Atestat La Teatru

Liceul de Coregrafie si Artă Dramatică ,,Octavian Stroia” Secțiunea Teatru

Lucrare de atestat

Dramaturgia lui Anton Pavlovici Cehov Simbol și teatralitate

Şipoş Damian

Coordonator: Prof. Laura Corpodean

Cuprins

Introducere ……………………………………………………………03

Capitolul I: Viaţa şi activitatea literară a lui Anton Pavlovici Cehov 1.1. Biografie ……………………………………...………………………..04 1.2. Generalităţi asupra operei lui A.P.Cehov …………..….………………06 1.3. Piesa cehoviană ca dramă simbolistă …………………...……….……..10 1.4. Comedia cehoviană …………………………………………………….12

Capitolul II: Personaj Cehovian 2.1. Personajul Cehovian şi relaţiile interpersonaje ……...…………………14 2.2. Lopahin-personaj principal …………...……………..…………………18 2.3. Relaţia personaj-rol ……………………………………………………..21 2.4. În loc de incheiere ……………………...………………………………22

Bibliografie …………………………………………………………..23

Anexe …………………………………………………………………24

2

INTRODUCERE Serios, rezervat şi profund, A.P.Cehov a facut parte din aceea categorie de genii pentru care munca este cauza şi scopul devenirii umane. Purtând în şi cu sine, de-a lungul întregii existenţe, un scriitor şi un medic, tratându-i cu egală responsabilitate, Cehov-ul din viată s-a resorbit treptat în substanţa personajelor sale, care au ajuns să vorbească despre el, despre luxurianţa interiorităţii sale, cel puţin la fel de bine ca istoria cronologică a vieţiilui pământene. Creator de disecţii în structura umană a clipei, refuzând eroicul, excepţionalul, încleştările monumentale, reducând omul la „grandoarea ” terifiantă şi încă necunoscută a trecerii de la o secundă la alta. Cehov se caută, se citeşte, se montează, se redescoperă, iar personajele sale parcă ne sunt mai cunoscute decât semenii noştrii, parcă ar fi rudele pe care le revedem dupa o absenţă îndelungată şi ne bucurăm că ne reîmprospătează sufletul şi viaţa. Cehov-ul din viaţă mai există şi putem vorbi despre el cu ajutorul personajelor sale, care îi seamănă.Sunt oameni simpli în comlexitatea trăirilor lor nesofisticate, duc o existenţă discretă şi umilă, suferă şi speră, plâng şi râd, se iubesc şi se detestă, mor şi se plictisesc de moarte, muncesc cu grabă sub povara securizantă a anonimatului, cred în oameni şi în bunâtatea lor viitoare, creează şi se îndoiesc de valoarea creaţiei lor, se trădează unii pe alţii, pentru ca apoi să-şi deplângă trădările, vând şi cumpără,cântă, joacă cărţi, visează să plece spre locuri mai bune, într-un cuvânt ,,dau glas’’ autorului lor care, adesea, se confundă. Între Cehov şi personajele sale există o reţea invizibilă de conexiuni. Bun cunoscător al naturii umane, ca medic şi ca obsedat de psihologie, Cehov şi-a scris, de fapt, existenţa, întorcand-o pe toate feţele pentru a-i multiplica valenţele şi pentru a-i singulariza semnificaţiile.

3

CAPITOLUL I VIAŢA ŞI ACTIVITATEA LITERARĂ A LUI A.P.Cehov 1.1. Biografie ,,Oamenii sunt simple marionete puse în mişcare de forţa Destinului, Director al teatrului vieţii’’ -Citat de Maeterlink Biografia lui Cehov şi-a păstrat constant două coordonate “de aceeaşi natură”: doctorul şi scriitorul. A.P.Cehov s-a născut la 29 ianuarie 1860 în Taganrog, celdeal treilea fiu al unei familii cu şapte copii (cinci baieţi şi două fete, dintre care una va muri la doar doi ani) Parinţii sunt de origine socială modestă: tatăl, Pavel Egorovici, provine din categoria tăranilor iobagi şi chiar dacă va avea o pravălie (pe care de altfel o va falimenta!) şi va deveni contabil, nu se va depărta niciodată prea mult de această condiţie; mama, Evghenia Iakovlena Moroyova, este fiica unui negustor de pânzeturi. „Eu n-am avut copilărie... Eram sluga ce desfăcea candele în spatele tejghelei noastre de la Taganrog. Oh! Şi ce frig blestemat era acolo!” - iată dignosticul tarziu şi evident al unui om care şi-a luat prea devreme viaţa pe cont propriu. Trăind într-o familie numeroasă, cu multe şi nesfîrşite probleme financiare care, de cele mai multe ori, îi vor afecta subzistenţa, îndurând bătăile tatălui şi repetenţiile la aritmetică, geografie şi elină, văzând în băcănia părintelui său lumânări, mătănii şi rachiu, învăţând cizmăria pentru a supravieţui şi dînd meditaţii pentru a avea ce mânca, Cehov se va maturiza repede, devenind de timpuriu posesorul independenţei ce-l va face, pentru tot restul vieţii, unicul responsabil de destinul său. Un destin care va pendula cuminte şi destoinic între omul –medicul şi doctorul– scriitor. Ca om-medic, etapele vieţii se suced cu rigoarea râului ce se transformă în fluviu:după absolvirea Facultaţii de Medicină a Universităţii din Moscova, este pentru un timp şi medic suplinitor; se fixează pentru o perioadă ca medic de zemstvă şi lucrează perseverent la teza de doctorat „medicina în Rusia”; îşi provoacă o călătorie riscantă, dar revelatoare, în Sahalin, care se va finaliza mai târziu în monografia „insula Sahalin” (studiu ştiinţific); editează revista medicală „Chirugia”; susţine societăţile de binefacere şi comite numeroase acte filantropice (construieşte şcoli, tratează gratuit mii de bolnavi, de la prieteni până la tărani, se angajează, 4

fără a se menaja, într-o campanie împotriva holerei); face recensământul populaţiei din Melivehovo şi infiinţează, la Ialta, un sanatoriu pentru tratarea tuberculozei. Confuză şi abruptă, şcolarizarea constituie totuşi intervalul în care sămânţa scriitorului progresează: vede o operetă de Offenbach şi este profund impresionat; scrie epigrame şi organizează cu pricepere şi cu umor spectacole de familie, unde interpretează diferite roluri, exersând cu voluptate jocultipologiilor. Publică, în câţiva ani, sute de schiţe umoristice. Tatonează faptul mărunt şi universul omului de rând, înţelegând că banalul este mai aproape de viaţă decât senzaţionalul care, în cele din urmă, nu-i decât o excepţie de la regulile permanente ale existenţei cotidiene. Saltul de la proza scurtă la nuvelă, roman şi mai apoi la teatru, implică o lentă, dar certă cunoastere de sine, o asumare pe deplin conştientă a condiţiei de scriitor cu tot complexul de responsabilitaţi pe care aceasta o presupune. Configurandu-se în paralel, cu aceeaşi profundă seriozitate, fără a se stânjeni reciproc şi fără a se anula vreodată pe întreg traseul existenţei, doctorul şi scriitorul îl populează constant pe A.P.Cehov, într-o deplină armonie, alimentându-se şi susţinându-se unul pe altul, fără conflicte şi tendinţe dominatorii, edificând pentru eternitate biografia dubla1.

1

Ovidiu Lazar, Doctorii doctorului Cehov, Editura-Princeps, Iași, 2005, paginile 12-14

5

1.2. Generalităţi asupra operei lui A.P.Cehov

Primul lucru care ar putea fi spus atât despre omul, cât şi despre scriitorul Cehov, este acela că, viaţa şi opera lui stau sub semnul unor contradicţii care l-au făcut pe Henri Troyat (scriitor francez de origine rusă) să exclame: "Omul mă încânta prin modestia, rectitudinea morală, fermitatea, stoicismul său surâzător. Era sceptic, dar credea cu candoare în perfectibilitatea speciei omeneşti, îi plăcea să râdă, dar bucuria lui avea un fond de tristeţe, îi plăcea compania femeilor, dar se temea să-şi unească viaţa cu vreuna din ele. Era generos, sociabil, dar prietenii nu îl puteau cunoaşte cu-adevărat. Se dedică profesiunii sale de medic cu pasiune, dar în acelaşi timp, deşi bolnav de tuberculoză, lucra cu înverşunare la o operă literară în care nu-şi punea prea mari speranţe". În calitatea lui de om, Cehov şi-a cunoscut bine semenii, a observat şi a notat o mulţime din trăsăturile lor, uneori nepotrivite cu ceea ce întreprindeau, şi a scris poveşti despre ei. Le-a dat viaţă, i-a pus să se agite într-un decor care să convină background-ului lor social şi afectiv, şi i-a înzestrat cu însuşiri adevărate. De aceea este foarte greu să rămâi imun în faţa acestei palete largi de personalităţi şi situaţii. Utilizând un limbaj simplu, adaptat situaţiilor de viaţă prezentate, dar străbătut mereu de ironie, fiindcă, Cehov ne înfăţişează cu bucurie, ca un bunic cu monoclu, firea omului, oricât ar fi ea de nestatornică, trufaşă, autoironică sau tristă, visele de mărire ale oamenilor mici (spiţerul ce-i vede în somn pe toţi oamenii din orăşelul lui tuşind şi venind la el după sirop de mentă). Dacă ironia şi umorul ar lipsi, personajele cehoviene n-ar fi altfel decât tragice. Uneori, e drept, lasă emoţia să precumpănească şi totuşi evidenţiind marea încredere pe care o are în sufletul omenesc. Oamenii care promit şi nu-şi ţin promisiunile, oamenii care nu se folosesc de darurile lor sunt tot existenţe în carapace, care deşi nu trăiesc meschin şi convenţional, sunt la fel de năpăstuiţi din cauza lipsei de responsabilitate faţă de ei înşişi2.

2

www.bookblog.ro/integrala-de-autor

6

Generalitati piesa „Livada de vişini” de A.P.Cehov: Piesa „Livada de vişini” a fost scrisă în anul 1903. Din relatarile lui Stanislavski rezultă ca ideea acestei piese, neconturată încă, îl frământă pe Cehov chiar în perioada repetiţiilor piesei ,,Trei surori’’. Structura generală a piesei nu s-a precizat nici în luna care urma: „Livada de vişini am vrut s-o fac în trei acte lungi, dar o pot face tot asa de bine şi în patru. De fapt ar fi totuna, căci fie că va avea trei sau patru acte nu va schimba nimic, piesa va ramâne aceeaşi”. Lucrul la piesă era anevoios deoarece îl impiedica foarte mult boala de care sufera. Chiar şi dupa ce opera a fost finalizată autorul a continuat să facă numeroase modificări stilistice. Cele mai multe modificari au fost în actul al doilea, în care, pe lângă modificări de stil, Cehov mai face unele inversiuni de text, înlocuieşte cuvintele, schimbă ordinea frazelor, în special la inceputul şi sfârşitul actului. Publica textul în 1904 şi face în scrisori următoarea remarcă: „până la urmă, în loc de dramă mi-a ieşit o comedie, pe alocuri chiar farsă...”. Critica considera că ideea predominantă a piesei este prabuşirea vechii orânduiri nobiliare. Se spunea că piesa „pune un monument pe mormântul simpaticilor trândavi”3. În operele tradiționale, comedia şi tragedia sunt păstrate separat în genul dramatic însă există scriitori care mixează cele doua specii. Cehov nu este cu singuranţă primul care amestecă umorul şi tragedia pe scena astfel încât opera „Livada de vişini” nu poate fi încadrată în standardele clasice ale genului dramatic, a ajutat la dezvoltarea unui gen modern prin inovaţia scrierii. Din punct de vedere al simbolurilor, la Cehov, acestea sunt în număr mare. Jocurile imaginare de biliard ale lui Gaev Leonid Andreevici, fratele moşieriţei Liubov Andreevna simbolizează dorinţa sa de libertate. Livada de visini simbolizeaza vechea orânduire socială, iar casa aristrocrată şi prabuşirea sa simbolizează schimbarea. Moşneagul Firs simbolizează trecerea timpului, el însuşi fiind o figură a timpului. Ania, în varsta de 17 ani, fiica moşieriţei reprezintă şi ea speranţa.

3

www.referat.ro/Livada_de_visini, scriitor: Popa Iulia

7

Simbolurile în operă sunt prea multe pentru a fi numărate sau amintite dar cele mai multe dintre ele sunt legate de ideea schimbării sociale sau de circumstanţele specifice ale unui anumit personaj.4 Conținutul piesei „Livada de vișini” de A.P.Cehov are în vedere o anumită poveste, un anumit fir de întâmplări, dupa cum urmează: Madame Liubov Andreevna împreună cu fiica sa, Ania în vârstă de 17 ani se întorc acasă de la Paris aflând că familia este într-o mare ruină. Toti membrii sunt oarecum trişti datorită gândului înspăimântător că vor trebui să renunţe la frumoasa livadă de vişini de care îi leagă atâtea amintiri. Acest prim act înfăţişează activităţile ce au loc înainte şi după sosirea stăpânei care fusese plecată alături de fiica sa Ania, guvernatoarea Charlotta Ivanovna şi tânărul Iaşa. Datorită stilului de viaţa risipitor şi luxos moşieriţa a reuşit să cheltuiască cea mai mare parte din avere şi fusese părăsită şi jefuită la Paris de propriul său iubit. Doamna Liubov deşi este aflată în pragul ruinei încă nu realiza valoarea banilor pe care oricum cu greu îi mai poseda. Fratele său, Gaev Leonid este la fel de iresponsabil, singura din familie preocupată de irosirea banilor este fiica vitregă a moşieriţei, Varia. La început ne sunt prezentate câteva din personajele operei. În primul rând Duniaşa, o fată a casei care este curtată de către contabilul familiei, Epihodov Panteleevici. Acesta o iubea nebuneşte pe Duniaşa însă i se spune „nouazeci şi noua de nenorociri” deoarece îl urmărea mereu ghinionul. De asemenea observăm încă de la început prezenţa lui Lopahin Iermolai Alexeevici, fiu de tăran dar care descurcându-se frumuşel cu banii a ajuns negustor. Bunicii şi parinţii acestuia fuseseră robi în trecut pe moşia doamnei Liubov. Acesta este legat de doamna Liubov şi o sfătuieşte pe aceasta că pentru a scăpa de datorii şi pentru a nu da moşia în august trebuie să vândă proprietatea şi livada de vişini pentru construirea de noi vile şi terenuri. Cu banii câştigaţi, o asigură Lopahin, că vor putea trăi liniştiţi o vreme, însă va trebui să dărâme casa părintească şi să taie vişinii. Moşieriţa datorită orgoliului nemăsurat se împotriveşte la început sperând într-un miracol care îi va salva casa. Însă pe parcursul operei realizează că aceasta este singura soluţie. Termenul lichidării se apropia şi familia încă nu luase nici o masura. Spre sfârșitul actului I, aflăm motivul pentru care doamna Liubov Andrevna plecase la Paris în urmă cu cinci ani. Și anume acela că nu suporta să vadă în fiecare zi râul în care se

4

www://LiteraturaUniversala.ro/

8

înecase fiul său şi datorită morţii soţului său. Întâlnirea cu studentul o afectează amintindu-i de fiul său şi acele vremuri şi nenorociri. În actul al doilea aflăm că Duniaşa nu îi împărtăşeşte sentimentele contabilului Epihodov caci îl iubeşte pe Iaşa. Acesta însă este puţin pasiv la aflarea sentimentelor tinerei fete gândul său rămânând tot la Paris. Câteva romanţe ciudate se petrec între Lopahin şi Varia şi între Ania şi studentul Trofimov, în timp ce moşierul, Piscik Boris îi face ochi dulci Charlottei. Un triunghi al iubiri are loc între Duniaşa, Iaşa şi contabilul Epihodov. Intriga centrală însă se concentrează asupra eroinei principale şi anume doamna Liubov, dar mai exact asupra datoriei în care aceasta se afla. Nici ea, ori fratele ei nu aveau bani să plătească datoria livezii cu vişini, şi dacă nu găseau o soluţie rapidă aveau să piardă totul. Între timp doamna continuă să primească scrisori de la Paris, de la iubitul ei care o trădase, acesta rugand-o să se întoarcă. Gaev începe să ia în considerare slujba oferită la bancă iar vecinul moşier Simeonov reuşeşte să imprumute bani de la doamna Liubov. În noaptea licitaţiei, Andreevna dă un bal cu orchestra evreiască, însă balul este lipsit de fastul de odinioară aşa cum şi Firs remarcă cu tristeţe. În aşteptarea fratelui şi al lui Lopahin, moşieriţa încă mai speră într-un miracol însăTrofimov o avertizează să nu mai viseze şi să se trezească la realitate. În cele din urmă cei doi se întorc de la licitaţie iar Lopahin cu o bucurie, ce nu putea fi ascunsă, dă de veste că el este cel care a cumpărat livada cu vişini şi moşia doamnei Andreevna. Varia este indignată, stăpâna începe să plângă iar Lopahin nu işi poate ascunde imensa bucurie de a pune mâna pe pământul atât de mult dorit. A reuşit să obţină pământul pe care odinioara parinţii lui au fost robi. În mod ironic ordonă ca petrecerea să continue. Actul final al operei, actul IV, îi înfăţişează pe toţi membrii familiei cât şi apropiaţii acesteia, pregatiţi de plecare. Lopahin ratează ultima şansă de a mai fi împreună cu Varia care va pleca să muncească pe moşia familiei Rogulini. Liubov se va întoarce la Paris să fie alături de iubitul său şi îl va lua alături de ea şi pe Iaşa, Charlotta se plânge că nu mai are funcţie însă Lophain o linişteşte. Epihodov rămâne în slujba negustorului fiindu-i alături, însă până şi Lopahin părăseşte moşia pentru moment plecând la Harkov. Moşierul Pişcik apare vesel fiind capabil să-i plătească stăpânei o parte din datorie în urma unor afaceri reuşite. Gaev rămâne angajat al băncii însănu se ştie pentru cât timp iar domnişoara Ania promite mamei sale că va termina liceul. Înainte de plecare domna Liubov şi fratele său mai privesc odata casa, memorând detaliile şi amintirile ce îi lega de acest loc minunat. Lopahin sigur că nu mai este nimeni în casă închide uşa, însăFirs dupa o vreme apare singur în ipostaza unui bătrân parasit.

9

1.3. Piesa cehoviană ca dramă simbolistă Încercând să arate pe scenă procesul neîntrerupt al vieţii, faptul divers, omul cel de toate zilele, naturaliştii creaseră un nou tip de dramă, menit să sugereze „felia de viaţă”. Vazută ca o suită de momente întâmplatoare piesa naturalistă presupune renunţarea la convenţiile intrigii şi deznodămîntului: „Drama ideală pe care aş fi voit să o scriu nu ar trebui să aibă nici intrigă şi nici rezolvare” - mărturisea Hauptmann referinduse la operele sale. Abandonând momentele piesei „bine scrise”, drama hauptmanniană cenzurează evenimentul şi astfel alunecă spre static. Interesul lui Cehov pentru experimentul lui Hauptmann depăşeşte plăcerea cultă a omului de gust; în piesele lui Hauptmann, scriitorul rus îşi află justificarea propriilor căutări. Preocupat, ca şi Hauptmann, de contruirea dramei fără acţiune, Cehov aderă la formula teatrului static, renunţînd însă la balastul de amănunte naturaliste. Nu întamplator simpatia dramaturgului rus înclina spre piesa „Oameni singurateci” (scrisă de Hauptmann), fiindcă drama izolării, a incomunicabilităţii umane trăite de personajul principal, Johannes, prezintă suficiente similitudini cu condiţia umană a pseudo-eroului Ivanov din piesa cehoviană cu acelaşi nume. În corespondenţa lui Cehov sunt frecvente consemnările referitoare la drama „Oameni singurateci”. Din scrisoarea trimisă lui Suvorin la 19 august 1899 aflăm: ,,N-am citit nimic deosebit cu excepţia Oamenilor Singurateci a lui Hauptmann, o piesă veche, dar surprinzătoare prin noutatea ei. Inteligent scrisă şi scenică’’ Adresîndu-se aceluiaşi Suvorin şase luni mai târziu Cehov repetă în termeni aproape identici aprecierile sale cu privire la această piesă: ,,Oameni singurateci e, după mine, o piesă admirabilă.Am citit-o cu mult interes, deşi în general nu agreez piesele. Se spune ca montarea ei la Teatrul de Artă este uimitoare’’ Publicul rus nu era obişnuit cu noutatea unor piese fără intrigă. Pentru spectatorii de rînd, ca şi pentru cronicarii specializaţi în teatrul tradiţional, experimentul hauptmannian şi teatrul lui Cehov erau de natură să producă dezorientare. Amărăciunea pe care o încerca Cehov aflînd că „Michael Kramer” de Hauptmann nu a avut succesul meritat, este un ecou întîrziat al şocului suferit la premiera piesei „Pescarusul”.

10

La Cehov, trecerea spre noua formă dramatică se realizează păstrînd aparenţa, cadrul formal al vechiului mecanism. Cînd personajul cehovian epuizează tema conversaţiei, se instaurează tăcerea, motivată dramatic de prezenţa pauzei. Resortul dramatic al discuţiei din piesa cehoviană este fluidul poetic „curentul subteran”, impresia de rarefiere a conversaţiei fiind motivată de concentrarea emoţiei în subtext, tehnică pe care Cehov o preluase, de la Maeterlinck, atribuindu-i valori conotative noi, decurgând din accepţia diferită a destinului în dramaturgie. Receptând dramaturgia lui Cehov în cheie simbolistă,punctul de referinţă este,invariabil,imaginea poetică a Destinului. Despărtirea lui Vsevolod Mezerhold se produce sub asuspicii (sub conducere) cehoviene, fiindcă „mărul discordiei” îl constituie piesa lui Cehov „Livada cu visini”. Cehov alege drama şi rămîne consecvent cu sine însuşi în evitarea confidenţei şi a lirismului. „Pescăruşul” este scrierea cea mai pronunţată „autobiografică” (se povesteşte viaţa lui Cehov), după modul în care se săvîrseşte dramatizarea eului creator într-o operă de ficţiune dilematică şi ambiguă. Neliniştea eului introvertit alege o cale plină de capcane ce nu poate fi comparată cu disimularea eului în lirica măştilor, deoarece obiectivarea, chiar în opera cea mai autobiografică, este mai puternică decît expresia de sine a eului. A scrie dupa Cehov ca Cehov este condiţia inevitabilului eşec, deoarece inefabilul cehovian poate fi, cel mult mimat. ,,Pericolul aşa-zişilor cehovieni, dintre care se evidenţiază Arţîbaşevconstă in proiectarea vieţii cu procedeele creaţiei lui Cehov,dar fără forţa sa’’.- scria Alexandr Blok ,,cel mai talentat poet liric pe care la produs Rusia’’5. Anticipare şi convergenţă, dar nuimitaţie epigonică–susţin cu deplin temei, simboliştii ruşi. De la un punct drumurile se despart. Detaşarea de modelul cehovian este un semn de maturitate pentru curentul simbolist. ,,Cehov a dus realismul la adevărata sa desăvârşire. Noi, simboliştii, ne înclinăm în faţa lui, dar nu dorim să ne intoarcem la ceea ce s-a epuizat;în acelaş timp noi recunoaştem caracterul providenţial al operei cehoviene’’- afirmă Andrei Balîi (romancier, poet, teoretician şi critic literar rus) Expansiunea poeticităţii caracterizează momentele de tranziţie şi dramaturgia lui Cehov este un asemenea moment de cotitură spre formele violent peotice ale antiteatrului secolului XX.6. 5

www.wikipedie.org/Anton_Cehov

11

1.4. Comedia cehoviană Dacă „Unchiul Vanea” este piesa care sancţionează procesul de constituire a dramaturgiei cehoviene ”Trei surori” este piesa în care trăsăturile acestei dramaturgii sînt expuse aproape ca într-un manifest artistic şi dacă secţiunea diacronică a dramaturgiei cehoviene trebuie judecată cu precădere prin prisma piesei „Unchiul Vanea”, secţiunea ei sincronică trebuie judecată prin prisma lucrarii „Trei surori”. „Trei surori” este într-un fel o piesă exemplară, lucru remarcat nu o dată în cursul anilor, începînd cu cronicile vremii. Şi astăzi dupa scurgerea a aproape trei sferturi de veac de la premieră, după apariţia diverselor piese asociabile cu aspectele cele mai diferite şi uneori chiar surprinzator de diferite, dupa încercări teoretice cîteodată neaşteptate în efortul lor de a definii dramaturgia modernă prin raportarea ei mai mult sau mai puţin accentuată la teatrul lui Cehov, cum face, de pildă, J.Styan prin teoria comediei sumbre sau cum face, să spunem, Albert Hofstadter prin conceptul de tragicomic, pe care-l defineşte drept preocuparea prentru profunzime. Cehov a lansat o „comedie totală”, a cărei sursă a devenit existenţa răsturnată prin transformarea ei intr-un pretext pentru dialog. Prin aceasta, însă, Cehov a schimbat şi vechiul raport estetic al comediei. Comedia clasică reprezenta o dramă răsturnată, fiind o comedie a unui episod; comedia cehoviană, fiind o comedie totală, o comedie insolubilă, reprezintă o tragedie răsturnată. Discuţi despre sensul existenţei prin intermediul comediei, deci prin intermediul degenerării sensului existenţei (ca un rezultat al răsturnării valorilor), presupun, ca o consecinţă a consumului de timp şi ca un fundal al intregii desfăşurari, ideea de moarte. Şi trebuie să spunem că moartea este o prezenţă permanentă în toate cele patru comedii ale lui Cehov. - În Pescăruşul este realizată prin rochia neagră a Maşei, prin fragmentul din piesa lui Treplev,prin încrederea de sinucidere a lui Treplev, prin sinuciderea lui din finalul piesei. - În Unchiul Vanea prin moartea acarului, care revine ca o obsesie în replicile lui Astrov, prin încercarea lui Voiniţki de a-l omorî pe Serebreakov - În Trei surosi prin rochia neagră a Maşei (tot Maşa ca şi in Pescăruşul), prin mîinile lui Solionîi care-i miros a cadavru şi pe care le parfumează mereu ca să gonească mirosul de mort.

6

B.Elvin, Cehov-Oameni de seamă, editura Tineretului, paginile 84-89-119

12

- În Livada cu visini prin amintirea obsesivă a morţilor, prin ultimele replici ale lui Firs. Piesele lui Cehov nu se axează în jurul constituirii unui conflict, ci în jurul destrămării conflictului care, ca orice întîmplare, este expediat în lunga serie a pretextelor pentru dialog. Destrămarea conflictului cehovian îşi află sursa nu numai în metafora globală a piesei, dar şi în permanenta regenerare a conflictului. Procesul de regenerare, însă, reprezintă o permanentă etalare a unui raport al cărui caracter opoziţional se va dovedi cu timpul iluzoriu. Din acest punct de vedere, Maşa este calea prin care Nataşa va intra într-un contact intim cu grupul surorilor. Prin aceasta în „Trei surori”, ca şi în „Pescăruşul” prin Nina Zarecinaia şi în „Unchiul Vanea” prin Astrov şi prin Voiniţki, Cehov va răsturna nu numai valoarea firească a lucrurilor şi va instaura acea ordine în care totul va fi un pretext pentru altceva, dar va răsturna şi sensul iniţial sau aparent al personajelor şi va instaura acea ordine în care surorile şi Nataşa reprezintă unul şi acelaş fenomen, în care Nina Zarecinaia va fi cea care aduce moartea lui Treplev (deşi nu-i miros mîinile a cadavru, ca lui Solionîi), în care Astrov va dezlănţui o adevărată rinocerită erotică. Şi astfel farsa devine totală, pentru că Cehov ne plasează într-o lume lipsită funciar de prezenţa adevărului, este o lume a tuturor posibilităţilor, dar făcută pe invers, ca o lume în care totul conţine în germene propria sa anulare. Este ceea ce poate fi numit cu o oarecare aproximaţie drept o farsă tragică, un termen care capătă din ce în ce mai multă circulaţie. Farsa unui univers în care se prăbuşesc totul şi în care nu se ridică nimic bun în schimb. Un univers în care vorbele sînt cu atît mai ridicole cu cît proclamă marile adevăruri, iar faptele au o emanaţie comică cu atît mai mare cu cît sînt mai tragice, pentru că în acest caz procesul de răsturnare va fi mai brutal, iar şocul va fi mai puternic. Cehov descrie o lume în care totul e inutil şi pe care scurgerea necontenită a timpului o face să alunece fără regrete şi fără durere în neant (nefiinţa,inexistenţa,nimicul). Este o comedie în care ni se propune un comentariu despre ceea ce se poate întîmpla cu marile adevăruri, cînd marile adevăruri devin nişte baloane care se sparg, după care încep căutarea unor alte mari adevăruri, care devin la rîndul lor nişte baloane care se sparg. Într-un fel este o vînătoare de adevăruri. Un univers în care totul nu este decît tarabumbia.În aceasta constă farsa tragediei şi tragedia farsei7.

7

Leonida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, editura Univers 1972, paginile 152-170

13

CAPITOLUL II PERSONAJ CEHOVIAN

2.1. Personajul Cehovian şi relaţiile interpersonaje. Pesonajele lui Cehov din şirul pieselor început cu „Pescăruşul” (1896) sunt simbolul singurătăţii tragic-visătoare, tinzând spre o fericire într-un spaţiu şi un timp paralele celor în care se întâlnesc– dar nu şi acţionează– protagoniştii pe scenă. Ne referim la spaţiul şi timpul dramatic în sensul în care Anne Ubersfeld îl dă termenilor. Oricum, proiecţiile mai mult sau mai puţin ideale ale personajelor din piesele lui Cehov sunt relative, de vreme ce obţinerea sau întreţinerea fericirii nu ţinneapărat de o plasare netă în timp. La Ibsen se observă o evoluţie a formei dramatice a monologului de la acela detip romantic, declamativ şi explicativ, apropiat de tiradă (idee dezvoltată pe larg, teză), spre monologul implicit,apropiat de soliloc (monolog) în sens modern, pe care Cehov îl preia, putându-se remarca încomediile sale disimularea monologului în dialog. Pe de o parte, Cehov construieşte deliberat replici monologale care să permită actorului o paradă actoricească, pe de altă parte, monologul este un semn al crizeiexistenţiale pe care Cehov o resimte şi o redă, obiectiv, în piesele sale. Despre înţelesul pe care Cehov îl dă obiectivităţii aflăm de asemenea dintr-una dintre scrisorile sale, încare autorul rus îşi teoretizează şi descrie arta poetică : „Sarcina mea e să am talent,adică să ştiu a deosebi dispoziţiile importante de cele fără importanţă, să ştiu a pune în lumină oameni şi a vorbi în limba lor” 8. Şi totuşi, există replici în care nu „omul” Treplev din „Pescăruşul” vorbeşte, ci chiar autorul, într-un alter ego : „După părerea mea, teatrul contemporan e numai rutină şi prejudecată. Când se ridică cortina şi în lumina rampei, în încăperile cu trei pereţi, aceste mari talente, preoţii artei sacre, ne arată cum mănâncă oamenii, cum beau, cum iubesc, cum umblă, cum sunt îmbrăcaţi; când din scene şi fraze vulgare se căznesc să scoată o morală, o biată morală penţelesul tuturor, folositoare în viaţa de toate zilele; când în mii de variaţiuni îmi servesc mereu acelaşi lucru şi numai acelaşi lucru, îmi vine să fug, şi fug aşa cum a fugit Maupassant din faţa turnului Eiffel, care-i strivea creierul cu vulgaritatea lui!” 9.

8 9

Lonida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, paginile 110-111 idem

14

În Treplev şi în monologurile sale, Cehov aşterne oîntreagă teorie a scriiturii. Spre final, personajul descoperă un adevăr simplu: „Am vorbit atât de mult despre forme noi, dar acum simt că lunec şi eu spre rutină, puţin câte puţin […]. Da. Ajung din ce în ce mai mult să cred că nu e vorba nici de forme vechi şi nici de forme noi şi că omul scrie fără să gândească la nici un fel de forme, scrie pentru că scrisul se revarsă liber din sufletul lui”10 Scriitura lui Cehov este totuşi una reformatoare, pentru că obiectivizarea dorităde el se realizează. „Reforma lui Cehov se bazează pe obiectivizarea scriiturii prinapelul la câmpul vizual al personajului-martor. Filtrul receptor al conştiinţei individuale’’ Doru Zaharia alătură detaliile semnificative de obiecte fără legătură aparentă cu desfăşurarea fabulei,dar cu o motivare bine articulată în ţesătura subiectului. Se creează astfel impresia dereal şi firesc, mai edificatoare decât selecţia obiectelor în opera monologică, unde voceaauctorială controlează alegerea şi dispunerea în cadru, amestecul autorului nefiind unsecret pentru cititor. ,,Eroul netipic este plasat într-o ambianţă a semnificativului şi aincidentalului, concomitenţa de acţiune a acestora, în perspectiva receptorului, sugerândcaracterul dezarticulat, haotic al unei lumi ce şi-a pierdut coerenţa”11 . Datorită

acestui

caracter

netipic,

personajul

cehovian

se

plasează

într-o

posturăspecială: privit de sus de autorul detaşat şi obiectiv, el îşi pierde contururile ferme, ca întablourile impresioniştilor. La fiecare reluare motivul sună mai ferm; rostind, emiţătorul de mesaj pare a-şi cristaliza convingerea că reuşeşte să se desprindă de arhetipul cu care îi este dat să se identifice […]. Starea de reverie (vis) poetică a eroinei şi luciditatea protagonistei, prea bine înfiptă în realitatea cea mai pragmatică, punctează un consum temporal, măsurând în confruntarea codului oniric şi a codului referenţialdistanţa ce desparte aspiraţia de realizare. O succesiune de monologuri travestite în dialog sunt şi replicile din „Unchiul Vania” .

10 11

ibidem Lodida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, pagina 113

15

O lume în descompunere– determinată de o inerţie bolnavă– se străvede în tristeţea din monologul Elenei Andreevna : „Mi-e lene şi mi-e silă! Toţi îlvorbesc de rău pe soţul meu şi toţi mă privesc cu milă : «Nenorocita de ea, are un bărbat bătrân!». O, ce bine înţeleg compătimirea asta. Tocmai cum a spus Astrov adineauri : cutoţii distrugeţi pădurea fără să vă gândiţi, şi-n curând nu va mai rămâne nimic pe pământ. Şi tot fără să vă gândiţi îl distrugeţi şi pe om, şi-n curând, mulţumită vouă, nuva mai rămâne pe pământ nici credinţă, nici curăţie sufletească, nici putere de jertfă. Dece nu sunteţi în stare să vă uitaţi cu indiferenţă la o femeie care nu e a voastră? Pentru cădoctorul ăsta are dreptate: în voi toţi stă demonul distrugerii! Nu vă e milă nici de păduri, nici de păsări, nici de femei, nu vă e milă de nimic…”. În „Unchiul Vania”, ca în drama lirică, fiecare îşi plânge, pe rând,suferinţa. Sunt lungi replici-monolog, în care personajele comentează reflexiv viaţa pecare o trăiesc. Ca în piesele lui Ibsen, în teatrul lui Cehov nu se întâmplă nimic. Totul se petrece în devenirea personajelor, care se privesc mai ales pe sine, dar există şi situaţiiîn care personaje-martor urmăresc şi recreează personajul urmărit prin replica lor. Monologul lui Astrov din actul al treilea este răspunsul la replica Elenei Andreevna dinactul întâi: „[…] în general, harta arată o degenerare progresivă şi neîndoielnică, căreiaîi mai trebuie vreo zece-cincisprezece ani ca să fie completă. Ai să spui că este aici oinfluenţă a civilizaţiei, că e normal ca viaţa veche să facă loc unei vieţi noi.Da, aş înţelege, dacă în locul acestor păduri distruse s-ar întinde şosele, căi ferate, dacă s-ar face uzine, fabrici, şcoli, dacă poporul ar fi mai sănătos, mai bogat, mai deştept… Dar nici vorbă de aşa ceva! În judeţul nostru sunt aceleaşi mlaştini, aceiaşi ţânţari, aceeaşi lipsă de drumuri. Pretutindeni bântuie sărăcia, tifosul, difteria, incendiile… Ne găsim în faţa unei degenerări, datorită unei crunte lupte pentru existenţă […]. Distruge totul. Aproape totul s-a distrus. În schimb, nu s-a creat încă nimic” Explicaţia lui Astrov vine însă mult prea târziu. Nu este una de ordin moral– pentru căElena Andreevna în acest plan îşi plasează reproşurile– ci una de tip sociologic, care nu oimpresionează pe Elena, iar această lipsă de receptivitate a ei este amendată de Astrov: „(Rece)Văd pe faţa dumitale că toate astea nu te interesează defel” cu atât maimult cu cât personajul feminin îşi exprimase punctul de vedere, subiectiv, însă generalizat, prin trimiterea limpede la condiţia feminităţii în lumea lipsită de cenzură divină ori etică. 16

Tot astfel, la mare distanţă dramatică, vine răspunsul la constatarea lui Serebreakov– „Dar cu ceea ce nu mă pot împăca defel e cu rânduiala vieţii de la ţară! Am impresia camcăzut de pe pământ pe-o planetă străină” – în monologul din final, despre moarte, al Soniei: „Ce să-i faci, trebuie să trăieşti! (Pauză.) Vom trăi, unchiuleVania. Vom trăi un şir lung, lung de zile, de seri nesfârşite […]. Ne vom odihni! Vom auzi îngerii, vom vedea cerul semănat cu diamante, vom vedea toate răutăţile pământeşti, toate suferinţele noastre topite în îndurarea care va cuprinde întreaga lume...” La Cehov, funcţia explicativă a monologului este dominantă, realizându-se înfelul acesta, în chip evident, caracterul reflexiv al pieselor sale. Evoluţia de la modelulvodevilului spre „comedia” cehoviană se face prin schimbarea de perspectivă asupra personajului, plasat într-o lume „adogmatică şi neierarhizată” (Sorina Bălănescu), care este pus în scenă pentru a transmite un ideal, niciodată atins, mereu visat.

17

2.2. Lopahin- personaj principal A.P.Cehov a publicat, în anul 1904, ultima sa operă, şi anume „Livada de visini”. În această operă găsim personaje de toate genurile, de la tărani la moşieri. Personajul principal din această operă find Lopahin Iermolai Alexeevici; care este în momentul de faţă,negustor. Lopahin se trage din ţărănime, parinţii lui au fost slugi la Moşieriţa Liubov Andreevna,dupa cum spune chiar el: ,,Taică-meu era un ţăran necioplit,care nu pricepea nimic. Nu m-a dat la învăţătură, dar ştia să-mi care cu baţul, cand se-mbăta!La drept vorbind, sunt şi eu to atât de necioplit şi incult ca şi el. Nu ştiu nimic. Şi când scriu, mi-e şi mie ruşine de scrisul meu. Fac nişte berze!’’ De aici ne dăm seama că este un om trecut prin viaţă, care nu a avut un trai întocmai decent; trai care, ve-ţi observa pe parcursul operei că se schimbă, cu toate că el va rămâne mereu un ţăran, în firea lui. Inclusiv din relaţia sa din prezent, cu Liubov Andreevna putem observa schimbarea sau transpunerea lui din om simplu în negustor: ,,Fratele dumneavoastră,Leonid Andreevici, spune că sunt un bădăran, un tărănoi îmbogăţit, dar mie puţin îmi pasă.N-are decât să vorbească! Aş vrea numai ca duneavoastră să aveţi încredere în mine la fel ca altădată, ca ochii aceştia minunaţi şi duioşi să mă privească tot ca înainte. Doamne, Dumnezeule! Tatăl meu a fost iobag la bunicul şi la tatăl dumneavoastră, dar dumneavoastră aţi facut atâtea pentru mine, încât,am uitat totul şi vă iubesc ca pe o ruda…Mai mult decât pe o rudă.’’- îi spune Lopahin moşieriţei. Observăm din acest fragment, că el este un om simplu, cu suflet bun. El nu uită nici o clipită de unde a plecat şi care este statului lui actual,sau cine i-a fost prieten şi cine la ajutat. De aceea veţi vedea că şi in prezent, deşi acum este înstărit şi fiind negustor, marele lui scop este să scoată bani din orice; dar fiindca tine la ea, încercă, fără rezultat, să o ajute. Liubov Andrevna, moşieriţa livezii cu vişini, riscă, datorită împrumuturilor la bancă, să ajungă să i se liciteze moşia cu tot cu livada. Aceasta fiind o distrugătoare de bani deşi a avut destui,acum nu mai are nici măcar o para chioara;ajunge acum la ananghie. Aici intrevine Lopahin, tăranul cu suflet bun, tot timpul grijuliu şi care sare în ajutorul persoanelor iubite. El,desi nu este ascultat, îi propune unica solutie existenta, pentru descurca această problemă, şi anume:

18

„Aţi aflat,cred, că livada dumneavoastră cu vişini se vinde pentru datorii. Data licitaţiei e la douăzeci şi două august. Dar nu vă speriaţi, dragă Liubov Andreevna, dormiţi liniştită, că mai e o scăpare…Iată planul meu; va rog numai să mă ascultaţi.Proprietatea dumneavoastră se află la numai douazeci de verste de oraş, aproape de noua cale ferată, şi daca livada cu vişini şi pământul de pe malul râului s-ar împărţii în loturi pe care lea-ţi arenda pentru vile, aţi avea un venit de cel putin douăzeci şi cinci de mii de ruble pe an!.” Moşieriţa devine confuză, iar Lopahin îi explică că pentru aşi arenda pământul trebuie să renunţe la livadă, adica să taie vişinii,care oricum nu aveau niciun profit. Când aude aceasta, ideea lui Lopahin este refuzată instant. Deoarece ţine atât de mult la Liubov Andrevna, el încearca în continuare să o ademenească, să-şi salveze livada, fiind sigur că planul lui dă rezultate sută la sută, dar este refuzat sau nu este băgat în considerare. Are chiar şi un moment în care pare frustrat, deoarece nu este înteles; parca toti viseaza şi numai el este cu capul pe umeri: „Eu sau am să încep să plâng, sau să urlu, sau am să leşin.Nu mai pot! M-aţi scos din fir”’ În tot acest timp, Liubov vrea să-şi mărite fica adoptata, pe Varia, cu Lopahin. De unde deducem, că totuşi moşieriţa îşi dă seama ce fel de om şi ce gandire are acest ,,tărănoi’’. Dupa părerea mea aceasta vrea prin casătoria celor doi să se scape de datoriile moşiei. În actul doi, Lopahin are o „confruntare”, într-o discuţie cu Trofimov (un student destul de batran); în momentul în care acesta îi spune că toată lumea dă din gură, dar nu face nimeni nimic, sunt doar vorbe goale, atunci Lopahin îl contrazice: „Ei bine, află că eu mă scol la ora cinci dimineaţa, şi muncesc din zori şi până seara, toată ziua mânuiesc banii mei şi ai altora şi văd cum sunt oamenii din jurul meu. Trebuie să teapuci să faci ceva ca să-ţi dai seama cât sunt de puţini oamenii cinstiţi şi cumsecande” Din dialogul lui Lopahin, reiese că, deşi este un om înstărit financiar, el tot a rămas responsabil si muncitor,acest lucru provenind, probabil, de la faptul că a fost tăran înainte. Lopahin Iermolai Alexeevici, era singurul cu judecata limpede şi care ştie ce vrea să obţină; singurul care vedea şi ştia ce o să urmeze; singurul care încearca să facă ceva în salvarea livezii; eu cred ca este singurul căruia îi păsa, restul sunt doar nişte simpli visători, purtaţi de vânt. În actul trei, moșieriţa dă o petrecere, de unde lipseşte Lopahin si Gaev (fratele moşieriţei), aceştia fiind la licitaţia inevitabilă a livezii. La petrecere toata lumea era agitată vorbinduse despre licitaţie, dar toţi se aşteaptă ca Gaev ajutat de banii matuşii lui, din Iaroslav, să cumpere livada.

19

Spre sfârşitul actului trei, Lopahin se întoarce cu Gaev şi provoacă o mulţime de priviri curioase de ce s-a întamplat. Spre fericirea şi entuziasmul lui, Lopahin lasă un moment mulţimea în mister, după care ii dezvaluie moşieriţei ca el este cel care a luat livada, ci nu fratele ei. În acel moment Lopahin era complet implinit, deoarece pe langă că a dovedit tuturor că nu vorbea prostii, cand le oferea ajutor în soluţionarea problemei, şi-a implinit şi cea mai ascunsa dorinţa a lui; şi anumea,aceea de a fi proprietar peste moşia la care parinţii lui au fost robi. „Eu am cumpărat-o! Staţi,domnilor, vă rog, că mi se-ntunecă mintea! Nu pot să vorbesc! Când am ajuns lalicitaţie, Deriganov era acolo.Leonid Andreici n-avea decât cinspreyece mii de ruble la el şi Deriganov a luat-o de la treizeci de mii peste datorie. Când am văzut cum stau lucrurile m-am încăierat cu el şi am dat patruyeci de mii.[…]asadar el urca din cinci în cinci, iar eu din zece în zece...Şi aşa am mers până la sfarşit![…] Doamne, Dumnezeule, livada cu vişini e a mea![…] Dacă tata şi bunicul s-ar scula din mormintele lor să vadă ce s-a întâmplat,cu Iermolai al lor, cel bătut, care abia ştia să citească, care umbla desculţ iarna, a cumparat cea mai frumoasa proprietate din lume! Eu am cumparat moşia unde bunicul şi tata au fost robi, unde nu erau lăsaţi nici in bucatarie...” Din discursul lui putem trage o singura concluzie, care este, cea mai potrivită, şi anume aceea că orice ar fi, roata vieţii, se poate întoarce; precum în cazul acestui tăran, căruia i-a surâs viaţa, dupa atâta muncă şi chin. A spart orice barieră dintre lumea cultă şi lumea celor lipsiți de cultură. Lopahin este un personaj complex, nu cu foarte citit, dar adoptă lecțiile vieţii, care lau cizelat şi la adus în stadiul acesta. Deşi a ajuns să le dea peste nas tuturor celor de la moşie, el nu ţine nasul pe sus, ba chiar doreşte să-i ajute pe unii, deoarece aceştia sunt nevoiţi să părăsească moşia. Deşi pe plan financiar a ajuns la nivelul dorit, din punct de vedere sentimental, nu se descurca prea bine. Lopahin o iubeşte pe Varia, precum şi ea îl iubeşte, dar din cauză că el se fereste de orice moment prielnic pentru a o cere în casătorie, această iubire nu se poate îndrepta spre o soluţie, drumurile lor desparţindu-se, el mergând la Harkov şi ea la Rogulini.

20

2.3. Relaţia personaj-rol. Construcţia rolului. Amprenta interpretativă personală. ,,Sa renunţi la subiectivitatea pe care ai dobîndit-o prin mijloace proprii, asta-i tot atât de uşor ca şi cum ai bea un pahar cu apă…Numai că trebuie să fii cît mai cinstit: să dispari de pretutindeni, să nu te vâri pe tine in eroii romanului, să renunţi la persoana ta măcar pentru o jumatate de oră’’- Ap.Cehov 12. Ceea ce vrea A.P.Cehov să spună este că, pentru a putea juca un personaj şi pentru a-l putea descoperii, trebuie să te laşi pe tine deoparte, adică să uiţi de percepţiile, gandurile şi obiceiurile tale sau de tot ceea ce însemni tu, în viaţa de zi cu zi şi să te integrezi în personaj; să-l simţi şi să-l trăieşti. Trebuie sa devii una cu el şi să gândeşti precum el. Acelaş lucru am incercat să-l fac şi eu într-un spectacol cu colegii, în clasa a XI-a, când am avut de interpretat în câteva scene rolul lui Lopahin Iermolai Alexeevici (personajul principal din „Livada de vişini” de A.P.Cehov). Prentru mine, a fost destul de dificil să înţeleg personajul, pentru început şi mai apoi să îi învăţ tehnicile şi gesturile. Nu pot să zic că dupa ce sa terminat productia micului spectaco, m-am contopit sută la sută, cu personajul, deoarece mi se pare chiar şi acum un rol greu de jucat. Acest „Lopahin”, era un ţăran care crescând şi maturizându-se a devenit un mare om de afaceri, un negustor de rang mare. Deşi am ajuns întrun final să cunosc unele obiceiuri sau să îi descopăr unele gesturi, nu cred ca ceea ce am jucat eu era întradevăr personajul lui A.P.Cehov,sau cel putin personajul la care s-a gandit Cehov cand l-a creat. Pentru a construi, cat de cat, o punte de lagatura între mine şi rol, a fost nevoie de extrem de multe repetiţi,la şcoala sub coordonarea d-nei profesoare cat si acasa, dar mai ales repetiţii pe text.Cred ca a fost prima dată cand m-am ,,lovit’’ de problema textului. Uitam ceva şi îmi aminteam altceva şi invers. Nicio repetiţie nu ieşea exact la fel cu cea anterioară. Doar dupa ce am înteles în mare parte despre ce este vorba, am început, deprind sensul textului. Adică am inteles rolul, fără să mai uit sau să schimb replicile, am început să pot improviza în personaj, cu alte cuvinte a fost prima mea relationare cu adevarat, cu personajul Lopahin Iermolai Alexeevici.

12

A.P.Cehov, Despre Munca Literara,editura Mica Bibliotecă Critică

21

Normal că amprenta personală era inevitabilă, așa că la spectacol sau obeservat unele trasături ale mele, care nu aveau ce căuta acolo, pe scenă. Oricum, acel spectacol, îmi va rămâne meru în minte şi cred că de fiecare dată când voi întâlni o piesa de-a lui Cehov, îmi voi aminti cu drag improvizaţiile noastre. Astfel de momente şi astfel de înterpretări te întroduc în imensa lume a teatrului, care este plină de mister si necunoscut.

2.4.În loc de incheiere Piesa cehoviană ca stare de tranziţie între teatrul referenţial şi teatrul poetic oferă un text cu o structurare puternică, bazată pe confruntarea în asemănător.Dificultatea constituirii figurii simbolice antrenează stimuli stilistici care au menirea să dirijeze recepţia spre motivul recurent sau plasat intr-o poziţie previlegiată a textului dramatic, intervin în consecinţă ceea ce am numit marcile teatralităţii identificabile încă din text. Decupajul motivului în sintagma titlu, prezenţa remărcii ca semnal, dispunerea motivului în secvenţa favorizată a finalului specific cehovian, citatul şi aluzia la referendul dramaturgiei lui Ibsen, întarzierea receptării, însolitarea motivului etalat ca obiect simbolic, regia tăcerii şi a pauzei (semnificantul-zero), procedeul teatrului în teatru ,,jocul vocilor orchestrate’’ şi opacizarea motivului în indicaţie scenică. Radiografia textului evidenţează invenţia cehoviana în materie de teatralitate. Procedee naive ale tradiţiei teatrale sunt convertite într-o manieră personală, ce are ca efect obţinerea unui relief inedit al motivului.Reprezentaţia teatrală verifică intuitia unei teatralităti pertinente şi la nivelul figurii simbolice. Sintagmarea motivului simbolic aruncă lumini noi asupra sensului de construcţie a subiectului in dramaturgia lui Cehov.

22

Bibliografie

1- Ovidiu Lazăr, Doctorii doctorului Cehov, Iaşi, Editura-Princeps

2- http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Cehov

3- http://www.bookblog.ro/integrala-de-autor/un-roman-cu-un-contrabas-si-altepovestiri/

4- http://www.referat.ro/Livada_de_visini

5- B.Elvin, Cehov- Oameni de seamă,Editura- Tineretului

6- Leonida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, editura-Univers 7- A.P.Cehov, Despre munca literară, editura- Mica Biblioteca Critica

23

Anexe Spectacol bazat pe momente din „Pescarusul” „Trei surori” „Livada cu Visini”, cls.XI, prof.coord. Cristina Secărean, scene referitoare la Lopahin Iermolai

24