Artur Gorovei, Credinte si superstitii ale poporului roman, Bucuresti, 2003

ARTUR GOROVEI CREDINŢI ŞI SUPERSTIŢII ALE POPORULUI ROMÂN Această carte a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor

ARTUR GOROVEI

CREDINŢI ŞI SUPERSTIŢII POPORULUI ROMÂN

Ediţie îngrijită de IORDAN DATCU

EDITURA „GRAI ŞI SUFLET - CULTURA NAŢIONALĂ” Bucureşti • 2003

ALE

INTRODUCERE Când, în urmă cu mai bine de un secol, la 1 martie 1892, apărea, la Fălticeni - orăşelul trecut uneori, atât de impropriu, în categoria acelora unde nu se întâmpla nimic -, „Şezătoarea”, subintitulată la primul număr, care însuma doar 32 de pagini, „revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare”, nici directorul ei, Artur Gorovei, nici membrii ei fondatori (Neculai Vasiliu din Crucea Broşteni, Constantin Pavelescu din Mădeiu, Teodor Daniilescu din Farcaşa, Mihai Lupescu din Spătăreşti) n-au prevăzut ce periplu avea să străbată publicaţia lor, ce benefic va fi rolul jucat de ea în nobila preocupare de strângere şi editare evident cu mijloacele romantice la îndemâna colaboratorilor ei, în majoritate învăţători, vreo două sute la număr, după un calcul al conducătorului revistei - a creaţiilor poporului român. N-au prevăzut cât de larg va fi ecoul ei în rândurile specialiştilor de peste hotarele ţării noastre. Câteva elemente au conferit importanţă revistei: bogăţia textelor publicate din varii domenii ale culturii populare, preocuparea de a nu trăda autenticitatea lor (remarcată de Titu Maiorescu care spunea, în 1893 că „e cuminte şi bine chibzuită restrângerea ce şi-o impune revista de a nu da decât ce este în realitatea vorbirii şi lucrării poporului, în locurile anume precizate, iar nu fantasmagorii şi declamaţii goale”), obţinerea colaborării unor personalităţi (V. Bogrea, T. Brediceanu, T. T. Burada, B. Delavrancea, M. Gaster, N. Iorga, I. Muşlea, Leca Morariu, G. Murgoci), faptul că era prima publicaţie de acest profil. Nu a publicat în paginile sale doar texte, orânduite de A. Gorovei, în final, adică în 1931, într-un indice (ale cărui mari capitole sunt următoarele: Lumea fizică; Lumea subpământeană; Meteorologia; Lumea supranaturală; Omul şi viaţa omenească; Meşteşugurile; Medicina superstiţioasă; Viaţa intelectuală), ci şi mici recenzii, articole, evocări, bibliografii, utile istoricului folcloristicii şi cunoaşterii afinităţilor intelectuale ale colaboratorilor revistei. Grig. I. Alexandrescu, Artur Gorovei, Eduard Gruber, G.T. Kirileanu şi M. Lupescu semnează articole despre Ion Creangă, Liviu Marian despre S.F1. Marian, Artur Gorovei, S. Mehedinţi, Pr.P. Savin, I. Şiadbei şi G. Tutoveanu despre Mihai Lupescu, A. Gorovei despre V T. Pamfile, Dan Simonescu despre C. Rădulescu-Codin, A. Gorovei despre J.U. Jarnik şi V. Bogrea, I.N. Popescu despre A. Gorovei. „Şezătoarea” a avut şi menirea şi meritul de a stimula apariţia unor publicaţii similare, merit care i-a fost recunoscut. T. Pamfile, conducătorul celei mai importante reviste din familia „Şezătorii”, scria în 1912 că de la Gorovei a pornit dragostea pentru colecţionarea producţiilor populare, de la Fălticeni au pornit „cuvinte îndemnătoare pentru toţi cei ce se nevoiesc cu adunarea producţiunilor populare”, de la A. Gorovei, „părinte sufletesc”. În ampla prezentare ce i-a făcut-o în ziarul „Voinţa naţională”. Delavrancea spunea că revista are menirea de a contribui la „binecuvântata unire a tuturor românilor prin strângerea laolaltă a creaţiunilor lor”. Deziderat care s-a transformat în fapt cultural, revista asigurânduşi un larg cerc de colaboratori din toate provinciile româneşti, la ea colaborând moldoveni (G. Cardaş, D. Furtună, S.T. Kirileanu, G.T. Kirileanu, M. Lupescu, Al. Vasiliu-Tătăruşi), bucovineni (Dimitrie Dan), basarabeni (Dim. Balaur), transilvăneni (I. Bârlea, I. Moisil, I. Pop Reteganul, V. Sala), olteni (T. Bălăşel, N.I. Dumitraşcu, G. Fira, I.N. Popescu), munteni (Dobre Ştefănescu, Christea Ţapu), bănăţeni (Lucian Costin), aromâni (N. Batzaria, Pericle Papahagi), evrei (M. Schwartzfeld). Prin colaborări sau prin scrisori, personalităţi de peste hotarele ţării apreciază revista: Angelo de Gubernatis, W. Meyer Liibke, Hugo Schuchardt, G. Weigand. Dacă la început revista n-a pătruns în Basarabia, singurul basarabean care a primit-o fiind Polihron Sârcu (care era însă profesor la Universitatea din Petersburg), ulterior

ea avea să-i fie de mare utilitate lui Alexei Mateevici, poet şi folclorist, care primind în dar, în anul 1913, toate volumele din revistă câte apăruseră până atunci, îi mulţumea lui Artur Gorovei pentru dar şi-l ruga să-i devină „călăuză” în ale folcloristicii. Ecoul revistei a fost amplu, în mediul învăţătorilor şi preoţilor, dar şi al scriitorilor, lingviştilor. S-a împlinit într-o măsură însemnată gândul lui Delavrancea: „Mărturisesc că dintre toate felurile de publicaţii periodice «Şezătoarea» se cuvine a avea precădere înaintea oricărui om cult, literat şi bun român...” Misiunea aceasta revista şi-a împlinit-o cu imense eforturi fiindcă a avut o viaţă zbuciumată, de două ori întrerupându-şi apariţia: între anii 1905 şi 1907 şi între 1916 şi 1922. A putut să apară atâta vreme cât i s-au asigurat abonamente şi mai ales câtă vreme a fost subvenţionată cu sprijinul lui Spiru Haret, B. Delavrancea, G.T. Kirileanu (secretar la cancelaria regală), I. Simionescu, I.G. Bibicescu. în lista celor care au sprijinit revista în al şaptelea an de apariţie al ei, avem surpriza să întâlnim şi numele lui Paul Zarifopol. Dacă revista s-a bucurat de un ecou aşa de larg, atunci care i-au fost obstacolele? Cine au fost aceia care au ignorat-o? M. Sadoveanu scria că aceştia au fost „profesionişti politici, întreprinzători ai bunurilor statului, orândari ai entuziasmului naţional, savanţi fără nici o carte, scriitori bine informaţi de tot ce se petrece la Paris”. VI S-a exprimat şi opinia că meritele revistei şi ale directorului vor fi recunoscute la dimensiunile lor reale abia mai târziu. în 1929, când „Şezătoarea” îşi înceta apariţia, M. Gaster spunea într-o scrisoare particulară trimisă lui Artur Gorovei, că meritul „Şezătorii” „va creşte cu cât va trece mai multă vreme”, că lumea va începe să înţeleagă şi să preţuiască „munca desăvârşită” a revistei în culegerea creaţiei populare când aceasta va dispărea. În 1933, N. Iorga credea şi el că atunci când va fi studiat „sufletul larg şi bun al poporului în stratele lui adânci”, când vor fi elaborate mari sinteze, „se va vedea cât de însemnată a fost partea lui” Artur Gorovei. în preocuparea sa atât de nobilă şi dreaptă de a recunoaşte meritele lui Gorovei, M. Gaster a şi exagerat spunând că „toate cercetările ştiinţifice, toată clădirea cea nouă, se va ridica pe temeliile puse de dumneata”. La temelia aceasta au contribuit şi alţi predecesori, iar dacă am considera „Şezătoarea” ca o arhivă folclorică - şi ea este într-adevăr una! - să nu uităm alte arhive impunătoare, cum sunt cele înfăptuite de B.P. Hasdeu şi N. Densuşianu. M. Gaster exagera şi când spunea că abia când va dispărea sau când va sărăci creaţia populară va fi preţuită munca lui Artur Gorovei. Sunt destule semne că ea a fost preţuită chiar în timpul vieţii folcloristului de la Fălticeni, mărturie stând volumele ce i le-a tipărit Academia Română, primirea lui în 1915 printre membrii corespondenţi ai ei şi decernarea, în 1933, a titlului de doctor honoris causa al Universităţii din Cernăuţi. Dorind să imprime revistei o structură bine constituită, în sensul de a apărea cu regularitate o serie de rubrici, care să cuprindă sistematic componentele culturii populare, Artur Gorovei a publicat, în primul an al revistei, un chestionar, adaptat după acela al lui Paul Sebillot pentru folclorul francez, publicat de acesta în „Revue des traditions populaires”. Cum însă colaboratorii „Şezătorii” nu au trimis culegeri care să răspundă ordonării propuse de Artur Gorovei, acesta a simţit nevoia unui instrument de lucru care să sistematizeze sumarul întregii reviste. Aşa a apărut Indice analitic şi alfabetic al celor 25 de volume din revista de folclor „ Şezătoarea “ (1892-l929). Index analitique et alphabetique des 25 volumes de la revue de folklore „ Şezătoarea “ (1892-l929) (Fălticeni, 1931), publicaţie apărută cu sprijinul Fundaţiei „Regele Ferdinand I”. Aici, într-o scurtă prefaţă, Artur Gorovei sintetizează contribuţia sa la apariţia revistei: „Numai cine a condus o revistă, şi încă în timp de 37 de ani, numai acela ar putea să priceapă câtă răbdare, câtă stăpânire de mine însumi, câte jertfe sufleteşti mi-au cerut aceşti 37 de ani, cât a trebuit să fac o muncă deseori plictisitoare. Să întreţii, timp de 37 de ani, corespondenţă cu 220 de colaboratori, cari să-ţi trimeată, uneori, un material pe care trebuie să-l publici, dar pe care nu poţi să-l dai la tipar decât după ce l-ai

transcris, în mod citeţ şi după cerinţele tipografice; să faci corecturi la 25 de volume; să scrii adrese, să lipeşti timbre şi să expediezi revista la câteva sute de persoane, care nu-şi plătesc abonamentul, dar tu să fii în curent cu plata tipografului; să te umileşti, uneori, ca să cerşeşti un ajutor care ţi se refuză... şi toate VII acestea nu pentru că urmăreşti vreun beneficiu personal, de orice fel ar fi el. Le-am îndurat toate acestea, fără a murmura, pentru că am fost mânat de dorul de a contribui, cum şi pe cât mi-a fost cu putinţă, la înălţarea poporului meu, dezgropând şi dând la iveală comoara din sufletul unui neam amărât. Dacă este de vreun folos ceea ce am făcut, îşi vor spune alţii cuvântul.” Şi şi l-au spus, adăugăm noi, şi a fost un cuvânt de autoritate. Am dat mai înainte câteva exemple. Mai dăm unul, care să confirme că afirmaţia lui Artur Gorovei privind lipsa din demersul său cultural a oricărui beneficiu personal era de o mare sinceritate. M. Sadoveanu, în articolul Sărbătoarea unui cărturar, din „Dimineaţa” (10 decembrie 1932), scria între altele: „Dintre aceşti oameni care au dat fără să ceară nimic şi fără să nădăjduiască o scadenţă, face parte Gorovei. Pentru asta mai ales are drept la stima şi dragostea noastră. Nici această dragoste şi stimă nu se pot schimba în monedă; datoriile afacerilor lui cărturăreşti nu se răscumpără; totuşi ştiu că va zâmbi cu blândeţe şi va simţi în suflet dulceaţa singurei simbrii pentru jertfele lui.” Indicelui amintit avea să-i alăture, peste un an, o evocare a revistei, apărută în „Anuarul Arhivei de folclor” (Cluj): „ Şezătoarea “. Povestea unei reviste de folclor. Cu toate acestea, speranţa de a relua publicarea revistei nu l-a părăsit. în 1934 credea că visul se va împlini. Peste un deceniu, când era octogenar, pune la cale, Ia Sibiu, împreună cu Traian Gherman, Valeriu Bologa, Ion Breazu şi Ion Muşlea, editarea din nou a „Şezătorii”. Au fost însă doar vise. în ultimii săi ani de viaţă este împovărat de tristeţi, provocate de marasmul cultural produs de regimul totalitar. Din scrisorile pe care mi le-a trimis Petru Caraman, ştiu câte ceva despre ultimii ani de viaţă ai lui Artur Gorovei, care a văzut cum sistematic regimul ce-şi zicea popular a interzis revistele de specialitate, a desfiinţat catedrele de etnografie, unele institute, a înlăturat mari personalităţi ale etnografiei şi folcloristicii româneşti. Se stinge din viaţă la 19 martie 1951, fiind înmormântat la Bellu. „Şezătoarea” i-a asigurat lui Artur Gorovei un loc important în folcloristica românească. S-a spus chiar că „«Şezătoarea» singură îi este de ajuns ca ştiinţa românească săi păstreze veşnică recunoştinţă” (Tudor Pamfile), că „în lunga şi rodnica activitate a lui Gorovei, titlul de glorie îl constituie cele 25 de volume ale «Şezătoarei»“ (Ion Muşlea). Artur Gorovei are însă şi o operă proprie, în cadrul căreia câteva volume sunt iarăşi momente remarcabile în folcloristica românească. Cu totul modeste sunt Noţiuni de folclor (1933) şi învăţători folclorişti (1940). Volumaşele Datinile noastre la naştere (1909) şi Datinile noastre la nuntă (1910) nu sunt altceva decât rezumări ale monografiilor lui S. FI. Marian închinate celor două momente majore din viaţa omului. La acelaşi nivel cu cele două cărticele citate se situează Botanica poporului român (1915) (în colaborare cu Mihai Lupescu). Trecând în celălalt registru, al prozei sale originale, să amintim că nu au rezistat vremii prozele sale, nuvele, schiţe, două romane. Mai pot reţine atenţia în VIII schimb amintirile sale literare din volumului Alte vremuri (1930), bine apreciate în epocă de G. Ibrăileanu (care i le cerea pentru „Viaţa românească”) şi N. Iorga. Longeviv (a trăit 87 de ani), Gorovei a observat multe evenimente, ca om politic (a fost liberal, apoi conservator) a întâlnit mulţi oameni politici, unii i-au păşit chiar pragul casei, în 1905, când era prefect al judeţului Suceava, este primit în audienţă de Regele Carol I. Dacă volumul Fălticeni (1938)

era constituit din „cercetări istorice”, cele 5 volume de amintiri inedite, scrise între anii 1933 şi 1944, se constituie într-o veritabilă monografie a vieţii trăite a oraşului. Lucrări reprezentative ale folcloristului sunt Cimiliturile românilor (1898), Credinţi şi superstiţii ale poporului român (1915), Descântecele românilor (1931) şi Ouăle de Paşti (1937). Trăsătura de unire între primele trei este aceea că toate sunt nişte corpusuri de texte. În cazul ghicitorilor, Gorovei a dat - cum a remarcat Ovidiu Papadima - o lucrare fundamentală, elogiată şi peste hotarele ţării noastre. Astfel, „Revue des traditions populaires” (în coloanele căreia A. Gorovei a tipărit, în limba franceză, un număr însemnat de ghicitori româneşti), aprecia (în decembrie 1899) că lucrarea lui A. Gorovei „merită să ia loc într-un rang înalt, printre culegerile generale ale ghicitorilor”. Corpusul închinat descântecelor impresionează, de asemenea, prin bogăţia textelor, care îl făcea pe M. Gaster să afirme că lucrarea va rămâne „un monument nepreţuit şi baza nestrămutată pentru cercetări viitoare asupra acestor descântece şi paralelelor lor în literatura universală”. Numai condiţii adverse (de ordin material) au făcut ca lucrarea să nu fie tradusă şi tipărită în Franţa, cum dorea foarte mult Arnold van Gennep. Corpusul descântecelor este caracterizat însă de o dimensiune pe care celelalte două lucrări nu o au: prezenţa unui studiu extins, cu multe trimiteri la descântecele altor popoare, un studiu despre care N. Iorga scria: „Importanţa studiului premergător e tot aşa de mare ca şi a ineditului pe care îl precede.” Alţi folclorişti au semnalat tipologizarea descântecelor propusă de autor şi analiza stilistică a textelor. Corpusul ghicitorilor a fost şi el prevăzut cu vreo 500 de texte de cimilituri italiene, spaniole, languedociene, provensale, catalane, alsaciene, flamande, valone, bretone, bearneze, argoviene, ruseşti, buriate din Siberia, lituaniene, morave, ungureşti, engleze, scoţiene, olandeze, norvegiene, în studiul Ouăle de Paşti este de apreciat efortul autorului de a prezenta obiceiul şi la alte popoare: Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia, Grecia, Italia, Franţa, Spania, Austria, Germania, Elveţia, Belgia, Olanda, Anglia, Lituania, Finlanda, Estonia, Suedia. Armenia, Egipt. Tot un corpus de texte este şi volumul Credinţi şi superstiţii ale poporului român, însă acesta este lipsit de un studiu introductiv şi de orice trimitere comparativă la alte spaţii naţionale. Comparaţia se poate face între zone folclorice şi chiar între credinţele unor localităţi foarte apropiate. în acest reprezentativ corpus, alcătuit din credinţe româneşti legate de momentele cardinale din viaţa omului (naşterea, nunta, moartea şi înmormântarea), ca şi de diverse sărbători, din superstiţii care IX trădează teroarea produsă în rândurile oamenilor satului românesc tradiţional de supranaturalul malefic, A. Gorovei n-a voit altceva decât să înfăţişeze un material extrem de bogat şi divers, provenit din mai toate zonele ţării. Cartea este alcătuită din materiale culese direct de folclorişti cunoscuţi (Şt. St. Tuţescu, Dobre Ştefănescu, S.T. Kirileanu, Christea N. Ţapu, M. Lupescu, Al. Vasiliu-Tătăruşi, Tudor Pamfile, M.T. Adameşteanu, Gh. Fira, I.N. Popescu şi mulţi alţii), din texte preluate din reviste (unde au fost publicate de Dimitrie Dan. Simion Crainic, Petru Cipou, Avram Igna, Iosif Stanca), în fine din texte antologate din lucrări cunoscute: B.P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae; S. FI. Marian, Naşterea la români; Elena Sevastos, Călătorii prin ţara românească şi Nunta la români; Dimitrie Dan, Comuna Straja şi locuitorii ei; T. T. Burada, O călătorie la românii din Moravia şi O călătorie în satele româneşti din Istria. O serie de credinţe au fost obţinute în urma lansării de către A. Gorovei a unui chestionar privind credinţele despre animale. Este cazul să precizăm, legat de acest chestionar, că el nu mai este de inspiraţie franceză (formaţia de folclorist a lui Gorovei datorează folcloristicii franceze) ca acela publicat încă în primul an de apariţie al revistei „Şezătoarea”, ci de sorginte engleză, fiind întocmit de N.W. Thomas, bibliotecar la British Museum (Londra).

Lucrarea lui Gorovei este fără îndoială una de referinţă, mărturie stând mai toate studiile şi sintezele ce au apărut după ea şi care au apelat sistematic la ea. A. Gorovei n-avea darul teoretizării, lucrări ca acelea citate de noi. excepţie făcând într-o măsură corpusul descântecelor, fiind caracterizate tocmai de această mare cantitate de fapte, de documente, de materiale de construcţie pentru cei cu propensiune spre studii teoretice. înregistrarea de fapte a fost o preocupare şi a folcloriştilor şi etnografilor de mai târziu. Este semnificativ ceea ce mi-a scris domnul Paul Petrescu, din Stockbridge (S.U.A.), la 8 februarie 1992: „Acest trecut a fost rodnic pentru generaţia noastră de etnografi şi folclorişti în măsura în care am năzuit şi am izbutit să înregistrăm cât mai exact cât mai multe fapte”. Preocupare legitimă, însă taxată în epoca revolută de tristă amintire drept „factologic” Artur Gorovei, putem spune, a fost şi el, în epoca sa şi la nivelul său de pregătire, un factolog, deosebit de generaţia de cercetători la care se referă domnul Paul Petrescu, generaţia acestuia fiind una de veritabili specialişti. Marca specialistului se recunoaşte în mică măsură, spre exemplu, în glosarul cu care şia însoţit Gorovei volumul. Celelalte volume ale sale (ghicitorile, descântecele) nu au avut glosare. Ideea de a insera un glosar în lucrarea despre credinţe i-a fost susţinută de Ion Bianu, care-i scria la 31 iulie 1914: „Foarte bine faci că laşi unele cuvinte în forma pronunţării locale. Aceasta se potriveşte foarte bine, fiind vorba de superstiţii poporale. Şi apoi poate că pentru unele din acele forme poporale te vor binecuvânta filologii.” Va reveni asupra chestiunii la 13 noiembrie 1914: „Prin asemenea glosar se uşurează mult X studiile asupra cuvintelor şi se îmbogăţesc dicţionarele.” Faptul, pe de o parte, că Gorovei navea o bună pregătire pentru astfel de lucrări cum sunt glosarele, şi pe de alta că Academia Română n-a dat la un referat de specialitate glosarul lui Gorovei, a condus la apariţia unui glosar care nu răspunde decât în mică măsură bunelor intenţii ale autorului şi ale lui Ion Bianu. Glosarul vădeşte un mare balast prin includerea unor termeni arhiştiuţi: acreală, acri, aduce, afară, aluniţă, amărî, amărăciune, amintrelea, anapoda, anevoie, arde, aricioaică (se, înţelege din context că este femela ariciului), astupa, aşternut, azimă, bâigui, bălărie, bălos, bântui, bârnă, bârlog, barză, boieri (vb), bolnăvicios etc. etc. Sunt apoi cuvinte inventate de autorul glosarului: arândul, care ar fi trebuit să figureze în expresia de-a rândul. Multe substantive nu sunt însoţite de precizarea genului. Unele sunt catalogate greşit: jiganii ar fi de genul neutru; umblet (pl. umblete) ar fi substantiv feminin. Oarecare ar fi adverb iar nu adjectiv nehotărât, înapoi ar fi adjectiv; romantism (formă populară pentru reumatism) ar fi substantiv feminin. Dar nici acea recomandare a lui Ion Bianu de a se păstra formele populare n-a fost întru totul respectată. Aici poate că au contribuit în sens negativ şi informatorii lui Gorovei. Asemenea formulări numai populare nu sunt: Se crede că pâinea plămădită de o femeie de un naturel iute dospeşte foarte bine; de o femeie flegmatică, însă nu aşa de bine”; „Poporul îşi face Ia Anul Nou un propriu calendar spre a cunoaşte tempeslatea anului viitor...”. Se vede foarte bine că multe texte au trecut prin filtrul lui Gorovei, de aici o anumită monotonie, chiar folosirea unor expresii nefericite, oricum obositoare prin abuz, ca următoarea: „Fruptul alb nu se sară cu cuţitu, ci numai cu lingura, că la din contra s-ar împuţina”; „Se crede că dacă se face vreun leac pentru un bolnav, apoi acela nu trebuie să ştie dânsul, căci la din contra nu foloseşte”; „Lunea nu e bine a umple borşul, căci la din contra respectiva ce face aceasta capătă bube pe trup”; „Se crede că este de trebuinţă a împrăştia urma ce a lăsat vreo ulcică în spuza sobii, căci la din contra s-ar putea căpăta buboaie pe şezut”; „Se crede că nu e bine a călca în locul unde s-a tologit un cal, căci la din contra ar căpăta pecingini...”; „Se crede că nu e bine a lua ouă sau mere cu sine în călătorie, căci la din contra îi va merge rău”; „Se crede că nu e bine a hrăni copiii cei mici din gură, căci la din contra le va mirosi rău din gură” ş.a.m.d.

Dincolo de aceste uniformizări, există în corpusul de texte tipărit de Artur Gorovei un tezaur de credinţe, de expresii populare autentice. Aceasta este calitatea dintâi a cărţii lui Gorovei. De peste două decenii ne preocupăm de editarea şi studierea contribuţiei folcloristice a lui Gorovei. Ne-a însoţit mereu sentimentul amar că opera sa nu se putea tipări prin ceea ce avea ea important. După reeditarea corpusului său de ghicitori (în 1972), care n-a fost o simplă reeditare fiindcă am adăugat numeroasele texte pe care le-a publicat Gorovei după anul 1898 şi am tradus XI ghicitorile străine, am tipărit, în 1976, primul volum pe care îl doream deschizător al unei ediţii cuprinzătoare. Un al doilea volum am reuşit să-l tipărim abia în anul 1985, şi el a fost un succes în sensul că a inclus corpusul descântecelor, înăsprirea cenzurii şi refuzul de a da viză unor cărţi cu sau despre credinţe şi superstiţii a condus la blocarea ediţiei. Tentativa de a tipări amintirile sale inedite s-a soldat cu aceleaşi insuccese. Iată de ce comanda ce ne-a făcut-o Editura „Grai şi Suflet - Cultura Naţională” de a pregăti pentru tipar Credinţi şi superstiţii ale poporului român, după ce am celebrat o sută de ani de la apariţia revistei „Şezătoarea”, ne-a dat satisfacţia de a împlini un vechi gând, o veche datorie despre care credeam că se amână ad calendas graecas. IORDAN DATCU [XII]