici telefon, nici radio, niciun mijloc de comunicare sau de transport, cu excepţia unui camion vechi, care s-a stricat atunci când au încercat să-l folosească. A trebuit să rămân cu ei până când mam întremat suficient spre a merge. Am parcurs cele cincizeci de mile până unde începeau dealurile, apoi am făcut autostopul către o staţie Taggart din Nebraska. — Înţeleg, rosti Taggart. Bun, asta e bine. Atunci când vei da interviu presei… — N-am de gând să dau niciun interviu presei. — Ce? Dar m-au sunat toată ziua! Te aşteaptă! E esenţial! – avea un aer de panică. Este esenţial de o manieră crucială! — Cine te-a sunat toată ziua? — Oameni din Washington şi… şi alţii… Aşteaptă declaraţia ta. Ea arătă către nota lui Eddie. — Aceea este declaraţia mea. — Dar nu-i suficient! Trebuie să spui că nu ţi-ai dat demisia. — Asta-i limpede, nu-i aşa? M-am întors. — Trebuie să spui ceva în legătură cu asta. — Cum ar fi? — Ceva personal. — Pentru cine? — Pentru ţară. Lumea a fost îngrijorată în privinţa ta. Trebuie să-i linişteşti. — O să-i liniştească relatarea, dacă a fost cineva îngrijorat în privinţa mea. — Nu asta am vrut să spun! — Ei bine, ce anume ai vrut să spui? — Vreau să spun – se opri, ochii lui evitându-i pe ai ei – vreau să spun… Luă loc pe scaun, căutându-şi cuvintele, trosnindu-şi degetele. Jim o lua razna, îşi spuse ea; spasmodica nerăbdare, tonul ascuţit al vocii, aura de panică erau noi; atitudinea sa de calm precar fusese înlocuită de izbucnirile grosolane ale unui ton de ameninţare lipsit de eficienţă. — Vreau să spun… Îşi căuta cuvintele spre a spune la ce anume se gândea fără a spune cu adevărat, spre a o face să înţeleagă ceea ce nu dorea să fie înţeles, îşi zise Dagny în sinea ei. — Vreau să spun, publicul… — Ştiu ce vrei să spui, zise ea. Nu, Jim, nu am de gând să liniştesc publicul în legătură cu starea industriei noastre. — Acum tu… — E mai bine ca publicul să fie pe cât de neliniştit îl duce mintea să fie. Să trecem la treabă acum. — Eu… — 850 —

— La treabă, Jim. El îi aruncă o privire domnului Meigs. Acesta şedea fără a scoate o vorbă, picior peste picior, fumând o ţigară. Purta o vestă care semăna cu o uniformă militară, dar nu era. Carnea gâtului său se umfla deasupra gulerului, iar carnea corpului său care se revărsa peste talia îngustă avea tendinţa de a o masca. Avea un inel cu un diamant mare şi galben care arunca sclipiri atunci când îşi mişca degetele butucănoase. — Ai făcut cunoştinţă cu dl Meigs, rosti Taggart. Sunt foarte bucuros că vă veţi înţelege bine amândoi. Făcu o jumătate de pauză, aşteptând, dar nu primi vreun răspuns de la unul ori de la celălalt. — Dl Meigs este reprezentantul Planului de unificare a căilor ferate. Vei avea multe ocazii de a coopera cu el. — Ce este Planul de unificare a căilor ferate? — Este o… nouă organizare naţională care a devenit operaţională în urmă cu trei săptămâni, pe care o vei aprecia, aproba şi considera extrem de practică. Ea se minună de futilitatea metodei lui: el acţiona ca şi cum, enunţând părerea ei în avans, ar face-o incapabilă s-o modifice. — Este o organizare în regim de urgenţă care a salvat sistemul de transport al ţării. — Care-i planul? — Îţi dai seama, desigur, de dificultăţile insurmontabile ale oricărui tip de muncă de construcţii, de-a lungul acestei perioade de urgenţă. Temporar, este imposibil de construit vreo nouă linie. Prin urmare, problema numărul unu a ţării este aceea de a păstra industria de transport în ansamblul ei şi toate facilităţile sale existente. Supravieţuirea naţională necesită… — Care-i planul? — Fiind o politică de supravieţuire naţională, căile ferate ale ţării au fost unificate într-o singură echipă, punând la un loc resursele lor. Întregul lor profit este vărsat către Consiliul Fondului Comun al Căilor Ferate de la Washington, care joacă rol de administrator al industriei în ansamblu şi împarte venitul total între diferitele companii de căi ferate, în conformitate cu un… principiu mai modern de distribuire. — Ce principiu? — Nu te-ngrijora, drepturile de proprietate au fost complet protejate, doar că li s-a dat o nouă formă. Fiecare companie de cale ferată îşi păstrează responsabilitatea individuală pentru propriile sale operaţiuni, orarele trenurilor sale şi mentenanţa şinelor şi a echipamentului. În calitate de contribuţie la fondul comun, fiecare companie feroviară îi permite oricărei alteia, atunci când condiţiile impun acest lucru, să folosească liniile şi facilităţile ei în mod gratuit. La sfârşitul anului, Fondul Comun distribuie venitul total brut, iar fiecare companie este plătită, nu pe baza demodată, la întâmplare, a numărului de trenuri operate sau a tonajului de mărfuri transportate, ci pe baza nevoii sale – adică, menţinerea căii sale fiind nevoia sa principală, fiecare — 851 —

companie de căi ferate este plătită în conformitate cu lungimea liniilor pe care le deţine şi le întreţine. Ea auzi cuvintele; înţelese sensul lor; nu era capabilă să le transforme în realitate – să le acorde respectul furiei, al preocupării, al opoziţiei faţă de o mostră coşmarescă de nebunie care nu se sprijinea decât pe disponibilitatea oamenilor de a pretinde că ei cred că este ceva raţional. Simţi un gol ce amorţeşte – şi senzaţia că este aruncată mult dincolo de tărâmul în care indignarea morală este adecvată. — Ale cui linii folosim noi pentru traficul nostru transcontinental? întrebă ea, cu glas lipsit de energie şi uscat. — Păi, pe-ale noastre, bineînţeles, replică Taggart în grabă, adică de la New York la Bedford, Illinois. De la Bedford, operăm pe şinele lui Atlantic Southern. — Către San Francisco? — Păi, e mult mai rapid decât lungul ocol pe care ai încercat tu să-l organizezi. — Ne operăm trenurile fără a plăti pentru folosirea şinelor? — În plus, ocolul tău n-ar fi avut viaţă lungă, şinele companiei Kansas Western au fost distruse şi, în plus… — Fără a plăti pentru folosirea liniei lui Atlantic Southern? — Păi, nici noi nu îi taxăm pentru întrebuinţarea podului peste Mississippi. După un moment, ea întrebă: — V-aţi uitat pe o hartă? — Bineînţeles, rosti Meigs pe neaşteptate. Voi deţineţi cel mai mare total de şine dintre toate companiile feroviare din ţară. Aşa încât n-aveţi de ce să vă faceţi griji. Eddie Willers izbucni în râs. Meigs îl privi inexpresiv. — Ce-i cu dumneata? — Nimic, zise Eddie ostenit, nimic. — Domnule Meigs, spuse ea, dacă vă uitaţi pe o hartă, veţi vedea că două treimi din costul de întreţinere a şinelor pentru traficul nostru transcontinental ne este acordat gratis şi este plătit de către concurentul nostru. — Păi, da, replică el, dar ochii i se îngustară, observând-o suspicioşi, ca şi cum s-ar fi întrebat ce motiv o împinsese către o afirmaţie atât de explicită. — În vreme ce noi suntem plătiţi pentru că deţinem mile întregi de şine inutile, pe care nu există niciun fel de trafic, spuse ea. Meigs înţelese şi îşi dădu capul pe spate ca şi cum şi-ar fi pierdut orice interes legat de discuţie. — Nu-i adevărat! rosti sec Taggart. Operăm un mare număr de trenuri locale care deservesc regiunea fostei noastre linii transcontinentale – prin Iowa, Nebraska şi Colorado, iar, de cealaltă parte a tunelului, prin California, Nevada şi Utah. — Operăm cu două trenuri pe zi, spuse Eddie Willers, cu tonul uscat, inocent la modul inexpresiv al unei dări de seamă de afaceri, în anumite locuri, cu mai puţine. — 852 —

— Ce anume determină numărul trenurilor pe care este obligată să le pună în mişcare o anumită companie feroviară? întrebă ea. — Binele public, replică Taggart. — Consiliul Fondului Comun, zise Eddie. — Câte trenuri au fost suspendate în ţară în ultimele trei săptămâni? — De fapt, planul a ajutat la armonizarea industriei şi la eliminarea concurenţei pe viaţă şi pe moarte, spuse Taggart cu înflăcărare. — A eliminat 30% din trenurile operate pe teritoriul ţării, zise Eddie. Singura concurenţă care a mai rămas este în privinţa cererilor către Consiliu pentru permisiunea de a anula trenuri. Compania de căi ferate care va supravieţui va fi cea care reuşeşte să nu mai opereze niciun tren. — A calculat cineva cât timp se estimează că va rămâne în afaceri compania Atlantic Southern? — Nu-i treaba dumitale, începu Meigs. — Te rog, Cuffy! strigă Taggart. — Preşedintele companiei Atlantic Southern s-a sinucis, rosti Eddie impasibil. — N-are nicio legătură cu asta! strigă Taggart. A fost dintr-un motiv personal. Ea rămase tăcută. Şedea în scaun şi se uita la feţele lor. Încă era un element de uimire în indiferenţa amorţită a minţii ei: Jim reuşise întotdeauna să transfere povara eşecurilor pe cele mai puternice uzine din jurul lui şi să supravieţuiască distrugândule spre a plăti pentru greşelile lui, aşa după cum făcuse cu Dan Conway, aşa după cum procedase cu industriile din Colorado; dar chestia asta nu avea nici măcar raţiunea unui jefuitor – această dezlănţuire asupra stârvului sleit al unui concurent mai slab, pe jumătate falit, pentru un răgaz de moment, neexistând între jefuitor şi hău decât un os care pârâie. Impulsul obişnuinţei raţiunii fu cât pe ce s-o împingă să vorbească, să se certe, să demonstreze evidenţa, dar se uită la figurile lor şi descoperi că ei ştiau. În anumiţi termeni diferiţi de ai ei, într-o de neconceput manieră de conştiinţă, ei ştiau tot ceea ce le putea spune ea, era inutil să le dovedească oroarea iraţională a direcţiei lor şi a urmărilor acesteia, atât Meigs, cât şi Taggart ştiau acest lucru, iar secretul acestei conştiinţe era mijlocul prin care ei eludau finalitatea cunoaşterii lor. — Înţeleg, rosti ea pe un ton liniştit. — Ei bine, ce-ai vrea să fac? strigă Taggart. Să renunţ la traficul nostru transcontinental? Să intru în faliment? Să transform compania într-o nenorocită de firmă de trafic local pe Coasta de Est? Cuvântul pe care ea îl rostise părea a-l fi lovit mai rău decât orice obiecţie plină de indignare; el părea a tremura de groaza a ceea ce liniştitul „înţeleg” făcuse cunoscut că pricepuse. — N-am avut încotro! Era nevoie să avem o linie transcontinentală! Nu exista posibilitatea de a ocoli tunelul! Nu aveam bani pentru cheltuieli suplimentare! Trebuia — 853 —

făcut ceva! Trebuia să avem o linie! Meigs se uita la el cu o privire jumătate uimire, jumătate dezgust. — Nu mă cert, Jim, rosti ea sec. — Nu ne-am putea permite ca o companie feroviară precum Taggart Transcontinental să se prăbuşească! Ar fi fost o catastrofă naţională! Trebuia să ne gândim la toate oraşele, industriile, la toţi pasagerii, salariaţii şi acţionarii ale căror existenţe depind de noi! Nu era doar pentru binele nostru, era pentru cel public! Toată lumea e de acord că Planul de unificare a căilor ferate e practic! Cei mai informaţi… — Jim, rosti ea, dacă mai ai alte probleme de discutat cu mine, discută-le. — Nu ai luat niciodată în considerare aspectul social, zise el, cu glas aspru. Ea observă că această formă de pretext era la fel de nerealistă pentru dl Meigs cât era şi pentru ea, deşi dintr-un motiv complet opus. El se uita la Jim cu un dispreţ plictisit. Brusc, Jim îi apăru lui Dagny drept un om care a încercat să găsească o cale de mijloc între doi poli opuşi – Meigs şi ea însăşi – şi care descoperea acum că drumul i se îngusta şi că urma să fie strivit de doi pereţi drepţi. — Dle Meigs, întrebă ea, împinsă de o oarecare curiozitate amuzată la modul amar, care este planul dumneavoastră economic pentru poimâine? Văzu cum ochii lui căprui, ceţoşi se aţintesc asupra ei, lipsiţi de expresie. — N-aveţi spirit practic, rosti el. — Este perfect inutil să teoretizăm în legătură cu viitorul, zise răstit Taggart, atâta vreme cât trebuie să avem grijă de urgenţa momentană. Pe termen lung… — Pe termen lung, vom fi morţi, spuse Meigs. Apoi, brusc, se sculă în picioare. — Eu o s-o întind, Jim, zise el. N-am timp de pierdut în conversaţii. Adăugă: — Vorbeşte cu ea despre chestiunea referitoare la a întreprinde ceva spre a opri distrugerea acelor trenuri – în cazul în care ea este fetiţa care e o atât de mare profesionistă în privinţa căilor ferate. Era spus inofensiv; el era un om care nu şi-ar fi putut da seama dacă jignea sau era jignit. — Ne vedem mai târziu, Cuffy, spuse Taggart, în timp ce Meigs ieşea fără a arunca vreo privire vreunuia dintre ei. Taggart se uită la ea cu temătoare aşteptare, ca şi cum i-ar fi fost frică de comentariul ei, dar sperând cu disperare să audă o vorbă, orice vorbă. — Ei bine? zise ea. — Ce vrei să spui? — Mai ai altceva de discutat? — Păi, am… păru el dezamăgit. Da! strigă pe un ton disperat. Mai am altceva de discutat, lucrul cel mai important, despre… — Numărul mare de trenuri distruse? — 854 —

— Nu! Nu despre asta. — Atunci despre ce? — Este despre… faptul c-o să apari în emisiunea de la radio a lui Bertram Scudder din seara asta. — Serios? — Dagny, e imperativ, e crucial, nu avem ce face, nu se pune problema unui refuz, în vremuri ca astea nu ai de ales şi… Ea se uită la ceasul de la mână. — Îţi dau trei minute ca să explici, dacă vrei să fii auzit de toţi. Ar fi bine să n-o iei pe ocolite. — Bun! zise el disperat. Este considerat un lucru de importanţă extremă – la cele mai înalte nivele, mă refer la Chick Morrison, Wesley Mouch şi dl Thompson – ca tu să ţii un discurs naţiunii, un discurs care să întărească moralul, înţelegi, care să declare că nu ţi-ai dat demisia. — De ce? — Pentru că toată lumea a crezut asta!… Nu ştii ce s-a întâmplat în ultima vreme, dar… dar e oarecum ciudat. Ţara e plină de zvonuri, de tot felul de zvonuri, în legătură cu orice, periculoase cu toatele. Care subminează, vreau să spun. Pare că lumea nu face altceva decât să şoptească. Nu cred în ziare, nu îi cred pe cei mai buni vorbitori, creditează, atunci când apare, orice bârfă plină de răutate, care răspândeşte frica. N-a mai rămas pic de încredere, de credinţă, de ordine, de… respect faţă de autorităţi. Lumea… lumea pare a fi pe punctul de a ceda panicii. — Şi? — Păi, în primul rând, e problema asta a naibii cu toţi marii industriaşi care pur şi simplu s-au făcut nevăzuţi! Nimeni nu e în stare să explice lucrul acesta, care îi înnebuneşte pe toţi. Există tot felul de chestii isterice care se şoptesc referitor la asta, dar ceea ce se şopteşte cel mai mult este că „niciun om cinstit nu o să lucreze pentru indivizii ăştia”. Se referă la indivizii de la Washington. Acum înţelegi? N-ai fi bănuit cai fi atât de celebră, dar eşti, sau ai devenit, după prăbuşirea avionului. Nimeni n-a crezut în prăbuşirea avionului. Au crezut cu toţii că ai încălcat legea, adică Directiva 10-289, şi că ţi-ai luat tălpăşiţa. Există, la nivel popular, foarte multă… înţelegere greşită a Directivei 10-289, foarte multă… mă rog, agitaţie. Acum realizezi cât de important este să vii la microfon şi să spui lumii că nu este adevărat că Directiva 10289 distruge industria, că ea este o lege sănătoasă care vizează binele tuturor şi că, dacă vor mai avea doar puţină răbdare, lucrurile se vor îmbunătăţi, iar prosperitatea va reveni. Ei nu mai au încredere în nicio persoană oficială. Tu… tu eşti un industriaş, unul dintre puţinii rămaşi din şcoala veche şi singurul care s-a întors după ce s-a crezut c-a dezertat. Eşti cunoscută drept… drept reacţionară, care se opune politicii Washingtonului. Drept pentru care lumea te va crede. Va avea o mare influenţă asupra lor, le va consolida încrederea, le va ajuta moralul. Înţelegi acum? — 855 —

El se grăbise, încurajat de expresia stranie de pe chipul ei, o expresie de contemplare care era aproape un palid zâmbet. Ea ascultase, auzind, printre vorbe, vocea lui Rearden care îi spunea, într-o seară de primăvară, cu mai bine de un an în urmă: „Ei au nevoie de un fel de aprobare din partea noastră. Nu ştiu natura acestei aprobări, dar, Dagny, ştiu că dacă punem vreun preţ pe viaţa noastră, nu trebuie să le-o dăm. Dacă te pun pe un pat de tortură, nu le-o da. Lasă-i să-ţi distrugă ţie liniile de căi ferate şi mie laminoarele, dar nu le-o da. — Acum înţelegi? — Oh, da, Jim, înţeleg! El nu putea interpreta sunetul vocii ei, era scăzut, era parţial murmur, parţial chicotit, parţial triumf, dar era primul sunet de emoţie care venea de la ea, iar el îi dădu înainte, neavând altceva mai bun decât să spere. — Le-am promis la Washington c-o să iei cuvântul! Nu-i putem dezamăgi într-o chestiune de tipul acesta! Nu ne putem permite să fim suspectaţi de lipsă de loialitate. Totul este aranjat. Vei fi invitata în emisiunea lui Bertram Scudder, diseară, la zece şi treizeci. El are o emisiune în care ia interviuri unor persoane publice proeminente, e un post de radio naţional, are o largă audienţă, peste douăzeci de milioane de ascultători. Biroul Preparatorului Moral a… — Ce anume? — Biroul Preparatorului Moral – e vorba de Chick Morrison – m-a sunat de trei ori, să fie siguri că totul o să meargă bine. Au dat ordine tuturor programelor de ştiri, care au anunţat asta toată ziua, pe tot cuprinsul ţării, spunând lumii să te asculte diseară la ora lui Bertram Scudder. O privi ca şi cum ar fi cerut atât un răspuns, cât şi recunoaşterea că răspunsul ei reprezenta elementul care avea cea mai mică importanţă în atari împrejurări. Ea spuse: — Tu ştii ce gândesc eu despre politica de la Washington şi despre Directiva 10289. — În vremuri ca astea, nu ne putem permite luxul de a gândi! Ea râse zgomotos. — Dar nu-ţi dai seama că nu-i poţi refuza acum? strigă el. Dacă nu apari după anunţurile respective, vei sprijini zvonurile, va fi ca o declaraţie deschisă de lipsă de loialitate! — Capcana n-o să funcţioneze, Jim. — Ce capcană? — Cea pe care-o pui mereu. — Nu-nţeleg ce vrei să spui! — Ba înţelegi. Ai ştiut – aţi ştiut cu toţii – c-o să refuz. Aşa încât m-ai împins într-o capcană publică, în care refuzul meu ar deveni un scandal stânjenitor pentru tine, — 856 —

mai stânjenitor decât te-ai gândit că ai îndrăzni să provoci. Contai pe mine să vă salvez pieile. N-o să le salvez. — Dar am promis lucrul acesta! — Eu nu. — Dar nu-i putem refuza! Nu vezi că suntem legaţi de mâini şi de picioare? Că ne strâng de beregată? Nu ştii ce sunt în stare să ne facă prin intermediul Fondului Comun al Căilor Ferate sau prin Consiliul de Unificare, sau prin moratoriul asupra obligaţiunilor noastre? — Ştiam lucrul acesta de acum doi ani. El fu cuprins de tremur; exista o anumită însuşire lipsită de formă, disperată, aproape superstiţioasă în teroarea lui, disproporţionată faţă de pericolele pe care le numea. Ea fu brusc sigură că acest lucru provenea din ceva mai profund decât frica sa de represalii birocratice, că represaliile reprezentau singura identificare a acestei frici pe care el îşi permitea s-o ştie, o liniştitoare identificare care avea o aparenţă de raţionalitate şi care ascundea motivul adevărat. Ea era sigură că nu panica ţării voia el să prevină, ci pe a lui însuşi, că el, Chick Morrison, Wesley Mouch şi toţi ceilalţi din echipa de jefuitori aveau nevoie de confirmarea ei, nu spre a-şi linişti victimele, ci spre a se linişti pe ei înşişi, deşi ideea presupus practică şi presupus dibace de a-şi induce în eroare victimele constituia unica identificare pe care o dădeau propriului lor motiv şi insistenţei lor isterice. Cu uluit dispreţ – uluită de enormitatea a ceea vedea, ea se întrebă la ce degradare lăuntrică trebuiau să ajungă oamenii aceia spre a atinge nivelul de autoamăgire la care ar căuta aprobarea smulsă de la o victimă împotriva voinţei ei, drept confirmarea de care aveau nevoie, ei, care socoteau că doar amăgesc lumea. — Nu avem de ales! strigă el. Nimeni n-are de ales! — Pleacă de-aici, rosti ea, cu glas încet şi scăzut. O anumită calitate tonală din sunetul vocii ei lovi nota de nemărturisit din interiorul lui, ca şi cum, fără a lăsa să apară în cuvinte, el ar fi ştiut din ce cunoaştere anume provenise acel sunet. Ea îi aruncă o privire lui Eddie; el părea asemenea unui om epuizat de încă unul dintre atacurile de dezgust pe care învăţa să le suporte ca pe o condiţie cronică. După câteva clipe, el întrebă: — Dagny, ce s-a mai întâmplat cu Quentin Daniels? Zburai după el, nu-i aşa? — Da, zise ea. S-a dus. — La distrugător? Cuvântul o pocni asemenea unei lovituri fizice. Era primul contact al lumii exterioare asupra acelei prezenţe radiante pe care o păstrase întreaga zi înlăuntrul ei, ca pe o viziune tăcută, fără schimbare, o viziune privată, care nu trebuia să fie afectată de niciunul dintre lucrurile din jurul ei, nu trebuia să se gândească la ea, ci — 857 —

doar s-o simtă ca fiind sursa tăriei ei. Distrugătorul, îşi dădu ea seama, era numele acelei viziuni, aici, în lumea lor. — Da, zise ea plictisită, cu efort. La distrugător. Îşi încleştase mâinile deasupra marginii biroului, ca să-şi echilibreze obiectivul şi postura şi rosti cu nuanţa unui zâmbet amar: — Ei bine, Eddie, hai să vedem ce pot face două persoane lipsite de spirit practic, ca tine şi ca mine, pentru a opri distrugerea trenurilor. După două ore – atunci când se afla singură la biroul ei, aplecată peste teancurile de hârtii pe care erau doar cifre, deşi semănau cu un film care se derula pentru a-i spune povestea companiei de căi ferate în ultimele trei săptămâni – sună interfonul, iar vocea secretarei rosti: — Doamna Rearden doreşte să vă vadă, domnişoară Taggart. — Dl Rearden? întrebă ea, incapabilă să creadă niciuna din variante. — Nu. Dna Rearden. Lăsă să se scurgă un moment, apoi spuse: — Pofteşte-o, te rog. În ţinuta lui Lillian Rearden era un aer special de emfază, atunci când intră şi se apropie de birou. Purta un costum croit pe măsură, cu o fundă strălucitoare ce atârna neglijent în lateral, pentru o notă de elegantă distonanţă şi o pălărioară înclinată întrun unghi considerat a fi şic în virtutea faptului de a fi considerat amuzant; faţa ei avea o nuanţă prea întinsă, paşii ei o nuanţă prea lentă şi mergea ca şi cum şi-ar fi legănat coapsele. — Bună ziua, domnişoară Taggart, rosti ea cu o voce leneş-graţioasă, o voce de salon care părea a friza, în acel birou, acelaşi stil distonant ca şi costumul şi funda ei. Dagny înclină din cap cu gravitate. Lillian privi în jurul ei, prin birou; privirea ei avea acelaşi stil de amuzament ca şi pălăria ei: un amuzament ce dorea să exprime maturitate prin convingerea că viaţa nu poate fi decât ridicolă. — Vă rog să luaţi loc, zise Dagny. Lillian se aşeză, relaxându-se într-o postură încrezătoare, graţios neglijentă. Când întoarse faţa către Dagny, amuzamentul continua să fie prezent, dar nuanţele lui erau acum diferite: păreau a sugera că ele două împărtăşeau un secret, care ar face ca prezenţa ei aici să pară absurdă lumii, dar perfect logică lor două. Sublinie acest lucru, rămânând tăcută. — Cu ce vă pot ajuta? — Am venit să vă spun că veţi apărea în transmisiunea lui Bertram Scudder din seara aceasta. Nu detectă nicio uimire, niciun şoc pe chipul lui Dagny, doar privirea aruncată de un inginer unui motor care scoate un sunet anormal. — Bănuiesc că sunteţi perfect conştientă de forma propoziţiei dumneavoastră, zise — 858 —

Dagny. — Oh, da! replică Lillian. — În cazul acesta, începeţi să o sprijiniţi. — Vă rog? — Începeţi să-mi spuneţi. Lillian scoase un râset scurt, scurtimea sa forţată trădând faptul că nu aceasta era atitudinea la care se aştepta. — Sunt sigură că nu vor fi necesare explicaţii îndelungate, zise ea. Cunoaşteţi motivul pentru care apariţia dumneavoastră în acea transmisiune este importantă pentru cei de la putere. Ştiu de ce aţi refuzat să apăreţi. Vă cunosc convingerile referitoare la subiect. Poate nu aţi dat importanţă acestui lucru, dar ştiţi foarte bine că simpatia mea s-a îndreptat întotdeauna către sistemul care se află acum la putere. Prin urmare, veţi înţelege interesul meu şi locul meu în această problemă. Atunci când fratele dumneavoastră mi-a spus c-aţi refuzat, am hotărât să mă implic – pentru că, vedeţi dumneavoastră, eu sunt unul dintre cei câţiva care ştiu că nu vă aflaţi în poziţia de a refuza. — Eu nu sunt unul dintre acei câţiva, pentru moment, zise Dagny. Lillian zâmbi. — Ei bine, da, trebuie să explic ceva mai mult. Vă daţi seama că apariţia dumneavoastră la radio va avea aceeaşi valoare pentru cei de la putere ca şi… ca şi acţiunea soţului meu atunci când a semnat Certificatul de cadou care le-a dat lor compania Rearden Metal. Cunoaşteţi cât de frecvent şi în ce manieră utilă au menţionat ei acest lucru în toată propaganda lor. — Nu am ştiut acest lucru, replică Dagny pe un ton tăios. — Oh, desigur, aţi fost plecată cea mai mare parte din ultimele două luni, aşa încât e posibil să fi ratat aluziile constante – în presă, la radio, în discursurile publice – cum că până şi Hank Rearden aprobă şi susţine Directiva 10-289, din moment ce a semnat în mod voluntar predarea către naţiune a companiei sale Metal. Până şi Hank Rearden. Acest fapt descurajează extrem de mulţi recalcitranţi şi ajută la menţinerea lor înregimentaţi. Se lăsă pe spate şi întrebă pe un ton neglijent, de vorbe spuse în treacăt: — L-aţi întrebat vreodată din ce motiv a semnat? Dagny nu răspunse; nu părea să fi auzit că e o întrebare; şedea nemişcată, iar chipul ei era lipsit de expresie, dar ochii ei păreau prea mari şi îi fixau pe cei ai lui Lillian, ca şi cum era pregătită doar pentru a o asculta pe Lillian până la capăt. — Nu, n-am crezut că ştiaţi acest lucru. Nu m-am gândit că vă va spune vreodată, zise Lillian, cu glas mai moale, ca şi cum ar fi recunoscut indicatoarele rutiere şi ar fi alunecat confortabil pe traseul anticipat. Totuşi trebuie să afli motivul care l-a făcut să semneze, pentru că este identic cu cel care vă va face să apăreţi în transmisiunea lui Bertram Scudder de diseară. — 859 —

Făcu o pauză, dorind să fie îndemnată; Dagny aşteptă. — Este un motiv, zise Lillian, care ar trebui să vă facă plăcere… din punctul de vedere al acţiunii soţului meu. Gândiţi-vă ce a însemnat pentru el acea semnătură. Rearden Metal era cea mai măreaţă realizare a lui, însumarea a tot ce era mai bun în viaţa sa, simbolul final al mândriei lui, iar soţul meu, aşa cum sunteţi întemeiată să ştiţi, este un bărbat extrem de pasionat, mândria de sine fiind, poate, cea mai mare pasiune a sa. Pentru el Rearden Metal era mai mult decât o realizare, reprezenta simbolul abilităţii sale de a dobândi, al independenţei lui, al luptei lui, al evoluţiei lui. Era proprietatea lui, prin dreptul său, iar dumneavoastră ştiţi ce anume înseamnă drepturile pentru un om atât de strict ca el şi ce anume înseamnă proprietatea pentru un bărbat atât de posesiv.Ar fi murit bucuros ca s-o apere, numai să n-o predea oamenilor pe care-i dispreţuia. Asta a însemnat pentru el – şi a renunţat la acest lucru. Veţi fi bucuroasă să ştiţi că a renunţat de dragul dumneavoastră, domnişoară Taggart. De dragul reputaţiei şi onoarei dumneavoastră. A semnat Certificatul de dar prin care preda Rearden Metal – sub ameninţarea că adulterul pe care îl săvârşea cu dumneavoastră va fi făcut public. Oh, da, aveam dovezi complete despre el, cu toate detaliile intime. Cred că aveţi o filosofie care dezaprobă sacrificiul, dar în acest caz, sunteţi cu siguranţă femeie, aşa încât sunt sigură că veţi simţi recunoştinţă faţă de măreţia sacrificiului pe care l-a făcut un bărbat pentru privilegiul de a vă folosi trupul. Fără îndoială, v-aţi bucurat nespus în nopţile pe care le-a petrecut în patul dumneavoastră. Acum poate vă puteţi bucura de faptul că acele nopţi l-au costat. Şi pentru că – vă place stilul direct, nu-i aşa, domnişoară Taggart – statutul pe care vi laţi ales este acela de prostituată, îmi scot pălăria în faţa dumneavoastră în privinţa preţului pe care l-aţi pretins şi pe care niciuna dintre surorile dumneavoastră nu ar fi nădăjduit vreodată să-l egaleze. Vocea lui Lillian se făcuse din ce în ce mai stridentă, asemenea unui burghiu de bormaşină care se tot rupe, nefiind în stare să găsească crăpătura din piatră. Dagny continua să se uite la ea, dar din ochii şi postura ei dispăruse intensitatea. Lillian se întreba din ce cauză avea senzaţia că faţa lui Dagny intrase brusc sub lumina unui reflector. Nu putea detecta nicio expresie deosebită, era pur şi simplu o faţă în repaus natural, iar claritatea părea a proveni din structura sa, din precizia planurilor sale ascuţite, din caracterul hotărât al gurii, din fermitatea privirii. Ea nu putea descifra expresia ochilor, părea nepotrivită, semăna cu calmul nu al unei femei, ci al unui învăţat, avea acea deosebită, luminoasă calitate care este neînfricarea cunoaşterii satisfăcute. — Eu am fost, rosti Lillian încet, cea care i-a informat pe birocraţi în legătură cu adulterul soţului meu. Dagny observă prima licărire de senzaţie în ochii lipsiţi de viaţă ai lui Lillian: semănau cu plăcerea, dar atât de departe, încât păreau asemenea luminii soarelui reflectate de suprafaţa moartă a lunii asupra unei mlaştini; licărea preţ de o clipă, — 860 —

apoi dispărea. — Eu am fost cea care i-a luat Rearden Metal. Părea aproape ca o pledoarie. Nu stătea în puterea conştiinţei lui Dagny să înţeleagă acea pledoarie sau să ştie ce răspuns sperase Lillian să afle; ştia doar că nu l-a găsit, în momentul în care auzi stridenţa bruscă din vocea lui Lillian: — M-aţi înţeles? — Da. — În acest caz ştiţi ce anume solicit şi motivul pentru care o să-mi daţi ascultare. V-aţi gândit că sunteţi invincibili, dumneavoastră şi cu el, nu-i aşa? – vocea încerca să fie netedă, dar ţâşnea inegal – Aţi acţionat întotdeauna doar conform voinţei dumneavoastră, un lux pe care eu nu am fost în stare să mi-l permit. De data aceasta şi spre compensaţie, voi avea grijă să acţionaţi conform voinţei mele. Nu vă puteţi lupta cu mine. Nu puteţi plăti pentru a scăpa de toată afacerea asta, cu toţi acei dolari pe care sunteţi în stare să-i faceţi, iar eu nu. Nu îmi puteţi oferi niciun profit – sunt lipsită de lăcomie. Nu sunt plătită de birocraţi pentru a face lucrul acesta – îl fac gratuit. Gratuit. Înţelegeţi? — Da. — Deci care este răspunsul dumneavoastră? Văzu ochii luminoşi de cărturar privind-o şi brusc avu senzaţia că se vedea prea mult din ea şi că nu era văzută deloc. — Mă bucur că mi-aţi spus, rosti Dagny. Voi apărea în transmisiunea lui Bertram Scudder de diseară. *** Era o rază de lumină albă care bătea pe metalul strălucitor al unui microfon – în mijlocul unei cuşti de sticlă care o ţinea prizonieră alături de Bertram Scudder. Scânteia strălucirii era albastră-verzuie; microfonul era făcut de Rearden Metal. Deasupra lor, dincolo de un perete de sticlă, putea distinge o cabină cu două rânduri de feţe care priveau în jos, către ea: figura lăbărţată, anxioasă a lui James Taggart, având-o lângă el pe Lillian Rearden, care îşi odihnea mâna pe braţul lui, spre a-l linişti – un bărbat care sosise cu avionul de la Washington şi care îi fusese prezentat ca fiind Chick Morrison – şi un grup de tineri din echipa lui, care discutau despre curbe de procentaj ale influenţei intelectuale şi care se comportau ca nişte poliţişti cu motociclete. Bertram Scudder părea că se teme de ea. Se ţinea de microfon, scuipând cuvinte în plasa delicată, în urechile ţării, prezentând subiectul emisiunii sale. Făcea sforţări să pară cinic, sceptic, superior şi totodată isteric, să pară un om care ia în zeflemea vanitatea oricăror credinţe omeneşti şi prin aceasta solicită o încredere instantanee din partea ascultătorilor săi. O mică pată de umezeală licărea pe ceafa sa. El descria — 861 —

cu detalii excesiv de colorate luna ei de convalescenţă petrecută în cabana singuratică a ciobanului, apoi cum s-a târât eroic cincizeci de mile pe cărări de munte spre a-şi relua îndatoririle faţă de popor, în acest ceas de cumpănă a urgenţei naţionale. — …Iar dacă vreunul dintre dumneavoastră a fost amăgit de zvonuri răutăcioase menite să vă submineze încrederea în măreţul program social al conducătorilor noştri, puteţi avea încredere în cuvântul domnişoarei Taggart, care… Ea se ridică în picioare, privind în sus către raza cea albă. Fire de praf se învârteau în rază, iar ea observă că unul dintre ele era viu: era o musculiţă cu o mică scânteiere în locul aripilor vibrante, se lupta frenetic pentru un anumit scop al ei, iar Dagny o urmărea, simţindu-se la fel de îndepărtată de scopul gâzei ca şi de cel al lumii. — …Domnişoara Taggart este un observator imparţial, o strălucită femeie de afaceri care deseori, în trecut, a criticat guvernul, şi despre care se poate spune că reprezintă punctul de vedere extrem, conservator, susţinut de anumiţi giganţi ai industriei precum Hank Rearden. Totuşi chiar şi ea… Ea fu surprinsă cât de uşor te simţi atunci când nu trebuie să ai senzaţii; ea părea a sta goală, expusă publicului, iar o rază de lumină era suficientă spre a o sprijini, pentru că în ea nu exista nicio greutate a durerii, nicio speranţă, niciun regret, nicio preocupare, niciun viitor. — …Şi acum, doamnelor şi domnilor, v-o voi prezenta pe eroina acestei seri, invitatul nostru extrem de neobişnuit, cea… Durerea îi reveni brusc, sub forma unui sfredelitor pumnal, asemenea unui ciob prelung din sticla unui zid protector fărâmat de cunoaşterea că următoarele cuvinte vor fi ale ei; reveni în mintea ei pentru scurt răstimp un nume, numele bărbatului pe care îl numise distrugătorul: ea nu voia ca el să audă ce anume va trebui ea să spună acum. Dacă auzi lucrul acesta – durerea era asemenea unei voci care îi striga acest lucru lui, nu vei crede vorbele pe care ţi le-am spus – nu, mai rău, vorbele pe care nu ţi le-am spus – vei crede că nu am fost liberă să le ofer şi că zilele mele împreună cu tine au fost o minciună – asta va distruge luna mea şi zece din anii tăi – nu aşa am vrut să afli, nu în felul ăsta, nu în seara asta – dar tu vei afla, tu, cel care a urmărit şi ştiut fiecare mişcare a mea, tu, cel care mă urmăreşti acum, oriunde ai fi – vei auzi lucrul ăsta – dar trebuie să fie spus. — …ultimul descendent al unui nume ilustru din istoria industriei noastre, directorul-femeie cu putinţă doar în America, vicepreşedintele operativ al unei măreţe companii de căi ferate – domnişoara Dagny Taggart! În acel moment ea simţi atingerea lui Rearden Metal, când mâna ei strânse microfonul, iar brusc era uşor, nu cu uşurinţa sedată a indiferenţei, ci cu uşurinţa strălucitoare, limpede, vie a acţiunii. — Am venit aici să vă vorbesc despre programul social, sistemul politic şi filosofia morală sub care trăiţi acum. În sunetul vocii ei se afla o siguranţă atât de calmă, atât de naturală, atât de totală, — 862 —

încât doar sunetul părea a purta o imensă persuasiune. — Aţi auzit spunându-se că eu cred că acest sistem are ca motiv corupţia, ca scop jaful, ca metodă minciunile, înşelătoria şi forţa, şi ca unic rezultat distrugerea. Aţi mai auzit, totodată, spunându-se că, asemenea lui Hank Rearden, eu sunt un sprijinitor loial al acestui sistem şi că mi-am oferit cooperarea voluntară politicii prezente, precum Directiva 10-289. Am venit aici să vă spun adevărul despre toate acestea. Este adevărat că împărtăşesc poziţia lui Hank Rearden. Convingerile sale politice sunt şi ale mele. În trecut, l-aţi auzit denunţat ca reacţionar care s-a opus fiecărui pas, măsuri sau slogan şi premise ale prezentului sistem. Acum îl auziţi fiind lăudat ca cel mai mare industriaş al nostru, în a cărui judecată referitoare la valoarea politicii economice se poate avea toată încrederea. Este adevărat. Puteţi avea încredere în judecata lui. Dacă în acest moment începeţi a vă teme că vă aflaţi în puterea unui rău iresponsabil, că ţara se prăbuşeşte şi că în curând veţi fi pradă foametei, luaţi în considerare vederile celui mai capabil industriaş al nostru, care ştie ce condiţii sunt necesare spre a face posibilă producţia şi a permite ţării să supravieţuiască. Aveţi în vedere tot ceea ce ştiţi despre vederile lui. În momentele în care el a avut posibilitatea de a vorbi, l-aţi auzit spunând că politica acestui guvern vă conducea către sclavie şi distrugere. Cu toate acestea, el nu a denunţat punctul culminant al acestei politici – Directiva 10-289. L-aţi auzit luptându-se pentru drepturile lui – ale lui şi ale dumneavoastră –, pentru independenţa lui, pentru proprietatea lui. Cu toate acestea, nu s-a luptat cu Directiva 10-289. A semnat în mod voluntar, vi s-a spus, Certificatul de dar care a predat Rearden Metal inamicilor săi. A semnat singura hârtie pe care, conform a tot ceea ce se ştia despre el, v-aţi fi aşteptat s-o combată până la moarte. Ce anume putea însemna acest lucru – vi s-a spus în mod constant – decât că el însuşi recunoştea necesitatea Directivei 10-289 şi că îşi sacrifica interesele personale de dragul ţării? Judecaţi-i opiniile după motivul acelei acţiuni, vi s-a spus în mod constant. Iar cu acest lucru sunt de acord fără nicio rezervă: judecaţi-i opiniile după motivul acelei acţiuni. Şi, în măsura în care ataşaţi vreo valoare opiniei mele şi eventualelor avertismente pe care vi le-aş da, judecaţi-mi opiniile de asemenea după motivul acelei acţiuni, pentru că îi împărtăşesc convingerile. Vreme de doi ani, am fost amanta lui Hank Rearden. Să nu existe nicio neînţelegere în această privinţă: spun acest lucru, nu sub forma unei ruşinate confesiuni, ci cu cel mai înalt sentiment de mândrie. Am fost amanta lui. M-am culcat cu el, în patul lui, în braţele lui. Nu există nimic pe care să vi-l poată spune cineva în legătură cu mine şi pe care să nu-l spun eu mai întâi dumneavoastră. Ar fi inutil să fiu defăimată – cunosc natura acuzaţiilor şi vi le voi declara eu însămi. Am simţit o dorinţă fizică faţă de el? Da, am simţit. Am fost însufleţită de o pasiune a trupului meu? Da, am fost. Am experimentat cea mai violentă formă de plăcere senzuală? Da. Dacă acest lucru mă — 863 —

face în ochii dumneavoastră o femeie dezonorată – fie ca aprecierea dumneavoastră să constituie propria dumneavoastră preocupare. Eu voi rămâne credincioasă propriei mele aprecieri. Bertram Scudder se holba la ea; nu acesta era discursul la care se aşteptase şi avu senzaţia, în panică vagă, că nu se cuvenea să-l lase să continue, dar ea era invitata specială faţă de care conducătorii de la Washington îi ordonaseră să se comporte cu atenţie; el nu putea fi sigur dacă trebuia s-o întrerupă sau nu; în plus, lui îi făcea plăcere să audă acest fel de relatare. În cabina publicului, James Taggart şi Lillian Rearden şedeau neclintiţi, asemenea animalelor paralizate de luminile unui tren care se năpustea asupra lor; ei erau singurele persoane prezente care cunoşteau legătura dintre cuvintele pe care le auzeau şi tema emisiunii; pentru ei, era prea târziu să acţioneze; nu îndrăzneau să-şi asume responsabilitatea unei acţiuni sau a orice va fi urmat. În camera de control, un tânăr intelectual din echipa lui Chick Morrison era pregătit să întrerupă transmisiunea în caz de urgenţă, dar el nu văzu nicio semnificaţie politică în discursul pe care îl auzea, niciun element pe care l-ar fi putut interpreta ca fiind periculos pentru stăpânii săi. El era obişnuit să audă discursuri stoarse prin presiune necunoscută de la victime refractare şi concluzionă că era vorba de un reacţionar forţat să mărturisească un scandal şi că, prin urmare, discursul avea, poate, vreo valoare politică; în plus, era curios să audă că „Sunt mândră că m-a ales spre a-i da plăcere şi că el a fost alegerea mea. Nu a fost – aşa după cum este pentru cei mai mulţi dintre voi – un act de satisfacere întâmplătoare a unei dorinţe şi de dispreţ reciproc. Era cea mai fundamentală formă a admiraţiei noastre a unuia pentru celălalt, cu o deplină cunoaştere a valorilor prin care ne-am făcut alegerea. Noi suntem cei care nu îşi deconectează valorile minţii lor de acţiunile trupurilor lor, cei care nu îşi lasă valorile de dragul unor vise deşarte, ci le aduc în existenţă, cei care dau formă materială gândurilor şi realitate valorilor – cei care produc oţel, căi ferate şi fericire. Iar celor dintre dumneavoastră care urăsc gândul de bucurie umană, care doresc să vadă viaţa oamenilor ca suferinţă şi eşec cronic, care vor ca oamenii să ceară scuze pentru fericire – sau pentru succes, abilitate, realizare sau bogăţie – unor atari persoane dintre dumneavoastră le spun acum: l-am vrut, l-am avut, am fost fericită, am cunoscut bucuria, o bucurie pură, plenară, nevinovată, bucuria pe care ţie frică s-o auzi mărturisită de orice fiinţă umană, bucuria despre care singura ta cunoaştere este reprezentată de ura pe care o nutreşti faţă de cei care sunt demni s-o dobândească. Ei bine, urâţi-mă, pentru că am dobândit-o! — Domnişoară Taggart, zise Bertram Scudder nervos, nu ne îndepărtăm de subiectul… În definitiv, relaţia dumneavoastră personală cu dl Rearden nu are o semnificaţie politică aşa încât… — Nici eu nu am crezut c-ar avea. Şi, desigur, am venit aici să vă vorbesc despre sistemul politic şi moral sub care trăiţi acum. Ei bine, am crezut că ştiu totul despre — 864 —

Hank Rearden, dar există un lucru pe care nu l-am aflat decât astăzi. Ameninţarea şantajistă că relaţia noastră va fi făcută publică este cea care l-a forţat pe Hank Rearden să semneze Certificatul de dar prin care preda Rearden Metal. A fost şantaj – şantaj din partea oficialilor din guvernul vostru, din partea conducătorilor voştri, din partea… În clipa în care mâna lui Scudder făcu o mişcare bruscă spre a răsturna microfonul, un declic stins ieşi din gâtlejul acestuia, în momentul în care se prăbuşea pe podea, însemnând că poliţistul intelectual tăiase calea emisiei. Ea râse – dar nu era nimeni care s-o vadă şi să audă natura râsului ei. Personajele care năvăleau în cuşca de sticlă urlau unele la altele. Chick Morrison îi striga înjurături netipăribile lui Bertram Scudder – acesta striga că el fusese împotriva întregii idei, dar că primise ordin s-o facă – James Taggart părea un animal care îşi dezvelea colţii, în timp ce mârâia la doi dintre cei mai tineri asistenţi ai lui Morrison şi evita mârâiala unui al treilea, mai în vârstă. Muşchii de pe faţa lui Lillian Rearden aveau o ciudată moleşeală, asemenea membrelor unui animal care zace în drum, intact, dar mort. Condiţionatorii moralei ţipau ceea ce credeau că ghicesc că va gândi dl Mouch. — Ce să le spun? striga crainicul, arătând către microfon. Domnule Morrison, publicul aşteaptă, ce să le spun? Nu-i răspunse nimeni. Ei nu se luptau pentru ce e de făcut, ci pentru cine e vinovat. Nimeni nu-i spuse vreo vorbă lui Dagny şi nici nu se uită în direcţia ei. Nimeni nu o opri atunci când ieşi. Se urcă în primul taxi care îi ieşi în cale, dând adresa apartamentului ei. Când taxiul porni, ea observă că scala aparatului de radio de la bord era luminată şi mută, pârâind cu accesele de tuse scurte, încordate ale electricităţii statice: era fixat pe programul lui Bertram Scudder. Se lăsă pe spate pe canapeaua maşinii, fără a simţi altceva decât dezolarea cunoaşterii că mişcarea de măturare a acţiunii ei îl izgonise, probabil, pe bărbatul care s-ar putea să nu mai dorească a o mai vedea vreodată. Simţi, pentru prima dată, imensitatea lipsei de speranţă de a-l mai găsi – dacă el nu va mai vrea să fie găsit – pe străzile oraşului, în orăşelele unui continent, în canioanele Munţilor Stâncoşi unde scopul era închis de un ecran de raze. Dar un lucru îi rămânea, asemenea unui buştean care pluteşte pe un hău, buşteanul de care se agăţase pe parcursul transmisiunii – iar ea ştia că acesta era lucrul pe care nu îl putea abandona, chiar dacă ar fi fost să piardă tot restul; era sunetul vocii lui atunci când îi spunea: „Nimeni nu rămâne aici falsificând realitatea în orice fel”. — Doamnelor şi domnilor, pârâi din electricitatea statică glasul crainicului lui Bertram Scudder, din cauza dificultăţilor tehnice asupra cărora nu avem control, acest post va avea emisia suspendată, până la depanările necesare. — 865 —

Şoferul de taxi scoate un chicotit scurt, dispreţuitor – şi închise cu o mişcare rapidă radioul. Atunci când ieşi din maşină şi îi întinse o bancnotă, el îi dădu restul şi, brusc, se întinse în faţă spre a se uita mai bine la figura ei. Ea fu sigură că el o recunoscuse şi, pentru o clipă, îi susţinu privirea într-o manieră austeră. Faţa lui amărâtă şi cămaşa sa supracârpită erau uzate de o luptă fără de nădejde, pierdută deja. Când ea îi întinse un bacşiş, el rosti liniştit, cu o emfază prea cinstită, prea solemnă a recunoaşterii monedelor: — Mulţumesc, doamnă. Ea se întoarse rapid şi se îndreptă grăbită către clădire, spre a nu-l lăsa să-i vadă emoţia care devenise brusc insuportabilă. Capul ei era plecat în timp ce descuia uşa apartamentului ei, iar lumina o lovi de jos, din covor, înainte de a-şi ridica brusc capul, uimită că găseşte apartamentul luminat. Făcu un pas înainte – şi îl văzu pe Hank Rearden stând în picioare în partea cealaltă a camerei. Ea era înţepenită din pricina a două şocuri: unul era vederea prezenţei lui, nu se aşteptase să se întoarcă atât de repede; celălalt era vederea chipului lui. Figura lui avea un calm atât de ferm, atât de încrezător, atât de matur, în palidul zâmbet pe jumătate, în claritatea ochilor, încât ea avu senzaţia că el îmbătrânise cu zeci de ani într-o singură lună de zile, dar că îmbătrânise în sensul propriu al creşterii omeneşti, îmbătrânise în viziune, în statură, în putere. Ea simţi că cel care trăise o lună de agonie, cel pe care ea îl rănise atât de profund şi era pe punctul de a-l răni încă şi mai profund, va fi cel căruia ea îi va da sprijinul şi consolarea sa, iar puterea lui îi va proteja pe amândoi. Ea rămase nemişcată doar un moment, dar văzu cum zâmbetul lui devine mai profund, ca şi cum i-ar citi gândurile şi i-ar spune că n-are de ce să se teamă. Ea auzi un sunet slab, un pârâit, şi văzu, pe o măsuţă de lângă el, scala luminată a unui aparat de radio mut. Ochii ei se îndreptară către ai lui, întrebători, iar el răspunse cu cea mai fină încuviinţare a capului, cu puţin mai mult decât o coborâre a pleoapelor lui; auzise transmisiunea ei. Se mişcară unul către celălalt în acelaşi moment. El o prinse de umeri pentru a o sprijini, faţa ei era ridicată în sus către a lui, dar el nu îi atinse buzele, îi luă mâna şi îi sărută încheietura, degetele, palma, ca unicul mod al salutului pe care atât de mult din suferinţa lui dispăruse spre a-l aştepta. Şi brusc, distrusă de această întreagă zi şi lună, ea începu să plângă în braţele sale, prăbuşită în el, plângând aşa cum nu mai făcuse vreodată în viaţă, ca o femeie, predându-se durerii şi ca ultim, inutil protest împotriva ei. Ţinând-o în aşa fel încât ea stătea şi se mişca doar cu ajutorul trupului lui, nu al ei, el o conduse către canapea şi încercă să o facă să se aşeze lângă el, dar ea alunecă la podea, spre a se aşeza la picioarele lui, a-şi îngropa faţa în genunchii lui şi a suspina fără a se apăra sau ascunde. — 866 —

El nu o ridică, o lăsă să plângă, ţinând-o strâns cu braţul său. Ea îi simţi mâna pe cap, pe umăr, simţi protecţia fermităţii lui, o fermitate ce părea a-i spune că, aşa după cum lacrimile ei erau pentru amândoi, şi cunoaşterea lui era, că el îi ştia durerea, o simţea şi o înţelegea, şi în acelaşi timp era capabil să fie martor cu calm la ea – iar calmul lui părea a uşura povara ei, acordându-i dreptul de a izbucni aici, la picioarele lui, spunându-i că e capabil să ducă ceea ce ea nu mai putea duce. Ea ştia într-o manieră vagă că acesta era adevăratul Hank Rearden şi, indiferent de forma de insultătoare cruzime pe care în trecut o dăduse primelor nopţi împreună, indiferent de cât de des ea păruse cel mai puternic dintre ei doi, aceasta fusese întotdeauna în el şi la rădăcina legăturii lor – această forţă a lui care ar proteja-o dacă ar dispărea forţa ei. Când îşi ridică ea capul, el îi zâmbea. — Hank… şopti ea vinovată, cu disperată uluire din cauza propriei izbucniri. — Stai liniştită, dragă. Ea îşi lăsă din nou faţa pe genunchii lui; stătea nemişcată, luptându-se pentru odihnă, luptând împotriva presiunii unui gând fără cuvinte: el fusese capabil să suporte şi să accepte transmisiunea ei doar ca o mărturisire a iubirii ei, care făcea ca adevărul pe care ea trebuia să i-l spună să fie o lovitură mai inumană decât ar avea cineva dreptul să dea. Ea simţea groază la gândul că nu va avea tăria să facă acest lucru şi groază la gândul că va avea. Când ea îşi ridică din nou privirea către el, Hank îşi trecu mâna peste fruntea ei, dându-i la o parte părul. — S-a terminat, dragă, zise el. Ce-a fost mai rău s-a dus, pentru amândoi. — Nu, Hank, nu s-a dus. El zâmbi. El o trase spre a se aşeza lângă el, cu capul pe umărul lui. — Nu spune nimic acum, rosti el. Ştii că amândoi înţelegem tot ceea ce trebuie spus şi o să vorbim despre asta, dar doar atunci când va înceta să te doară atât de mult. Mâna lui se deplasă în jos, pe conturul mânecii ei, apoi pe un pliu al fustei, cu o presiune atât de uşoară încât părea că mâna nu simte trupul dinlăuntrul hainelor, ca şi cum ar fi redobândit posesiunea, nu a trupului ei, ci doar a viziunii sale. — Ai încasat prea mult, zise el. Ca şi mine. Să ne zdrobească pe amândoi. Nu avem de ce să mai adăugăm şi noi la asta. Indiferent de ceea ce trebuie să înfruntăm, între noi doi nu poate exista suferinţă. Nici durere suplimentară. Să vină din lumea lor lucrul ăsta. N-o să vină dinspre noi. Nu te teme. N-o să ne facem rău unul altuia. Acum nu. Ea îşi înălţă capul, clătinând cu un zâmbet amar – în mişcarea ei era o disperată violenţă, dar zâmbetul era un semn de revenire: de hotărâre de a înfrunta disperarea. — Hank, genul de infern prin care te-am făcut să treci în ultima lună… Glasul ei tremura. — 867 —

— …Este nimic în comparaţie cu genul de infern prin care te fac să treci de o oră încoace. Vocea lui era fermă. Ea se ridică spre a face câţiva paşi, pentru a-şi dovedi forţa – paşii ei, asemenea cuvintelor, comunicându-i lui că ea nu mai trebuie cruţată. Când Dagny se opri şi se întoarse cu faţa, el se ridică în picioare, ca şi cum ar fi înţeles motivul. — Îmi dau seama că ţi-am înrăutăţit situaţia, zise ea, arătând către aparatul de radio. El clătină din cap. — Nu. — Hank, trebuie să-ţi spun ceva. — Şi eu. Mă laşi să vorbesc eu primul? Vezi tu, e ceva ce-ar fi trebuit să-ţi spun cu mult timp în urmă. O să mă laşi să vorbesc şi n-o să-mi răspunzi decât după ce termin? Ea încuviinţă din cap. El se uită câteva clipe la ea, cum stătea în faţa lui, ca pentru a păstra întreaga imagine a figurii ei, a acestui moment şi a tot ceea ce îi condusese pe ei către el. — Te iubesc, Dagny, rosti el liniştit, cu simplitatea unei fericiri lipsite de nori, dar şi de zâmbet. Ea fu pe punctul de a replica, dar realiză că nu putea, chiar dacă el i-ar fi permis; îşi opri cuvintele nerostite, mişcarea buzelor ei era singurul răspuns, apoi îşi înclină capul a acceptare. — Te iubesc. Cu aceeaşi valoare, cu aceeaşi expresie, cu aceeaşi mândrie şi cu acelaşi înţeles cu care îmi iubesc munca, laminoarele, compania mea Metal, orele mele la un birou, la un furnal, într-un laborator, într-o mină de fier, aşa după cum îmi iubesc capacitatea de a munci, aşa cum iubesc actul vederii şi cunoaşterea, aşa cum îmi iubesc acţiunea minţii atunci când rezolvă o ecuaţie chimică sau prinde un răsărit de soare, aşa cum iubesc lucrurile pe care le-am făcut şi lucrurile pe care le-am simţit, ca pe produsul meu, ca pe alegerea mea, ca pe o formă a lumii mele, ca pe cea mai bună oglindă a mea, ca pe soţia pe care niciodată n-am avut-o, ca pe ceea ce face posibil tot restul: ca pe puterea mea de a trăi. Ea nu-şi coborî faţa, ci o ţinu dreaptă şi deschisă, spre a auzi şi a accepta, aşa după cum voia el şi după cum merita el. — Te-am iubit din prima zi în care te-am văzut, pe un vagon-platformă de pe o linie secundară din gara Millford. Te-am iubit când am călătorit în cabina primei locomotive de pe linia John Galt. Te-am iubit la galeria de tablouri din casa lui Ellis Wyatt. Te-am iubit în dimineaţa următoare. Ai ştiut lucrul acesta. Dar eu sunt cel care trebuia să ţil spună, aşa cum ţi-l spun acum – dacă vreau să recuperez toate acele zile şi să le fac să fie pe deplin ceea ce erau pentru amândoi, te-am iubit. Ştiai. Eu nu. Şi pentru că nu ştiam, a trebuit să-l aflu atunci când m-am aşezat la birou şi am privit Certificatul — 868 —

de dar pentru Rearden Metal. Ea închise ochii. Dar pe chipul ei nu era suferinţă, nu era nimic altceva decât imensa şi liniştita fericire a clarităţii. — „Noi suntem cei care nu-şi decuplează valorile minţilor de acţiunile trupurilor lor.” Ai declarat lucrul acesta în transmisiunea din seara asta. Dar tu ştiai atunci, în acea dimineaţă din casa lui Ellis Wyatt. Ştiai că toate acele insulte pe care ţi le aruncam în faţă reprezentau cea mai deplină confesiune a iubirii pe care o poate face un bărbat. Ştiai că dorinţa fizică pe care o condamnam ca fiind nenorocirea noastră reciprocă nu e nici fizică, nici expresia trupului, ci expresia valorilor celor mai profunde ale minţii, indiferent dacă există sau nu curajul de a şti acest lucru. Din cauza asta ai râs de mine, aşa cum s-a întâmplat, nu-i aşa? — Da, şopti ea. — Ai zis: „Nu vreau mintea ta, voinţa ta, fiinţa ta sau sufletul tău – atâta vreme cât la mine vei veni pentru cea mai joasă dintre dorinţele tale”. Ştiai, atunci când ai spus asta, că îţi dădeam mintea mea, voinţa mea, fiinţa mea şi sufletul meu prin intermediul acelei dorinţe. Şi vreau să spun acum lucrul acesta, ca dimineaţa aceea să însemne ceea ce a însemnat: mintea mea, voinţa mea, fiinţa mea şi sufletul meu, Dagny, ale tale sunt, atâta vreme cât voi trăi. El se uită direct în ochii ei, iar ea văzu o mică scânteie în ochii lui, care nu era un zâmbet, ci aproape ca şi cum el ar fi auzit strigătul căruia ea nu-i dăduse drumul. — Să termin, mult iubito. Vreau să ştii cât de deplin sunt conştient de ceea ce spun. Eu, cel care gândeam că mă lupt cu ei, eu acceptasem principiul cel mai rău al duşmanilor noştri – iar lucrul acesta l-am tot plătit de atunci încoace, aşa cum îl plătesc acum şi după cum trebuie. Acceptasem mica doctrină prin care ei distrug un om înainte ca el să înceapă, doctrina-ucigaşă: breşa dintre mintea şi trupul său. Acceptasem lucrul acesta, asemenea majorităţii victimelor, fără a şti, fără a cunoaşte măcar că exista această problemă. M-am răsculat împotriva principiului lor referitor la neputinţa umană şi m-am mândrit cu capacitatea mea de a gândi, de a acţiona, de a munci pentru satisfacerea dorinţelor mele. Dar nu ştiam că asta se numea virtute, nu o identificasem niciodată drept valoare morală, drept cea mai înaltă dintre valorile morale, care trebuie apărată cu preţul vieţii, pentru că ea este cea care face posibilă viaţa. Şi am acceptat pedeapsa pentru ea, pedeapsa pentru virtute, administrată de un rău trufaş doar prin mijlocirea ignoranţei şi supunerii mele. Am acceptat insultele, înşelăciunile, jecmănirile lor. Mi-am spus că-mi pot permite să-i ignor pe toţi acei mistici neputincioşi care sporovăiesc despre sufletele lor şi sunt incapabili să-şi dureze un acoperiş deasupra capului. Am crezut că lumea e a mea şi că acei incompetenţi flecari nu constituiau o ameninţare la adresa forţei mele. Nu puteam înţelege din ce pricină pierdeam fiecare bătălie. Nu ştiam că forţa dezlănţuită împotriva mea îmi aparţinea. În vreme ce eram preocupat de cucerirea materiei, le — 869 —

predasem lor tărâmul minţii, al gândirii, al principiului, al legii, al valorilor, al moralităţii. Acceptasem, fără să vreau, doctrina că ideile nu implică urmări pentru existenţa cuiva, pentru munca cuiva, pentru realitate, pentru acest pământ – ca şi cum ideile nu sunt de competenţa raţiunii, ci de cea a credinţei mistice pe care o dispreţuiam. Era singurul lucru pe care doreau ei să-l recunosc. Era suficient. Predasem ceea ce toate frazele lor sforăitoare erau menite să submineze şi să distrugă: raţiunea omului. Nu, ei nu erau capabili să aibă de-a face cu materia, să producă abundenţă, să controleze acest pământ. Nu aveau nevoie. Mă controlau pe mine. Eu, care ştiam că bogăţia reprezintă doar mijlocul către un scop, creasem mijlocul şi-i lăsam pe ei să prescrie ţelurile. Eu, care mă mândream cu abilitatea mea de a dobândi satisfacerea dorinţelor mele, îi lăsam pe ei să prescrie codul de valori prin care îmi judecam eu dorinţele. Eu, care dădeam formă materiei spre a sluji scopului meu, rămâneam cu un morman de oţel şi de aur, dar cu toate scopurile învinse, cu fiecare dorinţă trădată, cu fiecare încercare de fericire eşuată. Mă despicasem în două, aşa cum predicau misticii, şi îmi administram afacerea după un cod de reguli, dar viaţa mea după un altul. M-am revoltat împotriva încercării jefuitorilor de a stabili preţul şi valoarea oţelului meu – dar i-am lăsat să fixeze valorile morale ale vieţii mele. M-am revoltat împotriva cererilor de avere neagonisită – dar am considerat că era datoria mea să ofer o iubire neagonisită unei soţii pe care o dispreţuiam, un respect neagonisit unei mame care mă ura, un sprijin neagonisit unui frate care complota distrugerea mea. Mă revoltam împotriva prejudiciilor financiare nemeritate – dar acceptam o viaţă de nemeritată durere. Mă revoltam împotriva doctrinei conform căreia capacitatea mea de a produce însemna culpă – dar acceptam, ca vină, capacitatea mea de fericire. Mă revoltam împotriva principiului conform căruia virtutea este ceva imaterial incognoscibil al spiritului – dar te blestemam pe tine, mult iubito, pentru dorinţa trupului tău şi al meu. Dar dacă trupul este rău, la fel sunt şi cei care furnizează mijlocele de supravieţuire a sa, la fel este şi averea materială şi cei care o produc – iar dacă valorile morale sunt stabilite în contradicţie cu existenţa noastră fizică, atunci este corect ca recompensele să fie câştigate în mod necinstit, ca virtutea să constea în ceea ce este nedesăvârşit, ca să nu existe nicio legătură între realizare şi profit, ca animalele inferioare care sunt capabile a produce să trebuiască a sluji fiinţele superioare a căror superioritate în domeniul spiritului constă în incompetenţa în domeniul cărnii. Dacă cineva precum Hugh Akston mi-ar fi spus, atunci când am început, că acceptând teoria misticilor despre sex acceptam teoria economică a jefuitorilor, i-aş fi râs în faţă. Nu i-aş mai râde acum. Acum văd că Rearden Metal este condusă de drojdia societăţii – văd că realizarea vieţii mele slujeşte spre a-i îmbogăţi pe cei mai răi dintre duşmanii mei – iar cât despre singurele două persoane pe care le-am iubit vreodată, i-am adus o insultă mortală uneia şi dezonoare publică celeilalte. Am — 870 —

pălmuit faţa bărbatului care era prietenul, apărătorul, învăţătorul meu, omul care m-a eliberat ajutându-mă să învăţ ceea ce am învăţat, l-am iubit, Dagny, era fratele, fiul, camaradul meu pe care nu l-am avut niciodată – dar l-am izgonit din viaţa mea, pentru că n-a vrut să mă ajute să produc pentru jefuitori. Aş da orice ca să revină, dar nu posed nimic de oferit ca răsplată şi nu-l voi mai vedea niciodată, pentru că eu sunt cel care va şti că nu există cale de a merita nici măcar dreptul de a cere iertare. Dar ceea ce ţi-am făcut ţie, mult iubito, e şi mai rău. Discursul tău şi faptul că a trebuit să-l ţii – asta este ceea ce i-am cauzat singurei femei pe care am iubit-o, ca răsplată pentru unica fericire pe care am cunoscut-o. Nu îmi spune că a fost alegerea ta de la bun început şi că ai acceptat toate consecinţele, inclusiv cele petrecute în seara asta – nu compensează faptul că eu am fost cel care n-a avut să-ţi ofere ceva mai bun. Iar faptul că jefuitorii te-au obligat să iei cuvântul, că tu ai vorbit spre a mă răzbuna şi elibera nu compensează faptul că eu am fost cel care le-a făcut posibile tacticile. Nu convingerile lor despre păcat şi dezonoare au fost cele pe care le puteau folosi spre a te face de ruşine – ci ale mele. Ei n-au făcut altceva decât să ducă mai departe lucrurile în care credeam şi pe care le-am spus în casa lui Ellis Wyatt. Eu am fost cel care a oferit continuu iubirea noastră ca pe un secret vinovat – ei nu făceau altceva decât s-o trateze drept ceea ce era conform propriei mele estimări. Eu eram cel care dorea să contrafacă realitatea de dragul aparenţelor în ochii lor – ei doar profitau de dreptul pe care li-l oferisem. Lumea crede că mincinosul câştigă o victorie asupra victimei sale. Ceea ce am învăţat este că minciuna reprezintă un act de autoabdicare, pentru că îţi predai realitatea personală persoanei pe care o minţi, făcând din ea stăpânul tău, condamnându-te din acel moment să contrafaci tipul de realitate pe care opiniile acelei persoane solicită să fie contrafăcută. Iar dacă câştigi scopul imediat al minciunii – preţul plătit îl reprezintă distrugerea a ceea ce intenţiona câştigul să servească. Omul care minte lumea este sclavul lumii începând cu acel moment – atunci când am ales să îmi ascund iubirea faţă de tine, s-o dezavuez în public şi să o trăiesc ca pe o minciună, am transformat-o în bun public – iar publicul a avut pretenţie la ea într-un mod corespunzător. Nu am avut nicio posibilitate de a evita această situaţie şi nicio putere de a te salva. Când am capitulat în faţa jefuitorilor, când am semnat Certificatul lor de dar, spre a te proteja – continuam să contrafac realitatea, nu îmi mai rămăsese nimic la îndemână – şi, Dagny, mai degrabă ne-ar fi omorât pe amândoi decât să-i las să facă ceea ce ameninţau că vor face. Dar nu există minciuni albe, nu există decât întunecimea distrugerii, iar o minciună albă este cea mai neagră dintre toate. Continuam să contrafac realitatea şi acest lucru a avut rezultatul inexorabil: în loc de protecţie, ţi-a adus un gen mai groaznic de chin, în loc să-ţi salveze reputaţia, te-a obligat să te oferi pentru o lapidare publică şi să arunci pietrele cu propria ta mână. Ştiu că ai fost mândră de lucrurile pe care le-ai spus, iar eu am fost mândru — 871 —

auzindu-te – dar asta era mândria cu care ar fi trebuit să ne lăudăm acum doi ani. Nu, nu mi-ai înrăutăţit situaţia, m-ai eliberat, ne-ai salvat pe amândoi, ne-ai izbăvit trecutul. Nu te pot ruga să mă ierţi, noi suntem mult dincolo de atari termeni – iar singura compensaţie pe care ţi-o pot oferi este faptul că sunt fericit. Că sunt fericit, iubito, nu că sufăr. Sunt fericit pentru că am văzut adevărul – chiar dacă puterea vederii mele este tot ceea ce mi-a mai rămas acum. Dacă m-aş preda durerii şi dacă aş accepta cu inutil regret că greşeala mea mi-a distrus trecutul – asta ar constitui actul de trădare finală, ratarea fundamentală a acelui adevăr pe care regret că l-am ratat. Dar dacă iubirea mea de adevăr este singura posesiune care mi-a mai rămas, atunci cu atât mai mare e pierderea în urma mea, cu atât mai mare e mândria pe care o pot avea pentru preţul plătit pentru această iubire. Atunci ruinele nu vor deveni un tumul funerar deasupra mea, ci vor servi drept înălţimea pe care am escaladat-o spre a dobândi un câmp vizual mai larg. Mândria şi puterea mea de viziune reprezentau singurele lucruri pe care le aveam atunci când am început – iar tot ceea ce am realizat a fost prin intermediul lor. Ele amândouă sunt mai mari acum, acum posed cunoaşterea valorii superlative pe care o ratasem: aceea a dreptului meu de a mă mândri cu viziunea mea. Pot ajunge la tot restul. Şi, Dagny, singurul lucru pe care l-am vrut, ca prim pas al viitorului meu, era de a spune că te iubesc – aşa cum spun acum. Te iubesc, mult iubito, cu cea mai oarbă pasiune a trupului meu care vine din cea mai limpede percepţie a minţii mele – iar iubirea mea pentru tine este singura realizare a trecutului meu care îmi va rămâne, neschimbată, de-a lungul anilor ce vor veni. Voiam să-ţi spun lucrul acesta cât încă mai am dreptul de a-l spune. Iar pentru că nu ţi l-am spus la începuturile noastre, acesta e modul prin care trebuie să ţi-l spun – la sfârşit. Acum o să-ţi zic ce anume voiai tu să-mi spui – pentru că, înţelegi, ştiu lucrul acesta şi îl accept: undeva de-a lungul lunii trecute, l-ai întâlnit pe bărbatul pe care îl iubeşti, iar dacă iubirea înseamnă alegerea finală, de neînlocuit a unei persoane, în cazul acesta el este singurul bărbat pe care l-ai iubit vreodată. — Da! vocea ei era jumătate icnet, jumătate strigăt, ca după o lovitură fizică, şocul fiind singurul lucru de care era conştientă. Hank, cum de-ai ştiut asta? El zâmbi şi arătă către aparatul de radio. — Draga mea, n-ai folosit decât timpul trecut. — Oh…! vocea ei era acum jumătate icnet, jumătate geamăt, şi închise ochii. — N-ai pronunţat niciodată singurul cuvânt pe care li l-ai fi putut arunca pe bună dreptate, dacă ar fi fost altminteri. Ai zis „L-am vrut”, nu „L-am iubit”. Mi-ai zis la telefon azi că nu te-ai fi putut întoarce mai devreme. Niciun alt motiv nu te-ar fi determinat să mă părăseşti în felul în care ai făcut-o. Doar acel unic motiv era valid şi corect. Ea se dădu puţin pe spate, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi menţină echilibrul poziţiei, dar se uita direct în ochii lui, cu un zâmbet care nu îi depărta buzele, ci îi — 872 —

îmblânzea ochii către o privire de admiraţie, iar gura ei către o formă arătând durere. — Este adevărat. Am întâlnit bărbatul pe care îl iubesc şi pe care o să-l iubesc întotdeauna, l-am văzut, i-am vorbit – dar este un bărbat pe care nu-l pot avea, pe care s-ar putea să nu-l am niciodată şi, probabil, pe care nu-l voi mai revedea. — Cred că am ştiut tot timpul c-o să-l găseşti. Ştiam ce anume simţeai pentru mine, ştiam cât de mult era, dar eram conştient că nu reprezintă alegerea ta finală. Ceea ce îi vei da nu este luat de la mine, este ceva ce eu nu am avut vreodată. Nu mă pot revolta împotriva acestui lucru. Ceea ce am avut înseamnă prea mult pentru mine – iar faptul că l-am avut nu poate fi schimbat niciodată. — Vrei să spun asta, Hank? Vei înţelege, dacă îţi voi spune c-o să te iubesc întotdeauna? — Cred c-am înţeles înainte de a-mi spune. — Te-am văzut mereu aşa cum eşti acum. Acea măreţie a ta pe care începi să-ţi dai voie s-o cunoşti – am ştiut-o dintotdeauna şi am fost martora luptei tale de a o descoperi. Nu vorbi de ispăşire, nu m-ai rănit, greşelile tale provin din magnifica ta integritate sub tortura unui cod imposibil – iar lupta ta împotriva lui nu mi-a adus suferinţă, mi-a adus sentimentul pe care l-am găsit extrem de rar: de admiraţie. Dacă îl vei accepta, va fi întotdeauna al tău. Nu se poate schimba vreodată ceea ce ai însemnat tu pentru mine. Dar bărbatul pe care l-am cunoscut – el este iubirea la care voiam să ajung cu mult înainte de a şti că el există şi cred că va rămâne intangibil pentru mine, dar faptul că îl iubesc va fi suficient spre a mă ţine în viaţă. El îi luă mâna şi o apăsă de buzele lui. — În cazul acesta ştii ce simt şi motivul pentru care sunt fericit, zise el. Privind în sus către chipul lui, ea îşi dădu seama că pentru prima dată el este ceea ce se gândise ea întotdeauna că intenţionează el să fie: un bărbat cu o imensă capacitate de a se bucura de existenţă. Privirea încordată de rezistenţă, de durere în mod curajos neadmisă, dispăruse; acum, în mijlocul distrugerii şi al acestui ceas de cumpănă pentru el, chipul său avea serenitatea forţei pure; avea privirea pe care o văzuse în ochii oamenilor din vale. — Hank, şopti ea, nu cred că pot să explic lucrul acesta, dar am senzaţia că n-am comis o trădare, nici faţă de el, nici faţă de tine. — Nu, n-ai comis. Ochii ei păreau anormal de vii, pe un chip lipsit de culoare, ca şi cum conştiinţa ei rămânea neatinsă într-un trup frânt de istovire. El o puse să se aşeze şi îşi petrecu braţul pe dindărătul canapelei, fără a o atinge, dar ţinând-o într-o îmbrăţişare protectoare. — Acum zi-mi: unde ai fost? întrebă el. — Nu-ţi pot spune. Mi-am dat cuvântul că nu voi dezvălui nimic în legătură cu asta. Pot doar să zic că e un loc pe care l-am descoperit din întâmplare, atunci când — 873 —

m-am prăbuşit şi l-am părăsit legată la ochi, şi n-aş fi în stare să-l mai găsesc. — N-ai putea să te întorci pe urmele tale? — N-o să încerc. — Iar bărbatul? — N-o să-l caut. — A rămas acolo? — Nu ştiu. — De ce l-ai părăsit? — Nu-ţi pot spune. — Cine este? Chicotul ei de disperat amuzament fu involuntar. — Cine e John Galt? El îi aruncă o privire, uimit, dar îşi dădu seama că ea nu glumea. — Prin urmare, există un John Galt? întrebă el încet. — Da. — Acea exprimare argotică se referă la el? — Da. — Şi are un înţeles special? — Oh, da!… Un singur lucru îţi pot spune despre el, pentru că l-am descoperit mai devreme, fără a promite să păstrez secretul: el este cel care a inventat motorul pe care l-am descoperit noi. — Oh! El zâmbi, ca şi cum ar fi trebuit să-şi dea seama. Apoi rosti încet, cu o privire care era aproape compasiune: — El este distrugătorul, nu-i aşa? Văzu privirea ei şocată şi adăugă: — Nu, nu-mi răspunde, dacă nu poţi. Cred că ştiu unde anume ai fost. Ai vrut să-l salvezi pe Quentin Daniels de distrugător şi îl urmăreai pe Daniels atunci când te-ai prăbuşit, nu-i aşa? — Da. — Doamne, Dumnezeule, Dagny! – există locul acesta? Trăiesc cu toţii? Există…? Iartă-mă. Nu răspunde. Ea zâmbi: — Există cu adevărat. El rămase tăcut mult timp. — Hank, ai putea renunţa la Rearden Steel? — Nu! Răspunsul fu brav-imediat, dar adăugă, cu prima nuanţă de neputinţă în glas: — Nu încă. Apoi se uită la ea, ca şi cum în rostirea celor trei cuvinte, el ar fi trăit blestemul — 874 —

agoniei ei din ultima lună. — Înţeleg, zise ea. Îşi petrecu mâna peste frunte, cu un gest de înţelegere, de compasiune, de mirare aproape incredulă. — Ce chin infernal ţi-ai asumat să suporţi! spuse el cu glas stins. Ea încuviinţă din cap. Se lăsă să alunece în jos, spre a sta întinsă, cu faţa către genunchii săi. El îi mângâie părul; spuse: — O să luptăm cu jefuitorii cât de mult vom putea. Nu ştiu ce viitor e posibil pentru noi, dar o să învingem sau o să aflăm că e fără speranţă. Până atunci, o să luptăm pentru lumea noastră. Noi suntem tot ce a mai rămas din ea. Ea adormi, întinsă acolo, ţinându-l strâns de mână. Ultima ei percepţie, înainte de a preda responsabilitatea conştienţei, fu senzaţia unui hău imens, hăul unui oraş şi al unui continent unde nu va fi niciodată în stare să-l găsească pe bărbatul pe care nu avea dreptul să-l caute. Capitolul IV Anti-viaţă James Taggart vârî mâna în buzunarul smochingului, scoase din teanc prima hârtie pe care o găsi, care era o bancnotă de o sută de dolari, şi o lăsă să cadă în mâna cerşetorului. Observă că cerşetorul băgase în buzunar banii într-un mod la fel de indiferent ca şi al său. — Mersi, amice, rosti cerşetorul cu dispreţ, apoi se îndepărtă. James Taggart rămase neclintit în mijlocul trotuarului, întrebându-se ce anume îi dăduse o senzaţie de şoc şi de groază. Nu era insolenţa individului – nu pretinsese recunoştinţă, nu fusese emoţionat de milă, gestul său fusese automat şi lipsit de noimă. Era faptul că cerşetorul se comportase ca şi cum ar fi fost indiferent dacă ar fi primit o sută de dolari ori o monedă de zece cenţi, sau, dacă n-ar fi găsit absolut niciun ajutor, se văzuse murind de foame în timpul nopţii. Taggart dădu din umeri şişi reluă brusc mersul, datul din umeri servindu-i spre a se descotorosi de gândul că starea cerşetorului se potrivea cu a sa. Zidurile străzii din jurul lui posedau claritatea accentuată, nefirească a amurgului de vară, în vreme ce o pâclă portocalie umplea canalele intersecţiilor şi învăluia şirurile de acoperişuri, lăsându-l pe o rămăşiţă împuţinată de sol. Calendarul cerului părea a sta în mod insistent în afara pâclei, galben asemenea unei pagini de pergament vechi, declarând: 5 august – Nu, îşi spuse el, ca răspuns la lucruri pe care nu le verbalizase – nu era adevărat, se simţea bine, acesta era motivul pentru care voia să facă ceva în seara asta. Nu îşi putea recunoaşte că nelinişta sa deosebită — 875 —

provenea dintr-o dorinţă de a avea parte de plăcere; nu putea admite că plăcerea anumită pe care o dorea era aceea de sărbătorire, pentru că nu putea recunoaşte ceea ce voia să sărbătorească. Ziua de azi fusese plină de o intensă activitate, consumată pe vorbe care pluteau la fel de vag precum bumbacul, dar atingând un scop la fel de precis ca şi o maşină de socotit, încheindu-se spre completa lui satisfacţie. Dar scopul lui şi natura satisfacţiei sale trebuiau ţinute la fel de grijuliu ascunse faţă de el, aşa după cum fuseseră şi faţă de ceilalţi; iar dorinţa sa de plăcere constituia o periculoasă breşă. Ziua începuse cu un mic prânz în apartamentul de hotel al unui legislator argentinian, unde câteva persoane de diferite naţionalităţi discutaseră pe îndelete despre climatul Argentinei, solul ei, resursele, nevoile oamenilor de acolo, valoarea unei atitudini dinamice, progresiste faţă de viitor – şi menţionaseră, ca cea mai scurtă temă a conversaţiei, că Argentina va fi declarată în două săptămâni Stat al Poporului. Au urmat câteva cocktailuri acasă la Orren Boyle, cu doar un singur domn blajin din Argentina care şedea tăcut într-un colţ, în timp ce doi directori din Washington şi câţiva prieteni cu poziţii nespecificate discutau despre resursele naţionale, metalurgie, mineralogie, îndatoriri în calitate de vecini şi bunăstarea globului – şi pomeniseră că în trei săptămâni va fi acordat Statului Poporului Argentina şi Statului Poporului Chile un împrumut de patru miliarde de dolari. A urmat un mic cocktail-party într-o încăpere privată a barului construit asemenea unei pivniţe pe acoperişul unui zgârie-nori, o petrecere informală dată de el, James Taggart, pentru directorii unei companii recent înfiinţate, The Interneighborly Amity and Development Corporation , al cărei preşedinte era Orren Boyle, şi al cărei trezorier era un bărbat subţire, graţios, hiperactiv, din Chile, al cărui nume era señor Mario Martinez, dar pe care Taggart era tentat să-l numească, printr-o anume asemănare de spirit, señor Cuffy Meigs. Aici au discutat despre golf, curse de cai, şalupe, maşini şi femei. Având în vedere că toată lumea ştia, nu mai fusese nevoie să se pomenească faptul că The Interneighborly Amity and Development Corporation avea un contract exclusiv de a opera, pe baza unei „chirii manageriale” pe douăzeci de ani, toate proprietăţile industriale ale Statelor Poporului din emisfera sudică. Ultimul eveniment al zilei fusese un amplu dineu de recepţie în casa lui señor Rodrigo Gonzales, un reprezentant diplomatic din Chile. Nimeni nu auzise de señor Gonzales în urmă cu un an, dar el devenise celebru pentru petrecerile pe care le dăduse în ultimele şase luni, chiar de la sosirea sa la New York. Oaspeţii săi îl descriseseră drept un om de afaceri progresist. Îşi pierduse proprietatea – se spunea, în momentul în care Chile, devenind un Stat al Poporului, naţionalizase toate proprietăţile, cu excepţia celor aparţinând cetăţenilor din ţări înapoiate, care nu erau State ale Poporului, precum Argentina; dar el adoptase o atitudine luminată şi se alăturase noului regim, punându-se în slujba ţării sale. Locuinţa sa din New York ocupa un întreg etaj dintr-un hotel rezidenţial exclusiv. — 876 —

Avea o faţă grasă, inexpresivă şi ochii unui asasin. Urmărindu-l la recepţia din această seară, Taggart conchisese că bărbatul era insensibil la orice fel de sentiment, arăta ca şi cum un cuţit ar putea străpunge, neobservat, prin straturile sale de carne care se bălăbăneau – doar că exista o desfătare lascivă, aproape sexuală în felul în care îşi freca picioarele de mormanul de covoare persane, sau atingea cu mâna braţul lăcuit al fotoliului, sau îşi mula buzele pe un trabuc. Soţia sa, señora Gonzales, era o femeie mărunţică, atrăgătoare, nu atât de frumoasă precum socotea ea, dar bucurându-se de reputaţia de frumuseţe prin intermediul unei energii nervoase violente şi al unui ciudat fel de insistenţă vagă, caldă şi cinică ce dădea senzaţia de a promite orice şi de a ierta pe toată lumea. Se ştia faptul că maniera ei personală de a face comerţ era atuul principal al soţului ei, într-o epocă în care se făcea comerţ nu cu bunuri, ci cu favoruri – şi, observând-o printre oaspeţi, Taggart descoperi amuzament în a-şi pune întrebarea ce afaceri fuseseră făcute, ce directive fuseseră date, ce industrii distruse în schimbul câtorva nopţi norocoase, pe care cei mai mulţi dintre aceşti oameni n-aveau niciun motiv să le caute şi, probabil, nu şi le mai puteau aduce aminte. Petrecerea îl plictisise, acolo se aflau doar vreo cinci-şase persoane de dragul cărora îşi făcuse apariţia şi nu fusese necesar să vorbească cu ele, doar să fie văzut şi să schimbe câteva priviri cu ele. Masa era pe punctul de a fi servită în clipa în care auzi ceea pentru ce venise să audă: señor Gonzales menţionase – fumul trabucului său împletindu-se pe deasupra celor şase oameni care se lăsaseră purtaţi către fotoliul lui – că prin înţelegere cu viitorul Stat al Poporului Argentina, proprietăţile companiei d’Anconia Copper vor fi naţionalizate de către Statul Poporului Chile, în mai puţin de o lună, pe 2 septembrie. Se petrecuse aşa după cum se aşteptase Taggart; neaşteptatul se produse atunci când, auzind acele cuvinte, el simţi o irezistibilă nevoie de a scăpa. Se simţise incapabil să îndure plictiseala cinei, ca şi cum alt tip de activitate ar fi fost necesar spre a sărbători realizarea din această noapte. Ieşise în apusul de vară al străzilor, simţindu-se ca şi cum ar urmări şi, în acelaşi timp, ar fi fost urmărit: ar urmări o plăcere pe care nimic nu i-o putea oferi, spre a sărbători un sentiment pe care nu îndrăznea să-l denumească – ar fi urmărit de groaza de a descoperi ce motiv anume îl ghidase spre realizarea din seara aceasta şi ce aspect al acestuia îi conferea acum această febrilă senzaţie de satisfacţie. Îşi readuse aminte că va vinde acţiunile sale deţinute la d’Anconia Copper, care nuşi reveniseră complet după prăbuşirea lor de anul trecut şi că va cumpăra acţiuni la Interneighborly Amity and Development Corporation, aşa după cum căzuse de acord cu prietenii săi, care îi vor aduce o grămadă de bani. Dar gândul nu-i aduse decât plictiseală; nu acesta era lucrul pe care voia să-l sărbătorească. Încercă să se forţeze să se bucure: banii, îşi spuse, constituiseră motivul lui, banii, nimic altceva. Nu reprezentau un motiv normal? Un motiv valabil? Oare nu după aşa ceva umblau toţi cei precum Wyatt, Rearden, d’Anconia?… Făcu o mişcare bruscă din — 877 —

cap, spre a-şi curma gândul: avea senzaţia că gândurile sale alunecau spre o periculoasă fundătură, al cărei capăt nu trebuia niciodată să-şi permită să-l vadă. Nu – îşi spuse posomorât, recunoscând fără tragere de inimă – banii nu mai însemnau nimic pentru el. Aruncase cu sutele de dolari în dreapta şi în stânga – la acea petrecere pe care o dăduse azi – pentru băuturi neterminate, delicatesuri nemâncate, bacşişuri nemeritate şi toane neaşteptate, pentru o convorbire internaţională cu Argentina, pentru că unul dintre oaspeţi dorise să verifice versiunea exactă a unei povestiri obscene pe care începuse s-o depene, pentru idei venite pe moment, pentru stupoarea de a realiza că e mai uşor să plăteşti decât să gândeşti. — N-ai de ce să te-ngrijorezi, în conformitate cu Planul de unificare a căilor ferate, se hlizise la el, sub influenţa alcoolului, Orren Boyle. În conformitate cu Planul de unificare a căilor ferate, în Dakota de Nord o companie ferată locală a dat faliment, lăsând ca regiunea să aibă destinul unei zone distruse, bancherul local se sinucisese, ucigându-şi mai întâi soţia şi copiii – în Tennessee un tren de mărfuri local fusese scos din grafic, lăsând o fabrică locală fără transport după ce a înştiinţat-o cu o zi înainte, fiul proprietarului fabricii părăsise colegiul şi se afla acum la închisoare, aşteptând să fie executat pentru o crimă săvârşită împreună cu o bandă de atacatori – în Kansas fusese închisă o haltă, iar şeful haltei, care voia să devină om de ştiinţă, renunţase la studii şi se angajase ca spălător de vase – pentru ca el, James Taggart, să poată şedea într-un bar şi plăti pentru alcoolul care se scurgea pe gâtul lui Orren Boyle, pentru chelnerul care ştersese hainele lui Boyle când îşi vărsase băutura pe piept, pentru covorul ars de ţigările unui fost proxenet din Chile care nu voise să se ostenească să se întindă după o scrumieră aflată la un metru distanţă. Nu conştiinţa indiferenţei sale faţă de bani era cea care îi dădea acum un fior de groază. Era realizarea faptului că va fi la fel de indiferent, în cazul în care ar fi redus la starea de cerşetor. Fusese o vreme în care simţise o oarecare vină – într-o formă nu mai clară decât o senzaţie de iritare – la gândul că era şi el părtaş la păcatul lăcomiei, pe care îşi pierduse timpul denunţând-o. Acum era izbit de gândul care-i îngheţa vinele că, de fapt, nu fusese niciodată ipocrit: adevărul adevărat e că niciodată nu-i păsase de bani. Acest lucru lăsa o altă gaură ce se căsca în faţa lui, care ducea spre altă fundătură pe care nu putea risca să o vadă. Pur şi simplu vreau să fac ceva în seara asta! – strigă el mut către cineva aflat în libertate, protestând şi fiind furios – protestând împotriva a ceea ce continua să-i aducă forţat aceste gânduri în minte – fiind furios pe un univers în care o putere răuvoitoare nu îi permitea să afle o desfătare fără a fi nevoit să ştie ce anume sau din ce pricină avea nevoie. Ce vrei? – îl întreba fără contenire o voce duşmană, iar el grăbi pasul, încercând să scape de ea. I se părea că al său creier era un labirint în care la fiecare cotitură se deschidea o fundătură, ducând către o pâclă ce ascundea un hău. I se părea că aleargă, în timp ce micuţa insulă de siguranţă se restrângea, iar în scurtă vreme nu — 878 —

vor mai rămâne decât acele fundături. Era asemenea restului de claritate din strada aflată în jurul lui, cu ceaţa rostogolindu-se spre a umple toate ieşirile. De ce-a trebuit să se contracte? – îşi spuse panicat. Acesta era modul în care trăise viaţa lui – ţinându-şi ochii în mod încăpăţânat, în siguranţă, îndreptaţi către trotuarul din faţa lui, evitând cu dibăcie priveliştea drumului său, a curbelor, a distanţelor, a culmilor. Nu intenţionase niciodată să meargă undeva şi dorise să fie eliberat de înaintare, de jugul unei linii drepte, nu îşi dorise niciodată ca anii săi să se acumuleze spre a da o anumită cifră – ce anume îi adunase laolaltă? – de ce ajunsese el la o destinaţie nealeasă, unde nu se mai putea sta în echilibru sau retrage? „Uită-te pe unde mergi, frăţioare!” mârâi un glas, în timp ce un cot îl împunse în spate – şi îşi dădu seama că se ciocnise cu un personaj masiv, care puţea, şi că alerga. Îşi domoli paşii şi admise în mintea sa o recunoaştere a străzilor pe care le alesese în evadarea sa la întâmplare. Nu dorise să ştie că se ducea acasă la soţia lui. Şi asta era o fundătură plină de ceaţă, dar nu-i mai rămăsese alta. Ştia – în momentul în care văzu figura tăcută, senină a lui Cherril, atunci când se ridică la intrarea lui în camera ei – că acest lucru era mai periculos decât îşi dăduse voie să ştie şi că nu va găsi ceea ce căuta. Dar pericolul, pentru el, era un semnal spre a-şi bloca vederea, a-şi suspenda judecata şi a urma neabătut drumul, pe baza premisei nemenţionate că pericolul va rămâne ireal prin puterea suverană a dorinţei sale de a nu-l vedea – asemenea unei sirene de ceaţă dinlăuntrul lui, care şuieră nu a avertizare, ci spre a chema ceaţa. — Păi, da, trebuia într-adevăr să iau parte la un important dejun de afaceri, dar mam răzgândit, am simţit nevoia de a lua cina cu tine în seara asta, rosti el pe un ton de compliment – dar singurul răspuns pe care îl obţinu fu un „înţeleg”. El fu iritat de maniera ei neuimită şi de chipul ei palid, care nu trăda nimic. Fu iritat de eficienţa calmă cu care dădea instrucţiuni servitorilor, apoi de faptul că se trezi la lumina candelabrului din sufragerie, stând faţă în faţă cu ea, la o masă perfect aranjată, cu două cupe de cristal cu fructe în boluri de gheaţă, între ei doi. Cel mai mult îl irita calmul ei; ea nu mai era o mică ciudăţenie nepotrivită, făcută să pară mică de luxul casei pe care o decorase un faimos artist; acum se potrivea cu acest lux. Şedea la masă ca şi cum ar fi fost genul de gazdă pe care camera avea dreptul să-l solicite. Purta un capot făcut pe comandă din brocart roşu, care se contopea cu bronzul părului ei, severa simplitate a liniilor sale servindu-i drept unică podoabă. El ar fi preferat brăţările zăngănitoare şi cataramele cu pietre preţioase din trecut. Ochii ei îl tulburau, aşa cum se întâmplase de luni de zile: nu erau nici prietenoşi, nici ostili, ci vigilenţi şi întrebători. — Azi am încheiat o afacere importantă, zise el, pe un ton jumătate laudă, jumătate rugă. O afacere care implică tot continentul acesta şi şase guverne. El realiză că respectul, admiraţia şi curiozitatea nerăbdătoare la care nădăjduise aparţineau chipului micuţei vânzătoare care încetase să mai existe. Nu văzu nimic din — 879 —

toate acestea pe faţa soţiei sale; chiar şi furia ori mânia ar fi fost preferabile privirii ei egale, atente; privirea ei era mai rea decât acuzatoare, era întrebătoare. — Ce afacere, Jim? — Ce vrei să spui cu „ce afacere, Jim”? De ce eşti bănuitoare? De ce trebuie imediat să-ţi bagi nasul? — Iartă-mă. Nu ştiam că-i confidenţial. Nu trebuie să-mi răspunzi. — Nu-i confidenţial. El aşteptă, dar ea rămase tăcută. — Ei bine? N-ai de gând să spui nimic? — Păi, nu. Ea rosti acestea cuvinte simplu, ca spre a-i face plăcere. — Deci nu te interesează deloc? — Am crezut că nu vrei să discutăm despre asta. — Oh, nu mai fi aşa de şmecheră! zise el sec. E o afacere importantă. Asta-i ceea ce admiri, nu-i aşa, afacerile importante? Ei bine, e mai importantă decât au visat vreodată băieţii ăia. Îşi petrec viaţa scurmând după parale, spre a-şi încropi averile, în timp ce eu pot să fac aşa – pocni din degete – exact aşa. E cea mai mare scamatorie făcută vreodată. — Scamatorie, Jim? — Afacere! — Tu ai făcut-o? Tu singur? — Bineînţeles că eu am făcut-o! Prostovanul ăla gras de Orren Boyle n-ar fi fost în stare s-o ducă la bun sfârşit nici într-o mie de ani. Chestia asta a necesitat cunoaştere, pricepere, coordonare – văzu o scânteie de interes în ochii ei – şi psihologie. Scânteia dispăru, dar el se năpusti înainte: — Trebuie să ştii cum să-l abordezi pe Wesley, cum să-l fereşti de influenţele negative, cum să-i stârneşti interesul dlui Thompson fără a-l lăsa să ştie prea mult, cum să determini anumite persoane să dea câteva petreceri pentru Wesley la momentul oportun, cum… Ia zi, Cherryl, există şampanie în casa asta? — Şampanie? — Nu putem face ceva special în seara asta? Nu putem avea un fel de sărbătorire noi doi? — Putem bea şampanie, Jim, bineînţeles. Ea sună din clopoţel spre a da ordine, în maniera ei ciudată, lipsită de viaţă, necritică, un fel de meticuloasă îngăduinţă faţă de dorinţele lui, neoferind niciuna proprie. — Nu pari a fi prea impresionată, rosti el. Dar, oricum, ce te pricepi tu la afaceri? N-ai fi în stare să pricepi ceva la o scară atât de amplă. Aşteaptă până pe 2 septembrie. Aşteaptă până o să audă de chestia asta. — 880 —

— Cine să audă? El se uită la ea, ca şi cum îi scăpase fără să vrea un cuvânt periculos: — Am organizat o schemă prin care noi – eu, Orren şi câţiva prieteni – vom controla fiecare proprietate industrială aflată la sud de graniţă. — A cui proprietate? — Păi… a poporului. Ăsta nu e un lucru demodat ca în trecut, când se înşfăca ceva pentru profit propriu. Este o afacere cu o misiune – o misiune lăudabilă, susţinută de public –, aceea de a administra proprietăţile naţionalizate ale diverselor State ale Poporului din America de Sud, de a-i învăţa pe muncitorii lor tehnicile noastre moderne de producţie, de a-i ajuta pe cei defavorizaţi care n-au avut niciodată şansa să… Se întrerupse brusc, deşi ea nu făcea altceva decât să se uite la el, fără a-şi muta privirea. — Ştii, zise el deodată, cu un chicotit rece, dacă eşti atât de nerăbdătoare să ascunzi faptul că vii de la mahala, ar trebui să fii mai puţin indiferentă la filosofia bunăstării sociale. Întotdeauna cei săraci sunt lipsiţi de instincte umanitare. Trebuie să te naşti într-o familie bogată ca să cunoşti sentimentele mai elevate de altruism. — N-am încercat niciodată să ascund că am venit din mahala, zise ea cu tonul simplu, impersonal al unei corectări efective. Şi nu am nicio simpatie pentru acea filosofie a bunăstării. Am văzut destui dintre ei ca să ştiu cum anume sunt săracii care vor ceva gratis. El nu răspunse, iar ea adăugă brusc, cu glasul uimit, dar ferm, ca pentru o confirmare finală a unui dubiu de lungă durată: — Jim, nici ţie nu-ţi pasă de chestia asta. Nu-ţi pasă de zoaiele astea de bunăstare. — Ei bine, dacă pe tine te interesează doar banii, zise el sec, dă-mi voie să-ţi spun că afacerea asta o să-mi aducă o grămadă de bani. Ăsta-i lucrul pe care l-ai admirat dintotdeauna, averea, este? — Depinde. — Cred c-o să ajung unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, spuse el; el nu întrebă de ce anume depinde admiraţia ei. Continuă: — O să-ţi pot oferi totul. Absolut totul. Doar să-mi spui ce vrei. Pot să-ţi dau tot ceţi doreşti. Hai, spune-mi ce vrei. — Nu vreau nimic, Jim. — Dar aş vrea să-ţi fac un cadou! Ca să sărbătorim evenimentul, înţelegi? Orice îţi trece prin cap să ceri. Absolut orice. Pot face asta. Vreau să-ţi arăt că pot. Orice capriciu la care te gândeşti. — Nu am capricii. — Ei, hai! Vrei un iaht? — Nu. — Vrei să cumpăr tot cartierul în care stăteai la Buffalo? — 881 —

— Nu. — Vrei bijuteriile coroanei Statului Poporului Anglia? Pot fi obţinute, să ştii. De multă vreme, acel Stat al Poporului a făcut aluzii la chestia asta pe piaţa neagră. Dar nu mai există magnaţi de modă veche care să fie în stare să şi le permită. Eu mi le pot permite – sau mi le voi permite, după 2 septembrie. Le vrei? — Nu. — În cazul acesta, ce anume vrei? — Nu vreau nimic, Jim. — Dar trebuie! Trebuie să vrei ceva, fir-ai să fii! Ea îl privi, uşor speriată, dar indiferentă altminteri. — Oh, bine, iartă-mă, zise el, părând mirat de propria izbucnire. Voiam doar să-ţi fac plăcere, adăugă el posac, dar bănuiesc că nu înţelegi nicicum toată treaba asta. Nu ştii cât de importantă este. Nu ştii cu ce bărbat important te-ai măritat. — Încerc să aflu, rosti ea încet. — Tot mai crezi, aşa cum obişnuiai, că Hank Rearden e un om valoros? — Da, Jim, cred. — Ei bine, l-am întrecut. Sunt mai valoros decât oricare dintre ei, mai valoros decât Rearden şi mai valoros decât oricare dintre iubiţii soră-mii, care… El privi în sus către ea, pe sub sprâncene – o uitătură rece, în vreme ce muşchii săi se pliau într-un zâmbet uşor, ca într-o întrerupere cinică a unei interdicţii sfinte. — Or să naţionalizeze d’Anconia Copper, rosti el. Auzi zgomotul lung, aspru al unui motor, în timp ce un avion trecea prin bezna de deasupra acoperişului, apoi un dangăt subţire, atunci când o bucată de gheaţă se aşeză, topindu-se, în bolul de argint al cupei sale de fructe – înainte ca ea să răspundă. Zise: — Era prietenul tău, nu-i aşa? — Oh, taci din gură! El rămase tăcut, fără a se uita la ea. Atunci când o privi din nou, ea continua să-l observe şi vorbi ea prima, cu o voce ciudat de aspră: — Ceea ce a făcut soră-ta în emisiunea ei a fost nemaipomenit. — Da, ştiu, ştiu, spui chestia asta de o lună. — Nu mi-ai răspuns. — Ce-i de răsp…? — Aşa după cum prietenii tăi din Washington nu i-au răspuns ei. Ei n-au negat lucrurile spuse de ea, n-au explicat, n-au încercat să se justifice. S-au comportat ca şi cum ea n-ar fi luat niciodată cuvântul. Cred că ei trag nădejde că lumea o să uite. Unii vor uita. Dar noi, ceilalţi, ştim ceea ce a spus ea şi faptul că prietenii tăi se tem să se lupte cu ea. — Nu-i adevărat! S-a acţionat în mod cuvenit, incidentul s-a închis şi nu înţeleg de ce-l tot aduci pe tapet. — 882 —

— Cum s-a acţionat? — Bertram Scudder a fost suspendat, socotindu-se că emisiunea lui nu este de interes public în momentul actual. — I se răspunde ei prin acest lucru? — Pune punct problemei şi nu mai este nimic de spus despre asta. — Despre un guvern care acţionează prin şantaj şi jecmănire? — Nu poţi spune că nu s-a făcut nimic. S-a anunţat în mod public că emisiunea lui Scudder este distrugătoare şi lipsită de valoare. — Jim, vreau să înţeleg lucrul acesta. Scudder nu era de partea ei, ci de partea voastră. El nici măcar n-a avut ideea acestei emisiuni. El acţiona pe baza ordinelor primite de la Washington, nu-i aşa? — Credeam că nu-ţi place de Bertram Scudder. — Nu mi-a plăcut şi nu-mi place, dar… — Atunci ce-ţi pasă? — Dar era nevinovat, din punctul de vedere al prietenilor tăi, este? — Aş vrea să nu-ţi baţi capul cu politica. Te exprimi ca o proastă. — Era nevinovat, nu-i aşa? — Şi ce-i cu asta? Ea se uită la el, cu ochi măriţi de neîncredere: — Înseamnă că l-au făcut ţap ispăşitor, nu-i aşa? — Oh, semeni, cum stai acolo, cu Eddie Willers! — Serios? Îmi place Eddie Willers. E onest. — E un tip lent la minte care n-are nici cea mai mică idee cum să abordeze realitatea practică! — Dar tu ştii, nu-i aşa, Jim? — Bineînţeles că ştiu! — În cazul acesta nu l-ai fi putut ajuta pe Scudder? — Eu? – izbucni într-un râs neputincios, iritat. Oh, de ce nu te maturizezi? Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-l arunc pe Scudder la lei. Cineva trebuia aruncat. Nu ştii că era gâtul meu, dacă n-ar fi fost găsit un altul? — Gâtul tău? De ce nu al lui Dagny, dacă ea fusese de vină? Pentru că nu fusese ea vinovată? — Dagny reprezintă o categorie complet diferită! Trebuia să fiu eu sau Scudder. — De ce? — Şi e mult mai bine pentru politica naţională ca să fie Scudder. În felul acesta, nu e necesar să ne certăm în legătură cu ceea ce a afirmat ea, iar dacă cineva pune pe tapet chestia asta, începem să urlăm că s-a spus în emisiunea lui Scudder, că emisiunile lui Scudder au fost discreditate şi că Scudder s-a dovedit a fi un escroc şi un mincinos, etc., etc., şi crezi că publicul va fi în stare să descâlcească chestia asta? Oricum, nimeni n-a avut niciodată încredere în Bertram Scudder. Oh, nu te mai uita — 883 —

la mine aşa! Ai fi preferat să mă aleagă pe mine ca să fiu discreditat? — De ce nu Dagny? Pentru că discursul ei nu putea fi discreditat? — Dacă-ţi pare atât de-al naibii de rău de Bertram Scudder, ar fi trebuit să-l vezi cum încerca din răsputeri să-mi rupă gâtul! Face chestia asta de ani de zile – cum crezi că a ajuns acolo unde era, decât călcând pe cadavre? Se credea a fi extrem de puternic, totodată, să fi văzut cum se temeau de el marii magnaţi ai afacerilor! Dar de data asta planurile i-au fost dejucate. De data asta, s-a aflat în tabăra greşită. Nedesluşit, prin stupoarea plăcută a relaxării, întinzându-se pe spate în scaunul său şi zâmbind, el realiză că aceasta era încântarea pe care o dorea: să fie el însuşi. Să fie el însuşi, îşi spuse, în starea drogată, precară de plutire dincolo de cea mai mortală dintre fundăturile lui, cea care conducea la întrebarea: ce este el. — Vezi tu, el făcea parte din tabăra lui Tinky Holloway. O vreme, a fost o mare fricţiune între tabăra lui Tinky Holloway şi cea a lui Chick Morrison. Dar noi am avut câştig de cauză. Tinky a făcut o înţelegere şi a fost de acord să-l torpileze pe amicul lui, Bertram, în schimbul câtorva lucruri de care avea nevoie de la noi. Să-l fi auzit pe Bertram cum urla! Dar era pierdut, iar el ştia asta. Începu să dea drumul unui chicotit, dar îl curmă, în momentul în care pâcla se ridică şi văzu chipul soţiei sale. — Jim, şopti ea, acesta e genul de… victorii pe care le câştigi? — Oh, fir-ar să fie! ţipă el, lovind cu pumnul în masă. Unde-ai fost toţi anii ăştia? Lovitura sa clătinase paharul lui de apă, iar apa se împrăştiase în pete negre pe dantela feţei de masă. — Încerc să aflu, şopti ea. Umerii ei se lăsară, iar faţa ei păru dintr-odată uzată, o înfăţişare ciudată, îmbătrânită ce părea descompusă şi pierdută. — N-am avut ce face! izbucni el în tăcerea aşternută. Nu sunt vinovat! Trebuie să iau lucrurile aşa cum le găsesc! Nu eu am făcut lumea asta! Fu şocat văzând că ea zâmbea – un zâmbet de un dispreţ atât de amar, încât părea incredibil pe chipul ei gingaş răbdător; nu privea către el, ci la o imagine a ei. — Asta-mi spunea tata atunci când se îmbăta la crâşma din colţul străzii, în loc săşi caute un loc de muncă. — Cum de-ndrăzneşti să mă compari pe mine cu – începu el, dar nu termină, pentru că ea nu asculta. Cuvintele ei, în momentul în care îşi ridică din nou privirile către el, îl uimiră ca fiind complet nerelevante. — Data naţionalizării, 2 septembrie, tu ai ales-o? — Nu. N-am avut niciun amestec. Este data unei sesiuni speciale a legislaturii lor. De ce? — E data primei aniversări a căsătoriei noastre. — Oh? Oh, aşa-i! – zâmbi el, uşurat de schimbarea către un subiect sigur. Vom fi — 884 —

căsătoriţi de un an de zile. Dumnezeule, nu pare chiar aşa de lung! — Pare cu mult mai lung, rosti ea fără intonaţie. Ea părea din nou distantă, iar el avu o bruscă senzaţie de nelinişte că subiectul nu era deloc sigur; îşi dorea ca ea să nu arate ca şi cum ar fi derulat mental întregul parcurs al acelui an şi al căsătoriei lor. …Nu să-ţi fie frică, ci să înveţi – îşi spunea ea – lucrul care trebuie făcut este nu săţi fie frică, ci să înveţi… Cuvintele proveneau dintr-o propoziţie pe care şi-o repeta atât de des încât părea asemenea unui stâlp şlefuit de greutatea neputincioasă a trupului ei, stâlpul care o susţinuse de-a lungul anului care trecuse. Încercă să le repete, dar avu senzaţia că mâinile îi alunecau pe suprafaţa netedă, ca şi cum propoziţia nu va mai putea stăvili groaza – pentru că începea să înţeleagă. Dacă nu ştii, lucrul care trebuie făcut e nu să-ţi fie frică, ci să înveţi. …Îşi spusese acest lucru pentru prima dată în singurătatea uluită a primelor săptămâni ale căsătoriei ei. Nu putea înţelege comportamentul lui Jim, sau mânia lui posacă, care părea slăbiciune, ori răspunsurile evazive, de neînţeles pe care le dădea la întrebările ei, ceea ce părea a fi laşitate; asemenea trăsături nu erau posibile la James Taggart cel cu care se căsătorise. Îşi spunea că nu are dreptul să condamne fără a înţelege, că nu ştia nimic despre lumea lui, că ignoranţa ei era în raport proporţional cu felul în care îi răstălmăcea ea faptele. Se învinovăţea, îşi făcea reproşuri sieşi – în pofida unei încăpăţânate certitudini deprimante care îi spunea că ceva nu e în regulă şi că senzaţia pe care o avea era aceea de frică. — Trebuie să învăţ tot ceea ce se aşteaptă ca dna Taggart să ştie şi să fie. – Era felul în care îi explica scopul ei unui profesor de bune maniere. Porni să înveţe cu devotamentul, disciplina, energia unui cadet de armată sau a unei călugăriţe novice. Era singura cale, îşi spunea, de a dobândi poziţia înaltă pe care soţul ei i-o conferise pe încredere, de a se ridica la înălţimea viziunii lui în ceea ce o priveşte, ceea ce reprezenta sarcina de care trebuia să se achite ea acum. Şi, nedorind să-şi mărturisească sieşi acest lucru, avea senzaţia că la capătul acestei sarcini de durată ea îşi va recupera viziunea despre el, că faptul de a dobând cunoaştere i-l va aduce înapoi pe bărbatul pe care îl văzuse în noaptea triumfului companiei sale de căi ferate. Nu putea înţelege atitudinea lui Jim atunci când îi vorbea despre lecţiile ei. El izbucnea în râs; ea era incapabilă să creadă că râsul suna a dispreţ răutăcios. „De ce, Jim? De ce? De ce râzi?” El nu îi explica – ca şi cum realitatea dispreţului său era suficientă şi nu necesita motivaţie. Ea nu îl putea suspecta de răutate: era prea răbdător generos în legătură cu greşelile ei. Părea nerăbdător să o afişeze în cele mai bune saloane ale oraşului, şi nu rostea niciodată vreun cuvânt de reproş la adresa ignoranţei ei, a stângăciei ei, a acelor momente îngrozitoare în care un schimb mut de priviri între musafiri şi o urcare bruscă a sângelui în pomeţi îi comunicau că, din nou, spusese ce nu trebuie. El nu vădea nicio stânjeneală, ci doar o privea cu un zâmbet şters. — 885 —

Când se întorceau acasă după una dintre aceste seri, starea lui părea a fi de voioşie afectuoasă. Încerca să-i uşureze situaţia – îşi zicea ea – iar recunoştinţa o împingea să studieze mai din greu. Aştepta recompensa ei în seara în care, printr-un fel de tranziţie imperceptibilă, se trezi bucurându-se pentru prima dată de o petrecere. Se simţea liberă se acţioneze, nu în conformitate cu regulile, ci după propria-i plăcere, cu o bruscă încredere că regulile se transformaseră într-o obişnuinţă naturală – ştia că atrage atenţia, dar acum, pentru prima dată, nu era atenţia generată de ridicol, ci de admiraţie – era căutată, prin merite proprii, era dna Taggart, încetase de a mai fi un obiect de milă care îl trăgea în jos pe Jim, tolerată în mod dureros de dragul lui – ea râdea veselă şi vedea zâmbetele de răspuns, de apreciere pe chipurile din jurul ei – şi trăgea încontinuu cu ochiul la el, aflat în cealaltă parte a încăperii, radioasă, asemenea unui copil care îi înmânează un carnet de note cu rezultate excelente, implorându-l să fie mândru de ea. Jim şedea singur într-un colţ, urmărind-o cu o privire indescifrabilă. Pe drumul spre casă nu-i vorbi. — Nu ştiu de ce mă tot târăsc la petrecerile astea, rosti el brusc, smulgându-şi cravata de la gât în mijlocul sufrageriei lor. N-am avut niciodată parte de o pierdere de vreme atât de vulgară şi de plictisitoare! — Păi, Jim, replică ea uluită, am crezut că a fost minunat. — Îţi dădea mâna! Te-ai simţit ca acasă – ca şi cum ar fi fost la Coney Island. Aş vrea să-nveţi să stai la locul tău şi să nu mă pui în situaţii jenante în public. — Te-am pus într-o situaţie jenantă? În seara asta? — Da. — Cum aşa? — Dacă nu-nţelegi, nu-ţi pot explica, rosti el cu tonul unui mistic care dă de înţeles că lipsa înţelegerii reprezintă mărturisirea unei ruşinoase inferiorităţi. — Nu înţeleg, zise ea cu tărie. El ieşi din încăpere, trântind uşa. Ea simţi că, de această dată, inexplicabilul nu era doar un gol: avea o tentă de rău. Începând cu acea noapte, înlăuntrul ei rămase un punct mic şi dur de frică, asemenea spotului unui far aflat în depărtare care înainta către ea pe o invizibilă şină. Cunoaşterea nu părea a-i aduce o viziune mai limpede a lumii lui Jim, ci amplifica şi mai mult misterul. Nu-i venea să creadă că ar trebui să simtă respect pentru jalnica lipsă de noimă a expoziţiilor la care mergeau prietenii lui, a romanelor pe care le citeau, a revistelor politice pe care le discutau – expoziţiile la care vedea genul de desene pe care le făcea ea cu cretă pe asfaltul mahalalei copilăriei ei – romanele care pretindeau că dovedesc inutilitatea ştiinţei, a industriei, a civilizaţiei şi a iubirii, folosind un limbaj pe care tatăl ei nu l-ar fi întrebuinţat nici în cele mai crunte momente de beţie ale sale – revistele care propuneau în mod laş generalităţi, mai puţin clare şi mai stătute decât predicile pentru care ea îl condamnase pe predicatorul — 886 —

misiunii din mahala, ca fiind un escroc bătrân şi onctuos. Nu-i venea a crede că aceste lucruri constituiau cultura la care privise cu atâta reverenţă şi pe care aşteptase cu atâta nerăbdare să o descopere. Avea senzaţia că urcase un munte către o formă crenelată ce semăna cu un castel, descoperind că este ruina năruită a unui depozit pustiu. — Jim, rostise ea odată, după o noapte petrecută printre oamenii care erau numiţi conducătorii intelectuali ai ţării, doctorul Simon Pritchett este un mincinos – un mincinos bătrân, înfricoşat şi meschin. — Nu, zău, replică el, crezi că ai căderea să-i judeci pe filosofi? — Am căderea să-i judec pe escroci. Am văzut destul de mulţi ca să recunosc unul atunci când îl văd. — Vezi, ăsta-i motivul pentru care eu susţin că n-o să te emancipezi niciodată de mediul în care ai crescut. Dac-ai fi reuşit, ai fi învăţat să apreciezi filosofia doctorului Pritchett. — Care filosofie? — Dacă n-o înţelegi, n-o pot explica. Ea nu voia să-l lase să încheie conversaţia cu această formulă favorită a lui. — Jim, zise ea, e un mincinos, împreună cu Balph Eubank şi toată şleahta lor, şi am senzaţia că te-ai lăsat păcălit de ei. În loc de furia la care se aştepta, văzu o mică licărire de amuzament atunci când el îşi ridică pleoapele. — Asta crezi tu, replică el. Ea simţi un moment de teroare la prima atingere a unui concept pe care nu-l ştia posibil: ce-ar fi dacă Jim nu se lăsase păcălit de ei? Putea înţelege minciunile doctorului Pritchett, îşi zise – era o pungăşie care îi oferea un nemeritat venit; putea chiar admite posibilitatea, până acum, ca Jim să fie un mincinos în propria sa afacere; ceea ce nu putea ea admite în mintea ei era conceptul că Jim este un mincinos într-o afacere din care n-a câştigat nimic, un mincinos neplătit, un mincinos nevenal; minciuna unui trişor sau a unui escroc părea preferabilă prin comparaţie. Nu putea concepe motivul lui; avea doar senzaţia că farul care se îndrepta către ea se mărise. Nu-şi mai putea aduce aminte prin ce paşi, prin ce acumulare de durere, mai întâi ca mici mâncărimi de disconfort, apoi ca junghiuri de uluire, iar apoi ca senzaţia cronică, sâcâitoare de frică, începuse să se îndoiască de poziţia lui Jim în cadrul companiei de căi ferate. A fost replica lui bruscă, mânioasă: „Adică n-ai încredere în mine?”, azvârlită ca răspuns la primele ei întrebări nevinovate, ceea ce a făcut-o să realizeze că n-avea încredere în el – atunci când îndoiala încă nu luase contur în mintea ei şi aştepta în mod deschis ca răspunsurile date de el s-o liniştească. Învăţase, în mahalaua copilăriei, că oamenii cinstiţi nu sunt niciodată ultrasensibili când se pune problema de a se avea încredere în ei; „N-am chef să vorbesc despre serviciu”, era răspunsul lui ori de câte ori ea pomenea despre compania de căi ferate. — 887 —

Încercă încă o dată să aducă un argument: — Jim, ştii ce anume gândesc eu despre slujba ta şi cât de mult te admir pentru ea. — Oh, serios? Şi-atunci cu cine te-ai măritat: cu un bărbat sau cu un preşedinte de companie de căi ferate? — Nu… nu m-am gândit niciodată să-i separ pe unul de celălalt. — Păi, nu prea mă flatează chestia asta. Ea îl privi, nedumerită: credea că îl flatează. — Mi-ar plăcea să cred, rosti el, că mă iubeşti pentru mine însumi, nu pentru compania mea de căi ferate. — Oh, Dumnezeule, Jim, rosti ea pe nerăsuflate, doar n-ai crezut că eu… — Nu, replică el cu un zâmbet trist-generos, n-am crezut că te-ai căsătorit cu mine pentru banii sau poziţia mea socială. Nu m-am îndoit niciodată de tine. Dându-şi seama, cu chinuitoare onestitate şi pradă unei uluite confuzii, că ar fi putut să-i dea motiv de a interpreta greşit sentimentul ei, că uitase amare dezamăgiri suferite de el din pricina femeilor care îi vânau banii, nu fu în stare decât să clatine şi să geamă: — Oh, Jim, nu asta am vrut să spun! El chicoti încet, precum un copil, şi o cuprinse cu braţul. — Mă iubeşti? întrebă el. — Da, răspunse ea. — În cazul ăsta, trebuie să ai încredere în mine. Iubirea înseamnă încredere. Nunţelegi că am nevoie de ea? N-am încredere în nimeni din jurul meu, am doar duşmani, sunt extrem de singur. Nu-ţi dai seama că am nevoie de tine? Ceea ce o făcu să se plimbe de-a lungul şi de-a latul camerei ei – după câteva ore, pradă unei chinuitoare nelinişti – era faptul că dorea cu disperare să îl creadă şi nu credea o iotă, cu toate că ştia că e adevărat. Era adevărat, dar nu în felul în care dădea el de înţeles, nu în vreun fel în care ar fi sperat ea că-l poate înţelege. Era adevărat că avea nevoie de ea, dar natura acestei nevoi tot timpul aluneca pe lângă orice efort făcut de ea spre a-l defini. Nu înţelegea ce anume voia de la ea. Nu voia să fie flatat, îl văzuse ascultând complimentele slugarnice ale mincinoşilor, cu o privire inert-nemulţumită – aproape privirea unui consumator de droguri către o doză insuficientă spre a-i da o trăire. Dar îl văzuse uitându-se la ea ca şi cum ar fi aşteptat o injecţie care să-l repună pe picioare şi, câteodată, ca şi cum ar fi cerşit. Văzuse o sclipire de viaţă în ochii lui ori de câte ori îi arăta vreun semn de admiraţie, deşi atunci când pomenea motivul admiraţiei ei, el răspundea cu o izbucnire de mânie. Părea că el vrea ca ea să-l considere o persoană importantă, dar să nu atribuie niciun conţinut specific importanţei sale. Ea nu a înţeles noaptea, pe la jumătatea lui aprilie, când el s-a întors de la Washington. — 888 —

— Bună, copilă! rosti el cu voce tare, punându-i în braţe un buchet de liliac. S-au întors zilele fericite! Am văzut florile astea şi m-am gândit la tine. Vine primăvara, iubito! Îşi turnă o băutură şi începu să se plimbe prin cameră, vorbind cu un fel de voioşie prea uşoară, prea pripită. În ochii lui era o scânteie febrilă, iar glasul lui părea sfâşiat de un fel de nefirească emoţie. Ea începu să se întrebe dacă el era extaziat sau prăbuşit. — Ştiu ce anume plănuiesc! zise el deodată, fără tranziţie, iar ea se uită iute în sus către el: ştia sunetul uneia dintre exploziile lui lăuntrice. Nu există o duzină de oameni în toată ţara care să fie la curent, dar eu ştiu! Băieţii de la vârf ţin totul secret până când or să fie gata să facă public naţiunii. O să surprindă pe foarte mulţi! O să-i facă paf! Pe foarte mulţi? Drace, pe absolut fiecare persoană din ţara asta. O să-l afecteze pe fiecare. Atât de important e. — O să-l afecteze – cum, Jim? — O să-i afecteze pe toţi! Ei nu ştiu ce se pregăteşte, dar eu ştiu. Ei stau în seara asta – făcu un gest cu mâna către ferestrele luminate ale oraşului – făcând planuri, numărându-şi banii, strângându-şi în braţe copiii sau visele şi nu ştiu, dar eu ştiu că toate astea or să primească o lovitură, or să fie oprite, schimbate! — Schimbate – în bine sau în rău? — În bine, desigur, răspunse el nerăbdător, ca şi cum ar fi fost lipsit de relevanţă; vocea lui părea a-şi pierde din înflăcărare şi a aluneca spre sunetul necinstit al datoriei. Este un plan de salvare a ţării, de stopare a declinului nostru economic, de dobândire a stabilităţii şi securităţii. — Ce plan? — Nu pot să-ţi spun. E secret. Strict secret. Habar n-ai cât de multă lume ar vrea să-l cunoască. Nu există industriaş care să nu vrea să dea o duzină dintre cele mai bune laminoare ale lui doar în schimbul unei sugestii de avertizare, pe care n-o s-o capete! Asemenea lui Hank Rearden, de exemplu, pe care-l admiri atât de mult. Râse satisfăcut, cu privirea pierdută în viitor. — Jim, întrebă ea, sunetul fricii din vocea ei comunicându-i lui cum anume fusese sunetul râsetului său satisfăcut, de ce-l urăşti pe Hank Rearden? — Nu-l urăsc! se întoarse brusc către ea, iar chipul său părea, în mod incredibil, nervos, aproape înspăimântat. N-am zis niciodată că-l urăsc. Nu-ţi face probleme, o să aprobe planul. Toată lumea o să aprobe. E pentru binele tuturor. Părea ca şi cum pleda. Ea simţi năucitoarea certitudine că el minţea, şi cu toate acestea argumentaţia lui era sinceră – ca şi cum avea nevoie disperată s-o liniştească, dar nu în legătură cu lucrurile pe care i le spusese. Ea se sili să zâmbească. — Da, Jim, bineînţeles, spuse ea, întrebându-se ce instinct în ce fel de haos imposibil o făcuse să spună acest lucru, ca şi cum ar fi reprezentat replica ei spre a-l — 889 —

linişti. Expresia pe care o văzu pe chipul lui era aproape un zâmbet şi aproape de recunoştinţă. — Trebuia să-ţi spun în seara asta. Trebuia să-ţi spun. Voiam să ştii cu ce probleme extraordinare am de-a face. Vorbesc întotdeauna despre slujba mea, dar tu n-o înţelegi deloc, e cu mult mai amplă decât îţi imaginezi. Tu îţi închipui că a conduce o companie de căi ferate e o problemă de instalare a şinelor, de testare a metalelor şi de respectare a orarului trenurilor. Dar nu e. Orice servitor îţi poate spune asta. Adevărata inimă a unei companii de căi ferate se află la Washington. Serviciul meu e politica. Politica. Hotărâri luate la scară naţională, care îi afectează pe toţi, care îi controlează pe toţi. Câteva cuvinte pe hârtie, o directivă – care schimbă viaţa fiecărei persoane în orice ungher, bortă sau reşedinţă luxoasă din ţara asta. — Da, Jim, spuse ea, dorindu-şi să creadă că el era, poate, un personaj important în misteriosul tărâm de la Washington. — O să vezi, zise el, plimbându-se prin cameră. Tu crezi că sunt puternici… giganţii ăştia ai industriei care sunt aşa de deştepţi cu motoarele şi furnalele? Vor fi opriţi! Vor fi deposedaţi! Vor fi puşi la pământ! El observă felul în care îl privea ea. — Nu e pentru noi, continuă iute, e pentru popor. Asta-i diferenţa dintre afaceri şi politică – nu avem în vedere scopuri egoiste, motive private, nu alergăm după profit, nu ne petrecem vieţile agonisind avere, nu avem nevoie de aşa ceva! Din cauza asta suntem atât de bârfiţi şi neînţeleşi de către toţi cei care aleargă după profit, care nu pot concepe o motivaţie spirituală, un ideal moral sau… N-am avut încotro! strigă el deodată, rotindu-se către ea. A trebuit să concepem planul acesta! Când toate se destrămau şi se blocau, trebuia întreprins ceva! N-am avut încotro! Ochii lui erau disperaţi; ea nu-şi dădea seama dacă el se umfla în pene sau cerşea iertare; dacă asta era un triumf sau o teroare. — Jim, nu te simţi bine? Poate c-ai muncit prea mult, eşti istovit şi… — Nu m-am simţit aşa de bine niciodată! zise el sec, reluându-şi plimbarea prin cameră. Bineînţeles că am muncit mult. Munca mea e mai solicitantă decât orice slujbă pe care ai nădăjdui să ţi-o imaginezi. E mai presus de ceea ce fac nişte mecanici de doi bani precum Hank Rearden şi sora mea. Orice ar face ei, eu-s în stare să desfac. Numai să construiască o linie de cale ferată – eu pot să vin şi s-o distrug, uiteaşa! Pocni din degete: — Ca şi cum aş rupe şira spinării cuiva. — Vrei să rupi şira spinării cuiva? şopti ea, tremurând. — N-am spus asta! strigă el. Ce-i cu tine? N-am spus lucrul acesta! — Iartă-mă, Jim! icni ea, şocată de propriile ei cuvinte şi de groaza din privirea lui. Problema e că nu înţeleg, dar… îmi dau seama că n-ar trebui să te necăjesc cu — 890 —

întrebări atunci când eşti aşa de obosit – se lupta cu disperare spre a se convinge singură – atunci când te gândeşti la probleme… atât de importante… probleme pe care nici măcar nu pot să mi le închipui… Umerii lui se lăsară în jos, relaxându-se. Se apropie de ea şi se puse cu greutate în genunchi, strecurându-şi braţele în jurul ei. — Prostuţo, rosti el cu afecţiune. Ea se prinse de el, mişcată de ceva care semăna cu tandreţea şi aproape cu mila. Dar el înălţă capul spre a o privi în faţă, iar ei i se păru că expresia pe care o zări în ochii lui era în parte mulţumire, în parte dispreţ, ca şi cum, printr-un fel necunoscut de sancţiune, ea îl absolvise pe el şi se condamnase pe sine. Era inutil – descoperi ea în zilele care urmară – să-şi spună că aceste lucruri erau dincolo de înţelegerea ei, că era datoria ei să creadă în el, că iubirea înseamnă încredere. Îndoiala ei creştea neîncetat – îndoiala referitoare la incomprehensibila lui muncă şi la relaţia cu compania de căi ferate. Ea se întreba de ce anume creştea necontenit, în proporţie directă cu poveţele pe care şi le dădea singură, cum că ea îi datora încredere. Apoi, într-o noapte lipsită de somn, ea îşi dădu seama că efortul de a se achita de această datorie consta în făptul de a se îndepărta în momentul în care se discuta despre slujba lui, sau de a refuza să se uite la menţionările din ziare referitoare la Taggart Transcontinental, ori de a-şi închide mintea în faţa oricărei dovezi şi a oricărei contradicţii. Se opri, înfricoşată, frapată de întrebarea: în cazul acesta, ce înseamnă: încredere contra adevăr? Apoi, dându-şi seama că parte din zelul ei de a crede reprezenta frica ei de a şti, ea se porni să afle adevărul, cu o senzaţie mai curată, mai calmă de încordare decât îi conferise vreodată efortul de supusă autoamăgire. Nu-i luă mult ca să afle. Felul evaziv al directorilor de la compania Taggart, atunci când le puse nişte întrebări accidentale, generalităţile răsuflate ale răspunsurilor lor, încordarea lor atunci când era pomenit şeful lor şi evidenta lor şovăială să discute despre el nu îi spunea nimic concret, dar îi dădea o senzaţie echivalentă cu aflarea scenariului celui mai teribil. Muncitorii de la compania de căi ferate erau mai specifici – acarii, portarii, vânzătorii de bilete pe care îi atrăgea în conversaţii întâmplătoare la Terminalul Taggart şi care nu o cunoşteau. „Jim Taggart? Cretinul ăla scâncit şi smiorcăit care ţine discursuri!” „Jimmy Preşedintele? Păi, să-ţi spun eu: e un vagabond care câştigă pe spatele altora.” „Şeful? Dl Taggart? Vă referiţi la domnişoara Taggart, nu-i aşa?” Eddie Willers a fost cel care i-a spus întregul adevăr. Ea auzise că îl cunoştea pe Jim din copilărie şi l-a invitat să ia prânzul cu ea. Când s-a aşezat în faţa lui la masă, când a văzut privirea lui sinceră, directă şi întrebătoare şi simplitatea în mod sever precisă, ea renunţă la orice încercare de o lua pe ocolite, îi spuse ceea ce anume dorea să ştie şi din ce motiv, pe scurt, la modul impersonal, fără a apela la ajutor sau la mită, ci doar la adevăr. El îi răspunse în — 891 —

aceeaşi manieră. Îi depănă întreaga poveste, liniştit, impersonal, fără a pronunţa vreun verdict, fără a avansa vreo opinie, fără a abuza de emoţiile ei prin vreun semn de preocupare pentru ele, vorbind cu austeritatea strălucitoare şi uluitoarea putere a faptelor. Îi spuse cine conducea Taggart Transcontinental. Îi spuse întreaga poveste a Liniei John Galt. Ea asculta, iar ceea ce simţea nu era şoc, ci ceva mult mai rău: lipsa şocului, ca şi cum ar fi ştiut acest lucru dintotdeauna. „Mulţumesc, domnule Willers” a fost tot ceea ce a putut rosti când el termină. În seara aceea, ea îl aşteptă pe Jim să vină acasă, iar lucrul care eroda orice durere sau indignare era senzaţia propriei detaşări, ca şi cum nu mai conta pentru ea, ca şi cum ea trebuia să întreprindă o anumită acţiune, dar nu avea importanţă care anume şi nici urmările. Când Jim intră în cameră, ea nu simţi furie, ci o obscură uimire, aproape ca şi cum s-ar fi întrebat cine e el şi de ce anume ar fi necesar să vorbească cu el. Îi spuse, pe scurt, ceea ce ştia, cu glas obosit, stins. I se păru că el a înţeles de la primele ei propoziţii, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca aşa ceva să se întâmple mai devreme sau mai târziu. — De ce nu mi-ai spus adevărul? întrebă ea. — Deci asta înseamnă recunoştinţă la tine? urlă el. Deci asta-i ceea ce simţi după tot ceea ce am făcut pentru tine? Mi-au spus toţi că nu mă pot aştepta decât la grosolănie şi egoism din partea unei biete pisici maidaneze pe care am cules-o de pe stradă! Ea îl privi ca şi cum el ar fi emis sunete nearticulate, care nu se conectau cu nimic în mintea ei. — De ce nu mi-ai spus adevărul? — Asta-i toată iubirea pe care ai avut-o pentru mine, ipocrită laşă ce eşti? Asta-i tot ce primesc în schimbul încrederii mele în tine? — De ce-ai minţit? De ce m-ai lăsat să-mi imaginez ce mi-a trecut prin cap? — Ar trebui să-ţi fie ruşine, ar trebui să-ţi fie ruşine să dai ochii cu mine sau să-mi vorbeşti! — Eu? – sunetele nearticulate se conectaseră, dar ei nu-i venea să creadă rezultatul însumării lor. Ce vrei să faci, Jim? întrebă ea, cu glas neîncrezător şi distant. — Te-ai gândit la sentimentele mele? Te-ai gândit cum influenţează toată chestia asta sentimentele mele? Ar fi trebui să te gândeşti mai întâi la sentimentele mele! Asta-i prima obligaţie a unei soţii – şi îndeosebi a unei femei aflate în situaţia ta! Nimic nu-i mai josnic şi mai urât decât lipsa de recunoştinţă! Pentru o fulgerătoare clipă, ea surprinse inimaginabilul adevăr despre un om care este vinovat, ştie acest lucru şi încearcă să scape inducând un sentiment de vinovăţie victimei sale. Ea nu putu păstra acest adevăr în creierul ei. Simţi că o săgetează groaza, convulsia unei minţi care respinge vederea a ceva care o va distruge – — 892 —

asemenea unei iuţi retrageri de pe marginea nebuniei. Când îşi plecă capul, închizând ochii, ştia doar că simţea dezgust, un revoltător dezgust pentru un motiv fără nume. Când îşi înălţă capul, ei i se păru că îl zărise observând-o cu privirea nesigură, în retragere, calculată a cuiva a cărui şmecherie nu a funcţionat. Dar înainte de a avea vreme să creadă acest lucru, faţa lui era din nou ascunsă sub o expresie ofensată şi mânioasă. Zise, ca şi cum ar fi numit gândurile ei în beneficiul fiinţei raţionale care nu era de faţă, dar a cărei prezenţă trebuia s-o presupună, pentru că nu exista o alta căreia să i se adreseze: — În noaptea aceea… titlurile acelea de ziar… gloria aceea… nu erai nicidecum tu… era Dagny. — Taci din gură, târfă nenorocită! Ea privi spre el inexpresivă, fără reacţie. Dădea senzaţia că nimic n-o poate atinge, pentru că fuseseră rostite cuvintele ei de pe patul de moarte. El scoase un sunet de suspin. — Cherryl, iartă-mă, n-am vrut să spun asta, retrag cuvintele, n-am vrut să spun asta… Ea rămase stând în picioare, sprijinită de perete, aşa cum stătuse de la început. El se prăbuşi pe marginea unei canapele, într-o atitudine de neputincioasă descurajare. — Cum aş fi putut să-ţi explic? zise el pe un ton de abandonare a speranţei. Totul e atât de amplu şi de complex. Cum aş fi putut să-ţi spun ceva despre o companie transcontinentală de căi ferate, decât dac-ai fi cunoscut toate detaliile şi ramificaţiile? Cum anume aş fi putut să-ţi explic anii mei de muncă… Oh, la ce bun? Întotdeauna am fost neînţeles şi trebuia să mă fi obişnuit cu asta până acum, dar mi-am zis că tu eşti deosebită şi că aveam o şansă. — Jim, de ce te-ai căsătorit cu mine? El chicoti trist. — Asta m-au întrebat toţi, fără încetare. Nu mi-am imaginat că tu o să mă întrebi vreodată lucrul acesta. De ce? Pentru că te iubesc. Ea era uimită de cât de ciudat era că acest cuvânt – care se presupune că este cel mai simplu din limbajul uman, cuvântul înţeles de către toţi, legătura universală între oameni – nu-i transmitea absolut niciun înţeles. Nu ştia ce anume desemna în mintea lui. — Nimeni nu m-a iubit vreodată. Nu există iubire pe lume. Oamenii nu simt. Eu simt. Cui îi pasă de asta? Nu sunt interesaţi decât de orare, transporturi de marfă şi bani. Nu pot trăi printre astfel de oameni. Sunt foarte singur. Am tânjit întotdeauna să găsesc înţelegere. Poate nu sunt altceva decât un idealist incurabil, care caută imposibilul. Nimeni n-o să mă înţeleagă vreodată. — Jim, zise ea, cu o ciudată umbră de severitate în glas, în toată perioada asta m— 893 —

am străduit din răsputeri ca să te înţeleg. El făcu o mişcare din mână, ca spre a îndepărta cuvintele ei, nu într-o manieră ofensivă, ci tristă. — M-am gândit c-ai putea face asta. Eşti tot ce am. Dar poate că înţelegerea nu-i posibilă între fiinţele umane. — De ce să fie imposibilă? De ce nu-mi spui ce anume vrei? De ce nu mă ajuţi să te înţeleg? El oftă. — Asta e. Ăsta-i necazul – faptul că spui tot timpul „de ce”. Tot timpul întrebi „de ce”. Eu vorbesc despre ceva ce nu poate fi pus în cuvinte. Nu poate fi denumit. Trebuie simţit. Ori îl simţi, ori nu. Nu aparţine minţii, ci inimii. Tu nu simţi niciodată? Doar să simţi, fără a mai pune toate întrebările astea? Nu mă poţi înţelege ca fiinţă umană, nu ca şi cum aş fi un obiect ştiinţific într-un laborator? Măreaţa înţelegere care trece dincolo de cuvintele noastre sărăcăcioase şi de minţile noastre neputincioase… Nu, cred că n-ar trebui s-o mai caut. Dar voi avea mereu speranţa. Eşti ultima mea speranţă. Eşti tot ce am. Ea stătea la perete, fără a se clinti. — Am nevoie de tine, se tângui el încet. Sunt complet singur. Tu nu eşti ca ceilalţi. Cred în tine. Am încredere în tine. Ce mi-au oferit banii, gloria, afacerea şi lupta? Eşti tot ce am… Ea stătea neclintită, iar direcţia privirii ei, coborâtă spre a privi către el, era singura formă de recunoaştere pe care i-o acorda. Lucrurile pe care le-a zis în legătură cu suferinţa lui sunt minciuni, îşi spuse ea; dar suferinţa era reală; era un om sfâşiat de un continuu chin, pe care părea incapabil să i-l spună, dar pe care, poate, ea era în stare să-l înţeleagă. Îi era datoare măcar cu asta – îşi spuse ea, cu posomoreala unui sentiment al datoriei – ca răsplată pentru poziţia pe care i-a dat-o el, care, după toate probabilităţile, reprezenta singurul lucru pe care îl avea el de oferit, ea îi era datoare cu un efort de a-l înţelege. În zilele care au urmat, era o senzaţie ciudată că devenise o străină faţă de ea însăşi, una care nu dorea şi nu căuta nimic. În locul unei iubiri făurite de strălucitorul foc al adorării eroului, se trezise cu chinuitoarea mohoreală a milei. În locul bărbaţilor pe care se străduise ca din răsputeri să-i descopere, bărbaţi care luptau pentru ţelurile lor şi refuzau să sufere – se trezise cu un bărbat a cărui suferinţă reprezenta singura lui pretenţie de valoare şi singura sa ofertă în schimbul vieţii ei. Dar pentru ea nu mai era nicio diferenţă. Ea, cea care fusese, privise cu nerăbdare fiecare cotitură ce i se ivea în faţă; străinul pasiv care îi luase locul era asemenea persoanelor superspilcuite din jurul ei, care declarau că sunt adulţi pentru că nu încercau să gândească sau să aibă dorinţe. Dar străinul continua să fie bântuit de fantoma care era ea însăşi, iar fantoma avea o misiune de îndeplinit. Trebuia să înveţe să înţeleagă lucrurile care o distruseseră. — 894 —

Trebuia să ştie, şi trăia cu sentimentul unei necontenite aşteptări. Trebuia să ştie, chiar dacă avea senzaţia că farul se apropiase, iar în momentul cunoaşterii va fi lovită de roţi. Ce anume vrei de la mine? – era întrebarea care îi pulsa necontenit în minte, ca un indiciu. Ce anume vreţi de la mine? – striga ea necontenit fără a scoate un sunet, la mese, în saloane, în nopţile fără somn – strigându-le acest lucru lui Jim şi celor care păreau a împărtăşi secretul lui, lui Balph Eubank, doctorului Simon Pritchett – ce anume vreţi de la mine? Nu întreba cu voce tare; era conştientă de faptul că ei nu i-ar răspunde. Ce anume vreţi de la mine? – întreba ea, având senzaţia că aleargă, dar că nu există nicio cale de a scăpa. Ce anume vreţi de la mine? – întreba ea, privind către toată lunga tortură a căsătoriei ei, care nu ţinuse întreaga durată a unui an. — Ce vrei de la mine? întrebă ea cu voce tare – şi văzu că şedea la masa din sufrageria ei, privind către Jim, la faţa lui nervoasă şi la o pată de apă de pe masă, în curs de a se usca. Nu ştia pe ce durată se întinsese tăcerea dintre ei, era uimită de propriul glas şi de întrebarea pe care nu intenţionase s-o rostească. Nu se aştepta ca el să înţeleagă, el nu înţelesese întrebări mult mai uşoare şi clătină din cap, chinuindu-se să recupereze realitatea prezentului. Era uimită văzând că el o priveşte cu o nuanţă de batjocură, ca şi cum şi-ar fi râs de felul în care estima ea înţelegerea lui. — Iubire, răspunse el. Ea simţi cum se înconvoaie a neputinţă, în faţa acestui răspuns care era atât de simplu şi de fără noimă în acelaşi timp. — Tu nu mă iubeşti, rosti el acuzator. Ea nu răspunse. — Nu mă iubeşti, altfel nu mi-ai pune o întrebare ca asta. — Te-am iubit, odată, răspunse ea posomorâtă, dar nu asta doreai. Te-am iubit pentru curajul, ambiţia, capacitatea ta. Dar nu era adevărată niciuna dintre ele. Buza lui de jos se umflă puţin, împinsă de un uşor dispreţ. — Ce meschină idee despre iubire! replică el. — Jim, pentru ce anume vrei tu să fii iubit? — Ce atitudine ieftină de vânzătoare! Ea nu vorbi; se uita la el, având în privire o întrebare mută. — Să fiu iubit pentru ceva! zise el, cu glasul plin de batjocură şi virtute. Prin urmare, tu consideri că iubirea e o problemă de matematică, de schimb, de a cântări şi a măsura, ca un kilogram de unt pe o tejghea de băcănie? Nu vreau să fiu iubit pentru orice. Vreau să fiu iubit pentru mine însumi, nu pentru orice fac, posed, spun sau gândesc. Pentru mine însumi, nu pentru trupul meu, mintea mea, cuvintele ori acţiunile mele. — Bine, dar în cazul acesta… ce înseamnă tine însuţi? — 895 —

— Dacă m-ai iubi, n-ai mai întreba. Glasul lui avea o notă ascuţită de nervozitate, ca şi cum ar fi pendulat periculos între precauţie şi un fel de impuls spre o prostească nepăsare. – N-ai întreba. Ai şti. L-ai simţi. De ce încerci tot timpul să etichetezi totul? Nu te poţi ridica deasupra definiţiilor ăstora materialiste mărunte? Tu nu simţi niciodată – doar să simţi? — Da. Jim, simt, spuse ea, cu glas scăzut. Dar încerc să nu simt, pentru că… pentru că ceea ce simt este frică. — De mine? întrebă el optimist. — Nu, nu tocmai. Nu frică de ceea ce mi-ai putea face, ci de ceea ce eşti. El îşi închise pleoapele cu rapiditatea unei uşi trântite – dar ea prinse o licărire în ochii lui, care era, în mod incredibil, de teroare. — Nu eşti capabilă de iubire, căutătoare de aur de doi bani! strigă el brusc, pe un ton golit de orice culoare, în afara dorinţei de a răni. Da, am pus „căutătoare de aur”. Sunt multe forme, altele decât lăcomia de bani, altele şi mai rele. Tu eşti o căutătoare de aur a spiritului. Nu te-ai căsătorit cu mine pentru banii mei, ci pentru capacitatea mea sau curajul meu ori vreo altă valoare pe care ai stabilit-o ca preţ a iubirii tale. — Tu vrei… ca iubirea… să fie… nemotivată? — Iubirea este propriul ei motiv! Iubirea este deasupra motivelor şi cauzelor. Iubirea este oarbă. Dar tu n-ai fi capabilă de ea. Ai un suflet meschin, intrigant, calculat, de vânzător, care face schimb, dar nu dă niciodată! Iubirea este un dar – un dar măreţ, gratuit, necondiţionat, care transcende şi iartă totul. În ce anume constă generozitatea de a iubi un bărbat pentru virtuţile lui? Ce anume îi dai tu lui? Nimic. Nu e nimic mai mult decât echitate rece. Nu mai mult decât a agonisit el. Ochii ei erau întunecaţi de periculoasa intensitate dată de faptul că îşi distingea scopul. — Tu vrei ca să agoniseşti în mod necinstit, rosti ea, nu pe tonul unei întrebări, ci al unui verdict. — Oh, nu înţelegi! — Ba da, Jim, înţeleg. Asta-i ceea doreşti – asta-i ceea vă doriţi cu toţii – nu bani, nu beneficii materiale, nu securitate economică, nu vreuna din pomenile pe care le cereţi încontinuu. Vorbea pe un ton plat, monoton, ca şi cum îşi recita sieşi gândurile, concentrată să confere fărâmelor întortocheate de haos care i se încâlceau în minte identitatea solidă a cuvintelor. Continuă: — Voi toţi predicatorii bunăstării… nu după bani agonisiţi necinstit alergaţi. Vreţi pomeni, dar de un alt gen. Eu sunt o căutătoare de aur a spiritului, ai spus, pentru că urmăresc valoarea. În schimb voi, predicatorii bunăstării… vreţi să jefuiţi spiritul. Nu m-am gândit niciodată şi nimeni nu ne-a spus cum s-ar putea concepe şi ce anume ar însemna agoniseala pe căi necinstite în spirit. Dar asta e ceea ce vrei tu. Vrei iubire agonisită necinstit. Vrei admiraţie agonisită necinstit. Vrei măreţie agonisită necinstit. — 896 —

Vrei să fii un om asemenea lui Hank Rearden, fără necesitatea de a fi ceea ce este el. Fără necesitatea de a fi ceva. Fără… necesitatea… de a fi. — Taci din gură! urlă el. Se uitară unul la altul, amândoi terorizaţi, amândoi având senzaţia că se îndreptau către o margine pe care ea nu era în stare, iar el nu dorea s-o numească, realizând amândoi că încă un pas le-ar fi mortal. — Ce-ţi imaginezi că spui? întrebă el, pe un ton de mânie reţinută, care părea aproape binevoitor prin faptul că îi aducea pe amândoi în tărâmul normalului, în aproape-normalitatea a nimic ceva mai rău decât o ceartă de familie. Cu ce fel de subiect metafizic încerci să ai de-a face? — Nu ştiu… rosti ea obosită, plecându-şi capul, ca şi cum o formă pe care încercase s-o prindă îi scăpase din nou. Nu ştiu… Nu pare a fi posibil… — Ar fi mai bine să nu încerci să te dai peste cap sau… Dar trebui să se oprească, pentru că intră majordomul, aducând frapiera strălucitoare cu şampania poruncită pentru celebrare. Rămaseră tăcuţi, lăsând ca încăperea să fie umplută de sunetele pe care veacuri de oameni şi de luptă le stabiliseră ca simbol al realizării pline de bucurie: explozia unui dop de plută, sunetul surâzător al unui lichid de culoare pal-aurie care curge în două cupe largi umplute cu reflexiile împletite ale lumânărilor, şoapta bulelor ce se ridică deasupra celor două margini de cristal, aproape cerând ca tot ceea ce se afla împrejur să se înalţe, de asemenea, către aceeaşi aspiraţie. Rămaseră tăcuţi, până plecă majorodomul. Taggart şedea privind în jos la bule, ţinând paharul său între două degete lipsite de vlagă. Apoi mâna lui strânse brusc marginea paharului într-un pumn stângaci încleştat şi îl ridică în sus, nu aşa cum se ridică un pahar de şampanie, ci un satâr de măcelar. — Pentru Francisco d’Anconia! rosti el. Ea puse jos paharul. — Nu, replică ea. — Bea-o! zbieră el. — Nu, zise ea, cu glasul asemenea unei picături de plumb. Îşi susţinură privirea unul altuia pentru un moment, lumina jucându-se pe lichidul auriu, fără a ajunge la chipurile sau ochii lor. — Oh, du-te dracului! strigă el, sărind în picioare, zvârlindu-şi paharul care se zdrobi de pardoseală şi ieşind iute pe uşă. Ea rămase şezând la masă, fără a se mişca, pentru mult timp, apoi se ridică încet şi apăsă butonul soneriei. Se duse către camera ei, cu paşi neobişnuiţi de egali, deschise uşa unui dulap de perete, luă un costum şi o pereche de pantofi, îşi scoase capotul, mişcându-se cu precaută precizie, ca şi cum viaţa ei depindea de faptul de a nu lovi ceva în jurul ori înlăuntrul ei. Se agăţa de un unic gând: că trebuie să plece din această casă – pur şi — 897 —

simplu să plece pentru o vreme, chiar dacă numai pentru următoarea oră –, apoi, ulterior, va fi capabilă să se confrunte cu tot ceea ce trebuia confruntat. *** Rândurile de pe hârtia din faţa ei deveneau ceţoase şi, ridicând capul, Dagny îşi dădu seama că se întunecase de mult. Dădu la o parte hârtiile, nevrând să aprindă lumina, permiţându-şi luxul tihnei şi al beznei. O separa de oraşul de dincolo de ferestrele sufrageriei ei. Calendarul aflat la distanţă spunea: 5 august. Luna din spatele ei se dusese, nelăsând decât vidul timpului mort. Dispăruse în munca neplanificată, ingrată de a alerga de la o urgenţă la alta, de a amâna prăbuşirea unei companii de căi ferate – o lună asemenea unei grămezi rebutate de zile incoerente, fiecare dintre ele petrecute spre a evita dezastrul momentului. Nu reprezentase o sumă de realizări materializate, ci doar o sumă de zerouri, a ceea ce nu se întâmplase, o sumă de catastrofe prevenite – nu o sarcină în serviciul vieţii, ci doar o cursă cu moartea. Existaseră momente în care o viziune nechemată – priveliştea văii – păruse a se înălţa în faţa ei, nu ca o apariţie bruscă, ci ca o prezenţă constantă, ascunsă, care dintr-odată se hotărâse să îmbrace forma unei realităţii evidente. Îi făcuse faţă, de-a lungul unui moment de orbită tăcere, într-o luptă între o hotărâre neclintită şi o încăpăţânată durere, cu care trebuia luptat prin recunoaştere, spunând: în regulă, chiar şi asta. Existaseră dimineţi în care, trezindu-se cu lumina soarelui pe faţă, îşi spusese că trebuie să se pornească degrabă la Hammond’s Market, să cumpere ouă proaspete pentru micul dejun; apoi, redobândindu-şi deplina conştiinţă, văzând pâcla New Yorkului de dincolo de fereastra dormitorului ei, simţea o împunsătură ascuţită, asemenea atingerii morţii, senzaţia de respingere a realităţii. Ai ştiut – îşi spusese cu severitate – ai ştiut cum o să fie atunci când ai ales. Şi târându-şi din pat trupul, ca pe o refractară greutate, spre a da piept cu o zi nepoftită, îşi şoptea: în regulă, chiar şi asta. Cea mai rea parte a torturii erau momentele în care, mergând pe stradă, ea surprindea o nuanţă de auriu-castaniu, o strălucitoare licărire de păr printre capetele necunoscuţilor şi avea senzaţia că oraşul dispăruse, ca şi cum doar violenta imobilitate dinlăuntrul ei întârzia momentul în care se va năpusti la el şi-l va lua în braţe; dar acel moment următor venise sub forma unui chip lipsit de semnificaţie – iar ea se oprise în loc, nevrând să trăiască următorul pas, nevrând să genereze energia vieţii. Încercase să evite astfel de momente; încercase să-şi interzică să privească; păşise, cu privirea în asfalt. Nu reuşise: printr-un fel de voinţă proprie, ochii îi tresăreau la fiecare licărire de culoare aurie. Ţinuse ridicate storurile de la ferestrele biroului ei, aducându-şi aminte de — 898 —

promisiunea lui, gândindu-se doar: dacă mă urmăreşti, de oriunde ai fi… Nu existau clădiri aproape de înălţimea biroului ei, dar privise la turnurile din depărtare, întrebându-se care fereastră constituia postul de observaţie, întrebându-se dacă vreo invenţie de-a lui, vreun dispozitiv cu raze şi lentile, îi dădea posibilitatea de a o observa în fiecare clipă dintr-un zgârie-nori aflat în apropiere sau la o milă distanţă. Se aşezase la birou, lângă ferestrele lipsite de draperii, spunându-şi: „Doar să ştiu că mă vezi, chiar dacă eu nu o să te mai văd”. Şi, amintindu-şi acest lucru, acum, în întunericul camerei ei, sări în picioare şi aprinse lumina. Apoi îşi înclină capul pentru o clipă, zâmbind cu melancolic amuzament de ea însăşi. Se întrebă dacă ferestrele ei luminate, în neagra imensitate a oraşului, constituiau un semnal luminos de pericol, care solicita ajutorul lui – sau un far care încă proteja restul lumii. Soneria de la intrare sună. Când deschise uşa, văzu silueta unei fete cu un chip uşor familiar – şi avu nevoie de câteva fracţiuni de secundă pline de uluită uimire spre a-şi da seama că era Cherryl Taggart. Cu excepţia unor schimburi de saluturi formale în câteva întâlniri întâmplătoare în holurile Clădirii Taggart, nu se mai văzuseră de la nuntă. Faţa lui Cherryl era liniştită şi lipsită de zâmbet. — Mi-ai permite să stau de vorbă cu dumneata – ezită şi termină cu… domnişoară Taggart? — Desigur, replică Dagny cu gravitate. Intră. Sesiză un fel de urgenţă disperată în calmul nefiresc al lui Cherryl; deveni sigură de acest lucru atunci când privi faţa fetei în lumina din sufragerie. — Stai jos, rosti ea, dar Cherryl rămase în picioare. — Am venit să plătesc o datorie, zise Cherryl, vocea ei fiind solemnă datorită efortului de a nu-şi permite vreun sunet de emoţie. Vreau să-mi cer scuze pentru lucrurile pe care ţi le-am spus la nunta mea. N-ai niciun motiv pentru care să mă ierţi, dar îmi fac datoria să-ţi spun că îmi dau seama că insultam tot ceea ce admir şi apăram tot ceea ce dispreţuiesc. Sunt conştientă de faptul că admiţând acum acest lucru nu-mi răscumpăr greşeala, şi chiar venirea mea aici este doar o altă infatuare, nu există motiv pentru care să doreşti să auzi acest lucru, aşa încât nu pot nici măcar anula datoria, pot doar cere o favoare – să mă laşi să spun lucrurile pe care doresc să ţi le spun. Şocul emoţional primit de Dagny, incredul, fierbinte şi dureros, era echivalentul lipsit de cuvinte al propoziţiei: ce distanţă a fost parcursă în mai puţin de un an…! Ea răspunse, onestitatea lipsită de zâmbet a glasului ei asemenea unei mâini întinse în ajutor, ştiind că un zâmbet ar tulbura un anumit echilibru precar: — Dar chestia asta chiar răscumpără greşeala şi chiar vreau să aud. — Ştiu că tu ai condus Taggart Transcontinental. Tu ai construit Linia John Galt. — 899 —

Tu ai fost cea care a avut mintea şi curajul care a ţinut totul în viaţă. Bănuiesc că ţi-ai spus că m-am căsătorit cu Jim pentru bani – şi ce vânzătoare de magazin n-ar face-o? Dar, vezi tu, m-am căsătorit cu Jim pentru că am crezut că este tu. Am crezut că el e Taggart Transcontinental. Acum ştiu că el e – ezită, apoi continuă ferm, ca spre a nu se cruţa de nimic pe sine – el e un fel de terchea-berchea corupt, cu toate că nu pot înţelege de ce tip sau din ce cauză. Atunci când ţi-am vorbit la nunta mea, am crezut că apăram măreţia şi atacam inamicul ei… dar era pe dos… era pe dos într-o manieră atât de oribilă, de incredibilă!… Drept pentru care am vrut să-ţi spun că ştiu adevărul… nu atât de dragul tău, n-am niciun drept să bănuiesc că ţi-ar păsa, ci… ci de dragul lucrurilor la care am ţinut. Dagny rosti încet: — Bineînţeles că iert totul. — Mulţumesc, şopti Cherryl şi se întoarse să plece. — Stai jos. Cherryl clătină din cap. — Asta… asta a fost tot, domnişoară Taggart. Dagny îşi permise prima umbră de zâmbet doar în privire şi spuse: — Cherryl, numele meu e Dagny. Răspunsul lui Cherryl nu fu decât o încreţire uşoară, tremurătoare a gurii, ca şi cum, împreună, ele două ar fi completat un singur zâmbet. — Eu… n-am ştiut dacă ar trebui… — Suntem surori, nu? — Nu! Nu prin Jim! Era un strigăt involuntar. — Nu prin propria noastră alegere. Stai jos, Cherryl. Fata se supuse, luptându-se să nu vădească nerăbdarea cu care a acceptat, să nu întindă mâna după sprijin, să nu spargă. — Ai trecut prin ceva îngrozitor, nu-i aşa? — Da… dar nu contează… asta-i problema mea… şi propria mea greşeală. — Nu cred c-a fost greşeala ta. Cherryl nu răspunse, dar zise deodată, cu disperare: — Uite… ceea ce nu doresc este milă. — Probabil că Jim ţi-a spus – şi e-adevărat – că eu nu dau niciodată din milă. — Da, mi-a spus… Dar vreau să zic că… — Ştiu ce vrei să zici. — Dar nu există motiv ca să te preocupi de mine… n-am venit aici ca să mă plâng şi… să-ţi pun în cârcă altă povară… Faptul că eu sufăr nu-mi dă dreptul de a emite pretenţii de la tine. — Nu, nu-ţi dă dreptul. Dar faptul că pui preţ pe aceleaşi lucruri ca şi mine îţi dă dreptul. — 900 —

— Vrei să spui… că dacă doreşti să vorbeşti cu mine, nu-i pomană? Nu doar pentru că-ţi pare rău pentru mine? — Îmi pare îngrozitor de rău pentru tine, Cherryl, şi aş vrea să te ajut nu pentru că suferi, ci pentru că n-ai meritat să suferi. — Vrei să spui că nu ai arăta bunătate pentru ceva din mine care e slab, care se vaită şi e mizerabil? Ci doar pentru ceea ce vede bun în mine? — Bineînţeles. Cherryl nu-şi mişcase capul, dar arăta ca şi cum i-ar fi fost ridicat în sus, ca şi cum un curent înviorător i-a relaxat trăsăturile în acea rară expresie care combină durerea cu demnitatea. — Nu-i pomană, Cherryl. Nu-ţi fie teamă să vorbeşti cu mine. — E ciudat… Eşti prima persoană cu care pot sta de vorbă… şi pare aşa de uşor… cu toate astea îmi era… îmi era frică să vorbesc cu tine. Am vrut să-ţi cer iertare cu mult timp în urmă… din momentul în care am aflat adevărul, am venit până la uşa biroului tău, dar m-am oprit şi am rămas acolo în hol şi n-am avut curajul să intru… n-am avut intenţia să vin aici în seara asta. Ieşisem doar ca să… reflectez la ceva, apoi, brusc, mi-am dat seama că voiam să te văd, că din tot oraşul acesta e singurul loc unde pot merge şi singurul lucru care mi-a mai rămas de făcut. — Mă bucur c-ai făcut-o. — Ştii, domnişoară Tag… Dagny, zise Cherryl încet, uimită, nu eşti deloc aşa cum mă aşteptasem să fii… Ei, Jim şi prietenii lui, spuneau că eşti dificilă, rece şi insensibilă. — Dar e adevărat, Cherryl. Sunt, în sensul dat de ei, dar ţi-au spus vreodată în ce sens înţeleg ei? — Nu. Niciodată. Nu fac altceva decât să rânjească la mine atunci când îi întreb ce vor să spună într-o anumită privinţă… în orice privinţă. Ce vor să spună în privinţa ta? — Atunci când cineva este acuzat că ar fi „insensibil”, el înţelege că persoana respectivă este dreaptă. Vrea să spună că nu are emoţii fără cauză şi că nu îi va conferi o stare pe care n-o merită. Vrea să spună că „a simţi” este echivalent cu a merge împotriva raţiunii, a valorilor morale, a realităţii. Vrea să spună… Ce s-antâmplat? întrebă ea, văzând intensitatea anormală de pe chipul fetei. — E ceva ce-am încercat din răsputeri să înţeleg… de-atâta amar de vreme… — Ei bine, observă că n-auzi niciodată acuzaţia asta în apărarea nevinovăţiei, ci întotdeauna a vinii. N-o auzi niciodată spusă de către o persoană bună în legătură cu cei care nu reuşesc să-i facă dreptate. Dar auzi lucrul acesta spus mereu de către o lichea despre cei care îl tratează ca pe o lichea, cei care nu simt nicio simpatie pentru răul comis de el sau pentru durerea pe care o suferă drept urmare. Ei bine, e adevărat – asta este ceea ce eu nu simt. Dar cei care simt acest lucru nu simt nimic pentru vreo calitate a măreţiei umane, pentru vreo persoană sau acţiune care merită admiraţie, — 901 —

aprobare, stimă. Astea-s lucrurile pe care le simt. Pune-ţi întrebarea care dintre cele două cazuri reprezintă persoanele insensibile. Apoi o să vezi care motiv este opusul milei. — Care? şopti ea. — Dreptatea, Cherryl. Cherryl tremură puternic şi îşi lăsă bărbia în piept. — Oh, Doamne! gemu ea. Dac-ai şti ce mi-a făcut Jim pentru că eram exact de aceeaşi părere ca a ta! Îşi ridică faţa, tremurând în continuare, ca şi cum lucrurile pe care ea încerca să le ţină sub control ar fi ieşit la iveală; privirea ei era plină de groază. — Dagny, şopti ea, Dagny, mi-e frică de ei… de Jim şi de toţi ceilalţi… nu mi-e teamă că or să-mi facă ceva… dacă aşa ar sta lucrurile, aş putea scăpa… dar mi-e frică, ca şi cum n-ar exista cale de ieşire… mi-e frică de ceea ce sunt ei şi… de faptul că există. Dagny făcu iute un pas înainte, spre a se aşeza pe braţul fotoliului ei şi a o cuprinde pe după umăr, cu un gest consolator. — Linişteşte-te, copilă, zise ea. Te înşeli. Nu trebuie niciodată să-ţi fie frică de oameni în felul acesta. Nu trebuie niciodată să te gândeşti că existenţa lor reprezintă o reflexie asupra existenţei tale – cu toate că tu asta gândeşti. — Da… Da, consider că n-am nicio şansă de a exista, dacă ei există… nicio şansă, niciun loc, nicio lume căreia să-i fac faţă… nu vreau să simt lucrul acesta, îl tot dau îndărăt, dar vine mai aproape şi îmi dau seama că n-am unde să fug… nu pot explica senzaţia, n-o pot capta – iar asta face parte din teroare, că nu se poate capta nimic – e ca şi cum lumea întreagă ar fi distrusă, dar nu printr-o explozie – o explozie este ceva solid –, ci distrusă de… de un fel de înmuiere groaznică… ca şi cum nimic n-ar fi solid, nimic n-ar avea nicio formă, şi ţi-ai putea vârî degetul prin ziduri de piatră, iar piatra ar ceda, asemenea marmeladei, iar munţii s-ar rostogoli, clădirile şi-ar schimba forma precum norii – iar acesta ar fi sfârşitul lumii, nu foc şi pucioasă, ci ceva moale şi lipicios. — Cherryl… Cherryl, biată copilă, au fost secole de filosofi care-au conspirat spre a transforma lumea exact în aşa ceva – spre a distruge minţile oamenilor făcându-i să creadă că asta văd. Dar nu trebuie să accepţi acest lucru. Nu eşti obligată să vezi prin ochii celorlalţi, ai încredere în ai tăi, bazează-te pe propria judecată, ştii că ceea ce este, este – spune lucrul acesta cu voce tare, ca pe cea mai înflăcărată rugăciune, şi nu lăsa pe nimeni să-ţi spună altceva. — Dar… dar nimic nu mai e. Jim şi prietenii lui nu sunt. Nu ştiu la ce anume mă uit atunci când mă aflu printre ei, nu ştiu ce anume aud atunci când ei vorbesc… nu e real, absolut nimic, e un fel de rol oribil pe care îl interpretează cu toţii… şi eu nu înţeleg ce anume caută… Dagny! Ni s-a spus întotdeauna că fiinţele umane posedă o atât de mare putere de cunoaştere, cu mult mai mare decât a animalelor, dar eu… eu — 902 —

mă simt în clipa asta mai oarbă decât oricare dintre animale, mai oarbă şi mai neputincioasă. Animalul ştie care-i sunt prietenii şi care duşmanii şi momentul în care trebuie să se apere. El nu se aşteaptă ca un prieten să îl calce sau să îi taie beregata. Nu se aşteaptă să i se spună că dragostea e oarbă, că jaful înseamnă realizare, că gangsterii sunt oameni de stat şi că e un lucru remarcabil să-i frângi şira spinării lui Hank Rearden! – oh, Doamne, ce vorbesc eu? — Ştiu ce vorbeşti. — Vreau să zic, cum să mă comport cu oamenii? Adică, dacă nimic nu a rezistat pe durata unei ore, nu putem merge mai departe, este? Ei bine, ştiu că lucrurile sunt solide – dar oamenii? Dagny! Ei sunt nimic şi orice, ei nu sunt fiinţe, sunt doar întrerupătoare, nişte macazuri constante lipsite de formă. Dar trebuie să trăiesc printre ei. Cum să fac lucrul acesta? — Cherryl, lucrul cu care te-ai confruntat tu reprezintă cea mai mare problemă din istorie, cea care a produs toată suferinţa omenească. Ai înţeles mult mai mult decât majoritatea oamenilor, care suferă şi mor, fără a şti vreodată ce anume le-a provocat moartea. O să te ajut să înţelegi. E un subiect amplu şi o luptă dură – dar, pentru început, mai presus de orice, să nu-ţi fie frică. Privirea lui Cherryl trăda o năzuinţă ciudată, visătoare, ca şi cum, zărind-o pe Dagny de la mare distanţă, ea se străduia şi nu reuşea să vină mai aproape. — Aş vrea să pot vrea să lupt, rosti ea încet, dar nu reuşesc. Nici măcar nu mai vreau să înving. Există o singură schimbare pe care pare-se n-am tăria de a o face. Vezi tu, nu m-am aşteptat niciodată la ceva de genul căsătoriei mele cu Jim. Apoi, când s-a produs, mi-am zis că viaţa e mult mai minunată decât mă aşteptasem. Iar acum, să mă obişnuiesc cu ideea că viaţa şi oamenii sunt mult mai oribili decât orice mi-aş fi imaginat şi că mariajul meu nu a fost un miracol învăluit de glorie, ci un fel de rău cumplit pe care încă mi-e frică să-l cunosc în întregime – acesta e lucrul pe care nu mă pot forţa să-l accept. Nu pot să trec peste asta. Ridică brusc privirea în sus. — Dagny, tu cum ai făcut? Cum ai reuşit să rămâi nemutilată? — Respectând o singură regulă. — Care? — Să nu pun nimic – absolut nimic – deasupra verdictului propriei mele minţi. — Ai încasat-o zdravăn… poate mai rău decât mine… mai rău decât oricare dintre noi… Ce anume te-a susţinut? — Conştiinţa faptului că viaţa mea reprezintă cea mai înaltă valoare, prea înaltă pentru a renunţa la ea fără luptă. Văzu o privire uimită, de recunoaştere neîncrezătoare pe chipul lui Cherryl, ca şi cum fata s-ar fi luptat să regăsească o anumită senzaţie avută cu mulţi ani în urmă. — Dagny, – vocea ei era un murmur – asta e… asta e ceea ce simţeam pe vremea când eram copil… asta e ceea ce par a-mi aminti cel mai mult despre mine… genul — 903 —

acesta de senzaţie… şi nu am pierdut-o niciodată, e acolo, a fost întotdeauna acolo, dar pe măsură ce am crescut, mi-am zis că e ceva ce trebuie ascuns… nu-i dădusem niciun nume, dar acum, când ai zis, am avut revelaţia că asta era… Dagny, e oare bine să simţi în felul acesta în legătură cu viaţa ta? — Cherryl, ascultă-mă cu atenţie: sentimentul acesta – împreună cu tot ceea ce necesită şi implică el – este cel mai elevat, cel mai nobil şi singurul bun care există pe pământ. — Motivul pentru care întreb este că… n-aş fi avut curajul să gândesc lucrul acesta. Cumva, oamenii m-au făcut întotdeauna să consider că e un păcat… ca şi cum ar fi constituit ceea ce le displăcea la mine şi… şi voiau să-l distrugă. — E-adevărat. Unii chiar vor să-l distrugă. Iar atunci când înveţi să le înţelegi motivul, o să ştii ceea ce e cel mai întunecat, cel mai urât şi singurul lucru rău din lume, dar pe tine nu te va putea atinge. Zâmbetul lui Cherryl era asemenea unui pâlpâit slab ce se chinuie să reziste pe câteva picături de combustibil, spre a le cuprinde, spre a le inflama. — E prima dată în luni de zile, şopti ea, în care am senzaţia că… încă mai e o şansă. Văzu ochii lui Dagny privind-o cu atentă preocupare, şi adăugă: — O să fiu bine… Trebuie să mă obişnuiesc cu asta – cu tine, cu toate lucrurile pe care le-ai spus. Cred că o să ajung să cred în asta… să cred că e real… şi că Jim nu contează. Se sculă în picioare, ca şi cum ar fi încercat să păstreze momentul de încredere. Împinsă de o siguranţă bruscă, lipsită de motiv, Dagny spuse tranşant: — Cherryl, nu vreau să te duci acasă în seara asta. — Oh, nu! Sunt în regulă. Nu mi-e frică, din punctul ăsta de vedere. De a merge acasă. — Oare nu s-a întâmplat ceva acolo în seara asta? — Nu… nu chiar… nimic mai grav ca de obicei. Doar că am început să văd lucrurile mai clar, asta-i tot… Sunt în regulă. Trebuie să mă gândesc, să mă gândesc mai profund decât o făceam înainte… apoi o să hotărăsc ce trebuie să fac. Pot să… Ezită. — Da? — Pot să mai vin să stăm de vorbă? — Bineînţeles. — Mulţumesc, îţi… îţi sunt extrem de recunoscătoare. — Îmi promiţi că mai vii? — Promit. Dagny o văzu cum merge de-a lungul coridorului către lift, îi văzu umerii gârboviţi, apoi efortul care îi îndreptă, văzu silueta subţire ce părea a se clătina, adunându-şi apoi toate forţele spre a se ţine dreaptă. Părea o plantă cu tulpina frântă, ţinută la un — 904 —

loc de o singură fibră, chinuindu-se să-şi vindece ruptura, pe care o altă pală de vânt ar termina-o. *** Prin uşa deschisă a biroului său, James Taggart o văzu pe Cherryl cum traversează anticamera şi iese din apartament. El trânti uşa şi se prăbuşi pe canapea, cu pete de şampanie vărsată care îi umeziseră stofa pantalonilor, ca şi cum propriul său disconfort ar fi constituit o răzbunare pe soţia sa şi pe un univers ce nu îi oferea sărbătorirea pe care şi-o dorise. După o vreme, sări în picioare, îşi smulse de pe el haina şi o azvârli prin cameră. Luă o ţigară, dar o rupse în două şi o aruncă într-un tablou de pe perete. Observă un vas din sticlă veneţiană – o piesă de muzeu, veche de secole, cu un sistem complex de artere albastre şi aurii care şerpuiau prin trupul său transparent. Îl luă în mână şi îl zvârli în perete; acesta explodă într-o ploaie de sticlă la fel de fină ca un bec spart. Cumpărase vasul acela pentru satisfacţia de a se gândi la toţi cunoscătorii de artă care nu şi-l puteau permite. Acum experimenta satisfacţia unei răzbunări pe secolele care-i conferiseră valoarea – şi satisfacţia de a gândi că existau milioane de familii disperate, care ar fi putut, fiecare, să trăiască timp de un an în contul preţului acelui vas. Îşi azvârli pantofii din picioare şi se întinse pe spate pe canapea, lăsându-şi picioarele cu şosete să atârne în aer. Sunetul soneriei de la intrare îl făcu să tresară: părea a se potrivi cu starea sa de spirit. Era genul de sunet brusc, solicitant, nerăbdător pe care l-ar fi produs el însuşi dacă ar fi apăsat butonul soneriei cuiva. Ascultă paşii majordomului, promiţându-şi plăcerea de a refuza intrarea oricărei persoane care ar fi dorit-o. După o clipă, auzi bătaia la uşa sa, iar majordomul pătrunse spre a anunţa: — Doamna Rearden doreşte să vă vadă, domnule! — Ce?… Oh… Bine! Pofteşte-o înăuntru! Îşi propti picioarele în pământ, dar nu făcu nicio altă concesie şi aşteptă cu jumătate de zâmbet de curiozitate stârnită, determinat să nu se ridice decât la câteva clipe după ce Lillian va fi intrat în cameră. Ea era îmbrăcată cu o vestimentaţie de seară de culoarea vinului, o imitaţie de costum de voiaj stil Empire, cu o jachetă miniaturală la două rânduri strângându-i talia înaltă peste curbura lungă a rochiei şi o pălărioară pusă pe o ureche, cu o pană care se întindea spre a se răsuci sub bărbie. Pătrunse cu o mişcare bruscă, lipsită de ritm, cu faldurile îmbrăcămintei şi pana pălăriei fâlfâind asemenea unor fanioane care semnalizau nervozitate. — 905 —

— Lillian, draga mea, trebuie să fiu flatat, încântat sau de-a dreptul uluit? — Oh, nu te ambala! Trebuia să te văd şi trebuia să fie imediat, asta e tot. Tonul nerăbdător, mişcarea energică cu care se aşeză erau o confesiune de slăbiciune: conform regulilor limbajului lor nescris, nu îţi asumi o manieră cu pretenţii decât în cazul în care ceri o favoare şi nu ai vreo valoare – vreo ameninţare – cu care să faci schimb. — De ce n-ai rămas la recepţia lui Gonzales? întrebă ea, iar zâmbetul ei nepăsător nu reuşi să ascundă tonul iritat. Am apărut la ei după cină, doar ca să te prind, dar mi-au spus că nu te-ai simţit bine şi ai plecat acasă. El traversă încăperea şi luă o ţigară, pentru plăcerea de a tropăi în şosete pe lângă eleganţa formală a costumului ei. — Mă plictiseam. — Eu nu-i suport, rosti ea, înfiorându-se uşor. El o privi uimit: cuvintele păreau involuntare şi sincere. Ea continuă: — Nu-l suport pe señor Gonzales şi pe curva pe care o are de soţie. E dezgustător faptul că au devenit atât de la modă, ei şi petrecerile lor. Nu mai am chef să mai merg nicăieri. Nu mai e acelaşi stil, nu mai e acelaşi spirit. N-am mai dat peste Balph Eubank de luni de zile, sau peste doctorul Pritchett, ori peste vreunul din băieţi. Şi toate feţele alea noi, care arată ca nişte ajutori de măcelari! La urma urmei, grupul nostru era format din gentlemeni. — Mda, zise el reflexiv. Mda, e o diferenţă ciudată. E ca în căile ferate: mă împăcam bine cu Gem Weatherby, era o persoană civilizată, dar Cuffy Meigs, asta-i cu totul atceva, e… Se opri brusc. — E complet absurd, rosti ea pe tonul unei provocări către spaţiul din jur. Ei nu pot scăpa cu chestia asta. Dar nu explică „cine” sau „cu care chestie”. El ştia la ce anume se referea ea. De-a lungul unui moment de tăcere, se priviră ca şi cum se agăţau unul de celălalt pentru a se linişti. În următorul moment, el se gândi cu încântat amuzament că Lillian începea să-şi arate vârsta. Culoarea roşu-aprins a ţinutei ei era nepotrivită, părea că scoate o tentă purpurie din pielea ei, o tentă ce se aduna, asemenea asfinţitului, în micuţele şanţuri ale feţei, înmuindu-i pielea până la o textură de lăbărţare obosită, schimbând expresia ei de strălucită batjocură în răutate rece. El o văzu cum îl studiază, zâmbind şi rostind cu însufleţire, cu un zâmbet ca licenţă pentru insultă: — Nu te simţi bine, nu-i aşa, Jim? Semeni cu un ajutor de grăjdar dezorganizat. El chicoti. — Îmi pot permite. — 906 —

— Ştiu, dragul meu. Eşti unul dintre cei mai puternici oameni din New York City. Adăugă: — E un banc bun relativ la New York City. — Este. — Sunt de acord că te afli într-o poziţie în care poţi face orice. De asta trebuia să mă întâlnesc cu tine. Adăugă un mic sunet de amuzament, semănând cu un mormăit, spre a dilua francheţea afirmaţiei ei. — Bun, spuse el cu glas confortabil şi neutru. — A trebuit să vin aici, pentru că m-am gândit că aşa e cel mai bine, în problema asta particulară, să nu fim văzuţi împreună în public. — Asta e întotdeauna un lucru înţelept. — Mi se pare că mi-aduc aminte că ţi-am fost utilă în trecut. — În trecut, da. — Sunt sigură că pot conta pe tine. — Desigur, dar nu este asta o remarcă demodată, nefilosofică? Cum putem fi siguri vreodată de ceva? — Jim, spuse ea brusc, trebuie să mă ajuţi! — Draga mea, sunt la dispoziţia ta, aş face orice să te ajut, răspunse el, regulile limbajului lor cerând ca fiecărei afirmaţii să i se răspundă cu o minciună sfruntată. Lillian aluneca – îşi spuse el – şi trăi plăcerea de a avea de-a face cu un adversar neadecvat. Ea îşi neglija, remarcă el, până şi perfecţiunea mărcii ei înregistrate: dichiseala. Câteva şuviţe scăpau din buclele părului ei; unghiile, în ton cu vestimentaţia, aveau nuanţa întunecată a sângelui coagulat, ceea ce făcea uşor de remarcat oja dusă la vârfurile lor, iar pe întinderea amplă, netedă, catifelată a pielii ei, în tăietura pătrată a hainei, el observă sclipirea stinsă a unui ac de siguranţă care îi ţinea breteaua furoului. — Trebuie să-l împiedici! zise ea, cu tonul beligerant al unei rugăminţi deghizate sub formă de comandă. Trebuie să-l opreşti! — Serios? Ce anume? — Divorţul meu. — Oh…! Trăsăturile sale se destinseră într-o bruscă seriozitate. — Ştii că vrea să divorţeze de mine, nu-i aşa? — Am auzit nişte zvonuri legate de asta. — E stabilit pentru luna viitoare. Iar când zic „stabilit”, chiar asta vreau să spun. Oh, o să-l coste o groază de bani – dar i-a cumpărat pe judecător, pe funcţionari, pe aprozi, pe susţinătorii lor, câţiva legislatori, vreo şase administratori – a cumpărat întregul proces legal, ca un drept de trecere privat, iar mie nu mi-a mai rămas nici — 907 —

măcar un drum lateral ca să mă strecor spre a opri chestia asta. — Înţeleg. — Cunoşti, desigur, motivul care l-a determinat să înceapă procedurile de divorţ? — Îl pot bănui. — Şi ţi-am făcut chestia asta ca o favoare! – vocea ei devenea tot mai nervosascuţită. Ţi-am spus despre sora ta ca să poţi dobândi acel Certificat de dar pentru prietenii tăi, care… — Îţi jur că nu ştiu cine anume a lăsat să transpire chestia asta! strigă el iute. Doar câţiva din ierarhie ştiau că tu ai fost informatorul nostru, şi sunt sigur că nimeni n-ar fi îndrăznit să pomenească… — Oh, sunt sigură că nimeni n-a făcut aşa ceva. El are destulă minte ca să-şi imagineze lucrul acesta, nu-i aşa? — Da, bănuiesc că da. Păi, în cazul acesta ştiai că îţi asumi un risc. — N-am crezut c-ar merge atât de departe. N-am crezut c-o să divorţeze vreodată de mine. N-am crezut… El chicoti brusc, având o privire de o uimitoare sensibilitate. — N-ai crezut că vinovăţia e o frânghie care se roade, subţiindu-se, nu-i aşa, Lillian? Ea se uită la el, surprinsă, apoi răspunse glacial: — Nu cred că se roade. — Ba se roade, draga mea, la bărbaţi precum soţul tău. — Nu vreau să divorţeze de mine! – se auzi un strigăt brusc. Nu vreau să-l las liber! Nu voi accepta! N-o să las ca întreaga mea viaţă să fie un eşec total! Se opri brusc, ca şi cum ar fi mărturisit prea mult. El chicotea încet, încuviinţând din cap cu o mişcare lentă, care avea un aer de inteligenţă, aproape de demnitate, prin faptul că arăta completă înţelegere. — Vreau să zic… la urma urmei, e soţul meu, rosti ea defensiv. — Da, Lillian, da, ştiu. — Ştii ce-are de gând să facă? O să obţină hotărârea de divorţ şi o să mă alunge fără un sfanţ, fără un acord, fără o pensie alimentară, fără nimic! Vrea să aibă el ultimul cuvânt. Nu-nţelegi? Dac-o să aibă câştig de cauză, atunci… atunci Certificatul de dar n-o să mai însemne niciun fel de victorie pentru mine! — Da, draga mea, înţeleg. — Şi pe lângă asta… E absurd că trebuie să mă gândesc la aşa ceva, dar din ce-o să trăiesc? Puţinii bani pe care îi am pe numele meu nu valorează nimic în ziua de azi. Sunt, în cea mai mare parte, acţiuni la fabricile de pe vremea tatălui meu, care s-au închis de mult timp. Ce-o să mă fac? — Dar, Lillian, rosti el încet, eu credeam că pe tine nu te preocupă banii sau alte recompense materiale. — Nu-nţelegi! Eu nu vorbesc despre bani, vorbesc despre sărăcie! O sărăcie reală, — 908 —

lucie, cu dormit pe jos! Care e dincolo de limite pentru orice persoană civilizată! Eu… eu trebuie să am grijă de mâncare şi de chirie? El o urmărea cu un zâmbet şters; de această dată, faţa lui moale, îmbătrânită, părea a arbora o expresie de înţelepciune; el descoperea plăcerea unei percepţii complete într-o realitate pe care îşi putea permite s-o perceapă. — Jim, trebuie să m-ajuţi! Avocatul meu e neputincios. Bruma de bani pe care am avut-o am cheltuit-o cu el, cu detectivii, cu prietenii şi „aranjorii” lui, dar singurul lucru pe care l-au putut face a fost să descopere că nu pot face nimic. Avocatul meu mi-a trimis raportul lui final în după-masa asta. Mi-a spus pe şleau că n-am nicio şansă. Nu cred să cunosc pe cineva care să m-ajute să lupt cu un atare „aranjament”. Contam pe Bertram Scudder, dar… ei bine, ştii ce s-a-ntâmplat cu Bertram. Iar chestia asta s-a produs, de asemenea, din pricină că am încercat să te ajut. Tu te-ai scos din problema aia. Jim, tu eşti singura persoană care mă poate ajuta acum. Tu ai „canalele” tale până sus, în vârf. Poţi avea acces la „băieţii deştepti”. Şopteşte o vorbuliţă prietenilor tăi să le şoptească o vorbuliţă prietenilor lor. Un singur cuvânt spus de Wesley ar fi de-ajuns. Pune-i să dea ordin ca hotărârea de divorţ să fie refuzată. Fă în aşa fel încât să fie refuzată. El clătină din cap încet, aproape cu milă, asemenea unui profesionist în faţa unui amator cu un zel debordant. — Nu se poate face aşa ceva, Lillian, rosti el cu fermitate. Aş vrea să fac lucrul acesta – din aceleaşi motive ca şi tine – şi cred că ştii asta. Dar puterile pe care le am nu sunt suficiente în situaţia asta. Ea îl privea, cu ochi întunecaţi de o ciudată linişte, lipsită de viaţă; atunci când vorbi, mişcarea buzelor era schimonosită de un dispreţ atât de plin de răutate, încât el nu îndrăzni să-l identifice, dincolo de faptul de a şti că-i învăluia pe amândoi; zise: — Ştiu că ai vrea să faci lucrul acesta. El nu simţi nicio dorinţă de a se preface; în mod ciudat, pentru prima oară, cu această ocazie, adevărul părea cu mult mai încântător – adevărul, de data aceasta, servindu-i propriului său tip de desfătare. — Cred că ştii că nu se poate face aşa ceva, spuse el. În ziua de azi nimeni nu face favoruri dacă nu are ceva de câştigat în schimb. Iar mizele sunt din ce în ce mai mari. „Canalele”, aşa cum le-ai numit, sunt atât de complexe, de întortocheate şi încâlcite, încât fiecare deţine ceva despre fiecare şi nimeni nu îndrăzneşte să facă vreo mişcare, pentru că nu se ştie la cine anume se va produce spărtura, în ce fel şi când. Drept pentru care o să se mişte doar atunci când trebuie, când e o problemă de viaţă şi de moarte, iar acesta este practic singurul tip de miză pentru care se intră în joc acum. Ei bine, ce înseamnă viaţa ta privată pentru oricare dintre băieţii ăia? Faptul că tu vrei să nu-i dai drumul soţului tău – ce au ei de câştigat de pe urma acestui lucru, într-un fel sau altul? Iar capitalul meu de bază, ei bine, nu există nimic ce le-aş putea oferi pentru moment, în schimbul încercării lor de a frustra o întreagă clică a tribunalului — 909 —

de o afacere extrem de profitabilă. Pe lângă asta, chiar acum, băieţii de la vârf n-ar face aşa ceva pentru nimic în lume. Ei trebuie să fie extrem de precauţi cu soţul tău – el e omul care e pus la adăpost de ei acum, de când cu emisiunea soră-mii. — Tu mi-ai cerut să o oblig să vorbească în emisiunea aia! — Ştiu, Lillian. Am pierdut amândoi atunci. Şi pierdem amândoi acum. — Da, rosti ea, cu acelaşi întuneric de dispreţ în privire, amândoi. Dispreţul era ceea ce îi făcea lui plăcere; era plăcerea stranie, nepăsătoare, neobişnuită de a şti că această femeie îl vedea aşa cum este, cu toate acestea, rămânea ţintuită în prezenţa lui şi se dădea pe spate în scaunul ei, ca şi cum şi-ar fi declarat sclavia. — Eşti o persoană minunată, Jim, spuse ea. Aceste cuvinte sunau a condamnare. Cu toate acestea, era un tribut şi ea le formulase ca atare, iar plăcerea lui provenea din cunoaşterea faptului că ei se aflau într-un tărâm în care condamnarea reprezenta valoare. — Ştii, rosti el deodată, n-ai avut dreptate în legătură cu ajutoarele de măcelar, precum Gonzales. Au şi ei rolul lor. Ţi-a plăcut vreodată de Francisco d’Anconia? — Nu pot să-l sufăr. — Ei bine, ştii adevăratul motiv al petrecerii doldora de cocktailuri organizate de señor Gonzales în seara asta? Era spre a sărbători acordul de naţionalizare a companiei d’Anconia Copper cam peste o lună. Ea îl privi preţ de-o clipă, colţurile buzelor ridicându-se încet într-un zâmbet. — Era prietenul tău, nu-i aşa? Vocea ei avea un ton pe care ea nu-l dobândise nicicând înainte, tonul unei emoţii pe care el o storsese de la oameni doar prin înşelătorie, dar care acum, pentru prima dată, îi era oferită cu deplina conştiinţă a naturii reale, adevărate a faptei sale: un ton de admiraţie. Brusc, îşi dădu seama că acesta era scopul orelor sale de nelinişte, aceasta era plăcerea pe care îşi pierduse speranţa de a o găsi, aceasta era sărbătorirea pe care o dorise. — Hai să bem ceva, Lil, zise el. Turnând băutura, el aruncă o privire către ea, în partea cealaltă a camerei, aşa cum stătea întinsă fără vlagă pe scaun. — Lasă-l să divorţeze, rosti el. N-o să aibă el ultimul cuvânt. Ci ei. Ajutoarele de măcelar, señor Gonzales şi Cuffy Meigs. Ea nu răspunse. Când el se apropie, ea luă paharul cu o mişcare indiferentă a mâinii. Bău, nu în maniera unui gest social, ci ca un băutor solitar într-un bar – de dragul fizic al alcoolului. El se aşeză pe braţul canapelei, necuvenit de aproape de ea şi bău puţin din pahar, urmărindu-i chipul. După ceva timp, o întrebă: — Ce anume crede el despre mine? — 910 —

Întrebarea nu păru s-o uimească. — Crede că eşti un neghiob, răspunse ea. Crede că viaţa e prea scurtă spre a trebui să remarce existenţa ta. — Ar remarca-o, dacă… Se opri. — …dacă l-ai pocni cu un ciomag în cap? Nu sunt aşa de sigură. Doar s-ar învinovăţi pentru că nu s-a dat la o parte din calea ciomagului. Totuşi, asta ar fi singura ta şansă. Ea îşi schimbă poziţia corpului, alunecând mai jos în scaun, cu stomacul înainte, ca şi cum relaxarea ar fi fost urâţenie, ca şi cum îi oferea genul de intimitate care nu impunea ţinută sau respect. — Ăsta-i primul lucru pe care l-am remarcat la el, zise ea, atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată: că nu-i era teamă. Îţi dădea senzaţia că era sigur că nimeni nu-i putea face ceva, atât de sigur încât nici măcar nu ştia problema sau natura a ceea ce simţea. — De cât timp nu l-ai mai văzut? — De trei luni. Nu l-am mai văzut… de la Certificatul de dar… — Eu l-am văzut la o întrunire industrială, în urmă cu două săptămâni. Continuă să arate la fel, ba chiar ceva mai mult. Pare ca şi cum ar şti lucrul acesta. Adăugă: — Nu ţi-a reuşit, Lillian. Ea nu replică. Îşi dădu cu dosul mâinii jos pălăria; aceasta se rostogoli pe covor, pana sa curbându-se ca un semn de întrebare. — Îmi aduc aminte de momentul în care i-am văzut pentru prima dată laminoarele, rosti ea. Laminoarele! Nu-ţi poţi închipui ce simţea pentru ele. Nu poţi realiza genul de aroganţă intelectuală necesară ca să aibă senzaţia că tot ceea ce îi aparţine, tot ceea ce atinge el, devine sacru prin atingerea lui. Laminoarele lui, compania lui Metal, banii lui, patul lui, nevasta lui! – ea privi în sus către el, o mică licărire străpungând goliciunea letargică a ochilor ei. N-a remarcat niciodată că exişti. A remarcat că eu exist. Continui să fiu dna Rearden – cel puţin pentru încă o lună. — Da… zise el, privind în jos spre ea cu un nou şi brusc interes. — Dna Rearden! râse ea pe înfundate. Habar n-ai ce-nsemna lucrul acesta pentru el. Niciun stăpân feudal n-a simţit sau n-a pretins atâta respect pentru titlul de soţie a sa, sau n-a considerat-o un atât de important simbol de onoare. Al onoarei lui inflexibile, de neatins, inviolabile, fără pată! – făcu un gest vag cu mâna, arătând spre trupul ei întins. Soţia lui Cezar! chicoti ea. Îţi aminteşti cum anume trebuia ea să fie? Nu, n-ai putea. Trebuia să fie ireproşabilă. El se uita ţintă la ea, cu privirea grea, oarbă a urii neputincioase – o ură al cărei brusc simbol – nu obiect – era ea. — Nu i-a plăcut atunci când compania lui Metal a fost aruncată în folosinţa — 911 —

comună, să fie accesibilă oricărui trecător întâmplător… nu-i aşa? — Nu, nu i-a plăcut. Cuvintele lui erau uşor înceţoşate, ca şi cum ar fi fost încărcate cu picături din băutura pe care o înghiţise: — Să nu-mi spui că ne-ai ajutat să obţinem acel Certificat de dar ca o favoare făcută mie şi că n-ai câştigat nimic… Ştiu din ce motiv ai făcut lucrul acesta. — Ai ştiut la vremea respectivă. — Bineînţeles. Din cauza asta îmi place de tine. Ochii lui reveneau mereu la decolteul jachetei ei. Nu pielea moale era cea care îi atrăgea atenţia, nu umflătura expusă a sânilor ei, ci înşelătoria acului de siguranţă de dincolo de margine. — Mi-ar plăcea să-l văd bătut, zise el. Aş vrea să-l aud cum urlă de durere, doar o dată. — N-o să-l vezi, Jimmy. — De ce anume crede el că-i mai bun decât noi ceilalţi – el, sora aia a mea? Ea chicoti. El se ridică în picioare, ca şi când ea l-ar fi pălmuit. Se duse la bar şi îşi turnă un alt pahar de băutură, neoferindu-se să-i umple paharul şi ei. Ea vorbi în spaţiu, cu privirea pierdută dincolo de el. — A remarcat într-adevăr existenţa mea, cu toate că nu sunt în stare să montez şine de cale ferată pentru el sau să construiesc poduri spre gloria companiei lui Metal. Nu pot să-i construiesc laminoarele, dar pot să i le distrug. Nu pot face compania lui Metal să producă, dar i-o pot lua. Nu pot îngenunchea bărbaţii în admiraţie, dar îi pot îngenunchea. — Taci din gură! urlă el terorizat, ca şi cum ea s-ar fi apropiat prea mult de aleea aceea pierdută în ceaţă care trebuia să rămână nevăzută. Ea privi în sus, către faţa lui. — Eşti un mare laş, Jim. — De ce nu te-mbeţi? zise el sec, împingându-şi paharul cu băutura neterminată înspre gura ei, ca şi cum ar fi vrut să o lovească. Degetele ei cuprinseră moale paharul şi bău, vărsându-şi lichid pe bărbie, pe piept şi pe rochie. — Oh, la dracu’, Lillian, te-ai udat toată! rosti el şi, fără a se deranja să-şi ia batista, întinse mâna ca să şteargă băutura cu palma. Degetele sale alunecară sub decolteul rochiei, apucară sânul, iar respiraţia lui deveni brusc un înghiţit în sec, asemănător unui sughiţ. Pleoapele lui se apropiau, dar văzu faţa ei care se dădea pe spate fără a rezista, gura ei fiind umflată de repulsie. Când ajunse la gura ei, braţele lui Lillian îl îmbrăţişară obedient, iar gura ei răspunse, dar răspunsul era doar o presiune, nu un sărut. El îşi înălţă capul spre a-i privi faţa. Dinţii ei erau dezgoliţi într-un surâs, dar ea — 912 —

privea dincolo de el, ca şi cum şi-ar fi bătut joc de o prezenţă invizibilă, surâsul fiind lipsit de viaţă, dar încărcat de maliţiozitate, asemenea rânjetului unui craniu descărnat. El o smuci, trăgând-o mai aproape, spre a obtura vederea şi a înăbuşi propriul tremur. Mâinile lui treceau prin mişcările automate ale intimităţii – iar ea accepta, dar într-un mod care îl făcea să se simtă ca şi cum pulsaţiile arterelor ei sub atingerile lui erau nişte chicoteli. Executau amândoi o rutină aşteptată, o rutină inventată de către cineva şi impusă lor, executând-o în batjocură, cu ură, ca o pângăritoare parodie pentru inventatorii ei. El simţi o furie invizibilă, nepăsătoare, în parte groază, în parte plăcere – groaza de a comite un act pe care nu va îndrăzni vreodată să-l mărturisească cuiva – plăcerea de a-l comite sfidându-i blasfemic pe cei cărora nu ar îndrăzni să le mărturisească. Era el însuşi! – singura parte conştientă a furiei sale părea a urla la el – era, în sfârşit, el însuşi! Nu vorbeau. Ştiau fiecare motivul celuilalt. Doar două cuvinte fură pronunţate între ei. — Dna Rearden, rosti el. Nu se priviră atunci când el o împinse în dormitorul său şi pe patul său, căzând pe trupul ei ca pe un obiect moale, umplut cu ceva. Feţele lor aveau un aer de ceva secret, aerul partenerilor de vină, privirea furişă, ruşinoasă a unor copii care trec prin dreptul gardului curat al cuiva, scrijelind cu cretă pe furiş simboluri menite a fi obscene. După aceea, pe el nu l-a dezamăgit că ceea ce posedase fusese un trup inanimat, fără rezistenţă sau răspuns. Nu o femeie dorise să posede. Nu dorise să execute un act de sărbătorire a vieţii – ci un act de sărbătorire a triumfului neputinţei. *** Cherryl descuie uşa şi se strecură înăuntru în linişte, aproape pe furiş, ca şi cum ar fi sperat să nu fie văzută sau să vadă locul care era căminul ei. Sentimentul prezenţei lui Dagny – lumea lui Dagny – o sprijinise pe drumul de întoarcere, dar când intrase în propriul ei apartament pereţii păreau din nou s-o înghită în sufocarea unei capcane. Apartamentul era tăcut; o fâşie de lumină traversa de-a curmezişul anticamera de la o uşă lăsată întredeschisă. Se târâi mecanic în direcţia camerei ei. Apoi se opri. Banda deschisă de lumină era uşa de la biroul lui Jim, iar pe fâşia iluminată a carpetei sale văzu o pălărie de femeie cu o pană care se mişca uşor din pricina unei adieri de curent. Făcu un pas în faţă. Camera era goală, văzu două pahare, unul pe o masă, celălalt pe jos şi o poşetă zăcând într-un fotoliu. Rămase nemişcată, stupefiată, până când auzi vorbirea tărăgănată, înăbuşită, a două voci dindărătul uşii dormitorului lui Jim; nu putu distinge cuvintele, doar calitatea sunetelor: vocea lui Jim avea un ton de — 913 —

iritare, cea a femeii – de dispreţ. Apoi se trezi în camera ei, căutând frenetic să-şi încuie uşa. Fusese azvârlită aici de panica oarbă a evadării, ca şi cum ea era cea care trebuia să se ascundă, să fugă de urâţenia de a fi văzută în timp ce îi vedea pe ei – o panică alcătuită din repulsie, milă, stânjeneală, acea castitate mentală căreia îi este silă să-l confrunte pe un bărbat cu dovada irefutabilă a răului făcut de el. Rămase în picioare în mijlocul camerei, incapabilă să-şi dea seama ce anume putea face. Apoi o lăsară genunchii, îndoindu-se uşor, se trezi şezând pe jos şi rămase acolo, holbându-se la covor, tremurând. Nu era nici mânie, nici gelozie, nici indignare, ci deplina oroare de a avea de-a face cu o grotescă lipsă de noimă. Era conştientizarea faptului că nici căsătoria lor, nici iubirea lui pentru ea, nici insistenţa lui de a o păstra, nici iubirea lui pentru cealaltă femeie, nici acest adulter gratuit nu însemnau absolut nimic, că nu exista niciun pic de sens în toate acestea şi că era inutil să caute explicaţii. Întotdeauna socotise că răul are un rost, că reprezintă un mijloc spre atingerea unui scop; ceea ce vedea acum era răul de dragul răului. Nu-şi dădu seama cât timp şezuse acolo, când le auzi paşii şi vocile, apoi sunetul uşii de la intrare închizându-se. Se ridică în picioare, fără a avea vreun scop în minte, dar îmboldită de un anume instinct din trecut, ca şi cum ar fi acţionat într-un vid în care cinstea nu mai era relevantă, dar neştiind altă modalitate de a acţiona. Se întâlni cu Jim în anticameră. Pentru o clipă, se priviră unul pe celălalt ca şi cum niciunul dintre ei nu putea crede că celălalt este real. — Când te-ai întors? întrebă el iute. De cât timp eşti acasă? — Nu ştiu… El îi scrută chipul. — Ce ţi s-a-ntâmplat? — Jim – făcu un efort, renunţă şi arătă cu mâna către dormitorul lui. Jim, ştiu. — Ce anume ştii? — Ai fost acolo… cu o femeie. Prima lui reacţie fu să o împingă în biroul lui şi să trântească uşa spre a-i ascunde pe amândoi, nu mai putea spune de cine. O furie nemărturisită îi clocotea în minte, luptându-se între evadare şi explozie şi se materializa în senzaţia că această neglijabilă nevestică a lui îl frustra de triumful lui, că nu-i va preda ei această nouă desfătare a lui. — Desigur! urlă el. Şi ce dacă? Ce-o să faci în legătură cu asta? Ea îl privi inexpresiv. — Desigur! Am fost acolo cu o femeie! Asta am făcut, fiindcă asta am simţit că trebuie să fac! Crezi c-o să mă sperii cu icnetele tale, cu felul în care te holbezi la mine, cu virtutea ta de sclifosită? Pocni din degete. — 914 —

— Nu mă interesează părerea ta! Nu dau doi bani pe ea! Fă ce vrei cu ea. Chipul ei alb, lipsit de apărare, îl stârnea să continue, stimulând în el o stare de plăcere, aceea de a simţi ca şi cum cuvintele lui erau nişte lovituri care desfigurau o faţă omenească. — Crezi c-o să mă faci să m-ascund? M-am săturat să tot trebuiască să joc teatru pentru virtuoasa ta satisfacţie! Cine dracu’ te crezi, nulitate ce eşti? O să-mi fac de cap aşa cum am chef, iar tu o să-ţi ţii gura şi o să execuţi în public figurile care trebuie, ca toţi ceilalţi, şi-o să încetezi a mai pretinde să joc teatru în propria mea casă! – nimeni nu e virtuos în casa lui, spectacolul e doar pentru public! – dar dacă tragi nădejde să renunţ la prefăcătorie, proasta naibii, ar fi bine să te maturizezi rapid! El nu faţa ei o vedea, ci pe cea a bărbatului căruia dorise şi nu va fi niciodată în stare să-i arunce fapta lui din această seară – dar ea apăruse dintotdeauna în ochii lui ca o adulatoare, o apărătoare, un agent al acelui bărbat, din această cauză se căsătorise cu ea, pentru a-i putea servi acum scopului său, şi urlă la ea: — Ştii cine-a fost femeia aia cu care mi-am tras-o? Era… — Nu! strigă ea. Jim! Nu vreau să ştiu! — A fost doamna Rearden! Doamna Hank Rearden! Ea făcu un pas îndărăt. El simţi o scurtă străfulgerare de groază – pentru că ea îl privea ca şi cum ar fi văzut ceea ce trebuia să rămână nerecunoscut lui însuşi. Ea întrebă, cu un glas stins care avea nefirescul sunet al bunului-simţ: — Bănuiesc că acum o să vrei să divorţăm? El izbucni în râs. — Proastă ce eşti! Îi dai înainte cu adevărul! Tot măreţie şi puritate vrei! Nu-mi trece prin cap să divorţez de tine – şi nu cumva să-ţi închipui că o să te las să divorţezi tu de mine! Crezi că-i atât de important? Să ştii şi tu, proasto, nu există soţ care să nu se culce cu alte femei şi nu există soţie care să nu ştie lucrul ăsta, dar nu discută unul cu altul despre problema asta! O să mi-o trag cu cine am chef, iar tu o să faci la fel, ca toate târfele alea, şi-o să-ţi ţii gura! El văzu deodată surprinzătoarea privire a unor ochi de o inteligenţă dură, senină, neîndurătoare, aproape inumană. — Jim, dac-aş fi fost genul care să fi făcut sau să fie în stare de aşa ceva, nu te-ai fi căsătorit cu mine. — Nu, nu m-aş fi căsătorit. — De ce te-ai căsătorit cu mine? El se simţi ca tras de un vârtej, în parte uşurat că trecuse momentul periculos, în parte sfidând irezistibil acelaşi pericol. — Pentru că erai o mică haimana de doi bani, neajutorată, absurdă, care n-ar fi avut niciodată şansa de a se ridica la nivelul meu! Pentru că mi-am zis c-o să mă iubeşti. — Aşa cum eşti? — 915 —

— Fără a cuteza să întrebi cum sunt! Fără motiv! Fără a mă pune mereu sub reflector ca să mă ridic la înălţimea unor nesfârşite aşteptări, ca şi cum aş fi la o nenorocită paradă de modă până la sfârşitul zilelor. — M-ai iubit… pentru că nu eram bună de nimic? — Păi, ce anume credeai că eşti? — M-ai iubit pentru că eram o prăpădită? — Ce altceva ai avut de oferit? Dar n-ai avut smerenia să apreciezi lucrul ăsta. Am vrut să fiu generos, am dorit să-ţi ofer siguranţă – ce siguranţă există în faptul de a fi iubit pentru propriile virtuţi? Competiţia e larg deschisă, ca o piaţă a junglei, întotdeauna o să apară cineva mai bun care să te întreacă! Dar eu… eu voiam să te iubesc pentru defectele tale, pentru greşelile şi slăbiciunile tale, pentru ignoranţă, imaturitatea, vulgaritatea ta, iar lucrul ăsta conferă siguranţă, n-ai fi nimic de care să te temi, nimic de ascuns, ai fi putut să-ţi dezvălui sinele real, ordinar, păcătos şi urât – sinele fiecăruia e o cloacă – dar te-ai fi putut bucura de iubirea mea, fără să ţi se pretindă ceva în schimb! — Ai vrut să… accept iubirea ta… ca pe o pomană. — Ţi-ai închipuit că ai fi putut-o câştiga? Ţi-ai imaginat că ai fi putut merita să te măriţi cu mine, sărmană haimana? Pe alea de teapa ta le cumpăram cu un blid de mâncare! Voiam să fii conştientă că fiecare pas pe care-l făceai, fiecare îmbucătură de caviar pe care o înghiţeai, toate mi le datorai mie, că tu nu posedai nimic şi nu reprezentai nimic şi că n-ai putea spera niciodată să mă egalezi, să mă meriţi sau să te recompensenzi! — Am încercat… să merit lucrul ăsta. — La ce mi-ar fi folosit, dac-ai fi făcut-o? — Nu voiai să fac asta? — Oh, proasta naibii! — Nu voiai să mă şlefuiesc? Nu doreai să mă elevez? Mă considerai o prăpădită şi voiai să rămân o prăpădită? — La ce mi-ar folosi, dac-ai dobândi toate astea, eu ar trebui să fac eforturi să te păstrez, iar tu ai profita de asta în altă parte, dac-ai avea chef? — Ai vrut ca lucrul acesta să fie pomană… pentru amândoi şi de la amândoi? Ai vrut să fim doi cerşetori legaţi cu lanţuri unul de celălalt? — Da, predicatoare nenorocită! Da, adulatoare de eroi nenorocită! Da! — M-ai ales pentru că nu sunt bună de nimic? — Da! — Minţi, Jim. Răspunsul lui fu doar o privire plină de uimire. — Fetele acelea pe care le plăteai cu un blid de mâncare ar fi fost bucuroase să lase adevăratul lor sine să devină cloacă, ţi-ar fi luat pomana şi n-ar fi încercat niciodată să se eleveze, dar nu te-ai fi căsătorit cu niciuna dintre ele. Te-ai căsătorit cu mine, — 916 —

fiindcă ţi-ai dat seama că eu nu acceptam cloaca, din afară sau din exterior, că eu făceam eforturi ca să mă elevez şi că o să continui să fac eforturi, nu-i aşa? — Da! strigă el. Apoi farul pe care-l simţise năpustindu-se asupra ei îşi atinse ţinta, iar ea urlă în explozia strălucitoare a impactului, urlă de groază fizică, dându-se îndărăt din faţa lui. — Ce-i cu tine? strigă el, tremurând, fără a cuteza să vadă în ochii ei lucrul pe care ea îl văzuse. Ea îşi mişcă mâinile cu gesturi bâjbâite, ca şi cum ar fi vrut să îndepărteze ceva, dar şi să-l prindă, în acelaşi timp; atunci când răspunse, cuvintele ei nu identificară acel ceva, dar erau singurele pe care le putea găsi: — Eşti un ucigaş… de dragul ucisului… Era prea aproape de acel ceva nenumit; tremurând de groază, el se balansă orbeşte şi o pocni în faţă. Ea căzu în laterala unui fotoliu, lovindu-se cu capul de pardoseală, dar şi-l ridică într-o clipă şi se uită în sus la el inexpresiv, fără uimire, ca şi cum realitatea fizică nu făcea altceva decât să ia forma la care se aşteptase. O singură picătură de sânge în formă de pară porni să alunece încet din colţul gurii. El rămase neclintit, iar pentru o clipă se priviră unul pe celălalt, ca şi cum niciunul dintre ei nu îndrăznea să se mişte. Ea făcu prima mişcare. Ţâşni în picioare – şi o luă la fugă. Fugi din cameră, din apartament – el o auzi alergând pe hol, deschizând cu violenţă uşa de fier de la scara de incendiu, nemaiaşteptând să cheme liftul. Se năpusti pe scări în jos, deschizând la întâmplare uşile palierelor, alergând pe coridoarele întortocheate ale clădirii, apoi din nou pe scări, până când se trezi în holul de la intrare şi fugi în stradă. După ceva vreme, văzu că mergea pe un trotuar plin de gunoaie, dintr-o zonă întunecată, un bec luminând grota unei intrări la metrou, iar un panou luminos făcea publicitate unor biscuiţi pe acoperişul de culoare neagră al unei spălătorii. Nu-şi amintea cum anume ajunsese aici. Mintea ei părea a funcţiona în jeturi întrerupte, fără legătură între ele. Ştia doar că trebuia să scape şi că această evadare era imposibilă. Trebuia să scape de Jim, îşi spuse. Unde? – se întrebă, privind în jurul ei cu o căutătură asemenea unui strigăt de rugăciune. Ar putea să primească o slujbă într-o prăvălie sau la spălătoria aceea, sau în oricare dintre jalnicele dughene pe lângă care trecuse. Dar ar trebui să muncească, îşi zise, şi cu cât mai din greu va munci, cu atât mai multă răutate va atrage de la oamenii din jurul ei şi nu va şti când se aşteaptă ca ea să spună adevărul şi când să mintă, dar cu cât va fi mai strictă onestitatea ei, cu atât mai mare va fi înşelătoria de care i se va cere să aibă parte în mâinile lor. Văzuse înainte acest lucru şi îl suportase, în casa familiei ei, în dughenele de mahala, dar îşi zisese că acestea sunt nişte excepţii negative, nişte rele ocazionale, care trebuie evitate — 917 —

şi uitate. Acum realiza că nu constituiau nişte excepţii, că lumea accepta codul lor, că reprezenta un crez de existenţă, cunoscut de toţi, dar ţinut nenumit, rânjind la ea din ochii celorlalţi, în acea privire vinovată pe care n-o putuse înţelege vreodată – iar la rădăcina crezului, pândind-o în subsolurile oraşului şi în pivniţele sufletelor lor, exista ceva cu care nu se poate trăi. — Ce-mi faci? strigă ea mut către bezna dimprejur. Pentru că eşti bună, păru a-i răspunde un enorm hohot de râs izbucnit din acoperişurile caselor şi din gurile de canal. Atunci, nu vreau să mai fiu bună – ba o să fii – nu trebuie – o să fii… — Nu pot să îndur asta – o să poţi. O trecu un fior şi păşi mai repede – dar în faţa ei, la distanţă, prin ceaţă, distinse calendarul de deasupra oraşului – era trecut bine de miezul nopţii, iar calendarul anunţa: „6 august”, dar dintr-odată i se păru că vede scris deasupra oraşului cu litere de sânge „2 septembrie” – şi îşi spuse: dacă lucrez, dacă mă zbat, dacă mă ridic, o să capăt o bătaie tot mai zdravănă odată cu urcarea fiecărei trepte, până când, în cele din urmă, indiferent unde voi ajunge, fie într-o companie de exploatare a cuprului sau într-o cabană ipotecată, o s-o văd confiscată de Jim în vreun 2 septembrie şi o s-o văd dispărând spre a plăti pentru petrecerile unde Jim îşi face afacerile cu prietenii săi. — În cazul acesta n-o să lucrez! – urlă ea, făcu stânga-împrejur şi o luă la goană înapoi pe stradă, dar i se păru că în cerul cel negru, rânjindu-i din aburul spălătoriei, îi făcea semn o enormă figură ce nu avea formă, dar rânjetul ei rămânea acelaşi pe toate feţele ei schimbătoare, iar faţa sa era cea a lui Jim şi a predicatorului din copilăria ei şi a asistentei sociale de la departamentul de personal al prăvăliei, iar rânjetul părea a-i spune: Oamenii ca tine vor rămâne mereu cinstiţi, oamenii ca tine se vor zbate mereu să se înalţe, oamenii ca tine vor munci mereu, aşa că noi suntem în siguranţă, iar tu n-ai de ales. O luă la goană. Când mai privi o dată în jurul ei, mergea la pas pe o stradă liniştită, pe lângă uşi de sticlă, unde becuri luminau în holurile mochetate ale unor luxoase clădiri. Observă că şchioapătă şi văzu că tocul pantofului se desprinsese; îl rupsese undeva pe zăpăcitorul parcurs al alergării ei. Din spaţiul brusc ivit al unei largi intersecţii, privi către zgârie-norii din depărtare. Dispăreau în linişte într-un văl de ceaţă, cu o slabă licărire îndărătul lor, cu câteva lumini asemenea unui zâmbet sau unui rămas-bun. Altă dată, constituiseră o promisiune, iar din mijlocul inertei indiferenţe din jurul său privise la ei ca la o dovadă că existau şi alte tipuri de oameni. Acum ştia că erau pietre de mormânt, zvelte obeliscuri ce se înălţau în amintirea oamenilor care fuseseră distruşi pentru că le creaseră, constituiau forma îngheţată a ţipătului mut că răsplata realizării o constituie cazna. Undeva, într-unul din acele turnuri care se făceau nevăzute, se afla Dagny, îşi spuse ea, dar Dagny era o victimă solitară, care dădea o bătălie pierdută, urmând să fie distrusă şi să se cufunde în ceaţă ca ceilalţi. — 918 —

Nu am unde să mă duc, îşi zise ea şi continuă să meargă împleticindu-se, nu pot sta locului, dar nici să mai merg mult, nu pot nici să muncesc, nici să mă odihnesc, nu pot nici să mă predau, nici să lupt; dar asta… asta e ceea ce vor de la mine, aici vor ei să ajung – nici vie, nici moartă, nici gândind, nici nebună, ci doar un boţ mare de terci care urlă de frică, ce va fi modelat după poftă de către ei, care nu posedă formă proprie. Plonjă în bezna de după un colţ de stradă, strângându-se în ea de spaima de orice figură umană. Nu, îşi spuse, nu toţi oamenii sunt răi… ei sunt doar primele lor victime, dar împărtăşesc cu toţii crezul lui Jim, şi nu pot să am de-a face cu ei, de când ştiu lucrul acesta… iar dacă aş vorbi cu ei, ar încerca să mă convingă de buna lor credinţă, dar mi-aş da seama ce anume consideră ei ca fiind bun şi aş vedea moartea privind prin ochii lor. Trotuarul se micşorase, devenind o panglică spartă, iar dâre de gunoi se lăţeau de la tomberoanele aflate lângă scările de la intrarea unor case ce se ruinau. Dincolo de strălucirea prăfuită a unui bar, văzu o firmă luminată „Young Women’s Rest Club”, deasupra unei uşi încuiate. Ea cunoştea instituţiile de acest gen şi pe femeile care le administrau, cele care susţineau că slujba lor este aceea de a le ajuta pe cele aflate în suferinţă. Dacă ar intra – îşi spuse, trecând împleticit prin faţă – dacă s-ar duce la ele şi le-ar implora să o ajute, ele ar întreba-o: „Cu ce eşti vinovată?” „Alcool? Droguri? Sarcină? Furt din magazine?” Ea ar răspunde: „Nu sunt vinovată, sunt inocentă, dar sunt…”, „Ne pare rău. Nu ne preocupăm de suferinţa celor nevinovaţi”. O luă la goană. Se opri, redobândindu-şi văzul, pe colţul unei străzi lungi şi largi. Clădirile şi pavajele se contopeau cu cerul – iar două linii de lumini verzi atârnau în spaţiul gol, stingându-se într-o nesfârşită distanţă, ca şi cum s-ar fi întins în alte oraşe, oceane şi pământuri străine, spre a înconjura pământul. Strălucirea cea verde dădea o senzaţie de serenitate, asemenea unei căi nesfârşite, care te invita către o călătorie plină de încredere. Apoi luminile se schimbară în roşu, deplasându-se greoi mai jos, transformându-se din cercuri clare în pete ceţoase, într-un avertisment de pericol fără sfârşit. Rămase locului şi urmări cum o depăşeşte un camion imens, roţile lui uriaşe strivind încă un strat de lustru strălucitor de pe pietrele pavajului străzii. Luminile reveniră la culoarea cea verde a siguranţei, dar ea rămase tremurând, incapabilă de a face vreo mişcare. Aşa funcţionează călătoria trupului, îşi spuse, dar ce au făcut cu traficul sufletului? Au pus semnalele pe invers – iar drumul este sigur când luminile sunt pe culoarea roşu pentru rău, dar când culoarea este verde de virtute, promiţând că ai prioritate, te aventurezi mai departe şi eşti frecat de către roţi. În toată lumea – îşi spuse ea – aceste lumini inversate ajung pe fiecare tărâm, merg încontinuu, înconjurând pământul. Iar pământul este murdărit de infirmi schilodiţi, care nu ştiu ce anume i-a lovit sau din ce cauză, care se târăsc cum pot mai bine cu membrele lor zdrobite prin zilele lipsite de lumină, fără alt răspuns decât că durerea — 919 —

reprezintă miezul existenţei, iar poliţiştii rutieri ai moralităţii râd pe înfundate şi le spun că, prin natura sa, omul este incapabil să meargă. Acestea nu erau cuvinte din mintea ei, erau cuvinte care, dacă ar fi avut puterea de a le găsi, ar fi numit ceea ce ştia doar ca o subită furie care o făcu să bată cu pumnii, cuprinsă de o inutilă groază, în stâlpul de metal al semaforului de lângă ea, în tubul gol pe dinăuntru unde scrâşnea necontenit un mecanism ruginit. Nu-l putea zdrobi cu pumnii, nu putea să bată, unul câte unul, în toţii stâlpii de pe stradă, care se întindeau cât cuprindea cu privirea – aşa după cum nu putea zdrobi acel crez din sufletele oamenilor pe care îi va întâlni, unul câte unul. Nu mai putea interacţiona cu oameni, nu putea merge pe căile pe care mergeau ei – dar ce le putea spune, ea care nu avea cuvinte spre a denumi lucrul pe care îl ştia şi nici glas pe care să-l audă oamenii? Ce anume le putea spune? Cum ar fi putut ea să ajungă la toţi? Unde se aflau oamenii care ar fi putut vorbi? Acestea nu erau cuvinte în mintea ei, erau doar lovituri date cu pumnii în metal – apoi se văzu brusc, lovindu-şi articulaţiile degetelor până la sânge de un stâlp neclintit şi începu să tremure, pornind şchiopătat mai departe. Continuă, nevăzând nimic în jurul ei, simţindu-se prinsă într-un labirint fără ieşire. Fără ieşire – peticele ei de conştiinţă spuneau, în ritmul paşilor ei pe asfalt – fără ieşire… fără refugiu… fără semnale… fără un mod de a deosebi distrugerea de siguranţă, sau duşmanul de prieten… Asemenea câinelui aceluia despre care auzise, îşi spuse… un câine în laboratorul cuiva… câinele care avea pe el senzorii de semnale şi nu avea posibilitatea de a deosebi satisfacţia de tortură, care constata că mâncarea e schimbată în bătaie şi bătaia în mâncare, constata că ochii şi urechile sale îl înşelau, judecata lui era inutilă, iar conştiinţa lui neputincioasă într-o lume în schimbare, care înoată, lipsită de formă – şi refuză să mănânce cu un asemenea preţ sau să trăiască într-o astfel de lume… Nu! – era singurul cuvânt conştient din creierul ei – nu! – nu! – nu! – nu e drumul tău, nu e lumea ta – chiar dacă acest „nu” e tot ceea ce va rămâne după mine! În ora cea mai întunecată a nopţii, pe o alee între chei şi depozite, văzu o asistentă socială. Era o femeie a cărei faţă cenuşie şi haină gri se contopeau cu pereţii din zonă. Ea văzu o fată care purta un costum de haine prea elegant şi scump pentru cartierul respectiv, fără pălărie pe cap, fără poşetă, cu un toc rupt, cu părul ciufulit şi o vânătaie în colţul gurii, o fată care mergea bălăbănindu-se, nefăcând diferenţa între trotuar şi carosabil. Strada era doar o crăpătură între zidurile goale ale structurilor de depozitare, dar o rază de lumină căzu prin ceaţa rece cu miros de apă stătută; un parapet de piatră se afla la capătul străzii pe marginea unei imense găuri negre care contopea cerul cu marea. Asistenta socială se apropie de ea şi o întrebă cu severitate: „Ai necazuri?” – şi văzu un ochi obosit, celălalt acoperit de o şuviţă de păr, precum şi chipul unei creaturi sălbatice care uitase sunetul vocilor umane, dar care ca şi cum ascultă un ecou — 920 —

distant, cu suspiciune, dar şi aproape cu nădejde. Asistenta socială o prinse de mână. — E o ruşine să ajungi în halul acesta… Dacă voi, fetele de societate, aţi avea şi altceva de făcut în afară de a vă deda poftelor şi de a vâna plăcerile, n-ai mai rătăci, beată ca o vagaboandă, la ora asta din noapte… Dac-ai înceta să trăieşti pentru propria distracţie, dacă te-ai opri să te gândeşti la tine şi ai găsi ceva mai elevat… Apoi fata urlă – iar urletul se lovi de zidurile goale de pe stradă ca într-o cameră de tortură, un strigăt animal de teroare. Îşi smulse mâna din cea a asistentei şi se dădu îndărăt, după care strigă cu sunete articulate: — Nu! Nu în genul tău de lume! Apoi o luă la goană, pusă în mişcare de brusca propulsie a unei izbucniri de putere, puterea unei creaturi care aleargă spre a-şi salva viaţa, alergă de-a lungul străzii care se termina la râu – şi dintr-o suflare, fară pauză, fără vreun moment de dubiu, cu conştiinţa deplină de a acţiona spre autoconservare, continuă să alerge până când parapetul îi bară calea şi, fără a se opri, se aruncă în gol. Capitolul V Păzitorii fraţilor lor În dimineaţa zilei de 2 septembrie, un fir din cupru se rupse în California, între doi stâlpi de telegraf de pe circuitul liniei filialei din zona Pacificului a companiei Taggart Transcontinental. De pe la miezul nopţii începuse să plouă încet, slab, şi nu se văzuse răsărind soarele, doar o lumină cenuşie care se strecura prin cerul leoarcă – iar strălucitoarele picături de ploaie care atârnau de firele de telefon constituiseră singurele scântei sclipitoare pe fundalul cretos al norilor, cel plumburiu al oceanului şi cel gri al sondelor de petrol care coborau ca nişte ţepi singuratici pe o pantă izolată de deal. Firele fuseseră erodate de mai multe ploi şi ani mai mulţi decât fuseseră menite să reziste; una dintre ele se lăsa în jos încontinuu, de-a lungul orelor acelei dimineţi, sub fragila greutate a picăturilor de ploaie; apoi ultima sa picătură se fixase pe curba firului şi, la fel de tăcut ca şi căderea lacrimilor, firul se rupsese şi căzuse odată cu picătura. Oamenii de la cartierul general al companiei Taggart Transcontinental evitară să se uite unul la celălalt, atunci când fu descoperită şi raportată ruperea liniei telefonice. Făcură declaraţii chinuitor de greşit calculate ce dădeau senzaţia că se referă la problemă, dar care nu afirmau nimic, iar niciuna nu-i păcălea pe ceilalţi. Ei ştiau că sârma de cupru era o marfă pe cale de dispariţie, mai preţioasă decât aurul sau onoarea; ei ştiau că magazionerul le vânduse stocul de sârmă cu câteva săptămâni în urmă unor afacerişti necunoscuţi care îşi făcuseră apariţia noaptea şi nu erau oameni de afaceri în timpul zilei, ci doar persoane care aveau prieteni la Sacramento şi la — 921 —

Washington – aşa după cum magazionerul, recent numit în post, avea un prieten la New York, pe nume Cuffy Meigs, în legătură cu care nu se puneau întrebări. Ei ştiau că cel care îşi va asuma acum responsabilitatea de a da ordin să se facă reparaţii şi să se treacă la acţiunea care va conduce la descoperirea că reparaţiile nu puteau fi efectuate va avea parte de represalii din partea unor necunoscuţi duşmani, că tovarăşii săi de echipă vor deveni tăcuţi în mod misterios şi nu vor depune mărturie pentru a-l ajuta, că el nu va dovedi nimic, iar dacă va încerca să-şi facă meseria, o va pierde. Ei nu ştiau ce anume este sigur sau periculos în ziua de azi, când cei vinovaţi nu erau pedepsiţi, dar acuzatorii erau; şi, asemenea animalelor, ştiau că imobilitatea reprezenta singura protecţie în caz de îndoială şi de pericol. Rămâneau imobili; vorbeau despre procedurile adecvate de trimitere a unor rapoarte către cuvenitele autorităţi la cuvenitele termene. Un tânăr impiegat ieşi din încăpere şi din clădirea administraţiei companiei, retrăgându-se în siguranţa unei cabine telefonice dintr-o băcănie şi, pe propria cheltuială, ignorând lăţimea continentului şi şirurile de înalţi funcţionari dintre ei doi, îi telefonă lui Dagny Taggart la New York. Ea primi telefonul în biroul fratelui ei, întrerupând o conferinţă convocată de urgenţă. Tânărul impiegat îi comunică doar că linia telefonică s-a rupt şi că nu exista sârmă spre a fi reparată; nu spuse nimic altceva şi nici nu explică din ce motiv socotise necesar să-i telefoneze ei personal. Ea nu îl descusu; înţelese. „Mulţumesc”, fu singurul ei răspuns. Un dosar pentru situaţii de urgenţă aflat în biroul ei ţinea evidenţa tuturor materialelor cruciale care se mai aflau la îndemână, în fiecare sector al companiei Taggart Transcontinental. La fel ca o foaie de faliment, dosarul înregistra încontinuu pierderile, în vreme ce rarele adaosuri de materiale noi semănau cu chicotul răutăcios al unui torţionar care arunca firimituri unui continent înfometat. Ea răsfoi dosarul, îl închise, oftă şi zise: — Montana, Eddie. Telefonează Liniei Montana să trimită jumătate din stocul lor de sârmă în California. Montana ar putea rezista fără ea încă o săptămână. Iar când Eddie fu pe punctul de a protesta, ea adăugă: — Petrol, Eddie. California e unul dintre ultimii producători de petrol rămaşi în ţară. Nu cutezăm să pierdem Linia Pacificului. Apoi se întoarse la conferinţa din biroul fratelui ei. — Sârmă de cupru? rosti James Taggart, cu o expresie ciudată, care se plimbă de la chipul ei la oraşul de dincolo de ferestre. În foarte puţină vreme, n-o să mai avem nicio problemă cu cuprul. — De ce? întrebă ea, dar el nu răspunse. Nu era nimic special de contemplat dincolo de fereastră, doar cerul limpede al unei zile însorite, lumina liniştită a începutului amiezii pe acoperişurile oraşului şi, deasupra lor, pagina din calendar care comunica: „2 septembrie”. — 922 —

Ea nu ştia din ce motiv insistase el să ţină această conferinţă în propriul lui birou, de ce insistase să vorbească numai cu ea, lucru pe care încercase tot timpul să-l evite, sau de ce se tot uita la ceasul de la mână. — Mie mi se pare că lucrurile nu merg bine, rosti el. Trebuie făcut ceva. Pare a exista o stare de dezorganizare şi confuzie care înclină către o metodă lipsită de coordonare şi dezechilibrată. Vreau să spun că există o colosală cerere de transport, dar cu toate astea noi pierdem bani. Mi se pare… Ea şedea şi privea ancestrala hartă a companiei Taggart Transcontinental de pe peretele biroului lui, la arterele roşii care şerpuiau peste continentul colorat în galben. Existase o vreme în care căile ferate fuseseră numite sistemul sanguin al naţiunii, iar şuvoiul de trenuri fusese asemenea unui circuit viu al sângelui, aducând dezvoltare şi bogăţie fiecărui petic de sălbăticie la care ajungea. Acum, semăna în continuare cu un flux sanguin, dar asemenea fluxului unidirecţional care curge dintr-o rană, sleind ultimele rezerve de subzistenţă şi viaţă. Trafic într-o singură direcţie – îşi spuse ea indiferentă – trafic al consumatorilor. Era Trenul Nr. 193, îşi zise ea. Cu şase săptămâni în urmă, Trenul Nr. 193 fusese trimis încărcat cu oţel, nu la Faulkton, Nebraska, – acolo unde Spencer Machine Tool Company, cel mai bun concern încă existent producător de maşini-unelte, era de două săptămâni fără producţie, în aşteptarea transportului, ci la Sand Creek, Illinois, unde Confederated Machines se îngloda în datorii de mai bine de un an, producând bunuri care nu prezintă garanţii la termene imprevizibile. Oţelul fusese alocat printr-o directivă care explica faptul că Spencer Machines Tool Company era un concern bogat, capabil să aştepte, în timp ce Confederated Machines era în faliment şi nu putea fi lăsată să se prăbuşească, fiind singura sursă de subzistenţă a comunităţii din Sand Creek, Illinois. Spencer Machine Tool Company închisese porţile cu o lună în urmă. Confederated Machines închisese două săptămâni mai târziu. Oamenii din Sand Creek, Illinois, fuseseră direcţionaţi către fondul de asistenţă naţională, dar nu se puteau găsi alimente pentru ei în grânarele goale ale naţiunii în momentele acelea de mare tulburare – drept pentru care grâul de sămânţă al fermierilor din Nebraska fusese rechiziţionat prin ordinul Consiliului Unificării, iar Trenul Nr. 194 transportase recolta nesemănată şi viitorul oamenilor din Nebraska spre a fi consumate de către oamenii din Illinois. Într-o transmisiune radio, Eugene Lawson spusese: „În această epocă luminată, am ajuns, în sfârşit, să ne dăm seama că fiecare dintre noi este păzitorul fratelui său.” — Într-o perioadă precară de urgenţă, precum asta de faţă, spuse James Taggart, în timp ce ea se uita pe hartă, e periculos să ne trezim obligaţi să ratăm zilele de plată şi să acumulăm arierate salariale în anumite sectoare ale noastre, o situaţie temporară, desigur, dar… Ea chicoti. — Planul de unificare a căilor ferate nu funcţionează, este, Jim? — 923 —

— Poftim? — Tu o să primeşti o mare parte din venitul total al lui Atlantic Southern, din suma adunată la comun la sfârşitul anului, doar că nu va mai exista niciun fel de venit total, nu-i aşa? — Nu-i adevărat! Problema e doar că bancherii sabotează Planul. Nemernicii ăia, care pe vremuri ne acordau împrumuturi, fără niciun fel de garanţie, cu excepţia propriei noastre companii de căi ferate, îmi refuză acum câteva pârlite de sute de mii, pe termen scurt, ca să pot onora nişte state de salarii, deşi am întreaga uzină a tuturor companiilor de căi ferate pe care le-o pot oferi ca garanţie pentru împrumutul meu! Ea chicoti. — N-avem ce face! strigă el. Nu este vina Planului că unii refuză să poarte partea lor din povara comună! — Jim, asta-i tot ceea ce voiai să-mi comunici? Dacă e aşa, atunci plec. Am treabă. El aruncă iute o privire către ceasul său de la mână. — Nu, nu, asta nu-i tot! E extrem de urgent să discutăm situaţia şi să ajungem la o decizie care… Ea ascultă indiferentă următorul şuvoi de generalităţi, întrebându-se ce motiv poate avea el. Bătea pasul pe loc, dar nu complet; era sigură că el o ţinea aici pentru un scop precis şi, simultan, că o ţinea aici doar de dragul prezenţei ei. Era o trăsătură nouă, pe care ea începuse s-o remarce la el după moartea lui Cherryl. Venise în goană la ea, dând buzna, neanunţat, în apartamentul ei în seara zilei în care fusese găsit trupul lui Cherryl, iar povestea sinuciderii ei umpluse ziarele, fiind relatată de o asistentă socială care fusese martoră; „o inexplicabilă sinucidere”, o denumiseră ziarele, incapabile să descopere un motiv. „N-a fost vina mea!” urlase el la ea, ca şi cum ea ar fi fost singurul judecător pe care trebuia să-l domolească. „Nu-s vinovat pentru asta! Nu-s vinovat!” Tremura îngrozit – deşi îl surprinsese aruncându-i nişte priviri subtile care păreau, în mod incredibil, să transmită un sentiment de triumf. „Pleacă de-aici, Jim!” fu singurul lucru pe care i l-a spus. El nu a mai vorbit niciodată cu ea despre Cherryl, dar începu să vină în biroul ei mai des decât de obicei, o oprea pe holuri pentru scurte conversaţii lipsite de obiect – iar toate însumate îi dădeau lui Dagny un sentiment incomprehensibil: ca şi cum, agăţându-se de ea pentru sprijin şi protecţie împotriva unei terori fără nume, braţele lui alunecau spre a o cuprinde şi a-i înfige un cuţit în spate. — Sunt nerăbdător să-ţi ştiu părerea, spunea el cu insistenţă, în timp ce ea se uita în altă parte. E foarte urgent să discutăm situaţia şi… şi tu n-ai spus nimic. Ea nu întoarse capul. — Nu se pune problema că nu s-ar scoate bani din afacerea cu căile ferate, dar… Ea îi aruncă o privire pătrunzătoare; el îi evită privirea. — Vreau să zic că trebuie gândită o politică constructivă, mormăi el grăbit. Cineva — 924 —

trebuie să facă… ceva. În momente de urgenţă… Ea îşi dădu seama ce gând evitase el, ce indiciu îi dăduse, deşi el nu voia ca ea să recunoască şi să discute. Ea ştia că orarele trenurilor nu mai pot fi menţinute, promisiunile nu mai pot fi respectate, contractele nu mai pot fi onorate, că trenurile regulate erau anulate cu câteva clipe înainte şi transformate în transporturi speciale de urgenţă trimise prin ordine inexplicate către destinaţii neaşteptate – şi că ordinele veneau de la Cuffy Meigs, singurul judecător al urgenţelor şi al bunăstării publice. Ea era conştientă de faptul că fabricile se închideau, unele dintre ele cu maşinile reduse la inactivitate din cauza lipsei resurselor care nu fuseseră recepţionate, altele cu depozitele pline de bunuri care nu au putut fi expediate. Ştia că vechile industrii – giganţii care îşi construiseră puterea pe parcursul unei îndelungi perioade de timp – erau lăsate să trăiască la cheremul momentului, un moment pe care ele nu îl puteau prevedea sau controla. Ştia că cele mai bune dintre ele, cele cu anvergura cea mai mare şi cu funcţia cea mai complexă, dispăruseră de mult – iar cele care încă se zbăteau să producă, luptându-se cu sălbăticie să menţină codul unei epoci în care producţia fusese posibilă, inserau acum în contractele lor o expresie ruşinoasă pentru un descendent al lui Nat Taggart: „Dacă permite sistemul de transport”. Şi totuşi, existau oameni – iar ea ştia lucrul acesta – care erau capabili să obţină transport oricând doreau, ca printr-un secret mistic, ca prin graţia vreunei puteri care nu trebuia pusă la îndoială sau explicată. Aceştia erau oamenii ale căror afaceri cu Cuffy Meigs erau socotite de lume ca fiind acea parte imposibil de cunoscut din crezul mistic care năuceşte pe cel care observă din cauza păcatului de a observa, aşa încât lumea îşi ţinea ochii închişi, temându-se nu de ignoranţă, ci de cunoaştere. Ea ştia că se făceau afaceri prin care oamenii aceia vindeau o marfă denumită „tracţiune de transport” – un termen înţeles de toţi, dar pe care nimeni nu se încumeta să-l definească. Ştia că aceştia erau oamenii transporturilor speciale de urgenţă, cei care îi puteau anula trenurile prevăzute în orar şi i le puteau trimite către orice loc ales la întâmplare de pe continent pe care se hotărau să-l atingă cu pecetea lor voodoo, o pecete care surclasa contract, proprietate, dreptate, raţiune şi vieţi, pecetea care proclama că „binele public” solicita salvarea imediată a acelui loc. Aceştia erau oamenii care trimiseseră trenuri pentru ajutorarea companiei Smather Brothers şi îşi transportaseră grepfrutul în Arizona – în ajutorul unei fabrici din Florida angrenată în producţia de maşini de jocuri de noroc – în ajutorul unei ferme de cai din Kentucky – în ajutorul companiei Associated Steel a lui Orren Boyle. Aceştia erau oamenii care făceau afaceri cu industriaşii disperaţi, spre a le oferi transport pentru mărfurile lor blocate în depozite, sau, dacă nu obţineau procentajul cerut, făceau înţelegeri spre a cumpăra bunurile, atunci când fabrica se închidea, la preţul redus de faliment, la zece cenţi pentru un dolar şi trimiteau bunurile în trenuri de marfă brusc disponibile, către pieţe unde afacerişti de aceeaşi teapă erau pregătiţi — 925 —

să jupoaie la sânge. Aceştia erau oamenii care dădeau târcoale fabricilor, aşteptând ultima suflare a unui furnal, spre a se năpusti asupra echipamentelor – iar pe linii secundare izolate, asupra mărfarelor cu produse nelivrate –, aceştia reprezentau o nouă specie biologică, afaceristul care-dă-lovitura-apoi-o-ia-la-goană, care nu a rămas în vreo arie de afaceri mai mult de durata unei singure afaceri, care nu trebuie să facă faţă statelor de plată, nu trebuie să suporte cheltuieli de regie, nu trebuie să deţină proprietăţi, nu trebuie să-şi construiască echipamente, al cărui unic bun şi a cărui unică investiţie constau într-un articol cunoscut drept „prietenie”. Aceştia erau oamenii pe care discursurile oficiale îi descriau drept „oamenii de afaceri progresişti ai dinamicei noastre epoci”, dar pe care lumea îi numea „samsarii de tracţiune” – specia includea multe rase, cei din „tracţiunea de transport”, din „tracţiunea de oţel”, din „tracţiunea de petrol”, din „tracţiunea de mărire a salariilor” şi din „tracţiunea de sentinţă suspendată” – oameni care erau dinamici, care se mişcau cu rapiditate în toate colţurile ţării când nimeni nu se putea deplasa, oameni care erau activi şi lipsiţi de raţiune, activi nu ca animalele, ci ca ceea ce se înmulţeşte, se hrăneşte şi se deplasează pe seama imobilităţii unui stârv. Ea ştia că din afacerea cu căi ferate se puteau face bani şi era la curent cu cine obţinea acum aceşti bani. Cuffy Meigs vindea trenuri, aşa după cum vindea ultimele furnituri ale căilor ferate, ori de câte ori era în stare să facă un aranjament care să nu poată fi descoperit sau dovedit – vânzând şine de cale ferată unor companii rutiere din Guatemala sau unor companii de vagoneţi din Canada, vânzând sârmă unor producători de tonomate, vânzând traverse drept combustibil pentru hoteluri de staţiune. Oare o conta – îşi spuse ea, privind harta – ce parte a stârvului trebuia să fie consumată de un anumit tip de viermi, de către cei care se îndopau sau de către aceia care dădeau mâncarea altor viermi? Atâta vreme cât carnea vie reprezenta o pradă de devorat, mai conta ale cui stomacuri urma să le umple? Nu exista nicio modalitate de a spune care acte de jaf fuseseră generate de mila-pofta celor din familia Lawson şi care de voracitatea lui Cuffy Meigs – nicio modalitate de a spune ce comunităţi fuseseră sacrificate pentru a hrăni alte comunităţi care se aflau cu o săptămână mai aproape de moartea prin înfometare şi care spre a oferi iahturi samsarilor de tracţiune. Conta? Şi unele, şi altele erau asemănătoare în fapt precum şi în spirit, aveau nevoi, iar nevoia era socotită a fi singurul titlu de proprietate, şi unele, şi altele acţionau în perfectă conformitate cu acelaşi cod moral. Atât unele, cât şi celelalte considerau sacrificarea oamenilor ca fiind potrivită şi o practicau. Nici măcar nu era vreun mod de a spune cine anume erau canibalii şi cine victimele – comunităţile care acceptaseră, socotind că li se cuvine pe drept îmbrăcămintea sau combustibilul confiscate dintr-un oraş aflat la est de ei, s-au trezit, în următoarea săptămână, că silozurile lor de grâne sunt confiscate spre a hrăni un oraş aflat la vest – oamenii îşi realizaseră idealul de veacuri, ei îl practicau într-o perfecţiune lipsită de piedici, ei — 926 —

slujeau nevoii, ca şi cum ar fi fost conducătorul lor suprem, ca şi cum ar fi avut toate drepturile asupra lor, ca şi cum ar fi fost valoarea lor standard, ca şi cum ar fi fost moneda tărâmului lor, ca şi cum ar fi fost mai sacră decât dreptul şi viaţa. Oamenii fuseseră împinşi într-o groapă în care, strigând că omul este păzitorul fratelui său, fiecare îşi devora vecinul şi era devorat de către fratele vecinului, fiecare proclama virtutea a ceea ce este nemuncit şi se întreba cine îl jupuia de pielea de pe spate, fiecare se devora pe sine, în timp ce urla îngrozit că un rău ce nu poate fi cunoscut distrugea pământul. — De ce anume se mai plâng acum? auzi ea în mintea ei vocea lui Hugh Akston. Că universul e iraţional? Aşa este? Şedea uitându-se la hartă, cu o privire solemnă la modul lipsit de pasiune, ca şi cum nicio emoţie în afara respectului nu era admisibilă atunci când observi puterea uluitoare a logicii. Vedea, – în haosul pieirii unui continent – execuţia precisă, matematică a tuturor ideilor pe care le aveau oamenii. Nu doriseră să ştie că acest lucru era ceea ce doriseră, nu doriseră să vadă că aveau puterea de a dori, dar nu şi puterea de a simula – şi îşi realizaseră dorinţa integral, absolut milimetric. Ce anume gândeau acum campionii nevoii şi libidinoşii milei? – se întrebă ea. Pe ce contau ei? Cei care altădată zâmbeau prosteşte declarând: „Nu vreau să-i distrug pe bogătaşi, vreau doar să iau puţin din surplusul lor ca să-i ajut pe cei nevoiaşi, doar puţin, n-o să simtă lipsa! – apoi, ulterior, spuneau sec: „Grangurii pot suporta să fie storşi, au agonisit destul ca să le ajungă pentru trei generaţii” – apoi, ulterior, au strigat: „De ce să sufere poporul în vreme ce oamenii de afaceri au rezerve care le ajung un an?” – acum urlau: „De ce să murim de foame când unii au rezerve care le ajung pentru o săptămână?” Pe ce anume contau? – se întreba ea. — Trebuie să faci ceva! strigă James Taggart. Ea se întoarse spre a se uita la el. — Eu? — E munca ta, e provincia ta, e datoria ta! — Care este? — Să acţionezi. Să întreprinzi. — Să întreprind – ce anume? — De unde să ştiu eu? E talentul tău special. Tu eşti cea care întreprinde. Ea îi aruncă o privire: afirmaţia era atât de ciudat perceptivă şi atât de deplasat irelevantă. Se sculă în picioare. — Asta-i tot, Jim? — Nu! Nu! Vreau o discuţie! — Dă-i drumul. — Dar n-ai spus nimic! — Nici tu. — 927 —

— Dar… Vreau să zic, sunt probleme practice de rezolvat, care… De exemplu, ce s-a întâmplat cu noua şină distribuită care a dispărut din depozitul din Pittsburgh? — Cuffy Meigs a furat-o şi a vândut-o. — Poţi să dovedeşti? replică iute el, pe un ton defensiv. — Au lăsat oare prietenii tăi vreun mijloc, vreo metodă, vreo regulă sau vreun organ de dovedire? — În cazul acesta, nu vorbi despre asta, nu fi teoretică, trebuie să avem de-a face cu realităţi! Trebuie să avem de-a face cu realităţile aşa cum sunt în ziua de azi… Vreau să zic, trebuie să fim realişti şi să ne gândim la nişte mijloace practice de a ne proteja aprovizionarea cu materiale în cadrul condiţiilor existente, nu al unor bănuieli nedovedibile, care… Ea chicoti. Iată forma lipsei de formă, îşi spuse ea, iată metoda conştiinţei lui: el dorea ca ea să-l protejeze de Cuffy Meigs fără a recunoaşte existenţa lui Meigs, să lupte cu ea fără a-i admite realitatea, să o înfrângă fără a-i tulbura jocul. — Ce găseşti atât de amuzant? întrebă el mânios. — Ştii. — Nu ştiu ce-i cu tine! Nu ştiu ce s-a-ntâmplat cu tine… în ultimele două luni… de când te-ai întors… Niciodată n-ai fost atât de necooperantă! — Păi, Jim, nu m-am certat cu tine în ultimele două luni. — Asta vreau să spun! accentuă el iute, dar nu suficient de iute ca să rateze zâmbetul ei. Vreau să spun că am dorit să avem o conferinţă, am vrut să ştiu părerea ta despre situaţie… — O ştii. — Dar n-ai scos o vorbă! — Am spus tot ce aveam de spus, în urmă cu trei ani. Ţi-am spus unde o să te ducă direcţia în care ai luat-o. Ceea ce s-a şi întâmplat. — Iarăşi începi! La ce bun să teoretizăm? Suntem aici, nu în urmă cu trei ani. Trebuie să ne raportăm la prezent, nu la trecut. Poate că lucrurile ar fi stat altfel, dacă ţi-am fi urmat sfatul, poate, dar nu am făcut lucrul acesta – şi trebuie să ne confruntăm cu realitatea. Trebuie s-o luăm aşa cum este ea acum, în ziua de azi. — Păi, ia-o. — Pardon? — Ia realitatea aşa cum e. Eu nu fac decât să-ţi execut ordinele. — E nedrept! Eu îţi cer părerea… — Tu ceri asigurări verbale, Jim. N-o să le primeşti. — Pardon? — N-o să te ajut să te prefaci, discutând aprins cu tine, că realitatea despre care vorbeşti nu este ceea ce este, că încă mai poate să fie funcţională şi să-ţi poţi salva pielea. Nu mai poate să fie. — Păi… – nu fu o explozie, nici furie, dar vocea uşor nesigură a unui bărbat pe — 928 —

punctul de a abdica. Păi… ce-ai vrea să fac? — Renunţă. El o privi inexpresiv. — Renunţaţi, cu toţii, tu, prietenii tăi de la Washington, planificatorii hoţi şi întreaga voastră filosofie canibală. Renunţaţi, daţi-vă la o parte din cale şi lăsaţi-i pe aceia dintre noi care pot s-o ia de la zero. — Nu! Explozia veni, în mod ciudat, acum; era strigătul unui om care mai degrabă murea decât să-şi trădeze ideea, şi provenea de la un om care îşi petrecuse viaţa evadând din existenţa ideilor, acţionând cu iuţeala unui criminal. Ea se întreba dacă a înţeles vreodată esenţa criminalilor. Se întreba despre natura loialităţii la ideea de a nega idei. — Nu! strigă el, cu o voce mai joasă, mai aspră şi mai normală, coborând de la tonul unui fanatic la tonul unui director arogant. E imposibil! Nici nu se pune problema! — Cine spune asta? — Nu contează! Aşa este! De ce te gândeşti mereu la lucruri nepractice? De ce nu accepţi realitatea aşa cum este şi nu faci nimic în sensul acesta? Tu eşti realistul, cel ce întreprinde, care pune în mişcare, care produce, tu eşti Nat Taggart, tu eşti persoana capabilă să atingă orice scop îşi propune! Tu ai putea să ne salvezi, ai putea găsi o cale de a face lucrurile să meargă – dac-ai vrea! Ea izbucni în râs. Iată, îşi spuse, scopul fundamental al acelui vag murmur academic pe care oamenii de afaceri îl ignoraseră ani buni, scopul tuturor definiţiilor şleampete, al generalităţilor neîngrijite, al abstracţiunilor lacrimogene, toate susţinând că obedienţa faţă de realitatea obiectivă înseamnă acelaşi lucru ca şi obedienţa faţă de stat, că nu există diferenţă între o lege a naturii şi o directivă a unui birocrat, că un om înfometat nu este liber, că omul trebuie eliberat de sub tirania mâncării, a adăpostului şi a îmbrăcămintei – toate, vreme de ani de zile, că s-ar putea să vină ziua în care lui Nat Taggart, realistul, i se va cere să considere voinţa lui Cuffy Meigs drept un adevăr al naturii, irevocabil şi absolut asemenea oţelului, şinelor de cale ferată şi gravitaţiei, să accepte că Meigs a făcut lumea o realitate obiectivă, neschimbătoare, apoi să continue a produce abundenţă în acea lume. Iată scopul tuturor acelor şmecheri de bibliotecă şi de clasă, care îşi vindeau revelaţiile drept raţiune, „instinctele” drept ştiinţă, dorinţele arzătoare drept cunoaştere, scopul tuturor sălbaticilor nonobiectivului, nonabsolutului, al relativului, al tentativului, al probabilului – sălbaticii care, văzând un fermier care îşi strânge recolta, îl pot considera doar drept un fenomen mistic nelegat de legea cauzalităţii şi creat de toana omnipotentă a fermierului, care apoi trec la imobilizarea fermierului, la punerea lui în lanţuri, la privarea lui de unelte, de seminţe, de apă, de sol, spre a-l împinge pe o stâncă goală şi a-i da ordin: „Acum fă să crească o recoltă şi hrăneşte-ne!” — 929 —

Nu – îşi spuse ea, aşteptând ca Jim să-i ceară acest lucru – ar fi inutil să încerce să-i explice de ce anume râdea, el nu va fi capabil să înţeleagă. Dar el nu ceru acest lucru. În schimb, ea îl văzu prăbuşit şi îl auzi spunând – terifiant, pentru că vorbele lui erau atât de irelevante, dacă el nu înţelesese, şi atât de monstruoase, dacă înţelesese: — Dagny, sunt fratele tău… Ea se îndreptă de spate, muşchii devenindu-i rigizi, ca şi cum era pe punctul să dea piept cu pistolul unui ucigaş. — Dagny – glasul lui era scâncetul uşor, nazal, monoton al unui cerşetor, vreau să fiu preşedintele unei companii de căi ferate. Vreau lucrul acesta. De ce nu-mi pot vedea visul cu ochii, aşa cum faci tu întotdeauna? De ce să nu-mi fie dată împlinirea dorinţelor, aşa după cum tu îţi împlineşti orice dorinţă? De ce tu să fii fericită în timp ce eu sufăr? Oh, da, lumea este a ta, tu eşti cea care are minte spre a o conduce. Atunci de ce permiţi suferinţă în lumea ta? Proclami căutarea fericirii, dar pe mine mă condamni la frustrare. Nu am oare dreptul de a cere orice formă de fericire doresc? Nu reprezintă asta oare o datorie pe care o ai faţă de mine? Nu sunt eu fratele tău? Privirea lui fu asemenea lanternei unui hoţ cercetându-i chipul în căutarea unei fărâme de milă. Nu găsi nimic altceva decât o privire de repulsie. — Tu îţi faci păcat dacă sufăr! E eşecul tău moral! Sunt fratele tău, prin urmare reprezint responsabilitatea ta, dar n-ai reuşit să vii în întâmpinarea nevoilor mele, prin urmare eşti vinovată! Toţi liderii morali ai umanităţii au zis de veacuri lucrul acesta – cine eşti tu să afirmi altminteri? Eşti atât de mândră de tine, crezi că eşti pură şi bună – dar nu poţi fi bună atâta vreme cât eu sunt distrus. Nenorocirea mea reprezintă măsura păcatului tău. Mulţumirea mea este măsura virtuţii tale. Vreau acest gen de lume, lumea de azi, îmi conferă partea mea de autoritate, îmi dă posibilitatea să mă simt important – fă-o să funcţioneze! – fă ceva! – cum îmi dau seama ce anume? – e problema şi datoria ta! Tu ai privilegiul conferit de forţă, dar eu – eu am dreptul conferit de slăbiciune! Asta este un absolut moral! Nu ştii lucrul acesta? Nu ştii? Nu ştii? Privirea lui era acum precum mâinile unui om care atârnă deasupra unui hău, căutând frenetic cea mai mică fisură de îndoială, dar alunecând pe stânca netedă, şlefuită a chipului ei. — Nemernicule! rosti ea cu glas egal, fără emoţie, pentru că vorbele ei nu erau adresate cuiva uman. I se părea că-l vede căzând în hău – chiar dacă pe faţa lui nu se vedea nimic altceva decât expresia unui şmecher a cărui şmecherie nu a funcţionat. Nu erau motive să simtă mai multă repulsie decât de obicei, îşi spuse; el nu făcuse altceva decât să rostească lucrurile care erau propovăduite, auzite şi acceptate peste tot; dar acest crez era de obicei expus la persoana a treia, iar Jim avusese neruşinarea de a le spune la persoana întâi. — 930 —

Ea se întrebă dacă lumea accepta doctrina sacrificiului numai cu condiţia ca cei care o primeau să nu identifice natura propriilor revendicări şi acţiuni. Se întoarse să plece. — Nu! Nu! Aşteaptă! strigă el, ţâşnind în picioare, aruncând o privire ceasului de la mână. A sosit momentul! E o transmisiune specială la radio pe care vreau s-o asculţi! Ea se opri, ţintuită de curiozitate. El apăsă butonul de pornire al radioului, scrutându-i faţa în mod deschis, concentrat, aproape insolent. În privirea lui se citea frica şi o anticipare ciudat de lascivă. — Doamnelor şi domnilor! ţâşni vocea crainicului de la radio; avea un ton de panică. Ne-au venit din Santiago, Chile, ştiri despre un eveniment şocant! Ea văzu tresărind capul lui Taggart şi o bruscă anxietate în încruntarea lui uluită, ca şi cum ceva în legătură cu cuvintele şi vocea nu era ceea ce aşteptase. — Pentru ora zece a acestei dimineţi fusese convocată o sesiune specială a adunării legislative a Statului Poporului Chile, spre a vota o lege de cea mai mare importanţă pentru popoarele din Chile, Argentina şi alte State ale Poporului din America de Sud. În conformitate cu politica luminată a lui señor Ramirez, noul şef al statului chilian – care a ajuns la putere pe baza sloganului moral că omul este păzitorul fratelui său – adunarea legislativă trebuia să naţionalizeze proprietăţile din Chile ale companiei d’Anconia Copper, deschizând astfel calea către naţionalizarea celorlalte proprietăţi ale companiei d’Anconia din restul lumii. Acest lucru însă era cunoscut doar de către extrem de puţini dintre conducătorii cei mai înalţi ale ambelor naţiuni. Măsura fusese ţinută secretă spre a se evita polemicile şi opoziţia reacţionară. Naţionalizarea companiei d’Anconia Copper în valoare de multe milioane de dolari urma să vină ca o generoasă surpriză pentru ţară. În momentul în care a bătut de ora zece, exact în momentul în care preşedintele lovi cu ciocănelul de şedinţă, deschizând sesiunea – aproape ca şi cum lovitura ciocănelului ar fi fost declanşatorul, sunetul unei explozii înspăimântătore zgudui sala, spărgând geamurile ferestrelor. Provenea din port, la câteva străzi distanţă – iar când legislatorii se năpustiră la ferestre, văzură o coloană înaltă de flăcări acolo unde se înălţau altădată siluetele familiare ale cheiurilor de minereu ale companiei d’Anconia Copper. Fuseseră făcute fărâme. Preşedintele evită panica şi chemă adunarea la ordine. Actul naţionalizării fu citit adunării, în sunetul alarmelor pompierilor şi al strigătelor din depărtare. Era o dimineaţă cenuşie, întunecată de nori de ploaie, explozia distrusese transformatorul electric – aşa încât adunarea a votat măsura la lumina lumânărilor, în timp ce strălucirea roşiatică a focului mătura încontinuu măreţul tavan boltit aflat deasupra capetelor lor. Dar un şoc şi mai teribil s-a produs ulterior, când legislatorii au solicitat grăbiţi o pauză, spre a anunţa naţiunii vestea cea bună că poporul era acum proprietarul — 931 —

companiei d’Anconia Copper. În timp ce votau, veneau ştiri din cele mai apropiate şi îndepărtate colţuri ale lumii că nu mai exista nici urmă din compania d’Anconia Copper. Doamnelor şi domnilor, nicăieri. În acelaşi moment, când a bătut de ora zece, printr-o infernală minune de sincronizare, toate proprietăţile companiei d’Anconia Copper de pe faţa pământului, din Chile până în Siam, din Spania până în Pottsville, Montana, fuseseră aruncate în aer. Muncitorii companiei d’Anconia de pretutindeni îşi primiseră ultimul salariu, în numerar, la ora 9 dimineaţa, iar la 9,30 fuseseră scoşi din locaţii. Cheiurile de minereu, topitoriile, laboratoarele, clădirile de birouri au fost demolate. Nu a mai rămas nimic din vasele de tranportat minereu care fuseseră în port – au rămas, cărând echipajul, doar bărcile de salvare ale acelor nave aflate pe mare. Cât despre minele companiei d’Anconia, unele au fost îngropate sub tone de stâncă aruncată în aer, în timp ce altele s-a socotit că nu sunt suficient de valoaroase spre a fi distruse. Aşa după cum păreau a indica rapoartele care soseau neîncetat, un număr uimitor de mare dintre acestea continuaseră să funcţioneze, deşi erau epuizate de mulţi ani. Printre miile de salariaţi ai companiei d’Anconia, poliţia nu a găsit pe nimeni care să ştie cum anume a fost conceput, organizat şi executat acest monstruos complot. Dar crema personalului companiei nu se mai află aici. Cei mai eficienţi dintre directori, mineralogi, ingineri, administratori au dispărut – toţi oamenii pe care Statul Poporului conta spre a continua activitatea şi a amortiza reorganizarea. Cei mai capabili – corectez, cei mai egoişti dintre oameni au dispărut. Rapoarte de la diferite bănci indică faptul că nicăieri nu au mai rămas conturi d’Anconia; banii au fost cheltuiţi până la ultima centimă. Doamnelor şi domnilor, averea companiei d’Anconia – cea mai mare avere de pe pământ, legendara avere a veacurilor – a încetat să mai existe. În locul zorilor aurii ai unei era noi, Statul Poporului din Chile şi Argentina au rămas cu o grămadă de moloz şi cu cete de şomeri. Nu s-au găsit indicii în legătură cu soarta sau locul în care s-ar afla Francisco d’Anconia. El s-a făcut nevăzut, fără a lăsa nimic în urma lui, nici măcar un mesaj de rămas-bun. Mulţumesc, dragul meu, mulţumesc în numele ultimilor dintre noi, chiar dacă nu vei auzi şi nu vei catadicsi să auzi… Nu era o propoziţie, ci emoţia tăcută a unei rugăciuni în mintea ei, adresată chipului râzător al unui băiat pe care îl cunoscuse la vârsta de şaisprezece ani. Apoi observă că se agăţase de aparatul de radio, ca şi cum slaba pulsaţie electrică din interiorul lui ţinea o legătură cu singura forţă vie de pe pământ, care transmisese pentru câteva clipe scurte şi care acum umplea încăperea în care orice altceva era mort. Ca o îndepărtată rămăşiţă a distrugerilor provocate de explozie, remarcă un sunet — 932 —

care provenea de la Jim, în parte geamăt, în parte urlet, în parte mârâit – apoi imaginea umerilor lui Jim tremurând la telefon şi vocea lui distorsionată urlând: — Dar, Rodrigo, ai spui că e sigur! Rodrigo – oh, Doamne! – ai idee cât am investit în chestia asta? – apoi scrâşnetul unui alt telefon de pe biroul lui, iar vocea lui mârâind în alt receptor, mâna sa ţinându-l în continuare strâns pe primul: — Tacă-ţi fleanca, Orren! Ce-o să te faci? Ce-mi pasă mie, fir-ai tu să fii! Oameni năvăleau în birou, telefoanele urlau şi, alternând blesteme cu rugăminţi, Jim zbiera într-un receptor: — Fă-mi legătura cu Santiago!… Pune Washingtonul să-mi facă legătura cu Santiago! La distanţă, ca de pe marginea minţii ei, ea putea vedea ce fel de joc jucaseră şi pierduseră oamenii din spatele telefoanelor care scrâşneau. Ei păreau la mare distanţă, asemenea unor virgule mititele care fojgăiau pe câmpul alb sub lentila unui microscop. Se întrebă cum anume se aşteptau să fie luaţi în serios atâta vreme cât un Francisco d’Anconia era posibil pe pământ. Văzu sclipirea exploziei în fiecare chip pe care îl întâlni pe parcursul restului zilei – şi în fiecare chip pe lângă care trecu în întunericul străzilor, în seara aceea. Dacă Francisco dorise un rug funerar adecvat pentru compania d’Anconia Copper, îşi spuse ea, reuşise. Iată, pe străzile din New York, singurul oraş de pe lume încă în stare să înţeleagă acest lucru – pe feţele oamenilor, în şoaptele lor, care pârâiau încordat, asemenea unor mici limbi de foc, chipurile luminate de o privire care era atât solemnă, cât şi fanatică, umbrele expresiilor părând a se mişca de colo-colo, ca şi cum ar fi fost aruncate de o flacără îndepărtată, unele înfricoşate, altele mânioase, cele mai multe dintre ele speriate, nesigure, aşteptând, dar adeverind cu toatele un adevăr mult dincolo de o catastrofă industrială, ştiind cu toatele ce înseamnă, deşi niciunul dintre ele nu ar numi înţelesul său, toate purtând o nuanţă de râs, un râs de amuzament şi de sfidare, râsul amar al victimelor care pier şi care simt că sunt răzbunate. Ea văzu acest lucru în chipul lui Hank Rearden, atunci când se întâlni cu el spre a lua masa, în seara aceea. În timp ce silueta lui înaltă, încrezătoare se apropia de ea – singura persoană care se simţea ca acasă în decorul scump al unui distins restaurant – ea văzu privirea nerăbdătoare care se lupta cu asprimea trăsăturilor lui, privirea de adolescent încă deschis încântării neaşteptatului. El nu vorbi despre evenimentul petrecut în cursul zilei, dar ea ştiu că era singura imagine din mintea lui. Se întâlneau atunci când el venea în oraş, petrecând, rareori, o seară scurtă împreună – cu trecutul lor încă viu în recunoaşterea lor mută fără viitor în munca lor şi în lupta lor comună, dar cu conştiinţa că erau aliaţi care găseau sprijin fiecare în realitatea existenţei celuilalt. El nu dori să pomenească despre evenimentul zilei, nu vru să vorbească despre Francisco, dar ea remarcă, pe când se aflau la masă, că tensiunea unui zâmbet reprimat i se citea în gropiţele din obraji. Ea îşi dădu seama despre cine era vorba, — 933 —

atunci când el rosti dintr-odată, cu glasul moale şi scăzut de greutatea admiraţiei: — Şi-a respectat jurământul, nu-i aşa? — Jurământul? întrebă ea, uimită, gândindu-se la inscripţia de pe templul din Atlantida. — Mi-a declarat: Jur – pe femeia pe care o iubesc – că sunt prietenul tău. A fost. — Este. El clătină din cap. — Nu am niciun drept să mă gândesc la el. Nu am niciun drept să accept ceea ce a făcut ca fiind un act în apărarea mea. Şi totuşi… Se opri. — Dar asta a fost, Hank. În apărarea noastră, a tuturor – şi a ta, în primul rând. El privi într-o parte, înspre oraş. Şedeau pe latura încăperii, cu un panou de sticlă drept protecţie invizibilă faţă de deschiderea de spaţiu şi de străzi la şaizeci de etaje mai jos. Oraşul părea anormal de distant: se afla turtit la nivelul piscinei de la etajele inferioare. La câteva intersecţii distanţă, cu turnul lui topindu-se în întuneric, calendarul atârna la nivelul feţelor lor, nu ca un mic pătrat, tulburător, ci ca un ecran imens şi straniu, inundat de strălucirea moartă, albicioasă a luminii proiectate printrun film gol, cu excepţia literelor: 2 septembrie. — Rearden Steel lucrează acum la capacitate, rosti el indiferent. Au ridicat cotele de producţie pentru laminoarele mele – pentru următoarele cinci minute, bănuiesc. Nu ştiu câte dintre reglementările lor au suspendat, cred că nici ei nu ştiu, nu se mai sinchisesc de legalitate, sunt sigur că eu săvârşesc patru sau cinci infracţiuni, pe care nimeni nu le poate dovedi – nu ştiu decât că gangsterul zilei mi-a spus să merg cu toată forţa înainte. Dădu din umeri: — Când un alt gangster o să-i dea un şut mâine, probabil că mi se va închide firma, ca pedeapsă pentru funcţionare ilegală. Dar în conformitate cu Planul fracţiunii de secundă prezente, m-au implorat să produc în continuare metal, în orice cantitate şi prin orice mijloace doresc. Ea observă privirile ocazionale, furişe către ei ale celor din jur. Remarcase acest lucru înainte, după emisiunea ei de la radio, de când ei doi începuseră să apară împreună în public. În locul ruşinii de care se temuse, în comportamentul oamenilor era un aer de nesiguranţă admirativă – nesiguranţă a propriilor lor precepte morale, admiraţie în prezenţa a două persoane care îndrăzneau să fie sigure că au dreptate. Lumea se uita la ei cu anxioasă curiozitate, cu invidie, cu respect, cu frica de a încălca o normă neştiută, riguroasă în mod trufaş, unii aproape cu un aer de a-şi cere scuze care părea a spune: „Vă rugăm să ne iertaţi pentru că suntem căsătoriţi”. Existau unii care aveau o privire de mânioasă răutate, şi câţiva care se uitau la ei admirativ. — Dagny, întrebă el dintr-odată, crezi că e la New York? — Nu. Am dat telefon la Wayne-Falkland. Mi s-a spus că în urmă cu o lună a — 934 —

expirat contractul de închiriere a apartamentului şi că nu l-a mai prelungit. — E căutat în lumea întreagă, zise el zâmbind. N-or să-l găsească vreodată. Zâmbetul dispăru. Dar nici eu. Glasul lui coborî către tonul grav, plat al datoriei: Ei bine, laminoarele funcţionează, dar eu nu. Nu fac altceva decât să colind ţara ca un animal care se hrăneşte cu hoituri, în căutarea unei modalităţi ilegale de a cumpăra materii prime. Ascunzându-mă, furişându-mă, minţind – doar ca să pun mâna pe câteva tone de minereu, cărbune sau cupru. Nu au ridicat restricţiile în privinţa materiior mele prime. Ei ştiu că produc mai mult metal decât ar putea da cotele pe care mi le dau ei. Nu le pasă. Adăugă: — Ei cred că mie îmi pasă. — Eşti obosit, Hank? — Mă plictisesc de moarte. Era o vreme, îşi spuse ea, în care mintea, energia, inepuizabila lui inventivitate erau dedicate sarcinii unui producător care născoceşte modalităţi mai bune de a avea de-a face cu natura; acum, acestea erau transformate în sarcina unui infractor care îi păcălea pe oameni. Se întrebă cât timp putea îndura un om o atare schimbare. — Devine aproape imposibil să fac rost de minereu de fier, zise el indiferent, apoi adăugă, cu glas brusc înviorat: De-acum va fi complet imposibil să facem rost de cupru. Zâmbi. Ea se întrebă cât timp poate un om continua să lucreze împotriva lui însuşi, să lucreze atunci când cea mai profundă dorinţă a sa era nu să reuşească, ci să eşueze. Ea înţelese legătura dintre gândurile lui atunci când Hank spuse: — Nu ţi-am spus niciodată, dar m-am întâlnit cu Ragnar Danneskjöld. — Mi-a spus el. — Ce? Unde l-ai… se opri din vorbit. Desigur, continuă el, cu voce încordată şi scăzută. Ar putea fi unul dintre ei. L-ai fi putut întâlni. Dagny, cum sunt oamenii aceia care… Nu. Nu-mi răspunde. După o clipă, adăugă: — Prin urmare, am cunoscut pe unul dintre agenţii lor. — Ai cunoscut doi dintre ei. Răspunsul lui fu un prelung moment de nemişcare totală. — Desigur, rosti el deprimat. Ştiam lucrul acesta… Pur şi simplu nu aş admite faţă de mine însumi că ştiam… El era agentul lor de recrutare, nu-i aşa? — Unul dintre cei mai vechi şi mai buni. El chicoti; era un sunet de amărăciune şi de alean. — În noaptea… în care l-au luat pe Ken Danagger… am crezut că nu trimiseseră pe nimeni după mine… Efortul prin care îşi făcea faţa să devină rigidă era aproape precum întorsul lent, — 935 —

căruia i se opune rezistenţă, al unei chei care încuie o cameră însorită pe care nu-şi putea permite s-o examineze. După câtva timp, el spuse impasibil: — Dagny, noua şină de cale ferată despre care am discutat luna trecută nu cred c-o să fiu în stare s-o livrez. Nu au ridicat restricţiile legate de producţia mea, continuă să-mi controleze vânzările şi dispun de compania mea Metal aşa cum vor. Dar ţinerea evidenţelor contabile se află într-o asemenea debandadă încât scot pe furiş câteva mii tone pe piaţa neagră în fiecare săptămână. Cred că ei sunt la curent cu asta. Se prefac că n-ar fi. Nu vor să mă contreze în momentul de faţă. Dar, vezi tu, am trimis toată producţia pe care am putut-o dosi unor clienţi de-ai mei, aflaţi în situaţii de urgenţă. Dagny, am fost în Minnesota acum o lună. Am văzut ce se petrece acolo. Ţara o să moară de foame, nu la anul, ci în iarna asta, în cazul în care unii dintre noi nu acţionează cât se poate de repede. Nicăieri nu mai există rezerve de cereale. Fiindcă Nebraska e la pământ, Oklahoma distrusă, Dakota de Nord abandonată, Kansas deabia mai rezistă, n-o să fie pic de grâu în iarna asta, nici pentru oraşul New York, nici pentru alte oraşe din est. Minnesota constituie ultimul nostru grânar. Au avut doi ani proşti, la rând, dar în toamna asta au o recoltă record – şi trebuie să aibă posibilitatea de a o culege. Ai avut şansa să te uiţi la condiţia industriei de utilaje agricole? Nu sunt destul de mari, oricare dintre firmele de tipul acesta, pentru a menţine la Washington un personal format din gangsteri eficienţi sau pentru a plăti procentaje samsarilor de tracţiune. Drept pentru care nu au primit multe alocări de materiale. Două treimi dintre ei au închis, iar restul sunt pe punctul de a face acelaşi lucru. Iar ferme pier pe tot cuprinsul ţării – din lipsă de utilaje. Trebuia să-i vezi pe fermierii aceia din Minnesota. Au petrecut mai mult timp reparând tractoarele vechi care nu pot fi reparate decât arându-şi ogoarele. Nu ştiu cum anume au reuşit să supravieţuiască până în primăvara trecută. Nu ştiu cum au reuşit să-şi semene grâul. Dar au făcut-o. Privirea lui era intensă, ca şi cum ar fi contemplat o imagine rară, uitată: o viziune despre oameni – iar ea îşi dădu seama care era motivul care îl mai ţinea legat de meseria lui. — Dagny, trebuia să aibă utilaje pentru recolta lor. Le-am vândut producătorilor de utilaje agricole cât de mult metal am putut fura din propriile mele laminoare. Ei au trimis echipamentul către Minnesota cât de repede au putut să-l producă. Vânzându-l în acelaşi mod: ilegal şi pe credit. Dar vor primi banii în toamnă, la fel şi eu. Milă, pe naiba! Îi ajutăm pe producători – şi ce producători tenaci! – nu nişte prăpădiţi de consumatori care merg brambura! Dăm împrumuturi, nu pomeni. Sprijinim aptitudinea, nu nevoia. Al naibii să fiu dacă o să stau nepăsător şi-o să-i las pe oamenii ăştia să fie distruşi în timp ce samsarii de tracţiune se-mbogăţesc! El privea imaginea unei privelişti pe care o văzuse în Minnesota: silueta unei fabrici abandonate, cu lumina apusului străpungând, neoprită, prin găurile ferestrelor sale şi prin crăpăturile acoperişului, cu un rest dintr-un panou: Ward Harvester Company…

— 936 —

— Oh, ştiu, rosti el. O să-i salvăm iarna asta, dar jefuitorii or să-i devoreze la anul. Totuşi, o să-i salvăm iarna asta… Ei bine, ăsta-i motivul pentru care n-o să pot şterpeli nicio şină de cale ferată pentru tine. Nu în viitorul imediat – şi nu ne rămâne nimic altceva decât viitorul apropiat. Nu ştiu la ce bun să hrăneşti o ţară, dacă ea îşi pierde căile ferate – dar la ce bun căile ferate dacă nu există alimente? La ce bun? — E-n regulă, Hank, o să rezistăm cu şinele pe care le avem timp de… Se opri. — Timp de o lună? — Toată iarna – sper. Tăind prin linişte, o voce stridentă ajunse la ei de la o altă masă, şi întoarseră capul spre a privi către un bărbat care avea comportamentul nervos al unui gangster încolţit pe punctul de a scoate pistolul. — Un act de distrugere antisocială, mârâia el unui companion posac, într-o periodă în care e o criză atât de accentuată de cupru!… Nu putem permite aşa ceva! Nu putem permite să fie adevărat! Rearden se întoarse brusc să privească în depărtare, către oraş. — Aş da orice să ştiu unde anume se află, zise el cu glas scăzut. Doar să ştiu unde este, chiar acum, în acest moment. — Ce-ai face dac-aş şti? El schiţă un gest de inutilitate cu mâna. — Nu l-aş aborda. Singurul omagiu pe care i-l mai pot aduce este acela de a nu plânge pentru iertare, atunci când nu e posibilă iertarea. Rămaseră tăcuţi. Ascultară vocile din jurul lor, tonurile de panică ce se prelingeau prin luxoasa încăpere. Ea nu fusese conştientă că aceeaşi prezenţă părea a fi un invizibil musafir la fiecare masă, că acelaşi subiect părea să străpungă victorios orice încercare de conversaţie. Oamenii stăteau nu tocmai ghemuiţi, dar ca şi când ar fi socotit camera prea amplă şi prea expusă – o cameră din sticlă, catifea albastră, aluminiu şi lumină blândă. Păreau ca şi cum ar fi venit în această cameră cu preţul unor evadări nenumărate, ca să îi ajute să pretindă că aveau în continuare o existenţă civilizată – dar un act de violenţă primitivă expusese natura lumii lor şi nu mai erau în stare să nu vadă. — Cum a putut? Cum a putut? întreba o femeie cu un ton terorizat şi bosumflat. Navea niciun drept să facă lucrul acesta! — A fost un accident, rosti un tânăr cu o voce staccato şi un damf de stat public de plată. A fost un şir de coincidenţe, aşa după cum poate demonstra cu uşurinţă orice curbă statistică a probabilităţilor. Este lipsit de patriotism faptul de a răspândi zvonuri care exagerează puterea duşmanilor poporului. — Corect şi incorect este ceva foarte bun pentru conversaţiile academice, spuse o femeie cu o voce şcolărească şi o gură de femeie de bar, cum poate cineva să-şi ia ideile destul de în serios încât să distrugă atunci când lumea are nevoie de el? — 937 —

— Eu nu înţeleg, spunea un bătrân cu tremurătoare amărăciune. După veacuri de eforturi de a stăpâni brutalitatea înnăscută a omului, după secole de învăţături, instrucţie şi îndoctrinare cu ceea ce e blând şi omenos? Vocea uluită a unei femei se înălţă nesigură şi se târî: — Credeam că trăim într-o vârstă a frăţietăţii… — Mi-e frică, repeta o fată. Mi-e frică… oh, nu ştiu!… Pur şi simplu mi-e frică… — Nu putea face aşa ceva!… A făcut-o!… Dar de ce? Strigătul înăbuşit al unei femei din capătul celălalt al încăperii şi un semnal pe jumătate surprins la marginea viziunii lui Dagny îşi făcură simultan apariţia şi o făcură să se întoarcă spre a privi către oraş. Calendarul era pus în funcţiune de un mecanism instalat în camera din spatele ecranului, derulând an de an acelaşi film, proiectând datele în cadenţă regulată, întrun ritm neschimbat, netrecând la ziua următoare decât atunci când bătea miezul nopţii. Iuţeala cu care s-a întors Dagny i-a dat timp să vadă un fenomen la fel de neaşteptat ca şi inversarea orbitei unei planete pe cer: văzu cuvintele „2 septembrie” deplasându-se în sus şi dispărând dincolo de marginea ecranului. Apoi, scris pe toată enorma pagină, oprind timpul, ca un ultim mesaj către lume şi către motorul lumii care a fost New Yorkul, ea văzu liniile unei scrieri de mână precise, intransigente: Frate, tu ai cerut-o! Francisco Domingo Carlos Andrés Sebastián d’Anconia. Nu-şi dădu seama care dintre şocuri era mai mare: vederea mesajului sau râsul lui Rearden – Rearden stând în picioare, perfect vizibil şi audibil în încăperea din spatele lui, acoperind prin râsul lui gemetele din jur, râzând în semn de salut şi de acceptare a darului pe care încercase să-l refuze, în semn de eliberare, de triumf, de predare. *** În seara zilei de 7 septembrie, o sârmă de cupru se rupse în Montana, oprind motorul unei macarale de pe linia ferată terminus a companiei Taggart Transcontinental, la marginea lui Staford Copper Mine. Mina lucrase în trei schimburi, zilele şi nopţile ei contopindu-se într-un interval continuu de bătălie spre a nu pierde niciun minut, nicio picătură de cupru pe care ar fi putut-o stoarce din lespezile unui munte în deşertul industrial al naţiunii. Această macara se defectă în timpul operaţiunii de încărcare a unui tren; se opri deodată şi rămase atârnând, conturată de cerul înserării între un şir de vagoane goale şi grămezi de minereu brusc de neclintit. Lucrătorii de la căile ferate şi de la mină se opriră uluiţi: descoperiră că în toată complexitatea echipamentului lui, printre perforatoare, motoare, macarale, aparate delicate de măsurat, reflectoarele masive care băteau în jos înspre gropile şi muchiile unui munte, nu exista sârmă pentru repararea macaralei. Se opriră, asemenea unor — 938 —

oameni aflaţi pe un transatlantic propulsat de generatoare de zece mii de cai-putere, care pier din cauza lipsei unui ac de siguranţă. Şeful de gară, un tânăr cu trup nervos şi o voce bruscă, a dezizolat cablurile de la clădirea gării şi a pus macaraua din nou în funcţiune, iar în vreme ce minereul umplu, huruind, vagoanele, lumina lumânărilor apăru tremurătoare la asfinţit în ferestrele gării. — Minnesota, Eddie, rosti Dagny cu îndârjire, închizând sertarul dosarului ei special. Comunică-i Diviziei Minnesota să trimită jumătate din stocul lor de sârmă în Montana. — Dar, Doamne, Dumnezeule, Dagny! – toiul recoltei se apropie… — Or să reziste pe parcursul ei, cred. Nu ne permitem să pierdem nici măcar un singur furnizor de cupru. — Dar eu am obţinut, strigă James Taggart, când ea îi mai reaminti o dată. Am obţinut pentru tine prioritatea maximă la sârmă de cupru, solicitare de urgenţă, cel mai înalt nivel de raţionalizare, ţi-am dat toate cărţile, certificatele, documentele şi ordinele – ce vrei mai mult? — Sârma de cupru. — Am făcut tot ce-am fost în stare. Nimeni nu mă poate învinovăţi. Ea nu protestă. Ediţia de după-amiază a ziarului zăcea pe biroul lui, iar ea se uita la un articol aflat pe pagina din spate: în California fusese adoptată o taxă statală de urgenţă, pentru uşurarea situaţiei şomerilor de pe cuprinsul statului, în valoare de 50% din venitul total al oricărei corporaţii locale, înainte de deducerea altor taxe; companiile petroliere din California ieşiseră din afaceri. — Nu vă îngrijoraţi, domnule Rearden, rosti o voce onctuoasă pe o linie telefonică ce făcea legătura cu Washingtonul, am vrut doar să vă asigur că nu veţi avea de ce să vă îngrijoraţi. — În legătură cu ce? întrebă Rearden, nedumerit. — În legătură cu acea mică şi temporară confuzie din California. O s-o descâlcim cât ai bate din palme, a fost un act de insurecţie ilegală, guvernul statului lor nu avea dreptul să impună taxe locale în detrimentul taxelor naţionale, vom negocia imediat un aranjament echitabil – dar în acest răstimp, dacă aţi fost deranjat de vreun zvon nepatriotic în legătură cu companiile petroliere din California, am vrut să vă spun că Rearden Steel a fost pusă în prima categorie de necesităţi esenţiale, solicitarea prioritară asupra oricărui petrol disponibil oriunde pe întinsul ţării, absolut prima categorie, domnule Rearden, aşa încât am dorit să ştiţi că nu aveţi de ce să vă faceţi griji în privinţa combustibilului pentru iarna aceasta! Rearden puse jos receptorul, cu o încruntare îngrijorată, nu în legătură cu problema combustibului şi sfârşitul câmpurilor petroliere din California – dezastre de acest tip au devenit obişnuite, ci despre faptul că planificatorii de la Washington au socotit necesar să-l liniştească. Acest lucru era ceva nou; se întrebă în sinea lui ce — 939 —

anume însemna. De-a lungul anilor luptei lui, învăţase că un antagonism în aparenţă lipsit de cauză nu era greu de înfruntat, dar că o solicitare în aparenţă lipsită de cauză reprezenta o primejdie urâtă. Aceeaşi întrebare şi-o puse din nou, când, mergând pe o alee între structurile laminoarelor, distinse o siluetă gârbovită, a cărei postură combina un aer de insolenţă cu aerul de a aştepta să fie pocnit: era fratele lui, Philip. De când se mutase la Philadelphia, Rearden nu îşi mai vizitase casa de dinainte şi nu mai ştiuse nimic despre familia sa, ale cărei facturi le achita în continuare. Apoi, în mod inexplicabil, de două ori în ultimele două săptămâni, îl surprinsese pe Philip rătăcind printre laminoare, fără vreun motiv aparent. Nu era capabil să spună dacă Philip se furişa spre a-l evita sau aştepta să-i capteze atenţia; ambele variante păreau adevărate. Nu fusese în stare să descopere vreun indiciu referitor la scopul lui Philip, ci doar o incomprehensibilă solicitudine, de un gen pe care Philip nu-l manifestase niciodată. Prima dată, ca răspuns la uimitul său „Ce faci aici?”, Philip rostise vag: „Păi, ştiu că nu-ţi face plăcere să vin la biroul tău”. „Ce doreşti?” „Oh, nimic… dar… ei bine, mama e îngrijorată în privinţa ta.” „Mama mă poate suna când doreşte.” Philip nu răspunse, dar continuase să-l chestioneze, într-o neconvingătoare manieră lejeră, despre munca, sănătatea, afacerea lui; întrebările loveau în mod ciudat în afara punctelor de interes, nu erau întrebări despre afacere, ci mai degrabă despre sentimentele lui, ale lui Rearden, referitoare la afacere. Rearden i-o tăiase scurt şi îi făcuse semn să plece, dar rămăsese cu o mică şi sâcâitoare senzaţie a unui incident care rămânea inexplicabil. A doua oară, Philip a rostit, ca singură explicaţie: — Vrem doar să ştim cum te simţi. — Cine „vrem”? — Păi… mama şi cu mine. Sunt vremuri grele şi… ei bine, mama vrea să ştie cum te simţi în legătură cu toate astea. — Spune-i că n-am niciun sentiment. Cuvintele părură a-l lovi pe Philip într-un mod deosebit, ca şi cum acesta era singurul răspuns de care se temea. — Pleacă de-aici, îi ordonă Rearden ostenit, iar data viitoare când o să vrei să mă vezi, fixează o întâlnire şi vino la biroul meu. Dar nu veni decât dacă ai ceva să-mi spui. Ăsta nu-i un loc în care se discută sentimente, ale mele sau ale oricui altcuiva. Philip nu telefonase pentru o întâlnire, dar apăruse din nou acum, umblând greoi printre uriaşele forme ale laminoarelor, cu un aer vinovat şi totodată snob, ca şi cum şi-ar fi băgat nasul peste tot, dar în acelaşi timp ar fi dus-o de pe azi pe mâine. — Dar chiar am ceva să-ţi spun! strigă el iute, ca răspuns la privirea încruntată a lui Rearden. — De ce n-ai venit la biroul meu? — Nu vrei să vin în biroul tău. — Nu vreau să vii nici aici. — 940 —

— Dar încerc doar… încerc doar să fiu politicos şi să nu-ţi răpesc timpul când eşti atât de ocupat… eşti foarte ocupat, nu-i aşa? — Şi? — Şi… păi, voiam să te prind într-un moment liber… ca să vorbesc cu tine. — În legătură cu ce? — Am… Ei bine, am nevoie de o slujbă. Rosti acestea pe un ton beligerant şi se trase puţin îndărăt. Rearden îl privi inexpresiv. — Henry, vreau o slujbă. Vreau să zic, aici, la laminoare. Vreau să-mi dai ceva de făcut. Vreau o slujbă, trebuie să-mi câştig traiul. M-am săturat de pomeni. Căuta să spună ceva, glasul lui fiind ofensat şi rugător în acelaşi timp, ca şi cum necesitatea de a justifica rugămintea ar fi constituit o nedreaptă sarcină pentru el. — Vreau un trai pe propriile-mi picioare, nu-ţi cer de pomană, îţi cer să-mi dai o şansă! — Asta-i o fabrică, Philip, nu o casă de jocuri de noroc. Noi nu riscăm şi nici nu oferim şanse. — Îţi cer să-mi dai o slujbă! — De ce-aş face-o? — Pentru că am nevoie de ea! Rearden arătă către izbucnirile roşietice de flăcări care ţâşneau din forma neagră a unui furnal, azvârlind în siguranţă trei sute de metri de oţel-lut şi abur-încorporat deasupra lor. — Am avut nevoie de furnalul acela, Philip. Nu nevoia mea mi l-a dat. Chipul lui Philip avea o expresie ca şi cum n-a auzit nimic. — Oficial, nu poţi angaja pe nimeni, dar asta-i doar o chestiune tehnică, dacă mă angajezi, prietenii mei or să-şi dea aprobarea şi… Ceva din privirea lui Rearden îl făcu să se oprească brusc, apoi întrebă cu o voce nervos-nerăbdătoare: — Ei, ce s-a-ntâmplat? E ceva în neregulă cu ce-am spus? — Cu ceva ce n-ai spus. — Poftim? — Ceva ce te agiţi să nu pomeneşti. — Ce? — Că nu-mi poţi fi de niciun folos. — Asta vrei tu să… începu să spună Philip automat justificare, dar se opri şi nu termină propoziţia. — Da, replică Rearden, zâmbindu-i, asta-i ceea ce cred, în primul rând. Ochii lui Philip priviră în altă direcţie; atunci când vorbi, vocea sa suna ca şi cum sar fi năpustit la întâmplare, alegând propoziţii disparate: — Suntem cu toţii îndreptăţiţi să ne câştigăm traiul… Eu cum o să mi-l câştig, dacă — 941 —

nimeni nu-mi dă nicio şansă? — Eu cum mi l-am câştigat? — Nu m-am născut proprietar de oţelărie. — Eu, da? — Pot face tot ceea ce faci tu, dacă o să mă înveţi. — Pe mine cine m-a învăţat? — De ce tot repeţi asta? Nu vorbeam de tine! — Eu, da. După un moment, Philip mormăi: — Ce-ţi pasă ţie? Nu e vorba de traiul tău! Rearden arătă spre siluetele de oameni în licăririle de abur ale furnalului. — Poţi face ce fac ei? — Nu-nţeleg ce vrei să… — Ce se va-ntâmpla dacă te pun acolo, iar tu o să-mi distrugi o grămadă de oţel? — Ce-i mai important, să fie turnat oţelul tău nenorocit sau să am eu ce mânca? — Cum propui să ai ce mânca, dacă oţelul nu e turnat? Pe chipul lui Philip apăru o expresie de reproş. — Nu mă aflu în situaţia de a mă certa cu tine, pentru că eşti într-o poziţie de superioritate. — Atunci, nu te certa. — Cum? — Ţine-ţi gura şi pleacă de-aici. — Dar voiam să… Rearden chicoti. — Voiai să spui că eu ar trebui să tac din gură, pentru că mă aflu într-o poziţie de superioritate şi ar trebui să renunţ în favoarea ta, pentru că tu n-ai nicio poziţie? — Acesta e un mod deosebit de crud de a enunţa un principiu moral. — Dar la asta se rezumă principiul tău moral, nu-i aşa? — Nu poţi discuta moralitatea în termeni materialişti. — Noi discutăm o slujbă într-o oţelărie, băiete! Ăsta-i un loc materialist! Trupul lui Philip se tensionă puţin, iar ochii lui deveniră puţin mai sticloşi, ca şi cum i-ar fi fost frică de locul în care se afla, având un resentiment faţă de ceea ce vedea, într-un efort de a nu concede realitatea sa. Rosti, în scâncetul moale, încăpăţânat al unui descântec voodoo: — E un imperativ moral, acceptat în mod universal în ziua de azi, că orice om are dreptul la o slujbă. – Glasul lui deveni mai puternic: Am dreptul la asta! — Ai? Dă-i drumul atunci, du-te şi ia-ţi-o! — Ce zici? — Du-te şi ia-ţi-o. Culege-o din tufişuri, acolo unde crezi că creşte ea. — Vreau să spun că… — 942 —

— Vrei să spui că nu e aşa? Vrei să spui că ai nevoie de ea, dar n-o poţi crea? Vrei să spui că ai dreptul la o slujbă pe care trebuie s-o creez eu pentru tine? — Da! — Şi dacă n-o creez? Tăcerea prinse a se întinde secundă după secundă. — Nu te înţeleg, zise Philip; vocea lui avea uluirea mânioasă a unui om care recită formulele unui rol probat de multe ori, dar primeşte încontinuu replici greşite. Nu înţeleg de ce nu mai poate omul vorbi cu tine. Nu înţeleg ce fel de teorie propui şi… — Oh, ba da, înţelegi. Ca şi cum ar refuza să creadă că formulele ar putea da greş, Philip explodă: — De când te-ai apucat de filosofie abstractă? Eşti doar un om de afaceri, nu ai căderea să te ocupi cu chestiuni de principiu, ar trebui să laşi lucrul acesta pe seama experţilor care au recunoscut de secole… — Termină, Philip. Care-i şmecheria? — Şmecheria? — De ce ambiţia asta bruscă? — Păi, în vremuri precum astea… — Precum care? — Păi, fiecare om are dreptul de a avea nişte mijloace de sprijin şi de a nu fi dat deoparte… Când lucrurile sunt atât de nesigure, omul trebuie să aibă o anumită siguranţă… un punct de sprijin… Vreau să spun, în vremuri precum astea, dacă ţi sar întâmpla ţie ceva, eu n-aş avea nicio… — Ce te aştepţi să mi se întâmple? — Oh, nu mă aştept! Nu mă aştept! – strigătul era, în mod ciudat, incomprehensibil de autentic. Eu nu mă aştept să se întâmple nimic!… Tu te aştepţi? — Cum ar fi? — De unde să ştiu?… Dar nu am altceva în afara salariului derizoriu pe care mi-l dai şi… şi s-ar putea să te răzgândeşti oricând. — S-ar putea. — Iar eu n-am absolut nicio influenţă asupra ta. — De ce ţi-au trebuit atât de mulţi ani ca să-ţi dai seama de lucrul acesta şi să începi să-ţi faci griji? De ce acum? — Pentru că… pentru că te-ai schimbat. Aveai… aveai un sentiment al datoriei şi al responsabilităţii morale, dar… le pierzi. Le pierzi, nu-i aşa? Rearden îl studia în tăcere; era ceva deosebit în maniera lui Philip de a aluneca către întrebări, ca şi cum cuvintele lui erau întâmplătoare, dar întrebările prea întâmplătoare, uşor insistente reprezentau cheia scopului său. — Ei bine, o să fiu bucuros să-ţi iau povara de pe umeri, dacă-ţi sunt o povară! rosti Philip deodată. Dă-mi o slujbă şi conştiinţa ta n-o să te mai sâcâie în legătură cu mine! — 943 —

— Nu mă sâcâie. — Asta vreau să spun. Nu-ţi pasă. Nu-ţi pasă ce se întâmplă cu unul dintre noi, este? — Care „noi”? — Păi… Mama şi cu mine şi… şi omenirea în general. Dar n-o să apelez la sinele tău mai bun. Ştiu că eşti gata să te debarasezi de mine într-o clipită, aşa că… — Minţi, Philip. Nu de asta eşti tu îngrijorat. Dacă aşa ar sta lucrurile, ai pescui o sumă mare de bani, nu o slujbă, nu… — Nu! Vreau o slujbă! – strigătul fu imediat şi aproape frenetic. Nu încerca să mă cumperi cu bani! Vreau o slujbă! — Revino-ţi în fire, biet păduche. Tu te-auzi ce spui? Philip îşi scuipă răspunsul cu neputincioasă furie: — Nu poţi să-mi vorbeşti în felul acesta! — Tu poţi? — Eu doar… — „Să te cumpăr”? De ce să încerc să te cumpăr în loc să-ţi dau un şut în fund, aşa cum ar fi trebuit, cu ani în urmă? — Păi, la urma urmei, sunt fratele tău! — Ce vrea să însemne asta? — Trebuie să avem anumite sentimente faţă de un frate. — Tu ai? Gura lui Philip se bosumflă; nu răspunse; aşteptă; Rearden îl lăsă să aştepte. Philip bodogăni: — Ar trebui… cel puţin… să ai respect pentru sentimentele mele… dar n-ai. — Tu ai pentru ale mele? — Ale tale? Sentimentele tale? – în glasul lui Philip nu era maliţie, ci mai rău: era o uimire adevărată, plină de indignare. Tu n-ai niciun sentiment. N-ai simţit niciodată nimic. N-ai suferit niciodată! Era ca şi cum pe Rearden l-ar fi lovit peste faţă o grămadă de ani, prin intermediul unei senzaţii şi al unei imagini: exact senzaţia pe care o avusese în cabina locomotivei primului tren de pe Linia John Galt – şi imaginea ochilor lui Philip, palizi, pe jumătate lichizi, vădind cea mai cumplită degradare omenească: o indisputabilă durere şi, cu obscena insolenţă a unui schelet faţă de o fiinţă umană, pretinzând ca această durere să fie considerată drept cea mai înaltă dintre valori. Tu nu ai suferit niciodată, spuneau acuzator ochii – în timp ce el vedea noaptea petrecută la biroul lui când fuseseră luate minele lui – momentul în care semnase Certificatul de dar prin care preda compania Rearden Metal – luna de zile în interiorul unui avion care căuta rămăşiţele lui Dagny. Tu nu ai suferit niciodată, îi comunicau ochii, cu dispreţ sigur de sine – în timp ce el îşi aducea aminte senzaţia de mândră castitate cu care se luptase pe parcursul acelor momente, refuzând să se predea durerii, o senzaţie — 944 —

alcătuită din iubirea sa, loialitatea sa, cunoaşterea faptului că bucuria reprezintă scopul existenţei, neconstituind ceva de care să te împiedici, ci ceva ce trebuie realizat, iar actul de trădare înseamnă a lăsa viziunea ei să se înece în mlaştina torturii de moment. Tu nu ai suferit niciodată, rostea privirea moartă a ochilor, tu nu ai simţit nimic niciodată, pentru că doar a suferi înseamnă a simţi – nu există bucurie, ci doar suferinţă şi absenţa suferinţei, doar suferinţă şi zero, atunci când nu simţi nimic – eu sufăr; sunt schimonosit de suferinţă, sunt alcătuit din suferinţă nediluată, asta reprezintă puritatea mea, virtutea mea – iar a ta, tu, cel neschimonosit, tu cel care nu te plângi, a ta constă în a mă uşura pe mine de durerea mea – taie-ţi trupul tău lipsit de suferinţă spre a mi-l obloji pe al meu, taie-ţi sufletul nesimţitor spre a-l opri pe al meu să mai simtă – şi voi realiza idealul suprem, triumful asupra vieţii, zeroul! El vedea natura celor care, de veacuri, nu dăduseră înapoi în faţa predicatorilor anihilării – el vedea natura duşmanilor cu care se luptase toată viaţa. — Philip, rosti el, pleacă de-aici. Glasul său era precum o rază de soare într-o morgă, era glasul simplu, uscat, de zi cu zi al unui om de afaceri, sunetul sănătăţii, adresat unui duşman ce nu poate fi onorat prin mânie, nici măcar prin groază. — Şi nici măcar să nu încerci să intri în aceste laminoare, pentru că la fiecare intrare vor primi ordine să te dea afară, dacă încerci să intri! — Ei bine, la urma urmei, zise Philip, pe tonul supărat şi precaut al unei încercări de ameninţare, aş putea să-i pun pe prietenii mei să-mi dea o slujbă aici şi să te oblige s-o accepţi! Rearden dăduse să plece, dar se opri şi se întoarse să-l privească pe fratele său. Momentul în care Philip avu o bruscă revelaţie nu fu săvârşit prin intermediul gândirii, ci al acelei întunecate senzaţii care constituia unicul său mod de conştiinţă: avu o senzaţie de teroare, care-l strângea de gât, repercutându-se în stomacul lui – vedea răspândirea laminoarelor, cu flamurile hoinare ale flăcărilor, cu cupele pline de metal topit deplasându-se prin spaţiu pe cabluri delicate, cu găuri deschise de culoarea cărbunilor strălucitori, cu macarale care se apropiau de capul său, înaintând cu greu, ţinând tone de oţel prin puterea invizibilă a magneţilor – şi realiză că îi era frică de acest loc, o frică de moarte, că nu cuteza să se mişte fără protecţia şi îndrumarea bărbatului din faţa lui – apoi se uită la persoana înaltă, dreaptă care stătea nemişcată, cu ochi neşovăitori, a cărei privire tăiase prin stâncă şi flacără spre a construi acest loc – iar în acel moment realiză cu câtă uşurinţă bărbatul pe care el îşi propunea să-l constrângă ar putea lăsa o singură găleată de metal să se încline mai devreme sau ar putea lăsa o singură macara să dea drumul încărcăturii ei cu jumătate de metru mai devreme de ţintă, şi n-ar mai rămâne nimic din el, din Philip cel care emite pretenţii – iar singura lui protecţie consta în faptul că mintea sa se putea gândi la astfel de acţiuni, dar mintea lui Hank Rearden nu. — Dar mai bine rămânem într-o relaţie de prietenie, spuse Philip. — 945 —

— Bine-ai face, zise Rearden şi se îndepărtă. Oamenii care adulează durerea – îşi zise Rearden, privind fix către imaginea duşmanilor pe care nu fusese niciodată în stare să-i înţeleagă – sunt oameni care adulează durerea. Părea monstruos, dar deosebit de lipsit de importanţă. Nu simţea nimic. Era asemenea încercării de a chema emoţia faţă de obiecte neînsufleţite, faţă de gunoaie care alunecă pe panta unui munte, spre a-l strivi. Poţi fugi, poţi construi ziduri de protecţie sau poţi fi strivit – dar nu poţi conferi mânie, indignare sau preocupare morală mişcărilor nesimţitoare ale ne-viului; nu, mai rău, îşi spuse – ale anti-viului. Aceeaşi senzaţie de detaşată nepăsare îl stăpâni în timp ce şedea în faţa unui tribunal din Philadelphia şi urmărea oameni săvârşind mişcări care urmau să-i acorde divorţul. Îi urmări cum rostesc generalităţi în mod mecanic, cum recită exprimări vagi de dovezi necinstite, cum joacă un joc complicat de a înşirui cuvinte care nu transmit fapte sau înţeles. El îi plătise să facă acest lucru – el, cel căruia legea nu-i permitea nicio altă cale de a-şi obţine libertatea, niciun drept de a afirma felul în care stau lucrurile şi de a pleda pentru adevăr – legea care îi lăsa destinul nu în seama unor reguli obiective definite în mod obiectiv, ci la cheremul unui judecător cu o faţă ofilită şi o privire de vană şiretenie. Lillian nu era prezentă în sală; avocatul ei gesticula din când în când cu energia de a lăsa apa să i se scurgă printre degete. Ştiau cu toţii dinainte verdictul şi cunoşteau şi motivul său; ani şi ani, nu existase alt motiv, în afară de moft. Ei păreau a considera acest lucru drept îndreptăţita lor prerogativă; se comportau ca şi cum scopul procedurii n-ar fi fost judecarea unui proces, ci acela de a le oferi lor slujbe, ca şi cum slujbele lor ar fi constat în recitarea unor formulări adecvate fără responsabilitatea de a şti ce anume realizau respectivele formulări, ca şi cum o sală de tribunal ar fi constituit unicul loc în care problema a ceea ce e drept şi a ceea ce nu e drept ar fi irelevantă, iar ei, oamenii însărcinaţi cu a face dreptate, erau suficient de înţelepţi spre a realiza că nu există dreptate. Ei se comportau asemenea unor sălbatici care săvârşesc un ritual menit să-i elibereze de realitatea obiectivă. Dar cei zece ani de căsătorie fuseseră reali, îşi spuse el – iar aceştia erau oamenii care îşi asumaseră puterea de a scăpa de el, de a hotărî dacă el va avea o şansă de mulţumire pe pământ sau dacă va fi condamnat să se chinuie pentru tot restul vieţii. Îşi aduse aminte respectul lipsit de milă în maniera austeră pe care îl simţise pentru contractul său de căsătorie, pentru toate contractele şi toate obligaţiile sale legale – şi înţelese ce tip de legalităţi era de aşteptat să servească scrupuloasa sa deferenţă. Observă că marionetele din sala de tribunal începuseră să se uite la el în maniera şmecheră, înţeleaptă a părtaşilor la o conspiraţie care împărtăşesc o vină comună, fiind la adăpost, în mod reciproc, de condamnarea morală. Apoi, când ei observară că el era singurul om din încăpere care se uita deschis în ochii oricui, văzu crescând resentimentul în privirea lor. Incredul, el îşi dădu seama ce anume se aştepta de la el: — 946 —

victima, înlănţuită, legată, cu căluş la gură şi lăsată fără vreo altă scăpare în afara mitei, trebuia să creadă că farsa pe care o achiziţionase reprezenta un proces în justiţie, că edictele care-l transformau în sclav aveau validitate morală, că el se făcea vinovat de coruperea integrităţii gardienilor justiţiei şi că vina îi aparţinea lui, nu lor. Era ca şi cum victima unui jaf ar fi fost făcută vinovată pentru coruperea integrităţii răufăcătorului. Şi cu toate acestea – îşi spuse – de-a lungul şirului de generaţii de şantaj politic, nu birocraţii jefuitori fuseseră făcuţi vinovaţi, ci industriaşii legaţi în lanţuri, nu oamenii care făcuseră trafic de favoruri legale, ci aceia care erau obligaţi să le cumpere; iar pe parcursul acelor generaţii de cruciade împotriva corupţiei, remediul constase întotdeauna nu în eliberarea victimelor, ci în acordarea unor puteri sporite de şantaj şantajiştilor. Singura vină a victimelor, îşi spuse el, era aceea de a fi acceptat drept vină această situaţie. Când ieşi din sala de tribunal în burniţa rece a unei după-amiezi cenuşii, el se simţi ca şi cum fusese divorţat nu numai de Lillian, ci de toată societatea omenească ce sprijinise procedura la care fusese martor. Faţa avocatului său, un bărbat în vârstă de şcoală veche, avea o expresie care dădea senzaţia că tânjea să facă o baie. — Ia zi, Hank, întrebă el ca unic comentariu, în clipa asta există ceva pe care jefuitorii sunt nerăbdători să ia de la tine? — Din câte ştiu eu, nu. De ce? — Treaba a mers prea lin. Au fost nişte puncte la care mă aşteptam la presiune şi la nişte aluzii la probleme suplimentare, dar băieţii au mers mai departe şi nu au profitat de astea. Mi se pare că au venit ordine de sus să te trateze cu blândeţe şi să te lase să-ţi vezi de treabă. Oare plănuiesc ceva nou împotriva laminoarelor tale? — Nu, din câte ştiu eu, rosti Rearden – şi fu uimit să audă în mintea sa: „Şi nici numi pasă”. În aceeaşi după-amiază, la laminoare, îl văzu pe Doica venind în grabă către el – un personaj şleampăt, neastâmpărat, cu un ciudat amestec de bruscheţe, stângăcie şi fermitate. — Domnule Rearden, aş vrea să vă spun câteva cuvinte. Glasul lui era neîncrezător, dar în acelaşi timp ciudat de ferm. — Zi-i. — Vreau să vă întreb ceva. Chipul băiatului era solemn şi încordat. Vreau să ştiţi că ştiu că ar trebui să mă refuzaţi, dar vreau totuşi să vă pun întrebarea aceasta… şi… dacă e o obrăznicie, trebuie doar să-mi spuneţi să mă duc la naiba. — Bine. Încearcă. — Domnule Rearden, mi-aţi da o slujbă? – efortul de a avea un ton normal era cel care trăda zilele de luptă din spatele întrebării. Vreau să mă las de ceea ce fac în momentul acesta şi să m-apuc de muncă. Vreau să spun, muncă adevărată – în producerea oţelului, aşa cum credeam c-o să încep, la un moment dat. Vreau să-mi — 947 —

câştig existenţa. M-am săturat să tot fiu o ploşniţă. Rearden nu se putu abţine să nu surâdă şi să nu-şi amintească, pe tonul unui citat: „De ce să folosim cuvinte ca acestea, Non-Absolutule? Dacă nu întrebuinţăm cuvinte urâte, n-o să avem nicio urâţenie şi…” Dar văzu onestitatea disperată pe chipul băiatului şi se opri, iar surâsul îi dispăru. — Vorbesc serios, domnule Rearden. Ştiu ce înseamnă cuvântul acesta şi este termenul potrivit. M-am săturat să fiu plătit, cu banii dumneavoastră, spre a nu face altceva decât să vă împiedic să faceţi bani. Sunt conştient de faptul că oricine lucrează în ziua de azi e doar un tâmpit pentru nemernici ca mine, dar… ei bine, fir-ar să fie, aş prefera să fiu un tâmpit, dacă numai asta mi-a mai rămas! Glasul se ridicase, devenind strigăt. — Vă rog să mă iertaţi, domnule Rearden, rosti el pe un ton ţeapăn, privind într-o parte. După o clipă, continuă pe tonul său de lemn, lipsit de emoţie. — Vreau să scap de vânzoleala asta de director adjunct al distribuţiei. Nu îmi dau seama dacă v-aş fi de vreun ajutor, am o diplomă de absolvent de metalurgie, dar care nu valorează nici cât hârtia pe care e tipărită. Dar socotesc că am învăţat câte ceva despre meserie în cei doi ani de când sunt aici – iar dacă m-aţi pune la treabă, ca măturător, colector de fier vechi sau orice altă slujbă mi-aţi încredinţa, le-aş spune unde să-şi bage postul de director adjunct şi aş merge să muncesc pentru dumneavoastră mâine, săptămâna viitoare, în clipa asta sau când aţi spune dumneavoastră. Evită să se uite la Rearden, nu ca formă de evaziune, ci ca şi cum n-ar fi avut dreptul să facă acest lucru. — De ce ţi-era frică să mă întrebi? întrebă Rearden cu blândeţe. Băiatul îl privi cu indignată uimire, ca şi cum răspunsul se impunea de la sine. — Pentru că după felul în care am început aici şi după felul în care m-am comportat şi m-am achitat de postul de adjunct, dacă vin să vă cer o favoare, ar trebui să mă pocniţi peste gură! — Ai învăţat o grămadă de lucruri în cei doi ani de când eşti aici. — Nu, am – se uită la Rearden, înţelese, privi în altă parte şi continuă sec: Da… dacă asta vreţi să spuneţi. — Ascultă, puştiule, ţi-aş da o slujbă în clipa asta şi ţi-aş încredinţa cu mult mai mult decât un post de măturător, dacă mi-ar sta cu putinţă. Dar ai uitat de Comitetul Unificării? Nu am dreptul să te angajez, iar tu n-ai dreptul să-ţi dai demisia. Bineînţeles, oamenii îşi dau tot timpul demisia, iar noi angajăm alte persoane sub nume false şi cu documente măsluite, care atestă că au lucrat aici de ani de zile. Ştii lucrul ăsta şi-ţi mulţumesc că-ţi ţii gura închisă. Dar crezi că, dacă te-aş angaja în felul ăsta, prietenii tăi de la Washington n-ar băga de seamă? Băiatul clătină încet din cap. — 948 —

— Crezi că dacă ai părăsi slujba lor ca să devii măturător, ei n-ar înţelege motivul tău? Băiatul încuviinţă din cap. — Ţi-ar da drumul? Băiatul clătină din cap. După un moment, rosti pe un ton de disperată uimire: — Nu m-am gândit deloc la acest lucru, domnule Rearden. Am uitat de ei. Tot timpul m-am gândit dacă m-aţi accepta sau nu şi că singurul lucru care contează e hotărârea dumneavoastră. — Ştiu. — Şi… este singurul lucru care contează, de fapt. — Da, Non-Absolutule, aşa este. Gura băiatului zvâcni brusc într-un scurt zâmbet. — Bănuiesc că sunt legat mai zdravăn decât oricare alt tâmpit… — Da, nu poţi face nimic acum, în afară de o cerere la Consiliul Unificării, solicitând permisiunea de a-ţi schimba slujba. Eu o să sprijin cererea ta, dacă vrei să încerci, doar că nu cred c-or să ţi-o aprobe. Nu cred c-or să te lase să lucrezi pentru mine. — Nu. N-or să mă lase. — Dacă o să faci suficiente manevre şi o să minţi suficient, s-ar putea să-ţi dea voie să te transferi la o slujbă privată, la vreo altă companie metalurgică. — Nu! Nu vreau să mă duc nicăieri în altă parte! Nu vreau să plec de-aici! Rămase cu privirea aţintită asupra vaporilor invizibili de ploaie de deasupra flăcării furnalelor. După câteva clipe, rosti încet: — Cred c-ar fi mai bine să stau la locul meu. Ar fi mai bine să continui să fiu un jefuitor-adjunct. Pe lângă asta, dacă aş pleca, Dumnezeu ştie cu ce nemernic or să vă potcovească în locul meu! Dădu să plece. — Clocesc ei ceva, domnule Rearden. Nu ştiu despre ce e vorba, dar se pregătesc să vă pună ceva-n cârcă. — Ce? — Nu ştiu. Dar, în ultimele săptămâni au ţinut sub observaţie fiecare deschizătură de-aici, fiecare abandonare a unui loc de muncă şi şi-au strecurat înăuntru oameni din gaşca lor. Un ciudat gen de gaşcă – nişte bătăuşi în toată regula, unii dintre ei aş jura că n-au mai pus niciodată piciorul într-o oţelărie. Am primit ordine să accept cât mai mulţi „băieţi de-ai noştri”. Nu mi s-a spus de ce. Nu ştiu ce anume plănuiesc. Am încercat să-i trag de limbă, dar sunt extrem de rezervaţi în privinţa asta. Cred că nu mai au încredere în mine. Bănuiesc că mi-am pierdut abordarea adecvată. Tot ce ştiu e că se pregătesc să săvârşească ceva aici. — Mulţumesc că m-ai avertizat. — O să încerc din răsputeri să mai obţin informaţii în timp. — 949 —

Se întoarse brusc pe călcâie şi dădu să plece, dar se opri. — Domnule Rearden, dacă ar fi fost la latitudinea dumneavoastră, m-aţi fi angajat? — Te-aş fi angajat, bucuros şi pe loc. — Mulţumesc, domnule Rearden, rosti el cu voce solemnă şi joasă. Rearden rămase privind după el, înţelegând, cu un sfâşietor zâmbet de milă, cu ce anume pleca ex-relativistul, ex-pragmatistul, ex-amoralistul. *** În după-amiaza zilei de 11 septembrie, un fir de sârmă de cupru se rupse în Minnesota, oprind benzile transportoare ale unui elevator de siloz de la o mică gară de provincie a companiei Taggart Transcontinental. Un şuvoi de boabe de grâu se deplasa pe autostrăzi, drumuri, cărările abandonate de provincie, golind mii de hectare de ogoare pe fragilele baraje ale staţiilor de cale ferată. Acesta se mişca zi şi noapte, primele firicele devenind şuvoaie, apoi râuri, după aceea torente – mişcându-se cu camioane decrepite cu motoare tuberculoase, care-şi dădeau duhul – în căruţe trase de scheletele ruginite ale cailor hămesiţi – în care trase de boi – cu nervii şi ultimul strop de energie ale oamenilor care trăiseră de-a lungul a doi ani de dezastru pentru triumfala recompensare a recoltei gigantice a acestei toamne, oameni care îşi peticiseră camioanele şi căruţele cu sârmă, pături, frânghii şi nopţi albe, spre a le face să reziste şi la această călătorie, ca să care grânele şi să se prăbuşească la destinaţie, dar să le acorde proprietarilor lor o şansă de supravieţuire. În fiecare an, în acest anotimp, o altă activitate se declanşa pe întinsul ţării, atrăgând vagoane din toate colţurile continentului către Divizia din Minnesota a companiei Taggart Transcontinental, zgomotul roţilor de tren precedând scârţâitul vagoanelor, asemenea unui ecou de înaintare riguros planificat, ordonat şi cronometrat spre a face faţă potopului. Divizia din Minnesota se înecase pe parcursul anului, spre a reveni în mod violent la viaţă pentru săptămânile recoltei; paisprezece mii de vagoane de marfă se aglomerau în triajele ei în fiecare an; de această dată erau aşteptate cincisprezece mii. Primele dintre trenurile cu grâne începuseră să direcţioneze şuvoiul către înfometatele mori de făină, apoi brutării, apoi stomacuri ale naţiunii – dar conta fiecare tren, vagon şi elevator de siloz şi nu exista minut sau centimetru de spaţiu de irosit. Eddie Willers observa chipul lui Dagny, în timp ce aceasta răsfoia fişele din dosarul ei de urgenţă; îşi putea da seama după expresia ei de conţinutul fişei. — Terminalul, rosti ea liniştit, închizând dosarul. Dă telefon la Terminalul de jos şi spune-le să trimită jumătate din stocul lor de sârmă în Minnesota. Eddie nu zise nimic şi se supuse. El nu spuse nimic, în dimineaţa în care depuse pe biroul ei o telegramă de la filiala Taggart din Washington, prin care era informată de directiva care, datorită cronicei penurii de cupru, ordona ca agenţii guvernamentali să rechiziţioneze toate minele de — 950 —

cupru şi să le administreze în calitate de serviciu public. — Ei bine, zise ea, lăsând să cadă telegrama în coşul de gunoi, pentru Montana ăsta-i sfârşitul. Ea nu spuse nimic atunci când James Taggart o anunţă că dădea ordin să întrerupă utilizarea vagoanelor-restaurant pe trenurile companiei Taggart. — Nu ne mai putem permite acest lucru, explică el, întotdeauna am pierdut bani cu nenorocitele alea de vagoane-restaurant şi nu avem de unde să facem rost de mâncare; când restaurantele se închid din cauză că nu sunt în stare să pună mâna pe câteva kilograme de carne de cal, cum se poate trage nădejde ca firmele de căi ferate să facă lucrul ăsta? În definitiv, de ce naiba trebuie noi să hrănim pasagerii? Au noroc dacă le oferim transport, ar călători şi cu vagoane de transportat vite dacă ar fi nevoie, lasă-i să-şi facă pachete cu mâncare, ce ne pasă nouă? – n-au alte trenuri pe care să le ia! Telefonul de pe biroul ei devenise nu o voce a afacerii, ci o sirenă de alarmă pentru apelurile disperate de dezastru. „Domnişoară Taggart, nu mai avem sârmă de cupru!”, „Cuie, domnişoară Taggart, cuie obişnuite, puteţi spune cuiva să ne trimită o ladă de cuie?” „Puteţi găsi nişte vopsea, domnişoară Taggart, orice tip de vopsea rezistentă la apă?” Dar un subsidiu de la Washington în valoare de treizeci de milioane de dolari fusese investit în Proiectul soia – o enormă suprafaţă în Louisiana, unde se cocea o recoltă de soia, aşa cum fusese promovată şi organizată de către Emma Chalmers, în scopul recondiţionării obiceiurilor dietetice ale naţiunii. Emma Chalmers, cunoscută mai bine sub numele de Kip’s Ma, era o bătrână sociologă care colindase pe la Washington vreme de ani de zile, aşa după cum alte femei de vârsta ei colindau barurile. Pentru un anumit motiv pe care nimeni nu-l putea defini, moartea fiului ei în catastrofa din tunel îi conferise la Washington aura martirajului, accentuată de recenta ei convertire la budism. „Soia este o plantă cu mult mai robustă, mai nutritivă şi mai economică decât toate alimentele extravagante pe care dieta noastră risipitoare, indulgentă cu sine ne-a condiţionat s-o aşteptăm”, a spus Kip’s Ma la radio; vocea ei a sunat mereu ca şi cum ar fi căzut în picături, nu de apă, ci de maioneză. „Soia constituie un excelent substitut pentru pâine, carne, cereale şi cafea, iar dacă noi toţi am fi obligaţi să adoptăm soia ca aliment de bază, ea ar rezolva criza alimentară naţională şi ar face posibilă hrănirea mai multor oameni. Cel mai măreţ aliment pentru cel mai mare număr de oameni – acesta este sloganul meu. Într-o perioadă de disperată nevoie publică, este datoria noastră să ne sacrificăm gusturile somptuoase şi să ne întoarcem la alimentaţia prosperităţii adaptându-ne la hrana simplă, sănătoasă pe baza căreia popoarele Orientului au supravieţuit într-o atât de nobilă manieră vreme de veacuri. Avem de învăţat o grămadă de lucruri de la popoarele din Orient.” „Ţevi de cupru, domnişoară Taggart, ne puteţi face rost de pe undeva de nişte ţevi de cupru?” implorau vocile la telefon. „Ştifturi de şină, — 951 —

domnişoară Taggart!” „Şurubelniţe, domnişoară Taggart!” „Becuri, domnişoară Taggart, nu se mai găsesc becuri electrice pe o rază de două mile în jur!” Dar cinci milioane de dolari erau cheltuiţi de Biroul de Condiţionare Morală pe Compania Populară de Operă, care călătorea prin ţară, dând spectacole gratuit oamenilor care, cu o singură masă pe zi, nu-şi puteau permite energia de a merge pe jos până la clădirea operei. Şapte milioane de dolari fuseseră acordate unui psiholog însărcinat cu un proiect de rezolvare a crizei mondiale prin cercetări în domeniul naturii dragostei fraterne. Zece milioane fuseseră acordate unui fabricant al unei noi brichete electronice pentru ţigări, dar în magazinele ţării nu existau ţigări. Pe piaţă se găseau lanterne, dar nu găseau baterii; erau aparate de radio, dar nu se găseau lămpi; se găseau aparate de filmat, dar nu şi peliculă. Producţia de aeroplane fusese declarată „suspendată temporar”. Călătoriile aeriene în scopuri personale fuseseră interzise şi erau rezervate exclusiv misiunilor de „necesitate publică”. Un industriaş care călătorea spre a-şi salva fabrica nu era socotit ca având o necesitate publică şi nu se putea urca la bordul unui avion; un funcţionar care călătorea spre a strânge impozite era socotit şi se putea îmbarca. „Oamenii fură piuliţe şi buloane de la şinele de cale ferată, domnişoară Taggart, le fură noaptea, iar stocul nostru se epuizează, magazia diviziei este goală, ce facem, domnişoară Taggart?” Dar în Parcul Poporului din Washington era instalat un televizor cu imagine supercolor, cu un ecran de 1,50 metri, iar la Institutul de Stat pentru Ştiinţă era instalat un superciclotron pentru studierea razelor cosmice, care urma să fie finalizat în zece ani. „Necazul cu lumea noastră modernă, declara doctorul Robert Stadler la radio, la ceremonia de inaugurare a construcţiei ciclotronului, este că prea mulţi oameni gândesc prea mult. Este cauza tuturor fricilor şi îndoielilor noastre curente. Nişte cetăţeni luminaţi ar trebui să abandoneze adularea superstiţioasă a logicii şi demodatul reazem al raţiunii. Aşa după cum profanii lasă medicina în seama doctorilor, a electroniştilor şi a inginerilor, la fel şi oamenii care nu sunt calificaţi să gândească ar trebui să lase orice proces al gândirii pe seama experţilor şi să aibă încredere în autoritatea superioară a acestora. Numai experţii sunt capabili să înţeleagă descoperirile ştiinţei moderne, care au dovedit că gândul reprezintă o iluzie şi că mintea este un mit.” „Această epocă de nefericiri reprezintă pedepsirea de către Dumnezeu a omului pentru păcatul de a se bizui pe mintea sa!” mârâiau vocile triumfătoare ale misticilor de orice gen şi din orice sectă, în colţuri de stradă, în corturi leoarcă de ploaie, în temple ruinate. „Chinul acestei lumi constituie rezultatul încercării omului de a trăi în conformitate cu raţiunea! Aici v-au adus gândirea, logica şi ştiinţa! Şi nu va exista salvare până când oamenii nu vor realiza că mintea lor mortală este neputincioasă în a rezolva problemele lor şi până când nu se vor întoarce la credinţă, credinţa în — 952 —

Dumnezeu, credinţa într-o autoritate superioară!” Şi confruntându-se cu ea zilnic, iată produsul final a tuturor lucrurilor, moştenitorul şi controlorul de bilete – Cuffy Meigs, omul insensibil la gândire. Cuffy Meigs se preumbla prin birourile companiei Taggart Transcontinental, îmbrăcat într-o tunică semimilitară şi lovindu-şi cu o servietă de piele strălucitoare jambierele de piele strălucitoare. Avea într-un buzunar un pistol automatic, iar în celălalt un picior de iepure. Cuffy Meigs încerca să o evite; comportamentul lui era parţial dispreţ, ca şi cum ar fi considerat-o o idealistă lipsită de spirit practic, parţial respect superstiţios, ca şi cum ea ar fi posedat un fel de putere incomprehensibilă cu care el prefera să nu se încurce. Se comporta ca şi cum prezenţa ei nu aparţinea viziunii lui despre o companie de căi ferate, şi totuşi ca şi cum ar fi fost singura prezenţă pe care nu îndrăznea să o conteste. În maniera lui de comportament faţă de Jim exista o nuanţă de resentiment nerăbdător, ca şi cum ar fi fost datoria lui Jim să aibă de-a face cu ea şi să-l protejeze pe el; la fel după cum aştepta ca Jim să ţină compania de căi ferate în bună rânduială şi să-l lase pe el liber pentru activităţi de o natură mai practică, deci, tot aşa se aştepta ca Jim să o ţină sub control, ca parte din utilaj. Dincolo de fereastra biroului ei, asemenea unui plasture lipit pe o rană a cerului, pagina calendarului atârna goală în distanţă. Calendarul nu fusese niciodată reparat după noaptea în care Francisco îşi luase rămas-bun. Oficialii care se năpustiseră în turn în noaptea aceea opriseră imediat motorul, smulgând pelicula de film din proiector. Descoperiră micul pătrat al mesajului lui Francisco, lipit de banda de zile numerotate, dar cele trei comisii care încă investighează cazul nu au aflat niciodată cine anume îl lipise acolo, cine intrase în camera încuiată, când şi în ce mod. În aşteptarea rezultatului eforturilor lor, pagina atârna nescrisă şi nemişcată deasupra oraşului. Era goală în după-amiaza zilei de 14 septembrie, atunci când în biroul ei sună telefonul. — E cineva din Minnesota, rosti vocea secretarei ei. Îi comunicase secretarei că va răspunde la toate telefoanele de acest tip. Erau telefoane care cereau ajutor şi singurele ei surse de informaţii, într-o periodă în care vocile funcţionarilor de căi ferate nu emiteau decât sunete menite să evite comunicarea, vocile oamenilor fără nume reprezentau ultima ei legătură cu sistemul, ultimele scântei de raţiune şi de chinuită onestitate care sclipeau intermitent de-a lungul şinelor companiei Taggart. — Domnişoară Taggart, nu se cade să vă sun eu, dar nimeni altcineva n-o va face, zise vocea care veni pe fir; de această dată, vocea părea tânără şi prea calmă. Într-o zi, două, aici o să aibă loc un dezastru, ceva ce nu au mai văzut, şi n-or să fie în stare săl mai ascundă, doar că va fi prea târziu atunci şi probabil că e deja prea târziu. — 953 —

— Ce s-a-ntâmplat? Cine sunteţi? — Unul dintre salariaţii dumneavoastră de la Divizia Minnesota, domnişoară Taggart. Într-o zi, două, trenurile nu vor mai circula de aici şi ştiţi ce înseamnă acest lucru în toiul recoltei. În toiul celei mai mari recolte pe care am avut-o vreodată. Or să se oprească pentru că nu avem vagoane. Anul acesta nu ni s-au trimis vagoane de marfă pentru cereale. — Ce-aţi spus? Avea senzaţia că se scurgeau minute întregi între cuvintele vocii nefireşti care nu părea deloc a fi a ei. — Vagoanele nu au fost trimise. Până în momentul acesta, ar fi trebuit să fie aici cincisprezece mii de vagoane. Din câte am putut afla, nu avem decât aproximativ opt mii. De o săptămână sun la Administraţia Diviziei. Mi-au spus să nu-mi fac griji. Ultima oară mi-au zis să-mi văd naibii de treaba mea. Toate şoproanele, silozurile, depozitele şi sălile de dans de-a lungul liniei sunt pline cu grâu. La silozurile Sherman, pe drum este, în aşteptare, o coadă formată din camioane şi căruţe ale fermierilor lungă de două mile. La Gara Lakewood, piaţeta din faţă geme de oameni şi aşa a fost în ultimele trei zile. Ne tot spun că e ceva temporar şi că o să ne revenim complet. N-o să fie aşa. Nu vine niciun vagon. Am sunat la toţi la care puteam. Îmi dau seama, după felul în care îmi răspund. Sunt la curent, dar niciunul dintre ei nu vrea să recunoască. Le e frică să se mişte, să vorbească, să întrebe sau să răspundă. Nu se gândesc decât la cine anume va fi făcut vinovat atunci când această recoltă va putrezi aici, în jurul gărilor – şi nu la cine poate să pună treaba în mişcare. Poate că nimeni nu poate acum. Poate că nu se mai poate face nimic. Dar mi-am zis că dumneavoastră sunteţi singura persoană care va dori să ştie şi că cineva trebuie să vă spună. — Eu… făcu ea un efort să respire. Înţeleg… Cum vă numiţi? — Numele meu nu contează. Când voi închide telefonul, voi fi devenit un dezertor. Nu vreau să stau aici să văd cum se întâmplă acest lucru. Nu mai vreau nimic din toate acestea. Vă urez succes, domnişoară Taggart. Auzi telefonul închizându-se. — Mulţumesc, rosti ea în receptorul tăcut. Remarcă din nou biroul din jurul ei şi îşi permise să simtă abia a doua zi, la prânz. Rămase în picioare în mijlocul biroului, petrecându-şi degetele ţepene şi răşchirate printr-o şuviţă de păr, dându-şi-o la o parte de pe faţă, iar pentru o clipă se întrebă unde se află şi ce lucru de necrezut se petrecuse în ultimele 24 de ore. Ceea ce simţea se numea groază şi realiză că o simţise chiar de la primele cuvinte ale bărbatului de la telefon, doar că nu fusese timp să-şi dea seama de aceasta. Nu era mult ceea ce rămăsese în mintea ei în ultimele 24 de ore, doar frânturi disparate, legate între ele de singura constantă care le făcuse posibile – de feţele blânde, vagi ale oamenilor care se luptau să ascundă de ei înşişi faptul că ştiau — 954 —

răspunsurile la întrebările pe care le punea ea. Din momentul în care i s-a spus că administratorul Departamentului de întreţinere a Vagoanelor era plecat din oraş de o săptămână şi că nu lăsase o adresă la care să poată fi găsit, ea îşi dădu seama că raportul bărbatului din Minnesota era adevărat. Apoi apărură feţele asistenţilor de la Departamentul de întreţinere a Vagoanelor, care nici nu infirmau, nici nu confirmau raportul, ci îi tot arătau hârtii, ordine, formulare, fişe de dosar care conţineau cuvinte în limba engleză, dar n-aveau nicio legătură cu faptele inteligibile. „Au fost trimise în Minnesota vagoanele de marfă?” „Formularul 357W este completat în mod detaliat, aşa cum cere biroul Coordonatorului, în conformitate cu instrucţiunile revizorului şi cu Directiva 11-493.” „Au fost trimise în Minnesota vagoanele de marfă?” „Intrările pe lunile august şi septembrie au fost procesate de către…” „Au fost trimise în Minnesota vagoanele de marfă?” „Dosarele mele indică locaţiile vagoanelor de marfă, în funcţie de stat, dată, clasificare şi…” „Ştiţi dacă au fost trimise în Minnesota vagoanele de marfă?” „În conformitate cu mişcarea interstatală a vagoanelor de marfă, v-aş sugera să consultaţi dosarele domnului Benson şi ale…” Nu era nimic de aflat din dosare. Existau intrări efectuate cu grijă, fiecare trimiţând către patru înţelesuri posibile, cu referinţe care trimiteau către referinţe care trimiteau către o referinţă finală care lipsea din dosare. Nu-i luă mult timp să descopere că vagoanele nu fuseseră trimise în Minnesota şi că ordinul venise de la Cuffy Meigs, dar cine fusese cel care îl executase, cine fusese cel care încurcase pista, ce paşi fuseseră făcuţi de către persoana complezentă pentru a păstra aparenţa unei operaţiuni normale fără niciun risc, fără măcar un strigăt de protest care să atragă atenţia unui om mai curajos, cine anume falsificase rapoartele şi unde anume plecaseră vagoanele, părea, la prima vedere, un lucru imposibil de aflat. Pe parcursul orelor nopţii aceleia – în vreme ce o echipă mică şi disperată aflată sub comanda lui Eddie Willers suna încontinuu la fiecare punct de divizie, depozit, şantier, gară, linie ferată terminus sau linie secundară a companiei Taggart Transcontinental pentru fiecare vagon de marfă ce se găsea sau se putea găsi, ordonându-le să descarce, să arunce, să azvârle totul şi să pornească pe dată către Minnesota, în timp ce sunau încontinuu la şantierele, gările şi şefii fiecărei linii de cale ferată încă existentă pe jumătate, aflată oriunde pe întinsul ţării, implorând vagoane pentru Minnesota – ea îşi asumă sarcina de a lua urma destinaţiei vagoanelor de marfă care dispăruseră. Se plimbă de la directorii de căi ferate la tranportatorii bogaţi, şi de la acolo la Washington, apoi din nou la căile ferate – cu taxiul, cu telefonul, cu telegrama – urmărind o cale presărată cu indicii pe jumătate spuse. Drumul se apropia de capătul lui când auzi vocea piţigăiată a unei femei care lucra în cadrul relaţiilor cu publicul, care rosti cu iritare: „Ei bine, la urma urmei, e o problemă de opinie dacă grâul este esenţial pentru bunăstarea unei naţiuni; există cei cu vederi mai progresiste care au — 955 —

sentimentul că soia are, poate, o valoare mult mai mare” – apoi, pe la prânz, rămase în picioare în mijlocul biroului ei, realizând că vagoanele de marfă menite grâului din Minnesota fuseseră trimise, în schimb, să care soia din bălţile Louisianei, în cadrul proiectului lui Kip’s Ma. Prima relatare despre dezastrul din Minnesota apăru în ziare trei zile mai târziu. Se menţiona că fermierii care aşteptaseră pe străzile din Lakewood vreme de şase zile, fără a avea un loc în care să depoziteze grâul, fără trenuri care să-l transporte, demolaseră clădirea tribunalului din localitate, locuinţa primarului şi clădirea gării. Apoi, relatările dispăruseră brusc, iar ziarele păstrară tăcerea, apoi începură să tipărească sfaturi care îndemnau lumea să nu creadă zvonurile nepatriotice. În timp ce morile şi pieţele de grâu urlau la telefon şi prin telegrame, trimiţând apeluri la New York şi delegaţii la Washington, în vreme ce convoaie de vagoane de marfă din diverse colţuri ale continentului se târau aidoma unor omizi ruginite de-a lungul hărţii către Minnesota, grâul şi speranţa ţării aşteptau să piară de-a lungul unei linii ferate pustii, sub luminile verzi neschimbate, cu semnale care dădeau liber la circulaţie unor trenuri care nu se aflau acolo. La pupitrul de comunicaţii al companiei Taggart Transcontinental, o mică echipă cerea încontinuu vagoane de marfă, repetând, asemenea unui vapor care se scufundă, un SOS, care rămânea neauzit. Existau vagoane de marfă ţinute încărcate cu lunile în şantierele companiilor deţinute de către prietenii samsarilor de tracţiune, care ignorau cererile disperate de descărcare a vagoanelor şi de eliberare a lor. „Puteţi să-i spuneţi companiei ăleia de căi ferate să…”, urmat de cuvinte netransmisibile, reprezenta mesajul lui Smather Brothers din Arizona, ca răspuns la SOS-ul din New York. În Minnesota, luau vagoane de pe fiecare linie secundară, din Mesabi Range, din minele lui Paul Larkin, unde vagoanele aşteptaseră nişte picurări de fier. Turnau grâu în vagoane de minereu, în vagoane de cărbune, în vagoane de vite cu pereţi de lemn care împrăştiau fine dâre aurii de-a lungul şinelor atunci când zdrăngăneau. Turnau grâu în vagoanele de pasageri, peste scaune, dispozitive de prindere şi plase de bagaje, spre a-l trimite, a-l pune în mişcare, chiar dacă se mişcau ajungând în şanţurile de lângă şine atunci când arcurile de amortizare se rupeau brusc, în exploziile declanşate de furcile de osie care ardeau. Se luptau pentru mişcare, pentru mişcare fără a se sinchisi de destinaţie, pentru mişcare ca atare, asemenea unui paralitic aflat după un atac vascular cerebral, care se luptă prin zvâcniri la întâmplare, ţepene, lipsite de încredere, până când îşi dă seama că mişcarea devine dintr-odată imposibilă. Nu existau alte companii de căi ferate. James Taggart le nimicise; pe lacuri nu erau vapoare: Paul Larkin le distrusese. Nu existau decât o singură linie de cale ferată şi o reţea de rute principale părăsite. Camioanele şi căruţele fermierilor în aşteptare începuseră să se prelingă orbeşte pe drumuri, fără hărţi, fără combustibil, fără nutreţ pentru animale – îndreptându-se înspre sud, înspre sud către arătările morilor de grâu care îi aşteptau pe undeva, fără — 956 —

a avea vreo idee despre distanţe, dar conştienţi de moartea din urma lor – mişcânduse, spre a se prăbuşi pe drumuri, în şanţuri, în spărturile podurilor putrede. Un fermier a fost găsit la o jumătate de milă la sud faţă de epava camionului său, zăcând mort, cu faţa în jos, ţinând încă un sac de grâu pe umeri. Apoi peste preeriile din Minnesota se dezlănţuiră norii de ploaie; ploaia putrezi grâul acolo unde era depozitat în aşteptare în gări; distruse grămezile împrăştiate de-a lungul drumurilor, îngropând în sol boabele aurii. Oamenii din Washington fură ultimii pe care îi cuprinse panica. Ei urmăreau, nu ştirile din Minnesota, ci echilibrul precar al prieteniilor şi obligaţiilor lor; cântăreau nu soarta recoltei, ci rezultatul imposibil de cunoscut al emoţiilor impredictibile ale nechibzuiţilor oameni care beneficiază de puteri nelimitate. Aşteptau, evitau toate apelurile, declarau: „Oh, e ridicol, nu există niciun motiv de îngrijorare! Oamenii ăia de la compania Taggart au transportat întotdeauna grâul conform graficului, or să găsească ei o modalitate de a-l transporta!” Apoi, când Directorul General al Statului din Minnesota trimise la Washington o solicitare de asistenţă din partea Armatei pe fondul revoltelor pe care el nu era capabil să le ţină sub control, în două ore ţâşniră trei directive, care opreau toate trenurile din ţară, rechiziţionând toate vagoanele spre a se îndrepta în viteză către Minnesota. Un ordin semnat de Wesley Mouch solicita eliberarea imediată a vagoanelor de marfă ţinute în slujba lui Kip’s Ma. Dar era deja prea târziu. Vagoanele de marfă se aflau în California, unde soia fusese trimisă unei întreprinderi progresiste alcătuite din sociologi care predicau cultul austerităţii orientale şi din oameni de afaceri care înainte se ocupau cu afaceri necinstite. În Minnesota, fermierii dădeau foc propriilor ferme, dărâmau silozurile şi clădirile funcţionarilor locali, luptau de-a lungul căii ferate, unii vrând s-o smulgă, alţii s-o protejeze cu preţul vieţii lor, şi, fără alt scop decât violenţa, mureau pe străzile oraşelor eviscerate şi în şanţurile tăcute ale unei nopţi fără drum. Apoi era doar duhoarea acră a grâului care putrezea în mormane pe jumătate fumegânde – câteva coloane de fum se înălţau de pe câmpii, ridicându-se drepte şi nemişcate în aer deasupra ruinelor înnegrite şi, într-o clădire de birouri din Pennsylvania, Hank Rearden şedea la biroul lui, privind o listă de persoane care dăduseră faliment: erau fabricanţii de utilaj agricol, care nu puteau fi plătiţi şi nu aveau posibilitatea de a-l plăti pe el. Recolta de soia nu a ajuns pe pieţele ţării: fusese culeasă prematur, era acoperită cu pământ îngrăşat şi improprie pentru consum. *** În noaptea de 15 octombrie, un fir de sârmă de cupru se rupse în New York City, într-un turn de control subteran de la Terminalul Taggart, oprind luminile semnalelor. A fost doar o fisură pe un fir, dar aceasta produse un scurtcircuit în sistemul de — 957 —

protecţie a traficului, iar semnalele de mişcare sau de pericol dispărură de pe panourile turnurilor de control şi dintre şinele multiple. Lentilele roşii şi verzi rămaseră roşii şi verzi, nu cu radiaţia vie a vederii, ci cu căutătura neînsufleţită a unor ochi de sticlă. La marginea oraşului, un ciorchine de trenuri se adunau la intrarea către tunelurile terminalului şi se făceau tot mai multe cu fiecare minut de nemişcare, asemenea sângelui zăgăzuit de un cheag înăuntrul unei vene, incapabil să năvălească în cămăruţele inimii. În noaptea aceea, Dagny şedea la o masă într-o sufragerie privată a hotelului Wayne-Falkland. Ceara lumânărilor se scurgea pe cameliile albe şi pe frunzele de dafin de la baza sfeşnicelor de argint, calcule matematice erau desenate pe damascul feţei de masă, iar un muc de trabuc plutea într-un bol de clătit mâinile. Cei şase oameni în smochinguri, care se aflau în faţa ei, erau Wesley Mouch, Eugene Lawson, Dr. Floyd Ferris, Clem Weatherby, James Taggart şi Cuffy Meigs. — De ce? întrebase ea, atunci când Jim îi spusese că trebuie să participe la acea cină. — Păi… pentru că săptămâna viitoare trebuie să se întrunească Comitetul nostru de Directori. — Şi? — Te interesează ce anume se va decide în legătură cu Linia noastră Minnesota, nu-i aşa? — Asta o să se hotărască la întrunirea Comitetului? — Păi, nu tocmai. — O să se hotărască la cina asta? — Nu tocmai, dar… oh, de ce trebuie să fii tot timpul atât de precisă? Nimic nu este precis. Pe lângă asta, am insistat eu să vii. — De ce? — Nu-i suficient lucrul ăsta? Nu întrebase din ce motiv bărbaţii aceia găseau de cuviinţă să ia toate hotărârile lor cruciale în cadrul unor petreceri de acest gen; ştia că asta făceau. Ştia că în spatele pretenţiei zornăitoare a sesiunilor lor de consiliu, al întrunirilor de comitet şi al dezbaterilor de masă, hotărârile erau luate dinainte, într-o furişă lipsă de formalitate, la prânzuri, cine sau baruri, şi cu cât era mai serioasă problema, cu atât mai neoficială era metoda de a o rezolva. Era prima dată când o invitaseră pe ea, intrusul, inamicul, la una dintre sesiunile lor secrete; era, îşi spuse ea, o recunoaştere a faptului că aveau nevoie de ea şi, poate, primul pas al predării lor; era o şansă pe care nu putea s-o rateze. Dar stând la lumina lumânărilor din sufragerie, avu certitudinea că nu avea nicio şansă; se simţea, în mod neliniştit, incapabilă să accepte acea siguranţă, din cauza faptului că nu putea sesiza motivul său, şi totuşi ezită, într-o manieră letargică, să facă vreo investigaţie. — 958 —

„Aşa după cum cred, veţi accepta, domnişoară Taggart, că acum nu pare să mai existe o justificare economică pentru continuarea existenţei unei linii de cale ferată în Minnesota, ceea ce…” „Şi chiar şi domnişoara Taggart va fi de acord, sunt sigur, că par a fi indicate anumite restrângeri temporare, până când…” „Nimeni, nici măcar domnişoara Taggart, nu va nega că există momente în care e necesar să sacrificăm părţi de dragul întregului…” În timp ce asculta pomenirile numelui ei aruncate în conversaţie la intervale de jumătate de oră, fiind azvârlite neatent, ochii vorbitorului neprivind niciodată în direcţia ei, ea se întreba care era motivul ce i-a făcut pe ei să dorească ca şi ea să fie de faţă. Nu era o încercare de a o amăgi să creadă că o consultau, ci ceva mai grav: o încercare de a se amăgi pe ei înşişi să creadă că ea a fost de acord. Îi puneau întrebări şi o întrerupeau înainte ca ea să fi terminat prima propoziţie a răspunsului. Păreau a dori aprobarea ei, fără a trebui să ştie dacă ea aproba sau nu. O formă crud-copilărească de autoamăgire îi determinase a alege să confere acestei ocazii decorul de bun-gust al unei cine formale. Se comportau ca şi cum nădăjduiau să câştige, din obiectele de graţios lux, puterea şi onoarea al căror produs şi simbol fuseseră odinioară acele obiecte – se comportau, îşi zise ea, asemenea acelor sălbatici care devorează corpul unui adversar în speranţa de a dobândi puterea şi virtutea sa. Ea regretă că era îmbrăcată aşa cum era. — E ceva formal, îi spusese Jim, dar nu exagera… vreau să spun, să nu pari prea bogată… oamenii de afaceri ar trebui să evite orice aparenţă de aroganţă în ziua de azi… nu se pune problema să aibă o înfăţişare ponosită, dar dacă ai putea sugera… mă rog, umilinţa… le-ar face plăcere, înţelegi, le-ar da senzaţia că ei sunt importanţi. — Serios? spuse ea, făcând stânga-mprejur şi plecând. Purta o rochie neagră care părea a fi nimic mai mult decât o bucată de stofă petrecută peste sâni şi care cădea la picioare în faldurile moi ale unei tunici greceşti; era făcută din satin, un satin atât de lejer şi de fin, încât ar fi putut servi drept material pentru o cămaşă de noapte. Distincţia ţesăturii, care făcea ape atunci când se mişca, o făcea să pară ca şi cum lumina din încăperea în care intra era proprietatea ei personală, obedientă, cu sensibilitate la mişcările trupului ei, învăluind-o într-o pânză de aureolă mai bogată decât textura brocartului, subliniind fragilitatea docilă a figurii ei, conferindu-i un aer de o eleganţă atât de naturală, încât îşi putea permite să fie informală la modul batjocoritor. Purta o singură bijuterie, o agrafă de diamante la marginea decolteului, care sclipea tot timpul odată cu imperceptibila mişcare a respiraţiei ei, asemenea unui transformator care converteşte licărirea în foc, făcându-i pe ceilalţi să fie conştienţi nu de pietrele preţioase, ci de pulsaţia de viaţă din spatele lor; strălucea asemenea unei decoraţii militare, asemenea bogăţiei purtate cu distincţie de onoare. Nu purta vreo altă podoabă, doar o capă de catifea neagră, mai patriciană, la modul arogant, ostentativ, decât orice blană de samur. Regreta acum, în timp ce-i privea pe bărbaţii din faţa ei; simţea stânjenitoarea vină — 959 —

a lipsei de noimă, ca şi cum ar fi încercat să sfideze nişte figuri de ceară. Văzu în ochii lor un resentiment lipsit de raţiune şi o dâră din privirea pofticioasă lipsită de viaţă, asexuată, obscenă cu care bărbaţii se uită la un poster care face reclamă unui teatru de varietăţi. — Este o mare responsabilitate, rosti Eugene Lawson, faptul de a avea puterea de viaţă şi de moarte asupra a mii de oameni şi de a-i sacrifica atunci când e necesar, dar trebuie să avem curajul de a face acest lucru. Buzele lui moi părură a se schimonosi într-un zâmbet. — Singurii factori de luat în considerare sunt suprafaţa de pământ şi cifra populaţiei, zise doctorul Ferris cu o voce statistică, suflând rotocoale de fum în tavan. Având în vedere faptul că nu mai există posibilitatea de a păstra atât Linia Minnesota, cât şi traficul transcontinental al acestei companii de căi ferate, trebuie ales între Minnesota şi acele state aflate la vest de Munţii Stâncoşi, care au fost izolate prin prăbuşirea Tunelului Taggart, precum şi statele învecinate Montana, Idaho, Oregon, ceea ce înseamnă, practic, întregul Nord-Vest. Atunci când calculezi suprafaţa şi numărul de capete în ambele zone, e clar că ar trebui să evităm Minnesota, în loc să renunţăm la liniile noastre de comunicare pe întinderea unei treimi de continent. — N-o să renunţ la continent, rosti Wesley Mouch, cu glas ofensat şi încăpăţânat, uitându-se în jos, cu privirea fixă, la farfuria sa cu îngheţată. Ea se gândea la Mesabi Range, ultima dintre sursele majore de minereu de fier, se gândea la fermierii din Minnesota, atâţia câţi mai rămăseseră, cei mai buni producători de grâu din ţară – se gândea că sfârşitul Minnesotei va însemna sfârşitul şi pentru Wisconsin, apoi pentru Michigan, apoi pentru Illinois – vedea respiraţia roşie a fabricilor care mureau în Estul industrial pe fundalul milelor pustii de nisipuri vestice, păşuni sălbăticite, ferme abandonate. — Cifrele indică, spuse domnul Weatherby cu afectare, că pare a fi imposibilă continuarea întreţinerii ambelor zone. Şinele de cale ferată şi utilajele uneia trebuie demontate pentru a oferi celeilalte material pentru întreţinere. Ea observă că Clem Weatherby, expertul lor tehnic în căile ferate, era persoana din rândul lor cu cea mai mică influenţă, iar Cuffy Meigs – cu cea mai mare. Cuffy Meigs şedea prăvălit în scaunul lui, cu o privire superioară de toleranţă pentru jocul lor de-a pierde timpul cu discuţii. Vorbea puţin, dar atunci când o făcea, vorbea scurt şi decisiv, cu un rânjet dispreţuitor: „Las-o mai moale, Jimmy!” sau „Tâmpenii, Wes, vorbeşti ca să n-adormi!” Ea observă că nici Jim, nici Mouch nu se supărau. Păreau a primi bine autoritatea siguranţei lui; îl acceptau ca stăpân. — Trebuie să fim practici, spunea tot timpul doctorul Ferris. Trebuie să fim ştiinţifici. — Am nevoie de economia ţării în ansamblu, repeta Wesley Mouch. Am nevoie de producţia unei naţiuni. — Vorbiţi despre economie? Sau despre producţie? întreba ea atunci când vocea ei — 960 —

rece, măsurată, era capabilă să se facă auzită. Dacă este aşa, atunci daţi-ne posibilitatea de a acţiona spre a salva statele din Est. Asta-i tot ceea ce a mai rămas din ţară – şi din lume. Dacă ne lăsaţi să salvăm asta, o să avem o şansă de a reconstrui restul. Dacă nu, e sfârşitul. Lăsaţi ca Atlantic Southern să se ocupe de traficul transcontinental, atâta cât există. Lăsaţi companiile de căi ferate locale să se ocupe de Nord-Vest. Apoi lăsaţi Taggart Transcontinental să renunţe la orice altceva – da, la orice altceva – şi să ne dedicăm toate resursele, utilajele şi şinele de cale ferată traficului statelor din Est. Lăsaţi-ne să ne restrângem la dimensiunile începuturilor acestei ţări, dar haideţi să respectăm acele începuturi. Nu vom opera trenuri la vest de Missouri. Vom deveni o companie de căi ferate locală – compania locală a Estului industrial. Haideţi să ne salvăm industriile. Nu mai e nimic de salvat în Vest. Agricultura poate fi făcută vreme de secole cu muncă manuală şi cu care cu boi. Dar, dacă veţi distruge ultimele întreprinderi industriale ale acestei ţări, secole de efort nu vor fi în stare să le refacă sau să adune puterea economică de a înjgheba un început. Cum anume vă aşteptaţi ca industriile noastre sau căile ferate să supravieţuiască fără oţel? Cum anume vă aşteptaţi să se producă oţel dacă tăiaţi aprovizionarea cu minereu de fier? Salvaţi Minnesota, ce-a mai rămas din ea. Ţara? N-o să aveţi nicio ţară de salvat, dacă pier industriile. Poţi sacrifica un braţ sau un picior. Nu poţi salva un organism sacrificându-i inima şi creierul. Salvaţi industriile noastre. Salvaţi Minnesota. Salvaţi Coasta de Est. Degeaba. Spusese acest lucru de multe ori, cu multe detalii, statistici, cifre, dovezi, atâtea câte putea stoarce din mintea ei obosită şi câte putea supune evazivei lor ascultări. Fără rezultat. Ei nici nu respingeau, nici nu erau de acord; părea ca şi cum argumentele ei nu erau la obiect. În răspunsurile lor exista un sunet de emfază ascunsă, ca şi cum i-ar fi dat o explicaţie, dar într-un cod la care ea nu avea acces. — În California sunt probleme, rosti Wesley Mouch posac. Legislaţia statului lor a acţionat foarte nervos. Se vorbeşte de secesiunea de Uniune. — Oregon este invadat de bande de dezertori, rosti Clem Weatherby cu precauţie. Au omorât doi perceptori în ultimele trei luni. — Importanţa industriei pentru o civilizaţie a fost mult supralicitată, rosti doctorul Ferris visător. Ceea ce se cunoaşte acum sub numele de India a existat de veacuri fără niciun fel de dezvoltare industrială. — Oamenii se pot descurca cu mai puţine dispozitive materiale şi cu o disciplină mai strictă a privaţiunilor, spuse Eugene Lawson nerăbdător. Ar fi bine pentru ei. — Oh, la naiba, o să lăsaţi dama asta să vă convingă să pierdeţi printre degete cea mai bogată ţară din lume? rosti Cuffy Meigs, sărind în picioare. E un moment foarte bun să renunţi la un întreg continent – şi în schimbul a ce? Pentru un stătuleţ nesemnificativ care e, oricum, complet sleit! Eu zic să renunţăm la Minnesota, dar să ne ţinem de plasa noastră transcontinentală. Având în vedere tulburările şi revoltele de peste tot, nu veţi fi în stare să ţineţi lumea în frâu decât dacă aveţi transport – — 961 —

transport de trupe – decât dacă vă ţineţi soldaţii la distanţă de câteva zile de orice punct de pe continent. Nu-i momentul să ne restrângem. Nu vă lăsaţi cuprinşi de panică, ascultând vorbele astea. Aveţi ţara în buzunar. Ţineţi-o acolo. — Pe termen lung, începu Mouch nesigur. — Pe termen lung, o să fim cu toţii morţi, îl repezi Cuffy Meigs. Se plimbă prin cameră nervos. — Restrângere, pe naiba! Există o grămadă de resturi rămase în California şi Oregon şi în toate locurile acelea. M-am gândit: ar trebui să ne gândim să ne extindem – după felul în care se prezintă situaţia, nimeni nu ne poate opri, suntem liberi să luăm… Mexicul şi Canada, poate, ar trebui să fie o treabă uşoară. Apoi, ea îşi dădu seama de răspuns; realiză premisa secretă dindărătul cuvintelor lor. În ciuda zgomotoasei lor devoţiuni faţă de epoca ştiinţei, a jargonului lor tehnologic la modul isteric, a ciclotroanelor, a razelor lor sonore, aceşti oameni erau propulsaţi nu de către imaginea orizontului industrial, ci de viziunea unui rajah din India, gras, neigienic, privind cu indolentă stupoare, cu privirea goală, dintre straturile de carne, fără a avea altceva de făcut decât să prefire printre degete pietre preţioase şi, din când în când, să vâre cuţitul în trupul unei creaturi înfometate, cocoşate de muncă, devorate de germeni, pentru a solicita câteva boabe din orezul creaturii, apoi pretinzând de la sute de milioane de atari creaturi şi lăsând apoi ca boabele de orez să se unească în pietre preţioase. Ea îşi spuse că producţia industrială reprezenta o valoare care nu trebuia pusă de nimeni sub semnul întrebării; îşi spuse că imboldul acestor oameni de a expropria fabricile altora constituia recunoaşterea valorii fabricilor. Ea, născută din revoluţia industrială, nu concepea, uitase, împreună cu poveştile despre astrologie şi alchimie, faptul că aceşti oameni realizau în sufletele lor secrete, furtive, realizau nu prin intermediul gândirii, ci al acelui noroi fără nume pe care îl denumeau instinctele şi emoţiile lor: că atâta vreme cât oamenii se luptă să rămână în viaţă, ei nu vor produce niciodată atât de puţin încât omul cu bâta să nu fie în stare să ia şi să le lase şi lor încă mai puţin, cu condiţia ca milioane ca ei să vrea să se supună, că, cu cât e mai grea truda lor şi mai mic câştigul, cu atât e mai supusă fibra spiritului lor, că oamenii care trăiesc acţionând manete pe un panou electric nu sunt uşor de condus, dar oamenii care îşi câştigă traiul săpând în ţărână cu degetele goale sunt, că baronul feudal nu a avut nevoie de fabrici electronice spre a-şi bea minţile în pocale bătute cu nestemate, la fel ca şi rajahii Statului Poporului India. Ea îşi dădu seama ce anume doreau ei şi către ce anume îi conduceau „instinctele” lor, pe care ei le numeau inexplicabile. Ea văzu că Eugene Lawson, caritabilul, se desfăta cu perspectiva înfometării oamenilor, iar doctorul Ferris, omul de ştiinţă, visa la ziua în care oamenii se vor întoarce la plugul manual. Incredulitatea şi indiferenţa reprezentau singura ei reacţie: incredulitate, pentru că nu putea concepe ce anume ar putea duce fiinţele umane într-o asemenea stare, — 962 —

indiferenţă, pentru că nu îi mai putea considera drept fiinţe umane pe cei care ajunseseră în această stare. Ei continuară să discute, dar ea nu mai era capabilă să vorbească sau să asculte. Se surprinse simţind că singura ei dorinţă era aceea de a ajunge acasă şi de a adormi. — Domnişoară Taggart, zise o voce raţională la modul politicos, uşor îngrijorată – şi, ridicându-şi capul, văzu figura amabilă a unui chelner –, la telefon este directorul adjunct de la Terminalul Taggart, cerând permisiunea de a vorbi de îndată cu dumneavoastră. Spune că e ceva urgent. Fu o uşurare să sară în picioare şi să părăsească încăperea, chiar şi numai pentru a răspunde la un apel telefonic anunţând un nou dezastru. Fu o uşurare să audă glasul directorului adjunct, chiar dacă spunea: — Sistemul de protecţie nu mai funcţionează, domnişoară Taggart. Semnalele sunt moarte. Sunt opt trenuri care vin, ţinute în aşteptare, şi şase care pleacă. Nu le putem deplasa în sau din tunel, nu-l putem găsi pe inginerul-şef, nu putem localiza întreruperea de circuit, nu avem sârmă de cupru pentru reparaţii, nu ştim ce-i de făcut, nu… — Cobor imediat, replică ea, punând receptorul în furcă. Grăbindu-se spre ascensor, apoi pe jumătate fugind prin maiestuosul hol de recepţie al hotelului Wayne-Falkland, se simţi revenind la viaţă la chemarea posibilităţilor de acţiune. Taxiurile erau rare, în aceste zile, şi nu apăru niciunul la fluierul portarului. Ea porni rapid pe stradă, uitând cu ce e îmbrăcată, întrebându-se din ce motiv atingerea vântului părea atât de rece şi de apropiată de piele. Cu gândul la Terminalul din faţă, fu uimită de frumuseţea unei neaşteptate privelişti: văzu figura suplă a unei femei care venea rapid în întâmpinarea ei, raza felinarului stradal bătând în părul ei lucios, pe braţele ei goale, pe o capă neagră învolburată şi pe flacăra unui diamant de la pieptul ei, având în urmă lungul şi pustiul coridor al unei străzi a oraşului, cu zgârie-nori desenaţi de răzleţe puncte de lumină. Realiză cu o clipă prea târziu că ceea ce vedea reprezenta propria-i reflexie pe oglinda laterală a unei florării: simţise încântarea întregului context căruia îi aparţinea acea imagine şi oraşul. Apoi simţi o împunsătură de nefericită singurătate: o singurătate cu mult mai amplă decât lărgimea unei străzi pustii şi o împunsătură de furie pe ea însăşi, pe contrastul absurd dintre felul în care arăta ea şi contextul acestei nopţi şi epoci. Văzu un taxi făcând colţul pe stradă, îi făcu semn cu mâna şi sări în el, închizând cu putere portiera, pe fondul unei senzaţii pe care nădăjduia s-o lase în urma ei, pe trotuarul pustiu de lângă fereastra florăriei. Dar îşi dădea seama – cu autoironie, cu amărăciune, cu alean – că această senzaţie era sentimentul de aşteptare pe care îl avusese la primul bal şi în acele rare momente în care dorise ca frumuseţea exterioară a existenţei să se potrivească cu splendoarea ei lăuntrică. Ce moment mi-am găsit să — 963 —

mă gândesc la asta! îşi spuse în batjocură – nu acum! îşi strigă mânioasă – dar o voce tristă o tot întreba încet pe fundalul sonor al zgomotului roţilor maşinii: Tu, care ai crezut că trebuie să trăieşti pentru fericirea ta, ce ţi-a mai rămas din ea? – ce anume câştigi din lupta ta? – da! recunoaşte cinstit: ce anume ai de câştigat din asta? – sau devii unul dintre acei altruişti abjecţi care nu mai au răspuns la întrebare? Nu acum! – îşi dădu ordin, în timp ce strălucitoarea intrare de la Terminalul Taggart sclipi în dreptunghiul parbrizului taxiului. Oamenii din biroul directorului Terminalului erau asemenea unor semnale stinse, ca şi cum şi aici ar fi fost un circuit întrerupt şi n-ar fi existat curent vital care să-i pună în mişcare. O priveau cu un soi de pasivitate neînsufleţită, ca şi cum n-ar fi contat dacă ea i-ar lăsa să rămână nemişcaţi sau ar acţiona un buton care să-i pună în mişcare. Directorul Terminalului era absent. Inginerul-şef nu putea fi găsit; fusese văzut ultima dată la Terminal cu două ore în urmă. Directorul adjunct îşi epuizase puterea de iniţiativă prin faptul de a se fi oferit să-i telefoneze. Ceilalţi nu se oferiră să facă nimic. Inginerul de semnal era un bărbat cu o înfăţişare de licean, în jur de treizeci de ani, care spunea tot timpul, într-o manieră agresivă: — Dar lucrul acesta nu s-a mai întâmplat niciodată, domnişoară Taggart! Sistemul de protecţie n-a mai căzut niciodată. Nu poate să cadă. Noi ne ştim meseria, putem avea grijă de el cât se poate de bine, dar nu şi în cazul în care se produce o întrerupere atunci când nu trebuie! Ea nu îşi dădu seama dacă dispecerul, un om în vârstă, cu mulţi ani de muncă în căile ferate la activ, îşi mai păstra inteligenţa sau prefera s-o ascundă, ori dacă după luni de zile de suprimare a ei o amuţiseră complet, conferindu-i siguranţa stagnării: „Nu ştim ce să facem, domnişoară Taggart.” „Nu ştim pe cine să sunăm pentru acest tip de permisiune.” „Nu există reguli referitoare la o situaţie de urgenţă de acest gen.” „Nu există nici măcar reglementări referitoare la persoana care trebuie să emită reglementări pentru acest lucru”. Ea ascultă, se întinse după telefon fără un cuvânt de explicaţii, îi ceru telefonistei să-i facă legătura cu vicepreşedintele executiv al companiei Atlantic Southern de la Chicago, să-l scoată din casă sau din pat, dacă e nevoie. — George? Dagny Taggart, spuse ea, atunci când vocea concurentului ei apăru pe fir. Mi-l împrumuţi pe Charles Murray, inginerul de semnal de la gara voastră din Chicago, pentru douăzeci şi patru de ore? Da… Exact… Urcă-l în avion şi fă-l să vină aici cât se poate de repede… Spune-i că-l plătesc cu trei mii de dolari… Da, pentru o singură zi… Da, atât de gravă e situaţia… Da, îl plătesc cu bani lichizi, din buzunarul meu, dacă e nevoie. Plătesc oricât ca să mituiască spre a urca la bordul unui avion, dar pune-l în primul avion care pleacă din Chicago… Nu, George, niciuna – la Taggart Transcontinental n-a mai rămas nicio singură minte… Da, fac rost de toate documentele, scutirile, excepţiile şi permisele de urgenţă… Mulţumesc, George. La — 964 —

revedere. Puse telefonul în furcă şi le vorbi rapid bărbaţilor aflaţi în faţa ei, spre a nu auzi încremenirea încăperii Terminalului, unde nu se mai producea sunetul roţilor, spre a nu auzi cuvintele amare pe care părea a le repeta încremenirea: la Taggart Transcontinental n-a mai rămas nicio singură minte… — Pregătiţi imediat o drezină şi un echipaj! spuse ea. Trimiteţi-i pe Linia Hudson, cu ordinul de a smulge fiecare centimetru de sârmă de cupru, orice sârmă, lumini, semnale, telefon, tot ceea ce este proprietatea companiei. Mâine-dimineaţă să fie aici. — Dar, domnişoară Taggart! Serviciul nostru de mentenanţă de pe Linia Hudson este suspendat doar temporar, iar Consiliul de Unificare a refuzat să ne acorde permisiunea de a demonta linia! — Eu răspund. — Dar cum o să reuşim să facem să plece de-aici drezina, dacă nu există semnale? — Vor exista semnale în jumătate de oră. — Cum? — Haideţi, spuse ea, ridicându-se în picioare. O urmară, în timp ce ea se grăbi pe peroanele pasagerilor, pe lângă grupurile îngrămădite, schimbătoare de călători aflate lângă trenurile nemişcate. Merse rapid pe o pasarelă strâmtă, printr-un labirint de şine, pe lângă semnale defecte şi macazuri blocate, zgomotul făcut de sandalele ei de satin fiind singurul lucru care umplea marile bolţi ale tunelurilor subterane ale companiei Taggart Transcontinental, iar scârţâitul gol al planşeurilor sub paşii mai lenţi ai bărbaţilor care mergeau pe urmele ei era ca un ecou şovăitor – ea merse către cubul de sticlă al Turnului A, care atârna în beznă asemenea unei coroane fără corp, coroana unui rege izgonit deasupra unui tărâm de şine părăsite. Directorul de turn era un om prea expert într-o slujbă prea solicitantă spre a fi în întregime capabil de a ascunde periculoasa povară a inteligenţei. El înţelese din primele câteva cuvinte ceea ce voia ea ca el să facă şi răspunse doar cu un abrupt „Da, doamnă”, dar în momentul în care ceilalţi veniră urmând-o pe scara de fier era aplecat asupra graficelor, executa cea mai umilitoare operaţiune de calculaţie pe care a trebuit s-o facă vreodată în viaţa lui. Ea îşi dădu seama cât de integral înţelese el toată situaţia, dintr-o singură privire pe care i-o aruncă, o privire plină de indignare şi suferinţă care se potrivea cu o anumită emoţie pe care el o surprinse pe faţa ei. — Mai întâi o să facem treaba şi o să ne gândim la sentimente după aceea, spuse ea, chiar dacă el nu făcuse niciun comentariu. — Da, doamnă, răspunse el inexpresiv. Camera sa, aflată în vârful turnului subteran, era asemenea unei verande de sticlă din care se putea urmări ceea ce era odată cel mai rapid, mai bogat şi mai organizat flux din lume. El fusese instruit să facă diagrama parcursului a peste nouăzeci de trenuri pe oră şi să le urmărească cum se deplasează în siguranţă printr-un labirint — 965 —

de şine şi macazuri care intră şi ies din Terminal, sub pereţii de sticlă şi vârfurile degetelor sale. Acum, pentru prima oară, el privea bezna goală a unui canal uscat. Prin uşa deschisă a camerei unde se schimbau turele, ea îi văzu pe lucrători stând fără a face nimic – lucrători ale căror slujbe nu le permiteau niciun moment de relaxare –, stând pe lângă lungile şiruri care semănau cu nişte pliuri de cupru verticale, ca nişte rafturi de cărţi şi ca un monument pentru inteligenţa omenească. Acţionarea uneia dintre micile manete, care ieşeau în evidenţă asemenea unor semne de carte din rafturi, punea în mişcare mii de circuite electrice, făcea mii de contacte şi întrerupea alte mii, comanda zeci de comutatoare spre a da cale liberă unei anumite linii şi zeci de semnale spre a o lumina, fără a exista vreo posibilitate de eroare, vreun risc sau vreo contradicţie – o enormă complexitate de gândire condensată într-o unică mişcare a unei mâini umane spre a selecta şi a asigura parcursul unui tren, pe lângă care puteau trece năvalnic, în siguranţă, sute de trenuri, pe lângă care mii de tone de metal şi mii de vieţi puteau trece la iuţeală, la o distanţă de o respiraţie unele de altele, protejate doar de un gând, gândul omului care inventase manetele. Dar ei – ea se uită la chipul inginerului său de semnal – credeau că acea contracţie musculară a unei mâini reprezenta singurul lucru necesar spre a pune în mişcare traficul – iar acum lucrătorii din turn nu aveau ce face –, iar pupitrele uriaşe din faţa directorului turnului, luminile roşii şi verzi, care se aprindeau intermitent anunţând înaintarea trenurilor de la distanţă, erau acum doar nişte mărgele de sticlă – aidoma mărgelelor de sticlă pentru care o altă rasă de sălbatici vânduseră odinioară Insula Manhattanului. — Chemaţi-i pe toţi muncitorii necalificaţi, îi ceru ea directorului adjunct, lucrătorii de pe secţii, revizorii de cale, gresorii de motoare, oricine se află la Terminal în momentul ăsta şi să vină cu toţii imediat aici. — Aici? — Aici, spuse ea, arătând spre şinele din exteriorul turnului. Chemaţi-i şi pe toţi acarii. Daţi telefon la magazie şi puneţi-i să aducă aici toate lanternele de care dispun, orice tip de lanternă, lanterne de şefi de tren, lanterne de ceaţă, orice găsesc. — Lanterne, domnişoară Taggart? — Porniţi. — Da, doamnă. — Ce anume facem, domnişoară Taggart? întrebă dispecerul. — O să punem în mişcare trenurile şi-o să le punem în mişcare manual. — Manual? întrebă inginerul de semnal. — Da, frate! De ce-ai fi şocat? Ea nu putu rezista. — Omul e alcătuit doar din muşchi, nu-i aşa? Ne întoarcem la perioada în care nu existau sisteme de protecţie, semafoare, electricitate, la perioada în care semnalele de tren nu erau din oţel şi sârmă, ci oameni care aveau lanterne. Oameni în carne şi oase — 966 —

serveau drept felinare. Aţi susţinut acest lucru destulă vreme – aţi obţinut ce-aţi vrut. Oh, aţi crezut că instrumentele voastre vă vor determina ideile? Dar, din întâmplare se petrece exact invers, iar acum o să vedeţi genul de instrumente pe care le-au determinat ideile voastre! Dar chiar şi întoarcerea a presupus un act de inteligenţă, îşi spuse ea, simţind paradoxul propriei ei poziţii, în timp ce privea letargia de pe chipurile din jurul ei. — Cum o să acţionăm macazurile, domnişoară Taggart? — Cu mâna. — Şi semnalele? — Cu mâna. — Cum? — Punând un om cu o lanternă la fiecare stâlp de semnalizare. — Cum? Nu există suficient spaţiu de siguranţă. — O să folosim şine alternative. — Cum o să ştie oamenii în ce parte să deplaseze macazurile? — Prin ordine scrise. — Ăă? — Prin ordine scrise – exact ca pe vremuri. Ea arătă cu degetul către directorul de turn. — El întocmeşte acum un orar cu modul de deplasare a trenurilor şi cu şinele utilizabile. O să scrie un ordin pentru fiecare semnal şi fiecare macaz, o să aleagă nişte oameni în calitate de mesageri, iar ei o să livreze încontinuu ordinele fiecărui stâlp şi o să fie nevoie de ore întregi spre a face ceea ce lua câteva minute, dar o să băgăm în Terminal acele trenuri care aşteaptă şi o să le scoatem la drum. — O să lucrăm în maniera asta toată noaptea? — Şi toată ziua de mâine, până când inginerul căruia îi merge mintea îţi arată cum se repară sistemul de protecţie. — În contractele sindicale nu scrie nimic despre oameni care să mânuiască lanterne. O să avem necazuri. Sindicatul o să ridice obiecţii. — Să vină la mine. — Comitetul de Unificare o să ridice obiecţii. — Eu îmi asum responsabilitatea. — Păi, n-aş vrea să fiu făcut responsabil pentru că dau ordine… — O să dau eu ordinele. Ea păşi pe treapta cea mai de sus a scării de fier care era fixată pe partea laterală a turnului; se străduia să-şi păstreze cumpătul. Pentru un moment, i se păru că şi ea era un instrument de precizie, de înaltă tehnologie, rămas fără curent electric, care încerca să opereze o companie transcontinentală de căi ferate cu ajutorul mâinilor ei. Privi spre bezna măreaţă, tăcută, a subteranei Taggart şi simţi o împunsătură de arzătoare umilinţă că fusese adusă în situaţia în care felinare umane vor sta în — 967 —

tunelurile sale ca ultime statui memoriale ale sale. De-abia putea distinge chipurile oamenilor atunci când se adunară la piciorul turnului. Veniră scurgându-se în tăcere prin beznă şi rămaseră fără a se mişca în albăstruia obscuritate, având în spatele lor becurile albastre de pe pereţi, iar pe umeri căzându-le petice de lumină de la ferestrele turnului. Le putea vedea hainele unsuroase, trupurile slabe, musculoase, braţele atârnând inerte de oameni istoviţi de sleirea lipsită de satisfacţii a unei munci fizice care nu solicita niciun gând. Aceştia erau drojdia căilor ferate, oamenii mai tineri care puteau acum căuta şansa de a se ridica şi oamenii mai în vârstă care nu au vrut niciodată s-o caute. Stăteau în picioare în tăcere, nu cu curiozitatea ageră a lucrătorilor, ci cu greoaia indiferenţă a condamnaţilor. — Ordinele pe care le veţi primi vin de la mine, rosti ea, stând deasupra lor pe treptele de metal, vorbind cu o claritate răsunătoare. Cei care le vor da acţionează în conformitate cu instrucţiunile mele. Sistemul de protecţie s-a stricat. Va fi înlocuit prin muncă umană. Circulaţia trenurilor va fi reluată imediat. Ea observă câteva chipuri din mulţime care o priveau într-un mod ciudat: cu un resentiment voalat şi cu genul de curiozitate insolentă care o făcură brusc conştientă de faptul că e femeie. Apoi îşi aduse aminte cu ce anume era îmbrăcată şi se gândi că părea absurd, apoi, împinsă de un violent impuls care semăna cu sfidarea şi loialitatea faţă de înţelesul deplin, real al momentului, îşi aruncă capa pe spate şi rămase în strălucirea crudă a luminii, sub coloanele pline de funingine, asemenea unui personaj la o recepţie formală, stând dreaptă, etalând luxul braţelor goale, al lucitorului satin negru, al unui diamant care sclipeşte asemenea unei cruci militare. — Directorul turnului va desemna acarii la posturile lor. Va selecta oameni pentru operaţiunea de a semnala trenuri prin intermediul lanternelor şi pentru sarcina de a transmite ordinele. Trenurile vor… Se lupta să mascheze amărăciunea din glas care părea a spune: „Doar la asta sunt buni oamenii ăştia, măcar de-ar fi… la Taggart Transcontinental n-a mai rămas nicio singură minte… — Trenurile vor continua să circule în şi din Terminal. Veţi rămâne la posturi până când… Apoi se opri. Întâi văzu ochii şi părul lui – ochii nemilos de receptivi, şuviţele de păr cu nuanţe de la auriu la arămiu, care păreau a reflecta strălucirea soarelui în bezna subterană –, îl văzu pe John Galt în gloata celor lipsiţi de minte, John Galt în salopetă plină de ulei şi cu mâneci suflecate, ea văzu felul lui imponderabil de a sta în picioare, cu faţa ridicată în sus, ochii lui privind în ochii ei ca şi cum văzuse acest moment cu multe momente în urmă. — S-a-ntâmplat ceva, domnişoară Taggart? Era glasul blajin al directorului turnului, care stătea lângă ea, cu nişte hârtii în mână, iar ea îşi spuse că era ciudat să iasă dintr-o perioadă de inconştienţă care — 968 —

fusese perioada cu cea mai acută conştientizare pe care o trăise ea, doar că ea nu îşi dădea seama cât de mult durase, unde anume se afla sau din ce motiv. Fusese conştientă de chipul lui Galt, văzuse, în forma gurii lui, în unghiurile obrajilor săi, colapsul acelei implacabile serenităţi care totdeauna îl caracterizase, dar el încă o mai păstra în privirea sa care recunoştea întreruperea, care admitea că acest moment era prea mult chiar şi pentru el. Ea îşi dădu seama că a continuat să vorbească, pentru că cei din jurul ei păreau că ascultă, deşi ea nu auzea niciun sunet, continuă să vorbească ca şi cum ar fi îndeplinit un ordin hipnotic ce-i fusese dat cu un infinit timp în urmă, ştiind doar că îndeplinirea acelui ordin reprezenta o formă de sfidare la adresa lui, fără a-şi şti sau auzi propriile ei cuvinte. Avu sentimentul că stătea în picioare într-o tăcere radioasă în care văzul constituia singura ei capacitate, iar chipul lui reprezenta singurul obiect, iar vederea chipului său era asemenea unui discurs în forma unei presiuni la baza gâtului ei. Părea atât de natural ca el să se afle acolo, părea atât de insuportabil de simplu – ea avu senzaţia că şocul nu-l constituia prezenţa lui, ci prezenţa celorlalţi pe şinele companiei ei de căi ferate, unde el se afla la el acasă, iar ei nu. Ea vedea acele momente la bordul unui tren când, năpustindu-se spre tunel, simţise o tensiune bruscă, solemnă, ca şi cum acest loc i-ar fi arătat ei în nudă simplitate esenţa companiei ei de căi ferate şi a vieţii ei, uniunea dintre conştiinţă şi materie, forma îngheţată a ingenuităţii minţii care conferă existenţă fizică scopului său; simţi o senzaţie de bruscă speranţă, ca şi cum în acest loc se întruneau toate valorile ei, şi o senzaţie de secretă bucurie, ca şi cum o promisiune fără nume o aştepta sub pământ – era corect ca ea să se întâlnească cu el aici, el constituise sensul şi promisiunea – ea nu mai vedea îmbrăcămintea lui, nici la ce nivel îl redusese compania ei de căi ferate – ea vedea doar dispărând tortura lunilor în care el fusese la distanţă de ea – ea vedea pe chipul lui confesiunea preţului plătit de el pentru acele luni – singurul discurs pe care îl auzea ea era ca şi cum i-ar fi spus lui: „Aceasta este recompensa pentru toate zilele mele”, şi ca şi cum el i-ar fi răspuns: „Pentru toate ale mele”. Ea îşi dădu seama că terminase de vorbit străinilor atunci când văzu că directorul turnului se apropiase de ei şi le vorbea, privind din când în când către o listă pe care o ţinea în mână. Apoi, împinsă de o senzaţie de irezistibilă siguranţă, ea se trezi coborând treptele, strecurându-se pe lângă mulţime, nu către peroane şi ieşire, ci către întunericul tunelurilor abandonate. O să vii după mine, îşi spuse ea – şi simţi că gândul nu era în cuvinte, ci în tensiunea muşchilor ei, tensiunea voinţei ei de a îndeplini un lucru despre care ştia că este în afara puterii ei, şi cu toate acestea ştia cu toată certitudinea că va fi îndeplinit şi că prin voinţa ei… nu, îşi spuse, nu prin voinţa ei, ci prin totala ei justeţe. O să vii după mine – nu era nici apel, nici rugăminte, nici cerere, ci afirmarea liniştită a unui fapt, conţinea întreaga ei putere de cunoaştere şi întreaga cunoaştere pe care o dobândise de-a lungul anilor. O să vii după mine, — 969 —

dacă suntem ceea ce suntem, tu şi eu, dacă trăim, dacă lumea există, dacă cunoşti înţelesul acestui moment şi nu poţi să-l laşi să se scurgă, aşa cum fac alţii, în lipsa de noimă a ne-voitului şi ne-atinsului. O să vii după mine – ea simţi o exultantă siguranţă, care nu era nici speranţă, nici credinţă, ci un act de adoraţie pentru logica existenţei. Mergea grăbită de-a lungul resturilor de şine abandonate, de-a lungul coridoarelor întunecate care şerpuiau prin stânca de granit. Pierdu sunetul vocii directorului din spatele ei. Apoi simţi pulsaţia arterelor şi auzi, într-un ritm de răspuns, pulsaţia oraşului de deasupra ei, dar simţi ca şi cum ar auzi mişcarea sângelui precum un sunet care umple tăcerea, iar mişcarea oraşului ca o pulsaţie înlăuntrul trupului ei, iar departe, în urma ei, auzi sunet de paşi. Nu privi îndărăt. Merse şi mai repede. Trecu de uşa de metal încuiată unde încă erau ascunse resturile motorului lui, nu se opri, dar un tremur uşor constitui răspunsul ei la brusca sesizare a unităţii şi logicii evenimentelor ultimilor doi ani. Un şir de lumini albastre se aprinseră în beznă, peste petice de granit lucios, peste saci de nisip sparţi care împrăştiau mormane peste şine, peste grămezi de bucăţi ruginite de metal. Când auzi paşii apropiindu-se, se opri şi întoarse capul spre a privi în urmă. Văzu o dâră de lumină albastră luminând intermitent şuviţele strălucitoare de păr ale lui Galt, surprinse conturul palid al chipului lui şi scobiturile întunecate ale ochilor săi. Faţa dispăru, dar sunetul paşilor săi făcea legătura cu următoarea lumină albastră care mătură peste linia ochilor lui, care rămâneau la acelaşi nivel, îndreptaţi înainte, şi fu sigură că el nu-şi dezlipise ochii de ea din momentul în care o văzu la turn. Auzi pulsaţia oraşului de deasupra lor – aceste tuneluri, îşi spusese odată, reprezentau rădăcinile oraşului şi ale oricărei mişcări care ajungea până la cer, dar ei, îşi spuse ea, John Galt şi ea, reprezentau puterea vie din aceste rădăcini, ei erau începutul, scopul şi înţelesul, şi el, îşi spuse ea, auzise pulsaţia oraşului ca pe pulsaţia trupului lui. Îşi aruncă pe spate capa, rămase sfidător de dreaptă, aşa cum o văzuse el stând pe treptele turnului – aşa cum o văzuse el prima dată, în urmă cu zece ani, aici, sub pământ – ea auzea cuvintele confesiunii lui nu sub formă de cuvinte, ci prin intermediul acelei pulsaţii care făcea atât de dificilă respiraţia: păreai ca un simbol al luxului şi aparţineai locului care era izvorul său… păreai a readuce bucuria vieţii la proprietarii săi de drept… aveai o expresie de energie şi de recompensă a ei, împreună… iar eu eram primul om care a afirmat în ce manieră acestea două sunt inseparabile… Următoarele momente fură precum nişte sclipiri de lumină în intervale de inconştient orbit – momentul în care ea văzu chipul lui, atunci când el se opri lângă ea, când văzu calmul uluit, intensitatea conţinută, hohotul de râs de înţelegere în — 970 —

ochii de un verde închis – momentul în care ea îşi dădu seama ce anume vedea el pe faţa ei, după asprimea buzelor lui strânse, schimonosite – momentul în care simţi gura lui peste a ei, când simţi gura lui atât ca o formă absolută, cât şi ca un lichid care îi inundă trupul – apoi mişcarea buzelor lui pe linia gâtului ei, o mişcare de soarbere care lăsă o dâră de vânătăi – apoi sclipirea diamantului pe fundalul tremurător al arămiului părului său. Apoi nu fu conştientă de altceva decât de senzaţiile trupului ei, pentru că acesta dobândise brusca putere de a-i da de ştire despre cele mai complexe valori prin percepţie directă. Aşa după cum ochii aveau puterea de a traduce lungimile de undă ale energiei în vedere, aşa după cum urechile ei aveau puterea de a traduce vibraţiile în sunet, la fel şi trupul ei avea acum puterea de a traduce energia care pusese în mişcare toate alegerile vieţii sale în percepţie senzorială imediată. Nu presiunea unei mâini o făcea să tremure, ci suma instantanee a înţelesului ei, cunoaşterea faptului că era mâna lui, că se mişca ca şi cum carnea ei reprezenta posesiunea lui, că mişcarea ei era semnătura lui de acceptare sub ansamblul acelei realizări care era ea însăşi – era doar o senzaţie de plăcere fizică, dar conţinea adorarea lui de către ea, adorarea a orice constituia persoana şi viaţa lui – de la noaptea întrunirii de masă dintr-o fabrică din Wisconsin până la Atlantida unei văi ascunse în Munţii Stâncoşi, la batjocura triumfătoare a ochilor verzi ai inteligenţei superlative de pe chipul unui muncitor de la poalele turnului – conţinea mândria ei faţă de ea însăşi şi faptul că trebuia să fie ea cea pe care o alesese el spre a-i fi oglindă, că ar trebui să fie trupul ei cel care îi dădea acum suma existenţei lui, aşa după cum trupul lui îi dădea suma existenţei ei. Acestea erau lucrurile pe care le conţinea, dar ceea ce ştia ea era doar senzaţia mişcării mâinii lui pe sânii ei. El îi smulse capa, iar ea simţi subţirimea propriului trup după încercuirea mâinilor sale, ca şi cum persoana lui nu era decât o unealtă pentru triumfătoarea ei conştientizare de sine, dar acel sine era doar o unealtă pentru conştientizarea lui de către ea. Era ca şi cum ea ajungea la limita capacităţii ei de a simţi, şi totuşi ceea ce simţea era ca un strigăt nerăbdător de ajutorare, pe care ea era acum incapabilă să o numească, cu excepţia faptului că avea aceeaşi calitate a ambiţiei ca şi parcursul vieţii ei, aceeaşi calitate nesfârşită de radioasă lăcomie. El îi dădu o clipă capul pe spate, spre a o privi în ochi, spre a o lăsa să privească în ochii lui, spre a o face să înţeleagă deplinul înţeles al acţiunilor lor, ca şi cum ar fixa reflectorul conştiinţei pe ei pentru întâlnirea ochilor lor într-un moment de intimitate mai mare decât cel care va urma. Apoi ea simţi textura pânzei de sac lovindu-i pielea de pe umeri, se trezi culcată pe sacii sparţi, văzu licărirea lungă, strânsă pe picior a ciorapilor ei, simţi gura lui apăsată pe glezna ei, apoi ridicându-se într-o mişcare agonizantă pe linia piciorului ei, ca şi cum el dorea să-i stăpânească forma prin intermediul buzelor sale, apoi îşi simţi dinţii înfigându-se în carnea lui, simţi mişcarea cotului său care îi dădu la o parte — 971 —

capul, iar buzele lui capturând buzele ei cu o presiune mai dureroasă decât a ei – apoi simţi, când o lovi în gât, ceea ce ea cunoscu doar ca undă de mişcare în sus care elibera şi unea trupul ei într-un şoc unic de plăcere – apoi nu mai ştiu nimic în afara mişcării trupului său şi a puternicei dorinţe care se făcea tot mai mare, ca şi cum ea nu mai era o persoană, ci doar o senzaţie de nesfârşită tindere către imposibil – apoi realiză că era posibil, apoi icni şi rămase nemişcată, dându-şi seama că nu mai poate dori altceva, niciodată. El stătea lungit lângă ea, pe spate, privind în sus către bezna bolţii de granit de deasupra lor, ea îl văzu întins pe mormanul ferfeniţit de saci de nisip, ca şi cum trupul său era fluid în relaxare, ea văzu forma întunecată a capei ei azvârlită peste şine la picioarele ei, pe boltă erau picături de umezeală care sclipeau, schimbându-şi încet direcţia, pătrunzând în crăpături invizibile, aidoma luminilor unui trafic aflat la depărtare. Atunci când el vorbi, vocea sa suna ca şi cum ar fi continuat liniştit o propoziţie ca răspuns la întrebările din mintea ei, ca şi cum n-ar mai fi avut nimic de ascuns faţă de ea, iar ceea ce îi datora acum era doar actul de a-şi despuia sufletul, la fel de simplu cum şi-ar fi despuiat trupul: — …aşa te-am urmărit vreme de zece ani… de aici, de sub pământul aflat dedesubtul tălpilor tale… ştiind fiecare mişcare pe care o făceai în biroul tău din vârful clădirii, dar nevăzându-te vreodată suficient… zece ani de nopţi petrecute aşteptând să te zăresc aici, pe peroane, atunci când te urcai în vreun tren… Atunci când sosea ordinul să cuplăm vagonul tău, eu eram la curent şi aşteptam ca să te văd pe rampă, şi voiam să nu fi mers aşa de repede… era atât de tipic ţie mersul acela, l-aş recunoaşte oriunde… mersul tău şi picioarele tale… întotdeauna vedeam mai întâi picioarele tale, păşind grăbit pe rampă, trecând pe lângă mine, care priveam în sus de pe o linie ferată întunecată aflată dedesubt… Cred că aş fi putut modela o sculptură reprezentând picioarele tale, le ştiam nu cu ochii, ci cu palmele mâinilor mele atunci când treceai pe lângă mine… atunci când mă întorceam să-mi văd de treabă… atunci când mă întorceam acasă înainte de răsăritul soarelui pentru cele trei ore de somn, pe care nu le dormeam… — Te iubesc, rosti ea, cu voce liniştită şi aproape inexpresivă, cu excepţia unui fragil sunet al tinereţii. El îşi închise ochii, ca şi cum ar fi lăsat sunetul să colinde prin anii din urma lor. — Zece ani, Dagny… exceptând o dată când au fost câteva săptămâni în care te-am avut înaintea mea, în plină lumină, la îndemână, fără a te grăbi, dar ţinută nemişcată, ca pe o scenă luminată, o scenă privată pe care s-o pot vedea eu… şi te-am urmărit ore întregi, timp de multe seri… la fereastra luminată a unui birou care era denumit Linia John Galt… Iar într-o noapte… Răsuflarea ei era un gâfâit slab. — În noaptea aceea, tu ai fost? — M-ai văzut? — 972 —

— Am văzut umbra ta… pe trotuar… plimbându-te încoace şi-ncolo… părea ca o luptă… părea ca… Se opri. Nu voia să spună „tortură”. — Era o luptă, rosti el liniştit. În noaptea aceea, am vrut să intru, să apar în faţa ta, să-ţi vorbesc, să… A fost noaptea în care a fost cât pe ce să-mi calc jurământul, când te-am văzut prăbuşită pe birou, când te-am văzut dărâmată de povara pe care o cărai… — John, în noaptea aceea, la tine mă gândeam… doar că nu ştiam… — Dar, vezi tu, eu ştiam asta. — …că tu eşti, toată viaţa mea, în tot ceea ce făceam şi în tot ceea ce doream… — Ştiu asta. — John, momentul cel mai dificil nu a fost când te-am părăsit în vale… a fost… — Discursul tău de la radio, din ziua în care te-ai întors? — Da! L-ai ascultat? — Bineînţeles. Mă bucur că l-ai ţinut. Ai făcut un lucru măreţ. Iar eu… eu am ştiu toate astea, oricum. — Ştiai… despre Hank Rearden? — Dinainte de a te vedea în vale. — A fost… atunci când ai aflat despre el, te aşteptai? — Nu. — A fost…? ea se opri. — Greu? Da. Dar doar în primele câteva zile. În seara care a urmat… Vrei să-ţi spun ce-am făcut în seara următoare? — Da. — Nu-l văzusem niciodată pe Hank Rearden, doar poze de-ale lui în ziare. Ştiam că se află la New York, în seara respectivă, la o conferinţă a marilor industriaşi. Voiam doar să-l văd. M-am dus să aştept la intrarea hotelului unde se ţinea conferinţa. Sub marchiza de la intrare erau lumini strălucitoare, dar mai departe de ele, pe trotuar, era întuneric, drept pentru care puteam vedea fără a fi văzut, erau câţiva pierde-vară şi cerşetori prin preajmă, burniţa, iar noi stăteam lipiţi de pereţii clădirii. Puteai să-ţi dai seama care sunt membrii conferinţei când începură să apară, după vestimentaţie şi felul de a se comporta – haine prospere la modul ostentativ şi un comportament de o arogantă timiditate, ca şi cum încercau, într-o manieră vinovată, să se prefacă a fi ceea ce apăreau a fi pe moment. Maşinile lor erau conduse de şoferi, existau câţiva reporteri care îi întârziau pentru a le pune întrebări şi diverşi gură-cască care încercau să schimbe un cuvânt cu ei. Industriaşii ăştia erau nişte oameni uzaţi, în vârstă, flasci, făcând eforturi disperate să-şi deghizeze nesiguranţa. Apoi l-am văzut. Purta un trenci scump şi o pălărie trasă pe ochi. Păşea repede, cu genul acela de siguranţă care trebuie dobândită, aşa după cum o dobândise el. Unii dintre confraţii lui industriaşi îl pisau cu întrebări, iar aceşti bogătaşi se comportau ca nişte gură-cască în jurul lui. L— 973 —

am zărit în timp ce stătea cu mâna pe portiera maşinii lui, cu capul ridicat, am văzut umbra unui zâmbet sub borul pălăriei, un zâmbet încrezător, nerăbdător şi puţin amuzat. În acel moment, pentru o clipă, am făcut ceea ce nu mai făcusem înainte, ceea ce majoritatea oamenilor făcând îşi ruinează existenţele – am văzut acel moment în afara contextului, am văzut lumea aşa cum a făcut-o el să arate, ca şi cum i s-ar fi potrivit, ca şi cum el ar fi constituit simbolul ei – am văzut o lume a realizărilor, a energiei descătuşate, al impulsului nestingherit, de-a lungul unor ani cu un scop precis, către desfătarea recompensei personale – am văzut, aşa cum stăteam în ploaie, în mijlocul unei cete de gură-cască, ce mi-ar fi adus anii mei, dacă ar fi existat acea lume, şi am simţit un dor disperat – el era imaginea a tot ceea ce ar fi trebuit să fiu eu… şi avea tot ceea ce ar fi trebuit să fie al meu… Dar a fost doar un moment. Apoi am văzut din nou scena în contextul plenar şi în întregul său înţeles real – am văzut care era preţul pe care îl plătea pentru strălucitoarea lui abilitate, ce chin îndura în tăcută nedumerire, sforţându-se să înţeleagă ceea ce eu înţelesesem – am văzut că lumea pe care o sugerase el nu exista şi urma să fie făurită, l-am văzut din nou ca fiind ceea ce este, simbolul bătăliei mele, eroul nerecompensat pe care trebuia să-l răzbun şi să-l eliberez – iar în acea clipă… în acea clipă am acceptat ceea ce aflasem despre tine şi despre el. Am văzut că nu schimba nimic, că ar fi trebuit să mă aştept la asta – că era drept. El auzi sunetul uşor al geamătului ei şi chicoti încet. — Dagny, nu se pune problema că nu sufăr, dar cunosc lipsa de importanţă a suferinţei, ştiu că trebuie să te lupţi cu durerea şi s-o dai deoparte, ea nu trebuie acceptată ca fiind parte a sufletului şi cicatrice permanentă peste viziunea existenţei. Nu mă compătimi. A dispărut chiar atunci. Ea întoarse capul spre a-l privi în tăcere, iar el zâmbi, ridicându-se într-un cot spre a se uita în jos la chipul ei, cum sta neajutorat de nemişcată. Ea şopti: — Ai fost lucrător la şine, aici – aici! – vreme de doisprezece ani… — Da. — De când… — De când am plecat de la Twentieth Century. — În noaptea în care m-ai văzut pentru prima oară… lucrai aici deci? — Da. Iar în dimineaţa în care te-ai oferit să lucrezi pentru mine în calitate de bucătar, eram doar lucrătorul tău la şine în concediu fără plată. Înţelegi de ce am râs atunci? Ea se uita în sus către faţa lui; zâmbetul ei era de durere, al lui – de pură veselie. — John… — Spune. Dar spune tot. — Ai fost aici… toţi anii ăştia… — Da. — 974 —

— …toţi anii ăştia… în timp ce compania pierea… în timp ce eu căutam oameni dotaţi cu inteligenţă… în timp ce mă luptam să mă agăţ de fiecare fărâmă de inteligenţă pe care o puteam găsi… — …în vreme ce răsturnai ţara cu fundu-n sus în căutarea inventatorului motorului meu, în timp ce-i hrăneai pe James Taggart şi pe Wesley Mouch, în timp ceţi botezai cea mai bună realizare după numele inamicului pe care voiai să-l distrugi. Ea închise ochii. — Aici eram în toţi anii ăştia, zise el, foarte aproape de tine, în propriul tău tărâm, urmărind lupta ta, singurătatea ta, dorul tău, urmărindu-te într-o luptă pe care credeai c-o dai pentru mine, o bătălie în care îi sprijineai pe duşmanii mei şi aveai parte de o nesfârşită înfrângere – eram aici, ascuns de nimic altceva decât de un defect de vedere al tău, aşa după cum Atlantida este ascunsă oamenilor de nimic altceva decât o iluzie optică – eram aici, aşteptând ziua în care mă vei vedea, când îţi vei da seama că, în conformitate cu codul lumii pe care o sprijineai, toate lucrurile care constituiau o valoare pentru tine vor trebui expediate către cel mai întunecat colţ al subteranei şi că acolo va trebui să cauţi. Eu eram aici. Te aşteptam. Te iubesc, Dagny. Te iubesc mai mult decât propria-mi viaţă, eu, cel care i-a învăţat pe oameni cum trebuie iubită viaţa. I-am învăţat, de asemenea, să nu se aştepte la ceea ce nu a fost plătit, iar ceea ce am făcut în noaptea asta am făcut cu deplina convingere că voi plăti pentru asta şi că e posibil ca preţul să fie viaţa mea. — Nu! El zâmbi, dând din cap. — Ba da. Ştii că odată m-ai deturnat, că mi-am încălcat hotărârea pe care o luasem, dar am făcut conştient acest lucru, dându-mi seama ce înseamnă, l-am făcut, nu prin oarbă predare de moment, ci cu deplina înţelegere a consecinţelor şi cu deplina voinţă de a le suporta. Nu puteam lăsa ca un astfel de moment să treacă pe lângă noi, era al nostru, îl câştigasem amândoi. Dar tu nu eşti pregătită să-ţi dai demisia şi să vii cu mine – nu trebuie să-mi spui, ştiu – şi având în vedere că am preferat să iau ceea ce doream înainte de a-mi aparţine complet, va trebui să plătesc pentru asta, nu am nicio posibilitate de a şti în ce mod şi când anume, ştiu doar că dacă mă predau unui inamic, voi suporta consecinţele. El zâmbi ca răspuns la expresia de pe chipul ei. — Nu, Dagny, nu tu eşti inamicul în minte – iar asta este ceea ce m-a adus la problema asta –, dar tu eşti în realitate, prin traseul pe care mergi, cu toate că tu nu vezi lucrul ăsta, eu însă da. Inamicii mei reali nu reprezintă un pericol pentru mine. Tu da. Tu eşti singura persoană care îi poate conduce ca să mă găsească. Ei n-ar putea avea niciodată capacitatea de a şti ce sunt eu, dar cu ajutorul tău, vor fi în stare. — Nu! — Nu, nu prin intenţia ta. Şi tu eşti liberă să-ţi schimbi traseul, dar atâta vreme cât — 975 —

mergi pe el, nu eşti liberă să te debarasezi de logica lui. Nu te încrunta, alegerea mi-a aparţinut şi este un pericol pe care am ales să-l accept. Sunt un comerciant, Dagny, în toate aspectele. Te-am vrut, n-am avut nicio putere să-ţi schimb hotărârea, am avut doar puterea de a mă gândi la preţ şi de a decide dacă puteam să mi-l permit. Puteam. Viaţa mea îmi aparţine, spre a o cheltui sau investi, iar tu, tu eşti – ca şi cum gestul lui i-ar fi continuat propoziţia, el o ridică peste braţul său şi o sărută pe gură, în timp ce trupul ei atârna moale abandonându-se, părul ei fluturând în jos, capul căzând pe spate, ţinut doar de presiunea buzelor lui –, tu eşti singura recompensă pe care trebuia s-o am şi pe care am hotărât s-o obţin. Te-am vrut, iar dacă preţul este viaţa mea, o să-l plătesc. Viaţa mea, dar nu mintea mea. În ochii lui se ivi o bruscă licărire de duritate, în timp ce se aşeză, zâmbi şi întrebă: — Ai vrea să mă alătur ţie şi să muncesc? Ai vrea să-ţi repar sistemul ăla de protecţie al tău într-o oră? — Nu! Strigătul fu imediat – ca răspuns la perindarea fulgerătoare a unei imagini bruşte, imaginea bărbaţilor din sufrageria particulară de la hotelul Wayne-Falkland. El râse. — De ce nu? — Nu vreau să te văd muncind în calitate de sclav al lor. — Dar tu? — Cred că se prăbuşesc şi că eu o să am câştig de cauză. Mai pot rezista încă puţin. — Adevărat, mai e încă puţin – nu până când o să ai câştig de cauză, ci până când o să înveţi. — Nu pot s-o las baltă. Era un strigăt de disperare. — Nu încă. El se ridică în picioare, iar ea se sculă supusă, incapabilă să vorbească. — O să rămân aici, la meseria mea, spuse el. Dar să nu încerci să te întâlneşti cu mine. Va trebui să înduri ceea ce am îndurat eu şi am vrut să te cruţ, va trebui să mergi mai departe, ştiind unde mă aflu, dorindu-mă aşa cum o să te doresc eu, dar nedându-ţi voie să te apropii de mine. Nu mă căuta aici. Nu veni la mine acasă. Să nu ne vadă niciodată împreună. Iar atunci când ai ajuns la capăt, când eşti gata să pleci, nu le spune lor, scrie cu creta un simbol al dolarului pe piedestalul statuii lui Nat Taggart – acolo unde trebuie –, apoi du-te acasă şi aşteaptă. O să vin să te iau în douăzeci şi patru de ore. Ea îşi înclină capul, ca promisiune tăcută. Dar atunci când el dădu să plece, un freamăt îi scutură trupul lui Dagny, ca o primă descărcare de trezire sau o ultimă convulsie a vieţii, şi se sfârşi într-un involuntar strigăt: — 976 —

— Unde pleci? — Ca să fiu un felinar şi să stau în picioare ţinând o lanternă până în zori – ceea ce reprezintă singura muncă la care mă trimite lumea ta şi singura muncă ce îi va fi prestată. Ea îl apucă de braţ, spre a-l ţine, spre a-l urma, spre a-l urma orbeşte, abandonând orice, în afară de imaginea chipului lui. — John! El o apucă de încheietura mâinii, îi îndoi mâna, depărtând-o de el. — Nu, rosti el. Apoi îi luă mâna, o ridică la buze, iar presiunea gurii sale fu o declaraţie mai pasionată decât orice hotărâse să mărturisească. Apoi plecă, de-a lungul şinelor de tren, iar ei i se păru că atât calea ferată, cât şi el o abandonau în acelaşi timp. Când pătrunse clătinându-se în mulţimea din Terminal, prima detunătură de roţi care se învârtesc se auzi cutremurând pereţii clădirii, asemenea bătăii neaşteptate a unei inimi care s-a oprit. Templul lui Nathaniel Taggart era tăcut şi pustiu, lumina sa nemişcată bătând pe un petic gol de marmură. Nişte siluete ponosite se vânzoleau dea lungul lui, ca şi cum ar fi fost pierdute în strălucitoarea sa întindere. Pe treptele piedestalului, sub statuia personajului auster şi exultant, un vagabond zdrenţăros şedea prăbuşit într-o pasivă resemnare, ca o pasăre cu aripa jumulită care nu are unde să se ducă, odihnindu-se pe o cornişă apărută din întâmplare. Ea căzu pe treptele piedestalului, asemenea unei alte epave, cu capa ei murdară de praf înfăşurată strâns în jurul ei, şezu nemişcată, cu capul pe braţ, dincolo de a plânge, a se clătina sau a se mişca. I se părea că nu vede altceva decât un personaj cu un braţ în sus ţinând o lumină, iar din când în când semăna cu Statuia Libertăţii, apoi semăna cu un bărbat cu păr cu reflexe aurii, care ţine o lanternă pe fundalul cerului nopţii, o lanternă roşie care a oprit mişcarea lumii. — Nu pune la inimă, domniţă, oricine-ar fi, spuse vagabondul, cu un ton de istovită compasiune. Oricum, nu se poate face nimic în privinţa asta. La ce bun, domniţă? Cine-i John Galt? Capitolul VI Concertul eliberării Pe 20 octombrie, sindicatul muncitorilor metalurgişti din compania Rearden Steel ceru o mărire de salariu. Hank Rearden află despre acest lucru din ziare; lui nu-i fusese prezentată nicio cerere şi nu se considerase necesar să fie informat. Cererea fusese făcută Consiliului de Unificare; nu se explicase din ce motiv niciunei alte companii metalurgice nu i se prezentase o revendicare similară. — 977 —

Nu putea să-şi dea seama dacă cei care făceau revendicarea îi reprezentau sau nu pe muncitorii lui, regulile Consiliului referitoare la alegerile sindicale făcând acest lucru o problemă imposibil de definit. Aflase doar că grupul era format din acei nouveniţi pe care Consiliul îi strecurase în laminoarele sale în ultimele câteva luni. Pe 25 octombrie, Consiliul de Unificare respinsese petiţia sindicatului, refuzând să acorde sporul. Rearden nu aflase dacă avusese loc vreo audiere în respectiva problemă. El nu fusese consultat, informat sau înştiinţat. Aşteptase, fără a pune vreo întrebare. Pe 25 octombrie, ziarele din ţară, controlate de aceiaşi oameni care controlau Consiliul, începură o campanie de solidarizare cu muncitorii de la compania Rearden Steel. Ele tipăriră relatări despre refuzul măririi salariale, omiţând orice menţiune a celui care o refuzase sau care făcuse ca puterea legală exclusivă să refuze, ca şi cum ar fi contat pe public să uite de amănuntele tehnice legale sub un baraj de relatări care sugerau că patronul reprezenta cauza naturală a tuturor necazurilor din pricina cărora sufereau salariaţii. Ele tipăriră o relatare care descria greutăţile cu care se confruntau muncitorii de la Rearden Steel pe fundalul prezentei creşteri a costului vieţii – lângă o relatare care descria profiturile lui Hank Rearden de acum cinci ani. Ele tipăriră o relatare despre starea jalnică a soţiei unui muncitor al lui Rearden care de-abia se târa de la un magazin la altul într-o deznădăjduită căutare de hrană – lângă o relatare despre o sticlă de şampanie spartă în capul cuiva la o petrecere plină de băutură dată de un nenumit magnat al oţelului într-un hotel la modă; magnatul oţelului fusese Orren Boyle, dar relatarea nu menţiona nume. „Inegalităţile continuă să existe în mijlocul nostru”, spuneau ziarele, „şi ne lipsesc de binefacerile luminatei noastre epoci. Privaţiunile au măcinat nervii şi cumpătul oamenilor. Situaţia începe să devină periculoasă. Ne temem de o izbucnire a violenţei.” „Ne temem de o izbucnire a violenţei”, repetau ziarele. În data de 28 octombrie, un grup de muncitori proaspăt angajaţi la Rearden Steel îl atacară pe un maistru şi distruseră gurile de vânt ale unui furnal. Două zile mai târziu, un grup similar sparse geamurile ferestrelor de la parterul clădirii administraţiei. Un muncitor nou-angajat distruse mecanismul unei macarale, răsturnând o cupă cu metal topit la un metru de un grup de cinci persoane. „Cred cam luat-o razna, de grija copiilor mei înfometaţi”, a declarat el când a fost arestat. „Nu este acum momentul să filosofăm cine are şi cine nu are dreptate”, comentară ziarele. „Singura noastră preocupare este faptul că o situaţie explozivă pune în pericol producţia de oţel a ţării.” Rearden observa, fără a pune întrebări. Aşteptă, ca şi cum o cunoaştere finală era pe punctul de a i se dezvălui, proces ce nu trebuia nici grăbit, nici oprit. Nu – îşi spunea el în timpuriul amurg al serilor de toamnă, privind pe fereastra biroului său – nu, nu era indiferent faţă de laminoarele sale; dar sentimentul care fusese pe vremuri pasiune pentru o entitate vie era acum asemenea unei nostalgice melancolii pe care o — 978 —

simţi pentru amintirea morţilor iubiţi. Calitatea specială a ceea ce simţi pentru morţii iubiţi, îşi spuse el, este aceea că nu mai este posibilă nicio acţiune. În dimineaţa zilei de 31 octombrie, el primi o notificare prin care era informat că toate proprietăţile sale, inclusiv conturile sale bancare şi cutiile din seifurile băncilor, fuseseră poprite spre a satisface o hotărâre judecătorească de infracţionalitate obţinută împotriva lui într-un proces care implica o omisiune în declaraţia sa personală de venit din urmă cu trei ani. Era o notificare formală, în conformitate cu toate prevederile legale, doar că atare omisiune nu existase niciodată, iar un astfel de proces nu avuse loc vreodată. — Nu, îi spuse avocatului său sufocat de indignare, nu le pune întrebări, nu le răspunde, nu ridica obiecţiuni. — Dar e ceva care întrece imaginaţia! — Întrece imaginaţia mai mult decât celelalte lucruri? — Hank, vrei să nu fac nimic? Să accept chestia asta făcând sluj? — Nu, cu fruntea sus. Repet: cu fruntea sus. Nu face vreo mişcare. Nu acţiona. — Dar te-au făcut neputincios. — Oare? întrebă el încet, zâmbind. Avea câteva sute de dolari, peşin, rămase în portofel, nimic altceva. Dar ciudata, strălucitoarea căldură din mintea lui, asemenea senzaţiei unei strângeri de mână de la distanţă, era gândul că într-un seif secret din dormitorul lui se afla un lingou de aur curat, dat lui de un pirat blond. A doua zi, pe 1 noiembrie, el primi un telefon de la Washington, de la un birocrat a cărui voce părea să alunece de-a lungul firului şi să îngenuncheze, în proteste de iertare. — O eroare, domnule Rearden! N-a fost altceva decât o nefericită eroare! Acea poprire a conturilor nu vă viza pe dumneavoastră. Ştiţi cum se întâmplă în ziua de azi, funcţionarii fiind atât de ineficienţi, iar birocraţia sufocându-ne, vreun tâmpit care face treabă de mântuială o fi amestecat înregistrările şi a emis ordinul de poprire împotriva dumneavoastră – când nu era sub nicio formă procesul dumneavoastră, ci, de fapt, al unui producător de săpunuri! Vă rog să primiţi scuzele noastre, domnule Rearden, cele mai profunde scuze din partea noastră personal, de la cel mai înalt nivel. Vocea alunecă către o pauză uşoară, expectativă. — Domnule Rearden…? — Ascult. — Nu vă pot spune cât ne pare de rău că v-am provocat încurcături şi neplăceri. Iar, din cauza acestor nenorocite de formalităţi care trebuie îndeplinite – ştiţi cum e, birocraţia! – va dura câteva zile, poate o săptămână, spre a anula ordinul acela şi a suspenda poprirea… Domnule Rearden? — V-am auzit. — 979 —

— Ne pare nespus de rău şi suntem dispuşi să ne recompensăm în măsura în care putem. Veţi avea, bineînţeles, dreptul de a solicita daune pentru orice neplăcere pe care v-ar cauza-o acest lucru, şi suntem gata să plătim. Nu vom contesta. Veţi completa, desigur, o astfel de solicitare de daune şi… — Nu am spus acest lucru. — Ăă? Nu, n-aţi… adică… ei bine, ce anume aţi spus, domnule Rearden? — N-am spus nimic. La sfârşitul următoarei după-amiezi, o altă voce veni spre a pleda de la Washington. Aceasta nu mai părea a aluneca, ci a se balansa pe linia de telefon cu virtuozitatea veselă a unui acrobat care merge pe sârmă. Se recomandă ca fiind Tinky Holloway şi insistă ca Rearden să ia parte la o conferinţă, „o mică conferinţă neprotocolară, doar câţiva dintre noi, cei câţiva din posturile înalte”, care va fi ţinută la New York, la Hotelul Wayne-Falkland, răspoimâine. — Au existat atât de multe neînţelegeri în ultimele săptămâni! rosti Tinky Holloway. Nişte neînţelegeri atât de nefericite – şi atât de inutile! Am putea rezolva totul cât ai zice peşte, domnule Rearden, dacă am avea ocazia de a purta o mică discuţie cu dumneavoastră. Suntem extrem de nerăbdători să vă vedem. — Îmi puteţi trimite o citaţie oricând doriţi. — Oh, nu! Nu! Nu! Vocea părea înfricoşată. Nu, domnule Rearden – de ce vă gândiţi la astfel de lucruri? Nu ne înţelegeţi, suntem nerăbdători să vă vedem în termeni amicali, nu căutăm altceva decât cooperarea dumneavoastră voluntară. Holloway făcu o pauză tensionată, întrebându-se dacă a auzit sunetul slab al unui chicotit îndepărtat; aşteptă, dar nu mai auzi nimic. — Domnule Rearden? — Da? — Bineînţeles, într-o asemenea perioadă, o conferinţă cu noi ar putea fi în avantajul dumneavoastră. — O conferinţă – despre ce? — Aţi întâmpinat atât de multe dificultăţi – şi suntem nerăbdători să vă ajutăm în orice manieră avem posibilitatea. Sunt vremuri precare, domnule Rearden, starea sufletească este atât de nesigură şi incendiară, atât de… incendiară… şi vrem să fim capabili să vă protejăm. — Nu am cerut protecţie. — Dar bineînţeles că realizaţi că ne aflăm în poziţia de a fi valoroşi pentru dumneavoastră… iar dacă doriţi ceva de la noi, orice… — Nu doresc. — Dar probabil că aveţi probleme pe care aţi vrea să le discutaţi cu noi. — Nu am. — În acest caz… ei bine, în acest caz – renunţând la încercarea de a juca sceneta acordării unui favor, Holloway schimbă macazul către un apel deschis –, în acest caz — 980 —

n-aţi vrea să ascultaţi ce avem de spus? — Dacă aveţi ceva să-mi spuneţi. — Avem, domnule Rearden, avem cu siguranţă! Asta e tot ceea ce cerem – să ascultaţi ce avem de spus. Daţi-ne o şansă. Veniţi la această conferinţă. Nu vă angajează în niciun fel… Spuse acest lucru în mod involuntar, şi se opri, auzind o împunsătură strălucitoare, batjcoritoare, în vocea lui Rearden, un sunet nepromiţător, când Rearden spuse: — Ştiu. — Păi, vreau să spun… asta e… ei bine, în cazul acesta veţi veni? — În regulă, zise Rearden. Voi veni. Nu ascultă asigurările de recunoştinţă ale lui Holloway, remarcă doar că Holloway repeta tot timpul: „La şapte p. m., pe 4 noiembrie, domnule Rearden… pe 4 noiembrie”, ca şi cum data ar fi avut o semnificaţie specială. Rearden puse receptorul în furcă şi se lăsă pe spate în scaunul lui, privind către strălucirea flăcărilor de la laminor de pe tavanul biroului. Ştia că această conferinţă era o capcană; mai ştia, de asemenea, că intra în ea fără nimic de câştigat pentru cei care o pregăteau. Tinky Holloway lăsă receptorul în furcă, în biroul său de la Washington şi rămase în scaun tensionat, încruntându-se. Claude Slagenhop, preşedintele lui Friends of Global Progress , care era aşezat într-un fotoliu, mestecând nervos un băţ de chibrit, privi în sus către el şi întrebă: — Nu-i prea bine? Holloway clătină din cap. — O să vină, dar… nu, nu-i prea bine. Adăugă: — Nu cred c-o să înghită momeala. — Asta mi-a spus şi derbedeul meu. — Ştiu. — Derbedeul a spus că nu merită să încercăm. — Să-l ia naiba pe derbedeul tău! Trebuie să încercăm! Va trebui să riscăm! Derbedeul era Philip Rearden, care, cu câteva săptămâni înainte, îi relatase lui Claude Slagenhop: — Nu, nu vrea să mă lase să pun piciorul înăuntru, nu vrea să-mi dea un serviciu, am încercat, aşa cum ai vrut tu, am încercat din răsputeri, dar fără niciun folos, nu m-a lăsat să pătrund în laminoarele lui. Cât despre ce e în mintea lui, ascultă-mă, e nasol. E mai nasol decât mă aşteptam. Îl cunosc, şi pot să-ţi spun că n-aveţi nicio şansă. E la capătul răbdării. Încă puţin şi explodează. Ai spus că băieţii deştepţi vor să ştie. Spune-le să nu facă chestia asta. Spune-le că el… Claude, să ne-ajute Dumnezeu, dac-or s-o facă, or să-l piardă! — 981 —

— Păi, nu prea ne eşti de folos, rosti Slagenhop, dând să plece. Philip îl apucă de mânecă şi întrebă, glasul lui trădând brusc o anxietate făţişă: — Ia zi, Claude, în conformitate cu… cu Directiva 10-289… dacă el dispare, nu vor exista moştenitori? — Exact. — Or să-i ia laminoarele şi… şi totul? — Asta-i legea. — Dar… Claude, n-or să-mi facă mie una ca asta, nu-i aşa? — Ei nu vor ca el să dispară. Ştii lucrul ăsta. Ţine-l, dacă poţi. — Dar nu pot! Ştii că nu pot! Din cauza ideilor mele politice şi… a tot ceea ce am făcut pentru voi, ştii ce gândeşte el despre mine! N-am nicio putere de a-l influenţa! — Păi, ăsta-i ghinionul tău. — Claude, strigă Philip panicat. Claude, n-or să mă lase cu ochii-n soare, nu-i aşa? Sunt unul de-ai voştri, corect? Au spus întotdeauna că-s unul de-ai voştri, au spus mereu că au nevoie de mine… au spus că au nevoie de oameni ca mine, nu ca el, oameni cu… genul meu de spirit, îţi aduci aminte? Iar după tot ceea ce am făcut pentru ei, după toată credinţa, serviciul, loialitatea faţă de cauză… — Prostul naibii, rosti Slagenhop nervos, la ce ne poţi fi de folos fără el? În dimineaţa zilei de 4 noiembrie, Hank Rearden fu trezit de soneria telefonului. Deschise ochii către imaginea unui cer limpede, palid, cerul zorilor de zi, pe fereastra dormitorului său, un cer de culoarea delicată a acvamarinului, cu primele raze ale unui soare invizibil conferind o nuanţă de roşu-porţelan vechilor acoperişuri din Philadelphia. Pentru o clipă, conştiinţa lui avu o puritate egală cu a cerului, cât timp nu fu conştient decât de el însuşi şi nu îşi reînhămă sufletul la povara amintirilor străine, rămase nemişcat, ţintuit de privelişte şi de încântarea unei lumi pe potrivă, o lume în care stilul de existenţă ar fi o dimineaţă continuă. Telefonul îl aruncă la loc în exil: scotea sunete puternice la intervale de timp, asemenea unui strigăt de ajutor enervant şi cronic, genul de strigăt care nu aparţine acestei lumi. Ridică receptorul, încruntându-se. — Alo? — Bună dimineaţa, Henry! rosti o voce tremurată; era mama lui. — Mamă – la ora asta? întrebă el sec. — Oh, tu te scoli întotdeauna în zori şi am vrut să te prind înainte de a pleca la birou. — Da. Ce s-a-ntâmplat? — Trebuie să ne vedem, Henry. Trebuie să vorbesc cu tine. Azi, în cursul zilei de azi. E ceva important. — S-a-ntâmplat ceva? — Nu… ba da… adică… trebuie să am o discuţie cu tine între patru ochi. O să vii? — 982 —

— Îmi pare rău, nu pot. Am o întâlnire la New York diseară. Dacă vrei să vin mâine… — Nu! Nu mâine. Trebuie să fie azi. Trebuie. În glasul ei era un uşor ton de panică, dar era panica stătută a neputinţei cronice, nu sunetul unei urgenţe – cu excepţia unui ciudat ecou de frică în mecanica ei insistenţă. — Ce s-a-ntâmplat, mamă? — Nu pot vorbi la telefon despre asta, trebuie să ne vedem. — În cazul acesta, dacă doreşti să vii la birou… — Nu! Nu la birou! Trebuie să fim doar noi doi, ca să putem vorbi. Nu poţi să vii astăzi încoace, ca o favoare? Mama ta îţi cere să-i faci o favoare. N-ai venit niciodată să ne vezi. Şi poate că nu tu eşti vinovat pentru asta. Chiar nu poţi face lucrul acesta pentru mine, dacă te rog eu? — Bine, mamă. O să fiu acolo după-masă, la ora patru. — Aşa e minunat, Henry. Îţi mulţumesc, Henry. Aşa e minunat. I se păru că în atmosfera laminoarelor era o nuanţă de încordare, în ziua aceea. O nuanţă prea fină pentru a o defini – dar laminoarele, pentru el, erau asemenea chipului unei soţii iubite, pe care putea distinge nuanţele unui sentiment aproape înainte de exprimarea lui. El remarcă grupuri mici formate din noii lucrători, adunaţi câte trei-patru şi stând de vorbă – prea des. Remarcă atitudinea lor, care sugera o agenţie de pariuri, nu o fabrică. Observă câteva priviri îndreptate către el în timp ce trecea pe lângă ei, priviri uşor mai incisive şi zăbovind mai mult. Nu se mai gândi la asta; nu era suficient spre a-şi pune întrebări – şi nu avea timp să-şi pună întrebări. Când merse, în acea după-masă, cu maşina la fosta lui casă, opri brusc la poalele dealului. Nu mai văzuse casa din acel 15 mai, cu şase luni în urmă, când o părăsise – iar imaginea ei îi aduse în minte tot ceea ce simţise în zece ani de venit zilnic acasă: încordarea, tulburarea, cenuşia povară a nemărturisitei nefericiri, puterea fermă de a îndura care îi interzicea s-o mărturisească, disperata inocenţă a efortului de a-şi înţelege familia… efortul de a fi just. Urcă încet poteca spre uşă. Nu simţea nicio emoţie, doar senzaţia unei clarităţi măreţe, solemne. Ştia că această casă reprezintă un monument al vinii – al vinii sale faţă de sine însuşi. Se aşteptase să-i vadă pe mama sa şi pe Philip; nu se aşteptase la cea de-a treia persoană, care se ridică în picioare, ca şi ei, la intrarea sa în sufragerie: era Lillian. Se opri în prag. Ei se uitau la faţa sa şi la uşa deschisă din spatele lui. Privirile lor trădau frica şi şiretenia, acel şantaj prin virtute pe care învăţase a-l înţelege, ca şi cum sperau să scape, nici mai mult, nici mai puţin decât cu ajutorul compasiunii lui, să îl ţină prizonierul lor, când un singur pas îndărăt îl putea pune la adăpost de ei. Ei contaseră pe mila lui şi se temeau de furia sa; nu le trecuse prin cap să ia în calcul şi o a treia posibilitate: indiferenţa sa. — 983 —

— Ce-i cu ea aici? întrebă el, întorcându-se către mama lui, cu un glas clar, lipsit de patimă. — Lillian locuieşte aici de la divorţul vostru, răspunse ea defensiv. N-o puteam lăsa să moară de foame pe trotuarele oraşului, nu-i aşa? Privirea din ochii mamei lui era pe jumătate rugătoare, ca şi cum îl implora să n-o pălmuiască, pe jumătate triumfătoare, ca şi cum l-ar fi pălmuit ea. El cunoştea motivul: nu era vorba de compasiune, niciodată nu fusese multă iubire între Lillian şi ea, era răzbunarea comună pe el, era satisfacţia secretă de a-i cheltui banii pe fosta lui soţie, pe care el refuzase s-o susţină. Capul lui Lillian era aplecat spre a saluta, cu sugestia unui zâmbet nesigur pe buze, jumătate timid, jumătate îndrăzneţ. El nu se prefăcu a o ignora; o privi, ca şi cum ar fi văzut-o complet, şi totuşi ca şi cum mintea sa nu ar fi înregistrat nicio prezenţă. Nu spuse nimic, închise uşa şi păşi în încăpere. Mama sa scoase un uşor oftat de inconfortabilă uşurare şi se aşeză greoi pe cel mai apropiat scaun, urmărindu-l pe Rearden cu privirea, aşteptând nervos să vadă dacă el îi va urma exemplul. — Ce anume voiai? întrebă el, aşezându-se. Mama lui şedea cu spatele drept şi ciudat cocoşată, cu umerii ridicaţi şi cu capul pe jumătate plecat. — Îndurare, Henry, şopti ea. — Ce vrei să spui? — Nu mă înţelegi? — Nu. — Păi – îşi întinse ea palmele într-un gest de neglijentă fluturare arătând neputinţa – păi… – ochii ei încercau să scape privirii lui atente. Păi, sunt atât de multe lucruri de spus şi… nu ştiu cum să le spun, dar… ei bine, există o chestiune practică, dar nu este importantă în sine… nu e motivul pentru care te-am chemat aici… — Care este? — Chestiunea practică? Cecurile noastre de alocaţie – al lui Philip şi al meu. Este întâi ale lunii, dar din cauza acelui ordin de poprire cecurile nu au putut veni. Ştii lucrul acesta, nu-i aşa? — Îl ştiu. — Ei bine, ce vom face? — Nu ştiu. — Vreau să zic, ce-ai de gând să faci? — Nimic. Mama lui se holbă la el, ca şi cum ar fi numărat secundele de linişte. — Nimic, Henry? — N-am nicio putere de a face ceva. Îi urmăreau faţa cu un soi de intensitate scrutătoare; era sigur că mama lui îi — 984 —

spusese adevărul, că nu îngrijorarea financiară imediată reprezenta scopul lor, că era doar simbolul unei probleme mult mai ample. — Dar, Henry, am fost prinşi pe picior greşit. — Şi eu la fel. — Dar nu ne poţi trimite nişte bani sau ceva de genul acesta? — Nu m-au avertizat în niciun fel, n-am avut timp să fac rost de bani lichizi. — În cazul acesta… Uite, Henry, chestia asta a fost atât de neaşteptată, a speriat lumea, cred – băcănia refuză să ne dea pe credit, dacă nu ceri tu lucrul acesta. Bănuiesc că vor să semnezi, dacă ai un card de credit sau ceva asemănător. Vorbeşti tu cu ei şi aranjezi? — N-o să fac acest lucru. — N-o să-l faci – ea icni scurt, sufocându-se. De ce? — N-o să-mi asum obligaţii pe care nu le pot îndeplini. — Ce vrei să zici? — Nu-mi voi asuma datorii pe care n-am cum să le achit. — Ce vrei să spui, n-ai cum? Poprirea aia e doar un fel de detaliu tehnic, e doar temporară, toată lumea ştie asta! — Lumea ştie? Eu nu. — Dar, Henry – o factură de băcănie! Nu eşti sigur că vei fi în stare să plăteşti o factură de băcănie, tu, cu toate milioanele pe care le deţii? — N-am de gând să-l înşel pe băcan pretinzând că deţin acele milioane. — Ce tot vorbeşti? Cine le deţine? — Nimeni. — Ce vrei să spui? — Mamă, cred că mă-nţelegi perfect. Cred c-ai înţeles lucrul acesta înaintea mea. Nu mai există niciun fel de proprietate. Este lucrul pe care l-ai aprobat şi în care ai crezut ani de zile. Ai vrut să fiu legat. Sunt legat. Acum e prea târziu să mai faci valuri în privinţa asta. — Vrei să laşi nişte idei politice de-ale tale – ea văzu privirea lui şi se opri brusc. Lillian se uită în jos, la pardoseală, ca şi cum îi era frică să ridice privirea în acest moment. Philip îşi trosnea degetele. Mama sa îşi reveni încet şi şopti: — Nu ne abandona, Henry. Un junghi slab de viaţă din glasul ei îi spunea lui Rearden că se dădea la o parte capacul de pe adevăratul ei scop. — Vremurile astea sunt îngrozitoare şi suntem speriaţi. Ăsta-i adevărul, Henry, suntem speriaţi, pentru că ne întorci spatele. Oh, nu mă refer doar la factura aia de băcănie, dar acesta e un semn – cu un an urmă n-ai fi acceptat să ni se întâmple aşa ceva. Acum… acum nu-ţi pasă. Făcu o pauză, aşteptând. — 985 —

— Îţi pasă? — Nu. — Păi… păi, bănuiesc că vina ne aparţine. Asta voiam să-ţi spun că suntem conştienţi că noi suntem de vină. Nu ne-am comportat corect cu tine în toţi anii ăştia. Am fost nedrepţi cu tine, te-am făcut să suferi, te-am folosit şi nu ţi-am mulţumit, în schimb ce pot să-ţi spun mai mult acum? Vei găsi în inima ta puterea de a ne ierta? — Mamă, ar fi mai bine să nu vorbim despre asta. Nu mă forţa să-ţi spun din ce motiv. Bănuiesc că îl cunoşti la fel de bine ca şi mine. Dacă vrei să fac un anumit lucru, spune-mi despre ce e vorba. Nu mai e nimic altceva de discutat. – Dar nu te înţeleg! Nu te înţeleg! De-asta te-am chemat aici – să-ţi cer să ne ierţi! O să refuzi sămi răspunzi? — Foarte bine. Ce înseamnă „să ne ierţi”? — Cum? — Am zis: ce înseamnă? Ea îşi răsfiră palmele într-un gest uimit, indicând un lucru extrem de evident. — Păi, asta… asta ne-ar face să ne simţim mai bine. — O să schimbe trecutul? — Ne-ar face să ne simţim mai bine dacă am şti că ne-ai iertat. — Vrei să mă prefac că trecutul n-a existat? — Oh, Doamne, Henry, nu-nţelegi? Nu vrem altceva decât să ştim că tu… că te preocupi cumva de noi. — Nu mă preocup. Vrei să simulez lucrul acesta? — Dar asta te implor să faci – să te preocupi. — Pe ce bază? — Bază? — În schimbul a ce? — Henry, Henry, nu vorbim de afaceri, de cantităţi de oţel şi balanţe bancare, ci de sentimente – iar tu vorbeşti ca un comerciant. — Asta sunt. Ceea ce văzu în ochii ei fu groază – nu groaza neputincioasă de a face eforturi şi de a nu reuşi să înţeleagă, ci groaza de a fi împins către margine, acolo unde evitarea înţelegerii nu ar mai fi posibilă. — Uite, Henry, zise Philip grăbit. Mama nu înţelege lucrurile astea. Nu ştim cum să te abordăm. Nu suntem în stare să vorbim pe limba ta. — Eu nu vorbesc pe limba voastră. — Ea încearcă să-ţi comunice că ne pare rău. Ne pare extrem de rău că te-am rănit. Tu crezi că nu plătim pentru lucrul acesta, dar plătim. Suntem cuprinşi de remuşcări. Durerea de pe chipul lui Philip era reală. Cu un an în urmă, lui Rearden i-ar fi fost milă. Acum era conştient de faptul că ei avuseseră putere asupra sa, prin şovăiala lui de a le face rău, prin frica lui de durerea lor. Nu mai simţea această frică. — 986 —

— Ne pare rău, Henry. Ştim că ţi-am făcut rău. Am vrea să ne putem compensa pentru asta. Dar ce putem face? Trecutul e trecut. Nu-l putem schimbă. — Nici eu. — Poţi accepta căinţa noastră, zise Lillian, cu glas sticlos din pricina precauţiei. Eu nu am nimic de câştigat de la tine acum. Vreau doar să ştii că tot ceea ce am făcut a fost din iubire faţă de tine. El întoarse capul, fără a răspunde. — Henry, strigă mama lui. Ce-i cu tine? Ce te-a schimbat atât de mult? Pari a nu mai fi uman! Ne presezi să-ţi răspundem, deşi nu avem niciun răspuns de dat. Ne bagi pe gât logica – ce-nseamnă logica în vremuri ca astea? – ce-nseamnă logica atunci când lumea suferă? — E mai presus de noi! strigă Philip. — Suntem la cheremul tău, rosti Lillian. Ei îşi strigau apelurile către un chip la care nu se putea ajunge. Nu ştiau – iar panica lor era ultimul dintre eforturile lor de scăpa de această cunoaştere – că neîndurătorul său simţ al dreptăţii, care constituise singura lor putere asupra lui, care îl făcuse să accepte orice pedeapsă şi să le confere beneficiul oricărei îndoieli, era acum întors împotriva lor – că aceeaşi forţă care îl făcuse tolerant era acum forţa care îl făcea nemilos – că dreptatea care ar ierta mile întregi de greşeli inocente de cunoaştere n-ar ierta nici măcar un pas făcut în conştiinţa răului. — Henry, nu ne înţelegi? se rugă mama lui. — Ba da, rosti el liniştit. Ea privi în altă parte, evitând claritatea ochilor lui. — Nu-ţi pasă ce se-ntâmplă cu noi? — Nu. — Nu eşti şi tu om? – vocea ei deveni mai stridentă din cauza mâniei. Nu eşti capabil de niciun pic de iubire? Încerc să ajung la inima ta, nu la mintea ta! Iubirea nu e ceva care se discută sau se negociază! E ceva care se oferă! Se simte! Oh, Doamne, Henry, nu poţi să simţi fără să gândeşti? — N-am făcut niciodată lucrul acesta. După un moment, vocea ei îi reveni, joasă şi monotonă: — Noi nu suntem aşa de deştepţi, de puternici ca tine. Dacă am păcătuit şi am greşit, e din cauză că suntem neputincioşi. Avem nevoie de tine, tu eşti tot ceea ce avem – şi te pierdem – şi ne e frică. Sunt vremuri îngrozitoare, e din ce în ce mai rău, lumea e îngrozitor de înspăimântată, e oarbă şi nu ştie ce-i de făcut. Cum o să facem faţă situaţiei, dacă ne părăseşti? Suntem mici şi slabi şi o să fim măturaţi ca nişte paie în grozăvenia aia care s-a declanşat în lume. Poate că am avut şi noi partea noastră de vină, poate c-am ajutat să se producă, neştiind să ne vedem de treaba noastră, dar ce e făcut, e făcut – şi nu mai poate fi oprit acum. Dacă ne abandonezi, — 987 —

suntem pierduţi. Dacă renunţi şi te faci nevăzut, precum toţi oameni aceia care… Nu un sunet o opri din vorbit, ci doar o mişcare a sprâncenelor lui, mişcarea scurtă, rapidă a unui semn de oprire. Apoi îl văzură zâmbind; natura acelui zâmbet reprezenta cel mai îngrozitor răspuns. — Prin urmare, de lucrul acesta vă e teamă, rosti el încet. — Nu poţi să pleci! strigă mama lui, pradă panicii oarbe. Nu poţi să pleci acum! Ai fi putut, anul trecut, dar nu acum! Nu azi! Nu poţi să devii un dezertor, pentru că se vor răzbuna pe familia ta! O să ne lase fără o lăscaie, o să ia totul, o să ne lase muritori de foame, o să ne… — Taci! strigă Lillian, mai expertă decât ceilalţi în a citi semnele de pericol de pe chipul lui Rearden. Faţa lui păstra resturile unui zâmbet, iar ei îşi dădură seama că nu îi mai vedea, dar nu era în puterea lor de a şti din ce motiv zâmbetul său părea a conţine durere şi un dor aproape melancolic, sau de ce se uita în colţul celălalt al camerei, la nişa celei mai îndepărtate ferestre. El vedea o faţă frumos sculptată care rămânea netulburată sub biciuirea insultelor lui, auzea o voce care îi spunea cu calm aici, în această încăpere: „Am vrut să te avertizez în legătură cu pactul iertării”. Tu, cel care ştiuseşi deci despre asta, îşi spuse în sinea lui… dar nu termină propoziţia în minte, o lăsă să se încheie cu un surâs amar, pentru că ştia ceea ce era pe punctul de a gândi: Tu, cel care ştiuseşi deci despre asta, iartă-mă. Asta era – îşi spuse, privind către familia sa, – natura apelurilor lor la îndurare, logica acestor sentimente pe care le proclamau atât de justificat ca fiind non-logice – asta era esenţa simplă, brutală a tuturor oamenilor care vorbesc despre a fi în stare să simtă fără gândire şi despre a plasa îndurarea deasupra dreptăţii. Ei ştiuseră de ce anume să se teamă; ei sesizaseră şi numiseră, înaintea lui, singura cale de eliberare lăsată deschisă pentru el; ei înţeleseseră neputinţa poziţiei sale industriale, inutilitatea eforturilor lui, imposibilele poveri ce coborau spre a-l strivi; ei ştiuseră că în raţiune, în dreptate, în autoconservare, singura lui cale era de a renunţa la tot şi de a fugi – cu toate acestea, voiau să tragă de el, să-l ţină în laminorul de sacrificiu, să-l facă să-i lase să devoreze ultimele rămăşiţe din el în numele îndurării, al iertării şi al iubirii canibale de frate. — Dacă încă mai vrei să-mi explici lucrul ăsta, mamă, rosti el foarte încet, dacă mai tragi nădejde că n-o să fiu destul de crud ca să denumesc ceea ce te prefaci a nu şti, atunci uite ce anume nu e în regulă cu ideea ta de iertare: regreţi că mi-aţi făcut rău şi, sub formă de compensaţie, îmi ceri să mă ofer unui sacrificiu total. — Logică! strigă ea. Iar începi cu logica ta nesuferită! Noi de milă avem nevoie, nu de logică! El se ridică în picioare. — Stai! Nu pleca! Henry, nu ne abandona! Nu ne condamna la pieire! Indiferent ce— 988 —

am fi, suntem oameni! Vrem să trăim! — Păi, nu – începu el cu liniştită uimire şi termină cu liniştită groază, când gândul i se contură cu precizie – nu cred că vreţi. Dac-aţi fi vrut, aţi fi ştiut cum să mă preţuiţi. Ca o tăcută dovadă şi răspuns, chipul lui Philip căpătă încet o expresie vrută ca zâmbet de amuzament, deşi nu conţinea decât frică şi răutate. — N-o să poţi fugi! zise Philip. Nu poţi fugi fără bani. Păru că a lovit la ţintă; Rearden se opri, apoi chicoti: — Mulţam, Philip, zise el. — Ăă? făcu Philip un gest smucit de uluire. — Prin urmare, ăsta-i scopul ordinului de poprire. De asta le e frică prietenilor tăi. Ştiam că se pregăteau să-mi facă o „surpriză”. Nu ştiam că poprirea reprezintă ideea lor de a bloca evadarea. Întoarse capul spre a privi incredul către mama sa. — Iar ăsta e motivul pentru care trebuia să vorbeşti cu mine azi, înainte de conferinţa de la New York. — Mama nu ştia de chestia asta! strigă Philip, apoi se controlă şi strigă mai tare: Habar n-ai despre ce vorbeşti! N-am spus nimic! N-am spus lucrul ăsta! Frica lui părea acum să aibă o calitate mult mai puţin mistică şi mult mai practică. — Nu-ţi face griji, biet nemernic, n-o să le spun că mi-ai zis ceva. Iar dacă încercai… Nu termină; privi la cele trei chipuri din faţa lui şi un zâmbet brusc termină propoziţia, un zâmbet de oboseală, de milă, de neîncrezătoare repulsie. Îşi dădea seama de contradicţia finală, de grotesca absurditate de la capătul jocului iraţionalilor: oamenii de la Washington speraseră să-l ţină pe loc îndemnând acest trio să încerce rolul de ostatici. — Crezi că eşti bun, nu-i aşa? fu un strigăt brusc, ce provenea de la Lillian; sărise în picioare, spre a-i bloca ieşirea; chipul ei era schimonosit, aşa cum o mai văzuse o dată înainte, în dimineaţa aceea în care aflase despre amanta lui. — Eşti aşa de bun! Eşti aşa de mândru de tine! Ei bine, am ceva să-ţi spun! Părea că ea nu credea până în acest moment că pierduse în acest joc. Imaginea chipului ei acţionă ca ultima parte care completează un circuit şi, în deplină claritate, el îşi dădu seama care fusese rolul jucat de ea şi motivul pentru care se măritase cu el. Dacă a alege o persoană în calitate de centru constant al preocupărilor, ca punct focal al viziunii despre viaţă înseamnă iubire – îşi spuse el –, atunci era adevărat că ea îl iubea; dar dacă, pentru el, iubirea constituia o celebrare a sinelui şi a existenţei, în acest caz, pentru cei care se urăsc pe sine şi urăsc viaţa, căutarea distrugerii reprezintă singura formă şi unicul echivalent al iubirii. Lillian îl alesese pentru cele mai bune dintre virtuţile lui, pentru puterea, încrederea în sine, mândria lui – ea îl alesese aşa cum se alege un obiect al iubirii, ca simbol al puterii vii a omului, dar ţinta — 989 —

ei fusese distrugerea acelei puteri. Rememoră felul în care fuseseră ei doi la prima întâlnire: el, bărbatul cu o violentă energie şi o pasionată ambiţie, bărbatul realizat, luminat de flacăra succesului său şi azvârlit în mijlocul acelui pretenţios scrum care-şi spune elita intelectuală, rămăşiţele arse ale culturii nedigerate, care se hrăneşte cu luminozitatea remanentă a minţilor altora, oferind negarea minţii lor ca unică pretenţie la distincţie şi un dor de a controla lumea ca unică poftă – ea, femeia-parazit a acelei elite, afişând rânjetul lor tocit ca răspuns al ei la univers, socotind neputinţa drept superioritate şi goliciunea drept virtute – el, inconştient de ura lor, dispreţuitor la modul inocent al înşelătoriei lor care pozează – ea, socotindu-l drept pericol pentru lumea lor, o ameninţare, o provocare, un reproş. Pofta care îi împinge pe ceilalţi să înrobească un imperiu devenise, în limitele lui Lillian, o pasiune pentru puterea asupra lui. Îşi pusese în cap să-l nimicească, ca şi cum, incapabilă să-i egaleze valoarea, îl putea depăşi distrugând-o, ca şi cum măsura măreţiei lui va deveni astfel măsura măreţiei ei, ca şi cum – îşi spuse el cu un fior – ca şi cum vandalul care sfărâmase statuia era mai măreţ decât artistul care o executase, ca şi cum ucigaşul care omorâse un copil ar fi fost mai măreţ decât mama care îi dăduse viaţă. Îşi aduse aminte de batjocura forţat-persuasivă la adresa muncii lui, a laminoarelor, a companiei sale, a succesului său, îşi aduse aminte de dorinţa ei de a-l vedea beat, măcar o singură dată, de încercările ei de a-l împinge spre infidelitate, plăcerea ei la gândul că el căzuse la nivelul unei sordide idile, de groaza ei când descoperise că acea idilă fusese o realizare, nu o degradare. Linia ei de atac, pe care o socotise atât de derutantă, fusese constantă şi clară – ea căutase să-i distrugă stima de sine, ştiind că un bărbat care îşi predă valoarea se află la cheremul voinţei celuilalt; ea se luptase să îi sfărâme puritatea morală, dorise să-i distrugă încrezătoarea onestitate prin intermediul otravei vinii – ca şi cum, dac-ar fi să se prăbuşească, depravarea lui o va îndreptăţi pe a ei. Din acelaşi scop şi motiv, pentru aceeaşi satisfacţie, după cum alţii ţes sisteme complexe de filosofie spre a distruge generaţii, întemeiază dictaturi spre a distruge o ţară, la fel şi ea, neposedând vreo armă cu excepţia feminităţii, îşi făcuse un scop din a distruge un bărbat. Codul de viaţă era al tău – îşi aduse el aminte de vocea tânărului său profesor care dispăruse – care este, deci, al lor? — Am ceva să-ţi spun! strigă Lillian, cu sunetul acelei furii neputincioase care îşi doreşte ca vorbele să fie un box de alamă. Eşti tare mândru de tine, nu-i aşa? Eşti atât de mândru de numele tău! Rearden Steel, Rearden Metal, Rearden Wife ! Asta-i ceea ce am fost, este? Doamna Rearden! Doamna Hank Rearden! – sunetele pe care le scotea ea erau acum un şir de icnete ca nişte cotcodăceli, o denaturare de nerecunoscut a unui râs. — 990 —

— Ei bine, cred că ai vrea să ştii că soţia ta şi-a tras-o cu un altul! Ţi-am fost necredincioasă, mă auzi! Ţi-am fost necredincioasă, nu cu vreun iubit splendid şi nobil, ci cu cel mai josnic nemernic, cu Jim Taggart! Cu trei luni în urmă! Înainte ca să divorţezi de mine! Cât eram soţia ta! Cât încă eram soţia ta! El asculta asemenea unui om de ştiinţă care studiază un subiect care nu are absolut nicio relevanţă personală. Iată, îşi spuse, eşecul crezului interdependenţei personale, crezul non-identităţii, nonproprietăţii, non-realităţii: credinţa că statura morală a unuia este la cheremul acţiunii celuilalt. — Ţi-am fost necredincioasă! Nu mă auzi, puritan neprihănit? M-am culcat, erou incoruptibil, cu Jim Taggart! Mă auzi?… Nu m-auzi?… Nu…? Se uita la ea ca şi cum s-ar fi uitat dacă o străină l-ar fi abordat pe stradă cu o mărturisire personală – o privire asemenea echivalentului cuvintelor: „De ce-mi spuneţi mie lucrurile astea?” Vocea ei se stinse încet. El nu fusese conştient cum anume va arăta distrugerea unei persoane; dar îşi dădu seama că era martorul distrugerii lui Lillian. Văzu acest lucru în prăbuşirea feţei ei, în brusca destindere a trăsăturilor ei, ca şi cum nu mai era nimic care să le ţină la un loc, în ochii, orbi, dar holbaţi, care priveau înlăuntru, plini de acea groază pe măsura căreia nu putea exista o ameninţare exterioară. Nu era privirea unei persoane care îşi pierde minţile, ci privirea unei minţi care constată înfrângerea totală, văzând în aceeaşi clipă propria ei natură pentru prima dată – privirea unei persoane care realizează că, după ani întregi de predicat non-existenţa, a realizat-o. Dădu să plece. Mama lui îl opri la uşă, prinzându-l de braţ. Cu o privire de încăpăţânată uluire, cu ultimul ei efort de autoamăgire, ea gemu cu o voce de reproş nerăbdător la modul lacrimogen: — Chiar eşti incapabil de iertare? — Nu, mamă, răspunse el, nu sunt. Aş fi iertat trecutul – dacă, azi, m-ai fi îndemnat să-mi dau demisia şi să dispar. Afară era un vânt rece, strângând impermeabilul în jurul lui ca o îmbrăţişare, era măreaţa şi proaspăta panoramă a ţinutului ce se întindea la piciorul dealului şi cerul clar şi în retragere al apusului. Asemenea a două apusuri care sfârşeau ziua, strălucirea roşiatică a soarelui era o bandă dreaptă, nemişcată în partea de vest, iar banda roşie pulsând din est era strălucirea laminoarelor lui. Senzaţia dată de volanul din mâinile lui şi şoseaua netedă care şerpuia îndărăt, în timp ce gonea către New York, aveau o ciudată calitate reconfortantă. Era o senzaţie de extremă precizie şi de relaxare, totodată, o senzaţie de acţiune fără încordare, care părea inexplicabil de tinerească – până când realiză că acesta era felul în care acţionase şi se aşteptase să acţioneze întotdeauna, în tinereţea lui –, iar ceea ce simţea acum era asemenea întrebării simple, uimite: de ce ar trebui să acţionăm în oricare alt fel? — 991 —

I se păruse că, atunci când se înălţă în faţa lui, conturul la orizont a New Yorkului poseda o claritate ciudat de luminoasă, cu toate că formele sale erau estompate de distanţă, o claritate care nu părea a se baza pe obiect, ci dădea senzaţia că iluminarea provenea de la el. Privi către marele oraş, fără vreo legătură cu altă imagine sau folosinţă avută de alţii, nu era un oraş de gangsteri, de cerşetori sau de prostituate, era cea mai măreaţă realizare industrială din istoria omului, singurul său înţeles era acela pe care-l avea pentru el, exista o calitate personală în felul în care îl vedea el, o calitate a posesiunii şi a percepţiei neşovăielnice, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară – sau pentru ultima. Se opri pe coridorul tăcut al hotelului Wayne-Falkland, la uşa apartamentului în care urma să intre; îi trebui efortul unui lung moment spre a-şi ridica mâna şi a ciocăni; era apartamentul care îi aparţinuse lui Francisco d’Anconia. Erau vălătuci de fum de ţigară prin aerul salonului, printre draperiile de catifea şi mesele goale, lustruite. Cu mobila lui scumpă şi absenţa oricăror obiecte personale, încăperea avea un aer de lux mohorât care ţine o ocupare tranzitorie, la fel de trist ca şi aerul unui hotel ieftin. La intrarea lui, cinci persoane se ridicară în picioare în ceaţă: Wesley Mouch, Eugene Lawson, James Taggart, doctorul Floyd Ferris şi un bărbat subţirel, gârbovit, care arăta ca un tenismen cu mutră de şobolan şi care îi fu prezentat cu numele de Tinky Holloway. — Bine, rosti Rearden, punând capăt saluturilor, zâmbetelor, ofertelor de băuturi şi comentariilor despre situaţia de urgenţă naţională, ce vreţi? — Suntem aici ca prieteni ai dumneavoastră, domnule Rearden, zise Tinky Holloway, pur şi simplu ca prieteni ai dumneavoastră, pentru o conversaţie informală referitoare la perspectiva unei munci de echipă mai strânse. — Suntem nerăbdători să ne fiţi de ajutor cu remarcabilele dumneavoastră capacităţi, zise Lawson, şi cu sfaturile dumneavoastră de expert în problemele industriale ale ţării. — De oameni ca dumneavoastră avem nevoie la Washington, spuse doctorul Ferris. — Nu există niciun motiv pentru care să fi rămas pentru atâta vreme un simplu spectator, când este nevoie de vocea dumneavoastră la cel mai înalt nivel al conducerii naţionale. Era dezgustător faptul, îşi zise Rearden, că aceste discursuri erau doar pe jumătate minciuni; cealaltă jumătate, în tonul lor de urgenţă isterică, reprezenta nedeclarata dorinţă ca să fie adevărate. — Ce anume doriţi? întrebă el. — Păi… să vă auzim, domnule Rearden, zise Wesley Mouch, tresărirea trăsăturilor lui imitând un zâmbet înfricoşat; zâmbetul era prefăcut, frica era reală. Vrem… vrem beneficiul opiniei dumneavoastră despre criza industrială naţională. — Nu am nimic de spus. — 992 —

— Dar, domnule Rearden, zise doctorul Ferris, nu vrem nimic altceva decât să cooperăm cu dumneavoastră. — V-am spus odată, în mod public, că eu nu cooperez cu pistolul la tâmplă. — Nu putem îngropa securea într-o perioadă ca asta? rosti Lawson pe un ton de implorare. — Pistolul? Continuaţi. — Cum? — Dumneavoastră îl aveţi. Îngropaţi-l, dacă consideraţi că sunteţi în stare. — Asta… asta era o figură de stil, explică Lawson, clipind. Vorbeam metaforic. — Eu nu. — Nu putem să fim uniţi de dragul ţării în acest ceas de cumpănă? spuse doctorul Ferris. Nu putem să dăm la o parte diferenţele de opinie? Noi dorim să vă întâlnim la jumătatea distanţei. Dacă există vreun aspect al politicii noastre căruia vă opuneţi, spuneţi-ne şi vom da o directivă care să… — Lăsaţi-o moartă, băieţi. Nu am venit aici ca să vă ajut să vă prefaceţi că nu mă aflu în poziţia în care sunt şi că orice compromis este posibil între noi. Acum treceţi la obiect. Aţi pregătit o nouă şmecherie cu care să surprindeţi industria oţelului. Care este? — De fapt, spuse Mouch, avem într-adevăr o întrebare vitală de discutat referitoare la industria oţelului, dar… dar felul în care vorbiţi, domnule Rearden! — Nu vrem să vă surprindem cu nimic, rosti Holloway. V-am rugat să veniţi aici spre a o discuta cu dumneavoastră. — Am venit aici să primesc ordine. Daţi-le. — Dar, domnule Rearden, nu vrem să privim chestiunea astfel. Noi nu dorim să vă dăm dumneavoastră ordine. Dorim consimţământul dumneavoastră voluntar. Rearden zâmbi. — Ştiu acest lucru. — Ştiţi? Holloway începu fraza nerăbdător, dar ceva din zâmbetul lui Rearden îl făcu să alunece în nesiguranţă. Ei bine, atunci… — Şi tu, frate, spuse Rearden, ştii că ăsta-i punctul nevralgic în jocul pe care-l jucaţi, buba fatală care o să-l facă să explodeze până-n înaltul cerului. Acum îmi spuneţi la ce lovitură în capul meu lucraţi atât de asiduu ca să nu am posibilitatea de a o remarca – sau mă duc acasă? — Oh, nu, domnule Rearden! strigă Lawson, aruncându-şi fulgerător privirea către ceasul de la mână. Nu puteţi pleca acum! – Adică, vreau să zic că n-aţi dori să plecaţi fără a auzi ce anume avem de spus. — Atunci să auzim. Îi văzu cum se uită unii la alţii. Lui Wesley Mouch părea că îi e frică să i se adreseze; faţa lui Mouch luă o expresie de încăpăţânare nervoasă, asemenea unui semnal de comandă care îi împingea pe ceilalţi înainte; indiferent de calificarea lor — 993 —

spre a dispune de soarta industriei oţelului, ei fuseseră aduşi aici spre a juca rolul de bodyguarzi de conversaţie ai lui Mouch. Rearden se întrebă care era motivul prezenţei lui James Taggart; acesta şedea cufundat într-o tăcere întunecată, sorbind morocănos dintr-o băutură, fără a privi înspre el. — Am întocmit un plan, zise cu prea multă veselie doctorul Ferris, care va rezolva problemele industriei oţelului şi care se va bucura de aprobarea dumneavoastră, ca măsură ce vizează binele general, protejându-vă în acelaşi timp interesele şi garantându-vă siguranţa într-o… — Nu încercaţi să-mi comunicaţi ce anume voi gândi eu. Oferiţi-mi faptele. — E un plan onest, solid, echitabil şi… — Nu-mi vorbiţi despre evaluarea dumneavoastră. Oferiţi-mi faptele. — Conform acestui plan, spuse Wesley Mouch, vom oferi industriei o creştere de 5% la preţul oţelului. Făcu, triumfător, o pauză. Rearden nu spuse nimic. — Desigur, vor fi necesare nişte ajustări minore, rosti Holloway nepăsător, sărind în tăcerea lăsată ca pe un teren de tenis gol. Va trebui acordată producătorilor de minereu de fier o anumită creştere a preţului – oh, cel mult 3% – în vederea greutăţilor suplimentare pe care unii dintre ei, dl Larkin din Minnesota, de exemplu, le vor întâmpina, întrucât ei vor trebui să-şi transporte minereul prin intermediul costisitor al camioanelor, având în vedere că dl James Taggart a trebuit să-şi sacrifice linia filialei sale din Minnesota pentru binele public. Şi, desigur, o creştere a preţului de transport va trebui oferită companiilor de căi ferate ale ţării – să zicem 7%, aproximativ – în vederea nevoii absolut esenţiale de… Holloway se opri, asemenea unui jucător care iese dintr-un vârtej al jocului, observând brusc că niciun jucător din echipa adversă nu i se opune. — Dar nu va exista o creştere a salariilor, zise iute doctorul Ferris. Un aspect esenţial al planului este acela că nu vom oferi o creştere a salariilor muncitorilor din industria oţelului, în ciuda cererilor lor insistente. Vrem într-adevăr să fim echitabili cu dumneavoastră, domnule Rearden, şi să vă protejăm interesele – chiar cu riscul unui resentiment şi al unei indignări populare. — Desigur, dacă aşteptăm ca muncitorii să facă un sacrificiu, zise Lawson, trebuie să le arătăm că şi administraţia face anumite sacrificii de dragul ţării. Starea de spirit a clasei muncitoare din industria oţelului este extrem de încordată în prezent, domnule Rearden, este periculos de explozivă şi… spre a vă proteja de… de… Se opri. — Da? rosti Rearden. De? — De posibile… violenţe, sunt necesare anumite măsuri, care… Auzi, Jim – se întoarse brusc către James Taggart – de ce nu-i explici lucrul acesta domnului — 994 —

Reaeden, în calitate de coleg industriaş? — Păi, cineva trebuie să sprijine companiile de căi ferate, rosti Taggart morocănos, fără a se sinchisi să se uite la Rearden. Ţara are nevoie de căi ferate şi cineva trebuie să ne ajute să cărăm mărfurile, iar dacă nu primim o creştere în preţul de transport… — Nu, nu, nu! exclamă răstit Wesley Mouch. Spune-i domnului Rearden despre funcţionarea Planului de unificare a căilor ferate. — Păi, Planul este un succes deplin, zise Taggart letargic, cu excepţia elementului nu complet controlabil al timpului. E doar o chestiune de timp până când echipa noastră unificată va pune din nou pe picioare fiecare cale ferată din ţară. Planul, sunt în poziţia de a da asigurări, ar putea funcţiona cu acelaşi succes în oricare altă industrie. — Fără nicio îndoială, spuse Rearden, şi se întoarse către Mouch. De ce-i cereţi servitorului să mă facă să-mi pierde vremea? Ce legătură are cu mine Planul de unificare a căilor ferate? — Dar, domnule Rearden! strigă Mouch cu disperată veselie, acesta-i modelul pe care îl vom urma! Din acest motiv v-am chemat aici spre a discuta! — Ce? — Planul de unificare a oţelăriilor! Se lăsă un moment de tăcere, precum aceea a respiraţiilor de după un plonjon. Rearden se uită la ei cu o privire care părea plină de interes. — Având în vedere starea critică a industriei oţelului, zise Mouch cu o bruscă grabă, ca spre a nu-şi da timp să afle ce anume l-a stânjenit în legătură cu natura privirii lui Rearden, şi că oţelul reprezintă marfa de bază cea mai vitală, cea mai crucială, fundamentul structurii întregii noastre industrii, trebuie luate măsuri drastice pentru a se menţine facilităţile producătoare de oţel ale ţării, echipamentele şi uzinele. Tonul şi impulsul de a vorbi în public îl purtă doar până aici. — Având în vedere acest obiectiv, Planul nostru este… Planul nostru este… — Planul nostru este realmente extrem de simplu, zise Tinky Holloway, străduinduse să dovedească acest lucru prin simplitatea vesel-exuberantă a glasului său. Vom ridica toate restricţiile referitoare la producţia de oţel, iar fiecare companie va produce atâta cât poate, în conformitate cu capacităţile ei. Dar spre a evita risipa şi pericolul competiţiei câineşti, toate companiile vor depozita câştigurile lor brute într-un fond comun, ce va fi denumit Fondul de unificare al oţelăriilor, în sarcina unui Consiliu special. La sfârşitul anului, Consiliul va distribui aceste câştiguri, făcând totalul producţiei de oţel şi împărţindu-l la numărul de furnale cu cuptor deschis existente, ajungându-se astfel la o medie care va fi echitabilă pentru toată lumea – iar fiecare companie va fi plătită în funcţie de necesităţile ei. Păstrarea furnalelor fiind nevoia sa de bază, fiecare companie va fi plătită în conformitate cu numărul de furnale pe care îl deţine. — 995 —

Se opri, aşteptă, apoi adăugă: — Asta-i tot, domnule Rearden, şi, neprimind un răspuns, zise: Oh, mai sunt o mulţime de detalii care trebuie puse la punct, dar… dar asta-i tot. Indiferent de reacţia la care se aşteptau, nu fu cea pe care o văzură. Rearden se lăsă pe spate în scaun, cu privirea atentă, dar fixată în spaţiu, ca şi cum s-ar fi uitat la un punct nu prea îndepărtat, apoi întrebă, cu o ciudată notă de amuzament liniştit-impersonal: — Băieţi, spuneţi-mi doar un singur lucru: pe ce anume contaţi? Ştia că ei au înţeles. Văzu, pe chipurile lor, acea privire încăpăţânat-evazivă pe care o considerase la un moment dat ca fiind privirea mincinosului care înşală victima, dar acum îşi dădea seama că e şi mai rău: era privirea unui om care se înşală pe sine din propria conştiinţă. Ei nu răspunseră. Rămaseră tăcuţi, ca şi cum ar fi depus eforturi nu spre a-l face să îşi uite întrebarea, ci să se facă pe ei înşişi să uite că o auziseră. — E un Plan rezonabil, practic! rosti sec, pe neaşteptate, James Taggart, cu o nuanţă supărată de bruscă animare în glasul său. O să meargă! Trebuie să meargă! Ne dorim să meargă! Nu-i răspunse nimeni. — Domnule Rearden…? zise Holloway cu timiditate. — Păi, ia să vedem, spuse Rearden. Compania Associated Steel a lui Orren Boyle deţine 60 de furnale cu cuptor deschis, o treime din ele nefiind folosite, iar restul producând o medie de 300 de tone per furnal pe zi. Eu deţin 20 de furnale cu cuptor deschis, care produc 750 de tone de oţel per furnal pe zi. Prin urmare, noi deţinem 80 de furnale „la comun”, care dau o producţie „la comun” de 27.000 de tone, ceea ce dă o medie de 337,5 tone per furnal. În fiecare zi a anului, eu, care produc 15.000 de tone, voi fi plătit pentru 6 750 de tone. Boyle, care produce 12.000, va fi plătit pentru 20 250 de tone. Nu-i mai iau în calcul pe ceilalţi membri ai fondului comun, ei nu vor schimba raportul, poate doar vor face ca media să scadă şi mai mult, majoritatea dintre ei descurcându-se mai prost decât Boyle, iar niciunul dintre ei neproducând la fel de mult ca mine. Cât timp credeţi că voi rezista eu în conformitate cu acest Plan? Nu se auzi niciun răspuns, apoi Lawson strigă brusc, prosteşte, pe un ton justificativ: — În vremuri de pericol naţional, este de datoria dumneavoastră să slujiţi, să suferiţi şi să munciţi pentru salvarea ţării! — Nu văd motivul pentru care faptul de a-mi pompa câştigurile în buzunarele lui Orren Boyle va salva ţara! — Trebuie să faceţi anumite sacrificii de dragul binelui public! — Nu văd de ce Orren Boyle reprezintă mai bine „publicul” decât mine. — Oh, nu e deloc vorba despre domnul Boyle! E ceva cu mult mai amplu decât oricare persoană. Se pune problema păstrării resurselor naturale ale ţării – precum — 996 —

fabricile – şi salvarea complexului industrial al ţării. Nu permite ruinarea unei întreprinderi atât de vaste precum cea a domnului Boyle. Ţara are nevoie de ea. — Eu cred că ţara are mai multă nevoie de mine decât de Orren Boyle. — Desigur! strigă Lawson cu entuziasm uimit. Ţara are nevoie de dumneavoastră, domnule Rearden! Realizaţi acest lucru, nu-i aşa? Dar plăcerea avidă a lui Lawson faţă de formula familiară de autosacrificare dispăru brusc la auzul vocii lui Rearden, o voce rece, de comerciant, care rosti: — Da. — Boyle nu este singurul implicat, rosti Holloway rugător. — Economia ţării nu ar fi în stare să facă faţă unei dislocări majore în acest moment. Există mii de muncitori, furnizori şi clienţi ai lui Boyle. Ce s-ar întâmpla cu ei dacă Associated Steel ar da faliment? — Ce s-ar întâmpla cu miile de muncitori, furnizori şi clienţi de-ai mei dacă eu aş da faliment? — Dumneavoastră, domnule Rearden? rosti Holloway incredul. Dumneavoastră sunteţi cel mai bogat, cel mai sigur şi cel mai puternic industriaş din ţară în acest moment! — Dar ce spuneţi despre momentele care vor urma? — Cum? — Cât timp credeţi că voi fi în stare să produc în pierdere? — Oh, domnule Rearden, am completă încredere în dumeavoastră! — La naiba cu încrederea dumneavoastră! Cum vă imaginaţi c-o să fac lucrul acesta? — O să vă descurcaţi! — Cum? Nu există răspuns. — Nu putem teoretiza în privinţa viitorului, strigă Wesley Mouch, atunci când trebuie evitată o prăbuşire naţională. Trebuie să salvăm economia ţării. Trebuie să facem ceva! Privirea de curiozitate, imperturbabilă, a lui Rearden îl împinse către neglijenţă. — Dacă nu vă place, aveţi o soluţie mai bună de oferit? — Bineînţeles, spuse Rearden cu lejeritate. Dacă vreţi producţie, atunci daţi-vă la o parte din drum, aruncaţi la gunoi toate reglementările voastre nenorocite, lăsaţi-l pe Orren Boyle să dea faliment, lăsaţi-mă să cumpăr complexul industrial al lui Associated Steel – şi va produce o mie de tone pe zi din fiecare din cele 60 de furnale ale ei. — Oh, dar… dar n-am putea! icni Mouch. Acesta ar fi monopol! Rearden chicoti. — Bine, zise el indiferent, în cazul acesta acceptaţi ca administratorul laminoarelor mele să cumpere complexul. El o să facă o treabă mai bună decât Boyle. — 997 —

— Oh, dar asta ar însemna să acceptăm ca cei puternici să aibă un avantaj asupra celor slabi! Nu putem face asta! — În acest caz, nu vorbiţi despre economia ţării. — Nu vrem decât să… Se opri. — Nu vreţi decât producţie fără oameni care sunt în stare să producă, nu-i aşa? — Asta-i… asta-i teorie. Asta-i doar o extremă teoretică. Noi nu vrem decât o ajustare temporară. — Aţi făcut aceste ajustări temporare vreme de ani întregi. Nu vă daţi seama că nu mai aveţi timp? — Asta-i doar teo… Vocea i se pierdu şi se opri. — Păi, uitaţi aici, rosti Holloway cu precauţie, nu se pune problema că domnul Boyle ar fi cu adevărat… slab. Domnul Boyle este un om extrem de capabil. S-a întâmplat doar că el a suferit nişte eşecuri nefericite, cu mult deasupra controlului lui. El a investit sume mari în proiecte de susţinere publică spre a ajuta popoare nedezvoltate din America de Sud, iar un faliment al companiilor producătoare de cupru de acolo i-a administrat o severă lovitură financiară. Prin urmare, se pune doar problema de a-i oferi o şansă de a se pune din nou pe picioare, o mână de ajutor, o mică asistenţă temporară, nimic mai mult. Nu trebui decât să egalizăm sacrificiul – apoi toată lumea îşi va reveni şi va prospera. — Tot egalizaţi sacrificiul de peste o sută – se opri – de o mie de ani, spuse Rearden încet. Nu vedeţi că sunteţi la capătul drumului? — Asta-i doar teorie! rosti sec Wesley Mouch. Rearden surâse. — Vă cunosc practica, zise el încet. Încerc să vă înţeleg practica. Ştia că motivul specific din spatele Planului era Orren Boyle; ştia că lucrarea unui mecanism complicat, funcţionând pe bază de influenţă, ameninţare, presiune, şantaj – un mecanism asemenea unei maşini iraţionale de calculat, care a luat-o razna şi care aruncă la întâmplare diverse sume după toana momentului – se adăugase întâmplător la presiunea lui Boyle asupra acestor oameni spre a stoarce pentru el acest ultim act de jaf. Ştia, de asemenea, că nu Boyle era cauza acestei situaţii sau factorul esenţial de avut în vedere, că Boyle era doar un pasager întâmplător, nu constructorul maşinăriei infernale care distrusese lumea, că nu Boyle fusese cel care făcuse acest lucru posibil şi nici vreunul dintre bărbaţii din această încăpere. Şi ei erau doar nişte pasageri într-o maşină fără şofer, ei erau nişte autostopişti înspăimântaţi care ştiau că vehiculul lor era pe punctul de a se zdrobi în abisul său final – şi că nu iubirea sau frica lui Boyle era cea care îi făcea pe ei să se agaţe de traseul lor şi să se grăbească spre sfârşitul lor, era altceva, ceva ce nu era nici gând, nici speranţă, ceva identificat doar printr-o anumită privire de pe feţele lor, o privire furişă care spunea: pot scăpa. — 998 —

De ce? – îşi spuse el. De ce cred că pot scăpa? — Nu ne mai putem permite nicio teorie! strigă Wesley Mouch. Trebuie să acţionăm! — Păi, în cazul acesta, o să vă ofer o altă soluţie. De ce nu preluaţi voi laminoarele mele şi terminaţi bâlciul? Şocul pe care îl avuseră era groază pură. — Oh, nu! icni Mouch. — Nu ne-ar trece prin cap aşa ceva! strigă Holloway. — Noi susţinem libera iniţiativă! strigă doctorul Ferris. — Nu vrem să vă facem rău! strigă Lawson. Noi suntem prietenii dumneavoastră, domnule Rearden. Oare nu putem lucra cu toţii împreună? Suntem prietenii dumneavoastră. În colţul celălalt al încăperii se afla o masă cu un telefon, aceeaşi masă, aproape sigur, şi acelaşi instrument – şi brusc Rearden avu senzaţia că vede figura tulburată a unui bărbat aplecat asupra telefonului, un bărbat care ştiuse ceea ce el, Rearden, începea acum să afle, un bărbat care se lupta să-i refuze aceeaşi cerere pe care el o refuza actualilor ocupanţi ai acestei încăperi – el văzu terminarea acelei lupte, chipul chinuit al unui bărbat ridicat spre a-i face faţă şi o voce disperată care îi spunea fără ezitare: — Domnule Rearden, vă jur… pe femeia pe care o iubesc… că vă sunt prieten. Acesta fusese actul pe care el îl numise pe vremea aceea trădare, iar acesta era bărbatul pe care îl refuzase spre a continua să-i servească pe oamenii cu care se confrunta acum. Cine anume, prin urmare, fusese trădătorul? – îşi spuse; îşi spuse acest lucru aproape fără sentiment, fără dreptul de a simţi, conştient doar de o calitate reverentă la modul solemn. Cine preferase să ofere ocupanţilor de faţă mijloacele de a dobândi această cameră? Pe cine anume sacrificase şi pentru al cui profit? — Domnule Rearden! gemu Lawson. Ce s-a întâmplat? El îşi întoarse capul, văzu ochii lui Lawson urmărindu-l înfricoşaţi şi ghici ce privire de pe faţa sa sesizase Lawson. — Nu vrem să vă luăm laminoarele! strigă Mouch. — Nu vrem să vă privăm de proprietarea dumneavoastră! strigă doctorul Ferris. — Nu ne înţelegeţi! — Încep să vă înţeleg. Cu un an în urmă, îşi spuse, l-ar fi împuşcat; cu doi ani în urmă, i-ar fi confiscat proprietatea; cu generaţii în urmă, oameni de felul lor fuseseră capabili să-şi permită luxul crimei şi al exproprierii, siguranţa de a pretinde faţă de ei înşişi şi faţă de victimele lor că jaful material reprezenta singurul lor obiectiv. Dar timpul lor se epuiza, iar celelalte victime dispăruseră, mai devreme decât promisese orice plan istoric, iar ei, jefuitorii, rămăseseră să se confrunte cu realitatea propriului lor ţel. — Uitaţi, băieţi, zise el obosit. Ştiu ce vreţi. Vreţi să-mi înfulecaţi laminoarele şi să — 999 —

le aveţi şi pe ele. Şi nu vreau să ştiu decât acest lucru: ce anume vă face să credeţi că e posibil acest lucru? — Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, spuse Mouch pe un ton ofensat. V-am spus că nu vrem laminoarele dumneavoastră. — În regulă, o să spun chestia asta într-o manieră mai precisă: vreţi să mă înfulecaţi şi să mă aveţi şi pe mine. Cum vă propuneţi să faceţi acest lucru? — Nu ştiu cum puteţi spune aşa ceva, după ce v-am oferit toate asigurările că vă considerăm de cea mai mare importanţă pentru ţară, pentru industria oţelului, pentru… — Vă cred. Lucrul acesta face enigma şi mai dificilă. Mă consideraţi de cea mai mare importanţă pentru ţară? La naiba, mă consideraţi de cea mai mare importanţă pentru propriile voastre gâturi. Staţi acolo tremurând, pentru că ştiţi că doar eu am mai rămas ca să vă salvez viaţa – şi ştiţi că timpul e cât se poate de scurt. Cu toate acestea, propuneţi un plan spre a mă distruge, un plan care pretinde, cu cruzime de idiot, fără fisuri, ocoluri şi scăpare, ca eu să lucrez în pierdere – ca eu să lucrez, cu fiecare tonă pe care o torn costându-mă mai mult decât voi câştiga de pe urma ei – ca să îmi cheltuiesc ultimele resturi ale averii mele până când vom muri cu toţii de foame. Această lipsă de raţiune excesivă nu îi este în putinţă niciunui om şi niciunui jefuitor. De dragul vostru – nu de al meu sau al ţării – probabil că voi contaţi pe ceva. Pe ce anume? Văzu privirea de pe feţele lor, o privire deosebită, ce părea secretoasă, dar ranchiunoasă, ca şi cum, în mod incredibil, el era cel care ascundea un secret faţă de ei. — Nu înţeleg de ce trebuie să aveţi o viziune atât de defetistă despre situaţie, rosti Mouch posac. — Defetistă? Chiar vă aşteptaţi ca eu să fiu în stare să rămân în afaceri dacă iniţiaţi Planul? — Dar e doar ceva temporar! — Nu există sinucidere temporară! — Dar e doar pe durata situaţiei de urgenţă! Doar până când îşi revine ţara! — În ce fel vă aşteptaţi să îşi revină? Nu există răspuns. — Cum vă închipuiţi că aş putea produce după ce dau faliment? — Nu veţi da faliment. Veţi face mereu producţie, spuse doctorul Ferris pe un ton indiferent, nici de laudă, nici de învinuire, doar pe tonul de a enunţa un adevăr natural, aşa după cum i-ar fi spus unui alt om: „Vei fi întotdeauna un ticălos. N-ai ce-i face. E în sângele tău. Sau, ca să fiu mai ştiinţific, eşti condiţionat în felul ăsta”. Rearden se ridică în picioare: era ca şi cum ar fi făcut eforturi să găsească combinaţia secretă a unei închizători şi ar fi auzit, odată cu aceste cuvinte, un mic declic înăuntru, ca şi cum era pe drumul cel bun. — 1000 —

— Se pune doar problema să rezistăm în faţa acestei crize, rosti Mouch, să dăm oamenilor o amânare, o şansă de a se recupera. — Şi apoi? — Apoi lucrurile se vor îmbunătăţi. — Cum? Nu există răspuns. — Ce anume le va îmbunătăţi? Nu există răspuns. — Cine anume le va îmbunătăţi? — Dumnezeule, domnule Rearden, oamenii nu stau pe loc! strigă Holloway. Ei fac diverse chestii, se dezvoltă, se mişcă înainte. — Care oameni? Holloway dădu din mână vag. — Oamenii, spuse el. — Care oameni? Oamenii cărora o să le daţi ultimele rămăşiţe din Rearden Steel fără a primi ceva în schimb? Oamenii care vor continua să consume mai mult decât produc? — Condiţiile se vor schimba. — Cine o să le schimbe? Nu există răspuns. — Mai aveţi ceva de jefuit? Dacă nu aţi văzut natura politicii voastre înainte – nu e posibil ca să n-o vedeţi acum. Priviţi în jurul vostru. Toate acele nenorocite State ale Poporului pe tot globul există doar pe baza pomenilor pe care le-aţi stors pentru ei din ţara asta. Dar pentru voi – pentru voi n-a mai rămas niciun loc unde să exploataţi sau de unde să furaţi. Nicio ţară de pe suprafaţa pământului. Asta a fost cea mai mare şi ultima. Aţi secătuit-o. Aţi stors-o şi de ultima picătură. Din toată acea irecuperabilă splendoare, eu sunt doar o rămăşiţă, ultima. Ce veţi face, voi şi Globul vostru al Poporului, după ce mă veţi fi lichidat? Ce anume speraţi? Ce anume vedeţi în faţă – cu excepţia dezolantei, animalicei morţi prin înfometare? Nu răspunseră. Nu se uitară la el. Pe chipurile lor se puteau citi expresii de resentiment încăpăţânat, ca şi cum pledoaria lui ar fi aparţinut unui mincinos. Apoi Lawson spuse încet, cu un ton jumătate reproş, jumătate dispreţ: — Păi, dumneavoastră, oamenii de afaceri, aţi tot prevestit dezastre vreme de ani de zile, aţi strigat „catastrofa” la fiecare măsură progresistă şi ne-aţi spus c-o să pierim – dar nu s-a întâmplat aşa ceva. Schiţă un zâmbet, dar se retrase în faţa intensităţii subite a ochilor lui Rearden. Rearden simţi un alt declic în mintea lui, sunetul mai ascuţit de această dată arătând că s-au conectat circuitele închizătorii. Se aplecă înainte. — Pe ce anume contaţi? întrebă el; tonul se schimbase, era jos, avea sunetul constant, zumzăitor, presant al unei bormaşini. — 1001 —

— E doar o problemă de a câştiga timp! strigă Lawson. — Nu a mai rămas timp de câştigat. — Nu dorim decât o şansă! strigă Lawson. — Nu au mai rămas şanse. — E doar până ne revenim! strigă Holloway. — Nu există posibilitatea de revenire. — Doar până când politicile noastre vor începe să funcţioneze! strigă doctorul Ferris. — Nu există posibilitatea de a face iraţionalul să funcţioneze! Nu există răspuns. — Ce anume vă poate salva acum? — Oh, o să faceţi dumneavoastră ceva! strigă James Taggart. În acel moment – chiar dacă era o propoziţie pe care o auzise toată viaţa – simţi un bubuit asurzitor înlăuntrul lui, ca şi cum o uşă de oţel s-ar fi deschis la ultimul declic intern al închizătorii, răspunsul unind toate piesele, întrebările şi rănile nerezolvate ale trecutului. În momentul de tăcere de după bubuit, i se păru că aude vocea lui Francisco, întrebându-l liniştit în sala de bal a acestei clădiri, dar întrebându-l de asemenea aici şi acum: „Care este cel mai vinovat om din camera asta?” Auzi răspunsul său din trecut: „Bănuiesc că… James Taggart?”, şi vocea lui Francisco răspunzând fără reproş: „Nu, domnule Rearden, nu e James Taggart” – dar aici, în această cameră şi în acest moment, mintea sa răspunse: „Eu sunt”. Îi blestemase pe aceşti jefuitori pentru încăpăţânata lor orbire? El fusese cel care făcuse posibil acest lucru. De la prima extorcare pe care o acceptase, de la prima directivă căreia i se supusese, el le dăduse lor motiv să creadă că realitatea era ceva ce se putea trişa, că cineva putea cere iraţionalul şi, cumva, altcineva îl putea furniza. Oare erau ei ilogici gândind că nu voiau altceva decât să viseze, să viseze fără a se preocupa dacă e posibil – şi el trebuia să le împlinească visurile, prin mijloace pe care ei nu trebuiau să le cunoască sau să numească? Ei, misticii neputincioşi, care se luptau să evadeze din responsabilitatea raţiunii, îşi dăduseră seama că el, raţionalistul, începuse să slujească mofturilor lor. Ei ştiuseră că el le dăduse un cec în alb în privinţa realităţii – el nu trebuia să întrebe „de ce?” – ei nu trebuiau să întrebe „cum?” – lasă-i să pretindă o parte din averea lui, apoi tot ceea ce posedă el, după aceea mai mult decât posedă – imposibil? – nu, o să facă el ceva! El nu realiză că sărise în picioare, că se uita în jos la James Taggart, văzând în nestrunita lipsă de formă a trăsăturilor lui Taggart răspunsul la toată devastarea la care fusese martor de-a lungul anilor vieţii sale. — Ce s-a-ntâmplat, domnule Rearden? Ce am spus? întreba Taggart cu anxietate sporindă, dar vocea lui Taggart nu ajungea la el. — 1002 —

El vedea trecerea anilor, monstruoasele extorcări, imposibilele solicitări, inexplicabilele victorii ale răului, planurile absurde şi ţelurile neinteligibile proclamate în volume de filosofie mocirloasă, mirarea disperată a victimelor care socoteau că o înţelepciune complexă, răuvoitoare, puneau în mişcare puterile care distrugeau lumea, iar toate acestea se bazaseră pe un unic slogan în spatele ochilor înşelători ai învingătorilor: „o să facă el ceva! – noi o să scăpăm – el o să ne lase – o să facă el ceva!” Voi, oamenii de afaceri, prevestiţi mereu că o să pierim, dar nu s-a întâmplat aşa ceva… Era adevărat, îşi spuse el. Nu ei fuseseră orbi faţă de realitate, ci el – orb faţă de realitatea pe care o crease el însuşi. Nu, ei nu pieriseră, dar cine? Cine pierise ca să plătească pentru maniera lor de supravieţuire? Ellis Wyatt… Ken Danagger… Francisco d’Anconia. Dădu să-şi ia pălăria şi pardesiul, când observă că bărbaţii din încăpere încercau să-l oprească, că feţele lor aveau o privire de panică, iar vocile lor strigau uluite: „Ce sa-ntâmplat, domnule Rearden?… De ce?… Dar de ce?… Ce am spus?… Nu plecaţi!… Nu puteţi pleca!… E prea devreme!… Nu încă! Oh, nu încă!” El avea senzaţia că îi vedea de pe fereastra din spate a unui tren expres în plină viteză, ca şi cum ei ar fi stat pe şine în urma lui, dând din mâini şi urlând sunete indistincte, chipurile făcându-se din ce în ce mai mici în depărtare, vocile pierzânduse. Unul dintre ei încercă să-l oprească în timp ce se întoarse către uşă. El îl dădu la o parte, nu brutal, ci cu o mişcare simplă, blândă a braţului său, precum cineva care dă la o parte o perdea aflată în cale, apoi ieşi din încăpere. Tăcerea fu singura lui senzaţie, când se aşeză la volanul maşinii sale, gonind îndărăt către Philadelphia. Era tăcerea imobilităţii dinlăuntrul lui, ca şi cum, posedând cunoaştere, acum îşi putea permite să se odihnească, fără o activitate suplimentară a sufletului. Nu simţea nimic, nici chin, nici exultare. Era ca şi cum, printr-un efort de ani de zile, el urcase pe un munte spre a dobândi o panoramă de la distanţă şi, după ce a ajuns în vârf, căzuse la pământ ca să rămână nemişcat, să se odihnească înainte de a privi, liber să se cruţe pentru prima dată. Era conştient de drumul lung, şerpuitor, care se afla în faţa sa, cotind, apoi devenind drept, de presiunea lipsită de efort a mâinilor sale pe volan şi de zgomotul scos de cauciucuri la curbe. Avea senzaţia că gonea pe o rută suspendată şi spiralată în spaţiul vid. Trecătorii de la fabricile, podurile, centralele electrice aflate de-a lungul drumului său vedeau o imagine care pe vremuri fusese naturală în rândul lor: o maşină curată, puternică şi scumpă, condusă de un bărbat încrezător, cu un concept de succes proclamat mai strident decât de o firmă cu neon, proclamat de hainele şoferului, de felul lui priceput de a şofa, de viteza plină de determinare. Îl urmăreau cum trece pe lângă ei şi dispare în pâcla care făcea pământul una cu — 1003 —

noaptea. Văzu laminoarele sale înălţându-se în întuneric, asemenea unei siluete întunecate pe fundalul unei adieri de strălucire, de culoarea aurului incandescent, iar cuvintele „Rearden Steel” erau scrise peste cer în focul rece, alb al cristalului. El privi silueta cea lungă, curbele coşurilor furnalelor stând drepte asemenea unor arcuri de triumf, vălătucii de fum înălţându-se asemenea unei colonade solemne de-a lungul unei alei de onoare dintr-un oraş imperial, podurile atârnând aidoma ghirlandelor, macaralele salutând precum nişte lănci, fumul fâlfâind încet precum nişte steaguri. Priveliştea rupse nemişcarea dinlăuntrul lui, iar el zâmbi a salut. Era un zâmbet de fericire, de iubire, de devotament. Nu-şi mai iubise niciodată laminoarele aşa ca în acest moment, căci – văzându-le printr-un act al propriei viziuni, curăţate de orice, cu excepţia propriului său cod de valori, într-o realitate luminoasă care nu conţinea nicio contradicţie – el vedea motivul iubirii sale: laminoarele reprezentau o realizare a iubirii sale, dedicate bucuriei sale de a exista, înălţate într-o lume raţională spre a avea de a face cu oameni raţionali. Dacă acei oameni ar dispărea, dacă acea lume s-ar face nevăzută, dacă laminoarele sale ar înceta să slujească valorilor lui – atunci laminoarele sale ar fi doar o grămadă de fiare, lăsate să se năruiască, cu cât mai curând, cu atât mai bine – lăsate nu ca un act de trădare, ci ca un act de loialitate faţă de înţelesul lor actual. Laminoarele se aflau încă la vreo milă în faţă, când o izbucnire de flăcări îi atrase brusc atenţia. Dintre toate nuanţele de foc de pe vasta întindere a structurilor, el putea distinge ceea ce e anormal şi nelalocul lui: aceasta avea o nuanţă de galben prea crud şi ţâşnea în sus dintr-un loc în care nu exista motiv spre a fi foc, dintr-o structură aflată lângă poarta intrării principale. În următoarea clipă, auzi pocnetul uscat al unui foc de armă, apoi trei pocnete de răspuns în succesiune rapidă, asemenea unei mâini supărate care pălmuia un atacator. Apoi masa întunecată care bara drumul în depărtare luă contur, nu era doar întuneric şi nu se îndepărta pe măsură ce se apropia el – era o ceată agitându-se la intrarea principală, încercând să pătrundă la laminoare prin forţă. Avu timp să distingă braţe care se agitau, unele cu bâte, altele cu bare de fier, altele cu puşti – flăcările galbene de lemn care arde izbucnind de pe fereastra biroului portarului – pocnetele albastre ale focurilor de armă ţâşnind din mijlocul mulţimii, iar răspunsurile scuipând de pe acoperişurile structurilor – el avu timp să vadă o figură umană întorcându-se pe spate şi căzând de pe acoperişul unei maşini – apoi roti roţile care scârţâiră în curbă, intrând în bezna unui drum lăturalnic. Rula cu o viteză de 60 de mile pe oră pe făgaşele unui sol nepavat, către poarta de est a laminoarelor – iar poarta se vedea atunci când impactul roţilor într-o vâlcea scoase maşina de pe drum, în marginea unei râpe pe al cărei fund zâcea un vechi morman de zgură. Cu greutatea pieptului şi a cotului pe volan, făcând faţă la două — 1004 —

tone de metal aflat în viteză, curba corpului său forţă curba maşinii să finalizeze, urlând, jumătatea de cerc, măturând-o înapoi pe drum şi în controlul mâinilor sale. Durase doar o clipă, dar în următoarea piciorul său călcă frâna, oprind cu violenţă înaintarea maşinii: căci în momentul în care farurile sale măturaseră râpa, el remarcase o formă alungită, mai întunecată decât cenuşiul ierburilor de pe margini şi i se păru că acea pată albă apărută pentru scurt timp fusese o mână omenească ce făcea semn, cerând ajutor. Aruncându-şi paltonul, se năpusti pe panta râpei, bucăţi de pământ cedând sub piciorul lui, merse prinzându-se de tufişuri, în parte fugind, în parte alunecând către silueta neagră prelungă, pe care acum o distingea ca fiind un corp omenesc. O peliculă de bumbac plutea pe conturul lunii, el distinse albeaţa unei mâini şi forma unui braţ întins printre ierburi, dar corpul era neclintit, fără vreun semn de mişcare. — Domnule Rearden… Era o şoaptă care se chinuia să fie un strigăt, era sunetul teribil al nerăbdării luptându-se cu o voce ce nu putea fi mai mult decât un geamăt de durere. El nu-şi dădu seama ce veni mai întâi, avu senzaţia unui şoc unic: gândul său că vocea era familiară, o rază din lumina lunii străpungând bumbacul, mişcarea de a cădea în genunchi lângă ovalul alb al unui feţe şi recunoaşterea. Era Doica. Simţi mâna băiatului strângând-o pe a sa, cu puterea anormală a agoniei, în timp ce remarca trăsăturile chinuite ale feţei, buzele sleite, ochii sticloşi şi firicelul subţire, de culoare întunecată dintr-o gaură mică şi neagră situată într-un loc prea nepotrivit, prea apropiat de pe partea stângă a pieptului băiatului. — Domnule Rearden… am vrut să-i opresc… am vrut să vă salvez… — Ce ţi s-a-ntâmplat, puştiule? — M-au împuşcat, ca să nu vorbesc… voiam să vă previn – mâna lui arătă spre strălucirea roşiatică de pe cer – în legătură cu ceea ce fac… am ajuns prea târziu, dar am încercat să… am încercat… Şi… şi încă sunt în stare… să vorbesc… Ei au… — Ai nevoie de ajutor. Hai să te duc la un spital şi… — Nu! Staţi! Nu… nu cred că-mi mai rămâne mult timp şi… şi trebuie să vă spun… Ascultaţi, răzmeriţa asta e declanşată… prin ordin de la Washington… Nu sunt muncitorii… nu muncitorii dumneavoastră… sunt băieţii ăia noi ai lor şi… şi o grămadă de golani angajaţi din afară… Să nu credeţi o vorbă din ce vă povestesc ei despre asta… E o înscenare… este înscenarea lor nenorocită… Pe figura băiatului se vedea o intensitate disperată, intensitatea bătăliei unui cruciat, glasul său părea a dobândi un sunet al vieţii dintr-un fel de combustibil care ardea înlăuntrul lui în izbucniri întrerupte, iar Rearden îşi dădu seama că cel mai mare ajutor pe care i-l putea oferi acum era să-l asculte. — Au… au pregătit un Plan de unificare a oţelăriilor… şi au nevoie de o scuză pentru el… pentru că-şi dau seama că ţara n-o să accepte… iar dumneavoastră n-o să-l sprijiniţi… Le e teamă că de data asta o să fie prea mult pentru toţi… e un plan ca — 1005 —

să vă jupoaie de viu, asta-i tot… Drept pentru care vor să facă să pară că vă înfometaţi muncitorii… iar muncitorii au fost cuprinşi de nebunie şi dumneavoastră nu sunteţi capabil să-i controlaţi… iar guvernul trebuie să intervină pentru protecţia dumneavoastră şi pentru siguranţa publică… Ăsta o să fie punctul lor culminant, domnule Rearden… Rearden observa carnea smulsă de pe mâinile băiatului, petele de sânge închegat şi de praf de pe palmele şi hainele lui, petice gri de ţărână pe genunchi şi stomac, pline de ace de ciulini. În intermitentele apariţii ale luminii lunii, putea vedea cărarea de ierburi călcate la pământ şi pete lucitoare care dispăreau în întunericul de dedesubt. Îi era groază să se gândească cât de departe se târâse băiatul şi pentru cât timp. — Ei nu voiau ca dumneavoastră să fiţi aici în seara asta, domnule Rearden… Nu voiau ca dumneavoastră să vedeţi „rebeliunea Poporului”… După aceea… ştiţi cum manipulează ei dovezile… nu va exista o relatare onestă spre a afla adevărul… şi speră să prostească ţara… şi pe dumneavoastră… că ei acţionează spre a vă proteja pe dumneavoastră de evidenţă… Nu-i lăsaţi să-şi atingă scopul… spuneţi ziarelor… Spuneţi-le ce v-am spus eu… e sub jurământ… jur… asta o face legală, nu-i aşa?… nu-i aşa?… vă oferă o şansă? Rearden strânse mâna băiatului în a sa. — Mulţumesc, puştiule. — Îmi… îmi pare rău c-am întârziat, domnule Rearden, dar… dar nu m-au pus la curent cu situaţia decât în ultimul moment… doar atunci când a început… M-au chemat la o… conferinţă de strategie… era acolo un individ pe nume Peters… de la Consiliul Unificării… e un bătăuş de-al lui Tinky Holloway… care-i un bătăuş de-al lui Orren Boyle… Voiau de la mine… voiau ca să semnez o mulţime de permise de intrare… ca să poată intra unii dintre derbedeii lor… ca să poată începe buclucul şi din interior, şi de afară… ca să pară că erau cu adevărat muncitorii dumneavoastră… Eu am refuzat să semnez permisele de intrare. — Aşa ai făcut? După ce te-au pus la curent cu planul lor? — Dar… dar, bineînţeles, domnule Rearden… Credeaţi c-o să le fac pe plac? — Nu, puştiule, nu, bănuiesc că nu. Doar că… — Ce? — În momentul ăla te-ai dat de gol. — Dar a trebuit să fac lucrul ăsta!… Nu puteam să-i ajut să distrugă laminoarele, nu-i aşa? Cât timp eram eu în stare să nu mă dau de gol? Până când vă veneau dumneavoastră de hac? Înţelegeţi… lucrul ăsta, nu-i aşa, domnule Rearden? — Da. Înţeleg. — I-am refuzat… am fugit din birou… am fugit să-l caut pe administrator… să-i spun totul… dar nu l-am putut găsi… apoi am auzit împuşcături la intrarea principală şi am priceput că se pornise… am încercat să vă telefonez acasă… liniile de telefon erau tăiate… am fugit să-mi iau maşina, voiam să ajung la dumneavoastră sau la un — 1006 —

poliţist, ori la un ziar… dar bănuiesc că m-au urmărit… atunci m-au împuşcat… în parcare… din spate… nu-mi aduc aminte decât că am căzut şi… şi atunci când am deschis ochii, m-au azvârlit aici, pe grămada de zgură… — Pe grămada de zgură? rosti Rearden încet, conştient de faptul că grămada se afla la treizeci de metri mai jos. Băiatul încuviinţă din cap, arătând vag către beznă. — Mda… acolo jos… Apoi am… am început să mă târăsc… să mă târăsc în sus… voiam… voiam să rezist până când aş fi spus cuiva care să vă comunice dumneavoastră. Trăsăturile contorsionate de suferinţă de pe faţa sa se îmblânziră dintr-odată întrun zâmbet; vocea sa avea sunetul unui triumf al vieţii sale atunci când adăugă: — Am rezistat. Apoi îşi ridică brusc capul şi întrebă, pe tonul uimirii unui copil care descoperă dintr-odată ceva: — Domnule Rearden, aşa te simţi când… când îţi doreşti foarte mult un lucru… cu multă disperare… şi îl obţii? — Da, puştiule, aşa te simţi. Capul băiatului căzu înapoi pe braţul lui Rearden, cu ochii închizându-se, cu gura relaxată, ca spre a păstra mulţumirea deplină a momentului. — Dar nu te poţi opri aici. N-ai terminat. Trebuie să rezişti până când chem un doctor şi… Îl ridică cu precauţie pe băiat, dar o convulsie de durere se ivi pe chipul băiatului, gura lui schimonosindu-se spre a opri un ţipăt, iar Rearden trebui să-l lase cu blândeţe la loc pe pământ. Băiatul clătină din cap cu o privire care era aproape o scuză. — N-o să rezist, domnule Rearden… N-are rost să mă amăgesc singur… ştiu că sunt terminat. Apoi, ca împins de un fel de recul întunecat în faţa autocompătimirii, el adăugă, recitând o lecţie memorizată, având în glas o încercare disperată să revină la tonul lui vechi, cinic şi intelectual: — Ce contează, domnule Rearden?… Omul nu-i nimic altceva decât o colecţie de… elemente chimice condiţionate… iar moartea unui om nu e foarte diferită de cea a unui animal. — Eşti o persoană raţională. — Da, şopti el. Da, bănuiesc că da. Ochii lui rătăciră peste bezna cea vastă, apoi se ridicară către faţa lui Rearden; ochii erau neputincioşi, uimiţi într-o manieră copilărească. — Ştiu… sunt nişte rahaturi toate lucrurile astea care am fost învăţaţi… absolut toate, tot ce ni s-a zis… despre viaţă sau… sau moarte… Moartea… nu e diferenţă din punctul de vedere al elementelor chimice, dar… — 1007 —

Se opri şi tot protestul lui disperat se concentră doar în intensitatea vocii sale care scăzu spre a rosti: — …dar pentru mine este… Şi… şi, bănuiesc, e o diferenţă şi pentru un animal, de asemenea… Dar se spunea că nu există valori… doar obiceiuri sociale… Nu există valori! Mâna sa se încleştă orbeşte lângă gaura din piept, ca şi cum ar fi încercat să păstreze ceea ce pierdea. — Nu… există valori… Apoi ochii lui se deschiseră mai larg, cu calmul brusc al deplinei sincerităţi. — Aş vrea să trăiesc, domnule Rearden. Doamne, cât de mult aş vrea! – glasul lui era liniştit la modul pasional. Nu pentru că sunt pe moarte… ci pentru că numai ceam descoperit în seara asta ce anume înseamnă să trăieşti, cu adevărat… Şi… e ciudat… ştiţi când anume am descoperit?… În birou… când m-am dat în vileag… când le-am spus nemernicilor să se ducă la naiba… Sunt… sunt atât de multe lucruri pe care aş fi vrut să le fi ştiut mai devreme… Dar… ei bine, ce-a fost, a fost. Văzu privirea pe care Rearden o aruncă fără să vrea către cărarea cu iarbă culcată de sub ei şi adăugă: — Indiferent despre ce e vorba, domnule Rearden. — Auzi, puştiule, rosti Rearden cu seriozitate, vreau să-mi faci un favor. — Acum, domnule Rearden? — Da. Acum. — Păi, bineînţeles, domnule Rearden… dacă pot. — Mi-ai făcut o mare favoare în seara asta, dar vreau să-mi faci una şi mai mare. Ai făcut o treabă extraordinară, căţărându-te pe mormanul ăla de zgură. Acum ai vrea să încerci ceva şi mai dificil? Voiai să mori ca să-mi salvezi laminoarele. Ai vrea să trăieşti ca să mă ajuţi? — Să vă ajut, domnule Rearden? — Da. Pentru că te rog eu. Pentru că vreau eu acest lucru. Pentru că noi doi, tu şi cu mine, mai avem încă o bună distanţă de urcat împreună. — Pentru dumneavoastră e vreo deosebire, domnule Rearden? — Este. Vrei să-ţi pui în minte că vrei să trăieşti – aşa cum ai făcut acolo jos pe mormanul de zgură? Că vrei să rezişti şi să trăieşti? Vrei să lupţi pentru asta? Ai vrut să lupţi alături de mine. O să lupţi împreună cu mine, ca o primă bătălie? Simţi încleştarea mâinii băiatului; îi transmitea violenta nerăbdare a răspunsului; vocea lui fu doar o şoaptă: — O să-ncerc, domnule Rearden. — Acum ajută-mă să te duc la un doctor. Relaxează-te, ia-o uşor şi lasă-mă să te ridic. — Da, domnule Rearden. Zvâcnind printr-un efort brusc, băiatul se ridică spre a se sprijini într-un cot. — 1008 —

— Uşurel, Tony. Văzu o strălucire bruscă pe chipul băiatului, o încercare de a schiţa vechiul lui surâs strălucitor şi insolent. — Nu mai sunt „Non-Absolutul”? — Nu, nu mai eşti. Eşti un absolut complet acum, iar tu ştii lucrul ăsta. — Da. Ştiu mai multe lucruri, acum. Uite unul – arătă către rana din pieptul său – ăsta-i un absolut, nu-i aşa? Şi – continuă el să vorbească în timp ce Rearden îl ridica de la pământ în secunde şi centimetri imperceptibili, vorbind ca şi cum intensitatea tremurătoare a cuvintelor sale servea drept anestezic contra durerii – şi oamenii nu pot trăi… dacă nişte mizerabili nemernici… precum cei de la Washington… scapă după ce fac lucruri ca… ca cele pe care le fac în seara asta… dacă totul devine o sinistră făcătură… şi nimic nu mai e real… iar un neica-nimeni e cineva… oamenii nu pot să trăiască în felul ăsta… ăsta-i un absolut, nu-i aşa? — Da, Tony, ăsta-i un absolut. Rearden se sculă în picioare printr-un efort îndelungat, plin de precauţie; văzu spasmul chinuit al trăsăturilor băiatului, atunci când îl aşeză încet la pieptul său, asemenea unui bebeluş ţinut strâns în braţele sale – dar spasmul se transformă întrun alt ecou al surâsului insolent, iar băiatul întrebă: — Cine-i acum Doica? — Cred că eu sunt. Făcu primii paşi pe panta de pământ fărâmicios, cu trupul încordat de sarcina de a fi un amortizor pentru fragila lui povară, de sarcina de a menţine o înaintare uniformă acolo unde nu îşi putea sprijini picioarele. Capul băiatului căzu pe umărul lui Rearden, ezitant, aproape ca şi cum aceasta ar fi constituit o prezumţie. Rearden se aplecă şi îşi apăsă buzele de fruntea mânjită de praf. Băiatul tresări, ridicându-şi capul din cauza unui şoc de uimire incredulă, indignată. — Ştiţi ce aţi făcut? şopti el, ca şi cum ar fi incapabil să creadă că era menit pentru el. — Pune capul jos, zise Rearden, şi o s-o fac din nou. Capul băiatului căzu, iar Rearden îl sărută pe frunte; era ca o recunoaştere a unui tată pentru lupta fiului său. Băiatul rămase nemişcat, cu faţa ascunsă, cu mâinile încleştate pe umerii lui Rearden. Apoi, fără sugestia vreunui sunet, doar cu brusca scuturare slabă, spaţiată, ritmică a umerilor spre a arăta acest lucru, Rearden îşi dădu seama că băiatul plângea – plângea că se preda, că admitea toate lucrurile pe care nu le putea pune în cuvintele pe care nu le găsise vreodată. Rearden continuă să se mişte încet în sus, pipăind cu piciorul la fiecare pas, luptându-se pentru o mişcare fermă prin buruieni, muşuroaie de pământ, bucăţi de — 1009 —

resturi metalice, gunoiul unei epoci îndepărtate. Merse în continuare, către linia unde licărirea roşiatică a laminoarelor sale marca marginea gropii deasupra lui, mişcarea lui fiind o luptă încrâncenată care trebuia să ia forma unei deplasări blânde, lipsite de grabă. El nu auzi suspine, dar simţi mişcarea ritmică a umerilor şi, prin ţesătura cămăşii sale, în locul lacrimilor, simţi supurând, în cantităţi mici, un lichid cald evacuat din rană de tremurături. Îşi dădu seama că presiunea strânsă a braţelor sale constituia singurul răspuns pe care băiatul era acum capabil să-l audă şi să-l înţeleagă – iar el ţinea trupul care tremura ca şi cum puterea braţelor sale ar fi fost în stare să transfuzeze ceva din puterea sa vitală în arterele băiatului care pulsau din ce în ce mai slab. Apoi suspinatul încetă, iar băiatul îşi înălţă capul. Chipul lui părea mai subţire şi mai palid, dar ochii erau luminoşi, şi el privi în sus către Rearden, adunându-şi tăria de a vorbi. — Domnule Rearden… v-am… v-am plăcut tare mult. — Ştiu lucrul ăsta. Trăsăturile băiatului nu aveau puterea de a forma un zâmbet, dar în privirea lui vorbea un zâmbet, atunci când privi chipul lui Rearden – în timp ce se uita la ceea ce nu ştiuse că, de-a lungul micii durate a vieţii lui, căutase ca imagine a ceea ce nu ştiuse a fi valorile lui. Apoi capul său căzu pe spate, iar pe figura lui nu mai exista convulsie, doar gura i se relaxa într-o formă a serenităţii – dar există o scurtă zvâcnire de convulsie în trupul său, asemenea unui ultim strigăt de protest – iar Rearden continuă să păşească încet, fără a-şi schimba ritmul, chiar dacă era conştient de faptul că nu mai era necesară vreo precauţie, pentru că ceea ce căra în braţe nu era ceea fusese ideea profesorilor băiatului despre om – o colecţie de substanţe chimice. El păşi, ca şi cum aceasta ar fi fost forma sa de ultim tribut şi procesiune funerară pentru tânăra viaţă care se sfârşise în braţele sale. Simţi o mânie prea intensă spre a o identifica, cu excepţia unei presiuni înlăuntrul lui: era o dorinţă de a ucide. Dorinţa nu era îndreptată către derbedeul necunoscut care trimisese un glonţ în trupul băiatului, sau către birocraţii jefuitori care îl plătiseră pe derbedeu să facă acest lucru, ci către profesorii băiatului care îl livraseră, dezarmat, armei derbedeului – către asasinii delicaţi din sălile de clasă ale colegiilor care, incapabili să răspundă întrebărilor vizând căutarea raţiunii, se desfătau schilodind tinerele minţi lăsate în grija lor. Undeva, îşi spuse în sinea lui, se afla mama acestui băiat, care tremurase, cu grijă protectivă pentru paşii lui şovăitori, în timp ce îl învăţa să meargă, care măsurase cantităţile de hrană pentru bebeluş cu o precauţie de bijutier, care ascultase cu fervoare ultimele descoperiri ale ştiinţei referitoare la dietă şi igiena lui, protejând de — 1010 —

germeni trupul lui moale – apoi îl trimisese spre a fi transformat într-un neurotic chinuit de către oamenii care îl învăţau că nu are minte şi că nu trebuie să încerce niciodată să gândească. Dacă ea l-ar fi hrănit cu resturi menajere, dacă i-ar fi pus otravă în mâncare, ar fi fost ceva mai generos şi mai puţin fatal. Se gândi la toate speciile vii care îşi învaţă puii arta supravieţuirii, pisicile care îşi învaţă pisiceii să vâneze, păsările care fac un efort atât de strident spre a-şi învăţa puii să zboare – şi totuşi omul, a cărui unealtă de supravieţuire e mintea, nu numai că eşuează în a-l învăţa pe copil să gândească, ci dedică educaţia copilului scopului de ai distruge creierul, de a-l convinge pe copil că gândul este inutil şi rău, înainte ca el să fi început să gândească. De la primele până la ultimele expresii spuse unui copil, este asemenea unei serii de şocuri spre a-i răci motorul, spre a-i submina puterea conştiinţei. „Nu mai pune atâtea întrebări, copiii trebuie să se vadă, nu să se audă!”, „Cine te crezi, ca să gândeşti? E aşa, pentru că eu spun aşa!”, „Nu replica, supune-te!”, „Nu încerca să înţelegi, crede!”, „Nu te răzvrăti, schimbă-te!”, „Nu te încăpăţâna, fii de treabă!”, „Nu te lupta, fă compromisuri!”, „Inima ta e mai importantă decât mintea!”, „Cine te crezi ca să ştii? Părinţii tăi ştiu mai bine!”, „Cine te crezi ca să ştii? Societatea ştie mai bine!”, „Cine te crezi tu ca să ştii? Birocraţii ştiu cel mai bine!”, „Cine eşti tu să obiectezi? Toate valorile sunt relative!”, „Cine eşti tu să vrei să scapi de glonţul unui derbedeu? Asta-i doar o prejudecată personală!” Oamenii vor tremura cumplit, îşi spuse el, dacă ar vedea o pasăre-mamă că smulge penele din aripa puiului ei, apoi îl împinge din cuib spre a se lupta pentru supravieţuire – şi totuşi asta au făcut ei copiilor lor. Înarmat doar cu expresii fără noimă, acest băiat fusese aruncat în lupta pentru existenţă, se clătinase şi păşise şovăielnic pe parcursul unui efort scurt, sortit eşecului, îşi strigase protestul indignat, uluit – şi pierise la prima sa încercare de a se înălţa pe aripile sale sfârtecate. Dar, pe vremuri, exista un alt soi de învăţători, îşi spuse el, şi îi crescuseră pe oamenii care creaseră această ţară; îşi spuse că mamele ar trebui să se pună în genunchi spre a căuta oameni precum Hugh Akston, a-i găsi şi a-i implora să se întoarcă. Pătrunse pe poarta laminoarelor, abia remarcând gardienii care îl lăsaseră să intre, care se holbau la chipul lui şi la povara pe care o purta; nu făcu pauză spre a asculta cuvintele lor, în timp ce arătau către luptele ce se dădeau în depărtare; continuă să meargă încet către dâra de lumină care era uşa deschisă a clădirii spitalului. Păşi în încăperea luminată plină de oameni, bandaje însângerate şi miros de antiseptic; depuse povara sa pe o bancă, fără vreun cuvânt de explicaţie şi ieşi afară, fără a arunca vreo privire în urma lui. O luă în direcţia porţii din faţă, către lumina orbitoare a focului şi sunetele de focuri de armă. Văzu, din când în când, câteva persoane care alergau prin deschiderile — 1011 —

dintre structuri sau repezindu-se îndărătul unor colţuri întunecate, urmărite de grupuri de gardieni şi muncitori; remarcă uluit că munitorii lui erau bine înarmaţi. Păreau să-i ţină sub control pe derbedei în interiorul laminoarelor şi doar asediului de la intrarea principală trebuiau să îi facă faţă. Văzu un derbedeu fugind mâncând pământul printr-un petic luminat de un stâlp de iluminat, lovind cu o bucată de ţeavă în nişte geamuri, sfărâmându-le cu animalică satisfacţie, dansând asemenea unei gorile după sunetul sticlei sparte, până când trei tipi viguroşi se năpustiră asupra lui şi îl trântiră, zbătându-se, la pământ. Asediul de la poartă părea să se potolească, ca şi cum şira spinării cetei de derbedei fusese frântă. Auzea ţipetele lor la distanţă – dar focurile de armă dinspre drum erau din ce în ce mai rare, focul care cuprinsese biroul paznicului fusese stins, erau oameni înarmaţi pe cornişele clădirilor şi la ferestre, aşezaţi în poziţii de apărare bine chibzuite. Pe acoperişul structurii de deasupra porţii el văzu, în timp ce se apropia, silueta subţiratică a unui bărbat care ţinea câte un pistol şi, din spatele unui coş de fum, trăgea la anumite intervale în jos, în mulţime, trăgând cu rapiditate şi, se părea, în două direcţii concomitent, asemenea unei santinele care protejează poarta. Îndemânarea plină de încredere a mişcărilor sale, felul în care trăgea cu arma, fără a pierde vremea cu ochitul, dar având tipul de brutalitate relaxată care nu ratează niciodată ţinta, îl făceau să pară un erou dintr-o legendă western – iar Rearden îl urmărea cu plăcere detaşată, impersonală, ca şi cum bătălia laminoarelor nu mai era a sa, dar el putea să se bucure în continuare de priveliştea competenţei şi siguranţei cu care oamenii acelei epoci trecute combătuseră pe vremuri răul. Raza unui proiector lovi faţa lui Rearden, iar când lumina trecu de el îl văzu pe bărbatul de pe acoperiş aplecându-se, ca şi cum ar fi scrutat în direcţia lui. Bărbatul făcu semn cu mâna cuiva să-l înlocuiască, apoi dispăru brusc de la postul lui. Rearden parcurse rapid mica porţiune de întuneric din faţa lui – dar, din laterală, din deschiderea unei alei, auzi o voce de om beat urlând: „Uite-l!” se întoarse cu iuţeală şi văzu doi inşi viguroşi înaintând către el. Văzu o faţă pofticioasă, cu o gură deschisă într-un chicotit lipsit de veselie şi o bâtă într-o mână ridicată – auzi sunetul unor paşi ce se apropiau în fugă din altă direcţie, încercă să întoarcă capul, apoi bâta îl pocni în cap din spate – iar în momentul de vertiginos întuneric, când stătu la îndoială, refuzând să creadă acest lucru, apoi simţi cum se prăbuşeşte, simţi un braţ puternic, protector care îl prinde şi îi opreşte căderea, auzi o armă trăgând la doi centimetri de urechea sa, apoi o altă explozie de la aceeaşi armă în aceeaşi secundă, dar părea slabă şi îndepărtată, ca şi cum el s-ar fi prăbuşit într-un puţ. Prima lui impresie, când deschise ochii, fu un sentiment de profundă seninătate. Apoi realiză că zăcea întins pe o canapea, într-o încăpere modernă, graţioasă la modul auster – apoi îşi dădu seama că era biroul său şi că cei doi bărbaţi care stăteau în picioare lângă el erau doctorul laminoarelor şi administratorul. Simţi o durere — 1012 —

îndepărtată în cap, care ar fi fost violentă dacă s-ar fi străduit s-o bage în seamă, şi simţi o bandă adezivă de-a lungul părului, într-o parte a capului. Sentimentul de seninătate era conştiinţa faptului că e liber. Înţelesul bandajului lui şi înţelesul biroului său nu trebuiau să fie acceptate sau să existe, împreună – nu era o combinaţie cu care să trăiască oamenii – nici această bătălie, nici slujba, nici afacerea nu mai erau ale lui. — Cred c-o să fiu în regulă, doctore, rosti el, înălţând capul. — Da, domnule Rearden, din fericire. Doctorul se uita la el ca şi cum încă nu ar fi fost în stare să creadă că acest lucru i se petrecuse lui Hank Rearden în interiorul propriilor sale laminoare; vocea doctorului era tensionată de mânioasă loialitate şi indignare. — Nimic serios, doar o rană a scalpului şi o mică contuzie. Dar trebuie să vă liniştiţi şi să vă odihniţi. — Aşa voi face, zise Rearden cu fermitate. — S-a terminat, spuse administratorul, arătând cu mâna către laminoarele de dincolo de fereastră. I-am bătut de nemernici şi i-am pus pe fugă. Nu trebuie să vă faceţi griji, domnule Rearden. S-a terminat. — Da, rosti Rearden. Cred că mai ai o grămadă de treabă, doctore. — Oh, da! N-am crezut c-o să apuc ziua în care… — Ştiu. Dă-i bătaie, ai grijă. Eu o să fiu în regulă. — Da, domnule Rearden. — O să am grijă de locaţie, zise administratorul, în timp ce doctorul se grăbea să iasă. Totul e sub control, domnule Rearden. Dar a fost cea mai mizerabilă… — Ştiu, replică Rearden. Cine-a fost cel care mi-a salvat viaţa? Cineva m-a înşfăcat atunci când am căzut şi a tras în derbedei. — Adevărat! Direct la cap. Le-a zburat creierii. Era noul nostru maistru de la furnal. E de două luni aici. E cel mai bun om pe care l-am avut. El e cel care s-a prins ce anume plănuiau băieţii cei şmecheri şi m-a avertizat, în după-amiaza asta. Mi-a zis să-i înarmez pe oamenii noştri, pe cât de mulţi putem. N-am avut ajutor din partea poliţiei sau a jandarmilor, s-au fofilat cu cele mai năstruşnice întârzieri şi scuze pe care le-am auzit vreodată, totul era aranjat dinainte, derbedeii nu se aşteptau la niciun fel de rezistenţă armată. Maistrul de la furnal – pe numele lui Frank Adams – e cel care a organizat apărarea noastră, a dus întreaga luptă şi a stat pe un acoperiş, doborându-l pe netrebnicul care se apropia prea mult de poartă. Dumnezeule, ce trăgător de elită! Mă ia cu fiori când mă gândesc pe câţi dintre ai noştri i-a salvat în seara asta. Nemernicii ăştia voiau vărsare de sânge, domnule Rearden. — Aş dori să-l cunosc. — Aşteaptă pe undeva, pe-afară. El e cel care v-a adus aici şi a cerut permisiunea să vorbească cu dumneavoastră, când se va putea. — Cheamă-l înăuntru. Apoi du-te înapoi afară, preia comanda şi termină treaba. — 1013 —

— Mai pot face ceva pentru dumneavoastră, domnule Rearden? — Nu, nimic. Rămase nemişcat, singur în liniştea biroului său. Îşi dădea seama că înţelesul laminoarelor sale încetase să mai existe, iar deplinătatea cunoaşterii nu lăsa loc pentru durerea de a regreta o iluzie. Văzuse, într-o imagine finală, sufletul şi esenţa inamicilor lui: chipul netot al derbedeului cu bâta. Nu chipul în sine îl făcuse să se retragă îngrozit, ci profesorii, filosofii, moraliştii, misticii care dăduseră drumul acelui chip în lume. Simţea o deosebită curăţenie. Era alcătuită din mândrie şi din dragostea lui pentru acest pământ care era al lui, nu al lor. Era sentimentul care îl pusese în mişcare de-a lungul vieţii, sentimentul pe care unii dintre oameni îl cunosc în tinereţea lor, pe care apoi îl trădează, dar pe care el nu îl trădase niciodată şi îl purtase înlăuntrul lui ca pe un motor stricat, atacat, neidentificat, dar viu – sentimentul pe care acum îl putea trăi în deplina şi necontestata sa puritate: sentimentul propriei sale valori superlative şi valoarea superlativă a vieţii sale. Era siguranţa finală că viaţa sa era a sa, spre a fi trăită fără vreo legătură cu răul, şi că acea legătură nu fusese niciodată necesară. Era seninătatea radioasă de a şti că era eliberat de frică, de durere, de vinovăţie. Dacă este adevărat, îşi spuse, că există răzbunători care lucrează pentru eliberarea unor oameni ca mine, să-i văd acum, să-mi spună secretul lor, să mă solicite, să… — Intră, zise el cu voce tare, ca răspuns la bătaia în uşă. Uşa se deschise, iar el rămase nemişcat. Omul care stătea în pragul uşii, cu părul vâlvoi, cu faţa murdară de funingine şi braţele afumate de cuptor, îmbrăcat într-o salopetă pârlită şi o cămaşă pătată de sânge, stând ca şi cum ar fi purtat o capă care îi flutura pe spate în bătaia vântului, era Francisco d’Anconia. Lui Rearden i se păru că, înainte de corpul lui, conştiinţa sa se năpusti înainte, corpul lui era cel care refuza să se mişte, uluit de şoc, în timp ce mintea sa râdea, spunându-i că acesta era evenimentul cel mai natural, cel la-care-ar-fi-trebuit-să-seaştepte-cel-mai mult din lume. Francisco zâmbi, un zâmbet de întâmpinare a unui prieten din copilărie într-o dimineaţă de vară, ca şi cum nimic altceva nu ar fi fost posibil între ei doi – iar Rearden se trezi zâmbind la rându-i, o parte din el simţind o mirare neîncrezătoare, dar conştient totuşi că era ceva irezistibil de corect. — Te chinuieşti de luni de zile, spuse Francisco, apropiindu-se de el, întrebându-te ce cuvinte ai folosi ca să-mi ceri să te iert şi dacă ai dreptul să-mi ceri acest lucru, dacă mă vei mai întâlni vreodată – dar acum îţi dai seama că nu e necesar, că nu e nimic de cerut sau de iertat. — Da, rosti Rearden, cuvântul ieşind ca o şoaptă uimită, dar până când termină propoziţia realiză că acesta era cel mai mare tribut pe care îl putea oferi: Da, ştiu lucrul ăsta. Francisco se aşeză alături de el pe canapea şi încet îşi mişcă mâna pe fruntea lui — 1014 —

Rearden. Era ca o atingere tămăduitoare care închidea trecutul. — Un singur lucru vreau să-ţi spun, zise Rearden. Vreau să-l auzi de la mine: ţi-ai respectat făgăduinţa, ai fost prietenul meu. — Mi-am dat seama că ştii lucrul ăsta. L-ai ştiut din prima clipă. L-ai ştiut, indiferent de ce anume ai gândit despre acţiunile mele. Mi-ai tras o palmă pentru că nu te-ai putut forţa să pui la îndoială acest lucru. — Ăsta… şopti Rearden, holbându-se la el, ăsta a fost lucrul pe care nu aveam dreptul să ţi-l spun… n-aveam dreptul să-l invoc drept scuză… — N-ai presupus c-o să-l înţeleg? — Am vrut să te găsesc… n-aveam niciun drept să te caut… Şi-n tot acest răstimp, erai… Arătă către hainele lui Francisco, apoi mâna lui căzu neputincioasă şi închise ochii. — Am fost maistrul tău de la furnal, rosti Francisco, rânjind. Am socotit că n-o să te deranjeze lucrul ăsta. Mi-ai oferit chiar tu slujba. — Eşti aici, ca bodyguard al meu, de două luni? — Da. — Eşti aici de când… Se opri. — Exact. În dimineaţa zilei în care citeai mesajul meu de rămas-bun peste acoperişurile din New York, m-am prezentat aici pentru primul meu schimb ca maistru de furnal. — Spune-mi, zise Rearden încet, în seara aceea, la nunta lui James Taggart, atunci când ai spus că urmăreai cea mai mare cucerire a ta… te refereai la mine, nu? — Bineînţeles. Francisco se îndreptă puţin de spate, ca pentru o sarcină solemnă, având o faţă onestă, iar zâmbetul rămânându-i doar în privire. — Am o grămadă de lucruri să-ţi spun, rosti el. Dar mai întâi, vei repeta un cuvânt pe care altădată mi l-ai oferit, iar eu… eu a trebuit să-l resping, pentru că ştiam că nu sunt liber să-l accept? Rearden zâmbi. — Ce cuvânt, Francisco? Francisco înclină capul a acceptare şi răspunse: — Mulţumesc, Hank. Apoi îşi înălţă capul. — Acum o să-ţi spun lucrurile pe care venisem să ţi le spun, dar nu am apucat, în seara aceea când am venit aici pentru prima dată. Consider că eşti pregătit să le auzi. — Sunt. Strălucirea orbitoare a oţelului turnat dintr-o şarjă de furnal ţâşni spre cerul de dincolo de fereastră. O licărire roşiatică mătură încet pereţii biroului, masa goală, chipul lui Rearden, ca un salut şi rămas-bun. — 1015 —

Capitolul VII „La telefon John Galt” Soneria de la intrare suna ca o alarmă, un ţipăt lung, solicitant, spart de bătăile nerăbdătoare ale degetului frenetic al cuiva. Sărind din pat, Dagny remarcă lumina palidă, rece, a soarelui dimineţii târzii şi un ceas de pe o turlă îndepărtată marcând ora zece. Lucrase la birou până la ora 4 a dimineţii şi lăsase vorbă să nu fie aşteptată până la prânz. Chipul alb, răvăşit de panică, care îi apăru când deschise larg uşa, fu al lui James Taggart. — A dispărut! strigă el. — Cine? — Hank Rearden! A dispărut, a plecat, s-a făcut nevăzut! Ea rămase neclintită pentru un moment, ţinând cordonul halatului pe care îl înnoda; apoi, când realiză cu adevărat înţelesul, mâinile ei făcură un nod strâns cordonului – ca şi cum şi-ar fi rupt trupul în două, de la talie – în timp ce izbucni în râs. Era un sunet de triumf. El se holbă la ea uluit. — Ce-i cu tine? icni el. N-ai înţeles? — Intră, Jim, rosti ea, întorcându-se dispreţuitoare, păşind în sufragerie. Oh, da, am înţeles. — A plecat! A dispărut! Ca ceilalţi! Şi-a lăsat laminoarele, conturile din bănci, proprietatea, totul! S-a volatilizat pur şi simplu! Şi-a luat nişte haine şi ce va fi avut în seiful din apartament – au descoperit un seif lăsat deschis în dormitorul lui, deschis şi gol – asta-i tot! Fără un cuvânt, fără ceva scris, fără explicaţie! M-au sunat de la Washington, dar tot oraşul ştie! Ştirea, vreau să spun, povestea! Nu se poate ţine secret! Au încercat, dar… Nimeni nu ştie cum s-a aflat, dar a circulat prin laminoare vestea că a plecat, iar apoi… înainte ca cineva să poată pune capăt acestei situaţii, un grup întreg a dispărut! Administratorul, şeful metalurgilor, inginerul-şef, secretarul lui Rearden, chiar şi doctorul spitalului! Iar Dumnezeu ştie câţi alţii în plus! Au dezertat, nemernicii! Au dezertat de la noi, în ciuda tuturor penalităţilor pe care le-am aplicat! El a plecat, pleacă şi ceilalţi, iar laminoarele alea rămân acolo, nemişcate! Înţelegi censeamnă chestia asta? — Tu înţelegi? El îi aruncase povestea, propoziţie cu propoziţie, ca şi cum încerca să facă să dispară zâmbetul de pe chipul ei, un zâmbet ciudat, nemişcat, de amărăciune şi triumf; nu reuşise. — E o catastrofă naţională! Ce-i cu tine? Nu-ţi dai seama că e o lovitură fatală? O să distrugă ce-a mai rămas din morala şi economia ţării! Nu-l putem lăsa să se — 1016 —

evapore! Trebuie să-l aduci înapoi! Zâmbetul ei dispăru. — Tu poţi! strigă el. Eşti singura persoană care poate! E iubitul tău, nu-i aşa?… Oh, nu te uita aşa! Nu-i vreme de preţiozităţi! Nu-i vreme de nimic altceva în afară de faptul că trebuie să punem mâna pe el! Tu trebuie să ştii unde este! Îl poţi găsi! Trebuie să te duci la el şi să-l aduci înapoi! Felul în care îl privea ea acum era mai rău decât zâmbetul ei – se uita ca şi cum l-ar fi văzut gol şi n-ar fi putut suporta pentru multă vreme această imagine. — Nu-l pot aduce înapoi, fără a ridica glasul. Şi chiar dacă aş putea, n-aş face-o. Acum pleacă de-aici. — Dar catastrofa naţională… — Pleacă. Nu remarcă plecarea lui. Rămase singură în picioare în mijlocul sufrageriei, cu capul plecat, cu umerii căzuţi, în timp ce zâmbea, având un zâmbet de suferinţă, de tandreţe, de salutare pentru Hank Rearden. Se întreba într-o manieră nedesluşită din ce motiv se simţea atât de bucuroasă că el găsise libertatea, atât de sigură că el avea dreptate şi totuşi îi refuza ei aceeaşi eliberare. În capul ei se loveau două propoziţii; una era măturarea triumfătoare a lui: E liber, a scăpat de ei! – cealaltă era ca o rugăciune de dedicaţie: Mai există o şansă să învingem, dar fie ca eu să fiu singura victimă… Era ciudat – îşi spuse ea, în zilele care au urmat, privind la bărbaţii din jur – că această catastrofă i-a făcut conştienţi de Hank Rearden cu o intensitate pe care realizările sale nu o stârnise, ca şi cum căile conştiinţei lor erau deschise la dezastru, nu la valoare. Unii vorbeau despre el cu stridente înjurături – alţii şopteau, cu o privire vinovată şi îngrozită, ca şi cum o pedeapsă fără nume urma să se pogoare asupra lor – unii încercau, pe un ton evaziv-isteric, să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ziarele, asemenea unor marionete legate de sfori ce s-au încurcat, strigau cu aceeaşi beligeranţă şi la aceleaşi date: „Constituie o trădare socială faptul de a da prea mare importanţă dezertării lui Hank Rearden şi de a submina morala publică prin intermediul demodatei credinţe conform căreia un individ poate avea o anume semnificaţie pentru societate.” „A răspândi zvonuri despre dispariţia lui Hank Rearden constituie o trădare socială. Domnul Rearden nu a dispărut, el se află la biroul său, îşi conduce laminoarele, ca de obicei, iar la Rearden Steel nu a existat nicio problemă, cu excepţia unei perturbări minore, o încăierare privată între nişte muncitori.” „Constituie o trădare socială faptul de a arunca o lumină nepatriotică asupra tragicei pierderi a lui Hank Rearden. Domnul Rearden nu a dezertat, el a fost ucis într-un accident de automobil, în drum spre serviciu, iar îndurerata sa familie a insistat ca el să aibă parte de o înmormântare privată.” Era straniu, îşi spuse ea, să obţii ştiri doar prin intermediul unor negaţii, ca şi cum — 1017 —

existenţa ar fi încetat, faptele s-ar fi evaporat şi doar negările frenetice rostite de către oficiali şi jurnalişti dădeau un indiciu despre realitatea pe care o negau. „Nu este adevărat că Miller Steel Foundry din New Jersey şi-a încetat activitatea.” „Nu este adevărat că Jansen Motor Company din Michigan şi-a închis porţile.” „Este o minciună răutăcioasă, antisocială că fabricanţii de produse din oţel se prăbuşesc sub ameninţarea unei penurii de oţel. Nu există niciun motiv să ne aşteptăm la o penurie de oţel.” „Este un zvon defăimător şi neîntemeiat că Planul de unificare a oţelului era în desfăşurare şi că îl favorizase pe Orren Boyle. Avocatul domnului Boyle a negat cu tărie şi a asigurat presa că domnul Boyle se opune acum în mod vehement oricărui plan de acest gen. În acest moment, domnul Boyle suferă de o depresie nervoasă.” Dar anumite ştiri puteau fi observate pe străzile din New York, în amurgul rece, umed al serilor de toamnă: o mulţime adunată în faţa unui magazin de articole de fierărie unde proprietarul deschisese larg uşile, invitând lumea să se servească cu ce mai rămăsese din firavul lui depozit, în vreme ce el râdea, ţipând strident şi îşi spărgea ferestrele – o mulţime adunată la intrarea unui bloc părăginit, unde aştepta o ambulanţă a poliţiei, în timp ce trupurile unui bărbat, unei femei şi celor trei copii ai lor erau scoase dintr-o cameră plină de gaz; bărbatul fusese un mic producător de mulaje de oţel. Dacă ei îşi dau acum seama de valoarea lui Hank Rearden – îşi spuse ea – de ce nu şi-au dat seama mai devreme de acest lucru? De ce nu au evitat propria lor pieire şi nu l-au cruţat pe el de anii de ingrat chin? Nu găsi niciun răspuns. În tăcerea nopţilor fără somn, se gândi că Hank Rearden şi ea îşi schimbaseră locurile între ei: el era în Atlantida, iar ea era ţinută afară de un ecran de protecţie de lumină – el o chema, probabil, aşa după cum chemase ea chinuitul lui aeroplan, dar prin acel ecran nu putea ajunge la ea niciun semnal. Cu toate acestea, ecranul se deschisese pe parcursul unei scurte pauze – de lungimea unei scrisori pe care ea o primi la o săptămână după ce el se făcuse nevăzut. Pe plic nu era nicio adresă a expeditorului, doar ştampila oficiului poştal dintr-un cătun din Colorado. Scrisoarea conţinea două propoziţii: L-am întâlnit. Nu te învinovăţesc. H. R. Rămase nemişcată multă vreme, privind scrisoarea, ca şi cum ar fi fost incapabilă să se mişte sau să simtă. Nu simţea nimic, îşi spuse, apoi observă că umerii îi tremurau uşor, încontinuu, apoi realiză că sfâşietoarea violenţă dinlăuntrul ei era alcătuită dintr-un tribut exultant, din recunoştinţă şi din disperare – tributul ei la victoria pe care o implica întâlnirea acestor doi oameni, victoria finală a amândurora – recunoştinţa că cei din Atlantida continuau s-o socotească una de-a lor şi făcuseră pentru ea o excepţie, lăsând-o să primească un mesaj – disperarea conştientizării faptului că vidul din ea reprezenta lupta de a nu auzi întrebările pe care le auzea acum. Oare o abandonase Galt? Oare se dusese în vale să-şi întâlnescă cea mai mare — 1018 —

cucerire a lui? Se va întoarce înapoi? Oare renunţase la ea? De neîndurat nu era faptul că aceste întrebări nu aveau răspuns, ci că răspunsul era atât de simplu, atât de uşor de obţinut şi că ea nu avea dreptul să facă pasul spre a-l obţine. Nu făcuse nicio încercare de a-l vedea. În fiecare dimineaţă, vreme de o lună, în momentul în care intra în biroul ei, fusese conştientă nu de încăperea din jurul ei, ci de tunelurile de dedesubt, de sub etajele clădirii – şi lucrase, având senzaţia că o parte marginală a creierului ei făcea socoteli, citea rapoarte, lua decizii într-o goană de activitate neînsufleţită, în timp ce mintea ei vie era inactivă şi nemişcată, îngheţată în contemplare, fiindu-i interzis să se mişte dincolo de propoziţia: El se află acolo, jos. Singura cercetare pe care şi-o permisese fusese o privire aruncată statului de salarii ale muncitorilor de la Terminal. Văzuse numele: Galt, John. Lista îl conţinuse, în mod deschis, mai bine de doisprezece ani. Văzuse o adresă lângă nume – şi, timp de o lună, se chinuise s-o uite. Păruse dificil să trăiască pe parcursul acelei luni – totuşi acum, când se uita la scrisoare, gândul că Galt plecase era încă şi mai greu de suportat. Chiar şi chinul de a rezista proximităţii lui fusese o legătură cu el, un preţ de plătit, o victorie dobândită în numele lui. Acum nu mai era nimic, cu excepţia unei întrebări care nu va fi pusă. Prezenţa lui în tunele constituise motorul ei în zilele acelea – tot aşa după cum prezenţa lui în oraş constituise motorul ei pe parcursul lunilor acelei veri – tot aşa după cum prezenţa sa undeva în lume constituise motorul ei de-a lungul anilor de dinainte de a-i auzi numele pentru prima dată. Acum avea senzaţia că motorul ei se oprise, şi el. Merse înainte, cu strălucirea pură a monedei de cinci dolari din aur, pe care o păstra în buzunar, ca ultimă picătură de combustibil. Merse înainte, protejată de lumea din jur printr-o ultimă armură: indiferenţa. Ziarele nu menţionară izbucnirile de violenţă care începuseră să apară prin ţară – dar ea le urmărea prin rapoartele conductorilor de tren despre vagoanele ciuruite de gloanţe, despre şinele demontate, trenurile atacate, gările asediate, în Nebraska, Oregon, Texas, Montana – izbucnirile inutile, declanşate doar de disperare, care nu se terminau decât cu distrugere. Unele erau exploziile unor bande locale; altele se răspândeau mai mult. Erau districte unde aveau loc răzvrătiri oarbe, erau arestaţi oficialii locali, îi alungau pe agenţii de la Washington, îi ucideau pe perceptori – apoi, anunţându-şi secesiunea de ţară, mergeau mai departe către finalul extrem al oricărui rău care îi distrusese, ca şi cum ar fi luptat împotriva crimei prin sinucidere: confiscau toate proprietăţile la care aveau acces, declarau că în comunitate fiecare e legat de toţi ceilalţi, şi piereau într-o săptămână, după ce-şi consumau firavul lor jaf, în ura furibundă a fiecăruia pentru toată lumea, în haosul lipsei de reguli, cu excepţia celei a armei, piereau sub letargicul atac al câtorva soldaţi obosiţi trimişi de la Washington spre a restabili ordinea printre ruine. Ziarele nu pomeneau de acest lucru. Editorialele vorbeau încontinuu despre — 1019 —

autonegare ca fiind calea către viitorul progres, despre autosacrificiu ca imperativ moral, despre lăcomie ca fiind inamicul, despre iubire ca fiind soluţia – expresiile lor răsuflate fiind la fel de greţos de dulcege ca şi mirosul de eter într-un spital. Zvonurile se răspândeau prin ţară în şoapte de cinică groază – cu toate că oamenii citeau ziarele şi se comportau ca şi cum credeau ceea ce citeau, fiecare concurând cu ceilalţi spre a fi cel mai tăcut la modul prostesc, fiecare prefăcându-se a nu şti ceea ce ştia, fiecare forţându-se a crede că nenumitul era irealul. Era ca şi un vulcan care s-ar fi deschis brusc, şi cu toate acestea oamenii de la poalele muntelui ar fi ignorat fisurile brusc apărute, vaporii negri, firişoarele de lavă clocotită, şi ar fi continuat să creadă că singura primejdie era aceea de a recunoaşte realitatea acestor semne. — Ascultaţi raportul domnului Thompson despre criza mondială, pe 22 noiembrie! Era prima recunoaştere a nerecognoscibilului. Anunţurile începură să apară cu o săptămână înainte şi continuară să răsune de-a lungul şi de-a latul ţării. „Domnul Thompson va face un raport despre criza mondială! Ascultaţi-l pe domnul Thompson pe fiecare post de radio şi canal de televiziune la ora 8 p. m., pe data de 22 noiembrie!” La început, primele pagini ale ziarelor şi strigătele vocilor de la radio au dat explicaţii: „Spre a contracara temerile şi zvonurile răspândite de către duşmanii poporului, domnul Thompson se va adresa ţării pe 22 noiembrie şi va da un raport complet despre starea lumii în acest moment solemn de criză globală. Domnul Thompson va pune capăt acestor sinistre forţe al căror scop este acela de a ne ţine în groază şi disperare. El va face lumină în întunericul lumii şi ne va arăta calea pentru depăşirea tragicelor noastre probleme – o cale aspră, aşa cum se cuvine gravităţii acestui ceas, dar o cale a gloriei, aşa cum este conferită de renaşterea luminii. Discursul domnului Thompson va fi transmis de toate posturile de radio din această ţară şi în toate ţările din lume, acolo unde încă mai pot fi auzite undele radio. Apoi se dezlănţui corul şi spori de la o zi la alta. „Ascultaţi-l pe domnul Thompson pe data de 22 noiembrie!”, titrau ziarele. „Nu uitaţi de domnul Thompson pe data de 22 noiembrie!”, urlau posturile de radio la sfârşitul fiecărui program. „Domnul Thompson vă va spune adevărul!”, spuneau afişele din metrouri şi autobuze – apoi posterele de pe pereţii clădirilor – apoi pancartele de mari dimensiuni de pe autostrăzile pustii. „Nu disperaţi! Ascultaţi-l pe domnul Thompson!”, spuneau bannerele din birouri şi magazine. „Aveţi încredere! Ascultaţi-l pe domnul Thompson!”, spuneau vocile din biserici. „Domnul Thompson vă va da răspunsul!”, scriau pe cer aeroplanele armatei, literele dizolvându-se în spaţiu, doar ultimul cuvânt rămânând până când era terminată propoziţia. În parcurile din New York erau instalate difuzoare publice pentru ziua discursului, şi prindeau viaţă la fiecare oră, sincronizate cu distantele orologii, spre a trimite peste vacarmul traficului, peste capetele mulţimilor ponosite, strigătul sonor, mecanic al unui glas cu ton de alarmă: Ascultaţi raportul domnului Thompson despre criza — 1020 —

globală, pe data de 22 noiembrie!” – un strigăt care se rostogolea în aerul îngheţat şi dispărea printre acoperişurile înceţoşate, sub pagina albă a unui calendar care nu purta nicio dată. În după-amiaza zilei de 22 noiembrie, James Taggart îi spuse lui Dagny că domnul Thompson dorea să se întâlnescă cu ea în cadrul unei conferinţe înaintea transmisiunii. — La Washington? întrebă ea incredulă, aruncând o privire către ceasul de la mână. — Păi, trebuie să spun că n-ai citit ziarele şi nici n-ai urmărit evenimentele importante. Nu ştii că domnul Thompson urmează să transmită de la New York? A sosit aici spre a se consulta cu conducătorii industriei, precum şi ai sindicatelor, ştiinţei, meseriilor şi cu tot ceea ce e mai bun din conducerea ţării, în general. El a cerut să te aduc la conferinţă. — Unde se va ţine? — La studioul transmisiei radio. — Nu se aşteaptă să iau cuvântul în direct ca să le sprijin politica, nu? — Nu-ţi face griji, nu te-ar lăsa să te apropii de un microfon! Vor pur şi simplu să-ţi audă părerea, iar tu nu poţi refuza, dată fiind urgenţa naţională şi pentru că e vorba de o invitaţie personală din partea domnului Thompson! Vorbea nerăbdător, evitându-i privirea. — La ce oră are loc conferinţa? — La şapte şi jumătate. — Nu e consacrat prea mult timp unei conferinţte despre urgenţa naţională, nu-i aşa? — Domnul Thompson este o persoană extrem de ocupată. Te rog, nu mai argumenta, nu începe să faci nazuri, nu-nţeleg ce anume… — În regulă, zise ea pe un ton indiferent, o să vin. Şi adăugă, împinsă de un soi de senzaţie care ar fi făcut-o şovăielnică în a se aventura fără un martor la o conferinţă a gangsterilor: — O să-l iau pe Eddie Willers cu mine. El se încruntă, gândindu-se pentru o clipă la acest lucru, cu o privire mai degrabă plictisită decât enervată. — Bine, dacă doreşti, spuse el sec, dând din umeri. Ea apăru la studioul de transmisiuni cu James Taggart în calitate de poliţist de-o parte şi cu Eddie Willers ca bodyguard de cealaltă parte. Chipul lui Taggart era nemulţumit şi încordat, al lui Eddie – resemnat, deşi surprins şi curios. Într-un colţ al vastului şi întunecatului spaţiu, care reprezenta o sugestie rigid-tradiţională a unei încrucişări dintre o sufragerie somptuoasă şi o modestă garsonieră, fusese construită o scenă din pereţi de carton. Un semicerc de fotolii goale umplea decorul, sugerând o grupare dintr-un album de familie, cu — 1021 —

microfoane atârnând asemenea unor momeli la capătul unor prăjini lungi întinse spre a pescui printre scaune. Cei mai buni dintre conducătorii ţării, care stăteau prin jur în grupuri nervoase, păreau ca nişte resturi de marfă ieftinită într-un magazin intrat în faliment: ea îi văzu pe Wesley Mouch, Eugene Lawson, Chick Morrison, Tinky Holloway, doctorul Floyd Ferris, doctorul Simon Pritchett, Ma Chalmers, Fred Kinnan, şi o mână jalnică de afacerişti între care figura pe jumătate speriată, pe jumătate flatată a doctorului Mowen de la Amalgamated Switch and Signal Company era, în mod incredibil, menită a reprezenta un mare industriaş. Dar personajul care îi conferi ei un şoc instantaneu era doctorul Robert Stadler. Ea nu ştiuse că o faţă poate îmbătrâni atât de mult în intervalul scurt al unui singur an: aparenţa de veşnică energie, de adolescentină nerăbdare, dispăruse, iar pe chip nu mai rămăseseră decât liniile de dispreţuitoare amărăciune. Stătea în picioare singur, izolat de ceilalţi, iar ea sesiză momentul în care ochii lui văzură intrarea ei; semăna cu un bărbat într-un bordel care acceptase natura împrejurimilor până când a fost brusc prins acolo de către soţia lui: era privirea vinii care se transformă în ură. Apoi îl văzu pe Robert Stadler, omul de ştiinţă, cum întoarce capul ca şi cum n-o văzuse – ca şi cum refuzul său de a vedea putea să şteargă un fapt de existenţă. Domnul Thompson se plimba printre grupuri, vorbind scurt cu cei aflaţi întâmplător pe lângă el, în modul neliniştit al unui om de acţiune care simte dispreţ faţă de sarcina de a ţine discursuri. Ţinea în mână un teanc de pagini dactilografiate, ca şi cum era vorba de nişte haine vechi pe care avea de gând să le arunce. James Taggart îl interpelă, rostind nesigur şi cu voce tare: — Domnule Thompson, îmi permiteţi să v-o prezint pe sora mea, Dagny Taggart? — E atât de amabil din partea dumneavoastră că aţi venit, domnişoară Taggart! zise domnul Thompson, strângându-i mâna, ca şi cum ar fi fost un alt alegător de la el din zonă, al cărui nume nu-l mai auzise înainte; apoi porni rapid mai departe. — Unde-i conferinţa, Jim? întrebă ea şi aruncă o privire către ceas: era un cadran de mari dimensiuni, cu o limbă neagră care tăia minutele, asemenea unui cuţit ce se îndrepta către ora opt. — N-am ce face! Nu eu mă ocup de treaba asta! mârâi el. Eddie Willers aruncă către Dagny o privire plină de uimire amar-răbdătoare şi se apropie de ea. Un aparat de radio transmitea dintr-un alt studio un program de marşuri militare, înecând parţial fragmentele de voci nervoase, de paşi grăbiţi fără ţintă, de aparate trase în apropierea scenei din sufragerie, ce scoteau sunete stridente. — Rămâneţi pe frecvenţă ca să ascultaţi raportul domnului Thompson despre criza mondială, la ora 8 p. m.! strigă vocea marţială a unui crainic din aparatul de radio – când limba cadranului marcă ora 7,45. — Daţi-i bătaie, băieţi, daţi-i bătaie! mârâi domnul Thompson, în timp ce radioul — 1022 —

începu să bubuie un alt marş. Era 7,50 când Chick Morrison, Condiţionatorul Moral, care părea să conducă acţiunea, strigă, agitând către cercul de fotolii inundat de lumini, ca pe un baston, un carnet rulat: — Bun, băieţi şi fete, bun, haideţi să ne aşezăm pe locurile noastre! Domnul Thompson se aşeză zgomotos pe fotoliul central, în maniera în care te aşezi rapid pe un scaun gol într-un metrou. Asistenţii lui Chick Morrison conduceau oamenii către cercul de lumină. — O familie fericită, explică Chick Morrison, ţara trebuie să ne vadă ca pe o mare familie – ce s-a-ntâmplat cu chestia aia? Muzica de la radio se oprise brusc, înecându-se într-un mic icnet de electricitate statică, întreruptă fiind în mijlocul unei fraze muzicale sonore. Era 7,51. El dădu din umeri şi continuă: — …unită şi fericită. Grăbiţi-vă, băieţi. Mai întâi, luaţi prim-planuri cu domnul Thompson. Limba ceasului continua să taie minutele, în timp ce fotografii de presă făceau poze cu faţa acru-nerăbdătoare a domnului Thompson. — Domnul Thompson va sta între ştiinţă şi industrie! anunţă Chick Morrison. Domnule doctor Stadler, vă rog – scaunul din stânga domnului Thompson. Domnişoară Taggart – pe aici, vă rog – în dreapta domnului Thompson. Doctorul Stadler se supuse. Ea nu se mişcă. — Nu e doar pentru presă, e pentru publicul televiziunilor, îi explică Chick Morrison, pe un ton persuasiv. Ea făcu un pas înainte. — Nu voi lua parte la acest program, rosti ea pe un ton egal, adresându-se domnului Thompson. — Nu veţi lua parte? întrebă el inexpresiv, cu genul de privire pe care ar fi avut-o dacă unul dintre vasele de flori ar fi refuzat să-şi joace rolul. — Dagny, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Taggart cuprins de panică. — Ce se-ntâmplă cu ea? întrebă domnul Thompson. — Dar, domnişoară Taggart! De ce? strigă Chick Morrison. — Ştiţi cu toţii de ce, rosti ea către chipurile din jurul ei. Ar fi trebuit să evitaţi să încercaţi din nou acest lucru. — Domnişoară Taggart! urlă Chick Morrison, când ea dădu să plece. E o urgenţă naţio… Apoi un bărbat năvăli către domnul Thompson, iar ea se opri, la fel ca toţi ceilalţi – iar privirea lui impuse brusc mulţimii o tăcere totală. Era inginerul-şef al postului de radio şi era ciudat să vezi o privire de groază primitivă care se luptă cu resturile de control civilizat. — Domnule Thompson, spuse el, s-ar putea… s-ar putea să trebuiască să întârziem — 1023 —

transmisiunea. — Ce? strigă domnul Thompson. Limba ceasului arăta 7,58. — Încercăm să remediem, domnule Thompson, încercăm să aflăm ce este… dar s-ar putea să nu ne încadrăm în timp şi… — Despre ce vorbeşti? Ce s-a-ntâmplat? — Încercăm să localizăm… — Ce s-a-ntâmplat? — Nu ştiu! Dar… nu… nu putem emite, domnule Thompson. Se lăsă un moment de tăcere, apoi domnul Thompson întrebă, cu o voce nefiresc de joasă: — Eşti nebun? — Probabil că da. Aş vrea să fiu. Nu pot să mă lămuresc. Postul este mort. — Probleme tehnice? urlă domnul Thompson, sărind în picioare. Probleme tehnice, să te ia naiba, într-un moment ca ăsta? Dac-aşa conduci dumneata postul ăsta… Inginerul-şef clătină din cap încet, în maniera unui adult căruia îi e frică să sperie un copil. — Nu e vorba de postul acesta, domnule Thompson, spuse el moale. E vorba de toate posturile din ţară, din câte am fost noi în stare să verificăm. Şi nu e vorba de probleme tehnice. Nici aici, nici în alte părţi. Echipamentul e în ordine, în perfectă ordine, iar toţi raportează acelaşi lucru, dar… dar toate posturile de radio şi-au încetat emisia la 7,51 şi… şi nimeni nu poate descoperi din ce motiv. — Dar – strigă domnul Thompson, se opri, privi în jurul lui şi urlă: Nu-n seara asta! Nu puteţi lăsa să se-ntâmple aşa ceva în seara asta! Trebuie să intru în direct! — Domnule Thompson, zise bărbatul încet. Am telefonat la laboratorul electronic al Institutului de Stat pentru Ştiinţă. N-au… n-au mai pomenit aşa ceva. Am zis că e posibil să fie un fenomen natural, vreo perturbare cosmică nemaiîntâlnită, doar că… — Ce? — Doar că ei nu cred că ar fi aşa ceva. Nici noi, de altminteri. Ei spun că arată ca nişte unde radio, dar de o frecvenţă care nu a mai fost produsă până acum, nu a mai fost observată în vreo altă parte, nu a mai fost descoperită de altcineva. Nu îi răspunse nimeni. După un moment, continuă, cu glas ciudat de solemn: — Pare ca un zid de unde radio care bruiază aerul şi nu putem trece dincolo de el, nu-l putem atinge, nu-l putem disloca… În plus, nu putem localiza sursa lui, prin niciuna din metodele noastre obişnuite… Aceste unde par a proveni de la un transmiţător care… care face ca tot ceea ştim noi să pară o jucărie de copil! — Dar asta nu se poate! Strigătul veni din spatele domnului Thompson, iar toată lumea întoarse capul în acea direcţie, uimită de tonul său de ciudată groază; provenea de la doctorul Stadler. El continuă: — 1024 —

— Nu există aşa ceva! Nimeni de pe pământ nu poate face ceva asemănător! Inginerul-şef dădu din umeri. — Asta este, domnule doctor Stadler, rosti el istovit. Nu poate fi posibil. N-ar trebui să fie posibil. Dar există. — Ei bine, faceţi ceva în privinţa asta! strigă domnul Thompson mulţimii, în ansamblul ei. Nimeni nu răspunse şi nu se clinti. — Nu voi permite aşa ceva! strigă domnul Thompson. Nu voi permite aşa ceva! Tocmai în seara asta! Trebuie să ţin discursul ăsta! Faceţi ceva! Rezolvaţi, indiferent despre ce e vorba. Vă ordon să rezolvaţi! Inginerul-şef îl privi inexpresiv. — O să vă dau afară pe toţi pentru chestia asta! O să-i dau afară pe toţi inginerii electronişti din ţară! O să dau în judecată întreaga breaslă pentru sabotaj, dezertare şi trădare. Se-aude? Acum, faceţi ceva, lua-v-ar naiba! Faceţi ceva! Inginerul-şef se uită la el impasibil, ca şi cum cuvintele nu mai transmiteau nimic. — Nu e nimeni pe-aici care să execute un ordin? strigă domnul Thompson. N-a mai rămas niciun creier în ţara asta? Limba ceasului ajunse la ora 8. — Doamnelor şi domnilor, rosti o voce care venea din difuzoare – o voce de bărbat, limpede, calmă, implacabilă, o voce care nu mai fusese auzită la radio de ani de zile. Domnul Thompson nu vi se va adresa în această seară. Timpul acordat lui a expirat. Eu am preluat controlul. Urma să auziţi un raport despre criza mondială. Acest lucru urma să auziţi. Trei icnete de recunoaştere întâmpinară vocea, dar nimeni nu avu puterea să le observe printre sunetele mulţimii, care erau dincolo de stadiul de strigăte. Unul era un icnet de triumf, altul – de groază, cel de-al treilea, de uluire. Trei persoane îl recunoscură pe vorbitor: Dagny, doctorul Stadler, Eddie Willers. Nimeni nu-i aruncă vreo privire lui Eddie Willers; dar Dagny şi doctorul Stadler se uitară unul la celălalt. Ea văzu că faţa lui era distorsionată de o groază extrem de rea; el văzu că ea ştia şi că felul în care îl privea era ca şi cum vorbitorul i-ar fi tras o pereche de palme. — Vreme de doisprezece ani v-aţi întrebat: cine e John Galt? Acum vă vorbeşte John Galt. Eu sunt cel care îşi iubeşte viaţa. Eu sunt cel care nu-şi sacrifică iubirea sau valorile. Eu sunt cel care v-a privat de victime şi astfel v-a distrus lumea, iar dacă vreţi să ştiţi din ce motiv pieriţi – voi, cei cărora le e frică de cunoaştere – eu sunt cel care vă va spune. Inginerul-şef era singura persoană în stare să se mişte; fugi către un televizor şi se chinui frenetic cu butoanele sale. Dar ecranul rămânea gol; vorbitorul nu dorise să fie văzut. Doar glasul său umplea eterul ţării – al lumii, îşi spuse inginerul-şef – părând c-ar fi vorbit aici, în această încăpere, nu unui grup, ci unei singure persoane; nu era tonul pe care să te adresezi unei întruniri, ci acela pe care să te adresezi unei minţi. — 1025 —

— Aţi auzit spunându-se că această epocă e de criză morală. Aţi spus acest lucru şi voi, parţial din frică, parţial cu speranţa că vorbele nu au sens. V-aţi plâns că păcatele omului distrug lumea şi aţi blestemat firea omenească pentru lipsa ei de dorinţă de a practica virtuţile pe care le solicitaţi. Având în vedere faptul că, pentru voi, virtutea constă în sacrificiu, aţi solicitat mai multe sacrificii la fiecare dezastru succesiv, în numele unei întoarceri la moralitate, aţi sacrificat toate acele rele pe care le-aţi considerat a fi cauza situaţiei critice în care vă aflaţi. Aţi sacrificat raţiunea de dragul credinţei. Aţi sacrificat bogăţia de dragul nevoii. Aţi sacrificat stima de sine de dragul negării de sine. Aţi sacrificat fericirea de dragul datoriei. Aţi distrus tot ceea ce socoteaţi a fi rău şi aţi realizat tot ceea ce socoteaţi a fi bun. În acest caz, de ce vă schimonosiţi de groază în faţa priveliştii lumii din jurul vostru? Lumea aceasta nu este produsul păcatelor voastre, ea este produsul şi imaginea virtuţilor voastre. Este idealul vostru moral transformat în realitate în deplina şi finala sa perfecţiune. Aţi luptat pentru el, aţi visat la el, l-aţi dorit, iar eu – eu sunt cel care v-a îndeplinit dorinţa. Idealul vostru avea un inamic implacabil, pe care codul vostru de moralitate era menit să îl distrugă. Eu am îndepărtat sursa tuturor acelor rele pe care le sacrificaţi unul câte unul. Am pus capăt bătăliei voastre. V-am oprit motorul. Am privat lumea voastră de mintea omenească. Oamenii nu trăiesc conform minţii, spuneţi voi? I-am înlăturat pe cei care fac acest lucru. Mintea e neputincioasă, spuneţi voi? I-am înlăturat pe cei a căror minte nu e. Există valori mai înalte decât mintea, spuneţi voi? I-am îndepărtat pe cei pentru care nu există. În timp ce îi târâţi către altarele de sacrificiu pe oamenii drepţi, independenţi, raţionali, avuţi, cu stimă de sine – v-am întrecut, am ajuns eu primul la ei. Le-am spus natura jocului pe care îl jucaţi şi natura acelui cod moral al vostru, pe care ei au fost prea inocent-generoşi spre a-l sesiza. Le-am arătat calea de a trăi conform unei alte moralităţi – a moralităţii mele. Pe a mea au preferat s-o urmeze. Pe toţi cei care au dispărut, pe toţi cei pe care i-aţi urât, deşi vă temeaţi să-i pierdeţi, eu i-am luat de la voi. Nu încercaţi să ne găsiţi. Nu vrem să fim găsiţi. Să nu strigaţi că e datoria noastră să vă slujim. Noi nu recunoaştem o atare datorie. Să nu strigaţi că aveţi nevoie de noi. Nu aveţi. Nu ne imploraţi să ne întoarcem. Suntem în grevă, noi, oamenii minţii. Suntem în grevă împotriva autosacrificiului. Suntem în grevă împotriva credinţei în recompense nemeritate şi în datorii nerecompensate. Suntem în grevă împotriva dogmei conform căreia căutarea fericirii personale este ceva rău. Suntem în grevă împotriva doctrinei că viaţa reprezintă vină. Există o diferenţă între greva noastră şi toate celelalte pe care le-aţi practicat vreme de veacuri: greva noastră constă nu în a face solicitări, ci în a le acorda. În conformitate cu moralitatea voastră, noi suntem răi. În conformitate cu ştiinţa voastră economică, noi suntem inutili. Am hotărât să nu vă mai exploatăm. În conformitate cu legile voastre politice, noi suntem periculoşi şi trebuie să fim puşi în cătuşe. Am hotărât să nu vă mai punem în pericol, să nu mai purtăm cătuşe. În conformitate cu — 1026 —

filosofia voastră, noi reprezentăm doar o iluzie. Am hotărât să nu vă mai orbim şi v-am lăsat liberi să faceţi faţă realităţii pe care aţi vrut-o, lumea aşa cum o vedeţi acum, o lume fără minte. V-am acordat tot ceea ce aţi solicitat de la noi, care fuseserăm întotdeauna cei care au dat, dar care de-abia acum au înţeles. Nu avem a vă prezenta solicitări, condiţii pe care să le negociem, sau compromisuri la care să ajungem. Voi nu aveţi nimic să ne oferiţi. Noi nu avem nevoie de voi. Oare acum văicăriţi: nu, nu asta este ceea ce aţi vrut? O lume a ruinelor, lipsită de minte, nu reprezenta scopul vostru? Nu aţi vrut ca noi să vă părăsim? Canibali morali, îmi dau seama că aţi ştiut dintotdeauna ceea ce vreţi. Dar jocul vostru s-a sfârşit, pentru că acum îl ştim şi noi. De-a lungul secolelor de calamităţi şi dezastre, pe care vi le-a provocat codul vostru de moralitate, aţi clamat că acest cod al vostru fusese încălcat, că dezastrele reprezentau pedeapsa pentru încălcarea lui, că oamenii sunt prea slabi şi prea egoişti spre a vărsa tot sângele de care e nevoie. Aţi osândit omul, aţi osândit existenţa, aţi osândit acest pământ, dar n-aţi cutezat niciodată să vă puneţi codul sub semnul întrebării. Victimele voastre au suportat blamul şi s-au chinuit mai departe, cu blestemele voastre drept recompensă pentru martiriul lor – în vreme ce voi continuaţi să vă jeliţi că, deşi codul vostru e nobil, firea omenească nu e suficient de bună spre a-l pune în practică. Şi nimeni nu s-a ridicat spre a pune întrebarea: Bună? După care criterii? Aţi vrut să ştiţi cine este John Galt. Eu sunt cel care a pus această întrebare. Da, trăim într-o epocă de criză morală. Da, înduraţi pedeapsa pentru răul pe care laţi săvârşit. Dar acum nu omul este cel care e judecat şi nu firea omenească va fi cea blamată. De această dată, codul vostru moral s-a sfârşit. Codul vostru moral a ajuns la punctul culminant, fundătura de la capătul acestui drum. Iar dacă voi vreţi să trăiţi în continuare, trebuie nu să vă întoarceţi la moralitate – voi, care nu aţi cunoscut aşa ceva –, ci s-o descoperiţi. Nu aţi auzit vreun concept de moralitate, cu excepţia celei mistice sau sociale. Aţi fost învăţaţi că moralitatea reprezintă un cod de comportament impus vouă cu biciul, biciul puterii supranaturale sau biciul societăţii, spre a sluji scopului lui Dumnezeu sau bunăstării vecinului vostru, spre a face pe plac unei autorităţi de dincolo de mormânt sau de uşa casei de lângă voi – dar nu spre a sluji vieţii ori plăcerii voastre. Aţi fost învăţaţi că plăcerea voastră e de găsit în imoralitate, că răul ar sluji cel mai bine intereselor voastre şi că orice cod moral este făcut nu pentru voi, ci împotriva voastră, nu spre a vă prelungi viaţa, ci spre a o istovi. Vreme de veacuri, bătălia umanităţii s-a dus între cei care pretindeau că viaţa voastră îi aparţine lui Dumnezeu şi cei care pretindeau că ea aparţine vecinilor voştri – între cei care predicau că binele este autosacrificiul de dragul fantasmelor din ceruri şi cei care predicau că binele este autosacrificiul de dragul incompetenţilor de pe — 1027 —

pământ. Şi nimeni nu a venit spre a spune că viaţa voastră vă aparţine vouă şi că binele înseamnă a trăi. Ambele părţi au fost de acord că moralitatea impune predarea interesului personal şi a minţii, că moralul şi practicul sunt antagonice, că moralitatea nu este domeniul raţiunii, ci al credinţei şi al forţei. Ambele tabere au căzut de acord că nu este posibilă nicio moralitate raţională, că în raţiune nu există „corect” şi „incorect” – că în raţiune nu există motiv de a fi moral. Indiferent în legătură cu ce altceva s-au luptat, toţi moraliştii voştri au făcut front comun împotriva minţii omeneşti. Mintea omenească a fost cea pe care intenţionau s-o jefuiască şi s-o distrugă. Acum aveţi de ales: ori pieriţi, ori învăţaţi că antimintea echivalează cu antiviaţa. Mintea omenească reprezintă unealta sa de bază pentru supravieţuire. Viaţa îi este dată, supravieţuirea nu. Trupul îi este dat, întreţinerea lui nu. Mintea îi este dată, nu şi conţinutul ei. Spre a rămâne în viaţă, el trebuie să acţioneze, iar înainte de a acţiona, el trebuie să cunoască natura şi scopul acţiunii sale. El nu-şi poate obţine hrana fără o cunoaştere a ei şi a modalităţii de a o obţine. El nu poate săpa o groapă – sau construi un ciclotron – fără cunoaşterea ţelului său şi a modalităţilor de a-l realiza. Spre a rămâne activ, el trebuie să gândească. Dar a gândi constituie un act de alegere. Cheia a ceea ce voi denumiţi, în chip atât de nesăbuit, „firea omenească”, secretul făţiş cu care trăiţi, deşi vă temeţi a-l numi, este faptul că omul este o fiinţă cu conştiinţă voliţională. Raţiunea nu lucrează în mod automat, gândirea nu este un proces mecanic; conexiunile logice nu se realizează din instinct. Funcţionarea stomacului, a plămânilor şi a inimii voastre este automată, funcţionarea minţii voastre nu este. În orice oră şi în orice problemă din viaţa voastră, sunteţi liberi a gândi sau a evada din acest efort. Dar nu sunteţi liberi să scăpaţi de natura voastră; de faptul că raţiunea constituie mijlocul vostru de supravieţuire – drept pentru care, pentru voi, care sunteţi fiinţe omeneşti, întrebarea „a fi sau a nu fi” reprezintă întrebarea „a gândi sau a nu gândi”. O fiinţă cu conştiinţă voliţională nu posedă un curs automat de comportament. Ea are nevoie de un cod de valori spre a-i călăuzi acţiunile. „Valoarea” constituie acel lucru pentru care cineva acţionează spre a-l dobândi şi păstra, „virtutea” reprezintă acţiunea prin care persoana respectivă îl dobândeşte şi îl păstrează. „Valoarea” presupune un răspuns la întrebarea: de valoare pentru cine anume şi pentru ce? „Valoarea” presupune o normă, un scop şi necesitatea acţiunii în faţa unei alternative. Acolo unde nu există alternativă, nu este posibilă nicio valoare. În univers există doar o singură alternativă: existenţă sau non-existenţă – şi corespunde unei singure clase de entităţi: organismelor vii. Existenţa materiei neînsufleţite este necondiţională, nu însă şi existenţa vieţii: aceasta depinde de un parcurs specific de acţiune. Materia este indestructibilă, îşi schimbă formele, dar nu poate înceta să existe. Doar un organism viu se confruntă cu o constantă alternativă: — 1028 —

problemele vieţii şi ale morţii. Viaţa este un proces de acţiune autosusţinută şi autogenerată. Dacă un organism nu reuşeşte în această acţiune, el moare; elementele sale chimice rămân, dar viaţa sa încetează să mai existe. Doar conceptul de „Viaţă” face posibil conceptul de „Valoare”. Doar pentru o entitate vie lucrurile pot fi bune sau rele. O plantă trebuie să se hrănescă spre a trăi; lumina solară, apa, substanţele chimice de care are nevoie reprezintă valorile pe care natura sa şi le-a trasat spre a le căuta; viaţa sa reprezintă standardul de valoare care îi direcţionează acţiunile. Dar o plantă nu are de ales între mai multe acţiuni; există alternative în condiţiile cu care se confruntă, dar nu există alternative în funcţionarea sa: ea acţionează automat spre aşi prelungi viaţa, nu poate acţiona pentru propria ei distrugere. Un animal este echipat spre a-şi susţine viaţa; simţurile sale îi conferă un cod automat de acţiune, o cunoaştere automată a ceea ce este bun sau rău pentru el. Nu are puterea de a-şi extinde cunoaşterea sau de a o eluda. În condiţiile în care cunoaşterea sa se dovedeşte neadecvată, el moare. Dar atâta timp cât trăieşte, el acţionează asupra cunoaşterii sale, cu automată siguranţă şi fără puterea de a alege, este incapabil să-şi ignore propriul bine, incapabil să aleagă răul şi să acţioneze spre autodistrugere. Omul nu posedă un cod automat de supravieţuire. Deosebirea sa distinctă de toate celelalte specii vii constă în necesitatea de a acţiona în faţa alternativelor prin intermediul alegerii voliţionale. El nu posedă o cunoaştere automată a ceea ce este bine sau rău pentru el, de care valori anume depinde viaţa lui, de ce tip de acţiune are nevoie. Murmuraţi ceva în legătură cu un instinct de autoconservare? Instinctul de autoconservare reprezintă exact ceea ce nu posedă omul. Un „instinct” reprezintă o formă infailibilă şi automată de cunoaştere. O dorinţă nu echivalează cu un instinct. O dorinţă de a trăi nu vă conferă cunoaşterea necesară existenţei. Nici chiar dorinţa omului de a trăi nu este automată: răul vostru secret în ziua de azi este că aceea este dorinţa pe care nu o ţineţi în frâu. Frica voastră de moarte nu constituie o iubire a vieţii şi nu vă va conferi cunoaşterea necesară spre a o păstra. Omul trebuie să-şi obţină cunoaşterea şi să-şi aleagă acţiunile printr-un proces de gândire pe care natura nu-l va sili să-l îndeplinească. Omul are posibilitatea de a acţiona ca propriul său distrugător – iar în acest fel a acţionat el în cea mai mare parte a istoriei sale. O entitate vie care ar considera drept rele mijloacele sale de supravieţuire nu ar supravieţui. O plantă care s-ar lupta să-şi mutileze rădăcinile, o pasăre care s-ar chinui să-şi frângă aripile nu ar rămâne multă vreme în existenţa pe care au sfidat-o. Dar istoria omului a constituit o luptă pentru negarea şi distrugerea minţii sale. Omul a fost denumit fiinţă raţională, dar raţionalitatea constituie o chestiune de alegere – iar alternativa pe care i-o oferă natura este următoarea: fiinţă raţională sau animal sinucigaş. Omul trebuie să fie om – prin alegere; el trebuie să-şi considere viaţa o valoare – prin alegere; trebuie să înveţe să o susţină – prin alegere; trebuie să — 1029 —

descopere valorile de care are nevoie şi să-şi practice virtuţile – prin alegere. Un cod de valori acceptat prin alegere este un cod de moralitate. Oricine aţi fi voi, cei care mă ascultaţi acum, vorbesc acelei rămăşiţe vii care a rămas necoruptă înlăuntrul vostru, rămăşiţei umane, minţii voastre şi spun: există o moralitate a raţiunii, o moralitate proprie omului, iar viaţa omului constituie standardul său de valoare. Tot ceea ce este adecvat vieţii unei fiinţe raţionale reprezintă binele; tot ceea ce distruge reprezintă răul. Viaţa omului, aşa cum este solicitat prin firea lui, nu este viaţa unei brute lipsite de minte, a unui bătăuş care se ocupă de jafuri sau a unui mistic trândav, ci viaţa unei fiinţe gânditoare – nu viaţa prin intermediul forţei sau înşelătoriei, ci viaţa prin intermediul realizării – nu supravieţuire cu orice preţ, având în vedere că există doar un singur preţ de plătit pentru supravieţuirea omului: raţiunea. Viaţa omului constituie norma moralităţii, dar scopul său este propria voastră viaţă. Dacă existenţa pe pământ constituie scopul vostru, trebuie să alegeţi acţiunile şi valorile în conformitate cu norma, cu ceea ce este propriu omului – în scopul de a menţine, a împlini şi a vă bucura de valoarea de neînlocuit care este viaţa noastră. Având în vedere că viaţa necesită un anumit tip de acţiune, orice alt tip de acţiune o va distruge. O fiinţă care nu-şi consideră propria viaţă drept motivul şi scopul acţiunilor sale acţionează pe motivul şi în conformitate cu norma vieţii. O atare fiinţă constituie o monstruozitate metafizică, luptându-se să se opună, să nege şi să contrazică realitatea propriei sale existenţe, năpustindu-se orbeşte pe calea distrugerii, nefiind capabilă de nimic altceva decât de suferinţă. Fericirea reprezintă starea de succes a vieţii, suferinţa este un agent al morţii. Fericirea este acea stare de conştiinţă care provine din realizarea valorilor proprii. O moralitate care îndrăzneşte să vă spună să găsiţi fericirea în renunţarea la fericirea voastră – să consideraţi a fi valoare eşecul valorilor voastre – constituie o insolentă negaţie a moralităţii. O doctrină care vă dă, ca ideal, rolul unui animal de sacrificiu care caută măcelărirea pe altarele altora vă conferă moartea drept normă. Prin graţia realităţii şi a naturii vieţii, omul – fiecare om – constituie un scop în sine, el există de dragul lui, iar realizarea propriei sale fericiri constituie cel mai înalt ţel moral al său. Dar nici viaţa, nici fericirea nu pot fi realizate prin urmărirea unor toane iraţionale. Aşa după cum omul este liber să încerce să supravieţuiască în orice modalitate aleatorie, dar va pieri dacă nu trăieşte aşa după cum îi solicită natura, prin urmare el este liber să-şi caute fericirea în orice înşelătorie lipsită de minte, dar el nu va avea parte decât de chinul frustrării, dacă nu va căuta fericirea proprie omului. Scopul moralităţii este acela de a vă învăţa, nu de a suferi şi de a muri, ci de a vă bucura şi de a trăi. Daţi-i la o parte pe acei paraziţi din sălile de clasă subvenţionate care trăiesc pe seama profiturilor minţii altora şi proclamă că omul nu are nevoie nici de moralitate, — 1030 —

nici de valori, nici de cod de comportament. Ei, care pozează în oameni de ştiinţă şi pretind că omul e doar un animal, nu îi conferă includere în legea existenţei pe care au acordat-o celei mai umile dintre insecte. Ei recunosc că fiecare specie vie are o modalitate de supravieţuire solicitată de natura sa, ei nu pretind că un peşte poate trăi afară din apă sau că un câine poate trăi fără simţul mirosului – dar omul, susţin ei, cea mai complexă dintre fiinţe, omul poate supravieţui în absolut orice mod, omul nu are identitate, nu are natură şi nu există motiv practic pentru care el să nu trăiască cu mijloacele sale de supravieţuire distruse, cu mintea sugrumată şi pusă la dispoziţia oricărui ordin pe care l-ar da ei. Daţi-i la o parte pe acei mistici roşi de ură, care pozează în prieteni ai umanităţii şi predică faptul că cea mai elevată virtute pe care o poate practica omul este aceea de a nu conferi nicio valoare propriei vieţi. Oare vă spun ei că scopul moralităţii este acela de a pune frâu instinctului de autoconservare al omului? Omul are nevoie de codul moralităţii în scopul autoconservării. Doar omul care doreşte să fie moral este omul care doreşte să trăiască. Nu, nu trebuie să trăiţi; este actul fundamental al alegerii voastre; dar dacă alegeţi să trăiţi, trebuie să trăiţi ca un om – prin munca şi judecata minţii voastre. Nu, nu trebuie să trăiţi ca un om, este un act de alegere morală. Dar nu puteţi trăi ca orice altceva – iar alternativa o constituie acea stare de moarte-vie pe care o vedeţi acum înlăuntrul şi în jurul vostru, starea unui lucru inadecvat existenţei, care nu mai e uman şi e mai puţin decât animal, un lucru care nu cunoaşte altceva decât durerea şi se târăşte prin anii săi de viaţă. Nu, nu trebuie să gândiţi; este un act de alegere morală. Dar cineva trebuia să se gândească spre a vă ţine în viaţă; dacă alegeţi să nu vă achitaţi de sarcină, nu vă veţi achita de existenţă şi veţi pasa deficitul unui om moral, aşteptând ca el să-şi sacrifice binele spre a vă lăsa pe voi să supravieţuiţi prin răul vostru. Nu, nu trebuie să fiţi un om; dar în ziua de azi, cei care sunt nu se mai află acolo. Eu am înlăturat mijloacele voastre de supravieţuire – victimele voastre. Dacă vreţi să ştiţi cum am făcut acest lucru şi ce anume le-am spus spre a-i face să plece, auziţi acum. Le-am spus, în esenţă, ceea ce vă declar acum. Erau oameni care trăiseră în conformitate cu codul meu, dar care nu ştiuseră cum anume este reprezentată o mare virtute – eu i-am făcut să-şi dea seama. Le-am adus nu o reevaluare, ci doar o identificare a valorilor lor. Noi, oamenii minţii, ne aflăm în grevă împotriva voastră în numele unei unice axiome, care este rădăcina codului nostru moral, aşa după cum rădăcina codului vostru este constituită de dorinţa de a scăpa de el: axioma că existenţa există. Existenţa există – iar actul de a sesiza această idee implică două axiome corolare: că ceva există şi care poate fi perceput şi că se există posedând conştiinţă, conştiinţa fiind facultatea de a percepe ceea ce există. Dacă nimic nu există, nu poate fi conştiinţă: o conştiinţă fără ceva de care să fie — 1031 —

conştientă reprezintă o contradicţie în termeni. O conştiinţă conştientă doar de ea însăşi e o contradicţie în termeni: înainte de a se identifica drept conştiinţă, ea trebuie să fie conştientă de ceva. Dacă ceea ce pretindeţi a percepe nu există, ceea ce posedaţi voi nu este conştiinţă. Indiferent de gradul vostru de cunoaştere, acestea două – existenţa şi conştiinţa – reprezintă axiome de care nu puteţi scăpa, acestea două sunt lucruri de importanţă capitală, ireductibile, implicate în fiecare acţiune pe care o întreprindeţi, în oricare parte a cunoaşterii voastre şi în a sumei sale, de la prima rază de lumină pe care o percepeţi la începutul vieţii voastre şi până la cea mai amplă erudiţie pe care aţi putea-o dobândi la sfârşitul ei. Indiferent dacă ştiţi forma unei pietricele sau structura sistemului solar, axioma rămâne aceeaşi: că ea există şi că voi ştiţi acest lucru. A exista înseamnă a fi ceva, ca fiind distinct de nimicul non-existenţei, înseamnă a fi o entitate de o natură specifică constituită din atribute specifice. Cu veacuri în urmă, omul care era – indiferent de greşelile sale – cel mai mare dintre filosofii voştri, a oferit formula care defineşte conceptul existenţei şi regula întregii cunoaşteri: A este A. Un lucru este el însuşi. Nu aţi sesizat înţelesul acestei afirmaţii. Eu mă aflu aici spre a o completa: Existenţa înseamnă Identitate, Conştiinţa înseamnă Identificare. Indiferent de ceea ce preferaţi să luaţi în considerare, fie că e vorba de un obiect, un atribut sau o acţiune, legea rămâne aceeaşi. O frunză nu poate fi în acelaşi timp o piatră, nu poate fi complet roşie şi complet verde în acelaşi timp, nu poate fi arzătoare şi îngheţată în acelaşi timp. A este A. Sau, dacă vreţi să-l formulez într-un limbaj mai simplu: Nu poţi să ai o prăjitură şi în acelaşi timp s-o mănânci. Căutaţi să ştiţi ce anume nu este în regulă cu lumea? Toate dezastrele care au ruinat lumea au fost provocate de încercarea conducătorilor voştri de a eluda faptul că A este A. Tot răul cel secret cu care vă temeţi să vă confruntaţi înlăuntrul vostru şi toată durerea pe care aţi îndurat-o a provenit din încercarea voastră de a eluda faptul că A este A. Scopul celor care v-au învăţat să-l eludaţi era acela de a vă face să uitaţi că Omul e Om. Omul nu poate supravieţui decât dobândind cunoaştere, iar raţiunea constituie singurul său mijloc de a o dobândi. Raţiunea reprezintă facultatea care percepe, identifică şi integrează materialul oferit de simţurile sale. Sarcina simţurilor sale este aceea de a îi conferi evidenţa existenţei, dar sarcina de a o identifica aparţine raţiunii sale, simţurile lui îi comunică doar că ceva există, dar ceea ce există trebuie să fie aflat de mintea sa. Toată gândirea este un proces de identificare şi integrare. Omul percepe un strop de culoare; integrând evidenţa vederii şi pipăitului său, el se deprinde să îl identifice ca fiind un obiect solid: el învaţă că lemnul este alcătuit din celule, că celulele sunt alcătuite din molecule, că moleculele sunt alcătuite din atomi. Pe parcursul acestui proces, lucrarea minţii sale constă în răspunsuri la o singură întrebare: Ce anume este? Mijloacele sale de a stabili adevărul răspunsurilor sale este logica, iar logica se — 1032 —

sprijină pe axioma că existenţa există. Logica reprezintă arta identificării noncontradictorii. O contradicţie nu poate exista. Un atom este el însuşi, tot aşa după cum este şi universul; niciunul, nici celălalt nu îşi poate contrazice propria identitate; şi nici partea nu poate contrazice întregul. Niciun concept pe care omul îl formulează nu este valid decât dacă îl integrează fără contradicţie în suma totală a cunoaşterii sale. Spre a ajunge la o contradicţie echivalează cu a mărturisi o greşeală în gândirea personală; a păstra o contradicţie echivalează cu a abdica de la minte şi a te izgoni pe tine însuţi din tărâmul realităţii. Realitatea înseamnă ceea ce există; irealul nu există; irealul reprezintă doar acea negaţie a existenţei care constituie conţinutul unei conştiinţe umane atunci când încearcă să abandoneze raţiunea. Adevărul este recunoaşterea realităţii; raţiunea, singurul mijloc de cunoaştere al omului, constituie singura sa normă de adevăr. Cea mai vicioasă propoziţie care se poate pronunţa este: a cui raţiune? Răspunsul este: a ta. Indiferent cât de vastă sau cât de modestă este cunoaşterea ta, propria ta minte este cea care trebuie s-o dobândească. Doar cu cunoaşterea ta poţi avea de-a face. Doar cu cunoaşterea ta poţi pretinde a poseda sau a le cere altora să ia în consideraţie. Mintea ta reprezintă singurul tău judecător al adevărului – iar dacă alţii nu sunt de acord cu verdictul tău, realitatea constituie curtea ta de apel supremă. Nimic în afara unei minţi omeneşti nu poate derula acest proces complex, delicat, crucial de identificare care este gândirea. Nimic nu poate conduce procesul decât propria sa judecată. Nimic nu poate conduce judecata sa decât integritatea sa morală. Voi, cei care vorbiţi despre un „instinct moral” ca şi cum ar fi o înzestrare separată, opusă raţiunii – raţiunea omenească reprezintă facultatea sa morală. Un proces de raţiune constituie un proces de alegere constantă ca răspuns la întrebarea: adevărat sau fals? corect sau incorect? Este o sămânţă care trebuie plantată în sol spre a creşte – corect sau incorect? Rana unui om trebuie dezinfectată spre a-i salva viaţa – corect sau incorect? Oare natura electricităţii atmosferice permite să fie convertită în putere cinetică – corect sau incorect? Răspunsul la atari întrebări v-a dat tot ceea ce aveţi – iar răspunsurile au provenit de la o minte omenească, o minte dotată cu o intransingentă devoţiune faţă de ceea ce este corect. Un proces raţional este un proces moral. Poţi săvârşi o greşeală în orice etapă a acestuia, fără a avea altceva care să te protejeze decât propria ta severitate, sau poţi încerca să înşeli, să falsifici evidenţa şi să eludezi efortul căutării – dar dacă devoţiunea faţă de adevăr constituie semnul distinctiv al moralităţii, în acest caz nu există o formă mai măreaţă, mai nobilă mai eroică de devoţiune decât actul unui om care îşi asumă responsabilitatea de a gândi. Ceea ce denumiţi sufletul sau spiritul vostru este conştiinţa voastră, iar ceea ce denumiţi „voinţa liberă” constituie libertatea minţii de a gândi sau nu, singura voinţă pe care o aveţi, singura libertate, alegerea care controlează toate alegerile pe care le faceţi şi vă determină viaţa şi firea. Gândirea reprezintă singura virtute, din care toate — 1033 —

celelalte purced. Iar viciul său fundamental, izvorul tuturor relelor, este acel act fără nume pe care îl practicaţi cu toţii, dar nu vă chinuiţi: actul de a şterge, suspendarea voluntară a propriei conştiinţe, refuzul de a gândi – nu orbire, ci refuzul de a vedea; nu ignoranţa, ci refuzul de a şti. Este actul de a-ţi deconcentra mintea şi de a induce o ceaţă lăuntrică spre a scăpa de responsabilitatea judecăţii – pe premisa nerostită că un lucru nu va exista decât în cazul în care refuzi să-l identifici, că A nu va fi A atâta timp cât nu pronunţi verdictul „Este”. Non-gândirea este un act de anihilare, o dorinţă de a nega existenţa, o încercare de a şterge realitatea. Dar existenţa există; realitatea nu trebuie ştearsă, ea nu va face altceva decât să-l şteargă pe cel care şterge. Refuzând să spuneţi „Este”, refuzaţi să spuneţi „Eu sunt”. Suspendându-vă judecata, vă negaţi persoana. Atunci când cineva declară: „Cine sunt eu ca să ştiu?”, el declară: „Cine sunt eu ca să trăiesc?” Aceasta, la orice oră şi în orice problemă, este alegerea voastră morală fundamentală: a gândi sau a nu gândi, existenţă sau non-existenţă, A sau non-A, entitate sau zero. În măsura în care un om este raţional, viaţa constituie premisa care îi ghidează acţiunile. În măsura în care el este iraţional, premisa care îi ghidează acţiunile este moartea. Voi, care murmuraţi că moralitatea este socială şi că omul n-ar avea nicio moralitate pe o insulă pustie – pe o insulă pustie ar avea cel mai mult nevoie de ea. Să încerce el să pretindă, atunci când nu există nicio victimă spre a plăti pentru aceasta, că stânca e o casă, că nisipul e o haină, că mâncare îi va pica în gură fără motiv sau efort, că va strânge mâine o recoltă devorându-şi astăzi rezerva de seminţe pentru plantat – iar realitatea îl va mătura, aşa după cum merită; realitatea îi va arăta că viaţa reprezintă o valoare care trebuie cumpărată şi că gândirea constituie singura monedă suficient de nobilă spre a o cumpăra. Dacă ar fi să vorbesc genul vostru de limbaj, aş zice că singura poruncă morală a omului este: să gândeşti. Dar o „poruncă morală” constituie o contradicţie în termeni. Moralul este ales, nu impus; cel înţeles, nu cel căruia i se dă ascultare. Moralul este raţional, iar raţiunea nu acceptă porunci. Moralitatea mea, moralitatea raţiunii este conţinută într-o unică axiomă: existenţa există – şi într-o singură alegere: aceea de a trăi. Toate celelalte provin din acestea. Spre a trăi, omul trebuie să aibă trei lucruri drept valori supreme şi călăuzitoare ale vieţii sale: Raţiune-Scop-Stimă de sine. Raţiunea, drept unică unealtă a cunoaşterii – Scopul, drept alegerea de către el a fericirii pe care această unealtă trebuie să înceapă a o dobândi – Stima de sine, drept inviolabilă siguranţă că mintea lui este competentă spre a gândi şi că această persoană are dreptul la fericire, ceea ce înseamnă: este îndreptăţită să trăiască. Aceste trei valori implică şi necesită toate virtuţile omului, iar toate virtuţile sale fac parte din relaţia de existenţă şi de conştiinţă: raţionalitate, independenţă, integritate, onestitate, dreptate, productivitate, mândrie. — 1034 —

Raţionalitatea reprezintă recunoaşterea faptului că existenţa există, că nimic nu poate schimba adevărul şi că nimic nu poate avea prioritate în faţa actului de percepţie a acestui adevăr, care este gândirea – că mintea este singurul judecător de valori al omului şi unicul ghid de acţiune – că raţiunea constituie un absolut care nu dă posibilitatea niciunui compromis – că o concesie făcută iraţionalului anulează conştiinţa şi o deturnează de la sarcina de a truca realitatea – că presupusa scurtătură către cunoaştere, care este credinţa, constituie doar o scurtătură care distruge mintea – că acceptarea unei invenţii mistice reprezintă o dorinţă de anihilare a existenţei şi, pe drept cuvânt, anihilează conştiinţa. Independenţa reprezintă recunoaşterea faptului că ţie îţi aparţine responsabilitatea judecăţii şi nimic nu te poate ajuta să scapi de ea – că niciun substitut nu poate gândi în locul tău, aşa după cum nimeni altcineva nu-ţi poate trăi viaţa – că cea mai ruşinoasă autoînjosire şi autodistrugere este subordonarea minţii tale faţă de mintea altuia, acceptarea unei autorităţi asupra creierului tău, acceptarea aserţiunilor sale drept realităţi, a zicerilor sale drept adevăr, a edictelor sale drept un mijlocitor între conştiinţa şi existenţa ta. Integritatea constituie recunoaşterea faptului că nu îţi poţi contraface conştiinţa, după cum onestitatea reprezintă recunoaşterea faptului că nu poţi simula existenţa – că omul este o entitate indivizibilă, o unitate integrată alcătuită din două atribute: materie şi conştiinţă, şi că el nu poate permite nicio fisură între trupul şi mintea lui, între acţiune şi gând, între viaţa sa şi convingerile sale – că, asemenea unui judecător neinfluenţabil de către opinia publică, el nu îşi poate sacrifica convingerile de dragul dorinţelor altora, chiar dacă e vorba de întreaga umanitate care strigă rugăminţi şi ameninţări la adresa lui – că încrederea şi curajul constituie necesităţi practice, că a fi curajos reprezintă o formă practică de a te conforma vieţii, de a te conforma adevărului, iar încrederea este forma practică de a te conforma propriei tale conştiinţe. Onestitatea reprezintă recunoaşterea faptului că irealul este ireal şi nu poate avea valoare, că nici iubirea, nici celebritatea, nici banii nu constituie o valoare dacă sunt obţinute prin înşelătorie – că o încercare de a dobândi o valoare prin înşelarea minţii altora constituie un act de ridicare a victimelor tale pe o poziţie mai înaltă decât realitatea, unde devii un pion al orbirii lor, un sclav al non-gândirii şi eschivărilor lor, în timp ce inteligenţa, raţionalitatea, sensibilitatea ta devin inamicii de care trebuie să te temi şi să te fereşti – că nu catadicseşti să trăieşti ca o persoană dependentă, cu atât mai puţin ca cineva dependent de stupiditatea altora, sau ca un nebun a cărui sursă de valori o constituie nebunii pe care reuşeşte să-i păcălească – că onestitatea nu constituie o datorie socială, niciun sacrificiu de dragul altora, ci cea mai profund egoistă virtute pe care o poate practica omul: refuzul său de a sacrifica realitatea propriei sale existenţe de dragul amăgitei conştiinţe a altora. Dreptatea este recunoaşterea faptului că nu poţi simula caracterul oamenilor, aşa după cum nu poţi simula caracterul naturii, că trebuie să îi judeci pe toţi oamenii la — 1035 —

fel de conştient după cum judeci obiectele neînsufleţite, cu acelaşi respect faţă de adevăr, cu aceeaşi viziune incoruptibilă, printr-un proces de identificare la fel de curat şi de raţional – că fiecare om trebuie judecat pentru ceea ce este el şi tratat în consecinţă, că aşa după cum nu plăteşti un preţ mai mare pentru nişte fiare ruginite decât pentru o bucată de metal strălucitor, la fel nu pui un ticălos mai presus de un erou – că evaluarea ta morală constituie moneda cu care sunt plătiţi oamenii pentru virtuţile sau viciile lor, iar această plată îţi solicită o onoare la fel de scrupuloasă precum cea pe care o dovedeşti în tranzacţiile financiare – că a-ţi ascunde admiraţia faţă de virtuţi constituie un act de delapidare morală – că a plasa orice altă preocupare mai presus de dreptate înseamnă a-ţi devaloriza moneda morală şi a defrauda binele în favoarea răului, având în vedere că binele poate pierde prin lipsa dreptăţii şi doar răul poate profita – şi că fundul gropii de la capătul drumului, actul de faliment moral este de a-i pedepsi pe oameni pentru virtuţile lor şi de a-i recompensa pentru viciile lor, că aceasta reprezintă prăbuşirea într-o deplină depravare, Slujba Neagră a adorării morţii, devotarea conştiinţei întru distrugerea existenţei. Productivitatea constituie acceptarea de către tine a moralităţii, recunoaşterea de către tine a faptului că alegi să trăieşti – că munca productivă este procesul prin care conştiinţa omului îi controlează existenţa, un proces constant de dobândire a cunoaşterii şi de modelare a materiei pentru a fi în conformitate cu scopul personal, de a transla o idee în formă fizică, de a reface pământul după chipul valorilor personale – că orice muncă este o muncă creativă dacă este efectuată de către o minte gânditoare, iar nicio muncă nu este creativă dacă e săvârşită de un individ care repetă într-o stupoare lipsită de discernământ o rutină pe care a învăţat-o de la alţii – că voi sunteţi cei care vă alegeţi munca, iar opţiunile sunt la fel de largi ca şi mintea voastră, că pentru voi nimic altceva în plus nu mai e posibil şi nimic altceva în minus este uman – că a dobândi prin înşelăciune o slujbă mai mare decât poate să gestioneze mintea voastră înseamnă a deveni o maimuţă ruginită de frică cu mişcări de împrumut şi cu timp de împrumut, iar că a te stabili la o slujbă care necesită mai puţin decât capacitatea plenară a minţii tale echivalează cu a opri motorul şi a te condamna la o altă manieră de mişcare: decăderea – că munca voastră este procesul de dobândire a valorilor voastre, iar faptul de a vă pierde ambiţia pentru valori înseamnă a vă pierde ambiţia de a trăi – că trupul vostru este o maşină, dar mintea voastră este şoferul său şi trebuie să mergeţi atât cât vă poartă mintea, având ca scop al drumului vostru realizarea – că omul care nu are un ţel este o maşină care coboară vijelios panta, la cheremul oricărui bolovan în care se poate sfărâma în primul şanţ cei apare în cale, că omul care-şi sufocă mintea este o maşină calată care rugineşte lent, că omul care îi dă voie unui conducător să-i schiţeze dinainte parcursul este o rablă remorcată spre a fi dusă la cimitirul de maşini, iar omul care îl face pe altul ţelul său este un autostopist pe care n-ar trebui să-l ia în maşină niciun şofer – că munca voastră este scopul vieţii voastre şi trebuie să treceţi în viteză pe lângă orice ucigaş — 1036 —

care îşi arogă dreptul de a vă opri, că orice valoare aţi putea găsi în exteriorul muncii voastre, orice loialităţi sau iubire, nu pot fi altceva decât nişte călători cu care alegeţi să împărţiţi călătoria şi trebuie să fie călători care se deplasează prin forţe proprii în aceeaşi direcţie. Mândria este recunoaşterea faptului că voi sunteţi cea mai înaltă valoare a voastră şi, asemenea tuturor valorilor omului, trebuie dobândită – că dintre toate realizările accesibile vouă, cea care le face posibile pe toate celelalte este crearea propriului caracter – că acţiunile tale, caracterul tău, dorinţele tale, emoţiile tale sunt produsele premiselor minţii tale – că aşa după cum omul trebuie să producă valorile fizice de care are nevoie spre a-şi susţine viaţa, tot aşa el trebuie să dobândească valorile caracterului care fac ca viaţa lui să merite să fie susţinută – că, aşa după cum omul este o fiinţă cu avere făcută de el însuşi, tot aşa este el o fiinţă cu un suflet făcut de el însuşi – că a trăi necesită un sentiment al autovalorii, dar omul care nu posedă valori automate nu are un sentiment automat de stimă de sine şi trebuie să-l dobândească modelându-şi sufletul după chipul idealului său moral, după chipul Omului, fiinţa raţională pe care s-a născut capabil s-o creeze, dar trebuie s-o creeze prin alegere – că prima precondiţie a stimei de sine este acel egoism radios al sufletului care doreşte ceea ce este mai bun în toate lucrurile, în valori materiale şi spirituale, un suflet care caută mai presus de orice să realizeze propria-i perfecţiune morală, neapreciind nimic altceva mai mult decât pe sine însuşi – şi că dovada unei stime de sine dobândite este fiorul de dispreţ al sufletului vostru şi răzvrătirea sa împotriva rolului de animal de sacrificiu, împotriva nedemnei impertinenţe a oricărui crez care îşi propune să sacrifice valoarea de neînlocuit care este conştiinţa voastră şi incomparabila glorie care este existenţa voastră pe altarul evaziunilor oarbe şi al stagnantei descompuneri a celorlalţi. Începeţi oare să vă daţi seama cine e John Galt? Eu sunt cel care a dobândit lucrul pentru care nu aţi luptat, lucrul la care aţi renunţat, pe care l-aţi trădat, stricat, cu toate acestea, nu aţi fost în stare să-l distrugeţi, iar pe care acum îl ascundeţi ca pe vinovatul vostru secret, petrecându-vă viaţa în scuze faţă de oricare canibal profesional ca nu cumva să se descopere că, undeva înlăuntrul vostru, încă tânjiţi să spuneţi ceea ce spun eu acum în auzul întregii umanităţi: sunt mândru de propria mea valoare şi de faptul că doresc să trăiesc. Această dorinţă – pe care o împărtăşiţi, deşi o ascundeţi ca pe ceva rău – este singura rămăşiţă a binelui dinlăuntrul vostru, dar este o dorinţă pe care trebuie să învăţaţi s-o meritaţi. Singurul scop moral al omului este propria sa fericire, însă doar virtutea sa poate s-o realizeze. Virtutea nu este o ţintă în sine. Virtutea nu este propria sa recompensă sau hrană de sacrificiu pentru recompensarea răului. Viaţa reprezintă recompensa virtuţii – iar fericirea este scopul şi recompensa vieţii. Tot aşa după cum trupul vostru are două senzaţii fundamentale, plăcerea şi — 1037 —

durerea, ca indicii ale bunăstării sau vătămării sale, ca un barometru al alternativei sale fundamentale, viaţa sau moartea, în mod asemănător conştiinţa ta posedă două emoţii fundamentale, bucuria şi suferinţa, ca răspuns la aceeaşi alternativă. Emoţiile tale sunt estimări a ceea ce vă prelungeşte viaţa sau o ameninţă, maşini de calculat fulgerătoare care vă dau un rezultat al profitului sau pierderii voastre. Nu aveţi o alegere legată de capacitatea voastră de a simţi că ceva este bun sau rău pentru voi, dar ceea ce voi veţi considera a fi bun sau rău, ceea ce vă va da bucurie sau suferinţă, ceea ce veţi iubi sau urî, faţă de care veţi simţi dorinţă sau frică, depinde de norma voastră de valori. Emoţiile sunt inerente în firea voastră, dar conţinutul lor este dictat de mintea voastră. Capacitatea voastră emoţională este un motor fără benzină, iar valorile reprezintă combustibilul cu care îl alimentaţi. Dacă alegeţi o amestecătură de contradicţii, vă va bloca motorul, vă va oxida transmisia şi vă va distruge la prima încercare de a vă mişca cu o maşinărie pe care voi, şoferul, aţi distrus-o. Dacă consideraţi iraţionalul ca fiind norma voastră de valori şi imposibilul ca fiind conceptul vostru despre bine, dacă tânjiţi după recompense pe care nu le-aţi dobândit, pentru o avere sau o iubire pe care n-o meritaţi, pentru o fisură în legea cauzalităţii, pentru un A care devine non-A în funcţie de toanele voastre, dacă doriţi opusul existenţei – veţi realiza toate acestea. Nu plângeţi, atunci când le veţi realiza, că viaţa înseamnă frustrare şi că fericirea este imposibilă pentru om; verificaţi-vă nivelul combustibilului: v-a adus acolo unde aţi dorit? Fericirea nu trebuie dobândită la comanda unor toane emoţionale. Fericirea nu este satisfacţia unor dorinţe iraţionale cărora aţi putea în mod orbesc să vă dedaţi. Fericirea înseamnă o stare de bucurie non-contradictorie – o bucurie fără pedeapsă sau vină, o bucurie care nu intră în contradicţie cu niciuna dintre valorile voastre şi nu lucrează pentru propria voastră distrugere, nu bucuria de a scăpa din mintea voastră, ci de a vă folosi mintea la întreaga ei capacitate, nu bucuria de a truca realitatea, ci aceea de a realiza valori care sunt reale, nu bucuria unui beţiv, ci cea a unui producător. Fericirea este posibilă doar pentru un om raţional, omul care nu doreşte nimic altceva decât scopuri raţionale, nu caută decât valori raţionale şi îşi găseşte bucuria doar în acţiuni raţionale. Aşa după cum îmi sprijin viaţa nu prin prădăciune, nici prin pomeni, ci prin propriul meu efort, tot aşa nu caut să-mi derivez fericirea din vătămarea sau favorizarea altora, ci o dobândesc prin propria mea realizare. Tot aşa după cum nu există contradicţii în valori şi nici conflicte între dorinţe – la fel nu există victime şi nici conflicte de interes între oamenii raţionali, oamenii care nu doresc ceea ce este câştigat în mod necinstit şi nu se privesc unul pe celălalt cu o poftă canibală, oameni care nici nu fac sacrificii, nici nu le acceptă. Simbolul tuturor relaţiilor dintre astfel de oameni, simbolul moral al respectului pentru fiinţele umane, este negustorul. Noi, cei care trăim prin valori, nu prin jaf, suntem negustori, atât în materie, cât şi în spirit. Un negustor este un om care câştigă — 1038 —

ceea ce primeşte şi nu dă sau ia ceea ce este necuvenit. Un negustor nu cere să fie plătit pentru eşecurile sale şi nici nu cere să fie iubit pentru defectele lui. Un negustor nu îşi iroseşte trupul sub formă de nutreţ sau sufletul sub formă de pomană. Aşa după cum nu îşi dă munca decât în schimbul unor valori materiale, tot aşa el nu dă valorile spiritului său – iubirea sa, prietenia sa, stima sa – decât ca plată pentru propria sa plăcere egoistă, pe care o primeşte de la oamenii pe care îi poate respecta. Paraziţii mistici care, de-a lungul veacurilor, i-au ponegrit pe negustori şi i-au socotit vrednici de dispreţ, în timp ce îi onorau pe cerşetori şi pe jefuitori, au cunoscut motivul secret al rânjetelor lor dispreţuitoare: un negustor reprezintă entitatea de care ei se tem – un om cu simţul dreptăţii. Vă puneţi întrebarea ce obligaţie morală am faţă de semenii mei? Niciuna – cu excepţia obligaţiei pe care o am faţă de mine însumi, faţă de obiectele materiale şi faţă de întreaga existenţă: raţionalitatea. Interacţionez cu oamenii aşa după cum cere firea mea şi a lor: prin mijlocirea raţiunii. Nu caut şi nu doresc nimic de la ei, cu excepţia unor relaţii, în care ei acceptă să intre prin propria lor alegere voluntară. Nu pot avea de-a face decât cu mintea lor şi doar în propriul meu interes, atunci când ei văd că interesul meu coincide cu al lor. Atunci când nu coincide, nu intru întro relaţie; îi las pe cei neconformişti să meargă pe calea lor, iar eu nu mă abat de la a mea. Nu câştig decât prin logică şi nu mă predau decât în faţa logicii. Nu îmi predau raţiunea şi nici nu am de-a face cu oameni care şi-o predau pe-a lor! Nu am nimic de câştigat de la neghiobi sau laşi. Nu am ce beneficii să caut în viciile omeneşti: în prostie, necinste sau frică. Singura valoare pe care oamenii mi-o pot oferi este munca minţii lor. Atunci când nu sunt de acord cu un om raţional, las realitatea să fie arbitrul nostru final; dacă am dreptate, el va învăţa, dacă n-am dreptate, eu voi fi cel care învaţă; unul dintre noi va câştiga, dar amândoi vom profita. Indiferent de ceea ce poate fi deschis pentru dezacord, există un act de răutate pe care niciun om nu are permisiunea de a-l comite împotriva altora şi pe care niciun om nu îl poate confirma sau ierta. Atâta vreme cât oamenii doresc să trăiască împreună, niciun om nu poate iniţia – mă auziţi? – niciun om nu poate începe folosirea forţei fizice împotriva celorlalţi. A interpune ameninţarea distrugerii fizice între un om şi percepţia lui despre realitate înseamnă a-i nega şi a-i paraliza mijloacele de supravieţuire; a-l forţa să acţioneze împotriva propriei sale judecăţi este ca şi cum l-ai obliga să acţioneze împotriva propriei vederi. Oricine, în orice scop şi în orice grad, iniţiază folosirea forţei este un ucigaş care acţionează pe premisa morţii într-o manieră mai amplă decât crima: premisa distrugerii capacităţii de a trăi a omului. Nu deschideţi gura spre a-mi spune că mintea voastră v-a convins că aveţi dreptul să-mi forţaţi mintea. Forţa şi mintea se opun una alteia; moralitatea se termină acolo unde începe un pistol. Atunci când declaraţi că oamenii sunt nişte animale iraţionale — 1039 —

şi vă propuneţi să îi trataţi ca atare, prin acest lucru vă definiţi propriul caracter şi nu mai puteţi pretinde că aprobaţi raţiunea – aşa după cum niciun susţinător al contradicţiilor nu poate pretinde acest lucru. Nu există „dreptul” de a distruge izvorul a ceea ce este drept, singurul mijloc de a judeca ceea ce e drept şi ceea ce nu e drept: mintea. A obliga un om să se debaraseze de minte şi a accepta voinţa ca substitut, cu un pistol în locul unui silogism, cu teroarea în locul dovezii şi cu moartea ca argument final – înseamnă a încerca să exişti sfidând realitatea. Realitatea îi cere omului să acţioneze în propriul său interes raţional; pistolul vostru îi solicită să acţioneze împotriva lui. Realitatea ameninţă omul cu moartea dacă el nu acţionează pe baza judecăţii sale raţionale; îl ameninţă cu moartea dacă face acest lucru. Îl plasaţi într-o lume în care preţul vieţii sale este predarea tuturor virtuţilor solicitate de viaţă şi de moarte printr-un proces de distrugere treptată a tot ceea ce veţi realiza voi şi sistemul vostru, atunci când moartea este transformată în putere conducătoare, argumentul câştigător într-o societate a oamenilor. Indiferent dacă e vorba de un tâlhar de drumul mare care îi dă un ultimatum unui drumeţ: „Banii sau viaţa!” sau de un politician care îi dă ţării un ultimatum: „Educaţia copiilor voştri sau viaţa!”, înţelesul acestui ultimatum este: „Mintea sau viaţa!” – niciuna dintre ele nu este posibilă în absenţa celeilalte. Dacă există grade de rău, e greu de spus cine anume este mai vrednic de dispreţ: bruta care îşi arogă dreptul de a forţa mintea celorlalţi sau degeneratul moral care conferă altora dreptul de a-i silui mintea. Aceasta reprezintă absolutul moral care nu este lăsat deschis dezbaterii. Eu nu ofer termenii raţiunii oamenilor care îşi propun să mă lipsească de raţiune. Eu nu intru în discuţii cu vecinii care socotesc că îmi pot interzice să gândesc. Nu plasez aprobarea mea morală asupra dorinţei unui ucigaş de a mă ucide. Atunci când un om încearcă să se comporte cu mine prin forţă, îi răspund – prin forţă. Dar ca represalii poate fi folosită forţa şi doar împotriva omului care iniţiază folosirea ei. Nu, nu împărtăşesc răul lui şi nici nu înclin către conceptul său de moralitate: nu fac altceva decât să-i accept alegerea, distrugerea, singura distrugere pe care a avut dreptul s-o aleagă: a sa însuşi. El foloseşte forţa pentru a pune mâna pe o valoare; eu o întrebuinţez doar spre a distruge distrugerea. Un om care întreprinde un jaf caută să dobândească bogăţie ucigându-mă; eu nu mă îmbogăţesc ucigând un jefuitor. Eu nu caut valori prin intermediul răului, şi nici nu-mi predau răului valorile. În numele tuturor celor care produc, care v-au menţinut în viaţă şi v-au primit ultimatumurile de moarte ca pedeapsă, vă răspund acum cu un singur ultimatum al nostru: „munca noastră sau pistoalele voastre!” Puteţi alege oricare dintre variante; nu le puteţi avea pe amândouă. Noi nu iniţiem folosirea forţei împotriva altora şi nici nu ne supunem forţei în mâinile lor. Dacă vă mai doriţi să trăiţi într-o societate industrială, va fi în termenii noştri morali. Termenii noştri şi puterea noastră — 1040 —

motivaţională sunt în antiteză cu ai voştri. Voi aţi utilizat frica drept armă şi aţi provocat moartea omului ca pedeapsă pentru că v-a refuzat moralitatea. Noi îi oferim viaţă pentru că a acceptat-o pe a noastră. Voi, care sunteţi adoratorii nimicului – voi nu aţi descoperit niciodată că a dobândi viaţă nu echivalează cu a evita moartea. Bucuria nu înseamnă „absenţa durerii”, inteligenţa nu e „absenţa prostiei”, lumina nu e „absenţa întunericului”, o entitate nu constă în „absenţa unei nonentităţi”. Construirea nu se face prin abţinerea de la demolare; veacuri întregi în care s-a stat şi s-a aşteptat într-o atare abţinere nu vor construi nici măcar o singură grindă ca voi să vă abţineţi de la demolare – iar acum nu-mi mai puteţi spune mie, constructorul: „Produ şi hrăneşte-ne ca recompensă pentru că nu îţi distrugem producţia”. Răspund în numele tuturor victimelor voastre: pieriţi odată cu şi în propriul vostru vid. Existenţa nu este o negare a negaţiilor. Răul, nu valoarea, constituie o absenţă şi o negaţie, răul este neputincios şi nu are altă putere decât cea pe care îl lăsăm să o stoarcă de la noi. Pieriţi, pentru că am învăţat că un zero nu poate avea ipotecă asupra vieţii. Puteţi scăpa de suferinţă. Noi căutăm dobândirea fericirii. Voi existaţi de dragul evitării pedepsei. Noi existăm de dragul dobândirii recompenselor. Ameninţările nu ne vor face să funcţionăm; frica nu constituie stimulentul nostru. Nu moartea este ceea ce dorim să evităm, ci viaţa constituie ceea ce vrem să trăim. Voi, cei care aţi pierdut conceptul de diferenţă, cei care pretindeţi că frica şi bucuria reprezintă stimulente cu egală putere – şi adăugaţi în secret că frica este cea mai „practică” – voi nu doriţi să trăiţi şi doar frica de moarte vă mai ţine legaţi de existenţa pe care aţi osândit-o. Ţâşniţi panicaţi prin capcana zilelor voastre, căutând ieşirea pe care aţi închis-o, fugind de un urmăritor pe care nu îndrăzniţi a-l numi către o groază pe care n-aveţi curajul a o recunoaşte şi cu cât e mai mare groaza voastră, cu atât e mai mare teama voastră de singura acţiune care v-ar putea salva: gândirea. Scopul luptei voastre nu este acela de a cunoaşte, de a înţelege, a numi sau a auzi lucrul pe care vi-l voi spune ca să-l auziţi: că Moralitatea Morţii vă aparţine. Moartea este norma valorilor voastre, moartea reprezintă scopul vostru ales, iar voi trebuie să alergaţi în continuare, având în vedere că nu există scăpare de urmăritorul care şi-a pus în plan să vă distrugă sau de cunoaşterea că acel urmăritor sunteţi voi înşivă. Opriviţi-vă din alergare şi de data aceasta – nu mai există loc de alergat – staţi goi, aşa cum vă e frică să staţi, aşa cum vă văd eu şi priviţi la ceea ce aţi cutezat a numi „cod moral”. Osândirea reprezintă începutul moralităţii voastre, distrugerea este scopul, mijlocul şi finalitatea sa. Codul vostru începe prin osândirea omului ca fiind rău, apoi cere ca el să practice un bine pe care el îl defineşte ca fiind imposibil de practicat pentru el. Cere ca el să înceapă nu cu o normă a valorii, ci cu o normă a răului, care este el însuşi, prin intermediul căruia el urmează să definească binele: binele reprezintă ceea ce nu este el. — 1041 —

Nu contează cine anume devine profitorul gloriei sale la care a renunţat şi al sufletului său chinuit, un Dumnezeu mistic cu un plan incomprehensibil sau vreun trecător ale cărui răni putrezinde sunt socotite drept o inexplicabilă pretenţie asupra lui – nu contează, binele nu este de competenţa lui spre a-l înţelege, sarcina lui constă în a se târî ani întregi de ispăşire, compensând pentru vina existenţei sale în faţa oricărui colecţionar de datorii neinteligibile, singurul său concept de valoare este un zero: binele este ceea ce este un non-om. Numele acestei monstruoase absurdităţi este Păcatul Originar. Un păcat fără voie constituie o palmă la adresa moralităţii şi o insolentă contradicţie în termeni: ceea ce se află în afara posibilităţii de alegere este în afara domeniului moralităţii. Dacă omul este rău prin naştere, el nu are voinţa, nici puterea de a schimba acest lucru; dacă el nu are voinţă, el nu poate fi nici bun, nici rău; un robot este amoral. A socoti drept păcat al omului un lucru care nu este deschis alegerii sale constituie o batjocură a moralităţii. A socoti firea omului drept păcatul său constituie o batjocură a dreptăţii. A-l considera vinovat într-o chestiune în care nu există inocenţă constituie o batjocură a raţiunii. A distruge moralitatea, natura, justiţia şi raţiunea prin intermediul unui singur concept constituie o ispravă a răului greu de egalat. Şi totuşi, ea reprezintă esenţa codului vostru. Nu vă ascundeţi îndărătul laşei eschivări că omul se naşte cu o voinţă liberă, dar cu o „tendinţă” spre rău. O voinţă liberă împovărată cu o tendinţă este asemenea unui joc cu zaruri măsluite. Îl obligă pe om să se chinuie, făcând efortul de a juca, să aibă responsabilitatea şi să plătească pentru joc, dar decizia atârnă în favoarea unei tendinţe căreia el nu are puterea de a-i scăpa. Dacă tendinţa este a alegerii sale, el nu o poate poseda la naştere; dacă nu este a alegerii sale, voinţa sa nu este liberă. Care este natura vinii pe care învăţătorii voştri o numesc Păcatul său Originar? Care sunt relele pe care omul le-a dobândit atunci când a decăzut dintr-o stare pe care o socotesc perfecţiune? Mitul lor declară că el a mâncat fructul pomului cunoaşterii – el a dobândit o minte şi a devenit fiinţă raţională. Era cunoaşterea binelui şi a răului – a devenit o fiinţă morală. A fost osândit să-şi câştige pâinea prin truda sa – a devenit o fiinţă productivă. A fost osândit să experimenteze plăcerea – a dobândit capacitatea plăcerii sexuale. Relele pentru care ei îl condamnă sunt raţiunea, moralitatea, creativitatea, bucuria – toate valorile cardinale ale existenţei sale. Mitul lor despre căderea omului nu este menit a explica şi a condamna viciile sale, nu greşelile sale sunt ceea ce socotesc ei a fi vina sa, ci esenţa naturii sale de om. Indiferent ce anume era acel robot din Grădina Raiului, care exista fără minte, fără valori, fără trudă, fără iubire – el nu era om. Căderea omului, conform învăţătorilor voştri, a însemnat că el a dobândit virtuţile necesare spre a trăi. Aceste virtuţi, după normele lor, reprezintă Păcatul său. Răul său, acuză ei, constă în faptul că el este om. Vina sa, acuză ei, constă în faptul că trăieşte. — 1042 —

Ei denumesc acest lucru o moralitate a milei şi o doctrină a iubirii pentru om. Nu, spun ei, ei nu predică faptul că omul este rău, răul este doar acel obiect străin: trupul său. Nu, spun ei, nu vor să-l ucidă, vor doar să-l facă să-şi piardă trupul. Ei caută să-l ajute, zic ei, să-şi învingă durerea – şi arată către dispozitivul de tortură de care l-au legat, dispozitiv cu două roţi care îl trag în direcţii opuse, dispozitivul doctrinei care îi scindează sufletul şi trupul. Au tăiat omul în două, asmuţind o jumătate împotriva celeilalte. L-au învăţat că trupul său şi conştiinţa sa reprezintă doi duşmani angajaţi într-un conflict mortal, doi antagonişti de naturi diferite, cu pretenţii contradictorii, cu nevoi incompatibile, că a-i conferi un beneficiu unuia înseamnă a-l răni pe celălalt, că sufletul său aparţine unui tărâm supranatural, dar trupul său este o închisoare rea care îl ţine legat de acest pământ – şi că binele înseamnă să-şi învingă trupul, să-l submineze prin ani de luptă răbdătoare, săpându-şi tunelul către acea glorioasă ieşire din închisoare care conduce spre libertatea mormântului. Ei l-au învăţat pe om că este un incurabil inadaptabil alcătuit din două elemente, amândouă simboluri ale morţii. Un trup fără suflet este un cadavru, un suflet fără trup este o fantomă – şi totuşi aceasta este imaginea naturii omeneşti: câmpul de luptă al unei bătălii dintre un cadavru şi o fantomă, un cadavru înzestrat cu cunoaşterea că tot ceea ce este cunoscut omului este non-existent, că doar necognoscibilul există. Observaţi ce facultate umană este menită a ignora această doctrină? Mintea omului era cea care trebuia negată spre a-l face să se năruie. Din momentul în care şi-a predat raţiunea, a fost lăsat la cheremul celor doi monştri pe care nu îi putea înţelege sau controla: al unui trup pus în mişcare de instincte inexplicabile şi al unui suflet pus în mişcare de revelaţii mistice – a fost lăsat ca victimă devastată în mod pasiv de o bătălie între un robot şi un dictafon. Iar în timp ce el se târăşte printre ruine, căutând orbeşte o cale de a trăi, învăţătorii voştri îi oferă ajutorul unei moralităţi care proclamă că nu va găsi nicio soluţie şi că nu trebuie să caute pe pământ o împlinire. Existenţa reală, îi spun ei, este aceea pe care el n-o poate percepe, adevărata conştiinţă, îi spun ei, este facultatea de a percepe non-existentul – iar dacă nu este în stare să înţeleagă acest lucru, acest lucru constituie dovada că existenţa sa este ceva rău, iar conştiinţa sa e neputincioasă. Ca produse ale separării dintre sufletul omului şi trupul său, există două tipuri de învăţători ai Moralităţii Morţii: misticii spiritului şi misticii muşchilor, pe care voi îi denumiţi spiritualişti şi materialişti, cei care cred în conştiinţa fără existenţă şi cei care cred în existenţa fără conştiinţă. Atât unii, cât şi ceilalţi solicită predarea minţii tale, unii pentru revelaţiile lor, ceilalţi pentru reflexele lor. Indiferent cât de zgomotos pozează ei în rolurile de antagonişti ireconciliabili, codurile lor morale sunt asemănătoare, la fel ca şi scopurile lor: în materie – sclavia trupului omului, în spirit – distrugerea minţii sale. — 1043 —

Binele, declară misticii spiritului, este Dumnezeu, o fiinţă a cărei singură definiţie este aceea că se află dincolo de puterea de concepere a omului – o definiţie care anulează conştiinţa omului şi abrogă conceptele sale despre existenţă. Binele, zic misticii muşchilor, îl reprezintă Societatea – un lucru pe care ei îl definesc ca pe un organism care nu posedă formă fizică, o superfiinţă neîntrupată în cineva în particular şi în toată lumea în general, cu excepţia ta. Mintea omului, susţin misticii spiritului, trebuie coordonată cu voinţa Societăţii. Norma de valoare a omului, spun misticii muşchilor, o constituie plăcerea Societăţii, ale cărei standarde sunt dincolo de dreptul la judecată al omului şi care trebuiesc ascultate ca fiind absolutul fundamental. Ţelul vieţii omului, susţin şi unii, şi alţii, este acela de a deveni un strigoi abject care slujeşte unui scop pe care nu-l cunoaşte, din motive pe care el nu trebuie să le desluşească. Răsplata sa, zic misticii muşchilor, va fi dată pe pământ – străstrănepoţilor săi. Egoismul – spun şi unii, şi alţii – este răul omului. Binele omului – spun şi unii, şi alţii – înseamnă să renunţi la dorinţele tale personale, să te renegi, să renunţi la tine însuţi, să te predai; binele omului este a nega viaţa pe care o trăieşte. Sacrificiul – strigă ambele tabere – constituie esenţa moralităţii, cea mai elevată virtute aflată la îndemâna omului. Oricine îmi poate auzi acum vocea, oricine este omul-victimă, nu omul-ucigaş, vă vorbesc pe patul de moarte al minţii voastre, pe marginea acelei bezne în care vă cufundaţi, iar dacă în voi încă mai rămâne puterea de a vă lupta să nu vă agăţaţi de acele scântei ce pălesc şi care erau voi înşivă – folosiţi-o acum. Cuvântul care v-a distrus este „sacrificiu”. Folosiţi-vă ultimele resturi ale puterii voastre spre a-i înţelege interesul. Sunteţi încă în viaţă. Aveţi o şansă. „Sacrificiu” nu înseamnă respingerea a ceea ce este lipsit de valoare, ci a ceea ce este preţios. „Sacrificiu” nu înseamnă respingerea răului de dragul binelui, ci a binelui de dragul răului. „Sacrificiu” înseamnă predarea a ceea ce preţuiţi în favoarea a ceea ce nu preţuiţi. Dacă daţi un cent pentru un dolar, nu este un sacrificiu; dacă daţi un dolar pentru un cent, este. Dacă realizaţi cariera pe care aţi dorit-o, după ani de chin, nu este un sacrificiu; dacă renunţaţi la ea de dragul unui rival, atunci este. Dacă aveţi o sticlă de lapte şi i-o daţi copilului vostru înfometat, nu este un sacrificiu; dacă o daţi copilului vecinului vostru şi îl lăsaţi pe al vostru să moară, atunci e un sacrificiu. Dacă daţi bani spre a ajuta un prieten, nu este un sacrificiu; dacă daţi banii unui străin mizerabil, este. Dacă îi daţi prietenului vostru o sumă pe care v-o puteţi permite, nu este un sacrificiu; dacă îi daţi bani cu preţul propriului vostru disconfort, este doar o virtute parţială, în conformitate cu acest tip de normă morală; dacă îi daţi bani cu preţul dezastrului pentru voi – aceasta este virtutea sacrificiului complet. Dacă renunţaţi la toate dorinţele personale şi vă dedicaţi viaţa celor pe care îi iubiţi, nu realizaţi virtutea deplină: vă mai păstraţi o valoare a voastră, care este iubirea — 1044 —

voastră. Dacă vă devotaţi viaţa unor străini luaţi la întâmplare, este un act de virtute mai mare. Dacă vă devotaţi viaţa servirii oamenilor pe care îi urâţi – aceasta reprezintă cea mai mare dintre virtuţile pe care le puteţi practica. Un sacrificiu înseamnă predarea unei valori. Sacrificiul deplin echivalează cu deplina predare a tuturor valorilor. Dacă doriţi să dobândiţi o deplină virtute, nu trebuie să căutaţi recunoştinţă în schimbul sacrificiului vostru, nici laudă, nici iubire, nici admiraţie, nici stimă de sine, nici măcar mândria de a fi virtuos; cea mai mică urmă de câştig vă diluează virtutea. Dacă urmăriţi un parcurs care nu vă pătează viaţa cu nicio bucurie, care nu vă aduce nicio valoare pe plan material, nicio valoare pe plan spiritual, niciun câştig, niciun profit, nicio recompensă – dacă ajungeţi la această stare de zero total, aţi atins idealul de perfecţiune morală. Vi se spune că perfecţiunea morală este imposibilă pentru om – şi, conform acestei norme, chiar este. Nu o puteţi atinge atâta vreme cât trăiţi, dar valoarea vieţii voastre şi a persoanei voastre este judecată după cât de mult reuşiţi în a vă apropia de acel zero ideal care este moartea. Dacă începeţi însă ca un om lipsit de pasiuni, ca o legumă care aşteaptă să fie mâncată, fără valori pe care să le respingă şi dorinţe la care să renunţe, nu veţi câştiga coroana sacrificiului. Nu înseamnă sacrificiu să renunţi la ceva nedorit. Nu înseamnă sacrificiu să îţi dai viaţa pentru alţii, dacă moartea reprezintă dorinţa ta personală. Spre a realiza virtutea sacrificiului, trebuie să vrei să trăieşti, trebuie să îţi placă foarte mult acest lucru, trebuie să arzi de pasiune pentru acest pământ şi pentru toată splendoarea pe care ţi-o poate oferi el – trebuie să simţi fiecare mişcare a cuţitului în timp ce-ţi retează dorinţele, îndepărtându-le de tine şi îţi sleieşte iubirea din trup. Nu este doar moarte ceea ce susţine ca ideal moralitatea sacrificiului, ci moarte prin tortură lentă. Nu îmi reamintiţi că acest lucru ţine doar de această viaţă pe pământ. Pe mine nu mă interesează alta. Şi nici pe voi. Dacă vreţi să vă salvaţi ultima rămăşiţă de demnitate, nu vă denumiţi „sacrificiu” cele mai bune acţiuni ale voastre: acest termen vă stigmatizeză ca imorali. Dacă o mamă cumpără hrană pentru copilul ei flămând, nu o pălărie pentru ea, nu înseamnă sacrificiu: ea îl preţuieşte pe copil mai mult decât pălăria; dar este un sacrificiu pentru genul de femeie care pune mai mult preţ pe o pălărie, care ar prefera ca să moară de foame copilul ei şi care îl hrăneşte doar dintr-un sentiment al datoriei. Dacă un bărbat moare luptând pentru propria libertate, acesta nu înseamnă un sacrificiu: el nu vrea să trăiască precum un sclav; dar înseamnă sacrificiu pentru genul de bărbat care vrea să trăiască astfel. Dacă un om refuză să-şi vândă convingerile, nu înseamnă sacrificiu, decât dacă el este genul de persoană lipsită de convingeri. Sacrificiul ar putea fi cuvenit doar pentru cei care nu au nimic de sacrificat – nici valori, nici norme, nici judecată – cei ale căror dorinţe sunt toane iraţionale, concepute — 1045 —

orbeşte şi la care renunţă cu uşurinţă. Pentru un om cu statură morală, ale cărui dorinţe sunt născute din valori raţionale, sacrificiul înseamnă predarea a ceea ce este corect către ceea ce este incorect, a ceea ce e bine către ceea ce e rău. Crezul sacrificiului este o moralitate pentru cel imoral – o moralitate care îşi declară propriul faliment mărturisind că nu poate da oamenilor nicio cotă de participaţie personală deţinută în privinţa virtuţilor sau valorilor şi că sufletele lor sunt canale colectoare ale depravării, pe care trebuie să fie învăţaţi să le sacrifice. Prin propria sa confesiune, el este neputincios în a-i învăţa pe oameni să fie buni şi nu poate face altceva decât să-i supună unei continue pedepse. Vă gândiţi, pradă unei ceţoase stupori, că moralitatea voastră vă cere să sacrificaţi doar valori materiale? Şi care anume socotiţi că sunt valorile materiale? Materia nu are altă valoare, decât aceea de a fi mijlocul pentru satisfacerea dorinţelor omeneşti. Materia constituie doar o unealtă a valorilor umane. În slujba cui vi se cere să vă daţi uneltele materiale pe care le-a produs virtutea voastră? În slujba a ceea ce socotiţi a fi rău: a unui principiu pe care nu-l împărtăşiţi, a unei persoane pe care nu o respectaţi, a realizării unui scop opus celui al vostru – altminteri darul vostru nu este un sacrificiu. Moralitatea voastră vă îndeamnă să renunţaţi la lumea materială şi să vă separaţi valorile de materie. Un om ale cărui valori nu au o expresie în formă materială, a cărui existenţă nu este legată de idealurile sale, ale cărui acţiuni îi contrazic convingerile, este un biet ipocrit de doi bani – şi totuşi el este omul care dă ascultare moralităţii voastre şi îşi separă valorile de materie. Bărbatul care iubeşte o femeie, dar se culcă cu alta – omul care admiră talentul unui lucrător, dar îl angajează pe un altul – omul care consideră justă o anumită cauză, dar donează bani pentru sprijinirea alteia – omul care are standarde înalte de meşteşug, dar îşi dedică efortul producerii unor tinichele – aceştia sunt oamenii care au renunţat la materie, oamenii care socotesc că valoarea spiritului lor nu poate fi adusă în realitatea materială. Spuneţi că atari oameni au renunţat la spirit? Da, desigur. Nu poţi avea unul fără altul. Voi sunteţi o entitate indivizibilă de materie şi conştiinţă. Renunţaţi la conştiinţa voastră şi deveniţi nişte brute. Renunţaţi la trupul vostru şi deveniţi nişte făcături. Renunţaţi la lumea materială şi o predaţi diavolului. Iar exact acesta este ţelul moralităţii voastre, datoria pe care o solicită de la voi codul vostru. Daţi pentru ceea ce nu vă produce bucurie, slujiţi ceea ce nu admiraţi, supuneţi-vă la ceea ce socotiţi a fi rău – supuneţi lumea valorilor altora, negaţi, respingeţi, renunţaţi la sinele vostru. Sinele vostru este mintea voastră; renunţaţi la el şi veţi deveni o halcă de carne gata de a fi înghiţită de nu contează care canibal. Ei vor ca voi să vă predaţi mintea – toţi aceia care predică crezul sacrificiului, indiferent de etichetele sau de motivele lor, indiferent dacă cer lucrul acesta de dragul sufletului vostru sau al trupului vostru, indiferent dacă vă promit o altă viaţă în ceruri sau un stomac plin pe acest pământ. Cei care încep prin a spune: „Este egoist să-ţi — 1046 —

urmezi propriile dorinţe, trebuie să le sacrifici pentru dorinţele altora” – sfârşesc prin a spune: „Este egoist să-ţi susţii convingerile, trebuie să le sacrifici convingerilor altora”. Acest lucru este adevărat: cel mai egoist lucru dintre toate este mintea independentă care nu recunoaşte o autoritate mai înaltă decât a sa şi nicio valoare mai înaltă decât felul în care judecă ea adevărul. Vi se cere să vă sacrificaţi integritatea intelectuală, logica, raţiunea, normele de adevăr – spre a deveni o prostituată a cărei normă înseamnă cât mai bine pentru cât mai mulţi. Dacă vă căutaţi codul pentru ghidare, pentru un răspuns la întrebarea: ce anume este binele? – singurul răspuns pe care îl veţi găsi este: „Binele altora”. Binele este ceea ce doresc alţii, ceea ce simţiţi voi că simt ei că vor, sau ceea ce simţiţi voi că ar trebui să simtă ei. „Binele celorlalţi” reprezintă o formulă magică ce transformă totul în aur, o formulă ce trebuie recitată ca garanţie a gloriei morale şi ca dezinfectant pentru orice acţiune, chiar şi pentru măcelărirea unui continent. Norma voastră de virtute nu este un obiect, nu este un act, nu este un principiu, ci o intenţie. Nu aveţi nevoie de dovezi, de motive, de succes, nu trebuie să realizaţi de fapt binele celorlalţi – nu trebuie să ştiţi decât că motivul vostru a fost binele celorlalţi, nu al vostru personal. Singura voastră definiţie a binelui este o negaţie: binele înseamnă „nonbinele meu”. Codul vostru – care se laudă că susţine valori morale eterne, absolute, obiective şi dispreţuieşte tot ceea ce este condiţionat, relativ şi subiectiv – codul vostru dă, drept versiune a sa despre absolut, următoarea regulă de conduită morală: „Dacă vrei ceva, e rău; dacă alţii vor acest ceva, e bine; dacă motivul acţiunii tale îl reprezintă bunăstarea ta, n-o întreprinde; dacă motivul îl reprezintă bunăstarea celorlalţi, atunci totul e acceptabil”. Aşa după cum această moralitate cu dublă articulaţie, cu dublu standard, vă taie în două, la fel despică omenirea în două tabere duşmane: una sunteţi voi, cealaltă tot restul omenirii. Voi sunteţi singurii proscrişi care n-au niciun drept să dorească sau să trăiască. Voi sunteţi singurii slujitori, toţi ceilalţi sunt stăpâni, voi sunteţi singurii care dau, toţi ceilalţi sunt cei care iau, voi sunteţi debitorii eterni, ceilalţi sunt creditorii care nu vor fi niciodată plătiţi integral. Nu trebuie să puneţi la îndoială faptul că ei au dreptul la sacrificiul vostru, sau natura dorinţelor şi nevoilor lor: dreptul le este conferit de o negaţie, de faptul că ei sunt „non-tu”. Pentru aceia dintre voi care ar putea pune întrebări, codul vostru oferă un premiu de consolare şi o mină cu explozie întârziată: pentru propria lor fericire, se spune, singura cale de a vă realiza bucuria este aceea de a renunţa în favoarea altora, singura cale de a proteja viaţa este aceea de a proteja toţi oamenii cu excepţia voastră – iar dacă nu găsiţi nicio bucurie în această procedură, este propria voastră vină şi dovada răului ei; dacă aţi fi buni, v-aţi găsi fericirea în a oferi un banchet pentru ceilalţi, şi demnitatea în a exista trăind din firimiturile pe care ar catadicsi să vi le arunce. Voi, care nu aveţi normă de stimă de sine, acceptaţi vina şi nu îndrăzniţi să puneţi — 1047 —

întrebări. Dar voi ştiţi răspunsul inadmis, refuzând să recunoaşteţi ceea ce vedeţi, ce premisă ascunsă mişcă lumea voastră. Voi ştiţi, nu ca o afirmaţie onestă, ci ca o nelinişte întunecată înlăuntrul vostru, în timp ce vă zbuciumaţi între a înşela la modul vinovat şi a practica în silă un principiu prea vicios spre a fi numit. Eu, care nu accept ceea ce nu este dobândit, nici în valori, nici în vină, mă aflu aici spre a pune întrebările pe care le-aţi evitat. De ce e oare moral să serveşti fericire celorlalţi, dar nu şi ţie însuţi? Dacă desfătarea este o valoare, din ce motiv este ea morală atunci când e trăită de alţii, dar imorală atunci când e trăită de către tine? Dacă senzaţia de a mânca o prăjitură reprezintă o valoare, de ce este ea o plăcere imorală în stomacurile voastre, dar un ţel moral pe care să-l atingeţi voi în stomacurile altora? De ce este imoral pentru voi să doriţi, dar moral pentru alţii să facă acest lucru? De ce este imoral să produci o valoare şi să o păstrezi, dar moral să o dai? Iar dacă nu este moral pentru voi să păstraţi o valoare, de ce este moral pentru alţii să o accepte? Dacă sunteţi altruişti şi virtuoşi atunci când o daţi, oare nu sunt ei egoişti şi vicioşi atunci când o iau? Oare virtutea constă în slujirea viciului? Este oare scopul moral al celor care sunt buni autosacrificarea de dragul celor care sunt răi? Răspunsul pe care îl evitaţi, răspunsul monstruos este: nu, cei care iau nu sunt răi, în cazul în care ei nu au dobândit valoarea pe care le-aţi dat-o. Nu este imoral pentru ei să accepte acest lucru, în cazul în care sunt incapabili să-l producă, incapabili să-l merite, incapabili să vă dea vreo valoare în schimb. Nu este imoral pentru ei să se bucure de acest lucru, în cazul în care nu îl obţin pe drept. Acesta este miezul secret al credinţei voastre, cealaltă jumătate a standardului vostru dublu: este imoral să trăieşti prin propriul tău efort, dar moral să trăieşti prin efortul altora – este imoral să-ţi consumi propriul tău produs, dar moral să consumi produsele altora – este imoral să dobândeşti, dar moral să trândăveşti – paraziţii sunt cei care constituie justificarea morală pentru existenţa producătorilor, dar existenţa paraziţilor reprezintă un scop în sine – este rău să profiţi prin realizare, dar bine să profiţi prin sacrificiu – este rău să-ţi creezi propria fericire, dar bine să te bucuri de ea cu preţul sângelui altora. Codul vostru împarte omenirea în două caste şi le ordonă să trăiască în conformitate cu reguli diferite: cei care ar putea dori ceva şi cei care n-ar putea dori nimic, cei aleşi şi cei blestemaţi, călăreţii şi hamalii, cei care mănâncă şi cei care sunt mâncaţi. Ce normă defineşte casta ta? Ce şperaclu vă permite accesul la elita morală? Şperaclul este lipsa de valoare. Indiferent de valoarea implicată, faptul că ea vă lipseşte vă conferă o pretenţie de superioritate asupra celor cărora nu le lipseşte. Nevoia voastră este cea care vă conferă o pretenţie la recompense. Dacă sunteţi capabili să vă satisfaceţi nevoia, abilitatea voastră vă anulează dreptul de a o satisface. Dar o necesitate pe care sunteţi — 1048 —

incapabili s-o satisfaceţi vă conferă primul drept la vieţile omenirii. Dacă reuşiţi, orice om care nu reuşeşte este stăpânul vostru; dacă nu reuşiţi, orice om care reuşeşte este sclavul vostru. Indiferent dacă rateul vostru este drept sau nu, dacă dorinţele voastre sunt raţionale sau nu, dacă nenorocul vostru este nemeritat sau e rezultatul viciilor voastre, nenorocul este cel care vă dă dreptul la răsplăţi. Suferinţa, indiferent de natura sau pricina ei, suferinţa ca absolut fundamental, este cea care vă dă o ipotecă asupra întregii existenţe. Dacă vă vindecaţi durerea prin propriul vostru efort, nu primiţi niciun credit moral: codul vostru consideră, cu dispreţ, acest lucru drept o acţiune în interes personal. Indiferent de valoarea pe care doriţi s-o dobândiţi, indiferent dacă e avere sau hrană, sau iubire ori drepturi, dacă o dobândiţi prin intermediul virtuţii voastre, codul vostru nu o socoteşte drept o dobândire morală: nu ocazionaţi vreo pierdere nimănui, este un schimb, nu pomană; o plată, nu un sacrificiu. Ceea ce este meritat aparţine tărâmului egoist, comercial al profitului mutual; doar ceea ce este nemeritat invocă acea tranzacţie morală care constă în profitul unuia cu preţul dezastrului celuilalt. A cere răsplăţi pentru virtutea voastră este un lucru egoist şi imoral; lipsa voastră de virtute este ceea ce transformă cererea voastră într-un drept moral. O moralitate care consideră nevoia drept o pretenţie, consideră golul – nonexistenţa – drept norma de valoare; ea răsplăteşte o absenţă, un defect: slăbiciune, inabilitate, incompetenţă, suferinţă, boală, dezastru, lipsa, greşeala, defectul – zeroul. Cine furnizează contul pentru a plăti aceste revendicări? Cei care sunt înjuraţi pentru că sunt non-zero, fiecare în funcţie de distanţa sa faţă de acel ideal. Având în vedere că toate valorile reprezintă produsul virtuţilor, gradul virtuţii voastre este folosit ca măsură a pedepsei voastre; gradul greşelilor voastre este folosit ca măsură a câştigurilor voastre. Codul vostru declară că omul raţional trebuie să se sacrifice pentru cel iraţional, omul independent pentru paraziţi, omul onest pentru cel necinstit, omul drept pentru cel nedrept, omul productiv pentru haimanalele jefuitoare, omul integru pentru ticăloşii care fac compromisuri, omul cu stimă de sine pentru nevroticii care scâncesc. Vă minunaţi de meschinăria sufletului în cei pe care îi vedeţi în jurul vostru? Omul care dobândeşte aceste virtuţi nu vă va accepta codul moral; omul care acceptă codul vostru moral nu va dobândi aceste virtuţi. În conformitate cu o moralitate a sacrificiului, prima valoare pe care o sacrificaţi este moralitatea; următoarea este stima de sine. Atunci când nevoia reprezintă norma, fiecare om este atât victimă, cât şi parazit. În calitate de victimă, el trebuie să trudească pentru a împlini nevoile altora, lăsându-se pe sine în poziţia de parazit ale cărui nevoi trebuie împlinite de către alţii. El nu îl poate aborda pe semenul său decât în unul sau două roluri dizgraţioase: el este atât cerşetor, cât şi neghiob. Vă e teamă de omul care are un dolar mai puţin decât voi, că acel dolar îi aparţine de drept, vă face să vă simţiţi că sunteţi traşi pe sfoară din punct de vedere moral. Omul de dedesubt este o sursă a vinovăţiei voastre, omul de deasupra este o sursă a — 1049 —

frustrării voastre. Voi nu ştiţi ce anume să predaţi sau să cereţi, când să daţi şi când să înşfăcaţi, ce plăcere în viaţă este pe drept a voastră şi ce datorie este încă neplătită faţă de alţii – vă luptaţi să eludaţi, ca „teorie”, cunoaşterea că prin norma morală pe care aţi acceptat-o sunteţi vinovaţi în fiecare moment al vieţii voastre, nu există îmbucătură din mâncarea pe care o înghiţiţi de care să nu aibă nevoie altcineva în altă parte pe pământ – şi renunţaţi la problemă datorită unui resentiment orb, conchideţi că perfecţiunea morală nu va fi atinsă sau dorită, că veţi înainta cu greu smulgând ce se poate smulge şi evitând ochii celor tineri, ai celor care se uită la voi ca şi cum stima de sine ar fi posibilă şi ei ar aştepta ca voi s-o aveţi. Singurul lucru pe care îl păstraţi în sufletul vostru este vina – şi la fel se întâmplă cu fiecare om, în timp ce trece pe lângă voi, evitând să vă privească în ochi. Vă miraţi din ce cauză moralitatea voastră nu a atins frăţia pe pământ sau bunăvoinţa omului faţă de om? Justificarea sacrificiului, pe care o propune moralitatea voastră, este mai coruptă decât corupţia pe care pretinde că o justifică. Motivul sacrificiului vostru, afirmă ea, ar trebui să fie iubirea – iubirea pe care ar trebui s-o simţiţi faţă de fiecare om. O moralitate care declară convingerea că valorile spiritului sunt mai preţioase decât materia, o moralitate care vă învaţă să dispreţuiţi o prostituată care îşi oferă trupul în mod nediscrimat tuturor bărbaţilor – aceeaşi moralitate solicită ca să vă predaţi sufletul unei iubiri promiscue pentru toţi nou-veniţii. Aşa după cum nu poate exista o avere fără cauză, nu poate exista nicio iubire fără cauză sau o emoţie fără cauză. O emoţie este un răspuns la adresa unui adevăr al realităţii, o evaluare dictată de normele voastre. A iubi înseamnă a evalua. Omul care vă spune că este posibil să evaluezi fără valori, să-i iubeşti pe cei pe care îi socoteşti lipsiţi de valoare, este cel care vă spune că este posibil să devii bogat consumând fără a produce şi că banii de hârtie sunt la fel de preţioşi ca şi aurul. Observaţi că el nu se aşteaptă ca voi să simţiţi o frică fără motiv. Atunci când cei de genul lui ajung la putere, se pricep extrem de bine să născocească mijloace de teroare, să vă dea o grămadă de motive să simţiţi frica prin care ei doresc să vă stăpânească. Dar când vine vorba de iubire, cea mai înaltă dintre emoţii, le permiteţi să ţipe la voi acuzator că sunteţi nişte delincvenţi morali dacă nu sunteţi în stare să simţiţi o iubire nemotivată. Atunci când un om simte frică fără un motiv, îl trimiteţi să fie luat în primire de un psihiatru; nu sunteţi destul de atenţi spre a proteja înţelesul, natura şi demnitatea iubirii. Iubirea constituie expresia valorilor cuiva, cea mai mare recompensă pe care o puteţi obţine pentru calităţile morale pe care le-aţi dobândit în caracterul şi persoana voastră, preţul emoţional plătit de un om pentru bucuria pe care o primeşte de la virtuţile altuia. Moralitatea voastră cere ca să vă despărţiţi iubirea de valori şi să o înmânaţi oricărui vagabond, nu ca răspuns la valoarea lui, ci ca răspuns la nevoile lui, nu ca recompensă, ci ca pomană, nu ca plată pentru virtuţile sale, ci ca un cec în alb pentru vicii. Moralitatea voastră vă spune că scopul iubirii este acela de a vă elibera de — 1050 —

legăturile moralităţii, că iubirea este superioară judecăţii morale, că adevărata iubire transcende, iartă şi supravieţuieşte oricărui tip de rău în obiectul său şi cu cât e mai mare iubirea, cu atât e mai mare şi depravarea pe care o permite celui iubit. A iubi un om pentru virtuţile sale este ceva meschin şi uman, vă spune ea; a îl iubi pentru defectele sale este ceva divin. A-i iubi pe cei care merită acest lucru înseamnă interes personal; a-i iubi pe cei care nu merită înseamnă sacrificiu. Datorezi iubirea ta celor care n-o merită şi, cu cât o merită mai puţin, cu atât le datorezi mai multă iubire – cu cât e mai dezgustătot obiectul, cu atât mai nobilă e virtutea voastră – cu cât mai nepretenţioasă iubirea, cu atât mai măreaţă virtutea voastră – iar dacă vă puteţi aduce sufletul în starea unei gropi de gunoi care primeşte orice în termeni egali, dacă puteţi înceta să evaluaţi valori morale, aţi atins starea de perfecţiune morală. Aşa este moralitatea voastră de sacrificiu şi astfel sunt idealurile gemene pe care le oferă: a reînnoi viaţa trupului vostru după chipul unui ţarc de vite uman şi viaţa spiritului vostru după chipul unei gropi de gunoi. Acesta a constituit ţelul vostru – şi l-aţi atins. De ce vă tânguiţi acum despre neputinţa omului şi inutilitatea aspiraţiilor umane? Pentru că nu aţi fost în stare să prosperaţi căutând distrugerea? Pentru că nu aţi fost în stare să găsiţi bucurie adorând durerea? Pentru că nu aţi fost în stare să trăiţi considerând moartea drept norma voastră valorică? Gradul de abilitate de a trăi a fost gradul în care v-aţi încălcat codul moral, şi totuşi voi credeţi că aceia care predică acest lucru sunt prietenii umanităţii, vă osândiţi pe voi înşivă şi nu cutezaţi a pune sub semnul întrebării motivele sau scopurile lor. Uitaţi-vă la ei acum, când vă confruntaţi cu cea din urmă alegere a voastră – iar dacă alegeţi să pieriţi, faceţi acest lucru profund conştienţi de cât de ieftin şi neînsemnat este inamicul care a pretins viaţa voastră. Misticii din ambele şcoli, care predică crezul sacrificiului, sunt germenii care vă atacă printr-un singur punct sensibil: frica voastră de a vă baza pe minte. Ei vă spun că posedă un mijloc de cunoaştere mai înalt decât mintea, un mod de conştiinţă superior raţiunii – un fel de protecţie specială din partea unui birocrat al universului care le oferă sfaturi ţinute secrete faţă de alţii. Misticii spiritului declară că ei posedă un simţ suplimentar care vouă vă lipseşte: acest special cel de-al şaselea simţ constă în contrazicerea întregii cunoaşteri a celorlalte cinci. Misticii muşchilor nu se obosesc să susţină nicio pretenţie la percepţia extrasenzorială: ei declară doar că simţurile voastre nu sunt valide şi că înţelepciunea lor constă în perceperea orbirii voastre întrun anumit fel prin intermediul unor mijloace nespecificate. Ambele tipuri solicită ca voi să vă invalidaţi conştiinţa şi să vă predaţi puterii lor. Ei vă oferă, ca probă a cunoaşterii lor superioare, faptul că afirmă opusul la tot ceea ce ştiţi, iar ca dovadă a capacităţii lor superioare de a aborda existenţa, faptul că vă conduc către mizerie, autosacrificiu, înfometare, distrugere. Ei pretind că percep un mod de fiinţare superior existenţei pe acest pământ. Misticii — 1051 —

spiritului numesc acest lucru „o altă dimensiune”, care constă în negarea dimensiunilor. Misticii muşchilor îl denumesc „viitorul”, care constă în negarea prezentului. A exista înseamnă a poseda identitate. Ce identitate sunt ei în stare să dea tărâmului superior? Ei vă spun tot timpul ceea ce nu este, dar niciodată ceea ce este. Toate identificările lor constau în negaţie: Dumnezeu este ceea ce nu poate cunoaşte mintea omenească, se spune – şi merg mai departe spre a cere ca voi să socotiţi acest lucru drept cunoaştere – Dumnezeu este non-om, raiul este non-pământ, sufletul este non-trup, virtutea este non-profit, A este non-A, percepţie este non-senzorial, cunoaşterea este non-raţiune. Definiţiile lor nu constituie acte de definire, ci de ştergere. Doar metafizica unei lipitori s-ar agăţa de ideea unui univers în care un zero reprezintă o normă de identificare. O lipitoare ar dori să caute să scape de necesitatea de a-şi numi propria natură – să scape de necesitatea de a şti că substanţa pe care îşi clădeşte universul său privat este sângele. Care este natura acelei lumi superioare căreia ei îi sacrifică lumea care există? Misticii spiritului blestemă materia, misticii muşchilor blestemă profitul. Primii vor ca oamenii să profite renunţând la pământ, ceilalţi vor ca oamenii să moştenească pământul renunţând la toate profiturile. Lumile lor non-materiale, non-profit sunt tărâmuri în care există râuri de lapte şi cafea, în care vinul ţâşneşte din stâncă la porunca lor, în care prăjiturelele cad din nori doar deschizând gura. Pe acest pământ material, în care se aleargă după profit, e nevoie de o enormă investiţie de virtute – de inteligenţă, integritate, energie, talent – spre a-i căra pe distanţa de o milă; în lumea lor non-materială, non-profit, ei călătoresc de pe o planetă pe alta doar având dorinţa. Dacă o persoană cinstită îi întreabă: „Cum?” – ei răspund cu justificat dispreţ că întrebarea „cum” reprezintă conceptul realiştilor vulgari; conceptul spiritelor superioare este „cumva”. Pe acest pământ limitat prin materie şi profit, răsplăţile sunt realizate prin gând; într-o lume eliberată de atari restricţii, răsplăţile sunt realizate la dorinţă. Iar acesta este tot secretul lor meschin. Secretul tuturor filosofiilor lor ezoterice, al tuturor dialecticilor şi supersimţurilor, al ochilor lor evazivi şi al vorbelor lor mormăite, secretul pentru care distrug civilizaţia, limbajul, industriile şi vieţile, secretul pentru care îşi găuresc ochii şi timpanele, îşi macină simţurile, îşi videază minţile, scopul pentru care dizolvă absolutele raţiunii, logicii, materiei, existenţei, realităţii – este de a înălţa peste acea ceaţă plastică un singur absolut sfânt: Dorinţa lor. Limitarea de care caută ei să scape este legea identităţii. Libertatea pe care o caută este eliberarea de faptul că A va rămâne un A, indiferent de lacrimile sau crizele lor de furie – că un râu nu le va aduce lapte, indiferent de cât de înfometaţi sunt – că apa nu va curge de jos în sus, indiferent de cât sprijin ar putea avea dacă s-ar întâmpla astfel, iar dacă vor să o ridice până la acoperişul unui zgârie-nori, trebuie să facă acest lucru printr-un proces de gândire şi de muncă, în care contează natura unui centimetru de — 1052 —

conductă, dar sentimentele lor nu – că sentimentele lor sunt neputincioase spre a schimba cursul unui singur firicel de praf în spaţiu sau natura oricărei acţiuni pe care au comis-o. Cei care vă spun că omul este incapabil să perceapă o realitate nedistorsionată de simţurile sale înţeleg prin aceasta faptul că ei nu doresc să perceapă realitatea nedistorsionată de sentimentele lor. „Lucrurile aşa cum sunt” sunt lucrurile aşa cum le percepe mintea voastră; decuplaţi-le de raţiune şi ele devin „lucruri aşa cum sunt percepute de dorinţele voastre.” Nu există revoltă onestă împotriva raţiunii – iar atunci când acceptaţi oricare parte a crezului lor, motivul vostru constă în a reuşi să fugiţi cu ceva pe care raţiunea nu var permite să-l încercaţi. Libertatea pe care o căutaţi este libertatea de faptul că dacă vă furaţi bogăţia, sunteţi nişte ticăloşi, indiferent cât de mulţi bani aţi da de pomană sau câte rugăciuni aţi recita – dacă vă culcaţi cu târfe, nu sunteţi nişte soţi merituoşi, indiferent cu câtă nerăbdare simţiţi că vă iubiţi soţia în dimineaţa următoare – că sunteţi nişte entităţi, nu o serie de bucăţi împrăştiate la întâmplare printr-un univers în care nimic nu se uneşte şi nimic nu vă leagă de altceva, universul coşmarului unui copil în care identităţile se schimbă între ele şi plutesc, în care ticăloşii şi eroii sunt nişte părţi interşanjabile sumate în mod arbitrar conform voinţei – că sunteţi oameni – că sunteţi nişte entităţi – că sunteţi. Indiferent cât de nerăbdători pretindeţi că scopul dorinţei voastre mistice reprezintă un mod mai elevat de viaţă, revolta împotriva identităţii reprezintă dorinţa pentru nonexistenţă. Dorinţa de a nu fi ceva înseamnă dorinţa de a nu fi. Învăţătorii, misticii ambelor şcoli, inversează cauzalitatea din conştiinţele lor, apoi se străduiesc s-o inverseze în existenţă. Ei îşi iau emoţiile drept cauză, iar mintea drept efect pasiv. Îşi transformă emoţiile în unealta de percepţie a realităţii. Îşi consideră dorinţele drept un lucru fundamental, ca un fapt care elimină toate faptele. Un om onest nu doreşte decât în momentul în care a identificat obiectul dorinţei lui. El spune: „Este, prin urmare, îl vreau.” Ei spun: „Îl vreau, prin urmare este”. Ei vor să înşele axioma existenţei şi conştiinţei, ei vor ca conştiinţele lor să fie un instrument nu de percepere, ci de a crea existenţa, iar existenţa fiind nu obiectul, ci subiectul conştiinţei lor – ei vor să fie acel Dumnezeu pe care l-au creat după chipul şi asemănarea lor, care creează un univers dintr-un vid prin intermediul unei toane arbitrare. Dar realitatea nu trebuie înşelată. Ceea ce realizează este opusul dorinţei lor. Ei doresc o putere omnipotentă asupra existenţei; în schimb, ei pierd puterea conştiinţei lor. Refuzând să ştie, ei se condamnă pe ei înşişi către groaza unui perpetuu necunoscut. Acele dorinţe iraţionale care vă atrag către crezul lor, acele emoţii pe care le adoraţi ca pe un idol, pe al cărui altar sacrificaţi pământul, acea pasiune întunecată, incoerentă dinlăuntrul vostru, pe care o consideraţi a fi glasul lui Dumnezeu sau al — 1053 —

glandelor voastre, nu este altceva decât cadavrul minţii voastre. O emoţie care se ciocneşte cu raţiunea voastră, o emoţie pe care nu o puteţi explica sau controla, este doar scheletul acelei gândiri stătute pe care îi interziceţi minţii voastre s-o corecteze. Atunci când aţi comis răul de a refuza să gândiţi şi să vedeţi, de a scuti de absolutul realităţii o mică dorinţă a voastră, atunci când aţi ales să spuneţi: hai să retrag din judecata raţiunii prăjiturele pe care le-am furat, sau existenţa lui Dumnezeu, hai să am singura mea poftă iraţională şi voi fi un om rezonabil în toate celelalte privinţe – acela a fost actul de răsturnare a conştiinţei voastre, actul de corupere a minţii voastre. Apoi mintea voastră a devenit un juriu stabilit care primeşte ordine de la o lume interlopă secretă, al cărei verdict distorsionează evidenţa spre a se conforma unui absolut pe care nu cutează a-l atinge – iar rezultatul este o realitate cenzurată, o realitate făcută ţăndări în care bucăţile pe care alegeţi să le vedeţi plutesc printre abisurile celor pe care nu le-aţi văzut, ţinute la un loc de acel fluid înmiresmat al minţii care este o emoţie scutită de gând. Legăturile pe care vă siliţi să le înecaţi sunt conexiuni cauzale. Duşmanul pe care căutaţi să-l înfrângeţi este legea cauzalităţii: nu vă permite niciun miracol. Legea cauzalităţii este legea identităţii aplicate la acţiune. Toate acţiunile sunt cauzate de entităţi. Natura unei acţiuni este cauzată şi determinată de natura entităţilor care acţionează; un lucru nu poate acţiona în contradicţie cu natura sa. O acţiune necauzată de o entitate ar fi cauzată de un zero, care ar însemna un zero controlând un lucru, o non-entitate controlând o entitate, non-existentul stăpânind existentul – care este universul dorinţei învăţătorilor voştri, cauza doctrinelor lor de acţiune lipsită de cauză, politica lor, economia lor, idealul pentru care se luptă: domnia lui zero. Legea identităţii nu permite ca să aveţi prăjitura şi în acelaşi timp s-o mâncaţi. Legea cauzalităţii nu permite să mâncaţi prăjitura înainte de a o avea. Dar dacă scufundaţi ambele legi în golurile minţii voastre, dacă vă prefaceţi faţă de voi înşivă şi faţă de alţii că nu vedeţi – atunci puteţi încerca să vă proclamaţi dreptul de a vă mânca prăjitura voastră astăzi şi pe a mea mâine, puteţi predica faptul că modalitatea de a avea o prăjitură este de a o mânca mai întâi, înainte de a o pune la copt, că maniera de a produce este aceea de a începe prin a consuma, că toţi cei care doresc au drepturi egale asupra tuturor lucrurilor, datorită faptului că nimic nu este cauzat de ceva. Corolarul lipsei de cauză în materie este nedobânditul în spirit. Atunci când vă răzvrătiţi împotriva cauzalităţii, motivul vostru este dorinţa frauduloasă, nu de a evada din ea, ci mai rău: de a o inversa. Vreţi iubire nemeritată, ca şi cum iubirea, efectul, v-ar putea da valoare personală, cauza – vreţi admiraţie nemeritată, ca şi cum admiraţia, efectul v-ar putea da virtute, cauza – vreţi bogăţie nemeritată, ca şi cum bogăţia, efectul v-ar putea da abilitate, cauza – cereţi milă, milă, nu dreptate, ca şi cum o iertare nemeritată ar putea şterge cauza rugăminţii voastre. — 1054 —

Iar spre a vă permite micile voastre înşelătorii urâte, sprijiniţi doctrinele învăţătorilor voştri, în timp ce ei aleargă înnebuniţi susţinând că cheltuitul, efectul, creează bogăţii, cauza, că maşinăriile, efectul, creează inteligenţă, cauza, că dorinţele voastre sexuale, efectul, creează valorile voastre filosofice, cauza. Cine plăteşte orgia? Cine cauzează lipsa de cauză? Cine sunt victimele, condamnate să rămână nerecunoscute şi să piară în tăcere, ca nu cumva agonia lor să disturbe pretenţia voastră că ele nu există? Noi suntem, noi, oamenii minţii. Noi suntem cauza tuturor valorilor la care râvniţi, noi cei care efectuăm procesul de gândire, care este procesul de definire a identităţii şi de descoperire a conexiunilor cauzale. V-am învăţat să ştiţi, să vorbiţi, să produceţi, să doriţi, să iubiţi. Voi, cei care abandonaţi raţiunea – dacă n-am fi fost noi să o păstrăm, voi n-aţi fi în stare să vă împliniţi şi nici măcar să vă concepeţi visurile. N-aţi fi în stare să doriţi hainele care nu fuseseră făcute, automobilul care nu fusese inventat, banii care nu fuseseră inventaţi, ca schimb pentru bunurile care nu existau, admiraţia care n-ar fi fost avută faţă de oamenii care nu realizaseră nimic, iubirea care aparţine şi este legată doar de aceia care îşi păstrează capacitatea de a gândi, de a alege, de a evalua. Voi – cei care săriţi ca nişte sălbatici din jungla sentimentelor voastre în Fifth Avenue a New Yorkului nostru şi proclamaţi că vreţi să păstraţi luminatul electric, dar să distrugeţi generatoarele – bogăţia noastră o folosiţi în timp ce ne distrugeţi, valorile noastre le întrebuinţaţi în timp ce ne condamnaţi, limbajul nostru îl utilizaţi în timp ce ne tăgăduiţi mintea. Aşa după cum ai voştri mistici ai spiritului şi-au inventat raiul după chipul pământului nostru, omiţând existenţa noastră, şi v-au promis răsplăţi create prin miracol din non-materie – tot aşa misticii voştri moderni ai muşchilor omit existenţa noastră şi vă promit un rai în care materia se modelează din propria ei voinţă lipsită de cauză în toate răsplăţile dorite de non-mintea voastră. De veacuri, misticii spiritului existaseră gestionând o reţea interlopă de protecţie – făcând insuportabilă viaţa pe pământ, apoi taxându-vă pentru consolare şi alinare, interzicând toate virtuţile care fac existenţa posibilă, apoi stând călare pe umerii vinii voastre, declarând producţia şi bucuria a fi păcate, apoi colectând şantaj de la păcătoşi. Noi, oamenii minţii, am fost victimele fără nume ale crezului lor, noi, care eram dispuşi să spargem codul lor moral şi să suportăm condamnare pentru păcatul raţiunii – noi, care gândeam şi acţionam, în timp ce ei doreau şi se rugau – noi, care eram nişte proscrişi morali, noi, care făceam contrabandă cu viaţă, atunci când viaţa era socotită a fi o infracţiune – în vreme ce ei se încălzeau la gloria morală pentru virtutea de a depăşi lăcomia materială şi de a distribui cu altruistă filantropie bunurile materiale produse de ştergerea totală. Acum noi suntem înlănţuiţi şi ni se comandă să producem de către nişte sălbatici care nu ne oferă nici măcar identificarea de păcătoşi – de către sălbatici care proclamă că noi nu existăm, apoi ne ameninţă că ne privează de viaţa pe care nu o posedăm, — 1055 —

dacă nu reuşim să le furnizăm bunurile pe care nu le producem. Acum ni se cere să administrăm companii de căi ferate şi să ştim minutul în care un tren va ajunge după ce traversează un întreg continent, ni se cere să continuăm a administra laminoare şi să ştim structura moleculară a fiecărei picături de metal din cablurile podurilor voastre şi din corpul aeroplanelor care vă susţin în aer – în vreme ce triburile micilor şi groteştilor voştri mistici ai muşchilor se luptă pe scheletul lumii noastre, bolborosind în sunete de non-limbaj că nu există principii, nu există absoluturi, nu există cunoaştere, nu există minte. Căzând sub nivelul unui sălbatic, care crede că magicele cuvinte pe care le rosteşte posedă puterea de a altera realitatea, ei cred că acea realitate poate fi alterată prin puterea cuvintelor pe care nu le rostesc – iar unealta lor magică este ştergerea totală, pretenţia că nimic nu poate începe să existe mai departe de voodoo-ul refuzului lor de a-l identifica. Aşa după cum se hrănesc în trup cu bogăţie furată, la fel se hrănesc în spirit cu concepte furate şi proclamă că onestitatea constă în a refuza să ştii ce anume se fură. Aşa după cum ei folosesc efecte în timp ce neagă cauze, tot aşa folosesc conceptele noastre în timp ce neagă bazele şi existenţa conceptelor pe care le utilizează. Aşa după cum ei caută nu să construiască, ci să pună mâna pe complexe industriale, tot aşa caută nu să gândească, ci să pună mâna pe gândirea umană. Aşa după cum ei proclamă că singura cerinţă pentru a conduce o fabrică este capacitatea de a da la manivelă şi eludează problema referitoare la cine a creat fabrica – tot aşa proclamă ei că nu există entităţi, că nu există decât mişcare şi eludează faptul că mişcarea presupune lucrul care mişcă, că fără conceptul de entitate nu poate exista un concept precum cel de „mişcare”. Aşa după cum ei îşi proclamă dreptul de a consuma ceea ce nu a fost câştigat în mod cinstit şi eludează problema referitoare la cine trebuie să producă aceasta – la fel proclamă că nu există lege a identităţii, că nimic nu există în afara schimbării şi eludează faptul că schimbarea presupune conceptul a ceea ce se schimbă, din ce anume în ce anume, că fără această lege a identităţii nu este posibil un atare concept precum cel al „schimbării”. Aşa după cum jefuiesc un industriaş în timp ce-i neagă valoarea, tot aşa caută să ia puterea asupra întregii existenţe în timp ce neagă că existenţa există. „Ştim că nu ştim nimic”, sporovăiesc ei, eludând faptul că ei pretind cunoaşterea – „Nu există absoluturi”, sporovăiesc ei, eludând faptul că ei rostesc un absolut – „Nu poţi dovedi că exişti sau că eşti conştient”, sporovăiesc ei, eludând faptul că dovada presupune existenţa, conştiinţa şi un lanţ complex de cunoaştere: existenţa a ceva de cunoscut, a unei conştiinţe capabile să ştie acest lucru şi a unei cunoaşteri care a învăţat să distingă între concepte precum doveditul şi nedoveditul. Atunci când un sălbatic care nu a învăţat să vorbească declară că existenţa trebuie să fie dovedită, el cere ca voi să dovediţi acest lucru prin mijloacele non-existenţei – atunci când declară că trebuie dovedită conştiinţa voastră, el vă cere să o dovediţi prin — 1056 —

mijloace de inconştienţă – el vă cere să păşiţi într-un gol din afara existenţei şi a conştiinţei spre a-i oferi dovadă despre ambele – el vă cere să deveniţi un zero care dobândeşte cunoaştere despre un zero, atunci când declară că o axiomă reprezintă o problemă de alegere arbitrară şi el nu alege să accepte axioma că el există, eludează faptul că el a acceptat-o rostind această propoziţie, că singura cale de a o respinge este să închizi gura, să nu expui teorii şi să mori. O axiomă este o afirmaţie care identifică baza cunoaşterii şi a oricărei alte afirmaţii suplimentare care este legată de această cunoaştere, o afirmaţie în mod necesar conţinută în toate celelalte, indiferent dacă un anumit vorbitor hotărăşte să o identifice sau nu. O axiomă este o propoziţie care îşi învinge oponenţii prin faptul că ei trebuie să o accepte şi să o folosească în procesul oricărei încercări de a o nega. Fie ca omul grotelor, care nu vrea să accepte axioma identităţii, să încerce să îşi prezinte teoria fără a folosi conceptul de identitate sau oricare concept derivat din acesta – fie ca antropoidul, care nu vrea să accepte existenţa substantivelor, să încerce să născocească un limbaj fără substantive, adjective sau verbe – fie ca vraciul, care nu vrea să accepte validitatea percepţiei senzoriale, să încerce să dovedească acest lucru fără a folosi datele obţinute prin percepţie senzorială – fie ca vânătorul de capete, care nu vrea să accepte validitatea logicii, să încerce să dovedească acest lucru fără a folosi logica – fie ca pigmeul, care proclamă că un zgârie-nori nu are nevoie de fundaţie după ce ajunge la etajul cincizeci, să smulgă temelia de sub clădirea sa, nu de sub a voastră – fie ca unui canibal care mârâie că libertatea minţii umane a fost necesară pentru crearea unei civilizaţii industriale, dar nu e necesară pentru menţinerea ei, să-i fie date un vârf de săgeată şi o blană de urs, nu catedra de economie a unei universităţi. Credeţi că ei vă duc înapoi în Evul Mediu? Ei vă duc înapoi în nişte epoci mai întunecate decât a cunoscut istoria voastră. Scopul lor nu este era pre-ştiinţei, ci era pre-limbajului. Scopul lor este să vă lipsească de conceptul de care depind mintea, viaţa şi cultura omului: conceptul realităţii obiective. Identificaţi dezvoltarea unei conştiinţe umane – şi veţi şti scopul crezului lor. Un sălbatic este o fiinţă care nu a sesizat că A este A şi că realitatea este reală. El şi-a oprit mintea la nivelul unui bebeluş, la stadiul în care conştiinţa îşi dobândeşte percepţiile sale senzoriale iniţiale şi nu a învăţat să distingă obiectele solide. Unui bebeluş lumea îi apare ca o obscuritate de mişcare, fără lucruri care se mişcă – iar naşterea minţii sale constituie ziua în care el sesizează că umbra care licăreşte continuu pe lângă el este mama sa şi vârtejul de dincolo de ea este o perdea, că cele două sunt entităţi solide şi că niciuna din ele nu se poate transforma în cealaltă, că ele sunt ceea ce sunt, că ele există. Ziua în care sesizează că materia nu are voinţă este ziua în care el sesizează că el are aşa ceva – iar aceasta constituie naşterea ca fiinţă umană. Ziua în care sesizează că reflecţia pe care o vede în oglindă nu reprezintă o iluzie, că este reală, dar că nu este el însuşi, că mirajul pe care-l vede într-un deşert nu este o iluzie, că aerul şi razele de lumină care îl produc sunt reale, dar nu este un — 1057 —

oraş, este reflexia unui oraş – în ziua în care sesizează că el nu este un recipient pasiv al senzaţiilor din orice moment dat, că simţurile lui nu-i oferă o cunoaştere automată în intervale scurte, independente de context, ci doar material de cunoaştere, pe care mintea sa trebuie să înveţe să le integreze – ziua în care sesizează că simţurile sale nu îl pot înşela, că obiectele fizice nu pot acţiona fără motive, că organele sale de percepţie sunt fizice şi nu posedă voinţă, sau putere de a inventa sau de a deforma, că dovezile care i le conferă ele sunt ceva incontestabil, dar mintea sa trebuie să înveţe să înţeleagă acest lucru, mintea sa trebuie să descopere natura, cauzele, contextul deplin al materialului său senzorial, mintea sa trebuie să identifice lucrurile pe care el le percepe – aceasta este ziua sa de naştere ca gânditor şi om de ştiinţă. Noi suntem oamenii care ajungem la acea zi; voi sunteţi oamenii care vor să ajungă la ea parţial; un sălbatic este un om care nu ajunge niciodată. Pentru un sălbatic, lumea este un loc de miracole neinteligibile în care orice este posibil pentru materia neînsufleţită şi nimic nu este posibil pentru el. Lumea lui nu este necunoscutul, ci acea oroare iraţională: incognoscibilul. El crede că obiectele fizice sunt înzestrate cu o misterioasă voinţă, puse în mişcare de capricii fără cauză, impredictibile, în timp ce el este un pion neputincios la cheremul forţelor dincolo de control. El crede că natura este condusă de demoni care posedă o putere omnipotentă şi că realitatea este jucăria lor fluidă, în care ei pot transforma în orice moment strachina lui cu mâncare într-un şarpe şi pe nevasta lui într-un gândac, în care A-ul pe care el nu l-a descoperit poate fi orice non-A pe care îl doresc ei, în care singura cunoaştere pe care o posedă el este aceea că nu trebuie să încerce să ştie. El nu poate conta pe nimic, nu poate decât să dorească şi îşi petrece viaţa dorind, implorându-şi demonii să-i împlinească visele prin puterea arbitrară a voinţei lor, recunoscându-le meritul atunci când se întâmplă acest lucru, culpabilizându-se pe ei atunci când nu se întâmplă, oferindu-le sacrificii ca semn al recunoştinţei sale şi sacrificii ca semn al vinii sale, târându-se de frică şi adorând soarele, luna, vântul şi ploaia şi orice bătăuş care se anunţă ca fiind purtătorul lor de cuvânt, cu condiţia ca vorbele lui să fie neinteligibile, iar masca lui suficient de înspăimântătoare – el doreşte, imploră şi se târăşte, şi moare, lăsându-vă pe voi ca amintire a vederii lui despre existenţă, monstruozităţile distorsionate ale idolilor săi, parte-om, parteanimal, parte-păianjen, întruchipările lumii lui non-A. Statutul său intelectual este cel al învăţătorilor moderni şi în lumea lui vor aceştia să vă aducă. Dacă vă întrebaţi prin ce mijloace îşi propun ei să facă acest lucru, duceţi-vă în orice clasă de liceu şi veţi auzi profesorii predându-le elevilor că omul nu poate fi sigur de nimic, că nu există niciun fel de temei al conştiinţei, că el nu poate învăţa niciun adevăr sau lege a existenţei, că este incapabil de a cunoaşte realitatea obiectivă. În acest caz, care anume este standardul său de cunoaştere şi de adevăr? Ceea ce cred ceilalţi, este răspunsul lor. Nu există cunoaştere, predică ei, există doar credinţă: — 1058 —

faptul că voi credeţi că existaţi constituie un act de credinţă, la fel de întemeiat ca şi credinţa altuia în dreptul lui de a vă ucide; axiomele ştiinţei reprezintă un act de credinţă, la fel de întemeiat ca şi credinţa în revelaţii a unui mistic; credinţa că lumina electrică poate fi produsă de un generator constituie un act de credinţă, la fel de întemeiat ca şi faptul de a crede că ea poate fi produsă sărutând o labă de iepure sub o scară mobilă când e lună plină – adevărul este ceea ce vrea lumea ca el să fie, iar lumea înseamnă toţi ceilalţi, cu excepţia ta; realitatea este ceea ce lumea alege să spună că este, nu există adevăruri obiective, există doar dorinţele arbitrare ale oamenilor – cel care caută cunoaşterea într-un laborator prin intermediul unor eprubete şi al logicii este un tâmpit superstiţios, de modă veche; adevăratul om de ştiinţă este cel care se vântură făcând sondaje – şi dacă n-ar fi lăcomia egoistă a producătorilor de grinzi de oţel, care au un interes ascuns în împiedicarea progresului ştiinţei, aţi afla că New York City nu există, pentru că un sondaj de opinie a întregii populaţii a lumii v-ar spune cu o covârşitoare majoritate că maniera în care cred ei interzice existenţa lui. De veacuri, misticii spiritului au proclamat că raţiunea este inferioară credinţei, dar nu au cutezat să nege existenţa raţiunii. Moştenitorii şi produsul lor, misticii muşchilor, şi-au terminat lucrarea şi şi-au văzut visul cu ochii: ei proclamă că totul e credinţă şi o numesc revoltă împotriva faptului de a crede. Ca revoltă împotriva afirmaţiilor nedovedite, ei proclamă că nimic nu poate fi dovedit; ca revoltă împotriva duşmanilor ştiinţei, ei proclamă că nu este posibilă nicio cunoaştere; ca revoltă împotriva înrobirii minţii, ei proclamă că nu există minte. Dacă vă predaţi puterea de a percepe, dacă acceptaţi schimbarea de sens a normei voastre de la obiectiv la colectiv şi aşteptaţi ca omenirea să vă spună ce anume să gândiţi, veţi descoperi o altă schimbare de sens care are loc sub ochii voştri la care aţi renunţat: veţi descoperi că învăţătorii devin conducătorii colectivului, iar dacă refuzaţi să le daţi ascultare, protestând că ei nu reprezintă întreaga omenire, vă vor răspunde: „Prin ce mijloace ştii că nu suntem? Suntem, frate? De unde ai luat termenul ăsta învechit?” Dacă vă îndoiţi că acesta este scopul lor, observaţi cu câtă pasionată consecvenţă se străduiesc misticii muşchilor să vă facă să uitaţi că a existat vreodată un concept precum „mintea”. Observaţi contorsionările de verbiaj nedefinit, cuvintele cu înţelesuri flexibile, termenii lăsaţi să plutească în mijlocul apei, prin intermediul cărora ei încearcă să ocolească recunoaşterea conceptului de „gândire”. Conştiinţa voastră, vă spun ei, constă în „reflexe”, „reacţii”, „experienţe”, „îndemnuri” şi „imbolduri” – şi refuză să identifice mijloacele prin care au dobândit ei acea cunoaştere, să identifici actul pe care îl săvârşesc atunci când ei spun acest lucru sau actul pe care îl săvârşiţi voi când ascultaţi. Cuvintele au puterea de a vă „condiţiona”, spun ei şi refuză să identifice motivul pentru care cuvintele au puterea de a vă schimba – spaţiu gol. Un — 1059 —

student care citeşte o carte o înţelege printr-un proces de… spaţiu gol. Un om de ştiinţă care lucrează la o invenţie este angajat în activitatea de… spaţiu gol. Un psiholog care ajută un nevrotic să rezolve o problemă şi descâlceşte un conflict, face acest lucru printr-un proces de… spaţiu gol. Un industriaş – spaţiu gol – nu există o astfel de persoană. O fabrică reprezintă o „resursă naturală”, asemenea unui copac, unei stânci sau unei băltoace. Problema producţiei, vă spun ei, a fost rezolvată şi nu mai merită studii sau preocupare; singura problemă rămasă de rezolvat pentru „reflexele” tale este acum problema distribuţiei. Cine a rezolvat problema producţiei? Umanitatea, răspund ei. Care era soluţia? Bunurile sunt aici. Cum au ajuns aici? Cumva. Ce anume a cauzat acest lucru? Nu există cauze. Ei proclamă că orice om născut este îndreptăţit să existe fără efort şi, în ciuda legilor realităţii care susţin contrariul, este îndreptăţit să-şi primească „subzistenţa minimă” – hrana sa, hainele sale, adăpostul său – fără efort din partea lui, cuvenindui-se prin naştere. Să primească – de la cine? Spaţiu gol. Fiecare om, anunţă ei, deţine o parte egală din beneficiile tehnologice create în lume. Create – de către cine? Spaţiu gol. Laşii frenetici care pozează ca apărătorii industriaşilor definesc acum scopul economiei drept „o ajustare între dorinţele nelimitate ale oamenilor şi bunurile furnizate în cantitate limitată”. Furnizate de cine? Spaţiu gol. Huligani intelectuali, care pozează ca profesori, se debarasează de gânditorii trecutului declarând că teoriile lor sociale se bazau pe ipoteza lipsită de caracter practic că omul este o fiinţă raţională – dar, având în vedere că oamenii nu sunt raţionali, declară ei, ar trebui fundamentat un sistem care le va da posibilitatea de a exista, deşi sunt iraţionali, ceea ce înseamnă: deşi sfidează realitatea. Cine anume va da posibilitatea? Spaţiu gol. Orice mediocritate de maidan dă năvală să publice planuri de a controla producţia omenirii – şi pe cine e sau nu de acord cu statisticile lui, nimeni nu pune la îndoială dreptul lui de a-şi pune în aplicare planurile cu ajutorul pistolului. A pune în aplicare – asupra cui? Spaţiu gol. Femei luate la întâmplare cu venituri lipsite de cauză zboară de colo colo în călătorii în jurul lumii şi se întorc spre a livra mesajul că oamenii înapoiaţi ai lumii solicită standarde mai înalte de viaţă. Solicită – cui? Spaţiu gol. Iar pentru a preveni orice investigaţie referitoare la cauza diferenţei dintre un sat din junglă şi New York City, ei recurg la obscenitatea fundamentală de explicare a progresului industrial al omului – zgârie-nori, poduri cu cabluri suspendate, motoare puternice, trenuri – declarând că omul este un animal care posedă un „instinct de a confecţiona unelte”. V-aţi întrebat ce se întâmplă cu lumea? Vedeţi acum apogeul crezului a ceea ce este lipsit de cauză şi nedobândit. Toate găştile voastre de mistici, ai spiritului sau ai muşchilor, se luptă între ele pentru puterea de a vă conduce, mârâind că iubirea reprezintă soluţia tuturor problemelor spiritului vostru şi că biciul constituie soluţia pentru toate problemele trupului vostru – voi, care aţi fost de acord că nu aveţi minte. — 1060 —

Acordându-i omului mai puţină demnitate decât acordă ei vitelor, ignorând ceea ce lear putea spune un îmblânzitor de animale – că niciun animal nu poate fi învăţat cu ajutorul fricii, că un elefant chinuit îl va călca în picioare pe dresorul său, dar nu va lucra pentru el sau nu îi va purta poverile – ei se aşteaptă ca omul să continue să producă tuburi electronice, avioane supersonice, maşinării care dezintegrează atomii şi telescoape interstelare, cu raţia lui de carne drept răsplată şi o lovitură de bici pe spinare drept stimulent. Nu vă amăgiţi în privinţa caracterului misticilor. De-a lungul veacurilor, singura lor preocupare a fost aceea de a vă submina conştiinţa – iar puterea, puterea de a vă conduce cu ajutorul forţei a reprezentat întotdeauna singura lor poftă. De la riturile vracilor din junglă, care deformau realitatea transformând-o în absurdităţi groteşti, opreau din creştere minţile victimelor lor şi le ţineau în teroarea supranaturalului vreme de veacuri întregi băltite – până la doctrinele supranaturale ale Evului Mediu, care îi ţineau pe oameni ghemuiţi pe podelele de lut ale cocioabelor lor, îngroziţi că diavolul ar putea fura supa pentru care ei munciseră optsprezece ore spre a face rost de ea – până la micul profesor ofilit care vă asigură că al vostru creier nu posedă capacitatea de a gândi, că voi nu aveţi niciun mijloc de percepţie şi că trebuie să daţi supunere orbească voinţei omnipotente a acelei forţe supranaturale: Societatea – toate acestea reprezintă aceeaşi întreprindere pentru acelaşi unic scop: să vă reducă la genul de pastă maleabilă care a predat validitatea conştiinţei sale. Dar acest lucru nu poate fi făcut fără consimţământul vostru. Dacă daţi voie să fie făcut, îl meritaţi. Atunci când ascultaţi discursul unui mistic despre importanţa minţii omeneşti şi începeţi să vă îndoiţi de conştiinţa voastră, nu a lui, atunci când daţi voie ca starea voastră semiraţională la modul precar să fie clătinată de orice afirmaţie şi hotărâţi că e mai sigur să aveţi încredere în siguranţa şi cunoaşterea lui superioară, gluma se referă la amândoi: aprobarea voastră constituie singura sursă de siguranţă pe care o are. Puterea supranaturală de care se teme un mistic, spiritul incognoscibil pe care îl adulează, conştiinţa pe care o consideră omnipotentă este… a voastră. Un mistic este un om care şi-a predat mintea la prima întâlnire cu minţile celorlalţi. Undeva, în cotloanele îndepărtate ale copilăriei lui, atunci când propria sa înţelegere a realităţii s-a ciocnit cu afirmaţiile celorlalţi, cu ordinele lor arbitrare şi cu cererile lor contradictorii, el s-a dat bătut în faţa unei frici de dependenţă atât de laşe încât a renunţat la facultatea sa raţională. La răscrucea alegerii dintre „Eu ştiu” şi „Ei spun”, el a ales autoritatea celorlalţi, a ales să se supună în loc să înţeleagă, să creadă în loc să gândească. Credinţa în supranatural începe sub forma credinţei în superioritatea altora. Predarea sa a luat forma sentimentului că el trebuie să-şi ascundă lipsa de înţelegere, că ceilalţi posedă o misterioasă cunoaştere de care el singur e lipsit, că realitatea este ceea ce vrea ea să fie, prin nişte mijloace la care el nu poate avea acces niciodată. — 1061 —

Începând din acel moment, temându-se să gândească, el este lăsat la cheremul unor sentimente neidentificate. Sentimentele sale devin unicul său ghid, singura rămăşiţă din identitatea personală, să agaţă de ele cu feroce posesivitate – iar orice ar gândi el este dedicat chinului de a ascunde de el însuşi faptul că natura sentimentelor sale o reprezintă groaza. Când un mistic declară că simte existenţa unei puteri superioare raţiunii, el simte cu adevărat acest lucru, dar acea putere nu este un superspirit omniscient al universului, este conştiinţa oricărui trecător căruia i-a predat-o pe a sa. Un mistic este împins de dorinţa de a impresiona, de a înşela, de a flata, de a amăgi, de a forţa acea conştiinţă omnipotentă a celorlalţi. „Ei” reprezintă singura sa cheie către realitate, el simte că nu poate exista decât valorificând misterioasa lor putere şi storcând inexplicabilul lor consimţământ. „Ei” constituie singurul său mijloc de percepţie şi, asemenea unui orb care depinde de vederea unui câine, el simte că trebuie să-i ţină legaţi spre a trăi. Controlarea conştiinţei celorlalţi devine unica sa pasiune; dorinţa arzătoare de putere este o buruiană care creşte doar pe parcelele necultivate ale unei minţi abandonate. Fiecare dictator e un mistic, iar fiecare mistic e un potenţial dictator. Un mistic doreşte cu ardoare supunere din partea oamenilor, nu acceptul lor. El vrea ca ei să predea conştiinţa lor afirmaţiilor, edictelor, dorinţelor, toanelor lui – aşa după cum conştiinţa lui este predată lor. El vrea să aibă de-a face cu oamenii prin intermediul credinţei şi al forţei – nu află satisfacţie în încuviinţarea lor dacă trebuie so dobândească prin intermediul faptelor şi al raţiunii. Raţiunea este inamicul de care se teme şi, simultan, pe care îl consideră precar; raţiunea, pentru el, constituie un mijloc de amăgire; el simte că oamenii posedă o anume putere superioară raţiunii – şi doar credinţa lor fără cauză sau supunerea lor forţată îi pot da o senzaţie de securitate, o dovadă că a dobândit control asupra înzestrării mistice de care era lipsit. Pasiunea sa este de a comanda, nu de a convinge: convingerea necesită un act de independenţă şi se reazămă pe absolutul unei realităţi obiective. Ceea ce caută el este puterea asupra realităţii şi asupra mijlocului oamenilor de a o percepe, mintea lor, puterea de a-şi interpune voinţa între existenţă şi conştiinţă, ca şi cum, fiind de acord să falsifice realitatea pe care el le ordonă s-o falsifice, oamenii ar crea-o, de fapt. Aşa după cum misticul este un parazit al materiei, care expropriază averea creată de ceilalţi – aşa după cum e un parazit în spirit, care jefuieşte ideile create de ceilalţi – tot aşa el decade sub nivelul unui nebun care îşi creează propria sa deformare a realităţii, la nivelul unui parazit al nebuniei care caută o deformare produsă de ceilalţi. Există doar un singur stadiu care satisface dorul de infinit al misticului, noncauzalitatea, non-identitatea: moartea. Indiferent ce cauze neinteligibile atribuie el sentimentelor sale necomunicabile, cel ce respinge realitatea respinge existenţa – iar sentimentele care îl pun în mişcare din acel moment sunt ura faţă de toate valorile vieţii omului şi o pasiune pentru toate relele care o distrug. Un mistic savurează — 1062 —

spectacolul suferinţei, al sărăciei, al slugărniciei şi al terorii; acestea îi dau o senzaţie de triumf, o dovadă a înfrângerii realităţii raţionale. Dar nu există o altă realitate. Indiferent a cui bunăstare declară el că serveşte, indiferent dacă e bunăstarea lui Dumnezeu sau cea a garguiului fără trup pe care îl descrie ca „Poporul” indiferent ce ideal proclamă în termenii vreunei dimensiuni supranaturale – de fapt, în realitate, pe pământ, idealul său este moartea, dorinţa sa arzătoare este aceea de a ucide, singura lui satisfacţie este aceea de a tortura. Distrugerea este singurul scop pe care l-a atins vreodată crezul misticilor, aşa după cum este singurul scop pe care îi vezi atingându-l azi, iar dacă ravagiile săvârşite de acţiunile lor nu i-au făcut să-şi pună întrebări despre doctrinele lor, dacă ei declară că sunt puşi în mişcare de către iubire, şi totuşi nu sunt reţinuţi de grămezile de cadavre omeneşti, este pentru că adevărul despre sufletele lor este mai rău decât obscena scuză pe care le-aţi permis-o, scuza că scopul justifică mijloacele şi că ororile pe care le practică constituie mijloace către scopuri nobile. Adevărul este că acele orori reprezintă scopurile lor. Voi, care sunteţi suficient de depravaţi spre a crede că v-aţi putea ajusta la o dictatură a unui mistic şi aţi putea să-i faceţi plăcere supunându-vă ordinelor lui – nu există chip de a-i face plăcere; când îi daţi ascultare, el va inversa ordinele sale; el caută supunere de dragul supunerii şi distrugere de dragul distrugerii. Voi, care sunteţi suficient de fricoşi spre a crede că aveţi posibilitatea de a cădea la pace cu un mistic acceptându-i escrocheriile – nu există manieră de a-l mitui, mita pe care o vrea el este viaţa voastră, cât de încet sau de rapid vreţi să vă daţi bătuţi – iar monstrul pe care încearcă să-l mituiască este spaţiul gol ascuns în mintea sa, care îl împinge să ucidă spre a nu învăţa că moartea pe care o doreşte este a sa. Voi, care sunteţi suficient de inocenţi spre a crede că forţele descătuşate în lumea voastră azi sunt puse în mişcare de lăcomia pentru jaful material – cearta misticilor pe prăzi e doar un paravan spre a ascunde de mintea lor natura motivului lor. Bogăţia reprezintă un mijloc al vieţii omeneşti, iar ei reclamă zgomotos bogăţia imitând fiinţele umane, spre a pretinde faţă de ei înşişi că doresc să trăiască. Dar porcinul lor răsfăţ în luxul jefuit nu este desfătare, este evadare. Ei nu doresc să posede averea voastră, vor ca voi s-o pierdeţi; nu vor ca ei să reuşească, vor ca voi să eşuaţi; nu vor să trăiască, vor ca voi să muriţi; ei nu doresc nimic, urăsc existenţa şi fug încontinuu, fiecare încercând să nu afle că obiectul urii sale este el însuşi. Voi, care nu aţi sesizat niciodată natura răului, voi, care îi descrieţi ca fiind „idealişti prost călăuziţi” – să vă ierte Dumnezeul pe care l-aţi inventat! – ei sunt esenţa răului, ei, acele obiecte anti-viaţă care caută, devorând lumea, să umple egoistul zero al sufletului lor. Nu după averea voastră umblă ei. Conspiraţia lor este împotriva minţii, ceea ce înseamnă: împotriva vieţii şi a omului. Este o conspiraţie fără conducător sau direcţie, iar mardeiaşii întâmplători ai — 1063 —

momentului care profită de pe urma agoniei unui teritoriu sau a altuia sunt nişte lepădături ocazionale purtate de torentul barajului spart al canalizării veacurilor, din rezervorul de ură faţă de raţiune, logică, abilitate, realizare, bucurie, umplut de fiecare anti-uman chelălăitor care a predicat vreodată superioritatea „inimii” asupra minţii. Este o conspiraţie a tuturor acelor care caută nu să trăiască, ci să se facă nevăzuţi cu viaţa, cei ce caută să taie doar un colţişor al realităţii şi sunt atraşi, prin sentiment, către toţi ceilalţi care sunt preocupaţi să taie alte colţişoare – o conspiraţie care îi uneşte prin legături de evadare pe toţi cei care urmăresc un zero ca valoare: profesorul care, incapabil să gândească, se desfată schilodind mintea elevilor săi, omul de afaceri care, spre a-şi proteja inerţia, se desfată înlănţuind capacitatea competitorilor, nevroticul care, spre a-şi apăra dispreţul de sine, se desfată distrugând oameni cu stimă de sine, incompetentul care se desfată învingând realizarea, mediocritatea care se desfată demolând măreţia, eunucul care se desfată în castrarea oricărei plăceri – şi toţi fabricanţii lor de muniţie intelectuală, toţi aceia care predică faptul că sacrificarea virtuţii va transforma viciile în virtute. Moartea constituie premisa aflată la baza teoriilor lor, moartea este scopul acţiunilor lor în practică – iar voi sunteţi ultimele lor victime. Noi, care suntem amortizoarele vii între voi şi natura crezului vostru, nu ne mai aflăm acolo spre a vă salva de efectele credinţelor pe care le-aţi ales. Nu mai vrem să plătim cu vieţile noastre datoriile pe care le-aţi acumulat de-a lungul vieţilor voastre sau deficitul moral strâns de toate generaţiile de dinaintea voastră. Aţi trăit pe baza timpului luat cu împrumut – iar eu sunt omul care a pretins plata acestei datorii. Eu sunt omul a cărui existenţă spaţiile voastre goale erau menite a vă permite s-o ignoraţi. Eu sunt omul care voi nu voiaţi nici să trăiască, nici să moară. Nu voiaţi să trăiesc, pentru că vă era teamă să ştiţi că purtam responsabilitatea de care vă debarasarăţi voi şi că vieţile voastre depindeau de mine; nu voiaţi să mor, pentru că ştiaţi acest lucru. Cu doisprezece ani în urmă, când munceam în lumea voastră, eram inventator. Aveam o meserie care a apărut ultima în istoria omenească şi va fi prima care va dispărea pe drumul către sub-uman. Un inventator este o persoană care întreabă universul „de ce?” şi nu lasă să stea ceva între răspuns şi mintea sa. Aidoma celui care a descoperit întrebuinţarea aburului sau a celui care a descoperit folosirea petrolului, eu am descoperit o sursă de energie care era disponibilă de la naşterea globului, dar pe care oamenii nu au ştiut cum s-o întrebuinţeze, decât ca obiect al adorării, groazei şi legendelor despre un dumnezeu care tună şi fulgeră. Am finalizat modelul experimental al unui motor care ne-ar fi adus o avere, mie şi celor care mă angajaseră, un motor care ar fi crescut eficienţa fiecărei instalaţii omeneşti care foloseşte electricitate şi ar fi adăugat darul unei productivităţi mai înalte fiecărei ore pe care v-o petreceţi câştigându-vă traiul. Apoi, într-o noapte la o şedinţă la fabrică, am auzit că sunt condamnat la moarte pe — 1064 —

motivul realizării mele. Am auzit trei paraziţi susţinând că viaţa mea şi creierul meu reprezentau proprietatea lor, că dreptul meu de a exista era condiţionat şi depindea de satisfacerea dorinţelor lor. Scopul capacităţii mele, susţineau ei, era acela de a sluji nevoilor celor care sunt mai puţin capabili. Nu aveam niciun drept să trăiesc, ziceau ei, pe motivul competenţei mele de a trăi; dreptul lor de a trăi era necondiţionat, pe motivul incompetenţei lor. Mi-am dat seama ce se petrecea cu lumea, am realizat ce anume îi distrugea pe oameni şi naţiunile, şi unde trebuia dusă bătălia pentru viaţă. Am descoperit că inamicul era o moralitate inversată – şi că singura sa putere o constituia confirmarea mea. Am văzut că răul era neputincios – că răul era iraţionalul, orbescul, anti-realul – şi că singura armă a triumfului său era bunăvoinţa binelui de a-l sluji. Aşa după cum paraziţii din jurul meu îşi proclamau neputincioasa dependenţă de mintea mea şi se aşteptau ca eu să accept voluntar o sclavie pe care nu aveau nicio putere s-o impună, aşa după cum contau pe autosacrificiul meu spre a le oferi mijloacele pentru planul lor – tot aşa în lumea întreagă şi de-a lungul istoriei omeneşti, în fiecare versiune şi formă, de la jecmănirile rudelor trândave până la atrocităţile ţărilor colectivizate, oamenii buni, capabili, raţionali sunt cei care acţionează în calitate de proprii distrugători, care transfuzează răului sângele virtuţii lor şi îi dau posibilitatea răului de a le transmite otrava distrugerii, dobândind astfel pentru rău puterea supravieţuirii, şi pentru propriile lor virtuţi – neputinţa morţii. Mi-am dat seama că vine un moment, în înfrângerea oricărui om virtuos, când e nevoie de propriul său consimţământ pentru ca răul să învingă – şi că niciun fel de prejudiciu adus lui de către ceilalţi nu poate avea câştig de cauză dacă el alege să refuze a-şi da consimţământul. Am văzut că aş putea pune capăt atacurilor la adresa voastră pronunţând un singur cuvânt în mintea mea. L-am pronunţat. Cuvântul era „nu”. Am părăsit acea fabrică. Am părăsit lumea voastră. Mi-am luat sarcina de a avertiza victimele voastre şi de a le oferi metoda şi arma cu care să lupte cu voi. Metoda era aceea de a refuza devierea pedepsei. Arma era dreptatea. Dacă vreţi să ştiţi ce anume aţi pierdut atunci când am plecat şi când greviştii mei au dezertat din lumea voastră – staţi pe un petic de pământ în sălbăticia neexplorată de oameni şi întrebaţi-vă ce manieră de supravieţuire aţi realiza şi cât timp va dura dacă aţi refuza să gândiţi, fără să fie cineva pe lângă voi care să vă înveţe mişcările sau, dacă aţi alege să gândiţi, cât de mult ar fi în stare mintea voastră să descopere – întrebaţi-vă la câte concluzii independente aţi ajuns de-a lungul vieţii şi cât din timpul vostru a fost petrecut săvârşind acţiunile pe care le-aţi învăţat de la alţii – întrebaţi-vă dacă aţi fi în stare să descoperiţi cum să lucraţi pământul şi să vă creşteţi cerealele, dacă aţi fi în stare să inventaţi o roată, o pârghie, o bobină de inducţie, un generator, un tub electronic – apoi hotărâţi dacă oamenii cu capacităţi sunt exploatatori care trăiesc din rodul trudei voastre şi care vă jefuiesc de bogăţia pe care o produceţi, şi — 1065 —

dacă îndrăzniţi să credeţi că posedaţi puterea de a-i face sclavii voştri. Fie ca femeile voastre să arunce o privire la o femeie din junglă, cu faţa ei zbârcită şi sânii care i se bălăngăne, în timp ce şade şi macină alimente într-un bol, ore întregi, veac după veac – apoi ele să se întrebe dacă „instinctul lor de a face unelte” le va oferi generatoarele lor electrice, maşinile de spălat şi aspiratoarele şi, în caz contrar, dacă ele ar accepta să-i distrugă pe aceia care oferă toate acestea, dar nu „din instinct”. Priviţi în jurul vostru, voi, sălbaticilor care bolborosiţi că ideile sunt create prin mijloacele de producţie ale oamenilor, că o maşină nu este produsul gândirii omeneşti, ci o putere mistică ce produce gândirea umană. Nu aţi descoperit niciodată epoca industrială – şi vă agăţaţi de moralitatea erelor barbare când o formă mizerabilă de subzistenţă umană era produsă prin truda musculară a sclavilor. Fiecare mistic a tânjit întotdeauna după sclavi, spre a-l apăra de realitatea materială de care se temea. Dar voi, atavişti mici şi groteşti, vă holbaţi prosteşte la zgârie-norii şi la burlanele din jurul vostru şi visaţi să îi transformaţi în sclavi pe furnizorii materiali care sunt oamenii de ştiinţă, inventatorii, industriaşii. Atunci când vociferaţi zgomotos pentru proprietarea publică a mijloacelor de producţie, vociferaţi zgomotos pentru proprietatea asupra minţii. I-am învăţat pe greviştii mei că răspunsul pe care îl meritaţi este doar: „Încearcă să obţii”. Vă proclamaţi incapabili de a struni forţele materiei neînsufleţite, dar vă propuneţi să struniţi minţile oamenilor care sunt capabili să săvârşească fapte pe care voi nu le puteţi egala. Proclamaţi că nu puteţi supravieţui fără noi, dar vă propuneţi să dictaţi termenii supravieţuirii noastre. Proclamaţi că aveţi nevoie de noi, dar vă complăceţi în neobrăzarea de a vă afirma dreptul de a ne conduce prin forţă – şi aşteptaţi ca noi, cei care nu ne temem de acea natură fizică ce vă umple pe voi de groază, să tremurăm de frică la vederea oricărui mocofan care v-a convins să îi daţi o şansă de a ne comanda. Vă propuneţi să stabiliţi o ordine socială bazată pe următoarele principii: că sunteţi incompetenţi să vă gestionaţi propria viaţă, dar competenţi să gestionaţi vieţile altora – că sunteţi inadecvaţi să existaţi în libertate, dar adecvaţi să deveniţi nişte conducători omnipotenţi – că nu sunteţi capabili să vă câştigaţi traiul prin folosirea propriei inteligenţe, dar capabili să-i judecaţi pe politicieni şi să-i votaţi spre a fi numiţi în posturi cu putere totală asupra artelor pe care nu le-aţi văzut niciodată, asupra ştiinţelor pe care nu le-aţi studiat niciodată, asupra realizărilor despre care nu aveţi habar, asupra industriilor gigantice în care voi, prin propria voastră definiţie despre capacitatea voastră, aţi fi complet incapabili să îndepliniţi sarcina de ajutor de gresor. Acest idol al cultului vostru de adulare a lui zero, acest simbol de neputinţă – depedentul înnăscut – reprezintă imaginea voastră şi norma voastră de valoare, după asemănarea căreia vă străduiţi a vă remodela sufletul. „E doar ceva omenesc”, strigaţi voi în apărarea oricărei destrăbălări, ajungând la stadiul de autodegradare în care căutaţi să faceţi ca adjectivul „omenesc” să însemne cel slab, cel prost, cel ticălos, cel mincinos, cel ratat, cel laş, cel escroc, şi să exilaţi din rasa omenească eroul, — 1066 —

gânditorul, producătorul, inventatorul, puternicul, hotărâtul, purul – ca şi cum „a simţi” ar fi ceva omenesc, dar a gândi n-ar fi, ca şi cum a rata ar fi ceva omenesc, dar a reuşi n-ar fi, ca şi cum corupţia ar fi ceva omenesc, dar virtutea n-ar fi – ca şi cum premisa morţii ar fi caracteristică omului, dar premisa vieţii n-ar fi. Spre a ne lipsi de onoare, ca după aceea să ne puteţi lipsi de averea noastră, ne-aţi socotit întotdeauna nişte sclavi care nu merită recunoaştere morală. Lăudaţi orice întreprindere care pretinde a fi nonprofit, şi îi osândiţi pe oamenii care au realizat profitul care face posibilă întreprinderea. Socotiţi ca fiind „în interes public” orice proiect care le slujeşte celor care nu plătesc; nu este în interesul public să ofere vreun serviciu pentru cei care fac plata. „Bunăstarea publică” înseamnă orice este dat ca pomană; a te angrena în afaceri înseamnă a ofensa publicul. „Bunăstarea publică” constituie bunăstarea acelora care nu o merită; cei care o merită nu au dreptul la nicio bunăstare. „Publicul”, pentru voi, înseamnă oricine nu a reuşit să dobândească vreo virtute sau vreo valoare; cel care o realizează, cel care furnizează bunurile de care aveţi voi nevoie pentru supravieţuire încetează să mai fie socotit ca parte a publicului sau ca făcând parte din rasa umană. Ce spaţiu gol v-a permis să speraţi că aţi putea evada cu acest noroi de contradicţii şi să-l planificaţi ca pe o societate ideală, atunci când „Nu”-ul victimelor voastre era suficient spre a demola întreaga voastră structură? Ce anume îi permite oricărui cerşetor insolent să-şi vânture rănile în faţa celor mai buni ca el şi să ceară ajutor sub formă de ameninţare? Strigaţi, ca şi el, că vă bazaţi pe mila noastră, dar speranţa voastră secretă este codul moral care v-a învăţat să contaţi pe vina noastră. Trageţi nădejde ca noi să ne simţim vinovaţi de virtuţile noastre în prezenţa viciilor, rănilor şi eşecurilor voastre – vinovaţi că am reuşit în existenţă, vinovaţi că ne bucurăm de viaţa pe care voi o osândiţi, dar ne imploraţi să vă ajutăm să trăiţi. Aţi vrut să ştiţi cine este John Galt? Eu sunt primul om cu capacităţi care a refuzat a le socoti ca reprezentând o vină. Eu sunt primul om care nu face penitenţă pentru virtuţile sale sau acceptă ca ele să fie unelte ale distrugerii sale. Eu sunt primul om care nu va fi supus martiriului în mâinile celor care au vrut ca el să piară pentru privilegiul de a-i ţine pe ei în viaţă. Eu sunt primul om care le-a spus lor că nu are nevoie de ei, şi până când vor învăţa să aibă de-a face cu el ca parteneri de afaceri, oferind valoare în schimbul valorii, vor trebui să existe fără el, aşa după cum el va exista fără ei; apoi îi va face să înveţe a cui este nevoia şi a cui este capacitatea – iar dacă supravieţuirea umană reprezintă standardul, ai cui termeni vor determina calea de supravieţuire. Eu am făcut prin plan şi intenţie ceea ce fusese făcut de-a lungul istoriei prin absenţa tăcută a unei alternative. Întotdeauna au existat oameni de inteligenţă care au intrat în grevă, ca protest şi de disperare, dar ei nu ştiau sensul acţiunii lor. Omul care se retrage din viaţa publică, spre a gândi, dar nu spre a-şi împărtăşi gândurile – omul care alege să-şi petreacă anii în obscuritatea serviciului în gospodărie, păstrând — 1067 —

pentru sine focul minţii sale, nedându-i vreodată formă, expresie sau realitate, refuzând să-l aducă într-o lume pe care o dispreţuieşte – omul care este înfrânt de repulsie, omul care renunţă înainte de a începe, omul care funcţionează la o fracţiune din capacitatea sa, dezarmat de dorul său după un ideal pe care nu l-a aflat – ei sunt în grevă, în grevă împotriva absurdităţii, în grevă împotriva lumii voastre şi a valorilor voastre. Dar necunoscând vreo valoare personală, ei abandonează căutarea dobândirii cunoştinţelor – în întunericul indignării lor fără speranţă, care este justificată fără cunoaşterea a ceea ce e drept şi pasionată fără cunoaşterea dorinţei, ei vă cedează puterea realităţii şi predau stimulentele minţii lor – şi pier într-o amarnică inutilitate, ca rebeli care nu au aflat niciodată obiectul răzvrătirii lor, ca iubiţi care nu şi-au descoperit niciodată iubirea. Vremurile cu proastă reputaţie pe care le numiţi Evul Mediu erau nişte epoci de inteligenţă în grevă, când oamenii cu capacităţi se refugiau şi trăiau nedescoperiţi, studiind în secret şi mureau, distrugând lucrurile minţii lor, când doar câţiva dintre cei mai curajoşi martiri rămâneau spre a ţine în viaţă rasa umană. Fiecare perioadă condusă de către mistici constituia o epocă de stagnare şi de nevoi, când cei mai mulţi dintre oameni erau în grevă împotriva existenţei, muncind pentru mai puţin decât pragul supravieţuirii, lăsând doar fragmente spre a fi jefuite de conducătorii lor, refuzând să gândească, să intre în afaceri, să producă, când colectorul suprem al profiturilor lor şi autoritatea finală în privinţa adevărului era toana unui degenerat aurit confirmat ca fiind superior raţiunii prin drept divin şi graţia unui club. Drumul istoriei umane era un şir de spaţii goale peste întinderi sterile erodate de credinţă şi forţă, cu doar câteva scurte izbucniri de lumină a soarelui, când energia eliberată a oamenilor cu minte săvârşea minunile la care vă uitaţi cu gura căscată, le admiraţi şi o stingeaţi apoi în mod prompt. Dar de această dată nu va mai exista o stingere. Jocul misticilor s-a terminat. Veţi pieri în şi prin propria voastră nonrealitate. Noi, oamenii cu raţiune, vom supravieţui. I-am chemat la grevă pe genul de martiri care nu vă părăsiseră niciodată înainte. Le-am dat arma care le lipsea: cunoaşterea propriei valori morale. I-am învăţat că lumea ne aparţine, când vom dori să o pretindem, prin virtute şi graţia faptului că Moralitatatea Vieţii ne aparţine. Ei, marile victime care produseseră toate minunile scurtei veri a umanităţii, ei, industriaşii, cuceritorii materiei, nu descoperiseră încă natura dreptului lor. Ei ştiuseră că puterea le aparţine. I-am învăţat că gloria le aparţine. Voi, care cutezaţi a ne socoti pe noi drept inferiori din punct de vedere moral faţă de orice mistic care pretinde a avea viziuni supranaturale – voi, care vă băteţi precum vulturii pentru cenţii jefuiţi, dar onoraţi mai mult un om care prezice viitorul decât un om care face avere – voi, care dispreţuiţi un om de afaceri ca fiind de origine modestă, dar stimaţi orice artist închipuit ca fiind exaltat – baza normelor voastre este acea miasmă mistică ce provine din mlaştinile primordiale, acel cult al morţii, care afirmă — 1068 —

că un om de afaceri este imoral din motivul că vă ţine pe voi în viaţă. Voi, care pretindeţi că tânjiţi să vă ridicaţi deasupra preocupărilor grosolane ale trupului, deasupra corvoadei de a sluji doar unor nevoi fizice – cine este înrobit de nevoi fizice: hindusul care trudeşte de la răsăritul la apusul soarelui la coarnele unui plug de mână pentru un bol de orez, sau americanul care conduce un tractor? Cine este cuceritorul realităţii fizice: omul care doarme pe un pat de cuie sau omul care doarme pe o saltea cu arcuri interne? Care este monumentul triumfului spiritului uman asupra materiei: cocioabele mâncate de carii de pe malurile Gangelui sau panorama urbană a New Yorkul de pe malul Atlanticului? Dacă nu aflaţi răspunsurile la aceste întrebări – şi dacă nu învăţaţi să staţi în respectuoasă poziţie de drepţi, atunci când sunteţi în faţa realizărilor minţii omeneşti – nu veţi mai sta multă vreme pe acest pământ, pe care noi îl iubim şi nu vă permitem să-l osândiţi. Nu vă veţi furişa cu restul vieţii pe care o mai aveţi de trăit. Am stenografiat cursul obişnuit de istorie şi v-am lăsat să descoperiţi natura plăţii pe care nădăjduiserăţi a o lăsa pe umerii altora. Ultima voastră putere vitală va fi epuizată acum spre a furniza ceea este câştigat în mod necinstit adoratorilor şi mesagerilor Morţii. Să nu pretindeţi că v-a învins o realitate răuvoitoare – aţi fost învinşi de propriile voastre eschivări. Să nu pretindeţi că veţi pieri pentru un ideal nobil – veţi pieri ca nutreţ pentru cei care urăsc omul. Dar pentru aceia dintre voi care încă mai au un rest de demnitate şi de voinţă spre a-şi iubi viaţa, ofer şansa de a face o alegere. Alegeţi dacă doriţi să pieriţi pentru o moralitate în care n-aţi crezut şi pe care n-aţi practicat-o niciodată. Opriţi-vă pe marginea autodistrugerii şi examinaţi-vă valorile şi viaţa. Ştiaţi cum să vă faceţi un inventar al averii. Acum faceţi-vă un inventar al minţii. Din copilărie, v-aţi ascuns vinovatul secret că nu simţiţi nicio dorinţă de a fi morali, nicio dorinţă de a căuta autosacrificiul, că vă temeţi şi vă urâţi codul, dar nu îndrăzniţi să vă spuneţi nici măcar vouă înşivă că sunteţi lipsiţi de acele „instincte” pe care alţii susţin că le simt. Cu cât aţi simţit mai puţin, cu atât mai zgomotos v-aţi proclamat iubirea altruistă şi servitutea faţă de alţii, temându-vă să-i lăsaţi vreodată pe alţii să vă descopere sinele, sinele pe care l-aţi trădat, sinele pe care l-aţi ţinut ascuns, asemenea unui schelet în dulapul trupurilor voastre. Iar ei, care erau în acelaşi timp şi păcăliţii, şi păcălitorii voştri, ei ascultau şi îşi exprimau zgomotoasa aprobare, temători să vă lase să descoperiţi că ei ţineau ascuns acelaşi nerostit secret. Existenţa în mijlocul vostru este o gigantică pretenţie, un act pe care voi cu toţii îl săvârşiţi unul pentru celălalt, fiecare având senzaţia că el este singurul anormal vinovat, fiecare plasându-şi autoritatea morală în necognoscibilul cunoscut doar de către ceilalţi, fiecare simulând realitatea pe care are senzaţia că ei se aşteaptă să o simuleze, niciunul neavând curajul să spargă cercul vicios. Indiferent ce compromis ruşinos aţi făcut cu crezul vostru impracticabil, indiferent — 1069 —

ce echilibru mizerabil, jumătate cinism, jumătate superstiţie, reuşiţi a menţine, încă păstraţi elementele fundamentale, teza letală: credinţa că moralul şi practicul se opun unul altuia. Din copilărie, aţi fugit de groaza unei alegeri pe care nu aţi cutezat a o identifica complet: dacă practicul, ceea ce trebuie să practicaţi spre a exista, ceea ce funcţionează, reuşeşte, îşi atinge scopul, ceea ce vă aduce hrană şi bucurie, ceea ce vă aduce profit, este ceva rău – şi dacă binele, moralul este nepractic, ceea ce nu reuşeşte, distruge, frustrează, ceea ce vă răneşte şi vă aduce pierdere sau suferinţă – în acest caz alegerea voastră este între a fi moral şi a trăi. Unicul rezultat al acestei doctrine ucigaşe a fost acela de a îndepărta moralitatea de viaţă. Aţi fost educaţi să credeţi că legile morale nu au nicio legătură cu meseria de a trăi, nefiind altceva decât o piedică şi o ameninţare, că existenţa omului este o junglă amorală în care totul merge şi totul funcţionează. Iar în această ceaţă de definiţii schimbate care se aşterne pe o minte îngheţată, aţi uitat că relele osândite de crezul vostru constituiau virtuţi pentru a trăi şi aţi ajuns să credeţi că relele curente reprezintă mijloace practice de existenţă. Uitând că „binele” nepractic însemna autosacrificiu, voi credeţi că stima de sine este nepractică; uitând că „răul” practic înseamnă producţie, credeţi că jaful este ceva practic. Legănându-vă precum o creangă neputincioasă în vântul unei sălbăticii morale neexplorate, nu cutezaţi a fi complet răi sau a trăi complet. Atunci când sunteţi oneşti, simţiţi resentimentul unui neghiob; atunci când înşelaţi, simţiţi groază şi ruşine. Când sunteţi fericiţi, bucuria voastră este diluată de vinovăţie; când suferiţi, durerea voastră este sporită de senzaţia că suferinţa constituie starea voastră naturală. Îi compătimiţi pe oamenii pe care îi admiraţi, consideraţi că sunt sortiţi eşecului; îi invidiaţi pe oamenii pe care îi urâţi, socotiţi că ei sunt stăpâni ai existenţei. Vă simţiţi dezarmaţi atunci când vă confruntaţi cu un ticălos: credeţi că răul este menit să învingă, din moment ce moral este neputinciosul, nepracticul. Moralitatea, pentru voi, este o fantomă sperietoare de ciori, alcătuită din datorie, plictiseală, pedeapsă, durere, o încrucişare între primul învăţător de şcoală din trecutul vostru şi perceptorul din prezent, o sperietoare de ciori într-un câmp lăsat de paragină, dând dintr-un băţ spre a goni plăcerile voastre – iar plăcerea, pentru voi, e un creier îmbibat în alcool, o târfă stupidă, amorţeala unui idiot care îşi mizează banii într-o cursă de animale, având în vedere că plăcerea nu poate fi morală. Dacă vă identificaţi credinţa reală, veţi descoperi o triplă osândire a voastră, a vieţii, a virtuţii – în concluzia grotescă la care aţi ajuns: voi credeţi că moralitatea constituie un rău necesar. Vă întrebaţi din ce motiv trăiţi fără demnitate, iubiţi fără patimă şi muriţi fără a opune rezistenţă? Vă întrebaţi de ce, oriunde aţi privi, nu vedeţi decât întrebări la care nu se poate da răspuns, de ce viaţa voastră este sfâşiată de conflicte imposibile, de ce o petreceţi sărind peste garduri iraţionale pentru a scăpa de alegeri artificiale, precum suflet sau trup, minte sau inimă, securitate sau libertate, profit privat sau bine — 1070 —

public? Plângeţi pentru că nu găsiţi răspunsuri? Prin ce mijloace aţi nădăjduit să le aflaţi? Respingeţi unealta voastră de percepţie – mintea voastră – apoi vă plângeţi că universul este un mister. Renunţaţi la cheie, apoi vă văicăriţi că toate uşile sunt încuiate în faţa voastră. Plecaţi în căutarea iraţionalului, apoi osândiţi existenţa că nu are sens. Gardul pe care l-aţi încălecat timp de două ore – ascultând vorbele mele şi căutând să le evitaţi – constituie formula laşului conţinută în propoziţia: „Dar nu trebuie să mergem la extreme!” Extrema pe care întotdeauna v-aţi luptat să o evitaţi este recunoaşterea faptului că realitatea este finală, că A este A şi că adevărul este adevărat. Un cod moral imposibil de practicat, un cod care cere imperfecţiunea sau moartea, v-a învăţat să dizolvaţi toate ideile în ceaţă, să nu permiteţi definiţii ferme, să consideraţi orice concept ca fiind aproximativ şi orice regulă de conduită ca fiind elastică, să vă eschivaţi în faţa oricărui principiu, să faceţi compromisuri în legătură cu orice valoare, să mergeţi pe mijlocul oricărui drum. Faptul de a stoarce acceptarea voastră din absolutul supranatural v-a forţat să respingeţi absolutul naturii. Făcând imposibile judecăţile morale, aţi devenit incapabili de judecată raţională. Un cod care vă interzice să aruncaţi voi primii piatra v-a interzis să admiteţi identitatea pietrelor şi să ştiţi când şi dacă sunteţi loviţi cu pietre. Omul care refuză să judece, care nici nu aprobă, nici nu dezaprobă, care declară că nu există absolut şi crede că scapă de responsabilitate, este omul responsabil pentru tot sângele care este vărsat acum în lume. Realitatea este un absolut, şi la fel este şi viaţa omenească. Indiferent dacă trăiţi sau muriţi, constituie un absolut. Indiferent dacă aveţi sau nu o bucată de pâine, este un absolut. Indiferent dacă vă mâncaţi pâinea sau o vedeţi cum dispare în stomacul jefuitorului, este un absolut. Există două faţete ale oricărei probleme: una este corectă, cealaltă este incorectă, dar mijlocul este întotdeauna rău. Omul care este incorect încă mai păstrează un anumit respect pentru adevăr, fie şi prin acceptarea responsabilităţii alegerii. Dar omul în mijloc este valetul care şterge adevărul, lăsând loc gol în locul lui, spre a pretinde că nu există alegere sau valori, care este dispus să rămână pe tot parcursul bătăliei, fiind tentat să profite de pe urma sângelui nevinovaţilor sau să se târască pe burtă către cei vinovaţi, care face dreptate condamnându-l la închisoare şi pe jefuitor, şi pe cel jefuit, care rezolvă conflictele ordonându-i celui care gândeşte şi neghiobului să se întâlnească la jumătatea drumului. În orice compromis dintre hrană şi otravă, numai răul poate profita. În acea transfuzie de sânge care sleieşte binele spre a nutri răul, cel care face compromisul este tubul de cauciuc al transfuziei. Voi, cei care sunteţi pe jumătate raţionali, pe jumătate laşi, aţi jucat un joc de-a înşelatul cu realitatea, dar victima pe care aţi înşelat-o sunteţi voi înşivă. Când oamenii reduc virtuţile lor la aproximativ, atunci răul obţine forţa unui absolut, când loialitatea faţă de un scop ferm este părăsită de către cei virtuoşi, ea este preluată de — 1071 —

către ticăloşi – şi sunteţi martorii unui spectacol indecent al unui bine trădător care se ploconeşte, negociază şi al unui rău fără compromisuri, sigur de sine. Aşa după cum voi v-aţi predat misticilor muşchilor atunci când v-au spus că ignoranţa constă în a pretinde cunoaşterea, tot aşa acum vă predaţi lor atunci când ţipă că imoralitatea constă în pronunţarea judecăţii morale. Atunci când ei zbiară că este un lucru egoist a fi sigur pe tine că ai dreptate, voi vă repeziţi să-i asiguraţi că nu sunteţi siguri de nimic. Atunci când ei strigă că este imoral să vă susţineţi convingerile, voi îi asiguraţi că nu aveţi niciun fel de convingeri. Când bătăuşii Statelor Popoarelor din Europa mârâie că vă faceţi vinovaţi de intoleranţă, pentru că nu trataţi dorinţa voastră de a trăi şi dorinţa lor de a vă ucide ca diferenţă de opinie – vă guduraţi şi vă grăbiţi să le daţi asigurări că toleraţi anumite orori. Când un derbedeu desculţ din vreo mahala din Asia urlă la voi: Cum de-ndrăzniţi să fiţi bogaţi – vă cereţi scuze şi îl imploraţi să aibă răbdare şi îi promiteţi că o să daţi toată averea. Aţi ajuns în fundătura trădării pe care aţi comis-o atunci când aţi fost de acord că nu aveaţi dreptul de a exista. Mai demult, credeaţi că era „doar un compromis”: aţi recunoscut că e rău să trăieşti pentru tine însuţi, dar moral să trăieşti de dragul copiilor tăi. Apoi aţi recunoscut că este egoist să trăieşti pentru comunitatea ta, dar moral să trăieşti pentru ţara ta. Acum, voi acceptaţi ca această cea mai măreaţă dintre ţări să fie devorată de orice lepădătură din oricare colţ al pământului, în vreme ce recunoaşteţi că este egoist să trăieşti pentru ţara ta şi că datoria voastră morală constă în a trăi pentru glob. Un om care nu are dreptul la viaţă nu are dreptul la valori şi nu le va păstra. La capătul drumului vostru de succesive trădări, lipsiţi de arme, de siguranţă, de onoare, comiteţi actul vostru final de trădare şi vă semnaţi cererea de faliment intelectual: în timp ce misticii muşchilor din Statele Popoarelor proclamă că ei sunt campionii raţiunii şi ai ştiinţei, voi sunteţi de acord şi vă grăbiţi să proclamaţi că principiul cardinal este reprezentat de credinţă, că raţiunea este de partea distrugătorilor voştri, dar că voi sunteţi de partea credinţei. Rămăşiţelor de onestitate raţională care se zbat în minţile contorsionate, zăpăcite ale copiilor voştri, le declaraţi că nu puteţi oferi niciun argument raţional spre a sprijini ideile care au creat această ţară, că nu există justificare raţională pentru libertate, proprietate, dreptate, drepturi, că ele se sprijină pe o intuiţie mistică şi pot fi acceptate doar pe baza credinţei, că în raţiune şi în logică duşmanul are dreptate, dar credinţa este superioară raţiunii. Le declaraţi copiilor voştri că este ceva raţional să jefuieşti, să înrobeşti, să expropriezi, să ucizi, dar că ei trebuie să reziste tentaţiilor logicii şi să se conformeze disciplinei iraţionalului care a rămas – că zgârie-norii, fabricile, radiourile, avioanele sunt produse ale credinţei şi ale intuiţiei mistice, în timp ce foametea, lagărele de concentrare şi plutoanele de execuţie constituie produsele unei maniere rezonabile de existenţă – că revoluţia industrială a reprezentat revolta oamenilor de credinţă faţă de — 1072 —

era de raţiune şi logică ce este cunoscută drept Evul Mediu. Simultan, din aceeaşi suflare, aceluiaşi copil, îi declaraţi că jefuitorii care conduc Statele Popoarelor vor depăşi această ţară în producţie materială, din moment ce ei sunt reprezentanţii ştiinţei, dar că e ceva rău să fii preocupat de averea materială şi că trebuie să se renunţe la prosperitatea materială – voi declaraţi că idealurile jefuitorilor sunt nobile, dar că pe ei nu îi interesează, în timp ce pe voi, da; că scopul vostru în a lupta contra jefuitorilor este doar de a le îndeplini ţelurile, pe care ei nu le pot îndeplini, dar voi puteţi; şi că modalitatea de a lupta contra lor este aceea de a-i fenta şi de a vă risipi averile. Apoi vă miraţi din ce cauză copiii voştri se alătură bătăuşilor Poporului sau devin delincvenţi pe jumătate nebuni, vă miraţi din ce motiv cuceririle jefuitorilor continuă să se strecoare din ce în ce mai aproape de uşile voastre – şi daţi vina pe stupiditatea umană, declarând că masele sunt insensibile la raţiune. Voi ştergeţi spectacolul deschis, public al luptei jefuitorilor împotriva minţii, şi faptul că cele mai sângeroase orori ale lor sunt declanşate spre a pedepsi crima de a gândi. Voi ştergeţi faptul că cei mai mulţi mistici ai muşchilor au început ca mistici ai spiritului, că ei se schimbă dintr-o extremă în alta, că oamenii pe care voi îi numiţi materialişti şi spirituali sunt de fapt doar cele două jumătăţi ale aceluiaşi uman disecat, într-o eternă căutare a desăvârşirii, dar căutând-o prin balansul de la distrugerea cărnii la distrugerea sufletului şi viceversa – că ei fug tot timpul din colegiile voastre către curţile cu sclavi ale Europei, către o prăbuşire deschisă în noroiul mistic al Indiei, căutând orice refugiu care să-i salveze de realitate, orice formă de a evada din minte. Voi ştergeţi acest lucru şi vă agăţaţi de ipocrizia „credinţei” spre a şterge cunoaşterea că jefuitorii vă sufocă prin codul vostru moral – că jefuitorii sunt profesioniştii finali şi consecvenţi ai moralităţii căreia vă supuneţi parţial, şi din care parţial evadaţi – că ei o practică în singura modalitate în care poate fi practicată – transformând pământul într-un cuptor de sacrificiu – că moralitatea voastră vă interzice să vă opuneţi lor în singurul fel în care li se poate face opoziţie: refuzând să deveniţi nişte animale de sacrificiu şi afirmându-vă cu mândrie dreptul vostru de a exista – că spre a lupta cu ei până la capăt şi cu deplină rectitudine, trebuie să vă respingeţi moralitatea. O ştergeţi, pentru că stima voastră de sine este legată de acel „altruism” mistic pe care nu l-aţi posedat sau practicat vreodată, dar aţi petrecut atât de mulţi ani pretinzând a-l poseda încât gândul de a-l denunţa vă umple de groază. Nicio valoare nu este mai înaltă decât stima de sine, dar voi aţi investit-o în titluri de proprietate măsluite – iar acum moralitatea voastră v-a prins într-o capcană în care sunteţi siliţi să vă protejaţi stima de sine luptând pentru crezul autodistrugerii. Cumplita ironie este la adresa voastră: acea nevoie de stimă de sine, pe care sunteţi incapabili s-o explicaţi sau s-o definiţi, aparţine moralităţii mele, nu a voastre; este simbolul obiectiv al codului meu, este dovada mea dinlăuntrul propriului vostru — 1073 —

suflet. Printr-o senzaţie pe care nu a învăţat s-o identifice, pe care a obţinut-o din prima conştientizare a existenţei, de la descoperirea că el trebuie să facă alegeri, omul ştie că nevoia lui disperată de stimă de sine reprezintă o problemă de viaţă şi moarte. În calitate de fiinţă cu conştiinţă voliţională, el ştie că trebuie să-şi cunoască propria valoare pentru a-şi menţine viaţa. El ştie că trebuie să aibă dreptate; a greşi în acţiune înseamnă pericol pentru viaţa sa; a greşi în persoană, a fi rău, înseamnă a fi neadecvat pentru existenţă. Fiecare act din viaţa omului trebuie să fie deliberat; simplul act de a-şi obţine şi de a-şi mânca hrana implică faptul că persoana pe care el o menţine merită să fie menţinută; fiecare plăcere de care el caută să aibă parte presupune că persoana care caută merită să găsească încântare. El nu are nicio alegere legată de nevoia sa de stimă de sine, singura sa alegere este norma prin care o măsoară. Iar el săvârşeşte eroarea fatală atunci când comută acest aparat de măsură care îi protejează viaţa în serviciul propriei sale distrugeri, când alege o normă care contrazice existenţa şi îi pune stima de sine pe o poziţie contrară realităţii. Fiecare formă de dubiu despre sine lipsit de cauză, fiecare sentiment de inferioritate este, de fapt, teama ascunsă a omului de incapacitatea sa de a avea a face cu existenţa. Dar cu cât e mai mare groaza sa, cu atât mai aprig se agaţă el de doctrinele ucigaşe care l-au sufocat. Niciun om nu poate supravieţui momentului în care se pronunţă pe sine incorigibil rău; dacă ar face acest lucru, următorul său moment îl constituie nebunia sau sinuciderea. Spre a scăpa de această situaţie – dacă a ales o normă iraţională – el va simula, va evada, va şterge; se va înşela singur în privinţa realităţii, a existenţei, a fericirii, a minţii; şi în cele din urmă se va înşela singur în privinţa stimei de sine, luptându-se să menţină iluzia ei, spre a nu risca să descopere lipsa ei. A-ţi fie frică să te confrunţi cu o problemă înseamnă a crede că ceea ce e mai rău e adevărat. Nu indiferent ce crimă aţi comis vreodată este cea care vă infectează sufletul cu o vinovăţie permanentă, nici vreunul dintre eşecurile, greşelile sau defectele voastre, ci ştergerea prin care încercaţi să scăpaţi de ele – nu e vorba de niciun fel de Păcat Originar sau vreo neştiută deficienţă prenatală, ci de cunoaşterea şi faptul absenţei voastre fundamentale, al suspendării minţii voastre, al refuzului de a gândi. Frica şi vinovăţia reprezintă emoţiile cronice, ele sunt reale şi voi chiar le meritaţi, dar ele provin nu din raţiunile superficiale pe care le inventaţi spre a le deghiza cauza, nu din „egoismul” vostru, din slăbiciune sau ignoranţă, ci dintr-o ameninţare fundamentală a existenţei voastre: frica, pentru că v-aţi abandonat arma de supravieţuire, de vinovăţie, pentru că ştiţi că aţi făcut acest lucru cu intenţie. Sinele pe care l-aţi trădat este mintea voastră; stima de sine este încrederea în puterea personală de gândire. Ego-ul pe care îl căutaţi, acel „tu” esenţial pe care nu îl — 1074 —

puteţi exprima sau defini, nu îl constituie emoţiile sau visele voastre inarticulate, ci intelectul vostru, acel judecător al tribunalului vostru suprem pe care l-aţi pus sub acuzare ca să fie târât la cheremul oricărui avocat chiţibuşar pe care îl descrieţi drept „senzaţie”. Apoi vă târâţi printr-o noapte realizată prin sine, într-o disperată căutare a unui foc fără nume, puşi în mişcare de o viziune care păleşte a unor zori pe care i-aţi văzut şi i-aţi pierdut. Observaţi persistenţa, în mitologiile omenirii, a legendei despre paradisul pe care lau avut odată oamenii, cetatea Atlantida sau Grădina Raiului ori vreun regat al perfecţiunii, întotdeauna în trecutul nostru. Baza acelei legende există nu în trecutul rasei, ci în trecutul fiecărui om. Încă păstraţi o senzaţie – nu aşa de fermă precum o amintire, ci difuză asemenea unei dureri de dor disperat – că undeva în anii de început ai copilăriei voastre, înainte de a fi învăţat să vă supuneţi groazei neraţiunii, să o absorbiţi şi să vă îndoiţi de valoarea minţii voastre, aţi cunoscut o radioasă stare de existenţă, aţi cunoscut independenţa unei conştiinţe raţionale stând faţă în faţă cu un univers deschis. Acesta e paradisul pe care l-aţi pierdut, pe care îl căutaţi – care vă stă la dispoziţie. Unii dintre voi nu vor şti niciodată cine este John Galt. Dar aceia dintre voi care aţi cunoscut un singur moment de iubire pentru existenţă şi de mândrie de a fi vrednicul ei iubit, un moment în care să priviţi pământul acesta şi să vă lăsaţi privirea să fie aprobarea lui, aţi cunoscut starea de a fi om, iar eu – eu sunt omul care ştia ce anume a făcut posibil acest lucru şi care a ales sistematic să practice şi să fie ceea ce voi practicaserăţi şi fuseserăţi în acel singular moment. Vouă vă aparţine acea alegere. Acea alegere – faptul de a vă dedica celui mai elevat potenţial al vostru – este făcută acceptând că cel mai nobil act pe care l-aţi săvârşit este actul minţii voastre în procesul de a pricepe că doi şi cu doi fac patru. Indiferent cine sunteţi – voi care sunteţi singuri cu cuvintele mele în acest moment, neavând nimic altceva care să vă ajute să înţelegeţi decât onestitatea – alegerea de a fi o fiinţă omenească continuă să fie deschisă, dar preţul este de a începe de la zero, de a sta gol în faţa realităţii şi, inversând o greşeală istorică, de a declara: sunt, deci voi gândi. Acceptaţi faptul irevocabil că viaţa voastră depinde de mintea voastră. Admiteţi că întreaga voastră luptă, îndoielile, simulările, evadările voastre constituie o căutare disperată de a scăpa de responsabilitatea unei conştiinţe voliţionale – o căutare a cunoaşterii automate, a acţiunii instinctive, a certitudinii intuitive – şi, cu toate că voi denumeaţi acest lucru dorul de o stare a unui înger, ceea ce căutaţi voi era starea unui animal. Acceptaţi, ca ideal moral, sarcina de a deveni un om. Să nu spuneţi că vă e frică să aveţi încredere în mintea voastră pentru că ştiţi atât de puţine lucruri. Sunteţi mai în siguranţă predându-vă misticilor şi îndepărtând puţinul pe care îl cunoaşteţi? Trăiţi şi acţionaţi în cadrul limitelor cunoaşterii voastre — 1075 —

şi continuaţi extinderea ei până la limita vieţii voastre. Răscumpăraţi-vă mintea de la casa de amanet a autorităţii. Acceptaţi faptul că nu sunteţi omniscienţi – că mintea voastră este supusă greşelii, dar faptul de a deveni fără minte nu vă va face infailibili – că o eroare făcută pe cont propriu e mai sigură decât zece adevăruri acceptate pe baza credinţei, pentru că prima vă conferă mijloacele de a o corecta, dar celelalte vă distrug capacitatea de a discerne adevărul de eroare. În locul visului vostru legat de un automat omniscient, acceptaţi faptul că orice cunoaştere pe care o dobândeşte omul este realizată prin efort şi voinţă proprii, şi că acesta este semnul său distinctiv în univers, aceasta este natura sa, moralitatea sa, gloria sa. Înlăturaţi acea nelimitată licenţă pentru rău care constă în a pretinde că omul e imperfect. Pe baza cărei norme îl osândiţi voi atunci când susţineţi acest lucru? Acceptaţi faptul că în tărâmul moralităţii doar perfecţiunea va fi suficientă. Dar perfecţiunea nu trebuie măsurată prin poruncile mistice de a practica imposibilul, iar statura voastră morală nu trebuie măsurată prin chestiuni care nu sunt deschise alegerii voastre. Omul are o singură alegere fundamentală: a gândi sau a nu gândi, iar aceasta reprezintă aparatul său de măsurat virtutea proprie. Perfecţiunea morală este o raţionalitate intactă – nu gradul inteligenţei voastre, ci întrebuinţarea deplină şi neprecupeţită a minţii voastre, nu gradul de întindere a cunoaşterii voastre, ci acceptarea raţiunii drept absolut. Învăţaţi să distingeţi diferenţa între greşeli de cunoaştere şi încălcări ale moralităţii. O greşeală de cunoaştere nu este un defect moral, cu condiţia ca voi să doriţi a o corecta; doar un mistic va judeca fiinţele umane după norma unei omniscienţe imposibile, automate. Dar o încălcare a moralităţii constituie alegerea conştientă a unei acţiuni despre care ştiţi că e rea, sau o evaziune voluntară a cunoaşterii, o suspendare a vederii şi a gândului. Ceea ce nu ştiţi nu reprezintă o acuzaţie morală la adresa voastră; dar ceea ce refuzaţi să ştiţi constituie un cont de infamie care sporeşte în sufletul vostru. Gândiţi-vă şi la greşelile de „cunoaştere”; nu iertaţi sau acceptaţi nicio încălcare a moralităţii. Acordaţi beneficiul îndoielii celor care caută să ştie; dar trataţi ca pe nişte potenţiali ucigaşi acele specimene de insolentă depravare care vă cer câte ceva, anunţând că nu au şi nu caută motive, proclamând, ca o licenţă că ei „simt doar dacă” – sau cei care resping un argument irefutabil spunând: „E doar logic”, ceea ce înseamnă: „E doar realitate”. Singurul tărâm opus realităţii este tărâmul şi premisa morţii. Acceptaţi faptul că realizarea fericirii voastre constituie singurul scop moral al vieţii voastre, şi că fericirea – nu durerea sau autoindulgenţa fără minte – reprezintă dovada integrităţii voastre morale, având în vedere că este dovada şi rezultatul loialităţii voastre faţă de realizarea valorilor voastre. Fericirea reprezenta responsabilitatea de care vă temeaţi, necesita genul de disciplină raţională pe care n-aţi preţuit-o suficient spre a o asuma – iar râncezeala anxioasă a zilelor voastre este monumentul evaziunii voastre din cunoaşterea că nu — 1076 —

există substitut moral pentru fericire, că nu există laş mai vrednic de dispreţ decât omul care a dezertat din bătălia pentru bucuria sa, temându-se să-şi afirme dreptul la existenţă, fiind lipsit de curajul şi loialitatea faţă de viaţă a unei păsări sau a unei flori ce tinde spre soare. Înlăturaţi zdrenţele protectoare ale acelui viciu pe care l-aţi numit virtute: umilinţa – deprindeţi a vă preţui pe voi înşivă, ceea ce înseamnă: a lupta pentru fericirea voastră – iar atunci când învăţaţi că mândria este suma tuturor virtuţilor, veţi învăţa să trăiţi ca nişte oameni. Ca treaptă fundamentală a stimei de sine, învăţaţi să consideraţi drept marcă a unui canibal orice cerere de ajutor a unui om. A cere ajutor echivalează cu a pretinde că viaţa voastră este proprietatea lui – şi oricât de dezgustătoare ar fi această pretenţie, există ceva încă şi mai dezgustător: acceptarea voastră. Întrebaţi dacă se cuvine vreodată să ajuţi un om? Nu – dacă el pretinde acest lucru ca fiind dreptul lui sau ca o datorie morală pe care o ai faţă de el. Da – dacă aceasta este dorinţa voastră bazată pe propria voastră plăcere egoistă în evaluarea persoanei sale şi a luptei sale. A suferi ca atare nu constituie o valoare; doar lupta omului contra suferinţei este aşa ceva. Dacă alegeţi să ajutaţi un om care suferă, faceţi-o doar pe baza virtuţilor lui, a luptei sale spre a se vindeca, a palmaresului său raţional, sau a faptului că suferă nedrept; în acest caz acţiunea voastră constituie încă un comerţ, iar virtutea lui este plata pentru ajutorul vostru. Dar a ajuta un om care nu are virtuţi, a-l ajuta pe baza suferinţei lui ca atare, a-i accepta greşelile, nevoia, ca pe o pretenţie – înseamnă a accepta ipoteca unui zero pe valorile voastre. Un om care nu posedă virtuţi este o persoană care urăşte existenţa şi care acţionează pe baza premisei morţii; a-l ajuta înseamnă a aproba răul său şi a sprijini cariera sa de distrugere. Că e un cent pe care nu îl veţi pierde sau un zâmbet binevoitor pe care el nu l-a câştigat, un tribut pentru un zero constituie trădare faţă de viaţă şi faţă de toţi cei care se chinuie să o păstreze. Din astfel de cenţi şi de zâmbete a fost alcătuită lumea voastră. Să nu spuneţi că moralitatea mea este prea dură pentru voi spre a o practica şi că vă e teamă de ea, aşa după cum vă e teamă de necunoscut. Indiferent ce fel de momente de viaţă aţi cunoscut, ele au fost trăite în conformitate cu valorile codului meu. Dar l-aţi sufocat, negat, trădat. Aţi sacrificat încontinuu virtuţile pentru viciile voastre, iar pe cei mai buni dintre oameni pentru cei mai răi. Priviţi în jur: ceea ce aţi făcut societăţii, făcuserăţi mai întâi înăuntrul sufletului vostru; unul este imaginea celuilalt. Această jalnică ruină, care este acum lumea voastră, reprezintă forma fizică a trădării pe care aţi comis-o faţă de valorile voastre, prietenii voştri, viitorul vostru, ţara voastră, voi înşivă. Noi – cei pe care îi chemaţi voi acum, dar care nu vor mai răspunde – noi am trăit printre voi, dar nu aţi reuşit să ne cunoaşteţi, aţi refuzat să gândiţi şi să vedeţi ceea ce suntem. Nu aţi reuşit să recunoaşteţi motorul pe care l-am inventat – şi el a devenit, în lumea voastră, un morman de fier vechi. Nu aţi reuşit să recunoaşteţi eroul din — 1077 —

sufletul vostru – şi nu aţi reuşit să mă cunoaşteţi atunci când am trecut pe lângă voi pe stradă. Atunci când aţi plâns de disperare pentru inaccesibilul spirit care simţeaţi că vă părăsise lumea, i-aţi dat numele meu, dar ceea ce chemaţi era propria voastră stimă de sine trădată. Nu veţi recăpăta pe unul fără celălalt. Când nu aţi reuşit să daţi recunoaştere minţii omeneşti şi aţi încercat să conduceţi fiinţele umane prin forţă – cei care s-au supus nu se gândeau să se predea; cei care sau predat erau oameni care nu se supun. Astfel, în lumea voastră, omul de geniu productiv s-a deghizat în playboy şi a devenit un distrugător de avere, alegând să-şi anihileze averea spre a nu o preda armelor. Astfel, gânditorul, omul de raţiune, şi-a asumat în lumea voastră rolul de pirat, spre a îşi apăra valorile prin forţă împotriva forţei voastre, în loc să se supună stăpânirii brutalităţii. Mă auziţi, Francisco d’Anconia şi Ragnar Danneskjöld, primii mei prieteni, tovarăşii mei de luptă, tovarăşii mei proscrişi, în al căror nume şi în a căror onoare vorbesc? Noi trei am început ceea ce închei eu acum. Noi trei am fost cei care s-au hotărât să răzbune această ţară şi să-i elibereze sufletul întemniţat. Această cea mai măreaţă dintre ţări a fost construită pe moralitatea mea – pe supremaţia sacră a dreptului omului de a exista – dar voi v-aţi temut să o admiteţi şi să trăiţi în conformitate cu ea. Aţi privit o realizare neegalată în istorie, i-aţi jefuit efectele şi i-aţi şters cauza. În prezenţa acelui monument în cinstea moralităţii omeneşti, care este o fabrică, o autostradă sau un pod – aţi osândit tot timpul această ţară ca fiind imorală, iar progresele sale ca fiind „lăcomie materială”, aţi oferit tot timpul scuze pentru măreţia acestei ţări idolului foametei primordiale, idolului Europei decadente a unui cerşetor lepros, mistic. Această ţară – produsul raţiunii – nu ar putea supravieţui pe baza moralităţii sacrificiului. Nu a fost construită de oameni care căutau autosacrificiul sau de oameni care căutau pomeni. Nu s-ar putea baza pe mistica sciziune care a divorţat sufletul omului de trupul său. Nu ar putea trăi conform doctrinei mistice care condamna acest pământ ca fiind rău şi pe cei care urmau pe pământ ca fiind depravaţi. De la începuturile sale, această ţară a reprezentat o ameninţare pentru vechea regulă a misticilor. În strălucitoarea explozie de rachetă din tinereţea sa, această ţară a arătat unei lumi incredule ce măreţie este posibilă pentru om, ce fericire este posibilă pe pământ. Era ori una, ori alta: America sau misticii. Misticii ştiau acest lucru; voi nu. Iaţi lăsat să vă infecteze cu adorarea nevoii – iar această ţară a devenit un gigant ca trup, cu un pitic trândav pe post de suflet, în timp ce sufletul lui viu a fost izgonit în subteran spre a trudi şi a vă hrăni în tăcere, nenumit, neonorat, negat, sufletul şi eroul său: industriaşul. Mă auzi acum, Hank Rearden, cea mai măreaţă dintre victimele pe care le-am răzbunat? Nici el, nici ceilalţi dintre noi nu ne vom întoarce până când nu va fi liber drumul spre a reconstrui această ţară – până când epava moralităţii de sacrificiu nu va fi înlăturată din cale. Sistemul politic al unei ţări se bazează pe codul său de moralitate. — 1078 —

Vom reconstrui sistemul Americii pe premisele morale care constituiseră temelia ei, dar pe care le-aţi tratat ca pe pe o subterană vinovată, în evadarea voastră frenetică din conflictul dintre acea premisă şi moralitatea voastră mistică: premisa că omul constituie un scop în el însuşi, nu mijloacele către scopul altora, că viaţa, libertatea, fericirea sa îi aparţin prin drept inalienabil. Voi, care aţi pierdut conceptul despre un drept, voi, care vă legănaţi în neputincioasă atitudine evazivă între pretenţia că drepturile constituie un dar de la Dumnezeu, un dar supranatural care trebuie luat pe bază de credinţă, şi pretenţia că drepturile reprezintă un dar al societăţii, care poate fi încălcat după capriciul ei arbitrar – sursa drepturilor omului nu este legea divină sau legea dată de Congres, ci legea identităţii. A este A – iar Omul este Om. Drepturile sunt condiţii de existenţă cerute de natura omului pentru supravieţuirea sa adecvată. Dacă omul va trăi pe pământ, este corect ca el să îşi folosească mintea, este corect să acţioneze pe baza judecăţii sale libere, este corect să lucreze pentru valorile sale şi să păstreze produsul muncii sale. Dacă viaţa pe pământ constituie scopul său, el are dreptul de a trăi ca fiinţă raţională: natura îi interzice iraţionalul. Orice grup, orice gaşcă, orice naţiune care încearcă să nege drepturile omului nu are dreptate, ceea ce înseamnă: este rău, ceea ce înseamnă: este anti-viaţă. Drepturile constituie un concept moral – iar moralitatea este o problemă de alegere. Oamenii sunt liberi să aleagă supravieţuirea umană ca normă a moralei şi legilor lor, dar nu sunt liberi să scape din faptul că alternativa este o societate canibală, care există pentru o vreme devorându-i pe cei mai buni şi se prăbuşeşte asemenea unui corp canceros, în timp ce cel sănătos a fost mâncat de către cel bolnav, în timp ce cel raţional a fost consumat de către cel iraţional. Atare a fost soarta societăţilor voastre în istorie, dar voi aţi eludat cunoaşterea cauzei. Mă aflu aici spre a afirma: agentul răzbunării a fost legea identităţii, de care nu puteţi scăpa. Aşa după cum omul nu poate trăi prin intermediul iraţionalului, la fel nu pot doi oameni, sau două mii, sau două miliarde. Aşa după cum omul nu poate reuşi sfidând realitatea, tot aşa nu poate o naţiune, sau o ţară, ori un glob. A este A. Restul este o problemă de timp, oferită de generozitatea victimelor. Aşa după cum omul nu poate exista fără trupul său, la fel nu pot exista drepturi fără dreptul de a traduce drepturile cuiva în realitate – a gândi, a munci şi a păstra rezultatele – ceea ce înseamnă dreptul la proprietate. Misticii moderni ai muşchilor care vă oferă alternativa necinstită a „drepturilor omului” versus „drepturile de proprietate”, ca şi cum unele pot exista fără celelalte, fac o ultimă şi grotescă încercare de a reînvia doctrina suflet versus trup. Doar o fantomă poate exista fără proprietate materială; doar un sclav poate lucra fără vreun drept la produsul efortului său. Doctrina că „drepturile omului” sunt superioare „drepturilor de proprietate” înseamnă pur şi simplu că nişte fiinţe umane au dreptul să le transforme în proprietate pe altele; având în vedere că cei competenţi nu au nimic de câştigat de pe urma celor — 1079 —

incompetenţi, înseamnă dreptul celor incompetenţi de a-i deţine pe cei care sunt mai buni ca ei şi de a-i folosi drept vite de povară productive. Cel care consideră acest lucru ca fiind uman şi corect nu este îndreptăţit la titlul de „uman”. Sursa drepturilor de proprietate o constituie legea cauzalităţii. Toate proprietăţile şi toate formele de bogăţie sunt produse de mintea şi truda omenească. Aşa după cum nu poţi avea efect fără cauză, la fel nu poţi avea bogăţie fără sursa ei: fără inteligenţă. Nu poţi sili inteligenţa să lucreze: cei care sunt capabili să gândească nu vor munci sub constrângere; cei care vor face acest lucru nu vor produce mai mult decât preţul biciului de care e nevoie spre a-i ţine înrobiţi. Nu poţi obţine produsele unei minţi decât în condiţiile puse de proprietar, prin schimb şi prin acceptare voită. Orice altă politică a oamenilor faţă de proprietatea umană este politica unor criminali, indiferent de numărul lor. Criminalii sunt sălbatici care nu se gândesc la ziua de mâine şi mor de foame când nu mai găsesc prăzi – aşa cum muriţi voi de foame azi, voi, care aţi crezut că o crimă poate fi „practică” dacă guvernul vostru a decretat că furtul este legal şi rezistenţa la furt ilegală. Singurul scop adecvat al unui guvern este acela de a proteja drepturile omului, ceea ce înseamnă: a-l proteja de violenţa fizică. Un guvern corespunzător e doar un poliţist care se comportă ca un agent al autoapărării omului şi, ca atare, poate recurge la forţă doar împotriva celor care iniţiază folosirea forţei. Singurele funcţiuni specifice ale unui guvern sunt: poliţia, spre a te proteja de criminali; armata, spre a te proteja de invadatorii străini; şi tribunalele, spre a-ţi proteja proprietatea şi contractele de încălcări sau înşelăciune de către alţii, spre a aplana disputele prin reguli raţionale, în conformitate cu legea obiectivă. Dar un guvern care iniţiază întrebuinţarea forţei împotriva oamenilor care nu au forţat pe nimeni, folosirea constrângerii armate împotriva unor victime dezarmate, constituie o maşină infernală menită să anihileze moralitatea: un atare guvern inversează singurul său scop moral şi schimbă sensul de la rolul de protector la rolul de cel mai mortal inamic al omului, de la rolul de poliţist la rolul unui criminal investit cu dreptul de a exercita violenţa împotriva victimelor lipsite de dreptul la autoapărare. Un atare guvern substituie moralităţii următoarea regulă de comportament social: îi poţi face orice doreşti vecinului tău, cu condiţia ca gaşca ta să fie mai mare decât a lui. Doar o brută, un nebun sau un evadator pot fi de acord să existe în aceşti termeni sau pot fi de acord să le acorde semenilor lor un cec negru în privinţa vieţii şi minţii sale, să accepte părerea că ceilalţi au dreptul de a dispune după plac de persoana sa, că voinţa majorităţii este omnipotentă, că forţa fizică a muşchilor şi a numerelor constituie un substitut pentru dreptate, realitate şi adevăr. Noi, oamenii minţii, noi, care suntem negustori, nu stăpâni sau sclavi, nu ne ocupăm cu cecuri negre şi nici nu le dăm. Noi nu trăim sau muncim cu vreo formă a nonobiectivului. Atâta vreme cât oamenii, în era sălbăticiei, nu aveau niciun concept despre realitatea obiectivă şi credeau că natura fizică era stăpânită de capriciul unor neştiuţi — 1080 —

demoni – nu erau posibile niciun gând, nicio ştiinţă, nicio producţie. Doar când oamenii au descoperit că natura este un absolut ferm, predictibil au fost în stare să se bazeze pe cunoaşterea lor, să-şi aleagă parcursul, să-şi planifice viitorul şi, încet, să se ridice din peşteră. Acum, voi aţi plasat industria modernă, cu imensa ei complexitate de precizie ştiinţifică, din nou în puterea neştiuţilor demoni – puterea nepredictibilă a capriciilor arbitrare ale micilor şi urâţilor birocraţi ascunşi. Un fermier nu va investi efortul unei veri întregi dacă nu este capabil să-şi calculeze şansele unei recolte. Dar voi vă aşteptaţi ca giganţii industriali – care planifică pe termene de zeci de ani, investesc în termene de generaţii şi iniţiază contracte pe 99 de ani – să continue a funcţiona şi a produce, fără a şti ce capriciu aleatoriu din ţeasta cărui funcţionar aleatoriu se va pogorî asupra lor în care moment spre a le distruge tot ceea ce au reuşit prin efort. Oamenii de rând şi cei care se ocupă cu munca fizică trăiesc şi fac planuri de pe o zi pe alta. Cu cât mintea e mai elevată, cu atât planul e cu bătaie mai lungă. Un om a cărui viziune se extinde spre o cocioabă ar putea continua să construiască pe nisipurile voastre mişcătoare, să înşface un profit rapid şi să o ia la goană. Un om care are viziunea unor zgârie-nori, nu. Şi nici nu va dedica zece ani de neclintit devotament sarcinii de a inventa un nou produs, atâta timp cât ştie că găştile de indivizi de crasă mediocritate jonglează cu legile împotriva lui, spre a-l lega, restricţiona şi sili să eşueze, dar dacă va lupta cu ei, se va trudi şi va reuşi, ei îi vor confisca răsplata şi invenţia. Uitaţi-vă dincolo de dimensiunea momentului, voi, cei care vă plângeţi că vă e frică să concuraţi cu oameni cu o inteligenţă superioară, că mintea lor reprezintă o ameninţare la adresa modului în care îşi câştigă ei existenţa, că cei puternici nu le lasă nicio şansă celor slabi pe o piaţă a schimbului voluntar. Ce anume determină valoarea materială a muncii voastre? Nimic altceva decât efortul productiv al minţii voastre – dacă aţi trăi pe o insulă pustie. Cu cât e mai puţin eficientă gândirea creierului vostru, cu atât mai puţin vă va aduce truda voastră fizică – şi v-aţi putea petrece viaţa într-o singură rutină, culegând o precară recoltă sau vânând cu arc şi săgeţi, incapabili să gândiţi mai mult. Dar atunci când trăiţi într-o societate raţională, în care oamenii sunt liberi să facă schimburi între ei, primiţi un bonus incalculabil: valoarea materială a muncii voastre este determinată nu doar de efortul vostru, ci de efortul celor mai productive minţi care există în lumea din jurul vostru. Atunci când munciţi într-o fabrică modernă, sunteţi plătiţi nu doar pentru munca voastră, ci pentru întregul geniu productiv care a făcut posibilă acea fabrică: pentru munca industriaşului care a construit-o, pentru munca investitorului care a economisit bani spre a-i risca pe ceva nemaiîncercat şi nou, pentru munca inginerului care a proiectat maşinăriile ale căror manete le împingeţi voi, pentru munca inventatorului care a creat produsul pe care vă petreceţi timpul făcându-l, pentru munca omului de ştiinţă care a descoperit legile ce au fost încorporate în fabricarea produsului, pentru munca filosofului care i-a învăţat pe oameni cum să gândească şi — 1081 —

pe care vă petreceţi timpul denunţându-l. Maşinăria, forma îngheţată a inteligenţei vii, constituie puterea care extinde potenţialul vieţii voastre sporind productivitatea timpului vostru. Dacă aţi fi lucrat ca fierar pe vremea Evului Mediu al misticilor, întreaga voastră capacitate de a câştiga ar consta într-o bară de fier produsă de mâinile voastre în zile întregi de efort. Câte tone de şine de cale ferată produceţi zilnic dacă lucraţi pentru Hank Rearden? Aţi cuteza să pretindeţi că mărimea salariului vostru a fost creată doar de munca voastră fizică şi că acele şine de cale ferată reprezintă produsul muşchilor voştri? Standardul de viaţă al acelui fierar reprezintă întreaga valoare a muşchilor voştri; restul este un cadou din partea lui Hank Rearden. Fiecare om este liber să se înalţe cât de mult este capabil sau doreşte, însă doar gradul în care gândeşte determină gradul în care se va înălţa. Efortul fizic ca atare nu se poate extinde mai mult de durata momentului. Omul care nu face decât muncă fizică consumă valoarea materială – echivalentul propriei sale contribuţii la procesul de producţie – şi nu lasă nicio valoare suplimentară, nici pentru sine, nici pentru alţii. Dar omul care produce o idee în orice domeniu al străduinţei umane – omul care descoperă o nouă cunoaştere – este binefăcătorul permanent al umanităţii. Produsele materiale nu pot fi împărtăşite, ele aparţin unui consumator fundamental; doar valoarea unei idei poate fi împărtăşită unui număr nelimitat de oameni, făcându-i pe toţi cei care o împărtăşesc mai bogaţi fără sacrificiul sau pierderea cuiva, sporind capacitatea productivă a muncii pe care o prestează ei. Cel puternic prin intelect le transferă celor slabi valoarea propriului său timp, lăsându-i să lucreze în activităţi pe care le-a descoperit, în timp ce el îşi dedică timpul altor descoperiri. Acesta este un schimb cu avantaj reciproc; interesele minţii sunt unul şi acelaşi lucru, indiferent de gradul de inteligenţă, printre oameni care doresc să muncească şi nu caută sau nu aşteaptă ceea ce este câştigat pe nedrept. Proporţional cu energia mentală pe care a cheltuit-o, omul care creează o nouă invenţie nu primeşte decât un mic procentaj al valorii sale în termeni de plată materială, indiferent de averea pe care o face, indiferent câte milioane câştigă. Dar omul care lucrează ca portar în fabrica ce produce acea invenţie primeşte o plată enormă raportat la efortul mental pe care îl solicită de la el slujba sa. Iar acelaşi lucru este adevărat despre toţi oamenii aflaţi între cele două situaţii, de la toate nivelurile de ambiţie şi capacitate. Omul din vârful piramidei intelectuale contribuie cel mai mult la toţi cei de sub el, dar nu dobândeşte altceva decât plata materială, neprimind vreun bonus intelectual din partea celorlalţi spre a adăuga la valoarea timpului său. Omul de la limita de jos care, lăsat pe cont propriu, ar muri de foame în neputincioasa sa incompetenţă nu contribuie cu nimic la cei de deasupra lui, dar primeşte bonusul tuturor creierilor lor. Atare este natura „competiţiei” între cei puternici şi cei slabi de intelect. Atare este modelul „exploatării” pentru care i-aţi osândit pe cei puternici. — 1082 —

Acesta era serviciul pe care vi-l dădusem şi eram bucuroşi şi doritori să-l dăm. Ce anume am cerut în schimb? Nimic altceva decât libertate. V-am cerut să ne lăsaţi liberi să funcţionăm – liberi să gândim şi să muncim aşa cum dorim – liberi să ne asumăm propriile riscuri şi să suportăm propriile pierderi – liberi să ne câştigăm propriile profituri şi să ne facem propriile averi – liberi să mizăm la risc pe raţionalitatea voastră, să supunem produsele noastre judecăţii voastre în scopul unui comerţ voluntar, să ne bazăm pe valoarea obiectivă a muncii noastre şi pe capacitatea minţii voastre de a înţelege acest lucru – liberi să contăm pe inteligenţa şi cinstea voastră şi să nu avem de-a face decât cu mintea voastră. Acesta era preţul pe care l-am cerut, pe care voi aţi hotărât să-l respingeţi ca fiind prea mare. Voi aţi hotărât să socotiţi un lucru nedrept ca noi, care v-am tras cu greu din bordeiele voastre şi v-am oferit apartamente moderne, aparate de radio, filme şi maşini, să deţinem propriile noastre palate şi iahturi – aţi hotărât că aveţi dreptul la salariile voastre, dar că noi n-avem dreptul la profiturile noastre, că nu voiaţi ca noi să avem de-a face cu mintea voastră, ci, în schimb, cu arma voastră. Răspunsul nostru la aceasta a fost: „Să vă ia naiba!” Răspunsul nostru s-a adeverit. V-a luat naiba. Nu v-aţi sinchisit să concuraţi din punctul de vedere al inteligenţei – concuraţi acum din punctul de vedere al brutalităţii. Nu v-aţi sinchisit să acceptaţi ca producţia de succes să câştige recompense – acum sunteţi într-o întrecere în care recompensele sunt câştigate de un jefuitor de succes. Aţi catalogat drept egoist şi crud faptul că oamenii ar trebui să ofere valoare în schimbul valorii – aţi întemeiat acum o societate neegoistă în care şantajul este oferit contra şantajului. Sistemul vostru este un război civil legal, în care oamenii se strâng unul într-altul, formând găşti şi se luptă pentru posesiunea legii, pe care o folosesc ca pe o bâtă împotriva rivalilor, până când o altă gaşcă le-o smulge din mână şi îi pocneşte cu ea la rândul lor, cu toţii protestând sonor că se află în slujba unui bine nespecificat al unui public nenumit. Aţi spus că nu vedeţi nicio diferenţă între puterea economică şi cea politică, între puterea banilor şi puterea armelor – nicio diferenţă între recompensă şi pedeapsă, nicio diferenţă între a cumpăra şi a a jefui, nicio diferenţă între plăcere şi frică, nicio diferenţă între viaţă şi moarte. Învăţaţi acum diferenţa. Unii dintre voi ar putea invoca scuza ignoranţei, a unei minţi limitate şi a unei perspective limitate. Dar cei mai condamnaţi şi cei mai vinovaţi dintre voi sunt oamenii care aveau capacitatea de a şti, şi totuşi au ales să şteargă realitatea, oamenii care erau dispuşi să-şi vândă inteligenţa într-o cinică servitute faţă de forţă: rasa vrednică de dispreţ a acelor mistici care profesează o devoţiune faţă de un fel de „cunoaştere pură” – puritatea care constă în pretenţia lor că atare cunoaştere nu are scop practic pe acest pământ – care îşi rezervă logica pentru materia neînsufleţită – dar cred că subiectul de a avea a face cu oameni nu necesită şi nu merită vreo raţionalitate, care dispreţuiesc banii şi îşi vând sufletele în schimbul unui laborator — 1083 —

furnizat prin jaf. Şi pentru că nu există „cunoaştere non-practică” sau vreun fel de acţiune „dezinteresată”, pentru că ei dispreţuiesc folosirea ştiinţei lor în scopul şi profitul vieţii, ei îşi livrează ştiinţa în serviciul morţii, singurului scop practic pe care aceasta îl poate avea pentru jefuitori: pentru inventarea armelor de coerciţie şi de distrugere. Ei, intelectele care caută să scape de valorile morale, ele sunt condamnate pe acest pământ, ele au o vină dincolo de iertare. Mă auzi, domnule doctor Stadler? Dar nu lui vreau să îi vorbesc. Le vorbesc celor dintre voi care şi-au mai păstrat o fărâmă de suveranitate în sufletul lor, nevândută şi neştampilată: ‘la ordinul celorlalţi’. Dacă, în haosul motivelor care v-au făcut să ascultaţi la radio în seara asta s-a aflat o dorinţă onestă, raţională de a afla ce anume se întâmplă cu lumea, voi sunteţi oamenii cărora am vrut să mă adresez. În conformitate cu regulile şi termenii codului meu, datorăm o afirmaţie raţională celor pe care îi preocupă acest lucru şi care fac un efort de a şti. Nu sunt preocupat de cei care fac un efort spre a nu reuşi să mă înţeleagă. Le vorbesc celor care doresc să trăiască şi să recupereze onoarea sufletului lor. Acum, că ştiţi adevărul despre lumea voastră, încetaţi a-i mai sprijini pe cei care vă distrug. Răul lumii nu este făcut posibil de nimic altceva decât de aprobarea pe care io daţi. Retrageţi această aprobare. Nu încercaţi să supravieţuiţi în condiţiile impuse de inamicii voştri sau să învingeţi la un joc în care ei sunt cei care fac regulile. Nu căutaţi favoarea celor care v-au înrobit, nu cerşiţi de pomană de la cei care v-au jefuit, indiferent dacă e vorba de subvenţii, împrumuturi sau slujbe, nu vă alăturaţi echipei lor pentru a compensa ceea ce au luat ajutându-i să vă jefuiască vecinii. Nu poţi spera să îţi menţii viaţa acceptând mită pentru a trece cu vederea distrugerea ta. Nu luptaţi pentru profit, succes sau securitate cu preţul unui zălog asupra dreptului tău de a exista. Un atare zălog nu poate fi plătit complet; cu cât le plăteşti mai mult, cu atât mai mult vor pretinde; cu cât sunt mai mari valorile pe care le cauţi sau le dobândeşti, cu atât mai neputincios şi vulnerabil devii. Ei posedă un sistem de şantaj menit să vă însângereze, nu prin intermediul păcatelor voastre, ci prin intermediul iubirii voastre faţă de existenţă. Nu încercaţi să vă înălţaţi pe baza termenilor impuşi de jefuitori şi nici să urcaţi o scară în timp ce ei ţin frânghiile. Nu lăsaţi ca mâinile lor să atingă singura forţă care îi ţine la putere: ambiţia voastră de a trăi. Intraţi în grevă – în felul în care am făcut eu. Folosiţi-vă în particular mintea şi deprinderile, extindeţi-vă cunoaşterea, dezvoltaţi-vă capacitatea, dar nu împărtăşiţi cu ceilalţi realizările voastre. Nu încercaţi să faceţi avere cu un jefuitor în cârca voastră. Staţi pe treapta cea mai de jos a scării lor, nu câştigaţi mai mult decât limita de supravieţuire, nu faceţi bani în plus spre a sprijini starea socială a jefuitorilor. Având în vedere că sunteţi prizonieri, purtaţi-vă ca prizonierii, nu-i ajutaţi să pretindă că sunteţi liberi. Fiţi duşmanul tăcut, incoruptibil, de care se tem. Atunci când vă forţează – supuneţi-vă – dar nu vă oferiţi. Să nu vă oferiţi nici măcar cu un pas în direcţia lor, sau cu o dorinţă, sau cu o rugăminte ori cu — 1084 —

un scop. Nu ajutaţi un spărgător de case să pretindă că se comportă ca prietenul şi binefăcătorul vostru. Nu vă ajutaţi temnicerii să pretindă că închisoarea lor constituie starea voastră naturală de existenţă. Nu îi ajutaţi să falsifice realitatea. Acea falsificare reprezintă singurul baraj care le ţine groaza secretă, groaza de a şti că nu sunt adecvaţi pentru existenţă; daţi-l la o parte şi lăsaţi-i să se înece; aprobarea voastră este singurul lor colac de salvare. Dacă găsiţi o şansă de a dispărea în vreun loc sălbatic, unde să nu vă poată găsi, faceţi acest lucru, dar să nu duceţi o existenţă de bandiţi ori să creaţi o bandă care să concureze cu escrocheriile lor; construiţi-vă o viaţă productivă proprie împreună cu cei care vă acceptă codul moral şi care sunt dispuşi să se lupte pentru o existenţă umană. Nu aveţi nicio şansă să învingeţi pe baza Moralităţii Morţii sau prin codul de credinţă şi forţă; înălţaţi o normă la care cei cinstiţi se vor îndrepta: norma Vieţii şi a Raţiunii. Purtaţi-vă ca nişte fiinţe raţionale şi fixaţi-vă scopul de a deveni un punct de întâlnire pentru toţi cei care sunt lihniţi după o voce a integrităţii – acţionaţi pe baza valorilor voastre raţionale, indiferent dacă sunteţi singuri în mijlocul duşmanilor voştri sau împreună cu câţiva dintre aleşii voştri prieteni, ori ca întemeietori ai unei modeste comunităţi la frontiera renaşterii omenirii. Atunci când statul jefuitorilor se prăbuşeşte, lipsit de cei mai buni dintre sclavii lui, atunci când cade la un nivel de haos neputincios, asemenea naţiunilor dominate de misticism ale Orientului şi se dizolvă în bande de jaf care se luptă spre a se jefui unele pe altele – atunci când avocaţii moralităţii sacrificiului pier împreună cu idealul lor final – atunci, în acea zi, ne vom întoarce. Vom deschide celor care merită să intre porţile oraşului nostru, un oraş de hornuri de fum, conducte, livezi, pieţe şi case nepângărite. Ne vom comporta ca punct de întâlnire pentru avanposturile ascunse pe care le veţi construi. Cu semnul dolarului în calitate de simbol al nostru – semnul liberului schimb şi al minţilor libere – vom începe să revendicăm încă o dată această ţară de la neputincioşii sălbatici care nu i-au descoperit niciodată natura, înţelesul, splendoarea. Cei care aleg să ni se alăture ni se vor alătura; cei care nu aleg nu vor avea puterea de a ne opri; hoardele de sălbatici nu au fost niciodată un obstacol pentru oamenii care au purtat stindardul minţii. Atunci această ţară va deveni din nou un refugiu pentru o specie pe cale de dispariţie: fiinţa raţională. Sistemul politic pe care îl vom construi este conţinut într-o singură premisă morală: niciun om nu poate obţine vreo valoare de la alţii prin recurgerea la forţa fizică. Fiecare om va sta în picioare sau va cădea, va trăi sau va muri prin propria judecată raţională. Dacă el nu reuşeşte să folosească acest lucru şi cade, el va constitui singura sa victimă. Dacă îi e teamă că judecata lui este inadecvată, nu i se va da un pistol spre a o îmbunătăţi. Dacă preferă să-şi corecteze greşelile în timp, el va avea exemplul neobstrucţionat al celor mai buni decât el, spre — 1085 —

a-i servi drept ghid în a învăţa să gândească; dar se va pune capăt infamiei de a plăti cu viaţa cuiva pentru greşelile altuia. În acea lume, veţi fi în stare să vă treziţi de dimineaţă cu starea de spirit pe care aţi cunoscut-o în copilărie: acea stare de spirit plină de nerăbdare, aventură şi siguranţă care provine din faptul de a avea a face cu un univers raţional. Niciunui copil nu îi este frică de natură; frica voastră de oameni este cea care va dispărea, frica ce v-a oprit din creştere sufletul, frica pe care aţi dobândit-o în întâlnirile timpurii cu incomprehensibilul, neprevizibilul, contradictoriul, arbitrariul ascunsul, simulatul, iraţionalul din om. Veţi trăi într-o lume de fiinţe responsabile, care trăiesc într-o lume de fiinţe responsabile, care vor fi la fel de coerente şi solide ca şi adevărul; garanţia caracterului lor va fi un sistem de existenţă în care realitatea obiectivă constituie norma şi judecătorul. Virtuţilor voastre li se va oferi protecţie, nu şi viciilor şi slăbiciunilor voastre. Fiecare şansă va fi deschisă pentru binele vostru, nu va fi oferită niciuna pentru răul vostru. Ceea ce veţi primi de la oameni nu va fi pomană, milă, compasiune sau iertarea păcatelor, ci o singură valoare: dreptatea. Iar când veţi privi la oameni sau la voi înşivă, veţi simţi nu dezgust, suspiciune şi vinovăţie, ci o singură constantă: respect. Acesta este viitorul pe care sunteţi capabili să-l câştigaţi. Necesită o luptă; la fel ca oricare valoare umană. Întreaga viaţă constituie o luptă cu un scop, iar singura voastră alegere este alegerea unui ţel. Vreţi să continuaţi bătălia prezentului vostru sau vreţi să luptaţi pentru lumea mea? Vreţi să continuaţi o luptă care constă în a te agăţa de proeminenţe precare într-o coborâre către abis, o luptă în care greutăţile pe care le suportaţi sunt ireversibile şi victoriile pe care le repurtaţi vă duc mai aproape de distrugere? Sau vreţi să începeţi o luptă care constă în a te ridica de pe o proeminenţă pe alta, într-un urcuş ferm către vârf, o luptă în care greutăţile constituie investiţii în viitorul vostru, iar victoriile vă aduc în mod ireversibil mai aproape de lumea idealului vostru moral şi, dacă aţi muri fără a ajunge la lumina deplină a soarelui, veţi muri pe un nivel atins de razele sale? Aceasta este alegerea care vă stă în faţă. Fie ca mintea şi iubirea voastră pentru existenţă să decidă. Ultimele mele cuvinte vor fi adresate acelor eroi care ar mai putea încă fi ascunşi prin lume, cei care sunt ţinuţi prizonieri, nu prin evadările lor, ci prin virtuţile şi curajul lor disperat. Fraţii mei întru spirit, verificaţi-vă virtuţile şi natura inamicilor pe care îi slujiţi. Cei care vă distrug vă ţin prin intermediul rezistenţei, generozităţii, inocenţei, iubirii voastre – rezistenţa care le cară poverile – generozitatea care răspunde la strigătele voastre de disperare – inocenţa care este incapabilă să conceapă răul lor şi le conferă beneficiul îndoielii, refuzând să-i condamne fără a înţelege şi incapabilă să înţeleagă motive precum cele ale lor – iubirea, iubirea voastră de viaţă, care vă face să credeţi că ei sunt oameni şi că şi ei o iubesc, de asemenea. Dar lumea de azi este lumea pe care au dorit-o; viaţa constituie obiectul urii lor. Lăsaţi-i în seama morţii pe care o adoră. În numele magnificului vostru devotament faţă de acest — 1086 —

pământ, lăsaţi-i, nu sleiţi măreţia sufletului vostru spre realizarea triumfului răului sufletului lor. Mă auzi… iubirea mea? În numele a ceea ce este mai bun în voi, nu sacrificaţi această lume celor care sunt ceea ce este mai rău în ea. În numele valorilor care vă ţin în viaţă, nu lăsaţi viziunea voastră despre om să fie deformată de ceea ce e urât, laş, absurd în cei care nu au reuşit niciodată să merite acest nume. Nu vă pierdeţi cunoaşterea că starea adecvată a omului este o postură cu spatele drept, o minte intransingentă şi un pas care călătoreşte pe drumuri fără număr. Nu lăsaţi să vi se stingă focul, cu fiecare scânteie de neînlocuit, în mlaştinile neputincioase a ceea ce este aproximat, nu-tocmai, nuîncă, nicidecum. Nu lăsaţi să piară eroul din sufletul vostru din cauza frustrării singuratice pentru viaţa pe care aţi fi meritat-o, dar pe care nu aţi fost în stare s-o dobândiţi. Verificaţi-vă drumul şi natura bătăliei. Lumea pe care aţi dorit-o poate fi câştigată, ea există, e reală, e posibilă, e a voastră. Dar, pentru a o câştiga, este nevoie de totalul vostru devotament şi totala rupere de lumea trecutului vostru, de doctrina că omul este un animal de sacrificiu care există pentru plăcerea celorlalţi. Luptaţi-vă pentru valoarea voastră personală. Luptaţi-vă pentru virtutea mândriei voastre. Luptaţi-vă pentru esenţa a ceea ce reprezintă omul: pentru mintea sa raţională suverană. Luptaţi-vă pentru radioasa certitudine şi pentru absoluta rectitudine de a şti că Moralitatea Vieţii vă aparţine, la fel ca şi bătălia pentru orice realizare, orice valoare, orice grandoare, orice bunătate, orice bucurie care a existat vreodată pe acest pământ. Veţi învinge atunci când sunteţi gata să pronunţaţi jurământul pe care l-am depus la începutul bătăliei mele – iar pentru cei care doresc să ştie ziua în care mă voi întoarce, îl voi repeta acum în auzul lumii: „Jur – pe viaţa mea şi pe iubirea pentru ea – că nu voi trăi niciodată de dragul altui om şi nici nu voi cere altui om să trăiască pentru mine”. Capitolul VIII Egoistul — N-a fost ceva real, nu-i aşa? rosti domnul Thompson. Stăteau în faţa aparatului de radio, când îi părăsi ultimul sunet al vocii lui Galt. Cât dură liniştea, nimeni nu se clinti; stătuseră, privind către aparat, ca şi cum ar fi aşteptat. Dar radioul era acum doar o cutie de lemn cu nişte butoane şi un rotocol de pânză întinsă pe un difuzor mut. — Se pare că l-am auzit, spuse Tinky Holloway. — N-aveam încotro, spuse Chick Morrison. Domnul Thompson stătea pe o ladă. Pata palidă, lunguiaţă de la nivelul cotului său era faţa lui Wesley Mouch, care şedea pe jos. Mult îndărătul lor, asemenea unei insule — 1087 —

în vastul semiîntuneric al studioului, sufrageria pregătită pentru transmisia lor stătea părăsită şi pe deplin luminată, un semicerc de fotolii goale sub un păienjeniş de microfoane moarte în bătaia reflectoarelor pe care nimeni nu avusese iniţiativa de a le stinge. Ochii domnului Thompson se plimbau peste chipurile din jurul lui, ca şi cum ar fi căutat nişte vibraţii speciale cunoscute doar lui. Toţi ceilalţi încercau să facă acest lucru pe furiş, fiecare încercând să-i privească pe ceilalţi fără ca ei să-l surprindă făcând acest lucru. — Vreau să ies de-aici! zbieră o tânără asistentă, brusc şi neadresându-se cuiva în particular. — Stai acolo! rosti sec domnul Thompson. Sunetul propriului său ordin şi sughiţul-geamăt al figurii imobilizate undeva în întuneric părură a-l ajuta să-şi recapete o versiune familiară a realităţii. Capul său se ridică cu doi centimetri mai sus de pe umeri. — Cine-a permis să se-ntâm… începu el pe un ton ridicat, dar se opri; vibraţiile pe care le captă erau panica periculoasă a celui încolţit. — Ce părere aveţi? întrebă el, în schimb. Niciun răspuns. — Ei bine? Aşteptă. — Cineva să spună ceva! — Nu trebuie să credem chestia asta, nu-i aşa? strigă James Taggart, împingânduşi faţa către domnul Thompson, într-o manieră care constituia aproape o ameninţare. — Nu-i aşa? Chipul lui Taggart era desfigurat; trăsăturile lui păreau fără formă; o mustaţă de mici broboane strălucea între nas şi gură. — Taci, rosti domnul Thompson nesigur, trăgându-se puţin de lângă el. — Nu trebuie să credem chestia asta! Glasul lui Taggart avea sunetul plat, insistent, al unui efort de a menţine o transă. Nimeni n-a mai spus chestia asta până acum! E doar un singur om! Nu trebuie să credem chestia asta! — Uşurel, zise domnul Thompson. — De ce-i el atât de sigur că are dreptate? Cine e el ca să se pună împotriva unei lumi întregi, împotriva a tot ceea ce s-a spus de secole întregi încoace? Cine e el ca să ştie? Nimeni nu poate fi sigur! Nimeni nu poate şti ce anume e corect! Nu există aşa ceva! — Gura! urlă domnul Thompson. Tu-ncerci să… Detunătura care îl opri era un marş militar care se auzi brusc din aparatul de radio – marşul militar întrerupt cu trei ore în urmă, debitat de scrâşnetele familiare ale unei înregistrări de studio. Le trebuiră câteva secunde pline de uluire spre a înţelege, în timp ce acordurile vesele, bubuitoare băteau pasul de defilare sfidând tăcerea, părând — 1088 —

irelevante la modul grotesc, asemenea voioşiei unui oligofren. Directorul de programe al radioului se supunea orbeşte absolutului că nicio secundă de emisie nu trebuia lăsată goală. — Spuneţi-le să termine! strigă Wesley Mouch, sărind în picioare. Va face publicul să creadă că noi am autorizat discursul ăla! — Prostul naibii! strigă domnul Thompson. Ai vrea mai degrabă ca publicul să creadă că nu l-am autorizat? Mouch se opri imediat, iar ochii lui priviră către domnul Thompson plini de aprecierea cu care se uită un amator la un maestru. — Emisiuni ca de obicei! ordonă domnul Thompson. Spuneţi-le să continue cu emisiunile programate la ora asta! Fără anunţuri speciale, fără explicaţii! Spuneţi-le să continue ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Vreo şase condiţionatori morali de-ai lui Chick Morrison se năpustiră către telefoane. — Închideţi-le gura comentatorilor! Nu-i lăsaţi să comenteze! Trimiteţi vorbă fiecărui post de radio din ţară! Lăsaţi publicul să-şi pună întrebări! Să nu le treacă prin cap că suntem îngrijoraţi! Să nu creadă că e ceva important! — Nu! ţipă Eugene Lawson. Nu, nu, nu! Nu putem să le dăm oamenilor impresia că susţinem discursul ăla! E oribil, oribil, oribil! Lawson nu era în lacrimi, dar vocea sa avea acel sunet nedemn al unui adult care suspină, plin de neputincioasă furie. — Cine-a vorbit despre susţinere? replică sec domnul Thompson. — E ceva oribil! E ceva imoral! E ceva egoist, lipsit de inimă, nemilos! E cel mai răutăcios discurs ţinut vreodată! O să… o să-i facă pe oameni să ceară să fie fericiţi! — E doar un discurs, zise domnul Thompson, nu foarte ferm. — Mie mi se pare, rosti Chick Morrison, încercând să aibă un glas îndatoritor, că oamenilor cu o natură spirituală mai nobilă, înţelegeţi ce vreau să spun, oamenilor cu… cu… ei bine, cu intuiţie mistică – făcu o pauză, ca şi cum ar fi aşteptat să fie pălmuit, dar nimeni nu se clinti, aşa încât repetă ferm – da, cu intuiţie mistică, n-o să le placă acel discurs. În definitiv, logica nu e totul. — Muncitorilor n-o să le placă, zise Tinky Holloway, puţin mai îndatoritor. Nu părea prietenul clasei muncitoare. — Femeilor ţării n-o să le placă, declară Ma Chambers. Este, cred eu, un lucru demonstrat că femeilor nu le plac chestiile legate de minte. Femeile au sentimente mai fine. Puteţi conta pe femei. — Puteţi conta pe oamenii de ştiinţă, spuse doctorul Simon Pritchett. Erau, cu toţii, brusc nerăbdători să vorbească, ca şi cum găsiseră un subiect pe care îl puteau aborda cu siguranţă. — Oamenii de ştiinţă au altceva mai bun de făcut decât să creadă în raţiune. El nu e prietenul oamenilor de ştiinţă. — 1089 —

— Nu e prietenul nimănui, rosti Wesley Mouch, recâştigând o umbră de încredere când îşi dădu brusc seama, poate doar al marilor industriaşi. — Nu! strigă domnul Mowen îngrozit. Nu! Nu ne acuzaţi pe noi! Nu spuneţi aşa ceva! Nu voi accepta să spuneţi aşa ceva! — Ce anume? — Că… că… că cineva e prietenul oamenilor de afaceri! — Hai să nu facem agitaţie în legătură cu discursul acela! spuse doctorul Floyd Ferris. — A fost prea intelectual. Mult prea intelectual pentru omul de rând. N-o să aibă niciun efect. Oamenii sunt prea proşti ca să-l înţeleagă. — Mda, spuse Mouch optimist, aşa-i. — În primul rând, zise doctorul Ferris, încurajat, oamenii nu pot gândi. În al doilea rând, ei nu vor să gândească. — În al treilea rând, rosti Fred Kinnan, ei nu vor să moară de foame. Şi ce anume propuneţi să facem în privinţa asta? Era ca şi cum pronunţase întrebarea pe care toate declaraţiile de mai devreme încercaseră s-o prevină. Nu-i răspunse nimeni, dar capetele se înfundară uşor între umeri, iar feţele se apropiară uşor unele de altele, asemenea unui mic ciorchine sub greutatea spaţiului gol al studioului. Marşul militar bubuia în mijlocul tăcerii cu veselia inflexibilă a unei hârci care rânjeşte. — Opriţi-l! urlă Thompson, arătând cu mâna către radio. Opriţi naibii chestia aia! Cineva îi dădu ascultare. Dar tăcerea bruscă era şi mai rea. — Ei bine? rosti domnul Thompson într-un târziu, ridicându-şi ochii în sus către Fred Kinnan fără nicio tragere de inimă. Ce crezi c-ar trebui să facem? — Cine, eu? chicoti Kinnan. Eu nu mă ocup de treaba asta. Domnul Thompson îşi pocni genunchiul cu palma. — Spune ceva – ordonă el, dar văzând că Kinnan făcuse stânga-mprejur, adăugă: Cineva să spună ceva! Nu existară voluntari. — Ce ne facem? urlă el, ştiind că omul care ar răspunde la întrebare ar fi, după aceea, cel care va avea puterea. — Ce ne vom face? Nu poate nimeni să-mi spună ce-i de făcut? — Pot eu! Era o voce de femeie, dar avea calitatea vocii pe care o auziseră la radio. Întoarseră capul către Dagny înainte ca ea să aibă timp să înainteze din întuneric către grup. În timp ce se apropia, chipul ei îi înfricoşă – pentru că era lipsit de frică. — Pot eu, spuse ea, adresându-se domnului Thompson. Trebuie să renunţaţi. — Să renunţ? — Sunteţi terminaţi. Nu vedeţi că sunteţi terminaţi? Ce anume vă mai trebuie, după ceea ce aţi auzit? Renunţaţi şi daţi-vă la o parte. Lăsaţi-i pe oameni să existe — 1090 —

liberi. El o privea, fără a obiecta sau a se clinti. Ea continuă: — Sunteţi încă vii, folosiţi un limbaj omenesc, căutaţi răspunsuri, contaţi pe raţiune – continuaţi să contaţi pe raţiune, lua-v-ar naiba! Sunteţi capabili să înţelegeţi. Nu-i cu putinţă să nu fi înţeles. Nu mai există pentru voi acum nimic de sperat, de dorit, de câştigat sau de înşfăcat. În faţă nu mai e nimic altceva decât distrugere, a lumii şi a voastră personal. Renunţaţi şi plecaţi. Ascultau atenţi, dar ca şi cum n-ar fi auzit cuvintele ei, ca şi cum s-ar fi agăţat orbeşte de o calitate pe care doar ea, dintre ei, o poseda: calitatea de a fi vie. Sub mânioasa violenţă a vocii ei, exista sunetul unui râs exultant, faţa ei era înălţată, ochii ei păreau a saluta un spectacol aflat la o distanţă incalculabilă, aşa încât peticul strălucitor de pe fruntea ei nu părea reflexia unui reflector de studio, ci a unui răsărit de soare. — Vreţi să trăiţi, nu-i aşa? Daţi-vă la o parte, dacă vreţi o şansă. Lăsaţi-i pe cei care pot să preia conducerea. El ştie ce-i de făcut. Voi nu. El este în stare să creeze mijloacele de supravieţuire omenească. Voi nu. — N-o ascultaţi! Era un strigăt de ură atât de sălbatic încât lumea se îndepărtă de doctorul Robert Stadler, ca şi cum ar fi dat glas a ceea ce era nemărturisit în ei. Chipul lui arăta aşa cum se temeau că arată chipurile lor în intimitatea întunericului. — N-o ascultaţi! strigă el, evitând privirea ei, în vreme ce ochii ei se opriră asupra lui pentru un scurt moment, care începu ca şoc de uimire şi se termină ca un necrolog. Ori viaţa voastră, ori a lui! — Taci, profesore, zise domnul Thompson, dându-l la o parte cu un gest al mâinii. Ochii domnului Thompson o urmăreau pe Dagny, ca şi cum în interiorul craniului său un gând se lupta să prindă formă. — Ştiţi adevărul, cu toţii, rosti ea, la fel şi eu, la fel orice om care l-a auzit pe John Galt! Ce mai aşteptaţi? O dovadă? V-a dat-o. Adevăruri? Sunt de jur-împrejurul vostru. Câte cadavre vreţi să se adune înainte de a renunţa – la armele voastre, la puterea voastră, la controlul vostru şi la mizerabilul vostru crez altruist? Renunţaţi, dacă vreţi să trăiţi. Renunţaţi, dacă v-a mai rămas ceva în minte care să fie încă în stare să vrea ca fiinţele umane să rămână în viaţă pe acest pământ! — Dar asta-i trădare! strigă Eugene Lawson. Vorbeşte de trădare, pur şi simplu! — Stai, stai, spuse domnul Thompson. Nu trebuie să ajungem la extreme. — Cum adică? întrebă Tinky Holoway. — Dar… dar e cu siguranţă ceva scandalos? întrebă Chick Morrison. — Nu sunteţi de acord cu ea, nu-i aşa? întrebă Wesley Mouch. — Cine-a pomenit despre acord? rosti domnul Thompson, pe un ton surprinzător de placid. Nu fiţi nechibzuiţi. Nu fiţi nechibzuiţi, niciunul din voi. Nu-i nimic rău în a — 1091 —

asculta o controversă, nu-i aşa? — Genul ăsta de controversă? întrebă Wesley Mouch, arătând cu degetul de mai multe ori în direcţia lui Dagny. — Orice gen, replică domnul Thompson placid. Nu trebuie să fim intoleranţi. — Dar e trădare, ruină, lipsă de loialitate, egoism şi propagandă pentru afaceri pe picior mare! — Oh, nu ştiu, zise domnul Thompson. Trebuie să avem o minte deschisă. Trebuie să avem consideraţie pentru punctul de vedere al fiecăruia. E posibil ca ea să aibă ceva acolo. El ştie ce-i de făcut. Trebuie să fim flexibili. — Vreţi să spuneţi că intenţionaţi să vă retrageţi? icni Mouch. — Hai să nu tragem concluzii pripite, rosti scurt domnul Thompson mânios. Dacă e un lucru pe care nu-l suport, e lumea care trage concluzii pripite. Iar alt lucru îl constituie intelectualii în turnul lor de fildeş care se cramponează de o teorie favorită şi nu au niciun sentiment al realităţii practice. Într-o perioadă ca asta, trebuie să fim, mai presus de orice, flexibili. Văzu priviri uluite pe toate feţele din jurul său, pe a lui Dagny şi pe a celorlalţi, deşi nu din acelaşi motiv. Zâmbi, se ridică în picioare şi se întoarse către Dagny. — Vă mulţumesc, domnişoară Taggart. Vă mulţumesc că aţi spus ceea ce gândiţi. Asta vreau eu să ştiţi – că puteţi avea încredere în mine şi că-mi puteţi vorbi cu toată sinceritatea. Nu suntem duşmanii dumneavoastră, domnişoară Taggart. Nu-i luaţi în seamă pe băieţi – sunt supăraţi, dar or să revină cu picioarele pe pământ. Nu suntem duşmanii dumneavoastră, nici ai ţării. Desigur, am făcut greşeli, suntem doar oameni, dar încercăm să facem tot ce e mai bine pentru popor – adică, vreau să spun, pentru toată lumea – în aceste perioade dificile. Nu putem face judecăţi-fulger şi nu putem lua hotărâri foarte importante sub impulsul momentului, nu-i aşa? Trebuie să analizăm, să medităm asupra subiectului, să-l cântărim cu grijă. Vreau să ţineţi minte că nu suntem duşmanii nimănui – vă daţi seama de lucrul acesta, nu-i aşa? — Am spus tot ceea ce aveam de spus, replică ea, întorcându-se cu spatele la el, fără a avea vreo idee despre înţelesul vorbelor lui şi neavând puterea de a încerca să-l afle. Ea se întoarse către Eddie Willers, care îi urmărise pe oamenii din jurul lor cu o privire atât de plină de indignare încât părea paralizat – ca şi cum creierul său i-ar fi strigat: „E de rău!” şi nu era în stare să se mobilizeze spre vreun alt gând. Ea dădu din cap, arătând către uşă; el o urmă ascultător. Doctorul Robert Stadler aşteptă până când uşa se închise după ei, apoi se roti către domnul Thompson. — Prostul naibii! Ai idee cu ce te joci? Nu-nţelegi că e pe viaţă şi pe moarte? Că eşti ori tu, ori el? Tremurul fin care cuprinse buzele domnului Thompson era un zâmbet de dispreţ. — E un mod ciudat de comportament pentru un profesor. Nu credeam că şi — 1092 —

profesorii pot fi făcuţi praf. — Nu-nţelegi? Nu-ţi dai seama că e care pe care? — Şi ce anume ai vrea să fac? — Trebuie să-l omori. Faptul că doctorul Stadler nu strigase aceste vorbe, ci le rostise cu o voce plată, rece, brusc şi perfect conştientă, aduse un glacial moment de tăcere drept răspuns din partea întregii încăperi. — Trebuie să-l găseşti, zise doctorul Stadler, ridicând din nou glasul. Nu trebuie să laşi nicio piatră neîntoarsă până când nu-l găseşti şi-l nimiceşti! Dacă trăieşte, o să ne distrugă pe toţi! Dacă el trăieşte, noi nu putem trăi! — Cum anume o să-l găsesc? întrebă domnul Thompson, vorbind încet şi cu grijă. — Pot… pot să-ţi spun. Pot să-ţi dau un indiciu. Urmăriţi-o pe femeia asta, Taggart. Pune-ţi oamenii să observe fiecare mişcare de-a ei. Ea o să vă conducă la el, mai devreme sau mai târziu. — De unde ştii? — Nu-i evident? Nu-i oare o reală şansă faptul că ea nu a dezertat cu mult timp în urmă? Nu vă trece prin cap că ea e din categoria lui? Nu preciză care categorie. — Mda, rosti domnul Thompson gânditor, mda, asta-i adevărat. Îşi dădu capul pe spate cu un zâmbet de satisfacţie. Profesorul are o idee. Puneţi-o sub urmărire pe domnişoara Taggart, ordonă el, pocnind din degete către Mouch. Să fie urmărită zi şi noapte. Trebuie să-l găsim. — Da, să trăiţi, zise Mouch fără expresie. — Iar când o să-l găsiţi, întrebă doctorul Stadler încordat, o să-l ucideţi? — Să-l ucidem, prostul naibii? Avem nevoie de el! strigă domnul Thompson. Mouch aşteptă, dar nimeni nu îndrăzni să pună întrebarea care era pe buzele tuturor, aşa încât el făcu efortul de a rosti ţeapăn: — Nu vă înţeleg, domnule Thompson. — Oh, voi, intelectualii teoretici! spuse domnul Thompson cu exasperare. La ce vă sfredeliţi mintea cu toţii? E simplu. Oricine-ar fi, e un om de acţiune. Pe lângă asta, are un grup de presiune: i-a încolţit pe toţi oamenii cu cap. Ştie ce e de făcut. O să-l găsim şi o să ne spună. O să ne spună ce-i de făcut. O să pună treaba pe roate. O să ne scoată din groapă. — Pe noi, domnule Thompson? — Bineînţeles. Lăsaţi-vă deoparte teoriile. O să cădem la înţelegere cu el. — Cu el? — Bineînţeles. Oh, o să trebuiască să facem compromisuri, va trebui să facem câteva concesii pentru afacerile pe picior mare, iar băieţilor prosperi n-o să le placă, dar ce naiba! – ştiţi cumva altă cale de ieşire? — Dar ideile lui… — 1093 —

— Cui îi pasă de idei? — Domnule Thompson, spuse Mouch, înecându-se, mi-e… mi-e teamă că nu-i o persoană care să cadă la învoială. — Nu există aşa ceva, zise domnul Thompson. *** Un vânt rece zăngănea firmele sparte de deasupra magazinelor abandonate, pe strada pe care se afla postul de radio. Oraşul părea anormal de liniştit. Huruitul distant al traficului se auzea mai slab ca de obicei şi făcea ca vântul să se audă mai tare. Trotuarele goale se pierdeau în întuneric; câteva siluete singuratice stăteau şoptind în mici grupuri sub rarele lumini. Eddie Willers nu vorbi până când nu se aflară la mai multe străzi distanţă de postul de radio. Se opri brusc, atunci când ajunseră într-o piaţă pustie unde difuzoarele, pe care nimeni nu se gândise să le oprească, transmiteau acum o comedie de familie – vocile ascuţite ale unui soţ şi unei soţii care se ciorovăiau în legătură cu iubitele lui Junior – unei bucăţi goale de pavaj delimitate de faţadele caselor. Dincolo de piaţă, câteva puncte de lumină, împrăştiate vertical deasupra limitei de douăzeci şi cinci de etaje a oraşului, sugerau o formă distantă, înaltă, care era Clădirea Taggart. Eddie se opri şi arătă spre clădire, cu degetul tremurând. — Dagny, strigă el, apoi îşi coborî involuntar vocea. Dagny, şopti el, îl ştiu. Lucrează… acolo… acolo. Continua să arate spre clădire cu incredulă neputinţă. — Lucrează pentru Taggart Transcontinental… — Ştiu, răspunse ea; glasul ei avea o monotonie lipsită de viaţă. — Ca lucrător la şine… ca cel mai de jos dintre lucrătorii la şine… — Ştiu. — Am vorbit cu el… Vorbesc cu el de ani de zile… la bufetul expres al Terminalului… Punea întrebări… tot felul de întrebări legate de compania de calea ferată, iar eu – Doamne, Dagny! oare eu o apăram sau ajutam la distrugerea ei? — Şi una, şi alta. Niciuna, nici alta. Nu mai contează acum. — Aş fi jurat pe viaţa mea că iubeşte compania. — O iubeşte. — Dar a distrus-o. — Da. Ea îşi strânse gulerul hainei şi continuă să meargă, înfruntând o pală de vânt. — Vorbeam cu el, rosti Eddie, după un timp. Faţa lui… Dagny, nu arăta ca a celorlalţi, arăta… că înţelegea atât de multe lucruri… eram bucuros, atunci când îl vedeam, la bufet… vorbeam… nu cred că ştiam că el punea întrebări… dar erau… atât de multe întrebări despre companie şi… şi despre tine. — Te-a întrebat vreodată cum arăt atunci când dorm? — 1094 —

— Da… Da, m-a întrebat… te-am găsit odată adormită în birou, iar atunci când am pomenit de lucrul ăsta, el se opri, ca şi cum o conexiune bruscă se produse în mintea lui. Ea se întoarse către el, în raza unui lămpi stradale, ridicându-şi şi ţinându-şi faţa în plină lumină, pentru un moment tăcut, deliberat, ca şi cum ar fi răspuns afirmativ gândului lui. El închise ochii. — Oh, Dumnezeule, Dagny! şopti el. Continuară să meargă în tăcere. — Acum a plecat, nu-i aşa? întrebă el. De la Taggart Terminal, vreau să zic. — Eddie, rosti ea, cu o voce brusc severă, dacă îi preţuieşti viaţa, să nu mai întrebi niciodată lucrul ăsta. Nu vrei ca ei să-l găsească, nu? Nu le da niciun indiciu. Nu sufla nimănui vreo vorbă că-l cunoşti. Nu-ncerca să afli dacă mai lucrează la Terminal. — Vrei să spui că e încă acolo? — Nu ştiu. Ştiu doar c-ar putea fi. — Acum? — Da. — Încă? — Da. Ţine secret lucrul ăsta, dacă nu vrei să-l distrugi. — Cred c-a plecat. N-o să se mai întoarcă. Nu l-am mai văzut de când… de când… — De când? întrebă ea tăios. — De la sfârşitul lunii mai. Din noaptea în care ai plecat în Utah, ţi-aduci aminte? Făcu o pauză, în timp ce amintirea întâlnirii din noaptea aceea şi deplina înţelegere a însemnătăţii ei i se revelară simultan. Spuse cu un efort: — L-am văzut în noaptea aceea. De atunci nu… L-am aşteptat, la bufet… N-a mai revenit. — Nu cred c-o să te mai lase să-l vezi acum, o să se ferească din calea ta. Dar nu-l căuta. Nu face cercetări. — E ciudat. Nu-mi aduc aminte ce nume folosea. Era Johnny nu mai ştiu cum sau… — Era John Galt, zise ea, cu un chicotit slab, melancolic. Nu căuta în statul de plată de la Terminal. Numele e încă acolo. — Chiar aşa? Toţi anii ăştia? — Timp de doisprezece ani. — Şi încă mai e şi-acum acolo? — Da. După un moment, el spuse: — Nu dovedeşte nimic, ştiu. Biroul de personal nu a şters niciun nume de pe statul de plată de la Directiva 10-289. Dacă pleacă un om, ei dau numele şi slujba unui prieten de-al lor înfometat, în loc să raporteze la Consiliul Unificării. — 1095 —

— Nu-i întreba pe cei de la biroul de personal sau pe alţii. Nu atrage atenţie asupra numelui său. Dacă tu sau eu facem investigaţii în legătură cu el, cineva ar putea începe să-şi pună întrebări. Nu-l căuta. Nu face nicio mişcare în direcţia lui. Iar dacă îl zăreşti din întâmplare, comportă-te ca şi cum nu l-ai cunoaşte. El încuviinţă, dând din cap. După un timp, el zise, cu glas încordat şi scăzut: — Nu l-aş preda lor, nici măcar ca să salvez compania. — Eddie… — Da? — Dacă-l zăreşti, să-mi spui. El încuviinţă. După două străzi, el întrebă încet: — O să pleci în zilele următoare şi o să dispari, nu-i aşa? — De ce spui asta? – era aproape un strigăt. — Nu-i aşa? Ea nu răspunse pe dată; când o făcu, sunetul disperării era prezent în glasul ei doar sub forma unei monotonii prea încordate: — Eddie, dacă plec, ce-o să se-ntâmple cu trenurile Taggart? — Într-o săptămână n-or să mai existe trenuri Taggart. Poate mai puţin. — În zece zile n-o să mai existe guvernul jefuitorilor. Apoi oameni precum Cuffy Meigs vor devora ultimele rămăşiţe din şinele şi locomotivele noastre. Să pierd bătălia nefiind în stare să mai aştept încă puţin? Cum pot să las chestia asta – Taggart Transcontinental, Eddie – s-o las definitiv, când un ultim efort încă o mai poate menţine în viaţă? Dacă am înfruntat situaţia până acum, pot s-o mai înfrunt încă puţin. Doar încă puţin. Nu-i ajut pe jefuitori. Nimic nu-i poate ajuta acum. — Ce-or să facă? — Nu ştiu. Ce pot face? Sunt terminaţi. — Cred că da. — Nu i-ai văzut? Sunt nişte şobolani mizerabili, cuprinşi de panică, care aleargă ca să-şi salveze vieţile. — Oare înseamnă ceva pentru ei? — Ce anume? — Vieţile lor. — Încă se luptă, nu-i aşa? Dar sunt terminaţi, iar ei ştiu lucrul ăsta. — Au acţionat vreodată pe baza a ceea ce ştiu? — Vor fi obligaţi. Vor renunţa. Nu va dura mult. Iar noi vom fi aici ca să salvăm ce a mai rămas. *** — Domnul Thompson doreşte să se ştie, declarau transmisiunile oficiale din dimineaţa zilei de 23 noiembrie, că nu există niciun motiv de alarmă. El îndeamnă — 1096 —

publicul să nu tragă concluzii pripite. Trebuie să ne menţinem disciplina, morala, unitatea şi sentimentul de toleranţă înţeleaptă. Discursul neconvenţional, pe care unii dintre dumneavoastră poate că l-aţi audiat la radio seara trecută, era o contribuţie generatoare de gânduri la fondul nostru comun de idei despre problemele lumii. Trebuie să îl analizăm cu sobrietate, evitând extremele unei totale condamnări sau ale unei nesăbuite aprobări. Trebuie să-l socotim drept un punct de vedere dintre multe altele în forumul nostru democratic de opinie publică, care, aşa după cum a dovedit în seara trecută, este deschis tuturor. Adevărul, spune domnul Thompson, are multe faţete. Noi trebuie să rămânem imparţiali. „Sunt tăcuţi”, scrise Chick Morrison, ca rezumat al conţinutului său, peste raportul de la unul dintre agenţii de teren pe care îi trimisese într-o misiune denumită Luarea Pulsului Public. „Sunt tăcuţi”, scrise pe următorul raport, apoi pe un altul şi încă pe un altul. „Tăcere”, scrise el, cu o încruntare neliniştită, conchizând raportul către domnul Thompson. „Oamenii par a fi tăcuţi.” Flăcările care urcară spre cerul unei nopţi de iarnă şi devorară o locuinţă în Wyoming nu fuseseră văzute de oamenii din Kansas, care urmăreau o strălucire roşiatică al orizontului unei preerii, generată de flăcările care se înălţau spre a devora o fermă, iar strălucirea nu se reflecta în ferestrele de pe o stradă din Pennsylvania, unde limbile roşii şi contorsionate erau reflexii ale flăcărilor ce se înălţau spre a devora o fabrică. Nimeni nu pomeni, a doua zi de dimineaţă, că acele flăcări nu se iscaseră din senin şi că proprietarii celor trei locuri dispăruseră. Vecinii observaseră acest lucru fără a comenta – şi fără mirare. Câteva case fuseseră găsite abandonate în diferite colţuri ale ţării, câteva fuseseră lăsate încuiate, cu jaluzele trase şi goale, altele erau deschise şi golite de toate bunurile mobile – dar oamenii urmăreau acest lucru în tăcere şi, prin troienele străzilor necurăţate, în pâcla întunericului de dinaintea dimineţii, continuau să înainteze cu greu către serviciile lor, puţin mai încet decât de obicei. Apoi, pe 27 noiembrie, un vorbitor la o întrunire politică în Cleveland fu bătut şi trebui să scape luând-o la goană pe nişte alei întunecate. Publicul său tăcut se trezi brusc la viaţă în momentul în care el strigă că pricina tuturor necazurilor lor era egoista lor preocupare legată de propriile necazuri. În dimineaţa zilei de 29 noiembrie, muncitorii dintr-o fabrică de pantofi din Massachusetts descoperiră cu uimire, atunci când intrară în atelier, că şeful lor de echipă întârzia. Dar se duseră la locurile lor şi îşi continuară rutina zilnică, trăgând manete, apăsând butoane, introducând bucăţi mari de piele în tăietoarele automate, stivuind cutii pe banda transportoare, întrebându-se, pe măsură ce se scurgeau orele, de ce nu îi vedeau pe şeful de echipă, sau pe administrator, ori pe directorul general sau pe preşedintele companiei. Pe la prânz descoperiră că birourile din faţă ale fabricii erau goale. — Canibali nenorociţi! urlă o femeie în mijlocul unui cinematograf plin de lume, — 1097 —

izbucnind brusc în hohote de plâns isterice – iar publicul nu dădu semne că s-ar mira, ca şi cum ea ar fi urlat pentru toată lumea. „Nu sunt motive de alarmă”, declarau comunicatele oficiale din 5 decembrie. Domnul Thompson vrea să se cunoască faptul că el este disponibil să negocieze cu John Galt în scopul de a stabili căi şi mijloace pentru o rezolvare rapidă a problemelor noastre. Domnul Thompson îndeamnă lumea să aibă răbdare. Nu trebuie să ne îngrijorăm, nu trebuie să ne îndoim, nu trebuie să ne descurajăm.” Personalul dintr-un spital din Illinois nu fu surprins atunci când fu adus un bărbat, bătut de către fratele lui mai mare, care îl sprijinise de-a lungul vieţii: fratele cel tânăr zbierase la cel mai în vârstă, acuzându-l de egoism şi lăcomie – la fel după cum cei din personalul unui spital din New York City nu fură uimiţi de cazul unei femei care veni cu o mandibulă fracturată: fusese pălmuită de un străin, care o auzise spunându-i fiului ei de cinci ani să le dea cea mai bună jucărie a lui copiilor vecinilor. Chick Morrison încercă să efectueze un turneu spre a susţine moralul ţării prin discursuri despre sacrificiu de sine pentru binele public. La prima oprire se aruncă cu pietre în el şi trebui să se întoarcă la Washington. Nimeni nu le dăduse titulatura de „oameni mai buni” sau, dacă le-o dăduse, nu îşi luase răgazul spre a sesiza înţelesul ei, dar toată lumea ştia, fiecare în propria sa comunitate, în cartier, birou sau prăvălie şi în propriii săi termeni neidentificaţi, care anume vor fi cei care nu vor mai apărea la posturile lor în vreuna din dimineţile următoare şi care vor dispărea tăcut în căutarea necunoscutelor frontiere – oamenii ale căror feţe erau mai încordate decât chipurile din jurul lor, ai căror ochi erau mai direcţi, a căror energie era mai rezistentă în manieră conştientă – oamenii care se strecurau acum, unul câte unul, din fiecare colţ al ţării – al ţării care era acum asemenea descendenţilor a ceea ce fusese odinioară gloria regală, distruşi de flagelul hemofiliei, pierzând ceea ce este mai bun din sângele lor din pricina unei răni care nu poate fi vindecată. — Dar suntem dispuşi să negociem! le zbiera domnul Thompson asistenţilor săi, dând ordin ca anunţurile speciale să fie repetate la toate posturile de radio de trei ori pe zi. Suntem dispuşi să negociem! El o să audă! O să răspundă! Unor ascultători speciali li se dăduse ordin să monitorizeze, zi şi noapte, pe receptoare radio, acordate pe fiecare frecvenţă sonoră cunoscută, aşteptând un răspuns din partea unui necunoscut transmiţător. Dar nu există niciun răspuns. Feţe goale, deznădăjduite, cu priviri pierdute deveneau şi mai vizibile pe străzile oraşelor, dar nimeni nu putea citi înţelesul lor. Aşa după cum unii oamenii evadau cu trupurile în subteranul unor regiuni nelocuite, la fel alţii îşi puteau salva doar sufletele şi evadau în subterana minţii lor – şi nicio putere de pe lume nu putea spune dacă ochii lor indiferenţi erau obloane care protejau comori ascunse în fundul unui puţ care nu va mai fi exploatat, sau erau doar nişte găuri căscate ale vidului parazitului, care nu vor mai fi niciodată umplute. — 1098 —

— Nu ştiu ce să fac, spunea adjunctul administratorului unei rafinării de petrol, refuzând să accepte funcţia administratorului care se făcuse nevăzut – iar agenţii Comitetului Unificării nu erau în stare să spună dacă el minţea sau nu. Era doar o nuanţă de precizie în glasul lui, o absenţă a unei cereri de iertare sau a unei ruşini, cea care îi făcea pe ei să-şi pună întrebarea dacă aveau de-a face cu un rebel sau cu un tăntălău. Era periculos să-l obligi să primească postul şi pe unul, şi pe celălalt. — Daţi-ne oameni! – cererea începea să se audă din ce în ce mai tare la biroul Comitetului Unificării, din toate părţile unei ţări devastate de şomaj, şi nici cei care făceau solicitarea, nici Comitetul nu îndrăzneau să adauge cuvintele periculoase pe care le implica cererea: „Daţi-ne oameni cu calităţi!” Erau liste de aşteptare de ani de zile pentru slujbe de portari, gresori, hamali şi spălători de vase; nu exista nicio persoană care să facă cerere pentru slujbe de director executiv, administrator sau inginer. Exploziile rafinăriilor de petrol, prăbuşirile avioanelor defecte, ruinele furnalelor explodate, epavele trenurilor ciocnite şi zvonurile despre orgiile din birourile noucreaţilor directori executivi îi făceau pe membrii Comitetului să se teamă de genul de oameni care făceau cerere de solicitare a unor poziţii de responsabilitate. — Nu disperaţi! Nu renunţaţi! Îndemnau transmisiunile oficiale pe 15 decembrie, şi zilnic, după aceea. Vom ajunge la o înţelegere cu John Galt. O să-l convingem să ne conducă. El o să ne rezolve toate problemele. El o să facă să meargă lucrurile. Nu renunţaţi! O să-l găsim pe John Galt! Le erau oferite recompense şi onoruri celor care solicitau posturi manageriale – apoi şefilor de echipă – apoi mecanicilor calificaţi – apoi oricărei persoane care ar face un efort spre a merita o promovare: sporuri salariale, bonusuri, scutiri de taxe şi o medalie concepută de Wesley Mouch, cunoscută sub numele de „Ordinul Binefăcătorilor Publici”. Nu avură rezultate. Oameni neîngrijiţi ascultau ofertele de confort material şi se întorceau cu spatele cu letargică indiferenţă, ca şi cum ar fi pierdut conceptul de „Valoare”. Aceştia erau oamenii care nu îşi dau interesul să trăiască – sau oameni care nu îşi dau interesul să trăiască în condiţiile prezente. — Nu disperaţi! Nu renunţaţi! John Galt ne va rezolva problemele! clamau vocile de la radio ale transmisiunilor oficiale, călătorind prin tăcerea zăpezii care cădea către tăcerea căminelor neîncălzite. — Nu le spuneţi că nu l-am găsit! le striga domnul Thompson asistenţilor săi. Dar, fir-ar să fie, spuneţi-le să dea de el! Escadroane alcătuite din băieţii lui Chick Morrison primiseră sarcina de a fabrica zvonuri: jumătate dintre ei plecară să răspândească povestea că John Galt se afla la Washington, în conferinţă cu oficialii guvernului – în vreme ce cealaltă jumătate se ocupa cu împrăştierea poveştii că guvernul va oferi 500.000 de dolari drept recompensă pentru informaţia care va conduce la găsirea lui John Galt. — Nu, nici măcar vreun indiciu, îi spuse Wesley Mouch domnului Thompson, — 1099 —

rezumând rapoartele agenţilor speciali care fuseseră trimişi să verifice fiecare individ cu numele de John Galt din întreaga ţară. E o adunătură jalnică. Există un John Galt care e profesor de ornitologie, şi care are optzeci de ani – există un vânzător de zarvaturi pensionat şi cu soţie şi nouă copii – există un lucrător necalificat la calea ferată care are aceeaşi slujbă de doisprezece ani – şi alţii de aceeaşi teapă. — Nu disperaţi! O să-l găsim pe John Galt! spuneau transmisiunile oficiale din timpul zilei – dar seara, din oră în oră, printr-un ordin oficial secret, în hăul spaţiului era trimis un apel din transmiţătoarele de unde scurte: „Apel către John Galt!… Apel către John Galt!… Ne auzi, John Galt!… Vrem să negociem. Vrem să ne întâlnim cu tine. Dă-ne de ştire unde poţi fi găsit… Ne auzi, John Galt?” Nu există niciun răspuns. Teancurile de hârtie lipsită de valoare deveneau tot mai grele în buzunarele naţiunii, dar valoarea acestor bani era din ce în ce mai mică. În septembrie, două baniţe de grâu costaseră unsprezece dolari; în noiembrie costaseră treizeci de dolari; în decembrie costaseră o sută; acum se apropiau de două sute – în vreme ce presele de tipărit ale trezoreriei guvernului se aflau într-o întrecere cu foametea, şi ieşeau pe locul doi. Atunci când muncitorii dintr-o fabrică îl bătură pe şeful lor de echipă şi distruseră utilajele, într-o criză de disperare – împotriva lor nu se putu lua nicio măsură. Arestările erau inutile, închisorile erau pline, ofiţerii însărcinaţi cu arestaţii le făceau cu ochiul prizonierilor lor şi îi lăsau să evadeze pe drumul către închisoare – oamenii treceau prin mişcările prescrise pentru moment, fără a se gândi deloc la momentul următor. Nu se putea întreprinde nicio acţiune atunci când cete de indivizi înfometaţi atacau depozitele de la marginea oraşelor. Nu se putu lua nicio măsură atunci când escadroanele punitive se alăturară celor care fuseseră trimişi să-i pedepsească. — Eşti pe recepţie, John Galt?… Suntem dispuşi să negociem. Am putea accepta condiţiile tale… Eşti pe recepţie? Existau zvonuri, şoptite în legătură cu vagoane acoperite care călătoreau pe timpul nopţii pe şine abandonate, de aşezări secrete înarmate spre a rezista atacurilor celor pe care ei îi numeau „indieni” – atacurile oricăror sălbatici dedaţi jafurilor, indiferent dacă erau bande de indivizi fără adăpost sau agenţi guvernamentali. Din când în când, se distingeau lumini la orizontul vreunei preerii, pe dealuri, pe culmile munţilor, unde nu se ştia că ar exista vreo clădire. Dar niciun soldat nu putea fi convins să cerceteze sursa acelor lumini. Pe uşile caselor abandonate, pe porţile fabricilor aflate în ruină, pe pereţii clădirilor guvernamentale, apărea, din când în când, desenat cu cretă, vopsea, sânge, semnul curbat care era semnul dolarului. — Ne poţi auzi, John Galt?… Dă-ne un semn. Spune-ne condiţiile tale. Vom fi de acord cu orice condiţie ne vei pune. Nu există răspuns. — 1100 —

Coloana de fum roşu care se înălţă la cer în noaptea de 22 ianuarie şi rămase pentru o vreme anormal de neclintită, asemenea unui obelisc memorial solemn, apoi şovăi şi mătură tot cerul, asemenea unui reflector care trimitea un mesaj indescifrabil, apoi se stinse la fel de brusc cum apăruse, marcă sfârşitul companiei Rearden Steel – dar locuitorii zonei nu ştiură acest lucru. Ei aflară de-abia în nopţile următoare când ei – care înjuraseră laminoarele pentru fumul, exhalaţiile, funinginea şi zgomotul lor – priviră pe fereastră şi, în loc de strălucirea pulsând de viaţă de pe orizontul lor familiar, văzură un hău negru. Laminoarele fuseseră naţionalizate, fiind proprietarea unui dezertor. Primul purtător al titlului de „Manager al Poporului”, numit să conducă laminoarele, fusese un bărbat din facţiunea lui Orren Boyle, un fripturist durduliu din industria metalurgică, care nu dorise altceva decât să-şi urmeze angajaţii în timp ce parcurgea etapele conducerii. Dar după o lună, după prea multe conflicte cu muncitorii, după prea multe ocazii în care singurul său răspuns fusese că n-are încotro, după prea multe comenzi neonorate, după prea multe presiuni telefonice din partea bunilor săi prieteni, el implorase să fie transferat într-un alt post. Facţiunea lui Orren Boyle se destrămase din momentul în care domnul Boyle fusese trimis la o casă de odihnă, unde doctorul său îi interzisese orice contact cu afacerile şi îi dăduse sarcina de a împleti coşuri, ca metodă de terapie ocupaţională. Cel de-al doilea „Manager al Poporului” trimis la Rearden Steel aparţinuse facţiunii lui Cuffy Meigs. El purta pantaloni de piele şi se dădea cu loţiuni de păr parfumate, venea la serviciu cu un pistol la şold, spunea mereu sec că primul său scop era disciplina şi că va face totul spre a o obţine. Singura regulă de disciplină detectabilă o constituise ordinul său prin care interzicea orice întrebare. După săptămâni de activitate frenetică din partea companiilor de asigurări, a pompierilor, a ambulanţelor şi a unităţilor de prim ajutor, care erau chemate la o serie de accidente inexplicabile – „Managerul Poporului” se făcu nevăzut într-o dimineaţă, după ce vânduse şi trimisese la diverşi afacerişti din Europa şi America Latină cele mai multe dintre macarale, benzile transportoare, stocurile de cărămidă refractară, generatorul de urgenţă şi covorul din ceea ce fusese odinioară biroul lui Rearden. Nimeni nu fusese în stare să descâlcească problemele în haosul violent al următoarelor câteva zile – problemele nu fuseseră niciodată numite, părţile rămăseseră nerecunoscute, dar toată lumea ştia că sângeroasele întâlniri dintre muncitorii mai vârstnici şi cei mai noi nu fuseseră împinse către o atât de feroce intensitate de cauzele triviale pe care le aplanau încontinuu – nici garda civilă, nici poliţia, nici armata nu fuseseră în stare să păstreze ordinea pe parcursul unei zile – iar nicio facţiune nu putea să selecteze un candidat care să vrea să accepte postul de „Manager al Poporului”. Pe data de 22 ianuarie, s-a dat ordin ca operaţiunile companiei Rearden Steel să fie suspendate temporar. — 1101 —

Coloana de fum roşu din noaptea aceea fusese cauzată de un muncitor în vârstă de şaizeci de ani, care dăduse foc uneia dintre structuri şi fusese prins în flagrant, râzând uimit şi holbându-se la flăcări. „Ca să-l răzbun pe Hank Rearden!” strigă el sfidător, cu lacrimile curgându-i pe chipul bronzat de la munca în laminor. Nu lăsa să te rănească aşa – îşi spuse Dagny, aplecată peste biroul ei, deasupra paginii din ziar în care un paragraf scurt anunţa încheierea „temporară” a activităţii companiei Rearden Steel – nu lăsa să te rănească atât de mult… Vedea încontinuu chipul lui Hank Rearden, aşa cum stătea în picioare lângă fereastra biroului său, privind o macara care se mişca profilată pe cer, cu o încărcătură de şine verzialbăstrui… Nu lăsa să-l rănească aşa – era rugăciunea din mintea ei, adresată altei feţe, o faţă cu ochi verzi, hotărâţi, care îi spunea, cu o voce făcută implacabilă de calitatea respectului pentru adevăr: „Va trebui să auzi despre asta… Vei auzi despre fiecare ruinare. Vei auzi despre fiecare tren suspendat… Nimeni nu stă în valea asta simulând realitatea în vreun anumit mod…” Apoi se aşeză şi rămase nemişcată, fără vreun sunet sau vreo imagine în minte, fără nimic altceva decât acea enormă prezenţă care era durerea – până când auzi strigătul familiar care devenise un drog care îi amorţea toate senzaţiile, cu excepţia capacităţii de a acţiona: „Domnişoară Taggart, nu ştim ce să facem!” – iar ea ţâşni în picioare, drept răspuns. „Statul Poporului Guatemala”, spuneau ziarele pe data de 26 ianuarie, „declină cererea Statelor Unite pentru un ajutor de o mie de tone de oţel”. În noaptea de 3 februarie, un tânăr pilot zbura pe ruta sa obişnuită, un zbor săptămânal de la Dallas la New York City. Atunci când ajunse în bezna goală de dincolo de Philadelphia – în locul în care flăcările de la Rearden Steel fuseseră ani şi ani reperul său favorit, salutul său în singurătatea nopţii, baliza luminoasă a unui pământ viu – el văzu o întindere acoperită de zăpadă, de un alb mat şi fosforescent, o întindere de piscuri ce semăna cu suprafaţa lunii. A doua zi, îşi dădu demisia. Prin nopţile îngheţate, deasupra oraşelor moarte, ciocănind în van la ferestre de unde nu vine niciun răspuns, bătând în pereţi fără ecou, ridicându-se deasupra acoperişurilor clădirilor lipsite de greutate şi a grinzilor scheletice ale ruinelor, apelul continua să se vaite prin spaţiu, strigând către mişcarea staţionară a stelelor, către focul lipsit de căldură al strălucirii lor: „Ne auzi, John Galt? Ne auzi?” — Domnişoară Taggart, nu ştim ce să facem, rosti domnul Thompson; el o chemase la o conferinţă personală într-una din deplasările lui grăbite la New York. Suntem dispuşi să ne predăm, să îi acceptăm condiţiile, să-l lăsăm să preia conducerea – dar unde se află? — Pentru cea de-a treia oară, rosti ea, cu chipul şi glasul ermetic închise spre a nu lăsa să scape vreo emoţie, nu ştiu unde anume se află. Ce vă face să credeţi c-aş şti? — Păi, n-am ştiut, trebuia să încerc… m-am gândit, în cazul în care… m-am gândit că poate aţi avea o modalitate de a da de el… — 1102 —

— Nu am. — Vedeţi, nu putem anunţa, nici măcar pe unde scurte, că suntem dispuşi să ne predăm complet. Lumea ar putea auzi acest lucru. Dar dacă dumneavoastră aţi avea vreo cale de a da de el, de a-i comunica că suntem gata să ne predăm, să aruncăm la gunoi politicile noastre, să facem orice ne-ar spune el să… — Am spus că nu am. — Dacă ar accepta să participe la o conferinţă, doar la o conferinţă, nu s-ar angaja cu nimic, nu-i aşa? Suntem dispuşi să-i predăm întreaga economie – doar dacă ne-ar spune când, unde, cum. Dacă ne-ar trimite o vorbă sau un semn… dacă ne-ar răspunde… De ce nu răspunde? — Aţi auzit discursul lui. — Dar ce ne facem? Nu putem să ne dăm demisia şi să lăsăm ţara fără nicio guvernare. Mă ia cu fiori când mă gândesc la ce se poate întâmpla. Cu genul de elemente sociale care se află acum în libertate… păi, domnişoară Taggart, e tot ceea pot face spre a-i ţine în frâu, altminteri am avea jafuri şi crime cu sânge-rece la lumina zilei. Nu ştiu ce anume i-a apucat pe oameni, dar pur şi simplu nu par a mai fi civilizaţi. Nu putem pleca într-un moment ca acesta. Nu putem nici să ne dăm demisia, nici să continuăm a conduce. Ce ne facem, domnişoară Taggart? — Începeţi să lăsaţi controlul. — Cum adică? — Începeţi să anulaţi impozitele şi să îndepărtaţi controalele. — Oh, nu, nu, nu! Nici nu se pune problema. — Din punctul cui de vedere? — Vreau să spun, nu în acest moment, domnişoară Taggart, nu în acest moment. Ţara nu e pregătită pentru aşa ceva. Personal, aş fi de acord cu dumneavoastră, eu iubesc libertatea, domnişoară Taggart, nu alerg după putere – dar ne aflăm într-o situaţie de urgenţă. Lumea nu e pregătită pentru libertate. Trebuie să conducem în continuare cu mână forte. Nu putem adopta o teorie idealistă, care… — În acest caz, nu mă mai întrebaţi ce-i de făcut, rosti ea, şi se ridică în picioare. — Dar, domnişoară Taggart… — N-am venit aici ca să mă cert. Se afla la uşă când el oftă şi zise: — Sper că încă trăieşte. Ea se opri. — Sper că n-au făcut ceva nesăbuit. Trecu un moment înainte ca ea să fie capabilă să întrebe, prin intermediul unui cuvânt, nu al unui ţipăt: — Cine? El dădu din umeri, dând din mâini neputincios. — Nu-i mai pot ţine în frâu pe băieţi. Nu-mi dau seama ce anume ar putea încerca — 1103 —

să facă. Există o clică – facţiunea Ferris-Lawson- Meigs – care mă presează de un an să adopt măsuri mai drastice. O politică mai dură, vor ei să spună. Sincer, ceea ce vor să spună este: să se recurgă la teroare. Să se introducă pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile civile, pentru critici, pentru disidenţi şi cei asemenea lor. Argumentul lor este că, în cazul în care oamenii nu vor să coopereze, nu vor să acţioneze în mod voluntar pentru interesul public, trebuie să îi forţăm. Nimic, în afară de teroare, nu va face sistemul nostru să funcţioneze. Şi s-ar putea să aibă dreptate, după cum arată lucrurile azi. Dar Wesley nu sprijină metodele de mână forte; Wesley e un om paşnic, un liberal, iar eu sunt la fel. Încercăm să-i ţinem sub control pe băieţii lui Ferris, dar… Vedeţi dumneavoastră, ei se opun oricărei predări în faţa lui John Galt. Ei nu vor să negociem cu el. Nu vor să-l găsim. Ar fi în stare de orice. Dacă l-ar găsi ei primii, l-ar… nu vreau să spun ce i-ar putea face… Chestia asta mă nelinişteşte! De ce nu ne-a răspuns deloc? Ce-ar fi ca ei să-l fi găsit şi să-l fi omorât? N-aş putea şti… Aşa că am sperat că poate aţi avea o cale… vreun mijloc de a şti că trăieşte… Glasul lui se stinse într-un semn de întrebare. Întreaga ei rezistenţă împotriva năvalei unei lichefiante terori se îndreptă către efortul de a-şi păstra glasul la fel de ţeapăn ca şi genunchii, suficient timp spre a articula: „Nu ştiu”, iar genunchii suficient de ţepeni spre a o scoate din încăpere. *** Din spatele stâlpilor putreziţi a ceea ce fusese pe vremuri un stand de legume în colţul străzii, Dagny se uită pe furiş înapoi pe stradă: rarii stâlpi de iluminat împărţeau strada în insule separate, putea vedea o casă de amanet în primul petic de lumină, un bar în următorul, o biserică în cel mai îndepărtat şi spaţii întunecoase între ele; trotuarele erau pustii; era greu de spus, dar strada părea pustie. Dădu colţul, cu paşi în mod deliberat zgomotoşi, apoi se opri spre a asculta: era greu de spus dacă încordarea din pieptul ei era sunetul propriilor bătăi de inimă şi era greu de a deosebi acest lucru de sunetul unor tocuri din depărtare şi de vâjâitul lipsit de expresie care era East River, undeva în apropierea ei; dar nu auzi niciun sunet de paşi de om în spatele ei. Îşi scutură umerii, ceva oarecum asemănător unui tremur şi iuţi pasul. Un ceas ruginit dintr-o cavernă neluminată expectoră ora patru a dimineţii. Teama de a fi urmărită nu păruse complet reală, aşa după cum nicio frică nu ar putea fi reală pentru ea acum. Se întreba dacă nefireasca uşurătate a trupului ei reprezenta o stare de tensiune sau una de relaxare; trupul ei părea să fi ajuns atât de încordat încât ea avea senzaţia că fusese redus la un singur atribut: la puterea mişcării; mintea ei părea relaxată într-o manieră inaccesibilă, asemenea unui motor cuplat la controlul automat al unui absolut care nu mai putea fi pus sub semnul întrebării. Dacă un glonţ gol ar putea fi simţit în mijlocul traiectoriei prin aer, aşa s-ar simţi, îşi spuse ea; doar mişcarea şi ţinta, nimic altceva. Se gândi vag la acest lucru, într-o — 1104 —

manieră distantă, ca şi cum propria-i persoană ar fi fost ireală; doar cuvântul „gol” păru să ajungă până la ea: gol… dezgolit de orice preocupare în afara ţintei… a numărului „367”, numărul unei case de pe malul lui East River, pe care mintea ei îl tot repeta, numărul pe care îi fusese de atâta timp interzis să-l ia în considerare. Trei-sute-şaizeci-şi-şapte – îşi spuse ea, privind către o invizibilă formă aflată în faţă, printre formele angulare ale apartamentelor de locuinţe ieftine – trei-sute-şaizecişi-şapte… Acolo locuieşte el… dacă mai e în viaţă… Calmul ei, detaşarea ei şi încrederea paşilor ei proveneau din siguranţa că acesta era un „dacă” cu care ea nu mai putea exista. Existase cu el vreme de zece zile – şi nopţile dindărătul ei erau unica progresie care o adusese către această noapte, ca şi cum inerţia care îi punea în mişcare paşii ar fi fost sunetul propriilor paşi care continuau să răsune, fără a li se răspunde, în tunelurile Terminalului. Îl căutase prin tuneluri, mersese pe jos ore întregi, noapte de noapte – orele schimbului în care lucrase el odată – prin pasaje, peroane şi magazii subterane şi fiecare cotitură a şinelor abandonate, fără a întreba pe cineva, fără a oferi explicaţii ale prezenţei sale. Mersese, fără a avea o senzaţie de frică sau de speranţă, împinsă de un sentiment de loialitate disperată care constituia aproape un sentiment de mândrie. Baza acelui sentiment o constituiau momentele în care se oprise cu bruscă uluire într-un ungher întunecat al subteranei şi auzise cuvintele semirostite în mintea ei: „Asta este compania mea de căi ferate” – în timp ce privea o boltă care vibra în sunetul unor roţi aflate în depărtare; „asta este viaţa mea” – în timp ce simţea un cheag de încordare, care era ceea ce era oprit şi suspendat înlăuntrul ei; „asta este dragostea mea” – în timp ce se gândea la bărbatul care, poate, se afla undeva în aceste tuneluri. Nu poate exista conflict între acestea trei… de ce sunt cuprinsă de îndoială?… ce anume ne poate ţine despărţiţi, aici, unde doar el şi cu mine ne simţim în largul nostru?… Apoi, reluând contextul prezentului, păşi cu hotărâre înainte, cu sentimentul aceleiaşi intacte loialităţi, dar cu sunetul unor cuvinte diferite: „Mi-ai interzis să te caut, mă poţi condamna, poţi alege să te debarasezi de mine… dar prin dreptul conferit de faptul că eu sunt în viaţă, trebuie să ştiu că şi tu eşti… Trebuie să te văd acum, o singură dată… nu ca să te opresc, ca să vorbesc cu tine, ca să te ating, ci doar ca să te văd… Nu îl văzuse. Abandonă căutarea, atunci când observă privirile curioase, mirate ale muncitorilor din subteran, care mergeau pe urmele ei. Ea convocase o adunare a lucrătorilor de la şinele Terminalului, pentru pretinsul scop de a le ridica moralul, ţinuse întrunirea de două ori, spre a da ochii cu toţi oamenii, pe rând – repetase acelaşi discurs neinteligibil, simţind o împunsătură de ruşine din cauza generalităţilor găunoase pe care le rostea şi, totodată, o împunsătură de mândrie că nu mai conta pentru ea – se uitase la chipurile istovite, brutalizate ale oamenilor cărora nu le păsa dacă li se dădea ordin să muncească sau să asculte — 1105 —

sunete fără rost. Nu văzuse chipul lui printre ei. „Sunt toţi prezenţi?” îl întrebase pe şeful de echipă. „Da, cred că da”, rostise el pe un ton indiferent. Ea zăbovi la intrările Terminalului, urmărind cum oamenii sosesc la lucru. Dar erau prea multe intrări de supravegheat şi nu exista un loc de unde să observe rămânând nevăzută – stătuse în asfinţitul umed pe un trotuar care strălucea din cauza ploii, lipită de zidul unui depozit, gulerul de la trenci fiind ridicat până la pomeţi, iar picăturile ploii picurau de pe borul pălăriei ei – stătuse expusă vederii străzii – conştientă că privirile oamenilor care treceau pe lângă ea erau priviri de recunoaştere şi uimire, conştientă că veghea ei era periculos de evidentă. Dacă printre ei se afla vreun John Galt, cineva ar fi putut bănui natura căutării ei… dacă nu exista un John Galt printre ei… dacă nu exista un John Galt în lume, îşi spuse, atunci nu exista pericol – şi nici lumea. Nu există pericol şi nu există lume, îşi spuse – în timp ce păşea pe străzile mahalalelor către o casă cu numărul „367”, care era sau nu era casa lui. Se întrebă dacă în felul ăsta te simţi atunci când primeşti un verdict de moarte: nu există frică, nici mânie, nici preocupare, nimic altceva decât detaşarea glacială a luminii fără căldură sau a cunoşterii fără valori. O cutie de tinichea zăngăni de sub degetele ei de la picioare, iar sunetul avu un ecou prea puternic şi prea îndelungat, ca şi cum s-ar fi lovit de zidurile unui oraş părăsit. Străzile păreau demolate de epuizare, nu de tihnă, ca şi cum oamenii dinăuntrul zidurilor nu dormeau, ci leşinaseră. El ar trebui să se fi întors acasă de la serviciu la ora asta, îşi spuse… dacă lucrase… dacă mai avea o casă… Privi formele mahalalei, tencuiala coşcovită, vopseaua care se exfolia, firmele cu litere şterse ale prăvăliilor falimentare cu bunuri nedorite în vitrine nespălate, treptele măcinate, nesigure de urcat, frânghiile cu haine nepotrivite de purtat, lucruri nefăcute, lucruri la care s-a renunţat, lucruri incomplete, toate monumentele contorsionate ale unei curse pierdute contra a doi duşmani: „Nu e timp” şi „nu e putere” – iar ea îşi spuse că acesta era locul unde trăise vreme de doisprezece ani el, cel care poseda o putere atât de extravagantă de a uşura sarcina existenţei omeneşti. O amintire se tot străduia să ajungă la ea, apoi se întorcea: numele său era Starnesville. Simţi senzaţia unui tremur. Dar acesta e New York City! – îşi strigă sieşi în apărarea măreţiei pe care o iubise; apoi primi cu neclintită austeritate verdictul pronunţat de mintea ei: un oraş care îl lăsase în aceste mahalale vreme de doisprezece ani era condamnat la viitorul lui Starnesville. Apoi, dintr-odată, încetă să mai aibă importanţă; simţi un şoc deosebit, asemenea şocului tăcerii bruşte, o senzaţie de linişte înlăuntrul ei, pe care ea o luă drept o stare de calm: văzu numărul „367” deasupra uşii unei vechi locuinţe ieftine. Era calmă, îşi spuse, era doar timpul care îşi pierduse continuitatea şi îi fărâmase percepţia în fragmente separate: ea era conştientă de momentul în care văzu numărul – apoi de momentul în care se uită pe o listă de pe un panou în semilumina mucegăită — 1106 —

a unei intrări şi văzu cuvintele „John Galt, etajul cinci, în spate” mâzgălite cu creionul de o mână analfabetă – apoi de momentul în care se opri la piciorul unei scări, privi în sus către unghiurile care dispăreau ale balustradei şi brusc se rezemă de zid, tremurând de groază, preferând să nu ştie – apoi de momentul în care simţi mişcarea piciorului ei ajungând să se odihnească pe prima treaptă – apoi o neîntreruptă evoluţie de lejeritate, de ridicare fără efort, îndoială ori frică, de senzaţie că treptele curbate ale scării se pliau sub piciorul ei neşovăitor, ca şi cum avântul irezistibilei ei înălţări provenea din ţinuta dreaptă a trupului ei, din echilibrul umerilor ei, din felul în care îşi ţinea capul şi din siguranţa exultantă la modul solemn că în momentul deciziei fundamentale, ea nu aştepta de la viaţa ei un dezastru, la capătul unei scări pe care, spre a o urca, avusese nevoie de treizeci şi şapte de trepte. În capul scărilor, văzu un holişor îngust, ai cărui pereţi se terminau cu o uşă neluminată. Pe fondul de linişte, auzi duşumeaua scârţâind sub paşii ei. Simţi apăsarea degetului ei pe butonul unei sonerii şi o auzi sunând în spaţiul necunoscut de dincolo. Aşteptă. Auzi pocnetul scurt al unei scânduri, dar provenea de la etajul inferior. Auzi vaierul în deplasare al unui remorcher, undeva, pe râu. Apoi realiză că ratase un fragment temporar, pentru că următoarea conştientizare nu fu precum momentul trezirii, ci precum momentul naşterii: ca şi cum două sunete o trăgeau în afară dintr-un hău, sunetul unor paşi îndărătul uşii şi sunetul unei broaşte care este descuiată – dar ea nu fu prezentă până în momentul în care în faţa ei nu mai există nicio uşă, iar silueta aflată în prag era John Galt, care stătea relaxat în cadrul uşii sale, îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă, unghiul taliei sale înclinându-se uşor pe fundalul luminii din spatele lui. Ea ştiu că ochii lui îmbrăţişau acest moment, apoi alunecau peste trecutul şi viitorul lui, că un proces fulgerător de calcul îl aducea sub controlul lui conştient – iar în clipa în care un pliu al cămăşii se deplasă împreună cu mişcarea răsuflării sale, el cunoştea suma – iar suma era constituită dintr-un zâmbet de întâmpinare radioasă. Ea nu fu capabilă să se mişte. El o apucă de braţ, o trase înăuntru, ea simţi presiunea puternică a gurii sale, simţi zvelteţea trupului său prin stofa trenciului ei devenită brusc straniu de ţeapănă. Ea văzu râsul în privirea lui, simţi atingerea gurii lui în mod repetat, se prăbuşi în braţele lui, respiră icnit, ca şi cum nu ar fi respirat pe parcursul celor cinci paliere ale scării, faţa ei era lipită în unghiul dintre gâtul şi umărul lui, spre a-l ţine, spre a-l ţine cu braţele ei, cu palmele ei şi cu pielea obrazului. — John… trăieşti… – fu tot ceea ce putu ea să îngaime. El încuviinţă din cap, ca şi cum ştia ce anume intenţionau să explice cuvintele. Apoi culese pălăria ei care căzuse pe jos, îi scoase trenciul şi îl puse deoparte, se uită la silueta ei zveltă, tremurătoare, cu o scânteie de aprobare în priviri, mâna lui mişcându-se peste puloverul bleumarin-închis strâns pe corp, cu guler înalt, care îi conferea trupului ei fragilitatea unei şcolăriţe şi încordarea unui luptător. — 1107 —

— Data viitoare când ne vedem, zise el, să porţi unul alb. O să arăţi minunat şi cu el.

Ea îşi dădu seama că era îmbrăcată aşa cum nu apăruse niciodată în public, aşa cum fusese îmbrăcată acasă în orele de nesomn din noaptea aceea. Râse, redescoperind capacitatea de a râde: nu se aşteptase nicicum ca primele lui cuvinte să fie acestea. — Dacă va mai exista o dată viitoare, adăugă el calm. — Ce… vrei să spui? El se duse la uşă şi o încuie. — Stai jos, rosti el. Ea rămase în picioare, dar se uită pe îndelete la camera pe care nu o observase: o mansardă lungă şi goală, cu un pat într-un colţ şi o sobă cu gaz în alt colţ, câteva piese de mobilier din lemn, scânduri goale care accentuau lungimea duşumelei, o singură lampă aprinsă pe un birou, o uşă închisă în umbrele de dincolo de cercul de lumină al lămpii – şi New York City dincolo de o enormă fereastră, întinderea de structuri angulare şi de lumini risipite, şi săgeata Clădirii Taggart departe, la distanţă. — Ascultă-mă acum cu atenţie, spuse el. Avem cam o jumătate de oră, bănuiesc. Ştiu motivul pentru care ai venit aici. Ţi-am spus că o să fie greu să rezişti şi că s-ar putea să cedezi. Nu regreta. Vezi? – nici eu nu regret. Dar acum, trebuie să ştim cum acţionăm de-aici înainte. Cam în jumătate de oră, agenţii jefuitorilor, care te-au urmărit, se vor înfiinţa aici ca să mă aresteze. — Oh, nu! gemu ea. — Dagny, oricare dintre ei căruia i-a mai rămas o urmă de perspicacitate omenească îşi dă seama că nu eşti una de-a lor, că reprezinţi ultima lor legătură cu mine şi nu te lasă să le scapi din ochi – sau din ochii spionilor lui. — N-am fost urmărită! Am supravegheat, am… — N-ai şti cum să remarci lucrul acesta. Singura artă la care sunt ei experţi este arta de a se strecura. Cel care te-a urmărit raportează şefilor lui acum. Prezenţa ta în cartierul acesta, la ora asta, numele meu pe panoul de la intrare, faptul că lucrez pentru compania ta de căi ferate sunt suficiente chiar şi pentru a face o legătură. — În cazul acesta, să plecăm de-aici! El clătină din cap. — Până în momentul ăsta, au înconjurat toată strada. Cel care te-a urmărit îi are pe toţi poliţiştii din cartier la dispoziţia lui. Vreau acum să ştii ce anume va trebui să faci atunci când vor veni aici. Dagny, ai o singură şansă de a mă salva. Dacă nu ai înţeles prea bine ceea ce am spus la radio despre omul aflat la mijloc, o să înţelegi acum. Pentru tine nu există cale de mijloc. Iar tu nu poţi fi de partea mea, atâta vreme cât suntem în mâinile lor. Acum trebuie să fii de partea lor. — Cee? — Trebuie să fii de partea lor, cât de deplin, consistent şi zgomotos va permite — 1108 —

capacitatea ta de a înşela. Trebuie să acţionezi precum unul de-al lor. Trebuie să acţionezi ca cel mai mare duşman al meu. Dacă faci în acest fel, o să ai o şansă să ieşi cu viaţă din chestia asta. Au nevoie de mine prea mult, vor merge către orice extremă înainte de a se hotărî să mă ucidă. Indiferent ce smulg de la victimele lor, pot smulge doar prin intermediul valorilor victimelor lor – iar ei n-au nicio valoare de-a mea pe care s-o agite deasupra capului meu, n-au cu ce să mă ameninţe. Dar dacă încep să aibă chiar cea mai mică bănuială despre ceea ce însemnăm unul pentru celălalt, te vor pune pe masa de tortură – vreau să spun tortură fizică – sub ochii mei, în mai puţin de-o săptămână. No să aştept lucrul acesta. La prima pomenire a unei ameninţări la adresa ta, o să mă sinucid şi-o să-i opresc acolo. Spusese toate acestea fără emfază, pe acelaşi ton impersonal de calcul practic cu care vorbise până atunci. Ea îşi dădu seama că el vorbea serios şi că era îndreptăţit să vorbească serios: realiză în ce manieră doar ea avea puterea de a reuşi să-l distrugă, atunci când întreaga putere a duşmanilor lui nu reuşea. El văzu privirea ei plină de linişte, o privire denotând înţelegerea şi groaza. El încuviinţă din cap, cu un zâmbet slab. — Nu trebuie să-ţi spun, zise el, că dacă o să fac lucrul acesta, nu va fi un act de autosacrificiu. Nu doresc să trăiesc în condiţiile impuse de ei, nu doresc să le dau ascultare şi nu doresc să te văd îndurând un omor extins. După asta, pentru mine nu vor exista valori după care să merg – iar eu nu doresc să exist fără valori. Nu trebuie să-ţi spun că nu datorăm nicio moralitate celor care ne ţin sub ţeava puştii. Aşa încât, foloseşte toată puterea de prefăcătorie de care eşti în stare, dar convinge-i că mă urăşti. În cazul acesta, vei avea o şansă de a rămâne în viaţă şi de a scăpa – nu ştiu când şi cum, dar voi şti că sunt liber să acţionez. S-a înţeles? Ea făcu un efort să-şi ridice capul, să-l privească în ochi şi să încuviinţeze. — Atunci când or să vină, rosti el, spune-le că ai încercat să mă găseşti spre a mă preda lor, că ai avut o bănuială în momentul în care ai văzut numele meu pe statul de plată şi că ai venit aici ca să investighezi. Ea încuviinţă, dând din cap. — Voi tergiversa să admit identitatea mea – s-ar putea să-mi recunoască vocea, dar o să încerc să neg – aşa încât tu vei fi cea care le va spune că eu sunt John Galt cel pe care îl caută. Ei îi trebuiră câteva secunde, dar încuviinţă. — După aceea, vei pretinde – şi vei accepta – recompensa în valoare de cinci sute de mii de dolari pe care au oferit-o pentru capturarea mea. Ea închise ochii, apoi încuviinţă. — Dagny, zise el încet, nu e chip să-ţi slujeşti valorile în cadrul sistemului lor. Mai devreme sau mai târziu, indiferent dacă ai vrea sau nu, ei ar trebui să te ducă în situaţia în care singurul lucru pe care îl poţi face pentru mine este acela de a te — 1109 —

întoarce împotriva mea. Adună-ţi puterile şi fă-o, apoi o să dobândim o jumătate de oră şi, poate, viitorul. — O să fac asta, rosti ea ferm, apoi adăugă: dacă asta e ceea ce se întâmplă, dacă ei… — O să se întâmple aşa. Nu regreta. Eu n-o să regret. Tu nu ai văzut natura duşmanilor noştri. O s-o vezi acum. Dacă eu trebuie să fiu pionul în demonstraţia care o să te convingă, sunt dispus să fiu – şi să te răpesc lor, o dată pentru totdeauna. N-ai vrut să mai aştepţi? Oh, Dagny, Dagny, nici eu! Felul în care o ţinea în braţe, în care îi săruta gura o făcu să se simtă că toţi paşii pe care îi făcuse, fiecare pericol, fiecare îndoială, chiar şi trădarea lui de către ea, dacă era o trădare, toate acestea îi confereau un drept exultant la acest moment. El văzu pe faţa ei lupta, tensiunea unui sceptic protest faţă de ea însăşi – şi ea auzi sunetul glasului lui printre şuviţele părului ei lipite de buzele lui: — Nu te gândi la ei acum. Nu te gândi niciodată la durere, pericol sau inamici mai mult decât e nevoie ca să lupţi cu ei. Eşti aici. Este timpul şi viaţa noastră, nu a lor. Nu face eforturi să nu fii fericită. Eşti fericită. — Cu riscul de a te distruge pe tine? şopti ea. — N-o să mă distrugi. Dar – da, chiar şi aşa. Nu consideri că e indiferenţă, nu-i aşa? Oare indiferenţa a fost cea care te-a îngenuncheat şi te-a adus aici? — Eu – apoi violenţa adevărului o făcu să îi tragă gura în jos către a ei, apoi să îi arunce cuvintele în faţă: Nu mi-a păsat dacă vreunul dintre noi ar fi trăit după aceea, doar ca să te văd o singură dată, acum. — Aş fi fost dezamăgit dacă n-ai fi venit. — Ştii ce-nseamnă să aştepţi, să te zbuciumi, să amâni cu o zi, apoi cu încă una, apoi… El chicoti: — Ştiu oare? zise el încet. Mâna ei căzu într-un gest de neputinţă: se gândi la cei zece ani petrecuţi de el. — Atunci când ţi-am auzit vocea la radio, zise ea, când am auzit cea mai măreaţă afirmaţie pe care… Nu, n-am dreptul să-ţi spun ce anume am gândit despre ea… — De ce nu? — Crezi că n-am acceptat-o. — O s-o accepţi. — Vorbeai de-aici? — Nu, din vale. — Apoi te-ai întors la New York? — A doua zi de dimineaţă. — Iar de-atunci ai fost aici? — Da. — Ai auzit apelurile pe care ţi le trimit în fiecare noapte? — 1110 —

— Bineînţeles. Ea aruncă încet o privire prin cameră, ochii ei mişcându-se de la turnurile oraşului din fereastră la şipcile de lemn din tavan, la tencuiala crăpată a pereţilor, la picioarele de fier ale patului lui. — Ai fost aici în tot timpul acesta, zise ea. Ai trăit aici vreme de doisprezece ani… aici… în felul acesta… — În felul acesta, spuse el, deschizând brusc uşa de la celălalt capăt al camerei. Ea icni: spaţiul lung, inundat de lumină, fără ferestre, de dincolo de prag, închis într-o carapace de metal uşor strălucitor, asemenea unei mici săli de bal de la bordul unui submarin, constituia cel mai eficient laborator modern pe care îl văzuse ea vreodată. — Intră, îi spuse el, surâzând. Nu mai trebuie să am secrete faţă de tine. Era ca şi cum ar trece graniţa într-un univers diferit. Privi la echipamentul complex care strălucea cu o licărire difuză, la încâlceala de cabluri electrice sclipitoare, la tabla neagră plină de formule matematice scrise cu creta, la tejghelele lungi cu obiecte modelate de nemiloasa disciplină a unui scop – apoi la scândurile înfundate şi la tencuiala crăpată a mansardei. Ori-ori, îşi spuse ea; aceasta era şansa cu care se confrunta lumea: un suflet omenesc în imaginea unuia sau a celuilalt. — Ai vrut să ştii unde lucram timp de şapte luni pe an, zise el. — Toate astea, întrebă ea, din salariul – arătă către mansardă – unui muncitor necalificat? — Oh, nu! De la drepturile de autor pe care Midas Mulligan mi le plăteşte pentru centrala electrică, pentru ecranul de raze, pentru transmiţătorul radio şi pentru alte câteva invenţii de tipul acesta. — Atunci… atunci de ce-a trebuit să munceşti ca lucrător la calea ferată? — Pentru că banii câştigaţi în vale nu trebuiesc cheltuiţi în exterior. — De unde ai echipamentul acesta? — Eu l-am proiectat. L-a executat turnătoria lui Andrew Stockton. Arătă către un obiect modest de mărimea unui aparat de radio, aflat într-un colţ al încăperii: — Iată motorul pe care-l voiai – şi chicotind, când o văzu cum icneşte şi cum sare involuntar în faţă, adăugă: Nu te preocupa să-l studiezi, n-o să li-l dai lor acum. Ea privea fix metalul strălucitor al cilindrilor şi rotocoalele lucitoare de cabluri care sugerau forma ruginită aflată în repaus, asemenea unei relicve sfinte, într-o casetă de sticlă într-un seif de la Terminalul Taggart. — Îmi furnizează curentul electric pentru laborator, zise el. Nimeni nu trebuie să-şi pună întrebarea din ce cauză un lucrător de la căile ferate foloseşte cantităţi atât de exorbitante de electricitate. — Dar dacă or să descopere vreodată locul acesta… El scoase un chicotit ciudat, scurt. — 1111 —

— N-or să-l descopere. — De cât timp ai… Se opri; de această dată nu icni; imaginea care i se înfăţişa nu putea fi primită decât de un moment de totală nemişcare: pe perete, în spatele unui şir de mecanisme, ea văzu o fotografie tăiată din ziar – o poză de-a ei, în pantaloni şi cămaşă, stând lângă locomotivă la deschiderea Liniei John Galt, cu capul semeţ, zâmbetul strângând în el contextul, înţelesul şi lumina acelei zile. Un oftat constitui singurul ei răspuns, atunci când întoarse capul către el, dar privirea lui era aceeaşi cu a ei din fotografie. — Eu reprezentam simbolul a ceea ce voiai să distrugi în lume, rosti el. Dar tu erai simbolul a ceea ce voiam eu să realizez – arătă către poză. În felul acesta se aşteaptă oamenii să simtă despre viaţa lor o dată sau de două ori în viaţă, ca o excepţie. Dar eu – asta am ales ca reprezentând constanta şi normalitatea. Privirea lui, intensitatea serenă a ochilor şi a minţii lui făceau acest lucru real pentru ea, acum, în acest moment, în contextul deplin al acestui moment, în acest oraş. Atunci când o sărută, ei ştiură că braţele lor, ţinându-se unul pe celălalt, ţineau cel mai măreţ triumf al lor, că aceasta era realitatea neatinsă de suferinţă sau frică, realitatea Concertului nr. 5 a lui Halley, aceasta era recompensa pe care o vruseră, pentru care s-au luptat şi pe care au câştigat-o. Sună la sonerie. Prima ei reacţie fu să se tragă îndărăt, a lui – să o ţină mai strâns şi mai mult. Atunci când îşi înălţă capul, el zâmbea. Rosti doar: — Acum e momentul să nu ne fie frică. Îl urmă către mansardă. Auzi uşa laboratorului cum se încuie în spatele lor. El îi ţinu trenciul, aşteptă până când ea îşi strânse cordonul şi îşi puse pălăria – apoi se duse către uşa de la intrare şi o deschise. Trei dintre cei patru bărbaţi care intrară erau musculoşi şi îmbrăcaţi în uniforme militare, fiecare cu câte două pistoale la şold, cu feţe lătăreţe lipsite de formă şi ochi neatinşi de percepţie. Cel de-al patrulea, conducătorul lor, era un civil firav îmbrăcat într-un pardesiu scump, cu o mustaţă elegantă, cu ochi de un albastru spălăcit şi manierele unui intelectual din specia de relaţii cu publicul. El clipi către Galt, către încăpere, făcu un pas în faţă, se opri, făcu un alt pas şi se opri. — Da? spuse Galt. — Dumneata… dumneata eşti John Galt? întrebă el, prea sonor. — Acesta este numele meu. — Dumneata eşti acel John Galt? — Care? — Ai vorbit la radio? — 1112 —

— Când? — Nu-l lăsaţi să vă păcălească. Vocea cea metalică era a lui Dagny şi se adresa şefului. — El-este-John-Galt. Voi raporta dovada la cartierul general. Puteţi trece la treabă. Galt se întoarse spre ea ca spre un străin: — Vreţi să-mi spuneţi acum cine anume sunteţi şi ce căutaţi aici? Chipul ei era la fel de alb ca şi feţele soldaţilor. — Numele meu este Dagny Taggart. Am vrut să mă conving că sunteţi omul pe care îl caută ţara. El se întoarse către şef. — E-n regulă, spuse el. Eu sunt John Galt – dar dacă vreţi să vă răspund la vreo întrebare, ţineţi-vă informatoarea – arătă către Dagny – departe de mine. — Domnule Galt! strigă şeful cu sunetul unei enorme jovialităţi. Este o onoare să vă cunosc, o onoare şi un privilegiu! Vă rog, domnule Galt, să nu ne înţelegeţi greşit – suntem gata să dăm curs cerinţelor dumneavoastră – nu, bineînţeles, nu trebuie să aveţi de-a face cu domnişoara Taggart, dacă nu doriţi – domnişoara Taggart încerca doar să-şi facă datoria patriotică, dar… — Am spus s-o ţineţi la distanţă de mine. — Noi nu suntem duşmanii dumneavoastră, domnule Galt, vă asigur că nu suntem duşmanii dumneavoastră. Se întoarse către Dagny: — Domnişoară Taggart, aţi adus poporului un serviciu nepreţuit. Aţi câştigat cea mai înaltă formă de mulţumire publică. Permiteţi-ne să preluăm din acest moment. Mişcările liniştitoare ale mâinilor lui o îndemnau să se retragă, să dispară din câmpul vizual al lui Galt. — Ce anume doriţi? întrebă Galt. — Naţiunea vă aşteaptă, domnule Galt. Nu vrem decât şansa de a risipi neînţelegerile. Doar şansa de a coopera cu dumneavoastră. Mâna sa înmănuşată făcu un semnal către cei trei oameni; duşumeaua scârţâi, când bărbaţii începură în tăcere să deschidă sertare şi uşi de dulap; scotoceau încăperea. — Spiritul naţiunii va reînvia mâine-dimineaţă, domnule Galt, atunci când se va auzi că aţi fost găsit. — Ce anume doriţi? — Doar să vă salutăm în numele poporului. — Sunt arestat? — De ce gândiţi în termeni atât de demodaţi? Misiunea noastră constă doar în a vă escorta în siguranţă la consiliile de vârf ale conducerii naţionale, unde prezenţa dumneavoastră este solicitată de urgenţă. Făcu o pauză, dar nu primi niciun răspuns. — 1113 —

— Conducătorii din fruntea ţării doresc să se întrunească cu dumneavoastră – doar să se întâlnescă şi să se ajungă la o înţelegere prietenească. Soldaţii nu găseau decât haine şi ustensile de bucătărie; nu existau scrisori, cărţi, nici măcar un ziar, ca şi cum camera era locuinţa unui analfabet. — Obiectivul nostru este doar acela de a vă ajuta să vă asumaţi locul cuvenit în societate, domnule Galt. Se pare că nu vă daţi seama de valoarea dumneavoastră publică. — Îmi dau seama. — Ne aflăm aici doar spre a vă proteja. — Încuiată! declară un soldat, lovind cu pumnul în uşa laboratorului. Şeful zâmbi mieros: — Ce se află în spatele acelei uşi, domnule Galt? — Proprietate privată. — Aţi vrea să o descuiaţi? — Nu. Şeful dădu din braţe într-un gest de neputincioasă suferinţă. — Din nefericire, am mâinile legate. Ordine, înţelegeţi. Trebuie să intrăm în acea încăpere. — Intraţi. — E doar o formalitate, o simplă formalitate. Nu există motiv ca lucrurile să nu se desfăşoare pe cale amicală. N-aţi vrea, vă rog, să colaboraţi? — Am spus, nu. — Sunt sigur că nu aţi dori să recurgem la vreo… modalitate nenecesară. Nu primi răspuns. — Avem autoritatea de a sparge uşa aceea, să ştiţi – dar, desigur, n-am dori să facem acest lucru. Aşteptă, dar nu primi răspuns. — Forţează încuietoarea! îi ordonă sec soldatului. Dagny trase cu coada ochiului la chipul lui Galt. Stătea impasibil, cu capul sus, ea văzu liniile netulburate ale profilului său, ochii săi fiind aţintiţi către uşă. Încuietoarea era o mică placă pătrată din cupru şlefuit, fără gaură de cheie sau şuruburi de fixare. Liniştea şi brusca imobilitate a celor trei brute fu involuntară, în timp ce uneltele de spărgător din mâinie celui de-al patrulea începură să zgârie precaut lemnul uşii. Lemnul cedă cu uşurinţă, şi căzură pe jos mici aşchii, zgomotul scos de ele fiind mărit de linişte până la dimensiunea răpăitului unei arme de foc aflate la distanţă. Când şperaclul de spărgător atacă placa de cupru, auziră dindărătul uşii un foşnet slab, nu mai puternic decât oftatul unei minţi ostenite. În minutul următor, încuietoarea căzu, iar uşa se deplasă în faţă cu vreo doi centimetri. Soldatul se dădu iute îndărăt. Şeful se apropie, cu paşi neregulaţi ca nişte sughiţuri şi deschise larg uşa. Se aflau în faţa unei găuri negre ce nu se ştia ce conţine şi în — 1114 —

care era o beznă totală. Se uitară unii la alţii şi la Galt; acesta nu se mişca; stătea şi se uita în beznă. Dagny îi urmă, când trecură pragul, precedaţi de razele lanternelor lor. Spaţiul de dincolo era o carapace lungă de metal, goală, cu excepţia unor grămăjoare de praf pe podea, un praf ciudat, de culoare alb-cenuşie care părea că se află la locul lui printre ruine nederanjat de secole. Camera părea moartă ca o tigvă goală. Ea se întoarse într-o parte, spre a nu-i lăsa să vadă pe chipul ei strigătul de cunoaştere a ceea ce fusese cu câteva minute mai devreme praful acela. „Nu încerca să deschizi uşa aceea”, îi spusese el la intrarea în centrala electrică din Atlantis. „… dacă încerci s-o spargi, maşinăriile din interior se vor transforma în moloz cu mult înainte ca uşa să cedeze…” Nu încerca să deschizi uşa aceea – îşi spuse ea, dar era conştientă că ceea ce vedea acum era forma vizuală a unui avertisment: Nu încerca să pătrunzi cu forţa într-o minte. Oamenii se dădură îndărăt în tăcere şi continuară să se retragă către uşa de ieşire, apoi se opriră nesiguri, unul după altul, în diverse puncte ale mansardei, ca şi cum ar fi fost abandonaţi de o maree care se retrage. — Ei bine, zise Galt, luându-şi pardesiul şi întorcându-se către şef, hai să mergem. Trei etaje ale Hotelului Wayne-Falkland fuseseră evacuate şi transformate într-o tabără militară. Gardieni cu mitraliere stăteau la fiecare colţ al lungilor coridoare, dotate cu mochetă din catifea. Santinele cu baionete erau poziţionate pe scările de incendiu. Uşile ascensorului de la etajele 59, 60 şi 61 erau ferecate cu lacăte; o singură uşă şi un singur ascensor fuseseră lăsate ca unice căi de acces, păzite de soldaţi cu echipament complet de luptă. Bărbaţi care arătau ciudat se fâţâiau de colocolo prin holurile, restaurantele şi magazinele de la parter: hainele lor erau prea noi şi prea scumpe, într-o nereuşită imitaţie a clienţilor obişnuiţi ai hotelului, un camuflaj ratat din cauza faptului că hainele nu stăteau bine pe siluetele musculoase ale celor care le purtau şi erau deformate suplimentar de umflături în locuri în care hainele oamenilor de afaceri nu au motiv să se umfle, dar hainele pistolarilor da. Grupuri de gardieni cu pistoale-mitralieră erau postate la fiecare intrare şi ieşire a hotelului, precum şi la ferestrele strategice ale străzilor alăturate. În centrul acestei tabere, la etajul 60, în ceea ce era cunoscut drept apartamentul regal al Hotelului Wayne-Falkland, printre draperii de satin, candelabre de cristal şi ghirlande sculptate de la Sowers, John Galt, îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă, şedea într-un fotoliu tapisat cu brocart, cu un picior sprijinit pe o perniţă de catifea, cu mâinile la ceafă, uitându-se în tavan. Aceasta era postura în care l-a găsit domnul Thompson, când cei patru gardieni, care stătuseră în afara uşii apartamentului regal de la ora 5 dimineaţa, o descuiară la ora 11 spre a-l lăsa înăuntru pe domnul Thompson, apoi încuiară la loc. Pentru un scurt moment, domnul Thompson se simţi în nesiguranţă, atunci când ţăcănitul broaştei care se încuie îi tăie posibilitatea de scăpare şi îl lăsă singur cu — 1115 —

prizonierul. Dar îşi aduse aminte de a fost găsit! – John Galt este la New John Galt se află în conferinţă cu tuturor problemelor noastre!” – şi se

titlurile ziarelor şi de vocile crainicilor: „John Galt York! – John Galt s-a alăturat cauzei poporului! – conducătorii ţării, lucrând la o soluţie rapidă a făcu să simtă că el crede aceste lucruri.

— Măi, măi, măi! rosti el vesel, îndreptându-se către fotoliu. Prin urmare, dumneata eşti tânărul care a pornit toată tevatura! Oh, spuse el brusc, când privi mai de aproape ochii de un verde închis care îl urmăreau. Păi, sunt… sunt încântat să vă cunosc, domnule Galt, absolut încântat. Adăugă: — Eu sunt domnul Thompson, ştiţi. — Mă bucur de cunoştinţă, zise Galt. Domnul Thompson se aşeză pe un scaun, scoţând o bufnitură, bruscheţea mişcării sugerând o atitudine voioasă de om de afaceri. — Să nu vă închipuiţi că sunteţi arestat sau prostii de genul ăsta – arătă către încăpere. Aşa după cum vedeţi, aceasta nu este o închisoare. Veţi putea vedea că vă vom trata corect. Sunteţi o persoană extrem de importantă – iar noi ştim acest lucru. Simţiţi-vă ca acasă. Cereţi tot ceea ce doriţi. Concediaţi oricare lacheu care nu vă dă ascultare. Iar dacă vă e antipatic vreunul dintre militarii de afară, daţi-ne de ştire – şi vom trimite un altul care să-l înlocuiască. Făcu o pauză, aşteptând. Nu primi niciun răspuns. — Singurul motiv pentru care v-am adus aici este acela că doream să stăm de vorbă cu dumneavoastră. Nu am fi procedat de maniera aceasta, dar nu ne-aţi lăsat alternativă. V-aţi tot ascuns. Iar noi nu doream altceva decât să vă spunem că ne-aţi înţeles greşit. Făcu un gest al mâinilor, cu palmele în sus, cu un zâmbet dezarmant. Ochii lui Galt îl urmăreau, fără a răspunde. — Grozav discurs aţi ţinut. Doamne, sunteţi un orator! Aţi făcut ceva ţării – nu ştiu ce anume şi de ce, dar aţi făcut. Se pare că lumea vrea ceva ce dumneavoastră aveţi. Dar aţi crezut că noi vom fi complet împotriva acestui lucru? Aici aţi greşit. Nu suntem. Personal, cred că în discursul acela erau o grămadă de lucruri logice. Da, domnule, chiar cred. Bineînţeles, nu sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care l-aţi rostit – dar, ce naiba, nu vă aşteptaţi să fim de acord cu totul, nu-i aşa? Diferenţele de opinie – asta stă la baza curselor de cai. Eu sunt totdeauna dispus să-mi schimb mentalitatea. Sunt deschis la orice argument. Se aplecă în faţă, într-o manieră ademenitoare. Nu obţinu niciun răspuns. — Lumea e într-o groaznică încurcătură. Aşa cum aţi afirmat. Aici, sunt de acord cu dumneavoastră. Avem un punct în comun. Putem începe de aici. Trebuie făcut ceva în privinţa asta. Nu voiam decât să… Auziţi, strigă el deodată, de ce nu mă lăsaţi să vă vorbesc? — 1116 —

— Dar vorbiţi cu mine. — Eu… ei bine, adică… ei bine, înţelegeţi ce vă spun. — Complet. — Păi, şi?… Ce aveţi de spus? — Nimic. — Cum? — Nimic. — Ei, haideţi! — Eu nu am dorit să vorbesc cu dumneavoastră. — Dar… dar, ascultaţi… avem lucruri de discutat! — Eu nu am. — Uitaţi ce e, rosti domnul Thompson după o pauză, dumneavoastră sunteţi un om de acţiune. Un om practic. Doamne, ce persoană practică sunteţi! De orice altceva nu sunt sigur în privinţa dumneavoastră, dar de asta, da. Nu sunteţi? — Om practic? Da. — Ei bine, şi eu sunt. Putem vorbi deschis, cu cărţile pe masă. Indiferent de ceea ce căutaţi, putem cădea la învoială. — Întotdeauna sunt dispus să cad la învoială. — Am ştiut eu! strigă domnul Thompson triumfător, lovindu-şi cu pumnul genunchiul. Aşa le-am zis… tuturor acelor neghiobi teoreticieni intelectuali neghiobi, precum Wesley! — Sunt întotdeauna deschis la o învoială – cu oricine are să-mi ofere o valoare. Domnul Thompson nu putu spune ceea îl făcu să ezite înainte de a răspunde: — Păi, spune ce condiţii doreşti, frate! Spune ce condiţii doreşti! — Ce-aveţi să-mi oferiţi? — Păi – orice. — Cum ar fi? — Spuneţi orice. Aţi ascultat transmisiunile noastre pe unde scurte către dumneavoastră? — Da. — Am spus c-o să vă acceptăm condiţiile, orice condiţie. Am vorbit serios. — M-aţi auzit spunând la radio că nu am nicio condiţie de negociat? Am vorbit serios. — Oh, staţi aşa, ne-aţi înţeles greşit! V-aţi gândit că o să vă combatem. Dar nu vom face asta. Nu suntem atât de rigizi. Suntem dispuşi să luăm în considerare orice idee. De ce n-aţi răspuns apelurilor noastre şi n-aţi venit la o conferinţă? — De ce-ar fi trebuit? — Pentru că… pentru că noi doream să stăm de vorbă cu dumneavoastră în numele ţării. — Nu vă recunosc dreptul de a vorbi în numele ţării. — 1117 —

— Ia ascultaţi, nu sunt obişnuit să… Bun, e-n regulă, n-aţi vrea să mă ascultaţi? N-aţi vrea să mă ascultaţi? — Vă ascult. — Ţara se află într-o situaţie îngrozitoare. Lumea moare de foame şi renunţă, economia e la pământ, nimeni nu mai produce. Nu ştim ce să facem în această situaţie. Dumneavoastră ştiţi. Ştiţi cum să faceţi ca lucrurile să meargă. E-n regulă, suntem dispuşi să ne dăm bătuţi. Vrem să ne spuneţi ce-i de făcut. — V-am spus ce-i de făcut. — Ce? — Daţi-vă la o parte. — Aşa ceva-i imposibil! Asta-i fantastic! Nici nu se pune problema! — Vedeţi? V-am spus eu că nu avem ce discuta. — Ei, hai, staţi puţin! Staţi puţin! Nu mergeţi la extreme! Întotdeauna există o cale e mijloc. Nu putem avea totul. Nu suntem… lumea nu e pregătită pentru aşa ceva. Nu vă puteţi aştepta ca noi să abandonăm maşinăria Statului. Trebuie să menţinem sistemul. Dar suntem dispuşi să-i aducem corecţii. Îl vom modifica în orice sens doriţi. Nu suntem încăpăţânaţi, nişte dogmatici teoretici – suntem flexibili. Vom face tot ceea ce ne spuneţi. Vă vom da mână liberă. Vom coopera. Vom face compromisuri. Dăm totul pe jumătate. Noi o să păstrăm sfera politicii şi vă vom da putere totală asupra sferei economice. O să vă punem la dispoziţie producţia ţării, o să vă facem cadou întreaga economie. O veţi gestiona aşa cum veţi crede de cuviinţă, veţi da ordine, veţi emite directive – şi veţi avea la dispoziţie puterea organizată a Statului spre a vă pune în aplicare deciziile. Vom fi pregătiţi să vă dăm ascultare, cu toţi, de la mine în jos. În domeniul producţiei, vom face ceea ce spuneţi. Veţi fi – veţi fi Dictatorul Economic al naţiunii! Galt izbucni în râs. Simplul amuzament al râsului îl şocă pe domnul Thompson. — Ce se-ntâmplă cu dumneavoastră? — Prin urmare, asta este ideea dumneavoastră de compromis? — Care-i…? Nu mai rânjiţi aşa!… Nu cred că m-aţi înţeles. Vă ofer slujba lui Wesley Mouch – şi nimeni nu vă poate oferi o poziţie mai înaltă!… Veţi fi liber să faceţi orice doriţi. Dacă nu vă plac controalele – suprimaţi-le. Dacă vreţi profituri mai mari şi salarii mai mici – decretaţi în acest sens. Dacă vreţi privilegii pentru marii moguli – acordaţi-le. Dacă nu vă convin sindicatele – dizolvaţi-le. Dacă doriţi o economie liberă – daţi ordin ca lumea să fie liberă! Acţionaţi exact cum vă face plăcere. Dar puneţi lucrurile pe roate. Organizaţi ţara. Faceţi-i pe oameni să muncească din nou. Faceţi-i să producă. Aduceţi-vă înapoi oamenii – oamenii cu cap. Conduceţi-ne către o epocă paşnică, ştiinţifică, industrială şi către prosperitate. — Sub ameninţarea armei? — Ascultaţi, eu… Ce-i atât de amuzant? — 1118 —

— Vă rog să-mi spuneţi un singur lucru: dacă sunteţi capabil să vă prefaceţi că naţi auzit niciun cuvânt din ceea ce am spus la radio, ce anume vă face să credeţi că aş fi dispus să mă prefac că nu l-am rostit? — Nu-nţeleg ce vreţi să spuneţi! Eu… — Treceţi peste asta. Era doar o întrebare retorică. Prima parte răspunde celei de-a doua. — Cum? — Eu nu joc jocurile voastre, frate – dacă doriţi o traducere. — Vreţi să spuneţi că refuzaţi oferta mea? — O refuz. — Dar pe ce motiv? — Mi-au trebuit trei ore la radio ca să vă spun motivul. — Oh, asta-i doar teorie! Eu vorbesc despre afaceri. Vă ofer cea mai măreaţă slujbă din lume. Îmi spuneţi şi mie ce nu vă convine? — Ceea ce v-am spus pe parcursul a trei ore era că n-o să meargă. — Dumneavoastră puteţi face să meargă. — Cum? Domnul Thompson dădu neputincios din mâini. — Nu ştiu. Dac-aş fi ştiut, n-aş fi venit la dumneavoastră. Dumneavoastră trebuie să vă daţi seama cum. Sunteţi geniul industrial. Puteţi rezolva orice. — Am declarat că nu se poate face acest lucru. — Dumneavoastră l-aţi putea face. — Cum anume? — Cumva. Auzi chicotul lui Galt şi adăugă: — De ce nu? Vă rog să-mi spuneţi de ce nu! — Bine, vă voi spune. Vreţi să fiu Dictator Economic? — Da! — Şi vă veţi supune oricărui ordin pe care îl dau? — Da! — În mod implicit! — Atunci începeţi prin a aboli taxele pe venit. — Oh, nu! ţipă domnul Thompson, sărind în picioare. Nu putem face aşa ceva! Asta nu-i… asta nu-i domeniul producţiei. Ăsta-i domeniul distribuţiei. Cum am putea plăti funcţionarii guvernului? — Concediaţi-i pe funcţionarii guvernului. — Oh, nu! Asta-i politică! Asta nu-i economie! Nu puteţi interfera cu politica! Nu puteţi avea totul. Galt îşi încrucişă picioarele pe pernă, întinzându-se mai confortabil în fotoliul cu brocart. — 1119 —

— Vreţi să continuăm discuţia? Sau aţi înţeles despre ce e vorba? — Eu doar… se opri. — Sunteţi mulţumit că eu am înţeles despre ce e vorba? — Uitaţi, rosti domnul Thompson împăciuitor, reaşezându-se pe marginea scaunului. Nu vreau să mă cert. Nu mă pricep la dezbateri. Eu sunt om de acţiune. Timpul e scurt. Tot ce ştiu e că aveţi minte. Exact genul de minte de care avem noi nevoie. Puteţi face orice. Aţi putea face lucrurile să meargă, dacă aţi vrea. — Bine, spuneţi acest lucru în maniera dumneavoastră: nu vreau eu. Nu vreau să fiu un Dictator Economic, nici măcar pentru răstimpul în care să dau ordinul ca oamenii să fie liberi – ceea ce orice fiinţă umană raţională mi-ar arunca direct în faţă, pentru că ştie că drepturile sale nu sunt menţinute, date sau primite prin permisiunea dumneavoastră sau a mea. — Spuneţi-mi, rosti domnul Thompson, privindu-l reflexiv, ce anume căutaţi? — V-am spus la radio. — Nu înţeleg. Aţi spus că aţi plecat din propriul interes egoist – iar eu pot înţelege acest lucru. Dar ce lucru v-aţi putea dori în viitor pe care să nu-l puteţi obţine chiar acum, de la noi, oferit pe tavă! Mi-aţi spus că sunteţi o persoană egoistă – şi practică. Eu vă ofer un cec în alb pentru orice v-aţi putea dori – iar dumneavoastră îmi spuneţi că nu vreţi. De ce? — Pentru că cecul dumneavoastră în alb nu are acoperire. — Ce? — Pentru că nu aveţi să-mi oferiţi vreo valoare. — Vă pot oferi orice îmi cereţi. Doar spuneţi-mi despre ce e vorba. — Spuneţi-mi dumneavoastră. — Păi, aţi vorbit foarte mult despre bogăţie. Dacă vreţi bani – nu aţi putea câştiga în trei vieţi ceea ce vă pot da eu într-o clipă, în clipa asta, banii jos. Vreţi un miliard de dolari – un frumuşel miliard de dolari? — Pe care va trebui să-l produc, ca să mi-l daţi? — Nu, vreau să spun direct din trezoreria publică, în bancnote nou-tipărite… sau… chiar în aur, dacă preferaţi. — Ce anume îmi va oferi acest lucru? — Oh, auziţi, atunci când ţara se va pune din nou pe picioare… — Atunci când o pun pe picioare? — Ei bine, dacă ceea ce vreţi este să gestionaţi lucrurile în maniera dumneavoastră, dacă căutaţi puterea, vă garantez că fiecare bărbat, femeie şi copil din ţara noastră va da ascultare ordinelor dumneavoastră şi vor face ceea ce doriţi. — După ce îi învăţ să facă acest lucru? — Dacă vreţi ceva de la propria dumneavoastră gaşcă – pentru toţi acei oameni care au dispărut – slujbe, poziţii, autoritate, scutiri de impozit, orice favoare specială – e suficient să-mi spuneţi despre ce e vorba, iar ei o vor obţine. — 1120 —

— După ce îi voi aduce înapoi? — Păi, ce naiba aţi vrea? — De ce naiba să am nevoie de dumneavoastră? — Cum? — Ce anume aţi avea de oferit şi pe care eu să nu-l pot obţine fără dumneavoastră? Domnul Thompson avea o altă privire atunci când se trase înapoi, ca şi cum se simţea încolţit, totuşi îl privi în ochi pe Galt pentru prima dată şi zise încet: — Fără mine, nu aţi fi capabil să ieşiţi din această încăpere, acum. Galt zâmbi: — E adevărat. — N-aţi fi capabil să produceţi nimic. Aţi putea fi lăsat aici să muriţi de foame. — E adevărat. — Păi, nu vedeţi? – zgomotoasa jovialitate familiară reveni în glasul domnului Thompson, ca şi cum sugestiile date şi primite trebuiau acum ocolite prin intermediul umorului. Ceea ce vă ofer eu este viaţa dumneavoastră. — Nu este a dumneavoastră ca să o puteţi oferi, domnule Thompson, rosti Galt încet. Ceva în glasul lui îl făcu pe domnul Thompson să îi arunce o privire, apoi privi iute în altă parte: zâmbetul lui Galt părea aproape blând. — Înţelegeţi acum, zise Galt, ce anume am vrut să spun atunci când am afirmat că un zero nu poate ipoteca o viaţă? Eu sunt cel care ar trebui să vă ofere acel gen de ipotecă – şi nu fac lucrul acesta. Înlăturarea unei ameninţări nu este o plată, negarea unui lucru negativ nu constituie o recompensă, retragerea derbedeilor dumneavoastră înarmaţi nu echivalează cu un stimulent, oferta de a nu mă omorî nu reprezintă o valoare. — Cine… cine-a spus ceva despre uciderea dumneavoastră? — Cine-a spus ceva despre orice altceva? Dacă nu m-aţi ţine aici cu o armă îndreptată asupra mea, sub ameninţarea morţii, n-aţi avea nicio şansă de a vorbi cu mine. Iar armele dumneavoastră doar atâta pot face. Eu nu plătesc pentru înlăturarea ameninţărilor. Eu nu-mi cumpăr viaţa de la nimeni. — Asta nu-i adevărat, spuse domnul Thompson vesel. Dacă aţi avea un picior rupt, aţi plăti un doctor să vi-l repare. — Nu şi în cazul în care el a fost cel care l-a rupt – zâmbi ca răspuns la tăcerea domnului Thompson. Eu sunt o persoană practică, domnule Thompson. Nu cred că este practic ca să pui bază pe o persoană al cărei unic mijloc de trai este ruperea oaselor mele. Nu cred că este practic să sprijin o reţea care cere bani în schimbul protecţiei. Domnul Thompson privi gânditor, apoi clătină din cap. — Nu consider că sunteţi practic, rosti el. Un om practic nu ignoră faptele realităţii. El nu-şi iroseşte timpul dorind ca lucrurile să fie altfel sau încercând să le schimbe. El — 1121 —

ia lucrurile aşa cum sunt. Noi vă ţinem ostatic pe dumneavoastră. Acesta este un adevăr. Indiferent dacă vă place sau nu, e un adevăr. Ar trebui să acţionaţi în consecinţă. — Acţionez. — Vreau să spun că ar trebui să cooperaţi. Ar trebui să recunoaşteţi o situaţie existentă, s-o acceptaţi şi să vă conformaţi ei. — Dac-aţi suferi de o otrăvire a sângelui, v-aţi conforma sau aţi încerca s-o schimbaţi? — Oh, asta e ceva diferit! E ceva fizic. — Vreţi să spuneţi că faptele fizice sunt susceptibile de a fi corectate, dar capriciile dumneavoastră nu? — Cum? — Vreţi să spuneţi că natura fizică poate fi ajustată după oameni, dar capriciile dumneavoastră sunt deasupra legilor naturii, iar oamenii trebuie să se ajusteze după dumneavoastră? — Vreau să spun că eu mă aflu într-o poziţie de superioritate! — Cu o armă în mână? — Oh, uitaţi de arme! Eu… — Nu pot uita un lucru real, domnule Thompson. Aşa ceva ar fi lipsit de caracter practic. — Bine, atunci: ţin o armă în mână. Ce veţi face în această situaţie? — Voi acţiona în conformitate cu ea. Mă voi supune. — Ce? — Voi face ceea ce îmi spuneţi. — Vorbiţi serios? — Vorbesc serios. Pur şi simplu. Văzu nerăbdarea de pe chipul domnului Thompson dând încet înapoi sub o privire uluită. — Voi săvârşi orice acţiune îmi ordonaţi să săvârşesc. Dacă îmi ordonaţi să mă mut în biroul unui Dictator Economic, mă voi muta acolo. Dacă îmi ordonaţi să stau la un birou, voi sta acolo. Dacă îmi ordonaţi să emit o directivă, voi emite directiva pe care mi-aţi ordonat s-o dau. — Oh, dar eu nu ştiu ce directive să emit! — Nici eu. Se instală o lungă pauză. — Ei bine? zise Galt. Care sunt ordinele dumneavoastră? — Vreau să salvaţi economia ţării! — Nu ştiu cum s-o salvez. — Vreau să găsiţi o cale! — Nu ştiu cum s-o găsesc. — 1122 —

— Vreau să vă gândiţi! — Cum mă va face arma dumneavoastră să realizez acest lucru, domnule Thompson? Domnul Thompson îl privi în tăcere – iar Galt văzu în buzele strânse, în bărbia proeminentă, în ochii îngustaţi, înfăţişarea unui adolescent bătăuş pe punctul de a emite acel argument filosofic exprimat de propoziţia: îţi sparg faţa. Galt zâmbi, uitându-se în ochii lui, ca şi cum ar fi auzit propoziţia nerostită şi ar fi accentuat-o. Domnul Thompson privi în altă parte. — Nu, spuse Galt, dumneavoastră nu doriţi ca eu să gândesc. Atunci când siliţi un om să acţioneze împotriva alegerii şi judecăţii sale, ceea ce doriţi să suspendaţi este gândirea lui. Vreţi ca el să devină un robot. Mă voi supune. Domnul Thompson oftă. — Nu pricep, zise el pe un ton de reală neputinţă. Ceva e în neregulă şi nu înţeleg ce. De ce-aţi căuta să intraţi în încurcătură? Cu un creier ca al dumneavoastră – puteţi bate pe oricine. Eu nu mă ridic la înălţimea dumneavoastră şi ştiţi acest lucru. De ce nu vă prefaceţi că vă alăturaţi nouă, ca apoi să dobândiţi controlul şi să mă păcăliţi? — Din acelaşi motiv pentru care îmi oferiţi acest lucru: pentru că aţi câştiga. — Cum adică? — Pentru că încercarea celor mai buni decât dumneavoastră de a vă înfrânge în condiţiile dumneavoastră a permis genului dumneavoastră de oameni să scape basma curată vreme de veacuri. Care dintre noi doi va reuşi, dacă ar fi să vă fac concurenţă pentru controlul asupra gorilelor dumneavoastră? Desigur, m-aş putea preface – şi nu aş salva economia sau sistemul dumneavoastră, nimic nu le va salva acum – dar aş pieri, iar ceea ce aţi câştiga ar fi ceea ce aţi câştigat întotdeauna în trecut: o amânare, o păsuire a execuţiei, pentru încă un an – sau o lună – cumpărată cu preţul speranţei şi al efortului care mai pot fi stoarse din cele mai bune resturi umane din jurul dumneavoastră, inclusiv din mine. Acest lucru îl urmăriţi şi asta este anvergura dumneavoastră. O lună? Aţi bate palma pentru o săptămână – pe baza tezei categorice şi indiscutabile că întotdeauna se va găsi o victimă. Dar v-aţi găsit ultima victimă – cea care refuză să-şi joace rolul istoric. Jocul s-a terminat, frate. — Oh, asta-i doar teorie! rosti iute domnul Thompson, puţin cam tăios; ochii lui se plimbau prin încăpere, ca un substitut pentru a face câţiva paşi, de colo-colo; trase cu ochiul către uşă, ca şi cum ar fi tânjit să evadeze. — Susţineţi că vom pieri dacă nu renunţăm la sistem? întrebă el. — Da. — În acest caz, pentru că vă deţinem, veţi pieri împreună cu noi? — E posibil. — Nu vreţi să trăiţi? — Ba da. Cu pasiune. — 1123 —

Văzu o fulgerătoare scânteiere în ochii domnului Thompson şi zâmbi: — Vă mai spun ceva: ştiu că vreau să trăiesc mult mai intens decât vreţi dumneavoastră. Ştiu că pe acest lucru contaţi. Ştiu că dumneavoastră, de fapt, nu vreţi deloc să trăiţi. Eu vreau acest lucru. Şi pentru că vreau atât de mult, nu voi accepta niciun substitut. Domnul Thompson sări în picioare. — Nu-i adevărat! strigă el. Faptul că eu nu vreau să trăiesc nu este adevărat! De ce vorbiţi aşa? Stătea cu membrele uşor apropiate, ca şi cum s-ar fi apărat de un brusc val de frig. — De ce spuneţi asemenea lucruri? Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Se dădu îndărăt cu câţiva paşi. — Şi nu este adevărat că aş fi un pistolar. Nu sunt. Nu intenţionez să vă fac vreun rău. Nu am vrut să fac rău nimănui. Vreau ca lumea să mă placă. Vreau să vă fiu prieten… vreau să vă fiu prieten! strigă el întregului spaţiu. Ochii lui Galt îl observau, fără expresie, nedând vreun indiciu despre ceea ce vedeau, cu excepţia faptului că vedeau. Domnul Thompson tresări brusc, făcând mişcări zorite, inutile, ca şi cum ar fi fost pe grabă: — Trebuie să alerg, rosti el. Am… am foarte multe întâlniri. O să mai vorbim despre asta. Gândiţi-vă la problema asta. Nu vă grăbiţi. Nu încerc să vă supun la presiuni. Relaxaţi-vă, staţi liniştit şi simţiţi-vă ca acasă. Cereţi tot ceea ce doriţi – mâncare, băutură, ţigări, totul la calitatea maximă. Făcu un semn cu mâna către hainele lui Galt: O să dau ordin ca cel mai scump croitor din oraş să vă facă nişte haine decente. Vreau să vă obişnuiţi cu tot ce este cel mai bun. Vreau să vă simţiţi confortabil şi… Ia spuneţi, întrebă el, puţin cam prea neglijent, aveţi o familie? Nişte rude pe care aţi dori să le vedeţi? — Nu. — Ceva prieteni? — Nu. — Aveţi o iubită? — Nu. — N-aş fi vrut să vă simţiţi singur. Vă putem lăsa să aveţi vizitatori, orice vizitator poftiţi, dacă există vreunul care să vă intereseze. — Nu există. Domnul Thompson se opri la uşă, se întoarse să se uite la Galt pentru un moment şi clătină din cap: — Nu-mi pot da seama ce fel de om sunteţi, zise el. Pur şi simplu nu-mi pot da seama ce fel de om sunteţi. Galt zâmbi, dădu din umeri şi răspunse: — Cine este John Galt? — 1124 —

*** O plasă rotitoare de lapoviţă atârna deasupra intrării Hotelului Wayne-Falkland, iar gărzile înarmate arătau, în mod ciudat, dezolat de neputincioase în cercul de lumină: stăteau gheboşaţi, cu capetele în jos, strângându-şi armele la piept pentru a se încălzi – ca şi cum, dacă ar fi să dea drumul împotriva furtunii întregii violenţe de scuipare a gloanţelor, acest lucru nu ar aduce alinare trupurilor lor. De pe partea cealaltă a străzii, Chick Morrison, Condiţionatorul Moral – în drum spre o conferinţă la etajul 59 – observă că rarii şi letargicii trecători nu catadicseau să se uite la gărzi, aşa după cum nu catadicseau să se uite la titlurile muiate în apă ale unui maldăr de ziare nevândute de pe standul unui vânzător zdrenţăros, care tremura: „John Galt promite prosperitate”. Chick Morisson clătină din cap neliniştit: şase zile de relatări pe prima pagină – despre eforturile unite ale conducătorilor ţării care lucrau cu John Galt spre a da formă noilor politici – nu aduseseră niciun rezultat. Oamenii se mişcau, observă el, ca şi cum nu le păsa să vadă ceva în jurul lor. Nimeni nu remarcă existenţa lui, cu excepţia unei bătrâne zdrenţăroase care întinse mâna către el în tăcere, pe când el se apropia de luminile de la intrare; el grăbi pasul, iar în palma noduroasă şi goală căzură doar picături de lapoviţă. Amintirea străzilor conferi vocii lui Chick Morrison o sonoritate aspră, atunci când vorbi în faţa unui cerc de feţe în camera domnului Thompson de la etajul 59. Privirea de pe aceste chipuri se potrivea cu sunetul vocii sale. — Se pare că nu funcţionează, rosti el, arătând către un maldăr de rapoarte de la cei care luau pulsul publicului. Toate comunicatele de presă despre colaborarea noastră cu John Galt nu par a schimba cu ceva situaţia. Oamenilor nu le pasă. Ei nu cred nicio iotă din ele. Unii dintre ei susţin că el nu va colabora niciodată cu noi. Majoritatea nici măcar nu cred că se află în mâinile noastre. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu oamenii. Nu mai cred nimic – oftă – cinci fabrici şi-au încetat activitatea în Cleveland, alaltăieri. Ieri s-au închis cinci fabrici la Chicago. La San Francisco… — Ştiu, ştiu, rosti sec domnul Thompson, strângându-şi fularul în jurul gâtului: centrala termică a clădirii se defectase. Nu există alternativă: trebuie să se dea bătut şi să preia controlul. E obligat! Wesley Mouch privi către tavan. — Să nu-mi cereţi să vorbesc iarăşi cu el, spuse el şi fu cuprins de un fior. Am încercat. Nu se poate vorbi cu omul acela. — Nu… nu pot, domnule Thompson! strigă Chick Morrison, ca răspuns la oprirea asupra lui a privirii pe care şi-o rotea domnul Thompson. O să-mi dau demisia, dacă vreţi! Nu mai pot vorbi cu el! Nu mă siliţi! — Nimeni nu poate vorbi cu el, zise doctorul Floyd Ferris. E o pierdere de vreme. Nu aude niciun cuvânt pe care i-l spui. — 1125 —

Fred Kinnan chicoti. — Vreţi să spuneţi că aude prea mult, nu-i aşa? Iar ceea ce e mai rău e că răspunde. — Păi, de ce nu încerci tu din nou? izbucni Mouch. Se pare că ţi-a plăcut. De ce nu încerci să-l convingi? — Nu risc, rosti Kinnan. Nu te amăgi, frate. Nimeni nu o să-l convingă. Eu n-aş încerca a doua oară… Dacă mi-a plăcut? adăugă, cu o privire uimită. Da… da, cred că da. — Ce se întâmplă cu tine? Îl simpatizezi? Îl laşi să te atragă de partea lui? — Pe mine? chicoti Kinnan melancolic. De ce ar avea el nevoie de mine? Aş fi primul dat la gunoi în momentul în care ar avea câştig de cauză… Problema e că – privi meditativ în tavan – problema e că e un om care vorbeşte pe şleau. — N-o să aibă câştig de cauză! zise iute domnul Thompson. Nici nu se pune problema! Fu o lungă pauză. — În West Virginia sunt revolte provocate de foamete, spuse Wesley Mouch. Iar fermierii din Texas au… — Domnule Thompson! spuse Chick Morrison disperat. Poate… poate am putea lăsa publicul să-l vadă… la un miting… sau la TV… doar să-l vadă, doar spre a se convinge că e în mâinile noastre cu adevărat… Acest lucru ar putea da speranţă oamenilor, pentru câtăva vreme… ne-ar da nouă ceva timp… — E prea periculos, zise scurt doctorul Ferris. Nu-l lăsaţi să se apropie de public. Va face absolut tot ce îi va trece prin cap. — Trebuie să se dea bătut, rosti domnul Thompson cu încăpăţânare. Trebuie să ni se alăture. Unul dintre voi trebuie… — Nu! ţipă Eugene Lawson. Nu eu! Nu vreau să-l văd! Nici măcar o dată! Nu vreau să trebuiască să cred lucrul acesta! — Ce anume? întrebă James Taggart; glasul lui avea un ton de batjocură periculos de nepăsătoare; Lawson nu răspunse. De ce anume ţi-e teamă? Dispreţul din glasul lui Taggart suna anormal de accentuat, ca şi cum vederea unei temeri mai mari a altuia îl ispitea să şi-o sfideze pe a sa proprie. — Ce anume ţi-e teamă să crezi, Gene? — N-o să cred lucrul acesta! N-o să cred! – glasul lui Lawson era jumătate mârâit, jumătate scâncet. Nu mă puteţi face să-mi pierd credinţa în umanitate! Nu ar trebui să-i permiteţi unui astfel de om să fie posibil! Un egoist nemilos care… — Grozavă şleahtă de intelectuali mai sunteţi, zise domnul Thompson cu dispreţ. Am crezut că puteţi să vorbiţi cu el în păsăreasca lui… dar v-a speriat pe toţi. Idei? Unde vă sunt ideile? Faceţi ceva! Faceţi-l să ni se alăture! Aduceţi-l de partea noastră! — Necazul e că nu vrea nimic, spuse Mouch. Ce-i putem noi oferi unui om care nu vrea nimic? — 1126 —

— Vrei să spui, rosti Kinnan, ce anume îi putem oferi unui om care vrea să trăiască? — Taci! ţipă James Taggart. De ce-ai spus asta? Ce te-a făcut să spui asta? — Ce te-a făcut să ţipi? întrebă Kinnan. — Tăceţi, cu toţii! spuse domnul Thompson. Vă pricepeţi să vă luptaţi între voi, dar când e vorba să vă luptaţi cu un bărbat adevărat? — Deci v-a convins şi pe dumneavoastră? urlă Lawson. — Oh, tăceţi din gură, zise domnul Thompson plictisit. E cel mai dur nemernic cu care am avut de-a face. N-o să înţelegeţi acest lucru. E cât se poate de dur… – o extrem de slabă nuanţă de admiraţie se strecură în glasul său. Cât se poate de dur… — Există căi de a îi convinge pe nemernicii duri, aşa după cum v-am explicat, rosti tărăgănat doctorul Ferris. — Nu! strigă domnul Thompson. Nu! Gura! Nu vă mai ascult! Nu vreau să mai aud! – mâinile i se mişcau frenetic, ca şi cum s-ar fi luptat să risipească ceva ce nu putea defini. I-am spus că… că nu e adevărat acest lucru… că noi nu suntem… că eu nu sunt un… Clătină violent din cap, ca şi cum propriile sale cuvinte erau o formă nemaipomenită de pericol. — Nu, uitaţi, băieţi, vreau să spun că trebuie să fim practici… şi precauţi. Extrem de precauţi. Trebuie să rezolvăm problema asta în mod paşnic. Nu ne putem permite să ni-l facem duşman… sau să-i facem vreun rău. Nu îndrăznim să riscăm în privinţa a… orice i s-ar întâmpla. Pentru că, dacă el cade, cădem şi noi. El reprezintă ultima noastră speranţă. Nu vă iluzionaţi în privinţa asta. Dacă el cade, pierim şi noi. Ştiţi cu toţii lucrul acesta. Ochii lui se plimbară peste feţele din jurul lui: ştiau lucrul acesta. Lapoviţa din dimineaţa următoare căzu pe relatările de pe prima pagină care anunţau că o conferinţă constructivă, armonioasă între John Galt şi conducătorii ţării, din după-amiaza trecută, produsese „Planul John Galt”, care va fi făcut public în scurtă vreme. Fulgii de zăpadă ai serii căzură pe mobila dintr-un apartament de bloc a cărui faţadă se prăbuşise – şi asupra unei mulţimi de oameni care aştepta în tăcere la fereastra închisă a casierei unei fabrici al cărei proprietar dispăruse. — Fermierii din South Dakota, îi raportă Wesley Mouch domnului Thompson a doua zi de dimineaţă, mărşăluiesc înspre capitală, dând foc fiecărei clădiri guvernamentale întâlnite în cale şi fiecărei case în valoare de peste zece mii de dolari. — California e la pământ, raportă el pe seară. Acolo are loc un război civil – dacă asta se întâmplă acolo, lucru de care nimeni nu e sigur. Au declarat că se separă de Uniune, dar nimeni nu ştie cine deţine acum puterea. Au loc lupte armate în întregul stat, între „Partidul Poporului”, condus de Ma Chalmers şi de cultul ei închinat soiei, alcătuit din admiratori ai Orientului, pe de o parte, şi ceva denumit „Înapoi la Dumnezeu”, condus de foşti proprietari de terenuri petrolifere. — 1127 —

*** — Domnişoară Taggart! murmură domnul Thompson, atunci când ea intră în camera lui de hotel a doua zi de dimineaţă, ca urmare a chemării sale. Ce ne facem? El se întrebă de ce simţise mai demult că ea poseda un fel de energie liniştitoare. Privea un chip palid care părea stăpânit, dar stăpânirea devenea neliniştitoare atunci când se observa că dura minut după minut, fără vreo schimbare de expresie, fără semnul vreunei emoţii. Chipul ei avea aceeaşi privire ca şi a celorlalţi, îşi spuse el, excepţie făcând ceva din expresia gurii ei, care sugera rezistenţă. — Am încredere în dumneavoastră, domnişoară Taggart. Aveţi mai multă minte decât toţi băieţii mei, pledă el. Aţi făcut mai mult pentru ţară decât oricare dintre ei – dumneavoastră sunteţi cea care ni l-a găsit. Ce ne facem? Având în vedere că totul se prăbuşeşte, el este singurul care ne poate scoate din necazul acesta – dar nu vrea. Refuză. Pur şi simplu refuză să conducă. N-am văzut niciodată aşa ceva: un om care nu are nicio dorinţă de a conduce. Îl implorăm să dea ordine – iar el răspunde că vrea să se supună lor! E absurd! — Este. — Ce părere aveţi despre asta? Vă puteţi da seama ce fel de om e? — E un egoist arogant, replică ea. E un aventurier ambiţios. E un om cu o cutezanţă nelimitată care joacă pe cele mai mari mize din lume. Era uşor, îşi zise ea. Ar fi fost dificil în acea perioadă îndepărtată în care ea socotea limbajul drept o unealtă de onoare, care trebuie folosit ca şi cum te-ai afla sub jurământ – un jurământ de supunere la realitate şi de respect pentru fiinţele umane. Acum se punea doar problema de a face sunete, sunete nearticulate adresate unor obiecte inanimate, fără legătură cu atari concepte precum realitate, omenesc sau onoare. Fusese uşor, în prima dimineaţă, să-i raporteze domnului Thompson cum îl găsise ea pe John Galt în locuinţa lui. Fusese uşor să vadă zâmbetele de aprobare ale domnului Thompson şi repetatele lui strigăte: „Ce fată grozavă!”, scoase aruncând priviri triumfătoare asistenţilor lui, triumful unui om a cărui judecată de a avea încredere în ea fusese justificată. Fusese uşor să exprime o mânioasă ură faţă de Galt – „am fost de acord cu ideile lui, dar nu-l voi lăsa să-mi distrugă compania de căi ferate” – şi să-l audă pe domnul Thompson spunând: „Nu vă preocupaţi, domnişoară Taggart! O să vă protejăm noi de el!” Fusese uşor să adopte o aparenţă de viclenie rece şi să-i reamintească domnului Thompson de recompensa în valoare de cinci sute de mii de dolari, cu glas clar şi pătrunzător, asemenea sunetului unei maşini de calculat care scoate suma finală a unei note de plată. Ea văzuse o pauză de o clipă în muşchii faciali ai domnului Thompson, apoi un zâmbet mai strălucitor, mai larg – asemenea unui discurs tăcut care declara că nu se aşteptase la aşa ceva, dar că era încântat să ştie ce anume o — 1128 —

făcuse să se mobilizeze şi că era genul de mobilizare pe care o înţelegea. — Desigur, domnişoară Taggart! Desigur! Recompensa vă aparţine – în totalitate! Vi se va trimite cecul, cu întreaga sumă! Fusese uşor, pentru că ea avusese sentimentul că s-ar afla într-un fel de non-lume jalnică, în care cuvintele şi acţiunile ei nu mai erau fapte – nu reflectări ale realităţii, ci doar poziţii distorsionate într-una din oglinzile acelea de bâlci care proiectează deformitatea pentru percepţia fiinţelor a căror conştiinţă nu trebuie tratată drept conştiinţă. Subţire, unic şi fierbinte, asemenea unei arzătoare presiuni a unei sârme în interiorul ei, asemenea unui ac ce îi selectează parcursul, era singura ei preocupare: gândul la siguranţa lui. Restul era o negură de dezintegrare lipsită de formă, jumătate acidă, jumătate ceaţă. Dar aceasta – îşi spuse ea cuprinsă de un fior – era starea în care trăiau toţi acei oameni pe care nu îi înţelesese niciodată, aceasta era starea pe care o doreau, această realitate de cauciuc, această sarcină de a te preface, de a denatura, de a înşela, singura ţintă şi recompensă fiind privirea credulă a unor ochi înceţoşaţi de panică ai domnului Thompson. Cei care doreau această stare voiau oare să trăiască? – se întrebă ea. — Cele mai mari mize din lume, domnişoară Taggart? o întrebă domnul Thompson nerăbdător. Despre ce e vorba? Ce anumea vrea? — Realitatea. Pământul acesta. — Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi, dar… Uitaţi, domnişoară Taggart, dacă socotiţi că îl puteţi înţelege, aţi… aţi încerca să mai vorbiţi o dată cu el? Ea simţi ca şi cum îşi auzea propria voce, la distanţă de mulţi ani-lumină, plângând că şi-ar da viaţa ca să-l vadă – dar în această încăpere ea auzi vocea unui străin inexpresiv care rostea rece: — Nu, domnule Thompson, n-aş încerca. Sper să nu trebuiască să-l mai văd vreodată. — Ştiu că nu-l puteţi suporta şi nu pot spune că vă învinovăţesc, dar n-aţi putea măcar încerca să… — Am încercat să-l conving, în seara în care l-am găsit. Nu am auzit decât insulte, în schimb. Cred că îl irită prezenţa mea mai mult decât a oricui altcuiva. N-o să mă ierte pentru faptul că eu am fost cea care l-a prins în capcană. Aş fi ultima persoană căreia să i se predea. — Mda… mda, asta e adevărat… Credeţi că se va preda vreodată? Acul dinlăuntrul ei ezită o clipă, între două poziţii: să le spună că nu se va preda şi să îi vadă cum îl omoară? – să le spună că se va preda şi să-i vadă cum se ţin de putere până când vor distruge lumea? — O să se predea, rosti ea cu fermitate. O să se dea bătut, dacă îl trataţi corect. E prea ambiţios ca să refuze puterea. Nu-l lăsaţi să scape, dar să nu-l ameninţaţi sau să-i faceţi rău. Frica nu funcţionează. E insensibil la frică. — 1129 —

— Dar dacă… vreau să spun, după felul în care se prăbuşesc lucrurile… ce-ar fi dacă o să se ţină băţos prea multă vreme? — N-o să se ţină. E un om prea practic ca să facă asta. Apropo, îl lăsaţi să vadă vreo ştire despre starea ţării? — Păi… nu. — Aş sugera să-l lăsaţi să citească copii ale rapoartelor dumneavoastră confidenţiale. O să vadă că nu durează mult. — Asta-i o idee bună! O foarte bună idee!… Ştiţi, domnişoară Taggart, zise el brusc, ca cineva care se agaţă cu disperare de vocea sa, mă simt mai bine ori de câte ori vorbesc cu dumneavoastră. E pentru că am încredere în dumneavoastră. Nu am încredere în nimeni din jurul meu. Dar dumneavoastră sunteţi altceva. Sunteţi de încredere. Ea se uită fără şovăială direct în ochii lui. — Mulţumesc, domnule Thompson, zise ea. A fost uşor, îşi spuse ea – până când păşi în stradă şi observă că, sub haină, bluza ei era udă, lipită de omoplaţi. Dacă ar fi fost în stare să simtă – îşi spuse în timp ce mergea prin mulţimea de la Terminal – şi-ar da acum seama că indiferenţa greoaie pe care o simţea pentru compania ei de căi ferate era ură. Nu putea scăpa de senzaţia că nu opera decât cu trenuri de marfă: pentru ea, pasagerii nu erau vii sau fiinţe umane. Părea fără rost să irosească un efort atât de mare pentru prevenirea catastrofelor, pentru protejarea siguranţei trenurilor care nu cărau altceva decât obiecte neînsufleţite. Privi chipurile de la Terminal: dacă ar fi ca el să moară, îşi spuse ea, să fie ucis de conducătorii sistemului, iar aceştia ar putea să mănânce, să doarmă şi să călătorească – oare va lucra ea spre a le furniza trenuri? Dacă ar fi ca ea să urle după ajutor, se va ridica unul dintre ei în apărarea ei? Oare ei, care îl auziseră, voiau ca el să trăiască? Cecul în valoare de cinci sute de mii de dolari a fost livrat la biroul ei, în acea dupăamiază; a fost livrat împreună cu un buchet de flori din partea domnului Thompson. Ea privi cecul şi îl lăsă să cadă fâlfâind pe biroul ei: nu însemna nimic şi nu o făcea să simtă nimic, nici măcar vreo umbră de vinovăţie. Era un petic de hârtie, fără o importanţă mai mare decât cele din coşul de hârtii de la firmă. Nu conta dacă putea cumpăra cu el un colier cu diamante, gunoaiele oraşului sau ultima ei cină. Nu va fi cheltuit niciodată. Nu era un simbol de valoare şi nimic din ceea ce cumpăra cu el nu putea fi o valoare. Dar această – îşi spuse ea – această neînsufleţită indiferenţă reprezenta starea permanentă a oamenilor din jurul ei, a oamenilor care nu aveau scop şi pasiune. Aceasta era starea unui suflet care nu valorizează; oare voiau să trăiască cei care o alegeau – se-întrebă ea? În acea seară, când sosi acasă, amorţită de epuizare, în holul blocului de apartamente luminile nu funcţionau – iar ea nu remarcă plicul de la picioarele ei decât în clipa în care aprinse lumina din foaierul ei. Era un plic alb, sigilat care fusese — 1130 —

strecurat pe sub uşa ei. Îl ridică de jos – apoi, după o clipă, râdea fără sunet, jumătate îngenuncheată, jumătate şezând pe pardoseală, fără a se clinti din acel punct, fără a face altceva decât să se holbeze la notiţa scrisă de o mână cunoscută, mâna care îşi scrisese ultimul mesaj pe calendarul de deasupra oraşului. Notiţa spunea: Dagny: Ţine-te tare. Fii cu ochii pe ei. Când el o să aibă nevoie de noi, sună-mă la OR 6–5693. F. Ziarele din dimineaţa următoare sfătuiau publicul să nu creadă zvonurile cum că în statele din sud ar fi existat tulburări. Rapoartele confidenţiale, trimise domnului Thompson, afirmau că luptele armate izbucniseră între Georgia şi Alabama, pentru posesiunea unei fabrici producătoare de echipamente electrice – care, din cauza luptelor şi unei căi ferate ce fusese aruncată în aer, fusese izolată de orice sursă de materii prime. — Aţi citit rapoartele confidenţiale pe care vi le-am trimis? murmură domnul Thompson în seara aceea, confruntându-se încă o dată cu Galt. Era însoţit de James Taggart, care se oferise să se întâlnească cu prizonierul pentru prima dată. Galt şedea pe un scaun cu spătarul drept, picior peste picior, fumând o ţigară. Părea vigilent şi relaxat, în acelaşi timp. Ei nu puteau descifra expresia de pe chipul lui, cu excepţia faptului că nu arăta niciun semn de nelinişte. — L-am citit, răspunse el. — N-a mai rămas prea mult timp. — Nu. — Veţi lăsa ca asemenea lucruri să se întâmple în continuare? — Dar dumneavostră? — Cum puteţi fi aşa de sigur că aveţi dreptate? strigă James Taggart; vocea lui nu era puternică, dar avea intensitatea unui strigăt. Cum puteţi să aveţi curajul, într-o astfel de perioadă îngrozitoare, să vă conformaţi ideilor dumneavoastră, cu riscul de a distruge întreaga lume? — Ale cui idei ar trebui să le consider mai sigure spre a fi urmate? — Cum de puteţi fi atât de sigur că aveţi dreptate? Cum puteţi şti? Nimeni nu poate fi sigur de cunoaşterea sa! Nimeni! Nu sunteţi mai bun decât ceilalţi! — În acest caz, de ce aveţi nevoie de mine? — Cum puteţi jongla cu vieţile altor oameni? Cum vă puteţi permite un lux atât de egoist încât să continuaţi a rezista, când lumea are nevoie de dumneavoastră? — Vreţi să spuneţi: atunci când au nevoie de ideile mele? — Nimeni nu are complet dreptate sau e complet eronat! Nu există negru sau alb! Nu deţineţi monopolul asupra adevărului! Era ceva ciudat în maniera lui Taggart – îşi spuse domnul Thompson, încruntându— 1131 —

se – un resentiment straniu, prea personal, ca şi cum nu venise aici să rezolve o situaţie politică. — Dacă aţi avea, cât de cât, sentimentul responsabilităţii, spunea Taggart, n-aţi îndrăzni să riscaţi a vă încrede doar în propria judecată! V-aţi alătura nouă şi aţi lua în considerare nişte idei, altele decât ale dumneavoastră şi aţi admite că şi noi am putea avea dreptate! Ne-aţi ajuta în planurile noastre! Aţi… Taggart continuă să vorbească cu insistenţă febrilă, dar domnul Thompson nu îşi putea da seama dacă Galt asculta: Galt se ridicase în picioare şi se plimba prin cameră, nu ca şi cum ar fi fost neliniştit, ci în maniera lejeră a unei persoane care se bucură de mişcarea corpului său. Domnul Thompson observă uşurinţa cu care păşea, felul în care îşi ţinea coloana dreaptă, stomacul plat, umerii relaxaţi. Galt mergea ca şi cum ar fi fost inconştient de trupul său şi, în acelaşi timp, extrem de conştient de felul în care se mândrea cu el. Domnul Thompson privi scurt către James Taggart, la poziţia înclinată a unei persoane înalte prăbuşite într-o atitudine de dizgraţioasă autodeformare şi îl surprinse urmărind mişcările lui Galt cu asemenea ură încât domnul Thompson se ridică în picioare, de teamă că se va auzi în încăpere. Dar Galt nu se uita la el. — …conştiinţa dumneavoastră! spunea Taggart. Am venit aici să fac apel la conştiinţa dumneavoastră! Cum puteţi să vă preţuiţi mintea mai presus de mii de vieţi omeneşti? Oameni pier şi… oh, fir-ar să fie – rosti el sec –, terminaţi cu plimbatul prin cameră! Galt se opri. — E un ordin? — Nu, nu! spuse grăbit domnul Thompson. Nu este un ordin. Nu vrem să vă dăm ordine… Ia-o uşurel, Jim. Galt îşi reluă mersul prin cameră. — Lumea se năruieşte, spuse Taggart, urmărindu-l în mod irezistibil cu privirea pe Galt. Oamenii pier – iar dumneavoastră sunteţi cel care îi poate salva! Contează cine are dreptate şi cine nu? Ar trebui să vă alăturaţi nouă, chiar dacă socotiţi că nu avem dreptate, aţi putea să vă sacrificaţi mintea spre a-i salva! — Prin ce mijloace îi voi salva? — Cine vă credeţi? strigă Taggart. Galt se opri. — Ştiţi cine. — Sunteţi egoist! — Sunt. — Vă daţi seama ce fel de egoist sunteţi? — Dumneavoastră vă daţi seama? întrebă Galt, privindu-l în ochi. Lenta retragere a trupului lui Taggart în adâncurile fotoliului său în timp ce ochii săi îl fixau pe Galt îl făcu pe domnul Thompson să se teamă în mod inexplicabil de — 1132 —

următorul moment. — Ia spuneţi, întrerupse domnul Thompson cu o voce nepăsătoare la modul strălucitor, ce fel de ţigări fumaţi? Galt se întoarse şi zâmbi. — Nu ştiu. — De unde aţi făcut rost de ele? — Unul dintre gardieni mi-a adus un pachet din astea. Mi-a zis că l-a rugat un bărbat să mi-l dea cadou… Nu vă faceţi griji, adăugă el, băieţii voştri l-au supus la tot felul de teste. Nu existau mesaje ascunse. Era doar un cadou de la un admirator necunoscut. Ţigara dintre degetele lui Galt avea pe ea semnul dolarului. James Taggart nu se pricepe să convingă, conchise domnul Thompson. Dar nici Chick Morrison, pe care îl aduse a doua zi, nu se comportă mai bine. — Mă voi… mă voi arunca la mila dumneavoastră, domnule Galt, declară Chick Morrison cu un zâmbet frenetic. Aveţi dreptate. Voi concede că aveţi dreptate – şi singurul lucru la care pot face apel este mila dumneavoastră. În adâncul inimii mele, nu pot crede că sunteţi egoistul total care nu simte pic de compasiune faţă de popor. Arătă cu mâna către un teanc de hârtii pe care le împrăştiase pe masă. — Iată un apel din partea a zece mii de copii de vârstă şcolară care vă imploră să vă alăturaţi nouă şi să îi salvaţi. Iată un apel din partea unui cămin de handicapaţi. Iată o petiţie trimisă de slujitorii a două sute de credinţe diferite. Iată un apel de la mamele ţării. Citiţi-le. — Este un ordin? — Nu! strigă domnul Thompson. Nu este un ordin! Galt rămase nemişcat, neîntinzând mâna către foile de hârtie. — Sunt doar nişte oameni de rând, obişnuiţi, domnule Galt, rosti Chick Morrison, pe un ton menit a proiecta abjecta lor smerenie. Ei nu vă pot spune ce să faceţi. N-ar şti ce anume. Ei doar vă imploră. Ei pot fi slabi, neputincioşi, orbi, ignoranţi. Dar dumneavoastră, care sunteţi atât de inteligent şi de puternic, nu puteţi avea milă de ei? Nu-i puteţi ajuta? — Renunţând la inteligenţa mea şi urmând orbirea lor? — S-ar putea să nu aibă dreptate, dar nu-şi dau seama! — Dar eu, care îmi dau seama, ar trebui să le dau ascultare? — Nu pot discuta în contradictoriu, domnule Galt. Pur şi simplu vă rog să aveţi milă. Ei suferă. Vă implor să aveţi milă pentru cei care suferă. Eu sunt… domnule Galt, întrebă el, observând că Galt privea la distanţă, dincolo de fereastră şi că ochii săi deveniseră brusc implacabili, ce s-a întâmplat? La ce vă gândiţi? — La Hank Rearden. — Cum aşa?… De ce? — Oare ei au simţit vreun pic de milă faţă de Hank Rearden? — 1133 —

— Oh, dar asta-i altceva! El… — Tăceţi, rosti Galt pe un ton egal. — Eu doar… — Taci! zise scurt domnul Thompson. Nu-l luaţi în seamă, domnule Galt. N-a dormit de două nopţi. E îngrozitor de speriat. A doua zi, doctorul Floyd Ferris nu părea a fi speriat – dar era şi mai rău, îşi spuse domnul Thompson. Observă că Galt rămânea tăcut şi nu voia să-i răspundă deloc lui Ferris. — Este problema responsabilităţii morale pe care s-ar putea să n-o fi studiat suficient, domnule Galt, vorbi tărăgănat doctorul Ferris pe un ton prea fandosit, prea forţat de lipsă de formalitate. S-ar părea că aţi vorbit la radio doar despre păcatele funcţiilor. Dar trebuie luate în considerare şi păcatele omisiunii. A nu reuşi să salvezi un Eu este la fel de imoral cu a ucide. Consecinţele sunt aceleaşi – şi pentru că trebuie să judecăm acţiunile prin consecinţele lor, responsabilitatea morală este aceeaşi… De exemplu, având în vedere disperata criză de alimente, s-a sugerat că s-ar putea să devină necesar să se emită o directivă care să ordone ca fiecare al treilea dintre copiii sub vârsta de zece ani şi fiecare dintre adulţii în vârstă de peste şaizeci de ani să fie omorâţi, spre a se asigura supravieţuirea celorlalţi. N-aţi vrea să se întâmple ceva de acest gen, nu-i aşa? Aveţi posibilitatea de a preîntâmpina acest lucru. Un cuvânt din partea dumneavoastră ar preîntâmpina acest lucru. Dacă refuzaţi şi toţi oamenii aceia sunt executaţi – va fi vina şi responsabilitatea morală a dumneavoastră! — Eşti nebun! urlă domnul Thompson, revenindu-şi din şoc şi sărind în picioare. Nimeni n-a sugerat vreodată aşa ceva! Nimeni nu s-a gândit la aşa ceva! Vă rog, domnule Galt! Nu-l credeţi! Nu vrea să spună asta! — Oh, ba da, vrea să spună, zise Galt. Spuneţi-i nemernicului să se uite la mine, apoi să se uite în oglindă, iar după aceea să se întrebe dacă mi-ar trece vreodată prin cap că statura mea morală este la cheremul acţiunilor sale. — Pleacă de-aici! strigă domnul Thompson, trăgându-l pe Ferris spre a se ridica în picioare. Ieşi! Să nu mai aud nicio vorbuliţă de la tine! Deschise larg uşa şi îl împinse pe Ferris în faţa figurii uimite a gardianului de afară. Întorcându-se către Galt, făcu un gest de sleită neputinţă din braţe. Chipul lui Galt era lipsit de expresie. — Auziţi, rosti domnul Thompson rugător, nu există nimeni care să poată discuta cu dumneavoastră? — Nu e nimic de discutat. — Trebuie să discutăm. Trebuie să vă convingem. Există cineva cu care aţi dori să vorbiţi? — Nu. — M-am gândit că poate… e pentru că vorbeşte – vorbea – ca dumneavoastră, câteodată… poate că dacă aş trimite-o pe domnişoara Dagny Taggart să vă spună… — 1134 —

— Aia? Bineînţeles, vorbea ca mine. E singurul meu rateu. Am crezut că era genul care aparţinea taberei mele. Dar m-a trădat, ca să-şi păstreze compania de căi ferate. Şi-ar vinde şi sufletul pentru compania ei. Trimiteţi-o încoace, dacă vreţi s-o iau la palme. — Nu, nu, nu! Nu sunteţi obligat să vă întâlniţi cu ea, dacă asta e ceea ce simţiţi. Nu vreau să pierd mai mult timp cu oameni care vă contrariază… Doar că… doar că dacă nu este domnişoara Taggart, nu ştiu pe cine să aleg… Dacă… dacă aş putea găsi pe cineva pe care aţi fi dispus să-l acceptaţi sau… — M-am răzgândit, zise Galt. Există cineva cu care aş vrea să vorbesc. — Cine? strigă plin de nerăbdare domnul Thompson. — Doctorul Robert Stadler. Domnul Thompson scoase un fluierat prelung şi dădu din cap temător. — Acela nu e prieten cu dumneavoastră, spuse el pe un ton de avertisment cinstit. — El este cel pe care doresc să-l întâlnesc. — E în regulă, dacă doriţi. Dacă spuneţi aşa. O să-l trimit aici mâine-dimineaţă. În seara aceea, cinând împreună cu Wesley Mouch în apartamentul său, domnul Thompson privi încruntat către un pahar cu suc de roşii pus în faţa sa. — Cee? Nu există suc de grep? întrebă el iute; doctorul său îi prescrisese suc de grep ca protecţie împotriva unei epidemii de gripă. — Nu există suc de grep, spuse chelnerul, cu un ciudat fel de accentuare. — De fapt, rosti Mouch mohorât, nişte bandiţi au atacat un tren pe Podul Taggart de pe Mississippi. Au aruncat în aer şinele şi au deteriorat podul. Nimic serios. S-a reparat – dar tot traficul este suspendat, iar trenurile din Arizona nu pot tranzita. — Asta-i ridicol! Nu există o altă…? Domnul Thompson se opri; ştia că nu există alte poduri de cale ferată peste Mississippi. După un moment, vorbi cu glas sacadat: — Dă ordin ca detaşamente ale armatei să păzească podul. Zi şi noapte. Spune-le să aleagă cei mai buni oameni pentru asta. Dacă se întâmplă ceva cu podul acela… Nu termină propoziţia; rămase aplecat, holbându-se la farfuriile de porţelan scump şi la antreurile delicate aflate în faţa lui. Absenţa unui articol atât de prozaic precum sucul de grep făcuse, pentru prima dată, să fie real ceea ce s-ar întâmpla cu oraşul New York dacă i s-ar întâmpla ceva Podului Taggart. — Dagny, spuse Eddie Willers în seara aceea, podul nu reprezintă singura problemă. Aprinse lampa ei de birou, pe care ea, concentrată asupra muncii, neglijase să o aprindă la apropierea apusului. — Niciun tren transcontinental nu poate pleca din San Francisco. Una dintre facţiunile rebele de acolo – nu ştiu care dintre ele – a pus mâna pe terminalul nostru şi a impus o „taxă de plecare” pentru trenuri. Însemnând că ţin trenurile ostatice — 1135 —

pentru răscumpărare. Directorul terminalului nostru şi-a dat demisia. Nimeni nu ştie ce-i de făcut acolo. — Nu pot pleca din New York, răspunse ea cu asprime. — Ştiu, zise el blând. Din cauza asta, eu voi fi cel care se va duce acolo să pună ordine în lucruri. Măcar să găsesc un om căruia să îi dau responsabilitatea asta. — Nu! Nu vreau să pleci. E prea periculos. Şi pentru ce? Nu contează acum. Nu e nimic de salvat. — Încă există Taggart Transcontinental. Voi sprijini această companie, Dagny, oriunde te vei duce, tu vei fi mereu în stare să pui pe picioare o companie de căi ferate. Eu n-aş putea. Nici măcar nu vreau s-o încep. Nu mai vreau. După ceea ce am văzut. Tu ar trebui. Eu nu pot. Lasă-mă să fac ce pot. — Eddie! Nu vrei – se opri, dându-şi seama că e inutil. Bine, Eddie. Dacă doreşti. — Zbor spre California diseară. Am aranjat pentru spaţiu pe un avion al armatei… Ştiu că-ţi vei da demisia imediat ce… imediat ce vei putea părăsi New Yorkul. S-ar putea să fii plecată atunci când mă voi întoarce. Atunci când vei fi pregătită. Nu te preocupa de mine. Nu aştepta să-mi spui. Pleacă cât de repede poţi. O să… o să-ţi spun la revedere, acum. Ea se sculă în picioare. Stăteau şi se priveau unul la celălalt; în penumbra biroului, fotografia lui Nathaniel Taggart atârna pe peretele dintre ei – acea îndepărtată zi în care au învăţat să meargă pe şinele unei căi ferate. Îşi înclină capul şi îl ţinu plecat pe moment. Ea îi întinse mâna. — La revedere, Eddie. El îi strânse mâna cu fermitate, fără a privi în jos la degetele ei; se uita la chipul ei. Eddie dădu să plece, dar se opri, se întoarse către ea şi întrebă, cu voce joasă, dar fermă, nici ca rugăminte, nici ca disperare, ci ca un ultim gest de claritate conştientă spre a închide un cont de lungă durată: — Dagny… ştiai… ce anume simţeam pentru tine? — Da, răspunse ea încetişor, dându-şi seama în acest moment că ştiuse acest lucru, fără ajutorul vorbelor, de ani de zile: — Ştiam. — La revedere, Dagny. Huruitul slab al unui tren subteran se auzi prin pereţii clădirii şi înghiţi sunetul uşii care se închidea în urma lui. A doua zi de dimineaţă, ningea, iar picăturile care se topeau erau asemenea unei atingeri glaciale şi tăioase pe tâmplele doctorului Robert Stadler, în timp ce mergea pe lungul coridor al Hotelului Wayne-Falkland, către uşa apartamentului. Doi indivizi musculoşi păşeau alături de el; ei făceau parte din Departamentul de Condiţionare Morală, dar nu catadicseau să ascundă ce metodă de condiţionare ar prefera. „Aminteşte-ţi ordinele domnului Thompson”, îi spuse unul dintre ei cu dispreţ. „Un — 1136 —

singur chiţăit greşit – şi o să-l regreţi, frate.” Nu era zăpada de pe tâmplele lui – îşi spuse doctorul Stadler – era o presiune ca o arsură, se instalase acolo de la scena aceea din seara trecută când ţipase la domnul Thompson că nu putea să se întâlnească cu Galt. Ţipase cuprins de teroare oarbă, implorând un cerc de chipuri impasive să nu-l oblige să facă acest lucru, scâncind că face orice, în afară de aşa ceva. Chipurile nu catadicsiseră să argumenteze sau chiar să-l ameninţe; doar îi dăduseră ordine. Petrecuse o noapte albă, spunându-şi că nu va da ascultare; dar mergea către uşa aceea; presiunea ca o arsură de la tâmple şi uşoara greaţă ameţitoare a irealităţii provenea din faptul că nu putea recupera sentimentul că el este doctorul Robert Stadler. Remarcă strălucirea metalică a baionetelor ţinute de santinelele de la uşă şi sunetul unei chei învârtite într-o broască. Se trezi păşind în faţă şi auzi uşa fiind încuiată în urma lui. De cealaltă parte a încăperii, îl văzu pe John Galt şezând de pervaz, o siluetă zveltă, îmbrăcată în pantaloni şi cămaşă, cu un picior aplecat uşor către pardoseală, celălalt îndoit, cu mâinile împreunate peste un genunchi, cu capul cu părul cu irizaţii solare ţinut în sus, pe fundalul unui cer cenuşiu – şi brusc doctorul Stadler văzu silueta unui băietan şezând pe pridvorul casei sale, lângă campusul universitar al Universităţii Patrick Henry, cu soarele pe părul castaniu al unui cap ţinut în sus pe fundalul unei întinderi de albastru de vară a cerului, şi auzi intensitatea pasionată a propriei sale voci spunând cu douăzeci şi doi de ani în urmă: „Singura valoare sacră din lume, John, este mintea umană, nepângărita minte umană… – şi strigă către silueta acelui băiat, aflat de cealaltă parte a camerei şi la distanţă de ani de zile: „Nam avut încotro, John! N-am avut încotro!” Se apucă cu mâinile de marginea unei mese aflate între ei, pentru sprijin şi ca barieră de protecţie, cu toate că silueta de la fereastră nu se mişcase. — Nu te-am adus la asta! strigă el. N-am vrut! N-am avut încotro! Nu asta am intenţionat!… John! Nu trebuie să fiu făcut vinovat pentru asta! Nu sunt vinovat! Nam avut nicio şansă în faţa lor! Ei stăpânesc lumea! N-au mai lăsat loc şi pentru mine!… Ce înseamnă raţiunea pentru ei? Ce înseamnă ştiinţa? Tu nu ştii cât de mortali sunt! Tu nu îi înţelegi! Ei nu gândesc! Ei sunt nişte animale fără minte, mânaţi de sentimente iraţionale – de sentimentele lor lacome, hrăpăreţe, oarbe, iresponsabile! Ei pun mâna pe ceea ce vor, doar atâta ştiu ei: că vor un anumit lucru, indiferent de cauză, efect sau logică – ei vor lucrul respectiv, porcii nenorociţi!… Mintea? Tu nu ştii cât de inutilă este mintea în faţa acestor hoarde fără minte? Armele noastre sunt atât de neputincioase, ridicol de copilăreşti: adevăr, cunoaştere, raţiune, valori, drepturi! Ei nu cunosc decât forţa, înşelăciunea şi jaful!… John! Nu te uita aşa la mine! Cum mă puteam opune pumnilor lor? Trebuia să trăiesc, nu-i aşa? Nu era pentru mine – era pentru viitorul ştiinţei! Trebuia să fiu lăsat în pace, trebuia să fiu protejat, trebuia să cad la înţelegere cu ei – nu există cale de a trăi, decât acceptând condiţiile lor – nu — 1137 —

există, mă auzi? nu există!… Ce-ai fi vrut să fac? Să-mi petrec viaţa cerşind slujbe? Implorând fonduri şi alocaţii de la cei inferiori mie? Ai fi vrut ca munca mea să se afle la cheremul bandiţilor care au un talent pentru a face bani? Nu aveam vreme să concurez cu ei pentru bani sau pentru pieţe sau orice altă jalnică preocupare materială! Era oare ideea ta de dreptate – ca ei să-şi cheltuiască banii pe băutură, iahturi şi femei, în timp ce nepreţuitele ore ale vieţii mele se iroseau din lipsă de echipamente ştiinţifice? Convingere? Cum aş putea să-i conving? În ce limbă aş putea să le vorbesc unor oameni care nu gândesc?… Nu ştii cât de singur eram, cât de înfometat de o fărâmă de inteligenţă? Cât de singur, de obosit şi de neputincios! De ce trebuie ca o minte precum a mea să se târguiască cu proştii ignoranţi? Ei nu vor contribui niciodată măcar cu un sfanţ la ştiinţă! De ce să nu fie forţaţi! Nu pe tine am vrut să te forţez! Pistolul nu era îndreptat către intelect! Nu era îndreptat către oameni ca mine şi ca tine, ci doar către materialiştii fără minte… De ce te uiţi aşa la mine? Nam avut de ales! Nu există altă alegere, decât să-i învingi la propriul lor joc! Oh, da, este jocul lor, ei stabilesc regulile! Ce contăm, noi, cei puţini care pot să gândească? Putem doar spera să ne descurcăm, neobservaţi – şi să-i păcălim să ne servească scopurilor noastre!… Nu ştii ce ţel nobil era viziunea mea despre viitorul ştiinţei? Cunoaşterea umană eliberată de constrângerile materiale! Un scop nelimitat, nerestricţionat de mijloace! Nu sunt un trădător, John! Nu sunt! Slujeam cauza minţii! Ceea ce vedeam în faţă, ceea ce voiam, ceea ce simţeam, nu era de măsurat în dolarii lor mizerabili! Voiam un laborator! Aveam nevoie de el! Ce-mi pasă de unde provenea sau prin ce manieră? Aş putea face atât de multe! Aş putea ajunge la nişte înălţimi nebănuite! N-ai niciun pic de milă? Mi-l doream!… Şi ce dacă trebuiau forţaţi? Cine sunt ei să gânească, în definitiv? De ce i-ai învăţat să se răzvrătească? Ar fi funcţionat, dacă nu i-ai fi retras! Ar fi funcţionat, îţi spun! N-ar fi fost – aşa!… Nu mă acuza! Nu putem fi vinovaţi… cu toţii… vreme de secole… Nu putem fi atât de complet eronaţi!… Nu trebuie să fim condamnaţi! N-am avut de ales! Nu există altă modalitate de a trăi pe pământ!… De ce nu-mi răspunzi? Ce vezi? Te gândeşti la discursul pe care l-ai ţinut? Eu nu vreau să mă gândesc la el! Era doar logică! Nu se poate trăi cu logică! Mă auzi!… Nu te uita la mine! Ceri imposibilul! Oamenii nu pot exista în maniera ta! Tu nu permiţi niciun moment de slăbiciune, nu accepţi slăbiciunile sau sentimentele umane! Ce vrei de la noi? Raţionalitate 24 de ore pe zi, fără fisură, fără odihnă, fără scăpare?… Nu te uita la mine, fir-ar să fie! Nu mă mai tem de tine! Mă auzi! Nu mă mai tem! Cine eşti tu ca să mă învinovăţeşti, ratat nenorocit? Uite unde te-a adus drumul tău! Uite unde eşti, prins, neputincios, sub pază, gata să fii ucis în orice moment de brutele alea – şi cutezi să mă acuzi că sunt nepractic! Oh, da, o să fii ucis! N-o să învingi! Nu ţi se permite să învingi! Eşti omul care trebuie distrus! Icnetul doctorului Stadler fu un urlet amuţit, ca şi cum imobilitatea siluetei din fereastră slujise ca un reflector tăcut şi îl făcuse brusc să priceapă înţelesul deplin al propriilor cuvinte. — 1138 —

— Nu! gemu doctorul Stadler, mişcându-şi capul dintr-o parte în alta, spre a scăpa de neclintiţii ochi verzi. Nu!… Nu!… Nu! Vocea lui Galt avea aceeaşi austeritate decisă ca şi ochii lui: — Ai spus tot ceea ce voiam să-ţi spun eu ţie. Doctorul Stadler bătu cu pumnii în uşă; când fu deschisă, o luă la goană din încăpere. *** Timp de trei zile, nimeni nu a pătruns în apartamentul lui Galt, cu excepţia gardienilor care îi aduceau mâncarea. La începutul serii celei de-a patra zile, uşa se deschise spre a-l lăsa să intre pe Chick Morrison, însoţit de două persoane. Chick Morrison era îmbrăcat pentru cină, iar zâmbetul lui era nervos, dar mai încrezător ca de obicei. Unul dintre însoţitorii lui era un valet. Celălalt era un bărbat musculos, a cărui faţă părea să contrazică smochingul său: era o faţă aspră, cu pleoape somnoroase, palidă, cu ochi sprinteni şi un nas spart de luptător; ţeasta sa era rasă, cu excepţia unei fâşii de cârlionţi de un blond spălăcit în vârful capului; îşi ţinea mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor. — V-aş ruga să vă îmbrăcaţi, domnule Galt! rosti Morrison cu convingere, arătând către uşa dormitorului, în care un dulap în perete fusese umplut cu haine scumpe pe care Galt nu le alesese să le poarte. Vă rog să vă puneţi haine de seară. Adăugă: — Acesta este un ordin, domnule Galt. Galt se duse tăcut în dormitor. Cei trei bărbaţi îl urmară. Chick Morrison se aşeză pe marginea unui scaun, aprinzând şi stingând ţigară după ţigară. Valetul execută prea multe mişcări pline de curtoazie în exces, ajutându-l pe Galt să se îmbrace, înmânându-i butonii de cămaşă, ţinându-i haina. Bărbatul cel musculos stătea în picioare într-un colţ, cu mâna în buzunar. Niciunul dintre ei nu spunea vreo vorbă. — V-aş ruga să cooperaţi, domnule Galt, zise Chick Morrison, când Galt fu gata şi indică uşa cu un gest curtenitor spre a porni. Extrem de iute, încât nimeni nu percepu mişcarea mâinii sale, bărbatul cel musculos îl apucase pe Galt de braţ şi apăsa un pistol invizibil în coastele lui. — Nu faceţi vreo mişcare greşită, spuse el cu o voce inexpresivă. — Nu fac niciodată aşa ceva, replică Galt. Chick Morrison deschise uşa. Valetul stătea în spate. Cele trei siluete în haine de seară păşiră în tăcere prin hol către ascensor. Rămaseră tăcuţi în ascensor, clinchetul numerelor care se schimbau rapid deasupra uşii marcând înaintarea lor în jos. Ascensorul se opri la etajul mezaninului. Doi soldaţi înarmaţi mergeau în faţa lor, iar alţi doi îndărăt, în timp ce se deplasau pe coridoarele lungi, întunecate. Coridoarele erau pustii, cu excepţia unor santinele plasate la colţuri. Braţul drept al bărbatului — 1139 —

musculos era legat de braţul stâng al lui Galt; pistolul rămânea invizibil oricărui observator posibil. Galt simţea mica apăsare a ţevii în coasta sa; apăsarea era menţinută în mod expert: spre a nu fi resimţită ca impediment şi spre a nu fi uitată nicio clipă. Coridorul ducea către o uşă de mari dimensiuni, închisă. Soldaţii părură a dispărea în umbre, în momentul în care Chick Morrison atinse clanţa uşii. Mâna sa fu cea care deschise uşa, dar bruscul contrast de lumină şi sunet făcu să pară că uşa a fost deschisă de o explozie: lumina provenea de la cele trei sute de becuri ale strălucitoarelor candelabre din marea sală de bal a Hotelului Wayne-Falkland; sunetul era aplauzele a cinci sute de oameni. Chick Morrison deschidea drumul către masa vorbitorilor, înălţată pe o platformă deasupra meselor care umpleau camera. Lumea părea să ştie, fără a fi anunţată, că dintre cei doi bărbaţi care mergeau în urma lui, cel înalt, zvelt şi cu părul auriuroşiatic era cel pe care îl aplaudau. Faţa lui avea aceeaşi calitate ca şi vocea pe care o auziseră la radio: calmă, încrezătoare – şi intangibilă. Scaunul rezervat lui Galt era locul de onoare în centrul mesei lungi, domnul Thompson aşteptându-l în dreapta sa, iar bărbatul cel musculos strecurându-se cu dibăcie pe scaunul din stânga, fără a slăbi braţul sau apăsarea pistolului. Bijuteriile de pe umerii goi ai femeilor purtau cu ele sclipirea candelabrelor către umbrele meselor aglomerate până către pereţii aflaţi la distanţă; severul alb-negru al siluetelor bărbaţilor salva stilul încăperii de lux solemn-regal de tăieturile carelor de reportaj ale canalelor de ştiri, microfoanelor şi a unei multitudini de echipamente de televiziune. Mulţimea era în picioare, aplaudând. Domnul Thompson zâmbea şi urmărea faţa lui Galt, cu privirea nerăbdătoare, nervoasă a unui adult care aşteaptă reacţia unui copil în faţa unui cadou spectaculos. Galt se aşeză în faţa ovaţiei, fără a o ignora şi fără a-i răspunde. „Aplauzele pe care le auziţi, striga într-un microfon dintr-un colţ al încăperii un crainic al radioului, reprezintă un salut pentru John Galt, care tocmai şi-a luat locul la masa vorbitorilor! Da, prieteni, John Galt în persoană – aşa după cum, în scurt timp, se vor convinge aceia dintre voi care pot găsi un televizor!” Trebuie să-mi aduc aminte unde mă aflu – îşi spuse Dagny, încleşlându-şi pumnii sub faţa de masă, în obscuritatea unei mese laterale. Era greu să păstreze un sentiment de dublă realitate în prezenţa lui Galt, aflat la zece metri de ea. Ea simţea că în lume nu poate exista nici pericol, nici suferinţă, atâta vreme cât îi vedea faţa – şi, simultan, o teroare de gheaţă, atunci când se uita la cei care îl aveau la mâna lor, atunci când îşi aduse aminte de oarba iraţionalitate a evenimentului pe care îl organizau. Ea se forţă să-şi păstreze muşchii faciali rigizi, spre a nu se trăda printr-un zâmbet de fericire sau un ţipăt de panică. Se întrebă cum anume reuşiseră ochii lui să o găsească în mulţimea aceea. Ea văzuse scurta pauză a privirii lui, pe care nimeni altcineva nu o putea observa; — 1140 —

privirea lui fugară fusese mai mult decât un sărut, fusese o strângere de mână de aprobare şi de sprijin. El nu mai privi în direcţia ei. Ea nu putea face eforturi să se uite în altă parte. Era şocant să-l vadă în haine de seară şi încă mai şocant faptul că el le purta cu atâta naturaleţe; el le făcea să pară asemenea unei uniforme de onoare; figura lui sugera genul de banchet, din zilele unui îndepărtat trecut, în care ar fi primit o distincţie industrială. Sărbătoririle – îşi aduse ea aminte propriile cuvinte, cu o împunsătură de dor – ar trebui să fie doar pentru cei care au ceva de sărbătorit. Întoarse capul. Făcu eforturi să nu se uite prea des la el, să nu atragă atenţia însoţitorilor ei. Fusese plasată la o masă suficient de proeminentă spre a o înfăţişa adunării, dar suficient de obscură spre a o ţine în afara direcţiei privirii lui Galt, împreună cu cei care stârniseră dezaprobarea lui Galt: doctorul Ferris şi Eugene Lawson. Fratele ei, Jim, remarcă ea, fusese plasat mai aproape de platformă; îi putea vedea faţa posacă printre figurile nervoase ale lui Tinky Holloway, Fred Kinnan, doctorul Simon Pritchett. Feţele care se iţeau deasupra mesei vorbitorilor nu reuşeau în eforturile lor de a ascunde că arătau asemenea unor oameni care îndură un chin; calmul feţei lui Galt părea radios printre ei; ea îşi puse întrebarea cine era prizonierul şi cine era stăpânul. Privirea ei se mişcă încet peste alinierea de la masa lui: domnul Thompson, Wesley Mouch, Chick Morrison, nişte generali, nişte membri ai Legislaturii şi, în mod absurd, domnul Mowen ales ca mită pentru Galt, ca simbol al marilor afaceri. Ea privi prin sală, căutând faţa doctorului Stadler. Nu era prezent. Vocile care umpleau încăperea erau asemenea unui grafic de temperatură, îşi spuse ea; izbucnirile în râs ale cuiva se întrerupeau, neterminate, şi îi stârneau pe cei de la mesele dimprejur să întoarcă capetele. Feţele erau trase şi strâmbate de cea mai evidentă şi mai puţin demnă formă de tensiune: de zâmbetele forţate. Aceşti oameni – îşi spuse ea – ştiau, nu prin intermediul raţiunii lor, ci prin intermediul panicii lor, că acest banchet constituia cea mai înaltă culme şi esenţa nudă a lumii lor. Îşi dădeau seama că nici Dumnezeul lor, nici armele lor nu puteau face această sărbătorire să însemne ceea ce se chinuiau ei a pretinde că înseamnă. Nu putea înghiţi mâncarea care fusese pusă în faţa ei; gâtul ei părea închis de o convulsie rigidă. Observă că ceilalţi de la masa ei se prefăceau, de asemenea, că mănâncă. Doctorul Ferris părea a fi singurul al cărui apetit părea neafectat. Atunci când văzu o îngheţată topită în bolul de cristal din faţa ei, ea observă brusca tăcere din încăpere şi auzi scârţâitul maşinăriei de televiziune care era deplasată cu greutate în faţă pentru a transmite. Acum – îşi spuse ea, cu o senzaţie de aşteptare şi îşi dădu seama că acelaşi semn de întrebare se afla în fiecare minte din încăpere. Se uitau cu toţi atent la Galt. Faţa lui nu se mişcă şi nu se schimbă. Nimeni nu trebui să facă linişte, atunci când domnul Thompson făcu cu mâna semn unui crainic: încăperea nu părea că respiră. — 1141 —

— Concetăţeni, urlă crainicul la microfon, ai acestei ţări şi ai oricăreia capabile să audieze, din marea sală de bal a Hotelului Wayne- Falkland din New York City, vă oferim inaugurarea Planului John Galt! Un pătrat de lumină albăstruie apăru pe peretele din spatele mesei vorbitorilor – un ecran de televiziune pe care să se proiecteze pentru oaspeţi imaginile pe care ţara urma să le vadă. — Planul John Galt pentru Pace, Prosperitate şi Profit! strigă crainicul în timp ce o imagine tremurătoare a sălii de bal apăru deodată pe ecran. Zorii unei lumi noi! Produsul unei colaborări armonioase între spiritul umanitar al conducătorilor noştri şi geniul ştiinţific al lui John Galt! Dacă încrederea dumneavoastră în viitor a fost subminată de zvonuri răutăcioase, acum vă puteţi convinge singuri de familia noastră de conducători unită în mod fericit!… Doamnelor şi domnilor – în timp ce camera de luat vederi îşi îndreptă obiectivul către masa vorbitorilor, iar faţa stupefiată a domnului Mowen umplu ecranul –, domnul Horace Bussby Mowen, Industriaşul American! Camera se deplasă către o colecţie de muşchi faciali modelaţi în imitarea unui zâmbet. General de armată Whittington S. Thorpe! Camera, asemenea unui ochi în faţa unei alinieri la poliţie, se mişcă de la o faţă speriată la alta – speriată de ravagiile fricii, evadării, disperării, nesiguranţei, dispreţului de sine, vinovăţiei. Lider al Majorităţii în Legislatura Naţională, domnul Lucian Phelps!… Domnul Wesley Mouch!… Domnul Thompson! Camera făcu o pauză asupra domnului Thompson; el oferi un rânjet amplu naţiunii, apoi întoarse capul şi se uită în altă direcţie, către stânga sa, cu un aer de aşteptare triumfătoare. Doamnelor şi domnilor, rosti solemn crainicul, John Galt! Doamne-Dumnezeule – îşi spuse Dagny – ce fac? De pe ecran, faţa lui John Galt privea la naţiune, faţa fără durere, frică sau vinovăţie, implacabilă prin virtutea serenităţii, invulnerabilă prin virtutea stimei de sine. Faţa asta – îşi spuse ea – printre toate celelalte? Indiferent de ce anume plănuiesc ei, îşi spuse ea, e neterminat – nimic mai mult nu poate fi spus sau trebuie spus – iată produsul unui cod şi al celuilalt, iată alegerea, iar cel care este uman va şti. — Secretarul personal al domnului Galt, rosti crainicul, în timp ce camera trecu rapid peste următoarea faţă şi continuă: — Domnul Clarence „Chick” Morrison… Domnul amiral Homer Dawley… Domnul… Ea privi feţele din jurul ei, întrebându-se: au văzut contrastul? Şi-au dat seama de el? L-au văzut pe el? Au vrut să fie real? — Acest banchet, spuse Chick Morrison, care preluase rolul de maestru de ceremonii, este în onoarea celui mai măreţ personaj al vremurilor noastre, cel mai capabil producător, omul priceput la toate, noul conducător al economiei noastre – John Galt! Dacă i-aţi auzit extraordinarul discurs de la radio, nu puteţi avea nicio îndoială că el poate face să meargă lucrurile. Acum el se află aici spre a vă spune că le va face să funcţioneze. Dacă aţi fost induşi în eroare de către acei extremişti demodaţi — 1142 —

care au pretins că el nu o să ni se alăture niciodată, că nu este posibilă fuziunea dintre viziunea lui despre viaţă şi a noastră, că este ori într-un fel, ori în celălalt – evenimentul din această seară vă va dovedi că orice poate fi reconciliat şi unit! Din momentul în care l-au văzut – îşi spuse Dagny – îşi pot ei oare dori să privească la altcineva? Din momentul în care ei ştiu că el este posibil, că aceasta este ce poate fi omul, ce altceva pot ei să vrea a căuta? Pot ei oare simţi vreo dorinţă cu excepţia aceleia de a realiza în sufletele lor ceea ce a realizat el în sufletul lui? Sau vor fi ei opriţi de faptul că cei ca Mouch, ca Morrison, ca Thompson nu doriseră să realizeze aşa ceva? Îi vor socoti ei pe cei precum Mouch ca fiind umani, iar pe el ca fiind imposibil? Camera de filmat baleia prin sala de bal, aducând pe ecran şi ţării feţele oaspeţilor de vază, feţele conducătorilor care observau cu încordare şi – din când în când – faţa lui John Galt. El părea ca şi cum ochii lui receptivi îi studiau pe oamenii din afara acestei încăperi, oamenii care îl vedeau din celelalte colţuri ale ţării; nu se putea şti dacă asculta; nicio reacţie nu altera calmul chipului său. — Sunt mândru să aduc un tribut în această seară, rosti conducătorul Adunării Legislative, următorul vorbitor, celui mai mare organizator economic pe care l-a descoperit vreodată lumea, cel mai talentat administrator, cel mai strălucit planificator – John Galt, omul care ne va salva! Mă aflu aici pentru a-i mulţumi în numele poporului! Acesta – îşi spuse Dagny – era spectacolul sincerităţii celor necinstiţi. Cea mai necinstită parte a înşelătoriei e aceea că ei vorbesc serios. Ei îi oferă lui Galt tot ce e mai bun din ceea ce poate oferi viziunea lor despre existenţă, ei încearcă să îl ademenească cu ceea ce constituia visul lor referitor la cea mai înaltă împlinire a vieţii: această răspândire de adulări stupide, irealitatea acestei enorme amăgiri – aprobarea fără standarde, tributul fără conţinut, onoarea fără motive, admiraţia fără cauze, iubirea fără un cod de valori. — Am dat la o parte toate micile noastre diferenţe, spunea acum Wesley Mouch la microfon, toate opiniile partizane, toate interesele personale şi viziunile egoiste – spre a sluji sub conducerea altruistă a lui John Galt! De ce ascultă ei? – se întrebă Dagny. Oare nu văd marca morţii pe chipurile acelora şi marca vieţii pe al lui? Ce stare vor să aleagă? Ce stare caută pentru omenire? …Privi feţele din sala de bal. Erau inexpresive la modul nervos; nu arătau nimic altceva decât greutatea letargiei şi râncezeala unei frici cronice. Se uitau la Galt şi la Mouch, ca şi cum ar fi fost incapabili să perceapă vreo diferenţă între ei sau să simtă preocupare dacă ar exista vreo diferenţă, privirea lor goală, lipsită de spirit critic, care nu evaluează, declarând: „Cine sunt eu ca să ştiu?” Ea se cutremură, amintindu-şi propoziţia lui: „Cel care declară declară ”. Se părea că nu catadicseau nici să facă efortul de a-şi pune această întrebare… Văzu câteva feţe cărora părea că le pasă. Ele se uitau la Galt cu o — 1143 —

rugăminte disperată, cu o admiraţie meditativ-tragică… şi cu mâini zăcând fără vlagă pe mesele din faţa lor. Aceştia erau oamenii care îşi dădeau seama cum era el, care trăiau tânjind frustraţi după lumea lui – dar mâine, dacă l-ar vedea cum este ucis în faţa lor, mâinile lor ar zăcea la fel de lipsite de vlagă, iar ochii lor ar privi în altă parte, zicând: „Cine sunt eu ca să acţionez?” — Unitatea de acţiune şi de scop, zicea Mouch, ne vor purta către o lume mai fericită… Domnul Thompson se aplecă spre Galt şi şopti cu un zâmbet prietenos: — Va trebui să spuneţi câteva cuvinte ţării, mai târziu, după mine. Nu, nu, nu un discurs lung, doar una, două propoziţii, nu mai mult. Doar „bună seara, oameni buni” sau ceva de genul acesta, ca să vă poată recunoaşte vocea. Apăsarea uşor accentuată a ţevii „secretarului” în coasta lui Galt adăugă un paragraf tăcut. Galt nu răspunse. — Planul John Galt, spunea Wesley Mouch, va reconcilia toate conflictele. El va proteja proprietatea celor bogaţi şi va da o cotă-parte mai mare celor săraci. Va diminua povara impozitelor voastre şi vă va oferi mai multe beneficii guvernamentale. Va scădea preţurile şi va mări salariile. Va da mai multă libertate individului şi va întări legăturile obligaţiilor colective. Va combina eficienţa întreprinderii libere cu generozitatea unei economii planificate. Dagny observă câteva feţe – trebui să facă un efort spre a crede complet acest lucru – care se uitau la Galt cu ură. Jim era una dintre ele, remarcă ea. Când imaginea lui Mouch ocupă ecranul, aceste feţe erau relaxate în manieră satisfăcut-plictisită, care nu era plăcere, ci confortul permisiunii, acela de a şti că nimic nu se cerea de la ei şi că nimic nu era ferm sau sigur. Atunci când camera de luat vederi arătă pentru o clipă imaginea lui Galt, buzele lor se strânseră, iar trăsăturile lor se ascuţiră datorită unei priviri deosebit de precaute. Ea simţi cu bruscă certitudine că ei se temeau de precizia feţei lui, de claritatea imbatabilă a trăsăturilor sale, de imaginea unei entităţi, o imagine a unei existenţe care se impune. Ei îl urăsc pentru că este el însuşi – îşi spuse ea, simţind o senzaţie de oroare rece, când natura sufletelor lor deveni reală pentru ea – ei îl urăsc pentru capacitatea lui de a trăi. Oare vor să trăiască? – se întrebă ea în autobatjocură. Prin amorţeala uluită a minţii ei, îşi aduse aminte de sunetul propoziţiei lui: „Dorinţa de a nu fi ceva anume înseamnă dorinţa de a nu fi”. Acum domnul Thompson era cel care urla în microfon în maniera lui cea mai energică şi prietenoasă: — Şi vă spun: pocniţi-i peste bot pe scepticii care răspândesc dezbinare şi frică! Ei v-au spus că John Galt nu ni se va alătura niciodată, nu-i aşa? Ei bine, iată-l, în persoană, din proprie voinţă, la această masă şi în fruntea Statului nostru! Gata, bucuros şi capabil să slujească cauza poporului! Niciodată, niciunul din voi, să nu mai înceapă a se îndoi, a fugi sau a renunţa! Ziua de mâine este aici azi – şi ce zi de mâine! Cu trei mese pe zi pentru fiecare de pe pământ, cu o maşină în fiecare garaj şi — 1144 —

cu energie electrică gratis, produsă de un gen de motor aşa cum nu aţi mai văzut niciodată! Iar singurul lucru pe care trebuie să-l faceţi e să mai aveţi puţină răbdare! Răbdare, credinţă şi unitate – aceasta este reţeta, pentru progres! Trebuie să fim uniţi între noi şi uniţi cu restul lumii, precum o uriaşă familie fericită, muncind cu toţii pentru binele tuturor! Am găsit un conducător care va bate recordul celui mai bogat şi mai harnic trecut al nostru! Iubirea lui pentru omenire l-a făcut să vină aici – spre a vă sluji, a vă proteja şi a avea grijă de voi! El a auzit rugăminţile voastre şi a răspuns chemării datoriei noastre umane comune! Fiecare este păstrătorul fratelui său! Nimeni nu este o insulă lui însuşi! Iar acum îi veţi auzi vocea – acum veţi asculta mesajul lui… Doamnelor şi domnilor, rosti el solemn, John Galt – către familia colectivă a umanităţii! Camera de luat vederi se mută pe Galt. El rămase neclintit un moment. Apoi, cu o mişcare atât de rapidă şi de expertă încât mâna secretarului său fu incapabilă s-o imite, se ridică în picioare, se înclină într-o parte, lăsând pentru un moment ca pistolul îndreptat spre el să fie expus vederii lumii – apoi, stând drept, cu faţa către camerele de luat vederi, privind către toţii telespectatorii săi invizibili, el spuse: — Daţi-vă naibii la o parte din calea mea! Capitolul IX Generatorul — Daţi-vă naibii la o parte din calea mea! Doctorul Robert Stadler auzi aceste cuvinte la radioul din maşina sa. Nu ştiu dacă următorul sunet, parţial icnet, parţial urlet, parţial râs începu să se işte din el sau de la radio – dar auzi clicul care îi întrerupse pe amândoi. Radioul amuţi. Nu mai veni niciun sunet de la Hotelul Wayne-Falkland. Căută posturi dintr-un capăt în celălalt al scalei, sub ecranul luminos. Nu se auzi nimic, nici explicaţii, nici scuze de probleme tehnice, nici muzică pentru a masca tăcerea. Toate posturile îşi încetaseră transmisia. Fu scuturat de un fior, încleştă mâinile pe volan, aplecându-se peste el asemenea unui jocheu la finalul unei curse de cai, iar piciorul apăsă pedala de acceleraţie. Mica întindere de autostradă din faţa lui ţopăia în ritmul salturilor farurilor sale. Dincolo de fâşia luminată nu mai exista nimic altceva decât pustietatea preeriilor din Iowa. Nu ştia de ce ascultase transmisiunea; nu ştia ce anume îl făcea să tremure acum. Chicoti brusc – părea un mârâit răuvoitor – fie către aparatul de radio, fie către cei din oraş, fie către cer. Observa rarii stâlpi cu numerele autostrăzii. Nu avea nevoie să consulte o hartă: timp de patru zile, harta aceea fusese tipărită în creierul său, asemenea unei reţele de linii trasate cu acid. Nu puteau să i-o ia, îşi spuse: nu-l puteau opri. Avu senzaţia ca şi cum ar fi fost urmărit; dar mile întregi în urma lui nu era nimic, cu excepţia stopurilor din spatele maşinii sale – asemenea a două semnale de pericol, care fugeau prin bezna — 1145 —

câmpiilor din Iowa. Motivul care îi ghida mâinile şi picioarele se afla la patru zile în spatele lui. Era chipul unui bărbat pe un pervaz şi chipurile cu care se confruntase atunci când scăpase din acea încăpere. Le strigase că nu poate sta de vorbă cu Galt şi că nici ei nu puteau, că Galt o să-i distrugă pe toţi, dacă nu îl distrugeau ei pe el mai întâi. — Nu face pe şmecherul, profesore! – îi răspunsese rece domnul Thompson. Ai strigat o grămadă că îl urăşti profund, dar când vine vorba de trecut la treabă, nu neai ajutat absolut deloc. Nu ştiu de partea cui eşti. Dacă el nu cedează în manieră paşnică, s-ar putea să trebuiască să recurgem la presiuni – de exemplu, ostatici pe care el nu ar vrea să-i vadă torturaţi –, iar dumneata eşti primul pe listă, profesore. — Eu? ţipase el, zgâlţâit de groază şi de un râs amarnic-disperat. Eu? Dar pe mine mă condamnă mai mult decât pe orice altcineva! — De unde ştiu eu? răspunse domnul Thompson. Aud că ai fost pe vremuri profesorul lui. Şi, nu uita, eşti singurul pe care l-a solicitat. Mintea lui se lichefiase de groază, se simţise ca şi cum era pe punctul de a fi strivit de doi pereţi care înaintau către el: n-avea nicio şansă, dacă Galt refuza să capituleze – şi o şansă şi mai mică dacă Galt li se alătura acestor oameni. În acel moment, o formă aflată la distanţă îşi făcuse apariţia în mintea lui: imaginea unei structuri cu o cupolă de forma unei ciuperci, aflată în mijlocul unei câmpii din Iowa. După aceea, toate imaginile începuseră să se contopească în mintea sa. Proiectul X – îşi spusese, neştiind dacă era viziunea acelei structuri sau a unui castel feudal care domina întregul ţinut, cea care îi dădea sentimentul unei epoci şi al unei lumi cărora el îi aparţinea… Eu sunt Robert Stadler – îşi spusese – e proprietatea mea, a provenit din descoperirile mele, ei au spus că eu am inventat acest lucru… O să le arăt eu lor! – îşi spusese, neştiind dacă era vorba despre bărbatul de pe pervazul ferestrei sau ceilalţi, ori întreaga omenire… Gândurile lui deveniseră ca nişte aşchii care pluteau într-un lichid, fără legătură: Să pui mâna pe putere… O să le arăt eu lor!… Să pui mâna pe putere, să stăpâneşti… Nu există altă modalitate de a trăi pe pământ… Acestea fuseseră singurele cuvinte care numeau planul din mintea lui. Simţise că restul era clar – clar în forma unei emoţii sălbatice care striga sfidător că nu trebuia să-l facă clar. Va prelua controlul asupra Proiectului X şi va stăpâni o parte din ţară precum domeniul său feudal privat. Prin ce mijloace? Emoţia sa răspunse: cumva. Motivul? Mintea sa îi repetase insistent că motivul îl reprezenta groaza de gaşca domnului Thompson, că el nu mai era în siguranţă printre ei, că planul său reprezenta o necesitate practică. În străfundurile creierului său lichid, emoţia lui ţinuse un alt tip de groază, cufundată împreună cu legăturile dintre aşchiile sparte de cuvinte. Aceste aşchii constituiseră singura busolă care i-a ghidat traseul de-a lungul celor patru zile şi nopţi – în timp ce conducea pe autostrăzi pustii, străbătând o ţară care se — 1146 —

prăbuşea în haos, în timp ce dezvolta o şiretenie obsesivă pentru obţinerea ilegală de benzină, în timp ce fura puţine ore de somn neodihnitor, în moteluri obscure, sub nume false… Eu sunt Robert Stadler – îşi spusese, mintea lui repetând acest lucru ca pe o formulă a omnipotenţei… Să pui mâna pe putere – îşi spusese, gonind printre semafoarele orăşelelor semiabandonate – gonind pe oţelul trepidant al Podului Taggart de peste Mississippi – gonind pe lângă ruinele ocazionale ale fermelor pe întinderile goale din Iowa… O să le arăt eu lor! – îşi spusese – n-au decât să mă urmărească, n-or să mă oprească de data asta… Îşi spusese acest lucru, chiar dacă nimeni nu îl urmărise – aşa după cum nimeni nu îl urmărea acum, cu excepţia stopurilor maşinii sale şi a motivului cufundat în mintea lui. Privi aparatul său de radio mut şi chicoti; chicotitul avea calitatea emoţională a unui pumn ameninţător agitat în spaţiu. Eu sunt cel practic – îşi spuse – nu am de ales… Nu am alternativă… O să le arăt eu tuturor gangsterilor ălora obraznici care uită că eu sunt Robert Stadler… Or să se prăbuşească cu toţii, doar eu nu!… O să supravieţuiesc!… O să înving… O să le arăt eu lor! Cuvintele erau ca nişte porţiuni de teren solid, în mijlocul unei mlaştini extrem de tăcute; legăturile zăceau cufundate pe fund. Dacă ar fi fost conectate, cuvintele lui ar fi format propoziţia: O să-i arăt eu lui că nu există altă cale de a trăi pe pământ!… Luminile răspândite la mare distanţă în faţă erau barăcile construite pe locul Proiectului X, cunoscut acum sub numele de Harmony City. Remarcă, când se apropie, că la Proiectul X se petrecea ceva neobişnuit. Gardul de sârmă ghimpată era rupt, iar la poartă nu îl întâmpină nicio santinelă. Dar în peticele de întuneric şi în lumina puternică a unor reflectoare care pâlpâiau avea loc un soi de agitaţie anormală: existau nişte care blindate, oameni alergau, se strigau ordine, sclipeau baionete. Nimeni nu îi opri maşina. În colţul unei barăci, zări prăvălit la pământ trupul nemişcat al unui soldat. Beat – îşi spuse, preferând să gândească acest lucru, întrebându-se din ce motiv era nesigur în această privinţă. Structura în formă de ciupercă se ghemuia pe o măgură în faţa lui; în îngustele deschideri ale ferestrelor sale erau lumini – iar coşuri fără formă ieşeau de sub cupola sa, ţintind către bezna ţinutului. Un soldat îi bară calea când coborî din maşină la intrare. Soldatul era înarmat corespunzător, dar fără chipiu, iar uniforma lui părea şleampătă. — Unde mergi, amice? întrebă el. — Lasă-mă să intru! ordonă doctorul Stadler dispreţuitor. — Ce treabă aveţi pe-aici? — Sunt doctorul Robert Stadler. — 1147 —

— Eu sunt Joe Bow. Am spus: ce treabă aveţi pe-aici? Sunteţi unul dintre cei noi sau unul dintre cei vechi? — Lasă-mă să intru, idiotule! Sunt doctorul Robert Stadler. Nu numele, ci tonul vocii şi forma de adresare părură a-l convinge pe soldat. — Unul dintre ăi noi, rosti el şi, deschizând poarta, strigă către cineva dinăuntru: Hei, Mac, ai grijă de tataie ăsta, vezi tu ce vrea! În holul gol, slab luminat din beton armat, el fu întâmpinat de un bărbat care ar fi putut fi un ofiţer, cu excepţia faptului că tunica lui era deschisă la gât, iar o ţigară atârna insolent în colţul gurii. — Cine sunteţi? rosti el scurt, mâna sa zvâcnind prea rapid către tocul armei de la coapsă. — Sunt doctorul Robert Stadler. Numele nu avu niciun efect. — Cine v-a dat permisiunea de a veni aici? — Eu nu am nevoie de permisiune. Aceste cuvinte părură a avea un efect; bărbatul îşi luă ţigara din gură. — Cine v-a trimis? întrebă el, uşor nesigur. — Vreţi, vă rog, să mă lăsaţi să vorbesc cu comandantul? solicită nerăbdător doctorul Stadler. — Cu comandantul? Ai venit prea târziu, frate! — Cu inginerul-şef, atunci! — Inginerul care? Oh, Willie? Willie e-n regulă, e de-ai noştri, dar e plecat într-o misiune acum. În hol mai erau şi alte persoane, ascultând cu o curiozitate temătoare. Mâna ofiţerului făcu semn uneia dintre ele să se apropie – un civil neras, cu un pardesiu ponosit aruncat pe umeri. — Ce doriţi? rosti el sec către doctorul Stadler. — Poate cineva să-mi spună unde se află domnii din personalul ştiinţific? întrebă doctorul Stadler pe tonul curtenitor-categoric al unui ordin. Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul, ca şi cum o atare întrebare ar fi irelevantă într-un asemenea loc. — Veniţi de la Washington? întrebă cu suspiciune civilul. — Nu vin. Vă voi face să înţelegeţi că am terminat-o cu gaşca aceea de la Washington. — Oh? bărbatul păru încântat. Sunteţi deci un Prieten al Poporului? — Aş zice că sunt cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodată poporul. Eu sunt cel care le-a dat toate acestea. Arătă în jurul lui. — Dumneavoastră? rosti bărbatul, impresionat. Sunteţi unul dintre aceia care au căzut la înţelegere cu Şeful? — 1148 —

— Eu sunt şeful aici, din momentul acesta. Bărbaţii se uitară unul la altul, retrăgându-se câţiva paşi. Ofiţerul întrebă: — Aţi spus că vă numiţi Stadler? — Robert Stadler. Iar dacă nu ştiţi ce înseamnă asta, o să aflaţi! — Domnule, vreţi să mă urmaţi, vă rog? spuse ofiţerul, cu politeţe nesigură. Ceea ce s-a întâmplat după aceea nu-i fu clar doctorului Stadler, pentru că mintea lui refuză să admită realitatea lucrurilor pe care le vedea. Era un du-te-vino de persoane în birouri pe jumătate luminate, în dezordine, erau prea multe arme de foc pe şoldurile tuturora, erau întrebări fără sens care i se puneau de voci răstite care alternau între impertinenţă şi frică. El nu a ştiut dacă vreunul dintre ei a încercat să-i dea o explicaţie; nu era dispus să asculte; nu putea permite ca aşa ceva să fie adevărat. Continua să afirme pe tonul unui suveran feudal: „Eu sunt şeful aici, din momentul acesta… Eu dau ordinele… Am venit să preiau… locul ăsta este al meu… Eu sunt doctorul Robert Stadler – iar dacă nu cunoşteţi numele acesta în locul ăsta, n-aveţi ce căuta aici, idioţi infernali! O să vă faceţi fărâme, dacă ăsta e stadiul cunoaşterii voastre! Aţi făcut vreo oră de fizică la liceu? Nu-mi păreţi ca şi cum aţi fi fost lăsaţi înăuntrul unui liceu, niciunul dintre voi! Ce căutaţi aici? Cine sunteţi?” Îi trebui mult timp să înţeleagă – atunci când mintea lui nu mai putu bloca acest lucru – că cineva îi furase planul: cineva avusese aceeaşi viziune a existenţei ca şi el şi se mobilizase spre a realiza acelaşi viitor. Pricepu că aceşti oameni, care se autodenumeau Prietenii Poporului, îşi însuşiseră Proiectul X, în seara aceasta, cu câteva ore înainte, cu intenţia de a întemeia o stăpânire a lor. Le râse în faţă, cu dispreţ amar-neîncrezător: „Habar n-aveţi ce faceţi, delincvenţi juvenili nenorociţi! Credeţi că voi – voi! – sunteţi în stare să manevraţi un instrument al ştiinţei de înaltă precizie? Cine e conducătorul vostru? Solicit să-l văd pe conducătorul vostru!” Tonul lui de arogantă autoritate, dispreţul lui şi propria lor panică – panica oarbă a oamenilor de nestrunită violenţă, care nu au nicio normă de siguranţă sau pericol – constituiră motivul care îi făcu să şovăie şi să se întrebe dacă nu cumva era, poate, un membru secret, de nivel înalt, al conducerii lor; erau, în mod egal, gata să sfideze şi să arate supunere faţă de orice autoritate. După ce a fost plimbat de la un comandant nervos la altul, se trezi în cele din urmă condus pe nişte scări de fier, care coborau în nişte coridoare din beton armat, lungi, pline de ecou, la o audienţă la „Şeful” în persoană. Şeful se refugiase în camera de control subterană. Printre spiralele complexe ale delicatului mecanism ştiinţific care producea raza sonoră, lângă panoul de comandă din perete cu manete, cadrane şi instrumente de măsură strălucitoare, cunoscut sub numele de Xilofon, Robert Stadler dădu ochii cu noul conducător al Proiectului X. Era Cuffy Meigs. Purta o tunică strâmtă, semimilitară şi pantaloni din piele; carnea gâtului se umfla — 1149 —

peste marginea gulerului; buclele lui negre erau năclăite de sudoare. Se plimba neliniştit, ezitant prin faţa Xilofonului, strigând ordine către oameni care intrau şi ieşeau încontinuu din încăpere: Trimiteţi curieri către fiecare sediu districtual unde putem ajunge! Spuneţi-le că Prietenii Poporului au învins! Spuneţi-le că nu mai trebuie să primească ordine de la Washington! Noua capitală a Commonwealth-ului Poporului este Harmony City, care va fi cunoscut de-acum înainte drept Meigsville! Spuneţi-le că aştept 500.000 de dolari pentru fiecare 5.000 de cetăţeni, mâinedimineaţă – altminteri…! Trecu ceva timp până când atenţia şi ochii căprui, împăienjeniţi, ai lui Cuffy Meigs se îndreptară către persoana doctorului Stadler. — Ei bine, ce se-ntâmplă? Ce se-ntâmplă? rosti el scurt. — Eu sunt doctorul Robert Stadler. — Cum? – Oh, da! Da! Dumneata eşti barosanul din spaţiile cosmice, nu-i aşa? Dumneata eşti tipul care prinde atomi sau ceva de genul ăsta. Păi, ce naiba faci aici? — Eu ar trebui să-ţi pun această întrebare. — Cum? Uite ce-i, profesore, nu-mi arde de glume. — Am venit aici să preiau controlul. — Controlul? Asupra a ce anume? — A acestui echipament. A acestui loc. A ţinutului aflat în raza sa de acţiune. Meigs se uită lung la el pentru câteva clipe, apoi întrebă încet: — Cu ce-ai venit aici? — Cu maşina.. — Vreau să spun, pe cine ai adus cu dumneata? — Pe nimeni. — Ce arme ai adus? — Niciuna. Numele meu e suficient.. — Ai venit aici singur, cu numele şi maşina dumitale? — Da. Cuffy Meigs izbucni în hohote. — Crezi, întrebă doctorul Stadler, că poţi face să funcţioneze o instalaţie de tipul ăsta? — Ia-o la goană, profesore, ia-o la goană! Cară-te, ca să nu pun să fii împuşcat! Navem nevoie de intelectuali pe-aici! — Cât de mult ştiţi despre chestia asta? arătă doctorul Stadler către Xilofon. — Cui îi pasă? Tehnicienii sunt ieftini ca braga în ziua de azi! Cară-te! Aici nu-i Washington! Am terminat-o cu visătorii ăia lipsiţi de spirit practic de la Washington! N-or să ajungă nicăieri negociind cu fantoma aia de la radio şi ţinând discursuri! Acţiune – de-asta avem nevoie! Acţiune directă! Cară-te, doctore! S-a dus vremea ta! Se clătina înainte şi înapoi, prinzându-se din când în când de câte o manetă a Xilofonului. Doctorul Stadler îşi dădu seama că Meigs era beat. — 1150 —

— Nu atinge manetele acelea, prostule! Meigs îşi retrase brusc, fără să vrea, mâna, apoi o flutură sfidător către panoul de comandă: — Ating ce vreau eu! Nu-mi spune tu mie ce să fac! — Pleacă de lângă panoul ăla de comandă! Pleacă de aici! Ăsta e al meu! Pricepi! E proprietatea mea! — Proprietate! Ha! Meigs scoase o lătrătură scurtă care era un chicotit. — Eu l-am inventat! Eu l-am creat! Eu am făcut să fie posibil! — Serios? Păi, mii de mulţumiri, doctore. Mii de mulţumiri, dar nu mai avem nevoie de el. Avem mecanicii noştri. — Ai vreo idee despre ceea ce a trebuit să ştiu spre a-l face posibil? Tu n-ai fi fost în stare să te gândeşti la o singură lampă de-a lui! La un singur bulon! Meigs dădu din umeri. — Poate că nu. — Atunci cum de îndrăzneşti să crezi că poţi fi proprietarul lui? Cum îndrăzneşti să vii aici? Pe ce se bazează pretenţiile tale la el? Meigs se bătu pe tocul pistolului. — Pe asta. — Ascultă, mitocan beţiv! strigă doctorul Stadler. Ai habar cu ce anume te joci? — Nu-mi vorbi mie aşa, neghiob bătrân! Cine te crezi ca să-mi vorbeşti în felul ăsta? Pot să-ţi frâng gâtul cu mâinile goale! Tu nu ştii cine sunt eu? — Eşti un bătăuş înfricoşat, care n-are habar de nimic! — Oh, asta sunt, nu-i aşa! Eu sunt Şeful! Eu sunt Şeful şi n-o să-mi stea în cale o bătrână sperietoare de ciori ca tine! Pleacă de-aici! Se priviră unul de celălalt pentru câteva clipe, lângă panoul de comandă al Xilofonului, amândoi încolţiţi de teroare. Teroarea neadmisă a doctorului Stadler era efortul frenetic de a nu recunoaşte că se uita la produsul său final, că acesta era fiul său spiritual. Teroarea lui Cuffy Meigs avea rădăcini mai ample, îmbrăţişa întreaga existenţă; trăise în teroare cronică toată viaţa, dar acum făcea eforturi să nu recunoască ceea ce îl înspăimânta: în momentul triumfului său, atunci când se aştepta să fie în siguranţă, acea specie misterioasă, ocultă – intelectualii – refuza să se teamă de el şi îi sfida puterea. — Pleacă de-aici! mârâi Cuffy Meigs. Îi chem pe oamenii mei! Pun să te împuşte! — Pleacă tu de-aici, idiot nenorocit, descreierat şi lăudăros! mârâi doctorul Stadler. Crezi c-o să te las să profiţi de pe urma vieţii mele? Crezi că pentru tine am… am vândut… Nu termină fraza. — Nu mai atinge manetele alea, lua-te-ar naiba! — Nu-mi da tu mie ordine! N-am nevoie să-mi spui tu ce să fac! N-o să mă sperii tu — 1151 —

cu tâmpeniile tale elegante! Fac ce vreau! Pentru ce m-am luptat, dacă nu pot să fac ce vreau? Chicoti şi puse mâna pe o manetă. — Hei, Cuffy, potoleşte-te! strigă cineva din spatele încăperii, ţâşnind în faţă. — Stai acolo! zbieră Cuffy Meigs. Staţi acolo, cu toţii! Sunt înfricoşat, nu? Vă arăt eu cine-i şeful! Doctorul Stadler sări să-l oprească – dar Meigs îl dădu la o parte cu o mână, râse copios văzându-l cum cade la podea şi cu cealaltă mână smuci o manetă a Xilofonului. Sunetul zdrobirii – izbirea scrâşnită a metalului rupt şi a presiunilor care se ciocneau pe circuite antagonice, sunetul unui monstru care se atacă pe sine însuşi – s-a auzit doar în interiorul structurii. În exterior nu s-a auzit niciun sunet. În afară, structura doar s-a înălţat în aer, brusc şi tăcut, s-a spart în mai multe bucăţi de mari dimensiuni, a trimis câteva fulgere sfârâitoare de lumină albastră către cer şi a căzut ca un morman de moloz. Pe o rază de o sută de mile, formată din părţi a patru state, stâlpii de telegraf căzură precum beţele de chibrit, fermele se transformară în fărâme, clădiri din oraş se prăbuşiră ca şi cum ar fi fost secerate şi mărunţite de lovitura unei singure secunde, fără a avea timp pentru ca un sunet să fie auzit de trupurile contorsionate ale victimelor – şi, la periferia cercului, la jumătatea fluviului Mississippi, locomotiva şi primele şase vagoane ale unui tren de pasageri se scurseră asemenea unui duş de metal în apele râului, împreună cu partea de apus a Podului Taggart, tăiat la jumătate. Pe locul unde fusese odinioară Proiectul X, nu rămase nimic în viaţă printre ruine – cu excepţia, pentru câteva nesfârşite minute în plus, a unui morman de carne zdrobită şi de ţipete de durere care fusese odată o măreaţă minte. Exista un sentiment de imponderabilă libertate – îşi spuse Dagny în senzaţia că o cabină de telefon constituia singurul, absolutul ei scop, fără preocupare pentru oricare dintre scopurile trecătorilor de pe străzile din jurul ei. Acest lucru nu o înstrăina faţă de oraş: o făcu să simtă, pentru prima dată, că era stăpâna oraşului şi că îl iubea, că nu îl iubise niciodată înainte ca în acest moment, cu un sentiment al posesiei atât de personal, solemn şi încrezător. Noaptea era liniştită şi clară; privi cerul; aşa după cum sentimentul ei era mai mult solemn decât vesel, dar conţinea senzaţia unei bucurii viitoare – la fel şi aerul era mai mult lipsit de vânt decât cald, dar conţinea sugestia unei viitoare primăveri. Daţi-vă naibii la o parte din calea mea – îşi spuse ea, nu cu resentiment, ci aproape cu amuzament, cu o senzaţie de detaşare şi eliberare, adresând aceste cuvinte trecătorilor, traficului atunci când îi împiedica grăbita înaintare şi oricărei frici pe care o cunoscuse în trecut. Cu mai puţin de o oră în urmă îl auzise pronunţând acea propoziţie, iar glasul lui continua să-i răsune în aerul străzilor, contopindu-se într-o distantă idee de hohote de râs. Ea râsese exultând, în sala de bal de la Wayne-Falkland, atunci când îl auzise — 1152 —

spunând cuvintele respective; râsese, cu mâna la gură, astfel încât râsul fu doar în ochii ei – şi în ai lui, atunci când el se uitase direct la ea, iar ea ştiu că el auzise râsul. Se priviră unul pe celălalt pentru o fracţiune de secundă, pe deasupra capetelor mulţimii care îşi pierduse răsuflarea şi care striga – pe deasupra bubuitului microfoanelor care erau zdrobite, deşi toate posturile fuseseră deconectate instantaneu – pe deasupra zgomotelor de sticlă spartă de pe mesele care cădeau, în timp ce oamenii se buluceau către uşile de ieşire. Apoi îl auzi pe domnul Thompson strigând, arătând cu mâna spre Galt: „Duceţi-l înapoi în camera lui, dar păziţi-l cu preţul vieţii!” – iar mulţimea se dădu la o parte, în timp ce trei bărbaţi îl conduceau afară. Domnul Thompson păru, pentru o clipă, a se prăbuşi, lăsându-şi capul să cadă pe antebraţ, dar îşi reveni, sări în picioare, făcu un semn vag cu mâna acoliţilor săi să-l urmeze şi ieşi afară grăbit, printr-o ieşire secundară privată. Nimeni nu li se adresă oaspeţilor şi nici nu le dădu indicaţii: unii dintre ei fugeau orbeşte spre a scăpa, alţii stăteau nemişcaţi, fără a îndrăzni să se clintească. Sala de bal era asemenea unui vas fără căpitan. Ea trecu prin mulţime şi merse pe urmele găştii. Nimeni nu încercă să o oprească. Îi găsi îngrămădiţi într-un mic birou privat: domnul Thompson era prăbuşit într-un fotoliu, cu capul în mâini, Wesley Mouch suspina, Eugene Lawson scâncea cu sunetul de furie al unui copil obraznic, Jim îi urmărea pe ceilalţi cu o intensitate ciudat de anticipativă. — V-am spus asta, striga doctorul Ferris. V-am spus asta, nu-i aşa? La asta ne-a dus „convingerea paşnică” a voastră! Ea rămase în picioare lângă uşă. Ei părură a observa prezenţa sa, dar păreau a nu le păsa. — Îmi dau demisia! răcni Chick Morrison. Îmi dau demisia! Am terminat! Nu ştiu ce să spun ţării! Nu pot să gândesc! N-o să încerc! N-are rost! N-aveam ce face! Să nu daţi vina pe mine! Mi-am dat demisia! Făcu din mâini un gest de inutilitate sau de rămas-bun şi fugi afară din cameră. — Are o ascunzătoare construită special pentru el în Tennessee, zise Tinky Holloway reflexiv, ca şi cum, şi el, luase o precauţie asemănătoare şi se întreba acum dacă sosise momentul. — N-o s-o aibă pentru multă vreme, în cazul în care ajunge acolo, spuse Mouch. Cu bandele de jefuitori şi cu situaţia în care sunt transporturile… Făcu un gest cu mâinile în laterală şi nu mai continuă. Ea îşi dădu seama ce gânduri umpleau pauza; ştia că, indiferent ce modalităţi private de scăpare îşi făcuseră rost aceşti oameni, ei înţelegeau acum că erau prinşi în capcană cu toţii. Ea observă că pe feţele lor nu era groază; distinse indicii ale ei, dar părea asemenea unei groaze superficiale. Expresiile lor mergeau de la apatie deplină până la privirea uşurată a escrocului care crezuse că jocul nu se poate termina altminteri şi nu făcea — 1153 —

niciun efort să-l conteste sau să-l regrete – până la orbirea cârcotaşă a lui Lawson, care refuza să fie conştient de ceva – şi până la ciudata încordare a lui Jim, a cărui faţă sugera un zâmbet secret. — Ei bine? Ei bine? întreba doctorul Ferris nerăbdător, cu energia pârâitoare a unuia care se simte acasă într-o lume a isteriei. Ce-aveţi de gând să faceţi cu el? Să vă certaţi? Să discutaţi? Să faceţi discursuri? Nimeni nu răspunse. — Trebuie… să… ne… salveze, zise Mouch încet, ca şi cum şi-ar fi încordat resturile minţii sale şi ar fi dat un ultimatum realităţii. Trebuie… să… preia conducerea… şi să salveze sistemul. — De ce nu îi scrii o scrisoare de dragoste în legătură cu asta? spuse Ferris. — Trebuie… să-l determinăm… să preia controlul… Trebuie… să-l silim să conducă, spuse Mouch pe tonul unui somnambul. — Ei, acum înţelegeţi, spuse Ferris, coborând brusc tonul, ce instituţie cu adevărat valoroasă este Institutul de Stat pentru Ştiinţă? Mouch nu îi răspunse, dar ea remarcă faptul că păreau cu toţii a înţelege ce anume voia el să spună. — Aţi obiectat faţă de acel proiect de cercetare al meu ca fiind „nepractic”, zise Ferris încet. Dar ce v-am spus eu? Mouch nu răspunse; îşi trosnea degetele. — Nu-i vreme de nazuri, rosti James Taggart cu vigoare neaşteptată, dar şi vocea sa era ciudat de joasă. Nu trebuie să ne fie frică de asta. — Mie mi se pare… rosti Mouch pe un ton searbăd, că… că scopul scuză mijloacele… Nu răspunse nimeni; se comportau ca şi cum doreau ca pauzele, nu cuvintele, să afirme ceea ce discutau. — N-o să meargă, zise Tinky Holloway. N-o să capituleze. — Asta s-o crezi tu! spuse Ferris şi chicoti. N-ai văzut modelul nostru experimental în acţiune. Luna trecută, am avut trei mărturisiri în trei cazuri de omor nerezolvate. — Dacă… începu domnul Thompson, iar glasul său se sparse brusc într-un geamăt, dacă moare, pierim cu toţii! — Nu vă faceţi griji, spuse Ferris. N-o să moară. Aparatul de Convingere Ferris a fost calculat cu grijă spre a exclude această posibilitate. Domnul Thompson nu răspunse. — Mie mi se pare… că nu avem alternativă… spuse Mouch; era aproape o şoaptă. Rămaseră tăcuţi; domnul Thompson făcea eforturi să nu vadă că toţi se uitau la el. Apoi, brusc, strigă: — Oh, faceţi ce vreţi! N-am avut încotro! Faceţi ce vreţi! Doctorul Ferris se întoarse către Lawson. — Gene, rosti el încordat, încă în şoaptă, fugi la biroul de control radio. Dă ordin ca — 1154 —

toate posturile să fie pregătite. Spune-le că o să-l am pe domnul Galt în direct peste trei ore. Lawson sări în picioare, cu un rânjet brusc, vesel şi alergă afară din încăpere. Ea îşi dădu seama. Îşi dădu seama ceea ce intenţionau să facă şi ce anume dinlăuntrul lor făcea posibil acest lucru. Nu credeau că va avea succes această manevră. Nu credeau că Galt va capitula; nu voiau ca el să capituleze. Nu credeau că acum îi mai putea salva ceva; nu voiau să fie salvaţi. Puşi în mişcare de panica emoţiilor lor fără nume, ei se luptaseră împotriva realităţii toată viaţa – iar acum ajunseseră într-un moment în care, în sfârşit, se simţeau acasă. Nu trebuiau să ştie din ce motiv simţeau acest lucru, ei, cei care preferaseră să nu ştie niciodată ce anume simţeau – ei doar aveau parte de un sentiment de recunoaştere, având în vedere că aceasta era ceea ce căutaseră, acesta era genul de realitate care fusese implicat în toate sentimentele, acţiunile, dorinţele, alegerile, visele lor. Aceasta era natura şi metoda răzvrătirii împotriva existenţei şi a unei nedefinite căutări a unei Nirvane fără nume. Ei nu voiau să trăiască; voiau ca el să moară. Oroarea pe care o simţi ea fu doar o scurtă împunsătură, asemenea unei răsuciri a unei perspective ce-şi schimbă sensul: ea sesiză că obiectele pe care le credea a fi umane nu sunt. Rămăsese cu un sentiment de claritate, de răspuns final şi de nevoie de a acţiona. El era în pericol; nu mai era timp şi spaţiu în conştiinţa ei spre a cheltui emoţii pe acţiunile subumanilor. — Trebuie să ne asigurăm, şoptea Wesley Mouch, că nimeni nu va afla – vreodată – despre chestia asta… — N-o să afle nimeni, zise Ferris; vocile lor aveau zumzetul precaut al conspiratorilor. E o unitate secretă, separată, pe terenul Institutului… Izolată fonic şi suficient de îndepărtată de celelalte… Doar câţiva membri ai personalului au intrat vreodată acolo… — Dac-ar fi să zburăm – spuse Mouch şi se opri brusc, ca şi cum ar fi surprins un avertisment pe chipul lui Ferris. Ea văzu ochii lui Ferris mişcându-se către ea, ca şi cum şi-ar fi adus aminte deodată de prezenţa ei. Ea îi susţinu privirea, lăsându-l să-i vadă indiferenţa netulburată, ca şi cum ea nici nu înţelegea, nici nu era preocupată de discuţie. Apoi, ca şi cum doar ar fi sesizat semnalul unei discuţii private, ea se întoarse încet, sugerând a da din umeri şi părăsi încăperea. Ştia că ei erau acum dincolo de stadiul în care să se îngrijoreze în privinţa ei. Ea merse cu aceeaşi indiferenţă lipsită de grabă prin holurile şi ieşirea din hotel. Dar la capătul străzii următoare, când dădu colţul, îşi înălţă brusc capul, iar faldurile rochiei ei de seară se loviră ca o pânză de corabie de picioarele ei din pricina bruştei violenţe a vitezei paşilor ei. Iar acum, când mergea grăbit prin beznă, gândindu-se să găsească o cabină telefonică, simţi o nouă senzaţie ridicându-se irezistibilă înlăuntrul ei, dincolo de — 1155 —

tensiunea imediată a pericolului şi preocupării: era sentimentul de libertate al unei lumi care nu trebuise niciodată să fie împiedicată. Văzu dâra de lumină pe trotuar, care provenea de la fereastra unui bar. Nimeni nu se uită lung la ea, atunci când traversă încăperea pe jumătate goală: puţinii clienţi încă aşteptau şi şopteau încordaţi în faţa vidului albastru, plin de pârâituri, a unui ecran de televizor gol. Stând în spaţiul strâmt al cabinei telefonice, ca în cabina unei nave pe punctul de a decola către o altă planetă, ea formă numărul OR 6–5693. Vocea care răspunse imediat fu cea a lui Francisco. — Alo? — Bună, Dagny. Aşteptam să mă suni. — Ai ascultat transmisiunea? — Da, am ascultat-o. — Acum pun la cale să-l oblige să capituleze. Îşi păstră vocea în tonul raportării unor fapte: — Intenţionează să-l tortureze. Au o maşinărie denumită Aparatul de Convingere Ferris, într-o unitate izolată de pe terenul Institutului de Stat pentru Ştiinţă. E în New Hampshire. Au pomenit de zbor. Au menţionat că o să-l aibă la postul de radio în trei ore. — Înţeleg. Suni dintr-o cabină de telefon publică? — Da. — Eşti încă în rochie de seară, nu-i aşa? — Da. — Ascultă-mă cu atenţie. Du-te acasă, schimbă-ţi hainele, împachetează câteva lucruri de care ai nevoie, ia-ţi bijuteriile şi lucrurile de valoare pe care le poţi căra cu tine, ia-ţi haine groase. Nu vom avea timp să facem asta mai târziu. Ne vedem în patruzeci de minute, în colţul de nord-vest, la două străzi distanţă de intrarea principală în Terminalul Taggart. — Bine. — Pe curând, Slug. — Pe curând, Frisco. Fu, în mai puţin de cinci minute, în dormitorul apartamentului ei, smulgându-şi de pe ea rochia de seară. O lăsă în mijlocul camerei, asemenea unei uniforme lepădate a unei armate din care nu mai făcea parte. Îmbrăcă un costum bleumarin şi – amintindu-şi de cuvintele lui Galt, un pulover alb, pe gât. Pregăti o valiză şi o geantă de umăr. Îşi puse bijuteriile în colţul genţii, inclusiv brăţara de la Rearden Metal pe care o dobândise în lumea exterioară, precum şi moneda din aur, în valoare de cinci dolari, pe care o dobândise în vale. Fu simplu să părăsească apartamentul şi să încuie uşa, chiar dacă ştia că, probabil, nu o va mai deschide niciodată. Mai greu păru, pentru moment, atunci când — 1156 —

ajunse la biroul ei. N-o văzuse nimeni venind; anticamera era goală; măreaţa Clădire Taggart părea neobişnuit de liniştită. Preţ de un moment, rămase contemplând această încăpere şi toţi anii pe care îi conţinea. Apoi zâmbi – nu, nu era prea greu, îşi spuse ea; deschise seiful şi scoase documentele pe care venise să le ia. Nu exista nimic altceva de luat din biroul ei – cu excepţia tabloului lui Nathaniel Taggart şi a hărţii companiei Taggart Transcontinental. Rupse cele două rame, făcu sul tabloul şi harta şi le vârî în valiză. Îşi încuia valiza, în momentul în care auzi sunetul unor paşi ce se apropiau grăbiţi. Uşa se deschise cu putere, iar înăuntru năvăli inginerul-şef; tremura tot; chipul îi era schimonosit. — Domnişoară Taggart! strigă el. Oh, slavă Domnului, domnişoară Taggart, sunteţi aici! V-am căutat peste tot! Ea nu răspunse; se uită la el întrebător. — Domnişoară Taggart, aţi auzit? — Ce anume? — Deci n-aţi auzit! Oh, doamne, domnişoară Taggart, e… nu pot să cred, încă numi vine să cred, dar… Oh, Doamne, ce-o să ne facem? Podul… podul Taggart a fost distrus! Ea se holbă la el, incapabilă să se clintească. — A fost distrus! Aruncat în aer! Aruncat în aer, din câte se pare, într-o secundă! Nimeni nu ştie sigur ce anume s-a întâmplat – dar se pare că… se crede că ceva n-a mers cum trebuie la Proiectul X şi… se pare că razele acelea sonore, domnişoară Taggart! Nu putem lua contactul pe o rază de o sută de mile! Nu-i posibil, nu poate fi posibil, dar se pare că în cercul acela totul a fost ras de pe faţa pământului!… Nu putem căpăta niciun răspuns! Nimeni nu poate obţine un răspuns – ziarele, posturile de radio, poliţia! Continuăm să facem verificări, dar relatările care vin din zona periferică a acelui cerc sunt – fu scuturat de un fior. Un singur lucru e sigur: podul nu mai există! Domnişoară Taggart! Nu ştim ce să facem! Ea se năpusti la biroul ei şi luă receptorul telefonului. Mâna i se opri în aer. Apoi, încet, chinuit, cu cel mai imens efort ce i s-a cerut vreodată, începu să-şi mişte braţul în jos spre a pune receptorul la loc. Ei i se păru că a durat mult timp, ca şi cum braţul ei trebuia să învingă o presiune atmosferică pe care nu o putea învinge niciun corp omenesc – iar pe parcursul acestor câteva scurte momente, în nemişcarea unei orbitoare dureri, ea îşi dădu seama ce anume simţise Francisco, în acea noapte, în urmă cu doisprezece ani – şi ce anume simţise un băiat de douăzeci şi şase de ani atunci când se uitase la motorul lui pentru ultima dată. — Domnişoară Taggart! strigă inginerul-şef. Nu ştim ce să facem! Receptorul telefonului îşi reluă, cu un clinchet, locul în furca lui. — Nici eu nu ştiu, răspunse ea. Într-o clipă, ea îşi dădu seama că s-a terminat. Se auzi spunându-i bărbatului să — 1157 —

mai verifice şi să-i raporteze mai târziu – apoi aşteptă ca sunetul paşilor lui să se stingă în liniştea plină de ecou a coridorului. Traversând prin mulţimea de la Terminal pentru ultima oară, aruncă o privire statuii lui Nathaniel Taggart – şi-şi aduse aminte de promisiunea pe care o făcuse. Acum va fi doar un simbol, îşi spuse, dar va fi genul de rămas-bun pe care îl merita Nathaniel Taggart. Nu avea alt instrument de scris, drept care luă rujul din geantă şi, zâmbindu-i chipului de marmură al omului care ar fi înţeles, trasă un semn al dolarului de mari dimensiuni pe piedestalul de la picioarele lui. Ajunse prima la colţ, la două străzi distanţă de intrarea în Terminal. Aşteptând, observă primele picături de panică care în scurt timp vor înghiţi oraşul: automobile care mergeau cu prea mare viteză, unele dintre ele încărcate cu calabalâc, prea multe maşini de poliţie goneau prin apropiere, prea multe sirene se auzeau în depărtare. Se părea că ştirea despre distrugerea podului se răspândea în oraş; oamenii îşi vor da seama că oraşul este condamnat şi vor începe să se bulucească spre a evada – dar nu vor avea unde să se ducă, şi nu mai era preocuparea ei. Văzu silueta lui Francisco apropiindu-se de la oarecare distanţă; recunoscu iuţeala mersului lui înainte de a-i putea distinge chipul de sub şapca trasă pe ochi. Ea prinse momentul în care o văzu, în timp ce se apropia. El îi făcu semn cu mâna, cu un zâmbet de întâmpinare. Un accent conştient în mişcarea executată de braţul său făcea din ea gestul unui d’Anconia, care întâmpina un călător îndelung aşteptat la porţile domeniului său. Când el se apropie, ea stătu solemn-dreaptă şi, privind spre chipul lui şi spre clădirile celui mai măreţ oraş din lume, ca spre genul de martori pe care îi dorea, roti încet, cu glas sigur şi ferm: — Jur – pe viaţa mea şi pe iubirea mea pentru ea – că nu voi trăi niciodată de dragul altui om şi nici nu-i voi cere altuia să trăiască de dragul meu. El înclină din cap, ca în semn de acceptare. Zâmbetul lui era acum un salut. Apoi îi luă valiza cu o mână, braţul ei cu cealaltă şi spuse: — Hai. *** Unitatea cunoscută drept „Proiectul F” – în onoarea celui care a stat la baza ei, doctorul Ferris – reprezenta o mică structură din beton armat, la baza pantei dealului pe care, mai sus, era construit Institutul de Stat pentru Ştiinţă. De la ferestrele Institutului se putea vedea doar mica bucată cenuşie de acoperiş a unităţii, ascunsă de o junglă de copaci bătrâni; nu părea mai mare decât trapa unei guri de vizitare. Unitatea era alcătuită din două etaje în forma unui cub de mici dimensiuni, plasat asimetric pe un altul mai mare. Parterul nu avea ferestre, doar o uşă presărată cu ţepi de metal; etajul avea doar o singură fereastră, ca o şovăitoare concesie faţă de lumina zilei, asemenea unei feţe cu un singur ochi. Oamenii din personalul Institutului nu — 1158 —

simţeau nicio curiozitate în legătură cu structura şi evitau cărările care duceau către uşa acesteia; nimeni nu sugerase niciodată acest lucru, dar aveau impresia că structura găzduia un proiect dedicat experimentelor cu germeni ai bolilor mortale. Cele două etaje erau ocupate de laboratoare ce conţineau foarte multe cuşti cu cobai, câini şi şobolani. Dar inima şi sensul structurii era o încăpere din subsolul său, la mare adâncime sub pământ; încăperea fusese incomplet tapetată cu foi poroase de material izolator fonic; foile începuseră să crape şi dedesubt se vedea stânca goală a unei peşteri. Unitatea era păzită tot timpul de un detaşament format din patru gardieni speciali. În această seară, detaşamentul fusese mărit la şaisprezece, chemaţi pentru un serviciu de urgenţă printr-un telefon tocmai de la New York. Gardienii, precum şi ceilalţi angajaţi ai „Proiectului F”, fuseseră aleşi cu grijă pe baza unei singure calităţi: o capacitate nelimitată de supunere. Cei şaisprezece erau staţionaţi peste noapte în afara structurii şi în laboratoarele pustii de deasupra solului, unde rămâneau, fără a protesta, de planton, lipsiţi complet de orice curiozitate despre orice s-ar întâmpla dedesubt. În subsol, sub pământ, doctorul Ferris, Wesley Mouch şi James Taggart stăteau în fotolii aliniate lângă un perete. O maşinărie, care arăta ca un mic bufet de o formă neregulată, se afla într-un colţ, de cealaltă parte a camerei. Pe partea lui din faţă se găseau şiruri de cadrane de sticlă, fiecare cadran fiind marcat de un segment roşu, un ecran pătrat care semăna cu un amplificator, şiruri de cifre, şiruri de manete de lemn şi butoane de plastic, o singură pârghie de control într-o parte şi un singur buton roşu din sticlă în cealaltă. Partea din faţă a maşinăriei părea a avea mai multă expresie decât faţa mecanicului care se ocupa de ea; era un tânăr voinic, îmbrăcat cu o cămaşă pătată de transpiraţie cu mânecile suflecate deasupra coatelor; ochii săi de un albastru spălăcit deveniseră sticloşi datorită unei concentrări enorm de conştiente asupra sarcinii sale; mişca din când în când din buze, ca şi cum ar fi recitat o lecţie memorată. O sârmă scurtă făcea legătura între maşinărie şi un acumulator electric aflat în spatele ei. Rotocoale lungi de sârmă, asemenea unor tentacule strâmbe de caracatiţă, se întindeau pe pardoseala de piatră, de la maşinărie către o saltea din piele, poziţionată sub un con de lumină violentă. John Galt era întins şi legat de saltea. Era gol; micile discuri de metal ale electrozilor de la capătul firelor erau ataşate de încheieturile mâinilor, de umeri, de coapse şi de glezne; un instrument asemănător unui stetoscop era ataşat de pieptul lui şi conectat la amplificator. — Înţelege bine acest lucru, spuse doctorul Ferris, adresându-i-se pentru prima dată. Vrem să preiei controlul complet asupra economiei ţării. Vrem să devii un dictator. Vrem să conduci. Înţelegi? Vrem să dai ordine şi să te gândeşti la ordinele potrivite de dat. Ceea ce vrem, dorim să căpătăm. Discursurile, logica, argumentele sau supunerea pasivă nu te vor salva acum. Vrem idei. Nu-ţi vom da drumul de aici — 1159 —

până când nu ne vei spune măsurile exacte pe care le vei lua spre a ne salva sistemul. Apoi te vom pune să le comunici ţării, la radio. Îşi înălţă încheietura mâinii drepte, dând la iveală un cronometru. — Îţi dau treizeci de secunde ca să te hotărăşti dacă vrei să începi să vorbeşti acum. Dacă nu, vom începe. Înţelegi? Galt se uita direct la ei, fără vreo expresie pe chip, ca şi cum înţelegea prea multe. Nu răspunse. Auziră sunetul cronometrului în liniştea lăsată, numărând secundele şi sunetul respiraţiei sufocate, neregulate a lui Mouch, în timp ce-şi încleşta mâinile pe braţele fotoliului său. Ferris dădu semnalul, cu mâna, mecanicului maşinăriei. Acesta acţionă pârghia de contact; aprinse butonul roşu de sticlă şi declanşă două tipuri de sunete: unul era zumzetul în surdină al unui generator electric, celălalt era o bătaie neobişnuită, regulată precum ticăitul unui ceas, dar cu o rezonanţă ciudat de estompată. Avură nevoie de câteva clipe spre a-şi da seama că provenea de la amplificator şi că auzeau bătaia inimii lui Galt. — Numărul trei, rosti Ferris, ridicând un deget ca semnal. Mecanicul apăsă un buton aflat sub unul dintre cadrane. Un tremur prelung străbătu trupul lui Galt; braţul lui stâng era zgâlţâit de spasme, pradă convulsiilor produse de curentul electric care circula între încheietura mâinii şi umăr. Capul său căzu pe spate, ochii i se închiseră, buzele i se strânseră. Nu scotea niciun sunet. Atunci când mecanicul îşi ridică degetul de pe buton, braţul lui Galt încetă să mai tremure. Era imobil. Cei trei bărbaţi se uitară, având pentru o clipă expresia unora care bâjbâie pe întuneric. Ochii lui Ferris erau inexpresivi, ai lui Mouch îngroziţi, ai lui Taggart dezamăgiţi. Sunetul bătăii surde continua, străpungând tăcerea. — Numărul doi, zise Ferris. Piciorul drept al lui Galt fu cel care începu să se zbată în convulsii, curentul circulând acum între coapsă şi gleznă. Mâinile sale apucară marginile saltelei. Capul lui zvâcni o dată, dintr-o parte în alta, apoi rămase nemişcat. Bătaia inimii deveni uşor mai rapidă. Mouch se retrăgea, lipindu-se de spătarul fotoliului lui. Taggart stătea pe marginea fotoliului său, înclinat în faţă. — Numărul unu, gradat, spuse Ferris. Torsul lui Galt zvâcni în sus, căzu la loc şi se contorsionă cuprins de lungi tremurături, împingând în încheieturile lui încătuşate – în timp ce curentul circula acum de la o încheietură la alta, peste plămânii săi. Mecanicul întorcea încet o manetă crescând voltajul curentului; acul cadranului se apropia de segmentul roşu, care simboliza pericol. Respiraţia lui Galt devenise neregulată, sunete gâfâite scoase de — 1160 —

plămânii lui cuprinşi de convulsii. — Ţi-a ajuns? mârâi Ferris, când curentul fu întrerupt. Galt nu răspunse. Buzele sale se mişcară uşor, deschizându-se pentru aer. Bătăile din stetoscop erau extrem de rapide. Dar respiraţia sa se diminua către un ritm egal, printr-un efort controlat de relaxare. — Eşti prea blând cu el! zbieră Taggart, holbându-se la trupul gol de pe saltea. Galt deschise ochii şi îi privi pentru o clipă. Nu îşi puteau da seama de nimic, în afară de faptul că privirea lui era fermă şi pe deplin conştientă. Apoi îşi coborî din nou capul şi rămase nemişcat, ca şi cum ar fi uitat de ei. Trupul lui gol părea ciudat de nelalocul lui în acest subsol. Ei îşi dădeau seama de acest lucru, deşi niciunul dintre ei nu ar fi recunoscut. Liniile lungi ale corpului lui, care mergeau de la glezne până la coapsele zvelte, la unghiul taliei, la umerii drepţi, păreau asemenea unei statui din vechea Grecie, împărtăşind sensul acelei statui, dar stilizată într-o formă mai elongată, mai uşoară, mai activă şi având o putere mai suplă, sugerând o energie mai neobosită – trupul nu al unui conducător de car, ci al unui constructor de aeroplane. Iar ca sens al unei statui din Grecia antică – statuia unui om în calitate de zeu – se ciocnea cu spiritul holurilor acestui secol, aşa încât trupul lui se ciocnea cu o pivniţă dedicată activităţilor preistorice. Ciocnirea era şi mai amplă, pentru că părea a aparţine firelor electrice, inoxului, instrumentelor de precizie, manetelor unui panou de comandă. Poate – acesta era gândul căruia îi rezistau aprig şi pe care îl îngropau la baza senzaţiilor lor cei care îl ţineau sub observaţie, gândul de care îşi dădeau seama doar ca o ură difuză şi o teroare nefocalizată – poate că absenţa unor astfel de statui din lumea modernă era ceea ce transformase generatorul într-o caracatiţă şi adusese un trup precum al lui în tentaculele sale. — Înţeleg că eşti un fel de expert în electricitate, rosti Ferris şi chicoti. La fel şi noi – nu crezi? Două sunete îi răspunseră în tăcerea lăsată: zumzetul generatorului şi bătăile inimii lui Galt. — Seriile mixte! ordonă Ferris, făcându-i semn cu un deget mecanicului. Şocurile se produceau acum la intervale neregulate, impredictibile, unul după altul, sau la distanţă de câteva minute. Doar convulsiile picioarelor, torsului sau întregului corp al lui Galt arătau dacă trecea curent între doi electrozi anumiţi sau între toţi la un loc. Acele de pe cadrane se apropiau de semnele roşii, apoi dădeau înapoi: maşinăria era calculată să producă cea mai mare intensitate a durerii fără a distruge corpul victimei. Observatorii fură cei care socotiră de nesuportat aşteptarea de-a lungul minutelor de pauză pline de sunetele bătăilor de inimă: inima gonea acum într-un ritm neregulat. Pauzele erau calculate să permită bătăilor să se liniştească, dar să nu ofere uşurare victimei, care trebuia să se aştepte la un şoc în orice clipă. — 1161 —

Galt zăcea relaxat, ca şi cum n-ar fi încercat să lupte cu durerea, ci să se predea, neîncercând să o nege, ci să o suporte. Atunci când buzele sale se deschideau spre a respira, iar un şoc brusc le strângea la loc, el nu rezista rigidităţii tremurătorare a trupului său, ci o lăsa să dispară în clipa în care curentul îl părăsea. Doar pielea feţei era întinsă, iar linia etanşă a buzelor se strâmba într-o parte din când în când. Când un şoc îi străbătea pieptul, şuviţele roşiatice-aurii ale părului său fâlfâiau odată cu zvâcnirea capului său, ca şi cum s-ar fi clătinat într-o pală de vânt, lovindu-l peste faţă, peste ochi. Observatorii se întrebau de ce părul său părea a deveni mai închis la culoare, până când îşi dădură seama că era năclăit de sudoare. Groaza de a-ţi auzi propria inimă luptându-se ca şi cum ar fi pe punctul de a exploda în orice clipă fusese gândită spre a fi simţită de victimă. Dar torţionarii erau cei care tremurau de groază, în timp ce ascultau ritmul întrerupt şi îşi ţineau respiraţia ori de câte ori nu se auzea o bătaie. Acum părea că inima făcea salturi, bătând frenetic în cuşca toracică, în agonie şi în disperată furie. Inima protesta; omul nu dorea asta. El zăcea nemişcat, cu ochii închişi, cu mâinile relaxate, auzindu-şi inima cum se luptă pentru viaţă. Wesley Mouch fu primul care cedă. — Oh, Doamne, Floyd! ţipă el. Nu-l omorî! Să nu cumva să-l omori! Dacă moare, murim şi noi! — N-o să moară, mârâi Ferris. O să-şi dorească moartea, dar n-o să moară! N-o să-l lase maşinăria! E calculată matematic! E sigură! — Oh, nu-i destul? O să ne dea ascultare acum! Sunt sigur c-o să dea ascultare! — Nu, nu-i destul! Nu vreau să se supună! Vreau să creadă! Să accepte! Să vrea să accepte! Trebuie să-l facem să lucreze pentru noi în mod voluntar! — Dă-i drumul! strigă Taggart. Ce mai aştepţi? Nu poţi face curentul mai puternic? N-a urlat încă! — Ce-i cu tine? gâfâi Mouch, surprinzând faţa lui Taggart în timp ce curentul contorsiona trupul lui Galt: Taggart îl privea concentrat, totuşi ochii lui păreau sticloşi şi morţi, dar în jurul acelei priviri neînsufleţite muşchii feţei erau traşi într-o obscenă caricatură a plăcerii. — E de-ajuns? urla încontinuu Ferris la Galt. Eşti gata să vrei ceea ce vrem noi? Nu auziră niciun răspuns. Galt ridica din când în când capul şi se uita la ei. Sub ochi avea cearcăne negre, dar privirea îi era clară şi conştientă. Cuprinşi din ce în ce mai mult de panică, observatorii îşi pierdură sentimentul contextului şi al limbii – iar cele trei voci ale lor se împleteau într-o progresie de ţipete nediscriminate: — Vrem să preiei conducerea!… Vrem să conduci!… Vrem să dai ordine!… Îţi cerem să faci pe dictatorul!… Îţi ordonăm să ne salvezi!… Îţi ordonăm să gândeşti!… Nu auziră niciun răspuns, cu excepţia bătăilor inimii de care depindeau vieţile lor. Curentul străpungea pieptul lui Galt, iar bătăile inimii se auzeau în jeturi, ca şi — 1162 —

cum ar fi alergat şi s-ar fi împiedicat – când, deodată, trupul lui deveni nemişcat, relaxându-se: bătăile încetaseră. Liniştea fu ca o lovitură năucitoare şi, înainte de a avea timp să ţipe, oroarea lor fu depăşită de o alta: de faptul că Galt deschise ochii şi îşi înălţă capul. Apoi îşi dădură seama că zumzetul motorului încetase şi el şi că lumina cea roşie a întrerupătorului dispăruse de pe panoul de comandă: curentul se oprise; generatorul era mort. Mecanicul apăsă butonul, fără succes. Ridică pârghia de contact de mai multe ori. Lovi în partea laterală a maşinăriei. Lumina roşie nu se aprindea; sunetul nu revenea. — Ei bine? rosti scurt Ferris. Ei bine? Care-i problema? — S-a stricat generatorul, spuse mecanicul neputincios. — Ce s-a întâmplat cu el? — Nu ştiu. — Păi, află şi remediază! Omul nu era electrician de meserie; fusese ales nu pentru cunoştinţele lui, ci pentru capacitatea lui necritică de a apăsa orice buton; efortul de care avea nevoie spre a învăţa sarcina lui era atât de mare încât erau cele mai mari şanse ca să nu mai existe loc şi pentru altceva în conştiinţa lui. Deschise tabloul din spate al maşinăriei şi se holbă uluit la complicatele cabluri încolăcite: nu descoperea nimic vizibil stricat. Îşi puse mănuşile de cauciuc, luă un patent, strânse câteva şuruburi şi se scărpină în cap. — Nu ştiu, zise el; vocea lui avea un sunet de neputincioasă docilitate. Cine sunt eu ca să ştiu? Cei trei bărbaţi fură în picioare, înghesuindu-se îndărătul maşinăriei spre a se holba la recalcitrantele ei organe. Acţionau doar din reflex: ştiau că nu ştiu. — Dar trebuie s-o repari! urlă Ferris. Trebuie să funcţioneze! Trebuie să avem electricitate. — Trebuie să continuăm! strigă Taggart; tremura. E ridicol! Nu accept! Nu voi fi întrerupt! N-o să-l las! Arătă în direcţia saltelei. — Fă ceva! striga Ferris la mecanic. Nu sta acolo de pomană! Fă ceva! Repară-l! Îţi ordon să-l repari! — Dar nu ştiu ce are, spuse omul, clipind. — Atunci, găseşte! — Cum să găsesc? — Îţi ordon să-l repari! Auzi? Fă-l să funcţioneze – altminteri te dau afară şi te arunc la puşcărie. — Dar nu ştiu ce are. Omul oftă, dezorientat. Nu ştiu ce-i de făcut. — S-a stricat oscilatorul, rosti o voce în spatele lor; se întoarseră; Galt respira cu greutate, dar vorbea pe tonul laconic şi competent al unui inginer. Scoate-l şi ridică — 1163 —

capacul de aluminiu. O să găseşti o pereche de contacte care s-au topit, lipindu-se. Desfă-le, ia o pilă mică şi curăţă suprafeţele ciupite. Apoi pune la loc capacul, cuplează-l la maşinărie, iar generatorul o să funcţioneze. Se lăsă un lung moment de totală tăcere. Mecanicul se holba la Galt; îi susţinu privirea lui Galt – şi chiar şi el era capabil să recunoască natura scânteii din ochii de un verde-închis; era o scânteie de dispreţuitoare batjocură. Făcu un pas îndărăt. În bezna inconştientă a conştiinţei sale, într-o manieră lipsită de cuvinte, fără formă, neinteligibilă, chiar şi el sesiză dintr-odată sensul a ceea ce se petrecea în subsol. El se uită – se uită la cei trei bărbaţi – se uită la maşinărie. Fu cuprins de un tremur, aruncă patentul şi fugi din încăpere. Galt izbucni în râs. Cei trei bărbaţi se îndepărtară încet de lângă maşinărie. Făceau eforturi spre a nu se lăsa să înţeleagă ceea ce înţelesese mecanicul. — Nu! strigă Taggart, uitându-se la Galt şi făcând un salt în faţă. Nu! N-o să-l las să scape! Se lăsă în genunchi, pipăind frenetic spre a găsi cilindrul oscilatorului. — O să-l repar! O să-l pun în funcţiune! Trebuie să continuăm! Trebuie să-i înfrângem rezistenţa! — Uşurel, Jim, rosti Ferris stingherit, trăgându-l în sus. — N-ar fi… n-ar fi mai bine să lăsăm pe mâine? rosti Mouch pe un ton rugător; se uita la uşa prin care se năpustise mecanicul, privirea lui fiind jumătate invidie, jumătate groază. — Nu! strigă Taggart. — Jim, nu i-a ajuns oare? Nu uita, trebuie să avem grijă. — Nu, nu i-a ajuns! Nici măcar n-a urlat! — Jim! strigă deodată Mouch, îngrozit de ceva anume din privirea lui Taggart. Nu ne putem permite să-l ucidem! Ştii lucrul acesta! — Nu-mi pasă! Vreau să-i înfrâng rezistenţa! Vreau să-l aud urlând! Vreau… Iar în acel moment Taggart fu cel care urlă. Fu un urlet lung, brusc, sfâşietor, ca la vederea unei imagini neaşteptate, deşi ochii lui se holbau în gol şi păreau a privi în gol. Imaginea cu care se confrunta era înlăuntrul lui. Zidurile de protecţie ale emoţiei, ale evaziunii, ale prefăcătoriei, ale semigândirii şi pseudocuvintelor, construite de el de-a lungul anilor, se prăbuşiră într-o fracţiune de secundă – când îşi dădu seama că voia ca Galt să moară, fiind perfect conştient că va urma propria sa moarte. Îşi dădea brusc seama de motivul care îi ghidase toate acţiunile vieţii. Nu era sufletul său incomunicabil, dragostea sa pentru alţii, datoria sa socială sau oricare dintre sunetele ilicite prin care îşi păstrase stima de sine: era dorinţa aprigă de a distruge tot ceea ce era viu, de dragul a ceea ce nu era. Era imboldul de a sfida — 1164 —

realitatea prin distrugerea oricărei valori vii, de dragul de a-şi dovedi că poate exista sfidând realitatea şi că nu va trebui niciodată să fie legat de vreun adevăr solid, imuabil. Cu câteva clipe în urmă, fusese în stare să simtă că îl ura pe Galt cel mai mult, că ura reprezenta proba răului din Galt, pe care nu mai era nevoie s-o definească suplimentar, că voia ca Galt să fie distrus de dragul propriei sale supravieţuiri. Acum îşi dădea seama că voia distrugerea lui Galt cu preţul propriei sale distrugeri care va urma, îşi dădea seama că nu dorise niciodată să supravieţuiască, îşi dădea seama că voia să tortureze şi să distrugă măreţia lui Galt – o recunoştea ca fiind măreţie, măreţie în conformitate cu singura normă care exista, indiferent dacă cineva ar fi admis-o sau nu: măreţia unui om care era stăpânul realităţii într-o manieră pe care nimeni nu o egalase. În momentul în care el, James Taggart, se trezise confruntat cu ultimatumul: a accepta realitatea sau a muri, emoţiile sale aleseseră moartea, moartea în locul predării către acel tărâm al cărui fiu atât de radios era Galt. În persoana lui Galt – realiza el – căutase distrugerea întregii existenţe. Această cunoaştere nu îi confrunta conştiinţa prin intermediul cuvintelor: datorită faptului că întreaga lui cunoaştere fusese alcătuită din emoţii, drept care el era acum pradă unei emoţii şi unei viziuni pe care nu avea puterea de a le înlătura. Nu mai era în stare să cheme ceaţa spre a ascunde vederea tuturor acelor fundături pe care făcuse eforturi să nu fie obligat niciodată să le vadă: acum, la capătul fiecărei alei, vedea ura sa faţă de existenţă – vedea chipul lui Cherryl Taggart cu nerăbdarea ei veselă de a trăi şi faptul că totdeauna dorise să înfrângă această nerăbdare – vedea chipul lui ca fiind chipul unui ucigaş pe care toţi oamenii pe bună dreptate îl detestau, care distrusese valorile pentru că erau valori, care ucisese pentru a nu-şi descoperi propriul rău iremediabil. — Nu… gemu el, holbându-se la această viziune, dând din cap spre a scăpa de ea. Nu… nu… — Da, spuse Galt. El văzu ochii lui Galt uitându-se în ochii lui, ca şi cum Galt vedea ceea ce vedea el însuşi. — Ţi-am spus asta la radio, nu-i aşa? spuse Galt. Acesta era sigiliul de care se temuse James Taggart, din care nu exista scăpare: sigiliul şi dovada obiectivităţii. — Nu… rosti el încă o dată, cu glas stins, dar nu mai era vocea unei conştiinţe vii. Rămase în picioare pentru un moment, holbându-se în gol, apoi i se înmuiară picioarele, împleticindu-se, şi se aşeză pe podea, continuând să se holbeze, fără a fi conştient de acţiunea sa sau de ceea ce era în jurul lui. — Jim… ! strigă Mouch. Nu se auzi răspuns. Mouch şi Ferris nu se întrebară ce anume i se întâmplase lui Taggart: erau — 1165 —

conştienţi de faptul că nu trebuie să încerce vreodată să descopere acest lucru, spre a nu-i împărtăşi soarta. Ei realizau a cui rezistenţă fusese frântă în seara aceasta. Ştiau că acesta reprezenta sfârşitul lui James Taggart, indiferent dacă trupul lui fizic supravieţuia sau nu. — Hai… hai să-l scoatem pe Jim de aici, zise Ferris cu voce tremurândă. Să-l ducem la un doctor… sau undeva… Îl ridicară pe Taggart în picioare; el nu opuse rezistenţă, se supuse letargic, şi îşi mişcă piciorele atunci când fu împins. Era cel care ajunsese în starea la care voia să fie redus Galt. Ţinându-l de mâini, de-o parte şi de alta a sa, cei doi prieteni îl conduseră afară din încăpere. El îi cruţă de necesitatea de a admite în sinea lor că voiau să scape de ochii lui Galt. Galt îi observa; privirea lui era prea auster-perceptivă. — Ne întoarcem, îi spuse scurt Ferris şefului gardienilor. Staţi aici şi nu lăsaţi pe nimeni înăuntru. Înţelegi? Pe nimeni. Îl împinseră pe Taggart în maşina lor, parcată lângă copacii de la intrare. — Ne întoarcem, rosti Ferris către nimeni în particular, către copacii şi bezna cerului. Pentru moment, singura lor certitudine era că trebuiau să scape din acel subsol – pivniţa în care generatorul cel viu era ataşat de cel mort.

Capitolul X În numele a ceea ce e mai bun în noi Dagny se îndreptă direct către gardianul care stătea la uşa „Proiectului F”. Paşii ei sunau hotărâţi, egali şi deschişi, răsunând în liniştea potecii dintre copaci. Îşi înălţă capul către o rază de lună, spre a-l lăsa pe gardian să-i recunoască chipul. — Dă-mi drumul înăuntru, zise ea. — Nu intră nimeni, răspunse el cu vocea unui robot. Aşa a dat ordin domnul doctor Ferris. — Sunt aici pentru că mi-a dat ordin domnul Thompson. — Cum?… Nu… nu ştiu nimic despre aşa ceva. — Eu ştiu. — Vreau să spun că domnul doctor Ferris nu mi-a spus… doamnă. — Îţi spun eu. — Dar eu nu primesc ordine de la altcineva decât de la domnul doctor Ferris. — Vrei să nu te supui domnului Thompson? — Oh, nu, doamnă! Dar… dar dacă domnul doctor Ferris a spus să nu las pe nimeni înăuntru, asta înseamnă pe nimeni – adăugă pe un ton nesigur şi rugător – nu-i aşa? — 1166 —

— Ştii că numele meu este Dagny Taggart şi că mi-ai văzut poza în ziare alături de domnul Thompson şi de toţii conducătorii de cel mai înalt nivel ai ţării? — Da, doamnă. — Atunci hotărăşte dacă vrei să nu te supui ordinelor lor. — Oh, nu, doamnă! Nu vreau aşa ceva! — Atunci dă-mi drumul înăuntru. — Dar nu pot nici să nu mă supun ordinelor domnului doctor Ferris! — Atunci, alege! — Dar nu pot alege, doamnă! Cine sunt eu să aleg? — Va trebui. — Uitaţi, rosti el grăbit, scoţând o cheie din buzunar şi întorcându-se către uşă. O să-l întreb pe şef. El… — Nu, rosti ea. O anumită calitate în tonul vocii îl făcu să întoarcă capul: ţinea un pistol îndreptat către inima lui. — Ascultă cu atenţie, zise ea. Ori mă laşi înăuntru, ori te împuşc. Poţi încerca să mă împuşti tu întâi. Ai această alegere – şi nicio alta. Hotărăşte-te! El rămase cu gura căscată, iar cheia îi căzu din mână. — Dă-te la o parte din calea mea, zise ea. El clătină din cap frenetic, lipindu-şi spatele de uşă. — Oh, Dumnezeule, doamnă! înghiţi el scâncetul unei rugăminţi disperate. Nu pot să trag în dumneavoastră, ştiind că veniţi de la domnul Thompson! Şi nici nu vă pot da drumul înăuntru împotriva ordinului domnului doctor Ferris! Ce mă fac? Sunt un biet om! Nu fac decât să respect ordinele! Nu eu decid! — E vorba de viaţa ta. — Dacă mă lăsaţi să-l întreb pe şeful, o să-mi spună, o să… — Nu te las să întrebi pe nimeni. — Dar cum ştiu că aveţi cu adevărat un ordin de la domnul Thompson? — Nu poţi şti. Poate că nu am. Poate că acţionez pe cont propriu – iar tu vei fi pedepsit pentru că mi-ai dat ascultare. Poate că am – iar tu o să fii aruncat la închisoare pentru că nu ai dat ascultare. Poate că doctorul… Ferris şi domnul Thompson sunt de acord în privinţa asta. Poate că nu sunt de acord – şi trebuie să-l sfidezi pe unul sau pe celălalt. Astea sunt lucrurile pe care trebuie să le hotărăşti. Nu există nimeni pe care să-l întrebi, la care să dai telefon, care să-ţi spună. Va trebui să hotărăşti singur. — Dar nu pot hotărî! De ce eu? — Pentru că trupul tău este cel care îmi barează calea. — Dar nu pot hotărî! Nu eu trebuie să hotărăsc. — Număr până la trei, zise ea. Apoi trag. — Staţi! Staţi! N-am spus da sau nu! strigă el, băgându-se şi mai tare în uşă, ca şi — 1167 —

cum imobilitatea minţii şi a trupului reprezentau cea mai bună protecţie a lui. — Unu, numără ea. Îi vedea ochii holbându-se îngroziţi la ea. — Doi – ea îşi dădea seama că pistolul îi producea lui mai puţină groază decât alternativa pe care i-o oferea. — Trei. Calm şi impersonal, ea, care ar fi ezitat să tragă într-un animal, apăsă trăgaciul şi trase direct în inima unui om care voise a exista fără responsabilitatea conştiinţei. Pistolul ei era echipat cu amortizor; nu fu vreun zgomot care să atragă atenţia cuiva, doar bubuitul surd al unui corp căzând la picioarele ei. Culese cheia de pe jos de pe pământ – apoi aşteptă câteva scurte momente, aşa cum fusese înţelegerea. Primul care i se alătură fu Francisco, sosind din spatele unui colţ al clădirii, apoi Hank Rearden, apoi Ragnar Danneskjöld. Fuseseră patru gardieni postaţi la intervale între copaci, în jurul clădirii. Li se venise de hac: unul era mort, trei lăsaţi în tufişuri, legaţi şi cu căluş la gură. Ea îi înmână cheia lui Francisco fără a scoate o vorbă. El descuie uşa şi intră, singur, lăsând uşa întredeschisă doi-trei centimetri. Ceilalţi trei aşteptară afară, lângă acea deschizătură. Holul era luminat de un singur bec chior înfipt în mijlocul tavanului. Un gardian făcea de pază la piciorul scării care ducea la etaj. — Cine eşti? strigă el la vederea lui Francisco care intra ca şi cum ar fi fost stăpânul locului. Aici nu trebuie să vină nimeni în seara asta! — Am venit eu, spuse Francisco. — De ce te-a lăsat Rusty să intri? — Bănuiesc c-a avut motivele lui. — Nu trebuia. — Cineva a schimbat trebuinţele. Ochii lui Francisco făceau un inventar fulgerător al locului. Un al doilea gardian era poziţionat la mijlocul scării, privind în jos către ei, ascultând. — Ce treabă ai? — Mine de cupru. — Cum? Vreau să spun, cine eşti? — Numele e prea lung ca să ţi-l spun. O să i-l spun şefului tău. Unde e el? — Eu pun întrebările! Dar se dădu un pas în spate. — Să nu… să nu faci vreo mişcare bruscă, pentru c-o să… — Hei, Pete, el este! strigă cel de-al doilea gardian, paralizat de modul de comportament al lui Francisco. Primul gardian încerca să-l ignore; vocea lui se auzi mai tare, pentru că-i sporise — 1168 —

frica, atunci când zise: — Ce cauţi? — Am zis că o să-i spun chestia asta şefului tău. Unde e? — Eu pun întrebările! — Nu răspund la ele. — Oh, nu răspunzi, ai? mârâi Pete, care recurgea la un singur lucru atunci când era la îndoială: mâna lui zvâcni spre pistolul de la şold. Mâna lui Francisco fu prea rapidă pentru ca mişcarea ei să fie văzută de cei doi oameni, iar arma lui prea silenţioasă. În secunda următoare văzură arma zburând din mâna lui Pete, împreună cu un şuvoi de sânge din degetele lui sfărâmate şi urletul lui înăbuşit. Se prăbuşi, gemând. În momentul în care cel de-al doilea gardian pricepu, văzu pistolul lui Francisco aţintit spre el. — Nu trageţi, domnule! strigă el. — Vino aici jos, cu mâinile sus, ordonă Francisco, ţinând pistolul aţintit cu o mână şi făcând un semnal către crăpătura uşii cu cealaltă. Când gardianul coborî scările, Rearden era acolo spre a-l dezarma, iar Danneskjöld spre a-i lega mâinile şi picioarele. Vederea lui Dagny păru a-l înspăimânta mai mult decât restul; nu putea înţelege: cei trei bărbaţi purtau şepci şi hanorace şi, excepţie făcând modul în care se comportau, puteau fi luaţi drept o bandă de tâlhari; prezenţa unei doamne era inexplicabilă. — Ia zi, rosti Francisco, unde-i şeful tău? Gardianul arătă, dând din cap, în direcţia scărilor. — Acolo sus. — Câţi gardieni sunt în clădire? — Nouă. — Unde sunt? — Unul e pe scara către pivniţă. Ceilalţi sunt acolo sus. — Unde? — În laboratorul cel mare. Cel cu fereastră. — Cu toţii? — Da. — Ce sunt camerele astea? Arătă către uşile care duceau în hol. — Tot laboratoare. Noaptea sunt încuiate. — Cine are cheia? — El, zise arătând cu capul către Pete. Rearden şi Danneskjöld luară cheia din buzunarul lui Pete şi se duseră iute, fără zgomot, să controleze camerele, în timp ce Francisco continuă: — Mai sunt alte persoane în clădire? — 1169 —

— Nu. — Nu e un prizonier aici? — Oh… mda, cred că da. Bănuiesc că există, altminteri nu ne-ar fi pus pe toţi de planton. — El e încă aici? — Asta nu ştiu. Nouă nu ni se spune. — Doctorul Ferris e aici? — Nu. A plecat acum zece-cincisprezece minute. — Laboratorul cel de sus are intrare din dreptul scării? — Da. — Câte uşi sunt acolo? — Trei. E cea din mijloc. — Ce-i în celelalte camere? — Într-o parte e un mic laborator, iar în partea cealaltă biroul doctorului Ferris. — Există uşi de comunicare între ele? — Da. Francisco dădu să se întoarcă la tovarăşii săi, când gardianul spuse pe un ton rugător: — Domnule, pot să vă întreb ceva? — Zi-i. — Cine sunteţi dumneavoastră? El răspunse pe tonul solemn al unei introduceri într-un salon: — Francisco Domingo Carlos Andrés Sebastián d’Anconia. Îl lăsă pe gardian privind cu gura căscată la el şi se întoarse pentru o consultare scurtă, şoptită, cu tovarăşii săi. După un moment, Rearden fu cel care urcă scările – rapid, în linişte şi singur. De-a lungul pereţilor laboratorului erau aşezate cuşti conţinând şobolani şi cobai; fuseseră puse acolo de către gardienii care jucau pocher pe lunga masă de laborator aflată în centru. Şase dintre ei jucau; doi stăteau în picioare în colţuri opuse, păzind uşa de la intrare, cu armele în mâini. Faţa lui Rearden fu cea care îl salvă să nu fie împuşcat pe loc atunci când intră: chipul lui era prea bine cunoscut şi prea neaşteptat. Văzu opt capete holbându-se la el, recunoscându-l, fără a avea capacitatea de a crede ceea ce recunoşteau. Rămase lângă uşă, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, în maniera degajată, sigură de sine a unui director executiv. — Cine este şeful aici? întrebă cu glasul politicos-abrupt al unui om care nu îşi pierde vremea. — Nu… nu sunteţi… se bâlbâi un ins înalt şi subţire, posac, de la masa de joc. — Eu sunt Hank Rearden. Sunteţi şeful? — Mda! Dar de unde naiba aţi apărut? — 1170 —

— De la New York. — Ce căutaţi aici? — Înseamnă că nu aţi fost înştiinţat. — Ar fi trebuit… vreau să spun, în legătură cu ce? Suspiciunea rapidă, sensibilă, plină de nemulţumire că superiorii lui i-au desconsiderat autoritatea era evidentă în glasul şefului. Era un bărbat înalt, emaciat, cu mişcări zvâcnite, faţă palidă şi ochii neastâmpăraţi, lipsiţi de concentrare ai unui consumator înrăit de droguri. — Despre treaba pe care o am aici. — Nu… nu puteţi avea nicio treabă aici, rosti el ferm, sfâşiat între frica de o mistificare şi frica de a fi fost ţinut deoparte de o anumită decizie importantă, luată la nivel înalt. Nu sunteţi oare un trădător, un dezertor şi un… — Văd că nu sunteţi la curent cu noutăţile, domnule dragă. Ceilalţi şapte din încăpere se holbau la Rearden cu o nesiguranţă respectuoasă şi superstiţioasă. Cei doi care aveau armele îndreptate către el le ţineau în continuare în maniera impasibilă a unor roboţi. El părea a nu-i observa. — Ce treabă spuneaţi că aveţi aici? rosti sec şeful. — Mă aflu aici pentru a prelua prizonierul pe care trebuie să mi-l predaţi. — Dacă aţi veni de la cartierul general, aţi cunoaşte faptul că eu nu trebuie să ştiu nimic despre vreun prizonier – şi că nu are voie să-l atingă nimeni! — Cu excepţia mea. Şeful sări în picioare, ţâşni către un telefon şi luă receptorul. Nu-l ridică decât pe jumătate, îl trânti brusc, cu un gest care trimise o vibraţie de panică în întreaga încăpere: avusese timp să audă că telefonul era mort şi să realizeze că firele fuseseră tăiate. Privirea sa acuzatoare, atunci când se întoarse către Rearden, se lovi de dojana uşor dispreţuitoare din glasul lui Rearden: — Nu se poate păzi o clădire – dacă aţi permis să se întâmple aşa ceva. Mai bine iau eu prizonierul, înainte de a i se întâmpla ceva – în cazul în care nu doriţi să vă fac raport de neglijenţă, precum şi de insubordonare. Şeful se prăbuşi greoi în scaunul său, se aplecă pe deasupra mesei şi se uită în sus la Rearden cu o privire care făcea ca faţa lui emaciată să semene cu animalele care începeau să se agite în cuşti. — Cine este prizonierul? întrebă el. — Domnule dragă, zise Rearden, dacă superiorii dumitale imediaţi nu au considerat că se cuvine să-ţi spună, eu cu siguranţă nu voi face asta. — Nu au considerat că se cuvine să-mi spună nici despre venirea dumneavoastră! urlă şeful, glasul lui mărturisind neputinţa furiei şi transmiţând vibraţiile de neajutorare către oamenii săi. Cum ştiu eu că sunteţi trimis de-acolo? Telefonul fiind stricat, cine o să-mi spună? Cum o să ştiu ce anume am de făcut? — 1171 —

— Asta este problema dumitale, nu a mea. — Nu vă cred! – strigătul lui fu prea ascuţit spre a fi convingător. Nu cred că guvernul v-ar trimite într-o misiune pe dumneavoastră, atâta vreme cât sunteţi unul dintre acei trădători care au dispărut, prieteni cu John Galt, care… — Dar n-ai auzit? — Ce anume? — John Galt a căzut la înţelegere cu guvernul şi ne-a adus pe toţi înapoi. — Oh, slavă Domnului! strigă unul dintre gardieni, cel mai tânăr. — Taci din gură! E interzis să ai opinii politice! se răţoi la el şeful şi se întoarse brusc către Rearden: — De ce nu s-a anunţat la radio? — Îţi iei libertatea de a avea păreri despre momentul şi maniera pe care le alege guvernul spre a îşi anunţa măsurile politice? În lungul moment de tăcere, se auzea foşnetul animalelor care dădeau cu ghearele în zăbrelele cuştilor lor. — Bănuiesc că ar trebui să-ţi aduc aminte, spuse Rearden, că datoria dumitale constă nu în a pune sub semnul întrebării ordinele, ci de a le da ascultare, că nu trebuie să cunoşti sau să înţelegi politica superiorilor dumitale, că nu trebuie să judeci, să alegi sau să pui la îndoială. — Dar nu ştiu dacă trebuie să vă dau ascultare dumneavoastră! — Dacă refuzi, vei suporta consecinţele. Ghemuindu-se în masă, şeful îşi mută încet privirea, cântărind, de la faţa lui Rearden la cei doi pistolari din colţuri. Aceştia, printr-o mişcare imperceptibilă, îşi ţinură armele cu şi mai multă fermitate îndreptate către ţintă. Un foşnet nervos se auzi în încăpere. Un animal chiţăi ascuţit într-una dintre cuşti. — Cred că ar trebui să-ţi mai zic, spuse Rearden, cu o voce uşor mai dură, că nu sunt singur. Prietenii mei aşteaptă afară. — Unde? — De jur-împrejurul acestei încăperi. — Câţi? — O să afli – într-un fel sau altul. — Şefule, scânci o voce nesigură din rândul gardienilor, nu vrem să dăm de bucluc cu oamenii ăştia, care sunt… — Taci din gură! zbieră şeful, sărind în picioare şi fluturând arma în direcţia celui care vorbise. N-o să vă apuce frica acum, pe niciunul dintre voi, nenorociţilor! Striga spre a ţine la distanţă conştientizarea faptului că fuseseră cuprinşi de frică. Era pe punctul de a intra în panică, luptându-se cu ideea că, într-un anume fel, ceva îi dezarmase pe oamenii lui. — N-are de ce să vă fie frică! Striga la el însuşi, făcând eforturi să redobândească siguranţa unicei sale sfere: — 1172 —

sfera violenţei. — De nimeni şi de nimic! O să vă arăt! Se roti, mâna lui tremurând la capătul braţului care săvârşea mişcarea şi trase în Rearden. Unii dintre ei îl văzură pe Rearden clătinându-se, mâna sa dreaptă cuprinzând umărul stâng. Alţii, în aceeaşi clipă, văzură cum pistolul cade din mâna şefului şi loveşte pardoseala, în acelaşi moment cu strigătul său şi cu ţâşnirea sângelui din încheietura mâinii sale. Apoi îl văzură cu toţii pe Francisco d’Anconia stând în uşa din stânga, cu arma lui cu amortizor îndreptată în continuare către şef. Se sculară cu toţii şi îşi scoaseră pistoalele, dar pierdură acel prim moment, neîndrăznind să tragă. — Dac-aş fi în locul vostru, n-aş face lucrul acesta, rosti Francisco. — Dumnezeule! icni unul dintre gardieni, făcând eforturi să-şi amintească un nume pe cale îl uitase. Ăsta-i… ăsta-i tipul care a aruncat în aer toate minele de cupru din lume! — Aşa este, spuse Rearden. Se îndepărtaseră în mod involuntar de Francisco – şi se întoarseră să vadă că Rearden continua să stea la uşa de la intrare, cu un pistol aţitit în mână şi cu o pată neagră care se întindea pe umărul lui stâng. — Trageţi, nenorociţilor! urlă şeful către subalternii săi şovăitori. Ce mai aşteptaţi? Culcaţi-i la pământ! Se sprijinea cu un braţ de masă, din celălalt curgându-i sânge. — O să-i fac raport fiecărui ins care nu luptă! O să pun să fie condamnat la moarte pentru asta! — Aruncaţi jos armele, zise Rearden. Cei şapte gardieni rămaseră nemişcaţi o clipă, neascultând niciunul din cele două ordine. — Vreau să ies de aici! urlă cel mai tânăr, năpustindu-se către uşa din dreapta. O deschise larg şi se dădu îndărăt: Dagny Taggart stătea în prag, cu un pistol în mână. Gardienii se retrăgeau încet către centrul încăperii, ducând o luptă invizibilă în ceaţa minţii lor, dezarmaţi de un sentiment de irealitate în prezenţa legendarelor personaje pe care nu se aşteptaseră să le vadă vreodată, având senzaţia ca şi cum li sar fi ordonat să tragă în fantome. — Aruncaţi armele, spuse Rearden. Voi nu ştiţi de ce vă aflaţi aici. Noi ştim. Voi nu ştiţi cine anume este prizonierul vostru. Noi ştim. Voi nu ştiţi de ce şefii voştri vor ca să-l păziţi. Noi ştim din ce motiv vrem să-l scoatem de aici. Voi nu ştiţi scopul luptei voastre. Dacă muriţi, nu veţi şti pentru ce aţi murit. Dacă murim, noi vom şti. — Nu-l… nu-l ascultaţi! mârâi şeful. Trageţi! Vă ordon să trageţi! Unul dintre gardieni privi către şef, aruncă arma şi, ridicându-şi mâinile, se — 1173 —

îndepărtă de grup către Rearden. — Să te ia naiba! strigă şeful, luă un pistol cu mâna stângă şi trase în dezertor. Simultan cu prăbuşirea corpului omului, fereastra se făcu ţăndări – şi de pe o creangă de copac, ca dintr-o catapultă, silueta înaltă, zveltă a unui bărbat sări în încăpere, ateriză în picioare şi trase în primul gardian aflat în raza de acţiune. — Tu cine eşti? — Ragnar Danneskjöld. Trei sunete îi răspunseră: un geamăt lung, intens, de panică – zdrăngănitul a patru pistoale aruncate la podea – şi bubuitul unui al cincilea, cu care un gardian trase în fruntea şefului. Până când cei patru supravieţuitori ai garnizoanei începură să adune piesele conştiinţelor lor, erau întinşi pe jos, legaţi şi cu căluş la gură; cel de-al cincilea fu lăsat în picioare, cu mâinile legate la spate. — Unde e prizonierul? îl întrebă Francisco. — În pivniţă… cred. — Cine are cheia? — Doctorul Ferris. — Unde sunt scările către pivniţă? — În spatele unei uşi din biroul doctorului Ferris. — Ia-o înainte. Când dădură să pornească, Francisco se întoarse către Rearden: — Eşti în regulă, Hank? — Bineînţeles. — Nu vrei să te odihneşti? — Dumnezeule, nu! Din pragul unei uşi din biroul lui Ferris, ei priviră în josul unei scări înclinate şi văzură un gardian la capătul lor. — Vino aici cu mâinile sus! ordonă Francisco. Gardianul văzu silueta unui străin hotărât şi lucirea unei arme. Era suficient. Se supuse imediat; părea uşurat să scape de umezeala criptei de piatră. Fu lăsat, legat, pe podeaua biroului, împreună cu gardianul care îi condusese. În acel moment, cei patru salvatori fură liberi să coboare rapid scările care duceau la uşa de fier încuiată de jos. Acţionaseră şi se mişcaseră cu precizia unei discipline controlate. Acum, era ca şi cum îşi dădeau frâu complet liber. Danneskjöld avea ustensile spre a sparge încuietoarea. Francisco fu primul care intră în pivniţă, iar braţul lui îi bară calea lui Dagny pentru o fracţiune de secundă – pentru durata unei priviri spre a se asigura că imaginea era suportabilă – apoi o lăsă să treacă în goană pe lângă el: dincolo de încâlceala de fire electrice, văzuse capul ridicat al lui Galt şi privirea de salut. Ea căzu în genunchi lângă saltea. Galt privi în sus către ea, aşa cum se uitase în — 1174 —

prima dimineaţă în vale, zâmbetul lui era asemenea sunetului unui râs care nu fusese atins de suferinţă, vocea lui era blândă şi joasă: — Nu trebuia să luăm în serios nimic din toate astea, nu-i aşa? Cu lacrimile curgându-i pe obraz, dar zâmbetul ei declarând o siguranţă deplină, încrezătoare, radioasă, ea replică: — Nu, nu trebuia. Rearden şi Danneskjold îi tăiau legăturile. Francisco ţinea o sticlă mică şi plată cu coniac la buzele lui Galt. Galt bău şi se ridică spre a se sprijini într-un cot atunci când mâinile sale fură libere. — Dă-mi o ţigară, spuse el. Francisco scoase un pachet de ţigări cu semnul dolarului. Mâna lui Galt tremura uşor, în timp ce ţinea ţigara la flacăra unei brichete, dar mâna lui Francisco tremura şi mai tare. Privind către ochii lui pe deasupra flăcării, Galt zâmbi şi rosti pe tonul unui răspuns la întrebările pe care Francisco nu le punea: — Da, a fost extrem de dur, dar suportabil – iar tipul de voltaj pe care l-au folosit nu provoacă distrugeri. — O să dau de urma lor, într-o bună zi, indiferent cine or fi… spuse Francisco; tonul vocii lui, hotărât, precis, abia audibil, spunea restul. — Dacă o să dai, o să descoperi că nu a mai rămas nimic din ei de omorât. Galt privi la feţele din jurul lui; văzu intensitatea uşurării din privirile lor şi violenţa mâniei din îndârjirea trăsăturilor lor; îşi dădea seama în ce fel retrăiau ei acum tortura lui. — S-a terminat, zise el. Nu faceţi să fie mai rău pentru voi decât a fost pentru mine. Francisco întoarse capul într-o parte. — E vorba de faptul că ai fost tu… şopti el, tu… dacă ar fi fost oricare dintre noi, cu excepţia ta… — Dar trebuia să fiu eu, dacă ei urmau să încerce tot ce le stătea în putinţă, şi au încercat, şi – făcu o mişcare cu mâna arătând camera – şi rostul celor care au făcut lucrul acesta – în pustietăţile trecutului – şi asta este. Francisco încuviinţă, ţinându-şi în continuare capul într-o parte; răspunsul său fu strângerea violentă, pentru un moment, a degetelor sale încleştate pe încheietura mâinii lui Galt. Galt se săltă în capul oaselor, recăpătând încet controlul muşchilor săi. Privi în sus către chipul lui Dagny, când braţul ei zvâcni în faţă spre a-l ajuta; văzu lupta dintre zâmbetul ei şi tensiunea lacrimilor cărora nu le dăduse drumul; era lupta dintre conştiinţa că nimic nu mai putea conta în afară de imaginea trupului său gol, de faptul că acest trup era viu – şi conştiinţa a ceea ce îndurase el. Uitându-se în ochii ei, el îşi ridică mâna şi atinse gulerul puloverului ei cel alb cu vârful degetelor, ca recunoaştere şi ca reamintire a singurelor lucruri care urmau să conteze de acum — 1175 —

înainte. Uşorul tremur al buzelor ei, relaxându-se într-un zâmbet, îi spuse că ea înţelesese. Danneskjöld găsi cămaşa lui Galt, pantalonii şi restul hainelor lui, care fuseseră aruncate pe jos, într-un colţ al încăperii. — Crezi că eşti în stare să mergi, John? întrebă el. — Bineînţeles. În vreme ce Francisco şi Rearden îl ajutau pe Galt să se îmbrace, Danneskjöld începu să demoleze cu calm, meticulos, fără o emoţie vizibilă, maşinăria de tortură, făcând-o fărâme. Galt nu era complet sigur pe picioare, dar putea sta în picioare, sprijinindu-se pe umărul lui Francisco. Primii câţiva paşi fură mai dificili, dar atunci când ajunseră la uşă, el fu în stare să-şi reia mişcările păşitului. Cu un braţ cuprinsese umerii lui Francisco, pentru sprijin; celălalt ţinea umerii lui Dagny, ambele spre a dobândi şi spre a oferi sprijin. Nu-şi vorbiră în timp ce coborau panta dealului, bezna copacilor cuprinzându-i pentru protecţie, tăind strălucirea moartă a lunii şi strălucirea şi mai moartă, aflată la distanţă, în ferestrele Institutului de Stat pentru Ştiinţă. Avionul lui Francisco era ascuns în tufişuri, la marginea unei pajişti de dincolo de următorul deal. Nu existau aşezări omeneşti pe o rază de câteva mile în jur. Nu existau ochi care să observe sau să pună sub semnul întrebării fulgerările bruşte ale farurilor avionului care străpungeau prin dezolarea buruienilor moarte şi izbucnirea violentă a motorului pornit de Danneskjöld, care se urcase la manşă. După ce se auzi sunetul uşii închise în urma lor şi roţile începură să ruleze sub ei, Francisco zâmbi pentru prima oară. — Asta e unica mea şansă de a-ţi da ordine, rosti el, ajutându-l pe Galt să se întindă pe un scaun cu spătarul dat pe spate. Acum stai liniştit, relaxează-te şi linişteşte-te… Şi tu, adăugă, întorcând capul către Dagny şi indicând locul de lângă cel al lui Galt. Roţile rulau mai repede, ca şi cum ar fi câştigat viteză, fermitate şi uşurinţă, ignorând neputincioasele obstacole ale micilor hurducături de la şanţurile terenului. Când mişcarea se transformă într-o deplasare blândă, când văzură formele întunecate ale copacilor defilând pe lângă hublourile lor şi rămânând în jos, Galt se aplecă tăcut şi îşi apăsă buzele de mâna lui Dagny: pleca din lumea exterioară cu singura valoare pe care voise s-o smulgă de acolo. Francisco scosese la iveală o trusă de prim ajutor şi îi scotea cămaşa lui Rearden spre a-i bandaja rana. Galt văzu firicelul fin de sânge care se prelingea din umărul lui Rearden către piept. — Mulţumesc, Hank. Rearden zâmbi. — O să repet ceea ce ai spus atunci când ţi-am mulţumit, la prima noastră — 1176 —

întâlnire: „Dacă înţelegi că am acţionat în propriul meu interes, realizezi că nu e nevoie de recunoştinţă”. — Voi repeta, replică Galt, răspunsul pe care mi l-ai dat: „Din cauza asta îţi mulţumesc”. Dagny observă că se uitau unul la altul ca şi cum privirea lor ar fi constituit o strângere de mână a unei legături prea ferme spre a mai necesita vreo declaraţie. Rearden văzu că ea îi observa – iar o contracţie extrem de fină a ochilor lui fu asemenea unui zâmbet de confirmare, ca şi cum privirea lui i-ar fi repetat mesajul pe care i-l trimisese din vale. Auziră deodată sunetul vocii lui Danneskjöld înălţată vesel în conversaţie cu spaţiul gol şi îşi dădură seama că vorbea prin staţia radio a aeroplanului: — Da, teferi şi sănătoşi, cu toţii… Da, e nevătămat, doar puţin zdruncinat, se odihneşte… Nu, nicio rană gravă… Da, suntem cu toţii aici. Hank Rearden a fost rănit, dar – aruncă o privire peste umăr – dar rânjeşte la mine acum… Pierderi? Cred că neam pierdut cumpătul pentru câteva minute acolo, dar ne revenim… Nu încercaţi să mă chemaţi la Defileul lui Galt, mai întâi aterizez – apoi o ajut pe Kay la restaurant să vă pregătească micul dejun. — Poate cineva din exterior să îl audă? întrebă Dagny. — Nu, rosti Francisco. E o frecvenţă pe care ei nu sunt echipaţi s-o prindă. — Cu cine vorbeşte? întrebă Galt. — Cam cu jumătate din populaţia masculină a văii, spuse Francisco, sau cu atâţia cât au avut loc în toate avioanele disponibile. Se află în zbor, în spatele nostru, chiar acum. Ai crezut că vreunii dintre ei ar fi stat acasă şi te-ar fi lăsat în mâinile jefuitorilor? Eram pregătiţi să te recuperăm printr-un asalt armat făţiş asupra Institutului ăluia sau asupra hotelului Wayne-Falkland, dacă era nevoie. Dar ştiam că, într-o asemenea situaţie, riscam ca ei să te omoare atunci când ar fi văzut că sunt înfrânţi. Din cauza asta am decis ca mai întâi să încercăm noi patru singuri. Dacă am fi eşuat, ceilalţi ar fi pornit atacul deschis. Aşteptau, la o distanţă de jumătate de milă. Aveam oameni plasaţi printre copacii de pe deal, care ne-au văzut ieşind şi le-au dat de veste şi celorlalţi. Ellis Wyatt coordona acţiunea. Apropo, el pilotează avionul tău. Motivul pentru care nu am putut ajunge în New Hampshire la fel de repede ca doctorul Ferris a fost că trebuia să aducem avioanele noastre din locurile de aterizare ascunse, aflate la distanţă, în timp ce el avea avantajul aeroporturilor deschise. Ceea ce, că veni vorba, n-o să mai aibă prea mult timp. — Nu, rosti Galt, nu prea mult timp. — Acesta a constituit singurul nostru obstacol. Restul a fost uşor. O să-ţi spun povestea mai târziu. Oricum, noi ăştia patru am fost suficienţi pentru a le învinge garnizoana. — Într-unul din veacurile astea, spuse Danneskjöld, întorcând pentru un moment capul către ei, aceste brute, private sau publice, care socotesc că îi pot conduce prin — 1177 —

forţă pe cei mai buni decât ei, vor învăţa lecţia a ceea ce se întâmplă atunci când forţa brută se ciocneşte cu mintea şi forţa. — Au învăţat-o, zise Galt. Nu e oare tocmai lecţia pe care le-o predai de doisprezece ani? — Eu? Da. Dar semestrul s-a încheiat. În noaptea asta a avut loc ultimul act de violenţă pe care a trebuit să-l săvârşesc. A fost recompensa mea pentru cei doisprezece ani. Oamenii mei au început acum să-şi construiască case în vale. Nava mea este ascunsă undeva unde nu o va găsi nimeni, până când voi avea posibilitatea de a o vinde pentru o utilizare mai civilizată. Va fi convertită într-un vas transatlantic de pasageri – unul excelent, chiar dacă de dimensiuni modeste. Cât despre mine, voi începe să mă pregătesc să ţin un curs diferit. Cred că va trebui să mai răsfoiesc lucrările primului profesor al profesorului nostru. Rearden chicoti. — Aş vrea să fiu prezent la primul curs de filosofie într-o sală de curs dintr-o universitate, spuse el. Aş vrea să văd cum vor fi în stare studenţii să se concentreze asupra subiectului şi cum vei răspunde întrebărilor lipsite de relevanţă pe care nu îi învinovăţesc că ţi le vor pune. — Le voi răspunde că vor găsi răspunsurile în subiect. Pe pământul de dedesubt nu erau multe lumini. Peisajul de ţară era o foaie neagră şi goală, cu câteva sclipiri întâmplătoare în ferestrele unor structuri ale guvernului şi cu licărirea tremurătoare a lumânărilor în ferestrele caselor celor nechibzuiţi. Majoritatea populaţiei rurale fusese de mult redusă la existenţa acelor epoci în care lumina artificială reprezenta un lux exorbitant, iar apusul soarelui punea capăt activităţii omeneşti. Oraşele erau ca nişte băltoace răspândite, lăsate în urmă de refluxul mării, încă păstrând câteva picături preţioase de electricitate, dar uscându-se într-un deşert de raţii, cote, controale şi reguli de economisire a curentului electric. Dar atunci când locul care fusese sursa fluxului – New York City – se înălţă în depărtare în faţa lor, încă îşi extindea luminile către cer, încă sfida bezna primordială, aproape ca şi cum, într-un efort disperat, în apelul final la ajutor, îşi întindea acum braţele către avionul care traversa cerul. În mod involuntar, ei se ridicară în picioare, ca şi cum ar fi luat poziţie de drepţi lângă patul de moarte a ceea ce constituise măreţie. Privind în jos, puteau vedea ultimele convulsii: luminile maşinilor săgetau străzile, asemenea unor animale prinse într-un labirint, căutând frenetic o ieşire, podurile erau blocate de maşini, căile de acces către poduri constituiau vine de faruri masate, gâtuiri strălucitoare ale circulaţiei care opreau orice mişcare, iar urletul disperat al sirenelor urca slab până la înălţinea avionului. Ştirile despre artera secţionată a continentului înghiţiseră acum oraşul, oamenii îşi părăseau posturile, încercând, în panică, să abandoneze New Yorkul, căutând scăpare în condiţiile în care toate drumurile erau blocate, iar scăparea nu mai era cu putinţă. — 1178 —

Avionul se afla acum deasupra vârfurilor zgârie-norilor când, deodată, cu bruscheţea unui cutremur, ca şi cum solul se despicase spre a-l înghiţi, oraşul dispăru de pe faţa pământului. Avură nevoie de un moment spre a-şi da seama că panica ajunsese la centralele electrice şi că luminile New Yorkului dispăruseră. Dagny icni. — Nu te uita în jos! ordonă Galt pe neaşteptate. Ea îşi ridică privirea către faţa lui. Pe faţa lui se citea acea austeritate cu care ea îl văzuse întotdeauna că întâmpină împrejurările vieţii. Îşi aduse aminte de povestea pe care i-o spusese Francisco: „Îşi dăduse demisia de la Twentieth Century. Locuia într-o gheretă dintr-o mahala. Se apropie de fereastră şi arătă către zgârie-norii oraşului. Spuse că trebuia să stingem luminile lumii, iar atunci când vom vedea luminile New Yorkului stingându-se, vom şti că munca noastră s-a terminat”. Ea se gândi la acest lucru atunci când îi văzu pe tustrei – John Galt, Francisco d’Anconia, Ragnar Danneskjöld – uitându-se tăcuţi unii la alţii pentru câteva clipe. Îi aruncă o privire lui Rearden; el nu se uita în jos, privea drept înainte, aşa cum îl văzuse privind un peisaj de ţară neatins: cu o privire care evalua posibilităţile de acţiune. Atunci când ea privi bezna de afară, în mintea ei se ivi o altă amintire – momentul în care, dând ocol deasupra aeroportului Afton, ea văzuse corpul argintiu al unui avion ce se înalţă ca un phoenix din bezna pământului. Ştia că acum, la această oră, avionul purta tot ceea ce mai rămăsese din New York City. Ea privi înainte. Pământul va fi la fel de gol ca şi spaţiul în care elicea lor tăia o cărare liberă de obstacole – la fel de gol şi de liber. Ea îşi dădea seama ce anume simţise Nat Taggart la începuturile sale şi de ce acum, pentru prima dată, îi urma cu deplină loialitate: sentimentul plin de încredere de a se confrunta cu vidul şi de a fi conştient că e de construit un continent. Ea simţi întreaga luptă a trecutului ei înălţându-i-se în faţă şi căzând la pământ, lăsând-o aici, la înălţimea acestui moment. Zâmbi – iar cuvintele din mintea ei, evaluând şi sigilând trecutul, erau cuvintele de curaj, mândrie şi devotament, pe care majoritatea oamenilor nu le-ar fi înţeles, cuvintele unui limbaj al afacerilor: „Nu pune preţ pe niciun obiect”. Nu îşi ţinu respiraţia şi nu simţi niciun fior atunci când, în bezna de dedesubt, văzu un mic şir de puncte luminoase luptându-se încet înspre vest prin hău, cu săgeata strălucitoare a unui far care căuta să protejeze siguranţa căii sale; nu simţi nimic, chiar dacă era un tren, iar ea îşi dădea seama că nu avea altă destinaţie decât hăul. Întoarse capul către Galt. El îi urmărea chipul, ca şi cum i-ar fi urmărit gândurile. Ea văzu reflexia zâmbetului ei în zâmbetul lui. — E sfârşitul, rosti ea. — E începutul, replică el. — 1179 —

Apoi rămaseră nemişcaţi, întinşi în scaunele lor, privindu-se în tăcere unul pe celălalt. Apoi persoanele lor umplură fiecare conştiinţa celeilalte, ca o sumă şi un rost al viitorului – dar suma includea cunoaşterea a tot ceea ce trebuise să fie dobândit, înainte ca persoana unei alte fiinţe să ajungă să întrupeze valorile existenţei personale. New Yorkul era mult în spatele lor, în momentul în care îl auziră pe Danneskjöld răspunzând unui apel radio: — Da, e treaz. Nu cred că o să doarmă în noaptea asta… Da, cred că e în stare. Se întoarse spre a privi peste umăr: — John, doctorul Akston ar vrea să vorbească cu tine. — Ce? E într-unul din avioanele din spatele nostru? — Desigur. Galt făcu un salt în faţă spre a lua microfonul. — Bună, doctore Akston, spuse el; tonul liniştit, scăzut al vocii lui reprezenta imaginea audibilă a unui zâmbet transmis prin spaţiu. — Bună, John. Fermitatea prea conştientă a vocii lui Hugh Akston mărturisea preţul plătit aşteptând ca să afle dacă va mai pronunţa vreodată aceste două cuvinte. — Voiam doar să-ţi aud glasul… doar să ştiu că eşti bine. Galt chicoti şi – pe tonul unui elev care prezintă mândru tema de acasă făcută ca dovadă a lecţiei bine învăţate – răspunse: — Bineînţeles că sunt bine, profesore. Trebuia să fiu. A este A. *** Locomotiva Cometei, care se îndrepta către est se strică în mijlocul unui deşert din Arizona. Se opri brusc, fără niciun motiv aparent, asemenea unui om care îşi dăduse voie să ştie că îndurase prea mult: o legătură supratensionată plesnise definitiv. Când Eddie Willers îl chemă pe conductor, aşteptă foarte mult până când apăru acesta şi pricepu răspunsul la întrebarea lui după privirea resemnată a omului. Mecanicul încearcă să descopere ce s-a întâmplat, domnule Willers, răspunse el cu glas scăzut, pe un ton care implica faptul că era de datoria lui să spere, dar că nu mai avea speranţă de ani de zile. — Nu ştie? — Se ocupă de asta. Conductorul aşteptă din politeţe jumătate de minut şi dădu să plece, dar se opri spre a oferi o explicaţie, ca şi cum o deprindere obscură, raţională i-ar fi spus că orice încercare de a explica face mai uşor suportabilă orice groază. — Motoarele astea Diesel ale noastre nu sunt pregătite să fie trimise la drum, domnule Willers. N-au meritat să fie reparate cu mult timp în urmă. — Ştiu, rosti liniştit Eddie Willers. — 1180 —

Conductorul simţi că explicaţia lui era mai rea decât lipsa unei explicaţii: ducea la întrebări pe care oamenii nu şi le puneau în ziua de azi. Clătină din cap şi plecă. Eddie Willers şedea şi privea bezna pustie de dincolo de fereastră. Aceasta era, după multe zile, prima Cometă spre est cu plecare din San Francisco: era rodul efortului lui torturant de a restabili un serviciu transcontinental. El nu îşi putea da seama cât îl costaseră ultimele câteva zile sau ce anume făcuse spre a salva terminalul de la San Francisco de haosul orb al unui război civil pe care oamenii îl purtau fără vreun concept despre ţelurile lor; nu exista posibilitatea de a-şi aduce aminte de negocierile pe care le făcuse pe baza disponibilităţii fiecărui moment schimbător. Ştia doar că obţinuse imunitate pentru terminal de la conducătorii a trei facţiuni beligerante diferite; că găsise un om pentru postul de director al terminalului, care părea a nu fi renunţat complet; că pusese în mişcare încă o Cometă Taggart, pe ruta spre est, cu cea mai bună locomotivă Diesel şi cel mai bun echipaj disponibil; şi că se urcase în ea pentru a se reîntoarce la New York, fără a şti cât timp va dura realizarea sa. Niciodată nu trebuise să muncească aşa din greu; îşi făcuse treaba la fel de conştiincios şi eficient ca orice altă însărcinare avută; dar era ca şi când ar fi lucrat într-un vid, ca şi cum energia lui nu ar fi găsit niciun transmiţător şi ar fi eşuat pe nisipurile unui… unui fel de deşert precum cel de dincolo de fereastra Cometei. Îl trecu un fior: simţi o înrudire de moment cu motorul calat al locomotivei trenului. După un timp, îl chemă din nou la el pe conductor. — Cum merge? întrebă el. Conductorul dădu din umeri şi clătină din cap. — Trimite-l pe pompier la un telefon de pe linia ferată. Pune-l să spună la Sediul General al Diviziei să ne trimită cel mai bun mecanic disponibil. — Da, domnule. Nu se vedea nimic dincolo de fereastră; stingând lumina, Eddie Willers putu distinge o întindere cenuşie punctată de petele negre ale cactuşilor, fără de început şi sfârşit. Se întrebă cum se aventuraseră oamenii să o traverseze şi cu ce preţ, pe vremea când nu existau trenuri. Scutură din cap şi aprinse lumina. Era doar faptul că trenul Cometa se afla în exil, îşi spuse el, care îi conferea această senzaţie de presantă anxietate. Ea rămăsese imobilizată pe o linie străină – linia ferată împrumutată de la Atlantic Southern care străbătea întreaga Arizonă, linia pe care o foloseau fără plată. Trebuia să o scoată de acolo, îşi spuse; n-o să mai aibă această senzaţie în momentul în care va reveni pe pământul lor. Dar joncţiunea feroviară păru brusc a se afla la o distanţă insurmontabilă: pe malul fluviului Mississippi, la Podul Taggart. Nu, îşi spuse, nu se terminase. Trebuia să admită faţă de sine însuşi ceea ce îl hărţuiau imaginile, cu o senzaţie de nelinişte pe care nu o putea nici pricepe, nici împrăştia; erau prea lipsite de sens spre a le defini şi prea inexplicabile spre a le — 1181 —

îndepărta. Una era imaginea unei mici halte prin care trecuseră fără să oprească, cu mai bine de două ceasuri în urmă: observase peronul gol şi ferestrele strălucitor luminate ale micuţei clădiri a gării; luminile proveneau din camere goale; nu văzuse nicio singură figură omenească, nici în clădire, nici pe şine. Cealaltă imagine era următoarea haltă pe lângă care trecuseră: peronul ei era plin de oameni agitaţi. Acum se aflau cu mult prea departe de orice gară spre a mai capta vreo lumină sau vreun sunet. Trebuia să scoată Cometa de acolo, îşi spuse. Se întrebă de ce oare simţea acest lucru ca fiind atât de urgent şi de ce anume i se păruse de o importanţă atât de crucială restabilirea relaţiei Cometei. Doar o mână de pasageri se aflau în vagoanele ei goale; oamenii nu aveau unde să meargă şi scopuri pe care să le atingă. Nu de dragul lor făcuse el eforturi; nu putea spune de dragul cui. Două expresii persistau cu fermitate ca răspuns în mintea lui, conducându-l cu imprecizia unei rugăciuni şi cu forţa fierbinte a unui absolut. Una din ele era: „De la un Ocean la altul, tot timpul” – cealaltă era: „Nu-i da drumul din mână!”… Conductorul se întoarse după aproximativ o oră, împreună cu pompierul, al cărui chip era ciudat de întunecat. — Domnule Willers, rosti pompierul încet, Sediul General al Diviziei nu răspunde. Eddie Willers se ridică în picioare, mintea sa refuzând să creadă aşa ceva, dar realizând deodată că, dintr-un motiv inexplicabil, la exact aşa ceva se aşteptase. — E imposibil! zise el pe un ton scăzut; pompierul se uita la el, fără a se mişca. Probabil că telefonul de pe linia ferată este stricat. — Nu, domnule Willers. Nu era stricat. Linia funcţiona normal. Sediul General al Diviziei era cel care nu funcţiona. Vreau să spun că nu era acolo nimeni care să răspundă, sau nimeni căruia să-i pese de aşa ceva. — Dar ştii că aşa ceva este imposibil! Pompierul dădu din umeri; în ziua de azi, oamenii nu mai considerau orice dezastru imposibil. Eddie Willers sări în picioare. — Du-te prin tot trenul, îi ordonă el conductorului. Bate la toate uşile – cele ocupate, adică – şi vezi dacă există vreun inginer mecanic. — Da, domnule. Eddie ştia că ei simţeau, aşa cum simţea şi el, că nu vor găsi o astfel de persoană; nu printre feţele letargice, sleite ale pasagerilor pe care îi văzuseră. — Haide, ordonă el, întorcându-se către pompier. Urcară împreună în locomotivă. Mecanicul cu părul grizonat stătea în scaunul său, privind cactuşii de afară. Farul locomotivei rămăsese aprins şi îşi întindea raza în noapte, neclintit şi drept, luminând doar pâcla ce se dizolva a traverselor. — Hai să încercăm să descoperim ce anume s-a defectat, zise Eddie, scoţându-şi — 1182 —

haina, vocea lui fiind jumătate ordin, jumătate rugăminte. Hai să mai încercăm. — Da, domnule, spuse mecanicul, fără resentiment sau speranţă. Mecanicul îşi epuizase mica sa rezervă de cunoştinţe; verificase fiecare sursă de defecţiune la care s-ar fi putut gândi. Se târâse pe sub mecanisme şi pe deasupra lor, deşurubând părţile sale şi înşurubându-le la loc, scoţând piese şi punându-le la loc, demontând motoarele la întâmplare, asemenea unui copil care demontează un ceasornic, dar fără convingerea copilului că este posibilă cunoaşterea. Pompierul se tot apleca pe fereastra cabinei, holbându-se la nemişcarea neagră şi tremurând, ca şi cum ar fi fost de la aerul nopţii care devenea tot mai rece. — Nu-ţi face probleme, zise Eddie Willers, asumându-şi un ton încrezător. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă, dar dacă nu reuşim, or să trimită ajutoare, mai devreme sau mai târziu. Ei nu abandonează trenuri în mijlocul pustietăţii. — N-au făcut aşa ceva, replică pompierul. Din când în când, mecanicul îşi ridica faţa mânjită de unsoare spre a se uita la faţa şi cămaşa mânjite de unsoare ale lui Eddie Willers. — La ce bun, domnule Willers? întreba el. — Nu putem s-o scăpăm din mână! răspunse Eddie impetuos; îşi dădea seama întro manieră nedesluşită că el se referea la ceva mai mult decât la Cometă… şi decât la compania de căi ferate. Deplasându-se de la cabină prin cele trei compartimente de motoare şi din nou spre cabină, cu mâinile sângerânde, cu cămaşa lipită de spate de sudoare, Eddie Willers făcea eforturi să-şi aducă aminte tot ce ştia despre motoare, ceea ce învăţase la liceu şi mai devreme: tot ceea ce „furase” în acele zile în care agenţii feroviari de la Gara Rockdale îl goneau de lângă spiţele locomotivelor lor de triaj care abia se târau. Piesele nu se legau cu nimic; creierul său părea blocat şi încordat; îşi dădea seama că motoarele nu erau profesiunea sa, îşi dădea seama că nu ştia şi că acum era o problemă de viaţă şi de moarte pentru el să descopere cunoaşterea. Se uita la cilindri, la lame, la cabluri, la panourile de control ale căror lumini încă pâlpâiau. Făcea eforturi să nu permită minţii sale gândul care făcea presiuni la periferie: care erau şansele şi cât va dura – în conformitate cu teoria matematică a probabilităţii – pentru nişte oameni primitivi, care lucrau prin metode empirice, să dea peste combinaţia corectă de părţi şi să recreeze motorul acestei locomotive? — La ce bun, domnule Willers? murmură mecanicul. — Nu putem s-o scăpăm din mână! strigă el. Nu ştia câte ore trecuseră când îl auzi pe pompier strigând deodată: — Domnule Willers! Ia uitaţi! Pompierul era aplecat pe geam, arătând către bezna din spatele lor. Eddie Willers privi. O micuţă lumină ciudată se balansa intermitent departe, la distanţă; părea să avanseze într-un ritm imperceptibil; nu părea asemenea vreunei lumini pe care ar fi putut-o identifica. — 1183 —

După o vreme, i se părea că distinge nişte forme negre de mari dimensiuni care înaintau încet; se mişcau pe o linie paralelă cu şinele; spotul de lumină atârna la mică distanţă deasupra solului, balansându-se; ciuli urechile, dar nu auzi nimic. Apoi auzi un bocănit slab, atenuat care semăna cu copite de cai. Cei doi bărbaţi de lângă el urmăreau formele cele negre cu o privire plină de din ce în ce mai multă groază, ca şi cum o apariţie supranaturală avansa către ei, din noaptea deşertului. În momentul în care chicotiră brusc, vesel, recunoscând formele, chipul lui Eddie fu cel care îngheţă într-o privire plină de groază la vederea unei fantome mai înfricoşătoare decât oricare alta la care s-ar fi aşteptat: era un convoi de căruţe cu coviltir. Lampa ce se balansa îşi opri clătinatul lângă locomotivă. — Hei, amice, pot să vă duc undeva? întrebă un bărbat care părea a fi şeful; chicotea. Aţi rămas blocaţi, este? Pasagerii din Cometă se uitau pe geamuri; unii coborau pe scări şi se apropiau. Chipuri de femei se iţeau din căruţe, dintre ustensilele de gospodărie; un bebeluş scâncea undeva în partea din spate a caravanei. — Eşti nebun? întrebă Eddie Willers. — Nu, frate, vorbesc serios. Avem loc berechet. Vă ducem undeva contra plată – dacă vreţi să scăpaţi de-aici. Era un bărbat costeliv, nervos, cu gesturi largi şi o voce insolentă, care aducea a circar de bâlci. — Asta este Cometa Taggart, spuse Eddie Willers, sufocându-se. — Cometa, ai? Seamănă mai degrabă cu o omidă moartă. Care-i treaba, frate? Nu mergeţi nicăieri – şi nu mai puteţi ajunge acolo, chiar dacă aţi încerca. — Ce vrei să spui? — Nu vă imaginaţi că mergeţi la New York, nu? — Mergem la New York. — În cazul ăsta… în cazul ăsta, n-aţi auzit? — Ce anume? — Ia zi, când aţi vorbit ultima dată cu una din gările voastre? — Nu ştiu!… N-am auzit ce anume? — Că Podul Taggart al vostru s-a dus. S-a dus. A fost aruncat în aer şi făcut bucăţele. O explozie generată de o rază sonoră, sau ceva de genul ăsta. Nimeni nu ştie cu exactitate. Decât că nu mai există niciun pod peste Mississippi. Nu mai există niciun New York la care să se poată ajunge – cel puţin nu pentru oameni ca tine şi ca mine. Eddie Willers nu ştiu ce anume s-a întâmplat după aceea; căzuse pe partea laterală a scaunului mecanicului, uitându-se la uşa deschisă a compartimentului motorului; nu îşi dădu seama cât timp stătuse acolo, dar când, în sfârşit, întoarse capul, văzu că era singur. Mecanicul şi pompierul părăsiseră cabina. Afară era un vacarm de sunete, ţipete, plânsete în hohote, întrebări strigate şi sunetul râsului circarului de bâlci. — 1184 —

Eddie se târî până la geamul cabinei: pasagerii şi echipajul Cometei se îngrămădeau în jurul şefului caravanei şi al tovarăşilor săi semizdrenţăroşi; el îşi mişca mâinile, făcând gesturi de comandă. Unele dintre doamnele mai bine îmbrăcate din Cometă – ai căror soţi aparent fuseseră primii care făcuseră târgul – urcau în căruţele cu coviltir, plângând şi ţinându-şi strâns delicatele lor truse cosmetice. — Urcaţi, oameni buni, urcaţi în căruţe! răcnea vesel circarul. O să facem loc pentru toată lumea! E puţin aglomerat, dar e mai bine să vă mişcaţi, decât să rămâneţi aici ca hrană pentru coioţi! S-a dus vremea calului de fier! Nu mai avem decât calul normal, de modă veche! Încet, dar sigur. Eddie Willers coborî pe jumătate scara de pe laterala locomotivei, spre a vedea mulţimea şi a fi auzit. Făcu semn cu o mână, ţinându-se de balustradă cu cealaltă. — Nu plecaţi, nu-i aşa? strigă el la pasagerii săi. Nu părăsiţi Cometa?! Ei se îndepărtară puţin de el, ca şi cum nu voiau să-l privească sau să-i răspundă. Nu voiau să audă întrebări pe care minţile lor erau incapabile să le evalueze. El văzu chipurile oarbe ale panicii. — Care-i treaba cu maimuţoiul ăla plin de unsoare? întrebă circarul, arătând către Eddie. — Domnule Willers, spuse conductorul încet, n-are rost… — Nu abandonaţi Cometa! strigă Eddie Willers. N-o scăpaţi din mână! Oh, Doamne, n-o scăpaţi din mână! — Eşti nebun? Habar nu ai ce se întâmplă în gările voastre şi la sediul central! Aleargă înnebuniţi ca nişte găini cu capetele retezate! Până mâine dimineaţă, nu cred că o să mai fie operaţională vreo companie de căi ferate de partea asta a fluviului Mississippi. — Mai bine veniţi cu noi, domnule Willers, zise conductorul. — Nu, strigă Eddie, strângând cu putere bara de metal, ca şi cum ar fi vrut ca mâna să i se sudeze acolo. Circarul dădu din umeri. — Ei bine, e înmormântarea ta! — În ce direcţie mergeţi? întrebă mecanicul, fără a privi la Eddie. — Mergem, pur şi simplu, frate! Căutăm un loc de popas… pe undeva. Noi suntem din Imperial Valley, California. Gaşca „Partidului Poporului” a pus mâna pe recolte şi pe toate proviziile pe care le aveam în cămări. „Creare de stoc”, ziceau ei. Aşa că ne-am luat catrafusele şi am plecat. A trebuit să mergem noaptea, din cauza găştii de la Washington… Căutăm un loc unde să ne ducem traiul… Dacă veniţi cu noi, sunteţi bine veniţi, în cazul în care n-aveţi casă – ori vă putem lăsa undeva mai aproape de vreun oraş sau altul. Oamenii acestei caravane – îşi spuse Eddie cu indiferenţă – păreau prea sălbatici spre a deveni fondatorii unei aşezări secrete, libere şi nu suficient de sălbatici spre a — 1185 —

deveni o bandă de jefuitori; nu aveau o destinaţie de găsit într-o mai mare măsură decât raza imobilă a farului locomotivei; şi, asemenea razei, se vor dizolva undeva prin întinderile pustii ale ţării. El rămase pe scară, privind în sus către rază. Nu se uită atunci când ultimii oameni care au călătorit cu Cometa Taggart fură transferaţi în căruţele cu coviltir. Conductorul se duse ultimul. — Domnule Willers! strigă el disperat. Haideţi! — Nu, spuse Eddie. Circarul de bâlci făcu din mână un gest către figura lui Eddie de pe laterala locomotivei, deasupra capetelor lor. — Sper că ştii ce faci! strigă el, jumătate ameninţare, jumătate rugăminte. Poate că cineva o să vină încoace să te ia – săptămâna viiitoare sau luna viitoare! Poate! Cine o să facă lucrul ăsta, în ziua de azi? — Plecaţi de-aici, rosti Eddie Willers. El se urcă înapoi în cabină – când căruţele o luară din loc şi porniră, bălăngăninduse şi scârţâind, în noapte. El se aşeză în scaunul mecanicului dintr-o locomotivă neclintită, cu fruntea apăsată pe inutila manetă a acceleratorului. Se simţea precum căpitanul unui vas transatlantic avariat, care preferă să se scufunde odată cu nava sa decât să fie salvat de canoea sălbaticilor care îl iau peste picior cu superioritatea ambarcaţiunii lor. Apoi, brusc, el simţi iscându-se o mânie disperată, justificată. Sări în picioare, punând mâna pe maneta acceleratorului; trebuia să pornească locomotiva, s-o pună în mişcare. Dincolo de faza gândirii, a calculului sau a fricii, primind imboldul unei sfidări justificate, el trăgea de manete la întâmplare, împingea înainte şi înapoi maneta acceleratorului, apăsa pe pedala de frână, încerca să distingă forma unei viziuni care părea distantă şi în acelaşi timp apropiată, conştient doar de faptul că disperata lui bătălie era alimentată de acea viziune şi era dusă de dragul ei. N-o scăpa din mână! striga mintea lui – în timp ce vedea străzile din New York – n-o scăpa din mână! – în timp ce vedea luminile semnalelor de cale ferată – n-o scăpa din mână! – în timp ce vedea fumul înălţându-se mândru din coşurile fabricilor, în timp ce făcea eforturi să străpungă fumul şi să ajungă la viziunea aflată la baza acestor viziuni. Trăgea de colacele de cabluri, le conecta şi le despărţea – în timp ce brusca senzaţie de raze de soare şi de pini îi tot dădea târcoale în colţul minţii. Dagny! – se auzi el strigând fără sunet – Dagny, în numele a ceea ce e mai bun în noi!… Acţiona pârghiile inutile şi o manetă a acceleratorului care nu punea nimic în mişcare… Dagny! – striga el unei fetiţe de doisprezece ani, aflată într-un luminiş din pădure scăldat în razele de soare – în numele a ceea ce e mai bun în noi, trebuie să pornesc trenul acesta!… Dagny, asta e ceea ce a fost… iar tu ai ştiut lucrul acesta, atunci, dar eu nu am… ai ştiut lucrul acesta când te-ai întors să priveşti la şine… eu am spus: „nu e o afacere — 1186 —

sau a-ţi câştiga existenţa”… dar, Dagny, afacerea şi câştigarea existenţei şi acel lucru din om care face posibil acest lucru – asta este ceea ce e mai bun în noi, ăsta era lucrul ce trebuie apărat… pentru a-l salva, Dagny, trebuie să pornesc acum acest tren… Când descoperi că se prăbuşise pe podeaua cabinei şi îşi dădu seama că nu mai putea face nimic altceva aici, se sculă în picioare şi coborî pe scară, gândindu-se vag la roţile locomotivei, chiar dacă era conştient că mecanicul le verificase. Simţi scârţâitul prafului de deşert sub picioarele sale atunci când se lăsă în genunchi. Rămase nemişcat şi, în enorma tăcere, auzi foşnetul ierburilor care se mişcau în beznă, asemenea chicotitului unei armate făcute să fie liberă a se mişca atunci când Cometa nu era în stare de acest lucru. Auzi un foşnet mai ascuţit în apropiere şi văzu forma mică şi cenuşie a unui iepure care îşi iţea capul spre a mirosi treptele unui vagon al Cometei Taggart. Împins de o enormă furie, se năpusti în direcţia iepurelui, ca şi cum ar fi putut înfrânge înaintarea inamicului în persoana acelei micuţe forme cenuşii. Făcu câţiva paşi spre partea din faţă a locomotivei şi privi în sus către literele TT. Apoi se prăbuşi peste şine şi rămase suspinând în faţa locomotivei, cu raza neclintită a farului de deasupra lui pierzându-se în noaptea infinită. *** Muzica Concertului nr. 5 al lui Richard Halley ţâşnea din claviatura lui, dincolo de sticla ferestrei şi se împrăştia prin aer, deasupra luminilor văii. Era o simfonie a triumfului. Notele se scurgeau în sus, vorbeau despre înălţare şi erau însăşi înălţarea, erau esenţa şi forma mişcării ascendente, păreau a întruchipa fiecare act şi gând omenesc care avea drept motiv înălţarea. Era o rază solară de sunete, ieşind la iveală din ascunzătoare şi împrăştiindu-se liber în exterior. Avea libertatea eliberării şi tensiunea scopului. Curăţa spaţiul şi nu lăsa nimic altceva decât bucuria unui efort neîngrădit. Doar un ecou slab din interiorul sunetelor vorbea de lucrul din care evadase muzica, dar vorbea într-o uimire surâzătoare la descoperirea faptului că nu exista urâţenie sau suferinţă şi că nu trebuise niciodată să existe. Era cântecul unei imense izbăviri. Luminile văii cădeau în petice strălucitoare pe zăpada care încă mai acoperea pământul. Erau fâşii de zăpadă pe lespezile de granit şi pe crengile grele ale pinilor. Dar ramurile goale ale mestecenilor aveau un uşor avânt în sus, ca o promisiune încrezătoare a viitoarelor frunze ale primăverii. Dreptunghiul de lumină de pe latura unui munte era fereastra biroului lui Mulligan. Midas Mulligan şedea, – cu hartă şi o coloană de cifre în faţa lui. Înşira bunurile băncii sale şi lucra la un plan de investiţii, îşi nota locaţiile pe care le alegea: New York Cleveland Chicago… New York Philadelphia… New York… New York… New York… — 1187 —

Dreptunghiul de lumină din josul văii era fereastra casei Danneskjöld. Kay Ludlow şedea în faţa unei oglinzi, examinând gânditoare nuanţele unui machiaj de film, înşirate în faţa ei într-o casetă ponosită. Ragnar Danneskjöld era întins pe o canapea, citind un volum din operele lui Aristotel: „… căci aceste adevăruri sunt valabile pentru tot ceea ce există, şi nu doar pentru anumite genuri deosebite de celelalte. Toţi oamenii le folosesc, pentru că ele fiinţează cu adevărat în calitate de fiinţă… Pentru un principiu pe care trebuie să îl aibă oricine care înţelege că tot ceea ce există nu reprezintă o ipoteză… În mod evident, un atare principiu este cel mai sigur dintre toate; să începem a spune care este acest principiu. Este cel conform căruia acelaşi atribut nu poate să aparţină şi să nu aparţină aceluiaşi subiect în aceeaşi privinţă...” Dreptunghiul de lumină de pe hectarele unei ferme era fereastra bibliotecii judecătorului Narrangansett. El şedea la o masă, iar lumina lămpii sale cădea pe exemplarul unui document vechi. El marcase şi tăiase contradicţiile în afirmaţiile sale care constituiseră pe vremuri pricina distrugerii sale. Adăuga acum o nouă clauză paginilor sale: Congresul nu va da nicio lege care să limiteze libertatea producţiei şi a comerţului… Dreptunghiul de lumină din mijlocul unei păduri era fereastra cabanei lui Francisco d’Anconia. Francisco stătea întins pe podea, lângă limbile focului care dansau, aplecat asupra unor foi de hârtie, completând schiţa Topitoriei sale. Hank Rearden şi Ellis Wyatt şedeau lângă şemineu. — John va desena noile locomotive, spunea Rearden, iar Dagny va conduce prima cale ferată dintre New York şi Philadelphia. Ea… Şi brusc, auzind următoarea propoziţie, Francisco ridică în sus capul şi izbucni în râs, un râs de întâmpinare, triumf şi uşurare. Ei nu puteau auzi muzica Concertului nr. 5 al lui Halley care se prelingea pe undeva deasupra acoperişului, dar râsul lui Francisco se potrivea cu sunetele sale. Conţinută în secvenţa pe care o auzise, Francisco vedea lumina soarelui de primăvară pe pajiştile largi ale caselor din ţinut, vedea scânteile motoarelor, vedea strălucirea oţelului în structurile noilor zgârie-nori care se înălţau, vedea ochii tinerilor privind viitorul fără nesiguranţă şi frică. Propoziţia pe care o rostise Rearden fusese: — Probabil că o să încerce să mă jupoaie de viu cu taxele de transport pe care o să le aplice, dar o să fiu în stare să le fac faţă. Slaba licărire de lumină care se prefira încet prin spaţiu, pe cea mai înaltă culme accesibilă a unui munte, era lumina stelelor din şuviţele părului lui Galt. El privea nu la valea de dedesubt, ci la întunericul lumii de dincolo de zidurile sale. Capul lui Dagny se odihnea pe umărul lui, iar vântul făcea ca părul ei să se încâlcească în părul lui. Ea ştia din ce motiv el dorise să meargă pe munţi în seara asta şi ce anume se oprise el să vadă mai bine. Ştia ce cuvinte va folosi el şi faptul că ea va fi prima care le va auzi. — 1188 —

Nu puteau vedea lumea de dincolo de munţi, nu exista decât un hău de beznă şi de stâncă, iar întunericul ascundea ruinele unui continent: casele fără acoperiş, tractoarele ruginind, străzile neluminate, şinele ferate abandonate. Dar la mare depărtare, la marginea pământului, o flacără mică se unduia în bătaia vântului, flacăra sfidător-încăpăţânată a Torţei lui Wyatt, contorsionându-se, fiind despărţită şi recăpătându-şi vigoarea, fără a fi smulsă sau stinsă. Părea a chema şi a aştepta cuvintele pe care John Galt urma să le pronunţe acum: — Drumul e curăţat, rosti Galt. Ne întoarcem în lume. Ridică braţul şi, deasupra pământului pustiit, el făcu în aer semnul dolarului. SFÂRŞIT

Cuprins Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul

I – Atlas II – Utopia lăcomiei III – Anti-lăcomie IV – Anti-viaţă V – Păzitorii fraţilor lor VI – Concertul eliberării VII – „La telefon John Galt” VIII – Egoistul IX – Generatorul X – În numele a ceea ce e mai bun în noi

— 1189 —