asteptarea 279.

Christine Orban AŞTEPTAREA

Colecţia

Editura ALCRIS

18.

Am alergat fără să mă opresc până acasă, gata să mă sufoc şi copleşită ae disperare. Şi sufocarea era aproape o uşurare comparată cu disperarea care mă gâtuia. Se poate oare supravieţui unei asemenea erori? Ma înşelasem. Nu-i plăceam necunoscutului. Dacă fusese în ajun la bar, nu valoram dAestul în ochii lui ca să-mi dea o a doua şansă. îmi neglijasem soţul, slujba, pe Molineux, respectul de sine pentru nimic! Şi rochia aceasta nouă, care mi se lipise de piele, ridiculizându-mă, aş fi vrut s-o smulg de pe mine şi s-o sfâşii, ca şi lenjeria ruşinoasă şi 93

şalul bietei Lilas, complice la toată povestea asta grQtescă. In jurul meu, totul se prăbuşea. Nu mai ştiam nimic, nici măcar dacă era zi sau noapte. 0 singură certitudine se impunea: el nu revenise. Iar eu hohoteam în stradă, în timp ce rimelul care-mi înţepa ochii amestecat cu lacrimile, curgea în lungi dâre negre pe obrajii mei. Smiorcăiam, îmi ştergeam nasul cu mâneca rochiei, bucuroasă că îmi murdăresc veşmintele. Mergeam pe trotuar, incapabilă să urc acasă, nici să mă întorc la bar. Cursa se închisese. Pierderea unui viitor imaginat şi netrăit mă afecta mai mult decât distrugerea unui trecut construit cu un bărbat cu care împărţeam nopţile. Inălţasem imperiul visat până într-atât încât devenise mai important pentru echilibrul meu decât realitatea însăşi. Prin faptul că nu venise, necunoscutul îmi luase oare dreptul de a visa? In fond, îmi spuneam eu, căutând cu orice preţ o consolare, nu îmi luase nimic deoarece nu îmi promisese nimic, astfel că puteam continua sa visez la necunoscut, fără prezenţa lui. Nu mai eram încătuşată decât ae mine însămi. Tăcerea şi tristeţea intraseră în închipuirea mea. Ar fi fost suficiente câteva mici semne care să-mi întreţină iluziile. Acestea îmi erau interzise de acum înainte şi orice împotrivire ar fi fost curată nebunie; trebuia să mă mulţumesc cu 94

plimbările cu scuterul, agăţată de spatele lui Laurent, cu poveştile despre bolnavii lui care pe mine mă apropiau de moarte, în vreme ce lui îi dădeau masura şi valoarea vieţii, cu compania prietenilor noştri de sâmbătă seara în bucatăria noastră... Se sfârşise cu escapadele de femeie fatală la Cafeneaua Scuarului, se sfârşise cu nebunatica viaţă secretă înainte chiar să fi început. Bărbatul acela nu mă iubea. Eram atinsă de acea boală ruşinoasă şi de nemărturisit: dragostea fără reciprocitate. Un soţ, chiar medic, nu poate îngriji o asemenea maladie. Nu-mi rămânea decât să o maschez, s-o îngrop în spatele unor zâmbete forţate, a unor cuvinte lipsite de importanţă, astfel încât comedia vieţii cu tot ce însoţeşte existenţa unui cuplu să continue ca înainte. Ca o nefericită, am intrat într-o cabină telefonică pentru a mă elibera de o întrebare de al cărui răspuns depindea siguranţa de care aveam atâta nevoie. îmi jurasem totuşi să nu-mi mai vorbesc despre povestea asta. - Rose, de ce un bărbat atras de o femeie nu prinde ocazia s-o revadă? - Iar i s-a tras clapa smintitei tale de India? mă întrebă ea pe un ton usturător. îmi stăpaneam cu mare greutate lacrimile. - Rose, ajută-mă s-o ajut pe India şi spune-mi... 95

Rose ar fi putut să-mi arunce în faţă răspunsul cel mai evident, cel care se potrivea sub toate aspectele: „Dar, draga mea, el nu este atras de ea!" Fiinţa rafinată, se lansă într-o analiză mai sofisticată, care îmi deschise o uşă spre care bineînţeles m-am repezit: - Ii este teamă să iubească. Teamă să iubească? Aveam pentru prima dată impresia că Rose se apropie de adevăr, şi nu ştiu prin ce salt sinucigaş, am fost dintr-o dată convinsă că aventura din această seară nu fusese decât o neînţelegere îngrozitoare de care eram principala răspunzătoare. Scuzându-1 că nu venise, consimţeam să mă întorc să-1 aştept la cafenea. Această dorinţă, această obsesie resimţită ca o tumoare cu câteva clipe înainte, o comparam acum cu un copil conceput cu dragoste, care creştea în pântecul meu. Oscilam dintr-o extremă în alta, şi dacă Rose îmi oferea să revin în partea unde era răul mai mic, nu mă puteam hotărî decât cu preţul unor lacrimi şi al unor emoţii care nu duceau la nimic. Când am pus în sfârşit piciorul pe palierul apartamentului meu, vocea ei răsuna încă în urechile mele şi eu eram aproape liniştită.

96

19.

Pasiunea nu este decât o amăgire, o adiere firavă ca o flacără expusă vânturilor, o iluzie, o deviere a minţii, o tulburare de îngrijit; toate astea aş fi vrut să i le spun lui Laurent, în seara aceea. Dar eram copleşită, închisă în mine însămi, zidită în tăcere. Aveam impresia că visasem totul şi că mă îndepărtam de el pentru nimeni şi pentru nimic. Pentru tăcere, din cauza tăcerii. 97

Nu aveam curajul să vorbesc. Să mărturisesc. Poate pentru că nu era nimic de mărturisit, Mărturisirea unei iubiri consumate, împărtăşite, ar fi fost mai dificilă, dar mai normala, mai satisfăcătoare pentru mine şi pentru el, care pierdea dragostea mea pentru nimic. Povestea mea putea fi pusă într-un sertar cu nebunii agreabile, inspiraţii trecătoare, dar nu implica nici m^nie, nici gelozie. îmi închipuiam vocea lui Molineux întrebându-mă: - Te-ai culcat cu el? - Nu. Şi aerul lui mirat de răspunsul meu: - Atunci, n-a fost nimic? Nu s-a întâmplat nimic? - Nimic. Deoarece pentru el, ca si pentru Laurent şi toată lumea, o poveste de dragoste fără sex este un accident inexplicabil, o defecţiune a naturii. Inima mea se aprinsese de la o privire, de la o mână pe obrazul meu. Nu prin sex, spre nefericirea mea. De aceea, mă prefăceam, îi minţeam pe Rose, pe Laurent, pe Molineux, pentru că nimeni nu era în măsura să mă înţeleagă. Nu aveam nici un aliat pentru a mă împotrivi necunoscutului. Nu eram în armonie cu contradicţiile mele decât în barul acela, când îl aşteptam. Acolo, eram eu; 98

eu, prinsă de un vânt de nebunie, despre care mă întrebam când se va opri să sufle, atât de epuizată eram, la capătul puterilor de a fi prinsă în acest vârtej. Dupa cum Dumnezeu dă viaţă şi apoi o ia, numai necunoscutul care îmi provoacă această durere putea, cu un cuvânt, cu o atitudine logică sau, mai bine chiar, cu o declaraţie de^dragoste sau de respingere, să mă vindece. în consecinţă, ca o umbră printre umbre, aşteptam gestul, cuvântul care sa mă metamorfozeze. Suferisem oare, în seara aceea, până întratât încât să-i vorbesc lui Laurent despre In^ia? Nu mai ştiam. Laurent se neliniştise. îmi amintesc de mâinile lui, de buzele lui puse de mai multe ori pe fruntea mea, de unele cuvinte penare le folosise: surmenaj, odihnă, calciu... îmi amintesc de blândeţea lui. De asemenea, îmi amintesc că a făcut dragoste cu mine şi că eu am închis ochii imaginandu-mi că necunoscutul intra în trupul meu. Şi îi simţeam suflul, îi auzeam respiraţia sacadată, transportată de atâta forţă şi de o violenţă de a ma poseda.

99

20.

Apoi s-a făcut ziuă. Ziua vine întotdeauna fără să ţină seama de grijile noastre. Am imitat permanenţa zilei şi am repetat gesturile cotidiene de viaţă: mi-am luat micul dejun, m-am machiat, am îmbrăcat o rochie. îmbrăcată nepotrivit, voi simţi mai puţin tentaţia de a ma opri la Cafeneaua Scuarului. Hotărârea mea era luată mai trebuia să mă supun ei, şi toate mijloacele de a veni în ajutorul voinţei mele erau binevenite. Aventurierul cel 100

mai experimentat, rătăcit în deşert, vede oaze acolo unde nu există decât nisip. Eu eram rătăcită pe stradă. Necunoscutul - bărbatul care lipseşte de la întâlniri, care nu îşi ţine promisiunile, care opreşte fericirea în plin zbor, cum cade o pasare rănită din cer - îmi înceţoşase privirea pentru totdeauna. întâlnirea noastră era o frază fără punct, o carte fără sfârşit, un tiv care se destramă. Sentimentele, planurile, fantasmele pe care el le declanşa fugeau în toate direcţiile şi, o dată cu ele, speranţa. Cunosc sensurile interzise, căile fără ieşire, drumurile închise, semnificaţia cuvântului imposibil sau formula de refuz. Regulile acestor jocuri nu-mi sunt străine; dacă le-ar fi făcut cunoscute, aş fi făcut cale-ntoarsă. Dar în faţa mea nu se ridica nici un zid, nici un cuvânt descurajam, nici un cuvânt dojenitor, numai un câmp liber, vast, o promisiune cât vedeam cu ochii. Cum să rezist acestor spaţii nesfârşite şi nedesluşite, aceste câmpuri ele zăpadă imaculată, aceste pagini albe, fără să mă pierd în ele şi să dau frâu liber dorinţelor mele refulate, tentaţiei de a iubi? în timp ce vorbeam, Laurent mă săruta pe buze şi îmi murmura la ureche cuvinte obscene ca să-mi reamintească zbenguielile noastre de aseară. Dar eu nu mai eram cu gândul acolo, 101

dornică deja de a ajunge la studio, evitând Cafeneaua Scuarului. Mergeam drept, cu o ţinută semeaţă, cum mă învăţase odinioară profesorul de balet. Un pas, apoi altul, şi încă unul. Aceşti paşi care nu se potriveau cu starea mea sufletească, această înaintare fără tragere de inimă, aceste nonsensuri mă încetineau, atât de greu îmi era să merg împotriva interesului meu. Gândurile mele ma duceau spre necunoscut şi trebuia să mă lupt cu furtuna pe care o declanşa în mine ca să menţin drumul spre studio. Hotărârea de a mă îndepărta ae bărbatul pe care îl iubeam mi se părea mai dificilă decât de a mă supune voinţei lui, chiar de ar fi fost neîndurătoare. Trebuia să predauAcopia standard a filmului peste trei săptămâni. întârzierile cădeau ca nişte cuţite de ghilotină şi depăşirile termenelor costau scump producţia. Şi eu nu aveam altă dorinţă decât sa-1 regăsesc pe bărbatul acela în bar, ca o femeie de moravuri uşoare. Prinsesem gustul acestor ambianţe sordide, în care domneşte penumbra, unde prostituatele îşi fac munca lor. Mi-ar fi plăcut să nu târfa lui. Aş fi fost în stare să plătesc ca să fiu târfa lui. Dar încă prea recent rănită de confuzia mea din ajun, motivul meu era puternic şi comanda picioarelor mele să se îndrepte direct spre sala de montaj. Atunci, în adâncul fiinţei mele, îi ceream iertare că mă 102

i

duceam într-un loc unde nu putea niciodată să mă găsească. îi ceream iertare pentru că nu aveam umilinţa de a-1 aştepta încă de dimineaţă, şi toate nopţile dacă treouia. în barul aceia, iertare pentru slăbiciunile mele care mă determinau să-mi îndeplinesc angajamentele. Pentru nimic. Pentru că nimic în afară de el nu avea importanţă. împinsei uşa studioului fără să reuşesc să-mi amintesc titlul filmului ales în cele din urmă de producătorii noştri. Eram aproape de mixaj, acel moment în care sunetul trebuie alăturat imaginii. Molineux avea nevoie de toată atenţia mea, cu capul în stare de funcţionare, nu numai de câteva reflexe şi de îndemânarea dobândită cu trecerea anilor. Pentru prima dată în viaţa mea nu eram onestă cu el; nu eram onestă continuând să tac, să-i ofer un rest atrofiat din inteligenţa mea, o aparenţă, o minciună ambulantă, un surâs ipocrit, o minte captivată de un bărbat, o biată femeie rănită de moarte, care- se agăţa de imagini ca să nu rămână lungită pe şalul lui Lilas în raţa barului pentru a aştepta ca într-o zi - cine ştie? - necunoscutul s-o calce în picioare, să-şi şteargă talpa pantofilor negri pe spatele ei şi, păşind peste ea, să-i strivească mâna fără să se scuze.

103

21.

Când am deschis uşa studioului, Molineux mi-a întins o cafea într-un pahar de plastic pe care-1 ţinea de margini ca să nu se frigă. - Ţine, este pentru tine, ştiam ca vei avea nevoie de aşa ceva. - Să mergem mai curând la cafenea. L-am privit ca să-i evaluez calităţile de confident. Nu avea înclinaţii spre Compasiune. Nu aveam încredere în el, cum nu aveam încredere în neplăcuta obişnuinţă care mă împingea în braţele primului venit pentru a-mi oferi puţină 104

consolare. Mă gândeam la câinele meu care îmi întovărăşise copilăria şi care, îndată ce .mă vedea, se întindea pe spate, cu labele îndepărtate, cu pieptul oferit, cerşind cu privirea un semn de afecţiune. îi semănăm. - De acord, spuse el, punând paharul pe masă, fără să para câtuşi ae puţin surprins de invitaţia mea. Nu avea acel aer impertinent din zilele lui proaste, zilele acelea de venin şi amărăciune în care se remarca prin cuvinte muşcătoare, tăioase ca o lamă de oţel. Dimpotrivă, aveam în faţa mea un bărbat devenit binevoitor în perspectiva de a-şi vedea curiozitatea în sfârşit satisfăcută, yn bărbat de o amabilitate fermecătoare. în dimineaţa aceea, aproape că îmi devenise o persoană apropiată. Deoarece participam de atâta timp la viaţa lui, la grijile lui, ajunsesem chiar să crea că avea drepturi asupra mea. Cafeneaua unde prânzea adeseori împreună cu echipa lui se găsea la cinci minute de mers pe jos. îl urmam pe Molineux prin labirintul străzilor. Cufundată în gândurile mele, încetineam pasul când se oprea, traversam cu el când pornea din nou. Nu mă hotărâsem încă dacă îi voi vorbi. Mărturisirea m-ar fi uşurat, dar în acelaşi timp însemna asumarea unui risc. Tainele nu sunt cadouri. Ele te obligă să păstrezi tăcerea. Pe de 105

altă parte, cadourile nu sunt întotdeauna uşor de primit. Ele obligă la generozitate, ca o datorie de înapoiat. Dacă Molineux nu mi-ar destăinui nimic în schimb, voi rămâne îndatorată lui. In punctul în care ajunsesem, această incertitudine nu mai era decât un amănunt fără importanţă. Nu voi târî după mine toată viaţa nevoia de a prelungi prin cuvânt o îmbrăţişare trecătoare! La urma urmei, cu excepţia lui Molineux, nimeni nu putea şti cât de mult mă costase să ascund ceea ce fusese o pasiune. Distrată, m-am repezit spre un autobuz. Molineux mă reţinu de braţ şi când mă prinse de mână şi o strânse cu putere într-a lui, am ştiut că îi voi vorbi. Eram prea slabă. Situaţia mea ciudată mă făcea vulnerabilă faţă de inteligenţa acestui bărbat cu privire poznaşă şi cu suficientă experienţă ca să nu mă judece. De aceea, o dată aşezaţi la o masă din cafenea şi după ce comandase două cafele - „tari, îi spuse el chelnerului, ne aşteaptă o zi grea": era oare o ironie? - mi-am început tirada. - Când stai în spatele camerei de luat vederi este uşor să spui: „Nu face primul pas, nu-1 privi". Eu, ca o proastă, te-am ascultat, am confundat ca o idioată cinematograful cu viaţa pentru că îmi reproşai că nu trăisem destule experienţe ca să realizez un film! Nu ştiai'că nu eram A

106

în stare să mă joc de-a pisica şi şoarecele! Că în viaţă oamenii nu pot fi manipulaţi ca pe pelicula ta! Eu nu am o inimă împietrită. Daca mă înşel în prima scenă, nu pot abandona totul şi nici să-mi schimb partenerul, eu nu am albume, nici agenţie de plasare cu zeci de necunoscuţi fotografiaţi, o mulţime de neunoscuţi de unde să alegi cum îţi alegi actriţele: mai tânără, mai puţin blondă, mai slabă, cu buze mai subţiri, cu buze mai pline. La fiecare turnare îţi reîncepi viaţa ca un şarpe care îşi schimbă pielea. Adio Caria, bună ziua Claudia. Eu nu. Nu toantele. Proastele, blondele, cititoarele revistelor „Noi doi" şi „Confidenţe", cum spui tu, se îndrăgostesc din prima secvenţă, prietene! De-a binelea. Tu îţi petreci timpul dându-mi sfaturi cu aerul tău superior, dar nu ai fost la Cafeneaua Scuarului... Este barul unui hotel. Până aici, nimic extraordinar. Dar imagineaza-ţi că am dat peste un tip ciudat, făcut pentru dragoste, căruia ii plăcea aşteptarea, tacerea, misterul. M-a mângâiat pe obraz şi a plecat. Povestea mea este aceea a unei femei care aşteaptă într-un bar un tip care nu vine. îţi place sau nu genul acesta de măgărie? Nu ştiu cum şi nici pe ce ton i-am aruncat toate astea în faţă, dar am făcut-o dintr-o suflare, aşezată la o măsuţă din cafeneaua unde era un obişnuit al casei. 107

Molineux mă asculta. Cred că-i plăceau femeile pentru exagerările şi lipsa lor de măsură. Când nu le menaja, era ca să le facă să-şi iasă din fire. El nu urmărea decât să le încerce sufletul. In faţa lui toate femeile puteau fi, într-o zi sau alta, victime ale cinismului lui. Era foarte şiret pentru a nu le scoate la suprafaţă slăbiciunile. De data aceasta, fusesem mai şmecheră decât el. I-o luasem înainte. Molineux mă privi, uimit, şi îmi spuse pe tonul cel mai serios din lume: - Uneori, este preferabil să fugi ca să opreşti pagubele. Dacă te laşi absorbit, scapi cu cicatrice. Asta nu se uită niciodată. - Vorbeşti ca un bărbat. Eşti laş ca un bărbat. - Iar tu eşti curajoasă, inonştientă ca o femeie. Nu te întoarce la bar. - Mă voi întoarce la bar, îi spun eu, furioasă la ideea că mă sfătuia să n-o fac. M-am întors deia acolo de zeci de Qri şi mă voi întoarce acolo toată viaţa mea. In toate serile vieţii mele, înţelegi, până când îl voi revedea. - Anna, l-ai inventat pe tipul acesta! - Există. - In capul tău. Asemenea unui miraj în ochii celui care s-a rătăcit în deşert, ţi-ai născocit o tristeţe provocată de dragoste... Poate că aveai nevoie de aşa ceva. - Simt durerea aici, îi spun eu lovindu-mi 108

pieptul, o durere mare ca un pumn închis, dură ca un pumn de oţel care s-a instalat aici şi nu mă părăseşte. Care îmi întunecă mintea şi îmi face atât de rău încât nu mă gândesc decât la ea. Durerea mea n-are nimic dintr-un miraj, ea există. Molineux îmi mângâie obrazul ca şi cum îl întristasem. Am simţit că în clipa aceea era capabil să-mi spună că necunoscutul va reveni, ca să-mi şteargă lacrimile, dar nu credea deloc în aceasta posibilitate.

109

22.

Era abia ora şase după-amiază şi eu eram deja acolo, în Cafeneaua Scuarului, ca un manechin pregătit pentru o paradă de modă, cufundată în secretul meu, un secret care dura de opt luni de zile. Secretul de a iubi, secretul de a-1 iubi. Regatul meu secret era plin de cuvinte înăbuşite, de cuvinte somnambule, iluzii ale inimii mele, coşmaruri în realitate. Ii inventam vocea, o voce voluptoasă, fecundă, care răspundea la toate întrebările pe care i le puneam; timbrul era grav, cu un debit destul de lent şi cu vorbe cumpatate, alese cu grijă. O voce în armonie cu mirosul lui, care nu avea nevoie de parfum ca să tulbure. 110

Mă împrietenisem în cele din urmă cu patroana magazinului „Miss Blitz", căreia mă adresam cu numele acesta, o femeie de vreo cincizeci de ani, cochetă, care se amuza de nebunia vestimentară care mă cuprinsese, fără să încerce să scoată din asta vreun profit. Atunci când alegeam accesorii excentrice, de folosinţă limitată, părea fericită să mi le împrumute. Luasem obiceiul să mă machiez în faţa oglinzii din cabina de probă si să plec cu noile mele veşminte, încredinţându-i păstrarea celor vechi, conform unui ritual de la care nu mă mai abăteam. Această frenezie vestimentară producându-se de fiecare dată la aceeaşi oră, la sfârşitul zilei, am fost obligată s-o justific. Am născocit un motiv: participam la nişte audiţii de teatru. Miss Blitz, întotdeauna bine dispusă, se mulţumi cu această versiune. Apoi, cum reveneam adeseori, începu să se îndoiască de faptul că lucrurile la teatru, sau în altă parte, mergeau foarte bine şi îşi permise câteva comentarii: „Bărbaţii sunt foarte dificili... O femeie frumoasă ca dumneavoastră!" Sau: „Ar trebui învăţaţi să asculte. Dar asta nu vă stăAîn fire, nu?" In fond, mă gândeam eu, aşezată pe bancheta mea, ar fi trebuit s-o iau drept confidentă. La vârsta ei, Miss Blitz ştia totul despre chinurile unei femei care aşteaptă un bărbat şi despre 1-11

greşelile la care se condamnă. El nu venise încă. Pentru a-1 face să trăiască în mine, eram obligată să-mi satisfac micile bucurii banale: să respir acelaşi aer ca el, acest miros de tutun care plutea în atmosferă, să urmăresc obiectele, o scrumieră, un pahar, o farfurie pe care s-ar fi putut s-o atinga sau asupra cărora privirea lui s-ar fi putut opri, să mă cramponez de indiferent ce amănunt, chiar cel mai insignifiant, numai să mă apropie de el; tot acest fetişism, oricât de derizoriu ar fi fost, îmi devenise necesar ca să nu mă prăbuşesc în disperare. Aş fi vrut să mă plictisesc de acest bărbat din care nu iubeam poate decât absenţa şi să închid această poveste ca pe o carte. Dar cum să te poţi plictisi oare de nimic? Te poţi plictisi de o prezenţă copleşitoare, dar de o absenţă? Nu reuşeam să banalizez o experienţă care nu avusese loc, s-o fac egală cu altele, cu toate acelea pe care le avusesem în trecut. Când un bărbat şi o femeie se plac, bărbatul îi dă femeii întâlnire într-un bar hotel, de exemplu, unde a reţinut o cameră. Ii propune să-1 urmeze şi ea urcă împreună cu el. El închide uşa în urma lor, o îmbrăţişează, o dezbracă şi aşa mai departe. Cunoscusem deja astfel de situaţii în care se amestecă temeri delicioase şi aviditatea trupurilor. Ce m-ar fi putut împiedica oare să alerg după un bărbat greu de prins dacă nu 112

această sumedenie de amintiri pe care orice femeie le ascunde în ea după o anumită vârstă? Dragostea nu născoceşte nimic. De ce să-mi imaginez că el ar aduce ceva nou de data aceasta şi să nu mă mulţumesc cu amintirile mele? Din cauza emoţiei, a tiraniei emoţiei, această maşină infernală de distrus voinţa, eram incapabilă de asta. Aş fi vrut să smulg, să debranşez priza, dacă ar fi existat aşa ceva. Dar nu ştiam ce să fac. Maşina demara singură, se alimenta cu nimicuri, din orice semn, şi s-ar fi mulţumit chiar cu o simplă amăgire, cu o posibilă minciună, cu o frumoasă promisiune dacă măcar mi-ar fi oferit una. Fără speranţa de a-1 revedea, mişcarea, muzica, culorile vieţii, se estompau. Nu mai aveam discernământ. Cum o sepie îşi aruncă cerneala ca să se ascundă şi să se apere, el îmi aruncase o pulbere de aur de care nu mai scăpasem. Eram orbită, în timp ce el nu era. Ceea ce văzuse, fusese o femeie neglijentă, cu părul lipit de ploaie, aspirând cu zgomot băutura din pahar cu paiul. Cu câte ore înaintase oare micul ac al ceasului meu? Ce importanţă avea? Când am plecat, se făcuse noapte. Singurul lucru pe care îl ştiam, era că el nu revenise.

113

23. îmi plac margaretele pentru că ele cunosc viitorul. Una din aceste flori m-a asigurat că voi lua bacalaureatul. Alta, că Molineux mă va angaja. După aceea, alta, că Laurent mă va cere în căsătorie. Margaretele nu se înşală. In drum spre bar, deghizată de către Miss Blitz, m-am oprit la o norăreasă pentru a-mi oferi câteva dintre aceste ghicitoare ca să le consult în privinţa întrebării care conţinu^ să-mi ardă pieptul: va veni oare în seara asta? în timp ce mergeam, aranjată ca o prinţesă, smulgeam 114

petalele florii, cu inima agăţată de fiecare dintre ele. Da. Nu. Da. Nu. Da... Nu. De data asta, răspunsul a fost fără milă. Ca să-mi dau o a doua şansă, mi-am imaginat că în graba mea smulsesem două petale în acelaşi timp şi că din această cauză răspunsul fusese denaturat. M-am oprit sub arcada unei clădiri şi acolo, nemişcată, eram sigură că margareta îmi va da răspunsul cel bun. Dar nici concentrarea, nici nemişcarea mea n-au influenţat-o. Rspunsul ei era tot negativ. Mă cuprinsese un impuls sinucigaş. Să termin cu asta, să termin cu aşteptarea şi mai mult chiar, cu mine însămi. Pentru că aşteptarea mi se lipise de piele, nu aveam altă ieşire decât să mă elimin ca să mă eliberez de această amorţire a minţii şi a trupului, de această apatie care avea o singură ţintă: uşa turnantă, taburetul din stânga intrării, barul, şi el, mereu el. Sena se afla la câţiva paşi. Aş fi putut plonja în apă din cauza relei prevestiri a unei flori. Dar aşteptarea, spiritul meu rău, se trezi, se revoltă în mine, făcandu-mă să mă agăţ din nou de viaţă. Poate că margaretele se înşelau; călăuzită de această speranţă, cu care trebuia să mă mulţumesc, mi-am continuat drumul spre Cafeneaua Scuarului. • Dar şi în seara asta, margareta nu se înşelase. Uşa turnantă se învârti, se învârti... 0 mulţime de oameni intraseră, alţii ieşiseră, dar el nu era printre ei. 115

24. Fiecare zi care trecea era pentru mine o zi mai puţin de suferit. Timpul trecea şi amintirea necunoscutului se estompa, fără să mi se şteargă din memorie. Ochii lui apăreau mereu din ceaţă, ca două faruri, două lumini care mă orbeau şi anihilau tot ce mă înconjura. Soarele era acolo unde străluceau irişii lui, un soare galben, orbitor, şi restul lumii se cufunda în întuneric. Iată. Am spus cuvântul. Eram orbită. Este deajuns o torţă sub apă pentru ca peştii orbiţi să 116

devină prăzi uşor de capturat. La fel se întâmplă şi cu iepurii, cu vulpile hăituite sub farurile braconierilor. Necunoscutul era un braconier. îşi aprinsese luminile la sfârşitul zilei şi dăduse peste o pradă, o pradă cu verighetă, interzisă, aşadar mai râvnită. Nu numai că cedasem, dar comisesem greşeala de a mă lăsa prinsă. Cine să reziste unei asemenea străluciri? Aurului din ochii lui, acelor pepite diabolice care dansau în noapte? Necunoscutul îmi dezbrăcase sufletul cu privirea lui şi în goliciunea mea subită, înţelesesem. înţelesesem ce însemna a dori. Nu mai eram decât regina tăcerii, a absenţei, a lipsei, a solitudinii... O regină fără coroană, o regină fără viaţă, moartă ca unele stele de pe cer pe care soarele nu le mai luminează. Dar regină încă, încoronată cu spini şi suferinţă, regina unui bar dezolant la căderea serii, o regina fără nume, fără viitor, fără altă istorie decât aceea a unei priviri lungi şi a unui sărut pe furiş. îmi iubeam totuşi regatul meu de nimic, iubeam barul acesta cu banchete uzate. Uşa aceasta prin care treceau atâţia oameni, cu exepţia lui. îmi iubeam umilitoarea mea singurătate în aceste rochii mereu mai frumoase pentru prinţul întunericului şi al tenebrelor;

117

25.

- L-ai revăzut? mă întrebă Molineux a doua zi dimineaţa. -Nu. - Vrei să vorbim despre asta? - Nu este nimic de spus despre asta, decât tăcere şi aşteptare. - Dacă ştii să vorbeşti despre tăcere, dacă ştii să povesteşti despre aşteptare, este mult, Anna. Molineux îşi înfipse ochii lui albaştri, ale căror pleoape începeau să fie marcate ele riduri, în ochii mei. 118

- Aşteptarea este o temă dificilă, dar splendidă. - Dar nu există nimic în asta, nimic de povestit, nimic sau aproape nimic nu s-a întâmplat. N-am făcut dragoste, n-am cinat împreună, n-am fost niciodată la el acasă, nici el la mine. N-a mers niciodată alături de mine pe stradă! Nimic! Eu nu îi cunosc numele, el nu îl cunoaşte pe al meu... Nimic, mă înţelegi? Eu nu ştiu nimic despre el, el nu ştie cu ce mă ocup sau ce mă preocupă, nici măcar cărţile sau muzica mea preferate! Nu-i cunosc decât mirosul, respiraţia, gustul salivei şi gestul cu care îşi scoate cravata sau îşi aruncă haina pe umăr. M-a privit o dată, m-a sărutat altă dată, într-un bar cu banchete roşii, un bar de două parale, un bar dezolant, în care sper în fiecare seară, îmbrăcată ca o prinţesa şi îndatorată ca o cerşetoare. Sunt regina unui regat al himerelor! Molineux repetă, gânditor: - Regatul himerelor... este un titlu frumos. Cu faţa îngropată în mâini, am izbucnit în hohote: - Nu-mi pasă de titlul tău! îi spun eu hohotind. El n-a revenit. - Aşteptarea este un subiect bun pentru un scenariu. Scrie-1 şi vei vedea că este o frumoasă revanşă asupra vieţii. O manieră ingenioasă de emoţionat inimile. După cum vezi, formăm o 119

echipă ideală pentru a vorbi despre dragoste. Tu, in ceea ce te priveşte, tu arzi, eşti înăuntru, dacă mă pot exprima aşa. Pe de altă parte, eu sunt un bătrân înţelept, potolit. Nu ai depărtarea necesară pentru a folosi materialul, ai nevoie de mine, care ştiu să citesc, să triez senzaţiile, sentimentele arzătoare, dezordonate, anarhice, pe care tu mi le vei furniza, pentru a linişti jocul. Tratând pasiunea fără cumpănire, duce la filme prost stăpânite. Eu voi fi tamponul între ceea ce îmi vei furniza şi creaţie. II ascultam şi îmi ştergeam ochii. Cinismul lui Molineux nu-mi displăcea. Pentru el, nimic nu se pierde, totul este bun pentru creaţie, pentru creaţia lui. Profitând de lacrimile mele, nu se ândea decât la cinema, desigur, dar îmi punea alsam pe inimă. Datorită lui, eram pe punctul de a-1 utiliza pe necunoscut, cum îşi frământă un sculptor lutul, cum îşi înţeapă croitorul manechinul, răsucindu-1, storcându-1, subordonându1 complet până a-1 transforma în bucăţi de pelicula tăiată şi retăiată, lipite apoi cu mâna mea. 0 banda desenată, un maimuţoi savant, un animal docil care va repeta, numai pentru ochii mei frumoşi, scena privirii şi scena sărutului de atâtea ori cât voi dori eu, care va veni şi reveni la Cafeneaua Scuarului, care va aştepta la rândul lui, îmbrăcat de sărbătoare, în barul acela blestemat, aşezat pe acea blestemată banchetă 120

roşie, şi îi voi cere Cariei, deoarece ea este cea mai frumoasă şi cea mai puternică dintre toate, să-i dea o palmă, în locul meu, când se va apropia prea mult. Sau îmi imaginam un alt final. într-o seară, necunoscutul o va aştepta pe eroina mea la barul din Cafeneaua Scuarului, cu o cheie în mână. El o va duce într-o cameră, sus, pe mica scară ascunsă; şi, dorinţa mea de el satisfăcută în sfârşit, himera mea va dispărea. Filmul acesta era răzbunarea mea. Cadoul lui. Dar nu era oare şi cadoul lui Molineux? - Edmond, îi spun eu, eşti sigur că povestea asta este interesantă? Nu se întâmplă mare lucru. - Tocmai, îmi spuse el, dacă reuşim să redăm apatia, durerea, frumuseţea aşteptării, vom face un film splendid, dar va fi greu. Apoi Molineux tăcu şi privirea lui deveni absentă. - Bărbaţii aşteaptă si ei? îl întreb eu. -Da. Molineux avea acum o înfăţişare abătută. O înfăţişare pe care nu i-o cunoşteam. - Ai aşteptat o femeie pe care ai iubit-o? - Nu destul. Am pierdut-o. Cum se pierde un tren. Pe vremea aceea, nu ştiam ea trenul nu revine, asta n-o afli decât mai târziu. Câte întâlniri importante sunt într-o viaţă? Una? Două? Trei, cel mult. întreabă bătrâni ca mine, vei vedea. Lovitura de trăsnet, respiraţia tăiată, 121

nopţile albe din cauza unei întâlniri, este ceva excepţional, neînchipuit, extraordinar. Un bărbat atras de o femeie, este ceva firav şi complicat, îmi spuse el cu aerul cel mai serios din lume. Nu mi-1 închipuiam pe Molineux firav. Apoi mă privi, enervat pe el însuşi. - De ce? De ce am pierdut oare momentele minunate care, de altfel, n-au mai apărut? Pentru că mi-a fost teamă. Am prins mingea din zbor. - Crezi că necunoscutul nu revine pentru că şi luni este teamă? Ii aşteptam răspunsul cu sufletul la gură. Mâna lui trecea iar şi iar peste perii aspri ai bărbiei. Molineux reflecta. - Este tânăr? -Da. - Puţin probabil. - Atunci, spune-mi, de ce nu revine? M-am sprijinit de spătarul scaunului, deoarece eram aşezaţi călare, ca de obicei, unul în faţa celuilalt în sala de montaj. Vizibil încurcat, Molineux continua să-şi frece bărbia. - Inspir teamă? întreb eu în şoaptă. Molineux îmi zâmbi. - Tu inspiri dragoste, pasiune, nu un artificiu fugar între două uşi, aşadar poţi speria. 122

- Şi dacă voiam doar ceva trecător între două uşi? - Atunci, îi este greu şi se apără. - Are dreptate? - Nu ştiu, Anna. Fiinţele umane sunt complicate, pentru asta ne interesează, nu? Oricum, ne trebAuie un final. Ţie îţi revine să-1 găseşti. - îl ai, finalul tău: ea continuă să-1 aştepte şi el nu revine.

123

26.

Mai mult decât filmul căruia urma să-i scriu scenariul, faptul de a mă exprima fără mască, era adevăratul cadou pe care mi-1 oferea Molineux. Sufeream însă la rel de mult, dar nu mai eram închisă în mine însămi. Molineux împărtăşea nefericirea mea fără să mă judece. Daca trenul nu trece decât de trei ori într-o viaţă, ţinând seama de faptul că, în decursul timpului, - cunoscusem destui bărbaţi, dar numai două iubiri, trăsesem concluzia că necunoscutul, a treia, va fi ultima. Mă voi întoarce aşadar la cafenea, mereu părăsită de el, care nu prinsese viaţa decât între Molineux şi mine. Sărutul, privirea 124

ochilor lui cu străluciri de aur, dulceaţa buzelor lui, Edmond le cunoştea. Dar necunoscutul de persoana mea era agaţat, atârnând greu, ca un copil pe cale să se nască şi care nu voia să mă elibereze. Evitând cafeneaua, necunoscutul se va estompa, cu timpul. Molineux pretindea că în absenţă, îl născocisem şi că, în suferinţa mea, crezusem că îl iubesc. Un artificiu al acestei teorii. Dacă necunoscutul era un vis, ştiam că un vis putea fi iubit la fel de puternic ca un bărbat, deoarece visul căpăta forma celui absent şi că necunoscutul, plăsmuit pe măsura dorinţelor mele, îmi corespundea mai mult decât orice alt bărbat. Şi mă temeam ca arta cinematografică să nu îmi distrugă visul. Că necunoscutul, ajuns pe peliculă, să nu se desprindă de mintea mea şi să se alăture imaginilor. Momentele noastre împreună, adevărate- sau false, privirea lui pe picioarele mele, ubzele lui peste ale mele, nu îmi vor mai aparţine. Mă voi goli ca un flacon de ultima lui picătură de parfum. Or, eu nu ercm încă pregătită să-1 pierd. Preferam să-1 mai aştept pe bancheta mea.

125

27.

După o săptămână, Molineux nu-mi mai vorbea despre necunoscut, ca şi cum mă vindecasem de el. Două discuţii şi un proiect de film puseseră capăt problemei. Molineux uitase tenacitatea unei obsesii amoroase. Lipsa lui de logică, de realism, mă uimeau. Vorbea despre „aşteptare" ca despre un lucru frumos, un lucru romantic. Dar aşteptarea este o otravă care se răspândeşte încet în corp, până la paralizie: lângă un telefon pentru unii, sau pe o banchetă de cafenea pentru alţii. ..Adu-mi material", îmi spunea el. Asta avea importanţă în ochii lui. 126

Restul nu-1 interesa. Şi eu nu mai voiam să vorbesc cu el despre asta. Ga într-un proces, instrucţia avusese lor. Pentru judecata finală, îmi reveneam la timp. Trebuia să revin la momentul când timpul şi absenţa imaginaseră acel bărbat, într-o zi, în mintea mea. Ziua aceasta sosise. Cum cochiliile de scoici depuse de un val pe plajă se întorc în mare, aşa se va întoarce necunoscutul în absenţa care mi-1 adusese. Era o lege a naturii. îndemnată de un instinct sau raţiunea şi imaginarul susţinându-se unul pe altul, am alergat de-a lungul trotuarelor pâna la Miss Blitz. Ceea ce îi plăcuse necunoscutului la mine erau în realitate ochii mei, fiinţa mea, ceea ce răzbătea la suprafaţă, nu veşmintele mele. Am alergat pe străzile aglomerate, cu teama în suflet. Teama de a-1 pierde. Deveneam nebună. Nebunii, cei care vorbesc singuri, îşi născocesc fantome pentru a-şi umple singurătatea. Cum ajunsesem oare aici? Mă duceam să mă aşez într-un bar şi să discut cu o nălucă. Imposibil. îi simţeam prezenţa nu departe de mine. De data asta, dadea târcoale... M-am întors şi am văzut un bărbat în pardesiu bej pândindu-mă. Era oare posibil să fie el? Era posibil ca necunoscutul să fie pe urmele mele de săptămâni de zile, să ştie totul despre mine, despre viaţa mea, despre locuinţa mea, să-i cunoasca pe Laurent, Rose, Molineux? 127

Să ştie de câte ori m-am ridiculizat aşteptându-1, gătită ca o păpuşă, pe bancheta roşie a cafenelei? Tremuram de groază deoarece scos din cutia lui roşie, din refugiul lui obscur, necunoscutul şi-ar fi pierdut toate atributele. In afara acestui context, cine era el? O figură amăgitoare a vieţii. Bărbatul trebuia să rămână necunoscutul din Cafeneaua Scuarului, să rămână acolo, să frecventeze locul acela, să-mi ocupe gândurile. Depăşirea perimetrului nostru comun era o trădare. Afară, îi era interzis să existe. Când bărbatul se lovi de mine, am ţipat „Dumneata eşti?" ascunzându-mi faţa. Dar el se scuză că nu era cel care speram şi îşi continuă drumul. Trebuia să-mi regăsesc neapărat puţină linişte înainte de a intra în bar, să nu tresar la cel mai mic zgomot, să nu ţip la cea mai uşoară atingere. In ziua aceea, 31 mai, hotărâsem să nu mai revin în Cafeneaua Scuarului. Aşteptarea trebuia să aibă o limită. Dorinţele mele nebuneşti, tot ce primisem de la el, privirile lui, sărutul lui, amintirile mele cele mai frumoase şi cele mai rele, le mizam pe această ultimă zi a lunii mai. Şi dacă, după o oră de aşteptare, încă o oră pentru a lăsa o şansă vraiei care mă lovise, necunoscutul meu va fi acolo, voi pleca pentru totdeauna din cafeneaua aceea. înaintam spre sfârşitul pe care mi-1 stabilisem. Câţiva paşi, încă, şi la capatul străzii, în modestia 128

ei splendidă, apăru în faţa mea Cafeneaua Scuarufui.

129

18.

Am alergat fără să mă opresc până acasă, gata să mă sufoc şi copleşită ae disperare. Şi sufocarea era aproape o uşurare comparată cu disperarea care mă gâtuia. Se poate oare supravieţui unei asemenea erori? Ma înşelasem. Nu-i plăceam necunoscutului. Dacă fusese în ajun la bar, nu valoram dAestul în ochii lui ca să-mi dea o a doua şansă. îmi neglijasem soţul, slujba, pe Molineux, respectul de sine pentru nimic! Şi rochia aceasta nouă, care mi se lipise de piele, ridiculizându-mă, aş fi vrut s-o smulg de pe mine şi s-o sfâşii, ca şi lenjeria ruşinoasă şi 93

şalul bietei Lilas, complice la toată povestea asta grQtescă. In jurul meu, totul se prăbuşea. Nu mai ştiam nimic, nici măcar dacă era zi sau noapte. 0 singură certitudine se impunea: el nu revenise. Iar eu hohoteam în stradă, în timp ce rimelul care-mi înţepa ochii amestecat cu lacrimile, curgea în lungi dâre negre pe obrajii mei. Smiorcăiam, îmi ştergeam nasul cu mâneca rochiei, bucuroasă că îmi murdăresc veşmintele. Mergeam pe trotuar, incapabilă să urc acasă, nici să mă întorc la bar. Cursa se închisese. Pierderea unui viitor imaginat şi netrăit mă afecta mai mult decât distrugerea unui trecut construit cu un bărbat cu care împărţeam nopţile. Inălţasem imperiul visat până într-atât încât devenise mai important pentru echilibrul meu decât realitatea însăşi. Prin faptul că nu venise, necunoscutul îmi luase oare dreptul de a visa? In fond, îmi spuneam eu, căutând cu orice preţ o consolare, nu îmi luase nimic deoarece nu îmi promisese nimic, astfel că puteam continua sa visez la necunoscut, fără prezenţa lui. Nu mai eram încătuşată decât ae mine însămi. Tăcerea şi tristeţea intraseră în închipuirea mea. Ar fi fost suficiente câteva mici semne care să-mi întreţină iluziile. Acestea îmi erau interzise de acum înainte şi orice împotrivire ar fi fost curată nebunie; trebuia să mă mulţumesc cu 94

plimbările cu scuterul, agăţată de spatele lui Laurent, cu poveştile despre bolnavii lui care pe mine mă apropiau de moarte, în vreme ce lui îi dădeau masura şi valoarea vieţii, cu compania prietenilor noştri de sâmbătă seara în bucatăria noastră... Se sfârşise cu escapadele de femeie fatală la Cafeneaua Scuarului, se sfârşise cu nebunatica viaţă secretă înainte chiar să fi început. Bărbatul acela nu mă iubea. Eram atinsă de acea boală ruşinoasă şi de nemărturisit: dragostea fără reciprocitate. Un soţ, chiar medic, nu poate îngriji o asemenea maladie. Nu-mi rămânea decât să o maschez, s-o îngrop în spatele unor zâmbete forţate, a unor cuvinte lipsite de importanţă, astfel încât comedia vieţii cu tot ce însoţeşte existenţa unui cuplu să continue ca înainte. Ca o nefericită, am intrat într-o cabină telefonică pentru a mă elibera de o întrebare de al cărui răspuns depindea siguranţa de care aveam atâta nevoie. îmi jurasem totuşi să nu-mi mai vorbesc despre povestea asta. - Rose, de ce un bărbat atras de o femeie nu prinde ocazia s-o revadă? - Iar i s-a tras clapa smintitei tale de India? mă întrebă ea pe un ton usturător. îmi stăpaneam cu mare greutate lacrimile. - Rose, ajută-mă s-o ajut pe India şi spune-mi... 95

Rose ar fi putut să-mi arunce în faţă răspunsul cel mai evident, cel care se potrivea sub toate aspectele: „Dar, draga mea, el nu este atras de ea!" Fiinţa rafinată, se lansă într-o analiză mai sofisticată, care îmi deschise o uşă spre care bineînţeles m-am repezit: - Ii este teamă să iubească. Teamă să iubească? Aveam pentru prima dată impresia că Rose se apropie de adevăr, şi nu ştiu prin ce salt sinucigaş, am fost dintr-o dată convinsă că aventura din această seară nu fusese decât o neînţelegere îngrozitoare de care eram principala răspunzătoare. Scuzându-1 că nu venise, consimţeam să mă întorc să-1 aştept la cafenea. Această dorinţă, această obsesie resimţită ca o tumoare cu câteva clipe înainte, o comparam acum cu un copil conceput cu dragoste, care creştea în pântecul meu. Oscilam dintr-o extremă în alta, şi dacă Rose îmi oferea să revin în partea unde era răul mai mic, nu mă puteam hotărî decât cu preţul unor lacrimi şi al unor emoţii care nu duceau la nimic. Când am pus în sfârşit piciorul pe palierul apartamentului meu, vocea ei răsuna încă în urechile mele şi eu eram aproape liniştită.

96

19.

Pasiunea nu este decât o amăgire, o adiere firavă ca o flacără expusă vânturilor, o iluzie, o deviere a minţii, o tulburare de îngrijit; toate astea aş fi vrut să i le spun lui Laurent, în seara aceea. Dar eram copleşită, închisă în mine însămi, zidită în tăcere. Aveam impresia că visasem totul şi că mă îndepărtam de el pentru nimeni şi pentru nimic. Pentru tăcere, din cauza tăcerii. 97

Nu aveam curajul să vorbesc. Să mărturisesc. Poate pentru că nu era nimic de mărturisit, Mărturisirea unei iubiri consumate, împărtăşite, ar fi fost mai dificilă, dar mai normala, mai satisfăcătoare pentru mine şi pentru el, care pierdea dragostea mea pentru nimic. Povestea mea putea fi pusă într-un sertar cu nebunii agreabile, inspiraţii trecătoare, dar nu implica nici m^nie, nici gelozie. îmi închipuiam vocea lui Molineux întrebându-mă: - Te-ai culcat cu el? - Nu. Şi aerul lui mirat de răspunsul meu: - Atunci, n-a fost nimic? Nu s-a întâmplat nimic? - Nimic. Deoarece pentru el, ca si pentru Laurent şi toată lumea, o poveste de dragoste fără sex este un accident inexplicabil, o defecţiune a naturii. Inima mea se aprinsese de la o privire, de la o mână pe obrazul meu. Nu prin sex, spre nefericirea mea. De aceea, mă prefăceam, îi minţeam pe Rose, pe Laurent, pe Molineux, pentru că nimeni nu era în măsura să mă înţeleagă. Nu aveam nici un aliat pentru a mă împotrivi necunoscutului. Nu eram în armonie cu contradicţiile mele decât în barul acela, când îl aşteptam. Acolo, eram eu; 98

eu, prinsă de un vânt de nebunie, despre care mă întrebam când se va opri să sufle, atât de epuizată eram, la capătul puterilor de a fi prinsă în acest vârtej. Dupa cum Dumnezeu dă viaţă şi apoi o ia, numai necunoscutul care îmi provoacă această durere putea, cu un cuvânt, cu o atitudine logică sau, mai bine chiar, cu o declaraţie de^dragoste sau de respingere, să mă vindece. în consecinţă, ca o umbră printre umbre, aşteptam gestul, cuvântul care sa mă metamorfozeze. Suferisem oare, în seara aceea, până întratât încât să-i vorbesc lui Laurent despre In^ia? Nu mai ştiam. Laurent se neliniştise. îmi amintesc de mâinile lui, de buzele lui puse de mai multe ori pe fruntea mea, de unele cuvinte penare le folosise: surmenaj, odihnă, calciu... îmi amintesc de blândeţea lui. De asemenea, îmi amintesc că a făcut dragoste cu mine şi că eu am închis ochii imaginandu-mi că necunoscutul intra în trupul meu. Şi îi simţeam suflul, îi auzeam respiraţia sacadată, transportată de atâta forţă şi de o violenţă de a ma poseda.

99

20.

Apoi s-a făcut ziuă. Ziua vine întotdeauna fără să ţină seama de grijile noastre. Am imitat permanenţa zilei şi am repetat gesturile cotidiene de viaţă: mi-am luat micul dejun, m-am machiat, am îmbrăcat o rochie. îmbrăcată nepotrivit, voi simţi mai puţin tentaţia de a ma opri la Cafeneaua Scuarului. Hotărârea mea era luată mai trebuia să mă supun ei, şi toate mijloacele de a veni în ajutorul voinţei mele erau binevenite. Aventurierul cel 100

mai experimentat, rătăcit în deşert, vede oaze acolo unde nu există decât nisip. Eu eram rătăcită pe stradă. Necunoscutul - bărbatul care lipseşte de la întâlniri, care nu îşi ţine promisiunile, care opreşte fericirea în plin zbor, cum cade o pasare rănită din cer - îmi înceţoşase privirea pentru totdeauna. întâlnirea noastră era o frază fără punct, o carte fără sfârşit, un tiv care se destramă. Sentimentele, planurile, fantasmele pe care el le declanşa fugeau în toate direcţiile şi, o dată cu ele, speranţa. Cunosc sensurile interzise, căile fără ieşire, drumurile închise, semnificaţia cuvântului imposibil sau formula de refuz. Regulile acestor jocuri nu-mi sunt străine; dacă le-ar fi făcut cunoscute, aş fi făcut cale-ntoarsă. Dar în faţa mea nu se ridica nici un zid, nici un cuvânt descurajam, nici un cuvânt dojenitor, numai un câmp liber, vast, o promisiune cât vedeam cu ochii. Cum să rezist acestor spaţii nesfârşite şi nedesluşite, aceste câmpuri ele zăpadă imaculată, aceste pagini albe, fără să mă pierd în ele şi să dau frâu liber dorinţelor mele refulate, tentaţiei de a iubi? în timp ce vorbeam, Laurent mă săruta pe buze şi îmi murmura la ureche cuvinte obscene ca să-mi reamintească zbenguielile noastre de aseară. Dar eu nu mai eram cu gândul acolo, 101

dornică deja de a ajunge la studio, evitând Cafeneaua Scuarului. Mergeam drept, cu o ţinută semeaţă, cum mă învăţase odinioară profesorul de balet. Un pas, apoi altul, şi încă unul. Aceşti paşi care nu se potriveau cu starea mea sufletească, această înaintare fără tragere de inimă, aceste nonsensuri mă încetineau, atât de greu îmi era să merg împotriva interesului meu. Gândurile mele ma duceau spre necunoscut şi trebuia să mă lupt cu furtuna pe care o declanşa în mine ca să menţin drumul spre studio. Hotărârea de a mă îndepărta ae bărbatul pe care îl iubeam mi se părea mai dificilă decât de a mă supune voinţei lui, chiar de ar fi fost neîndurătoare. Trebuia să predauAcopia standard a filmului peste trei săptămâni. întârzierile cădeau ca nişte cuţite de ghilotină şi depăşirile termenelor costau scump producţia. Şi eu nu aveam altă dorinţă decât sa-1 regăsesc pe bărbatul acela în bar, ca o femeie de moravuri uşoare. Prinsesem gustul acestor ambianţe sordide, în care domneşte penumbra, unde prostituatele îşi fac munca lor. Mi-ar fi plăcut să nu târfa lui. Aş fi fost în stare să plătesc ca să fiu târfa lui. Dar încă prea recent rănită de confuzia mea din ajun, motivul meu era puternic şi comanda picioarelor mele să se îndrepte direct spre sala de montaj. Atunci, în adâncul fiinţei mele, îi ceream iertare că mă 102

i

duceam într-un loc unde nu putea niciodată să mă găsească. îi ceream iertare pentru că nu aveam umilinţa de a-1 aştepta încă de dimineaţă, şi toate nopţile dacă treouia. în barul aceia, iertare pentru slăbiciunile mele care mă determinau să-mi îndeplinesc angajamentele. Pentru nimic. Pentru că nimic în afară de el nu avea importanţă. împinsei uşa studioului fără să reuşesc să-mi amintesc titlul filmului ales în cele din urmă de producătorii noştri. Eram aproape de mixaj, acel moment în care sunetul trebuie alăturat imaginii. Molineux avea nevoie de toată atenţia mea, cu capul în stare de funcţionare, nu numai de câteva reflexe şi de îndemânarea dobândită cu trecerea anilor. Pentru prima dată în viaţa mea nu eram onestă cu el; nu eram onestă continuând să tac, să-i ofer un rest atrofiat din inteligenţa mea, o aparenţă, o minciună ambulantă, un surâs ipocrit, o minte captivată de un bărbat, o biată femeie rănită de moarte, care- se agăţa de imagini ca să nu rămână lungită pe şalul lui Lilas în raţa barului pentru a aştepta ca într-o zi - cine ştie? - necunoscutul s-o calce în picioare, să-şi şteargă talpa pantofilor negri pe spatele ei şi, păşind peste ea, să-i strivească mâna fără să se scuze.

103

21.

Când am deschis uşa studioului, Molineux mi-a întins o cafea într-un pahar de plastic pe care-1 ţinea de margini ca să nu se frigă. - Ţine, este pentru tine, ştiam ca vei avea nevoie de aşa ceva. - Să mergem mai curând la cafenea. L-am privit ca să-i evaluez calităţile de confident. Nu avea înclinaţii spre Compasiune. Nu aveam încredere în el, cum nu aveam încredere în neplăcuta obişnuinţă care mă împingea în braţele primului venit pentru a-mi oferi puţină 104

consolare. Mă gândeam la câinele meu care îmi întovărăşise copilăria şi care, îndată ce .mă vedea, se întindea pe spate, cu labele îndepărtate, cu pieptul oferit, cerşind cu privirea un semn de afecţiune. îi semănăm. - De acord, spuse el, punând paharul pe masă, fără să para câtuşi ae puţin surprins de invitaţia mea. Nu avea acel aer impertinent din zilele lui proaste, zilele acelea de venin şi amărăciune în care se remarca prin cuvinte muşcătoare, tăioase ca o lamă de oţel. Dimpotrivă, aveam în faţa mea un bărbat devenit binevoitor în perspectiva de a-şi vedea curiozitatea în sfârşit satisfăcută, yn bărbat de o amabilitate fermecătoare. în dimineaţa aceea, aproape că îmi devenise o persoană apropiată. Deoarece participam de atâta timp la viaţa lui, la grijile lui, ajunsesem chiar să crea că avea drepturi asupra mea. Cafeneaua unde prânzea adeseori împreună cu echipa lui se găsea la cinci minute de mers pe jos. îl urmam pe Molineux prin labirintul străzilor. Cufundată în gândurile mele, încetineam pasul când se oprea, traversam cu el când pornea din nou. Nu mă hotărâsem încă dacă îi voi vorbi. Mărturisirea m-ar fi uşurat, dar în acelaşi timp însemna asumarea unui risc. Tainele nu sunt cadouri. Ele te obligă să păstrezi tăcerea. Pe de 105

altă parte, cadourile nu sunt întotdeauna uşor de primit. Ele obligă la generozitate, ca o datorie de înapoiat. Dacă Molineux nu mi-ar destăinui nimic în schimb, voi rămâne îndatorată lui. In punctul în care ajunsesem, această incertitudine nu mai era decât un amănunt fără importanţă. Nu voi târî după mine toată viaţa nevoia de a prelungi prin cuvânt o îmbrăţişare trecătoare! La urma urmei, cu excepţia lui Molineux, nimeni nu putea şti cât de mult mă costase să ascund ceea ce fusese o pasiune. Distrată, m-am repezit spre un autobuz. Molineux mă reţinu de braţ şi când mă prinse de mână şi o strânse cu putere într-a lui, am ştiut că îi voi vorbi. Eram prea slabă. Situaţia mea ciudată mă făcea vulnerabilă faţă de inteligenţa acestui bărbat cu privire poznaşă şi cu suficientă experienţă ca să nu mă judece. De aceea, o dată aşezaţi la o masă din cafenea şi după ce comandase două cafele - „tari, îi spuse el chelnerului, ne aşteaptă o zi grea": era oare o ironie? - mi-am început tirada. - Când stai în spatele camerei de luat vederi este uşor să spui: „Nu face primul pas, nu-1 privi". Eu, ca o proastă, te-am ascultat, am confundat ca o idioată cinematograful cu viaţa pentru că îmi reproşai că nu trăisem destule experienţe ca să realizez un film! Nu ştiai'că nu eram A

106

în stare să mă joc de-a pisica şi şoarecele! Că în viaţă oamenii nu pot fi manipulaţi ca pe pelicula ta! Eu nu am o inimă împietrită. Daca mă înşel în prima scenă, nu pot abandona totul şi nici să-mi schimb partenerul, eu nu am albume, nici agenţie de plasare cu zeci de necunoscuţi fotografiaţi, o mulţime de neunoscuţi de unde să alegi cum îţi alegi actriţele: mai tânără, mai puţin blondă, mai slabă, cu buze mai subţiri, cu buze mai pline. La fiecare turnare îţi reîncepi viaţa ca un şarpe care îşi schimbă pielea. Adio Caria, bună ziua Claudia. Eu nu. Nu toantele. Proastele, blondele, cititoarele revistelor „Noi doi" şi „Confidenţe", cum spui tu, se îndrăgostesc din prima secvenţă, prietene! De-a binelea. Tu îţi petreci timpul dându-mi sfaturi cu aerul tău superior, dar nu ai fost la Cafeneaua Scuarului... Este barul unui hotel. Până aici, nimic extraordinar. Dar imagineaza-ţi că am dat peste un tip ciudat, făcut pentru dragoste, căruia ii plăcea aşteptarea, tacerea, misterul. M-a mângâiat pe obraz şi a plecat. Povestea mea este aceea a unei femei care aşteaptă într-un bar un tip care nu vine. îţi place sau nu genul acesta de măgărie? Nu ştiu cum şi nici pe ce ton i-am aruncat toate astea în faţă, dar am făcut-o dintr-o suflare, aşezată la o măsuţă din cafeneaua unde era un obişnuit al casei. 107

Molineux mă asculta. Cred că-i plăceau femeile pentru exagerările şi lipsa lor de măsură. Când nu le menaja, era ca să le facă să-şi iasă din fire. El nu urmărea decât să le încerce sufletul. In faţa lui toate femeile puteau fi, într-o zi sau alta, victime ale cinismului lui. Era foarte şiret pentru a nu le scoate la suprafaţă slăbiciunile. De data aceasta, fusesem mai şmecheră decât el. I-o luasem înainte. Molineux mă privi, uimit, şi îmi spuse pe tonul cel mai serios din lume: - Uneori, este preferabil să fugi ca să opreşti pagubele. Dacă te laşi absorbit, scapi cu cicatrice. Asta nu se uită niciodată. - Vorbeşti ca un bărbat. Eşti laş ca un bărbat. - Iar tu eşti curajoasă, inonştientă ca o femeie. Nu te întoarce la bar. - Mă voi întoarce la bar, îi spun eu, furioasă la ideea că mă sfătuia să n-o fac. M-am întors deia acolo de zeci de Qri şi mă voi întoarce acolo toată viaţa mea. In toate serile vieţii mele, înţelegi, până când îl voi revedea. - Anna, l-ai inventat pe tipul acesta! - Există. - In capul tău. Asemenea unui miraj în ochii celui care s-a rătăcit în deşert, ţi-ai născocit o tristeţe provocată de dragoste... Poate că aveai nevoie de aşa ceva. - Simt durerea aici, îi spun eu lovindu-mi 108

pieptul, o durere mare ca un pumn închis, dură ca un pumn de oţel care s-a instalat aici şi nu mă părăseşte. Care îmi întunecă mintea şi îmi face atât de rău încât nu mă gândesc decât la ea. Durerea mea n-are nimic dintr-un miraj, ea există. Molineux îmi mângâie obrazul ca şi cum îl întristasem. Am simţit că în clipa aceea era capabil să-mi spună că necunoscutul va reveni, ca să-mi şteargă lacrimile, dar nu credea deloc în aceasta posibilitate.

109

22.

Era abia ora şase după-amiază şi eu eram deja acolo, în Cafeneaua Scuarului, ca un manechin pregătit pentru o paradă de modă, cufundată în secretul meu, un secret care dura de opt luni de zile. Secretul de a iubi, secretul de a-1 iubi. Regatul meu secret era plin de cuvinte înăbuşite, de cuvinte somnambule, iluzii ale inimii mele, coşmaruri în realitate. Ii inventam vocea, o voce voluptoasă, fecundă, care răspundea la toate întrebările pe care i le puneam; timbrul era grav, cu un debit destul de lent şi cu vorbe cumpatate, alese cu grijă. O voce în armonie cu mirosul lui, care nu avea nevoie de parfum ca să tulbure. 110

Mă împrietenisem în cele din urmă cu patroana magazinului „Miss Blitz", căreia mă adresam cu numele acesta, o femeie de vreo cincizeci de ani, cochetă, care se amuza de nebunia vestimentară care mă cuprinsese, fără să încerce să scoată din asta vreun profit. Atunci când alegeam accesorii excentrice, de folosinţă limitată, părea fericită să mi le împrumute. Luasem obiceiul să mă machiez în faţa oglinzii din cabina de probă si să plec cu noile mele veşminte, încredinţându-i păstrarea celor vechi, conform unui ritual de la care nu mă mai abăteam. Această frenezie vestimentară producându-se de fiecare dată la aceeaşi oră, la sfârşitul zilei, am fost obligată s-o justific. Am născocit un motiv: participam la nişte audiţii de teatru. Miss Blitz, întotdeauna bine dispusă, se mulţumi cu această versiune. Apoi, cum reveneam adeseori, începu să se îndoiască de faptul că lucrurile la teatru, sau în altă parte, mergeau foarte bine şi îşi permise câteva comentarii: „Bărbaţii sunt foarte dificili... O femeie frumoasă ca dumneavoastră!" Sau: „Ar trebui învăţaţi să asculte. Dar asta nu vă stăAîn fire, nu?" In fond, mă gândeam eu, aşezată pe bancheta mea, ar fi trebuit s-o iau drept confidentă. La vârsta ei, Miss Blitz ştia totul despre chinurile unei femei care aşteaptă un bărbat şi despre 1-11

greşelile la care se condamnă. El nu venise încă. Pentru a-1 face să trăiască în mine, eram obligată să-mi satisfac micile bucurii banale: să respir acelaşi aer ca el, acest miros de tutun care plutea în atmosferă, să urmăresc obiectele, o scrumieră, un pahar, o farfurie pe care s-ar fi putut s-o atinga sau asupra cărora privirea lui s-ar fi putut opri, să mă cramponez de indiferent ce amănunt, chiar cel mai insignifiant, numai să mă apropie de el; tot acest fetişism, oricât de derizoriu ar fi fost, îmi devenise necesar ca să nu mă prăbuşesc în disperare. Aş fi vrut să mă plictisesc de acest bărbat din care nu iubeam poate decât absenţa şi să închid această poveste ca pe o carte. Dar cum să te poţi plictisi oare de nimic? Te poţi plictisi de o prezenţă copleşitoare, dar de o absenţă? Nu reuşeam să banalizez o experienţă care nu avusese loc, s-o fac egală cu altele, cu toate acelea pe care le avusesem în trecut. Când un bărbat şi o femeie se plac, bărbatul îi dă femeii întâlnire într-un bar hotel, de exemplu, unde a reţinut o cameră. Ii propune să-1 urmeze şi ea urcă împreună cu el. El închide uşa în urma lor, o îmbrăţişează, o dezbracă şi aşa mai departe. Cunoscusem deja astfel de situaţii în care se amestecă temeri delicioase şi aviditatea trupurilor. Ce m-ar fi putut împiedica oare să alerg după un bărbat greu de prins dacă nu 112

această sumedenie de amintiri pe care orice femeie le ascunde în ea după o anumită vârstă? Dragostea nu născoceşte nimic. De ce să-mi imaginez că el ar aduce ceva nou de data aceasta şi să nu mă mulţumesc cu amintirile mele? Din cauza emoţiei, a tiraniei emoţiei, această maşină infernală de distrus voinţa, eram incapabilă de asta. Aş fi vrut să smulg, să debranşez priza, dacă ar fi existat aşa ceva. Dar nu ştiam ce să fac. Maşina demara singură, se alimenta cu nimicuri, din orice semn, şi s-ar fi mulţumit chiar cu o simplă amăgire, cu o posibilă minciună, cu o frumoasă promisiune dacă măcar mi-ar fi oferit una. Fără speranţa de a-1 revedea, mişcarea, muzica, culorile vieţii, se estompau. Nu mai aveam discernământ. Cum o sepie îşi aruncă cerneala ca să se ascundă şi să se apere, el îmi aruncase o pulbere de aur de care nu mai scăpasem. Eram orbită, în timp ce el nu era. Ceea ce văzuse, fusese o femeie neglijentă, cu părul lipit de ploaie, aspirând cu zgomot băutura din pahar cu paiul. Cu câte ore înaintase oare micul ac al ceasului meu? Ce importanţă avea? Când am plecat, se făcuse noapte. Singurul lucru pe care îl ştiam, era că el nu revenise.

113

23. îmi plac margaretele pentru că ele cunosc viitorul. Una din aceste flori m-a asigurat că voi lua bacalaureatul. Alta, că Molineux mă va angaja. După aceea, alta, că Laurent mă va cere în căsătorie. Margaretele nu se înşală. In drum spre bar, deghizată de către Miss Blitz, m-am oprit la o norăreasă pentru a-mi oferi câteva dintre aceste ghicitoare ca să le consult în privinţa întrebării care conţinu^ să-mi ardă pieptul: va veni oare în seara asta? în timp ce mergeam, aranjată ca o prinţesă, smulgeam 114

petalele florii, cu inima agăţată de fiecare dintre ele. Da. Nu. Da. Nu. Da... Nu. De data asta, răspunsul a fost fără milă. Ca să-mi dau o a doua şansă, mi-am imaginat că în graba mea smulsesem două petale în acelaşi timp şi că din această cauză răspunsul fusese denaturat. M-am oprit sub arcada unei clădiri şi acolo, nemişcată, eram sigură că margareta îmi va da răspunsul cel bun. Dar nici concentrarea, nici nemişcarea mea n-au influenţat-o. Rspunsul ei era tot negativ. Mă cuprinsese un impuls sinucigaş. Să termin cu asta, să termin cu aşteptarea şi mai mult chiar, cu mine însămi. Pentru că aşteptarea mi se lipise de piele, nu aveam altă ieşire decât să mă elimin ca să mă eliberez de această amorţire a minţii şi a trupului, de această apatie care avea o singură ţintă: uşa turnantă, taburetul din stânga intrării, barul, şi el, mereu el. Sena se afla la câţiva paşi. Aş fi putut plonja în apă din cauza relei prevestiri a unei flori. Dar aşteptarea, spiritul meu rău, se trezi, se revoltă în mine, făcandu-mă să mă agăţ din nou de viaţă. Poate că margaretele se înşelau; călăuzită de această speranţă, cu care trebuia să mă mulţumesc, mi-am continuat drumul spre Cafeneaua Scuarului. • Dar şi în seara asta, margareta nu se înşelase. Uşa turnantă se învârti, se învârti... 0 mulţime de oameni intraseră, alţii ieşiseră, dar el nu era printre ei. 115

24. Fiecare zi care trecea era pentru mine o zi mai puţin de suferit. Timpul trecea şi amintirea necunoscutului se estompa, fără să mi se şteargă din memorie. Ochii lui apăreau mereu din ceaţă, ca două faruri, două lumini care mă orbeau şi anihilau tot ce mă înconjura. Soarele era acolo unde străluceau irişii lui, un soare galben, orbitor, şi restul lumii se cufunda în întuneric. Iată. Am spus cuvântul. Eram orbită. Este deajuns o torţă sub apă pentru ca peştii orbiţi să 116

devină prăzi uşor de capturat. La fel se întâmplă şi cu iepurii, cu vulpile hăituite sub farurile braconierilor. Necunoscutul era un braconier. îşi aprinsese luminile la sfârşitul zilei şi dăduse peste o pradă, o pradă cu verighetă, interzisă, aşadar mai râvnită. Nu numai că cedasem, dar comisesem greşeala de a mă lăsa prinsă. Cine să reziste unei asemenea străluciri? Aurului din ochii lui, acelor pepite diabolice care dansau în noapte? Necunoscutul îmi dezbrăcase sufletul cu privirea lui şi în goliciunea mea subită, înţelesesem. înţelesesem ce însemna a dori. Nu mai eram decât regina tăcerii, a absenţei, a lipsei, a solitudinii... O regină fără coroană, o regină fără viaţă, moartă ca unele stele de pe cer pe care soarele nu le mai luminează. Dar regină încă, încoronată cu spini şi suferinţă, regina unui bar dezolant la căderea serii, o regina fără nume, fără viitor, fără altă istorie decât aceea a unei priviri lungi şi a unui sărut pe furiş. îmi iubeam totuşi regatul meu de nimic, iubeam barul acesta cu banchete uzate. Uşa aceasta prin care treceau atâţia oameni, cu exepţia lui. îmi iubeam umilitoarea mea singurătate în aceste rochii mereu mai frumoase pentru prinţul întunericului şi al tenebrelor;

117

25.

- L-ai revăzut? mă întrebă Molineux a doua zi dimineaţa. -Nu. - Vrei să vorbim despre asta? - Nu este nimic de spus despre asta, decât tăcere şi aşteptare. - Dacă ştii să vorbeşti despre tăcere, dacă ştii să povesteşti despre aşteptare, este mult, Anna. Molineux îşi înfipse ochii lui albaştri, ale căror pleoape începeau să fie marcate ele riduri, în ochii mei. 118

- Aşteptarea este o temă dificilă, dar splendidă. - Dar nu există nimic în asta, nimic de povestit, nimic sau aproape nimic nu s-a întâmplat. N-am făcut dragoste, n-am cinat împreună, n-am fost niciodată la el acasă, nici el la mine. N-a mers niciodată alături de mine pe stradă! Nimic! Eu nu îi cunosc numele, el nu îl cunoaşte pe al meu... Nimic, mă înţelegi? Eu nu ştiu nimic despre el, el nu ştie cu ce mă ocup sau ce mă preocupă, nici măcar cărţile sau muzica mea preferate! Nu-i cunosc decât mirosul, respiraţia, gustul salivei şi gestul cu care îşi scoate cravata sau îşi aruncă haina pe umăr. M-a privit o dată, m-a sărutat altă dată, într-un bar cu banchete roşii, un bar de două parale, un bar dezolant, în care sper în fiecare seară, îmbrăcată ca o prinţesa şi îndatorată ca o cerşetoare. Sunt regina unui regat al himerelor! Molineux repetă, gânditor: - Regatul himerelor... este un titlu frumos. Cu faţa îngropată în mâini, am izbucnit în hohote: - Nu-mi pasă de titlul tău! îi spun eu hohotind. El n-a revenit. - Aşteptarea este un subiect bun pentru un scenariu. Scrie-1 şi vei vedea că este o frumoasă revanşă asupra vieţii. O manieră ingenioasă de emoţionat inimile. După cum vezi, formăm o 119

echipă ideală pentru a vorbi despre dragoste. Tu, in ceea ce te priveşte, tu arzi, eşti înăuntru, dacă mă pot exprima aşa. Pe de altă parte, eu sunt un bătrân înţelept, potolit. Nu ai depărtarea necesară pentru a folosi materialul, ai nevoie de mine, care ştiu să citesc, să triez senzaţiile, sentimentele arzătoare, dezordonate, anarhice, pe care tu mi le vei furniza, pentru a linişti jocul. Tratând pasiunea fără cumpănire, duce la filme prost stăpânite. Eu voi fi tamponul între ceea ce îmi vei furniza şi creaţie. II ascultam şi îmi ştergeam ochii. Cinismul lui Molineux nu-mi displăcea. Pentru el, nimic nu se pierde, totul este bun pentru creaţie, pentru creaţia lui. Profitând de lacrimile mele, nu se ândea decât la cinema, desigur, dar îmi punea alsam pe inimă. Datorită lui, eram pe punctul de a-1 utiliza pe necunoscut, cum îşi frământă un sculptor lutul, cum îşi înţeapă croitorul manechinul, răsucindu-1, storcându-1, subordonându1 complet până a-1 transforma în bucăţi de pelicula tăiată şi retăiată, lipite apoi cu mâna mea. 0 banda desenată, un maimuţoi savant, un animal docil care va repeta, numai pentru ochii mei frumoşi, scena privirii şi scena sărutului de atâtea ori cât voi dori eu, care va veni şi reveni la Cafeneaua Scuarului, care va aştepta la rândul lui, îmbrăcat de sărbătoare, în barul acela blestemat, aşezat pe acea blestemată banchetă 120

roşie, şi îi voi cere Cariei, deoarece ea este cea mai frumoasă şi cea mai puternică dintre toate, să-i dea o palmă, în locul meu, când se va apropia prea mult. Sau îmi imaginam un alt final. într-o seară, necunoscutul o va aştepta pe eroina mea la barul din Cafeneaua Scuarului, cu o cheie în mână. El o va duce într-o cameră, sus, pe mica scară ascunsă; şi, dorinţa mea de el satisfăcută în sfârşit, himera mea va dispărea. Filmul acesta era răzbunarea mea. Cadoul lui. Dar nu era oare şi cadoul lui Molineux? - Edmond, îi spun eu, eşti sigur că povestea asta este interesantă? Nu se întâmplă mare lucru. - Tocmai, îmi spuse el, dacă reuşim să redăm apatia, durerea, frumuseţea aşteptării, vom face un film splendid, dar va fi greu. Apoi Molineux tăcu şi privirea lui deveni absentă. - Bărbaţii aşteaptă si ei? îl întreb eu. -Da. Molineux avea acum o înfăţişare abătută. O înfăţişare pe care nu i-o cunoşteam. - Ai aşteptat o femeie pe care ai iubit-o? - Nu destul. Am pierdut-o. Cum se pierde un tren. Pe vremea aceea, nu ştiam ea trenul nu revine, asta n-o afli decât mai târziu. Câte întâlniri importante sunt într-o viaţă? Una? Două? Trei, cel mult. întreabă bătrâni ca mine, vei vedea. Lovitura de trăsnet, respiraţia tăiată, 121

nopţile albe din cauza unei întâlniri, este ceva excepţional, neînchipuit, extraordinar. Un bărbat atras de o femeie, este ceva firav şi complicat, îmi spuse el cu aerul cel mai serios din lume. Nu mi-1 închipuiam pe Molineux firav. Apoi mă privi, enervat pe el însuşi. - De ce? De ce am pierdut oare momentele minunate care, de altfel, n-au mai apărut? Pentru că mi-a fost teamă. Am prins mingea din zbor. - Crezi că necunoscutul nu revine pentru că şi luni este teamă? Ii aşteptam răspunsul cu sufletul la gură. Mâna lui trecea iar şi iar peste perii aspri ai bărbiei. Molineux reflecta. - Este tânăr? -Da. - Puţin probabil. - Atunci, spune-mi, de ce nu revine? M-am sprijinit de spătarul scaunului, deoarece eram aşezaţi călare, ca de obicei, unul în faţa celuilalt în sala de montaj. Vizibil încurcat, Molineux continua să-şi frece bărbia. - Inspir teamă? întreb eu în şoaptă. Molineux îmi zâmbi. - Tu inspiri dragoste, pasiune, nu un artificiu fugar între două uşi, aşadar poţi speria. 122

- Şi dacă voiam doar ceva trecător între două uşi? - Atunci, îi este greu şi se apără. - Are dreptate? - Nu ştiu, Anna. Fiinţele umane sunt complicate, pentru asta ne interesează, nu? Oricum, ne trebAuie un final. Ţie îţi revine să-1 găseşti. - îl ai, finalul tău: ea continuă să-1 aştepte şi el nu revine.

123

26.

Mai mult decât filmul căruia urma să-i scriu scenariul, faptul de a mă exprima fără mască, era adevăratul cadou pe care mi-1 oferea Molineux. Sufeream însă la rel de mult, dar nu mai eram închisă în mine însămi. Molineux împărtăşea nefericirea mea fără să mă judece. Daca trenul nu trece decât de trei ori într-o viaţă, ţinând seama de faptul că, în decursul timpului, - cunoscusem destui bărbaţi, dar numai două iubiri, trăsesem concluzia că necunoscutul, a treia, va fi ultima. Mă voi întoarce aşadar la cafenea, mereu părăsită de el, care nu prinsese viaţa decât între Molineux şi mine. Sărutul, privirea 124

ochilor lui cu străluciri de aur, dulceaţa buzelor lui, Edmond le cunoştea. Dar necunoscutul de persoana mea era agaţat, atârnând greu, ca un copil pe cale să se nască şi care nu voia să mă elibereze. Evitând cafeneaua, necunoscutul se va estompa, cu timpul. Molineux pretindea că în absenţă, îl născocisem şi că, în suferinţa mea, crezusem că îl iubesc. Un artificiu al acestei teorii. Dacă necunoscutul era un vis, ştiam că un vis putea fi iubit la fel de puternic ca un bărbat, deoarece visul căpăta forma celui absent şi că necunoscutul, plăsmuit pe măsura dorinţelor mele, îmi corespundea mai mult decât orice alt bărbat. Şi mă temeam ca arta cinematografică să nu îmi distrugă visul. Că necunoscutul, ajuns pe peliculă, să nu se desprindă de mintea mea şi să se alăture imaginilor. Momentele noastre împreună, adevărate- sau false, privirea lui pe picioarele mele, ubzele lui peste ale mele, nu îmi vor mai aparţine. Mă voi goli ca un flacon de ultima lui picătură de parfum. Or, eu nu ercm încă pregătită să-1 pierd. Preferam să-1 mai aştept pe bancheta mea.

125

27.

După o săptămână, Molineux nu-mi mai vorbea despre necunoscut, ca şi cum mă vindecasem de el. Două discuţii şi un proiect de film puseseră capăt problemei. Molineux uitase tenacitatea unei obsesii amoroase. Lipsa lui de logică, de realism, mă uimeau. Vorbea despre „aşteptare" ca despre un lucru frumos, un lucru romantic. Dar aşteptarea este o otravă care se răspândeşte încet în corp, până la paralizie: lângă un telefon pentru unii, sau pe o banchetă de cafenea pentru alţii. ..Adu-mi material", îmi spunea el. Asta avea importanţă în ochii lui. 126

Restul nu-1 interesa. Şi eu nu mai voiam să vorbesc cu el despre asta. Ga într-un proces, instrucţia avusese lor. Pentru judecata finală, îmi reveneam la timp. Trebuia să revin la momentul când timpul şi absenţa imaginaseră acel bărbat, într-o zi, în mintea mea. Ziua aceasta sosise. Cum cochiliile de scoici depuse de un val pe plajă se întorc în mare, aşa se va întoarce necunoscutul în absenţa care mi-1 adusese. Era o lege a naturii. îndemnată de un instinct sau raţiunea şi imaginarul susţinându-se unul pe altul, am alergat de-a lungul trotuarelor pâna la Miss Blitz. Ceea ce îi plăcuse necunoscutului la mine erau în realitate ochii mei, fiinţa mea, ceea ce răzbătea la suprafaţă, nu veşmintele mele. Am alergat pe străzile aglomerate, cu teama în suflet. Teama de a-1 pierde. Deveneam nebună. Nebunii, cei care vorbesc singuri, îşi născocesc fantome pentru a-şi umple singurătatea. Cum ajunsesem oare aici? Mă duceam să mă aşez într-un bar şi să discut cu o nălucă. Imposibil. îi simţeam prezenţa nu departe de mine. De data asta, dadea târcoale... M-am întors şi am văzut un bărbat în pardesiu bej pândindu-mă. Era oare posibil să fie el? Era posibil ca necunoscutul să fie pe urmele mele de săptămâni de zile, să ştie totul despre mine, despre viaţa mea, despre locuinţa mea, să-i cunoasca pe Laurent, Rose, Molineux? 127

Să ştie de câte ori m-am ridiculizat aşteptându-1, gătită ca o păpuşă, pe bancheta roşie a cafenelei? Tremuram de groază deoarece scos din cutia lui roşie, din refugiul lui obscur, necunoscutul şi-ar fi pierdut toate atributele. In afara acestui context, cine era el? O figură amăgitoare a vieţii. Bărbatul trebuia să rămână necunoscutul din Cafeneaua Scuarului, să rămână acolo, să frecventeze locul acela, să-mi ocupe gândurile. Depăşirea perimetrului nostru comun era o trădare. Afară, îi era interzis să existe. Când bărbatul se lovi de mine, am ţipat „Dumneata eşti?" ascunzându-mi faţa. Dar el se scuză că nu era cel care speram şi îşi continuă drumul. Trebuia să-mi regăsesc neapărat puţină linişte înainte de a intra în bar, să nu tresar la cel mai mic zgomot, să nu ţip la cea mai uşoară atingere. In ziua aceea, 31 mai, hotărâsem să nu mai revin în Cafeneaua Scuarului. Aşteptarea trebuia să aibă o limită. Dorinţele mele nebuneşti, tot ce primisem de la el, privirile lui, sărutul lui, amintirile mele cele mai frumoase şi cele mai rele, le mizam pe această ultimă zi a lunii mai. Şi dacă, după o oră de aşteptare, încă o oră pentru a lăsa o şansă vraiei care mă lovise, necunoscutul meu va fi acolo, voi pleca pentru totdeauna din cafeneaua aceea. înaintam spre sfârşitul pe care mi-1 stabilisem. Câţiva paşi, încă, şi la capatul străzii, în modestia 128

ei splendidă, apăru în faţa mea Cafeneaua Scuarufui.

129