Aspecte ale mitului în Mircea Eliade miha

”Aspecte ale mitului” în opera lui Mircea Eliade

Savantul român Mircea Eliade deși a trăit o bună parte a vieții în occident, existența sa a fost marcată de ”prima iubire” adică de România din care dânsul și multe alte personalități au trebuit să își asume propriul exil în fața ”prigoanei roșii” 1. Eliade credea că substratul culturilor patriarhale din Europa sudorientală s-a conservat până astăzi și a formulat ipoteza că rădăcinile românești ar putea deveni baza unui universalism autentic și a unui dialog rodnic între Occident și Orient. De aceea putem observa în studiile sale religioase o mare deschidere universalistă și totalizantă care însă departe de a fi doar teoretică sau noetică, ”îmbrățișează și viața sa particulară: căutând să se salveze, căutând propriul centru, găsește în Ulise modelul exemplar al situației lui de exilat”2. Iată ce spune autorul într-o notă de Jurnal din 1 ianuarie 1960: ”Fiecare exilat este un Ulise în drum spre Itaca, spre centru…Ceea ce descopăr deodată este că se oferă șansa de a deveni un nou Ulise oricărui exilat. Dar pentru a înțelege asta, exilatul trebuie să fie capabil să pătrundă sensul ascuns al rătăcirilor sale și să le conceapă ca pe o lungă serie de încercări inițiatice (voite de zei) și ca pe tot atâtea obstacole pe drumul care-l readuce acasă spre centru”3. 1. Sinergia dintre mit și rit Cât a trăit, savantul român nu a avut niciodată pretenția că este în stăpânirea soluțiilor existenței, dar a avut curajul să formuleze ipoteze care, evident, presupun niște alegeri și convingeri personale. Mircea Eliade a arătat că din punct de vedere antropologic ființa umană este legată de sacru, chiar dacă omul postmodern este asimilat tot mai mult ”de noua eră” a materialismului și globalizării exagerate el nu poate nega existența divinului. Pentru Eliade orice creație este un fragment al ființei sale integrale proiectată în 1 2 3

Cfr. M. Eliade, Memorii. Promisiunile echinocțiului, vol. I, Humanitas, București 1991, pp. 173-228. W. Dancă, Definitio Sacri, Ars Longa, Iași 1998, p. 18. M. Eliade, Jurnal I, Gallimard, Paris 1973 pp. 350-351.

afara lui și înzestrată cu un destin temporal. De vreme ce ființa omenească are vocația creației, miturile și traducerea lor în concret prin rituri sunt într-o anumită măsură opera omenească: ”Miturile nu sunt, de obicei, decât formula teoretică a ritualului4. Iar ritualul nu este decât încercarea omului de a lua contact cu realitatea absolută” 5. Totuși ele rămân povestiri sacre pline de semnificație, așa cum este de exemplu, mitul cosmogonic referitor la creația lumii6. 2. Definiția mitului Cât privește definiția mitului, Eliade refuză interpretările reducționiste și preluând unele idei de la R. Pettazzoni, după care mitul este o istorie sacră, adică se referă la un eveniment care a avut loc în timpul primordial7. Mitul povestește cum, prin gesturile Ființelor Supreme, o realitate a venit la existență, fie că este vorba de o realitate totală, cum ar fi Cosmosul, sau de un fragment al realității. Mitul este întotdeauna povestirea unei creații pentru că se referă la felul în care un lucru a început să fie8. Pentru Eliade miturile descriu diferitele invazii ale sacrului sau ale supranaturalului în Lume. Invazia sacrului întemeiază real lumea și o face să fie așa cum este astăzi9. De aceea mitul este solidar cu ontologia, evident este vorba de o ontologie primitivă, de o metafizică rudimentară pentru că revelează cosmogonia, adică ființa care vine către ființă sau revelează lumea ca model exemplar asupra tuturor lucrurilor. 3. Caracteristici ale mitului În societățile arhaice, mitul trăit are următoarele caracteristici: a.constituie istoria actelor Ființelor Supranaturale10; b. - această istorie este considerată absolut adevărată pentru că se referă la realitate și sacră pentru că 4

Pentru Eliade: „orice manifestare a sacrului este importantă; orice rit, orice mit, [orice imagine sau simbol] orice credinţă sau figură divină care reflectă experienţa sacrului şi prin urmare implică noţiunile fiinţă, semnificaţie şi adevăr”. M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1991, p. 9. 5

M. Eliade, Mitul reintegrării, Vremea, București 1942, p. în Id., Drumul spre centru, p. 381. 6 În acest sens autorul afirmă: ”Mitul cosmogonic este adevărat, deoarece existența lumii stă mărturie în această privință; mitul referitor la originea morții este de asemenea adevărat, deoarece faptul că omul este muritor o dovedește; etc. M. Eliade, Aspecte ale mitului, p. 6. 7 Cfr. M. Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București 1978, p. 6. 8 Cfr. M. Eliade, Aspecte ale mitului, pp. 6-8. 9 Cfr. M. Eliade, Aspecte ale mitului, pp. 5-6. 10 Cfr. M. Eliade, Aspecte ale mitului, pp. 12-13. ”Dacă lumea există, dacă omul există, lucrul se explică prin aceea că ființele supranaturale au desfășurat o activitate creatoare în vremea începuturilor”. Ibidem, p. 11.

este opera Ființelor Supreme; c. - se referă întotdeauna la o creație, povestește cum ceva a venit către existență sau cum sa stabilit un comportament, o instituție; funcția sa fundamentală este aceea de a stabili modele exemplare pentru toate riturile și pentru toate acțiunile omenești semnificative;11 d. - prin mit se ajunge la cunoașterea originii lucrurilor, în consecință nu se ajunge la manipularea lor după bunul plac al voinței; nu este vorba despre o cunoaștere abstractă, exterioară, ci de o cunoaștere experimentală, care se trăiește ritual, fie povestind ceremonios un mit, fie efectuând ritualul care servește drept justificare; e. - într-un fel sau altul, mitul se trăiește în sensul că omul este copleșit de puterea sacră a evenimentelor ce se amintesc și se actualizează12. ”Trăirea miturilor”13 implică în schimb o experiență cu adevărat religioasă în sensul că se actualizează evenimente semnificative, se încetează de a mai exista în lumea de fiecare zi și se pătrunde într-o lume transfigurată a Ființelor Supreme. Eliade subliniază faptul că: ”Religiozitatea acestei experiențe se datorează faptului că reactualizăm evenimente fabuloase, exaltante, semnificative, asistăm la operele creatoare ale ființelor supranaturale; încetăm de a mai exista în lumea de toate zilele și pătrundem într-o lume transfigurată, aurorală, impregnată de prezența divinului”14. Astfel ”comemorarea evenimentelor mitice”, devin prezente iar noi devenim ”contemporanii lor”15. 4. Raportul dintre istorie și mit Intrarea în ”contemplarea mitului” face ca persoana să nu mai ”trăiască în timpul cronologic” ci în cel liturgic, atemporal, în ”timpul primordial” în care evenimentul a avut loc pentru prima dată. Astfel se poate vorbi despre ”timpul tare al mitului”: timpul sacru când ceva nou, tare și semnificativ s-a manifestat în mod deplin16. Deci există întotdeauna o istorie primordială, iar istoria are un început: mitul cosmogonic sau mitul care descrie un prim stadiu al lumii17. Istoria primordială, sacră pentru M. Eliade este fundamentală pentru că explică și justifică în același timp existența lumii, a omului a societății. Iată de ce 11

M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, pp. 375-376. Cfr. M. Eliade, Aspecte ale mitului, pp. 18-19. 13 M. Eliade, Aspecte ale mitului, p. 19. 14 Cfr. M. Eliade, Aspecte ale mitului, p. 19. 15 Cfr. M. Eliade, Aspecte ale mitului, pp. 19-20. 16 Cfr. M. Eliade, Aspecte ale mitului, p. 19. 17 Cfr. M. Eliade, Aspecte ale mitului, p. 21. ”Facerea lumii fiind creația prin excelență, cosmogonia devine modelul exemplar pentru toate soiurile de creații. Asta nu înseamnă că mitul de origine imită sau copiază modelul cosmogonic, căci nu este vorba de o gândire pusă la punct și sistematică. Dar orice apariție, un animal, o plantă, o instituție implică existența unei lumii”. Ibidem. 12

mitologia este considerată ca o istorie adevărată18. Mai mult, în perspectiva mentalității primitive, istoria coincide cu mitul: ”orice eveniment, prin însăși faptul că s-a produs în timp, reprezintă o ruptură a duratei profane și o invazie a Marele Timp. Ca atare orice eveniment, prin însăși faptul că s-a întâmplat, că s-a petrecut în timp, este o hierofanie o revelație. Paradoxul acestui evenimenthierofanie și al acestui timp istoric-timp mitic nu e un paradox decât în aparență”19. Structura mintală a omului primitiv arată că în fond, el găsește o semnificație și se interesează numai de acele acțiuni omenești care repetă gesturile revelate de divinitate, de eroii civilizatori sau de strămoși. În perspectiva omului modern, mitul și celelalte experiențe religioase duc la abolirea istoriei. Dar miturile, datorită faptului că enunță ceea ce s-a întâmplat în timpul acela, sunt o istorie exemplară a grupului de oameni care le-au păstrat și a cosmosului acelui grup. Evident, cu rezerva, că nu este vorba de istorie în sensul modern al cuvântului – evenimente ireversibile și irepetabile – dar în sensul omului arhaic, adică istoria se repetă periodic sau nu are valoare și semnificație decât în măsura în care se repetă20. Mitul este o istorie care a fost la început și care trebuie să se repete pentru că orice epifanie primordială este bogată în semnificație și nu se epuizează într-o singură manifestare. ”Fiind bogate în conținutul lor exemplar, miturile oferă sens, cu alte cuvinte, creează ceva, vestesc ceva”21. Dintr-un anumit punct de vedere, oricare mit este cosmogonic pentru că toate miturile anunță apariția unei noi situații cosmice și revelează omului cum se fac lucrurile. Astfel, înainte de a fi fost homo sapiens, omul a trebuit să fie homo faber, de vreme ce poate fi contestat și anume că analiza mitologică ne permite să înțelegem istoria recentă a unei societăți arhaice. Efectiv descoperim că, în anumite cazuri o societate arhaică nu cade sub teroarea istoriei, dar că reinterpretând mitul central (cosmogonic), găsește forța de a se adapta la o situație critică și de a supraviețui într-un nou context istoric. ”Istoria sacră revelată în mitologia tradițională permite unei societăți arhaice să trăiască în istoric și chiar să facă istorie”22. Savantul român vorbește și de perspectiva eshatologică însă ea este văzută în strânsă legătură cu teologia care sunt inseparabile de ”esența care precede existența”23 adică realitatea sublimă a lui Dumnezeu devine ”cunoscută, 18 19 20 21 22 23

Cfr. M. Eliade, Nostalgia originilor, p. 122. M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, p. 362. W. Dancă, Definitio Sacri, p. 303. M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, p. 392-393. M. Eliade, Spezzare il tetto della casa, pp. 172-173. M. Eliade, Aspecte ale mitului, p. 87.

accesibilă” prin kenoza Fiului Său. Limbajul de iubire și comuniune se realizează prin intrarea în ”timpul liturgic adică prin recuperarea periodică a acelui illud tempus, al începuturilor24”. Mai departe M. Eliade afirmă că ”Experiența religioasă a creștinului se întemeiază pe imitația lui Hristos ca model exemplar, pe repetiția liturgică a vieții, a morții și învierii Domnului și pe contemporaneitatea creștinului cu acel illud tempus care începe la Nașterea din Betleem și se încheie provizoriu cu Înălțarea. Însă cum am văzut…repetarea unui scenariu exemplar și întreruperea timpului profan printr-o deschidere spre Timpul cel Mare constituie notele esențiale ale comportării mistice, adică ale omului societăților arhaice, care găsește în mit izvorul însuși al existenței sale”25. Savantul român a murit cu o carte în mână. A murit cum a trăit, adică veghind și căutând. Însă starea de veghe implică trăirea în lumină, cea de căutare ce ne trimite cu gândul la neliniștea Sfântului Augustin. Ultimul gest al lui Mircea Eliade, un gest cultural și religios în același timp, confirmă practic ceea ce a propus teoretic: căutarea sacrului este o coordonată fundamentală a fiecărei existențe omenești.

24 25

Cfr. M. Eliade, Aspecte ale mitului, p. 158. Cfr. M. Eliade, Aspecte ale mitului, p. 158.